Camil Petrescu — Ultima noapte de dragoste

Camil Petrescu 


Camil Petrescu 


Ultima noapte de dragoste, 
întâia noapte de război 


Cartea întâia. 

La piatra craiului, în munte. 

În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, 
întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de 
infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între 
Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de 
apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu 
pământ ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranşee 
şi apărau un front de vreo zece kilometri. 

În faţa lor, câteva dreptunghiuri de reţele şi „gropi de lup” 
erau menite să sporească fortificațiile noastre. Toate 
capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind 
şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, 
un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi 
râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea 
Prahovei, cu reţele de sârmă şi cu „gropi de lup” cu tot. 
(Gropile astea de lup erau nişte gropi cât cele pe care le 
fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte 
un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.) După socotelile 
Marelui stat-major român din 1916 - adică din timpul 
bătăliei de la Verdun - duşmanul care venea la atac avea să 
calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi şi să se 
împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre „valea 
fortificată” a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: 
Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi 
văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu 


circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau 
perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea albă, iar de la 
Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la 
armă. La 10 mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul 
XX, care, de un an şi mai bine, se găsea pe frontieră, 
deasupra Dâmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire şi 
fortificaţii. Aci, aceeaşi glumă: câteva sute de metri de 
tranşee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice 
ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al 
batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece 
kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar 
spre stânga până la domul alb, de piatră, al culmii Piatra 
Craiului. Noi „fortificasem” însă, cu trei sute de metri de 
tranşee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura 
de iarbă verde dintre căsuţa care ne slujea de popotă şi 
căsuţa unde locuia comandantul de batalion. Fireşte că 
dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci „să vadă” 
întăriturile noastre, ar fi fost arestat şi probabil executat ca 
un spion. 

În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană 
mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de 
jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam 
în români şi turci, şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu 
bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul 
ţării că „suntem bine pregătiţi”, că în doi ani de neutralitate 
„armamentul a fost pus la punct”, iar anumite persoane îşi 
luau răspunderea afirmării că suntem gata „până la ultimul 
nasture, până la ultimul cartuş”, iar cu ştiinţa luptei până la 
cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă. 

Pentru ceilalţi, poate că aceasta vilegiatură militară n-ar fi 
fost prea mult dezagreabilă. Camarazii erau oameni 
cumsecade, care îşi credeau la necaz. Prânzurile şi cinele 
luate laolaltă, în odăiţa scundă a popotei, treceau potolit, 
între mâncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre 
amărăciunile concentrării prea îndelungate, despre intrigile 
de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi 


pentru pregătirea murăturilor şi a borşului, menite să fie 
trimise prin scrisori acasă, şi, în zile mai de seamă, despre 
partidele politice ale ţării, când cei care citeau gazeta în 
fiecare zi aveau prilej să strălucească prin comunicări 
inedite. 

Pentru mine însă această concentrare era o lungă 
deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un 
singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri 
amorţite. E îngrozitoare uneori această putere a unei 
singure propoziţiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca 
să pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum 
din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, 
una singură deschide spre interior. În asemenea 
împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, 
uscate şi mistuitoare. 

La drept vorbind însă, în astă-seară nu atât discuţia, care 
nu mai era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul acesta de 
răscolire, ba era chiar prea directă ca să mai fie atât de 
otrăvitoare, cât încercarea neizbutită, pe lângă 
comandantul batalionului, de a obţine o permisie la 
Câmpulung. 

„Popota” unde suntem acum e într-o odaie mică, sătească, 
mai sus decât toate satele româneşti din munte. E abia mai 
mare ca o colibă, văruită în alb, cu două paturi înguste la 
perete, acoperite cu velinţe vechi, şi care acum ne slujesc şi 
drept scaune de masă. O lampă de „gaz” dă o lumină 
gălbuie, aproape la fel de leşinată ca a vinului, din paharele 
mari de apă, de dinainte. Masa e, fireşte, de brad, ca la 
cârciumile de drum mare şi acoperită cu pânză ţărănească. 
Cum fiecare ofiţer are tacâmul lui de acasă, ales cu dinadins 
de proastă calitate, „că se pierde”, avem dinainte o 
împerechere de farfurii, cuțite şi pahare, adunate parcă de 
prin bâlci. "Toţi cei paisprezece ofiţeri ai batalionului de 
acoperire suntem îngrămădiţi aici şi, în aşteptarea cafelelor, 
se continuă, fără ca nimeni să se sinchisească de fumăria în 


care ne găsim, discuţia începută o dată cu masa şi iscată de 
o gazetă adusă de la aprovizionare. 

Întâmplarea e între cele obişnuite, iar discuţia e la fel cu 
toate discuţiile literare, filosofice, artistice, politice, militare, 
religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în 
tren, în sala de aşteptare a dentistului, „işi spun părerea 
lor” cu convingerea neînduplecată şi matematică cu care 
larvele îşi ţes în jur gogoşi. 

Un proces dezbătut la Curtea-cu-juraţi din Bucureşti a 
sfârşit printr-o achitare, pătimaş comentată. Un bărbat din 
aşa-zisa societate bună şi-a ucis nevasta necredincioasă şi a 
fost absolvit de vină de către judecătorii lui. 

Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de 
flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustaţa 
bălaie, regulată ca insigna de pe şapca cheferistă, ceva mai 
mare însă, aproba fără codire hotărârea juraţilor... 

— Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă. 
Dacă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ai necazuri, 
munceşti ca un câine şi ea să-şi facă de cap?... Ei, asta nu... 
Dacă eram jurat, şi eu îl achitam. 

Căpitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, 
om cu rosturi gospodăreşti, nu şi-ar permite să poarte la 
vârsta lui chipiu franțuzesc, moale, turtit, aşa cum poartă 
căpitanii tineri, ci a rămas la modelul „Regele Carol I”, înalt, 
rigid ca de carton (că aşa şi era), teşit la spate numai. 

Mai surprinzător părea că opinia contrară era susţinută de 
căpitanul Corabu, tânăr şi crunt ofiţer, cu şcoală germană, 
justiţiar neinduplecabil, „spaima regimentului”. Acum era 
de nerecunoscut. Păstra asprimea frazei scurte, dar 
sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le 
bănuise nimeni, niciodată. 

— Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N- 
ai decât să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru 
că nu poate cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu 
poţi să-mi impui să te iubesc cu sila. 


Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat şi cu faţa blondă-şters, 
îmbătrânită înainte de vreme, era de aceeaşi părere. 

— Cum poţi să ai cruzimea să siluieşti sufletul unei femei? 
Dreptul la dragoste e sfânt, domnule... Da, da... şi aci 
lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi „a”. 
Îţi spun eu... oricând... unei femei trebuie să-i fie îngăduit 
să-şi caute fericirea. 

Şi toţi ceilalţi, tineri sau mai bătrâiori, lăsând ca discuţia 
să fie dusă cum se cuvine de către superiori, erau, dealtfel, 
de aceeaşi părere. 

Aş fi vrut totuşi să spun şi eu două vorbe. Simplismul 
convins al acestei discuţii mă făcea să surâd nervos, căci se 
suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele 
ilustrate prost, unde roşul cade alături de conturul negru. 
Dar fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, şi cum începeam 
fraza, câte o voce mai puternică mi-o lua cu hotărâre şi 
pasiune înainte. 

Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la 
restaurant se discuta aşa. În literatură, de pildă, şi în teatru 
era acelaşi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele 
aşa-zise bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu 
proclamau decât „dreptul la iubire”, şi în privinţa asta erau 
noi şi revoluţionare, faţă de piesele care proclamau în 
vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate 
scenele din lume un tânăr francez, ale cărui eroine 
„poetice”, elocvente, cu părul despletit şi umerii goi, într-un 
decor de lux şi muzică, îşi căutau „fericirea” trecând peste 
orice, târâte de patimă. Femeile din toate capitalele 
plângeau, înduioşate până la mistuire de neînţelegerea 
bărbaţilor brutali din piesă, incapabili să simtă frumuseţea 
sublimă a iubirii. 

Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia 
să dea „iluzia vieţii” (presărat doar cu vorbe de spirit ici şi 
colo), se obligase să dea deci imaginea exactă a publicului şi 
a convorbirilor lui, publicul, la rândul său, împrumuta din 
scenă fraze şi formule gata şi astfel, în baza unui principiu 


pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităților 
comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori 
şi spectatori: 

— Nu ştiu, domnule - filosofă cu resemnare căpitanul 
Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fată, la masă - mie mi 
se pare că nevasta nu trebuie să-şi facă de cap... maie şi 
obrazul omului în joc. Şi dădu ordonanţei şervetul împăturit 
cu grijă şi chibzuială. Surâd călduţ căpitanului, şi pentru că 
are dreptate, şi pentru că am nevoie de bunăvoința lui. 
Pândesc cu suflet de slugă momentul să-i cer o favoare. 

— Domnule căpitan - căci căpitanul Floroiu era ceva mai 
nou în grad decât comandantul de batalion - admiţi 
dumneata, te rog spune, admiţi dumneata să ucizi o femeie 
care-ţi declară că nu te poate iubi? Ei, cum vine asta? 

— Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a 
omorât nevasta din pricină că ea şi-a părăsit bărbatul şi 
Copiii. 

Am surâs din nou mieros şi aprobator. Ştiu cât plictiseau 
pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau 
bunăvoința comandantului, dar era peste puterile mele. Mă 
oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe care 
alţii nu o izbutiseră, şi această ofertă a mea îi dezgustase. 
Înţelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? 
În mine era o foială de şerpi, care ajungea deasupra numai 
într-un surâs, înseriat vieţii milităreşti. 

Am crezut acum că e momentul propice şi - în şoaptă 
bâlbâită, jucându-mă cu furculiţa şi cuțitul, să nu trădez 
emoția de moarte care mă gâtuia - i-am repetat cererea din 
ajun. 

— Domnule căpitan... ştiţi... vă rugasem... am la 
Câmpulung... Trebuie să fiu mâine seară acolo. Ştiţi, azi am 
aranjat cu serviciul... 

Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca 
aeroplanele de hârtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, 
copiii, jucându-se. 


S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi 
plictisită: 

— Domnule sublocotenent - cu un „domnule” trântit - ţi- 
am spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate, 
şi nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu. 

Am devenit livid şi am surâs ca un câine lovit, cerând 
parcă scuze că înghit puneri la punct atât de grave. 

Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă 
împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit 
insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe tot 
corpul. Nu aşteptam decât să izbucnesc... Pândeam un 
prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o 
aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în 
stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca 
un jucător la ruletă, care, încercând să se refacă, mizează 
mereu în contratimp: de două-trei ori pe rând roşu şi trece 
apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, şi 
aşa la nesfârşit, cu îndârjire. Sunt în stare să fac faţă, cu un 
sânge rece neobişnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, 
pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, 
din cauza unui singur moment contradictoriu. 

Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt 
aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea 
împrejurări consiliile de război sunt, ca şi regulamentele, 
necruțătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate - 
douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată 
superiorului, de pildă - dar în acelaşi timp mă simţeam 
evadat din mine însumi, căzut ca pe un povârniş prăpăstios. 

— Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun... Asta-i părerea mea 
cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să... că aşa vine, nu-i 
aşa? - şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o 
aprobare iniţială, dar nu mi-a întâlnit decât privirea tăioasă 
- în sfârşit, nu-i aşa? ca să-şi lase casa şi copiii, să-ţi spună 
„alivoar, stimabile” şi tu să nu-i rupi picioarele?... Ba să faci 
şi pe delicatu! „Noroc şi să fie de-a bună, cucoană.” 


— Domnule căpitan - căci Corabu nu numai că era cu mult 
mai nou, dar îi era acum şi subaltern - eu vă întreb încă o 
dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o 
femeie zice „nu-mi mai placi... să ne despărţim"”... Poţi 
dumneata să spui: „nu... eşti condamnată pe toată viaţa, n- 
ai drept să divorţezi...” Da? 

— Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e 
altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de divorţ... eu zic de femeia 
care-şi înşală bărbatul. 

Am intervenit nervos şi aproape şuierat... Atât de viu şi ca 
mimică, încât toţi s-au întors spre mine. 

— Nu, nici atunci. 

Şi am reluat mai scăzut, demascându-mi premeditarea, 
acum când toţi mă priveau uimiţi. 

— Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu 
cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un 
material nediferenţiat. 

Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi 
acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia 
neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încât toţi m-au 
privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atât de puţin 
milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărâtat, dar stăpânindu- 
se, s-a întors spre mine cu un fel de mică solemnitate acră 
de magistrat. 

— Cum, domnule, dacă o femeie zice: „nu mai vreau”, 
dumneata zici: „ba da, să vrei?” Hăi? 

— Dacă e vorba de o simplă împreunare, da... are drept să 
zică: nu mai vreau... Dar iubirea e altceva. lar dacă nu ştiţi 
ce e, puteţi, cu noţiunile dumneavoastră cumpărate şi 
vândute cu toptanul: „aşa am auzit... aşa vând” să dezbateţi 
toată viaţa, că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i 
dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi. 

Au tresărit toţi şi apoi au rămas încremeniţi de 
nedumerire, ca şi când din tavan s-ar fi desprins, şi ar fi 
căzut în mijlocul mesei, peste farfurii şi pahare, o cobra 
încolăcită şi împăiată. Izbucnirea mea era nelalocul ei, 


vulgară, fără temei, între oamenii aceştia care vorbeau 
obişnuit după masă, dar musteala otrăvitoare din mine 
trebuia să răzbească. M-am sculat brusc şi am ieşit băţos ca 
dintr-o plină şedinţă, mereu în uimirea tuturor. 

M-a ajuns în prag, ca un cuţit în inimă, şuierătoare şi 
groaznică, vocea căpitanului Corabu: 

— Sublocotenent Gheorghidiu... 

Şi în aceeaşi clipă am auzit un rostogolit de tacâmuri, 
căderea unui scaun şi am înţeles că, turbat, căpitanul 
Corabu sărise în mijlocul odăii. 

Am încremenit o clipă cu spatele la ei şi am gândit: sunt 
pierdut... liniştit şi simplu, cum poate fi un medic care ar 
constata că are cancer. Ştiam că mai lovise un ofiţer. 

M-am întors dintr-o dată cu tot corpul şi am făcut un pas 
înspre mijlocul odăii. Căpitanul Corabu, care, înfipt în 
picioare şi mult mai voinic decât mine, mă aştepta, a 
înlemnit cu mâna ridicată când a văzut pumnul meu crispat, 
gata să lovească. Mă simţeam alb, cu tot sufletul în 
aşteptare şi liniştit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în 
întreaga încăpere, care a făcut să nu mai respire nimeni. 
Căpitanul mi-a întâlnit privirea şi a rămas ca o linie. Cred că 
mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. 
Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să mă 
omor. Niciodată n-am fost lovit ca bărbat şi cred că n-aş 
putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de două ori 
poate, în viaţa mea, până în acest prag. Ba, copil chiar, era 
să fiu sfâşiat de un buldog, care se năpustise asupra mea, 
dar i-am întâlnit într-o fulgerare privirea, şi a încremenit pe 
loc, ca şi mine, alb atunci, ca şi azi, probabil. Niciodată simt 
că n-aş putea face asta cu voinţă, ca un exerciţiu. Cred mai 
curând că această privire e ca o punte supremă de la suflet 
la suflet, de la element la element. 

Am ieşit palid mereu, în tăcerea obosită şi întinsă. 

În săliţa mică, aproape să mă lovesc de ordonanţele care 
scoteau tacâmurile... 


— Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră dă 
trei posturi! 

Era plutonierul Raicu, care aştepta să terminăm masa. 

— Lasă-mă în pace, şi am ieşit în luminişul de iarbă şi lună. 
E în mine acum o deznădejde mistuitoare, care numai la 
gândul că trebuie să mă duc acasă îmi îngroaşă vinele 
gâtului. Simt nevoia să alerg, să umblu pe poteci. Nu ştiu ce 
să fac şi mă ispiteşte, ca o şoaptă seacă, gândul să plec 
totuşi la Câmpulung, acolo unde se aleg firele norocului 
meu. Un îndemn de prudenţă îmi spune însă că aş zădărnici 
poate totul, printr-o greşeală de impulsiv. 

Orişan mă ajunge din urmă, îngrijorat, şi mă întreabă de 
aproape: 

— Gheorghidiule, ascultă, ce e cu tine? 

Îmi ia braţul, dar caut să ocolesc răspunsul. 

— Nimic. 

— Ascultă, mă, ce a fost ieşirea de adineauri? 

Nu mint deloc, fireşte, când, abia reţinându-mă, continuu 
şi acum o fierbere, nejustificată de temperatura locului şi a 
momentului şi deci retorică pentru spectator sau pentru cel 
ce nu se recunoaşte în întâmplare. 

— M-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuţie. 
Cu noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri nediferenţiate. 
Ce ştiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? 
Platitudini, poncife din cărţi şi formule curente... Dogme 
banale, care circulă şi care ţin loc de cugetare. 

— Dar... şi rămâne în gol, căci simte, acum abia, că 
lămuririle sunt din altă „clasă” decât i se păruse izbucnirea 
insolentă de adineauri. 

Şi totuşi el nu bânuieşte nici acum, nu poate da la o parte 
perdeaua care-mi acoperă sufletul, ca să ştie ce răni sunt 
acolo, cât de mult această izbucnire a mea e un istovitor şi 
amar „pro domo”. Nu-l las să mă întrerupă măcar. 

— Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se şterge pe 
picioare la uşă... a nu-şi înşela bărbatul... aşa cum vrea 
Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de 


serviciu interior al conjugalităţii? Dar infinit mai 
superficială încă e formula lui Corabu. Cum? se pot despărţi 
aşa de uşor doi amanți? Un bandaj aplicat prea multe zile 
pe o rană şi se lipeşte de ea de nu-l poţi desface decât cu 
suferinţe de neîndurat... dar două suflete care s-au 
împletit... au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o 
căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos, 
fireşte, să protestezi atunci când e dizolvată. Dar cum să 
primeşti formula de metafizică vulgară că iubirea 
sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care când se 
desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte 
de contopire: doi litri de apă şi sare, puşi la distilat, dau un 
litru şi jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare; 
amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare? A crede că 
iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă 
înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte... O 
femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? 
Are drept să ia înapoi exact cât a dat. 

Fără să vreau, înfierbântat încă de propria mea izbucnire, 
de tot ce mocnisem în suflet, strâng furios braţul lui Orişan, 
care la început a încercat nedumerit să mă întrerupă şi 
care acum, înțelegând, ca la lumina unei torţe, că e vorba 
de sentimente refulate, sugrumate îndelungă vreme, tace, 
ascultându-mă, pe poteca luminată de lună, sub cerul înalt, 
aci, între culmi de munţi. 

— O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... 
Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De 
cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă 
femeia fără care mai târziu nu mai poţi trăi. lubeşti întâi din 
milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că 
asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să 
înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi 
vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi 
trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii 
oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le 
faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca 


să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de 
stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menținute cu 
voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un 
monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă. 

Îţi construieşti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe 
care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. 
Toate planurile tale de viitor până la moarte sunt făcute 
pentru doi inşi. A plecat de acasă, şi eşti necontenit 
îngrijorat să nu i se întâmple ceva... Te străpunge ca un 
stilet orice aluzie despre ea şi eşti nebun de fericire când, 
după greutăţi materiale şi umilinţe uneori, ai izbutit să-i faci 
o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o zi 
vine femeia aceasta şi-ţi spune că toate astea trebuie să 
înceteze până mâine la ora 11,35, când pleacă la gară. 
Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu 
exact livra de carne la care avea dreptul, căci ştia că asta 
nu se poate. Totuşi, femeia crede că din această simbioză 
sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai 
partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un 
doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuţi 
uniţi, căci le-ar ucide pe amândouă. Când e cu adevărat 
vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanți încearcă 
imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, 
se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri aşa e şi 
frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că 
acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul 
asupra celuilalt. 

Orişan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în 
întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea 
înmuiată a vocii mele. 'Tace, alături de mine, îndelung, din 
delicateţe... Abia târziu mă întreabă cu sfiiciune: 

— Suferi, Gheorghidiule? 

Nu răspund nimic, căci aş izbucni în hohote nervoase. 
Mugşchii feţei îmi sunt contractaţi. 

Mă duce apoi până acasă. În prag, nu mă mai pot stăpâni. 


— Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, 
dezertez. 

Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strângerea de 
mână o nedumerire, o prietenie descurajată parcă. 

Diagonalele unui testament. 

În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, 
întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de 
infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între 
Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de 
apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu 
pământ ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranşee 
şi apărau un front de vreo zece kilometri. 

În faţa lor, câteva dreptunghiuri de reţele şi „gropi de lup” 
erau menite să sporească fortificațiile noastre. Toate 
capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind 
şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, 
un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi 
râmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea 
Prahovei, cu reţele de sârmă şi cu „gropi de lup” cu tot. 
(Gropile astea de lup erau nişte gropi cât cele pe care le 
fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut câte 
un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.) După socotelile 
Marelui stat-major român din 1916 - adică din timpul 
bătăliei de la Verdun - duşmanul care venea la atac avea să 
calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi şi să se 
împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre „valea 
fortificată” a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: 
Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi 
văzute din tren aceste realizări misterioase, vagoanele nu 
circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau 
perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea albă, iar de la 
Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la 
armă. La 10 mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul 
XX, care, de un an şi mai bine, se găsea pe frontieră, 
deasupra Dâmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire şi 
fortificaţii. Aci, aceeaşi glumă: câteva sute de metri de 


tranşee-jucării erau menite să ilustreze principiile tactice 
ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al 
batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece 
kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar 
spre stânga până la domul alb, de piatră, al culmii Piatra 
Craiului. Noi „fortificasem” însă, cu trei sute de metri de 
tranşee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura 
de iarbă verde dintre căsuţa care ne slujea de popotă şi 
căsuţa unde locuia comandantul de batalion. Fireşte că 
dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci „să vadă” 
întăriturile noastre, ar fi fost arestat şi probabil executat ca 
un spion. 

În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană 
mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de 
jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam 
în români şi turci, şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu 
bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul 
ţării că „suntem bine pregătiţi”, că în doi ani de neutralitate 
„armamentul a fost pus la punct”, iar anumite persoane îşi 
luau răspunderea afirmării că suntem gata „până la ultimul 
nasture, până la ultimul cartuş”, iar cu ştiinţa luptei până la 
cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă. 

Pentru ceilalţi, poate că aceasta vilegiatură militară n-ar fi 
fost prea mult dezagreabilă. Camarazii erau oameni 
cumsecade, care îşi credeau la necaz. Prânzurile şi cinele 
luate laolaltă, în odăiţa scundă a popotei, treceau potolit, 
între mâncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre 
amărăciunile concentrării prea îndelungate, despre intrigile 
de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi 
pentru pregătirea murăturilor şi a borşului, menite să fie 
trimise prin scrisori acasă, şi, în zile mai de seamă, despre 
partidele politice ale ţării, când cei care citeau gazeta în 
fiecare zi aveau prilej să strălucească prin comunicări 
inedite. 

Pentru mine însă această concentrare era o lungă 
deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un 


singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri 
amorţite. E îngrozitoare uneori această putere a unei 
singure propoziţiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca 
să pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum 
din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, 
una singură deschide spre interior. În asemenea 
împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, 
uscate şi mistuitoare. 

La drept vorbind însă, în astă-seară nu atât discuţia, care 
nu mai era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul acesta de 
răscolire, ba era chiar prea directă ca să mai fie atât de 
otrăvitoare, cât încercarea neizbutită, pe lângă 
comandantul batalionului, de a obţine o permisie la 
Câmpulung. 

„Popota” unde suntem acum e într-o odaie mică, sătească, 
mai sus decât toate satele româneşti din munte. E abia mai 
mare ca o colibă, văruită în alb, cu două paturi înguste la 
perete, acoperite cu velinţe vechi, şi care acum ne slujesc şi 
drept scaune de masă. O lampă de „gaz” dă o lumină 
gălbuie, aproape la fel de leşinată ca a vinului, din paharele 
mari de apă, de dinainte. Masa e, fireşte, de brad, ca la 
cârciumile de drum mare şi acoperită cu pânză ţărănească. 
Cum fiecare ofiţer are tacâmul lui de acasă, ales cu dinadins 
de proastă calitate, „că se pierde”, avem dinainte o 
împerechere de farfurii, cuțite şi pahare, adunate parcă de 
prin bâlci. "Toţi cei paisprezece ofiţeri ai batalionului de 
acoperire suntem îngrămădiţi aici şi, în aşteptarea cafelelor, 
se continuă, fără ca nimeni să se sinchisească de fumăria în 
care ne găsim, discuţia începută o dată cu masa şi iscată de 
o gazetă adusă de la aprovizionare. 

Întâmplarea e între cele obişnuite, iar discuţia e la fel cu 
toate discuţiile literare, filosofice, artistice, politice, militare, 
religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în 
tren, în sala de aşteptare a dentistului, „îşi spun părerea 
lor” cu convingerea neînduplecată şi matematică cu care 
larvele îşi ţes în jur gogoşi. 


Un proces dezbătut la Curtea-cu-juraţi din Bucureşti a 
sfârşit printr-o achitare, pătimaş comentată. Un bărbat din 
aşa-zisa societate bună şi-a ucis nevasta necredincioasă şi a 
fost absolvit de vină de către judecătorii lui. 

Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de 
flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustaţa 
bălaie, regulată ca insigna de pe şapca cheferistă, ceva mai 
mare însă, aproba fără codire hotărârea juraţilor... 

— Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă. 
Dacă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ai necazuri, 
munceşti ca un câine şi ea să-şi facă de cap?... Ei, asta nu... 
Dacă eram jurat, şi eu îl achitam. 

Căpitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, 
om cu rosturi gospodăreşti, nu şi-ar permite să poarte la 
vârsta lui chipiu franțuzesc, moale, turtit, aşa cum poartă 
căpitanii tineri, ci a rămas la modelul „Regele Carol I”, înalt, 
rigid ca de carton (că aşa şi era), teşit la spate numai. 

Mai surprinzător părea că opinia contrară era susţinută de 
căpitanul Corabu, tânăr şi crunt ofiţer, cu şcoală germană, 
justiţiar neinduplecabil, „spaima regimentului”. Acum era 
de nerecunoscut. Păstra asprimea frazei scurte, dar 
sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le 
bănuise nimeni, niciodată. 

— Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N- 
ai decât să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru 
că nu poate cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu 
poţi să-mi impui să te iubesc cu sila. 

Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat şi cu faţa blondă-şters, 
îmbătrânită înainte de vreme, era de aceeaşi părere. 

— Cum poţi să ai cruzimea să siluieşti sufletul unei femei? 
Dreptul la dragoste e sfânt, domnule... Da, da... şi aci 
lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi „a”. 
Îţi spun eu... oricând... unei femei trebuie să-i fie îngăduit 
să-şi caute fericirea. 

Şi toţi ceilalţi, tineri sau mai bătrâiori, lăsând ca discuţia 
să fie dusă cum se cuvine de către superiori, erau, dealtfel, 


de aceeaşi părere. 

Aş fi vrut totuşi să spun şi eu două vorbe. Simplismul 
convins al acestei discuţii mă făcea să surâd nervos, căci se 
suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele 
ilustrate prost, unde roşul cade alături de conturul negru. 
Dar fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, şi cum începeam 
fraza, câte o voce mai puternică mi-o lua cu hotărâre şi 
pasiune înainte. 

Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la 
restaurant se discuta aşa. În literatură, de pildă, şi în teatru 
era acelaşi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele 
aşa-zise bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu 
proclamau decât „dreptul la iubire”, şi în privinţa asta erau 
noi şi revoluţionare, faţă de piesele care proclamau în 
vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate 
scenele din lume un tânăr francez, ale cărui eroine 
„poetice”, elocvente, cu părul despletit şi umerii goi, într-un 
decor de lux şi muzică, îşi căutau „fericirea” trecând peste 
orice, târâte de patimă. Femeile din toate capitalele 
plângeau, înduioşate până la mistuire de neînţelegerea 
bărbaţilor brutali din piesă, incapabili să simtă frumuseţea 
sublimă a iubirii. 

Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia 
să dea „iluzia vieţii” (presărat doar cu vorbe de spirit ici şi 
colo), se obligase să dea deci imaginea exactă a publicului şi 
a convorbirilor lui, publicul, la rândul său, împrumuta din 
scenă fraze şi formule gata şi astfel, în baza unui principiu 
pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităților 
comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori 
şi spectatori: 

— Nu ştiu, domnule - filosofă cu resemnare căpitanul 
Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fată, la masă - mie mi 
se pare că nevasta nu trebuie să-şi facă de cap... maie şi 
obrazul omului în joc. Şi dădu ordonanţei şervetul împăturit 
cu grijă şi chibzuială. Surâd călduţ căpitanului, şi pentru că 


are dreptate, şi pentru că am nevoie de bunăvoința lui. 
Pândesc cu suflet de slugă momentul să-i cer o favoare. 

— Domnule căpitan - căci căpitanul Floroiu era ceva mai 
nou în grad decât comandantul de batalion - admiţi 
dumneata, te rog spune, admiţi dumneata să ucizi o femeie 
care-ţi declară că nu te poate iubi? Ei, cum vine asta? 

— Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a 
omorât nevasta din pricină că ea şi-a părăsit bărbatul şi 
Copiii. 

Am surâs din nou mieros şi aprobator. Ştiu cât plictiseau 
pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau 
bunăvoința comandantului, dar era peste puterile mele. Mă 
oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe care 
alţii nu o izbutiseră, şi această ofertă a mea îi dezgustase. 
Înţelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? 
În mine era o foială de şerpi, care ajungea deasupra numai 
într-un surâs, înseriat vieţii milităreşti. 

Am crezut acum că e momentul propice şi - în şoaptă 
bâlbâită, jucându-mă cu furculiţa şi cuțitul, să nu trădez 
emoția de moarte care mă gâtuia - i-am repetat cererea din 
ajun. 

— Domnule căpitan... ştiţi... vă rugasem... am la 
Câmpulung... Trebuie să fiu mâine seară acolo. Ştiţi, azi am 
aranjat cu serviciul... 

Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca 
aeroplanele de hârtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, 
copiii, jucându-se. 

S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi 
plictisită: 

— Domnule sublocotenent - cu un „domnule” trântit - ţi- 
am spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate, 
şi nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu. 

Am devenit livid şi am surâs ca un câine lovit, cerând 
parcă scuze că înghit puneri la punct atât de grave. 

Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă 
împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit 


insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe tot 
corpul. Nu aşteptam decât să izbucnesc... Pândeam un 
prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o 
aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în 
stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca 
un jucător la ruletă, care, încercând să se refacă, mizează 
mereu în contratimp: de două-trei ori pe rând roşu şi trece 
apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, şi 
aşa la nesfârşit, cu îndârjire. Sunt în stare să fac faţă, cu un 
sânge rece neobişnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, 
pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, 
din cauza unui singur moment contradictoriu. 

Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt 
aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea 
împrejurări consiliile de război sunt, ca şi regulamentele, 
necruțătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate - 
douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată 
superiorului, de pildă - dar în acelaşi timp mă simţeam 
evadat din mine însumi, căzut ca pe un povârniş prăpăstios. 

— Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun... Asta-i părerea mea 
cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să... că aşa vine, nu-i 
aşa? - şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o 
aprobare iniţială, dar nu mi-a întâlnit decât privirea tăioasă 
- în sfârşit, nu-i aşa? ca să-şi lase casa şi copiii, să-ţi spună 
„alivoar, stimabile” şi tu să nu-i rupi picioarele?... Ba să faci 
şi pe delicatu! „Noroc şi să fie de-a bună, cucoană.” 

— Domnule căpitan - căci Corabu nu numai că era cu mult 
mai nou, dar îi era acum şi subaltern - eu vă întreb încă o 
dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o 
femeie zice „nu-mi mai placi... să ne despărţim"”... Poţi 
dumneata să spui: „nu... eşti condamnată pe toată viaţa, n- 
ai drept să divorţezi...” Da? 

— Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e 
altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de divorţ... eu zic de femeia 
care-şi înşală bărbatul. 


Am intervenit nervos şi aproape şuierat... Atât de viu şi ca 
mimică, încât toţi s-au întors spre mine. 

— Nu, nici atunci. 

Şi am reluat mai scăzut, demascându-mi premeditarea, 
acum când toţi mă priveau uimiţi. 

— Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu 
cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un 
material nediferenţiat. 

Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi 
acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia 
neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încât toţi m-au 
privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atât de puţin 
milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărâtat, dar stăpânindu- 
se, s-a întors spre mine cu un fel de mică solemnitate acră 
de magistrat. 

— Cum, domnule, dacă o femeie zice: „nu mai vreau”, 
dumneata zici: „ba da, să vrei?” Hăi? 

— Dacă e vorba de o simplă împreunare, da... are drept să 
zică: nu mai vreau... Dar iubirea e altceva. lar dacă nu ştiţi 
ce e, puteţi, cu noţiunile dumneavoastră cumpărate şi 
vândute cu toptanul: „aşa am auzit... aşa vând” să dezbateţi 
toată viaţa, că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i 
dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi. 

Au tresărit toţi şi apoi au rămas încremeniţi de 
nedumerire, ca şi când din tavan s-ar fi desprins, şi ar fi 
căzut în mijlocul mesei, peste farfurii şi pahare, o cobra 
încolăcită şi împăiată. Izbucnirea mea era nelalocul ei, 
vulgară, fără temei, între oamenii aceştia care vorbeau 
obişnuit după masă, dar musteala otrăvitoare din mine 
trebuia să răzbească. M-am sculat brusc şi am ieşit băţos ca 
dintr-o plină şedinţă, mereu în uimirea tuturor. 

M-a ajuns în prag, ca un cuţit în inimă, şuierătoare şi 
groaznică, vocea căpitanului Corabu: 

— Sublocotenent Gheorghidiu... 

Şi în aceeaşi clipă am auzit un rostogolit de tacâmuri, 
căderea unui scaun şi am înţeles că, turbat, căpitanul 


Corabu sărise în mijlocul odăii. 

Am încremenit o clipă cu spatele la ei şi am gândit: sunt 
pierdut... liniştit şi simplu, cum poate fi un medic care ar 
constata că are cancer. Ştiam că mai lovise un ofiţer. 

M-am întors dintr-o dată cu tot corpul şi am făcut un pas 
înspre mijlocul odăii. Căpitanul Corabu, care, înfipt în 
picioare şi mult mai voinic decât mine, mă aştepta, a 
înlemnit cu mâna ridicată când a văzut pumnul meu crispat, 
gata să lovească. Mă simţeam alb, cu tot sufletul în 
aşteptare şi liniştit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în 
întreaga încăpere, care a făcut să nu mai respire nimeni. 
Căpitanul mi-a întâlnit privirea şi a rămas ca o linie. Cred că 
mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. 
Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să mă 
omor. Niciodată n-am fost lovit ca bărbat şi cred că n-aş 
putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de două ori 
poate, în viaţa mea, până în acest prag. Ba, copil chiar, era 
să fiu sfâşiat de un buldog, care se năpustise asupra mea, 
dar i-am întâlnit într-o fulgerare privirea, şi a încremenit pe 
loc, ca şi mine, alb atunci, ca şi azi, probabil. Niciodată simt 
că n-aş putea face asta cu voinţă, ca un exerciţiu. Cred mai 
curând că această privire e ca o punte supremă de la suflet 
la suflet, de la element la element. 

Am ieşit palid mereu, în tăcerea obosită şi întinsă. 

În săliţa mică, aproape să mă lovesc de ordonanţele care 
scoteau tacâmurile... 

— Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră dă 
trei posturi! 

Era plutonierul Raicu, care aştepta să terminăm masa. 

— Lasă-mă în pace, şi am ieşit în luminişul de iarbă şi lună. 
E în mine acum o deznădejde mistuitoare, care numai la 
gândul că trebuie să mă duc acasă îmi îngroaşă vinele 
gâtului. Simt nevoia să alerg, să umblu pe poteci. Nu ştiu ce 
să fac şi mă ispiteşte, ca o şoaptă seacă, gândul să plec 
totuşi la Câmpulung, acolo unde se aleg firele norocului 


meu. Un îndemn de prudenţă îmi spune însă că aş zădărnici 
poate totul, printr-o greşeală de impulsiv. 

Orişan mă ajunge din urmă, îngrijorat, şi mă întreabă de 
aproape: 

— Gheorghidiule, ascultă, ce e cu tine? 

Îmi ia braţul, dar caut să ocolesc răspunsul. 

— Nimic. 

— Ascultă, mă, ce a fost ieşirea de adineauri? 

Nu mint deloc, fireşte, când, abia reţinându-mă, continuu 
şi acum o fierbere, nejustificată de temperatura locului şi a 
momentului şi deci retorică pentru spectator sau pentru cel 
ce nu se recunoaşte în întâmplare. 

— M-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuţie. 
Cu noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri nediferenţiate. 
Ce ştiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? 
Platitudini, poncife din cărţi şi formule curente... Dogme 
banale, care circulă şi care ţin loc de cugetare. 

— Dar... şi rămâne în gol, căci simte, acum abia, că 
lămuririle sunt din altă „clasă” decât i se păruse izbucnirea 
insolentă de adineauri. 

Şi totuşi el nu bânuieşte nici acum, nu poate da la o parte 
perdeaua care-mi acoperă sufletul, ca să ştie ce răni sunt 
acolo, cât de mult această izbucnire a mea e un istovitor şi 
amar „pro domo”. Nu-l las să mă întrerupă măcar. 

— Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se şterge pe 
picioare la uşă... a nu-şi înşela bărbatul... aşa cum vrea 
Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de 
serviciu interior al conjugalităţii? Dar infinit mai 
superficială încă e formula lui Corabu. Cum? se pot despărţi 
aşa de uşor doi amanți? Un bandaj aplicat prea multe zile 
pe o rană şi se lipeşte de ea de nu-l poţi desface decât cu 
suferinţe de neîndurat... dar două suflete care s-au 
împletit... au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o 
căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos, 
fireşte, să protestezi atunci când e dizolvată. Dar cum să 
primeşti formula de metafizică vulgară că iubirea 


sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care când se 
desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte 
de contopire: doi litri de apă şi sare, puşi la distilat, dau un 
litru şi jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare; 
amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare? A crede că 
iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă 
înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte... O 
femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? 
Are drept să ia înapoi exact cât a dat. 

Fără să vreau, înfierbântat încă de propria mea izbucnire, 
de tot ce mocnisem în suflet, strâng furios braţul lui Orişan, 
care la început a încercat nedumerit să mă întrerupă şi 
care acum, înțelegând, ca la lumina unei torţe, că e vorba 
de sentimente refulate, sugrumate îndelungă vreme, tace, 
ascultându-mă, pe poteca luminată de lună, sub cerul înalt, 
aci, între culmi de munţi. 

— O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... 
Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De 
cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă 
femeia fără care mai târziu nu mai poţi trăi. lubeşti întâi din 
milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că 
asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să 
înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi 
vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi 
trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii 
oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le 
faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca 
să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de 
stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menținute cu 
voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un 
monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă. 

Îţi construieşti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe 
care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. 
Toate planurile tale de viitor până la moarte sunt făcute 
pentru doi inşi. A plecat de acasă, şi eşti necontenit 
îngrijorat să nu i se întâmple ceva... Te străpunge ca un 


stilet orice aluzie despre ea şi eşti nebun de fericire când, 
după greutăţi materiale şi umilinţe uneori, ai izbutit să-i faci 
o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o zi 
vine femeia aceasta şi-ţi spune că toate astea trebuie să 
înceteze până mâine la ora 11,35, când pleacă la gară. 
Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu 
exact livra de carne la care avea dreptul, căci ştia că asta 
nu se poate. Totuşi, femeia crede că din această simbioză 
sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai 
partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un 
doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuţi 
uniţi, căci le-ar ucide pe amândouă. Când e cu adevărat 
vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanți încearcă 
imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, 
se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri aşa e şi 
frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că 
acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul 
asupra celuilalt. 

Orişan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în 
întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea 
înmuiată a vocii mele. 'Tace, alături de mine, îndelung, din 
delicateţe... Abia târziu mă întreabă cu sfiiciune: 

— Suferi, Gheorghidiule? 

Nu răspund nimic, căci aş izbucni în hohote nervoase. 
Muşchii feţei îmi sunt contractaţi. 

Mă duce apoi până acasă. În prag, nu mă mai pot stăpâni. 

— Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, 
dezertez. 

Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strângerea de 
mână o nedumerire, o prietenie descurajată parcă. 

E tot filosofie... 

Îmi dădea o impresie de echivoc: mă simţeam în mâna 
celor doi oameni, care luau necontenit aere grave şi 
atitudini importante, ca în mâna unui medic, care-ţi aplică 
aparate şi face încercări cu tine, fără să spuie exact ce vrea, 
pretinzându-ţi, destul de nejustificat, absolută încredere. 


Dealtfel, mi-e greu să merg imediat în spatele cuiva, cu 
obligaţia să calc exact în urmele lui. 

Mai ales că în timpul acesta munca mea la Universitate mă 
pasiona şi fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viaţa 
mea. Chiar în a doua jumătate a lui april am avut o lucrare 
de seminar, care a fost o adevărată lecţie despre Critica 
raţiunii practice. Profesorul, foarte serios şi foarte 
pretenţios, obişnuia să lase pe catedră pe studentul care 
expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în 
prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toţi 
colegii mei, care-şi citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o 
oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină 
cu note. 

Negreşit, Critica raţiunii practice, excesiv dogmatică, 
prezintă mult mai puţine greutăţi decât aceea a raţiunii 
pure, chiar în textul kantian, ba încă, ţinând seama mai 
mult de sală decât de profesor, căutasem să ocolesc cât mai 
mult dificultăţile metafizice. Nevastă-mea a fost până seara 
gravă şi tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu 
atâta deferenţă măsurată, că timp de o oră fusesem pe 
catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau şi 
câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă 
facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat 
de colegi şi de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârşitul 
orei lângă catedră, o intimidaseră. 

S-a rezemat de braţul meu, caldă şi îngândurată. Aveam 
de făcut cumpărături şi simţeam nevoia să schimb oboseala 
în joc şi destindere. Am fost cu trăsura după-masă la Şosea, 
până dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul plimbării 
puţin şi părea mereu preocupată. Numai când a fost în 
patul jos şi larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul 
ei, a şoptit, parcă mai mult pentru ea: „Uf... şi filosofia 
asta!” Spunea „uf, şi filosofia asta!” cu un fel de ciudă, cum 
ar fi spus: „uf, rochia asta!” sau „uf, pantoful ăsta!” care o 
strânge. 

— Dar ce-ţi face filosofia, fată dragă? 


LLA 


— Nu pricep nimic... nimic, şi-i erau ochii mari şi albaştri, 
încruntaţi de necaz. 

— Cum, acum, după ce ai audiat aproape doi ani cursuri 
de filosofie, constaţi că nu pricepi nimic? 

— Lasă-mă-n pace... niciodată n-am priceput nimic... ce 
naiba vor toţi filosofii aceştia? 

— Şi-i iubeşti tu... cred că nimic mai mult... Aşa o fată slută 
ca tine... 

— Ascultă, vorbesc serios acum... Te rog foarte mult... 

— Ei, cum vorbeşti serios, draga mea, dacă vrei să ştii ce 
vor filosofii? 

Lumina lămpii, strânsă şi răsfrântă de abajur, îi poleia 
rotunzimile albe, în culcuşul patului cu perne mari, pătrate, 
de olandă parcă scrobită. 

— Ascultă, ţi-a trecut vânătaia pe care ţi-ai făcut-o la 
genunchi, când te-ai lovit de scaunul căzut ieri? şi i-am 
ridicat cămăşuţa spumoasă de pe genunchi, ca să văd. 

Şi-a tras-o nervoasă la loc. 

— Lasă asta şi răspunde la ce te întreb. 

— Cum, dragă, vrei să ştii serios ce vor filosofii? 

— Da... şi era gravă ca un copil care cere luna sau pasărea 
de aur... 

— Nu ştiu... 

— Cum nu ştii? Atunci de ce vorbeşti la Universitate? 

— Ce vrei să fac? Vorbesc şi eu aşa... 

— Dar lumea de ce spune că ştii? 

— Spune cineva enormitatea asta? 

— Lasă-mă-n pace, că nu vrei să-mi spui, şi albastrul 
ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umedă, i s-a răsfrânt a 
ciudă. 

Aş fi vrut s-o sărut, aşa îmbufnată şi copilăroasă ca o 
cadână. 

— Fată dragă... zău dacă ştiu. 

— Spune ce ştii... Ce-ai vrut să spui azi când ai spus 
„nelinişte metafizică”? 


M-a mirat că a reţinut expresia, dar pare-se că a frapat-o 
ca pe excursionişti un obiect de curiozitate colorată, în 
muzeu. 

— Nelinişte metafizică? şi o priveam adânc în ochi... 
Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii mari. 

— Ei, nu... 

— Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de 
mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea 
nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să 
fii, din cauza asta, trist... să iubeşti florile şi să zâmbeşti 
când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic 
şi îşi au socotelile lor. 

Genele lungi se întind uşor ca o mirare peste apa albăstrie 
dintre ele. 

— Nu putem şti adevărul? Cum? dreptatea nu se poate 
realiza? şi ascultând în ea, o clipă, pe urmă: frumuseţea are 
pete şi e trecătoare? 

— Da, fată dragă, adevărul nu-l putem şti niciodată, 
niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar 
frumuseţea are pete şi e trecătoare... Aşa, ca pata asta, de 
deasupra genunchiului tău... 

— Ei, eşti revoltător, mârâia, păcălită în aşteptarea ei. 

— Iar acum două săptămâni ai avut şi un guturai de nu 
avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ţi-era inform şi 
roşu... Ba încă ar putea fi şi mai rău, zi Doamne fereşte... ai 
putea fi bolnavă de stomac, de pildă... 

— Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e filosofia... 

— Tare mi-e teamă că dacă nu ţi-o conveni nici ea, o să-i 
spui „să tacă” şi filosofiei. Voi femeile... 

— Te rog... nici un „voi femeile”... eu sunt eu... eu nu sunt 
„femeile”. 

Am tras-o de nas, s-a apărat ca de o albină cu palma... şi 
pe urmă iar a luat mutra întrebătoare. 

— Stai întâi să îndrept abajurul, ca să-ţi fie capul în 
lumină... Nu pot suferi să-ţi vorbesc, fără să-ţi văd ochii. Îmi 
dă „neliniştea metafizică”, şi întorcând lampa cu abajur 


mare, verde, de citit seara, am scăldat-o în lumină. Cu 
formele ei calde şi vii, era ca o bucurie a serii. 

— Ah... iar începi... credeam că ai devenit serios, şi trase 
de urechile de dantelă puişorul de puf. 

— Dragă, filosofii, ca toţi copiii, au vrut să ştie la început 
„cine a făcut lumea””. 

— Cine s-o facă? Dumnezeu... 

— Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, 
tăticule? 

— 2]... se miră cu ochii măriţi şi gura micşorată. 

— Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să ştie ce se întâmplă cu 
omul după moarte... Dacă există suflet... şi dacă sufletul e 
muritor. Au văzut însă curând că aici dezlegare nu poate să 
fie şi, modeşti, dându-şi seama că nu pot cunoaşte nimic de 
dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, 
lumea asta în care trăim. Negreşit, mai toţi au făcut şi 
metafizică religioasă, dar cei mai mulţi, şi în principalul 
operei lor, s-au întrebat ce e lumea... 

— Ce să fie? şi era mirată că filosofii şi-au pus o întrebare 
atât de simplă. 

— Ce? ţi se pare aşa de uşor de răspuns? 

— Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici 
întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de 
ani - şi, poate, mai demult - gânditorii caută dezlegare: Ce 
este lumea? Ce putem cunoaşte din ea? Cei care au 
încercat un răspuns se numesc filosofi, iar ansamblul 
răspunsului lor, un sistem de filosofie. De aceea, în centrul 
filosofiei stă aşa-zisa teorie a cunoaşterii. Motru, de pildă, e 
profesor de logică şi de teoria cunoaşterii. 

Pare enervată, deziluzionată, îşi ridică uşor cămăşuţa albă 
pe umerii rotunzi şi cruzi. 

— Dar bine, cu această cunoaştere a lumii nu se ocupă 
ştiinţa? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoaşterii? 

E mirată, aşa cum se miră profanii că filosofia se ocupă de 
lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu pare 
mai simplu decât o axiomă. Aşa cum elevii, care urmează 


matematicile superioare, se miră că li se cere să 
demonstreze că 3x7= 7x3. 

— E cu totul altceva, fată urâtă... Dealtfel, cei mai mulţi 
filosofi au tăgăduit posibilitatea ştiinţei. 

— Ei, cum asta? întreabă, nevinovată... 

— Ei spun că, în afară de ce e formal şi nu al realităţii, în 
afară deci de matematici şi de ce se leagă de ele: 
geometria, mecanica şi fizica, în genere, nu putem cunoaşte 
nimic sigur. „Sigur”, înţelegi? 

— Şi cum asta? Dar medicina? 

— De medicină nici nu mai vorbim. Indicaţiile ei se bat în 
cap şi determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a 
făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică 
pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai 
măcar şi ai văzut că eu a trebuit să aştept două săptămâni 
până să te pot săruta ca lumea... 

— Ah! şi-mi dă mânioasă cu puişorul de puf în cap. 

— A recomandat, zeci de ani, duşurile reci pentru cei 
nervoşi şi acum le condamnă, găsindu-le omorâtoare mai 
ales pentru cei nervoşi, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A 
recomandat o jumătate de veac mâncărurile fierte mult, cu 
grijă, şi azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă 
vitaminele. A recomandat operaţia de apendicită, pe urmă a 
combătut-o, a recomandat medicaţia intensă, ca să revie pe 
urmă la stimulente şi iar să se întoarcă. Am citit zilele 
trecute că un medic e de părere că apa murdară de râu e 
mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare 
organismului, şi e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii 
medici sunt şi împotriva aeraţiei camerei de dormit, pentru 
ca să nu se consume oxigen în timpul somnului şi odihna să 
fie deci completă şi citează cazul păsărilor, care dorm cu 
pliscul sub aripă. A fost un principiu: „digerăm cu picioarele 
mai mult decât cu stomacul” şi acum unii recomandă siesta 
liniştită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. 
Tuberculoşilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai 
tare al munţilor şi, după ce au murit cu sutele şi miile acolo, 


au fost coborâţi, ceilalţi, mai jos. Dealtfel, mulţi se întreabă 
dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a 
cancerului, nu e un rezultat al excesului de 
medicamentaţie, dovedind astfel că nu câştigăm nimic, că, 
în schimbul unei aparente îndreptări, ne loveşte mai rău, 
mai cumplit. S-a observat, în orice caz, că populaţiile care 
ignorează medicina trăiesc mai sănătos şi mai mult decât 
cele care la tot pasul aleargă după doctori. Asta ca să-ţi dau 
un exemplu. Aşa cu toate... De istorie ce să mai vorbesc? Ai 
văzut cum îşi bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, 
filosofii nu se gândeau numai la medicină, ci la tot ce poate 
fi obiect de ştiut. Nu putem cunoaşte nimic cu adevărat. 

— Tot nu pricep... cum nu putem cunoaşte? 

— Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaştem noi lumea? 

— Prin simţuri... 

— Foarte bine... dar simţurile sunt înşelătoare: 

Urechea te minte şi ochiul te-nşală... 

Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic... 

Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... 
Daltoniştii văd verde în loc de roş. Dacă toţi am fi daltonişti, 
toate lucrurile roşii ar fi verzi, ochiul suferă de atâtea ori, 
dealtfel, de halucinație... urechea de asemeni... „mi s-a 
părut că m-a strigat cineva”, pipăitul înşală, simţul inferior 
înşală... Cei cărora li s-a amputat piciorul se vaietă încă 
uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au nimic al 
lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai văzut şi 
în somn cum ne înşală simţurile? Trăieşti în vis tocmai ca în 
viaţă. Soarele te arde, iarba e umedă, gheaţa rece, vezi ce 
nici n-ai gândi, câştigi saci cu bani de aur. Ba chiar 
bănuieşti că eşti în vis şi îngrijorat, cauţi să verifici, te pipăi. 
Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gânditor 
adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere 
în simţuri. Totul e relativ. Născiorul dumitale pare un nas de 
Cyrano pe lângă o cârnă adevărată. 

— Ascultă... şi iar îşi arată amenințătoare dinţii albi, dintre 
care doi din faţă, de sub buza roşie de sus, puţin mai laţi, ca 


două minuscule petale, îmbietoare, de floare de cireş. 

— Cine ar bănui că alămiul părului dumitale e făcut cu 
ajutorul ceaiului...? Pe toţi îi înşală. 

— Ah! şi a început indignată să dea cu picioarele şi pumnii 
în mine, arătându-mi şuviţe de păr auriu din creştet: Uite... 
uite. 

— Dragă, mă laşi sau nu să fac filosofie? 

— Dacă spui infamii? 

— Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi că dacă nu stai 
liniştită, vai de chica dumitale alămie. Şi, după ce s-a potolit 
puţin: Îmi spui uneori că mă iubeşti. Şi eu trebuie să cred 
asta... deşi ştiu că e ceva foarte relativ... Cine ştie...? 

Mă priveşte cu ochi mari de copil furios. 

— Ai spus că faci acum numai filosofie... 

— Dar ce? Crezi că asta nu-i filosofie? Să ştiu dacă mă 
iubeşti sau nu? (Când îmi dau seama acum cât de puţin 
bănuiam ce sens profund avea să aibă într-o zi această 
afirmaţie pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără 
soluţie avea să-mi puie, cât aveam să-mi repet întrebarea la 
nesfârşit, îmi vine să surâd melancolic de seninătatea cu 
care glumeam atunci, cum ar glumi, fără să ştie nimic, cei al 
căror tren a şi pornit pe o linie pe care alt tren vine 
dimpotrivă.) 

— Nu te iubesc deloc... continuă. 

— Dar sub aparenţă, s-au întrebat filosofii, nu e nimic 
absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Şi fiecare a 
propus câte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii 
filosofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum simple. 
Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta şi ai câuta, ai vedea că 
esenţa, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate 
lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu 
vedea decât mişcare şi transformare, dimpotrivă: esenţa, 
absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi, 
crezuseră că e pământul, alţii aerul. De fapt, toţi înțelegeau 
prin aceste „principii” ceea ce ştiinţa modernă înţelege prin 
„energie”, care, transformându-se în orice, creează lumea 


existentă. Deci, vechii filosofi greci erau nişte fizicieni. Erau, 
dealtfel, şi buni matematicieni. Pytagora chiar credea că 
numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi 
înşelând, dar numărul nu înşală niciodată, 3+4 fac oricând 
şapte. Alţii au găsit că mişcarea e absolută. Zenon credea 
că, singur, repaosul. Dar să trecem peste aceşti primi 
filosofi, căci toţi au dreptate, dar toţi exagerează. 

— Ascultă, nu pricep. 

— Ei, mereu nu pricepi... Şi pe urmă, surâzând: Un filosof 
nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filosofii 
toţi se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alţii 
ininteligibili. Şi dacă ei nu se înţeleg... atunci cum vrei să-i 
înţelegi tu?... Aşa cum eşti... Şi o privesc cu o prefăcută 
desconsiderare. 

E foarte atentă şi nu ia în seamă nimic. 

— Bine, dar nici profesorul nu-i înţelege? 

— Nici el, nici nimeni. Un sistem de filosofie e un sistem 
frumos sau nu e nimic. Nu uita că ele un mare profesor de 
istoria filosofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rând 
sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme 
sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi 
însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în 
genere, ininteligibil. Filosofii şi nebunii sunt cei mai mari 
adepţi ai logicii. Dacă admiţi unui nebun că el e de sticlă, 
atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se 
fereşte de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie 
mereu limpede, îşi studiază greutatea, speră să devie sonor, 
şi aşa mai departe. Dealtfel, după primii filosofi greci, au 
urmat sofiştii, care au împins îndoiala până la ultimele 
consecinţe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate 
afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă „omul e 
măsura lucrurilor” şi, oricât s-ar trudi, nu descoperă decât 
minciuna, atunci să aleagă cel puţin minciunile agreabile. 
Cum vezi, ei sunt strămoşii autorului tău favorit, Anatole 
France, care afirmă şi el că orice idee se poate susţine, că 
adevărul nu poate fi aflat şi că singurul lucru care ne 


rămâne de făcut e să căutăm frumosul şi agreabilul. Iar în 
locul unui filosof, el preferă o statuetă sau, şi mai bine, o 
femeiuşcă frumoasă ca o statuetă... Cu toate că nu 
împărtăşesc convingerile lui, cu toate că ai sânii atât de 
urâţi, uite, uneori privindu-te, simt şi eu că are puţină 
dreptate. 

S-a înfăşurat de necaz, toată, de la picioare până sub 
bărbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în faşă. 

— Foarte bine, spune mai departe. 

— Spun, dacă dai iar plapuma deoparte. 

— Dar să spui... auzi? şi e mereu copilăroasă ca o cadână. 

— Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O 
privesc cercetător. Sunt singur acum, după miezul nopţii, în 
tot cuprinsul pământului, al stelelor, al nemărginirii 
albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a 
pernelor, sub lumina lămpii. 

— Ce-are a face că-i târziu...? spune. 

— Ei bine, au urmat, lăsând deoparte pe cei mai puţin 
însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari 
filosofi, care, indignaţi de atitudinea sofiştilor (căci aceştia, 
găsind că simţurile înşală, tăgăduiau totul), au căutat dacă 
nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Şi au 
găsit că raţiunea e un bun instrument şi că ea ne poate 
ajuta să descoperim câteva adevăruri absolute. Socrate a 
găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că 
ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se naşte, creşte, 
moare; dar ideea de animal, speța, rămâne undeva, 
departe, în aer, în cer; Aristotel găsea că rămâne sigură 
activitatea, cine nu se mişcă e mort ca un tablou pe perete, 
activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e 
îndoiala, deci cugetarea - şi de aci deducea existenţa sigură 
a lumii. Spinoza, încă mai raţionalist decât ceilalţi, ajungea 
la concluzia că sigură e substanţa, adică Dumnezeu, şi tot 
ce există nu sunt decât moduri şi forme ale substanţei. E 
panteismul exprimat cu aproximaţie în literatură, în ideea 
nu că Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, 


munte, om, gândire; Leibniz, tot pe calea raţiunii, găsea că 
absolut certă e existenţa substanţei active, a monadelor 
adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. 
Aceştia au fost raţionaliştii principali, căci i-am lăsat 
deoparte pe mulţi, între care şi pe religioşi: Plotin din 
Alexandria, pe filosofii şi sfinţii creştini: sfântul Augustin, 
sfântul Anselm, sfântul Bernard, sfântul Toma d'Aquino şi 
alţii. Dormi cu ochii deschişi sau asculţi? 

Stă rezemată în cot: 

Spune înainte... Şi avea braţul alb şi gol. 

Aşadar, timp de două mii de ani, aceştia şi discipolii lor au 
căutat, îngroziţi de nesiguranța simţurilor, să găsească 
sprijin în rațiune sau în credinţa în Dumnezeu. A venit însă 
şcoala filosofică englezească, ştii că englezii sunt oameni 
practici, şi a afirmat că nimic nu putem şti decât tot prin 
simţuri. Rațiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre 
aceşti englezi, Roger Bacon, şi după el altul, Francis Bacon, 
peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură şi 
să nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei sunt 
părinţii ştiinţei moderne. Ceilalţi englezi, care au filosofat, 
s-au mulţumit să tăgăduiască valoarea virajului raţiunii. 
Locke afirmă contrariul celor ce se susţinuse două mii de 
ani. Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de 
cunoscut, prin experienţă. Înainte de experienţă sufletul e 
„tabula rasa”. Totul vine prin simţuri. Episcopul Berkeley 
trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e 
cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; 
şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci 
materia nu există şi senzațiile sunt provocate de spiritul cel 
mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte 
visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al spiritului: David 
Hume tăgăduieşte spiritul şi revine, într-o formă nouă, la 
vechiul scepticism al sofiştilor. Nimic nu există în realitate. 
Totul e numai relativ la noi şi se reduce la legile asociaţiei 
ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de 
ceea ce aduc simţurile şi care, fireşte, nu are nici o valoare 


ştiinţifică. Tot un englez, şi încă faţă bisericească, filosoful 
Thomas Reid, a combătut această filosofie a iluziei, 
spunând, între altele, şi o anecdotă care a avut mare succes 
la vremea ei. „Mă întâlnesc, zilele trecute, cu bunul meu 
prieten, John să-i spunem. Era foarte amărât. „Dar, John, ce 
s-a întâmplat cu dumneata?” „Sunt amărât. Mi-a înnebunit 
băiatul cel mare”... „Arthur? Ei, nu mai spune... cel care 
studia filosofia la Oxford?” „locmai el. A venit acum de 
sărbători acasă. Fireşte că am găsit o masă bogată şi, 
emoţionat, l-am întrebat ce a învăţat acolo la 
Universitate...” „Multe, tată, şi lucruri pe care nici nu le 
bănuieşti. Am învăţat, de pildă, că nimic nu există, că totul e 
o creaţie a simţurilor mele, masa, cu tot ce epe ea; uite, 
mâna mea e şi ea creaţie a simţurilor mele. Tot ce mă 
înconjoară e o creaţie a simţurilor mele. Dumneata însuţi, 
tată, eşti o creaţie a simţurilor mele”... Când am auzit asta, 
mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare şi i-am spus, 
cuprins de mânie: „Bine, ticălosule, că vinul şi paharul, şi 
masa or fi creaţia simţurilor tale... poate... nu ştiu. Dar să- 
mi spui mie că eu sunt o creaţie a simţurilor tale, când ştiu 
bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta e prea-prea. leşi 
afară din casa mea şi du-te la filosofii tăi”.” 

Râde amuzată cu dinţii ca miezul unui fruct roşu. 

— Episcopul ăsta avea dreptate... 

— “Te cred că-i dai dreptate... lotdeauna episcopii au fost 
de acord cu femeiuştile frumoase. Dar acum am obosit... 
Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toţi. 
El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raţionalism - adică 
de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu 
empirismul ştiinţific al englezilor. El a spus: nici raţiunea 
singură, nici simţurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. 
Rațiunea singură o ia razna, simţurile singure sunt moarte. 
Lumea cea adevărată, care ne stârneşte impresiile, n-o 
cunoaştem. El i-a zis lumii aceleia „lucru în sine”, numen. 
Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaşte 
nimeni. Când vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de 


simţuri şi se organizează aşa cum cere raţiunea noastră. 
Când acest numen vrea să intre în cetatea minţii noastre, el 
trebuie să se supuie formalităţilor necesare, să îmbrace un 
anumit costum, să păstreze obiceiurile şi prescripţiile. 
Rațiunea nu poate şti nimic din ceea ce e în afară de 
zidurile cetăţii, dar garantează pentru ordinea şi siguranţa 
celor dinăuntru. Prin urmare, şi după Kant, lumea pe care o 
vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se 
formează după anumite reguli, nu aşa la întâmplare, după 
regulile „casei” adică ale sensibilităţii, ale judecății şi ale 
raţiunii. 

Un vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi... 

lată, fată dragă, filosofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s- 
o înţeleagă şi o proastă mică, aşa ca tine... 

S-a întărâtat ca o pisică în culcuşul de olandă albă. 

— Iar începi? 

— Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare. 

— Ascultă, să nu mă scoţi din sărite... Spune-mi mai bine 
acum altceva. Dacă lumea care există e un vis al fiecărui 
om, după reguli stabilite, cum se face că toţi oamenii 
visează după aceleaşi reguli? 

O privesc cu o nemaipomenită mirare. 

— Zău că nu eşti chiar aşa de proastă. 

S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mâna ca să mi-o muşte. 

— Zău că nu glumesc... Asta s-au întrebat şi ceilalţi filosofi, 
citind pe Kant. El spusese că există o „conştiinţă în genere”. 
Dar, se vede că e prea puţin... Pe tine te mulţumeşte 
această afirmaţie, căci pe confrații tăi într-ale filosofiei nu... 

N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu 
amândouă pernele de puf şi dantelă în cap. 

— Dragă fată, nu mai ştiu cum să mă înţeleg cu tine... 
Dacă-ţi spun... 

Mă întrerupe poruncitor... 

— Stai, acum vino aproape şi-mi răspunde la o întrebare. 

lau o mutră supusă, cu ipocrizie, şi aştept. 

— Da? 


— Cine era o fată blondă şi uscată?... 

— Care? 

— Una urâtă... după lucrare, când tu vorbeai cu 
profesorul, câţiva băieţi şi vreo două fete discutau despre 
tine. Asta se lăuda că te cunoaşte... Un băiat spunea şi el că 
aţi făcut liceul împreună. 

— Cine, frate? 

— Ei, cum cine? Una... blondă şi urâtă. Era în capul băncii 
a cincea. 

Nu ştiu nimic, dar spun la întâmplare: 

— Care, aia din capul băncii a cincea...? A...! blonda... aia 
cu gura frumoasă...? 

Strâmbă din buze. 

— Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă. 

Am înţeles şi joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă: 

— A, ştiu acum. E o fostă metresă a mea... 

Mă priveşte o clipă uimită, cu sprâncene circomflexe. 

— Mizerabile, şi se năpusteşte asupra mea cu pumnii. 

— A, da... frumoasă fată... ce gură avea... 

M-a împins cu picioarele afară din pat şi, ca să nu cad, a 
trebuit să cobor. 

— Dragă, avea o gură caldă şi lacomă... 

Strigă la mine mânioasă: 

— Taci... n-auzi, taci... 

Şi, lăudăros, din mijlocul dormitorului: 

— Lacomă... dragă... Aia ştia să sărute, nu ca tine. 

Aruncă acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în 
mijlocul patului: 

— Nu mă interesează... taci... nu vreau să aud... era slută. 

— Când te strângea în braţe... nişte braţe, cu adevărat 
colaci de salvare... 

Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar 
mai înainte, o prind în braţe şi o culc în pat. l-am fixat 
umerii în olanda albă a aşternutului, petrecându-i mâna 
stângă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici. Îi 
prinsesem amândouă mâinile, căci cu cotul îi apăsam braţul 


stâng, iar cu degetele îi încleştasem braţul celălalt aproape 
de umăr. Corpul îi era de sub sâni în jos liber şi gol tot, dar 
nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda ei de 
zvârlugă. În felul acesta gura îi era în voia mea, căci stam în 
genunchi şi aveam şi braţul drept cu totul liber. N-o 
sărutam. Îmi apropiam numai buzele de colţul gurii ei şi 
aşteptam. Se smucea, arunca picioarele căutând să mă 
lovească, dar totul era de prisos. Cămăşuţa i se adunase 
spre gât. O întrebam ironic: 

— Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărţile în cap? şi-i 
conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi şi 
cărnoase, iar când înfiorat le simţeam întredeschiderea şi 
respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă 
apropiam uşor de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se 
vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită 
din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, 
floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina cristalină 
crudă a lămpii. 

— Mai eşti afurisită? 

Nu vrea să vorbească şi, amărâtă, avea aerul să spuie că 
scapă ea din strânsoare şi are să-mi arate mie. 

Era vânjos şi viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie 
de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al 
felinelor. Pielea netedă şi albă avea luciri de sidef. Toate 
liniile începeau, fără să se vadă cum, aşa ca ale lebedei, din 
ocoluri. Sânii robuşti, din cauza mâinii mele petrecute pe 
sub talie, prelungeau grațios, ca nişte fructe oferite, coşul 
pieptului, ca sub ei, spre pântec, căderea să fie bruscă. 
Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru când 
erau alături, lung arcuite în afară, din şold la genunchi, ca 
şi când feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, 
prelungi. Cu toată înverşunarea împotrivirii, mi-am apropiat 
gura de a ei, dar când am simţit-o moale şi bună, ca un miez 
bun de fruct, i-am dat dintr-o dată drumul şi-am sărit în 
mijlocul dormitorului, ca de frica unui şarpe. 


S-a ridicat înfuriată, aprigă, în genunchi şi în aceeaşi clipă 
mi-a zburat în cap cartea... şi de abia am avut timp să mă 
feresc, căci flaconul cu apă de colonia de pe masă a zburat 
şi el, prăbuşind în spatele meu o etajeră cu vasul de flori cu 
tot, făcându-se cioburi. 

Dacă mă lovea, nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla. M-ar fi 
desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fără îndoială un 
paroxism, o undă de nebunie în furia ei, căci avea în joc 
aceeaşi frenezie ca animalele din junglă. Niciodată n-o 
iubeam atât de mult ca în asemenea clipe şi ar fi putut să 
mă omoare, dar la ispita asta n-aş fi renunţat. E ceea ce n- 
am întâlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te 
juca pasionat cu o panteră întărâtată. Am prins-o din nou în 
braţe, şi când mi-a simţit gura apăsată în plin, cald, pe a ei, 
s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cârpă, şi-a trecut braţul 
după gâtul meu şi a rămas atârnată de gura mea. 

Scăpat din strânsoarea sărutului ei, mi-am plimbat buzele 
de-a lungul taliei cu răsuciri molcome, mi-am lipit urechea 
şi obrazul de pântecele neted şi catifelat, ca o petală de 
trandafir galben, ascultând înăuntru viaţa femeii, în ovarele 
ei, ca o sevă, atent cum ascultă medicul pieptul celui pe 
care îl examinează. A prins să se frământe iarăşi, se frângea 
ca o pâine a iubirii trupului tânăr, era lânced albă, şi cu 
ochii închişi peste durerea dospită din ea, oferind între 
dinţi, întinsă, garoafa însângerată a buzelor. Eu priveam 
ochii îndoliaţi, care vegheaseră nopţi de-a rândul deasupra 
patului prietenei bolnave, mâna palidă care scotea din 
camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare 
schimbate, aceeaşi mână palidă care copia zeci şi zeci de 
pagini pentru mătuşă. Am prins să caut în tot trupul acesta 
de prinţesă dornică sufletul, floarea gândului şi a loialității. 
Tăcut, voinţa dintre noi creştea, se exaspera ca sacadele 
unui spasm. Îmi gângurea numai, deodată învăpăiată şi 
năvalnic rumenită, năucit şi cald în ureche, vorbe fără şir: 
„Dacă nu... Viaţa mea... dacă nu...” 

Până la minunea din urmă a îmbrăţişării. 


Nu mult după lucrarea de seminar, am întâlnit, într-o 
după-amiază, la Şosea, pe când eu şi nevastă-mea ne 
plimbam pe jos, pe Anişoara, o verişoară de-a mea, măritată 
cu un proprietar de moşie de pe lângă Ciulniţa. Era în 
primele zile de mai, mugurii plesneau în suluri mici de 
frunze, dar ramurile copacilor se vedeau încă mai negre. 
Primăvara scotea lumea la soare ca pe şopârle... Aleile erau 
zvântate şi soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în 
toate părţile. Anişoara trimisese maşina înainte, la rondul 
doi, şi ea venea acum pe alee încet, pe jos, frumuseţe 
mlădioasă, brună. 

Pe vremea când eram săraci nu ne vedeam aproape deloc 
cu această verişoară, care era foarte „mondenă”, trăia larg 
de tot, căci avea casă mare în Bucureşti. Era una dintre 
acele femei elegante despre care, fie pe stradă, fie la 
teatru, toată lumea întreba numaidecât cine e. Avea obraji 
cu limpezimi de ou de porțelan, ochii negri, mari ca nişte 
clasice migdale, sprâncenele drese, subţiri şi uşor ridicate 
spre tâmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea 
printr-un suav şănţuleţ, abia lămurit, era tot aşa de fin şi 
sigur desenat ca şi buzele, cum îi erau, dealtfel, toate 
trăsăturile, şi dădea o uşoară semeţie întregii figuri. Un 
grain de beaute totuşi, în stânga, deasupra gurii înroşite 
închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot 
însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o 
frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea 
crescută la întuneric. Probabil din cauza nopţilor 
nedormite, sau, cine ştie, era poate bolnavă. 

Acum a descoperit-o parcă pe nevastă-mea: „Zău, e 
încântătoare... Ia uite ce drăguță... Ei nu, zău...” Nevastă- 
mea era fericită şi surâdea ca o şcolăriţă, gâdilată în 
orgoliul ei că place unei femei atât de pretenţioase. Ele 
între ele, femeile, sunt foarte simţitoare la aceste 
preferinţe. A urmat o serie de invitaţii reciproce şi pe urmă 
nu ne-am mai despărţit aproape nici o zi, mai ales când a 
venit, după ce a terminat muncile, şi bărbatul Anişoarei, 


Iorgu. A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe 
câmp. Am devenit şi mondeni. Sărbători în familii de 
cunoscuţi, invitaţii la conacuri de prieteni, la restaurante de 
seară şi grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări 
cotidiene. Au fost, în luna mai, câteva „grandioase” bătăi de 
flori la Şosea, între rondul întâi şi hipodrom, la care am 
luat, bineînţeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, 
trandafiri şi garoafe al Anişoarei. Sufeream, ca supus unui 
tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta 
îşi descoperise în angrenajul de lux posibilităţi noi, aşa cum 
unii îşi descoperă într-o zi talente nebănuite şi, mai ales, 
descoperă în fiecare zi prilejuri noi şi diferite să şi le 
exerciteze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă 
cu invitaţi eleganţi, care altora li se păreau aproape la fel 
sau fără nuanţe prea evidente, aveau între ele pentru 
nevastă-mea deosebiri categorice, aşa ca în reclama din 
vitrina farmaciilor, în care o mână extrem de fină e 
alăturată de alta cojită şi buboasă: înainte şi după 
întrebuinţarea cremei X. 

De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai că n- 
ar fi fost suficient de bine îmbrăcaţi pentru localurile în 
care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilităţile 
materiale. Când mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota 
totdeauna, bineînţeles, dar acum nici eu, din cauza costului 
mare, n-aş fi putut s-o fac. Dealtminteri, aceste despărţiri 
devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Când se ridică 
gradul de altitudine, unii rămân fatal jos, indiferent de 
sentimente. 

Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început 
să se ocupe cu superioritate şi de ţinuta mea. Ştiam că la 
Universitate trec printre studenţii „bine”. Eram înalt şi 
elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât câte un 
costum de haine, pe care-l purtam până se uza şi pe urmă îl 
înlocuiam cu altul. Cravată, de asemeni, cumpăram alta 
numai când cea de la gât era mototolită de-a binelea. 
Bineînţeles că şi ghetele le pingeleam cât timp cizmarul 


socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subţire, 
cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam 
nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a 
mulţumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul 
de la cravată şi să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în 
buzunarul de sus al hainei. Pe urmă mi-a cumpărat trei 
cravate noi şi o jumătate de duzină de batiste fine de 
olandă. O stânjenea parcă neatenţia mea în îmbrăcăminte. 
E drept că într-o după-amiază am observat şi eu deosebirea 
dintre mine şi dansatorii care veneau la Anişoara. Întâia 
dată mi-am dat seama că o cămaşă nu se poate pune şia 
treia zi. Aveam, pe urmă, manşetele prea largi şi cu 
colţurile sucite în afară, pe când „dansatorul” pe care-l 
priveam avea manşetele bine întinse, mici, care prindeau 
mâinile ca nişte cătuşe de mătase. Şi pe când ghetele mele 
aveau o uşoară tendinţă să-şi ridice boturile, ale lui erau 
întinse şi parcă noi. Era tuns parcă de cinci minute, 
pieptănat lins. Părea nesfârşit mai curat şi mai îngrijit ca 
mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Peste vreo două zile 
nevastă-mea, cu oarecare stânjenire, mi-a dat un sfat căruia 
i-am ghicit resortul interior. 

— N-ar fi bine să-ţi comanzi, azi sau mâine, două costume 
noi? Căci hainele, dacă le porţi cu rândul, se păstrează mai 
bine... zău, Ştefane... Şi iar: Nu mai purta şi tu cărţi în 
buzunarele hainei. 

— Fată dragă, o să am de lucru cu probele... 

— N-are a face, şi, uite, acum vine vara... N-ar fi bine să-ţi 
comanzi trei cămăşi de soie-ecrue? Ba poate n-ar fi rău 
dacă ţi-ai face o jumătate de duzină chiar... 

Am înţeles că în sufletul ei se petreceau comparații care 
nu-mi erau favorabile şi că suferea, fără să spună, din cauza 
asta. 

Simţeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o 
găsea. Pare-se că snobii, pe care ea îi admira acum, aveau 
un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi 


femeia mea se înstrăina, în preocupările şi admiraţiile ei, de 
mine. 

Viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă. Ştiam că nu 
mai pot trăi fără ea. Ca o armată care şi-a pregătit ofensiva 
pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. 
Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La 
masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce- 
mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, 
să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le 
avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam 
citi nici o carte, părăsisem Universitatea. Într-o zi, am găsit 
pe masa ei o scrisoare netrimisă încă, adresată unui domn 
la Bârlad. Am desfăcut-o cu grabă şi cu silă de mine însumi: 
„Coane Costică, ar fi trebuit să vii aici... dar asta costă şi, 
după sfatul deputatului, m-am adresat unui contencios. 
Trebuie să aştepţi însă şi nu te supăra dacă v-am trimis eu, 
înainte, 180 lei, pensia pe prima lună. Te pun în frigare şi pe 
d-ta şi pe coana Sofica, dacă nu mi-i înapoiaţi când luaţi 
pensia etc."... 

În casa Anişoarei, obişnuit acolo, cunoscusem un vag 
avocat, dansator, foarte căutat de femei, pe care le învăţa, 
chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la 
modă: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, atât de 
frumoase şi calde, bune de îmbrăţişat, executau în braţele 
lui mişcările pe care le dicta, răbdarea cu care refăceau de 
zece ori un pas, ca şi autoritatea plictisită cu care le făcea 
observaţii. Venise şi el de prin cabaretele Parisului, adus de 
război, şi forma, cu noi şi alte vreo trei-patru perechi tinere, 
„banda noastră”, cum spuneau, cu oarecare orgoliu, 
femeile. 

Evident, mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur 
această suferinţă, dacă nu cumva, prin excepţie, oricine 
vorbeşte despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască şi să 
evite să vorbească în numele celorlalţi - ba cred că 
niciodată n-ar trebui să folosească, vorbind, persoana a 
treia - pentru că sentimentele pe care le încearcă sunt 


incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu 
corespund aceluiaşi conţinut şi, chiar dacă e vorba de 
acelaşi conţinut, intensitatea şi durata sentimentului pot fi 
nesfârşit de felurite, căci unul poate suferi atroce că 
nevasta lui prinde pe sub masă mâna vecinului, pe când 
altul ia asta drept o nuanţă fără importanţă, încât oricine 
iubeşte e ca un călător, singur în speța lui pe lume, şi nu are 
drept decât doar să bănuiască aceleaşi sentimente şi la alţii, 
câtă vreme nu corespunde cu ei decât prin mijloace atât de 
imperfecte de comunicare, cum e cuvântul. Îmi ziceam că 
văd poate prea mult rău acolo unde nu e. De pildă, cu una 
dintre acele formule simpliste şi stupide, mi se spune de 
către cei din jurul meu că sufăr atâta numai din cauză că 
„sunt gelos”. Vor să spună că fără nici un motiv temeinic, 
mai mult dintr-un fel de structură vicioasă sufletească, 
neconformă cu normalul şi realitatea. E încă una din 
formulele acelei enormităţi care e concepţia metafizică a 
dragostei, formulă care nu explică în realitate nimic, cum, 
de pildă, altă formulă metafizică, folosită acum câteva zeci 
de decenii, nu explica în fizică nimic şi totuşi era folosită cu 
furie: „Natura are oroare de vid”. 

Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta 
din cauza iubirii. 

lată, de pildă, această întâie zi când a început neliniştea 
mea, din cauza lui G... Anişoara, care într-un fel avea mania 
excursiilor „în bandă”, a căror promiscuitate mie îmi făcea 
silă, a hotărât ca de Sfântul Constantin şi Elena (cădea 
acum într-o sâmbătă, iar luni era o altă sărbătoare) să 
facem o excursie de trei zile la vie, la nişte prieteni comuni, 
la Odobeşti, cu automobilele unora dintre ei. De la început 
m-a enervat urcarea în automobile. De vreo două-trei ori ne 
aranjasem în cele trei maşini şi de două-trei ori ne-au 
schimbat, căci era cineva important care nu se simţea bine 
plasat. În realitate, femeile căutau să se găsească la un loc 
cu bărbaţii care le interesau, iar când nu izbuteau de la 
început, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai 


neserioase. Partea dezagreabilă era că urcam şi coboram 
fără să ştim de ce, iar asta ni se comunica simplu de către 
cei îmbufnaţi şi iniţiaţi sumar. 

— Iar ne dăm jos? Dar ce e, frate, nu se mai termină? 

Aici răspundeau ridicături din umeri plictisite, ale celor 
care se aranjaseră bine şi acum se temeau să nu li se strice 
socotelile. 

Cea mai mare surpriză a fost pentru mine că nevastă-mea 
însăşi, foarte ascultată din cauza frumuseţii ei, şi a cărei 
participare constituia un fel de motiv de succes pentru 
excursie, era aceea care a deranjat de două ori pe toată 
lumea, ca să izbutească să-l aibă în maşina noastră pe G., 
dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte. Eram 
obişnuiţi, de doi ani de zile de când ne iubeam, să 
considerăm cu indiferenţă tot restul lumii, să ne simţim bine 
oriunde suntem împreună şi mai ales singuri, în mult 
prelungite convorbiri, sfârşite adeseori în voluptate. Un 
drum, o expoziţie de tablouri ne plăcea mult mai mult dacă 
ne puteam comunica şi verifica reciproc impresiile. Când 
eram în lume şi nu puteam vorbi unul cu altul, simple 
surâsuri sau priviri lungi explicau pentru noi situaţia, 
caracterizau momente, ca în baza unei înţelegeri atât de 
statornicite despre lume şi a unei obişnuinţe de a comunica 
atât de perfecte, încât vorbele erau oarecum de prisos. 
Socoteam că şi această excursie va fi o voluptuoasă incursie 
în viaţa celorlalţi, în folosul nostru, al amândurora, şi iată 
că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un 
dezagreabil intrus. Aşa credeam numai, în prima clipă, dar 
am înţeles mai târziu, mai mult mort, că intrusul, în patima 
apropierii lor, eram eu. 

Din întâia clipă, fireşte, preferința ei neocolită, neascunsă 
şi lacomă, a pus între mine şi acest domn, venit pe un drum 
necunoscut trecutului nostru, o senzaţie de stânjenire. El 
ştia ce vrea ea, eu ştiam de asemeni, şi mai ales amândoi 
ştiam unul despre altul că ştiam (şi probabil şi ea la fel) şi 
nici o mărturisire nu ar fi avut nimeni curajul să facă. Am 


exagerat, evident, politeţea, în exces de vorbărie, ca să mă 
arăt cu prisosinţă binecrescut. 

— Dar nu... dar nu... poftiţi... de ce nu...? Stau foarte 
bine... nu, nu mă deranjează. Dumneavoastră? A... bun 
atunci... perfect... Tu stai bine? (nevastă-mea era la mijloc 
între noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o călătorie foarte 
frumoasă... Avem o vreme minunată, de mai, nici prea cald, 
nici prea răcoare... Când ajungem? Da? Tocmai la unu? Să 
sperăm atunci că nu o să avem nici o pană de motor. 

Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decât prezenţa lui. Toate 
comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o 
voce uşor emoţionată - la început am crezut că din cauza 
soarelui şi aerului înrourat al dimineţii şi al câmpului - şi 
releva cele mai neînsemnate nimicuri ale drumului, cu 
exclamaţii. Dacă maşina era să calce un cârd de gâşte, ea 
scotea un fel de interjecţie uşoară, vreun A! care pornea 
însă din toată intimitatea ei de femeie şi vrea să spuie cu 
totul altceva decât spunea. Dacă era o casă cu pridvor 
frumos, ea arăta în grabă: Ai văzut? căci în timpul acesta 
maşina trecuse. Plouase puţin în ajun şi nu aveam acum fir 
de praf ca să ne tulbure privirile, dar începutul de 
nelămurire era înăuntru. Nu îmbrăcaserăm nici halaturile 
de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă şi nici ochelarii. 
Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună 
primăvăratică. Braţul stâng îi era petrecut peste braţul 
meu, drept în faţă, de i-l simţeam, de la cot până sus la 
încheietura omoplatului, şi în acelaşi timp îi simţeam toată 
talia, parcă şi cu viaţa organelor din ea, cum poate se simte 
seva în copaci, căci antebraţul meu era uşor sprijinit pe 
şoldul ei. Desigur că şi el sta tot la fel. 

Tot fiindcă nu era praf, maşinile mergeau una lângă alta, 
luându-se din când în când, la întrecere, şi atunci preaplinul 
de viaţă al celor care treceau înainte se manifesta în 
interjecţii biruitoare, în saluturi cu mâinile şi batistele. 

După Valea Călugărească, una dintre maşini a avut o pană 
şi ne-am oprit cu toţii pentru ca stăpânii şi conducătorii să 


repare răul în grabă. Am întârziat totuşi aproape un ceas. 
Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintr-un măr înflorit, 
puţin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le 
rupă. S-au dus amândoi şi ea şi-a umplut braţele cu ramuri, 
de părea, blondă şi cu ochii albaştri, o icoană împodobită. 
Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluţi 
un pom. S-a lăsat fotografiată apoi, căci el era „asortat” cu 
tot soiul de nimicuri, ca un snob la curse, şi, fireşte, 
„aparatul” nu lipsea. 

N-am putut să nu bag de seamă, de sus de unde eram, 
plăcerea cu care ea se lăsa sprijinită toată de el, când au 
urcat râpa iar, până în şosea, după ce maşina a fost 
reparată. După Buzău, am înţeles că nu mai putem fi la ora 
mesei la Odobeşti şi ne-am hotărât să prânzim la Râmnicu- 
Sărat. Şi aici, după ce ne-am aşezat cu toţii, nevastă-mea a 
găsit că ar fi mult mai bună altă masă, aşezată mai în fundul 
grădinii. Şi ne-am sculat toată lumea, ca să ne mutăm lângă 
ea, căci din pricină că întârziase puţin să se spele pe mâini 
şi să se pudreze, locul lângă G. I-l luase alta. Fireşte că eu îi 
rezervasem locul lângă mine, dar a trebuit să fac la fel cu 
ceilalţi. Acum erau amândoi alături, iar eu, cam la colţ, între 
un domn bătrân şi o doamnă urâtă. Fiecare credem că 
femeia care ne iubeşte are, păstrate pentru noi, anumite 
mici gesturi de mângâiere şi frumuseţe, gesturi cărora noi 
le dăm un anume înţeles şi ne e o suferinţă crâncenă să 
vedem că le are şi pentru altul. E stupid, dar faptul că ea a 
gustat din felul lui de mâncare cu poftă - şi ea ştia ce vie 
plăcere îmi face mie acest gest, căci îmi dădea poftă de 
mâncare chiar dacă eram bolnav - m-a abătut cu totul. Am 
surâs în dreapta şi în stânga însă, făcând dureroase 
sforţări, ca să nu se bage de seamă că dau importanţă unor 
asemenea nimicuri, căci ar fi atras atenţia şi comentariile 
tuturor. Dealtfel, cred că lumea le dă importanţă numai 
atunci când observă că şi bărbatul le dă, fiindcă pe ea 
numai „drama” o interesează. 


La sfârşitul mesei au cerut singuri clătite şi acest gest, 
făcut în comun, era la ei atât tendinţa de a se distinge ca 
adevărată pereche, cât mai ales un soi de educaţie a 
simţurilor, în vederea unei mari pasiuni. În genere, în toate 
gesturile unor amanți care se apropie e un fel de intenţie de 
corespondenţă, nemărturisită dar evidentă, ca o convenţie 
între cei care îşi scriu, fără să se cunoască, îşi dau un 
rendez-vous (el o floare albastră la butonieră, ea alta la fel 
la piept). 

Am ajuns la Odobeşti pe la 4 după-amiază abia, căci masa 
s-a prelungit îndestul. A fost şi acolo, se înţelege, o 
problemă a distribuirii camerelor, căci am fost împărţiţi toţi 
musafirii în trei familii deosebite. Am trecut un timp prin 
adevărate minute de groază. Au căutat, cred, să fie iar cât 
mai aproape, dar eu am izbutit, fără să am aerul, să locuim 
deosebit. Auzisem de scandaluri, când, noaptea, femeia a 
trecut în camera vecină, la un domn şi mă gândeam ce ar 
deveni situaţia mea jalnică de la prânz, ridicată încă, la o 
potenţă înzecită, a doua zi, după o astfel de întâmplare. 
Sunt clipe când ura şi dezgustul meu pentru femei devin 
atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te 
poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi 
în camera unui domn, nu mai mi se pare imposibil, cu toată 
oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de 
unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare 
deloc o piedică pentru o femeie, care, când iubeşte iar, e 
gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, 
trebuie să fii dintre cei care cred în noblețea feminităţii în 
general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat 
femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să 
vorbeşti de „neruşinare” şi de „infamie”, altminteri totul 
rămâne un amuzant desen, o „fermecătoare aventură” 
bună de tratat cu indulgență şi şarmantă ironie 
anatolfranciană, ca, de pildă, murdăria unui căţeluş de rasă 
pe covor. 


În cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi 
bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi 
descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri 
când experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, 
descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare 
pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu 
descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută 
autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar. Ei 
doi, oricum se formau grupurile, erau nedespărţiţi. Dealtfel, 
erau şi cei care îşi impuneau, cu autoritate parcă acceptată 
de toţi, iniţiativele. Vizite în împrejurimi, plimbări, sporturi 
şi jocuri în vie. Ba, de multe ori, dispăreau singuri şi se 
făceau aşteptaţi. Aşa, a doua zi, au venit la masă după ce 
toată lumea se aşezase. Se ştia că numai pe ei îi aşteptam, 
deci situaţia mea era dintre cele mai ridicule, căci 
întârzierea lor, deşi nu era poate din pricină că se găseau 
amândoi ascunşi în vreo cameră, se preta totuşi la cele mai 
dezagreabile sugestii. Îi rezervasem locul din dreapta mea, 
dar m-a deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să 
fie în dreapta ei... Era un fel de oficializare a situaţiei, care 
îmi înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-şi dă seama 
de această realitate, dacă nu simte piedestalul de ridicul pe 
care mă suia... Când au venit (ea foarte afectată şi 
surâzătoare), priviţi cu capetele întoarse de către toată 
lumea, a ţinut să mă mângâie pe obraji. Nu ştiu dacă a 
făcut-o numai pentru că se ştia vinovată, sau dacă logica ei 
nu a vrut cumva să creeze şi un soi de echilibru cu 
mângâierile pe care le distribuise. 

Masa însăşi a fost un nou prilej de chinuri. A luat, 
bineînţeles, iar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei, 
când ela cerut servitorului să-i dea vin. Încercam să înnod 
convorbiri cu o vecină destul de frumoasă din stânga mea. 
Aş fi izbutit poate să creez un fel de vitrină de amor propriu 
pentru salvarea situaţiei, dar mi-era totul indiferent, căci eu 
ştiam că aici nu e vorba de o preferinţă sau de un joc deo 
clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald şi 


luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabilă. Eram 
deci trist, cu toată truda de a surâde. Orchestra, angajată 
de gazda noastră pentru tot timpul cât vom sta acolo, a 
cântat un vals-boston, din cele scrise pentru cerinţele 
modei şi clipei, dar cu adevărat frumos. Nevastă-mea şi el l- 
au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam, de asemeni, cu 
ea romanţa noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta, 
pentru că le place (pentru că e asociat cu o plăcere intensă 
a lor) şi că îl vor face un fel de „memento” al acestei iubiri 
în viitor. Un cântec din acela pe care, chiar când dragostea 
s-a sfârşit, amanţii nu-l pot asculta fără să simtă că pojghiţa 
de pe cicatricea sufletului se rupe încet. Eram, se vede, atât 
de palid, că o vecină din faţa mea m-a întrebat, surâzând 
şters: „Eşti gelos?” Am răspuns cu alt surâs grăbit: „A, de 
ce? aşa glumesc femeile”... ca să arăt că nu sufăr, căci am 
înţeles că aci mai erau şi alţi bărbaţi în situaţia mea, ba 
aproape toţi, dar niciunul nu suferea, şi din cauza asta nu 
erau ridiculi, pe când eu singur făceam sforţări nereuşite ca 
să arăt că nu dau importanţă neplăcutei întâmplări. Mă 
chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam suporta 
prea mult minciuna şi ochii îmi deveneau, de la ei, trişti. Şi 
dacă aş fi putut să mă stăpânesc în clipa asta, aş fi izbutit 
poate să întorc situaţia. Vecina mea din stânga era, dacă nu 
mai frumoasă, cel puţin tot atât de interesantă ca nevasta 
mea, şi încă şi mai tânără. Dacă nu „dicta” ca aceasta, era 
că, fiind, cel puţin în împrejurarea asta, mult mai delicată, 
nu căuta să-şi impună cu vulgaritate capriciile, aşa cum 
făcea femeia mea. În schimb, n-aş fi pierdut nimic, afară de 
amintirea atâtor nopţi înalte şi mai ales a atâtor tristeţi 
trecute, devenite scumpe prin împărtăşirea lor cu ea, iar 
toate acestea nu mi le putea da nimeni. Am răspuns deci cu 
jumătate suflet vecinei din stânga. Mă întrebam numai dacă 
nevastă-mea nu-şi dă seama unde într-adevăr vor ajunge 
lucrurile, sau dacă o face cu intenţie, căci în cazul acesta, 
oricât ar fi sângerat ruptura, oricât ar fi fost de grea 


părerea de rău, aş fi plecat imediat şi în câteva săptămâni 
aş fi divorţat. 

Între timp, enervat că ea asculta cu o atenţie pasionată, 
de-i deveniseră ochii strălucitori de tot, ce spunea el, am 
căutat să prind cu urechea. Îi explica, numai, în termeni 
tehnici, şi aşa cum îi ştia el, deosebirea dintre motoarele 
automobilelor franţuzeşti şi cele americane. Mi-am adus 
aminte de vremea când audia la fel matematici complicate, 
pentru mine. 

Către sfârşit, s-a mai petrecut o mică şi semnificativă 
întâmplare. Noi rămăsesem încă la masă şi în jurul nostru 
se făcuse grup. Câţiva comeseni se aşezaseră în largi fotolii 
de trestie şi se depănau banalităţi curente. Îndeosebi, o 
femeie urâţică şi nu tocmai tânără provoca naiv pe G., care 
nu o băga în seamă decât atât cât îi trebuia ca să fie 
interesant faţă de nevasta mea. Şi când această urâţică i-a 
cerut un pahar de vin, îngâmfat şi cu voinţă prostcrescut, a 
refuzat să întindă mâna şi să toarne din carafa de pe masă. 
A fost un moment penibil şi femeia, care contase imprudent 
pe farmecele ei tomnatice, a rămas încremenită. A 
intervenit atunci nevasta mea, poruncind: 

— Te rog să torni un pahar de vin doamnei. 

Şi cum el nu făcea nici o mişcare, iar eu mă consideram 
absent - s-a sculat şi a oferit singură paharul de vin cerut. 
Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar în acelaşi 
timp şi un indiciu că ea, simțindu-se preferată şi stăpână, 
putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se 
umilească, aşa cum regele Spaniei spală în Joia Mare 
doisprezece cerşetori pe picioare. 

După-masă, s-au vizitat unele dintre pivnițele „celebre” ale 
Odobeştilor, de sute de paşi sub pământ, cu butoaie mari 
cât rezervoarele de petrol parcă. Am gustat nenumărate 
soiuri şi calităţi, după îndemnul podgorenilor, toţi 
meridionali şi flecari, când e vorba de vinul lor. 

Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa 
de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întârziind de 


data asta cu o brună mică şi neastâmpărată, în timp ce toţi 
ne aşezasem la masă, nevasta mea acum lângă mine. Un 
fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea, 
probabil, de vorbă cu ea la masă, a ocupat locul liber din 
dreapta ei, neştiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a 
avut curajul să spuie nimic intrusului. În schimb, cum noi 
eram aşezaţi cu spatele la intrare - luam masa într-un 
pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine şi zorele - la 
fiecare două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă 
dacă vine. De la o vreme nu se mai putea stăpâni. Imenşii 
ochi albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca îndurerată, 
deseori, buza de jos moale şi roşie. Nu putea mânca nimic, 
căci de data asta cei întârziaţi n-au mai fost aşteptaţi şi se 
adusese la masă. Niciodată nu m-am simţit mai descheiat de 
mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu 
sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia 
mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă 
pentru altul, că suferea şi ea, plăpândă, ceea ce eu înduram 
ros în adânc, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi 
se părea cel dintâi venit. Erau aceiaşi ochi înlăcrimaţi din 
vremea care a precedat căsătoria noastră, când eu n-o 
iubeam şi când o lăsam uşuratic să aştepte jumătăţi de oră 
şi mai bine, întârziind la rendez-vous-uri, când ea îmi făcea 
reproşuri înlăcrimate şi sfâşietor resemnate, care mă 
tulburau adânc, mă revoltau împotriva mea însumi, şi care 
au sfârşit prin a mă lega de ea cum se leagă o ruptură 
organică prin aderenţe. Preferam, pe vremea aceea, pe o 
colegă a ei mai subţirică şi mai spirituală. Ea suferea şi nu 
ascundea nimănui că suferă, ca şi acum, căci nu are orgoliul 
aspru de a nu se da în spectacol. E şi una din cauzele 
pentru care eu acum îndur atâta, căci ea, nesuferind de 
acest exhibiţionism sentimental, crede, neştiind cât de greu 
mă stăpânesc, că nici eu nu sufăr. Mai ales că eu, dacă mă 
răsucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe 
care-l dă ea, fiind atât de ridiculă că suferă. Căci asta făcea 
situaţia mea şi mai jalnică, deoarece păream şi mai mult de 


prisos, dureri şi bucurii se întâmplau fără mine, tocmai 
când ea atrăgea luarea-aminte a tuturor. 

După ce ea şi-a tot sucit gâtul, uitându-se înapoi, a venit şi 
el, într-adevăr, cu femeiuşca vie şi neastâmpărată; şi li s-a 
făcut numaidecât, prin înghesuirea celorlalţi, un loc de 
favoare oarecum, căci alţi întârziaţi trebuiau să se 
mulţumească să stea tocmai la coada mesei. Ela continuat 
să-şi învăluie vecina în griji mângâietoare şi „tandre”, iar 
spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu 
putea mânca nimic şi avea o figură de animal rănit. Mă 
întrebam: ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot atât de mult? 
Cum e cu putinţă atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de 
vizavi a întrebat-o, ironic şi, evident, destul de tare, dacă 
„suferă”, şi mi se părea că în viaţa mea nu mi s-a adus o 
insultă mai mare decât să fie întrebată nevastă-mea, faţă de 
mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las 
furculiţa în farfurie şi să mă scol neîntârziat, mânios, de la 
masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Şi aş fi făcut asta 
dacă eram numai un amant, nu şi bărbatul acestei femei. 
Între doi amanți situaţia este, deşi mai complicată decât se 
judecă în mod primar de către lume, negreşit infinit mai 
simplă decât între soţ şi soţie. Nu ţi-a plăcut o femeie numai 
pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământării ei 
sexuale, căci plăcerea şi neplăcerea se caută şi se desfac 
asemeni perechilor la cadril. Dar ţi-ai ales-o ca nevastă. În 
realizările naturii orice om e un exemplar unic şi inedit. Din 
toată filosofia se desprinde cel puţin acest adevăr că omul - 
cu conştiinţă - fiind pentru el creatorul lumii, ca 
reprezentare, odată cu moartea lui moare neîndoielnic şi 
lumea. Şi el îşi alege, liber, o altă conştiinţă, pe care o 
socoate egală cu a lui. Va fi tovarăşa şi moştenitoarea lui, a 
memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, 
dar cred că, datorită unei pure elaborări spirituale, totuşi, 
ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această 
dogmă, că soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea 
lumii, că peste catastrofele vieţii, uniţi şi egali unul cu altul, 


faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în 
veşnicia viitoare. E şi una dintre cele mai frumoase imagini 
create de gândirea omenească. Nu-i vorbea aici despre 
„jurăminţile amanţilor”, căci şi eu avusesem amante care-mi 
„juraseră dragoste eternă” şi pe care nu le luasem în serios, 
iar după „partide” mai mult sau mai puţin îndelungi de 
plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi 
cochetării cu alţi bărbaţi... S-a ajuns, în acest veac, sub 
influenţa vulgară a literaturii, la concepţia pleziristă a 
căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment 
anume, îşi aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei 
luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, 
o despăgubire bănească. 

Aşa am gândit în vremea când, după ce atâta suferinţă din 
partea femeii mă înduioşase, i-am cerut să-mi devie 
nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi 
lua de soţie şi-mi răspunsese cu un surâs palid şi 
dumnezeiesc: „Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să 
mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei 
simţi în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat faţă de 
mine. Poţi să mă goneşti în zorii zilei şi să nu mă mai 
primeşti niciodată în casa ta.” Fireşte, cuvintele ei erau 
nealese, dar expresia era de o copleşitoare precizie. Fusese 
întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste 
câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta niciuna 
dintre surorile mele măritate. Şi intimitatea noastră creştea 
şi se adâncea ca o lume nouă cu privelişti prelungi de 
întâiul ceas. 

Ce însemnau acum toate aceste simţăminte şi gânduri 
pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Şi eu mă 
simţeam imbecil şi ridicul, fără simţul realităţii, şi naiv ca un 
predestinat „coarnelor”, ca să fi gândit atât de mult despre 
o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat 
maiestuos şi scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără 
grijă, lacom, strângerea în braţe a unui necunoscut până 
acum câteva zile. Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai 


grea, cu cât mi se rupsese totdeodată şi axa sufletească: 
încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în 
vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele. Sunt guverne, în 
țarile din Apus, care primesc foarte des, şi pe chestii 
importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor 
naţionale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aci vreo 
consecinţă. Câteodată, aceleaşi guverne însă aşază toată 
greutatea existenţei lor pe un lucru de nimic şi „pun chestia 
de încredere” uneori pe un simplu adjectiv într-un articol 
de lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se prăbuşesc. 
Unii bărbaţi nu-şi iau nevestele în serios (e drept că eu mă 
întreb, de ce s-au însurat atunci?) şi nu găsesc niciodată că 
e cazul să tragă consecinţele. Eu jucasem totul pe această 
femeie şi trebuia să trag acum toate consecinţele care se 
impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate. Trebuia deci 
să mă scol de la masă şi de lângă această iubire, pentru 
totdeauna. Dar ştiu ce voinţă de fier şi rece am - una dintre 
amante, care, în naivitatea ei vulgară, încercase să mă 
convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groază 
să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o 
indiferenţă de moarte, de neînvins - şi ştiam că o dată făcut 
gestul acesta, nici lacrimi, nici explicaţii nu mă vor mai face 
să revin. Mi-am impus să îndur totul până când voi fi singur 
cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea 
catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu ştiam singur 
dacă - oricât de îndârjită voinţa mea - siluindu-mi simţirea, 
voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în 
mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. 
Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic şi că voi 
putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de 
vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în „ipotezele”, 
pe care desigur ceilalţi continuau să le facă asupra stărilor 
noastre sufleteşti, interpretându-le cum interpretează 
savanții microbii la microscop, resemnat să suport 
compătimirea lor, ca pe nişte râme care urcă târându-se 
umed pe mine. 


Acum era lângă mine, îndepărtată ca la mii de kilometri, 
jucându-se nervoasă cu furculiţa şi cuțitul, privind palidă cu 
ochii mari albaştri, înduioşaţi, spre cel care, dinadins parcă, 
nici nu se uita la ea. Toată lumea îşi plimba privirea de la ea 
la el, afară de fostul ministru, care nu înţelegea, fireşte, 
nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-mă şi pe mine, dar îi 
ghiceam că mă găsesc, lângă această mică dramă 
amoroasă, ridicul şi deplasat, ca un talger cu mămăligă 
lângă un compot. 

Mă trudeam totuşi să-mi creez un alibi moral. Am fost 
bucuros când, după-masă, s-au organizat partide de joc de 
cărţi. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre 
pridvorul cu masa pusă şi spre cerdacul în care se dansa 
acum, s-au aşezat trei mese verzi de pocher, complet 
înzestrate, de la braţele purtătoare de scrumiere şi pahare, 
până la fise şi cărţi noi, aşa cum se obişnuieşte în provincie, 
unde jocul de cărţi e practicat savant, cu toate dichisurile 
lui. Până după miezul nopţii, am pierdut suma cu care poate 
aş fi putut cumpăra un automobil. Nu eram decât cu ochii 
pe fereastră, cu tot coşul pieptului devastat de şerpi vii 
ascunşi sub cămaşă... neizbutind să mă concentrez, cu 
toată îndârjirea mea. Schimbam mereu greşit, nu observam 
câte cărţi au luat ceilalţi, relansam fără să bag de seamă că 
aşteaptă alţii cu carte superioară, în dreapta mea. 
Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem 
de joc, pe urmă, când văzuseră că pierd şi că oarecum am 
de unde pierde, se gândiseră, practic, să profite de 
împrejurare. 

Cei doi se împăcaseră acum şi, cu faţa înflorită de fericire, 
ea dansa, de la genunchi până la piept greu şi cald lipită de 
el. Vorbea mult, fără să înţeleg, de departe, ce-i spune şi, 
fiindcă fostul ministru era şi el la cărţi, acum amicul ocupa, 
când terminau dansul, locul liber de lângă ea. 

Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi 
durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din 
cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă 


în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să 
constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur 
poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era 
adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. 
Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea 
mea. Când era jocul mai aprig şi pierdeam mai mult, unul 
din partenerii groşi, care credea că-şi poate permite glume, 
îmi aruncă aşa, cu jumătate voce: „Ciudat... şi totuşi pierzi”. 
M-am învineţit şi era gata să-l lovesc, când ceilalţi, simțind 
respiraţia mea oprită, au avut surâsuri amicale de 
destindere. Un domn bolocănos, cu mustaţa păioasă, tăiată 
scurt, cerând carte ne-a certat cu bonomie: 

— Mai daţi-le dracului de femei. Nu mai daţi atâta 
importanţă tuturor fleacurilor. Nu vezi că şi nevastă-mea 
face la fel. Dansatorii aceştia se ostenesc şi le încălzesc 
pentru noi. Eu am şi cerut servitoarei să-mi puie un bideu 
pentru la noapte în cameră. lar pe urmă, atent şi important: 
„Plus potul!” Au râs cu toţii, convenind, şi au continuat 
plusurile. 

Şi era adevărat că mai toate femeile tinere şi acceptabile 
ca femei „se distrau” la fel, cu aceeaşi intenţie de 
publicitate, dar la unele dintre ele această intenţie era 
justificată: nesigure de puterea lor de seducţie, încercau 
nevoia să-şi verifice, din când în când, armele şi ţineau să se 
ştie că au, sau într-unele cazuri mai au încă, „succes”. Dar 
ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un 
succes? Dealtfel, pasionată şi destul de închipuită de 
frumuseţea ei, nu o verificare căuta acum, ci mergea cu 
toate simţurile, indiferentă la tot ce se întâmplă, nu numai 
în jurul ei, dar în tot restul lumii, spre destinul ei, acum 
neinfluenţat de mine, ca pe un drum nou la nesfârşit. 

Îngăduinţa, răbdarea, siguranţa celorlalţi bărbaţi, după ce 
m-a uimit pur şi simplu la început, mi-a devenit în urmă 
într-un fel explicabilă. Mai toţi, desigur, trecuseră prin 
încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu 
mai reacţiona, asemeni oarecum acelor organisme care 


devin imune faţă de o boală molipsitoare după ce au suferit- 
o o dată. Dealtminteri, înţelegeam că eu însumi, acceptând 
o dată situaţia, mă voi obişnui cu ea, nu o voi mai găsi deloc 
tulburătoare şi nimic nu mă împiedica să văd că, mergând 
aşa înainte, pe nesimţite - cum poţi să ridici treptat 
temperatura apei în care te afli fără să simţi deosebirea - aş 
fi putut constitui un tip de acelea de încornorat de operetă, 
fără ca vreodată, în această evoluţie, să fi constatat ceva 
deosebit. 

Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pentru 
câteva clipe şi am ieşit puţin în pridvorul larg. Dar nu i-am 
văzut. Am înţeles că o parte din perechi nu mai dansau şi se 
plimbau prin grădina din jurul vastei locuinţe, poate chiar - 
de ce nu? - şi prin via imensă, în care se aflau şi casă şi 
grădină, de care nu era despărțită decât printr-un gard de 
sârmă, şi care desigur avea destule portie. 

Gândul că nevastă-mea s-ar putea „da” aşa, în timpul unei 
seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (şi aveam 
toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea reveni 
apoi sus, în pridvor, lângă mine, cu trupul poluat de această 
îmbrăţişare, mi-a înnegrit sufletul şi m-a făcut, rece, să mă 
clatin. Ca ea - pe care mi se părea că o jigneşte orice aluzie, 
încât dacă eram alături, înjurăturile atât de obişnuite şi de 
plastice, pe străzile Bucureştilor, mă făceau să caut un fel 
de refugiu - să stea acum răsturnată şi cu picioarele goale 
până la jumătatea corpului ca o târfă groasă şi grăbită în 
grădina publică, mi se părea o catastrofă de neînchipuit. 
Dar înţelegeam încă o dată că femeia care iubeşte are toate 
neruşinările, cu o inconştienţă care pare magnifică tuturor 
poate, în afară de soţul ei, şi pe care eu însumi, înainte de a 
fi însurat, o admirasem la multe femei. Îmi aduceam acum 
aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu 
groază: „Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, 
magistrați? Să încredinţăm viaţa, libertatea, onoarea şi 
norocul oamenilor unor femei, despre care ştim că trei zile 
pe lună, cel puţin, sunt nişte animale suferinde, inconştiente 


şi turbate?” Mă gândeam şi eu ce tristă experienţă e să-ţi 
condiţionezi fericirea şi cinstea ta de sexul capricios al 
femeii. Era în mine, orb, un îndemn de moarte, să pornesc 
să-i caut şi să-i găsesc în vie. 

Nu coborâseră însă nici în grădină. Erau numai aşezaţi la 
capătul pridvorului, pe parmalăc, şi, apropiaţi, stăteau de 
vorbă. A trebuit să mă reazem ca să nu cad, însă de altă 
emoție. Mă aşteptam la atâta rău, încât acum aveam porniri 
de adevărată şi înduioşată recunoştinţă pentru femeia care, 
totuşi, n-a mers până la capăt în infamie. M-am întors cu o 
stranie linişte la jocul de cărţi... 

Petrecerea s-a sfârşit în zorii zilei. Cea mai mare parte 
dintre invitaţi plecaseră. Mai rămăseseră câţiva dintre 
jucătorii de cărţi, care, pierzând toată noaptea, căutau, 
acum, livizi şi cu buzele vinete, să se refacă printr-o 
lovitură, dar mai rău pierdeau, încât, din plăcere, jocul 
avea, târziu, o nuanţă de tragic vulgar. Izbeau cărţile de 
masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le 
schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor 
şi în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la 
banchet, parte în fotoliile de trestie şi nuiele albe împletite, 
aşteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înroşite din nou, 
soțiile celor care încă mai jucau, gazdele, câteva perechi 
tinere, care nu se îndurau să se despartă şi al căror 
organism biruitor se refăcea cu fiecare senzaţie nouă. Acum 
urmăreau înălţatul soarelui, care stropea cu apă de aur 
verdele albicios al viilor şi negrul verzui al pădurilor. Era o 
impresie de răcoare şi prospeţime peste orăşelul din vale, 
gata să se trezească, prospeţime care aci sus nu putea birui 
totuşi extenuarea fizică. Aşteptam, cu seacă nerăbdare, o 
explicaţie îndârjită cu nevastă-mea, dar de vreme ce ea nu- 
mi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura să se despartă 
de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atât? ce aveau de „discutat”? 
cu ce fraze? la ce întâmplări au făcut aluzie? ce aveau să-şi 
spună amândoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe 
nevastă-mea vorbind decât cu mine). A trebuit să coborâm 


apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat până 
nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un leac 
paradoxal, un singur păhăruţ dintr-un vin auriu şi greu ca 
untdelemnul, care, luat lângă butoi, avea să ne limpezească 
desăvârşit mintea... 

Era soarele sus când ne-am găsit în odaia cu pat larg şi 
scăzut, cu perdele de pânză de casă şi borangic, cu 
fotografii străine, cu cărţi, în care panglici erau rămase 
acolo unde se oprise atenţia altora - şi cu sticle de parfum şi 
apă de colonia pe masa de toaletă, gătită cu oglindă 
legănată, începute de alte mâini. 

N-am putut sfârşi dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să 
discut cu ea „academic”, i-am spus cu o voce de mort: 

— Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viaţa mea nu voi 
mai trece prin clipele prin care am trecut ieri şi azi. 

M-a privit cu ochii mari albaştri. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui? 

Eram uluit, am rămas cu haina în mână, am râs ca un 
cadavru. 

— Sincer? nu înţelegi ce vreau să spun? 

Şi ea, afectat: 

— Absolut sincer... 

Tremuram, aprins şi indignat de atâta crasă prefăcătorie. 

— Ei bine, atunci poate ai să înţelegi altă frază ceva mai 
simplă. Să ne despărţim. La Bucureşti începem numaidecât, 
cum ajungem, divorţul. Dacă vrei să rămâi cu amantul 
dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot 
face iluzii, după cele ce am văzut de ieri până azi, te rog 
totuşi un lucru. Acum, când ai certitudinea că vei rămâne 
toată viaţa cu el, să evităm spectacolul şi să nu ne oferim 
comentariilor adunării publice de aici. 

N-am văzut niciodată o privire de înger atât de obosit şi de 
mirat. 

— Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu? 

— După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai 
întrebi despre ce e vorba. 


Şi, ca un bolnav, care nu ştie ce s-a petrecut cu el în timpul 
delirului: 

— Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am făcut? 

Indignat şi revoltat de atâta îndrăzneală, am întors capul 
cu dinţii încleştaţi. 

— Nimic. 

Simţindu-se tare, stăruia ea acum. 

— Te rog, spune-mi ce-am făcut? Ie rog. 

Mi-era silă atâta, că simţeam că orice vorbă aş fi spus, ar fi 
căzut alături. 

— Nimic... Vreau să ne despărţim. 

Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o 
privesc, a început din nou. 

— Ştefane, te văd aşa supărat... şi-ţi jur că nu înţeleg de 
ce? 

Am început să fierb de mânie. 

— Îmi juri? 

— Îţi jur pe cevrei. 

Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu 
cumva greşesc, şi m-am hotărât să-i explic ceea ce se 
prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că 
nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproşez? Că pe drum a 
stat lipită de mine şi de el? Că s-au coborât să culeagă flori? 
Că s-a sprijinit de braţul lui? Că au făcut un mic grup 
aparte? 

— Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat 
aproape numai cu el. 

A râs indulgentă (ea). 

— Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci când vii cu 
cineva pe drum, într-o excursie ca asta... Toate femeile au 
făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poţi fi 
familiară cu toată lumea şi atunci se pare că eşti numai cu 
unii. Pe urmă, el e un bun dansator... toate femeile din lume 
dansează, cred. 

— Da... însă nu numai cu un singur partener. 

— Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum. 


— Nu... nu... a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a 
privit. 

— Ce scandal? [i s-a părut ţie. Nu ai văzut că - ţi-am spus 
- toate femeile fac la fel? Aşa sunt petrecerile astea. O dată 
acasă, niciuna nu se mai gândeşte apoi la cunoştinţele şi 
întâmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoşti 
cu toată lumea de aci... Eşti de o sensibilitate imposibilă. 

M-a mirat această intenţie de maturitate în judecata ei şi 
eram indignat, dar tăceam. Fireşte că n-aveam de obiectat 
nici un fapt precis, dar asta nu însemna totuşi că ea nu 
mersese, cu trup şi suflet, într-o aventură. Aveam însă acum 
certitudinea ca a vinei unor miniştri care, respectând cu 
sfinţenie litera legii, îşi permit orice, chiar cele mai veroase 
afaceri. Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de 
comunicare. 'lot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conţinut 
real scapă, printre silabe şi propoziţiuni, ca aburul prin 
ţevile plesnite. 

Aveam totuşi în plasa logicii un fapt precis. 

— Aseară, credeam că ţi-ai sucit gâtul, tot întorcându-te să 
vezi dacă vine la masă. 

— A, mi-am sucit gâtul, ce idee...! mi-am sucit gâtul...! şi 
încerca să bagatelizeze. 

Dar a simţit, din privirea mea netedă ca moartea, că aici 
nu încape tăgăduială şi, nenorocit inspirată: 

— A, acum ştiu ce vrei să spui. E cu totul altceva... Dacă ţi- 
aş spune ai vedea că... 

— Dar spune-mi atunci. 

— E un secret al nostru toate... madam Slugeru şi madam 
Georgescu. 

Ajunsesem şi la „secretul de familie” din Boubouroche... 

Şi era în aşternutul străin, de prisos aproape de mine cu 
tot trupul ştiut. 

Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când 
vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când ştiam că 
nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una 
întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgență, de 


înţelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Şi sufletul 
nevesti-mi... 

Mi-era pielea uscată, capul dur şi gol să poţi lovi cu 
ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlţi. 

Mi-am îngropat faţa în perna care se încălzea numaidecât, 
de a trebuit să schimb mereu căpătâiul, dar fără să pot 
dormi şi n-am mai scos o vorbă până târziu după-amiază. Ea 
a dormit, a nădugşit sănătos, s-a împrospătat în obraz şi în 
privire, reintegrată vieţii, numai eu parcă eram bolnav de 
uremie. 

Cum tot cearşaful şi perna erau prea calde, cum toate 
cărţile, pe care am vrut să le citesc, mi se păreau uscate, 
am coborât către ora cinci în grădină. Se sfârşise parcă o 
sărbătoare, o întâmplare frumoasă în lume, care niciodată 
n-avea cum să se mai repete şi eu supravieţuiam singur, dar 
cum dăinuieşte o coajă de lămâie stoarsă, aruncată după- 
masă. Soarele mi se părea leşios şi când am trecut pe lângă 
bucătărie am simţit mirosul de mâncăruri trezite. Au dat 
peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei se 
înfundaseră într-un beci şi acum ieşeau beţi turtă. Fostul 
ministru plângea şi ţinea să mă îmbrăţişeze neapărat, 
umplându-mă de bale şi vărsându-mi vin pe haine. Avea 
sentimentalismul gălăgios şi plângăreţ al moldovenilor la 
beţie, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstraţii 
şi invocări lirice de frăţietate, pentru ca a doua zi, treaz şi 
revenit la sentimente normale, să se prefacă (şi cu o tainică 
spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile şi 
legămintele celorlalţi. Totuşi e sigur că ei între ei, cel puţin 
în momentele acelea, se iau în serios. 

Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine şi el, ca 
la ducere. N-am vorbit decât, rezervat şi politicos, numai cu 
el tot timpul, refuzând, cu silă, toate încercările ei de a-mi 
capta bunăvoința, prefăcându-se, dealtfel, că ia lucrurile în 
glumă. Mai târziu a adormit, sau s-a prefăcut că doarme, 
rezemându-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce însă nu mi 


se părea decât un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă 
jumătate de corp. 

Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decât această aşezare 
a ei. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba, dacă aş fi fost soţul 
naiv pe care-l voia ea, aş fi crezut că un subit şi sincer acces 
de preferinţă o face să se agaţe duioasă de gâtul meu, când 
ea nu făcea asta decât tocmai pentru că aşa îşi putea culca 
picioarele şi şoldurile, aproape în braţele celuilalt. Dealtfel, 
şi mai general socotit, nu era oare cu un înţeles deosebit 
această împărţire a ei însăşi, pe care o făcea, singură, între 
noi doi? 

Încheiam bilanţul sinistru al acestei petreceri, ca un 
general înfrânt şi fugărit, promis degradării şi exilului, care 
compară resturile înspăimântătoare, cu armata frumoasă şi 
strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, 
cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii împreună, 
de perechi tinere, când femeile sunt frumoase, devin mai 
totdeauna lupte „amicale”, tot aşa cum amicale erau acele 
„tournoi” medievale, numai că atunci când totul trebuie să 
revină la normal, după furii nemărturisite şi explicaţii 
amare, întocmai ca şi în acele pomenite timpuri, de multe 
ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi şi tărgi 
acasă. Aşa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, 
ucisă. 

Peste două zile ne-am dus întreaga „bandă” la deschiderea 
unui teatru de vară şi de acolo la un restaurant de la Şosea. 
Ce-a fost la ţară s-a repetat şi aici. De abia mi-am mai 
stăpânit indignarea, indiferent la comentarii. O doamnă, 
poate încă tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe 
vremuri, care mă privea cu afecţie totdeauna, cu care 
adeseori aveam interesante convorbiri despre întâmplările 
din viaţă, căci în noua cochetărie pe care şi-o permitea, de a 
se îmbătrâni cu intenţie mai devreme, era parcă din 
eleganța unui general tânăr, retras voluntar la pensie, a 
încercat să mă împace. 

— De ce atâta enervare? 


I-am arătat, surâzând trist, pe nevastă-mea şi mi-a spus, 
glumind frumos şi cu emoție, încât nu mă puteam supăra: 

— Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia înşală 
numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi 
simplu. 

I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că 
nu crede că e vorba de altceva decât de un „flirt”. 

I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat: 

— E o formulă greşită, fără înţeles la o femeie. Nu 
corespunde nici unei realităţi, decât dacă e vorba de o fată 
care vrea să petreacă, dar, în sfârşit, să-şi păstreze totuşi 
fecioria fizică (şi care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau 
de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică 
ovarita de care suferă. Mai are sens acest „flirt”, atunci 
când o femeie urmăreşte vreun interes şi, ca să-l realizeze, 
face toate „avansurile”, dar după ce a obţinut ce ţintea, se 
refuză. Sistem practicat de multe actriţe şi profesioniste 
nemărturisite. Dar nevastă-mea nu e în niciuna dintre 
aceste situaţii şi pentru ea un „flirt” e o aberaţie. 

— Ah, dumneata eşti dintre acei care fac mofturi 
interminabile şi la masă. Dintre cei care totdeauna 
descoperă firele de păr în mâncare. 

— Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în 
mâncare? 

— Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi 
închipui că eşti în stare nu numai să-ţi examinezi exagerat 
partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrăţişării, să-ţi dai 
seama exact de ceea ce simţi, ca şi când ai asista la un 
spectacol străin... 

— Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiţi, dar încheierea 
dumneavoastră - numai - e falsă. Atenţia şi luciditatea nu 
omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, dealtfel, 
atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptuoşi şi cei 
care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultralucizi. 

— Cu ce plăcere te-aş fi înşelat pentru această continuă 
nelinişte şi bănuială a dumitale, şi desfăcea senzual o 


portocală. Avea o eleganţă de marchiză. 

— Deci... nu m-ai fi părăsit? 

— Poate că atunci da, dar aş fi regretat-o toată viaţa. 
Suntem atât de toante când suntem tinere. 

Surâdea îndepărtat şi frumos, cu părul ei argintiu... şi eu o 
admiram atât de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca 
de o scenă de dragoste. 

Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia 
aceasta de lângă mine? şi ce înţeles adânc ar fi avut 
lucrurile... va fi fost această femeie la fel cu nevasta mea? şi 
- imposibilă întrebare - vor mai fi altele acum? şi - încă mai 
fără sens întrebare - de ce mi se pare posibil numai în 
trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de 
ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun şi melancolic al 
acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne şi 
mătase devin prea târziu, şi de prisos, bune. 

Asta-i rochia albastră. 

Nu i-am vorbit nevesti-mi o săptămână. 

Am mâncat singur în birou. Peste câteva zile, la masă la 
prieteni, mi s-a părut însă că rezerva mea nu mai are sens, 
şi am stăruit toată seara pe lângă o femeie frumoasă, 
aproape tot atât de înaltă ca mine. Când spun „am stăruit” 
e un fel de a vorbi. După un uşor început, ea, dezlănţuită, 
m-a copleşit cu prietenia ei. Tot ce a făcut nevastă-mea la 
ţară, aci s-a reeditat într-o singură seară. G. Nu era acum 
de faţă. Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o 
nuanţă de glumă lucrurilor. A declarat că dăruieşte pe 
bărbatu-său nevestei mele, că mă iubeşte, a făcut scandal 
când mi-a luat cineva locul de lângă ea. Am vorbit despre 
femeile grase şi slabe şi, ca să-mi arate că ea e numai 
înşelător slabă, în faţa tuturor, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o, 
apăsat, pe şoldul ei plinuţ... Strânge!... Eu, uluit, aveam 
aerul ridicul al lui Iosef în casa lui Putifar. Cum mă lăsa un 
moment liber fugeam, dar mă căuta şi mă aducea înapoi. 
Sâcâită, dezorganizată, nevastă-mea era vânătă, glumea 


galben, iar de câte ori îmi aduceam aminte de ea şi o 
priveam, îi întâlneam ochii mari şi îndureraţi asupra mea. 

Noua mea entuziastă m-a silit să dansez cu ea, deşi 
dansam prost. Pe urmă m-a luat de mână şi m-a dus într-un 
salonaş cu divanuri: „Hai, să fim singuri”. 

Eram stânjenit de parcă numai în străchini călcam. Ne-am 
rezemat, lungiţi unul lângă altul şi m-a întrebat tot soiul de 
prăpăstii. Când s-a abătut din întâmplare cineva pe la noi s- 
a înfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc şi hârtie, a scris un 
afiş: „Intrarea oprită... pereche amoroasă!” Cei care 
veneau, citeau, râzând ca de o glumă bună, şi plecau, 
cerându-şi scuze ipocrit. Glumea, fireşte, dar asta n-a 
împiedicat-o să-şi frământe sânii de coastele mele şi să mă 
sărute, când i se părea că nu vine nimeni. 

I-am spus că trebuie să fim cuminţi, m-am smucit şi am 
plecat. Mi-era ruşine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, 
şi mă gândeam la situaţia delicată în care soţia asta vulgară 
- cu gluma ei menită să mascheze abil o purtare mai 
precisă - îşi punea bărbatul. Nu mi se părea suficientă 
scuza că e vinovat că nu ştie să-şi stăpânească nevasta şi 
nici nu mi se părea că „trenurile nu trebuie lăsate să 
treacă” sau că trupurile „şarmante”, care se doresc şi se 
întind, sunt deasupra oricărei „ridicole filosofii”. 
Dealtminteri, ca să se poată trece puntea periculoasă, se 
face aci un cadril de naivităţi. Femeile, ca să poată realiza 
toată aventura, se prefac că o socotesc ca pe un joc naiv, 
dar în acelaşi timp bărbatul serios „care nu ştie să profite” 
e acuzat, el, de „naivitate”. 

La ele însă naivitatea, prefăcută şi cu scop precis, e dintre 
acelea pe care o practică unii escroci, în primele momente, 
„făcând pe proştii” în faţa unui judecător de instrucţie, 
declarând că au încasat cecul fals la bancă, în glumă, ca să 
facă o farsă unui prieten de la Hamburg. Dar judecătorul, 
ştiutor, cu privirea rece, pune zâmbind lucrurile la punct. 

Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se 
trântise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni. Noua mea 


amică a venit după mine: „Eşti un caraghios”, şi mi-a fixat o 
întâlnire în oraş. 

Cealaltă era geloasă şi suferea. Simţeam acum că e o 
jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să 
sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun: uite 
ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. 
Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat? 

Acasă, furioasă şi îndurerată, mi-a spus: 

— Acum cred că ai să-mi dai dumneata explicaţii mie. 

I-am arătat că n-am făcut nimic mai mult decât ea la 
Odobeşti. 

— Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipăit cu 
el, nu m-am înfundat, cu anunţuri obraznice, într-o cameră 
cu divanuri. 

E adevărat că până acolo nu ajunsese, dar nu e mai puţin 
adevărat că tot eu mă simţeam în pagubă. 

A ţinut să-mi plătească însă, cu vârf şi îndesat, întâia dată 
când ne-am găsit iar în „bandă” cu el. A stat mereu, 
aproape în braţele lui. Îmi spuneam că nu e decât o 
pedeapsă şi că, dacă vrea să mă pedepsească, însemna că 
nu-i era indiferent că eu preferasem altă femeie, deci mă 
iubea. Cu toate astea, fizic... spectacolul mi-era de 
neîndurat. Nu aveam tăria să văd, orice mi-aş fi spus, cum 
femeia pe care o iubesc e ţinută în braţe de un bărbat, şi i- 
am spus-o vecinei mele de rândul trecut şi de data asta, 
care mă urmărea zâmbind. 

— Dar dacă ai iubi o actriţă, care, pe scenă, ar trebui să-şi 
îmbrăţişeze pătimaş partenerul, să-l sărute lacom pe gură? 
I-am lămurit, cutremurat, cu cea mai simplă sinceritate: 

— Cred că niciodată n-aş putea iubi o actriţă. 

M-am apropiat de divanul din colţ unde se găsea nevastă- 
mea şi i-am spus că plecăm acasă. 

— A! Cum aşa devreme? Nu; mai rămânem. 

— Trebuie să plecăm neapărat, am de lucru mâine. 

— Nu... asta nu se poate... nu... mai stăm... se supără 
oamenii dacă plecăm aşa de repede. E nepoliticos. Scosese 


oglinjoara din poşetă şi-şi pudra obrajii. 

— Cu neputinţă. 

Şi totuşi am mai aşteptat un sfert de oră. Era în mine ca o 
spaimă viu grăită. 

— Dragă, nu mai pot rămâne nici un minut. 

— Ei nu... trebuie să mai rămânem... vreau să mai stăm 
puţin, şi-şi desena acum cu roş buzele. 

— Eu plec. 

— Pleci fără mine. 

Am privit-o, acum liniştit, ca un mort. 

— Ela, îţi dai tu seama de ce spui? 

— Te rog... vreau să mai stăm. 

— Nu se poate... sub nici un cuvânt, nu se poate să mai 
stăm. 

Avea ochi mari, şterşi şi o cută între sprâncene. 

— Ei bine, nu merg. 

— Ela, te întreb încă o dată...?... Gândeşte-te bine ce faci. 
Dacă mă duc singur acasă, înseamnă că am pornit pe un 
drum de pe care nu ne mai putem abate. 

Gândul că nevastă-mea ar putea veni singură, în zorii zilei, 
acasă, mi se părea o monstruozitate rece. 

Am mai privit-o încă o dată, ca în clipa semnării unei 
sentinţe, şi am plecat. Am aşteptat în stradă zece minute şi 
n-a venit. Cunoşteam la unul dintre hotelurile mici o cocotă 
destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară. l-am spus 
să se îmbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasă, am pus-o 
să scoată tot de pe ea şi am culcat-o în patul tuturor 
durerilor, nebuniilor şi lacrimilor iubirii mele. 

Nevastă-mea a venit peste vreo două ore. Nu ştiu dacă 
servitoarea i-a spus totul, dar când a înţeles, s-a îngrozit, şi 
nu-i venea să creadă. A căzut moale într-un fotoliu. S-a 
înfuriat apoi şi a vrut să se repeadă asupra femeii, care nu 
prea avea de ce să se teamă. 

— În patul meu, o adunătură de pe stradă? 

Şi cealaltă, cu o imensă şi trivială doză de bun-simţ: 


— N-ai decât să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea 
teleleică. 

Vedeam, uimit şi cu sufletul gol, unde ajunsesem. 

I-am explicat că dacă face scandal şi se află despre 
întâmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ei 
are să se râdă ca de o paparudă. A plecat trântind uşa, cu o 
energie pe care nu i-o bănuiam. 

Am frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o 
furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă 
una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să 
suferi atât de mistuitor, pentru atât de puţin lucru. Şi parcă 
am găsit adevărată părerea. Primele trei-patru zile, dospind 
de mânie, nu mi-a fost greu să îndur absenţa nevesti-mi. Pe 
urmă însă, am început o serie de ipoteze, în toate sensurile, 
ca să văd ce gândeşte şi ce simte acum. Cum ştiam că 
iubeşte pe altul, nu-mi închipuiam că îndură prea greu 
purtarea mea şi-mi recunoşteam dreptul, şi mă felicitam 
chiar, pentru ideea bună de a-mi crea ultimul cuvânt. Mă 
întrebam vag dacă ne vom mai vedea, dacă ne vom revedea, 
vreau să spun, în continuarea liniei trecute, aşa cum, când 
te deştepţi după un vis atroce, reiei viaţa ta întreruptă 
seara. Şi simţeam că nu, adică nu mai aveam reprezentarea 
unei viitoare împăcări, cum nu-mi pot închipui azi în ce fel 
aş putea deveni preşedinte de republică în America 
Centrală. 

După o săptămână am simţit neapărat nevoia s-o văd, dar 
mi-am refuzat cu încăpățânare orice prilej. Am căutat însă 
pe o prietenă a ei, ca să aflu, prin ocol, ce gândeşte, ce face, 
dacă întâmplările acestea de răsturnare şi eveniment egal 
cu mişcarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea vreo 
importanţă. Nu mi-a fost cu putinţă să aflu ceva. Fiindcă pe 
stradă n-o întâlneam ca să-i cunosc noul surâs, am început 
să colind restaurantele, cu bătăi de inimă încă din stradă, 
cu examinări uşoare a tuturor femeilor la început, cu 
reveniri insistente apoi, de teamă să nu mă fi înşelat din 
cauza pălăriilor mari şi cu o tristeţe de moarte, cu impresia 


că totul e gol, când trebuia să constat că ea nu e acolo. Aş fi 
vrut să văd capul acela mic de statuie greacă, blond, cu 
ochii albaştri, cum e acum în formă nouă, să văd dacă mă 
priveşte cu ură, cu indiferenţă. Printr-o fatalitate de 
neînțeles n-am întâlnit-o nicăieri. Am reluat legăturile cu 
toate prietenele ei, mi-am făcut dintr-una amantă ca să-mi 
dea ştiri despre ea, dar cum venea vorba despre ea, totuşi, 
de teamă că „nu se ştie cum se întorc lucrurile”, nu-mi 
spuneau o vorbă, evitau orice discuţie, iar detaliile pe care 
eu le ceream, dealtfel cu un ton vag indiferent, căci altfel n- 
aş fi avut nici o şansă să le am, mi-erau totuşi, firesc parcă, 
refuzate. Am căutat să ştie că petrec, că mă simt foarte 
bine, dar aceste gesturi ostentative erau ca nişte scrisori 
încredințate unei poşte lamentabile. Nu ştiam nici dacă le-a 
primit şi mai puţin puteam şti ceea ce gândeşte aceea care 
le-a primit. 

Să mă duc acasă la mătuşa ei, nu putea fi vorba. Nu mi-aş 
fi iertat niciodată slăbiciunea asta şi nici n-ar fi fost posibil, 
atât eram de definitiv în gândul meu. Am început să caut 
invitaţii în casele în care ştiam că ar putea să meargă, dar 
am nimerit-o mereu prost. Acum, toată nevoia de ea, 
comprimată în mine, se rezolva într-o otravă a întregului 
organism, înăuntru. N-am mai putut mânca aproape nimic. 
O rochie la fel cu a ei întrezărită pe stradă îmi punea un 
pietroi în stomac şi un nod în gât. Slăbisem şi-mi era teamă 
acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. Eram alb ca un 
om fără globule roşii. Am sporit petrecerile, ca să afle, să 
creadă că sunt slab din cauza orgiilor. În a patra 
săptămână, un prieten doctor şi un profesor consultant au 
fost de părere că s-ar putea să am un ulcer al esofagului. Şi 
n-o vedeam nicăieri, parcă dispăruse în pământ. 

Am întâlnit-o totuşi, în penultima zi de curse. Era 
zăpuşeală, lume multă, şi un suflu de oboseală năduşită 
lâncezea în atmosfera prăfuroasă şi încinsă. Am văzut-o 
înainte ca ea să mă vadă. Tot trupul mi s-a înfierbântat 
brusc, am căutat numaidecât una dintre acele nenumărate 


femei echivoce, dar nu declarate, care tapează, cerând 
bărbaţilor să le ia bilete pe cai, fireşte fără să dea bani, şi 
am trecut vesel, radios şi absent, pe lângă nevastă-mea. Era 
rezemată de grilajul alb din dreptul pariului mutual. Când 
am trecut din nou, înapoi, sta pe un scaun ca şi când era 
frântă de mijloc, privindu-ne cu ochi îndureraţi. Îndura 
parcă o suferinţă peste puterile ei. Nu mai voia, se vede, 
nici s-o ascundă, căci totul îi era indiferent acum. A fost o 
bucurie care m-a iluminat înăuntru ca un soare. Am mai 
văzut-o acolo nemişcată, tristă, până aproape de sfârşit. Şi 
pentru întâia oară cineva mi-a vorbit de ea. O prietenă 
comună m-a întrebat cum pot fi atât de lipsit de inimă... Şi 
eu, care m-aş fi dus s-o îmbrăţişez, s-o întreb cu o 
nemărginită patimă: de ce? de ce ai început toate astea? am 
trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, mi-a răspuns 
doar privindu-mă în ochi, fără un surâs, fără nici o mişcare 
a muşchilor feţei, ca o căprioară blondă, înjunghiată. 

Peste câteva zile am întâlnit-o în faţa chioşcului de ziare de 
la Independenţa. Ceruse o revistă de mode şi tocmai o 
plătea, când a dat cu ochii de mine şi a înţeles că o 
aşteptam, oprit mai sus, la câţiva paşi. A avut o clipă de 
plăcere, nu de bucurie. Şi-a muşcat, cu o satisfacţie vulgară, 
buza de jos, ca şi când ar fi spus, câştigând prinsoarea: „A, 
domnule, în sfârşit!” Altfel întrevederea a fost frumoasă, cu 
lunecuşuri de ironie voit banală şi superficială, ca să pară 
tandră şi indiferentă: „Speram că ai să te faci mai urâtă, 
departe de mine.” „A... da... am avut eu azi-dimineaţă o 
presimţire bună”. „Ţi-ai oxigenat părul? Sau, nu, e din 
pricina soarelui.” „După cât ştiu, nu. Se vede că e tot 
soarele”. „A reapărut şi el numai din cauza dumitale.” „Ce 
vrei, când întâlnim încăpăţânaţi care vor să reziste, căutăm 
şi noi complici.” Dar, spre mirarea mea, tot ea vrea să ştie: 
„Ai mai sedus pe cineva?” şi îi tremura vocea de parcă era o 
actriţă la întâiul pas pe scenă... „Vreau să iau o trăsură”. 
Era ora 12 şi jumătate poate. Mătugşa ei sta pe strada Olari. 
Am pornit-o alături pe jos; în dreptul Universităţii, la staţia 


de trăsuri, am fost bucuros că nu era niciuna. Mi-a spus că 
are de gând să se înscrie din nou pentru licenţă la 
Universitate, că a fost plecată la Vaslui, la bunica ei, trei 
săptămâni. Prin faţa Ministerului de Domenii, am avut 
oarecare teamă, căci venea agale o trăsură goală, pe care 
ea n-a observat-o însă. „Asta-i rochia albastră? dar parcă 
era mai puţin vie?” „Vai, mi-ai uitat rochiile?” Şi sufletele 
noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri, 
fixări, şi iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei 
plante, care ar fi încet transportată pe drum. La Rosetti, 
despărţirea era inevitabilă. Era staţie mare de trăsuri şi 
automobile. S-a oprit pe trotuar... şi în mine totul s-a oprit... 
dar a lăsat, fără s-o vadă, o trăsură, a strigat prea încet alta 
şi pe urmă a întors capul să-mi spuie ceva. Am ajuns, poate 
pe la două, în faţa casei mătuşii ei... dar parcă n-ar fi 
observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi, de vreme ce 
se crease un precedent, după vreo sută două de paşi ne-am 
întors, şi pe urmă iar, până la ceasul trei şi ceva. Poate că 
niciunul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să 
mai rămâie. Eram aşa de grăbiţi şi ne vedeam în treacăt 
numai. 

— Ah, de tine nu se îndură cineva să se despartă, şi era 
profund adevărat, dar o spuneam cu un surâs, ca să pară 
abia ceva mai mult decât o glumă indiferentă... sărut 
mâinile. 

— Vai! o să mă ocărască mătuşă-mea. Dar puţin îmi pasă. 
Îşi trecea limba peste buzele arse parcă, şi surâdea cu ochii 
albaştri, plini de suflet ca de rouă. 

Mă întorceam, în după-amiaza inundată de căldura uscată, 
chinuit de foame, adâncindu-mă ca în cauciuc în asfaltul 
încins, privind caii obosiţi ai trăsurilor, storurile trase 
pentru siestă la mai toate casele, dar era în mine o tristeţe 
uşoară şi plăcută. Simţeam că femeia aceasta era a mea în 
exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne 
întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, 
amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi. 


Eram ca într-o zi imensă şi întâmplările acestea mici, 
amănunțite până în fracţii de impresie, erau printre cele 
mai importante în viaţa mea. Astăzi, când le scriu pe hârtie, 
îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are 
importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie 
povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură 
dată în desfăşurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât 
războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de 
dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci 
singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în 
organizarea şi ierarhia conştiinţei mele, femeia mea era mai 
vie şi mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror 
nume nu-l ştiu. 

Ne-am împăcat peste o lună, când a venit cu braţele pline 
de crini târzii, ca o amantă, şi am fost împreună toată luna 
august la Constanţa. Locuinţă tihnită, plimbări seara pe dig, 
împreună cu o familie cunoscută, aperitive în Piaţa Ovidiu, 
înţesată de lume, şi uneori, în glumă, joc la bulă, când 
pierdeam regulat. Bineînţeles, în dimineaţa însorită eram şi 
noi, ca toată lumea, încărcătură de tineri în pijamale şi 
haine albe uşoare, în trenul de Mamaia. Pe plajă, ea era 
încă extrem de frumoasă, mai ales când tot corpul i se 
făcuse ca grâul copt. Aproape înaltă, cu talia subţire şi 
şoldurile vânjoase, cu sânii răzbind ghiciţi ca merele prin 
maioul negru (strâns pe ea cum e un şarpe în pielea lui), 
aduna toate privirile. Puțin prea înalt pentru subţirimea 
braţelor şi coapselor, făceam totuşi, cred, o pereche 
potrivită cu ea. Când, legată la cap cu un tulpan albăstrui, 
cum e uneori cerul senin, care îi iradia lumina ochilor şi-i 
limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel 
de pelerină, uşoară de tot, poroasă şi albastră, tare ca 
vopseala, părea întreagă zugrăvită pe smalţ, cu faţa aurie. 

În septembrie, întorşi în Bucureşti, am avut o ceartă din 
cauza copilului aşteptat. N-a vrut să-l aibă şi a trebuit să 
stea în sanatoriu vreo două săptămâni. S-a făcut bine abia 
pe la Sfântul Dumitru. 


A fost un timp destul de liniştit şi am putut să fac vreo 
două drumuri la o pădure, care făcea parte din moştenire, 
pe lângă Curtea-de-Argeş. Era un sfârşit de toamnă de o 
frumuseţe largă şi potolită, şi priveam de la fereastra 
vagonului dealurile lenevoase cu păduri îndesate, cu acea 
felurime de colorit care arată creşterile. Dacă vara e greu 
de osebit toate apele şi asemuirile de verde, acum gama 
veştejitului cuprinde toate culorile tari. Câtă vreme unii 
copaci sunt încă verzi, alţii au frunzele, pe negrul crăcilor, 
galbene ca nişte caise străvezii. Unele frunzişuri sunt roşii 
sângerat, altele violete, cărămizii, albe chiar. Cerul e imens, 
şi departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de 
maiestate senină, căreia lumina vie, dar gălbuie în culoare 
şi potolită în căldură, îi dă o linişte melancolică. 

Nu pot sta liniştit pentru că în compartimentul de alături 
(sunt vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de râs, 
comentarii, aprobări călduroase. Sâcâit, renunţ să mai 
privesc carele, care se depărtează domol pe drumuri albe, 
şi trec şi eu dincolo. Un domn, să tot aibă cincizeci de ani, 
cu gâtul în piele moale şi roşie, ca al curcanului, cu ochii vii 
şi mustaţa mare, pe figura pentagonal osoasă, explică de ce 
trebuie să intrăm în război. Dealtminteri, cam asta se 
discuta pe tot cuprinsul ţării româneşti, când afacerile şi 
plăcerile lăsau timp liber. 

E de o vervă îndrăcită, gesticulează convins, bătând aerul 
cu amândouă mâinile. Esenţialul, dealtfel, în replicile lui 
tumultuoase, sunt interjecţiile. 

— Ee! ee...! Păi vezi! Când spun eu? şi se scoală iar de pe 
fotoliul de piele. Cum o să reziste, domnule?... cum o să 
reziste? Vino-ncoa. Dacă eu pun aici o armată? şi arată 
Orşova, iar aici alta? şi arată la Sibiu, aici încă una? acum la 
Braşov. 

Dar cineva obiectează: 

— Bine, domnule Predescu... tocmai acum când nemţii au 
terminat cu ruşii, de au ajuns în inima Rusiei? 


— Păi tocmai d-aia - răspunse domnul Predescu 
deznădăjduit şi scrijelat - tocmai d-aia... Dumneata nu vezi 
cum vine planul? Eu încep aşa - şi începu să urce pe harta 
care indica staţiile, deasupra canapelei - şi hai-hai, şi hai- 
hai... A?... merge? şi-aşa mereu... şi-aşa mereu (în timpul 
acesta legănând urca şi ocolea cu mâinile pe hartă, de la 
Arad spre Cluj, păscând parcă din urmă)... Ei, aşa-i că i-am 
luat ca din oală? 

— Domnule Predescu, dar Mackensen ăla şi Hindenburg 
pretind că ei o să câştige războiul, adaose unul, nu pentru 
că ar fi crezut, dar mai mult ca să dea replica, şi aşa, ca să-l 
întărâte pe domnul Predescu. 

— Daa? şi îşi potriveşte ţigara răsucită, în ţigaretul de 
trestie... O să câştige asta - iar aici face un gest foarte 
explicit, vârând degetul mare, printre arătător şi mijlociu - 
auzi? O să câştige asta. Eu fac „pari”, domnule, că 
Hindenburg ăla al dumitale - şi-şi lăţeşte buzele - daa, să 
vie el la mine... fac „pari” cu el... că mănâncă bătaie... pe 
oricât... Hei? se pune el cu mine?... Domnule, portar de 
hotel o să-l facem după război. Ceilalţi aveau aerul că se 
miră de îndrăzneala lui Hindenburg de a se pune cu noi şi 
cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stăpâni 
privindu-l şi privindu-se parcă: 

— Domnule, românii e deştepţi... Ţi-o spun eu... 

— Păi bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intrăm? Că 
eu nu cred ce susţin unii, că nu suntem pregătiţi... 

— Ce pregătire, domnule? - şi ridică ochii disperat în 
tavan - ce pregătire...? că mă omori cu zile. Ce să te mai 
pregăteşti? 

— N-avem tunuri... cine ştie? 

Domnul Predescu râde acum indulgent şi cu pielea de 
curcan a gâtului gâlgâind: 

— N-ai tunuri? da intră-n război, domnule, şi-ţi dă 
franţuzul câte tunuri vrei: vrei o mie? îţi dă o mie... vrei 
zece mii, îţi dă zece mii. Şi ridică braţele, apoi le lăsă să 
cadă, uimit şi dezgustat. Dar de asta e vorba acum...? Ce 


nevoie ai de tunuri, domnule? şi întorcându-se surâzător 
spre ceilalţi, care ascultau mereu, cu interes (că acum 
venise şi şeful de tren, mustaţa ciupită): Auzi, tunuri? Bine, 
domnule, de asta are nevoie neamţul şi franţuzul ăla, că 
sunt crescuţi în puf - şi, brusc furibund: Dumneata ştii cum 
e românul, domnule? Nădejdea lui e baioneta, domnule, 
baioneta, înţelegi dumneata?... Că o vâră până în prăsele... 
şi dacă se rupe, dă cu patul armei... uite-aşa... uite-aşa - şi 
lovea îndârijit şi imaginar, înspre toate colţurile 
compartimentului, în timp ce ascultătorii îl urmăreau, 
ferindu-se încântați. 

— Zi, baioneta şi patul armei, domnule Predescu? 

— Păi, sigur, domnule, exclamă îngăduitor... Asta-i arma 
românului... Aş vrea să văd eu pe neamţul ăla care să stea 
la baionetă... şi se întoarce triumfător şi dârz în dreapta şi 
în stânga. Domnule, când or intra ai noştri cu patul armei 
printre tunurile lor, o să fie jale, că ai noştri numai la 
scăfârlie trag. 

Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici 
cârciumar, nici comis-voiajor, că am întrebat pe urmă pe 
şeful de tren. 

— Nu-l cunoşti pe domnul Predescu? se mira ceferistul 
meu şi avea dreptate, căci pe liniile astea secundare 
călătorii se cunosc între ei cum se cunosc clienţii aceleiaşi 
cafenele. Domnul Predescu e de la Piteşti, avocat... a fost şi 
deputat o dată... merge la Curtea-de-Argeş că are o chestie 
acolo; şi resemnat de admiraţie: Deştept om, domnule. Eu îl 
ştiu de pe linie. Când ţi-o explica el ceva... Nu zic, maie şi 
domnul Adamici... dar parcă tot domnul Predescu e mai 
deştept. 

M-am plictisit şi m-am întors la locul meu, ca să privesc 
mai departe întinderile de porumbişte uscată, satele pe sub 
dealuri şi surâsul melancolic al cerului înalt de toamnă în 
asfinţit. 

Dealtfel, şi la Cameră chiar, după câte reieşea din ziare, 
discuţiile nu depăşeau mult adâncimea celor din tren. Se 


anunţase o mare şedinţă de răfuială, între cei care cereau 
„intrarea în acţiune” şi partizanii „neutralității espectative”. 
Am avut prilejul să asist la una dintre şedinţele importante, 
când tribunele erau încă de cu vreme înţesate de public, 
căci se ştia că guvernul va fi luat între două focuri. 
Partizanii Puterilor Centrale aveau să interpeleze banca 
ministerială „pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, 
când nemţii sunt dincolo de Varşovia şi aproape de Salonic, 
fără să intrăm alături de ei?” Dimpotrivă, reprezentanţii 
curentului antantist aveau să întrebe de ce nu intervenim 
să salvăm pe cei învinşi? 

Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de 
club prin verdele fotoliilor şi al draperiilor, de catedrală 
prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens 
de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era la început 
numai pe jumătate plină. Unii deputaţi îşi citeau gazetele, 
abia apărute de după-amiază, alţii făceau cerc, discutând în 
faţa vreunui personaj important. Pe banca ministerială 
numai doi miniştri care scriau absorbiți. Din când în când, 
câte un deputat venea în dreptul celui care scria şi îi şoptea 
ceva, sau îi da vreo hârtie pentru aprobat. 

Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate 
locurile de jos s-au ocupat. Preşedintele, suit ca pe o scenă 
sau catedră, a bătut din ciocan şi un domn a citit, probabil, 
sumarul zilei. Anişoara a descoperit cea dintâi, cu un fel de 
bucurie, că poate stabili o legătură între ea şi această 
incintă inabordabilă, pe Nae Gheorghidiu, aşezat pe băncile 
opoziţiei (aşa, din cochetărie politică), obosit şi preocupat. 

Interpretarea deputatului „nemţofil”, făcută, de altfel, cu 
un fel de servilitate intelectuală şi intenţie de reacțiune 
mediocră, a provocat numai surâsuri ironice. Profundă 
impresie a stârnit însă discursul celui care cerea intrarea 
imediată în război. Pronunţată rar, cu vocea înfiorată, fraza: 
„Şi veţi lăsa acest popor erou, care e poporul sârb, să fie 
zdrobit, fără să faceţi să cadă în balanţă paloşul românesc, 
hotărâtor, în această mare, în această neasemănată clipă 


istorică?” a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, 
dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputaţi, pe 
care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidenţială în 
care ne găseam noi. 

Celălalt deputat intervenţionist a interpelat guvernul pe 
chestia înarmării. A declarat că ştie că atelierele militare nu 
lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că 
s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Şi 
el e impresionant: 

— N-avem artilerie, domnilor... Ce-aţi făcut ca să dăm 
admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are 
nevoie? 

Aici, unchiu-meu, care se plimbase în timpul discursului 
prin faţa primelor bănci, a întrerupt pe orator. Cum era 
cunoscut ca om de spirit, când a ridicat mâna, oratorul s-a 
oprit şi privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a 
declarat cu o falsă gravitate: 

— Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din 
cauză că ne lipseşte artileria grea e puţin exagerată. Cred 
că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul 
nostru coleg de la Romanați, domnul Cotârcea, ca să 
reducem toate tunurile nemţegşti la tăcere. Şi la vorbele 
astea, arătă cu degetul înspre capătul rândului din dreapta, 
iar toate privirile s-au întors spre banca în care de-abia 
încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu 
mâinile atât de scurte că abia îi ajungeau pe pântece. 

