Radu Tudoran — Un port la rasarit

w 


w 


: 
$ 
< 
> 
= 
z 


1991 


pa 


Editura ARTA GRAFICA - 


RADU TUDORAN 


UN PORT LA RĂSĂRIT 


Editura ARTA GRAFICĂ 


UN PORT LA RĂSĂRIT, 
faţă cu timpul şi cu mine însumi 


O carte care îmi aparţine şi mă reprezintă se retipăreşte 
după o tăcere îndelungată, la cinci decenii de la prima apariţie. 

Privit ca unitate de măsură a timpului istoric, o jumătate de 
secol, faţă de secole întregi şi de milenii nu impresionează pe 
nimeni. Cu ce uşurinţă spunem astăzi „războiul de o sută de 
ani!” Dar ce vor fi însemnat anii aceia pentru lumea care s-a tot 
populat cu invalizi, orfani şi văduve, şi a fost semănată cu 
ruine!? 

O jumătate de secol, al meu şi al cărții mele, înseamnă o 
viaţă întreagă trăită zi de zi, lună de lună, an de an, şi nu într-o 
vreme idilică, ci în cea mai zbuciumată epocă a istoriei 
contemporane, când s-ar fi putut, să mor, nu o singură dată, 
cum a murit cea mai mare parte a generaţiei mele. Nu sunt 
uimit, nici nu zburd că am apucat ziua prezentă; sentimentul 
meu dominant acum este reținerea şi sobrietatea. Mult mai 
mult mă emoţionează că a trăit cartea, deşi în cinci decenii am 
scris altele, prin care am supraviețuit, salvându-mi şi spiritul, 
pe lângă ființa mea fizică. 

Este o carte de tinereţe. Fa s-a datorat unei experienţe 
directe, surprinzătoare şi inedite. Nu înseamnă că eroul cărții e 
inspirat de propria mea trăire; doar i-am împrumutat 
cunoştinţele, sentimentele şi convingerile mele, fără a fi dorit 
să-i semăn, după teoria lui Freud, care, dacă o fi valabilă în 
unele cazuri, poate în multe, sau chiar în cele mai multe, mie 
nu mi se potriveşte; nimic nu mi-a lipsit, bun sau rău, din ce i- 
am dat eroului. 

Pe lângă acumulările copleşitoare din vremea când am trăit 
trei anotimpuri în oraşul de pe Limanul Nistrului, aveam o 
destul de lungă experienţă a scrisului, deşi nu publicasem 
nimic şi nici nu năzuisem până atunci să public. Am început să 
scriu de timpuriu, fără să mă fi îndemnat cineva, fără să ştiu ce 
urmăresc, decât poate subconştient - şi spun aşa ca să nu par 
cu totul incredibil. Am scris fiindcă nu se putea altfel. E o vorbă 
pe care ştiu că am mai spus-o odată; deşi nu-mi amintesc unde 
şi când, oricum cu decenii în urmă, nu uitasem de ea, e o 


3 


credinţă vie în mine, poate singura constantă a credințelor 
mele; ce am simţit atunci, simt şi astăzi: Nu se putea altfel! 

Scriam cu plăcere, uneori chiar euforic, aşteptam nerăbdător 
ora când să mă aşez în faţa caietului. După ce am publicat 
primele cărți, scrisul a devenit treptat o spaimă; acum hârtia 
albă îmi face frică, totul îmi face frică, gândurile, frazele 
nescrise şi cele scrise, din care arunc cu lopata; singura 
bucurie o simt seara, dacă sunt mulțumit măcar de o pagină 
scrisă peste ziuă; dar şi acea bucurie e umbrită de grija lucrului 
de a doua zi. În schimb, la sfârşitul unei cărţi simt o bucurie 
adevărată, o satisfacție prelungă şi caldă, cu un zâmbet pe faţă, 
Chiar dacă ştiu că voi relua manuscrisul de la capăt, că voi 
arunca fraze sau pagini, renunțând la ele, sau înlocuindu-le. 
Gândul că am sfârşitul în mână, că ştiu unde am ajuns şi nu mai 
există primejdia să mă rătăcesc prin hăţişuri îmi dă încredere 
în mine - şi atunci binecuvântez clipa când am început lucrul, şi 
clipele când mi-am învins descurajarea, ca să merg înainte. 

Un port la răsărit l-am scris repede, cu sufletul la gură, 
contopit cu personajele, simţindu-le în jurul meu, visându-le, în 
somn şi în stare de veghe, ducând conversații reale cu ele. La 
acestea s-au adăugat retrăiri lungi şi deseori repetate; căci în 
orele de repaus, sau în nopțile de insomnie, reluam în gând un 
episod, apoi altul, cufundându-mă în ele până la halucinație, 
ceea ce dubla, tripla, înzecea timpul elaborării, prin ridicarea 
lui la puterea a doua, a treia sau a zecea. 

Am spus mai sus că Un port la răsărit se datora unei 
experienţe directe, trăită cu câţiva ani înainte şi devenită 
obsesie. Între întâmplările de tot felul care mobilează o viaţă de 
om, unele mai mult, altele mai puțin colorate, şi pe care un 
scriitor le fructifică în cărţile sale, conştient sau subconştient, 
după ce aparent erau uitate, sunt unele ieşite din comun, 
experienţe unice, neprevăzute, capabile să zdruncine nu doar 
sufletul unui om ci întreaga lui structură - şi acelea devin 
obsesii. 

O obsesie veche pentru mine era lumea petrolului, cunoscută 
în adolescenţă şi în prima tinereţe, când m-a impresionat 
profund, fiindcă mă aflam la vârsta deplinei puteri de înțelegere 
şi de receptivitate. În anii următori am încercat de mai multe 
ori să fac din acele impresii cutremurătoare o naraţiune, dar 
subiectul era copleşitor pentru mine, aşa că l-am lăsat în 


4 


suspensie - nu pot spune că l-am abandonat, de vreme ce mă 
obseda în continuare. Abia cincisprezece ani mai târziu am 
izbutit să fac din el o carte, şi nu era prima între scrierile mele 
publicate, ci a patra, când căpătasem curaj să mă înfăţişez 
cititorilor. Nici atunci însă nu am construit-o cu uşurinţă - căci 
era într-adevăr o construcţie. (Flăcări, 1945). 

O altă obsesie a fost zborul, rezultatul altei experienţe 
directe, care m-a dus până la exaltare. Nu era o obsesie mai 
puțin puternică decât prima - de altfel cred că obsesiile nu 
comportă grade de comparaţie. Răsunetul ei a fost totuşi mai 
mic în conştiinţa mea, fiindcă la vremea aceea nu mai 
reprezenta o surpriză, ci devenise o pasiune publică în 
creştere, care avea să ajungă obişnuinţă. N-am scris cartea cu 
mai puţină participare, şi nici astăzi nu cred că n-ar fi trebuit 
scrisă, dimpotrivă, o socotesc foarte apropiată de suflet, şi 
reprezintă o treaptă în cariera mea literară, care oricum 
trebuia urcată. (Anotimpuri, 1943) 

După alţi ani, o experienţă inedită pentru mine a fost viaţa 
unui port de la Dunăre, şi ea obsedantă; nici ea n-a rămas 
nefructificată, mi-a prilejuit să urc încă o treaptă sau mai 
multe. (Deşi distanțat şi în timp şi în spațiu, romanul zis de 
aventuri Toate pânzele sus îl datorez trăirilor mele în oraşul de 
la Dunăre). 

Și în alte cărţi după aceea mi-am făcut din timp şi din spaţiu, 
adică din istorie şi geografie, un bun propriu, îngăduindu-mi să 
le manevrez în chip fantezist, după voia mea, fără să mă sperii 
de profesori. (Un exemplu, Maria şi Marea.) 

Insă experienţa cea mai obsedantă rămâne cea de la Limanul 
Nistrului, căreia îi datorez Un port la răsărit, prima mea 
treaptă şi desigur cea mai importantă, părere pe care o 
subscriu abia astăzi, la peste cinci decenii de când am început 
să scriu cartea. Spre deosebire de alte experienţe, folosite cu 
mulți ani de întârziere, sau de gestație, cum se spune, aceasta 
m-a aruncat dintr-odată la masa de lucru, cu nevoia imperioasă 
de a povesti impresiile acumulate năvalnic, şi faptele abia 
trăite, cu multă intensitate. Un port la răsărit este o carte fără 
gestație, sau, ca să nu greşesc, gestaţia s-a făcut simultan cu 
scrisul. (Incepusem alte două versiuni şi le abandonasem, după 
câteva sute de pagini.) 

Nu trăisem o viaţă săracă nici mai înainte, împlinisem 


5 


douăzeci şi şapte de ani, trecusem prin toate întâmplările 
posibile la această vârstă, sufletul meu cunoştea toate 
sentimentele, de la tristețe până la bucurie, de la iubire până la 
ură, dar probabil nimic nu avea destulă adâncime şi nu-mi 
dădeam seama, cum poate unii oameni nu-şi dau seama nici la 
bătrâneţe. Şi iată că deodată m-am pomenit aruncat într-un 
vârtej de fapte nebănuite, o viaţă plină de contraste, care m-au 
prins şi m-au scuturat până mi-a venit ameţeală; iar când m-am 
dezmeticit eram alt om decât înainte, sau, dacă eu, cel care 
fusesem existam încă, se născuse o dublură a mea, urmându- 
mă pretutindeni. Acum ştiu că eul nostru, unic cum îl credem, 
în realitate are mai multe feţe. 

Odată cu criza de dezadaptare provocată de această viaţă 
nouă, am cunoscut bucurii suculente, desfătări venite de-a 
gata, şi ele m-au dus la o adaptare nouă. Numai că, paralel cu 
toate acestea a intervenit experienţa nautică, în contrast deplin 
cu restul, creându-mi o lume idilică, pură, căreia m-am dăruit 
cu pasiune, fără să uit însă ce lăsasem în urmă. Din împletirea 
acestor două lumi se compune substanţa cărții. 

Ca să fiu sincer şi cu mine şi cu cititorul, trăirile atribuite 
eroului din carte depăşesc cu mult experienţa mea personală, 
eu, unul, stăpânindu-mi mai bine şi instinctele şi judecata. Dar 
nu înseamnă că mă îndepărtez de el, ci îl socotesc un eu 
posibil, unul din multele euri care ne caracterizează. Știu bine 
că i-am fost cu totul alături, cel puţin în timpul când scriam 
cartea. Ca să arăt în ce măsură m-am contopit cu ficţiunea, 
confundând-o adesea cu realitatea, am să dau un singur 
exemplu: 

Intr-o zi când scriam şi aveam o clipă bună, a venit un 
camion în fața casei, să descarce mobilă; se cunoştea după 
zgomotele caracteristice, după  glasurile hamalilor. Fiind 
absorbit de atmosfera cărţii, mi-am continuat lucrul, fără să 
dau atenţie acelor fapte exterioare, la figurat şi la propriu; 
zgomotele şi orice intrusiune mă enervează, alterându-mi 
starea de spirit numai atunci când mă aflu în faţa unui obstacol, 
un cuvânt nu-mi vine în minte, fraza nu se încheagă, o idee nu 
se clarifică. 

Femeia care îmi îngrijea casa tocmai intra pe uşă; nici 
venirea ei nu m-a scos dintre personajele mele, am întrebat-o 
absent cine se mută; nu aşteptam răspunsul, când am auzit 


6 


numele: jos se muta un domn numit Maximov, abia atunci am 
ridicat ochii din hârtie, cu o tresărire. Aveam în faţă o pagină 
unde stăteam de vorbă cu comandorul Maximov, personaj 
determinant în carte. A fost o clipă când m-am gândit că tocmai 
el era cel care se muta la parterul casei mele; mi-a zvâcnit 
inima, mi s-a aprins obrazul de emoție. Clipa s-a prelungit, am 
apucat s-o întreb pe femeie cum arată noul meu vecin, am 
înregistrat şi răspunsul: omul nu semăna cu comandorul 
Maximov al meu, acesta de altfel nici nu existase vreodată, fiind 
un personaj inspirat de mai multe modele, de la care luasem 
câte o trăsătură, restul fiind pus de la mine. Dar, iată o 
mărturisire hazardată, fiindcă nu oricine poate să o înţeleagă: 
în acea lungă clipă de halucinație am crezut cu convingere că 
este el, supraveghind descărcatul mobilei „în mantaua lui 
neagră, lungă până la pământ”, deşi era miezul verii, caniculă. 

Am scris cartea repede, din primăvară până spre sfârşitul 
verii, retrăind aproape în transă experiența consumată nu cu 
mult timp înainte şi care mă urmărea, obsedantă. Acea trăire în 
anotimpuri diferite şi cu feţe multiple, aflată la originea cărţii, a 
fost un mare câştig în viaţa mea, nu totdeauna la fel de dură, pe 
de o parte, pe de alta nu la fel de norocoasă. 

Dacă am scris cartea repede este adevărat că mi-au folosit şi 
cele două versiuni de mai înainte, abandonate pe rând din 
descurajare. Acum au fost ca o trambulină, m-au aruncat până 
la ultima pagină, fără să-mi trag răsuflarea. De altfel am şi 
folosit pasaje lungi din ele. 

La apariţie cartea a fost o surpriză, pentru cititori, pentru 
critică şi mai ales pentru mine. Mai publicasem cu un an 
înainte o culegere de nuvele, Oraşul cu fete sărace, dintre care 
unele prefigurau în mod vădit atmosfera din Un port la răsărit; 
era un enunţ făcut în mod conştient, fără să fi ştiut cât avea să 
mă ducă de departe. Cartea a apărut în timpul când 
monumentala Istorie a literaturii de G. Călinescu se afla în 
tipografie; dintr-o extremă conştiinciozitate, autorul, sau unul 
dintre secunzii săi a mai găsit timp să consemneze debutul 
meu: „Radu Tudoran scrie deocamdată nuvele (...) cu inspiraţie 
din toate patru vânturile”, sau „toate punctele cardinale” - nu 
mai ţin minte. Nu se înşelau, iar acel „deocamdată” spunea 
multe. Am sărit peste aprecierea altminteri plăcută: „nuvele de 
magazin, agreabile”, sau „foarte agreabile”. Nu erau nici de 


7 


magazin, nici agreabile (în conţinut), decât una singură, Foen, 
o scriere de pe la douăzeci de ani, pe care o publicam după un 
deceniu. O alesesem ca să fac un sondaj în trecutul meu de 
ucenic în literatură. Altminteri nu se potrivea deloc într-un 
„Oraş cu fete sărace”, unde era multă tristeţe. 

Sase ani mai târziu, când l-am cunoscut, Călinescu mi-a cerut 
să-i trimit cărţile, ca să le citească. (Între timp apăruse 
„compendiul”, unde făcuse o analiză sumară a scrierilor mele.) 
I-am replicat: „Dar aţi scris odată!”. „Eu? Nu, nu, n-am scris!”. 
Dacă nu s-ar putea citi negru pe alb unde scrisese, aş crede că 
nu ştiu pe ce lume mă aflu. E o întâmplare mai degrabă cu haz 
decât cu importanţă; am amintit-o gândindu-mă că poate să 
aducă o notă picantă în vreo altă istorie a literaturii. 

Un port la răsărit a devenit ceea ce astăzi se numeşte un 
best-seller, cuvânt fără răspândire la vremea aceea. Au apărut 
ediţii după ediţii, şase în trei ani, ultima fiind 1944, când cartea 
a fost înmormântată. 

După ezitări şi îndoieli chinuitoare m-am învoit să fie 
retipărită, la stăruința domnului Valeriu Râpeanu, care a 
devenit lectorul ei, pentru Editura Eminescu, al cărei director 
era în vremea aceea. În acelaşi sens a stăruit şi doamna Elena 
Docsănescu, care, înainte de a fi îndepărtată din Consiliul 
Culturii, ca indezirabilă, a susţinut şi a reuşit să salveze de 
cenzură multe cărţi neconformiste. 

Aşa cum priveam cartea, scrisă de peste cinci decenii, mi se 
părea că nu se potriveşte cu epoca noastră, avea naivităţile 
vârstei, pe care nu le-aş mai fi admis astăzi. Am reparcurs-o la 
început fără convingere, pe urmă am acceptat-o, iar la sfârşit 
m-a câştigat pe de-a întregul. Am revizuit stilul, lăsând 
neschimbat fondul. Când a citit noul manuscris, la numai 
câteva luni după ce analizase amănunţit ediţia inițială, domnul 
Valeriu Râpeanu n-a remarcat nicio modificare vizibilă. Nu am 
renunțat la naivitatea şi candoarea din prima versiune, decât în 
puține locuri; le-am dat însă o expresie purificată, mai simplă şi 
mai discretă, şi în acest fel mai convingătoare. Am vrut să 
rămână cartea de acum cincizeci de ani, aşa trebuie privită. Nu 
înseamnă că îi cer cititorului tot atâta indulgență câtă ar trebui 
pentru a înțelege şi admite o scriere ca Suferințele tânărului 
Werther, ce-i drept mult mai veche. 

Terminând de revizuit textul vechi, ceea ce a fost o migală 


8 


lungă, o luptă grea cu îndoielile, oscilând între exigentă şi 
prudență, pe lângă bucurie m-au cuprins nedumerirea şi 
tristețea. Nu cred că Un port la răsărit ar fi cartea mea cea mai 
bună, după cum se tot spune; poate fiindcă a fost o surpriză. 
Dar convin că mă reprezintă atât de deplin, încât, atunci, când 
am pus punct după ultima frază, m-am întrebat de ce a trebuit 
să mai scriu şi cărțile următoare. 
Bineînţeles, fiindcă nu se putea altfel)! 


PARTEA ÎNTÂI 


În dimineaţa plecării, comandorul Maximov rămăsese pe chei, 
singur, puţin palid, puţin trist. Era îmbrăcat în mantaua lui 
neagră, cu mânecile largi, lungă până în pământ care îl învelea 
ca o plapumă. Când am ajuns la capul digului, înainte de a lua 
drumul cu vântul larg spre mare, am mai privit o dată în urmă 
şi l-am văzut în acelaşi loc, nemişcat. Negurile dimineţii îl 
învăluiau într-o umbră umedă şi opacă. Mi-a făcut un semn 
prietenesc de despărţire, apoi, în clipa când digul l-a acoperit, a 
rămas cu mâna apăsată pe piept, gestul cu care îşi reprima 
tuşea măruntă şi uscată. Am mai văzut cum vântul rece îi 
scutura mânios pulpanele largi ale mantalei. Atunci, în timp ce 
întorceam cârma spre sud, mi-am amintit încă o dată vorbele 
lui, pe care uneori, mai târziu, în momente de răzvrătire le-am 
socotit maladive: 

„Gândeşte-te să pleci, nu să ajungi. Ultimul port e foarte 
departe sau foarte aproape; nu te gândi niciodată la el. Nu 
calcula niciodată sosirile; nu te supăra dacă te lasă vântul; când 
te opreşti, nu lua prea mult în seamă bucuriile de la uscat, 
fiindcă ele îţi lungesc drumul; fii gata să ridici pânzele în orice 
clipă. Se poate întâmpla să te prindă furtuna şi să nu mai ajungi 
niciodată; nu te gândi: de ajuns este că ai plecat!” 

Peste două ceasuri, strângeam pânzele în micul port al 
Bugazului. Nadia îmi ajuta să înfăşor randa pe ghiu. O uimea şi 
o încânta atât de mult această treabă, încât îmi părea rău că nu 
aveam mai multe pânze de strâns, ca să le strângem împreună. 

— Imi place marea, cât nu poţi să-ţi închipui, spunea. Aş vrea 
sa mă fac marinar. 

O găsisem rătăcind pe chei, cu picioarele goale în sandale 
albe, cu mâinile înfundate în buzunarele unui pardesiu gri, croit 
larg, ca un macferlan, care îi dădea o înfăţişare băieţească. 
Apa, luată de vânt de pe crestele valurilor, îi stropea 
îmbrăcămintea şi picioarele bronzate, dar părea că nu-i pasă. 

Fiindcă nu se găsea nimeni în port să-mi ajute la acostare, îi 
zvârlisem parâma pe chei; acum e pe punte, încurcându-şi cu 
tragere de inimă mâinile între ale mele, de parcă legătura 


10 


aceasta de cânepă ne-ar fi unit de multă vreme. 

O dimineaţă de iulie, cu cerul înalt şi pal; vântul a măturat 
negurile, azvârlindu-le în mare, dincolo de linia vânătă a 
orizontului. În aerul foarte curat, peisajul se vede până departe, 
limpede, ca sub un clopot de sticlă: spre apus Limanul, cenușiu, 
încă mânios, între malul românesc, înverzit cu sălcii scunde şi 
cu stuf, şi malul rusesc, retezat în nisip, pustiu şi sterp. Spre 
răsărit marea e argintie în lumina dimineţii; pe țărm se văd vile 
mici, albe, cu acoperişuri roşii pierdute sub salcâmi, iar 
deasupra, soarele străluceşte victorios. 

Am făcut ultimul nod; toate parâmele sunt întinse, să nu 
joace, ghiul e fixat la mijlocul punţii, focul e strâns jos, pe strai; 
numai în vârful catargului, flamura violetă, triunghiulară, 
flutură în vânt. 

Nadia s-a aşezat pe colacul de parâme din prova, cu 
picioarele adunate dedesubt, în felul turcoaicelor de la Balcic, 
care aşteaptă pictorii, ca pe peţitori; nu m-ar mira s-o cheme 
Aişhe. Şi-a scos pardesiul mohorât; acum a pierdut aerul de 
ştrengar şi pare speriată că mi-a venit în ajutor cu atâta 
îndrăzneală. Peste ochii negri, care adineaori luceau, 
neastâmpăraţi, pleoapele s-au lăsat lungi şi grele; le-aş asemui 
cu nişte obloane de serai, pentru că nu ştiu ce se ascunde sub 
ele. 

— Mă cheamă Nadina, reîncepe după ce un timp tăcuse, 
timidă, îndrăznind în sfârşit să ridice din nou capul, deşi de 
data asta mai sfioasă. Tata îmi spune Dada; mama are alte griji, 
nu se prea gândeşte la mine. Fratele meu mă porecleşte 
Leanca, dar nu mi se potriveşte; dumneata spune-mi Nadia, aşa 
răspund mai uşor. 

lar după o clipă, şovăind, urmărindu-mă să vadă cât mă va 
dezamăgi: 

— Nu sunt rusoaică, să ştii; tata e de la Roman. Doar mama e 
de la Chişinău... Dar, nici ea nu-i rusoaică; îi spunem Luisa 
Antonovna numai aşa, ca să glumim, fiindcă a făcut şcoala la 
Odesa şi a învăţat ruseşte. 

Îmi ridic părul de pe frunte şi o privesc, uimit. Nadia a întins 
un picior, urmând cu călcâiul sandalei dunga de smoală dintre 
două scânduri ale punţii. Are o gleznă subţire, cu pielea atât de 
fină încât lasă să se vadă o mică arteră, pulsând dedesubt. Îşi 
ţine mâinile una în alta, pe genunchii goi a căror linie rotundă 


11 


şi inocentă a scăpat de sub marginea rochiei. După o pauză în 
care şi-a mai adunat curajul, cu privirea sub pleoape, ridică din 
nou capul; părul de culoarea aramei, îndulcit puţin de soare, îl 
poartă ridicat în creştet, prins cu un şiret alb, care îi face o 
pieptănătură nevinovată, nedându-i deloc aerul rafinat al 
japonezelor. Pe ceafa dezgolită, graţioasă, soarele îşi regăseşte 
culoarea de bronz auriu a propriilor lui raze arzătoare. Câteva 
şuviţe buclate îi atârnă pe frunte, fără să-i întunece privirea. 

— Mă plimb în port, fiindcă n-am ce face, spune, aşteptând 
să-mi citească în ochi înţelegerea. Mama dă pasenţe toată ziua, 
tata e la Chişinău, cu Stan, dogul lui - am să ţi-l arăt în 
fotografie; fratele meu e aici, la sanatoriu - nu poate să umble. 
Dacă vrei, am să te duc să-l vezi. Spune, în locul meu nu ţi-ai 
lua lumea în cap? 

Sub tonul ei nevinovat, întrebarea e prea gravă ca să-i pot 
răspunde. O privesc, din ce în ce mai uimit. 

— Spune, nu ţi-ai lua lumea în cap? repetă, căutându-mă pe 
sub gene, în lumina strălucitoare a soarelui. 

Numai când vorbeşte, arătându-şi dinţii albi, se vede cât sunt 
de roşii buzele; altfel, culoarea arămie a obrazului ars de soare 
aruncă asupra lor o tentă care le face conturul vag, copilăresc. 
Din când în când şi le umezeşte, şi atunci gura ei capătă un 
luciu fascinant. 

— Câţi ani ai? o întreb deodată, fiindu-mi imposibil să-mi dau 
seama dacă este o adolescentă, sau abia o copilă. 

Roşeşte puţin, îşi apleacă genele, sfioasă. Are şaptesprezece 
ani. După ce îşi mărturiseşte vârsta, nu ştiu de ce reţinută, 
revine la tonul camaraderesc de mai înainte: 

— Mi-am dat bacalaureatul; am terminat cu călugărițele. 
Tata spune să mă duc la Cambridge. Crezi că e bine? Face să 
plec aşa departe? 

Îmi vine să râd, dar tot atunci simt primul val de amărăciune. 
„Cambridge? mă întreb. Da, e la capătul lumii! De ce te 
întristează depărtările?” 

Nadia se ridică şi îmi apucă braţul atât de firesc, încât mi-e 
ruşine că în prima clipă atingerea mâinii ei calde mi-a dat o 
tulburare nepermisă. Fără pardesiu, cu cordonul strâns pe 
mijloc care-i rotunjeşte şoldurile şi-i subţiază talia, pare mai 
înaltă. Acum, sub bluză sânii i se văd vibrând, supli, liberi, 
transmițând pânzei toate semnele vieţii lor bănuite dar 


12 


impenetrabile. Gesturile ei se împletesc şi ritmează ca ale unei 
dansatoare. E o armonie deplină în înfăţişarea ei, în tot ce face 
şi ce spune. 

— Nu, e o prostie! N-am ce căuta la Cambridge; nu vreau să 
merg la universitate. Să nu-mi faci morală, ca tata. 

Apoi, apucându-mi şi mâna cealaltă şi apropiindu-se până ce 
îi simt mirosul părului încins de soare: 

— Nu vreau să mă duc la universitate, să nu mai vorbim 
despre asta. De unde vii? Sunt o bună camaradă, să ştii, cred că 
o să ne împrietenim. Mi-ar plăcea să fiu marinar, e ceva care 
într-adevăr mi-ar plăcea; nu iubesc nimic mai mult decât 
marea. Rămâi toată vara aici? 

Sub acest potop de vorbe îmi vine în minte chipul 
comandorului Maximov, aşa cum l-am lăsat în zorii zilei pe chei, 
tuşind încet, în mantaua lui neagră, bătută de vântul rece al 
dimineţii; în cabină am hărţile pregătite de el, cărţile de 
navigaţie, cronometrul... 

— Spune, rămâi toată vara aici? repetă Nadia, scuturându-mi 
mâinile, puţin nedumerită de tăcerea mea. 

Cum au rămas întredeschise întrebător pe dinţii sănătoşi şi 
albi, m-aş apleca acum peste buzele ei roşii şi aş săruta-o cu o 
pornire în care s-ar topi, cu religiozitate şi cu patimă, tristeţea 
sfâşietoare a atâtor aşteptări, a atâtor căutări. Un val de 
duioşie amară îmi îneacă sufletul; ochii mi se scufundă încet 
într-o apă rece, în care razele soarelui joacă, irizate, ca pe-o 
sticlă mată, nelăsând să se mai vadă imagini clare, ci doar 
umbre. Şi în această apă se pierd, nu numai liniile decorului, ci 
şi ale timpului. Nu ştiu ce anume, din mine, ceva care a fost de 
mult uitat, regăsesc lângă fata asta. E peste putinţă să-mi alung 
emoția. lată, tremurând în ochi, neclar, catargul; iată flamura 
violetă, iată cerul, înalt şi gol, iată soarele strălucind, iată 
orizontul vânăt. Şi aud: valurile care se sparg în bordaj, şi 
scripeţii care pentru mine scârţâie melodios, şi pescăruşii care 
se întorc din larg ţipând. Mă simt, rezemat de catarg şi mă 
recunosc, aşa cum m-aş recunoaşte, la orice vârstă ar fi să 
renasc. Dar unde sunt aici? mă întreb, şi ce rost are această 
escală? Cine este fata asta, care îmi strânge mâinile, ca unui 
prieten vechi? Despre ce câmp cosit îmi aminteşte mirosul 
părului ei încins de soare? 

— Spune, rămâi toată vara aici? 


13 


Aş crede că o cunosc de undeva. Dacă aş fi avut o soră nu i-ar 
fi semănat? 

Fiindcă nu-i răspund, se trage înapoi, nedumerită: 

— Hei, unde te gândeşti? 

O 

Pe comandorul Maximov îl cunoscusem într-o toamnă rece când 
veneam, zgribulit, în oraşul de pe Limanul Nistrului, să aduc 
motorul uzinei electrice a lui Igor Ronsky, cel mai ciudat beţiv 
din câţi am văzut în viaţă. Eram la o societate de maşini ale 
cărei treburi nu mergeau prea bine şi plictiseala afacerilor 
proaste o răsfrângeam pe nedrept asupra meseriei acesteia 
tehnice, aride, clădită pe cifre şi pe calcule, care stabilea o 
mulţime de adevăruri despre materiale, despre randamentul 
lor, dar care nu putea să dezlege unele probleme simple, ale 
vieţii. 

În compartimentul strâmt şi prăfuit, mirosind acru, a zgură şi 
a fum de locomotivă, cum miros toate compartimentele de 
trenuri pe linii uitate, întâlnisem pe omul acesta înalt, foarte 
palid, cu pielea obrazului străvezie, şi călătorisem o noapte 
întreagă, împreună. Se întorcea de la Timiş, după un concediu 
lung petrecut la sanatoriu. Era îmbrăcat cu o manta neagră, 
groasă, închisă până la gât, cu mâneci lungi, în care îşi 
ascundea mâinile, friguros. Avea părul alb, dar nu acesta era 
semnul bătrâneţii şi oboselii; poate nici nu era bătrân. Uneori 
ochii îşi pierdeau sclipirea, pleoapele cădeau, acoperindu-i pe 
jumătate; atunci părea sfârşit. Când îşi revenea, o undă nouă îi 
străbătea privirea de parcă i s-ar fi vărsat în sânge un balsam 
miraculos. Mai târziu am înţeles că îşi extrăgea din organism 
cu eforturi, continuu, resturile lui de energie. Atunci întinerea, 
scânteietor, plin de elanuri, contagios de optimist. Era unul din 
oamenii aceia fără vârstă, fiindcă bătrâneţea li se vede numai 
când uită s-o ascundă. 

O boală de plămâni îi uscase obrazul şi-i făcuse privirea 
tăioasă, rece ca de gheaţă. In timpul revoluţiei, la Sevastopol, 
ca să nu-şi rupă galoanele cum făceau ceilalţi, sărise noaptea 
peste bord, înotase îmbrăcat până într-o margine uitată a 
portului şi se salvase, fugind în larg, spre sud, pe un mic iaht cu 
pânze, care rămăsese nescufundat. Trei zile, fără apă şi fără 
hrană, hărțuit de furtună, de sete şi de foame, cu hainele 
îmbibate de apă, rătăcise pe mare, până ce vântul îl dusese 


14 


într-un port românesc. Mult timp după această călătorie 
dramatică zăcuse în spitalul marinarilor, cu amândoi plămânii 
aprinşi. 

Bolnav şi sfârşit, fără să se vadă, comandorul Maximov 
îndeplinea acum funcţia administrativă de căpitan al micilor 
porturi de pe Liman. Îşi încheia astfel, decăzut, o carieră pe 
care o începuse eroic, traversând Pacificul cu un velier rusesc. 

A fost singurul om din oraşul acela cenuşiu, cu care am legat 
prietenie. Maşinile uzinei veneau greu; adesea piesele nu erau 
cele prevăzute şi trebuiau trimise înapoi, ca să mărească 
dezordinea unei întreprinderi parcă în curs de lichidare. Am 
petrecut acolo, aşteptând, zilele nesfârşit de lungi ale unei 
toamne cu ploi sâcâitoare şi o iarnă atât de cumplită, încât, 
multe nopţi, până m-am deprins, am tremurat deznădăjduit, sub 
păturile reci. Pe urmă am luat obiceiul unor băuturi 
înspăimântătoare, mai tari decât gerul şi am cunoscut prin ele 
o foarte păcătoasă fericire lumească. 

O 

În dimineaţa când am sosit acolo, după ce mi-am lăsat 
lucrurile la hotel, am plecat la uzină, într-o birjă cât o roabă, 
trasă de un cal slab şi trist, ca şi omul de pe capră. La sfârşitul 
drumului ştiam jumătate din necazurile oraşului şi birjarul 
făgăduia să-mi spună restul la înapoiere. N-a fost nevoie, 
fiindcă le-am aflat pe toate mai înainte, de la Ronsky. De altfel, 
pe birjar nici nu l-am mai văzut în ziua aceea: cei de la uzină nu 
s-au lăsat până nu mi-au dat să beau, atât încât nu ştiu cu ce 
birjar am plecat acasă. 

Stăpânul uzinei era un om mititel, negru, cu fruntea pleşuvă 
şi zbârcită, ca de maimuţă, cu pântecul mare şi cu picioarele 
subţiri. Aducea a gorilă, după înfăţişare ca şi după mişcări; în 
schimb ochii mari, adânci, cafenii, cu privirea blândă, aveau o 
căldură atât de omenească încât te înduioşau. 

L-am găsit într-o încăpere mare, la biroul uzinei, stând 
răsturnat în spătarul scaunului, ţinând mâinile încrucişate pe 
pântec, în spatele unei mese acoperite cu cristal, pe care nu se 
vedeau nici hârtii, nici dosare şi nimic din ce se poate vedea pe 
birouri, ci doar o sticlă rotundă, cu gâtul lung, ca o piesă de 
laborator. Pe fundul ei băutura rămăsese de două degete, un 
lichid alb, atât de limpede, încât nu s-ar fi bănuit cât era de 
tare; alături aştepta un păhăruţ cam opacizat, cum sunt 


15 


paharele din care s-a sorbit multă vreme. M-am apropiat cu 
toată nevinovăția de această masă şi de omul din spatele ei, am 
arătat planul şi hârtiile trebuitoare, apoi, cum socoteam firesc, 
am cerut să fiu dus în uzină, ca să marchez liniile 
terasamentului, fără pierdere de timp. 

Acum nu mi se mai pare ciudat că graba mea l-a făcut pe 
Ronsky să izbucnească în râs. 

— Dragul meu, spuse după un timp, abia izbutind să-şi 
stăpânească hohotele, meriţi să te sărut, ca pe un înger 
cuminte şi harnic, ce eşti. 

Îl priveam numai uimit, fiindcă altfel nici râsul, nici glasul lui, 
nu aveau nimic jignitor. Tot hohotind, Ronsky îşi săltă 
pântecele şi ridicându-se de pe scaun alergă crăcănat la o uşă, 
în fund, apoi la alta, şi încă la una, şi le deschise pe rând. 

— Veniti, veniţi! strigă, bine dispus. Veniţi să vă prezint pe 
inginerul de la Bucureşti. 

Câteva capete apărură în uşi. Erau funcţionarii uzinei: 
contabilul Păuca, moldovean de la Huşi, înalt, slab, nehrănit, - 
mai târziu am aflat: strângea bani ca să-şi cumpere un barcaz, 
să ducă grâu la Galaţi - însurat cu o armeancă din partea 
locului; apoi directorul tehnic, Walter, un neamţ mare, roşu la 
faţă, foarte miop, cu ochii bulbucaţi sub lentilele ochelarilor; şi 
alţi câţiva oameni pe care după aceea i-am văzut prea rar, ca 
să-i mai ţin minte... 

— Dumnealui este inginerul cel nou, spuse Ronsky, fără să 
lămurească încă pricina râsului. Dumnealui a sosit cu trenul de 
9; aici are planurile... 

Se opri şi aruncă o privire în jur. 

— Hei, Liuda! strigă, bătând puţin nemulţumit cu palma în 
masă. Unde eşti? De ce nu vii cu toată lumea? 

Câţiva paşi şovăitori se auziră în odaia din fund şi o fată 
palidă, apăru, nehotărâtă, în prag. Era prima femeie pe care o 
vedeam în oraşul acesta cu rase amestecate, unde sângele 
încrucişat creează exemplare stranii. Am întors capul şi am 
privit-o cu o curiozitate care lui Ronsky nu-i scăpă. Alunecă pe 
după birou şi-mi spuse, în timp ce fata se apropia stânjenită: 

— E nepoata mea; ştie maşina de scris; Păuca o învaţă 
registrele. 

Apoi la ureche apăsându-mi braţul cu cotul osos şi chicotind, 
cu înţeles: 


16 


— Dacă îţi place, nu-i nicio supărare că mi-e nepoată. Liuda, 
continuă tare, dumnealui este inginerul de la Bucureşti. Cred 
că inginer ca el n-ai văzut tu încă. 

Fata se opri, ruşinată, şi obrazul palid i se îmbujoră uşor. 
Când îndrăzni să ridice capul şi să mă privească zăpăcită, ochii 
ei semănau cu ai unei sălbăticiuni încolţite. Chipul, nu frumos, 
avea o frăgezime atrăgătoare. In locul părului gălbui, lins pe 
creştet, o altă pieptănătură i-ar fi făcut pomeţii mai puţin 
ascuţiţi şi atunci obrazul ar fi părut mai cald. Purta o bluză 
albastră, închisă până la gât, pe un piept aproape sterp. Sub 
şoldurile osoase, picioarele se desenau prin fustă, poate prea 
groase şi prea scurte; mai târziu aveam să văd altele la fel, pe 
străzi, pe la colţuri, prin case, ca o caracteristică a locului; nu 
urâte: puţin prea pline şi prea scurte, cu ciorapi groşi, aspri, cu 
pantofi sărăcuţi, picioare foarte femeieşti totuşi, şi foarte 
generoase. 

— Acum, că l-aţi văzut cu toţii, continuă Ronsky, cred că nu-i 
daţi voie să se apuce de treabă, înainte de a ciocni un păhărel 
cu noi. 

Şi întorcându-se cu faţa plină de bucurie spre mine, 
continuă: 

— Dragul meu, trebuie să afli mai întâi frumoasele noastre 
obiceiuri; noi aici nu începem o treabă, până nu bem aldămaşul. 
Că şi dracu' face aldămaş, când ne înhaţă şi ne duce în iad, pe 
lumea cealaltă. Aşa, încaltea să ştim de ce am trăit. 

În felul acesta am cunoscut primii oameni din oraş. Ronsky 
porunci numaidecât să se aducă băutură. Mi se făcea o primire 
atât de neaşteptată, atât de caldă şi de prietenoasă, încât era 
peste putinţă să nu mă zăpăcească. M-am pomenit ciocnind 
paharul, cu Ronsky, cu contabilul, cu Walter, cu Liuda şi cu 
ceilalţi, şi după oameni am cunoscut băuturile lor, rachiurile 
înspăimântătoare, pe care ei le beau cu seninătate, cum ar bea 
apă de izvor. 

După rachiuri se aduse, fără să bag de seamă cum se trecea 
de la una la alta, vin rece, de la gheaţă, pregătit dinainte încât 
aş fi putut crede că se aşteptau să sosesc şi erau nerăbdători să 
mă cinstească. Mai târziu am aflat că la Ronsky sticlele cu vin 
stăteau întruna gata să fie destupate, cum stau tunurile, la 
război, gata să tragă... 

Şi, pe negândite, de unde începusem să ciocnim în picioare, 


17 


ca oamenii grăbiţi, după un timp m-am văzut la un loc cu 
ceilalţi, aşezaţi în jurul biroului, pe care se grămădeau farfurii, 
sticle şi pahare, cum se grămădesc hârtiile pe masă la un 
congres unde se pun la cale mari prietenii şi afaceri. 

— Noi avem aici obiceiuri ruseşti, spunea Ronsky, mestecând 
plin de fericire, ca şi când sediul fericirii lui ar fi fost în fălci şi 
în stomac; obiceiuri ruseşti, sănătoase. Ruşii, dragul meu 
inginer, află de la mine, nu beau mult, ci des... 

De la un timp am început să înţeleg ce înseamnă fericirea lor; 
mi s-a părut că ferestrele largi se luminează deodată, deşi 
soarele n-avea cum să iasă din nori; în creier mi s-a lăsat o 
căldură dulce, şi îndată am auzit în cap acordurile unei muzici 
vrăjite. Impins de un curaj necunoscut, am început să deşert 
paharele, cu tragerea de inimă a începătorului conştiincios. 

— Eşti omul nostru! striga, uimit Ronsky. Omul nostru! 
Straşnică şcoală ai urmat la Bucureşti! 

Am băut încă un pahar, şi încă unul, pe urmă am lăsat mâna 
fierbinte, în poala Liudei. 

— Acuma să începem cu adevărat aldămaşul! am bâiguit, 
fără să recunosc nimic din mine. 

Şi-am mai auzit pe Ronsky aprobând, în hohote: 

— De bună seamă, dragul meu; să fie aldămaşul întreg! 

După aceea cred că am alunecat cu capul greu pe umărul 
Liudei, în timp ce cu mâna încercam, dezgustător, să-i cuprind 
coapsele pe sub cămaşa de pânză aspră. Aveam, cu toată beţia, 
intuiţia că nimeni nu mă dezaprobă. 

O 

M-am trezit în amurg, cu ochii umflaţi, cu fruntea asudată, în 
patul de la hotel, îngust şi înalt. M-am dat anevoie jos şi am 
alunecat până la uşă, împleticindu-mă, ca să strig pe cineva, pe 
sala pustie cu ecou de criptă. A venit Grişa, hotelierul, 
tropăind; aducea de afară tot frigul şi umezeala toamnei; 
camera s-a făcut deodată şi mai rece. 

Când i-am spus că frigul mă răpune, că nu pot îndura 
umezeala pereţilor neîncălziţi, Grişa m-a privit, neîncrezător. 
Era pe la începutul lui noiembrie şi acolo, până spre Crăciun, 
nu se făcea focul decât la spitale. L-am rugat să aducă un braţ 
de lemne; apoi, neîndrăznind să fac ceva înainte de a simţi 
căldura, m-am îndreptat spre fereastra peste care se lăsase 
pânza fumurie a amurgului de toamnă. În curtea hotelului, sub 


18 


cerul vânăt şi scund, căzut parcă pe acoperişurile caselor, în 
ploaia măruntă care tocmai începea să se cearnă, o femeie 
spăla rufe. Din albie se ridicau aburi albi, şi vântul îi risipea 
într-o clipă. 

Cum stătea aplecată cu spatele spre fereastră, picioarele 
femeii se vedeau albe, până la jumătatea coapsei; semănau ca 
ale Liudei: vânjoase, primitive, ca nişte trunchiuri de arbori, 
crescute din pământul ud, şi aveau, în linia lor groasă, o 
feminitate îndârjită, ca un semn permanent şi neascuns al 
rostului lor lumesc. Mai târziu trebuia să înţeleg că picioarele 
spălătoresei făceau parte din peisaj, ca picioarele 
asemănătoare ale multor femei de acolo, şi că funcţia lor, 
întruna aţâţătoare, ca al unor organe destinate nu atât 
mersului cât dragostei, completa climatul locului. 

După o oră, peretele, spre uşă, a început la sfârşit să se 
dezmorţească. Acolo, sobele se fac în zidurile caselor, la colţuri, 
pentru a se încălzi mai multe odăi deodată. Atunci am auzit 
zgomot pe sală, apoi în odaia de alături. Am deschis uşa, 
nedumerit. Coridorul era foarte întunecos, şi în gura sobei 
jăraticul punea o culoare roşie atât de prietenoasă şi 
promițătoare, încât mi-am simţit sufletul înduioşat, ca în unele 
seri de iarnă ale copilăriei, când îmi descifram un viitor foarte 
cald în flăcările adormite ale căminului. 

Am zâmbit, puţin trist, puţin vesel: familia hotelierului se 
muta în camera vecină, să nu se piardă căldura zadarnic. Se 
întuneca; afară continua să plouă şi femeia cu picioarele albe 
încă spăla rufele în albie. 

O 

A doua zi, dimineaţa, când am intrat în biroul uzinei, Ronsky 
tocmai dădea de duşcă păhăruţul lui năclăit. Mi-a ieşit înainte, 
ţopăind, săltându-şi pântecul cu mâinile păroase, de gorilă: 

— Dragul meu inginer, nici nu-ţi închipui cât îmi pare de bine 
că te văd! 

În timp ce mă aşezam stânjenit, am văzut, pieziş, că ochii lui 
veseli mă cercetau curioşi, căutând să-mi întâlnească privirea 
complice, ca pe a unei mirese satisfăcute, după noaptea nunţii. 
M-am încruntat. 

— Nădăjduiesc că ai să bei un pahar cu mine, continuă 
Ronsky puţin contrariat de chipul meu acru. 

— Mulţumesc, nu mai beau. Aş vrea să mă apuc de lucru. 


19 


Se aplecă peste masă, cu braţele date în lături şi mă privi cu 
uimire, dar şi cu un pic de plictiseală. 

— De ce atâta grabă, dragul meu? 

Aveam cu el un contract care ne obliga să-i punem motorul în 
funcţiune până la sfârşitul anului. Peste o săptămână, când 
urmau să sosească primele piese, vroiam să găsească 
terasamentul terminat, ca să se poată începe numaidecât 
montajul. Şi Ronsky se arăta, totuşi, foarte nedumerit de graba 
mea. 

— Cine te zoreşte, dragul meu inginer? Nu vrei să mai 
răsuflăm puţin? spunea, cătând cu jind la sticla pântecoasă, de 
pe masă, pe care i-ar fi plăcut s-o deşertăm împreună. 

La drept vorbind, uzina nici n-avea nevoie de motorul nostru. 
În oraş se folosea prea puţin lumina electrică; o bună parte 
dintre abonaţi aveau legăturile tăiate de multă vreme, fiindcă 
nu puteau, sau nu vroiau să plătească. Ei se întorceau fără 
şovăire la lampa cu petrol, poate ca să aibă simţământul izolării 
şi al independenţei. Firele electrice, care împânzeau străzile, 
intrând prin curţi şi prin case, legau într-un fel palpabil 
gospodăriile între ele, lăsând poate oamenilor impresia că în 
viaţa şi în destinul lor este ceva comun. Seara, când se întuneca 
şi uzina dădea drumul la lumină, oamenii ştiau că în toate 
casele se petrec aceleaşi fapte: mobilele negre ies deodată din 
întuneric, ochii surprinşi clipesc, şi toată lumea spune „Bună 
seara”. Ei se întorceau la lampa cu gaz, pe care puteau s-o ardă 
fiecare după capul lui. 

Uzina îşi găsea un rost mai important la anumite sărbători, 
când se aprindeau lumini multe, pe la toate colţurile străzilor, 
prin parcuri, prin pieţe, şi ardeau toată noaptea, ba uneori 
rămâneau uitate şi a doua zi, până la amiază, sau chiar până 
mai târziu. 

— Mai bine să fii negustor de gaz, spunea Ronsky, chinuit de 
apropierea sticlei de pe masă, înfăţişarea mea încruntată 
împiedicându-l să-şi toarne în pahar. Negustor de gaz, da, zic şi 
eu, poţi să mai câştigi ceva. Cu uzina, nu merge. Noroc că eu 
nu umblu după bani; eu am alte socoteli. 

Cu aceste cuvinte un zâmbet ciudat i se întipări pe faţa cu 
pielea zbârcită, uscată, şi în ochii lui mari şi blânzi apăru 
deodată o lumină drăcească. 

— Eu am alte socoteli, socoteli care nu se scriu în registre. 


20 


Nu trebuie să plătesc dări pentru ele; sunt socoteli numai 
pentru mine; cum s-ar spune, socoteli familiale, dragul meu 
inginer. Să nu-ţi baţi capul cu mine; nu e nevoie să mă pricepi. 
Când o fi gata motorul dumitale, o să facem o petrecere de 
pomină... 

Acum, când nu mai înţelegeam nimic din vorbele lui, când îi 
vedeam doar zâmbetul drăcesc întipărit pe chipul de maimuţă, 
mi se părea că pune la cale o mascaradă şi mă sileşte să-i fiu 
complice. 

— Nu înţeleg de ce aţi comandat motorul? am întrebat, 
sperând că îmi va răspunde mai limpede. De ce, dacă nu aveţi 
nevoie de el? 

— Nimic nu-i zadarnic, dragul meu inginer, răspunse Ronsky, 
cu acelaşi zâmbet. Orice lucru făcut, rămâne bun făcut, şi odată 
trebuie să fie de folos la ceva. Haide, mai bine să bem un 
păhărel, aşa ne înţelegem. Dacă mi-ar spune cineva că tot ce 
am băut până astăzi nu foloseşte la nimic, ar însemna să mă 
împuşc? După ce ai să mă cunoşti, ai să te uiţi altfel la mine. Jos 
în uzină este un loc, tocmai bun pentru motorul dumitale. 
Închipuie-ţi că nu-mi plăcea locul gol; vreau să pun acolo un 
motor. De ce?... Dar motorul poate merge şi fără întrebări, 
dragul meu inginer! Ei doamne! Când chem în casa mea 
cincizeci de domni, cu doamnele lor şi le dau să bea, până cad 
pe jos, câştig eu ceva? Haide, n-ai să refuzi tocmai dumneata! 

L-am întrerupt din nou: 

— Domnule Ronsky, contractul trebuie să-l respectăm; şi nici 
nu vreau sa rămân prea mult aici. 

Ochii lui se măriră, cu o uimire în care, egal, plutea 
dezamăgirea: 

— Dar ce nu-ţi place la noi? E un oraş minunat; avem tot ce 
poate dori un om: vin, straşnic, de la Şaba, nu vin, şampanie 
curată - nu l-ai gustat încă. Eşti mâncăcios? Face Pancoff o 
păstrugă cu sos polonez, să n-o uiţi toată viaţa. La el ai să 
găseşti oricând şi o olecuţă de icre negre şi stridii şi homar, 
căci sunt şi pe la noi unii care ştiu cum se mănâncă boiereşte. 
Vrei lucruri subțiri? Avem lichioruri  franţuzeşti, să 
mulţumească pe toţi înfumuraţii din lume. Ce-ţi trebuie 
altceva? Avem cinematograf şi grădină publică. Aici, jos, iarna 
se face patinaj; merită să te duci, căci n-ai să te plictiseşti. Se 
trăieşte bine la noi, nu-ți fie teamă! Poate te gândeşti la 


21 


dragoste, aşa-i? La femei te gândeşti? Câte-ţi doreşte inima! 
Avem întâi cocoane şi domnişoare, pe urmă fete din popor. De 
toate felurile, din cele înalte sau din cele scunde, grase sau 
subţiri, oacheşe şi bălaie. De toate neamurile, dragul meu: 
românce, armence, grecoaice, rusoaice şi jidoavce. Tot nu-i de 
ajuns? Avem şi franţuzoaice şi nemţoaice, şi turcoaice; până şi 
chinezoaice. 

Se opri deodată şi se aplecă iarăşi peste masă, privindu-mă 
atent: 

— Spune, n-ai dat de niciuna? Nu-i nimic, diseară ai s-o 
găseşti. O, nu trebuie s-o cauţi, ascultă-mă pe mine! 

Apoi, văzându-mă nehotărât: 

— Eşti mahmur astăzi; nu ţi-a priit băutura noastră. Este şi 
aici un secret, ai să-l înveţi cu timpul. Trebuie să dai de vinul cu 
care te potriveşti, şi pe urmă lasă! Acum, ca să nu te mai 
plictisesc, du-te şi te plimbă, ai destule de văzut. Treaba să o 
lăsăm pe mâine. Întreabă la cafenea de Nagavişka; el are să-ţi 
arate tot ce vrei. Să-ţi caute odaie, în oraş, să nu rămâi la hotel, 
că te bate Grişa la cap. 

Când să închid uşa, l-am văzut prăvălindu-se deasupra mesei, 
ca să destupe sticla care-l chinuise atât. Zâmbetul lui drăcesc îi 
rămăsese întipărit pe figură, dar acum se lăsase peste el masca 
unei fericiri dumnezeieşti. 

O 

Soarele de toamnă, cu razele puţin asprite de o ceaţă acum 
destrămată, s-a ridicat obosit pe cerul albastru şi foarte înalt. 
În această zi, neaşteptat de frumoasă după cea din ajun, oraşul 
mi s-a părut mai mic, mai curat şi mai luminos. Crisparea de 
ieri mi-a trecut şi, umblând pe străzi, peste care copacii 
aplecaţi din curţi îşi scuturau cu o graţie tristă ultimele frunze 
galbene, amintirea beţiei dezgustătoare s-a şters, cum s-au 
şters urmele ploii de pe trotuar. Lumina calmă şi dulce a 
toamnei, respiraţia suavă a naturii obosite, mă duceau atât de 
departe de întâmplările din ajun şi de oamenii pe care-i 
văzusem, încât puteam începe să cunosc oraşul şi lumea de la 
început, ca şi când aş fi sosit abia acum. 

Azi, când mă gândesc în urmă, îmi amintesc dimineaţa aceea 
luminoasă şi, cu toate că mai târziu au venit zile urâte şi 
întâmplări triste, oraşul nu mi se pare cenuşiu; dar altfel se văd 
toate când le priveşti din depărtare. 


22 


Îmi amintesc că prin curţi oamenii puneau flori, şi le 
îngrijeau cu o stăruinţă ciudată faţă de sărăcia lor. Peste 
gardurile vechi, putrezite, se aplecau în stradă copaci verzi şi 
ramuri de liliac, din care primăvara cădeau picuri suave de 
parfum, ca din pulverizatoare minuscule, cu miile. Pe drumul 
de la gară se înşirau tei uriaşi, care dădeau şi umbră, şi flori de 
leac. De la marginea oraşului, în nisipul stepei, creşteau, pe 
răzoarele viței de vie, caişi şi piersici, trăgându-şi seva din cine 
ştie ce adâncuri binecuvântate, fiindcă rodeau cu o bogăţie 
prodigioasă. 

Dar toate aceste frumuseți nu se puteau vedea decât dacă le- 
ai fi privit de undeva de sus, sau din depărtare, cum le privesc 
astăzi. Acolo oamenii umblau cu ochii în pământ, cu gândul la 
nevoi şi poate nu băgau de seamă câte culori înfloreau în jurul 
lor, sau le erau grefate definitiv pe retină şi le vedeau fără să le 
mai simtă. 

Uneori veneau ploi vijelioase, ori furtuni, aducând nori grei 
de nisip, din stepă. Îndată, lumea fugea de pe stradă, uşile şi 
porţile se zăvoreau şi se obloneau ferestrele cu o grabă 
înfrigurată. Vântul pătrundea prin răsuflători în poduri şi umfla 
pe dedesubt tabla de pe acoperişuri, făcând-o să scoată ţipete 
seci, ca nişte semnale de alarmă. Atunci florile se chirceau 
speriate la pământ, copacii se piteau pe după garduri şi străzile 
rămâneau pustii, numai uluci, ziduri şi ferestre oblonite. Şi 
atunci abia se vedeau tristeţile oraşului strivit între stepă şi 
Liman. 

Ciudată întindere de apă, Limanul! Uneori adormitor de 
blândă, alteori înfuriată năprasnic, în ea nu te poţi încrede 
niciodată fără riscuri. Am privit-o, scurgându-se pe sub zidurile 
oraşului, din toamna aceea cenușie, până în primăvară, când pe 
malul ei au înflorit primele albăstrele. Am văzut, în 
nenumăratele zile a două anotimpuri grele, bărcile negre ale 
pescarilor plecând în zori, ca să se înapoieze seara, aducând 
uneori coşurile pline, alteori goale, sau ca uneori să nu se mai 
înapoieze. Am căutat să înţeleg pricina ascunsă căreia se 
datora dorinţa de viaţă a acestor oameni necăjiţi şi am reuşit 
uneori s-o citesc în privirile lor puţin înveselite de băutură, 
altfel prea puţin vorbitoare. Am respirat adesea, cu nesat, 
mirosul de stuf şi flori de baltă, adus din sus, dinspre gura 
Nistrului. Imi amintesc cu nostalgie de unele nopţi de mai 


23 


târziu, nopţi calde, luminate de lună şi legănate în cântece de 
armonică îndepărtate. 

Revăd acum malul Limanului de sus, de la Gura Roşie, până 
la mare, pas cu pas, cu toate cotiturile, cu toate aşezările 
omeneşti, cu tot ce-am întâlnit în cale. Am în suflet farmecul 
fiecărui apus şi al fiecărui răsărit, amintirea tuturor basmelor 
spuse de stuful legănat de vânt, a tuturor tristeţilor scuturate 
deasupra apei de sălciile plângătoare. Dar cum aş putea să uit 
ceva de acolo, neîntâlnit în altă parte? 

Vara, un vaporaş alb străbate Limanul de două ori pe zi, de la 
un cap la altul. Face un drum de cincizeci de kilometri în patru 
ceasuri, aşa încât dacă priveşti de pe punte ai destul timp să-ţi 
întipăreşti în minte fiecare copac de pe țărm, fiecare colibă, 
fiecare cuib de rațe sălbatice ascuns în stuf. Kilometri după 
kilometri, nesfârşite valuri de verdeață rămân în urmă legănate 
de vânt; privindu-le, uneori ochii ţi se împăienjenesc şi atunci, 
când nu-ţi mai dai bine seama unde te afli te cuprinde teama de 
a nu pierde firul celeilalte vieţi, de a nu aluneca la nesfârşit 
într-o lume alcătuită numai de apă şi stuf. Uneori soarele 
arzător al verii ridică în aer o boare umedă şi fierbinte şi 
atunci, sub vălul acesta pâlpâitor, malul verde al Limanului 
pare un țărm de insulă îndepărtată, dintr-un ocean albastru, 
ecuatorial. În faţa satelor de pescari, bărcile negre trase pe 
nisipul argintiu, cum le estompează depărtarea şi boarea zilei 
de vară, par pirogi ale altor popoare; te-ai aştepta să vezi 
răsărind, de după pânza vegetației, triburile cu tam-tam-urile 
lor şi cu strigăte războinice. Dar oamenii care vin pe mal abia 
se mişcă şi în blânda lor toropeală nu flutură barem o batistă la 
trecerea vaporului. 

Pe acest pământ, întâia piatră de cetate au pus-o, la 
jumătatea țărmului apusean, genovezii, tot atâta negustori cât 
vagabonzi pe ape. În jurul ei, un domn moldovean, evlavios şi 
războinic, a mai ridicat două brâuri crenelate, pe care nu le-au 
răpus nici năvălitorii, nici vremea, nici valurile Limanului. Ele 
stau acolo de sute de ani, ca un semn de hotar în colţul cel mai 
de răsărit al ţării. 

Poate, cu grijile lui de astăzi, oraşul a uitat istoria Cetăţii 
Albe, sau nu se mai gândeşte la ea. Peste străzile lui au căzut 
veri secetoase şi ierni necrezut de aspre. Apoi în case a venit 
vântul de vest şi a adus, în mijlocul sărăciei, preocupări 


24 


lumeşti; s-au făcut baluri şi sindrofii; oamenii, sătui de 
necazuri, s-au grăbit, când le-a stat în putinţă, să se bucure de 
părţile trandafirii ale vieţii şi au uitat că pe acolo au umblat 
odată pârcălabii lui Ştefan cel Mare. 

La Cetate vin uneori fetele să se plimbe, seara, la ore 
destinate dragostei. Zidurile închid ochii crenelaţi şi îşi dorm 
somnul, mai departe... Sunt nopţi învelite în tăceri depline şi 
profunde. În aer nu stăruie nici mirosul prafului de puşcă, nici 
zăngănitul din alte veacuri al iataganelor. Dintre ziduri, se 
ridică fără putere şi fără convingere un minaret pe jumătate 
năruit. În nopţile cu lună, proiectat pe boltă, el pare o sentinelă 
rănită, veghind deasupra oraşului, o ultimă clipă înainte să 
cadă. 

Iar oraşul, învelit într-o tăcere nevinovată, îşi continuă viaţa 
prin case, pe întuneric, sau prin pivnițe abia luminate, înăbuşite 
în aburi de vin şi fum de tutun; viaţă de dragoste şi beţie, în 
drum spre moarte. 

O 

Nagavişka, luptător de circ, decăzut, rus fără ţară, vagabond 
internaţional, apasă clanţa ruginită şi îmi face loc să intru. În 
poarta mare, înaltă, de lemn vopsit verde, închizând dincolo de 
stradă un domeniu şi o viaţă necunoscută, este tăiată o altă 
poartă, mai mică, prin care intru, aplecându-mă, în grădina 
sălbatică, răvăşită de toamnă. Firul şerpuit al potecuţei e 
năpădit pe alocuri de iarbă; mai departe se deschide o mică 
bătătură. Casa se vede în dreapta, scundă, micuță şi curată. În 
faţa ei câţiva vişini aproape desfrunziţi; la umbra lor rărită, o 
bancă de lemn, înnegrită de ploaie. În fundul curţii, printre 
copaci se vede un puț cu roată, iar lângă gard un chioşc, din 
lemn de mesteacăn, de pe care pe alocurea cămaşa albă a 
căzut, ca o poleială învechită. 

— N-ai auzit dumneata, căcoane, de Pantera Neagră? Eu 
sunt acela, continuă Nagavişka să spună, în momentul când 
ajungem. La campionatele interbalcanice, de la Istambul, l-am 
făcut dublu-Nelson pe Selim Safi; n-a mai spus turcul nici pâs. 

O linişte nefirească apasă ograda pustie;  obloanele 
ferestrelor sunt închise. Peste gard, într-o curte îndepărtată, un 
steag mare flutură leneş, în vârful unui par strâmb. 

Nagavişka ştie însă treburile casei, cum le ştie pe ale 
întregului oraş. Face câţiva paşi şi ciocăne la uşa din fund. 


25 


După un timp, o fereastră mică se deschide în uşă şi după 
gratiile care o cadrilează apare, temător, capul unei bătrâne. 
Vorbesc între ei ceva în şoaptă, pe ruseşte, pe urmă ferăstruica 
se închide la loc. 

— Numaidecât, mă linişteşte  Nagavişka, apropiindu-se 
mulţumit. D-apoi ştiam eu bine: odaia e goală, tocmai ieri a 
plecat lăcătinientul. 

Aşadar, a stat un ofiţer aici, îmi spun, şi mă întreb ce l-o fi 
atras în mijlocul acestei grădini sălbatice. 

— Sunt foarte mulţi lăcătinienţi în oraş, urmează rusul, după 
o clipă. 

Nu poate să tacă mult timp, şi e ciudat: pe aici, ceilalţi, nu 
vorbesc prea mult. Dar el a umblat în lume, a avut de-a face cu 
alţi oameni şi a învăţat altfel rosturile vieţii. Simte că-l privesc 
pe furiş, de aceea, deodată îşi lasă umerii să-i atârne 
dezarticulaţi în jos, cu spinarea adusă şi cu capul căzut într-o 
parte. Izbuteşte astfel să capete un aer de prostănac, ceea ce 
nu este în realitate; s-ar crede că-i e ruşine să pară cuiva isteţ. 
Cum stă în soare, în mijlocul bătăturii, înalt, cu spinarea lată, 
cu capul mare, osos, cu pumnii groşi şi cu privirea adormită, 
pare un bătrân cal de saca, aşteptându-şi cuminte în ham, 
stăpânul intrat la cârciumă să bea o cinzeacă. Însă continuă să 
vorbească, fără să ridice privirea, scoțând vorbele tărăgănat, ca 
o maşină pe care cineva a uitat s-o oprească şi trebuie să 
meargă până i se desface arcul: 

— Sunt şi călănei la noi; trei călănei şi patru maiori, şi mulţi 
căpitani, şi mulţi sublăcătinienţi, dar cei mai mulţi sunt 
lăcătinienţii. Aşa mulţi lăcătinienţi sunt, căcoane, că nu mai ai 
loc de ei; şi fac gălăgie peste tot, şi dacă nu te dai la o parte, o 
păţeşti numaidecât, că sunt tare mânioşi. 

Femeia vine să ne deschidă uşa din faţă, la odaia unde a stat 
locotenentul. Pătrundem într-o săliţă curată, cu un ochi de 
geam în curtea dinspre stradă, apoi într-o încăpere apăsată de 
un întuneric greu. Gazda îşi târşâie papucii până la fereastră şi 
crapă puţin oblonul, cu teamă, ca şi când lumina ar putea să 
supere pe cineva dinăuntru. Acum încăperea se vede, până în 
fund, mai mare decât te-ai fi aşteptat. In faţă, un dulap uriaş 
acoperă jumătate din perete; lângă el o măsuţă cu oglindă în 
ramă de nuc, sculptată. În colţul ei de jos, între lemn şi sticlă, 
locotenentul a uitat fotografia unei fete; una grăsuţă, îmbrăcată 


26 


în pardesiu, cu gulerul ridicat, cu bască albă trasă pe ochi şi cu 
gropiţe în obraji. Nagavişka se apleacă s-o privească de 
aproape. 

— Asta este Şura! mă informează apoi, ridicându-se, 
mulţumit că le ştie pe toate. 

Şi ducându-şi mâna osoasă la gură, o căinează, legănând cu 
amărăciune capul lui de cal: 

— Ei, Şură, Şură, acu ţi-a plecat lăcătinientul! 

Amestecă accentul rusesc cu acela moldovenesc şi astfel 
vorba lui devine într-un fel plângătoare. 

— Ei, Şură, Şură! oftează, legănând capul, iacă ai rămas fără 
lăcătinient! 

Sub fereastră stă strâmb un birou învelit cu hârtie albastră, 
iar lângă el, o etajeră prăfuită. In colţul celălalt, patul de fier, 
foarte înalt. Pe pereţi câteva cromolitografii lucioase, în cadre 
mari de lemn aurit, iar din plafon atârnă abajurul becului 
electric, un clopot mare de foiţă albastră, gofrată, pusă pe 
schelet de sârmă. 

Mă îndrept spre pat şi îl cercetez, fără tragere de inimă; e 
îngust, şi înalt până la jumătatea peretelui. Nagavişka, 
înţelegându-mi gândul, îmi explică, sperând să mă resemnez: 

— Aşa sunt toate paturile pe aici. 

Nu, peste putinţă! Într-un asemenea pat ar sta mulţumit 
numai un mort. 

— Du-mă în altă parte! 

Omul se trage înapoi, ascunzându-şi dezamăgirea sub 
răbdarea lui de misit. 

— Vai de mine! O odaie mai bună nu-i! Eu ştiu ce spun, că 
doară eu dau locuinţă la toată lumea care vine în oraş. 

Mai privesc o dată în jur, apoi, prin crăpătura oblonului văd 
afară grădina largă, sălbatică, apăsată de tristeţea dulce a 
toamnei. 

— Bine! Să te duci în târg, să-mi cumperi un divan. Patul, 
spune-i babei să-l dea afară; nu pot dormi în el. 

Nagavişka deschide mari, ochii lui de gloabă prostănacă. 

— Un divan? face uimit. Vrei dumneata chiar un divan? 

Pe urmă se întoarce spre bătrână şi începe să-i spună ceva 
repede, în ruseşte. Ea pricepe târziu, după ce Nagavişka îi 
explică, de multe ori, cu vorbe şi cu gesturi: divan, un divan. 

— Dghivan? repetă ea, privindu-mă uimită, nevenindu-i să 


27 


creadă. 

Are o voce ascuţită, pe care numai vorba rusească o 
rotunjeşte puţin. Simt că am căzut între ei, ca o revoluţie. 

— Dghivan! face baba, de fiecare dată când el se opreşte să 
răsufle. Dghivan!? şi glasul i se înmoaie, de parcă vorbele 
misitului ar lovi-o în cap, ameţind-o. Dghivan?! 

— Da. Şi pe perete, deasupra, să pună un covor; nu pot suferi 
zidul gol. 

— Căvăor? întreabă femeia, ridicând ochii, cu teamă. 

— Da, un covor. Pe urmă să deschideţi fereastra şi să faceţi 
curăţenie. 

La uşă îmi aduc aminte că seara are să fie iarăşi frig. 

— Şi să faceţi foc în sobă! 

lată-l pe Nagavişka, stând plouat, cu umerii căzuţi, semănând 
atât de bine, ca şi adineauri, cu un cal obosit. 

Amiaza călduţă, de toamnă, cu lumina ei pălită puţin, cu 
atmosfera calmă, ca în pragul unui repaus dulce, îmi dă o 
mulţumire ciudată, pe care o simt cuprinzându-mi încet fiinţa; 
mi se pare că mă aflu în uşa unui sanatoriu unde m-am vindecat 
de o boală grea şi acum plec să-mi încep convalescenta. 

— Hei! strig din prag, râzând, ce-mi stai aşa prăpădit? 
Panteră Neagră eşti dumneata, ori ce? 

Nagavişka însă nu mai are nevoie să spună nimic; este biruit 
şi câştigat de partea mea. Numai bătrâna iese după mine, 
neîncrezătoare, să mă mai întrebe o dată, cu glasul ei ascuţit, 
în timp ce mă îndrept spre poartă: 

— Dghivan? 

— Dghivan! 

— Căvăor? 

— Da, covor şi foc şi curăţenie! Şi să deschizi fereastra. 

Lângă poartă mă opresc, uimit: două tufe de crizanteme albe 
înfloresc, de o parte şi de alta a potecii. Tulpinile lor robuste 
dar graţioase îmi ţin drumul. La venire nu le văzusem. 


Într-o parte-i portul, în alta cherhanaua; la mijloc este oraşul, 
pe o ridicătură de pământ care înaintează ca o peninsulă în 
Liman, înconjurată din trei părţi de apă. In locul cel mai ieşit al 
acestui istm circular, sunt zidurile Cetăţii. De acolo străzile 
pornesc mănunchi, ca nişte nervuri de evantai şi după ce dau 
formă oraşului se pierd în partea cealaltă, în câmpul nisipos, 


28 


unde încep viile şi caişii. Alte câteva străzi cad de-a curmezişul, 
mergând de la un țărm la altul. Aceea care leagă portul de 
cherhana, trecând prin mijlocul oraşului, e strada principală. În 
lungul ei se înşiră casele oamenilor mai înstăriți, deşi toate fără 
etaj, şi prăvăliile cu ferestre mari. În centru, ea atinge pe o 
latură grădina publică, nu prea mare, cu flori, cu copaci mici şi 
cu bănci de scândură vopsite verde. Nu departe de acolo e o 
piaţetă, de unde porneşte strada lungă, înspre gară şi unde, la 
prânz şi seara, lumea iese la plimbare. Acolo sunt şi cele două 
restaurante mai mari, pline de glasuri înfierbântate şi de 
acorduri muzicale; acolo se fac în fiecare seară chefuri de 
pomină, şi din când în când se trage cu pistolul, în tavan sau în 
oglinzi. 

Mai departe, străzile merg iarăşi liniştite să se piardă în 
câmp, sau în Liman. 

O după amiază întreagă străbat cu pasul rar aceste străzi 
curate. Casele sunt toate la fel, mărunte, ascunse după garduri, 
sub copacii desfrunziţi şi la ferestrele lor nu se vede nicio 
mişcare. Pare că oamenilor le e teamă să privească afară, în 
acest timp al după amiezii, când străzile sunt pustii. 

Cobor în port, unde cheiurile părăsite se năruie; câteva 
şlepuri negre, înecate, spintecă faţa liniştită a apei; un grănicer 
se plimbă alene pe mal. Pe ultimul chei, înspre Cetate, câţiva 
marinari fac instrucţie; deasupra lor, pe un catarg flutură 
pavilionul tricolor. 

O tristeţe calmă se ridică din apa Limanului, pe care soarele, 
coborând înspre apus, o face să sticlească. În luciul ei zboară 
spre malul rusesc un stol de rațe sălbatice, nesocotind graniţa, 
dincolo de care trăiesc alţi oameni. După ce ele se pierd în 
zarea apăsată de pâclă, Limanul rămâne pustiu şi marinarii, de 
pe chei, par uitaţi acolo, fără niciun rost în portul părăsit. 

Urc malul, pe strada bolovănoasă, străbat iarăşi oraşul ca să 
cobor în partea cealaltă, înspre cherhana, unde pescarii şi-au 
întins pe mal, să se usuce, sutele lor de plase. În aer stăruie un 
miros greu, de peşte putrezit; vântul îl ia şi-l împinge de-a 
lungul oraşului, pe uliţa largă a Soborului, cu case rare, de 
oameni săraci, în care locuiesc pescari. În praful ei, câţiva copii 
se joacă, fugărindu-se fără tragere de inimă, mai mult gânditori 
decât zburdalnici. 

La câţiva paşi, după casele mărunte, începe pădurea de stuf, 


29 


subliniind malul circular al Limanului; toamna l-a făcut să 
pălească. În curând, când va fi galben, vor veni să-l taie şi să-l 
strângă în snopi ca să-l aibă de băgat în foc, la iarnă. Acum 
vântul îl mai netezeşte odată, făcându-l să se aplece peste apă 
în valuri largi, înfiorate. 

Se înserează şi odată cu întunericul, nori cenuşii se lasă 
deasupra oraşului. De pe Liman se adună neguri umede, 
amenințătoare. Pe străzi, felinarele răzlețe par scăldate în 
ceaţă; când ajung acasă, ploaia măruntă de toamnă a început, 
ştergând cu ţârâitul ei rece de pe acoperiş ultimele amintiri 
calde ale unei zile frumoase. 

De sub clopotul de foiţă din tavan, becul slab răspândeşte o 
lumină albăstrie, plină de umbre; acum cadrele de pe pereţi 
capătă o altă viaţă; din tabloul cel mare, nişte personaje în 
armuri, cu lăncile îndreptate spre cer, vor să coboare 
războinice în mijlocul odăii. Pe lumină se vede altceva: un 
praznic liniştit, pe iarbă, la marginea unei păduri. Copacii sunt 
suliţele, iar stacanele pe care gospodarii le dau peste cap, cu 
sete, seamănă cu nişte coifuri lucioase. 

In colţul camerei găsesc divanul, întocmai cum l-am dorit; 
bătrâna l-a îmbrăcat cu cearceafuri curate, cu miros de scrin 
învechit. Alături, zidul lipit cu soba de pe sală răspândeşte o 
dâră plăpândă de căldură care face deodată încăperea foarte 
prietenoasă. Alung orice gând negru şi, rezemându-mă de 
peretele cald, încerc să regăsesc firul limpede al existenţei 
mele, pe care sosirea în acest oraş l-a destrămat, răspândind în 
jur scamele, ca dintr-o vânturătoare. Mă văd la gară, în 
dimineaţa noroasă a sosirii, luându-mi rămas bun de la 
tovarăşul de călătorie, comandorul Maximov. Caut un drum 
neted până aici, în această încăpere dar mă izbesc ca de pereţii 
unui coridor îngust, întunecat de chipurile celorlalţi oameni. Şi- 
i văd, ca şi când ar fi alături, spionându-mă, voind să nu le 
scape nimic din ceea ce am de gând să fac. Îl văd pe Ronsky, 
maimuța pântecoasă, turnându-mi să beau; pe Liuda, stând pe 
scaun, supusă, în timp ce încerc să-i cuprind picioarele groase, 
pe sub fustă; pe Walter, cum bea paharul rânjind şi mârâind: 
„N-avem nevoie de niciun motor nou”. Il văd pe Grişa, 
hotelierul, intrând în cameră să-mi arate, plin de mândrie, 
epoleţii auriţi, de căpitan, pe care i-a purtat el însuşi în armata 
ţarului. Văd femeia cu picioarele albe, spălând rufe în ploaie: 


30 


sunt picioarele Liudei, aşa cum le-am cuprins pe sub fusta 
aspră. 

Fiindcă e o seară liniştită, mă voi lepăda de amintirea 
obsedantă a acestor oameni; voi scoate din geamantan cartea 
de călătorie a lui Joshua Slocum, minunatul navigator solitar, 
pe care mi-a dăruit-o comandorul Maximov. Mă voi izola de 
toate întâmplările trecute şi viitoare, ca temerarul marinar, 
care a ocolit cu mica lui corabie pământul, fără niciun însoțitor. 

Dar, nu! Cartea căpitanului Slocum va aştepta acolo, în 
geamantan. Aici nu-i timp să rămâi cu tine singur; nu poţi să te 
judeci, să te încurajezi, sau să te mustri; nu poţi face nimic din 
ceea ce doreşti, din ceea ce te juri să faci. Viaţa te cuprinde şi 
te zgâlţâie cu o forţă care îţi turteşte creierul în cap; apoi îţi 
pune un pumn mare în bărbie şi îţi face vânt pe duşumele. De 
acolo de jos, lumea se vede altfel. Ia te uită!? 

Cineva a ciocănit în oblon, de două ori, cu vârful degetelor, 
ca un semnal. In liniştea care urmează, mai grea, dulapul 
trosnește; pe urmă se aude apa picurând afară, pe burlan. 
Dincolo de uşă domneşte întunericul ud al nopţii de toamnă. 
Zgomotul misterios de la fereastră mă face să tresar. Nu ştiu 
nimic despre oraşul acesta de frontieră, nu-mi cunosc vecinii, 
nu ştiu ce taine se ascund în bălăriile grădinii. Câteva clipe trec 
greu; pe urmă iarăşi ciocănitul în oblon, încet, la fel ca prima 
dată; e o mână sfioasă. Ar trebui să nu-mi fie frică de un om 
care ciocăneşte aşa. Rămân totuşi lipit de zid, până ce aud 
chemând de afară, un glas tot atât de sfios ca şi ciocănitul: 

— Saşa! Saşa, dieschidi, tie rog! 

E o fiinţă rătăcită târziu, sub geamul lui Saşa, cel care a 
plecat. Ies în sală şi deschid ferestruica zăbrelită, din uşă. Un 
pardesiu negru, cu gulerul ridicat, un obraz rotund, cu gropiţe, 
şi o bască albă, trasă pe frunte. Nu mă poate vedea, în 
întuneric. 

— Dieschidi repedie, Saşa, că m-a udat! 

Are un glas dulceag, plângător. 

— Domnul locotenent s-a mutat, îi spun prin zăbrele. 

Nu se miră; este sigură că mint. 

— Lasă pie mine, tie rog, înăuntru! 

— Domnişoară, sunt singur; locotenentul a plecat. 

— Lasă pie mine, tie rog, înăuntru! 

Când deschid uşa, devine şi mai sfioasă. 


31 


— Bună seara! spune, în prag, clipind, neîndrăznind să intre 
udă de ploaie. 

Pe urmă face un pas şi bagă numai capul, în odaie. 
Schimbarea dinăuntru, în sfârşit, o surprinde; se întoarce spre 
mine, puţin rătăcită: 

— Domnu lăcătinient chiar a pliecat? 

Mă priveşte măsurându-mă cu ochii de sus până jos, puţin 
înciudată, ca şi cum eu i-aş fi alungat locotenentul. 

— Şi nu ştii dumniata undie a pliecat? 

Ridic din umeri: îmi pare rău; nu ştiu. Apoi îmi amintesc de 
fotografia uitată la oglindă. 

— Dumneata eşti Şura? o întreb, intrând în odaie. 

Mă urmează, ca la ea acasă, şi nu se miră de întrebare. 

— Nu. Eu sunt Vera. Şura ieşti altă fată. Ai făcut dumniata 
cănăştinţă cu ea? 

Viaţa curge, pe sub garduri, pe sub copacii desfrunziţi, prin 
umbră, îşi caută drumul, pătrunde pe uşi sau pe ferestrele 
oblonite, şi te găseşte oriunde te-ai ascunde. E peste putinţă să 
i-o iei înainte, sau să-i rămâi în urmă. Ea are nenumărate feţe; 
acum a luat chipul acestei fete, a ciocănit în oblon şi a intrat, 
aducând frigul umed de afară. Nu-i cu putinţă să te gândeşti în 
urmă, sau înainte; trebuie să te gândeşti numai la ea. 

— Şi lăcătinientul unde a pliecat? întreabă Vera. 

— Nu ţi-am spus că azi am sosit aici? Nici nu-l cunosc. 

Şade pe scaun, lângă oglindă, cu cotul rezemat pe măsuţă. 

Pare gata de plecare: nu şi-a scos nici basca, nici pardesiul 
de pe care picură apă; dar nu pleacă. Dă cu ochii încă un 
înconjur odăii. 

— Aici este frămos; nu ţi-a plăcut dumitale pat care a fost? 

— N-aveam loc în el. 

Afară se aude ploaia, ţârâind în burlane. Vera mă priveşte 
surprinsă; caută desigur să vadă ce anume din fiinţa mea mă 
împiedică să pot dormi într-un pat ca toată lumea. Pe urmă, 
renunţă să dezlege misterul şi întoarce capul spre oglindă, 
unde fotografia Şurei a rămas neclintită, ca un obiect care 
aparţine pentru totdeauna încăperii. 

— Şura crede că lăcătinientul ia pe ia die nievastă! râde, cu o 
răutate neascunsă. 

Apoi, după o pauză, în care a dat iarăşi roată cu ochii 
camerei, oftează, plictisită: 


32 


— Radio nu ieşti? 

— Nu. 

— Nici patifon? 

— Nici. 

— Nici cănfieti? 

— Ce să fie? 

— Bănboane. 

— Nu. 

Oftează: 

— Păcat! 

După o clipă însă, se înflăcărează: 

— Spune-mi, atunci, despre Bucureşti! 

Un val de vânt zgâlţâie oblonul; Vera se strânge puţin, 
înfiorată, dar elanul ei nu este încă înfrânt. Imbujorarea o face 
atrăgătoare; pe sub poala pardesiului ud i se văd genunchii 
înveliţi în ciorapi groşi, şi începutul coapselor, care trebuie să 
fie calde. 

— De ce nu vii aici? o întreb, cu glasul puţin tremurat, 
făcându-i loc alături. 

Ea se ridică, fără o vorbă şi se apropie simplu, de pat. 

— Nu-ţi scoţi pardesiul? 

Il scoate şi-l agaţă în cuiul de lângă uşă, cunoscut dinainte. 
Pe dedesubt are o bluză cafenie, de lână împletită, strâmtă, 
care îi turteşte sânii mari şi poate moi. De la şolduri în jos 
seamănă cu Liuda; doar fusta o face mai plină. 

— Nu-ţi spun nimic ai tăi, dacă întârzii? o întreb, în timp ce 
se aşază sfioasă la picioarele divanului. 

Face semn din cap: nu. 

— De ce nu vii mai aproape? 

Vine. Îi apuc întâi mâna şi i-o mângâi; stă, nepăsătoare. 

— Bascul nu ţi-l scoţi? 

Şi-l scoate; cu capul gol pare o copilă; numai buza de jos, 
atârnând, îi dă un aer de plictiseală, făcând-o mai matură. 

— Păcat că nu ieşti patifon! spune, pe gânduri. 

li cuprind genunchiul aspru, cu palma fierbinte; când o ridic 
în sus, peste nodul ciorapului şi întâlnesc pielea goală, tresare. 
Nu-i dau răgaz să se opună; mă aplec peste ea şi-i caut nasturii 
fustei. Imbrăcămintea ei miroase a cârpă veche, neaerisită. Şi 
când rămâne goală, încearcă, prea târziu, să se ridice într-un 
cot, parcă supărată, parcă nedumerită: 


33 


— Dar cie-i vrea acuma? Asta nu sie poati! Nici n-am făcut 
cănăştinţă, noi doi... 

O 

Şi dacă aş şti măcar cum a arătat acest locotenent Saşa, 
plecat în altă garnizoană, a cărui gălăgioasă moştenire am luat- 
o, fără să vreau! Când a aflat unde locuiesc, Ronsky s-a 
prăpădit de râs: 

— Casa cu maimute! Ia te uită Nagavişka, unde te-a băgat! 

Saşa a plecat pe furiş, şi a avut motive; vin datornicii, unul 
după altul. 

— Două costumuri noi, nouţe! se văicăreşte Freiberg, 
croitorul, smulgându-şi cu ciudă perii din barbă. Două 
costumuri faine, furnitură prima! De unde să scot acum pe 
lăcătinient? 

— Şi cizmele, cine le plăteşte, mama lor de cizme!? înjură 
olteneşte Lache, cizmar craiovean, pripăşit de curând în oraş. 
Cizme de lac „şanti”, domnule; numai carâmbii m-au costat 
două mii de lei. 

Vine şi-un băiat de la Pancoff să ceară o datorie, pentru 
băutură; şi cofetarul are de luat bani pe două torturi, de la ziua 
ofițerului; şi cămătarul Lobel, cel mai opărit dintre toţi, fiindcă 
a rămas în buzunar cu o poliţă de zece mii de lei, pe care se 
teme s-o sconteze. 

— De la el nu poţi să iei bani decât cu binişorul! spune 
cămătarul. Cine se poate pune cu lăcătinientul ăsta? Dacă bag 
poliţa la Bancă şi mă află, se urcă nebunul pe tren şi vine să-mi 
tragă două pălmi, tocmai la cafinea, unde ne vede lumea! 

După ce pleacă datornicii, se face seară; atunci, în liniştea 
care cuprinde curtea, se aud ciocăniturile încete, sfioase, în 
oblon. 

— Vera? 

— Nu, eu sunt Mania; Vera ești altă fată. Ai făcut dumneata 
cănăştinţă cu ea? 

De la un timp, se află, în sfârşit, peste tot în oraş, că 
locotenentul a plecat, dar ciocăniturile în oblon nu contenesc. 
Poate fetele continuă să vină numai din obişnuinţă, ca la un 
vad, la această casă cu maimuțe, pe care o cunosc de atâta 
timp. De cele mai multe ori, însă, nu sunt acasă, sau dorm, 
trudit. 

Am început lucrul la uzină. Hala maşinilor e friguroasă; stau 


34 


toată ziua îmbrăcat cu pardesiul, sub un luminator de sticlă, 
spălat necontenit de ploaie. Pe fereastra largă, jos se vede 
Limanul, răscolit de vânt, plin de mâl, aruncând îndesat, cu 
mânie, valuri mici şi dese pe ţărmul pustiu. La sfârşitul primei 
săptămâni au sosit în gară cei doi cilindri verticali ai motorului; 
betonul pus la postament nu se întărise încă şi a trebuit să 
aşteptăm. 

Îmi petrec tot timpul în hală, de dimineaţa până seara. 
Câteva zile nu ştiu nimic din ce se întâmplă în oraş. Odată, 
urcând la birou, o întâlnesc pe Liuda, în colţul unui coridor; 
aproape n-o mai recunosc. Mi se pare ciudat că, atât de 
necunoscuţi cât suntem, mâna mea i s-a plimbat pe coapsele 
pline, care se văd sub rochie cum ar fi dezgolite. Mi-e atât de la 
îndemână, încât încep să o confund cu un obiect. Obrajii ei s-au 
îmbujorat puţin, dar pudoarea porneşte poate din altă parte, nu 
de la picioare. 

— Ai fost dumneta la Pancoff? mă întreabă, cu teama că o voi 
repezi. 

Pancoff e un restaurant; toate fetele pomenesc de el, acolo se 
dansează şi ele tânjesc după dans. 

— Nu, n-am fost. 

— Niciodată? se minunează Liuda, făcând ochii mari. 

— Niciodată; n-am timp. 

— O, păcat! Trebuie să te duci. 

După o săptămână, ploaia continuă; cilindrii sunt montați şi 
piesele celelalte nu mai sosesc. Ronsky a prins de veste că n-am 
de lucru; coboară în uzină, ţinându-şi pântecele în mâini. Cum e 
îmbrăcat în haine cenuşii, seamănă ciudat de bine cu un 
greiere de câmp, un greiere borţos, care-şi duce abdomenul 
prin mirişti, pe picioarele subţiri. Zâmbeşte mulţumit. 

— Acum trebuie să bei un pahar! mă îmbie, ca şi când ar 
spune: „Haide, n-ai încotro, te-am prins!” 

Din ziua sosirii, când m-am îmbătat, n-am mai gustat un strop 
de vin. Amintirea oţetită a acelei beţii îmi stăruie dezgustător în 
măruntaie. N-am înclinare pentru asemenea patimă. 

— lartă-mă, nu pot să beau! 

— Dar ce faci dumneata toată ziua? întreabă, înciudat. 

Acum îmi dau seama că, deşi noaptea se lasă mai repede, aici 
ziua e mai lungă decât în alte părţi. Cum am umplut spaţiul 
cenuşiu al unei săptămâni ploioase? Sunt într-o insulă pustie. 


35 


Oamenii din jurul meu îmi sunt străini; nu mă pot apropia nici 
de ei, nici de obiceiurile lor. O altă săptămână va începe şi alte 
tone de apă se vor scurge pe acoperişuri... Simt că începe 
teama. Voi telegrafia la Bucureşti, îi voi ruga, îi voi implora să 
trimită piesele, să se termine mai repede, să mă scoată din 
acest oraş, pe care toamna îl turteşte cu tăvălugul ei ud. 

— Domnule Ronsky, spun, palid, simțind cum cutele din 
colţul gurii mi se adâncesc, iartă-mă, nu pot să beau! 

E zadarnic să-i explic ceva. Înţeleg că mă dispreţuieşte şi 
plec spre casă, cu sentimentul că am suferit o condamnare fără 
să fiu vinovat. Străbat ograda sfâşiată de toamnă, în care numai 
crizantemele mai înfloresc, ude, ude şi triste. Deschid 
geamantanul, iau cartea dăruită de comandorul Maximov, mă 
trântesc în pat şi citesc: Singur în jurul lumii... 

Joshua Slocum sau comandorul Maximov a făcut această 
călătorie? În cameră se lasă întunericul; picăturile de ploaie 
curg adormitor pe burlane. Ce voi face săptămână viitoare? Şi 
deodată, aceste picături de ploaie care se aud afară, mi se pare 
că se scurg prin cutele creierului meu, să spele de acolo toate 
amintirile. Aprind lumina şi sub lumina albastră văd toate 
amănuntele încăperii, aşa cum am lăsat-o de dimineaţă. Şura 
continuă să zâmbească, cu gropiţe în obraji, din rama oglinzii. 

„Dar cine este fata asta? mă întreb după un timp, când parcă 
mă cuprinde somnul. Ce caută fotografia ei aici? E sora sau 
iubita mea?” 

Din rama neagră, aflată pe un perete umbrit, războinicii, cu 
suliţele în mână, par gata să coboare în odaie. 

„Dar eu ce caut aici?” mă întreb toropit. 

Afară ploaia continuă să picure pe burlane, scoțând cântecul 
ei monoton, care te adoarme. Şi mi-e teamă că dacă aş adormi 
acum, aici, aş pierde toate legăturile mele cu trecutul. Nu ştiu 
dacă am ceva de regretat în urmă, dar nu vreau să mă pierd. 

Deschid ochii mari şi-mi spun: „Eu nu sunt de aici! Sunt doar 
un trecător. Lumea mea este în urmă...” 

O 

Pe placa de onoare a unei uzine construită în munţi, este 
trecut şi numele meu, între altele. Acum îmi dau seama, 
zâmbind cu o uşoară mâhnire, că va fi singura mărturie a 
existenţei mele. Mă gândisem şi altădată, mai puţin stăruitor ca 
azi, că nu am o dotaţie deosebită, că deci nu pot aspira decât la 


36 


un ideal mijlociu. Atunci aş fi vrut să renunţ la orice năzuinţă. 
Imi era teamă că trebuie să am vreuna, nemărturisită, şi mă 
cercetam bănuitor, căutam să mă surprind, pentru a mi-o găsi 
şi a-mi arăta zădărnicia ei. Imi plăcea viaţa; o socoteam un bun 
de care n-aş fi vrut să mă lipsesc, fiindcă era un spectacol 
necunoscut, cu nenumărate surprize. Gândeam că merită să-l 
priveşti, chiar dintr-un loc ieftin. Nu credeam însă în putinţa 
mea de a mă urca pe scenă, în văzul lumii, să-mi conduc 
destinul şi să-l târăsc pe al altora după al meu. Înţelegeam că 
oamenii care ajung acolo sunt într-o continuă întrecere, fiindcă 
unde vin doi inşi, locul întâi trebuie disputat. N-aş fi îndrăznit 
să compar vreodată oamenii între ei, dar ştiam că dacă apar 
mai mulţi alături, într-o arenă sau pe acelaşi drum, luptând 
pentru acelaşi ideal, trebuie să se vadă că unul e mai puternic 
şi altul mai slab. Nu vroiam să mă iau la întrecere cu nimeni, nu 
mă interesa locul nimănui. Dacă vreunul ar fi vrut locul meu, i l- 
aş fi dat, fiindcă nu înţelegeam de ce l-aş apăra. 

Abia acum, departe de casă, văd că n-am lăsat în urmă 
puncte de reper, nici albe, nici negre, după care să mă întorc. 

„Eu nu sunt de aici!” continui totuşi să-mi spun, cum m-aş 
apăra de o obsesie. 

Ploaia îmi adoarme încet cugetul, cu ţârâitul ei plângător. Şi, 
de la o vreme, golul din urmă nu mă mai sperie; mă simt 
împăcat cu mine, cu războinicii din cadru, cu ploaia de afară şi 
cu întunericul trist care se lasă peste fereastră. Iau cartea lui 
Joshua Slocum, o privesc fără gând şi o bag la loc, în cufăr. 

Se înserează. Îmi îmbrac haina de ploaie şi ies pe stradă. 
Felinarele au început să se aprindă; în pâlnia lor proiectată în 
jos, spre caldarâm, picăturile de ploaie, bătute de vânt, 
încearcă un joc vesel, neconvingător. Străbat oraşul pustiu şi 
mă opresc la Pancoff. 

O 
__ Cârciumile aici sunt la tot pasul; cele mai multe sub pământ. 
In stradă se vede numai o dâră de lumină, şi fumul de tutun, 
urcându-se în valuri, pe trotuar. Coborând treptele, ajungi într- 
o încăpere umedă, cu tavanul proptit pe stâlpi de lemn 
îmbrăcaţi în hârtie colorată. In fund, după tejghea e un 
negustor bărbos, cu şapca neagră dată pe ceafă, sau o femeie 
grasă, unsuroasă, cercetând cu ochii răi muşterii care 
chefuiesc. Aceştia de fapt stau cuminţi în jurul meselor 


37 


murdare, de lemn nevopsit şi deșartă, cu o mulţumire tăcută 
paharele, pe gâtul lor nesăţios. Acolo se bea vinul bun de Şaba 
cu douăzeci de lei litrul, ca să se poată îmbăta omeneşte şi cel 
mai umil gospodar. 

Deasupra capetelor lor, abia luminate de lampa cu petrol 
atârnată în tavan, un aparat de radio cu baterii, vechi, din cele 
dintâi vremuri ale lui, toarnă, horcăind, vorbe şi cântece, pe 
care băutorii le ascultă, evlavioşi. 

Sunt asemenea cârciumi pe uliţa Soborului mai ales, unde 
vin pescarii să bea, în fiecare zi, câte un aldămaş. Beau atunci 
când vând ceva, ca şi atunci când cumpără. Beau când îşi iau o 
pereche de bocanci noi, sau numai o pereche de potcoave, 
pentru bocancii vechi; beau când le naşte nevasta şi când le 
moare copilul, când dau pe apă o barcă nouă şi când repară 
fundul bărcii vechi. Beau, dimineaţa sau seara, la amiază sau la 
miezul nopţii, sau mai spre ziuă, când zorile tulburi încep să 
coboare în beciurile lor; beau în zile de lucru, ca şi la sărbători, 
după ce se întorc smeriţi de la liturghie. Beţia lor e totdeauna 
cuviincioasă; dacă îi urcă în stradă şi le dau vânt să plece, nu se 
leagă de lume, nici nu fac gălăgie; îşi caută drumul, cuminţi, 
sprijinindu-se cu grijă de garduri, iar când nu mai pot, se întind 
jos, într-o margine a trotuarului, ca să nu încurce drumul. Rar 
se întâmplă câte o gâlceavă, sau câte vreo bătaie. Dacă au 
întâmplător un cuţit la brâu, îl ţin doar ca să spintece cu el 
peştele, sau ca să taie pâine; în aproapele lor nu-l vâră 
niciodată. Ei seamănă atât de bine cu Limanul pe malul căruia 
s-au născut! Mâniile lor nu trec niciodată peste maluri, cum 
nici mâniile Limanului nu trec, oricât l-ar bate vântul. 

Dar cârciumi se găsesc pe toate drumurile. Poate, trăind 
înconjurați din trei părţi de apă, oamenii iubesc mai temeinic 
vinul. Acolo chercheleala este o obişnuinţă obştească, a 
boierilor ca şi a mujicilor. Beau şi arendaşii durdulii, cu obrajii 
roşii, şi muncitorii palizi, cu pomeţii ascuţiţi. Patima lor nu are 
nimic murdar, fiindcă ei ştiu să cinstească vinul, oricât ar bea. 
Sunt unii care beau aşa de mult, încât sfârşesc această viaţă 
fericită cu vinele sclerozate şi cu ficatul făcut piatră. Dar cine 
ştie dacă o astfel de moarte nu chezăşuieşte dobândirea vieţii 
de apoi? 

La Pancoff, în locul aparatului de radio, cântă orchestră, cu 
vioară, acordeon şi pian, ca în oraşele mari. Acolo se găsesc o 


38 


sumă de bunătăţi vestite, ca mâncare şi băutură, şi ce beţiv sau 
ce mâncăcios din cei ce coboară în subsolul acela binecuvântat 
ar putea să plece nemulţumit? 

Cum intri, pe un bufet mare, în faţă, sunt o sută de farfurii, 
dacă nu mai multe, în care se înşiră toate soiurile de gustări, de 
la chefalul sărat, făcut cu oţet şi cu ceapă, până la pâinişoarele 
date cu unt şi icre negre, moi. Acolo poţi să-i vezi pe 
mâncăcioşi aplecându-se deasupra farfuriilor şi alegând cu 
nesat felurile pe care poruncesc chelnerului să le dea la masă. 
Mesele sunt aşezate de-a lungul zidurilor, de jur împrejur, în 
firide tainice unde te poţi îndestula netulburat de nimeni. În 
mijloc, cine are poftă poate să danseze şi nu se găseşte nimeni 
să ceară socoteală cuiva dacă, ameţit, îşi înlănţuieşte partenera 
nu tocmai cuviincios. De altfel e şi greu să se ştie de unde 
începe necuviinţa, deoarece lumea în oraş nu cunoaşte ultimele 
dansuri. Când vin în vacanţă studenţii şi studentele, de la 
Bucureşti şi de la Iaşi, aduc figuri noi de foxtrot sau de tangou; 
localnicii le urmăresc uimiţi şi timizi, neîncumetându-se să le 
dezaprobe, chiar dacă sunt mai deşuchiate, fiindcă împotriva 
obiceiurilor aduse din oraşele mari, nu se cârteşte. 

Când am coborât în beciul lui Pancoff, era lume puţină; mulţi 
se duceau acum alături, la „Ural”, alt restaurant, unde cânta 
din gură o artistă negricioasă, Ilona, venită tocmai de la Arad, 
cu putere de atracţie apuseană. 

La o masă stăteau două perechi, curând am aflat că erau 
primarul şi avocatul primăriei, cu nevestele lor, dar nevestele 
nu li se potriveau defel, ai fi zis că le-au schimbat între ei, din 
greşeală. Pe când primarul, cu ochii de miop ascunşi sub 
ochelari cu ramă groasă care-i dădeau ceva de scafandru, se 
pierdea în spatele mesei, primăreasa, înaltă şi puternică, părea 
pusă acolo ca să-i păzească pe toţi patru. Chiar şi avocatul, cât 
era el de voinic şi de gros, nu izbutea s-o întreacă, dar, oricum, 
intra în competiţie; deocamdată se lupta cu mâncarea şi cu 
băutura, mânca şi bea mult, cu voie bună, iar când râdea burta 
îi juca sub masă cu atâta amplitudine că se mişcau paharele de 
deasupra; din când în când se întorcea spre nevastă, ca s-o 
ciupească părinteşte de obraz şi atunci părea un bătrân elefant 
care îşi dezmiardă puiul. 

Un grup de ofiţeri stăteau într-un colţ; alături, câţiva civili 
îmbrăcaţi şi foarte gravi, poate preşedintele tribunalului sau 


39 


procurorul şi alţii de-o seamă întreţineau o convorbire serioasă, 
ca într-o cancelarie. Mai departe, în celelalte firide, nu se 
vedea, dar fumul de tutun, care se înălța deasupra, dovedea că 
mai sunt şi acolo alţi oameni. 

