[RD] Coetzee John Maxwell_Asteptandu-i Pe Barbari

J.M. COETZEE 


Aşteptându-i pe barbari 

Traducere din engleză 
MIHAELA I. NICULESCU 

HUMANITAS 

fiction 



Magistratul nu are nume, ci doar o misiune: trebuie să împartă 
dreptatea intr-un fort situat departe de inima Imperiului. Iar acest 
fort se află, se spune, sub ameninţarea barbarilor. Nimeni nu ştie 
precis cum arată şi cum se comportă aceştia. Contează doar 
veghea perpetuă şi îndeplinirea datoriei faţă de Imperiu. Dar când 
în fort îşi face apariţia colonelul Joii, purtătorul trufaş al ordinelor 
de la centru, contururile ferme ale lucrurilor şi certitudinile 
omului legii încep să se estompeze. Colonelul dă dovadă de 
cruzime gratuită, de inflexibilitate criminală, de dispreţ suveran 
faţă de semeni. Încet-încet, îl descoperim şi pe barbar: el nu este 
vânătorul care depinde de toanele naturii sau cerşetorul momit de 
aburii unei cafele, ci tocmai eroul civilizator în epoleţi, instalat în 
voluptatea torturii şi venit să-i convingă cu biciul pe cei care nu se 
supun orbeşte unor legi absurde. 



Redactor: Radu Paraschivescu 
Coperta: Angela Rotaru 
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 
Corector: Cecilia Laslo 
DTP: Florina Vasiliu, Carmen Petrescu 

Tipărit la Proeditură şi Tipografie 

J.M. COETZEE 

WAITING FOR THE BARBARI ANS 

Copyright © J.M. Coetzee, 1980 

By arrangement with Peter Lampack Agency, Inc. 

350 Fifth Avenue, Suite 5300 
New York, NY 10118 USA. 

Aii rights reserved. 

© HUMANITAS FICTION, 2014, pentru prezenta versiune românească 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
COETZEE, J.M. 

Aşteptându-i pe barbari/J.M. Coetzee; trad.: Michaela Niculescu. 
Bucureşti: 

Humanitas Fiction, 2014 
ISBN 978-973-689-756-6 
I. Niculescu, Michaela (trad.) 

821.111-31 = 135.1 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51 

www. humanitas. ro 

Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194 



1 


Niciodată n-am văzut asa ceva: două discuri mici de sticlă 
atârnate în faţa ochilor, înconjurate de două inele de sârmă. 
Să fie orb? Ar fi fost de înţeles dacă ar fi vrut să-si ascundă 
ochii nevăzători. Dar nu e orb. Discurile sunt închise la 
culoare, din afară par opace, însă poate vedea prin ele. îmi 
spune că sunt o nouă invenţie. 

— îţi protejează ochii de soarele orbitor, zice. Sunt de folos 
aici în deşert. Te ajută să nu mai strângi din ochi tot timpul. 
Ai mai puţine dureri de cap. Uite. 

îsi atinge uşor colturile ochilor. 

— Niciun rid. 

îşi pune la loc ochelarii. Aşa e. Are pielea unui om mai 
tânăr. 

— Acasă toată lumea îi poartă. 

Stăm în cea mai bună cameră din han, cu o sticlă între noi 
şi un castronaş cu alune. Nu discutăm motivul pentru care 
se află aici. Este chemat de urgenţă şi asta ajunge. în 
schimb, vorbim despre vânătoare. 

îmi povesteşte de ultima lui mare călătorie, când mii de 
porci, urşi şi căprioare au fost ucise; atât de multe, încât au 



fost siliţi să lase un munte de hoituri să putrezească. („Mai 
mare păcatul.”) îi povestesc despre stolurile imense de gâşte 
şi raţe care coboară la suprafaţa apei în fiecare an când 
migrează şi despre trucurile folosite de localnici pentru a le 
prinde. îi propun să îl iau la pescuit noaptea, într-o barcă 
indigenă. 

— E o experienţă pe care n-ai voie s-o ratezi, îi spun. 
Pescarii poartă torţe aprinse şi bat din tobe deasupra apei ca 
să mâne peştii către plasele întinse de ei. 

Dă din cap. îmi povesteşte de o vizită pe care a făcut-o 
altundeva, la graniţa unde oamenii mănâncă şerpi ca desert, 
şi despre o antilopă uriaşă pe care a împuşcat-o. 

Nesigur, îşi alege drumul printre piesele ciudate de 
mobilier, dar fără să-şi scoată ochelarii fumurii. Se retrage 
devreme. Este cazat aici la han pentru că e cel mai bun loc 
de dormit pe care-1 poate oferi oraşul. Am dat de înţeles 
personalului că e un oaspete important. 

— Colonelul Joii vine de la Biroul Trei, le spun. Biroul Trei 
este cea mai importantă diviziune a Gărzii Civile de astăzi. 
Mă rog, asta ajunge la noi, prin zvonuri care vin dinspre 
Capitală şi care nu mai sunt de mult de actualitate. 

Proprietarul aprobă, servitoarele îşi lasă capetele-n jos. 

— Trebuie să-i facem o impresie bună. 

îmi car pătura afară, înspre meterezele unde briza 
nocturnă te protejează un pic de arşiţă. Deasupra, pe 
acoperişurile plate ale oraşului, desluşesc în lumina lunii 
siluetele altor oameni care dorm. De sub nucii din piaţetă 
aud încă murmurul conversaţiei. în întuneric o pipă 
luminează ca un licurici, scade, se aprinde din nou. Vara se 
îndreaptă încet către sfârşit. Livezile gem sub poveri. N-am 
mai văzut Capitala de când eram tânăr. 

Mă trezesc înainte de răsărit şi păşesc în vârful degetelor 
pe lângă soldaţi adormiţi care se foiesc în somn şi suspină, 



visând la mame şi la iubite; o iau în jos pe scări. De pe cer, 
mii de stele ne privesc. Chiar că ne aflăm pe acoperişul lumii. 
Trezit în miez de noapte, în aer liber, eşti uluit. 

Paznicul de la poartă doarme dus, picior peste picior, cu 
arma strânsă la piept. Cămăruţa hamalului e închisă şi coşul 
lăsat afară. Trec mai departe. 


— Nu avem condiţii pentru prizonieri, explic. Nu se comit 
multe delicte aici, iar pedeapsa constă de obicei în amendă 
ori muncă forţată. Cocioaba asta e doar un depozit ataşat 
hambarului, după cum vezi. înăuntru e aer închis şi miroase 
urât. Nu sunt ferestre. 

Cei doi prizonieri sunt culcaţi la pământ, legaţi. Mirosul 
vine dinspre ei, un miros de urină stătută. Chem paza 
înăuntru: 

— Du-i să se spele şi grăbeşte-te, te rog. 

îl conduc pe oaspete în întunericul rece din hambar. 

— Anul ăsta sperăm la trei mii de baniţe de la terenul 
comunal. Nu plantăm decât o dată. Vremea a fost foarte 
îngăduitoare cu noi. 

Vorbim despre şobolani şi despre strategiile de control al 
înmulţirii. Când ne întoarcem, în cocioabă miroase a cenuşă 
umedă, iar prizonierii sunt gata, îngenuncheaţi intr-un colţ. 
Unul e un bătrân, celălalt un băiat. 

— Au fost prinşi acum câteva zile, îi spun. A avut loc un 
atac la nici treizeci de kilometri de aici. Asta-i neobişnuit. De 
regulă se ţin departe de stabiliment. Ăştia doi au fost luaţi 
după aceea. Susţin că n-au avut nicio legătură cu atacul. Nu 
ştiu. Poate că spun adevărul. Dacă vrei să vorbeşti cu ei, te 
ajut bineînţeles cu traducerea. 

Faţa băiatului e umflată şi plină de vânătăi, un ochi nici 



nu poate fi deschis de umflat ce e. Mă las pe vine şi-i mângâi 
un obraz. 

— Ascultă, băiete, îi spun în dialectul vorbit la graniţă, 
vrem să vorbim. 

Nu răspunde. 

— Se preface, spune paznicul. înţelege tot ce-i spui. 

— Cine l-a bătut? întreb. 

— Nu eu, răspunde el. Aşa era de când a venit. 

— Cine te-a bătut? îl întreb pe băiat. 

Nu mă ascultă. Se uită fix peste umărul meu, nu la paznic, 
ci la colonelul Joii, aflat lângă el. 

Mă întorc către Joii. 

— Probabil că n-a mai văzut niciodată asa ceva. 

Schiţez un gest. 

— Mă refer la ochelari. Probabil crede că eşti orb. 

Dar Joii nu-mi răspunde la zâmbet. în faţa prizonierilor, se 
pare, e bine să te arăţi sever. Mă las pe vine către bătrân. 

— Moşule, ascultă-mă. V-am adus aici pentru că aţi fost 
capturaţi în urma unui atac. Ştii că nu-i de glumit cu aşa 
ceva. Ştii că puteţi fi pedepsiţi pentru asta. 

îsi umezeşte buzele cu limba. Fata lui e pământie si 
vlăguită. 

— Moşule, îl vezi pe domnul ăsta? Domnul ăsta a venit să 
ne viziteze tocmai din Capitală. Vizitează toate forturile aflate 
de-a lungul graniţei. Misiunea lui este de-a afla adevărul. 
Asta-i tot ce face. Află adevărul. Dacă nu vorbeşti cu mine, o 
să trebuiască să vorbeşti cu el. înţelegi? 

— Excelenţă, spune el. 

Are o voce spartă; îşi drege glasul. 

— Excelentă, noi habar n-avem de hoţie. Soldaţii ne-au 
oprit şi ne-au legat. Degeaba. Eram pe drum, veneam încoace 
la un doctor. Ăsta e fiul surorii mele. Are o rană care nu-i mai 
trece. Nu suntem hoţi. Arată-le Excelentelor rana. 



Sprinten, folosindu-se de mâini şi de dinţi, băiatul începe 
să-şi desfacă bandajul de pe braţ. Ultimele feşi, amestecate 
cu sânge şi mizerie, i se lipesc de piele, însă le ridică 
marginile ca să-mi arate conturul roşu şi ferm al rănii. 

— Ia uitati-vă, zice bătrânul. Nu-i trece cu nimic. îl 
duceam la doctor când ne-au oprit soldaţii. Asta-i tot. 

Traversez piaţa înapoi cu vizitatorul. Trei femei trec pe 
lângă noi, întorcându-se dinspre digul pentru irigaţie cu 
coşuri pline de rufe pe cap. Se uită curioase la noi, ţinându- 
şi mereu gâtul ţeapăn. Soarele apune încet. 

— N-am mai luat de multă vreme alţi prizonieri în afară de 
ei, spun. O coincidenţă: în mod normal, n-avem niciun 
barbar pe care să-l putem arăta. Acest aşa-zis banditism nu 
înseamnă mare lucru. Fură câteva oi sau un animal de 
povară dintr-un tren. Uneori facem o razie drept răspuns. 
Sunt mai mult triburi sărace cu turme mici, care trăiesc pe 
malul râului. Ajung să trăiască aşa. Bătrânul spune că 
veneau la doctor. Poate chiar acesta e adevărul. Nimeni nu ar 
fi luat un bătrân si un băiat bolnav la atac. 

9 

Mi-am dat seama că începusem să-i apăr. 

— Bineînţeles, nu poţi fi sigur. Dar, chiar dacă mint, cum 
ar putea să-ţi folosească nişte oameni simpli ca ei? 

încerc să-mi domolesc iritarea în faţa tăcerii lui criptice, în 
fata misterului teatral si meschin al celor două scuturi 

9 9 

fumurii care-i ascund ochii sănătoşi. Păşeşte cu mâinile 

9 9 9 

împreunate în faţă ca o femeie. 

— Cu toate acestea, spune el, trebuie să-i chestionez. în 
seara asta, dacă se poate. O să-mi iau şi asistentul să mă 
însoţească. Şi o să am nevoie să mă ajute cineva la traducere. 
Paznicul, poate. Vorbeşte limba asta? 

— Cu toţii ne putem înţelege. Ai prefera să nu vin şi eu? 

— Ţi s-ar părea obositor. Avem nişte proceduri obligatorii 
prin care trecem. 



Din ţipătul pe care oamenii pretind mai apoi că l-au auzit 
venind din hambar nu aud nimic. în seara aceea, la totul 
pasul, în timp ce-mi văd de treburi, sunt conştient de ceea ce 
ar putea să se întâmple chiar acum; urechea îmi este chiar 
acordată la tonalitatea ţipătului de om. însă hambarul e o 
clădire masivă, cu uşi grele şi ferestre mici; se află în spatele 
abatorului şi al morii din partea sudică. La fel, ceea ce era 
cândva un avanpost, iar mai apoi un zid de întăritură, s-a 
transformat în aşezare agricolă - un oraş cu trei mii de 
suflete în care zgomotul vieţii, zgomotul pe care-1 produc 
toate aceste suflete într-o zi caldă de vară, persistă, cu toate 
că undeva, cineva ţipă. (La un moment dat încep să-mi 
pledez propria cauză.) 

Când îl reîntâlnesc pe colonelul Joii şi, când are timp, 
aduc vorba despre tortură. 

— Dacă prizonierul îţi spune adevărul, îl întreb, şi îşi dă 
seama că nu e crezut? Nu e asta o situaţie teribilă? 
Imaginează-ţi: să fii gata să cedezi, să cedezi oricât, să nu 
mai ai nimic de cedat, să fii la pământ, şi totuşi să fii silit să 
cedezi şi mai mult! Şi ce responsabilitate îi revine 
interogatorului! Când ştii oare că un om ţi-a spus adevărul? 

— E un anumit ton, spune Joii. în vocea unui om care 
spune adevărul îşi face loc un anumit ton. Cu antrenament şi 
experienţă, înveţi să-i recunoşti. 

— Tonul adevărului! Poţi să identifici tonul ăsta în vorbirea 
curentă? Poţi să-ţi dai seama dacă spun adevărul? 

Este cel mai intim moment de care am avut parte până 
acum, şi pe care îl expediază cu un gest. 

— N-ai înţeles. Vorbesc de o situaţie specială, una în care 
eu sap după adevăr, în care trebuie să exercit presiune ca să- 



1 găsesc. Mai întâi dau de minciuni, vezi dumneata - cam 
asta se întâmplă - mai întâi minciuni, apoi presiune, iar 
minciuni, iar presiune, apoi cedează, din nou presiune, iar în 
cele din urmă adevărul. Asa îl obţii. 

Durerea e adevărul; în rest, te poţi îndoi de toate. Iată ce 
învăţ din conversaţia cu colonelul Joii, pe care, cu unghiile 
lui ascuţite, cu batistele lui mov, cu picioarele lui încălţate în 
pantofi moi, mi-1 imaginez în capitala pe care e limpede că o 
aşteaptă cu atâta nerăbdare, şoptindu-le prietenilor săi pe 
culoarele unui teatru, în pauza dintre acte. 

(Pe de altă parte, cine sunt eu să-mi afirm distanţa faţă de 
el? Beau alături de el, mâncăm împreună, îl duc să vadă 
oraşul, îi pun totul la dispoziţie, conform cerinţelor din 
scrisoarea care îl deleagă oficial, şi chiar mai mult decât atât. 
Imperiul nu pretinde ca slujbaşii săi să se iubească, ci doar 
să-si facă datoria.) 


Darea de seamă pe care o întocmeşte către mine, în 
calitatea mea de magistrat, este succintă. 

„în timpul interogatoriului, contradicţiile din mărturia 
prizonierului au devenit evidente. Pus în faţa acestor 
contradicţii, prizonierul s-a înfuriat, atacându-1 pe ofiţerul 
însărcinat cu ancheta. A urmat o încăierare în urma căreia 
prizonierul a căzut, lovindu-se grav de perete. Toate eforturile 
făcute pentru resuscitarea lui au eşuat.” 

Pentru a duce procedura la bun sfârşit, aşa cum cere 
legea, îl chem pe paznic şi-i solicit o declaraţie. El o rosteşte, 
iar eu notez: „Prizonierul şi-a ieşit din fire, atacându-1 pe 
ofiţerul aflat în vizită. Am fost chemat pentru a ajuta să-i 
calmăm. înainte chiar să intervin, lupta luase sfârşit. 
Prizonierul zăcea în stare de inconştientă si nasul îi sângera”. 



îi indic locul unde trebuie să marcheze cu un x în loc de 
semnătură. îmi ia stiloul din mână respectuos. 

— Ţi-a spus ofiţerul ce să declari? îl întreb încet. 

— Da, domnule, răspunde el. 

— Mâinile prizonierului erau legate? 

— Da. Adică... vreau să spun... nu. Nu, domnule. 

îi fac semn că e liber şi completez ordinul de 
înmormântare. 

Dar înainte să mă culc iau un felinar, traversez piaţa şi fac 
rondul pe străzile din spate spre hambar. Un nou paznic a 
apărut la uşa colibei, un alt tânăr de la ţară care doarme 
acum, înfăşurat în pătură. Un greier se opreşte din cântat la 
apropierea mea. Paznicul nu se trezeşte nici când trag 
zăvorul. Intru în colibă ţinând felinarul sus, încălcând, după 
cum îmi dau seama, ceea ce de-acum e pământ sfinţit sau, 
dimpotrivă, nesfinţit - dacă e vreo diferenţă -, păstrător al 
misterelor Statului. 

Băiatul e lungit pe un pat de fân într-un colţ. E bine, e în 
viaţă. Pare să doarmă, însă poziţia încordată îl trădează. Are 
mâinile legate în faţă. în celălalt colţ zăresc o siluetă lungă şi 
acoperită de o pânză albă. 

îl trezesc pe paznic. 

— Cine ţi-a spus să laşi cadavrul aici? Cine l-a cusut? 

Simte furia din vocea mea. 

— Omul care a venit cu cealaltă Excelentă, domnule. Era 
aici când mi-am început tura. L-am auzit spunându-i 
băiatului: „Dormi cu tata-mare, să-i ţii de cald”. S-a prefăcut 
că o să-l coasă şi pe băiat în acelaşi giulgiu, vă daţi seama, 
dar n-a făcut-o. 

în vreme ce băiatul doarme încordat, cu ochii strânsi, 
cărăm cadavrul afară. în grădină, cu paznicul care îmi ţine 
felinarul, găsesc cusătura cu vârful cuţitului, rup giulgiul şi-l 
dau la o parte de pe chipul bătrânului. 



Barba căruntă e plină cu sânge năclăit. Buzele sunt 
zdrobite şi deplasate, dinţii sparţi. Un ochi e dat peste cap, în 
locul celuilalt nu mai e decât o gaură plină de sânge. 

— închide-1 la loc, îi ordon. 

Paznicul îl leagă repede. Se desface din nou. 

— Se spune că s-a lovit cu capul de perete. Tu ce crezi? 

Se uită la mine cu neîncredere. 

— Adu nişte sfoară şi leagă-1 bine. 

Ridic felinarul deasupra băiatului. Nu s-a mişcat, dar de 
îndată ce mă aplec şi-i ating obrazul, se trage înapoi şi începe 
să tremure din tot corpul, zvâcnind de sus până jos. 

— Ascultă-mă, băiete, îi spun. Nu o să-ţi fac niciun rău. 

Se întoarce pe spate şi-mi arată mâinile legate. Sunt 
umflate şi învineţite. Mă reped să i le dezleg. în faţa acestui 
băiat, toate gesturile mele se dovedesc stângace. 

— Ascultă, trebuie să-i spui adevărul ofiţerului. Atât vrea 
s-audă de la tine, adevărul. Odată ce s-a convins că-i spui 
adevărul, nu-ţi mai face nimic. Dar trebuie să-i spui tot ce 
ştii. Trebuie să răspunzi sincer la toate întrebările pe care ţi 
le pune. Dacă te loveşte, nu te pierde cu firea. 

Trăgând de nod, reuşesc în sfârşit să dezleg sfoara. 

— Freacă-ţi mâinile, ca să-ţi pui sângele-n mişcare. 

îi masez mâinile intr-ale mele. Cu greu reuşeşte să-şi 
îndoaie degetele. Nu pretind deloc că sunt mai de folos decât 
o mamă liniştindu-şi copilul între accesele de furie ale 
tatălui. Am învăţat că un anchetator poate purta două măşti 
şi poate vorbi cu două voci: una severă, cealaltă mieroasă. 

— A mâncat ceva în seara asta? îl întreb pe paznic. 

— Nu ştiu. 

— Ai mâncat ceva? îl întreb pe băiat. 

Clatină din cap. Simt cum mi se-ngreunează inima. Nu mi- 
am dorit niciodată să ajung să fiu implicat în aşa ceva. Unde 
se va sfârşi, nu ştiu. Mă întorc către paznic. 



— Plec acum, însă vreau să faci trei lucruri. întâi de toate, 
când mâinile băiatului se mai însănătoşesc, leagă-i-le la loc, 
însă de data asta nu asa de strâns încât să i se umfle. în al 
doilea rând, vreau să laşi cadavrul acolo unde e, în grădină. 
Nu-1 mai aduce înăuntru. Mâine dis-de-dimineată o să trimit 
câţiva oameni pentru înmormântare să-l aducă şi o să-l 
predai lor. Dacă te întreabă ceva, le spui că aşa ţi-am ordonat 
eu. în al treilea rând, vreau să încui coliba acum si să vii cu 
mine. O să fac rost de ceva de mâncare din bucătărie pentru 
băiat, iar tu o să i-o duci. Vino. 

N-am vrut să mă las târât în aşa ceva. Sunt un magistrat 
de ţară, un demnitar în serviciul Imperiului, şi-mi petrec 
viaţa servind la graniţa asta uitată de Dumnezeu, aşteptând 
să ies la pensie. Adun zeciuiala şi impozitele, administrez 
moşiile comunale, mă îngrijesc ca garnizoana să aibă toate 
cele necesare, îi supraveghez pe tinerii ofiţeri, singurii pe 
care-i avem aici, am grijă de comerţ şi prezidez sesiunile 
tribunalului de două ori pe săptămână. în rest, văd soarele 
cum răsare şi apune, mănânc, dorm şi sunt mulţumit. Când 
o să mor, sper să merit trei rânduri tipărite în gazeta 
imperială. Nu am cerut mai mult decât o viaţă liniştită în 
vremuri liniştite. 

însă povestirile de anul trecut din Capitală au început să 
ajungă şi aici, la noi, despre tulburările provocate de barbari. 
Fuseseră atacaţi şi jefuiţi comercianţi pe rute de obicei ferite. 
Furturile de materiale deveniseră mai numeroase si mai 
îndrăzneţe. O echipă de funcţionari însărcinaţi cu 
recensământul dispăruse şi oamenii fuseseră găsiţi în 
morminte săpate la repezeală. Se trăsese într-un guvernator 
de provincie în timpul unei inspecţii. Avuseseră loc ciocniri 
cu patrulele de frontieră. Triburile barbare se înarmau, aşa 
se spunea; Imperiul trebuia să ia măsuri de precauţie, căci 
războiul devenise iminent. 



Din toate aceste tulburări nu vedeam nimic. Tot reflectând, 
mi-am dat seama că la fiecare generaţie, fără excepţie, 
asistăm la un episod de isterie generală în rândul barbarilor. 
Nu e femeie de lângă graniţă care să nu fi visat o mână 
neagră de barbar apărând de sub pat să-i apuce glezna, nu e 
bărbat care să nu se fi înfiorat la gândul barbarilor chefuind 
în casa lui, spărgând farfuriile, dând foc perdelelor, 
necinstindu-i fiicele. Toate aceste vise sunt urmările unei 
vieţi mult prea relaxate. Nu cred nimic până nu văd cu 
adevărat o armată de barbari. 

în Capitală, lumea era îngrijorată de ce se va întâmpla 
dacă barbarii din nord se vor uni în cele din urmă cu cei din 
vest. Diverşi ofiţeri erau trimişi să inspecteze frontiera. Se 
întăreau garnizoanele. Comercianţilor li se dădea escortă 
militară la cerere. Iar oficialii din Biroul Trei al Gărzii Civile 
erau văzuţi pentru prima dată la graniţă - păzitori ai 
Statului, specialişti în problemele mai obscure ale revoltei, 
fanatici ai adevărului, doctori în interogatorii. Se pare, 
aşadar, că anii mei de tihnă se apropie de sfârşit, s-au dus 
vremurile când dormeam cu inima împăcată, convins că 
lumea putea fi menţinută în stare de echilibru doar printr-o 
vorbă ici şi un ghiont colo. Mă gândesc că dacă i-aş fi predat 
pur şi simplu pe prizonierii ăştia absurzi colonelului - „Uite, 
domnule colonel, dumneata eşti specialistul, vezi ce poţi să 
scoţi de la ei!” -, dacă aş fi plecat la vânătoare pentru câteva 
zile, cum ar fi trebuit, eventual într-o vizită în susul râului, 
m-aş fi întors, şi fără să citesc raportul, sau doar trecând 
peste el nepăsător, mi-aş fi pus ştampila, fără întrebări 
suplimentare despre ce însemna cuvântul investigaţii, ce se 
ascundea sub el precum un duh al morţii sub o piatră -, 
dacă aş fi mers pe drumul înţelept, acum poate că m-aş fi 
întors la vânătoarea mea şi la poftele mele netulburate, 
aşteptând liniştit ca provocările să înceteze şi freamătul de la 



frontieră să se stingă. Dar, vai, nu mi-a fost dat să plec 
departe: o vreme mi-am astupat urechile la zgomotele venind 
dinspre colibă, din zona hambarului unde se ţin uneltele, 
însă apoi am luat un felinar şi m-am dus să văd. 


De la un capăt la altul, pământul e albit de zăpadă. 
Zăpada coboară dintr-un cer unde sursa de lumină e difuză, 
prezentă pretutindeni, ca şi când soarele s-ar fi preschimbat 
în ceaţă, într-o aură nedefinită. în vis păşesc pe poarta care 
dă spre cazarmă, trec pe lângă steag. Piaţa se lărgeşte 
dinaintea mea şi se îmbină cu cerul la capete. Zidurile, 
copacii, casele s-au micşorat, şi-au pierdut consistenţa, s-au 
retras peste conturul lumii. 

în vreme ce străbat fantomatic piaţa, siluete întunecate se 
conturează, ieşind din fondul alb: copii construind în joacă 
un castel de zăpadă, cu un steguleţ roşu înfipt în vârf. Au 
mănuşi, cizme şi fulare ca să-i protejeze de frig. Aduc bulgări 
de zăpadă, unul după altul, acoperind cu ele zidurile 
castelului, dându-i o formă din ce în ce mai plină. Aburii albi 
ai respiraţiei li se desprind de trupuri. Fortăreaţa din jurul 
castelului e pe jumătate terminată. Mă forţez să prind 
zgomotul articulat al vocilor, dar nu desluşesc nimic. 

Sunt conştient de corporalitatea mea, de umbra care mă 
însoţeşte; nu mă arăt surprins, aşadar, când copiii se retrag 
de o parte şi de alta la apropierea mea. Toţi, în afară de unul. 
Mai mare decât ceilalţi, poate nici măcar copil, silueta stă 
aşezată în zăpadă, cu gluga trasă peste cap, cu spatele la 
mine, lucrând de zor la poarta castelului, cu picioarele 
depărtate, Săpând încontinuu, bătătorind, făcând diverse 
forme. Rămân în spatele ei şi privesc. Nu se întoarce. încerc 
să-mi imaginez cum arată faţa ei încadrată de glugă, dar nu 



Băiatul stă întins pe spate, gol, adormit, respirând des şi 
superficial. Pielea îi luceşte de transpiraţie. Pentru prima 
dată şi-a dat jos bandajul de pe braţ şi pot să-i văd rana 
deschisă urâtă pe care i-o ascundea. Apropii felinarul. 
Pântecele si şalele îi sunt ciuruite de bube, cicatrice si 
tăieturi, unele marcate de dâre de sânge. 

— Ce i-au făcut? îi şoptesc gardianului, acelaşi tânăr cu 
care vorbisem noaptea trecută. 

— Un cuţit, îmi şopteşte el în replică. Un cuţitaş, aşa ca 
ăsta. 

îşi depărtează degetul mare şi arătătorul. Apucând un 
cuţit imaginar, îl aruncă scurt în trupul adormit al băiatului. 
Apoi răsuceşte delicat acelaşi cuţit ca pe o cheie întâi la 
stânga, apoi la dreapta. îl retrage în cele din urmă, mâna i se 
odihneşte din nou pe lângă corp, rămâne în aşteptare. 

îngenunchez deasupra băiatului, apropiindu-i lumina de 
faţă, şi-l zgâlţâi. Ochii i se deschid obosiţi şi se închid la loc. 
Suspină, respiraţia grăbită încetineşte. 

— Ascultă, îi zic, mi s-a spus că ai mărturisit. Mi-au spus 
că ai recunoscut că tu şi bătrânul, împreună cu ceilalţi din 
clan, aţi furat oi şi cai. Ai spus că oamenii din clanul tău au 
început să se înarmeze, că la primăvară o să se alăture cu 
toţii intr-un război împotriva Imperiului. Spui adevărul? 
înţelegi ce-o să însemne confesiunea asta? înţelegi? 

Mă opresc; se uită în spate, absent, la toată această 
vehemenţă, ca unul obosit după ce a alergat o bună bucată. 

— înseamnă că soldaţii o să năvălească peste oamenii 
noştri. O să iasă măcel. Rude de-ale tale o să piară, poate 
chiar părinţii, fraţii, surorile. Chiar vrei aşa ceva? 



Nu răspunde. îi zgâlţâi umărul, îl plesnesc peste obraji. 
Nici nu clipeşte: ca şi când aş lovi o bucată de carne 
neînsufleţită. 

— Cred că-i e rău, şopteşte gardianul în spatele meu. E 
foarte rănit si foarte bolnav. 

9 

Băiatul închide ochii. 


îl chem pe singurul doctor pe care-1 avem, un bătrân care 
îşi câştigă existenţa smulgând dinţi şi preparând afrodiziace 
din făină de oase şi sânge de şopârlă. Pune un pansament de 
lut pe rană şi unge zecile de înţepături de cuţit. în doar o 
săptămână, ne promite, băiatul va fi în stare să meargă din 
nou. Recomandă un regim hrănitor şi pleacă în grabă. Nu 
întreabă de unde are toate rănile alea. 

însă colonelul şi-a pierdut răbdarea. Plănuieşte să lanseze 
un atac-fulger asupra nomazilor şi să mai ia ostatici. Vrea ca 
băiatul să-i fie ghid. îmi cere să-i dau treizeci dintre cei 
patruzeci de soldaţi ai garnizoanei şi să-i pun şi cai la 
dispoziţie. 

încerc să-l descurajez. 

— Cu tot respectul, domnule colonel, îi spun, nu eşti 
soldat de profesie, nu ai condus niciodată o misiune prin 
părţile astea neprimitoare. Singurul tău ghid o să fie copilul 
ăsta speriat de tine, care o să spună tot ce-i vine-n minte 
numai ca să-ţi facă pe plac, şi care oricum e prea bolnav ca 
să pornească la drum. Nu poţi conta numai pe soldaţi să te 
ajute, nu sunt decât ţărani recrutaţi cu forţa, majoritatea nici 
n-au fost vreodată mai departe de opt kilometri de 
stabiliment. Barbarii pe care-i vânezi vor bănui că te apropii 
şi vor dispărea în deşert în timp ce tu vei mai avea de mers o 
zi până să ajungi. Au trăit aici toată viaţa lor, cunosc bine 



terenul. Dumneata si cu mine suntem străini - dumneata 

9 

chiar mai mult decât mine. Te sfătuiesc sincer să nu te duci. 

Mă ascultă până la capăt, ba chiar (am impresia) mă 
amăgeşte că a înţeles. Sunt convins că toată această 
conversaţie este transcrisă ulterior, cu comentariul 

9 

„incapabil”. Când i se pare că a auzit destul, îmi expediază 
obiecţiile: 

9 

— Am o sarcină de împlinit, domnule magistrat. Numai eu 
pot decide când mi-am făcut treaba. 

Şi continuă pregătirile. 

Merge în trăsura sa neagră cu două roţi, cu un pat de 
tabără şi o masă de scris, ambele legate de trăsură. îi pun la 
dispoziţie cai, căruţe, nutreţ şi provizii pe trei săptămâni. Un 
tânăr locotenent de garnizoană îl însoţeşte. îl iau deoparte pe 
locotenent: 

— Să nu te laşi pe mâna ghidului. E slab şi înspăimântat. 
Fii atent la vreme. Si la drum. Prima ta datorie este să-l 

9 

aduci înapoi cu bine pe oaspete. 

Se înclină. 

îl abordez din nou pe Joii, încercând să ghicesc ce intenţii 
are. 

— Da, zice el. Sigur, n-aş vrea să fixez de pe-acum un 
traseu. Dar, în linii mari, o să depistăm tabăra nomazilor 
ăstora ai tăi şi pe urmă, în funcţie de situaţie, mai vedem. 

— Eu întreb, îmi continuu ideea, doar fiindcă o să 
trebuiască, în cazul în care te rătăceşti, să venim să te- 

9 

aducem înapoi în partea civilizată. 

Ne oprim amândoi, gustând, de pe poziţiile noastre atât de 
diferite, ironia cuvântului. 

— Da, sigur, îmi răspunde el. Dar e puţin probabil. Din 
fericire, avem excelentele hărţi ale regiunii cu care ne-ai 
înzestrat. 

— Hărţile alea sunt făcute mai mult după ureche, domnule 



colonel. Le-am încropit din relatările călătorilor pe o perioadă 
de vreo douăzeci de ani. N-am fost niciodată acolo unde 
plănuieşti să ajungi. Eu doar te previn. 

încă din a doua zi după ce a ajuns aici, m-am simţit mult 
prea intimidat de prezenţa lui ca să reuşesc să fiu altfel decât 
corect în atitudinea faţă de el. Presupun că, asemenea 
căpeteniei ce dă târcoale, adeseori e ocolit şi s-a obişnuit cu 
asta. (Sau oare numai în provincie căpeteniile şi torţionarii 
mai sunt socotiţi necuraţi?) Uitându-mă la el, mă întreb cum 
trebuie să se fi simţit prima dată: oare ca ucenic chemat să 
învârtă cleştii, să strângă menghina sau ce-o mai fi făcut, nu 
s-a înfiorat nici măcar un pic, ştiind că tocmai în acel 
moment călca pe un teritoriu interzis? Mă mai întreb dacă 
are un ritual personal de purificare, de săvârşit cu uşile 
închise, care să-i permită mai apoi să se-ntoarcă şi să stea la 
masă cu alţi oameni. Oare îşi spală mâinile atent sau îşi 
schimbă toate hainele? Sau a avut grijă Biroul să creeze 
oameni noi, care trec fără probleme de la murdar la curat? 

Târziu în noapte aud orchestra, cu viorile şi percuţiile ei, 
cântând sub nucul bătrân de dincolo de piaţetă. în aer 
pluteşte o lumină roşiatică, venind dinspre mormanul de 
cărbune pe care soldaţii frig acum berbeci întregi, cadou de 
la „Excelenţa Sa”. Vor bea până târziu spre dimineaţă, 
urmând să pornească la drum de cum răsare soarele. 

îmi găsesc drumul către hambar bâjbâind pe alei 
lăturalnice. Paznicul nu e la post, uşa cabinei stă larg 
deschisă. Dau să intru, când aud şoapte şi chicoteli venind 
dinăuntru. Mă uit în beznă. 

— Cine-i acolo? întreb. 

Aud cum cineva se foieşte, se împiedică, şi mă trezesc cu 
paznicul în faţă. 

— Iertaţi-mă, domnule, spune el. 

Simt cum duhneşte a rom. 



— Prizonierul m-a chemat şi încercam să-i ajut. 

Din întuneric se aud râsete. 

Adorm, sunt trezit de o nouă rundă de muzică venind 
dinspre piaţetă, adorm la loc şi visez un corp întins pe spate, 
cu o bogăţie de păr pubian strălucind, negru şi auriu, pe 
toată suprafaţa pântecelui, în sus pe vintre şi în jos, ca o 
săgeată, brăzdând spaţiul dintre coapse. Când întind o mână 
să perii părul, începe să se zvârcolească. Nu e păr, ci sunt 
albine, în pâlcuri dense, una peste alta: înecate în miere, 
lipicioase, ies târându-se din desişul dintre coapse şi îşi 
desfac aripile. 


Ultimul act de politeţe a fost să-l conduc călare pe colonel 
până acolo unde drumul coteşte către nord-vest, de-a lungul 
malului. Soarele e deja sus şi arde atât de sălbatic, încât 
sunt nevoit să-mi acopăr ochii. Bărbaţii, obosiţi şi un pic 
îngreţoşaţi după noaptea petrecută-n chefuri, se risipesc în 
spatele nostru. La mijlocul coloanei, sprijinit de un gardian 
care călăreşte alături de el, înaintează prizonierul. Faţa lui e 
înspăimântătoare, stă chinuit în şa, iar rănile se vede că-1 dor 
încă. în spate de tot, vin caii de povară şi care cu butoaie de 
apă, provizii şi echipament mai greu: lănci, puşti, muniţie, 
corturi. Cu totul, o privelişte nu prea entuziasmantă: coloana 
înaintează jerpelită, unii fără nimic pe cap, alţii purtând 
casca de cavalerie, grea, împodobită cu pene; alţii, în sfârşit, 
poartă o simplă şapcă de piele. îşi feresc privirile de 
strălucirea cruntă a soarelui. Toţi, în afară de unul, care se 
uită sever înainte printr-o bandă de sticlă fumurie lipită de 
un băt si tinută în fata ochilor, imitându-si liderul. Cât va 
mai dura teatrul ăsta absurd? 

Călărim în linişte. Culegătorii, ocupaţi pe câmp încă de la 



răsărit, se opresc şi ne fac cu mâna când trecem. Ajuns la 
cotitură, mă opresc şi îmi iau rămas-bun. 

— Vă doresc să vă înapoiaţi cu bine, domnule colonel, îi 
spun. 

încadrat de fereastra trăsurii, dă din cap imperturbabil. 

Mă întorc deci uşurat de povară şi fericit că mă aflu din 
nou singur, într-o lume pe care o cunosc şi o înţeleg. Mă urc 
pe ziduri şi privesc cum trece coloana din ce în ce mai mică, 
şerpuind pe drumul ce duce spre nord-vest, înspre pata 
verde, îndepărtată, unde râul se varsă în lac şi fâşia îngustă 
de vegetaţie se pierde în ceaţa deşertică. Soarele greu de 
bronz atârnă încă deasupra apei. La sud de lac se întind 
terenuri mlăştinoase şi sărate, iar dincolo de ele o dungă 
albastră-cenuşie de dealuri sterpe. Pe câmp, ţăranii încarcă 
fân în cele două căruţe uriaşe vechi. Un stol de rate sălbatice 
se roteşte deasupra şi se lasă-n jos, către apă. Vară târzie, 
vreme de pace şi belşug. Cred în pace, poate chiar în pacea 
cu orice preţ. 

Trei kilometri şi jumătate mai la sud de oraş, un pâlc de 
dune iese din peisajul plat şi nisipos. Jocurile de zi cu zi ale 
copiilor constau în prinsul broaştelor în terenul mlăştinos, 
dimineaţa. Seara, când soarele bate în retragere şi nisipul 
începe să se răcească, se întrec la datul cu sania pe panta 
dunelor, pe sănii de lemn lustruit. Deşi vântul bate în tot 
timpul anului, dunele sunt stabile, fiind unite una de alta de 
un strat lin de iarbă si, cum am aflat acum câţiva ani, de 
nişte schelete de cherestea. Căci dunele acoperă ruine datând 
din vremuri de dinaintea anexării provinciilor de vest şi a 
primelor fortificaţii construite. 

Una dintre ocupaţiile mele preferate a fost să excavez 
aceste ruine. Dacă nu sunt reparaţii de făcut la sistemul de 
irigaţii, îi condamn pe infractorii mărunţi la câteva zile de 
săpat la dune; sunt trimişi aici soldaţi în căutare de 



amănunte privind tehnicile de pedepsire; iar în zilele mele 
bune, aflat în culmea entuziasmului, obisnuiam chiar să 
plătesc micile corvezi ocazionale din buzunarul propriu. 
Munca nu e prea plăcută, pentru că oamenii puşi să sape 
trudesc neîntrerupt sub un soare fierbinte ori pe un vânt 
aspru, fără adăpost şi cu nisipul zburând pretutindeni. 
Muncesc fără tragere de inimă, le lipseşte interesul meu (pe 
care ei îl văd ca pe un capriciu), descurajaţi de viteza cu care 
se împrăştie nisipul. Dar în decurs de câţiva ani de zile am 
reuşit să descopăr câteva structuri arhitectonice dintre cele 
mai ample, ajungând până la nivelul solului. Elementul 
dezgropat cel mai recent, proeminent cum e, arată ca o epavă 
plasată drept în mijlocul deşertului, vizibilă chiar din dreptul 
zidurilor de întăritură. Din această structură, probabil o 
clădire publică ori un templu, am recuperat grinda masivă, 
construită din lemn de plop, cu ornamente incrustate având 
conturul unor peşti care saltă, dispuşi unul în prelungirea 
celuilalt; ea atârnă acum deasupra şemineului meu. 
Dedesubt, sub nivelul solului, într-o legătură care s-a 
fărâmiţat de îndată ce a fost atinsă, am găsit şi o rezervă 
ascunsă de menouri din lemn, pe care se află pictate nişte 
caractere ce formează un text cum n-am mai văzut până 
acum. Am mai găsit astfel de planşe înguste, împrăştiate 
printre ruine ca nişte cârlige mărunte, însă majoritatea atât 
de decolorate şi erodate de nisip, încât inscripţiile au rămas 
nedescifrate. Caracterele de pe noile fâşii de lemn, perfect 
conturate, arată ca în ziua când au fost scrise. Iar acum, 
sperând că voi reuşi să descifrez scrierea, am început să 
adun toate fâşiile de lemn găsite şi le-am dat de ştire copiilor 
care se jucau prin împrejurimi că vor fi recompensaţi cu câte 
un bănuţ dacă-mi descoperă vreuna. 

Structurile excavate sunt uscate şi au consistenţa prafului. 
Multe nu s-au păstrat decât datorită nisipului din jur; odată 



expuse luminii, se fărâmiţează. Altele cedează la cea mai 
mică presiune. Ce vechime are lemnul nu ştiu. Barbarii, care 
sunt adepţi ai vieţii pastorale, nomade, locuind în corturi, nu 
fac niciodată trimitere, în legendele lor, la vreo reşedinţă 
permanentă din preajma lacului. Rămăşiţele umane lipsesc. 
Dacă pe undeva se află un cimitir, nu l-am găsit încă. Nu 
există mobilă în case. într-o grămăjoară de cenuşă am găsit 
urme de vase de lut şi ceva de culoare maronie, ce pare să fi 
fost demult un pantof de piele ori o şapcă, dar care s-a 
destrămat sub ochii mei. Nu ştiu de unde au făcut rost de 
lemn ca să construiască toate aceste case. Poate că în 
vremurile de altădată criminalii, sclavii, soldaţii parcurgeau 
cei optsprezece kilometri până la râu şi prăvăleau plopii, îi 
tăiau apoi cu ferăstrăul, îi ciopleau şi-i netezeau cu dalta, 
transportând grinzile în căruţe până în locurile astea sterpe, 
construiau case si câte o fortăreaţă, din câte am reuşit să-mi 
dau seama, iar cu timpul mureau, pentru ca stăpânii lor, 
prefecţii, magistraţii şi căpitanii, să poată să se suie pe 
acoperişuri şi pe turnuri dimineaţa şi seara, căutând cu 
privirea în toată lumea, de la un capăt la altul, semne ale 
barbarilor. Poate că nu am făcut, cu săpăturile mele, decât să 
răzuiesc suprafaţa. Poate că la trei metri sub pământ sunt 
îngropate ruinele unei alte fortăreţe, devastată cândva de 
barbari, ruine presărate cu oasele unei populaţii care crezuse 
cândva că se va putea adăposti în spatele zidurilor înalte. 
Poate că atunci când stau pe podeaua sălii festive, dacă asta 
e, stau de fapt pe capul unui magistrat ca mine însumi, un 
alt bătrân servitor încărunţit al Imperiului, care s-a trezit 
aruncat în arena propriei autorităţi, silit în cele din urmă să-i 
înfrunte pe barbari. Cum o să ştiu vreodată? Găurind 
întruna pământul, ca un iepure? Mi-o vor spune oare într-o 
bună zi literele de pe bucăţile de lemn? în sac se aflau două 
sute cincizeci şi şase de bucăţi. E oare o pură întâmplare 



faptul că numărul este un pătrat perfect? După ce le-am 
numărat prima dată şi am făcut această descoperire, am 
curăţat podeaua din biroul meu de tot ce se afla pe ea şi le- 
am aşezat pe toate pe jos, una lângă alta, mai întâi sub 
forma unui pătrat mare, apoi în şaisprezece pătrate mai mici, 
pe urmă în alte combinaţii, gândind că ceea ce mi se 
păruseră la început caracterele unui alfabet ar putea fi de 
fapt elementele unei imagini al cărei contur nu aştepta decât 
să fie dezvăluit în urma aranjamentului corect: harta 
ţinutului barbarilor din timpurile străvechi sau reprezentarea 
vreunui panteon pierdut. M-am trezit chiar citind inscripţiile 
de pe bucăţile de lemn într-o oglindă, punându-le una peste 
alta sau combinând jumătăţi de inscripţii. 

într-o seară am mai rămas lângă ruine după ce copiii au 
fugit acasă la cină, în apusul violet şi către răsăritul primelor 
stele, la ora când, după înţelepciunea populară, se deşteaptă 
fantomele. îmi lipesc urechea de pământ, aşa cum am fost 
instruit de copii, ca să aud ceea ce auziseră şi ei: bătăi 
înfundate şi gemete venind de sub pământ, bubuituri 
profunde şi neregulate. Am simţit cum nisipul îmi biciuia 
obrajii, adus de nicăieri şi îndreptându-se nicăieri, deasupra 
deşertului. Lumina târzie, ultima, s-a risipit, zidurile de 
întăritură s-au întunecat încet-încet pe fundalul cerului şi s- 
au dizolvat în întuneric. Timp de o oră am aşteptat, înfăşurat 
în pelerina mea încăpătoare, cu spatele rezemat de un stâlp 
din colţul unei case în care cândva trebuie să se fi vorbit, să 
se fi mâncat şi să se fi petrecut cu muzică. Am stat, privind 
luna care tocmai se ridica, deschizându-mi simţurile către 
noapte, aşteptând un semn că tot ceea ce se afla în jurul 
meu, tot ceea ce aveam sub picioare nu era numai nisip, 
pulbere de oase, fulgi de rugină, cioburi, cenuşă. Semnul nu 
a venit. Nu am simţit nici urmă de fior la gândul apariţiei 
fantomelor. Aveam un cuib călduros în nisip, în scurt timp 



m-am surprins gata să aţipesc. 

M-am ridicat şi am început să mă întind; apoi am pornit 
cu greu spre casă prin întunericul binefăcător, orientându- 
mă după luminile slabe proiectate pe cer de focurile care 
ardeau în căminele caselor. Ce ridicol, mi-am spus. Un biet 
încărunţit care stă pe întuneric, aşteptând spiritele să vină 
din marginile istoriei, să-i vorbească înainte să plece înapoi 
acasă, la tocăniţa lui de soldat şi la pătuţul lui confortabil. 
Spaţiul dimprejurul nostru nu e decât spaţiu, nicidecum mai 
strâmt ori mai încăpător decât spaţiul de deasupra 
cocioabelor si locuinţelor la bloc sau a birourilor din 
Capitală. Spaţiul e spaţiu, viaţa e viaţă, peste tot la fel. Dar în 
ceea ce mă priveşte, susţinut cum sunt de strădania altora, 
lipsit de vicii civilizate cu care să-mi umplu timpul liber, îmi 
răsfăţ melancolia, încercând să aflu în vidul desertului o 
acuitate istorică specială. Ce deşertăciune, ce vanitate rău 
călăuzită! Ce noroc că nu mă vede nimeni! 


Astăzi, la doar două zile de la plecarea expediţiei, primii 
prizonieri ai colonelului sosesc. De la fereastra mea îi privesc 
traversând piaţa printre gărzile călare, prăfuiţi, epuizaţi, 
copleşiţi deja de spectatorii care se adună în jurul lor, de 
copiii care ţopăie pe lângă ei, de câinii care latră neîncetat. 
Descalecă la umbra cazărmii; prizonierii se aşază şi ei 
imediat pe vine ca să se odihnească. Toţi, în afară de un 
băieţel rezemat intr-un picior, cu mâna pe umărul mamei, 
uitându-se curios la spectatori. Cineva aduce o găleată cu 
apă şi un polonic. Beau cu poftă, însetaţi, în timp ce 
mulţimea creşte şi se adună din ce în ce mai aproape de ei, 
până când nu mai văd nimic. îl aştept nerăbdător pe 
gardianul care acum îşi face loc prin marea de oameni şi 



traversează curtea cazărmii. 

— Cum explici chestia asta? îi strig. 

înclină capul şi se scotoceşte prin buzunare. 

— Ăştia sunt pescari, înţelegi? Cum poţi să-i aduci înapoi 
aici? 

Scoate o scrisoare. Rup sigiliul şi citesc: „Te rog să-i 
păstrezi pe aceştia şi pe următorii deţinuţi în secret până mă 
voi întoarce”. Sub semnătură, acelaşi sigiliu din nou. Este 
sigiliul Biroului, pe care l-a cărat cu sine prin deşert şi 
pentru care ar trebui fără nicio îndoială să trimit o a doua 
expediţie să-i recupereze, dacă el ar pieri pe undeva. 

— Omul ăsta e ridicol! strig şi apoi încep să mă foiesc 
nervos prin cameră. 

Nu-i frumos să-i vorbeşti de rău pe ofiţeri în faţa 
subalternilor sau pe taţi în faţa copiilor, dar faţă de omul ăsta 
nu simt nicio umbră de loialitate. 

— Nu i-a spus nimeni că ăştia sunt doar nişte pescari? E o 
pierdere de timp să-i aduci aici! Tu ai obligaţia să-i ajuţi să-i 
depisteze pe hoţi, pe bandiţi şi pe cei care invadează Imperiul! 
Arată oamenii ăştia a pericol pentru Imperiu? 

Arunc scrisoarea pe fereastră. 

Mulţimea se desparte în faţa mea şi în cele din urmă mă 
aflu în mijloc, cu faţa la cei doisprezece prizonieri ca vai de 
ei. Se arată teribil de speriaţi văzându-mi mânia. Băieţelul se 
afundă în braţele mamei de frică. Fac un semn gărzilor. 

— Eliberaţi drumul si aduceti-i pe oamenii ăştia în curtea 
cazărmii! 

Prinşii sunt mânaţi ca o turmă către curte; poarta curţii 
delimitate de cazarmă se închide în spatele nostru. 

— Acum vă rog să vă explicaţi. Nu i-a spus nimeni că 
prizonierii ăştia îi sunt inutili? Nu i-a spus nimeni care e 
diferenţa dintre pescarii cu năvod şi nomazii sălbatici, călare 
şi cu arcuri? Nu i-a spus nimeni că nici măcar nu vorbesc 



aceeaşi limbă? 

9 

Unul dintre soldaţi începe să explice. 

— Când ne-au văzut venind, au încercat să se pitească în 
stufăriş. Au văzut oameni venind pe cai şi au vrut să se 
ascundă. Asa că ofiţerul, Excelenta Sa, ne-a ordonat să-i 
ridicăm. Fiindcă se ascundeau. 

Mi-a venit să înjur amarnic, furios. Poliţist! Raţionament 
de poliţist! 

— Excelenţa Sa a spus de ce îi vrea aduşi aici? 

— Niciunul dintre noi nu le ştie limba, domnule. 
Bineînţeles că nu! Oamenii ăştia de pe marginea râului sunt 
aborigeni, mai vechi pe meleagurile astea chiar decât 
nomazii. Trăiesc în aşezări de două sau trei familii, dispuse 
de-a lungul râului, pescuind şi prinzând animale în aproape 
tot timpul anului, vâslind către malurile îndepărtate ale 
lacului toamna, prinzând râme ca să le usuce, construindu- 
şi colibe fragile din stuf, gemând de frig iarna, îmbrăcându-se 
în piei de animale. Trăind cu frică de toată lumea, 
ascunzându-se prin stufăriş; ce ar putea şti ei oare despre 
marea conspiraţie barbară împotriva Imperiului? 

Trimit pe cineva în bucătărie după mâncare. Se întoarce 
cu o franzelă de ieri, pe care i-o oferă celui mai bătrân dintre 
prizonieri. Bătrânul acceptă pâinea recunoscător, cu ambele 
mâini, o adulmecă, o rupe, împarte bucăţi fiecăruia. Cu toţii 
îşi umplu gurile cu această adevărată mana, mestecând 
repede, fără să-şi ridice ochii. O femeie scuipă la loc pâinea 
mestecată şi-şi hrăneşte copilul. Fac semn să se mai aducă 
pâine. Stăm şi-i privim cum mănâncă, de parcă ar fi cu toţii 
nişte animale ciudate. 

9 

— Lasă-i să stea în grădină, le spun paznicilor. O să fie 
incomod pentru noi, dar nu avem alt loc. Dacă la noapte se 
face frig, o să aranjez în altă parte. Vezi să li se dea de 
mâncare. Dă-le ceva de făcut, să le ţină mâinile ocupate. Ţine 



porţile închise. N-or să fugă oricum, însă n-am chef de 
curioşi care să vină să se holbeze la ei. 

Astfel îmi temperez mânia şi fac întocmai cum îmi 
porunceşte colonelul: îi păstrez prizonierii inutili „în izolare”. 
Peste numai o zi sau două, aceşti barbari par să li uitat că au 
avut vreodată o altă casă. Complet seduşi de mâncarea 
abundentă şi gratuită, mai ales de pâine, se relaxează, le 
zâmbesc tuturor, se plimbă prin curtea cazărmii, căutând 
locuri umbroase, aţipesc şi se trezesc la loc, intră-n flbrilaţie 
când se aproprie ora mesei. Obiceiurile lor sunt oneste şi 
murdare. Un colţ al grădinii a fost transformat în latrină, 
unde şi bărbaţii, şi femeile se lasă pe vine nestingheriţi şi 
unde bâzâie un nor de muşte toată ziua. („Daţi-le o lopată!”, 
îi sfătuiesc pe gardieni. Dar nu o folosesc.) Băieţelul, care 
pare să nu se mai teamă deloc, e toată ziua în bucătărie, 
cerând zahăr de la fetele în casă. Alături de pâine, zahărul şi 
ceaiul sunt pentru ei mari noutăţi. în fiecare dimineaţă 
primesc un pacheţel de frunze de ceai presate, pe care le fierb 
într-o căldare de cincisprezece litri pusă la foc pe un trepied. 
Sunt fericiţi aici. Ba chiar, dacă nu-i alungăm, ar putea foarte 
bine să rămână alături de noi pentru totdeauna, iată de cât 
de puţin a fost nevoie ca să fie scoşi din starea lor naturală. 
Petrec ore-n şir privindu-i de la fereastra de sus (alţi curioşi 
sunt nevoiţi să-i urmărească prin poartă). Mă uit cum femeile 
îşi curăţă una alteia părul de păduchi - un păr lung şi negru. 
Unele au accese puternice de tuse uscată. E surprinzător că 
în grup nu se află copii, în afară de nou-născut şi de băieţel. 
Să fi reuşit până la urmă vreunul dintre cei mai sprinteni şi 
mai vigilenţi să scape de soldaţi? Sper că da. Sper că, atunci 
când îi vom restitui caselor lor aşezate de-a lungul râului, vor 
avea multe poveşti incredibile de povestit vecinilor. Sper ca 
povestea captivităţii să intre în legendă, transmisă de la 
bunic la nepot. Dar mai sper că amintirea oraşului, cu viaţa 



ei fără griji şi mâncarea exotică, nu va ajunge să-i atragă 
înapoi. Nu vreau o rasă de cerşetori care să-mi rămână pe 
cap. 

De câteva zile, pescarii au devenit o adevărată distracţie 
colectivă, cu vorbăria lor ciudată, cu apetitul lor uriaş, cu 
lipsa de ruşine animală, cu temperamentele schimbătoare. 
Soldaţii rămân cu orele în uşă privindu-i, făcând comentarii 
obscene despre ei pe care aceştia nu le înţeleg, râzând; sunt 
întotdeauna copii cu feţele lipite de barele uşii; iar eu îi 
urmăresc de sus, de la fereastră, mascat de sticlă. 