A fost o ilaritate imensă. A râs şi banca ministerială, a râs 
şi oratorul însuşi. Tribunele înţesate - în cele rezervate 
doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte, 
nemaigăsind alt loc, iar în cele ale bărbaţilor unii se 
sufocau, atârnaţi chiar de stâlpi - au răsunat şi ele de 
hohote. 

Nae Gheorghidiu, simpatizat şi de opoziţie pentru spiritul 
lui şi pentru „lărgimea de vederi” care îl caracteriza, pentru 
aerul lui „frondeur”, revoltat parcă, deşi militant liberal, era 
foarte apreciat pentru „destinderile” pe care le provoca 


între guvern şi opoziţie. Azi, de pildă, partida era ca şi 
câştigată pentru guvern, numai prin această simplă glumă. 

De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre 
membrii importanţi ai guvernului. 

S-a sculat grav şi cu ochii puţin contractaţi, de pe banca 
ministerială şi s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, 
spre tribună. Are fruntea înaltă, piezişă, ca de poet, ochii 
mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu două cute, mustață de 
fante îmbătrânit. Acum, după un timp, îşi plimbă ochii, 
privind şi inspectând parcă incinta. Ţine mâna dreaptă 
înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe 
încet dar sigur de ceea ce spune: 

— Mi-ar fi foarte uşor, domnilor, dacă aş alerga după 
succese facile, să relev inconsecvenţa acestei opoziții, care 
pe de o parte ne reproşează că nu intrăm în acţiune, iar pe 
de alta se plânge că armata nu e pregătită. Dar ţin să 
răspund fiecăruia dintre onoraţii oratori care m-au 
precedat, în parte. 

Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. 
Pe urmă: 

— Domnilor, daţi-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă 
această lipsă de încredere în guvernul ţării? Aţi monopolizat 
singuri toată iubirea de neam? Credeţi dumneavoastră că 
pe aceste bănci nu bate o inimă românească? şi arăta acum, 
emoţionat şi solemn, banca ministerială şi băncile 
majorităţii. Credeţi dumneavoastră că viitorul acestui neam 
numai dumneavoastră vă provoacă nopţi de insomnie?... 
(aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă 
cutremuraţi la gândul că ceasul sfânt al realizării naţionale 
ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie 
să ne găsim? şi fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, 
cu mâna dreaptă ridicată, cu pumnul strâns, iar cu 
arătătorul întins, cu mâna indicatoare de pe afişe, e urmată 
de aclamații şi aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al 
dumneavoastră a declarat săptămâna trecută aci că dacă ar 
avea doisprezece copii, pe toţi i-ar trimite să lupte pentru 


ţară. Ei bine, domnilor - şi ridică tonul - eu declar că dacă 
aş avea douăzeci şi patru de copii, n-aş ţine nici pe cel mai 
mic lângă sânul mamei lui acasă... pe toţi i-aş trimite în foc, 
în prima linie. 

Şi trecând mai târziu la cel de al doilea orator al opoziţiei, 
a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei. 

— Domnilor, aţi discutat şi despre pregătirea militară a 
ţării (şi scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greşeală. 
(lar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuţie, şi mai ales în 
discuţie publică, pregătirea armatei româneşti (aplauze 
furtunoase). Domnilor, eu atât pot să vă spun: că suntem 
gata. Şi aci rămâne îndelung nemişcat... (Adunarea aplaudă 
în picioare, aplaudă şi tribunele.) A continuat pe acest ton 
câtva timp, pe urmă iar: Lăsând la o parte gluma, atât de 
amuzantă, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, şi 
(aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant şi intens, şi 
scandă fraza cu mâna îndoită paralel cu pieptul, cu cotul 
ridicat, dar zvâcnind arătătorul intens, în afară) lăsând 
deoparte această acţiune condamnabilă de a strecura, de la 
tribuna Camerei, în sufletul oştenilor noştri, îndoiala în 
înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), 
vă întreb, de unde această preţuire exagerată, dovadă de 
vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat 
de armament în război, când e ştiut că marile victorii se 
câştigă numai prin moral? (aplauze). O armată care vrea, 
învinge fără tunuri, fără mitraliere şi fără cartuşe (aplauze 
furtunoase). Şi eu vă spun că armata noastră vrea să 
învingă şi va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebaţi pe 
aceşti conducători ai oştirii, în care nu aveţi totuşi 
încredere (şi aci arată, silabisind, cu degetul, înapoi, ca şi 
când comandanții ar fi cam în lături şi la spatele lui) şi ei vă 
vor spune: Vom învinge pentru că soldaţii noştri se vor lupta 
cu baioneta - şi nu e tun care să reziste baionetei româneşti 
- împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi 
rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii... (aplauze delirante). 
Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e 


neclintită (aci deveni solemn), şi-mi iau, împreună cu colegii 
mei, aşa cum v-am spus de atâtea ori, răspunderea celor ce 
vor veni. 

S-a aşezat jos, parcă fără să observe aclamaţiile delirante. 

Deşi în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe 
socoteala statului, făcute de acest membru important al 
guvernului, succesul i-a fost imens şi s-a vorbit de el zile 
întregi. 

În maşina cu interiorul de bombonieră cafenie, în timp ce 
claxonul îşi cerea drum printre vehicule şi pietoni, cele 
două femei fierbeau de admiraţie. 

Le era, fireşte, mai aproape succesul unchiului. Niciodată 
n-am avut o prea bună părere despre aşa-zişii oameni de 
spirit (nu vorbesc despre umorul inerent gândirii juste), 
care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi vioi. Căci 
„spiritul” presupune lipsă de sensibilitate şi un profund 
dispreţ pentru oameni, cel puţin în clipa aceea. Chiar în 
formele lui superioare, ca uneori Anatole France, spiritul dă 
adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce să mai spun de 
Nae Gheorghidiu, al cărui spirit nu era decât o formă de 
lichelism, căci nu „făcea spirite” decât pe socoteala celor 
mai slabi ca el, ca să amuze pe cei tari, de care avea 
nevoie? Era un fel de clovnerie obraznică, menită să 
mascheze un egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca 
oricând, să ţin sub înrâurirea mea sufletul şi convingerile 
nevestei mele, şi pentru că această protestare retorică nu e 
suficientă („dragă, orice ai spune, e deştept”), am oprit 
maşina şi am intrat, invitându-le stăruitor, în librărie. Am 
cerut un dicţionar medical străin şi, la pagina ştiută, am 
citit, subliniind cu vocea: „IMBECILITATE (fig. 1100). 

— Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii 
fizice, dar mai ales prin tulburări intelectuale şi morale. 
Inteligența lui e mărginită, totuşi are calităţi de memorie, 
de imitație şi oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simţul 
moral îi e atins... Revoltat, nedisciplinat, mincinos şi 
lăudăros, imbecilul caută totdeauna să facă vreo farsă 


neplăcută, sau să tragă pe sfoară pe unul sau pe altul. 
Camaraderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna suspectă. 
Imbecilii sunt cele mai adeseori pederaşti, sau nu se înţeleg 
decât ca să puie la cale infamii. Chiar prinşi asupra faptului, 
mint cu un aplomb uimitor. Numărul imbecililor internaţi e 
infim, în comparaţie cu acela al imbecililor care circulă 
liberi şi care trăiesc ca vagabonzi, hoţi şi pezevenghi.” 

„„„ Sau „oameni politici” în România, ar fi putut să adauge 
acest dicţionar. Dacă „vivacitatea de spirit”, memoria şi 
capacitatea „de imitație” sunt calităţile esenţiale ale 
deşteptăciunii, atunci trebuie să recunoaştem, le-am spus 
femeilor, că ea e cam cuprinsă în explicaţiile clinice ale 
dicționarului şi că Nae Gheorghidiu e într-adevăr deştept, 
„pezevenghi”, cum zice el cu oarecare orgoliu naţional. 

Dar n-am convins, poate, pe niciuna dintre ele, pe nevastă- 
mea acum mai puţin decât pe cealaltă. 

— Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anişoara, 
privind indiferentă cu lornionul o mică vitrină de creioane 
de metal şi de agende. 

lar nevastă-mea, grăbit, ca să nu creadă Anişoara că e de 
altă părere decât ea: 

— Aşa e totdeauna... pune în toate o patimă, iar către 
mine: Nu se poate vorbi uneori cu tine. 

— Un filosof ar trebui să fie mai calm, zău, a întregit-o, 
surâzând, bruna mea verişoară, cu oval desăvârşit de Elviră 
romantică, dar cu simţ practic şi apropiat actualităţii, de 
nevastă de om de afaceri. Îmi spunea „filosof” căci ştia că 
asta mi-e dezagreabil şi ea o voia chiar ca insultă. 

— Cum calm? De ce să nu pun patimă?... Numai 
imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e 
necesară numai în actul judecății, cere adică să nu ai 
interese contrare şi să iei toate măsurile de precauţie 
intelectuală. Dar astea sunt de domeniul inteligenţei şi al 
onestităţii, nu al indiferenţei sufleteşti. Un om poate să fie 
prost sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de 
„obiectivitate”. Şi, în orice caz, după ce, judecând calm, ai 


ajuns la o opinie, eşti dator s-o susţii cu hotărâre şi 
îndârjire, cât mai expresiv. Chiar oamenii de ştiinţă, după 
ce, pasionaţi şi cu grija adevărului - căci nimic nu se poate 
face fără pasiune - au ajuns la o descoperire sau la o 
concluzie, o susţin cu tenacitate şi cu dorinţa de a face să 
triumfe, chiar dacă ar fi ameninţaţi cu rugul sau cu ocna. 
Entomologul îşi apără gândacii lui cu patimă. Nu se poate 
susţine stupiditatea că nu există cauze şi adevăruri care să 
merite să te pasionezi pentru ele, că totul e relativ şi 
indiferent, în raport cu... eternitatea. Totdeauna indiferența 
asta ideologică şi amabilă, prezentată sub unghiul veşniciei, 
ascunde mici aranjamente făcute sec, sub unghiul 
actualităţii şi cu caracter strict personal. Să te consideri 
spectator indulgent şi amuzat al lumii aceştia plină de 
infamie şi de prostie e să faci parte din ea, să beneficiezi de 
infamiile ei, având aerul că-i eşti deasupra. 

— Obiectivitate înseamnă să recunoşti că şi adversarul are 
dreptate, uneori cel puţin, îmi replică ironic şi suficient, din 
nou Anişoara, ducând, mioapă, cu graţie, aproape de 
lornion şi de punctul negru de frumuseţe, din obraz, o 
agendă dintre cele de dinainte. 

— Altă aberaţie... Raportate la acelaşi punct nu pot să 
existe două adevăruri, opuse, în acelaşi timp. Dacă 
adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, 
atunci renunţ eu la opinia mea - şi pentru asta încă îţi 
trebuie curaj - şi o împărtăşesc pe a lui, dar tot cu pornire 
şi hotărâre. Indiferenţă nu poate fi în nici un caz, căci există 
o pasiune a adevărului însuşi. 

Au zâmbit şi una şi alta, cu îngăduinţă, şi am înţeles, 
melancolic, că nevastă-mea nu mai are încredere în 
judecata mea, că steaua mea continua să se răcească. 
Anişoara trimisese maşina, şi s-au depărtat amândouă, pe 
jos, prin mulţimea din care făceau parte acum, dar nu erau 
la fel cu nimeni, în rochiile lor de stofă de culoarea 
migdalei, pe care căutau să le ajungă, la jumătatea pulpei 


tulburător strânsă în ciorapul de mătase, cizmuliţele de 
antilopă ale modei. 

Se îmbrăcau de o vreme amândouă la fel, ca să-şi 
sporească frumuseţea, una blondă, alta brună, cum îşi 
sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecţie. 

Am dat apoi examenul, amânat în iunie, de anul III. Cu G. 
Ne întâlneam destul de rar şi avea o atitudine mai curând 
rezervată. Nu-şi vorbeau decât foarte puţin. Totuşi, în 
decembrie, când am plecat pentru două săptămâni la ţară, 
la Anişoara - pentru vânătoare şi plimbări cu sania - a venit 
şi el acolo. Mi-a fost destul de neplăcut, dar n-am dat nici un 
semn de nemulţumire. Ciudat a fost că ea s-a supărat pe 
Anişoara, a scurtat cu o săptămână această vacanţă cu 
mese copioase şi nici nu şi-au mai vorbit. Şi mai târziu am 
făcut destule mutre bănuitoare, am evitat gelos multe 
prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu urechea 
la multe, am spionat destule plecări în vizită ale nevesti-mi, 
căci mi-era teamă că nu se mai văd în lume tocmai pentru 
că acum se văd când doresc, în vreo garsonieră, dar 
niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit. 

Între oglinzi paralele. 

În februarie însă, m-am întors prin surprindere noaptea, în 
automobil cu un prieten sportmen, care făcuse o excursie 
până la Predeal. Eu eram concentrat de două săptămâni la 
Azuga, ne-am întâlnit în restaurant şi m-a luat cu el. Când 
am ajuns acasă, am găsit la ferestrele negre, perdelele 
nelăsate, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci făceau 
întunericul gol, iar mutrele zăpăcite şi somnoroase ale 
servitoarei m-au neliniştit. Era acum o realitate care nu-mi 
încăpea în simţuri: casa era goală ca un mormânt gol, fără 
nevastă-mea. S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu 
de dureri. Servitoarea n-a fost în stare să-mi explice unde 
mi-e femeia: la teatru... la mătuşa ei... lucruri vagi şi 
imposibile pentru 1 jumătate cât era când sosisem eu. Nu 
ştiam ce se va mai întâmpla cu mine până dimineaţa. Îmi 
repetam necontenit, ca idiotizat: N-aş fi crezut-o niciodată 


în stare să facă asta... Am stat o bună bucată de timp, 
trântit într-un fotoliu, ca azvârlit dintr-un furgon. Ştiam că 
acum totul e sfârşit pentru totdeauna, că e sfârşit într-un 
mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodată n-aş fi crezut 
o femeie atât de crudă, în stare să-mi facă, fără folos, atâta 
rău. Până a doua zi, care mi se părea la capătul unui lung, 
interminabil tunel, simţeam că voi înnebuni. 

Ştiam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că 
sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, 
după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart 
elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de 
rău că totul a durat atât de puţin, iar sfârşitul acesta de 
metresă-servitoare, cu atât dispreţ faţă de o sensibilitate 
care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie. Mi-e 
cu neputinţă să notez toate încercările prin care am trecut, 
haosul de gânduri pe care le-am confruntat, întreagă 
această noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem alta până 
atunci, şi poate nici n-am întâlnit de atunci încoace. Ars tot 
trecutul, arsă casa, murdărit şi dizolvat ca personalitate, 
iată ce găsisem după patru ore de drum cu automobilul. 

Aş fi vrut să fie vis, ca să fie deşteptare posibilă, dar nu era 
decât încrustată realitate. După ce am fost în stare să mă 
ridic din fotoliu, am alergat aşa, în necunoscut şi, probabil, 
pe la casele rudelor ei. La „tanti Lucica” nu era, la surorile 
mele nu era, şi n-aş fi dorit nici celui mai cumplit duşman al 
meu să caute în zorii zilei şi să sufere cum sufeream eu, 
întrebând dacă nevastă-mea, plecată de acasă: ,... e la 
domnia-voastră cumva?” 

Misterul imens al fiecărei case, cu ferestrele în întuneric, 
speranţa stupidă că e acolo şi că totul, dacă n-a fost vis, a 
trecut ca un vis, nedumerirea celor întrebaţi şi impresia că, 
faţă de cei cu viaţă sigură în casa lor, eşti un lepros care 
merge, ferit de lume, numai noaptea, mă năucea. În orice 
caz, un accident, o întâmplare neprevăzută nu mi se păreau 
de presupus. 


Pe urmă, am înţeles că totul e pierdut, că trebuie s-o 
părăsesc cu totul nopţii şi aventurii ei, întorcându-mă acasă. 
Aş fi vrut să alerg, să strâng sticlă spartă în pumni, să 
încerc orice, numai să pot fărâmiţa din noaptea care mă 
despărţea de zorii zilei. Când eram mic, în ajunul unei 
călătorii, nu puteam dormi şi mi-era teamă, singur în 
noapte, că „a doua zi”, în mod excepţional, nu va mai veni. 
lată, la fel, aveam impresia că întunericul se va dilata la 
infinit, dar nu o plecare în necunoscut frumos era acum, 
după noapte, ci plecarea pe alt drum, pur şi simplu, decât 
cele de până acum. Credeam că niciodată nu voi mai fi în 
faţa acelei femei, ca s-o pot zdrobi. Mi-era teamă că voi 
înnebuni până în zori. Aveam impresia că nu mai sunt 
stăpân pe destinele mele, ca şi când aş fi fost într-o trăsură 
ai cărei cai sperioşi s-au aprins şi aleargă, neînduplecabil, 
cu mine, peste gropile şi neprevăzutul unui câmp. Dacă 
adunam toată suferinţa din trecut, nu izbuteam să egalez 
pe cea de azi, care-mi părea şi de o natură diferită. Mă 
lungisem pe un divan lung şi, cu palmele lipite de obraji, 
aşteptam cu neliniştea şi teama cretinilor, care, incapabili 
să mai judece, cu ochii speriaţi, se chircesc şi aşteaptă... 
Cum a putut să facă asta? meritam trivialitatea acestui 
procedeu care mă murdărea de prisos... când fusesem atât 
de loial?... 

A venit a doua zi abia, pe la opt dimineaţa. N-aş putea 
spune cum îi arăta obrazul, cum i s-au împletit intenţiile de 
gesturi şi explicaţii, pentru că eram aşa de sfârşit, atât de 
departe de lume, că, întocmai ca un bolnav istovit de 
procedeele unei prea lungi operaţii fără anestezie, nu 
aşteptam decât să vie ea, ca să pot adormi. Depindeam de 
venirea ei ca de o idee fixă, ca de un semnal că s-a sfârşit, 
pentru ca să închid ochii numai. 

I-am şoptit, făcând, înjumătăţit, o sforţare: 

— N-aş mai vrea să te văd niciodată... 

M-a privit cu o ură ştearsă, de rând. 

— Atunci, mă goneşti? 


— Nu ştiu... Nu mai pot vorbi... Nu mai puteam cere nimic 
voinţei mele... 

— Aşadar, mă goneşti? 

— Nu pot să-mi dau seama de nimic, şi nu pot alege din 
mine nimic... Înţelege ce vrei... Spune-mi dacă ai ceva de 
lămurit... 

A fost din nou un stâlp de ură, toată, înțelegând că lupta e 
mult mai grea decât o bănuise ea. 

— N-am nimic de lămurit... 

— Nu, n-ai să poţi lămuri nimic. Poţi să mai rămâi puţin 
dacă doreşti... dar dacă vrei să ştii, sincer, sentimentele 
mele, atunci pleacă neîntârziat, şi-ţi voi trimite eu absolut 
tot ce e de trimis. 

lar m-a privit cu alţi ochi, răi, apăruţi de din dosul ochilor 
ei ştiuţi. 

— Aşadar, mă goneşti? 

Peste vreo câteva zile, i-am scris neted şi convenabil, 
întrebând-o dacă nu preferă să divorţăm fără formalităţi, 
fără explicaţii multe, şi a acceptat. 

Am suferit din nou mistuitor. Ziua şi noaptea 
(literalmente), nu puteam gândi decât la ea. Toate 
explicaţiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam 
acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un 
judecător de instrucţie maniac, bolnav. 

Să renunţ la ea pentru viitor, să schimb tot peisajul 
planurilor mele, să las un drum alb în gol, mi se părea de 
neînlăturat şi atroce. 

Dar, mai ales, sufeream că trebuia să admit remanieri de 
ecuaţii întregi sufleteşti. 

Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decât cel cu care 
eram obişnuit, iar una dintre cele mai dureroase operaţii 
erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea 
ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluam 
tot ce a fost la Odobeşti, la ţară, şi acum simţeam că acolo 
am avut dreptate, că atunci văzusem limpede, că seria ei 
aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o 


plăcere. Era ca un doliu adânc şi dureros. Dacă vedeam o 
pereche sărutându-se, eram ca acele mame care au pierdut 
un copil şi văd, jucându-se în drum, frumoşi copii străini. 
Piesele de teatru şi filmele cu dragostea, care îndură orice 
şi până la capăt tot biruie, îmi dădeau o înlăcrimată şi 
stupidă melancolie. 

Căutam din nou, în toate localurile, ca s-o văd dar dacă o 
găseam, plecam numaidecât, cu un cuţit înfipt şi rămas în 
piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza 
unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea 
mai banală dintre convorbiri. Dealtminteri, toată suferinţa 
asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care 
se hipertrofiau, luau proporţii de catastrofe. Bineînţeles că 
marile „scene” clasice ieşeau din câmpul sensibilităţii mele, 
ca marginile unui desen privit cu o lupă prea măritoare. 
Când sufeream atât din cauza unei priviri, nici nu-mi 
puteam închipui între mine şi ea vreuna dintre aceste scene 
excesiv patetice, durabil aplaudate. Nu puteam vedea între 
noi o discuţie ca în piesele de bulevard, cu implorări, cu 
explicaţii, cu stăruinţe de a se împăca. Rula, de pildă, chiar 
în zilele acelea, un film în care nevasta îşi umileşte 
îngrozitor bărbatul, fuge de la el cu amantul, părăsindu-şi 
copiii, el o caută în toate părţile, o imploră să vie, se duce 
după ea într-o staţie de băi mondială, iar când ea e părăsită 
de amant, îşi dă seama că numai pe el, pe bărbat, l-a iubit 
cu adevărat (?) şi vine din nou acasă lângă copii. Şi amândoi 
cred că ceea ce n-a fost cu putinţă pentru trecut va fi cu 
putinţă pentru viitor, că seriile lor sufleteşti s-au încheiat, 
când, pentru mine, o singură absenţă, noaptea, de acasă, 
era cât tot cerul de mare, şi când odată ajunşi şi împăcaţi, 
să zicem, ar fi trebuit să înceapă drama trecutului. Cum mi- 
aş fi închipuit, de pildă, între noi, o scenă în care eu să urlu 
zvârlind banii în faţa femeii, ca în Dama cu camelii? 
Crescând la scara sensibilităţii mele, scena aceasta ar fi de 
neexprimat cu cifre, ca rezultatul dublării boabelor de grâu 
pentru fiecare pătrăţel al tablei de şah. 


„Omul cu sensibilitate năzdrăvană”, îmi spunea doamna cu 
faţa tânără şi păr argintiu. E drept că sufeream, fără ca să 
vadă ceilalţi de ce sufăr, ca un reumatic care simte ploaia 
înaintea celor din jurul lui. Găseau că sufăr pentru cauze 
futile. Într-un alt plan, trebuie să fie oameni, desigur, care 
nu pricep că unii suferă numai din pricină că nu se pot 
spăla pe dinţi, sau că n-au o carte, sau că nu pot face cuiva 
un serviciu. 

Într-o zi, de pildă, mă duc la minister, la un prieten, care 
mă primeşte, sub pretexte de aglomeraţie, grăbit ca pe un 
soi de creditor. Am crezut că am sfârşit cu el pentru toată 
viaţa. Totuşi, peste vreo două zile, când ne-am întâlnit, a 
venit la mine, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea 
sincer (dacă n-o fi avut motiv să se schimbe între timp), 
absolut sincer. Dezolat chiar. 

— Cum, dragă, ai putut să te superi din cauză că ţi-am 
spus, cam răstit poate, „lasă-mă acum”? Dar n-ai văzut ce 
era pe capul meu?... că trebuia să introduc atâta lume la 
ministru? 

Înţelegeam că pe el nu l-ar fi jignit, niciodată, un astfel de 
răspuns şi că, deci, nici nu avea de ce să mă socoată jignit 
pe mine. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru 
un miop. Dar eu, care devenisem palid şi care ştiam că, nici 
în clipele când aş fi fost dus la eşafod, n-aş fi spus unui 
prieten - fără să fiu supărat anume, pe el, ci numai aşa, din 
cauză că-s prea ocupat - răstit: „Lasă-mă în pace acum!” i- 
am spus că aş fi făcut altfel, în locul lui, dar n-a crezut. 

Simţeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi muri, 
căci durerile ulceroase - acum când nu mai puteam mânca 
aproape deloc - deveniseră de nesuportat. Slăbisem într-un 
mod care mă dispera, căci făcea o dovadă obiectivă că sufăr 
din cauza femeii, şi oricât aş fi vrut să ascund cu surâsuri 
rănile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta. 

Mă gândeam zi şi noapte, în afară de puţinele ore de somn 
- când dealtfel de cele mai multe ori visam - neîntrerupt la 


ea, ca şi când mi se lichefiase creierul şi nu mai era în stare 
să schimbe „motivul”, ca un pian automat, stricat, cântecul. 

Într-un timp m-am hotărât ca, de vreme ce nu puteam să 
nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puţin în anumite ore 
din zi să încerc precis să mi-o fac absentă. Şi în nădejdea că 
voi influenţa restul zilei, era important ca aceste două ore 
hotărâte să înceapă de dimineaţă. Cum mă deşteptam însă 
din somn, nu aveam îndestulă voinţă, era ceva cu adevărat 
peste puterile mele, căci îmi era, automat, prezent gândul 
ei, odată cu lumina. Dar începeam acest exerciţiu impus 
când mă aflam în baie. Căutam să mă gândesc la altceva, iar 
când imaginea ei se asocia şi încerca să se însăileze 
restului, o goneam ca pe o albină, iar dacă, totuşi, nu 
izbuteam, schimbam numaidecât obiectul gândului. Când, 
însă, nici astfel nu izbuteam începeam să număr, cu 
încăpățânare, cu nădejdea că niciodată vreun om nu va 
bănui un atât de copleşitor grotesc. Mi-era ruşine, în 
adâncul intimităţii mele, ca şi când aş fi suferit de o boală 
ruşinoasă şi penibilă... Uneori, când intervenea ceva vesel, 
aveam răgazuri de uitare, însă caracteristic de uitare, aşa 
ca un bolnav după schimbarea pansamentului, sau când, 
după zile de ploaie, ar avea, prin fereastra înflorită de 
soare, lumină în cameră. Dar pe urmă iar cădeam. Am 
înţeles, mai mult ca oricând, legătura dintre moral şi trup, 
pentru că era destul un incident sufletesc ca să declanşeze 
suferinţa fizică, fiindcă tot pieptul îmi era gata, supus, 
pentru asta. Zăceam aşa, vreme după vreme, ca un bolnav 
de tifos, cu singura consolare că nu înduram şi mizeria şi 
urâciunea fiziologică a tifosului, dar încolo fără nici o altă 
deosebire. Am cunoscut bărbaţi care, aproape cu 
ostentaţie, arătau că suferă din cauza femeilor, am citit 
versuri în care poeţii se vaită cu vorbe mari că au fost 
înşelaţi, şi toţi aproape îşi făceau un orgoliu din această 
suferinţă din dragoste... Mie mi-era o silă imensă de mine, 
de parcă aş fi avut păduchi, şi orice aluzie la această 
suferinţă mi se părea o infamie. 


De aceea, întâia mea grijă a fost să se ştie că mă preocupă 
altă femeie... Am înţeles atunci chinul acesta, pe care pe 
urmă l-am văzut mult mai răspândit decât s-ar părea, al 
oamenilor care se simt osândiţi să se arate cu multe femei 
ca să nu se bage de seamă că suferă din lipsa uneia. 

Pentru proces am dat o scrisoare avocatului, prin care îmi 
luam toată vina asupra mea, ca să nu ne mai întâlnim 
printr-un prilej direct, dar altfel aş fi vrut oricând s-o 
întâlnesc, iar dacă aflam că a fost într-un restaurant de 
seară sau la vreun teatru, fără ca eu să ştiu, deveneam 
palid (n-am vrut să iert chiar binevoitoarei şi înţelegătoarei 
prietene, când o dată a subliniat, cu familiaritate, această 
paloare a mea) şi mi se părea că am lipsit de la o întâlnire 
vitală pentru rostul existenţei mele. 

Ne-am întâlnit într-o zi la teatru. Era cu două bănci 
înaintea mea. Am salutat, când am trecut prin dreptul ei, 
căutând să am un aer cât mai degajat şi am făcut haz 
exagerat de comedia neroadă care se reprezenta, dealtfel, 
cu atât mai uşor, cu cât prezenţa ei, singură, era un fel de 
izbândă pentru mine. Eram încă mulţumit că, fiind oarecum 
în spatele ei, o puteam privi fără să par că o fac cu intenţie. 
În schimb ea, ca să mă vadă, a trebuit să întoarcă de vreo 
câteva ori capul. Căutam cu abilitate să nu-mi întâlnească 
privirea şi exageram încă veselia mea altoită. 

Era într-o rochie neagră, de seară, oblic decoltată, care-i 
făcea braţele lungi încă mai albe, mai calde, plinuţe, 
voluptuos încheiate în umeri. Gâtul îi creştea uşor, cu linii 
suav răsucite din grumazul gol şi alb, spre rădăcina părului, 
căci muşchii ascunşi urcau în încolăcirea de spirală, sub 
pielea fără o pată, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei. 

Ca să poată privi bine spectacolul cum se afla spre capătul 
băncii, sta oarecum în profil faţă de mine. Fiindcă înspre 
sală era întuneric, iar partea dinspre scenă era luminată de 
rampă, capul ei avea profilul marcat (frunte pură dar nu 
piezişă, nas acvilin, bărbie uşoară) pe un fond de lumină, ca 
o aureolă, aşa cum provoacă intenţionat fotografii pentru 


blonde, în timp ce obrazul dinspre mine era într-o umbră 
dulce ca lumina de lună. Umerii se afirmau tari, căci, prin 
albeaţa lor palidă, adunau lumina, aşa cum o adună în 
umbră rotunjimile lucioase. Nici cei care de obicei mă 
plictiseau cu aluziile lor nu bănuiau că tot teatrul era în 
sală, nu pe scenă, aşa ca la spectacolele revuistice. Faptul 
că mă privea era pentru mine ca o scufundare în apa vieţii. 
Am plecat de la teatru însănătoşit, pentru câteva zile, cel 
puţin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea îmi făcea bine. 

Niciodată n-a apărut cu vreun bărbat şi, cum ştiam că 
trebuie să aibă un amant, în toată nenorocirea mea îi 
purtam un fel de secretă şi înmuiată recunoştinţă pentru 
acest fapt, deşi eu, dimpotrivă, căutam să fiu văzut de ea 
numai cu femei. 

Altă dată, ne-am întâlnit într-un restaurant de noapte, 
după ieşirea de la spectacol. Era într-o mare tovărăşie de 
domni şi doamne serioşi, frumoasă, şi părea destul de 
veselă. 

Eu privisem mai întâi pe geam, ca să văd dacă e înăuntru 
şi să nu fiu deci surprins de prezenţa ei (aşa făceam la orice 
restaurant şi teatru), ca să nu-i dau pe faţă tulburarea mea, 
ci dimpotrivă să intru cu o figură de om fericit. Şi să o 
descopăr, cu indiferenţă abilă şi plicticoasă, abia mai târziu. 
Eram întovărăşit de o tânără actriţă, renumită mai mult 
pentru frumuseţea (caligrafică şi mediocră, de altfel) decât 
pentru talentul ei. Nevastă-mea de unde părea vorbăreaţă, 
a devenit lividă şi s-a întrerupt brusc. Pe urmă n-a mai scos 
o vorbă toată seara. Cum n-avea orgoliul să-şi mascheze 
suferinţa, a rămas aproape necontenit cu privirea asupra 
noastră, examinându-mi mereu, apăsat, tovarăşa de masă. 
Când o vedeam cât suferă, simţeam că în mine se 
cicatrizează răni (cărora altfel le-ar fi trebuit luni şi ani), 
aşa, în câteva minute, cum cresc plantele sub privirea 
magică a fachirilor. 

După supeu, mi-am condus prietena acasă. Să rămân la 
ea, mă plictisea oarecum. Simţeam asta după oboseala 


anticipată, la gândul că va trebui să mă îmbrac apoi şi să 
cobor în stradă (căci trebuia să fiu dimineaţa acasă). Mi se 
părea că o îmbrăţişare a amicei mele nu merită atâta 
oboseală. Căci, în afară de clipa când azvârleau întâia oară 
cămaşa de pe ele şi când aveam impresia oricum, oricând, a 
unei neimaginate minuni pentru simţuri, aceste femei nu 
mă mai interesau, în urmă, deloc. Mi se părea că frământ în 
braţe manechine de lână. 

Mai ales această actriţă, pe care lumea o găsea frumoasă, 
mi se părea fără gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era 
o bălăbăneală plată şi vorbea întruna, într-un jargon de 
culise, probabil: 

— Nu-mi dă mie să joc, că le-aş trânti o creaţie, aşa... Şi la 
acest „aşa”, făcea cu mâna arcuită un gest, scurt, zvâcnit, 
cu pumnul închis. Ai văzut la restaurant pe Niţeasca?... 
Crede că dacă şi-a luat maşină acum... 

Mă gândeam cu necaz că, întârziind, pierd tot mai mult 
timp din noaptea care mi se părea prețioasă. Avea un corp 
nici gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu sânii ca nişte 
mere de vată, fără rotunjimi nervoase, fără relief, perfectă 
ca un nud prost fotografiat în revistele cu poze, care fac 
economie de cerneală. 

Începusem s-o examinez atent, cum examinezi, când nu ţi- 
e foame, un fel de mâncare care nu-ţi prea place, farfuria e 
puţin pătată, sosul e apos, carnea cu sugestii sălcii. 

Pe urmă ne-am trezit totuşi îmbrăţişaţi, aşa ca animalele, 
dar mă întrebam dacă voi merge până la capăt. Mi-a venit 
în minte, o clipă, femeia din cauza căreia sufeream atâta. 

Am înţeles, din nou, că iubirea fizică frumoasă e o 
profanare. E nevoia amară de a zdrobi, de a răzbi într-o 
îmbrăţişare, odată cu trupul frământat, şi sufletul, prizonier 
suav în el, în clipele acelea. Şi cu atât mai aprigă e 
voluptatea acestei pângăriri, cu cât mai plină de nobleţe e 
icoana răsturnată. Cauţi, crescând în exasperata, în 
smintita înşurubare, durerile şi bucuriile trecute, 
frumuseţea luminoasă a fericirilor trăite, pălmuieşti 


devotamente de înger lânced şi gingăşii înduioşătoare, 
jocuri de inteligenţă neasemănate şi melancolii zâmbitoare. 
E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de voluptate - prin 
tine - femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană 
continuă, şi pe urmă încremenit în spasm, ca în faţa unui 
miracol. 

De aici nevoia atâtor amante şi atâtor amanți de a striga, 
în clipele ultime, orori, vorbe deşuchiate, ca nişte măşti 
smulse, care să facă şi mai aprig simţul, actul profanării. 
Dar eu, ce să profanez în inteligenţa şi în sensibilitatea de 
cocotă ortografică a femeii de lângă mine? 

Mă desfac plictisit, şi, ca de obicei, mă las în voia mea 
interioară. 

Interesul sexual e nul în afară de ideea de personalitate. 
De aci curiozitatea, ascunsă şi vagă, despre anatomia 
sexuală a personalităţilor de nobleţe şi loialitate celebră. Au 
fost atâţi obsedaţi de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei 
Desmoulins. 

Într-o zi, la ora prânzului, prin aprilie, m-am întâlnit cu 
nevastă-mea într-o mare băcănie de pe Calea Victoriei. Ea 
făcuse să i se împacheteze tot soiul de târguieli şi, deşi 
viziunea unei mese cu prietenii ei m-a făcut să sufăr răsucit 
în mine, am salutat-o surâzând. 

— Sigur, cumperi atâtea bunătăţi şi pe mine nu mă inviţi? 

Spuneam asta în glumă, fireşte, dar dacă m-ar fi invitat cu 
adevărat, nu ştiu, zău, ce aş fi făcut. Mi-a întins, cu voie 
bună, mâna subţire şi moale, pătrunsă de Quelques fleurs, 
pe atunci parfum rar. 

— Nu... Nu te invit, că nu eşti cuminte... 

I-am răspuns, cu dorinţă evidentă de a nu aprofunda 
nimic: 

— Eu sunt băiatul cel mai cuminte din lume, în timp ce ea 
comanda, celui ce o servea, pâte de foie gras. 

— Asta e pentru domnul... 

Şi râzând prietenos, cu o lumină jucăuşă în ochi, s-a dus la 
casă, grăbit să plătească, floare de primăvară, în taiorul 


cenuşiu. 

Ce departe erau timpurile când, neastâmpărată, avea grijă 
să-mi amintească să nu-i uit gustarea favorită, între 
târguielile de la băcănie. Şi acum, totuşi, intrusiunea 
glumeaţă a ei, în meniul meu, avea un mic farmec senzual şi 
sprinten, care m-a înveselit. 

N-am mai văzut-o vreo două-trei săptămâni. Am făcut, 
întrebându-mă mereu, fel de fel de ipoteze. 

Într-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten şi cu 
mine şi cu ea pe vremuri, boem şi ziarist acum, îmi spunea 
cu nedumerire şi cu oarecare intenţie de acreală: 

— Dragul meu, nevastă-ta e puţin cam ingrată. Am întâlnit 
azi, la Muntele de Pietate - am eu chestiile mele acolo - pe 
mătuşa ei; amaneta un inel. Spune-i să nu uite că a crescut 
în casa acestei mătuşi. 

Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile. 

M-am interesat, puţin mai de aproape, şi am aflat că, de 
două săptămâni, nevastă-mea e bolnavă în pat. Am făcut un 
pachet de cărţi, din librărie, am ales un braţ de flori şi i le- 
am trimis cu câteva rânduri, fără titlu. 

„Am aflat că eşti bolnavă... Îmi pare nespus de rău 
(exageram tonul, ca să-l creadă convenţional). Ai aci câteva 
cărţi, de Anatole France şi Wilde, autorii d-tale favoriţi, ca 
să-ţi treacă mai uşor timpul. 'Ţi-aş fi recunoscător dacă, 
având nevoie de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul 
care-ţi aduce rândurile acestea. 

Cu prietenie şi urări de sănătate, Ş.” 

Am aşteptat răspunsul, ros de zeci şi zeci de superstiții, 
cum de altfel îl şi trimisesem: unui anume comisionar 
bătrân negricios, cu mustaţa mare, care totdeauna izbutea, 
i-am dat scrisoarea la o anumită oră, n-am scris plicul 
acasă, ci direct la tutungerie, nu i-am spus să-mi ducă 
răspunsul acasă, căci aveam superstiţia că momentul găsirii 
unui plic alb, cu răspuns bun, pe masa mea, nu-l pot realiza 
şi nici nu-l pot primi din mâna servitoarei, pentru că nu 
prea mi-o închipuiam spunându-mi: „A venit un comisionar 


cu o scrisoare”, iar scrisoarea să fie totuşi plăcută. Îi 
spusesem că voi trece peste o oră pe la locul lui de 
aşteptare. Nu a venit decât peste două ore. Am citit plicul, 
desfăcut cu nervozitate, stând rezemat de bara de alamă a 
unei vitrine cu pălării şi cravate scăldate-n lumină. Era o 
scrisoare tot fără titlu, ca a mea. 

„Într-adevăr, sunt de vreo două săptămâni în pat, dar cred 
că nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, îţi mulţumesc 
foarte mult, dar florile şi cărţile mi-au făcut o nespusă 
plăcere. Toţi prietenii mi-au trimis, de mi-e casa plină, însă 
liliacul e parcă mai frumos, acum, decât oricare altă floare. 

Cu multe mulţumiri, E.” 

Am cerut amănunte comisionarului. A sunat mult, a bătut 
la o fereastră deschisă (casa mătuşii e sistem „vagon”, are 
ferestrele joase în curte) şi pe urmă a venit la geam o 
cucoană bătrână. Doamna tânără era în pat: a sprijinit 
hârtia pe o carte ca să-mi scrie. Şi după câtva timp, cu 
nevoia de a-şi cere iertare: 

— Domnule, mi-a dat bacşiş un napoleon de aur. Am spus 
că mi-aţi plătit comisionul, dar n-a vrut să mă lase până n- 
am primit. Vă spun, ca să nu socotiți că eu primesc bani, 
lăsând să creadă acolo că nu m-aţi plătit. Mă cunoaşteţi. 

— Ai văzut dumneata pe fereastră? Era în pat? 

— Da, domnule, pot să vă spun: un pat mare, de stejar, 
pentru două persoane; deasupra, pe perete, erau două 
tablouri, un domn ofiţer şi o doamnă. 

— Mai avea flori... multe în cameră? 

— Flori? Flori... adică flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca 
să aibă timp să se gândească. 

Am crezut că mă minte, ca să se conformeze unei dorinţe 
pe care mi-o atribuia, aşa de la el. 

— Cum, omule, nu erau flori? 

— Zău dacă am văzut una măcar... dar poate or fi fost... 

— Ah, afurisită femeie, dragul meu. 

M-am gândit, până seara, dacă n-ar fi trebuit să mă duc eu 
şi să terminăm totul printr-o împăcare. Dar mi-am spus că 


nimic nu mă îndreptăţeşte la asta, că, de altfel, n-am nici 
măcar elementele care să mă facă să cred că ea ar primi o 
împăcare. lar când mi-am adus aminte de noaptea de 
februarie, mi s-a înnegrit sufletul şi am înţeles că e sfârşit 
până la sfârşit. 

Am trimis peste câteva zile pe una dintre surorile mele, 
cea nemăritată, care era mai bună prietenă cu ea, să vadă 
ce face. Mi-a spus că nu e alarmant bolnavă, dar că i-a făcut 
o impresie de mizerie dureroasă. I-a repetat mereu însă, cu 
stăruinţă, că nu are nevoie de nimic, speră să meargă mai 
bine, a vorbit despre mine cu prietenie şi indiferenţă, s-a 
interesat ce legături noi am. I-a spus, pe urmă, că aşteaptă 
să se termine divorţul, ca să se mărite din nou. A găsit acolo 
şi pe Anişoara, cu care deci se împăcase. 

S-a făcut bine şi, peste vreo săptămână, ne-am întâlnit 
către zece seara pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei 
Capşa. Eu conduceam pe actriţă la teatru, ea era cu 
Anişoara şi bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns 
zâmbind şi când, după zece paşi, am întors capul, am văzut- 
o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei, urmărindu-ne cu 
aceeaşi privire de căprioară blondă, înjunghiată. 

Începusem să am un soi de nedumeriri, care aduceau mult 
cu părerile de rău... Suferă atât... poate că... în sfârşit... e 
atât de greu de fixat vina în dragoste. 

Într-o seară, după ce o căutasem prin vreo două-trei 
restaurante, am renunţat la nădejdea că aş mai putea-o 
găsi şi am rămas în tovărăşia câtorva prieteni, într-un soi de 
cârciumă cu parc (adică grilaj de şipci vopsite cu verde, doi- 
trei leandri, grătar şi lăutari). Evident că s-a vorbit despre 
femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care merg la 
casele de rendez-vous (tremuram tot), s-a vorbit despre 
cele mai recente aventuri şi amănunte din plin au fost date 
despre felul deosebit al câtorva femei cunoscute de noi toţi 
de „a se da”. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă. 

Într-una din zilele trecute, un funcţionar superior de tot, 
din minister - cel care povestea dădea nume precise - se 


trezise chemat la telefon pe la ora şase de către nevastă-sa, 
care îi făcea o adevărată scenă de dragoste. Că o 
neglijează, că e singură acasă şi nu mai poate de dorul lui, 
că „să-l mai dea naibii de minister”. Directorul nostru 
general leşina de plăcere şi o certa, cu o sigură de sine 
afecţiune şi îngâmfare. În realitate, femeia îi telefona din 
dormitorul amantului ei, era cu totul goală, iar în tot timpul 
cât i-a telefonat bărbatului, îşi lăsa trupul pătruns şi 
frământat de vigurosul ei tovarăş de aventură. Şi când la 
urmă bărbatul a crezut că s-a întrerupt telefonul, nu era 
decât sfârşitul firesc al acestei întâmplări, care reedita în 
formă ultramodernă celebra istorioară morală din 
Boccaccio. La început ascultam cu respiraţia rărită, 
frământând nodul cravatei, mutând paharul şi furculiţa din 
loc. Pe urmă n-am mai putut respira şi eram livid ca un 
operat. Peste cinci minute am dat un bacşiş ispititor unui 
chelner, să alerge până la hotelul vecin şi să caute, în carte, 
dacă G. Are telefon. Mă chemase şi nevastă-mea, de vreo 
două ori, la telefon, din casa unor prieteni. Întotdeauna 
istoriile astea cu femei, când se dădeau nume autentice - nu 
în simplă anecdotă - mă înnebuneau. Se zice că studenţii în 
medicină, când citesc întâia oară în tratate descrise 
anumite cazuri, se cred şi ei bolnavi de aceste maladii. Aşa 
cum mulţi dintre ei care aud pe altcineva dând lămuriri 
despre boala de care suferă simt şi ei dureri, sau se sperie 
mulţi dintre cei care vizitează muzeele spitalelor. Când se 
povesteau întâmplări despre bărbaţii înşelaţi, aveam 
impresia că şi mie mi s-a întâmplat la fel. N-am fost liniştit 
nici când chelnerul mi-a spus că G. Nu are telefon şi nici nu 
m-am gândit decât cu oroare şi dezgust la nevastă-mea şi la 
toate femeile întreaga săptămână care a urmat. 

Pe urmă, am început să uit îndestul. 

În ziua de Sfântul Constantin şi Elena, era la curse, tot cu 
Anişoara şi bărbatu-său. 

După luni de zile, am vorbit amândoi mai îndelung, 
plimbându-ne prin faţa femeilor în rochii văratice, sprintene 


şi luminoase ca nişte afişe colorate, care stau urcate pe 
grilajul alb, prelungit de la foişorul de sosire, pe dinaintea 
tribunei înalte, elegante şi albe ca o lebădă, până la capătul 
pajiştii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabilă 
tachinerie şi comentarii despre lumea de la curse. 

Într-o vreme, tonul a devenit mai precis. 

— Mi se pare că ai pierdut la primele curse? 

— Da... se vede că din cauză că mă iubeşti dumneata. 

— Sunt tentată, atunci, să joc şi eu. 

— Vrei să ştii cu adevărat dacă te iubeşte? Şi îmi era 
sufletul ca o pasăre grea, legănându-se, căţărată pe o 
ramură prea subţire. Căci mă gândeam şi la mine şi la 
amantul ei - şi nu ştiam cum i se angrenează gândurile. 

— Adică nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai bună 
decât adevărul, şi surâdea, răsfrânt în ea. 

Mă gândeam ce bine i se potriveşte, cât de a ei e această 
gândire. 

Câtă lipsă de sensibilitate şi ce acomodare grosolană îţi 
trebuie ca să accepţi o minciună! Şi de ce? Ce voluptate 
poate fi în afară de aceea a iubirii absolute prin care şi 
restul se valorifică? Această mulţumire a ei cu surogate, 
care nu pot satisface decât poftele mediocre, m-a făcut să 
încerc o undă de superioritate... Şi totuşi: 

— Dar cu certitudinea din dumneata însăţi, cum te împaci? 
am întrebat-o, învins iar de mistuitoarea îndoială. M-a privit 
surâzând şi s-a ferit ca şi când aş fi privit în cărţile ei, la joc. 

— Nu ştii niciodată... nu ştim niciodată nimic. 

A venit voinică, frumoasă şi cu tot părul alb, tânără încă, 
prietenoasa mea protectoare. 

— Am să-ţi mărturisesc o slăbiciune. 

— În sfârşit... 

— A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. Îmi place să 
câştig bani. Fie şi la curse... dar nu-mi place să mă înghesui 
acolo, strivită în mulţimea de la ghişeu. Înghesuiala, pentru 
o femeie tânără, mai merge, dar o babă ca mine ar face 
„gen operetă”. Eşti drăguţ să-mi iei nişte bilete? şi îmi 


întinse numaidecât câteva hârtii, ca să nu mă ofer cumva să 
plătesc de la mine. Pe dumneaei am să ţi-o păzesc eu în 
timpul acesta. 

— Sunt fără grijă, căci nu ar fi în orice caz mai rău păzită 
de cum am păzit-o eu singur. 

Pe drum, mi-a venit poftă de glumă. Am luat biletele 
pentru doamna argintie pe alţi cai decât mi-a cerut, 
hotărât, dacă vor câştiga caii ceruţi de ea, să-i plătesc de la 
mine, puţin dealtfel, căci erau favoriţi. 

Pe aleea de lângă paddoc, femeile, stând pe bănci şi 
arătându-se în rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe 
cele ce treceau întovărăşite, care parcă defilau într-o 
grădină publică, la promenadă. Rezemată de grilajul 
paddocului, o cunoscută actriţă, foarte inteligentă, 
fermecător dezmăţată şi bună camaradă, căuta să ia notă 
de starea cailor, plimbaţi în acest ţarc cu nume englezesc, 
înainte de a li se pune şeile. 

— Observi - mă întrebă zâmbind (îi spun de multe ori, în 
glumă, că e o reclamă de pastă de dinţi, căci mereu râde şi 
arată două şiruri mici de dinţi desăvârşiţi) - câtă nobleţe au 
caii aceştia?... Câtă eleganţă neafişată? 

Observaţia ei e dreaptă: caii de curse par unui ochi 
nedibaci un fel de mârţoage slabe. Li se văd prea mult 
coastele şi scheletul, merg obişnuit cu capul în jos, iar când 
nu sunt întărâtaţi, par nişte indivizi foarte cumsecade. 

— Uite roibul ăsta, care merge plictisit, mirosind pământul 
- şi-mi arată un cal slab, dar cu muşchii atât de tari şi de 
lămuriţi că păreau şi ei oase - n-a fost bătut niciodată. E 
mai de rasă, fără îndoială, decât stăpânul lui (era un fost 
postăvar îmbogăţit din samsarlâcuri) care, dealtminteri, îl şi 
speculează fără milă. Da... n-a fost bătut niciodată. Câţi, 
între el şi gloabele arătoase, care trag cu mofturi şi figuri la 
trăsuri, ar şti să aleagă? 

Şi râdea mereu, arătând cele două rânduri de dinţi 
regulaţi şi albi, ca lucraţi de mână. 


— Acum vreo două luni, un prieten, a invitat la o masă, la 
Capşa, pe una dintre elevele de Conservator, fată foarte 
frumoasă, dealtfel. Ei bine, venea întâia dată, şi visa de mult 
să vie, dar era pur şi simplu intimidată de eleganța 
chelnerilor în frac, deşi erau acolo în sală, fără ca ea să 
bănuiască, nume dintre cele mai frumoase ale societăţii 
româneşti, plus faimosul grup de băieţi care conduc toate 
cotilioanele Bucureştilor. Căci tocmai acela era soiul ei ideal 
de eleganţă, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor 
palace-uri, zgomotoase, sunt alt ideal de eleganţă. 

— Dacă vrei să-ţi completez justa dumitale observaţie, dă- 
mi voie să constat şi eu că arhivarii singuri mai poartă 
mustăţi războinice, că, dealtfel, plutonierii majori în armată 
fac infinit mai multă impresie de militari decât ofiţerii de 
stat-major, că singurii care-şi fac cap de intelectual: cioc, 
privire distinsă, păr abundent şi buclat, sunt profesorii 
secundari din ţările balcanice, pe când, oriunde, adevărații 
savanţi nu sunt decât nişte simpli oameni de treabă, care 
nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma 
intelectualităţii... Pentru că toţi cei pe care i-am enumerat 
noi amândoi, obsedaţi de o idee, se mulţumesc cu forma ei. 
Calul de trăsură îmbracă uniforma presupusă a 
pursângelui; chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul 
fracului negru; arhivarul, ignorând că Napoleon n-avea 
mustăţi, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenţii 
majori şi, cum ţi-am spus, tot aşa profesorii de liceu, 
uniforma pe care ei o atribuie omului de ştiinţă. E şi 
adevărat însă că ei toţi ştiu că au de-a face numai cu semeni 
care judecă după uniformă. 

— Mă întăresc în convingerea că novicea noastră invitată 
s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să ştii că ai 
dreptate. Dar apropo - ea spune apropo tocmai pentru că 
simt că nu e nici o legătură şi încearcă nevoia să creeze 
una, fie absurdă - te-am văzut adineauri cum făceai 
suferinţă cu fosta dumitale nevastă. 

Mi-a încremenit un zâmbet pe buze. 


E un barbarism monstruos care ar scoate din mormânt pe 
toţi luptătorii limbii literare. L-au derivat cei din teatru, din 
franţuzeşte, mai întâi într-o locuţiune rămasă culiselor cu 
exclusivitate: „a face foame”. Când actriţa, tânără şi 
frumoasă, e îndrăgostită de un actor, tânăr şi frumos şi el, 
care-i cere să-l ia de bărbat, ea îi răspunde cu chibzuinţă: 
„Eşti nebun? vrei să facem foame amândoi?” Acum, derivat, 
ea mi-l aplică mie, cu un teribil simţ al grotescului. M-am 
crispat ca o meduză, dar râdea atât de frumos, cu toţi dinţii, 
ca un miez alb de fruct exotic, că m-am domolit într-o 
întrebare: 

— E atât de grotesc să suferi din dragoste? 

— Nu... 

— Vorbeşti sincer? 

— 'Te asigur! şi râdea mereu. 

Mi-am adus aminte că are un bâieţaş de vreo cinci ani, pe 
care-l iubeşte ca o nebună, fără să ştie sigur nici măcar cine 
i-a fost tată, aşa încât uneori glumeşte: „În modul acesta fac 
o bună afacere, căci nu mă va iubi decât pe mine”. 

— Ascultă, ai vrea ca, atunci când va fi bărbat, băiatul 
dumitale să fie indiferent femeilor, iar el să aibă alte 
preocupări exclusive? 

Mi-a răspuns neted, fără ezitare: 

— Nu... 

— Ai vrea să fie iubit? 

— Oh... da... 

— Şi să iubească? 

— Mai ales... 

— Să iubească, chiar de nu va fi iubit? 

— Da... da... neapărat. 

— Bagă de seamă, dumneata, care eşti femeie, care ai fost 
şi eşti iubită, care ai înşelat poate... 

— Nu „poate”... sigur. 


— Ei bine, ai vrea ca fiul dumitale să iubească femeile, 
chiar dacă ar fi să fie înşelat? Ai vrea să sufere din 
dragoste? Şi, cu toată dorinţa de amărăciune din mine, 
jucând ca pe o carte pe răspunsul ei, după ce am luat toate 
măsurile unei mărturisiri... sincere: Bagă de seamă...! 

A devenit serioasă, ca într-o pauză de dramă. 

— Ţi-o spun din toată inima că aş vrea ca fiul meu să fie 
iubit de femei, şi cred că va fi, dar îţi jur că aş vrea să le 
iubească oricum, chiar cu riscul de a fi înşelat de ele. Şi 
acum spune-mi pe ce cal să joc... 

I-am zâmbit cu o neroadă recunoştinţă, i-am spus că eu joc 
anapoda, i-am dorit câştig şi am plecat să dau biletele 
cumpărate. 

Caii pe care dorise să joace „venerabila prietenă” au 
rămas pe drum, ca să-mi facă mie jocul, desigur, căci aveam 
nevoie de succese în faţa nevesti-mi, ori de care naiba ar fi 
fost ele. A ieşit un cal aproape nejucat. 

— Vai, am aşteptat anume să îmbătrânesc, ca să pot juca la 
curse... Şi tot pierd... Acum când nu mai pot spera nimic. 

— Sunt dezolat, şi nu ştiu ce sfat să vă dau... Cred, în orice 
caz însă că superstiţia e neîntemeiată... Căci bănuiesc că aţi 
câştigat... Ia vedeţi biletele din poşetă. 

— Calul numărul şapte? Ei nu?! De ce vă miraţi? Acum 
priviţi în faţa tribunei tăbliţa indicatoare pe foişorul de la 
sosire... Şapte? Nu? 

Râde, gâdilată, uimită, râde şi nevastă-mea, atrasă în jocul 
acesta al întâmplării, femeie, cu tot ce e în ea femeie, 
justificând dorinţa mea de a avea un succes. Se revarsă şi 
trece de noi lumea tribunei şi a grilajului, aspirată spre 
paddoc şi aleea umbrită. 

— Trei bilete pe numărul şapte? Dar mi se pare că nimeni 
n-a jucat pe această fantezistă gloabă. Câştig o avere. 
Tânărul meu prieten, trebuie să constat că apropierea 
dumitale e prețioasă femeilor... cu dumneata, chiar când 
pierd, câştigă. 


— Chiar când câştigă... pierd, o corectează nevastă-mea, 
îngreuind cu înţeles cuvintele, ca să i se ierte calamburul şi 
ca să-i dea o anumită adâncime. 

Pe lângă noi treceau grupuri care parcă nu aveau altceva 
de făcut decât să ne examineze. Şi făceau asta cu o lipsă de 
discreţie uimitoare. Bărbaţi şi femei ne măsurau, ca pe 
nişte manechine care poartă confecţiunile unor case de 
mode. Desigur că toate grupurile se examinau între ele, dar 
nu puteam să-mi dau seama efectiv de acest fapt decât când 
noi eram obiectul lui. Tot aşa, de pildă, nevastă-mea, uneori, 
şi astăzi chiar, privindu-mă în ochi, viu şi cu o strălucire 
pasionată, îmi dădea impresia că numai pentru mine are 
această privire (când sufletul i se adună din trupul întreg, în 
ochi şi în obraji). Bănuiam totuşi că priveşte la fel şi pe unii 
bărbaţi străini, dar văzută din profil figura ei nu mai avea 
acea pasiune nemeditată. Ar fi trebuit să mă găsesc şi eu pe 
direcţia privirii ei, ca să pot judeca. Dar, bineînţeles, asta 
era imposibil şi a trebuit să adaug încă un fapt la capitolul 
incertitudinilor de nedezlegat ale iubirii. 

Acum toată lumea se revărsa spre paddoc şi aleea de 
castani de lângă el, desprinzându-se de grilajul alb, 
coborând din tribuna albă, pe scările înguste, aspiraţi toţi 
uşor, parcă de o pompă nevăzută. 

Eram mulţumit de această după-amiază şi-mi era teamă să 
prelungesc încercarea, ca jucătorului la chemin-de-fer care 
a bătut câteva puncte şi se codeşte să meargă mai departe, 
de frică să nu piardă totul. Pe urmă, eram chinuit de 
momentul despărțirii, pe care nu-l puteam închipui, căci mi- 
era greu s-o văd pe ea plecând, lăsându-mă în loc. Aş fi avut 
reprezentarea fizică a părăsirii şi aş fi suferit ca întâia oară. 
Mi-am adunat rezervele de voinţă şi i-am luat prin 
surprindere mâna, spunându-i destul de gângăvit şi scurt: 

— Sărut mâinile. 

Zâmbind mirată, cu ochii mari albaştri, sculpta nervoasă 
grilajul alb cu umbreluţa. 

— Pleci? 


— Nu mai stau şi la ultima cursă. 

— Ai cucerit tot ce-ai avut de cucerit?” şi surâdea, şoptind 
această aluzie la marşul cântat la toate mitingurile la care 
se cerea trecerea Carpaţilor. 

— Ai fi putut să mă întrebi mai bine dacă „am recucerit tot 
ce-am avut de recucerit”. 

— Ah? 

—... şi atunci ţi-aş fi răspuns că... 

— Mă priveşte lung. 

—... nu. Spune, ce pot să răspund? 

— Nu se ştie - şi surâde mai nervos, mai viu, mai ironic - 
nu se ştie niciodată. 

Doamna argintie venea cu braţele pline de bancnote, pe 
care le ţinea la piept, ca pe nişte flori, stârnind surâsuri de 
prietenie şi de admiraţie în urma ei. 

— Scumpă doamnă, n-am ce-ţi face, dar soţul dumitale, 
după cum vezi, mi-a plătit croitoreasa pe un an de zile... 
Sunt sigură că a făcut-o pentru farmecul meu irezistibil. lar 
ochii mari, cu pleoapele frumos îndoliate, surâdeau fără să 
creadă. 

Am privit-o precis. 

— Pe cuvântul meu, doamnă, că da... 

A fixat-o cald pe nevastă-mea: 

— Care din noi două să considerăm asta drept o 
impertinenţă? Ah, dar m-am zăpăcit cu totul... de-am ajuns 
la asemenea întrebare... Domnul ăsta tulbură situaţiile cele 
mai limpezi şi zăpăceşte pe toată lumea. 

Treceau pe lângă noi, plimbându-se prin faţa meselor de la 
bufet, doamne tinere din lumea bună, mereu în rochii 
deschise ca pastelurile, cu braţele goale, şi domni în 
jachetă, cu pălăria tare şi binoclu atârnat de gât, această 
alee cu pietriş constituind între cântar, restaurant şi 
intrările la tribuna Jockey-Clubului un refugiu al înaltei 
mondenităţi, câtă vreme marea mulţime se înghesuia la 
paddoc, la ghişeuri şi pe aleea castanilor. Am stăruit să plec. 


Afară, în faţa porţii, tot câmpul viran, care slujea drept 
piaţă, era plin de trăsuri şi automobile. Altele începuseră 
clasicul circuit dintre rondul al doilea şi casa doctor 
Minovici, în lumina vie, oblică şi fără putere a asfinţitului. N- 
am găsit trăsură şi am pornit-o pe jos. Venea dinspre oraş, 
în trapul maiestuos al unor armăsari negri şi mari, o trăsură 
nouă parcă, lăcuită în albastru, cu cauciucurile groase cât 
cele de automobil, cu pernele reliefate ca nişte romburi 
bleumarin, fixate aşa ca să se poată rezema clienţii de ele, 
lăsând picioarele să fie mângâiate de blana roşie, aşternută 
jos. Integrându-se arcuirilor largi de lac şi stofă, o femeie 
tânără şi palidă, a cărei linie incomparabil elegantă relua 
parcă motivul unduit al aripilor trăsurii, părea o „Damă cu 
camelii” visătoare şi istovită, absentă cu totul la celelalte 
şiruri de automobile şi trăsuri, din care zeci de ochi căutau 
s-o privească măcar în fugă. Era numai o banală şi lacomă 
cocotă, fostă servitoare, care nu cunoştea Dama cu camelii 
nici măcar din traducerea apărută în „Biblioteca pentru 
toţi”, dar care, cu uşurinţa levantinilor ori a specimenelor 
inferioare, frumoasă, neasemănat machiată, imita la 
perfecţie modelele ajunse aci din a treia, a patra mână 
(când sensul şi conţinutul se evaporează şi când imitatorul 
nu mai ştie măcar pe cine imită). 

Cu cât mă apropiam de oraş, aleile umbroase erau tot mai 
pline de lume, până am ajuns în centrul furnicarului 
popular şi festiv de la „Bufet”. 

Săptămânile următoare m-am simţit din ce în ce mai mult 
convalescent. Aceste întrevederi cu nevastă-mea mă făceau 
să suport nesfârşit mai uşor ruptura şi eram foarte 
mulţumit de bunul gând pe care-l avusesem, provocându-le. 
Depărtarea nu mai era o dramă unică şi distrugătoare de 
organe, exasperată de absolutul ei, voit la început, ci un 
sistem de acomodări. 

Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui 
detracat, dar aveam norocul că o puteam izola de orice 
condiţii logice şi, indiferent dacă aveam noi motive de 


nemulţumire ca fapte şi gânduri, eu tot îi simţeam 
binefacerea. O săptămână după ce o vedeam, eram 
totdeauna mult mai puţin obsedat de ea şi aveam o senzaţie 
de vindecare. 

Dar după aceea, ca şi când s-ar fi strâns tot dorul de ea în 
mine, ca răul tot dintr-un abces, simţeam neapărat nevoia s- 
o văd. Încercam, e adevărat, noi rezistenţe, izbuteam 
pentru câtăva vreme, dar căderea era mai puternică. 
Rezistam totuşi, până în clipa când conveneam că trebuia s- 
o văd. Odată convenit acest lucru, ca şi când un zăvor s-ar fi 
tras, nu numai că nu mai aveam puterea de a întârzia cât de 
puţin, dar eram cuprins de un adevărat iureş accelerat de 
nebunie, când nu mai puteam judeca nimic şi când, orice s- 
ar fi întâmplat, trebuia s-o văd. Atunci o căutam anume într- 
o singură seară în restaurante, prin teatre, la prietene şi, 
de vreo două ori, chiar la ea acasă. Am găsit-o în ambele 
rânduri când am căutat-o la mătuşa ei, printr-un noroc la 
care nu mă aşteptam, singură acasă, putând deci să mă 
primească. Veneam totdeauna cu motive bine alese şi 
indiferente, căci altfel nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine. 
Aveam totuşi, limpede, impresia unei probabilităţi de 
vindecare în viitor, fireşte fără să pot preciza cât de 
îndepărtat putea fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai 
mulţi. 

Într-o vreme parcă începusem s-o uit. Descoperisem un soi 
de preocupări, care o lăsau pe ea pe planul al doilea. 
Niciodată nu ajunsesem la o atât de mare putere de 
concentrare. Reluasem studiul apriorismului kantian, şi 
câteva zile am avut impresia că am găsit o explicaţie menită 
să revoluţioneze filosofia. Era în mine un luminiş egal, o 
claritate binefăcătoare, asemeni calmului de fulg pe care-l 
dă morfina. 

Ajunsesem la concluzia că era o greşeală aceea pe care o 
făcea Kant, deducând caracterul de universalitate şi 
necesitate al principiilor matematicii dintr-un apriorism, 
oricum metafizic. Dimpotrivă, rămâneam în lumea 


experienţei şi găseam mai mult decât suficientă explicaţie a 
universalităţii şi necesităţii matematicilor în originea lor de 
ordin convenţional. O bună parte din filosofia kantiană mi se 
părea prăbuşită prin această descoperire. 

Atunci am înţeles, am simţit înfiorat, că poate exista o lume 
superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi 
mult mai luminos în acelaşi timp. Gândeam neîntrerupt, cu 
o intensitate de halucinat. De la un exemplu treceam la altul 
şi de la o descoperire la alta nouă. 

De ce linia dreaptă e oricând şi oriunde drumul cel mai 
scurt între două puncte? Pentru că aşa am convenit să-l 
numim şi, dacă nu ar fi aşa, nu l-am numi aşa. 
Universalitatea şi necesitatea sunt ale limbajului. 

Pe stradă umblam aproape automat, cu toată atenţia 
răsfrântă înăuntru. Nu ştiam nici pe ce străzi merg, nu 
auzeam nimic în jurul meu şi câteodată, traversând, dam 
buzna peste automobile. 'Tot ce era rază de lumină era 
absorbit în interior. Lumea automată şi lumea conştiinţei 
deveneau independente una de alta şi îşi continuau seriile 
diferit. Mi s-au întâmplat şi necazuri penibile, alteori numai 
ridicule. Căci puteam numai să încep seria automată, nu s-o 
şi controlez mai departe. Dădeam, de pildă, douăzeci de lei 
la chioşc să iau ziarul, dar nu mai luam restul şi uneori nici 
ziarul. Nu ţineam minte nimic din ceea ce făceam. Era să 
am din cauza asta un duel. Am fost oprit pe bulevard de un 
domn şi o doamnă, fostă prietenă din copilărie. Am început, 
pe jumătate prezent, să-i sărut mâna ei şi pe urmă, 
continuând, i-am sărutat-o şi domnului. A devenit palid, şi-a 
tras mâna brusc şi m-a dezmeticit şi pe mine. Abia mai 
târziu lucrurile s-au lămurit. Era convins că nevastă-sa 
fusese dragostea mea şi că revederea asta târzie m-a 
emoţionat atât de mult, că m-am zăpăcit de tot. Când 
adevărul era că eu de abia luam notă, cu mijloacele de 
cunoaştere periferică, de această întâlnire. 

Mai avusesem cândva un fel de reverii, care aduceau cu 
acest soi de adâncă şi intensă interiorizare. Dar atunci 


aveau drept obiect motive fără noimă: cum aş cheltui un 
miliard, sau cum aş organiza o călătorie la Polul Nord, sau, 
când eram în primele clase de liceu, realizam un fel de 
Românie-Mare în harta geografică refăcută după mine, 
când nici nu bănuiam războiul care va veni. 

Am descoperit într-o revistă însă un fragment de articol în 
care Giovanni Papini expunea exact aceeaşi opinie despre 
apriorism ca şi mine. A urmat iar prăbuşirea sufletească, iar 
golul canceros. Mai ales că Papini nu era nici măcar socotit 
filosof, ci ca un diletant pasionat şi fantezist. 

Într-o zi, căutam să refac ceva din prezenţa femeii, 
scotocind prin sertarele unui mic birou, pe care-l avea în 
odăiţa ei de primire, o încăpere îngustă, dreptunghiulară, 
lipită de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu 
scoarţe, câteva acuarele, etajera de cărţi şi biroul ei mic. 
Fotografii, tăieturi din revistele ilustrate, scrisori de la 
prietene, traduceri (vrusese să traducă Le lys rouge şi nu 
avusese destulă răbdare). Erau note de croitoreasă de 
asemeni, fireşte răspunsuri la concursurile cu premii ale 
magazinelor ilustrate şi tot soiul de alte nimicuri. Dealtfel, 
toate cărţile îi erau pline de note şi scrisori uitate printre 
pagini. Am răsturnat, fără să vreau, un teanc de cărţi şi iată 
că dau peste un plic, cu scrisoarea în el, pe care nu-l 
descoperisem în numeroasele scotociri de până acum... Am 
avut un fior, ca şi când aş fi pus mâna pe cifrul dorit al unei 
taine. 

„Fetiţo, diseară Iorgu pleacă la ţară, că e 15 februarie şi 
trebuie să tocmească oameni pentru arături. Mi-e urât de 
moarte singură acasă. Vino să mâncăm amândouă. Am şi 
croitoreasa la mine, poate că-ţi tai şi tu taiorul... Seara 
dormi la mine, dacă vrei, stăm toată noaptea de vorbă.” 

Era scrisul Anişoarei. Iorgu era bărbatu-său, 15 februarie, 
data când am venit de la Azuga. 

Simt că ameţesc; că mi se deschide o perspectivă 
uluitoare, deşi dorită, ca putinţa de a merge a paraliticului, 
culcat în faţa altarului pentru maslu. Caut să fiu cât mai 


liniştit, ca să pot înţelege bine. Aşadar a jucat o comedie, ca 
să mă pedepsească, aşadar sunt cu adevărat un tip 
imposibil, care complică absolut orice întâmplare, iar ea e 
femeia unică - şi totul se poate şterge ca un vis îngrozitor. 
Îmi dau lacrimile şi plâng încet de bucurie. Va să zică era 
totuşi o soluţie, când eu nu vedeam niciuna... 

Pe urmă a început bănuiala că aş putea fi victima unei 
abile manevre. Dacă scrisoarea a fost pusă cumva de 
curând acolo? Ea era certată, cel puţin aşa ştiam eu atunci, 
cu Anişoara, de aceea nici n-am căutat-o acolo. Pe urmă, 
data e prea săritoare în ochi, prea cu intenţie: 15 februarie. 
Şi de ce n-a spus servitoarei atunci unde se duce? De cenu 
mi-a lăsat un bilet? Rămân îndelungată vreme ros de 
îndoială. Dar pe urmă singur argumentez în favoarea ei. 
Probabil se împăcase cu Anişoara şi eu nu ştiam. Ca să 
aducă ulterior scrisoarea, i-ar fi trebuit prea mari 
complicităţi şi nici nu avea certitudinea că aş fi găsit-o. De 
asemeni, ce motiv ar fi avut să mi-o plaseze aci? De ce să ţie 
să ne împăcăm? Ce interes ar fi avut? Când mi-a refuzat 
primirea oricărui ajutor material şi când eu sunt cel care 
mă tem să n-o pierd? Numai dacă mă iubeşte e explicabil 
demersul ei, dar atunci apare mai curând verosimilă 
întâmplarea însăşi. Dealtfel şi suferinţa ei, în tot timpul 
acesta, suferinţă care acum îmi pare absolut certă, 
confirmă această părere. 

Mă îmbrac repede şi pornesc spre Anişoara. Pe drum, am 
însă o nouă îndoială. Dacă totuşi scrisoarea e întocmită? E 
foarte posibil ca ea să nu vrea să divorţeze, căci ar pierde o 
bună situaţie materială, iar faptul că mi-a refuzat ajutoare 
pe care le putea bănui modeste nu înseamnă că e 
dezinteresată. Încep să judec şi atitudinea ei, ca amantă. 
Dacă ar fi iubit, ar fi suferit atroce ca mine şi ea. Ar fi avut 
momente de adevărată nebunie ca să mă vadă. Însă că 
suferea vizibil, poate fi şi din cauză că suferea sincer la 
gândul că pierde o situaţie materială. Ca aspect, suferinţa 
sufletească şi cea cu mobil material nu diferă şi e greu să 


ştii dacă o femeie suferă că nu-i vine amantul la rendez- 
vous sau că are de plătit o notă la croitoreasă. lar dacă din 
orgoliu îmi ascundea că a dormit la o prietenă, pentru ce 
atunci nu avea orgoliul să ascundă şi că suferă, în stradă 
sau la restaurant? Şi dacă această suferinţă era atât de 
mare, de ce n-a făcut nici un demers să ne împăcăm? Dar 
dacă ar fi făcut acest demers, n-ar fi fost oare o dovadă 
pentru mine că ţine la o situaţie materială? Am intrat într-o 
cafenea, am cerut o cafea şi un cointreau, lăsându-mă mai 
departe pradă frământării din mine. 

Când mi-a răspuns prin comisionar, mi-a spus că are casa 
plină de flori, deci un act de orgoliu sincer (căci nu-şi putea 
închipui că are să fie demascată de comisionar). Dacă admit 
în principiu acest gest, pot să le admit atunci pe toate. Dar 
dacă şi-ar fi făcut din comisionar un complice, dându-i, 
dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce comisionarul 
mi-a spus că i s-au dat bani şi că i-a primit, de vreme ce era 
complice cu ea şi ştia că n-o să-l trădeze? Pe urmă, nu i-ar fi 
ei frică să n-o trădeze mai târziu Anişoara? Dar dacă 
amândouă au fost complice şi ea o are pe vară-mea „la 
mână”, cum se spune? Ar trebui, pe de altă parte, să mă 
interesez ca să ştiu cu preciziune dacă Iorgu a fost într- 
adevăr la ţară în ziua aceea. Dealtfel, chiar dacă el a fost, 
era posibil ca nevastă-mea să nu fi dormit la ei. Kant a 
arătat cândva că se poate demonstra, deopotrivă, şi că 
spaţiul şi timpul sunt infinite, şi că sunt finite. Tot o astfel de 
antinomie e şi faptul de a şti dacă o femeie te iubeşte sau 
nu, căci îţi poţi demonstra cu uşurinţă, pornind de la 
aceleaşi fapte, şi că te iubeşte cu istovitoare pasiune, şi că 
te înşală, batjocoritoare. Numai dacă nu admiţi că 
amândouă ipotezele sunt adevărate, şi, ca teză şi antiteză, 
se contopesc, ca să rămânem în filosofie, în sinteza 
hegeliană. Două lucruri mi s-au părut, totuşi, 
convingătoare: că ea n-a evitat divorţul şi, oricât aş crede în 
întâmplare, faptul că niciodată n-a fost în apropierea ei 
vreun bărbat, chiar când am căutat-o prin surprindere. 


I-am telefonat Anişoarei că iau seara masa la ei. 

Deşi mai sunt numeroşi musafiri la masă, n-am răbdarea 
să plece şi tot timpul aducând vorba de agricultură, despre 
momentul când se încep muncile, fără să întreb însă de-a 
dreptul, căci ştiam perspicacitatea cu care se refuză 
bărbatului orice detaliu care l-ar lămuri asupra situaţiei lui, 
am căutat să aflu dacă Iorgu fusese într-adevăr la ţară, la 
15 februarie. N-am putut afla nimic. Erau câţiva oameni 
politici, femei din cercurile care vânează cancanuri şi 
întâmplări mondene. Unul dintre comeseni, aflând că sunt 
nepotul lui Nae Gheorghidiu, m-a considerat cu oarecare 
admiraţie şi am avut impresia că şi ceilalţi împărtăşesc 
aceleaşi sentimente. Un deputat s-a oferit să spuie „una 
bună” de-a unchiului. 

— O ştiţi pe cea mai nouă a lui Nae Gheorghidiu? şi - la 
întrebările întrebătoare: care? cum? - începe să 
povestească: Acum vreo câtva timp, eram vreo cinci-şase 
inşi la casieria Camerii să ne luăm diurnele pe sesiunea 
asta, când Nae Gheorghidiu dă cu ochii de Vasilică 
Săvulescu de la Brăila, îl ştiţi pe Săvulescu cum e 
totdeauna, lânos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii 
cu genunchi. Gheorghidiu, de colo, privindu-l cum numără 
banii: „Mă, Vasilică, acum că ai bani, mai du-te şi tu la baie, 
mă”. Da Vasilică, de colo: „Zău, mă Nae, fac baie în fiecare 
zi”. Şi serios, acesta: „Ascultă, Vasilică, atunci schimbă 
apa...” 