La masa de lângă orchestră, un locotenent mititel, negricios, 
cu un smoc de mustață zbârlită, stătea cu capul în piept şi 
cânta pe nas, subţire, ca un ţârcovnic, un cântec plângător, cu 
tonuri puţine: 


Niii-istrule, pe malul tăă-ău... 


Vioristul îi ţinea isonul, aplecat cu arcuşul la urechea lui, iar 
ceilalţi muzicanti îl însoțeau fără tragere de inimă. 

Deasupra acestui cântec, pe care locotenentul îl îngâna 
încetişor, ca şi când s-ar fi temut să nu-şi tulbure vecinii, din 
firide se rostogolea zumzetul subsolului încălzit de băutură. 
Câte un clinchet de pahar ciocnit, sau câte un râs cristalin de 
femeie, se ridica spre tavan, în triluri. 

În clipa când am intrat, ofiţerul tocmai îşi termina cântecul şi 
căuta în buzunarul pantalonilor strânşi pe picior, un ban, 
pentru muzicanți. Văzându-mă că umblu cu ochii după o masă, 
îmi făcu semn, prietenos, să mă apropii. 

— Locotenent Ilinca! se prezentă, ridicându-se în picioare, 
drept, şi izbind carâmbii cizmelor cu o politeţe militărească. 

Apoi, în timp ce se aşeza clătinându-se, la locul lui, după ce 
mă poftise să stau pe scaunul din faţă, continuă: 

— Te rog să bei un pahar cu mine. Nu te uita că sunt cam 
turtit; mi-am pus în gând să mă fotografiez în seara asta şi eu 
nu pot să mă fotografiez decât beat. 

Acestea zise, îşi lăsă capul în piept şi îşi reluă isonul, cu 
glasul le ţârcovnic: 


Niii-istrule râu blestema-at... 


Chelnerul îmi turnă în pahar din sticla locotenentului, fără 
nicio vorbă, ca unul care ştia dinainte ce trebuie să facă. 

Adusesem de afară, pe chipul încruntat, toată umezeala şi 
tristeţea toamnei, dar eram hotărât să le spulber. Toate 
piedicile sufleteşti fuseseră îndepărtate, numai teama fizică de 
băutură, amintirea acră a primei beţii care mă dezgustase, 


40 


lăsându-mi o săptămână urmele ei acide în creier şi în sânge, 
mă făcea să şovăi. Băusem de atâtea ori până acum, dar 
niciodată băutura nu mă silise să cuget la rostul ei. De data 
aceasta, paharul din faţă căpăta o altă semnificaţie, devenea 
simbolul unor renunţări, al unor adaptări, al unei înfrăţiri cu 
oamenii din partea locului, cu firea, cu mentalitatea lor de 
grăniceri. 

Am dus paharul la gură cu teamă, dar vinul mi-o luă înainte, 
peste gest, şi peste intenţie, alunecând cu o fluiditate 
neaşteptată. În gură mi se răspândi o aromă de fragă, 
aducându-mi deodată în minte imaginea colorată a unei 
podgorii însorite, cu ciorchini de chihlimbar şi cu flori pe 
răzoare, ca într-un colţ de rai. Am privit uimit paharul, pe care 
urmele licorii se scurgeau la vale, lăsând în urmă dâre 
trandafirii, transparente şi volatile. 

Nu trebuia să întreb, nu trebuia să explic nimic; locotenentul 
îşi cunoştea vinul. Se întoarse doar, să spună, cu o 
superioritate categorică deşi calmă, cum ar fi lipit pe conştiinţa 
mea o etichetă: 

— Muscat, de la Efleri! 

Vru să continue cântecul, apoi se răzgândi şi, întorcându-se 
mai mult spre mine, mă privi cu luare aminte: 

— Eşti inginerul de la uzină, nu? 

Am ridicat ochii, mirat: 

— Da; de unde mă cunoşti? 

Locotenentul lăsă să-i cadă mâinile pe genunchi şi oftă: 

— Dar ce nu se ştie aici?! Crezi că scapă cineva nebăgat în 
seamă? Stai la baba de lângă liceu, la Gutulenka, în locul lui 
Alecu, locotenentul Petrache, Saşa, cum îi spun ei; a plecat la 
Focşani; gata, a scăpat. Haide, bea un pahar, nu te necăji! Să 
ne fotografiem împreună, dar să arătăm bine. 

Apoi, amintindu-şi ceva, şi aplecându-se peste masă, râse 
încetişor, pe sub mustata lui zbârlită: 

— Cum te simţi cu maimuţele? Te înţelegi cu ele? Alecu le 
cam încurca. Bine c-a scăpat de aici, c-o apucase rău. Vezi, nu 
le căuta în coarne. 

Şi, din senin, locotenentul mă lăsă, ca să-şi reînceapă 
cântecul: 


41 


Niii-istrule, pe malul tăă-ău... 


O mare tristeţe i se aşternuse pe chipul negricios. Părea că 
în cântecul acesta monoton, îşi plânge o durere amară şi 
nesfârşită. Şi deodată, cum cânta, cu capul în piept, lacrimi 
mari i se desprinseră din ochii roşii, alunecându-i pe obraz, 
până în cutele din colţul gurii. Le şterse cu dosul mâinii cu silă, 
apoi îşi întrerupse cântecul, ca să mai deşerte un pahar. 

— E un cântec care mă face să plâng, mărturisi, puţin 
ruşinat, în timp ce lăsa paharul pe masă. Mi-aduce aminte de 
taica; de la el îl ştiu. 

Şi după o clipă, căutându-şi batista în buzunarul unde 
umblase adineauri după bani: 

— Pe taica, săracul, l-au ucis duşmanii, cu toporul, la 
pădure... 

Mi-era teamă că-l va cuprinde iarăşi plânsul. Dar 
locotenentul îşi revenise şi zâmbea, privindu-mă cu ochii lui 
roşii. Numai mustaţa îi mai rămăsese supărată. 

— Eşti un om deştept, spuse. Te-am văzut, cum ai intrat; eu 
cunosc oamenii. E bine să fii inginer? Spune-mi, dumneata te 
pricepi, nimeni n-a putut să-mi explice, cum umblă curentul 
electric pe fir. Eu ştiu ce-i aia pozitiv şi negativ şi că merge de 
la unul la altul, dar ce nevoie are să meargă? Dumneata, care 
lucrezi la uzină, ştii mai mult decât ei toţi de acolo; ei bine, 
dovedeşte-mi dumneata că merge curentul pe sârmă. 

Am zâmbit, căutând un răspuns pe înţelesul lui. 

— Dar ai o dovadă sigură: când suceşti butonul, se aprinde 
becul; înseamnă că între buton şi bec, pe firul care le uneşte, s- 
a întâmplat ceva. 

— Erezii! Erezii! se apără el, lovind aerul cu palmele, în faţa 
ochilor. Mai bine să bem un pahar. Cu vinul ne împăcăm altfel. 
Muscat, ţine minte. De la Efleri! 

Căldura mi se lăsă în vine, îmbrăcându-mi corpul într-un 
început de fericire, ca o plasă caldă. Am văzut perechi, ieşind 
de după perdeaua de fum din fund şi venind în mijloc, să 
danseze. Orchestra începuse un cântec repede, care dădea 
prilejul pianistului să trântească, înfuriat, nişte groaznici pumni 
în clape. Zgomotul drăcesc îl făcu pe Ilinca să tresară. 

— Ar fi o idee, spuse, ducând degetul la frunte, s-o fac pe 
primăreasă un dans. Haide, să-mi spui la urmă dacă ştiu să 


42 


dansez. 

Se sculă şi alunecă, în zig-zag, parcă patinând, până la masa 
primarului, unde, sprijinindu-se de marginea tăbliei îi spuse 
ceva femeii celei mari, fără ca măcar să fi cerut mai întâi 
îngăduinţa bărbaților. Femeia îşi privi soţul, înveselită, 
slobozind un val de fum albastru de ţigară pe gura vopsită cu 
roşu. Se vede însă că tovarăşul meu nu le făcea impresie bună 
celorlalţi, căci drept răspuns, fără să ţină seama cât era de mic, 
primarul scoase mâinile de sub masă şi îl împinse în lături. 

— Du-te, domnule locotenent, bolborosi, el însuşi cherchelit. 
Du-te, nu vezi că eşti beat? Cum ai să dansezi cu nevasta mea 
în halul în care te afli? 

Ilinca se dădu un pas înapoi şi îşi înfipse mâinile în şolduri, 
izbutind să-şi găsească echilibrul, ca prin minune. 

— Asta-i nevasta ta, mă, primarule? rânji cu dispreţ. Păpuşa 
asta, nevasta ta? Păi te-ai uitat în oglindă, să vezi cum arăţi? Ţi- 
ai văzut mutra, mă, primarule? 

Vorbind astfel, întinse pe negândite mâna spre el, cu o 
îndrăzneală de om beat, şi-i răvăşi părul gălbui, tocit, adunat cu 
grijă în creştet, dezvelindu-i chelia, rotundă şi lucioasă. 

— Ţi-ai văzut chelia, primarule? urmă, râzând. Păi dacă ţi-ai 
văzut-o, cum poţi îndrăzni să spui că păpuşa asta e nevasta ta? 

Mă aşteptam, înmărmurit, să înceapă un scandal şi nu 
înţelegeam de ce întârzie. Femeile râdeau, înveselite. Avocatul 
ridică mâna şi-l bătu pe primar pe umăr, prieteneşte. 

— Ţi-a spus-o, bădie, ţi-a spus-o! hohoti, zgomotos. Mai zi 
ceva, dacă poţi! 

Cum se aplecase, am văzut că şi capul avocatului era pleşuv, 
întocmai ca al primarului. Am înlemnit: dacă Ilinca se va lega 
acum şi de el? Cine îl va mai scăpa din mâna lor? 

Dar nenorocirea nu veni. Dimpotrivă, primarul începu să 
râdă, încetişor, un râs puţin cam strâmb, e drept, dar destul ca 
să înlăture orice urmare neplăcută. Ba chiar întinse mâna spre 
locotenent, şi-l trase lângă dânsul, făcându-i loc alături, cu un 
gest afectuos. Ilinca se aşeză, bucuros să nu se mai chinuiască 
pe picioarele lui nestabile. Când să ciocnească paharul cu noii 
comeseni, îşi aduse aminte de mine, se ridică şi veni să mă ia la 
ei. Nu înţelegeam de ce m-aş împotrivi, din moment ce toţi 
ceilalţi patru mă aşteptau zâmbind, cu capetele întoarse. 

Când m-am ridicat, am simţit muscatul căzându-mi cu 


43 


furnicături plăcute în genunchi, pe urmă în fluierele picioarelor 
şi mi s-a părut că paşii îmi alunecă mai elastici, ca şi când 
cineva mi-ar fi pus nişte arcuri sub călcâie. Cred că îmi era 
foarte cald în seara aceea şi mă simţeam foarte bine. Din clipa 
în care m-am aşezat la masă, la căldură, între coapsele celor 
doua femei, nu mai ştiu prea limpede ce s-a întâmplat. Se poate 
să fi ciocnit prieteneşte paharul, cu primarul şi cu avocatul. Mi- 
e că, apoi, aşa ameţit cum eram, am dansat cu nevestele lor, 
după o muzică foarte veselă, care cânta în capul meu, nu ştiu 
dacă în acelaşi ritm cu muzicanţii. Dar femeile zâmbeau, 
mulţumite. Nevasta avocatului era prea măruntă şi firavă 
pentru starea în care mă aflam; îmi era frică să nu mă 
prăvălesc cu ea. A primarului în schimb putea să mă sprijine, 
ceea ce şi făcea cu bunăvoință. Avea un miros îngrijit de 
cucoană, care la început m-a intimidat. 

— Să mă scuzaţi, doamnă, am spus, împleticindu-mă, mi-e 
teamă că m-am îmbătat. 

Ea m-a strâns zdravăn cu braţul peste omoplaţi. Am simţit că 
pot să mă încred în sprijinul ei. 

— Nu-i nimic! a zâmbit îngăduitoare. Am eu grijă de 
dumneata. 

Pe urmă şi-a dat capul înapoi şi m-a privit în ochi cu un 
interes care mă zăpăcea. 

— Noi am făcut mult haz de întâmplarea dumitale cu divanul, 
a spus râzând. Nagavişka, misitul, a umblat mult timp până l-a 
găsit. Eşti mulţumit acum de el? 

Am clipit repede, mirat, şi fiindcă nu înţelegeam nimic, am 
râs ca şi ea, cu gura în gura ei. Ce s-a întâmplat apoi, cu greu 
îmi mai aduc aminte. Primăreasa mă ţinea în braţele ei calde, 
puternice, şi parcă mă legăna, ca să mă adoarmă, ori ca să mă 
facă să-i uit pe ceilalţi, să rămân cu gândul numai la ea. 

Mai târziu m-am pomenit la masă, lipit de şoldul ei mare, 
cald şi promiţător. Ilinca îmi turna întruna în pahar, arătându- 
mi eticheta sticlei, de fiecare dată: 

— Muscat de la Efleri, nu uita! 

La urmă am alunecat fericit pe sânii primăresei, mari şi moi 
ca o pernă şi-am adormit, ocrotit de ea, ca la pieptul mamei. 

O 

Ronsky citeşte ziarul în spatele biroului; când intru îmi 

aruncă o privire piezişă: a renunţat să-şi mai bată capul cu 


44 


mine. 

— Au sosit două lăzi în gară, mormăie, reluând lectura. Am 
trimis camionul după ele. 

Inaintez spre el zâmbind, un zâmbet puţin dulce şi misterios. 

— Gospodin Ronsky, spun, smulgându-i cu familiaritate ziarul 
din mână, vreau să beau un păhăruţ cu dumneata. 

Parcă i-aş fi dat un pumn sub bărbie: capul îi cade 
descentrat, pe spate. 

— A! îngână, privindu-mă cu ochii măriţi, fără să înţeleagă, 
crezând poate că am înnebunit. 

— Un Muscat de la Efleri vreau să beau cu dumneata. Ce te 
uiţi aşa la mine? Dă-le dracului de maşini! 

Dar cum ar putea să mă înţeleagă Ronsky? El e un burdihan 
desfundat, în care poţi să torni băutura fără teamă că va plesni. 
Mai mult pântec decât creier, aducând a gorilă câteodată, a 
greier borţos alteori, bea fără pricină şi fără să-şi facă socoteli. 
El nu poate şti ce-i revelaţia beţiei, fiindcă s-a născut beţiv. Mi- 
e milă de acest biet stăpân de uzină şi totuşi mi-a devenit, pe 
neaşteptate, necrezut de drag. 

Când m-am deşteptat azi dimineaţă, prin crăpăturile 
oblonului intra o dâră de soare, aurie, atât de nesperată, încât 
un timp am continuat să cred că dorm, dus de vise într-o ţară 
fără toamnă şi fără ploi. Nu puteam să-mi adun gândurile. Imi 
aminteam înserarea tristă şi drumul în oraş, şi cele patru trepte 
sub pământ, de la Pancoff. Vedeam un ofiţer negricios, pe care 
uitasem cum îl cheamă, cântând încetişor, cu capul lăsat în 
piept, isonul lui plângător, şi de acolo înainte doar obrazul mai 
ţinea minte, neclar, perna moale şi caldă, pe care se odihnise. 

Acum capul îmi era limpede; recunoşteam oblonul, oglinda 
de lângă fereastră şi abajurul de hârtie, atârnând în mijlocul 
odăii. Recunoşteam totul, care mi se părea mai prietenos decât 
ieri. Dar nu îndrăzneam să mă mişc; îmi era teamă că alcoolul 
mocneşte undeva, în mădulare, şi că n-aştepta altceva decât să 
explodeze. Nu credeam într-o trezire atât de luminoasă. Mă 
mira mulţumirea calmă a întregului meu organism; îmi simţeam 
fruntea netedă şi ochii luminoşi, iar mădularele se odihneau în 
cearşaf, fericite, ca după un masaj meşteşugit. Şi mă miram... 

M-am ridicat uimit; o vigoare nouă îmi pulsa în vine, nu 
recunoşteam nimic din fiinţa mea de ieri. Am coborât din pat, 
am alergat la fereastră mânat de un avânt tineresc şi-am 


45 


deschis oblonul. Lumina pătrunse în odaie, veselă. M-am 
aplecat peste oglindă: ochii, clari, mă priveau zâmbitori; pe 
obraz, barba crescută peste noapte pusese o umbră brună, dar 
pielea era netedă, respirând plină de viaţă. 

— Gospodin Ronsky, spun, aşezându-mă cu o libertate 
firească pe biroul lui, vreau să beau un pahar cu dumneata. 
Porunceşte să ne aducă o sticlă cu Muscat de la Efleri. 

Nu poate să-şi revină. 

— Râzi de mine! 

Şi rămâne înţepenit, cu capul pe spate. 

Nu-mi mai spune „dragul meu inginer”. Râd, râd şi m-aplec 
înspre dânsul, bătându-l cu palma pe umăr, ca pe un bun 
prieten. Bietule Ronsky, mă gândesc, nu râd de tine; râd fiindcă 
a ieşit soarele, fiindcă sunt sănătos, fiindcă am găsit un scop 
zilelor pe care va trebui să le pierd aici, aşteptând să vină 
piesele maşinilor. Un scop foarte anatemizat dar dulce şi 
luminos ca obrazul ultimei iubite. 

După capul meu, continui în gând, sărmane Ronsky, betiv de 
duzină ce eşti! nimic nu-i mai nobil acum decât acest minunat 
Muscat de la Efleri! Te întinereşte şi te face mai bun. Pe tine, 
ieri nu te sufeream; astăzi te bat pe umăr, ca pe un prieten. Aş 
vrea să fac o faptă care să-ţi placă, să-ţi transmit o parte din 
mulţumirea mea. Şi pe ceilalţi aş vrea să-i pot mulţumi; pe 
Walter, omul tău de încredere, pe Păuca, slăbănogul, calicul: 
să-l duc la mezelar şi să-i dau zece kilograme de tobă, cu sânge: 
„Uite, să-ţi legi zilele tale ticăloase!” 

Şi Liuda, cu picioarele ei scorţoase, şi ea are drept la un pic 
de mulţumire; s-o chem, să-i spun: „Liuda, pune-ţi rochia ta cea 
mai frumoasă, spală-te la subţiori, încreţeşte-ţi părul, şi haide 
să dansăm diseară la Pancoff. Îţi voi da să bei Muscat cu miros 
de fragă, din via fermecată a lui Efleri!” 

— Gospodin Ronsky, îi spun, de astădată nu doar în gând, 
apăsându-l cu mâna pe umăr şi privindu-l adânc în ochii lui 
mari de buhnă, încă nedumeriţi. Gospodin Ronsky, nici nu ştii 
ce simplu şi ce bine este să te îmbeţi! Dumneata mi-ai spus 
odată o vorbă înţeleaptă, în care n-am crezut: „Trebuie să dai 
de vinul cu care te potriveşti!” Dar ce potriveală, gospodin 
Ronsky! Parcă viţa lui a încolţit sub capul meu, când eram copil 
şi umblau ursitoarele să-mi găsească un rost... 

A rămas înţepenit pe scaun şi mă priveşte, cu gura căscată. 


46 


Cum stă aşa, prostit, mi se pare că-i sunt dator o explicaţie 
lungă, care să-l lumineze. Şi cum am un ciudat chef de vorbă, 
încep, luând-o pe departe, ca pentru capul lui: 

— Gospodine, spun, dacă gândul meu nu e prea îndrăzneţ, eu 
cred că toate nenorocirile în viaţă vin de acolo că nu ştim cum 
să ne potrivim pasul cu al celor din jurul nostru, sau că nu-i 
căutăm pe aceia care au pasul ca noi. Vezi dumneata, 
gospodine, ca să-ţi spun o păţanie de a mea, mie, când m-am 
urcat prima dată în aeroplan, mi-a fost o teamă cumplită: 
încăpusem pe mâna unuia care şi-a făcut de cap, mă ducea 
când pe-o aripă, când pe alta, cu botul când spre pământ, când 
spre cer. Şi-aşa am rămas încredinţat că nu-i de mine o 
asemenea treabă, şi nici de vreun alt om sănătos. Până ce, 
odată am fost nevoit să plec undeva în grabă şi ca să nu mă fac 
de râs, am plecat în aeroplan. Dar nu-ţi spun cu ce teamă!... Şi 
când colo, la fel ca în autobus! 

Ronsky continuă să mă privească nedumerit de pe scaun, 
unde stă, ca la început, tot cu gura căscată. Peste ochii lui 
mari, miraţi, pleoapele se bat repede, îmi dau seama că se 
sileşte să mă înţeleagă. Imi iau un scaun, mă aşez alături, cu 
mâna pe umărul lui, apăsându-l cu blândeţe, ca pe un şcolar 
întârziat, şi reîncep, plin de bunăvoință: 

— Gospodin Ronsky, îndrăznesc să spun că la fel se întâmplă 
cu tot ce încercăm în viaţa noastră. Gândeşte-te că, în faţa 
dumitale, se învârteşte o podea mare, rotundă, de acelea pe 
care se zbenguieşte lumea la bâlci. Deşi dumneata nu vezi 
roata, fii sigur că ţi se cuvine pe ea un loc însemnat dinainte, 
pătrăţelul dumitale, pe care nu ţi-l ocupă nimeni. Dar parcă 
poţi să-l ştii care-i? Îţi faci curaj şi pui piciorul la nimereală; şi 
cum se învârteşte, roata alunecoasă îţi face vânt şi te dă de 
duşumea. Întocmai ca la bâlci gospodin Ronsky. O dată, de 
două ori, îţi dă brânci, de trei, or de cine ştie câte ori!... Numai 
când îţi găseşti locul adevărat, cu numele tău scris acolo, nu te 
mai poate arunca roata afară, fiindcă, pe faţa ei alunecoasă, e 
săpată dinainte forma fiinţei tale. Şi atunci te aşezi bine, îţi 
ştergi fruntea de sudoare, îţi potriveşti hainele boţite şi te miri 
că toate îţi merg bine! 

Razele soarelui blând de toamnă, intrând pe ferestrele mari 
ale biroului, după ce s-au plimbat leneşe în lungul dușumelei, 
se urcă încet pe piciorul scaunului, pe genunchiul lui Ronsky, 


47 


pe braţul care îi atârnă în jos, îi ajung la umăr, la grumaz şi 
deodată i se împrăştie pe figură, îmbrăcând-o într-o lumină 
veselă, tremurătoare. Acum capul lui, cu fruntea pleşuvă, cu 
pielea tăbăcită, plină de creţuri pe care lumina le înmulţeşte, 
pare înconjurat de un nimb, ca al sfinţilor. 

— Gospodin Ronsky, urmez, împins de un alt val de voioşie, 
dacă acest exemplu nu te indispune pe dumneata, îmi iau 
libertatea să-ţi mai spun că femeile care nu cunosc bucuria 
dragostei, n-au avut parte de bărbatul dorit de ele; nu că le 
trebuie unul mai frumos, mai deştept şi mai voinic; adesea 
poate să vină unul strâmb şi netot şi să le transmită, Dumnezeu 
ştie de unde, scânteia de care are nevoie corpul lor amăgit... 
Dar, ce să pierdem atâta vreme! Dumneata, gospodine, ai spus 
totul mai pe scurt: „Trebuie să dai de vinul cu care te 
potriveşti”. 

Aici, Ronsky, în sfârşit, zâmbeşte. Cred că a priceput ceva, 
deşi ochii lui mai păstrează o urmă de îndoială. E un om 
bănuitor; tot se teme să nu-mi bat cumva joc de el. Ca să-l 
liniştesc pe deplin, mă ridic şi apăs pe butonul soneriei: 

— Haide, gospodine, dă poruncă să ne aducă vinul! După 
atâta vorbărie, avem dreptul să bem împreună o sticlă din 
acelea minunate, cu Muscat de la Efleri. 

O 

M-am apucat de lucru, cu sârguinţă; după o zi de desfătare 
am coborât în uzină, mulţumit să ajut celor doi mecanici nu 
prea pricepuţi, să văd adăugându-se, una după alta, fiecare 
parte a motorului. 

Despre acel timp îmi amintesc, senin, că a însemnat o epocă 
de linişte şi de echilibru. Mă sculam dimineaţa, în zori, 
netulburat de vremea mohorâtă, îmi luam pardesiul sau haina 
de ploaie, ocoleam o parte a oraşului ca să ies pe malul 
Limanului, la Cetate, îmi umpleam nesăţios plămânii cu aerul 
curat şi rece, apoi, pe strada portului, mă îndreptam spre 
uzină. Până la amiază lucram, alături de oameni, schimbând 
prieteneşte glume şi ţigări, cu ei. Nu mă îndoiesc că au rămas 
mulţumiţi de mine, cum am rămas şi eu de ei. 

La prânz nu mai îmi aduceau mâncarea acasă, ca în primele 
zile. Incepuse să-mi placă oraşul, cu casele lui mici şi cenuşii, 
pitite pe după garduri, cu lumea care se plimba, puţin 
neliniştită de apropierea iernii, cu ochii pe cer, să vadă 


48 


schimbările norilor. Ploile se răreau şi, în locul lor, se lăsa o 
răceală uscată plină de prevestiri rele. 

leşeam în strada principală şi străbăteam oraşul, până la 
piaţetă. Întâlneam mulţi oameni, cu care mă salutam, fără să-mi 
amintesc de toţi. Cunoştinţele acestea mă făceau să mă simt 
cetăţean al oraşului şi nu-mi mai părea rău că mă adaptasem la 
ceva repudiat înainte. Mâncam la Pancoff, cu multă poftă, 
mâncăruri gustoase, peşte pregătit în nenumărate feluri şi mai 
ales mâncam „bef stroganoff”, ceva ce nu am mai putut mânca 
în altă parte, fiindcă, de fapt, nici nu ştiu ce era. Beam cu multă 
plăcere un sfert de litru de vin, după care mai ceream unul, şi 
oricine trebuia să admită că nu era mult. După masă îmi 
făceam drum pe la cafenea, unde ofiţerii mai tineri şi 
funcţionarii fără familii veneau să joace table sau biliard. Nu 
am putut să deprind niciunul din jocurile acestea, dar nici nu 
mi-am dat prea multă silinţă, fiindcă mai mult îmi plăcea să bag 
de seamă ce făceau şi ce vorbeau ceilalţi. 

Jucătorii vorbeau despre întâmplările din târg, despre fete şi 
despre păţaniile lor, precum şi despre unele treburi ale lumii, 
dar nu spuneau cine ştie ce, fiindcă nici nu ştiau mare lucru. 

Am ascultat uneori convorbiri despre muzică şi literatură, 
unii dintre ei citeau cărţi sau ascultau simfonii la patefon şi 
ţineau să-şi lărgească, prin discuţii, priceperea în artă, pe care 
lumea cealaltă o preţuia cu un respect intimidat. Cu medicul 
regimentului, un maior tânăr, blond, cu fruntea împinsă de 
pleşuvie până spre creştet, nu prea priceput în medicină, dar 
altfel cel mai cult dintre toţi, vorbeam uneori filosofie, nu 
fiindcă mi-ar fi plăcut, dar el citise ceva prin cărţi şi vroia să 
vadă dacă şi alţii le-au înţeles ca el. 

Pierdeam astfel vremea până înspre ora patru când, fără 
deosebire de ceilalţi, beam un ceai nevinovat. Pe urmă, înainte 
de a se face întuneric, dădeam o fugă la uzină să văd ce este de 
făcut a doua zi. La căderea serii mă plimbam, odată cu toată 
lumea, pe trotuarul dinspre grădina publică al străzii principale 
şi prilejuiam astfel celor care nu mă văzuseră încă, să afle cine 
sunt. 

Pe la ora opt, o parte din târgoveţi se duceau la 
cinematograf, iar alţii, fiindcă începea să se simtă frigul, 
dispăreau prin cârciumi sau prin casele lor. Un timp mai 
continuau să se plimbe câte unele fete, toate cu bască albă, 


49 


ţinându-se de braţ două câte două, spunându-şi şotii cu glasul 
subţire, îndulcit de accentul rusesc, cu i-uri prelungite şi 
chicotind în spatele câte vreunui trecător bârfit. 

Atunci coboram iarăşi la Pancoff, sau la „Ural”, unde 
cunoscuţii, gata încălziţi de băutură, mă primeau cu strigăte 
prieteneşti. Mă aşezam la o masă, sau la alta şi luam parte cu 
tragere de inimă la veselia lor. Acum ştiam cât trebuie să beau 
ca să pot ajunge acasă pe picioare, dar această reţinere nu îmi 
făcea serile mai puţin fericite. După miezul nopţii, când plecam, 
duceam în cârcă de fiecare dată un alt paradis ca să-l bag sub 
pernă, să-mi încânte somnul. 

Din acel timp păstrez credinţa că nu-i nevoie să te naşti cu 
viciul în tine ca să ajungi beţiv, ci trebuie doar să-ţi dai silinţa. 
Căci isprăvisem de mult cu Muscatul lui Efleri, vinul aromat, 
pentru cucoane. Vedeam uimit că unele băuturi îngrozitoare, 
zubrowka, belogalowka, şi altele ca şi ele, spirt curat, care 
odată îmi otrăviseră organismul, acum le dădeam pe gât fără 
ezitare, fără o grimasă, şi eram mândru, ca după o biruinţă. 
Tovarăşii de băutură nu mă mai priveau indulgent, ca pe un 
ucenic sârguincios, ci ca pe o calfă învechită. 

După petrecerile cuviincioase din fiecare seară, sâmbăta, ca 
salahorii care îşi iau simbria, prelungeam cheful fără oră şi 
atunci s-a întâmplat adesea să trec peste cumpătare şi să nu 
ştiu ce pozne mai fac. A doua zi mă trezeam spre prânz, cu 
capul limpede după un somn greu, cu o mare sete de viaţă. 
Uneori găseam alături, fără să mă mir, câte una din fetele 
acelea triste şi tăcute, cu picioarele lor groase şi cu pielea 
aspră. Le îmbrăţişam cu o pornire sănătoasă, pe care o primeau 
aproape nepăsătoare, gândindu-se la cine ştie ce nevoi. Mirosul 
lor de rufă veche îmi străpungea nările, trezindu-mi în vine un 
nesaţ primitiv, sălbatic, căruia îi dădeam drumul, dezlănţuit, ca 
unei fiare, să-şi sfâşie prada. 

Dar nu mi se făcea silă, nici după aceea. Ele se sculau, tăcute 
şi cuminţi, şi se îmbrăcau să plece, fără să ceară nimic, nici 
măcar un încălţător de pantofi. Când rămâneam singur, mirosul 
lor aspru, de menajerie, îmi rămânea în nări şi îl păstram ca pe 
un act de legătură cu viaţa adevărată. 

Restul zilei se scurgea în linişte, era o perioadă de purificare 
înaintea noii săptămâni. Nagavişka îmi aducea în sală un 
hârdău mare, pe care îl umplea cu apă caldă, ca să mă îmbăiez. 


50 


În timp ce îmi trecea mănuşa cu săpun pe spate, îmi povestea 
ultimele întâmplări din târg. 

Parcă îl văd şi acuma, cu capul lui mare, ca un cap de cal, cu 
trupul mătăhălos, abia încăpând între pereţii sălii, cu mânecile 
sumese ca spălătoresele, încreţindu-şi pielea din coada ochilor, 
într-un nevinovat râs linguşitor: 

— Da ai făcut-o, căcoane, astă noapte! 

— Ce-am făcut? 

— Nu ştii ce-ai făcut? Hâ, d-apăi toată lumea ştie! 

— Spune, măi, ce am făcut. 

Trăgea odată cu mănuşa pe spinare. 

— Mai întâi şi mai întâi, ai fost dumneata la Pancoff. 

— Am fost; şi? 

— Şi păormă la Armean. 

— La care Armean? 

— La „Ural”, n-ai fost dumneata? 

Mă întorceam răstindu-mă: 

— Nagavişka, ai de spus ceva sau doar mă baţi la cap? Ai 
început să vorbeşti mult, ca jidovii! 

— Văleu, lasă-mă căcoane cu vorba asta, că nu mi-o crescut 
încă perciuni. Ducă-se pe pustii de jidani! Din patru, trei fac 
misitie în târg, c-am ajuns băeş, de răul lor! 

Tăcea îmbufnat şi mă săpunea mai departe pe spinare, 
apăsând duşmănos mănuşa aspră. De la un timp însă, îl prindea 
iarăşi râsul: 

— Fie, căcoane, da mi-a plăcut cum ai petrecut! 

— Spune, haide, nu mă sâcâi! 

— Spun, iacă, spun tot! Mai întâi ai băut dumneata la 
Pancoff; de cât ai băut, nu ştiu. Pe urmă a venit Clănţău, şi-a 
spus... 

— Care Clănţău? 

— Da’ nu-l ştii dumneata? Ceasornicarul. 

— Klentzer! 

— Aşa; şi v-a poftit pe toţi la „Ural”, că l-a trimis... 

— Nagavişka, dacă mai mă baţi la cap îţi bag săpunul pe gât. 
Spune-mi ce s-a întâmplat la urmă. 

— La care urmă, căcoane? Când a cântat femeia lui Clănţău, 
la contrabas? 

— Ce spui, măi, la contrabas? 

— Să mor dacă mint, căcoane, chiar la contrabas. 


51 


— Dar Klentzer ce zicea? 

Nagavişka se punea pe râs: 

— Clănţer, ha, ha, Clănţer bătea tactul din mâini, ca 
lăcătinientul de la muzica militară... 

— Şi ce-a cântat madam Klentzer? 

— Asta n-aş putea să spun căcoane; la toate sunt priceput, 
numai muzică n-am mai avut vreme să învăţ. 

— Spune, şi p-ormă, ce s-a mai întâmplat? 

Nagavişka ieşea în curte şi aducea căldarea cu apă rece, 
pentru limpezit. 

— Păormă, hm! păormă, când ai fost la coafăr, mai ştii 
dumneata? 

Mă înfioram sub ibricul de apă pe care mi-l turna în cap; dâra 
ei rece îmi îngheţa ceafa, pe urmă se despărţea fulgerător în 
două: o parte cobora ascuţit pe şira spinării, alta ocolea gâtul şi 
se lăţea peste piept. 

— Ce spui, ciolovece, la ce coafor? 

— La Malinsky, pe Mihai Viteaz; ai ciocănit în oblon, ai făcut 
gălăgie mare să deschidă prăvălia, dar Malinsky n-a deschis. 

— Nu mă minţi? Ce dracu vroiam la coafor? 

Încă o cană cu apă rece în cap; mă scuturam. Nagavişka 
râdea, ca de o poznă cu haz. 

— Ai vrut să-ţi vopsească părul roşu; na, să crăp în două dacă 
mint! i 

Râdeam şi eu. Îmi punea halatul în spinare şi-mi ajuta să ies 
din hârdău. 

— Roşu, mă? 

— Roşu, căcoane! 

— Bine că nu mi l-a vopsit! 

— Aaşi! făcea Nagavişka. Malinsky e un om cu scaun la cap. 
Cea mai bună coafări. 

— Cel mai bun, că-i bărbat; când ai să vorbeşti ca lumea? 

Treceam înăuntru şi misitul mă urma, bătându-mă cu 
palmele pe spinare. 

— Da pe urmă ştii unde-ai fost? 

— Spune! 

— La Danea, croitoreasa. 

— Unde vine asta? 

— Nu ştii dumneata casa lungă, lângă spital? Nevasta lui 
Tudosea, perceptorul, a scris peretele cu păcură: „Hotel pentru 


52 


golani”. 

— Ce golani, mă? 

— Ce golani? Fiindcă Danea are fată la liceu, lasă c-ai văzut- 
o, Katiuşa, aia slabă, şi Tudosea umblă după ea. 

— N-am fost eu la Danea, mă ciolovecule! 

Nagavişka râdea uşurel, sigur pe informaţia lui, în timp ce-mi 
potrivea ciorapii în picioare. 

— Ba chiar acolo ai fost, da nu te-ai luat nici de Danea, nici 
de fată; de maşina de cusut te-ai luat, şi cum ai învârtit iute cu 
piciorul, ai betegit suveica, să ştii. 

— Mă, astea le scorneşti tu acuma! 

— Bine, dacă le scornesc; da’ când o veni Danea, să plăteşti 
suveica şi mosorelul de aţă, ce-o să zici? O să zici: Mă, al 
ciorilor ciolovec, cât e el de prostănac, pe toate le-a aflat! 

Il lăsam să deretice odaia şi plecam la plimbare, pe strada 
principală, unde întâlneam tovarăşii de aseară, senini, reculeşi, 
cu ochii luminoşi şi cu sufletul împăcat, de parcă în acea zi de 
sărbătoare, când sunau pravoslavnic clopotele Soborului, harul 
sfânt venea să curețe tot oraşul de păcate. Mai târziu ieşeau 
femeile de la biserică, femei necăjite, îmbrăcate în negru, şi 
ele, cu resturile de lumânări în mână, sau cu sticluţele de 
agheasmă, răspândeau încă un val de reculegere şi de 
bunăcuviinţă pe străzile oraşului. 

După amiază citeam ziarul sau începeam, fără tragere de 
inimă, vreo carte greu de urmărit, şi aşteptam, cu ochii pe 
ceasornic, să se facă seară, ca să mă duc la cinematograf. Acolo 
vedeam filme foarte vechi, şi chiar dacă nu-mi plăceau, 
aşteptam să se sfârşească; îmi lipsea tăria să mă ridic de pe 
scaun înaintea celorlalţi. Pe urmă intram la cofetărie, ocolind 
dinadins piaţeta unde se auzea muzica de la Pancoff şi de la 
Ural, ispititoare; beam un pahar cu lapte şi mă întorceam către 
casă, cuminte şi mulţumit. 

Uneori întâlneam pe stradă câte o fată, care tremura de frig, 
în paltonaşul ei subţire. li cuprindeam umărul, cu o tandreţe 
calmă, ca unei prietene foarte vechi, şi-o duceam acasă, la 
căldură. 

— Tu eşti Olga? 

— Nu, eu sunt Genka. Olga este altă fată; ai făcut dumneata 
cănăştinţă cu ea? 

O aşezam pe scaun, lângă zidul încălzit şi privindu-i chipul 


53 


palid căutam să văd, ce are în el de fiinţă uşuratică şi ce de 
madonă. Mi-o închipuiam într-o capelă, pură, îngenunchiată 
sub icoane, cu mădularele lumeşti pierdute, fără formă, în 
haina neagră, monahală. Atunci mă gândeam la viaţa 
călugărilor şi-mi aduceam aminte de o carte cu poeme, pe care 
o aveam în cufăr. Şi în timp ce fata mă privea uimită, luam 
cartea, mă aşezam în faţa ei, şi începeam să-i citesc, încet, 
transfigurat: 


„Ich habe viele Bruder in Soutanen, 
im Süden, wo in Klostern Lorbeer steht...” 


Mă gândeam atunci, cu adevărat, la fraţii mei, şi la surorile 
mele, din afara acestei vieţi destrăbălate şi mă cutremuram. 

— Genka, şopteam, nu vrei să te duci la mănăstire? 

Dar fata nu ştia ce trebuie să răspundă la ceea ce credea că 
este o bătaie de joc. Şi eu citeam mai departe, cu glasul 
tremurat: 


„Ich weiss, wie menschlich sie Madonnen planen, 
und trâume oft von jungen Tizianen, 
durch die der Gott în gluten geht...” 


Atunci, fata nu mai putea să rabde; se ridica, pregătindu-se 
de plecare: 

— De ce nu iei dumneata radio? spunea, cu adâncă părere de 
Tău. 

După plecarea ei mă culcam împăcat şi adormeam repede, 
zâmbind, ca un prunc uns cu mir. 

E O 

Intr-o zi, pe strada portului, îl întâlnesc pe comandorul 
Maximov; o lună de zile s-a scurs de când am sosit şi nu m-am 
dus să-l văd. 

Acum mi se pare, deodată, că sunt aici de o viaţă întreagă. 
Nimic din oraş nu-mi mai e străin, cunosc străzile, casele, 
oamenii, obiceiurile şi patimile lor. Aştept senin venirea 
maşinilor în gară şi în locul lor vine iarna de pe Liman. 

Au trecut, după ploi, furtunile cu nisip; zile întregi vântul 
rece a ridicat nisipul din stepă şi l-a aruncat mânios peste oraş. 
Îl găseam atunci la tot pasul: pe trotuare, în copaci, pe ziduri, 


54 


în frunzele albe ale crizantemelor din curte; intra pe sub prag 
în casă şi se aşeza pe pat, pe masă, pe oglindă. Il găseam în 
buzunar, în urechi, în dinţi, trosnind. 

Acum văzduhul s-a liniştit. Cerul stă de dimineaţa până seara 
ascuns într-o pătură de nori, compactă, cenuşie. Apa Limanului 
curge paşnic la vale, însă în mersul ei domol se simt 
avangărzile iernii. O teamă grea pluteşte deasupra oraşului; 
oamenii merg acum mai repede şi se feresc unii de alţii, ca şi 
când s-ar teme să nu afle veşti rele. La ferestrele caselor s-au 
lipit fâşii de hârtie albă, în lungul giurgiuvelelor, ca să oprească 
frigul. Femei bătrâne au orânduit, cu mâinile uscate şi fricoase, 
pe pervazuri, suluri de pânză umplute cu vată, proteguitoare, 
înflorate cu ciucuri de arnici. Pe ele se aşază câte o pisică 
neagră şi priveşte afară, cu ochii cenuşii, trecătorii grăbiţi. Din 
sus încep să vină şiruri de căruţe cu stuf. Snopii grei şi lungi, 
îngălbeniţi, atârnă pe caldarâm şi fâşâitul lor stăruie monoton 
în aer, de dimineaţă până la înnoptat. În urmă, pe străzile 
oraşului rămân fire scuturate, ca un reper pentru celelalte 
căruţe care vin. Pe acelaşi drum va sosi şi iarna. 

Comandorul Maximov urca strada, dinspre port, în mantaua 
lui neagră, lungă, pe care o cunosc. E târziu să mă întorc, 
fiindcă m-a văzut şi vine spre mine încercând să ridice, din 
sufletul lui bun, un zâmbet pe chipul palid. Mergem o bucată de 
drum împreună; vorbim despre faptele întâmplate în lume, 
despre uzină, despre iarna care se apropie. 

— Te prinde timpul rău aici! spune, şi simt că umerii căzuţi i 
se înfioară. 

— Domnule comandor, am vrut să trec pe la dumneata... 

— O, mă întrerupe blajin, mi-am închipuit că n-ai avut timp. 
Ştiu ce de lucru este la uzină. i 

E cu putinţă să nu fi aflat nimic despre mine? Intorc puţin 
capul şi îl privesc pe furiş, să descopăr pe chipul lui gândul 
adevărat. Chipul îi e palid şi neclintit, cum l-am văzut mereu; în 
fălcile încleştate strânge o durere sau o amărăciune. 

— Ai citit cartea lui Slocum? mă întreabă după un timp. 

Mă înroşesc şi mint: 

— Da, aproape toată. 

Întoarce capul înviorat: 

— Dacă ţi-a plăcut, am să-ţi dau alta; vrei să mergi să cauţi în 
biblioteca mea? 


55 


Comandorul Maximov stă pe strada portului, în sus, lângă 
pichetul de grăniceri, într-o casă de piatră înnegrită, cu 
ferestrele spre Liman. El simte vântul venit din toate direcţiile, 
fugărindu-se pe sub streşini, şi aude valurile, spărgându-se jos, 
de mal. Sub ochii lui se scurge întruna Limanul, schimbându-şi 
faţa în fiecare anotimp. Primăvara: plin de mâl galben, şi de 
ramuri verzi, smulse cu furie din lunci. În miezul verii, albastru, 
toamna cenuşiu, iar iarna, până dă îngheţul, vânăt şi încruntat. 
Vede, de dimineaţă până seara, bărcile negre, ale pescarilor, cu 
pânzele lor cenuşii coborând spre mare, şi barcazurile 
încărcate cu grâu, înfundate adânc în apă, plecând în zori de zi 
spre Sulina, sau spre Galaţi, de unde se întorc greu, abia după 
o lună, aducând marfă grosolană şi ieftină, pentru negustorii de 
rând. 

Ce răni taie, oare, aceste plecări şi aceste sosiri, în sufletul 
lui de marinar bătrân? 

Când ajungem la poartă, umerii i se înfioară de frig. 

— Am să-ţi dau un ceai, să te încălzeşti. 

Mă gândesc la singurătatea din casa lui. 

Trecem printr-o sală, apoi printr-o încăpere mare, rece, cu 
ferestre largi, ca un geamlâc şi ne oprim în fund, într-o odăiţă 
scundă, prietenoasă. Pe masa din mijloc, un samovar, sub care 
mai dogoresc câţiva cărbuni trecuţi, sâsâie încetişor muzica lui 
caldă şi adormitoare. Comandorul toarnă ceaiul în ceşti, îmi 
face loc pe un jilţ lângă sobă, iar el se urcă în fundul divanului 
şi îşi acoperă picioarele cu mantaua groasă. 

Ne sorbim ceaiul, în tăcere. El şade rezemat cu capul în 
covorul din perete; cum duce ceaşca la gură, din mânecile 
hainei mâinile îi ies prelungi, fine, cu degetele frumoase, albe, 
ca de fildeş. Aburii îl învăluie, estompându-i trăsăturile, 
scoţându-l parcă din realitate, făcându-l să semene cu un chip 
răsfrânt într-o apă mişcătoare. 

— Sunt cumplite iernile aici, spune, trăgându-şi friguros 
mantaua, pe genunchi. 

În cameră e cald, dar pe fereastră se vede cum vine iarna, 
adusă de apele vinete ale Limanului. 

— De ce nu pleci de aici, domnule comandor? întreb, înfiorat. 

Face un semn vag, de indiferenţă sau de resemnare. Apoi, 
visător, întoarce privirea în altă parte a încăperii. 

— Am atlase şi hărţi din toată lumea; dacă vreodată te 


56 


plictiseşti, vino să le vezi; poţi să începi oricând, în zilele 
friguroase, o călătorie, la gura sobei. 

Mă ridic şi mă apropii de dulapul cu cărţi, să privesc de 
aproape volumele în legătură albastră. Deasupra dulapului văd 
un glob pământesc, de dimensiuni mari, pe care sunt trase cu 
creionul roşu, linii şerpuite, ca un altfel de paralele şi 
meridiane. 

— Sunt drumurile mele. 

Are în glas o umbră de melancolie. 

Alături, într-o ramă neagră, o fotografie veche înfăţişează o 
copilă, cu ochii mari, privind la mine puţin uimiţi, cu părul lung 
dat pe spate peste gulerul alb al rochiei. 

— Ludmila, fata mea, spune comandorul, aproape în şoaptă. 

Apoi se ridică, lasă ceaşca pe masă, îşi ia mantaua pe umeri 
şi trece la fereastră, să privească afară, în lungul Limanului, 
peste care cade înserarea. Dincolo, pe malul rusesc, la 
Ovidiopol, au început să se aprindă lumini mici, pâlpâitoare, ca 
un pumn de stele. 

— Au înecat-o la Sevastopol; pe mama ei au împuşcat-o alţii, 
în aceeaşi zi. 

Nu înţeleg cum poate încăpea în aceste cuvinte, pronunţate 
liniştit şi simplu, o atât de cumplită tragedie. Privesc încă o 
dată fotografia fetei, şi o clipă, cu mintea împăienjenită, aştept 
să coboare din ramă, să bea o ceaşcă de ceai cu noi. 
Comandorul Maximov şi-a lipit fruntea de fereastră şi continuă 
să privească jos, apa vânătă rostogolindu-se la vale. 

— Avea şaisprezece ani. Era cea mai bună înotătoare din 
Crimeea şi cel mai bun secund al meu. IÎntindea pânzele pe 
vergi, în vârful catargului şi cobora pe şarturi în mâini. 
Cunoştea hărţile de navigaţie mai bine decât ofiţerii mei... 

Acum se întunecă repede; fără să prind de veste, înserarea 
acoperă fereastra pe care comandorul continuă să privească, 
nădăjduind parcă să vadă ceva venind pe apă, de pe malul 
celălalt. 

Când plec, mă conduce până la poartă. Vântul, pornit rece de 
la nord, îi fâlfâie duşmănos poalele mantalei. 

— La noapte o să fulguiască, spune, privind încruntat norii 
care se rostogolesc pe cer. Mă gândesc la barcazul lui Cristu; a 
plecat ieri de la Sulina şi n-a ajuns încă la Bugaz; dacă îl prinde 
viscolul pe drum, nu mai poate să intre în port. 


57 


Termină tuşind, încet, şi pare ruşinat că nu-şi poate învinge 
boala: 

— Vino, când vrei, să mai stăm de vorbă; nu primesc 
niciodată musafiri. 

Are mâna puţin fierbinte şi asudată. 

Îl văd dincolo de gard, ducându-se încet, cu vântul în spate, 
spre casa pustie unde îl aşteaptă morţii lui, şi rămân câteva 
clipe în drum, nehotărât, ca la o răscruce. Apoi îmi scutur 
gândurile, şi mă îndrept spre oraş, să intru în viaţa lui, ca într-o 
apă tulbure şi călduţă. La colţ simt pe obraz primii fulgi de 
zăpadă; îi primesc, fără niciun gând. Doar întorc capul şi mai 
privesc o dată în urmă; peste casa mohorâtă a comandorului 
norii plumburii se zbat ca nişte aripi îngheţate. 

O 

A nins două zile, frumos, ca în copilărie; oraşul s-a îmbrăcat 
în poleiala festivă a iernii. Străzile, casele, copacii au luat o 
înfăţişare artificială, ca nişte piese de decor, presărate cu 
scamă albă. Au apărut sănii, cu zurgălăi cristalini. Caii lor slabi 
alunecă obosiţi, cu trapul mic, dintr-un trotuar în altul. Mă 
opresc şi mă uit după ele, cu o sfâşiere greu de a fi explicată. 
Unde-i troica, troica nebună aducând domniţe cu diademe albe 
şi cu obrajii palizi, de peste stepă? Unde sunt surugiii spătoşi, 
cu şuba mare, cu barbă sură, surugiii beţivi şi cu inima largă, 
mânând caii ca pe năluci în vârtejul de zăpadă? 

Săniile alunecă alene, de la un colţ de uliţă la altul; caii 
strănută şi vizitiul îngheţat pe capră, cu mâinile în sân, tuşeşte, 
speriat de iarnă. Fetele se plimbă pe strada pustie, palide ca 
domniţele de peste stepă, dar n-au diademe, nici mantie albă, ci 
paltoane subţiri, roase de sărăcie, şi bascuri micuţe, trase până 
deasupra ochilor. 

A fost o sărbătoare tristă venirea acestei ierni frumoase. 

Apoi, ninsoarea a contenit; cerul s-a ridicat mai sus, lăsând 
să scape sub boltă, de la orizont, o lumină mai albă. Şi s-a 
abătut gerul; într-o noapte, Limanul a îngheţat, simplu, 
cuminte, fără să-l ajute nimeni. Atunci iarna s-a statornicit. 

Stăteam zile întregi jos la uzină, chinuindu-mi mecanicii să 
monteze piese care nu se potriveau. Lăzile venite de la 
Bucureşti mărturiseau dezordinea unei societăţi în lichidare. 
Aproape că nu-mi păsa; refăceam lăzile, le trimiteam la gară, şi 
aşteptam. 


58 


Nu mai ştiu dacă zilele acelea au fost urâte. Stăteam rezemat 
de fereastră privind în lungul Limanului îngheţat şirul de sălcii, 
chinuite de vânt, fără odihnă. Căutam să prind în ochi semne de 
viaţă, dar cât se vedea în zare şi gheaţa şi malul rămâneau 
pustii. Numai departe, peste coline, din cine ştie ce sat nevăzut 
se ridica uneori câte un fuior de fum, pe care vântul îl împrăştia 
într-o clipită. Alteori, din aceleaşi locuri se ridicau stoluri negre 
de ciori; croncănitul lor sec se răspândea ca o jelanie deasupra 
câmpului înzăpezit; pe urmă se făceau şi ele nevăzute, şi atunci 
rămâneau din nou, ceasuri întregi, numai vântul şi sălciile 
desfrunzite. 

Când mă lua frigul, urcam sus în birou la Ronsky, îl găseam 
citindu-şi ziarul, în spatele mesei. Beam câte un păhărel din 
sticla lui pântecoasă, spirt aromat cu scorţişoară, apoi îmi 
spunea noutăţile din ziare. Ar fi greu să-mi aduc aminte dacă 
mă interesau cele ce se întâmplau atunci în lume. Se vorbea de 
război în nişte ţări îndepărtate, unele spre apus, altele spre 
răsărit, dar ceva mă oprea să le cred adevărate. În ţară se 
schimbau guverne, se făceau legi, se ţineau lungi cuvântări la 
radio, sau la întruniri, unde adesea se isca bătaie. Ronsky ţinea 
socoteala tuturor acestor întâmplări, scrâşnea când auzea de 
una, izbucnea satisfăcut când auzea de alta şi era mereu 
nemulţumit că nu şi-a pus capul în politică. 

— Ah, să fiu acum deputat, ce i-aş mai răspunde secăturii! 

Şi bătea cu dosul palmei, mânios, în ziar, acolo unde se 
vorbea de secătură. N-am ştiut niciodată cine erau oamenii pe 
care îi hulea. 

Câteodată mă apuca îngrijorarea şi-i spuneam: 

— Ce facem, că întârziem? Ar trebui să trimiţi dumneata o 
scrisoare la Bucureşti... 

— Ia dă-l dracului de motor! Asta-i acum! Ţi s-a urât la noi? 

Nu, nu mi s-a urât; dar nici nu mai ştiu cum îmi e. Zilele se 
scurg, toate în acelaşi fel, fără să-mi aducă vreo nemulţumire. 
Câte o fată care bate la geam, câte o petrecere la Pancoff, câte 
vreo ispravă, de care vorbeşte pe urmă oraşul. 

— Căcoane, da când te-ai urcat pe monument, mai ştii 
dumneata? întreabă duminică dimineaţă, Nagavişka, în timp ce- 
mi toarnă apa rece în cap. 

Mă scutur, fiindcă apa din găleată prinde acum pojghiţă de 
gheaţă. 


59 


— Ce spui, mă, ciolovece?! 

— Hâ, uite aşa, să-mi cadă dinţii dacă te mint; în vârful 
monumentului te-ai urcat. 

Ascult şi încep să mă simt trist. Nagavişka, însă, nu ia seama, 
continuă să-mi povestească întâmplările din afară. Pe urmă, în 
casă, în timp ce-mi încheie pantofii, prinde să râdă uşurel: 

— Căcoane, am să-ţi spun dumitale o vorbă. 

— Spune. 

— O ştii dumneata pe căcoana lui Agopian? 

E o georgiancă sprintenă, cu picioarele lungi, cu şoldurile 
rotunde şi cu talia subţire. Sclipirile de oţel ale ochilor săi negri 
s-au oprit odată pe mine, astă-toamnă şi am simţit, sfâşiat, o 
durere în inimă. 

Nagavişka râde, şiret: 

— Şi dacă te place căcoana pe dumneata? 

Într-o seară la „Ural” stătea aplecată puţin peste masă, cu 
umerii aduşi înainte, începutul gestului de a te lipi de cineva, şi, 
în timp ce strivea ţigara în scrumieră, pieptul i se zbătea, 
agitat, cu respiraţia pripită. Atunci mă gândeam de multe ori la 
ea. Atunci. 

— Ia lasă-mă în pace! spun. Nu mă mai plictisi! 

Nagavişka se trage înapoi nedumerit şi supărat: 

— Atunci n-o ştii pe căcoana lui Agopian! 

O ştiu, dar a rămas într-o lume de care mă îndepărtez, pe 
care o uit. 

După o săptămână zăpada începe să se topească; pe trotuare 
apar pete cenuşii, ca nişte răni. Şi atunci, nevăzut, nesimţit, 
fără să adie o urmă de vânt, fără să clintească o creangă, un alt 
val de ger se abate într-o noapte peste oraş, greu, consistent, 
ca placa de fier a unei prese uriaşe. Este peste putinţă să te 
lupţi cu el. Nagavişka s-a transformat în fochist: de dimineaţa 
până noaptea târziu şade chircit la gura sobei şi îndeasă 
înăuntru snopi de stuf. Stuful uscat trosnește de parcă ar fi 
bastoane de artificii, dar veselia lui nu se răspândeşte în odaie, 
rămâne în gura sobei, nereală, ca într-o pictură. Pe chipul 
asudat al lui Nagavişka, funinginea aruncată din sobă se aşază 
straturi, straturi; pare un diavol aţâţând ucigătorul foc al 
iadului. Şi, la jumătate de metru mai departe, aerul e îngheţat: 

— Văleu, văleu! se plânge Nagavişka, năduşit în obraz. Văleu, 
mi-au degerat picioarele! 


60 


Nu adie un pic de vânt, nu se clinteşte un nor pe cer, nu 
mişcă o ramură de copac; o linişte de moarte. Oraşul pare o 
aşezare încremenită, de pe alt tărâm. 

Stau în casă, în vârful patului, cu spatele rezemat de peretele 
cald, şi, cu toate păturile puse pe genunchi, tremur de frig. 

Acum prea puţină lume mai umblă pe străzi; fetele nu mai 
ciocănesc la geam. La uzină nu se lucrează, multe zile, fiindcă 
în hala maşinilor e ger ca afară, şi mâinile mecanicilor se lipesc 
pe fierul îngheţat. 

Ronsky stă acasă, de o săptămână încheiată, şi acum în 
biroul lui e frig. Într-o zi o întâlnesc pe Liuda, ieşind de la 
contabil; îi apuc mâinile, poate cu dorinţa să simt că mai e ceva 
cald pe lume, dar mâinile ei sunt reci, ca moarte. 

Nici la Pancoff, nici la „Ural” nu mai vine acum lumea. Doar 
câţiva necunoscuţi, care stau la masă cu şubele pe ei şi cu 
căciulile în cap. 

Într-o seară mă apucă disperarea; îmi simt creierul stâlcit, în 
neputinţă de a aduce o lumină, de a căuta marginile suferinţei, 
spre a ieşi din ea. Am uitat de unde am venit aici şi pentru ce. 
Nu ştiu dacă sunt un om liber, sau un deportat, nu ştiu când voi 
avea dreptul să plec, şi mai ales nu ştiu unde aş putea să mă 
refugiez. 

Lângă dulap sunt câteva sticle; le văd luciul rece, sub lumina 
lămpii, şi le privesc fix, până ce sticlirea lor îmi dă o altă 
ameţeală. Atunci mă ridic, ţeapăn, mă târăsc până la ele, ridic 
una, îi smulg dopul, grăbit, tremurând, şi o răstorn pe gât fără 
să cuget; mă simt blestemat. Îmi vin în minte pionierii 
ținuturilor sălbatice, de la tropice, oameni abrutizaţi, pe 
jumătate nebuni care îşi înving singurătatea şi frigurile cu 
whisky, băut fără socoteală. Soarta lor acum nu mă întristează; 
aş vrea să am şi eu o sticlă cu băutura lor, s-o deşert pe 
nerăsuflate. Şi deodată simt alergându-mi prin vine căldura 
tropicală în care trăiesc ei. Mi se pare că sunt acum în altă 
parte a lumii, în ţările lor calde; dacă aş deschide fereastra, în 
locul vişinilor din grădină, desfrunziţi, cu zăpada îngheţată pe 
ramuri, ar trebui să văd alţi copaci, verzi, viguroşi, neînvinşi, 
împletiţi cu liane, în vegetaţia dezlănţuită a tropicelor. Mă 
pomenesc râzând; îmi înţeleg beţia şi ştiu că râsul e bolnav, 
ceea ce însă nu stinge jarul care îmi arde măruntaiele şi mă 
încălzeşte ca soarele de pe alte latitudini. Mă duc în faţa 


61 


oglinzii şi văd un străin, cu sticla într-o mână, cu ochii roşii, cu 
chipul desfigurat de un zâmbet strâmb, artificial, subuman. 

Sunt fericit, fiindcă înainte de a-mi pierde cu totul judecata, 
îmi dau seama de nebănuita putere dinlăuntrul acestei sticle pe 
care o ţin strâns în mână. Ea face mai mult decât toate căruțele 
de stuf de pe Liman; nu am decât s-o salt de fund şi spirtul 
coboară pe gât în stomac, ca un elixir capabil să dezlege cel 
mai mare secret al vieţii. 

Simt acum, în sfârşit, căldura, aşa de bună, aşa de dulce, 
legănându-mi fiinţa chinuită. Uit dintr-odată toată suferinţa, o 
fericire violentă îi ia locul. Şi atunci, transfigurat, apuc condeiul 
de pe masă ca să scriu, mare, apăsat, convins, pe peretele 
dinspre răsărit, acolo unde ar trebui să fie o icoană: „Numai 
băutura - restul e deşertăciune.” 

Dar acum e o altfel de beţie; ea nu poate prinde oricând, şi în 
organismul oricui. Nu-i numai alcoolul, nu-i numai frigul, nici 
singurătatea; e un climat intraductibil. E beţia dincolo de care 
se întinde zona stearpă, cenuşie, a disperărilor. Când te 
trezeşti, ai de dat atâtea socoteli nenorocitei tale conştiinţe! 
Dar mai sunt destule sticle care aşteaptă să fie destupate! 

Mă privesc în oglindă şi în clipa când chipul cu părul căzut în 
ochi mi se şterge în apele ei tulburi, îmi mai spun o dată, 
hotărât, semnând un legământ cu mine însumi: „Voi bea! Voi 
bea, orice ar fi să se întâmple, şi nu voi renega niciodată 
această seară fericită din viaţa mea”. 

O 

În aceste zile când străzile, sub gerul uscat şi pătrunzător, 
rămâneau pustii, când urmele vieţii nu mai puteau răzbate în 
afara zidurilor, când oraşul părea o aşezare moartă, din era 
glaciară, în fiecare casă se pregătea ceva important şi grav. De 
la Cetate până la gară, din marginea portului până la cherhana, 
peste tot locul unde era o locuinţă de oameni cu dare de mână 
sau de calici, la lumina candelabrelor sau a opaiţelor afumate, 
în faţa căminelor înţesate cu lemne aduse din cine ştie ce 
depărtări, sau lângă sobele abia dezmorţite cu un braţ de stuf, 
femeile şi fetele coseau. O nelinişte ciudată le stăpânea pe 
toate; frunţile lor erau cutate, ochii îngrijoraţi, buzele arse ca 
de friguri şi mâinile alergau pe stofe, ducând acul şi aţa după 
ele, cu o grabă înfrigurată: se pregăteau rochiile de bal. 

Jurnale de modă aduse de la Bucureşti erau întinse pe 


62 


podele, unele peste altele, amestecate cu valuri de mătase, cu 
panglici, cu mărgele, cu flori artificiale, cu ornamente scumpe 
sau ieftine, dar toate strălucitoare. Croitoresele şi ucenicele lor 
nu mai conteneau cu lucrul, de dimineaţă până în noapte. 
Unele cucoane erau plecate înadins la Bucureşti, de unde se 
întorceau cu toalete noi; jumătate din oraş ar fi vrut să ştie ce 
se află în cutiile mari, albe, pe care le coborau din tren. Până să 
se întoarcă, servitorii erau câştigaţi cu viclenii sau cu bani să 
spună, cu o zi mai devreme, cum va veni îmbrăcată la bal 
stăpâna lor... 

Zeci de fete necăjite, vânzătoare în prăvălii, lucrătoare la 
fabrica de conserve, ori fără niciun căpătâi, îngheţate sau 
flămânde, erau cuprinse de aceeaşi fierbere. Seara, când se 
întorceau trudite de la lucru, se aplecau peste cârpe şi 
descoseau şi iar coseau, silindu-se, cu lacrimi de ciudă în ochi, 
să facă dintr-o vechitură o rochie frumoasă de bal. 

Profesoarele de la liceu, nevestele slujbaşilor şi ofiţeresele se 
adunau câte mai multe la un loc, şi se ajutau, cu sfatul, cu acul, 
cu foarfeca, probându-şi unele altora toaletele noi, în faţa 
oglinzilor şi admirându-se fără sinceritate, oricât ar fi fost de 
prietene. 

Era, sub liniştea oraşului îngheţat, o muncă migăloasă de 
furnici, o întrecere mută, îndârjită, o luptă aprigă, din care 
nimeni nu voia să iasă învins. Cele bogate se bizuiau pe 
croitorese, cele sărace pe frumuseţea lor, cele urâte pe 
tinereţe, cele trecute pe şiretenie şi astfel niciuna nu dădea 
alteia locul întâi. 

Bărbaţii, molipsiţi de orgoliul femeilor, priveau pregătirile 
acestora şi, când se întâlneau unii cu alţii la slujbe, la cafenea 
sau la un pahar de vin, se priveau cu un început de duşmănie, 
ca şi cum în curând aveau să împartă ceva între ei. În acest 
timp, gerul crâncen nu slăbea deloc. Urmele zăpezii vechi 
stăteau, murdare, pe la colţurile străzilor, pe acoperişuri, prin 
curţi, ca nişte petece hâde pe spinarea unui oraş în care 
femeile îşi făceau rochii de bal. 

Bal la prefectură, cu câteva zile înainte de Crăciun, când au 
rămas acasă numai bătrânii, bolnavii şi copiii. După căderea 
serii, sub gerul ucigător, o mare de lumini începe să se reverse 
pe străzi, pornind din fiecare colţ al oraşului încremenit, 
îndreptându-se toate spre bal. E o procesiune stranie: femei şi 


63 


fete, în rochii lungi până în pământ, măturând praful vânăt al 
străzii, cu umerii goi înveliţi într-o umbră de palton, cu 
respiraţia îngheţată în nări, cu genunchii tăbăciţi de frig, 
ţinând în mână capete de lumânări aprinse, ca la înviere, se 
scurg spre prefectură. Vin trăsuri cu şine de fier la roţi, 
rostogolindu-se  gălăgioase pe caldarâm, speriind tăcerea 
străzii. 

Vin căruţe şi poştalioane, cu protipendada rurală din judeţ şi 
dau drumul în faţa prefecturii unor oameni prăpădiţi de ger, 
după un drum lung. Când, amestecați cu orăşenii pătrund în 
sala mare de jos, la fel de friguroasă ca strada, unde trebuie să 
se dezbrace de paltoane, nu mai pot scoate un cuvânt. Dar îşi 
adună ultima putere, trec în faţa oglinzilor întunecate de frig, 
îşi aranjează cu mâinile îngheţate femeile părul, bărbaţii 
cravata, îşi pun pe chipul schimonosit un zâmbet fabricat 
anevoie şi, braţ la braţ, cu paşii rari, cumpăniţi, ca pe o mare 
scenă, în văzul a mii de spectatori, încep să urce scările, spre 
sălile de bal. 

Trei saloane imense sunt pregătite sus, pentru dans. Din 
tavane, candelabrele, împodobite cu ghirlande de hârtie 
tricoloră şi cu ramuri de brad, răspândesc o lumină albă, 
ţipătoare, ca de acetilenă. De jur împrejur, pe lângă pereţi sunt 
aşezate mese rotunde, balul trebuie să fie un prilej de 
mulţumire pentru tinerii dornici de dans, dar şi pentru cei 
vârstnici, înclinați mai mult spre mâncare şi spre băutură. 
Mese mai sunt aşezate şi în alte încăperi, ca şi pe coridoare, iar 
în fund, o aripă întreagă a clădirii serveşte de bufet. Acolo, pe 
mese înguste şi lungi, aşezate în rânduri ca paturile la cazarmă, 
este adunată mâncare pentru tot acest popor. Sferturi de vițel 
sau de porc fript sunt atârnate pe cârlige, curcanii stau în stive, 
cazane întregi cu salată rusească şi butoiaşe cu murături umplu 
locurile goale dintre mese. În alte odăi se ţine băutura, mii de 
sticle puse, care în rafturi, care în jgheaburi, la gheaţă, cu tot 
gerul de afară. Iar într-o altă încăpere, cu pereţii îmbrăcaţi în 
covoare, zece femei, cu şalvari şi cu cercei mari în urechi, 
vrând să creeze o atmosferă turcească, fierb cafea în ibrice de 
alamă. 

În sălile de dans cântă câte o orchestră, aduse de la Pancoff 
şi „Ural”; o seară, toate restaurantele din oraş sunt închise. La 
mijloc, aşteaptă să-i vină rândul fanfara regimentului, cu 


64 


trompetele, tromboanele şi toate instrumentele de alamă lucind 
sub lumina candelabrelor. 

În sobe s-a făcut focul de o săptămână, dar răceala din 
pereţii încăperilor imense n-a apucat să se înmoaie. Respiraţiile 
scot aburi, frigul învineţeşte umerii goi ai femeilor. Curând 
însă, peste mulţimea învălmăşită, vinul, tinereţea, veselia, 
simţurile răscolite varsă un val de căldură. Perechile se 
învârtesc pe parchet, înghesuite unele în altele, şi din frecarea 
lor, din corpurile lor întărâtate, din capetele ametite, din 
sufletele împăcate, se ridică triumfătoare în aer, până la 
tavanul împodobit cu ghirlande, valuri de fericire şi miros cald 
de năduşeală. 

Lângă uşă, într-un chioşc de carton pictat primăvăratic, o 
femeie blondă, mare, voinică, plesnind de sănătate şi de 
veselie, vinde cruşon, în pocale mari. În faţă are un borcan 
uriaş de sticlă, din care scoate băutura cu polonicul şi o toarnă, 
râzând, în pahare. Fiecare, cum intră şi-l primeşte pe al lui ca 
pe o porţie de bucurie. Beau pocalul, cu obişnuinţă, urmărit de 
zâmbetul femeii, care aşteaptă cu polonicul plin: 

— Mai bea unul; e pentru orfani. 

Îl beau şi pe acesta, pe urmă trec mai departe şi beau pentru 
Crucea Roşie, pentru spital, pentru vagabonzi, cu pornirea 
generoasă de a face bine. Cineva mă strigă, de la o masă, şi-mi 
întinde paharul plin; îl beau, în picioare, ca un călător grăbit, şi 
plec plutind, parcă spre rai. Trec pe lângă oameni care îmi 
zâmbesc, deşi îi văd prima oară, pe lângă fete îmbujorate, cu 
sânii palpitând sub rochiile subţiri, care îţi stau în cale şi nu se 
feresc când, înghesuit, te freci de trupul lor. Nu mai ştiu pe 
cine cunosc şi pe cine nu cunosc, dar acum toata lumea mi-e 
prietenă. Simt că nu trebuie să mă tem, să mă feresc de nimeni 
şi trec printre ei cu gândul că toate duşmăniile din lume au 
pierit. Într-un colţ îl văd pe Păuca, şeful contabil al uzinei, 
îmbrăcat în haine negre, cum au venit mai toţi bărbaţii la bal. 
Îşi urmăreşte fata cum dansează cu un ofiţer, şi îndrăzneala 
dansatorului îl face vânăt de mânie. E zgârcit şi cu ceea ce fata 
ar putea pierde în braţele ofițerului. Îl trag după mine, pe 
coridor. 

— Haide, domnu' Păuca, nu te mai ţine după ea, îţi faci sânge 
rău degeaba! 

Mergem la bufet, aleg o ciozvârtă de porc, un hartan mare de 


65 


curcan fript, o farfurie de salată, un clondir de vin şi le aşez în 
faţa lui, pe masă. 

— Domnu' Păuca, dacă vrei să-mi faci o plăcere, stai jos şi 
mănâncă tot, chiar dacă o fi să crăpi. 

Nu se supără; de la miezul nopţii înainte, nimeni nu-şi mai 
caută cuvintele. 

Mă întorc la bal; fumul de tutun de pe coridoare pătrunde pe 
toate uşile înăuntru, îmbrăcând dansatorii în văluri albăstrii. La 
o masă, lângă zid, Ronsky, în frac, cu pântecul rezemat pe 
genunchi, cu ochii mari şi blânzi, scăldaţi în fericire, îmi face 
semne să vin. 

— Ce zici de lumina asta? mă întreabă, arătând încântat 
candelabrele strălucitoare. 

Într-adevăr, dacă stai să te gândeşti, lumina e a lui; 
motoarele lui o trimit aici pe fir. Ar putea să se ducă jos, la 
uzină, să dea o poruncă, şi balul ar rămâne în întuneric. Dar lui 
Ronsky nu-i trece prin cap o asemenea idee, pe el îl încântă 
lumina. 

— Îţi place? Aşa-i că arde frumos? mă întreabă îmbătat de 
sticlirea cristalelor. 

Mă aşez alături şi golim repede o sticlă de vin. 

— Nici nu te mai recunosc! face Ronsky uimit. O să cer în 
consiliu, la primărie, să te facem cetăţean de onoare al 
oraşului; pe onoarea mea că nu glumesc. 

În sală, numărul dansatorilor s-a mărit, cei de pe margini 
sunt împinşi peste mese. Şi vin alţii, mereu. Se amestecă aici 
toţi oamenii oraşului, de la bogătaşii în redingote negre, până 
la ucenicii de fierărie cu funinginea nespălată sub cămaşă. 
Acum nu se mai sfiesc unii, nu se mai feresc alţii şi când, în 
înghesuială, bocancul unora calcă peste pantofii de lac ai 
celorlalţi, îşi zâmbesc cu prietenie. 

Şi cu toate că nu ştii unde au să mai încapă, alţi dansatori se 
revarsă pe uşă, venind de la bufet, râzând, ţinând fetele de 
mijloc, slobozind pe nări, înainte de a se pierde în mulţime, 
ultimul fum al ţigării. O fată împinsă cu spatele spre noi îşi 
aşază o clipă pe masa noastră fesele care, sub rochia verzuie, 
dungată, par două pepenoaice. Ronsky se joacă pe ele cu 
cuțitul, cum ar vrea să taie o felie. 

— Unde-i nevasta dumitale? îl întreb. 

Râde ştrengăreşte şi-mi face cu ochiul: 


66 


— Acasă, n-am luat-o la bal! 

Apoi, ca nu cumva să-l cred în stare de atâta cruzime, începe 
altă explicaţie, puţin încurcat, parcă neavând la îndemână 
cuvintele trebuitoare: 

— Nu i-a ieşit rochia bine, spune, cu privirea în jos, pe faţa 
de masă. Înţelegi dumneata, nu i-a ieşit rochia bine, de aceea 
nu a venit; a apucat-o durerea de cap. Ştii dumneata ce 
înseamnă o rochie pentru cucoane! 

Dar din felul nervos cum bate toba cu degetele pe faţa de 
masă, înţeleg că altceva trebuie să se ascundă sub aceste 
cuvinte şi mă simt încurcat că am pus o întrebare nepotrivită. 
Schimb vorba: 

— Frumos arde! spun, ridicând ochii spre candelabre. 

Ronsky încuviinţează din cap, dar s-a făcut negru la faţă. E 
mai bine să-l las singur. 

— Iartă-mă, gospodin Ronsky, vreau să mai dau o raită pe 
dincolo. _ 

Plec să văd dacă Păuca şi-a terminat mâncarea. În uşă, 
primăreasa, cu care am dansat atunci la Pancoff, mă prinde de 
braţ; o clipă, n-o recunosc, dar mă las moale peste sânii ei, şi-o 
înghesui între dansatori, ca pe un sac fără identitate. In spate, 
îi simt sudoarea curgând şuviţe fierbinţi, pe sub rochie. Mă 
strânge zdravăn, îmi freacă piciorul între coapse, mă suge cu 
corpul ei, ca o ventuză, ar vrea sa mă consume până la sfârşitul 
dansului. Simt o plăcere ciudată să mă las aşa, devorat, într-o 
delăsare pasivă, ceea ce o nemulţumeşte, aşteaptă un răspuns 
la strânsoarea şi la căldura ei; izbutesc să rămân insensibil, ca 
şi cum aş avea în braţe o saltea, nu o femeie. La sfârşit îmi dă 
drumul înciudată, şi pleacă fără un cuvânt, pierzându-se în 
mulţime. 

În sala din mijloc fiind lume mai puţină, e mai frig. Fumul de 
tutun este rece şi umed, luciul instrumentelor de alamă ale 
fanfarei a dispărut; muzicanţii cântă însă mai departe şi bătăile 
tobei arată câte secunde trec. Nu se mai gândeşte nimeni la 
ceasornic, nici la calendar. Toţi au uitat ce-i dincolo de ziduri, şi 
ce începe la sfârşitul sărbătorii. 

O fată se apropie cu un pahar în mână, mi-l întinde râzând şi 
mă sileşte să-l beau; dar nu până la fund: ultima picătură o 
soarbe ea, dând capul pe spate. Cum stă aşa, gâtul i se vede, 
subţire, cu pielea străvezie sub care sângele pulsează în artere. 


67 


Mă aplec, înfierbântat, peste gâtul ei; fuge, râzând, să ofere 
altuia un pahar. O urmăresc, nehotărât. În dreptul ferestrei 
mari din faţa scărilor, simt o răbufnire rece de vânt şi mă 
opresc, surprins, parcă mi-a pus cineva o mână mare şi grea în 
piept. 

Un om vine de jos, cu umerii strânşi de frig, gonit parcă din 
urmă, se opreşte în capul scărilor, gâfâind, şi dă alarma: 

— Gata, a început să viscolească! 

Muzicile se opresc; în liniştea care se lasă, se aude vântul, la 
ferestre, şuierând înfricoşător. Oamenii ascultă, speriaţi. Pare 
că şi luminile candelabrelor au început să tremure, făcând 
umbrele să se mişte pe pereţi. Dar după o clipă un dop de 
şampanie pocneşte undeva şi atunci, ca la un semnal, toate trei 
muzicile încep să cânte, deodată, acoperind cu explozia lor de 
sunete şuierul de la ferestre. Oamenii se regăsesc în locul de 
mai înainte şi sângele lor în care se amestecă alcoolul, prinde 
iarăşi să fiarbă. Petrecerea reîncepe cu o forţă nouă, cu o furie 
în care omul îşi ascunde, crispat, teama de dezlănţuirea iernii. 
Acum oamenii beau şi dansează, gâfâind, silindu-se să se 
scufunde cât mai adânc şi mai deplin în apele ameţitoare ale 
balului. E o risipă în tot ce se face: risipă de muzică, de vin, de 
veselie. Câteodată geamurile bufnesc, zgâlţâite mânios, dar 
nimeni nu le mai aude, fiindcă acum toţi vorbesc tare, cântă în 
cor după muzică, şi râd gălăgios. 

Fata de adineauri trece pe lângă mine, rătăcită, cu paharul în 
mână, gol. Chipul i s-a făcut acum palid; abia o recunosc. Nu 
mă vede şi mi-e peste putinţă să-mi dau seama unde se duce 
aşa, ca o frunză luată de vânt. Urmărindu-o cu privirea, o văd 
pe Liuda, nepoata lui Ronsky, într-o rochie albastră care dă 
chipului ei alb şi speriat o distincţie de prinţesă. Dansează cu 
medicul regimentului; fiindcă nu suferă băutura, e singurul om 
aici, care nu s-a îmbătat. Dansează cu seriozitate, conştiincios, 
ţinând braţul fetei la distanţă, ca pe al unei paciente căreia îi 
numără pulsul. Şi această palidă principesă în rochie albastră 
va veni mâine, nu mâine, luni, la uzină în fusta ei aspră, pe sub 
care mi-am vârât odată mâna ca într-un coş cu cumpărături 
personale, şi va scrie la maşină încă un rând de somaţii de 
plată, pentru cei cinci sute de abonaţi, cărora li s-a tăiat 
curentul electric acum un an. 

Lângă uşă, femeia blondă şi voinică râde, neobosită şi 


68 


continuă să vândă cruşon pentru orfani. Tot oraşul a dat ceva 
pentru ei şi acum, tuturor acestor suflete miloase, binefacerea 
li s-a urcat la cap. Nu e nimeni trist, după cum nu-i nimeni 
treaz, toţi sunt beţi dacă nu de vin, de veselia celorlalţi, de 
fumul de tutun, de aburul acid al alcoolului, aşezat în straturi, 
din duşumea până în tavan. 

Mă duc după Păuca, la bufet, şi-l găsesc chinuindu-se cu 
hartanul de curcan; friptura de porc a dat-o gata. Bărbia lui 
ascuţită luceşte de grăsime. Ridică ochii şi mă priveşte puţin 
ameţit, şi foarte fericit, cu privirea galeşă a dobitocului 
mângâiat. 

Îl las în primirea unui chelner: 

— Când termină, să-i mai dai; dar să-i dai până n-o mai vrea. 

Pe coridor, îl întâlnesc pe locotenentul cel mic şi negricios, 
cu mustăcioara zburlită, Ilinca, tovarăşul de beţie de la Pancoff. 
Avem prilejul să fim din nou foarte prieteni; mă ia deci de gât şi 
mă sărută ud, pe obraz. 

— Inginerule, sunt gata de fotografiat! bolborosește, cu limba 
împleticită. Haidem împreună la fotograf. Vreau să avem o 
amintire frumoasă de la bal. 

Cineva ne aruncă un pumn de confeti în cap; mica lor ploaie 
ni se opreşte gingaşă în păr. În sălile de dans s-a dat drumul la 
serpentine; nenumărate panglici trandafirii şi albastre se 
înfăşoară după grumajii dansatorilor, unindu-i într-o urzeală 
care simbolizează destinul lor comun. Pe undeva pocnesc 
dopuri de şampanie, canonada continuă. 

Ilinca tresare, deodată, şi mă târăşte după colţul coridorului. 

— Stai aici, că vine! 

— Cine vine? întreb, neînţelegând spaima lui. 

— Primăreasa, mă, Mili, o ştii din seara aia, de la Pancoff. 

O fată trece râzând pe lângă noi şi ne lasă o nouă ploaie de 
confeti în cap. Ilinca se fereşte, cu gândul la altceva: 

— Mă, nu mai pot să scap de ea; ţine tu fişicul, altfel mă 
sugrumă. 

Scoate din buzunarul strâmt al pantalonilor lipiţi pe picior, 
gata să plesnească, un fişic mare de bani. 

— Am luat solda azi, explică, şi porcul de casier mi-a dat 
numai fişicuri; două le-am măritat, am rămas cu unu în 
buzunar. Când am dansat cu Mili, mă, a simţit fişicul, nebuna! 

Nevasta primarului se aproprie, tiptil, pe lângă zid, căutând 


69 


ceva, hotărâtă să-şi găsească prada. 

— Măi, şi nu-i urâtă, dar sunt prea plăpând pentru ea, mă 
omoară, se plânge Ilinca. Dracu’ m-a pus să uit fişicul în 
buzunar! 

Au cântat cocoşii îngheţaţi pe afară, în viscol; peste ferestre 
se lasă o lumină murdară şi tristă; becurile electrice pălesc, dar 
petrecerea continuă; dopurile de şampanie pocnesc, chemând 
la o nouă veselie pe cei toropiţi; serpentinele plutesc încă în 
aer,  încolăcindu-se după umerii dansatorilor, prelungind 
contopirea acestor sute de oameni pe care în curând viscolul îi 
va împrăştia spre cele patru puncte cardinale unde locuiesc. 

Prin uşă o mai văd o dată pe Liuda, dansând încă, palidă, cu 
maiorul. În jurul lor perechile se răresc. Ca un vârtej trece Mili 
valsând, ducându-l pe Ilinca în braţe, învelit în poalele rochiei 
ei largi şi lungi. Primarul s-a întovărăşit cu Ronsky şi beau 
împreună, la o masă, în fund. Din când în când primarul ridică 
privirea şi, văzând-o pe Mili dansând, surâde, mulţumit. 

„Cum o fi nevasta lui Ronsky?” mă întreb. Şi fiindcă stau 
împreună la masă, îmi vine gândul, neîndoios, că nevasta 
primarului trebuie să semene cu a lui Ronsky: Tamara. 

„Oare nu mi-a spus Nagavişka o istorie, despre ea?... Dar 
cine ţine minte toate istoriile din oraş?” 

În timp ce lumina vânătă a dimineţii pătrunde rece, pe 
ferestrele îngheţate, se scurg ultimele sticle în pahare, se 
desprind ultimele hălci de carne de pe oase şi chelnerii fac 
socotelile acestei nopţi de fericire. 

Zorile intră pe ferestre, reci, triste, chinuitoare, ritmul 
muzicilor e obosit; fumul de tutun miroase acru. In lumina 
dimineţii amestecată cu a candelabrelor, pereţii sălilor capătă 
umbre ostile. Amăgirea se termină aci, în această lumină 
neclară care descompune şi chipurile, şi sufletele. Şi atunci, aşa 
cum au venit, perechile pornesc pe rând să coboare scările, în 
sala mare de jos, unde paltoanele, făcute scoarță, aşteaptă în 
cuiere. Oamenii încep să se privească indiferenți şi grăbiţi, ca 
nişte străini. Se mai uită o dată în oglinzi şi nu se recunosc. De 
la uşa pe sub care viscolul a împins înăuntru o pătură albă de 
nea, ca un covor la intrarea amarnicei lui împărăţii, începe 
pentru fiecare o altă viaţă. Unii mai au pe umeri fâşii de 
serpentine şi confeti în păr; ele se pierd însă, sub paltoane, sub 
pălării şi când sunt gata, îmbrăcaţi, ultima amintire a balului se 


70 


şterge. 

E dezlănţuirea iernii, afară. Într-o singură noapte, oraşul, 
îmbrăcat în troiene, a pierdut toate liniile lui vechi. Casele par 
mai mici şi strâmbe, aplecate într-o rână, deasupra străzii. Prin 
unele locuri zăpada se ridică până spre streşini, acoperind uşile 
şi ferestrele, despărţind oamenii, ca două lumi, de o parte cei 
care au fost la bal, de alta cei rămaşi acasă. La colţurile 
străzilor, afurisite vânturători drăceşti sfâşie neaua cum ar 
sfâşia nişte pânze albe, şi scama o repede în garduri, îndesat, 
zidind în lungul lor parapete îngheţate, acoperind porţile în 
panică, de parcă ar pregăti oraşul pentru asediu. 

Când cei de la bal îşi fac curaj şi se reped afară, cu capul în 
piept, orbiţi de aşchiile zăpezii, viscolul îi prinde cu furie şi îi 
poartă ameţiţi, ca pe nişte păpuşi de cârpă, dintr-un troian în 
altul. Femeilor le ridică poalele rochiilor lungi şi le șfichiuiește, 
vârându-le pe sub rufărie pumni de ninsoare în intimitatea lor 
caldă. Şi în timp ce-i scarmănă aşa şi-i mână, ca pe o turmă 
speriată, singur stăpân pe oraş, şuierând şi pocnind din miile 
lui de bice, vântul pare că spune rânjind, răzbunat: „V-aţi făcut 
voi de cap, o noapte întreagă, dar ia să vedem, cine vă scapă 
acum din mâna mea?...” 

O 

Acum nu mai am nicio grijă: trenul s-a înzăpezit în gară, 
maşinile nu mai vin şi eu nu mai pot pleca. Viaţa a luat altă 
înfăţişare. Oamenii se închid în case, de unde nu ies săptămâni 
întregi decât după pâine, după rachiu şi după tutun. La 
ferestrele ferecate astă toamnă, viscolul încearcă să rupă hârtia 
lipită în lungul giurgiuvelelor şi mânios că nu poate, se izbeşte 
răzbunător în geam. Înăuntru, neprimenit, îngroşat de fumul 
tutunului, de aburii băuturii şi de răsuflarea grea a oamenilor, 
aerul se aşază pe duşumele în straturi vâscoase, în care 
mişcările şi vorbele se încleiesc, bolnăvicios. 

Oraşul pare o insulă pierdută dincolo de calea vapoarelor, o 
arcă înţepenită în oceane nordice. Nu mai vin jurnale, nici 
scrisori, şi nimeni nu ştie ce s-a mai întâmplat în lume. Pe urmă 
se aude că undeva au ieşit lupii; oamenii nu îndrăznesc să mai 
plece pe Liman după stuf şi atunci, în multe case sobele 
îngheaţă. Unii încep să rabde de foame. Intr-o dimineaţă, la 
capătul răbdării, o gloată de pescari înfruntă viscolul, coboară 
pe malul apei, sparg gheaţa cu toporul şi vâră undiţele în copci. 


71 


Ore întregi stau aplecaţi deasupra spărturii, încremeniţi, cu 
mustăţile şi barba albite de gheaţă, fără să mişte, ca nişte stane 
de piatră, hotărâți să aducă mâncare acasă, sau să moară. 

Acum nu mai am treabă la uzină; încep o viaţă fericită. 
Colind fără griji casele, unde judecătorii şi ofiţerii joacă zile 
întregi pocher, ca să-şi ia unii altora nişte bani cu care nu au ce 
face; nicăieri nu se simte mai bine deşertăciunea avuţiei, dar ei 
joacă, şi strâng sub coate hârtiile albastre sau metalul alb, 
bucurându-se când sărăcesc pe altul, uitând că sunt toţi la fel 
de săraci. 

Intru în case unde n-am fost niciodată, şi peste tot sunt bine 
primit. Viscolul, care înspăimântă lumea, o face mai bună. 
Trimit să aducă vin şi ciocnesc, din pahare năclăite, cu gazdele 
întâmplătoare. Sunt femei ai căror bărbaţi au plecat sau au 
murit; au câte o fată pe care o cresc din greu, ţinând-o la şcoală 
ca să-şi facă un rost mai bun. Le ajut fetelor să-şi scrie lecţiile 
în caiet şi le descurc problemele grele, dar ştiu că bunăvoința 
mea şi a lor e zadarnică, fiindcă ele vor sfârşi şcoala în altă 
parte, acolo unde într-adevăr vor izbuti să înveţe ceva, în 
stufărişul de pe Liman, primăvara, când miroase a iarbă verde 
şi fierbe sângele puber. 

Acum umblu tot timpul ameţit şi nimeni nu mă dispreţuieşte; 
desigur nici Dumnezeu. Între oameni găsesc o primire din ce în 
ce mai caldă. Drumul de acasă la Pancoff mi-e cel mai cunoscut 
drum din viaţă şi nu mă voi lepăda niciodată de el. În băutură 
găsesc tot ce căutam altădată zadarnic, în cuget, în suflet sau 
în cărţi. 

Zilele trec repede. Aşa trece Crăciunul, apoi Anul Nou. Şi nu 
ştiu nimic din ce se întâmplă pe lume. Duminica dimineaţa, în 
timp ce cu tot frigul, continui să mă îmbăiez în hârdău, 
Nagavişka îmi istoriseşte ultimele întâmplări din oraş. La 
dentistul Bugusky au intrat hoţii nopţile trecute şi i-au furat toţi 
cleştii de dinţi; hoţi nenorocoşi. 

— Ptiu! face Nagavişka, frecându-mi spinarea cu săpun, dar 
mai proşti hoţi n-am văzut. Ce să facă dânşii cu cleştele de 
dinţi? L-a durut pe careva măseaua? De ce n-a venit ziua, să 
spună că doară Bugusky-i om bun! Crezi dumneata că hoţul o 
să-şi poată scoate singur măseaua? Ce, el e dentist? Pune-l pe 
Bugusky să spargă o uşă, cum s-o spargă, dacă n-a învăţat? 
Fiecare cu meseria lui!... 


72 


Joi seara, aflu, a fost joc de cărţi, mare joc, la Miriassof, 
lângă sinagogă. Pezevenghiul a adus o masă verde, lungă şi a 
pus să joace un joc nou, şmen de fier. A fost maiorul de la 
cercul de recrutare, Beni, cu cinematograful, procurorul, acela 
cu barbişon, Ganea, de la Bancă, toţi cu cucoanele lor. Cum 
vine jocul, vine cu folos pentru gazdă, fiindcă din câştig îi pică 
şi lui ceva, care cum ia potul, îi dă lui Miriassof o parte, cum e 
ştiut. 

— Mare pungăşie! spune Nagavişka. Masa armeanului e 
întocmai ca o sită; curge mălaiul prin ea. Se bat ca orbii între ei 
şi armeanul adună de pe lături. La urmă, când pleacă, stau să 
facă socoteala în sală: maiorul a pierdut, Beni a pierdut, 
prăcurorul a pierdut, Ganea a pierdut. Cum vine socoteala 
asta? Armeanu şi-a bătut joc de ei! 

Şi pune mâna pe armean, şi dă-i, şi dă-i după ceafă, să-i piară 
pofta de şmen. 

— Da' ştii dumneata ce-a păţit Ronsky, în noaptea când o fost 
bal, la prefectură? 

Stau să-mi aduc aminte, dacă l-am mai văzut pe Ronsky de 
atunci, dar nu-mi dau seama. Cât Dumnezeu a trecut de la bal? 

— la spune, Nagavişka! 

— Vrei să râzi dumneata de mine! Parcă nu ştie tot târgul că 
şi-a găsit Ronsky femeia cu ofiţerul de la pompieri, când a venit 
dimineaţa de la prefectură. Pompierul avusese foc o noapte 
înainte, ştii dumneata, la Mailachi, lângă puşcărie, a ars coteţul 
câinelui şi o magazie şi casa, dar Mailachi şi câinele n-au ars. 
Apa a fost îngheţată în saca, de aceea n-a putut să stingă nimic. 
Acu', pesemne că ofiţerul a fost tare trudit, şi l-a luat somnul la 
Ronsky în casă, lângă femeia lui, altfel nu-l prindea dimineaţa 
în pat. 

Aşa trec zilele; după un timp aud că trenurile au pornit; acum 
vin scrisori şi jurnale, dar pentru mine nu vine nimic. Amestec 
zilele săptămânii, în toate sunt la fel de mulţumit; trec fără să 
le număr. Viscolul a contenit de mult; în locul lui peste troiene 
s-a lăsat iarăşi gerul. Oamenii mai ies câteodată pe stradă, tot 
în fugă, uitându-se cu teamă în lături, să vadă dacă nu-i 
pândeşte vreo primejdie. Fetele bat din când în când, la geam, 
şi dacă se întâmplă să mă găsească, intră bucuroase, la 
căldură. 

— Tăt nu iesti radio! 


73 


— Nu-i! 

— Nici patifon! 

— Nici. 

— Dæ’ cie fiel de om ieşti dumniata? 

Trec zilele, fără să le număr, fără să mă întreb de rostul lor. 
Şi, într-o dimineaţă vânătă, după ce ultimii cheflii au fost 
izgoniți afară, mă pomenesc pe un scaun, la Pancoff, cu bărbia 
în piept, îngânând încetişor un cântec monoton, cu tonul 
subţire şi prelung: 


Niii-istrule pe malul tă-ău... 


Atunci îmi vin în minte, ca foarte de departe, unele seri de 
primăvară, la Bucureşti, când înverzeşte Cişmigiul şi femeile 
ies să se plimbe, proaspete şi curate, mirosind frumos, în rochii 
subţiri de mătase, care le fac să semene cu nişte tulpini de flori. 
Îmi sună în ureche nişte acorduri gingaşe, pe care le auzeam, 
pe înnoptat, peste drum, la o fereastră unde cânta, în surdină, 
un clavir. Mi-aduc aminte o nocturnă de Chopin, clară şi gravă, 
care făcea să-mi vibreze dureros şi dulce nişte strune adânc în 
suflet. Dar cel mai des îmi amintesc ceva de Grieg, descrierea 
unei primăveri calme, suave, peste care se abate furtuna plină 
de violenţă şi de veselie. Aud fâşâitul copacilor bătuţi de vânt, 
şi primele picături de ploaie, mici, rotunde, armonioase; pe 
urmă dintr-un registru grav se ridică încet şi cresc, neliniştile, 
fugărindu-se din octavă în octavă, ajungându-se, 
suprapunându-se, acoperind toate clapele, ca furtuna să 
izbucnească victorioasă peste biata primăvară covârşită. Pe 
urmă liniştea revine, se regăseşte în acordurile gingaşe de la 
început. Din când în când, mai cade o picătura de ploaie, un 
ram care se scutură, ca o înfiorare; şi cântecul adoarme 
împăcat... 

În sala mare şi pustie a lui Pancoff, intră murdară, dimineaţa. 
Stau pe scaunul pe care poate odată a stat locotenentul Ilinca 
şi cânt, fără gând, cu capul în piept, cântecul subţire şi 
plângător: 


Niii-istrule pe malul tă-ău... 


Deodată simt că pe obrazul înroşit de băutură mi se scurg 


74 


lacrimi. Nu ştiu de unde vin, nu ştiu cum li s-a rupt zăgazul; 
curg fără durere şi fără înţeles. Prin pânza lor golul din jur 
începe să se lărgească şi să îngheţe; văd sala pustie, mesele 
aşezate una peste alta, estrada şi instrumentele muzicanţilor, 
părăsite, bufetul unde au rămas farfuriile slinoase, ferestrele 
mici, aproape de tavan lăsând să pătrundă, de sus, de pe 
trotuar, lumina tulbure a dimineţii. Nu mi-e nici frig, nici cald; 
nu mă simt nici vesel nici trist. Numai un nod mi se lasă în 
inimă, ca un ghem de sânge închegat. Şi lacrimile îmi curg 
şiroaie pe obraz. 

Atunci mă ridic, îmi iau fără gând paltonul pe umeri, ies în 
strada îngheţată, cu capul gol, şi pornesc în neştire. Ferestrele 
caselor sunt oblonite şi oraşul pare pustiu; numai dinspre 
cazarmă vine, hurducăind, căruţa să ia pâine pentru soldaţi. De 
peste Liman, încearcă să iasă soarele, prin norii înroşiţi. 

Merg fără să ştiu unde, fără să memorez drumul, ca unul 
care n-are de gând să se mai întoarcă. Străbat tot oraşul gol şi 
chinuit, ajung la Cetate, unde antena de radio a marinei, 
ridicată deasupra zidurilor, şuieră sinistru sub bătaia vântului. 

Ţinutul e încremenit până la orizont. Peste apa îngheţată, 
satele de dincolo, cu conturul şters de zăpadă, se pierd sub 
greutatea albă a iernii care a simplificat peisajul înglobându-l în 
trei tente, ca nişte benzi orizontale: cenuşiu cerul, alb 
pământul, vânăt Limanul. 

Cobor pe strada portului. Câţiva lucrători ies din case şi 
pornesc grăbiţi la treabă: în urma lor rămâne doar golul. Numai 
departe, un om înalt, cu spinarea adusă, îmbrăcat într-o manta 
neagră, lungă până în pământ, merge încet de-a lungul 
Limanului. Grăbesc pasul, pe urmă alerg să ajung această fiinţă 
rătăcită ca şi mine. 

Comandorul Maximov, cu căciula trasă peste urechi, cu gâtul 
înfăşurat într-un şal mare, negru ca mantaua, îşi ia nevoia 
zilnică de aer curat pentru plămânii lui obosiţi. Mă opresc 
lângă el, cu picioarele înfipte strâmb în zăpadă, cu umerii 
coborâţi, cu paltonul atârnându-mi pe spate, gata să cadă, şi-l 
privesc, prin perdeaua de lacrimi îngheţate. 

— Numai cu dumneata n-am băut niciodată! îi spun, ca un 
reproş. Nu vrei să ciocneşti un pahar cu mine? 

Pe faţa lui trece un val de compătimire; întinde mâna şi-mi 
apucă braţul, cu un gest plin de bunătate. 


75 


— Ai să răceşti, îmi spune ridicându-mi paltonul pe umeri. 
Haide să te duc la căldură! 

Il urmez, supus, fără să înţeleg unde mă duce; abia când 
intru în casă, recunosc samovarul, dulapul cu cărţi, globul 
pământesc de deasupra şi fotografia fetei. 

Cad strâmb în jilţul de lângă sobă, cu bărbia în piept, 
neînţelegând de ce am venit aici. O clipă mi se pare că în locul 
comandorului, care aşteaptă să mă liniştesc, cu mâna pe 
umărul meu, stă locotenentul Ilinca. Nu el oare m-a învăţat să 
beau? Revăd sticla, din care îmi turna: „Muscat de la Efleri, să 
nu uiţi!” Il revăd pe locotenent, căzând cu capul în piept, ca să- 
şi înceapă isonul lui îngrozitor: 


Niii-istrule pe malul tă-ău... 


Prin fereastră, pe malul celălalt se vede soarele, străpungând 
norii vineţi. O dâră de lumină roşie pătrunde în odaie, 
schimbându-i înfăţişarea. lar mie, această lumină îmi face fiinţa 
străvezie, ca să pot vedea acum tot ce-a fost ascuns şi de 
neînțeles, în sufletul meu. Cu respiraţia oprită, cuprins de frigul 
pe care săptămâni întregi l-am înşelat, mă ridic în picioare 
tremurând. Acum nu mai pot să mă amăgesc, înţeleg că totul 
trebuie plătit în viaţă, care nu se lasă înşelată de nimeni. Aflu, 
în lumina roşie şi rece a dimineţii, preţul fericirii mele iluzorii. 
Ştiu locul de unde se ridică lacrimile şi le înţeleg dintr-o dată 
înţelesul. 