Apoi, cu toţii deodată, ne pierdem compasiunea pentru ei. 
Mizeria, mirosul, zgomotul certurilor şi tuşea devin de 
nesuportat. La un moment dat are loc un incident urât: un 
soldat încearcă să o târască pe o femeie de-ale lor înăuntru, 
poate doar în joacă, cine ştie, şi e lapidat. începe să circule 
zvonul că sunt bolnavi, că vor aduce cu sine epidemia în 
oraş. Deşi îi fac să sape o groapă intr-un colţ al grădinii şi 
pun să se îndepărteze pământul cu urină şi fecale, cei de la 
bucătărie refuză să le dea tacâmuri şi încep să le arunce 
mâncarea prin uşă, ca şi când ar fi cu adevărat nişte 
animale. Soldaţii încuie uşa de la sala principală a cazărmii, 
copiii nu mai vin la poartă. Cineva azvârle o pisică moartă 
peste zid în timpul nopţii, declanşând un adevărat scandal, 
în timpul zilelor lungi, fierbinţi, mişună aiurea prin grădina 
goală. Pruncul plânge, tuşeşte, iar plânge, iar tuşeşte, până 
când, căutând un refugiu, mă ascund în cel mai îndepărtat 
colţ al apartamentului. Scriu o scrisoare furioasă Biroului 
Trei, gardianul mereu treaz al Imperiului, denunţând 
incompetenţa unuia dintre agenţii săi. „De ce nu trimiteţi 
oameni cu experienţă la graniţă ca să investigheze revoltele 
de-acolo?” scriu. Mă trezesc la realitate şi rup hârtia. Dacă 
descui poarta în miez de noapte, mă întreb, oare pescarii vor 
fugi pe ascuns? Dar nu fac nimic. Apoi într-o zi descopăr că 



pruncul s-a oprit din plâns. Când mă uit pe fereastră, îmi 
dau seama că a dispărut. Trimit o gardă să-l caute, iar corpul 
este găsit sub hainele mamei. Nu vrea să-l dea nici în ruptul 
capului, aşa că trebuie să i-1 smulgem. După care se lasă pe 
vine şi rămâne aşa toată ziua, cu faţa acoperită, refuzând să 
mănânce. Oamenii ei par să o evite. Oare am violat vreo 
cutumă a lor, luând copilul şi îngropându-1? mă întreb. îl 
înjur pe colonelul Joii pentru toate necazurile pe care mi le-a 
provocat şi pentru ruşine. 

Iar el se întoarce în toiul nopţii. Sunete de trompete venind 
dinspre zidurile de întăritură îmi invadează somnul, în sala 
cea mare izbucneşte o hărmălaie când soldaţii se reped la 
arme. Capul mi se învârteşte, mă îmbrac cu greutate, până 
când ajung în piaţă, coloana a trecut deja de poartă, unii 
călare, alţii pe jos, trăgându-şi caii după ei. Mă dau înapoi, în 
timp ce spectatorii se îngrămădesc, pipăindu-şi şi 
îmbrăţişându-şi soldaţii („Sunt teferi cu toţii!”, strigă cineva), 
până când, ajuns la mijlocul coloanei, văd în sfârşit lucrul de 
care mă temeam cel mai mult: căruţa neagră, pe urmă 
grupul de prizonieri târşâindu-şi picioarele, legaţi de gât unul 
de altul, siluete informe în hainele din piele de oaie sub 
lumina argintie a lunii; după ei vin ultimii soldaţi care 
conduc căruţele şi caii de povară. Vin din ce în ce mai mulţi, 
unii cu torţe arzând, murmurul creşte, iar eu îi întorc spatele 
colonelului, cu triumful său cu tot, şi îmi croiesc drum înapoi 
în cameră. Aici încep să disting dezavantajele vieţii intr-un 
apartament, cum am ales şi eu să trăiesc, deasupra 
cămărilor şi bucătăriilor destinate comandantului militar pe 
care nu-1 avem de ani de zile. Am ales aceasta în locul vilei 
atrăgătoare, cu muşcate la ferestre, aşa cum i s-ar potrivi 
unui adevărat magistrat. Aş vrea să fiu în stare să-mi astup 
urechile în faţa zgomotelor venind dinspre curtea de jos, care 
se pare că s-a transformat de curând într-o închisoare 



permanentă. Mă simt bătrân şi obosit, vreau să dorm. Am 
început să profit de orice ocazie ca să dorm şi mă trezesc 
anevoie. Somnul nu mai e o baie sănătoasă, binefăcătoare, o 
recăpătare a forţelor vitale, ci simplă uitare, un contact 
nocturn cu neantul. Viaţa de apartament a început să-mi 
dăuneze, cred; şi asta nu e tot. Dacă aş fi trăit în vila pentru 
magistraţi, pe cea mai liniştită stradă din oraş, prezidând 
întruniri ale consiliului judecătoresc în fiecare luni şi joi, 
mergând la vânătoare în fiecare dimineaţă, ocupat seara cu 
lecturi din clasici, astupându-mi urechile şi ochii în faţa 
acestui jandarm parvenit, dacă m-aş fi decis să scap de 
vremurile grele evadând undeva, fără să discut cu nimeni, nu 
m-aş mai fi simţit, poate, ca un om care, prins în vâltoarea 
curentelor de adâncime, renunţă să lupte, nu mai înoată, ci 
se oferă cu totul largului mării şi morţii. însă tocmai faptul că 
sunt conştient de cât de arbitrară este suferinţa mea, de cât 
de mult depinde de plânsetele unui copil care azi sunt şi 
mâine nu mai sunt, tocmai aceasta mă face demn de dispreţ 
şi indiferent la distrugere. Pe undeva, ştiu prea multe; şi de 
această ştiinţă, odată infectat, nu te mai poţi vindeca, se 
pare. N-ar fi trebuit să-mi iau felinarul şi să mă duc să văd 
ce se întâmpla în cabană, lângă hambar. Pe de altă parte, 
altă cale nu era, de vreme ce pusesem deja mâna pe felinar. 
Nu-1 mai puteam pune la loc. Cercul se închide; nu-i mai 
găsesc capătul. 

Colonelul îşi petrece toată ziua următoare dormind în 
camera sa de la han, aşa că personalul e nevoit să se 
strecoare de colo până colo în vârful picioarelor. încerc să nu 
dau atenţie noii serii de prizonieri aduşi în curte. Păcat că 
toate uşile cazărmii, la fel ca scara ce duce în apartamentul 
meu, dau înspre grădină. Mă grăbesc în lumina matinală, îmi 
umplu ziua cu treburi legate de chiriile municipale, seara 
cinez cu prietenii. în drum spre casă îl întâlnesc pe tânărul 



locotenent care l-a însoţit pe colonelul Joii în deşert şi-l felicit 
că s-a-ntors acasă teafăr. 

— Dar de ce nu i-ai explicat colonelului că pescarii nu 
aveau cum să-i fie de-ajutor la anchetă? 

Pare jenat. 

— Am vorbit cu el, îmi spune, dar nu mi-a zis decât că 
„prizonierii sunt prizonieri”. M-am hotărât să nu mă opun, 
nu se cădea. 

în ziua următoare, colonelul îşi începe interogatoriul. 
Cândva l-am crezut leneş, chiar mai leneş decât un birocrat 
cu gusturi pervertite. Acum văd cât de tare m-am înşelat. în 
căutarea adevărului, este neobosit. Interogatoriul debutează 
dimineaţa devreme şi continuă până după ce mă întorc 
acasă, pe întuneric. Acum primeşte şi ajutorul unui vânător 
care toată viaţa n-a făcut decât să împuşte porci pe râu şi 
ştie o mulţime de cuvinte în limba pescarilor. Unul câte unul, 
pescarii sunt aduşi în camera unde s-a stabilit colonelul, ca 
să fie întrebaţi dacă au văzut oameni ciudaţi plimbându-se 
prin împrejurimi călare. Până şi copilul e interogat: „Ai văzut 
străini venind în vizită la tatăl tău noaptea?” (Desigur, acum 
nu fac decât să ghicesc cam ce se întâmplă în cameră, câtă 
frică, derută şi înjosire se află acolo.) Prizonierii sunt aduşi 
înapoi, dar nu în curtea principală, ci în sala cea mare: 
soldaţii au fost scosi si repartizaţi în oraş. Eu stau în camera 
mea cu fereastra închisă, în căldura înăbuşitoare a unei seri 
fără niciun pic de vânt, încercând să citesc, forţându-mi 
urechile, uneori ca să aud, alteori ca să nu aud violenta de 
dincolo, cu sunetele ei cu tot. într-un târziu, la miezul nopţii, 
interogatoriul se termină, nu se mai trântesc uşile, nu se mai 
aud picioare tropăind, curtea a rămas tăcută în lumina lunii, 
iar eu sunt liber să mă culc. 

în viaţa mea nu mai există bucurie. îmi petrec zilele 
jucându-mă cu liste şi numere, trăgând de sarcinile mărunte 



pe care trebuie să le îndeplinesc ca să-mi umplu orele. Seara 
mănânc la han; apoi, nedorind să mă întorc acasă, urc pe 
scări, către ascunzătoarea formată din cămăruţe şi spaţii 
despărţite printr-un perete, unde dorm hangiii şi unde fetele 
îsi desfată amanţii. 

Dorm adânc, ca un mort. Când mă trezesc, devreme, în 
lumina slabă a dimineţii, fata doarme ghemuită pe podea. O 
ating uşor pe mână: 

— De ce dormi aici? 

Ea îmi răspunde cu un zâmbet: 

— Nu-i nimic, mi-e bine aici. (E adevărat: se întinde şi 
cască pe covoraşul moale din piele de oaie, iar corpul ei 
mărunt, suplu, nici măcar nu ocupă tot spaţiul.) 

— Te foiai în somn, mi-ai spus să plec, aşa că m-am 
hotărât că o să dorm mai bine pe covor. 

— Eu ţi-am spus să pleci? 

— Da, în somn. Nu li supărat. 

Se urcă înapoi în pat lângă mine. O îmbrăţişez îndatorat, 
fără dorinţă. 

— Aş vrea să dorm din nou aici în seara asta, îi spun. 

Ea îşi afundă chipul în pieptul meu. Realizez că orice aş 
vrea să-i spun va fi întâmpinat cu înţelegere, cu bunătate. 
Dar ce aş putea să-i spun oare? Că „se întâmplă lucruri 
grozave în timpul nopţii, când amândoi dormim?” Şacalul 
devorează maţele iepurelui, în schimb lumea merge înainte. 

încă o zi, încă o noapte pe care le petrec departe de ţinutul 
durerii. Adorm în braţele fetei. Dimineaţa o găsesc din nou 
dormind pe podea. Ea râde, văzându-mi stânjeneala: 

— M-ai împins din pat cu braţele şi picioarele. Te rog, nu te 
supăra. Nu avem cum să controlăm ce visăm, sau mă rog, ce 
facem în somn. 

Eu gem şi mă întorc pe partea cealaltă. O ştiu deja de un 
an; uneori o vizitez de două ori pe săptămână în camera asta. 



Resimt o satisfacţie tăcută; este, probabil, tot ceea ce pot 
spera un bărbat între două vârste ca mine şi o fată de 
douăzeci de ani; sigur e mai bine decât o pasiune arzătoare. 
Am tot cochetat cu ideea de a o ruga să trăiască alături de 
mine. încerc să-mi amintesc ce coşmar mă face s-o împing 
din pat, dar nu reuşesc. 

— Dacă te mai dau jos vreodată, să mă trezeşti, promite- 
mi, îi spun. 

Apoi, în biroul meu de la administraţie, se anunţă un 
musafir. Colonelul Joii, cu ochelarii săi fumurii la care nu 
renunţă nici înăuntru, intră si se asază în fata mea. îi ofer 
ceai, surprins să văd cât de sigură e mâna mea. Pleacă, îmi 
spune el. Oare ar trebui să-mi ascund bucuria? îşi bea 
ceaiul, stând drept pe scaun, inspectând cu atenţie camera, 
rafturi peste rafturi pline de hârtie adunată laolaltă şi legată 
cu panglici, registrele a zeci de ani de activitate 
administrativă de o monotonie cumplită, micile casete cu 
texte de lege, biroul îngrămădit de tot felul de acte. Şi-a 
terminat ancheta deocamdată, spune el, şi se grăbeşte să se 
întoarcă în capitală şi să-şi completeze raportul. Are un aer 
de triumf controlat sever. Dau din cap că îl înţeleg. 

— Dacă pot să fac ceva ca să-ţi uşurez călătoria... îi spun. 

Pauză. Pe urmă, în plină tăcere, ca o piatră într-un bazin, 

îmi arunc întrebarea. 

— Şi investigaţiile, domnule colonel, printre popoarele de 
nomazi şi aborigeni s-au dovedit fructuoase pe cât ai fi dorit? 

îşi lipeşte două degete unul de altul, la vârf, înainte de a- 
mi răspunde. Am sentimentul că ştie cât de mult mă irită 
afectarea lui. 

— Da, domnule magistrat, pot spune că am avut ceva 
succes. Mai ales dacă te gândeşti că mai au loc investigaţii 
prin alte părţi de-a lungul frontierei, într-o formă cât de cât 
organizată. 



— Asta e bine. Şi ne poţi spune dacă avem de ce să ne 
temem? Ne putem odihni liniştiţi noaptea? 

Colţul gurii i se-ncreţeşte intr-un zâmbet. Apoi se ridică, se 
înclină, se întoarce şi pleacă. A doua zi, dis-de-dimineaţă, 
pleacă, însoţit de mica lui escortă, alegând drumul mai lung 
spre est către Capitală. în tot acest timp chinuitor cât am stat 
împreună, amândoi am reuşit să ne purtăm unul cu altul ca 
nişte oameni civilizaţi. Toată viata am crezut în 

9 99 

comportamentul civilizat; de data asta însă trebuie să 
recunosc că amintirea a ceea ce s-a-ntâmplat mă face să-mi 
fie silă de mine însumi. 

Primul lucru pe care-i fac e să-i vizitez pe prizonieri. 
Descui sala cea mare care le-a fost închisoare până acum, iar 
simţurile mi se revoltă încă la mirosul bolnav de sudoare si 

9 9 

excremente, aşa că deschid uşile larg. 

— Scoateţi-i de-aici! le strig soldaţilor pe jumătate 
dezbrăcaţi care se uită la mine, mâncându-şi fulgii de ovăz. 

Din bezna dinăuntru mă privesc lung şi apatic. 

— Intrati si curăţaţi camera aia! strig. Vreau să se cureţe 
totul! Cu apă şi săpun! Să fie exact cum era înainte! 

Soldaţii se grăbesc să îndeplinească ordinele; dar se 
întreabă, probabil, de ce sunt furios tocmai pe ei. Prizonierii 
ies la lumină, clipind des, protejându-şi ochii de lumină. Una 
dintre femei are nevoie de ajutor. Tremură încontinuu ca un 
bătrân, deşi e tânără. Unii sunt prea bolnavi ca să mai poată 
sta în picioare. 

Ultima dată i-am văzut acum câteva zile (dacă recunosc că 
i-am văzut intr-adevăr, dacă am făcut mai mult decât să trec 
cu privirea peste capetele lor, absent, fără tragere de inimă). 
Prin ce-au trecut în aceste cinci zile, nu ştiu. Acum, dirijaţi 
de gărzi, au rămas înghesuiţi intr-un colţ al curţii, nomazi şi 
pescari laolaltă, bolnavi, înfometaţi, răniţi, îngroziţi. Ar fi bine 
dacă acest obscur capitol din istoria lumii s-ar termina 



odată, dacă oamenii ăştia urâţi ar fi stersi brusc de pe fata 
pământului şi dacă am jura să o luăm de la capăt, să iniţiem 
un imperiu în care n-ar mai fi nici nedreptate, nici durere. Nu 
ar costa mult să-i duci în deşert (după ce le-ai dat de 
mâncare, ca să poată să meargă), să-i pui să sape cu ultimele 
puteri o groapă încăpătoare, suficientă să încapă cu toţii în 
ea (sau chiar s-o sapi tu în locul lor!), să-i laşi să zacă acolo 
pentru totdeauna, îngropaţi pe vecie, şi să te-ntorci la oraşul 
fortificat, plin de planuri şi decizii noi. Dar nu ăsta va fi 
drumul meu. Noii cetăţeni ai Imperiului sunt cei care cred în 
destine noi, în capitole noi, tabula rasa; eu mă lupt cu vechea 
poveste, sperând că la un moment dat mi se va revela motivul 
pentru care am crezut că merită efortul. De aceea, pentru că 
administrarea legii şi a ordinii prin aceste părţi mi-a revenit 
din nou astăzi, ordon ca prizonierii să fie hrăniţi, doctorul să 
fie chemat să facă tot ce poate, cazarma să redevină cazarmă 
şi să se aranjeze în aşa fel încât prizonierii să fie trimişi 
înapoi la vieţile lor pe cât de repede posibil şi cât mai departe. 



2 


îngenunchează în umbra lăsată de peretele cazărmii, la 
câţiva metri de poartă, înlăşurată într-o haină mult prea 
largă pentru ea, cu căciula de blană dată jos şi deschisă la 
picioarele ei. Are sprâncene drepte şi negre, şi părul negru şi 
lucios, de barbar. Ce caută o femeie barbară la cerşit în oraş? 

9 i 

în căciulă nu mai sunt decât câţiva bănuţi. 

9 9 

Trec pe lângă ea din nou de două ori în timpul zilei. De 
fiecare dată mă priveşte ciudat, holbându-se drept în faţă 
până când mă apropii, iar apoi întorcându-şi foarte uşor 
capul în cealaltă parte. A doua oară dau drumul unei 
monede în căciulă. 

— E frig şi e prea târziu ca să mai stai afară, îi spun. 

Ea dă din cap. Soarele apune în spatele unui nor subţire, 
ca o dâră neagră. Vântul dinspre nord deja poartă semnele 
zăpezilor care se apropie. Piaţa e goală; trec mai departe. 

în ziua următoare, femeia nu se află acolo. Vorbesc cu 
portarul. 

— Era o femeie jos acolo, stătea toată ziua şi cerşea. De 
unde vine? 

Femeia e oarbă, mi se răspunde. E una dintre barbarele 



aduse de colonel. Rămăsese în urmă. 

Câteva zile mai târziu, o văd traversând piaţa, păşind încet 
şi greoi, ajutată de două beţe, cu pielea de oaie atârnându-i 
în praf. Dau un ordin; femeia e adusă în apartamentul meu, 
unde mi se postează în faţă, sprijinită de cele două beţe. 

— Dă-ţi jos căciula, îi spun. 

Soldatul care a adus-o i-o dă jos. E aceeaşi fată, cu acelaşi 
păr negru şi lucios, tuns cu breton, aceeaşi gură largă, 
aceiaşi ochi care privesc prin mine şi dincolo de mine. 

— Mi s-a spus că eşti nevăzătoare. 

— Văd, spune ea. 

Ochii ei îmi părăsesc faţa şi se stabilesc undeva în spatele 
meu, la dreapta. 

— De unde vii? 

Fără să mai gândesc, arunc o privire peste umăr: ea se 
uită în gol, la perete. Privirea ei a devenit rigidă. Ştiind deja 
răspunsul, repet întrebarea. Ea o întâmpină cu tăcere. 

îi dau drumul soldatului. Rămânem singuri. 

— Ştiu cine eşti, îi spun. Vrei să iei loc, te rog? 

îi iau beţele şi o ajut să se aşeze pe scaun. Sub haină 
poartă pantaloni albi de in îndesaţi în ghetele grele. Miroase 
a fum, a haine putrede, a peşte. Are mâinile bătătorite. 

— Trăieşti din cerşit? o întreb. Ştii că nu ar trebui să te afli 

99 ? 

aici, în oraş. Am putea să te expulzăm oricând şi să te 
trimitem înapoi la oamenii tăi. 

Ea stă si priveşte înfricoşător în fată. 

9 A 9 9 9 

— Uită-te la mine, îi spun. 

— Mă uit. Asa mă uit eu. 

9 

îmi trec mâna prin faţa ochilor ei. Ea clipeşte. îmi apropii 
faţa şi mă uit adânc în ochii ei. Ea îşi mută privirea de pe 
perete pe faţa mea. Irişii ei negri contrastează cu albul lăptos 
al ochilor ei limpezi ca ai unui copil. îi ating obrazul: tresare. 

— Te-am întrebat din ce trăieşti. 

9 



Ridică din umeri. 

— Sunt spălătoreasă. 

— Unde trăieşti? 

— Trăiesc. 

— Nu le dăm voie vagabonzilor să trăiască aici de capul lor. 
Iarna aproape că a venit. Trebuie să ai unde trăi. Altfel te 
întorci la oamenii tăi. 

Ea rămâne neclintită. Ştiu că bat câmpii. 

— Pot să-ti dau de lucru. Am nevoie de cineva care să tină 
camerele astea curate, să aibă grijă de lenjerie. Femeia care 
se ocupă de ele acum nu e bună. 

înţelege ce-i ofer. Stă foarte ţeapănă, cu mâinile-n poală. 

— Eşti singură? Te rog, răspunde-mi. 

— Da. 

Vocea ei se transformă în şoaptă. îşi drege glasul. 

— Da. 

— M-am oferit să te primesc să lucrezi aici. Nu mai poţi 
cerşi în stradă. Nu o să-ti mai dau voie. Si trebuie să ai unde 
dormi, pe deasupra. Dacă lucrezi aici poţi împărţi camera cu 
bucătăreasa. 

— Nu înţelegi. Nu de mine ai nevoie. 

îşi caută bastoanele pipăind înjur. Ştiu că nu vede. 

— Sunt... 

îşi ridică arătătorul, îl prinde, îl răsuceşte. Habar n-am ce 
poate însemna gestul ăsta. 

— Pot să plec? întreabă. 

Merge până la capătul scărilor, apoi trebuie să mă aştepte 
pe mine ca s-o ajut să coboare. 

Trece o zi. Stau şi mă uit lung la piaţeta din faţa casei, 
unde vântul a început să împrăştie rafale de praf. Doi băieţei 
se joacă cu un cerc. îi dau drumul de-a dura prin vânt. Se 
rostogoleşte, încetineşte, se clatină, pleacă înapoi, cade. 
Băieţii se ridică şi o iau la fugă după cerc, cu părul dat pe 



spate de pe frunţile netede. 

O găsesc pe fată şi mă postez în faţa ei. Ea stă cu spatele 
la trunchiul unuia dintre nucii mai mari: e greu de văzut 
dacă măcar e trează. 

— Vino, îi spun şi o ating pe umeri. 

Ea clatină din cap. 

— Vino, repet, toată lumea e-năuntru. 

îi scot praful din căciulă şi i-o dau înapoi, o ajut să nu se- 
mpiedice, merg încet lângă ea, traversând piaţa acum goală, 
cu excepţia unui paznic care-şi protejează ochii de praf în 
timp ce ne priveşte. 

S-a aprins focul. Trag perdelele, aprind lampa. Refuză 
scaunul pe care i-1 întind, dar îmi cedează beţele şi se aşază 
în genunchi în mijlocul covorului. 

— Nu e ce crezi, îi spun. 

Cuvintele îmi vin greu. Sunt oare în stare să mă scuz? Are 
buzele încleştate, urechile probabil la fel, nu vrea nimic de la 
bărbaţi bătrâni ca mine, cu conştiinţe tulburi. îi dau 
târcoale, vorbindu-i despre sarcinile şi ordinele noastre, 
scârbit de mine însumi. Pielea ei începe să lucească în 
căldura camerei închise, îşi trage haina de pe ea, dezgolindu- 
şi gâtul ca să şi-l încălzească. Distanţa dintre mine şi 
torţionarii ei e neglijabilă, îmi dau seama. Mă înfior. 

— Arată-mi picioarele, îi spun cu un glas nou şi gros, ce 
pare-a fi al meu. Arată-mi ce ţi-au făcut la picioare. 

Ea nici nu mă ajută, nici nu se opune. Mă lupt cu nasturii 
şi ochiurile paltonului, le desfac, scot ghetele. Sunt ghete de 
bărbat, mult prea mari pentru ea. înăuntru picioarele sunt 
bandajate, informe. 

— Să văd, o rog. 

începe să-şi desfacă bandajele murdare. Părăsesc camera, 
cobor în bucătărie, mă întorc cu un lighean şi un ulcior cu 
apă călduţă. Se aşază pe covor aşteptând, cu picioarele goale. 



Are picioare mari, cu degete butucănoase şi unghii pline de 
mizerie. 

îşi trece un deget pe deasupra gleznei. 

— Aici e rupt. Şi celălalt. 

Se lasă pe spate şi-şi întinde picioarele. 

— Doare? o întreb. 

îmi trec degetul peste linia zdrelită, şi nu simt nimic. 

— Nu, acum nu mai doare. S-a vindecat. Dar poate când o 
să vină frigul. 

— Ar trebui să stai jos undeva, o îndemn. 

O ajut să se dezbrace, o aşez pe scaun, torn apă în lighean 
şi încep să-i spăl picioarele. O vreme, gambele îi rămân 
încordate. Apoi se relaxează. 

O spăl încet, cu multă spumă, prinzându-i pulpele 
cărnoase, pipăindu-i oasele şi tendoanele, trecându-mi 
degetul peste degetele ei de la picioare. îmi schimb poziţia ca 
să pot îngenunchea nu în faţa ei, ci lângă ea, şi-i mângâi un 
picior cu ambele mâini, ţinându-1 între cot şi şale. 

Mă pierd, dus de ritmul activităţii mele. Uit total de 
prezenţa acestei fete. Există un interval de timp care rămâne 
gol: poate că nici măcar nu sunt prezent. Când îmi revin, 
degetele mi s-au înmuiat, picioarele ei se odihnesc acum în 
lighean, iar capul meu atârnă inert. 

îi usuc piciorul drept, trec în partea cealaltă, ridic cracul 
încăpător al pantalonului deasupra genunchiului şi, 
luptându-mă cu amorţeala, încep să-i spăl piciorul stâng. 

— Uneori camera asta se încinge tare, îi spun. 

Piciorul ei stâng îmi apasă greu pe şold. Continuu. 

— O să îţi caut bandaje noi pentru picioare, îi promit, dar 
nu chiar acum. 

împing ligheanul la o parte şi-i usuc piciorul. îmi dau 
seama că se chinuie să se ridice. Dar acum, cred, trebuie să 
înceapă să aibă singură grijă de ea. Mi se-nchid ochii. Lupta 



de a-i tine deschişi, de a savura această ameţeală extatică 
•> •> » 

devine din ce în ce mai plăcută. Mă întind pe covor. Adorm pe 
loc. în miez de noapte, mă trezesc îngheţat şi înţepenit. Focul 
s-a stins, iar fata a dispărut. 


O privesc mâncând. Mănâncă la fel ca orice orb, cu 
privirea pierdută undeva departe, folosindu-se de pipăit. Are 
o poftă de mâncare sănătoasă, pofta unei femei robuste de la 
ţară. 

— Nu cred că poţi vedea, îi spun. 

— Ba pot. Dacă mă uit drept, nu e nimic, e... (dă cu mâna 
peste aerul din faţă de parcă ar spăla un geam). 

— O ceaţă, îi spun. 

— E o ceaţă, dar văd cu coada ochiului. Stângul e mai bun 
decât dreptul. Cum altfel aş fi nimerit drumul dacă nu 
vedeam? 

— Ei au făcut-o? 

— Da. 

— Ce-au făcut? 

Ea ridică din umeri şi tace. Farfuria i s-a golit. 

îi mai pun din mâncarea de fasole care pare să-i placă atât 
de mult. Mănâncă prea repede, râgâie cu mâna la gură, 
zâmbeşte. 

— Fasolea îţi dă gaze, spune. 

în cameră e cald, haina îi atârnă intr-un colţ, deasupra 
ghetelor. Nu poartă decât bluza albă şi pantalonii. Când nu 
se uită la mine, devin o formă cenuşie, care se mişcă încoace 
şi-ncolo, imprevizibil, la marginea câmpului ei vizual. Când 
se uită la mine, sunt o ceaţă, o voce, un miros, un centru de 
energie care într-o zi aţipeşte în timp ce-i spală picioarele, a 
doua zi îi dă mâncare de fasole, iar în ziua următoare - nu 



ştie nici ea. 

O aşez, îi umplu ligheanul, îi răsucesc pantalonii până 
deasupra genunchiului. Acum că are ambele picioare în apă 
văd că dreptul e întors cumva înăuntru mai mult decât 
stângul, iar atunci când stă în picioare e nevoită să se 
sprijine pe marginile exterioare ale tălpilor. Are gleznele mari, 
umflate, diforme, cu pielea învineţită de cicatrice. 

Mă apuc s-o spăl. Mă ajută, ridicând picioarele pe rând. îi 
masez degetele slăbite cu săpunul moale, delicat. în scurt 
timp mi se închid ochii, capul începe să-mi atârne. E şi ăsta 
un fel de extaz. 

După ce-am terminat cu tălpile, încep să-i spăl gambele. 
Trebuie deci să se ridice în picioare şi să se rezeme de 
umărul meu. Mâinile îmi alunecă de sus în jos, de la 
genunchi la gleznă, în spate şi-n faţă, apăsând, mângâind, 
frământând. Are coapse scurte şi solide, gambe puternice. 
Din când în când, degetele îmi alunecă până în spatele 
genunchilor, peste tendoane şi în spaţiile concave dintre ele. 

O ajut să se urce-n pat şi o usuc cu un prosop moale, 
încep să-i curăţ unghiile, dar mă copleşesc deja valuri de 
somn. îmi surprind capul în cădere, iar corpul mi se 
prăbuşeşte în amorţire. Pun forfecuţa la o parte cu grijă. 
Apoi, îmbrăcat pe de-a-ntregul, mă aşez lângă ea. îi 
îmbrăţişez picioarele, îmi sprijin capul de ele şi adorm. 

Mă trezesc în beznă. Lampa s-a stins, miroase a fitil ars. 
Mă ridic şi deschid perdelele. Fata doarme chircită, cu 
genunchii la piept. Când o ating, începe să geamă şi să se 
strângă şi mai tare. 

— Ţi-e frig, îi spun. 

Dar nu mai aude. O acopăr cu o pătură, apoi cu încă una. 



întâi vine ritualul spălării, pentru care s-a dezbrăcat de 
tot. îi spăl picioarele, coapsele, fundul. Mâinile mele pline de 
săpun alunecă printre picioarele ei, cu o atitudine, descopăr, 
deloc curioasă. îşi ridică braţele în timp ce o spăl sub braţe. 
Apoi pe burtă, pe sâni. îi dau părul la o parte şi o spăl pe 
ceafa, pe gât. Aşteaptă răbdătoare. O clătesc, o usuc. 

Stă întinsă pe pat, iar eu îi frec corpul cu ulei de migdale, 
închid ochii şi mă pierd în ritmul frecării, în timp ce focul 
trosneşte puternic în sobă. 

Nu simt nici cea mai mică dorinţă de-a intra în corpul ăsta 
măruntei si îndesat, care acum străluceşte în lumina focului. 
Nu ne am mai vorbit de o săptămână. O hrănesc, îi dau 
adăpost, îi folosesc trupul, dacă pot spune aşa, în felul ăsta 
străin de mine. Au fost momente când s-a încordat simţind 
unele apropieri; însă acum corpul îi cedează de fiecare dată 
când îmi afund faţa în pântecele ei, sau când îi prind 
picioarele între coapsele mele. Cedează necondiţionat la 
orice. Uneori adoarme înainte să termin. Doarme adânc, ca 
un copil. 

Cât despre mine, sub privirea ei oarbă, în căldura închisă 
a camerei, mă dezbrac nestânjenit, dându-mi la iveală 
gambele slabe, sexul moale, burta, pieptul flasc de bătrân, 
pielea ca de curcan de pe gât. Mă descopăr umblând de colo 
până colo ca un teleghidat, în goliciunea asta, uneori tolănit 
la foc, după ce fata s-a culcat, alteori citind intr-un fotoliu. 

Dar adeseori, chiar când o mângâi, cad, lovit de somn ca 
de un topor, mă prăbuşesc în nesimţire peste trupul ei şi mă 
trezesc după două ore ameţit, confuz, însetat. Acest răstimp 
fără vise e ca o moarte sau ca o vrajă vidă, consumată 
undeva în afara timpului. 

într-o seară, pe când îi frec corpul cu ulei, masându-i 
tâmplele şi fruntea, observ în colţul ochiului o cută cenuşie, 
ca şi când o omidă s-ar fi aşezat cu capul sub pleoapa ei ca 



sa manance. 

— Ce-i asta? o întreb, parcurgând conturul omidei cu 
degetul. 

— Aici m-au atins, răspunde ea, şi-mi dă mâna la o parte. 

— Te doare? 

Clatină din cap. 

— Lasă-mă să văd. 

îmi devine din ce în ce mai limpede că, până când semnele 
de pe corpul acestei fete nu vor fi descifrate, elucidate, nu-i 
voi putea da drumul. îi despart pleoapele cu două degete. 
Omida dispare, decapitată, în colţul roz dinăuntru al 
pleoapei. Alt semn nu mai e. Ochiul e întreg. 

Mă uit în ochiul ei. Să cred oare că, privindu-mă, nu vede 
de fapt nimic - picioarele, poate părţi din cameră, un cerc 
ceţos de lumină, dar, în centru, unde stau, doar o pată 
ceţoasă, un gol? îmi trec mâna încet prin faţa ochilor ei, 
privindu-i atent pupilele. Nu văd nicio mişcare. Nu clipeşte, 
însă îmi spune zâmbind: 

— De ce faci asta? Crezi că nu văd? 

Ochi închişi la culoare, atât de închişi încât par negri. 

îmi lipesc buzele de fruntea ei. 

— Ce ti-au făcut? murmur. 

Limba e înceată, mă clatin pe picioare epuizat. 

— De ce nu vrei să-mi spui? 

Clatină din cap. La limita amneziei, îmi amintesc că, 
pipăindu-i fesele, am simţit o cruce abia perceptibilă de 
riduri sub piele. 

— Nimic nu e mai rău decât ceea ce-ţi poţi imagina, 
bombăn. 

Nu dă niciun semn că m-ar fi auzit. Mă prăbuşesc pe 
canapea, trăgând-o şi pe ea după mine, căscând. 

„Spune-mi”, aş vrea să-i spun, „nu mai ţine secret. 
Durerea e durere şi-atât.” Dar cuvintele îmi scapă. îmi 



încolăcesc braţele în jurul ei. Cu buzele în cochilia urechii, 
încerc să-i vorbesc. Apoi se lasă întunericul. 


Am scutit-o de ruşinea de a fi obligată să cerşească şi am 
instalat-o în bucătărie, ca ajutor în casă. „De la bucătărie în 
patul magistratului în doar şaisprezece paşi.” Aşa vorbesc 
soldaţii despre bucătărese acum. Şi încă o zicală de-ale lor: 
„Care e ultimul lucru pe care îl face magistratul înainte de-a 
pleca dimineaţa? îşi ascunde cea mai recentă iubită în 
cuptor”. Cu cât e mai mic oraşul, cu atât sunt mai multe 
bârfele. Aici nu e loc de afaceri personale. Ne hrănim din 
bârfă. 

O parte a zilei, femeia e ocupată cu spălatul vaselor, curăţă 
legume, ajută la coptul pâinii şi pregăteşte aceeaşi monotonă 
porţie zilnică de terci de ovăz, supa şi tocana cu care se 
hrănesc soldaţii. în afară de ea se mai află bătrâna doamnă 
care a condus întreaga bucătărie aproape din vremea când 
am devenit magistrat şi două fete, dintre care cea mai tânără 
a urcat cele şaisprezece trepte până sus de vreo două ori anul 
trecut. La început mă tem ca nu cumva cele două să se alieze 
împotriva ei; dar nu, par să se împrietenească repede. 
Trecând de uşa de la bucătărie spre ieşire, aud voci, o 
sporovăială şoptită, chicoteli, toate înăbuşite de aburii 
căldurii. Mă amuz să descopăr undeva în mine un mic 
ghimpe de gelozie. 

— Te deranjează să munceşti? o întreb. 

— îmi plac celelalte fete. Sunt drăguţe. 

— Măcar e mai bine decât să cerşeşti, nu? 

— Da. 

Cele trei fete dorm împreună într-o cămăruţă la câteva uşi 
de bucătărie, când nu se-ntâmplă să doarmă prin alte părţi. 



Aici vine ea pe întuneric ori de câte ori o alung din cameră, 
în miez de noapte ori către dimineaţă. Fără îndoială, 
prietenele ei au comentat întâlnirile astea amoroase ale ei cu 
mine, iar detaliile circulă peste tot. Cu cât un om e mai 
bătrân, cu atât mai groteşti spun ceilalţi că sunt iubirile lui, 
ca spasmele unui animal în agonie. Nu pot să joc rolul unui 
bărbat sau al unui văduv hieratic. Hlizelile, glumele, privirile 
pline de înţeles - toate astea fac parte din preţul pe care m- 
am resemnat să-l plătesc. 


— îţi place să trăieşti intr-un oraş? o întreb precaut. 

— în cea mai mare parte a timpului, da. Sunt mai multe 
lucruri de făcut. 

— Există lucruri de care ti-e dor? 

— Da, mi-e dor de soră-mea. 

— Dacă vrei să te-ntorci, pun să te ducă înapoi. 

— înapoi, unde? întreabă ea. 

Stă întinsă pe spate, cu mâinile aşezate cuminte pe piept. 
Sunt lungit lângă ea şi vorbesc blând, încet. Aici apare 
ruptura. Aici mâna mea, mângâindu-i pântecele, devine 
stângace şi dizgraţioasă ca un homar. Impulsul erotic, dacă 
asta e, se ofileşte; surprins, mă văd agăţat de fata asta 
robustă, incapabil să-mi amintesc ce anume doresc la ea, 
furios pe mine însumi pentru că o vreau şi în acelaşi timp nu 
o vreau. 

Nu îşi dă seama de schimbările dispoziţiei mele. Zilele ei s- 
au transformat intr-un fel de rutină cu care pare să fie 
mulţumită. Dimineaţa, după plecarea mea, vine să cureţe şi 
să măture în apartament. Apoi mă ajută în bucătărie cu 
masa de prânz. După-amiezele sunt de obicei doar ale ei. 
După masa de seară, după ce a curăţat toate oalele şi tigăile, 



după ce a terminat de spălat podeaua şi a făcut focul, îşi 
părăseşte tovarăşii de muncă şi se îndreaptă spre camera 
mea de sus. Se dezbracă şi se întinde pe pat, aşteptându-mi 
atenţiile inexplicabile. Uneori mă aşez lângă ea, mângâindu-i 
trupul, aşteptând un şuvoi de sânge care nu apare niciodată 
cu adevărat. Poate că uneori doar sting lampa şi mă aşez 
lângă ea. în beznă, mă uită în scurt timp şi adoarme. Aşa că 
mă întind lângă trupul ăsta tânăr care se reface în somn tot 
mai mult, închizându-şi tăcut până şi cele mai grele răni, 
luptând să-şi întregească la loc toate părţile: ochii, picioarele 
etc. 

Mă întorc în trecut, încercând să recuperez o imagine a ei, 
aşa cum era înainte. Trebuie să mă conving că am văzut-o 
pentru prima dată când a fost adusă de soldaţi, legată la gât 
de un alt barbar. Ştiu că trebuie să o fi măsurat din ochi 
atunci când, alături de ceilalţi, a rămas în curte, aşteptând 
ce avea să se întâmple. Ochiul meu a trecut rapid peste ea; 
dar nu-mi amintesc nimic din acest episod. în acea zi nu era 
încă marcată; dar trebuie să cred că era încă nemarcată, la 
fel cum trebuie să mă conving că era doar o fetiţă, un copilaş 
cu codiţe împletite alergând după mielul ei preferat într-o 
lume unde, departe, păşeam mândru în floarea vârstei. 
Oricât m-aş forţa însă, prima mea imagine despre ea rămâne 
cea a fetiţei care cerşeşte în genunchi. 

Nu am pătruns-o. La început, dorinţa mea a rămas 
departe de calea aceasta, atât de precisă şi de directă. 
Membrul meu uscat, de bătrân, făcându-şi loc în teaca 
fierbinte ca sângele mă face să mă gândesc la acid în lapte, 
cenuşă în miere, cretă în pâine. Când mă uit la corpul ei nud 
şi la al meu, mi se pare imposibil de crezut că odată mi-am 
imaginat forma umană ca pe o floare ce radiază din centrul 
şalelor. Cele două corpuri, al ei şi al meu, sunt difuze, 
dispersate ca gazul, fără centru. Se răsucesc creând o 



spirală, apoi se încheagă, îngroşându-se dincolo; dar uneori 
devin plate, vide. în purtarea mea faţă de ea, sunt la fel de 
neajutorat ca un nor de pe cer pus în faţa altuia. 

O privesc cum se dezbracă, sperând să desluşesc în 
mişcările ei semnele unui tărâm vechi, eliberat. Dar până şi 
mişcarea cu care îşi trage salopeta peste cap şi o aruncă e 
greoaie, defensivă, reţinută, ca şi când s-ar teme de obstacole 
nevăzute. Faţa ei arată ca şi când ar şti că e privită. 

Am cumpărat de la un hingher un pui de vulpe argintie. 
Nu are decât câteva luni, e de-abia înţărcat, cu dinţii ca lama 
bine ascuţită a unui ferăstrău. în prima zi l-a luat cu ea la 
bucătărie, dar s-a speriat de foc şi de-atâta zgomot, aşa că 
acum îl tin sus, unde se ascunde mereu sub mobilă. în 
timpul nopţii, aud uneori cum zgârie cu ghearele podeaua de 
lemn, rătăcind de colo-colo. Lipăie laptele dintr-o farfurie şi 
mănâncă bucăţi de carne prăjită. Nu poate fi dresat; 
camerele au început să miroasă a excremente. însă e prea 
devreme să-i dau drumul prin curte. La câteva zile îl chem pe 
nepotul bucătăresei, ca să se strecoare în spatele dulapului şi 
sub scaune, ca să strângă mizeria. 

— E un animăluţ foarte simpatic, îi spun. 

Ea ridică din umeri. 

— Animalele sunt făcute să stea afară. 

— Vrei să-l duc la lac si să-i dau drumul? 

9 

— Nu, nu poţi face aşa ceva. E prea mic, ar muri de foame 
sau l-ar prinde câinii. 

Aşa că păstrez puiul de vulpe. Uneori îi zăresc botul 
ascuţit pândind dintr-un colţ întunecat. Altfel, nu e decât un 
foşnet în noapte şi un miros puternic de urină, în tot acest 
timp cât aştept să crească, ca să mă pot descotorosi de el. 

— Se va zvoni că ţin două animale în casă, o vulpe şi o 
fată. 

Nu pricepe gluma, sau nu o gustă. Buzele i se strâng, 



privirea i se lipeşte de perete, ştiu că se străduieşte din 
răsputeri să fie cât mai dură. Inima mea e la picioarele ei, 
însă ce pot face? Chiar dacă apar în faţa ei îmbrăcat în 
hainele mele oficiale, dacă mă postez gol în faţa ei sau dacă- 
mi dezgolesc pieptul, pentru ea nu înseamnă nimic, rămân 
acelaşi. 

— îmi pare rău, îi spun, iar vorbele îmi ies apatic din gură. 

întind cele cinci degete inerte ca o cocă şi-i mângâi părul. 

— Sigur că nu-i acelaşi lucru. 


Unul după altul, îi chestionez pe cei ce erau de serviciu 
după interogatoriul prizonierilor. De la toţi primesc aceeaşi 
explicaţie: de-abia dacă au vorbit cu prizonierii, nu li s-a 
permis să intre în sala unde s-a ţinut interogatoriul, nu-mi 
pot spune ce s-a petrecut acolo. Dar femeia de serviciu îmi 
descrie camera: 

— Doar o măsuţă, scaune, trei scaune, si un covoraş într- 
un colţ, altfel de-a dreptul goală... nu, nu era foc, doar o 
sobiţă. De obicei, culegeam scrumul din ea. 

Acum că viaţa s-a întors la normal, camera e din nou dată 
în folosinţă. La cererea mea, cei patru soldaţi cazaţi în ea îşi 
cară cuferele afară, înspre galerie, le acoperă cu sacii de 
dormit, pun cănile şi farfuriile deasupra şi-şi dau jos sforile 
de întins rufe. închid uşa şi rămân aşa, în mijlocul camerei 
goale. Aerul e rece şi nemişcat. Deja lacul începe să îngheţe. 
Prima zăpadă s-a aşternut. De departe aud clopoţeii unei 
căruţe, închid ochii, încercând să-mi imaginez camera, aşa 
cum trebuie să fi fost acum două luni, în timpul vizitei 
colonelului; dar e destul de greu să te pierzi în visare, în timp 
ce afară stau patru oameni frecându-şi mâinile, bătând din 
picioare, murmurând, aşteptând cu nerăbdare ca eu să plec, 



respirând aburi de căldură în aerul îngheţat. 

îngenunchez, cu gândul de-a inspecta podeaua. E curată, 
măturată zilnic: arată ca orice altă podea. Deasupra 
şemineului, pe perete şi pe tavan e însă plin de funingine. 
Mai e un semn, mare cât palma mea, unde funinginea a 
intrat în textura peretelui. Altfel, pereţii sunt albi. După ce 
semne mă uit oare? Deschid usa si le fac semn oamenilor că- 
şi pot aduce lucrurile înapoi. 

Pentru a doua oară îi chestionez pe cei doi paznici care 
erau atunci de serviciu în curte. 

— Spuneţi-mi exact ce s-a-ntâmplat când au fost interogaţi 
prizonierii. Ce aţi văzut. 

Cel mai înalt răspunde. E un băiat cu faţă prelungă şi un 
aer vioi, de care mi-a plăcut întotdeauna. 

— Ofiţerul... 

9 

— Ofiţerul de poliţie? 

— Da, el. Venea în sală, unde erau ţinuţi prizonierii, şi-i 
arăta cu degetul. Noi îi aduceam pe cei pe care-i indica şi-i 
duceam la interogatoriu. După care-i aduceam înapoi. 

— Pe rând? 

— Nu întotdeauna. Uneori erau câte doi. 

— Ştii că unul dintre prizonierii voştri a murit. Ţi-1 
aminteşti? Ştii ce i-au făcut? 

» 9 

— Am auzit că a luat-o razna si l-a atacat. 

9 

— Da? 

— Asta am auzit. Am ajutat să-l aducă înapoi în sală. 
Respira ciudat, foarte adânc şi des. Atunci l-am văzut ultima 
oară. A murit în ziua următoare. 

— Continuă. Ascult. Vreau să-mi spui tot ce-ţi aminteşti. 
Faţa băiatului e încordată. Sunt sigur că a fost avertizat să 

nu deschidă gura. 

— Omul ăla a fost tinut mai mult decât toti ceilalţi. L-am 

9 9 9 

văzut aşezându-se intr-un colţ, după ce mai fusese o dată 



acolo, ţinându-şi capul în mâini. 

Privirea-i luceşte când se uită la tovarăşul său. 

— Refuza să mănânce. Nu-i era foame. Fiică-sa era cu el: a 
încercat să-i facă să mănânce, dar n-a vrut. 

— Şi ce s-a întâmplat cu fiica lui? 

— Au interogat-o şi pe ea, dar nu mult timp. 

— Continuă. 

Dar nu mai are nimic să-mi spună. 

— Ascultă, îi zic. Ştim amândoi cine e fata. Locuieşte acum 
cu mine. Nu e nimic secret. Acum continuă. Spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

— Nu ştiu, domnule! în cea mai mare parte a timpului am 
fost plecat. 

îl roagă din ochi pe camaradul lui să-l ajute, dar 
camaradul tace. 

— Uneori se auzea câte un ţipăt, cred că o băteau, dar eu 
nu eram acolo. Când scăpăm de la serviciu, plecam direct. 

— Ştii bine că azi nu mai poate să meargă. I-au rupt 
picioarele. Au facut-o în faţa celuilalt om, a tatălui ei? 

— Da, cred că da. 

— Şi ştii că nu mai vede aproape deloc. Asta când i-au 
făcut-o? 

— Domnule, erau prea mulţi prizonieri de păzit, unii chiar 
bolnavi! Ştiu că avea picioarele rupte, însă n-am ştiut nimic 
despre orbirea ei mult timp. Nu puteam să fac nimic, nu 
voiam să mă implic într-o treabă pe care n-o înţelegeam! 

Prietenul nu are nimic de adăugat. Le dau drumul. 

— Să nu vă temeţi fiindcă aţi vorbit cu mine, le spun. 

Noaptea, visul reapare. înaintez cu greu prin zăpadă pe 

câmp, către un mănunchi de siluete mărunte, care se joacă 
în jurul unui castel de nisip. Dintre ele nu mai rămâne decât 
o figură, un copil cu gluga trasă pe cap, aşezat cu spatele la 
mine. Mă plimb în cerc, în jurul copilului care continuă să 



netezească omătul de pe zidurile castelului, până când 
reuşesc să-i văd chipul de sub glugă. Faţa este albă, goală, 
lipsită de trăsături; e o faţă de embrion sau de pui de balenă; 
nu e de fapt o faţă, ci o altă parte a corpului, proeminentă 
sub piele; e albă; e chiar zăpada. Cu degetele amorţite, îi 
întind o monedă. 


Iarna s-a aşternut. Vântul suflă dinspre nord şi va 
continua să sufle neîncetat în următoarele patru luni. Stând 
la fereastră, cu fruntea lipită de sticla rece, îl aud prin 
streşini, mişcând câte-o ţiglă desprinsă de pe acoperiş. Rafale 
de praf se precipită prin toată piaţeta, firele de praf se izbesc 
de fereastră. Cerul e încărcat de o pulbere fină, soarele se 
îneacă, încet-încet, în cerul portocaliu şi apune roşiatic. Din 
când în când, furtuni de zăpadă acoperă pământul cu o pată 
albă, efemeră. Asediul iernii e în toi. Câmpurile sunt pustii; 
nimeni n-ar avea de ce să părăsească oraşul, în afară de cei 
care trăiesc din vânat. Defilarea garnizoanei, programată de 
două ori pe săptămână, a fost suspendată, soldaţilor li se 
permite acum să iasă din cazarmă şi să stea în oraş, pentru 
că nu au aproape nimic altceva de făcut decât să bea şi să 
doarmă. Când trec pe lângă zidul de întăritură, dimineaţa 
devreme, posturile de observaţie sunt goale, iar santinelele 
amorţite, înfăşurate în blănuri, de-abia pot ridica o mână în 
semn de salut. Mai bine ar sta în paturile lor calde. Pe durata 
iernii, Imperiul este în afara pericolului. Undeva unde ochiul 
nu pătrunde, şi barbarii stau ghemuiţi la gura sobei, cu 
dinţii clănţănind de frig. 

Anul acesta nu am avut vizitatori barbari deloc. De obicei, 
stabilimentul era vizitat iarna de grupuri de nomazi care-şi 
înălţau corturile în afara zidurilor si-si începeau comerţul cu 



lână, piei şi fetru în schimbul bumbacului, ceaiului, fasolei şi 
fainii. Ţinem foarte mult la produsele din piele create de 
barbari, mai ales la ghetele solide pe care le cos atât de 
meşteşugit. în trecut am încurajat comerţul, dar am interzis 
plata în bani. Am încercat să ţin şi tavernele departe de 
ochiul lor. Nu vreau, mai presus de toate, să văd înălţându-se 
aşezări de barbari la periferiile oraşului, unde să se strângă 
cerşetori şi vagabonzi dedaţi băuturii. întotdeauna mi-a făcut 
rău să-i văd pe aceşti oameni cum cad pradă vicleniei 
vânzătorilor de băutură, cum ajung să-şi schimbe bunurile 
pe tinichele, să zacă beţi prin şanţuri, confirmând astfel 
litania plină de prejudecăţi a coloniştilor: că barbarii sunt 
leneşi, imorali, murdari şi proşti. Acolo unde civilizaţia 
însemna coruperea virtuţilor barbare şi crearea unor 
populaţii dependente, m-am hotărât să mă opun civilizaţiei. 
Şi tocmai pe asta mi-am bazat funcţionarea administraţiei. 
(Spun asta eu, care am o amantă barbară în pat!) 

Dar anul acesta, de-a lungul graniţei a căzut o cortină 
grea. De pe metereze, privim în zare, în deşert. Cât despre 
noi, sunt ochi mai pătrunzători decât ai noştri, care ne 
privesc de cealaltă parte. Comerţul se apropie de sfârşit. De 
când se aude, dinspre Capitală, că se va face orice, numai ca 
siguranţa Imperiului să fie garantată, indiferent de preţ, am 
revenit la o eră de atacuri şi vigilenţă armată. Nu avem nimic 
altceva de făcut decât să ne lustruim săbiile şi să pândim. 

îmi trec timpul cu vechile îndeletniciri: citesc din clasici; 
continuu să-mi cataloghez diversele colecţii: colaţionez 
hărţile zonei de desert din sud; în zilele când vântul nu suflă 
atât de tare, iau cu mine un grup de muncitori ca să dăm la 
o parte nisipul depus pe săpături. O dată sau de două ori pe 
săptămână plec singur, dimineaţa devreme, la vânătoare de 
antilope pe malul lacului. 

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, existau încă antilope şi 



iepuri în număr atât de mare, încât paznicii erau nevoiţi să 
patruleze pe câmp în timpul nopţii, însoţiţi de câini, ca să 
protejeze grâul de ele. Dar sub presiunea oamenilor stabiliţi 
în zonă, mai ales din cauza câinilor sălbatici care vânează în 
haită, antilopele s-au retras către est şi nord, spre zonele mai 
joase ale râului şi spre malul îndepărtat. Acum un vânător 
trebuie să fie mereu pregătit să călărească vreme de cel puţin 
o oră ca să ajungă la pradă. 

Uneori, în dimineţile frumoase, retrăiesc toată vigoarea şi 
spontaneitatea din tinereţe. Vagabondez ca un copil părăsit, 
din tufiş în tufiş. Mă bălăcesc în apa îngheţată, încălţat cu 
ghetele înecate de cei treizeci de ani de mucegai depus. Pe 
deasupra hainei port aceeaşi piele imensă de urs. Pe bărbie 
mi se formează chiciură, dar am degetele încălzite în mănuşi. 
Văzul îmi este ascutit, auzul la fel; adulmec aerul ca un 

9 

câine, simt un fior de mulţumire pură. 

Astăzi las calul împleticindu-se în locul unde vegetaţia 
înmlăştinată se învecinează cu malul pustiu dinspre sud-vest 
şi încep să-mi fac loc printre trestii. Vântul îmi bate, rece şi 
uscat, drept în ochi, soarele pare suspendat, ca o portocală, 
pe un orizont în dungi negre şi vineţii. Aproape deodată, 
dintr-un noroc absurd, dau de o antilopă, un mascul cu 
coarnele bine curbate, mitos în haina lui de iarnă, stând 
întors spre mine puţin într-o parte, clătinându-se când se 
întinde către vârfurile trestiilor. De la nici treizeci de paşi, văd 
mişcarea circulară, blajină, a botului, aud copitele stropind 
cu apă. în jurul genunchilor disting cercuri mici de gheaţă. 

însă nu sunt încă racordat la împrejurimi; în timp ce 
animalul se ridică, îndoindu-şi coapsele sub piept, ridic uşor 
arma si îl ochesc în zona umărului. Mişcarea este lină si 

9 9 9 

echilibrată, dar probabil că soarele a apucat să strălucească 
pe ţeava puştii, pentru că, în coborâre, îşi întoarce capul şi 
mă vede. Copitele ating gheaţa cu un plescăit scurt, botul îi 



înţepeneşte în plină mişcare, ne privim. 

Pulsul meu rămâne constant: evident, nu mă interesează 
câtuşi de puţin dacă masculul va muri sau nu. 