Râd toţi cu hohote, pe urmă unul întreabă dacă ştim ce i-a 
făcut unui alegător al lui. 

— Vine - spune povestitorul - un tip care-i cerea de doi ani 
să-l numească în vreo slujbă: „Coane Nae, acum a murit, de 
o jumătate de ceas, Iorgulescu de la primărie, vreau eu 
locul lui!” „Vrei locul lui, mă Vasiliule?” „Da, coane Nae 
„Bine, mă, uite-ţi dau o scrisoare pentru primar.” Şi scrise 
primarului o carte de vizită închisă, în care-l ruga să ia 
măsura lui Ghiţă Vasiliu şi, dacă i se potriveşte coşciugul, 
să-i dea lui locul mortului. 


LIA 


Alte hohote de râs, alte exclamaţii de admiraţie pentru 
Nae Gheorghidiu. Aflu acum că a făcut împreună cu 
Lumânăraru o excelentă afacere cu statul. Fabrică muniții 
pentru armată, foarte scump plătite. Mi se pare că 
niciodată n-au să mai plece oamenii aceştia. Anişoara ţine 
acum ca lorgu să spuie alta bună a lui Nae Gheorghidiu. 
Fireşte că toţi acceptă şi Iorgu povesteşte: 

— În prag, la Capşa, Nae se întâlneşte cu un vag cunoscut, 
un tip de prin nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru. „Ce 
mai faci, Nae?” „Bine, dar tu?” „Păi să vezi, că am fost la 
Viena, că mi-e nevasta bolnavă în sanatoriu... am făcut acolo 
un consult... că a trebuit să las pe soacră-mea la moşie 
tocmai acum când e lucrul în toi, că am luat în arendă şi o 
moşioară a lui frate-meu”, şi dă-i, şi dă-i... Nae, de colo, îl 
priveşte lung, aşteaptă şi, pe urmă, mirat: „Ascultă, dragă, 
ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? Eu te-am 
întrebat ce mai faci, aşa cum se întreabă. Ce, tu ai luat-o în 
serios?” 

Alte râsete. Un tânăr povesteşte că Nae Gheorghidiu are 
aprobată în buzunar, de către un ministru, care fusese, e 
drept, numai interimar la Finanţe, o petiție, pentru două 
vagoane de radium, predabile în gara Ocnele-Mari, cu 
preţul de cinci mii de lei vagonul. Celor mai mulţi nu le vine 
să creadă, dar tânărul îşi dă cuvântul că a văzut petiția şi că 
Nae obţine de la acest ministru acum ce vrea, numai să nu 
mai arate la toată lumea aprobarea dată. Eu aveam febră 
de nerăbdare. 

Abia după-masă, târziu, când lumea plecase, aducând iar 
vorba, am aflat că într-adevăr Iorgu fusese la ţară la 15 
februarie. 

Pe urmă am întrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anişoara: 

— Te rog, spune-mi, a dormit Ela în februarie la tine? 

Mi-a răspuns rece, calculat: 

— Nu ştiu. 

— Te rog, Anişoară, spune-mi... te rog mult. 

Şi făcând pe stânjenita: 


— Nu ştiu... nu pot... sunt patru luni din februarie până 
acum, ce vrei!... 

— Totuşi... 

— Ştef, te rog, nu insista, că nu pot să spun nimic. 

Iar Iorgu, gros, cu faţa mare, ştergându-şi de vin mustaţa 
groasă şi scurtă, nemaiputându-se stăpâni: 

— A dormit... dragă, a dormit în vremea aceea cam de 
două-trei ori, de câte ori plecam eu la moşie... o chema 
Anişoara, că-i era urât singură. 

E în mine o lumină care-mi umple ochii de lacrimi. 

— Şi de ce nu mi-aţi spus până acum? 

— De unde ştiam noi de ce v-aţi certat? Şi pe urmă, naiba 
să le ia de femei, că încurcă lucrurile de nu le mai descurcă 
nimeni. Şi-a ales o scobitoare, a pus-o între dinţi şi apoi a 
măsurat liniştit farfuria cu brânzeturi. 

O săptămână întreagă, o lună, a fost o beţie de dureri 
amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă 
drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum 
clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, 
acum nestăpânită. 

Am mai rămas două săptămâni în Bucureşti, pe urmă am 
fost concentrat şi asta mi s-a părut o calamitate, dar am 
aranjat aşa ca ea să petreacă vara la Câmpulung. 

Pe o stradă albă, care ducea spre Mateiaş, găsisem la o 
familie, mai demult cunoscută, o cameră mare, curată, cu 
sofale jumătate din cuprins, iar alături o odaie mică, pentru 
bucătăreasa adusă de la Bucureşti. Era destul de aproape 
de mine, căci de la Dâmbovicioara la Câmpulung să tot fie 
treizeci şi ceva de kilometri şi avea deci mereu ameninţarea 
venirilor mele neprevăzute, asemeni unui rond de noapte 
pasional. 

La început eram, oarecum, într-un anumit sens, liniştit. Îmi 
scria că se simte mulţumită, că aerul limpede şi cu miros de 
brad îi face bine, mai ales după iarna de petreceri, că n-a 
făcut nici o cunoştinţă nouă, că e „incântată”, că niciuna din 
vechile noastre cunoştinţe nu e în Câmpulung. 


Îmi descria micile ei bucurii singuratice în această staţiune 
de vară. Să citească dimineaţa câte o carte, pe bancă, pe 
bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, 
să se ducă la piaţă să cumpere brânzeturi, zmeură şi mere, 
să doarmă leneşă după-masă; la şase, să ia dulceaţa şi 
cafeaua cu coana Atena, gazda şi vechea prietenă. Că seara, 
uneori, făcea plimbări cu Tanti şi Zoica, nepoatele coanei 
Atena, pe bulevard, ca să asculte muzica. 

Aproape în fiecare zi, la popotă, primeam câte-o scrisoare, 
cam cu acelaşi cuprins, care mă liniştea ca o binefăcătoare 
promisiune. 

Ultima noapte de dragoste. 

Dar ultima scrisoare mă chema „negreşit” la Câmpulung, 
pentru sâmbătă, sau cel mai târziu duminică. Era o 
impresie tulbure, care mă neliniştea. Încercasem în toate 
chipurile să obţin o permisie de două zile, fără să izbutesc. 
Pândisem ca să găsesc în toane bune pe comandantul de 
batalion, căutasem să-mi atrag laude pentru modul în care 
îmi conduceam plutonul şi izbutisem. Arătos şi cumsecade 
oriunde, căpitanul Dimiu devenea de neînțeles când era 
vorba de această permisie. Miercuri seara, după-masă, 
căpitanul Corabu trimisese, rugat de toţi, ordonanța să-i 
aducă flautul şi ne-a cântat câteva bucăţi nemţeşti, de un 
sentimentalism luminos şi catifelat, cu totul în contrast cu 
firea cruntă şi iute a acestui om, care îngrozea până şi pe 
superiorii lui. La Viena, când era ofiţer în regimentul 5 
vânători, luase şi lecţii la conservator şi era prețuit ca un 
adevărat artist de camarazii lui nemți. Îi făcuseră cadou, la 
plecare, după obiceiul regimentelor austriace, o tabacheră 
de preţ, plată, cu o potcovioară într-un colţ, cu inițialele lui 
împletite, de aur, într-alt colţ, cu semnăturile tuturor 
săpate, în facsimil, înăuntru. Acum căpitanul Dimiu, cu 
mâinile puţin cam scurte, încrucişate peste talia care nu 
mai încăpea în veston, asculta grav muzica, asemeni unui 
epitrop de biserică de sat, cazania. N-a zâmbit decât când 
căpitanul Floroiu, care, cu mustaţa bătrânicioasă şi blondă, 


trecea, oarecum, drept intelectualul batalionului, a rugat pe 
Corabu să cânte doina, a cărei execuţie e tradiţională la 
flaut, ca ouăle roşii la Paşti. Căpitanul s-a executat şi a 
cântat-o cu un simţ al melancoliei, al dorului, aici, între 
pustiurile muntoase, crescute în noaptea rece, de ne-a 
copleşit pe toţi. 

Mi-am lungit gâtul după Dimiu şi, încet: 

— Domnule căpitan, v-aş ruga să-mi daţi voie sâmbătă şi 
duminică la Câmpulung. Vorbeam cu răsuflarea rărită, în 
şoaptă miloagă, aproape. 

Mi-a răspuns, fără să se uite la mine, scurt: 

— Nu se poate, şi a ascultat mai departe flautul. 

A doua zi l-am pândit când a apărut pe platoul de 
instrucţie, trecând de la companie la companie, cu mustaţa 
cuminte şi groasă, ca un harnic arendaş de la un ogor la 
altul. N-am putut să-i vorbesc, căci se încurcase în 
probleme de tactică, pe care le-a descurcat pe urmă, 
simplu: „Domnule, trebuie să-l prinzi totdeauna pe flanc”, 
spre deosebire de căpitanul Floroiu, care expunea erudit o 
temă, şi de căpitanul Corabu, care îşi pedepsise compania, 
cu ofiţeri cu tot, să urce de douăzeci de ori în fugă un 
povârniş apropiat şi deci era alături, atent, cu încruntare, 
să vadă dacă i se execută ordinul. 

La ora raportului, când am venit în odăiţa care slujea de 
cancelarie batalionului, l-am găsit iar cu căpitanul Floroiu, 
cu vreo doi sergenţi de la popotă. De o săptămână, socoteau 
mereu, cu energie tăcută, ca să iasă la capăt. Sâmbăta 
trecută, regimentul avusese inspecția generalului 
comandant de divizie şi batalionul nostru primise ordin să 
pregătească, jos în tabără, o masă după cuviinţă. Oamenii 
clădiseră un umbrar de frunze proaspete, lăutarii primiseră 
vestoane noi. Vreo trei-patru, reputați ca vânători, fuseseră 
trimişi în munte să aducă vreo capră neagră, căci mergea 
vestea că peste prăpăstiile şi piscurile Pietrei Craiului ar fi 
câteva capre negre. În realitate, vânătorii n-au adus decât o 
căprioară şi, sub supravegherea unui comandant ofiţer, 


care trecea drept mare meşter, s-a servit spinarea de 
căprioară cu sos şi cu ciuperci. Multă bătaie de cap i-au dat 
meşterului camarad însă păstrăvii. Bucătarul nostru era 
prea neşlefuit ca să poată găti o masă atât de subţire ca 
păstrăvii fripţi în pesmet. Nu mai spun că şi vânatul lor a 
fost o problemă foarte complicată. Pentru noi, mai vânam şi 
cu granatele Savopol, că tot nu erau bune de altceva, cu 
toată paza. Acum însă, ca să nu se sfărâme carnea fină, 
trebuiau prinşi cu mâna, pe sub pietre, în apa tăioasă de 
rece, de la izvoarele Dâmbovicioarei, dar prinşi chiar în 
zorii zilei de sâmbătă, pentru că: „Ascultă-mă pe mine, 
domnule, păstrăvul nu e de mâncat decât viu... nici câteva 
ceasuri nu ţine. Dacă vrei să mănânci păstrăv după cinstea 
lui... Şi pe urmă, dacă nu l-ai gătit, s-a isprăvit. Dacă nu e 
untul bine încins, nu mai e păstrăv, e terci. Asta nu orice 
bucătar ştie s-o potrivească după dichisul ei, că dacă-i 
prost, îl usucă, dar la mijloc îl lasă crud de-ţi dă greață.” 

Explicații care dădeau răcori celor cu răspundere: 
„Vasiliule, frate, să nu ne laşi”. Doi inşi aveau să îngrijească 
de ale băuturii: nişte braghină vestită de pe lângă Goleşti, 
ţuică de Câmpulung, „dacă n-o găsi de Văleni”, şi zece sticle 
de şampanie, Mumm Very Dry, „căci numai de asta bea”. 
Caşcavalul proaspăt de Câmpulung, zarzavaturi şi legume, 
alese cu grijă, cădeau în sarcina popotarului obişnuit. Dar 
ceea ce a dat mai multă emoție căpitanilor noştri (generalul 
venea să facă o inspecţie în vederea înaintărilor la gradul 
de maior) a fost că a trimis vorbă anume să i se dea la 
începutul mesei două ouă fierte, numai două, „dar dacă nu 
se pot găsi absolut proaspete, mai bine să se renunţe”! Câtă 
bătaie de cap pe bieţii oameni, că au dat în grija unei 
ordonanţe anume supravegherea unui cuibar şi tot le era 
teamă că s-ar putea produce vreo încurcătură, încât 
ordonanța să dea dintre cele mai puţin proaspete... Dar, în 
sfârşit, totul trecuse cu bine, ouăle fusese într-adevăr 
proaspete, iar diferitele bunătăţi îngurgitate, digerate cu 
laude. 


Acum toate cheltuielile prânzului era îndemn să fie scoase 
din „economii”, exact de la „ordinar”, adică de la masa 
trupei, căci regimentul nu avea fonduri speciale. Raţiile 
celor care erau în permisie, ajustări de carne la cazan şi 
ceva mai puţin zahăr la ceai, toate cumpănite cu chibzuinţă, 
de la o zi la alta, trebuiau să acopere deficitul. Am aşteptat 
zadarnic să se termine adunările de cifre şi cercetarea 
tablourilor. În cele din urmă am plecat, căci am înţeles că 
nu pot obţine, întrerupând o asemenea discuţie, ceea ce nu 
obţinusem când se cânta doina. 

După-masă ne-a chemat să ne împartă nişte broşuri 
trimise de la regiment. Erau câteva cărţulii subţiri, tipărite 
prost, pe hârtie de jurnal, cu coperte verzi sau galbene, ca 
„legea chiriaşilor”, de pildă. Noi învăţăminte de pe frontul 
occidental se numea una. Alta: Rolul artileriei în războiul 
actual. În sfârşit, o a treia: Notele unui căpitan din armata 
germană. Câte un căpitan sau maior, din birourile statului- 
major, traducea şi tipărea astfel de broşuri, fie că-l 
interesau, fie că voia să arate că are de lucru, dar nimeni nu 
le dădea nici o importanţă, şi, trimise la corpurile de trupă, 
zăceau prăfuite în pachete, ca teancurile de broşuri 
patriotice prin pivnițele prefecturilor. Din când în când, „ca 
să se descarce”, aghiotanţii de regimente le distribuiau la 
ofiţeri. La drept vorbind, ele ar fi trebuit să fie citite de 
către generali şi state-majore, căci era vorba de 
învăţăminte pentru conducere, la început, iar eu şi cu 
Orişan eram convinşi şi chiar uimiţi de seriozitatea cu care 
se documentează ofiţerimea noastră superioară - căci 
aceste cărţulii erau cu adevărat extrem de interesante - dar 
mai târziu am înţeles că supraevaluasem anumite 
inteligenţe. Deci, în timp ce luam bucuros broşurile: 

— Domnule căpitan, vream să vă rog, ca şi-aseară, pentru 
o permisie de două zile la Câmpulung... Am acolo... 

— Dragul meu, îmi pare rău, dar nu se poate, ce să-ţi fac? 

— Domnule căpitan, nici nu vă închipuiţi ce serviciu mi-aţi 
face... 


— Cum să nu ştiu... ştiu... dar nu se poate... 

Aseară, la popotă, în sfârşit, a fost a treia încercare, mai 
nefericită decât toate. Eram cu gura arsă, cu ochii tari în 
cap, căci simţeam că nu voi putea fi la Câmpulung decât 
dezertând şi, prevăzând toată nenorocirea, eram totuşi 
hotărât să dezertez. 'Toată noaptea m-am frământat 
mistuitor. 

Iată, au început să se albească ferestrele, în casă 
întunericul se răreşte ca un praf şi eu n-am închis încă 
ochii. Cearta cu Corabu mi se pare ştearsă. 

— Dom sublocotenent, vă cheamă dom căpitan Dimiu... a 
venit după dumneavoastră Nistor Oancea. 

Căpitanul Dimiu e în cămaşă de noapte ţărănească şi în 
papuci. 

— Domnule... vrei să pleci la Câmpulung?... Ai treabă 
acolo? 

— Domnule căpitan, trebuie să mă duc negreşit... 

Tace îndelung, pe gânduri, ca şi când m-ar fi chemat doar 
aşa, ca să-mi puie o întrebare acolo, şi numai după un timp: 

— Deh! domnule... 

— Domnule căpitan... 

Acum soldatul îi aduce pe masa ţărănească, acoperită cu 
pânză de casă, o dulceaţă şi o cafea neagră. 

— Mai adu o dulceaţă, Gligore, şi o cafea pentru domnul 
sublocotenent. Şi, întorcându-se spre mine: Eu m-am 
deprins să mă scol de dimineaţă şi asta e „cafeaua mea cu 
lapte”. 

Mă măsoară din cap până în picioare şi iar tace. Îl măsor şi 
eu încercând să ghicesc ce gânduri are, ba sunt ispitit să-i 
dau brânci, înspre cel bun. 

— De, domnule... ştiu eu ce să fac?... Deh... i-am spus-o şi 
lui Orişan aseară. E ordinul regimentului să nu părăsească 
nimeni unitatea. Uite ce... la un om cu dumneata, care ştie 
să te ducă pe deasupra, să ocoleşti Dâmbovicioara, dai 
drept în şoseaua mare, ca să nu întâlneşti pe nimeni de la 


regiment. Dar şi dacă te întâlneşte cineva, să spui că te-am 
trimis să faci o recunoaştere spre Rucăr. 

Am crezut că irumpe totul în mine de atâta frenezie. 

— Domnule căpitan, n-aveţi nici o grijă. 

Aş fi vrut să trec pe la Orişan să-i mulţumesc, dar mi-era 
să nu întârzii. Probabil că aseară, la popotă, au discutat cu 
toţii întâmplarea, datorită lui. 

Am luat un soldat care ştia drumul peste culme şi am 
pornit-o aşa cum mă găseam. 

Mai întâi spre Giuvala, urcând încet, pe urmă am ocolit, 
vâslind peste păşuni şi fâneţuri, până deasupra şoselei mari. 
Era un soare viu, ca de cristal apos şi cu raze evidente, care 
dădea reverberaţii umede culmilor stâncoase şi făcea 
proaspăt verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot mai 
dăinuia cât să ne ude încălţămintea. Munţii cei mari, priviţi 
cum veneau ameninţători spre noi, de sus, creşteau, 
desfiinţând depărtarea. În stânga, Ghimbavul, 
nemaipomenit de masivă moschee de piatră (pe lângă ea, 
Sfânta Sofia să pară jucărie de copii), are de jur împrejurul 
cupolei de piatră povârnişurile de sute de metri, drepte ca 
nişte CARTEA ÎNTâlApereţi din care însă creşte o vegetaţie 
de stânci, ici-colo amestecată cu cea de brazi. Aceste 
povârnişuri sunt atât de apropiate de cele ale munţilor 
vecini, numai câţiva metri uneori, că fundul prăpăstiilor, cu 
pâraiele lor, n-au văzut de când e lumea, niciodată, 
soarele... ici-colo, nici lumina lunii. Povârnişurile acestui 
munte, necercetate de nimeni, l-au făcut un adevărat cuib 
de urşi. 

La dreapta, apropiată, mărită încă, Piatra Craiului, cu 
aspectul ei de dom gotic, de stâncă dantelată; iar în fund, 
alergând puternic şi acoperitor spre noi, umplând jumătate 
din vedere, Păpuşa, unul dintre munţii mari ai ţării, 
deasupra lezerului, pare, ca să completăm tripticul 
impresiilor acestea, o turlă deasupra unei înalte şi lungi 
biserici româneşti. În valea dintre aceşti munţi e Dâmboviţa 
cu pâraiele ei, luptând cu stâncile ca să răzbată, 


bolovănindu-se, strălucind la ocolurile însorite, ca argintul, 
mai ales lângă podul alb de piatră, asemeni totuşi celor din 
Bucureşti. Prăbugşite în adâncul larg, dâmburi împădurite, 
coline şi plaiuri cu fânețe (ca acela unde ne găsim acum), 
ici-colo căsuțe şi, în sfârşit, şarpele alb al şoselei dau 
conţinut văii. Fâneţele sunt împărţite prin mari poligoane 
neregulate de garduri mici de bolovani, după proprietarii 
lor. În mijloc, închise în ţarcuri, ca nişte oi prea mari, 
căpiţele de fân de la al doilea cosit. Aerul e rar, miresmat de 
răşina de brad, de fân copt, de fragi trecuţi la vremea asta, 
şi ameţeşte, tare ca drojdia. Lăcustele ne sar din cale, 
sprintene ca şi dimineaţa asta întreagă. 

Să fii acum aici, fată dragă, lungită lângă mine, pe o căpiţă 
de fân aşternută jos, să priveşti cerul înalt şi proaspăt, 
departe de „bandă” şi de meschinăriile saloanelor, să 
respirăm aci adânc şi să-ţi încălzească trupul plin soarele, 
să-l încingă până în miezul zilei, aşa cum încinge, vara, de la 
facerea lumii, toată priveliştea de aici. Dacă nu rămân, e că 
trebuie să ajung mai curând - fie şi acolo - să-ţi prind 
mijlocul viu între braţele mele cu coatele lipite de şolduri. 

Am început, fireşte, iar, să merg întins, căci dacă suferisem 
până să obţin învoirea, acum păream scăpat ca dintr-o 
praştie şi nebunia revederii creştea în mine ca un spasm, pe 
care nimic nu l-ar mai fi putut opri până la istovirea lui. 

Un muntean în iţari şi cămaşă, cu pălărie „ungurească” pe 
cap, se opreşte din plimbarea coasei, ca să ne arate un 
drum mai scurt. Lângă el, o femeie voinică, tânără, cu 
picioarele în iarba umedă, goale până sub genunchi, cu 
carnea pietroasă, cu aceeaşi pălărie de pâslă neagră 
bărbătească pe cap, ne priveşte mirată. Are şoldurile 
puternice şi sânii ca puii închişi în cămaşa învârstată cu 
negru. Într-un măr sălbatic, cu fructe închircite şi multe ca 
zarzărele, au spânzurat o desagă cu merinde. 

Mărioară dintre munţi... măi şi-ai fost drăguță la mulţi... 
măi mi-ai fost drăguță şi mie... măi... 

Până la Sfânta Mărie... măi... 


Aşa trebuie să i se fi cântat femeii acesteia vânjoase, 
făcută pentru luptat cu ea - mamei ei, bunicei ei. Până la 
Sfântă Marie... Până poimâine... 

Grăbim iar pasul, căci soarele a început să urce. Cu cât ne 
apropiem de sat, de o parte şi de alta a şoselei, sunt acum 
gardurile de uluc ascuţite ca săgețile, toate la fel şi care 
închid livezile de pruni. Gâtroşi şi codobature isterice 
zboară de ici-colo peste pietre de râu, peste pomi. 

Ajuns încă dimineaţa în piaţa Rucărului, simţeam că mi se 
dilată inima, căutând o trăsură pentru Câmpulung. Neveste 
cu coşuleţe ca nişte căldăruşe de răchită, pline cu zmeură 
culeasă din coclauri stâncoşi, pe unde întârzia, nu bănuiau 
ce nelinişte făcea să-mi ardă privirea. Munteni frumoşi şi 
muntence umblau forfota târguind, aşa de curat proaspeţi 
în portul alb-negru, că păreau figuranţi de teatru dacă n-ar 
fi fost de jur-împrejurul acestui sat culmile verzi sau 
stâncoase, strălucitoare toate de oglinda înrourată, 
albastră, a cerului şi aurul luminii de dimineaţă. Simţeam în 
mine acea vagă importanţă, pe care, indiferent de alte 
sentimente, o simte în timpul pregătirilor cel care are să se 
supuie unei operaţii, într-o zi frumoasă. Rezemat de bara de 
fier a micului chei de piatră, priveam apa dumnezeiesc de 
limpede, făcută anume pentru creşterea şi bucuria 
păstrăvilor parcă, rostogolindu-se peste pietroaie, auzeam 
uruitul ferăstraielor care tăiau în lung buşteni şi zâmbeam 
gândind la trupul gol şi auriu al nevesti-mi, în aşternutul 
alb, pe sofaua de la Câmpulung. Pentru ce viaţa, pentru ce 
nebunia acestei organizări sociale contrariază fericiri atât 
de fireşti? şi pe care le dorim atât de mult?... 

Treceam uruind podul de lemn, lung de tot şi negru cu 
picioarele lui multe, ca un gândac nesfârşit peste 
Dâmboviţa, desfăcută în şuvoaie, încărcată de buşteni cojiţi, 
bolovani şi pietriş. După Dragoslavele, alături de carele 
lungi de 8-10 metri, cu buşteni (căci au osiile desfăcute de 
leagăn şi roţile mutate la un capăt şi la celălalt al celor trei 
trunchiuri de brad menite căratului), întâlnim adesea femei 


călare pe cai mici, cu şei mari de lemn, acoperite cu blană 
de oaie, mereu cu pălăriuţe negre, uneori peste marame, cu 
ii, înflorite altiţe şi cu şabace, în opinci scorţoase. 

Spre Mateiaş, şoseaua pietruită văros urcă întortocheat, 
pare că dă uneori în gol, într-o apă a cerului, pentru ca, 
trecut de ocol, valea să se prăvălească jos de tot, cu 
drumuri şi sate acolo, în fundul larg alei. 

Am ajuns aproape de amiază. Într-un pavilion în grădină, 
ni se aşeza masa, dar până la ora prânzului am ieşit în oraş 
şi ne-am plimbat pe bulevard. Am fost înduioşat de bucurie 
când am văzut că pe nevastă-mea n-o salută nimeni. Aveam 
orgoliul secret de a fi posesorul unui exemplar a cărui 
raritate trecătorii n-o bănuiau decât vag, după frumuseţea 
femeii, fără să ştie amara voluptate a vieţii noastre 
sufleteşti. Era în această plimbare de amanți prin marea 
mulţime ceva din plimbarea unor ofiţeri superiori, îmbrăcaţi 
civil, pe care soldaţii, dacă ar fi ştiut cine sunt, i-ar fi salutat 
înlemniţi. 

Amiaza era învolată şi lumina fierbea, ca în cupă şampania 
rece. 

Prin faţa grădinii publice, mulţimea vilegiaturiştilor în 
haine şi rochii deschise ca de Paşti se îmbulzea 
primăvăratică. S-a oprit mirată, ca o fetiţă, în faţa unei 
fântâni ţâşnitoare, pe umbrele de apă ale căreia, un savant 
localnic, probabil, avusese ideea să arunce o minge de 
tinichea vopsită, care juca neobosită. Am trecut prin piaţa 
cu grămezi de mere, pere şi prune, coşuleţe cu zmeură şi 
mure, aşezate pe tarabe aliniate ca soldaţii. Untul era adus 
în putineiul cât o donicioară în care a fost bătut. De acolo, 
ne-am dus spre parcul băilor, prin oraşul cu casele 
luminoase, parcă în fiecare noapte spălate de ploaie sau de 
rouă, ceea ce nu împiedica soarele de amiază să fie viu şi 
neastâmpărat. Pe aleile cu brazi şi molifţi, cu copii care 
alergau şi bătrâni care jucau table, aşteptându-şi rândul la 
baie, ne-am plimbat şi noi, până în albia nesfârşit revărsată, 
cu prundişuri şi şuvoaie împletite, a Râului Târgului. Nu 


vream să cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine decât 
femeia aceasta cu rochie de culoarea caisei, cu braţele 
goale, lungi şi plinuţe, pe care în fiecare clipă eram isptit 
să-mi alipesc podul palmelor. Pe podeţul de lemn, care e la 
intrarea în parc, peste pârâiaş, s-a oprit să cerceteze mirată 
moara mică şi scocul ei de lemn, cu muşchi verde. O 
priveam eu, şi o privea toată lumea, pe femeia asta întoarsă 
cu spatele la noi, a cărei siluetă aurie toată parcă dădea 
încă răcoare priveliştii rustice. Când a întors ochii albaştri, 
erau tot aşa de limpezi ca apa care gonea peste podeala cu 
muşchi verde. Masa ne aştepta în chioşcul din fundul 
grădinii, proaspătă şi ademenitoare, cu supă de pasăre, pui 
fripţi, brânzeturi şi zmeură, cu vizita - oprită în prag şi 
curioasă - a doamnei Atena, care vrea să afle ce facem pe 
graniţă. Pe urmă am fost singuri. 

Simţeam un val de recunoştinţă umilită pentru femeia 
aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să se intereseze 
de ceilalţi oameni. Mi se părea concludentă această 
atitudine a ei... şi-mi reproşam neîncrederea şi neliniştea de 
altădată. Simţeam voluptatea unei posesiuni depline a 
trupului şi a sufletului ei. 

Siesta, în orăşelul obosit de aerul tare al dimineţii şi cu 
perdeluţele trase pretutindeni, a fost pentru noi o după- 
amiază de istoviri exasperate şi de bucurii, care, deşi 
aşteptate, erau cu atât mai preţuite. Negregşit, trupul alb- 
auriu al acestei femei nu era fără cusur. Evitând să aibă un 
copil ca să nu-şi diformeze corpul, din cauza brutalităţii 
tratamentului ajunsese la rezultat opus. Când eram furios şi 
sufeream din pricina ei, simţeam un fel de drojdie de 
satisfacţie că sânii, nici chiar atunci când era culcată pe 
spate, nu mai aveau acea elasticitate dură de fructe, că 
acum, când se măriseră, alunecau uşor, fireşte prea puţin, 
înspre coaste fără să mai afirme neastâmpărata mură, ca 
un sigiliu al voluptăţii, din vârful lor. Plinul şoldurilor nu mai 
avea liniile de liră de la început şi era ciudată 
corespondenţa între impresia aceasta de scădere, de 


atrofiere pură a lor şi înflorirea molatică a sânilor. Muşchii 
coapselor, care erau, în zilele dintâi, întinşi, semeţ, de la 
genunchi până la şold, acum se relaxau, mai catifelaţi, mai 
dulci la pipăit, imperceptibil, spre interiorul picioarelor. Dar 
atât de inexplicabile sunt întortocherile iubirii, că acum, 
când o simţeam înduioşat alături, tocmai aceste scăderi 
erau pentru mine prilejuri de voluptate. Îmi plăceau, parcă 
mai mult ca oricând, aceşti sâni molatici şi ascultători, care 
îmi umpleau, cu greutatea lor dragă, palmele, luându-le 
forma, şi îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de 
coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată 
tresăreau elastice şi nervoase. 

Vorbisem puţin de tot, întreaga după-amiază, căci simţeam 
că vorbele, faţă de gesturi şi prezenţă, erau de prisos, ca 
hârtiile monetă în ţările cu acoperire totală în aur. Cândva 
însă, nevastă-mea duse mâna la căpătâi, luă din tabacheră o 
ţigară, o puse în vârful unei țigarete şi o aprinse 
gânditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleganţă, 
acum naturală, dar la început trebuie să fi fost socotit de ea, 
cu convingere, ca un semn de „distincţie”. Acum nu era, mai 
aproape vorbind, decât un gest de acreală distinsă. Era un 
gest absolut mărunt, dar parcă ar fi trecut un nor stupid 
peste toată voluptatea. 

Aş fi vrut să nu mi se întunece figura şi nu puteam rezista. 

În zilele noastre de dragoste adevărată, nevastă-mea n- 
avea niciodată, goală, poze de eleganţă studiată. 
Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare. Trântea 
cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-şi 
caute ciorapii şi orice mişcare a ei crea o atitudine de nud 
în pictură, neasemănat de frumos, de care ea nu-şi dădea 
seama. Ca să ia o ţigară ca acum, şi-ar fi răsucit mijlocul, 
sau ar fi întins amândouă braţele, sau ar fi făcut orice altă 
mişcare, dar gestul acesta „distins” mă îmbolnăvea prin 
sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înşela, dar 
aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o 
deprindere de a poza goală, de „a face impresie”, de care 


ea nu-şi mai dă seama, şi care era revelator pentru ceea ce 
nu ştiam eu. Pe urmă nevastă-mea se socotise, până la 
raidurile noastre mondene, inferioară mie şi asta se simţea 
din modul în care se purta în faţa mea şi faţă de mine. Mai 
târziu, pare-se, a descoperit că neştiinţa mea la dans e o 
inferioritate, că neglijenţa (relativă, foarte relativă) în 
îmbrăcăminte e un fel de dovadă de „lipsă de rasă”, când 
comparaţia se impunea cu cei pe care ea şi prietenele ei îi 
numeau între ele „tires a quatre epingles”. Acum, în acreala 
blazată a gestului ei, în poza independentă cu care 
aprindea, cu degetele întârziat resfirate, chibritul, vedeam 
o nouă întărire a bănuielii că sunt înşelat. În lumea ei, 
asemenea atitudini trebuie să fie foarte preţuite... 

— Ascultă, Ştef, voi ce faceţi acolo, pe graniţă? Vă pregătiţi 
de război? 

I-am răspuns, sărutându-i pentru mine umărul rotund, că 
nu facem nici o pregătire şi că, de altfel, sunt sigur că nu 
vom intra în război. 

— De unde... acum e absolut sigur, dragul meu, mâine e 
consiliu de coroană, şi se înveli iar într-o rotocoală 
importantă de fum... 

I-am arătat că au mai fost consilii de coroană, că nu e nici 
un pericol. 

— Mai bine... ah, ce bine ar fi să se termine odată povestea 
asta... Nu ţi-e frică să mergi la război? 

Eu mă gândeam că aş fi înnebunit de teamă s-o las pe ea 
cu absoluta certitudine că n-are nici un control. Toată faţa 
mi s-a crispat, întunecat de gândul acesta. 

A băgat de seamă şi m-a întrebat numaidecât: 

— 'Ţi-e frică într-adevăr? 

În clipa asta am simţit că voi dezerta pentru trei zile, orice 
s-ar întâmpla cu mine, ca să viu prin surprindere să văd ce 
face. I-am răspuns că nu ştiu, că nu m-am gândit la asta. 
Adevărul e însă că mă gândisem. De multe ori imaginam 
câte o bătălie şi mă vedeam conducându-mi plutonul cu o 
bravură atât de extraordinară, încât toţi şefii mei să se 


entuziasmeze. De pildă, să merg în picioare pe tot câmpul 
cu oameni culcaţi. Să pot fi văzut de departe cu binoclul, iar 
acasă, peste câteva zile, toată lumea să fie uimită de 
isprăvile mele, să am un fel de legendă, iar nevastă-mea să 
protesteze uşor şi orgolios, când toată lumea îi va vorbi 
despre purtarea mea în război. 

— A, nu-l ştiţi?... E un nebun şi jumătate... l-am spus să se 
astâmpere, că nu vreau să mă lase văduvă. 

Şi totuşi, când visam noaptea că iau parte la lupte, eram 
ca paralizat de groază. 

Cu mâna sub sânul cald al femeii, căutam acum să 
descifrez, în ritmul ei interior, ce gândeşte. 

— Ascultă, Stef, tu ştii că dacă, Doamne fereşte, mori în 
război, situaţia mea e foarte nelămurită? 

Am început să zâmbesc, pe jumătate ironic, dar pe 
jumătate mirat de preocupările ei - şi i-am şoptit în ureche 
ca un secret cald: 

— Dacă n-ai vrut să ai copii... 

— Eu? Tu n-ai vrut, de ce mă acuzi acum pe mine? 

Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de uşurinţa cu 
care, adevărată femeie, trecea peste logică. 

Am sărutat-o pe colţul gurii. 

— De ce eşti îngrijorată? Tu ştii că voi face un testament. 

— Chiar cu testament. Va trebui, cine ştie, să mă judec cu 
mama ta, cu rudele tale. 

Eram mirat: 

— Atunci, ce vrei? 

Mi-a cuprins umerii cu o feminitate aprigă şi m-a privit de 
aproape. 

— Ascultă, Ştef, trece o parte din lirele englezeşti de la 
Banca Generală pe numele meu. 

Am înţeles, mort, tot tâlcul acestei zile infame. În timpul 
războiului, în ziarele franţuzeşti, la mica publicitate, 
apăreau anunţurile spionilor germani în limbaj convenit. Şi 
anunţul următor: „De închiriat apartament mare, şapte 
odăi, din cauza plecării. Adresaţi ziar 235”. 


Însemna în realitate: „Ieri au trecut spre gara Amiens 
şapte regimente cu destinaţie necunoscută. Planul 653 
expediat prin agentul H33.” 

Aşa îmi apărea mie, având cu totul alt înţeles, această zi de 
dragoste prea arătoasă. 

Am tăcut îndelung, cu încăpățânare, şi când ea a stăruit, a 
izbucnit cearta. Mi-a reproşat egoismul meu, mi-a arătat că 
m-a iubit şi când eram sărac şi că acum mă îngrijorează 
atât de puţin soarta ei. l-am repetat că îi voi lăsa prin 
testament tot, dar ea insista, cu mânie şi dispreţ, abia 
stăpânit, să-i fac donația. 

Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, 
în care eram veşnic de veghe, cu toate simţurile la pândă, 
gata să previu orice pericol. 

Am înţeles dintr-o dată, deci, ce vrea femeia. Dorea, fără 
îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine. 

M-a cuprins o furie abia stăpânită. Priveam cu ură şi 
dispreţ corpul acesta ameninţat de îmbătrânire timpurie, 
care vrea să mi se sustragă, să mi se înstrăineze. Desigur a 
simţit asta, căci imediat a tras cearşaful pe ea, şi-a sprijinit 
capul pe braţ şi a început, sau a încercat, să plângă: 

— Nu mi-aş fi închipuit niciodată că am să ajung să fiu 
tratată astfel. Şi de către cine? De către acela pe care-l 
ador, pentru care-mi sacrific prieteniile. 

Vulgaritatea frazei nu m-a surprins, căci acum o vedeam 
aservită stilului vulgar al lumii pe care o admira. 

Ba chiar, mi-am dat seama că încă aş putea să-l gândesc cu 
alt înţeles. „Să sufăr eu atât din cauza unui bou, care nici 
nu ştie să danseze şi când e alături de mine, la restaurant, 
mă plictiseşte cu mutrele lui tâmpite...” Sau către amant: 
„Dragă, am să-ncerc totul, dar nu ştii ce încăpățânat e 
dobitocul ăla? Parcă eu nu aş vrea să fim amândoi, singuri 
în străinătate?” 

Mi-a reproşat apoi o mulţime de gesturi nedelicate din 
trecut, jignirile ei, a făcut profeţii în ceea ce priveşte 
purtarea familiei mele, şi, în tot ce spunea, eu nu vedeam 


decât furia de animal care nu izbuteşte să obţină ceea ce îi 
vor simţurile. 

Bătăi în uşă au răsunat înăuntru ca intrarea materială a 
unui spirit. 

— Ei, somnoroşilor, îmbrăcaţi-vă, că a început lumea să 
iasă la plimbare pe bulevard. 

Era coana Atena, care „frola” în modul acesta prezenţa 
mea în casa ei şi ne sublinia calitatea de amanți. 

M-am îmbrăcat, tăcând cu ostilitate, şi am lăsat-o 
mânioasă şi îmbufnată pe aşternutul sofalei. 

Lumina soarelui îşi pierduse tăria, avea acum prelungi 
clinuri gălbenii, de asfinţit. Pe strada întortocheată şi 
pavată cu bolovani de munte, grupuri de vilegiaturişti 
coborau spre parc şi bulevard. Erau fete şi femei tinere, în 
rochii albe, uşoare, cu voaluri spumoase pe umeri, ofiţeri, 
liceeni, fete de şcoală (backfischuri pe vremea aceea), care 
coborau din toate direcţiile spre centrul oraşului, ca spre 
un rendez-vous general. Pe urmă se înghesuiau toţi, 
defilând unii prin faţa altora, remarcându-se sau nu, 
provocând sau prelungind mici discuţii cu surâsuri şi priviri. 

La colţ, m-am lovit faţă în faţă cu un grup, care, în alb şi cu 
pantofi fără toc (şi cei doi băieţi şi cele două fete brune), 
mergeau fiecare, purtându-şi rachetele ca o solie, la tenis. 

M-am oprit la o masă, pe trotuarul din faţa cofetăriei, şi 
am cerut un lichior, privind fără interes mulţimea care se 
grămădea până şi printre mese, când, am îngheţat: pe 
partea cealaltă a bulevardului trecea G. Într-un costum de 
culoarea nisipului, parcă nou, cu cravata roşie, în capul gol. 
Cu mustaţa mică neagră, cu obrazul ras proaspăt şi pudrat, 
cu mersul elastic, atrăgea luarea-aminte a tuturor. Nu mă 
mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur 
amant. Poate că împreună hotărâseră chemarea mea de pe 
graniţă, pentru actul de donaţie. 

Parcă din tot corpul s-a scurs sângele din mine, prin 
picioare, în pământ. Aveam impresia că am devenit ud, 


neputincios şi bolnav. Era în sufletul meu ca un peisaj nou, 
ca ajungerea trenului într-o staţie de ocnă. 

Stăteam aşa, părăsit, paralizat, fără să pot gândi nimic. 
Totul era amorţit în mine. Pe urmă mi-am spus că trebuie 
să-i omor. 

M-am dus acasă ca un somnambul, fără să văd şi să aud 
nimic din jurul meu, fără să ştiu nici în amintire, acum, ce 
era în străzile pline de lume străină, ca o figuraţie. Ea era 
încă acasă. l-am spus că m-am întâlnit cu colonelul, care mi- 
a dat ordin să plec imediat la regiment. Mă privea 
nedumerită, suspectând această bruscă hotărâre. 

— Spuneai că de-abia ai plecat? Că tocmai ai ocolit 
Dâmbovicioara, ca să nu-l întâlneşti pe colonel. Ce să caute 
aici? 

A trebuit să afirm cu grabă, surprins de această ţinere de 
minte a ei: 

— E aici în Câmpulung. Era cu încă un ofiţer de la divizie... 
M-a chemat şi mi-a spus că neapărat, astă-seară încă, să fiu 
la regiment. 

Mi-am încins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar, 
am sărutat-o chiar, pe această femeie care nu mai era a 
mea, care era a morţii. Am privit-o cu indiferența cu care 
priveşti un tablou. Şi frumuseţea ei blondă era acum de 
reproducere în culori, vreau să spun că avea ceva uscat, 
fără viaţă, aşa cum e diferenţa între culoarea uleioasă şi 
grea a tabloului original şi între luciul banal al 
cromolitografiei. 

Îmi spuneam, în gând, cu simplitate: voi fi dus în faţa 
juraţilor. Totdeauna am avut obsesia lor şi acum mă vedeam 
ajuns acolo, ca şi când, încă de când eram mic, primisem un 
bilet cu destinaţia asta. Nici un moment însă nu m-am 
gândit să mă sinucid şi eu. Femeia aceasta, omul acesta mă 
minţiseră, jucaseră cu mine o comedie sinistră al cărei 
sfârşit nu putea fi decât pedeapsa lor. 

Şi, cu acelaşi automatism de om purtat de o idee fixă, am 
pornit-o pe strada bolovănoasă în jos. 


Pe bulevard, cred, mă opreşte o voce scurtă şi tăioasă: 

— Domnule sublocotenent... 

Era locotenentul-colonel, ajutorul comandantului. 

— Dumneata eşti din **? şi-mi spuse numele regimentului. 
Nu vorbisem, de aproape, niciodată amândoi. Ce cauţi aici? 

M-am gândit la tot răul pe care puteam să-l fac 
comandantului de batalion şi am mărturisit că, fiind trimis 
la Rucăr, m-am abătut până aici. 

— Am dat ordin să nu-şi părăsească nimeni unitatea. Ai să 
pleci imediat la Dâmbovicioara. 

Cât timp eu conduceam lumea, o conduceam în mod logic. 
Acum, eram la deriva unor puteri superioare mie şi nici o 
întâmplare nu mă mai putea mira. Această întâlnire cu 
colonelul, pe care o minţisem cu un sfert de oră mai înainte, 
nu făcea decât să-mi întărească şi mai mult convingerea 
amorţită că tot ce e de întâmplat trebuie să se întâmple. 

M-am închis într-o cameră de hotel, la capătul micului 
bulevard şi cum clădirea, veche, era latură curmezişă la 
capătul lui, de la fereastră priveam în plin, în faţă, mulţimea 
care se plimba. Am tras perdeaua, am spionat câteva clipe 
şi pe urmă m-am lungit pe patul destul de murdar, cu 
cuvertura ieftină şi perna prea mică. 

Fac, cu o plictiseală indiferentă, planul răzbunării. La ora 
zece mă voi ascunde pe o uliţă vecină, de unde pot 
supraveghea intrarea şi ieşirea din casă. Dacă ea pleacă de- 
acasă, o voi urmări până la locuinţa lui. Dacă vine el la ea, 
voi bate întâi, iar dacă nu mi se va deschide imediat, voi 
sparge uşa şi pe urmă ce va fi voi vedea. 

Dacă până la miezul nopţii nu va fi niciuna, nici alta, voi 
merge acasă şi trebuie s-o găsesc culcată, căci mi-a spus că 
se culcă devreme şi deci minciuna e un indiciu de vinovăţie. 
Înseamnă, nu-i aşa? că e la amant. Dar cum să găsesc 
locuinţa lui? M-am gândit să trimit pe cineva să afle adresa, 
îmi dau seama însă că e o copilărie. Dealtfel, am 
certitudinea că el va veni la ea. Bătaia în uşă a coanei 


Atena, reamintită, mi se pare acum suspectă, aşa ca un soi 
de exces de zel cu înţeles. 

Beam un pahar gros de apă verde şi vroiam să pun 
revolverul pe măsuţa de noapte, când aud bătăi sfioase în 
uşă. Chelnerul îmi spune că mă cheamă cineva numaidecât 
jos. Nu pricep nimic şi cobor. 

E colonelul. 

— Haide, domnule, la regiment. Ce mai întârzii? E ordinul 
grupului de acoperire ca mâine absolut toată lumea să fie 
prezentă la unităţi. N-ai să ai trăsură. Ie duc până la 
Dâmbovicioara şi de-acolo o iei pe jos. Mâine în zori eşti la 
companie. 

Nu mai simt oboseală. Îmi ard acum ochii, tari în cap, şi de 
abia mă stăpânesc. 

— Domnule colonel, mi-e imposibil să merg acum, mai 
lăsaţi-mă... Voi veni la noapte. 

— Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez 
imediat. 

Mă cuprinde o agitaţie cumplită. Simt că înnebunesc la 
gândul că aş putea pleca fără să lichidez drama căsniciei 
mele. 

Poate că ochii mi-au ieşit din orbite, buzele mi le simt arse, 
tremur tot. 

— Domnule colonel, viu diseară. Am trăsură, lăsaţi-mă. 
Vorbeşte hotărât şi calm, de parcă ar fi la celălalt capăt al 
telefonului, unde se aude bine şi numai eu mă zbucium aici, 

unde totul e neangrenat. 

— Fugi de-acolo... vii cu mine... mai lasă-le dracului, 
damele alea. Vasile, du-te sus şi adu bagajul domnului 
sublocotenent. Şi îndoind toată trăsura, când pune piciorul 
pe scară: „Hai, vino sus”. 

— Mă duc să-mi iau singur ce am în cameră şi viu. 

Simt că sunt între viaţă şi moarte. Dacă mă arestează 
colonelul, sau dacă fac cumva vreun gest de insubordonare, 
complic totul şi niciodată nu voi putea afla adevărul. Mă 


prind în imposibilitate, ca acela care e căzut în mlaştină şi 
cu cât mă voi zbate, cu atât voi cobori mai adânc. 

Mă gândesc la o ultimă soluţie. Îi spun colonelului că am 
bagajul la un prieten, ca să pot trece astfel pe la mine... Nu 
este exclus ca amantul femeii să fi şi venit, crezându-mă 
plecat... Şi atunci totul găseşte dezlegare. Dacă nu-l găsesc 
acolo, cel puţin să-i urlu ei că ştiu tot, că, dacă îşi închipuie 
că îşi bat joc de mine, se înşeală, să-i spun că poate să 
plece, că adineauri am refuzat donația pentru că ştiam 
totul. S-o strâng de gât şi să-i răcnesc cât voi putea de 
îndârjit şi exasperat: „Ştiam totul... ştiu absolut totul”. 

Căci, într-adevăr, ceea ce mă doare mai mult e gândul că 
ei socot că nu ştiu nimic. 

Ca un resort împins, strâns la maximum, trebuie să 
izbucnească tot ce am comprimat în mine. Umilinţă, 
nelinişte şi furie. 

Colonelul convine să treacă pe la mine şi eu strâng, 
crispat, revolverul în buzunar. 

Treceam cu trăsura încet, căci cofetăriile au scos mesele 
nu numai pe trotuarul strâmt, ci până în mijlocul străzii 
înguste. Doi domni joacă table şi cu ei nu se întâmplă nimic 
acum în clipa asta cumplită, ca şi cu toată mulţimea în 
culori de bâlci, care forfoteşte. O luăm pe la primărie în sus, 
trecem pe lângă o farmacie, ocolim colţul, unde, în pragul 
prăvăliei cu opinci, lumânări, pălării şi arnici, îşi aşteaptă 
muşteriii negustorul în iţari şi cămaşă. Cu nimeni nu se 
întâmplă nimic. 

La ferestrele noastre, perdelele gălbui sunt lăsate. La 
fereastra de la camera ei, coana Atena priveşte rezemată 
lumea de pe stradă. „Ei, n-ai plecat, domnule Gheorghidiu?” 
„Bună ziua, domnule colonel, iar ai venit pe la noi?” 
Cunoaşte pe toată lumea. 

Tremur tot. Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în sânge. 
Bat în uşa, care e închisă, şi dinăuntru vocea ei întreabă 
obosit: „Cine e?” Iar când deschid, şi ea în cămăşuţă, şi 
sofaua, cu aşternutul mototolit, sunt tot cum le-am lăsat. 


E mirată vag, nu însă surprinsă, că m-am întors. l-am 
explicat că am pierdut un ordin al regimentului şi că socot 
că l-am uitat acasă. Caută puţin şi, în loc de ordin, îmi dă o 
scrisoare cu scris mare şi aplecat spre dreapta: „Doamnă, 
sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung ca să-mi văd o 
mătuşă şi nişte verişoare. Dacă vreţi, răspundeţi-mi când 
pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră.” 

Şi iscăleşte G. 

Privesc biletul cu neîncredere. Simt însă că lucrurile au 
intrat într-un făgaş normal. Momentul de criză e trecut. 
Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capătul sofalei, îl iau 
şi după ce lămuresc amănuntele, cerute de ea vag şi obosit, 
o îmbrăţişez automat şi cobor. Apare din nou la fereastră, 
pe umeri cu o hăinuţă de mătase albă şi puf, şi-mi trimite un 
surâs ca un sărut de madonă rănită. E o frumuseţe dolentă, 
descurajată şi loială. Are părul auriu şi albastrul ochilor 
palid. Mai mult ca oricând pare pictată pe smalţ. 

Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de 
frumuseţea femeii şi nu ştie ce atitudine să ia. S-o considere 
soldăţeşte ca pe o cocotă, căci frumuseţea ei are ceva de 
cocotă, sau să ia un fel de „drepţi” sufletesc în faţa unei 
femei din lumea bună şi a unei scene de dragoste 
înduioşătoare. 

Abia când ieşim pe şoseaua albă, care, departe, ocoleşte 
Mateiaşul la mijlocul înălţimii lui ca o balustradă, îmi spune 
cu o timiditate de mustăcios strâns în veston militar: 

— De aceea spunei că nu vrei să pleci? Hă? 

Îi explic că e nevastă-mea şi rămâne uimit. Pe urmă, ca să 
câştige timp să gândească, strigă către vizitiu: 

— Hai, dă-le bice, Vasile, că ne-a apucat noaptea; şi mai 
încolo, când s-a hotărât: Păi bine, domnule, atunci ce căutai 
la hotel? În cazul ăsta, nu vreai să mergi... din cauza ăleia 
de la Splendid? 

Ce i-aş putea explica? Îi spun aşa, într-o doară, uitând că 
era vorba să trecem pe la un prieten, că acasă aveam să 
rămân, iar la hotel nu căutam decât nişte cunoscuţi. 


— Frumoasă femeie! drept să spun. 

Complimentele care mi se fac pentru nevastă-mea mă scot 
din sărite. E, în oricare din ele, un regret, o dorinţă 
confuză. Alături de fiecare cuvânt e prezent ca umbra lui un 
sens nemărturisit, dar care e ştiut de toţi acelaşi, iar orice 
ocol nu face decât să-l sublinieze şi orice intenţie de 
explicaţie să-l agraveze. Dar acum suntem departe şi - e 
poate şi o infinitezimală doză de lichelism ierarhic - o clipă 
sunt vag măgulit că şefului meu îi place nevastă-mea. 
Rămânem amândoi îndelung pe gânduri. 

În legănatul trăsurii regimentului, lăsăm de o parte şi de 
alta ultimele case ale Câmpulungului. Coboară mai toate 
până în prundişul râului cu şivoaie împletite. Unele par cu 
etaj, căci au pivniţi ca un subsol înălţat, iar deasupra lor 
pridvorul. E ciudat să vezi pe unele reclame de firme 
ultraoccidentale: „Pneu Michelin” sau „Vermouth Cinzano”. 
Soarele coboară după culmile lezerului şi Păpuşii, văzute 
acum din partea astălaltă, şi încoace, sub ele, e turla 
schitului Nămăeşti. S-a înserat de-a binelea şi pe coasta 
goală a Mateiaşului au început să ardă varniţele. De 
departe par nişte vulcani în plină erupție, dar, pe măsură ce 
trăsura se apropie de ele, îşi scad mărimea şi forma, devin 
numai nişte clăi mari de piatră, cu cratere albe de jăratic 
care luminează seara cerul ca nişte proiectoare. Care de 
munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit, şi ca să ne 
facă loc oamenii îndeamnă boii cu chibzuială, căci sunt 
porniţi la drum lung. E un larg fior spaţial care precede 
întunecarea adevărată. Dincolo de spinarea goală care 
coboară din vârful Mateiaşului, ni se pare că ard nemărginit 
pădurile, pe care nu le vedem, dar le ştim bogate, pe 
povârnişuri de munţi. Când ocolim însă pe şoseaua pietruită 
tot cu var, încolăcită pe trupul muntelui, vedem că nu sunt 
decât varniţele de pe povârnişul celălalt, aceleaşi clăi mari 
de piatră cu cratere de jăratic alb, la cincizeci, o sută de 
paşi de şosea. 


Mersul în trăsură, mult mai mult decât cel în maşină, a fost 
şi e încă una din voluptăţile alese, pentru mine. Legănarea 
arcurilor e cel mai bun şi îmbolditor ison ritmic al 
gândurilor. Aşezarea corpului, ca într-un fotoliu scund, e 
dintre cele mai tihnite. Şi mai ales e faptul osebit de preţios 
că, fiind condus de alţii, nu ai nevoie să fii atent la 
incidentele drumului. E un „abandon” total, ca într-o 
îmbrăţişare a întregului suflet. 

Pe stânga şi pe dreapta, la înălţimea capului, nu sunt, şi de 
o parte şi de alta, decât două paliere de întuneric vag şi 
forme nelămurite, care se deşiră după un sul abstract. Mă 
gândesc cu bucurie că m-am înşelat. Că e probabil că 
femeia mă iubeşte. Bucuria ei azi, când m-a văzut, de ce aş 
suspecta-o? Pentru că mi-a cerut o sumă de bani? Poate că 
e o dovadă de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv să 
cred că minte. Într-adevăr, n-a făcut nici un soi de 
cunoştinţe, a fost tăcută, retrasă. Niciodată, de vreun an 
încoace, n-aş fi crezut că femeia aceasta poate trăi astfel, 
numai a mea. Şiiată că tocmai acum eram în pragul 
nebuniei. Bucuria acestei regăsiri sufleteşti îmi e cu atât 
mai intensă, cu cât vine după disperarea care mă împingea 
la asasinat. Şi graba firească şi indiferentă cu care mi-a 
arătat scrisoarea... De ce mi-ar fi arătat-o, dacă ar fi avut 
motive să ascundă ceva? Mai ales gestul acesta mă 
dezarmează. 

— Dormi, domnule? 

— Nu, domnule colonel, mă mai gândeam... aşa. Eram 
acum tot învăluit în amintirea surâsului îndurerat şi a 
ochilor mari ai nevestei mele, la plecare. Mă gândeam, cu 
recunoştinţă, că femeia aceasta merită toate sacrificiile din 
lume. Ce ar fi fost viaţa mea fără ea? Şi ce nebunie îmi 
ardea sufletul? 

Merita ziua de azi sfârşitul pe care i l-am dat eu? 

Farurile puternice ale unui automobil ne-au prins într-o 
prelungă şi inefabilă plasă de lumină, prin care, oferiţi 
captivi celor dimpotrivă noastră, alunecăm treptat. 


Colonelul tace cu ochii deschişi şi mă surprinde atâta 
preocupare la un militar. Dar se şi explică, fără să fie 
întrebat. 

— Domnule, asta nu e viaţă. Iată doi ani de când sunt aici 
pe frontieră. Nu mi-e casa casă, nu mi-e masa masă. Uite, 
acum vine toamna, mai sunt două săptămâni până-mi merg 
copiii la şcoală. 

— Aveţi copii mici, domnule colonel? 

— Am doi. O fată într-a cincea. E tocmai la Madona Dudu, 
la Craiova, şi un băiat la noi acasă, la liceu. Acum, ce mai 
ştiu eu de ei? Aproape ne-am înstrăinat. Stăm aşa, în satul 
ăla bătut de Dumnezeu, în creierii munţilor. Mai bine am 
intra odată în război, să se termine. 

— Credeţi că mai intrăm? Eu socot că vom rămâne neutri 
până la sfârşit. Unde mai pui că riscăm să fim zdrobiţi? 

Îşi aprinde ţigara şi, firesc, fără importanţă: 

— De bătut n-au cum să ne bată, că şi ei sunt pe sfârşite. 
N-au picior de soldat în Transilvania şi au ajuns să mănânce 
până şi mortăciuni. Moare lumea de foame la Budapesta, nu 
se mai dă decât cu condicuţă pâine. Dar n-ai manta, văd că 
ţi-e frig? Eşti cam subţire îmbrăcat. Vasile, dă pătura de sub 
tine. 

Era într-adevăr, răcoare. De peste vârfurile de brazi venea 
un suflu rece ce mă făcea să-mi simt pielea. Nu aveam 
decât o bluză de şeviot verde, de vară, pe mine şi pantaloni 
de raitcort, subţiri ca pânza. E mai bine cu picioarele 
învăluite în pătură. 

Casele din Dragoslavele, înşirate pe stânga şi pe dreapta 
şoselei, par, în întuneric, mai toate la fel. Oprim la o crâşmă 
de drum mare. 

— Hai să ne dăm şi noi jos... Mai luăm un pahar cu vin, 
până răsuflă puţin caii. Vasile, vezi de ei. Poate să şi 
îmbucăm ceva, că am plecat cu nepusă masă. 

Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt 
câteva mese. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. 
Lângă ceteraş, singur un voinic cu privirea închisă, cu 


mustaţa mare. E beat. Ştie că îl privim toţi, dar pare plecat 
într-o lume, a lui. Pe masă, are şi patru pahare pentru 
cântăreţi. Cere din nou băutură. De la o masă vecină (pat 
de scânduri pe bulumaci subţiri), îi strigă un vecin: 

— Mă Nistore, iar se ţin copiii după tine prin sat... 

Surâde, mustaţa îi măreşte parcă surâsul. 

— Se ţin după mine puii de lele... simt, afurisiţii! şi surâde 
unei vedenii din el. 

— Mă Nistore, mai păstrează, mă... o fi azi sâmbătă, dar 
sunt două sărbători la rând, că luni e Sânta Maria, nu se 
lucrează la Dârste, opreşte bani ca să poţi bea şi mâine 
seară. 

— Bine... bine... am să beau până poimâine seară. Şi voi ce 
aţi stat, mă? 

Lăutarii nu sunt ţigani, ci săteni din munte. E un cobzar, 
un viorist, altul cu nai şi un ţambalagiu. Cântecul le e trist, 
cu prelungiri care n-au nimic din sentimentalismul urlat din 
bojoci, ţigăneşte. E adevărat că fiecare cântec aproape are 
versurile dublate de câte două-trei ofuri sau măi... măi, dar 
nu sunt răcnite din piept (de parcă plesnesc ochii celui care 
le cântă), ci sunt răsfrânte înăuntru. Glasul celui care le 
zice, din gură, urcă fără sforţare şi e acoperit de un simţ de 
omenie ca de o surdină, căci izbucnirile au răsuciri amare. 
Sunt departe de cântecele „armonizate” fad de profesorii 
de muzică, cum nu au nimic ciobanii de pe calendarul poleit 
de perete, cu cei adevăraţi. Pe când cucoanele izmenite 
naţional, la oraş, cântă Du-te dor la badea-n sân, 
Mândruliţă de la munte, sau doina, devenită odioasă la 
toate „festivalurile artistice”, cântecele celor de aici au un 
gust adevărat şi amar de piatră, de scoarță de stejar, de 
suflet pustiit, ars de dragoste şi de păreri de rău. Dragostea 
nu e „idilică”, ci are o drojdie grea de amărăciune. E vorba, 
mai totdeauna, de bărbaţi care au iubit mistuitor, de femei 
care au iubit mai mulţi bărbaţi. E o beţie de păcat în 
cântecul de munte, căci în mai toate femeia e iubită, cu 
toată necredinţa ei (şi e ciudată întâlnirea aici, dintre cea 


mai rafinată poezie baudelaireiană şi verlaineiană, cu 
voluptatea străveche a păcatului). Trupul femeii dragi şi 
necredincioase, vroit bun, întreg la lumină, devine adesea 
mai scump, mai dureros prețuit, prin toţi cei care l-au 
frământat în braţe, şi ei deznădăjduiţi şi înfrânți, ca şi cel ce 
cântă. E un fel de sfinţenie şi de voluptate prin păcat. 
Dragostea e, cele mai adeseori, frăţietate în amar. Dar şi 
cântăreţul de astă-seară e cum n-am întâlnit alţii până 
acum. 

A cântat şi cântecul prea de multe ori ştiut: 

Frunză verde ca măraru, De trei ori potcovii calul, 
Potcoave cât icusaru, Ca să urc la Stanca dealul - 

Şi nu-i vina calului, Nici a potcovarului, Şi nici vina Stancii 
mele c-a pus casă-n coaste grele, Ci e vina tota mea că mă 
duc prea des la ea. 

Cuvintele sunt legate amar, cu un surâs adânc, şi, totuşi, 
totul pare şoptit pentru cel cu paharul dinainte. Îndepărtat 
în tristeţe e cântecul oltenesc: 

Sub fereastra casei mele trece-un stol de rândunele, Nu e 
stol de rândunele, Ci sunt dragostele mele care m-am iubit 
cu ele. 

Iubirea mea vine aci şi ea, ca o stafie a păcatului. Colonelul 
a cerut şi ceva de luat în gură cu vinul, şi întârzie, prins de 
frumuseţea dintâi a cântecului. E în mine o fâlfâire uşoară 
de aripi, o duioşie de prisos. Aci, la răspântia de drum mare, 
îmi simt tot sufletul deschis ca o rană. E o întâlnire cu 
cântecul pământului, şi stranie transpunere între chinurile 
iubirii mele de oraş şi chinurile adunate, ca o drojdie, în 
sufletul ăsta obştesc de răspântie. Cel care-şi frământă 
mustaţa şi bea şi ascultă de unul singur, cu mâna la tâmplă, 
se întoarce spre cântăreţ: „Zi-l iar”. Şi ascult cel mai amar 
cântec de dragoste, de blestem, de păcat, al acestor văi de 
munte: 

0... foaie verde firul ierbii of, of, of, Leano, Mă suii pe 
dealul Cernii, Unde paşte puiul cerbii, Of, of, of, Leano, La 
puica cu ochii negri... 


Vocea, caldă ca vinul, începe cu un ison bărbătesc şi plin 
ca o invocare, apoi „foaie verde firul ierbii” e spus ca un 
târât viu de şarpe, pentru ca prima silabă din „ierbii” să se 
adâncească întins, ca o arcuire de durere, tămâioasă. Pe 
urmă, în chemare, acel „Leano” e nemeşteşugit şi de-a 
dreptul ca un piept sfâşiat, dar numaidecât totul e readus 
înăuntru cu bărbăţie, ca să se încheie într-un joc cu 
surâsuri şi încercări de şăgalnic, pe când ţambalul picură 
lacrimi. Totul cade adânc în piept, lungind prima silabă din 
„negri” într-o volută de jale. Şi tot cântecul e din simţiri, 
care ar vrea, fără voia bărbatului, să fie strigate, să se 
înalțe în răsuciri de patimă, dar sunt cu mândrie şi 
amărăciune gâtuite şi răsfrânte în largi învăluiri de jale, ca 
o încercare de zâmbet rezolvat în strâmbături de durere. 
Amestecă acel rar „puiul cerbii” cu reflexul puhav al 
oraşului: 

O, m-a mâncat, mânca-o-ar dracii. 

Mi-a mâncat polii şi francii. 

Şi deodată iar iubirea, plămădeală de nebunie, de dezgust, 
de jaf, de setea de a lepăda tot ce-i străin, de a evada, dea 
învia într-o formă sau alta: 

O, hai, mândro, să trecem Oltul, Să schimbăm vorba şi 
portul. 

Fată dragă şi zăpăcită, dacă am putea şi noi fugi... şi noi, 
dacă ne-am putea dezbrăca de tot ce-a fost... Nu vezi că nu 
mai poate dura aşa? 

O, hai, mândro, să trecem apa, Să schimbăm vorba şi 
fapta. 

Să ne schimbăm felul... să fugim din lavra meschinăriilor, 
să uităm îndoielile şi furiile şi deznădejdile... să fie ca în 
ceasul dintâi. 

O cruce de voinic s-a frânt înăuntru, ca ros de o boală fără 
leac, eu am golit nu mai ştiu al câtelea pahar, fiorul 
nemărginirii întunecate ne-a făcut să tremurăm uşor şi, 
plutind greu în noi înşine, am plecat. 


De la Rucăr încolo suntem opriţi la toate posturile de 
santinele care ne recunosc. În zona asta de acoperire nu se 
mai circulă de multă vreme decât cu o învoire specială. 

Întunericul s-a mai rărit, şi în stânga şi în dreapta întâlnim 
din când în când şi luminişuri, în care siluetele copacilor 
pun umbre catifelate. Mă simt bine, ca un bolnav după o 
criză acută şi, deşi nu e nici o adiere, simt venind din stânci 
ca un fluid răcoros şi mângâietor, care-mi dă o senzaţie de 
prezenţă a întregului meu corp. 

E mereu o mireasmă de brad şi de fân copt, care 
împrospătează simţurile. 

Colonelului i-a venit acum poftă de vorbă. 

— Mă uitam, domnule, azi la cafenea. Că n-am ce face la 
Câmpulung, dar mă duc aşa, duminica, să mai văd lume, să 
mai schimb o vorbă acolo, că mi s-a urât la stâna noastră de 
la Dâmbovicioara numai cu soldaţi... 

— Bine, dar azi e sâmbătă! De ce n-aţi rămas pentru 
mâine acolo? 

— Generalul, azi pe la patru, când am ajuns, că ştia că viu, 
mi-a trimis vorbă să caut să-l văd. Ei ştiu, toată lumea, 
obiceiul meu acolo, când viu. Las caii să se odihnească la 
Splendid, mă scutur puţin şi o pornesc la cafenea pe 
bulevard. Acolo ne găsim toţi. Ne uităm la lume şi mai 
povestim ce ştim, mâncând brânzoaice de zmeură şi 
ciocnind şpriţuri. Pe urmă, la masă, la Spirea, şi iar la cafea, 
la Tudose. Azi, cum îţi spun, generalul parcă mă aştepta, că 
mă şi cheamă la el. Mi-a spus să plec la regiment. Mâine 
dimineaţă să fiu acolo. l-e frică, se vede, de vreo inspecţie. 
Aşa că am lăsat caii să se odihnească puţin. Până atunci 
cerusem un şpriţ rece lui Cyrano la o masă afară, când 
tocmai te-am văzut pe dumneata trecând şi pe urmă 
intrând la Splendid. Ei, mi-am zis, ăsta e de la mine. Ce 
caută aici? Şi am trimis să te aducă. Nu ştiam că eşti cu 
nevasta. Trebuia să vii să-mi ceri permisie... că-ţi dădeam. 
Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi în legătură cu 
războiul, cine ştie?! 


— Credeţi că vom intra în vara asta? 

— Noo... nu cred... Dacă n-am intrat până acum... Dar 
poate că e ceva. Tocmai îmi spunea un jurnalist din 
Bucureşti că mâine va fi un consiliu de coroană. Că la 
cafenea, ce naiba să faci între două şi patru, până iese 
lumea iar la plimbare? Mi-a tot povestit tânărul ăsta... 

— Ce ziarist? din Bucureşti? 

— Da, din Bucureşti; pare să aibă legături sus, acolo... Că 
ştia al naibii o mulţime de lucruri. Mi-a dat numele unui 
deputat care a obţinut un permis pentru zece vagoane de 
untură. Domnule, zece vagoane de untură. O jumătate de 
milion de lei a luat numai la asta, că plătesc ungurii ca 
disperaţii. Hai, Vasile, mai pişcă roibul ăla că se lasă greu... 
Ieri, îmi spunea, le-a şi trecut prin vamă, la Predeal. Dar 
parcă deputatul ăsta e singurul? Toţi, domnule s-au 
îmbogăţit... Cică umblă cucoanele din birou în birou, nu 
lasă petiția aprobată nici un moment din mână, până nu au 
hârtia de permis lucrată gata... 

— Credeţi asta? 

— Da câte mi-a spus!... Că nici el n-avea pe nimeni în 
Câmpulung şi cum n-avea loc la masă, mi-a cerut mie voie... 
Că pe urmă am trecut amândoi la Tudose. Dealtminteri, e 
un om cu legături... Dumneata nu eşti din Bucureşti? Ei, 
atunci trebuie să-l cunoşti... Stai, că-ţi spun numele acum... 
aşa, Grigoriade mi-a spus că-l cheamă. 

Cred că n-am mai avut o picătură de sânge în obraz. Parcă 
tot sufletul îmi plecase spre capătul lumii. Colonelul n-a 
observat, pentru că eram în întuneric. L-am văzut trăgând 
din ţigară, în para roşiatică, aşa ca şi când în clipa asta nu 
se întâmplase una dintre cele mai mari catastrofe cu 
putinţă... Am întârziat răspunsul, căci nu puteam scoate o 
vorbă. Şi pe urmă, ca un animal sfârşit: 

— Un domn tânăr? de vreo treizeci de ani? nu? 

— Da... cam aşa. 

Şi, lipsit de respiraţie, clătinându-mi-se tot sufletul: 

— Cu ochii mari, mustaţa mică, neagră? 


— Ei, ăla e... Îmi închipuiam eu că-l cunoşti. 

Da... era amantul nevestei mele. Mi-am spus că dacă nu 
voi avea calmul desăvârşit, nu voi putea afla nimic din ceea 
ce mă înnebunea să aflu, nici un amănunt nou, care să-mi 
dea satisfacția monstruoasă a certitudinii. Am făcut o 
sforţare dârză să mă înfrâng şi, cu o notă mai sus poate, mi- 
am cântat totuşi rolul: 

— Îl cunosc... Nu e ziarist propriu-zis... E un fel de 
cronicar monden... Dar are legături frumoase. Ce caută la 
Câmpulung? 

Colonelul era mereu tihnit şi familiar, ca şi când n-ar fi 
observat că în loc de călătorul cu care pornise la drum, 
avea acum alături un strigoi. 

— Nu ştiu... dar... l-am mai întâlnit şi altă dată. 

Am întrebat în continuare, cu buze arse: 

— Stă atunci toată vara la Câmpulung? 

— Nu cred... mi-a spus că n-are pe nimeni (că a luat masa 
cu mine la restaurant...), dar pare că l-am mai văzut şi altă 
dată. Vine aşa, câte două-trei zile, şi pleacă. 

„Spune... spune tot! îmi ziceam în gând. Dă-mi pe gât tot 
paharul de otravă până la fund, până la drojdie, îl şi simt în 
sânge.” 

— După câte am mirosit eu... trebuie să fie vreo femeie la 
mijloc. 

Eram singur, în gol, atârnat ca şi când îmi căzuse o scară 
de sub picioare. 

— Da... asta cred şi eu. 

— El - şi apăsă pe „el” - mi-a spus că mâine, la consiliul de 
coroană, e chestie mare... 

După socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de 
kilometri de Câmpulung. Pe jos, alergând îi puteam face în 
trei ore. I-aş fi găsit pe amândoi în zorii zilei, în pat. 

— Spune că Take Ionescu, înţeles cu Filipescu, dar eu cred 
că mai mult îmboldit de ăsta... de Filipescu... E om 
năprasnic, l-am cunoscut pe la noi, pe la liceul militar... că 


el l-a făcut... zic, s-au înţeles să spună regelui: ori-ori! 
Regina e cu ei. 

Răsărise luna şi şoseaua albă părea catifelată şi umedă, ca 
şi poienile de iarbă, ca şi grupurile negre de brazi din 
vâlceluşile pe lângă care treceam. 

— Domnule colonel, nu vă supăraţi, mai aveţi vreo ţigară? 
— Cum nu, dragul meu, cum nu... De ce nu mi-ai spuscă 
fumezi? Că eu fumez întruna ca să mai treacă drumul ăsta, 

că e lung al dracului. 

Nu fumam de obicei şi nu ştiu de ce am vrut să fumez 
acum. Am înţeles că bonomia colonelului meu e pricinuită 
de plictiseala drumului şi că asta l-a făcut, mai ales, să mă ia 
cu el. Aş putea să mai insist, dar prefer să-l las să spună la 
întâmplare, ce-i dictează pofta de vorbă, iar eu să trag 
numai cu cangea, la malul meu, amănuntele care mă 
privesc. Aduc, cu încăpățânare în martiraj, iar vorba: 

— E băiat de viaţă, Grigoriade ăsta... Îmi pare rău că nu |- 
am întâlnit şi eu. Cât spunea că stă la Câmpulung? 

— Zicea că de data asta stă până luni... marţi... poate... Să 
vadă ce se mai întâmplă. 

Ţigara îmi amărâse şi ea gura. 

— Cu siguranţă că pentru o femeie a venit... 

— Aşa cred şi eu... Ce să-i faci...? Nu le-ai văzut pe toate, 
că la şase bulevardul e ticsit, cum umblă forfota... gătite şi 
sulemenite toate... fără bărbaţi? 

Asta era şi nevasta mea... Aşadar acesta e datul... 
realitatea. 

O clipă surprins, ca şi când ar fi trecut un automobil cu 
viteză numai la o jumătate de pas de mine, mi-a fost teamă 
să nu-şi dea seama, subit, colonelul, că sunt şi eu printre 
aceşti bărbaţi. 

Dar trebuia neapărat să ştiu amănunte. Trebuia să joc 
teatru, căci numai tras de limbă cu abilitate, colonelul îmi 
va da cifrul care să-mi explice catastrofa. Cel mai bun lucru 
e să-l las să spuie tot ce-i trece prin cap şi eu, dintr-o 
defilare, să rețin ceea ce mă priveşte. 


— A... şi Grigoriade ăla... e un tacâm... 

Bun, bine, totul e să fiu vesel, deci surâd: 

— Da... cum să nu-l ştiu, are o trecere nebună la femei. 

— Da parcă numai la femei se pricepe? În toate... E dat 
dracului... Uite, la table... De două săptămâni de când e 
aici, i-a smintit pe toţi... le-a luat o mulţime de parale. Şi 
sunt printre ei scule isteţe... care de patruzeci de ani freacă 
zarurile. 

Simt un nou fior care mă dizolvă. „De două săptămâni” e 
aici? Dar adineauri colonelul vorbea de câteva zile... Nu 
cumva ştie ceva...? nu cumva e un soi de complice şi acum |- 
a luat gura pe dinainte? Şi gândul îmi aleargă ca o suveică, 
în urzeala posibilităţilor. 