— Domnule comandor, spun privindu-l rătăcit, cu ochii 
înroşiţi, sunt un betiv. Un beţiv!... 

Simt pentru mine o milă amară. 

— Sunt un betiv, un beţiv!... îngân, cu ochii în soarele răsărit 
pe malul celălalt. 

Mâna comandorului mi se lasă blând pe umăr. Din ramă fata 
lui mă priveşte, cu ochii mari, uimiţi. 

O 
Dar câte feţe are viaţa! Gândeşti repetat că ultima e cea 
adevărată şi te dispreţuieşti că ai putut să crezi în cele 
dinainte. Oare nu te vei lepăda şi de aceasta, cum te-ai lepădat 
de toate? Intr-una schimbător ca toate în natură (panta rei), dai 
binelui şi răului, de la un ceas la altul, sensul care îţi convine şi 
crezi cu deplină convingere în el. 


76 


Numai când m-am mutat, m-a străbătut o părere de rău. 
Încolo, mă scuturasem de amintirea celor trei luni petrecute 
aici, cu o uşurinţă de care nu m-aş fi crezut în stare. 

Comandorul Maximov ar fi fost bucuros să locuiesc la el, dar 
nu avea mobilată decât o cameră, singura care se putea încălzi. 
Sub celelalte două încăperi erau pivniţa şi magazia, cu uşile 
înspre țărm, frigul de pe Liman pătrundea înăuntru, străbătea 
duşumeaua şi făcea casa rece ca o gheţărie. 

M-am mutat pe strada portului, lângă o biserică mică, şi 
vecinătatea ei mi s-a părut că e un îndemn la pocăință. Eram 
aproape şi de comandor şi de uzină, aşa că în drumurile mele 
nu mai trebuia să străbat oraşul. Mult timp am rămas izolat de 
oameni şi, dacă n-ar fi fost Nagavişka să vină din când în când, 
să-mi povestească întâmplările din târg, aş fi uitat că alături 
continua să trăiască o lume ale cărei bucurii şi necazuri le 
cunoşteam atât de bine şi ale cărei patimi fuseseră şi ale mele. 

Acum mă lepădam de toate, cu aceeaşi convingere şi tragere 
de inimă cu care mi le însuşisem. Nu mai întâlneam pe nimeni 
din vechii cunoscuţi; în casa singuratică, de pe strada 
mărginaşă, n-a putut sau n-a vrut nimeni să dea de mine. 
Lumea mă uita aşa cum o uitam şi eu şi în privinţa felului cum 
ne despărţim de oameni, nu trebuie să punem nimic la inimă. 
Nici pe Ronsky nu-l mai vedeam; auzisem că boleşte, dar 
socoteam că boala lui nu mă privea deloc. 

La jumătatea lui ianuarie sosise ultimul transport de piese 
ale motorului; mai trebuia să vină generatorul şi aparatele de 
măsurat, pentru tabloul electric. Lucram acum cu tragere de 
inimă, fiindcă vedeam apropiindu-se eliberarea. Prima explozie 
în cilindrii motorului avea să însemne pentru mine semnalul de 
plecare. Aflasem că societatea lichidează, ceea ce se potrivea 
cu planurile mele. 

După dezlănţuirea de nervi, când comandorul Maximov mă 
adunase din stradă, venise o perioadă de linişte, în care mă 
regăseam firesc, fără nicio mirare şi fără dispreţ pentru faptele 
mele. Nu mă  stânjenea să-i povestesc comandorului 
întâmplările de peste iarnă, ca să căutăm împreună înțelesurile 
lor atât de umane. Mă asculta cu multă răbdare şi cred că 
niciodată nu m-a judecat fără indulgență, nici nu m-a socotit 
slab de fire; căci nu fusesem mai slab decât altădată în viaţă, ci 
împrejurările îmi depăşiseră puterea. 


77 


— Totuşi, spunea comandorul, gânditor, e mult mai nobil să 
rămâi totdeauna lucid, oricât te-ar copleşi viaţa. Eşti totdeauna 
mai puţin om, când te îmbeţi, indiferent cum, şi dacă fuga de 
realitate nu-i chiar o decădere, rămâne în orice caz, o 
înfrângere... De ce nu te duci pentru o săptămână la Bucureşti? 
Şi aşa nu se lucrează prea mult la uzină. 

Zâmbeam; abia acum înţelegeam deșertăciunea acelui miraj 
care este metropola, oricum s-ar numi ea, Bucureşti, Paris sau 
Londra. Fiindcă locuiesc într-o cetate luminoasă, cu străzile 
asfaltate şi canalizate, în case confortabile, fiindcă în loc să se 
spele în hârdău se spală în baie de faianţă, fiindcă au biblioteci, 
teatre, muzee, concerte şi toate instituţiile de distracţie sau de 
cultură, oamenii din marile oraşe se socotesc privilegiați. Dar 
în muzee nu intră decât rar, şi numai unii dintre ei; la concerte 
merg o sută de inşi dintr-un milion de locuitori, la teatre văd o 
piesă, din cincizeci şi niciodată pe cea mai bună, la biblioteci se 
duc doar studenţii care sunt nişte trecători. Nu doar omul 
nevoiaş de la barieră, ci chiar acel cu dare de mână, care 
locuieşte într-o casă civilizată, pe una din marile artere ale 
oraşului, nu cunoaşte adesea alt drum decât cel dintre căminul 
lui şi locul unde îşi câştigă existenţa; încolo celelalte bunuri 
fiinţează zadarnic pentru ei. Dacă părţile oraşului care nu i-au 
interesat niciodată s-ar închide după paravane, unde n-ar avea 
dreptul să intre sau să privească, atunci abia ar râvni la ele şi s- 
ar simţi nenorociţi că le-au pierdut. 

N-aveam aici, nimic mai puţin decât oamenii aceia. Aveam un 
pat curat, o sobă care, acum când iarna se înmuia, izbutea să 
mă încălzească şi un hârdău în care să fac baie. Citeam cărţile 
pe care n-aş fi avut timp niciodată să le citesc la Bucureşti şi 
descopeream în ele noi rosturi ale vieţii, ceea ce viaţa trăită nu 
îmi arătase. Vecinătatea unei lumi halucinante, cunoscută pe 
deplin de mine fiindcă făcusem parte din ea, continua să mă 
ţină legat de realitate, ca să nu mă confund cu personajele din 
carte. 

După iarna petrecută aici, îmi era aproape silă şi ruşine să 
mă mai întorc în locul de unde plecasem, să mă statornicesc 
într-un oraş unde viaţa nu e niciodată adevărată, unde sufletul 
oamenilor este deformat, fiindcă natura este izgonită din jurul 
lor, la zeci de kilometri, fiindcă nu simt niciodată pământul sub 
picioare, ci asfaltul, fiindcă plantele, buruienile şi arborii au 


78 


etichetă smălțuită, în parcuri şi grădini botanice. Între zidurile 
lor nu intră nici viscolul, nici gerul, şi ei nu tremură niciodată 
de frig, fiindcă stă unul de ai lor jos în beci şi bagă păcură în 
cazan, ca să le trimită căldură pe ţevi în apartamente. Ei nu văd 
zăpada decât uneori, dimineaţa, înainte de a o ridica primăria; 
nu simt mâlul sub picioare, primăvara, nu simt suflul câmpului, 
nu simt arşiţa verii, când se coace grâul, ci simt doar miasmele 
asfaltului încins. Ei au uitat mirosul florilor, au la îndemână alte 
parfumuri, concentrate în sticluţe de cristal ce-i drept, cu mult 
rafinament. Stau închişi într-o cuşcă, străini de lumea din afara 
gratiilor, şi sunt mai nenorociţi decât animalele robite; acestea, 
dacă ar putea să evadeze ar ştii să regăsească drumul spre 
libertate, pe când oamenii nu, dimpotrivă, ei îşi dau necontenit 
silinţa să intre mai adânc în sclavie, aşa cum se învaţă din 
primii ani de şcoală. 

Îmi pusesem în gând ca odată cu primăvara să plec într-o 
călătorie lungă, spre nişte ţinuturi pe care nu le aveam încă în 
minte, undeva unde să nu umble turişti, unde oamenii să-şi 
trăiască viaţa simplu, cum le-a fost dată. Nu lăsam în urmă pe 
nimeni ca să întrebe de mine şi să-mi ducă dorul. Îmi aminteam 
cu indiferenţă de părinţi, erau despărțiți de mult, încă din 
copilăria mea şi nu ştiam altceva despre ei decât că se urau, 
după ce se iubiseră ca să-mi dea viaţă. Când terminasem 
şcolile, le pierdusem urma. Vroise fiecare în parte să-mi arate o 
dragoste mai mare, numai fiindcă erau duşmani, aşa încât 
obosiră şi sfârşiră prin a mă uita. Imi aminteam de nişte 
neamuri clevetitoare, dar nu le căutasem urma, fericit că nici 
ele nu o căutau pe a mea. Un avocat, fost coleg de şcoală, îmi 
administra necontrolat, poate cinstit, averea lăsată de bunici şi 
îmi trimitea de două ori pe an câteva zeci de mii de lei, venitul 
nestrălucitor al unei case sau al unor pământuri, pe care le 
văzusem când eram prea mic, ca să-mi mai amintesc de ele. 

Nu trebuia să vând această avere care îmi era indiferentă, ca 
să pot pleca pentru mult timp; pentru planurile mele, venitul ei 
avea să-mi ajungă. Mă gândeam la o călătorie cu vaporul, cu 
cel mai încet şi mai ieftin vapor, fără cabină, ca emigranții. 
Comandorul Maximov îmi povestea călătoriile sale şi în acel 
timp ele găseau în sufletul meu cea mai înfierbântată 
înţelegere. Aşa am cunoscut o lume nici măcar închipuită până 
atunci, o lume mai mare decât cea din atlase şi cărţi, pe care 


79 


acum o vedeam, o simţeam, ca şi când globul pământesc de pe 
dulap ar fi fost însuşi pământul, desfăşurat sub ochii mei. 

Aşa s-au scurs ultimele luni ale iernii. Comandorul stătea în 
fundul divanului, rezemat de perete, învelit pe genunchi cu 
mantaua, veşnic friguros. Povestea cu glasul liniştit, cu tonul 
egal, fără să se înfierbânte, cum ar fi citit dintr-o carte o 
epopee monotonă, care în realitate era palpitantă. Îl ascultam 
ceasuri întregi fără să obosesc, fiindcă în monotonia lui glasul 
avea un suflu ciudat, care dădea consistenţă oamenilor şi 
locurilor evocate de el. Aceste locuri şi aceşti oameni atât de 
îndepărtați treceau prin faţa ochilor mei reali şi vii, şi când 
imaginile lor animate mă uimeau, mă gândeam că şi la 
cinematograf o sumă de imagini capătă viaţă pe ecran, fără 
nicio sforţare, prin învârtirea monotonă a unor rotiţe. 

Vedeam în faţa ochilor corabia cu trei catarge, „Meduana” pe 
care comandorul se îmbarcase prima oară, la şaisprezece ani, 
ca să se facă marinar. Vedeam pe acest adolescent, înalt şi 
slăbuţ, tăcut şi nu prea vesel, trăgând cu mâinile lui plăpânde 
parâmele, pe covertă, urcându-se în vârful catargelor să întindă 
în vânt cele mai de sus pânze, rândunicile, vii ca nişte aripi, 
scoțând apă din mare cu ghiordelul şi spălând puntea, ţinând 
cârma în orele de cart, aplecându-se peste hărţi, peste 
instrumente, peste cărţi şi table de navigaţie, urmărind noaptea 
stelele pe cer, ca să le cunoască tainele şi să înveţe de la ele 
conducerea corăbiei. Şi în acest timp corabia înainta pe mare, 
dusă de vânt, tăind meridianele, dintr-un port într-altul, de o 
parte şi de alta a ecuatorului, întâlnind mereu alte ape, alte 
ţărmuri. 

În lunile de iarnă am făcut un fascinant înconjur al 
pământului. Am străbătut Pacificul, spre răsărit, după o lungă 
crucieră în mările Chinei, de la Vladivostok la Nagasaki, cu 
niponi ageri, buni înotători, buni scufundători, buni marinari; 
am ocolit pe la răsărit insula Formoza apoi, luând alizeul şi 
curenţii marini în faţă, cu vântul când într-un bord când în 
celălalt, am călătorit, între ecuator şi tropic, la insulele 
Mariane, unde jumătate din echipaj s-a îmbolnăvit de friguri; 
am ocolit insulele Gilbert, salutându-ne cu marile vase de linie 
britanice, care patrulau în imperiul Maiestăţii sale, iar de acolo 
am pus capul către sud, spre Tahiti, şi am trecut ecuatorul. 

Comandorul Maximov stătea mereu la locul ştiut, în fundul 


80 


divanului, învelit cu mantaua pe genunchi, cu ceaşca de ceai 
aburind în mână, şi povestea. Cu fiecare vorbă a lui imaginea 
corăbiei îmi apărea şi mai clară şi, adesea, inima mi se 
strângea, ştiind dinainte, că înainte de sfârşitul călătoriei avea 
să naufragieze. Patru corăbii schimbase comandorul şi toate 
patru dormeau acum în portul navelor pierdute. 

Uneori, povestind, în ochii lui se citea o oboseală tristă. 

— Acum, spunea, mâhnit, în locul corăbiilor cu pânze au 
venit vapoarele, care merg regulat, ca nişte trenuri, şi aşa toată 
poezia mărilor a pierit. Ce poate să ştie despre mare, cum 
poate să o simtă, să-i audă glasul, călătorul de pe 
transatlantice? Dar şi-ar putea el închipui vreodată ce 
profunzime de simţăminte ţi se nasc în suflet, într-o noapte 
când te culci la prova, cu capul pe parâme şi etrava tăind 
valurile trimite până sus, în murmurul ei, cântece pline de 
vrajă? Şi ce leagăn din copilărie te-a putut legăna mai dulce, 
decât te leagănă o corabie? Şi când ai mai avut vreodată timpul 
să priveşti atât, nemărginirea cerului şi s-o înţelegi? Acum, 
vapoarele străbat oceanul cu treizeci de noduri; nici nu ai timp 
să te dezmeticeşti, şi te debarcă în altă lume. Acum pe vapor 
vin telegrame şi se tipăresc ziare. Călătorii nu mai au răgazul 
să privească marea şi nici nu-şi amintesc de ea, decât dacă e 
furtună. Altfel stau la bar, sau în saloane, unde vin îmbrăcaţi în 
haine negre, ca la bal. Căpitanul, doamne Dumnezeule! ce-a 
ajuns acum căpitanul!? El umblă bărbierit ca un lord, are 
veşnic guler scrobit şi cravată neagră, se îngrijeşte de călători 
ca o gazdă de musafirii săi, patronează călătoria ca pe o 
reuniune, stă în capul mesei, ţine discursuri şi dansează. Ce-ar 
mai râde mateloţii mei să vadă un asemenea căpitan! 

Aşa, în fiecare zi, pe nesimţite, comandorul mă ducea într-o 
altă lume. Îl urmam fermecat în drumul lui, mai departe, 
străbătând Pacificul spre sud-est, la Tahiti, de acolo la 
Tuamotu, la Valparaiso în Chile, unde făceam o lungă escală, la 
insula Sfânta Ines, unde ne-a prins furtuna şi ne-a rupt arborele 
artimon, ocoleam capul Horn, ne opream o săptămână în 
Georgia de sud, să reparăm urmele altei furtuni, pe urmă 
începeau lungile zile de navigaţie în Atlantic. 

Când gheaţa de pe Liman începu să trosnească, străbătusem 
şi Atlanticul şi Mediterana, trecusem prin insulele stâncoase 
ale Mării Egee, cunoscusem porturi orientale, unde femei 


81 


vopsite crunt se tocmeau de la distanţă cu mateloţii plecaţi 
rânjind peste copastie, ajunsesem în Marea Neagră, la 
Sevastopol. Într-o după amiază ceţoasă de toamnă, luasem 
iarăşi drumul către sud, şi peste două zile lăsasem şi ceața şi 
toamna, în urmă. Acum navigam prin Bosforul de smarald cu 
palate albe oglindite în apă, mărginit de dealuri tivite cu 
măslini, în lungul cărora mergeau dimineaţa asini în caravane, 
ducând poveri, cuminţi şi resemnaţi. Ne oprisem la Larnaca, în 
Cipru, unde vinul se bea din chiupuri de pământ, cu fundul 
rotund, ca să nu se poată lăsa pe masă decât după ce s-a 
deșertat; aruncasem ancora în portul murdar al Alexandriei, cu 
mulţimea lui de cerşetori orbi, şi de acolo, după Port Said, 
apăreau apele ciudat colorate al Mării Roşii, cu legende pline 
de cruzime. 

Într-o zi la sfârşitul lui martie, când comandorul, cu glasul lui 
calm pe care îl auzisem parcă o viaţă întreagă, îmi povestea 
întâlnirea cu furtunile Oceanului Indian, la răsărit de Locative, 
cele mai înfricoşătoare furtuni din câte cunoscuse, am simţit 
brusc primăvara intrând pe fereastră, cu suflul ei suav. Era o 
adiere umedă, puţin caldă, puţin aspră, cu miros de iarbă 
încolţită, care venea din sus, de la gura Nistrului. 

Atunci am simţit că toate mădularele mă dor; m-am ridicat 
din jilt, m-am dus la fereastră şi, după ce am tras cu nesaţ aerul 
în piept, mi-am dat seama că de aici începea altă viaţă. Eram la 
sfârşitul unei călătorii fabuloase şi acum începea alta, nu ştiam 
nici cât are să fie de minunată, nici ce tragic avea să se 
sfârşească. 

— Domnule comandor, am spus, haide să coborâm jos, la 
apă, să vedem ce ştie Limanul să povestească! 

O 

Şi într-adevăr, viaţa care a început a fost minunată. 

Îmi amintesc de nişte zile calme şi senine, cu cerul înalt şi 
albastru, care făceau de nerecunoscut acest colţ de pământ, 
unde pătimisem o toamnă şi o iarnă îngrozitoare. Copacii 
înverzeau repede, prin curţi, pe străzi, pe malul apei şi oraşul, 
înconjurat de caişi înfloriţi căpăta culori ireale. După multe luni 
petrecute în case sau în cârciumi, oamenii veneau acum să se 
plimbe pe malul Limanului; erau aceiaşi oameni pe care îi 
cunoşteam prea bine, dar vederea lor nu-mi amintea 
întâmplările de peste iarnă. Şi chiar oamenii păreau acum alţii, 


82 


fiindcă lepădaseră hainele lor mohorâte, îmbibate cu fum de 
tutun şi cu mirosuri stătute. Fetele, în locul paltoanelor negre 
îmbrăcau rochii subţiri, înflorate, care le schimbau înfăţişarea, 
cum schimbau caişii înfăţişarea oraşului. Sub cârpa subţire 
lipită de trup, picioarele lor păreau mai puţin groase, păreau că 
se alungesc, iar sânii se rotunjeau, învioraţi de venirea 
primăverii. 

Dimineaţa, după ce vedeam cum merge lucrul la uzină, 
porneam în sus, pe malul Limanului, în lungul străzilor locuite 
de pescari, cu năvoadele întinse la uscat pe garduri, treceam de 
cherhana şi mă pomeneam în pădurea scundă de trestii şi stuf, 
pe unde venea primăvara, verde şi umedă. Mă aşezam pe câte o 
buturugă putredă, lângă țărm şi priveam apa în care sticlea 
soarele, până îmi lăcrămau ochii. O sumă de gâze se trezeau şi 
scoteau ochii la lumină din pământul jilav. Mai departe, în 
smârcuri se auzeau buhaii de baltă mugind, atât de gros şi de 
pătrunzător, încât te minunai că o gânganie cât o nucă, poate 
avea atâta glas. În sălcii păsările îşi începeau şi ele ciripitul, iar 
pe Liman, în acest golf ferit de vânt veneau să se încălzească la 
soare stoluri de rațe sălbatice. Se lăsau pe apă ca nişte 
hidroavioane pântecoase, apoi, în aşteptarea vreunuia din 
vânătorii nedibaci ai oraşului, ridicau o aripă, apoi alta şi se 
ciuguleau ud şi indecent, la subţioară. 

În vremea aceea am cunoscut-o pe Iris, nu tot atât de pură ca 
numele ei, fata unui funcţionar bătrân, puţin cam romantic, cu 
bune maniere anacronice. 

Iris mă însoțea în plimbările pe malul apei, recitându-mi 
versuri cărora ştia să le dea intonaţia corectă. Nu cred că era 
frumoasă dar în alte locuri şi în alt timp ar fi putut să-mi 
încălzească un mic loc în suflet. Avea bucle mătăsoase, castanii, 
pe care le-am mângâiat adesea cu tandrete, ochi căprui, cam 
obosiţi şi nu tocmai expresivi, obrazul străveziu, foarte gingaş. 
Cam subţire, trupul ei, cu oase mici, ascundea sub pielea 
netedă şi moale un tremur care, fără să ajungă la dezlănţuire 
era foarte feminin. 

Îmi vorbea cu aceeaşi uşurinţă despre treburile casei, mama 
ei murise demult, ca şi despre cărţile citite, şi tot atât de uşor 
se răsturna în bălării, unde îi găseam pe sub rochie pielea 
curată şi răcoroasă. 

M-am gândit adesea cu melancolie la această bună camaradă 


83 


care a ştiut să nu mă stânjenească niciodată şi căreia i s-ar fi 
cuvenit măcar una din bătăile inimii mele. Dar atunci s-a 
întâmplat ca ea să plece. Şi-mi vine un râs trist pe faţă 
gândindu-mă că viaţa mea a luat o altă cale şi una atât de 
dramatică nu datorită unui oracol malefic, ci poate doar acestei 
plecări întâmplătoare. 

În sufletul meu era loc pentru o patimă; cum blânda şi dulcea 
Iris n-a apucat să-l ocupe, l-a ocupat Limanul, apoi Marea şi 
Nadia... 

_ O 

Într-o zi, stăteam pe verandă, cu ochii spre sud, acolo unde 
Limanul se varsă în mare şi insula Carolina se vede ca un fir de 
nor la orizont. 

Comandorul era alături, în jilţ, acoperit, ca totdeauna, cu 
mantaua lui mare pe genunchi. De câteva minute tăcusem şi, 
sub lumina alb-verzuie a amiezii de primăvară, priveam 
departe. 

— Ce este dincolo? am întrebat, arătându-i fâşia de pământ 
de la orizont. 

— Marea. 

— Nu ştiu de ce, am adăugat, peisajul neclar de la orizont, 
îmbinarea cerului cu pământul şi cu apa nu par de pe 
latitudinea noastră. Acolo parcă începe altă lume... 

Şi iarăşi am tăcut o bucată de vreme. Jos, o barcă 
pescărească aluneca pe lângă țărm, cu pânza ei triunghiulară 
umflată de vânt. 

— Oare un pescar ar vrea să mă ia şi pe mine până la mare? 
am întrebat. 

— Poţi să te duci cu trenul, răspunse liniştit comandorul. 
Pleacă în fiecare dimineaţă un automotor. 

Dacă Iris ar fi rămas! Dacă aş fi plecat cu automotorul!... lată 
ce întâmplări ne pot schimba viaţa!... 

— Nu! am spus. Aş vrea să mă duc cu o barcă. 

Dar nu ştiu cât de clară era atunci această dorinţă şi ce 
chemări tainice o determinau. 

Comandorul tăcu un timp, apoi se întoarse încet şi mă privi 
atent. 

— M-am gândit la ceva, spuse. Cât crezi că ai să mai rămâi 
aici? 

— Treizeci-patruzeci de zile. Sper că la începutul lui iunie să 


84 


pot preda lucrarea. Ne-a făcut ridicoli un motor de patru sute 
de cai. 

— Atunci, am să pun cuterul meu pe apă şi o să mergem 
împreună. 

L-am privit întrebător, nu ştiam ce este un cuter. 

Mai târziu, când mânuiam singur pânzele iahtului pe mare şi 
uitasem de cât timp eram marinar, ignoranţa mea iniţială mă 
făcea să zâmbesc, îmi aminteam că începusem de la cea mai 
deplină necunoaştere. Comandorul îmi explică: 

— Este un mic iaht cu pânze. Dacă vrei, mergem după masă 
să-l vedem. O să avem de făcut ceva reparaţii; te va distra. 

lahtul comandorului, de care se lega amintirea dramatică a 
fugii lui de la Sevastopol, în noaptea revoluţiei, stătea de mulţi 
ani tras pe uscat, în port. Am înţeles, din melancolia cu care 
venea acolo, că renunţase la el. Ne-am apucat însă de reparaţii 
şi a fost pentru amândoi o plăcere. Lucram singuri, fără 
ajutoare, curăţind cu raşcheta vopseaua veche, înlocuind 
scândurile putrezite, înfundând golul dintre ele cu câlţi răsuciţi, 
chituind pe deasupra şi netezind, cu glaspapir, ca bordul să 
rămână neted. Cel puţin unele din aceste reparaţii nu poate să 
le facă bine decât un om de meserie; comandorul avea o 
pricepere şi o îndemânare depline. 

— De aici începe matelotajul, spunea el, cu voie bună. Dar 
nu-i o treabă pentru cei care se tem să-şi bătătorească mâinile. 

Aşa am făcut o foarte apropiată şi strânsă cunoştinţă cu 
această corăbioară, cum îi spun ca să ocolesc denumirea 
adevărată, iaht, cam prețioasă. Ea avea să însemne atât de mult 
în viaţa mea, amintindu-mi atâtea întâmplări frumoase şi 
tragice. Cercetând-o palmă cu palmă, am aflat toate detaliile 
construcţiei ei; încetul cu încetul mi-am însuşit limbajul 
marinăresc şi atunci am înţeles cât trebuie să i se pară de 
ciudat un alt limbaj, unui marinar. Atâţi termeni întâlniți prin 
cărţi, luau acum formă concretă şi de multe ori alta decât aceea 
pe care mi-o închipuisem din descrieri. 

— Noi, marinarii, suntem o lume, şi cei de la uscat alta, 
spunea comandorul. Cei care nu se apropie de noi cu 
sinceritate, cine nu trăieşte viaţa noastră, nu ne poate nici 
cunoaşte, nici înţelege. Despre noi se scriu o mulţime de cărţi, 
dar niciuna nu-i convingătoare, decât dacă autorul ei a fost 
marinar. 


85 


„Corabia” comandorului nu măsura mai mult de nouă metri 
lungime şi în apă intra numai un metru, dar putea să înfrunte 
orice vreme pe mare, ceea ce am văzut eu însumi. La mijloc 
avea o cabină, lungă de doi metri, ai cărei pereţi se ridicau 
câteva palme deasupra punţii, formând un dreptunghi acoperit, 
căruia constructorii îi spun roof (noi citim ruf). Înăuntru lumina 
intra prin patru hublouri, ferestre mici, rotunde, în ramă de 
alamă, aflate în pereţii rufului, câte două într-un bord şi în 
altul. O altă cabină, mai mică, la prova, folosea ca magazie 
pentru parâme şi pânze. La pupa, în spatele rufului, era bara 
cârmei şi cockpitul, locul de unde se manevra vasul, aflat cu 
jumătate de metru mai jos decât puntea, dar deasupra liniei de 
plutire, aşa ca valurile care trec peste bord, să se poată scurge 
în mare printr-o simplă tubulatură. 

— Alte iahturi, îmi spunea comandorul, au pereţii cabinei în 
tăblii de palisandru, iar puntea de mahon. Dar acelea sunt 
pentru marinari mai bogaţi. 

Al nostru - am început să-l numesc aşa, mai târziu urma să 
fie al meu, pentru scurt timp, iar la urmă al nimănui - avea 
puntea de stejar înnegrit de vreme, iar pereţii cabinei de brad 
vopsit în alb, ca şi bordajul. 

Se apropia ziua când trebuia să-l dăm la apă. 

— Cum îl botezăm? întrebă într-o dimineaţă comandorul. 

— Dar are un nume! 

În lădiţa cu scule erau cele patrusprezece litere de bronz, pe 
care le desprinsesem de la prova, când vopsisem bordajul. Sub 
vopseaua albă, urmele lor se mai vedeau, de o parte şi de alta a 
etravei: „Ludmila”. 

Comandorul nu răspunse. 

— Nu-i lăsăm numele vechi? am întrebat, şi numaidecât mi-a 
venit în minte chipul fetei din rama de pe dulap, al Ludmilei, 
înecată la Sevastopol. 

Comandorul care strângea un şurub la pana cârmei, se ridică 
şi îşi şterse fruntea de sudoare. Acum avea un pic de sânge în 
obraji. 

Ar fi trebuit să înţeleg din prima clipă de ce trebuia schimbat 
numele; fiindcă era al unei fiinţe moarte. Comandorul se 
aplecă, scoase literele din lădiţă şi le alese, două câte două, 
pentru un bord şi pentru celălalt. 

— Să vedem cum are să-l boteze soarta, spuse, cu un zâmbet 


86 


împăcat. 

Şi luă literele, una după alta, ca să le prindă în holţşuruburi, 
în bord, la prova, acolo unde fusese numele vechi. Cei care mai 
târziu căutau un sens, şi uneori izbuteau chiar să găsească 
unul, absurd, acestui nume inexplicabil, inexistent în niciun 
dicţionar sau enciclopedie, n-aveau de unde şti cum se născuse 
el. Comandorul scoase pe M apoi pe I, apoi pe L, destrămând 
cu bună ştiinţă, zâmbind puţin crispat, numele Ludmilei. Şi, din 
întâmplare, corabia se numi de atunci înainte „Miladul”, aşa 
cum fu înregistrată şi la căpitănia portului. Era un nume căruia 
numai noi îi ştiam înţelesul, dar niciodată n-am vorbit despre el. 
Şi sub literele de bronz, înşurubate în această ordine ciudată, 
urmele celuilalt nume niciodată nu s-au şters. Ele mi-au amintit 
într-una, uneori devenind obsesie, chipul frumos, cu ochii 
mirati şi cu părul dat pe spate, al nefericitei Ludmila Maximov. 

La sfârşitul lui mai, într-una din zilele însorite care anunțau 
statornicirea verii pe Liman, „Miladul” fu pus pe apă. Plutind, 
părea neînsemnat de mic; valurile îl săltau, ca pe o coajă de 
bostan, chinuindu-l fără milă în ancoră. L-am lăsat două zile să i 
se umfle bordajul, apoi, după ce ne-am încredinţat că nu ia apă 
pe nicăieri, l-am tras la chei să-i punem catargul, şi velele, să-l 
„armăm”, cum spunea, cu oarecare ceremonie, comandorul. 

Catargul era din lemn de pin, lustruit, lung de aproape 
doisprezece metri; mă aşteptam că, odată fixat în punte, 
corăbioara îşi va pierde echilibrul; dar când am văzut că se 
legăna pe valuri cu mişcări cumpănite, am înţeles că în corpul 
ei înfundat în apă ascunde o putere mult mai mare decât ar fi 
putut să se bănuiască. 

În timp ce lucram, învățând cu tragere de inimă îndatoririle 
celui din urmă matelot, comandorul îmi explica rostul fiecărei 
părţi a micii lui corăbii. 

— Catargul nu foloseşte atât pentru ridicat pavoazul în zile 
de sărbătoare, spunea, încercând să glumească, ci mai ales 
pentru a susţine pânzele; ai să vezi îndată. El se consolidează 
deasupra punţii cu cabluri de oţel, prinse în patru direcţii: cel 
din faţă este straiul, cele din părţi sarturile, iar cea dinspre 
pupa, patarațina. Acest fel de vas, cu un singur catarg, e ceea 
ce se cheamă un „cuter”. Al nostru este cel mai simplu model; l- 
am ales aşa, ca să poată fi manevrat de un singur om, pe orice 
vreme. 


87 


„Miladul” avea numai două vele, amândouă triunghiulare: un 
foc, în faţa catargului, care se ridica pe strai şi o randă în 
spate. 

— Parâmele care folosesc la ridicarea velelor, îmi explica mai 
departe comandorul, în timp ce continuam treaba, sunt 
botezate fungi, ele se petrec prin scripeti, în limba noastră 
palancuri, fixaţi în vârful catargului. După ce velele se ridică, 
fungile se leagă strâns pe tacheții de la bază. 

Mă familiarizasem astfel cu numele ultimelor părţi ale 
corăbiei. (Îi spun când corabie, când corăbioară, după cum pică 
mai bine în frază). Vergeaua orizontală de lemn, articulată pe 
catarg, putându-se mişca dintr-un bord în altul, pe care se fixa 
baza randei, era ghiul, şcote erau parâmele legate la colţurile 
de jos ale velelor, ca să le poţi manevra. Bara cârmei, avea alt 
nume: eche; intrarea în cabină, acoperită să nu poată intra 
înăuntru valurile sau ploaia se numea tambuchi; apa care 
pătrundea totuşi înăuntru se scurgea, prin canalizări făcute 
anume, într-un locaş, pe fundul navei, santină, de unde putea fi 
dată afară cu o pompă de mână, aşezată la intrarea cabinei. Şi, 
în sfârşit, tot ce se ridica deasupra punţii, de la baza catargului 
până în vârful lui, şarturile, scripeţii, fungile, toată mulţimea de 
cabluri şi parâme, tot ce folosea la întinderea şi manevrarea 
velaturii, se numea greement, partea care dă viaţă unei corăbii. 

Curând toate aceste numiri au început să trăiască; am văzut 
vela ridicată pe catarg, în bătaia vântului, am văzut şcotele 
întinzându-se, şi corabia aplecându-se suplu pe un bord, ca o 
pasăre care desface deasupra apei aripa ei mare, am auzit 
şarturile trosnind şi scripeţii scârţâind muzical, ca un ţârâit de 
greier. Dar sunetul cel mai vorbitor, mai caracteristic şi mai 
obsedant pe un vas cu vele, care navighează în linişte, 
netulburat de trepidaţia motorului, era foşnetul ritmic al 
etravei tăind valurile. 

leşeam din port în zilele frumoase, cu vântul potolit. 
Comandorul stătea la cârmă, puţin friguros, în mantaua lui 
neagră, cu gulerul ridicat, pe care nu îndrăznea încă să o 
lepede, deşi venise vara. Conducea calm, cu mişcări încete, 
elegante. Manevrând şcotele şi cârma, mâinile lui albe păreau 
mâinile unei dansatoare, schiţând un joc ritmic şi armonios. 
Apoi alegea o direcţie, în sus, spre gura Nistrului, sau spre 
mare şi mergeam mult timp aşa, fără nicio vorbă, ascultând 


88 


murmurul valurilor şi şuieratul vântului în şarturi. Atunci în 
ochii lui se aprindea o lumină ciudată, ca şi când peste 
orizontul nostru mărginit de stuf, vedea un alt orizont, mai 
îndepărtat, sub alte constelații; nările subţiri, străvezii, i se 
lărgeau, palpitând, şi el trăgea cu nesat în pieptul obosit, aerul 
umed cu miros de salcie verde. 

Incepusem să prind taina alunecării pe apă; vântul devenea 
al treilea tovarăş în plimbările noastre; el căpăta acum formă 
consistentă, începeam să-l simt, să-l cunosc, şi mai ales să-l 
înţeleg. Îl simţeam venind, de departe, după înfiorarea apei. 
Dimineaţa, când mă sculam şi deschideam fereastra, nu mai 
priveam întâi cerul, ca altădată, ci frunzele copacilor, ca să văd 
în tremurul lor ce face vântul. Îl vedeam în pavilionul care 
fâlfâia peste garduri în curţile şcolilor, pe stâlpi înalţi, şi 
tricolorul devenea acum pentru mine un alt fel de simbol. 
Vântul se vedea pretutindeni, în praful de pe uliţi, în fumul din 
hornuri, în rufele întinse pe frânghii. Când mă apropiam de 
port. Îl simţeam rece pe obraz şi-l auzeam în antena postului de 
radio al marinei, pe care veşnic o făcea să se tânguiască. Atunci 
am început să simt goliciunea zilelor calme, fără vânt, când 
copacii dormeau prin curţi, pavilioanele atârnau pe stâlpi, 
praful stârnit de roţile trăsurilor sau al căruţelor plutea 
nemișcat deasupra uliţei, iar Limanul părea mort sub lumina 
albă a soarelui. În zilele acelea îmi făceam de lucru, plictisit, pe 
la uzină, unde se monta, în sfârşit, generatorul, apoi mă 
duceam la comandor. Îl găseam în jilţ, pe terasă. Aduceam un 
atlas, din casă, îl deschideam pe genunchi şi, tăcut, reluam pe 
hartă vechile călătorii visate. 

O 

Despre Ludmila n-am mai vorbit niciodată, dar în orele 
noastre de singurătate, pe apă, am simţit că e prezentă 
totdeauna între noi, ca adierea vântului. Atunci, îmi aminteam 
că numele ei tot nu fusese şters de pe această mică navă care, 
după cum înţelesesem, îi aparținuse. Intram în cabina scundă, 
unde mirosul de vopsea proaspătă stăruia, încercând să şterg 
amintirea ei. Aş fi vrut să-l întreb pe comandor cum fusese 
orânduită cabina, acum goală, ce obiecte avusese ea în acest 
mic domeniu plutitor; dar n-am îndrăznit să-l întreb niciodată. 
Am încercat să cobor chipul ei blând din fotografie, să-i găsesc 
locul aici, şi uneori l-am şi văzut, neclar, alunecând pe pereţii 


89 


albi. Atunci simţeam o stare ciudată, voluptatea unei intimităţi 
secrete; o vedeam zâmbindu-mi, de după văluri şi întinzându-mi 
o mână frumoasă, bronzată de vântul mării. Pe urmă îmi 
aminteam că azi ar fi fost o femeie, aproape de-o vârstă cu mine 
dar n-am putut niciodată să mi-o închipui ca pe o fiinţă matură, 
şi de atunci, chipul din fotografie a devenit şi mai puţin clar, 
nenumărate ecrane s-au interpus între noi, estompând-o. Ea a 
rămas întotdeauna aici, gata parcă să devină reală. 

Mai târziu, când ieşeam singur în larg, prezenţa ei căpăta alt 
înţeles, mi se părea că ne leagă o intimitate şi gândul se 
accentua atât, încât uneori îmi simţeam obrajii arzând. Atunci 
mă simţeam vinovat şi mă temeam să nu afle tatăl ei. Umbra 
Ludmilei se ridica de pe puntea din faţă, ca şi când ar fi ieşit 
din valuri, aluneca pe lângă catarg şi se topea pe pânzele albe. 
Nu izbuteam s-o văd, cu obrazul ei ars de soare, cu părul dat pe 
spate, fluturat de vânt, cu braţele rotunde şi cu picioarele lungi, 
de înotătoare, dar o simţeam atât de aproape, încât uneori 
foşnetul unui val spart în etravă mi se părea că îl face rochia ei. 
Ea se apleca spre mine, privindu-mă uimită, neînţelegând ce 
caut aici. Aş fi vrut să-i vorbesc, să-i spun un cuvânt tandru, dar 
ştiam că nu mi-ar înţelege limba. Odată, într-un amurg călduţ, 
când toropeam la cârmă, cu ochii pierduţi în gol, m-am pomenit 
şoptind: 

— Draga mea Ludmila! 

Atunci am tresărit, neliniştit şi ruşinat. Dar Ludmila a 
continuat să fie prezentă pe corabia ei, între mine şi comandor, 
aşa cum era prezent şi vântul, fără să-l vedem. 

O 

Eram un matelot ascultător şi harnic; nu mă dădeam în lături 
de la nicio treabă, nici chiar de la acelea care s-ar fi putut 
socoti plictisitoare. Am învăţat să arunc apă, cu ghiordelul, în 
fiecare dimineaţă, pe punte, ca să n-o dogească soarele şi 
veneam să-mi fac datoria, chiar dacă aveam altă treabă. Am 
învăţat să croiesc velele şi să le cos, să matisesc o parâmă 
ruptă, îmbinând cu îndemânare firele celor două capete aşa fel 
ca înnăditura să nu se mai cunoască; am învăţat să mă urc fără 
frică în vârful catargului, ca să petrec prin scripeţi o fungă 
nouă sau ca să văd în zare dacă vine vântul. Şi toate tainele 
acestei meserii s-au destrămat, de la sine, încetul cu încetul. 
Peste un timp mă mişcăm atât de firesc pe puntea îngustă încât 


90 


mi se părea că m-am născut aici, din nişte părinţi rătăcitori pe 
apă. 

Comandorul îmi încredinţase manevrele corăbiei şi niciodată 
n-a trebuit să mi le mai ia din mână. 

Jumătatea lui iunie ne-a găsit pe apă, brăzdând Limanul în 
toate sensurile. În timp ce ţineam cârma, el se întindea la 
soare, pe puntea din spate, învelindu-şi picioarele cu mantaua 
şi continua să-mi explice taine, pe care gândul meu le depăşise. 
Ascultându-l şi îndeplinindu-i comenzile, m-am pomenit făcând 
mişcările mecanic, urmărind cu mâinile sensibile pe şcote şi pe 
cârmă fiecare schimbare a vântului, luând din forţa lui tot ce se 
putea lua, nelăsând să scape nefolosită nicio şuviţă, strunindu-l, 
cum un călăreț îşi struneşte calul în frâu. 

Soarele se ridica la zenit, răspândind peste apă lumina 
arzătoare a amiezii, sau se apleca, roşiatic, peste sălciile de la 
capul Limanului. Vântul bătea, uneori de la Nistru, aducând 
miros de stuf verde, alteori de la mare, mirosind a iod şi algă 
putrezită. Dimineaţa sau seara, pe apă era totdeauna aceeaşi 
răcoare umedă, ca într-o baie cu aburi reci, şi comandorul se 
învelea îngrijorat, cu mantaua lui groasă. Aceste lungi exerciţii, 
în care el îşi punea întreaga pasiune de fost corăbier, îl 
oboseau. Sub ochii lui cearcănele se adânceau, privirea îi 
devenea sticloasă, şi sângele îi fugea din obraz. Atunci ne 
îndreptam spre port, unde adesea ajungeam o dată cu amurgul. 

Respirând greu, aproape sfârşit, comandorul mai găsea o 
dată prilejul să mă înveţe câte ceva: 

— Nu acostezi niciodată, decât cu vântul în faţă, fiindcă 
altfel, te loveşti de chei. Dacă debarcaderul nu este orientat 
convenabil, întorci prova în vânt, arunci ancora şi apoi filezi 
parâma până ce pupa ajunge la mal. 

Urcam încet strada, spre oraşul peste care se lăsa 
întunericul, adesea fără să scoatem un cuvânt. Îmi era atunci o 
milă dureroasă de omul acesta, bolnav şi singur, care îşi târa 
viaţa, ca o corabie cu catargele rupte. Dar îndată ce îl lăsam la 
poarta casei lui posomorâte, toate umbrele din suflet mi se 
destrămau şi mă revedeam pe Liman, manevrând pânzele după 
vânt, legănat de valuri, fermecat de murmurul lor. Mă lăsam 
stăpânit de această patimă sublimă, dăruindu-mă ei cu tot 
sufletul, cum peste iarnă mă dăruisem unei patimi dezonorante. 

E plină de farmec amintirea zilelor când comandorul îmi 


91 


îngăduise să ies singur în larg. Erau amiezi călduţe, molcome, 
când pe Liman vântul sufla leneş, căutând nehotărât în ce parte 
să-şi schimbe drumul, sau erau dimineţi reci, învelite într-o 
pâclă umedă. Dar mai frumoase mi se păreau serile, înaintea 
apusului, când Limanul respira obosit, ca o vietate trudită care 
se întinde să doarmă. 

Atunci, când ieşeam în larg, clopotele Soborului sunau 
pravoslavnic şi răspândeau peste apă muzica lor profundă, de 
aramă. Era ceva solemn în glasul grav al clopotelor. Vedeam, 
din depărtare, linia cenuşie, crenelată, a Cetăţii încă neruinate, 
proiectându-se pe cerul violet în amurg. Jos, în port, marinarii 
se adunau în careu pentru coborârea pavilionului. In vârful 
catargului de pe chei tricolorul flutura uşor, bătut de vânt... 
Caporalul de cart sufla în siflie; era un sunet subţire, 
pătrunzător, care se întipărea adânc în ureche. Oamenii 
prezentau arma şi pavilionul cobora încet pe stâlp. Pe malul 
celălalt, la Ovidiopol se aprindeau luminile, sclipind, atât de 
multe şi de îndepărtate că nu păreau reale... 

Şi în timp ce clopotele continuau să-şi răspândească peste 
apa liniştită sunetele lor armonioase, ca nişte acorduri de orgă, 
mă gândeam că în oraş sunt oameni care acum, în clipa 
amurgului, îngenunche în faţa peretelui dinspre răsărit, 
acoperit cu icoane, şi se închină. li vedeam, puţin cam 
încruntaţi, cam negri la faţă, ducând degetele bătătorite la 
frunte şi ţinându-le îndelung. În numele Tatălui!... Uneori nu au 
pâine, alteori le e femeia bolnavă, sau e năvodul rupt. Ei se 
închină rar, tot atât de rar şi de grav cum bat clopotele mari ale 
Soborului... În numele Tatălui şi al Fiului!... Alteori le e capul 
plin de rachiu; ei se închină gânditori, lent, apăsat, dând lui 
Dumnezeu tot ceea ce i se cuvine... 

În serile acelea calme, rămâneam în larg până se întuneca. 
Legam velele, fixam cârma şi mă culcam pe punte, rezemându- 
mi capul pe parâmele cu miros aspru de catran. „Miladul” 
naviga singur, cuminte, în penumbră. Etrava tăia apa domol şi 
valurile ridicau un murmur mic, fermecător, ca un cântec de 
sirenă... 

După un timp clopotele conteneau şi peste oraş se lăsa 
tăcerea. Atunci ştiam că din mahalalele colbuite, din casele 
strâmbe şi murdare, o lume amestecată se revărsa în întuneric, 
adulmecând patimile ieftine ale nopţii: dragostea şi beţia; în 


92 


beciuri luminate cu opaițe, unde vinul se vinde nu doar cu 
douăzeci de lei ocaua, ci şi cu zece, şi chiar mai ieftin; pe 
maidane, în bălării, în fundul carierelor de nisip, unde fetele îşi 
dezgolesc ritual coapsele, urmărind răsăritul stelelor pe cerul 
albastru. 

Mă gândeam, înfiorat, că odată căzusem în această viaţă, 
trăgând în plămâni, cu o pornire nestăpânită, toate izurile ei. 
Dar poate acel timp fusese un purgatoriu, înainte de a intra în 
împărăţia de astăzi a seninătăţii. 

Uneori vântul trimitea câte o rafală, făcând velele să fluture, 
neliniştit. Fâşâitul aspru al pânzei se unea cu murmurul 
valurilor şi atunci tot farmecul vieţii noi şi curate se contopea 
cu această simfonie cunoscută numai de mine. 

Îmi veneau uneori în minte chipuri şi întâmplări de peste 
iarnă dar se topeau repede, o cămaşă fermecată mă apăra de 
atingeri impure. Vedeam fotografia Şurei, în colţul oglinzii, aşa 
cum a rămas până când m-am mutat de acolo. Il auzeam pe 
Nagavişka, Pantera Neagră, căinând-o: „Ei, Şură, Şură! Acu ţi-a 
plecat lăcătinientul...” 

Apoi venea acel lung cortegiu de fete necăjite şi scorţoase, ca 
să bată la geam. „Dumneata eşti Şura?”. „Nu, eu sunt Vera. 
Şura ești altă fată. Ai făcut dumniata cănăştinţă cu ea?” 

Dar cine poate să le ţină minte numele? Vera, Mura, Jenea, 
Mania, Olea, Mila, Tania... Nu sunt toate la fel, cu picioarele 
cam scurte şi cam groase, în pantofi cu tocul scâlciat? Nu au 
toate acelaşi palton negru şi aceeaşi bască albă, trasă pe ochi? 
Şi nu vorbesc la fel, dulce şi plângător: „Nu iesti radio? Nici 
patifon? Nici  cănfieti?... Haide, atunci spunie diespre 
Bucureşti...” 

Şi deodată, pe pânza albă, deasupra acestui cortegiu 
cenuşiu, apărea pentru o clipă chipul Ludmilei. Părul ei dat pe 
spate flutura mătăsos în vânt, apoi totul aluneca şi cădea în 
apă. Dar duhul fetei rămânea cu mine. O simţeam, lipită de 
catarg, privindu-mă  întrebător, neînţelegând ce caut pe 
domeniul ei. Atunci mă ridicam într-un cot, silindu-mă, obsedat, 
să-i mai desluşesc o dată în umbră, chipul de înger. Şi în timp 
ce corabia ei aluneca pe apă, cu pânzele albe, îi şopteam, în 
gând, transfigurat: „ţi mulţumesc, Ludmila, că amintirea ta e 
atât de pură!...” 

O 


93 


Intram în port târziu, după ce apele se înnegreau. Când 
aruncam ancora, începuse de pe atunci să mi se pară că o rup 
din suflet. Lăsam pânzele încet, gânditor, şi le înfăşuram pe 
ghiu cu gesturi mângâietoare, de rămas bun. Comandorul mă 
aştepta pe mal, stând pe o bancă, ascuns în mantaua lui groasă, 
şi tuşea încet, apăsându-şi palma pe piept, parcă îşi dădea 
silinţa să nu tulbure murmurul valurilor. 

Apoi plecam împreună cu paşii rari. De sus, mai priveam o 
dată, Limanul. Spre sud, farul de la Bugaz clipea alene, 
făcându-mi semne largi, cu braţele lui de lumină. Jos, în port, 
„Miladul”, cu pânzele strânse, părea o pasăre tristă, rătăcită. 

O 

De la sfârşitul lui mai, de când începusem să fac baie în 
Liman, Nagavişka găsea rar prilejul să-mi spună ce se mai 
întâmplă în oraş, şi aşa mă simţeam şi mai izolat de lume. Acum 
oamenii pe care-i întâlneam mi se păreau din ce în ce mai 
străini. Singurii cunoscuţi erau lucrătorii de la uzină, şi 
comandorul Maximov. Pe la birou nu mai treceam niciodată. Nu 
ştiam nimic de Ronsky, nici de ceilalţi. Se instala tabloul 
electric; peste câteva zile totul avea să fie gata, dar îmi era 
indiferent, nu mă privea pe mine. 

Îmi continuam drumurile obişnuite, între uzină, port şi casa 
lui Maximov, care era la câţiva paşi de a mea. În zilele de lucru, 
portul rămânea părăsit; grănicerul patrula pe chei, cu paşii 
leneşi, înmuiaţi de soare, cu puşca atârnând strâmb de curea. 
Câte cinci-şase oameni pe zi veneau să se urce în vaporaşul alb 
care îşi făcea regulat şi aproape zadarnic drumurile, întâi spre 
gura Nistrului, unde sunt câteva aşezări de pescari, apoi în jos, 
la Bugaz. Îndată ce aceşti călători plecau, portul rămânea iarăşi 
pustiu. 

Duminica însă, o mulţime de târgoveţi se strângeau să prindă 
peşte, cu undiţa. Se aşezau jos pe chei, cu picioarele atârnând 
deasupra apei, unul lângă altul, cu umerii lipiţi, îndurând 
ceasuri întregi sub soarele dogoritor, unul căldura celuilalt. 
Cum stăteau aşa, aduşi de umeri, cu undiţele în mână, atenţi şi 
nemişcaţi, suferind muţi arşiţa, păreau că ispăşesc o pedeapsă, 
sau că împlinesc un ritual necruţător. 

Prea rar prindea câte unul din ei un peşte, care se zbătea în 
undiţă, cu solzii lucind în soare. Ei continuau însă să aştepte, 
de dimineaţă până după amiază, când îi răpunea foamea şi 


94 


căldura. Atunci îşi luau în mână găleata în care înotau câţiva 
morunaşi speriaţi, îşi strângeau undiţele la subţioară, îşi 
trăgeau pălăria pe ochi, să se ferească de lumina prea 
puternică, şi plecau, cu paşii târşiţi, spre mahalalele oraşului. 

Mai sus, aproape de Cetate, veneau alţi târgoveţi, să facă 
baie, bărbaţi şi femei, în costume largi şi urâte, de aţă. Nu 
stăteau niciodată să-i ardă soarele. Îndată ce se săturau de 
răcoarea apei, îşi luau îmbrăcămintea în spinare şi se trăgeau 
la umbră, sub sălcii, unde ciocneau câte un păhărel de vin, ori 
plecau şi se ascundeau în case întunecoase. Pielea lor rămânea 
toată vara albă, ca a bolnavilor ieşiţi din spitale. Erau însă 
bucuroşi că soarele dă căldură de ajuns, că încălzeşte apa şi 
face să se coacă holdele. 

Dincolo de Cetate, înspre cherhana, o puzderie de bărcuţe, 
de cele mai felurite forme, vopsite în toate culorile, brăzdau 
apa de dimineaţă până seara. Acolo, pe malul golfului, trăiau 
vreo trei-patru lemnari care ştiau să facă, pe bani puţini, 
asemenea bărcuţe. Feciorii negustorilor şi ai celor cu dare de 
mână aveau fiecare una. Cei mai săraci, una la trei-patru, în 
tovărăşie; o foloseau cu schimbul. Iar cei care nu puteau nici 
măcar atât, cumpărau scândură proastă şi o lucrau singuri, cu 
fierăstrăul şi cu tesla, mai rar şi cu rindeaua. Bărcile făcute 
aşa, cu fundul plat, ca nişte troace, alunecau greu pe apă şi 
stăpânii lor trebuiau să tragă un ceas la rame, ca să străbată 
tot golful, până la Ceair, unde se duceau toţi de obicei. 

Acolo, printre sălcii şi stuf, se vedea o căsuţă scundă, cu 
pereţii văruiţi albastru şi cu două ochiuleţe negre de fereastră. 
Unul, Pavel, pescar fără noroc, gândise că ar fi mai bine să se 
facă negustor. Aşa că, vânzându-şi năvoadele şi barca, 
cumpărase două poloboace cu vin şi le vârâse în căsuţa 
albastră. În bătătura mărginită de trestii, la umbra sălciilor 
pline de freamăt verde, făcuse mese înguste şi bănci, pe pari 
înfipţi în pământ. Apoi adusese din piaţă vreo douăzeci de 
pahare cu buza groasă, vreo zece carafe şi câteva farfurii, ca să 
aibă în ce da muşteriilor chefal sărat, cu oţet. 

Vinul lui Pavel era mai prost decât cel din târg; un fel de borş 
tulbure, care parcă nu se trăgea din viţa de vie, ci din pătlăgele 
roşii. Dar tinerilor le plăcea să străbată golful, cu bărcile 
greoaie, ca să bea un clondir sau două la umbra sălciilor. 

Câteodată, venind din sus, mă încrucişam cu această flotilă 


95 


multicoloră, pe lângă care, vântul umflând velele din plin, mă 
ducea repede. Vreo câţiva aveau pânze, croite la voia 
întâmplării, întinse strâmb pe catarge scunde, dar uneori 
căpătau ceva viaţă, se aplecau icnind peste valuri şi atunci 
păreau nişte fluturi greoi căzuţi în apă, zbătându-se să-si reia 
zborul. 

Câteodată furtuna îi prindea la Ceair. Cunoşteam răbufnirile 
mânioase ale Limanului, care ridicau de pe fundul lui de mâl, 
valuri scurte şi îndesate, mai primejdioase uneori decât pe 
mare. Atunci tinerii navigatori, puţin ameţiţi de băutură, 
trăgeau bărcile pe uscat, şi dacă furtuna se prelungea mai mult 
decât până spre seară, le luau pe umeri, ca pe nişte năsălii, şi 
se întorceau acasă ocolind golful pe uscat. Nu-i ardea nimănui 
să râdă de ei, toată lumea ştia ce este Limanul în stare. Nici 
pescarii bătrâni, care aveau altfel de bărci şi altă îndemânare, 
nu îndrăzneau să iasă în larg pe asemenea vreme. 

După ce furtuna se liniştea, a doua zi, cu valurile încă tulburi, 
băieţii porneau iarăşi pe apă, de data asta spre locuri mai 
îndepărtate, spre satele dinspre gura Nistrului. Pe fundul 
bărcilor îngrămădeau coşuri cu mâncare şi sticle cu vin, care se 
cloceau încet, sub bătaia soarelui. Pe drum puneau patefoanele 
să cânte, cântece aduse cine ştie de unde, care nu se potriveau 
deloc cu malul pustiu, acoperit cu stuf şi lipsit de orice viaţă. 
Echipajele se opreau undeva, la umbră şi coborau pe uscat, să 
petreacă, aşa cum debarcau odinioară piraţii, pe vreo insulă 
nelocuită, să-şi împartă prada. Când cădea seara, soseau şi ei la 
marginea oraşului, beţi şi osteniţi, şi după ce-şi priponeau 
bărcile la țărm, porneau cântând spre casele lor, pe ulițele 
tăcute. 

De mult nu mai ştiam ce se întâmplă cu cealaltă lume din 
oraş. Uneori, seara, vântul aducea în lungul străzilor sunetele 
vesele ale muzicii militare, care cânta în grădina publică. 
Uitasem unde era grădina, aşa cum îi uitasem pe toţi cei care 
se plimbau seara pe stradă. Un lucrător de la uzină îmi spusese 
că lumea nu mai petrece vara la Pancoff, fiindcă în beciul lui e 
prea mare năduf, ci la un restaurant făcut de primărie, chiar 
între copacii din grădina publică. Nu mă interesa nici Pancoff, 
nici restaurantul nou. 

Într-o după-amiază, coborând în port, l-am găsit pe 
Nagavişka aşteptându-mă pe chei. Imbrăcase un tricou vărgat, 


96 


sub care se vedeau muşchii lui, de luptător, moleşiţi. Îşi făcea 
vânt, cu o şapcă marinărească, şi părea amărât. 

— Ce e, Nagavişka? 

Işi lăsă umerii în jos, arătându-şi mai evident amărăciunea. 

— Prost, căcoane! 

— Dar ce-ai păţit? l-am întrebat, pregătindu-mă să sar pe 
puntea corăbioarei, pe care valurile o legănau uşor lângă chei. 

— Nu mai merge, căcoane! oftă Nagavişka. Vară ticăloasă ca 
asta n-am pomenit. Nu trebuie la nimeni casă, nu vine nimeni în 
javra asta de oraş. Nu cumpără nimeni nimic şi nu vinde. Adică, 
de vândut, ar vinde ei mulţi, dar cui dracu să vândă! Lui 
Nagavişka, Pantera Neagră, campion european? Şi ce dacă 
sunt campion? Îmi dă cineva să mănânc pentru asta? 

— Măi Nagavişka, dacă-ţi merge rău, de ce eşti atât de gras? 

— Asta-i grăsime, căcoane? se căină Nagavişka. Să dea 
Dumnezeu grăsimea asta la cel mai mare duşman al meu! Na, 
c-am ajuns să mă jur şi ovreieşte, numai să mă crezi! Nu vezi 
dumneata cum curge nădragul de pe mine? Ptiu, vară 
păcătoasă! Că astă iarnă am trăit şi eu pe lângă dumneata! 

Apoi, după o pauză, înclinând capul într-o parte, şi privindu- 
mă cu un singur ochi, ca gâştele care se uită în soare: 

— Da' de ce te-ai supărat dumneata pe noi, căcoane şi umbli 
toată ziua pe apă, parcă n-ar mai fi străzi în oraş? 

— Ascultă Nagavişka, nu lungi vorba. Ce vrei de la mine? 

— Căcoane, când ai venit dumneata la noi, ştii bine că m-ai 
găsit misit. Că doară eu ţi-am căutat casă şi acu n-ai să te 
plângi că n-a fost casa bună. Pe urmă, căcoane, m-am făcut 
valet de şambr, şi dac-a fost nevoie m-am făcut şi băieş. Ba de 
două ori, când n-a venit strâmbu cela, bărbierul, cum fusese 
vorba, şi bărbier m-am făcut, că nu puteai dumneata căcoane, 
să pleci la plimbare, cu ţăpi pe obraz. Dacă m-ai fi trimis să-ţi 
aduc lapte de fată mare, lapte ţi-aduceam; ba ţi-aduceam şi fata 
pe deasupra, ca să nu crezi că te păcălesc. Căcoane, după cum 
se vede, de toate celea am făcut, numai doică şi marinar n-am 
fost. Doică, nici c-aş putea să mă fac vreodată, că iacă, în aşa 
mare minune nu cred, dar marinar, n-am încotro, şi mă fac. 

Acum înţelegeam rostul şepcii şi al tricoului vărgat. Mi-a 
venit să râd, fiindcă Nagavişka părea foarte nenorocit în noua 
lui îmbrăcăminte. 

— Şi nu ţi-e teamă, Nagavişka? 


97 


Închise ochii şi strânse din fălci, ca să-şi arate starea de 
spirit. 

— Ba îmi este, păi ce crezi dumneata!... Tare frică!... 

După o clipă îşi reveni şi mă privi, nedumerit. 

— Ia stai! De ce să-mi fie frică? Eu nu vreau să mă fac 
marinar pe apă, eu pe uscat vreau să fiu. Ce, săldaţii de jos, de 
la marină, umblă vreodată pe apă? Nu fac toată ziua instrucţie 
în praf, un-doi, un-doi, stânga-n pre’, ca la reghiment? 

Şi deveni deodată, hotărât: 

— Căcoane, eu de aici nu mai plec! Când ai venit dumneata 
în târg, m-ai găsit samsar. Acuma sunt şomer, dacă ai auzit 
vorba asta. Şomer, adică golan! Iaca asta am ajuns, eu care l- 
am făcut de două ori dublu-Nelson pe Selim, la Constantinopol! 
Şi n-ar fi nimic, da nevasta mă lasă, că nu vrea să stea cu un 
golan... Şi tot n-ar fi nimic, da Leibu s-a urcat ieri în copac, şi-a 
alunecat, şi-a căzut; şi când a căzut, s-a prins nădragu în cracă, 
şi s-a sfâşiat... Leibu este băietul meu; nu te uita la nume, s-a 
întâmplat să fie naş-su jidov, şi i-a dat numele lui. Altfel, Leibu 
al meu îi rus, şi creştin; să-l vezi numai cum se-nchină, când 
simte că m-apropii cu bătaia! Eu i-am spus: „Leibu să nu te mai 
urci în copac!” Dar crezi dumneata că ascultă vreodată? Acu, 
gata, a căzut, şi dacă a căzut, şi-a rupt nădragul, în cracă. Şi 
asta tot n-ar fi nimic, că un nădrag mai găsim noi undeva, da şi- 
a rupt şi osul; osul de la picior, şi-i băietul acu la spital... Şi asta 
încă n-ar fi nimic... 

— Nagavişka, îţi pun piedică şi te arunc în apă! 

— Vai de mine, numai una ca asta să nu faci, că nu poţi să mă 
mai scoţi; ca toporul mă dau la fund. Şi fratele, tot aşa s-a 
înecat... Şi bunicu, a căzut în gârlă şi acolo a rămas... N-avem 
pe nimeni în neam cu noroc la apă. 

— Spune, acu ce vrei? 

— Căcoane, să mă pripăşesc şi eu pe lângă dumneata. Cu 
corabia asta frumoasă şi mică nu pot să umblu, că-mi face rău 
înăuntru, la stomac. Am păţit-o odată, când m-au urcat pe 
vapor şi m-au dus la Constantinopol. Ferească Dumnezeu, altă 
dată nu mă mai urc! Da îţi grijesc corabia, căcoane, ca pe o 
fimeie. Ca pe o fimeie faină, ai să mă vezi dumneata. 

Aşa s-a pripăşit Nagavişka în port. Mare lucru n-a apucat să 
facă, de treburile de la bord mă ocupam singur. Odată l-am pus 
să curețe santina şi după câteva minute a ieşit din cabină, 


98 


galben, cu ochii mari şi cu fruntea asudată, ţinându-se cu mâna 
de burtă. Simţea răul de mare, oricât de puţin s-ar fi legănat 
vasul. De atunci nu s-a mai încumetat să pună piciorul pe 
punte, dar nici nu şi-a socotit misiunea terminată. Îl găseam 
dimineaţa pe chei, aşteptându-mă statornic, ca să mă salute 
milităreşte. Purta întotdeauna costumul lui de marinar, pe care 
nu l-a mai lepădat până am plecat de acolo. În timp ce 
desfăceam vela de pe ghiu şi întindeam fungile, făcând cu 
îndemânare, cu o singură mână, noduri marinăreşti pe tacheţi, 
mă privea atent de pe chei, dându-mi să înţeleg că-l interesează 
treaba, ca s-o facă şi el odată. Din când în când, izbucnea, 
minunându-se: 

— Vai de mine, vai de mine! Mult am umblat în lume şi multe 
am văzut! Da’ dumneata mă dai gata! lacă, dumneata pe toate 
le ştii! 

Când mă întorceam din larg, îl găseam în acelaşi loc, pe chei, 
aşteptându-mă cu răbdare şi salutându-mă iarăşi, milităreşte, 
cât se poate de solemn. 

— Căcoane, acu am văzut şi minunea asta! Să mergi cu 
vântul, cum ai merge cu motorul! Aşa minune nu mi-a dat prin 
gând. 

Şi după o clipă, privindu-mă bănuitor, o bănuială care 
trebuia, fireşte, să devină măgulire: 

— Da ia spune drept, n-ai dumneata un motor ascuns acolo, 
dedesubt? Că prea merge iute năzdrăvana asta de barcă! Şi în 
toate părţile se duce, nu-i pasă de unde vine vânt, din spate, 
sau din faţă. 

— Ascultă, Panteră Neagră, nu umbla să mă faci dublu- 
Nelson pe mine, că eu nu sunt Selim! Ce mi te prosteşti aşa?! 
Bărcile pescarilor, cum merg? Ele nu au tot pânze? 

Îşi lăsa capul în jos, nu că s-ar fi socotit prins cu şoalda, ci 
recunoscând cât e de prost, atât de prost încât, vezi, nici nu s-a 
gândit la pârliţii de pescari. „Adevărat, adevărat”, părea că 
spune, legănând din cap, cu părere de rău pentru neghiobia lui. 
„Adevărat, parcă pescarii n-au tot pânze?” Pe urmă schimba 
vorba cu nevinovăție, tot legănând din cap: 

— Vai de mama lor, bieţii pescari! Că toată viaţa numai pe 
apă umblă! Şi ce câştigă? Tot de pământ au parte!... Doi metri, 
nu mai mult. 

Câteodată mă întorceam împins de furtună, cu puntea şi cu 


99 


îmbrăcămintea udate de valuri. Acum nu îmi mai era frică de 
vreme rea; micşoram la nevoie velele, dar mai mult îmi plăcea 
să le las pline în furia vântului şi să intru în port, la adăpost, 
împins vijelios din urmă, cu şarturile şuierând. Atunci 
Nagavişka era cu adevărat îngrozit: îşi lua capul în mâini şi îşi 
strângea tâmplele, de teamă să nu-i pleznească. Când îi 
aruncam parâma pe mal ca să acostez, mâinile îi tremurau atât 
de tare, încât nici nu o putea prinde. 

— Vai de mine, vai de mine, căcoane! gâfâia, alergând după 
ea prin praful cheiului. Să nu mai faci una de asta, că mă 
bolnăvesc de tot. N-ai văzut cum era să te răstoarne, colo după 
colţ? Să păţeşti şi dumneata ca bietul frate şi ca bunicu! Da nu-i 
păcat să mori pe apă, când poţi să mori la fel de bine şi pe 
pământ? 

Mă obişnuisem să-l văd mereu în port, ca pe unul din 
obiectele nemişcate, ca pe una din babalele de fontă ruginită, 
de care se legau vapoarele altădată. În ziua când nu l-aş mai fi 
văzut, cu capul lui mare de cal, pe care şapca stătea ţugui, cu 
umerii largi şi cu picioarele subţiri, îmbrăcat în tricoul vărgat, 
întins peste musculatura topită acum în grăsime, umblând cu 
braţele puţin depărtate de corp şi îndoite din cot, ca atleţii, aş fi 
simţit o sinceră părere de rău, nu mai mică decât dacă aş fi 
văzut că unul din salcâmii piperniciţi de pe strada portului, s-ar 
fi uscat şi ar fi fost tăiat de la rădăcină. 

Din păcate însă, Nagavişka n-a mai apucat să fie mult timp 
marinar în portul fără mateloţi şi fără vapoare. Nu că ar fi găsit 
o meserie mai bună, dar foarte curând am plecat, şi l-am lăsat 
fără căpătâi, ca pe un orfan. 


De un timp, vântul bătea aproape regulat: dimineaţa de la 
nord, după amiaza de la sud. Pescarii se foloseau de el ca să 
plece în zori la mare, de unde se întorceau în amurg. Le 
urmăream plecările cu o curiozitate din ce în ce mai vie. Pe 
urmă, la acest sentiment s-a adăugat nerăbdarea şi pe urmă, o 
melancolie în creştere. Bugazul se zărea, la douăzeci de 
kilometri; ştiam că pescarii nu fac până acolo, cu vânt bun, mai 
mult de două ore. 

— Când ieşim în mare? îl întrebam uneori pe comandor. 

El privea departe, cu ochii micşoraţi, spre insula Carolina, 
cum ar fi aşteptat răspunsul cuiva de acolo, apoi întorcând 


100 


capul încet, îmi răspundea: 

— De ce te grăbeşti? Marea e altfel decât Limanul. Dacă nu 
eşti pregătit destul, o să te dezamăgească. 

Într-o zi, către sfârşitul lunii, o furtună năprasnică s-a abătut 
peste Liman. Două bărci cu pescari au fost azvârlite pe țărm şi 
unul din oameni, şchiopul Matia, s-a înecat, zdrobit de stâncile 
ascunse sub apă, în dreptul pichetului grăniceresc. Această 
nenorocire, la care am privit neputincios, şi furtuna, în 
creştere, mi-au dat o îndârjire duşmănoasă, un fel de revoltă 
bolnavă împotriva mea însumi, împotriva oraşului şi împotriva 
comandorului, care privea neclintit, de la geam. 

Am coborât fără o vorbă în port, am ridicat pânzele cu 
mişcări nervoase, dezlănţuite ca furtuna, şi mi-am dat drumul 
spre larg, cum m-aş fi aruncat într-o prăpastie. Ştiam că 
„Miladul” nu s-ar fi răsturnat, dar vântul putea să-i sfâşie 
pânzele, să-i rupă catargul, apoi să-l împingă, fără putinţă de a- 
l mai manevra, spre malul rusesc. Mi-am fixat picioarele sub 
bancheta din faţă, mi-am trecut o parâmă peste mijloc şi aşa, 
cu şcotele într-o mână, cu mâna cealaltă înţepenită pe cârmă, 
făcând un singur corp cu vasul prins de furtună, am plecat în 
larg, în timp ce ultimele bărci de pescari se refugiau în golf. 
Această  dezlănţuire a mea nu semăna cu niciuna din 
dezlănţuirile trecute, cu nimic din ce mi-aş fi putut vreodată 
închipui despre mine. Vântul ridica de pe crestele valurilor 
trombe de apă şi le arunca, furios, peste bord; la fiecare 
lovitură simţeam catargul trosnind şi cârma smucindu-se să-mi 
scape din mână. Dar de fiecare dată, îmi simţeam îndârjirea 
crescând; era o întrecere nebună între fiinţa mea insignifiantă, 
şi natura magnifică scăpată de frâie. 

Nu trecuse mult de amiază; peste apă, însă, norii grei lăsau o 
umbră înfricoşătoare, o noapte cenuşie, biciuită de vânt, de 
valuri, de vedenii macabre. Deodată am văzut răsărind din 
întuneric linia albă, stâlcită de furtună, a vaporaşului care se 
întorcea de la gura Nistrului. (N-a putut să intre în port, şi 
vântul l-a dus, de capul lui, până la Bugaz). Am avut timpul să-l 
ocolesc şi i-am trecut cu viteză uluitoare prin prova acoperită 
de valuri. De pe puntea de comandă, cineva îmi făcea semne 
disperate. Peste câteva clipe l-a înghiţit întunericul; nu se mai 
vedea nimic, doar se auzea zgomotul maşinii, amestecat cu 
şuierul vântului şi cu mugetul valurilor sparte în bordaj. 


101 


Mai târziu, când m-am gândit la această întâmplare, mi-am 
dat seama că lupta cu furtuna nu dovedea nicio bravură; era 
numai o rupere de nervi, tot atât de firească într-un organism 
uman, ca dezlănţuirea furtunilor pe mări şi oceane. Am văzut 
însă cât pot rezista, a fost o învăţătură bună, pentru totdeauna. 

Când, după o lungă luptă cu valurile, am izbutit să fac o voltă 
şi să intru în port cu sforţări uriaşe, funga focului se rupsese şi 
pânza atârna în apă ca o aripă frântă; îi simţeam durerea în 
trup, ca şi când mi-ar fi aparţinut organic, şi cred că îmi 
aparţinea într-adevăr în acele clipe. N-am mai putut manevra 
să acostez; am lăsat ancora în mijlocul bazinului, la adăpost şi 
aruncându-mă în apă îmbrăcat, cu o voluptate incontrolabilă, 
am venit înot până la chei. Aveam doar o bluză şi pantaloni de 
doc şi nimic nu putea să mă ude mai mult decât mă udaseră 
valurile. 

Comandorul venise neliniştit în port şi mă aştepta, bătut de 
vânt. Credeam că are să mă mustre şi avea dreptul. Dar ce 
puţin îl cunoşteam eu pe acest bătrân marinar! 

Mi-a întins mâna fierbinte, ajutându-mi să mă ridic pe chei. 
O, dacă aş fi putut atunci să citesc în întregime gândurile lui! 

— Du-te şi te schimbă! îmi spuse, neizbutind să-şi ascundă 
îngrijorarea. Ar fi păcat să răceşti! 

Peste îngrijorare, în tonul lui era admiraţie. 

Spre seară, servitorul căpităniei îmi aduse o sticluţă cu rom 
şi un bilet: „Când te culci, toarnă-ţi romul în păr. Aşa se face, 
după furtună”. 

Citind aceste rânduri cred că am roşit, fiindcă nu era atât de 
îndepărtată încât s-o fi uitat, ziua când comandorul mă găsise 
pe stradă, răpus de beţie. 

Mai departe, adăuga: „Dacă mâine până în prânz, pânzele 
sunt reparate, după-amiază ieşim în Mare”. 

Unde s-a dus acum, acel entuziasm? Ştiam că n-o să afle 
niciodată comandorul, şi atunci, febril, am răsturnat pe gât 
sticluţa lui caldă cu rom; dar era un gest de adolescent 
zburdalnic, nu de beţiv, alcoolul nu-mi mai amintea niciuna din 
întâmplările de peste iarnă, părea că ne întâlnim acum prima 
oară, fără să ştim atâtea istorii, unul despre altul. 

Şi n-am avut răbdare până în zori. În aceeaşi noapte, după ce 
furtuna trecuse, am coborât în port. Pe cer, vântul împingea 
obosit, spre sud, ultimii nori negri, sfâşiaţi. Între ei îşi arăta 


102 


faţa argintie luna, palidă şi curată, îmbrăcând într-o 
scânteietoare lumină rece, portul părăsit. 

Cu sfâşietoare melancolie mă revăd acum, ghemuit în fundul 
cabinei, cu vela pe genunchi, cu guardamana în mână, 
împungând cu acul, la lumina lămpii cu petrol. Din nefericire, 
întâmplarea nu se va repeta niciodată! Fiindcă destinul nostru, 
sfâşiat, nu poate fi cusut cu acul şi cu guardamana, ca o pânză 
de corabie. 

În zori, când lumina dimineţii îşi făcea loc pe hublourile 
aburite, coseam încă, mărunt, ochi lângă ochi, şi vorbeam încă, 
aşa cum vorbisem toată noaptea, în gândul meu exaltat, cu 
Ludmila Maximov: „Azi ieşim în Mare, înţelegi? În Marea aceea 
nemărginită. Dar tu o cunoşti, ce-aş putea eu să-ţi spun despre 
ea?...” 

O 

Ne-am întors luni înspre seară, cu vântul larg de la sud. 
Purtam în suflet o nemulţumire surdă; marea mă obosise şi 
eram crunt dezamăgit. Niciuna din închipuirile pe care le 
ţesusem în cugetul meu exaltat despre această călătorie, nu s-a 
potrivit cu realitatea. Dormisem în prima seara la Bugaz. A 
doua zi, înainte de răsăritul soarelui, plecasem în lungul 
coastei, la jumătate de milă de țărm. Un curent invizibil făcea 
să mă simt nesigur pe cârmă; mi se părea că ghiul joacă şi nu 
mai ştiam cum să întind şcotele, ca să prind bine vântul. De la 
un timp, impresia de nesiguranţă a dispărut, dar am rămas tot 
timpul cu părerea că pe valurile largi, „Miladul” nu înainta 
destul de docil, că era gata în orice clipă să treacă prova prin 
vânt, ca să se întoarcă în Liman, la el acasă. 

Am mers întins până la Burnas, unde am sosit după prânz. N- 
am văzut nimic din peisajul coastei basarabene, a cărei 
frumuseţe aveam să o descopăr mai târziu. Nu vedeam decât 
marea, când verde, când albastră, când neagră, nemărginită şi 
pustie, în care soarele punea o pată sticloasă, obositoare. 

Seara am rămas pe bord, la ancoră, în faţa Burnasului şi n- 
am dormit toată noaptea de teamă să nu se ridice furtuna. 
Comandorul se dusese să doarmă la pichet şi simţeam o revoltă 
surdă împotriva lui, că putuse să mă lase singur în mijlocul unei 
mări ale cărei taine nu le cunoşteam. În zori, când l-am văzut 
coborând pe plajă, purtând pe umeri aceeaşi îngrozitoare 
manta de astă iarnă, mi-am simţit ochii sticlind de ură, şi acest 


103 


simţământ nici măcar nu m-a mirat. 

Am făcut drumul înapoi repede, cu un vânt care a bătut toată 
ziua de la sud. Trebuia să ne oprim la Cordon, să mâncăm, dar 
am renunţat, cu gândul să ajungem mai repede acasă. Am băut 
numai o cafea fiartă de comandor, la lampa cu spirt, în cabină. 
Orele s-au scurs greu, în mijlocul mării verzi, care nu-mi 
spunea nimic; îmi dădea o continuă iritare în nervi şi-o 
sfârşeală leşioasă în capul pieptului. Lumina soarelui răsfrântă 
alb din valuri îmi sfredelea ochii şi-mi punea pe retină stele 
colorate,  clipind dezordonat,  răspândindu-mi în creier 
furnicături insuportabile. 

Am intrat în Liman la trei ore după prânz şi-am continuat 
drumul, fără să-l mai întreb pe comandor. Dacă mi-ar fi vorbit 
atunci, cred că i-aş fi răspuns necuviincios. Dar comandorul 
stătea tăcut, pe punte. Soarele arzător îi scosese pe fruntea 
palidă broboade de sudoare; şi le ştergea din când în când cu 
batista, privind într-una stăruitor, ca şi la venire, malul rusesc, 
pustiu şi sterp. 

Din apa Limanului soarele, căzând în faţă, se răsfrângea mai 
puţin supărător ca pe mare, însă ochii tot mă mai usturau şi, în 
mod ciudat, nu regăseam în aceste ape cunoscute, liniştea de 
altădată. 

Când am ajuns în port, am coborât pânzele în grabă, 
dezordonat şi le-am legat la întâmplare, cu mâinile tremurând, 
gândindu-mă să ajung cât mai curând acasă, să-mi torn o 
găleată cu apă rece în cap şi să mă trântesc în pat. Comandorul 
mă privea de pe chei, îngăduitor, bunătatea privirii lui acum mi 
se părea prefăcută, şi mă scotea din fire. Am avut însă puterea 
să mă stăpânesc şi nu i-am spus nimic. La poarta casei când mi- 
a întins mâna, am simţit că frigea, şi-am înţeles că este bolnav. 
Am plecat fără să mă gândesc că ar putea avea nevoie de vreun 
ajutor. Acasă mi-am văzut chipul în oglindă, desfigurat de 
soarele şi de vântul mării, care două zile mă arseseră 
neîntrerupt. M-am întins în pat, am închis ochii; pleoapele îmi 
frigeau, ca sub comprese fierbinţi. Am căzut într-un somn 
întrerupt de spasme; m-am liniştit abia spre dimineaţă. După 
câteva ore, când am deschis ochii, eram trist şi dezorientat, 
neînţelegându-mi rostul. M-am îmbrăcat, şi cu sufletul prăbuşit 
am alergat la uzină, cuprins de panică. 

O 


104 


A doua zi, motorul era gata; prima probă s-a făcut de cu 
vreme, apoi l-am chemat pe Ronsky. Când a venit, cu Walter, 
ochii lui mari, de buhnă, aveau culoarea galbenă, semnul bolii 
de fiere, şi picioarele subţiri, crăcănate, îi duceau pântecele cu 
greu, mai mult târându-se. 

Motorul a fost pornit de faţă cu el şi a mers neîntrerupt două 
zile, luminând oraşul ca de sărbătoare. Agenţii uzinei au umblat 
din casă în casă refăcând legăturile acolo unde erau tăiate, ca 
să nu rămână nimeni pe întuneric. După două zile aveau să fie 
tăiate din nou, din porunca nevestei lui Ronsky, fiindcă el unul 
nu mai putea să dea nicio poruncă. Dar două zile, tot oraşul a 
avut lumină din belşug, pe străzi felinarele ardeau neîntrerupt, 
nu se stingeau nici dimineaţa. Ronsky, cu toată boala, s-a urcat 
în trăsură şi a mers să vadă cu ochii lui lumina, să se asigure că 
nu se face economie. În faţa regimentului, la închisoare, la 
monument şi în colţurile grădinii publice, a dat poruncă să se 
pună becuri mai mari. S-a dus apoi la cimitire, la cel 
evanghelic, pe urmă la cel ortodox, la cel armenesc şi chiar la 
al evreilor. Fiindcă nu i s-a îngăduit să pună becuri pe alei, a 
pornit să pună câte două la fiecare poartă, cele mai mari becuri 
care existau. O zi întreagă a colindat oraşul în trăsură, 
cercetând străzile cu ochii lui mari şi galbeni, făcând semn cu 
bastonul: 

— Şi aici să puneţi un bec! Şi aici unul!... Şi aici!... 

A pus becuri la biserici, la cişmele şi în copacii de pe strada 
gării. S-a întors pe uliţa prăfuită a Soborului, unde locuiesc 
pescari săraci, şi a cerut să se pună la fiecare curte, câte un 
bec. Ar fi pus poate şi în alte părţi, răspândind fără zgârcenie 
lumina motorului nou, dacă spre seară, n-ar fi căzut răpus la 
pat. 

Când am venit să-l văd, fiindcă trimisese să mă cheme, nu l- 
am mai recunoscut. Chipul lui era galben şi uscat, ca păpuşile 
de tutun, după ce se strâng toamna, de pe câmp şi se usucă 
întinse pe garduri. 

Mi-a zâmbit ironic, bătându-şi joc de boală. 

— Ce crezi despre doctori? a spus, silindu-se să-şi întoarcă 
într-o parte, sub plapumă, pântecul lui mare cât un hârdău. 
Sunt nişte proşti! Auzi, să nu beau! Dar cum îşi închipuie că pot 
să trăiesc aşa? 

O dâră de sudoare i se prelingea de pe tâmplă, în lungul 


105 


obrazului ţepos, spre gâtul ascuns sub plapumă. Şi-o şterse cu 
mâna, plictisit că îşi simţea existenţa lumească, de bolnav căzut 
la pat. 

— Cum aş putea să trăiesc, dacă nu beau? reluă, de astă dată 
cu revoltă, cu obrazul galben crispat. Dragul meu inginer, 
continuă apoi gâfâit, mărturisindu-şi isprava, le-am făcut-o, 
mama lor de doctori! O vadră am dat de duşcă, numai azi. 
Acum, dacă vrei, hai să mai bem un păhăruţ, împreună. 

— Ar trebui să te linişteşti, am îngăimat. 

Ronsky mă fulgeră mustrător cu ochii lui îngălbeniţi. 

— Adică mă refuzi! 

Alcoolul înghiţit de el fără întrerupere în cursul bolii îl 
răpunea acuma, repede. Chipul lui galben se făcea pământiu, 
moartea care îl pândea pe aproape nu avea răbdare să-l vadă 
mai întâi sfârşit şi pe urmă să-i dea culoarea ei. 

După un timp deschise ochii şi fixă stăruitor lustra din tavan. 
În cele cinci braţe ale ei ardea un singur bec, luminând slab 
încăperea. Peste ferestre noaptea cădea repede. 

— Dragul meu inginer, murmură privindu-mă rugător, fii bun, 
învârteşte întrerupătorul; mi-e frică de întuneric. Încă o dată 
dragul meu; vreau să ardă toate luminile. 

Întinse apoi mâna şi apăsă întrerupătorul lămpii de pe 
noptieră; becul se aprinse la capul lui, ca o lumânare. 

— Totdeauna mi-a plăcut lumina, continuă, puţin mai liniştit, 
privind becurile aprinse în jur. De aceea am făcut şi uzina. Eu 
singur am făcut-o, fără primar; când am venit aici, ardeau 
lămpi cu gaz şi pe stradă era beznă ca pe câmp. Dragul meu, 
vrei să te uiţi puţin pe fereastră? Ard toate luminile? 

Strada se vedea, în lung, până în mijlocul oraşului, luminată 
ca la zile mari. Fu mulţumit. 

— Eu sunt polon, urmă Ronsky, privind becurile din tavan. 
Când am venit aici, acu treizeci de ani, n-am crezut că am să 
rămân multă vreme. 

Zâmbi amar: 

— Dar parcă-i după gândul nostru! Mi-am legat capul de 
gard; eram tânăr, n-aveam burtă, dar nici minte; eram tocmai 
bun de însurătoare. 

Se ridică greu într-un cot, silindu-se să se întoarcă spre mine 
şi continuă, cu o însufleţire nouă: 

— Noi, polonii, suntem îngâmfaţi. Aşa suntem noi! Fiecare 


106 


neam îşi are păcatele lui. Îngâmfaţi! Ăştia, sunt altfel; şi ele, 
muierile de aici, din neamul lor cu care m-am încuscrit sunt 
nişte... 

Căzu în perne, icnind: 

— Nişte desfrânate! scrâşni, cu ură, adunându-şi ultima 
putere în gâtlejul contractat. Desfrânate!... 

Apoi un alt gând îi aduse o nouă undă de viaţă; izbuti să se 
ridice, iarăşi, în cot şi să mă privească pătrunzător. 

— Inginerule, gâfâi, e un oraş blestemat. Ai să simţi! Ai să 
înţelegi. Un oraş care te omoară încet, de care nu te poţi 
desprinde, în care te cufunzi, ca în beznă. Un oraş de beţivi şi 
de femei desfrânate! Toate neamurile s-au amestecat aici, toate 
plodurile s-au încrucişat, şi au rodit... De cât timp eşti la noi? 

Aştepta răspunsul privindu-mă fix, cu ochii lucioşi, cu pieptul 
agitat, gâfâind. Hohoti: N 

— De opt luni! Ţi-am făcut socoteala! In curând, are să vină 
toamna, şi are să fie un an... Dar n-ai să poţi pleca! Ai să vezi; 
niciodată n-ai să poţi pleca! Nu te teme, are să se găsească un 
loc şi pentru dumneata în cimitirul de pe Liman. 

Apoi, cu o dispoziţie neaşteptată pentru umor, urmă, calmat, 
abia stăpânindu-şi râsul: 

— Din partea mea, eu am cavou, cavou în toată legea, cu 
pereţii de marmură şi cu uşă de fier. Pentru un polon îngâmfat, 
nici că se putea altfel! Şi cu un glob mare de alabastru, 
înăuntru; dă o lumină dulce, ca în rai, ai să vezi... 

Ridică ochii şi mă privi, dar înfăţişarea mea îl supără. 

— Dragul meu inginer, uite ce te rog, nu face mutra asta de 
înmormântare, că încă nu am crăpat. Aş vrea să bem un 
păhăruţ împreună; haide, ce Dumnezeu, parcă n-ai fi bărbat! 
Întinde mâna, aici sub pat am sticluţa, o ştii dumneata. Îmi pare 
rău că nu sunt o gazdă bună, dar nu mai izbutesc să ajung până 
la ea. 

Am făcut gestul mecanic, privind de foarte departe 
întâmplarea la care aveam părerea că nu iau parte eu, ci o 
fiinţă străină de mine, întâlnită poate în alte vieţi, uitate. Am 
ridicat sticla şi i-am dat-o, Ronsky luă păhăruţul de pe noptieră, 
îl umplu, mi-l întinse cu mâna tremurând, apoi, fiindcă nu mai 
avea încă unul, îşi potrivi sticla la gură, cu un zâmbet pişicher, 
şi-i împinse cu multă plăcere fundul în sus. L-am lăsat să bea 
până la fund, apoi am băut şi eu păhărelul; era spirt, cu 


107 


scorţişoară. M-am cutremurat. Pe figura lui Ronsky se lăsă însă 
un val proaspăt de viaţă. Zâmbi mulţumit. 

— Dragul meu inginer, mi-am luat portia pentru astăzi; 
acuma am să dorm fericit. Nu-ţi fie teamă, nu mor în noaptea 
asta; simt eu cât mai am. Când oi muri, vreau să mor beat; 
pentru un polon trufaş nu-i prea mult. 

Întoarse capul spre uşă, cu teama că-l ascultă cineva, apoi 
făcu cu mâna un gest de nepăsare: 

— Tamara Kalinova, dulcea mea nevastă, joacă dincolo 
pocher, cu pompierul şi cu nepoată-sa. Dacă nu crezi, deschide 
uşa şi uită-te! Dar te asigur că i-ai deranja degeaba; poţi să te 
bizui pe cuvântul meu. Ei bine, ai să spui că nu se cuvine să 
vorbesc aşa; dar trebuie să ştii şi dumneata, să nu-ți închipui că 
Tamara mea e mai desfrânată decât altele. Nu, dragul meu 
inginer! Că joacă pocher, în vreme ce eu bolesc? Doar n-o să-şi 
închipuie că o să mă ia moartea, duhnind a rachiu! Şi apoi, ce 
vrei, e o biată femeie; cum să-şi petreacă vremea acestei triste 
şi lungi vieţi? Eu din partea mea, sunt bucuros că se desfată. 

Se opri un timp, apoi îmi făcu semn să mă apropii şi spuse 
mai încet, trecându-şi cuvintele printre dinţii încleştaţi: 

— Numai de ceva mi-e teamă: să nu mă lase pe întuneric. 
Dragul meu, vrei să te mai uiţi o dată afară, ard toate luminile? 

Ardeau. Ronsky fu mulţumit. 

— Numai de nu mi le-ar stinge!... Inginerule, merge bine 
motorul? Nu m-aţi păcălit voi? O, nu te supăra, dar în viaţa 
asta, toată lumea m-a păcălit, începând cu bietul meu părinte, 
care mi-a dat numai jumătate din mintea care mi s-ar fi cuvenit 
şi terminând cu dulcea Tamara, care mi-a îmbrobodit şi 
jumătatea cealaltă. 

Apoi porni să râdă încetişor, cu o mică răutate întipărită pe 
figura lui galbenă: 

— Dar încaltea, i-am tras şi eu o păcăleală: i-am băgat pe gât 
un motor nou! Asta înseamnă cinci milioane, într-un condei. 
Societatea voastră este o societate de şnapani, să ştii. Dar 
tocmai de asta v-am ales pe voi, fiindcă mi-aţi făcut preţul cel 
mai scump. Buna mea nevastă trebuie să se aleagă cu un motor 
ca lumea, nu? 

Râse diavoleşte. 

— La timp l-ai terminat! Tocmai la timp! lată ce înseamnă să 
fii un inginer bun! 


108 


El ştia, tot aşa cum ştiam şi eu, de ce se terminase montajul 
motorului abia acum. Însă l-am lăsat să vorbească, mulţumit că 
eu, ajutat de providenţă îi făcusem un serviciu. După o pauză, 
reîncepu: 

— Ca să vezi că e cineva, undeva, care mă sfătuieşte, un 
diavol, pesemne, că Dumnezeu nu s-o amesteca în treburi ca 
astea. Când am comandat motorul, nu ştiam că am să mă 
îmbolnăvesc. Ce boală curioasă! Ai auzit de ea? IÎnchipuie-ţi că 
fierea, adică amăreala din corpul meu păcătos, şi-a dat drumul 
în sânge, şi acuma umblă în voie prin inimă, prin creier, prin 
plămâni. Curioasă boală, oricum! Acv’, că s-a vărsat fierea, nu 
neg, vina mea o fi: dacă nu m-am astâmpărat, şi-am tot băut! 
Dar să ştii că amăreala, de la Tamara s-a strâns! 

Închise un ochi şi mă privi cu celălalt, în care se adunase însă 
răutatea drăcească din amândoi. 

— Sunt bucuros că i-am lăsat 'Tamarei, pentru amăreala asta, 
un motor nou-nouţ. Nu mă gândeam c-o să mă ia naiba chiar 
aşa de repede. Dacă ştiam, mai comandam unul. Cinci milioane 
şi cu cinci milioane, rămânea Tamara tocmai bine cu zece mii 
de lei, pe care-i are Păuca jos, în casa de bani. Să-şi facă, 
săraca, rochie de doliu! În schimb îi lăsam lumină, câtă 
pofteşti! 

Râse în hohote, apoi, brusc, un nou val galben i se vărsă pe 
faţă; o clipă, colţurile gurii i se strâmbară îngrozitor. Inchise 
ochii şi rămase aşa, cu figura chinuită. Pe urmă mă privi, ca 
foarte de departe: 

— Inginerule, şopti, te rog, acum du-te! Gândesc că nu m-oi 
sfârşi, doar m-a luat oboseala. Lasă-mă să dorm! Şi ai grijă de 
motor, să nu se oprească toată noaptea, nici mâine. Să ardă 
lumina pe străzi, tot timpul. Vino mâine, să mai bem un 
păhărel. 

Apoi închise ochii. Putea tot atât de bine să doarmă sau să fi 
murit, dar şi una şi alta îmi erau la fel de indiferente. Înainte 
de-a pleca, am mai privit încă o dată încăperea, luminată viu de 
becurile candelabrului. Am ocolit patul şi fără să ştiu de ce am 
aprins şi lampa de pe noptiera cealaltă; acum, chipul lui 
Ronsky, galben-pământiu, era luminat din toate părţile. M-am 
simţit mulţumit. 


Pe sală, când să plec, m-am lovit de Liuda; ieşea, râzând, 


109 


ducând un val de fum după ea, dintr-o încăpere unde se auzea 
gălăgie. Văzându-mă, chipul ei se întristă, deodată. 

— Ce face unchiu? întreabă, smiorcăind. 

Fără să-i răspund, i-am apucat braţul şi am tras-o afară, în 
strada albită de becurile electrice. 

— Liuda, haide să ne plimbăm! am spus, şi fără să-i mai dau 
timp de gândire, am tras-o după mine, de braţ. 

Mă urmă, moale, puţin nedumerită, dar nu îndrăzni să 
întrebe nimic. Apropiind-o de mine am simţit, prin rochie, 
căldura şoldului ei osos, şi a coapsei groase, care în mers se 
freca de piciorul meu. l-am trecut mâna pe după umeri şi am 
lipit-o mai strâns; nu s-a împotrivit. Acum, când din gesturile 
mele începea să înţeleagă ceva, să găsească un scop acestei 
plimbări, paşii ei căpătară o elasticitate nouă, mai femeiască. 
După un timp îşi lăsă capul pe umărul meu, cu tandrete. 
Apropierea corpului cald, care fremăta, nu-mi trezea însă 
simţurile  bărbăteşti, ci o ascuţită dorinţă de beţie. 
Îmbrăcămintea ei îmbibată cu fum de tutun mirosea stătut a 
cârciumă. Abia acum am simţit alergându-mi prin vine paharul 
cu spirt băut la Ronsky. 

— Liuda, am spus, oprindu-mă şi privind-o în ochi, nu ţi-e 
sete? 

— Nu, răspunse, scuturând nemulțumită capul. 

— Eu vreau să beau un păhăruţ. Du-mă într-o cârciumă 
necunoscută, într-un beci, unde să nu ne tulbure nimeni. 

— Dar ce ţi-a venit?! scânci, scuturându-mi mâinile, ca să mă 
aducă la alte gânduri. Haide, şi-ai să bei acasă!... 

— Liuda, vreau să beau numai o sticluţă din acelea rotunde şi 
frumoase, într-o cârciumă, într-o cârciumă adevărată, unde să 
miroasă a spirt şi a beţivi. 

Am târât-o, pe sub becurile strălucitoare, în lumina cărora 
roiau mii de gâze, şi am ieşit în strada regimentului. Câţiva 
soldaţi stăteau de vorbă cu o femeie, în umbra unui copac. 
Liuda îmi strânse braţul, întărâtată de ceea ce îşi închipuia că 
se pune la cale acolo. 

— Haide, şi n-ăi mai bea! scânci, atârnând greu, în urmă. 

M-am întors şi i-am apucat bărbia în mână, mângâind-o cu 
afecţiune prefăcută: 

— Liuda, Liudeica, doar o sticluţă vreau să beau; nu mă lipsi 
de o mică plăcere! 


110 


Şi deodată i-am trecut braţele după umeri, cu o pornire 
violentă, lipind-o strâns de mine. 

Se înmuie, deodată. 

— Haide, spuse gâfâind, este aici o cârciumă; şi eu vreau să 
beau cu tine! 

Am coborât treptele unuia dintre beciurile acelea înecate în 
fum, unde muncitorii aşezaţi la mese murdare, beau în tăcere 
rachiu prost. Ne-am oprit în picioare, lângă tejghea şi am cerut 
zubrovkă, o sticlă cu gâtul lung, ca o retortă, bună să o ţii în 
palme când eşti necăjit. In ochii Liudei se citea un început de 
dezmăţare; luă paharul şi-l dădu dintr-odată pe gât, apoi râse 
prosteşte: 

— Vreau să mă îmbăt, cu tine, să văd cum e când eşti beat. 

Am fixat-o rece şi entuziasmul ei rămase suspendat în fumul 
de tutun care ne cădea peste capete. Continuă însă să bea, un 
pahar, apoi încă unul, ca şi mine. Când am scos-o în stradă, 
târând-o de braţ, se împleticea. 

— Liuda, tu ştii unde-i cimitirul? am întrebat-o, lipind-o iarăşi 
de mine, cu gândul nu la ea. 

— E foarte departe, răspunse, ridicând capul şi privindu-mă, 
cu ochii tulburi, nedumerită. 

— Nu vrei să mergem până acolo? 

— Dar e dincolo de închisoare, tocmai afară din oraş. 

Şi deodată începu să se alinte: 

— Merg acolo dacă vrei, consimţi, agăţându-mi-se de braţ, 
dar să mă duci tu pe sus, că nu mai pot. 

Am privit-o câteva clipe, cu un amestec de silă şi de ură, apoi 
m-am aplecat şi i-am ridicat trupul scorţos în braţe. Se lipi de 
mine, fericită, lăsându-mi-se greu peste piept, cu capul dat pe 
spate: 

— Chiar mă duci, chiar mă duci! se bucura prosteşte. Am 
crezut că n-ai putere... Ah, dacă mă strângi, leşin... 

Mergeam tăcut, cu o îndârjire surdă, ducând trupul ciolănos 
în braţe, ca o penitenţă. Strada largă, cu case mici şi rare, 
luminată de becuri puternice trecea pe lângă regiment, apoi pe 
lângă închisoarea împrejmuită cu zid de lut, deasupra căruia se 
vedeau santinele, şi se pierdea în câmpul răcoros. Departe în 
întunericul care acoperea câmpul gol, luceau cele două becuri 
din poarta cimitirului. 

Deodată Liuda tresări şi mi se smuci în braţe: 


111 


— Dar unde vrei să mă duci? 

Într-o parte şi alta a şoselei, se simţea mirosul verde, puţin 
umed al ierbii. Se smuci iarăşi, şi-mi alunecă la picioare. 

— Haide aici, nu merg mai departe. Unde vrei să mă duci? 

Priveam luminile din poarta cimitirului. Dincolo de ele 
noaptea era atât de neagră încât oprea până şi gândul de a o 
străbate. 

— Liuda, am spus, mângâindu-i umerii înfioraţi, nu te teme, 
hai cu mine să ne plimbăm în cimitir. 

— E întuneric, mi-e frică! 

— Tu crezi în duhuri necurate? Haide, nu-i nimeni în cimitir, 
nu te teme, morţii au grijile lor, nu se gândesc la noi. 