Rumegă din nou, o singură dată maxilarele seceră hrana. 
Se opreşte. în liniştea limpede a dimineţii, surprind un 
sentiment dând târcoale conştiinţei. Cu animalul în fată, 
suspendat în imobilitate, pare să existe timp pentru tot, chiar 
şi pentru a-mi întoarce privirea înspre interior, ca să văd ce 
anume a alungat savoarea din pradă: sentimentul că asta nu 
mai e o vânătoare matinală, ci o împrejurare în care fie 
mândrul animal va sângera şi se va întinde mort pe gheaţă, 
fie bătrânul vânător va rata ţinta; că pe durata acestor clipe 
îngheţate stelele au înţepenit într-o configuraţie în care 
evenimentele nu mai sunt ele însele, ci reprezintă alte 
lucruri. în spatele meschinei mele ascunzători, pândesc, 
încercând să mă scutur de senzaţia asta iritantă si stranie, 

9 9 

până când animalul o zbugheşte şi, cu un trosnet de coadă, 
zvârlind din copite, dispare în trestiile înalte. 

Umblu de colo până colo, fără ţintă, înainte să mă întorc. 

— Niciodată n-am avut sentimentul că nu-mi trăiesc viata 

9 

în termenii mei, îi mărturisesc fetei, explicându-i anevoie ce 
s-a întâmplat. 

Se arată tulburată de o asemenea conversaţie, de pretenţia 
pe care o am ca ea să-mi răspundă. 

— Nu înţeleg, spune, clătinând din cap. Nu voiai să 
împuşti animalul? 

Mult timp, se aşterne tăcerea între noi. 

— Când vrei să faci ceva, o faci şi gata, spune ea foarte 
ferm. 

Se străduieşte să fie cât mai fermă cu putinţă. Dar poate 
că, de fapt, vrea să-mi spună: „Dacă ai fi vrut să o faci, ai fi 
făcut-o.” în limba improvizată pe care-o împărţim, nu e loc 
pentru nuanţe. Ea are o apetenţă pentru fapte, îmi dau 



seama. Pentru spusele care au consecinţe pragmatice; nu-i 
plac închipuirile, întrebările, speculaţiile; suntem un cuplu 
nepotrivit. Poate că aşa cresc copiii de barbari: sunt obişnuiţi 
să înveţe pe de rost şi să repete, să trăiască din înţelepciunea 
moştenită de la părinţi, aşa cum le-a fost transmisă prin 
datină. 

— Si tu? o întreb. Tu faci chiar ce vrei? 

Am senzaţia că mă las purtat, cedez şi mă las primejdios 
de mult în voia cuvintelor. 

— Eşti aici în pat, cu mine, pentru că vrei asta? 

E întinsă pe pat, goală, cu pielea unsă cu ulei, strălucind 
în culorile auriului vegetal în lumina focului. Sunt clipe - 
simt cum mă invadează una chiar acum - când dorinţa pe 
care o simt pentru ea, de obicei atât de obscură, palpită 
dintr-odată, căpătând o formă recognoscibilă. Mâna îmi 
tremură, o mângâie pe-a ei, se mulează pe conturul sânilor. 

Nu-mi răspunde, dar mă avânt, îmbrăţişând-o strâns, 
vorbind dens, înfundat, în urechea ei: 

— Hai, spune-mi, de ce eşti aici? 

— Pentru că nu am unde să merg. 

— Si de ce vreau eu să fii aici? 

Ea se încovoaie în strânsoarea mea, încleştându-şi pumnul 
între pieptul ei şi al meu. 

— Tu nu vrei decât să vorbeşti tot timpul, se plânge. 

Simplitatea clipei a trecut; ne separăm şi rămânem unul 

lângă altul, tăcuţi. Oare ce pasăre are curajul de a cânta într- 
o tufa de spini? 

— N-ar trebui să vânezi dacă nu-ţi place. 

Clatin din cap. Nu ăsta e înţelesul poveştii, dar ce rost are 
să polemizăm? Sunt ca un biet învăţător incompetent, 
căutând disperat un forceps maieutic, când de fapt ar trebui 
să-i servesc adevărul. 

Vorbeşte din nou. 



— întotdeauna mă întrebi asta. Acum o să-ţi spun. Era o 
furculiţă, un ac cu doar doi dinţi. Dinţii aveau la vârfuri nişte 
biluţe, ca să le ia ascuţimea. O puneau în cărbuni încinşi, să 
se înroşească. Pe urmă te ardeau cu ea. Am văzut urmele la 
oamenii pe care-i ardeau. 

Oare asta am întrebat? Vreau să protestez, dar continuu să 
ascult. Mă ia cu fiori. 

— Pe mine nu m-au ars. Au zis că o să-mi scoată ochii 
arzându-i, dar n-au făcut-o. Bărbatul mi-a pus furculiţa în 
faţa ochilor, foarte aproape, şi m-a pus să mă uit la ea. Mi-au 
ţinut pleoapele deschise. Dar nu am avut nimic să le spun. 
Asta a fost tot. Pe urmă a venit nenorocirea. După asta n-am 
mai văzut clar. Era o pată drept în mijlocul obiectelor la care 
mă uitam. Nu vedeam decât cu marginile ochilor. E greu de 
explicat. Dar acum e mai bine. Ochiul stâng e mai bine. Asta- 
i tot. 

îi prind capul în mâini şi o privesc în centrul mort al 
ochilor, din care două reflecţii gemene ale mele mă privesc 
înapoi solemn. 

— Şi asta? o întreb, atingându-i cicatricea în formă de 
vierme din coltul ochiului. 

— Nu e nimic. Acolo m-a atins fierul înroşit. M-a ars un 
pic. Nu doare. 

îmi dă mâna la o parte. 

— Ce simţi fată de oamenii care ti-au făcut asta? 

Stă şi se gândeşte îndelung. Apoi răspunde: 

— Am obosit de-atâta vorbă. 


Uneori mă cuprinde dispreţul faţă de obiceiul meu de a-i 
unge trupul cu ulei, ameţeala, alunecarea în uitare. Nu mai 
înţeleg cum îmi poate provoca plăcere corpul ei încăpăţânat, 



flegmatic, şi chiar descopăr în mine accese de furie. Devin 
retractil, irascibil; fata se întoarce cu spatele şi se culcă. 

în această stare umorală, mă duc în vizită, într-una dintre 
seri, la camerele de la etajul doi al hanului. în timp ce cobor 
scările şubrede de afară, un bărbat pe care nu-1 recunosc se 
strecoară pe lângă mine, ţinându-şi capul în jos. Bat la a 
doua uşă de pe coridor şi intru. Camera e exact cum mi-o 
amintesc: patul făcut cu grijă, raftul de deasupra patului 
ticsit cu gablonţuri şi jucării, două lumânări arzând, un val 
de căldură venind dinspre structura proeminentă care 
traversează peretele, o aromă de tufă de portocali plutind în 
aer. Fata se aranjează în oglindă. Tresare uşor când intru, 
dar se ridică zâmbind, în semn de bun venit, si zăvorăste 
uşa. Nimic nu pare mai firesc decât să o aşez pe pat şi să 
încep să o dezbrac. Mă ajută să-i dezvelesc corpul atent 
îngrijit cu mişcări uşoare. 

— Mi-a fost atât de dor de tine! suspină. 

— Ce plăcere să te revăd, şoptesc. 

Şi ce plăcere să fiu minţit atât de cuceritor! O îmbrăţişez, 
mă îngrop în ea, mă pierd în puful ei, care seamănă cu puful 
de pasăre. Trupul celeilalte, închis, greoi, dormind în patul 
meu într-o odaie îndepărtată, mi se pare incomprehensibil. 
Prins în aceste dulci plăceri, nu-mi pot închipui ce anume m- 
a atras la acel corp străin. Fata - un soldat în armata mea - 
zvâcneşte, gâfâie, ţipă când atinge orgasmul. Zâmbind de 
bucurie, alunecând într-o aţipeală languroasă, îmi dau 
seama că nici măcar nu-mi mai amintesc cum arată fata 
celeilalte. 

— E neîncheiată, îmi şoptesc. 

Deşi gândul se evaporă deja, mă agăţ de el. Am în faţă 
ochii şi chipul ei închis, acoperit de un strat fin de piele. 
Albă, vidă, ca un pumn în spatele unei peruci negre, faţa iese 
din gât şi din corpul vid de sub ea, fără deschidere, fără 



intrare. Mă înfior de scârbă în braţele micuţei mele amante 
pufoase ca o pasăre, o strâng în braţe. 

Când, mai târziu, în miez de noapte, mă desprind din 
îmbrăţişarea ei, geme uşor în somn, dar nu se trezeşte. Mă 
îmbrac pe întuneric, închid uşa în urma mea, bâjbâi până la 
scări, mă întorc repede în apartamentul meu, cu zăpada 
scârţâind sub picioare şi cu un vânt îngheţat sfredelindu-mi 
spatele. 

Aprind o lumânare şi mă aplec spre forma care, se pare, 
m-a înrobit oarecum. Uşor, parcurg cu degetele trăsăturile 
feţei: maxilarul bine conturat, pomeţii înalţi, gura largă. îi 
ating pleoapele uşor. 

Sunt sigur că nu doarme, deşi nu dă niciun semn. 

închid ochii, respir adânc ca să-mi calmez agitaţia şi mă 
concentrez ca să o parcurg cu vârful degetelor. E drăguţă 
oare? Fata pe care tocmai am părăsit-o, pe care (îmi dau 
seama brusc) ea ar putea s-o miroasă, e foarte drăguţă, fără 
doar şi poate. Plăcerea mea este cu atât mai stârnită de 
eleganţa trupului ei mărunţel, de gesturile, de mişcările ei. 
Dar despre aceasta nu pot spune nimic cu certitudine. Nicio 
legătură imaginabilă între feminitatea ei şi dorinţa mea. Nici 
măcar nu pot spune cu adevărat că o doresc. Atitudinea mea 
erotică este indirectă: îi dau târcoale, atingându-i faţa, 
mângâindu-i corpul, fără s-o penetrez sau măcar să-mi 
doresc să o fac. Vin din patul unei femei în privinţa căreia, 
de-a lungul anului care s-a scurs, nu a trebuit să-mi explorez 
dorinţa nici măcar o clipă: să o doresc a însemnat să o 
cuprind şi să o penetrez direct, să-i străpung suprafaţa şi să- 
i transform interiorul tăcut într-o furtună extatică; apoi să 
mă retrag, să mă potolesc, să aştept dorinţa să reapară. Dar 
această femeie pare să nu aibă interior, ci doar o suprafaţă pe 
care o traversez încolo si încoace, căutând o intrare. Oare si 
torţionarii ei simţeau la fel pe când îi vânau secretul, oricare 



credeau că ar fi fost acela? Pentru întâia oară, simt o milă 
seacă pentru ei: cât e de natural să crezi că poţi să pătrunzi 
corpul secret al celuilalt arzându-1 sau ciopârţindu-1! Fata 
doarme în patul meu, dar nu văd niciun motiv ca obiectul pe 
care se află să fie neapărat un pat. Mă port oarecum ca un 
amant - o dezbrac, o îmbăiez, o mângâi, dorm lângă ea, dar 
aş putea la fel de bine să o leg de un scaun şi să o bat: n-ar fi 
mai puţin intim. 

Nu cred că lucrul de care am parte li se întâmplă în 
general oamenilor la o anumită vârstă, un progres de sus în 
jos, de la libertinaj la acţiuni pătimaşe, pornite dintr-o 
dorinţă neputincioasă. Dacă s-ar petrece o schimbare în 
fiinţa mea morală, mi-as da seama; nu m-as fi dedat acestui 
experiment liniştitor. Sunt acelaşi ca întotdeauna; dar timpul 
s-a destrămat, ceva mi-a căzut din cer, la întâmplare, de 
nicăieri: corpul din patul meu, de care sunt responsabil, sau 
se pare că sunt - altfel, de ce îl ţin? Deocamdată, poate 
pentru totdeauna, sunt pur şi simplu bulversat. îmi pare 
totuna dacă mă întind lângă ea şi adorm, sau dacă o 
împachetez intr-un cearşaf şi o-ngrop în zăpadă. Cu toate 
acestea, aplecându-mă peste ea, atingându-i fruntea cu 
vârful degetelor, sunt atent să nu vărs ceara. 


Nu-mi dau seama dacă ghiceşte de unde vin; dar în 
noaptea următoare, pe când tocmai aţipesc frecându-i corpul 
cu ulei, simt cum mâna îmi înţepeneşte, mi se opreşte şi 
deviază înspre spaţiul dintre picioarele ei. O vreme stă aşa, 
lipită de sexul ei. Apoi încep din nou să o masez cu uleiul 
cald. Corpul ei se încordează brusc; se arcuieşte, se retrage 
şi-mi îndepărtează mâna. Continuu să-i masez trupul, până 
când mă calmez şi sunt cuprins de somn. 



Nu simt nici urmă de excitaţie în timpul acestui act la care 
am luat parte din plin amândoi. Nu mă aduce mai aproape 
de ea şi pare să nu o atingă deloc. în dimineaţa următoare îi 
caut chipul: este gol. Se îmbracă şi porneşte spre bucătărie. 

Sunt îngrijorat. „Oare ce trebuie să fac ca să te mişc?” 
Aceste vorbe îmi rătăcesc prin minte, în murmurul subteran 
care s-a instalat în locul conversaţiei dintre noi. „Oare nimeni 
şi nimic nu te poate mişca?” 

Şi, cu un fior de groază, contemplu răspunsul care nu a 
aşteptat decât momentul potrivit de a mi se oferi sub forma 
unei feţe mascate de doi ochi sticloşi de insectă, dinspre care 
nu răzbate niciun răspuns la privirea mea, ci doar propria 
mea reflecţie, dublul proiectat înapoi. 

Clatin din cap, furios şi neîncrezător. Nu! Nu! Nu! îmi strig. 
Eu sunt cel care se lasă sedus, din vanitate, de aceste 
înţelesuri şi asocieri. Ce depravare pune stăpânire pe mine? 
Caut secrete, răspunsuri, oricât de bizare, ca o bătrână care 
ghiceşte în ceai. Nimic nu mă poate duce cu gândul la 
torturi, la oameni care stau în hrube întunecate, ca nişte 
gândaci. Cum pot să cred că un pat este altceva decât un pat, 
iar trupul unei femei altceva decât un loc al juisării? Trebuie 
să-mi iau distanţă faţă de colonelul Joii! Nu am de gând să 
sufăr pentru crimele lui! 


încep să o vizitez frecvent la han. Sunt clipe în timpul zilei, 
în biroul din spatele tribunalului, când atenţia începe să-mi 
rătăcească şi mă las purtat de reverii erotice, mă încing şi mă 
umflu de excitaţie, rămân cu mintea la corpul ei, ca un 
adolescent pofticios, absent; apoi, reticent, mă smulg înapoi, 
către teancurile de hârţoage, sau merg la fereastră şi mă uit 
afară, spre stradă. îmi amintesc cum, în primii ani petrecuţi 



aici, obişnuiam să mă plimb prin cartierele mai lăturalnice 
ale oraşului dinspre apus, cu faţa ascunsă în manta; cum 
uneori o soţie care nu avea stare, aplecându-se peste uşa 
scundă, cu focul arzându-i în spate în cămin, îmi răspundea 
privirii fără să clipească; cum intram în vorbă cu fete care se 
plimbau câte trei, cum le cumpăram şerbet, apoi o duceam 
pe una dintre ele în întunericul vechiului hambar, pe un pat 
din sac. Dacă era ceva de invidiat în meseria de grănicer, mi¬ 
au spus prietenii, ei bine, aceasta era laxitatea moravurilor 
din zona oazelor, lungile seri de vară înmiresmate, femeile şi 
căutătura lor complice. Ani de zile am afişat atitudinea, 
privirea unui mistreţ voinic în căutare de pradă. Mai târziu 
această promiscuitate mi s-a transformat într-o relaţie, mai 
discretă, cu fetele în casă şi cu cele găzduite peste noapte în 
camerele mele de sus, dar mai ales de jos, în aceeaşi cameră 
cu ajutorul de bucătar, şi cu fetele de pe la han. Mi-am dat 
seama cu timpul că am nevoie de femei din ce în ce mai rar; 
petrec mai mult timp lucrând, cu hobby-urile mele, cu 
pasiunile mele de anticar, cu hărţile mele. 

Şi nu a fost doar asta; erau împrejurări tulburătoare când, 
în plin act sexual, simţeam cum mă rătăcesc ca un povestitor 
care pierde firul poveştii. Mă gândeam, înfiorându-mă, la 
acele caricaturi, bătrâni obezi cărora inimile mult prea 
încărcate de grăsime încetează să le bată, care mor în braţele 
iubitei, cu un zâmbet implorând iertarea, şi trebuie scoşi din 
casă şi părăsiţi undeva afară, pe o străduţă întunecată, de 
teamă că hanul îşi va pierde reputaţia. Orgasmul în sine 
devenea astfel străin de mine, îndepărtat, neputincios. Uneori 
mă opream, alteori o ţineam aşa, ca un automat, până la 
capăt. Săptămâni întregi m-am retras în singurătate şi 
abstinenţă. Fără să fiu părăsit de plăcerea pe care mi-o 
dădeau altădată căldura şi armonia trupurilor feminine, mă 
aflam totuşi într-o dilemă. Oare chiar voiam să intru în aceste 



creaturi atât de frumoase şi să pun stăpânire pe ele? Dorinţa 
părea că aduce cu sine un patos al distanţei şi al despărţirii 
pe care nu avea niciun rost să-l neg. Nici nu înţelegeam de 
fiecare dată de ce o anumită parte a corpului meu, cu poftele 
ei iraţionale şi promisiunile ei false, ar fi meritat să fie 
privilegiată în locul oricărei alteia, ca purtătoare a dorinţei. 
Uneori, propriul meu sex îmi pare o cu totul altă fiinţă, un 
animal stupid, care mă parazitează, umflându-se şi 
restrângându-se după cum îi dictează apetiturile autonome, 
agăţat de corpul meu cu nişte gheare pe care nu le pot 
desprinde. De ce trebuie să te port încolo şi încoace, de la o 
femeie la alta? m-am întrebat. Doar pentru că te-ai născut 
fără picioare? Ai fi altfel dacă ai sălăşlui într-o pisică sau un 
câine în loc de tine? 

Dar sunt şi dăţi (au fost mai ales anul trecut) când, alături 
de fata care la han e poreclită „Steaua”, dar la care m-am 
gândit mereu ca la o pasăre, am simţit din nou puterea 
vechiului deliciu al simţurilor; înotam în corpul ei şi eram 
transportat către limitele de-altă dată ale plăcerii. Aşa că mi- 
am spus: „Probabil că nu e vorba decât de vârstă, de cicluri 
ale dorinţei urmate de apatie, intr-un corp care, încet-încet, 
se răceşte si moare. Când eram tânăr, doar mirosul de femeie 
mă excita; acum, evident, nu mă mai mişcă decât cele mai 
dulci, mai tinere, mai proaspete. în curând voi trece la 
băieţei.” Dezgustat, mi-am contemplat ultimii ani care mi-au 
rămas în această oază îmbelşugată. 

Trei nopţi la rând, o vizitez în cămăruţă, îi aduc în dar 
uleiuri, dulciuri şi un borcan de icre pe care ştiu că-i place să 
le devoreze singură. Când o îmbrăţişez, îşi închide ochii; fiori 
de ceva ce s-ar putea numi dorinţă o străbat. Prietenul care 
mi-a recomandat-o vorbeşte de talentele ei: 

— Desigur, nu e decât teatru, dar ea, spre deosebire de 
altele, chiar crede în rolul pe care-1 joacă. 



în ceea ce mă priveşte, puţin îmi pasă. Captivat de 
spectacolul ei, îmi deschid ochii în mijlocul zbaterilor, al 
fiorilor, al gemetelor, iar apoi mă cufund la loc în fluidul 
întunecat al propriei plăceri. 

Petrec trei zile de voluptate a simţurilor, cu pleoapele 
îngreunate, stârnit mereu de ea cu abilitate, visând cu ochii 
deschişi. Mă întorc în apartament după miezul nopţii şi dorm 
în patul meu, fără să dau atenţie formei impasibile de lângă 
mine. Dacă sunt trezit dimineaţa de zgomotul pregătirilor ei, 
mă prefac că dorm până când pleacă. 

Odată, trecând din întâmplare pe lângă uşa deschisă de la 
bucătărie, arunc o privire înăuntru. Printre nori de abur, văd 
o femeie îndesată care stă la o masă şi pregăteşte mâncarea. 
„Ştiu cine e”, îmi spun, câtuşi de puţin surprins; cu toate 
acestea, imaginea care stăruie în memorie pe când traversez 
curtea este cea a unui munte de dovlecei verzi, aşezaţi pe 
masă în faţa ei. în mod deliberat, încerc să-mi mut privirea 
de la dovlecei la mâinile care îi taie felii, apoi de la mână la 
faţă. Depistez în mine o îndărătnicie, o formă de rezistenţă. 
Privirea îmi rămâne aţintită pe grămada de dovlecei, pe 
licărirea cojii lor umede. Ca şi când ar lua decizii împotriva 
mea, rămâne nemişcată. Aşa că încep să înfrunt adevărul a 
ceea ce încerc să fac: să o şterg din memorie. Realizez că, 
dacă as lua un creion să-i desenez fata, nu as sti de unde să 

î » 9 9 

încep. Chiar nu are nicio trăsătură? Cu un efort, încerc să-mi 
concentrez mintea asupra ei. Văd o siluetă purtând o bonetă 
pe cap, cu o haină informă atârnată de umeri, gata să-i cadă, 
aplecată înainte, cu picioarele depărtate, sprijinite în cârje. 
Ce urât, îmi spun. Gura mea formează cuvântul „urât”. Sunt 
surprins de asta, dar nu rezist: urât, urât, urât. 

Mă întorc în a patra noapte furios, trântind şi pufnind prin 
cameră, nepăsându-mi dacă trezesc pe cineva. Seara a fost 
un eşec, curentul dorinţei reaprinse s-a întrerupt brusc. îmi 



arunc cizmele pe podea şi mă urc în pat, vânând o ceartă, 
tânjind după cineva pe care să dau vina, ruşinat, pe 
deasupra, de purtarea mea infantilă. Ce caută femeia de 
lângă mine în viaţa mea, nu pot să înţeleg. Gândul straniilor 
extazuri de care m-am apropiat cu ajutorul corpului ei 
neterminat mă umple de o scârbă seacă, ca şi când aş fi 
petrecut nopţi întregi împreunându-mă cu o păpuşă de paie 
şi piele. Ce-oi fi văzut la ea? încerc să mi-o aduc aminte aşa 
cum era înainte ca doctorii durerii să-şi înceapă datoria. Este 
imposibil ca privirea mea să nu fi trecut peste ea în timp ce 
se afla, alături de ceilalţi barbari, în curte, în ziua în care au 
fost aduşi. Undeva, ascunsă în fagurele creierului meu, sunt 
convins că se află stocată amintirea; dar nu o pot rechema, 
îmi amintesc de femeia cu copil, ba chiar şi de copil. îmi 
amintesc fiecare detaliu: marginea deşirată a fularului de 
lână, transpiraţia care muia şuviţele de păr fin ca de copil, 
îmi amintesc mâinile osoase ale bărbatului care a murit; pot 
chiar să-i recompun în minte chipul, cred. Dar în locul de 
lângă el, unde s-ar fi aflat fata, e un spaţiu alb, unde nu se 
află nimic. 

Mă trezesc în miez de noapte, zgâlţâit de fată. Ecoul unui 
geamăt fin a rămas suspendat undeva, în aer. 

— Strigai în somn, spune ea. M-ai trezit. 

— Ce strigam? 

îndrugă ceva, apoi se întoarce cu faţa la mine. 

Mai târziu mă trezeşte din nou: 

— Iar ai strigat. 

Ameţit şi confuz, furios pe deasupra, încerc să mă privesc 
pe dinăuntru, dar nu văd decât un vertij, iar în centrul lui, 
uitare. 

— A fost un vis? întreabă ea. 

— Nu-mi amintesc niciodată visele. 

Să fi revenit visul despre copilul cu capul acoperit care 



construia un castel de nisip? Dacă aşa ar fi fost, cu siguranţă 
gustul, mirosul sau urma visului ar fi stăruit. 

— Trebuie să te-ntreb ceva, îi spun. îţi aminteşti când ai 
fost adusă aici, în curtea asta, pentru prima dată? Gărzile v- 
au pus pe toţi să staţi pe loc. în ce parte ai stat? în ce 
direcţie? 

Pe fereastră, văd dâre de nori trecând în fugă peste faţa 
lunii. îmi vorbeşte din întunericul de lângă mine: 

— Ne-au pus pe toţi să ne aşezăm la umbră. Eram lângă 
tata. 

Refac în minte imaginea tatălui. în linişte, încerc să recreez 
arşiţa, praful, mirosul acelor corpuri ostenite. La umbra 
zidului cazărmii îi aşez pe deţinuţi unul câte unul, atât îmi 
amintesc. O pun pe mamă lângă copil, şalul ei de lână, sânul 
gol. Copilul plânge, aud plânsetul, e mult prea obosit ca să 
mai poată bea apă. Mama răvăşită, însetată, mă priveşte, 
întrebându-se dacă pot fi înduplecat. Urmează două forme 
neclare. Neclare, însă prezente: ştiu că le pot da contur, cu 
un efort pe jumătate de memorie, pe jumătate de imaginaţie. 
Vine apoi tatăl fetei, cu mâinile osoase împăturite. Are şapca 
dată peste ochi, nu priveşte în sus. Mă uit acum către locul 
de lângă el. 

— De ce parte a tatălui stăteai? 

— în dreapta. 

Spaţiul din dreapta bătrânului rămâne gol. Concentrându- 
mă cu greu, reuşesc să văd până şi pietricelele de pe pământ, 
de lângă el, şi textura zidului din spate. 

— Spune-mi ce făceai. 

— Nimic. Eram doar foarte obosiţi cu totii. Merseserăm de 
dinainte de răsărit. Nu ne opriserăm decât o dată. Eram 
obosiţi si însetaţi. 

— Pe mine m-ai văzut? 

— Da, te-am văzut cu totii. 

■> 



îmi cuprind genunchii cu mâinile şi mă concentrez. Spaţiul 
de lângă om rămâne gol, dar o urmă slabă a prezenţei fetei, o 
aură, începe să apară. Acum! mă îndemn: acum voi deschide 
ochii, iar ea va fi aici! Deschid ochii. în lumina palidă, disting 
forma de lângă mine. într-o clipă de emoţie intensă, mă 
întind să-i ating părul, Faţa. Nu-mi răspunde nicio brumă de 
viaţă. E ca şi când aş mângâia o urnă sau o minge, ceva care 
nu e decât suprafaţă. 

— Am încercat să mi te amintesc asa cum erai înainte să 
se fi întâmplat toate astea, îi spun. Mi-e greu. Ce păcat că nu 
poţi să-mi spui. 

Nu aştept nicio tăgăduire, iar ea nu vine. 


Un detaşament de noi recruţi a sosit să ocupe locurile 
celor care şi-au terminat perioada de trei ani de serviciu la 
graniţă şi sunt gata să se întoarcă la casele lor. Detaşamentul 
este condus de un tânăr ofiţer care urmează să se alăture 
personalului de aici. 

îl invit, împreună cu alţi doi colegi, să cineze cu mine la 
han. Seara decurge bine: mâncarea e bună, băutură din 
belşug, iar invitatul meu are multe de povestit despre 
călătoria lui, începută pe o vreme neprielnică, într-o regiune 
total necunoscută. A pierdut trei oameni pe drum, îmi spune: 
unul a părăsit cortul în miez de noapte, răspunzând astfel 
unei chemări a naturii; nu s-a mai întors; alţi doi au dezertat 
în vecinătatea oazei, ascunzându-se în stufaris. Oameni- 
problemă, aşa îi numeşte, de care nu-i pare rău că s-a 
descotorosit. Totuşi, nu cred că dezertarea lor a fost 
prostească? Foarte prostească, îi răspund; are vreo idee de ce 
au dezertat? Nu, spune el. Erau trataţi cum se cuvine cu 
toţii; desigur, însă recruţii... Ridică din umeri. Ar fi trebuit să 



dezerteze mai devreme, îi sugerez. Ţinutul din preajmă nu e 
deloc primitor. S-a zis cu ei dacă n-au găsit adăpost până 
acum. 

Vorbim despre barbari. E convins, îmi spune el, că o bună 
bucată de drum a fost urmărit de barbari. Eşti sigur că erau 
barbari? îl întreb. Cine altcineva ar fi putut fi? răspunde. 
Colegii lui încuviinţează. 

Admir energia acestui tânăr, interesul lui pentru situaţia 
din zona graniţei. Reuşitele lui în încercarea de a-i convinge 
pe aceşti oameni să vină în sezonul mort sunt lăudabile. 
Când tovarăşii noştri invocă ora târzie şi pleacă, îl rog să 
rămână. Stăm până după miezul nopţii; vorbim şi bem. Aud 
ultimele ştiri din Capitală, pe care n-am mai văzut-o de 
multă vreme. îi povestesc despre unele locuri de care-mi 
amintesc cu nostalgie: grădinile din pavilion, unde muzicienii 
cântă pentru mulţimile trecătoare, iar toamna picioarele îţi 
foşnesc printre frunzele de castan căzute. Un pod pe care mi- 
1 amintesc, de unde se vede reflectarea lunii în apa vălurită 
care înconjoară frontoanele caselor, descriind forma unui 
lotus. 

— Umblă zvonul prin cartierul central al brigăzii, spune el, 
că o să aibă loc un atac general împotriva barbarilor la 
primăvară, ca să-i împingem dinspre graniţă înapoi în munţi. 

îmi pare rău că-mi întrerup firul amintirilor. N-am chef să 
sfârşesc seara cu o ceartă. Cu toate acestea, îi răspund: 

— Sunt sigur că nu e decât un zvon: nu au cum să vrea să 
facă asta cu adevărat. Oamenii cărora noi le zicem barbari 
sunt nomazi, migrează dinspre câmpie spre munte în fiecare 
an, asa trăiesc. N-or să se lase închişi în munţi. 

i i i 

Mă priveşte nedumerit. Pentru prima dată în seara asta 
simt cum coboară o barieră între noţiunea de militar si cea 

i i 

de civil. 

— Dar, desigur, îmi răspunde, ca să fim cinstiţi, războiul 



asta e: cum să sileşti pe cineva să facă o alegere pe care altfel 
nu ar face-o. 

Mă supraveghează cu francheţea unui tânăr absolvent al 
Colegiului Militar. Sunt sigur că-şi aminteşte povestea, care 
până acum probabil că a făcut deja înconjurul 
stabilimentului, despre cum am refuzat să cooperez cu un 
trimis al Biroului. Cred că ştiu ce vede înaintea lui: un biet 

9 

administrator civil înfundat, după ani de zile petrecuţi în 
mlaştina asta placidă, în ritmul lent al pământului natal, 
retrograd, gata oricând să schimbe siguranţa Imperiului pe o 
pace nesigură, improvizată. 

Se înclină, cu un aer de nedumerire politicoasă: sunt din 
ce în ce mai convins că se joacă de fapt cu mine. 

— Spuneţi-mi în secret, domnule, de ce sunt nemulţumiţi 
barbarii ăştia? Ce vor de la noi? 

9 

Ar trebui să fiu prudent, dar nu sunt. Ar trebui să casc, 
să-i ocolesc întrebarea, să pun capăt acestei seri. Dar mă 
pomenesc muşcând momeala. (Când o să învăţ oare să-mi 
păstrez viclenia în glas?) 

— Vor să pună capăt proliferării de aşezări în tot ţinutul, 
îşi vor pământul înapoi, în definitiv. Vor să fie liberi să se 
mişte cu turmele de pe o păşune pe alta, ca înainte. 

Nu e prea târziu să curm peroraţia. însă îmi aud vocea 
urcând în tonalitate si mă abandonez furiei crescânde. 

9 

— Ca să nu mai vorbesc de atacurile recente împotriva lor, 
fără niciun temei, urmate de acte de cruzime sălbatică, 
fiindcă siguranţa Imperiului era în joc, sau cel puţin aşa mi 
se spune. O să trebuiască să treacă ani de zile până o să se 
închidă cicatricea provocată în acele câteva zile. Dar să lăsăm 
asta; să-ţi spun doar ce mi se pare cu adevărat trist ca 
administrator, chiar şi pe timp de pace, chiar şi atunci când 
relaţiile de vecinătate sunt bune. Există o anumită perioadă a 
anului, ştii foarte bine, când nomazii ne vizitează pentru 



negoţ. Ei bine, du-te la piaţă în acea perioadă, la orice 
tarabă, şi ai să vezi cine pe cine fură la cântar, înşală, înjură 
şi ameninţă. Vezi care dintre părţi e obligată să-şi 
abandoneze femeile în câmp de teamă că o să le insulte 
soldaţii. Vezi cine zace beat în rigolă, şi cine loveşte pe cine. 
Cu dispreţul ăsta pentru barbari, dispreţ pe care-1 manifestă 
cu toţii, de la cel mai umil hangiu ori ţăran, cu el a trebuit să 
mă lupt eu, ca magistrat, timp de douăzeci de ani. Cum 
elimini dispreţul, mai ales când nu e fondat pe nimic altceva 
decât pe diferenţele în felul de-a sta la masă ori pe variaţii în 
forma pleoapelor? Să-ţi spun ce mi-aş dori uneori? Mi-aş dori 
ca aceşti barbari să se ridice si să ne dea o lecţie, asa, ca să 
învăţăm să-i respectăm. Noi credem că ţara asta e a noastră, 
o parte din Imperiu - avanpostul nostru, punctul nostru 
stabil, piaţa noastră de desfacere. Dar aceşti oameni, aceşti 
barbari, nu gândesc deloc în termenii ăştia. Noi suntem aici 
de mai bine de o sută de ani, am recuperat pământ din 
deşert, am construit sisteme de irigaţie, am plantat câmpuri 
întregi şi am construit case solide, înconjurate de ziduri, dar 
ei ne văd tot ca pe nişte musafiri provizorii. Sunt oameni 
bătrâni printre ei care-şi amintesc cum le povesteau părinţii 
despre oaze, aşa cum erau ele demult: locuri umbrite pe 
marginea unui lac, cu păşuni din belşug chiar şi pe timp de 
iarnă. Aşa vorbesc şi acum despre ele, poate chiar le văd, 
deşi nicio lopată de pământ nu a fost săpată, ori vreo 
cărămidă pusă peste alta. Nu au niciun dubiu că într-una 
dintre zile o să ne strângem carele şi o să plecăm aşa cum am 
venit. Casele noastre o să se transforme în case pentru 
şoareci şi şopârle, animalele lor o să pască pe aceste câmpii 
mănoase plantate de noi. Zâmbeşti? Vrei să-ţi spun ceva? în 
fiecare zi, apa din lac devine din ce în ce mai sărată. Există o 
explicaţie simplă pentru asta - dar nu contează. Barbarii ştiu 
asta. Chiar în această clipă îşi spun: „Răbdare, la un moment 



dat culturile lor o să înceapă să se ofilească din cauza sării, o 
să fie siliţi să plece”. Iată ce gândesc. Că o să ne 
supravieţuiască. 

— Dar nu plecăm, şopteşte tânărul. 

— Eşti sigur? 

— Nu plecăm, iar ei se înşală. Chiar de-ar trebui să 
aprovizionăm stabilimentul prin convoaie, n-o să plecăm. 
Pentru că aşezările astea de la graniţă sunt linia de apărare a 
Imperiului. Cu cât înţeleg mai repede barbarii treaba asta, cu 
atât mai bine. 

în ciuda aerului său captivant, îi simt o rigiditate în 
gândire, care provine, desigur, din educaţia militară de care a 
avut parte. Oftez. Nu am ajuns nicăieri, cu toată înflăcărarea 
mea. Cea mai gravă bănuială a lui e confirmată, fără 
îndoială: sunt dereglat, şi pe deasupra retrograd. Şi, în 
definitiv, chiar cred în ce-am spus aici? Aştept oare cu 
înfrigurare triumful barbar? Şi asta din amorţeală 
intelectuală, din neglijenţă, din pasivitate în faţa bolii şi a 
morţii? Dacă ar fi să dispărem, oare barbarii şi-ar petrece 
după-amiezele excavând ruinele noastre? Ne-ar conserva oare 
fişele de recensământ şi caietele contabile ale negustorilor de 
grâne în vitrine, sau şi-ar dedica viaţa descifrării alfabetelor 
cu ajutorul scrisorilor de dragoste? Să fie indignarea mea, 
văzând pe ce căi o apucă Imperiul, altceva decât urâciunea 
unui biet bătrân care nu vrea să vadă cum i se tulbură 
liniştea ultimilor ani de viaţă la graniţă? încerc să orientez 
conversaţia către subiecte mai potrivite, să vorbim de pildă 
despre cai, vânătoare, vreme; dar e târziu, tânărul meu 
prieten vrea să plece, iar eu trebuie să evaluez dacă seara i-a 
fost pe plac. 



Copiii se joacă din nou în zăpadă. în mijlocul lor, întoarsă 
cu spatele la mine, se află figura fetiţei cu capul acoperit. Din 
când în când, în timp ce mă chinuiesc să ajung la ea, mi se 
şterge din câmpul vizual şi dispare în spatele cortinei de 
zăpadă care cade. Picioarele mi se afundă atât de tare, încât 
de-abia pot să le ridic. Fiecare pas durează o veşnicie. Nu a 
mai nins niciodată atât de rău în vis. 

Pe când îmi croiesc drum spre ei, copiii îşi abandonează 
jocul şi se uită încoace. îşi întorc feţele lor grave, lucioase 
către mine, respiraţia lor albă se dezlipeşte de corpuri, 
formând norişori. încerc să zâmbesc şi-i ating în treacăt, în 
timp ce mă îndrept către fată, dar trăsăturile îmi sunt 
îngheţate, zâmbetul nu mai vrea să apară, peste buzele mele 
pare să se fi aşternut un strat fin de gheaţă. Ridic o mână ca 
să-i îndepărtez: mâna, după câte îmi dau seama, are o 
mănuşă groasă, degetele îmi sunt îngheţate înăuntru, iar 
când îmi ating faţa cu mănuşa nu simt nimic. Cu mişcări 
greoaie, îmi fac loc pe lângă copii şi trec mai departe. 

Acum de-abia încep să văd ce face fetiţa. Construieşte o 
fortăreaţă de zăpadă, o cetate zidită pe care o recunosc în cel 
mai mic detaliu: meterezele şi cele patru turnuri de 
supraveghere, poarta şi cabina paznicului alături, străzile şi 
casele, piaţa cea mare cu cazarma intr-un colţ. Şi acolo e 
chiar locul unde stau! însă piaţa e goală. Arăt către mijlocul 
pieţei. „Trebuie să pui oameni acolo”, încerc să-i spun. Niciun 
sunet nu-mi iese din gură, limba e îngheţată ca un peşte. Dar 
fetiţa răspunde. Stă în genunchi şi îşi întoarce faţa acoperită 
de glugă spre mine. Mă tem, în clipa asta ultimă, că mă va 
dezamăgi, că faţa pe care mi-o va arăta va fi obtuză, lucioasă, 
ca un organ intern care nu e menit să trăiască la lumină. Dar 
nu, e chiar ea, aşa cum n-am văzut-o niciodată, un copil 
zâmbitor, cu lumina strălucind dinspre şiragul de dinţi albi şi 
dinspre ochii negri de cerneală. „Aşadar, iată ce văd”, îmi 



spun. Vreau să-i vorbesc cu gura mea greoaie şi îngheţată. 
„Cum faci de construieşti tot edificiul ăsta minunat cu 
mâinile în mănuşi?”, aş vrea să-i spun. Zâmbeşte binevoitor 
la murmurul meu. Apoi se întoarce la fortăreaţa ei de 
zăpadă. 

Ies din vis rece şi înţepenit. Mai e un ceas până în zori, 
focul s-a stins, îmi simt pielea capului amorţită de frig. Fata 
de lângă mine doarme ghemuită. Mă ridic din pat şi aprind 
focul din nou, înfăşurat în pelerina încăpătoare. 

Visul a prins rădăcini. Noapte de noapte, mă întorc în piaţa 
măturată de zăpadă, avansând cu greu către figura din 
centru, confirmând repetat că citadela pe care-o construieşte 
e lipsită de viaţă. 

O întreb despre surorile ei. Are două, dintre care cea 
tânără e, după spusele ei, „foarte drăguţă, dar împrăştiată”. 

— N-ai vrea să-ti vezi surorile din nou? o întreb. 

9 

Gafa mea rămâne suspendată grotesc în aerul dintre noi. 
Zâmbim simultan. 

— Desigur, spune ea. 

O mai întreb despre perioada de după ce-a fost închisă, 
când a trăit în acest oraş, neştiută de mine, chiar sub 

9 7 9 7 

jurisdicţia mea. 

— Oamenii erau buni cu mine când le spuneam că 
fusesem lăsată în urmă. De obicei dormeam la han, până 
când mi s-au însănătoşit picioarele. Era un om care se 
îngrijea de mine. Acum a plecat. Ţinea caii. 

Vorbeşte şi despre bărbatul care i-a dat cizmele pe care le 
purta când am întâlnit-o pentru prima oară. O întreb despre 
alţi bărbaţi. 

9 9 

— Da, au mai fost si alţi bărbaţi. N-am avut de ales. Asa a 

9 9 9 9 

fost să fie. 

După conversaţia asta, relaţiile cu soldaţii devin mai 
încordate. Părăsindu-mi apartamentul dimineaţa, în drum 



spre curtea de tribunal, trec pe lângă una dintre rarele 
inspecţii rituale. Sunt convins că printre oamenii gata de 
apel, cu echipamentul împachetat la picioare, se află şi unii 
care s-au culcat cu ea. Nu mi-i imaginez chicotind înfundat. 
Dimpotrivă, niciodată nu i-am văzut postaţi mai stoic în 
vântul îngheţat care biciuieşte întreaga curte. Niciodată 
ţinuta lor nu a fost mai îngrijită. Mi-ar spune dacă ar putea, 
ştiu asta, că sunt bărbaţi, că bărbaţii îşi pierd capul din 
cauza unei femei. Cu toate astea, fac tot posibilul să mă 
întorc mai târziu seara, ca să evit coada de bărbaţi de la usa 
bucătăriei. 

Avem veşti despre cei doi dezertori ai locotenentului. Un 
urmăritor i-a găsit morţi de frig intr-un adăpost nu departe 
de drumul aflat la patruzeci şi cinci de kilometri est. Deşi 
locotenentul ar vrea să-i lase acolo („Patruzeci şi cinci de 
kilometri până acolo şi încă pe-atât înapoi pe vremea asta: e 
prea mult pentru nişte oameni care nu mai sunt oameni, nu 
crezi?”), îl conving să trimită un pluton. 

— Trebuie să-şi consume riturile, îi spun. în plus, e bine 
pentru moralul tovarăşilor lor. N-ar trebui să gândească că ar 
putea să li se-ntâmple şi lor să moară în deşert şi să rămână 
aşa, uitaţi de lume. Trebuie să facem tot ce ne stă-n putinţă 
ca să le atenuăm frica de a fi nevoiţi să părăsească pământul 
ăsta minunat. în definitiv, noi suntem cei care-i ducem către 
asemenea încercări. 

Plutonul pleacă, aşadar, iar două zile mai târziu se 
întoarce cu leşurile îngheţate bocnă şi încovoiate intr-un car. 
Continuu să mă mir văzând că oamenii fug de-acasă la o 
distanţă de o zi de mâncare şi căldură, dar nu-şi duc gândul 
mai departe. Stând pe marginea mormântului, în cimitirul 
încleştat de gheaţă în timp ce se săvârşesc ultimele ritualuri, 
iar camarazii mai norocoşi ai decedaţilor privesc, cu capul 
descoperit, îmi repet că, dacă încerc să-i conving să trateze 



cum se cuvine rămăşiţele, vreau să le arăt acestor tineri că 
moartea nu e anihilare, că supravieţuim sub forma unor 
filiaţii în amintirea celor pe care i-am cunoscut odată. Dar 
oare numai de dragul lor înscenez toată această ceremonie? 
Nu mă consolez pe mine însumi astfel? Mă ofer să preiau 
sarcina de a-i înştiinţa pe părinţi în scris despre ce-au păţit 
cei doi. 

— Unui bătrân îi vine mai uşor, spun. 


— Nu ai vrea să faci altceva? mă întreabă ea. 

Stă cu un picior în poala mea. Sunt dus, pierdut în ritmul 
în care-i frec şi masez glezna umflată. întrebarea ei mă ia 
prin surprindere. E prima oară când vorbeşte atât de direct. 
Eu dau din umeri, zâmbesc, încerc să mă retrag în transa 
mea, aproape că dorm şi nu vreau să fiu trezit. 

Piciorul se zbate în strânsoarea mea, prinde viaţă, mă 
împunge uşor în şale. îmi deschid ochii pe corpul auriu care 
zace în patul meu. Ea stă cu capul cuibărit între braţe, 
privindu-mă pe furiş, cum m-am obişnuit deja, expunându-şi 
sânii tari şi pântecele lucios, zvâcnind de viaţa aceea de 
animal tânăr. Degetele de la picioare continuă să sape în 
şalele mele; dar ele nu găsesc răspuns în acest domn bătrân 
care îngenunchează în faţa ei, în halatul bleumarin. 

— Altă dată, îi spun, iar limba mi se încurcă stupid în 
jurul cuvintelor. 

Cred că e o minciună, dar o rostesc. 

— Altă dată, poate. 

Apoi îi ridic piciorul şi mă întind lângă ea. 

— Bătrânii nu au virtuţi de apărat, deci ce pot să spun? 

Gluma şchioapătă, e prost exprimată, iar ea n-o înţelege. 

îmi deschide halatul şi începe să mă mângâie. După un timp, 



îi îndepărtez mâna. 

— Te vezi cu alte fete, şopteşte. Crezi că nu ştiu? 

Schiţez un gest ferm, ca să o fac să tacă. 

— Şi cu ele te porţi tot aşa? întreabă ea încet şi începe să 
suspine. 

Deşi mi se înmoaie inima, nu am ce face. Dar ce umilire! 
Nici măcar nu poate părăsi apartamentul fără să se clatine şi 
să se împiedice când se îmbracă. E la fel de mult prizonieră 
acum ca şi înainte. îi mângâi mâna şi mă afund şi mai adânc 
în starea morocănoasă. 

Asta e ultima noapte în care dormim în acelaşi pat. Mă 
mut mai încolo, la o cameră distantă, si dorm acolo. 
Intimitatea fizică dintre noi doi s-a sfârsit. 

9 

— Deocamdată, îi spun. Până la sfârşitul iernii. E mai bine 
asa. 

9 

Ea acceptă fără să protesteze. Când mă întorc acasă seara, 
îmi aduce ceaiul şi îngenunchează lângă tavă ca să mă 
servească. Apoi se întoarce la bucătărie. O oră mai târziu, îşi 
găseşte drumul bâjbâind în spatele fetei cu tava pentru cină. 
Mâncăm împreună. După masă, mă retrag în biroul meu sau 
ies în oraş, reluându-mi activităţile sociale neglijate: joc şah 
la prieteni acasă sau cărţi cu ofiţerii la han. Fac şi câteva 
vizite sus, la han, dar asta plin de nişte remuşcări care-mi 
strică toată plăcerea în final. De fiecare dată când revin 
acasă, fata doarme, iar eu sunt nevoit să mă strecor în vârful 
degetelor, ca un soţ rătăcitor. 

Ea se adaptează fără proteste noului mod de viaţă. îmi 
spun adeseori că se supune din pricina educaţiei barbare de 
care a avut parte. Dar ce ştiu eu despre educaţia barbară, în 
definitiv? Ceea ce eu numesc supuşenie ar putea fi simplă 
indiferenţă. Ce contează pentru un cerşetor, un copil orfan, 
dacă dorm la mine acasă sau nu, atâta timp cât are un 
acoperiş deasupra capului şi mâncare? Am început să cred 



că nu poate să nu mă vadă ca pe un bărbat pradă pasiunii, 
oricât de pervertită şi de obscură ar fi acea pasiune, că în 
pauzele tăcute care compun adeseori relaţia dintre noi, ea nu 
poate să nu-mi simtă privirea, care apasă asupra ei cu 
greutatea unui corp întreg. Prefer să nu mă gândesc prea 
mult că educaţia pe care o primeşte o fată de rând barbară e 
de-aşa natură încât să nu poată mulţumi toate capriciile 
unui bărbat, inclusiv capriciul neglijării, ci să vadă în 
pasiunea sexuală, fie ea aceea a unui cal, a unei capre, a 
unui bărbat sau a unei femei, un simplu fapt al vieţii, având 
mijloace şi scopuri dintre cele mai clare; aşa că gesturile 
încurcate ale unui străin îmbătrânit, care-o ridică de pe 
stradă şi o instalează în apartamentul lui, şi asta ca să-i 
sărute picioarele, iar apoi să o intimideze, să-i ungă trupul 
cu uleiuri parfumate exotice, să o ignore, să doarmă în 
braţele ei întreaga noapte, în sfârşit, să se separe de ea, toate 
astea nu par decât dovezi clare ale impotenţei lui, ale 
nehotărârii, ale înstrăinării de propriile dorinţe. Deşi n-am 
încetat să o privesc ca pe un trup mutilat, plin de cicatrice, 
maltratat, ea s-a transformat, se pare, intr-un nou trup debil, 
care nu se simte mai deformat decât se simte pisica fiindcă 
are gheare în loc de degete. Aş face bine să-mi iau în serios 
gândurile. Deşi e mai banală decât îmi place să cred, ar 
putea să mă găsească, la rândul ei, banal. 



3 


în fiecare dimineaţă, aerul e plin de bătăi din aripi, fiindcă 
păsările zboară dinspre sud, rotindu-se deasupra lacului 
înainte de a se lăsa în zonele sărate ale mlaştinilor. în 
calmurile vântului, cacofonia ţipetelor lor, croncăniturile, 
zbieretele ajung până la noi, ca zgomotul unui oraş inamic pe 
apă: raţe sălbatice de tot soiul, lişiţe, cufundări. 

Sosirea primelor păsări migratoare confirmă semnele de 
mai devreme, urmele de vânt cald, transparenţa sticloasă a 
gheţii de pe lac. Primăvara e pe drum, în curând va trebui să 
plantăm. 

între timp, a venit vremea vânătorii. înainte de răsărit, 
grupuri de bărbaţi pleacă înspre lac ca să-şi întindă plasele, 
înainte de prânz se întorc cu ele pline de cantităţi uriaşe de 
vânat: păsări cu gâtul sucit, aruncate din vârful prăjinilor 
una peste alta la picioarele lor, sau îndesate de vii în cutii de 
lemn, ţipând revoltate, călcând una peste alta, având printre 
ele uneori şi câte-o lebădă ţipătoare înghesuită. Cornul 
abundentei naturale: oamenii vor mânca bine în următoarele 
săptămâni. 

înainte să pot pleca, trebuie să întocmesc două 



documente. Primul este adresat guvernatorului provinciei: 
„Pentru a repara măcar parţial daunele cauzate de atacurile 
Biroului Trei”, scriu, „si a reabilita câte ceva din bunăvoinţa 
generală care exista înainte, le voi face o scurtă vizită 
barbarilor”. Semnez şi sigilez scrisoarea. 

Ce va fi al doilea document, nu ştiu încă. Un testament? 
Un memoriu? O confesiune? O istorie a treizeci de ani 
petrecuţi la frontieră? întreaga zi rămân în transă la birou, 
holbându-mă la hârtia albă, goală, aşteptând să vină 
cuvintele. O a doua zi se scurge la fel. A treia zi mă dau 
bătut, pun hârtia la loc în sertar şi mă pregătesc de plecare. 
Pare normal ca un bărbat care nu ştie ce să facă nici măcar 
cu femeia care doarme în patul lui să nu ştie ce să scrie. 

Am ales trei oameni să mă însoţească. Doi dintre ei sunt 
tineri recruţi şi am dreptul la serviciile lor cât timp sunt 
transferaţi. Al treilea este un bătrân născut prin părţile 
astea, un vânător şi negustor de cai, al cărui salariu îl voi 
plăti din propriul buzunar. îi adun laolaltă după-amiaza, 
înainte de a pleca la vânătoare. 

— Ştiu că nu e timpul potrivit pentru o călătorie, le spun. 
E o vreme înşelătoare, sfârşitul iernii, chiar înainte de 
primăvară. Dar dacă mai aşteptăm mult, n-o să-i mai găsim 
pe nomazi, o să apuce să migreze. 

însoţitorii nu mă întreabă nimic. Fetei nu-i spun decât: 

— Te duc înapoi la oamenii tăi, sau în orice caz, cât mai 
aproape de ei, de vreme ce sunt acum împrăştiaţi peste tot. 

Nu dă semne că s-ar bucura. Aşez lângă ea blana grea pe 
care i-am cumpărat-o special pentru călătorie, cu o căciulă 
din piele de iepure, ţesută după moda localnicilor, cizme noi, 
mănuşi. 

Acum că m-am hotărât în sfârşit pentru o cale anume, 
dorm mai liniştit si chiar intuiesc undeva în mine ceva ce 
aduce a fericire. 



Plecăm pe 3 martie, însoţiţi până după poartă şi pe râu în 
jos, către lac, de o escortă improvizată de copii jerpeliţi şi 
câini vagabonzi. După ce trecem de baraj şi ne îndepărtăm de 
cursul râului, alegând drumul spre dreapta, care de obicei 
nu e folosit decât de vânători, escorta noastră începe să se 
răsfire, până când nu mai rămân decât câţiva flăcăi 
încăpăţânaţi, mărşăluind în spate, fiecare hotărât la rândul 
lui să reziste mai mult decât ceilalţi. 

Soarele s-a ridicat, însă nu încălzeşte. Vântul ne suflă în 
faţă peste râu, umplându-ne ochii de lacrimi. într-un şir 
indian se află patru bărbaţi şi o femeie, patru animale de 
povară, dintre care caii se dau înapoi în faţa vântului, astfel 
încât trebuie biciuiţi; urmând cărarea şerpuită, ne 
îndepărtăm din ce în ce mai mult de oraş, de câmpurile aride 
şi în cele din urmă de băieţii gâfâind de atâta alergat. 

Planul meu este să urmăm această cale până când 
ajungem la lac, către sud, apoi s-o luăm spre nord-est, 
traversând deşertul, către văile din munţii unde poposesc 
nomazii pe timp de iarnă. E un traseu rareori circulat, de 
vreme ce nomazii, când migrează înspre nord cu turmele lor, 
urmează albia râului secat, cotind larg către est şi sud. în 
orice caz, traseul reduce durata călătoriei, altfel de şase 
săptămâni, la una sau două. Nu l-am parcurs niciodată. 

Aşa că pe durata primelor trei zile înaintăm anevoie spre 
sud şi apoi spre est. La dreapta se întinde o câmpie de terase 
erodate de vânt, care se îmbină la capete în grămăjoare de 
nori de praf roşiatici, iar apoi în cerul galben, acoperit de 
ceaţă. La stânga se află un ţinut de mlaştini plate, fâşii 
acoperite cu stuf şi lacul pe care încă nu s-a topit stratul 
subţire de gheaţă. Vântul care bate deasupra gheţii ne taie 
respiraţia, aşa că în loc să călărim, preferăm să parcurgem 
pe jos porţiuni întregi de drum, alături de cai. Fata îşi leagă o 
eşarfa la gât şi în jurul feţei şi, ghemuindu-se în şa, îşi 



urmează orbeşte conducătorul. 

Doi dintre cai sunt încărcaţi cu lemne de foc, dar acestea 
trebuie păstrate pentru când nu vom mai rezista. La un 
moment dat, îngropaţi pe jumătate în nisipurile mişcătoare, 
ajungem la un tamarisc în forma unei movile de nisip, pe 
care îl ciopârţim pentru lemne; în rest, trebuie să ne 
mulţumim cu legături de trestii uscate. Fata şi cu mine 
dormim unul lângă altul în acelaşi cort, înfăşuraţi în blănuri, 
ca să ne protejeze de frig. 

în aceste zile timpurii ale călătoriei, mâncăm bine. Am 
adus carne sărată, faină, fasole, fructe uscate şi există păsări 
cu noi pe care le putem împuşca. Dar trebuie să fim 
cumpătaţi cu apa. Apa de mlaştină de-aici din extremităţile 
joase este prea sărată ca să poată fi băută. Unul dintre 
oameni trebuie să se afunde douăzeci-treizeci de paşi, până 
aproape de genunchi, ca să umple recipientele din piele sau 
să rupă bucăţi de gheaţă. Dar până şi gheaţa topită e atât de 
sărată şi amară, încât nu se poate bea decât cu ceai roşu, 
tare. în fiecare an, lacul devine din ce în ce mai sărat, pe 
măsură ce râul avansează în marginile sale, aruncând sare şi 
alaun în lac. De vreme ce lacul nu are ieşire nicăieri, 
depozitul de minerale creşte încontinuu, mai ales în sud, 
unde suprafeţe întregi de apă sunt izolate de fâşii de nisip. 
După inundaţiile din timpul verii, pescarii găsesc crapi 
plutitori la suprafaţa apei, în porţiunile mai joase, morţi, cu 
burta-n sus. Se spune că nu se mai găseşte păstrăv. Ce se va 
întâmpla cu aşezarea noastră dacă lacul se va transforma 
într-o mare moartă? 