— Ascultă una bună de-a lui. Că dă cu zarul, dar gura nu-i 
tace. Zice că la Paris, după ce şi-a tocat averea, rămăsese 
fără sfanţ. N-avea ce mânca. Şi atunci, ascultă ce pune la 
cale cu un amic, tot aşa de curăţat ca el. Angajează pe 
Caruso pentru un concert şi semnează, dar cu condiţia că - 
asta era cu trei luni înainte - are drept, cu o lună înainte, să 
renunţe la concert, plătind o sumă oarecare, nu prea mare, 
dealtfel. Tipăreşte afişe, anunţă la gazetă şi pune în vânzare 
biletele - dar aici să vezi abilitate - cu un preţ abia dublu 
decât la orice concert obişnuit. Nu pune însă în vânzare 
decât vreo cincizeci de bilete, iar restul le plasează pe sub 
mână, cu preţuri de şase-şapte ori mai mari. Şi, bineînţeles, 
se vând toate. Cu o lună înainte însă, anunţă pe Caruso că 
renunţă la concert, plăteşte despăgubirea şi dă de ştire la 
gazetă că nemaiavând loc concertul din ziua cutare, 
persoanele care au cumpărat bilete sunt rugate să se 
prezinte la agenţie să li se restituie banii. Adică atât cât era 
scris pe bilet. Restul l-au băgat ei doi în buzunar. Nici 
justiţia n-a avut nimic de zis. Zice că un ana trăit larg la 
Paris din ce-a câştigat din afacerea asta. Când îţi spun că e 
un tip... 

Colonelul e foarte amuzat şi eu fac mult haz ca să-l 
antrenez. 


— Dar lui văru-meu? Ce crezi că i-a făcut lui văru-meu? Că 
mi-a spus-o şi pe asta. Era încântat când a auzit că 
Dinculescu mi-e văr. Într-o zi, iar îi crăpa buza de câţiva 
franci, acolo. Dar nu mai avea de la cine să împrumute, că 
împrumutase de la toţi. Barem de la Dinculescu luase de 
zece ori... Ei bine, se duce tot la el. Dar cu doliu la braţ şi cu 
o mutră deznădăjduită: „Dragă domnule Dinculescu, mi-ai 
făcut multe servicii şi-mi pare rău, căci nu vreau să crezi că 
abuzez de bunătatea dumitale. Dar uite, mi s-a întâmplat o 
mare nenorocire. Am primit chiar acum o telegramă - şi 
vrea s-o arate, dar Dinculescu refuză - că mi-a murit tata... 
Te rog, dă-mi doi-trei napoleoni, să dau şi eu o telegramă şi 
să trimit să cumpere un buchet de flori acolo...” Bietul 
Dinculescu, speriat, înduioşat, a scos imediat un bilet de o 
sută şi a început să ceară detalii... să întrebe ce vârstă avea 
bătrânul... de când nu l-a văzut, dacă a fost cumva bolnav. 

Dar după ce pleacă Grigoriade, găseşte telegrama „uitată” 
pe masă. Vrea s-o ia, să alerge după amicul nostru, când 
privirea îi cade pe text... şi ce citeşte? Un singur rând: 
„Dacă n-ar fi proşti, deştepţii ar muri de foame”. 

Grigoriade spune că pariase cu un amic că Dinculescu va 
„marşa”, ba că era sigur că va refuza să citească telegrama 
ticluită. 

Râd aşa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat. 

— Domnule, al dracului... straşnic tip. Ştiam şi eu câteva 
de-ale lui, cu femeile... 

— Ascultă şi cu femeile una bună... Cunoscuse, spunea el, 
la o recepţie la legaţie, o femeie splendidă. Şi cum o 
cucerise e o poveste. Nu ştiu cum făcuse rost de invitaţie la 
legaţie, se vede că era cunoscut din vremea când avea 
parale, dar acum n-avea cămaşă la frac. Ei bine, spunea că 
şi-a făcut un plastron din carton, pe care a lipit hârtie albă 
de lux. Şi aşa, era printre cei mai bine. Îi trece prin cap să 
facă partenerului de vizavi, la cadril, o farsă, dar să vezi ce 
farsă. Îi spune în şoaptă, în treacăt, în timpul dansului: 
„Încheie-te la pantaloni”. Bietul om să-i vie rău. Ştii... Ştii 


cum e fracul desfăcut în faţă, nici vorbă să ducă mâna. 
Făcea feţe-feţe şi-l treceau sudorile. După dans, când a 
văzut că şi-a bătut doar joc de el, a vrut să facă scandal, dar 
s-a terminat cu bine şi a râs toată lumea. Ei bine, domnule, 
îţi vine să crezi? cu gluma asta a cucerit femeia... una din 
cele mai bine femei de la Paris, nevasta unui consilier de 
legaţie cu nume mare, foarte bogat. 

Nimic nu mă interesează din flecăreala asta, mai mult 
pare-se ticluită din anecdote, dar ea îmi zugrăveşte de 
minune tipul meu, care îşi făcea un ideal din asemenea 
ispravă, şi erau toate din bagajul admiraţiei lui sincere. Mă 
gândesc în ce mocirlă te poate băga o femeie. Colonelul se 
amuza şi el cu simplitate, povestindu-le. Dar ardeam să vie 
la lucruri mai apropiate de mine. 

— A, eu ştiu o întâmplare a lui cu o femeie din Bucureşti. 

— Stai-stai, că şi asta e interesantă. Într-o zi, când femeia 
era la el în garsonieră, şi-l credea pe bărbatu-său plecat 
pentru trei zile la o conferinţă diplomatică, nu ştiu unde, ea 
se hotărăşte să rămână toată noaptea la Grigoriade, dar, 
pentru orice întâmplare, trimite acasă un plic desfăcut, ca 
din partea celei mai bune prietene - Madeleine o chema, 
zice el - prin care asta o roagă să vie să doarmă la ea, că-ie 
urât singură, căci bărbatul ei e plecat. Şi, sigură de această 
prietenă, cea mai bună a ei, nici nu o mai întreabă măcar. 
Trimite biletul cu indicaţia printr-un comisionar, să spuie 
cameristei să-l puie chiar pe măsuţa din dormitorul ei. 
Catastrofă. Bărbatul vine de dimineaţă de tot, îi face un 
scandal imens. Pasămite, el petrecuse toată noaptea chiar 
cu „cea mai bună prietenă” a nevesti-şi... Femeia, uluită, 
prinsă aşa în cursă, se stăpâneşte, nu spune o vorbă şi 
pleacă. Dar cum tipul vrea să divorţeze, ea îşi aduce aminte 
că mai are o prietenă, Madeleine, o roagă, o imploră pe ea 
şi pe bărbatul ei să declare că ea a scris scrisoarea şi, după 
destule peripeții, izbutesc să-l convingă şi pe bărbat de 
acest lucru, că voia nebunul să strice casa. 


Tot sufletul mi-a devenit alb ca pieliţa pe care o atinge 
termocauterul. Îmi închipui seria de complicităţi care s-au 
contractat pe socoteala mea. Cu Anişoara, cu bărbatu-său, 
cu servitoarea mea (ca să-mi puie scrisoarea la îndemână). 
Toţi ştiau... şi eu mă împăcasem convins şi fericit. 

Colonelul a mai povestit şi alte isprăvi, dar eu n-am mai 
ascultat nimic. A trecut, nu ştiu când, la alte chestii, a vorbit 
despre consilii de coroană, despre armament şi altele. Nu 
auzeam decât tonul lui, urcând şi coborând, ca şi liniile de 
întuneric de pe lături, fără să înţeleg nimic. Ca să nu prindă 
de veste, îi parodiam finalurile de frază. 

—... rege... răspicat... tată-său... „mie-mi trebuie un liceu 
militar”. 

— (scăzut) liceu militar... sigur... 

— Săptămâni... Anglia... alb... patru sute de mii... îţi vine 
să crezi? 

— (absent şi mirat, cu vocea uscată) Extraordinar! 

Simţeam că nu voi mai apuca ziua de mâine. Dacă aş putea 
să mă întorc, şi simţeam, material, că drumul vieţii mele o ia 
acum pe o perspectivă de judecăţi, ecouri de gazetă, ocnă. 
Că de pe acum nu mai sunt ce am fost. Dacă nu mă întorc 
însă, înnebunesc. 'Tot ce era în mine căpătase o viaţă 
exasperată, ca şi când un virus puternic rupsese ţesuturi 
abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ şi-l 
izbea în creier, ca un puhoi în mal. Tot ce fusese fericire, 
culoare şi lumină înduioşată în trecutul iubirii mele, acum 
deveneau motive de furie. Gândul că am „marşat” (vorba 
colonelului) făcea să-mi fiarbă mai mult sângele. Din trecut 
îmi veneau unele peste altele, ca peisaje şi momente diverse 
suprapuse în film, fragmente de scene, când eram nebun de 
fericire şi încredere. Avusesem îndoieli, care erau urmate şi 
anulate de scene verificatoare oarecum. De atâtea ori în 
trecut avusesem bănuiala că eram înşelat, interpretând o 
serie de gesturi şi momente într-un anumit sens. Dar 
privind altfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe 
atunci un joc de alb şi negru. O foaie era împărţită în 


romburi alăturate, albe şi negre. Uneori, când priveai, aveai 
impresia că sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar 
alteori, aceleaşi romburi erau goluri cu muchii adâncite. 
Lucruri pe care le interpretasem într-un fel, le înţelegeam 
acum altfel. Când n-a vrut să plece la ţară, când a vrut mai 
ales să vie de la ţară, deşi el era acolo (eu am crezut atunci 
că o plictiseau toţi şi că vrea să fim noi amândoi, acasă; iar 
acum înţeleg că probabil era geloasă şi că se certase cu el), 
când mergeam la teatru, când nu şi-a mai vorbit cu 
Anişoara, când mi se dădea şi când nu mi se dădea. Pentru 
tot trecutul acesta, aş fi vrut acum o explicaţie care să 
răsucească totul, o răfuială înnebunitoare. 

Intram, ca printr-o poartă, în Cheile Dâmbovicioarei, în 
spărtura cărora era întuneric răcoros şi deplin, căci luna nu 
mai răzbătea. Erau luminate, ca de o candelă, numai sus de 
tot, ameţitor, stâncile şi muchiile de creastă cu brazi 
singuratici. Pe tot drumul de la Rucăr, n-am întâlnit nici un 
trecător şi iată acum în defileu câţiva inşi într-o căruţă par 
diavoli, de neaşteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dându-se la 
o parte, până în şivoiul urlător, de parcă ne pândesc. 

Din cauza apei nu mai putem vorbi şi tovarăşul meu de 
drum tace şi el. Eu fac planul cum să reviu în sat, după ce 
mă despart de colonel, ca să mă întorc la Câmpulung. Voi 
promite o avere vizitiului ca să întoarcă numaidecât cu 
mine, până întâlnim altă trăsură. Pot să mă dea, dacă vor, 
dezertor. Până când nu s-a luminat încă de ziuă, trebuie să 
se hotărască, să se sfârşească totul. Restul pe lumea 
aceasta nu are nici o importanţă. Colonelul şi-aprinde iar 
ţigara şi, la lumina roşiatică a chibritului, mă priveşte lung. 

— Ce ai? Nu ţi-e bine? Nu mai pleca la drum fără manta. 
Sau ia-ţi cu dumneata şi un veston mai gros. 

Îmi aduc aminte că dimineaţa trecusem pe acelaşi drum, 
uluit de soarele şi de mirosul dimineţii de munte, fierbând 
de nerăbdare să ajung mai repede, căci îmi cerea să viu 
negreşit şi gândeam că suferă fără mine. Ieri credinţa asta 
că „suferă fără mine” îmi dădea o beţie înduioşătoare, iar 


azi amintirea acestei încrederi îmi provoacă greață, de mi 
se strâmbă buzele. Şi, cum bate la un organism bolnav 
pulsul, cu atât mai tari erau zvâcnirile de silă, cu cât mai vii 
fuseseră bucuriile. 

Ah, mascarada când sărbătorisem doi ani de la căsătoria 
noastră. Invitasem la Flora, care era pe atunci cel mai 
căutat restaurant de petreceri, peste douăzeci de prieteni, 
perechi tinere, care duceau viaţă „mondenă”, de asemeni şi 
câţiva colegi şi fete care erau încă liberi. Eram fericit ca un 
copil. I-am făcut ei dar un inel de preţ, masa era încărcată 
de flori şi cristaluri, s-a băut şampanie până în zorii zilei. 
Toţi mă priveau cu duioşie şi oarecare invidie. Ah, aş vrea să 
cadă o stâncă din peretele ăsta al defileului, să mă 
strivească, pentru că înţeleg că privirile erau mai mult de 
ironie, pentru că desigur se vorbea de pe atunci de amorul 
nevesti-mi, pentru că, radios şi înduioşat, jucam un rol 
nesfârşit ridicul. Va trebui să alerg în noapte până or plesni 
caii, dar să-i găsesc culcaţi, alături pe sofa şi să mă răfuiesc 
cu ei. 

Îmi amintesc şi de începutul toamnei, când era însărcinată 
şi nu voia să aibă copil, iar eu eram nebun de bucurie, îi 
sărutam, cu ochii în lacrimi, mâinile, o rugam să nu facă 
nelegiuirea de a înlătura, realizată, îmbrăţişarea noastră. 

Pe patul alb înflorit, al sanatoriului, unde o dusese voinţa 
ei îndârjită, sărutam pe umeri, pe braţele albe, pe sâni, 
trupul care avea să-mi dea un suflet din sufletul meu, smuls 
din femeia cea mai dragă. Ea nu vrea şi eu ţineam, făcând 
un exces de zel ridicul, să aibă un copil care probabil nu era 
al meu... Aş vrea să fiu biciuit până la sânge, să fiu călcat în 
picioare. Când ea vrea să mă cruţe... căci al lui era desigur 
copilul... (de ce nu l-a avut din primul an cu mine? pentru 
că o legătură cu un amant presupune imprudenţe, acum 
înţeleg). Probabil că au început de când s-au cunoscut. Cu 
strângeri de mână prelungite, cu pipăiri pe sub masă, cu 
potriviri de vizite la prieteni comuni... 


— Gheorghidiule, uite că am ajuns... Ştii ce zic eu? Caii 
sunt obosiţi rău, că au călcat azi peste şaizeci de kilometri, 
iar drumul în munte nu e lung, vreo cinci kilometri de la 
biserică, dar e greu, pieziş, şerpuieşte pe coastă numai. 
Rămâi până mâine la Dâmbovicioara. Găseşti un pat, fie la 
batalion, fie la aprovizionare. Vorbeşti cu ofiţerul de 
serviciu. Poate rămâi chiar la el. Ca să pleci singur în munte 
e pericol şi de dihănii. 

— Domnule colonel, v-aş ruga... aş vrea să fiu încă în 
noaptea asta... 

— Băiete, sunt prăpădiţi rău caii... Ce zici, Vasile? 

— Rău, domnule colonel... credeam că nu mai ajungem... 

Trăsura s-a oprit în faţa unei prăvălii şi coborâm amândoi. 

— Spune-i căpitanului Dimiu să fie cu băgare de seamă 
mâine, că-mi miroase a inspecţie... Nu ştiu ce vor cei de la 
corpul de armată. Dacă n-o fi nimic, poimâine să vii să-ţi 
dau o permisie de trei zile, ca să-ţi vezi nevasta la 
Câmpulung. 

Cum mă despart de colonel, alerg după Vasile, într-o curte, 
în care a intrat, uruind de pietre, trăsura. 

— Ascultă, Vasile, ai zece poli de la mine dacă te întorci 
acum cu trăsura la Câmpulung. 

— Domnule sublocotenent... 

— Până la Rucăr, Vasile. 

— Domnule sublocotenent, nu merg caii... 

— Schimbă-i... ia alţii... 

— Domnule sublocotenent, sunt caii regimentului... intru-n 
puşcărie... 

— Vasile, îţi dau douăzeci de napoleoni... Poţi cumpăra o 
pereche de cai de trăsură. 

— Domnule sublocotenent, asta e un fel de dezertare, mă 
nenorociţi. Nu se poate... Mai bine merg să vă duc la 
domnul ofiţer de serviciu. 

— Lasă-mă în pace. 

Sunt acum singur în mijlocul cătunului de munte. De jur 
împrejur, culmi cu creste de piatră, înălțate drept, 


încălecate, cât poţi întinde pe pământ gândul. Rupturi de 
stânci, şivoaie, păduri, prăpăstii, poteci întortocheate. 
Lumina de lună dă peste tot o impresie dură de veşnicie. Şi, 
la peste treizeci de kilometri, fără ca eu să pot ajunge acolo, 
pe un aşternut molatic de sofa, trupul nevesti-mi şi al 
amantului ei, încolăcite ca ale pisicilor dormind... Mai sunt 
două ore din noaptea asta, atât de eternă şi calmă în afară, 
şi cu atâtea viziuni de sânge şi întuneric în mine. M-am 
oprit să mă gândesc pe o bancă de mesteacăn, făcută de 
trupă ca să înfrumuseţeze cantonamentul. Înţeleg că nu voi 
mai putea fi la Câmpulung până în zori. Îmi spun că trebuie, 
acum, când ştiu totul, să am tăria să aleg alt prilej. Dar nici 
pe loc nu pot sta până la ziuă. Trebuie să mă mişc. E în 
mine o fierbere de şerpi înnebuniţi. Plec pe drumul din 
pădure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici cruci 
albe, neîngrădit parcă, aşa pe coastă, las bisericuţa cu turla 
galbenă sub lună (de unde atâţia morţi aci?) şi urc drumul 
lucrat de soldaţi, care se deosebeşte greu. De la o vreme 
merg prin pădure, fără să mai văd nimic, fără să ştiu dacă 
luna a apus sau dacă e împiedicată de copacii deşi să 
răzbată până la mine. Urc mereu, repede, gâfâind şi iar 
oprindu-mă. Când scap de întunericul pădurii, şi întunericul 
dinafară a devenit apos parcă... E mai şters, se pregătesc 
zorile. Căsuţa Ioanei, unde stau, e retrasă spre stânga, la 
vreo douăzeci de paşi de frontieră. Dealtfel nu sunt zece 
case, toate cu prispă, împrăştiate pe dâmburile acestea 
mici, acoperite cu păşune, şi sunt mai curând legate de 
casele de dincolo decât cu cele din ţara românească. Acum 
e în jurul meu o ceaţă viorie, aproape violetă, ca în cel mai 
modernist tablou. Pe urmă, în stânga, aproape de cătun, 
Piatra Craiului, care mi-a părut totdeauna - dominatoare 
cum e şi singură - o imensă catedrală de piatră violetă, 
începe să-şi lumineze cu aur creasta cu şapte turnuri în 
linie. 

Alergarea asta de cinci kilometri, în urcuş, m-a istovit şi 
mi-a făcut bine. Mă trântesc pe patul acoperit cu pături, 


îmbrăcat, cu faţa înfundată în pernă. Trupul, de la gât în 
jos, mi-e din pietroaie. 

A doua zi e numai soare alb şi verdeață vie pretutindeni. 
Ceasul cu brățară, de campanie, îmi arăta 11 şi jumătate. 
Mi-e gura uscată, obrajii parcă scorojiţi, ochii bombaţi în 
pleoape. Ocolesc cu gândul ce a fost ieri, cum aş ocoli o 
locuinţă contaminată. Dumitru, lung şi zănatic lucrat, îmi 
toarnă cu căldarea apă rece de mă răcoresc, gol până la 
brâu. Sunt un bolnav care a suferit tăieturi, injecții, masaje; 
acum mă simt mai bine, dar cred că orice gândire precisă 
mi-ar face rău, ca unui trup bandajat o atingere sau o 
mişcare greşită. Trec peste comicăria de tranşee care îmi 
înconjoară casa ca o potcoavă şi cobor în vatra taberei, 
unde sunt bordeiele trupei. 

— Don sublocotenent... 

— Ce e, mă ţigane? 

— Don sublocotenent, trâi-v-ar Dumnezeu... faceţi ceva şi 
cu mine... 

— De... mă! 

— Daţi-mi drumul de aci... 

— De, mă Vărarule, ştiu eu? n-ai văzut ce a spus domnul 
căpitan? Să vedem ce mai zice şi azi. 

Văraru, ţigan ca de patruzeci de ani, pletos şi cu mustaţa 
ca vrabia, neagră, a fost încorporat, mi se pare, mai mult în 
glumă. L-o fi întâlnit vreun ofiţer, l-a întrebat dacă a făcut 
armata şi l-a adus la regiment. Nimeni nu prea ştie cum a 
ajuns la compania noastră. 

— Don sublocotenent, să trăiţi, am trei copilaşi, n-au ce să 
mănânce. Aşa sunt, şi arată cu palma de la pământ. 

— Să-mi spui când o fi domnul căpitan. 

Sublocotenenţii Haranoiu şi Mitică Rădulescu sunt miraţi 
când mă văd. 

— Dar era vorba să fii la Rucăr, dragă...? 

Le spun că m-a întors colonelul şi că se aşteaptă o 
inspecţie. 


Au amândoi „alpenstockuri” frumos lucrate de către 
ordonanţe şi acum sunt cam la plimbare în dimineaţa asta 
însorită. Plutonierul Neagu ne iese înainte şi ne invită pe 
toţi la singular: 

— Domnule sublocotenent, poftiţi şi dumneavoastră. 

— Unde, Neagule? 

— La compania a 12-a. Au prins soldaţii nişte iepuri azi- 
noapte şi am făcut şi noi o mică petrecere... Mâine e ziua lui 
Marin Dumitru, plotonierul de la a 12-a. Poftiţi să luaţi o 
gustare. 

Sub un umbrar de crăci şi frunze, e o adevărată cârciumă. 
Au un violonist şi un diblar, care cântă şi din gură. Mai 
întâlnim şi alţi ofiţeri, care gustă cu condescendenţă de pe 
farfurioarele cu friptură şi din paharele groase, aburoase, 
cu vin roz. Un plutonier se apropie de mine. 

— Domnule sublocotenent, ce ziceţi? când om pleca de 
aici? 

— De, mă Vasile, ştiu eu... Vădcă nu e rău nici aici, şi arăt 
cu privirea cârciuma. 

— Domnule sublocotenent, avem şi noi neveste şi copii. 

O durere amorţită mă înjunghie între coaste, dar lăutarii 
cântă mereu. Când, dau iar cu ochii de Văraru. 

— Domnule căpitan, ce facem cu Văraru ăsta?... Îl mai 
ţinem? 

Văraru a priceput şi se apropie, spre bucuria ofiţerilor, pe 
care-i amuză nesfârşit cu răspunsurile lui nemilităreşti. 

— Ce, mă, vrei să pleci? Tu nu vezi ce tânăr şi voinic eşti? 

— Nu sunt, domn căpitan, să trăiţi... Sunt bătut de 
Dumnezeu, şi e gata să ne arate o hernie, în hohotele de râs 
ale tuturor. 

— Te facem capural, mă Vărarule, încearcă unul să-l 
parodieze... Când te-oi duce acasă, se sperie ţiganii tăi. 

— Mă faceţi... păcatele mele... că eu n-am făcut militărie... 
nu ştiu nimic. 

— Ascultă Vărarule, cum îl cheamă pe rege? 


Văraru nu poate pronunţa niciodată „Ferdinand” şi acum 
refuză, izmenindu-se ca o fată: 

— Da lăsaţi-mă, dom locotenent... Că dacă nu-s militar... 

Ofiţerul se înfurie: 

— la ascultă, mă ţigane, ce? noi glumim aici?... ei, al 
dracului: „drepţi”! 

La strigătul crispat al ofițerului, omul îngheaţă, luând o 
poziţie aproape soldăţească, pe urmă comanda tună: 
Culcat... drepţi, culcat... drepţi. Şi Văraru se trânteşte şi se 
ridică de la pământ în măsura comandei, ca o broască 
automată. 

— Văraru, cum îl cheamă pe majestatea-sa regele? 

Prăpădit rău, răspunde din suflet şi fără să privească pe 
nimeni: 

— Să trăiţi, pe domnul... rege îl cheamă Lisandru. 

E un hohot general de râs. Cel mai frumos nume i se pare 
lui Văraru acesta de Lisandru şi-l dă bucuros regelui, când 
nu poate şti numele adevărat. 

— Cum Lisandru, mă? Vezi că la noapte faci trei schimburi 
de planton. 

— Îl cheamă pe regele... pe regele, îl cheamă „don colonel 
Lupaşcu...” strigă disperat Văraru de frica serviciului. 

E singurul nume oficial pe care l-a putut reţine şi-l dă în 
extremis tuturor pentru că probabil socoate că, fiind cel mai 
înalt, e cel mai aproape de al regelui, dar pare că ştie că nu 
e chiar al regelui. 

— Domnule căpitan, dar în definitiv ce facem cu el? 

— Eu ştiu? să-i dăm drumul... Dar n-are nici un fel de act... 
nu poate dovedi că a trecut de treizeci de ani... 

Îl ţinem să-l facem lăutar. 

Intervine camaradul Popescu, flăcăul, surâzând: 

— Dă-l dracului, domnule căpitan, că are patruzeci de ani 
bătuţi. Şi nici nu ştie să cânte, că e lăieţ pădurar. 

Căpitanul ne asigură că mâine-poimâine îi dăm drumul. 

— Gheorghidiule, un bilet de la amicul tău Lajos. Toţi 
camarazii urmăresc cu interes prietenia mea cu ofiţerul 


ungur, care comandă compania de acoperire a vămii. 

Mă invită, ca de obicei duminica şi sărbătoarea, pentru 
după-masă, către ora patru, la o partidă de popice şi de 
halbe de bere, cu vameşul lor, cu vameşul nostru, cu 
poliţaiul de frontieră şi cocoanele lor. Sunt petreceri 
inimoase, cu râs mult, cu glume straşnice. Căpitanul mă 
sfătuieşte, cu o autoritate potolită, să renunţ azi la această 
petrecere. „Să treacă inspecția asta.” 

Are dreptate. Am azi mult mai multă nevoie să stau liniştit. 
Fraza „să treacă inspecția asta” răsună iar cu ecouri, în 
golul gândurilor mele. Dacă „mâine” e trecut?... Simt un fel 
de creştere dureroasă în mine, de parcă m-aş ridica în 
vârful picioarelor. 

După masa de la popotă, pe potecă, peste tranşee, mă duc 
să mă culc acasă. Dar cum rămân singur între pereţi, se 
redeşteaptă în mine gândurile ca stafiile. Dacă Grigoriade 
pleacă luni dimineaţa, nu voi mai putea avea niciodată acea 
certitudine, care singură ar pune capăt - într-un fel sau 
altul - iadului sufletesc în care mă zbucium. Gândul plecării, 
cu fiecare ipoteză nouă, se încinge în mine ca un foc. 
Îngrozit, mă scol din pat şi hotărăsc să mă duc la prieteni. 
Sunt doi sublocotenenţi, care locuiesc amândoi într-o odaie 
mare cu două paturi. Joacă domino. S-au dezbrăcat de 
vestoane, şi-au scos bocancii. Se păcălesc unul pe altul şi 
jubilează zgomotos. Intru şi eu al treilea. Fac sforţări 
disperate să mă angrenez jocului şi dispoziţiei camarazilor 
mei. Haranoiu îşi aşează plăcile. 

— Să ştiţi că dacă vă bat în partida asta, am noroc. Mi- 
aprobă colonelul mutarea de la a II-a... Scap de Corabu. 

Căpitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului. 
Are o figură de inchizitor tânăr, cu faţa osoasă, cu mustaţa 
tunsă scurt, neagră. Şi-a înnebunit oamenii şi ofiţerii cu 
severitatea lui, chiar comandantul „cel mare” al 
regimentului, speriat de atâta disciplină, a scris că socoate 
că primul glonţ al companiei a Il-a va fi pentru comandantul 
ei. În batalionul nostru de oameni cumsecade şi necăjiţi, 


cum ne erau toţi ofiţerii, de păreau mai curând nişte dascăli 
provinciali cu ticuri şi nevoi, Corabu era militar cu studii 
severe la Viena. 

— Eu sunt mai generos, adaugă Săvulescu. Dacă voi 
câştiga, la sfârşitul lunii ne schimbă de pe frontieră... 
Mergem la R..., dansăm la iarnă şi ne revedem damele, 
fraţilor. 

Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicaţii în 
această lume? Eu ce să doresc, ce să izbândesc eu, dacă voi 
termina cel dintâi plăcile albe, cu jumătăţi şi puncte negre? 

Către patru după-amiază năvăli în odaie un gradat, care 
luă speriat drepţi: 

— Trăiţi, domnule sublocotenent... Poftiţi jos în tabără. 

— Toată lumea, mă băiete? Ori numai a 1ll-a? 

— Toată lumea. E ordin să echipăm oamenii şi să ridicăm 
posturile de pe frontieră. 

Încremenim cu toţii. 

— Să ridicăm posturile, băiete? 

— Aşa e ordin... până într-un ceas să fim gata. Au şi 
început să se adune domnii ofiţeri jos. 

Săvulescu a început să chiuie... să facă tumbe în 
aşternutul patului: 

— La R..., fraţilor... ne revedem damele. 

Chiuie şi urlă, Haranoiu nu-şi găseşte, de zorit ce e, 
bocancii. 

— Mă băieţi, dar dacă o fi război? întreb eu bănuitor. 

— Ce război, Gheorghidiule băiete, ce război? Ar fi venit 
ordin să retragem posturile de pe frontieră? sau dimpotrivă 
să le întărim? Acasă, băiete... Mergem la R... 

Coborâm în vâlcea, peste garduri şi fâneţuri, ca nebunii. 
Jos în vatra taberei, între bordeie, e mare mişcare. Ofițerii 
de la celelalte companii sunt nedumeriţi. Aflăm un lucru 
nou: e ordin să se împartă muniţia de război pe oameni. 

— Ce-are a face, explică unul. E mai uşor de transportat 
aşa, împărţită. 


E o lumină de după-amiază duminicală, cu soare care pare 
şi el mai curând la plimbare decât la lucru. 

Orişan scoate o foaie de ziar, scrisă numai pe o faţă, cu 
litere negre enorme. E o ediţie specială: Mâine la ora cinci 
după-amiază e convocat un consiliu de coroană. 

Răsuflăm uşuraţi... vom pleca de aci. 

În timpul acesta, depozitele se împart pe spinarea 
oamenilor. 

— Să ştiţi că s-a hotărât neutralitatea definitivă... Se 
retrag toate trupele. Uite pe căpitanul Dimiu. 

Pe potecă, greoaie şi masivă, silueta verzuie a 
comandantului de batalion se desenează ca a unui uriaş 
tihnit. 

— Hai să vedem ce e, că vine de la regiment. 

Şi-l întâmpinăm în grup, încă înainte de a cobori ca un 
cioban pe coastă. 

Scoate chipiul, se şterge de năduşeală şi pe mustaţa plină, 
blondă, şi apoi, cu mai multă spaimă decât solemnitate: 

— Domnilor, e război... şi m-a făcut maior. Ne arată pe 
umeri galonul lat. Acum staţi jos, aici pe iarbă, să vă dictez 
ordinul de luptă, şi iar, mânios, către un soldat care ascultă 
încremenit: Ce e, mă? du-te-n mă-ta de-aici... 

Nimeni nu spune o vorbă. Noul maior reia, după ce ne-am 
aşezat: 

— Domnilor, vă atrag luarea-aminte că e ordin de război... 
nu de manevre, ca altădată. 

Precizarea e de prisos. Cu picioarele înmuiate, ne-am 
înghesuit alături pe iarbă. A scos din buzunar un carnet şi 
dictează: 

— La ora 5 adunarea batalionului pe compănii, jos în 
tabără. 

La ora 51/2 se împart efectele de mobilizare. 

La ora 53/4 se împart, de fiecare om, două sute de cartuşe 
de război. 

La ora 6 batalionul III se pune în coloană de marş cu 
direcţia satul Dâmbovicioara, spre regiment. 


XX se încolonează pe şoseaua Vama Giuvala, în ordinea 
următoare: 

Batalionul III cu compăniile în ordine 9, 10, 12. 

Batalionul II cu compăniile în ordine 5, 6, 7, 8. 

Compania 9 constituie avangarda regimentului. 

Compania 11 la dispoziţia brigăzii. 

La ora 8 p.M. Regimentul se pune în mişcare cu direcţia 
Vama Giuvala.” 

Scriu, lungit în iarbă, acest întâi ordin de luptă al armatei 
române în războiul cel mare, pe o carte poştală, cu colţurile 
răsucite, luată cu cine ştie ce gând, singurul petic de hârtie 
pe care-l am. Mă gândesc cui să o trimit mai târziu şi mi se 
face în suflet un gol cât lumea, neaşteptat. Peisajul muntos 
are acum sectoare de umbre lungi crepusculare şi de soare 
viu. 

Maiorul face un efort de concentrare: 

— Cine comandă plotonul | de la a 9-a? 

Cineva dă numele meu şi mi se pare că nu mai e al meu. 

— Gheorghidiule, ai să fii diseară vârful avangardei; ştii să 
te desfăşori? Să-ţi alegi oameni zdraveni de patrulă. 
Domnilor, alegeţi din vreme patrulele de siguranţă pe 
flancuri. Şi acum, vă rog, treceţi la executare... Dumnezeu 
să ne ajute. 

Camil Petrescu. 

Cartea a doua. 

Întâia noapte de război. 

Timp de o oră e în tabără o învălmăşeală de neînchipuit. 
Plutonierii majori se împart în zece, aleargă de colo până 
colo, înjură, strigă, aruncă efectele de tot soiul în braţele 
oamenilor. Mi se pare că totul merge însă prea încet, că 
nimeni nu va fi gata la ora ordonată. O parte din oameni s- 
au aliniat pe companii în faţa bordeielor şi primesc, răcniţi 
pe nume de gradaţi, bocanci. Unii încearcă o veselie 
străpezită, la care alţii surâd ca nişte bolnavi. Gândul că la 
ora opt seara deschid focul, că în două ore, care totuşi vor 
trece, aşa cum au trecut de atâtea ori în viaţa mea, cum au 


trecut când aşteptam într-o gară, când aşteptam la birou, 
cum aştepţi după-amiaza o vizită, mă sfârşeşte ca o febră 
uscată. Faptul că voi năvăli, ca în cărţile de citire, împotriva 
unor tranşee înţesate de armată duşmană, că voi fi sub 
baraje de artilerie, mă uluieşte, pare scris de o mână 
nevăzută. 

De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărţile de citire s- 
au oprit la pagina de la 77 şi acum eu deschid focul. Mi se 
pare asta una dintre acele coincidenţe ciudate, mari cât un 
orizont. 

Ofițerii sunt toţi mult mai tăcuţi decât trupa. Căpitanul 
Floroiu, mic, blond, cu faţa lui îmbătrânită înainte de vreme, 
mă îndeamnă să las oamenii în grija plutonierilor şi să-mi 
fac bagajele. 

Mi se pare o enormitate, ceva absolut fără sens. 

Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar după primele 
cinci minute de luptă, voi mai fi oare în viaţă? 

— Nu se ştie, cine are zile scapă. 

— Domnule căpitan, voi scăpa la opt şi cinci, la nouă, voi 
trăi poate până la ora zece diseară... Dar crezi că vom mai 
vedea noi soarele de mâine? 

Tace înfiorat de gânduri şi, pe urmă: 

— Scrie vreo scrisoare, şi îşi urmează aţa gândului din el. 

Cui să scriu? Toţi ai mei s-au depărtat în clipa asta, efectiv, 
la zecile şi sutele de kilometri unde sunt. Nu-i voi mai vedea 
niciodată, ca pe locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai 
Sidneyului, despre care ştiu că există totuşi. 

Îmi arde întreg corpul, e un neastâmpăr al trupului care 
contrastează cu liniştea şi egalitatea imensă a gândurilor 
mele. Nu mai pot sta în loc, bănuind că diseară nu vom 
putea fi gata. Mă voi duce şi-acasă, în odăiţa mea, căci, deşi 
sunt înfrigurat şi grăbit, n-am ce face. 

În faţa casei, Ioana cu cei doi copilaşi ai ei s-au rânduit ca 
la intrarea în biserică, iar micuţii îmi strigă cu mânuţele 
căzute jos, cu glas înlăcrimat: 

— Să trăiţi, domnule... 


Încremenesc: „Să trăiesc?” Ce sens de început de veac are 
vorba asta acum...? 

Cum o să trăiesc diseară prin focuri de infanterie, prin 
lupte de baionetă, prin sute de explozii de obuze? Le dau 
bani şi ei îmi sărută mâna, aci în munte, în asfinţitul soarelui 
de vară. Niciodată n-am acceptat dovezi de acestea de 
respect şi prietenie. M-au jignit, dar acum îi strâng la piept 
pe copiii aceştia, ca pe nişte pui de pasăre. 

— Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Bagă de 
seamă! 

— Am şi încărcat lada, don sublocotenent. 

S-a iscat parcă, străin de mine, un fluid care îmi ia înainte, 
oriunde merg. Doar la cincizeci de paşi, dincolo, la ei nici un 
semn. E tot duminică şi după-amiază goală şi leneşă care 
stă în loc. 

—... dar au mai rămas lucruri... Ce facem cu ele? 

— Lasă-le Ioanei aici. 

— Nu puneţi bocancii? Cum o să rămâneţi aşa? 

Sunt îmbrăcat în aceeaşi bluză uşoară, pantaloni de 
raitcort şi ghete de şevro subţire, cu moletiere. 

Cum am fost ieri la Câmpulung. 

— Nu, Dumitre, rămân aşa. Până la ora zece e destul şi 
aşa... Îmi fulgeră o clipă prin minte să fug la Câmpulung, să 
am o explicaţie cu nevastă-mea. Risc cel mult să fiu 
împuşcat... Tot voi muri la noapte... 

Ce să-mi explice? Ce importanţă mai au pentru mine 
lămuririle ei? Tot ce a fost aseară, absolut tot, e parcă 
numai văzut şi înţeles de mine, nu şi simţit, aşa cum 
anestezia locală te lasă să vezi toată operaţia, să simţi 
izbitura şi tăietura bisturiului, dar să nu ai nici o durere. 
Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii şi deznădejdi, cu 
permise şi aniversări, care era şi lumea mea, m-am desprins 
odată cu camarazii mei - ca pe un vas nevăzut. De câteva 
zeci de minute, o parte dintre noi suntem morţi, efectiv în 
starea unor condamnaţi cărora li s-a respins cererea de 
grațiere, în ajun. 


Acum oamenii de aici, blestemaţii în uniformă, îmi sunt 
singurii aproape şi sunt mai aproape de ei decât de mama şi 
de surorile mele. 

Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, şi o altă problemă. 
Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aş vrea să existe pe 
lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de 
la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul 
meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o 
superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui 
pentru mine o limitare. Îmi putusem permite atâtea gesturi 
până acum, pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o 
verificare şi o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în 
infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de 
raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de 
realizare sufletească. O asemenea carenţă, de nereparat, ar 
fi fost şi o descalificare. Conştiinţa mea îmi permitea aseară 
să ucid, să mă judec deasupra legilor, pentru că nu aveam 
să-mi reproşez, în sistemul meu sufletesc, nimic, dar tocmai 
de aceea nu-mi permite laşitatea de a evita un pericol, pe 
care soldaţii cei mulţi nu-l puteau evita. Lipsit de orice 
talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, 
nu m-aş fi putut realiza - şi am încercat-o - decât într-o 
dragoste absolută. M-am înşelat o dată, aş mai putea încă 
încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la 
început chiar, faţă de femei, prin nici o lipsă în organismul 
sufletesc. 

Mă grăbesc spre magazia de armament să număr 
cartuşele, dar e de prisos, căci debandada e din cale afară 
de mare. Impresia asta de improvizat îmi dă o nelinişte de 
panică. Alerg fără rost în toate părţile, în bâlciul ăsta de 
oameni, care diseară vor juca, fiecare în parte, tragedia pe 
care era s-o joc doar eu aseară. 

Doi soldaţi de la aprovizionare umblă, de colo până colo, 
pe cărăruie, cu câte un sfert de bou pe umeri. 

— Domnule sublocotenent, ce facem cu carnea asta? 

Râd galben. 


— Cine mai vrea să mănânce, mă?... Cine o să aibă chef de 
mâncare mâine, chiar dintre cei ce vor mai trăi? 

— Dom sublocotenent, dar ce să facem cu ea? 

— Aruncaţi-o. 

Se întunecă înfiripat şi timpul trece fără ca nimeni şi nimic 
să-l poată opri. Îmi ard buzele. 

În odăiţa popotei, comandantul companiei, cu ceilalţi doi 
ofiţeri de la companie, iau ca gustare chiftele prăjite (gătite, 
în gândul celui ce le-a frământat acum o oră, pentru altfel 
de oameni şi altă seară) şi câte un pahar de vin. 

— la şi dumneata ceva... mai prindem niţică inimă. Şi... 
cine ştie ce se mai întâmplă diseară. 

Nu simt nici o nevoie, nici o dorinţă, şi orice încercare, fie 
şi de a mânca numai, ar strica plinul unui cerc. 

— Cât e ceasul? 

Şi întrebarea halucinantă, acum, parcă picură în suflet. 

— Şase fără cinci. Mai sunt cinci minute. 

— La companie. 

Încep şuierături, oamenii se încolonează cu zgomot de 
bidoane, arme şi lopeţi. Încă mai sunt strigăte: „Niculae 
Fira... Niculae Fira... vino de ia mantaua lui domn plotonier 
major”. Înserarea abate şi pe cei care mai făceau glume. 
Coborâm şchiopătând pe alt drum, un drum de bolovani, 
decât cel străbătut de mine aseară. Nimeni nu mai scoate o 
vorbă. Jos ne aşteaptă celălalt batalion, gata încolonat. Sunt 
peste toată valea, în înserare, numai grămezi şi siluete 
mute de soldaţi, ca o turmă cenuşie. 

Mă cheamă colonelul, care a rămas comandant titular al 
regimentului. Caută să-şi stăpânească dezarticularea, prin 
formule reglementare. Sunt de faţă şi cea mai mare parte 
din ofiţeri. 

— Va să zică eşti vârful avangărzii? Auz că te cunoşti cu 
comandantul companiei din vamă. Uite ce faci. 

Mi se pare de necrezut că mie mi se spune asta. 

— Trimiţi doi oameni ca să se apropie de bara vărgată... 
grănicerul nostru va cere foc finanţului ungur. În clipa 


aceea, cei doi oameni sar la el şi îi pun baionetele în dreptul 
gâtului, strigându-i să tacă. Dacă ţipă, îl străpung. 

— Dar dacă... 

— Taci. Locotenentul locuieşte la vamă? nu? Cu patru 
oameni pătrunzi la el, cu armele întinse, şi-i explici că s-a 
declarat războiul, că nu-i facem nimic dacă se predă. 
Ceilalţi oameni năvălesc în cazarmă, apoi. Şi, către 
căpitanul Floroiu: Dumneata, fireşte, vii imediat după el şi 
înconjuri cazarma. 

Pornim. Din cauza muntelui, s-a întunecat de tot. Ajung în 
şoseaua cea mare, cu regimentul după mine, şi mă opresc. 
Un ofiţer de legătură îmi spune că s-a contramandat 
ordinul, că va trece înainte regimentul XR, vecin de 
brigadă. 

Încerc să pun orânduială între oamenii care se grămădesc 
unii într-alţii. 

— Cum te cheamă, băiete? 

Mormăie ceva zdruncinat, de neînțeles. 

— Dar tu cine eşti...? în ce grupă eşti? 

— Nu... nu... eu... să... 

Au trupuri de găini, moi. Îi mişc cu mâna din loc în loc şi 
rămân unde îi pun, sleiţi. Dealtminteri şi vocile ofiţerilor 
parcă şchioapătă. În jurul nostru, dincolo de cei cinci paşi 
până unde vedem, cine ştie ce prăpăstii de moarte, ce scene 
de bestialitate, ascunde noaptea asta, atât de neagră că nu 
se poate deosebi nici o siluetă măcar. N-or fi început alţii 
lupta? Dac-au pornit în acelaşi timp cu noi, şi ei, din 
întuneric? 

Sunt fericit că nu mai atac cel dintâi şi mă trântesc jos în 
iarba caldă încă de soare. 

Mă gândesc la măcelul care va fi peste 30-40 de minute. 
Cranii sfărâmate de paturi de armă, trupuri străpunse şi 
prăbuşite sub picioarele celor care vin din urmă. Facle şi 
urlete. Explozii de obuze care să doboare rânduri întregi. 
Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic 
rana care-mi va sfâşia trupul. Şi un gând stăruie, plutind 


peste toate, ca o întrebare: pentru mine anume cum va fi? 
glonţ... baionetă sau explozie de obuz? 

„XX înainte...!” E o poruncă venită din om în om. Ridic 
oamenii ca pe bolnavi şi pornim pe şoseaua care nu se mai 
vede albă. Singura apărare în noapte îmi sunt tovarăşii, 
suntem ca nişte călători atacați de lupi şi trebuie să ne 
apărăm spate în spate, căci oriunde, de jur împrejur, e 
moartea de fier şi gloanţe. În clipa asta încă, putem fi 
surprinşi. Regulamentul cere patrule la câteva sute de 
metri pe dreapta şi pe stânga. Numesc oamenii, dar nimeni 
nu se desprinde. Alerg şi îi zgudui, trimiţându-i în noapte, 
dar nu se duc, sleiţi, decât trei paşi şi continuă să meargă 
apoi târât, alături de noi. Renunţ... Fie ce-o fi. 

Într-un tablou străin, în golul minţii, văd în clipa asta 
limpede şi departe de ai mei pe nevastă-mea, amantul ei, 
dar n-am timp să mă opresc, să-l fixez, ca să privesc. 
Bucuriile şi minciunile lor sunt puerile faţă de oamenii 
aceştia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece 
minute, alţii mâine, poimâine, săptămâna viitoare. Dintr-o 
dată, din noaptea dinaintea noastră, unde e viaţă şi mişcare 
cu oameni, din care noi nu vedem şi nu ştim nimic, ca o solie 
dintr-un gol, din bezna unei odăi întunecate, s-aude o 
răpăială de focuri plesnite de armă. E singură în tot 
cuprinsul lumii. E originară ca întâiul om pe pământ şi nu o 
voi uita până la sfârşitul vieţii, niciodată. Parcă o morişcă 
mare, de Moşi, s-a învârtit repede, dar sunetul, mă întreb, 
la ce corespunde în noapte, acolo, cine a tras, cine a căzut? 

Zarurile au fost aruncate. 

Compania şi, bănuiesc, tot regimentul s-a întors răsucit în 
loc, de spaimă, şi oamenii sunt gata de fugă. Urlu scos din 
minţi la gândul goanei nebune, care ar fi mai rea ca 
moartea: „Pe loc, staţi pe loc!” 

Se opresc toţi, sfârşiţi, căci nu au voinţa să fugă şi după 
câteva clipe reluăm marşul, târât ca după mort. 

Identific, după dâmb şi după ocolul şoselei, locul unde 
suntem. Fac socoteala aproximativă şi găsesc că avangarda 


regimentului XR a trecut sigur dincolo de vamă. Aşadar, 
evenimentul s-a consumat. Întâmplarea de vorbe şi cărţi a 
devenit piatră, stofă, aramă, o noapte anume. Am trecut 
dincolo, peste linia punctată, pe care am desenat-o zece ani 
în şcoală. 

— Uitaţi... uitaţi... 

Dinainte vine între două santinele, cu armele îndreptate 
spre el, un prizonier (nu mai încape îndoială). E plutonierul 
Bela Kiss, îl cunosc acum după pantalonii de dril alb. 

lată deci întâiul prizonier în acest război la care iau parte. 
Oamenii şi-au mai revenit puţin. Seara de cenuşă oarbă a 
devenit întuneric străveziu. Trecem şi noi prin vamă. Bara e 
ruptă, jos lângă ea e un mort. Un rănit e sprijinit pe 
genunchi de către un soldat. 

— Ce-a fost, camarade? întreb în treacăt. 

— O luptă scurtă... domnul colonel P B. E rănit de moarte. 
Uite-l. 

Aflu ceva mai târziu că, în momentul când a fost somată, 
santinela ungurească a ţipat, locotenentul Sigismund Lajos 
a ieşit în prag, a tras cu revolverul în direcţia grupului, aşa, 
în noapte, şi glonţul lui a nimerit în cap pe colonel, care 
venise în fruntea avangărzii. Pe urmă, după un schimb de 
focuri, ungurii au fugit cu toţii. Asta exista adineauri în 
noaptea neagră şi noi nu vedeam nimic, ca şi când n-ar fi 
fost aşa: cum nu văd nimic, de pildă, vizitatorii într-un 
simplu parc comunal. Mi se comunică din urmă că 
regimentul XR a luat-o la dreapta, că nu mai am pe nimeni 
înaintea mea, de parcă s-ar fi dat la o parte o perdea, şi deci 
să mă desfăşor în avangardă. E o imposibilitate. Iau o 
distanţă la o sută, două de metri înaintea companiei, dar 
patrulele nu se duc la mai mult de zece paşi de mine. 

Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în faţa 
mea cu 0 şosea, cu garduri, cu întuneric şi cu moartea 
plutind în toate. 

Avem de la începutul serii toţi baionetele la armă şi 
formaţia de luptă. 


Ordinul e să cercetăm tot ce întâlnim în cale. Mergem 
destul de încet, dibuit, şi cei din faţa mea sunt ca umbre 
închegate din întuneric. Ne aşteptăm la un atac scurt, prin 
surprindere. 

Întâlnim după un timp o casă pe stânga... are curte, cu 
gard înalt, iar înăuntru se văd lumini. Ne oprim, dau ordin 
oamenilor din faţă să sară peste gardul înalt, dar nu se 
mişcă nimeni. Sar eu ulucile, încurcându-mă în sabie, şi 
atunci vin şi ei după mine. În casa cu două odăi, în dreapta 
şi în stânga, sunt aprinse zeci de lumânări ca la mort şi o 
româncă, nouă parcă, se închină speriată. Cinci-şase copii 
stau lungiţi pe jos. Îi întreb dacă au fost unguri, unde sunt, 
iau trei-patru lumânări în buzunar şi pornim mai departe. 
Ordin din urmă vine să căutăm o călăuză. 

lată altă casă. E moartă şi ghemuită în întuneric toată. 
Batem în poartă. O femeie ne lămureşte că au fost ungurii 
chiar la ei, dar au fugit, lăsând în grabă, în bătătură, tot ce- 
au avut. 

Pe prispă e o arătare de om. 

— E bărbatul dumitale? 

— Da, e bărbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lăsat. 

— Nu-i nimic, merge cu noi, îl luăm călăuză. 

E cu pantaloni albi, cu cămaşă aspră, ţăran de ai noştri, şi 
opunerea lui deznădăjduită nici nu ne întârzie măcar. Îl 
luăm şi pornim înainte. 

Întunericul s-a făcut mai omenesc. Mă uit la ceas, e 
aproape zece seara. Aşadar, au trecut cele două ore - aşa 
au fost - şi suprapuse imaginii mele dinainte sunt 
surprinzătoare prin golul lor. 

Un pod, despre care ştim că e minat. Ne oprim. Ordin din 
urmă iar, să treacă o grupă neapărat şi fără întârziere. 
Oamenii şovăie, fireşte... 

— Bine, atunci trec eu. 

— "Trec şi eu, dom sublocotenent. 

E ordonanța mea... 

— Şieu. 


E caporalul Nicolae Zamfir. 

Trecem toţi şi nu se întâmplă nimic (tocmai a doua zi a 
sărit, sub o căruţă). 

O pădure mijită, mai mult ghicită, de o parte şi de alta a 
drumului, ne dă un soi de atenţie crispată, dar după ce 
trecem de ea şi ocolim un bot de deal, mereu cu baionetele 
înfipte în întuneric, priveliştea se deschide larg de tot, 
imensă, fantastică, de parcă suntem în pragul altei lumi. 
Totul coboară ca înspre o vale dulce şi vederea e înlesnită 
de zecile de focuri uriaşe care ard pretutindeni. Cât ajungi 
cu ochii, case ard cu vâlvătăi care luminează ca nişte înalte 
torţe. Ţinutul Branului întreg, înconjurat de munţi, apare 
astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grupuri de copaci 
care nu pot fugi de îmbrăţişarea focului. Sublocotenentul 
Orişan vine din urmă să privească şi el ridicarea şi căderea 
flăcărilor, care înalţă şi coboară cerul. Ard şi numeroase 
şire de paie, anume, se vede, ca să le lumineze lor - celor 
ascunşi în întuneric, aşezaţi cine ştie cum - venirea noastră. 
Voi pricepe mai târziu că întunericul e de neîndurat în 
război, pentru toată lumea. Oamenii s-au mai dezgheţat. 
Frumuseţea priveliştii şi gândul că, oricum, moartea nu vine 
din întuneric, de la doi paşi, ca ăl necurat, că duşmanul e 
abia jos în vale, că nu e o chestie de secunde, iar clipa nu e 
definitivă, ne mai linişteşte puţin. Pornim cu mai mult curaj, 
mai repede la vale, pe şoseaua de acum albă. 

Dar când ne apropiem de Bran, vedem cu spaimă că 
înspre noi înaintează, plutind larg, un vultur uriaş de foc, pe 
care nu-l poţi privi, ca pe discul soarelui. Batalionul întreg 
s-a trântit îngrozit în şanţurile şoselei şi aşteaptă sfârşitul 
lumii. Că s-a speriat e din pricină că la regiment nimeni nu 
ne-a arătat ce e o rachetă, iar că s-a trântit în şanţ a fost 
mişcarea cea mai indicată. 

Începe o răpăială de focuri care creşte şi descreşte, ca şi 
când ar fi pe un portativ în spaţiu. 

Înaintăm iar, când iată că pe şosea apar în lămurirea 
focului siluete omeneşti. În asemenea împrejurări toate 


siluetele sunt de duşmani. Ne apropiem şi vedem totuşi că 
sunt soldaţi din regimentul XR, care a pătruns în Bran 
ocolind şi dă o luptă de stradă. Ne oprim în lumina ca ziua, 
chiar în marginea târgului. Sunt atât de prins de belşugul 
de vederi şi de senzaţii dinafară, că nu am timp să-mi mai 
simt sufletul. Acum ştiu cum va fi. Mă uit la ceas, e miezul 
nopţii. Răpăiala de focuri amuţeşte din când în când, pe 
urmă creşte, dar nu se coboară niciodată de tot, ci urcă şi 
scade capricios ca ţâşnirea şi jocul apei din avuzul în soare. 
Trage cineva din noapte în noi şi aud primele gloanţe 
trecându-mi pe la ureche. Sunt ei, întâia dată de faţă. Voi şti 
mai târziu că toate gloanţele, mieunând, trec pe la ureche. 
Oamenii se aruncă disperaţi în şanţurile şoselei. Vâră numai 
capetele sub podeţele din dreptul cbselor, lăsând trupurile 
afară, ca nişte struţi. Îi strig pe nume pe câţiva din ei, dar e 
de prisos. Rămân în picioare pe şosea ca să learătcănue 
nimic, cum gustă părinţii din doctorie, ca să încurajeze 
copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate şi fac o sforţare, 
căptuşită. Gloanţele, e drept, vin rare, şi lovesc rupând din 
copaci, în praful din şosea, în gardul cbselor vechi care 
plesneşte rupându-se zgomotos. 

Din urmă vine pe lângă oameni căpitanul. Îl văd parcă 
acum din nou. E mic ca o fetiţă, cu mustaţa plină tunsă 
scurt, îmbătrânit de timpuriu. 

— Ce facem? 

— Aşteptăm ordine noi, de la brigadier. 

Coboară spre noi pe şosea, din târg, un grup. Gloanţe 
puţine, numărând parcă rar şi piuit, vin înspre noi, muşcând 
scurt din gard şi din praful şoselei. Ştiu atât de bine că voi 
muri în noaptea asta, încât mi-e absolut indiferent pericolul 
localizat. Găsesc chiar că n-ar fi deloc mai dezagreabilă 
moartea aci, decât în flăcări. 

Căci, iată, se aude o detunătură puternică, dar parcă nu în 
raport cu erupția de lumină şi fărâmături negre, pe care o 
produce. 


— Au aruncat podul, cu ai noştri, în aer, Gheorghidiule. Mă 
duc înapoi să văd se facem. 

Încerc să trag de picioare oamenii, care-s mereu cu 
capetele vârâte sub podeţe. Când, în sfârşit, au văzut cât de 
greu nimeresc gloanţele, şi-au mai venit în fire. 

Din târg, se aude acum un tropot ca de escadroane în 
galop pe şosea, înspre noi. Oamenii mei au sărit şanţul 
şoselei şi întorcându-se ca într-o arie, au început fuga. Sar 
în mijlocul lor, strig pe nume pe gradaţi, pe cei pe care-i am 
în faţă şi, scurt, cu răsuflarea suspendată, se opresc. 
Coboară iar în şanţ, cu baionetele întinse alături. 

Rămân singur în picioare şi aştept să văd ce vine. 

Ştiu acum că s-a apropiat, ca de fier nevăzut, clipa 
definitivă. 

Coboară spre noi, alergând, zeci şi zeci de oameni, cât e 
de largă şoseaua. Lumina flăcărilor e atât de albă, încât îi 
recunosc. Fac umbre negre lungite în praf. Sunt ai noştri. 
Întind braţele ca o barieră. 

— Staţii... ce e cu voi? 

Gâfâie zbuciumat, vorbesc fără să privească: 

— Ne-au prăpădit... ordin de retragere. 

Am îngheţat... e întâiul moment de groază acută pe care-l 
am şi răspund sâcâit, uscat, grăbit: 

— Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznădăjduit: 
Plutonul întâi ocupă şoseaua. 

Oamenii mei sunt la comandă, în mijlocul şoselei. 

Şi către grămada de zeci de fugari: 

— Intraţi în curtea asta. 

Oprirea în loc i-a mai calmat, ca un exerciţiu siluitor. Intră 
ca o turmă în ograda gospodărească, unde, dealtfel, sunt 
adăpostiţi de casă. 

Alt tropot pe şosea... alt grup, mai mare încă, vine din 
târg. 

Oamenii mei strigă acum singuri, încălziţi, când văd că 
sunt alţii mai slabi de înger ca ei: 

— În curte... în curte, pe dreapta. 


Al treilea grup, o companie întreagă cu ofiţerii ei, vine 
fugind îngrozită: 

— Loc, faceţi loc! 

Iles înainte, răcnind, cu sabia întinsă: 

— Staţi! 

Dar nu vor să asculte, zbiară numai: 

— E retragere... suntem cu domnul căpitan. 

Şi s-au oprit în aşteptare, cum pândeşte un om care vrea 
să scoboare, pe scara unei trăsuri. Îmi arată pe căpitan. 

— Domnule căpitan, unde plecaţi? 

— E retragere... ne-au prăpădit batalioanele. Şi îmi spune 
cu ce companie e. 

Cu vocea palidă, înălbit de această idee a fugii, îl lămuresc 
scurt: 

— Nu e nici un ordin de retragere... intraţi în curtea asta, 
şi le arăt o curte pe stânga. 

— Trebuie să trec. 

Urlu către ai mei: 

— Niculae Marin, băgaţi baioneta în cine vrea să treacă de 
voi. 

Înmuiat, căpitanul intră cu compania în curte, după casă. 

lar se face linişte. Din urmă nici un ordin, dar vine 
căpitanul meu, căruia îi explic situaţia regimentului vecin. 

— Noi nu intervenim? 

— Mi se pare că nu. 

Simt o bucurie de scurt zbor, ca şi când nu mai sunt scos la 
lecţie când nu ştiu nimic, de un profesor rău: 

— Aşteptăm aci? 

— Ce vrei să facem? 

Vine din urmă şi sublocotenentul Orişan, ca să vadă ce e. 
Gloanţele s-au rărit acum şi mai mult, răpăiala de focuri a 
devenit scăzută ca o cicăleală. 

Orişan are obsesii tactice: 

— De ce nu intervenim? 

— Nu ştiu. 


— Domnule căpitan, văd că şi artileria noastră e inactivă 
ca şi a lor. 

— E luptă de stradă... Ce să caute artileria? 

— Să tragă în rezerve... în noi. 

— Las-o mai bine aşa. 

— Ascultă, Gheorghidiule, hai noi în târg, să vedem ce e. 
Hai până la pod. 

— Haide... 

Căpitanul ne întreabă, nemulţumit: 

— Ce să căutaţi acolo? 

— Să vedem ce e. 

Apăsarea asta, de a nu cunoaşte ceea ce se întâmplă 
înainte, ştiu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, 
aşa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă 
sunt înşelat sau nu. 

Casele cu curţi mari sunt înspre marginea asta, mai 
aproape de felul românesc, dar au în faţă garduri înalte. Am 
luat călăuza cu noi şi mergem înainte. Mai vin din sus răniţi 
şi oameni care au părăsit lupta, iscând, în lumina focului, 
forme dedublate. 

Dintr-o curte suntem chemați. 

— Cine sunteţi? 

— Din XX... dar dumneavoastră? 

— Comandantul lui XR... Care-i situaţia? 

— XX e încolonat pe şosea... două companii ale 
dumneavoastră sunt înapoi într-o curte. 

— Faceţi-le rezerve, întăreşte Orişan. 

Suntem acum de-a binelea în târg şi lumina a coborât. 

La o mică răspântie, în faţa unei brutării, pare-se cu masa 
goală de pâine în afară, câteva umbre... Încremenim pe loc. 

— Cine-i? Stai! 

Nici un răspuns, umbrele au dispărut. 

— Gheorghidiule, revolverul tău e încărcat? că eu n-am 
nici un cartuş. 

Revolverul meu... Îmi vine în minte toată întâmplarea de la 
Câmpulung, cum i s-ar aminti unui bolnav că a delirat. Caut 


în buzunar şi nu găsesc nimic. 

— Nu-lam, cred că l-am pierdut. 

Şi ne întoarcem la ai noştri. 

Au scăzut focurile mari şi impresia e poate din cauză că şi 
lupta s-a domolit. Găsesc un grup întreg de ofiţeri din XX, 
veniţi dinapoi. Sunt toţi cu sufletele îndoite. 

— Cine ar fi crezut? aruncă unul şi toţi tac gândind la fel 
abătut. 

Mai discutaserăm între noi la popotă şi eu fusesem în 
discuţie ceea ce se numea pe atunci un 
„antiintervenţionist”. Pesimismul meu e şi mai greu acum, 
iar purtarea mea în astă-noapte, destul de desprinsă, îmi dă 
un fel de obiectivitate, parcă ştiinţifică, atunci când spun: 

— Am impresia că mâine vom lupta în jurul Rucărului. 

Căpitanul micuţ şi prea gânditor întreabă cu teamă: 

— Crezi că ne vor ataca? 

— Socot că da... Azi au fost surprinşi, dar dacă primesc 
întăriri, nu văd de ce nu ne-ar ataca. 

Ofițerii mă aprobă cu privirile grele şi obosite, cu 
gândurile aiurea. 

Noaptea scurtă de vară e pe sfârşite. Focurile s-au stins 
târziu, ca după o serbare de noapte, şi acum întunericul se 
strânge, fără să se facă opac. 

— Cum vom putea sta mâine aşa pe şosea? Ce facem? 

— Hai la compănii şi om vedea. 

Oamenii mă întreabă şi ei ce facem. Suntem neliniştiţi, căci 
dacă ne apucă ziua, aşa încolonaţi pe şoseaua albă, suntem 
pradă sigură mitralierelor. În târg e aproape linişte şi 
liniştea asta, când ştim că toţi ochii sunt deschişi ca ai 
şerpilor în umbră, că şi ceilalţi aşteaptă poate, ca şi noi, e 
mai grozavă ca lupta. 

Începe să se alburească întunericul care-şi pierduse toată 
puterea. Acum oamenii, cenuşii şi ei, nu se mai disting 
deloc. 

Soseşte din urmă colonelul, greoi şi masiv. 

— Gheorghidiule, vino cu oamenii după mine. 


Vrea să sară gardul unei grădini, dar gardul se prăbuşeşte 
sub greutatea lui. O iau la fugă după el, şi oamenii după 
mine, peste răsaduri de varză albăstrie şi de morcovi. 
Ghetele subţiri de şevro se încalţă cu pământ ca nişte 
galoşi. Om de cincizeci de ani, colonelul aleargă cu paşii 
mari, care fac să sară pământul fărâmiţos în dreapta şi în 
stânga. Mă întreb în fugă, dacă toţi oamenii au baionetele 
puse. Toată priveliştea cu linii subţiri, desenate ca în 
estampele japoneze, în zori a devenit viu liliachie. Înţeleg că 
vom înconjura târgul ca să dăm un „atac de flanc”. Călcăm 
prin albia unui pârâu până la genunchi, dar nu simt nici 
urmă de umezeală. Îmi trec limba peste buzele arse ca deo 
spuzeală. Intrăm într-o livadă şi după ce am alergat prin ea, 
începem urcuşul unei coaste. Înţeleg şi mă îngrozesc. Stă 
deasupra noastră, ca o cetate de sute de metri înaltă, 
prăpăstioasă, Măgura Branului. Pornim la asaltul ei, mereu 
în fugă, târând după noi coloana care şi-a pierdut, peste 
garduri şi pârâu, forma. 

Ne-au văzut şi începe miorlăitul lung al gloanţelor. Aud în 
urmă vaiete: primii căzuţi... Mă emoţionează abstract ca un 
număr etichetat de muzeu. „Primii răniţi în acest război.” 

Gâfâi, îmi arde gura... Mă abat, tot din fugă, şi culeg din 
merele scuturate, cine ştie, trântite de gloanţele care lovesc 
în trunchi. 

Îi văd acum pe cei de sus ca pe parapetele şi balustradele 
unui castel medieval, dar alergăm mereu urcând spre ei, 
toţi după colonel, de parcă ne-am ţine de mână. 

Ajungem într-o parte unde peretele e atât de drept şi înalt, 
că nu mai pot trage nici ei. Comunicăm în urmă: 
„Regimentul se adună în unghiul mort”. 

Iată-ne pe toţi, mai mult îngrămădiţi, ca într-un repaos 
tihnit în livadă. A răsărit soarele peste câmpul de luptă. 
Deasupra noastră e peretele Măgurii cu stâncile lui, dar 
înapoia noastră spectacolul e neasemuit. Ca într-un tablou 
istoric vin din ţară, paralele, coloane de soldaţi. Pe şosea şi 
peste livezi. Vine şi artilerie, vin şi căruţe. Acum trage pe 


deasupra capetelor noastre artileria austriacă. Numai două 
tunuri, care ajung însă departe înapoi, spre vamă, şi lovesc 
pare-se în plin. E uimitoare această punere cu mâna, acest 
braţ nevăzut, întins înalt pe deasupra capetelor noastre, 
care cade acolo, poate la opt-nouă kilometri, precis ca un 
pumn. 

Ziua aceasta, pe care n-o mai aşteptam, e altfel pentru 
mine. Parcă sunt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să 
simtă morţii când străbat livezile şi plaiurile văzduhului. E 
parcă mai uşoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toţii. 
Sunt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur 
moartea. Acum înţeleg de ce întotdeauna condamnaţii au 
avut preferinţe între cap tăiat, spânzurătoare, împuşcare. 
Am şi eu acum preferinţe. Vreau să provoc admiraţia 
sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru 
mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Aşa cum cei 
care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, 
să ia atitudini. l-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sunt 
şi voi continua. Mă gândesc în treacăt că mâine seară cei de 
acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, aşa 
cum mă gândeam uneori înainte de război (vis de băiat care 
vrea să se facă mare actor), dar acum, şi admiraţia, şi ura 
lor îmi sunt şterse, indiferente. 

Declasaţii în societate, sau chiar numai cei ocoliţi într-un 
salon, încep să aibă un orgoliu de izolaţi, de nedreptăţiţi, 
care caută să transforme excluderea în avantaj. Oamenii de 
aci împărtăşesc destinul meu şi a trebuit un neînchipuit 
concurs de întâmplări ca să fim toţi aci, care suntem, 
adunaţi pe fire deosebite, în clipa hotărâtoare. 

Stăm aproape două ore aşa. E răcoritor ce sentiment de 
încredere îţi dă superioritatea pe care ai tăi o au asupra 
inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să 
fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta 
împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, 
parcă, moartea: urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea 
ţi-e impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, 


în al doilea un ucis, şi încerci toate sentimentele celui 
asasinat. 

V-aţi întrebat, dealtfel, ce s-ar întâmpla cu un om care are 
intenţia să se sinucidă, dacă în aceeaşi clipă cineva ar voi 
să-l asasineze? 

Acum când văd batalioanele noastre venind peste plaiuri şi 
dealuri, mă gândesc îndeosebi la sentimentele pe care le 
încearcă, privind, mai ales ei, cei cu care luptăm. 

Sublocotenentul Popescu, camarad de companie, mănâncă 
mere. 

— Gheorghidiule, cum o fi ţara asta, când nu e război? 

Ar fi simplu să ţi-o imaginezi fără soldaţi, dar ei fac azi 
esenţa acestui peisaj, încât nu-l poţi gândi fără ei, cum nu 
poţi gândi a patra dimensiune în natură. Soarele e acum 
deasupra dealurilor, care poartă dreptunghiuri de pădure 
negre, golurile de topaz ale păşunilor şi, ici-colo, vile verzi 
cu acoperişurile roşii de ţiglă, care-ţi dau impresia că eşti în 
străinătate. 

Colonelul, care îşi ştersese timp de două ceasuri chipiul şi 
fruntea de năduşeală, stând în iarba măruntă ca la o 
partidă de odihnă, şi în jurul căruia eram ca o turmă, 
hotărăşte plecarea. 

— Azi-noapte al III-lea a început? Acum plecaţi întâi voi, 
Dolescule. 

Maiorul Dolescu, care comandă batalionul II, măsoară 
speriat peretele. 

— Nu pe aici, bre omule, luaţi-o mai la stânga, că e 
povârnişul mai dulce. Mergi cu oamenii pe lângă peretele 
ăsta, unul după altul, şi pe măsură ce ieşiţi în bătaia 
focurilor, vă desfăşuraţi. 

Peste vreun sfert de oră, răpăiala vie de păcănituri ne 
arată că în clipa asta cei care au plecat au dinainte o 
privelişte pe care noi, rezerva, n-o avem. E în mine ca o 
strângere de lumină şi, cu toate că am mâncat câteva mere, 
buzele îmi ard mereu, uscate. Peste vreo jumătate de ceas, 
colonelul se scoală şi comanda n-are nimic militar în ea. 


— Haideţi. 

Pornim după el. După vreo câteva sute de metri, la 
dreapta, povârnişul e atât de dulce, că poţi urca alergând. 
Comanda se dă iar apropiat, ca o aşezare la masă. 

— În trăgători şi ocolire la dreapta. 

Risipiţi pe urmă, începem urcuşul. 

Îi văd pe cei porniţi înaintea noastră, adăpostiţi după 
sfărâmături de stânci, trăgând mereu focuri, fără să 
ochească şi fără să înţeleg, acum, în cine trag. 

Mă miră, de asemeni, în prima clipă, că gloanţele vin 
destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearşaf sfâşiat în lung. 

Colonelul aleargă acum lângă mine. 

— Hai repede, înainte, repede. 

Alerg mai iute şi reiau urlând: 

— Înainte. Sunt la zece paşi înaintea tuturor, strigând 
necontenit „înainte”. Cei de sus, care trag în noi, acum îi 
văd, sunt căţăraţi pe crestături de stâncă, aşa ca vulturii 
într-o imitație de munte, în cuşcă. Ajung în dreptul unui 
soldat cu faţa culcată pe braţul drept, cu piciorul drept 
îndoit uşor de la genunchi. Şi ca mine, toţi oamenii îl privesc 
cu coada ochiului. lată o mică tufă, cu câţiva oameni, între 
copăcei subţiri. Mi-aduc aminte că am citit într-o carte 
despre războiul de la 1870 a unui ofiţer german că oamenii, 
ca să evite atacul, se prefăceau răniţi, morţi, şi că se 
ascundeau câte cinci-şase în dosul câte unui arbust, care n- 
ar fi putut adăposti niciunul măcar. Ocolesc în fugă, pe la ei. 

— Ce e cu voi, aici? 

Gem toţi „suntem răniţi”. Şi sunt plini de sânge. 

Oamenii mei mă ajung şi se lungesc jos. 

Colonelul a obosit, se înăbuşă, cu obrazul văpaie. 

— Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastră urcuşul 
ăsta... Lăsaţi-ne pe noi. 

Gros şi înalt, cu ochii albaştri şi cu mustaţa plină, bălaie, i 
s-a înmuiat parcă şi gura de năduşeală. Îşi rupe copcile de 
la guler: 

— Mergeţi înainte că vin şi eu. 


Urlu mereu: „înainte”. Ştiu bine că nu voi avea tăria să vâr 
sabia mea şubredă în nimeni, dar poate ajuns la baionetă, 
totul va trece într-o clipă. Va fi năucitor, va fi ca într-o 
viziune. Voi pieri ca pe eşafod. Unii dintre oameni se lasă în 
genunchi, alţii se culcă. 

Merg de-a-ndărătelea, îi strig pe nume pe care vor să stea: 

— Colţu, înainte!... Niculae, fuga, haide, nu sta! 

Cei strigaţi încep şi ei să urle: „inainte, înainte!” Merg aşa 
de-a-ndăratelea, cu sabia scoasă, la şapte paşi înaintea 
oamenilor, ca un şef de muzică militară la defilare. Ca o 
paranteză clipită, gândesc că asta nu e chiar „ploaie de 
gloanţe” şi constat că din cauză că oamenii sunt unii culcaţi, 
alţii în genunchi, ca şi atâţi în picioare, nu-ţi poţi da seama 
de pierderi. 

Am trecut de cei din batalionul plecat înaintea noastră. Au 
rămas pe loc, prinşi pe colţuri de stâncă şi de blocuri 
prăbuşite. 

Toată lumea urlă mereu: „înainte!” şi am ajuns la douăzeci 
de paşi de creastă, dar sunt mai mult cu spatele întors, 
chemând oamenii pe nume. Spre norocul meu de ultim 
prag. Căci văd deodată inşi mulţi privindu-mă speriaţi, 
urlându-mi: 

— Culcat, culcat... 

Mă întorc cu faţa spre creasta sură, de care eram acum la 
şapte-opt paşi, şi văd în acelaşi timp parte din unguri 
coborând dincolo de coastă, dar şi o ţeavă de armă întinsă 
arătător spre mine. Îmi dau drumul jos, prăbuşit, şi mă 
nimeresc cu capul în dreptul unui bolovan cât o căldare de 
mare. Glonţul izbeşte în piatră ca în fruntea mea, cineva a 
ţipat în urmă. Cobor acum după cei fugiţi, dar simt că 
zgomotul rămâne în urma mea, şi, întors, nu mai văd pe 
nimeni. Înapoi. În plină culme, un ofiţer îmi sare de gât, îmi 
pune mâna în guler. 

— Prizonier, prizonier. 

Când lucrurile se lămuresc, ne pufneşte pe toţi un râs ca 
de morți. 


Cadavrele şi cei rămaşi sunt înconjurați de soldaţi, care 
parcă s-au trezit şi privesc. E mai ales cercetat ungurul 
care trăsese în mine şi care, o clipă în urmă, fu străbătut de 
cinci-şase gloanţe. E cu mustaţa mică, aspră, blondă, gura 
groasă, ochii mici şi umerii obrajilor rotunji, ieşiţi. Oamenii 
i-au luat mantaua, raniţa. În buzunarul vestonului are 
scrisori şi două mere. lau merele, mort de sete cum sunt, şi 
le mănânc. Din scrisori nu înţeleg nici un cuvânt. Colonelul 
s-a apropiat, cu privirea îngândurată, de cel mort şi scăldat 
în lumina amiezei. 

— Straşnic soldat, domnule. Să rămâie singur, în faţa a o 
mie de oameni. 

— Bun trăgător, adaugă un altul. 

Popescu crede însă că n-a fost bun trăgător. 

— Un bun trăgător nu ocheşte atât de lung la şapte paşi, ci 
trage în prima clipă. I-a dat timp lui Gheorghidiu, care era 
cu spatele la el, să se culce. 

— Da, dar ai văzut că în aceeaşi fracțiune de clipă a 
coborât arma şi a tras precis, în plin... şi de nu era 
bolovanul, Gheorghidiu era pe „lista pierderilor”, crede-mă. 

Peste câteva minute, dintr-o stână pe care o lăsasem în 
urmă la vreo două sute de paşi, apar şapte sau opt oameni 
în uniformă străină. Am poruncă să-i aduc prizonieri. 

Suntem morţi de foame şi de sete. Trimitem ordonanţele 
să culeagă mere şi ne aşezăm la odihnă şi taifas, toţi ofiţerii, 
pe surpături de stânci ca pe taburele. Suntem sus pe munte 
ca pe o insulă spre cer în lumină şi moarte. 

Căpitanul meu, micuţ şi cu faţa blondă, de patruzeci de 
ani, care a alergat şcolăreşte la atac, mă ia la rost: 

— Ei, ai văzut că ai fost prea pesimist? Azi luptăm aci pe 
Măgura, nu la Rucăr. 

— Dar ce, asta a fost luptă? 

E o protestare uimită. Orişan e însă de părerea mea. 
Fruntea lui înaltă, mărită prin chelie în sus, şi, prin 
subţirimea sprâncenelor şi lipsa mustăţii, în jos, e gravă. 


— N-a fost luptă. Ei, cel mult două companii, iar noi două 
batalioane, e luptă? 