Era nehotărâtă; i-am apucat mijlocul şi mai mult târând-o, 
strâmbându-ne picioarele pe drumul gloduros, am intrat pe 
poarta cimitirului. Îi simţeam sub braţ bătăile speriate ale 
inimii şi-i auzeam răsuflarea gâfâită. În cimitirul întunecat nu 
se ridica niciun zgomot, nu clintea nicio frunză; dădusem de 
nisip, paşii nu ni se mai auzeau. Totul părea încremenit. 

— Liuda, am întrebat după un timp, în şoaptă, parcă speriat 
de propriul meu glas, tu ştii unde este cavoul lui Ronsky? 

Acum aleea cimitirului cobora încet, spre apă; mi se părea că 
ne ducem spre altă lume. Jos se auzea Limanul, clipocind. 

Liuda se opri puţin, tremurând, privind nehotărâtă de jur 
împrejur, în noapte. 

— Nu ştiu unde este, răspunse, cu glasul speriat. Mi se pare 
că l-am lăsat în urmă. 

Am întors capul; în spatele nostru, pe deal, cimitirul era 
acoperit de întuneric, dar deasupra lui, cerul, luminat de miile 
de becuri aprinse în oraş, părea incandescent. 

— Pe tine tot acolo au să te îngroape? am întrebat-o, târând-o 
mai departe. Ce neam eşti tu cu Ronsky? 

— Nu sunt nimic cu el, răspunse fata, tremurând. Doar 
Tamara, mi-e mătuşă. 

Am rânjit, cu un început de răutate, pe care n-o înţelegeam. 
Băutura mi se aprindea în cap. 

— Atunci n-ai dreptul la cavou! Auzi tu, n-ai ce căuta acolo. 
Au să te îngroape în pământ şi-au să te mănânce viermii, auzi 
tu? 

Mă urma, tremurând; acum nu mai trebuia s-o târăsc, venea 
singură după mine, grăbind pasul, de teamă să nu mă piardă şi 


112 


să rămână singură, în întuneric. Jos, aproape de apă, aleea 
cotea într-o parte. Liuda se împiedică în marginea şanţului şi 
alunecă în iarbă. 

— Stai, stai, gemu, nu mă lăsa aici! 

Îi recunoşteam toată spaima, în glasul cuprins de tremur, dar 
nu simţeam nicio remuşcare că o târâsem după mine. 

M-am apropiat şi am îngenuncheat alături de ea, în iarbă. 
Era o iarbă mare, grasă, puţin umedă, care mirosea a sevă; se 
hrănea dintr-un pământ bogat. 

— Liuda, am reînceput, cu vocea schimbată, mai blândă, dar 
pe mine unde crezi că au să mă îngroape? Unde se fac 
mormintele pentru străini? 

Întinse mâna rece şi-mi cuprinse braţul tremurând. 

— Te rog, nu mă speria! Te rog, scoate-mă de aici! Fie-ţi 
milă, scoate-mă de aici! 

Vocea ei gâfâită, speriată, îmi răscolea în suflet un adânc şi 
de neexplicat val de răutate sau ură. Intre vorbe, auzeam jos 
apa Limanului, şoşotind lângă mal, ca şi cum ar fi vrut să-mi 
aducă aminte că sunt înconjurat de bariere din toate părţile. 

— Liuda, am şoptit, printre dinţi, pe mine n-o să mă îngropaţi 
aici. Să-l îngropaţi pe Ronsky, beţivul, şi pe neamul vostru. Pe 
mine n-o să puneţi mâna voi, n-o să puneţi mâna! Acuma plec, 
nu mai am ce căuta aici! 

— Te rog, linişteşte-te! scâncea. Te rog, linişteşte-te! Te-ai 
îmbătat şi mă sperii! Te rog, nu mai spune aşa! 

Mâinile ei umblând în întuneric îmi prinseră braţele şi se 
agăţară de mine, convulsiv, trăgându-mă spre ea. Am alunecat 
în iarbă, în lungul trupului ei speriat. Atunci o nouă furie mi-a 
cuprins ființa. Am împins mâna pe sub rochie, în lungul 
picioarelor ei aspre pe care le cunoşteam, şi cu o smucitură am 
dezgolit-o, sfâşiindu-i rufăria. Prin gestul brutal cu care mă 
prăvăleam apoi deasupra mi se părea, în clipa aceea de beţie, 
că lichidez o veche socoteală cu întreg oraşul. 


Se apropia miezul nopţii când am adus-o acasă, cu rochia 
mototolită, cu părul despletit, tremurând, încă speriată. La 
ferestrele lui Ronsky lumina tot mai ardea. Am lăsat-o în 
poartă, fără o vorbă de rămas bun şi m-am îndreptat spre oraş. 
M-am pomenit mergând atât de sigur, cu paşii atât de hotărâți, 
încât m-a prins teama să nu mă trezesc; la prima cârciumă 


113 


întâlnită în drum m-am oprit şi am băut pe nerăsuflate încă o 
sticluţă de zubrovkă, privind prosteşte la cei doi zimbri înfuriaţi 
care se iau în coarne, pe etichetă. Am plecat pe străzi, în 
neştire, dar paşii care tociseră multe pietre pe aici, mă duceau 
tot în locuri cunoscute. Am intrat în grădina Gutulenkăi, unde 
locuisem o iarnă grea. Căsuţa dormea între vişini, cu pereţii 
lucind la lună. Am ciocănit în oblon, până ce baba speriată s-a 
încumetat să deschidă. 

— Vreau să mai văd o dată odaia! 

Nu înţelegea. Am tras-o de mână şi am dus-o la uşa din faţă. 

— Deschide! i-am spus, şi i-am făcut semn cum se răsuceşte 
cheia în broască. 

— Nu sie poati! Esti lăcătinient! 

— Ai iar un locotenent acuma? 

— Da, da, esti lăcătinient. 

Făceam prea multă gălăgie ca să nu trezim pe nimeni; o 
umbră albă se desprinse dinspre chioşcul din fundul grădinii şi 
se apropie, pe potecă. 

— Lăcătinient! Uiti lăcătinient! piţigăi baba, mulţumită că 
scapă de mine. 

— Dar ce-i bre, domnule inginer? întrebă omul, care mă 
recunoscuse, după glas. Ai venit să te fotografiezi aici? 

Era Ilinca, locotenentul negricios, cu mustaţa zbârlită, pe 
care nu-l mai văzusem poate tocmai de la bal. Peste izmenele 
albe îi atârna, lungă, cămaşa de noapte cusută cu arnici. În 
grabă, uitase să-şi ia papucii în picioare şi călca cu talpa lată, în 
praf. 

— Vreau să intru în casă, am spus, legănându-mă. Vreau să 
văd ceva! 

— Măi dar straşnic te-ai fotografiat! se minună, invidios, 
Ilinca. Asta zic şi eu că-i poză serioasă! Pe unde dracu ai 
umblat? Stai să aduc cheia, c-am lăsat-o în chioşc. 

Peste câteva clipe se întoarse târşâind picioarele pe potecă. 

— Nu ştiu unde e putoarea de ordonanţă, mormăi, în timp ce 
se chinuia să deschidă uşa. De când a dat căldura, îşi face de 
cap. 

Îmi făcu loc să intru. În cameră, aerul cald, stătut, duhnea. 
Am sucit întrerupătorul şi sub abajurul albastru de foiţă, am 
recunoscut încăperea, aşa cum o lăsasem. Numai divanul 
lipsea; în locul lui, baba pusese patul cel vechi, îngust şi înalt. 


114 


Ilinca se aplecă şi scoase de sub masă o sticlă, apoi rândui 
două pahare. 

— Acum, dacă ai venit, barem să ştim ce facem, spuse 
turnându-mi. 

N-aveam niciun motiv să mă dau în lături de la băutura lui. 
Locotenentul mă privea, minunat. 

— Măi, da să ştii că m-ai dat gata! Habar n-ai cât eşti de 
fotografiat. Eu, de când cu căldura asta, am lăsat-o mai moale; 
mă făcea praf. Dar să ştii că-mi placi. Să te duci la fotograf şi 
să-i baţi în geam, să-ţi mai scoată un clişeu, că merită, pe 
cinstea mea! 

Aici scrisesem astă iarnă, pe peretele de la răsărit, ceva. 
Scrisul nu se mai vedea; de Paşti, odaia fusese văruită. Dar mi- 
aduceam aminte, cuvânt cu cuvânt, ce fusese scris, şi priveam 
zidul, prostit... 

— Hai în chioşc, dacă vrei să mai bem, spuse Ilinca, 
aplecându-se să ridice încă o sticlă. Sunt cu una Tania, o ştii, 
aia de lângă cofetar, da n-o să se supere că-i duc un musafir. 

Nu, nu mai aveam de ce sta. 

— Mă duc; noapte bună, Ilinca! 

În prag m-am oprit şi m-am înclinat adânc: 

— Transmite-i domnişoarei Tania, întregul meu respect! 

— Măi, dar straşnic te-ai fotografiat! râse încă o dată Ilinca, 
plecând cu picioarele goale, prin praf. 

Am ieşit în stradă, printre două rânduri de flori albe, cu 
miros suav. Aş fi vrut să mă trântesc peste ele şi să le strâng la 
piept, ca pe o iubită frumoasă şi curată. Dar paşii beţi mă târau 
înainte. Recunoşteam acum fiecare caisă, fiecare colţ de stradă, 
fiecare cârciumă pe care de atâta timp nu le mai văzusem. Mi 
se părea că revin în oraş după o călătorie lungă. 

Am mers aşa, până la piaţetă. Grădina publică era pustie; la 
Pancoff, uşa încuiată. Peste drum însă, de pe gura unui beci, 
ieşea o dâră de lumină şi fum. Am coborât şi-am mai băut un 
pahar. La urmă m-am pomenit la casa lungă de lângă spital. 
Abia acum vedeam literele murdare, de păcură, pe care nimeni 
nu le ştersese de pe zid: „Hotel pentru golani”. Am ciocănit la 
geam: 

— Katiuşka! 

Un obraz încruntat a apărut în cadră. 

— Katia doarme! 


115 


— Dania, tu eşti? Deschide-mi! 

Înăuntru s-a aprins o lumânare şi s-au auzit vorbe: „Ascunde 
maşina de cusut! Repede, bag-o sub pat!” 

Am plecat mai departe, fără să le aştept. Îmi aminteam aerul 
greu dinăuntru; o vedeam pe Katia, în cămaşa de noapte 
cenuşie, ca un halat scorţos, pitită sub pătură, în fundul 
patului. Şi-o ştiam şi pe mama ei, pe Dania: „la mâna de pe 
fată! Nu ti-i ruşine? Ei, doamne, ce om cu şcoală eşti 
dumneata?!” 

Am plecat mai departe pe străzi; duceam în nări mirosul 
stătut din case, cunoscut de astă iarnă; îl simţeam în plămâni, 
clocind. Şi-aş fi vrut să-mi mai bag o dată capul pe ferestre, în 
toate casele, să aspir din nou, cu o plăcere bolnavă, mirosul 
acid de fructă fermentată, să-mi îmbăt plămânul cu miasme. 

O 

La colţ, unde se întretaie strada regimentului cu strada 
portului, sub becul uriaş care luminează caldarâmul, ca ziua, 
mă întâlnesc cu maiorul medic. Duce la subţioară, dându-şi 
ifose, deşi n-are cine să-l vadă, o trusă medicală. E un moment 
potrivit să discutăm puţină filosofie. Ceva despre deşertăciune. 
Maiorul are în privinţa asta teoria lui. Îl strig: 

— Hei, maiorule! 

Dar el, acum e foarte grav. 

— Vin de la un bolnav, spune, neîncăpându-şi în piele. 

— Ce vorbeşti? Sunt bolnavi pe aici? 

— Ia ascultă, mie nu-mi arde de glumă! 

Mă clatin pe picioare şi-mi vine deodată să râd, aşa, fără 
niciun motiv. 

— Şi ce-ţi face bolnavul, doctore? întreb, izbutind să rămân 
serios. 

— Mulţumesc, e mai bine; a avut o criză de cord. I-am făcut o 
injecție cu morfină, să-l liniştesc. 

— Mare lucru! 

E indignat: 

— Crezi că e uşor? Dacă greşeşti doza poate să moară! 

— Şi n-a murit? 

E probabil prima injecție pe care o face în acest oraş, unde 
nimeni n-are nevoie de ştiinţa lui medicală. 

— Lasă gluma! Cum o să moară? 

— Bravo, maiorule. Ai scăpat un bolnav de la moarte!? 


116 


Nu-şi dă seama dacă îmi bat joc de el, de aceea nu ştie: să-mi 
ia mâna pe care i-o întind? 

— Uite ce este, spune, poate glumeşti, dar să ştii că medicina 
nu-i de luat peste picior! 

lată ce minune! Peste noapte, un bolnav cheamă pe acest 
sceptic la căpătâiul lui, să-i facă o injecție sedativă. Şi odată cu 
bolnavul, înaintea lui, şi mai temeinic, se vindecă medicul de 
scepticism. 

— Înţelegi, continuă maiorul, strângându-şi trusa la 
subţioară, noi avem un rol bine stabilit în societate; fără noi, 
societatea... 

Da, maiorul are acum alte teorii... Spun: 

— Doctore, cred tot, de la început; ştii că niciodată nu te-am 
contrazis. Hai să bem un păhăruţ împreună! 

Se trage înapoi, cu multă demnitate. 

— Nu eşti serios! Dacă mă caută cineva acasă? 

— Aşa-i, acum ai clientelă! Un medic nu se cuvine să umble 
prin cârciumi. la spune, unde ţi-ai găsit bolnavul? 

— E căpitanul portului. Cred că-l cunoşti. 

— Comandorul? 

— Comandorul! Ce vorbă-i asta? Comandorul! A fost 
comandor la ei, acolo, la ruşi, dac-o fi fost! 

— Aşa, aşa, foarte bine! îl aprob. Ai toată dreptatea, domnule 
maior. 

Şi mă prinde o mânie surdă împotriva acestui comandor, care 
toată ziua priveşte stăruitor malul celălalt. De ce n-a rămas 
acolo, să-l înece, sau să-i rupă epoleţii, cum au rămas atâţia? 
Toţi generalii şi toţi comandorii ţarului, au plecat în lume? 

— Nu trebuia să-l îngrijeşti! spun, privindu-l pe maior cu un 
amestec de convingere şi ironie. 

Mă contrazice, destul de calm: 

— Ei, nu, nu! să nu exagerăm. Noi medicii avem anumite 
datorii. Înţelegi, noi avem datoria să îngrijim un bolnav, chiar 
dacă ne-ar fi duşman. 

Mi-ar plăcea mult să beau un pahar, cu acest doctor minunat 
care acum ştie să facă teorii atât de frumoase. Dau să-l apuc de 
braţ. 

— Doctore, hai, zău, să-i tragem o duşcă! 

Mă respinge, nu tocmai cu blândeţe. Şi deodată, îmi aduc 
aminte că l-am văzut dansând la un bal, astă iarnă, cu Liuda. Ea 


117 


era îmbrăcată într-o rochie albastră, şi, cu obrazul palid, părea 
o prinţesă venită de peste stepă. Acum probabil gemea, în 
vreun fund de pat, cu vânătăi pe coapse şi pe pântec, cu fesele 
tăvălite prin iarbă, înţepate de ghimpi. 

— Maiorule, hai să bem un pahar, rânjesc, şi am să-ţi spun 
ceva, despre o fată pe care o iubeşti. 

— Se vede că n-ai de lucru, face doctorul, strângându-şi 
iarăşi trusa la subţioară. Nu vezi că vin de la un bolnav? 
Dumitale ţi-e gândul numai la prostii! 

Nu ştiu de ce vorbele lui mă mulţumesc adânc. Aş fi fericit 
dacă maiorul le-ar repeta; dar el îmi întinde mâna, cam 
dispreţuitor şi se pregăteşte să plece. 

— Noapte bună, doctore! Ce injecție spui că i-ai făcut? 

— Morfină! 

— Aşa? lată ce înseamnă să fii un medic priceput. 

După câţiva paşi îmi amintesc ceva şi mă întorc. Maiorul se 
duce repede, puţin încovoiat, cu trusa la subţioară, pe sub 
becurile care luminează strada, strălucitor. 

— Doctore! îl strig, hei doctore! Mai este un bolnav în târg. 
Pe cuvântul meu că nu te mint. Ronsky, de la uzină. Suferă de 
ciroză şi n-o mai duce mult. De ce nu vrei să-i faci şi lui o 
injecție cu morfină? 

Maiorul face semn cu mâna, să-l las în pace şi ca să nu-şi mai 
pună mintea cu mine, o ia la pas pe sub felinarele puternice. 

Apuc la stânga pe strada portului. Pe aici sunt felinare mai 
puţine, dar cu becuri tot atât de mari. În jos, dinspre uzină, se 
aude motorul cel nou, al cărui sunet îl cunosc, pufăind înfundat 
în eşapament. 

„Ronsky poate să fie mulţumit, gândesc: Va avea toată 
lumina dorită. O să moară fericit.” 

Casa comandorului e cufundată în întuneric. Mă opresc la 
poartă, nehotărât şi câteva clipe rumeg în minte, cu răutate, 
mulţumirea de a-l şti bolnav. 

„Drumul pe mare i-a făcut rău! Soarele, care arde în creştet, 
şi vântul care te seacă, şi valurile care te zgâlţâie!” 

E răul pe care l-am simţit şi eu, răul care mi-a deconcertat 
fiinţa, răul care încă mai stăruie în fundul creierului şi în nervi. 
O ură mă împinge să-l văd, să-i confrunt boala cu răutatea mea. 

Intru în curte şi apăs clanţa de la intrare; ca de obicei uşa e 
deschisă, casa n-o păzeşte nimeni, servitorul căpităniei doarme 


118 


vara în odaia de jos, dinspre Liman. Străbat cele două încăperi 
goale, ale căror podele putrezite pârâie sub fiecare pas. Când 
deschid uşa din fund, la camera comandorului, se aude dintr-o 
curte vecină un cocoş ţipând, parcă speriat; alţii îi răspund din 
depărtare: lumina puternică le-a aprins capul şi i-a zăpăcit. 

Comandorul stă în fundul patului, cu fruntea udă, cu ochii 
mari, sticlind. Nu-l miră câtuşi de puţin vizita mea târzie; 
privirea calmă cu care mă întâmpină, mă scoate din fire. 
Inaintez spre el cu genunchii ţepeni, târşâindu-mi încordat 
piciorul pe podea, ca şi când m-aş lupta cu mine însumi să nu-l 
gâtui. 

Atâta spirt îmi fierbe în cap! Cum aş putea să-mi mai înţeleg 
cuvintele? 

— De ce n-ai rămas la ruşi? scrâşnesc, apropiindu-mă de el. 
Vagabond pe ape, corsar, pirat ce eşti! De ce-ai venit aici, să-mi 
tulburi viaţa? De ce nu m-ai lăsat în pace? De ce mi-ai făcut 
vânt pe apă? Mi-e frică de apă şi o urăsc! Nu vreau să iau 
drumurile tale, sceptrul tău de vagabond, pe care nu-l mai poţi 
duce! Să crăpi aici, fără urmaşi! Nu vreau să mă las înfiat de 
tine! 

Mă arde ceva înăuntru, nu ştiu unde, în creier, în inimă, în 
toate măruntaiele, de parcă prin vine mi-ar alerga vitriol. Dacă 
aş putea să beau ceva, încă o sticluţă, să mă potolesc! 

Comandorul nu spune nimic; mă priveşte cu milă, privirea de 
astă iarnă, când m-a ridicat, într-o dimineaţă, din zăpadă, şi m-a 
adus la căldură, în casa lui. Casa lui! Această peşteră de 
vrăjitor, unde trebuia să primesc încet, încet, în sânge, otrava 
din sângele lui, ca să-şi perpetueze prin mine, viaţa de 
vagabond. lată, samovarul de pe masă al cărui ţârâit armonios 
trebuia să mă adoarmă, iată, globul pământesc de pe dulap, 
care trebuia să mă vrăjească, iată, cărţile de călătorie care şi- 
au picurat încet, otrava în fiinţa mea. 

Imi sfârâie ceva în creier, poate un fitil a cărui flacără va 
ajunge la un detonator, să-mi azvârle capul în aer. O! Ce bine 
ar fi, să mă eliberez, să plesnească toate arcurile care îmi 
stâlcesc craniul! Să mă liniştesc!... 

— Nu vreau să fiu vagabond! îi şuier. Marea mă omoară! Mi- 
e frică de ea, înţelegi? Mi-e frică! Vreau o casă albă, liniştită, cu 
zorele la ferestre şi cu regina-nopţii lângă poartă. Să nu fie 
nicio apă pe aproape! 


119 


Mă întorc şi-mi târşâi paşii spre dulap. 

— Nu vreau să ştiu ce formă are pământul! scrâşnesc. 

Şi, cu furie, ridic globul pe care dungile roşii arată drumurile 
comandorului, şi-l trântesc pe duşumea. Nu se sparge; încerc 
să-l zdrobesc cu piciorul dar alunec şi mă prăbuşesc peste 
dulap. În faţă, din rama neagră, mă privesc nevinovaţi şi uimiţi, 
ochii Ludmilei. Ridic fotografia, cu mâna tremurând. 

— Cât e de frumoasă! şoptesc, puţin îmbunat, întorcându-mă 
spre comandor. Câtă nevinovăție în ochii ei uimiţi! Şi ce pure 
părul ei, şi gulerul ei alb!... 

Apoi privirea mi se face rea; colţurile gurii coboară, crispate. 

— Comandorule,  scrâşnesc, apropiindu-mă de el, cu 
fotografia în mână. Într-o noapte, am visat că m-am culcat cu 
ea. Cu fata ta neprihănită. Da, am visat tot, de la început până 
la sfârşit! 

— Linişteşte-te! şopteşte blând comandorul, întinzând mâna 
lui slabă şi asudată, să-mi ia fotografia din mână. 

Rânjesc: 

— Şi dacă era aici, crezi că nu s-ar fi întâmplat? Crezi că ar fi 
fost ea altfel decât toate celelalte? Decât Tamara, nevasta lui 
Ronsky, care joacă pocher cu amantul ei, în timp ce alături 
bărbatu-său trage să moară? Decât nevasta lui Agopian, care se 
culcă cu pescarii? Decât toate celelalte, care ajung într-un 
culcuş, înainte de a se fi răcit culcuşul din care au plecat? 

— Linişteşte-te! mă roagă comandorul. 

Las să-mi scape fotografia din mână şi mă întorc spre 
fereastră. De jos, Limanul trimite o undă de răcoare umedă. Pe 
malul celălalt, înspre răsărit, o geană albă clăteşte orizontul. 
Mă cutremur. 

— Nu mai vreau pe apă! strig. Vreau o casă liniştită şi 
curată! 

Şi mă prăbuşesc cu pieptul pe glaful ferestrei, cu mâinile 
încleştate în lemn. 

Jos, Limanul peste care dimineaţa îşi varsă lumina neclară, 
murmură încet, netulburat. 


M-am trezit cu oasele zdrobite, cu năprasnice dureri de cap, 
în jilţul larg de pe terasă. Soarele se ridicase spre zenit, pe un 
cer fără nori, şi îmbrăca zarea într-o lumină clară, albă. O briză 
uşoară, de la nord, făcea să fluture încet ramurile salcâmilor şi 


120 


împingea spre mare câteva bărci leneşe cu pescari. 

Comandorul, foarte palid, slăbit, cu vinele gâtului ieşite, ca 
după boală, mă priveghea, din celălalt jilţ. Nu-mi aminteam tot 
ce se întâmplase dar simţeam că trebuie să mă ruşinez; sufletul 
îmi era amar şi veşted. După o tăcere lungă, am lăsat capul în 
piept, descumpănit: 

— Domnule comandor, am spus în şoaptă, cred că sunt 
bolnav, nu știu ce otravă am băut, ce blestem s-a împlinit. Nu 
mă mai pot rupe de amintiri. Am trăit aici, pe deplin, viaţa 
tulbure a oraşului; îi ştiu toate cârciumile, toate patimile, toate 
blestemăţiile. Sunt liber să plec şi nu ştiu încotro s-o iau... 

Comandorul vorbi, ridicând încet ochii spre mine: 

— Trebuie să pleci! Nu eşti nimic dator aici! Dumneata vii 
dintr-o lume, aici e alta; nu te confunda cu ea. Aici este hotarul 
nu doar între două popoare; este hotarul fierbinte, convulsiv, 
dureros ca o rană mereu deschisă, între două lumi. Dumneata 
vii din lumea senină, surâzătoare chiar dacă e agitată, a 
latinităţii; dincolo e lumea slavă, sumbră chiar când se 
veseleşte. Pleacă de aici, până nu uiţi drumul înapoi. 

O înfiorare îi scutură umerii încovoiaţi. Îşi trase mantaua pe 
genunchi şi urmă, cu un tremur ca de frig în glas: 

— Nemărginita, nepătrunsa, imprevizibila lume slavă!... La 
noi totul e mare, neînțeles şi posomorât. Trenurile noastre 
merg pe altfel de şine decât merg celelalte trenuri; vagoanele 
noastre sunt largi, ca nişte biserici şi necurăţate, ca nişte 
grajduri. Scriitorii noştri sunt întunecaţi şi tragici. Gânditorii 
noştri îşi pun întrebări nu ca să le lumineze ci ca să intre mai 
adânc în beznă, să arate oamenilor nu armonia universului, ci 
disperarea. Cântecele noastre vesele sunt cântece de beţie, 
fiindcă noi căutăm în băutură tot ce mintea noastră nu poate 
cuprinde şi tot ceea ce viaţa nu ne poate da... Altminteri 
suntem foarte trişti şi foarte greu de înţeles. Uită-te pe malul 
celălalt; acolo sunt totdeauna pe cer nori negri şi 
ameninţători... Ei se întind peste o împărăție la fel de 
amenințătoare. Avem pământ mult şi nicăieri nu cresc mai 
multe buruieni şi mai multă zădărnicie, ca pe pământul nostru. 
Pleacă de aici, de la acest hotar, din marginea acestei lumi 
slave, care nu ştie prea bine ce deosebire este între fericire şi 
nenorocire, între noapte şi zi, între diavol şi Dumnezeu. Nu eşti 
făcut din lutul răbdător din care suntem făcuţi noi. Pe noi viaţa 


121 


ne încovoaie şi trăim aşa, încovoiaţi, continuăm să răsuflăm, cu 
fruntea lipită de ţărână. Pe dumneata te năruie; nu cunoşti 
măsura de mijloc, a resemnării. Noi aplecăm capul şi spunem: 
Nicevo! În ce limbă din lume mai există un cuvânt cu un atât de 
larg şi deprimant înţeles? Nicevo: nu-i nimic, lasă, nu-ţi face 
inimă rea, ce-ţi pasă! 

Întoarse capul spre malul rusesc şi rămase aşa, cu ochii 
pierduţi în depărtarea cenușie. 

— Nicevo! murmură, Nicevo! Iată tot ce ştim despre sufletul 
nostru. lată un cuvânt care ne cuprinde pe noi toţi, de aici până 
în fundul Siberiei, pe noi toţi, cu pământul şi viaţa noastră. 
Trebuie să pleci de aici! 

Se întoarse, cu privirea obosită. 

— De-ai şti câte locuri senine sunt în lume! De ce nu te duci 
să cauţi unul? Toate drumurile sunt libere... Du-te pe mare; în 
singurătatea ei ai să găseşti tocmai ce îţi lipseşte; ai să găseşti 
alte înţelesuri ale vieţii, ai să te vindeci de tot ce ţi-a rănit 
sufletul aici. 

După o clipă continuă, cu tristeţe: 

— Mă gândisem la o crucieră pe care s-o facem împreună; ai 
spirit de marinar, ştiu, ai fi mers... Din nenorocire eu nu mai 
pot pleca!... 

Zâmbi, cu colţurile gurii lăsate amar, în jos: 

— Marea la început te oboseşte, dar pe urmă, când intri în 
ritmul ei... Ai putea să pleci, de la Bugaz, la Sulina, pe lângă 
coastă. Dacă ar fi furtună, te-ai refugia la Zibrieni. De la Sulina 
la Constanţa, cu vânt bun, ai face numai o zi. De-acolo ai putea 
să mergi mai departe, tot pe lângă coastă, la Caliacra, Burgaz, 
până în Bosfor. Pe drum ai să înveţi navigația; îţi dau de aici, 
tot ce-ţi trebuie: busolă, hărţi, table, cronometru. Numai 
sextantul trebuie să-l iei, de la Constanţa; dar n-o să ai nevoie 
de el, decât în Mediterană. Toamna are să te prindă la Pireu. 
Nu poţi să-ţi închipui ce frumos e arhipelagul toamna! Şi de 
acolo, ţi se deschid atâtea drumuri: poţi să porneşti spre apus, 
pe lângă coastă, să ocoleşti insula Cerigo şi să intri în 
Adriatică; sau spre răsărit, printre Keos şi Syra, pe la 
miazănoapte de Naxos, să atingi insulele de pe coasta Asiei 
Mici, pe urmă Rhodos. Să mergi mai departe spre frontiera 
siriană, sau, dacă te încumeţi, să părăseşti aici coasta şi să 
încerci o traversadă către sud, la Alexandria. Când aici vine 


122 


crivățul de pe Nistru, ai fi pe coasta egipteană, unde atunci 
înfloresc portocalii!... 

Îl priveam înmărmurit, fiindcă simţeam cum vorbele lui 
izbeau în sufletul meu o membrană cu vibrații profunde. 
Zâmbind blajin, comandorul se ridică greu din jilţ şi se întoarse 
cu faţa către sud, unde, în lumina albă a amiezii, se vedea, 
neclar, pe orizont, firul subţire, cenuşiu, al insulei Carolina şi 
farul de la Bugaz. 

— Nu te mai atrage marea? mă întrebă, zâmbind. 

Acum câteva zile mă întorsesem de acolo, răpus. Acum, 
mirosul de sare, de iod şi de algă putredă pe care încă îl aveam 
în nări, murmurul valurilor rare, sparte leneş în bordaj, pe care 
continuam să le aud, obsedant, legănatul lor larg, prelung, 
vântul aspru arzându-mi obrazul, lumina soarelui răsfrângându- 
se lucios din unde, şi orizontul, mai ales orizontul acela 
circular, atât de continuu, şi de promiţător, orizontul dincolo de 
care e iarăşi numai apă, exercitau din depărtarea unde privea 
comandorul zâmbind, o chemare irezistibilă. 

— La început marea te oboseşte, spuse el, întorcându-se. E şi 
firesc: suntem prea mici pentru măreţia ei. 

Apoi se apropie, şi-mi puse uşor mâna pe umăr, privindu-mă 
fix, în ochi: 

— Când vrei să pleci? 

— Cât de curând! am şoptit, după o pauză, cu simţământul de 
teamă şi de plăcere, de eliberare, pe care îl ai când te arunci de 
undeva de sus, în valurile reci. 

O 

E o după-amiază liniştită, la începutul lui iulie; vara s-a 
statornicit caldă, pe Liman. O boare de vânt se joacă alene în 
pavilionul care atârnă pe catargul marinarilor. Soarele coboară 
îmblânzit pe partea de apus a cerului şi trimite peste apă o 
lumină calmă, odihnitoare. După o săptămână de vreme 
liniştită, Limanul e în sfârşit albastru, un albastru pal, curat, ca 
al cerului la amiază. De sus se vede, atât de limpede şi atât de 
liniştit, încât pare emailat. _ 

La chei, „Miladul” doarme, cu puntea lucind în soare. Il 
privesc cum se leagănă uşor în parâme şi am o clipă impresia 
că ne cunoaştem de multă vreme, că mi-e un foarte vechi 
prieten. O undă de duioşie îmi străbate sufletul; aş vrea să mă 
aplec, să-i mângâi bordajul, să-mi lipesc buzele de etrava lui, 


123 


să-l îmbrăţişez, ca pe o fiinţă iubită. 

În această după amiază când portul părăsit doarme cum 
doarme şi oraşul, tăcut, sus pe mal, între salcâmi, îmi fac 
ultimele pregătiri înainte de plecare. Cred că toate sunt gata; 
acest mic iaht de curse a fost transformat acum, pentru 
călătorie. În magazia de sub punte, în faţa catargului, am pus 
un rezervor în care încap o sută de litri de apă. Prea mult; nu 
mă mândresc că voi rămâne vreodată pe mare un timp atât de 
îndelungat, încât să am nevoie de toată; comandorul a hotărât 
să iau de cinci ori câtă îmi trebuie. Sub rezervor este lada 
pentru alimente, cambuza, pe care o voi umple chiar în astă 
seară: zahăr, ceai, pesmeţi, marmeladă, ciocolată, cafea şi 
câteva cutii cu carne conservată. În partea opusă a cambuzei, 
într-o altă ladă, am parâme de rezervă, câţiva metri de pânză 
pentru reparaţii, ace, sfoară de cusut şi mici unelte de bord. 
Capacul acestei lăzi poate folosi ca masă de gătit, pentru zilele 
când va trebui să-mi pregătesc mâncarea la bord. Deasupra, 
suspendată de o traversă a punţii, stă în echilibru o maşină de 
gătit, cu petrol, care rămâne orizontală când vasul nu se 
leagănă prea tare. Între aceste mobile, îmi rămâne numai locul 
în care să mă învârtesc, nu cu prea multă libertate. 

În cabină, pe o latură se află acum o banchetă lată, de lemn; 
în faţă, pe latura cealaltă, mi-am făcut patul, o sofa fără teluri, 
pe şipci elastice, cu salteaua din stofă albastră, umplută cu 
iarbă de mare. La mijloc este o masă fixă pe care vor sta hărţile 
şi cărţile de navigaţie împreună cu samovarul comandorului. 

— E o tovărăşie plăcută, ai să vezi. Ia-l cu dumneata, eu nu 
mai beau ceai! 

Se îngrijea să nu-mi lipsească nimic, ca într-o casă de zestre. 

Pe pereţi, deasupra banchetei şi patului, sunt două poliţe, 
pentru cărţi, rămase în bună parte goale, căci, afară de 
volumele dăruite de comandor, n-am prea avut altele. Dedesubt 
sunt lăzi pentru haine şi rufărie, iar pe peretele din faţă o 
oglindă, deasupra unei cutii în care îmi voi pune obiectele de 
întrebuințare zilnică. De spălat va trebui să mă spăl pe punte, 
ceea ce voi face cu plăcere; în cabină nu mai încăpea aproape 
nimic. Ultima mobilă, acolo, este un mic dulap cu medicamente, 
pe perete, în colţul din fund. 

În timp ce făceam aceste pregătiri, am luat de la comandor 
lecţii de navigaţie astronomică; deşi nu voi avea nevoie de ele 


124 


decât mai târziu, când voi părăsi coasta, mi-a plăcut să le 
urmăresc şi mi le-am însuşit cu uşurinţă. Cunoşteam dinainte 
hărţile, cu sistemul lor de proiecţie, ca şi principiile după care 
vapoarele îşi stabilesc locul pe glob, în grade de latitudine şi 
longitudine. De altminteri, lectura cărţilor de specialitate îmi 
era foarte uşoară şi ştiam că în timpul drumului mă voi putea 
instrui singur. Îndată ce aveam să găsesc un sextant, puteam să 
încep exerciţiile şi mă gândeam de pe acum, cu plăcere, că 
ştiinţa aceasta nouă mă va câştiga şi va fi încă una din bucuriile 
călătoriei singuratice, pe mare. 

Nu-mi lipseşte nimic pentru a pleca. Nu mă interesează 
soarta societăţii mele; acum o săptămână, după ce am primit de 
la uzină banii care mi se cuveneau, am trimis o scrisoare de 
demisie; cred că era inutilă, fiindcă după toate semnele, 
societatea nu mai are mult până la lichidare. La începutul lui 
august un om mă va găsi la Constanţa, pentru a-mi aduce 
ultimii bani ce mi se mai cuvin pe acest an. Fiindcă aici nu am 
avut de făcut cheltuieli, cred că-mi vor ajunge, într-o călătorie 
modestă, pentru mult timp. Nu-mi vor trebui, de altfel, decât 
pentru mâncare şi pentru reparaţiile corăbiei, acelea pe care 
nu le voi putea face singur. 

Mă mai gândesc o dată în urmă, să văd dacă nu am uitat 
ceva; am credinţa că nu. Nu mă mai leagă nimic de oraş; întorc 
capul şi privesc în sus zidurile lui cenuşii şi acoperişurile roşii, 
printre salcâmii legănaţi leneş de vânt. La ora aceasta de după 
prânz nu se vede nimic mişcând. Grănicerul a adormit, pe chei, 
în umbra gheretei, cu bărbia căzută în piept. Limanul albastru 
e pustiu; pescarii sunt plecaţi toţi, din zorii zilei, la mare şi nu 
se vor întoarce decât seara. 

Stau mulţumit, pe chei, cu picioarele deasupra apei, 
urmărind mişcările uşoare ale corăbiei. Am mai spus, o numesc 
când într-un fel, când în altul, dar corabie îmi place mai mult, 
deşi se potriveşte cel mai puţin. Căldura blândă a soarelui mă 
cufundă într-o toropeală dulce; mi se pare deodată că bordura 
de piatră se mişcă, se leagănă uşor, să mă adoarmă şi zâmbesc 
împăcat; nu mai doresc nimic şi am răgazul să-mi mistui în 
tihnă mulţumirea. (Sau fericirea?) 

Târziu mă trezesc paşii îndesaţi ai lui Nagavişka. Vine la 
vale, pe strada bolovănoasă, călcând în tocuri, cu două coşuri în 
spate. 


125 


— M-au răpus, căcoane, nu mai pot! 

Sunt proviziile. Trebuie să le duc singur jos, fiindcă răul de 
mare al lui Nagavişka a luat forme necrezute: chiar apropierea 
apei îl îmbolnăveşte, de aceea în port stă cu cozorocul şepcii 
peste ochi, ca să nu vadă mai mult decât metrul de pământ 
peste care trebuie să pună pasul. Continuă însă să poarte tricou 
marinăresc şi nu-l poartă cu nepăsare. Leibu, băiatul lui, care 
de o lună şade la spital, cu piciorul în ghips, are credinţa că 
taică-su e marinar, şi de-abia aşteaptă să se facă bine, ca să-l 
ia, să-l plimbe cu vaporul pe Liman. 

— Las’ că n-apucă el plimbarea! se linişteşte singur, 
Nagavişka. Un împieliţat ca el, până să ajungă acasă, mai 
găseşte un copac să se suie, să-şi scrântească şi celălalt picior. 
Nu îndrăzneşte să se ducă cu gândul la o nouă fractură; 
piciorul scrântit e la jumătatea drumului, între dragostea lui de 
părinte şi demnitatea de marinar. 

Desfac coşurile şi duc pachetele pe punte, unul câte unul. 
Nagavişka s-a aşezat jos, pe chei, în praf, cu spatele la apă şi îşi 
şterge, gâfâind, sudoarea de pe ceafă. 

— Uff! da tare-i cald, căcoane, vai de mine, tare cald! 

— Dezbracă-te şi bagă-te în apă, nu te mai plânge atât! 

Nagavişka se scutură, străbătut de un fior: 

— Văleau! Vrei să nu mai ies de acolo? De acum nu mai ai 
dumneata treabă cu mine? 

Şi deodată se opreşte, mirat. 

— Iacă, numai cât m-am gândit la apă, şi mi-a luat căldura, 
parcă mi-a băgat gheaţă la subţiori. Da’ ştii, că tot îi bună şi 
apa la ceva? lacă, să te minunezi! 

În timp ce aşez lucrurile în cambuză, îl aud pe Nagavişka, 
reflectând: 

— Da' de ce adică trebuie să fie vara aşa cald şi iarna aşa 
frig? De ce nu se face o tocmeală, omeneşte: să mai las eu, să 
mai dai tu, iarna şi vara, să nu fie nici cald, să nu fie nici frig; să 
fie cum îi mai bine? 

Apoi fără să se întoarcă, mă strigă: 

— Da' de ce nu mergi dumneata niciodată la tenis? 

Imi văd mai departe, de treabă, în timp ce Nagavişka 
trăncăneşte: 

— Fimeia primarului şi nevasta lui Agopian joacă toată ziua 
cu mingea albă, în curte, la Cetate; a pus primarul, pe jos, praf 


126 


de cărămidă şi seara vine Ivan cu furtunu, că dacă nu plouă se 
face praf; şi p-ormă trage cu tăvălugu pe deasupra. Şi fata lui 
Gherghel, cu moara, vine; aia care este studentă, la Bucureşti. 
N-o ştii dumneata? Numai franţuzeşte vorbeşte. Şi când vede 
pe Ivan, cu nădragu peticit în dos, vai-vai, cum strâmbă din 
nas! Da parcă lui Ivan îi pasă! Că el, când îi vine, tot pe linia 
albă, unde joacă căcoanele, îşi scuipă mucii lui de mujic. 

Ce sânge amestecat, ce ovrei, ce armean, ce grec au intrat în 
rândul strămoşilor lui, să-l facă atât de vorbăreţ? Câte naţii s- 
au contopit în el? 

— Căcoane, da’ ştii dumneata ce s-a întâmplat astă noapte, la 
şeful gării? Hă, o daravelă cu haz s-a întâmplat!... 

Şi spune, spune... Ascult pentru ultima oară întâmplările din 
târg: La „Ural” a venit o cântăreaţă nouă, o poloneză din 
Lemberg şi mor ofiţerii după ea; dar ea nu vrea ofiţeri, c-a avut 
destui la ea acasă; vrea un moşier, cu brişcă şi cu doi cai albi, s- 
o plimbe seara, pe strada principală şi pe câmp, prin lanuri, 
cum a văzut la cinematograf. 

Katia, fata Daniei croitoreasa, nu mai este la liceu; au dat-o 
afară chiar de la examen, la sfârşitul anului de şcoală, fiindcă 
nevasta lui Tudosea perceptorul, a făcut plângere, tocmai la 
Bucureşti, la minister. A venit de acolo un inspector şi a aflat 
multe fapte rele. Acum, degeaba, Katia n-o să mai fie studentă, 
cum s-a ambiţionat Dania; tot la maşina de cusut o să rămână. 

Locotenentul Ilinca are zece zile de arest, fiindcă l-a pus pe 
fotograf să-l scoată în poză, călare pe butoi, cu mâna în şold şi 
cu sticla la gură şi poza s-o aşeze în geamul mare, pe Mihai 
Viteazu, unde-s fotografiaţi colonelul cu nevasta. 

— Da’ ieri când l-a îngropat pe Ronsky, n-ai fost dumneata, 
spune Nagavişka. Păcat, a fost frumoasă înmormântare. Cu 
muzica militară. Vai, vai, amarnic a cântat! Şi au venit toate 
trăsurile din târg. La urmă au dat pomană la calici. La becuri, 
pe stradă, au pus cârpă neagră şi a ars lumina toată ziua. 

Am terminat treaba în magazie; când ies pe punte, soarele 
coboară spre apus. Pe chei, aşezat în ţărână, Nagavişka tot mai 
trăncăneşte: 

— Frumoasă înmormântare, n-am ce să zic! Păcat că nu ai 
fost să vezi! Fimeia lui, Tamara, a avut pânză neagră, până în 
pământ, şi-a mers pe jos după dric. Lumea spune că până n-a 
murit, l-a cam batjocorit pe Ronsky... Da acuma, tare a plâns; 


127 


din inimă a plâns, căcoana, am crezut că nu mai ajunge la 
cimitir. Şi tot drumul a răcnit: „Văleu, văleu, oameni buni, nu- 
mi luaţi pe Bliţ!” c-aşa nume pocit a avut bietul Ronsky! „Nu-mi 
luaţi pe Blit, că rămân singură fără el, şi n-am pe nimeni pe 
lume!” Că parcă lăcătinientul de la pompieri a plecat din târg! 
Da ea săraca, din suflet o răcnit; întâi pe ruseşte: „Oi, oi, 
dobrâe liudi, ne zabiraite moego Bliţa! Ne berite moego Bliţa! 
Bez nego ia ostanusi odna odioşenica nu svete!” Pe urmă pe 
româneşte, să înţeleagă toată lumea. „Văleu, văleu, oameni 
buni!”... Pe urmă şi-n polonă a răcnit: „Blit, Bliţ, dia cego 
zostavil meu? De ce mă laşi? Ratuiţie, dobri ludzie!” că era 
limba lui bietu Ronsky. În alte limbi n-a mai spus nimic, d-apoi 
eu acolo eram, s-aud, şi să crezi dumneata, căcoane, că atâtea 
limbi câte ştiu eu, nu ştie nimeni din târg. Aşa, biata fimeie, vai 
de tinereţea ei, că tot drumul a plâns şi s-o văicărit: „Bliţ, Bliţ, 
de ce mă laşi? Văleu, oameni buni”. Şi când termina pe 
româneşte, răpide-i trăgea şi pe ruseşte; numai poloneşte a 
uitat de vreo două ori să traducă, da las’ că afară de Ronsky şi 
de mine, n-avea cui să mai spună. Şi dacă mie nu mi-a păsat, 
crezi dumneata că lui Ronsky i-a păsat mai mult? 

Il las pe Nagavişka să trăncănească şi plec spre oraş. Mai are 
să-mi spună că la cafenea au adus un biliard nou, şi cum l-au 
adus, grefierul a şi băgat băţul în pânză, încât trebuie să-şi facă 
acum cu ea, pantaloni verzi. Aşa; e vorba, pe urmă, să vină alt 
prefect, fiindcă pe cel vechi vor să-l facă subministru. Pe 
urmă... La „Ural” s-a tras cu pistolul în oglindă, astă-noapte; 
dar în care noapte nu s-a tras? Barcazul lui Manole, care a 
plecat de la Sulina acum trei săptămâni n-a mai ajuns nici până 
azi la Bugaz, şi nevasta omului umblă nebună pe străzi... La 
Tănăsică au intrat nişte derbedei în pivniţă, nopţile trecute şi 
după ce s-au îmbătat, au scos cepurile la butoaie şi au lăsat 
vinul să curgă, de-a surda... 

Trec pe lângă uzină cu o mică strângere de inimă; de nimic 
nu te poţi despărţi, fără emoţii. Ocolesc zidul ei roşu şi intru la 
birou. IÎncăperea în care lucra Ronsky, e pustie; pe ferestrele 
mari, intră lumina roşie a amurgului, punând pete însângerate 
pe pereţi. Pe masă a rămas, goală, sticla sferică, din acelea din 
care am băut adesea, iar alături, paharul năclăit. Il mai văd o 
dată pe Ronsky în spatele biroului, unde acum scaunul e gol, cu 
fruntea pleşuvă şi zbârcită, cu ochii de buhnă, cercetători şi 


128 


buni, cu pântecul susţinut de mâinile păroase. Când a murit 
avusese grijă să-l umple cu spirt, ca pe un rezervor, să-i ţină pe 
cea lume, în cavoul lui de marmură cu glob de alabastru. 

„Dragul meu inginer, îl aud, nu vrei să bei un păhăruţ cu 
mine?” 

Deschid uşa din fund. Păuca, străveziu, lucrează aplecat 
peste registre, urmărind cifrele cu ochii lui de miop, ca un avar 
care-şi numără arginţii. Îmi iau rămas bun de la el şi mi-e atât 
de milă că îl las pentru totdeauna în această încăpere, unde va 
muri, cu nasul în registre! Dar n-am nici cum să-l scot, nici 
unde să-l trimit. Şi, sigur, el înţelege viaţa mai bine decât o 
înţeleg eu. 

Trec mai departe, în biroul lui Walter. 

— Eşti mulţumit de motor? îl întreb. Cum a mers în ultimele 
zile? 

— Bine! Dar acum nu-l mai pornim, până n-o plesni celălalt; 
şi n-o să plesnească aşa curând. 

Apoi, când să plec, adaugă, supărat, vrând parcă să mă 
supere şi pe mine: 

— Nu ţi-am spus că n-avem nevoie de motor? Ţi-ai pus capul 
cu nebunul de Ronsky! Uite, acum ne-a lăsat cinci milioane 
băgate în fier! Un motor ne era de-ajuns! 

— Domnule Walter, îi spun, de ce-ţi faci inimă rea? Suntem 
mult mai mici, dumneata decât cele cinci milioane, eu decât 
motorul pe care vi l-am instalat. N-au fost banii dumitale şi n-a 
fost motorul meu. Dacă eu, care am stat opt luni aici, nu mă 
gândesc la zădărnicia lui, de ce te gândeşti dumneata, care, 
oricum ai fi stat?... Noi suntem mult mai mici decât întâmplările 
la care luăm parte. Motorul n-a fost nici pentru dumneata, nici 
pentru Ronsky, nici pentru oraş; a fost poate, numai ca să mă 
aducă pe mine aici... Şi, dacă mă întrebi de ce trebuia să vin 
aici, iată, închei zâmbind, deschizând uşa, iată domnule Walter, 
asta-i dincolo de gândul nostru; dar dincolo de gândul nostru 
este întotdeauna gândul altcuiva, care, şi când ne iubeşte, şi 
când ne urăşte, se îngrijeşte de noi. 

În uşă o întâlnesc pe Liuda. A îmbrăcat rochie neagră de 
doliu şi pare palidă. Glasul îi tremură uşor, cu un fel de teamă: 

— Mătuşa Tamara te roagă să nu pleci, până n-o vezi. 

De ce a trebuit s-o înspăimânt pe această biată fată? Când îi 
strâng mâna rece, îi aud dinţii că încep să clănţănească. Iată în 


129 


câte feluri te pot cunoaşte alţii! Mai bun, sau mai rău şi 
niciodată aşa cum eşti! 

Ajung la casa lui Ronsky o dată cu amurgul. O femeie 
bătrână, cu mâini de vrăjitoare, îmi deschide uşa şi mă duce 
într-o încăpere mare, la Tamara. Pe Tamara n-am văzut-o 
niciodată; acum mă opresc în prag, uimit. E o femeie tânără, 
pare aproape o fetiţă, cu trăsături pure, cu privirea atât de 
nevinovată sub genele grele, încât seamănă cu îngerii aceia 
care se pictează pe tăbliile trandafirii ale pătucurilor pentru 
copii. Mici bucle mătăsoase, cu luciu auriu, îi acoperă fruntea, 
zboară pe tâmple, îi dezgolesc urechile delicate şi se opresc pe 
ceafa albă, îmbrăcându-i chipul într-o lumină plină de 
nevinovăție. 

Numai când se ridică să-mi iasă înainte, se vede cât e de 
femeie. Poartă o rochie neagră de catifea, desfăcută în faţă 
până între sâni, unde pielea se subţie, mai întinsă şi mai albă, 
neizbutind să ascundă freamătul vieţii care pulsează dedesubt. 
Cum înaintează, şoldurile se desenează sub catifeaua strânsă, 
arcuite în prelungirea coapsei lungi. IÎnţelege uimirea mea, o 
aştepta, şi-mi întinde zâmbind, mâna albă cu degetele subţiri. 
Nu poartă nicio bijuterie, nicio piatră strălucitoare; gâtul, 
urechile, degetele sunt goale; numai catifea şi piele. 

Mă conduce în colţul celălalt al încăperii, luminat de o lampă 
japoneză. Înainte de a mă aşeza, mă măsoară o dată de sus 
până jos, cu privirea ochilor verzi, care continuă să fie foarte 
nevinovată. 

— Domnule inginer, spune apoi, încetând să zâmbească, cu o 
gravitate care face chipul ei şi mai copilăros, suntem foarte 
mulţumiţi de priceperea dumneavoastră. 

Aştept cu respiraţia oprită, să continue. Ea îşi aşază, sub 
rochie, piciorul peste picior şi genunchiul i se vede prin catifea, 
rotund. 

— Dacă aţi vrea să rămâneţi aici, am fi foarte bucuroşi să vă 
lăsăm conducerea uzinei. 

Vorbeşte cu accent rusesc şi acum observ în glasul ei un 
timbru strident, care îl face vulgar. Mi-o închipui, deodată, în 
urma  dricului, strigându-şi disperarea, în toate limbile 
asistenţei: „Bliţ, Bliţ, nu mă lăsa!...” 

— Ar fi foarte bine, dacă aţi rămâne; dumneavoastră aţi 
putea să faceţi ordine... 


130 


Deodată vocea ei devine plângătoare: 

— Eu sunt o femeie singură, nu ştiu ce trebuie să fac. Nu mă 
ajută nimeni... 

Cu fiecare cuvânt, chipul i se schimbă; trăsăturile se aspresc. 
Câţi ani poate să aibă? Şi cu ce efort şi-i ascunde? 

— Doamnă, spun, îmi pare foarte rău, dar chiar mâine plec. 

Un val de ciudă îi întunecă privirile verzi; nu mai are nimic 
din ceea ce m-a fascinat la început. Buclele blonde lucesc, la fel 
de curat, dar pielea, pe frunte şi pe gât, unde inelele lor se 
fugăresc, şi-a pierdut culoarea pură, de petală trandafirie. 

— Unde plecaţi? întreabă mai mult cu răutate decât cu 
părere de rău. Walter mi-a spus că societatea dumneavoastră s- 
a închis. Noi vă oferim aici un post foarte bun. 

— Vă mulţumesc, doamnă, dar mi-e peste putinţă să rămân. 

Şi tac, cu capul în piept, aşteptând momentul să mă ridic, ca 
să plec. Sub marginea rochiei îi văd piciorul, încălţat în pantof 
mic de mătase, agitându-se nervos. Mişcările lui transmit 
catifelei un tremur care îi face apele să vibreze până în şolduri, 
ca şi când sub ea întregul corp ar fremăta. 

— Îmi pare foarte rău! şopteşte, cu alt glas. 

Ridic ochii şi pe chipul ei descopăr un zâmbet, puţin trist, 
care îi dă înfăţişarea nevinovată de la început. Pare iarăşi o 
copilă. Ce se ascunde în această privire, în acest suflet, în acest 
trup? 

— Îmi pare foarte rău! repetă, şi mă priveşte fix, stăruitor, 
cum ar vrea să-mi transmită un gând pe care nu-l poate spune. 

De data asta, respiraţia mi se opreşte în gât. Chipul ei este 
pur, luminat de o nevinovăție îngerească, în timp ce între 
pleoapele întredeschise, s-au aprins flăcări provocatoare. 

Oraşul mai întinde un braţ, să mă oprească. O privesc, cu 
respiraţia gâtuită. S-a lăsat pe spate, în coate, peste maldărul 
de perne din fundul canapelei. E toată un freamăt, din tălpi 
până în creştet, în glezna subţire, nervoasă, în genunchii 
rotunzi desenaţi sub rochie, în coapsele prelungi, în mijlocul 
subţire, în sânii care stau sub catifea la pândă şi-n braţele 
goale, captivante. Parcă dogoreşte. 

Şi atunci, cum o privesc, cu ochii înţepeniţi, cu gâtul 
contractat, chipul lui Ronsky apare alături, aşa cum l-am văzut 
ultima oară, galben, în pernă, când ea juca pocher în camera 
vecină. Îl văd întorcându-se spre ea, hâd, cuprinzând-o cu 


131 


braţele lui de gorilă, lăsându-şi pieptul îngust şi păros peste 
sânii ei şi pântecul plin cu vin pe coapsele ei, stăpânind-o, cu 
dreptul lui de soţ, cum a stăpânit-o o viaţă întreagă. 

„Unde şi-a ascuns anii, Dumnezeule? mă întreb, înmărmurit. 
Şi cum a putut să rămână atât de curată, după ce pe trupul ei s- 
a scurs atâta murdărie? Dar ce se ascunde sub rochia ei 
frumoasă, sub pielea ei îmbăiată, în sufletul ei nevăzut? Ronsky, 
şi locotenentul de pompieri, şi alţii, alţii, cine poate şti câţi?” 

Mă ridic, cu mâinile reci. 

— Doamnă, trebuie să plec. 

Spun „doamnă” şi gândesc: Târfă! Târfă în rochie de catifea! 
Târfă, cu părul buclat! Târfă, cu pielea parfumată! Târfă, 
fiindcă te-ai născut din sămânță de târfă, fiindcă ai crescut pe 
un pământ care le prieşte târfelor, şi e atât de nedrept cu 
făpturile curate. 

Când ies în stradă, noaptea s-a lăsat neagră peste oraş. Toate 
becurile lui Ronsky sunt acum stinse, ca după o serbare la care 
toată lumea a obosit şi vrea să doarmă. Şi astfel, ultimul drum, 
spre port, îl fac pe întuneric, fără să mai văd pe cineva de la 
care să-mi iau rămas bun. 

O 

A doua zi am plecat. Orizontul era acoperit de neguri şi 
soarele întârzia să se arate. Comandorul, foarte palid, tuşea 
încet şi-şi apăsa mâna pe piept, gestul lui cunoscut. Vântul 
puternic, aducând de la gura Nistrului răcoarea umedă a 
dimineţii noroase, îi flutura duşmănos poalele mantalei. 

Prin faţa portului treceau, una după alta, duse de vânt din 
spate, spre Bugaz, bărcile negre ale pescarilor. Oamenii 
stăteau îngrămădiţi pe bancuri, cu privirea aţintită înainte, 
nemişcaţi, gravi. 

— S-ar putea atât de uşor să nu se mai întoarcă diseară! 
spuse comandorul, privindu-i pe gânduri. 

M-am înfiorat. Era poate numai frigul dimineţii. 

— Gândeşte-te la ei, şi la atâţi alţii, care trăiesc pe mare. E o 
voluptate să accepţi riscul. 

Am sărit pe punte şi cu mâinile tremurătoare am început să 
desfac de pe ghiu vela umezită de rouă. „Miladul” se mişca, 
puţin neliniştit, în legăturile care îl ţineau cu prova la chei. 

— Gândeşte-te numai la plecare, reîncepu comandorul, 
urmărindu-mi mişcările cu ochiul lui de marinar bătrân. Sosirile 


132 


nu sunt niciodată prevăzute... Se poate să te lase vântul...; sau 
să te prindă furtuna... 

Am desfăcut funga randei de pe tachet şi am început să ridic 
pânza, repede; vântul o scutura, pe o parte şi pe alta, ca şi 
când, sprinţar, ar fi vrut s-o trezească din somn. Fâşâitul ei îmi 
amintea cearşafurile albe şi calde, cu urmele dulci ale nopţii 
întipărite în țesătură, pe care le scutură femeile, dimineaţa, la 
ferestre. 

— Se poate să nu mai ajungi niciodată... La asta să nu te 
gândeşti; de-ajuns este că ai plecat. 

O ultimă privire pe bord: ancora era la locul ei, pe puntea din 
faţă, parâmele strânse, colacii de salvare fixaţi pe şarturi. 
Pânzele ridicate fluturau, nerăbdătoare, şi bara cârmei trepida. 
Eram gata de plecare. Am revenit pe chei, să-mi iau rămas bun 
de la comandor. Mâna lui mare şi bună, de prieten, frigea, 
umezită de febră şi în ea simţeam întreaga lui tristeţe. 

— Curând plec şi eu, la sanatoriu, la Timiş. Dacă vrei să-mi 
scrii, două luni sunt acolo. 

Apoi zâmbi: 

— Sunt foarte fericit că pleci în locul meu. Mă voi gândi tot 
timpul la dumneata. Te aştept la toamna viitoare, să-mi 
povesteşti. 

Şi deodată, chipul lui se făcu grav: 

— Sper că n-ai să renunti! 

Iar după o pauză: 

— Când ai să fii singur şi ai să te simţi descurajat, gândeşte- 
te la bătrânul Maximov. 

Apoi ridică mâna cu degetele unite, cum ar fi vrut să mă 
binecuvânteze. l-am apucat umerii cu o duioşie de copil şi l-am 
privit o clipă cu ochii umezi. Ochii lui sticleau. 

— Te las cu bine, domnule comandor! am îngăimat, şi m-am 
întors spre apă. 

Când am desfăcut legătura de la chei, am avut un moment 
presentimentul că nu voi mai arunca niciodată ancora în acest 
port părăsit. Inima mi s-a strâns, nu de teamă, ci de o îndoială 
ciudată... Apoi „Miladul” a prins vântul în coastă şi a pornit 
repede, spre larg. De pe țărm, comandorul, profilându-se pe 
cerul noros, îmi făcea semne de rămas bun, cu mâna. Şi aşa, 
cum îl lăsasem singur, pe chei, vântul îi flutura cu furie poalele 
mantalei. 


133 


De la capul digului, când am luat vântul larg, din pupa, nu l- 
am mai văzut. Am privit sus, pe mal, casele cenuşii ale oraşului 
încă adormit, salcâmii verzi din curţi, cele două cimitire cu 
cruci albe, de pe țărm. La cazarmă o trompetă suna 
deşteptarea; peste câteva minute soldaţii coborau, în cămăşi, 
să se spele la Liman. După ce oraşul s-a ascuns în neguri, pe ei 
i-am mai văzut încă un timp, ca nişte pete albe pe malul 
cenuşiu al apei. 

Apoi am întors capul către sud. Eram încredinţat că multe 
zile nu mă voi mai opri între oameni. N-aveam de unde să ştiu 
că, de la prima escală, apariţia Nadiei, cu înfăţişarea ei stranie, 
cu părul arămiu, căzut în ochi, cu obrazul ars de soare, cu 
pardesiul mohorât stropit de valuri, cu picioarele goale vârâte 
în sandalele albe, cu privirea candidă şi cu sufletul de 
vagabond, avea să dea călătoriei în care mă căutam pe mine, cu 
totul alt sens decât cel întrevăzut. 


134 


PARIEA A DOUA 


În acest loc, la umbra şlepului negru, în spuma albă pe care o 
făceau valurile lovindu-se de chei, acostasem nu de mult, când 
ieşisem prima oară pe mare, cu comandorul Maximov. Aici 
dormisem într-o noapte răcoroasă, şi calmă; de aici plecasem în 
zori, puţin neliniştit, în lungul geamandurilor, spre larg. Pe aici 
trecusem, în după-amiaza următoare, cu vântul tare din spate, 
gonind spre casă, zdrobit, fără să mai privesc în urmă. 

Acum nu mai recunoşteam nimic; sub lumina veselă a 
soarelui, cheiul mi se părea mai curat, şlepul mai puţin urât, 
magaziile din port, căpitănia, vama, pichetul cu pereţii lui 
proaspăt văruiţi nu mai aveau nimic din liniile lor sumbre, de 
rândul trecut. 

— E timpul să mă duc la sanatoriu, spuse Nadia, privind 
ceasornicul de la mână. Trebuie să văd ce face Ștefănel. Aseară 
avea febră; l-a operat ieri dimineaţă doctorul Mieluş, la 
genunchi. Pe urmă trec pe acasă, să-mi iau costumul de baie; 
mă aştepţi să mergem împreună la plajă? 

Şi, înainte de a-i răspunde, sări pe chei, ducând pardesiul 
cenuşiu la subţioară. 

— Dacă nu mă aştepţi, mă supăr! 

Işi aminti ceva şi se opri. 

— Mi-ai promis un pachet de ciocolată, fiindcă ţi-am ajutat. 
Te rog să mi-l dai! 

Vorbea cu o minunată seriozitate. Am coborât zâmbind în 
magazie, să iau ciocolata din cambuză. 

— Dacă nu e bună, mai bine să nu-mi dai! i-am auzit glasul 
copilăros de pe chei. Ba nu, să-mi dai în orice caz; e dreptul 
meu, am muncit pentru ea. 

Aştepta, ca unul din hamalii aceia din porturi, neîncrezători 
în vătaful lor. I-am aruncat pachetul şi l-a prins cu o mână, apoi 
a plecat în fugă, lipăind cu sandalele printre magazii, pe poteca 
mărginită de ciulini. 

Vântul care mă adusese din susul Limanului şi gonise norii în 
mare, dincolo de orizont, se potolea. Limanul, vânăt în zori, îşi 
lua acum încet culoarea albastră-pală, a zilei de vară; pe 


135 


malurile lui, până departe, se vedeau sălciile şi stuful dormind 
deasupra apei. In partea cealaltă, peste limba de nisip a 
Bugazului, marea continua să murmure domol, rostogolind pe 
plajă valuri mici, albe, cum ar fi deşertat nişte coşuri cu lână. 

Departe, în lungul căii ferate, printre salcâmi, se vedea gara, 
unde dintr-un tren abia sosit cobora un furnicar de oameni, 
amestecând pe peron nenumăratele culori ale îmbrăcăminţii lor 
de vilegiaturişti. Din vilele tăcute şi micuţe, alţi oameni, în 
halate ţipătoare, cu capul sub pălării largi de soare, plecau spre 
plajă. Pe malul mării se înşirau până departe corturi tărcate şi 
umbrele, printre care mişuna lume, în costum de baie. Năvala 
acestor orăşeni cu maniere civilizate, mişcându-se aici tot atât 
de firesc, cu aceeaşi libertate, ca pe străzile lor citadine, sfâşia 
zgomotos, agresiv, linia simplă, curată, a peisajului mai înainte 
pustiu. Privită chiar de departe, mulţimea mă speria şi mă 
obosea; simţeam acum, poate cu o umbră de tristeţe, că n-am 
să mă pot contopi cu ea şi că va trebui într-adevăr să ridic 
pânzele, spre alte ţărmuri. Dacă aş fi avut vânt, oare nu aş fi 
plecat numaidecât? Atunci călătoria s-ar fi desfăşurat altfel. 
Dar pot să spun cum ar fi fost mai bine? 

In vârful catargului, flamura triunghiulară, violetă, atârna 
fără viaţă. Ea simţea înaintea mea, de unde bate vântul. Când 
se apropia vreo rafală, fâlfâia, neliniştită ca aripile pescăruşilor 
când vin din larg, goniţi de furtună. Pentru fiecare fel de vânt 
avea un sunet, pe care îl cunoşteam, cum îmi cunoşteam felul 
de a-mi bate al inimii, diferit de la o stare sufletească la alta. 

Limanul adormise, albastru, sub lumina albă a soarelui care 
se urca repede, strălucitor, înspre zenit. Pe mare, deasupra 
orizontului răsăreau fire de nori, albi, uşori, ca nişte voaluri 
destrămate. Cât se vedea, de jur împrejur, până în zări nimic nu 
clintea sub acest cer de iulie, foarte înalt. 

Trebuia să mă duc la căpitănia portului, să-mi vizez actele, 
dar am întârziat pe bord, căutându-mi de lucru în cabină, în 
magazie, strângând parâmele pe punte şi privind din când în 
când pe potecă să văd dacă vine Nadia. 

Mi-am petrecut aşa tot restul dimineţii, ca într-o puşcărie, 
puţin nemulţumit de aşteptare, nemulţumit de lipsa vântului şi 
de întârzierea fetei. Am cercetat încă o dată, pe hartă, 
kilometru cu kilometru, litoralul basarabean, alegându-mi 
punctele de oprire, nerăbdător să trag o linie reală, în largul 


136 


mării, peste linia pe care comandorul mi-o însemnase pe hârtie. 

Nadia veni îndată după prânz, alergând, şi când mă văzu îmi 
făcu semn cu mâna, de departe, bucuroasă că o aşteptasem. 

— Iartă-mă, spuse, lui Ştefănel nu i-a fost bine, de aceea am 
întârziat. 

Îmbrăcase costumul de baie peste care îşi strânsese, cu 
cordonul alb, o rochie de plajă, înflorată, fără mâneci şi cu 
spatele gol până în talie. 

— Nu mergi la plajă? mă întrebă, mirată. 

Aveam încă pe mine tricoul şi pantalonii de doc, aşa cum 
sosisem azi-dimineaţă. Plaja, unde la această oră mai era încă 
foarte multă lume, nu mi se părea potrivită pentru mine. 

— Vrei să mergem? 

Se vedea că n-am tragere de inimă. 

— Nu-ţi place? Atunci trecem pe insulă. 

Dincolo de canal, între apă şi sălcii, lucea în soare un colţ 
argintiu de nisip. 

— Ştii să înoţi? am întrebat, măsurând din ochi depărtarea 
până la ţărmul de dincolo. 

Drept răspuns, zâmbi, într-un fel care mi se părea ironic. 

— Vrei să ne luăm la întrecere? spuse apoi, cu tonul la fel ca 
zâmbetul. 

Era o deosebire frapantă între atitudinea ei de azi-dimineaţă, 
când îmi urmărea mişcările intimidată, şi cea de acum, căci mă 
privea cu o superioritate provocatoare. 

— Înoţi bine? am întrebat şovăind, neştiind cum să primesc 
provocarea şi dacă să-mi pun mintea cu ea. 

Ca să nu mai lungească vorba, Nadia sări pe punte, cum ar fi 
sărit într-un careu de şotron, şi desfăcându-şi cordonul, lăsă 
rochia să-i alunece de pe umeri. 

— Încercăm! Trecem până dincolo, vrei? spuse, apucându-mă 
de braţ, ca azi dimineaţă, şi privindu-mă de aproape în ochi. 

Mă simţeam, iarăşi, puţin tulburat de apropierea ei. Avea o 
mână caldă, care îmi transmitea un fluid ciudat, o tinereţe 
năvalnică, fierbinte. Dar ce apropiere se putea face între mâna 
aceasta stăruitor apăsată pe braţul meu, şi ochii ei deschişi 
mari, căutându-mi complicitatea cu o nevinovăție copilărească? 

Spre a-mi ascunde starea, am râs, silindu-mă să-mi iau un aer 
de camarad mai mare, protector: 

— Haide, încercăm! am spus. 


137 


— Bravo! se bucură Nadia. Du-te şi-ţi ia costumul de baie. 

Când am revenit, am găsit-o muncindu-se să-şi adune buclele 
de pe frunte sub o bonetă de pânză. Dacă n-ar fi fost linia 
gâtului, foarte pură, rotunjimea umerilor şi a şoldurilor şi sânii 
curbând cald linia costumului, care să-i ateste feminitatea, ar fi 
semănat cu un adolescent sportiv, gata să se arunce în apă. 

— Unde te-ai bronzat aşa? mă întreabă, cu o invidie care nu 
acoperea admiraţia. Ai o culoare splendidă, nu mă aşteptam! 
continuă, înaintând şi privindu-mă de aproape, fără sfială. 
Credeam că nu e nimeni mai bronzat ca mine... Lasă că am să 
te ajung... Faci plajă de mult, nu-i aşa? Eu n-am avut timp... 
Haide să trecem dincolo! Dar e greu de sărit de pe vaporul 
dumitale. 

Căuta să-şi găsească pe marginea punţii un loc unde să-şi 
fixeze picioarele. 

— Haide, fii gata! Să nu spui că am trişat; număr până la trei. 
Una... 

— Nu vrei să-ţi dau colacul de salvare? 

— Ţine-l pentru dumneata. Două... 

— Dacă ai să te îneci? 

— Vezi mai bine că ai să rămâi în urmă. Trei! 

Nu mă preocupase tehnica acestei sărituri de plecare. Era o 
zvâcnire, o destindere, prin care corpul, proiectat înainte 
aproape balistic, întins la maximum, lua dintr-odată, în lung, 
contact cu apa, forțând inerţiile, pornind din prima clipă cu 
toată viteza. Surprins, am văzut-o alunecând într-o spumă de 
apă, depărtându-se neaşteptat de repede. Nu ştiam dacă sunt 
un bun înotător, însă în niciun caz, nu mă gândeam că o fată 
putea să mi-o ia înainte. M-am zvârlit în apă, urmând-o, fără să 
mă grăbesc, încredinţat că din câteva mişcări o voi ajunge. Am 
văzut însă îndată că distanţa între noi se mărea, necrezut de 
repede şi atunci mi-am dat seama că mă înşelasem, că fusesem 
atras într-o cursă în care mica mea parteneră vroia cu tot 
dinadinsul să mă învingă. O clipă mi s-a părut ruşinos să mă iau 
la întrecere cu ea, plecam să ocolesc Mediterana, să înfrunt 
singurătatea şi furtunile mării, după ce înfruntasem atâtea 
singurătăţi şi furtuni, şi acum, sub soarele luminos al acestei 
zile calme, îmi puneam mintea cu o fată zvăpăiată, ca şi când aş 
fi putut să mă întorc la vârsta şi la cugetul ei. Dar, fără să-mi 
dau seama, m-am pomenit luptându-mă să o ajung, 


138 


întrebuinţându-mi întreaga forţă, încordându-mă, cuprins de o 
ambiţie care îmi era improprie, de parcă ar fi trebuit să apăr 
sau să cuceresc un trofeu de primă importanţă. 

Am ajuns dincolo aproape în aceeaşi clipă cu ea, sfârşit, 
gâfâind, cu inima zbătându-se suprasolicitată. Mai târziu mi-am 
dat seama că întrecerea aceasta neprevăzută nu făcuse altceva 
decât să mă ducă într-o altă lume şi mă luptasem să ajung la ea 
de parcă ar fi fost tocmai lumea atâta timp căutată. 

Nadia era dezamăgită, se aşteptase la o victorie certă. Mă 
privi, înciudată. 

— Ia intră în apă, să văd cum înoţi! spuse, cu un glas 
poruncitor. 

M-am supus, râzând, fiindcă într-o astfel de împrejurare 
împotrivirea m-ar fi făcut ridicol. După câteva mişcări, mă 
chemă înapoi. 

— IÎnoţi îngrozitor! Nu înţeleg cum ai putut să te ţii după 
mine! 

Făcu un pas şi mă privi iarăşi, mai de aproape, cu aceeaşi 
ciudă, în care acum însă se amesteca o admiraţie, ce-i drept 
cam perplexă. 

— Eşti mai înalt, hotări apoi, mai mult pentru sine. Altfel 
înotul dumitale nu face nici doi bani. lată, ai şi obosit! Ai un stil 
îngrozitor! 

Vorbind, mă trase de mână spre plajă, ca pe un elev 
dezorientat de mustrări. Ne-am aşezat pe nisipul fierbinte, în 
bătaia soarelui, încă arzătoare. Incepea să se ridice briza de la 
sud; în lungul insulei linia stufului se unduia, neliniştită, 
aducând un fâşâit modulat, crescând şi descrescând, ca 
respiraţia parcă speriată a unei vietăţi uriaşe. Din sus, de pe 
Liman, venea un şir lung de bărci negre, cu pânzele strânse; 
pescarii trăgeau la vâsle, rar, cadenţat, cu mişcări cumpănite; 
păreau plecaţi la un drum lung. 

Un timp, vântul care începea să bată nu-mi aduse niciun 
gând, ca şi când nici nu l-aş fi simţit. Nadia se ridicase într-un 
cot şi mă cerceta, cu un mic necaz care îi dădea înfăţişarea de 
copil burzuluit. 

— Dacă ai şti să înoţi, spuse, cu înălţimea şi cu forţa dumitale 
ai fi campion. Nu înţeleg cum nu ţi-ai făcut un stil. E o 
nelegiuire să chinuieşti apa inutil. 

Am văzut-o înflăcărându-se, ridicându-se în genunchi, pe 


139 


urmă în picioare, făcându-mi un agitat curs de nataţie, care era 
totodată o batjocorire continuă a neştiinţei şi delăsării mele. 

— Înţelegi, spunea, există un secret, o cheie, trebuie să ştii 
un singur lucru: să te întinzi pe apă. Simţi cuvântul? Să te 
întinzi pe apă, cum te-ai întinde pe o masă; să-ţi forţezi 
organismul, să faci, cu braţele, cu trunchiul, cu picioarele, o 
linie dreaptă, să simţi că tendoanele au ajuns până la limită, că 
sunt întinse şi degetele de la mâini şi de la picioare, că nu 
există nimic chircit. 

Odată cu aceste cuvinte se ridică pe vârfuri, întinse braţele 
în sus, paralele, ca doi vlăstari gemeni, desprinşi din linia 
armonioasă a umerilor. Încercând să materializeze elanul din 
cuvinte, corpul ei înfăţişa acum, în adevăr, un resort destins la 
maximum, printr-o zvâcnire superbă, care îl ridica deasupra 
propriei lui materii. 

O priveam uimit, stăpânit de un sentiment neclar, amestec de 
încântare şi melancolie, cum simţisem uneori în viaţă trecând 
pe lângă lucruri frumoase, fără să mă pot opri la ele. Mă 
gândeam la soarta mediocră pe care putea s-o aibă fata asta, al 
cărei elan şi-a cărei tinereţe fermecătoare, nu era exclus să se 
piardă, cum se întâmplă adesea cu multe fiinţe bine dotate. 

Aşa cum stătea, înălţată, corpul ei alungit, subţiat, avea o 
frumuseţe rece, o frumuseţe de oţel încordat. Dar se simţea că 
după destindere, curbele acum pierdute, ale umerilor, ale 
sânilor şi şoldurilor aveau să se refacă, pentru ca feminitatea ei 
să se regăsească în ele întreagă şi caldă. Părea cast şi 
provocator în acelaşi timp, acest corp de sportivă, cu pielea 
întinsă, bronzată, respirând nevinovăție, pe care numai părul 
de la subţiori punea, sub braţele ridicate, umbre femeieşti. Era 
greu să-ţi dai seama ce avea de copil, ce de adolescentă şi ce 
de femeie, fata zglobie pe care o întâlnisem vagabondând prin 
port, care sărise pe punte ca un ştrengar fără ocupaţie. 
Gesturile ei, uneori stângace, de copilă, alteori degajate, de 
sportivă, descopereau câteodată, când nu te-ai fi aşteptat, 
mişcări unduioase, caline, ca nişte mângâieri, sau ca nişte 
alintări. Atunci vocea ei căpăta inflexiunile feminine, din 
murmurele de dragoste. Numai ochii rămâneau aşa cum erau 
de dimineaţă, nevinovaţi şi luminoşi, privind lumea cu deplină 
încredere. 

În timp ce o urmăream, am văzut vântul jucându-se în 


140 


buclele ei de pe frunte; abia atunci l-am simţit, îmbrăcându-mi 
umerii cu dulcea lui răcoare mirosind a algă, şi dându-mi o 
tresărire. Întorcând surprins capul, m-am pomenit în faţa unei 
mări care se schimbase pe neaşteptate; o pătură vânătă, uşor 
încreţită, o acoperise până la orizont. În port, în vârful 
catargului, flamura violetă care flutura neliniştită, părea că mă 
cheamă. 

Am aplecat capul în jos, nehotărât. 

— Ce este? întrebă Nadia, lăsându-se în genunchi, în faţa 
mea. 

— Trebuie să plec! am răspuns. 

Imi aduc aminte că ea n-a spus nimic; o cuminţenie gravă i s- 
a întipărit pe faţă. 

— Te duci departe? 

Şi atunci m-a străbătut un val de revoltă: Dar unde mă duc? 
Şi când trebuie să ajung acolo, în acel loc necunoscut? 

Mi-am adus aminte cuvintele comandorului, care îmi sunau 
în cuget ca un catehism: „Când te opreşti, nu lua prea mult 
seama la bucuriile de pe uscat. Fii gata să ridici pânzele, în 
orice clipă!...” 

De ce această teroare? Ce crimă trebuie să ispăşesc? Mă 
simt bine, în acest loc însorit, în tovărăşia acestei fete, cu 
farmecul ei simplu, nevinovat, odihnitor. Imi place s-o ascult 
cum vorbeşte; nu m-a întrebat cine sunt şi în jumătate de oră 
mi-a povestit jumătate din viaţa ei. Vreau să mă duc pe punte, 
să îmbrac un pantalon alb şi un tricou albastru, ca 
vilegiaturiştii, şi să mă plimb spre seară cu ea, pe malul mării, 
ţinând-o de mână ca pe o soră mai mică, pe care totdeauna mi-a 
părut rău că n-am avut-o. Am să plec mâine, sau peste zece zile, 
sau n-am să plec niciodată. Rămân acolo unde mă simt bine. 
Când mă va supăra ceva, voi şti să plec, la timp. 

— Nu mai plec astă seară, am spus, cu încă destulă îndoială, 
ridicând capul şi încercând să transform încruntarea în zâmbet. 

Ea înţelese că este o renunțare; rămase cu genunchii în nisip, 
în faţa mea, cu capul puţin aplecat, neştiind ce trebuie să facă. 

— Haide, vorbeşte, nu mă lăsa singur! Explică-mi cum ai 
învăţat să înoţi! 

O lumină veselă i se aprinse în ochi. 

— Te interesează? spuse, apucându-mi mâinile şi apropiindu- 
şi obrazul de al meu. Ah, dacă ai sta mai mult, te-aş învăţa şi pe 


141 


dumneata! E cuceritor, cuceritor! Mi-e silă şi milă de oamenii 
care nu iubesc apa. 

Am stat până spre seară, pe plajă, unul lângă altul, ca nişte 
prieteni vechi. Eram stânjenit, fiindcă pe măsură ce timpul 
trecea şi ne împrieteneam mai mult, nu ştiam cum trebuie să 
mă port cu această fată, care îmi lua mâinile şi mi le strângea, 
ca unui mic tovarăş de joacă, îşi lăsa spontan capul spre mine 
să mă privească de aproape în ochi, până ce simţeam parfumul 
părului încălzit de soare, care făcea totul cu o nevinovăție de 
copil şi care era, totuşi, o mică femeie. 

— Am mai fost o dată aici, la Paşti, spunea. Atunci nu era 
lume şi marea, singură, părea foarte tristă, dar mult mai 
frumoasă. 

Când, în primăvară, Ştefănel, fratele ei mai mic, fusese adus 
aici, la sanatoriu, cu dureri în genunchi şi în coloana 
vertebrală, venise cu el, fiindcă în familie numai ea ştia să-l 
iubească. Stătuse în spatele uşii negre unde se developa placa 
radiografică, privise pata albicioasă pe care i-o arătase medicul 
în colţul unei vertebre, îl văzuse pe Ştefănel intrând în sala de 
operaţii, şi aşteptase tremurând să-l vadă scos afară, pe 
cărucior, împachetat în ghips, ca într-un sicriu. 

După o săptămână trebui să se întoarcă la şcoală. Pe urmă îşi 
dăduse bacalaureatul; între timp citise cărţi de medicină. Când 
se înapoie la Bugaz, la începutul verii, îşi închipuia că ştie tot 
ce ştiu și savanții, despre tuberculoza oaselor. Acum cunoştea 
sanatoriul, se împrietenise cu medicii şi cu surorile şi era 
încredinţată că Ştefănel se va face bine. Numai pe vilegiaturişti 
nu-i suferea. Nu înţelegea, cum puteau oamenii aceştia sănătoşi 
şi veseli, să umble în voie, pe picioarele lor tefere, să râdă, să 
petreacă, să se joace cu mingea pe plajă, fără să fie stânjeniţi 
că alături, numai la câţiva paşi, dincolo de gardul scund, de 
sârmă, patru sute de trupuri schiloade erau înţepenite în ghips 
şi aşteptau mântuirea de la acelaşi soare, de la acelaşi aer, de 
la acelaşi cer sub care ei trăiau din plin. 

Pe Ştefănel îl găsise tot în corsetul îngrozitor de ghips, 
imobilizat în pat, pe terasă, în rând cu alte câteva zeci de copii 
suferinzi. Îi purta o dragoste maternă pe care părinţii nu aveau 
timp să i-o arate băiatului, cum nu i-o arătaseră nici ei. Avusese 
o copilărie rece, petrecută la călugăriţe, departe de ai săi, şi 
izgonirea în loc s-o facă sălbatică, aspră, neîncrezătoare, o 


142 


făcuse contemplativă, sensibilă şi foarte miloasă, cum se 
întâmplă adesea cu unii oameni care devin buni, prin suferinţă. 

Tatăl ei era un savant (sau aşa ceva, spunea Nadia cu 
neîncredere), doctorul Leon Rabega, de la Chişinău. În orice 
caz, un om despre ale cărui comunicări se ocupau uneori 
revistele străine de specialitate, fiindcă savanții de la noi nu-l 
băgau în seamă. De altfel, şi doctorul, era din cale afară de 
ursuz, îşi petrecuse mulţi ani într-o leprozerie basarabeană, pe 
malul Dunării, fără plată, şi urmărise, cu o stăruinţă neostenită, 
procesul acestei boli ciudate. 

Era un om negru, mare, cu ochii lucioşi şi reci, cu o barbă de 
Rasputin, bogată şi sălbatică. Nu-i plăcea nici să vorbească, 
nici să râdă... 

— Dar crezi că-i place ceva în lumea asta? spunea Nadia. 

Îşi amintea cu inima strânsă, serile de iarnă petrecute acasă. 
Fiindcă în camera lui de dormit doctorul nu îngăduia să se facă 
foc, venea, înainte de culcare, să se încălzească la căminul din 
salon. Se aşeza pe un butuc, în faţa focului şi rămânea aşa, ore 
întregi, fără să vorbească, fără să mişte, parcă fără să respire. 

În serile acelea, mama ei, Luisa Antonovna, după cum îi 
spuneau toţi în casă, stătea într-un colţ al încăperii, într-un jilţ 
vechi şi dădea pasenţe, întinzând cărţile pe genunchi; era un 
colţ întunecos, însă ochii ei aveau facultatea să vadă fără 
greutate figurile din cărţi în ale căror prevestiri credea 
nezdruncinat. 

— Are ceva de rusoaică, spunea Nadia. Un fatalism faţă de 
tot ce ni se întâmplă în viaţă. 

Apoi, stânjenită: 

— Şi apoi, îi place să şi bea. 

Mă văzu roşind, fiindcă mărturisirea ei candidă mă 
intimidase, şi îmi apucă mâinile: 

— O, nu, să nu crezi că-i beţivă! Numai vorba, mă şi 
îngrozeşte. Bea mai mult sirop, dar din când în când soarbe şi 
câte un păhărel cu lichior slab. Are totdeauna o sticlă, lângă 
jilţul ei. Şi-l face singură din coji de portocală pe care le pune 
să se mureze în spirt. Am gustat şi eu; e apă chioară. Chira 
bucătăreasa noastră, are grijă să i-l subţie, până îşi pierde toată 
tăria. Luisa Antonovna nu bagă de seamă. Bea din sticlă ca un 
mujic însetat şi e încredinţată că se chercheleşte... 

Acum doctorul Rabega rămăsese la Chişinău, cufundat în 


143 


tăcerea de criptă a unei locuinţe cu multe încăperi goale, unde 
era stăpân un dog uriaş, singurul lui prieten, poate şi el 
sălbăticit. La Bugaz Nadia venise cu Luisa Antonovna şi cu 
bucătăreasa, o văduvă pripăşită pe lângă casa lor. Locuiau 
aproape de gară, într-o vilă construită de Leon Rabega, 
nechibzuit cu tot ce nu însemna medicină, o casă mare, rece, 
urâtă, cu odăi inutile. 

Într-una din încăperile acestei vile mai mult goală, aşezată 
într-un jilţ, în colţul cel mai întunecos al odăii, Luisa Antonovna 
îşi continua pasenţele, oprindu-se după fiecare numai cât să 
bea o duşcă din sticla cu apă chioară pusă alături, dacă în cărţi 
se arăta bine, sau două duşti dacă se arăta rău. La sanatoriu 
venea o dată pe zi şi stătea puţin. Când îi spunea că băiatului îi 
merge bine, dădea neîncrezătoare din cap, cărţile îi arătau 
altfel şi în prezicerile lor se încredea mai mult decât în medici. 

— La pensionul ei din Odesa, au omorât-o cu pianul, cu 
dansul şi cu Dostoievsky, pe care îl citeau seara fetele sub 
plapumă în loc să-l citească pe Turgheniev, fără să se ascundă. 
Pe urmă, n-a mai dansat, n-a mai cântat şi n-a mai citit nimic. 
Pe mine nu mă supără; acum sunt mare şi m-am obişnuit cu ea. 
Uneori îmi pare bine că nu mă întreabă nimic. Dacă aş vrea, 
(aici râse cu nevinovăție) aş putea să fiu o haimana!... 

Ziua era foarte lungă, la Bugaz. Nu putea să stea în apă tot 
timpul. Şi apoi, fără bazin şi fără un mediu sportiv nici nu se 
putea gândi la un înot metodic. Deţinea un record regional 
feminin şi spera să ia şi altele dar, din păcate, în toamna 
următoare nu putea să concureze. Acum se mulțumea să-şi 
revizuiască forţele, ieşind în fiecare dimineaţă în larg, atât de 
departe încât pentru lumea de pe plajă trecea, demult, drept un 
fenomen. Mamele, mai ales cele care atunci când nu e vorba de 
fiicele lor, au păreri foarte ciudate despre buna-cuviinţă, 
socoteau că pentru o fată de vârsta ei, cu liceul abia terminat, 
căci toate îi cunoşteau biografia, asemenea isprăvi trebuiau 
dispreţuite. 

Este adevărat, mărturisea Nadia, fără să-şi plece privirile, că 
în jurul ei se învârteau câţiva băieţi, dar ea se purta cu ei 
camaradereşte, le spunea pe nume, îi tutuia, le scornea 
porecle, lua parte la jocurile şi poznele lor, fără să-i pese ce 
spun alţii din moment ce ea n-avea ce să-şi reproşeze. Era, de 
altfel, atât de preocupată de idealul ei sportiv, încât avea un 


144 


dispreţ secret pentru toţi cei care credeau că pot să-i vorbească 
despre altceva. Urmărea rubricile de specialitate ale ziarelor, 
cunoştea toate recordurile, se interesa de campionatele din 
toată lumea, avea simpatii şi antipatii între concurenţi şi se 
bucura, sau se înfuria, când câştigau unii, sau alţii. Ştia 
biografiile campionilor mondiali, cărora le urmărea etapele 
gloriei, scoțând învăţăminte din victoriile sau din înfrângerile 
lor. 

— N-am să mă mărit decât cu un campion de înot; să ne 
facem o piscină şi să lucrăm toată ziua. 

M-am simţit stânjenit şi poate mi s-a aprins puţin obrazul, 
fiindcă vorbele ei mă puneau, indirect, într-o inferioritate 
supărătoare. Dar, ca şi când şi-ar fi dat seama, după o pauză în 
care mă privi dezorientată, Nadia reîncepu, cu o însufleţire 
nouă, ca să mă reantreneze în entuziasmul ei: 

— Nu poate fi nimic mai perfect decât înotul! Şi este aşa de 
uşor să-l înveţi! Nu se cere să ai talent; numai curaj, 
bunăvoință, şi să fii sănătos. 

Il învățase abia de câţiva ani, la şcoala lui Suru, din laşi, în 
joile şi duminicile când, trecând peste vigilenţa călugăriţelor şi 
având un eventual apărător în chiar Leon Rabega, gata să dea 
oricând încuviinţări, izbutea, în orele destinate plimbării la 
Copou, să ajungă la ştrand. Nu era nici la laşi un mediu sportiv, 
şi nici Suru nu-şi pierdea prea multă vreme cu puţinii lui elevi; 
Nadia îşi descoperise singură aptitudinile şi îşi făcuse din înot o 
pasiune precoce. 

— Celelalte fete făceau muzică, sau brodau; multe scriau 
bilete de dragoste la liceeni, (roşi puţin), sau învățau poezii pe 
dinafară, îmi plăcea să cânt la pian, dar nu puteam să stau 
atâta timp nemişcată şi nici cine ştie ce talent nu aveam. Când 
mă puneau să brodez, parcă îmi umblau furnici prin vârfurile 
degetelor, n-am izbutit niciodată să fac mai mult de zece 
ochiuri fără să le încurc. 

Amintindu-şi această penitenţă, îşi scutură umerii, ca de un 
fior. 

— Dacă mi-ar fi plăcut şcoala cum îmi plăcea înotul, aş fi luat 
toate medaliile călugăriţelor... Am să te învăţ să înoţi... De ce 
nu rămâi mai mult aici? Cu puţină tragere de inimă, în câteva 
zile poţi să prinzi ceva. 

Ţinea de altfel să treacă numaidecât la treabă. Mă împinse, 


145 


fără pierdere de vreme în apă şi veni după mine, ca într-un 
domeniu al ei, unde avea dreptul să mă supună la orice caznă. 
Mă apucă de păr şi mă dădu la fund, arătându-mi, în primul 
rând, cum să-mi reglez respiraţia. 

— Pe nas nu mai ai voie să respiri. Te ridici deasupra, inspiri 
pe gură, apoi te bagi la fund şi dai drumul la aer. Trebuie să te 
obişnuieşti cu apa care îţi intră în gură, numai să n-o înghiţi. 

Un sfert de oră am repetat acest exerciţiu, simțind cum îmi 

lărgeşte plămânii. Începea să mă intereseze şcoala ei; mă 
întrebam, cu părere de rău, cum putusem să înot atât de mult 
timp în felul meu dezordonat şi neraţional. Mă puse apoi să mă 
întind pe apă, cu capul la fund, ca să echilibrez corpul, cu 
braţele întinse, cu încheieturile moi. Când fu mulţumită, veni 
alături, îmi luă mâinile şi îmi arătă primele mişcări, 
descompunându-le în fragmente corecte. Îi simţeam deasupra 
apei respiraţia umedă şi caldă şi mă lăsam, pe nesimţite, 
cucerit de lecţie. De câteva ori, întâmplător, picioarele mele le 
atinse pe ale ei; le-am simţit catifelate şi mai calde decât apa. 
Când îmi purta braţele ritmic, pentru a le întipări cursa 
corectă, i-am atins, fără voie, în treacăt, sânii elastici de sub 
costum. Ea însă nu observă nimic, îşi continuă lecţia, firesc, cu 
stăruinţă, până ce mă văzu făcând fără greşeală primele 
mişcări. Atunci se arătă mulţumită, mă scoase afară, trăgându- 
mă de mână ca pe un copil şi pe mal îmi mai făcu încă mult 
timp teorii, pe care le ascultam zâmbind, cucerit şi intimidat, 
privind-o cu încântare. 
_ Când traversam canalul înapoi, soarele cobora spre asfinţit. 
În susul Limanului se întindea o dâră ruginie, jucată de valuri 
domol. Linia stufului de pe ţărmuri, învelindu-se în răcoarea 
umedă a serii, prindea umbre tainice. 

Fiindcă trebuia să treacă pe la sanatoriu înainte de a se 
înnopta, Nadia nu putea să aştepte până când i s-ar fi uscat 
costumul de baie, mai ales că soarele, aproape asfintit, avea 
prea puţină putere. 

— Pot să mă schimb în cabină? mă întreabă, roşind puţin. 

Ezitase, îmi dădeam seama, dar nu avea altă soluţie. 

Am aşteptat-o sus, înfiorat de frig, sau de gândul că se 
dezbrăcase şi rămăsese goală, între cei patru pereţi ai mei; 
poate se aşezase pe pat, fiindcă pe banchetă erau aruncate 
parâme. Închipuirea aceasta îmi umplea sufletul de o emoție 


146 


mult mai puternică, mai vie şi mai intensă, mai naturală decât 
cea pe care o simţeam altădată visând-o pe Ludmila Maximov 
în spaţiul meu. Fără nicio sforţare, refăceam imaginea ei în 
interiorul cabinei, ca şi când aş fi văzut-o aievea, o goliciune 
pură, castă dar femeiască, deşi intangibilă. 

Când Nadia ieşi, în rochia subţire de plajă, cu costumul în 
mână, am simţit din nou uşoara electrocutare de mai devreme; 
îmi era peste putinţă să uit că sub pânza înflorată, era cu 
desăvârşire goală. 

— Să nu răceşti, am spus, căutând să-mi ascund tremurul 
glasului. 

— Nu, am să merg repede. 

Am pornit împreună, pe poteca dintre magazii, ca să ieşim 
apoi pe plaja goală, învăluită în umbra tristă a apusului. Din 
larg, de pe faţa neagră a marii, întunericul părea că se înalţă ca 
nişte văluri sumbre, pe care vântul le flutura, şi le aducea spre 
țărm. De deasupra pâlcului de salcâmi se ridica fum alb de la 
vile şi răzbea un zumzet potolit, confuz, ca undeva la ţară, când 
satul se pregăteşte de culcare. 

Ne-am despărţit la poarta sanatoriului, puţin încurcaţi, 
fiindcă la sfârşitul unei după-amiezi petrecute împreună, nu 
găseam ce cuvinte de rămas bun să ne spunem, să nu meargă 
prea departe, dar nici să fie goale. Nadia îmi întinse mâna, care 
tremura puţin de frig, apoi se întoarse şi porni repede, spre 
intrare. 

Eram contrariat că nu hotărâsem nimic pentru mai târziu, şi 
în clipa aceea m-am gândit că ar fi foarte bine să nu mă mai 
găsească mâine în port. Când dispărea pe uşa mare a 
sanatoriului, din spatele clădirii se auzi sunând clopotul, pentru 
masă. Pe terase se aprinseră, luminile. Tot atunci farul începu 
să clipească şi îndată cerul se făcu mai negru. 

Am pornit înapoi încet, descumpănit. Briza de noapte, aspră, 
îmi străbătea veşmintele, dar simţeam în mângâierea ei rece o 
voluptate ciudată. Şi pe măsură ce paşii mă duceau pe nisip, în 
lungul țărmului peste care se rostogoleau uşor valurile albe, 
sufletul mi se curăța de neguri. Aş fi vrut să am un drum lung 
deschis înainte, să merg toată noaptea, să refac în gând 
întâmplările de după-amiază, care acum, când rămăsesem 
singur, căpătau culori mai vii şi semnificaţii mai neliniştitoare. 

O 


147 


În seara aceea am rămas pe bord, cu toate că sunetele 
jazzurilor din staţiune se auzeau până în port, aducându-mi 
aminte de o viaţă la care mi-ar fi plăcut să iau parte, ca să mă 
mai văd o dată în epoca naivă şi puţin nebunească a primelor 
dansuri şi-a primelor fete strânse în braţe, cu timiditate şi fără 
rafinament. Dar îmi era teamă să fac o incursiune acolo, lipsea 
cineva să mă ducă de mână în acea lume uitată de mult. Intins 
pe punte, legănat uşor de valuri am ascultat cu melancolie 
muzica îndepărtată, amestecându-se cu scârţâitul scripeţilor 
mişcaţi de parâme. Mi-au trecut prin minte, ca în ajunul unei 
spovedanii sau al unui duel, întâmplări foarte vechi, din 
copilărie, mi-am urmărit în fugă firul vieţii, ca pe a unui străin, 
trecând de la un an la altul, cum ai întoarce în fugă filele unei 
cărţi citite de prea multe ori; m-am revăzut în iarna trecută, în 
oraşul de pe Liman; o sumă de figuri omeneşti mi s-au 
amestecat în minte şi deodată, peste ele a răsărit, luminoasă, 
imaginea Nadiei. Întâmplările din viaţa ei, pe care mi le 
povestea după-amiază, cu accente spontane şi sincere, ca unui 
camarad bun, îmi veneau acum în minte mai puternice decât 
întâmplările din viaţa trecută. O vedeam stând în genunchi, pe 
nisip, cu părul căzut în ochi, cu mâinile mobile, ca şi când şi ele 
ar fi avut ceva de spus, povestindu-mi întâmplări mai vechi sau 
mai noi, din copilărie, despre casa lor, despre Leon Rabega, 
„Ursul negru”, cum îl poreclea, despre viaţa de la internat, 
unde făcea în fiecare zi câte o poznă. Vorbea despre Ştefănel, 
despre isprăvile lui, cum pleca de acasă, desculţ, ca un pui de 
tigan, să spargă cu praştia ceştile de porțelan care ţin firele 
electrice pe stâlpi; cum se întorcea în goană, urmărit de 
gardist, o matahală cât o butie, abia putându-se mişca de gras. 
Copiii se apropiau pe la spate şi îl înţepau cu bolduri, siguri că 
n-are să-i poată ajunge. Odată gardistul s-a înfuriat şi a tras cu 
pistolul în aer. Au vrut să-l dea afară din poliţie; doctorul 
Rabega l-a scăpat şi de atunci, Ştefănel era liber să facă orice 
blestemăţii, în sectorul sergentului cel gras. 

Nadia îşi amintea, apoi, de serile petrecute la vie, lângă 
Chişinău. Stătea jos, pe treptele de piatră ale casei, învelită 
într-un şal negru şi greu, urmărind mersul repede al lunii, 
printre nori. Nu se îndoia că umbrele care se vedeau în lună 
erau, după cum spunea Luisa Antonovna, o turmă de oi cu 
ciobanul lor sprijinit în bâtă şi se mira că în fiecare seară oile 


148 


păşteau iarbă din acelaşi loc. Într-unele seri doctorul cobora 
din pridvor şi se aşeza şi el alături, pe scara de piatră, 
cufundându-se în gânduri. Cum îl privea, dintr-o parte, Nadiei 
uneori i se părea că are un chip nespus de blând, ca al lui 
Dumnezeu, alteori atât de aspru şi rău, încât se temea de el. 

La Leon Rabega nu veneau bolnavi. Doctorul era ursuz şi nu 
primea pe nimeni, nici chiar pe cei săraci, pentru care arăta 
milă. Timpul şi-l petrecea în bibliotecă, citind şi scriind, cerând 
să nu fie tulburat de nimeni, decât pentru mâncare, o dată pe 
zi. După masă se ridica, se închina rar, apoi ieşea în curte, îşi 
hrănea câinele şi pornea cu el prin parc, unde hoinărea câtăva 
vreme, înainte de a se întoarce în bibliotecă. 