După o zi întreagă de ceai sărat, toţi, cu excepţia fetei, 
începem să suferim de diaree. Eu sunt cel mai grav lovit. 
Resimt puternic umilinţa pauzelor dese, dezbrăcarea şi 
îmbrăcarea, cu degetele îngheţate, ascuns după cal, în timp 
ce ceilalţi mă aşteaptă. încerc să beau cât de puţin pot, într- 



atât încât până şi mintea mea proiectează imagini amăgitoare 

când sunt călare: un butoi plin pe marginea fântânii, cu apa 

sărind din cană - zăpadă curată. Vânătoarea ocazională la 

care mă dedau, promiscuitatea consumată fără tragere de 

inimă, exerciţii de masculinitate, toate astea mi au ascuns 
•> 

până acum cât de slăbit a devenit corpul meu. După curse 
lungi, oasele au început să mă doară, iar până la căderea 
nopţii am obosit atât de tare, încât mi-am pierdut pofta de 
mâncare. înaintez chinuit, până când nu-mi mai pot urni 
picioarele; apoi mă caţăr în şa, mă înfăşor în mantie şi le fac 
semn unora dintre oamenii din faţă să preia sarcina de a 
depista urmele pierdute. Vântul nu se potoleşte. Urlă la noi şi 
împroaşcă gheaţă, suflând parcă de nicăieri, fără direcţie, 
înveşmântând cerul într-o haină de praf roşu. Nu ai unde să 
te-ascunzi de praf: pătrunde prin haine, ni se depune pe 
piele, se strecoară până şi în bagaje. Mâncăm cu limbile 
îmbâcsite, scuipând des, cu dinţii scrâşnind. în loc de aer 
respirăm praf, a devenit mediul în care trăim. înotăm prin 
praf ca peştii prin apă. 

Fata nu se plânge. Mănâncă bine, nu se îmbolnăveşte, 
doarme dusă întreaga noapte, încleştată într-un ghemotoc, pe 
o vreme atât de geroasă, încât aş strânge la piept chiar şi un 
câine doar ca să-i ţin de cald. Călăreşte întreaga zi fără să 
crâcnească. La un moment dat, privind în sus, observ că a 
adormit în şa, cu o faţă placidă, ca de copil. 

în a treia zi, marginea ţinutului mlăştinos începe să se 
curbeze în interior, către nord, si asa ne dăm seama că am 
ocolit lacul. Ridicăm tabăra dimineaţa devreme şi petrecem 
ultimele ore pe lumină strângând fiecare fărâmă de 
combustibil, în timp ce caii pasc pentru ultima dată pe iarba 
mlăştinoasă şi rară. în fine, în zorii celei de-a patra zile 
începem traversarea zonei unde fusese cândva lacul, adică 
peste cincizeci de kilometri dincolo de mlaştini. 



Terenul arată mai pustiu decât tot ce-am văzut până 
acum. Nimic nu creşte pe fundul acestui lac sărat, care pe 
alocuri se umflă şi se incrustează în hexagoane de cristal 
colţuros, late de un metru. Sunt şi pericole: trecând peste o 
porţiune netedă, calul din faţă străpunge deodată crusta de 
sare îngheţată şi se afundă până la piept în băltoaca verde 
împuţită, iar omul care îl conduce rămâne o clipă mut, în aer, 
înainte de a se adânci la rândul lui. Ne luptăm să-i scoatem 
din lac, crusta de sare se rupe în aşchii sub copitele calului 
neputincios; gaura se lărgeşte, iar un miros oribil de apă 
sărată se întinde peste tot. Nu am trecut de lac, ne dăm 
acum seama: se-ntinde aici, sub noi, uneori adânc de câţiva 
metri sub un înveliş de gheaţă, alteori sub o peliculă fină de 
sare fărâmicioasă. Cât să fi trecut de când soarele a strălucit 
ultima oară deasupra acestor ape moarte? Ajunşi pe teren 
solid, aprindem focul ca să-i încălzim pe oamenii care 
dârdâie de frig şi să le uscam hainele. Un bărbat clatină din 
cap: 

— întotdeauna am auzit: fereste-te de zonele verzi. Dar nu 

9 

am mai văzut să se întâmple aşa ceva niciodată. 

Este ghidul nostru, singurul dintre noi care a mai călătorit 
la est de lac. După acest incident, împingem caii şi mai 
puternic, grăbiţi să ne îndepărtăm cât mai curând de lacul 
mort, speriaţi că ne vom rătăci într-un lichid mai rece decât 
gheaţa, mineral, subteran, vid, fără aer. Ne plecăm capetele şi 
călărim mai departe împotriva vântului, cu hainele 
umflându-se pe noi în spate, alegând să mergem peste 
cioburile colţuroase de sare, evitând pământul neted. Prin 
râul de praf care unduieşte maiestuos traversând cerul, 
soarele străluceşte ca o portocală, neîncălzind însă. La 
lăsarea întunericului, îndesăm ţăruşii de la corturi în sarea 
tare ca o stâncă, ardem lemnul de foc în cantităti uriaşe si ne 

7 9 9 9 

rugăm, ca marinarii, să dăm de pământ. 



în a cincea zi lăsăm în urmă plafonul lacului şi trecem 
printr-o fâşie de sare cristalină şi lucioasă, care în scurtă 
vreme se transformă în nisip şi piatră. Cu toţii am prins 
curaj, chiar şi caii, care în timpul traversării zonei de sare n- 
au avut parte decât de câteva pahare de seminţe de in şi o 
găleată de apă sărată. Starea lor se înrăutăţeşte văzând cu 
ochii. 

Cât despre bărbaţi, aceştia nu se plâng. Carnea proaspătă 
e pe terminate, însă rămân carnea sărată, fasolea uscată şi 
cantităti mari de faină si de ceai, alimentele de bază ale 
călătoriei. La fiecare oprire fierbem ceai şi prăjim nişte 
pâinişoare tocmai bune pentru înfometaţi. Bărbaţii se ocupă 
cu gătitul: intimidaţi de prezenţa fetei, nesiguri de statutul ei, 
nesiguri, mai presus de toate, de ceea ce avem de gând cu ea, 
de vreme ce le-o ducem barbarilor, aproape că nici nu-i 
vorbesc, evită să o privească şi nu-i cer niciodată ajutorul la 
gătit. Nu o împing înainte, sperând că reţinerea se va risipi pe 
drum. I-am ales pe oamenii ăştia pentru că erau rezistenţi, 
oneşti şi cu iniţiativă. Mă urmează pe cât pot cu însufleţire în 
condiţiile astea vitrege, deşi de-acum armura lustruită 
purtată de cei doi tineri soldaţi viteji când am trecut de 
poarta oraşului este pe cal, desfăcută în bucăţi, iar tecile 
săbiilor sunt pline de nisip. 

Fâşiile de nisip încep să se preschimbe în dune. Nu mai 
înaintăm cu atâta spor acum, urcând şi coborând dunele. E 
cel mai prost teren pentru caii care se chinuiesc să înainteze 
câţiva centimetri odată; copitele se scufundă în nisip. Mă uit 
înspre ghidul nostru, dar acesta nu poate decât să dea din 
umeri. 

— Aşa o ţine preţ de câţiva kilometri, trebuie să trecem, n- 
avem de ales. 

Din vârful unei dune, ferindu-mi ochii, uitându-mă tintă 
înainte, nu văd decât nisip învolburat. 



în acea noapte, unul dintre caii de povară refuză să 
mănânce. Dimineaţa, chiar şi după o biciuire dintre cele mai 
aspre, se încăpăţânează să rămână aşezat. Redistribuim 
atunci povara şi aruncăm o parte din lemnul de foc. Pe când 
alţii pornesc înainte, eu rămân în urmă. Pot să jur că 
animalul ştie ce are să se întâmple. Când vede cuţitul, ochii i 
se dau peste cap. Cu sângele ţâşnindu-i din gât, iese din 
zona cu nisip şi se clatină câţiva paşi înainte de-a cădea. în 
cazurile extreme, am auzit, barbarii strâng sângele cailor. 
Oare vom trăi să regretăm sângele risipit atât de generos pe 
nisip? 

în a şaptea zi, cu dunele în sfârşit în spate, distingem, 
încadrat de cenuşiul şters al peisajului vid, o fâşie de gri mai 
închis. De aproape, vedem că se întinde la est şi la vest pe 
câţiva kilometri. Se văd până şi formele negre ale copacilor 
ciuntiţi. Suntem norocoşi, ne spune ghidul: trebuie să fie apă 
aici. 

De fapt, am dat peste ceea ce a fost cândva o lagună 
terminală. Trestii moarte, de un alb fantomatic, si 
sfărâmicioase, contururi care erau odinioară malurile. 
Copacii pe care i-am zărit sunt plopi, şi ei morţi de mult. Au 
murit de când apele subterane s-au retras, cu ani şi ani în 
urmă, mult prea în adâncime ca să mai poată fi ajunse de 
rădăcinile lor. 

Descărcăm povara de pe animale şi începem să săpăm. La 
doi metri atingem un strat de lut albastru, greu. Dedesubt se 
află din nou nisip, apoi încă un strat de lut, vizibil mai 
lipicios. La şapte metri adâncime, cu inima gata să-mi sară 
din piept şi urechile ţiuindu-mi, sunt nevoit să refuz când îmi 
vine rândul la săpat. Cei trei bărbaţi trudesc în continuare, 
ridicând pământul dispersat din groapă într-o pânză de cort 
legată la colţuri. 

La zece metri adâncime, apa începe să ni se adune sub 



picioare. E dulce, fără urmă de sare; ne zâmbim cu 
satisfacţie unul altuia. Dar se adună foarte încet, iar 
marginile gropii trebuie să fie săpate încontinuu, pentru că 
altfel se prăbuşesc. De-abia la amiază, târziu, reuşim să 
înlocuim şi ultimul butoi cu apă sărată. Seara, aproape pe 
întuneric, coborâm găleţile în fântâna săpată şi dăm de băut 
cailor. 

între timp, acum că avem lemn de plop din belşug, bărbaţii 
au săpat două cuptoare mici, spate în spate, şi au aprins un 
foc mare deasupra, ca să coacă lutul. Când focul se mai 
potoleşte, împing cărbunii în cuptoare şi încep să coacă 
pâine. Fata stă şi-i priveşte, sprijinită în cârjele de care am 
legat la capete discuri de lemn, ca s-o ajute prin nisip. în 
camaraderia asta liberă şi lejeră din ziua bună de azi şi cu o 
zi de odihnă promisă, se vorbeşte abundent. Glumind cu ea, 
bărbaţii dau primele semne de prietenie: 

— Vino, stai lângă noi şi gustă, să vezi cum ştie un bărbat 
să coacă pâine! 

Ea le zâmbeşte la rându-i, ridicându-şi bărbia intr-un gest 
despre care probabil că doar eu ştiu că e un efort de a vedea. 
Prevenitoare, se aşază lângă ei ca să se încălzească la focul 
cuptoarelor. 

Eu mă aşez mai departe, protejat de vânt, la gura cortului, 
cu una dintre lămpi clipind alături, însemnând ziua în 
jurnal, dar atent la ce se spune în acelaşi timp. Joaca se 
prelungeşte în dialectul de la frontieră, iar ea nu duce deloc 
lipsă de cuvinte. Sunt uimit de fluenţa ei, de rapiditate, de 
stăpânirea de sine. Ba chiar îmi surprind un acces de 
mândrie: nu e doar târfa bătrânului, ci şi o tânără 
inteligentă, spirituală, atrăgătoare! Poate că dacă aş fi ştiut 
de la început cum să exploatez acest limbaj jucăuş al ei am fi 
devenit mai apropiaţi. Dar, ca un prost, în loc să o fac să se 
simtă bine, nu i-am oferit decât toanele mele. Cu adevărat 



lumea ar trebui să nu aparţină decât cântăreţilor şi 
dansatorilor! Amărăciune futilă, melancolie deşartă, regrete 
goale! Sting lampa, mă aşez cu bărbia în pumn, uitându-mă 
fix către foc si ascultând cum îmi chiorăie matele. 


Somnul urmează unei epuizări totale. De-abia mă trezesc 
puţin, că ea şi apare, ridicând marginea blănii imense de urs 
şi cuibărindu-se lângă mine. „Copiilor li se face frig noaptea”, 
iată ce îmi spun, ameţit cum sunt, trăgând-o înspre mine, 
aţipind. Adorm, probabil, din nou o vreme. Apoi, complet 
treaz, îi simt mâna bâjbâind printre haine, limba în urechea 
mea. Un val de bucurie senzuală îmi traversează corpul, 
casc, mă întind şi zâmbesc pe întuneric. Mâna ei găseşte ce 
caută. „Ei, şi?” îmi spun. „Dacă pierim aici, în ţinutul ăsta de 
nicăieri? Măcar să nu murim jefuiţi şi nefericiţi.” E goală pe 
sub haină. Dintr-un salt, mă urc pe ea; e caldă, umflată de 
poftă, gata de mine; intr-un minut am şters cinci luni de 
ezitare nesăbuită şi plutesc din nou într-o uitare senzuală. 

Când mă trezesc, am mintea atât de golită, încât în mine 
începe să crească spaima. Doar cu un efort deliberat reuşesc 
să mă integrez din nou în timp şi spaţiu: intr-un pat, în cort, 
într-o noapte, într-o lume, un corp culcat pe direcţia vest-est. 
Deşi sunt întins peste ea, cu greutatea unei vite moarte, fata 
doarme, cu braţele împreunate uşor peste spatele meu. Mă 
scol de pe ea, aranjez pătura de pe noi şi încerc să mă aşez 
normal. Nicio clipă nu-mi vine în minte că am putea să 
ridicăm tabăra în ziua următoare, să ne întoarcem la oază si 
să-mi reiau viaţa în vila însorită a magistratului, alături de o 
tânără mireasă, dormind cuminte lângă ea, ca viitor tată al 
copiilor ei, şi să văd cum se duc anotimpurile unul după 
altul. Nu resping gândul că, dacă n-ar fi petrecut seara cu 



tinerii din jurul focului de tabără, mai mult ca sigur că nu ar 
fi avut nevoie de mine. Poate că, de fapt, îmbrăţişându-mă, 
mă privea ca pe unul dintre ei. Ascult cu atenţie 
reverberaţiile acestui gând în interiorul corpului, dar nu 
reuşesc să depistez vreo povară pe inimă care să-mi spună că 
sunt rănit. Doarme; mâna mea se plimbă încolo şi-ncoace 
peste pântecele ei neted, îi mângâie coapsele. Gata, sunt 
mulţumit acum. în acelaşi timp, sunt gata să cred - să fiu 
sincer, nici plăcerea pe care mi-o oferă, plăcerea al cărei efect 
îndepărtat e resimţit de palma mea, nu pătrunde prea adânc. 
Inima nu-mi saltă mai mult decât până acum, nici sângele 
nu pulsează la atingerea ei. Nu sunt cu ea în urma vreunui 
extaz pe care mi-1 promite sau dăruieşte, ci din alte motive, 
care-mi rămân necunoscute, ca întotdeauna. Cu o excepţie: 
n-am putut să nu-mi dau seama că în pat, pe întuneric, 
urmele pe care torţionarii i le-a lăsat pe trup, picioarele 
sucite, ochii aproape nevăzători, se pot uita uşor. înseamnă 
că o doresc în întregime, că plăcerea pe care mi-o dă va 
rămâne umbrită până când urmele de pe ea se vor şterge, iar 
ea va fi redată din nou sieşi; sau să fie oare altceva (nu sunt 
tâmpit, daţi-mi voie s-o spun), oare tocmai urmele de pe ea 
m-au atras, iar acum, spre dezamăgirea mea, aflu că nu sunt 
îndeajuns de adânci încât să mă pătrundă? Prea mult sau 
prea puţin: oare o vreau pe ea, sau doar urmele unei istorii 
pe care le poartă corpul ei? Timp îndelungat, mă holbez în 
ceea ce pare a fi beznă, deşi ştiu că acoperişul cortului e la 
doar o jumătate de metru distanţă de mine. Niciun gând 
care-mi trece prin cap, nicio frază articulată, oricât de 
contradictorie, asupra sursei dorinţei mele nu pare să mă 
neliniştească. „Probabil că sunt obosit”, îmi spun. „Sau poate 
că orice aş fi în stare să articulez e fals poziţionat.” Buzele mi 
se mişcă, compunând şi recompunând cuvintele, tăcute. 
„Sau poate că trebuie să trec tocmai prin ceea ce n-a fost 



până acum articulat.” Mă concentrez asupra propoziţiei 
ăsteia fără să detectez în mine vreun impuls de a răspunde, 
fie el afirmativ ori negativ. Cuvintele devin din ce în ce mai 
opace; în scurt timp, îşi pierd orice înţeles. Suspin la sfârşitul 
unei zile lungi, în mijlocul unei nopţi lungi. Apoi mă întorc 
spre fată, o îmbrăţişez, o ţin strâns lipită de mine. Toarce în 

somn, unde o însoţesc imediat. 

7 » 


Caii sunt acum într-o stare jalnică, aşa că ne odihnim în a 
opta zi. Mestecă înfometaţi cozile de trestie. îşi umflă burţile 
cu apă şi se pârţâie copios. I-am hrănit cu ultimele seminţe 
de grâu şi chiar cu un pic din pâinea noastră. Dacă nu găsim 
o păşune într-o zi-două, vor muri cu siguranţă. 


Lăsăm în urmă fântâna şi movila de pământ la care săpăm 
ca să o pornim înainte, către nord. Cu toţii mergem, în afară 
de fată. Am abandonat toate lucrurile de care ne puteam 
lipsi, ca să uşurăm puţin povara cailor, dar de vreme ce nu 
putem supravieţui fără foc, trebuie să-i încărcăm cu 
vreascuri. 

— Când o să putem vedea munţii? îl întreb pe ghid. 

— într-o zi. Poate două. E greu de spus. N-am mai călătorit 
prin părţile astea, e prima dată. 

A vânat de-a lungul malului dinspre est al lacului şi la 
periferia deşertului, fără să fie nevoit să-l traverseze. Aştept, 
lăsându-1 să se pronunţe oricând vrea, însă se arată 
netulburat, nu crede că suntem în pericol. 

— Poate că mai avem două zile până când o să zărim 
munţii, apoi încă o zi de mers până să ajungem la ei. 



îşi mijeşte ochii, uitându-se în ceaţa maronie care a 
acoperit orizontul. Nu întreabă ce vom face când ajungem la 
munţi. 

9 

Dăm de sfârşitul acestui deşert pietros şi plat, şi urcăm 
câteva stânci tari până la un platou jos, unde găsim 
hamacuri din iarbă hibernală. Animalele se iau la întrecere, 
sfâsiindu-le. Ce uşurare să le vedem cum mănâncă! 

Mă trezesc cu o sperietură, în miez de noapte, copleşit de 
senzaţia înspăimântătoare că s-a întâmplat ceva rău. Fata se 
ridică în capul oaselor lângă mine: 

— Ce e? mă întreabă. 

— Ascultă. S-a oprit vântul. 

în picioarele goale, înfăşurată doar într-o blană, se 
strecoară afară din cort în urma mea. Ninge uşor. Pământul e 
alb, nemişcat, de o parte şi de alta, sub luna plină acoperită 
de ceaţă. O ajut să se ridice şi o ţin în braţe, uitându-mă fix 
în golul de unde coboară fulgii de zăpadă, într-o tăcere pe 
care o resimt după o săptămână de vânt biciuindu-ne 
urechile neîncetat. Oamenii din al doilea cort ni se alătură. 
Ne zâmbim prosteşte unul altuia. 

— Şi-acum, primăvara, îmi spun, ultima zăpadă din an. 

Aprobă cu toţii din cap. Un cal care se scutură de nea, 

undeva lângă noi, ne sperie. 

în căldura încă înăbuşită de zăpadă a cortului facem 
dragoste din nou. Ea se arată pasivă, se conformează. Când 
începem, sunt convins că momentul e potrivit; o îmbrăţişez 
cu o plăcere intensă, plin de mândrie; dar la jumătatea 
drumului încep să o pierd, iar actul se stinge în vid. Intuiţiile 
mele sunt evident înşelătoare. Totuşi, inima continuă să 
pulseze în faţa acestei fete care adoarme atât de rapid în 
braţele mele. Va veni o altă vreme, iar dacă nu va fi asa, nu 

9 7 9 7 

cred că o să-mi pese prea mult. 



O voce mă cheamă prin deschizătura cortului. 

— Domnule, trebuie să vă treziti! 

9 

Sunt vag conştient că am dormit prea mult. Totul e perfect 
nemişcat, îmi spun, ca şi când am fi anesteziaţi de 
nemişcarea asta totală. 

9 

Ies din cort, la lumina zilei. 

— Ia uitaţi-vă, domnule! spune bărbatul care m-a trezit, 
arătând spre nord-est. Se apropie vremea rea! 

Un val negru uriaş se rostogoleşte deasupra noastră, pe 
câmpia albă, înzăpezită. E încă la destui kilometri depărtare, 
dar înghite pământul pe drum. Creasta i se pierde printre 
norii întunecaţi. 

9 

— Furtună! strig. 

N-am mai văzut niciodată ceva atât de înfricoşător. 

9 

Oamenii se reped să-şi demonteze corturile. 

— Adu caii înăuntru, leagă-i aici, în centru. 

Primele rafale de vânt au ajuns deja aici, zăpada începe să 
se învolbureze si să zboare. 

9 

Fata e lângă mine, sprijinită în cârje. 

— Vezi? o întreb. 

Ea se uită în felul ei, strâmb, şi apoi dă din cap. Oamenii 
se pun pe treabă, strângând al doilea cort. 

— Zăpada n-a fost un semn de bun augur, până la urmă! 

Nu răspunde. Deşi ştiu că ar trebui să îi ajut, nu pot să-mi 

dezlipesc privirea de imensul zid circular, negru, care urlă la 
noi cu viteza unui cal în galop. Vântul se înteţeşte, 
zgâlţâindu-ne puternic; vuietul familiar ne răsună din nou în 
urechi. 

încep să mă agit. 

— Repede, repede! strig, bătând din palme. 

Un bărbat e în genunchi, împăturind pânza cortului, 



rostogolind rola de fetru, punând cearşafurile unul peste 
altul; ceilalţi doi aduc caii înăuntru. 

7 9 

— Stai jos! îi poruncesc fetei şi mă reped să-i ajut cu 
împachetatul. 

Zidul de furtună nu mai e negru, ci s-a transformat intr- 
un haos de nisip învolburat, zăpadă şi praf. Apoi, dintr-odată, 
vântul se preschimbă în urlet, şapca îmi e smulsă din cap, 
iar furtuna ne izbeşte. Mă pomenesc culcat la pământ, pe 
spate: nu lovit de uragan, ci de un cal care tocmai a scăpat şi 
aleargă pretutindeni, cu urechile pe spate şi ochii daţi peste 
cap. 

— Prindeţi-1! strig. 

Cuvintele nu sunt decât şoapte, nu le pot auzi nici eu. 
Calul dispare din câmpul vizual ca o fantomă. în acelaşi 
moment, cortul e brusc ridicat în aer. Mă arunc peste balotul 
de fetru, ţinându-1 strâns, la pământ, gemând de furie. Apoi, 
ajutându-mă de mâini şi picioare, trăgând de fetru, mă 
apropii de fată. E ca şi când ai încerca să te târăşti împotriva 
apei curgătoare. Ochii, nasul, gura îmi sunt pline de nisip, 
respir cu greu. 

Fata stă cu mâinile şi picioarele întinse, ca nişte aripi, 
peste grumajii celor doi cai. Pare să le vorbească, deşi orbitele 
rămân fixe, înspăimântate, iar ei nemişcaţi. 

— S-a dus cortul nostru! îi strig în ureche, arătând către 
cer. 

Ea se întoarce: sub căciulă, are fata înfăşurată într-o 
basma neagră: până şi ochii îi sunt acoperiţi. 

— Nu mai e cortul! strig din nou. 

Ea dă din cap. 

Timp de cinci ore ne strângem în spatele focului şi al cailor, 
iar vântul ne împroaşcă din toate părţile cu zăpadă, gheaţă, 
ploaie, nisip şi pietricele. Ne dor şi oasele de frig. Flancurile 
cailor aflaţi cu faţa la vânt sunt acoperite de zăpadă. Ne 



înghesuim unul într-altul, om şi animal, împărţind căldura, 
încercând să rezistăm. 

Apoi, la amiază, vântul se opreşte brusc, ca şi când s-ar fi 
închis o poartă undeva. Urechile au început să ne ţiuie în 
tăcerea neliniştitoare. Trebuie să ne urnim mădularele 
amorţite, să ne curăţăm, să reîncărcăm animalele, orice ar 

,7 ,7 

putea face sângele să curgă din nou normal în vine, dar în 
realitate, ceea ce ne dorim e să mai rămânem un pic în 
cuibul cald. Sinistră letargie! Vocea mea răguşită răzbate din 
fundul gâtului: 

— Haideţi, oameni buni, la drum! 

Cocoaşele de nisip ne arată unde se află îngropat bagajul 
nostru. Căutăm în direcţia în care a bătut vântul, dar nici 
urmă de cort. Ajutăm caii să urce şi-i încărcăm. Au început 
să necheze. Frigul din timpul furtunii e o nimica toată pe 
lângă frigul care-i urmează, aşezându-se peste noi ca un văl 
de gheaţă. Respiraţia ni se transformă în chiciură, picioarele 
ne tremură în ghete. După câţiva paşi nesiguri, şovăielnici, 
primul cal se prăbuşeşte pe spate. Aruncăm lemnul pe care-1 
poartă în spate, îl ridicăm în picioare cu o prăjină, îl biciuim. 
Mă blestem, nu pentru prima dată, fiindcă am plecat într-o 
călătorie atât de grea cu un ghid nesigur şi pe o vreme 
înşelătoare. 


Ziua a zecea: aer mai călduţ, ceruri mai limpezi, un vânt 
mai domol. Traversăm câmpiile cu greu, când deodată ghidul 
nostru strigă, arătând într-o parte. „Munţii!” îmi spun; inima 
începe să mi se zbată. Dar nu vede muntele. Petele din 
depărtare către care arată sunt oameni pe cai: cine altcineva 
decât barbarii! Mă întorc către fată, al cărei cal în pragul 
prăbuşirii îl duc de hăţuri. 



— Am ajuns aproape, o anunţ. Sunt oameni în faţă, o să 
vedem în curând cine sunt. 

Toată povara care apasă pe mine de câteva zile a fost 
ridicată brusc. înaintând cu pas grăbit, îndrept întreaga 
expediţie către direcţia de unde vin cele trei siluete mărunte 
în depărtare. 

Continuăm să ne îndreptăm către ei încă o jumătate de 
oră, până când realizăm că nu ne apropiem deloc. Se mişcă 
odată cu noi. 

— Ne ignoră, spun şi îmi vine ideea să aprind focul. 

Dar când mă opresc, cele trei siluete se opresc şi ele; de 
îndată ce ne reluăm mersul, încep şi ele să meargă. 

Sunt oare reflecţii ale noastre, e oare o iluzie optică? mă 
întreb. Nu putem să ne apropiem. Oare de când ne vânează? 
Sau cred că noi îi vânăm? 

— Staţi, n-are niciun rost să-i urmărim, le spun oamenilor. 
Să vedem dacă vor să întâlnească pe unul dintre noi, 
neînsotit. 

Urc pe calul fetei şi călăresc singur, în direcţia străinilor. 
Pentru scurtă vreme, par să rămână nemişcaţi, privind şi 
aşteptând. Apoi încep să se retragă, sclipind în ceaţa de praf. 
Deşi îi dau pinteni, calul meu e prea slăbit ca să mai poată fi 
în stare de altceva în afară de un biet trap împiedicat. Renunţ 
la vânătoare, descalec şi îi aştept pe însoţitori să vină. 

Ca să păstrăm caii în putere, ne-am scurtat din ce în ce 
mai mult distanţele parcurse în marş susţinut. înainte de a 
aşeza tabăra, nu avansăm mai mult de zece kilometri în acea 
după-amiază, pe un teren solid, neted, avându-i în faţă 
permanent pe cei trei călăreţi din depărtare, plutind mereu la 
marginea câmpului vizual. Caii au o oră în care să poată 
paşte puţina iarbă ciuntită pe care o găsesc; apoi îi legăm de 
cort şi punem pază. Se lasă noaptea, stelele răsar pe un cer 
acoperit de ceaţă. Ne odihnim în jurul focului, răsfăţându-ne 



la căldură, savurând durerea provocată de mădularele 
obosite, nevrând să intrăm cu toţii în singurul cort care ne-a 
rămas. Privind înspre nord, aş putea să jur că mă uit în 
văpaia unui alt foc; dar când încerc să le arăt şi celorlalţi, 
noaptea se face neagră, de nepătruns. Cei trei oameni se 
oferă să doarmă afară, stând de strajă pe rând, după ceas. 
Sunt mişcat de gestul lor. 

— în câteva zile, le spun, când o să se facă mai cald. 

Dormim cu întreruperi, patru corpuri înghesuite intr-un 

cort făcut pentru două persoane, iar fata aproape afară. 

Eu mă uit deja spre nord, înainte de răsărit. Pe când 
violetul şi nuanţele de roz ale răsăritului prind să se 
aurească, petele se materializează din nou pe suprafaţa goală 
a câmpiei. Nu mai sunt trei, ci opt, nouă, zece, poate 
douăsprezece. 

Cu un băţ mare şi o cămaşă de in alb, fac un steag şi 
pornesc călare spre străini. Vântul s-a potolit, aerul e acum 
limpede, eu număr în timp ce călăresc: douăsprezece siluete 
mărunte de o parte a răsăritului, iar în spatele lor, în 
depărtare, o dâră slabă şi fantomatică de albastru pare să fie 
muntele. Apoi, pe când eu le privesc, siluetele încep să se 
mişte. Se încolonează şi se suie pe munte ca nişte furnici. 
Sus, pe creastă, se opresc. Un nor de praf îi ascunde, apoi 
apar din nou: doisprezece oameni călare pe linia orizontului. 
Eu merg înainte, cu steagul alb fluturându-mi peste umăr. 
Deşi îmi ţin ochii pe creastă, nu reuşesc să prind momentul 
în care dispar. 

— Trebuie să-i ignorăm pur şi simplu, le spun însoţitorilor 
mei. 

încărcăm poverile la loc pe cai şi ne reluăm mersul spre 
munţi. Deşi poverile devin mai uşoare de la o zi la alta, ne 
doare inima că trebuie să biciuim bietele animale, deja 
extrem de slabe. 



Fata sângerează, i-a venit ciclul. Nu o poate ascunde, aici 
nu are parte de intimitate, nu e nici cel mai mic tufiş după 
care să se poată ascunde. E supărată şi bărbaţii sunt 
supăraţi la rândul lor. E vechea poveste: ciclul unei femei 
aduce ghinion, e rău pentru culturi, pentru vânat, pentru 
cai. Bărbaţii devin morocănoşi: vor să o îndepărteze de lângă 
cai, ceea ce nu se poate, nu o lasă să le atingă mâncarea. 
Ruşinată, nu se apropie de nimeni toată ziua şi nu ni se 
alătură la masa de seară. După masă, iau un castron de 
fasole şi găluşte şi le duc în cortul unde stă. 

— N-ar trebui să mă aştepţi, spune ea. Nici măcar n-ar 
trebui să fiu în cort. Dar n-am unde să mă duc. 

Nici nu pune la îndoială legitimitatea excluderii ei. 

— Nu contează, îi spun. 

îmi lipesc mâna de obrazul ei, mă aşez o clipă şi o privesc 
cum mănâncă. 

E inutil să-i forţez pe oameni să doarmă în acelaşi cort cu 
ea. Preferă să doarmă afară, cu focul aprins, stând de veghe 
cu rândul. Dimineaţa, de dragul lor, trec printr-o ceremonie 
scurtă de purificare alături de fată (căci m-am murdărit 
culcându-mă cu ea): cu un băţ, trasez o linie în nisip, o trec 
pe fată peste ea, îi spăl mâinile şi apoi pe-ale mele, o conduc 
în cele din urmă în tabără, peste linie. 

— O să trebuiască să faci la fel mâine dimineaţă, murmură 
ea. 

în cele douăsprezece zile de când ne aflăm pe drum, am 
devenit mai apropiaţi decât am fost luni de zile, cât am trăit 
în aceeaşi cameră. 

Am ajuns la dealuri. Călăreţii cei stranii înaintează mult în 
faţa noastră, de-a lungul albiei unui râu cu meandre secat. 
Nu mai încercăm să-i ajungem. Acum înţelegem în sfârşit că, 
deşi sunt pe urmele noastre, tot ei ne conduc în acelaşi timp. 

Pe măsură ce terenul devine mai dur, avansăm din ce în ce 



mai încet. Când poposim să ne tragem sufletele sau când îi 
pierdem din vedere pe străini printre meandrele râului, nu ne 
temem de pieire. 

Apoi, urcând pe o culme, înduplecând caii, încordându-ne, 
împingând şi trăgând, ajungem dintr-odată aproape de ei. 
Din spatele stâncilor, dintr-o vale ascunsă apar, călare pe 
ponei cu coamă bogată, doisprezece şi chiar mai mulţi, 
îmbrăcaţi în piei de oaie, cu căciuli pe cap, cu feţe oacheşe, 
măcinate de vreme, cu ochi înguşti: barbari în carne şi oase. 
Mă aflu suficient de aproape încât să-i adulmec Iară să fac 
un pas: sudoare de cai, fum, piele de animal pe jumătate 
tratată. Unul dintre ei îndreaptă spre pieptul meu o 
muschetă veche, aproape de lungimea unui om, cu un mâner 
sub ţeavă. Mi se taie respiraţia. „Nu”, şoptesc. Cu precauţie 
sporită, dau drumul frâielor de pe calul pe care-1 conduc şi- 
mi arăt mâinile goale. La fel de încet, mă întorc cu spatele, 
apuc frâiele şi, alunecând şi împiedicându-mă pe pietriş, 
aduc calul treizeci de paşi mai jos, la poalele culmii pe care 
mă aşteaptă însoţitorii mei. 

Barbarii se profilează pe fundalul cerului de deasupra. 
Dincolo de bătăile inimii, de salturile cailor şi de gemetele 
vântului, tăcere. Am trecut de limitele Imperiului. Nu-i de 
joacă, momentul ăsta e important. 

O ajut pe fată să descalece. 

— Ascultă cu atenţie, îi spun, te duc pe deal şi o să 
vorbeşti tu cu ei. la ţi şi cârjele, fiindcă pământul e alunecos, 
iar alt drum până acolo sus nu e. După ce vorbeşti, poţi să 
hotărăşti ce ai de gând să faci. Dacă vrei să mergi cu ei, dacă 
vor să te conducă înapoi acasă, la familia ta, atunci mergi cu 
ei. Dacă te hotărăşti să vii cu noi, poţi să vii cu noi. înţelegi? 
Nu te forţez. 

Dă din cap. E foarte emoţionată. 

Cu un braţ în jurul ei, o ajut să urce panta acoperită de 



pietre. Barbarii stau nemişcaţi. Număr trei dintre muschetele 
cu ţeavă lungă; în rest, au arcuri scurte, cu care sunt 
obişnuit. Pe măsură ce ne apropiem de culme, se retrag uşor, 
din ce în ce mai mult. 

— îi vezi? o întreb, răsuflând din greu. 

întoarce capul aşa cum face de obicei, în felul acela ciudat, 
apatic. 

— Nu e bine, zice. 

— Orb, cum se spune „orb”? 

îmi spune. Mă adresez barbarilor. 

— Oarbă, le spun, apăsându-mi pleoapele. 

Niciun răspuns. Arma sprijinită între urechile poneiului e 
încă îndreptată spre mine. Ochii proprietarului ei sclipesc 
vesel. Tăcerea se prelungeşte. 

— Vorbeşte-le, îi spun fetei. Spune-i de ce te afli aici. 
Spune-le povestea ta. Spune-le adevărul. 

Se uită pe furiş la mine şi zâmbeşte uşor. 

— Chiar vrei să le spun adevărul? 

— Spune-le adevărul, da. Ce altceva să le spui? 

Zâmbetul îi rămâne pe buze. Clatină din cap şi tace în 

continuare. 

— Spune-le ce vrei. Doar că, acum că te-am adus înapoi, 
aş vrea să te rog foarte explicit să vii înapoi în oraş, cu mine. 
E alegerea ta. 

îi prind mâna. 

— înţelegi? Asta vreau. 

— De ce? 

Cuvântul îi alunecă de pe buze încet, ca ultima suflare a 
unui mort. Ştie că mă exasperează, că m-a exasperat de la 
început. Omul cu puşca înaintează încet, până când ajunge 
foarte aproape de noi. Ea clatină din cap. 

— Nu, nu vreau să mă mai întorc în locul ăla. 

Cobor panta grăbit. 



— Aprindeţi focul, fierbeţi ceai, o să ne oprim aici, îi anunţ 
pe oameni. 

De deasupra cascadei, vorbele fetei ajung la mine 
fragmentate de rafalele de vânt. Se sprijină pe cele două cârje 
ale ei, iar călăreţii descalecă şi i se strâng în jur. Nu 
desluşesc niciun cuvânt. Ce irosire, îmi spun. Ar fi putut să- 
şi petreacă lungile seri goale învăţându-mă limba ei. Acum e 
prea târziu. 


Scot din traistă două platouri de argint pe care le-am cărat 
tot drumul prin deşert. Despachetez sulul de mătase. 

— Aş vrea să păstrezi tu asta, îi spun. 

îi însoţesc mâna, ca să simtă moliciunea mătăsii, 
ornamentele de pe platouri, cu peşti şi frunze împletite. Am 
adus şi o mică legătură. Nu mai ştiu ce conţine. O pun pe 
pământ. 

— O să te conducă ei până acasă? 

Ea dă din cap. 

— A spus că până la vară. Zice că vrea şi un cal. Pentru 
mine. 

— Spune-i că avem un drum lung înainte. Caii noştri sunt 
într-o condiţie jalnică, după cum poate vedea. întreabă dacă 
nu putem cumpăra noi cai de la el. Spune-i că plătim în 
argint. 

îi traduce bătrânului, iar eu aştept. Tovarăşii lui au 
descălecat, dar el a rămas în şa, iar arma veche, imensă, îi 
stă atârnată de spate. Scări, şa, hăţuri, frâie: niciun pic de 
metal, doar os şi lemn întărit în foc, cusut cu aţă tare, legat 
cu barete din piele. Corpuri îmbrăcate în lână şi piei de 
animal hrănite din copilărie cu carne şi lapte, străine de 
atingerea suavă a bumbacului, de virtuţile blânde ale 



cerealelor şi fructelor: aceştia sunt oamenii pe care Imperiul 
în expansiune i-a împins peste câmpie, către munţi. N-am 
întâlnit până acum oameni din nord la ei acasă, trataţi de pe 
poziţii egale. Barbarii cu care sunt obişnuit sunt cei care 
vizitează oaza ca să facă negoţ, alături de cei câţiva care-şi 
ridică tabăra de-a lungul râului şi de bieţii prizonieri ai lui 
Joii. Ce ocazie şi ce ruşine în acelaşi timp să fiu aici astăzi! 
într-o bună zi, urmaşii mei vor colecţiona obiecte create de 
aceşti oameni, vârfuri de săgeată, mânere de cuţit incrustate, 
farfurii de lemn, ca să le afişeze alături de ouăle de pasăre şi 
de cimiliturile caligrafice. Iar eu ce fac? Iată-mă încercând să 
înnod legături între oamenii viitorului şi cei ai trecutului, 
returnând, cu scuzele mele, un corp pe care l-am supt până 
la epuizare. Un codoş, un şacal deghizat în oaie, aflat în 
slujba Imperiului! 

— Zice că nu. 

Scot unul dintre batoanele de argint din sac şi i-1 întind. 

— Spune-i că ăsta e pentru cal. 

El se apleacă, apucă batonul lucios, muşcă din el precaut, 
iar apoi îl ascunde în haină. 

— Zice că nu. Argintul e pentru calul pe care a acceptat să 
nu-1 ia. Nu ia calul meu, ia doar argintul. 

Aproape că mi-am ieşit din fire; dar la ce bun să te 
târguieşti? Ea se duce, aproape că s-a şi dus, mi-a fost luată. 
Asta e ultima oară când o privesc direct în faţă, ca să-mi pot 
analiza pornirile inimii, să încerc să înţeleg cine e cu 
adevărat: după asta, sunt convins, voi începe să o recreez din 
rezerva de amintiri, în funcţie de dorinţele mele discutabile. îi 
ating obrazul, îi iau mâna. Pe acest deal, în plină dimineaţă, 
nu găsesc în mine nicio urmă din erotismul stupefiat care mă 
atrăgea de obicei nopţi la rând către corpul ei, sau măcar 
afecţiunea prietenească resimţită pe drum. Nu simt decât un 
gol şi tristeţea că trebuie să existe un asemenea gol. Deşi îi 



strâng mâna mai tare, nu primesc niciun răspuns. Văd mult 
prea bine ceea ce văd: o fată robustă, cu o gură mare şi un 
breton ce-i acoperă fruntea, care acum priveşte lung, peste 
umărul meu, către cer; o străină; un oaspete venit de prin 
părţi necunoscute, aflat acum în drum spre casă, după o 
vizită nu prea fericită. 

— Adio, îi spun. 

— Adio, spune ea. 

Vocea îi pare la fel de neînsufleţită ca a mea. încep să 
cobor panta; până când ajung jos, au ajutat-o deja să urce pe 
cal şi i-au luat cârjele. 


După câte îmi dau seama, a venit primăvara. Aerul e 
călduţ, vârfurile verzi ale firelor de iarbă nouă au început să 
crească ici si colo, în fata noastră se iscă rafale de vânt 
deşertic. Dacă am fi părăsit oaza acum şi nu în urmă cu 
două săptămâni, am fi călătorit mai repede şi nu ne-am fi 
riscat vieţile. Pe de altă parte, am fi fost oare suficient de 
norocoşi încât să-i găsim pe barbari? Chiar în această zi, 
sunt convins, îşi strâng corturile şi căruţele, încep să-şi 
mâne oile în direcţia în care vor migra primăvara. Nu am 
greşit când am acceptat riscul, deşi acum ştiu că mă 
învinuiesc cu toţii. („Să ne aduci aici în mijlocul iernii!”, mi-i 
imaginez spunând. „N-ar fi trebuit niciodată să acceptăm!” 
Dar ce-or mai zice acum, când realizează că nu erau trimişi 
ai vreunei ambasade în tinutul barbarilor, cum am lăsat să 
se înţeleagă, ci doar o escortă a unei femei, o deţinută 
barbară rămasă ultima, o persoană fără niciun pic de 
importanţă, târfa magistratului?) 

La întoarcere, încercăm să ne ţinem de traseul cunoscut pe 
cât posibil, orientându-ne după poziţia stelelor, pe care am 



avut grijă să o transcriu. Vântul a trecut, vremea s-a mai 
încălzit, poverile cailor sunt acum mai suportabile, ştim unde 
ne aflăm, nu văd de ce n-am grăbi pasul. însă în timpul 
popasului de noapte, apare un incident neprevăzut. Sunt 
chemat la focul de tabără, unde-1 găsesc pe unul dintre 
soldaţii tineri stând jos, trist, cu faţa sprijinită în mâini. Are 
cizmele scoase şi bandajele picioarelor desfăcute. 

— Uitaţi-vă puţin la piciorul ăsta, domnule, îmi spune 
călăuza noastră. 

Piciorul drept e umflat şi moale. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb pe băiat. 

Ridică piciorul şi-mi arată un călcâi plin de sânge şi puroi. 
Dincolo de mirosul de pansament murdar, simt un iz de 
putrefacţie. 

— De cât timp e aşa? îi strig. 

El îsi ascunde fata. 

— De ce n-ai spus nimic? Nu v-am spus tuturor că trebuie 
să vă ţineţi picioarele curate, că trebuie să vă schimbaţi 
bandajele o dată la două zile şi să le spălaţi, că trebuie să vă 
ungeţi băşicile cu alifie şi să le bandajaţi? V-am dat ordinele 
astea cu un scop! Cum o să mai mergi acum, cu picioarele în 
halul ăsta? 

Băiatul nu răspunde. 

— N-a vrut să ne tină din drum, însă acum trebuie să-l 
cărăm înapoi până acasă! strig. Fierbeţi apă şi aveţi grijă să- 
şi cureţe piciorul şi să şi-l panseze! 

Am dreptate. Când, în dimineaţa următoare, încearcă să-l 
ajute să se încalţe, nu-şi mai poate ascunde durerea 
sfâşietoare. Cu piciorul bandajat împachetat într-o pungă, 
poate să meargă şchiopătând prin locurile unde drumul e 
mai neted; dar în cea mai mare parte a drumului e silit să 
călărească. 

Cu totii vom fi fericiţi când se va termina călătoria. Ne-am 



plictisit unii de alţii. 

în a patra zi suntem înapoi la albia lagunei moarte şi îi 
urmăm conturul către sud-est preţ de câţiva kilometri, până 
când ajungem în dreptul lacului cunoscut, cu trunchiuri de 
plopi adunaţi grămadă. Apoi ne odihnim o zi, pregătindu-ne 
pentru partea cea mai grea a drumului. Prăjim o porţie de 
pâinici şi fierbem ultima oală de fasole pe care o facem pastă. 

Eu rămân distant. Bărbaţii vorbesc încet si tac brusc de 

9 9 

fiecare dată când mă apropii. Le-a dispărut tot entuziasmul 
de la începutul călătoriei, nu doar pentru că punctul 
culminant a fost atât de dezamăgitor - câteva vorbe 
schimbate în deşert, urmate de acelaşi drum parcurs înapoi 
ci pentru că prezenţa fetei i-a incitat pe bărbaţi la 
exhibiţionism sexual, la o rivalitate ca între fraţi, care acum 

9 9 

s-a transformat într-o irascibilitate ursuză, îndreptată, cu 
sau fără voia lor, împotriva mea pentru că i-am atras într-o 
expediţie nebunească şi periculoasă, împotriva cailor pentru 
că sunt recalcitranţi, împotriva camaradului cu piciorul 
umflat pentru că i-a ţinut din drum, împotriva piedicilor de 
tot felul pe care trebuie să le suporte, ba chiar împotriva lor 
înşişi. Eu dau exemplu scoţându-mi preşul de dormit afară, 
lângă foc, drept sub stele, preferând frigul din aer liber 
căldurii sufocante dintr-un cort în care as fi stat alături de 

9 

trei oameni posaci. în noaptea următoare, nimeni nu se oferă 
să ridice cortul si dormim cu totii afară. 

9 9 

Până în a şaptea zi ne facem drum printre reziduurile 
sărate. Mai pierdem un cal. Bărbaţii, sătui de fasolea şi 
chiflele invariabile, îmi cer să-i omorâm ca să-i mâncăm. Le 
dau voie, dar nu mă alătur. 

— Eu o iau înainte cu caii, le spun. 

N-au decât să-şi savureze masa. N-am de gând să-i privez 
de plăcerea de a-şi imagina că de fapt gâtul tăiat e gâtul meu, 
că mie-mi sfârtecă maţele, că mie-mi sfărâmă oasele. Poate 



că astfel vor deveni mai prietenoşi. 

Mă gândesc cu nostalgie la rutina familiară a îndatoririlor 
mele zilnice, la vara care se apropie, la siestele lungi, cu vise, 
la conversaţiile cu prietenii la apusul soarelui, sub nuci, la 
băieţii care-mi aduceau ceaiul si limonada, la fetele care se 
plimbau câte două sau câte trei în piaţă, îmbrăcate în hainele 
cele mai bune, şi pe care le vedeam drept posibile amante. Nu 
sunt decât câteva zile de când m-am despărţit de cealaltă, 
însă deja simt cum faţa i se solidifică în memoria mea, cum 
devine opacă, de nepătruns, ca şi când ar secreta calcarul 
unei cochilii care s-o învelească. Mergând prin nisip, mă 
surprind într-o clipă de mirare că am putut iubi pe cineva 
dintr-un ţinut atât de îndepărtat. Tot ce vreau acum e să-mi 
trăiesc restul zilelor în tihnă, într-o lume pe care o cunosc, să 
mor în patul meu şi să fiu condus pe ultimul drum de 
prieteni vechi. 


De la cincisprezece kilometri depărtare distingem turnurile 
de supraveghere proiectate pe cer; cât timp ne aflăm pe 
drum, la sud de lac, ocrul zidurilor începe să se separe de 
griul fundalului pustiu. Mă uit la oamenii din faţa mea. Şi ei 
au grăbit pasul, de-abia mai pot să-şi controleze 
entuziasmul. Nu ne-am spălat, nu ne am mai schimbat 
hainele de trei săptămâni, mirosim, pielea ne e uscată şi 
înnegrită de soare şi de vânt, suntem epuizaţi, însă păşim ca 
nişte bărbaţi demni, inclusiv cel care şchiopătează acum, cu 
piciorul lui bandajat, cu pieptul împins înainte. Ar fi putut 
ieşi chiar mai rău: ar fi fost poate mai bine, însă ar fi putut fi 
si mai rău. Chiar si caii, cu burţile lor umflate de iarbă 
mlăştinoasă, par înviaţi. 

Pe câmp, primele fire de iarbă primăvăratică au început să 



se arate. Acordurile fine ale unei trompete ne ajung la urechi; 
călăreţii angajaţi pentru petrecerea de bun venit încep să iasă 
pe porţi, cu soarele sclipind pe coifurile lor metalice. Arătăm 
ca nişte sperietori de ciori: ar fi fost mai bine dacă le-aş fi 
spus oamenilor să-şi pună armurile cu câţiva kilometri 
înainte de sosire. îi urmăresc pe călăreţi cum vin către noi la 
trap, şi mă aştept ca în orice moment să izbucnească un 
galop, să tragă salve în aer şi să chiuie. Dar continuă să se 
poarte diplomatic, de fapt nici nu fac parte din petrecerea de 
bun venit, după cum încep să-mi dau seama, pentru că nu 
sunt urmaţi de copii: se grupează în două părţi şi ne 
înconjoară. Nu recunosc niciuna dintre feţele pe care le văd, 
au ochii împietriţi şi nu-mi răspund la întrebări, ci ne conduc 
ca pe nişte deţinuţi prin porţile cetăţii. Abia după ce ajungem 
în piaţă, când vedem corturile aliniate şi auzim hărmălaia, 
înţelegem în sfârşit: armata a sosit, e aici. Campania promisă 
împotriva barbarilor a început. 



4 


La biroul meu, în fundul sălii de judecată, stă un bărbat. 
Nu l-am mai văzut niciodată, dar însemnul de pe tunica lui 
albastră-liliachie îmi spune că aparţine Biroului Trei al Gărzii 
Civile. 

Sub cotul lui se află un vraf de dosare maronii legate cu 
benzi roz; unul e deschis în fata lui. Recunosc dosarele: 
conţin înregistrări ale impozitelor şi dărilor strânse care 
datează încă de-acum cincizeci de ani. Oare chiar le 
examinează? La ce se uită? întreb: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Mă ignoră, iar cei doi soldaţi ţepeni care mă păzesc par de 
lemn. Nu protestez. După săptămânile petrecute în deşert, nu 
mi-e deloc greu să mă arăt apatic. în plus, simt o nuanţă 
uşoară de exultare în faţa posibilităţii ca prietenia mea cu 
Biroul să ia sfârsit. 

— Pot vorbi cu colonelul Joii? întreb. 

Merg pe ghicite: de unde să ştiu dacă s-a întors colonelul 
Joii? 

Nu răspunde, ci continuă să pretindă că citeşte 
documentele. E un bărbat bine, cu dinţi drepţi, albi, şi ochi 



albaştri minunaţi. Dar cam mândru, îmi spun. Mi-1 imaginez 
stând în capul oaselor în pat, lângă o fată, încordându-şi 
musculatura în faţa ei, hrănindu-se din admiraţia ei. Tipul 
de bărbat care-şi controlează corpul ca pe o maşină, îmi 
imaginez, care nu ştie că un trup are propriile ritmuri. Mă va 
privi într-o clipă, fără îndoială, din adâncul acelei feţe 
frumoase, imobile, şi cu ochi limpezi, ca un actor din dosul 
măştii. 

Ridică privirea de pe pagină. Exact cum am bănuit. 

— Unde ai fost? întreabă el. 

— Am fost într-o călătorie lungă. îmi pare rău că nu eram 
aici când ai sosit, ca să te întâmpin cum se cuvine, cu 
ospitalitate. Dar acum m-am întors. Tot ce-i al meu îţi 
aparţine. 

însemnele sugerează că e ofiţer, ofiţer delegat al Biroului 
Trei: ce înseamnă asta? Presupun că înseamnă cinci ani de 
lovit şi bătut oameni: dispreţ pentru poliţia obişnuită şi 
pentru procedurile juridice oficiale; probabil că detestă 
vorbirea unui patrician bonom ca mine. Dar poate că-i 
nedreptăţesc - doar n-am mai fost în Capitală de mult timp. 

— Ai uneltit cu inamicul ca un trădător, spune el. 

Deci asta e, a spus-o. „Ca un trădător”: formulă luată 
dintr-o carte. 

— Trăim paşnic aici, spun. Nu avem inamici. 

Se lasă tăcerea. 

— Dacă nu mă înşel, îi spun. Dacă nu cumva inamicul 
suntem noi. 

Nu sunt sigur că înţelege. 

— Nativii sunt în război cu noi, spune el. 

Mă îndoiesc că a dat vreodată cu ochii de un barbar. 

— De ce ai colaborat cu ei? Cine ţi-a dat voie să părăseşti 
postul? 

Mă lepăd de provocare ridicând din umeri. 



— E o treabă personală, îi spun. O să trebuiască să mă 
crezi pe cuvânt. Nu am de gând să discut despre asta. îţi 
spun doar atât: postul de magistrat al unui district nu e unul 
care poate fi abandonat, ca un post de pază. 

Păşesc săltând puţin când sunt condus de paznici spre 
celula în care voi fi izolat. 

— Sper că o să-mi daţi voie să mă spăl, le spun, dar ei mă 
ignoră. 

Nu contează. Sunt conştient de sursa euforiei mele: alianţa 
mea cu gardienii Imperiului a luat sfârşit, m-am împotrivit 
lor, legătura a fost ruptă, sunt un om liber. Oare cine n-ar 
zâmbi într-o asemenea împrejurare? Dar ce bucurie 
primejdioasă! N-ar trebui să fie atât de uşor să obţin 
lichidarea. Şi există oare vreun temei al opoziţiei mele? Am 
fost pur şi simplu incitat la reacţie văzându-1 pe unul dintre 
noii barbari cum pune stăpânire pe biroul meu şi pe 
documente? Cât despre libertatea pe care sunt pe cale să o 
pierd, ce valoare are pentru mine? Oare chiar m-am bucurat 
de libertatea neîngrădită din acest din urmă an, în care mai 
mult ca oricând am putut să-mi văd de viaţa mea cum am 
vrut? De exemplu: libertatea mea de a face din fată ce am 
avut chef, soţie, concubină, fiică, sclavă, toate deodată sau 
niciuna, după cum mi au dictat capriciile, de vreme ce n-am 
avut nicio îndatorire fată de ea, în afară de ce mi s-a 
întâmplat să simt pe moment - după povara unei astfel de 
libertăţi, cine n-ar primi cu braţele deschise eliberarea prin 
recluziune? în atitudinea mea de opoziţie nu e nimic eroic - 
să nu uit asta nicio clipă. 

E aceeaşi cameră din cazarmă pe care o foloseau pentru 
interogatoriu anul trecut. Stau în picioare, în timp ce 
preşurile şi sacii soldaţilor care au dormit aici sunt târâte 
afară şi puse unul peste altul la intrare. Cei trei oameni ai 
mei, încă murdari de pe drum şi zdrenţuiţi, ies din bucătărie 



si se holbează. 