— Dar poziţia e cam a dracului... hei? nu? 

— Ce-are a face? Şi pe urmă ce rezistenţă e asta? Nu vezi 
- revin eu - abia zece-unsprezece căzuţi de la ei, douăzeci, 
douăzeci şi cinci de la noi. 

Orişan reia tacticos (acesta e cuvântul): 

— Că n-a fost serios o arată şi faptul că noi ne-am mişcat 
ca o turmă. N-a fost câmp de luptă... Un câmp de luptă 
modernă face impresia că e deşert. Nu se merge aşa cu 
sabia scoasă, ca în curtea cazărmii. Nu evoluează trupele 
amenințate de sute de mitraliere şi mii de tunuri, ca noi 
adineauri. 

— Şi atunci? întreabă unul, lovind iarba cu sabia, neliniştit 
de ceea ce e în jurul nostru. 

— Probabil că mâine va fi luptă, uite pe dealurile de colo, 
ia caută pe hartă, ce sat e ăla?... Iohanul-Vechi. Ei, mâine 
deasupra lui o să fie desigur luptă cu grosul lor. 

— Sau poate ne atacă, venind cu întăriri, la noapte. 

Priveliştea de aci, din turnul Măgurei, e ca de tablou 
mural, mare cât un judeţ. 

Un triunghi cu baza la noi, largă de şapte-opt kilometri, 
înalt de vreo douăzeci, pare un parc mărginit net de 
dealuri. Un parc care imită în realitate o hartă: cu satele 
aşa, în forma desenată, de pe hartă, nu cum sunt când te 
găseşti în ele, cu cale ferată, cu şosele ca liniile, fântâni, 
grădini, biserici. O hartă mărită la scara naturalului şi mai 
viu colorată în verde, alb, negru, roşu, e acum Ţara Bârsei, 
dinaintea noastră. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde 
încă un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici parcă. 

Colonelul s-a odihnit, îşi pune chipiul. 

— Dimiule, ia-o cu batalionul tău înainte să curăţim toată 
Măgura Branului. 

— Credeţi că mai sunt trupe acum aici? 

— Nu vedeţi că în târg se luptă încă mereu? 


Peste un ceas, desfăşuraţi, am luat Măgura în lung, fără să 
întâlnim pe nimeni. Dar priveliştea e neasemănată acum. În 
fund, spre ţara românească, Bucegii, cu Omul şi 
Ialomicioara, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de 
stâncă, înalt de 2400 de metri. Cotele mari, izolate, libere 
deci din toate părţile, ca nişte turnuri, aşa cum e Măgura 
asta a Branului, care şi în cifre e jumătate din Piatra 
Craiului, oferă sferturi întregi de ţară ca privelişte. 

Ca înălţime absolută, suntem de câteva ori mai sus ca în 
turnul Eiffel şi chiar faţă de târgul Branului de la picioare, 
înălţaţi la câteva sute de metri. 

Dealtminteri, pe străzile lui e oarecare mişcare, cârduri de 
gâşte, iată un copil, mai apoi o femeie care trece drumul. 
Din fund, vin mereu soldaţi de ai noştri. Ciudat e însă că la 
marginea târgului se aud trompetele româneşti sunând 
atacul şi lanţul de trăgători înaintează strigând un „ura” 
care ajunge până la noi. 

Ne privim muţi, strânşi pe iarbă ca la cafenea. 

— N-au cucerit încă satul ai noştri? 

Căpitanul nu crede. Orişan nu crede nici el. 

— Nu vedeţi, bre, că acum dau asaltul? 

— Îl dau ei aşa... ca să se afle în treabă, e de părere 
Popescu. 

— Ce facem noi?... Da ia... ia staţi... ia uite. Şi căpitanul 
rămâne privind nedumerit. 

Privim şi noi, toţi. Un grup de vreo douăzeci de soldaţi 
părăseşte târgul, merg spre nord, pe şosea, pe sub Măgura 
noastră. Acolo, jos, sunt mici, dar vii. 

— Sunt de-ai lor care se retrag. 

— Aş... sunt ai noştri care înaintează, uite mitraliera pe 
cai. 

— Domnilor, tragem... 

— Domnilor, nu tragem. 

Şi îi lăsăm să treacă. 

Acum e alt grup de soldaţi pitici, cenuşii, şi curând ne 
convingem că sunt unguri. 


— Ce facem? Le tăiem retragerea? 

— Ce să mai coborâm noi? E ordin să ţinem ocupată 
Măgura. Opriţi-i cu focuri de armă de aci de sus, e de 
părere colonelul. Acum suntem noi în turn şi ei sunt jos. 
Gheorghidiule, pune plutonul dumitale să tragă. 

Prima salvă, la 800 de metri, îi împrăştie ca pe găini, vin 
alţii din urmă, îi împrăştiem şi pe aceştia. Nimeni nu mai 
are curajul să treacă şoseaua. Îi pândim şi în curţile din 
margine. E o pasiune de vânător şi regretăm sincer că nu 
vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei 
de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldaţi ca de 
plumb. Nu le văd faţa. Un autor de drept spunea că dacă 
juraţii ar fi să ucidă cu propria lor mână, n-ar condamna 
niciodată; preşedinţii de republică ar graţia întotdeauna. 
Căci e distanţa, e lipsa acelei reprezentări a conţinutului 
omenesc. Un om poate omori un catalog de nume, dar 
rareori văzându-i în carne şi oase pe oamenii care poartă 
acele nume. 

În timpul când noi facem, de la 800 de metri înălţime, 
poliţia şoselei, în sat trompetele continuă să sune „atacul” şi 
ajung la noi urale. Oamenii sar garduri şi trec peste livezi. 
Asta în marginea cealaltă a satului. Prin mijloc mai umblă 
gâşte şi, din când în când, trece drumul câte-o femeie. 
Aflăm, mai târziu abia, că în această glumă privită de sus au 
căzut vreo două sute de oameni de o parte şi de alta, între 
care, de la noi, şi doi ofiţeri. Cauza poate fi şi în ezitarea cu 
care s-a dat asaltul. Înţeleg că e bine că azi-noapte nu s-a 
stăruit pentru cucerirea târgului. E o mare imprudenţă 
tactică orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea 
se dau numai lovituri cu oameni puţini. Cu atât mai mult 
când e vorba de o luptă de stradă, care cere nervi încercaţi. 
Ce să mai spunem despre uluitoarea greşeală de a duce o 
armată, care de patruzeci de ani n-a mai avut război, în 
câteva ore, în luptele de noapte şi de stradă totdeodată. 

Mai târziu ordonanţele şi oameni de la aprovizionare au 
coborât în târg după de-ale mâncării. M-am lungit pe spate, 


să dorm în după-amiaza luminoasă. 

Colonelul dă un sfat plin de înţelepciune: 

— Hai, domnilor, să dormin acum, cu toţii, chiar şi trupa, 
că la noapte nu doarme nimeni. Facem toată lumea de 
santinelă, toată noaptea. 

Pun mâinile sub căpătâi, dar încă nu am liniştea să pot 
dormi. De ieri de la şase seara mi se pare o veşnicie. Sunt 
eu soldatul acesta cu faţa, cu viaţa spre nord? Eu, care ieri, 
civil, legat de cei patruzeci de ani de pace, jucam domino cu 
tot sufletul spre miazăzi? 

Cu ghetele acestea subţiri de şevro negru, cu vestonul 
acesta de o paloare verde-albăstrie, eram alaltăieri la 
Câmpulung pradă unei nebunii care mi se părea fără 
soluţie. Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, 
că acestea sunt mai aproape de copilăria mea decât mine 
cel de azi, aşa cum se micşorează distanţele satului tău de 
cătunele vecine, când eşti departe de tot în oraşul străin, cu 
altă lume. De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de 
atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întâmplare din 
copilărie. Şi atunci sufeream de lucruri care azi mi se par 
fără înţeles. Diseară sau mâine voi muri. Lungit pe spate, la 
şase sute de metri în văzduh, deasupra ţării, cu conştiinţa şi 
cu faţa la cer, sunt parcă într-un punct de pe traiectoria 
unui proiectil în spaţiul interplanetar. Totuşi, trupul întârzie 
pe pământ, încă soldat, ca morţii care în primele ceasuri 
sunt în jurul casei şi văd pe ai lor, care nu mai sunt ai lor. 
Mai aproape acum decât sufletul femeii mele mi-e trupul ei, 
căci senzațiile încă le mai trăiesc. Am regretul că nu m-am 
istovit într-o frenezie sexuală neîntreruptă, că mor încă în 
stare să mai iubesc, la douăzeci şi trei de ani. Trec pe cer 
nori mici albicioşi, îmi simt obrajii traşi şi barba crescută, de 
bolnav. Găsesc în buzunarul vestonului două ţigări aproape 
uscate, o foaie de hârtie cu adrese, cartea poştală cu 
ordinul de luptă. Popescu mă întreabă de departe dacă 
dorm, şi închid ochii de teamă că va veni lângă mine şi nu 
voi mai putea fi singur. 


Orişan vine şi el însă, şi nu se lasă până nu mă deşteaptă. 

— Hai acum jos în târg să vedem ce e acolo, dar e 
întrerupt de intervenţia maiorului Dimiu: 

— Nu părăseşte nimeni poziţia, dormiţi mai bine, că la 
noapte cine ştie ce se întâmplă. Mai rugaţi-vă şi voi la 
Dumnezeu! 

Să mă rog lui Dumnezeu?... Surâd cu buzele arse şi-mi 
simt ochii înmuiaţi. N-am crezut şi iată, nici acum, când mă 
scald în moarte, nu cred. Când am văzut aseară oamenii 
închinându-se, mi-a venit să zâmbesc, dar am devenit brusc 
serios, căci oamenii aceştia, convoi cu mine, camarazii mei, 
sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine, şi orice 
gest al lor mă înduioşează ca gesturile unui copil drag. 

Mă gândesc că voi lăsa, azi-mâine, trupul ăsta de o 
sănătate neasemănată, fără tară, care m-a slujit ca o slugă 
devotată. Douăzeci şi trei de ani niciodată bolnav, chiar 
atunci când în liceu îmbrăţişam aceleaşi femei care-i 
îmbolnăveau pe colegii mei. Şi totuşi ce prost m-am slujit de 
el. Amoruri de student sărac cu o servitoare, cu prostituate 
ieftine, apoi îmbrăţişări calpe, fără duioşie. Am privit după 
atâtea femei frumoase în viaţa mea şi niciuna, până la 
capăt, nu m-a înţeles. Altele n-au avut tăria să biruie 
împrejurările... Una singură mi-a dat nesfârşite nopţi de 
bucurie a posesiunii, de scufundare în voluptate. Aş fi murit 
azi fără să ştiu ce e îmbrăţişarea unui trup magnific de 
femeie sinceră şi frumoasă, dacă n-aş fi avut lângă mine, ca 
să-l frământ, trupul ei sănătos, cu rotunjimi de fruct şi 
animal tânăr, dacă nevasta mea nu m-ar fi iubit. 

Dar m-a iubit? Surâd pentru mine singur... De ce s-ar fi 
dat unui student sărac? O partidă, un viitor soţ? Atunci de 
ce n-au făcut-o şi altele înaintea ei? În orice caz, e singura 
femeie care a făcut sacrificii pentru mine, când mama a fost 
gata să pornească proces pentru moştenire, cu noi, copiii. | 
se cuvine să recunosc că nu m-a înşelat decât când am 
devenit bogat. 


Îmi trec mâna prin păr, în dorul unei mângâieri de 
neajuns. 

Mă ridic într-o rână şi privesc în jurul meu. Câţiva oameni 
dorm pe spate cu gura căscată, toţi palizi; dar cei mai mulţi 
sunt treji aşa în grămadă, ca o turmă. Colonelul şi-a 
aşternut jos mantaua şi gândeşte, lungit. Cred că nimeni, 
dintre ofiţerii şi soldaţii mei de frunte, nu poate dormi, ca şi 
mine acum, deşi, eu îndeosebi, n-am dormit decât câteva 
ore, tocmai de joi seara, când aşteptam răscolitor să plec la 
Câmpulung. Mă scol nervos şi mă duc lângă colonel. 

— Domnule colonel, noi aci putem face acte civile? 

— Ce acte civile vrei să faci? Sigur că poţi face un 
testament, dacă vrei. 

— Dar o donaţie? O scrisoare de bancă? 

— Nu ştiu. Cred că da... Întreabă pe vreun avocat dintre 
băieţi. 

Şi rămânem amândoi pe gânduri ca pe o apă. 

Maiorul vorbeşte pentru noi, dar parcă ar vorbi, parcă ar 
ofta în vis. 

— Sfânta Marie azi, ziua nevesti-mi şi a fetiţei. 

Căpitanul S. De la a zecea adaugă şi el îngândurat: 

— Da, şi ziua nevesti-mi... 

Pe urmă nu mai vorbeşte nimeni. Parcă toţi suferă de 
lingoare... 

Târziu îmi aduc aminte de Văraru şi-l caut pe căpitan. 

— Ce facem cu Văraru, domnule căpitan? 

Îmi răspunde pătruns şi îngândurat: 

— De aici nu mai pleacă nimeni. 

Înţeleg că suntem ca nişte leproşi, cine a venit între noi e 
iremediabil pierdut. 

Pe înserate vin din târg, cu legături în spinare, 
ordonanţele. 

Dumitru mă cheamă deoparte, la pluton: 

— Hai, domnule sublocotenent, că am adus şi pentru noi. 

A adus doi pui fripţi, pâine albă mare, stafide, brânză, o 
sticlă cu vin, o cămaşă nouă şi o pereche de ghete noi, tot 


de şevro, se pare de la vreun mic magazin devastat. 

— Văzusem că vi s-au prăpădit rău ghetele alea... 

Am un moment de ezitare, de superstiție, dacă să îmbrac o 
cămaşă de la jaf acum, în plină baie a morţii, dar sunt 
murdar şi cine poate şti când ne vom vedea bagajele. Pe 
urmă, în învălmăşeala asta, faţă de sacrificiile pe care le 
facem noi, şi întâmplarea, şi stafiile răzbunării trebuie să fie 
îngăduitoare. De ghete nu mai vorbesc, că mi se scâlciaseră 
şi se strâmbaseră de-mi face o adevărată plăcere să le pot 
arunca. 

— Dumitre, cheamă pe gradaţi şi dă-le să mănânce 
bunătăţile de aici. 

— Astea-s numai pentru dumneavoastră. A Mariei a adus şi 
pentru domnul plotonier. 

— Dă-le lor... Şi, mai pe urmă, doi inşi să plece pe jos, să 
aducă tot ce le trebuie la oameni. 

Aş devasta un muzeu, aş jefui o biserică pentru cei pe 
care-i văd, cu ochii lor frumoşi şi credincioşi de câini 
osândiţi, lângă mine. 

— Adu-mi un toc şi hârtie pentru mine, Dumitre, dacă 
găseşti. 

Trebuie să fac chiar astă-seară scrisoarea de donaţie... 
Poate că la noapte ungurii primesc întăriri şi, cine ştie, vom 
fi atacați. Dintr-un atac de noapte, la baionetă, nu văd cum 
aş scăpa. 

Dealtfel, împotriva indicaţiilor reglementare, nu se trimit 
decât câteva plutoane în pădure, între care şi eu, la cel mult 
cincisprezece metri, iar înapoi, tot regimentul stă pe 
culmea Măgurii de veghe. O răpăială de focuri la dreapta, la 
miezul nopţii, ne face să tresărim, drepţi, înfioraţi. Din 
neştiut, vag uimit că în urmă, în liniştea lor, sunt oameni 
care au legături cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul să 
luăm în zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de aci. 

Sunt şi incidente comice. Rădulescu şi-a adunat plutonul şi 
le ţine oamenilor un discurs despre Patrie. Toţi credem că e 


o parodie amuzantă şi când colo aflăm cu surprindere, de la 
el însuşi, că a vorbit serios. 

Cei patru kilometri dintâi îi străbatem în fugă peste livezi 
cu pruni şi meri, prin curţile oamenilor, căci, neştiind ce 
forţe avem în faţă, ne e frică să nu fim surprinşi. Aş vrea să 
ştiu ce se petrece în sufletul ţăranilor şi nevestelor care-şi 
continuă lucrul. Nu, ăsta nu e războiul adevărat. Va veni şi 
acela. Pentru atacul satului şi al dealului din spate, suntem 
patru batalioane. Fireşte că nu ştim absolut nimic despre ce 
avem în faţă, căci statul nostru major se informează, pare- 
se numai de la oamenii noştri de la aprovizionare, când se 
duc înapoi după ceai şi fasole. 

Deşi noaptea fusesem în avanposturi, sunt iarăşi în linia 
întâia. Câteva lucruri tot aş putea spune despre Tohanul- 
Vechi. 

Că oamenii din plutonul meu s-au pornit aşa de rău, că nu 
s-au mai oprit până au ajuns dincolo de sat singuri, cu toate 
înjurăturile mele furioase (eram mai ales necăjit pe Văraru, 
care mânca varză, împuşca drept în sus şi nu vrea să se 
oprească) şi, mai ales, cu toate ordinele primite din urmă: 
să nu înaintez prea repede că voi compromite legătura 
trupelor care dau atacul. 

Că m-a înspăimântat violenţa şi precizia focului nostru de 
artilerie împotriva tranşeelor inamice. 

Apoi, că întâia oară mi-a dat ca un burghiu în inimă, un 
glonţ. Veneau rare, fâsâind, rupând, din când în când, 
cearşafuri de şifon, invizibile. Unul a căzut la cel mult o 
palmă de capul meu, căci aşteptam culcat, plescăind 
îndesat şi metalic în pământul afânat al miriştii. Unul singur, 
dar parcă m-ar fi lovit în frunte. Am avut, cu adevărat, 
impresia sleitoare că acelaşi plesnet înfundat l-ar fi avut şi 
în fruntea mea. Au mai fost apoi numaidecât altele, dar să 
mă descheie în tot sufletul, ca ăsta, niciunul. 

Al treilea - l-am ştiut mai târziu - a fost că luarea acestui 
sat, pe care îl cucerisem aproape singur cu locotenentul 
Voicu (cel ce mă înhăţase de gât ca prizonier), a figurat în 


comunicatul oficial de a treia zi, dându-mi acea senzaţie că: 
despre mine e vorba, deşi nu ştie nimeni. Seara, iar masă 
îmbelşugată, cu fripturi haiduceşti şi bunătăţi de tot soiul. 
Colonelul ia o măsură care socot că a dus, încetul cu încetul, 
la faptul că XX a luat, cel dintâi dintre regimentele de 
infanterie, „Mihai Viteazul” la drapel. Adică a hotărât că 
nimeni nu doarme în sat, ci toată lumea pe deal în 
avanposturi. Ofițerii lui XX au făcut un război de oameni 
necăjiţi şi meşteşugari trudnici. 

Soldaţii trimişi jos să ne facă rost de bunătăţi pentru masă 
ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu toţi cei doi ani de 
război, bogate în vite grase, de soi şi alte frupturi 
gospodăreşti, mulţi dintre cei de la trenurile regimentare şi 
de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece şi cu 
socoteală. Suntem toţi indignaţi şi, dacă ar fi după noi, i-am 
împuşca neîntârziat. 

Îl revedem acum pe căpitanul Corabu. Compania lui 
„brigada Corabu”, cum o poreclim, căci a fost intercalată, la 
trecerea frontierei, independentă, între brigada noastră şi 
brigada bucureşteană care a luptat la Predeal, a atacat cu 
atâta hotărâre în această noapte dintâi, încât a ajuns până 
la Râşnov, în spatele frontului inamic, şi a trebuit să fie 
chemată înapoi. Soldaţii, nu numai că nu l-au împuşcat pe 
cel care-i comandă, şi care e acum încă şi mai aspru, dar îl 
iubesc cu mândrie că au un asemenea şef şi sunt foarte 
simţitori, ca şi sublocotenentul lor, la şoaptele care îi arată 
drept cea mai bună companie din regiment, în afară de 
faptul că sunt şi unitatea cea mai bine hrănită şi cea mai 
tihnită, datorită disciplinii aprige impuse de Corabu celor ce 
îl aprovizionează şi posturilor de veghe. 

Fata cu obraz verde, la Vulcan. 

A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă şi-mi dă 
ordin să plec cu o secţie în sat să fac poliţie şi anchetă. Au 
venit femei, românce de-ale noastre, să se plângă bocind că 
de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost 
jefuite de ţiganii care locuiesc la margine. Vreo două 


bătrâne mă întovărăşesc până acolo, ca să fac o percheziţie 
severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar 
din nori, dar frunzele şi iarba au străluciri de rouă. În faţa 
cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieşit 
toată ţigănimea, şi aşteaptă înspăimântată să ajungem la 
ea. 

Am severitate în obraz, pe care ţi-o dă apropierea, nici o 
clipă întreruptă, a morţii. Sunt hotărât să procedez 
exemplar. 

— De ce-aţi jefuit satul? 

Mă întâmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriţi, 
mâini uscate de bătrâni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au 
atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i 
înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine ştie, 
înțelegând din carnea lor fragedă primejdia, vreo şapte-opt 
dănciuci, nu mai mari de cinci-şase ani, ba unii mici ca de 
trei, cu picioarele şi burţile goale, cad în genunchi în apa 
rămasă în făgaşul roţilor. Sunt frumoşi ca îngerii din 
Madona Sixtină a lui Rafael. 

— Şi-acum, cu ei toţi... 

Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo 
cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are 
obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, 
iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la 
arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără 
pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor, mă uimeşte 
de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă 
părăseşte şi surâd gândind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, 
milităreşte: 

— De ce ai furat? 

Întoarce dispreţuitor capul într-o parte, ridică din umerii 
taliei mici, săltate: 

— N-am furat. 

Mi s-a uscat gura şi devin nervos: 

— Cum n-ai furat? 


Râde de i se văd dinţii albi, cizelaţi într-o neasemănată 
mică potcoavă de fildeş şi întoarce capul într-o parte, cu o 
mână în şold. 

Mă duc mânios spre ea, smucesc de şorţuleţul albastru de 
Gretchen, pe care-l are peste rochie. 

— Ăsta-i al tău? Nu vezi că se cunoaşte cât de colo că e 
furat? Şi umbreluţa asta roşie? 

Ţine în mână şi o poartă izmenit, asemeni cochetelor de 
operetă, o umbreluţă de mătase vişinie. 

— Dacă plouă? şi-şi suceşte mijlocul subţirel de are acum 
talia toată întoarsă în lături. 

— Dacă plouă, trebuie să furi, ai? şi scurt: Am să te 
împuşc. 

Face cu piciorul gol şi măsliniu, până la genunchi, mic de 
pus în vitrină de farmacie, urme ca de şarpe în noroi şi 
răspunde, fără să se uite la nimeni: 

— De ce să mă împuşti? 

Sunt furios. 

— Pentru că furi... înţelegi? pentru că furi... pentru că eşti 
„hoaţa”. 

Dănciucii stau mereu în genunchi, cu mâinile a rugăciune, 
cum au fost poate învăţaţi, şi restul ţigănimii priveşte 
pierdută de spaimă. 

— Unde stai? şi o pironesc cu privirea. 

Îmi arată cu mâna vag şi surâde semeţ, cu buzele roşii şi 
îmbietoare ca vinul negru. 

E în mine o nehotărâre, parcă aproape de panică. 

— Hai acolo, hai la ea! 

Mergem, toată gloata însă, spre cătunul cu căsuțe vechi şi 
strâmbe, boite gălăgios cu roşu, albastru sau galben tare. 

Soldaţii scotocesc prin casă, nu mai ştiu nici eu dacă 
găsesc sau nu „corpuri delicte”. 

Sunt enervat, e în mine o răscolire de cuşcă întărâtată. 

— Ajunge, venim mâine să facem percheziţie din nou. 
Băgaţi de seamă, aveţi timp să daţi înapoi ce-aţi furat. Pe 


asta - şi o arăt soldaţilor cu dispreţ - o luăm cu noi, hoţia ei 
e dovedită. 

Încep să se văicărească toţi bătrânii să le lăsăm fata. Ochi 
speriaţi, feţe de ceară şi mâini negre care se întind spre 
noi... 

— Lăsaţi-o, nu a furat!... Mă prind târât de veston: nu a 
furat. 

— O să vedem, la judecată. 

O aşez între santinele şi pornim spre sat. S-a înserat, aerul 
e aburit... şi începe iar să se cearnă, răcoros. Merge cu 
picioarele goale, lăsând urme ca mângâierile în noroi, 
sucind mereu umbreluţa roşie. Când, ca să treacă vreun 
şivoi, întoarce talia în lături, sânii mici, strânşi de şorţul 
strâmt, par înveliţi ca într-o îmbrăcăminte, anume făcută 
pentru păstrarea lor, ca pumnii strânşi în mănuși. 

Coborâm mereu spre sat, când din senin începe o răpăială 
speriată de focuri. Pe deal, la stânga, regimentul, alarmat, 
se formează pe unităţi. Sunt mereu sub obsesia 
regulamentelor. Trebuie să părăsesc totul, ca să alerg unde 
se aud focurile de armă. Ne oprim. Oamenii mă privesc 
nedumeriţi, neştiind ce să facă. Rămân un timp nervos, pe 
gânduri. 

— Daţi-i drumu... şi mi-e privirea grea de frământare. 

Se apropie de mine, mi-a luat capul sub umbreluţa roşie şi, 
cu gura aproape de a mea, mă întreabă, privindu-mă cu 
ochii acum verzi, adânci şi copilăroşi: 

— Eu ce fac? 

O privesc încruntat, mânios: 

— Ce faci? Te duci acasă... hoaţo. 

Pune mâna micuță şi mângâioasă, ca o pasăre, pe mâna 
mea... şi încet, în şoaptă caldă şi bună: 

— Rămâi şi dumneata. 

Acum întorc eu capul într-o parte, ca să n-o privesc în ochii 
verzi şi limpezi ca apa umbrită de salcie. 

— Lasă-mă-n pace! 


Şi pe mâna mea, mâna ei a devenit caldă ca apăsarea unui 
sân mic. 

— Vino la noapte, vin eu în sat... 

Aş vrea să-i strivesc buzele, să-i acopăr ochii, dar îi azvârl 
numai mâna de pe mâna mea. 

— Nu se poate... Rămân aici. 

Plec copleşit de o prăbuşire de tristeţe şi simt toată 
umezeala serii în mine. Când după vreo zece paşi întorc 
capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în şorţul 
albastru de Gretchen, în jurul capului oval şi măsliniu cu 
umbreluţa ca o aură roşie, de sfântă a păcatului. 

Şi, când, după ce am străbătut marginea satului, întorc 
capul, văd mereu silueta rămasă pe loc şi umbreluţa roşie. 

Până s-ajung la regiment, situaţia se şi lămureşte. Era o 
recunoaştere inamică pusă imediat pe fugă. Fac iarăşi, fără 
să vreau, o constatare penibilă pentru inteligenţa mea. De 
câte ori, înainte de luptă, pun mănuşile de piele brună, totul 
se rezolvă uşor. Ştiu că e stupid, dar este peste puterile 
mele ca să nu constat coincidenţa asta. 

Adorm cu gândul la obrazul atât de limpede măsliniu, şi la 
teama de a nu mă trezi laolaltă cu toţi, noaptea, cu 
inamicul, asemeni unui urs, în tabără. Îmi spun că aş vrea 
să trăiesc, ca să pot să viu în timp de pace aci la Vulcan, să 
mai întâlnesc din nou pe fata asta cu trup de şerpoaică. 
Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleți, m-a făcut să 
deznădăjduiesc că mai apuc teafăr zorile. Am pus, când 
hainele mi-erau înscorţoşate de apă, de prisos o foaie de 
cort în cap. 

Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin să ocupăm 
Codlea. E o „cotă” uluitoare, ca o căciulă de câteva sute de 
metri, de jur împrejur neavând decât câmpie sau movile 
mai răsărite. Nici un munte adevărat nu dă atâta impresie 
de înălţime. Domină câmpia netedă până la Tâmpa 
Braşovului. 

Simţim toţi că aici va fi întâia luptă grea. Orişan şi cu mine, 
ca strategi şi tehnicieni ai batalionului, suntem consultaţi cu 


îngrijorare de către camarazii ceilalţi, care ne cred, pare- 
se, şi chiromanţi. 

— Cred că nu trebuie să atacăm în nici un caz înălţimea, e 
de părere Orişan, cu jumătate privirea spre oamenii care se 
încolonează, cocoşaţi de raniţele încă ude de azi-noapte. 
Trebuie înconjurată. 

— Şi-aşa va fi greu. E un punct de observaţie, care va fi 
apărat cu disperare. Se formează coloana. Oamenii se 
închină, iar eu îmi pun mănuşile. E un refugiu de laşitate 
atât de intimă, că niciodată nu l-aş spune nimănui. Nici lui 
Orişan, nici lui Tudor Popescu. 

La Codlea n-a fost luptă, n-a fost nici la Ţânţar. Într-o seară 
numai, când divizia ne-a dat inamicul la nord-est, a fost o 
mică încurcătură. Deşi noi luptasem tot timpul spre vest, a 
trebuit să executăm, oricât am fost de uluiţi, ordinul diviziei 
şi ne-am aşezat în avanposturi cu faţa la nord-est, deci cu 
spatele la duşman, pur şi simplu. Pe la miezul nopţii, o 
recunoaştere de husari, care n-a dat peste nici o santinelă, 
s-a poticnit chiar de corturile ofiţerilor. Ne-am speriat noi, 
dar s-au speriat şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors 
posturile şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors 
posturile cu „faţa la spate”. Mai târziu, iar o scurtă şi 
vehementă încăierare, şi ajungem pe malul Oltului. 

Acum ştim precis că inamicul s-a retras pe celălalt mal, 
deluros, ridicat ici-colo chiar din apă, ca un perete, pe când 
malul dinspre noi formează un adevărat şes. Nu vom 
rămâne în această câmpie bătută de focurile inamicului. 
Paralelă cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a 
lungul ei, e o râpă de lut galben, adâncă. Acolo ne vom 
ascunde aşteptând ziua de atac. 

Întâmplări pe apa Oltului. 

Malul deluros pare să fie puternic ocupat. Se văd ici-colo 
reţele de sârmă, creneluri de tranşee. Mă întreb cum vom 
trece apa adâncă şi vijelioasă a Oltului, sub focul 
mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morţi, a 
uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer. 


Unii sunt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem 
acolo. 

Cunoaştem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin 
rare. Sunt şi aici întâmplări comice. Stăm adesea câte doi- 
trei ofiţeri prieteni, deasupra râpei, pe mal, la taifas şi 
măsurăm, cercetăm malul celălalt (când împădurit, când 
râpos, mâncat de ploi şi tranşee) pe toată lungimea 
frontului de peste treizeci de kilometri. 

Aşa, într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim 
rostogoliţi peste cap, ca nişte berbeci, în fundul râpei. 
Obuzul lovise la câţiva metri depărtare, rupsese malul şi-l 
prăbuşise cu noi cu tot. Era de calibru mare, însă nu părea 
să aibă o încărcătură prea bună. Dar peste două zile, când o 
baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din faţă, 
am avut, pentru întâia oară, priveliştea unui duel de 
artilerie. Peste zece minute, cea românească, spre 
extraordinara noastră surprindere, era redusă la tăcere. 
Două tunuri erau sfărâmate complet. Era o înjunghiere în 
orgoliu, ca înfrângerea şampionului român la circ. 
Niciodată în cărţile de citire, sau în luptele copilăriei dintre 
noi şi turci, nu biruiau turcii. Pentru întâia oară aveam, de 
asemenea, impresia că văd obuzele înainte încă de a cădea 
în ţintă. Poate din cauza încălecării imaginilor, dar când 
focul e intens şi eşti sub traiectorie, le vezi ca nişte mici 
comete de fum şi oţel la punctul de cădere. Fără îndoială că 
este mai mult o sugestie sau, cum aflăm mai târziu, o 
lovitură semipercutantă. După ce a terminat cu bateria, 
artileria inamică şi-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu 
mânie şi vădite intenţii de represalii. Nu e semn bun pentru 
ce are să vie. 

Începând de a doua zi, poziţia devine statornică. Suntem 
destul de bine adăpostiţi şi mi se par suportabile loviturile. 
Admirabila conducere a focului ne pune pe gânduri şi încep 
legendele spionilor, ale telefoanelor subterane. 

Totuşi în fiecare zi ne ridicăm pe malul râpei şi privim 
dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un 


condamnat ar privi pe fereastră cum i se construieşte 
eşafodul în curtea închisorii. Întârziem mereu, căci ştim că 
se fac pregătiri anume pentru marea luptă. Aflăm de 
căderea Turtucaiei şi o socotim ca pe o cădere oarecare a 
Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem 
admite. 

Într-una din nopţi, pe când eram în gardă mare, 
avanposturile ne semnalează un atac inamic. Cu o seară 
înainte pătrunseseră dincoace de Olt, în satul Veneţia, 
neocupat de noi. Pe câmpia mare şi netedă ca un lac, 
înaintează spre noi un lanţ de trăgători, căruia în 
întunericul vag negricios le disting siluetele negre ca 
păcura. Se apropie ca nişte spirite ale nopţii. Mi-e frică şi 
mi-e frig. Pornim cu compania desfăşurată înaintea lor pe 
muteşte. Tremur atât de tare, îmi clănţăne dinţii în aşa fel, 
că mi-e teamă să nu simtă cei de lângă mine. Nu pot 
răspunde din cauza asta la o întrebare şoptită a căpitanului 
Floroiu, care e foarte hotărât şi foarte liniştit. Nu pot să ştiu 
precis de ce tremur atât de nervos, de frică sau de frig (căci 
sunt îmbrăcat uşor, ca în seara când am plecat). Îmi simt 
muşchii de deasupra genunchilor tremurând, fără nici o 
senzaţie de oboseală. După un timp lanţul lor se opreşte şi 
se opreşte şi al nostru. Stau aşa ca vreun ceas, iar când se 
încenuşează noaptea, trimitem înainte o patrulă care ne 
anunţă că s-au retras. 

A doua zi, jos, în râpa cu maluri crăpate şi cu fundul de 
pârâiaş uscat, unde avem câteva corturi, vine un ţăran, 
mustăcios şi uscat la faţă ca un mucenic: 

— Domnule comandant, am să vă spun o vorbă... 

— Ce? spune... 

Vorbeşte încet, rar, cu braţele încrucişate, acoperindu-şi 
cu mâna mustaţa şi gura. 

— Sunt în sat două fete spioane. 

Tresărim toţi speriaţi. E ca şi când o stafie ar fi semnalată 
real. 


— Da, da... Sunt două surori care s-au avut bine şi cu 
ofiţerii unguri, că sunt frumuşele, iar acum le trimit mereu 
ştiri dincolo. 

Colonelul îşi ciupeşte mustaţa „kaiseriană”. 

— Cum le trimit ele ştirile? 

— Păi acum, drept să vă spun, eu nu ştiu... Da le trimit...o 
fi la telefon... o fi trecând noaptea... că tare bine cunosc 
Oltul... nu ştiu. 

— Ce fel de fete sunt astea? 

— Frumuşele, drept să vă spun... că de-aia se şi uită 
ofiţerii la ele... Şi cu untărofiţeri de ai dumneavoastră 
petrec mereu. 

Nimeni nu ştie nimic. 

— Gheorghidiule, ia patru oameni şi vezi ce e acolo. 

Omul mă duce până aproape de poarta casei lor, înaltă, 
amintind de porţile săseşti, şi pe urmă se dă mai în lături, să 
nu fie văzut. 

— Asta-i casa... e casa lor... Le cheamă Maria şi Ana 
Mănciulea. 

Înăuntru e chef cu strigăte şi cântece. La bătăile noastre 
în poartă, au apărut în pridvor cele două fete. Una e scurtă, 
să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui şi faţa 
rotundă de ţărăncuţă sănătoasă. 

— Ce-i cu dumneavoastră aci? 

— Petrecem, domnule ofiţer... petrecem şi noi de bucurie 
că au venit românii noştri... Poftiţi şi dumneavoastră, că 
avem pui fript şi vin bun... 

Ar trebui să fac pe detectivul, dar nu ştiu cum să-ncep. 
După înfăţişare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte 
strâmtorat. 

— Ascultă, pare-mi-se că dumneavoastră faceţi spionaj. 

Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca nişte marchitani. 

— Vai, domnule ofiţer, cum se poate să spuneţi asta? Auzi?! 
Să spuneţi că suntem spioane? Şi noi, care nu mai puteam 
de bucurie când am văzut că vin românii noştri... 

Mă întorc şi las lucrurile cum au fost. 


Colonelul e furios când află că n-am găsit nimic care să se 
potrivească temerilor noastre. 

— Se poate, domnule, om inteligent, să nu pricepi nimic 
atunci când vezi chefurile astea? Du-te imediat, fă o nouă 
percheziţie, arestează-le şi lasă acolo un post până mâine. 

Mă întorc, fac o nouă percheziţie la lumina lumânărilor, 
căci acu e noapte, şi, negăsind nimic, le spun totuşi că sunt 
arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de 
santinelă. Femeile sunt sfârşite de groază. Din tot cheful de 
după-amiază a ieşit un mormânt. 

După miezul nopţii, a început să plouă şi apa se scurge 
şiroaie prin pânza corturilor joase, dar mai ales vin şiroaie 
de dedesubt de ne udă culcuşurile. Nu mai poate dormi 
nimeni. Când, pe la unu, primim ordin de plecare, 
zăpăceala devine lugubră. Oamenii nu se pot găsi decât 
întrebând necontenit unii de alţii, nu se pot desface repede 
corturile, nu e loc de încolonare în râpa îngustă. 

— Domnule colonel... am în sat... spioanele acelea... ce fac 
cu ele? 

La lumina unui felinar de macagiu, consultă cu maiorul de 
la batalionul al II-lea şi cu aghiotanul lui o hartă mică, fără 
să găsească punctele căutate. 

— Domnule colonel... 

— Ce-i, domnule? şi de-abia ridică, sâcâit, ochii de pe 
hartă, pe care se plimbă, căutând, degetul gros al 
maiorului. 

— Ce facem cu fetele alea?... Spioanele? 

E uimit: 

— Lasă-mă, domnule, în pace... de astea îmi arde mie 
acum?... Ei, păcatele mele... 

Reiau înfiripat: 

— Domnule colonel... am un post acolo... 

E furios. 

— Lasă-mă, domnule, înţelege odată... 

Totuşi, abătut, nu ştiu ce voi face, şi stărui: 

— Ce să fac cu ele? 


— Ce să faci? Împuşcă-le... domnule... fă ce vrei. Dar lasă- 
mă în pace... Împuşcă-le... 

Mi se face gol în cap. Plec aiurit. 

— Domnule maior, am un post de trei oameni în sat... Ce 
fac cu fetele alea? 

— Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele dumitale. 
Ei, gata a noua? 

— Domnule maior, mă scâncesc enervat. 

— Du-te, domnule, la colonel şi-ntreabă-l. 

— Am fost. 

— Ei, şi? Ce ţi-a spus? 

Nu prea îmi vine să mărturisesc. 

— Mi-a spus să-l las în pace... Să le împuşc şi să-l las în 
pace. 

— Floroiule, ţi-ai strâns oamenii?... Corabule, gata? Vedeţi 
să nu facă nimeni zgomot în timpul marşului... să puie 
bidoanele în buzunare, să nu atârne. 

— Domnule maior, ce fac? 

— Lasă-mă, domnule, în pace... Împuşcă-le dacă ţi-a spus 
colonelul şi termină, fugi la pluton. 

Mă hotărăsc să las şi eu pe caporal, să facă aşa cum i-o 
trăsni prin cap, ca la joc de noroc. 

Pornim oarecum înapoi, depărtându-ne de Olt. E un drum 
de care, anevoios, şi plouă mereu. Oamenii alunecă, se 
lovesc unii de alţii şi înjură amărâţi. Se amestecă mereu 
rândurile. 

Înspre zorii zilei, cineva se alătură de mine în pas, ca o 
umbră. 

— Dom sublocotenent... 

— Ce e, mă? Cine eşti? 

Şi, mereu în şoaptă, răsuflând greu: 

— Eu. Niculae Zamfir, caporalul... 

— Ei, ce? 

— Am adus femeile alea cu noi. 

— Mă, eşti nebun? 

— Uitaţi-le... 


Amândouă, în cămăşi, cu picioarele goale, cu câte o 
brodoadă pe umeri, merg alături, păzite cu baionetele, prin 
ploaie. 

Las lucrurile aşa. 

În zori poposim într-altă râpă. 

— Domnule maior! 

— Ce e? 

— Caporalul a venit cu femeile... 

Cât e de gros, maiorul se cruceşte. 

— Aici? 

— Aici. 

— Dragă, dacă o da cu ochii de ele colonelul, nu mai 
scapă... trimite-le imediat cu caporalul la brigadă. 

Ceea ce şi fac, bineînţeles. 

A doua zi aflăm că noaptea vom trece Oltul la Krihalma. 
Agonia se apropie de sfârşit... Luăm o poziţie de plecare 
într-un luminiş de pădure şi ne pregătim sufletele cum se 
pregătesc coşciugele şi hainele morţilor. Formele şi culorile 
devin iar ireale. 

Pe la patru vine comandantul brigăzii. Ne-adună pe toţi 
ofiţerii în cerc. Totul e palid. 

— Colonele... va să zică ne-am înţeles?... 

Ascultăm abătuţi explicaţiile care nu spun absolut nimic. 
Vom ataca noaptea, fără cea mai mică pregătire de artilerie. 

Unul spune, cu glas umbrit, gândul tuturor: 

— Domnule general... dar e apa adâncă... poate de doi-trei 
metri. Şi curentul e iute... 

Brigadierul rămâne nedumerit. 

— De, ştiu eu?... Să puneţi pe cei mai înalţi la dreapta... Să 
se ţină oamenii unii de alţii... Ce vreţi să faceţi? 

Orişan surâde şi mă priveşte consternat. 

Altul spune, nesigur, parcă la întâmplare: 

— Şi pe urmă, în vad, sunt sârme întinse dedesubt în apă, 
ca să ne încurcăm în ele... 

Brigadierul nostru parcă întâia oară se gândeşte la asta. 
Îşi apropie sprâncenele stufoase. 


— De, ştiu eu?... Colonele... Să pui să taie din pădure 
crăci... să faceţi nişte căngi ca să smulgeţi sârmele din apă. 

Acum îşi întinde mustaţa mare, căruntă. 

Ne privim unii pe alţii cu o nedumerire de animale duse la 
abator. Pentru asta am stat o săptămână în loc? 

Colonelul gâfâie emoţionat, palid, neliniştit. 

— Da... sigur... vedeţi... domnule general... o să fie greu... 
Ei au posturile de mitraliere cu ţevile aţintite de cu ziuă... 

— Or fi, da ce vreţi să facem? 

Corabu, negricios şi îndesat, se apropie şi arată apoi, 
dincolo, pe malul celălalt, un moţ stâncos: 

— Domnule general, trebuie ocupat întâi gurguiul ăla, că 
pe urmă cade toată poziţia. 

Zâmbim vag cu toţi, ca în faţa unei imposibilităţi, şi 
generalul întreabă dispreţuitor: 

— Să-l luăm... sigur să-l luăm... Da cine să-lia? 

Căpitanul, singur parcă îmbrăcat în piele de ofiţer 
reglementar, răspunde scurt: 

— Îl iau eu, cu compania. 

Generalul îl priveşte şi mai dispreţuitor, sincer dezgustat 
de atâta fanfaronadă, şi găseşte că nu merită nici un 
răspuns. 

— Aşa, colonele... Şi uitam să-ţi spun... Nu iei decât două 
batalioane. Unul îmi rămâne mie ca rezervă a brigăzii. 

După un scurt schimb de vederi între comandanții de 
batalioane, se găseşte că e rândul nostru să fim trecuţi la 
rezervă... 

Nu ştiu, răsuflu uşurat. Încă două-trei ore câştigate faţă de 
ceilalţi. 

Asta preţuieşte ca o amânare de operaţie, cu câteva 
minute. 

De cu seară ne punem în mişcare şi pe la miezul nopţii, 
după ce străbatem, în linişte de mormânt, distanţa de vreo 
doi kilometri, printre case tăcute, stinse, ca locuite de stafii, 
ne oprim lângă terasamentul înalt al unei căi ferate. Noi 


vom rămâne adăpostiţi acolo. Se ştie că inamicul are 
posturile de pază dincoace, spre noi, în câmpie. 

Trebuie ca, până nu prind ele de veste, oamenii dinainte să 
se strecoare, unul câte unul, în spatele lor, să se adune 
acolo pe compănii şi pe urmă să pornească atacul... Dacă se 
poate, să treacă apa chiar, pe tăcute, şi numai în urmă să 
deschidă focul. 

Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, ştim că pe tot frontul 
de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de întreaga 
divizie. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile 
înainte a fost însă respins, ştim şi asta, cu pierderi. 

Cei care au plecat în faţă ni se par plecaţi în noapte, pe 
lumea cealaltă. Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele 
astea? După vreun ceas abia, auzim un semn de viaţă... şi 
semnul de viaţă e o întâie răpăială pripită de focuri, care 
sfâşie noaptea, pe drumuri înalte către stele. Începe un hău 
metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocând bandă 
după bandă ca un nai, lătrând viu de tot, sperios, ca un 
motor de motocicletă. 

Nu ştim ce e înainte, cu toate că e lună şi eu caut mereu 
să-mi închipui ce văd în faţa lor ochii celor de acolo. Mă simt 
prea subţire, dar parcă mănuşile pe care le-am pus de la 
început ţin de cald. Sabia am dat-o la căruţa de bagaje, iar 
armă nu port, ca să pot fi mai uşor şi pentru că simt că, de 
aproape, nu voi putea ucide niciodată. 

Stăm îngrămădiţi în dosul terasamentului şi aşteptăm 
mereu. loată noaptea durează clocotirea de cazan, din care 
nu vedem nimic. E un alt tărâm, la poarta căruia suntem. 

Pe urmă încep să-i vină generalului veşti, ca nişte sentinţe, 
din toate părţile... Batalionul I din XN respins, batalionul III 
din acelaşi, respins. Patrulele de legătură aduc şi ele veştile 
care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul 
XM respins... regimentul XR respins. 

Numai în faţă, de la patru sute de metri din dreptul 
nostru, nu e nici o ştire. Din când în când, doar câte o 
impresie de oboseală, de scădere de înverşunare, dar pe 


urmă răpăielile revin cu şi mai mare furie. Nu ajung vaiete 
omeneşti, dar trebuie să fie. 

Se încenuşează din ce în ce noaptea şi se alburesc 
luminişurile. 

Lămurim în faţa noastră culmea amfiteatrului înalt - cu 
copaci, păşuni, case - care păzeşte vadul şi care se creează 
acum din nou, din neantul nopţii şi al necunoscutului. Când 
zorii devin încă şi mai albicioşi, vedem pe culme siluete de 
soldaţi inamici, iar pe dreapta pâlcul unei mitraliere. Două 
mici tunuri, „puşcoace” de cincizeci şi trei, pe care le avem 
între noi, încearcă zadarnic să puie în bătaie. Intervin 
Corabu şi Orişan, care după aceea şi ochesc cu ele. Un 
obuz, tras de nu ştiu care dintre noi, sparge pâlcul 
mitralierei, care amuţeşte, lăsând doar pe celelalte să 
continue. Sunt pur şi simplu uluit de această precizie. 
Lanţurile de trăgători ale ungurilor încep să se coboare, ca 
să atace, de unde deducem cu uimire şi cu răsuflet oprit că 
ai noştri au trecut (şi sunt în pericol să fie daţi înapoi). 

„Batalionul trei, înainte!” trece comanda din gură în gură, 
şi la lumina dimineţii pornim într-o goană de cross-country. 
Sar prin băltoace, peste şanţuri de scurgere, alunec într-o 
fâneaţă, iar mă ridic şi trec mai departe. Priveliştea apărută 
din evaporarea nopţii e nouă ca la facerea lumii. O moară... 
lângă ea câteva căpiţe de fân şi pe urmă apa tulbure, cu 
şivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, raniţe şi ici- 
colo cadavre şi răniţi. Pe o căpiţă, cu căciula fumurie şi 
ţuguiată, un ofiţer ne întâmpină râzând şi ne face semn de 
salutare cu mâna. Aflăm, din fugă, că are maţele scoase 
afară. 

Şi neîntârziat intrăm, fugind mereu, în apă. Valurile 
împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gât. Dincolo, 
în luncă, acelaşi spectacol. Mantale omeneşti... raniţe... 
câţiva răniţi, câteva cadavre... Mai la stânga, lângă două 
sălcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite şi mâinile 
întinse lângă el, pe pământ ca pe catafalc, în manta neagră 


cu şireturi roşii, cu gulerul ridicat şi chipiul roşu în cap, un 
mort. 

Colonelul... 

În fugă mă abat trei paşi, cu arma în mână, cu baioneta 
pusă, şi întreb cu deznădejde pe soldatul care stă într-un 
genunchi, alături: 

— Domnu colonel?... 

Mi se umflă pieptul de emoție, dar alerg mai departe, 
alături de oamenii mei. Inamicul se răzgândeşte şi o ia la 
fugă înapoi. 

Bilanţul nopţii... Trupele noastre au făcut opt sute de 
prizonieri şi au luat tot malul. Colonelul trecuse apa 
noaptea, cu întâia companie, fără să fie simţiţi. Compania a 
doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate, 
deoarece postul lor a prins apoi veste şi a dat alarma. 
Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. A fost 
un moment de groază şi urlete. Colonelul a fost omorât în 
zorii zilei, cu câteva clipe înainte de a vedea noi, cei de la 
rezervă, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea 
lăptoasă a dimineţii. 

Când, într-un sat de pe celălalt mal, către seară, îmi usuc 
hainele, grele încă de apa Oltului, ordonanța îmi aduce, 
uimit o veste neaşteptată. 

— Dom sublocotenent... 

— Eh? 

—... ştiţi, Maria Mănciulea? spioana? spioana de ieri 
noapte? 

— Ei, spune, mă... 

— Am întâlnit-o... e aci... l-a dat domnul general de la 
divizie o mie de lei şi o pereche de bocanci... A trecut Oltul 
în fruntea unui regiment... ca să-i arate drumul. 

Aveam s-o întâlnesc şi eu peste vreo două săptămâni, 
alergând bucuroasă spre mine şi certându-mă prietenos: 

— Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut să mă împuşti... şi 
eu am trecut Oltul cu soldaţii noştri. 


Rănit, în Bucureşti, aveam să-i văd, în vitrină la „Julieta”, 
fotografia alături de regina şi doamnele de onoare de la 
palat. Aveam să aflu ca are „Virtutea militară” de aur şi să 
citesc în gazete întâmplarea ei, fără complicaţia cu 
arestarea sub bănuială de spionaj. La laşi aveam s-o văd din 
nou, căutându-mă bucuroasă în grădina Copoului şi 
arătându-mi că a fost înzestrată şi luată la un spital de sub 
îngrijirea reginei. Ba acum am auzit că e şi în cărţile de 
citire. 

Seara, la masă, ne întâlnim într-o casă gospodărească 
împăcaţi, şi că putem mânca întâia oară cu „masa pusă”, şi 
că putem dormi, întâia oară de la intrarea în război, într-un 
aşternut. Schimbăm impresii. 

— Orişan, n-a fost nici de data asta război... Ce crezi? 

— Nu... cred că nu... Dar are să fie... Că este de unde. 

Şi totuşi, moartea colonelului dă o impresie de târât şi 
înlăcrimat mulţumirii de a ne găsi fiecare din noi, cei 
scăpaţi, în viaţă. 

Post înaintat la Cohalm. 

Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri 
peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orăşel cu 
străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise 
şi cu ferestre ca de cetate. O piaţă întinsă în mijloc - poate 
pentru bâlci, duminica. E aşezat la întâlnirea a două văi, din 
fundul cărora urcă uşor coaste line, de un verde dulce, 
bălţat ici şi colo de pete negre - petice risipite de pădure. 

În fiecare zi aveam încăierări de avanposturi. 

— Bitte, ein Milch-Kaffee. 

— Es wird glei' kom', răspunde vecina mea, săsoaică 
tânără şi frumoasă ca o vacă elveţiană. 

— Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann 
heute herbringen. Căci mi-a spus că bărbatul ei e în satul 
vecin, sergent în trupa care ocupă satul. 

— Gott şei Dank, dar konnten Sie machen! 

N-am început să moi felia lată de pâine în cafea, că începe 
o răpăială de focuri şi soldatul năvăleşte pe uşă: 


— Ne atacă, domnule sublocotenent. 

lau arma din mâna lui, ca să i-o dau la poartă iar înapoi, 
pun mănuşile şi ies în fugă pe uşă. 

Aproape de prânz mă întorc obosit şi flămând. 

— Mein Milch-Kaffee bitte... 

— Und mein Mann? şi aduce iar cafeaua. 

— Es wird zum Morgen sein. 

Adesea ne plimbăm după-amiază pe ulițele pustii ale 
târgului, pe care nu întâlnim decât soldaţi de ai noştri şi 
curieri de la regiment. 

În ziua aceasta tomnatică şi luminoasă de septembrie - 
cum venim spre popotă - târgul ne pare pustiu. 
Pretutindeni obloane trase, porţi zăvorâte şi nici un 
trecător. E ascunsă toată lumea dincolo de porţile grele de 
stejar, ca în nişte temnițe. 

Ba nu! O Gretchen mlădioasă, cu ştiutul şorţ albastru, a 
ieşit dintr-o curte pe furiş, cu o mişcare de şoarece curajos, 
şi dă, surprinsă, cu ochii de noi. Îi e frică şi tremură stând 
pe loc. N-am făcut nimănui nimic. Dar e război. 

La popotă aflăm veşti tot mai rele despre Turtucaia. 
Nimeni nu ia însă lucrurile în serios, mai mult ne necăjeşte 
faptul că nu suntem, încă schimbaţi. Ne e dor de linişte şi 
aci zilnic suntem sâcâiţi de patrulele ungureşti din Fischer 
şi Stena. Dimineaţa şi seara suntem regulat alarmaţi de 
răpăiala violentă de focuri, care face să vuiască văile. Ne e 
dor de o noapte, două, de somn fără grijă. 

Se mănâncă fără poftă, în camera îngustă, în care ne-am 
înghesuit cu toţii, sub protecţia platelor şi insuportabilelor 
maxime brodate, pe pânze atârnate de pereţi: „Dein 
Vaterland sollest du...” etc. 

Vine soldatul popotar al regimentului şi este primit cu 
strigăte vesele. Ne aduce vin. 

— Să trăiţi, domnule căpitan, mi-a dat de la regiment vin 
numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice că pisemne 
veniţi dumneavoastră la noi la rezervă, de mâine. 


Dacă zice domnul sergent Florea, aşa trebuie să fie. 
Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se 
ciocnesc paharele de probă, aşa. 

La poartă s-a oprit însă din goană un călăreț şi, în timp ce 
privirile noastre se întretaie, brusc neliniştite, în odaie a şi 
intrat un flăcău îmbrăcat ţărăneşte, asudat şi de abia 
răsuflând. 

— Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scăpaţi-ne! 

Comandantul batalionului îl măsoară liniştit cu ochii mici 
verzui, cu mustaţa întrebătoare: 

— De unde eşti? 

— Suntem din Stena. lacă ici peste deal. Ne-o prăpădit. Au 
venit acuma o mulţime de tunari şi adună vitele oamenilor. 
Pe cine se împotriveşte, îl găteşte cu arma. 

— Sunt mulţi? 

Dar băieţandrul se încurcă. Se vede cât de colo că 
întrebările acestea nu pătrund în gândul lui, răscolit şi 
frământat de cele de acasă. 

— Sunt mulţi, domnule comandant. Şi parcă fiindu-i teamă 
că n-o să mai mergem: Adică nu - să tot fie la cincizeci- 
şaizeci. Au descălecat la primărie. 

Căpitanul Floroiu - căci maiorul Dimiu acum comandă 
regimentul şi e în rezervă la divizie - stă pe gânduri câteva 
clipe; pe urmă îşi schimbă privirea liniştit, pe fiecare pe 
rând, şi se opreşte asupra mea. Ca toţi novicii la comandă, 
căpitanul dă ordine complete şi cu voce importantă: 

— Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ţi plutonul şi vezi ce este. 
Dacă poţi, intră în sat şi strânge armele locuitorilor. Ai grijă 
să nu fii surprins. (Se ştie că o parte din populaţia sasa ne e 
înverşunat ostilă). Ia ostatic pe primar pe timpul cât faci 
percheziţiile. 

Mă uit cu părere de rău la friptura care îmi rămâne în 
farfurie. 

Prin ambele şanţuri pline de buruieni ale şoselei aşternute 
cu praf de munte, înşiraţi unul după altul, alergăm aproape, 


până la Stena, care este după o muche de deal, la patru- 
cinci kilometri. Mă simt înfierbântat, îngrijorat. 

Pentru întâia dată am răspunderea unei acţiuni. În mic sau 
în mare - în faţa morţii - evident că lucrurile se petrec la 
fel. Şi eu am impresia că am să dau o mică bătălie „în stil 
mare”. Voi împărţi deci plutonul în linie de trăgători şi în 
rezervă. Mi se pare însă că nu-mi rămâne nimic din pluton. 
Deci nu... Dar oamenii aleargă - timpul trece, material de 
iute, şi eu nu sunt în stare să iau o hotărâre. Dacă mă 
apropii de micul şanţ al şoselei, e limpede că voi fi văzut. 
Dacă aş lua-o prin tarlalele de porumb roşiatic din dreapta 
sau din stânga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii. 

Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De după deal vom 
vedea dintr-o dată satul cu acoperişurile lui roşii de ţiglă, cu 
biserica săsească, ascuţită, cu un tăiş înfipt în albastrul 
cerului. 

Şi timpul fuge parcă mânat de picioarele mele sau 
mânându-le. 

Dar, la cotitura şoselei albe, apare un călăreț cenugşiu. 

În porumb! Ne trântim toţi pe brânci în şanţ sau după 
muşuroaiele de pământ afânat şi uscat de la rădăcina 
cocenilor. 

— Să-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageţi 
nimeni, băieţi... nu trageţi, nu trageţi! Soldaţii mei îşi dau 
ordine singuri. Nu trageţi nimeni! 

Călărețul se apropie tot mai mult, legănat în şea, săltând 
în trap bătut, aplecat pe cal. La o sută de paşi în urma lui, 
apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, şi pe urmă încă 
unul. 

În tot peisajul încremenit, viu colorat de amiază, de-a 
lungul şoselei albe, ei sunt singura mişcare. 

O „recunoaştere”. Oamenii sunt încălziţi. „Nu trageţi, măi, 
nimeni”. Ordonanţa de lângă mine are şi ea curaj - acum, 
dealtfel, nu costă nimic să-l ai. 

— Facem rost de cal şi de pături, domnule sublocotenent. 


Privesc înfrigurat: un călăreț se apropie legănat, pe 
şoseaua albă. În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe 
sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, 
dumnezeiesc de frumoasă. Peste câteva clipe, dacă nu se va 
opri, va muri în lumină, cineva. Poate el, poate şi cel dintâi 
care se va apropia de el. O curiozitate intensă mă frământă, 
opreşte totul în mine ca un zbor întins. Cum are să fie? 

Se apropie tot mai mult... E la o sută de paşi. Îi văd faţa, 
ochii, puncte negre. Vine săltând în trapul calului. Priveşte 
peste dealuri şi nu ştie că în porumb cincizeci de arme sunt 
întoarse spre el, îl aşteaptă. Priveşte spre cer. „Să nu tragă 
nimeni, domnule sublocotenent. Să nu tragă nimeni”, se 
luptă înăbuşit, nevăzuţi, soldaţii. 

Dar se apropie tot mai mult. lată-l la douăzeci de paşi. E 
un flăcăiaş cu ochii ca măslinele, cu faţa pătrată, umerii 
obrajilor prea ieşiţi, cu mustaţa mică, neagră, tunsă. Mişcă 
buzele. Acum se aude. Cântă. Îmi tremură mâinile pe armă. 
Ar fi trebuit să numesc doi oameni care să-i apară dintr-o 
dată înainte şi să-l prindă, fără să-l omoare, dar 
răspunderea mi s-a părut prea mare şi, mai ales, ar fi dat 
impresia că eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le 
impun altora. Am luat de aceea şi eu o armă în mână, şi 
acum mă întorc să dau ordin celor din şanţ cu mine, să 
sărim cu baionetele întinse la el. Toţi tremură, cred, de 
nerăbdare, cu mâna pe armă, congestionaţi, cu ochii 
imobilizaţi, hipnotizaţi parcă. Cum va fi? E ca un spectacol 
de execuţie... 

Cântecul se aude acum lămurit. Aş putea să-i vorbesc, 
obişnuit, ca unui cunoscut. Dar un trăsnet de armă a 
spintecat de sus în jos văzduhul. Înfiorat, călăreţul se 
opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului. Toată 
înfrigurarea, tot zbuciumul, toată nerăbdarea îndelung 
apăsate izbucnesc acum în salve de detunături, ca explozia 
unor tuburi prea mult încărcate. 

Fără să-şi dea seama de unde vin focurile, căci ar fi 
încremenit de groază ca o statuie topită, a răsucit calul în 


loc şi s-a aşternut pământului în fugă. Ploaia de gloanţe 
ridică praful şoselei, cum ridică ploile de vară băşici pe râu. 
A dispărut după colţ. 

N-a lăsat în urmă decât o dâră de sânge. Şi mă gândesc la 
glonţul rătăcit care vine de la doi kilometri, ca să se înfigă 
în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atât? 

Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de 
focuri. 

Ştiam că are să fie aşa. 

Culc oamenii în porumb... şi nu mai ştiu ce să fac. Raţionez 
înfrigurat şi disperat de serios. 

Ştiu că grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe când 
batalionul nostru e la cinci. Nu pot cădea deci în spatele 
satului. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de front 
cu un pluton, când nu ştii precis ce ai în faţă... 

Dar cineva a strigat la dreapta: „Să-i luăm pe flanc”, şi 
toată lumea urlă: „Să-i luăm pe flanc, domnule 
sublocotenent”. S-au aprins toţi. 

Până să mă trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la 
aripa dreaptă au luat-o la goană doborând cocenii, 
răscolind pământul cu bocancii, ca să înconjure satul. 

Din faţă focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, 
deasupra capului). Husarii au căpătat curaj şi au ocupat la 
marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri 
de ei, încerc să opresc lanţul de trăgători, dar nu am lângă 
mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu ştie pe unde or fi, prin 
porumb. 

Un piuit îndepărtat, pe urmă din ce în ce mai apropiat, 
spre noi. Un vâjâit pătrunzător şi o bubuitură groaznică, în 
timp ce ne învăluie fum şi praf. 

Artileria lor a intrat în acţiune. 

Dar loviturile vin rare şi alături... 

Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine 
unde nu te aştepţi. Aici... dincolo... Poate, lămurind lumile, 
chiar în locul în care te afli. 


În picioare, în porumbul încă verde, privesc cu binoclul 
spre linia inamică, pe care nu o pot preciza. La început 
tragem toţi, cu furie, pe urmă ne mai potolim. Deodată, în 
dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii ţâşnesc 
îngroziţi, de după garduri, cu mişcări întinse de iepuri 
negri, căci sunt luaţi din spate. Cei de aici îi urmărim cu 
focuri. 

Ţipete, urlete. Năvălim spre sat. Alunecând mai mult pe 
povârniş, cu ghetele încărcate de ţărână, mă trezesc în 
mijlocul şoselei, în marginea rândului de case. 

Un grup de ţigănuşi îmi arată cu bucurie pe unguri fugind 
peste dealurile din stânga. Aşadar, nu vom prinde niciunul. 

Dar „am cucerit” satul. Coborâm acum pe uliţa principală, 
largă cât două bulevarde din Bucureşti, cu plantaţii 
îngrădite prin mijloc. Copii ne întâmpină din toate părţile şi 
pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse de 
după perdele colorate. Doar româncele noastre rumene şi 
pline au ieşit cu poalele pline de mere şi pere, cu oala de 
lapte în prag. Nu mai am pe lângă mine, în scurtă vreme, 
decât pe sergentul Voicu şi vreo doi-trei soldaţi. Ceilalţi s-au 
risipit, ademeniţi de merele rumene, de ulcelele cu lapte şi 
de obrajii tot aşa de rumeni şi de albi, care îi chemau 
râzători. Ce percheziţie să mai fac? Dar un grup întreg de 
saşi vin convoi spre mine. Plâng toţi. 

— Ce-i cu dumneavoastră? îi întreb autoritar, fireşte. 

Vorbesc toţi deodată. Unul slab şi înalt, cu mustăţi prea 
groase, altul mărunt, cu o jumătate mustață. O săsoaică 
osoasă şi prelungă, copii mici şi mari. 

— Ne-a nenorocit, ne omorâm. Dumnezeule! plâng şi se 
vaietă, unii în româneşte, alţii în nemţeşte. 

Necăjit, fără să pricep nimic, scos din sărite, strig la ei: 

— Ce-i cu dumneavoastră? 

Atunci sasul cel înalt şi slab îmi povesteşte scâncit, 
nenorocit: 

— Ne-a luat fata... fata noastră! Mă încrunt. Iar corul lor, 
întreg: Ne-a luat fata... fata noastră! 


Săsoaica îmi întinde şi o fotografie mare pe carton cenuşiu 
de lux: 

— Uite ce frumoasă fată, studentă la Sibiu! 

Într-adevăr, e tare frumoasă. 

— Cum, cine v-a luat-o? 

— Soldatul... soldatul. 

Tresar, cu totul nedumerit: 

— Un soldat de-al meu? 

Şi iar toţi în cor: 

— Nu, soldatul care păzeşte satul... Soldatul călare. 

Nu mai pricep nimic. 

— Cum? Cine păzeşte satul, ce soldat? 

Un român de ai noştri îmi explică în chip firesc: 

— Domnule ofiţer, soldatul care păzeşte satul, soldatul 
dumneavoastră, pe care l-aţi lăsat aici, care păzeşte satul... 
a zis că e şpioană. 

Cad din cer. 

— E vreun soldat care păzeşte satul? 

— Păi cum? E un soldat care rămâne în sat zi şi noapte. 
Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb şi aleargă toată 
ziua de la un capăt la altul al satului. Ei, păi dacă era el aici, 
credeţi că mai veneau ungurii? Se lua după ei cu focuri. 

Asta-i curată poveste. 

— Unde-i soldatul acela? 

Saşii plâng toţi în cor: 

— Nu ştim, nu ştim. 

— Când a plecat? 

— Azi dimineaţă, a luat-o prin pădure la dreapta, cu fata. 

Am priceput cum stau lucrurile şi sunt hotărât să-l prind şi 
să termin. Mi-e milă de bieţii saşi. 

Dar nu mai pot scăpa acum de liota lor. 

— Ce ne facem noi? şi plâng, femeile se trag de păr. Ce ne 
facem, domnule ofiţer? 


Îi liniştesc cum pot. După mine se ţin alai acum, prin satul 
larg şi frumos, saşi şi români. Pe strada scăldată lung de 
ultimele raze piezişe ale soarelui, care arde parcă la 
capătul ei, vine cineva în goană, în capul gol. 

Nici nu s-a apropiat bine. 

— Ne atacă, domnule sublocotenent, ne atacă! 

A ajuns la mine gâfâind, după el vin femei, copii speriaţi. 

— Au primit întăriri, vin pe două coloane, pe şosea şi pe 
culmea dealului. 

Simt că-mi vâjâie urechile. Unde-mi sunt oamenii? 

O bătrână mă ia de mână şi bâjbâie, mormăie cocoşată: 

— Ai să-ţi arăt eu pe unde vin, să-ţi arăt eu pe unguri. 

Vrea să mă ducă spre inamic, şi eu neliniştit i-aş da brânci 
să mă lase în pace, dar mi-e ruşine. Nu am nici măcar 
liniştea să iau o hotărâre, o hotărâre care nu poate să 
întârzie nici câteva clipe măcar. Moare în mine încă o iluzie: 
aceea că aş fi putut fi un bun comandant. 

Răpăială de focuri. O iau şi eu, în sfârşit, spre deal. Ce-o fi, 
o fi. Urc gâfâind strada sucită pe coaste, sar peste pietroaie, 
peste trunchiul de jgheab al unei fântâni, alerg cu sergentul 
Voicu după mine. Răpăiala de focuri e din ce în ce mai 
strigătoare. Plesnetele bat cerul ca bicele. 

Mi se pare că nu se mai sfârşeşte uliţa. 

În timp de luptă, noaptea şi oraşele - simt din nou - sunt 
cele mai neplăcute lucruri în război. 

Printre ultimele două case, priveliştea se deschide larg, 
peste plaiul verde abia înclinat, tivit sus de pădure, jos de 
tarlaua de porumb. Şi o uluitoare surpriză. Plutonul meu e 
în lanţ de trăgători, acolo la marginea satului, la interval 
aproape reglementar, şi trage furios. Din când în când, câte 
unul scoate câte un măr din buzunar şi muşcă lacom. 
Coloanele inamice s-au risipit şi ele în trăgători la marginea 
porumbului. Îşi fac şanţuri. Au de gând să se statornicească 
acolo, se vede. De aceea ne-a şi luat în primire, iar fără 
ispravă, artileria lor rară, greoaie. 


Opresc focurile, trimit o patrulă înainte şi ne punem toţi pe 
fumat, cu faţa la cer. Acum e linişte şi fac politică tihnit, cu 
un român straşnic, de vreo cincizeci-şaizeci de ani, cu 
mustaţa puternică şi încă neagră, care şi-a târât pieptul şi 
umerii laţi până la mine, ca să afle rosturile din ţară. Peste 
dealurile îndepărtate şi împădurite, pline de taină, peste 
dealurile „duşmane”, coboară soarele, turnând o trombă de 
aur lichid din albastrul cerului peste verdele de păşune al 
culmilor. Subţiat şi treptat se întunecă. Rând pe rând, 
oamenii mei se coboară la fântâna din sat, la locul de 
adunare. Când suntem toţi, netulburaţi de nimeni, pornim 
la drum înapoi acasă. În capul satului întâlnesc o fată, de-a 
dreptul elegantă, într-o rochie vişinie de vară. Alături de ea, 
un soldat. Recunosc pe fata sasului şi simt o adevărată 
bucurie. Salut şi mă apropii încruntat de soldat. 

— De unde vii? 

Stăpân pe el, în poziţie militărească, răspunde vorbind 
rar: 

— Să trăiţi, domnule sublocotenent! Am dus pe 
domnişoara la brigadă, în urma unui denunţ că ar şti unde 
sunt ascunse armele. 

— Ei şi? 

— Acolo n-au găsit-o vinovată şi i-au dat drumul. 

— Atâta tot? 

— Da, să trăiţi, domnule sublocotenent! 

Întreb pe fată, în nemţeşte, dacă are să se plângă de ceva 
şi-mi răspunde că nu, zâmbind. 

M-am descruntat şi eu, dar nedumerirea nu-mi scade. Mă 
întorc iar către soldat. 

— Dar cu tine, ce-i? 

— Eu păzesc satul. 

— Cum păzeşti satul? Cine ţi-a dat sarcina asta? 

— Domnul sublocotenent Florescu. 

— Din ce regiment eşti? 

— XR. 

— Bine, dar regimentul XR a plecat. 


E nedumerit şi cu totul surprins. 

— Cum se poate? Eu n-am primit ordin de retragere. 

Seara povestesc entuziasmat, la popotă, această 
întâmplare. Impresia este deosebită. Dar deodată, când 
comandantul încruntă enervat privirea, zgomotul de pahare 
şi de furculiţe se opreşte, ca şi gălăgia punctelor de 
exclamare. 

— Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis 
pentru că te ştiam băiat inteligent. 

Şi pe urmă, cu un dispreţ uscat: 

— Se poate, domnule, să nu vezi că era un spion? 

Tăcerea devine apăsătoare. Comandantul are dreptate. 
Toţi se privesc aproape adânc neliniştiţi. 

— Pleacă imediat şi adu-l aci. 

Nu m-am dus eu. Am trimis o patrulă, care l-a adus. Şil-a 
bătut patrula pe drum, l-a bătut sergentul de zi, i-a tras 
vreo două şi comandantul. 

Peste o săptămână, când regimentele erau din nou 
întrunite în brigadă, în vederea unei bătălii, m-a oprit un 
caporal, pe uliţă. 

— Vedeţi, domnule sublocotenent? ziceaţi că sunt spion. La 
brigadă, m-a făcut caporal. 

O recunoaştere făcută de aghiotantul batalionului în 
acelaşi timp cu cea făcută de mine la Stena confirmă că şi 
celălalt sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre bucuria 
recunoaşterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au 
curajul să treacă de linia noastră de avanposturi (iar când 
ajung până la noi, aci, li se pare că s-au aventurat) şi care 
acum au ce raporta la divizie. În zilele următoare reluăm 
plimbările şi discuţiile. 

Popescu şi ceilalţi camarazi au devenit gânditori. 

Ne atrage luarea-aminte un grup care se ceartă şi ne 
apropiem. Doi soldaţi întind de un sas bătrân, negricios, cu 
faţa uscată şi mustăţi stufoase. Vor să-l aducă la regiment. 

La întrebarea comandantului mitralierelor, căci sunt 
oamenii lui, ei ne lămuresc că sasul a vrut să împuşte pe un 


român, care e, dealtfel, şi el de faţă. 

În româneşte, sasul îşi apără dreptul, hotărât. 

— A vrut să-mi fure maşina de cusut, domnule ofiţer, uite, 
de-abia i-am smuls-o. 

Maşina e, într-adevăr, corp delict, între ei. 

— A scos revolverul să mă împuşte, domnule comandant. 

Sasul lămureşte că numai aşa i-a lăsat maşina pe care voia 
să i-o ia. 

Judecata ofițerului e scurtă. 

— De ce porţi revolver, de ce n-ai predat revolverul? 
Duceţi-l la divizie. 

Cineva remarcă, în treacăt, că nu s-a dat ordin să se 
strângă armele şi discuţia veche e reluată pasionat, căci 
Popescu pare obsedat. 

— Nu poate să fie dragă, totuna. Să compari, să zicem, 
bătălia de la Verdun, cu lupta de la Olt, a noastră? 

Orişan e furios, dar cum niciodată nu ridică tonul, îi e 
aprinsă numai privirea. 

— Dragă, sigur că pentru istorie, sau pentru străinătate, 
sau pentru gazetele şi lumea de-acasă, nu se poate 
compara ce-a fost la Olt cu Verdunul... 

Reiau şi eu antrenat: 

— Sigur... absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei, 
care am intervenit în urmă şi am avut numai cinci-şase 
oameni pierdere. Dar pentru compania a doua, care a fost 
surprinsă de mitralieră în apă şi înjumătăţită din câteva 
pârâituri, cred că lupta a fost ca pentru orice companie 
angajată la Verdun. Închipuieşte-ţi răniții, luptând cu 
valurile toată noaptea. O patrulă care luptă cu o forţă 
superioară şi e bombardată precis cu un singur tun luptă 
tot atât de greu ca pe Somme... 

Întăresc cu amintiri din descrieri. 

— Dealtminteri, am citit că grozăvia luptelor de acolo stă 
în faptul că doi-trei oameni, izolaţi într-o groapă de obuz, 
trebuie să lupte neştiuţi de nimeni câte-o noapte întreagă. 
Exact cum luptă unele patrule de-ale noastre. 


Păreau că s-au convins, dar iar reiau, aproape indignaţi că 
au fost pe cale să admită o absurditate. 

— Fugi, dragă, se compară riscurile pe care le ai într-o 
bătălie mare, cu o bătălie ca aceea de la Bran? 

Un soldat ne cheamă la popotă, dar discuţia continuă şi 
acolo. Popescu ne denunţă căpitanului, care s-a aşezat la 
masă, că susţinem o absurditate. Orişan reia energic. 

Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav. Sunt de-o 
părere cu el. Viziunea de sânge şi foc, mii de cadavre 
culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte 
corp la corp, ape înroşite, nu le-am întâlnit până acum. 

— Desigur că vor veni. Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se 
numeşte retragere strategică. Am impresia că ei s-au ferit 
de orice luptă serioasă, că n-au angajat cu noi decât 
ariergarda, câteva regimente acolo. 

— Nici n-au mai multe... S-a sfârşit cu războiul, ascultă-mă 
pe mine, stăruie din nou Popescu. 

Nu ştiu de unde vine impresia de plimbare duminicală, 
poate unde nu suntem în avanposturi, poate unde ne 
aşteaptă o masă bună, cu vin bun. 

Orişan, cu mâinile la spate şi faţa lungă de englez, 
intervine cu bun-simţ: 

— Eu nu vă înţeleg. De ce daţi importanţă unei lupte, 
numai după proporţiile ei? Înţeleg să facă asta cei de-acasă, 
dar s-o facem noi?... 