O moşie mare a lui, de lângă Vaslui, despre care Nadia îşi 
amintea prea puţin fiindcă se duceau rar acolo, o îngrijea 
fratele doctorului, Eusebiu, un om tânăr, cu patima jocului de 
cărţi şi cu alte patimi. In scrisorile pe care le trimitea la 
Chişinău, Eusebiu trebuia să se plângă întruna de câte ceva, 
împotriva lui Dumnezeu: sau de secetă, sau de ploaie, sau de 
frig, sau de arşiţă, dar n-ar fi fost nevoie să născocească nimic, 
fiindcă Leon Rabega nu-i cerea niciodată socoteală de mersul 
semănăturilor. Veniturile pe care le primea toamna prin Banca 
Moldovei prisoseau întotdeauna. Gospodăria lor nu avea cerinţe 
mari şi doctorul mai trimitea o bună parte din bani la 
Bucureşti, la un depozit de medicamente, sa se cumpere ulei 
albastru, pentru leproşii de la Tirchileşti. 

Imi vorbise de unele amintiri ale ei, care o făceau să roşească 
puţin, despre o iubire avută la doisprezece ani pentru un actor 
de cinematograf, un meridional cu turban de şeic, slăbiciunea 
tuturor inimilor de femeie, într-un timp. 

Avea un fel cuceritor de a prezenta oamenii şi lucrurile. Mă 
pomenisem ascultând-o cu interes, trăind odată cu ea amintirile 
ei şi acum le trăiam încă o dată, surprinzător de viu. Figurile lui 
Ştefănel, a doctorului, a Luisei, a lui Eusebiu, „excrocul 
familiei”, cum spunea ea râzând, îmi veneau în minte, ca şi 
când i-aş fi cunoscut pe toţi, de multă vreme. Vedeam chiar şi 
casa lor, mare şi întunecoasă de pe strada Ştefan cel Mare, de 
la Chişinău, şi parcul sălbatic şi chiar pe Stan, dogul doctorului. 

— Are o mutră de Stan, spunea Nadia, prezentându-l. E mare 
şi bleg. Şi blagoslovit cu nişte urechi cât două foi de lipan. Alt 
nume nici nu i se potrivea. Închipuie-ţi: ne jucăm cu el, eu şi 


149 


Ştefănel, cu toate că nu ne prea dă atenţie. Eu îl mângâi pe cap 
şi deodată, Ştefănel, îl apucă de coadă şi i-o răsuceşte ca pe o 
manivelă de automobil. Ce crezi că face dogul tatălui meu? Se 
repede la mine, mârâind! Noroc că nu ştie să muşte! 

Ultimele umbre roşii ale apusului se şterseseră de mult şi ea 
continua să-mi povestească, în gând. Peste Liman se lăsase 
acelaşi întuneric, ca peste mare. Sclipirile rare, prelungi, ale 
farului, răzbeau până departe, trimițând pe apă dâre de lumină 
ceţoasă; dincolo de ele noaptea se întindea, vastă şi rece, fără 
niciun clipit de stele. Ţărmurile, cu tainele lor, cu freamătul de 
stuf, cu murmurul valurilor, cu paşii furişaţi ai grănicerilor, 
intrau în întuneric ca într-o apă neagră, potolită, sub care toate 
urmele vieţii se înecau. Dintre vile, mai răzbăteau sunetele 
slabe ale jazzului, stranii în liniştea peisajului sălbatic, adormit 
şi pustiu. 

Am coborât în cabină, înfiorat de profunzimea nopţii 
încremenite. Mi-am aranjat culcuşul, m-am acoperit cu păturile 
până sub bărbie, fiindcă mă simţeam pătruns de frig şi am stins 
lumina. Atunci, numaidecât, imaginea fetei se înfăţişă, 
surprinzător de clară, aproape reală. Am revăzut-o în pardesiul 
mohorât, stând udă de valuri, speriată pe chei de dimineaţă; 
apoi, râzând, pregătindu-se să se arunce în apă; apoi, dincolo, 
pe nisip, în bătaia arzătoare a soarelui, ridicându-se zveltă pe 
vârfurile picioarelor. Mi-am amintit iarăşi glasul ei, povestind 
isprăvile lui Ștefănel, pasenţele Luisei Antonovna şi tăcerile lui 
Leon Rabega. Am revăzut-o întinsă pe nisip; avea picioarele 
prelungi, armonioase, cu glezna subţire, cu genunchii rotunzi. 
Purta un costum de baie albastru-marin, simplu, foarte strâns, 
sub care şoldurile se curbau delicat şi cald, înscriind în 
prelungirea coapsei, până în talia subţire, o linie mlădioasă. 

Am mângâiat cu mâna pledul pe care stătuse ea, aşteptându- 
mă să găsesc în moliciunea lânii urma caldă a corpului ei gol. 
Mi s-a părut atât de prezentă, cu părul ei arămiu, lucios, 
căzându-i buclat în ochi şi dându-i un aer burzuluit, cu umerii 
rotunzi, cu braţele mobile, cu sânii vibrând sub rochia subţire, 
am văzut-o atât de clar între pereţii cabinei încât m-am temut 
că imaginea ei nu mi se va şterge uşor din gând. Şi m-a cuprins 
o întristare neclară, amestecată cu speranţă şi bucurie; îmi 
dădeam seama că aştept dimineaţa nu ca să ridic pânzele, ci ca 
s-o văd pe ea. 


150 


Pe urmă mi-am amintit că o lună mai înainte, când ţărmul 
mării era pustiu, dormisem o noapte, în acest port. Atunci, am 
închis ochii, cu un fel de teamă, aşteptând să văd dacă 
imaginea Ludmilei nu va ieşi din vreun ungher al cabinei care îi 
aparținuse. Dar ea nu se mai arătă, ca să ia locul Nadiei şi, 
uitând întristarea, am adormit, zâmbind. 

O 

Privit de departe, de pe Liman sau de pe mare, Bugazul, 
aşezat pe limba de nisip fără înălţime, dintre cele două ape, era 
atât de colorat, cu salcâmii verzi, cu acoperişurile roşii ale 
vilelor, cu pereţii lor albi, ascunşi între ramuri, încât părea o 
pictură plutitoare, o închipuire. Apropiindu-te descopereai 
stepa, prelungită până în inima lui. Pământul nedomesticit 
pătrundea printre case, traversa străzile pavate, îşi întindea 
vegetaţia lui sărăcăcioasă dar plină de o vigoare îndârjită prin 
curţi, prin grădini, pe alei, dând locului un aer de sălbăticie pe 
care prezenţa oamenilor n-o învinsese; stepa era mai puternică 
decât ei şi decât casele. Dacă n-ar fi fost clădirea gării, 
sanatoriul, farul şi cele câteva magazii din port, care se 
impuneau în peisaj ca o realitate puţin stridentă, orăşelul, cu 
vilele lui mici, puse ici-colo, ar fi semănat cu o construcţie de 
cuburi colorate, făcută în joacă. 

Toamna, când vilegiaturiştii plecau, acest colţ de lume 
rămânea pustiu, iar când se scuturau frunzele copacilor şi se 
usca toată vegetaţia, părea părăsit pentru totdeauna. Cei câţiva 
oameni care rămâneau pe loc, trăiau în port ca pe o insulă abia 
populată; erau grănicerii, un funcţionar de vamă şi căpitanul 
portului, cu familia. Mai departe, ca pe altă insulă, în gară, 
erau doi acari şi un impiegat care stăteau mai mult degeaba; 
şeful gării, cu copii şi nevastă plecau până primăvara. La 
jumătatea drumului, între port şi gară, ţinea un fel de dugheană 
una, Crasaviţa, femeie fără bărbat, care, după semne în 
tinereţea ei fusese frumoasă, după cum spunea chiar numele. 
Dar şi ea pleca înainte de venirea iernii. 

Micul port al Bugazului, unde acosta câte un barcaz pe 
săptămână, ca să încarce grâu, avea un chei lung de piatră, 
jumătate în mare, jumătate în Liman. La mijlocul lui, într-o 
baracă, era vama şi căpitănia, iar puţin mai departe pichetul 
grănicerilor, la intrarea căruia stătea necontenit de pază un 
câine ciobănesc, făcut colac pe nisip, sau, iarna, pe zăpadă. 


151 


Pentru vapoarele rare care veneau acolo, portul n-ar fi avut 
nevoie de un căpitan; dar fiindcă îl avea, acesta îşi făcea 
datoria cu multă tragere de inimă, şi mai mult decât atâta, de 
pildă, trecea zilnic în registre bărcile pescarilor care ieşeau, 
sau se întorceau de pe mare. Pescarii erau siliţi să tragă la 
chei, să coboare şi să se prezinte cu hârtiile la căpitănie, unde 
căpitanul, după ce-i cerceta îndelung, îi trecea în scripte, cu 
scrisul lui meticulos, apăsat, foarte caligrafic. Pentru fiecare 
luntre care părăsea portul, îşi îmbrăca haina cu două rânduri 
de nasturi galbeni, marinăreşti, îşi punea şapca împodobită în 
faţă cu o ancoră brodată în fir şi ieşea măreț pe chei, să salute, 
ca la plecarea unui transatlantic. Sunt sigur că visa un alt port, 
pe unde să treacă toate vapoarele mari din lume, despre care 
citea în ziare. Uneori, după ce-şi termina treaba la cancelarie, 
rămânea pe gânduri, în faţa registrului deschis, în care operase 
foarte conştiincios trecerea vreunui barcaz cu pânze, care se 
încumeta să ducă, la voia norocului, câteva vagoane cu grâu la 
Galaţi sau la Brăila. În asemenea momente de reverie se 
închipuia trecând în registru nave de mii de tone, cu zeci de 
oameni echipaj, ai căror comandanţi să fie lupi de mare 
adevăraţi, cu bărbuţă neagră şi cu kilograme de aur pe 
cozorocul şepcii. 

Patima marinăriei o dobândise din copilărie, când, stând pe 
malul Dunării, la Turnu-Măgurele de unde se trăgea, văzuse 
atât de multe vapoare trecând în sus şi-n jos, încât nu mai visa 
altceva, decât să poată călători cu ele. 

S-au văzut marinari care, când au ieşit la pensie, şi-au făcut 
casa să semene a vapor; membrilor familiei le-au impus 
vocabularul lor, au dat multor obiecte casnice, denumiri 
marinăreşti; soțiile şi le-au tratat drept secunzi, copiii drept 
mateloţi, iar ei, plimbându-se pe pridvor, cu şapca în cap şi cu 
pipa în colţul gurii, s-au crezut încă pe puntea de comandă. 

Dar oare, când se întâlnesc, în toate colţurile lumii, despre ce 
vorbesc bătrânii mateloţi, dacă nu despre întâmplările lor pe 
mare? Şi când nu mai au ce-şi spune, ce fac, dacă nu să-şi arate 
tatuajele, semnele celei mai credincioase înfrăţiri cu meseria? 

Din mai multe pricini, căpitanul portului nu putuse să intre în 
marină. Se făcuse însă slujbaş de port şi ajunsese, după o 
muncă sârguincioasă, la o treaptă care îi dădea dreptul să 
poarte uniformă cu două trese pe mâneca hainei, şi şapcă de 


152 


ofiţer, ceea ce corespundea într-o bună măsură idealului său 
marinăresc. 

Avea un nume mai mult de chirigiu decât de căpitan, Ioniță 
Ghinea, din cauza căruia suferea destul, dar pe care nu 
îndrăznea să şi-l schimbe, ca să nu-şi supere părinţii, negustori 
de barieră la Turnu-Măgurele. În oraşele pe unde umblase, unii 
îi spuneau loniţă-Corabie, poreclă care îl scotea din fire, alţii, 
loniţă-Pachebotu, mai suportabil, dacă nu chiar măgulitor. 
Când ajunsese la Bugaz, unde nu avea cunoştinţe, porecla i se 
pierduse şi el rămăsese pentru toată lumea căpitanul Ioniță, 
nume care îl satisfăcea pe deplin. 

Căpitanul Ioniță era un bărbat încă tânăr, cu toate că lăsase 
în urmă o droaie de copii, cât să echipezi cu ei o corabie cu 
două catarge. De pe urma lor avusese să sufere mai mult 
nevasta, cucoana Mira, grecoaică de la Brăila, puioasă ca o 
iepuroaică de prăsilă, care făcea un copil pe an, cum ai face o 
pâine pe zi. 

Comandorul Maximov îi telefonase că am să vin. Căpitanul 
mă văzuse ieri, pe fereastră, poate din clipa când sosisem şi 
fără îndoială că aşteptase toată ziua la căpitănie, cu registrul 
deschis în faţă, ca să mă înscrie în rubricile lui, după regulile 
portului. Fusese probabil foarte urâtă pentru căpitan, ziua când 
un navigator, călcând peste regulamente, în loc să se prezinte 
la căpitănie, lua lecţii de înot, pe malul insulei Carolina, la două 
sute de paşi, în nasul lui. Prietenia mea cu comandorul îl punea 
în încurcătură; simțindu-se obligat să-mi rezerve o parte din 
respectul datorat şefului său, nu îndrăznea să trimită după 
mine. 

De aceea, a doua zi de dimineaţă, când mă văzu intrând, fu 
foarte bucuros. 

— Nu ştiu dacă v-a telefonat comandorul Maximov, despre 
mine. 

Ochii lui Ioniță se făcură întâi foarte mari, ca de mirare, apoi 
foarte mici, de plăcere. Obrazul lui rotund era bărbierit 
proaspăt, ca de inspecţie şi părul galben, pieptănat într-o parte, 
avea o cărare aleasă cu multă grijă. Cu faţa lucioasă scăldată 
într-un zâmbet încântat, confirmă din toată inima, lăsând să i se 
vadă aurul din gură, în timp ce se repezea de după birou să-mi 
apuce mâinile. 

— Cum să nu, cum să nu! Domnul comandor mi-a vorbit de 


153 


dumneavoastră! Sunteţi cu „Ludmila”? Frumoasă 
ambarcaţiune, o cunosc. (Nu văzuse alta). Se comportă bine? 

Vorbea ca despre o persoană respectată. 

Cancelaria căpităniei era o încăpere nu prea mare, cu pereţii 
albi, puţin afumati în partea sobei şi cu tavanul scund. O uşă 
vopsită roşu dădea direct afară, înspre chei. Alături era o 
fereastră largă, ca un geamlâc, cu ochiuri multe, prin care se 
vedea tot portul. Într-un colţ stătea strâmb dulapul arhivei; 
lângă el, pe o masă înclinată, ca un pupitru, era deschis un 
registru mare. Biroul căpitanului, de brad vopsit cu baiţ 
cafeniu, se afla în partea cealaltă a încăperii, lângă uşa care 
dădea în dormitor. Pe un perete atârnau tablourile familiei 
regale, pe altul o fotografie îngălbenită, cu un vapor uriaş, 
probabil într-un port oceanic, iar lângă fereastră era prinsă o 
hartă hidrografică a Limanului. 

Harta şi nasturii ca de aur ai căpitanului, erau singurele 
lucruri frumoase. 

— Aveţi hârtiile în regulă? 

Tonul lui devenise oficial. 

I-am întins mapa de pânză impermeabilă: 

— Aici e rolul de drum. Nu vă temeţi, nu-i lipseşte nimic. 

— O, nicio teamă, nicio teamă, vai de mine, doar este iahtul 
domnului comandor! Ne facem numai datoria, ştiţi, aici, lângă 
frontieră... Chiar domnul comandor ne-a spus... O, i-aţi 
schimbat numele? Mi-la-dul... Miladul? Ce nume! Şi ce vrea să 
însemne? 

Mă privea nedumerit şi neîncrezător. Dar fiindcă îşi dădea 
seama că n-avea ce să suspecteze renunţă să mai facă un 
mister din numele nou, trecu în faţa registrului deschis pe 
pupitru şi, cu vădită plăcere, se pregăti de scris. 

— Nu vreţi să luaţi loc la biroul meu? spuse întorcând capul 
peste umăr. Scuzaţi-ne că n-avem alt scaun la îndemână. Nu 
primim des musafiri ca dumneavoastră. 

Sigur, pe ceilalţi îi ţinea în picioare. 

Cercetam încă o dată cancelaria, cu privirea plictisită, când l- 
am auzit pe Ioniţă, vorbind cu nasul în registru: i 

— Domnul comandor pleacă astăzi în concediu, ştiaţi? li ţin 
locul de altfel, portul principal e aici. 

— Da, ştiam, am răspuns, dându-mi silinţa să fiu cât mai 
nepăsător. 


154 


Nu credeam că va pleca atât de repede. Am simţit că mi se 
lua o greutate de pe inimă: dacă el pleca, puteam să mai 
rămân, fără teama că s-ar fi interesat de mine şi ar fi trebuit să- 
i dau socoteală. La Timiş nu putea să afle ce se întâmpla aici; 
dezlegarea venea pe neaşteptate. 

— Astăzi plecaţi? întrebă Ioniţă, scoțând capul din registru. 

Nu mai aveam niciun motiv să mă simt încurcat. 

— Nu, domnule căpitan, mai rămân câteva zile; nu ştiu cum e 
vremea pe mare, în iulie. Aţi putea să-mi daţi o statistică 
meteorologică, pe câţiva ani în urmă? 

— Cu multă plăcere! Peste o oră, dacă treceţi pe aici, găsiţi 
hârtiile care vă trebuie; am să le caut în arhivă. 

Eram sigur că n-o să le găsească, dar nici nu mă gândeam să 
le mai cer. Când am ieşit pe chei, lumina soarelui mi s-a părut 
deodată mai veselă, marea mai frumoasă, murmurul valurilor 
mai armonios. Mă simţeam uşor, cu sufletul limpede, de parcă 
aş fi avut de încasat un cec mare, liber să fac cu banii orice mi- 
o da prin gând. Era încă devreme, lumea abia începea să iasă la 
plajă. Am aruncat instinctiv o privire pe poteca nisipoasă care 
se pierdea printre magazii, înspre sanatoriu, dar nu se vedea 
nimeni; câteva flori roşii se legănau de vânt, printre mărăcini. 
Incă nu ştiam ce să fac în această dimineaţă începută atât de 
frumos. Mă mulțumea cerul, aerul, vântul uşor de la nord care 
încreţea puţin Limanul, făcându-l cenuşiu, mă mulțumea 
mirosul de stuf verde, adus din sus, de la gura Nistrului, 
amintire atât de pregnantă. 

Am plecat fără să aleg drumul, în sus, de-a lungul căii ferate, 
ca să vizitez mica localitate acoperită de salcâmi. În gară 
tocmai sosise un tren şi cobora o mulţime de oameni, orăşeni 
de toate felurile, din toate părţile ţării, dezorientaţi într-o gară 
fără hamali şi fără trăsuri. Erau supărător de albi în peisajul 
unde se simţea briza şi se auzeau valurile mării răsturnându-se 
pe plajă. Soarele, fără să dogorească prea tare, avea multă 
strălucire. Am trecut cu grabă prin mulţimea speriată, care se 
agita ca un muşuroi de furnici intrat în panică. Nicio figură nu 
mi-a atras luarea-aminte; am plecat mai departe, pe drumul 
gloduros din marginea căii ferate. In stânga erau magazii 
vopsite maroniu, în dreapta pâlcuri de salcâmi, printre care, 
mai sus, se vedea cherhanaua, o hală de scânduri înnegrite. Am 
mers aşa până la ultima casă, unde calea ferată apuca spre 


155 


miază-noapte, spre locurile de unde venisem. În partea cealaltă 
se vedea marea, sticlind sub bătaia soarelui. Alături se întindea 
un lac, cu apele verzi-negricioase, ţinându-se de-a lungul mării, 
numai la câţiva zeci de metri de ţărmul ei înspumat, până se 
pierdea în zare. Între aceste două ape, atât de neînrudite, se 
întindea o şuviţă de nisip, dreaptă ca un pai, albă şi lucioasă, 
cum se văd din avion şoselele pe un câmp înverzit. 

M-am întors pe plajă înspre port. În faţa sanatoriului m-am 
gândit că poate Nadia mă căutase şi am pornit repede pe 
poteca dintre magazii, pe unde o însoţisem ieri. Cheiul era însă 
gol; numai grănicerul care patrula, se ducea cu paşi rari, spre 
far. Eram nemulţumit că aseară nu hotărâsem nimic cu ea, 
pentru astăzi. Pe urmă m-am simţit ruşinat şi nemulţumit că mă 
gândeam atât de mult la întâmplările din ajun; începute în 
primul port, trebuiau să se termine cum începuseră; nu se 
legau prin nimic de mine şi de drumul meu. 

Am coborât pe punte şi, fără să-mi regăsesc bucuria de 
altădată când ieşeam în larg, am ridicat pânzele, încet, şovăind, 
gata să le cobor la loc. Însă când vântul le prinse şi începu să le 
fluture, foşnetul lor mă învioră pe loc. Am şi acum acest sunet 
în ureche şi fiindcă niciodată n-am să-l pot uita, ştiu cu ce 
coarde armonioase mi s-a legat de suflet. 

Am desfăcut prova şi am lăsat-o să alunece sub vântul slab, 
ca să ocolesc şlepul, spre mare. În clipa când mă desprindeam 
de chei m-am întrebat, speriat, dacă nu cumva plecam definitiv, 
dar îndată mi-am adus aminte că rolul de drum îl lăsasem la 
căpitănie şi trebuia oricum să mă întorc. O dulce laşitate m-a 
făcut să zâmbesc, ca după un vis rău. 


Vântul căzuse ducându-mă spre larg şi la nicio milă de țărm 
mă oprisem între apele adormite. Era prima mea călătorie 
singur pe mare şi începea puţin cam plictisitor. Când m-am 
convins că pe mare nu se vedea venind vântul din nicio direcţie 
şi m-am văzut izolat, atât de departe de oameni, m-a străbătut o 
urmă de nelinişte, apoi una de tristeţe. Începea să-mi fie teamă 
că nu voi putea trăi în imensitatea apei, departe de pământul 
unde îmi aveam rădăcinile omeneşti, departe de semenii mei pe 
care nu puteam nici să-i părăsesc nici să-i reneg, chiar dacă pe 
unii îi dispreţuiam, cu alţii nu aveam nimic comun; dar populau 
şi ei lumea. Mă gândeam că în această aventură mă atrăgea 


156 


doar noutatea ei, frumuseţea mării ca peisaj, nu ca mijloc de 
viaţă, liniştea ei doar ca prilej de repaus, şi forţa doar fiindcă 
îmi trezea îndrăzneala s-o înfrunt. Mă amăgisem, nu aveam 
vocaţia aventurii, altfel nu m-aş fi uitat în urmă. 

Soarele se ridica spre zenit şi marea dormea; încă nu vedeam 
venind vântul. Pe malul îndepărtat distingeam numai salcâmii 
şi zidurile albe ale sanatoriului lucind în soare. O clipă m-am 
gândit la Nadia, aşa cum o văzusem ultima oară, aseară, 
dispărând în întuneric. Aici, în largul mării, imaginea ei îmi 
apărea mai puţin clară, de parcă apa şi depărtarea ar fi pus 
între noi văluri, peste văluri. Când chipul i se şterse sub aceste 
pânze, gesturile ei continuară să se vadă. Îmi aminteam cum 
stătusem alături pe nisip, cum îmi făcuse vânt în apă, cum 
intrase în cabină să îşi scoată costumul. M-am gândit deodată 
că poate gesturile ei, pe care le credeam copilăreşti, erau în 
realitate, provocatoare. Acolo de unde veneam, fetele începeau 
să cunoască viaţa şi bărbaţii de la paisprezece ani. Mă 
întrebam, ce ar putea-o opri pe Nadia, să fie la fel? Imi vorbise 
cu nevinovăție despre viaţa ei, dar sinceritatea se opreşte 
totdeauna la un punct, nu merge până la capăt, relaţiile între 
oameni ar deveni inconfortabile sau chiar imposibile. Era greu 
să cred că între camarazii ei de sport nu se găsise niciunul pe 
care să-l privească altfel. Şi apoi, ea trecuse de vârsta când 
natura începe să vorbească; ar fi fost atât de firesc să aibă o 
dragoste, încât a crede altfel era o naivitate. 

Cu o insistenţă care devenea iritantă, căutam să-mi închipui 
cum ar fi putut să arate omul plăcut de ea, ce cuvinte ar fi 
putut să-i spună, ce gesturi ar fi putut să facă. Aşa cum o 
văzusem ieri, copilăroasă, mi-o închipuiam, pe rând, tandră sau 
pătimaşă, mângâind sau încordându-se, cu buzele ei roşii 
umezite de sărutări, cu corpul fremătând. Pe urmă, aceste 
imagini mi se părură false şi m-am ruşinat de ele. Ar fi trebuit 
să mă gândesc la privirea ei, căci privirea nu înşală, decât pe 
cei care se supun înşelăciunii, o acceptă ca pe o condiţie de 
viaţă. În ochi poţi citi, odată cu dorinţele prezente, toate 
dorinţele consumate. Privirea ei era tot ce ea avea mai 
nevinovat, aşa cum îmbrăţişa cu nevinovăție spaţiul, găsind pe 
fiecare metru pătrat un lucru şi în fiecare clipă un fapt, care să 
o uimească. Dacă nu înţelegea ceva, pleoapele i se zbăteau 
repede şi ochii, cu pupila mărită ca la pisici noaptea, îi dădeau 


157 


cel mai convingător aer de candoare. 

Dar toate aceste gânduri contradictorii mă oboseau şi îndată, 
ca şi când un zăgaz s-ar fi rupt în creier, peste imaginea ei se 
rostogoliră altele; am văzut-o pe Liuda, despuiată, cu picioarele 
groase, cu vânătăi pe pântec; pe Iris, făptură dulce, cu pielea 
moale şi răcoroasă care, cu urmele ierbii încă întipărite pe 
coapse, spunea inspirată, poezii, pe malul Limanului; pe Katia, 
fata croitoresei, urcată în vârful patului, sub pătură, în cămaşa 
ei de noapte cenuşie şi scorţoasă; pe Tamara în rochia neagră 
de catifea, cu sânii pe jumătate dezgoliţi şi gata să explodeze... 

Trebuia să plec de aici, cum plecasem şi de acolo; dar nu mă 
îndepărtasem destul, amintirile continuau să mă urmărească. 
Purificarea începea în altă parte, în alt punct geografic. 

Am coborât în cabină, am desfăcut atlasul şi mult timp am 
stat adâncit în filele lui, urmărind pe hartă, înfrigurat, 
drumurile viitoare. Pe urmă mi-am amintit cărţile de călătorie; 
m-am urcat în genunchi pe pat şi le-am luat pe fiecare la rând, 
răsfoindu-le, absorbind ca pe un balsam aerul dintre paginile 
lor. Când am ieşit pe punte, soarele ardea, în vârful catargului. 
Atunci mi-am adus aminte că va trebui să mănânc şi m-a 
cuprins bucuria la gândul că îmi voi pregăti singur masa. 
Foamea e o senzaţie optimistă, pentru cine are ce mânca. M-am 
gândit că nişte guvizi ar putea să înlocuiască peştii zburători pe 
care căpitanul Slocum îi găsea dimineaţa pe punte, în Atlantic. 
După culoarea neagră a mării, dedesubt, fundul era stâncos. 
Am aruncat câteva undiţe, în borduri şi peste câteva clipe, trei 
guvizi sfârâiau jos, în tigaie. Au fost şi singurii, fiindcă nu 
vroiam să mă lăcomesc, deşi ei se lăcomeau la undiţele mele. 

Nu mă socoteam un bun bucătar, dar izbutisem să spintec cei 
trei guvizi, singuri vinovaţi de soarta lor, îi spălasem în apă de 
mare şi le dădusem drumul în undelemnul încins. În bucătăria 
strâmtă, maşina cu petrol făcea în amiaza de iulie, o căldură de 
nesuferit. Era poate numai cu puţin mai bine decât în tigaia 
unde sfârâiau guvizii. Părul îmi căzuse pe frunte şi sudoarea mi 
se scurgea gârlă pe obraz, mă simţeam însă bine. Eram în casa 
mea, singur, şi n-aveam nevoie de nimeni. Mă gândeam să 
mănânc pe punte, lângă catarg, la umbra velei mari, legănat de 
marea adormită. Guvizii căpătau o culoare arămie, plină de 
promisiuni şi mirosul proaspăt, de peşte prăjit, care umilea 
magazia încinsă, îmi amintea zilele foarte frumoase când eram 


158 


mic şi la ora prânzului veneam să pândesc cratiţele, în uşa 
bucătăriei. 

Acum îmi părea rău că nu îmi luasem actele, să pot pleca la 
prima adiere de vânt; să nu mă mai întorc în port... 

Tocmai ridicasem tigaia, ca să întorc guvizii, fiindcă 
deasupra focului nu izbuteam, când o lovitură în bord mă făcu 
să tresar, speriat prin exagerare; mi-a venit în minte 
întâmplarea căpitanului Slocum, care se crede că a pierit în 
ocean, lovit noaptea de un vapor, în timp ce dormea sub punte. 
Tigaia mi-a căzut din mână sunând infernal pe podea şi câteva 
picături de ulei încins mi-au pişcat picioarele. 

— Heei! strigă cineva de afară, bătând cu pumnul în bordaj. 

Mă dezmeticisem, nu putea să fie decât un pescar, care se 
întorcea din larg. Mă irita însă vizita nedorită şi picioarele 
stropite cu undelemn începeau abia acum să mă usture. M-am 
agăţat furios de scară şi am scos capul deasupra punţii, gata să 
scap printre dinţi una din înjurăturile învăţate peste iarnă. De 
jur-împrejur marea era pustie, cum o lăsasem mai înainte. 
Numai soarele se mişcase, alunecând din vârful catargului. Şi 
totuşi, cineva mă strigase, un om sau un duh, şi izbise atât de 
tare cu pumnul în bordaj, încât mă şi văzusem scufundat. 
Atunci am auzit o voce udă, venind de sub bord: 

— Bună dimineaţa! 

O mână bronzată se ţinea de marginea punţii. 

— Ce este? am strigat, ieşind repede pe punte, cuprins de 
nelinişte. 

Un chip ieşit din apă, cu părul strâns sub o bonetă de pânză 
care îmi era cunoscută, cu genele negre, ude, îmi zâmbea 
dintre valuri, intimidat de precipitarea mea. Dar după o clipă, 
când mă văzu mai bine, cu părul căzut pe frunte, cu obrazul 
transpirat, Plin de funingine şi mai ales, cu şorţul de bucătărie 
prins peste costumul de baie şi stropit cu undelemn, pufni în 
râs. Atunci am recunoscut-o, dar eram încă zăpăcit, fiindcă nu 
ştiam de unde răsărise în mijlocul mării pustii, ca o sirenă, ca 
să nu spun ca un diavol al apei. 

— Nadia! Cum ai venit aici? 

Îşi scoase boneta şi o aruncă udă, pe punte; buclele arămii îi 
căzură în ochi. 

— Băieţii îmi spun Naiada, râse. Au învăţat şi ei puţină 
mitologie, altfel sunt nişte proşti! Credeau că n-am să pot înota 


159 


atât de departe. 

— Dar cum ai venit? 

— Ce întrebare! Am înotat! 

— Bine, dar e o distanţă... 

— A fost vorba de un pariu. 

— Şi? 

— Cum, şi? L-am câştigat! 

M-am gândit la guvizii care înotau în undelemn, pe podeaua 
magaziei, şi am dat să cobor, zăpăcit, apoi m-am întors, cuprins 
de o nouă grijă: 

— Ai mâncat? 

— Nu. 

— Ei drăcia dracului! am făcut, scărpinându-mă în cap, ca 
oamenii aflaţi în încurcătură. 

Eram obligat s-o invit la masă. 

— Ştii, am reînceput, negăsindu-mi cuvintele, după toate, am 
scăpat şi guvizii pe jos. Din cauza ta, bineînţeles. Altădată, când 
vezi o barcă în larg, să strigi de departe; să nu mai sperii 
lumea, în sfârşit, acum o s-o scoatem la capăt, dar alţi guvizi nu 
mai prind. 

— Am înţeles că putem vorbi fără ceremonie; îmi place, 
spune-mi pe nume... Acum îmi dai voie să mă urc pe punte? 

— Bineînţeles! Eu mă duc jos să văd ce mai pot salva din 
guvizi. 

— Nu vrei să mă ajuţi? Nu ajung până sus. 

— Fă-ţi vânt şi ai să reuşeşti! am sfătuit-o, în timp ce 
coboram grăbit, sub punte. 

Am auzit-o râzând de această politeţe prea marinărească, 
apoi, după câteva clipe, paşi goi trecură pe punte şi capul ei 
apăru deasupra, în gura magaziei. 

— Toţi trei sunt în stare bună, am spus, bucuros, privind în 
sus. Dacă nu eşti pretențioasă, masa noastră s-a aranjat. 

— Vrei să-ţi ajut? 

— Nu vezi că abia am loc eu aici? 

— Dar mie ce treabă îmi dai să fac? 

— Nimic; stai să ţi se usuce costumul. 

— Nu mă laşi să-ţi aranjez cabina? 

— Am aranjat-o singur, azi dimineaţă. 

— Ei! ce poate să aranjeze un bărbat! 

— Uită-te, să vezi dacă nu-ţi place! 


160 


Se duse să privească înăuntru. 

— De ce n-ai fotografii pe pereţi? 

— Nu-mi plac fotografiile. 

— Dar nu ţi-e urât, aşa singur, cu pereţii goi? La ce te 
gândeşti când eşti pe mare? Fotografiile îţi aduc aminte de 
ceva. Nu ai nici în sertare? Eu am o cutie plină. Dacă vrei am 
să-ţi dau fotografia lui Stan. 

— A cui? am întrebat, râzând. 

Işi băgă iarăşi capul pe gura magaziei. 

— Stan, dogul tatălui meu, ţi-am vorbit despre el. E foarte 
prost, dar în fotografie nu se cunoaşte; are să-ţi placă. 

— Bine, am spus, râzând, să-mi dai fotografia lui Stan. 

— Şi ai s-o prinzi în perete? 

— Sigur! 

— Mă bucur. Credeam că dacă umbli singur pe mare, nici n- 
ai sa-ţi pui mintea cu mine. 

— Dar tu, care ai înotat doi kilometri până aici, cum ţi-o pui 
cu mine? 

— Va să zică, a rămas că vorbim fără ceremonie. 

— Vrei să-mi spui pe nume? 

— Sigur! Spune-mi şi tu! 

Ezită. 

— Trebuie să-mi fac curaj. 

Apoi schimbă vorba: 

— Sunt doi kilometri până aici? 

— Cred că da. 

— Înseamnă că am un pic de antrenament. N-am obosit 
deloc, aş putea să plec numaidecât înapoi. 

— Bine, dar acum stai să mănânci guvizii. 

Mă deruta şi mă întrista gândul că ar putea să plece; era cam 
mult, dar nu puteam şi nu vroiam să dau înapoi. 

— Nu glumeşti? Chiar îmi dai să mănânc? 

— Nu ţi-e foame? 

— Ba da, cum să nu! Mor de foame. Ce-mi dai să mănânc? 

— Nu ţi-am spus? Guvizi! 

Făcu un cap amărât: 

— Trei guvizi la doi oameni? 

Chipul ei necăjit mă făcea să râd. 

— Eşti mâncăcioasă? 

— Da. 


161 


— Bine, atunci am să-ţi dau doi guvizi şi eu am să mănânc 
unu. 

— Ai să slăbeşti pentru mine!... 

Vorbise cu o mâhnire atât de comică, încât am pufnit în râs, 
amândoi deodată. 

— Haide, ai vrut să faci treabă; ajută-mi să pun masa! 

În timp ce ea aşeza un şervet pe punte, lângă catarg, am scos 
farfurii de metal cromat şi tacâmuri, deşi aveau să rămână fără 
întrebuințare. 

— Afară de peşte nu pot să-ţi dau decât caşcaval şi 
marmeladă, am spus, ieşind pe punte, cu braţele încărcate. Şi 
n-am pâine. Poţi să mănânci pesmeţi? Dacă nu, pune-ţi boneta 
şi înoată până la mal, să aduci pâine proaspătă. 

Mai mult am râs, decât să mâncăm. Pe Nadia, masa 
neobişnuită şi neaşteptată o făcea să se bucure, încântată. 
Toate erau altfel aici decât pe uscat, începând cu peisajul, cu 
pustietatea mării calme, cu izolarea pe care n-o tulburau nici 
măcar pescăruşii, căci zburaseră toţi spre țărm, şi terminând 
cu existenţa noastră simultană. 

— Eşti un om foarte ciudat, spuse, privindu-mă cu seriozitate. 
Nu ştiu când ai de gând să râzi, şi când să te încrunţi; parcă ai 
sta cu un picior în zăpadă şi cu altul în nisip fierbinte. 

Stătea la umbra velei mari, rezemată de catarg, în locul 
unde, înainte de venirea ei, credeam că voi sta eu. 

— Ai plecat de mult, azi dimineaţă? Când te-am căutat în port 
nu mai erai. Mi-a părut foarte rău. 

Era o mărturisire involuntară; se făcu roşie. 

— Dacă ştiam că vii, te aşteptam. 

Era tot o mărturisire, dar nu involuntară. Ridică genele şi 
lăsă să i se vadă bucuria în ochi: 

— Adevărat? spuse, apucându-mi mâna. Ştiam eu că eşti un 
camarad bun. Nu mă înşel niciodată... 

Apoi, după o pauză, urmă, cu însufleţire. 

— Am fost pe plajă şi te-am văzut în larg. Când a stat vântul 
m-am gândit să vin să-ţi ţin de urât. Senegalezul spunea că sunt 
cinci kilometri până aici. Puc e mai deştept, dar şi el, a dat trei 
kilometri. Nu-i ştii, pe Puc şi pe Senegalezul? Ai să-i cunoşti... I- 
am lăsat să-mi păzească lucrurile. Puc e cavalerul meu servant; 
îl ştiu de la Chişinău; pe Senegalez l-am cunoscut aici; e 
bronzat și are părul creţ, de aceea îi spun aşa. Am făcut 


162 


prinsoare cu ei că nu-mi trebuie mai mult de o oră să înot până 
aici. S-au uitat cu binoclul; sper că au văzut când am ajuns. Nu 
cred că am depăşit o oră. 

— Crezi că se uită şi acum cu binoclul? 

Scoase capul pe sub pânză, ca să privească spre țărm. 

— Trebuia să fi pus masa în partea cealaltă, să le facă în 
necaz guvizii noştri, spuse râzând. În binoclu n-ar fi văzut că 
erau afumati. 

— Acum, după ce i-ai mâncat, râzi de mine? 

— Doamne fereşte, mi-au plăcut foarte mult. Chira noastră îi 
afumă mai rău. 

Imi ajută, râzând, să strâng masa, apoi am trecut în cockpit, 
să bem ceai. 

— Ascultă, spuse Nadia, privind flacăra albastră a spirtierei, 
când e vânt şi valuri, înţeleg. Dar când nu bate vântul, ce faci? 

— N-ai văzut? Frig guvizi. 

— Nu, fără glumă. Nu te plictiseşti singur, în barca asta? 

— De ce? N-ai stat niciodată singură, într-o odaie? N-ai văzut 
la câte poţi să te gândeşti, ce lume ai în cap? Ce tovarăş mai 
bun şi mai inteligent poţi avea, decât pe tine însuţi? Şi aici, mai 
e şi marea cu care poţi vorbi. Valurile sunt mereu aceleaşi, 
orizontul rămâne totdeauna neschimbat, circular. Nimic nu se 
schimbă, minute, ceasuri, zile întregi. Dar marea e mereu 
altfel, în fiecare clipă. Nu te-ai gândit că are o viaţă a ei, 
vizibilă şi pentru noi? N-ai stat niciodată nemişcată, pe țărm, să 
o priveşti? Nu ai simţit atunci, în murmurul ei neîntrerupt, un 
puls, ca un puls omenesc, o respiraţie, ca a unui om bătrân şi 
obosit?... Dar vântul? Nu ţi l-ai închipuit ca un nor care se 
rostogoleşte pe cer? Ia uită-te în zare, ridică-te, vezi o dungă 
neagră, spre orizont? 

— Da, cred că e din cauza luminii. 

— Nu, e din cauza vântului. Când vine, marea îşi schimbă 
culoarea. Aici are să ajungă abia peste o oră; atunci ai să-l 
simţi, pe obraz, şi-n păr; acum îl vezi cu ochii. Dar ce poţi să ştii 
despre el, până nu v-aţi luptat unul cu altul? Sau dacă n-ai auzit 
niciodată velele tresărind la venirea lui? Cum să-ţi înfioare 
sufletul când nu ştii cum împinge cu umărul la catarg?... Dar 
pescăruşii? Ai auzit vreodată ţipătul lor îndepărtat, 
răspândindu-se trist peste valuri, amestecându-se cu scârţâitul 
scripeţilor, cu murmurul apei în bordaj, cu fâlfâitul velelor, ca 


163 


al unor aripi? Pe ce partitură, şi cine ar putea să noteze o 
simfonie atât de inedită? 

Atunci nu mă gândeam la zilele de acalmie, pe mări unde 
vântul se opreşte cu săptămânile şi apa se preface în asfalt 
albastru. Dar poate le-aş fi găsit şi lor un farmec, zilelor când te 
arde soarele în creştet, când gâtul ţi se umflă de arşiţă şi în 
jurul corăbiei rechinii aşteaptă, ca nişte ciocli. Acum uitasem 
toate îndoielile, chiar pe acelea de azi dimineaţă şi eram gata 
să întind pânzele, pentru o călătorie lungă. Vântul care se 
apropia, îmbrăcând faţa apei într-un fel de nelinişte, îmi 
deştepta în suflet toată patima pusă acolo de comandorul 
Maximov, când îmi vorbea despre mare. 

— Cum poţi să mânuieşti singur nişte pânze aşa mari? 
întrebă Nadia. 

Intimidată de exaltarea mea, simţea nevoia să se întoarcă la 
ceva mai tangibil. 

— Mult mai uşor decât crezi. Ai să-ţi dai seama îndată, când 
o să vină vântul. 

— Ştii, continuă ea, rotindu-şi capul pe domeniul meu de 
nouă metri, a cărui mulţime de scripeţi şi parâme o zăpăcea, 
mi-ar plăcea mult să învăţ meseria asta. Dacă aş fi fost băiat, m- 
aş fi făcut marinar. Crezi că ar fi fost greu? 

— Dacă îţi place, nu-i greu. Dar dacă nu simţi că într-adevăr 
îţi place, mai bine să nu încerci; ai să renunţi de la prima 
bătătură care îţi iese în palmă. 

Îşi privi palmele mici, cu pielea trandafirie şi fină. 

— Cum, trebuie să-ţi facă bătături? întrebă, dezamăgită. Ia 
dă mâna! Vezi, râzi de mine! N-ai niciuna. 

— Am avut; acum pielea s-a obişnuit. 

— Ei bine, să ştii că nu mi-e frică; vreau să învăţ şi eu. Haide, 
spune, îmi arăţi? Cred că aş fi un elev bun. Eu te învăţ să înoţi, 
dar să ştii că te învăţ bine şi... (să spun tu?), învaţă-mă cum se 
conduce corabia. Vrei, spune-mi? 

— Vreau, dar nu e uşor totdeauna, ţine seama! 

— N-are a face. Dacă învăţ, îl conving pe tatăl meu să-mi 
cumpere şi mie o corabie ca asta, cum îi spui. Crezi că pentru o 
fată merge? Haide, te rog, explică-mi ce-i cu pânzele? Nu 
înţeleg, cum mergi în toate direcţiile, când vântul bate dintr-o 
singură parte? Hai, arată-mi, care e secretul? 

În aşteptarea vântului, am început să-i explic, aşa cum în 


164 


primăvară comandorul Maximov îmi explicase mie. Eram acum 
atât de familiarizat cu toate, încât mi se părea că sunt matelot 
de o viaţă întreagă. l-am arătat apoi cum se manevrează cârma 
şi şcotele, pentru a prinde vântul în pânze. 

— Ia arată-mi ce-ai înţeles. Vezi de unde vine vântul? 

— Da. 

— Portul îl vezi? 

Soarele cădea înspre apus şi în lumina lui, ţărmul înverzit şi 
clădirile scăldate în apă, nu mai aveau contur. 

— Văd numai farul. 

— Întoarce-te cu faţa acolo; închipuie-ţi că s-a întors şi prova. 
Din ce parte o să cadă vântul? 

— Din coastă... adică, stai, cum i-ai spus? Din travers. 

— Bine! Acum ridicăm focul. 

— Randa de ce ai lăsat-o ridicată? 

— I-ai ţinut minte numele? 

— Spune-mi, de ce n-ai coborât-o? 

— Fiindcă dacă nu bătea vântul era totuna să stea ridicată, 
sau strânsă. 

— Atunci pe cea din faţă de ce-ai coborât-o? 

— Pentru un motiv foarte important: nu puteam să frig 
guvizii. Nu vezi că-i tocmai deasupra bucătăriei? 

O înfiorare, ca un fâlfâit de aripi, trecu prin aer; vela flutură. 
Vântul aducea, în răcoarea lui proaspătă, un miros de algă şi de 
iod. După el marea venea neliniştită şi întunecată, verde închis, 
aproape neagră, fierbând, alungând spre nord cealaltă apă, 
albastră. 

Am văzut atunci pe chipul Nadiei trecând o înfiorare şi am 
înţeles-o, fiindcă şi pe mine mă înfiorau aceste ape care se 
alungau una pe alta. Am trecut la catarg să întind funga 
focului; pânza se ridică pe strai fluturând, cu vârful triunghiului 
ei în sus, ascuţit, ca o săgeată albă. Am revenit apoi la cârmă, 
unde Nadia aştepta, urmărindu-mi atentă manevrele, şi am 
întins şcotele, să aduc pânzele în bătaia vântului. Sub apăsarea 
puternică „Miladul” se aplecă brusc pe o coastă şi porni 
imediat cu o viteză neaşteptată; era mai degrabă un salt, o 
zvâcnire, decât o alunecare. Înfăţişarea lui se schimbă deodată, 
părea că în cablurile şi în parâmele întinse, în etrava care tăia 
apa scoțând un fâşâit învingător, ca al coasei în fin, s-a trezit o 
viaţă până atunci adormită. Toate părţile lui, mai înainte 


165 


amorfe şi independente unele de altele, ca nişte accesorii 
disparate într-o vitrină, catargul, şarturile, parâmele, pânzele şi 
corpul plutitor, părea că abia acum se leagă unele de altele, că 
se contopesc într-un acord puternic, devenind un tot zvelt şi 
elastic, un albatros care îşi ia zborul cu aripile larg întinse. Se 
simţea că se dă o luptă, că se consumă o forţă trepidantă, dând 
naştere alunecării noastre victorioase. 

Nadia stătea pe marginea cockpitului, încordată, luând parte 
cu întreaga ei fiinţă la această izbândă, pentru ea încă 
inexplicabilă şi poate incertă. Avea obrazul palid, şi ochii mari, 
plini de uimire. După o clipă îşi puse mâna fierbinte peste mâna 
mea, pe cârmă, şi se aplecă să mă privească de aproape. În 
obraji îi venise o culoare nouă, aprinsă. 

— Te rog să nu pleci! a spus, temătoare, şi teama îi mărea 
farmecul, făcându-l aproape patetic. Spuneai că nu eşti 
niciodată grăbit. Închipuie-ţi că nu mai ai vânt... 

Se retrăsese puţin şi căută argumente. 

— Spune-mi, dacă te rog mult, ai să rămâi? M-am îndrăgostit 
de corabia... Să spun corabia ta? 

M-am simţit emoţionat, ca şi când declaraţia de dragoste mi- 
ar fi fost adresată mie. 

— Aşa-i că rămâi? întrebă Nadia, strângându-mi mâna. 

Am înclinat capul, pe jumătate convins, în timp ce aşteptam 
să se convertească şi jumătatea cealaltă. 

— Îmi pare bine, izbucni. Mă iei matelot? Sunt foarte 
ascultătoare. Dacă am să te supăr vreodată să mă spânzuri de 
catarg! 

În urmă, marea se ridica, tulbure şi pustie. Valurile erau 
acum  cenuşii, o culoare urâtă, amenințătoare, dar în 
imensitatea lor goală părea că se află mai multă căldură şi mai 
multă linişte decât pe ţărmul însorit. 

Deodată, pe chipul Nadiei trecu o umbră de îngrijorare: 
numai o clipă, fiindcă repede, râsul ei tineresc şi sănătos o 
alungă. 

— Să vezi ce-i fac lui Puc, spuse, dacă o fi plecat şi m-a lăsat 
fără rochie! 

O 

Şi iată-mă începând o altă viaţă, în acest port, între mare şi 
Liman. 

Dimineaţa când mă sculam şi ieşeam pe punte, departe, pe 


166 


ţărmul cenuşiu, zăream pierdute în neguri, ruinele Cetăţii şi 
oraşul de unde plecasem, ascuns sub straturi vaporoase de 
pâclă, ca de fum, dar nu mă mai gândeam acolo, de parcă aş fi 
venit aici din altă parte. Nici la comandorul Maximov nu mă 
mai gândeam. 

Cu copiii căpitanului, în port trăiau cincisprezece oameni; eu 
am venit al şaisprezecelea între ei. Dacă n-ar fi catargul care să 
se legene deasupra cheiului, nici nu s-ar băga de seamă 
prezenţa mea. Aici lumea umblă pe furiş; se ascund de soare, 
de vânt, sau de ochii cine ştie cui! Pe chei umblă numai 
grănicerul, căpitanul portului şi câinii pichetului, în afară de cel 
care stă de pază la uşă, cu schimbul. În spatele căpităniei se 
aude uneori larmă; sunt copiii lui Ioniţă, cărora cucoana Mira le 
face educaţie, cu coada polonicului. Câteodată, după ce vreo 
locomotivă din gară ajunge până aici şi îşi goleşte focarul între 
şinele ruginite din port, răsar câţiva copii desculți, Dumnezeu 
ştie de unde şi culeg, cu degetele arse, cum se culeg castanele 
din foc, cărbunii din cenuşă. La fereastra vămii perdele stau tot 
timpul trase, iar la pichet, grănicerii, când nu sunt în patrulare 
sau de sentinelă, dorm pe paturi de fier, cu saltele de paie, 
rotunde ca nişte suluri. În bătătură câinii rod oase mari, albe, 
de vită, până îi apucă somnul; atunci se strâng colac pe nisip şi 
aţipesc. A 

Mai e un om în port: Nail, paznicul şlepului. Îl văd rar, dar 
ştiu că el mă vede tot timpul. E un bătrân arţăgos, gata să se 
mânie din nimic, alergând, mereu înciudat de ceva, de colo 
până colo, pe puntea încinsă de soare. Târâie după el, cu necaz, 
un picior de lemn pe care îl izbeşte în toate pietrele, să le 
scoale din somn; l-ar izbi cu plăcere chiar în capul oamenilor, 
dacă ar avea putinţa. În tinereţe umblase cu o corabie până pe 
la Alexandria, şi acolo îşi lăsase un picior în gura unui rechin. 

Infirmitatea l-a făcut bănuitor şi rău. Are un cap rotund, ca 
un bostan, cu ochi galbeni, parcă afumati de tutun, cu priviri 
agere, de veveriţă; nu-i clipă în care să nu aibă de văzut ceva, 
chiar în acest port unde nu umblă nimeni, şi nimeni nu face 
nimic. Nasul lui, lipit în mijlocul figurii, pare un bot mare de 
cocă, zvârlit de departe şi întâmplător oprit acolo, deasupra 
mustăţii sure, zbârlită şi rară, cu firele tocite, ca părul năpârlit 
de la dosul maimutelor. 

Când scoate capul deasupra punţii, ca să privească iscoditor 


167 


în jos, pare o sperietoare din acelea puse pe arcuri în cutii de 
păcăleală, de unde ţâşnesc comic, când deschizi capacul. 

Il aud noaptea şi ziua, bocănind cu piciorul lui de lemn, pe 
puntea de fier a şlepului. Când se opreşte, îmi dau seama că 
pândeşte pe cineva, şi aş fi curios să ştiu ce poate să vadă în 
portul pustiu. 

Dincolo de magaziile goale, prin care guzganii slabi şi 
flămânzi aleargă ca nişte umbre, e prăvălia Crasaviţei; ea face 
legătura între Bugaz şi port. Are acolo o baracă de scânduri, cu 
şopron, sub care se află două mese lungi, de scândură nedată la 
rindea, puse pe picioare bătute în nisip. Ca lucruri de vânzare 
în prăvălie nu se găsesc prea multe: cvas în culori felurite, în 
sticle mari expuse la fereastră; apoi seminţe de floarea 
soarelui, câteva capete de salam înnegrit, un butoiaş cu brânză, 
mai mult pentru muşte decât pentru muşterii, precum şi 
mărunţişuri casnice, rămase de mulţi ani în cutiile lor: nasturi 
de tablă, ruginiţi, copci, ace de siguranţă, şireturi de piele 
scorojite şi o maşinuţă de râşnit piper. Muşterii Crasaviţei sunt 
cei cinci hamali care n-au de lucru în port şi care toată ziua 
dorm pe mesele ei, sub şopron. Când vine vreun barcaz la 
încărcat, muncesc în schimb cu tragere de inimă şi banii 
câştigaţi îi lasă Crasaviţei în păstrare, ca să le dea de-ale gurii 
până or găsi iar de lucru. 

Băuturi, Crasaviţa nu ţine, nici măcar pe sub mână, dar nici 
hamalii nu cer. Ei dorm cuminţi, de dimineaţă până seara, pe 
mese, şi prea rar dacă deschid un ochi ca să se uite în strachina 
cu ciorbă a Crasaviţei. Duminica însă, după ce se închină 
creştineşte, la răsăritul soarelui, se bărbieresc, se spală în 
Liman, îşi pun haine de sărbătoare, de dimie neagră şi tocmesc 
o barcă pescărească, să-i ducă până la Şaba. Acolo au ei un 
elveţian cu vinuri bune, un om de înţeles, care pentru cincizeci 
de lei de căciulă îi lasă să intre în pivniţă şi să rămână, fără 
priveghere, cât le-o plăcea. Pe la timpul prânzului, podgoreanul 
coboară la dânşii şi îi scoate în cârcă, unul câte unul, după ce îi 
întreabă, cinstit, dacă s-au săturat într-adevăr de băutură. 
Fireşte că musafirii nu mai sunt în stare să răspundă, dar 
elveţianul, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, înţelege să nu-l 
înşele pe aproapele, nici când e beat turtă. 

Seara, pescarul vine să-i ia, după înţelegere, îi întinde pe 
fundul bărcii unde ei dorm împăcaţi, şi-i dă pe mâna Crasaviţei; 


168 


aceasta îi trage de subţiori unul după altul şi-i culcă pe mese, 
sub umbrar. 

Puțin trecută, dar frumoasă femeie Crasaviţa, după cum 
spune şi numele. Despre faptele ei de dragoste, din trecut, 
umblă multe vorbe, care ar face cinste oricărei femei. Şi acum, 
plutonierul de la grăniceri, cu mustaţa bălaie, răsucită, şi cu 
pinteni sunători la cizme, îi dă târcoale. Dar unde şi la ce ore se 
întâlnesc, numai Nail ar putea să ştie. 

În unele zile soseşte în port câte un barcaz, de la Sulina să 
încarce grâne. Sunt corăbii negre, cu două catarge, cu pânze 
puţine pe care le mânuiesc anevoie chiar stăpânii lor, cu câte 
un om de ajutor, fiindcă nu prea se găsesc marinari, sau, mai 
ales, din economie. Uneori, plecând, nu se mai ştie nimic de 
ele; vin altele în loc. Căpitanul Ioniţă îşi pune şapca în cap, iese 
pe chei şi le arată unde să acosteze, dincolo de şlep, înspre far, 
ca pleava, când se încarcă grâul, să nu vină la Căpitănia 
portului. A doua zi, locomotiva aduce din gară cinci vagoane cu 
grâu. Un vătaf de la moşie, cu cizme roşii şi cu biciuşca în 
mână, ars de soare şi cu ochii răi, după ce schimbă hârtiile 
trebuitoare cu stăpânul barcazului, pleacă să caute oameni 
pentru încărcat. Cei cinci hamali dorm, la Crasaviţa. Ei nu 
joacă nici în cărţi nici în zaruri ca hamalii fără lucru din alte 
porturi; dorm şi Crasaviţa are grijă ca nimeni să nu le tulbure 
somnul. 

— Am venit să-i luăm la lucru, surată, spune vătaful, cu vocea 
lui spartă, ca un lătrat de căţea, bătându-şi carâmbul cizmei cu 
coada biciuştii, nervos. 

— Vezi dacă-ţi convine preţul, răspunde Crasaviţa, târându-şi 
papucii prin faţa prăvăliei. 

Pe talpa bocancilor, hamalii au scris de cu seară cu cretă, 
după obiceiul locului, preţul pe vagon, cum se pune în piaţă, pe 
tăblițe, preţul la kilogramul de cartofi. 

Vătaful se apleacă şi priveşte: 

— Da' ce-s nebuni? De unde să le dau o mie de lei la vagon? 
Rândul trecut am plătit pe jumătate. 

Femeia ridică din umeri: 

— Degeaba vorbeşti cu mine; tocmeşte-te cu ei. 

Dar vătaful ştie obiceiul, nu încape tocmeală: sub preţul 
scris, hamalii nu muncesc, zadarnic să le strici somnul. 

— Hai! Hai, la lucru! răcneşte, lovind cu codirişca în 


169 


scândura mesei. 

N-are ce face; le va plăti atât cât scrie pe bocanc. Şi lucrul în 
port, începe. E o treabă aspră, îndârjită. Nu sunt cinci oameni: 
e o maşină cu zece mâini, ca zece ochiuri de lanţ, care leagă 
vagonul de barcaz. Pentru un vagon, fiecare om are de dus 
peste o sută treizeci de saci. Ţin sacul la gârliciul de sub vagon, 
până se umple, îl iau la spinare, urcă schela şi-l varsă în gura 
barcazului. La prânz, Crasaviţa le aduce ciorba. Golesc 
străchinile, în soare, plini de praf, fără un cuvânt, şi iar dau 
drumul la maşină. Dimineaţa, schela care leagă cheiul de 
barcaz era ridicată mult, că abia o urcai: acum a ajuns 
orizontală, după prânz coboară spre apă. Seara barcazul nu se 
mai vede deasupra cheiului. Atunci se duc la vătaf şi spun: 

— Avem gata trei vagoane: dă-ne banii! 

Trei mii de lei! Şi fiecare om a cărat patru sute de saci, într-o 
zi; e de necrezut. Sunt bani munciţi din greu, bani plini de 
pleavă şi sudoare. După ce-i cercetează, pe o parte şi pe 
cealaltă, sută cu sută, spun: 

— Noi ne legăm să mântuim treaba acum; să stai aici, să ne 
plăteşti restul! 

Lucrul continuă, la lumina fanarelor, până după miezul 
nopţii. Sus, pe şlep, Nail, pe care puntea încinsă de soarele 
zilei, încă nerăcorită, nu-l lasă să doarmă, bocăneşte de colo 
până colo, cu piciorul lui de lemn. Vântul îi aduce în mustaţa 
zbârlită pleava vânturată de hamali, şi îl face să pufnească pe 
nas, înciudat. Din când în când se apleacă peste bord, în lumina 
ceţoasă a fanarului şi mârâie la ei: 

— Ruski, ruski, puturos! Nu lăsam nici noaptea dormeam! 

Dar oamenii nu-i răspund; numai leneşi nu-i poate socoti 
cineva, imprecaţia turcului e absurdă. Lanţul lor leagă 
neîntrerupt vagoanele de barcaz care, sac după sac, coboară 
mai adânc. Când mijeşte prima geană de lumină, printre 
neguri, dincolo de orizont, puntea a ajuns la două palme de 
apă. Atunci abia, lucrul e terminat; prin vagoanele goale, bate 
vântul scuturând ultimele urme de pleavă. 

— Ruski puturos! mârâie de sus Nail, care toată noaptea n-a 
dormit. Ruski puturos! Mergem acum culcam, o săptămână nu 
mai sculam, bre! 

La răsăritul soarelui, barcazul ridică pânzele şi iese din port, 
greoi, printre geamanduri, cu vântul slab de la nord; dacă ai 


170 


mai pune pe el un sac de grâu, s-a îneca. Şi portul rămâne 
iarăşi singur. Cu toate măsurile de prevedere ale căpitanului 
Ioniță, pe ferestrele căpităniei vântul a lipit peste noapte un 
strat de pleavă cenuşie, ca o perdea. Îndată, nevasta 
căpitanului va veni cu un şomoiog, s-o şteargă. Pe şlep, Nail, a 
dat Dumnezeu şi-a adormit, răpus, în umbra cabinei de 
scânduri de la cârmă, cu mâinile înţepenite pe piciorul lui de 
lemn, ca pe un ciomag destinat inamicilor. Dorm şi hamalii 
acum, pe mesele Crasaviţei, după ce au mai sorbit o strachină 
de ciorbă, ca să le ţină toată ziua, şi după ce au pus, ca în mâna 
unei mame, cele cinci mii de lei luate de la vătaf pe optsprezece 
ore muncite mai greu ca în iad. Pe talpa bocancului au tras cu 
creta o linie albă în lung şi alta cruciş, adică: azi nu mergem la 
lucru! Dar nici nu are cine-i tocmi, fiindcă vor trece multe zile 
până să vină un alt barcaz ca să încarce grâne şi poate să se 
înece pe drum. 

Când străinii din Bugaz se scoală şi ies din vilele lor însorite, 
ca să plece la plajă, portul s-a chircit, între magazii şi chei, 
tăcut şi gol; numai grănicerul se plimbă, până la far, iar în uşa 
pichetului, câinele de pază doarme făcut colac, pe nisip. 

O 

Aveam nevoie de un om ca să-mi curețe santina şi să verse, 
din când în când, în lipsa mea, câte un ghiordel cu apă pe 
puntea încinsă de soare. L-am rugat pe căpitan să mi-l 
găsească. Nu ştiu de unde l-a scos; poate de dincolo de lac, de 
la Sergeivka, unde venise să se bage argat. Aşa s-a pripăşit în 
port Ifim Mihailiuc, ucrainian de la Hotin. 

La două zile după sosirea mea, dimineaţa, l-am găsit dormind 
pe chei, ca un câine căruia i s-a dat ceva în pază. Era un flăcău 
voinic, negricios, cu faţa rotundă, cu ochii cercetători, dar nu 
vicleni, în care te puteai încrede. Plecase din satul lui sărac, 
odată cu multe surori şi mulţi fraţi, să caute de lucru în ţară, ca 
să-şi cumpere pământ. Unul ajunsese la Bucureşti, la abator, 
unde căra jumătăţi de porc în spinare, la camion; nevasta lui 
spăla rufe. Altul era la drumul de fier, altul la fabrica de săpun, 
altul tăia lemne, la depozit, în Chişinău. Nevestele lor spălau 
rufe. Ifim vroise să se bage paznic de vie, la Şaba, dar nu găsise 
loc şi cheltuise banii de pomană. Acum se pripăşise în port; era 
prieten cu Crasaviţa, şi cu hamalii. 

— Îţi place la noi, Ifim? îl întrebau ei, dându-i să soarbă din 


171 


ciorba lor de pătlăgele roşii. 

— Place, da! 

Apoi rămânea pe gânduri, privind oamenii care, printre vile, 
se duceau la plajă. 

— Păcat că n-am nevastă! ofta. Aici sunt multe rufe de spălat! 

Numai cu Nail nu se împăca. Turcu scotea capul cu nasul lui 
botit, deasupra şlepului şi îl vedea pe chei, de dimineaţă până 
seara, cu picioarele deasupra apei, fumându-şi gânditor ţigara. 
Mustaţa tocită i se zburlea, cu răutate şi pufnea: 

— Rusky, rusky, nu făceam rădăcină în ţiment, bre! 

Uneori omul îşi pierdea răbdarea, zvârlea ţigara în apă şi 
sărea în picioare: 

— Mă turcule, eu nu sunt rus, mă! Sunt ucrainian, mă. Zi-mi 
hohol mă, dacă vrei. Altfel să taci că arunc cuțitul după capul 
tău! 

Lui Ifim, treaba în port îi plăcea. Nu era grea şi putea să fie 
toată ziua, curat. Numai apa şi nisipul nu-i plăceau. Ofta. Aici 
nu erau păduri, ca la el acasă, la Hotin. O, ce mult iubea el 
copacii! Copacii mari, care întunecă soarele şi fac noapte 
dedesubt! La el în curte creştea un tei, numai un tei, dar dădea 
umbră pentru toată casa. Era atât de întuneric la rădăcina lui, 
că ai fi putut să omori acolo un om, ca în codru, fără să te ştie 
cineva. Primăvara curgeau din copac flori parfumate şi se 
aşezau în curte, ca un covor de fată mare. 

Aici mirosea a stuf, a ierburi clocite. Marea aducea uneori 
miresme de cimitir, de la peştii morţi şi putreziţi în adâncuri 
sau, mai rău, pe plajă, la aer. 

Ofta: 

— Unde nu este pădure, nu-i bine să trăieşti! 

Atunci scotea din sân o armonică mică, de gură, şi începea să 
cânte ţinând-o ascunsă în pumni, ca să-i înăbuşe sunetele triste. 
Cânta acelaşi cântec mereu, un cântec de stepă, cu sunete 
prelungi, în care îşi spunea toate dorurile lui. Pe banca din faţa 
pichetului, câţiva grăniceri moţăiau; alături câinii lor rodeau 
oase. 

Pe urmă Ifim contenea şi rămânea gânditor, cu picioarele 
atârnând deasupra apei. Se gândea la Zina, sora lui mai mică, 
rămasă acasă să vadă de bătrâni. „Păcat! gândea. Dacă Zina 
venea aici! Aici sunt multe rufe de spălat!” 

O 


172 


Privesc uneori ţărmul, spre sud, unde ar trebui să plec şi 
simt un val de frig străbătându-mi inima, ca în dimineţile din 
copilărie când mă trezeam cu lecţia neînvăţată şi trebuia să mă 
duc la şcoală. Nu ştiu cât am să rămân aici; nu ştiu pe cine 
aştept. 

Căpitanul Ioniță însă ştie, şi zâmbeşte cu îngăduinţă: pentru 
un marinar neîncercat, nu e timpul să plece pe mare. Două 
barcazuri s-au înecat săptămâna trecută. E un an ciudat, 
dezminte statisticile meteorologice, pe mulţi ani în urmă. In 
mijlocul lui iulie, furtunile vin din senin. Deunăzi, zece bărci 
pescăreşti au fost prinse în larg şi purtate de valuri până 
aproape de Constanţa. Cinci oameni s-au înecat, un al şaselea a 
înnebunit; ceilalţi sunt în spital. 

— Să mai stăm, să mai stăm! spunea căpitanul, cu 
îngăduinţă. Un marinar adevărat trebuie să asculte 
barometrul... 

Şi stăteam, fiindcă bătrânul Maximov era foarte departe. 

— Hai să vedem ce arată barometrul! continua căpitanul, 
râzând prieteneşte, cu gura lui largă plină de aur. 

Era un om căruia îi plăcea să citească şi nu se sfia să-şi 
dezvăluie în faţa oamenilor această slăbiciune. Citea nu numai 
gazetele, care vara veneau în fiecare zi, iar în restul anului o 
dată, sau de două ori pe săptămână, ci şi romane, precum şi tot 
felul de scrieri, dacă se întâmpla să-i pice în mână. Slăbiciunea 
cea mare, însă, o avea pentru almanahuri, le strângea într-un 
dulap din dormitor, de unde le scotea din când în când să le 
consulte, ca pe nişte oracole. În ele găseai de toate, ca într-un 
ghiveci bine gătit: găseai şi istorioare duioase, şi snoave, şi 
cimilituri şi oleacă de politică, tocmai atât cât îi trebuia lui, dar 
mai ales găseai o sumă de sfaturi, toate la fel de folositoare: 
cum să faci dintr-o farfurie spartă o farfurie bună, lipind 
cioburile cu nişte clei miraculos; cum să fabrici în casă crema 
de ghete, sau cerneala, sau lumânările de ceară, ce 
întrebuinţări se pot da cutiilor goale de conserve, cum se scot 
petele de pe haine, şi câte altele. 

Când îşi termina treburile căpităniei, Ioniță se ascundea în 
magazia de lemne, unde-şi făcuse atelierul, şi meşterea câte 
unul din obiectele casnice descrise în almanahuri. De mult, 
casa lui era plină cu astfel de născociri, unele într-adevăr 
folositoare, multe încurcând locul degeaba. 


173 


Însă obiectul cu care se mândrea căpitanul cel mai mult, era 
barometrul său cu brotăcel, şi avea de ce să se mândrească, 
fiindcă arăta mersul vremii mai bine decât barometrul celălalt, 
cu tub în spirală, al căpităniei. Acela, la drept vorbind, nici nu 
se mai putea spune că arăta ceva, fiindcă acul lui se oprise de 
mult la „Vreme frumoasă”, nu se mişca nici când afară ploua cu 
găleata. 

Ioniță ştia că unele vietăţi au darul să prevestească 
schimbarea timpului; că, de pildă, dacă umblă porcul cu paiul 
în gură, e semn de ninsoare, că dacă pisica se spală în urechi, 
ori dacă rândunelele zboară neliniştite pe lângă pământ, se 
apropie furtuna, că dacă, dimpotrivă, se înalţă drept spre cer, 
arată vreme frumoasă. Dar toate nu făceau doi bani pe lângă 
cele ce scria almanahul despre brotăcel. 

Brotăcelul este o fiinţă mică, un soi de broscuţă verde, foarte 
delicată, cu pielea netedă ca de catifea, nu buboasă cum o au 
celelalte broaşte, o vietate de care poate să-i fie drag celui mai 
greţos om. Fără a pierde multă vreme, căpitanul plecă în 
stufăriş, umblă o dimineaţă întreagă, găsi brotăcelul care îi 
trebuia, ba găsi chiar doi, dar unul îl pierdu pe drum, şi se 
apucă să-şi facă barometrul, după cum scria în almanah. 
Anume, luă un borcan de sticlă, îngust şi înalt, în care fusese 
bulion, îi aşternu un strat de nisip pe fund, turnă puţină apă, ca 
să fie umezeală, puse deasupra frunze şi crenguţe mici de 
salcie verde, o altă creangă mai mare o fixă să stea în picioare, 
vâri brotăcelul înăuntru şi se aşeză să-l vadă cum prevesteşte 
timpul. 

Pe semne că, într-adevăr, broscuţa avea simţuri deosebite. 
Nu o nimerea chiar totdeauna, dar de cele mai multe ori arăta 
tocmai ce-o să fie cu vremea. Dacă, de pildă, se afunda în 
nisipul umed, nelăsându-şi afară decât spinarea verde şi 
rămânea astfel nemişcată, era semn neîndoios de secetă. Când 
simţea sfârşitul uscăciunii, scotea capul din nisip, îşi umfla 
guşa ei mică, verzuie, cu aer proaspăt şi se căţăra zglobie pe 
crenguţă cu atât mai sus cu cât avea să fie mai multă umezeală. 
Ioniță o urmărise, minunându-se de deşteptăciunea ei şi-o 
lăudase la toată lumea. Curând ajunse să-i interpreteze 
obiceiurile ca şi când ea i-ar fi vorbit, ca oamenii, şi atunci, ca 
să nu lase lucrul neterminat, gradă cu cerneală violetă peretele 
borcanului, înscriind semnele vremii, cum sunt înscrise pe orice 


174 


barometru. 

Brotăcelul se urca, sau cobora, se oprea într-un anume loc, 
pe o frunzuliţă verde, privea de jur împrejur cu ochii miraţi, 
respirând repede din delicatele foaie ale guşiţei şi, fie că lua în 
seamă cerneala violetă a lui Ioniţă, fie că n-o lua, făcea aproape 
totdeauna să vină tocmai timpul scris pe borcan în dreptul lui. 
E adevărat însă că, uneori o mai încurca şi el, ca barometrul 
stricat. Aşa, de pildă, într-unele zile cu năduf, când s-ar fi căzut 
să şadă cu capul în nisip, acolo unde pe borcan era scris 
„Secetă”, cuteza să se urce pe scara lui înverzită, nesocotind 
toate gradaţiile, trecea de „Timp schimbător”, de „Ploaie”, ba 
chiar şi de „Furtună”, care se afla aproape de gura borcanului, 
iar de acolo făcându-şi vânt peste buza de sticlă îşi dădea 
drumul în ţărână, (borcanul era pus afară, pe o poliţă sub 
şopron) şi se pierdea pentru totdeauna în stufărişul de pe 
Liman, chemat de freamătul naturii. 

Văzând faptul, Ioniță se gândea că, la urma urmei, şi 
ceasornicelor le mai sare câteodată arcul, sau li se strică o 
rotiţă. Aşa încât pleca pe malul apei să-şi caute altă broscuţă. 
Iar noul venit, îndată ce-i dădea drumul în borcan se aşeza pe 
crenguţa verde, tocmai la locul potrivit, ca şi când o viaţă 
întreagă n-ar fi fost altceva decât barometru. Căpitanul se 
mândrea cu brotăceii, de parcă el i-ar fi învăţat să prevestească 
timpul, nu scăpa niciun prilej să-i laude: îl scotea pe şeful vămii 
de la vamă, pe plutonier de la pichet, pe Crasaviţa din prăvălia 
ei, pe Nail îl dădea jos de pe şlep, şi-i aducea să vadă 
barometrul, ca să fie cu toţii martori la schimbarea vremii. 

Brotăcelul era respectat în port ca şi stăpână-su, care 
reprezenta acolo cea mai înaltă autoritate. Nimeni n-ar fi 
cutezat să se îndoiască, mai ales pe faţă, de deşteptăciunea lui. 
În ceea ce-l priveşte pe Ioniță, el, dacă n-ar fi avut frica lui 
Dumnezeu, ar fi putut să creadă că însuşi cel împieliţat se 
făcuse brotac, aşa, pentru a arăta oamenilor, că deşi nu el 
stăpâneşte vântul şi ploile, rostul lor tot îl cunoaşte. 

Acum brotacul înţepenise pe gura sticlei; nici nu mânca, nici 
nu bea apă. Stătea cuminte, cu ochii pe jumătate închişi, 
respirând rar, mulţumit, aerul în care simţea furtuna. 

— Să mai stăm, să mai stăm, spunea căpitanul, nu-i vreme de 
plecat! 

Şi astfel, îmi dădea în fiecare zi motivul să-mi amân plecarea. 


175 


Dimineaţa, când mă trezeam legănat de valuri şi ieşeam pe 
punte, în faţă vedeam Limanul. În sus, pe malul lui cenuşiu 
înotau în neguri zidurile atât de cunoscute, ale oraşului. Şi, cu 
toate că erau atât de aproape, uitasem că de acolo am plecat. 
Fiindcă, pe acelaşi meridian, numai cu douăzeci de kilometri 
mai la sud, lumea era alta. Iar între aceste lumi, cugetul meu 
ridicase, pe nesimţite, un zid foarte înalt. 
O 

După prima lecţie de matelotaj, seara, Nadia veni să mă ia la 
restaurantul gării, unde se ducea uneori la dans. 

— Am un pluton de recruți, pe care îi muştruluiesc. Vino să 
ti-i arăt. 

Îmbrăcase o rochie albă, de pichet, strânsă pe talie cu acelaşi 
cordon îngust, băieţesc, de piele neagră, purtat mereu. În 
picioare avea tot sandale, dar unele cu tocul înalt; fără să-i 
răpească libertatea mişcărilor ei de sportivă, această 
încălţăminte îi făcea mersul mai studiat, dându-i ceva de 
domnişoară. În timp ce mergeam alături, în lungul căii ferate, 
am băgat de seamă, în lumina amurgului, că îşi dăduse o umbră 
de roşu pe buze şi fiindcă se vedea cu câtă neîndemânare 
folosise fardul, cochetăria ei neexersată mă măgulea, era 
neîndoios adresată mie. Buclele de pe frunte, lăsate de obicei în 
voia lor şi le aranjase îngrijit, şi în locul pieptenului alb, care îi 
strângea părul în creştet, avea unul negru, mai potrivit seara. 
Coafura mi se părea de inspiraţie japoneză; peste câţiva ani 
avea să fie foarte la modă; ea o adoptase nu ca să frapeze, ci în 
scop practic, să-şi poată aduna mai uşor părul sub bonetă, când 
intra în apă. Ceafa dezgolită făcea ca linia gâtului să se 
prelungească grațios, dându-i o fragilitate de figurină 
prețioasă, a unei alte epoci, când stilul consta în fineţea 
trăsăturilor. 

Îi dădea un pic de emoție întâlnirea pusă la cale, fiindcă era 
vorba să vadă ce impresie vor face unii altora, prietenii de pe 
plajă, şi profesorul ei de matelotaj. Când am ajuns la gară, 
aceşti tineri, şase sau şapte, toţi la fel de bronzaţi, în cămăşi 
asemănătoare, cu mâneci scurte, cu basmale de mătase legate 
la gât, cu pulovere pe umeri, aşteptau la o masă, sub salcâmi. 
Pe chipurile lor de adolescenţi se putea citi o duşmănie 
inocentă; părea că aşteaptă să se ia la harţă cu cineva şi mi-am 
închipuit uşor că eu eram cel de care s-ar fi legat, să nu-i fi 


176 


oprit buna creştere. 

O lume îmbrăcată de vilegiatură ocupa celelalte mese de sub 
salcâmi şi de pe peronul gării. Nadia mă apucă de mână, să mă 
conducă în înghesuială. Îndată ce intrasem în lumină, îşi luase 
o altă înfăţişare, de gazdă, dar mai mult de protectoare şi cred 
că în mijlocul acestei lumi, unde mă simţeam dezorientat, 
aveam într-adevăr nevoie de cineva, să mă protejeze. 

Restaurantul nu semăna deloc cu cele obişnuite din gări. 
Aici, seara, după ce pleca ultimul tren, şeful gării îngăduia să 
cânte muzica şi lumea venea să danseze, pe o platformă de 
scândură, care se aducea în mijlocul peronului. Jazzul se aşeza 
chiar pe treptele din faţa biroului de mişcare şi telegraf, unde 
telegrafistul nu mai avea de ce să intre, până în zorii zilei. 

La Bugaz nu erau nici cazinou, nici restaurante mari, nici 
alee asfaltată pe malul mării, pentru promenadă. Oamenii care 
veneau aici erau mai modeşti, mai liniştiţi, mai sfioşi decât în 
alte părţi. Ei îşi căutau sănătatea, sau se odihneau, în liniştea 
acestui colţ de ţară unde toată lumea era cuviincioasă şi tăcută. 
Dimineaţa, când ieşeau din case, se pomeneau dintr-odată pe 
nisip; plaja venea să-i ia din prag. În urma lor, vilele cubice 
rămâneau tăcute, pustii, dormind albe, sub arşiţa soarelui. Pe 
străzi nu se plimba nimeni. Nu se găseau nici cafenele, nici 
cofetării, nici magazine, ai fi zis că oamenii trăiau din nimic, ca 
păsările cerului. Cele câteva restaurante, unde mesele se 
aşezau afară, sub salcâmi, pe pământul nisipos, erau mici, 
curate şi tăcute. Seara, jazzurile cântau în surdină muzică de 
dans pentru câteva perechi de tineri cuminţi şi intimidaţi. Un 
pic de gălăgie se făcea la gară, unde perechile erau mai 
exuberante, poate datorită numai toboşarului, un virtuoz 
dinamic care, când se înfierbânta, îşi zvârlea accesoriile 
instrumentelor sale gălăgioase, în aer, scoțând strigăte 
sacadate, ca muzicanţii negri, inventatorii jazzului. Dar muzica 
se pierdea în mai multe perdele de salcâmi până să ajungă între 
vilele unde ceilalţi dormeau. Pe străzi luminile se stingeau 
repede, lăsând în întuneric o tăcere misterioasă, întreruptă rar 
de lătratul leneş al câte unui câine, ca în nopţile de la ţară. 

Plutonul de recruți ai Nadiei mă aşteptase cu o curiozitate 
ostilă, era vizibil. Mai târziu, curiozitatea lor tinerească de a mă 
cunoaşte avea să-mi ierte venirea aici, ca să ne despărţim 
prieteni. În timp ce Nadia dansa cu Puc, se strânseră în jurul 


177 


meu, cerându-mi să le istorisesc întâmplări de călătorie. Unii 
citiseră o carte a unui navigator solitar, celebru atunci, şi 
fiindcă în ea era vorba, într-adevăr, de o călătorie 
extraordinară, se aşteptau să afle de la mine întâmplări tot atât 
de mari. Îmi părea rău să-i deziluzionez, dar a trebuit să 
mărturisesc că nu cunosc decât Limanul, frumoasă apă şi cu 
multe taine, dar că în călătoria adevărată voi pleca abia de- 
acum înainte. 

„Când?” mă întrebam, urmărind rochia albă a Nadiei, între 
dansatori. Ea nu mă vedea; avea uneori momente de slăbiciune 
pentru dans, care într-un fel e înrudit puţin cu înotul. 

Mi-am petrecut seara fără să ştiu cum, nici mulţumit, nici 
nemulţumit, vorbind cu băieţii despre „Miladul”, despre felul 
lui de construcţie şi despre navigația cu pânze. 

— Ai văzut lista de mâncare? mă întrebă Senegalezul. 

Era singurul căruia îi reţinusem porecla, fiindcă şi-o merita 
cu prisosinţă. 

— Ia uite ce de specialităţi feroviare! continuă, întinzându-mi 
hârtia trasă la şapirograf. 

Lista era cunoscută între toţi vizitatorii şi unii veneau la gară 
anume, ca să facă haz de ea, fiindcă restauratorul, cu umorul 
lui, dăduse mâncărurilor numiri luate din vocabularul căii 
ferate. Aşa era „omleta vintileanca”, imagine mai mult 
macabră, fiindcă ouăle sparte trebuiau să evoce un accident 
groaznic, întâmplat într-o gară de lângă Buzău. Vinurile se 
numeau „accelerat” şi „rapid”, după calitate. [uica era de 
asemenea de două feluri, ca trenurile de marfă: „mică” şi 
„mare viteză”. Băuturii aceleia gălbui, numită „zabrovkă”, tare 
să te ucidă, i se spunea „carambol”. Alte mâncăruri sau băuturi 
se intitulau: „vagon lit”, „pe linia doua”, „încet la macaz”, „un 
minut oprire”... 

Aproape de miezul nopţii, când am plecat, m-au condus cu 
toţii până în port. Pe potecă, Nadia a trecut lângă mine şi 
braţul ei rece s-a lipit de al meu. Se lăsa frigul umed de peste 
Liman; simţeam că lângă mine căuta o ocrotire. Aş fi putut să 
întind mâna şi să-i cuprind umerii, ca s-o încălzesc; ar fi fost un 
gest cam tandru, şi m-am gândit la băieţii care veneau în urmă, 
adolescenţi de seama ei, cu zece ani mai tineri ca mine, atunci 
mi-am dat seama, cu resemnare şi cu orgoliu, că eram prea 
bătrân pentru o asemenea seară. Dacă n-aş fi fost dezorientat, 


178 


satisfacția mea era să plec îndată, să nu mă mai găsească a 
doua zi nici Nadia, nici recruţii ei. 

„De ce şi-o fi dat cu roşu pe buze?” mă întrebam, după ce 
rămăsesem singur, înainte de a mă cuprinde somnul. Şi multă 
vreme m-am gândit că în seara asta ea nu semăna deloc cu fata 
cunoscută de mine. Dar gândul nu mă duse la nicio hotărâre, şi 
se pierdu odată cu somnul, căci a doua zi nu mi-am mai amintit 
de el. 

O 

Încă nu mă trezisem, când Nadia sări pe punte şi-mi ciocăni 
în acoperişul cabinei. Prin hubloul aburit am văzut-o, în 
pardesiul ei cenuşiu, din ziua când o cunoscusem. 

— Haide să ieşim pe mare, îmi strigă, aplecându-se să mai 
ciocănească o dată. Pescarii trag năvoadele. 

Când am ieşit pe punte, încă somnoros, cu părul căzut în 
ochi, îşi dezbrăcase pardesiul şi se chinuia să desfacă vela de 
pe ghiu. 

— Lasă-mă pe mine să ridic pânzele; să vezi că am învăţat 
ceva. 

Nu erau nici cinci ceasuri de când ne despărţisem. 

— Ce ţi-a venit să mă scoli cu noaptea în cap? N-ai mai putut 
să dormi? 

Abia acum răsăreau țărmurile din întuneric, desfăşurându-se 
încet spre zarea apăsată de neguri. Peste stelele care păleau, 
vântul rece al dimineţii fugărea către sud crâmpeie vinete de 
nori. Deasupra mării farul mai clipi de câteva ori, nehotărât, 
apoi se stinse şi atunci scheletul lui luă dintr-odată o înfăţişare 
mai materială. 

— Ce fel de marinar eşti! îmi răspunse, mustrându-mă. Acum 
e frumos să ieşi pe mare; pescarii sunt de mult în larg. 

Era o dimineaţă neguroasă şi rece, neobişnuită în miezul 
verii. Pânza mohorâtă a norilor lua, spre răsărit, o culoare 
nemaiîntâlnită, între violet şi roşu, care parcă se ridica dintr-un 
cuptor încins dincolo de linia orizontului. Marea, în loc să se 
lumineze, se făcu dintr-odată mai vânătă. Numai înspre răsărit, 
crestele valurilor se pătară de lumina roşiatică şi o clipă 
semănară cu spinările unei turme, care se pierdea în zare ca pe 
un drum de aramă. 

— Mai departe n-am curaj, mărturisi Nadia, luându-şi 
înfăţişarea supusă din primele zile. 


179 


Vântul smucea furios velele ridicate, răspândind în aer un 
început de panică. Am desfăcut legătura de la chei şi am împins 
prova sub vânt, lăsând-o dusă de curent spre mijlocul canalului. 
Nadia îmi urmărea mişcările puţin intimidată fiindcă de pe 
Liman veneau valuri mari. Eram însă obişnuit cu Limanul şi cu 
valurile lui. 

— Vrei să ţii cârma? 

— Dacă m-ajuţi. 

Se aşeză lângă mine, atât de aproape încât în răcoarea 
dimineţii i-am simţit căldura, ca într-o îmbrăţişare. 

— Să observi că dacă împingi bara cârmei în tribord, îi 
explicam, prova vine în babord. E greu până te deprinzi; pe 
urmă faci mişcările mecanic. Alege-ţi o direcţie şi sileşte-te să 
nu te abati de la ea. 

În larg, în lumina roşiatică pe care răsăritul o vărsa peste 
valuri, se vedeau bărcile negre ale pescarilor, trăgând încet, 
spre țărm, cu mişcări rare de vâsle, năvoadele lăsate pe mare, 
de cu seară. Plasele lungi de zeci de metri, agăţate pe bucăţi de 
plută, adunau o lume întreagă de peşti, şi o împingeau din val 
în val spre uscat. În faţa acestei greble care răscolea viaţa 
mării, apa fierbea, şi pe măsură ce năvodul se apropia de țărm, 
alte vietăţi marine erau adunate în capcana uriaşă din care nu 
mai puteau să scape. 

Am ocolit pe departe procesiunea acvatică, deasupra căreia 
sute de pescăruşi se roteau, scoțând ţipetele isterice. Uneori se 
repezeau în apă şi, băgându-şi fulgerător capul la fund, furau 
din năvodul pescarilor câte un peşte argintiu, apoi fugeau, 
bătând aerul cu aripile ude. 

— Sunt nişte pasări laşe! exclamă Nadia, indignată. E o 
vânătoare neloială. 

— Dar pescarii nu vânează şi ei? 

— Este altceva: ei riscă. li poate prinde furtuna, se pot îneca, 
pot pierde năvodul. Pescăruşii sunt ca hoţii care fură când arde 
o casă. Vrei să mergem la țărm, să vedem ce-au prins? 

— Nu ne putem apropia; dăm de fund şi nu are cine să ne 
mai scoată. 

— Dar mergem înot. 

— Ai costumul de baie? 

— Sigur, îl am totdeauna. 

Am aruncat ancora la o sută de paşi de țărm şi ne-am dat 


180 


drumul în apă. Nadia îmi urmărea mişcările, gata să mă 
corecteze. Aici îmi era superioară, recunoşteam. 

— Eşti un elev bun, spuse, când furăm pe țărm. Să nu mai 
înoţi niciodată ca înainte. 

Mă prinse de braţ, cu mâna udă, şi mă duse după ea, în 
lungul plajei. 

Pescarii se apropiau încet, trăgând rar la vâsle. Ne-am aşezat 
pe nisip să-i aşteptăm. Umărul Nadiei îmi atingea braţul şi ea 
nu se ferea, se rezema firesc de mine. Mi se părea că se naşte 
între noi o intimitate neîngrădită, fiindcă eram singuri, ca pe o 
insulă pustie; departe de oameni, gestul ei părea un început de 
dăruire. Calm, involuntar, pielea ei o căuta pe a mea, pentru a 
se cunoaşte şi a-şi vorbi, cu sfiiciune, cu teamă, inconştient şi 
irezistibil. 

Deşi abia ieşisem din apă nu simţeam răcoarea dimineţii 
noroase. Vântul de la nord trecea pe lângă noi, fără să ne 
atingă. Nadia îşi scoase boneta de pânză şi-o aruncă pe nisip; 
buclele îi căzură luminoase, pe frunte. Era atât de tânără, atât 
de copilă, atât de nevinovată, încât gândurile care o clipă mai 
înainte îmi aduseseră un început de freamăt în inimă, mi s-au 
părut vulgare. Aş fi vrut să mă ridic ca o umbră şi să plec 
singur pe țărm, trist, dar să plec, fiindcă nu mai găseam în 
sufletul meu niciun colţ unde să fac loc acestei făpturi pure. Mi 
se părea imaterial de curată şi de frumoasă. Am privit-o cum 
stătea, cu călcâiele înfipte în nisip, cu coatele pe genunchi şi cu 
bărbia sprijinită în pumni, uitându-se pe mare. Vroiam poate, să 
găsesc la ea ceva să nu-mi placă, să-mi fac un reazem, ca să nu 
alunec la vale. Aseară, când dansa, mi se păruse banală, pe de- 
o parte, puţin provocatoare pe de alta; multe fete, la vârsta ei, 
se simt măgulite să placă, indiferent cui şi prin ce mijloace. 
Acum nu mai avea nimic asemănător cu fata de aseară; somnul 
de peste noapte şi apropierea mării, o purificaseră. 

Primele bărci ale pescarilor se opriră la țărm, lângă noi. 
Oamenii săriră în apă, cu pantalonii lor groşi, negri, sumeşi 
până la genunchi şi ieşiră pe mal, trăgând greu capătul 
năvodului. La o sută de paşi mai departe, alţii trăgeau capul 
celălalt, desfăşurându-se pe plajă într-un lung şir negru şi aşa 
cum târau plasa grea, încordaţi, aplecaţi înainte, păreau că vor 
să scoată din adâncimi unul din tenebroasele mistere ale mării. 
Cercul de apă fierbând, se apropia încet de mal; puzderie de 


181 


vietăţi se zbăteau înăuntru, disperate. 

Nadia alergă să vadă sfârşitul. De pe malul lacului unde 
pescarii îşi aveau colibele, femeile şi copiii veneau peste plajă, 
cu coşuri mari de nuiele, să deşerte năvodul. Plasa ieşea încet 
pe nisip, şi între ochiurile ei, o lume marină înnebunită se 
zbătea de moarte. Erau mii de peşti, argintii, galbeni, cenuşii, 
negri, stavrizi, zargani ca şerpii, scrumbii cu reflexe de oţel, cu 
ochii mici, ca doi fluturaşi de ie, guvizi cu capul monstruos şi cu 
ochii bulbucaţi, calcani rotunzi, turtiţi, cu spinarea ţepoasă, 
crabi arămii, mişcându-se lent de-a latul, singurii nepăsători în 
această mulţime agitată. Aşezaţi în genunchi în nisipul ud, 
femeile şi copiii îşi înfigeau mâinile, ca nişte lopeţi, în grămada 
vie şi o trăgeau în coşuri cu o grabă de fiinţe hămesite, de 
parcă le-ar fi fost teamă să nu vină cineva să-i alunge, sau că 
marea se poate ridica, vânătă şi mânioasă, să-şi ia înapoi 
vietăţile ei răpite. Deasupra plasei desfăcute pe nisip, se ridica 
mirosul greu de peşte şi de algă putrezită în iod. Femeile şi 
copiii îl trăgeau în piept cu aceeaşi lăcomie cu care trăgeau 
prada în coşurile negre. 

— Acum nu-mi mai place! spuse Nadia. Mi-e milă şi de peşti 
şi de pescari. 

Era una din dimineţile acelea cenuşii, cu cerul foarte scund şi 
greu, care pe malul mării sunt mult mai triste ca oriunde. 
Vântul bătea dinspre nord, de peste lac, de aceea, la adăpostul 
țărmului marea rămânea liniştită. Mai departe însă, în larg, 
prindea umbre tot mai închise, până ajungeau de un negru 
înfricoşător. Când soarele scăpa printre nori câte o rază de 
lumină, tentele negre ale mării se descompuneau şi atunci se 
vedeau valurile, unele cenuşii, altele vinete, fugărindu-se pe 
orizont. Mugetul nu li se auzea şi frământarea lor părea ireală. 

Ne-am plimbat un timp pe plajă, sub cerul acoperit. In sus, 
înspre Bugaz, se vedeau corturile întinse pe nisip, bătute de 
vânt, şi lumea, în costume multicolore; îmi părea bine că nu 
suntem între ei. Aş fi vrut să ştiu ce-i în sufletul acestei fete 
care mergea cuminte lângă mine, ţinându-mă de mână, 
potrivindu-şi paşii după ai mei, dar îmi simţeam sufletul prea 
veştejit ca s-o poată înţelege. 

— Vrei să mergem la Ştefănel? spuse, oprindu-se deodată şi 
privindu-mă rugător, cu genele bătându-se repede, cu teamă. 

În ochii ei era toată lumina pe care în ziua aceea n-o avea 


182 


cerul. Aş fi vrut să-i mângâi obrazul. g 

— Nadia, am spus, sunt trist când nu-i soare. Intr-o dimineață 
ca asta, am să plec. 

Ea îmi strânse mâna, încet, şi zâmbi blând. 

— De ce trebuie să plec şi tu să rămâi? am urmat, fără s-o 
privesc. 

Mâna i se crispă pe mâna mea şi am simţit că se face deodată 
foarte rece. Când am întors capul, ochii ei mă priveau speriaţi. 
Pe urmă un fior îi străbătu umerii. 

— Mi-e frig. Vrei să mergem? şopti, lăsându-și capul în jos, 
fiindcă altfel nu-şi putea dezlipi privirea de a mea. 

După starea ei simţeam că îi spusesem ceva grav şi-mi era 
teamă că greşisem. Dar nu mă putusem opri să-i mărturisesc ce 
aveam în suflet. 

Se aruncă în mare şi înotă repede, luându-mi-o înainte. Mă 
aştepta în apă, agăţată de parâma ancorei şi ne-am urcat pe 
punte amândoi odată. Peste o clipă, când întindeam şcotele, 
mâna ei se aşeză lângă a mea, pe cârmă, ca la venire. Atunci 
am simţit că niciodată nu va fi supărată pe mine, fiindcă bara 
cârmii va sta între mâinile noastre, ca o trăsătură de unire. 

— Nadia, i-am spus, în timp ce vântul ne înclina pe un bord, 
ducându-ne repede spre port, cred că eşti o prietenă bună. 

Ea ridică umerii şi întoarse capul în vânt, lăsându-şi obrajii 
biciuiţi de bătaia lui rece. 

— De ce-ţi pare rău că pleci? spuse, fără să mă privească. [i 
se deschide în faţă un drum lung şi extraordinar, de care au 
parte puţini oameni. Trebuie să fii fericit! Eu, dacă aş putea să 
plec, nu m-aş gândi la alţii. 

Am întors capul, uimit. Chipul ei, bătut de vânt, era grav şi 
părea, deodată, matur. Credea ce spune, fiindcă până acum nu 
se despărţise niciodată, de nimeni. 

O 

Când am ajuns la sanatoriu, ceasornicul de la intrare arăta 
ora 9 şi jumătate. Vizita medicilor făcându-se foarte de 
dimineaţă, se terminase. În faţa sălii de operaţie însă, era o 
mişcare neobişnuită. 

— Se pregătesc să ciopârţească pe cineva, spuse Nadia. 

Mă apucă de mână, cu gestul ei obişnuit şi mă trase repede 
pe scări, în sus, temându-se parcă de ceea ce se întâmpla în 
urmă. 


183 


Ştefănel fusese dus înăuntru, nu putea suporta soarele, avea 
febră şi era palid. Semăna atât de bine cu Nadia, încât îmi fu, 
dintr-odată foarte drag. Ochii lui măriţi de boală, în care se 
vedea suferinţa şi resemnarea, erau înduioşător de blânzi. 
Stătea de patru luni în ghips, şi avea să rămână aşa până la 
toamnă. M-am gândit, cu inima strânsă, la copilăria lui, cum mi- 
o povestise Nadia, la vremea când fugea de acasă desculţ, cu 
praştia în mână. Mi-am amintit de sergentul cel gros, de la 
Chişinău, protectorul lui, la Stan, pe care îl chinuia învârtindu-i 
coada ca pe o manivelă de automobil. 

Nadia, speriată de paloarea lui, alergă după infirmieră, 
întrebă de doctorul Mieluş, se întoarse cu alt medic, plecă din 
nou să mai caute ceva. Acum semăna cu o mamă afectuoasă şi 
speriată, nu mai era cea de pe plajă. 

— Am văzut cuterul dumitale, spuse Ștefănel, încercând să se 
ridice din pernă. 

Avea o voce clară, dulce, de fată; începutul adolescenţei nu i- 
o alterase. 

— Când am să mă fac bine, am să merg şi eu pe mare. Nadia 
mi-a vorbit de dumneata. 

Mă cerceta de sus până jos, cu o curiozitate neascunsă, 
sinceră, camaraderească. Înţelegeam că mă confruntă cu 
descrierea făcută de sora lui şi m-am simţit emoţionat, ca un 
copilandru, că Nadia îi vorbise despre mine. 

Curând, ea se întoarse, nemulțumită. Sora Ana, îngrijitoarea 
de până atunci a lui Ştefănel, fusese mutată la alt serviciu, la 
maturi. Cineva o pârâse că se poartă urât cu copiii. 

— Fiindcă este cea mai bună dintre toate, spuse Nadia, 
mâhnită. Celelalte sunt rele şi nemiloase, aproape că îi urăsc pe 
bolnavi. 

M-am gândit la femeile acestea, singure într-un colţ de ţară, 
scoase din lumea lor, trăind între trupuri schiloade. Timpul le 
veştejea sufletul, le făcea poate rele, invidioase, gata să 
pârască, să lovească; erau doar nişte infirme. M-am gândit la 
lungile lor luni de iarnă, închise între zidurile sanatoriului, 
ascultând, ziua şi noaptea, urletele mării şi ale viscolului, 
sculându-se la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă, ca nişte maşini 
în halate albe, ca să îngrijească bolnavii şi să nu facă nimic 
altceva. Nimic altceva, zile întregi, săptămâni, luni fără măcar 
să poată aştepta, pentru mai târziu, altă viaţă. Sub ochii lor, 


184 


bolnavii veneau cu trenul în gara pustie, erau duşi în sala de 
radiografie, apoi alături, ca să fie operaţi sau puşi în ghips, apoi 
erau scoşi pe terasă, ţinuţi luni în şir cu faţa în sus, nemişcaţi. 
Era îngrozitor să te gândeşti la zilele lor, dar ei, după un an, 
după doi ani, după un lung şir de ani, plecau; cu un corset care 
să le susţină şira spinării şubredă, cu un picior mai scurt, cu un 
genunchi înţepenit pentru totdeauna... întregi, sau jumătăţi de 
oameni, se urcau în tren şi plecau în lumea lor, departe de 
mugetul fără odihnă al mării, departe de orizontul vânăt şi gol, 
departe de zidurile îngrozitor de albe ale sanatoriului. Medicii 
se schimbau; plecau în alte oraşe, sau la şcoli, în străinătate. 
Administratorii se schimbau şi ei de câte ori se schimba 
ministrul sănătăţii; odată cu ei plecau, contabilul, casierul, şi 
ceilalţi funcţionari; şi bucătarul chiar. Toate se schimbau: 
copacii înverzeau în fiecare an; alte flori răsăreau, în fiecare 
primăvară, flori sărace, de stepă; potecile vechi erau astupate 
de ierburi şi pe nesimţite, apăreau altele; nici vizitatorii, vara, 
nu erau mereu aceiaşi. Numai marea, vânătă, Limanul cenuşiu, 
zidurile albe şi infirmierele, nu se schimbau niciodată. 