9 

— Ce mâncaţi? le strig. Aduceţi-mi şi mie până nu mă 
închid! 

Unul dintre ei vine tantos cu un castron de terci fierbinte. 

» 9 9 

— Luati-1, mă îndeamnă. 

Gardianul îmi face semn să intru. 

— O clipă, spun. Să-mi aducă preşul de dormit, ca să nu 
vă mai deranjez. 

Ei aşteaptă, iar eu rămân intr-un ungher luminat de soare, 
înfulecând lingură după lingură de terci, ca un hămesit. 
Băiatul cu piciorul umflat stă lângă mine cu un castron de 
ceai, zâmbind. 

— Mulţumesc, îi spun. 

— Nu vă fie frică, n-o să vă facă niciun rău, ati făcut doar 
ce vi s-a ordonat. 

Cu preşul după mine şi cu vechea blană de urs sub braţ, 
intru în celulă. Petele de funingine sunt încă pe peretele în 
dreptul căruia se află focul. Uşa se închide şi se lasă 
întunericul. 

Dorm toată ziua şi toată noaptea, deloc deranjat de 
zgomotul sacadat al topoarelor din spatele zidului sau de 
huruitul roabelor şi de strigătul muncitorilor. în vis, mă aflu 
din nou în deşert, mergând anevoie printr-un spaţiu 
interminabil, către un tel obscur. Oftez si-mi ud buzele. 

— Ce-i cu zgomotul ăla? întreb când mi se aduce de 
mâncare. 

— Se dărâmă casele construite lângă zidul dinspre sud al 
barăcii, îmi spune paznicul. Vor să extindă cazarma şi să 
construiască celule în toată regula. 

— A, da, spun eu. E timpul ca floarea neagră a civilizaţiei 
să înflorească. 

Nu înţelege. 

Nu există nicio fereastră, ci doar o gaură sus pe zid. însă 



după o zi-două, ochii mi se obişnuiesc cu întunericul. 
Trebuie să mă protejez împotriva luminii de fiecare dată când, 
dimineaţa si seara, se deschide usa ca să mi se aducă de 
mâncare. Ora cea mai bună e cea de dimineaţa devreme, 
când stau în pat treaz, ascultând primele cântece ale 
păsărilor venind de afară, privind ferestruica pătrată, exact 
în clipa când întunericul face loc primei lumini gri deschis. 

Mi se dă în fiecare zi aceeaşi mâncare pe care o primesc şi 

soldaţii obişnuiţi. O dată la două zile, usa cazărmii se închide 

» » » » 

timp de un ceas şi mi se dă drumul afară ca să mă spăl şi să 
fac exerciţii. întotdeauna văd feţe lipite de barele porţii, 
holbându-se la spectacolul căderii celui atotputernic 
odinioară. Pe multe dintre ele le recunosc, însă niciuna nu 
mă salută. 

Noaptea, când totul e nemişcat, vin gândacii să exploreze 
ţinutul. Aud, sau poate doar îmi imaginez, pocniturile tari ale 
aripilor, picioruşele lor traversând grăbit podeaua. Sunt 
atraşi de mirosul găleţii din colţ, de bucăţelele de mâncare de 
pe podea; fără îndoială, la fel de mult îi atrage muntele ăsta 
de carne care emană varii mirosuri specifice de viaţă şi 
degradare, într-o noapte, sunt trezit de pasul uşor al unuia 
care-mi traversează gâtul. După asta tresar adeseori în 
timpul nopţii, cu spasme, scuturându-mă, având mereu 
impresia că simt cum îmi explorează buzele şi ochii cu 
antenele. De la asemenea începuturi se nasc obsesiile: sunt 
prevenit. 

întreaga zi mă holbez la peretele gol, neputând să cred că 
amprenta întregii dureri şi a degradării pe care au lăsat-o nu 
se va materializa instantaneu, la o privire atentă a cuiva sau 
îmi închid ochii, încercând să-mi reglez auzul la nivelul 
extrem de scăzut la care probabil că pot fi percepute încă 
ţipetele tuturor celor care au suferit aici, răsunând în toţi 
pereţii. Mă rog să vină ziua în care aceste ziduri vor fi 



ridicate, iar ecourile neliniştite îşi vor putea lua zborul în 
sfârşit; deşi e greu să ignori zgomotul cărămizii aşezate peste 
cărămidă atât de aproape. 

Aştept cu înfrigurare momentele de exerciţii fizice, când 
simt vântul bătându-mi în faţă şi pământul sub călcâie, când 
văd alte feţe şi aud alţi oameni vorbind. După două zile de 
singurătate, degetele îmi sunt moi şi amorţite, propria voce 
mi se pare străină. Adevărat e că omul nu a fost făcut să 
trăiască singur! îmi construiesc ziua iraţional, în jurul orelor 
de masă. îmi înghit mâncarea ca un câine. O viaţă de brută 
care mă abrutizează. 

Cu toate acestea, doar în zilele goale, când rămân singur 
cu mine însumi, pot să încep cu adevărat să evoc spiritele 
bărbaţilor şi ale femeilor prinse între aceşti pereţi, care după 
o vizită aici şi-au pierdut pofta de mâncare şi nu s-au mai 
putut deplasa decât în cârje. 

Undeva, în fiecare clipă, un copil e bătut. Mă gândesc la 
cineva anume care, în ciuda vârstei, era încă o copilă. Care a 
fost adusă aici si rănită în fata tatălui ei. Care l-a văzut 
umilit sub ochii ei si a ştiut că el ştia ceea ce vedea ea. 

Sau poate că la vremea aceea nu mai vedea şi a fost silită 
să cunoască şi să înţeleagă prin alte mijloace: de exemplu, 
prin tonul vocii lui, care s-a înălţat subit când i-a implorat să 
înceteze. 

De fiecare dată descopăr în mine acel moment de refuz de 
a mă gândi la detaliile întâmplărilor petrecute aici. 

După care a rămas orfană. Tatăl ei se distrusese, era un 
om mort. Probabil tocmai în acel moment, când ea s-a 
prăbuşit, el s-a aruncat asupra interogatorilor, dacă măcar 
atâta lucru e adevărat în raport, şi i-a zgâriat ca un animal 
sălbatic, până când s-a prăbuşit sub bâtele lor. 

îmi ţin ochii închişi ore în şir şi rămân în mijlocul podelei 
în lumina slabă a zilei, încercând să evoc imaginea unui om 



extrem de hulit. Nu reuşesc să văd decât o figură numită 
„tată”: ar putea să fie figura oricărui tată care ştie că unii îi 
bat copilul şi că nu poate să-i apere. Nu poate să-şi facă 
datoria faţă de cineva drag. Ştie că asta nu i se va ierta. 
Această conştientizare a tatilor, această conştientizare a 
condamnării la care sunt supuşi e dincolo de limita 
suportabilului. Nu-i de mirare că a vrut să moară. 

Pe fată am protejat-o, oferindu-mă în felul meu echivoc să-i 
fiu tată. Dar am ajuns prea târziu, după ce a încetat să 
creadă în tati. Am vrut să fac ceea ce era bine, am vrut să 

9 

repar; nu voi nega această pornire decentă, oricât ar fi de 
alterată de motivaţii discutabile: întotdeauna trebuie să 

9 

rămână loc de căinţă şi de răscumpărare. Cu toate acestea, 
nu aş fi permis niciodată să se deschidă porţile oraşului unor 
oameni care afirmă că există cauze mai nobile decât simpla 
decenţă. I-au expus tatăl gol şi l-au făcut să urle de durere; i- 
au făcut rău fetei, iar el nu i-a putut opri (într-o zi pe care eu 
am petrecut-o în birou, ocupat cu registrele). După aceea, ea 
n-a mai fost umană pe de-a-ntregul şi soră nouă, tuturor 
oamenilor. Anumite simpatii s-au stins, unele porniri ale 
inimii i-au devenit imposibile. La rândul meu, dacă mai stau 
mult în celula asta cu fantomele, nu doar cu tatăl şi fiica, ci 
si cu omul care nu-si scotea lentilele alea întunecate de la 

9 9 

ochi nici la lumina lămpii şi cu subofiţerul pus să ţină focul 
aprins, voi fi atins de boală şi transformat într-o creatură 
care nu mai crede în nimic. 

Aşa că mă învârt în continuare în jurul siluetei ireductibile 
a fetei, aruncând plase peste plase de înţeles peste figura ei. 
Se sprijină de cele două cârje, privind în sus, în ceaţă. Ce 
vede? Aripile unui albatros protector sau forma neagră a unei 
ciori laşe, care se teme să lovească atâta timp cât prada încă 
respiră? 



Deşi gărzile au primit ordine să nu discute nimic cu mine, 
nu e greu să leg într-o poveste coerentă frânturile de 
conversaţie pe care le aud în zilele în care mi se dă voie să ies 
în grădină. Cel mai recent se vorbeşte de focul de peste râu. 
Acum cinci zile, nu era decât o pată neagră în ceaţa dinspre 
nord-vest. De atunci a avansat încet pe cursul râului, uneori 
stingându-se, dar revenindu-şi acum, clar vizibilă dinspre 
oraş, ca un giulgiu deasupra deltei unde râul se varsă în lac. 

Ghicesc ce s-a întâmplat. Cineva a hotărât că malurile 
râului îi camuflează prea bine pe barbari, că râul ar fi o 
graniţă care ar putea fi apărată mai bine dacă s-ar face loc pe 
mal. Aşa că au dat foc arbuştilor. Cu vântul suflând dinspre 
nord, focul s-a răspândit deasupra întregii văi care nu e prea 
adâncă. Am mai văzut foc în deşert. Se răspândeşte prin 
trestii, iar plopii se aprind ca nişte torţe. Animalele suficient 
de rapide - antilopele, iepurii, pisicile - scapă cu viaţă; roiuri 
de albine zboară disperate, tot restul dispare. Dar sunt atâtea 
fâşii aride de-a lungul râului, încât focul nu se răspândeşte 
decât rar. Asa că, evident, în asemenea cazuri trebuie ca un 
echipaj să urmărească traseul focului, să vadă unde ajunge. 
Nu le pasă că, odată curăţat pământul, vântul începe să-i 
erodeze, iar deşertul avansează. Aşa că forţa echipajului 
trimis împotriva barbarilor se pregăteşte de campanie, 
distrugând pământul, nimicindu-ne întregul patrimoniu. 


Rafturile au fost golite, şterse de praf şi lustruite. 
Suprafaţa biroului are un luciu intens; biroul e gol, cu 
excepţia unei farfurioare cu bile multicolore din sticlă. 
Camera e impecabil de curată. Pe o masă intr-un colţ se află 



o vază cu flori de hibiscus, umplând aerul de parfum. Pe 
podea s-a pus un covor nou. Biroul meu n-a arătat niciodată 
mai bine. 

Rămân lângă omul care mă escortează, în aceleaşi haine în 
care am călătorit, iar lenjeria mi-o spăl o dată sau de două 
ori, dar haina încă miroase a fum. Aştept. Contemplu jocul 
razelor de soare printre florile de migdal de dincolo de 
fereastră si sunt mulţumit. 

După o vreme intră, aruncă un teanc de hârtii pe birou şi 
se asază. Se uită la mine fără să vorbească. încearcă, deşi 
cam teatral, să mă impresioneze. Rearanjarea atentă a 
biroului meu, adus de la praf şi dezordine în starea aceasta 
de curăţenie vidă, pasul mândru cu care se plimbă prin 
cameră, insolenta studiată cu care mă examinează, toate vor 
să spună ceva: nu doar că el e acum responsabil în locul 
meu (cine ar putea să o conteste?), dar şi că ştie să se 
comporte intr-un birou, că ştie până şi cum să afişeze nota 
aceea de eleganţă funcţională. De ce crede oare că merită să 
mă impresioneze cu această demonstraţie? Pentru că, în 
ciuda hainelor mele urât mirositoare si a bărbii dezordonate, 
încă sunt un membru al vechii familii, oricât de mult aş fi 
decăzut din drepturi aici, la mama naibii? Se teme oare că îl 
voi lua în derâdere dacă nu se va blinda intr-un fast preluat, 
fără îndoială, din studierea atentă a camerelor în care 
lucrează superiorii lui din Birou? Nu mă va crede dacă-i voi 
spune că nu contează. Trebuie să am grijă să nu zâmbesc. 

îşi drege glasul. 

— O să-ţi citesc acum din depoziţiile pe care le-am strâns, 
domnule magistrat, îmi spune, ca să-ţi faci o idee despre cât 
de grave sunt acuzaţiile aduse împotriva ta. 

Face un semn şi gardianul părăseşte încăperea. 

— Numărul unu: „Ţinuta lui în birou a lăsat mult de dorit. 
Hotărârile luate de el au fost arbitrare, reclamanţii au fost 

7 9 



siliţi uneori să aştepte luni de zile o audiere şi, în plus, nu a 
avut nicio metodă coerentă de a tine contabilitatea.” 

9 

Lasă jos hârtia. 

— Aş vrea să adaug că, la o analiză a sistemului contabil, 
s-au constatat nereguli. „Deşi era principal administrator al 
districtului, a contractat o relaţie cu o prostituată care i-a 
ocupat în mare parte energia, în detrimentul îndatoririlor 
oficiale. Legătura a avut un efect demoralizator asupra 
prestigiului administraţiei imperiale, pentru că femeia în 
chestiune fusese deţinuta soldaţilor obişnuiţi si luase parte la 
numeroase episoade obscene.” Nu vreau să repet poveştile. 
Să-ţi citesc din alta: „în ziua de întâi martie, cu două 
săptămâni înainte de sosirea efectivului trimis în expediţie, a 
dat ordine ca eu şi alţi doi oameni (numiţi) să se pregătească 
pentru o călătorie lungă. Nu a spus la acea vreme unde avea 
să ne ducă. Am fost surprinşi să aflăm că fata barbară va 
călători alături de noi, dar nu am pus întrebări. Am fost de 
asemenea surprinşi de graba cu care s-au făcut pregătirile. 
Nu am înţeles de ce nu puteam aştepta să se topească 
zăpezile. De-abia după ce ne-am întors am înţeles că scopul 
lui fusese de a-i preveni pe barbari că se apropie campania 
imperială împotriva lor... Am luat contact cu ei în jurul lui 18 
martie. De la lungile întrevederi cu barbarii, am fost excluşi. 
A avut loc şi un schimb de daruri. La acea vreme am început 
să ne sfătuim ce am fi făcut dacă ne-ar fi ordonat să trecem 
de partea barbarilor. Am decis să refuzăm şi să ne întoarcem 
acasă pe cont propriu. Fata s-a întors la semenii ei. Era 
înnebunit după ea, dar ei nu-i păsa deloc.” Aşa. 

Pune documentele la loc cu grijă şi potriveşte colţurile. 
Păstrez tăcerea. 

— Nu citesc decât pasaje. Aşa, ca să-ţi faci o idee despre 
cum stau lucrurile. E rău când trebuie să intervenim si să 

9 

facem ordine în administraţia locală. Nici măcar nu e treaba 

9 



noastră. 

— O să mă apăr în faţa curţii de judecată. 

— Chiar asa? 

9 

Nu mă miră ce fac ei. Cunosc foarte bine greutatea pe care 
o pot avea uneori insinuările şi nuanţele subtile, sau cum 
poate fi pusă o întrebare astfel încât răspunsul să fie deja 
conţinut în ea. Vor folosi legea împotriva mea atâta timp cât 
le va sluji, apoi vor alege alte metode. Aşa funcţionează 
Biroul. Pentru oamenii care nu operează în general în 
virtutea legii, procedurile juridice nu sunt decât un 
instrument ca atâtea altele. 

Mă decid să vorbesc. 

— Nimeni n-o să îndrăznească să-mi spună toate astea în 
faţă. Cine e responsabil de prima depoziţie? 

Dă din mână şi se lasă pe spate. 

— Nu contează. O să ai ocazia să răspunzi. 

Şi ne privim reciproc în tăcerea încremenită a dimineţii, 
până când, la un moment dat, bate din palme şi gărzile vin 
să mă ia. 

Mă gândesc la el foarte mult în singurătatea celulei, 
încercând să-i înţeleg ura, încercând să mă privesc aşa cum 
mă vede el. Mă gândesc la grija cu care s-a ocupat de biroul 
meu. Nu-mi aruncă doar documentele intr-un colt si în locul 
lor îşi postează cizmele, ci chiar încearcă din răsputeri să-mi 
arate concepţia sa rafinată despre bunul-gust. De ce? Un om 
cu talia subţire ca a unui băiat si braţele musculoase ale 

9 9 9 

unui bătăuş îndesate în uniforma liliachie pe care Biroul a 
creat-o ca marcă proprie. Infatuat şi însetat de laude, mai 
mult ca sigur. Un devorator de femei, insaţiabil, egoist. Un 
om care a fost învăţat că nu se poate ajunge în vârf decât 
păşind pe o piramidă de cadavre. Care visează că în curând 
îşi va pune piciorul şi pe gâtul meu şi va apăsa adânc. Şi eu? 
Mi-e greu să-l urăsc la rându-mi. Drumul către vârf trebuie 



să fie anevoios pentru nişte tineri fără bani, fără tuteiă, cu 
un minimum de educaţie, oameni care ar putea ia fei de bine 
să intre în iumea interiopă pe cât ar putea ajunge funcţionari 
în serviciui fmperiuiui (dar ar putea aiege o ramură de 
serviciu mai avantajoasă decât Biroui!). 

Cu toate acestea, nu mă acomodez uşor cu umiiinţeie pe 
care sunt siiit să ie îndur în închisoare. Uneori stau aşezat pe 
preş, holbându-mă ia trei pete de pe pereţi şi simţind cum 
mă ia valul pentru a mia oară când mă întreb: „De ce sunt 
înşirate, cine le-a pus acolo? Oare înseamnă ceva?”, sau 
descoperind, în timp ce traversez camera, că număr până la 
şase, iar apoi o iau de la capăt, sau, frecându-mi mâna de 
fată aiurea, îmi dau seama cât de meschină a devenit lumea 
mea şi cum i-am lăsat să o aducă în starea asta, cum mă 
transform pe zi ce trece într-o bestie sau o simplă maşină, o 
jucărie de copil, de exemplu, cu opt figurine care împodobesc 
rama: tata, mama, iubitul, călăreţul, hoţul... Apoi răspund cu 
mişcări de frică ameţitoare, repezindu-mă prin celulă, dând 
din mâini bezmetic, smulgându-mi părul din barbă, tropăind, 
făcând orice ar mai putea să mă surprindă, să-mi 
amintească de o lume de dincolo, diversă şi bogată. 

Există si alte umilinţe. Când cer haine curate, sunt 
ignorat. Nu am nimic de îmbrăcat, în afară de ce am adus cu 
mine. în fiecare zi de exerciţii, sub ochii gardianului, îmi spăl 
una dintre haine (o cămaşă sau o pereche de pantaloni) cu 
cenuşă şi apă rece, şi o duc înapoi în celulă, ca să se usuce 
(cămaşa pe care am lăsat-o la uscat în grădină a dispărut 
după două zile). Am mereu în nări mirosul mucegăit de 
îmbrăcăminte care nu vede niciodată lumina zilei. 

Şi mai rău. Cu regimul monoton de supă, terci şi ceai, a 
devenit un chin să-mi deşart maţele. Ezit zile întregi, ţeapăn 
şi umflat, până reuşesc să mă las pe vine deasupra găleţii şi 
să suport junghiurile de durere, rupturile de ţesut care îmi 



însoţesc toate defecările. 

Nimeni nu mă bate, nu mă înfometează şi nu mă scuipă. 
Cum aş putea să mă consider o victimă a persecuţiei, când 
suferinţele mele sunt atât de neînsemnate? Dar sunt cu atât 
mai degradante, în meschinăria lor. îmi aduc aminte că am 
zâmbit când s-a închis uşa pentru prima oară în spatele meu 
şi s-a întors cheia în broască. Nu părea un chin prea mare să 
mă îndrept dinspre solitudinea existenţei mele de fiecare zi 
către solitudinea celulei, de vreme ce duceam cu mine o lume 
întreagă de gânduri şi de amintiri. Dar acum încep să înţeleg 
cât de insuficientă e de fapt libertatea. Ce libertate mi-a 
rămas? Libertatea de a mânca ori de a-mi fi foame; sau de a 
tăcea, de a sporovăi de unul singur, de a bate cu pumnii în 
uşă, de a urla. Dacă odinioară, când m-au închis aici, am 
fost victima unei nedreptăţi minore, acum nu mai sunt decât 
o masă de sânge, oase şi carne care se simte nefericită. 

Masa de seară e adusă de nepotul cel mic al bucătăresei. 
Sunt sigur că nu înţelege cum de magistratul a fost închis 
aici de unul singur, în întuneric, dar nu pune întrebări. Intră 
foarte ţanţoş şi drept, purtând tava, iar gardianul îi ţine uşa 
deschisă. 

— Mulţumesc, îi spun, mă bucur tare mult că ai venit, mi 
se făcuse foame... 

îmi las mâna pe umărul lui, umplând spaţiul dintre noi cu 
vorbe umane, iar el aşteaptă serios să gust din mâncare şi să 
aprob. 

— Ce mai face bunica? 

— E bine, domnule. 

— Şi câinele? Nu s-a întors încă? (De dincolo de curte o 
aud pe mama lui chemându-1.) 

— Nu, domnule. 

— Ştii, e primăvară, e timpul împerecherii: câinii pleacă în 
vizită, rămân plecaţi zile în şir, după care se întorc fără să-ţi 



spună unde au fost. Să nu fii îngrijorat, se va întoarce. 

— Da, domnule. 

Gust din supă, ca să-i fac pe plac, şi mă ling pe buze. 

— Spune-i bunicii că-i mulţumesc pentru cină, e 
delicioasă. 

— Da, domnule. 

Din nou se aude strigătul mamei. Ridică farfuria şi cana, 
rămase de la micul dejun, şi se pregăteşte să plece. 

— Şi spune-mi, s-au întors soldaţii? îl întreb repede. 

— Nu, domnule. 

Ţin uşa deschisă şi aştept o clipă în prag, ascultând 
ultimele ciripituri ale păsărelelor venind dinspre copaci, de 
sub un cer violet imens, în timp ce copilul traversează curtea 
cu tava. Nu am nimic să-i dau, nici măcar un nasture. Nici 
nu am timp să-i arăt cum se trosnesc degetele sau cum să-şi 
prindă nasul în pumn. 

încep să o uit pe fată. în timp ce aţipesc, îmi trece prin 
minte cu o claritate rece că s-a dus o zi întreagă fără să mă fi 
gândit la ea. Mai mult, nu-mi mai amintesc cu exactitate 
cum arată. întotdeauna mi s-a părut că din ochii ei goi 
pornea o ceaţă, un vid care se răspândea pretutindeni şi îi 
împânzea figura. Mă uit în întuneric, aşteptând să se formeze 
o imagine. Dar singura amintire pe care mă pot sprijini pe 
de-a-ntregul o reprezintă mâinile mele pline de ulei de corp 
plimbându-se pe genunchii ei, pe gambe, pe glezne. încerc să 
rechem puţinele clipe de intimitate petrecute alături de ea, 
însă le încurc cu imagini ale celorlalte trupuri calde în care 
m-am cuibărit de-a lungul vieţii. O uit, şi fac asta deliberat, 
ştiu. Am ştiut că aveam nevoie de ea dinainte de a mă opri în 
faţa ei la poartă şi de-a o alege; iar acum mă chinuiesc să o 
îngrop în uitare. Mâini reci, inimă rece - îmi amintesc 
proverbul, îmi ating obrazul cu palmele, oftez în întuneric. 

în vis, cineva îngenunchează, adăpostit de perete. Piaţa e 



goală; vântul mână praful înspre nori; ea se cuibăreşte în 
spatele gulerului de la palton şi îşi trage şapca să-şi acopere 
fata. 

Mă aşez deasupra ei. 

— Unde te doare? o întreb. 

Simt cum mi se formează cuvintele în gură, apoi cum ies, 
fine, lipsite de trup, ca nişte cuvinte rostite de altcineva. 

îşi propteşte picioarele înainte cu stângăcie şi îşi pipăie 
gleznele. Este atât de mică, încât aproape că se pierde în 
haina veche de bărbat pe care o poartă. îngenunchez, îi 
dezleg şosetele largi de lână, îi desfac bandajul. Picioarele 
stau în faţa mea în praf, dematerializate, monstruoase, ca doi 
peşti naufragiaţi, ca doi cartofi imenşi. 

Ridic unul în poală şi încep să-i masez. Lacrimile prind să- 
i curgă din spatele pleoapelor şi i se scurg în jos, pe obraji. 

— Doare, se plânge ea cu o voce măruntă. 

— Sşş..., o înduplec, o să-ţi ţin de cald. 

Ridic celălalt picior şi le îmbrăţişez pe amândouă deodată. 
Vântul toarnă praf peste noi; mi-a intrat nisip în gură. Mă 
trezesc cu durere de gingii şi cu gura sângerândă. Noaptea e 
liniştită, luna e acoperită acum. Stau întins o vreme, cu 
privirea pierdută în adâncul întunericului, apoi alunec din 
nou în somn. 

Intru pe poartă şi stau cu faţa la curte; o curte nesfârşită, 
ca un deşert. N-am nicio speranţă că voi ajunge în partea 
cealaltă, dar merg înainte, ţinând-o în braţe pe fată, singura 
cheie pe care o am pentru labirint, iar ea dă din cap, 
sprijinită de umerii mei, cu picioarele atârnându-i de cealaltă 
parte. 

Am şi alte vise, în care figura pe care o numesc „fata” îşi 
schimbă forma, sexul, mărimea. într-unul dintre vise 
întâlnesc patru forme care mă înspăimântă: masive şi albe. 
Cresc, cresc întruna. Până când ajung să umple spaţiul în 



care dorm. Mă trezesc sufocat, strigând, cu gâtul înfundat. 

Trama acestor zile, pe de altă parte, e monotonă, ca terciul 
zilnic. Niciodată nu am fost atât de copleşit de cotidian. 
Cursul evenimentelor în lumea de afară, dimensiunea morală 
a stării jalnice în care mă aflu, dacă despre asta e vorba, o 
stare jalnică, până şi perspectiva de a mă apăra în faţa curţii, 
toate şi-au pierdut interesul sub presiunea apetitului, a 
funcţiilor fiziologice şi a plictiselii de a trăi oră de oră. Am 
prins o răceală; întreaga mea fiinţă e chinuită de strănuturi 
şi tusete, nefericită pentru că nu e decât un corp care se 
simte rău şi ar vrea să se însănătoşească. 


într-o după-amiază, răzuitul şi pocnetele slabe ale dălţii de 
zidar, venind dinspre cealaltă parte a zidului, încetează 
brusc. Aşezat pe preş, ciulesc urechile: e un zumzet 
îndepărtat în aer, o uşoară nuanţă electrică pe fondul unei 
după-amieze nemişcate, care nu se mai transformă în sunete 
de sine stătătoare, dar mă fac încordat şi agitat. O furtună? 
Deşi îmi lipesc urechea de perete, nu desluşesc nimic. Curtea 
cazărmii e goală. 

Mai târziu, dălţile îşi reiau sunetele metalice regulate. 

Către seară, uşa se deschide şi intră micul meu prieten cu 
cina. Văd că arde de nerăbdare să-mi spună ceva; dar 
gardianul l-a însoţit până aici şi stă cu o mână rezemată de 
umărul lui. Aşa că ne înţelegem din priviri: ochii îi strălucesc 
de emoţie. Aş putea să jur că vrea să-mi spună că s-au întors 
soldaţii. în cazul ăsta, de ce nu se aud trompete şi ovaţii, de 
ce nu aud cai tropăind prin piaţa mare sau zgomot de 
pregătiri de petrecere? De ce îl ţine gardianul pe băiat atât de 
strâns şi îl smulge afară din celulă înainte de a putea să-l 
sărut pe capul tuns chilug? Răspunsul evident e că s-au 



întors soldaţii, dar nu triumfători. Dacă-i asa, trebuie să fiu 

9 7 9 7 

prudent. 

Mai târziu, seara, se aude un zgomot dinspre curte şi apoi 
hărmălaie. Se deschid şi se trântesc uşi, mai multe picioare 
tropăie încolo şi-ncoace. Aud clar câte ceva din ceea ce se 
spune: se vorbeşte nu despre strategii sau armate barbare, ci 
despre picioare rănite şi despre epuizare, o ceartă legată de 
nişte bolnavi care au nevoie de paturi. într-o oră, totul se 
linişteşte. Curtea e goală. Aşadar, nu sunt prizonieri. Ăsta 
măcar e un motiv de bucurie. 


E dimineaţă târziu şi încă n-am primit micul dejun. Mă 
plimb prin cameră, iar stomacul îmi ghiorţăie ca un 
burduhan de vacă înfometată. La gândul terciului sărat şi al 
ceaiului negru, încep să salivez, nu mă pot abţine. 

Nu am niciun semnal că aş putea fi eliberat în curând, 
deşi suntem în ziua de plimbare. Zidarii sunt din nou la 
lucru; dinspre curte vin zgomote de activitate cotidiană 
intensă. O aud până şi pe bucătăreasă chemându-şi nepotul. 
Bat la usă, dar nimeni nu îmi dă atentie. 

Mai târziu, după-amiază, se aude cheia răsucindu-se cu 
un scârtâit în broască si se deschide usa. 

9 9 9 

— Ce vrei? întreabă gardianul. De ce tot baţi în uşă? 

Cât de tare trebuie să mă dispreţuiască! Să-ţi petreci 
întreaga viaţă păzind o uşă închisă şi având grijă de nevoile 
animalice ale altuia! Si lui i-a fost confiscată libertatea. 

9 

Probabil că se gândeşte la mine ca la cel care i-a furat-o. 

— Nu-mi daţi drumul astăzi? Nu am mâncat nimic. 

9 

— De asta m-ai chemat? O să-ţi capeţi mâncarea. învaţă 
să ai răbdare. Oricum eşti prea gras. 

— Stai. Trebuie să-mi golesc găleata. Pute aici. Vreau să 



spăl podeaua. Vreau să-mi spăl hainele. Nu pot apărea în 
faţa colonelului în nişte haine care put în halul ăsta. O să-i 
fac de ruşine pe gardieni cu ele. Am nevoie de apă caldă, de 
săpun şi de o cârpă ca să mă şterg. Lasă-mă să-mi golesc 
găleata repede şi să aduc nişte apă caldă din bucătărie. 

M-am gândit bine când am adus vorba despre colonel, 
pentru că nu mă contrazice. Deschide uşa larg şi se dă la o 
parte. 

— Grăbeşte-te, îmi porunceşte. 

Nu e decât o îngrijitoare în bucătărie. Se sperie când ne 
vede intrând pe amândoi, de fapt chiar pare să o ia la fugă. 
Ce i-or fi povestit ceilalţi despre mine? 

— Dă-i nişte apă caldă, ordonă gardianul. 

îşi pleacă repede capul şi se întoarce spre aragaz, unde se 
află mereu un cazan cu apă fierbinte. 

Peste umăr, îi spun paznicului: 

— O găleată - o să aduc o găleată pentru apă. 

Din câţiva paşi, traversez bucătăria până în locul unde, 
lângă saci de faină, sare, lapte praf, fasole uscată şi mazăre, 
se ţin măturile şi cârpele de praf De un cui e agăţată la 
nivelul capului o cheie de la celula unde se ţin cotletele de 
berbec. O bag în buzunar într-o clipă. Când mă întorc, aduc 
o găleată de lemn. O ţin ridicată, în timp ce fata în casă 
toarnă apă fierbinte cu polonicul. 

— Ce mai faci? o întreb. 

Mâna îi tremură atât de tare, încât sunt nevoit să îi iau 
polonicul. 

— Poţi să-mi dai un săpun mic şi o cârpă, te rog? 

întors în celulă, mă dezbrac şi mă spăl în apa minunat de 
caldă. îmi spăl singura pereche de pantaloni de rezervă pe 
care o am, care miroase a ceapă stricată, o storc bine, o 
atârn de cuiul din spatele uşii, iar apoi golesc găleata pe 
podea. Mă aşez în cele din urmă şi aştept să se lase 



întunericul. 


* 

Cheia se întoarce încet în broască. Oare câţi oameni, în 
afară de mine, ştiu că de fapt cheia de la pivniţă deschide şi 
celula mea de deţinut, şi dulapul cel mare din sala 
principală, cheia de la apartamentele de deasupra bucătăriei 
e copia celei de la camera armelor, iar cheia care deschide 
uşa scărilor de la turnul dinspre nord-vest o deschide şi pe 
cea de la turnul dinspre nord-est, dulapul mic din hol şi 
trapa de deasupra ţevilor de apă din curte? Doar nu degeaba 
am petrecut treizeci de ani adâncit în detaliile cele mai 
mărunte ale vieţii unei biete aşezări neînsemnate. 

Stelele clipesc de pe un cer întunecat, fără nori. Printre 
barele porţii de la curte se vede lumina unui foc din piaţa de 
dincolo de poartă. în afară de poartă, dacă mă încordez bine, 
disting o formă închisă la culoare: un bărbat sprijinit de 
perete sau încovoiat în somn. Mă vede oare în pragul uşii 
celulei? Minute în şir sunt în gardă. Nu se mişcă. Apoi încep 
să mă furişez de-a lungul peretelui, cu picioarele goale, 
scoţând sunete ca nişte şoapte cu pantofii mei păşind pe 
pietricele. 

Dau coltul si trec de usa de la bucătărie. Următoarea dă 
spre apartamentul meu de sus. E încuiată. A treia şi ultima 
usă e deschisă. Este usa unei cămăruţe care e folosită uneori 
ca spaţiu de urgenţă pentru bolnavi, iar alteori drept cameră 
obişnuită. Pe vine, orbecăind, mă strecor spre spaţiul 
albastru-închis din pătratul ferestrei. Mi-e frică să nu mă 
împiedic de trupurile ale căror respiraţii le aud prin toată 
camera. 

Un fir a început să se separe de ghem: adormitul de la 
picioarele mele respiră des, gemând la fiecare expiraţie. 



Visează? Mă opresc la câţiva centimetri de el. Ca o maşină, 
continuă să răsufle sacadat şi să geamă în întuneric. Mă 
furişez peste el. 

Stau la fereastră şi privesc afară, înspre oraş, aşteptând să 
văd în scurt timp focuri de tabără, şiruri de cai legaţi, arme 
adunate grămadă, corturi aliniate. Dar nu e aproape nimic 
de văzut: cenuşa unui singur foc pe ducă, poate şi lumina 
venind dinspre două corturi albe, departe, sub copaci. 
Aşadar, trimişii încă nu s-au întors! Sau n-au mai rămas 
decât aceste câteva suflete din toată expediţia? Mi se taie 
răsuflarea gândindu-mă că s-ar putea intr-adevăr să fie aşa. 
Dar nu se poate! Aceşti oameni nu au fost la război niciodată: 
în cel mai rău caz, au rătăcit prin ţinutul din amonte, 
vânând ciobani neînarmaţi, violându-le femeile, jefuindu-le 
casele, alungându-le turmele de oi. în cel mai bun caz, nu au 
întâlnit pe nimeni - în mod sigur, nu pe barbarii aliaţi de a 
căror furie s-a angajat să ne protejeze Biroul Trei. 

Degete uşoare ca nişte aripi de fluture îmi ating glezna. 
Cad în genunchi. 

— Mi-e sete, mărturiseşte o voce. 

9 

E omul care răsufla din greu. Aşadar nu dormea. 

— Uşor, fiule, îi şoptesc. 

Holbându-mă adânc la el, disting albul din ochii daţi pe 
spate. îi ating fruntea: are febră. Mâna lui se ridică şi o 
apucă pe a mea. 

— Mi-a fost tare sete, spune el. 

— îţi aduc apă, îi şoptesc la ureche, dar trebuie să-mi 
promiţi că o să taci. Sunt oameni bolnavi aici, au nevoie să 
doarmă. 

Umbra de lângă poartă nu s-a mişcat. Poate că nu-i nimic 
aici, poate doar o pânză veche sau o grămadă de paie de foc. 
Merg în vârful picioarelor pe pietricele, până la covata unde 
se spală soldaţii de obicei. Apa nu e curată, dar nu-mi permit 



să scot dopul. O oală veche şi ruginită atârnă de o parte a 
coveţii. O umplu şi mă întorc, păşind pe vârfuri. 

Băiatul încearcă să se ridice în capul oaselor, dar e prea 
slăbit şi nu poate. îl ajut în timp ce bea. 

— Ce s-a întâmplat? şoptesc, pe când unul dintre ceilalţi 
adormiţi se mişcă. Ti-e rău, eşti rănit? 

9 9 9 9 

— Mi e cumplit de cald! geme el. 

Vrea să-şi arunce pătura cât colo, dar îl opresc. 

— Trebuie neapărat să transpiri, ca să-ţi iasă răceala din 
corp. 

Clatină din cap încet. îl ţin de încheietură până când se 
cufundă din nou în somn. Geamul are trei bare, montate 
într-o ramă de lemn: toate ferestrele de jos ale cazărmii au 
astfel de gratii. îmi proptesc piciorul de cadrul ferestrei, apuc 
bara de la mijloc şi mă ridic. Transpir şi mă încordez, am un 
junghi în spate, însă bara nu se urneşte. Apoi, deodată, rama 
cedează şi trebuie să mă prind, ca să nu cad pe spate. 
Băiatul începe să geamă din nou, un alt adormit îşi drege 
glasul. Aproape că scot un ţipăt de mirare, simţind durerea 
care mă cuprinde brusc când deplasez greutatea pe piciorul 
drept. Fereastra e deschisă. Forţând gratiile într-o parte, îmi 
împing capul şi umerii prin deschizătura creată, îmi fac loc 
afară din cameră şi cad pe pământ în cele din urmă, în 
spatele unui şir de tufe pitice, aşezate de-a lungul zidului 
dinspre nord al cazărmii. Nu mă pot gândi decât la durere, 
nu-mi doresc decât să fiu lăsat să zac în poziţia cea mai 
confortabilă cu putinţă, într-o parte, cu genunchii ridicaţi la 
bărbie. Preţ de cel puţin un ceas, deşi aş putea să-mi 
continuu evadarea, rămân întins, auzind încă pe fereastră 
suspinele adormiţilor şi vocea băiatului care murmură 
pentru sine. Ultima cenuşă a focului din piaţă s-a stins. 
Oamenii şi animalele dorm deopotrivă. E ora dinaintea 
răsăritului, cea mai rece din zi. Simt răceala pământului cum 



îmi pătrunde în oase. Dacă mai stau acolo mult, voi îngheţa 
şi mă vor târî înapoi în celulă dimineaţa, ca pe o roabă. Ca 
un melc rănit, încep să mă târăsc de-a lungul zidului, către 
gura întunecată a primei străzi care duce spre piaţă. 

Poarta de intrare în perimetrul din spatele hanului zace cu 
balamalele ruginite. întreg spaţiul miroase a putreziciune. 
Fâşii de lemn scorojit, oase, lături, cenuşă sunt deşertate aici 
dinspre bucătărie şi urmează să fie îngropate în pământ; dar 
pământul a obosit, grebla care îngroapă gunoaiele e cea de 
săptămâna trecută. în timpul zilei aerul e plin de muşte; la 
apus se trezesc gândacii de tot felul. 

Sub scara de lemn care duce spre balcon şi spre locuinţele 
servitorilor se află un spaţiu unde se depozitează lemn şi 
unde se retrag pisicile când plouă. Mă strecor înăuntru şi mă 
ghemuiesc pe o geantă veche. Miroase a urină, fără îndoială e 
plină de purici, iar mie mi-e atât de frig, încât îmi clănţăne 
dinţii; dar în acest moment nu sunt preocupat decât să-mi 
a lin durerea de spate. 


Sunt trezit de un zgomot de paşi pe scări. S-a luminat: 
ameţit şi confuz, mă furişez înapoi în ascunzătoare. Cineva 
deschide uşa de la bucătărie Din toate colţurile apar pui de 
găină. Nu mai e mult până când mă vor descoperi. 

îmi fac curaj pe cât pot, dar, dându-mă înapoi fără să 
vreau, urc pe scări. Oare cum arăt, cu cămaşa asta şi cu 
pantalonii înnegriţi, cu picioarele goale, cu barba zburlită? 
Ca un servitor, sper din tot sufletul, un hangiu întors acasă 
după o noapte de beţie. 

Pasajul e gol, uşa dinspre camera fetei e deschisă. Camera 
este curată şi aranjată ca întotdeauna: pielea de oaie miţoasă 
de pe podea, lângă pat, perdeaua roşie în carouri trasă peste 



fereastră, dulapul lipit de perete, cu un cuier de haine 
deasupra. îmi îngrop faţa în parfumul hainelor ei şi mă 
gândesc la micuţul care mi-a adus mâncarea, la cum 
simţeam, în tot corpul meu înţepenit de atâta singurătate 
artificială, puterea binefăcătoare a atingerii, de fiecare dată 
când îmi propteam mâna pe umărul lui. 

Patul e făcut. Când îmi strecor mâna printre cearşafuri, 
îmi imaginez că simt plăcerea ştearsă a căldurii corpului ei. 
Nimic nu mi-ar aduce o bucurie mai mare decât să mă 
ghemuiesc din nou în pat lângă ea, să-mi pun capul pe perna 
ei, să uit de dureri şi de răni, să nu mă gândesc la soldaţii 
care probabil că de-acum sunt pe urmele mele şi să alunec în 
uitare, ca fetiţa din poveste. Cu câtă voluptate simt atracţia 
moliciunii, a căldurii, a aerului înmiresmat în dimineaţa 
asta! Cu un suspin, îngenunchez şi mă silesc să intru sub 
pat. Cu faţa la pământ, presat atât de tare între podea şi 
scândurile patului, încât când îmi mişc umerii se ridică 
patul, încerc să mă pregătesc sufleteşte pentru o zi în care voi 
fi silit să mă ascund. 

Aţipesc şi mă trezesc, plutind dinspre o formă de vis spre o 
alta. Până la jumătatea dimineţii, s-a făcut mult prea cald ca 
să mai pot adormi. Rămân aşa, întins, cât de mult pot, 
transpirat, în ascunzătoarea mea plină de praf şi sufocantă. 
Apoi, deşi îl tot amân, vine momentul când trebuie să mă 
uşurez. Gemând, ies cu greu de sub pat şi mă aşez pe oala 
de noapte. Din nou durerea, ruptura. Mă şterg cu o batistă 
albă furată, care se înroşeşte de sânge. Camera pute: chiar şi 
eu, care am trăit săptămâni întregi cu o oală plină de 
murdării în cameră, sunt dezgustat. Deschid uşa şi mă reped 
în jos, pe culoar. Balconul tronează peste şiruri de 
acoperişuri şi dincolo de ele, peste zidul dinspre sud şi 
deşertul care se întinde în depărtarea albastră. Nu se vede 
nimeni, în afară de o femeie, pe cealaltă parte a drumului, 



măturând scările din faţa casei. Un copil se furişează în 
patru labe, împingând ceva în praf, nu văd exact ce. I se văd 
fesele mici, îndreptate în sus. Când femeia se întoarce cu 
spatele, ies din umbră şi arunc mizeria din oală în grămada 
de gunoi de dedesubt. Nu-şi dă seama. 

Peste oraş se aşterne o amorţeală. Muncile matinale au 
luat sfârşit: anticipând căldura de la prânz, oamenii au 
început să se retragă în curţile lor umbrite sau în grădinile 
interioare răcoroase. Clipocitul apei din şanţurile străzilor se 
potoleşte. Nu mai aud decât zgomotul ciocanului de potcovar, 
gânguritul guguştiucilor, iar undeva în depărtare, plânsetul 
unui copil. 

Mă aşez pe pat cu un suspin, având încă proaspăt în nări 
mirosul de flori. Cum te îmbie să te alături întregului oraş în 
somn! Aceste zile, aceste zile fierbinţi de primăvară spre vară 
- cât de uşor îmi vine să mă afund în atmosfera lor 
languroasă! Cum pot oare să accept că viaţa mea a fost lovită 
de dezastru, când lumea continuă să se mişte atât de calm 
prin ciclurile ei fireşti? Nu e nevoie de un mare efort ca să-ţi 
vină să crezi că atunci când umbrele vor începe să crească şi 
frunzele să fremete la prima adiere de vânt, mă voi trezi, voi 
căsca, mă voi îmbrăca, voi coborî scările şi voi traversa piaţa 
înspre birou, salutându-i pe prieteni şi pe vecini în trecere, că 
voi petrece o oră sau două în birou, îmi voi face ordine pe 
masa de lucru, voi încuia, că totul va fi cum a fost 
dintotdeauna. Dar sunt nevoit să mă scutur puternic şi să 
clipesc încontinuu, ca să-mi dau seama că sunt un om 
urmărit, că la un moment dat, în timpul turei, soldaţii mă 
vor descoperi aici, mă vor târî undeva şi mă vor încuia din 
nou, departe de cer şi de ceilalţi oameni. „De ce?” încep să 
gem în pernă. „De ce tocmai eu?” Nimeni n-a fost vreodată 
mai confuz şi mai nevinovat decât mine. Un adevărat copil, 
un prunc! Dacă pot, o să mă încuie undeva şi o să putrezesc, 



o să-mi supună corpul atenţiei lor mârşave intermitente, apoi 
într-o zi, fără să anunţe, o să mă scoată si o să mă care la 
unul dintre procesele lor cu uşile închise pe care le 
organizează în stare de urgenţă, prezidate de colonelul ăla 
mărunt şi ţeapăn şi de acoliţii lui, care citesc capetele de 
acuzare, plus doi ofiţeri mai mici în chip de juri, ca să dea 
procedurilor un aer de legalitate într-o sală altfel goală; în 
cele din urmă, şi mai ales dacă au suferit înfrângeri, dacă i- 
au umilit barbarii, mă vor găsi vinovat de trădare - mai 
trebuie oare să mă îndoiesc de asta? Mă vor târî de la curte 
la călău în şuturi şi voi plânge amar, bulversat ca în ziua în 
care am venit pe lume, agăţându-mă până în ultima clipă de 
speranţa că nevinovaţilor nu li se poate întâmpla nimic rău. 
„Eşti în vis!” îmi spun: pronunţ cuvintele cu voce tare, insist 
asupra lor, încerc să le înţeleg semnificaţia. „Trebuie să te 
trezeşti!” Evoc intenţionat imagini ale inocenţilor pe care i-am 
cunoscut: băiatul zăcând despuiat în lumina felinarului, 
apăsându-şi mâinile de vintre, prizonierii barbari ghemuiţi în 
praf, acoperindu-şi ochii, aşteptându-se la orice. De ce ar fi 
de necrezut ca monstrul care i-a călcat în picioare să mă 
calce şi pe mine? Cred din tot sufletul că nu mă tem de 
moarte. Lucrul de care mă feresc, cred, este ruşinea de a 
muri în halul în care sunt acum, stupid şi ameţit. 

Se aude un val de voci, de femei şi de bărbaţi, dinspre 
curtea de dedesubt. Pe când mă grăbesc spre ascunzătoare, 
aud paşi duruind pe scări. Se pierd înspre balcon, apoi se 
întorc încet, oprindu-se la fiecare uşă. Zidurile care 
marchează separeurile de pe etajul ăsta, unde dorm servitorii 
şi unde soldaţii de garnizoană pot să-şi procure o noapte de 
intimitate la cerere, sunt doar nişte plăci acoperite cu hârtie. 
Aud perfect cum urmăritorul meu deschide uşă după uşă, pe 
rând. Mă lipesc de perete. Sper că nu mă poate mirosi. 

Paşii dau colţul şi coboară pe pasarelă. Aud cum uşa din 



camera mea e deschisă, ţinută aşa câteva secunde, apoi 
închisă la loc. Deci am trecut testul. 

E şi un pas mai uşor, mai rapid: cineva aleargă pe culoar şi 
intră în cameră. Capul meu e întors în direcţia greşită, nici 
măcar nu-i văd picioarele, dar ştiu că e fata. Acum ar trebui 
să ies din ascunzătoare, să o implor să mă adăpostească 
până la căderea nopţii, până când îmi voi găsi calea afară din 
oraş şi până la lac. Dar cum să o fac? înainte să apuc să ies 
de sub pat, încă de când se va mişca patul, va fugi ţipând 
după ajutor. Şi cine îmi garantează că îmi va oferi adăpost 
mie, unul dintre cei care au stat aici, în camera ei, unul 
dintre cei mulţi care trec prin patul ei, pe seama cărora îşi 
câştigă pâinea, unul căzut în dizgraţie, un fugar? Oare m-ar 
recunoaşte în halul în care mă aflu? Picioarele ei zoresc prin 
cameră, oprindu-se ici şi colo. Nu disting nicio regularitate în 
mişcarea lor. Stau nemişcat, respirând încet, cu transpiraţia 
scurgându-mi-se de pe tot corpul. Deodată dispare, iar 
scările scârţâie. Linişte. 

Mă cuprinde o stare de calm, de luciditate în care îmi dau 
seama cât de ridicolă e această fugă a mea, cât de idiot e să 
zaci sub un pat într-o după-amiază toridă ca asta, aşteptând 
ocazia de a te strecura în păpuriş, ca să ajungi să 
supravieţuieşti mâncând ouă de pasăre şi peştele pe care îl 
poţi prinde cu mâna, dormind într-o gaură în pământ, 
aşteptând ca acest moment din istorie să treacă repede şi ca 
frontiera să se întoarcă la somnolenta ei de odinioară. 
Adevărul este că nu mai sunt eu cel de demult, am fost lovit 
de groază, cred, din clipa când am văzut degetele paznicului 
prinzându-1 pe băiat de umăr, ca să-i aducă aminte să nu 
cumva să-mi vorbească, si mi-am dat seama că, indiferent ce 
s-ar fi întâmplat în ziua aceea, aveam să port vina pentru tot. 
Am intrat în celulă ca un om sănătos, sigur de justeţea 
cauzei lui, deşi incapabil, iată, să spun care anume e cauza; 



dar, după două luni petrecute printre gândaci şi neavând 
nimic de văzut afară de zidurile celulei si de urmele 
misterioase de funingine, neavând niciun lucru pe care să-i 
pot mirosi, în afară de putoarea propriului meu trup, 
neavând pe nimeni cu care să pot vorbi, în afară de spectrul 
din vis cu buzele pecetluite, am devenit mult mai puţin sigur 
pe mine. Foamea de a atinge şi de a fi eu însumi atins de un 
alt corp uman mă copleşeşte uneori cu o asemenea forţă 
încât încep să gem; cum am aşteptat singurul contact scurt 
care îmi era îngăduit dimineaţa şi seara! Să stau în braţele 
unei femei într-un pat adevărat, să am mâncare bună, să mă 
plimb în soare - cât de importante par acum toate astea pe 
lângă dreptul de a decide fără consimţământul poliţiei cine 
să-mi fie prieten şi cine duşman! Cum să am dreptate, de 
vreme ce în tot oraşul nu există un suflet care să fie de acord 
cu escapada mea alături de fata barbară sau care să nu îmi 
poarte pică dacă unii dintre băieţii de aici vor fi ucişi de 
protejaţii mei, barbarii? Şi ce rost are să suferi de mâna celor 
îmbrăcaţi în albastru, dacă nu sunt dincolo de orice dubiu? 

9 

Nu contează dacă le scuip interogatorilor adevărul sau dacă 
le povestesc în amănunt tot ce le-am spus barbarilor; 
indiferent dacă înclină să creadă ce le spun, vor continua să 
mă sufoce cu treburile lor necurate, căci tine de crezul lor 
personal să nu spui adevărul decât în ultimă instanţă. Eu 
fug de durere şi de moarte. Nu am un plan de scăpare. Dacă 
mă ascund în păpuriş, aş putea să mor de foame într-o 
săptămână, sau să fiu scos din ascunzătoare cu fumigene. 
Nu caut decât un refugiu, de fapt, singurul culcuş moale şi 
singurele braţe care mi-au rămas. 

Din nou paşi. Recunosc mersul grăbit al fetei, de data asta 
nu singură, ci însoţită de un bărbat. Intră amândoi în 
cameră. Judecând după voce, nu poate fi decât un băiat. 

— N-ar trebui să-i laşi să se poarte aşa cu tine! Nu eşti o 



sclavă, spune vocea vehement. 

— Nu înţelegi, zice ea. Oricum, n-am chef să vorbesc 
despre asta acum. 

Se face tăcere, apoi se aud sunete mai intime. 

Roşesc. E inacceptabil să rămân aşa. Dar ca încornoratul 
din farse, îmi tin răsuflarea, adâncindu-mă din ce în ce mai 
mult în ruşine. 

Unul dintre ei stă pe pat. Se aud cizme aruncate pe podea, 
hainele foşnesc, două corpuri se întind la câţiva centimetri 
deasupra mea. Plăcile patului se arcuiesc, apăsându-mi 
spatele, îmi astup urechile, ruşinat să aud cuvintele pe care 
şi le spun, dar nu pot să nu aud foşnetele şi gemetele. îmi 
amintesc extrem de bine figura fetei în plin extaz, de pe 
vremea când mângâierile ei îmi erau rezervate. 

Plăcile patului mă apasă din ce în ce mai tare. Mă aplatizez 
pe cât pot, patul începe să scârţâie. Transpirat, înfierbântat, 
scârbit să văd cum mă excit împotriva mea, încep şi eu să 
gem: un geamăt lung şi uşor mi se scurge din gât şi se 
amestecă, pe nesimţite, cu respiraţiile lor încercate. 

Şi se termină. Amândoi suspină şi se prăbuşesc, 
zvâcnetele şi foşnetele încetează. Se odihnesc, unul lângă 
altul, alunecând înspre somn, în timp ce eu, nefericit, rigid, 
complet treaz, îmi aştept şansa de a scăpa. E ora când până 
şi puii dorm, ora când nu există decât un împărat în toată 
lumea, soarele de pe cer. Căldura din camera asta micuţă, 
sub acoperişul plat, a devenit sufocantă. Nu am mâncat şi nu 
am băut nimic toată ziua. 

împingând cu picioarele în perete, reuşesc să-mi fac loc, ca 
să pot sta în capul oaselor. Durerea mă presează în spate - o 
durere de bătrân, care ameninţă să se întoarcă. „îmi pare 
rău”, şoptesc. Chiar au adormit, ca nişte copii, un băiat şi o 
fată, goi, ţinându-se de mână, cu broboane de transpiraţie, 
cu fetele relaxate si adâncite în uitare. Valul de ruşine îmi 



traversează corpul cu o forţă neînchipuit de mare. 

Frumuseţea ei nu-mi stârneşte nicio urmă de dorinţă: mi se 
11 1 

pare chiar mai obscen ca niciodată faptul că acest corp greoi, 
moale, inert şi urât mirositor (oare cum de n-au simţit 
mirosul?) a fost ţinut cândva în braţe de ea. Oare ce am făcut 
în tot acest timp, întrerupând cursul normal al acestor copii, 
atât de tineri, de proaspeţi, ca nişte flori - şi nu doar pe al ei, 
ci şi pe al lui? Ar fi trebuit să rămân acolo, printre cei vulgari 
şi putrezi, unde mi-e locul: femei grase, umorale, cu subsuori 
infecte, târfe cu vulve mari şi încăpătoare. Ies în vârful 
picioarelor şi o iau în jos pe scări şchiopătând, în lumina 
orbitoare a soarelui. 

Trapa de sus a uşii de la bucătărie e deschisă. O femeie în 
vârstă, cocoşată şi fără dinţi, stă în picioare şi mănâncă 
dintr-un castron de fontă. Privirile ni se intersectează; se 
opreşte, cu lingura în aer, cu gura deschisă. Mă recunoaşte. 
Ridic o mână şi-i zâmbesc - sunt surprins de cât de uşor îmi 
vine zâmbetul pe buze. Lingura se mişcă, buzele se închid 
peste ea, privirea i se mută, trec mai departe. Poarta dinspre 
nord e închisă şi barată. Urc pe scară, până la turnul de 
control, lipit de perete, şi privesc cu nesaţ peisajul mult-iubit: 
fâşia de iarbă se întinde de-a lungul râului, acum are 
porţiuni întunecate; verdele mai deschis al mlaştinii unde au 
început să crească trestii, suprafaţa orbitoare a lacului. 