Popescu e nedumerit. 

— Nu înţeleg unde vrei să ajungi... 

— Ascultă, Popescule, ce deosebire e pentru noi că murim 
într-o luptă cu mii de obuze şi cu mii de mii de cadavre, sau 
nimeriţi când stăm la masă de un singur obuz? 

— Ei, cum o să fie totuna? 

Intervin şi eu, surprins de justeţea observaţiei: 

— Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu există „luptă 
uriaşă” sau „luptă neînsemnată”. 

Mai intervin şi alţi camarazi, care sunt pasionaţi de 
aparenţa paradoxală a afirmației. 


— Pentru cei din ţară, bineînţeles că nu e acelaşi lucru, dar 
pentru noi e altceva, reia Orişan. 

— Ei, asta-i! 

— Nu mai încape îndoială... Ascultă-mă, să-ţi dau un 
exemplu. Când noi citeam în gazetă despre „accidentul” din 
gara cutare, că un frânar a fost omorât, iar altuia i s-au 
retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele câteva 
rânduri care relatau întâmplarea. Dar când citeam pe o 
pagină întreagă „catastrofa de cale ferată de la Câmpurile”, 
atunci eram îngroziţi, citeam fără oprire detalii 
senzaţionale. 

Şi Orişan reia argumentarea mai cu pasiune: 

— Pentru frânarul mort şi pentru cel cu picioarele retezate 
e totuna, dacă alături de ei au mai murit atâtea zeci. Ei 
aceleaşi senzaţii le-au încercat. Şi dacă ar fi fost sfârşitul 
lumii, cu planetele ciocnite, acelaşi lucru ar fi fost pentru ei. 

— Domnule căpitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat 
într-o bătălie, dacă e vorba de o luptă cu efective mari ca la 
Verdun, sau de o luptă cu efective mici? 

— Cum o să fie totuna? Şi căpitanul desface carnea de pe 
piciorul de pui din ciulama. Cum o să fie, băiete, totuna? 
Riscurile sunt cu mult mai mari. 

— Orişan, lasă-mă pe mine... că am să lămuresc eu 
chestiunea... Domnule căpitan, de ce găsiţi că riscurile sunt 
mai mari? 

— Pentru că acolo au murit o sută de mii de oameni, şi la 
Bran o sută sau două. 

— Ei şi? 

— Cum „ei şi”? 

E o gălăgie de protestare, amestecată viu cu cererile de 
vin, de tacâmuri. 

— Da, uite, am să vă explic eu ce înseamnă risc. Lasă-mă 
puţin, Orişan. Când un american merge la bal, el nu riscă 
NIMIC, sau aproape, nu-i aşa? 

— Mmda... 


— Dacă se ceartă cu alt american şi se provoacă la duel: 
„Cel ce va scoate semnul negru, să se împuşte până a doua 
zi”, atunci, nu-i aşa? riscă 50 la sută să fie mort până a doua 
Zi. E sau nu e? 

— Mmda... asta e. 

— Când a nimerit semnul negru, în cazul când e om de 
onoare, el are, nu-i aşa, un risc de sută la sută? La fel cu 
noi. 

— Adică? Lasă-l, domnule, în pace... adică? 

— Divizia hotărăşte să cucerească un sat cu o companie, şi 
aşez pe masă cu un gest secundar furculiţa, cuțitul, solniţa, 
ca şi când aş vrea ca ordinea aceasta să-mi pregătească pe 
cea din gând. 

— Eida... 

— Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la sută, 
având în vedere că divizia are patruzeci şi opt de 
companii... şi, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduce 
friptura. Când se decide că brigada noastră va da acea 
companie, riscul devine de patru la sută. Dacă se hotărăşte 
că XX va da compania, iată-ne ajunşi la opt la sută, căci 
regimentul are douăsprezece companii. Când, în sfârşit, se 
decide că batalionul trei să dea compania, riscul e de 
douăzeci şi cinci la sută şi când s-a dat ordin companiei a 
noua să ocupe satul, se poate spune că a câştigat lotul cel 
mare. 

— Atunci cam are dreptate, hotărăşte căpitanul. Vasile, dă 
vin. lar, câtre ordonanţe: Nu vă mai certaţi acolo... Ia uite-i, 
domnule, că se iau la bătaie... Căci ordonanţele se ceartă cu 
popotarul pentru ofiţerii lor. 

Popescu şi ai lui protestează din nou. Iar locotenentul 
Redelea e de părerea lor: 

— Dar nefiind o bătălie mare, înseamnă că divizia nu 
angajează decât o mică parte din efectiv. Deci riscurile sunt 
mai mici. 

— Sigur - întăreşte altul - dovadă că batalionul nostru n-a 
fost angajat în târg la Bran; la Olt, de asemenea, a fost 


rezervă. 

Se porneşte iar o larmă cu clinchet de veselie şi strigăte. 

E, într-adevăr, o masă veselă, zgomotoasă, la care 
participă cei opt-nouă inşi care nu sunt în avanposturi. Şi 
totuşi e în această veselie cu mâncăruri bune ceva uscat, o 
lipsă de consecinţe, ca un lux de eunuc. 

Protestez şi eu. 

— A, să ne înţelegem. Eu vorbesc numai de batalionul 
angajat şi anume de fronturile străine, unde trupele se 
schimbă foarte des, căci au rezerve. Dealtminteri, observ 
un lucru... Că de la intrarea în acţiune suntem încontinuu în 
linie înaintată. E, sau nu e? 

Câţiva convin. 

— Şi pe urmă e altceva, intervine Orişan din nou. Faptul că 
n-am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am 
atacat atât de repede, că nu am dat timp inamicului să 
reziste. Cred că XX a avut pierderi, pentru că a luptat sfios. 
Să fi luptat noi aşa la Măgura Branului, pierdeam jumătate 
din batalion. Dar la 'Tohanul-Vechi? Şi chiar la Olt. A 
intervenit rezerva atât de repede, că ungurii, care 
porniseră la contraatac, s-au oprit şi au luat-o la fugă. 

E o nouă bucurie de izbândă, căci ei cred că l-au prins în 
flagrant delict de logică. 

— A... a... păi vezi? Tu cu Gheorghidiu susţineţi că n-am 
întâlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiţi că n- 
au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat 
repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte 
pentru că n-a vrut inamicul. 

— Stai, domnule, că iar deviem. Lasă-mă, Orişan... Noi nu 
am susţinut decât un singur lucru. Că pentru cel care ia 
parte efectiv la o luptă mică nu e de nici o importanţă dacă 
moare la Verdun sau într-o încăierare de patrule. 

Eu susţin că noi, care suntem în avangardă şi vom mai 
lupta neîntrerupt, Dumnezeu ştie cât de aci înainte, suntem 
în război pur şi simplu. Pentru ţară, pentru cei ce se plimbă 
acum la Bucureşti pe stradă şi aşteaptă, după cafea, 


comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e 
totul altceva. Dealtfel, eu cred că vor veni lupte mari, în 
care se vor angaja toate unităţile. 

Noi putem fi atacați diseară, în noapte... poate în cinci 
minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca şi început. 

— Bine, dar acasă nu va face nici o impresie? 

— Cred şi eu. Sub unghiul speciei nu eşti interesant decât 
dacă eşti ucis cu alţi zece mii o dată. Dacă un scriitor va 
descrie numai lupte de patrule, cred şi eu că nu i se va 
vinde cartea. 

Popescu se întoarce uşor spre dreapta, ca şi când s-ar feri 
de ceva nevăzut şi pe urmă ridică umărul. 

— Dacă-i prost! N-are decât să puie stânjeni de cadavre, 
uragane de obuze, râuri de sânge. Ceva aşa... să facă o 
senzaţie nebună... 

Şi nu terminăm bine masa, că iar se aud focuri. 

De data asta e ceva mai serios. Împotriva noastră, dinspre 
satul vecin, pe ambele povârnişuri (cu pădure mică şi 
păşune) ale văii, în fundul căreia e şoseaua albă, înaintează 
un lanţ puternic de trăgători, din care nu vedem însă decât 
grupuri care fac salturi înainte şi se culcă repede. O baterie 
de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e 
popota, pe care o părăsim în fugă. 

Batalionul întreg e cu trei companii îngrămădite cam sub 
deal, gata să ne desfăşurăm. „Brigada lui Corabu” e 
departe, pe stânga, într-o pădure. Avanposturile noastre s- 
au retras trăgând focuri. 

Obuzele nu-mi fac prea multă impresie, deşi sunt foarte 
nervos. Sunt destul de puţin numeroase. Căpitanul are un 
cap de om necâjit, care nu ştie ce are să facă, aşa ca mine 
ieri. Probabil că vom pune baioneta şi vom năvăli ca la Bran. 
Un obuz nu explodează. Din fanfaronadă, le declar 
camarazilor sâcâiţi că artileria ungurească e inofensivă şi 
iau în braţe obuzul, ca să le arăt că are pulbere proastă. 
Toată lumea strigă speriată la mine: 

— Astâmpără-te, Gheorghidiule... ai înnebunit...? 


Căpitanul se încruntă mânios, ridică poruncitor mâna. 

— Lasă, domnule, proiectilul jos. 

Din fanfaronadă mereu, înmănuşat, vin cu el în braţe, cum 
aş duce un copil înfăşat spre grupul lor. Sunt furioşi, se dau 
în lături şi răcnesc la mine: 

— Fugi de-aci...! Domnule căpitan... a înnebunit. 

Cu o mutră ipocrită, de fată şireată: 

— Dar nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol. 

— Lasă-l jos, domnule, îmi strigă răspândiţi. 

Îl arunc jos, cum ai arunca, după ce ai privit-o, o sfeclă... şi 
îngheţ şi azi de nebunia mea, căci aruncat jos, izbindu-se, 
proiectilul putea face explozie. 

Când mă întorc la camarazii mei înţeleg toată 
nedelicateţea gestului meu. Ştiu bine că sunt un grup de 
oameni care şi-au făcut mai mult decât datoria şi, acum 
când scriu, ştiu că în afară de două-trei excepţii, au fost 
poate cei mai de ispravă ofiţeri ai războiului românesc. Dar 
o expunere copilărească şi inutilă le repugna, iar gestul 
meu nedelicat, subliniind o astfel de rezervă, din 
substraturi abia bănuite, era de o indiscreţie penibilă. 

Peste vreun ceas, lanţul de trăgători inamic părea 
încremenit în loc şi asta mă neliniştea mai mult, ca o clipă 
de suspensie care-ţi permite să asculţi, în golul înaltului, 
ecouri şi ameninţări... 

— Înconjoară satul şi ne taie retragerea! izbucneşte 
hotărât căpitanul. Pas alergător, prin sat, sus pe deal, să 
ocupăm culmea şi cetatea, înaintea lor. 

Trecem deci în goană prin târg. Sagşii şi săsoaicele cred că 
ne retragem şi au apărut (de unde atât de mulţi?) la porţi şi 
la ferestre, ameninţându-ne. E şi săsoaica mea, cu bucile 
rumene şi sânii mari, care ne huiduieşte cu ură. Un soldat 
dă, din fugă, un picior în burta unui moşneag, care, 
repezindu-se la noi, ca un câine la trăsură, ameninţa şi 
înjura. 

Sus pe deal am impresia că sunt despărţit de toată lumea. 


Căpitanul Floroiu, nervos dar hotărât, aleargă pe 
dinaintea rândului de oameni aşezaţi cu baioneta la armă, 
cu faţa la pădurea din dreapta şi aşteaptă în marginea 
tarlalei de porumb pipernicit. 

E ziua-n-amiază mare, e soare de început de toamnă, cald 
şi bogat în reflexe tari, şi totuşi atât de întins aştept, încât 
aproape am halucinaţii. Mi se pare că inamicul a şi apărut, 
la zece paşi după trunchiurile rare şi groase de copaci, care 
s-au însufleţit şi-au devenit duşmane. Dar nu vine nimeni. 
După un timp, încep să fiu neliniştit, căci nu mai putem 
aştepta cu atâta încordare, cum nu poţi sta prea mult cu 
braţul întins. Mai ales că nu am nici o vedere. lau doi 
oameni şi mă duc, pe brânci mai mult, departe, înaintea 
companiei, spre stânga, paralel cu pădurea, ca să am din 
nou vedere, de sus acum, asupra văii unde eram adineauri. 
Merg prin prombul rar, mărunt, scorojit, las la vreo sută de 
metri în stânga cetatea, care e un binecuvântat paratrăsnet 
pentru noi, căci, semeaţă, atrage, deşi neocupată, tot 
bombardamentul asupra ei. Cam la două sute de metri dau 
de un soldat de-al nostru, care, cu arma culcată lângă el, 
scrutează rotunjimile de deal, cercetează valea şi pădurea 
de dincolo, privind intens de parcă ar avea binoclu. 

— Niculae Zamfir, ce e cu tine? 

Am venit în observaţie, domnule sublocotenent... Vreau să 
văd ce-i la ei... 

Aşadar, şi la soldaţi, nu numai la mine şi la Orişan, această 
neputinţă de a îndura necunoscutul, nevoia mortală de a şti 
ce se petrece înainte. Cred că acest sentiment era mai 
curând un derivat al fricii. 

Socot că, într-un anumit sens, de frică ţineam să fim atât 
de înainte, căci, din cauza imaginaţiei prea libere, teama de 
necunoscut era de neîndurat. Dar negreşit, asta numai la 
cei hotărâți să nu dea, în nici un caz, înapoi. 

Lupta a început la stânga, violent, cu aceleaşi plesnituri 
care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au împins înapoi 
compania Corabu, vor să intre în Cohalm. Dar „brigada” s-a 


oprit chiar în margine, unde s-a întâlnit cu Orişan, care a 
rămas de capul lui acolo şi acum au deschis împreună un 
foc aprig, care zădărniceşte orice încercare de a intra în 
oraş. 

Între timp o baterie a noastră trage şi ea, spre bucuria 
soldaţilor, şi am din nou, şi pentru ultima oară, spectacolul 
uluitoarei preciziuni a artileriei româneşti, sau mai curând 
al întâmplării. Ca şi la Olt, ca şi la Bran, chiar primul obuz 
face să se împrăştie departe, la doi kilometri de noi, un 
grup enorm, pe care nici nu-l bănuiam, pe ai cărui soldaţi, 
ca pe nişte gândaci cenuşii, îi vezi numai când, speriaţi, 
aleargă în toate părţile. 

Pornim pe înserate la un contraatac inutil, căci, neizbutind 
să intre în oraş, inamicul s-a retras. Se hotărăşte, de teama 
unei reveniri în timpul nopţii, revenire pe care mulţi o cred 
foarte probabilă, să se împingă un post înaintat, departe în 
pădure, până aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca 
postul să fie format de plutonul meu. 

Obiectez cu voce palidă că îmi sunt oamenii obosiţi şi încă 
alte vreo două motive, care nu sunt luate în seamă. 

— Lasă că azi „făceai figuri cu obuzul”, îmi spune, cu o 
ironie rece, căpitanul meu micuţ şi simt că expresia mă 
încondeiază puţin ridicul, în surâsurile tuturor. 

Mai târziu, un sergent, care face legătura la batalion, mă 
lămureşte de ce am fost indicat eu. Căpitanul a spus-o 
anume: 

— Trebuie un post sigur, să nu fim surprinşi la noapte... la 
doi kilometri înainte, dacă se poate... Trimitem pe 
Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele 
întocmai... 

Mi se explică, acum cu prietenie revenită, că patrule de- 
ale companiei vor face toată noaptea legătura cu mine. 

Trec o râpă adâncă, unde ştiu că se vor opri la noapte 
toate patrulele menite să mă caute şi, după vreun ceas de 
bâjbâit în tăcere, printre copaci şi tufişuri, mă opresc într-o 
poiană. Luna n-a răsărit încă şi socot în noaptea asta totul 


duşmănos. Privesc bănuitor, fără să văd nimic, întunericul, 
pădurea toată, nesfârşirea până la capătul lumii. Îmi simt 
inima ca un mic cheag. 

Parcă aş fi coborât cu oamenii mei, cu un ascensor, într-o 
mină blestemată şi cu forma abia ghicită în noapte. 

Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu 
baionetele la armă, alăturaţi şi atenţi ca nişte vânători în 
aşteptare. Suntem toţi numai urechi, căci acesta e singurul 
mijloc de a fi de folos celor din urmă. Trimit încă un post de 
ascultare, de patru oameni, spre dreapta înspre şosea, ca 
să supravegheze şi acolo necunoscutul negru. 

M-am trântit pe iarbă şi încep să tremur. Îmi aduc aminte 
că sunt, tot ca la 14 august, în bluză uşoară, pantaloni de 
raitcort de vară, rari ca o pânză de casă şi ghete subţiri de 
şevro. Multă vreme senzaţia de teamă şi cea de frig se 
cumpănesc înseilat; pe urmă, odată cu răsăritul lunii, cea 
de frig devine pătrunzătoare. Nu mai pot sta locului şi 
vreau să fac doi-trei paşi în cuprinsul poienii, dar Niculae 
Zamfir îmi atrage luarea-aminte că nu se mai poate asculta. 
Mă opresc din nou şi mă trântesc pe iarbă. Bluza croită 
strâns pe talie îmi ţine încă puţin de cald, moletierele, de 
asemeni. Dar în muşchii de deasupra genunchilor mi s-au 
înfipt parcă gheare de gheaţă. Îmi trântesc pumni, care o 
clipă, ca la rănile umflate, îmi dau o asemuire de uşurare, 
dar pe urmă simt iar colţi reci înfipţi în coapsă. Mai târziu 
încep să mă doară şi braţele. Lungit pe spate, îmi mişc 
membrele încet ca un gândac în agonie. Parcă e o clipă de 
amorţeală, dar după aceea, gheara de gheaţă se înfige din 
nou, ascuţit, în muşchii care tremură, aşa, singuri. Nu mă 
mai pot gândi la nimic. Las totul în grija oamenilor şi, ca un 
bolnav, îmi lipesc palmele de muşchii dureroşi. Pe urmă, nu 
mai pot, mă scol şi încep să umblu puţin zănatic. 

— Mă băieţi, aveţi vreo manta cu voi? 

Îmi dau, după o înceată consultare, răspunsul că toate 
sunt de azi-dimineaţă în cantonament. Ei, în schimb, au 
vestoane şi pantaloni de stofă groasă. 


E noapte târziu, dar cât va mai fi până mâine dimineaţă? O 
veşnicie. Umblu fără să pot îndoi picioarele, căci pulpele au 
ceva zgrunţuros şi zdruncinat în ele. 

De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trântesc 
iar jos. Acum încep să simt şi un soi de gol sub stomac. 
Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. 
Înţepenesc. 

E peste puterile mele atâta suferinţă. Era atât de cald azi! 
Încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ţinut 
socoteală de zile, când pentru noi, care trăim după 
calendarul veşniciei, n-aveau nici o importanţă. Găsesc 
totuşi că e cu putinţă să fie milităreşte 12/25 septembrie. 

Pentru o zonă de platouri şi munte, aci în Ardeal, nopţile 
astea îngheţate trebuie să fie obişnuite. Mă întorc de prisos, 
când pe o parte, când pe alta, şi încleştez dinţii. Nici 
mănuşile nu-mi mai ţin nimic. O durere nouă se adaugă, un 
fel de umilinţă, pe care numai eu o ştiu în noaptea asta: îmi 
curg lacrimile şiroaie, fără să le pot stăpâni, parcă sporind, 
la fiecare sforţare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, 
de n-ar ghici oamenii. 

Privesc istovit de groază întunericul, compar cu luare- 
aminte umbrele copacilor, să văd dacă sunt semne că se 
apropie zorile, dar nimic. Simt că până mâine voi înnebuni 
de frig... 

De la o vreme, se pare că oamenii au ghicit drama de 
lângă ei. 

— Domnule sublocotenent, sunteţi bolnav. 

După ce îi lămuresc că nu mai pot îndura frigul, îi simt 
abătuţi că nu pot să mă ajute. Groaza că voi înnebuni de 
frig mă descompune. 

Într-un târziu, când simt că trec prin mine cuțite, mi se 
pare mântuitoare propunerea sergentului Voicu. Mă 
lungesc jos, întins, şi doi oameni se culcă peste mine. Era şi 
timpul. Mi se încleştaseră fălcile, de nu mai puteam vorbi 
aproape. Oamenii sunt calzi ca nişte perne grele şi totuşi 
îmi pare că sunt prea uşori. Acum, când coapsele se 


încălzesc de coastele lor, îmi simt umerii, simt cureaua care 
îmi strânge mijlocul, simt pretutindeni atingerea stofei, de 
pielea iritată. Mi-e tot corpul încleştat. Noaptea asta nu se 
va mai sfârşi niciodată, eu în nici un caz nu mi-o mai pot 
închipui sfârşită. Când îmi dau seama că mi-e atenţia 
îngheţată, împăiată parcă, de nu pot gândi la nimic, şi când 
ştiu că timpul, ca să treacă, fie doar câteva minute are 
nevoie de gândire şi absenţă de la realitate, înţeleg că 
niciodată nu voi ajunge la încenuşarea zorilor. 

De dinapoi, după cum era de prevăzut, n-a venit toată 
noaptea nici o patrulă. Duşmanul n-a dat însă nici un semn 
de viaţă, iar când această noapte, de febră rece, totuşi 
trecu, poiana şi pădurea înfăţişară un aspect nou. A căzut o 
brumă groasă, ca o pătură lată de zahăr alburiu, peste tot. 
Zâmbesc ca un bolnav după delir şi oamenii îmi privesc 
buzele arse, faţa trasă, şi zâmbesc şi ei. 

— Grozavă noapte, dom sublocotenent. 

Sunt mirat, căci n-au dat nici un semn despre asta până 
acum. 

— Şi vouă v-a fost frig? 

— Vai de păcatele noastre, îmi răspunde unul şi ceilalţi 
clatină cu amărăciune din cap. 

La vreun ceas după răsăritul soarelui, o patrulă vine cu 
ordinul să ridicăm postul, şi încă peste o jumătate de oră, 
batalionul schimbat, e în marş spre Bogata, la cartierul 
diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase şi privesc cu ochi 
mari lunca largă, cu răchiţi strâmbe şi tufişuri. De la 
moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru. 
Imaginez mereu în lunca lui cu prundiş şi răchită atacuri, 
tranşee care rezistă, fierberea de moarte a nopţii. 

E o mişcare de cartier în satul în care intrăm în coloană. 

Trupe, căruţe, militari care umblă forfota, în vreme ce alţii 
se plimbă liniştiţi ca şi când mişcarea nu-i priveşte. E parcă 
un fel de Calea Victoriei militară. 

Luăm masa la popota diviziei, după ce au plecat mărimile, 
într-o sală mare de şcoală. E mâncare de birt mic, dar 


destul de bună. În timpul fripturii se aude de afară, prin 
fereastra deschisă, un acord de trei plesnituri slabe, ca trei 
păcănituri de castagnetă. Tresărim toţi, căci, desprinse de 
voinţa noastră, trupurile au încremeniri sperioase, 
nejudecate, la orice zgomot care aminteşte de luptă. Un 
locotenent de la cartier ne lămureşte rostul focurilor aci, 
continuându-şi masa: 

— Nu-i nimic... L-au împuşcat pe sasul ăla pe care l-aţi 
trimis voi ieri. 

Tresărirea a trecut ca o undă, dar gândim acum şi parcă 
scade ceva în atmosferă, mâinile s-au muiat pe furculiţe şi 
ochii ni se întâlnesc în aceeaşi plutire vagă, de vedere 
desprinsă. Orişan dă farfuria de dinainte la o parte, Popescu 
îşi prinde capul în mâini, şi căpitanul, mic şi feminin, caută 
stânjenit un subiect de vorbă. 

Maiorul, deşi ştie, întreabă cu dispreţ acru cine l-a trimis 
pe sas la divizie, şi întoarce apoi capul. 

Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din altă cauză, sunt 
bolnav de intestine. Trei zile şi trei nopţi o duc într-o 
continuă nelinişte. O sete de moarte şi o adevărată 
incontinenţă a stomacului. Sunt supt ca un cadavru şi 
demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, însă 
doctorul, care mă vede de trei ori pe zi, e hotărât să mă 
trimită în ţară la spital. Îi e frică de febră tifoidă. Dar gândul 
ăsta mă îngrozeşte. Să mă duc bolnav de stomac în ţară? Să 
plec de pe front din cauză că am „scaune” dese? 

— Domnule, înţelege, vrei să te duci în ţară? 

— Vreau, domnule doctor, vreau... dar din cauza 
stomacului? 

Mi se pare că ar fi ceva, aşa, mortal ridicul, ca un general 
care ar purta umbrelă, ca armata de eroi din Ţiganiada, 
care cer lui |epeş soldaţi să-i apere de hoţi. 

— Domnule, te întreb încă o dată... Vrei să te duci în 
ţară?... Nu vezi ce prăpădit şi jigărit eşti?... Vrei, sau nu 
vrei? 


— Vreau... dar nu vreau să ştie lumea acolo... că din cauza 
stomacului... mi-am părăsit camarazii. 

— Dar vrei să ştie că ai plecat să faci brânză mare şi ai 
murit ca un erou... de stomac? 

Ştiu că trupul ăsta, supus ca un sclav, nu mă trădează, 
dacă vreau. Dealtminteri, ce-ar zice Corabu, Orişan, 
Popescu şi ceilalţi când m-ar şti plecat de pe front, din 
cauza stomacului? 

Băieţii vin să mă vadă toţi şi aflu că, spre uimirea tuturor, 
cartierul a numit un nou comandant al regimentului în locul 
maiorului Dimiu, care gira comanda de la moartea 
colonelului. E tot un maior - se zice valoros - dar toţi erau 
obişnuiţi cu Dimiu, care se dovedise capabil şi bun camarad. 

Dumitru îmi pune pietre calde pe burtă, beau cinci 
coniacuri, mă învelesc până peste cap şi a patra zi, când 
aflu că regimentul e plecat, mă urc într-un furgon de bagaje 
şi, fără să mai spun o vorbă doctorului, sunt plecat şi eu. 

Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu. 

Ordin să mărşăluim, cu cea mai mare iuţeală, neobosit, 
spre Sibiu, respingând orice forţe inamice vom întâlni în 
cale. Ştiam că, paralel cu divizia noastră, merg alte două, 
una la dreapta, alta la stânga. Pesemne că la Sibiu s-a 
întâmplat ceva... 

Nu întâlnim în patru zile decât o perdea de husari, care 
face mereu, luptând admirabil, împingeri de recunoaştere 
ofensivă. Ne ţin însă prea mult în loc, după opinia lui 
Orişan, care găseşte că ne oprim în mod nepermis de mult o 
întreagă divizie de infanterie, în lupte fără importanţă. 

Ceilalţi ripostează că avem în faţă trupe numeroase. Cert 
pare numai că inamicul n-are cu el decât o baterie, deci şi 
forţele de infanterie trebuie să fie minime. În orice caz, 
desfăşurarea noastră, batalioane întregi pentru simple 
escadroane, dovedeşte că avem un mediocru serviciu de 
recunoaştere. 

Şi mai dovedeşte incapacitatea conducerii noastre 
militare, care ignorează un principiu esenţial al războiului: 


niciodată nu trebuie să desfăşori, în câmpul tactic, mai 
multe trupe decât inamicul. Sub nici un cuvânt. Care, şi el, 
nu e decât o consecinţă a principiului fundamental: câştigă 
războiul armata care a angajat mai puţine din forţele ei în 
bătălie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, 
Napoleon etC. Nu au biruit decât atâta timp cât au fost 
inferiori ca număr. Adevăr foarte explicabil pentru cine 
cunoaşte cu adevărat psihologia războiului. 

În şanţul cu buruieni al şoselei, aşteptăm ca batalionul din 
faţă să-şi deschidă drum. 

— Ei, înaintăm? ne întreabă surâzând căpitanul Floroiu, pe 
noi, cei doi „pesimişti” ai regimentului. 

Orişan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez 
cu fruntea cheală şi surâsul condescendent, nu se prea 
trădează. E mai pasionat ca un ofiţer activ. 

— Asta e înaintare? Nu vedeţi că e câmpul plin de 
batalioane româneşti, ca la manevre? Fără legătură... fără 
conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în 
propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice 
lungimea tirului? 

Intervin, întrerupându-l, ca să întăresc cele spuse de el. 

— Şi pe urmă, e posibil oare să nu fim deloc informaţi 
despre cele ce se petrec înaintea noastră, despre efectivul, 
oricât de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptăm? 
Dealtfel, nici nu ştim sigur unde ne găsim. Regimentul 
nostru şi cel de artilerie n-au decât un petic de hartă 
împreună, şi e ceartă, pentru că artileriştii vor s-o păstreze 
pentru regularea tirului. 

Un camarad e sigur că luptăm cu „divizia de la 
Sighişoara”. 

Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofiţeri 
răsturnaţi pe perne. Ah, dacă generalul ar fi inteligent şi 
dacă ar fi trimis automobilul acesta să ia pe Orişan la masă, 
o dată sau de două ori - cum am auzit că se face în armatele 
străine - câte lucruri ar fi azi poate altfel! 


În ultima seară, pe când ne tălăzuim încolonaţi pe şosea 
(pentru un marş de noapte) auzim în faţa noastră, în 
întuneric, nu ştim unde, o răpăială scurtă şi violentă. 
Coloana se opreşte în loc şi călăreţi alarmaţi încep să ducă 
şi să aducă ordine. 

— Regimentul XX... unde e comanda brigăzii? 

Se repetă, transmis: 

— Comanda brigăzii? Comanda brigăzii? 

— Aici, comanda brigăzii. 

— Domnul general Y? domnul general Y? 

Nimeni nu vede, în întunericul înfundat, pe cel care 
întreabă şi fraza e luată şi trecută ca o foaie, fără să i se mai 
ştie locul de început. 

— Aici domnul general Y... aici domnul general Y... 

Gândul morţii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. 
Mă frământă, cu sâcâitoare grijă şi nelinişte, problema 
dormitului în frig, în zorii zilei. 

Peste o jumătate de oră reluăm marşul. După vreo cinci 
sute de metri aflăm ce-a fost. Tunuri sunt răsturnate în 
şanţul şoselei, morţi încurcaţi printre roţi. Coloana merge 
încet şi am timp să mă abat, în treacăt, şi să întreb. O 
recunoaştere inamică, tare cam de un escadron, a aşteptat 
ascunsă într-o pădurice, chiar lângă şosea, şi a lăsat 
infanteria să treacă; iar când a auzit uruind artileria, a pus 
mitraliera să tragă. 

Orişan reflectează pentru toţi: 

— Ăsta e serviciu de patrulare pe flancuri? Dacă era un 
batalion inamic întreg, ce se alegea din toată divizia? Pe 
mine mă minunează însă că ofiţerul răspunzător din frunte, 
cine o fi fost, nu şi-a pierdut totuşi capul, a putut să-şi dea 
seama de unde vin focurile, ce puţin numeros e inamicul... a 
detaşat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justă 
apreciere a situaţiei) şi a curăţat cu el, aşa în întuneric, 
păduricea. O astfel de faptă provoacă atâta încredere, că 
uiţi amărăciunea gândului că nu se iau suficiente măsuri de 
siguranţă. Numai acelui ofiţer hotărât i se datoreşte faptul 


că panica provocată în artilerie nu s-a transmis trupei 
întregi. 

Mergem până aproape în zorii zilei. Sunt semne că a doua 
zi vom avea o bătălie serioasă. Batalionul nostru intră în 
avanposturi pe la trei dimineaţa, când ne oprim pe poalele 
unui deal. Compania va trebui să trimită un post, mult 
înaintat în faţa diviziei. Peste o râpă adâncă şi mocirloasă, 
dincolo, pe dealul din faţă. (Aşa ni se spune, că întunericul 
ascunde un deal, în faţă). Dar patrula se întoarce şi ne 
spune că plutonul, trimis sub comanda unui ofiţer, s-a culcat 
întreg, la o sută de paşi de noi, fără să execute deci ordinul. 
Ofițerii companiei ţinem consfătuiri, dar nimeni nu se 
supără, căci N. E singurul ofiţer laş al regimentului şi, lucru 
surprinzător, e privit cu îngăduinţă, de parcă ar fi un simplu 
bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu această 
considerare. În realitate, aşa ca Iuda pentru destinul 
Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca să le dea măsura 
propriei lor valori. El procură fiecăruia tihnita mulţumire 
sufletească de a se şti superior. 

Eu singur sunt indignat, căci se hotărăşte să trec pe lângă 
plutonul ascuns, să-l trimit la companie şi apoi dincolo pe 
deal să constitui un post de siguranţă. Şi acuma începe una 
dintre zilele cele mai grozave din viaţa mea, dacă nu cea 
mai groaznică. Durabilă halucinație de foc şi de trăsnete. 

Zorile, din viorii, deveniseră albicioase, iar norişorii de la 
răsărit iluminaţi din dos şi tiviţi cu aur. Trecem râpa, cu un 
sentiment de voie bună pe care ni-l dădea continua 
înaintare, iar când urcăm povârnişul din faţă, întâlnim două 
furgoane, de bagaje, cu coviltir, părăsite în fugă de inamic. 
Le cercetăm surprinşi şi descoperim că sunt pline de 
bunătăţi. Îmi găsesc o manta de cauciuc, pachete de 
ciocolată şi dulceţuri, descopăr scrisori pe care le iau şi 
ziare nemţeşti. Oamenii iau şi ei, iubitori, cu chibzuială de 
săţios, două putini de brânză. Ordonanţa găseşte, în sfârşit, 
mult căutata pătură. 


După un sfert de oră, urcăm până la muchia dealului. Sus, 
ne găsim în marginea unui platou, uşor adâncit în mijloc, ca 
un convenabil teren de fotbal, cu iarbă verde. În faţă, 
marginea cealaltă e ceva mai ridicată ca a noastră, la 
stânga hotar e peretele negru al unei păduri, la dreapta nu- 
i hotar lămurit, căci sunt numai creşteri şi îmbinări 
capricioase de muchii şi râpi. 

Pentru că era ziuă, desfăşur oamenii pe un rând, lungiţi la 
doi paşi unul de altul, pun să se desfacă putinile cu brânză, 
le împart, prefac una goală în scaun şi, mâncând ciocolată, 
citesc în lumina proaspătă a dimineţii Neue Freie Presse. 

„Scene de groază la Turtucaia - Douăzeci şi cinci de mii de 
prizonieri - Bucureştii ameninţaţi - Armata noastră trece ca 
un tăvălug de fier - Ilelegrame către Mackensen - Wer kann 
Rumanien retten?” sunt titlurile textului de pe o pagină 
întreagă. 

Totul e nou pentru mine. Acest podiş larg din faţa mea, 
lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor şi 
văilor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de 
artilerie din Hanovra, bagaje care au văzut Berlinul şi alte 
capitale pe care eu nu le-am văzut, gazeta asta 
neverosimilă, care e ca un zmeu legat cu sfoară de lumea 
cealaltă, cu mii de kilometri dincolo de podiş, imaginea pe 
care mi-o fac despre cei din Bucureştii „ameninţaţi”. Dar 
mai puternică decât orice, lumina înrourată şi 
binefăcătoare a soarelui biruie. Văd totul în faţa mea şi nu e 
nimeni la marginea, ceva mai ridicată de vizavi, a podişului. 
Trimit un bilet lui Orişan: „Am două căruţe cu bagaje, pradă 
pe alese. Trimite „saci” să încărcăm. Ai două perechi de 
cizme de conte hanovrez, că una mi-o laşi mie. Spune 
căpitanului că aştept ordine”. 

Iar pe dosul bileţelului, după ce îi trimit un ziar, căci 
uitasem: „Am şi alte ziare nemţeşti f.F. Interesante. „Wer 
kann Rumânein retten?” un articol de maiorul Mohrat. Nu 
spune la nimeni de bagaje, să alegem noi ce e mai bun, pe 
urmă le dăm lor tot.” 


Podişul din faţa mea e ca o bucată de plai, atât de dulce e 
scobirea din mijloc şi atât de frumos începe, în stânga, 
pădurea din iarbă. Să tot faci „1 Maiul” pe o asemenea 
pajişie. 

După un timp, dincolo, pe dâmbul scund din faţă, apare un 
călăreț. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul 
surprinde oamenii, care continuă să mănânce însă brânză, 
cu otihnă ţărănească. E, între noi şi el, ca la trei-patru sute 
de metri. După ce se uită liniştit la noi, îşi îndeamnă calul şi 
coboară vreo treizeci de paşi, spre destul de înghiţita 
noastră nedumerire. Pe urmă se întoarce şi urcă la pas pe 
dâmb, se lasă în golul de dincolo, care duce până la Viena. 

Numaidecât vin doi infanterişti. Se opresc şi ei pe 
marginea ridicată ca o margine de tavă a plaiului verde. Se 
profilează pe cerul tare şi gol, ca nişte ciobani pe o culme. 
Coboară treizeci de paşi, se întorc apoi, şi intră şi ei dincolo, 
în golul pe care nu-l vedem. Pe urmă apar pe deal patru, fac 
întocmai aceeaşi mişcare, coboară aceiaşi treizeci de paşi, 
se întorc şi se afundă înapoi, dincolo de margine. 

Revin acum şaisprezece inşi. Se opresc toţi aliniaţi, se 
desfăşoară în trăgători şi pornesc spre noi. 

„Sfatul” eroilor mei, care mănâncă brânză, e de părere să- 
i lăsăm să vină aproape, să vedem ce naiba vor. Acest sfat e 
foarte influent în pluton, şi eu, deşi nu-l întreb niciodată 
nimic, ratific hotărârile lui. Dar nu, iată şi cei şaisprezece s- 
au oprit după treizeci de paşi, şi în loc să deschidă focul, 
stau şi se uită la noi. Ne uităm unii la alţii, cum se uită 
vecinii, în faţa casei, unii la alţii, peste drum. 

Eu mă întreb însă ce dracu mai cred ei despre noi. 

Chem pe Nicolae Zamfir. 

— Ascultă, Zamfire, ia doi oameni şi târăşte-te prin pădure 
până spre ei într-acolo. Vezi ce mai e şi asta. 

E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aş putea spune 
că mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de 
cadavre şi cu torente de foc, dar ştiu că va fi destul să 
deschidă cei de vizavi focul, pentru ca să cad - aşa cum 


stăm neadăpostiţi - la prima salvă. Totuşi nu caut să ne 
adăpostim. E ceva de sport în încăpăţânarea de a rămâne. 

Caporalul s-a întors cu urechi lungi: 

— Domnule sublocotenent, nu ştiu, dar mie mi se pare că 
pun tunuri în bătaie. S-aude uruit de chesoane. 

Între timp, cei şaisprezece oameni, după ce au mers cu 
spatele la noi, au ajuns iar pe muchie şi, la o comandă, 
neauzită de noi, se opresc, se strâng unii lângă alţii aliniaţi, 
fac stânga-mprejur, apoi se încolonează ca la un marş de 
defilare. Un superior loveşte în ei, din când în când, cu un 
baston sau cu o cravaşă. Probabil că vor să se socoată în 
curtea cazărmii. 

Pe urmă, într-adevăr, acest „superior”, spre neîntrerupta 
noastră nedumerire, stând cu spatele la noi, primeşte 
defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare şi mai 
automată cu pasul ei întins. La sfârşit, se opresc în picioare, 
pe dâmbul care mărgineşte podişul, aliniaţi, cu faţa la noi. 
Pare-se că, tot la comandă apoi, în stânga şi în dreapta 
rândului, din golul nesfârşit de dincolo (care ar putea 
cuprinde orice posibilităţi) apar sus şi se aliniază, unul câte 
unul, alţi soldaţi. 

Pe un petic de hârtie, trimis căpitanului, cer să intervină 
artileria: „Să se tragă o salvă care să împiedice punerea în 
baterie a inamicului.” 

Aştept acum, cu certitudine, începerea luptei, plin de 
amintirea tirului atât de precis al artileriei noastre. Pe 
coastele în evantai, din spatele meu, coboară spre fundul 
văii compănii şi batalioane cenuşii. Îmi zic că se fac 
regrupări, probabil, în vederea atacului. 

— Domnule sublocotenent, ce soldaţi sunt ăia, care 
coboară pe vâlceluşă, înspre sat? 

— Ai noştri, cine să fie? 

— Aşa e, că bine ziceţi, da de ce s-o fi ducând aşa înapoi? 

— Manevre, Zamfir... manevrează. 

Cei din faţă, din marginea cealaltă a pajiştei, nu mai 
coboară, stau nemişcaţi în picioare, împlântaţi în muchie, ca 


nişte uriaşi soldaţi de plumb, prinşi pe aceeaşi lamă de 
cositor. 

— O sută cincizeci şi doi. 

— O sută cincizeci şi şase, o sută cincizeci şi opt, o sută 
şaizeci. 

Oamenii mei îi numără, dar s-au încurcat şi sunt nevoiţi s-o 
ia de la capăt. 

Orişan a venit el însuşi, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de 
cort. Nu glumeşte. A şi intrat sub coviltire, să încarce 
bagaje. Mă gândesc, nedumerit, ce e de făcut. Cei din faţa 
mea sporesc necontenit şi mi-e cu neputinţă să înţeleg ce 
vor. Atitudinea lor îmi confirmă însă, în parte, părerea, 
dedusă din regulamentul serviciului în companie, care 
spune că avanposturile nu deschid niciodată focul, decât 
dacă sunt atacate. Îmi dau seama şi care ar fi pericolul: aş 
începe înainte de oră lupta, înainte ca mişcările de manevră 
să fie sfârşite, aş angaja astfel trupele noastre, pe jumătate 
la locul lor numai. 

— Câţi sunt, mă Dumitre? 

— Două sute şaizeci, domnule sublocotenent. 

Ilie Orzaru îl îndreaptă amărât şi păgubos: 

— De unde? Două sute cincizeci şi şase... acum, uite, sunt 
două sute cincizeci şi opt, şi acum abia două sute şaizeci. 

Se corectează unii pe alţii cei care numără. 

O mitralieră, bine pusă la punct, ar face, măturând în faţa 
ei, în câteva secunde, două sute şaizeci de morţi. 

Suntem grupaţi, ca două echipe de fotbal, la distanţă faţă- 
n faţă, dar parcă am şi mai bine impresia că nu suntem 
decât, câteva minute înainte de descărcarea revolverelor, 
cele două grupuri ale unui duel, faţă-n faţă. Cu deosebirea 
că martori, medici, „spectatori”, toţi sunt aici combatanți, 
că distanţa e de patru sute de metri poate şi, mai ales, cu 
deosebirea că, după primele focuri schimbate, lupta nu va fi 
oprită, ci abia va începe, până la exterminare, cu 
intervenţia artileriei şi a tuturor surprizelor posibile - şi mai 
ales cu sentimentul că şi cei care vor scăpa după zece ore 


de luptă vor muri poate la noapte, poate mâine, poimâine, 
săptămâna viitoare, cine ştie când. Cel puţin războaiele 
vechi se decideau într-o zi, în două, în trei. 

Dar artileria noastră nici nu se gândeşte să tragă. Agentul 
de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petic de hârtie: 
„Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta 
vei asigura retragerea batalionului şi după aceea te vei 
retrage şi d-ta”. 

Nu mai pricep nimic. Ce sens are această retragere? Şi ce 
noimă are această protejare, când nici nu suntem atacați? 

Am să cer un nou ordin mai lămurit, dar mai întâi vreau să 
ştiu ce am în faţă. 

— Câţi sunt, mă? 

— Vreo trei sute şi ceva, dar s-au oprit acum. 

Soldaţii de plumb de pe marginea cealaltă, mai ridicată, a 
pajiştei, proiectaţi pe cerul gol din spatele lor, aşteaptă 
ţepeni, ce? 

Târăsc cu privirea pe agentul de legătură pe cărăruie, jos 
înspre râpă, să văd dacă îmi confirmă ordinul. Batalionul, 
într-adevăr, se şi încolonase pe drumul alb. În clipa asta am 
avut impresia că s-au ciocnit două locomotive, cu un zgomot 
de iad, şi am văzut cele două căruţe crescute într-un munte 
de fum. Orişan trebuie să fi fost făcut praf, cu oamenii lui cu 
tot. 

Acum salva de obuze, urlând aprig peste capetele noastre, 
se prăbuşeşte în mijlocul drumului, departe, în spatele meu, 
în plină coloană, ridicând, ca nişte brazi, pământ negru. 
Oamenii fug în toate părţile, ca o adunare în care a lovit 
trăsnetul. Spre norocul lor, la dreapta, pârâul mocirlos are 
un mal mai râpos, care îi poate ascunde de vedere. Se 
năpustesc mulţi acolo. A doua salvă de trăsnete, spintecând 
năprasnic pe sus aerul, cade tot în drum şi face alte patru 
morminte circulare. Nu mai zăresc decât câţiva întârziaţi şi 
pe aghiotantul regimentului, care fuge călare, în galop 
înnebunit. Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care 
de sus îl vede alergând, s-a încăpățânat să-l vâneze şi 


(poate crezându-l ofiţer superior) trage toate salvele după 
el. Are totuşi noroc să ajungă la timp, după un dâmb, unde 
îi pierd urma. Şoseaua crapă în explozii cumplite. 

Nu pot să-mi dau seama de pierderi, pentru că soldaţii se 
culcă toţi pe unde găsesc, când vin obuzele. După ce 
trombele de pământ negru şi fum se risipesc îi vezi cenugşii, 
lungiţi ici şi colo, fără să ştii care sunt morţi şi care sunt 
numai culcaţi ca să se ferească de spărturi. 

Agentul de legătură îmi dă, de pe malul celălalt al râpii, 
învârtind braţul deasupra capului, semnalul de retragere. 
Întârziasem puţin, căci soldaţii de plumb au deschis focul şi 
numaidecât, în urmă, au pornit spre noi... Focurile noastre 
îi fac să se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia 
râpii şi tragem mereu, senin, fără să ştim ce ne aşteaptă. E 
un schimb viu de răpăieli şi fâsâituri, când dau şi eu, 
agitând mâna, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre 
noi. Pesemne că plecarea noastră nu mai e însă conformă 
planului lor, pentru că trăsnetele de obuze se prăbuşesc 
acum în plutonul meu. Cădem cu sufletele rupte, în 
genunchi, ne aruncăm jos, care cum putem, apoi alergăm, 
coborâm speriaţi, împrăştiaţi, fără să ştim câţi mai suntem, 
mai ales acoperiţi de pământ şi fum cum arătam acum. E o 
schimbare de sus în jos, ca şi când ar fi căzut tâmpla cerului 
şi jumătate din privelişti s-ar fi răsucit ca într-un ochi 
bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă. 

O întârziere întinsă, şi pe urmă alte şuierături. Ne 
prăbuşim odată cu ele. Nervii plesnesc, pământul şi cerul se 
despică, sufletul a ieşit din trup ca să revină imediat, ca să 
vedem că am scăpat. Nu îndrăznim totuşi să dezlipim 
obrazul de pământ. 

Faţă de cele austriece, obuzele acestea, pe care le 
bănuiesc nemţeşti, sunt de neasemănat. Trebuie să fie de 
105 sau 150, jumătate fuzante şi jumătate percutante. Sunt 
trase prea de aproape şi urechea înnebunită nu le aude 
vâjâitura nepământească decât aproape, odată cu prima 
explozie, cea fuzantă, la trei metri de pământ, după care 


vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofă, care ridică în 
văzduh o trâmbă de humă şi fum gros, ca o fântână 
arteziană neagră. Şuierăturile groaznice au ceva de şarpe 
de fier, de venire întinsă, de „direct ameninţător” - atât cât 
ai timp să auzi din ele - căci plesnesc în detunături 
metalice, care sunt ca nişte rupturi deasupra omenescului, 
răcnetul din rărunchi al întregului fier din univers. 

Ca un zăvor căzut mortal, prăbuşirile mă readuc la 
realitate, iar seninătatea cretină cu care luptasem în 
ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al 
pieptului. 

La început caut, cu cei câţiva oameni care se ţin după 
mine cu ochii scoşi din orbite, albi de groază, vreun 
adăpost, cât de mic. Dar povârnişul acesta uşor, pe care 
coborâm după o costişă mai abruptă, deşi scade neregulat, 
nu oferă nicăieri adâncituri mai mari decât un culcuş de 
câine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o pernă de 
căpătâi, cu smocurile lor de iarbă. Suntem aşa, sub cerul 
vast, şi pământul nu vrea să ne primească. Trăsnete vin 
mereu în noi, dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu 
încleştare ochii. 

Cei care trimit obuzele trag cu socoteală, fără să fie 
neliniştiţi de către artileria sau focurile noastre, iar de sus, 
de unde sunt, observatorii lor pot urmări efectul fiecărui 
obuz şi deci pot modifica tirul, matematic. 

Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, 
altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o 
clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează iar, 
sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de 
tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi 
de anticipație, încleştezi dinţii, cu mâna îndoită deasupra 
capului, într-o convulsie epileptică şi aştepţi să fii lovit drept 
în moalele capului, să fii împrăştiat. Deasupra ta, întâia 
explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă 
de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu 
eşti mort. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alţii, iar cel 


de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu maie 
nimic omenesc în noi. 

— Domnule sublocotenent, ne-au prăpădit... 

— E rău, Zamfire. 

Oamenii se închină neîntrerupt. „Doamne, Maica 
Domnului, măiculiţă”. Fugim, căci e totuna de stai pe loc. 
Problema de a şti dacă te opreşti lângă un smoc de iarbă, 
sau lângă un muşuroi de pământ, e ca de la începutul lumii. 
Fugim deci la întâmplare, nădăjduind ajungem la râpă. Dar 
acum au cu noi parcă altă socoteală, cu grijă potrivită. Dacă 
stăm culcaţi, salvele se răresc şi ele, pândind; în clipa în 
care fugim însă, vin după noi ca pietrele, prăbuşind tot, 
vulcanic. Îi văd pe culme, în picioare, urmărindu-ne cu 
sentimente de vânători, cum trăgeam noi la Bran, de sus pe 
Măgura. Orice încercare a noastră de a fugi îi îndârjeşte 
(sau, cine ştie, numai „îi plictiseşte”). 

Abia pot vorbi, căci mi-e paralizat gâtlejul de atât înghiţit 
în sec: 

— Niculae, unde sunt ceilalţi oameni? 

— Nu... 

N-apucă să termine, răspunsul se rezolvă în năruire de 
munţi şi fum. Am sucit gâtul ca un pui bolnav, resemnat, ca 
pe tocător. N-a fost nici de data asta. Pământul fărâmiţat, 
ţâşnit în sus, cade acum, cu întârziere, în ploaie pe noi. 

Îmi pun, înspăimântat şi cu mintea umilită, mănuşile. 

Mă gândeam uneori la sentimentul groaznic pe care îl 
încearcă cei condamnaţi, care află numai în ultimul moment 
că sunt graţiaţi. Toată viaţa lor vor trăi sub impresia acestor 
clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnaţi cu fiecare 
lovitură şi după fiecare, parcă, graţiaţi. Chiar când merg 
ceva mai departe, obuzele trec pe lângă tine, stârnind 
curent şi vâjâind metalic, cum te târăşte un expres când te 
afli aproape de linie. 

Un nou salt, dar vâjâitura ne-a luat înainte, explozia e 
acolo unde vream noi să ne oprim, şi când sosim cădem în 
groapa de obuz. 


Mă trântesc jos, cu oamenii care se ţin după mine. Parcă 
aş suporta totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prăbuşiri 
de locomotive înroşite una într-alta, îmi înfig, cu lovituri de 
baros, cuie în timpane şi cuțite în măduva spinării. 

S-aud focuri de armă, au început să ne urmărească de 
aproape. 

Ştiu că nu mai pot face nimic. 

— Vin după noi, domnule sublocotenent, geme un om, 
sfârşit, ca un bolnav de tifos. 

E un fel de nepăsare parcă, mai curând un soi de 
nesimţire. Toată voinţa mi s-a consumat în convulsiuni. Vin 
fâsâituri de gloanţe şi, aşa, amestecate cu exploziile de 
obuz, mi se par ridicule şi parcă departe de simţurile mele. 

Încă un salt, pentru că departe, mai jos, e totuşi satul. Iar 
vâjâituri, explozii şi înaintea noastră ţâşnesc puțuri de 
păcură. 

E acuma parcă o clipă de întrerupere. Şoptesc istovit: 

— Niculae, hai s-o luăm la stânga. Ăştia trag anume la zece 
paşi înaintea noastră, ca să ne prindă în explozie. 

Dar în aceeaşi clipă vin, năprasnic, vâjâiturile, căci în afară 
de tunurile care trag când suntem culcaţi, altele, ochite 
gata, pare-se, pândesc clipa când ne ridicăm. Desigur, 
profitând de acest prilej, cei de sus fac exerciţii de tir, aşa 
cum adineauri făceau exerciţii de defilare. 

Încercăm, sleiţi, s-o luăm la dreapta. Dar şi acolo obuzele 
ne ajung înainte, căci se calculează, prevăzând, ca vânătorii 
de porumbei. Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a 
zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca nişte sfori 
putrede. Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă oamenii 
din jurul meu sunt mereu aceiaşi, dacă au căzut, şi câţi. 
Acuma nici nu îmi mai vine să alerg. Se spune că pe Marea 
Caspică furtunile sunt aşa de groaznice, iar unii oameni şi 
femei suferă atât de mult de răul de mare, încât totul le 
devine indiferent şi nu fac nici un gest de împotrivire, chiar 
dacă sunt ridicaţi şi aruncaţi în mare. Aşa, descheiat de 
toate, mă simt şi eu acum. Nu mai îmi dau seama dacă 


oamenii au obrazurile murdare de pământ sau de 
funingine. Abia mai înţeleg bocetul, ca o litanie, ca un 
blestem apocaliptic, din adâncul adâncurilor parcă. 

— Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu. 

Omul cu faţa stinsă, cu mustaţa căzută şi colţurile gurii 
înspumate, nu poate spune decât atât, şi o spune aproape 
neîntrerupt. E acum o clipă de linişte. Trag, într-adevăr, 
peste deal, departe, şi obuzele trec pe sus de tot, cao 
uruială de vagonete, căutând pe cine ştie cine. Lia vreo 
douăzeci de paşi de noi e un pârâiaş stătut ca o mocirlă. Ne 
privim o clipă, îmi trec limba secătuită peste buzele arse şi 
pe urmă o rup la fugă, căci oamenii vin fără altă chemare. 
Când am ajuns în mocirlă, obuzele lor, pornite odată cu noi, 
au lovit numai în dâmbul dinainte, l-au săltat parcă zvâcnit 
şi l-au înnegrit de pământ şi fum. Urechile vâjâie înnebunite 
şi fără întrerupere, chiar acum, când obuzele nu vin în noi. 

Dar iată, sunt furioşi de parcă ar fi fost păcăliţi. Ei răriseră 
puţin loviturile, pentru că, acum înţelegem bine, ne credeau 
morţi pe toţi. Trag iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că, 
acolo cel puţin, obuzele lovind în moale nu vor mai exploda 
toate. E adevărat că numai unele ridică trâmbe de noroi, 
altele termină îngropându-se fleşcăit. Îmi dau însă acum 
lămurit seama că grozăvia clipelor e din altă cauză decât a 
exploziilor. Obuzele înseşi, pe care le ştim cât nişte 
donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi, parcă în noi, 
căutându-ne ca nişte gloanţe. Şi le simţim mari faţă de 
gloanţe, aşa cum călătorii europeni trebuie să fi simţit când 
au fost atacați, dacă vor fi existat, de muştele veninoase, 
mari cât vulturii, din alte continente. Lovesc în jurul nostru 
ca nişte săbii care n-ar izbuti dintr-o singură izbitură să ne 
reteze capetele şi ar lovi apoi, furioase, vâjâind, în dreapta 
şi în stânga, înainte şi înapoi, zăpăcit şi orb, căzând şi 
rupând totul. Ne trântim până în gât în mocirlă, dar nu 
putem afunda (oricât de mare e groaza) şi capetele, căci ar 
fi să murim înăbuşiţi. Fugim, cu tâmplele lovite cu ciocane, 
printre coloanele de noroi şi humă ridicate în faţă, înainte, 


la câte cinci-şase paşi una de alta. Acum pârâiaşul face o 
cotitură, iar malul din dreapta, mâncat de şuvoi, e ceva mai 
drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar dacă nu e adăpost 
de obuze, cel puţin nu putem fi văzuţi şi e neasemănat lucru 
această rupere din vederea morţii. Din apă şi noroi nu avem 
afară decât capetele. Suntem şapte inşi cu feţele paralizate 
ca nişte bolnavi în agonie. 

Ceilalţi trag acum cu o înverşunare arzătoare, de oameni 
cărora nu le-a reuşit, din vina victimelor, o demonstraţie. 

Ştiu că dacă ar lovi chiar în muchia râpii, dacă pot spune 
aşa, obuzul ar veni tot în noi şi ne-ar face praf, dar nu-mi 
pot explica nici acum de ce parcă nu ar fi atât de groaznic, 
căci ar fi între noi şi el, nu ştiu, în prima fracțiune de 
secundă, o pernă de pământ, n-ar fi venirea proiectilului 
drept şi plin, în craniu. 

Trăiesc, plângând în mine, gândul că Achile cel 
incomparabil şi viteaz era invulnerabil faţă de săgeți şi săbii 
- şi poate că tocmai de aceea era atât de viteaz - în afară de 
călcâi. Eu aş vrea să-mi stea ferit de turbarea de fier, măcar 
craniul. 

Patru tunuri trag în faţa noastră, la zece paşi, ca prin baraj 
să ne taie drumul şi patru încearcă să dărâme malul (cât un 
stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte 
incnind de izbiturile scurte ca de un neîntrerupt cutremur. 

După vreo jumătate de ceas, plictisiţi, dezgustaţi, parcă s- 
au oprit. Răsuflăm încet dar nu putem vorbi de sfârşeală. 
Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de alţii, 
înghesuiți într-o vatră sub mal, nu mai mare însă ca un pat, 
unde ne-am târât cu toţi. Doar, cu mustaţa una cu gura, de 
spumă, Marin 'Tuchei boceşte întruna, silabisind tărăgănat, 
ca un blestem, de la început: 

— Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu... 

Niculae Zamfir îşi ia cu mâinile mâlul cleios de pe obraji. 

Îl întreb cu un zâmbet de recent operat: 

— Ai scăpat, Zamfire? 


— Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne ţinem de 
dumneavoastră, domnule sublocotenent... Ce-o fi cu 
dumneavoastră o fi şi cu noi. 

Vreo doi şi-au aruncat armele, ca să poată fugi mai uşor. 

— Unde vă sunt armele, mă Marine? 

Clatină din cap cu tristeţe... 

— Armele noastre... 

Niculae Zamfir îşi priveşte arma cu magazia încărcată de 
noroi. 

— Dar parcă ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt 
destule aruncate pe aici? Ia uite. 

— Ia vezi, mă, cu grijă, nu vin cumva după noi? 

Zamfir ridică încet capul deasupra şi pe urmă parcă uimit, 
parcă resemnat: 

— Vin, domnule sublocotenent, vin. Să tragem câteva 
focuri să-i mai mirăm puţin şi să fugim. 

Scot mănuşile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la 
fel, încă doi oameni se ridică şi ei. 

— Trageţi pe neochite, repede... 

La răpăitura focurilor noaste, cei care veneau ca la 
plimbare, fără grijă, se trântesc la pământ. 

— Eu nu-i pricep, de ce se mişcă aşa de încet?... până 
acum, mulţi cum sunt, puteau fi de mult aci să ne ia ca din 
oală, întreabă unul. 

— Neamţul e om cu socoteală - lămureşte Zamfir - de ce 
să le piară un om, dacă ne poate răpune cu scula? 

Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou 
avem otravă în sânge. Ştiam că nu se terminase, dar 
realitatea revenirii e nouă. Îmi strâng înspăimântat 
mâănuşile. Pe urmă superstiţia mă descompune cu 
desăvârşire. Arunc pachetul cu scrisori... Mi se pare că ar 
putea să fie legătura între acele scrisori furate şi 
insesizabilul joc al întâmplării, care aduce un obuz la o 
jumătate de metru la stânga sau la dreapta. Arunc şi 
aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parcă tot vreau 
s-o păstrez... atât de mare mi-e groaza de frig. 


Obuzele care lovesc în mlaştină ne acoperă din nou obrajii 
cu noroi, iar cele care caută muchia malului se apropie şi se 
depărtează. Fiecare explozie ne năuceşte bătându-ne 
mereu ţepi de fier, cu ciocanul, în urechi, şi vuieşte groaznic 
de metalic, ca şi cum vagoane de tablă ar cădea de la etaj 
pe bazalt. 

O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar 
putea suporta şase-şapte sute de ciocniri de tren într-o 
singură zi? 

Un obuz a lovit în muchie... Mi se pare că, apropiaţi, doi 
dintre oameni sunt loviți de rupturi, dar n-am timp să văd, 
căci ochii mi se închid scurt, corpul mi se încleştează în 
convulsie epileptică. 

— Ascultă, Dumitre, azvârle mantaua aia, ca să poţi fugi 
mai uşor! şi mă arunc înainte, căci simt că stăm într-un 
mormânt. E o fugă deznădăjduită, prin albia pârâului, ca a 
aghiotantului călare, mai ales că apa e mai puţin mocirloasă 
aci. La vreo două sute de metri e o nouă cotitură râpoasă. 
Ajungem acolo trei inşi, după ce am fost despărțiți unii de 
alţii prin fântâni ţâşnitoare, cât un turn, de pământ şi fum. 

Dăm aci peste un grup de opt-nouă oameni din plutonul 
meu, care aşteaptă un moment prielnic să fugă. 

Din urmă mai vin încă doi, dintre cei care fuseseră cu 
mine. Când ajung, mai mult se prăbuşesc decât se culcă, pe 
urmă caută cu privirea iscoditor. 

— Petru Gârlici? 

Iar celălalt cercetează. 

— Nu cred, mi se pare că a rămas acolo... A Mariei... 

Şi pe urmă ne lămuresc: ei au prins de veste că fugim abia 
o clipă în urmă, aşa că veneau cam după noi; atunci au 
văzut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei... 

—... Şi fugea, aşa fără cap, după dumneavoastră, domnule 
sublocotenent. 

— A mers ca la vreo patru-cinci paşi şi pe urmă a 
îngenuncheat şi a căzut. 


Oamenii se închină:”... mamă... ma...” Dacă nu cumva a 
fost vreo halucinație a lor, sabia vâjâitoare a nimerit totuşi. 
Şi cel care povestea reia, ca să-şi întărească pentru el. 

— A Mariei a fost. 

Acum suntem toţi vreo doisprezece. 

— Haideţi, că aci e capcana morţii. 

— Ne omoară fără luptă. 

Dar nu avem totuşi curajul să trecem prin focul de baraj. 
Dacă artileria inamică ar fi bătând o zonă fixă, nevăzută de 
cei care conduc focul, calculată doar pe hârtie, parcă 
hotărârea ar fi mai uşoară... Ar fi ca un fel de loterie, la 
care chiar dacă nu ai decât o şansă infimă, trebuie să 
încerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne 
urmăresc ca pe nişte gângănii. Gândul nu ezită, mâna nu le 
tremură, ochiul alege liniştit ţinta, căci sunt netulburaţi de 
artileria noastră, ca nişte mecanici de cale ferată obişnuiţi 
cu rotiţele şi manivelele lor. 

Totuşi, în loc nu mai putem sta... Un nou salt, o nouă 
dezlănţuire de trăsnete (căci acum nu mai trag, cât timp nu 
se vede nimeni, ci tunul aşteaptă ochit gata, până când 
suntem în fugă). 

Ajungem totuşi în sat, după ce mai întâlnim pe drum alţi 
câţiva oameni, din pluton. Poate să fie acum cam pe la 
prânz. Stăm deci aproape de trei ore sub focul dezlănţuit al 
artileriei. 

În sat e ca o arătare de stafii militare. 

Tudor Popescu stă după o casă, cu plutonul lui tot. 

— Omule, de când te aştept... 

Sunt încremenit de nedumerire. Când e o fugă generală, 
el aşteaptă sub traiectoria artileriei şi a morţii. 

— Cum era să te las singur pe aici? Asta-i... Aia de la 
regiment sunt nişte câini... Nu părăseşti un om, aşa, cu 
patruzeci de inşi, în faţa inamicului care a pornit la atac. 

Nu-l iau în braţe, nu-i strâng mâna, ci surâd idiotizat. 

La o fântână, mă spăl pe faţă. Oamenii îşi iau mâlul 
funinginos de pe faţă cu dosul palmelor. 


— Regimentul, batalionul? Unde sunt?... 

— Regimentul? Dracu ştie... trebuie să fie la trei ore de 
marş de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o 
fi şi ea la zece kilometri; iar, către oamenii lui: Hai, mă 
păcătoşilor... leşiţi şi ăia din pivniţă. 

Printre casele sărace, bolovănoase, se face o răspântie 
vagă. 

— O luăm pe drumul ăsta, spre dreapta? 

— Ce drum, băiatule? acolo sunt nemţii. 

— Şi-ncolo? 

— Şi-acolo sunt nemţii. O luăm la deal în sus, într-acolo-i 
regimentul. 

Am senzaţia că ne-a cuprins o apă. 

Urcăm, deci, pe povârnişul dimpotrivă, tot pe o vâlceluşă 
râpoasă, măruntă şi cu lăstari. 

Bombardamentul, care în sat slăbise de tot, reîncepe 
iarăşi. Acum situaţia e însă alta. 

Vâlceluşa face ocoluri. Când suie în pieptul dealului, nemţii 
văd până în fundul ei şi acolo nimic nu ne poate adăposti... 
Dar când o ia la stânga sau la dreapta, malul e paralel cu ei 
şi ne oferă adăpost sigur. Nu avem deci de trecut decât 
vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le supraveghează 
cu grijă. Într-un ceas facem şi aceşti doi kilometri jucând, 
când e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al morţii. De 
două ori întâlnim despărțiți de văi şi nu ştim încotro s-o 
luăm. Găsim spânzurat în câte un beţigaş, însă, câte un 
bileţel: „La dreapta, Orişan”. (L-am întrebat mai târziu, cu o 
inexplicabilă neînțelegere de ce a şi semnat bileţelele şi mi- 
a răspuns, cu bună dreptate: Ca să nu credeţi că e vreo 
cursă a nemților.) Deasupra e un mare platou cu şoseaua şi 
alte sate. Adică, exact, e ţara obişnuită, că Săsăuşul era 
căzut în albia râpoasă. 

Acolo dăm peste Orişan... Constituise din oamenii rămaşi 
în urmă o ariergardă şi ne aştepta. 

Vine lângă mine cu figura lui, lungă şi rasă, înflorită. 

— Ai scăpat, măi? 


— Dar eu pe tine te credeam făcut praf, acolo la căruţe... 

— Mai scapă omul... m-am ales şi cu cizmele. Zâmbeşte 
palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemţească? 

— A fost. 

Mă trântesc jos istovit. Era ca la unu-două după-amiază. E 
cald, soarele şi lumina albicioasă. Oamenii se adună 
grămadă... Fac socoteala... Lipsesc numai şaisprezece, cu 
cei eventual rătăciţi, cu tot. Acest „numai” se referă la 
sentimentele de groază prin care am trecut şi la risipa de 
obuze a nemților. 

— Dumitre, e ceva de mâncare? 

— Avem, dom sublocotenent... ouă şi ciucalată de la 
căruțele alea. 

Şi le caută tihnit în sacul de pânză. 

— N-ai aruncat mantaua?... 

— Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? că acum 
încep ploile... Aşa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e 
lung, urecheat, buzat şi practic. 

Cad sleit şi nemângâiat. Interminabilul bombardament a 
sfărâmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar şi numai 
când e nevoie neapărat să răspund... Mă simt palid şi când 
îmi trec mâna peste obraji văd că mi-a crescut o barbă ca 
de mort. 

Mă întreb întâi, lungit în şanţul şoselei, dacă nu am fost 
prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o întrebare 
care nu m-a slăbit niciodată în război, dar care acum mă 
chinuie mai stăruitor ca oricând: Altul, în locul meu, s-ar fi 
purtat mai demn? 

Dacă nemţii înaintau, mă puteau prinde fără luptă, căci e 
neîndoios că n-aş fi fost în stare să mă apăr. Dealtminteri, 
nici nu mai aveam cui comanda, căci nu aveam lângă mine 
decât şapte oameni. E o problemă, care şi în cealaltă viaţă 
(care nu e decât paralelă cu cea de acum) m-a obsedat 
mereu, încă din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalţi 
de vârsta mea? În aceleaşi împrejurări, alţii cum s-ar fi 
comportat? 


Tudor Popescu fumează un chiştoc gălbui, ţinându-l iscusit 
între arătător şi degetul cel gros, cu ochi absenţi, căci e 
gânditor şi el, aci în şanţul cu smocuri de iarbă al şoselei. El 
de ce a rămas să mă aştepte? Ştiu că din cauza câtorva mici 
isprăvi, camarazii mei au oarecare admiraţie pentru mine, 
iar din cauza gesturilor mele prieteneşti, o dragoste de 
frate. Dar de ce, eu, care cred că îmi iubesc atât soldaţii, n- 
am stat să adun răniții căzuţi pe coastă? E adevărat că am 
fost poate cel din urmă, chiar din plutonul meu, dar eu nu 
ştiam asta şi nici acum n-o ştiu precis. În sat nu trăgea 
artileria, şi Popescu nu trecea prin încercările prin care 
treceam eu, e adevărat, dar poate că ar fi trebuit totuşi să 
stau să adun din răniţi... Şi unde să-i duc?... cum să-i 
transport?... când trupele noastre sunt tocmai la zece 
kilometri. 

Şi încă altă obsesie, cu rădăcini şi mai adânci. 

Sunt dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi fost la 
Verdun, sau dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze 
unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de 
rasă? 

Ei nu sunt din carne şi nervi ca noi? Ce suflet au, de pot 
avea tăria să îndure atâta? 

Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă, care poate 
suporta ceea ce noi nu putem suporta? şi atunci trebuie să 
trag consecinţele fireşti pentru toată activitatea neamului 
meu, pentru raporturile viitoare, pentru gândurile de 
realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor 
modeste. 

Nu credeam în nimic... nici măcar în Dumnezeu... şi 
această zi, arătându-mi limitele voinţei şi ale personalităţii 
în comparaţie cu alţii, mă dovedea într-o inferioritate de 
epavă. A fost destul să apară nemţii... focul a două baterii. 
Şi totuşi acum soarele era sus, prietenii mă aşteptau... o 
companie întreagă strânsă prin grija lui Orişan, toată a 
noastră, pe răspunderea noastră, creată de el din nimic, ca 
o casă, ca o statuie, ca o grădină sădită, ne dădea un real 


orgoliu şi aproape că doream să rămânem în urmă. 
Încolonăm frumos aceşti o sută şi ceva de oameni, făcuţi dar 
ţării, lăsăm o ariergardă mică în urmă şi pornim. 

„Wer kann Rumânien retten?” 

Abia când dăm peste un pod care arde mocnit, când 
vedem pustiul pe care-l întâlnim, sate după sate, alt pod 
care arde, înţelegem despre ce e vorba în realitate. Orişan 
zâmbeşte trist, cu înţeles amar, când ocolim prin vad: 

— Nu mai am speranţe de întoarcere. 

După aproape treizeci de kilometri de marş istovitor, care 
mă idiotizează, cu urechile şi capetele mereu întoarse 
înapoi, ajungem din urmă, pe înserate, în marginea Nagy- 
Varosului, batalionul, care ne dăruieşte cu indiferenţă de 
mecanism o seacă surpriză. Vom rămâne în avanposturi. 
Sunt atât de obosit, sunt atât de sleit de voinţă, încât cu 
greu mă stăpânesc să nu urlu furios. 

Căpitanul, îngăduitor şi feminin, mă potoleşte cu prietenie, 
uimit (ca un ţăran care a vrut să rătăcească prin oraş un 
câine şi îl găseşte, aproape de casă, sub dricul carului), dar 
sincer bucuros când mă vede întors din valea unde mă 
lăsase. Dealtfel, o companie, plecată mult înaintea mea, 
bătută de artilerie, se împrăştiase, se rătăcise şi încă nu se 
ştia nimic de ea. 

— Gheorghidiule, ai răbdare, domnule, s-a dus domnul 
maior să explice comandantului că e trupa obosită. 

Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei şi mergem să 
cantonăm în sat, unde dăm peste un întreg corp de armată 
poate, peste o divizie cel puţin, în cea mai mare 
învălmăşeală cu putinţă. 

După ce, cu chiu cu vai, găsim câteva grajduri şi două odăi 
pentru odihnă, suntem toată ziua chemaţi la regiment 
pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de 
acte. Mi se dau întâile scrisori venite din ţară. Pe un plic e 
scrisul mare, puţin aplecat, al nevestei mele. O pun ca şi pe 
cealaltă, a mamei, în veston, fără să le citesc. Întâlnim, după 
atâta vreme, întâia oară, serviciile regimentului şi toată ziua 


ne e luată cu diverse completări de rubrici, rapoarte, 
lămuriri. Nu ne-am luat soldele şi e musai să le luăm, 
semnând stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două 
adrese cunoscute, la întâmplare aproape. Dumitru mi- 
aduce vestea că lada cu bagaje a fost spartă... sau s-a 
stricat... destul că e goală cu totul. Nu mai avem decât ce e 
pe noi. 

Venim pe drum spre cantonament; Orişan îmi şopteşte cu 
gând îngenuncheat: 

— Wer kann Rumanien retten? 

— Ce vrei să spui? 

— Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul. 

— Şi ce putem face? 

— Douăzeci şi cinci de mii de prizonieri la Turtucaia. 

— Dacă generalii noştri nu ştiu un principiu de tactică, 
elementar: că o bătălie prost angajată nu se continuă, ci 
provoci alta, ca Joffre la Marna. 

Mitică Rădulescu e indignat. 

— Adică voi credeţi prostiile alea despre Turtucaia? E 
congestionat de mânie. Credeţi toate prostiile nemţeşti?... 
Şi pleacă aproape întorcându-ne spatele. 

Orişan se uită lung după el şi pe urmă mă ia de braţ: 

— Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, câţi or fi, ştiu 
cum e condus războiul românesc? Îşi dau seama că nemţii 
vor ajunge la Bucureşti? 

— Poate că da... poate câ nu. 

Mă priveşte apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii 
drepte. 

— Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, 
trebuie să plece la Bucureşti... Trebuie să găsim acolo 
oameni care să ne asculte, cât mai e timp. 

— Cum o să pleci de aci? 

Se apropie strâns de mine: 

— Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E 
vorba să se trimită un ofiţer, ca să aducă un transport de la 
partea sedentară. 


Surâd cu milă. 

— Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva. 

— Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi. 

— Orişan, ce crezi tu că putem face acolo? 

— Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le 
deschidă ochii tuturor. 

Am rupt o ramură de copac şi-i număr frunzele. 

— Ascultă Orişan, dacă mergem acolo, nu-i decât un 
singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei, 
dezertăm... Eşti în stare? 

A rămas îngândurat. 

— E prea complicat... 

— Atunci, să lăsăm lucrurile cum sunt. 

După-masă dorm vreo două ceasuri şi când mă deştept îmi 
aduc aminte de scrisori. Mama îmi spune că acasă sunt toţi 
bine şi: „Ştefane, mamă, roagă-te lui Dumnezeu în fiecare 
seară, că el ne e singura nădejde... şi vezi, fii cuminte... fă şi 
tu cum fac alţii”. Biata mamă, cum crede ea că „fac alţii”? 
Nevastă-mea, pe hârtie lungă mov, îmi mulţumeşte pentru 
donaţie: „A fost o surpriză, m-a uimit... Să te gândeşti acolo, 
în război, atât de mult la mine... Îţi mulţumesc încă o dată 
că ai fost atât de drăguţ în chestia lirelor, şi-mi pare foarte 
rău că ultima oară ne-am despărţit puţin cam rece. După 
plecarea ta am fost tristă şi a treia zi am plecat din 
Câmpulung. Singură... cu servitoarea... de-abia am găsit 
locuri în tren. Aici am găsit totul în regulă. Scrie-mi dacă 
poţi, şi cât poţi mai mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la 
biroul american, unde sunt actele... leri am fost la mama... 
că sunt singură toată ziua... le sărut, scrie des cum te afli. 
E adevărat că înaintați mereu? aici e o mare bucurie.” 

Cheia de la birou, actele, am fost drăguţ (?). Ce pot să fie 
pentru mine toate astea?... Ei au acolo pe „mâine”. Ce ştiu 
ei de ce a fost ieri în realitate în satul Săsăuş? 
Propoziţiunea „că sunt singură toată ziua” mă face să 
zâmbesc, nu pentru că o recunosc tipică şi atât de maşinal 
mincinoasă, cât pentru că îmi aduc aminte cât am suferit 


din cauza ei. Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi 
abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător. 