Am stat tot restul dimineţii la sanatoriu. Febra lui Ştefănel 
scăzuse şi el ne povesti, râzând, întâmplările cu haz ale 
bolnavilor, fiindcă în trupurile schiloade sentimentele omeneşti 
nu puteau fi sugrumate de acel îngrozitor morb al lui Pott, care 
le rodea vertebrele. Pe terasele unde erau imobilizaţi ei îşi 
continuau viaţa, ca pe o stradă, ca într-un oraş, unde se petrec 
atâtea fapte, vesele sau triste, bune şi rele. 

Spre prânz, veni Luisa Antonovna, sub o umbrelă de soare, 
din alte vremuri; toată fiinţa ei părea scoasă dintr-o ramă de la 
începutul secolului. Era cât Nadia de înaltă şi avea ceva din 
mersul ei; dar încolo nu i-am găsit nicio altă asemănare. Păstra 
încă un aer tineresc, deşi dragostea ei de întuneric şi zilele 
petrecute deasupra cărţilor de joc, nemişcată, ar fi putut s-o 
năruie. Nu se înfrumuseţa; poate nu cunoscuse niciodată 
cochetăria, sau nu avusese cui să placă. Obrazul ei fără 
culoare, cu pielea străvezie, avea o graţie firavă, puţin 
bolnăvicioasă; semăna cu o fată de pension îmbătrânită în 
bancă. 

Nu putea să fie o mamă bună, m-am gândit, şi numaidecât m- 
a cuprins înduioşarea, gândindu-mă la copilăria Nadiei, 
petrecută lângă această femeie străină. 


185 


Când mă văzu la capul lui Ştefănel, scoase din geantă o 
lorgnetă mică, montată în aur cizelat, şi mă privi prin lentile, cu 
o curiozitate de care n-ai fi crezut-o în stare. Nadia îi vorbise şi 
ei despre mine; aş fi vrut să-i mângâi uşor braţul, dar era în 
partea cealaltă a patului de unde ne urmărea, puţin îmbujorată. 

— Chira a jumulit azi doi pui, spune Luisa Antonovna, 
lăsându-şi lorgneta să cadă în geantă şi îndreptându-şi privirea, 
indiferentă, în altă parte. Dacă vrea, Nadia să te invite la masă. 
Nu te invit eu, fiindcă sunt prea bătrână ca să fiu gazdă. Îţi plac 
puii cu smântână? Dacă nu-ți plac, să se descurce Nadia, cum o 
şti. 

Se ridică, sprijinindu-se în umbrela cu mâner lung de os. 

Am urmat-o eu într-o parte, Nadia în cealaltă şi, cu toată 
vârsta mea, păream amândoi copiii ei. Eram înduioşat, mă 
gândeam la o mamă pe care nu o însoţisem niciodată aşa; şi cu 
toate că între noi Luisa Antonovna nu era o mamă, nici pentru 
mine, nici pentru Nadia, ci un personaj străin, ţinând locul 
mamelor noastre, ca o figurantă, ne regăseam, amândoi în 
acelaşi timp şi cu aceeaşi duioşie, o copilărie mai caldă. 

După ce am traversat plaja şi am ajuns la poteca îngustă, am 
lăsat-o să treacă înainte şi atunci Nadia mi-a apucat mâna, 
lipindu-şi umărul de braţul meu. 

— Să ştii că s-a întâmplat o minune cu Luisa Antonovna, îmi 
şopti, veselă, la ureche. De când o ştiu, n-am avut musafiri la 
masă. 

A urmat o altă minune: când am intrat în casa ascunsă sub 
salcâmi, pe drumul gării, Luisa Antonovna ne lăsă în sufragerie 
şi se duse, ceea ce nu se întâmpla niciodată, să vadă de masă, 
ciorovăindu-se cu Chira, în bucătărie. Era o revoluţie. 

— Mama mă face geloasă, spuse Nadia, în timp ce-mi turna 
apă să mă spăl pe mâini. 

Cu toate că era numai o glumă pripită, am roşit amândoi 
deodată. 

— Nu glumesc deloc, reluă ea, după o clipă, puţin confuză, 
căutând să dea un sens mai convenabil primei afirmaţii, care 
acum, după purpura din obraz, înţelegeam că i se părea de 
proporţii alarmante. Zău că nu glumesc; îţi dă o atenţie pe care 
nouă nu ne-a arătat-o niciodată. 

M-am gândit că nu făcusem nimic ca să câştig simpatia 
Luisei Antonovna; nu spusesem nici măcar un cuvânt. Dar 


186 


observasem că oamenii pe care îi cunoşteam, mă iubeau sau mă 
antipatizau, fără să doresc una sau alta şi nu-mi arătau 
niciodată sentimente de mijloc. Nu mă simţeam răspunzător 
nici de unele sentimente, nici de celelalte şi ştiu că nici nu 
trebuia să fiu, fiindcă părerile bune sau rele despre noi, prea 
rar pot fi motivate de gesturile noastre, voite sau involuntare. 

Masa era pusă în mijlocul sufrageriei; Luisa Antonovna mai 
aduse un tacâm şi ne-am aşezat, de o parte şi alta a ei. Mi se 
părea că îmi regăsesc aici o familie, şi fiindcă pe a mea o 
pierdusem din copilărie, gândul îmi încălzea sufletul care 
suferise adesea de frig şi singurătate. 

Sufrageria, neobişnuit de mare, avea o singură fereastră, 
către apus, prin care intra prea puţină lumină, cu toate că afară 
soarele, scăpat de nori, strălucea vesel în ramurile verzi ale 
copacilor. În jurul mesei, prea mari numai pentru noi trei, erau 
scaune cu spătarul înalt, de stejar sculptat, ca nişte strane. 
Intr-un colţ se vedea, în penumbră, un bufet vechi, iar lângă el, 
în colţul cel mai întunecos al încăperii, jilţul gazdei. Pe o 
măsuţă, alături aşteptau cărţile de joc, răvăşite. Restul 
încăperii era gol, ca un hambar primăvara. O scoarță 
ţărănească în culori vii, pusă pe jos, ca să acopere o parte din 
duşumeaua înnegrită, nu înveselea interiorul posomorât. Vesel 
aici erau numai rochia albă a Nadiei şi ochii ei luminoşi, care 
mă priveau tot timpul, mulţumiţi de a mă vedea în casa ei. 

Chira, făcută din rotunzimi de pepene, apăru, cu o farfurie 
purtată misterios deasupra capului. 

— Să ştii că sunt guvizi! râse Nadia. Nici aici nu scap de ei. 

— Acu i-am prăjit, domnişoară, se îmbufnă bucătăreasa. Ia 
să-i mănânci, că n-am găsit alt peşte. 

— Nu mănânc guvizi! 

Luisa Antonovna întoarse capul spre mine. 

— Uite ce copil rău este, îmi spuse. Aşa-i că în străini nu face 
atâtea nazuri? 

Nadia roşi şi atunci am înţeles că ea povestise acasă 
întâmplarea de deunăzi, când mâncase guvizii mei afumaţi. M- 
am simţit, fără să ştiu de ce, stânjenit şi restul mesei s-a scurs 
în tăcere. Cât o priveşte pe Luisa Antonovna, făcuse un efort 
prea mare ca să mai poată rămâne mult timp prezentă între 
noi; privirea ei se fixă într-un punct îndepărtat al sufrageriei ca 
şi când ar fi vrut să străpungă acolo pânza opacă a destinului; 


187 


şi astfel ne lăsă singuri, până la sfârşit. 

Prima se ridică Nadia. 

— Vino cu mine, mă chemă, părând că se grăbeşte să mă 
scoată din încăperea întunecoasă. Am să-ţi arăt fotografia lui 
Stan. 

Mă duse în camera ei şi mă aşeză pe un scăunel, lângă divan. 

— E foarte urât la mine, spuse, în timp ce cotrobăia într-un 
cufăr. La Chişinău am o odaie mai frumoasă, deşi mult prea 
mare. Tatăl meu parcă ar fi rus, în loc de un metru, pune unu şi 
jumătate. 

Camera era, şi aici, atât de mare, încât părea goală ca 
sufrageria. Avea două ferestre înguste şi înalte, care 
răspundeau între salcâmi, spre calea ferată. Pereţii văruiţi o 
făceau luminoasă dar îi dădeau ceva de şcoală sau de spital. 
Numai în partea de lângă uşă, unde era divanul, Nadia izbutise 
să facă un colţ mai prietenos. Pe zidul alb atârna o scoarță 
mare basarabeană şi una la fel, dintr-o lână mătăsoasă, moale, 
îmbrăca divanul. Deasupra, între perne brodate, dormea 
aruncat strâmb un motan de catifea neagră, cu ochi lucioşi de 
sticlă şi cu mustăţi albe ţepoase, înfipte comic deasupra gurii 
pictate cu roz. 

— El e Năstase, spuse Nadia, văzând că îl priveam, şi veni 
din fund ca să-l ia şi să mi-l pună în braţe. E în foarte proaste 
raporturi cu Stan, continuă apoi, aşezându-se pe covor lângă 
divan, la picioarele mele. Odată a căzut de pe fereastră în 
grădină şi câinele l-a scărmănat aşa de rău încât mi-a trebuit o 
jumătate de metru de catifea, ca să-l repar. Uite, se cunoaşte 
pe unde-i cârpit. 

Îşi răvăşi în poală un vraf de fotografii pe care le adusese 
într-o cutie, din cufăr. 

— Vino să-ţi arăt pe Stan, spuse, întinzând mâna şi trăgându- 
mă jos, lângă ea. 

Mă regăseam ca în zilele de iarnă ale copilăriei când mă 
jucam pe covor la gura căminului. Imbrăcămintea mea de bord, 
pe care o purtam peste tot, un tricou de lână albă, cu mâneci 
scurte şi pantaloni de doc, strânşi pe gleznă deasupra 
pantofului de tenis, fără ciorap, îmi îngăduia să iau parte 
nestingherit la această scenă. Mi-am adus aminte că de 
dimineaţă, la sanatoriu, mă socotisem prost îmbrăcat, fiindcă 
doctorul venise în haine elegante. 


188 


Stăteam amândoi cu spatele lipit de divan, umăr lângă umăr. 
Nadia îmi întindea pe rând câte o fotografie şi de fiecare dată 
când întorcea capul, buclele ei de pe frunte îmi atingeau 
obrazul. 

— Asta-i toată familia noastră, încheie; numai pe tatăl meu şi 
pe Stan nu-i ştii; pe ceilalţi i-ai văzut. I-ai făcut o impresie bună 
Luisei Antonovna, adăugă, râzând. Are să te cheme cât de 
curând, să-ţi ghicească viitorul. Să n-o asculţi, fiindcă 
prevesteşte numai rele. 

— li spui toate Luisei Antonovna? am întrebat-o, cu un fel de 
imputare. 

Râse. 

— Te-ai supărat că i-am povestit întâmplarea cu guvizii? Ai 
văzut că şi ai Chirei erau afumati. 

— Dacă ai avea un secret, unde l-ai păstra? 

Intoarse capul şi mă privi, cu ochii mari, surprinsă. Era atât 
de aproape încât îi simţeam căldura obrazului. M-am aplecat 
până ce părul ei de pe tâmple mi-a atins buzele. Nu-i mai 
vedeam ochii, dar simţeam că au rămas tot aşa de mari, cu 
aceeaşi privire, nedumerită. 

— li spui toate, Luisei Antonovna? am repetat, în şoaptă, cu 
inima oprită. 

— Ei poftim! Vino să vezi, Nadia! se auzi de dincolo, 
izbucnind, glasul Luisei Antonovna. Vino să vezi! Să spui că 
mint cărţile. De trei zile cade la fel: şaptele de treflă lângă asul 
de pică; necaz, fată dragă. Trebuie că s-a întâmplat ceva cu 
Rabega, la Chişinău. 

Nadia se ridică şi deschise uşa. Vântul dezlănţui un curent 
vesel, jucându-se cu rochia ei, cu perdelele, cu scoarţa de pe 
jos, cu faţa de masă, ducând o mică panică zglobie între pereţii 
mohorâţi ai sufrageriei. 

— Închide uşa, că ne ia pe sus, ce stai! ţipă Luisa Antonovna, 
păzindu-şi cu o mână cărţile, cu alta ţinându-şi şalul pe umeri şi 
înghesuindu-se în fundul fotoliului, speriată ca de un taifun. 

Nadia întinse mâna şi mă trase în sufragerie, ca să închidă 
uşa. 

Luisa Antonovna stătea în colţul ei, în fundul jilţului vechi, cu 
cărţile pe genunchi şi arăta, cu degetul, bătând insistent 
cartea, asul de pică lângă şaptele de treflă. 

— Vino să vezi! Vino, să nu spui că nu s-a arătat. De trei zile 


189 


cade la fel. 

Şi întinzând mâna, luă de pe măsuţă, emoţionată, păhăruţul, 
ca să-l deşerte pe gât. 

— S-a întâmplat ceva cu Rabega, la Chişinău, să ştii, fată 
dragă. Dacă n-o veni telegramă, mare minune! 

— Vrei să mergem? mă întrebă Nadia. 

Era nemulțumită de întâmplare. În timp ce ne îndreptam 
spre uşă, întoarse capul în urmă. 

— Mamă, noi ne ducem. Îţi mulţumim pentru masă! 

lar afară, adăugă, mai încet, fără să-şi fi recăpătat voia bună: 
„Şi pentru prevestire!” 

Când treceam prin dreptul ferestrei de la bucătărie, Luisa 
Antonovna se auzea ţipând dinăuntru, cu vocea ei de cobe, care 
ar fi putut fi atât de armonioasă: 

— Chiro! Vino să vezi, Chiro, lasă-le naibii de vase! Vino să 
vezi ce-a căzut în cărţi. lară a căzut la fel, să nu spui că nu s-a 
arătat. 

În drum spre gară Nadia se mai însenină. 

— Vezi în ce casă tristă locuiesc? spuse, cu o mâhnire dată la 
spate. De-aia umblu toată ziua haimana! Vrei să ieşim pe mare? 

— N-ai obosit azi dimineaţă? 

— Nu m-am simţit niciodată obosită. Sunt prea tânără. 

Am ieşit în larg, în faţa sanatoriului şi pe o briză plăcută a 
învăţat să facă voltele. Simţeam o adevărată bucurie când 
vedeam că „Miladul” asculta de mâinile ei, ca de ale mele. Apoi 
m-am întins pe punte, cu mâinile sub cap şi am lăsat-o să 
conducă singură, în lungul coastei, spre sud. Priveam numai 
velele şi cât timp nu fluturau, ştiam că ţine direcţia bine. Am 
mers aşa mult timp cu briza uşoară, uitând de noi, până ce în 
urmă farul a început să clipească. Abia atunci ne-am dat seama 
că se face noapte, şi ne-am întors. Am intrat în port odată cu 
lumina lunii care răsărea, roşie, deasupra mării. 

— Astăzi am stat toată ziua împreună, observă Nadia, în timp 
ce legam vela pe ghiu. Nu mi-am văzut recruţii. 

— Îţi pare rău? 

— Nu, dar să nu creadă că m-am înecat. 

Când să plecăm, se opri o clipă în uşa cabinei şi privi în jos, 
întunericul cald dinăuntru. 

— Mai ai şi altă casă afară de asta? întrebă, mai mult 
îngândurată decât curioasă. 


190 


— Nu. 

— Ştii, mi se pare groaznic să nu te poţi duce cu gândul 
undeva, într-un loc fix, să te odihneşti, când eşti obosit, sau 
amărât. La şcoală, dacă eram tristă, mă gândeam la odaia mea 
de la Chişinău, mă refugiam acolo ca într-o cetate, unde nu mai 
putea veni nimeni să mă necăjească. Când mergeam cu trenul, 
noaptea, ştii nopţile lungi şi urâte din tren, îmi spuneam: Casa 
mea nu e aici, casa mea e acolo... Şi mă gândeam la patul meu, 
la plapuma mea, la covoarele de pe pereţi, la perdele, la 
fotografii. Iarna când ţi-e frig, spui: Să ajung acasă, la căldură, 
să mă aşez la gura sobei şi să beau un ceai fierbinte. Şi 
vagabonzii se gândesc la fel. Să aibă o bucăţică de acoperiş, 
sub care să-şi deşerte sacul lor cu boarfe şi cu amintiri. Nu 
crezi că e sufletul nostru făcut aşa, să avem un adăpost într-un 
loc? 

— Casa mea, acum e aici, am spus înfrângând o îndoială, 
trădată de tremurul glasului. 

— Nu, o casă trebuie să fie altfel, să aibă repere fixe, să ştim 
unde ne putem întoarce; vagabondajul nu-i o condiţie normală, 
la oameni; poate doar la şătrari, deşi nu sunt sigură. 

Mergeam alături, în lungul căii ferate luminate de lună. În 
jurul nostru, salcâmii bătuţi de vânt, fremătau. Pe chipul 
Nadiei, lumina palidă punea o gravitate sub care nu 
recunoşteam nimic din copilăria ei. Un fior de frig îi străbătu 
umerii. 

— E un eroism, continuă ea, să pleci în lume, pe o corabie ca 
asta şi să nu ai în urmă o casă, la care să te gândeşti, la care 
să-ţi spui că o dată ai să te întorci. 

Apoi deodată, schimbă vorba: 

— Vrei să-ţi dau o iconiţă? spuse, întorcându-se spre mine. 
Am o Sfântă Maria, în argint. Vrei? S-o pui în cabină? 

I-am strâns mâna mişcat. 

— Are să-ţi poarte noroc! Sfânta Maria protejează pe 
marinari. 

Ne-am despărţit la poartă, sub pâlcul de salcâmi. Am stat 
câteva clipe, faţă în faţă, aproape lipiţi unul de altul, fără să 
ştim ce să ne spunem. Nu-i vedeam chipul, fiindcă intrase în 
umbră, dar simţeam că mă privea cu ochii cu care mă privise 
după amiază, înăuntru, când o uimise o întrebare a mea. Şi, 
parcă aducându-şi aminte întrebarea, şopti, ca o dezvinovăţire: 


191 


— Ştii, n-am avut niciodată un secret. Te rog să crezi că nu te 
mint. 

Apoi, speriată de această mărturisire, îmi atinse mâna, ca din 
greşeală, în treacăt, şi plecă repede, fără alt cuvânt. 

O 

Războiul între Nail şi Ifim a început; astă-seară a fost primul 
scandal în port. 

L-am găsit pe Ifim, înfuriat. Se plimba pe chei, dezlănţuit, cu 
şapca dată pe spate, cu mâinile înfundate duşmănos în 
buzunarele pantalonilor. Sus pe şlep, în uşa cabinei de la pupa, 
ardea un felinar afumat. Alături, ascuns în umbră, aplecat peste 
balustradă, Nail îşi sfârşea luleaua, cercetând cu ochii lui 
iscoditori ascunzişurile întunecoase ale portului. Incă de 
departe îl auzisem pufnind, cu vocea aceea subţire, veşnic 
nemulțumită: 

— Ruski, ruski lenevos! 

— Ce-i, Mihailiuc, n-ai plecat la culcare? 

Ifim îmi făcu un semn cu braţul vrând să arate că nu-i vorba 
de dormit acum, şi continuă să se plimbe mânios pe chei. Abia 
mai târziu, când îmi făceam patul, l-am auzit sărind pe punte şi 
chipul lui negru, înfuriat a apărut în lumină, sus, la intrarea 
cabinei. 

— Domnu, sunteți aucat dumneavoastră? 

Chipul lui mânios mai înainte, acum luase o înfăţişare tainică. 

— Avocat? Nu, Mihailiuc. Dar ce pricină ai? 

Clătină din cap dezamăgit. 

— Eu am crezut că dumneavoastră sunteţi aucat!... 

— Ai vreun proces? 

— Nu, eu vreau doar să vorbesc cu aucat. 

În clipa aceea se auzi iar, de sus de pe şlep, râsul rău al 
turcului, subţire ca un nechezat de cârlan: 

— Ruski, ruski puturos. Mergeam culcam, nu muream de 
somn, bre! 

Ifim strânse pumnii pe marginile scării; o mânie crâncenă îi 
întunecă obrazul. Vru să se întoarcă, să-i răspundă ceva lui 
Nail, apoi se răzgândi. 

— Domnu, scrâşni printre dinţi, eu omor pe turc! Nu mai stau 
cu turc aici. 

Şi coborând scările, în cabină, se desfăcu furios la piept, să- 
mi arate cămaşa albă, sub haină. 


192 


— De ce mă face turcu pe mine puturos? Eu spăl cămaşa în 
fiecare zi! La noi aşa e, multă curăţenie; şi surori şi cumnate, 
toţi, spălăm cămaşa în fiecare zi. Noi suntem curati şi vrednici, 
de ce face turcu puturos? 

Se opri o clipă să-şi refacă mânia şi urmă, cu ochii 
scăpărând: 

— Domnu, nu noi suntem puturoşi. Turcu este puturos. 
Dumneavoastră nu ştiţi, nici domnu căpitan din port nu ştie, 
nici grăniceri, dar eu astăzi am văzut: casa turcului, pe şlep, 
este plină cu păduchi de lemn. Pentru aia nu doarme turcu 
fiecare noapte: păduchii nu lasă să doarmă. Fiecare scândură 
are păduchi, şi patu şi masa... Domnu, eu nu văzut astăzi, şi 
piciorul turcului, ăla de lemn, are păduchi. Eu am văzut cum a 
stat la umbră şi a turnat gaz pe el şi lighioi au ieşit din 
crăpătură şi au fugit. 

Iarăşi se auzi de afară, râsul subţire, al lui Nail: 

— Ruski, ruski, lenevos! 

— Păduchi nu lasă să doarmă, pentru aia caută pricină, mârâi 
Ifim, strângând pumnii. 

Apoi, continuă, pornit: 

— Domnu, dacă mai spune ceva eu omor pe turc. 

Avea o hotărâre surdă întipărită pe chipul negricios, pe care 
mânia îl făcea să scapere, ca oţelul lovit. 

— Linişteşte-te,  Mihailiuc! Mâine o să ne plângem 
căpitanului. 

Scutură capul, dispreţuitor: 

— Ce poate face căpitanul? Ăsta este căpitan? Ăsta 
cârciumar! Ce cârciumar? Găzar! Eu ştiu ce-i căpitan: care ştie 
carte şi nu are frică, nici de mare, nici de furtună, nici de 
jandarm. Eu am văzut căpitan, când am mers cu Boris, fratele, 
cu vapor de la Galaţi la Sulina şi pe Marea Neagră, la 
Constanţa. A fost furtună, dar ăla a fost căpitan! Când vezi pe 
el, scoţi şapca şi spui: „Să trăiţi, domnu căpitan!” Eu, Ifim 
Mihailiuc, hohol de la Hotin, scot şapca şi spun, da: „Să trăiţi, 
domnu căpitan”. Da ăsta este căpitan? Ieri a plecat cu barca, cu 
pescari, să prindă scrumbie, şi cum a ajuns la butoi negru unde 
vine vânt tare şi valuri sunt mari, a strigat: „Duceţi înapoi, eu 
nu mai vreau!” Şi p'ormă a stat până diseară în casă şi a 
mâncat lămâie... Ăsta căpitan? 

— Ruski, ruski, unde am intrat bre? necheză Nail de afară, 


193 


înciudat că nu-şi mai vede victima. 

Ifim tresări. 

— Domnu, întrebă, puţin misterios, dacă omor pe turc, bagă 
pe mine la puşcărie? 

Aştepta cu atâta nevinovăție răspunsul, încât m-am pomenit 
râzând. 

— Sigur că te bagă. Cum poţi să întrebi una ca asta? 

— Trebuie să-l las pe turc sănătos? continuă dezamăgit. 

Apoi oftă: 

— Hei, dacă dumneavoastră nu sunteţi aucat! Este la noi, la 
Hotin un aucat! Cel mai bun aucat! Toate legile ştie. 

Stătu un timp pe gânduri, negru, cu capul aplecat. 

— He, urmă mâhnit, dacă dumneavoastră nu sunteţi aucat! 
Omoram pe turc şi scoteaţi dumneavoastră din puşcărie! 

— Ruski, bre ruski, necheză Nail de afară, haidem bre la 
culcam, că mâine estem treabă multă, hi, hi, hi!... 

Ifim strânse pumnii şi se repezi pe scări, sus. Urmă o tăcere. 
Doar paşii lui se învârteau în loc, furioşi; căuta ceva, pe chei, 
îmi dădeam seama. Pe urmă se auzi o icnitură îndesată, şi un 
pietroi bubui pe şlep, în peretele cabinei. Sticla felinarului sări 
ţăndări, risipindu-se cu sunete cristaline, pe puntea de fier. 

— Să taci, turcule, să taci! răcnea fim. Să taci că destul te- 
am răbdat toată ziua azi! 

Am ieşit în capul scării, neliniştit. Pe şlep nu se mai simţea 
nicio mişcare; Nail tăcea chitic, pitit pe burtă, după un lădoi. 
Un grănicer râdea zgomotos, în uşa pichetului; altul patrula 
spre far, cu paşii rari, netulburat, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

Ifim se mai plimbă un timp, bocănind furios cu potcoavele pe 
chei, pe urmă dispăru bombănind, în întuneric, ducându-se, 
printre magazii, la Crasaviţa, să doarmă. În port se lăsă liniştea 
deplină de la miezul nopţii. De pe Liman vântul de la nord 
începea să sufle, rece, gonind mirosul de algă şi aducându-l pe 
acela de luncă verde. 

Luna, în primul pătrar, asfinţea, învelind cheiul într-o umbră 
roşiatică, tristă. 

O 

Am plecat în zori şi ne-am întors seara, târziu, pe întuneric. 
De dimineaţă vântul ne dusese aşa de repede, încât ajunşi în 
dreptul Cordonului, unde începe faleza basarabeană, abia 


194 


răsărea soarele. Sus, pe mal, vilele dormeau încă, în răcoarea 
de peste noapte; nu se vedea niciun om. 

— Ne oprim? 

— Haide, n-am fost niciodată aici. 

Am aruncat ancora, la o sută de metri de țărm şi am ajuns la 
plajă înotând alături. Nisipul era rece şi soarele care se ridica 
greu printre norii matinali de la orizont, abia începea să se 
încălzească. Ne-am aşezat pe plajă, cu faţa în jos, unul lângă 
altul, cu umerii lipiţi. Valurile rostogolindu-se pe țărm, îmi 
dădeau o ciudată senzaţie de frig, de parcă mi-ar fi atins 
picioarele, ciudată fiindcă nu-mi displăcea, şi acest murmur 
neîntrerupt, nu ştiu ce farmec îmi transmitea în toată fiinţa. 

Era o dimineaţă rece; am simţit-o că tremură şi i-am trecut 
braţul peste umeri, ca s-o încălzesc. Stătea atât de supusă sub 
îmbrăţişarea mea protectoare, încât mi se părea că o 
stăpânesc, că suntem înţeleşi, să nu se mai dezlipească 
niciodată de mine. Am întins capul şi mi-am lipit buzele pe 
mâna ei care era în faţa mea, pe nisip. A întors-o încet şi mi-a 
apăsat palma pe gură, cu o sfială seducătoare. 

Am stat aşa, fără să spunem un cuvânt, până ce au început să 
coboare primii oameni, la plajă. Soarele învingea norii de la 
orizont şi apărea deasupra mării, strălucitor. Ne-am aruncat în 
valuri ca nişte sălbatici care fug de lume, am înotat, luându-ne 
la întrecere, ne-am urcat pe punte, am ridicat pânzele şi, cu 
vântul care continua să bată de la nord, ne-am continuat 
drumul. 

Nadia stătea la cârmă, puţin încordată, temându-se să nu 
facă vreo greşeală. M-am aşezat pe banchetă, cu faţa spre cerul 
luminos, lăsându-mi capul pe piciorul ei ars de soare; ni se 
părea la amândoi firesc. După un timp, când, depărtându-ne de 
mal vântul a devenit constant, a fixat şcota randei pe tachet, ca 
să-şi lase mâna eliberată pe fruntea mea. Am simţit-o 
mângâindu-mi părul, încet, sfios şi am ştiut că nu face altceva 
decât să-mi mulţumească pentru acest drum. Atunci am ridicat 
ochii şi am privit-o. Cerceta zarea, puţin încruntată din cauza 
luminii răsfrânte din apă. Întâlnindu-mi privirea, chipul ei cu 
buclele căzute în ochi, se lumină. Mi se părea că o cunosc deo 
viaţă întreagă, că am început această călătorie fără sfârşit, de 
mult, că vom rămâne tot timpul împreună, aici, departe de țărm 
şi de oameni. Nu ştiam din ce timp îndepărtat, chipul ei îmi 


195 


stătea în minte, aşa cum îmi stătuse în suflet, ascunsă, 
dragostea pentru mare. Mi-a venit în gând prima călătorie 
făcută cu comandorul Maximov, când soarele, vântul şi valurile 
mă înfrânseseră. Fiecare dragoste are o durere la început şi 
una la sfârşit, mă gândeam. Dacă s-ar putea ca dragostea 
începută acum să nu se termine niciodată! Să nu mai 
trebuiască niciodată să încep altă viaţă! 

— Eşti mulţumită? 

Drept răspuns mi-a apăsat uşor mâna pe frunte. Am închis 
ochii şi am rămas aşa, mângâiat de mâna ei şi de briză, şi 
legănat de valuri. Atunci, ca înaintea unei beţii în care simţeam 
că mă cufund, m-am gândit la ultima mea iarnă şi la tot şirul ei 
de disperări. Ele sau eu, eram acum dincolo de real. 

Zâmbeam, cu ochii închişi. „Cât de murdară, de rece şi de 
tristă ar fi viaţa în urmă, îmi spuneam, şi cât de puţin ai avea de 
sperat înainte, ea tot are de ce să fie trăită. Chiar numai pentru 
acest cer, pentru această mână de pe frunte, pentru acest 
neîntrerupt fâşâit al valurilor sparte în bordaj. O singură zi, le 
poate plăti pe toate celelalte.” 

La prânz, când vântul contenea, eram la capătul de sud al 
falezei, acolo de unde se întinde la nesfârşit o altă coastă de 
nisip, între lacuri şi mare. Dar mai întâi, o mică localitate de 
vilegiatură, Burnas. 

Aceleaşi căsuțe albe, sus pe mal, între salcâmi şi flori. Lumea 
de pe plajă urcă pe potecă, într-un şir multicolor. 

— Burnas? se miră Nadia, cu ochii mari. Eusebiu, fratele 
tatei, vine vara la Burnas. 

Mă întristez. Nadia îmi apucă mâna, cald. 

— Nu te teme, spune râzând. Nu mergem la el, nu ne suferim 
unul pe altul. Dar, din partea lui, el n-are niciun motiv. 

Dezvinovăţirea ei mă face să râd. 

— Cum poate cineva să nu te sufere? o întreb, apucându-i 
mâinile şi apropiindu-mă de ea. 

Păleşte puţin, în timp ce ochii mă privesc mari, uimiţi. E 
puţin speriată, dar simt că nu după mult timp nu va mai fi; 
trebuie doar să aştept, să nu fac niciun gest. 

— Nadia, îi spun, grav, cu sufletul pe buze, niciodată n-am să 
te supăr, n-am să te jignesc; dacă am să te nemulţumesc în 
vreun fel, va fi fără voia mea. Te rog de pe acum să mă ierti. 

O nedumerire i se arată în ochii mari: 


— De ce vorbeşti aşa? 

Şi fiindcă tăcerea devine stânjenitoare, trece pe puntea din 
faţă, lângă catarg, să coboare pânzele. Le legăm împreună, pe 
ghiu, apoi ne aruncăm în apă şi înotăm spre țărm, cu mişcări 
rare, ca să prelungim cât mai mult plăcerea alunecării prin apa 
care este un catalizator între noi. 

— Crezi că ne primeşte la masă în costum de baie? 

Cum o să ne primească? Abia acum ne dăm seama, şi pufnim 
în râs. 

— Ce facem? întreabă, Nadia. 

— Mergem pe punte şi prindem guvizi! 

Ştie să-şi ascundă dezamăgirea: 

— Vrei? face, cu glasul înmuiat. 

— Da, o să mâncăm guvizi! hotărăsc, cu gândul să o 
necăjesc, deşi nu merită şi mă doare inima. 

Înotăm iarăşi, alături; o las să se urce pe punte, apoi desfac 
un colac de salvare de pe şarturi. 

— Te absolv de guvizi! o vestesc, bucurându-mă de bucuria 
ei. Ne punem lucrurile pe colacul de salvare şi le ducem pe 
mal. 

Se luminează: 

— E o idee straşnică, spune, repezindu-se să coboare în 
cabină ca să scoată îmbrăcămintea. 

Aduce şi hainele mele. Când o văd, cu ele în braţe, mi se pare 
că gestul ei e atât de intim, încât mă înfior. 

Pe mal stăm să ni se usuce costumele de baie, apoi ne 
îmbrăcăm pe deasupra lor şi, ducând colacul, unul de o parte 
altul de alta, ca pe o tavă cu colivă, urcăm poteca, spre faleză. 
De sus, marea adormită se vede albastră-palidă, acoperită de o 
pâclă subţire. Spre sud, firul nisipos al coastei se duce până la 
orizont. Jos, „Miladul” se leagănă lent în ancoră; puntea curată, 
albită de apa mării, luceşte în soare. 

— M-ai întrebat dacă am o casă, spun. Uite-o! 

— Ce linie nobilă! îl admiră Nadia. Ce calm aşteaptă acum şi 
cum se încordează când vine vântul! Il iubeşti? Dacă s-ar îneca 
ai fi trist? Eu aş plânge. 

Pornim pe stradă ducând comic, colacul, între noi. 

— Miladul! Mi-la-dul! silabiseşte Nadia. Ce înseamnă, de la 
ce vine? 

— Hai, hai, mor de foame! 


197 


Miladul? Cine îşi mai aduce aminte de comandorul Maximov 
şi de biata lui Ludmila? 

O 

Am mâncat la o masă mică, într-o grădină mare, umbrită de 
salcâmi. O mulţime de polonezi, cu nevestele şi copiii, ocupau 
celelalte mese. Un aparat de radio vorbea ceva pe limba lor şi 
ei ascultau tăcuţi, cu capetele blonde aplecate deasupra 
farfuriilor. 

Aceste familii liniştite veneau aici de la sute de kilometri, în 
trenuri încinse de soare, străbătând câmpii pline de praf. După 
o lună care trecea în tăcere, se urcau în aceleaşi trenuri, ca să 
se întoarcă în ţara lor de atâtea ori urgisită. Mă gândeam cu 
milă la acest lung şi trist drum al întoarcerii. Cum poţi să mergi 
două zile cu trenul, când o lună ai stat pe malul mării? Cum mai 
poţi să te întorci în oraşul secetos, cu străzi prăfuite, cu copacii 
ofiliţi, cu flori decolorate, unde nu se mai simte briza sărată, 
nici mirosul de algă şi de iod al mării, şi unde, în locul 
murmurului ei, dimineaţa te trezesc birjarii, mânându-şi 
trăsurile ponosite, pe caldarâmul străzii şi ea ponosită, căci 
totul e ponosit când te întorci de la mare. 

Erau palizi, tăcuţi şi mi se păreau trişti. Copiii lor aşteptau, 
cuminţi, să li se pună mâncarea în faţă apoi începeau să 
mestece, încet, gânditori, ca nişte persoane mature. Nu 
întrebau nimic, nu se mirau de nimic. Blânzi ca nişte îngeri şi 
trişti... Bărbaţii ascultau pe vorbitorul de la radio; femeile 
ascultau, de asemenea, cu privirea plecată. Părul lor era blond- 
albicios, ochii albaştrii, obrazul palid, buzele nefardate. Şi în 
mijlocul acestui lan de grâu prăfuit, chipul Nadiei, ars de soare, 
îmbujorat, cu părul arămiu, atârnându-i pe frunte în bucle cu 
luciu de mătase, răsărea viu, colorat, ca o floare de mac spălată 
de ploaie. 

M-am aplecat peste masă: 

— Nadia, să mergem repede de aici! 

Am colindat străzile, până spre seară, cu colacul de salvare 
după noi. Am ieşit în marginea de apus a satului, unde începea 
stepa şi am tras în piept aerul câmpului cu miros de fin cosit. 

— Nadia, am spus, n-aş mai putea să mă întorc într-un oraş, 
să trăiesc într-o casă cu pereţi de jur împrejur şi cu tavan 
deasupra, ca într-o puşcărie. De ce să respirăm numai atât aer 
cât intră pe o fereastră? 


198 


Către seară am plecat înapoi, cu briza de la sud. Era un vânt 
liniştit, plin, care întindea pânzele egal şi ne ducea repede spre 
casă. In dreptul cotului de la Balabanca, unde ţărmul se abate 
puţin înspre nord, am văzut soarele coborând printre arbori, 
deasupra unor case acoperite de umbră. De acolo înainte, 
faleza a început să pară neagră; încet, noaptea se întindea spre 
larg. La Cordon, luminile erau aprinse şi lumea se plimba pe 
faleză; nu putea să ne vadă, în întuneric, şi nici să ne 
bănuiască. Un timp am auzit în urmă muzica militară care 
cânta un vals tânguios. Când am ieşit din umbra falezei, 
deasupra satului se mai vedeau pe cer urmele roşii ale 
apusului. De pe mare, în faţă, ne întâmpina luna, în creştere, şi 
farul de la Bugaz începea să clipească. 

— Azi dimineaţă, când am plecat, spuse Nadia, încă nu se 
stinsese; mi se pare că ne-a aşteptat toată ziua. 

Stătea pe puntea din spate, culcată pe o parte, sprijinită în 
cot, cu capul aproape de umărul meu. Am ales o stea la orizont 
şi îndreptând prova într-acolo, am fixat cârma, lăsând barca să 
meargă singură, cu vântul plin. Nadia mi-a făcut loc alături, ca 
pe o bancă în parc, unde e dreptul oricui să se aşeze. 

— Două zile n-am fost pe plajă, spuse. Vrei mâine să mergem, 
să-mi inspectez recruţii? 

Nu am răspuns: după o zi petrecută împreună, departe de 
oamenii cunoscuţi, aceste cuvinte care îmi anunțau apropierea 
sfârşitului, mă nemulţumeau. Nadia credea că sunt obosit şi 
vreau să dorm, de aceea îşi întoarse capul înainte, să 
supravegheze marea luminată palid de lună. O priveam, în 
penumbră, cum stătea ridicată în coate, cu bărbia întinsă, 
adulmecând în întuneric. O legănare a vasului mă împinse 
înspre ea; nu se feri. Cum obrazul meu îi atingea braţul rece 
îmi simţi pe piele genele clipind. 

— Nu dormi? întrebă, în şoaptă, temându-se parcă să nu 
tulbure pe cineva în mijlocul mării pustii. 

— Nu. 

Apoi după o clipă, am urmat, cu obrazul încă lipit de braţul 
ei: 

— Îmi pare rău că ajungem. 

Imi citi mâhnirea în glas, se întoarse şi îmi mângâie obrazul. 

— Şi mie îmi pare rău, şopti. 

Era toată căldura de care aveam nevoie, şi în mâna ei, şi în 


199 


glas. 

Pe urmă capul ei se aplecă încet spre mine, parcă vroia să-mi 
spună ceva la ureche, sau să-mi cânte, să mă adoarmă, în timp 
ce degetele îmi mângâiau părul. Avea ceva bun şi curat, de soră 
castă. Nu o mai vedeam, dar îi simţeam căldura; apoi mâna îi 
cobori încet, aproape nematerială, pe tâmple, pe urechi, pe gât. 
Dacă aş fi avut o plapumă ar fi tras-o, să-mi învelească umerii. 
Erau gesturile ei vechi cu care îl mângâia pe Ştefănel în 
copilăria lor tristă. Şi deodată, i-am auzit glasul, cum mă 
gândisem, un murmur, sau un cântec, încet, lin, ca o închipuire. 
Dar era un cântec într-adevăr pe care îl îngâna încet, fără 
cuvinte, cu gura închisă, îl mai auzisem o dată foarte demult şi 
niciodată după aceea, nu ştiu unde şi de la cine. Imagini din 
copilărie mi se rostogoliră în minte, sunând cristalin, ca o bilă 
de argint care sare din lamă în lamă pe un xilofon cu toate 
tonurile percepute de urechea omenească. Şi în loc să rămân la 
copilăria mea, mi-am amintit de a ei: casa mare, şi parcul 
sălbatic, de la Chişinău, pe doctorul Rabega, negru şi ursuz, cu 
barba lui de Rasputin, pe Ştefănel care acum stătea în ghips, 
acolo unde clipea farul, pe Luisa Antonovna căutând fericirea 
copiilor în cărţi, şi uitând să-i binecuvânteze, seara, la căpătâiul 
pătucului unde dormeau singuri, ca nişte orfani. Mi-am 
închipuit-o pe Nadia, copilă, în şort mohorât de şcoală, ca de 
orfelinat, cu cosiţele pe umeri, aplecându-se, cum se apleca 
acum peste mine, la căpătâiul fratelui mai mic, şi cântându-i, 
să-l adoarmă, cum alte fete cântă păpuşilor. 

Era un cântec necunoscut, dulce şi mângâitor, cu tonuri 
puţine, o melodie naivă dar cu putere de farmec. Încetase să fie 
un cântec de leagăn, mi se părea o vrajă, un descânt de 
dragoste, premergând un gest care trebuia să vină, pe 
nesimţite, ca prima adiere a brizei de seară. Incet, cu o mişcare 
imperceptibil de uşoară, braţul ei mi s-a lăsat pe umeri, cum o 
ţinusem eu de dimineaţă, iar murmurul dulce mi s-a oprit lângă 
ureche. I-am simţit buzele, tremurând pe obrazul meu, aproape 
fără să-l atingă. Un timp n-am mai auzit foşnetul valurilor 
sparte în bordaj, n-am mai simţit vântul, nici răcoarea nopţii, ci 
numai căldura Nadiei, suavă, ca a unei flori de câmp ţinută în 
sân. Atunci am întors capul încet, lăsându-mi obrazul să 
alunece sub buzele ei care palpitau cu teamă, întâmpinându-mi 
apropierea. A fost un drum lung, pe care l-am străbătut încet, 


200 


cu religiozitate, vrăjit tot mai mult cu fiecare clipă, şi speriat că 
vraja ar putea să se rupă, până ce colţul buzelor mele a întâlnit 
pe ale ei, calde. Atunci am simţit-o că freamătă, că în tremurul 
ei, peste uimire şi teamă mai puternic era un simţământ 
înnăscut: dorinţa care nu putea fi decât răsfrângerea dorinţei 
mele. M-am dăruit acestui freamăt beat de voluptate. Şi am 
avut atunci senzația dumnezeiască a  contopirii, prin 
schimbarea inimilor noastre, inima Nadiei bătea acum în 
pieptul meu, şi în pieptul ei bătea inima mea. 
O 

Ne-am ridicat amândoi în aceeaşi clipă, speriaţi de fâlfâitul 
aripilor; o pasăre neagră, uriaşă, răsărind din întuneric a trecut 
dezorientată pe deasupra noastră, a izbit pânza şi s-a pierdut 
pe dâra argintie a lunii. M-am aruncat peste bara cârmei, 
împingând-o brusc, cu tot trupul, în bordul de sub vânt. 
„Miladul” s-a înclinat în loc, pe o coastă, alunecând cu ghiul 
prin apă, şi prova, sărind încordată peste valuri, s-a întors într- 
o singură clipă, către sud. Un pilon înfipt în nisip, pe fundul 
mării, aici apa nu e adâncă, ne-a atins bordajul, hârșiindu-l. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Nadia, înlemnită. 

Se ţine strâns cu mâinile de eche, lângă mâinile mele; nu ştiu 
cum ne-am desprins din îmbrăţişare. 

Spre țărm se vede clipind fanarul cherhanalei din 
Serghievka. De acolo porneşte până departe, în larg, o taliană 
de prins peşte, o plasă lungă întinsă pe piloni de lemn, ancoraţi 
puternic. Păsările de mare, care vin să fure peştele din plase, 
adorm adesea pe câte un pilon, deasupra apei. 

Cu mâinile încă tremurând, manevrez pânzele să ieşim spre 
larg. 

— Era să intrăm în plasă, spun, silindu-mă să-mi recapăt 
calmul. Dacă nu se speria pescăruşul de noi, n-aş fi băgat de 
seamă. 

Nadia coboară în cockpit şi se aşază lângă mine. 

— Ce s-ar fi întâmplat? 

— Dacă ne loveam în plin de un pilon, putea să ne spargă 
bordajul. 

— Ne scufundam? 

— Nu ştiu, poate nu; depinde cât de mare ar fi fost spărtura. 
Dar era grav oricum; putea să ne rupă catargul, să ne sfâşie 
pânzele, să ne rănească... 


201 


Nadia se înfiora; o simt tremurând. Mă întreb dacă ştie că e 
vina mea; noaptea, lângă țărm, nu se lasă cârma din mână, 
pentru niciun motiv. 

„Pentru niciun motiv!” mă gândesc, încercând s-o readuc din 
amintirea apropiată, cum stătea pe punte, aproape 
îmbrăţişându-mă, cu buzele ei speriate pe obrazul meu. 

— Mi-e frig. 

— Să-ţi aduc un pulovăr? 

— Nu, să nu mai laşi cârma. 

— Ţi-e frică? 

— Nu. Nu mi-e frică de ce ar putea să mi se întâmple mie; îmi 
place prea mult marea, ca să mă tem de ea. Ideea unui 
naufragiu mă îngrozeşte pentru tine; n-ai putea să pleci mai 
departe! 

Mergem spre larg, să ocolim pilonii. 

Cum aş pleca mai departe? Nici pe mine nu mă îngrozeşte 
naufragiul, ci întâlnirea cu comandorul Maximov. 

O 

Am intrat în port aproape de miezul nopţii. Pe drum, în 
lungul căii ferate, între vilele adormite, nu am scos niciun 
cuvânt; eram amândoi obosiţi. Când ne-am despărţit, la poartă, 
sub salcâmi, Nadia tot mai tremura. A plecat repede, după ce 
mi-a strâns amândouă mâinile, în fugă. Rămas singur, m-am 
întors pe acelaşi drum pustiu şi m-am culcat fără gânduri. 
Numai când să adorm, mi-a venit în minte odaia ei, divanul 
moale, lângă care, pe covor, era aruncat motanul de catifea; m- 
am gândit la cămaşa de noapte, lungă, cămaşă albă, de fată 
cuminte. Atunci în colţul gurii i-am simţit buzele tremurând iar 
în nări am recunoscut mirosul ei cald, de buruiană ţinută în 
sân. M-am simţit foarte părăsit şi foarte trist că trebuia totuşi 
să plec. 

O 

Acum se ştie; operaţia lui Ştefanei, n-a reuşit. Aşchia de os 
scoasă din coapsă şi grefată la rotulă, nu s-a prins, ca să-i 
anchilozeze genunchiul. Este stupid, vindecarea lui înseamnă o 
infirmitate definitivă. Înţepenirea piciorului trebuie să dea 
oaselor, la încheietură, putinţa de a se odihni. Operația n-a 
reuşit; genunchiul e încă liber, boala roade mai departe, 
dedesubt; despre vertebră nu se mai spune nimic, a trecut pe 
un plan secundar, sau, poate, s-a vindecat. În timp ce Nadia 


202 


aleargă după infirmieră, doctorul Mieluş m-a tras de-o parte şi 
mi-a spus. Nu ştie cum s-o anunţe: la început a avut credinţa că 
va scăpa. Şi-au dat toată silinţa. 

— Mai mult decât silinţa, spune, mâhnit. Am încercat să 
facem imposibilul, dar prea puţini pleacă de aici pe deplin 
vindecaţi. 

Pentru Ștefănel mâhnirea doctorului este altfel decât pentru 
ceilalţi bolnavi condamnaţi. În ochii lui cenușii, veşnic aplecaţi, 
ochi de băiat timid, de îndrăgostit, nu de medic mai mare peste 
miile de microbi ai lui Pott, care rod aici vertebrele, acum 
citeşti tot ce altminteri pleoapele se silesc să ascundă; o 
iubeşte pe Nadia. Înţeleg tremurul mâinilor lui, îmbujorările de 
adolescent, privirile pe care i le aruncă uneori, pe furiş, speriat 
şi vrăjit de fiecare mişcare a ei. Peste acest cap care închide 
atâta ştiinţă despre misterele bolilor, peste mâinile acestea 
care umblă cu bisturiul la vertebrele omeneşti, cum ar umbla 
un ceasornicar cu şurubelniţa între roţile ceasornicului, peste 
nervii care unesc ştiinţa cu îndemânarea, creierul cu degetele, 
acum e mai mare şi mai puternic un simţământ incontrolabil, 
despre care nu scrie, decât vag, în cărţi, despre care nu se 
învaţă clar, în facultăţi, care nu are un microb, ca să te 
vaccinezi împotriva lui şi care nu-i o tumoare, ca să poată fi 
extirpat. 

— Nu ştiu cum să-i spunem Nadiei. 

Ochii lui cenuşii, mâhniţi şi speriaţi, caută un reazem în 
privirea mea. 

Nadia vine de jos, îmbujorată. A cerut un vas ca să pună în 
el, la capul lui Ştefănel, florile de câmp culese azi dimineaţă. 
Bolnavul îi zâmbeşte din pernă, cu ochii lui negri care azi sunt 
mai mari. Obrazul străveziu, are o gingăşie de statuetă tăiată în 
alabastru. Nadia îi pune mâna pe frunte şi îl mângâie, 
aplecându-se deasupra lui, plină de dragoste. Mă înfior; e mâna 
care m-a mângâiat pe mine, şi gesturile sunt aceleaşi. 

— Ce complotaţi acolo? întreabă apoi, veselă, ridicând capul 
înspre noi. 

Pe acest colţ de terasă, în cei câţiva metri cubi de aer în care 
ne aflăm noi patru, în lumina limpede a unei dimineţi ca de 
sărbătoare n-ai crede că pluteşte o nenorocire. Obrazul 
doctorului devine mai palid decât al bolnavului, dar Nadia nu-l 
vede, cum nu va vedea niciodată dragostea lui. 


203 


— Dumnealui îşi bârfeşte colegii, spun. Uită-te la el, nu l-ai 
crede în stare. 

Doctorul roşeşte, nu fiindcă l-am nedreptăţit, ci de teama că 
voi dezvălui un adevăr care trebuie să rămână ascuns. 

— Doctore  Mieluş! exclamă Nadia, prefăcându-se 
scandalizată. Cum eşti în stare să bârfeşti? 

Intre noi e patul lui Ştefănel; băiatul întoarce capul, cuminte, 
când într-o parte, când în alta, urmărind conversaţia stupidă. 
Pe gâtul subţire, slăbit, cu pielea întinsă, a apărut, prematur, 
mărul lui Adam, ca un nod care i s-a oprit în beregată, şi poate 
să-l sufoce. 

— Să nu te iei niciodată după aparenţe, răspund, iarăşi 
stupid, în locul doctorului, zvârlind cuvintele ca pe nişte mingi 
de tenis, peste o plasă care e patul bolnavului. 

Sub pled, genunchiul lui mic, imobilizat în aparate, refuză să 
se sudeze, refuză să se vindece cu preţul unei anchilozări atât 
de nedrepte pentru tinereţea lui. Ce va face boala din micile lui 
oase răzvrătite? Cu ce furie va roade din ele? Ce alt sfârşit va 
pregăti, dacă resping îngrozitoarea vindecare? Imi vine în 
minte un singur gând, izolat, dar clar şi persistent, că sergentul 
cel gros, de la Chişinău, îl va aştepta zadarnic pe Ştefănel să se 
întoarcă la joacă, pe stradă, cu praştia în mâini. 

— Nadia, spun, ca să curm convorbirea fără noimă, trebuie 
să-l lăsăm pe Ştefănel să se odihnească. 

Mă apropii de capul băiatului şi-l mângâi, cum o clipă mai 
înainte îl mângâia ea. 

— Nu-i aşa, Ştefănel, că trebuie să plecăm? 

El îşi poartă ochii neştiutori, ochi de victimă, de la unul la 
altul apoi întinde mâna cuprinsă de febră şi-o strânge 
prieteneşte pe a mea. 

— Duceţi-vă! Imi pare bine că aţi venit! Sunteţi foarte buni. 

Mulţumirea lui, pe care trebuie s-o împărţim între noi, ca pe 
o pâine bună, mi se pare că ne apropie, pe mine şi pe Nadia, 
întinzând de la unul la altul o legătură caldă şi intimă. 

Pornim, împreună cu doctorul, pe terasă, spre ieşire. 
Aproape toate paturile sunt scoase afară, la soare. Camerele 
rămase cu uşile deschise stau scufundate într-o umbră tristă şi 
grea. La capătul scărilor ne despărţim de doctor şi el se 
întoarce la bolnavi. Îl vedem depărtându-se, puţin adus de 
spate, cu mâinile atârnând, printre paturile albe, aliniate ca 


204 


nişte sicrie. Paşii lui sună sec pe pardoseala betonată şi cum se 
pierd, încetul cu încetul, mă fac să văd abia acum, ce vastă este 
terasa. 

Nadia e veselă, o veselie de vânt matinal, care scutură, 
zglobiu, aşternuturile scoase pe fereastră, la aer. Aleargă 
înaintea mea, pe potecă, rupe două flori galbene din iarbă, ca 
să le prindă la cingătoare; pe urmă se gândeşte că una trebuie 
să mi-o dăruiască mie. Încearcă să-mi transmită odată cu 
floarea şi veselia ei, dar mi-e peste putinţă s-o primesc. 

li apuc braţul, cu strângere de inimă. 

— Nadia. 

— De ce eşti urâcios? mă dojeneşte, oprindu-se în mijlocul 
potecii şi privindu-mă cu ochii pe jumătate întunecaţi de o 
dulce burzuluială. 

— Nadia, încep iarăşi, cu teamă, şi cu mâhnire. 

Ezit, mângâindu-i braţul, îngândurat. 

— Eşti urâcios, mă mustră ea, trăgându-mă mai departe pe 
potecă, înspre plajă. Ţi-am spus că vreau să-mi văd recruţii. 
Haide, nu te pun în front cu ei. Trebuie să-i muştruluiesc puţin, 
ce Dumnezeu, nu înţelegi? 

Ei ne văd de departe şi ne ies înainte, grămadă, râzând toţi 
cu aceiaşi dinţi albi. Intr-o clipă au înconjurat-o. 

— Unde ai fost? Te-am căutat acasă; tu nu spui niciodată 
unde pleci? 

Au nume de gangster: Jim, Dillinger, Tom, Baxter, Bill, cum i- 
a botezat Nadia. Numele lor adevărat şi l-au uitat chiar ei. O 
apucă de mâini şi pornesc într-o goană care revoluţionează 
plaja. Oamenii paşnici, cărora le aruncă nisipul în ochi se ridică 
scandalizaţi dar nu au ce face, şi se trezesc râzând de nebuniile 
lor. Într-o clipă au ajuns departe ridicând un nor de nisip în 
urmă, că nu-i mai văd. Mă găsesc singur, în mijlocul unei lumi 
necunoscute, fără să înţeleg ce caut aici. Îmi fac drum printre 
corturile bătute de vânt, printre cearşafurile întinse pe jos, dar 
nu ştiu încotro mă duc. Mă aşez, stingher, într-o margine a 
plajei, cu senzaţia că o vijelie mi-a smuls cortul sub care mă 
adăposteam şi m-a lăsat gol, în faţa lumii. 

Nadia îşi face cursa de fond, cu băieţii, lipăind pe nisipul ud 
de lângă țărm, până la cherhana, apoi se întoarce, pe acelaşi 
drum. O văd, cu boneta în mână, cu părul fluturat de vânt, cu 
obrazul aprins. 


205 


— De ce-ai rămas aici? spune, de departe, gâfâind. 

Intrebarea îmi trezeşte un început de revoltă. Dar nu-i 
răspund şi privesc, cu ochii răi, un punct departe, un val 
rostogolindu-şi coama albă. 

— De ce mă superi? continuă, venind lângă mine şi 
aplecându-se să-mi pună o mână pe umăr. 

Gestul ei este evident împăciuitor, dar prezenţa celorlalţi aşa 
cum s-au oprit în spate, ca o armată gata s-o apere, asistând la 
o scenă care nu-i priveşte, îmi aduce un nou val de îndârjire în 
inimă. 

— Hai să jucăm capra! spune, trăgându-mă de mână, să mă 
ridice de pe nisip. 

Socotesc că asemenea invitaţie este o umilire. Ceilalţi râd şi 
dinţii lor albi, de băieţi tineri, mi se par nişte colţi de buldog. 

Stăruie: 

— Hai, te rog, nu fi urâcios! 

li arunc o privire duşmănoasă. 

— Nadia! 

Tresare; acum a simţit că nu-i glasul meu. 

li vorbesc printre dinţi, încet, să audă numai ea, apăsând pe 
fiecare cuvânt, cum apeşi cu degetul pe trăgaciul unui revolver: 

— Nadia, genunchiul lui Ştefănel nu se face bine. Mi-a spus 
doctorul azi dimineaţă. 

O paloare de moarte îi acoperă obrazul; numai ochii mai 
rămân vii, opriţi asupra mea. Dar nu mai sunt ochii ei, nu-i mai 
recunosc. Umerii încep să-i tremure încet, ca de frig. Se lasă 
uşor, în genunchi, în faţa mea, continuând să mă fixeze, cu 
ochii aceia mari, în care a îngheţat tot sufletul ei. Buzele abia i 
se mişcă: 

— Adevărat? 

Acum pare îngenunchiată în faţa unei icoane, aşteptând 
mântuirea. 

Înclin capul, fugind de privirea ei. 

— Da; 

li aud respiraţia lungă şi grea. Pe urmă linişte; pe urmă se 
ridică, încet. 

— Vino! spune rugător. 

O urmez pe potecă, sub soarele arzător, până între primele 
magazii din port. Acolo, la adăpost, se opreşte şi se întoarce 
încet, să-mi întâlnească iarăşi privirea, pe care o feresc. 


206 


— “Ţi-a spus doctorul Mieluş? 

Las capul în jos: 

— Da. 

li văd numai genunchii cum încep să-i tremure; apoi se 
înmoaie încet, ca o luminare la flacără. 

— "Ţi-a spus doctorul Mieluş? 

Nu mai este un glas; sunt cuvinte sfâșiate în gât şi înecate de 
lacrimi. Întinde mâna şi-mi ridică bărbia, să-mi întâlnească 
ochii, să caute în ei un reazem sau o povaţă. 

— O să rămână la sanatoriu? repetă, sfâșiată. 

Apoi mai încet, din ce în ce mai stins: 

— La sanatoriu? La iarnă, când are să ningă?... Să stea 
singur, aici, în pustiu?... 

Şi deodată, se prăvăleşte în buruieni, cu faţa în jos, hohotind. 

Mă aplec lângă ea şi-i cuprind umerii zguduiţi. 

— Nadia, spun, Nadia!... 

Nu găsesc alte cuvinte. Ea plânge, cu faţa îngropată în 
buruieni: 

— Ştefănel!... sărmanule! 

Îmi sfâşie inima. Îmi îngrop capul în bălării, lângă al ei, îmi 
lipesc obrazul de obrazul ei ud şi mă pomenesc plângând 
alături, amestecându-ne lacrimile. 

— Nu mă minţi? suspină. Ţi-a spus doctorul Mieluş? 

Imi lipesc buzele de ochii ei uzi; simt gustul sărat al 
lacrimilor ca o împărtăşanie blestemată. 

— Ştefănel, sărmanule! suspină. Să rămâi la iarnă singur, 
aici! 

Apoi se întoarce, greu, şi cu ochii rătăciţi, înecaţi în lacrimi, 
mă priveşte, ca pe un străin. 

— Tu de ce plângi? mă întreabă, neînţelegând ce caut lângă 
ea. 
Intind mâna să-i mângâi obrazul, lăsând să mi se scurgă prin 
degete toată mila pe care o poate simţi fiinţa mea. Se ridică 
spre mine, nedumerită, apoi, după o clipă, ochii umezi i se 
îndulcesc de parcă m-ar recunoaşte abia acum. 

— lartă-mă, n-am vrut să te supăr! 

Imi cuprinde grumazul cu braţele reci, se apleacă plângând 
pe pieptul meu. O bretea i-a căzut de pe umăr lăsând costumul 
să alunece în jos. Nu-şi simte sânul strivindu-se, gol, pe pieptul 
meu. E alb, neatins de soare, cu pielea subţire, întinsă şi 


207 


seamănă cu pieptul unei columbe care respiră speriată. 

Îi mângâi umerii, neştiind cum s-o liniştesc. 

— Nadia, fii cuminte, te rog, linişteşte-te! Poate doctorul 
Mieluş se înşală. 

Se ridică, deodată. 

— Vreau să merg acolo! Adu-mi rochia de pe plajă. 

Acum îşi vede sânul gol, alb, palpitând în faţa mea, ca o a 
treia fiinţă, care ascultă convorbirea noastră. Şi-l acoperă încet, 
fără să tresară, firesc, cum s-ar îmbrăca în odaia ei. Lacrimile 
pe care le-am plâns împreună ne-au dus dincolo de orice 
prejudecată. 

— Nadia, să nu mergi la sanatoriu, acum, aşa plânsă. 

— Vreau să-l văd pe Ştefănel. 

— Nu, Nadia, ai să-l sperii. Lasă întâi să te linişteşti. 

Îşi şterge lacrimile de pe obraz, cu dosul mâinii, apoi mă 
priveşte, cuminte şi recunoscătoare. 

— Adu-mi rochia, te rog! 

— Dar nu mergem la sanatoriu! 

— Nu, mergem unde vrei; trebuie să umblu, să umblu, să 
merg oriunde, să mă duc departe. 

O las cu ochii roşii între magazii şi plec spre plajă. Soarele se 
ridică arzător, spre zenit, topind ultima putere a brizei. 
Deasupra mării plutesc nori albi, străvezii, punând pete 
lăptoase pe cerul gol. Îi găsesc pe băieţi jucându-se în locul 
unde i-am lăsat. Iau lucrurile de jos, fără un cuvânt şi plec, sub 
privirea lor nedumerită şi duşmănoasă. i 

O tristețe calmă a îmbrăcat obrazul Nadiei. Işi strânge 
cordonul băieţesc peste rochia albă şi mă apucă de braţ, 
aşteptând supusă să o iau după mine. Păşim rar, cu capetele 
aplecate, ca după un car mortuar, pe străzile nisipoase, şi ieşim 
printre vilele tăcute, dincolo de cherhana, unde coasta se 
întinde către sud, pustie. Între mare şi lac, firul de nisip se 
pierde în zare, ca o potecă de argint. Deasupra ei se înalţă 
boarea fierbinte a amiezii. 

Ne oprim o clipă să privim ţinutul gol pe care miezul zilei îl 
îmbracă într-o lumină incandescentă. Pare o cale de purgatoriu 
ducând, printre cazane încinse, într-un colţ al infernului, care 
nu se vede, care nu ştim cât de departe este şi pentru ce păcate 
destinat, dar care se bănuieşte la orizont, unde aerul încins e 
vânăt, ca la gura unor furnale drăceşti. 


208 


Pornim, cu capul în piept, cu paşii rari, intrând până la 

gleznă în nisip. Soarele amiezii ne arde în creştet. 
O 

Marea a adormit, albastră, abia murmurând lângă țărm, cu 
fire de nori deasupra, ca nişte scame albe. Din lacul negru, sub 
care dracii de pe celălalt tărâm aţâţă focul, se ridică aburi 
otrăviţi. Părul mi-a căzut, ud şi năclăit, în ochi, îl ridic cu mâna 
şi-mi simt fruntea murdară de nisip. Pe sub haine sudoarea se 
scurge în şuviţe fierbinţi, ca într-o baie de aburi. Mergem fără 
un cuvânt, hotărâți să ajungem undeva, dar nu ştim unde. 
Bugazul a rămas în urmă, între copacii lui verzi, şi pare o oază 
în pustiu. O altă oază se vede în zare, unde faleza se ridică în 
linii geometrice pe cerul gol; o alta, spre apus, dincolo de lac: e 
un sat acoperit cu olane roşii, între salcâmii mici, de stepă. Te 
aştepţi să vezi copacii pălind, otrăviţi de miasmele pe care lacul 
le ridică în aerul încins. 

Mergem, neîntrerupt, un ceas, poate două ceasuri - şi acum 
parcă stăm pe loc, sau merge şi nisipul odată cu noi. Nu-i nicio 
barcă pe mare, nicio pânză, şi pe limba de nisip nicio fiinţă 
omenească. Numai la capătul talienelor care ies departe, în 
larg, în jurul pilonilor negri, o armată de păsări hrăpăreţe 
roieşte, bătând aerul încins cu aripile lor mari. Par nişte corbi 
rămaşi deasupra unui câmp de luptă, după ce armatele au 
plecat. 

Întorc capul şi o privesc pe Nadia, din mers. Păşeşte greu, 
tâărându-şi paşii prin nisip. Pe chipul scăldat în sudoare, 
desfigurat de lacrimi şi de truda drumului infernal, i s-a 
întipărit o îndârjire cruntă, ca o mască de fier; nu o recunosc. 

— Mai poţi? o întreb. 

Întoarce capul şi încearcă să-mi zâmbească, în timp ce paşii o 
duc înainte, pe nisip. 

O colibă de pescari, neagră, afumată, ne închide drumul. Prin 
fundul ei spart se văd bălăriile de pe malul lacului. În uşă a fost 
o vatră, pe care au mai rămas câţiva cărbuni, acoperiţi de nisip. 
Coliba părăsită întristează peisajul. Ne aşezăm, arzând la 
umbra ei. 

— Mi-e sete, vorbeşte Nadia, stins, cu gâtul uscat. 

O mare imensă murmură la picioarele noastre şi n-avem 
nimic de băut. 

— Intru în mare, spune apoi, desprinzându-şi rochia de pe 


209 


umeri. Poate îmi trece setea. 

O urmez. Înaintăm încet, pe un fund nisipos care coboară lin. 
Apa sărată creşte, până la genunchi, până la şolduri; deasupra, 
aburii ei nevăzuţi mi se aşază pe piele, ca un cearşaf jilav, 
răcoritor. Nu ne aruncăm înainte; o lăsăm să se ridice încet, pe 
piept, la subţiori, peste umeri, pe gât, până la bărbie, 
consumând prelung plăcerea atingerii ei mântuitoare. O las să- 
mi intre în gură, în urechi, în ochi, să-mi spele părul de sudoare 
şi de nisip. Acum simt ce uşor şi cu ce voluptate ai putea să te 
îneci, odată. Un vâjâit confuz îmi stăruie în ureche. Dacă aş 
lăsa braţele moi şi nu m-aş mai gândi la nimic, nici în urmă nici 
înainte, aş adormi ca într-un pat, legănat de valuri. 

Înotăm mult timp în larg, cu mişcări cumpănite, în trei timpi 
rari, ca nişte mişcări de vals. Pe toată întinderea scânteietoare 
a mării suntem numai noi, în largul unui țărm de insulă 
nelocuită. 

Când ne întoarcem, soarele cade din înaltul cerului parcă 
domolit. În lumina lui, trupurile noastre bronzate, ude, au 
străluciri de metal. Apa a şters de pe obrazul Nadiei urmele 
plânsului şi o regăsesc. Numai ochii ei au umbre viorii, care îi 
dau o fragilitate de convalescentă. 

— Nu ţi-e foame? o întreb. 

Ca şi mine, n-a mâncat nimic de azi dimineaţă, dar corpul 
zbuciumat n-a avut răgaz să simtă foamea. Face din cap semn: 
nu. Şi pornim, îndată ce putem să ne îmbrăcăm peste 
costumele zbicite, pe acelaşi drum, înapoi. Soarele continuă să 
coboare încet, spre apus, deasupra țărmului înverzit de peste 
lac. Găsim urmele paşilor noştri şi călcăm în ele, ca pe un fir 
care trebuie să ne conducă unde trebuie să ne întoarcem. Linia 
nisipului, argintie la prânz, a căpătat acum reflexe roşiatice de 
la soarele care apune. E un drum straniu, această potecă de 
nisip sângerie, între lac şi mare. Păşim în lungul ei, fără 
hotărâre, parcă nu ştim de unde am plecat. Suntem nişte 
străini rătăciţi? Căutăm un adăpost pentru la noapte? 

La marginea Bugazului sosim odată cu umbrele serii. Nadia 
se opreşte în faţa mea şi în lumina potolită a amurgului o văd 
privindu-mă cu milă. Suferă, pentru Ştefănel şi pentru mine; 
numai după aceea, pentru ea. 

— Ce-a trebuit să ispăşeşti, ca să te târăsc după mine? spune, 
luându-mi mâna. 


210 


Apoi îmi netezeşte părul căzut în ochi. E un gest pe care 
mâna ei, învățată cu duioşii, îl face instinctiv. 

— Nu poţi să pleci aşa. Să mergem întâi acasă la noi, să te 
aranjezi puţin. 

Casa lor a adormit, în întunericul de sub salcâmi; nu se vede 
nicio fereastră luminată. Mă ia de mână şi mă trage după ea, în 
curtea întunecoasă, plină de taine. 

— Să umbli încet în sufragerie, spune. Poate Luisa Antonovna 
a adormit în jilţ. Să n-o trezim; are grijă Chira s-o ducă în pat, 
mai târziu. 

Deschide uşa încet, temându-se că va scârţâi, şi mergând în 
vârful picioarelor, înaintea mea, mă conduce în camera din 
fund, pe care o cunosc. Aprinde o lampă de pe noptieră, apoi 
peste ferestrele înguste trage storurile albe; în încăpere s-a 
răspândit o lumină albăstruie, ca într-un dormitor de copii unde 
arde o candelă de veghe. E o lumină tristă şi odihnitoare. 

— Cât te-am chinuit! spune Nadia, venind din nou să-mi 
mângâie obrazul. Şezi, întinde-te pe divan, să te odihneşti. Îţi 
aduc apă să te speli aici. 

Mă las peste pernele moi, în care mă îngrop ca într-o apă 
caldă; abia acum simt oboseala, ridicându-se din vârful 
picioarelor, peste genunchi, spre şolduri, din vârful mâinilor 
spre umeri, spre piept, întâlnindu-se în dreptul inimii, într-un 
vârtej care o striveşte. Dacă aş închide ochii aş dormi în patul 
acesta străin, liniştit şi împăcat, cu mirosul de floare încălzită al 
Nadiei, în nări. Imi dau încă o dată seama, că tot atât de simplu 
cum aş adormi, aş putea să mor, fără durere şi fără păreri de 
rău, doar aş trece dintr-un vis în altul, unde aş întâlni-o din nou 
pe Nadia. E atât de mult în mine şi în jurul meu, încât în starea 
de vis, mi se pare că nu voi mai putea să plec undeva, fără ea. 

Nu o simt când vine cu apă de spălat. Mă ridică de mână, ca 
pe un copil care a aţipit înainte de a fi îmbăiat şi îmi conduce 
paşii adormiţi în colţul celălalt al încăperii unde a pus ligheanul 
alb, pe un cufăr. Îmi toarnă apă, multă, rece, în pumni şi mi-o 
arunc pe faţă, amintindu-mi dimineţile de şcoală când îmi 
alungam dulcele somn al copilăriei în acest chip nemilos. Dar 
apa îmi face bine; mă ridic înviorat, cu ochii limpeziţi. Nadia 
îmi întinde prosopul, cu o graţie de domniţă care îşi întâmpină 
peţitorul, apoi mă piaptănă ea singură cu pieptenele ei. Mă las 
ocrotit şi aş vrea ca starea de vis să ţină cât mai mult, să nu 


211 


mai trebuiască niciodată să-mi port singur de grijă. 

Mă părăseşte câteva minute, şi se înapoiază cu altă rochie şi 
cu altă înfăţişare; şi-a pieptănat buclele de pe frunte. 

— Cât e ceasul? mă întreabă. 

— Opt şi jumătate. 

— Vrei să mănânci la noi? Cred că eşti sfârşit; te-am alergat 
toată ziua. 

— Nu ştiu dacă mi-e foame; dar n-aş putea să mănânc aici; 
mă înăbuş. Să mergem în altă parte, dacă vrei. 

Când ieşim în drum, pe cer mai stăruie lumina roşie, stinsă, a 
apusului. E o seară caldă, fără briză, plină de zăpuşeală. 

— Are să plouă? mă întreabă Nadia. 

— Poate că da. 

Simt că ploaia, dacă ar veni, mi-ar făcea bine, ca apa cu care 
mi-am limpezit ochii. 

Pornim în lungul căii ferate. Nadia mă opreşte: 

— Nu la gară; nu vreau să-i întâlnesc pe băieţi. 

Mi se strânge inima pentru renunţarea ei, dar oare nu sunt 
făţarnic? Nu eu am urmărit să-i despart? 

— Nadia, spun, ca să dau un preţ gestului ei, hai să-l vedem 
pe Ştefănel. 

Mă priveşte cu ochii mari: 

— Vrei? 

— Da; te rog numai să nu plângi! Dacă ţi-e teamă că nu poţi 
să te stăpâneşti, mai bine să nu mergem. 

Îmi strânge braţul, cu hotărâre: 

— Nu; să nu-ți fie teamă! 

Îl găsim pe Ştefănel dormind, în patul lui, pe terasă. Luna s-a 
ridicat deasupra mării şi îi îmbracă obrazul într-o paloare cu 
umbre pământii. Nadia se sprijină de marginea patului, 
aplecându-se deasupra lui; pare un înger, venit să-i redea 
bolnavului sănătatea, într-o sărutare de sacrificiu, pe urmă 
nemaiputând să se întoarcă în cer. 

Când am plecat de aici, azi dimineaţă, în locul lunii era 
soarele. Acum soarele s-a dus în alte părţi ale lumii, unde 
luminează alte terase de sanatorii. Cât trebuie că seamănă un 
colţ de lume, cu altul! De ce mai e nevoie să plec? Câte fete, cu 
ochii mari şi negri, arşi de lacrimi, nu se apleacă acum peste 
chipurile palide ale unor bolnavi, care le sunt fraţi, sau iubiţi? 
De ce mă aflu lângă cea de aici, şi nu lângă alta, la fel ca ea, în 


212 


altă parte a lumii, unde acum răsare soarele? 

Pieptul lui Ştefănel se mişcă, liniştit, ritmic, respirând adânc. 

— Ce frumos doarme! şopteşte Nadia. 

Totdeauna dorm frumos fiinţele pe care le iubim. Plecăm în 
vârful picioarelor pe terasa lungă, ca pe o alee de cimitir. Jos 
pe nisip, ne oprim, faţă în faţă. Luna îi luminează obrazul. 

— Dacă Ştefănel nu se face bine, nu mai am altă bucurie în 
viaţă. 

Îi apuc umerii şi o apropii de mine, negăsind niciun cuvânt de 
mângâiere. 

— Dacă ai şti cât suntem de singuri! şopteşte. Cât suntem de 
singuri... 

Lumina lunii îi face ochii şi mai trişti. Glasul i se îneacă în 
amărăciune: 

— Când eram mici, cineva a tăiat cu sapa, în grădină, 
picioruşul unui puişor de găină. Nenorocitul a trăit... Sărea 
într-un picior, printre ceilalţi; îi spuneam: şchiopul. 

Începe să plângă, încet. Aş vrea să-i şoptesc, la ureche: 
„Nadia, ai un prieten, care ţine la tine. Te iubeşte. Aş vrea să 
împărţi cu mine durerea ta!” 

Clatină capul cu deznădejde şi plânge. Şi parcă îi aud 
răspunsul, picurând printre lacrimi: „Dar tu, nu-i timpul să 
pleci?” 


Brotacul căpitanului era, într-adevăr, o fiinţă înţeleaptă. De 
câteva zile coborâse în fundul borcanului şi se oprise pe o 
creangă, puţin deasupra nisipului, nu acolo unde scrie 
„Secetă”, dar nici la „Timp schimbător”, ci la mijloc. Ioniţă îl 
privea dimineaţa, când dintr-o parte, când din alta, cerceta apoi 
cerul senin, albastru şi înalt, îşi cobora ochii pe zarea scăldată 
într-un abur subţire, străveziu, vedea copacii legănându-se sub 
bătaia vântului domol şi iar se întorcea la barometru. 

Brotăcelul stătea cuminte, cu ochii pe jumătate închişi, 
respirând rar, parcă obosit. Nici nu mânca, nici nu bea apă. Din 
ce-o fi trăind? se întreba Ioniță. 

S-ar fi putut crede că-i bolnav, dacă n-ar fi deschis din când 
în când gura lui umedă, trandafirie, căscând a plictiseală, ca 
oamenii, ceea ce nu face un suferind. 

Ce legătură tainică era între mica vietate şi marile întâmplări 
ale naturii? Nu se mai vedeau acum decât nori alburii, prea sus 


213 


şi prea destrămaţi ca să-ţi facă teamă; în calea soarelui se 
fereau, sau se topeau, aşa că niciodată nu puneau umbre vinete 
pe pământ. Marea era acum mereu limpede, albastră-verzuie, 
cu pete albe de soare. Vântul începea să bată, înainte de miezul 
nopţii, dinspre miazănoapte şi tot creştea, până la ziuă. Apoi, 
din zori până la amiază, încetul cu încetul, scădea; părea atunci 
că se odihneşte şi el, ca salahorii. După o oră, sau două, se 
ridica domol din partea cealaltă, dinspre miazăzi, luând-o de-a 
lungul țărmului, zburdând încet pe nisip, până seara, când 
pescarii se întorceau la mal. După apus, abia mai rămânea o 
briză slabă, care să aducă noaptea, din larg. 

Rareori se întâmpla altfel dar şi atunci vântul îşi păstra 
măsura şi nu ridica niciodată valuri primejdioase pe mare. 

Pescarii coborau acum de pe Liman în şiruri lungi, cu bărcile 
lor negre, date proaspăt cu smoală. leşeau în larg pe mai multe 
zile, rămâneau  nevăzuţi dincolo de orizont. Barcazurile 
încărcate cu grâu ajungeau acum toate, în linişte, la Sulina, de 
unde se întorceau cu tricolorul fluturând vesel pe catarg. O 
săptămână nu se auzi nicio veste rea de pe toată marea. 
Intrasem în august cu voie bună. 

Dimineaţa, căpitanul îşi privea brotacul, privea cerul, privea 
orizontul apoi îşi făcea de lucru, pe chei. Mă găsea adesea 
spălându-mă afară, pe punte, sau bărbierindu-mă, într-o 
oglindă prinsă pe catarg. 

— Azi avem vreme frumoasă! îmi spunea. 

Vreme frumoasă, într-adevăr. 

— Nu v-a scris nimic domnul comandor? mă iscodea Ioniţă. 

Unde să-mi scrie? Mă credea la Constanţa, sau în largul 
coastei, înspre Istambul şi aştepta să-i scriu la Timiş. 

— Acum e bine de plecat, spunea căpitanul, insinuant, 
privind cerul, de jur împrejur. După Sfânta Maria o să fie mai 
greu; de obicei se schimbă vremea. 

Dar mai era mult, până la Sfânta Maria! Şi nici nu-l priveau 
planurile mele. 

Zilele treceau repede. Soarele răsărea de pe mare şi apunea 
pe Liman. Nadia venea dimineaţa în port, ridica pânzele şi 
ieşeam în larg. Adesea, obosit, mă trezeam legănat de valuri, în 
mijlocul mării; vremea fiind bună făcea manevrele singură şi 
din iniţiativă proprie. O găseam la cârmă, puţin încruntată, dar 
sigură pe ea, ca un matelot cu vechime. 


214 


În momentul în care lumea începuse să vorbească despre 
acest lup de mare feminin, vizitatorii se schimbară şi noilor 
veniţi le trebui un timp, până să înceapă şoaptele lor de sezon; 
nu ţineam seama de ei. Am colindat împreună Bugazul, de la un 
cap la altul, ţinându-ne de mână. Cunoşteam potecile, 
desişurile, dunele, gropile cu scoici. Eram prieteni cu pescarii, 
pe care îi însoţeam în larg şi le ajutam să tragă năvoadele la 
țărm. Ştiam acum toate misterele meseriei lor şi ne miram că ei 
sunt nemulţumiţi de ea, fiindcă nouă ni se părea frumoasă. Ne 
urcam în turla farului, la o înălţime de unde peisajul se vedea 
altfel decât de jos: marea părea neagră, brăzdată de curenţi 
verzi şi cenuşii; deasupra ei se ridicau aburi albi, ca o ceaţă 
subţire; orizontul părea mai depărtat şi mai întunecos. 
Coboram apoi pe plajă; plutonul de adolescenţi care exista încă, 
nu mă mai supăra acum; făceam împreună cu ei cursa zilnică 
de fond, lipăind pe nisip, alături de Nadia, în fruntea lor, ca doi 
comandanţi. Alteori înotam alături, numai eu şi ea, până 
departe în larg, cum ne-am fi plimbat pe un bulevard. Uneori, 
seara, când lumea mergea la culcare, ridicam pânzele şi cu 
briza liniştită, de noapte, porneam, în întuneric, către sud. 
Adesea băieţii mergeau cu noi; veselia lor mi se părea acum 
fermecătoare; nu mă puteam contopi cu ea, dar mă făcea să 
zâmbesc cu îngăduinţă, şi-mi era bine. În timp ce Nadia stătea 
la cârmă, iar eu, atât de aproape încât îi simţeam căldura, de la 
umeri până la gleznă, ei se întindeau toţi laolaltă, pe puntea din 
faţă, ca nişte călători de altă clasă. Jim sau Bob, sau Bill sau 
cine mai ştie care dintre ei, cânta la acordeon, melodii 
languroase şi ceilalţi îl acompaniau încet, din gură, fiecare pe 
alt ton, într-o armonie care se unea cu murmurul mării, şi el pe 
mai multe tonuri. Câteodată, Puc spunea versuri, poeme şi 
balade despre mare; glasul lui avea o sensibilitate care mă 
transfigura. Stătea în picioare, la prova, ţinându-se cu mâna de 
strai şi începea să recite lungile balade ale lui Kipling, sau 
poemele lui d'Annunzio, pe care nu ştiam încă să-l judec. 

Spre miezul nopţii ajungeam la Cordon, unde zvârleam 
ancora în larg. Un pescar venea cu lotca să ne aducă la țărm şi 
urcam în fugă poteca, până sus pe faleză, unde restaurantele 
mai erau deschise şi unde o lume mai gălăgioasă decât la 
Bugaz continua să petreacă. Băieţii beau doar sirop, sau cvas şi 
luam parte la cheful lor temperat, uitând chefurile adevărate, 


215 


din urmă; ei nu aveau nevoie de alcool, la vârsta lor le era de- 
ajuns tinereţea. 

După ora două din noapte, când luminile se stingeau, 
pescarul ne aducea înapoi, la corabia noastră, şi plecam cu 
vântul potrivnic, de la nord, în volte, ieşind atât de mult în larg, 
că nu mai auzeam valurile răsturnate pe plajă. Băieţii se culcau 
obosiţi, pe punte, umăr la umăr, cu capetele sprijinite pe 
parâme, încălzindu-se unii în alţii. 

Schimbam locul la cârmă, cu Nadia, din oră în oră; când 
manevra ea mă aşezam, pe banchetă, cu capul pe genunchii ei, 
învelit cu mantaua, fiindcă spre ziuă vântul era rece. Ea îşi lăsa 
mâna pe fruntea mea, să mă mângâie, ca şi când ar fi fost una 
din datoriile cartului ei. Mai vie decât mine, când o schimbam, 
nu se culca, ci rămânea alături, transmiţându-mi căldura, cu 
capul pe umărul meu, şi visa, legănată de valuri. De multe ori 
zorile ne găseau pe mare şi intram în port odată cu răsăritul 
soarelui. Atunci, după ce băieţii plecau, Nadia mai rămânea un 
timp cu mine. Dacă nu eram prea obosiţi ne aruncam în apă şi 
înotam până la ţărmul insulei Carolina, acolo unde stătusem o 
după amiază împreună, în ziua sosirii. În unele dimineţi ea nici 
nu se mai ducea pe acasă. 

— Luisa Antonovna nu te ceartă? 

— Mama nu ştie nimic din ce se întâmplă în lume, afară de ce 
cade în cărţile ei. 

Spre prânz treceam pe la sanatoriu. Surprinzător, lui 
Ştefănel îi mergea acum mai bine; medicii se mirau şi ei, era 
posibil să-i scoată corsetul de ghips la începutul toamnei. 
Speranţe se iveau şi pentru piciorul bolnav, împotriva 
pronosticului vechi; natura face surprize, medicina de 
asemenea. Speram să nu fie doar iluzii. 

— Via de la Chişinău e a mea, spunea Nadia, însufleţindu-se. 
Am să-l rog pe tata s-o vândă şi am să-l duc cu banii mei la cei 
mai mari medici din lume, la cel mai bun sanatoriu. i 

Cine plânge mult, uită repede; e o rânduială a firii. In ochii 
Nadiei, în locul lacrimilor, vedeam numai bucurie. 

— Am să-l fac bine! spunea, ridicând fruntea, curajoasă. Am 
să dau tot, tot ce am, până la ultima mea răsuflare, numai să nu 
rămână cu o infirmitate. 

Treceau zilele; soarele se ridica de pe mare, şi apunea pe 
Liman. Pe catarg, deasupra tacheţilor, lucea mica iconiţă de 


216 


argint a Sfintei Maria, pe care mi-o dăruise Nadia. În cabină, 
când mă deşteptam, din faţă mă privea capul de vițel tărcat al 
lui Stan, dogul doctorului Rabega. N-aveam altă fotografie 
decât pe-a acestui personaj comic; el îmi amintea de Nadia, de 
copilăria ei, de veselia ei contagioasă şi mă făcea să zâmbesc, 
luându-mi de pe suflet orice greutate. 

Acum veneau barcazuri după grâu, în fiecare zi; portul 
devenise o mare de pleavă. Hamalii munceau de dimineaţă 
până după miezul nopţii şi tot nu dovedeau. Pereţii şlepului 
erau albiţi. Sus, pe puntea încinsă de soare, Nail îşi împărțea 
furia între hamali şi Ifim, zvârlind-o peste bord, în capul lor, 
cum ar fi zvârlit găleți cu lături. 

— Ruski, ruski lenevos, tot anul nu munceam şi-acum 
grăbeam! mârâia, către hamali. 

Apoi fugea în partea cealaltă a şlepului, la pupa şi se apleca 
spre Ifim: 

— Ruski puturos! Nu făceam rădăcini în timent! 

Într-o zi, din înălţimea farului, l-am văzut pe Nail, 
despăduchindu-se. Era în umbra cabinei, aşezat turceşte, cu 
luleaua stinsă în colţul gurii; îşi scosese piciorul de lemn şi îl 
ţinea pe genunchiul teafăr, cercetându-i crăpăturile, cu ochii lui 
de veveriţă, în căutarea ouălor de ploşniţă. Când descoperea o 
urmă, înşfăca repede clondirul de-alături şi turna benzină 
deasupra, rânjind subţire, satisfăcut. 

După ce şi-a curăţat astfel piciorul, şi l-a prins la loc în curele 
şi a ieşit în marginea punţii, ca să strige la hamali, cu glasul lui 
afurisit: 

— Ruski lenevos! 

Şi într-o bună dimineaţă, când soarele a ieşit din nori, sus, 
deasupra orizontului, şlepul lui Nail, murdar de pleavă, plecase 
din port. Fluierul unui vaporaş mă trezise în zorii zilei. Era un 
remorcher cu pavilion francez, al unei societăți de navigaţie 
care îşi amintise că are un şlep gol, la Bugaz. Pe bordul lui 
scria, cu litere mari, albe: „Alliance”. Actele au fost iscălite cu 
pompă la căpitănie, Ioniță a ieşit grav pe chei, parâmele au fost 
desprinse şi „Alliance” a plecat în larg, trăgând şlepul după el, 
lăsând în locul lui un val de fum negru. Când fumul s-a risipit în 
vânt, cheiul a rămas gol şi parcă îndoliat. 

Nail stătea aplecat peste bord, la pupa, şi nu mai spunea 
nimic; trecuse printr-o păţanie care îl înspăimântase. La 


217 


Alexandria, lăsase piciorul cel bun, iar aici îl lăsase pe cel de 
lemn. Dar s-ar fi putut prea bine să-şi lase viaţa. 
O 

Cu două zile înainte, când mă întorceam seara, în port, se 
întâmplase aşa: Ifim îmi ieşi în cale, puţin misterios, cum era el 
totdeauna, după apusul soarelui. 

— Domnu, dumneavoastră sunteţi doctor, medic? mă întrebă, 
privindu-mă pe sub sprâncene. 

— Nu, Mihailiuc, dar ce s-a întâmplat? Eşti bolnav? 

Făcu semn că nu. 

— Dar ia spune, despre ce-i vorba? Am doctorii. 

— Degeaba, dacă dumneavoastră nu sunteţi medic... Eu cu 
medic vreau să vorbesc. 

Dădu să plece, dar nu avea unde găsi medicul. Stătea 
nehotărât, cu mâinile atârnând moi pe lângă trup. 

— Turcu este bolnav, spuse, milos. Săracu, a ars la picior, şi- 
acum ustură rău. Dumneavoastră aveţi doctorie pentru foc? 

Am adus din cabină cutia cu feşi şi medicamente şi ne-am 
urcat împreună, pe şlep. În cabina de scânduri de la pupa, în 
aerul fiert, la lumina fanarului, Nail, cu hainele sfâşiate, învelit 
într-un cearşaf murdar, era întins în patul lui îngust. Ciotul 
piciorului drept îi sângera, iar în sus, restul coapsei era plină 
de băşici cu apă, gata să spargă. Pe chipul lui se vedea mai 
mult spaima decât suferinţa. 

— Dumnezeu a pedepsit pe Turc, spuse Ifim, trăgându-mă 
într-un colţ. Dar acum, fiindcă şi-a luat pedeapsa, trebuie să 
avem milă de el. 

După prânz, venise locomotiva să aducă în port cinci vagoane 
cu grâu şi dăduse drumul la cenuşă, între şine. Copiii 
pescarilor, care pândeau de după magazii, s-au repezit cu 
coşurile să adune cărbunii arşi incomplet, cum fac întotdeauna 
când simt că a venit o locomotivă. Nail tocmai se dădea jos de 
pe şlep; mergea să-şi aprindă luleaua, la pichet. Cum nu poate 
suferi pe nimeni, s-a legat şi de copii: „Ruski lenevos, mergeam 
munceam, nu furam cărbuni!” Şi fiindcă între şine mai fumega 
un cărbune ici-colo, a dat să-şi aprindă luleaua, să nu mai 
meargă până la pichet, fiindcă el era cel lenevos. Dar n-a 
apucat Turcul să se aşeze pe şină, ca să scormonească în 
cărbuni, că l-a cuprins vâlvătaia; abia îşi turnase benzină pe 
piciorul de lemn. 


218 


— Domnu, povestea Ifim, când a răcnit păgânu o dată, am 
crezut că a venit vapor, aşa tare a răcnit. 

Atunci a început o goană de groază prin port; zăpăcit, 
cuprins de flăcări, Nail fugea pe chei, mai mult sărind într-un 
picior, târându-şi piciorul de lemn ca pe o torţă. Nimănui nu-i 
dădea prin minte cum să-i sară în ajutor. Noroc că i-a venit 
gândul bun lui Ifim; s-a repezit după el, l-a înşfăcat în braţe şi 
până să înţeleagă Turcul ce se întâmplă, i-a şi făcut vânt de pe 
chei, în apa limpede a Limanului. A sfârâit, ca un cui înroşit; 
deasupra a rămas lemnul ars. Au venit pe urmă pescarii şi l-au 
tras afară, de păr. Flăcările îi arseseră sprâncenele şi mustata, 
îl lăsaseră spân, ca un bostan. Dar tot el a fost cu harţagul; 
când îl urcau în barcă şi-a adus aminte de Ifim: „Ruski, ruski 
ticălos. La ce zvârleam în apă, hai?” Pe urmă a început să-l 
usture şi s-a potolit. 

— Domnu, se scutura Ifim, cu greață, povestind, până seara a 
mirosit în port a stelniţă arsă. 

Apoi, râzând: 

— Da” acu, încaltea, a scăpat Turcu de păduchi! 

Când peste două zile a venit remorcherul şi cheiul a rămas 
gol, Ifim s-a uitat trist peste mare, unde rămăsese doar dâra 
neagră de fum. 

— Domnu, a spus, pe gânduri, eu asta nu înţeleg, ce oameni 
suntem noi; toată vara a râs Turcu de mine, şi-acu, când am 
scăpat, îmi pare rău după el! 

Dar cum ar fi putut Ifim să-şi explice acest simţământ, dacă 
de atâtea zile eu însumi nu puteam să mi-l explic? Fiindcă 
aveam şi eu în urmă o durere de neînțeles. De câtva timp, când 
mă trezeam dimineaţa şi ieşeam pe punte, să privesc malurile 
Limanului în sus, îmi părea rău după oraşul acela de acolo, 
unde îmi fusese atât de greu. 

O 

Ploaia a venit, fără ca barometrul căpitanului s-o prevadă. A 
început să cadă spre ziuă şi m-a găsit la ancoră, în mijlocul 
canalului. Seara fusesem la restaurantul gării, cu Nadia şi cu 
plutonul ei. Prima dată când mi-a dat în gând să dansez cu ea; 
mi-am acordat aceeaşi indulgență pe care le-o acordasem în 
alte seri, dansatorilor de pe ring. Nadia dansa numai cu Puc. Pe 
băiatul acesta, cu sensibilităţi feminine, cu pielea obrazului 
netedă, subţire, cu ochii albaştri, mari, îl cunoştea de mult 


219 


timp, de la Chişinău. În vacanțe se vedeau în fiecare zi, se 
plimbau prin parc, mergeau la vie împreună, se întorceau seara 
pe întuneric, singuri, şi duminica după amiază, la reuniuni 
familiale de adolescenţi învățau să danseze, după patefon. 
Nadiei nu-i plăcea dansul, dar uneori îi acorda simpatie. 

O uimise invitaţia mea. 

— Tu, tu dansezi? 

Era poate mai mult decât o uimire, era o deziluzie. Am 
dansat totuşi, dar fără entuziasm. La sfârşit îmi spusese, cu 
francheţea ei de totdeauna: 

— Nu-ţi stă bine! Tu trebuie să rămâi matelot şi călător; e 
rolul tău! 

Întorcându-mă pe bord mă apucase ruşinea de mine însumi şi 
ridicasem pânzele, să plec fără să înştiinţez pe nimeni, fără să- 
mi iau rămas bun de la cineva; de astă dată actele erau la mine. 
Vântul începuse să sufle, umed şi rece, de la nord. Desfăcusem 
hotărât legătura de la chei şi-mi dădusem drumul în curent, 
însă mă aflasem în faţa unei mări atât de întunecoase, încât mă 
temusem să nu intru cu prova în geamandurile neluminate care 
marcau ieşirea din port, şi aruncasem ancora în mijlocul 
canalului, unde rămăsesem bătut de valuri, până dimineaţa. 

Ploaia a venit fără s-o fi aşteptat cineva. M-a trezit bătaia ei 
pe punte, ca pe un acoperiş de mansardă. Este nespus de tristă 
ploaia pe apă; într-un port gol e ucigătoare. Barăcile de 
scânduri cu pereţii înnegriţi de umezeală, cheiul pustiu, şinele 
căii ferate cu luciul lor rece, grănicerul ascuns sub o streaşină, 
câinii uzi de ploaie, acum strânşi cu toţii în uşa pichetului, 
fumul alb luat de vânt din hornul bucătăriei de la căpitănie, 
toate liniile peisajului strivit de neguri, dădeau portului o 
înfăţişare de toamnă pustiitoare. 

Atunci am simţit pătrunzându-mi în suflet toată răceala 
singurătăţii. Am tras la chei, în nădejdea că aşa voi fi mai 
aproape de oameni, apoi am aprins lumina şi am încercat să 
citesc. Dar flacăra lămpii cu petrol tremura şi punea pe pereţii 
cabinei umbre pâlpâitoare şi reci. Lumina cenuşie de afară 
colora palid cele patru hublouri mici, rotunde, făcându-le să 
semene cu nişte răsuflători de cavou. 

Mi-am luat mantaua de ploaie, m-am acoperit cu gluga şi am 
plecat, fără scop, pe calea ferată, printre vilele atât de 
încremenite încât păreau pustii. M-am abătut pe la cherhana, 


220 


sperând că voi găsi pescarii, să stăm de vorbă dar cherhanaua 
era goală. Atunci m-am întors pe bord şi mi-am petrecut restul 
dimineţii întins în pat, cu ochii închişi, ascultând ploaia şi 
valurile, silindu-mă să nu-mi dau seama de cadenţa înceată şi 
de monotonia timpului. Poate că într-un târziu aţipisem, sau 
ieşisem din realitate fără să dorm, când am auzit paşi pe punte. 
În ziua aceea îmi dădusem într-atât silinţa să nu mă gândesc la 
Nadia încât văzând-o, sus la intrarea cabinei, o clipă nici nu am 
recunoscut-o. Era îmbrăcată cu pelerina de ploaie iar pe cap 
avea o glugă de celuloid, străvezie şi lucioasă, care dădea 
chipului ei îmbujorat un aer de păpuşă pusă într-un ambalaj 
festiv. 

Pentru ea ziua ploioasă însemna să stea închisă între pereţii 
sufrageriei mari şi friguroase, numai cu Luisa Antonovna şi cu 
tăcerea ei aplecată deasupra cărţilor de joc. Fusese de 
dimineaţă la sanatoriu, dar nu putuse să rămână mult. Restul 
timpului şi-l petrecuse în bucătărie, încurcându-se între 
picioarele Chirei, încercând să facă un tort, după indicaţiile 
cărţii de bucate. Nu ştia dacă îi reuşise, dar mi-l adusese, 
fiindcă îl făcuse pentru mine. Scoţând pachetul din sân, unde 
prăjitura se turtise, avea ceva de ţărăncuţă care-i duce de 
mâncare ibovnicului, pe ascuns. 

— Am prădat căminul părintesc, spuse râzând, în timp ce 
cobora scările. Ţi-am adus un tort, ca să ai ce-mi da în loc de 
guvizi. 

— Norocul guvizilor! 

— Ba norocul meu! 

— Bine, n-am să te mai invit niciodată la masă. 

— Şi eu care abia aşteptam!... 

— Aşa? Am să păstrez tortul până la o invitaţie viitoare, când 
am să pescuiesc guvizi. 

— Ce vrei să spui? Nu-l mâncăm acum? 

— Crezi că e comestibil? 

— Încearcă. De otrăvit n-ai să te otrăveşti. 

— Şi nu i-ai pus nici farmece? am întrebat-o, râzând, în timp 
ce ea, după ce îşi scosese pelerina, se urca în fundul patului, să 
se reazeme de perete. 

Işi plecă ochii, roşind. 

— Nu mă pricep la farmece. 

Această după amiază urâtă căpăta, cu venirea ei, un farmec 


221 


care ştergea toată nehotărârea şi mâhnirea din mine. 

— Te-ai supărat aseară? mă întrebă, sfioasă, ţinând încă ochii 
în jos. 

Mă supărasem? Ştiu eu? 

— Să nu mă judeci rău, urmă Nadia, cu aceeaşi sfială. După 
ce ne-am despărţit, mi s-a părut că am spus prostii; dar eu 
spusesem gândul meu adevărat. Tu eşti altfel decât noi; nu 
vreau să iei obiceiurile noastre. Sunt foarte mândră că am un 
prieten atât de serios. Să nu te schimbi pentru noi... 

Picăturile de ploaie, lovind monoton puntea, păreau acum un 
cântec dulce, adormitor, ca un ţârâit de greier. Lumina cenuşie 
filtrată de hublouri învelea cabina într-o penumbră calmă şi 
valurile  spălând  bordajul trimiteau înăuntru un  fâşiit 
asemănător cu freamătul copacilor înfioraţi de vânt. 

Pe  măsuţa din mijlocul cabinei ardea  samovarul 
comandorului; flăcările albăstrii ale spirtului care înlocuia 
jăraticul răspândeau o adiere caldă, o simţeam pe obraji şi îmi 
sugera un cămin înţesat cu lemne, toamna, când se aprinde 
prima oară focul în casă. 