Dar ceva nu e în regulă. De cât timp sunt aici, izolat de 
lume, de două luni, de zece ani? Cerealele tinere plantate pe 
peticul de sub zid ar trebui să măsoare deja cam o jumătate 
de metru. Dar nu e aşa, cu excepţia marginii vestice a 
suprafeţei irigate, plantele tinere sunt pitice şi au o culoare 
gălbuie, bolnăvicioasă. Sunt câteva porţiuni mari goale chiar 
lângă lac, şi un rând de snopi gri de paie lângă zidul de 
irigaţie. 

în faţa ochilor mei, câmpurile părăginite, piaţa arsă de 



soare şi străzile goale capătă o nouă configuraţie, una 
sinistră. Oraşul e abandonat - ce altceva ar putea să însemne 
toate astea? - iar zgomotele pe care le-am auzit acum două 
nopţi probabil că erau zgomote nu de sosire, ci de plecare! 
Inima mi se strânge (de groază? de mulţumire?) la gândul 
ăsta. Dar trebuie să mă fi înşelat: când privesc mai cu atenţie 
spre piaţetă, văd doi băieţi jucând table, cuminţi, sub dud; 
iar din ce am observat la han, viaţa pare să-şi urmeze cursul 
dintotdeauna. 

în turnul dinspre sud-vest şade o santinelă pe un scaun 
înalt, uitându-se pierdut în depărtarea deşertului. Sunt la un 
pas de ea, când mă observă şi se sperie. 

— Dă-te jos, îmi porunceşte cu o voce plată, nu ai voie aici. 

Nu l-am mai văzut niciodată. De când mi-am părăsit 

celula, îmi dau seama acum, nu l-am văzut pe niciunul 
dintre soldaţii din vechea garnizoană. De ce nu văd decât 
străini? 

— Nu mă cunoşti? îl întreb. 

— Dă-te jos. 

— Mă dau, însă întâi de toate trebuie să te întreb ceva 
important. Vezi tu, nu am pe cine întreba în afară de tine. Cu 
toţii par să doarmă sau să fi plecat. Uite ce vreau să te 
întreb: cine eşti? Unde sunt cei pe care îi ştiam? Ce s-a 
întâmplat acolo, în câmp? Totul arată ca şi când ar fi avut loc 
o epurare, toată lumea a dispărut. Dar de ce să fi avut loc o 
epurare? 

Ochii i se îngustează pe măsură ce îi vorbesc. 

— îmi pare rău că trebuie să-ţi pun asemenea întrebări 
stupide, dar am avut febră, am fost ţintuit la pat - fraza asta 
ciudată apare nepoftită - şi azi e prima zi când mi s-a dat 
voie să ies. De aceea... 

— Să ai grijă la soarele amiezii, tataie, îmi spune. 

Urechile îi ies de sub şapca mult prea mare pentru el. 



— Ar fi bine să rămâi să te odihneşti pe vremea asta. 

— Da... te superi dacă îţi cer nişte apă? 

îmi trece plosca lui şi beau din apa călâie, încercând să nu 
las să se vadă cât de sete îmi e. 

— Dar spune-mi, ce s-a întâmplat? 

— Barbarii. Au tăiat o parte din malul de acolo şi au 
inundat câmpurile. Nimeni nu i-a văzut. Au venit în miez de 
noapte, în dimineaţa următoare arăta ca şi când ar mai fi fost 
un lac acolo. 

Şi-a îndesat tutun în pipă, iar acum mi-o oferă şi mie. 
Refuz politicos. („Mă va face să tuşesc, iar asta nu e bine 
deloc pentru sănătate.”) 

— Da, ţăranii sunt foarte nefericiţi. Spun că recolta e la 
pământ şi că e prea târziu să mai plantăm acum. 

— Asta e rău. înseamnă că avem în faţă o iarnă grea. O să 
trebuiască să strângem cureaua rău de tot. 

— Da, nu-i invidiez pe oamenii tăi. Barbarii ar putea să o 
facă din nou, nu-i aşa? Ar putea să inunde câmpiile astea 
oricând ar vrea. 

Discutăm despre barbari şi despre trădarea lor. Niciodată 
nu vor accepta să lupte demn, îmi spune: nu fac decât să se 
furişeze mereu, pe la spate, şi să-ţi înfigă cuţitul. 

— De ce nu ne lasă în pace odată? Doar au propriile 
teritorii, nu? 

Aduc vorba despre vremurile de demult, când totul era 
liniştit la graniţă. Mă numeşte „tataie”, ceea ce arată felul lui 
ţărănesc de a-şi manifesta respectul, şi mă ascultă cum 
asculţi un ramolit: orice e, în definitiv, mai bine, după câte 
îmi dau seama, decât să te holbezi în gol toată ziua. 

— Spune-mi, îl rog, acum două nopţi am auzit călăreţi şi 
am crezut că marea expediţie s-a întors. 

— Nu, râde el, nu erau decât câţiva oameni trimişi înapoi. 
I-au trimis într-unul dintre carele alea mari. Probabil că aia 



ai auzit. Li se făcuse rău de la apă - e apă rea acolo, din câte 
am auzit aşa că i-au trimis înapoi. 

— Aha! Nu înţelegeam ce se întâmpla. Dar când aşteptaţi 
să se întoarcă întreg efectivul? 

— în curând. Foarte probabil în curând. Doar nu poţi trăi 
din fructele din copaci de-acolo, nu? N-am mai văzut 
niciodată un teren atât de arid. 

Cobor treptele. Conversaţia noastră m-a făcut să mă simt 
aproape venerabil. Ce ciudat că nimeni nu l-a avertizat în 
privinţa unui bătrân gras în zdrenţe! Sau poate că a stat 
cocoţat acolo de noaptea trecută, fără niciun partener de 
conversaţie. Cine s-ar fi gândit că puteam să mint atât de 
blajin? E după-amiază. Umbra mea se scurge pe lângă mine 
ca un bazin de cerneală. Se pare că sunt singura creatură 
închisă între aceste patru ziduri care se mişcă. Sunt atât de 
beat de fericire, încât îmi vine să cânt. Nici măcar spatele 
rănit nu mai contează. 

Deschid poarta culisantă şi trec. Prietenul meu din turnul 
de control se uita la mine, în jos. îi fac cu mâna, iar el îmi 
răspunde cu acelaşi gest. 

— O să ai nevoie de o pălărie! îmi strigă. 

îmi scarpin ţeasta goală, ridic din umeri, zâmbesc. Soarele 
bate în retragere. 

Grâul de primăvară e intr-adevăr distrus. Nămolul cald de 
culoare roşie-gălbuie mi se lipeşte între degetele de la 
picioare. Din loc în loc mai sunt bălţi. Multe dintre plantele 
mai tinere au fost înecate de apă. Toate au culoarea frunzelor 
galbene, spălăcite. Zona cea mai apropiată de lac e cea mai 
afectată. Nimic nu a supravieţuit, ba mai mult, ţăranii au 
început deja să adune plantele moarte şi să le dea foc. 
Departe, pe câmp, o movilă de câteva zeci de centimetri se 
ridică deasupra deşertului nivelat. S-ar putea ca un sfert din 
plantaţie să fie salvat. 



Chiar şi solul, zidul scund de pământ care se întinde pe 
trei kilometri şi jumătate şi ţine piept apei din lac, când 
aceasta îşi atinge înălţimea din timpul verii, a fost reparat, 
însă aproape întreg sistemul acesta complicat de canale şi uşi 
care irigă câmpurile a fost distrus de ape. Barajul şi roata 
hidraulică de la mal sunt neatinse, deşi nu e nici urmă de 
vreun cal dintre aceia care învârtesc de obicei roata. Prevăd 
că pe ţărani îi aşteaptă săptămâni întregi de muncă grea. Şi 
în orice moment munca lor se poate surpa din pricina 
câtorva oameni înarmaţi cu lopeţi! Cum putem câştiga un 
asemenea război? Ce rost au manualele de operaţiuni 
militare, atacurile şi raidurile punitive pe terenul 
duşmanului, când putem fi ucişi aici, la noi acasă? 

O iau pe drumul vechi care coteşte în spatele zidului 
dinspre vest înainte de a dispărea într-o direcţie care nu duce 
nicăieri, poate doar la ruinele pline de nisip. Li se mai 
permite oare copiilor să se joace aici, mă întreb, sau sunt 
ţinuţi acasă de părinţi şi speriaţi cu poveşti despre barbarii 
care dau târcoale prin locurile pustii? Mă uit în sus, la 
perete, dar prietenul meu din turn pare să fi adormit. 

Toate săpăturile noastre de anul trecut au fost dărâmate 
de nisipurile mişcătoare. Doar stâlpii de la colţuri se mai văd 
ici-colo, izolaţi, unde ai zice că au trăit cândva oameni. Sap o 
groapă suficient de încăpătoare şi mă ascund în ea ca să mă 
odihnesc. Mă îndoiesc că cineva mă va căuta aici. M-aş putea 
rezema de stâlpul de odinioară, cu sculpturile lui decolorate 
înfăţişând delfini şi valuri; aş putea să rămân aici, să mă 
ardă soarele, să mă usuce vântul, în cele din urmă să mă 
îngheţe gerul, să nu fiu găsit decât cândva în viitorul 
îndepărtat, când, pe timp de pace, copiii din preajma oazei ar 
veni să se joace şi ar găsi scheletul dat la iveală de vânt al 
unui locuitor al desertului de demult, învesmântat în zdrenţe 
de nerecunoscut. 



Mă trezesc cuprins de fiori. Soarele apune, uriaş şi roşu, 
deasupra orizontului. Vântul se înteţeşte: deja nisipul 
împrăştiat s-a adunat de-o parte a mea. Sunt conştient, mai 
presus de toate, de cât îmi e de sete. Planul cu care am 
cochetat, acela de a petrece noaptea aici, printre stafii, 
tremurând de frig, aşteptând ca zidurile familiare şi coamele 
de copaci să se materializeze în sfârşit din întuneric, nu a 
putut fi aplicat. în afara zidurilor nu mă aşteaptă nimic, în 
afară de moartea prin înfometare. Alergând de la o gaură la 
alta, ca un şoarece, pierd până şi aparenţa de nevinovăţie. 
Dar de ce să fac eu treaba în locul lor? Dacă vor să-mi verse 
sângele, cel puţin să se simtă vinovaţi după aceea. Frica 
înspăimântătoare de ieri s-a domolit de-a binelea. Poate că 
această escapadă nu va fi fost inutilă dacă voi reuşi să 
recapăt, oricât de puţin, spiritul revoltei. 


Sun la poarta dinspre curtea cazărmii. 

— Nu vedeţi cine a venit? Gata, mi-am terminat concediul, 

9 7 7 

acum dati-mi drumul înăuntru! 

9 

Cineva apare alergând: în lumina palidă, ne uităm unul la 
celălalt printre gratii - este bărbatul care mi-a fost gardian. 

— Linişte, îmi şopteşte printre dinţi şi trage de zăvor. 

în spatele lui, aud voci murmurând, oamenii se adună. 
Prinzându-mă de mână, mă plimbă încet, la pas, prin curte. 

— Cine e? strigă cineva. 

îmi vine să îi răspund luând cheia şi fluturând-o, dar îmi 
dau seama că ar putea fi o dovadă de imprudenţă. Aşa că 
aştept la uşa mea cea veche, până când gardianul îmi 
deschide, mă împinge înăuntru şi închide uşa în urma 
noastră. Vocea lui răzbate din întuneric, încărcată de mânie: 

— Ascultă ce-ţi spun: dacă scoţi o vorbă despre cum ai 



scăpat, îţi fac viaţa iad! înţelegi? O să-ţi arăt eu! Să nu spui 
nimic! Dacă te întreabă cineva despre seara asta, spune că 
te-am scos la o plimbare, la un antrenament, atât. Auzi ce-ţi 
spun? 

îi îndepărtez degetele de pe braţul meu şi mă dau 
deoparte. 

— Vezi cât de uşor mi-ar fi să evadez şi să mă adăpostesc 
alături de barbari? îi şoptesc. De ce crezi că m-am întors? Nu 
eşti decât un biet soldat, nu eşti bun decât să asculţi ordinele 
date de altcineva. Totuşi, gândeşte-te bine. 

îmi apucă încheietura, iar eu îi dau din nou degetele la o 
parte. 

— Gândeste-te de ce m-am întors si ce ar fi însemnat dacă 
nu aş fi făcut-o. Nu te poţi aştepta la compasiune din partea 
unor jandarmi, sunt sigur că ştii asta. Gândeşte-te ce s-ar 
întâmpla dacă aş scăpa din nou. 

Acum e rândul meu să-i prind de încheietură. 

— Dar nu te nelinişti, n-o să vorbesc: inventează ce poveste 
vrei şi fii sigur că o să te susţin. Ştiu ce înseamnă să fii 
înspăimântat. 

Urmează o tăcere lungă, suspicioasă. 

— Ştii ce îmi doresc acum mai mult decât orice? îi spun. 

Vreau ceva de mâncare si ceva de băut. Sunt mort de foame, 

•> 

n-am mâncat nimic toată ziua. 

Aşadar, totul e din nou ca înainte. Această încarcerare 
absurdă a mea continuă. Stau culcat pe spate, privind cum 
masa de lumină de deasupra capului devine din ce în ce mai 
intensă şi apoi scade pe zi ce trece. Ascult sunetele 
îndepărtate ale dălţii zidarului, ciocanul tâmplarului venind 
de undeva din perete. Beau, mănânc şi, ca toţi ceilalţi, aştept. 



Mai întâi se aude un zgomot de muschete în depărtare, 
mic, pierdut, ca unul scos de o armă de jucărie. Apoi, de 
undeva mai aproape de noi, dinspre zidurile de întăritură, vin 
serii întregi de împuşcături în replică. Picioare tropăind 
puternic prin curte. 

— Barbarii! strigă cineva. 

Dar cred că se înşală. Şi pe deasupra, încep să se audă 
clopoţeii. 

îngenuncheat, cu urechea lipită de spărtura din uşă, 
încerc să desluşesc ce se întâmplă. 

Zgomotul care vine dinspre piaţă urcă de la o hărmălaie de 
fond până la un urlet generalizat în care nu se mai poate 
distinge nicio voce. întregul oraş probabil că împarte urări de 
bun venit: mii de suflete extaziate. Salve de muschete 
pocnesc necontenit. Apoi tonul zbieretelor se schimbă, creşte 
în înălţime si în emoţie. Peste el, slab, vin acorduri metalice 
de trompetă. 

Tentaţia e teribil de mare. Ce am de pierdut, în fond? 
Descui usa. într-o lumină atât de orbitoare încât sunt fortat 
să-mi acopăr ochii şi să mă încrunt, traversez curtea, ies pe 
poartă, mă alătur ultimelor rânduri ale mulţimii. Salvele şi 
ropotele de aplauze continuă. Bătrâna în negru de lângă 
mine îmi ia mâna ca să se sprijine de ea şi se ridică în vârful 
degetelor. 

— Vezi ceva? mă întreabă ea. 

— Da, văd oameni pe cai, îi răspund, dar nu mă ascultă. 

Văd un şir lung de călăreţi care, printre steaguri fluturând, 

trec pe poartă şi îşi croiesc drum către centrul pieţei, unde 
descalecă. Un nor de praf se iscă prin toată piaţa, dar văd 
cum râd cu totii. Unul dintre ei călăreşte cu mâinile ridicate 
în semn de triumf, altul flutură o ghirlandă de flori. 
Avansează încet, căci mulţimea se îmbulzeşte în jurul lor, 
încercând să-i atingă, aruncând cu flori, bătând din palme 



deasupra capului de bucurie, învârtindu-se iar şi iar, în 
extazuri personale. Copiii se avântă, trecând de mine, 
împleticindu-se printre picioarele adulţilor, ca să fie mai 
aproape de eroii lor. Salvele explodează, una după alta, 
dinspre zidul de întăritură; oamenii care aclamă stau lipiţi de 
el. 

O parte a cavalcadei rămâne în şa. Condusă de un caporal 
cu o mină severă, purtând steagul colorat în verde şi galben, 
trece prin amalgamul de corpuri strivite unul de altul, până 
ajunge la capătul pieţei, iar apoi începe un tur al întregului 
perimetru, cu mulţimea răsărind încet în urma ei. Cuvintele 
circulă rapid, ca focul, de la unul la altul: „Barbarii!” 

Calul purtătorului de stindard e condus de un bărbat care 
flutură un baston greu încoace şi-ncolo, ca să-şi facă drum 
prin mulţime. în spatele lui vine un altul, târând o frânghie, 
iar la capătul frânghiei, legaţi unul de altul la gât, un rând de 
barbari goi-puşcă, ţinându-şi mâinile pe faţă intr-un fel 
ciudat, ca si când ar suferi cu totii de durere de dinţi. Preţ de 
o clipă, sunt contrariat de postura lor, de uşurinţa cu care îşi 
urmează conducătorul, până când descopăr lucirea metalului 
şi înţeleg pe loc. Un fir de sârmă străpunge carnea palmelor 
fiecărui barbar şi trece prin găuri făcute în obraji. „Asta îi 
face blânzi ca nişte mieluşei”, îmi amintesc cum îmi spunea 
un soldat care asistase odată la toată şmecheria: „nu se 
gândesc în felul acesta la nimic altceva decât cum să rămână 
nemişcaţi”. Inima mi se strânge. Acum ştiu că n-ar fi trebuit 
să-mi părăsesc celula. 

Sunt silit să mă întorc cu spatele pe furiş, ca să evit să fiu 
văzut de cei doi aflaţi în trena coloanei, însoţiţi de escorta lor 
călare: tânărul căpitan cu capul gol, care se bucură în clipele 
astea de primul triumf, şi, mergând lângă umărul lui, mai 
suplu şi mai oacheş, după atâtea campanii purtate timp de 
luni de zile, colonelul de poliţie Joii. 



Circuitul se închide aici, cu toţii au ocazia să-i vadă pe 
bieţii captivi, să le arate copiilor că, iată, barbarii există cu 
adevărat. Acum mulţimea, cu mine păşind în urma ei cu 
inima strânsă, se năpusteşte către poarta cea mare, unde un 
grup de soldaţi dispuşi în formă de semilună îi blochează 
drumul, până când, presat din faţă şi din spate, nu mă mai 
pot mişca. 

— Ce se întâmplă? îl întreb pe cel de lângă mine. 

— Nu ştiu, răspunde el, însă ajută-mă să-l ridic. 

îl ajut să-l ridice pe copilul pe care îl saltă pe umeri. 

— Vezi ceva? îl întreabă pe băiat. 

— Da. 

— Ce fac? 

— îi pun să îngenuncheze pe barbari. Ce o să le facă? 

— Nu ştiu, să vedem. 

încet, din răsputeri, cu toată forţa titanică de care sunt în 
stare, mă întorc şi încep să mă strecor afară din mulţime, 
împingând în toate direcţiile. 

— Mă scuzaţi, vă rog, le spun tuturor. Căldura asta... o să 
mă sufoc. 

Pentru prima dată văd capete întorcându-se, degete 
arătând într-o direcţie. 

Trebuie să mă întorc în celulă. Gestul nu va avea niciun 
efect, nici măcar nu va fi observat. Cu toate acestea, de 
dragul meu şi numai al meu, ca un gest faţă de mine însumi, 
trebuie să mă întorc în întunericul rece, să încui usa si să 
pun cheia de-a latul, să-mi astup urechile la toată retorica 
asta a setei de sânge patriotice, să strâng din dinţi şi să nu 
mai vorbesc niciodată de acum înainte. Cine ştie, poate că le 
fac concetăţenilor mei o nedreptate, poate că tocmai în 
această clipă cizmarul e acasă, bând ultimul pahar, 
fredonând pentru sine ca să înăbuşe strigătele, poate că sunt 
femei în bucătărie, curăţând fasole, spunând poveşti copiilor 



lor care se agită, să-i ţină ocupaţi, poate că aici sunt ţărani 
care meşteresc molcom la repararea şanţurilor. Dacă există 
intr-adevăr camarazi ca ăştia, ce păcat atunci că nu-i cunosc! 
Pentru mine, în această clipă în care mă îndepărtez de 
mulţime, ceea ce e mai presus de toate este să rămân neatins 
de atrocităţile care sunt pe cale să fie comise şi să nu mă 
otrăvesc cu o ură neputincioasă faţă de autorii lor. Nu-i pot 
salva pe prizonieri, aşa că o să mă salvez pe mine însumi. Să 
se audă, dacă se va auzi vreodată, dacă vreodată, în viitorul 
îndepărtat, cineva se va interesa de felul cum am trăit aici, că 
în cel mai îndepărtat avanpost al Imperiului luminii a existat 
un om care, în adâncul sufletului, nu era un barbar. 

Intru în curtea închisorii pe poarta cea mare. în dreptul 
coveţii, în mijlocul curţii, ridic o găleată goală şi o umplu. Cu 
găleata ridicată în faţă, vărsând apă din toate părţile, mă 
apropii din nou de ultimul rând al mulţimii. 

— Mă scuzaţi, spun şi împing încontinuu. 

Oamenii mă înjură, îmi fac loc, găleata se înclină şi îi 
stropeşte cu apă pe cei din jur, eu îmi croiesc drum înainte, 
până când într-o clipă mă aflu în rândul din faţă al mulţimii, 
în spatele soldaţilor care păstrează arena goală cu ajutorul 
unor beţe înfipte între ei, pentru spectacolul exemplar care va 
urma. 

Patru dintre prizonieri îngenunchează pe pământ. Ceilalţi 
opt, încă legaţi unul de altul, se lasă pe vine, la umbra 
zidului, privind şi sprijinindu-şi capul în mâini. 

Prizonierii îngenuncheaţi se apleacă laolaltă peste o 
prăjină grea. O sfoară e legată de sârma din gura primului 
om, apoi trece pe sub băţul orizontal, prin gura celui de-al 
doilea, din nou pe sub băţ, apoi, din nou, o a treia buclă, 
prin gura celui de-al treilea şi a celui de-al patrulea. în timp 
ce privesc această scenă, un soldat trage de sfoară încet, tot 
mai strâns, iar prizonierii îngenunchează din ce în ce mai 



mult, până când, în cele din urmă, sunt îngenuncheaţi de 
tot, iar feţele lor ating băţul. Unul dintre ei smuceşte din 
umeri de durere şi geme. Ceilalţi rămân tăcuţi, atenţi să se 
mişte încet, odată cu sfoara, ca sârma din guri să nu le sfâşie 
carnea cu totul. 

Colonelul Joii îl dirijează pe soldat, cu mişcări scurte din 
mână. Deşi sunt singur într-o mulţime de mii de oameni, deşi 
ochii lui sunt la fel de protejaţi de ochelarii fumurii ca 
întotdeauna, îl privesc atât de insistent, cu o faţă atât de 
plină de întrebări, încât ştiu dintr-odată că m-a văzut. 

în spatele meu, aud foarte clar cuvântul „magistrat”. E 
doar o închipuire oare, sau intr-adevăr oamenii de lângă mine 
încep să se îndepărteze? 

Colonelul iese în faţă. Aplecându-se în dreptul fiecărui 
prizonier, pe rând, îi freacă spatele cu nisip şi scrie un 
cuvânt cu un băţ de cărbune. Citesc cuvintele de pe spatele 
prizonierilor cu capul în jos: DUŞMAN, DUŞMAN, DUŞMAN, 
DUŞMAN. Se dă un pas în spate şi îşi încrucişează braţele. La 
o distanţă de nu mai mult de douăzeci de paşi, el şi cu mine 
ne contemplăm reciproc. 

Apoi începe bătaia. Soldaţii folosesc vergele dure, 
încovoindu-i cu sunete grele de bici, ca nişte palete în apă, 
umplând spatele şi fesele prizonierilor de dungi roşii. Cu 
precauţie înceată, aceştia îşi îndepărtează picioarele, până 
când ajung să stea culcaţi pe burtă cu toţii, în afară de cel 
care mai devreme gemea şi care acum se sufocă la fiecare 
sfichiuire. 

Cărbunele negru şi praful galben se amestecă repede cu 
transpiraţie şi sânge. Cheia jocului este, după câte îmi dau 
seama, să-i baţi până când spatele se curăţă de praf şi 
inscripţia dispare. 

Mă uit la chipul unei fetiţe aflate în primul rând de 
spectatori, ţinându-se cu mâinile de rochia mamei. Are ochii 



rotunzi, stă cu degetul în gură: tăcută, înspăimântată, 
curioasă, soarbe cu nesaţ priveliştea acestor oameni mari şi 
goi pe care îi bat soldaţii. Pe fiecare faţă din jurul meu, chiar 
şi pe cele care acum zâmbesc, văd aceeaşi expresie: nu ură, 
nici sete de sânge, ci o curiozitate atât de intensă, încât 
corpurile privitorilor sunt cu totul absorbite de spectacol şi 
numai ochii le rămân alerţi, ca nişte organe dezvoltate de un 
simt nou, devorator. 

Soldaţii care-i biciuiesc au obosit. Unul stă cu mâinile în 
şold, gâfâind, zâmbind, făcând gesturi către mulţime. Se 
aude ordinul colonelului: toţi patru îşi încetează munca şi vin 
în faţă, oferindu-şi nuielele spectatorilor. 

O fată care se hlizeşte si îsi ascunde fata e împinsă înainte 
de prietenii ei. „Hai, nu-ţi fie frică!” o îndeamnă ei. Un soldat 
îi pune vergeaua în mână şi o duce la locul cu pricina. Ea 
rămâne încurcată, jenată, cu o mână acoperindu-i încă faţa. 
Eu sunt înmărmurit şi ţin găleata între picioare. 

Pe urmă biciuirea ia sfârşit, soldaţii sunt repuşi în 
drepturi, mulţimea e împinsă înapoi, iar arena îşi recapătă 
forma de dinainte, deşi acum e mai îngustă. 

Deasupra capului, fluturându-1 în faţa mulţimii, colonelul 
Joii tine în mână un ciocan, unul obişnuit, de două 
kilograme, cu care se bat ţăruşii de cort. Din nou privirea lui 
o întâlneşte pe a mea. Vorbăria se potoleşte. 

„Nu!” aud venind de undeva din gâtul meu - un sunet 
ruginit, nu suficient de tare. Apoi din nou „Nu!”. De data 
asta, cuvântul sună ca un clopoţel, din adâncul pieptului. 
Soldatul care îmi stă în cale se dezechilibrează si se dă într-o 
parte. Sunt în arenă, cu mâinile ridicate, încercând să 
calmez mulţimea. „Nu! Nu! Nu!” 

Când mă întorc cu faţa la colonel, se află deja la nici cinci 
paşi de mine, cu braţele încrucişate. îndrept un deget către 
el. „ Th/”, strig. Să se spună totul. El să fie cel asupra căruia 



se va dezlăntui mânia. 

— îi corupi pe oamenii ăştia! 

Nu se clinteşte, nu răspunde. 

— Til! 

Mâna mea ţinteşte înspre el, ca o armă. Vocea mea umple 
întreaga piaţă. E o linişte deplină - sau poate că sunt mult 
prea ameţit ca să mai aud ceva. 

Cineva se izbeşte de mine, pe la spate. Mă prăbuşesc la 
pământ, în praf, gâfâi, simt durerea veche din spate. Un 
baston mă loveşte puternic. întinzându-mă ca să deviez 
lovitura, mă aleg cu una dureroasă peste mână. 

E important acum să mă ridic, oricât mi-ar fi de greu din 
pricina durerii. Sunt din nou în picioare şi văd cine mă 
loveşte. E bărbatul îndesat, cu epoleţi de sergent, care a 
ajutat la biciuire. îngenuncheat, cu nările fumegând, ridică 
bastonul pentru următoarea lovitură. 

— Stai aşa, gâfâi eu, punând mâna beteagă în faţă. Cred 
că s-a rupt! 

De data asta, primesc lovitura pe antebraţ. îmi ascund 
braţul, îmi cobor capul şi încerc să-i parez loviturile 
orbecăind şi să mă lupt. Sunt lovit în cap, peste umeri. Nu 
contează: nu vreau decât câteva clipe, ca să pot termina ce 
am început să spun. îi apuc tunica şi îl trag înspre mine. 
Deşi se luptă, nu îşi mai poate folosi bastonul; strig din nou, 
de după umărul lui. 

— Nu cu ăla! 

Ciocanul aşteaptă în braţele încrucişate ale colonelului. 

— Nu se cade să foloseşti un ciocan nici pentru un animal, 
înţelegi, nici pentru un animal! 

într-un acces teribil de furie, mă ridic deasupra 
sergentului şi îl arunc cât colo. O putere dumnezeiască a pus 
stăpânire pe mine. într-un minut, ea va trece, cu siguranţă. 
Să o folosesc deci cât mai am timp! 



— Uite! strig. 

Arăt către cei patru prizonieri care stau cuminţi cu faţa la 
pământ, cu buzele lipite de prăjină, cu mâinile prinse de feţe, 
ca labele unor maimuţe, uitând de ciocan, nestiind ce se 
petrece în spatele lor, uşuraţi de inscripţia jignitoare care le-a 
fost îndepărtată de pe spate, sperând că pedeapsa lor va lua 
sfârşit. îmi ridic mâna ruptă către cer. 

— Iată! strig. Noi suntem marele miracol al creaţiei! Dacă 
nu-i baţi, acest trup miraculos nu poate fi recuperat! Cât 
de... 

Nu găsesc cuvintele. 

— Priviţi-i pe oamenii ăştia! reiau. 

„Oameni!” Cei din mulţime care pot se întind să-i privească 
pe prizonieri, se uită chiar şi la muştele care au început să li 
se aşeze pe rănile sângerii. 

Aud lovitura cum coboară şi mă întorc să o întâmpin. Mă 
trezesc izbit în plină faţă. „Am orbit!” îmi spun, clătinându- 
mă în întunericul care mi s-a lăsat deodată peste ochi. înghit 
sânge; ceva pare să înflorească pe faţa mea, începând ca o 
căldură rozalie şi transformându-se într-o agonie de foc. îmi 
ascund faţa în palme şi încep să ţopăi în cerc, încercând să 
nu strig şi să nu cad. Nu mai ţin minte ce voiam să spun. Un 
miracol al creaţiei - urmăresc gândul, însă mă ocoleşte ca o 
pală de fum care se îndepărtează. îmi dau seama că strivim 
sub picioare gâze, viermi, gândaci, furnici, miracole ale 
creaţiei si ele, în felul lor. 

îmi iau degetele de la ochi şi mă trezesc într-o lume gri, 
plină de lacrimi. Sunt atât de recunoscător, încât nu mai 
resimt niciun fel de durere. Când mă iau în primire şi mă 
târăsc, câte un soldat de fiecare cot, înapoi prin mulţimea 
care murmură, la celula mea, mă surprind chiar zâmbind. 

Acel zâmbet, acel val de bucurie lasă urme stingheritoare. 
Ştiu că greşesc cu toţii tratându-mă atât de sumar. Căci nu 



sunt un orator. Ce aş fi spus oare dacă m-ar fi lăsat să 
continuu? Că e mai rău să-i zdrobeşti picioarele unui om 
decât să-i omori în luptă? Că e ruşinos pentru toţi când unei 
fete i se permite să biciuiască un bărbat? Că spectacolele de 
cruzime corup inimile nevinovaţilor? Cuvintele pe care nu m- 
au lăsat să le rostesc ar fi fost, probabil, extrem de 
neputincioase şi n-ar fi fost nicidecum cuvinte care să 
stârnească masele. în definitiv, ce reprezint eu, dacă nu un 
cod învechit de comportament cavaleresc în faţa inamicului 
capturat, şi cu ce intru în contrast, dacă nu cu noul 
meşteşug al degradării care îi omoară pe oameni în genunchi, 
un meşteşug confuz şi ruşinos în propriii ochi ai călăului? Aş 
fi îndrăznit oare să înfrunt mulţimea, ca să cer dreptate 
pentru aceşti ridicoli prizonieri barbari întorşi cu fundurile în 
sus? Dreptate: odată rostit cuvântul, unde vor sfârşi oare 
toate acestea? E mai uşor de strigat „Nu!”. E mai uşor să fii 
bătut şi martirizat. E mai uşor să-mi pun capul sub cuţitul 
ghilotinei decât să apăr cauza barbarilor: căci unde 
altundeva poate duce acest raţionament decât la 
abandonarea armelor şi la porţile deschise către oamenii al 
căror pământ l-am prădat? Bătrânul magistrat, apărător al 
Statului de drept, inamic al Statului în felul lui, atacat şi 
închis, virtuos şi impresionabil are totuşi dubiile lui. 

Nasul meu e spart, ştiu, şi probabil la fel e şi osul 
pometelui, unde acum se vede carnea, din pricina loviturii de 
baston. Ochiul stâng e umflat şi închis. 

Pe măsură ce amorţeala dispare, durerea mă asaltează în 
spasme, la distanţă de un minut-două unul de altul, atât de 
intense, încât nu mai pot să stau. în culmea spasmelor, dau 
roată prin toată camera, ţinându-mi faţa în mâini, 
schelălăind ca un câine: în pauzele binecuvântate dintre 
vârfurile disperării, respir adânc, încercând să-mi păstrez 
controlul şi să nu provoc o scenă prea ruşinoasă. Mi se pare 



că aud urcuşuri si zone de acalmie în hărmălaia care vine 
dinspre mulţimea de afară, dar nu sunt sigur că zgomotul nu 
e doar în urechile mele. 

îmi aduc masa de seară, ca de obicei, dar nu pot mânca. 
Nu am stare, trebuie să mă mise încoace si încolo, sau să mă 
hâţân, ca să mă împiedic să urlu, să-mi sfâşii hainele, să-mi 
rup carnea, să fac ce fac toţi oamenii când ajung la capătul 
putinţei de îndurare. Plâng, iar lacrimile mi se înfig în carnea 
deschisă, îngân la nesfârşit vechiul cântec despre cavaler şi 
tufa de ienupăr, agăţându-mă de cuvintele pe care mi le 
amintesc chiar şi după ce au încetat să însemne ceva. Unu, 
doi, trei, patru... număr. O să fie o victorie faimoasă, îmi 
spun, dacă o să supravieţuieşti nopţii. 

Devreme, în primele ore ale dimineţii, fiind atât de ameţit 
de epuizare încât mă împleticesc, cedez în cele din urmă şi 
suspin din adâncul pieptului, ca un copil. Stau intr-un colţ, 
lipit de perete, şi plâng, cu lacrimile curgându-mi pe obraji 
fără încetare. Plâng neîntrerupt, iar spasmele vin şi pleacă, 
urmându-şi ciclurile fireşti. în această poziţie, somnul mă 
copleşeşte dintr-odată şi cad ca fulgerat. Sunt uluit să mă 
descopăr trezit la viaţă în lumina cenuşie a zilei, îngrămădit 
intr-un colţ, fără nici cea mai vagă idee despre cât timp a 
trecut. Deşi durerea sacadată e încă acolo, descopăr că o pot 
îndura dacă rămân nemişcat. Mai mult, şi-a pierdut 
stranietatea. în curând probabil că va deveni parte din mine, 
ca respiraţia. 

Aşa că rămân lipit de perete, tăcut, ţinându-mi mâna 
beteagă sub braţ, ca să alin durerea, şi mă cufund din nou în 
somn, într-o confuzie de imagini dintre care încerc să găsesc 
una anume, alungându-le pe celelalte, care mă asaltează ca 
nişte frunze căzute de-a valma. Este imaginea fetei. Ea 
îngenunchează cu spatele la mine, în faţa castelului de nisip 
sau de zăpadă pe care l-a construit. Poartă o haină albastru- 



închis. Pe măsură ce mă apropii, descopăr că de fapt 
scobeşte vintrele castelului. 

9 

Ea îşi dă seama de prezenţa mea şi se întoarce. Nu, nu a 
construit un castel, acum văd, ci un cuptor de lut. Fumul se 
ridică în spirale dinspre gura de aerisire, pe la spatele ei. îşi 
întinde mâinile, oferindu-mi ceva, o grămăjoară informă, la 
care mă uit reticent prin ceaţă. Deşi îmi scutur capul, 
viziunea nu se limpezeşte. 

Ea poartă o căciulă rotundă, brodată cu aur. Părul îi e 
împletit într-o coamă grea, care-i cade peste umăr; are fir de 
aur cusut între plete. „De ce te-ai îmbrăcat astfel, în hainele 
cele mai bune?” vreau să o întreb. „Nu te-am văzut niciodată 
mai frumoasă ca acum!” Ea zâmbeşte. Ce dinţi minunaţi, ce 

9 9 9 

ochi negri şi limpezi, ca lemnul de abanos! Tot acum văd că, 
de fapt, lucrul pe care mi-1 întinde e o franzelă, încă fierbinte, 
cu coaja aspră, plesnită şi aburindă. Un val de recunoştinţă 
mă copleşeşte. „Unde a învăţat un copil ca tine să coacă o 
pâine atât de bună aici, în plin deşert?” îmi vine să o întreb, 
îmi desfac braţele ca să o cuprind şi mă trezesc brusc, cu 
obrajii plini de răni scăldaţi în lacrimi înţepătoare. Deşi mă 
cuibăresc la loc în somn, nu reuşesc să mai prind visul şi să 
gust pâinea care mi-a făcut atâta poftă. 


Colonelul Joii stă la birou, în camera mea de lucru. Nu 
există nici cărţi, nici dosare; camera e goală, cu excepţia unei 
vaze cu flori proaspete. 

Frumosul ofiţer al cărui nume nu-1 cunosc asază lădita din 

9 9 9 

lemn de cedru pe birou şi păşeşte înapoi. 

Uitându-se la hârtii, colonelul vorbeşte. 

— Printre obiectele găsite în camera ta se află şi cutia asta 
de lemn. Aş vrea să te uiţi un pic la ea. Conţinutul e 



neobişnuit. Are cam trei sute de fâşii din lemn de plop alb, cu 
dimensiunea de 20 pe 5 centimetri, multe legate cu aţă. 
Lemnul e uscat si sfarâmicios. Ata este uneori nouă, alteori 
atât de veche încât s-a topit. Dacă desfaci aţa, descoperi că 
fâşia de lemn se deschide în două, dând la iveală două 
suprafeţe în interior. Aceste două suprafeţe sunt înscrise cu o 
cerneală neobişnuită. Cred că eşti de acord cu descrierea 
asta. 

Mă uit la lentilele lui fumurii. Joii continuă. 

— O ipoteză rezonabilă ar fi că bucăţile de lemn conţin 
mesaje care au circulat între tine şi alte părţi, nu ştim când. 
Rămâne să ne explici tu ce anume spun mesajele şi care erau 
celelalte părţi. 

Ia un sertar din cutie şi mi-1 aruncă pe biroul lustruit. 

Mă uit la rândurile de caractere scrise de un străin mort 
de mult. Nici nu mai ştiu dacă trebuie citite de la dreapta la 
stânga sau invers. în lungile seri petrecute meditând asupra 
colecţiei mele de caractere, am descoperit peste patru sute, 
unele diferite de altele, poate chiar patru sute cincizeci. 
Habar n-am ce înseamnă. Oare înseamnă fiecare altceva, de 
exemplu un cerc reprezintă soarele, un triunghi femeia, un 
val stilizat lacul, sau cercul înseamnă doar un „cerc”, 
triunghiul un „triunghi”, valul un „val”? Oare fiecare semn 
indică o poziţie diferită a limbii, a buzelor, a gâtului, a 
plămânilor, în funcţie de felul cum funcţionează în rostirea 
unei limbi barbare, multiplă, de neimaginat, dispărută? Sau 
nu sunt cele patru sute de caractere ale mele decât 
ornamente scripturale ale unui repertoar mai bogat de 
douăzeci sau treizeci de litere, ale căror forme primare sunt 
prea prost ca să le văd? 

— îi trimite salutări fiicei, îi spun. 

Aud surprins vocea groasă, nazală, vocea mea. Degetul 
meu parcurge şirul de caractere de la dreapta la stânga. 



— Pe care zice că nu a mai văzut-o de mult. Speră că e 
fericită şi prosperă. Speră că sezonul de tăiere a mieilor a fost 
bun. Are un dar pentru ea, zice aici, pe care o să-l păstreze 
până când o s-o întâlnească din nou. îi trimite toată 
dragostea. Nu e uşor să-i descifrez semnătura. Ar putea fi 
simplu „Tatăl tău” sau ar putea fi altceva, un nume. 

întind mâna către al doilea sertar şi scot de acolo o altă 
placă de lemn. Ofiţerul, care stă în spatele lui Joii cu un 
carnet deschis pe genunchi, se uită insistent la mine, cu 
creionul pregătit deasupra hârtiei. 

— Asta spune aşa: „îmi pare rău că trebuie să îţi trimit 
veşti triste. Soldaţii au venit şi l-au luat pe fratele tău. Am 
fost în fiecare zi la stabilimentul lor ca să îi rog să-i dea 
drumul. Stau în praf, cu capul complet dezgolit. Ieri, pentru 
prima oară, au trimis pe cineva să îmi vorbească. Spune că 
fratele tău nu se mai află aici. Zice că l-au trimis undeva. 
«Unde?», am întrebat, dar n-a vrut să-mi spună. Nu-i spune 
mamei tale, ci alătură-mi-te, ca să ne rugăm pentru 
siguranţa lui”. Şi acum să vedem ce zice următorul. 

Creionul e încă deasupra colii de hârtie - nu a scris nimic, 
nici nu s-a mişcat. 

9 

— „Am fost să-l luăm pe fratele tău ieri. Ne-au condus într- 
o cameră, unde l-am zărit legat intr-un cearşaf.” 

încet, Joii se lasă pe spate, în scaun. Ofiţerul îşi închide 
carnetul şi se ridică pe jumătate, dar Joii îl reţine cu un gest. 

— „Voiau să-l iau aşa cum era, dar am insistat să verific 
mai întâi. «Dacă îmi daţi alt cadavru?» am spus. «Aveţi multe 
cadavre aici, cadavre de tineri curajoşi.» Aşa că am deschis 
cearşaful şi am văzut că era intr-adevăr el. Fiecare pleoapă, 
am văzut, era cusută. «De ce aţi făcut asta?» am spus. «Aşa 
facem de obicei», mi-a răspuns el. Am sfâşiat atunci 
cearşaful, am descoperit vânătăi pe tot corpul şi am văzut că 
picioarele îi erau umflate şi rupte. «Ce s-a întâmplat?» am 



întrebat. «Nu ştiu», a spus omul, «Nu scrie aici, pe hârtie. 
Dacă ai întrebări, poţi merge la sergent, dar să ştii că e foarte 
ocupat.» A trebuit să-l îngropăm pe fratele tău aici, în afara 
fortăreţei, pentru că începuse să miroasă. Te rog, spune-i 
mamei tale si încearcă să o linişteşti.” Acum să vedem ce zice 

9 9 9 

următorul. Vedeţi, aici nu e decât un singur caracter. Este 
caracterul barbar război, însă are si alte sensuri. Poate 

9 

însemna răzbunare, iar dacă îl întorci cu susul în jos, devine 
justiţie. Nu se ştie în ce sens a fost folosit. Asta face parte din 
viclenia barbarilor. La fel e şi cu celelalte plăci de lemn. 

Vâr mâna în cutie si amestec. 

9 

— Toate astea formează o mare alegorie. Pot fi citite în mai 
multe feluri. Mai mult, fiecare placă în parte poate fi citită în 
câteva feluri. împreună, se citesc ca un ziar obişnuit sau ca 
plan de război, sau pot fi întoarse invers şi citite ca istoria 
ultimilor ani ai Imperiului - vechiul Imperiu, vreau să spun. 
Specialiştii nu pot cădea de acord asupra felului în care 
trebuie interpretate aceste relicve ale barbarilor de odinioară. 
Mulţimi alegorice ca asta pot fi găsite peste tot prin deşert. Pe 
asta am găsit-o la nici cinci kilometri de aici, între ruinele 
unei clădiri publice. Cimitirele sunt un alt loc bun de privit, 
deşi nu e niciodată uşor să spui exact unde se află locurile 
de înmormântare ale barbarilor. E recomandat să sapi la 
întâmplare. Poate că în locul în care stai acum o să dai de 
bucăţi, fragmente, cioburi, memento-uri. Şi aerul: aerul e 
plin de suspine şi de ţipete. Nu se pierd niciodată: dacă 
asculţi cu grijă, cu o ureche binevoitoare, auzi un ecou 
permanent emis de ei. Noaptea e cel mai bine: uneori, când 
nu reuşeşti să adormi, e pentru că urechile ţi-au fost atinse 
de ţipetele celor morţi care, aidoma scrierilor lor, sunt 
deschise interpretărilor de tot felul. Mulţumesc. Am terminat 
cu traducerea. 

Nu l-am pierdut pe Joii din ochi nicio clipă în tot acest 



timp. Nu s-a mişcat, sau a făcut-o doar ca să-i atingă mâneca 
subalternului atunci când m-am referit la Imperiu şi s-a 
ridicat, gata să mă lovească. 

Dacă se apropie de mine, îl voi lovi cu toată puterea de 
care e capabil corpul meu. Nu voi dispărea în pământ înainte 
de a-mi lăsa urma pe corpul lui. 

Colonelul vorbeşte. 

— Habar n-ai cât de obositor e comportamentul tău. 
Dintre cei cu care a trebuit să cooperăm la frontieră, eşti 
sigurul oficial care a refuzat să ne acorde ajutorul în 
totalitate. îţi spun sincer că nu mă interesează chestiile 
astea. 

Răscoleşte cu un gest plăcile de lemn împrăştiate pe birou. 

— Seamănă foarte mult cu beţele folosite în pariuri. Ştiu 
că în alte triburi de pe graniţă se pariază cu beţe. îţi cer să 
gândeşti la rece: ce viitor ai aici? N-o să ţi se permită să 
rămâi în postul pe care l-ai ocupat. Te-ai înjosit cu totul. 
Chiar şi dacă n-o să fii judecat până la urmă... 

— Dar aştept să mă judecaţi! strig. Când o s-o faceţi? Când 
o să mă duceţi la proces? Când o să mi se dea şansa să mă 
apăr? 

Sunt furios. Nu mă mai ţine nimic din neputinţa de a vorbi 
pe care o resimt în faţa mulţimii. Dacă ar fi să-i înfrunt pe 
aceşti oameni acum, în public, într-un proces cinstit, aş găsi 
cu siguranţă cuvintele potrivite pentru a-i face să se 
ruşineze. E o chestiune de sănătate mintală si de forţă: simt 
cum cuvintele astea tari mi se umflă în piept. Dar asemenea 
cuvinte nu vor aduce niciodată pe nimeni în faţa instanţei, 
atâta timp cât va fi suficient de sănătos şi de puternic încât 
să-i dea dracului. Mă vor închide undeva departe, în 
întuneric, până când mă voi transforma într-un idiot bâlbâit, 
în propriul meu spectru; apoi mă vor târî în faţa unei 
instanţe închise şi în cinci minute vor aranja cu toate 



formalităţile procesuale pe care le găsesc atât de plictisitoare. 

— Pe durata stării de urgenţă, după câte ştii, spune 
colonelul, administrarea justiţiei nu se află în mâna civililor 
si nici în cea a Biroului. 

Scoate un oftat şi continuă. 

— Domnule magistrat, tu chiar crezi că n-o să îndrăznim 
să te aducem în faţa instanţei pentru că ne temem de 
popularitatea ta în oraş. Nu cred că-ţi dai seama cât de mult 
ai pierdut din ea neglijându-ţi îndatoririle, evitându-ţi 
prietenii, întovărăşindu-te cu oamenii de speţa cea mai 
josnică. Toţi cei cu care am vorbit s-au simţit la un moment 
dat jigniţi de purtarea ta. 

— Viaţa mea privată nu e treaba lor! 

— Cu toate astea, pot să-ţi spun că decizia ta de a-ţi 
abandona obligaţiile de serviciu a fost bine primită în 
majoritatea cartierelor. Personal, nu am nimic cu tine. Când 
m-am întors acum câteva zile, mă hotărâsem să nu-ti cer 
decât un simplu răspuns clar la o întrebare simplă, după 
care te puteai întoarce la concubinele tale, ca un om liber şi 
despovărat. 

îmi dau seama brusc că insulta s-ar putea să nu fie 
gratuită, că, din varii motive, acestor doi oameni le-ar părea 
bine dacă mi-as ieşi din fire. Fierbând de mânie, încordat în 
fiecare muşchi, păstrez tăcerea. 

— Totuşi, pari să ai acum o nouă ambiţie, spune el. Pari să 
vrei să-ţi faci un nume al tău, de pildă „Singurul Om Bun şi 
Drept”, omul care e gata să îşi sacrifice până şi libertatea pe 
altarul principiilor. Dar să te întreb ceva: crezi că aşa te văd 
cetăţenii după spectacolul de-a dreptul ridicol pe care l-ai dat 
în piaţă zilele trecute? Crede-mă, pentru oamenii din oraşul 
ăsta nu eşti Singurul Om Bun şi Drept, nu eşti decât un biet 
clovn, un nebun. Eşti murdar, puţi, te miroase oricine de 
departe. Arăţi ca un cerşetor bătrân, unul care caută prin 



gunoaie. Nu te vor înapoi în niciun fel. Aici nu mai ai niciun 
viitor. Vrei să intri în istorie ca martir, presupun. Dar cine o 
să te pună în cărţile de istorie, asta-i întrebarea. Conflictele 
astea minore de la graniţă nu au nicio importanţă. O să 
treacă, iar frontiera o să adoarmă la loc pentru încă douăzeci 
de ani. Oamenilor puţin le pasă de istoria unui ţinut de la 
mama dracului. 

— Dar înainte să vii tu nu erau conflicte deloc. 

— Aiurea! spune el. Pur şi simplu nu cunoşti situaţia. 
Trăieşti în trecut. Crezi că avem de-a face cu grupuri mici de 
nomazi liniştiţi. De fapt, ne confruntăm cu un duşman bine 
organizat. Dacă ai fi venit în expediţie, ţi-ai fi dat seama şi 
singur. 

— Prizonierii ăia ca vai de ei pe care i-ai cules - ei sunt 
duşmanii de care trebuie să-mi fie teamă? Asta încerci să-mi 
spui? TU eşti duşmanul, domnule colonel! 

Nu mă mai pot înfrâna. Izbesc cu pumnul în birou. 

— TU eşti duşmanul, tu ai început războiul şi tot tu le-ai 
servit si martirii de care aveau nevoie - nu acum, ci acum un 
an, când ai comis primele acte josnice de barbarie! Istoria o 
să-mi adeverească spusele până la urmă! 

— Aiurea! Nici vorbă de istorie, n-o să fie istorie, treaba 
asta e mult prea banală. 

Pare nemişcat, dar sunt sigur că l-am atins. 

— Eşti un torţionar obscen! Meriţi să fii spânzurat! 

— A vorbit judecătorul, Singurul Om Bun şi Drept, 
mormăie el. 

Ne uităm fiecare în ochii celuilalt. 

— Acum, spune el, aranjându-şi hârtiile din faţă, aş vrea o 
declaraţie despre tot ce s-a petrecut între tine şi barbari în 
timpul recentei tale vizite incognito. 

— Refuz. 

— Foarte bine. întrevederea s-a încheiat. 



Se întoarce către subalternul lui. 

— Ia-1, e în răspunderea ta. 

Se ridică si iese din cameră. Mă întorc către ofiţer. 


Rana de pe obraz, pe care n-am spălat-o şi nici n-am 
oblojit-o vreodată, s-a înroşit şi e umflată. S-a format o 
crustă ca un corp de omidă grasă. Din ochiul stâng n-a mai 
rămas decât o linie verticală, iar nasul a devenit o masă 
informă şi dureroasă. Sunt nevoit să respir pe gură. 

Zac în mirosul îngrozitor de vomă veche, obsedat de gândul 
la apă. N-am mai băut nimic de două zile. 

în suferinţa mea nu e nimic nobil. Nici măcar durere nu se 
află în ceea ce numesc suferinţă. Ceea ce sunt pus să îndur 
este tirania celor mai rudimentare nevoi ale corpului meu: să 
bea, să se uşureze, să găsească poziţia în care îl doare mai 
puţin. Când ofiţerul Mandel şi omul lui m-au adus aici 
pentru prima dată, au aprins lampa şi au închis uşa, m-am 
mirat cât de multă durere poate îndura un om rotofei în 
numele excentricelor lui noţiuni despre cum ar trebui să se 
autoguverneze Imperiul. Dar torţionarii mei nu erau 
interesaţi de gradele de intensitate a durerii. Erau interesaţi 
doar să-mi demonstreze ce însemna să trăieşti intr-un corp, 
în chip de corp - un corp care poate cocheta cu noţiunile de 
justiţie doar atâta vreme cât e întreg şi sănătos, care foarte 
curând le uită, de îndată ce i se prinde capul şi gura e forţată 
să înghită tone de apă sărată, până când începe să tuşească, 
să vomite şi, epuizat, se goleşte cu totul. N-au venit să-mi 
smulgă direct din trup adevărul despre ce am vorbit cu 
barbarii şi ce mi au răspuns. Aşa că n-am avut nicio şansă 
de a le arunca în faţă cuvintele răsunătoare pe care le 
pregătisem. Au venit în celula mea ca să-mi arate ce 



înseamnă umanitatea si în doar o oră mi-au arătat mai mult 
decât era nevoie. 


Nu e vorba nici de cine îndură cel mai mult. Obisnuiam să- 
mi spun „Stau în altă cameră şi discută despre mine. îşi 
spun umil unul altuia «Oare când o să cadă în genunchi şi o 
să înceapă să implore? într-o oră ne întoarcem să vedem.»” 

Dar nu e deloc asa. Nu au niciun sistem de torturi si 
suferinţe elaborat, căruia să mă poată supune. De două zile 
stau fără mâncare şi fără apă. în a treia zi, sunt hrănit. 

— îmi pare rău, spune bărbatul care mi-a adus mâncarea, 
am uitat. 

Nu din răutate uită. Torţionarii mei au vieţile lor. Nu eu 
sunt centrul universului. Subalternul lui Mandel probabil că 
îşi petrece timpul numărând pungi la comisariat sau 
patrulând pe domeniu, plângându-se de unul singur de 
căldură. Mandel însuşi, iar de asta sunt sigur, petrece mai 
mult timp lustruindu-şi curelele şi cataramele decât îmi 
dedică mie. Când îl apucă, vine să îmi dea o lecţie de 
umanitate. Cât o să mai pot suporta arbitrarul atacurilor lor, 
mă întreb? Şi ce se va întâmpla dacă o să cedez, dacă o să 
plâng şi o să implor, iar atacurile lor o să continue? 


Sunt chemat în grădină. Stau în faţa lor, ascunzându-mi 
goliciunea, îngrijindu-mi mâna rănită, ca un biet urs bătrân 
si obosit, îmblânzit de atâta hăituire. 

— Aleargă, îmi ordonă Mandel. 

Alerg prin curte sub soarele dogoritor. Când obosesc, mă 
plesneşte cu vergeaua pe fese şi iuţesc pasul. Soldaţii îşi 



abandonează siesta şi privesc din spaţiul umbrit, fetele în 
casă stau atârnate de uşa de la bucătărie, copiii se uită prin 
gratii. 

— Nu mai pot, gâfâi eu, inima! 

Mă opresc, cu capul atârnând, cu mâna la piept. Toată 
lumea aşteaptă răbdătoare să mă refac. Apoi sunt împins din 
nou cu nuiaua şi alerg din nou, cu viteza unui om care 
merge. 

Sau fac acrobaţii. Ei întind o coardă la nivelul 
genunchiului, iar eu sar peste ea, înainte şi înapoi. îl cheamă 
pe nepoţelul bucătăresei şi-i dau să ţină de un capăt. 

— Ţine-o bine, îl sfătuiesc ei, ca să nu se împiedice. 

Copilul ţine capătul de frânghie cu ambele mâini, 

concentrându-se asupra sarcinii importante care i s-a dat, 
aşteptându-mă să sar. Ezit. Vârful nuielei îşi face loc printre 
fese şi începe să înţepe. 

— Sari, spune Mandel. 

Alerg, fac un mic salt, mă încurc în frânghie şi rămân 
acolo. Miros a rahat. Nu mi se dă voie să mă spăl. Muştele 
mă urmează pretutindeni, rotindu-se în jurul rănii mele 
apetisante de pe obraz, aterizând dacă stau locului un 
moment. Mişcarea în cerc a mâinii mele prin faţă, ca să le 
alung, a devenit la fel de automată ca gestul vacii de a-şi 
mişca uşor coada. 

— Spune-i că data viitoare trebuie să se prezinte mai bine, 
îi comunică Mandel băiatului. 