O singură curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o 
fi lumea asta, care ştie că armata e în război? cum e 
atmosfera străzii, a restaurantelor, cum vorbesc la masă? aş 
da nespus de mult să văd acum un exemplar măcar din 
ziarele mari, de dimineaţă, să citesc, dedublat, cu ce literă? 
cu ce titluri? veştile războiului românesc. 

— Nu dormi, Gheorghidiule? mă întreabă de pe patul 
celălalt Tudor. 

— Ba da... am dormit... Citeam acum scrisori de acasă... 

— Hai să vedem caii lui Corabu. 

E un adevărat loc de rendez-vous ofițeresc grajdul vecin, 
unde căpitanul Corabu ţine patru cai, prada lui de război. 

— Ăsta-i din grajdurile lui Esterhăzy, arăta cu mândrie 
noul proprietar un roib pintenog, subţire şi nervos ca un cal 
de curse. I l-am luat unui conte. 

Corabu, ca să-şi poată face colecţie de cai, a întins cele mai 
abile curse patrulelor de husari. Adică numai trei a 
capturat, că pe unul l-a ales dintr-o herghelie întâlnită şi l-a 
plătit, faţă de martori aduşi anume, cu bani buni şi foarte 
cinstit socotiți la preţ. Admirăm cele patru animale subţiri, 
şi vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi 
privit pictate. 

— Şi ce faceţi cu ei, domnule căpitan? 

E sincer uimit. 

— Cum ce fac cu ei? Dar în timp de pace un cal ca ăsta mă 
va costa solda pe un an, domnule. 

— Sigur, un maior are nevoie de cai, îi completează 
gândul, crezând că glumeşte, un locotenent de 
administraţie... 

Dar căpitanul e destul de acru: 

— Maiori ajungeţi voi, hoţii ăştia de la intendenţă... eu am 
să fac însă un grajd de cai de curse... 

— De ce hoţi, domnule căpitan, de ce ne faceţi hoţi? 


— Uită-te la el, ni-l arată cu dispreţ căpitanul, netezind 
mereu coama de mătase a roibului. Ne trimit, ori nu ne 
trimit hrană, ei o trec la ordinar. Ba şi atunci când ne-o 
trimit, o iau cu japca de prin curţile oamenilor şi o trec apoi 
gras la socoteală. 

Râdem toţi, râde galben şi locotenentul, dar până la noi a 
ajuns zvonul că acei de la etapă au trimis - siguri cum sunt 
că scapă - câte-o adevărată zestre acasă. 

Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia 
diviziei, să ne dea ţigări şi vin bun, înfundat. 

Pe drum discut cu Orişan şi ludor Popescu: 

— Pe locotenent îl înţeleg, e sigur că se întoarce, dar 
Corabu? 

— Da, e ciudat... încrederea asta... 

Corabu îmi dă o spaimă liniştită, ca un bolnav care, spre 
deosebire de toţi cei din jurul lui, nu ştie că impresia de 
mulţumire şi bunăstare pe care o are e semnul agoniei 
apropiate şi face planuri unde să-şi petreacă vara. 

Pe străzile satului, transformat într-o provizorie capitală 
de regat militar, e o mişcare de trăsuri, furgoane şi 
automobile chiar, chesoane şi tunuri trase în marginea 
drumului, care desfid orice gând de ordine. 

Curțile sunt toate pline, cum sunt pline de care şi trăsuri 
curţile hanurilor în zilele de târg, iar oamenii forfotesc în 
toate părţile. 

Vinul şi gustările, probabil de la popota diviziei, sunt 
delicioase. 

— O săptămână, două, cât mai stăm aici, Vasiliule, suntem 
muşteriii tăi. Îţi facem vad. 

Un locotenent scurt, cu mustaţa blondă, întreabă mirat: 

— Credeţi că stăm aici două săptămâni? 

— Trei zile, o săptămână cel mult. 

— Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie? 

Ne vizităm cantonamentele şi hotărâm ca seara să luăm 
masa împreună cu toţi amicii, Tudor Popescu, Orişan, Mitică 
Rădulescu şi cu mine. 


Dar se vede că ordonanţele au vorbit despre banchetul 
nostru, că se mai invită şi alţii. 

— Tu ce aduci? A nu, pui fripţi avem... Şi sardele avem. 

— Da?... eu am ardei umpluţi... 

Ne prăpădim de râs o clipă... ardei umpluţi?... ce idee, aşa 
seara?... 

— Dar, ardei umpluţi... că a găsit maşină de gătit. 

Pe jumătate suntem convinşi... Orişan chiar face reflecţia 
rezonabilă: 

— Dragă, ardeii umpluţi sunt o mâncare adevărată, de 
oameni aşezaţi... cu pat şi masă... nu pui fripţi, de oameni 
veşnic pe drum. 

Fireşte că suntem de acord, dar acum, amicul nostru 
primeşte cu greutate. 

— De, nu ştiu... dacă o să ajungă... n-am decât o tavă. 

Constat iar că pe front nu mai sunt acele tipuri „pitoreşti” 
de care e atât de plină literatura. Toţi cei care sunt 
„pitoreşti” o vor - şi sunt conştienţi de asta - aşa cum vor 
să-şi facă un „cap” cei care-şi lasă barbă. În tic, în formula 
repetată, e ceva de cabotinaj. Dovadă că, dacă pe un chefliu 
cu ticuri pitoreşti îl scuturi şi îi vorbeşti grav şi serios, nu 
mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar războiul e mai 
ales sinceritate, aproape de pământ şi piatră. Nu e teatru, 
chiar când e glumă. Nu există deci tipuri pitoreşti decât la 
popote, la intendenţă şi la etape. Acolo, când sunt uneori, şi 
cei de pe front se lasă ispitiţi. Acum suntem numai veseli. 

Pe înserate a început să burniţeze. În odaia mea, patul cu 
cearşafuri albe e făcut (n-am dormit în trei zile decât trei- 
patru ore pe apucate) şi masa e întinsă cum se cuvine 
pentru şase „persoane”, nu inşi. E un soi de veselie, chiar 
când masa e încărcată şi paharul plin, cam la fel cu veselia 
uscată a figuranţilor de teatru, care sunt veseli, strigă şi 
beau din cupe goale. 

Dar când aduce castronul cu aburi de supă delicioasă - 
unde l-o fi găsit? - ordonanța e oarecum grijulie: 

— Domn sublocotenent... nu-mi miroase a bine. 


— Ce, mă, ardeii lui Vasilescu? întreabă Mitică. 

— Nu, XY a primit ordin de echipare... 

Lingurile au căzut în farfurii. Parcă a turnat cineva lături 
în supă. 

— la vezi, mă... Nicule... Paraschive, ăia de-acolo, ia 
duceţi-vă să vedeţi ce e... 

Nu mai mănâncă nimeni. E o enervare joasă, făcută din 
dezgust şi istovire. Suntem brigadă cu XY. 

Paraschiv se întoarce cu un chiot de bucurie. 

— Numai XY... la noi nu e nimic. 

Dar atât nu e de ajuns ca să ne readucă pofta de mâncare. 
Nici nu vorbim măcar... ludor Popescu s-a dus să se 
trântească pe unul din paturi, în aşteptare. 

Ţignale prelungite şi, în stradă, comenzi scurte, corectate. 
XY se formează pentru plecare în seară. 

— Să vedeţi, dragă, că pe noi ne lasă în pace. Am eu o 
presimţire a mea... că pe noi ne lasă în pace. Uite, eu 
mănânc fără grijă... 

Noi ceilalţi ne mulţumim să fumăm fără să spunem o 
vorbă. 

La ora 9 vine ordinul să ne echipăm. Ne încolonăm apoi pe 
o ploaie rece şi pătrunzătoare de toamnă. 

— Vedeţi, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua 
de cauciuc... 

— Bravo, Dumitre, eşti o ordonanţă clasică... 

— Da, dom sublocotenent... 

— Ce da, mă? 

— Sunt aşa... cum spuneţi dumneavoastră. 

— Eşti un prost. 

Sunt îmbrăcat tot în costumul ofițeresc subţire (căci abia 
mai târziu ofiţerii se vor îmbrăca cu aceleaşi haine, vag 
ajustate, ca şi trupa) cu care am plecat în ajunul Sfântă 
Măriei. 

Toţi îmi admiră cu invidie mantaua... Orişan are perechea 
de cizme de husar lungi, roşii, dar se codeşte să le puie, 
căci îi e frică să nu fie, într-o eventuală luptă, prea vizibile. 


Pornim încet după chesoanele de artilerie, ca după un 
dric. Nu se vede nimic şi, după ce ieşim din sat, drumul, din 
cauza ploii dese, care desfundă, e o adevărată mlaştină. 
Credem că nu intrăm chiar azi sau mâine în luptă; ba încă 
ni se pare sigur, dar drumul ăsta prin noroi, în întuneric 
beznă, sub palele de ploaie, e îngrozitor. Alunecăm, ne 
ţinem unii de alţii şi ajungem cu toţi în şanţul din marginea 
drumului. 

— Atenţie... pod sfărâmat... se transmite, venind din om în 
om, înştiinţarea. Dar cum întunericul e prea de nepătruns, 
cădem toţi, rând pe rând, în mocirlă. Ne scoatem, târându- 
ne, unii pe alţii. Mai fiecare pas e făcut din trei paşi: unul 
alunecat spre dreapta, altul îngenuncheat la stânga şi în 
sfârşit cel bun înainte. 

Mi-e imposibil să ştiu în ce direcţie mergem. 

— Atenţie... atenţie... cheson împotmolit. 

Ocolim aşa ca să ne conformăm indicaţiei, deşi ne 
întrebăm dacă nu cumva acum greşim. Trecem probabil pe 
lângă un tun, dar nu ştim unde e... 

Sunt sleit... mi se îndoaie genunchii uzi... 

Ghetele de şevro mi-au devenit ca nişte bandaje de noroi 
rece în jurul picioarelor... 

Mi le smulg cu greutate, ca şi când pământul mi le-ar 
suge. 

Plouă mereu şi întunericul e atât de mare de parcă suntem 
rătăciţi într-o mină, fără un chibrit, fără o undă de lumină 
măcar. Între o pâlpâire de ţigară şi soarele tot, e mai mică 
deosebire, fără îndoială, decât între o lucire de zid alb şi 
întunericul absolut. 

Când uneori drumul ocoleşte, întunericul devine şi el mai 
lichid şi ne spală obrajii. 

Undeva, înainte, s-a aprins o lumină. Imediat încep urlete: 
stinge... stinge lumina. Şi e fără noimă, căci o lumină nu 
poate indica o poziţie, de vreme ce nu i se poate determina 
locul. Bâjbâim mai departe prin întuneric. 


— Zamfir... Niculae Zamfir... Nu răspunde nimeni. 
Zamfir!... Pun mâna pe cel din stânga mea: Tu eşti Zamfir? 

— Nu sunt, camarade... Zamfir s-a dus pisemne - şi aci îmi 
trânteşte o porcărie soldăţească. 

— Mă, cine eşti tu, mă... n-auzi? şi îl iau de gât... 

Cineva îmi recunoaşte vocea: 

— Mă, e don sublocotenent de la a noua. 

— Don... don... sublocotenent... eu sunt dintr-a şaptea. 

— A şaptea? apuc de raniţă pe cel dinaintea mea... Cine 
eşti? Din ce companie eşti? 

— Vasile Tonitu dintr-a şaptea. 

— Mă, aici sunteţi dintr-a şaptea? 

— Nu, don sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci o dată. 

— Dar a noua unde e, mă?... Ei, a noua... 

— Aici, don sublocotenent, răspunde unul şi parcă îi e 
vocea fosforescentă, atât de mult o simt. 

— Unde sunteţi, de aici: înainte... înapoi? 

— Păi nu ştim unde sunteţi dumneavoastră... 

— Mă, care are o izmană... o cămaşă albă... Puneţi-le pe 
spate, ca să ne mai lămurim puţin. 

În sfârşit, ne regăsirăm... Compania era în urmă. 

Să tot fie miezul nopţii... mergem parcă de o veşnicie. De 
repaos nici vorbă nu poate fi... Adică nimeni nu se poate 
aşeza... căci de stat în picioare, în loc, stăm la nesfârşit. 
Suntem parcă la sute de metri, îngropaţi în păcură. 

Frigul nu-l simt încă decât la picioare... când stăm în loc... 
dar mă gândesc ca la un vis nebun, că aş putea să fiu într- 
altă parte... că la ora asta există oameni care dorm în pat... 
sau într-un bordei uscat... că există oameni care se 
odihnesc într-un grajd, fie şi pe băligar cald. 

— Loc... loc... loc! 

Artileria...! Vine din urmă artileria. 

Ştiu că e artileria numai pentru că acum, în loc să mă 
lovesc de cei din dreapta şi stânga mea... mă lovesc de 
boturi de cai şi roate de tun. Oare artileria merge tot aşa de 
încet ca noi? Oare caii văd mai bine? 


După un timp, tunurile se împotmolesc şi se descoperă că 
infanteriştii se aşezaseră pe lanţurile care leagă ante- 
trenurile. Urlete, înjurături, uruit de fier şi de roţi iar; şi, 
trimise parcă nu se ştie de unde pe deasupra, strigăte 
îngrijorate de „tăcere!”. 

De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De 
trei zile şi trei nopţi n-am dormit decât aseară, în şanţul 
şoselei două ore şi azi după-masă alte două. Acum 
picioarele nu mai găsesc nici măcar sprijin, în noroiul care 
alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi. Aş vrea 
să mă las jos, să treacă peste mine bocancii camarazilor, 
copitele cailor. 

Măcar dacă aş fi aghiotant de batalion, să merg călare. 

Mi se pare atât de puţin ceea ce cer. Sute de artilerişti 
călare, ofiţerii de la căpitan în sus călări, aghiotantul călare, 
fireşte şi ei aci în iadul acesta de noroi, dar la regiment, la 
brigadă, la divizie, la toate aprovizionările şi la toate 
birourile, la toate misiunile şi la toate depozitele, atâţi alţi 
ofiţeri. Nu voi să fiu departe de foc, ca ei. Nu aş vrea decât 
un cal, pe care să merg alături de camarazii mei, mai 
robuşti, pare-mi-se. 

Mergem toată noaptea şi acum am pierdut absolut măsura 
timpului, totul capătă pentru mine o senzaţie de veşnicie, 
de existenţă inumană. 

De la o vreme începe să plouă din nou, căci stătuse un 
timp. 

Zamfir, care mă regăsise (fără să ne vedem faţa) şi voinic 
mă ajutase să lupt toată noaptea cu noroiul, îmi dă vestea 
că se va face ziuă. Îl întreb, îndurerat parcă, de unde ştie 
asta. 

— Vă spun eu, domnule sublocotenent, dacă începe iar 
ploaia, e semn că ne apropiem de ziuă. 

Într-adevăr, peste câtva timp întunericul începe să se 
încenuşeze. Pe urmă devine ceva mai albicios, ca deasupra 
mării, aşa încât, deşi au început să se zărească ramuri 


negre de copaci, oamenii nu se văd încă decât ca prin ceaţă, 
căci au şi ei uniformele tot cenuşii. 

Ploaia a devenit vie. Vântul ne repede din când în când în 
faţă pânze de apă rece. Suflăm greu şi mergem înainte. 

Când s-a luminat de ziuă, parcă am ieşit dintr-un tunel. 
Ploaia şi vântul de toamnă reped în copaci şi tufişuri, verzi 
încă, palele de nori albi care se târăsc pe marginea 
drumului, căci acum suntem într-o pădure tânără de carpen 
şi stejăriş. Ne căutăm oamenii şi din mers ne reconstituim 
unităţile. După un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe 
altceva tot aşa de grozav ca oboseala: frigul care ne 
amorţeşte... După ce ne-am odihnit ca nişte cai, când pe un 
picior, când pe celălalt, începem să batem pe loc din tălpi. 
Îmbrăcămintea e toată leoarcă, lipită cu clei rece de noi, 
ghetele de şevro mi s-au spart azi-noapte şi acum, cu 
ciorapi noroioşi şi boturile atârnând, e mai rău decât dacă 
aş fi desculţ. E un frig care ajunge până la oase... Dealtfel, 
de-a lungul spinării îmi simt pe piele, alunecând ca melci 
reci, şiroaie de apă, care tremură încet, ca pe geamul pe 
care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vară, asta e o ploaie 
deznădăjduită şi îngheţată de toamnă. 

Pe la nouă dimineaţa abia, maiorul o ia la stânga pe o 
vâlceluşă, pe fundul căreia s-a adunat un strat gros de 
frunze galbene uscate. Mergem acum în fugă. A început 
acum, sau am crezut-o noi, departe, o luptă vie de artilerie. 
Câte vâlceluşe ca astea am văzut eu, cândva, în altă viaţă, 
de la fereastra vagonului-restaurant, între Piteşti şi Slatina! 

Ajungem într-o vale mai largă puţin, prin fundul căreia 
trebuie să fie, pe sub răchite plouate, vreun pârăiaş. 
Departe, la câţiva kilometri în dreapta noastră, pe o coastă 
largă, urcă, atacând pare-se, batalioane de ale noastre. Noi 
credem că inamicul ocupă aci dealul mic şi păduros din faţă, 
al cărui povârniş e bătut şi de artileria lor şi de a noastră. 
La dreapta, el face îndeosebi un baraj puternic de vreo 
cincizeci de metri lărgime, socotind, după cât se pare, că pe 
acolo duce calea noastră. Ploaia a stat iar. 


— În trăgători... în trăgători. 

Maiorul porneşte împotriva dealului împădurit din faţă, şi 
cum crede că acolo e inamicul, dăm în trăgători un 
adevărat asalt. A fost, poate, şi s-a retras, nu-mi dau seama, 
dar când pătrundem în pădure urlând: înainte... înainte!... 
nu găsim pe nimeni. În schimb ne împrăştie focul artileriei 
noastre, care loveşte în plin. 

— Să nu maitragă artileria noastră... să nu mai tragă 
artileria noastră! urlă disperată toată lumea. 

Nu ne rămâne decât să alergăm mereu înainte: de partea 
cealaltă a dealului priveliştea e foarte cuprinzătoare. E un 
fel de uriaşă strachină verde, de doi-trei kilometri largă, cu 
mici culmi, bune de păşune, pe toate marginile, cu pădure 
pe stânga. Prin mijloc, pârâiaşe mici cu tufişuri mărunte, 
îngălbenite. Nici urmă de inamic. Dar n-am apărut bine şi 
artileria lor - căci o cunosc, e tot cea de alaltăieri - ridică 
trombe de păcură şi fum înaintea noastră, trăsnind şi 
rupând fier. 

— Înainte, şi fă legătura pe dreapta! îmi strigă maiorul 
Dimiu. Legătura... legătura... treci prin baraj. 

Şi cum crede că nu aud bine cauza bubuiturilor, îmi arată 
cu mâna, şi apoi spre stânga: 

— Voiculescule, prin pădure... pădure... pădure, n-auzi?... 
înainte... 

Cad lovituri împerecheate de trăsnete. Tot dealul 
zvâcneşte când e lovit în coastă. Cratere negre cât nişte roţi 
mari de locomotivă răsar apoi în iarbă. 

Loviturile sunt întrerupte şi oamenii se opresc îngroziţi. 
Situaţia e însă mult mai uşoară ca alaltăieri. Barajul e fix şi 
orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne 
găsim acum, la douăzeci de paşi de el, nu cade nici un obuz, 
iar dacă traversăm patruzeci de paşi printre trombele de 
brazi, de asemeni, nu mai cad obuze. 

Cu ochii sufletului închişi, în picioare, strig pe nume câţiva 
dintre oameni... „Zamfir Niculae... Ciorbagiu... haide”. Dar 


după câţiva paşi oamenii se opresc, şi în carnea şi nervii mei 
e un consimţământ. 

Înaintea noastră sunt culcaţi alţi trăgători. Barajul e ca să 
împiedice sosirea noastră, a rezervei, şi nu avem puterea să 
ne repezim să trecem prin el. Pământul tot se zguduie. Unul 
dintre acele animale apocaliptice, mari cât un munte, dar 
nevăzut acum, râcâie şi azvârle pe o zonă anume pământul, 
ca un câine sau ca o fiară care cu picioarele şi ghearele îşi 
face groapă. 

Cu un genunchi pe pământ, fără armă şi după ce am dat şi 
mantaua ca să mă simt mai uşor, caut cu privirea un loc de 
trecut. Pare-se că spre stânga obuzele cad mai ritmic, aşa 
încât s-ar putea trece. Dar deodată o serie de fâsâituri 
şuierate, de şarpe întărâtat, şi aliniate ca din nai, trec pe 
lângă mine. 

— Mitraliera... trage mitraliera... culcaţi! 

— Suntem pierduţi, căci culcaţi... neculcaţi... aşa fără 
adăpost, bătuţi de mitralieră, e moarte sigură. 

— Zamfir... Grigoriţă... 

Şi mă năpustesc înainte în baraj. 

Năruite lângă mine, obuzele sunt parcă prăbuşiri de 
trăsnete, căzute pe casa alăturată, dintre cele care fac să-ţi 
plesnească geamurile. Şi trăsnetul nu e nimic pe lângă 
această dezlănţuire, căci e unul singur şi, odată căzut, te 
găseşte scăpat... dar aici, tocmai pentru că a venit unul, ştii 
că mai vin şi altele. 

Când în plin baraj vine vâjâitura, cad sau cădem poate, 
căci nu văd nimic, cu anticipație... „Nelovit” e constatarea 
de un sfert de clipă. 

Din nou o goană înnebunită... 

Sunt dincolo... în plină bătaie, pentru atacul de baionetă... 
Parcă am trecut printr-o poartă. Nu mă gândesc la poarta 
barajului, ci la un fel de poartă nevăzută, înaltă până la 
cer... a morţii... a lumii celeilalte, dintre spaţiile reci. 

Totul dă impresia de nou... originar... 


În faţă, am ajuns din urmă, într-o mică vâlceluşă, un lanţ 
de trăgători, culcaţi în tufiş şi printre smocurile de 
copăcei... La dreapta, la câteva sute de metri, un lanţ de 
trăgători, al nostru, se abate înapoi - văd bine, căci sunt şi 
ei pe păşunea largă - ca un gard prăbuşit întâi la un capăt... 
pe urmă la celălalt... nu văd nici un soi de inamic... decât 
foarte departe la stânga în fund, pe un dâmb, un şir de 
oameni culcaţi ca nişte mogâldeţe, exact ca ţintele culcate 
pe câmpul de tir de la regiment. 

Mă scol în picioare şi strig şi ofițerului pe care l-am ajuns 
din urmă: 

— Domnule căpitan, hai înainte. 

Toată lumea îmi urlă ca la teatru, când ăi din urmă nu văd: 
„Jos! jos!” 

— Stai jos, domnule, că ne iau focurile lor în primire... Vrei 
să ne descopere aici? Lasă să-i ia prin pădure, pe flanc. 

Se aud la stânga, unde e restul batalionului nostru, urlete 
neîntrerupte: „Înainte... înainte...”, deci rămânerea pe loc 
mi se pare o dezertare. 

Constat, aşa pentru mine, cu gratuitate, în clipele acestea 
de moarte, că nici pe departe nu e acea „ploaie” de gloanţe 
prin care se spune că trebuie să treci la război. Din când în 
când câte un strop de piuituri, ca vântul toamna pe câmpie, 
când gloanţele trec mai pe sus... fâsâituri şuierate, de 
şarpe, când sunt aproape. Pe deasupra trecu anunţate 
năprasnic, mereu, cum se anunţă uruind trenurile, obuzele. 
Apoi, izbesc pereche, în dâmbul din spate, cu un fel de 
titanică nerozie, transformând doar pădurea în ruine şi 
fum, căci cred că nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au să-l 
poată dărâma, oricât l-ar zgudui. 

„Degeaba” chiar, nu €... Înţeleg că aşa, bătând haotic în 
dâmbul acela, în afară de faptul că ne-au redus toată 
artileria la tăcere - căci nu mai trage nici un tun românesc 
pe aci - ei fac un fel de demonstraţie gratuită ca toate 
demonstrațiile simbolice, că soarta, nu numai a mea, dar a 
armatei întregi e pecetluită. Câtă vreme ei pot dezlănţui în 


linişte un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate 
trece neînjumătăţită şi nedezorganizată, e înfrângerea. 

„Wer kann Rum”nien retten...?” 

Deodată, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care 
se înfig printre noi în pământ ca ghearele şi provoacă un 
urlet de bâlci. 

— Păziţi... trag ai noştri în noi... păziţi! 

Un lanţ care a apărut sus pe coastă, neştiind unde se 
găseşte inamicul, cum n-am ştiut nici noi, crezând că tot ce 
e după culme e duşman, trage în noi... 

Fugim urlând şi ne adăpostim, încocârjaţi, în şivoiul 
vâlceluşei. 

— Nu mai trageţi... se strigă înapoi... nu mai trageţi! 

Acum văd că sunt câţiva morţi... cu capul culcat pe braţ, 
cu faţa în sus, toţi cam în aceeaşi atitudine. Parte sunt 
desigur loviți din spate... 

S-a dus elanul de la Olt... de la Măgura Branului. 

E în mine o tristeţe mânjită, ca de moarte. Mult la dreapta, 
se întorc în picioare (nu sunt urmăriţi cu focuri? nu e luptă 
acolo?) pâlcuri-pâlcuri dintr-ai noştri. E ceva de 
înmormântare în amurg sărac. 

Cărţi de citire, articole de gazetă în patruzeci de ani, sunt 
goale ca nişte sertare, înaintea acestei retrageri care e 
realitatea... 

Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a 
morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă 
verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, 
care cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel. 

Rămân aşa în vâlceluşă, cu lanţul întreg de oameni plouat 
până la piele, ros de tristeţe, cam jumătate de ceas. 
Oamenii privesc cu îngrijorare spre dreapta. „O să ne ia pe 
flanc.” Dar e o imposibilitate... nimeni nu e pe flanc, nu se 
vede picior de inamic. 

Ai noştri trag în mod stupid, în sus, orbeşte - dealtfel, nici 
nu vedem nimic. E o răpăială asurzitoare. 


lată însă că în stânga, în pădure, reîncep iar urletele 
batalioanelor noastre: „Înainte, înainte...” 

Nu mai pot sta locului. 

— Hai înainte, domnule căpitan... hai, că auzi... la stânga... 

Într-un anumit sens, nu-ţi trebuie prea mult curaj ca să 
alergi înainte; de vreme ce câmpul e gol, dă, cât de cât, o 
impresie de manevre. 

Căpitanul îmi arată cu mâna că în pădure, înapoi, se 
întâmplă ceva... 

Cu mustăţi mari, cu obrazul sprijinit în cot, între oamenii 
lui, căpitanul e o enigmă pentru mine... 

Când azi tot vom muri - căci azi e ziua, nu mai încape nici 
o îndoială - ce câştig e să fii plesnit de gloanţe aci, în loc să 
mergi înainte? 

Strig cu o frenezie animalică, beat de propriul meu urlet: 
„Înainte... înainte...” Căpitanul cu oamenii se ridică şi 
pornim tot lanţul înainte, urlând mereu. Mergem ca la trei 
sute de metri, în salturi succesive. 

Acum gloanţele care veneau rare miaună des... O 
mitralieră toacă, departe, dar loveşte prea scurt. Ridică 
pământ şi iarbă, la vreo cincizeci de metri în faţa mea. În 
pădure strigătele româneşti au rămas în urmă. Inamicul 
lucrează tăcut şi automat ca o maşină de precizie. 

Căpitanul comandă un foc spre pădure în dreptul nostru, 
ca eventual să lovim în flancul celor care, crede el, ţin faţă 
batalionului nostru. Protestez cu îndârjire, căci am 
certitudinea că tragem într-ai noştri. Dar nu mai pot face 
nimic, focul s-a dezlănţuit. 

Mai departe, nu mai mergem. 

— Lasă, domnule, să aşteptăm aici, să-i ia pe flanc prin 
pădure. 

Înţeleg acum că gândul oricărei manevre, în afară de 
înaintare, pe câmpul de tragere, e moartea şi înfrângerea. 

Reiau mereu, urlând: „Înainte... înainte” şi urletul însuşi e 
un stimulent formidabil şi un narcotic în acelaşti timp, ca un 


pahar de vin, dat dintr-o dată pe gât. Alegerea încinge şi 
ameţeşte. 

— Zamfire... Marine... Ciorbagiu... hai. 

M-am ridicat în picioare... snopul de gloanţe vine aproape, 
însă nu cade niciunul dintre cei care fug cu mine înainte. 

Ne oprim după zece paşi, dar ne ridicăm numaidecât: în 
faţa noastră sunt vreo două gropi de obuz. Alergăm 
lunecând pe iarba plouată şi ne înghesuim câte patru-cinci 
într-o groapă. Dar acum e o înverşunare groaznică 
împotriva noastră, căci s-a întâmplat un lucru neaşteptat. 
Cât timp eram culcaţi în iarbă, nu eram văzuţi. Ridicându- 
ne însă ne-am demascat... şi acum, în haine verzi pe negrul 
groapei de obuz, suntem bine lămuriţi. Fâsâiturile sunt 
dese, dar pe sus. Vin şi din faţă şi din spate, de la cei rămaşi 
în vâlceluşă, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne caută 
acum mitraliera. Probabil că nu poate aprecia distanţa 
exact, căci trage la zece paşi înainte, scormonind iarba şi 
pământul cu snopul ei de gloanţe ca o gheară de tigru, se 
apropie din ce în ce, însă părându-i-se că s-a înşelat, iar îşi 
repede turbat şi metalic snopul la alţi douăzeci de metri. 
Cei îngrămădiţi cu mine trag ca descreieraţii, fără să scoată 
capul din groapa de obuz. Şi din nevăzut parcă trage 
mereu. Fără îndoială, nu-i „ploaie de gloanţe” şi snopul 
mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre 
gloanţele astea care vin ar fi tot atât pentru oricare dintre 
noi, cât un naufragiu pe ocean, cât un cutremur catastrofal, 
cât sfârşitul lumii. O simplă izbitură, scurtă ca de cravaşă, 
în frunte. 

Armele celor ghemuiţi înapoia mea în groapă se descarcă 
lângă urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul şi-a 
rezemat arma chiar, o clipă, de umărul meu, i-o dau la o 
parte cu mâna furios, căci îmi sparge urechile. Aş vrea să 
dau ordin să nu se mai tragă, dar zgomotul e asurzitor, ca 
într-un aeroplan când porneşte motorul... 

Trebuie să ieşim din groapa asta, căci e moarte stupidă. În 
faţă e o nouă cută de teren. Dar mai întâi nu ştiu cum să fac 


să se oprească focurile... M-am ridicat în genunchi, în 
marginea gropii, jucând toată cartea, căci pericolul e mai 
mare din spate. Fac mereu semn să se oprească focurile 
către cei din vâlceluşă, ca să putem înainta fără să cădem 
loviți din urmă. Dau iar la o parte, cu mâna, arma celui din 
groapă, care trage aiurea, năucindu-mă. 

În sfârşit, fac semn cu mâna stângă înapoi, îngenuncheat 
şi sprijinit cu dreapta în iarbă, dar cineva îmi dă cu o vargă 
peste mână şi imediat sunt tras de picioare înapoi în 
groapă, unde cad zăpăcit... 

— Ce e, mă? 

— Sunteţi rănit... mâna stângă. 

Toată mănuşa-i plină de sânge... Un deget atârnă, 
îmbrăcat şi el în mănuşa lui, în jos, prins parcă numai într-o 
aţă, dar nu simt nici o durere. 

Lângă mine, oamenii îmi arată cu privirea pe Ciorbagiu, 
dar nu pricep din cauza larmei şi mai ales pentru că ei 
încearcă să-mi spuie nu ştiu de ce în şoapte şi cu un aer 
tainic ceea ce vor. Pe urmă, înţeleg. Omul şi-a sucit în loc 
gâtul moale, din gulerul scorţos al mantalei şi are acum 
obrazul stâng lipit de palmă, întors înapoi, ca şi când n-ar 
mai vrea să vadă înainte. 

Din colţul buzei, i se scurge pe bărbie un firişor de sânge. 
Ochii sticloşi parcă ar vrea totuşi să evite pământul. 

— Tare mi-e teamă că e lovit în ceafă de cei care trag din 
spate, îşi spune unul, acum tare, în fundul gropii, părerea. 
Şi pe dumneavoastră, socot că tot din spate v-a lovit. 

— Nu. leşise şi el cu domnul sublocotenent şi a întors 
capul înapoi, când a făcut dumnealui semn cu mâna, să 
vadă dacă opresc aia, atunci l-a lovit în ceafă... da tot din 
faţă... 

Parcă suntem acum într-un mormânt. 

Gloanţele nu sunt prea dese, dar în fund, mogâldeţe se 
ridică... şi trec mereu în fugă, la stânga, spre pădure, 
trăgători inamici. Nu îi vedem bine decât când se strecoară 


unul după altul, ca şi când ar traversa un drum, ca să 
dispară iar. 

În spate, artileria nemţească a devenit turbată şi pare că a 
sporit numărul gurilor de foc, căci bate în pădurea care 
saltă trunchiuri întregi şi aşchii, fumegând; iar unele obuze 
trec scurt peste deal, căci bat, se vede, şi vâlceaua pe unde 
am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai noştri înspre 
dreapta, dar în pădure e un răpăit de arme, care, reluat de 
ecou, devine hău groaznic. 

Mă întreb ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi 
vorba. Nădăjduiesc că ai noştri vor împinge linia inamică 
atât de mult înapoi, încât să pot aştepta sfârşitul luptei în 
groapa asta de obuz. Dar, după felul cum se depărtează 
focurile în pădure, înţeleg cu groază că ai noştri dau înapoi, 
sau suntem treptat înconjurați. 

La gândul că aş putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde 
rece, ploioasă. Înfrângerea asta, înserarea care cade, mâna 
pe care o ţin mereu ferită, ca un câine laba zdrobită de 
automobil, îmi dau o impresie de moarte, de neîndreptat 
niciodată. 

Atunci, ca un gând fierbinte, ca o descheiere de moarte, 
imediată, hotărăsc că voi pleca neîntârziat. Oamenii 
îngroziţi vor să mă reţie. Dealtminteri, nici nervii nu mai pot 
suporta nimic. Armele care mi se descarcă, aci în groapă, în 
urechi, mă năucesc şi mă înfurie. 

Pornesc înapoi, în picioare, drept peste câmpul verde, 
singur pe toată întinderea lui, ca un somnambul. Nu mă uit 
înapoi, nu mă uit în dreapta, nu mă uit în stânga, nu am 
decât un singur gând, că dacă străbat aceşti cinci-şase sute 
de metri, aş putea să fiu scăpat. Ştiu bine că numai „dacă” îi 
străbat şi numai „aş putea” pentru că trebuie să trec din 
nou prin focul de baraj şi prin pădurea bătută. Pot să cad în 
fiecare clipă... dar dacă ajung dincolo... În mine pulsează 
gândul acesta al salvării cum gâlgâie sângele în gâtul tăiat. 
Ceea ce mă îndeamnă la nebunia asta e durata neted scurtă 


a jocului. După un sfert de oră sunt scăpat. Am crezut că la 
ruletă e bine să joci numere în plin. Simplifică. 

Dacă prin absurd nu se întâmplă nimic, şi dacă merg 
întins, aşa ca un cadavru ambulant, singur în picioare în tot 
largul câmpului, fără să mă opresc o clipă, orice s-ar 
întâmpla, sfertul de ceas trebuie să treacă. Dar nu trebuie 
să mă opresc sub nici un cuvânt, şi nici să fiu atent la ce e în 
jurul meu, ca să nu-mi pierd curajul şi să nu ameţesc, ca un 
acrobat, care nu trebuie să se uite în jos. Şi trec într-adevăr 
încet, fugind numai prin barajul automat. 

Totuşi întârziere e. Nu pot să urc dâmbul de cinci-şase 
metri, spre pădure. Nu mă pot sluji de mâna stângă şi iarba 
umedă alunecă. Mă socot o clipă pierdut. Acum văd 
gloanţele care vin, căci le văd înfigându-se în pământ. Sunt 
mai numeroase decât le credeam. Aproape să ameţesc când 
mă gândesc că nu voi putea urca, dar îmi vine în minte 
amintirea husarului în care noi am tras peste două sute de 
focuri. Mă prind cu mâna dreaptă de iarbă, înfig călcâile 
pieziş şi tot ajung sus. Dau în pădure peste ordonanţă. Scot 
mănuşa - şi de pe degetul rupt - şi înfăşur mâna plină de 
sânge, şi pe care o cred sfâşiată, în batistă. Artileria trage la 
vreo douăzeci de metri în stânga. Dacă va veni şi aici, s-a 
isprăvit. 

Peste un sfert de oră încă, am ieşit din pădure, am 
traversat vâlceaua, am urcat-o, acum sunt sus, într-o şosea 
mare. 

O nouă poartă, nevăzută, se deschide de asta dată spre o 
altă lume, sau poate e aceeaşi, pe care o trec invers. 

Ambulanţa ne duce până la jumătatea drumului, unde e un 
post de ajutor şi de unde vom fi luaţi de ambulanţa- 
automobil a diviziei. Găsesc printre răniţi, pe jos, şi un grup 
de nemți, culeşi în urma noastră când urlam nebuneşte. 

Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi 
îmbrăcate în stofă, mi se pare ceva miraculos. Când eram 
mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii şi eu nu văzusem 
niciuna. Luptam mereu cu nemţii şi acum îi vedeam de 


aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc şi suferă. 
Credeam că sunt numai spirit, obuze, fâsâit de glonţ şi 
umbre, departe. 

Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al 
Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-aş da să ştiu sincer impresia 
lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper, o singură dată, 
pe care s-o găsesc şi în dicţionarul experienţei mele, şi apoi, 
pe baza ei, confruntând, eu mi-aş da seama de valoarea 
tehnică şi sufletească a întregii campanii, stabilind „linia” 
aşa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin întrecerea 
dintre un cal al lor şi altul străin, se pot fixa, ca situaţie, faţă 
de toate ţările cu cai de curse. 

Un timp cu faţa lungă şi dură ca o mască stă puţin cam 
într-o rână. Are ochelari de sârmă şi de bună seamă e 
gradat, dacă nu ofiţer. Sunt, aliniaţi mai mult sau mai puţin, 
ca noi toţi, pe marginea şoselei, în şanţ, ca la un bazar de 
răni de tot soiul... 

Simte că îl privesc şi întoarce capul. Aş vrea să intru în 
vorbă cu el, normal, şi n-am un pretext. Sunt stângaci ca şi 
când aş vrea să acostez o femeie, şi la fel, el, cu morgă, 
evită să lege „cunoştinţă”. N-am ţigări, căci i-aş oferi. Aş 
vrea să vorbim ca doi profesori. 

În timpul acesta, vine şi pleacă - făcând naveta - 
ambulanţa-automobil a diviziei. Până la noi mai are. 
Neîndemânatic, un sanitar îmi bandajează mâna. 

În sfârşit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe 
neamţ în franţuzeşte dacă e grav rănit. Mă măsoară o clipă 
şi pe urmă îmi răspunde scurt, tot în franţuzeşte: 

— N-am nimic de vorbit cu dumneata. 

Simt că vorbeşte de la popor la popor, nu de la om la om, 
cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul 
bucureştean, de la Kant la Conta. Mă întreb o clipă dacă să- 
] lovesc, aşa rănit cum e el. Îl simt voit şi acest joc de „faţă-n 
faţă” trezeşte în mine o mânie larvară. Niciunul dintre 
motivele invocate obişnuit în campaniile de aţâţare a 
popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură şi cu dorinţa 


de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de 
act de prezenţă moralmente necesar şi numai atât. Nu 
ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de 
stat în tendinţele de cucerire economică, pentru că n-am 
orgoliul fierului şi tăbăcăriei româneşti, dar nici ideea de 
administraţie germană, care nu pare chiar aşa de rea, nu 
m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru 
m-a îmbolnăvit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. 
Pretenţia inamicului de a-mi porunci mie ca român în 
virtutea unei globale superiorităţi de rasă. Afirmația asta 
apărea incertă, în literatura de propagandă, şi nu o 
credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în partea a 
doua a campaniei, când eram uneori apostrofaţi din 
tranşeele apropiate şi atunci am tras câteva focuri cu ura şi 
cu satisfacția cu care eşti ispitit să apeşi pe trăgaciul unui 
browning, mic şi gingaş, ca să dobori un atlet obraznic şi 
grosolan (aşa, ca o demonstraţie). De câte ori un fapt 
dinafară ajungea până la acest substrat sensibilizat naţional 
al conştiinţei mele, trezea în mine aceeaşi pornire de furie. 

Acum mă stăpânesc, totuşi, şi îl privesc stăruitor, ca să-l 
fac să se întoarcă spre mine, ascultând ca de o poruncă, 
fără să vrea. 

— Dumneavoastră, soldaţii germani, aveţi pretenţia de a fi 
şi curajoşi şi proşti în acelaşi timp. Dumneata văd că nu faci 
excepţie, nici de la una, nici de la alta. 

Ridică mantaua de pe pântece şi-mi arată, fără o vorbă, un 
amestec de sânge şi rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe 
front nici un fel de rană nu produce impresie. Cel rănit e 
totdeauna un favorizat, faţă de cel ce rămâne. 

— Soldaţii... dumneavoastră. 

Îi arăt, întărâtat, şi eu pe răniții noştri... 

— Cum vrei să fie la război? Când vrei să cucereşti 
lumea... 

Zâmbeşte amar: 

— Cu glonţul trecut prin pântece, m-au silit să merg 
douăzeci de paşi. 


Îmi dă un fior de oroare. Înţeleg pe urmă că soldaţi de-ai 
noştri, dintre cei sosiți în urma liniei de atac, neştiind că e 
grav rănit, fără îndoială, l-au silit să meargă până la targa 
cu care l-au adus aci şi în care stă acum lungit... Rog pe un 
medic sublocotenent, care supraveghea încărcarea în 
ambulanţe, să vie, şi acesta, plictisit şi fără nici o vorbă, îi 
face o injecție. 

— Când ai fost rănit, şi pe la ce oră? 

— Acum vreo trei ceasuri; eram în pădure şi am primit 
focuri din coastă, care ne-au spart tot batalionul. 

Aşadar, căpitanul mustăcios şi încleştat de pământ a avut 
dreptate să deschidă focul asupra pădurii. N-am pierdut, 
nici de data asta, ocazia de a fi convins şi ridicul... şi de a 
nimeri anapoda, de a nu găsi momentul just... aşa ca de 
obicei. 

Neamţul îmi confirmă după ezitări că e dintr-un regiment 
prusac. E într-adevăr profesor. A luptat în Rusia, a fost şi la 
Verdun. Vreau să ştiu cum i se pare lupta de azi... 

— Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am să mor pe 
aici, iar din alte părţi am scăpat. 

E o logică pe care o plătesc cu un surâs mieros. 

— Dar în comparaţie cu alte lupte? 

— Nu e comparaţie. 

Întâi iau aceasta ca un răspuns umilitor. Nu e comparaţie 
între un leu şi un câine. Simt că nu voi putea înţelege nimic 
pentru viitor, că n-am elementele care să-mi ajute să înţeleg 
cele ce vor veni, că azi nu pot stabili „linia”. 

Stărui surâzând: 

— Totuşi? 

Acum cred că el nu e atât de inteligent să poată stabili 
raporturi. l-ar trebui o mai largă vedere şi o mai justă 
înţelegere a detaliilor caracteristice. Ficţiunile nu se pot 
compara şi el nu poate crea realităţi. 

— E altceva... ăsta nu-i război adevărat, şi întorcându-se 
spre vecinul lui, tot neamţ, ce fuma: So dumme Leute... 
durch ein solches Trommelfeuer... 


— Aşadar, găseşti că a fost un bombardament puternic... 
neobişnuit: am un punct comun în vocabularul logic. 

E uimit că înţeleg nemţeşte. 

— Puternic? hm... şi surâde... Ce-am văzut noi la Verdun şi 
pe Somme... Acolo să fii văzut sute de tunuri trăgând... Azi 
au tras toate, cine ştie, optzeci, nouăzeci de tunuri. 

— Nu mai pricep nimic... Ai spus tovarăşului dumitale ceva 
despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastră? 

Se strâmbă de durere, îşi pipăie burta cu dezgust. Ca toţi 
cei atinşi de peritonită, are mintea extrem de lucidă. 
Injecţia l-a făcut vorbăreţ chiar. 

— Nu, domnule, vorbeam de a noastră. Am să-ţi spun eu 
dumitale o vorbă... Nouă germanilor ne place mult duelul. 
Noi prusacii, mai ales, avem toţi tăieturi... Uite, aici, şi-mi 
arată în faţa urechii o crestătură... Ei bine, noi avem un fel 
de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu ştie să se 
bată, că e periculos... Pot să spun, domnule, că dacă 
dumneavoastră aţi fi ştiut să faceţi război, nu mai eram eu 
azi aci, ţinându-mi maţele în braţe. 

Un moment bănuiesc că el socotea că suntem în 
superioritate tocmai din cauza ignoranței noastre. 

— Credeţi că vom câştiga războiul din cauza lipsei noastre 
de experienţă? 

— Să câştigaţi războiul?... Nu ştiu zău dacă peste câteva 
ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stăm de vorbă acum. 
Ştiu că voi muri, altfel am certitudinea că în două săptămâni 
aş fi fost eliberat de ai noştri, la Bucureşti. 

Şi acum ştiu că nu glumeşte. 

— Dar ce ai vrut totuşi să spui cu acel „lrommelfeuer?” 

— Uite ce, domnule... Are şi războiul regulile lui... ca şi 
duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore când nu trăgeam 
un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană... Cum 
crezi dumneata că se poate trăi? Pe urmă e o regulă iar... 
Dacă tu stai şi inamicul porneşte la atac, artileria ta trage... 
Atunci inamicul se opreşte şi începe să tragă artileria lui 
mai puternic... atunci tu evacuezi poziţia şi laşi pe ai lui să 


vină s-o ia... Pe urmă trage artileria ta, şi el trebuie să plece 
lăsând morţii şi răniții care se cuvin. Pe urmă, dacă vrea, 
vine din nou, dacă nu, nu... La nevoie, iar se întâmplă ca 
mai sus. Nu se trece, domnule, niciodată, printr-un foc de 
baraj. 

— Bine, dar ai spus singur că nu se poate compara cu 
bombardamentul de la Verdun şi Somme. 

— Ce-are a face?... acolo eram la adăpost de beton, adânc 
sub pământ. 

— Bine, dar când porneaţi la atac, afară, deasupra, pe 
pământ?... 

— Hm... Atunci fugeam înapoi, lăsând jumătate morţi 
afară, iar comandantul cel mare schimba pe comandatul 
artileriei care n-a pregătit atacul. 

— Deci atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un 
act de bravură?... 

Are un surâs de sinceră ironie. 

— Crezi dumneata serios că dumneavoastră românii 
sunteţi mai bravi decât noi, sau decât francezii? 

— Atunci? 

Tace ascultând lung durerea în el, ca un gând. Şi pe urmă, 
după ce s-a strâmbat puţin: 

— Atunci înseamnă că daţi tot concursul armatei germane 
să ajungă mai repede la Bucureşti... 

— Ce nevoie aveaţi să treceţi, azi, prin baraj? Ca să salvaţi 
pe cei dinaintea dumneavoastră, pe care-i atacam noi? ot 
erau pierduţi. Noi porniserăm la asalt... Dacă nu ne lăsaţi 
să ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, şi-i încredinţam 
artileriei, să-i facă înţelegători. Atunci de ce aţi mai venit 
grămadă, dumneavoastră din urmă? Aţi călcat regula 
războiului, iar ai noştri s-au retras, nu din laşitate - cred că 
ştii şi dumneata că germanii nu sunt laşi - încă o dată, ci din 
calcul... E adevărat că am primit focuri din coastă... şi că, 
din cauza acestei neaşteptate întorsături, nu ne-am putut 
culege pe noi, răniții... Dar ce pierderi aţi avut din pricina 


asta? Unde mai pui că puţini se vor întoarce dintre cei 
prinşi dincolo de baraj. 

— Comandanții noştri preţuiesc foarte mult atacul la 
baionetă. 

— Tocmai de aceea ai noştri vor ajunge la Bucureşti aşa de 
curând... Pentru că nu găsesc interesante luptele la 
baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu 
chibzuială, rece. 

— Ştii dumneata, la romani, Horaţiu s-a prefăcut că fuge 
ca să-i silească pe curiaţi să se împrăştie pe teren... Ai 
noştri simulează în faţa batalioanelor dumneavoastră 
retragerea, ca să veniţi mai bine în câmpul de tragere al 
artileriei. Şi dumneavoastră aveţi iluzia că biruiţi. 

— Ne mai păcălim câteodată... Ţi-am spus eu proverbul 
nostru, că nu e bine să te baţi cu cel care nu cunoaşte 
duelul, dar la urmă, socoteala tot iese. Ascultă, în Carpaţi 
aveţi tranşee fortificate? 

Evident că mint cu grabă. 

— A, în Carpaţi e altceva... Avem tranşee dinainte 
pregătite, organizate gata. 

— Adăposturi bune? 

— Da, bordeie cu două straturi de buşteni şi un metru de 
pământ deasupra. 

— Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75... Nu 
rezistă însă la obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de 
cele de 150... Şi pe urmă, chiar dacă rezistă, totul e de 
prisos, dacă n-aveţi artilerie de 150, sau mai mare, şi 
dumneavoastră. 

— Sigur, vom trage până vom distruge tranşeele şi 
bordeiele cu tot ce e viaţă în ele... Dacă bordeiele vor 
rezista totuşi, ca pe Somme, nu vom da timp celor 
dinăuntru să iasă. Şi atunci, dacă aveţi artilerie ca francezii, 
faceţi şi dumneavoastră ca francezii... trageţi în ocupanți... 
ocupanţii pleacă şi trag apoi cu tunurile, şi aşa „da capo al 
fine”... cum aţi citit tot timpul verii despre cota 
Morthomme. 


Surâd cu o tristeţe de moarte în suflet... Întăriturile 
noastre din Carpaţi? Şantierele şi bordeiele care, adunate 
ca într-o bătătură, nu ar putea rezista unor râturi de porci 
ţigăneşti... 

— Să sperăm, domnule, că medicii dumneavoastră sunt 
mai pricepuţi decât generalii dumneavoastră... Dar mi se 
pare că pentru mine e de prisos... Aş fi vrut poate o 
fotografie a locurilor acestea... o carte ilustrată... ca să arăt 
copiilor şi nevestei în ce fel de peisaj am fost omorât... 
Pentru albumul familiei. 

Pe urmă am tăcut îndelung... Eu gândindu-mă la moartea 
tuturor... el numai la a lui. Înserarea asta, după o zi 
ploioasă, apoi senină, de toamnă, era mereu mohorâtă şi 
apăsătoare ca o înmormântare... Pădurea de stejar şi tufele 
mici începuseră să se topească în întuneric. 

În ambulanţa-automobil, am luat cu autoritate alături pe 
prizonierul neamţ... Am cerut chiar şoferului să meargă mai 
încet la şanţuri. Mi-a explicat că e ordin să care toţi răniții 
până la miezul nopţii. 

Mi se face injecţia împotriva tetanosului, sunt culcat într- 
un pat curat. Târziu de tot, vine alt grup de răniţi din 
regimentul nostru. Divizia e în retragere. Batalionul nostru 
e înjumătăţit. Sunt patru ofiţeri morţi, câţiva răniţi, 
compania mea, înconjurată, e prizonieră cu toţi ofiţerii. 
Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o? Până în zorii 
zilei spitalul trebuie evacuat. Se lucrează cu deznădejde la 
pansamente. 

Comunicat apocrif. 

Călătoria în trenul sanitar care ne ducea pe toţi - aproape 
două sute de răniţi - mi s-a părut ca un fel de călătorie în 
străinătate, când după restaurantul gării judeci şi despre 
oraşul corespunzător, când cantonul se desprinde din seria 
lui (câmp, singurătate, ploaie, sărăcie) şi devine element din 
seria rapidă (vagon-restaurant, peisaj, doamna elegantă, 
domnul voiajor)... Veneam într-o lume, care pentru mine nu 
mai era cea dinainte, aşa cum unui bolnav, care iese întâia 


oară din casă după luni de zile, oraşul i se pare altul. 
Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara 
Braşovului împodobită, cu frunze şi steaguri naţionale, 
rămase, mi-a dat, despre oraşul pe care nu-l cunoşteam, o 
idee de carte poştală şi decor de zece mai. La Sinaia au 
năvălit pe înserate în vagoanele noastre cucoane frumoase, 
cu mâini tot atât de albe şi fine ca olanda halaturilor lor. 
Ochii, urechile, pipăitul, mai vii, erau într-un fel de 
hiperfuncţiune. În schimb toţi cei pe care-i văd au parcă un 
aer fantomatic, până şi în voce şi în privire, în ceea cee 
dincolo de ei, parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor 
de luptă. Între Predeal şi Buşteni, văzusem în jurul 
cantoanelor gropile de lup şi tranşeele copilăreşti, făcute 
acolo lângă şosea, când munţii şi pădurile erau libere, cu 
naivitatea cu care, ca să evite o inundație catastrofală, care 
ameninţă întreg ţinutul, o primărie neserioasă ar face 
şănţuleţe de scurgere de-a lungul drumului. Când puhoiul 
vine însă, târăşte nu numai ce-i pe şosea, dar şi casele 
înalte, şi chiar primăria cu domnul primar. 

Eram în vagoane speciale, în tărgi lungi pentru dormit. 

La Bucureşti ni se spune că mergem direct în gara Obor, 
unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron 
subteran, ca în marile gări occidentale, aşa mi s-a părut cel 
puţin, căci am aflat apoi că gara n-are astfel de peroane şi 
imediat au năvălit în vagoane sanitare, ofiţeri 
administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au întrebat ce 
preferinţe avem. Cei mai mulţi au optat pentru câteva mari 
spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiţi de 
frumoase doamne din societatea românească. Era adevărat. 
Dar ceea ce deosebeşte o societate de civilizaţie de una de 
cultură e că lumea ei imită şi practică pasionat şi cu 
entuziasm toate formele celei de cultură, fără să aibă însă 
stăruința de a duce lucrurile până la un capăt şi nici curajul 
de a suporta toate consecinţele. Câtă vreme serviciul în 
spitale nu contrazicea niciuna din înclinările acestor 
doamne, ba încă le favoriza ocazii noi şi decor inedit, ele au 


umplut cu surâsuri şi alba lor prezenţă sălile cu răniţi. Atât. 
Dar am văzut, câteva doar, mai târziu, curăţind în 
spitalurile de la Iaşi, în după-amiezi pustii de iulie, răni 
puturoase. 

M-am gândit, cu un fel de nelinişte, că, dacă voi fi în 
Bucureşti, voi fi vizitat de ai mei şi că voi fi obligat - acum 
când eram atât de obosit - să joc un fel de teatru de 
dragoste şi bucurie. 

Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. 
Trebuia să aştept câteva ore şi între timp, vestită de un 
cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gară 
mama. 

A plâns, m-a sărutat, a exagerat gravitatea rănii, a trimis 
să mi se aducă de-acasă, de la ea, perne, un flacon de apă 
de colonia, o învelitoare - „căci nu se ştie dacă la spital vei 
avea ce-ţi trebuie”. 

Şi totuşi durerea ei îmi era străină. Când a murit unchiu- 
meu şi ne-a lăsat averea, iar pentru partea mea a început 
pătimaşa discuţie în ce priveşte împărţeala, nu ştiu dacă 
aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat în ceasul 
acela ca o străină, s-a crezut „parte” a vorbit cu voce albă, 
m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, şi străin am rămas. 
Am cedat fără îndoială atunci, ea a revenit la tonul de 
duioşie, dar ireparabilul se săvârşise. Ştiam până unde 
merge afecțiunea mamei. Mai târziu, am căutat zadarnic să- 
mi demonstrez că poate avea dreptate, că discuţiile de 
interes iau câteodată tonul acesta de proces între străini, şi 
că aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era 
de prisos. Gestul meu larg sporise însă afecțiunea mamei, 
care de atunci avea pentru mine şi mai multă atenţie 
drăgăstoasă, dar pentru că eu făcusem sacrificiul cel mare, 
păstram, fără să vreau, un aer de protecţie, de indulgență 
amabilă, îndepărtată, de surâs limitat şi limitativ. Asupra 
evoluţiei vieţii mele ea era acum ca un astru răcit, fără 
influenţă. 


Îi sărutam zâmbind mâinile, primeam daruri cu 
demonstraţii tandre şi absente, dar așteptând, cum aştepţi 
într-o gară să plece mai repede trenul, pentru că situaţia 
dintre tine şi cei care te-au petrecut începe să se 
prelungească stânjenitor. 

Nu mi-a spus o vorbă despre nevastă-mea şi am respectat 
ostilitatea lor de totdeauna, evitând o întrebare inoportună. 

Pentru că era îngrijorată de soarta mea, doctorul, 
preocupat şi amabil, a asigurat-o că în cincisprezece zile 
sunt complet vindecat şi bun de întors înapoi pe front. Asta 
a întunecat-o oarecum. 

La spitalul judeţean din R. Sunt într-o rezervă cu un 
camarad de regiment, rănit la genunchi. Am cărţi de citit, 
dar rumoarea tăcută, de efluvii, a oraşului nu-mi dă linişte. 
După o săptămână de dureri mari, pot ieşi. Sunt foarte 
înconjurat, căci ofiţerii regimentului sunt într-un complex 
de rudenii, care îmbrăţişează toată urbea. Neliniştea e 
mare şi comunicatul oficial e aşteptat la ora patru cu întinsă 
măcinare. Oraşul, din cauza militarizării (poliţaiul a devenit 
maior, cu „stele” în loc de grade, dar oricum maior, şeful de 
poştă a fost asimilat şi el, în sfârşit, afară de pensionarii 
cafenelelor din „centru” toată lumea a trecut la partea 
sedentară a războiului şi e deci foarte activă), trăieşte în 
casele, cu aspect de vile, în grădini, în centrul plin de 
prăvălii, o viaţă deosebită. Camioanele care trec, 
furgoanele, detaşamentele sunt cercetate cu atenţie şi 
interpretate, asemeni cititului în stele. Va veni sau nu 
evacuarea? căci luptele se dau acum în Carpaţi, la optzeci 
de kilometri depărtare. 

Războiul e, dealtfel, o ocupaţie nouă şi provoacă animaţie 
chiar în ţinuturile retrase, darămite aci. Cu umbrela la 
subsuoară, profesori bătrâni ies la ora patru la plimbare, 
renunțând la somnul de după-amiază deci, eveniment 
caracteristic, pentru ca să citească, afişat pe geamul 
cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest 
comunicat. „Lupte vii, bombardament intens”, „atacuri 


puternice în regiunea cutare”. Niciodată un cuvânt despre 
înfrângere sau retragere. Cei care ţin minte ştiu că numai 
comparând două comunicate poţi afla ceva. 

„Pe înălțimile din pasul Rucărului au loc vii lupte de 
infanterie”, spune un comunicat, copiat cu litere caligrafice, 
cu creionul, de patronul cafenelei, probabil. 

Iar a doua zi, între alte puncte: „Inamicul a atacat puternic 
poziţiile noastre de la sud de Dragoslavele”. 

Dacă ştii că între Rucăr şi sud de Dragoslavele sunt şapte- 
opt kilometri, atunci ştii şi cu cât s-au retras trupele 
noastre, de ieri până azi, iar dacă nu, crezi că nu s-a 
întâmplat nimic. 

După-amiază, spre seară, centrul se animează, mai ales 
prin prezenţa femeilor, care ies la plimbare. Ofițerii de la 
diverse depozite şi comandamente (e aci cartierul corpului 
de armată) îşi lasă şi ei serviciul, ca nişte funcţionari 
conştiincioşi, către orele şase. Eşti tentat să crezi că şi pe 
front, la această oră, ofiţerii încuie sertarele, se spală pe 
mâini, îşi potrivesc figura şi ies din tranşee în oraş, fie 
invitaţi la o partidă de pocker, fie la un rendez-vous cu 
etape simplificate, din cauza vremurilor tulburi. În realitate, 
constat şi acum aceeaşi neputinţă a imaginaţiei de a realiza 
în abstract. Nu există decât o singură lume, aceea a 
reprezentărilor. 

Nu putem avea în simţuri, şi deci în minte, decât ora şi 
locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, 
convenţionale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o 
simplă firmă provizorie. Nu poţi fi în două locuri deodată. 
Eu ştiam, când suportam bombardamentul de la Săsăuş, că, 
teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe, să 
petreacă, să iubească, să aibă ore de birou şi de masă. Dar 
nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotrivă, 
sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag 
musafir abstract, nelocalizat în spaţiu şi mai ales în afară de 
noţiunea timpului. Îmi zic: poate că la ora asta Orişan 
suportă un bombardament la fel cu cel de la Bărcut. Dar 


este o simplă ipoteză teoretică, vezi bine, goală de orice 
emoție, de durata oricărui sentiment, de culoarea oricărei 
reprezentări, de irevocabilul întâmplării reale. 

Sunt privit - aşa cum umblu cu alţi camarazi, cu mâna 
bandajată - cu destulă curiozitate. Nu-mi displace; senzaţia 
reală că sunt privit îmi pare ca un fel de gâdilătură, de 
îndurat oarecum, dar în cele din urmă insuportabilă. 

— Rămâi aici, mă îndeamnă camaradul meu. Vine 
generalul A. 

— De unde ştii? 

— Vine cu automobilul... Ştiu de la prefectură. Uite pe 
fostul primar, Vasu... pe avocatul ăla bătrân... toţi îl 
aşteaptă... Primarul, un medic excelent, care are darul de a 
fi în tot locul, e acum şi el lângă grădina publică, aşteptând 
cu toată lumea miracolul. S-a răspândit vestea că 
„generalul” va trece spre front. 

— Parcă se spunea că l-a otrăvit, că i-au turnat spionii 
nemți, printr-o ordonanţă cumpărată, otravă în cafea? 

Surâdeam amândoi, căci cunoşteam legenda. Comandant 
de armată în Dobrogea, generalul A. A oprit câtva timp în 
loc înaintarea inamicului. Şi e atâta sete de idolatrie, sunt 
atâtea disponibilităţi de nădejde în poporul acesta, care se 
simte mereu aruncat de pe scara înaltă a istoriei, încât 
figura generalului a şi devenit legendară. 

Eu ştiu însă că salvare, pentru moment, nu mai e. Şi cu 
toate astea, când pe strada principală apare lângă grădina 
publică automobilul mare, deschis, stropit tot de noroi, 
peste vopseaua de culoarea nisipului, am acelaşi fior ca 
toată lumea de aci. Stă în fund, alături de alt general, tot în 
mantaua cenuşie care nu indică nici o distincţie, cu capul lui 
de mucenic cu cioc imperial, cu privirea obosită, care nu se 
opreşte asupra nimănui. Ştiu ce-ar vrea toată lumea... şi cu 
ea, însumi eu... Cu mintea lui, încăpută acolo sub chipiu, să 
înlocuiască tunurile, mitralierele, să redea curaj soldaţilor, 
să răstoarne situaţia ca o prezenţă supranaturală. 
Comunicatul de mâine seară să anunţe, de pildă: „În 


regiunea Dragoslavele, lupta îndârjită s-a terminat prin 
înfrângerea duşmanului. Un regiment de infanterie a căzut 
în spatele inamicului ocupând Cheile Dâmbovicioarei şi 
şoseaua Giuvala. Am făcut 25 mii de prizonieri, am luat 
patru tunuri de câmp şi un bogat material de război. 
Urmărirea inamicului continuă şi diverse unităţi mici care 
au căutat să-şi facă loc prin munţi, peste vechea frontieră, 
sunt treptat capturate.” 

Nădejdea, cu atât mai emoţionantă, cu cât toţi au 
conştiinţa miracolului, a căscat ochii tuturor celor de pe 
trotuar, iar ofiţerii fac front ca unui prinţ. Mulțimea asta nu 
vrea decât să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu, 
să puie mâine seară drapele tricolore la balcoane şi să se 
agaţe de roţile automobilului, urlându-şi frenezia de 
recunoştinţă pentru salvator. 

Maşina s-a oprit o clipă, ofiţerul cu mustaţa mică, de lângă 
şofer, a întrebat ceva pe sergentul de stradă (întrebare la 
care au răspuns laolaltă, cu bunăvoință grabnică, cinci-şase 
inşi, care se găseau acolo), dar în tot timpul generalul a 
avut o absenţă preocupată, de medic chemat, în sfârşit, de 
familia disperată, la căpătâiul bolnavului a cărui operaţie 
încercată de alţii n-a reuşit. 

A venit şi Orişan, rănit la mâna dreaptă de o schijă de 
obuz. Camaradul din rezerva în care sunt eu a plecat în 
familie şi acum sunt câteva zile cu Orişan. Între noi eo 
prietenie definitivă ca viaţa şi moartea. Şi totuşi încerc un 
sentiment ciudat. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare 
despre viaţa lui de familie. Îl cunosc cum nu l-a cunoscut 
nici mama lui - căci numai acolo, în faţa morţii şi a cerului 
înalt, poţi cunoaşte oamenii - dar nu ştiu absolut nimic 
despre el. Şi nici despre nici un alt camarad al meu. Acum 
îmi dau seama cât de puţin am vorbit eu şi camarazii mei de 
front despre viaţa noastră anterioară. Parcă suntem în 
„Legiunea străină”. În fiecare noapte îl aud însă pe Orişan, 
culcat în patul alb, lungit pe spate ca un mort (aşa cum se 
desprind să doarmă soldaţii din cauza repaosurilor scurte 


în marşuri), urlând în somn de groază, deznădăjduit ca un 
câine: „Mamă!... mamă!...” 

Peste câteva zile, în comunicatul oficial e totuşi o floare de 
bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Roşu, făcând 
prizonieri, capturând mitraliere şi material. Ştiam că pe 
acolo s-a retras regimentul nostru. Îi arăt lui Orişan 
bănuiala că nu poate să fie străină de Corabu asemenea 
ispravă. El surâde, cu îndoială. Peste alte câteva zile însă, 
un rănit, abia sosit, îmi întăreşte presupunerea. Dorind să 
se distingă neapărat, dornic de înaintare, cu ambiţie de 
general napoleonian, şi simțind mai ales că ar putea muri, 
inutil, căpitan, a comunicat diviziei că dacă i se dă comanda 
unui batalion, e gata să cucerească Muntele Roşu. După 
oarecare codeală, oferta a fost acceptată şi căpitanul 
Corabu a izbutit să dea acea floare comunicatului nostru. 
Dar i s-a luat imediat comanda... împrumutată. A doua zi, 
însă, muntele a fost din nou pierdut... Acum căpitanul 
Corabu a primit... ordin să-l cucerească iarăşi. Mă întreb, 
cu gândul prelungit, melancolic, ce ar însemna pentru 
armata noastră să i se dea acestui ofiţer o comandă mai 
importantă. 

Când Orişan e mai bine, ieşim să mâncăm la un birt din 
oraş, unde cunoaştem două doamne tinere foarte frumoase 
şi distinse, care ne arată foarte mult interes, dar ne cer să 
evităm pe unchiul lor, un domn bătrân cu nas aprig şi 
mustaţa mare. Le-ar certa rău dacă le-ar vedea stând de 
vorbă cu cineva. Ne fixăm un rendez-vous cu ele şi plecăm 
repede, căci ni se spune că la spitalul din G. A fost adus 
Niculae Zamfir, grav rănit. Ne duce cu maşina Iorgu, 
bărbatul Anişoarei, care e „voluntar” la corpul de armată. 
Printr-un ordin al Ministerului de Război gradele inferioare, 
dacă au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai să 
puie un automobil la dispoziţia cartierului, iar ei, ataşaţi pe 
lângă automobil, capătă numele de „voluntari”.) Pentru 
ofiţeri însă acest lucru nu e admis şi deci formula de 
rămânere trebuie să fie alta, sau altele. 


Spitalul tip „Regele Carol I” e în marginea şoselei şi are în 
faţă o grădină de flori, cultivată de medicul-şef, un burlac 
filosof în felul lui, depărtat de oameni care-i vindecă pe toţi, 
cu condiţia să-l lase în pace, în singurătatea lui din mijlocul 
câmpului. Niculae Zamfir e într-un pat de fier alb, cu capul 
bandajat şi acoperit cu pătura până la gât. Nu-i vine să 
creadă parcă, văzându-ne, şi, deşi trebuie să aibă febră, 
zâmbegşte. Nu poate vorbi, nici nu poate încă fuma ţigările 
pe care le-am adus, iar cele două sticle de vin înfundate vor 
rămâne multă vreme nedestupate, dar îşi plimbă privirea 
după gesturile noastre şi surâde cu ochii, cinstit şi sfios ca 
un câine al pământului. 

— Eşti rănit rău la cap, Zamfire? 

Clatină din cap negând şi pe urmă ridică uşor cuvertura şi 
ne arată picioarele bandajate ca nişte copii înfăşaţi. Unul e 
retezat de sub genunchi, celălalt de la jumătatea coapsei. 
Zâmbeşte cald. 

Cred că am devenit palid ca un mort şi mă clatin. Orişan a 
încremenit şi el. Niculae Zamfir, cu pătura ridicată, surâde 
mereu, absent şi bun, ca o icoană care nu ştie cât a fost de 
sluţită de sulițe. 

N-aveam ce mai spune... 'lăcem aşa îndelung şi pe urmă 
plecăm, sub pretext că nu trebuie să-l obosim. 

Pe drum Orişan mă întreabă cu gând inspirat: 

— Te mai gândeşti la revoluţie? 

— Nu, ca stareţul Zossima al lui Dostoievski, mă închin, şi 
eu, în faţa „nenorocirii care va veni”. 

Plecarea mea la Bucureşti este inevitabilă. Parcă se 
apropie un examen dezagreabil. Am scris nevestei mele că 
sâmbătă seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, ci în 
câmp, pe o linie de garaj; gaura e în întuneric de frica 
zepelinurilor... lar când vin pe Calea Victoriei goală, 
felinarele dau o lumină albăstruie asfaltului pustiu, de par 
acoperite cu zăbranic de doliu, iar casele de piatră cenuşie. 
Nicăieri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e 
copleşitoare. 


M-a aşteptat cu o serie de demonstraţii care altădată m-ar 
fi înnebunit de emoție şi plăcere. Casa e toată luminată (cu 
storurile căptuşite bine, fireşte, ca să nu se vadă afară) ca 
pentru sărbătoarea de Paşti, masa e albă, sclipitoare de 
cristaluri şi flori, vinul rar. E o intenţie de supeu în doi, ca 
într-o „cameră separată” de restaurant de petreceri. Îmi e 
imposibil să nu fac socoteala că aş putea avea toate acestea 
numai cu zece monede de aur şi încă fără obligaţia de a 
surâde. 

Mă sărută cu exces, nu vrea să mă lase să mă dezbrac, îmi 
scoate ea însăşi mantaua... 

Simt că un singur lucru m-ar fi ispitit aci... şi poate mi-ar fi 
iluminat indiferența. Patul mare alb, camera de baie cu 
majolică albă şi oglinzile aburitoare. Să am asta, murdar şi 
pătruns de frig, după un marş ca acel de la Bărcut, ar fi în 
mine o dospire de recunoştinţă şi voie bună, care s-ar 
revărsa poate şi asupra acestei femei. Dar la spital făceam 
baie în fiecare zi, iar rufăria de pe mine e curată. 

— Mama (nu spunea niciodată: mama, pur şi simplu) nu 
mi-a spus nimic că eşti rănit (e grav? ah... Dumnezeule!). 
Vezi, asta nu înţeleg, frate, să fie supărată pe mine, dar 
chiar dacă nu vorbim... putea să-mi trimită vorbă prin 
cineva... Te-a durut rău?... Mă întreb, fără să-mi pot reţine 
surâsul dinăuntru, ironic: „Ar fi murit de durere femeia 
asta, dacă aş fi fost ucis?” 

Parcă nu ştie ce poteci de moarte am în suflet, şi tăcerea 
mea o face să vorbească încontinuu, ca un orator care nu 
mai poate încheia, şi se avântă inutil, după asociaţia 
întâmplătoare a frazelor. Îmi taie, cu prea multe gesturi, 
friptura în farfurie. Şi cum se cunoaşte că a îmbătrânit. Nu 
simte că, aşa, destul de trupeşă cum a devenit, nu mai prind 
anumite graţii. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor e parcă 
demodat şi nefolositor, ca acele tranşee puerile din munţii 
graniţei. 

Evit cât mai mult dormitorul, deşi albul de olandă al 
cearşafurilor tot mă cheamă. O clipă, căldura trupului ei 


molatic lângă al meu îmi toropeşte trupul şi îmi activează 
gândurile, dar pe o masă joasă e o fotografie mare, a mea. A 
pus-o acum, sau e de mult acolo? ridiculă, condamnată 
infam să asiste la frământarea trupurilor lor, când eu eram 
la Cohalm?... 

Şi totuşi îmi trece prin minte, ca un nour de întrebare... 
Dar dacă nu e adevărat că mă înşală? dacă din nou am 
acceptat o serie greşită de asociaţii? 

Dacă e o simplă coincidenţă, ca, de pildă, atunci când am 
întâlnit pe colonel, ca atâtea în viaţă? 

Dar nu, sunt obosit şi mi-e indiferent chiar dacă e 
nevinovată. 

Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fără chef, ea are 
inspiraţia nefericită să facă singură demersurile 
îmbrăţişării... Prin cămăşuţa fină, aşa cum stă în genunchi, 
aplecată deasupra mea, sânii îi atârnă ca două pungi şi 
pântecul a început parcă să se îngroaşe. Chiar după ce m- 
am însurat, prietenii mă îmbiau la petreceri cu cocote, dar 
şi când izbuteau să mă convingă, şi oricât erau de 
frumoase, aveam impresia că mă culc cu manechine de 
cârpă, fără acea căldură tainică animală, care, când ţi-e 
scumpă, te înduioşează şi te deznădăjduieşte în nebunia 
unei totale îmbrăţişări. Nevasta mea e albă şi cu preziceri 
de grăsime, iar eu aş vrea în clipa asta să simt pe pieptul 
meu genunchi mici ca merele şi să descopăr colţuri noi într- 
un trup de ţigăncuşă subţire şi cu muşchi nervoşi. Aş putea- 
o avea cu alte zece monede de aur şi fără obositoare 
obligaţii de a minţi tandru. 

A doua zi a fost năvală de cunoscuţi... Fraze goale de 
conţinut, stupidităţi fără legături de rudenie cu realitatea. 

În corespondenţă am dat şi peste o scrisoare anonimă... 
„Domnule, pe când d-ta lupţi pentru patrie (?) nevasta d- 
tale te înşală ca o târfă cu un individ Grigoriade, care e la 
cenzură, vezi bine. 

Îi poţi găsi oricând între 6-9 în strada Rozelor opt bis, 
unde merge la el. Căci poate că acum n-o avea neruşinarea 


să-l aducă tot la d-ta acasă.” 

Ce n-aş fi dat altă dată pentru ca să am certitudinea că mă 
înşală. Cum aşteptam la pândă, cu fruntea arsă şi pumnii 
crispaţi! 

Acum, când vine, îi arăt scrisoarea zâmbind. Un moment 
devine palidă, mă examinează alarmată şi bănuitoare, însă 
când mă vede liniştit, socoate că nu cred. 

— E o murdărie... Ştii că toţi ne invidiază. Ah, lumea asta 
rea... Uite ce calomnii mai născoceşte. Dacă ar fi să te iei 
după toţi... Poftim, să fii fost tu mai bănuitor acum... Ah, mi- 
e o silă de oameni... Nu mai poţi ieşi... Fireşte, am fost de 
câteva ori în oraş, nu singură: cu Anişoara, cu Iorgu, şia 
venit cu noi şi Grigoriade. Am fost la teatru şi pe urmă la 
restaurant. Ah, şi dintr-atâta... 

Vorbeşte mult, platitudini încălecate, asociate la 
întâmplare, şi zâmbetul meu binevoitor o încurajează... 

— Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi? 

Parcă i-a despicat cineva ţeasta în două. Altă avalanşă de 
întrebări gemute, de protestări scâncite. 

Mă gândesc halucinat că aş fi putut ucide pentru femeia 
asta... că aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă: 

— Vezi, aia blondă de colo...? nu... ailaltă mai grasă puţin, 
de la masa cu cei doi domni şi două doamne... 

— Ei? 

— E nevasta lui Gheorghidiu... Nu-ţi mai aduci aminte...? 

— A... pentru asta? Ce-a găsit la ea, dragă? să ucidă 
pentru ea... nu mai putea găsi alta la fel?” A doua zi m-am 
mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai 
petrec în permisie. I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca 
aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd 
cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. l-am 
scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la 
cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot 
trecutul. 


SFÂRŞIT