Nadia stătea în vârful patului şi îşi bea ceaiul încet, parcă 
meditând. Avea întipărită pe figură o cuminţenie puţin gravă, 
care o făcea să pară, cu chipul ei foarte tânăr, un copil 
preocupat de gânduri prea grele pentru vârsta lui. Purta o 
rochie neagră, de stofă, închisă până în gât, cu guler şi cu 
manşete albe, ca o fetiţă de şcoală. 

— Nu ştiu de ce, spuse, privind în penumbră, printre genele 
grele, mă înduioşează întotdeauna samovarul aprins. 

Ţârâitul mic al samovarului, amestecat disonant cu plânsetul 
ploii, îi amintea poate după-amiezile de toamnă, în casa lor de 
la Chişinău, când se strângeau toţi patru în salon să-şi bea 
ceaiul, tăcuţi, cum s-ar fi rugat în biserică. Acum însă, în locul 
salonului, prea mare şi prea gol numai pentru ei patru, 
cămăruţa mea îngustă, bătută de valuri şi de ploaie, îi trimitea 
în suflet o mulţumire calmă, pe care părea că o filtrează încet, 
să nu obosească şi să nu o termine prea repede. Penumbra 
cabinei nu putea fi asemănătoare cu întunericul din odăile lor, 
căci era caldă şi prietenoasă. 

Lăsă ceaşca pe masă şi se întoarse la locul ei, ca să se 
reazeme de perete, cu ochii închişi. 

— Ce-ar fi să adorm, şopti şi casa ta să plece, prin ploaie, să 


222 


meargă, să mă trezesc în altă parte a lumii?... 

În lumina slabă, obrazul ei se vedea, palid; numai buzele 
roşii, umede, parcă vibrând, erau pline de viaţă. 

— Nu ti-ar părea rău după ce laşi în urmă? 

Ridică umerii, încet şi răspunse, cu ochii închişi: 

— Nu ştiu; încep să cred că sunt multe care se uită... Când 
aduc flori proaspete în casă, le pun în cel mai frumos vas, dar a 
doua zi le schimb în altul, şi în locul lor pun unele, proaspete. 
Sau, mă gândesc la păpuşile mele. Nu prea m-am jucat cu 
păpuşile, când eram mică, dar vreo câteva tot am avut. Pe 
ultima o iubeam cel mai mult. Când primeam alta, o uitam pe 
cea dintâi; îi luam pătucul, plăpumioara, perniţele, cearşafurile, 
într-un cuvânt, toată zestrea, ba chiar, dacă avea o rochie mai 
frumoasă o dezbrăcăm, ca să i-o pun celei noi. 

Ştiam, e totdeauna ceva gata să ne placă mai mult decât ce-a 
fost înainte. Pasiunile nu sunt definitive, decât la oamenii fără 
imaginaţie şi fără aspirații. 

M-am gândit cu emoție că ar fi aşa de simplu, aşa de 
omenesc, să plec mai departe împreună cu fata asta, să nu 
întreb pe nimeni, să nu dau socoteală nimănui. Să ies pe punte, 
în ploaie, să întind pânzele. Şi ea, când o deschide ochii, să se 
găsească, într-adevăr, în altă parte a lumii. 

Am privit-o cum stătea ghemuită în fundul patului. De sub 
marginea rochiei negre, picioarele ieşeau goale, desenate 
armonios, cu glezna subţire, cu gambele alungite, bronzate, cu 
pielea netedă şi întinsă. În intimitatea cabinei acest început de 
goliciune devenea tulburător, lăsa să se bănuiască restul, 
coapsele,  şoldurile, prelungindu-se sub rochie, cum un 
candelabru aprins în plafon lasă să se bănuiască firele care 
aduc lumina pe sub zid. Ar fi aşa de firesc, să mă apropii de ea, 
să-mi lipesc obrazul de al ei, să absorb nesăţios parfumul, 
cunoscut, al corpului ei tânăr. 

Într-un amurg ne întorceam din larg pe o mare agitată. 
Ţărmul părea foarte departe, în întuneric. Nadia ţinea cârma şi 
cum stăteam alături de ea, ca să-i ajut la nevoie, îi simţeam 
căldura ridicându-se, transmiţându-mi prin veşminte, de la 
umeri până la coapse, o chemare imperativă. Avusesem 
pornirea să o cuprind în braţe, să-mi lipesc gura pe ceafa ei cu 
pielea bronzată, poate încă fierbinte de soare; părul ridicat în 
creştet o dezgolea, era o ispită irezistibilă. 


223 


După un timp, când mă regăsisem, o întrebasem cu glasul 
tremurat: 

— Nu ţi-e frică, singură, cu mine, aici, pe mare? 

Îmi aruncase o privire repede, plină de nevinovăție. 

— De ce să-mi fie frică? Marea e sora mea! 

O priveam cum stătea, respirând liniştită în fundul patului, ca 
într-o cameră cu păpuşi. Dar, oare, sub candoarea ei, corpul 
tânăr, împlinit, nu avea niciodată, nicio tresărire? 

Braţul meu, atunci când îi cuprindea umerii, respiraţia mea 
care îi mângâia obrazul, buzele mele care într-o noapte pe 
mare, le găsise pe ale ei, nu-i dezvăluiau nimic? Ce uimitor gust 
avea colţul gurii ei! Mi-a rămas până acum în simţuri, gustul 
unui fruct dulce şi aromat, amintind de o ţară de pe alte 
latitudini, reală dar netrecută pe hartă. 

Afară ploaia şi-a schimbat ritmul; vântul o prinde neregulat, 
când dintr-o parte când din alta, ca să o izbească, rece, în 
hublouri. 

Nadia deschide ochii somnoroşi şi mă priveşte pe sub gene. 

— Ce-ar fi să ieşim acum pe mare? îmi propune, nu fără 
speranţă, dar şi cu îndoială. 

— Plouă, nu vezi? 

— Nu-mi pasă! 

— Are să ne ude. 

— Ne îmbrăcăm pelerinele de ploaie. 

Şi fiindcă n-a întâmpinat opunerea la care se aştepta, în ochii 
ei, în locul îndoielii se iveşte însufleţirea. Parcă a descoperit un 
joc nou. (O păpuşă nouă?) 

— Hai, hai să mergem! spune, cu bucurie, dându-se repede 
jos din pat, ca să-şi îmbrace pelerina. 

A urcat scările, în fugă, înaintea mea. Prin tambuchiul 
deschis, vântul împinge ostil înăuntru o scuturătură de ploaie. 
les pe punte şi o găsesc desfăcând randa. În gura portului apa 
aleargă spre mare, cenuşie, bătută de ploaia prin a cărei pânză 
deasă nu se vede nici până la o aruncătură de piatră; ţărmul 
insulei Carolina e acoperit de neguri; numai fâşâitul sălciilor 
chinuite de vânt, răzbate până la noi, câte o clipă. Peste ape, 
întunericul s-a lăsat, vânăt, ca un amurg de toamnă. 

— E o copilărie, să ştii! o mustru pe Nadia, în timp ce ea se 
pregăteşte să înalțe vela udă. 

Dar totodată mă simt mic în faţa îndârjirii ei. Mă apropii şi-i 


224 


ajut, mâinile noastre se întâlnesc reci şi ude pe parâmele 
înmuiate de apă. 

__O clipă Nadia se opreşte şi se ridică, să mă privească în faţă. 
În ochii ei străluceşte bucuria, ca nişte cristale. 

— Toţi s-au ascuns în case! strigă, să acopere zgomotul ploii, 
al valurilor sparte în bordaj şi al pânzelor fluturate. Spune, nu 
te simţi acum mai mare decât ei toţi? 

Barăcile din port, căpitănia, vama, pichetul grănicerilor, sunt 
pe jumătate şterse de pânza ploii; dincolo de ele nu se mai vede 
nimic. Ştiu însă unde încep vilele mici şi albe, ascunse cu teamă 
sub salcâmii scuturaţi de ploaie şi de vânt. In odăile lor pătrate, 
cu duşumelele goale, oamenii, scârbiţi de ploaie, au acoperit 
ferestrele cu transperante groase şi la lumina becurilor aprinse 
timpuriu îşi joacă norocul în cărţi. 

Trec la cârmă; Nadia desface legătura de la chei, împinge 
prova afară ţinându-se cu mâinile de strai şi când focul prinde 
vântul, se aruncă pe punte, făcând un salt îndemânatic. Mă 
uimeşte siguranţa cu care îşi îndeplineşte rolul de matelot. 
Acum o lună, nu ştia nimic. 

— Cât e ora? strigă, făcându-şi loc pe sub pânze, să vină la 
pupa. 

— Patru. 

— Oho, până diseară avem destul timp! 

— Trebuie să fim cu grijă, spun, puţin neliniştit. Abia se vede 
la o sută de paşi. Dacă ne depărtăm prea mult, n-o să mai ştim 
unde-i ţărmul. 

— Dar farul? 

— Farul se aprinde diseară, la opt. 

— Ne întoarcem diseară. 

Se bizuie pe mine; o simt din fiecare cuvânt şi din fiecare 
gest. Dar eu, de data asta, nu ştiu pe ce mă bizui. 

Ne căutăm cu teamă drumul, în lungul geamandurilor negre, 
care arată ieşirea din port, şi după valurile deodată mai largi, 
simt că am ieşit în mare; vântul bate nehotărât din toate 
direcţiile, făcând manevra foarte grea. De nenumărate ori trec 
ghiul, dintr-un bord în altul, şi după fiecare mişcare, vântul se 
schimbă din nou. Dar curentul ne duce totuşi repede, spre larg; 
în curând valurile sparte la țărm se aud foarte încet. „Miladul” 
se bandează mult, când pe un bord, când pe un altul, aproape 
atingând valurile cu catargul. De câteva ori ghiul intră adânc în 


225 


apă; atunci orice manevră e imposibilă, trebuie să aştept ca 
barca să se redreseze singură. Ştiu că nu ne putem răsturna, 
dar mă gândesc îngrijorat că şarturile, care trosnesc îngrozitor 
la fiecare smucitură ar putea să plesnească şi catargul să se 
rupă. Atunci n-am mai avea nicio putinţă de a reveni la țărm şi 
am rămâne în mijlocul mării. 

Nadia stă lângă mine, cu mâinile încleştate pe marginea 
cockpitului. Ploaia continuă să cadă şi i-a udat picioarele, de la 
genunchi în jos. Sandalele ei, negre, sunt îmbibate de apă ca 
nişte bureti. 

— Ai să răceşti, îi spun, chinuindu-mă cu ghiul şi cu cârma. 
Nu vrei să ne întoarcem? 

Un val se ridică din întuneric şi înainte de a-l mai putea ocoli, 
se sparge năprasnic în bordaj; jumătate din spuma lui albă 
trece peste punte. O clipă, în cockpit apa se ridică până la 
genunchi, apoi repede dispare prin canalele de scurgere; îmi 
simt stofa aspră a pantalonilor lipindu-se rece, de picior. Nadia 
râde, exaltată. 

— Mai vreau o dată! strigă, aplecându-se spre mine, 
apucându-mi strâns braţul cu care întind şcota. Încă un val! Nu 
e minunat? 

Marea începe să mă neliniştească; după atâtea volte nu mai 
ştiu în ce direcţie mergem şi valurile nu se mai aud deloc, 
spărgându-se la țărm. 

— Nadia, spun, ca să împart neliniştea cu ea, nu mai ştiu 
unde suntem. 

— Ne-am rătăcit? 

— Nu ştiu în ce parte e portul. 

— Adevărat? 

De jur împrejur, întunericul creşte repede. 

— Spune, ne-am rătăcit? strigă Nadia, exaltată, apropiindu-şi 
obrazul ud de al meu. Dar e minunat! Minunat! Ce poate fi mai 
frumos? 

Vântul continua să bată nehotărât, dintr-o parte şi din alta, 
dar parcă a început să se liniştească, în schimb valurile cresc. 
Mă gândesc deodată, cu teamă, că fără vânt riscăm să 
rămânem în mijlocul mării huloase, şi, curentul să ne împingă 
în apele ruseşti. 

Mă aplec să desluşesc cadranul busolei, care dansează 
bezmetic, făcând dificilă orientarea. Ţărmul este spre nord- 


226 


vest, dar acum nu mai caut ţărmul; acum o singură teamă le-a 
acoperit pe toate; să nu ajungem la ruşi; mă lupt cu valurile din 
răsputeri să pun prova în direcţia opusă, spre sud. 

Vântul slăbeşte mereu şi cum pânzele încep să se zbată în 
gol, mă cuprinde panica. 

— Nadia, strig, nu mai putem manevra. Ne duce curentul... 

Ea îmi strânge braţul şi, sub mâna ei, simt mâneca flanelei 
lipindu-mi-se udă, de piele. Pe sub gulerul desfăcut ploaia a 
pătruns şi m-a udat de sus până jos. 

— De ce ţi-e teamă? îmi strigă în ureche. Spune, nu e 
minunat? Uite, uite, uite! 

S-a ridicat în picioare, imprudentă sau nesocotită. Un val 
uriaş vine din bord, e peste putinţă să încerc o manevră, îl 
aştept neputincios, prostit, cu mâinile pe cârma şi pe şcotele 
moi. O văd pe Nadia, aplecată înainte, râzând, beată şi peste o 
clipă valul spart în bord i se prăvăleşte în cap. Când apa se 
retrage, chipul ei apare râzând, cu părul ud lipit pe faţă, cu 
ochii lucind; gluga i-a fost smulsă. 

— Ai să te îmbolnăveşti! strig, cuprins de furie. 

Dar ea continuă să râdă, nepăsându-i nici de ploaie nici de 
valuri. 

Imi dau seama că nicio manevră nu mai e posibilă. Ghiul se 
zbate în suportul lui de pe catarg, scoțând sunete aspre; mi-e 
teamă că se va rupe, trebuie coborâte pânzele. 

— Vino să-mi ajuţi! 

Dă drumul la fungă, în timp ce eu, ţinându-mă de catarg, trag 
în jos pânza care nu mai alunecă. Valurile ne întorc acum în 
toate părţile şi la fiecare lovitură transversală, catargul 
trosneşte, chinuit. Trebuie să punem o ancoră plutitoare, ca să 
ne ţină prova în direcţia valurilor. O las pe Nadia să lege vela 
pe ghiu şi cobor în cabină. Prin tambuchiul rămas deschis, sau 
prin magazia de la prova, apa a intrat înăuntru, până la 
genunchi. Dulapurile de sub pat, unde ţin hainele şi rufăria, 
sunt inundate; câteva obiecte, plutind, se lovesc de pereţi; 
fotografia lui Stan a căzut în apă şi nu am timp s-o scot. les în 
gura tambuchiului şi-o strig pe Nadia. Tot nu-şi dă seama de ce 
se întâmplă; când vede apa din cabină, izbucneşte în râs. 

— Încetează! strig, înfuriat. Toate te distrează? Pompează 
apa afară! 

Se supune numaidecât şi, puţin nedumerită, încetează râsul. 


227 


În timp ce mânuieşte din greu pârghia pompei de mână, încerc 
să înjghebez o ancoră plutitoare. N-am văzut niciodată una, dar 
nu e greu să mi-o imaginez. Dintr-o velă veche croiesc un sac 
lung, apoi încep să-i cos marginile, anevoie, fiindcă acul abia 
intră prin pânza udă. Stau în apă până la genunchi. Nadia 
pompează de o jumătate de oră şi suntem tot inundaţi. 

— Cât e ceasul? mă întreabă, ştergându-şi năduşeala de pe 
frunte. 

E şase; rătăcim de două ore pe mare, fără să ştiu unde e 
ţărmul. les pe punte, târând sacul după mine; ploaia continuă 
să cadă, mai liniştită, aproape verticală. E întuneric ca noaptea. 
Mă târăsc pe puntea udă, până la prova, leg de gura sacului o 
parâmă şi un colac de salvare, fiindcă nu am altă plută şi-i dau 
drumul în valuri. Sacul, ţinut la suprafaţă, se umple repede cu 
apă, parâma se întinde şi numaidecât, mişcările dezordonate 
ale bărcii încetează. Prova se îndreaptă pe direcţia valurilor, 
trasă de sacul plutitor, ca de o ancoră. Am răgazul să privesc 
acum busola: alunecăm spre sud, ne îndepărtăm de apele 
ruseşti. Răsuflu, uşurat. 

La intrarea cabinei Nadia continuă să pompeze, tăcută, şi-a 
pierdut exuberanţa. Cobor în cabină şi aprind lampa în clipa 
când panourile duşumelei apar de sub apă. Totul e ud; deschid 
dulapurile şi dinăuntru năvăleşte un nou val. Nu mai avem nicio 
haină uscată să punem pe noi. 

Nadia, care şi-a sfârşit treaba, coboară în cabină, cu obrazul 
aprins, şi cu toate că pe frunte i se preling broboane de 
sudoare, o văd că tremură. 

— Ai să răceşti, spun, îngrijorat. 

Pe faţa ei încearcă zadarnic să treacă un zâmbet. Simt că 
ochii îi ard de febră. Îşi duce mâna la frunte. 

— Am obosit! murmură, căutând un loc unde să se aşeze. 

Afară ploaia se aude încă, bătând în punte, în timp ce valurile 
lovesc în bordaj. De pe rochia ei lipită pe corp, apa se scurge pe 
picioarele goale. 

Nu am să-i dau nicio haină uscată, nici măcar o cămaşă. 
Tremură şi mă priveşte cu ochii lucind. 

— Nadia, spun, poruncitor, dezbracă-te şi urcă-te în pat; 
păturile nu sunt ude. 

Ca să o las singură, ies iarăşi pe punte. Ploaia slăbeşte; la 
orizont, printre norii sparţi, se vede un colţ roşu de cer; apune 


228 


soarele. Într-acolo e ţărmul, dar fără vânt nu ne putem mişca 
din loc. 

Cobor în magazie şi cu greu izbutesc să aprind sobiţa cu 
petrol; şi în cambuză a intrat apă; ar trebui să fac ordine dar nu 
am timp, aştept să fiarbă ceainicul şi ţin mâinile pe pereţii lui 
fierbinţi, ca să mă încălzesc. Când, mai târziu, ies iarăşi 
deasupra punţii, spărturile norilor s-au lărgit, lăsând să se vadă 
bucăţi de cer. De pe mare, unde e încă întuneric, încearcă să 
răsară luna. Câteva clipe, razele ei palide scapă printre nori, 
aruncând pe valurile vinete raze argintii, neverosimile. 

Cercetez încă o dată busola; valurile ne împing înspre sud- 
est; ne îndepărtăm de țărm; nu-i nicio primejdie, o dată cu 
vântul vom putea să venim înapoi. 

O găsesc pe Nadia, cu obrazul aprins, ascunsă sub pătură 
până la gât. Şi-a pus îmbrăcămintea udă pe banchetă, strânsă 
sul, să ocupe cât mai puţin loc, să se vadă cât mai puţin, 
ruşinată de a fi dezbrăcată la un pas de mine. 

Trebuie să-i duc lucrurile sus, să le întind pe şarturi. Nadia 
scoate o mână de sub pătură, ca să mă oprească, de astă dată 
cuprinsă de spaimă; acolo e rufăria ei intimă, dar nu e timpul 
să-i iau în seamă pudoarea. 

Afară aerul începe să se usuce; cerul se limpezeşte; numai 
valurile nu slăbesc. Catargul scârţâie la fiecare balans şi mi se 
pare că vrea să se rupă, să scape de zbucium. Când să cobor, 
văd, foarte departe, înspre nord, aproape de orizont, o scânteie 
răspândindu-şi razele deasupra apei; este clipitul rar şi lung al 
farului de la Bugaz, pe care îl recunosc; suntem la cinci-şase 
mile de țărm. 

Nadia toropeşte, îi pun mâna pe frunte şi simt că arde. O 
silesc să ia chinină cu aspirină, şi în ceaiul fierbinte îi torn un 
păhărel de rom. 

— Şi hainele tale sunt ude, şopteşte. 

Hainele îmi sunt ude, însă se usucă pe corp, fără să le simt 
răceala. E prea multă treabă de făcut, ca să mai ţin seama de 
mine. Dar iau aceleaşi medicamente ca ea, pe urmă după ce o 
învelesc până la gât, scot hainele din dulapuri şi le duc pe 
punte, la uscat. Marea e acum foarte neagră; doar farul 
sclipeşte rar, în depărtare şi luna scapă din când în când 
printre nori, în partea cealaltă, luminând crestele valurilor, 
făcându-le să pară mai mari. Un ceas întreg îmi trebuie până să 


229 


usuc cambuza şi să scot la aer pânzele de rezervă, din magazie. 
Valurile scad, dar deasupra aud încă trosnind catargul. Scot 
lucrurile afară, chinuindu-mă pe scara îngustă; nu am timp să 
mă gândesc la înţelesul acestei aventuri. Corpul înfierbântat 
face să se ridice aburi din îmbrăcămintea mea jilavă. Când, 
târziu, cobor în cabină, răpus de oboseală, Nadia a aţipit, 
liniştită, cu faţa în sus. Îi pun mâna uşor pe frunte; nu mai arde 
ca la început. Mă întind pe banchetă, cu mădularele frânte. 
Masa, care stă între noi, împarte cabina în două, ca un perete 
simbolic, dar de netrecut. Nu mai pot să mă gândesc la nimic; 
fruntea şi ochii îmi ard; prin braţe şi prin picioare mi se scurge 
o oboseală care parcă vrea să mă ţintuiască pe scândura tare. 
Peste o clipă nu mai ştiu de mine; adorm cu gândul că mă aflu, 
copil, într-un scrânciob şi vin ametit la vale. 
O 

M-a chemat, în şoaptă. De câteva ori mi-am auzit numele în 
vis şi mi s-a părut că e cineva care îmi priveghează somnul. Pe 
urmă, încet, am deschis ochii; m-am găsit în întuneric şi am 
continuat câteva clipe să cred că visez. Imi simţeam corpul 
frânt, dar era o senzaţie dulce, plăcută, de convalescenţă. Pe 
urmă am auzit valurile sparte în bordaj şi catargul scârţâind. 
M-am ridicat speriat. Lampa agăţată în tavanul scund al cabinei 
se stinsese. Prin hublouri intrau, albe ca zorile, razele lunii. 
Nadia se ridicase, în fundul patului, învelită în pătură şi mă 
chema în şoaptă. Am tresărit, îngrijorat de soarta noastră. 

— M-ai chemat? 

Era tristă ca la sfârşitul unei serbări obositoare şi nereuşite. 

— Vino, te rog! şopti. 

— Îţi mai e rău? Mai ai febră? am întrebat-o, apropiindu-mă 
îngrijorat. 

— Nu, nu am nimic. 

Am simţit după glas, că încearcă să zâmbească. M-am aşezat 
alături, pe pat. Stătea rezemată de perete, ţinându-şi pătura, cu 
mâinile pe piept. În întuneric, nu i se vedea decât conturul 
obrazului şi ochii, lucind. 

— Eşti supărat pe mine? mă întrebă, scoțând de sub pătură o 
mână, şi apucându-mi braţul, strâns. 

— De ce să fiu supărat? 

— Fiindcă s-a întâmplat aşa. 

— Nu eşti tu de vină. 


230 


— Ba da; nu trebuia să fi plecat. Eu nu cunosc marea. i-a 
udat toate lucrurile! 

— N-au nimic, se usucă. 

Un nou gând, acela care în mod ciudat nu venise întâi, o făcu 
să tresară: 

— N-am putut să intrăm în port? Ne-am rătăcit? 

Dar ideea nu o înspăimânta; avea numai teama să nu o cert. 

— Nu, farul se vede, am răspuns, însă n-avem niciun pic de 
vânt. 

— Suntem departe de țărm? 

— La câteva mile. 

Făcu un gest, să se ridice: 

— Vreau să ies pe punte. Îmi aduci lucrurile? 

Apoi se ruşină deodată la gândul că sub pătură era 
dezbrăcată, şi îşi lăsă capul în piept, cum ar fi vrut să se 
ascundă; gestul îmi amintea mie însumi goliciunea ei. M-am 
gândit, cu respiraţia oprită, că eram numai noi doi aici, în 
mijlocul nopţii, pe mare, la câţiva kilometri de țărm şi sub 
pătură ea nu avea nicio îmbrăcăminte, ca una din fetele de astă 
iarnă, care, când dădeau de căldură, erau mulţumite să 
rămână, şi îşi agăţau singure veşmintele în cui. Între valurile 
sparte în bord, îi auzeam respiraţia, parcă speriată. Ce căuta 
aici cu mine? m-am întrebat deodată, ca trezit dintr-un vis. Ce 
căuta aici şi ce ştiam despre ea? Câte chipuri avea şi care era 
chipul ei adevărat? Acum câteva ore, stătea pe punte şi primea 
valurile în obraz, râzând exaltată. În alte zile se purta ca un 
matelot disciplinat, care îmi asculta comenzile cu pricepere şi 
cu supunere. Pe plajă era autoritară, acasă devenea cuminte, 
ca o fetiţă de şcoală care mai păstrează încă păpuşi prin fundul 
cufărului. La sanatoriu părea o mamă îngrijorată, încercând să 
citească în ochii medicilor ceea ce nu era scris pe foaia de 
observaţie. lar când dansa nu mai avea nimic din celelalte 
înfăţişări ale ei: atunci era prețioasă ca o domnişoară cu mulţi 
paji. Odată plânsese, zbuciumată, în faţa mea, cu capul în 
bălării şi lacrimile noastre se amestecaseră. Altădată mă 
mângâiase cu o duioşie de soră mai mare şi îmi murmurase la 
ureche un cântec ciudat, care era un cântec de leagăn şi părea 
de dragoste. Buzele ei îmi tremuraseră pe obraz şi când 
întorsesem capul stătuse, aşteptând urmarea, cuminte şi 
supusă. Ce trebuia să însemne cântecul şi răsuflarea ei pe 


231 


obrazul meu, şi tremurul buzelor când s-au atins de ale mele? 
Acum se ascundea sfioasă, sub pătură, cu bărbia în piept, 
înțelegând, desigur, ce reprezenta pentru mine nuditatea ei. 

M-am aplecat deasupra ei, încercând să-i disting chipul în 
penumbră. 

— Nadia, am şoptit tremurat, la ce te gândeşti acum? Ce 
crezi despre noi, despre întâmplarea noastră? 

Tăcea, şi în întuneric nu puteam să-mi dau seama dacă mă 
priveşte. 

— Spune, Nadia, ce crezi? Nu te miră, nu te sperie? 

Apoi deodată, am trecut la alt gând, cu o linişte rece, în care 
nu mă recunoşteam: 

— Acolo de unde vin, fetele ştiu totul despre dragoste, de la 
paisprezece ani. 

A tresărit, şi-a lăsat mai mult bărbia în piept, trăgându-şi cu 
mâinile pe dedesubt, pătura, peste umerii goi. 

— Ele umblă din casă-n casă, am continuat, cu aceeaşi voce; 
ciocănesc la obloane, şi intră unde li se deschide. Nu trebuie să 
aibă rochia udă, ca să se dezbrace. Tu... 

Intind mâna şi-i ridic bărbia, silind-o să mă privească în slaba 
lumină trimisă de lună pe hublouri. 

— Tu ce ştii despre dragoste? 

Se zbate, să coboare iarăşi capul, dar mă împotrivesc şi mă 
aplec mai mult deasupra ei. 

— Tu, ce crezi tu, despre dragoste? Ce înseamnă ea în capul 
tău? Spune! Când stai lângă mine, te gândeşti că eu sunt altfel 
făcut decât tine? Când mă mângâi, simţi că sub piele sângele 
meu arde? Odată m-ai sărutat; de ce? Ştii ce te-a îndemnat?... 
Şi ce-ai simţit? Spune, ce ştii despre ceea ce o să fie odată? 
Acum, dacă aş smulge pătura de pe tine, ai rămâne goală, în 
faţa mea şi atunci... Spune, ce crezi despre dragoste? 

Nu pot să-mi dau seama dacă tremură, sau dacă plânge, dacă 
bărbia pe care i-o ţin în sus, mai încearcă să scape din mâna 
mea. Acum, cu o singură mişcare aş putea s-o dezgolesc; n-ar 
avea cum să se împotrivească. 

Şi nimic n-ar fi mai firesc în lume, decât să-mi aplec buzele 
peste ea, să o dezvelesc cu ele, într-o procesiune caldă şi atât 
de omenească, de la umeri, peste sânii care tremură speriaţi, 
peste mijlocul subţire, peste pântecul mic de fată, peste 
coapsele prelungi, peste genunchii rotunzi, să descifrez, pentru 


232 


ea şi pentru mine, pe pielea subţire şi bronzată, cu miros de 
buruiană, toate tainele care se ascund în fiinţa ei nedumerită. 
Nimic nu m-ar opri; ea aşteaptă sub pătură, fără nicio apărare 
în suflet sau în mâini. 

Dar, iată, între noi se află un zid de netrecut. Acum abia, îl 
simt; fruntea, pieptul, mâinile, sufletul mi se izbesc de el, şi aud 
sunetul sec, pe care îl scot. Acum ştiu numele tuturor ezitărilor 
mele; ştiu de ce niciodată nu i-am spus un cuvânt hotărâtor, de 
ce nu am limpezit imaginea ei în inima mea. E un demon, care 
mă mână din urmă, care îmi numără zilele opririlor şi mi le 
umple de nelinişti. Nu ştiu unde este demonul: în sufletul meu, 
sau în afară? Acum înţeleg: Nadia nu înseamnă nimic în acest 
drum; e o escală. O escală prelungită prea mult, pe care va 
trebui s-o înscriu în inima mea, ca în jurnalul de bord, fără să-i 
păstrez mai multe pagini decât unui port unde ai acostat 
întâmplător. Acum ştiu: va trebui să ridic pânzele, curând, până 
nu vine toamna, până nu se întoarce comandorul. Va trebui să 
desfac toate legăturile care m-au ţinut aici, la acest chei; 
niciuna din ele nu trebuie să fie definitivă. „Ce ştii tu despre 
dragoste?” am întrebat-o. Dar eu, ce ştiu? Ce ştiu, în această 
noapte, când suntem singuri în mijlocul mării, când corpul ei 
tânăr, atât de seducător tremură, despuiat, sub pătură, în patul 
meu, în locul care mi se cuvine? Când mâinile ei, ţinând pătura 
pe umeri, au încetat de mult să se mai apere, fiindcă pătura le-a 
scăpat şi a căzut la vale, pe sânii dezgoliţi. Ce ştii tu despre 
dragoste? Dar eu, ce ştiu? In sertarul mesei sunt hărţi şi cărţi 
de navigaţie. Când va bate vântul voi ridica pânzele şi voi pleca, 
gonit de demonul meu. lată tot ce ştiu. 

Mă aplec, şi cu o tristeţe amară ridic pătura să-i învelesc 
umerii goi. Apoi alunec în genunchi lângă pat şi-mi las capul 
obosit, pe perna ei. Şoptesc: 

— Nadia, cât e de când ne-am cunoscut? 

— Cinci săptămâni. 

Îmi simt ochii umeziţi. Îi apuc mâna şi i-o mângâi încet, cald: 

— Acum trebuie să plec. E de neînțeles de ce trebuie să plec, 
când lângă tine a fost atât de bine! 

Rămân mult timp, cu capul lângă ea, pe pernă, mângâindu-i 
mâna încet şi trist, ca pe un peron de gară, în minutele 
dinaintea despărțirii. Lumina lunii în hublouri păleşte; o altă 
lumină, mai crudă apare în bordul celălalt: sunt zorile. Mă 


233 


străbate un fior de frig. Întind mâna şi-i mângâi obrazul, apoi o 
cobor peste pătură în jos, oprind-o unde i se simt bătăile inimii. 

Şi fiindcă mi-e teamă de cuvintele mele, îi spun în gând, 
înfiorat: „Nadia, o noapte întreagă am stat singuri, aici unde 
nimeni nu ştia de noi; tu ai dormit goală în patul meu şi aş fi 
putut să dorm alături de tine, în braţele tale, cu capul pe 
pieptul tău. Dar fiindcă demonul meu mă mână să plec, această 
minunată noapte poartă semnul celei mai absurde inutilităţi...” 

Se face ziuă; simt briza dimineţii aducând, în curmeziş, alte 
valuri în bordaj, peste valurile de astă noapte, care se potolesc 
încet. Faţa mării se schimbă, cum se schimbă cerul. les pe 
punte şi-i aduc îmbrăcămintea, uscată. Sunt nişte cârpe; apa 
care s-a evaporat din ele le-a făcut impersonale: nişte cârpe. 

Când Nadia vine sus, palidă, cu umbre violete sub ochi, ca 
după o noapte de dragoste, „Miladul” alunecă peste valuri, 
către țărm. Spre răsărit, dincolo de neguri, cerul se 
împurpurează. E o dimineaţă tristă şi rece, ca şi sufletele 
noastre bătute de vânt. Se aşază alături de mine, pe banchetă, 
dar nu-i mai simt căldura, ca altădată: între noi a rămas loc să 
treacă suflul umed al dimineţii, şi gândurile cate ne despart. 

Până la țărm soarele biruie norii şi se suie vesel pe cerul 
curat. De departe, Bugazul se vede, albastru, roşu şi verde, 
foarte mult verde, proaspăt, tineresc. Intrăm în port, cu velele 
fluturate vesel de vânt; numai între noi golul a rămas, până la 
sfârşit. Mâinile nu ni se mai întâlnesc pe parâme, ca la alte 
sosiri; Nadia a rămas în cockpit, absentă. Nu vede când las 
vela, când o leg pe ghiu. Tresare abia la urmă, când o strig, şi 
vine pe puntea din faţă, zâmbindu-mi şters. 

— Aş vrea să mai stau puţin la soare, să mă încălzesc, spune, 
cu glasul obosit. 

Se aşază pe parâme, unde stătuse în dimineaţa sosirii mele; 
atunci avea o rochie înflorată şi râdea; acum rochia neagră o 
face să pară îndoliată. 

— Când pleci? mă întreabă, fără să înalțe capul. 

— Nu ştiu, poate la noapte. 

Mi-aduc aminte că toate vapoarele pe care le-am văzut 
plecând din vreun port, s-a întâmplat să plece seara, în amurg. 

După câteva clipe ridică ochii sfioşi; în obraz i-a venit o undă 
de viaţă. 

— Aş vrea să-l văd şi eu pe comandorul Maximov! spune, 


234 


privindu-mă cu teamă, de parcă ar aştepta un răspuns brutal. 

Dorinţa ei nu mă miră, mi se pare că trebuie să-mi fie cu 
totul indiferentă, ca şi când nu mi-ar fi cunoscuţi, nici ea, nici 
comandorul. 

— Comandorul e plecat la sanatoriu, în munţi, răspund, 
privind spre căpitănie, unde s-a ridicat o perdea. 

Nadia întoarce capul în sus, pe Liman, cum ar urmări cu 
ochii drumul pe care am venit acum cinci săptămâni. In zare, 
pe malul cenuşiu, oraşul se vede, acoperit de neguri. Sunt într- 
adevăr trist că mă despart de el? 

— Cât ai stat acolo? mă întreabă. 

— Trei anotimpuri. 

— E un oraş urât? 

— Nu, dar te descompune. Nu oricine poate trăi acolo. 

— Comandorul cum trăieşte? 

Imi scapă un râs rău: 

— Comandorul nu trăieşte în oraş; trăieşte în casa lui, cu 
hărţi şi cu cărţi de călătorie. Când vrea să respire adânc, se 
întoarce spre răsărit, ca să-i vină aer de pe malul celălalt. 

— E un om ciudat? 

— Poate. 

— Şi tu eşti un om ciudat... 

Ridic umerii, şi o privesc cu un fel de milă. Nu!, îmi spun, 
neştiind ce apăr din mine. Nu sunt un om ciudat! Sunt un om 
slab, atât; slab şi prea sincer, cu mine, cu ceilalţi, cu viaţa... Nu 
pot să lupt; mi-e teamă că dacă lupt jignesc pe cineva; nu pot 
refuza nimic, nici dacă mi-ar cere cineva să beau otravă. Nu 
sunt un om ciudat. Sunt un laş! 

(Aceste gânduri nu mă reprezentau, dar atunci credeam în 
ele, datorită întâmplărilor din ultima vreme, şi mai ales a celor 
de peste noapte.) 

Fiindcă înţelege altfel tăcerea mea, Nadia lasă capul în 
pământ şi îmi şopteşte: 

— N-am vrut să te supăr! 

Apoi după un timp, o înviorare neaşteptată o face să-mi 
înfrunte privirea. 

— Vreau să merg şi eu odată, acolo! 

Arată cu mâna în sus, oraşul de pe Liman. 

Tresar. Ţine fruntea ridicată, privindu-mă cu îndrăzneală, îmi 
trec într-o singură clipă prin faţă toate chipurile de acolo, şi 


235 


încerc să le confrunt cu al ei. Toate se rostogolesc, uluitor de 
repede în minte; niciuna nu-i absentă: Şura, Liuba, Tania, Olga, 
Iris, Tamara... Tamara avea bucle blonde pe frunte, pieptănate 
ca ale ei. Nu, Nadia e altfel. Mă aplec spre ea, uimit: 

— Vrei să mergi cu mine? 

Şi-mi vin în minte anotimpurile de acolo, toamna tristă, cu 
ploi şi cu nori de praf, iarna cu troiene, cu viscol, cu ger; 
primăvara, când fetele ies pe malul Limanului şi se trântesc în 
bălării să facă dragoste, plimbându-şi picioarele scorţoase pe 
cerul înstelat. Îmi vin în minte cârciumile, cu beţivi, cu miros de 
rachiu, cu fum de tutun şi cu aparatul de radio hârâind de sus, 
de pe dulap. 

Îi apuc mâna, înfrigurat şi o ridic în picioare: 

— Nadia, da, vreau să mergem, să vedem oraşul împreună! 

Da, vreau să mă întorc cu ea alături, să confrunt chipul ei cu 
celelalte chipuri de acolo, să străbat străzile ţinând-o lângă 
mine, ca pe un scut. Pe ea, care-i atât de pură... Să meargă 
acolo, cu mine; să ocolim oraşul, din port, până la cherhana, să 
ne întoarcem pe strada principală, când iese lumea la plimbare, 
şi când fetele cu basca albă chicotesc în spatele trecătorilor. 

— Nadia, mâine e Sfânta Maria, acolo se fac serbări. 

Îi e teamă să fie veselă, dar înclină capul, bucuroasă. 

— Plecăm mâine în zori, continui, strângându-i mâna. Nu ştii 
ce frumos e Limanul, dimineaţa. 

Şi înviorat sar pe chei, târând-o după mine. Sunt împăcat. Voi 
putea să-mi continui drumul cu inima liniştită, după ce Nadia 
îmi va fi dat tot de ce aveam nevoie, fără să fi sacrificat nimic 
din ea. 


Între două trenuri, Ifim a fugit la oraş şi a cumpărat pânză 
colorată; roşie, neagră, galbenă, albastră, albă... Mâine e 
Sfânta Maria şi pe catarg vom ridica marele pavoaz de 
sărbătoare. 

O după amiază întreagă stăm pe punte, eu şi Nadia şi croim 
înfriguraţi, pavilioanele codului. Fluturarea lor multicoloră va 
face un triunghi festiv, din prova, pe strai, până în vârful 
catargului şi de acolo, pe balansină, până la pupa. 

Ne pregătim de serbare. Ifim coboară în apă şi spală 
bordajul, cu cârpa îmbibată în săpun; sub ea, vopseaua albă îşi 
reia strălucirea din primăvară. Freacă apoi puntea, cu 


236 


şomoiogul, cum se spală sâmbăta duşumelele, în gospodăriile 
curate. Spre seară ne despărţim, după ce mai trecem pe la 
sanatoriu, să ne luăm rămas bun, pentru o zi întreagă, de la 
Ştefănel. 

Mă întorc în port şi privesc în susul Limanului, oraşul unde 
au început să se aprindă lumini. Am un bulgăre rece în inimă, 
ca înaintea unei bătălii. Dacă aici ar fi o capelă, m-aş duce să 
îngenunchez în faţa icoanelor, să-mi petrec noaptea în 
reculegere, ca surorile din mânăstiri în preziua sacrificării 
fiinţei lor lumeşti. Aş vrea să lepăd în noaptea asta toate 
amintirile; când vom ajunge să nu întorc capul, nici spre 
cimitirul de sub țărm, unde luceşte marmura neagră de la 
cavoul lui Ronsky şi unde într-o noapte de beţie şi de tristeţe 
am chinuit-o pe Liuda, în bălării, nici spre casa comandorului, 
părăsită sus pe mal, nici spre uzina cu pereţii roşii, unde 
motoarele nu merg. Să ajung ca într-un loc nou, în oraşul care 
se ascunde cu atâta teamă, sub salcâmii bătuţi de vânt. 

Aţipesc câteva ore, după miezul nopţii. Când mă trezesc, 
vântul suflă rece, de la nord. Nadia mă găseşte ridicând 
pânzele. E îmbrăcată în pardesiul pe care îl purta în dimineaţa 
când am sosit aici. 

Îmi vine să-i spun: „Dacă îmi ajuţi, îţi dau un pachet de 
ciocolată!” Dar acum nu mai pot glumi. 

Plecăm înainte de a răsări soarele. În prova, valurile 
Limanului, pe care nu le-am mai înfruntat de atâta vreme, aduc 
mâlul cenuşiu de pe Nistru. Regăsesc cu emotie, în tresăririle 
cârmei, ritmul lor mai strâns. Vântul, desfăcut în rafale de 
sălciile care îmbracă ţărmul, smuceşte pânzele mânios. Peste 
apa tulbure răsăritul aruncă o lumină roşu-cenuşie. 

— Ce apă ciudată! spune Nadia, gânditoare. 

Sigur că se gândeşte la trecutul meu. Ochii mi se duc în zări, 
unde cerul coboară în stuful verde de pe Liman. O flotă de bărci 
pescăreşti este ancorată la intrarea portului. Nu avem pe unde 
să intrăm, de aceea ocolim malul circular şi acostăm la 
cherhanaua pustie, unde ne primeşte numai grănicerul care se 
plimbă plictisit, pe mal. 

— Păcat de munca noastră! face Nadia, mâhnită, privind 
pavoazul multicolor, fluturat de vânt. 

Păşesc pe uscat cu o emoție care este zadarnic să mi-o 
ascund. Strada Soborului se deschide largă şi plină de colb, pe 


237 


sub marginea oraşului, cu casele ei rare şi sărace. Nu se vede 
pe nicăieri vreo fiinţă omenească, nici măcar vreunul din copiii 
care se jucau de obicei în praf. 

— Sunt toţi la serbări, ne lămureşte grănicerul. 

Nadia şi-a pus sandalele albe, cu tocuri înalte, încălțări mici 
şi delicate, ca nişte conduri de domniţă. Aş vrea s-o iau în 
braţe, să nu calce în praful unde sunt urmele atâtor picioare 
chinuite şi unde fiecare piatră ştie o întâmplare urâtă. Mă 
apucă de braţ, dezorientată de locurile noi, şi pornim repede, în 
sus. În capul dealului, unde se întretaie cele două străzi mari, 
alcătuind piaţeta oraşului, ultimii oameni se grăbesc spre port. 
Sunt toţi îmbrăcaţi în haine curate, de sărbătoare. În urma lor 
porţile rămân închise, obloanele trase, curţile pustii. Numai 
câte un câine, care priveşte de după gard şi simte că suntem 
străini, latră după noi, fără hotărâre. 

De după primul colţ iese repede un întârziat; e un ofiţer, cu 
ordonanța după el. Când l-am văzut ultima oară? Mi se pare că 
ieri m-am despărţit de el, în zori, la un bal unde ne îmbătasem 
şi Mili, nevasta primarului, umbla să-l prindă la dans. Cum dau 
întotdeauna peste acest locotenent Ilinca? În urma lui, soldatul 
duce, gâfâind, un coş greu, în spinare. Ilinca n-are timp să se 
mire că mă vede din nou aici; poate nici nu ştie că am plecat; 
poate i se pare, mai mult decât mie, că ultima dată ne-am văzut 
ieri. Se întoarce din mers şi, vesel, saltă coşul din spinarea 
soldatului, făcând să se audă sunet de sticle. 

— Azi fiind sărbătoarea apei, strigă de departe, râzând, toate 
cârciumile sunt închise. Ordin de la colonel! 

Şi mai saltă o dată coşul ca să aud muzica sticlelor. 

— Ce are în coş? mă întreabă Nadia, nedumerită. 

— Sticle cu vin, răspund râzând. 

— Şi ce face cu ele? 

— Le bea, în cinstea Sfintei Maria! 

Oare ce vin o fi luat Ilinca? mă întreb. După câte se pare, 
ieşea din pivniţa lui Titorenco. Mai ţin minte oare vinurile lui 
Titorenco? Sunt vinuri puţin acrişoare, dar sănătoase, cum să 
nu le ştiu! Oare o fi luat Aligote, gălbui, sau Pinot, cenuşiu? 
Câte denumiri! Ţin minte un vin rubiniu, al lui Titorenco; când 
îl deşertai pe gât, înţepa uşor şi lăsa spumă în gură; 
fermentație naturală, Titorenco nu umbla cu doctorii. 

Mi se pare aşa de ciudat să-mi amintesc toate acestea şi să 


238 


merg pe străzile oraşului, cu Nadia alături. Dar merg într-un 
oraş nou, şi amintirile sunt nu ale mele, ci ale cuiva care mi le-a 
povestit odată, demult. 

Toate casele sunt părăsite, toate ulițele sunt pustii, toate 
prăvăliile au obloanele lăsate. Numai în piaţă, câţiva cai 
moţăie, cu urdori la ochi, între hulubele birjelor jupuite. Birjarii 
moţăie, mai la vale, la umbra unui gard putred. 

— Hai în port, o zoresc pe Nadia, aici n-ai ce vedea. Toată 
lumea s-a dus la serbare. 

Soarele se ridică limpede pe cerul curat, albastru. Sfânta 
Maria are o zi frumoasă. Când ajungem pe mal, se văd jos, 
cheiurile, gemând de lume. Se îngrămădesc acolo toate 
sufletele oraşului, tot ce-i fiinţă omenească între marginile lui, 
de la regiment până dincolo de gară, din marginea circulară a 
Limanului până la spital, unde începe câmpul de pe care s-a 
secerat grâul. 

În faţa bazinului principal, unde valurile nu ajung şi apa 
mângâie leneşă piatra cheiului, cinci preoţi în odăjdii 
strălucitoare fac slujba Domnului, cu faţa înspre răsărit. 
Glasurile lor, unite într-o armonie gravă se ridică până sus, 
adus de vânt: 


Doa-a-mne, la lima-nul pocăi-inţei...” 


E o slujbă necunoscută de mine, poate pentru mântuirea 
celor înecaţi. În jurul lor, o mulţime de femei îmbrăcate în 
rochii negre, cu capetele îmbrobodite până peste ochi, au 
îngenuncheat şi, cu o cucernicie chinuitoare, stau ghemuite pe 
pumni, cu fruntea lipită de ţărână. 

Nadia se opreşte sus, uimită. 

— De ce plâng? 

— Cine? 

— Preoţii. 

— Nu plâng, se roagă. 

Dar cântecul lor e un plânset sfâşietor, pe care vântul îl 
prinde, odată cu fumul de tămâie şi-l înalţă spre cerul Sfintei 
Marii: 


„ «+. aici ro-o-bii tăi s-au pocăit.” 


239 


Cât se vede cu ochii, până unde malul coteşte, mulţimea e 
încremenită, cu capetele descoperite, cu mâinile strânse pe 
piept. În faţa lor, valurile cenuşii ale Limanului se duc încet 
spre mare, cum s-ar duce la Dumnezeu, să-i repete rugăciunea 
aceasta, pentru sufletele pescarilor înecaţi. Şi deodată, de sus, 
de peste oraş, deasupra capetelor lor descoperite, se varsă, ca 
la un semnal, toate în acelaşi ritm, clopotele cu sunete grave şi 
prelungi, de la biserica Soborului. Oamenii îngenunche pe țărm 
ca o turmă însetată, care s-ar apleca să bea apă. Deasupra 
capetelor plecate clopotele se rostogolesc, cu dangăte prelungi, 
ţintuindu-i cu faţa la pământ. 

Ne facem loc prin spatele acestei lumi cucernice, şi ajungem 
în capul cheiului principal, care înaintează în Liman. De acolo 
se înşiră, într-o lungă linie neagră, bărcile pescarilor, închizând 
intrarea în port. Îi recunosc, îngenuncheaţi pe fundul luntrelor 
lor negre, cu aceleaşi capete bărboase, chinuite şi cuviincioase, 
cum îi ştiam din primăvară. Am trecut adesea cu „Miladul” prin 
mijlocul lor, când erau la pescuit, dar s-au ferit de mine, fiindcă 
pânzele mele erau albe, iar ale lor murdare şi peticite. Iată-l pe 
Stiopa, cel cu nouă copii, care a prins odată o păstrugă de trei 
metri. Poartă o cămaşă vânătă, închisă până la gât, cămaşa lui 
cea mai frumoasă. Lângă el, în barcă, stau îngenuncheaţi copiii 
cei mici, şi nevasta; ceilalţi copii mai mari, flăcăi, au barca lor, 
mai încolo. 

Îl strig: 

— Hei, Stiopa, ai mai prins vreo păstrugă mare, ca atunci? 

Nu răspunde; îşi lasă capul mai jos şi începe repede să se 
închine, cu multă evlavie. 

Toţi pescarii stau îngenuncheaţi în capul luntrei iar în spatele 
lor îngenunche femeile şi copiii. Valurile îi leagănă încet, 
neîntrerupt şi clopotele li se rostogolesc în creştet până se 
termină slujba. Glasul preoţilor se aude de pe mal, până sus: 


„... da Ii-i-manul pocăi-i-nţii,... în numele Tatălui... 
Amin.” 


Primarul, ai cărui ochelari lucesc la soare, îmbrăcat în haine 
negre, din material subţire, lustrin îi spune, tare nepotrivite 
aici, se urcă pe podeaua unde au slujit preoţii şi ţine o 
cuvântare. Îl ascultă doar cei din jurul lui, fiindcă vorbeşte prea 


240 


încet ca să i se poată auzi vorba mai departe. Pescarii se ridică, 
înţepeniţi şi, în tăcere, cu toată bunăcuviinţa, scot din 
buzunarele largi ale bluzei câte o sticluţă de rachiu, pe care o 
potrivesc însetaţi la gură şi apoi o saltă de fund. Rachiul li se 
rostogoleşte pe gât gâlgâind, cum se rostogolesc la vale apele 
Limanului. 

— Stiopa, strig, ce-ţi fac copiii? 

Stiopa întoarce o clipă capul, trudindu-se să-şi dea seama de 
ce-l iscodesc, apoi fiindcă în capul lui bănuitor nu licăre nicio 
lumină, pune iarăşi clondirul la gură şi-l saltă de fund. 

— Ce se întâmplă aici? întreabă Nadia, uimită de tot ce se 
întâmplă. 

Imi vine să râd, cu ironie şi să spun: „Dar voi n-aţi învăţat, la 
călugăriţe, tot ce se cuvine să ştii despre lume? N-aţi avut 
dascăli pricepuţi, care v-au arătat, câte meridiane şi câte 
paralele are pământul? N-aţi aflat câte rase trăiesc pe cele cinci 
continente? N-aţi învăţat toată istoria omenirii: despre faraoni, 
despre împărați, despre regi şi domnitori? N-aţi aflat toate 
misterele pământului? Nu vi s-a spus despre vânturile alizee, 
despre tropice, despre ploile de la ecuator, despre liane, despre 
animalele care împânzesc pământul? N-aţi învăţat, unde pe 
glob se găseşte fier, petrol, cărbune, aur? N-aţi învăţat ce e 
frumos şi ce e urât în lume? Nu aţi citit atâtea cărţi, 
recomandate de profesorii voştri, cărţi minunate care vă arată 
în cuvinte fermecătoare viaţa semenilor voştri?” 

Ce se întâmplă aici? Nu se întâmplă nimic deosebit; e o zi de 
sărbătoare în viaţa oraşului. Dar viaţa acestui oraş, în cele 
patru anotimpuri ale anului, cum ar putea fi scrisă în cărţile pe 
care le citiţi voi? Profesorii voştri! Dacă ar veni aici şi ar privi 
pe aceşti oameni, cum beau, ca să-şi uite necazurile, şi se 
obişnuiesc cu băutura într-atât încât apoi trebuie s-o bea 
mereu, chiar când sunt veseli; pe aceste fete cum umblă din 
culcuş în culcuş să se încălzească şi se obişnuiesc într-atât că 
umblă apoi prin acele culcuşuri, chiar când nu mai este frig 
profesorii s-ar întoarce spre voi şi v-ar spune: „Viaţa acestor 
oameni produce dezgust; ea nu poate fi scrisă, fiindcă omoară 
credinţa despre frumos, în care trebuie să vă creştem. Viaţa 
acestor oameni care se închină şi apoi sorb un clondir întreg cu 
rachiu, ca şi cum s-ar împărtăşi, îţi întoarce inima pe dos de 
silă”. 


241 


O mişcare se produce în port; primarul şi-a terminat 
cuvântarea şi acum, pescarii urmează să se ia la întrecere. 
Departe, în larg, a fost ancorată o plută pe care este înfipt un 
steag mare alb. Până acolo trebuie să meargă fiecare, să 
ocolească semnul şi să se întoarcă. Un marinar vine pe cheiul 
celălalt, cu un pistol în mână. 

— Hei! strigă, aşa ca să audă toţi pescarii. Fiţi gata de 
plecare. Când auziţi împuşcătura, daţi drumul! 

Oamenii au ridicat pânzele, şi vântul slab le flutură leneş. 
Bărbaţii stau la cârmă, copiii la prova, cu mâinile pe parâmă, 
gata să tragă ancora, femeile scot apă cu găleata şi stropesc 
pânzele, până sus. 

— De ce fac aşa? întreabă Nadia. 

— Ca să se îndesească pânza. E vântul slab şi nu trebuie să 
scape nicio adiere prin țesătură. 

— Şi câştigă mare lucru? 

— La o întrecere, şi un metru câştigat e bun. Dacă o parâmă 
atârnă în apă, te poate frâna destul, ca să-ţi ia alţii înainte. 

Lumea vine acum repede spre capul cheiului, ca să vadă 
plecarea. 

— Bate Colea, Colea Marmeliuc! spun unii, care cunosc 
puterile pescarilor. 

Colea e în prima barcă, lângă chei; barca lui seamănă cu ale 
celorlalţi, dar după felul cum el zâmbeşte, se vede că se bizuie 
pe ceva. E un băiat tânăr, ars de soare, cu ochii albaştri, adânci 
şi blânzi; i-ar sta bine să fie preot şi să vorbească din amvon, 
despre Dumnezeu. Nu are nici mamă, nici tată, ca să-i ia în 
barcă; îl ajută doar o soră, o copilă nevârstnică, semănându-i 
întru totul. Ea a udat pânzele cu apă şi acum stă la prova, gata 
să tragă ancora. 

— Colea a scos astă-noapte barca pe mal şi a dat-o cu 
smoală, spune unul. 

— Ce vorbeşti, parcă Ivanov n-a scos-o? 

— Şi Alexei a dat-o cu smoală. 

— Da' cine n-a dat-o, mă? se amestecă altul. Poate doar 
Stiopa, că aseară l-am văzut beat. 

— Că Alexei şi Ivanov nu au fost beti! 

— Hei, fiţi gata! strigă marinarul de pe cheiul celălalt. 

Şi cum termină vorba, pistolul se descarcă în aer, pocnind ca 
o sticlă de şampanie la banchet. 


242 


Într-o învolburare albă, sub greutatea corpurilor care trag de 
parâmele ancorelor, bărcile se lasă toate odată cu prova în apă 
şi pornesc, cu pânzele întinse, ca un roi de fluturi cenușii. 

Sunt poate două sute de bărci, şi se zbat, fiecare vrând să 
taie vântul celorlalte, ca să iasă în frunte. Bord lângă bord, 
fiecare pescar trage nădejdea că va fi el cel dintâi. Copiii s-au 
întins pe burtă în fundul bărcilor, să nu fure vântul. Femeile se 
apleacă, scot apă cu ghiordelul şi o aruncă în sus, pe pânze; 
apa trece dincolo şi-i udă pe ceilalţi, dar acum nimeni nu se mai 
gândeşte la hainele de sărbătoare. Toţi au numai un gând: să 
câştige. 

În lungul cheiului, oamenii vorbesc urmărind întrecerea: 

— Ai văzut că în frunte e Colea? 

— Colea? Ba uite că-i tocmai Alexei. 

— Da, că îl şi cunoşti, de aici. 

— Bine, să vezi dacă nu-i Alexei; eu l-am simţit aseară când a 
dat pe fundul bărcii cu smoală. 

Ne apropiem de unul din ei. Ne priveşte cu neîncredere. 

— Şi ce le dă la cei care ies întâi? întreb. 

Cel întrebat nu-mi răspunde; ridică din umeri: nu ştie, sau nu 
vrea să spună. Dar iată că vine unul mai puţin sălbatic, un 
băietan cu haină de şcoală; poate acolo unde învaţă carte, 
dascălii lui l-au deprins să nu se teamă de oricine. 

— Ce le dă? spune. Păi le dă: la cel care vine întâi... 

— Lui Colea, strigă unu tăindu-i vorba. 

— Ba lui Alexei... 

Băietanul râde cu înţelegere şi aşteaptă să se termine sfada. 

— La cel dintâi îi dă o mie de lei, de la prefect şi o căldare cu 
vin; la cel de-al doilea, cinci sute de lei, de la primar şi o 
căldare cu vin; la cel de-al treilea, trei sute de lei, de la Bancă 
şi o căldare cu vin... Iar la ceilalţi toţi, le dă două butoaie;... 
Butoaiele sunt colo, pe mal, uite ce mari! Vine cam o căldare de 
om. 

Pe podeaua unde au slujit preoţii şi unde a vorbit primarul, s- 
au adus acum scaune iar deasupra lor s-a deschis o umbrelă 
mare, ca să facă umbră tuturor. La mijloc stă prefectul, în 
dreapta lui primarul, în stânga directorul Băncii, cel care a dat 
trei sute de lei; pe alături mai sunt comandantul regimentului, 
preşedintele tribunalului, un om cu bărbuţă sură şi cu privirea 
rea, câţiva ofiţeri în haine albe, câţiva judecători şi câţiva 


243 


funcţionari. 

Cele dintâi bărci ale pescarilor, după ce au ocolit semnul din 
larg, se întorc, plecate de vânt pe o coastă. Deasupra nu se văd 
decât pânzele cenuşii, ude, şi capul negru al omului de la 
cârmă; toţi ceilalţi stau pitiţi pe fund, ca nişte bolovani, fără să 
mişte, ca să nu taie vântul. 

Lumea se grămădeşte spre capetele cheiurilor, ieşindu-le 
înainte, fluturând în aer batiste şi basmale colorate. 

— Colea, unde-i Colea? se aude cineva strigând din grămadă, 
Colea a rămas în urmă! Nu e Colea cel dintâi! 

Nu, e foarte ciudat, dar cel dintâi e tocmai Stiopa, la care 
nimeni nu s-ar fi aşteptat. Îndată după el vin Alexei şi Ivanov, 
amândoi într-o linie, cu mâinile înţepenite pe marginile bărcii, 
înjurând cât îi ţine gura. Stiopa se ţine numai cu o jumătate de 
barcă înaintea lor şi pe faţa lui bărboasă s-a lăsat un zâmbet 
ascuţit, de pişicher bătrân. 

— Pe Ivanov şi pe Alexei, că i-a bătut, se poate, am văzut noi, 
le-a luat-o înainte când a ocolit semnul şi pe urmă s-a ţinut în 
faţa lor, nu i-a mai lăsat să treacă, spun oamenii. Dar Colea? 
Cum să nu bată Colea? 

Stiopa lasă cârma băiatului cel mai mare şi sare pe mal. 
Lumea îl înconjoară, cu strigăte, şi-l aduce la masă, unde stă 
prefectul şi ceilalţi, sub umbrelă. 

Prefectul îi întinde peste masă hârtia albastră de o mie de lei 
Şi, cu ţigara în colţul gurii, îi ţine o cuvântare scurtă: 

— Fiindcă eşti un pescar vrednic şi priceput, Stiopa, te 
răsplătim cu aceşti bani ai prefecturii, pe care ţi-i dăm nu să-i 
bei, ci să-ţi cumperi unelte pentru barca ta. 

Stiopa se înclină, până la pământ, apoi, fiindcă pe podea, în 
spatele prefectului, îl vede pe episcop, cel ce-a slujit în fruntea 
preoţilor, îşi face o cruce mare, ca să mulţumească nu doar 
oamenilor ci şi lui Dumnezeu. 

— Şi vinul când ni-l daţi, luminăţiile voastre? întreabă, 
privind dintr-o parte spre prefect, aşa ca privirea să nu-i scape 
şi în spate, până la episcop. 

— Vinul la urmă, la urmă, se amestecă primarul. Să fii aici cu 
găleata. Hei, Mişa! (Mişa este paznicul portului, funcţionând 
astăzi ca pivnicer). Fii gata să dai cep, că uite, vin muşterii! 

Îndată după Stiopa, Ivanov şi Alexei aşteaptă să-şi primească 
banii; au venit cu căldarea în mână şi aruncă priviri înveninate 


244 


tovarăşului care i-a întrecut. 

Acum nu se mai vede ce fac ceilalţi pescari, pe Liman, fiindcă 
lumea a năvălit pe chei în jurul podelei unde stă prefectul. Se 
apropie ora prânzului şi, în mod neobişnuit, vântul de la nord se 
întăreşte, aducând pe cerul albastru câţiva nori spulberaţi. 
Deasupra mulţimii, pe catarg, tricolorul fluturat de vânt, scoate 
sunete smucite, ca nişte plesnituri de palmă. 

— Fiindcă sunteţi pescari vrednici şi pricepuţi, spune 
prefectul, cu ţigara în mână, întinzând banii peste masă... 

Dar în clipa aceea, un ins îşi face loc prin rândurile lumii 
strânse în faţă, surpându-le, cum se surpă pământul afânat 
când umblă pe dedesubt o cârtiţă. 

— la păzea! gâfâie el, înfundat. 

Şi îndată, Colea Marmeliuc, cu chipul lui ars de soare, cu 
cămaşa desfăcută la piept, cu mânecile sumese peste braţele 
vânjoase, se arată în faţă. 

— Fiindcă sunteţi pescari vrednici, vă răsplătesc cu aceşti 
bani ai primăriei şi ai Băncii, reia prefectul, fără să ţină seama 
de omul ieşit dintre rânduri. 

Stiopa aşteaptă mai la o parte, cu găleata pe care i-a adus-o 
nevasta, gata să-şi ia partea de vin cuvenită. Colea a rotit o 
dată capul şi a dat cu ochii de el. Porneşte într-acolo, cu paşi 
îndesaţi, fără grabă, ca unul care ştie că răfuiala nu mai poate 
fi zădărnicită. Şi, în timp ce prefectul se lăsă, mulţumit, cu 
spatele în largul lui fotoliu de răchită, Colea îşi înfige mâna în 
pieptul lui Stiopa. În mâna cealaltă ţine o bucată de bocanc, 
înnegrită de apă. 

— Stiopa, ăsta nu e bocancul tău? 

Chipul bătrân al lui Stiopa s-a făcut deodată galben; mâinile 
îi tremură şi găleata cade jos, sunând gălăgios pe pietrele 
cheiului. 

— Ce bocanc măi, eşti nebun? încearcă el să se apere. Cum 
să fie bocancul meu? 

— Stiopa, să nu minţi! scrâşneşte Colea, cu ură. 

În ochii lui albaştri, adineauri atât de blânzi, fierb acum ape 
tulburi. 

— Să nu minţi măi, auzi! Eu ştiu când ai bătut ţinta asta 
galbenă, la margine, sus, ca să nu-l încurci stângu', cu dreptu”. 
Este bocancul tău, îl cunosc; bocancul de acum un an, care ai 
purtat în piciorul drept. 


245 


Stiopa a lăsat capul în jos şi nu mai zice nimic. Lângă el, 
găleata căzută pe o parte, încă se bălăngăne pe caldarâm. Se 
supune, moale, când flăcăul îl târăşte, de piept, în faţa podelei. 

— Domnu prefect, şi domnu primar, spune Colea, ridicând 
bocancul să-l vadă toată lumea, eu am dat aseară barca mea cu 
smoală, ca să meargă bine, dar a mers prost. Şi acum am intrat 
în apă, şi am găsit bocancul dedesubt; a bătut un cui în barcă 
şi-a legat bocancul cu sfoară. Domnu prefect şi domnu primar, 
asta numai Stiopa a făcut. Bocancul este al lui, îl cunosc, eu 
ştiu când a bătut ţinta galbenă, aici. 

Şi întorcându-se spre Stiopa, ameninţător, ridică mâna să-i 
dea cu bocancul în cap: 

— Măi, de ce-ai făcut, măi, pe mine de râs? De ce, măi, să 
râdă copiii şi femeile, c-am ajuns la urmă? Ştii tu să duci barca 
mai bine ca mine? De ce să ajungi tu întâi? 

— Colea, vino aici! strigă prefectul, ridicându-se pe jumătate, 
sub umbrelă. 

Dar flăcăul nu aude. Pare că o să cadă cu amândoi pumnii 
grei, în capul celuilalt. Lumea s-a dat la o parte şi aşteaptă 
încremenită într-o tăcere grea; numai steagul fâlfâie deasupra 
pocnind cu sunete ascendente, ca nişte palme aplicate pe 
obrazul cuiva invizibil. La brâul lui Colea se vede lucind cuțitul 
lui scurt, pescăresc, cu vârful arcuit. Nevasta lui Stiopa zăreşte 
fierul sub cingătoare şi scoate un răcnet: 

— Stiopa, păzea că te-njunghie! 

Stiopa stă însă prostit, cu capul în jos, în neputinţă de-a mai 
face vreo mişcare. 

Înţelegând că serbarea se poate termina sângeros, prefectul 
se întoarce îngrijorat spre episcop: 

— Prea Sfinte, cred că este timpul să spui vreo două vorbe, 
Sfinţia ta. 

— Mai bine să vină poliţaiul, intervine repede directorul 
Băncii, care are mai multă încredere în lege decât în 
Dumnezeu. 

— Dumneata nu cunoşti oamenii de la noi, pufneşte prefectul, 
atât de dispreţuitor pe cât îi îngăduie teama de-a nu se 
întâmpla o încăierare. Prea Sfinte, vino, Sfinţia ta! 

Episcopul e un om mare, cu umeri largi, cu pieptul ca un 
luptător de ring. Pe chipul lui sănătos, toate sunt mari: ochii, 
sprâncenele stufoase, nasul şi gura, fiecare cât pentru doi 


246 


oameni, îşi face loc cu greutate printre scaunele asistenţei şi 
iese în faţa podelei, cu mâna ridicată, ca pentru binecuvântare. 
Dar acum, când i se vede mai bine trupul înalt şi voinic, pare că 
mâna ridicată ameninţă pe cineva. 

— În numele Domnului!... 

Nu e glas de preot ci de haiduc, e cum ar tuna o poruncă 
oamenilor săi răzvrătiți, în mijlocul pădurii. În mulţime toate 
capetele tresar. Colea rămâne nemişcat, cu pumnii ridicaţi 
deasupra duşmanului prostit. 

— În numele Domnului, răsună pe deasupra, glasul 
episcopului, în ziua Sfintei Marii, care vă miluieşte, nu 
păcătuiţi, nenorociţilor! 

Braţele lui Colea se lasă, tremurând, pe lângă trup. O mare 
tulburare se poate citi pe chipul oamenilor din mulţime. Ei 
privesc, puţin speriaţi, ca pe un arhanghel răzbunător, pe omul 
lui Dumnezeu, căruia vântul îi joacă barba sură, în valuri, pe 
pieptul nemăsurat. 

— Pentru pocăință, îngenuncheaţi! tună episcopul, mai 
departe. 

Amândoi în aceeaşi clipă, fulgeraţi, cei doi vrăjmaşi se lasă să 
cadă în genunchi, pe piatra cheiului, cu capetele plecate, 
ruşinaţi, sau înfricoşaţi de puterea lui Dumnezeu. Asupra lor, 
episcopul face mulţumit semnul crucii, semnul împăcării şi apoi 
se întoarce la locul lui, în spatele prefectului. 

Acum se poate da cep la butoaie şi pescarii, cei ce au 
câştigat ca şi ceilalţi, se apropie să-şi primească partea lor de 
vin. Numai Stiopa şi Colea rămân în mijlocul cheiului, mult 
timp, îngenuncheaţi şi nimeni nu vine să-i izbăvească. La urmă, 
când lumea e gata să se împrăştie şi tovarăşii lor se urcă în 
bărci cu găleţile pline, ei pleacă, pe furiş, şi ca nişte câini bătuţi 
se duc să-şi găsească neamurile. 

— Credeţi că într-adevăr bătrânul a umblat cu înşelătorii? 
întreabă directorul băncii, pe prefect. 

— Ohoho, te cred! Cine nu-l ştie pe Stiopa, cât e de pungaş! 

— Bine, dar atunci e nedrept să rămână el cu banii. 

Prefectul ridică mâna, şi face un gest de nepăsare: 

— Nu-ţi fie teamă, tot Colea îi va lua. 

— Păi, s-au împăcat. 

— Astăzi, că era sărbătoare; dar mâine, are el grijă de Stiopa. 

Prefectul e de multă vreme prin partea locului; el îşi 


247 


cunoaşte oamenii cum nu se poate mai bine, de aceea nici nu-şi 
pune prea mult mintea cu ei. 

— Dar dacă până mâine Stiopa cheltuieşte banii? stăruie 
directorul băncii, tot nedumerit. 

— Ohoho! Cum o să-i cheltuiască? El nu ştie că o să vină 
Colea, să-i ceară? 

— Atunci de ce nu îi dă de pe acum, ca să scape de grija lor? 

— Face şi el ce faceţi voi la bancă, îi mai ţine o zi, cu toate că 
nu sunt ai lui. 

— Bine, dar noi investim banii pe care îi primim; banii noştri 
nu stau zadarnic în casă; ci produc. 

Prefectul îl bate încetişor cu palma pe genunchi, şi zâmbeşte, 
ca unul care cunoaşte viaţa dincolo de suprafaţă. 

— Şi mia de lei a lui Stiopa, produce. Nu produce dobândă, 
ca la voi, produce ceva mai bun, ceva ce noi nu putem să 
pricepem; produce o mâncărime dulce în inima lui de om pârlit. 
Inţelegi dumneata, hârtia aia păcătoasă, pe care i-o dădurăm 
noi, are pentru el altă putere decât pentru noi. Noi o iubim 
pentru puterea ei de cumpărare; ne face plăcere fiindcă ştim că 
putem să luăm ceva în locul ei. Stiopa o iubeşte aşa cum este, 
ca hârtie, cu desenele ei albastre, cum ar iubi o icoană pe care 
nu poţi cumpăra rachiu. O poartă la sân, în bluza lui murdară şi 
hârtia îi ţine de cald. Dar asta nu puteţi să înţelegeţi voi, pentru 
care la fiecare ceas scurs, banul trebuie să vă aducă dobândă. 

Serbarea în port nu e terminată. După ce vinul din cele două 
butoaie, vin amestecat, dăruit de toţi podgorenii la un loc, s-a 
împărţit până la cea din urmă picătură, se face botezul bărcilor 
noi. Sunt câteva luntrii, încă nepuse pe apă, care aşteaptă 
dincolo de chei, pe malul nisipos, să fie binecuvântate. 
Episcopul şi preoţii îşi îmbracă iarăşi odăjdiile şi merg prin 
soare, să le aghesmuiască. După apa sfinţită, prefectul le 
stropeşte, cum e obiceiul lumesc, cu apa diavolului, vărsând în 
prova fiecăreia câte o găleată cu vin alb, aşa cum în alte părti, 
la ceremonii asemănătoare se sparg sticle de şampanie. 

Apoi bărcile cele noi se împing în apă şi pescarii întind 
pânzele ca să-şi ajungă tovarăşii, plecaţi în sus, pe Liman. Se 
duc să petreacă pe malul de la Ceair, la cârciuma lui Pavel, 
unde se găseşte vin ieftin, din belşug. Încet, încet portul se 
goleşte; pleacă, după prefect, primarul şi episcopul şi toţi 
ceilalţi, pe care îi aşteaptă trăsurile, sus. Din oraş se aude 


248 


cântând muzica militară. 

Curând în tot portul rămâne numai grănicerul, plimbându-se 
pe chei, în timp ce Mişa se căzneşte să rostogolească butoaiele 
goale spre magazie, iar tricolorul fâlfâie sus, pe catarg. 

De pe mal, Ilinca ne face semne şi salută civil, scoţându-şi 
chipiul. 

— Astăzi fiind sărbătoarea apei, toate cârciumile sunt 
închise! ne anunţă încă o dată, părând foarte îngrijorat de 
soarta noastră. Dar diseară, să nu care cumva să lipsiţi de la 
bal! 

— Ce bal? întreabă Nadia. 

E încă uimită de tot ce a văzut; peste ochii ei mari, pleoapele 
se bat repede. 

— De Sfânta Maria e bal mare în port. Uite că vin de la uzină, 
să pună lumini. 

Lucrătorii coboară drumul, cu scări şi cu colaci de sârmă la 
spinare, să pregătească iluminaţia. 

— Nadia, spun, lumea se plimbă acum pe strada principală. 
Vrei să mergem şi noi? 

Pornim, ţinându-ne de mână. Dar ea nu ştie ce vedenii 
mergem să înfrunt. 

Cum merge arcuită, dintr-o parte în alta a oraşului, strada nu 
se vede în lung; copacii şi casele apar pe rând, cu fiecare pas, 
ca decorurile pe o scenă turnantă. Merg alături de Nadia, pe 
trotuarul grosolan, călcat până acum doar de tocuri scâlciate. 
Mă uit la chipul ei şi mă întreb: seamănă cu cineva, cu vreuna 
din fetele pe care le-am cunoscut? Nu, seamănă, cum m-am mai 
gândit şi altădată, cu îngerii trandafirii, pictaţi pe tăbliile 
albastre ale pătucurilor pentru copii. Priveşte cu ochii mari, 
miraţi, tot ce se vede în jur. li strâng braţul, cu teamă şi cu 
recunoştinţă. Cum ar putea să ştie între ce amintiri mă zbat? 

Un pas, doi, trei, iată femeia care vinde seminţe de floarea 
soarelui, la colţul străzii; stă pe un scăunel, cu coşul dinainte, 
de dimineaţă până seara. Prea rari trecători se opresc să-i 
cumpere marfă, de un ban. Când ajung în dreptul ei, n-o 
recunosc. 

— Parcă nu erai dumneata. 

Face din cap: nu! 

— Şi unde-i cealaltă? 

— A trăsnit-o Dumnezeu. 


249 


Ce păcate putea să facă o femeie, care de dimineaţă până 
seara vindea seminţe? 

— A fost o furtună, luna trecută; a luat acoperişul de pe case; 
a căzut trăsnetul în multe părţi; a căzut şi în capul ei, uite, 
chiar aici, sub pom. 

Trunchiul copacului are o dâră neagră, de sus până jos, ca 
urma unui fier înroşit. 

Plecăm. Nu mai cumpără nimeni seminţe; lumea se duce 
acum la cinematograf. Câte un străin, care nu cunoaşte 
obiceiurile noi, zvârle în poala femeii un ban şi capătă o cană 
de seminţe. Vin doi, trei cumpărători într-o zi. Dar femeia stă, 
de dimineaţă până seara, aşteptând. Ce? Câte zile sunt până la 
anul, când are să trăsnească iar? 

Un pas, doi, trei... lată casa lui Atanasie, directorul şcolii de 
meserii. Are o nepoată, sau o ţiitoare, care doarme în dos, într- 
o cameră băgată pe jumătate în pământ. Astă iarnă m-am 
rătăcit odată, la uşa fetei, dar n-am mai apucat să intru. 
Dimineaţa, când s-a sculat Atanasie a ieşit din faţă, cu bretelele 
atârnând peste pantaloni, să meargă la privată, m-a găsit 
dormind într-o balie de zinc, uitată lângă zid. Cum de m-am mai 
ridicat de acolo? Pe fundul baliei zoile îngheţaseră şi am dormit 
de-a dreptul pe ele. Atanasie m-a luat înăuntru şi mi-a dat să 
beau coniac, iar Petra, nepoata lui, a pus să fiarbă ceai. De 
dimineaţă, în părul ei nepieptănat atârnau fulgi din pernă, ca 
floarea albă pe care şi-a pus-o Nadia acum. Mirosea cum miros 
lămpile cu gaz, după ce se sting. 

Strâng braţul Nadiei, m-aplec peste umărul ei şi aspir 
profund. 

— Nadia, cât eşti de curată! 

Din spatele unei perdele afumate, două capete rotunde, cu 
ochii mari ca nişte ochi de buhă, se apleacă şi privesc în stradă. 

— Crasiva! şoptesc în urma noastră, cu o admiraţie în care 
intră  totdeodată întreaga amărăciune din sufletul lor 
nedreptăţit de soartă. 

— Ce-au spus? 

— Că eşti frumoasă. 

Îmi strânge mâna intimidată. 

Un pas, doi paşi, trei... lată casa unde a zăcut Marthon, 
fotograful; era un ovreiaş palid, cu bărbuţă cafenie, ascuţită şi 
întoarsă la cap. Umbla pe la bâlciuri, poza lumea în cutia lui de 


250 


lemn fără lentile şi fără clişeu şi lua un leu, sau doi, sau patru, 
arvună, de la fiecare ţăran, sume pe care poate Dumnezeu le-ar 
fi iertat. Până la judecata lui Dumnezeu însă, oamenii i-au 
făcut-o pe-a lor şi în aşa fel încât Marthon a zăcut mult timp în 
pat. Am avut o dată dorinţa să beau un pahar cu dânsul, dar am 
nimerit-o rău, fiindcă tocmai în ziua aceea fotograful se lupta să 
nu-şi dea sufletul. Numai că nu şi l-a dat şi a început iar să 
pozeze lumea, pe la bâlciuri: „D'acu ştiu ce-i bătaia! N-o să mă 
sperii pentru câţiva ghionţi!...” 

La colţ, casa cea mare, e a iconarului Matei. Ce neam o fi 
zugravul, cu nume de evanghelist? Făcea icoane la biserici, şi 
uneori le scotea tare frumos. Dar numai uneori, fiindcă altfel, 
sfinţii lui aveau capete de beţivi. 

— Meştere Matei, spuneau popii, când luau în primire 
comanda, da' ce-l făcuşi pe sfântul Petru aşa afumat, că, slavă 
Domnului, a fost unul din sfinţii cumpătaţi. 

Zugravul se dădea un pas înapoi, îşi privea isprava printre 
gene şi ridica din umeri: 

— Nu-i vina mea, Prea Sfinte, e vina lui Ivan. 

Matei îşi făcea sfinţii după chipul lui Ivan şi Ivan primea o 
oca de rachiu, pentru fiecare icoană. 

— Ce să fac părinte? Umblă mereu pe două cărări! 

Dar şi iconarul avea păcatul beţiei şi lumea spunea că 
icoanele cele mai frumoase le scotea atunci când el însuşi era 
beat. Ce s-o fi ales de fiinţa lui acum? De dragul băuturii 
vânduse tot: averea, nevasta, norocul şi rămăsese cu o casă 
mare, şi cu o fată slăbuţă. Prea mare casa şi fata prea 
nevârstnică, pentru a le putea vinde cuiva. 

Alături de Matei nu stătea oare lusipenko, cel mai bun 
meşter la gătit păstruga? Dar morunaşii copţi în hârtie, nu tot 
el îi făcea mai bine în tot târgul? Odată am mâncat acest soi de 
peşte, ungându-mi mâinile cu grăsimea lui, până la coate. Acum 
mâinile îmi erau spălate şi o ţineau pe Nadia de braţ. Îmi 
privesc mâinile şi o privesc pe ea. Ce caută mâinile mele pe 
braţul ei? 

Aste mâini care au apăsat clanţe ţigăneşti, deschizând uşi 
putrede, la case unde, când intri, trebuie să te apleci şi să-ţi 
laşi amintirile afară. Mâinile care s-au încleştat pe pahare 
năclăite sau pe bluze de cârpă aspră. Oare acum, în acest 
drum, mă purific, sau o pierd pe ea? 


251 


Un pas, doi, trei... Strada circulară îşi scoate pe rând, din 
culise, copacii şi caisele atât de cunoscute. Nu-i asta pivniţa 
Dadei Vania, care vindea legume veştejite şi din când în când 
se mai vindea şi ea, sau se dădea şi gratis, pe nişte lăzi, în 
fundul prăvăliei? Şi ea, Dada Vania, cu nume bărbătesc, nu era 
atât de veştejită ca legumele ei! 

Nu-i colo casa babei Sera, unde perechile de tineri, care nu 
vor să se mai ostenească până în stuful din marginea oraşului, 
ori n-au răbdare, ori le este frig, găsesc culcuş primitor? Baba 
Sera are în curtea ei, între lilieci, cinci cămăruţe, ca nişte chilii 
de mânăstire, albe şi curate, toate cu icoană înspre răsărit şi cu 
candela aprinsă, numai să îngenunchezi, şi să te închini. 

Şi iată colţul înverzit, al grădinii publice. În această frumoasă 
amiază de sărbătoare, nu e nimeni în tot oraşul, să nu fi ieşit la 
plimbare. Pe trotuarul lat care mărgineşte grădina, până la 
piaţetă, oamenii se plimbă sub soarele pălit de la sfârşitul verii, 
umăr lângă umăr, ca pe un vapor încărcat peste măsură încât 
aştepţi să se scufunde. Sunt contopiţi unii în alţii, şi masa lor 
care se târăşte seamănă cu un şarpe gigantic; nu sunt oameni: 
e oraşul. Dacă ai împlânta undeva un cuţit, s-ar scurge printr-o 
singură rană, sângele tuturor. Nu lipseşte nimeni de la această 
întâlnire; de la această răfuială. Sunt toate capetele pe care le- 
am cunoscut odată, sunt tovarăşii de băutură, cu care am 
închinat cine mai ştie câte pahare! Sunt ofiţerii care jucau astă 
iarnă table la cafenea, şi judecătorii, şi funcţionarii, şi 
negustorii din piaţă, şi cei mai săraci, dinspre Sobor. Sunt 
profesorii care n-au plecat în alte părţi, deşi e vacanţă, sunt 
profesoarele, fete sărace, fără părinţi, care tot mai dau pasenţe 
şi nădăjduiesc să se mărite, tocmai aici, într-un oraş unde 
umblă prea multe fete şi bărbaţi prea puţini. 

Trecem pe trotuarul celălalt şi aşa putem să-i vedem pe toţi, 
defilând, ca la paradă. 

Un pas, doi, trei. În grădina publică muzica militară cântă un 
vals care m-ar deprima fără Nadia. 

— Nadia, şoptesc, strângându-i braţul, să nu întorci capul la 
ei. 

Aşa cum merge cu capul înainte, văd chipul ei curat, cu ochii 
uimiţi şi nevinovaţi, alunecând peste capetele de pe trotuarul 
celălalt. Fetele cu bască albă, care în locul paltoanelor de asta 
iarnă poartă acum rochii de stambă colorată, se opresc s-o 


252 


privească. Ea seamănă cu o prinţesă coborâtă dintr-un rădvan 
de aur. Fetele se opresc, uimite, cu mâna la gură, ca în faţa 
unei minuni: 

— Crasiva! şoptesc. 

— Spun că eşti frumoasă, Nadia! 

Se îmbujorează şi sângele care îi vine în obraz, parcă e sânge 
cald, din inima mea, unde simt acum un gol. 

Un pas, doi, trei... Iat-o, dincolo, nemişcată în marginea 
trotuarului, ca unul din stâlpii care ţin firele electrice, pe 
Musia, cea mai frumoasă fată din oraş. Are obrazul rotund, cu 
pielea albă, întinsă, cu gropiţe; sub buzele ei subţiri, dinţii 
lucesc albi, mici şi ascuţiţi, ca de şoarec. 

A vrut să se însoare cu ea procurorul şi poate că s-ar fi 
însurat, dacă n-ar fi găsit-o umblând prin prea multe case. 
„Sunt fată frumoasă şi trebuie să petrec!” găsea ea de cuviinţă 
să-i spună acestui logodnic cu pălărie tare, şi cu obiceiuri 
boiereşti. 

Am prins-o odată la un colţ de stradă: 

— Musia, când vii pe la mine? 

M-a privit mirată, cu ochii ei de cicoare. 

— Dar unde stai dumneata? 

— În casa Gutulenkăi, lângă liceul de băieţi. 

— Şi patifon ai? 

— Nu. 

— Nici radio? 

— Nici. 

— Atunci nu vin. 

Peste o zi, am întâlnit-o iar: 

— Musia, acuma vii? 

— Ai pus radio? 

— Nu; am adus patefon. 

— Bine, iacă merg; vrei chiar acum? 

— Acum. 

Pe drum s-a oprit şi m-a privit bănuitor: 

— Măi, să nu mă minţi. Ci patifon ai adus? 

— De la locotenentul Ilinca. 

— Aşa? Binie! Că iesti al lui Dumitrachi, numai cutia, fără 
maşină; maşina s-a stricat şi nu cântă diloc. Pie multe a păcălit 
Dumitrachi, numai pie mine, nu sie poati. 

Era o seară de iarnă, când se pregătea să vină ninsoarea. I- 


253 


am dat Musiei să bea rom, dar s-a împotrivit. S-a aşezat lângă 
masă, şi-a dat numaidecât drumul la patefon. Ilinca avea 
douăzeci de plăci, de toate felurile: hore şi sârbe olteneşti, 
romanțe vechi, cântece cu două înţelesuri, ba chiar şi din 
acelea cu măscări spuse de-a dreptul, precum şi muzică de 
dans, mai mult zgâlţâială decât melodie. 

Pe toate la rând, fără alegere, le-a pus, pe o parte şi pe alta. 
Stătea rezemată în coate, pe masă, cu capul ei bucălat aplecat 
deasupra patefonului, cuprinsă de o dulce încântare. La urmă, 
s-a ridicat fermecată, cu mâinile strânse pe piept, ca un copil 
care a văzut o minune. l-am scos paltonul şi basca şi am tras-o 
spre pat. Nu se împotrivea; pe chipul ei încântarea a rămas 
până la urmă. Numai când mâna mea fierbinte i-a atins 
genunchiul, s-a ridicat deodată, cu ochii la patefon. 

— Tie rog, nu tie supăra, numai una vreau s-o mai pun o 
dată; pie aia frumoasă, ştii tu. 

Am rămas în pat, aşteptând-o, puţin întărâtat. Ea a luat 
prima placă, fără s-o aleagă, toate erau frumoase, a dat drumul 
maşinii şi, pe jumătate dezbrăcată, şi-a rezemat coatele pe 
masă, aplecându-se fericită, deasupra patefonului. 

Am strigat-o: 

— Musia, hai! 

Nu auzea, părea transportată. Aşa a stat până la urmă, când 
s-a terminat placa. Atunci s-a îndepărtat de patefon privind în 
urmă şi tot vrând să se întoarcă. 

— Nu mă laşi să mai pun o placă? a întrebat, cu ochii de 
copil, în marginea patului. 

I-am apucat mâna şi am tras-o peste mine. 

— Lasă tie rog să mai pun o placă; numai una, tie rog! 

Dar glasul ei plângător acum mă întărâta; i-am smuls cu furie 
ultimele veşminte şi m-am năpustit, cu cele douăzeci de plăci 
urlându-mi în urechi. 

— Die ce nu laşi să mai pun un cântiec? miorlăia Musia, cu 
ochii la patefon. Die ce eşti aşa rău? 

lar mai pe urmă, obosită, făcea socoteli, cu ochii în tavan: 

— Digiaba, tot radio ieşti mai bun; nu trebuie să învârteşti, 
poţi să faci dragoste dacă vriei, şi el mierge singur. 

Acum stă pe marginea trotuarului şi ne priveşte uimită, cu 
mâna la gură. 

— Crasiva! spun buzele ei. 


254 


Pe ele le uimeşte şi le încântă rochia frumoasă a Nadiei, 
sandalele albe, cu tocuri înalte, cum nu se poartă pe aici, 
picioarele lungi, cu glezna subţire, braţele rotunde, bronzate, 
părul arămiu şi mătăsos, cu bucle pe frunte. Şi ele nu ştiu, ce 
altă prăpastie le desparte, de la suflet la suflet, de la un trotuar 
la altul. 

Imi aplec capul pe umărul ei şi respir adânc, să-mi purific 
plămânul. 

— Cât eşti de curată, Nadia! şoptesc. 

Un pas, doi, trei... Iat-o, lângă felinar, pe Lalea; poate n-are 
nici şaisprezece ani şi abia a ieşit din casa de nebuni. Şase luni 
a avut vedenii; medicii nu mai credeau c-o să se facă bine. Dar 
cine ştie dacă s-a făcut bine, cu adevărat? Anul trecut, în 
toamnă, când nu se răcorise vremea, a prins-o noaptea în 
şanţul Cetăţii, cu Vasia, băiatul tutungiului care o îmbătase 
bine şi-o târâse după el, prin bălării. După un timp, ameţiţi de 
băutură au căzut într-un somn greu. Şanţul Cetăţii e adânc de 
peste şase metri, cu malul drept, prăpăstios. Pe la miezul 
nopţii, Nichita, cel care ferecă pietrele la moară, se întorcea 
târziu de la lucru, fiindcă trebuise să mântuie ceva chiar atunci, 
noaptea. Şi cum mergea cu bicicleta pe potecă, în marginea 
şanţului, drumul lui de totdeauna, cine ar putea şti ce diavol i-a 
sucit roata din faţă şi i-a făcut vânt jos. Bicicleta a rămas 
agăţată în rădăcini pe mal; numai Nichita a alunecat la vale şi 
s-a oprit pe fundul şanţului, împăcat, cu mâinile pe piept şi cu 
faţa lucind la lună. Cei doi, cum dormeau alături, nici nu l-au 
simţit, aşa de lin s-a stins din viaţă norocosul Nichita. 

Spre ziuă, Lalea a început să se trezească şi, fiindcă o luase 
frigul, s-a tras, cu ochii închişi, spre trupul de alături, să se 
încălzească. 

— Vasia, de ce nu mă ţii în braţe? smiorcăia, lipindu-se de el. 
Ţine-mă dragă băiete, că mi s-a făcut frig! 

Dar ea nu-i vorbea aşa lui Vasia, ci bietului Nichita, care nu 
putea s-o mai audă. Atunci, văzând că în loc să-i vină cald de 
alături, mai mult i se face frig, Lalea s-a întors şi a deschis 
ochii, nedumerită. Şi deodată, în locul lui Vasia a văzut mortul, 
cum înţepenise acolo, cu ochii deschişi mari, albiţi, cu mustaţa 
bălaie, groasă, lăsată peste gură, cu bărbia strânsă în piept şi 
cu mâinile încrucişate, ca pe catafalc. N-a mai avut putere să 
răcnească. Oamenii au găsit-o în zori, ocolind în goană şanţul 


255 


Cetăţii cu îmbrăcămintea sfâşiată, cu obrazul zgâriat în 
mărăcini, plină de sânge, rostogolindu-se prin gropi. Vasia 
dormea beat, alături de Nichita, fără să ştie ce se întâmplase. 

Acum Lalea s-a oprit pe marginea trotuarului şi ne priveşte. 
Cine poate şti ce valuri de întuneric se rostogolesc în capul ei? 

Mergem mai departe prin faţa acestui şarpe care îşi târâie 
inelele pe trotuar. Iat-o, la colţul grădinii, pe Gina, armeanca; 
zăcuse de tifos, la spital şi îi tunseseră părul din cap şi de peste 
tot; despuiată, cu sânii mari căzuţi în lături, cu pântecul 
neumbrit și cu tigva cheală, lucind, părea o arătare. Dar 
organismului ei însănătoşit nu-i lipsea nimic; el nu se simţea 
mutilat şi îşi cerea drepturile, cu înverşunare. 

Un pas, doi, trei... La colţul străzii oare nu e Sonia, fata 
negustorului de rogojini? S-a oprit pe marginea trotuarului, ca 
şi celelalte şi ne priveşte uimită, cu mâna la gură. 

— Crasiva! spun ochii ei măriţi. 

— Nu, Gina şi Sonia, şi altele, cum vă mai cheamă, nu! 
„Crasiva” nu spune nimic. E altceva, de la trotuarul vostru, 
până aici, ceva ce nu poate fi spus într-un cuvânt, cum spuneţi 
voi când ceva vă place. 

Sonia e acum în doliu; tatăl ei a murit, nu mai are grija lui. O 
iarnă întreagă umblase prin case, să strângă, de ici douăzeci de 
lei, de colo mai mult, de dincolo mai puţin, pentru doctorii. 

Într-o seară cu viscol s-a oprit la uşa mea. Avea o haină 
subţire, să ţi se sfâşie inima văzând-o. 

— Tata e bolnav, a spus, rezemându-se de zidul cald şi 
ştergându-şi ochii, cu dosul palmei. 

În părul încreţit, adusese de afară fulgi albi, mari, ca nişte 
diamante. l-am mângâiat obrazul îngheţat. 

— Ce are tatăl tău? 

— Se duce. 

— Dar ce-l doare? 

A ridicat din umeri. Cine putea să ştie? Murea, cum mor toţi 
bătrânii, răpuşi de băutură; ficatul, inima, arterele, rinichii, 
unul din organele pe unde se scurge vinul în lungii ani ai vieţii. 
Mai vine pe deasupra o supărare, o boală de suflet: o nevastă 
nărăvaşă, care umblă fără ruşine prin vecini, o fată care se ţine 
pe urma ei, un fecior plecat la oştire, o găină furată din coteţ... 

— Moare tata... 

De luni de zile murea, şi ea umbla prin case, să strângă bani 


256 


pentru doctorii. l-am dat o monedă albă; a strâns-o în pumn, 
speriată. 

— Trebuie acum să stau cu dumneata? 

— Nu, Sonia, du-te şi cumpără-i doctorii. 

Peste o săptămână s-a întors, în rochie de doliu. Scăpase. 

— Acum pot să stau; vin de la cimitir; l-am dus. 

Şi am oprit-o, fiindcă îmi era milă să ştie, acum, după ce 
rămăsese singură pe lume, că n-am nevoie de ea nici măcar 
pentru o seară. 

Un pas, doi, trei... lată oraşul, la plimbare; nu mă mai 
cunoaşte, dar eu îl cunosc. Cunosc fiecare obraz al lui şi cum aş 
putea vreodată să îl uit? Cum aş putea să le uit pe aceste 
sărmane fete cu bască albă? In rai, cu sufletele lor ar fi fost 
îngeri. 

Aici viaţa le sileşte să fie altceva, şi nu au nici măcar 
satisfacția de a înţelege că nu-şi bat joc de ele, ci de lumea în 
care trăiesc. 

Intorc privirea spre Nadia; ei, poate numai norocul i-a hărăzit 
altă soartă. Dar nu pot să fiu mai bun eu decât viaţa; am nevoie 
de ea ca de o pavăză. O ţin strâns de braţ, între mine şi oameni, 
şi trec, învingător, pe strada unde odată, învins, m-am contopit 
cu ei. lată, în piaţetă, cafeneaua, unde am vorbit filosofie, cu 
maiorul medic, iată restaurantul lui Pancoff, unde Ilinca mi-a 
dat să beau; iată restaurantul „Ural”, unde am tras şi eu cu 
pistolul în oglinzi. 

Nu ne oprim; trebuie să-mi urmez până la cap drumul, să 
străbat oraşul, dintr-o margine în alta, să consum, crispat 
această victorie, nu ştiu dacă dreaptă şi meritată. 

Jos, la cherhana, catargul „Miladului” se vede dormind între 
pomi. Nimic nu-mi mai aduce aminte de comandorul Maximov. 
Un vânt blând leagănă stuful; pe faţa liniştită a Limanului 
aleargă o înfiorare, o umbră vânătă, ca un stol de păsări mici 
care îşi iau zborul. Pe malul celălalt al golfului, unde între sălcii 
stă ascunsă casa albastră a lui Pavel, se văd acostate sutele de 
bărci ale pescarilor. Privesc cu ochii micşoraţi, în zare. 

— Nadia, hai să vedem ce fac pescarii acolo... 

_ Pescarii au venit de peste apă, cu bărcile lor negre, în şiruri. 
În mahalaua lor n-a mai rămas un suflet; nevestele şi copiii, şi 
pruncii în scutec, ţinuţi la sân, sunt acum toţi pe malul celălalt, 
la Ceair, se văd printre sălcii. Pavel nu are destule mese şi 


257 


destule pahare, pentru toţi, dar nici ei nu se grăbesc. Cei care 
au apucat un loc, îşi beau în tihnă kilogramul de vin roşu, apoi, 
fără vorbă, se scoală ca să-şi bea şi altul, partea lui. E atâta 
bunăcuviinţă în mişcările lor, încât te întrebi dacă vinul nu 
fierbe deloc în ei. Cine poate să ştie? Se aşază tăcuţi, îşi beau 
măsura cerută, apoi se scoală şi cu paşii cumpătaţi se îndreaptă 
spre malul apei, unde soarele se joacă leneş în Liman. Se 
strâng în pâlcuri, câte zece-douăzeci laolaltă, după cum se au 
bine, şi stau unii în faţa altora, cu mâinile împreunate, fără să 
scoată un cuvânt. O oră întreagă aşteaptă acolo, tăcuţi şi 
nemişcaţi, ascultând fâşâitul stufului în care se joacă vântul, 
până ce se face iarăşi loc la mese. În ochii lor blânzi şi visători 
se citeşte o cuminţenie pravoslavnică. 

E o după amiază liniştită; Limanul şi sălciile se odihnesc, 
înfipte cu botul în mal, luntrile negre, bătute de atâtea valuri, 
se leagănă alene, prinse de somn. De pe fundul lor, unde 
sclipesc solzi argintii soarele ridică, în boarea călduţă, mirosul 
de peşte stătut, ca o răsuflare grea a apei. Pescarii aşteaptă 
tăcuţi să îşi bea kilogramul lor cu vin. Nu se aude o sfadă, ori o 
vorbă; numai paharele ciocnite şi paşii înfundaţi ai lui Pavel, 
care vine alergând, cu sticlele, din beciul casei. 

Mai sus, sub alt pâlc de sălcii, sunt adunate femeile lor. Stau 
cuminţi, aşezate pe smocurile rare de iarbă, crescute în nisip, 
cu capetele învelite în basmale negre, cu gura rezemată în 
mână, ca şi când s-ar feri, să nu scoată o vorbă. Numai copiii, 
lăsaţi în libertate pe malul Limanului, fac gălăgie, şi glasurile 
lor subţiri se împletesc cu orăcăitul broaştelor din stuf şi cu 
gemetele prelungi ale buhailor de baltă. 

Mai departe, flăcăii se pierd în pădurea de papură, cu fetele 
înveselite, care cântă, pe multe glasuri, cântece pline de 
gingăşie, de dragoste sau de alean învăţate de mici, când 
ascultă, în cele patru anotimpuri, freamătul sălciilor, al stufului, 
al Limanului şi al inimii lor. 

— Parcă sunt nişte iele! spune Nadia, fermecată de glasurile 
lor argintii. 

Am vrea să le vedem, dar ele sunt ascunse, departe de mal, 
în crânguri. Mergem în lungul țărmului, cu o briză slabă de la 
răsărit. În lumina soarelui care coboară domol şi blând, 
Limanul capătă acum, la sfârşitul verii, o culoare nouă, plină de 
linişte, melancolică. În zare, stuful se vede pălit, cu luciri de 


258 


aramă. De aici, de pe Liman, vin anotimpurile, mă gândesc. Am 
văzut venind iarna, cu nori cenuşii de zăpadă, apoi primăvara, 
când curg ramuri verzi pe valuri, pe urmă vara, cu boarea ei 
călduţă ridicată parcă din apă. Acum simt toamna, departe, 
acolo unde sălciile se leagănă deasupra luciului sticlos al 
Limanului. E o oboseală tristă în aer. O privesc pe Nadia, cum 
stă tăcută pe banchetă, cu bărbia sprijinită în pumni, cu părul 
aprins de soare şi-mi spun: „Acum trebuie să ne despărţim”. 

Aş vrea să am un cuţitaş fin de argint, o lamă fermecată, să-i 
deschid încet ţeasta cu el, fără să simtă, fără să o doară, să văd 
ce gânduri se ascund acum în capul ei. Să-i deschid apoi 
pieptul, să-i iau inima în mână, să văd ce simţăminte se 
filtrează acolo. Dar nu, e zadarnic; eu singur trebuie să 
hotărăsc viitorul meu. 