Băiatul zâmbeşte şi se uită în zare. Mă aşez în praf, 
aşteptând comanda pentru următoarea acrobaţie. 

— Ştii să sari? îl întreabă el pe băiat. Dă-i omului sfoara şi 
cere-i să-ti arate cum se sare. 

Sar. 

Am intrat în pământ de ruşine prima oară când a trebuit 
să ies din celulă şi să stau gol în faţa acestor netrebnici, sau 



să-mi mişc corpul încolo şi-ncoace ca să-i distrez. Acum am 
depăşit stadiul ruşinii. Mintea e cu totul îndreptată către 
ameninţarea care pândeşte pe moment, când genunchii mi se 
înmoaie sau când mă apucă inima şi trebuie să mă opresc; şi 
de fiecare dată descopăr surprins că după o scurtă perioadă 
de odihnă, după ce mi se administrează un pic de tortură, 
pot fi silit să mă mişc din nou, să sar, să ţopăi, să mă târăsc 
sau să alerg încă puţin. Va veni oare vreun moment în care 
mă voi culca la pământ spunându-le „omorâţi-mă, prefer să 
mor decât să continuu aşa”? Uneori cred că mă apropii de 
momentul acela, dar de fiecare dată îmi dau seama că m-am 
înşelat. 

Nici urmă de măreţie consolatoare în toate astea. Când mă 
trezesc în miez de noapte, este pentru că retrăiesc în vis 
înjosirile din timpul zilei în cel mai mic detaliu. Nu mi se 
permite să mor, se pare, altfel decât ca un câine într-un colţ. 


într-una dintre zile, se deschide usa; mă trezesc dând ochii 
nu cu doi oameni, ci cu un întreg detaşament. 

— Ia, spune Mandel, întinzându-mi un capot de femeie din 
pânză. Pune-1 pe tine. 

— De ce? 

— Foarte bine atunci, dacă vrei să umbli gol, atunci umblă 
gol. 

îmi trag capotul peste cap. Ajunge cam până la jumătatea 
coapselor. Le zăresc pe două dintre cele mai tinere fete în 
casă ascunzându-se la loc în bucătărie si izbucnind în râs. 

încheieturile îmi sunt prinse la spate şi legate. 

— A venit timpul, domnule magistrat, îmi şopteşte Mandel 
în ureche. încearcă să te comporţi ca un bărbat. 

Sunt sigur că respiraţia îi miroase a băutură. 



Mă scot din grădină. Sub dud, unde pământul e vineţiu de 
la sucul de fructe strivite, s-au adunat mai mulţi oameni. 
Copiii se hârjonesc printre crengile copacului. Pe măsură ce 
mă apropii, se face tăcere. 

Un soldat aruncă un capăt de frânghie; unul dintre copii o 
prinde, o trece pe după o creangă şi i-o aruncă înapoi. 

Ştiu că nu e decât o şmecherie, un nou mod de a petrece o 
după-amiază pentru oamenii ăştia plictisiţi de vechile 
spectacole de tortură. Dar simt cum mi se înmoaie picioarele. 

— Unde e colonelul? şoptesc. 

Dar nimeni nu-mi dă atentie. 

— Vrei să spui ceva? întreabă Mandel. Spune tot ce vrei. îţi 
dăm ocazia. 

Mă uit în ochii lui limpezi, albaştri, atât de limpezi încât 
parcă ar fi lentile de cristal trase peste pupile. Se uită la 
mine. Habar n-am ce vede. Gândindu-mă la el, am rostit 
cuvintele „ torţionar... torţionar” ca pentru mine, dar sunt 
cuvinte stranii, şi cu cât le repet mai mult, cu atât mai stranii 
devin, până când îmi înţepenesc pe limbă ca nişte pietre. 
Poate că acest om, împreună cu bărbatul pe care îl aduce 
după el ca să îl ajute la treabă şi colonelul lor sunt cu toţii 
nişte torţionari, poate că aşa şi sunt înregistraţi pe fişele lor 
arhivate undeva, în Capitală, deşi e mai probabil că pe fişe 
scrie „ofiţeri de securitate”. Dar când mă uit la el, nu văd 
decât doi ochi limpezi, albaştri, un chip atrăgător şi cam 
rigid, dinţii puţin cam lungi în zona gingiilor. El se ocupă de 
sufletul meu: zi de zi îmi dă carnea la o parte şi îmi expune 
sufletul la lumină; probabil că a văzut multe suflete la locul 
de muncă în cursul vieţii. Dar grija pentru sufletele care i se 
încredinţau pare să nu-i fi afectat mai mult decât îl 
marchează pe un chirurg inimile operate. 

— îmi dau silinţa să îţi înţeleg sentimentele faţă de mine, 
spun. 



Nu pot să nu mormăi, cu un glas tremurător, că mi-e frică 
şi că am început să transpir. 

— Mai mult decât ocazia de a mă adresa acestor oameni, 
cărora nu am nimic să le spun, m-aş bucura de câteva 
cuvinte din partea ta. Ca să înţeleg cum se face că eşti atât 
de devotat muncii tale. Şi ca să aud ce crezi despre mine, cel 
pe care l-ai rănit atât de tare şi pe care acum pari să vrei să-l 
ucizi. 

Mirat, mă gândesc la fraza asta atât de elaborată, care a 
pornit din mine, şerpuitor, către el. Sunt nebun, oare, 
încercând să-l provoc? 

— Vezi mâna asta? întreabă el. 

îsi tine mâna la numai doi centimetri de fata mea. 

— Când eram mai tânăr - îşi îndoaie degetele - eram în 
stare să bag degetul ăsta - ridică arătătorul - printr-o 
cochilie. 

îmi atinge fruntea cu degetul şi apasă. Mă dau un pas 
înapoi. 

Au până şi o glugă pregătită pentru mine, un sac pe care 
mi-1 trag pe cap şi mi-1 leagă în jurul gâtului cu o sfoară. Prin 
ochiurile ţesăturii, îi văd aducând scara şi proptind-o de 
creangă. Sunt dus până la scară, piciorul îmi este aşezat pe 
treapta de jos, mi se pune laţul de gât. 

— Acum urcă, mă îndeamnă Mandel. 

întorc capul şi văd două siluete care ţin de un capăt al 
sforii. 

— Urcă, îmi porunceşte Mandel, ţinându-mă de braţ. 

Sfoara se întinde. 

— Ţine-o strânsă, ordonă el. 

Urc treptele, urcă după mine, ghidându-mă. Număr trei 
trepte. Mă frec de frunze. Mă opresc. îmi ţine braţul şi mai 
strâns acum. 

— Tu crezi că ne jucăm aici? Crezi că nu vorbesc serios? 



Transpiraţia îmi înţeapă ochii înăuntrul sacului. 

— Nu, îi spun, nu cred că glumeşti. 

Atâta timp cât frânghia rămâne întinsă, ştiu că se prefac. 
Dacă frânghia se slăbeşte şi alunec, o să mor. 

— Atunci ce ai să-mi spui? 

— Vreau să-ţi spun că între mine şi barbari nu s-a 
întâmplat nimic legat de treburi militare. A fost o afacere pur 
personală. Am dus-o pe fată înapoi la familia ei, atât. 

— Atât ai să-mi spui? 

— Aş mai vrea să spun că nimeni nu merită să moară. 

în capotul absurd în care sunt îmbrăcat şi cu sacul pe cap, 
cu greaţă faţă de propria-mi laşitate în gât, spun: 

— Vreau să trăiesc. Asa cum vrea orice om. Vreau să 
trăiesc si să mor. Să trăiesc, să trăiesc si să tot trăiesc. 
Indiferent de ce se întâmplă în rest. 

— Asta nu e suficient. 

îmi dă drumul la braţ. Mă clatin pe treapta a zecea, iar 
sfoara îmi păstrează echilibrul. 

— Vezi? spune el. 

Se retrage de pe scară, lăsându-mă singur. 

Nu simt sudoare acum, ci lacrimi. 

Se aude un foşnet în frunze, în spatele meu. O voce de 
copil. 

— Unchiule, vezi ceva? 

— Nu. 

— Hei, maimuţicilor, ia coborâţi de-acolo! strigă cineva de 
jos. 

Prin sfoara întinsă, simt vibraţiile mişcărilor lor printre 
crengi. 

Rămân aşa o vreme, clătinându-mă cu precauţie pe 
treaptă, protejat de lemnul pe care îl simt sub picioare, 
încercând să nu mă înclin prea tare, ca să păstrez tensiunea 
frânghiei pe cât posibil constantă. 



Oare cât timp va continua mulţimea asta de gură-cască să 
jubileze la vederea unui om care stă pe o scară? Aş sta aici 
până când mi se va scurge carnea de pe oase, pe vânt, 
furtună, grindină şi potop, numai să trăiesc. 

Dar acum frânghia se încordează, ba chiar o aud frecându- 
se de coaja de copac, şi trebuie să mă întind ca să nu mă 
sugrume. 

Asta nu e o probă de răbdare, aşadar: dacă mulţimea nu 
se declară satisfăcută, se schimbă regulile. Dar ce folos să 
învinuieşti mulţimea? E numit un ţap ispăşitor, se 
inaugurează o sărbătoare, legile se suspendă brusc: cine nu 
s-ar îngrămădi aici să ia parte la divertisment? Oare la ce 
obiectez în legătură cu aceste spectacole ale înjosirii, 
suferinţei şi morţii pe care le încurajează regimul nostru, 
dacă nu la indecenta lor? Pentru ce îsi vor aminti oamenii de 

9 9 

anii mei de administraţie, dacă nu pentru faptul că locul 
masacrului s-a deplasat de la piaţă spre periferia oraşului 
acum douăzeci de ani, în numele decenţei? încerc să evoc 
ceva, un cuvânt de spaimă, un ţipăt, dar funia e acum atât 
de încordată încât sunt sugrumat, incapabil să mai scot o 
vorbă. Sângele îmi pulsează în urechi. Simt cum degetele de 
la picioare îşi pierd echilibrul. Atârn în aer, lovindu-mă uşor 
de scară, dând violent din picioare. Ciocanul din ureche se 
aude mai încet, apoi mai tare, până când nu mai aud nimic 
altceva. 

Stau cu fata la un bătrân, ţinând ochii strânsi din cauza 
vântului, aşteptându-1 să vorbească. Puşca veche se 
odihneşte încă între urechile calului, dar nu e îndreptată 
către mine. Sunt conştient de vastitatea cerului ce ne- 

9 

nconjoară şi de deşert. 

Mă uit la buzele lui. Dintr-o clipă într-alta ar trebui să 
înceapă să vorbească: trebuie să ascult cu grijă, să pot 
prinde fiecare silabă, astfel încât mai târziu, repetându-le 



pentru mine, meditând la ele, să descopăr răspunsul la o 
întrebare care pe moment mi-a zburat ca o pasăre din 
amintire. 

Văd fiecare fir de păr din coama calului, fiecare rid de pe 
faţa bătrânului, fiecare piatră şi fiecare brazdă a dealului. 

Fata, cu părul ei negru împletit, atârnat pe un umăr, după 
moda barbară, stă în şa, în spatele lui. Are capul plecat; îl 
aşteaptă să vorbească. 

Suspin. „Ce păcat, îmi spun. E prea târziu acum.” 

Atârn liber. Vântul îmi ridică pe neaşteptate capotul şi 
începe să se joace cu trupul meu gol. Sunt relaxat, plutesc, 
în hainele unei femei. 

Cele două prelungiri care cred că sunt picioarele mele 
ating pământul, deşi sunt complet amorţite. Mă întind cu 
grijă, cu tot corpul, uşor ca o frunză. Lucrul care mi-a ţinut 
capul atât de strâns până acum slăbeşte în intensitate. 
Respir. Totul e bine. Apoi mi se dă jos gluga, soarele mă 
orbeşte, sunt ridicat în picioare, totul pluteşte în jurul meu, 
mă apucă leşinul. 

Cuvântul zbor intervine subtil, undeva la limita 
conştientei. Da, e adevărat, am zburat. 

Mă uit în ochii albaştri ai lui Mandel. Buzele i se mişcă, 
dar nu aud niciun cuvânt. Clatin din cap şi, odată pornit, 
descopăr că nu mă mai pot opri. 

— Spuneam, zice el, că acum o să-ţi arătăm un altfel de a 
zbura. 

— Nu te aude, spune cineva. 

— Ba aude, răspunde Mandel. 

îmi ridică laţul de la gât şi îl înlaşoară în jurul corzii care 
îmi leagă încheieturile. 

— Ridicati-1. 

Dacă îmi pot ţine braţele imobile, dacă sunt un acrobat 
suficient de bun încât să balansez un picior şi să îl răsucesc 



în jurul unei sfori, voi putea, fără îndoială, să atârn cu capul 
în jos fără să păţesc nimic: ăsta e ultimul gând înainte ca ei 
să înceapă să tragă de mine. Dar sunt slab ca un prunc, 
braţele se lasă uşor ridicate la spate, iar când picioarele se 
desprind de pământ, simt o ruptură teribilă în zona umerilor, 
ca şi când straturi întregi de muşchi ar ceda. Din gât îmi 
răzbate primul urlet uscat, ca zgomotul unor pietricele 
azvârlite pe pământ. Doi băieţi cad din copac şi, mână în 
mână, fără să se uite în spate, îşi iau tălpăşiţa. Urlu repetat, 
nu mă pot opri, răcnetul vine dintr-un corp care se vede 
maltratat iremediabil şi îşi urlă spaima. Chiar dacă m-ar auzi 
toţi copiii din oraş, tot nu m-aş opri: să ne rugăm doar ca ei 
să nu imite jocurile părinţilor, căci altfel, mâine vom avea o 
mare de biete corpuri atârnate de copaci. Cineva mă împinge 
şi încep să plutesc încoace şi-ncolo, descriind un arc, la un 
metru deasupra pământului, ca o molie uriaşă, bătrână, cu 
aripile prinse, mugind, urlând. 

— îşi cheamă prietenii barbari, observă cineva. Ce auziţi 
acum e limba barbară. 

Se aud râsete. 



5 


Barbarii ies noaptea. înainte de căderea întunericului, 
ultimul ţap trebuie adus înăuntru, porţile blocate şi un ceas 
instalat în fiecare punct de observaţie, ca să marcheze orele, 
întreaga noapte, se spune, barbarii dau târcoale, dornici de 
crimă şi de jaf. Copiii văd în vis cum se desfac obloanele şi 
feţe de barbari fioroşi îi privesc pofticios. „Barbarii sunt aici!” 
ţipă ei şi nu pot fi calmaţi. îmbrăcămintea dispare de pe 
frânghiile de uscat, mâncarea din cămări, oricât de bine ar fi 
închise. Barbarii au săpat un tunel pe sub ziduri, spun 
oamenii; vin şi pleacă după cum au chef, iau tot ce vor; 
nimeni nu mai poate trăi în siguranţă. Ţăranii încă ară 
pământul, dar ei umblă mereu în haită, niciodată neînsoţiţi. 
Acţionează fără pic de milă: barbarii nu aşteaptă decât 
recolta, se spune, şi inundă câmpurile iar. 

De ce nu îi opreşte armata pe barbari? se întreabă 
oamenii. Viaţa la graniţă a devenit prea grea. Se vorbeşte 
despre întoarcerea în Vechiul Tărâm, dar îşi amintesc mai 
apoi că drumurile nu mai sunt sigure din pricina barbarilor. 
Ceaiul şi zahărul nu mai pot fi cumpărate peste tejghea, 
pentru că proprietarii magazinelor îşi strâng proviziile. Cei 



care mănâncă bine o fac cu uşile închise, de frică să nu 
stârnească invidia vecinului. 

Acum trei săptămâni, o fetiţă a fost violată. Prietenii ei, 
care se jucau în şanţurile cu apă, habar n-au avut, până 
când s-a întors singură, sângerând, amuţită. Zile întregi a 
rămas acasă la părinţi, uitându-se în tavan. Nimeni şi nimic 
nu o putea face să povestească ce i se întâmplase. Când se 
stingea lampa, începea să plângă. Prietenii ei pretind că un 
barbar a făcut-o. L-au văzut pitindu-se între trestii. L-au 
recunoscut după înlăţişare: era urât ca un barbar. Acum 
tuturor copiilor li s-a interzis să se mai joace în afara porţilor, 
iar ţăranii cară bâte şi pumnale după ei când merg pe câmp. 

Cu cât mai pătimaş sunt urâţi barbarii, cu atât mai adânc 
mă cuibăresc în colţul meu, sperând că nimeni nu-şi va 
aduce aminte de mine. 

E mult de când a doua expediţie a pornit cu atâta curaj, 
înarmată cu steaguri, trompete, armăsari focoşi şi armuri 
strălucitoare ca să-i alunge pe barbari din vale şi să le dea o 
lecţie pe care să nu o uite nici copiii, nici nepoţii lor. De 
atunci n-am primit nicio depeşă, niciun comunicat la 
telegraf. Emoţia de pe timpuri, când se organizau zilnic 
parade militare în piaţă, demonstraţii de pricepere 
cavalerească, a dispărut demult. în schimb, aerul e plin de 
zvonuri îngrijorătoare. Unii spun că pe întreaga linie de 
frontieră au izbucnit conflicte, că barbarii din nord s-au 
alăturat celor din vest, că armata imperială e neînsemnată, 
că în curând vom li nevoiţi să abandonăm apărarea pe care 
acum ne-o asigură avanposturile periferice precum acesta, 
pentru a ne îngriji cu toată forţa de protecţia teritoriului 
central. Alţii spun că nu primim nicio ştire despre război 
doar pentru că soldaţii noştri au pătruns adânc în inima 
terenului inamic şi sunt mult prea ocupaţi să omoare şi să 
cucerească pentru a mai avea timp să trimită depeşe. în 



curând, când ne vom aştepta mai puţin, oamenii noştri se vor 
întoarce în pas de defilare, epuizaţi, dar victorioşi, iar noi ne 
vom bucura în sfârşit de pace. 

în sânul garnizoanei care a rămas în urmă e mai multă 
beţie decât am văzut vreodată adunată la un loc, mai multă 
arogantă fată de oamenii din oraş. Au avut loc incidente în 
care soldaţii au intrat în magazine, au luat tot ce-au poftit şi 
au plecat fără să plătească. La ce i-ar fi folosit vânzătorului 
să declanşeze alarma, când criminalii şi garda civilă sunt 
aceiaşi oameni? Vânzătorii i se plâng lui Mandel, care e 
responsabil pe durata stării de urgenţă, în timp ce Joii e 
plecat cu armata. Mandel promite, dar nu ia nicio măsură. 
De ce ar face-o? Tot ce contează pentru el este să rămână 
popular în rândul oamenilor lui. Cu toată parada de vigilenţă 
pe metereze şi raidurile săptămânale pe malul lacului (pentru 
barbarii care stau la pândă, deşi niciunul nu a fost prins), 
disciplina e laxă. 

între timp, eu, bătrânul clovn care şi-a pierdut ultima 
brumă de autoritate în ziua în care a rămas atârnat de un 
copac în lenjerie feminină, strigând după ajutor, creatura 
aceea împuţită care timp de o săptămână şi-a lins mâncarea 
de pe asfalt ca un câine, pentru că nu mai ştia să-şi 
folosească mâinile, nu mai sunt închis. Dorm intr-un colt din 
curtea cazărmii; mişun de colo-colo în capotul meu jegos. 
Când cineva ridică palma asupra mea, mă chircesc. Trăiesc 
ca o vietate înfometată din spatele casei, ţinută în viaţă, 
probabil, numai ca mărturie pentru animalul care se 
ascunde în fiecare iubitor de barbari. Ştiu că nu sunt în 
siguranţă. Uneori simt o privire scârbită îndreptată către 
mine. Nu privesc în sus. Ştiu că pentru unii perspectiva de a 
curăţa curtea de uscături zburându-mi creierii de la o 
fereastră superioară e tentantă. 

Un val de refugiaţi a năpădit oraşul - pescari ale căror 



aşezări mărunte presară toată lungimea râului şi malul 
dinspre nord, cu o limbă pe care nu o înţelege nimeni, 
purtându-şi casele în spinare, însoţiţi de câinii lor slabi şi de 
copii rahitici care se ţin după ei. Oamenii s-au adunat în 
jurul lor când au apărut pentru prima dată. „V-au alungat 
barbarii?” i-au întrebat, făcând feţe aprige, întinzând deja 
arcuri şi săgeţi imaginare. Nimeni nu a întrebat despre 
soldaţii imperiali sau despre tufele care au luat foc. 

La început, aceşti sălbatici s-au bucurat de simpatie, iar 
oamenii i-au ajutat cu mâncare şi îmbrăcăminte veche, până 
când au început să-şi instaleze adăposturile din paie de-a 
lungul zidului din piaţă de lângă nuci, iar copiii lor au 
devenit brusc suficient de curajoşi încât să se strecoare în 
bucătărie şi să fure, plus că într-o noapte, o haită de câini 
de-ai lor a pătruns în ţarc şi a gâtuit douăsprezece oi. 
Simpatia s-a transformat în ură. Soldaţii au luat măsuri, 
împuscându-le toti câinii care le ieşeau în cale si 
distrugându-le adăposturile aliniate la zid într-o dimineaţă, 
când oamenii erau încă pe malul lacului. Zile întregi, pescarii 
s-au ascuns în trestii. Apoi, una câte una, micile lor căsuţe 
de paie au apărut din nou, de data asta în afara oraşului, 
sub zidul dinspre nord. Li s-a dat voie să-şi păstreze colibele, 
dar santinelele de la intrare au primit ordin să nu-i lase să 
intre. Acum regula s-a mai îmblânzit, şi pot fi văzuţi vânzând 
peşte din uşă în uşă dimineaţa. Nu se pricep la bani şi sunt 
înşelaţi în mod revoltător. S-ar lipsi de orice pentru un 
degetar de rom. 

Sunt o populaţie osoasă, cu pieptul proeminent. Femeile 
par mereu gravide; copiii se opresc din creştere devreme. Pe 
unele dintre fetele mai tinere se pot observa urmele unei 
frumuseţi fragile, cu ochi înlăcrimaţi. în rest, nu reuşesc să 
văd în ei decât ignoranţă, viclenie, neglijenţă. Dar ce găsesc 
ei la mine, dacă mă văd vreodată? O vietate holbându-se din 



spatele unei porţi. Pata de murdărie a acestei oaze minunate, 
unde se bucură de o siguranţă precară. 

într-o zi, o umbră se aşază deasupra mea, în locul unde 
moţăi în grădină, un picior mă împunge şi, privind în sus, 
întâlnesc ochii albaştri ai lui Mandel. 

— Te hrănesc bine? Te îngraşi la loc? 

Dau din cap, aşezându-mă la picioarele lui. 

— Pentru că n-o să putem să îţi dăm de mâncare la 
nesfârşit. 

Urmează o lungă pauză, în care ne examinăm unul pe 
altul. 

— Când o să începi din nou să munceşti ca să-ţi plăteşti 
întreţinerea? 

— Sunt un prizonier în aşteptarea judecăţii. Prizonierii 
care aşteaptă să fie judecaţi nu sunt obligaţi să lucreze ca să 
se întreţină. Asta e legea. Sunt ţinuţi pe spezele publice. 

— Dar tu nu eşti prizonier. Eşti liber să pleci când vrei. 

Aşteaptă, câtă vreme eu muşc momeala oferită cu 

generozitate. Nu spun nimic. El continuă. 

— Cum poţi fi prizonier de vreme ce nu ai cazier? Crezi că 
nu ţinem evidenta? Pe tine nu te avem în evidentă. Asa că 
trebuie să fii liber. 

Mă ridic şi îl urmez prin grădină până la poartă. Gardianul 
îi dă cheia, iar el deschide usa. 

— Vezi? Poarta e deschisă. 

Ezit înainte de a ieşi pe poartă. Aş vrea să ştiu ceva. Mă uit 
la faţa lui Mandel, la ochii limpezi, ferestre ale sufletului, la 
gura din care spiritul lui se exprimă pe sine. 

— Ai un minut? îl întreb. 

Stăm în poartă, iar paznicul din fundal se face că nu ne 
aude. Eu spun: 

— Nu mai sunt tânăr, şi orice viitor aş fi avut prin părţile 
astea, acum nu mai contează, s-a năruit. 



Fac un gest către piaţă, spre praful care se învolbură din 
pricina vântului de vară târzie, purtător de mană viticolă şi 
de tot felul de boli. 

— Pe lângă asta, am murit deja o dată, în copacul ăla, 
numai că te-ai decis să mă salvezi. Asa că as vrea să ştiu 
ceva înainte să plec. Dacă nu e prea târziu, cu barbarul la 
porţi. 

Simt cum un zâmbet fin de sarcasm îmi mângâie buzele, 
nu mă pot abţine. Mă uit în sus, către cerul vid. 

— Iartă-mă dacă întrebarea ţi se pare obraznică, dar aş 
vrea să te întreb: cum crezi că mai e posibil să mănânci după 
ce i-ai... lucrat pe oamenii ăia? Asta e o întrebare pe care mi- 
am pus-o întotdeauna în faţa călăilor şi a altor asemenea 
oameni. Stai aşa! Ascultă-mă încă o clipă, sunt sincer, m-am 
frământat enorm înainte să îţi pun întrebarea asta, fiindcă 
mă înspăimânţi. Nu trebuie să ţi-o spun, sunt sigur că eşti 
conştient. Ţi-e uşor să mănânci după aceea? Mi-am închipuit 
că normal ar fi să te speli pe mâini. Dar cum nicio spălare 
obişnuită nu ar ajunge, ai avea nevoie de intervenţia unui 
preot, de un ceremonial de purificare, nu crezi? O formă de 
curăţare a sufletului deopotrivă - iată cum mi-am închipuit 
eu că stau lucrurile. Altfel, cum ai mai putea să te întorci la 
viaţa de zi cu zi, să stai la masă, de exemplu, şi să mănânci 
pâine alături de familia sau de prietenii tăi? 

Se întoarce, dar cu o mână lentă, ca o gheară, reuşesc să-i 
prind braţul. 

— Nu, ascultă! îi spun. Nu mă înţelege greşit, nu te 
învinuiesc, nu te acuz, am trecut demult peste asta. Adu-ţi 
aminte că şi eu mi-am devotat viaţa legii, îi cunosc 
mecanismele, căile justiţiei sunt uneori neştiute, ştiu asta. 
încerc doar să înţeleg felul în care trăieşti. încerc să-mi 
imaginez cum respiri, mănânci şi trăieşti zi de zi. Dar nu pot! 
Asta mă tulbură! Dacă aş fi în locul lui, îmi spun, mâinile 



mele s-ar simţi atât de murdare, încât gândul m-ar sufoca... 

Se smulge din strânsoarea mea şi mă izbeşte în piept atât 
de tare, încât încep să gâfâi şi cad pe spate. 

— Nenorocitule! urlă el. Dement bătrân! Marş de-aici! Du- 

9 

te si mori odată undeva! 

9 

— Când mă duceţi la proces? strig eu către spatele care 
acum se îndepărtează. 

Nu mă bagă în seamă. 


Nu am unde să mă ascund. Si de ce as face-o? De 

9 9 

dimineaţa până seara sunt în piaţă, expus vederii, rătăcind 
prin jurul grajdurilor sau aşezat la umbra unui copac. Şi 
încetul cu încetul, pe măsură ce se împrăştie vestea cum că 
bătrânul magistrat şi-a primit pedeapsa iar acum şi-a 
revenit, oamenii nu mai tac şi nu se mai întorc cu spatele 
când mă apropii. Descopăr că nu sunt lipsit de prieteni, mai 
ales în rândul femeilor, care nu-şi pot ascunde nerăbdarea de 
a auzi varianta mea. Rătăcind pe străzi, trec pe lângă nevasta 
durdulie a responsabilului de cartier, care întinde rufe afară. 
Ne salutăm. 

— Ce mai faceţi, domnule? întreabă ea. Am auzit că ati 

9 9 

trecut prin vremuri cumplite. 

Ochii ei lucesc avizi, dar precauţi. 

— Nu vreţi să intrati la o ceaşcă de ceai? 

9 9 9 

Ne aşezăm la masa din bucătărie, ea îşi trimite copiii să se 
joace afară şi, în timp ce beau din ceai şi ronţăi încet 
delicioşii biscuiţi de ovăz pe care i-a pregătit, face prima 
mişcare în acest joc ocolit de întrebări şi răspunsuri: 

— Aţi lipsit atât de mult, încât ne am întrebat dacă vă veţi 
mai întoarce vreodată... Şi apoi, tot necazul de care aţi avut 
parte! Cum s-au schimbat lucrurile! Nu era agitaţia asta 



când eraţi responsabil. Străinii ăştia veniţi din Capitală ne- 
au dat totul peste cap! 

E rândul meu. Suspin: 

— Da, ei nu înţeleg cum ne descurcăm în provincie, nu-i 
aşa? Toate aceste probleme iscate în jurul unei fete... 

înfulec încă un biscuit. Un biet îndrăgostit e luat în 
derâdere, după care i se iartă totul. întotdeauna. 

— Pentru mine era doar o chestiune de bun-simţ să o duc 
înapoi la rudele ei, dar cum să-i faci să înţeleagă? 

Continuu să-i vorbesc în doi peri. Ea ascultă toate 
jumătăţile astea de adevăr, aprobând din cap, privindu-mă ca 
un uliu; ne prefacem că vocea pe care o aude nu e vocea unui 
bărbat care a atârnat o zi întreagă de un copac, implorând 
milă atât de tare, încât ar fi putut scula şi morţii. 

— Oricum, să sperăm că s-a terminat. încă mă doare - îmi 
ating umărul - un corp se însănătoşeşte cu atât mai greu cu 
cât îmbătrâneşti... 

Aşa că încep să cânt ca să mă întreţin. Iar dacă mi se face 
foame seara, dacă aştept la uşa cazărmii fluierul care cheamă 
câinii şi mă strecor înăuntru încetişor, reuşesc de regulă să 
obţin de la fetele din bucătărie resturi de la cina soldaţilor, 
un castron de fasole rece, rămăşiţele consistente de la supă 
sau o jumătate de franzelă. 

Sau dimineaţa merg până la han şi, rezemat de geamul de 
la bucătărie, adulmec toate aromele, maghiran, drojdie, 
ceapă tocată şi grăsime de oaie fumegândă. Mai, 
bucătăreasa, unge întotdeauna tigăile în care prăjeşte: îi 
urmăresc degetele îndemânatice cum plonjează în oala de 
grăsime şi ung apoi tigaia din trei mişcări circulare rapide. 
Mă gândesc la foitajele ei, la faimoasa şuncă şi plăcinta cu 
brânză pe care o coace, şi simt cum gura îmi e inundată de 
salivă. 

— Atât de mulţi au plecat, spune ea, întoarsă spre bucata 



de cocă, nici nu pot să-ţi spun. O mare parte a plecat acum 
câteva zile. Una din fetele de aici - micuţa cu păr lung şi 
drept, ţi-o aminteşti, poate - era dintr-ai lor, a plecat cu 
iubitul ei. 

Vocea cu care mă informează e plată, fără intonaţie, şi îi 
sunt recunoscător pentru respectul pe care mi-1 arată. 

— Sigur că e de-nţeles, continuă ea. Dacă vrei să pleci, 
trebuie să pleci acum, e drumul lung, periculos pe deasupra, 
şi nopţile se fac din ce în ce mai reci. 

Vorbeşte despre vreme, despre vara trecută şi despre 
semnele că iarna se apropie, ca şi când acolo unde am fost 
eu, în celula mea, la nici trei sute de paşi de unde ne aflăm 
acum, aş fi pierdut contactul cu frigul şi căldura, cu 
umezeala si ariditatea. Pentru ea, îmi dau seama acum, am 
dispărut şi reapărut, iar în tot acest timp am fost privat de 
lume. 

Am ascultat, am dat din cap şi am visat cât timp ea şi-a 
depănat povestea. Acum vorbesc eu. 

— Ştii, îi spun, când am fost închis - în cazarmă, nu în 
noua închisoare, într-o cameră în care m-au încuiat - mi-a 
fost atât de foame, încât nici nu m-am gândit la femei, ci 
numai la băutură. Trăiam de la o masă la alta. Niciodată nu 
mi se dădea suficient de mâncare. îmi înfulecam mesele ca 
un câine si mai voiam. Am îndurat multă suferinţă de câteva 
ori, nu doar o dată: mâinile, braţele şi ăsta - ating nasul 
îngroşat, cicatricea urâtă de sub ochi de care oamenii sunt 
fascinaţi pe furiş, după cum încep să îmi dau seama -, de 
fiecare dată când visam la o femeie, o vedeam ca pe cineva 
care vine în toiul nopţii şi-mi a lină durerea. Un vis de copil. 
Ce nu ştiam era cât de multă dorinţă se poate aduna în oase 
şi ieşi la suprafaţă deodată, într-o zi. Ceea ce ai spus 
adineauri, de pildă - fata de care vorbeai - ...mi-a fost foarte 
dragă, cred că ştii asta, deşi, din delicateţe, ai evitat... Când 



mi-ai spus că a plecat, mărturisesc că m-am simţit ca izbit 
aici, în piept. O lovitură. 

Mâinile i se mişcă şi mai îndemânatic, decupând forma 
cercului cu un castron, apucând colţurile şi împăturindu-le. 
îmi evită ochii. 

— Am urcat în camera ei astă-noapte, dar uşa era închisă. 
Am cedat, ridicând din umeri. Are mulţi amanţi, niciodată nu 
m-am iluzionat că aş fi singurul... Dar ce voiam, în definitiv? 
Un loc în care să dorm, cu siguranţă; dar şi altceva. De ce să 
mă prefac? Cu toţii ştim că ceea ce caută bărbaţii bătrâni e 
să-şi recapete tinereţea în braţele unei femei tinere. 

Acum bate coca, o frământă, o rulează: o femeie tânără cu 
copii, trăind cu o mamă exigentă; ce îi spun oare vorbele 
mele despre durere şi singurătate? Mirat, îmi ascult propriile 
fraze. „Nimic să nu rămână nespus”, îmi ziceam când i-am 
întâlnit pentru prima oară pe torţionari faţă în faţă. „De ce 
să-ţi ţii buzele pecetluite, ca un idiot? N-ai secrete. Lasă-i să 
ştie că lucrează cu carne şi sânge! Strigă-ţi teroarea, urlă 
când te doare! Ei trăiesc din tăcerile încăpăţânate: asta le 
confirmă că fiecare suflet e un lacăt care trebuie spart cu 
răbdare. Deschide-te! Deschide-ţi inima!” Aşa că am strigat, 
am zbierat şi am spus tot ce-mi venea în minte. Ce motive 
insidioase! Căci ceea ce aud acum când îmi dezleg limba şi o 
las să umble în voie nu e decât plânsul subtil al unui 
cerşetor. 

9 

— Ştii unde am dormit noaptea trecută? mă aud zicând. 
Cunoşti acoperişul înclinat din spatele hambarului? 

Dar mai presus de toate tânjesc după mâncare, şi din ce în 
ce mai intens cu fiecare săptămână care trece. Vreau să 
devin gras. Foamea mă copleşeşte zi şi noapte. Mă trezesc cu 
stomacul chiorăindu-mi, abia aştept să-mi încep tura, 
pândind la poartă ca să adulmec aroma blândă de ovăz şi să 
aştept resturile de prăjeală; rugându-mă de copii să-mi 



arunce dude din pom; întinzându-mă peste un gard din 
grădină ca să iau o pară; mergând din uşă în uşă, biet om 
fără noroc, victimă a unei ameţeli amoroase, dar vindecat 
acum, gata să zâmbească la orice i se oferă, o felie de pâine 
cu gem, o ceaşcă de ceai, la prânz poate chiar un castron de 
tocană sau o farfurie de ceapă cu fasole, şi întotdeauna 
fructe, caise, piersici, rodii, recolta unei veri generoase. 
Mănânc ca un cerşetor, înfulecând bucatele cu un apetit 
uriaş, ştergând apoi farfuria atât de sârguincios, încât inima 
îmi tresaltă privind-o. Nu e de mirare că pe zi ce trece reintru 
pe lista de favoriţi a concetăţenilor mei. 

Şi cum pot să flatez, cum pot să mă gudur! Nu o dată am 
primit o gustare delicioasă pregătită special pentru mine: o 
ciozvârtă de oaie, prăjită în piper şi arpagic, sau o felie de 
şuncă şi roşii pe pâine, cu un triunghi de brânză din lapte de 
capră. Dacă pot căra apă sau lemne de foc în schimb, o fac 
bucuros, în semn de mulţumire, deşi nu mai sunt nici pe 
departe atât de puternic cum eram odată. Şi dacă pe moment 
nu mi-am epuizat resursele de hrană în oraş - căci trebuie să 
am grijă să nu devin o povară pentru binefăcătorii mei - pot 
oricând să le fac o vizită pescarilor din tabăra de-afară şi să-i 
ajut să cureţe peşte. Am învăţat câteva cuvinte în limba lor, 
sunt primit fără rezerve, căci ei înţeleg ce înseamnă să fii 
cerşetor şi îşi împart mâncarea cu mine. 

Vreau să devin din nou gras, mai gras ca niciodată. Vreau 
o burtă care să bolborosească de mulţumire când o cuprind 
cu palmele, vreau să-mi simt bărbia cum se afundă în perna 
gâtului şi pieptul cum tremură când merg. Nu vreau decât o 
viaţă de om satisfăcut. Vreau (deşartă speranţă!) să nu-mi 
mai fie foame niciodată. 



Au trecut aproape trei luni de când expediţia a părăsit 
oraşul şi n-am primit încă vreo veste de la ea. în schimb, 
circulă zvonuri teribile peste tot: că forţa ar fi fost ademenită 
în deşert şi lichidată; că, fără ca noi să ştim, ar fi fost 
chemată să ne apere teritoriul, lăsând oraşele de pe graniţă 
în seama barbarilor, ca ei să le jefuiască în voie, după bunul 
plac. în fiecare săptămână, cei mai prudenţi părăsesc oraşul 
în câte un convoi, îndreptându-se spre est, zece sau 
douăsprezece familii călătorind împreună „în vizită la rude”, 
eufemistic spus, „până când se vor mai domoli lucrurile”. 
Pleacă în fruntea unor caravane, împingând cărucioare, 
cărând poveri pe cap, încărcându-şi până şi copiii ca pe nişte 
animale. Am văzut chiar o căruţă lungă, pe patru roţi, trasă 
de oi. Animalele de povară nu mai pot fi cumpărate. Cei care 
pleacă sunt cei mai raţionali dintre toţi, soţii şi nevestele care 
se trezesc noaptea din somn şi vorbesc, fac planuri, 
eliminând pierderile din calcul. îşi părăsesc căminele 
confortabile, încuindu-le „până când ne vom întoarce”, luând 
cu ei cheile ca amintire. în ziua următoare, găşti de soldaţi 
pătrund în casele lor, jefuiesc, distrug mobila, murdăresc 
podelele. împotriva celor care sunt văzuţi pregătindu-se de 
plecare se iscă resentimente. Sunt insultaţi în public, atacaţi 
sau jefuiţi fără milă. Sunt şi familii care dispar pur şi simplu 
în miez de noapte, mituind gărzile ca să le deschidă poarta, 
apucând-o pe drumul către est şi aşteptând la primul popas 
să se strângă mai multe familii, ca să poată călători 
împreună în siguranţă. 

Soldaţii tiranizează întregul oraş. Au ţinut o întrunire la 
lumina felinarului, în piaţă, ca să-i denunţe pe „laşi şi 
trădători” şi să-şi afirme loialitatea colectivă faţă de Imperiu. 
NOI RĂMÂNEM a devenit deviza celor credincioşi: cuvintele 
pot fi văzute pe pereţi, peste tot. Am rămas în întuneric, la 
marginea mulţimii imense adunate în acea noapte (nimeni nu 



a fost suficient de curajos încât să rămână acasă), ascultând 
cuvintele acelea scandate grav, ameninţător, de către o mare 
de glasuri. Am simţit un fior pe şira spinării. După întâlnire, 
soldaţii au condus o procesiune pe străzile oraşului. Se lovea 
cu picioarele în uşi, se spărgeau ferestre, se dădea foc la 
case. Până înspre dimineaţă s-a băut şi s-a chefuit în piaţă. 
M-am tot uitat după Mandel, însă nu l-am zărit. Poate că nu 
mai deţinea controlul asupra garnizoanei, dacă intr-adevăr 
soldaţii au fost vreodată dispuşi să primească ordine de la un 
jandarm. 

Când au fost repartizaţi în oraşul ăsta pentru prima dată, 
aceşti soldaţi, străini de felul nostru de a li, recruţi din întreg 
Imperiul, au fost întâmpinaţi cu răceală. „Nu avem nevoie de 
ei aici”, au spus oamenii, „cu cât pleacă mai curând să lupte 
împotriva barbarilor, cu atât mai bine”. Nu li s-a acordat 
credit deloc în magazine, mamele şi-au ţinut fiicele departe 
de ei. Dar după ce şi-au făcut apariţia barbarii, atitudinea 
asta faţă de ei s-a schimbat. Acum că par singurul lucru care 
ne mai apără în faţa distrugerii totale, aceşti soldaţi străini 
sunt curtaţi cu sârg. Un comitet de cetăţeni aranjează o chetă 
săptămânală pentru a da petrecere în cinstea lor, cu berbeci 
la proţap şi cu butoaie întregi de rom. Fetele din oraş le stau 
la dispoziţie. Au dreptul să facă tot ce poftesc, atâta vreme 
cât ne păzesc de inamic. Şi cu cât sunt mai linguşiţi, cu atât 
devin mai aroganţi. Ştim că nu ne putem lăsa în seama lor. 
Cu hambarul aproape gol şi cu grosul populaţiei dispărut în 
totalitate, ce i-ar mai putea reţine, odată terminată 
petrecerea? Tot ce putem spera e că vor li împiedicaţi să ne 
părăsească de chinurile călătoriei pe timp de iarnă. 

Căci sunt semne peste tot că iarna se apropie. în primele 
ore ale dimineţii, o briză răcoroasă se ridică la nord: storurile 
ferestrelor încep să scârţâie, cei care dorm se înghesuie unii 
într-altii, santinelele îsi înfăşoară mantiile mai strâns, se 

9 9 9 7 



întorc cu spatele la vânt. Uneori, mă trezesc noaptea 

tremurând în patul meu din saci puşi unul peste altul şi nu 

mai pot adormi la loc. De fiecare dată când răsare soarele, mi 

se pare că se îndepărtează pe zi ce trece. Pământul se răceşte 

chiar înainte de apus. Mă gândesc la micul convoi de călători 

înşiraţi pe sute de kilometri, îndreptându-se către o patrie pe 

care cei mai mulţi nici n-au văzut-o vreodată, împingându-şi 

cărucioarele, îmboldindu-şi caii, cu copii cu tot, cu provizii, zi 

de zi, mai lăsând la marginea drumului din poveri, unelte, 

ustensile de bucătărie, portrete, ceasuri, jucării, tot ce 

credeau că merita salvat de la pieire, până când, în cele din 

urmă, şi-au dat seama că ar putea cel mult să spere că vor 

supravieţui ei. în două săptămâni, vremea va deveni mult 

prea grea pentru cei mai mulţi; doar cei rezistenţi vor mai fi 

în stare de drum. Vântul de nord va urla întreaga zi, uscând 

ultima brumă de viaţă de pe tulpini, aducând o mare de praf 

deasupra podişului întins, stârnind rafale neaşteptate de 

grindină şi zăpadă. Nu mă pot imagina în hainele zdrenţuite 

şi sandalele vechi, mergând în baston, cu legătura în spinare, 

supravieţuind acelui drum. N-ar rezista inima. La ce viaţă 

mai pot spera, departe de oază? Viaţa unui contabil sărman 

în Capitală, întorcându-se zi de zi, după apusul soarelui, la 

cămăruţa lui închiriată de pe o stradă îngustă, cu dinţii 

căzuţi şi cu o proprietăreasă care strâmbă din nas la uşă? 

Dacă m-as alătura convoiului, as fi ca unul dintre acei 

bătrâni neînsemnaţi care într-o zi ies din rând, se stabilesc 

•> 

într-o văgăună şi aşteaptă ca ultimul ger să înceapă să le 
pătrundă în oase. 


O iau pe drumul mai larg în jos, până la râu. Orizontul e 
deja cenuşiu şi se îmbină cu apa cenuşie a lacului. în spatele 



meu, soarele apune cu raze aurii şi stacojii. Dinspre şanţuri 
se aude primul cântec de greier. E o lume pe care o cunosc şi 
nu vreau să o părăsesc. Am mers pe acest drum noaptea încă 
din tinereţe şi nu am păţit nimic. Cum pot să cred că noaptea 
e plină de umbrele ascunse ale barbarilor? Dacă ar fi străini 
prin părţile astea, m-aş teme. Barbarii s-au retras cu turmele 
lor în văile cele mai adânci ale muntelui, aşteptând ca 
soldaţii să se plictisească şi să plece. După ce se va întâmpla 
asta, vor ieşi din nou. îşi vor duce oile la păscut şi ne vor lăsa 
în pace, ne vom cultiva câmpiile şi-i vom lăsa în pace, iar în 
câţiva ani frontiera se va linişti din nou. 

Trec prin câmpurile distruse, acum curăţate şi arate la loc, 
traversez şanţurile de irigare şi zidul de pe mal. Pământul de 
sub picioare devine tot mai moale. Curând, mă trezesc 
mergând pe o iarbă mlăştinoasă, croindu-mi drum prin tufele 
de trestie, păşind prin apă până la glezne sub ultimele raze 
violete ale răsăritului. Broaştele saltă prin apă în faţa mea; în 
apropiere aud un foşnet slab de pene în clipa în care o pasăre 
de baltă ia poziţie de zbor. 

Mă cufund mai departe, dând păpurişul deoparte cu 
mâna, simţind nămolul răcoros printre degetele de la 
picioare; apa, care reţine căldura solară mai mult decât 
aerul, rezistă, apoi cedează la fiecare pas. în primele ceasuri 
ale dimineţii, pescarii îşi opresc bărcile cu fundul plat pe 
suprafaţa calmă şi aruncă năvodul. Ce mod paşnic de a-ţi 
câştiga pâinea zilnică! Poate că ar trebui să-mi abandonez 
viata de cerşetor si să mă alătur taberei lor din afara 
zidurilor, să-mi ridic o colibă de pământ şi de paie, să mă 
însor cu una dintre fetele lor drăguţe, să petrec cu ei când 
aduc peşte mai mult, să strâng cureaua când nu prind 
destul. 

Intrat în apă până aproape de nivelul genunchilor, mă las 
pradă acestei viziuni uşor melancolice. îmi dau seama ce 



înseamnă să visez cu ochii deschişi la asa ceva, să visez că 
devin un sălbatic care nu mai gândeşte, că apuc drumul care 
duce spre Capitală, că mă îndrept pe bâjbâite către ruine în 
deşert, că mă întorc la prizonieratul meu din carceră, că îi 
caut pe barbari şi că mă ofer lor, ca să mă folosească după 
plac. Fără excepţie, sunt visuri fără sfârşit: nu despre cum să 
trăieşti, ci despre cum să mori. Şi cu toţii, o ştiu acum, în 
acest oraş cufundat în întuneric (aud cele două sunete şterse 
de trompetă anunţând că se închid porţile) sunt la fel 
preocupaţi. Cu toţii, în afară de copii! Copiii nu se îndoiesc 
deloc că arborii mari şi bătrâni sub care se joacă vor rămâne 
acolo pentru totdeauna, că într-o zi şi ei vor creşte mari şi 
puternici ca taţii lor, fertili ca mamele lor, că vor trăi, vor 
prospera, vor creşte alţi copii şi vor îmbătrâni în locul unde s- 
au născut. Ce ne-a împiedicat să trăim în sânul timpului ca 
peştii în apă, ca păsările pe cer, ca nişte copii? E vina 
Imperiului! Imperiul a creat timpul istoric. Imperiul şi-a 
plasat existenţa nu în vârtejul timpului ciclic al 
anotimpurilor, ci în timpul ştirbit al măreţiei şi al descreşterii, 
al începuturilor şi al sfârşiturilor, al catastrofei. Imperiul se 
condamnă neîncetat să trăiască în istorie şi să conspire 
împotriva ei. Un singur gând îi frământă mintea epuizată: 
cum să nu se termine, cum să nu piară, cum să-şi 
prelungească existenţa. în timpul zilei, îşi urmăreşte 
duşmanii. Este viclean şi crud, îşi trimite câinii peste tot. 
Noaptea, se hrăneşte din imagini ale dezastrului: prădarea 
oraşelor, violarea populaţiei, piramide de oase, hectare întregi 
de pustietate. O viziune smintită, dar aprigă: eu, cufundat în 
oază, nu sunt mai puţin lovit de ea decât credinciosul colonel 
Joii, aflat în căutarea duşmanilor Imperiului prin deşertul 
fără margini, cu sabia scoasă ca să-i taie pe barbari, unul 
după altul, până când, în cele din urmă, îl găseşte şi îl ucide 
pe cel al cărui destin ar trebui să fie mai târziu (dacă nu al 



lui, atunci al fiului sau al nepotului) să se caţere pe poarta de 
bronz a Palatului de Vară şi să răstoarne globul pe care stă 
tigrul încordat, simbol al dominaţiei eterne, în timp ce 
dedesubt prietenii lui ovaţionează şi trag salve de bucurie. 

Nu e lună. Pe întuneric, merg pe bâjbâite până când dau 
de uscat şi adorm pe un pat de iarbă, înlăşurat în pelerină. 
Mă trezesc înţepenit şi îngheţat dintr-un vârtej de vise 
încurcate. Steaua polară nu s-a mişcat de pe cer. 

în drum spre tabăra pescarilor, un câine începe să latre; 
într-o clipă un altul i se alătură şi noaptea se umple de 
lătrături, strigăte de panică, ţipete. Deznădăjduit, strig cât 
mă ţine gura: „Nu e nimic!”, dar nu mă aude nimeni. Stau 
neajutorat în mijlocul drumului. Cineva trece în fugă pe 
lângă mine, în jos, către lac; apoi un alt corp se izbeşte de 
mine. E o femeie, îmi dau seama pe loc. Gâfâie înspăimântată 
în braţele mele, se smulge şi dispare. Sunt şi câini care 
mârâie către mine: mă întorc şi strig când îl simt pe unul 
cum se înfige în piciorul meu, îmi sfâşie pielea, se retrage. în 
jurul meu se latră frenetic. Din spatele zidurilor, câinii din 
oraş latră în semn de răspuns. Mă las pe vine şi mă întorc, 
pregătit de un nou atac. Răcnetul metalic de trompetă 
răzbate prin aer. Câinii se pun pe lătrat mai rău ca niciodată. 
Încet-încet, mă târăsc până la tabără, până când una dintre 
colibe apare la orizont. Dau la o parte preşul agăţat la uşă şi 
intru în căldura îmbibată de miros de transpiraţie, unde 
până acum câteva minute oamenii dormeau. 

Zgomotul de afară se potoleşte, dar nimeni nu se întoarce. 
Aerul e stătut, ameţitor. As vrea să dorm, dar sunt tulburat 

9 

de urmele atacului asupra mea de mai devreme. Ca o 
vânătaie, carnea mea reţine amprenta corpului care s-a 
abătut asupră-mi timp de câteva secunde. Mi-e frică de ce s- 
ar putea întâmpla: să mă întorc în ziua următoare pe lumină, 
îndurerat încă de amintirea celor de astăzi, întrebându-mă si 

7 9 



descoperind cine s-a năpustit asupra mea pe întuneric, ca să 
încep să ţes cu figura respectivă o aventură erotică 
imaginară, ridicolă. Prostia oamenilor de vârsta mea e 
nelimitată. Singura noastră scuză este că nu lăsăm nicio 
urmă pe fetele care ne trec prin mâini: dorinţele noastre 
exprimate pe ocolite, felul nostru de a face dragoste 
transformat în ritual, extazele noastre elefantine sunt uitate 
imediat, dansul nostru stângaci e expediat când ele se 
aruncă drepte ca săgeata în braţele bărbaţilor al căror copil îl 
vor purta mai târziu - tineri, viguroşi şi îndrăzneţi. Dragostea 
noastră nu lasă nicio urmă. De cine îsi va aminti oare fata 
aceea oarbă: de mine, cel cu capot de mătase, cu 
semiîntunericul lui romantic, cu parfumuri, uleiuri şi plăceri 
nefericite, sau de celălalt bărbat, cel rece, cu o mască pe faţă, 
care i-a ordonat sever si a meditat la sunetele durerii ei 
intime? A cui a fost ultima faţă pe care a văzut-o clar pe acest 
pământ, dacă nu faţa din spatele măştii strălucitoare de fier? 
Deşi îmi vine să intru în pământ de ruşine, aici şi acum, 
trebuie să mă întreb dacă, atunci când eram la picioarele ei, 
sărutându-i şi mângâindu-i gleznele frânte, nu regretam în 
adâncul inimii că nu mă puteam imprima în carnea ei la fel 
de adânc ca suferinţele pe care le îndurase. Oricât de bine ar 
fi fost tratată de oamenii ei, nu va mai fi niciodată curtată 
sau măritată ca toate celelalte fete: este înfierată pe viaţă ca 
aparţinând unui străin şi nimeni nu se va mai apropia de ea, 
sau poate doar dintr-o milă senzuală şi lugubră, pe care a 
depistat-o şi a respins-o şi la mine. Nu e de mirare că 
adormea atât de des, nu e de mirare că era mai fericită 
curăţând legume decât în patul meu! Din clipa în care paşii 
mei s-au oprit în faţa ei la poartă, trebuie să fi simţit un iz de 
impostură prin preajmă: invidie, milă, cruzime, toate 
deghizate în dorinţă. Iar în iubirea mea pentru ea nu 
impulsul, ci negarea lui elaborată! îmi amintesc zâmbetul ei 



lucid. De la început a ştiut că sunt un fals seducător. M-a 
ascultat, apoi şi-a ascultat inima şi în cele din urmă a 
acţionat după cum i-a dictat ea. Dacă ar fi găsit cuvintele cu 
care să mi-o spună! „Nu aşa se face”, ar fi trebuit să spună, 
oprindu-mă în plin avânt. „Dacă vrei să înveţi cum se face, 
întreabă-1 pe prietenul cu ochi negri.” Apoi ar fi trebuit să 
continue, ca să nu mă abandoneze disperării: „Dar dacă vrei 
să mă iubeşti, trebuie să-i întorci spatele lui şi să înveţi în 
altă parte”. Dacă mi-ar fi spus asta, dacă aş fi înţeles-o, dacă 
aş fi fost în stare să o înţeleg, m-aş fi scutit, poate, pe mine 
însumi de un an de gesturi de ispăşire confuze şi inutile. 

Căci nu eram, cum îmi plăcea să cred, opusul indulgent şi 
căutător de plăceri al colonelului rigid şi rece. Eram 
minciuna pe care Imperiul şi-o spune pe timp de pace, iar el 
adevărul pe care Imperiul îl spune tuturor pe vreme rea. 
Două feţe ale dominaţiei imperiale, nici mai mult, nici mai 
puţin. Dar eu trăgeam de timp, mă uitam în jur peste tot, la 
frontiera asta obscură, la digul ăsta mic cu verile lui 
prăfoase, carele lui de caise şi lungile-i sieste, cu 
garnizoanele lui fără vlagă şi păsările de baltă zburând 
încoace şi încolo an de an, către şi dinspre suprafaţa netedă 
a apei, şi îmi spuneam: „Ai răbdare, în curând va pleca, 
liniştea se va reîntoarce în câteva zile, după care siestele 
noastre se vor prelungi, iar săbiile vor rugini. Paznicul se va 
da jos din turn, să-şi petreacă noaptea cu nevasta, tencuiala 
va cădea, până când şopârlele îşi vor face cuib între cărămizi 
şi bufniţele vor zbura din clopotniţă, iar linia care marchează 
frontiera pe harta Imperiului se va dilua şi va dispărea 
încetul cu încetul, până când vom fi binecuvântaţi cu toţii de 
uitare.” Astfel mă amăgeam, luând-o pe o cărare greşită (cum 
am făcut de multe ori), care pare credibilă, însă mă pierde în 
inima labirintului. 

în vis, mă îndrept către ea în piaţa acoperită de zăpadă. La 



început merg. Apoi, pe măsură ce vântul creşte în intensitate, 
sunt mânat tot înainte de un vârtej de zăpadă, cu braţele 
întinse de ambele părţi şi cu vântul prins în mantie ca în 
pânzele unei bărci. Tot mai repede, cu picioarele abia 
atingând pământul, mă abat asupra figurii din mijlocul 
pieţei. „N-o să se întoarcă să mă vadă la timp”, îmi spun. 
Deschid gura şi strig ca să o fac atentă. Un plânset firav îmi 
ajunge la urechi, biciuit de vânt, purtat către ceruri, ca o 
coală de hârtie. Sunt aproape de ea, mă pregătesc deja de 
impact, când deodată se întoarce şi mă vede. Preţ de o clipă, 
am o viziune a chipului ei, chipul unui copil radiind fericit, 
zâmbindu-mi relaxat, înainte de a ne ciocni. Capul ei mă 
izbeşte în stomac; apoi dispar, purtat de vânt. Cucuiul e abia 
perceptibil, ca atingerea unui fluture. Mă simt uşurat. „Păi 
atunci nu trebuia să-mi fac griji deloc”, îmi spun. încerc să 
privesc în urmă, dar totul se pierde în albul zăpezii. 

Gura îmi este acoperită de sărutări umede. Scuip, clatin 
din cap, deschid ochii. Câinele care mi-a lins faţa în tot acest 
timp se dă înapoi, mişcându-şi codiţa. Pe uşa colibei intră o 
lumină filtrată. Mă strecor afară, în plin răsărit de soare. 
Cerul şi apa sunt colorate în acelaşi roz. Lacul, unde m-am 
obişnuit să văd în fiecare dimineaţă bărcile de pescari cu 
prora teşită, e gol. Tabăra unde mă aflu e şi ea goală. 

Mă înfăşor mai strâns în mantie şi o iau pe drum, trecând 
de poarta principală, încă închisă; ajung la turnul de 
observaţie dinspre nord-vest, care nu pare să fie populat. 
Apoi apuc pe drumul principal şi, tăind prin câmp, peste 
zidul de pământ, către lac. 

Un iepure de câmp tresare la picioarele mele şi o zbugheşte 
în zigzag. îl urmăresc cu privirea până când se întoarce şi se 
pierde în spatele plantaţiei de grâu copt, departe, în câmp. 

Un băieţel stă în mijlocul aleii, la nici cincizeci de metri de 
mine, şi face pipi. Priveşte cum urina îi curge descriind un 



arc de cerc, atent si la mine, cu coltul ochiului, îndoindu-si 
spatele, ca să se uşureze mai comod. Apoi, cu arcul auriu de 
urină încă în aer, dispare deodată, înşfăcat de o mână neagră 
ieşită din stuf. 

Stau acum pe locul unde stătea el adineauri. Nu e nimic 
de văzut, în afară de vârfurile de stuf agitate prin care se 
scurge soarele orbitor, în formă de jumătate de glob. 

— Poţi să ieşi acum, spun eu, abia ridicând vocea. Nu ai de 
ce te teme. 

Cintezoiul, îmi dau seama, evită această porţiune de stuf. 
Nu am nicio îndoială că sunt auzit de treizeci de perechi de 
urechi. 

Mă întorc în oraş. 

Porţile sunt deschise. Soldaţii, înarmaţi puternic, tot 
înţeapă cu spada încoace şi încolo prin colibele pescarilor. 
Câinele care m-a trezit păşeşte alături de ei de la o colibă la 
alta, cu coada în sus, cu limba scoasă, cu urechile atente. 

Unul dintre soldaţi apucă de cuierul unde atârnă peştii 
tăiati si săraţi. Acesta se prăbuşeşte cu un scârtâit. 

— Nu face asta! strig eu, grăbind pasul. 

Pe unii dintre bărbaţi îi recunosc din lungile zile de chinuri 
din curte. 

— Nu face asta, nu a fost vina lor! 

Cu o nonşalanţă deliberată, acelaşi soldat se apropie acum 
de cea mai mare dintre colibe, îsi ia avânt, rezemat de 
stinghiile care coboară dinspre acoperiş de o parte şi de alta, 
şi încearcă să ridice acoperişul de paie. Deşi se încordează, 
nu poate. Am văzut cum au fost construite aceste colibe 
aparent fragile. Sunt făcute să reziste celor mai aprige 
vânturi. Structura acoperişului e legată de stâlpii de 
susţinere cu nişte curele trecute prin tăieturi triunghiulare. 
Nu poate fi ridicată fără să tai curelele. 

încerc să îl înduplec pe bărbat. 



— Dă-mi voie să-ţi spun ce s-a întâmplat noaptea trecută. 
Mergeam pe întuneric şi câinii au început să latre. Oamenii 
de aici s-au speriat, şi-au pierdut capul, ştii bine cum sunt. 
Au crezut, probabil, că au venit barbarii. Au fugit spre lac. Se 
ascund în stuf - i-am văzut cu puţin timp în urmă. Nu poţi 
să-i pedepseşti pe ei pentru întâmplarea asta ridicolă. 

Mă ignoră. Un camarad îl ajută să escaladeze acoperişul. 
Ţinându-se în echilibru cu picioarele pe două stinghii, începe 
să dea găuri în acoperiş cu călcâiul cizmei. Aud zgomotele 
înfundate înăuntru, pe măsură ce iarba şi lutul din tencuială 
se spulberă. 

— Opreşte-te! îi strig. 

Sângele îmi zvâcneşte în tâmple. 

— Nu ti-au făcut niciun rău! 

încerc să îl apuc de gleznă, dar e mult prea departe. Aş fi 
în stare să-i frâng gâtul, în starea în care mă aflu acum. 

Cineva mi se postează în faţă: e amicul care l-a ajutat să se 
urce. 

— Du-te dracului! bombăne el. Du-te dracului. Du-te si 
mori dracului undeva. 

Sub straturile de paie şi lut aud cum crapă grinzile. Omul 
cocoţat întinde mâna şi cade prin acoperiş. Acum e aici, cu 
ochii măriţi de surpriză, în clipa următoare nu a mai rămas 
în urma lui decât un nor de praf suspendat în aer. 

Preşul pe post de uşă de la intrare îl dă la o parte şi intră 
clătinându-se, cu mâinile împreunate, acoperit din cap până- 
n picioare de praf galben închis. 

— La dracu’! strigă el. La dracu’, la dracu’, la dracu’! 

Prietenii lui se prăpădesc de râs. 

— Nu e amuzant deloc! strigă el. Mi-am rănit degetu’, băga- 
mi-as! 

îşi presează mâna între genunchi. 

— Doare-al dracu’! 



Trage un şut în peretele colibei şi se aude din nou 
tencuiala căzând. 

— Barbari de căcat! strigă. Ar fi trebuit să-i aliniem pe toţi 
la zid şi să-i împuşcăm demult - cu prieteni cu tot! 

Privind peste mine, prin mine, refuzând pe cât poate să se 
uite la mine, părăseşte locul. Când trece pe lângă ultima 
colibă, smulge preşul agăţat la uşa de la intrare. Şiragul de 
mărgele, coacăze, agrişe şi sâmburi uscaţi de pepene se rupe, 
iar boabele se împrăştie peste tot. Stau în mijlocul drumului, 
aşteptând să se potolească valul de mânie care m-a cuprins. 
Mă gândesc la un fiu de ţăran tânăr care mi-a fost adus în 
zilele când aveam garnizoana în supunere. Fusese trimis în 
armată intr-un oraş îndepărtat timp de trei ani de către un 
magistrat, pentru că furase nişte pui de găină. După o lună, 
a încercat să dezerteze. A fost prins şi adus în faţa mea. Voise 
să-şi mai vadă o dată mama şi surorile, aşa a spus. 

— Nu putem face chiar tot ce dorim, l-am certat. Suntem 
cu toţii supuşii legii, care e deasupra tuturor. Magistratul 
care te-a trimis aici, eu însumi, tu - suntem supuşi legii. 

S-a uitat la mine cu ochi trişti, aşteptând să audă 
sentinţa, cu escorta formată din doi bărbaţi solizi, cu mâinile 
prinse în cătuşe la spate. 

— Simţi că e nedrept, ştiu, să fii pedepsit pentru că te porţi 
ca un fiu adevărat. Şi crezi că ştii ce e drept şi ce nu. înţeleg. 
Cu totii credem că ştim. 

9 9 

Nu aveam niciun dubiu atunci că în fiecare moment fiecare 
dintre noi, bărbat, femeie, copil, poate chiar şi bietul cal care 
învârtea moara de apă ştiam ce era drept: toate creaturile de 
pe acest pământ vin pe lume aducând cu ele memoria 
dreptăţii. 

— Dar trăim într-o lume a legilor, i-am spus sărmanului 
meu prizonier, o lume a lucrurilor ce nu sunt bune decât ca 
soluţie de compromis. Nu putem face nimic în privinţa asta. 



Suntem decăzuţi. Tot ce putem face e să ne ţinem de lege, cu 
toţii, fără să lăsăm memoria dreptăţii să se stingă. 

După această predică, l-am condamnat. A acceptat 
sentinţa fără un sunet si s-a lăsat dus de escortă. îmi aduc 
aminte ruşinea jenantă pe care am simţit-o în asemenea zile. 
Părăseam sala de judecată şi mă întorceam în apartament, 
mă aşezam în balansoar şi rămâneam acolo în întuneric 
toată seara, fără poftă de mâncare, până când se făcea 
vremea de culcare. „Când unii suferă pe nedrept, îmi 
spuneam, cei care asistă la suferinţă sunt condamnaţi să-i 
îndure ruşinea.” Dar falsa consolare a acestui gând nu mă 
putea linişti. Am cochetat nu doar o dată cu ideea de a-mi da 
demisia, retrăgându-mă din viaţa publică şi cumpărând o 
mică grădină de zarzavaturi. Dar dacă o fac, mi-am spus, 
altcineva o să fie numit şi o să poarte ruşinea acestei funcţii, 
asa că n-o să se schimbe nimic. Prin urmare, mi-am 
continuat îndatoririle, până când, într-o zi, am fost surprins 
de evenimente. 


Cei doi călăreţi sunt la aproape trei kilometri distanţă şi au 
început deja să traverseze câmpurile aride când îi zărim. 
Sunt unul din mulţime, care, auzind strigăte dinspre ziduri, 
aclamă si urează bun venit; căci recunoaştem cu totii 
stindardul verde cu auriu al batalionului pe care îl poartă. 
Printre copiii agitaţi care se zbenguie, păşesc pe pământul 
proaspăt arat. 

Călăreţul din stânga, care a mers umăr la umăr cu 
tovarăşul lui de drum, se întoarce şi porneşte către lac. 

Celălalt îşi continuă trapul către noi, foarte drept în şa, cu 
braţele întinse, ca şi când ar avea de gând să ne îmbrăţişeze 
sau să se înalţe spre cer. 



încep să alerg cât de repede pot, cu sandalele 
împiedicându-mi-se în pământ, cu inima bătând gata să-mi 
sară din piept. 

La nicio sută de metri distanţă, se aude un tropăit de 
copite în spate şi apar trei soldaţi în armură care trec pe 
lângă noi, zorind către stuful în care au dispărut ceilalţi doi. 

Mă alătur cercului din jurul bărbatului (îl recunosc, în 
ciuda schimbării) care, cu stindardul fluturând brav 
deasupra capului, priveşte impasibil către oraş. E legat de o 
structură din lemn care-1 ţine drept în şa. Şira spinării e 
susţinută de un băţ, iar braţele îi sunt strânse într-o legătură 
în formă de cruce. Muştele îi bâzâie prin faţă. Falca e legată 
ca să stea închisă, carnea e umflată, un miros putred vine 
dinspre el; e mort de câteva zile. 

Un copil mă trage de mânecă. 

— Unchiule, ăsta e un barbar? şopteşte el. 

— Nu, îi răspund tot în şoaptă. 

Se întoarce către băiatul de lângă el. 

— Vezi, ţi-am spus eu, îi murmură. 

De vreme ce nimeni altcineva nu pare pregătit să o facă, eu 
sunt cel sortit să apuce hăţurile care atârnă şi să ducă 
vestea din partea barbarilor în oraş, trecând pe lângă 
privitori muţi, în curte, iar acolo să-i dau drumul 
mesagerului mort şi să-l pregătesc de înmormântare. 

Soldaţii plecaţi în căutarea tovarăşului celui mort se întorc 
în scurt timp. Traversează piaţa în galop, până la tribunalul 
din fruntea căruia Mandel îşi exercită funcţia, şi dispar 
înăuntru. Când reapar, refuză să vorbească. 

Toate previziunile legate de dezastru se adeveresc, şi 
pentru prima oară panica pune stăpânire peste oraş. 
Magazinele sunt inundate de cumpărători care licitează ca 
să-şi facă provizii. Unele familii se baricadează în case, 
adunând păsările de curte şi chiar porcii înăuntru. Şcoala se 



închide. Zvonul că o haită de barbari a stationat la câţiva 
kilometri depărtare de malurile arse ale râului şi că ne 
pândeşte un atac asupra oraşului se răspândeşte la fiecare 
colţ de stradă. Iată că s-a petrecut ceea ce ar fi fost de 
negândit: armata care plecase atât de veselă acum trei luni 
nu se va mai întoarce niciodată. 

Porţile mari sunt închise şi zăbrelite. îl rog pe sergentul de 
serviciu să le dea voie pescarilor înăuntru. „Se tem pentru 
viaţa lor”, îi explic. îmi întoarce spatele fără să-mi răspundă. 
Deasupra capetelor noastre, pe metereze, soldaţii, cei 
patruzeci de oameni care mai stau între noi şi anihilare, se 
uită pierduţi peste lacuri şi deşert. 

La căderea nopţii, pe drum înspre hambarul unde dorm, 
găsesc uşa blocată. Un şir de căruţe comisariale pe două roţi, 
trase de cai, prima încărcată cu saci de grăunţe, cred, din 
hambar, cealaltă goală. Sunt urmate de un şir de cai 
înşeuaţi, cu pături pe ei, luaţi din grajdurile garnizoanei: toţi 
caii, ghicesc eu, care au fost furaţi ori confiscaţi în ultimele 
săptămâni. Mânaţi de zgomot, oamenii ies din case şi rămân 
tăcuţi în poartă, privind această manevră de retragere, 
plănuită în mod evident de mult timp. 

Cer o întrevedere cu Mandel, dar gardianul de la tribunal 
se arată împietrit, ca şi ceilalţi. 

De fapt, Mandel nici nu este la tribunal. Mă întorc în piaţă 
la timp pentru a auzi sfârşitul unei declaraţii citite publicului 
„în numele ordinului imperial”. Retragerea, spune Mandel, 
este o măsură temporară. O forţă menită să „poarte de grijă” 
va fi lăsată în urmă. Se aşteaptă o „încetare generală a 
operaţiunilor pe front pe durata iernii”. El speră să se 
întoarcă la primăvară, când armata va iniţia „o nouă 
ofensivă”. Doreşte să le mulţumească tuturor pentru 
„ospitalitatea de neuitat” cu care a fost întâmpinat. 

în timp ce vorbeşte în picioare într-una dintre căruţe, 



flancat de soldaţi ţinând torte în mână, oamenii lui se întorc 

9 9 9 7 

cu roadele săpăturilor. Doi dintre ei se căznesc să încarce o 
frumoasă sobă din fontă, furată dintr-o casă nelocuită. Altul 
vine zâmbind, triumfător, purtând un cocoş şi o găină. 
Cocoşul e de un auriu minunat, negru pe alocuri. Ambele au 
picioarele legate. Le apucă de aripi, iar ele se uită 
înspăimântate cu ochii lor negri, sălbatici. Cineva deschide 
usa sobei si animalele sunt vârâte înăuntru. Căruţa e ticsită 

» 9 9 

cu saci şi butoiaşe dintr-un magazin prădat; există chiar şi o 
măsuţă cu două scaune. Soldaţii desfăşoară un covor roşu, 
greu, îl împrăştie peste obiecte, îl leagă bine. Niciun protest 
nu se aude venind dinspre oamenii care privesc la acest act 
de trădare cu metodă, dar eu simt cum mă năpădesc curenţi 
de furie neputincioasă. 

Ultima căruţă e încărcată. Porţile sunt deschise, soldaţii 

9 9 1 

urcă. La capătul coloanei aud pe cineva certându-se cu 
Mandel. „Cam o oră”, spune el. „Pot fi gata într-o oră.” „Nici 
vorbă”, replică Mandel, iar vântul îi împrăştie restul 
cuvintelor. Un soldat mă îmbrânceşte din calea lui, escortând 
trei femei, înfăşurate temeinic, până la căruţa din fund. Urcă 
toate şi se aşază, ţinându-şi vălurile pe faţă. Una dintre ele 
ţine în braţe o fetiţă pe care o urcă în vârful carului. Biciurile 
zvâcnesc, coloana se pune în mişcare, caii trag, carele încep 
să scârţâie. La sfârşitul coloanei vin doi bărbaţi cu bâte, 
împungând o turmă de douăsprezece oi. Pe măsură ce oile 
trec, creşte murmurul din mulţime. Un tânăr începe să 
sperie oile, gesticulând şi ţipând: oile se împrăştie în 
întuneric şi cu un muget prelung mulţimea se năpusteşte. 
Aproape imediat se aud împuşcături. Alergând cât de repede 
pot, alături de alţii care ţipă şi fug, reţin doar o imagine a 
acestui atac inutil: un bărbat luptându-se cu o femeie din 
căruţă, sfâşiindu-i hainele; copilul priveşte, cu ochii măriţi, 
cu un deget în gură. Apoi piaţa se goleşte şi se întunecă la 



loc, ultima căruţă iese pe poartă, garnizoana a dispărut. 

în tot restul nopţii, porţile rămân deschise şi grupuri de 
familii, cei mai mulţi pe jos şi doborâţi de poveri, se reped 
după soldaţi. Până spre ziuă pescarii se furişează din nou în 
cetate, de data asta neîntâmpinând rezistenţă, aducându-şi 
copiii bolnavi, averile mărunte şi cele câteva prăjini şi legături 
de stuf cu care se pun din nou pe construit. 


Apartamentul meu de odinioară e deschis. înăuntru aerul 
e mucegăit. Nu a fost şters praful de mult. Casetele cu 
podoabe - pietre, ouă şi artefacte găsite în ruinele părăsite - 
au dispărut. Mobila de la camera din faţă a fost împinsă la 
perete şi covorul furat. Anticamera pare neatinsă, dar 
draperia e îmbibată de un miros acru, închis. 

în dormitor, cearşafurile au fost aruncate cu aceeaşi 
mişcare pe care o folosesc şi eu, ca şi când eu însumi aş fi 
dormit acolo. Mirosul lenjeriei nespălate îmi e străin. 

Oala de noapte de sub pat e pe jumătate plină. în dulap se 
află o cămaşă şifonată cu o dungă de jeg în interiorul 
gulerului şi cu pete galbene la subsuoară. Toate hainele mi¬ 
au dispărut. 

îndepărtez lenjeria de pe pat şi mă aşez pe salteaua goală, 
aşteptând să fiu copleşit de un sentiment de nelinişte, 
fantoma unui alt om care bântuie încă printre mirosurile şi 
dezordinea lui de altădată. Nu apare: camera îmi pare 
cunoscută, ca întotdeauna. Cu un braţ întins peste faţă, mă 
trezesc alunecând spre somn. S-ar putea să fie adevărat că 
lumea, asa cum e ea, nu e o iluzie, nu e un coşmar nocturn. 
S-ar putea întâmpla să ne trezim deodată în ea, inevitabil, şi 
să nu putem nici s-o uităm, nici să ne debarasăm de ea. Dar 
îmi e foarte greu să cred că se apropie sfârşitul. Dacă s-ar 



întâmpla ca barbarii să dea buzna pe neaşteptate acum, ştiu 
că aş muri în patul meu, stupid şi ignorant ca un prunc. Ba 
ar fi chiar şi mai potrivit dacă m-ar prinde undeva jos, în 
bucătărie, cu o lingură în mână, cu gura plină de smochine 
uscate, furate din ultimul borcan rămas: atunci ar putea să- 
mi taie capul şi să-l azvârle pe grămada de capete adunate în 
piaţă, având încă pe chip o expresie de durere şi de surpriză 
vinovată în faţa neaşteptatei istorii pătrunse în timpul static 
al oazei. Fiecăruia i se cuvine sfârşitul cel mai potrivit. Unii 
vor fi prinşi în pivniţe, ţinându-şi la piept bunurile cele mai 
de preţ, cu ochii închişi strâns. Alţii vor muri pe stradă, 
copleşiţi de primele zăpezi ale iernii. Alţii, câţiva, vor muri 
poate chiar luptându-se cu furcile. După care barbarii se vor 
şterge la fund cu arhivele oraşului. în cele din urmă, nu vom 
fi învăţat nimic. în fiecare dintre noi, în adânc, se pare că e 
ceva de stâncă, dur, care refuză să înveţe. Nimeni nu crede, 
în ciuda isteriei din stradă, că lumea de certitudini 
liniştitoare în care ne-am născut e pe cale să se năruie. 
Nimeni nu poate accepta că o armată imperială a fost 
distrusă de oameni cu arcuri, săgeţi şi arme vechi, ruginite, 
care trăiesc în corturi, nu se spală niciodată şi nu ştiu să 
scrie ori să citească. Şi cine sunt eu, de fapt, ca să iau în 
derâdere iluziile dătătoare de viaţă? E oare pe lumea asta 
vreo cale mai bună de a petrece ultimele zile aici decât visând 
la un salvator care va veni să alunge armatele inamice, ne va 
ierta păcatele comise de alţii în numele nostru şi ne va da o a 
doua şansă de a ne construi un paradis pe pământ? Stau 
culcat pe salteaua goală şi încerc să evoc imagini cu mine 
înotând cu gesturi egale, calme, prin mediul lichid al 
timpului, unul mult mai inert decât apa, fără valuri, lin, 
întins, incolor, inodor, uscat ca hârtia. 



6 


Uneori, dimineaţa se văd urme recente de copite lăsate pe 
câmp. Printre tufişurile răzleţe care marchează limita 
îndepărtată a pământului arat, paznicul vede o formă despre 
care ar putea să jure că nu era acolo cu o zi înainte şi care a 
dispărut o zi mai târziu. Pescarii nu se aventurează înainte 
de răsărit. Prind atât de puţin peşte, încât e de mirare cum 
supravieţuiesc. 

în două zile de efort concertat în care am trudit cu armele 
alături, am strâns roadele de pe câmpurile cele mai 
îndepărtate, sau ce a rămas după inundaţie. Recolta nu a 
atins patru căni pe zi de familie, dar decât nimic, e bine şi 
asa. 

Deşi calul orb continuă să învârtă roata care umple 
cazanul de apă, prin instalaţia de pe lac care irigă întreaga 
grădină, ştim bine că ţevile de legătură pot fi dezafectate în 
orice clipă şi că, de fapt, au şi început să fie distruse din 
pricina săpării de noi fântâni înăuntrul aşezării. 

Mi-am îndemnat concetăţenii să-şi cultive grădinile 
dinspre bucătărie, să planteze legume care vor rezista 
îngheţului de iarnă. 



— Mai presus de toate, trebuie să găsim modalităţi de a 
supravieţui iernii, le spun. Primăvara o să ne trimită 
ajutoare, fără îndoială. După prima topire a zăpezii, putem 
planta deja mei de şaizeci de zile. 

Şcolile s-au închis, iar copiii au fost angajaţi să prindă 
peşte cu năvodul, în zonele înguste de apă sărată din sud, 
unde se găsesc crustacee roşii din belşug. Le sărăm şi le 
vârâm în cutii de o jumătate de kilogram. Au un gust uleios 
groaznic; în mod normal, doar un popor de pescari le poate 
mânca; dar înainte de sfârşitul iernii mă tem că vom fi cu 
totii fericiţi să mâncăm chiar si insecte si şobolani. 

De-a lungul fortăreţei dinspre nord am înşirat un rând de 
caschete, cu suliţe alături, înfipte în pământ. La fiecare 
jumătate de oră, un copil trece pe lângă ele, mişcând uşor 
fiecare caschetă. Astfel sperăm să inducem în eroare ochii 
ageri ai barbarilor. 

Garnizoana pe care ne-a lăsat-o Mandel e formată din trei 
bărbaţi. Stau de pază pe rând la uşa ferecată a tribunalului, 
ignoraţi de restul oraşului, izolaţi. 

în toate demersurile pentru supravieţuire, am preluat 
conducerea. Nimeni nu m-a provocat. Mi-am ras barba, port 
haine curate, am reluat administraţia juridică, întreruptă 
acum un an de sosirea gărzii civile. 

Ar trebui să tăiem lemne de foc şi să le punem deoparte, 
dar nimeni nu s-ar aventura prin pădurile arse, de-a lungul 
râului, unde pescarii jură că ar fi văzut semne recente de 
barbari stationati. 


Sunt trezit de bătăi în uşa apartamentului. E un bărbat cu 
un felinar, ars de soare, tras la faţă, gâfâind, într-o uniformă 
de soldat prea largă pentru el. Se uită la mine îngrozit. 



— Cine eşti? îl întreb. 

9 

— Unde e ofiţerul de serviciu? zice el, gâfâind şi încercând 
să vadă peste umărul meu. 

E două dimineaţa. Porţile au fost deschise, ca să intre 

9 9 

trăsura colonelului Joii, care acum stă, cu osia pe jos, în 
mijlocul pieţei. Mai mulţi bărbaţi se adăpostesc de vântul 
aprig sub ea. De pe ziduri, paznicii privesc în jos la ei. 

— Avem nevoie de mâncare, de alţi cai, de nutret, îmi 

7 ,7 ,7 

spune vizitatorul. 

Merge în faţa mea, îmi deschide uşa trăsurii şi spune: 

— Ofiţerul de serviciu nu e aici, domnule, a plecat. 

La fereastră, în miez de noapte, îl zăresc pe Joii în 
persoană. Mă vede şi el: uşa se trânteşte, aud zgomotul 
zăvorului înăuntru. Uitându-mă pe geam, îl văd stând în 
colţul îndepărtat, în umbră, ferindu-şi faţa cu încăpăţânare. 
Bat în geam, dar nu-mi dă atenţie. După care sunt alungat 
de subalternii lui. 

Azvârlită din întuneric, o piatră aterizează pe acoperişul 
trăsurii. 

Un altul din escorta lui Joii vine alergând. 

— Nu mai e nimic, anunţă el cu răsuflarea tăiată. 
Grajdurile sunt goale, au luat tot, până la ultimul. 

Bărbatul care a deshămat caii obosiţi începe să înjure. O a 
doua piatră ratează trăsura şi aproape că mă loveşte. Se 
aruncă dinspre ziduri. 

— Ascultă, îl rog. Eşti obosit şi îngheţat. Du caii în grajd şi 
vino în casă, mănâncă ceva, spune-ne ce ţi s-a întâmplat. Nu 
am primit de veste deloc de când aţi plecat. Dacă dementul 
ăla vrea să rămână în trăsură toată noaptea, n-are decât. 

Aproape că nici nu mă mai aud: bieţii oameni morţi de 
foame, epuizaţi, care şi-au făcut datoria cu vârf şi îndesat, 
salvându-i pe oamenii ăştia din ghearele barbarilor, îşi 
şoptesc unul altuia, înhămând deja doi dintre caii lor obosiţi. 



Mă uit pe fereastră la pata de culoare din întuneric care e 
colonelul Joii. Mantia îmi flutură, tremur de frig, dar şi de 
tensiunea mâniei reprimate. Am o clipă imboldul de a sparge 
geamul ca să-l iau prin gaura ciobită, să simt cum i se prinde 
carnea de colţuri, cum se sfâşie, să-l azvârl cât colo pe iarbă 
si să-l omor în bătaie. 

9 

Parcă atins de gândul meu criminal, îşi întoarce faţa 
reticent către mine. Apoi se trage înspre fereastră, până când 
ajunge să mă privească direct prin sticlă. Are faţa 
descoperită, curăţată probabil de lumina lunii, sau poate de 
epuizarea fizică. Mă uit lung la tâmplele lui palide şi înalte. 
Amintiri ale sânilor moi ai mamei lui, ale gestului cu care 
trăgea de sfoară primul zmeu pe care l-a înălţat vreodată, ale 
acelor intime cruzimi pentru care îl detest, toate se cuibăresc 
în stupul veninos din faţa mea. 

Se uită spre mine, ochii lui îmi caută faţa. Lentilele fumurii 
au dispărut. Trebuie şi el oare să-şi reprime impulsul de a 
ieşi din căruţă si de a mă înhăta, scotându-mi ochii cu aşchii 
de copac? 

Mi-am pregătit de mult timp o lecţie pe care vreau să i-o 
servesc. Pronunţ fără sunet cuvintele si îl las să mi le 

9 9 

citească pe buze: „Crimele care sălăşluiesc în noi trebuie să 
ni le întoarcem asupră-ne”. Asta îi spun. Dau din cap 
încontinuu, accentuând mesajul. „Nu asupra altora, ci 
asupră-ne”, îi repet cuvintele, arătând spre pieptul meu şi al 
lui. îmi priveşte buzele, ale sale se mişcă în semn de imitare, 
sau poate de batjocură, nu ştiu. O nouă piatră, mai grea, 
poate o cărămidă, loveşte căruţa cu un tunet. El tresare, iar 
caii se mişcă spasmodic pe loc. 

Cineva se apropie în goană. 

— Cară-te! îmi strigă el. 

Trece de mine, bate la uşa trăsurii. Are braţele pline de 
pâine. 



— Trebuie să plecăm! ţipă el. 

Colonelul Joii trage zăvorul şi pâinea e deşertată înăuntru. 
Uşa se închide cu zgomot. 

— Grăbeste-te! urlă el. 

9 

Trăsura se pune în mişcare şi arcurile încep să-i 
trosnească. 

îl apuc de braţ pe noul venit. 

— Stai aşa! ţip. Nu-ţi dau drumul până nu-mi spui ce s-a 
întâmplat. 

— Nu vezi? zbiară el, zbătându-se în strânsoare. 

Braţele îmi sunt încă slăbite; ca să-l pot ţine, sunt nevoit 
să-l apuc cu ambele mâini, îmbrăţişându-1. 

— Spune-mi şi te las să pleci, spun eu, abia răsuflând. 

Trăsura se apropie de porţi. Cei doi oameni călare au 

trecut deja; ceilalţi aleargă după ei. Pietrele şuieră lovindu-se 
de trăsură, ieşite din întuneric. Plouă cu strigăte şi 
înjurături. 

— Ce vrei să ştii? întreabă el, luptându-se neputincios. 

— Unde sunt ceilalţi? 

9 

— Plecaţi. Care pe unde a apucat. Peste tot. Nu ştiu unde 
sunt. A trebuit să ne descurcăm singuri. Era imposibil să 
rămânem împreună. 

Pe când camarazii lui dispar în noapte, se luptă şi mai 
tare. 

— Daţi-mi drumul! geme el. 

Nu e mai puternic decât un copil. 

— într-un minut. Cum se poate să vă fi făcut barbarii una 
ca asta? 

— îngheţam acolo, în munţi! Muream de foame în deşert! 
De ce nu ne-a spus nimeni că o să fie aşa de greu? Nu ne-au 
bătut! Ne-au dus în deşert şi apoi au dispărut! 

— Cine v-a dus? 

— Ei, barbarii! Ne-au ademenit, n-am mai putut să-i 



prindem. I-au luat pe cei rătăciţi, ne-au dezlegat caii în plină 
noapte, nu au vrut să ne înfrunte direct! 

— Asa că ati abandonat si v-ati întors acasă? 

99 99 

— Da! 

— Si vrei să te cred? 

9 

Mă fixează disperat. 

— De ce aş minţi? strigă el. Nu vreau să fiu lăsat în urmă, 
asta e tot! 

Se smulge din strânsoare. Apărându-şi capul cu mâinile, o 
zbugheşte în întuneric pe poartă. 


La al treilea puţ, săpatul a încetat. Unii s-au întors deja 
acasă, alţii aşteaptă ordine. 

— Ce se întâmplă? întreb. 

Arată către mormanele de oase adunate peste o movilă de 
pământ proaspăt săpat: oase de copil. 

— Aici trebuie să fi fost un cimitir, spun eu. Ciudat loc 
pentru un mormânt. 

Ne aflăm pe terenul necultivat din spatele cazărmii, între 
cazarmă şi zidul dinspre sud. Oasele sunt vechi, au absorbit 
lutul de culoare roşie. 

9 

— Ce vreţi să faceţi? Putem să începem să săpăm mai 
aproape de zid, dacă vreţi. 

Mă ajută să cobor în groapă. Cufundat până la nivelul 
pieptului, sap pământul din jurul unui os maxilar împlântat 
în pământ. 

— Aici e craniul, spun eu. 

Dar nu, iată că a fost deja scos craniul, mi-1 arată. 

— Uitaţi-vă pe ce staţi, spune cel din faţă. 

E prea întuneric ca să văd, dar, lovind uşor cu târnăcopul, 
dau de ceva tare; degetele îmi spun că trebuie să fie os. 



— Nu sunt îngropaţi cum trebuie, spune el. 

Se lasă pe vine la marginea gropii. 

— Sunt aruncaţi la grămadă, unul peste altul. 

— Da, spun eu. Nu putem săpa aici, nu? 

— Nu, răspunde el. 

— Trebuie să acoperim la loc aici şi să ne apucăm în altă 
parte, mai aproape de zid. 

E tăcut. întinde o mână şi mă ajută să urc la loc. Nici cei 
care asistă nu vorbesc. Trebuie să arunc oasele la loc si să le 
acopăr cu pământ, înainte să pună mâna pe sape. 


în vis, mă aflu din nou în groapă. Pământul e umed, o apă 
închisă la culoare urcă, picioarele mele înaintează prin ea 
clipocind, fac un efort lent să le ridic. 

Pipăi suprafaţa, dedesubt, în căutare de oase. Mâna îmi 
reapare, purtând un colţ de sac de iută, negru, putred, care 
mi se sfărâmă între degete. îmi cufund mâna la loc în lichid. 

O furculiţă îndoită şi pătată. O pasăre moartă, un papagal: 
îl ţin de coadă, penele murdare îi atârnă, aripile la fel, 
orbitele sunt goale, nu mai are ochi. Când îi dau drumul, 
cade în lichid fără zgomot. „Apă otrăvită”, îmi spun. „Trebuie 
să am grijă să nu beau de-aici. Nu trebuie să-mi ating gura 
cu mâna dreaptă.” 


Nu am mai avut o femeie de la întoarcerea din deşert. 
Acum, în momentul cel mai nepotrivit dintre toate, sexul meu 
începe să se afirme din nou. Dorm prost şi mă trezesc 
dimineaţa cu o erecţie posacă, ieşindu-mi din şale ca o cracă 
de copac. Nu are nimic de-a face cu dorinţa. întins în patul 



şifonat, aştept în zadar să treacă. încerc să-mi evoc imaginea 
unei fete care a dormit aici cu mine noapte de noapte. O văd 
stând doar în cămaşă, cu un picior în apă, aşteptând ca eu 
să o spăl, cu o mână pe umărul meu, apăsându-1. îi frec 
hotărât piciorul solid care mi se oferă. îşi trage cămaşa peste 
cap. îi spăl coapsele, apoi vulva, îi îmbrăţişez şoldurile, îmi 
frec faţa de pântecele ei. Adulmec mirosul de săpun, simt 
căldura apei, strânsoarea mâinilor ei. Din adâncurile 
memoriei, mă trezesc mângâindu-mă. Nici urmă de răspuns. 
E ca şi când mi-aş mângâia încheietura: o parte din mine, 
însă dură, insensibilă, un membru lipsit de viaţă. încerc să 
termin: inutil, nu simt nimic. „Am obosit”, îmi spun. 

Rămân timp de o oră în fotoliu, aşteptând ca bucata asta 
de carne bine irigată să se retragă. Uneori, când e în toane 
bune, o face. Apoi mă îmbrac şi ies. 

Noaptea revine cu dorinţa ei: o săgeată crescând din mine, 
fără direcţie. încerc iar să mă hrănesc din imagini, dar nu 
apare nici de data asta vreun răspuns. 

— încearcă să pui mucegai şi susai, mă sfătuieşte un 
expert. Ar putea avea efect. Dacă nu are, revino. Uite-aici 
nişte susai. îl macini şi îl amesteci cu mucegaiul şi cu un 
strop de apă călduţă până când devine pastă. Ia două linguri 
după fiecare masă. E foarte rău la gust, foarte amar, dar te 
asigur că n-o să păţeşti nimic. 

îi plătesc în argint. Nimeni, în afară de copii, nu mai 
primeşte monede de bronz. 

— Dar spune-mi, zice el, de ce ar vrea un bărbat în putere 
ca tine să-si omoare dorinţele? 

9 9 

— Nu are de-a face cu dorinţele, părinte. E doar iritare. O 
înţepenire. Ca reumatismul. 

Zâmbeşte. îi zâmbesc si eu. 

9 9 

— Ăsta cred că e singurul magazin din tot oraşul pe care 
nu îl jefuiesc, îi spun. 



Nu e un magazin, ci doar un intrând şi o faţadă, acoperite 
de o prelată, cu rafturi pline de borcane prăfuite, rădăcini şi 
legături de frunze uscate, atârnate de cuie pe pereţi: 
medicamentele cu care adoarme întregul oraş de cincizeci de 
ani. 

— Da, pe mine nu m-au deranjat. Mi-au sugerat să plec, 
spre binele meu. „Barbarii o să-ţi taie testiculele şi o să le 
mănânce”, aşa mi-au spus, în cuvintele astea. Le-am spus: 
„M-am născut aici. Aici o să mor, nu plec”. Acum au plecat şi 
e mai bine, cred, fără ei. 

— Asa e. 

— încearcă susaiul. Dacă nu are efect, vino înapoi. 

Beau amestecul şi mănânc cât pot de multă salată verde, 
pentru că mi s-a spus că salata îţi scade potenţa. Dar o fac 
cu inima strânsă, conştient că răstălmăcesc semnele care mi 
se arată. 

O vizitez şi pe Mai. Hanul s-a închis din lipsa clienţilor; 
acum se întoarce, ca s-o ajute pe mama ei la cazarmă. O 
găsesc în bucătărie, adormindu-şi copilul în pătuţul de lângă 
sobă. 

— îmi place soba asta mare a ta, spune ea. Rămâne caldă 
ore întregi. Dă o căldură blândă. 

Fierbe ceai. Ne aşezăm la masă, privind cărbunii încinşi 
prin grătar. 

— Mi-ar fi plăcut să-ţi pot oferi ceva bun, spune ea, dar 
soldaţii au curătat cămara, n-a mai rămas nimic. 

— Vreau să vii sus cu mine, îi spun. Poţi lăsa copilul aici? 

Suntem prieteni de mult. Cu ani în urmă, înainte de a se 

căsători pentru a doua oară, obişnuia să mă viziteze în 
apartament după-amiaza. 

— Aş prefera să nu-1 las singur, spune ea. în caz că se 
trezeşte. 

Aştept deci să-şi înfăşoare copilul în scutece, iar apoi o 



urmez pe scări: încă tânără, trupeşă, cu şolduri informe, 
late. încerc să-mi amintesc cum era cu ea, dar nu pot. Pe 
vremea aceea, îmi plăceau toate femeile. 

Aşază copilul pe perne, intr-un colţ, vorbindu-i încetişor, 
până adoarme. 

Doar o noapte-două, o lămuresc. Se apropie de sfârşit. 
Trebuie să trăim cât mai putem. 

îşi dă jos chiloţii, călcându-i în picioare ca un cal, şi se 
întoarce către mine în capot. Sting lampa. Propriile mele 
cuvinte m-au deprimat. 

Când intru în ea, suspină. îmi lipesc obrazul de al ei. 
Mâna mea îi caută sânul, a ei se aşază peste a mea, o 
mângâie, o dă la o parte. 

— Sunt puţin iritată, şopteşte ea. De la copil. 

Caut încă în minte ceva ce aş putea să-i spun când simt 
orgasmul apropiindu-se, de departe, abia perceptibil, ca un 
uşor cutremur în altă parte a lumii. 

— Este al patrulea copil pe care-1 ai, nu-i aşa? 

Stăm întinşi unul lângă altul, sub pătură. 

— Da, al patrulea. Unul a murit. 

— Dar tatăl? Te ajută? 

— Mi-a lăsat nişte bani. A fost plecat în armată. 

O simt, masivă, blândă, peste şoldul meu. 

— Mi-e foarte drag fiul tău mai mic, îi spun. Mi-a adus de 
mâncare cât timp am fost închis. 

Tăcem o vreme amândoi. Capul începe să mi se 
învârtească. Mă trezesc la timp ca să aud cum horcăi în 
somn - un sforăit de bătrân. 

Se ridică în capul oaselor. 

— Trebuie să plec, spune ea. Nu mai pot dormi în camerele 
astea goale, aud cum scârţâie toată noaptea. 

îi privesc silueta întunecată în mişcare, în timp ce se 
îmbracă şi îşi ia copilul. 



— Pot să aprind lumina? întreabă ea. Mi-e frică să nu cad 
pe scări. Du-te la culcare. îţi aduc micul dejun mâine 

dimineaţă, dacă îti convine terciul de mei. 

» 7 » 


— Mi-a plăcut foarte mult, spune ea. Cu toţii am plăcut-o. 
Nu se plângea niciodată, făcea întotdeauna ce i se cerea, deşi 
ştiam bine că o dor picioarele. Era prietenoasă. întotdeauna 
te făcea să râzi cu ceva. 

Sunt din nou ţeapăn ca lemnul. Se chinuieşte cu mine: 
mâinile ei mari îmi mângâie spatele, îmi apucă fesele. Vine 
orgasmul: ca o scânteie aprinsă departe, pe mare, şi 
dispărută imediat. 

Copilul se pune pe plâns. Ea se ridică uşor de lângă mine. 
Mare şi goală, se plimbă încoace şi încolo prin peticul de 
lumină de lună, purtându-şi copilul pe umeri, cântându-i 
uşor. 

— Adoarme intr-un minut, şopteşte ea. 

Şi eu sunt pe jumătate adormit când îi simt corpul răcit 
aşezându-se din nou alături, cu buzele lipite de braţul meu. 


— Nu vreau să mă gândesc la barbari, spune ea. Viaţa e 
mult prea scurtă ca să mi-o petrec cu gândul la viitor. 

Nu am nimic de zis. 

— Nu te fac fericit, îmi spune. Ştiu că nu-ţi place cu mine. 
Eşti cu gândul în altă parte. 

îi aştept următoarele cuvinte. 

— Şi ea mi-a spus acelaşi lucru. Zicea că eşti mereu în altă 
parte. Nu putea să te înţeleagă. Nu ştia ce vrei de la ea. 

— Nu ştiam că sunteţi atât de apropiate. 



— Am fost de multe ori aici, jos. Am vorbit despre ce ne 
trecea prin cap. Uneori plângea neîntrerupt. Ai facut-o foarte 
nefericită. Ştiai asta? 

Tocmai a deschis o poartă prin care tristeţea îşi face loc 
către mine. 

— Nu înţelegi, îi spun cu o voce răguşită. 

Ea ridică din umeri. Continuu: 

— E o întreagă poveste pe care nu o cunoşti, pe care nu ar 
fi putut în veci să ţi-o spună, pentru că nu o ştia nici ea. 
Despre care nu vreau să vorbesc acum. 

— Nu mă priveşte. 

Tăcem, fiecare cu gândul la fata care în noaptea asta 
doarme undeva departe, sub cerul înstelat. 

— Poate când o să vină barbarii călare, spun eu, o să fie şi 
ea cu ei. 

Mi-o imaginez pe cal, trecând pe poarta deschisă, în 
fruntea unei trupe de călăreţi drepţi în şa, cu ochii 
strălucind: un deschizător de drumuri, un ghid, ducându-i 
pe prieteni să vadă cum arată acest oraş străin unde a trăit 
odată. 

— După care totul o să se schimbe. 

Stăm pe întuneric şi ne gândim. 

— Mi-e frică, spune ea. Mi-e frică să mă gândesc ce o să se 
întâmple cu noi. încerc să sper că toate o să meargă bine şi o 
să trăiesc de pe o zi pe alta. Dar uneori, deodată, mă trezesc 
imaginându-mi ce s-ar putea întâmpla şi sunt paralizată de 
frică. Nu mai ştiu ce să fac. Nu mă gândesc decât la copii. 
Ce-o să se întâmple cu ei? 

Se ridică în pat. 

— Ce-o să se întâmple cu ei? întreabă ea revoltată. 

— N-or să le facă niciun rău copiilor. N-o să facă rău 
nimănui. 

îi mângâi părul, o liniştesc, o ţin strâns în braţe, până 



când vine din nou vremea să-şi alăpteze copilul. 


Doarme mai bine jos, în bucătărie, aşa mi-a spus. Se simte 
mai în siguranţă când se trezeşte si vede cărbunii încinşi în 
sobă. îi place de asemenea să doarmă cu copilul în pat. Şi e 
bine ca mama ei să nu ştie unde a petrecut noaptea. 

Şi eu simt că a fost o greşeală şi nu o mai vizitez. Dormind 
singur, mi se face dor de mirosul de lămâiţă şi ceapă venind 
dinspre degetele ei. O seară-două fără ea mă umplu de o 
tristeţe calmă, instabilă, însă apoi încep să uit. 


Stau afară, privind cum se apropie furtuna. Cerul s-a tot 
retras, iar acum e alb ca laptele, cu nuanţe de roz şerpuind la 
nord. Ţiglele de culoare galben-ocru lucesc, aerul se curăţă, 
oraşul apare limpede, neumbrit, enigmatic de frumos acum, 
în ultimele clipe. 

Mă urc pe ziduri. Printre manechinele cu arme stau 
oameni cu ochii aţintiţi spre orizont, unde fierbe deja un nor 
de praf şi nisip. Tăcere. 

Soarele se înroşeşte. Bărcile au părăsit lacul, păsările s-au 
oprit din cântat. Urmează un interval de tăcere deplină. 
Vântul îşi face apariţia. 

Adăpostiţi în case, cu ferestrele ferecate şi cu zăvoare la 
uşi, cu praful fin curgând prin acoperiş şi tavan, depunându- 
se pe toate suprafeţele descoperite, acoperind cu o peliculă 
apa de băut şi pătrunzându-ne până şi între dinţi, stăm şi ne 
gândim la semenii noştri de departe, de-afară, care pe o astfel 
de vreme n-au de ales decât să întoarcă spatele vântului şi să 
reziste. 



Serile, în cele câteva ore pe care mi le pot oferi lângă 
cămin, până când mi se termină porţia de lemne şi sunt silit 
să mă culc, mă dedic vechilor pasiuni, reparând pe cât pot 
monturile pietrelor pe care le-am găsit sparte şi aruncate în 
grădinile din faţa tribunalului, jucându-mă din nou cu cifrul 
arhaic înscris pe plăcuţele din lemn de plop. 

Ar părea logic ca, în semn de respect faţă de oamenii care 
au locuit între ruinele astea din deşert, să lăsăm la rândul 
nostru o dovadă a aşezământului, pentru posteritate, 
îngropată sub zidurile oraşului, şi nimeni nu pare să fie mai 
potrivit să scrie o asemenea istorie decât ultimul nostru 
magistrat. Dar când mă aşez la masa de scris, înfăşurat în 
pielea mea de urs, ca să-mi ţină de cald, cu o singură 
lumânare (căci seul ni se dă cu porţia) şi cu un morman de 
hârtii îngălbenite în mână, mă trezesc scriind nu analele 
unui avanpost imperial sau o dare de seamă despre cum şi- 
au petrecut oamenii din acel avanpost ultimul an, 
pregătindu-şi sufletul, aşteptându-i pe barbari. „Nimeni 
dintre cei care au vizitat oaza, scriu, nu a rezistat farmecului 
vieţii de aici. Am trăit pe vremea când existau anotimpuri, 
recolte, păsări migratoare. Am trăit neavând nimic între noi 
şi stele. Am fi făcut orice compromis, dacă am fi ştiut ce 
compromis să facem, numai ca să trăim aici la nesfârşit. Era 
raiul pe pământ.” 

Vreme îndelungată, mă uit la elogiul pe care tocmai l-am 
terminat. Ar fi dezamăgitor să aflu că plăcuţele din lemn de 
plop cărora le-am dedicat atât de mult timp conţin un mesaj 
atât de ocolit, de echivoc si de îndoielnic ca ăsta. Poate că 
până la sfârşitul iernii, îmi spun, când foamea ne va doborî, 
când vom fi îngheţaţi şi înfometaţi, sau când barbarii vor fi 



cu adevărat la poartă, poate că atunci voi abandona 
vocabularul unui funcţionar de stat cu ambiţii literare si voi 
începe să spun adevărul. 

îmi spun: „Am vrut să trăiesc în afara istoriei. Am vrut să 
trăiesc în afara istoriei pe care o impune Imperiul supuşilor 
lui, inclusiv supuşilor lui pierduţi. Niciodată nu le-am dorit 
barbarilor să aibă istoria pe care le-o impusese Imperiul. 
Cum aş putea să cred că ăsta e un motiv să te ruşinezi?” 

îmi spun: „Am trăit un an plin de evenimente, dar n-am 
înţeles mai mult decât ar li înţeles un copilaş. Dintre toti 
oamenii din acest oraş, sunt cel mai puţin potrivit să scriu 
un memorial. Mai bine un fierar, cu ale sale ţipete de furie şi 
durere”. 

îmi spun: „Dar când barbarii vor gusta din gem, din gemul 
de dude pe pâine proaspătă, pâine cu gem de agrişe, vor li 
cuceriţi de felul nostru de a li. Vor descoperi că sunt 
incapabili să trăiască fără aptitudinile unor oameni care ştiu 
să semene seminţele păcii, fără arta femeilor care ştiu să 
profite de roadele lor binefăcătoare”. 

îmi spun întruna: „Când într-o zi oamenii vor veni să caute 
în ruine, se vor arăta mai interesaţi de relicvele îngropate în 
deşert decât de orice aş lăsa eu în urmă. Şi pe bună 
dreptate”. (Astfel petrec o seară întreagă tratând plăcuţele, 
una câte una, cu ulei de in şi împachetându-le în muşama. 
Când se mai potoleşte vântul, îmi promit, le voi îngropa acolo 
unde le-am găsit.) 

îmi spun: „Ceva mi-a făcut cu ochiul în tot acest timp şi, în 

ciuda evidentei, n-am fost în stare să-l văd”. 

» 7 

* 


Vântul s-a domolit, iar acum fulgii de zăpadă plutesc: 
prima ninsoare, pătând ţiglele cu alb. întreaga dimineaţă 



rămân la fereastră, privind cum cade zăpada. Când străbat 
curtea din faţa cazărmii, ea s-a depus deja, groasă de câţiva 
centimetri, iar urma paşilor mei scârţâie pe o lumină stranie. 

în mijlocul pieţei, copiii se joacă, înălţând un om de 
zăpadă. De frică să nu-i sperii, dar inexplicabil de bucuros, 
mă apropii de el. Nu tresar, sunt prea ocupaţi ca să se uite 
încoace. Au terminat corpul rotund şi au început să 
rostogolească un bulgăre pentru cap. 

— Să aducă cineva nişte chestii pentru gură, ochi şi nas, 
porunceşte copilul care pare să le fie lider. 

Mă surprinde că omul de zăpadă o să aibă şi mâini, dar nu 
vreau să mă amestec. 

Aşază capul pe umeri şi îl acoperă cu pietricele în loc de 
ochi, urechi şi gură. Unul dintre ei îl încoronează cu o şapcă. 

Nu arată rău omul de zăpadă. 

Nu e scena pe care am visat-o. O părăsesc, ca pe multe 
altele din ziua de azi, convins de stupizenia mea, ca un om 
care s-a rătăcit demult, dar care se aventurează pe un drum 
care ar putea foarte bine să nu ducă nicăieri. 



în colecţia Raftul Denisei au apărut 


Virginia Woolf, Doamna Dalloway 
Horace McCoy, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? 

Virginia Woolf, Valurile 

J.M. Coetzee, Tinereţe 

Hong Ying, Concubina din Shanghai 

Dave Eggers, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor 

Giovanni Arpino, Parfum de femeie 

Nagai Kafu, Komayo. Povestea unei gheişe 

Ismail Radare, Spiritus 

Jeanne Kalogridis, Eu, Mona Lisa 

Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor 

Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco 

Ştefan Zweig, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei 

Alessandro Baricco, Emaus 

Paula McLain, Soţia din Paris 

Kaui Hart Hemmings, Descendenţii 

Yasunari Kawabata, Valsul florilor 

Martin Suter, Un prieten perfect 

Vanessa Diffenbaugh, Limbajul florilor 

J.M. Coetzee, Miezul verii 

Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte 

Aleksandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici 

Michela Murgia, Accabadora 

Jon Krakauer, In aerul rarefiat 

Anuradha Roy, Valurile pământului 

Virginia Woolf, Orlando 

Yasushi Inoue, Puşca de vânătoare 

7 9 



Kate Morton, Orele îndepărtate 

Yukio Mishima, Templul de aur 

John Fante, Vise de pe Bunker Hill 

Jan Koneffke, Cele şapte vieţi ale lui Felix K. 

Yasunari Kawabata, Frumuseţe si întristare 

Ludmila Ulitkaia, Fetitele. Rude sărmane 

i i 

Kathryn Wagner, Dansatoarea lui Degas 

Rui Zink, Cititorul din peşteră 

Care Santos, încăperi ferecate 

Ismail Kadare, Cina blestemată 

Yukio Mishima, Sete de iubire 

Giovanni Papini, Povestiri stranii 

Ann Patchett, Fascinaţie 

Tom Rachman, Imperfecţioniştii 

Jay Parini, Rătăcirile lui Herman Melville 

Sawako Ariyoshi, Parfum de curtezană 

E Scott Fitzgerald, Marele Gatsby 

E Scott Fitzgerald, Blândeţea nopţii 

Sarah Dunant, Sânge şi splendoare 

Mo Yan, Baladele usturoiului din Paradis 

Yoko Ogawa, Hotel Iris 

Zelda Fitzgerald, Acordă-mi acest vals 

Simone de Beauvoir, Femeia sfâşiată 

Ellis Avery, Ultimul nud 

Thomas Mann, Alesul 

Nick Hornby, Adio , dar mai stau puţin 

Alessandro Baricco, Mr Gwyn 

Katherine Govier, Fiica lui Hokusai 

Yasushi Inoue, Maestrul de ceai 

Kurt Vonnegut, Tabachera din Bagombo 

Anthony Burgess, Portocala mecanică 

Richard Bach, Pescăruşul Jonathan Livingston 

Mo Yan, Broaşte 

i 



Sorj Chalandon, Al patrulea zid 
Elelene Gremillon, Confidentul 
Yasunari Kawabata, Maestrul de go 
Knut Flamsun, Pan. Victoria 
Kate Morton, Păzitoarea tainei 
J.M. Coetzee, Aşteptăndu-i pe barbari 



John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la 
Cape Town, în Africa de Sud. îşi încheie strălucit studiile de 
literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 
1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator, 
îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor 
lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965- 
1969), ţine cursuri de literatură la State University of New 
York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town 
până în 2002. Debutează cu romanul Dusklands (1974), 
urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe 
barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas Fiction, 
2014), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică 
apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael 
K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi 
Prix Femina Etranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987; 
Humanitas Fiction, 2016), Epoca de fier (The Age of Iron, 
1990 - Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 
2010, 2016) şi Maestrul din Petersburg (The Maşter of 
Petersburg , 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 
1995; Humanitas Fiction, 2008, 2015). Copilărie ( Boyhood , 
1997; Humanitas Fiction, 2010), Tinereţe (Youth, 2002; 
Humanitas Fiction, 2011) şi Miezul verii (Summertime, 2009; 
Humanitas Fiction, 2012) fac parte din ciclul autobiografic 
Scene de viaţă provincială (Scenes from Provincial Life). 
Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 
2011) îi aduce un noul Booker Prize, iar Elizabeth Costello 
(2003; Humanitas Fiction, 2015) şi Slow Man (2005) se 
bucură de o foarte bună receptare. în 2007 apare Jurnalul 
unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009). 
Romanul Copilăria lui Isus (The Childhood of Jesus ; 
Humanitas Fiction, 2014) vede lumina tiparului în 2013, iar 
în 2016, The Schooldays of Jesus. J.M. Coetzee este autorul 



unor volume de eseuri filozofice si literare. Din 2002 trăieşte 

9 9 

în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. în 
2003 i se atribuie Premiul Nobel pentru literatură.