Mergem în sus, în lungul țărmului pustiu pe care sălciile 
scunde, cu ramurile argintate, dorm deasupra apei. Iată, în 
depărtare, plaja de la Războieni, pe urmă malul cenuşiu de la 
Mologa. Luntrile pescarilor din acele locuri sunt trase pe nisip 
şi oamenii se văd, în haine negre, adunaţi pe malul apei, 
neclintiţi, privind în larg. 

— S-a micşorat ziua, spune Nadia, cu tristeţe, privind cum 
soarele coboară repede, spre apus. 

Peste Liman începe să se verse lumina vânătă a amurgului; 
câteva valuri mici ne urmăresc, cu coama însângerată. 

— Să ne întoarcem, adaugă, înfiorată. Ceva aici îmi sfâşie 
sufletul. 

Mie, de când mi l-a sfâşiat!? 

Facem o voltă largă şi îndată, ca şi când ne-ar fi simţit 
tristeţea, vântul se lasă peste pânze, cu mici rafale zglobii, 
aplecându-ne peste valuri. Parâmele se întind, catargul tresare 
şi prova, înviorată, îşi începe fâșâitul ei învingător. In faţă flota 
neagră a pescarilor a plecat de la Ceair şi se îndreaptă peste 
golf, înspre oraş. Apusul colorează pânzele lor cenușii, pe care 
le întind în vânt mâinile firave ale copiilor. Părinţii au adormit 
pe fundul bărcii, cu solzi de peşte aninaţi în bărbiile castanii. 
Femeile, îmbrobodite în basmale negre, stau tăcute cu capul în 
pământ şi îşi alăptează pruncii, fără gânduri, parcă n-ar fi ai 
lor. Numai fetele, care au cântat în stuf cu glasurile lor 
cristaline, mai zâmbesc, gândindu-se la sărbătoarea viitoare, 
când vor veni iarăşi în barcă la Ceair şi se vor pierde iarăşi cu 


259 


flăcăii în stufăriş. 

Dar păpurişul acum păleşte repede; o duminică, două, trei, şi 
va fi galben. Atunci vor veni oamenii cu secera să-l taie, să-l 
facă snopi, pentru la iarnă, şi malul Limanului, dezgolit, va 
aştepta despuiat, ploile toamnei... 

În oraş au început să se aprindă luminile; clopotele Soborului 
au sunat îndelung, de vecernie şi acum glasul lor s-a stins, 
odată cu soarele care a căzut dincolo de sălcii, lăsând cerul 
împurpurat. Din casele mici înşirate în lungul țărmului, se văd 
fuioare de fum ieşind pe hornuri; femeile încălzesc fiertura 
pentru cină. Când ajungem la cotul Cetăţii, unde ţărmul se 
deschide către mare, dinspre cazarmă se aude sunând prelung 
şi trist, rugăciunea. Sunetele trompetei sfâşie parcă vălul 
fumuriu al serii şi noaptea apare, destrămată. 

O 

Sute de becuri puse pe stâlpi, în pomi, pe acoperişurile 
magaziei, trimit în jos o lumină strălucitoare. Parcă e una din 
nopţile când Ronsky trăgea să moară şi felinarele ardeau pe 
toate străzile. Aşa cum se vede, în spatele digului, portul 
seamănă cu o scenă, cu reflectoarele aprinse, şi te aştepţi să 
vezi actorii, ieşind din întuneric, ca din culise. Pe chei s-au pus, 
deasupra apei, de la un cap la altul, şiruri de lampadare 
colorate, aruncând în valuri stele sclipinde. Dârele luminoase 
se întind până în larg, făcând din Liman un decor nereal, de vis, 
de feerie. 

Nadia se ridică, încântată copilăreşte, şi bate din palme. 

— E minunat! Uite ce tablou vrăjit se poate face din întuneric 
şi lumină! 

Sus, pe stradă, se aud trăsuri; balul începe în curând. 
Orchestra, ascunsă undeva în umbră, îşi  acordează 
instrumentele într-un amestec disonant de tonuri pe care 
depărtarea le face să pară o polifonie continuă, împrospătată 
din ea însăşi, fără un sfârşit posibil, fiindcă după ea ar rămâne 
un gol iremediabil, neantul. 

E impresia mea, Nadia în schimb continuă să bată din palme, 
şi bucuria ei alungă toate tristeţile aduse în pânzele noastre, de 
pe Liman. 

— Să mergem şi noi. Te rog! Să ne oprim. 

Imi amintesc de Ilinca şi de invitaţia lui: „Da' diseară să nu 
cumva să lipsiţi de la bal!” 


260 


Nadia a pus mâna pe mâna mea, deasupra cârmei şi o apasă, 
stăruitor. Oare este nevoie să mă roage, ca să mă opresc aici, 
în acest port, unde toate îmi sunt cunoscute şi unde încă nu 
sunt un străin? 

În umbră, orchestra a început să cânte o melodie unduioasă, 
cu acorduri aşa de dulci, că pare un cântec de sirene, o 
ademenire, împing cârma, şi prova se îndreaptă spre chei, 
lucind în luminile colorate. 

— N-am crezut că poate fi atât de frumos! Parcă-i dintr-un 
basm, se minunează Nadia, alergând la prova, să pregătească 
parâmele de acostare. 

O văd în rochia ei albă, ţinându-se de strai, alunecând ireală, 
în lumina de pe chei. Şi o clipă mi se pare că eu voi rămâne în 
întuneric. 

Slăbesc şcotele; velele flutură, eliberate. La câţiva paşi de 
mal trag cârma. „Miladul” se aşază docil în lungul cheiului, cu 
prova în vânt. Cred că dacă ajungi în rai tot aşa se acostează. 

O 

Lumina se opreşte sus, în salcâmii de pe mal, ca în nişte 
panouri de decor. De acolo înainte, oraşul este negru şi 
misterios; poate sute de ochi, ca într-o sală de spectacol, 
privesc din întuneric cheiul, jos. În mijloc, sub lumina crudă a 
becurilor electrice, s-a întins o mare podea de scânduri, pentru 
dansatori. De jur împrejurul ei sunt orânduite mese, pe mai 
multe rânduri. Orchestra este aranjată în umbră, sub salcâmi, 
iar dincolo de barăci îşi aşteaptă rândul să cânte muzica 
militară, ale cărei instrumente de alamă frecate proaspăt, 
lucesc sub razele de lumină care le izbesc pieziş, din când în 
când. Cele două magazii mari ale portului, unde de mult nu s-a 
mai descărcat nimic, au fost transformate în bufet; într-una 
sunt înşiruite mâncăruri, în alta băuturi, la mijloc, între ele, un 
grătar cât două mese de biliard la un loc, scoate o dogoare 
aromată, de mangal ars peste care au curs grăsimi. Guţu, 
grataragiul de la „Ural”, cu şorţ alb şi cu tichie scrobită, unge 
vergelele cu cârpa muiată în seu de berbec. Cinci ajutoare stau 
pe de lături, gata să-i îndeplinească poruncile, dar Guţu nu are 
încă de dat porunci, fiindcă abia acum începe lumea să vină la 
bal. 

Îi recunosc îndată ce, coborând pe strada portului, intră în 
lumină. Sunt aceiaşi oameni pe care i-am întâlnit pe stradă, sau 


261 


în cârciumi şi care au mai fost odată la un bal, astă iarnă, la 
Prefectură, când nimeni din tot oraşul n-a lipsit. Acum doar că 
sunt îmbrăcaţi în haine de culori deschise; femeile poartă rochii 
subţiri, înflorate şi sub ele se cunoaşte că răcoarea serii le face 
să se înfioare. 

De pe Liman, vântul aduce o umezeală rece. 

— Nu ţi-e frig? o întreb pe Nadia. 

Scutură umerii, înveselită, şi străbate cheiul, cercetând cu o 
curiozitate vie, această scenă luminată şi actorii care coboară 
pe şosea. Unii vin cu trăsurile, alţii pe jos; unele rochii au trenă 
lungă şi femeile le ţin cu mâna, ridicate, cu un fel de pudoare, 
ca pe nişte cozi care ar face parte din organismul lor şi le-ar 
ruşina. Spre ziuă, când băutura le va fierbe în vine, vor uita şi 
de pudoare şi de trenele lor, şi vor mătura cu ele praful de pe 
chei, ca nişte păuniţe dezmăţate. 

Ne aşezăm la o masă, aproape de apă, de unde putem să-i 
vedem pe toţi. Sus sosesc mereu trăsuri şi din ele coboară 
aceiaşi oameni ştiuţi. Nimic nu s-a schimbat în oraş, de astă 
iarnă până acum; câţiva morţi au fost înghesuiți în cimitirele de 
pe malul Limanului, câteva fete au plecat, la Iaşi, la Chişinău, la 
Bucureşti, după alt noroc; altele s-au întors în locul lor dar n-au 
apucat să se întâlnească unele cu altele, ca să afle cele ce 
pleacă, ce poate fi găsit şi ce nu, acolo unde se duc. Ştiu doar 
de una norocoasă, care s-a măritat cu un moşier şi a ajuns 
actriţă de teatru. 

— Azi fiind sărbătoarea apei... 

Cine poate fi decât locotenentul întâlnit de dimineaţă, care 
acum coboară pe şosea, gălăgios: 

— Azi fiind sărbătoarea apei, toate cârciumile sunt închise... 
Să bea cine poate... 

Duce la braţ, sau poate îl duc ele, două fete necunoscute de 
mine. Ilinca îşi scoate chipiul, ca pe o pălărie şi salută vesel, 
într-o parte şi alta, pe toată lumea; toţi îi răspund la fel. 

Fetele îl târăsc la o masă mai umbrită, nu departe de a 
noastră. Seamănă una cu alta, parcă ar fi gemene. Blonde, cu 
părul tăiat pe frunte, cu ochii mari înfundaţi sub sprâncene 
stufoase, cu nasul mic, încovoiat, şi cu bărbia ascuţită, au ceva 
de cucuvea, sau de huhurez, sau de altă pasăre care te-ai 
aştepta să lase fulgi cenuşii pe unde umblă. De la început, 
înfăţişarea lor mi se pare ciudată, dar poate nu e nimeni aici să 


262 


nu aibă ceva ciudat. Îl ţin pe Ilinca de braţe, între ele, 
încercând să-l potolească, fiindcă ofiţerul n-are de gând să stea 
la un loc, umblă cu capul în toate părţile, să-şi găsească 
prieteni şi cunoscuţi ca să-i salute. Salută şi pe necunoscuţi, pe 
toată lumea, la fel de prietenos. 

— Azi fiind sărbătoarea apei, înseamnă că nimeni n-are voie 
să bea vin! 

Şi râde prosteşte, ca unui complice, paharului pe care fetele i 
l-au umplut repede. 

Încetul cu încetul, la mesele de primprejur se aşază lume; 
recunosc chipuri vechi şi mi se pare că ar trebui să ne salutăm. 
Prezenţa Nadiei însă îi stânjeneşte; nu îndrăznesc să ne 
privească, decât pe furiş. Simt că ea mă apără şi mă separă de 
ei, punând un zid între noi şi între întâmplările noastre comune, 
din trecut. 

lată-l pe Agopian cu nevasta lui, ai cărei ochi de oţel m-au 
fulgerat odată, astă iarnă, acum nu mă vede. lată-l pe Klentzer, 
ceasornicarul, cu fata lui, medicinistă la Cluj; madam Klentzer 
a plecat singură la băi, undeva unde se slăbeşte. De pe şosea 
coboară locotenentul de pompieri, singur, în tunică strânsă pe 
mijloc ca un corset şi cu cizme de lac împodobite cu pinteni de 
argint. 

Nu prea se aprind case în oraş, şi când se întâmplă să se 
aprindă, nici nu pot fi stinse, căci sunt prea uscate şi prea mici, 
ca să dureze până sosesc pompierii. Locotenentul însă îşi 
muştruluieşte în fiecare zi soldaţii să fie gata la caz de nevoie. 
Uneori, câte un copil desculţ şi speriat vine, într-un suflet, cu 
picioarele la spinare şi se opreşte la pompierie, bătând cu 
piatra în uluci: 

— Foc, foc la baba Martinoaia, sus, în capul pieţei! 

Soldatul care stă de pază, pune mâna pe ciocanul de fier şi 
începe să bată în clopotul de alarmă, prins pe un stâlp, în 
mijlocul curţii. Pompierii se reped la grajduri; unii scot sacaua, 
alţii pompa, alţii caii, care stau tot timpul cu hamurile pe ei, să 
fie gata în orice clipă. Şi soldaţii trebuie să fie gata oricând, de 
aceea au consemn să doarmă cu hainele pe ei, cu cizmele la 
picioarele patului, cu centironul la cap; dar după trei ani de 
militărie se eliberează, pe când caii îndură hamurile toată viaţa. 

Când expediţia e gata, vine şi locotenentul, căci locuieşte 
chiar la pompierie. În timp ce se fac pregătirile în curte, are 


263 


grijă să se dichisească, de parcă ar merge la o sindrofie. Nici 
chiar atunci când a fost foc mare şi au ars patruzeci de barăci 
în piaţă, adică toate, că una n-a scăpat, şi nici chiar când s-au 
aprins paiele prefecturii, de au ars iarăşi până s-au sfârşit, nu l- 
a văzut cineva pe pompier, nepudrat şi fără mănuşi pe mână. 

Îndată ce aude clopotul de foc, îşi trage cizmele în picioare, 
peste pantalonii strânşi pe coapsă, îşi agaţă pintenii 
strălucitori, îşi perie mustaţa castanie, îşi aşază chipiul pe-o 
sprânceană şi numai după ce se uită în oglindă şi e mulţumit, 
iese în curte, se suie pe capra sacalei, lângă vizitiu, şi dă ordin 
de plecare. 

Echipajul trece pe străzi cu gălăgie, fie că e zi, fie că e 
noapte. Un călăreț deschide drumul, sunând din trompetă, cum 
sunau odinioară pristavii în fruntea caleştilor domneşti. Îndată 
după trompetist vine sacaua, pe a cărei capră stă mândru şeful 
pompierilor, pe urmă pompa, trasă de patru cai, şi ultima, scara 
pe roţi, lungă să o poţi întinde până la al patrulea cat, deşi în 
tot oraşul numai rezervorul cu apă de la gară e atât de înalt. 

Lumea se dă speriată la o parte, în faţa convoiului gălăgios; 
pe cepul de deasupra, al cărui dop s-a pierdut odată şi n-a mai 
fost înlocuit, sacaua zvârle apă dintr-un trotuar în altul, de 
parcă nu merge să stingă focul, ci doar să ude strada, ca să nu 
se mai ridice praf. Fetele din oraş, care mor după pompier 
fiindcă are mijlocul subţire şi mustaţa răsucită la vârfuri, ca 
nişte ţepi, îi ies în cale să-l admire. Pe urmă aşteaptă, în zăduf 
sau în frig, să se întoarcă echipajul. Dar locotenentul după ce s- 
a încredinţat că nu arde nimic, sau dacă a ars ceva, a ars pana 
la sfârșit, se întoarce pe alte străzi, să-l vadă şi alte fete cum 
stă de mândru pe saca. Cine ştie câte dintre ele, nemaiavând ce 
să viseze, visează incendii uriaşe, care să prefacă în scrum tot 
oraşul, şi pe pompieri, să ardă sacaua, pompa, scara, caii în 
ham, şi să scape numai ele cu locotenentul. 

Pompierul îşi face loc, mlădiindu-se, printre mese, salută în 
dreapta şi în stânga, ducând elegant mâna înmănuşată la 
cozorocul chipiului şi se aşază la masa lui Agopian, unde e 
primit cu veselie. Tamara n-a venit, fireşte, fiindcă păstrează 
încă doliul. Pompierul aruncă priviri aprinse nevestei lui 
Agopian, dar el nu ştie că ei îi plac altfel de oameni, înalţi de nu 
încap pe uşă, cu umerii laţi, cu obrazul bărbos, cu mâinile 
vânjoase, întocmai cum sunt unii pescari pe Liman. 


264 


Orchestra a început să cânte, perechile s-au ridicat de la 
mese şi merg pe podeaua de lemn, la dans. Deasupra, în aer, 
dansează o altă lume, gâzele atrase de lumină. Uneori mi se 
pare că se leagănă şi ele în acelaşi ritm cu dansatorii, cucerite 
de acordurile orchestrei. Doi fluturi mari, cu aripile colorate, 
fugărindu-se, descriu între lămpi figuri graţioase, ca nişte 
balerine. Mişcările lor aeriene au un farmec care oamenilor le 
lipseşte; pe dansatori, podeaua de lemn unde se învălmăşesc, 
târşâindu-şi picioarele, îi leagă grosolan de pământ, amintindu- 
le neîntrerupt apartenenţa lor terestră. 

Ilinca se ridică de la masa lui, unde cele două fete îl ţineau 
sechestrat, şi vine spre noi, râzând, legănându-se. Până ce ele 
să bage de seamă, şi să-l cheme înapoi, ne pomenim cu el 
alături. 

— Dat fiind că-i ziua apei, mi-am îngăduit şi eu să beau puţin, 
îmi mărturiseşte, sprijinindu-se cu pumnii în masa noastră. Dar 
n-am băut prea mult, nu. Doamne fereşte! Uită-te la mine şi 
spune dacă sunt de fotografiat! Când oi fi gata, te chem, să 
mergem împreună, să stricăm numai un clişeu. 

— Vania! îl strigă una dintre fete. 

Are vorba tărăgănată, plângătoare, cu accente prelungite pe 
fiecare silabă. 

Ilinca întoarce capul, face semn că vine, apoi râde prosteşte 
la noi: 

— Chiar mie îmi spune aşa: Vania! Vezi ce nume frumos? 
Acasă mumă-mea îmi spune loane, de când mă ştiu. Astea au 
vorba mai dulce, ai văzut? 

— Vania, de ce nu vii? îl cheamă acum cealaltă fată, la fel de 
plângător, şi cu o vădită nerăbdare, în pofida glasului 
tărăgănat. 

— Vin, vin! le strigă Ilinca, măgulit că ele îi poartă de grijă. 

— Sunt singure, bietele, mărturiseşte apoi, înduioşat, către 
noi. N-au tată, nici mamă; i-au împuşcat soldaţii după revoluţie 
că s-au ascuns în pod şi-au tras amândoi într-ai noştri. Da' ele, 
săracele, ce vină să aibă? Erau nişte copile. Până vara trecută 
le-a ţinut un frate, Feodor, un derbedeu. Acu e dincolo, a fugit 
noaptea, cu o barcă; până să-l simtă grănicerii, s-a dus. Au 
rămas fetele singure; ţi se rupe inima de mila lor! 

— Vania, ci stai? strigă amândouă deodată, aruncându-ne 
priviri înveninate, din ochii lor de huhurez, înfundaţi sub 


265 


sprâncenele groase. 

— Iacă vin, iacă vin! Să nu te duci singur la fotograf; să mă 
iei şi pe mine; încăpem amândoi pe un clişeu. 

— Nu-mi plac fetele astea, spune Nadia, cum rămânem 
singuri. 

Au, cu adevărat, ceva de păsări răpitoare, aşa cum îl apucă 
fiecare de câte un braţ şi-l silesc să stea pe scaun, între ele. 

— De ce-i dau să bea atât? urmează Nadia, nemulțumită. Nu 
văd că s-a îmbătat? Ce vor cu el? 

Cele două fete, aplecate peste masă, îi toarnă neîntrerupt în 
pahar şi Ilinca n-aşteaptă să fie poftit, ca să-l deşerte. 

— Aşa se bea pe aici, spun înţelegător. 

Dar mi se pare şi mie acum că stăruința lor e ciudată. Ce-or fi 
vrând să capete de la el? 

Rămân cu privirea aţintită asupra lor, stăpânit de o 
presimţire. 

Acum unii se scoală de la mese, vin pe cheiul luminat cu 
becuri colorate şi coboară în bărci, să se plimbe pe Liman. 
Dincolo de dârele de lumină trimise de becuri peste valuri, apa 
se pierde într-un întuneric negru, cum se pierde deasupra şi 
oraşul, dincolo de linia de salcâmi. Bărcile mici, albe, galbene, 
negre, vopsite în toate chipurile, se văd jucând pe valuri, ca 
nişte străchini luate de apă, şi se pierd repede în beznă. Se mai 
aud râsetele subţiri ale femeilor, întărâtate de legănatul 
valurilor, ca de o mână omenească; se aud armonici de gură 
cântând melodii sentimentale, sau coruri pe care depărtarea şi 
întunericul le fac puţin misterioase. Unii au felinare cu 
lumânări, şi cum se văd legănându-se în noapte par nişte stele 
căzute în valuri; te-ai aştepta să se stingă şi să le auzi sfârâind. 

Fetele de şcoală, mai mărişoare, cărora li s-a îngăduit să vină 
la serbare în uniformele lor albastre, cu guleraşe albe, 
nevinovate, ca să strângă bani pentru pescarii săraci, umblă 
printre mese şi vând artificii. Pe noi însă ne ocolesc; prezenţa 
Nadiei le intimidează sau le jigneşte. 

„Oraşul mă reneagă”, îmi spun, gândindu-mă la fetele pe 
care anul trecut le apucam pe după umeri şi le duceam cu 
mine, fără ca ele să se opună. Acum trec pe alături şi întorc 
capul. Nadia nu observă. Ea urmăreşte pe cele două surori, 
cum continuă să-i toarne lui Ilinca de băut. In timp ce el 
deşartă nesocotit paharul pe gât, ele se apleacă şi-i spun 


266 


amândouă deodată ceva la ureche, poate o rugăminte de care 
el se fereşte, bătând aerul în faţa ochilor, cu mâinile moi. 

Locotenentul îmi prinde o clipă privirea şi, găsind parcă în ea 
un sprijin, se smulge iarăşi din mâinile surorilor, ca să se 
târască râzând cu hohot, până la noi, să ne împărtăşească 
năstruşnica lor dorinţă: 

— Asta n-am pomenit-o încă! hohoteşte zgomotos, lăsându-se 
în pumni pe masa noastră şi încercând să ne privească pe sub 
sprâncenele lui zburlite, căzute grele peste ochi. Astăzi fiind 
ziua apei, Niura şi Paşa pretind să le duc la plimbare pe Liman. 

— Vania, die cie-ai plecat? strigă cu glasul lor plângător, 


amândouă  cucuvaiele deodată,  aruncându-ne priviri 
duşmănoase. 

— Iaca vin, iaca vin! răspunde Ilinca, făcându-le semn să se 
liniştească. 


Şi iarăşi se apleacă, râzând, înspre noi: 

— Care va să zică, să mă duc pe apă?! Păi eu în viaţa mea nu 
m-am urcat în barcă! Ohoho!... Dacă pe Liman n-ar curge bragă 
cenuşie ci vin rubiniu de-al lui Titorenco, m-aş duce, cum să nu! 
Cu mare plăcere, mă înţelegi, căci dacă s-ar răsturna barca, e 
altceva să te îneci în vin decât în apă. 

— Vania! plâng într-un glas fetele rămase singure, 
străfulgerându-l cu privirea lor de păsări răpitoare. 

— Mă duc, nu-i chip să le las singure! se scuză locotenentul, 
plecând de-a-ndăratelea, dibuind cu mâinile în aer o margine 
de masă inexistentă, care să-i înlesnească drumul până la ele. 

— Au ceva ciudat fetele astea, spune Nadia. 

Şi în clipa aceea văd că mai este cineva care îşi aţinteşte 
privirea acolo; de aseară s-a aşezat la o masă sub salcâmi şi din 
umbră urmăreşte ce se întâmplă la masa lui Ilinca. E 
comandantul portului militar al grănicerilor, un căpitan de 
marină, tânăr, scund, cu privirea ascunsă sub cozorocul şepcii. 
O cicatrice roşie, urma unei răni abia închise, îi brăzdează faţa, 
de la colţul sprâncenei până în falcă, despărţindu-i obrazul în 
două. Puţină lume îl vede în alte zile, fiindcă nu umblă 
niciodată prin oraş. Nici acum, în colţul lui întunecos nu poate 
fi observat. 

Lumea petrece; mesele încep să se unească, două câte două, 
sau mai multe la un loc. Dopurile sticlelor cu şampanie prind să 
pocnească, într-un ritm zglobiu, înveselindu-i pe toţi. 


267 


— Vania, mai bea şi paharul ăsta! se aud cucuvaiele, 
plângând. 

Ilinca râde zgomotos, cu capul căzut peste masă: 

— Dat fiind că-i ziua apei, bolboroseşte, se cuvine să beau 
oricât. 

Şi continua să golească paharele, unul după altul. Numai 
când fetele se apropie ca să-i vorbească iarăşi, în şoaptă, la 
ureche, se scutură, râzând subţire, cum s-ar feri de o gâdilitură. 

— Cum o să merg cu voi în barcă? Ohoho! Voi nu ştiţi că apa 
îmi face rău la măruntaie? Ohoho, mai bine să beau încă un 
pahar! 

Se apropie miezul nopţii; marinarii care au în grijă artificiile, 
pleacă spre capetele cheiurilor ca să aprindă cele două roate cu 
fuzee. Peste magazii, înspre mare, cerul începe să se coloreze; 
colţul lunii iese ud din valuri, îmi închipui cum va lumina 
roşiatic zidurile albe ale sanatoriului. Mă gândesc la Ştefănel 
care doarme afară pe terasă, învelit în pături până sub bărbie şi 
amintirea lui îmi aduce în suflet o duioşie caldă. Aş vrea să 
întind mâna pe deasupra mesei şi să-i mângâi braţul Nadiei. Ea 
a rămas gânditoare, cu ochii la cele două fete care îl îmbată pe 
Ilinca. Sunt numai douăzeci de kilometri până la Bugaz unde 
seara ne plimbam pe mare, singuri, fără să ne întrebăm ce fac 
semenii noştri în lume. 

— Nu pot să înţeleg ce se întâmplă. De ce îi dau să bea atât? 

Poate aşa se întreabă şi căpitanul de marină, urmărindu-le 
din umbră, de la masa lui, unde stă nemişcat, cu bărbia 
rezemată în pumni. 

— 'Ţi-e frig? o întreb, fiindcă umerii îi tremură încetişor. Vrei 
să-ţi aduc pardesiul? g 

Încuviințează din cap, cu o nouă înfiorare. Îmi fac loc printre 
mese, până la marginea cheiului unde „Miladul” se leagănă 
uşor în parâme. Aşa cum ne aşteaptă mi se pare că-i o ființă vie, 
cu minte şi cu suflet, care ne va scoate din mijlocul acestei 
lumi, ca să ne ducă în lumea noastră. Am pentru el dragostea 
călăreţului hoinar pentru calul de care nu se desparte 
niciodată. 

Cobor cu o mulțumire caldă pe punte, cum aş intra în casa 
mea adevărată, la care uneori mă gândesc cu inima strânsă, 
înstrăinat de ea. La douăzeci de paşi, pe chei, pe podeaua de 
scânduri, lumea ameţită de băutură se îmbrăţişează de-a valma, 


268 


nimeni nu mai e sigur că ştie pe cine are în faţă. 

În cabină, muzica de afară se aude mai dulce, mai 
îndepărtată şi pare că nu e cea după care își târăsc paşii grei 
dansatorii. lau pardesiul Nadiei şi ies pe chei, în clipa când, la 
cele două capete ale digurilor, rocile cu artificii încep să se 
învârtească. Fuzeele se aprind pocnind, una de la alta şi roţile 
puse pe pivoti, în vârful stâlpilor, capătă viteză din ce în ce mai 
mare, răspândind în jurul lor jerbe de flăcări. Lumea se scoală 
înveselită de la mese şi vine să privească mai de aproape. 
Fiecare îşi aprinde acum artificiile sale; unele ard sfârâind, 
altele ţâşnesc spre cer, altele pocnesc, cum pocneau adineauri 
dopurile de şampanie. Cerul negru, deasupra portului, e o 
învălmăşeală de stele căzătoare. Muzica a tăcut şi se aude 
numai fâşâitul acestor astre efemere. 

Pe Nadia o cucereşte repede orice joc nou; s-a ridicat în 
picioare şi aplaudă înveselită. Alături îl auzim pe Ilinca, râzând 
zgomotos: 

— Dat fiind că-i ziua apei... 

— Aprindi-o şi pi asta, Vania! Şi pi asta!... plâng cucuvaiele la 
urechea lui, întinzându-i artificii. 

Ilinca râde. 

— Ohoho!... fiind ziua apei... 

Una dintre fete îi pune în mână un tub de carton, mai mare 
decât celelalte pocnitori. 

— Aprindi-o şi pi aista Vania, te rog aprindi-o! 

Locotenentul se supune, legănându-se. Un pocnet sec se 
amestecă între celelalte zgomote ale serbării şi, printre 
artificiile care brăzdează întunericul, o stea roşie ţâşneşte 
drept în sus, spre cerul negru. O clipă pare că s-a oprit în 
înălţime, pe urmă, când nu te aștepți, pocneşte încă o dată, şi 
se desparte în mai multe lumini colorate, care cad una după 
alta şi se sting în apă, sfârâind. 

Locotenentul, care a urmărit cu ochii beţi fuzeea, se lasă pe 
scaun, mulţumit. 

— Acum putem să mergem la fotograf; dacă nu mai avem altă 
treabă, haidem! O să vedeţi ce bine ies în poză, n-o să vă pară 
rău. Dat fiind că-i ziua apei, se cuvine să ne fotografiem. 

Cele două fete îşi aruncă o privire care mă intrigă; în aceeaşi 
clipă, fără să-mi dau seama ce nelinişte mă îndeamnă, ridic 
ochii spre masa de sub salcâmi, şi îl caut în penumbră pe 


269 


căpitanul de marină. Sticla lui cu vin a rămas pe masă şi 
paharul e alături, neatins; scaunul e gol. Mi se pare că îl zăresc 
pe căpitan, scund, cu umerii laţi, îmbrăcat în uniformă de 
culoare închisă, strecurându-se pe sub salcâmi, spre dig. În 
întuneric, la capul cheiului, alte umbre îl aşteaptă; sunt poate 
soldaţii care au aprins fuzeele. Peste o clipă dispar cu toţii şi în 
lumina neclară a cornului de lună, ridicat deasupra magaziilor, 
digul rămâne atât de gol, încât te întrebi dacă o clipă mai 
devreme au putut să fie oameni acolo şi dacă au fost, unde s-au 
ascuns. 

Jocul de artificii s-a terminat; roţile de la capul digului s-au 
stins şi cerul deasupra portului s-a făcut iarăşi negru. Luna 
alunecă ciopârţită pe acoperişul magaziei şi pare că vrea să 
meargă mai repede, ca să se ascundă între salcâmi. Muzica a 
început iarăşi să cânte; dansatorii revin ameţiţi să se 
înlănţuiască pe podeaua de scândură. Unele mese încep să se 
golească; o parte din lume pleacă, pe nesimţite. Un început de 
oboseală şi de tristeţe se lasă peste serbare; dincolo de vălurile 
negre care închid orizontul la răsărit, peste apă, se simte 
luptându-se să răzbată dimineaţa. 

Cele două fete trec pe lângă noi, ducându-l pe Ilinca la 
mijloc. Locotenentul se împleticeşte, şi râde, parcă gâdilat: 

— Hihihi să merg cu barca!... Una ca asta n-a făcut neam de 
neamul meu!... Să nu mă înecaţi mireselor, că niciodată n-am 
putut să sufăr apa... 

Ele mai mult îl târăsc decât îl duc; în dreptul nostru îl 
smucesc de braţe, ca să nu se mai oprească, şi merg întins spre 
marginea cheiului unde o barcă neagră, pescărească, aşteaptă, 
parcă dinadins. Un timp îl mai auzim pe locotenent chicotind, 
pe urmă barca, la care vâslesc amândouă fetele, se pierde în 
întuneric... 

Mă înfior; vântul de la nord a început să bată, rece şi umed; 
vine toamna atât de repede, încât nu ai timp să te obişnuieşti 
cu ea. 

— Vrei să mergem? o întreb pe Nadia, apucându-i mâna rece 
pe deasupra mesei. 

Îşi priveşte ceasornicul de la mână: 

— E două şi jumătate. Să mai stăm; peste o jumătate de oră 
începe să se lumineze. 

Şi după o clipă, continuă, cu un zâmbet îngheţat: 


— Mi se pare că se întâmplă ceva, mi-e frică să plecăm pe 
întuneric. 

— Îţi pare rău că ne-am oprit aici? 

Mă priveşte gânditoare. Chipul ei, puţin obosit după o noapte 
nedormită, mi se pare crispat. 

— Ştii, spune, încreţindu-şi fruntea, nu-mi pare rău, dar mă 
întristează oamenii; dorinţa lor de petrecere mi se pare forţată; 
apoi luminile ţipătoare, artificiile, vinul băut fără socoteală... 
Parcă ar avea în ei simţământul dezmoştenirii. 

La vârsta ei, să aibă asemenea gânduri, şi chiar să le 
exprime! O privesc şi nu-mi vine a crede. Dar ce ştiu despre ea, 
la urma urmelor? 

Orchestra s-a oprit şi muzicanţii au lăsat instrumentele jos, 
ca să se ducă la masă, în spatele magaziilor, unde grătarul lui 
Guţu s-a stins, răspândind în aer mirosul greu al seului răcit, 
amestecat cu mangalul. Muzica militară începe să cânte un vals 
tânguios, potrivit cu dezolarea care începe. Podeaua de dans a 
rămas părăsită, sub becurile puternice. Bate vântul dimineţii, 
rece; umerii femeilor se înfioară. În fund, după un stâlp care îi 
umbreşte, aplecaţi cu capetele deasupra mesei, stau Liuda şi 
maiorul medic; nu i-am văzut toată noaptea. Poate nu au dansat 
ci au rămas ascunşi în colţul lor, vorbind în şoaptă, cu mâinile 
prinse deasupra mesei, ca doi îndrăgostiţi, la vârsta 
adolescenţei. Mă gândesc la picioarele groase ale Liudei, la 
şoldurile ei osoase, la pieptul mic, chircit deasupra maşinii de 
scris, unde bate în fiecare zi alte scrisori pentru oamenii care 
de luni de zile nu mai plătesc lumina electrică. Oare acum, fără 
Ronsky, cum o fi mergând uzina? Tamara cum o duce-o cu 
văduvia? 

Îmi amintesc de ea aşa cum era în preziua plecării mele, 
îmbrăcată în rochia neagră de catifea, rochie de doliu, 
decoltată, cu sânii albi pudraţi, cu părul pieptănat pe frunte, în 
bucle, ca ale Nadiei. Întorc capul să văd ce este asemănător 
între ele două. Ce ciudat; sub lumina abajurului de mătase, 
chipul Tamarei părea uneori ca al unui copil; al Nadiei pare 
acum matur şi aspru. 

Vântul mă face să mă înfior; văd la chei catargul „Miladului” 
legănându-se; oare nu-mi face semne, să nu uit că trebuie să 
plec la drum? Mă gândesc la casa lui Ronsky, la căldura 
parfumată în care doarme acum Tamara, la rochia ei de catifea 


271 


neagră, care acum stă aruncată pe vreun fotoliu, la sânii ei 
care, eliberaţi, palpită şi doar că nu gem de dorinţă. Nu ştiu ce 
oboseală, ce frig, ce descurajare, mă face să mă gândesc cu 
inima strânsă la patul ei. Nu mă gândesc la ea, ci la patul ei cu 
rufărie curată şi fină, în care să mă întind, să mă încălzesc, să 
mă odihnesc; să-mi las capul pe o pernă parfumată, să-mi întind 
o mână pe sub grumazul ei, nu ca s-o îmbrăţişez, doar ca să 
simt că nu sunt singur, să vină lângă mine, să-şi lipească în 
lungul meu trupul ei, pe care l-am văzut fremătând sub rochie, 
şi să adorm în căldura lui. 

— Nadia! spun, întinzând mâna peste masă, să-i ating braţul, 
să-i simt căldura, să mă trezesc din visarea bolnavă, dar simt că 
tremură. 

— Ţi-e frig? 

Priveşte fix peste apă. 

— Nu, am auzit un zgomot; se întâmplă ceva. 

Şi în aceeaşi clipă îşi duce mâna la gură, să-şi înăbuşe un 
țipăt. 

— Uite! 

Din capul digului a ţâşnit, ca un fulger, lumina unui reflector. 
Fascicolul lui concentrat, penetrant, brăzdează întunericul, 
înfigându-se în apa neagră, departe, în larg. În aceeaşi clipă, un 
alt reflector se aprinde pe digul celălalt şi străpunge 
întunericul în direcţia unde se îndreaptă primul. Dârele lor 
orbitoare se unesc, închizând un mare triunghi de apă. 

— Ce se întâmplă? întreabă Nadia, cu mâna la gură. 

Muzica militară se opreşte deodată şi lumea se ridică, 
speriată. 

În clipa de linişte care urmează se aude duduitul înfundat al 
unui motor. La capul cheiului o şalupă se desprinde din umbră 
ca o nălucă, şi porneşte spre larg fulgerător de repede, 
catapultată. În curând apa neagră îi înghite şi conturul şi 
duduitul motorului. 

— Ce se întâmplă? repetă Nadia, scoasă din fire. 

Îi strâng tare braţul; nu ştiu ce să-i răspund. Lumea a rămas 
încremenită la mese, nimeni nu îndrăzneşte să mişte; sub 
luminile puternice oamenii par nişte statui de ceară într-un 
panopticum. 

Şi deodată, după liniştea grea în care a încremenit Limanul, 
un răcnet înfricoşător se răspândeşte peste apă. În unghiul 


272 


celor două reflectoare străfulgeră o lumină, ca un amnar şi, 
îndată, un pocnet sec izbeşte în pereţii magaziilor; parcă a 
trosnit o scândură. 

— Ce este? întreabă iarăşi Nadia, acum în panică. 

li mângâi braţul, apăsat, repede, ca să o liniştesc pe ea, şi 
poate tot atât, pe mine. Mi se pare că răcnetul a fost al lui 
Ilinca. Îmi vin în minte chipurile de păsări răpitoare ale celor 
două fete şi felul cum l-au îmbătat şi l-au urcat în barcă. Un nod 
rece, dureros, mi se aşază în capul pieptului; mă simt 
tremurând ca de frig şi mi-e peste putinţă să mă stăpânesc. 

— Nadia, şoptesc, cred c-au vrut să-l ducă dincolo. 

Poate e doar o închipuire, datorată celor două fete care mi s- 
au părut ciudate. Şi dacă le suspectez degeaba?... Dar racheta 
pe care i-au dat-o lui Ilinca, s-o tragă, între artificii? N-a fost un 
semnal? 

Nu ştiu. Poate judec pornind de la o neîncredere veche, de la 
o teamă; aici e locul unde lumea se desparte în două, şi nicio 
apropiere nu se poate face, nicio întrepătrundere între o parte 
şi alta. 

După împuşcătura de adineauri, căci n-a putut să fie altceva, 
peste Liman s-a lăsat o linişte care ne face urechile să ţiuie. Se 
văd reflectoarele alergând neliniştite deasupra apei, căutând în 
întuneric, până ce se opresc într-un loc; umbra neagră a şalupei 
alunecă în lumina lor; se aud strigăte, semnale, apoi 
reflectoarele se sting. Şi în aceeaşi clipă la orizont se văd 
zorile, izbucnind ca o explozie. 

Ziua a venit fără să o simţim; totul s-a petrecut pe 
neaşteptate. Pe mal, unde oraşul încă mai doarme, umbra 
salcâmilor devine cenuşie; luminile din port pălesc, sub cerul 
care se învineţeşte sunt triste şi inutile. 

Speriaţi de întâmplările neînţelese, ultimii oameni pleacă 
repede, urcând pe şosea, fără să privească în urmă. Chelnerii, 
ascunşi înăuntrul magaziilor, ies, în sfârşit, să strângă paharele 
şi resturile. Cheiul a rămas pustiu; numai în fund, maiorul 
medic şi Liuda stau aplecaţi peste masă, cu capetele în jos, 
privindu-şi nemişcaţi mâinile împreunate. Deasupra, vântul 
rece face să tremure ramurile salcâmilor, dar cei doi nu simt 
vântul, cum nu aud freamătul frunzelor pălite. 

Duduitul înfundat al motorului se aude din nou, crescând, în 
întuneric; de sub vălurile cenușii care îmbracă Limanul în zorile 


273 


reci, prova şalupei se iveşte, într-o spumă albă, îndreptându-se 
încet spre chei, parcă obosită. Deasupra cabinei, lângă 
timonier, se vede capul căpitanului, cu şapca trasă în jos, peste 
ochi. Au ceva ireal, aşa cum apar odată cu zorile, de peste apă; 
mi se pare că nu au plecat de aici, de la țărm, ci acum vin 
prima oară, dintr-o altă lume. La pupa, barca neagră a fetelor, 
trasă la remorcă, joacă dezordonat pe valuri şi în penumbră 
seamănă cu un monstru marin, ucis. 

Dimineaţa lasă să cadă pe Liman o ceaţă cenuşie, 
îngroşându-se pe măsură ce se face ziuă. Şalupa vine în lungul 
digului, încet cu motorul abia rotindu-se, face un rondou larg, 
se apropie de chei, ca o umbră şi se opreşte încet lângă 
„Miladul”. Vecinătatea acestor două mici nave, una albă, alta 
cenuşie, cu o mitralieră pe punte, mă înfioară. Câţiva marinari 
aleargă de la capul digului, unde au aşteptat întoarcerea 
şalupei. 

— Aduceţi targa! strigă căpitanul ieşind cu paşii obosiţi, pe 
chei, şi îndreptându-și spinarea. 

Alţi marinari îl urmează, apărând din fundul şalupei cu un 
trup inert şi însângerat pe care îl ţin, unul de subţiori, celălalt 
de picioare; sunt cutremurat dar nu surprins să-l recunosc pe 
locotenentul Ilinca. În dreptul pântecului, vestonul lui are o 
fioroasă pată roşie. Capul îi atârnă pe umăr şi pe obrazul, altfel 
aprins de băutură, din care sângele s-a scurs, acum au mai 
rămas doar vinişoare vinete, ca nişte nervuri uscate. 

Când îl întind pe mal, locotenentul îşi revine pentru o clipă; 
deschide ochii şi ne priveşte rătăcit: 

— Mama lor!... scrâşneşte, cu chipul închircit de durere, 
ducându-şi mâinile spre pântec, şi încercând să-şi sfâşie 
îmbrăcămintea. 

Un chelner l-a văzut pe maiorul medic la masa din fund unde 
el continuă să strângă mâinile Liudei, şi-l aduce în fugă. 

— Domnule doctor, veniţi repede, un rănit! 

Maiorul nu se poate dezmetici; priveşte aiurit cerul 
luminându-se şi becurile pălind. De la baraca marinarilor, un 
soldat vine în fugă cu o cutie metalică în care sunt pansamente. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă maiorul, oprindu-se fâstâcit 
lângă trupul rănitului, cuprins de spasmuri. 

Căpitanul îl salută, cu privirea în pământ, punând în gestul 
lui milităresc un fel de dispreţ pe care poate nu-l înţelege decât 


274 


el singur. 

— Are un glonţ în burtă, spune, continuând să privească în 
pământ; ar fi bine să-i faceţi o morfină; se chinuieşte zadarnic, 
a pierdut prea mult sânge. 

— Să-l ducem la spital; nu putem să facem nimic aici, se 
codeşte maiorul, privindu-şi speriat mâinile albe. 

— E inutil, domnule maior; îl chinuim degeaba. Uitaţi-vă în 
şalupă, cât sânge a curs. 

— Mama lor! scrâşneşte Ilinca, strângând fălcile de durere. 

Maiorul ia din mâna soldatului cutia cu medicamente şi caută 
zăpăcit în fundul ei, seringa. 

— Mi-ar trebui spirt, bâiguie, în timp ce desface fiola. 

— Nu-i nevoie; e vorba numai să-i calmaţi durerile, răspunde 
căpitanul, aplecându-se cu briceagul deschis să facă o tăietură 
în pantalonul rănitului. Dedesubt pielea apare deodată, 
necrezut de albă; nu mai are în ea niciun semn de viaţă. Acul 
seringii pătrunde cu un mic pârâit sec, ca într-o bucată de 
iască. 

— Făceţi-i şi un pansament, continuă căpitanul. 

Ştie că este inutil, se cunoaşte după glas, dar nu-i omeneşte 
să laşi în părăsire un muribund, chiar fără speranţă. 

Maiorul încearcă să desfacă vestonul încleiat de sânge; stofa 
scorţoasă îl sperie şi rămâne cu mâinile roşite deasupra, 
mişcând fără noimă din degete. 

— Scoateţi-i pe ceilalţi! ordonă căpitanul, întorcându-se spre 
chei. 

Doi marinari sar în barca neagră şi de pe fundul ei ridică o 
fiinţă omenească înţepenită cu genunchii la gură. Recunosc 
rochia albă a uneia din surori. Aşa cum au aruncat-o pe mal, ca 
pe un sac, ea a rămas ţeapănă cu faţa în jos. Din umeri i se 
preling pe spinare, până sub talie, dâre late de sânge închegat. 

Nadia îmi strânge braţul, îngrozită; şi ea are o rochie albă şi 
un cordon la fel ca al moartei. 

— Nadia, îi spun, tremurând, nu te uita. Te rog, nu te uita! 

Deodată, un strigăt ascuţit străpunge liniştea sinistră: 

— Paşa, Paşicica, surioară! 

Doi soldaţi scot din fundul şalupei, ţinând-o strâns de braţe, 
pe cealaltă fată. Seamănă într-atât cu moarta, încât pare că s-a 
ridicat din praf, înviată; numai că, rochia ei albă nu e plină de 
sânge, ca a celeilalte. 


275 


— Paşicica, unde eşti? răcneşte. Mi-aţi omorât surioara, o să 
vă pedepsească Dumnezeu, blestemaţilor. 

Când să pună piciorul pe chei, se smulge din braţele 
soldaţilor şi se prăbuşeşte peste trupul fetei moarte. 

— Lăsaţi-o! spune căpitanul. Aveţi grijă de celălalt. 

Celălalt este Feodor, fratele fetelor, cel care trecuse dincolo, 
cu un an înainte. Pesemne, căpitanul îl pândea de multă vreme. 
Apare din fundul şalupei, cu mâinile legate la spate, cu bluza 
cenuşie sfâşiată pe piept; pe braţul drept, vânjos, i se prelinge 
o dâră groasă de sânge. 

— Şi aici o să trebuiască un pansament, spune căpitanul, 
întorcându-se spre medicul care încearcă să oblojească cu 
mâinile tremurând, înspăimântătoarea rană a lui Ilinca. 

— Nu vă osteniţi degeaba! scrâşneşte prizonierul, aruncând 
pe sub sprâncene priviri pline de ură. N-aveţi teamă, nu pier cu 
una cu două. 

E un bărbat tânăr, al cărui chip, poate nu urât, privirea rea îl 
face fioros. Cu părul nepieptănat, căzut în ochi. Cu obrazul 
tepos, nu are nimic care să amintească pe surorile lui. Dacă ele 
aminteau nişte păsări hrăpăreţe, el seamănă cu o fiară, cu un 
lup hămesit. Te-ai aştepta să găseşti fâşii de carne crudă între 
dinţii lui lungi, ca nişte colţi, care scrâşnesc. 

Căpitanul insistă: 

— Domnule maior, vedeţi ce are la braţ. 

Feodor se smuceşte în legături: 

— N-am nevoie de doctorii voştri şi de feşile voastre. Să nu 
puneţi mâna pe mine! 

Apoi se întoarce spre fata care boceşte în praf. 

— Niura, vino să mă legi la mână! 

— Duceţi-i de aici! porunceşte căpitanul, îndreptându-se spre 
marginea barăcilor, unde l-au aşezat pe Ilinca. 

Medicul îl urmează, cu desăvârşire pierdut. În urma lui vin 
soldaţii, cu targa adusă de la pichet. 

— Ne-ar trebui o ambulanţă, spune maiorul, privind aiurit în 
sus, pe mal. 

— Nu e nevoie, domnule maior! repetă încă o dată căpitanul, 
mergând cu capul în pământ. 

În marginea barăcii, Ilinca toropeşte, întins pe iarbă. Morfina 
l-a liniştit. Când ne vede, deschide încet ochii; nu ne 
recunoaşte, nu-şi dă seama unde este. Îşi trece limba pe buzele 


276 


arse. 

— Apă! şopteşte. Apă! 

Maiorul se împotriveşte, nu se dă apă unui rănit cu 
intestinele perforate. 

— Daţi-i, domnule maior, spune căpitanul. Nu-l mai chinuiţi 
degeaba! 

Un om aduce paharul cu apă; maiorul, încă precaut şi 
neconvins, varsă jumătate din ea pe jos, apoi se apleacă spre 
rănit. Ilinca vede paharul şi face deodată ochii mari: 

— Ce-i aici? întreabă, din gât. 

— Apă. 

Scutură capul, cu silă: 

— Am cerut apă? Aiuresc! Daţi-mi vin; n-am mai băut apă de 
când eram mic. 

Apoi, străbătut de un val de durere, se opreşte, cu faţa 
crispată. 

— Mama lor! 

— Domnule maior, şopteşte căpitanul, mai faceţi-i o morfină, 
faceţi-i două, trei, oricâte, să nu se mai chinuiască. 

Medicul ridică ochii, zăpăcit. 

— Trebuie să-l ducem la spital, îngână. 

Îi e teamă să moară rănitul sub privirea lui. Vrea să-l ducă 
repede, să-l încredinţeze altora, să asiste alţii la ultimul spasm. 

— E zadarnic, domnule maior, repetă căpitanul, privind în 
pământ. Nu ajunge până la spital. Aţi văzut rana? Cred că 
intestinele sunt făcute praf. 

După un timp, Ilinca deschide iarăşi ochii. 

— Dar ce s-a întâmplat? întreabă, mirându-se abia acum că 
se află aici, culcat, cu atâta lume necunoscută în jur. 

Nu-şi mai simte rana. Poate morfina îl face să se creadă 
numai beat. 

— Dar ce s-a întâmplat? repetă stins, dând să se ridice în 
coate. 

Ce s-a întâmplat? mă întreb şi eu. Au vrut să-l răpească? 

Prea multă osteneală pentru un beţiv. Să fi fost o răfuială 
între el şi Feodor, o încurcătură mai veche? Cine a tras? Când, 
cum? Nu înţeleg decât că e ceva îngrozitor, şi altceva, nimic. 

Pe Ilinca puterile îl lasă, nu izbuteşte să se ridice. 

— Am băut prea mult! murmură, neputincios. 

După o clipă însă, tresare: 


277 


— Paşa, Niura, unde v-aţi băgat? 

Şi deodată, ca şi când aceste nume ar face să i se 
limpezească amintirea, un spasm îi cutremură trupul din umeri, 
până în vârful picioarelor. Acum îşi simte rana. 

— M-au împuşcat! bâiguie, cu ochii mari, speriaţi. M-au 
împuşcat, m-au împuşcat... 

Căpitanul îngenunche lângă el şi-i pune mâinile pe umeri, 
aşezându-l în iarbă. 

— Linişteşte-te! Ai o rană uşoară, nu te teme; te faci repede 
bine. 

Medicul se hotărăşte să mai desfacă o fiolă cu morfină şi i-o 
injectează în piciorul lui amorţit. Îndată, spasmurile rănitului se 
liniştesc. Deschide ochii şi îi roteşte ameţit pe chipurile 
noastre. Îmi zâmbeşte, mi se pare că m-a recunoscut. 

— Ce faci? 

Bâigui, prosteşte: 

— Bine! 

— Eu m-am îmbătat, urmează Ilinca, cu o strâmbătură de 
nelinişte în colţul gurii; dar să ştii, m-am îmbătat rău! 

Nu înţeleg cum mai poate vorbi, după atâta morfină; degeaba 
l-aş întreba pe medicul maior; poate densitatea alcoolului din 
sânge să fie o cauză? 

Ilinca face ochii mari, cu o licărire drăcească în ei: 

— Ce-ar fi să aducă un fotograf? Hai, ce spui? N-ar fi bine? 
Să aibă mama o fotografie de la mine? 

Privirea lui inexplicabil de lucidă, se îndreaptă spre căpitan: 

— De ce mă minţi, mă căpitane? 

Îi recunosc vocea batjocoritoare din seara când l-am întâlnit 
la Pancoff şi s-a dus să danseze cu nevasta primarului: „Asta-i 
nevasta ta, mă primarule? Păi asta-i femeie frumoasă! Tu ţi-ai 
văzut chelia în oglindă?” 

— De ce mă minţi mă, căpitane? urmează, cu acelaşi glas. 
Crezi că nu ştiu? Nu-mi simt eu mâinile, nu ştiu eu ce înseamnă 
asta? Şi pe tata, când a murit, tot aşa a fost, întâi i-au amorţit 
mâinile. 

O înfiorare îi scutură încă o dată umerii; în trupul lui fără 
sânge, durerea se-ntoarce încă o dată, şi-i încleştează obrazul. 

— Pe tata l-au răpus unii cu toporul, la pădure; când am 
venit, cu jandarmii, abia mai sufla. Da' pe mine, de ce m-au 
împuşcat?... 


278 


— Linişteşte-te! spune căpitanul, apăsându-i încet mâinile pe 
umeri. 

Acum, medicul pare hotărât să-i vâre în trup toate fiolele cu 
morfină, din cutie. Nu mai e nevoie să-l îndemne căpitanul. Le 
desface una câte una, pe rând, şi i le injectează în coapsă. Ar 
vrea ca rănitul să-i moară aşa, fără să se vaite, liniştit, fără 
spasme, cum ar adormi. E o moarte la care ar asista mai uşor. 

Cercetându-ne pe rând, ochii lui Ilinca dau de targa aşezată 
alături. 

— Dar asta de ce-aţi adus-o? întreabă, privind-o la început cu 
un fel de teamă şi cu nedumerire. A, vreţi să mă duceţi la 
fotograf cu ea? Bine, haide, duceţi-mă! Chiar vreau să mă 
fotografiez. Cred că o să iasă o poză bună. 

— Să-l ducem la spital reîncepe medicul, fiindcă rănitul se 
agită, morfina nu îl potoleşte. 

Doi soldaţi se apropie să-l ridice. 

— Staţi! îi opreşte Ilinca. Staţi, nu merg fără lăutari! 

Ne uităm unii la alţii, buimăciţi. Pe şosea, câţiva muzicanți 
din orchestră, care au întârziat la masă în spatele barăcilor, 
urcă spre oraş, în hainele lor negre, cu instrumentele la 
subţioară. Un marinar aleargă după ei şi-i cheamă înapoi. Pe 
Liman ceața se ridică încet, ca o cortină, descoperind în larg, 
locul încăierării de peste noapte, unde o barcă mică neagră, se 
leagănă pe valuri, părăsită, şi parcă ancorată. E imposibil să 
înţeleg cum s-au petrecut faptele, şi mai ales ce-au însemnat. 

Muzicanţii se întorc, nedumeriţi. Sunt cei doi viorişti de la 
„Ural”. Îl cunosc de atâta timp pe locotenent; când îl văd, 
mâinile încep să le tremure şi în ochii lor obişnuiţi să se 
înduioşeze la fiecare cântec, lacrimile nu întârzie să apară. 

— Ce-i mă, cioroilor? face Ilinca, privindu-i pieziş. Ce v-a 
apucat bâţâielile? Să-mi cântaţi cântecul meu, că merg să mă 
fotografiez. 

Nu mai am puterea să privesc cum îl ridică să-l aşeze pe 
targă. Îmi simt slăbiciunea, sub piept, ca un gol material care 
mă face să-mi par mai uşor şi fără echilibru. Acum, ar trebui să 
mă las undeva jos, să-mi pună o pernă în cap, să închid ochii 
strâns, să-mi încleştez fălcile, să nu mai aud nimic, să nu mai 
văd nimic, să uit tot ce se întâmplă. 

O văd pe Nadia, cum a rămas părăsită, pe chei, cu pardesiul 
pe umeri, bătută de vânt, străvezie ca o nălucă. La câţiva paşi 


279 


de ea, stă Liuda, cu mâinile împreunate, cu spinarea adusă, 
tremurând. Ochii ni se întâlnesc o clipă, dar niciunul nici altul 
nu tresărim; nici eu nici ea, nu ne putem întreba acum dacă ne 
mai recunoaştem, dacă mai ştim ceva unul despre altul şi ce 
căutăm aici în această dimineaţă tristă. Mă simt sfârşit, aş vrea 
să întind braţele, să le cuprind pe amândouă, pe Liuda şi pe 
Nadia, să le apropii, să le strâng lângă mine, să mă reazem de 
ele, cu un sentiment neclar pentru fiecare dintre ele, dar cu 
aceeaşi puternică dorinţă de a le simţi aproape. 

Soldaţii se apleacă să ridice targa. 

— Hai, cioroilor! îi îndeamnă Ilinca pe muzicanți, nemulţumit 
că nu încep cântecul. 

Lăutarii îşi potrivesc viorile sub bărbie şi apasă, cu mâna 
tremurând, arcuşul, pe coarde. Mă cutremur; au început un 
cântec înfiorător, nu un cântec, un plânset, un bocet, care o 
iarnă întreagă mi-a sunat în ureche, monoton, cu sunete 
prelungi, ca un cântec de strană, ca un ison. Şi-n timp ce 
groaznicul alai porneşte, spre şosea, ca să iasă în stradă, sus, 
Ilinca, legănat în pasul soldaţilor, sfârşit, cu bărbia căzută în 
piept, cu ochii închişi, încearcă să cânte, din pieptul lui lipsit de 
viaţă, cântecul de la Pancoff: 


Niii-istrule pe malul tă-ău... 


Nu mai are putere să spună cuvintele; mai mult le şopteşte, 
dar după atenta încruntare de pe frunte, se vede că urmăreşte 
melodia cunoscută. 

Rămân împietrit, privind cum convoiul urcă pe şosea, 
medicul merge în frunte, ca un preot, deschizând procesiunea, 
apoi vine targa dusă de soldaţi şi în spatele ei lăutarii, în 
hainele lor negre, ca nişte ciocli. O clipă, cuprinşi de plâns, 
lăutarii se opresc. 

— Zi mă, cioroilor! îi îndeamnă Ilinca. De ce plângeţi, mă? N- 
aţi mai văzut om beat? 

Liuda a pornit, după maior, în urma convoiului; cum merge 
cu capul plecat, cu umerii aduşi, cu mâinile bălăbănind pe 
lângă trup şi cum vântul îi flutură poalele rochiei împingând-o 
la deal, pare o pasăre rătăcită. Aş vrea să mă duc după ea, s-o 
opresc, să mă aşez în genunchi în faţa ei, să-i sărut mâinile 
mari şi să-i spun: „lartă-mă, Liuda, că plec, şi te las aici!” 


280 


Dar câtor fete şi câtor oameni n-ar trebui să le cer iertare că 
nu rămân mai departe cu ei! 

Nadia se apropie, tremurând, cu pardesiul bătut de vânt. Se 
opreşte lividă, la o jumătate de pas de mine, neîndrăznind să 
mă atingă, urmărind cu privirea chinuită cum convoiul urcă 
spre oraş. O rază roşie de soare i se aşază în păr; nu-mi dau 
seama cum a putut să treacă prin atâţia nori negri şi grei. 

Cântecul lăutarilor, înfiorătorul scârţiit al arcuşelor se aude, 
pierzându-se în sus, între salcâmii pe care îi scutură vântul. 
Apoi, după câteva clipe conteneşte brusc, ca şi când ar fi 
plesnit toate coardele viorilor, deodată. Nadia tresare şi-mi 
apucă braţul. În ochii ei mari, chinuiţi, înspăimântați, se ivesc 
lacrimi, nişte bobiţe de gheaţă. 

Mă întorc. Sus, între salcâmi, unde cântecul a contenit, licăre 
o luminiţă; marinarii au lăsat targa jos, şi s-au descoperit. 
Lăutarii au îngenuncheat în marginea drumului, strângându-şi 
stingheriţi viorile, la subţioară. Numai Liuda a rămas în 
picioare, adusă de spate, nehotărâtă, bătută de vânt, neştiind 
încotro s-o apuce. 

Nadia îşi lasă capul pe umărul meu, cutremurată de plâns. O 
întorc încet, spre chei. Pe malul celălalt, rămas în întuneric sub 
norii grei, soarele s-a ridicat deasupra şi trimite peste apă o 
lumină albă, clară, plină de strălucire, făcând Limanul să 
sticlească: în spatele nostru, dincolo de brâul salcâmilor, oraşul 
continuă să stea încremenit; e adormit, sau speriat. 

— Să mergem, Nadia! spun, ajutându-i să coboare pe punte. 

Umerii i se zgâlţâie de plâns. Sub soarele care se ridică 
strălucitor, malul răsăritean nu se mai vede. 

Înalt pânzele şi cu vântul de la nord, nehotărât, plin de 
rafale, parcă şi el speriat, mă îndrept spre larg. Nadia stă 
nemişcată pe marginea cockpitului, aşa cum am aşezat-o; 
numai umerii lăsaţi în jos, se zguduie din când în când, de 
plâns. Când ajungem la capul digului, de unde se vede în jos 
farul de la Bugaz şi ţărmul scund al insulei Carolina, subţiat de 
lumina puternică a dimineţii, răsfrântă din apă, o înfiorare mă 
străbate, din creştet până în tălpi. Mi se pare că navigăm pe o 
apă blestemată, că în lungul Limanului, în învolburarea lăsată 
în urmă, se ridică duhurile atâtor morţi, ale celor înecaţi, 
gâtuiţi, înjunghiaţi, împuşcaţi pe acest îngrozitor hotar care 
desparte lumea în două. 


281 


Gândul mi se duce spre oraşele din apus, unde viaţa se 
scurge în tihnă, pe bulevarde largi, în case somptuoase, unde 
lumea la această oră se întoarce zâmbind, de la petreceri, 
obosită de veselie şi fericire. Acolo nu ajung niciodată norii 
aceştia grei şi negri, care de azi dimineaţă, de astă-noapte, de 
totdeauna, plutesc deasupra țărmului de la răsărit. Nori negri, 
ameninţători, ca un simbol, pe care vântul nu poate să-i 
destrame, nici soarele să-i topească. Nori sterpi: din ei nu plouă 
nici nu ninge, întunecă doar cerul şi face soarele să răsară mai 
târziu. 

Nadia plânge încetişor, cu capul în piept, pe marginea 
cockpitului. Mă aşez lângă ea şi-i cuprind umerii. 

— Uită, Nadia! Nu mai privi, nu te mai gândi în urmă! 

Pe strai şi pe balansină, flutură încă, uitat, marele pavoaz. 
Las cârma şi mă duc să-l cobor; culorile lui festive şi-au împlinit 
rostul, serbarea e terminată. 

O 

Ioniță aştepta pe chei, plimbându-se nerăbdător în lungul 
bordurii de piatră, de la căpitănie până la far. În ultima parte a 
drumului vântul slăbise. „Miladul” abia mai înainta şi, cum ne 
văzuse de departe venind, mersul acesta încet îl făcea pe 
căpitan să înnebunească. Abia spre ora zece am izbutit să 
acostăm. Ioniţă se repezi spre noi, rostogolindu-se, cu nasturii 
uniformei descheiaţi, ca să nu-l înăbuşe căldura, cu şapca în 
mână şi cu părul galben lipit de sudoare pe tâmple. 

— Am o surpriză pentru dumneavoastră, spuse arătându-şi 
fericit dinţii de aur. O surpriză plăcută, pe onoarea mea. 

Şi se propti în marginea cheiului, cu picioarele crăcănate, cu 
mâinile împreunate pe pântece, râzând, aşteptând să ne facă 
mai întâi curioşi. 

— O surpriză plăcută, nu vă mint! reia, văzând că nu-i arătăm 
interes. 

Era cu adevărat, o surpriză, dar nu pentru noi, ci pentru 
căpitan. Cincizeci de americani care călătoreau în jurul lumii cu 
„Princesita”, vaporul unei agenţii de la San Francisco, aveau să 
debarce chiar astăzi, la Bugaz. Era o fantezie americană, uşor 
de explicat la nişte oameni curioşi să vadă şi să înţeleagă totul, 
chiar şi ce-i de neînțeles. Litoralul basarabean, cu apropierea 
lui de Odesa, unde nu era programat să meargă, îi atrăgea, ca 
un punct senzaţional în programul călătoriei. 


282 


În ceea ce îl privea pe Ioniță, sosirea unui transatlantic la 
Bugaz, întrecea toate speranţele sale. Era o surpriză care îl 
copleşea. În port se făceau mari pregătiri pentru primirea 
musafirilor. Cucoana Mira, cu pântecul greu pentru a zecea 
oară, ştergea gemurile căpităniei; un hamal le ştergea pe cele 
de la vamă; câinii grănicerilor fuseseră izgoniți şi cheiul se 
măturase. În cancelaria căpităniei, Ioniță îşi pregătise registrul 
şi condeiul cel mai bun, ca să opereze în rubrici sosirea 
„Princesitei”. Ea se înscria în jurnalul de port, după „Idilia”, 
barcaz cu două catarge, trei oameni echipaj, plecat la Sulina; 
încărcătura patru vagoane de grâu. 

— Ei, ce spuneţi de aşa ceva? făcu Ioniță, privindu-ne, 
triumfător. 

— Mă bucur pentru plăcerea dumitale, domnule căpitan! am 
răspuns, îndreptându-mă, cu Nadia alături, spre sanatoriu. 

În aceeaşi clipă Ioniță îl văzu pe poliţai venind dinspre gară, 
pe calea ferată şi i se rostogoli înainte, cu haina luată de vânt, 
cu şapca în mână. 

— Am o surpriză pentru dumneata, domnule poliţai! îi strigă 
de departe. O surpriză plăcută, pe onoarea mea: soseşte 
„Princesita”. Uite, chiar acum am primit telegramă. 

Poliţaiul ridică mâna să-l liniştească: 

— Ştiu, ştiu! Stai, nu mă-nebuni! Şi eu am primit telegramă. 
Stai, că avem treabă de făcut. Trebuie să telefonăm la oraş, 
după maşini. Să încercăm la prefectură; ăştia merg să viziteze 
ruinele Cetăţii. Că în altă parte n-au găsit să se ducă! Să vină 
cu balamucul pe capul meu! 

— Cum adică, îl opri Ioniță, dezamăgit, dar dumitale de ce ti- 
au telegrafiat? Asta-i o treabă a căpităniei. 

— Da, că n-ai vrea să lase cincizeci de nebuni de capul lor, 
aici, lângă frontieră. Avem şi noi datoriile noastre, nu numai 
căpitănia. 

lată, îmi spuneam, gândindu-mă la deziluzia lui Ioniță, în 
timp ce mergeam pe poteca dintre magazii, spre sanatoriu, iată 
că totdeauna stă un diavol în umbră, pus să ne tulbure 
fericirea! 

Ştefănel era afară, pe terasă. Ziua trecută nu venise nimeni 
să-l vadă. 

— Doctorul Mieluş mi-a spus că peste o săptămână îmi scoate 
ghipsul, ne anunţă, cu o fericire pe care o consumase atât, în 


283 


lipsa noastră, încât se vedea că-l obosise. 

Nadia se făcu o clipă palidă, dar numaidecât îşi reveni, ca să 
bată din palme, bucurându-se odată cu el. Se gândise o clipă la 
genunchiul operat, despre care nu ştia în ce fel o să se vindece. 

Ştefănel îmi apucă mâna şi mă trase lângă el, privindu-mă 
vesel în ochi. 

— Acum ai să mă iei şi pe mine pe mare, spuse, bucurându- 
se. Am întrebat pe doctorul Mieluş şi mi-a dat voie... Sunt 
sănătos, ca voi! 

Tăceam, stânjenit. Din veselia Nadiei rămăsese numai o 
umbră de zâmbet, crispat pe buze. 

— Acum vine toamna, urmă Ştefănel, privind soarele pălit, 
care dispărea peste acoperişul terasei. N-o să mai stăm mult 
timp aici. Trebuie să mergem la Chişinău; dar la anul o să ne 
întoarcem din vreme. De aici înainte trebuie să vin în fiecare 
an, la mare; şi mă bucur. Aşa-i că o să ne întâlnim? 

Ne privi o clipă, pe unul, apoi pe altul, neînţelegându-ne 
tăcerea. 

— Haide, urmă, scuturându-ne mâinile, de ce sunteţi 
posomorâţi? Aţi obosit? Aşa-i că o să ne întâlnim la anul, să ne 
plimbăm pe mare? Nadia, dacă tu ai învăţat să conduci 
„Miladul”, am să învăţ şi eu. Crezi că nu am destulă putere? 

Îşi arătă braţele albe, slabe, de copil, pe care boala le făcuse 
străvezii. 

— Oho, ia să vedeţi ce muşchi am, continuă, încercând 
încruntat să-şi încordeze braţul. 

Stăteam la capătul patului, cu privirile plecate, ca nişte 
vinovaţi. Ne gândeam că la anul el va reveni la sanatoriu, să se 
aşeze iarăşi în ghips, să-şi întărească trupul cu oasele şubrede. 
Şi poate, sănătatea noastră ne făcea să suferim. 

— Ce-i acolo? întrebă, încercând să ridice capul din perne, ca 
să privească pe mare. 

O dâră de fum trăgea o linie neagră, peste orizont. 

— Vine un vapor! urmă bucurându-se, bătând din palme. 
Vine un vapor la Bugaz. 

Ceilalţi copii de pe terasă vedeau şi ei acum fumul şi se 
bucurau, la fel. 

— Vine un vapor! Vine un vapor! strigau, înveseliţi, ca şi 
când vaporul care venea, trebuia să le aducă un leac nou şi o 
nouă speranţă pentru boala lor nemiloasă. 


284 


— Vine un vapor! cântau în cor, pe terasă. Un vapo-or! Un 
vapo-or! 

Glasurile ascuţite mă iritau, fiindcă ştiam ce-i aşteaptă. 
Nadia, în schimb, păru cuprinsă de aceeaşi bucurie ca ei. 

— Asta-i „Princesita”, nu? bătu din palme înveselită. la să 
vedem cum se prezintă americanii! 

Rămase surprinsă văzând că nu arătam niciun interes 
vaporului din larg. 

— Ce faci acum? am întrebat-o, cu lipsa de hotărâre pe care 
o simţi dimineaţa, după un bal, când zorile te-au surprins cu 
gândurile rămase în urmă, nepregătit să începi o zi nouă. 

— Dau o fugă până acasă; pe urmă vin pe plajă... 

Poate ar fi vrut să spună mai departe: „Vreau să-mi văd 
plutonul de recruți”. 

Am privit-o cu un început de limpezire. Nu-i datoram nimic; 
după călătoria de ieri şi după întâmplările de astă noapte, se 
regăsea aici, pe malul mării, cum fusese înaintea plecării, 
firesc, fără nicio sforţare. Uita. Era prea tânără ca să se 
gândească în urmă. Şi avea tot dreptul să se gândească numai 
înainte. 

— Tu ce faci? mă întrebă. 

Am ridicat din umeri, cu nepăsare, deşi întrebarea ar fi 
trebuit să mă mâhnească, era tot ce putuse să mă întrebe, 
înainte de a ne despărţi, la sfârşitul lungii noastre călătorii. Dar 
aveam o ciudată, o bolnavă mulţumire, să trec cu nepăsare 
peste toate amintirile, cum în copilărie călcam în picioare, 
împins de o ură inexplicabilă, castelele de nisip, după ce le 
facem pe malul mării, cu trudă, cu migală şi uneori cu 
inspiraţie precoce. 

Ne-am despărţit la ieşirea sanatoriului, sub soarele care 
ajungea sub zenit, fără să ne privim în ochi, fără să ne spunem 
o vorbă, ca doi străini. Nu eram trist; numai obosit. După cea 
plecat, am privit-o din urmă, cum se ducea pe poteca nisipoasă 
spre casă, cu pardesiul în mână, atârnând prin buruieni. Mi se 
părea că întinde după ea, de la mine, un lung fir elastic care se 
subţie şi care, îndată, după un pas, după doi, poate la colţul 
potecii, poate la calea ferată, se va rupe şi nu va mai avea 
niciun rost să fie înnodat. Nu, nu eram trist. Numai obosit. 

Aş fi vrut să strig, după ea: „Nadia, stai! Nu vrei să ne luăm 
acum rămas bun? Să nu ne mai vedem, să nu ne mai 


285 


cunoaştem? Să ne uităm unul pe altul, acum, cât soarele mai 
este pe cer?” 
O 

Aşteptând ca „Princesita” să se apropie, îmi termin 
pregătirile de plecare. Fără să vreau, îmi aduc aminte de ziua 
când am plecat de dincolo, la începutul verii. Acum, în lumina 
palidă care face să lucească obosită apa Limanului, văd 
apropiindu-se toamna, plină de tristeţe. 

Ifim îmi ajută să curăţ santina, să înlocuiesc şcotele uzate, să 
astup cu câlţi şi cu smoală câteva crăpături pe punte. Trebuie 
să se gândească şi el la plecare; n-are ce să mai găsească de 
lucru în acest port mic, unde iarna nu mai rămân decât 
grănicerii, căpitanul portului, vameşul şi cineva la gară. Fraţii 
şi surorile au să se întâlnească la Hotin, să dea fiecare 
socoteala de agoniseala lui, să vadă ce pământ pot să mai 
cumpere, pentru gospodăria lor săracă. 

— Domnu', mă întreabă, în timp ce aţâţă câteva găteje, pe 
chei, ca să încălzească smoala, la dumneavoastră este pământu' 
scump? 

— Nu ştiu, Mihailiuc, nu m-a interesat niciodată. 

— Aşa-i, multă lume trăieşte cu alte meserii. La noi nu se 
poate fără pământ... La noi costă zece mii de lei pogonu' şi noi 
avem numai cinci pogoane, dar în toamna asta poate mai 
cumpărăm două. Fratele de la Bucureşti, care lucrează la 
fabrica de săpun, Valodia, a strâns parale. Şi Jenea, nevasta lui, 
a spălat rufe şi a strâns... Şi Simion, fratele de la căsăpie, a 
strâns, şi nevasta lui şi sora Raia şi bărbatul ei, Boris Petrenko. 
Ne adunăm şi cumpărăm două pogoane. 

Oftează: 

— Tare greu se câştigă banv’, dacă nu-i pământ! 

După o vreme, în timp ce amestecă smoala în căldare o altă 
idee îl face să ridice privirea spre mine, cu un interes nou: 

— Domnu”, dumneavoastră sunteţi profesor la şcoală? 

— Nu, Mihailiuc, dar de ce întrebi? 

Face semn cu mâinile, ca să arate zădărnicia răspunsului. 

— Eu am crezut că sunteţi profesor. Eu am vrut să întreb pe 
dumneavoastră ceva. 

— Întreabă-mă! 

— Degeaba, asta pe profesor vreau să întreb. Să-mi spună 
profesoru', care ştie toate şi învaţă carte pe copii, de ce nu 


286 


poate omu', fără pământ? La noi toată lumea are pământ; şi 
cine nu are, pleacă, nu poate să trăiască. 

— Bine Mihailiuc, dar oamenii de la oraş, care n-au nici 
măcar o jumătate de pogon, cum trăiesc? 

Face semn din cap, a milă: ce, parcă trăiesc? 

Apoi se întoarce să mă privească, foarte curios, mirat că nu i- 
a venit în minte întrebarea mai din vreme: 

— Domnu”, dar dumneavoastră ce meserie aveţi? 

— Sunt inginer, Mihailiuc. 

— Inginer? face, cu neîncredere. Sunteţi dumneavoastră 
chiar inginer? Care ştie la maşini şi la motoare? 

Câteva clipe mă priveşte aşa, pieziş, apoi chipul i se 
luminează deodată: 

— Dumneavoastră sunteţi inginer? De inginer am eu nevoie! 

Sare bucuros de pe chei şi aduce găleata fierbinte. 

— Cum n-am ştiut că sunteţi inginer? Că doar, de inginer am 
nevoie! 

Lasă găleata de-o parte, ca să poată explica mai bine, cu 
braţele libere, ceea ce nu-l ajută graiul. 

— Domnu', spune, muncindu-şi mâinile, încurcat, dacă 
dumneavoastră sunteţi inginer, dumneavoastră trebuie să ştiţi 
ce vreau eu; este meseria dumneavoastră. Cine poate să ştie 
mai bine? 

— Spune Mihailiuc! 

— Hm! face, şovăind, străbătut de o altă îndoială, hm! Chiar 
sunteţi inginer? 

Şi privindu-mă pieziş, cu un fel de nedumerire: 

— Eu am văzut inginer, când am lucrat în judeţ, la drumul de 
fier unde a pus şină nouă, şi altfel a fost ingineru'. 

— Cum era? întreb, râzând. 

Ifim clatină din cap, cu admiraţie: 

— Era îmbrăcat frumos, cu haine subţiri, şi umbla călare, 
spune, privind, cu o urmă de îndoială, îmbrăcămintea mea 
ponosită. 

După o clipă continuă, cu mai puţină tragere de inimă, dar 
hotărât să-şi spună păsul până la capăt: 

— Domnu”, dacă dumneavoastră sunteţi inginer, 
dumneavoastră ştiţi cum se face săpun! 

— Cum se face săpunul? Dar asta ştie orice gospodină. 

Ifim clatină nemulţumit, din cap: 


— Eu vreau să ştiu cum se face săpun la fabrică, unde 
lucrează Valodia; altfel de săpun, nu ca la voi şi la noi: pui 
untură multă, sodă multă, foc mult, muncă multă şi iese săpun 
puţin. La fabrică nu pune untură, pune câini morţi, mi-a spus 
Valodia, şi sodă puţină, şi muncă puţină şi iese săpun mult. 
Dumneavoastră ştiţi cum se face săpun la fabrică? 

— Asta nu ştiu Mihailiuc, răspund, îndeajuns de încurcat. 
Fiecare fabrică lucrează în felul ei. 

— Vedeţi, dumneavoastră nu sunteţi inginer! 

— Ba sunt! Dar nu sunt inginer de făcut săpun. 

Ridică din umeri, ca să arate zădărnicia discuţiei. 

— Degeaba, eu cu inginer am vrut să vorbesc. 

— Mă, să nu mă scoţi din fire! Inginer sunt, dar n-am învăţat 
cum se face săpun! 

— N-aţi învăţat la şcoală? 

Se miră, privindu-mă nedumerit, ca şi când ar vrea să spună: 
„Da' la ce aţi mai umblat atunci prin şcoli?” Şi după o clipă, ca 
să ocolească discuţia supărătoare, începe să-şi spună planul, 
cum l-ar spune unui prieten la fel de nepriceput şi de prost: 

— Eu m-am gândit că dacă nu e pământ, să facem săpun. 
Stăpânu”' la Valodia face săpun, pentru toate oraşele şi trăieşte 
bine, în casă frumoasă, cu automobil şi cu servitori. Eu nu 
vreau automobil şi servitori, dar vreau să nu mai spele surori şi 
cumnate, rufe. Să stea acasă, să pună perdele cu flori 
frumoase, la fereastră, să facă mâncare bună şi să meargă 
duminica la horă. Asta vreau. Să facem săpun. Dar cine ştie 
cum se face săpun la fabrică? Valodia nu ştie, că nu-l lasă să 
vadă înăuntru; acolo umblă numai stăpânu' fabricii, şi prietenii 
lui. Ei bagă câini morţi şi sodă proastă, da' săpun este mult şi 
bun. Valodia cară lăzi, afară, şi pune foc la cazan; nu ştie cum 
se face săpun. Cine poate să ştie? Numai ingineru' ştie. 

Mă priveşte, mustrător: 

— Degeaba, dacă dumneavoastră nu sunteţi inginer! Eu am 
ştiut că nu sunteţi inginer. Ingineru' are treabă, la fabrică, sau 
la drumu' de fier; nu umblă cu barca, nu are timp de plimbare. 
Eu ştiu ce-i inginer! 

Un sunet lung de sirenă, îl făcu să se oprească. „Princesita” 
lăsa ancora, la jumătate de milă în larg, acolo unde se termina 
linia neagră a geamandurilor. 

Ioniță apăru, consternat, din capul cheiului, unde aşteptase 


288 


sosirea transatlanticului. 

— Pilotul e un ticălos! izbucni, frământându-şi mâinile. De ce 
nu i-a adus în port? Aveam adâncime pentru ei, ştia doar. De ce 
i-a oprit în radă? 

Ce fapt de nimic, poate să spulbere fericirea unui om! De ce- 
şi mai pusese Ioniță uniforma nouă, de ce măturase cheiul, de 
ce ştersese ferestrele la căpitănie, de ce-şi îmbrăcase copiii în 
haine curate, cu gulere mari, pe spate, ca marinarii? 
„Princesita” se legăna la ancoră, în larg. Era o navă elegantă, 
un fost iaht particular al unora din mulţii regi americani, 
achiziţionat de agenţia care organiza călătorii colective în jurul 
lumii. In timp ce Ioniţă se agita, opărit, pe chei, călătorii de pe 
„Princesita”, înghesuiți în bordul dinspre țărm, aşteptau să se 
pună pe apă şalupa, ca să debarce. 

— De ce n-au tras la chei? se întreba cu glas tare, indignat, 
Ioniță. Aveam doar, adâncime, pentru ei; pungaşul de pilot, de 
la Constanţa, mi-a făcut-o. Trebuie să fie vreun prieten care 
râvneşte la postul meu! 

Ar putea cineva să-l invidieze pentru căpitănia lui? Dar 
pentru ce colţ de pământ nu sunt oamenii în stare să se bată? 

— Iată-l pe Ioniţă, loniţă-Corabie, Ioniţă Marinarul de Baltă! 
Ce faci mă, frate Corabie? 

Un om mărunţel, cu capul mic, ca de şoarece, cu ochii 
neastâmpăraţi, plin de veselie, stând în picioare în prova 
şalupei care se apropia, îi făcea semne căpitanului, de departe, 
strigându-l, ca la Turnu-Măgurele, de unde se cunoşteau şi de 
unde îi venise lui Ioniță patima marinăriei. 

— Ce faci, frate Ioniţă! Te văzuşi căpitan de port! Mă, fir-ai 
să fii! Neam de neamul tău n-a umblat pe apă şi tu porți 
uniformă de marinar! 

Un val de sânge năvăli în obrazul căpitanului. Capul lui 
rotund, sub şapca nouă cu ancoră brodată în fir, păru că se 
clatină, ca la oamenii loviți în creştet. Strânse pumnii, să-şi 
înăbuşe mânia. Prietenul de la Turnu Măgurele, om vesel şi 
nepăsător, nu ţinea seama de supărarea nimănui, fiindcă el, 
unul nu putea din fire să fie supărat pe cineva. 

— Ioniţă-Corabie! Chiar tu în persoană, căpitan de port, la 
Bugaz! Măi, fir-ai să fii!... 

Şi se întoarse să explice în englezeşte americanilor ceva 
despre el, arătându-l mereu cu mâna; americanii îl ascultau cu 


289 


gura căscată, curioşi, hotărâți să nu piardă nimic din ce se 
poate vedea şi auzi. În clipa când şalupa acosta, zece inşi săriră 
pe chei, cu aparate fotografice în mână, înghesuindu-se în jurul 
lui Ioniță să-l fotografieze, ca pe un exemplar ciudat. 

— Ce, ce înseamnă asta? bâlbâia Ioniță, roşu în obraz, cu 
sudoarea îngheţată pe frunte, strângând pumnii, dându-se 
înapoi, fâstâcit. Ce înseamnă asta? Domnule Mănoiu, am să mă 
plâng de dumneata! Eu sunt în funcţie aici, nu trebuie să-ţi baţi 
joc... 

Pilotul îşi făcu loc printre americani, veni la el şi-l îmbrăţişă. 

— Frate Ioniță, parcă nu mă mai cunoşti! Acum îmi spui 
„domnule Mănoiu”, cum îi spuneai tatii... Zi-mi mă: Guţă, ca la 
Turnu Măgurele, când jucam arşice în ţigănie, ce dracu, că 
doar n-oi fi uitat! 

— Domnule Mănoiu, dumneata uiţi că aici sunt căpitanul 
portului şi că am o datorie! Cum debarcaţi lumea, fără nicio 
formalitate? Unde sunt actele navei? Unde este comandantul? 
Parcă aţi ancorat într-o insulă nelocuită. 

— Stai măi, frate Corabie, nu te supăra! O să-ţi aducem şi 
actele, uite vine şi comandantul, pleacă şi el în excursie cu 
toată lumea. 

Comandantul avea să vină cu a doua şalupă, avea să dea 
mâna cu Ioniță, să-i spună „What do you do?”, avea să intre 
chiar în cancelaria căpitanului, cu o curiozitate pe care nu era 
nevoit să şi-o ascundă, avea să se fotografieze, în faţa 
căpităniei, cu Ioniță într-o parte şi cu Mănoiu în alta. Era un om 
de statură potrivită, uscăţiv la faţă, cu nasul ascuţit, ceea ce 
făcea ca înfăţişarea lui să pară aspră; nu reprezenta chiar 
chipul comandantului de transatlantic pe care şi-l închipuise 
Ioniță, era însă un comandant de cursă lungă şi dacă 
înfăţişarea lui ar fi lăsat vreo îndoială, aurul de pe cozorocul 
şepcii şi de pe mânecile hainei, ajungeau să convingă pe 
oricine. 

Ioniţă ar fi putut fi, în sfârşit, din nou fericit, după atâtea 
supărări şi deziluzii, dacă pilotul, om glumeţ şi neastâmpărat ar 
fi încetat să-l mai numească cu porecla din tinereţe, care îl 
supăra atât de rău. 

— Frate Corabie, zi te făcuşi căpitan de port! Măi fir-ai să fii! 

După ce-l fotografiară pe Ioniţă, curiozitatea americanilor se 
întoarse spre mica mea corabie. Mă găsiră matisind parâmele. 


290 


Câţiva coborâră pe punte şi se prezentară, camaradereşte. Nu 
le-am ţinut nicio clipă minte numele. Erau băieţi tineri, înalţi, 
zvelţi, sportivi, plini de viaţă, cu o lumină în ochi care îţi câştiga 
încrederea. M-am gândit la privirile piezişe, tulburi, cenuşii, 
bănuitoare, ale oamenilor de aici, care pândesc întruna şi 
întruna se tem de ceva... Ce curioasă undă de viaţă, ce sănătate 
primitivă, aduceau de peste ocean aceşti băieţi, care nu ştiau 
ce-i prefăcătoria, care spuneau lucrurilor pe numele lor, cu 
sinceritate, cu puţină naivitate, poate cu puţină inconştienţă, ca 
nişte copii care n-au avut încă timp să înveţe minciuna şi 
prefăcătoria. 

Veni apoi şi comandantul, ca să îmi vadă corabia, cu o vie 
plăcere, surprins de existenţa ei aici. Se interesă de drumul pe 
care vroiam să-l fac, cercetă hărţile şi cărţile de navigaţie şi 
când află că nu am sextant, se grăbi să-mi spună că îmi va dărui 
unul. Nu ştiam cum să-i răspund, copleşit de atâta simpatie. 
Mai târziu avem să înţeleg dragostea pe care vechii navigatori 
cu vele o poartă tinerilor urmaşi ai lor, din ce în ce mai rari. N- 
avea oare ceva din comandorul Maximov, acest american 
comandant de transatlantic? Din două părţi îndepărtate ale 
lumii, din două rase atât de diferite, una atât de tânără, care 
numai în două sute de ani îşi făcuse o ţară şi o istorie, acum pe 
puntea acestei mici corăbii gesturile unuia semănau cu ale 
celuilalt, de asemeni spiritul, comun tuturor marinarilor 
adevăraţi din lume. În aşteptarea autobuzelor care să-i ducă la 
Cetate, comandantul se aşeză pe punte, ca la el acasă, cum 
făcuseră şi cei veniţi înaintea lui. 

Nadia ne găsi bând whisky din sticlele plate pe care le aveau 
în buzunare, nedespărţindu-se de ele, cum nu se despărţeau de 
aparatele fotografice. O primiră camaradereşte, cu strigăte 
vesele. Ea se îmbujoră puţin, între atâţia băieţi străini, şi sfiala 
o făcea încântătoare. 

— O rusoaică? Este o rusoaică? mă întrebară, cu o vie 
curiozitate. 

— Nu sunt rusoaică! răspunse Nadia înaintea mea, sărind pe 
punte, mai îndrăzneață decât o ştiam. 

— Dar aici nu sunt rusoaice? reluară, cu un fel de nerăbdare. 

— Sunt, numai că altfel decât tipul imaginat de 
dumneavoastră, am răspuns, ridicându-mă să-i fac loc Nadiei. 
N-o să găsiţi niciuna ca în cărţile care v-au înfierbântat. 


291 


Se priviră, puţin încurcaţi şi nedumeriţi, apoi, vorbirăm, 
despre altele, despre călătoria lor, care se termina abia la anul. 
Le trebuia optsprezece luni să ocolească pământul, oprindu-se 
în fiecare ţară, cercetând fiecare colţ al lumii, înregistrând pe 
pelicule fotografice tot ce întâlneau în cale. După optsprezece 
luni se întorceau acasă, cunoscând toate felurile de oameni din 
lume, e drept că mai mult după înfăţişare decât după suflet şi 
după obiceiuri. Dar important pentru ei era să aducă în valize 
cât mai mulţi kilometri de film. 

— Sunteţi logodiţi? întrebă unul, căutând să ne vadă pe 
degete, verighetele. 

Acelaşi val de sânge ne făcu pe amândoi să ne îmbujorăm. 

— Nu, am răspuns, aplecând capul. Suntem... 

Şi mă gândeam: „Oare ce suntem? Cum de nu am căutat un 
cuvânt care să ni se potrivească? Am fi avut timp, într-o lună şi 
jumătate de când ne cunoaştem.” 

— Suntem camarazi, am răspuns, fără să mai ştiu în acea 
clipă ce însemna cuvântul. 

Nadia ridică privirea râzând, mai sigură pe ea decât eram eu 
pe mine. 

— Eu sunt profesorul lui de înot şi el profesorul meu de 
matelotaj, spuse, închizând în această formulă simplă toate 
întâmplările prin care trecusem împreună. 

Avea dreptate. Cum nu mă gândisem niciodată? Nu pornisem 
de aici? Şi nu aici rămăsesem până astăzi? „Acum, îmi 
spuneam, înainte de a ne despărţi ar trebui să ne dăm unul 
altuia câte o diplomă, cum se dă la orice şcoală.” 

Pe şoseaua gloduroasă din lungul căii ferate se auzeau sosind 
autobuzele. 

— Veniţi diseară pe bord! ne invită comandantul. Facem o 
mică petrecere. Ne-ar bucura să fiţi şi dumneavoastră cu noi. 

Am privit-o pe Nadia. Surpriza îi adusese sângele în obraz. 
Mă înfuria acum această mobilitate a sângelui ei, acest sistem 
de circulaţie liber, lăsând sângele să se ducă din inimă direct în 
obraz, fără nicio piedică, fără să întâlnească zăgazul nici unei 
raţiuni, fără nicio putinţă de abţinere. 

— Eu plec diseară, am răspuns. Imi pare rău, dar n-am să pot 
veni la serbarea dumneavoastră. 

Nadia lăsă capul în jos, fără să spună un cuvânt, mâhnită că 
răspunsese înaintea mea şi în alt fel decât mine. 


292 


— Nu se poate să pleci diseară! protestară tinerii americani. 
Ai să vii la petrecere, după aceea îţi dăm drumul. Acum te 
confiscăm. 

Intervenţia lor gălăgioasă îi aduse şi Nadiei un curaj 
neaşteptat. Întoarse capul, privindu-mă în ochi, cu o 
îndrăzneală necunoscută. 

— Rămâi, spuse, apucându-mi braţul. 'Te rog şi eu să rămâi. 
Ai să pleci mâine dimineaţă. 

Am scuturat capul. 

— Ai să pleci la noapte, după petrecere! urmă, concesiv. 

O priveam, uimit. Îi era totuna dacă plecam acum, diseară, 
sau mâine dimineaţă. Avea un singur gând, să meargă la 
distracţie pe iahtul americanilor. Ce nevinovat fel de a trăi 
viaţa! Nu-şi punea nicio întrebare, pentru mai târziu. Acum 
avea un singur gând, care le îndepărta pe toate celelalte. Aşa 
se întâmplase când învățase să înoate, aşa se întâmplase când 
voise să înveţe matelotajul, aşa se întâmplase când se 
îmbolnăvise Ştefănel şi când toată bunătatea din sufletul ei o 
îndreptase numai asupra lui. Nu se gândea că mâine dimineaţă 
catargul „Miladului” nu se va mai legăna deasupra cheiului, nu 
se gândea că între clipa de faţă şi plecarea mea, petrecerea era 
o deşertăciune. 

Şi atunci, eu care, în faţa fiecărui gest, îmi puneam întrebări 
uneori chinuitoare, deşi adesea fără folos, m-am simţit pentru o 
clipă, poate pe nedrept, deasupra tuturor acestor oameni. 

— Bine, am să vin! am răspuns, cu o veselie sinceră, pentru 
că în sufletul meu toate amărăciunile deveniseră şi ele 
deşertăciuni, ca petrecerea proiectată. 

Americanii săriră pe chei, bucuroşi, de parcă răspunsul meu, 
aici, pe a patruzeci şi şasea paralelă şi pe meridianul al 
treizecilea, ar fi putut să aibă vreo importanţă pentru ei, care 
se opreau în toate punctele de pe glob, unde meridianele se 
întretaie cu paralelele. 

— Eşti foarte drăguţ, foarte drăguţ! se bucură Nadia, 
agăţându-mi-se veselă de braţ. Cine a spus că nu ştii să fii decât 
urâcios? Aş vrea să te sărut! 

Am întors capul şi am privit-o, uimit. Era atât de tânără, atât 
de frumoasă, şi râdea cu atâta nevinovăție, cu atâta 
inconştienţă, arătându-şi dinţii albi, strălucitori, sub buzele 
pârguite, încât amărăciunea m-a cuprins din nou. 


293 


O 

Ce brutală schimbare de decor! Aseară, la zece mile de aici, 
pe malul acestui Liman al cărui suflu îl simt venind de peste 
sălciile insulei Carolina, altă muzică, alte lumini, alţi oameni... 
Alţi oameni mai ales. 

Stau rezemat cu spatele de balustradă şi privesc puntea 
inundată de lumina reflectoarelor, sub care americanii, 
îmbătaţi mai puţin de whisky şi mai mult de tinereţea lor 
explozivă, pe care ştiu s-o conserve mai bine decât noi, 
dansează schimbând reflecţii în gura mare. Sunt nişte copii în 
haine de oameni mari. Fiecare întâmplare e gata să-i 
entuziasmeze; găsesc la fiecare pas ceva să-i uimească. Pentru 
ei viaţa nu e niciodată plictisitoare, fiindcă se apropie de ea cu 
o sinceritate puerilă şi naivă. Nu au rafinament decât în croiala 
hainei, în ciorapii cu careuri mari, ca țesătură scoțiană, în 
tocurile pantofilor, foarte late, în gulere şi în papioane. Dar 
sunt oameni adevăraţi. 

Câţiva se apropie de mine, patinând de parcă ar fi beţi. 

— Unde sunt ruşii? întreabă, aplecându-se peste balustradă, 
ca sa desluşească ceva în întuneric. 

E o noapte neagră; luna răsare înspre ziuă şi stelele sclipind 
pe cerul rece nu izbutesc să împrăştie întunericul. Suntem 
ancoraţi la marginea apelor ruseşti, dar Rusia e foarte departe. 

Mă gândesc că aseară, dacă ar fi venit la petrecerea de 
dincolo ar fi putut să vadă ceva din ea. 

— Cum sunt ruşii? Cum sunt? mă întreabă, cu o curiozitate 
copilărească, privindu-mă stăruitor, ca să nu le scape răspunsul 
de pe chipul meu. 

Cine poate şti cum sunt? Dacă s-ar fi dus la numai treizeci de 
mile mai spre răsărit, ar fi debarcat la Odesa şi acolo ar fi 
înregistrat, pe câţiva metri de peliculă fotografică, tot ce nu le 
puteam spune eu acum. Dar ce revelator din lume ar fi fost în 
stare să developeze apoi, în adevărata lor lumină, aceste 
fotografii? Ce-ar fi putut ei înţelege din nişte imagini, în alb şi 
negru? În colecţia de fotografii de pe tot pământul, ar fi avut 
nişte chipuri noi, şi atât... Ce-ar fi putut să spună fotografiile, 
despre viaţa acestor oameni, despre obiceiurile lor, despre 
sufletul lor, când ei înşişi nu ştiu prea mult, nici marii lor 
scriitori nu ştiu tot, fără greşeală? 

Iat-o pe doamna Learst, strecurându-se printre dansatori, cu 


294 


bloc-notesul şi cu stiloul în mână, ca să vină lângă noi. 

— Spune-mi, ai stat mult aici, la frontieră; cunoşti vreo 
întâmplare cu contrabandişti? mă întreabă, gata să însemne în 
carnet. 

Doamna Learst scrie pentru un magazin ilustrat, de la New- 
York. Scrie neîntrerupt, în tovărăşie cu soţul ei. El se oprise 
acum la Constanţa, ca să viziteze staţiunile de pe litoralul 
dobrogean. Aşa îşi împărțeau totdeauna munca lor de reporteri; 
trebuiau să scrie două mii de cuvinte pe zi, fiecare. Doamna 
Learst se plângea totuşi că nu câştigă de-ajuns. Magazinul lor 
ilustrat le plătea douăzeci de cenți rândul, destul ca să poată 
trăi cineva din plin. Ei cheltuiau însă numai un sfert, de aceea 
era puţin; restul îl capitalizau, în aşteptarea unui moment 
potrivit, ca să pună mâna pe acţiunile unei societăţi de editură. 
Visul doamnei Learst era să nu mai colinde lumea, să nu-şi mai 
însemne impresiile, să stea într-un birou propriu şi să 
calculeze, cu liniametrul, numărul cuvintelor scrise de angajaţii 
săi. Pentru împlinirea acestui ideal, umbla necoafată, cu părul 
atârnându-i în dezordine pe ceafa brună, purta pantofi 
bărbăteşti, cârpiţi de mâna ei albă, seara, în cabină şi rochii 
trainice, din piele de drac, cusute grosolan, care îi dădeau o 
graţie primitivă, de cow-boy, sau de pionier al unui ţinut 
american încă neexplorat. 

Doamna Learst nu dansa, nu cocheta, nu pierdea niciodată 
vremea: scria. Poate nu cunoştea niciun sentiment. Zâmbea 
tuturor cu acelaşi zâmbet întreg, sincer, dar zâmbetul ei nu 
însemna niciodată ceva nou; era egal de prietenă cu toată 
lumea, cu cunoscuţii şi cu necunoscuţii, de la bucătar până la 
comandantul vasului, care, cu o curtoazie neoficială, cobora din 
sfert în sfert de oră de pe puntea de comandă, ca să-i ofere 
țigarete; doamna Learst mulțumea, îl privea o clipă pe sub 
genele lungi şi grele, zâmbindu-i cu ochii negri, mari şi 
catifelaţi, apoi se apleca peste carnet şi începea să scrie. 

— Spune-mi, poţi să-mi povesteşti ceva? Poţi să-mi arăţi un 
contrabandist, să stau de vorbă cu el? 

— Nu! Aici nu se face contrabandă. Cunosc însă altfel de 
întâmplări. Aici se trag mai multe focuri de puşcă decât la alte 
frontiere, dar nu se ştie cine le trage. 

Ridică ochii şi mă priveşte mirată: 

— Dar de ce să tragă dacă nu sunt contrabandişti? 


— Sunt întâmplări sângeroase, doamnă; sunt pescari, pe care 
îi prind noaptea, pe Liman, şi-i trag dincolo, dar, fără martori, e 
imposibil de dovedit. Sunt spioni, sunt... 

— Oh! Ce istorie banală! La noi nu mai merge; s-a saturat 
lumea de poveşti cu spioni. Nu ştii chiar nimic despre 
contrabandişti? 

Doamna Learst îşi cunoaşte cititorii; pentru banii care îi 
cheltuiesc pe magazinul ei, trebuie să li se dea fotografii 
frumoase, de pe plajele Californiei, unde se văd femei în 
costume de baie, excentrice, să li se dea sfaturi de frumuseţe şi 
de dragoste, să li se povestească istorii cu sfârşit frumos şi 
întâmplări cu contrabandişti. 

Comandantul urcă scările din careu şi vine să ne spună bună 
seara. Aşa cum a îmbrăcat fracul alb, fără coadă, haina de gală 
a marinarilor, peste cămaşa cu pieptul tare, scrobit, pare un 
personaj din filme. Dar, cu toată îmbrăcămintea lui de gală, 
este comandantul unui vapor adevărat, care a traversat 
Atlanticul şi va pleca mai departe, în jurul lumii. M-aş simţi 
umilit cu îmbrăcămintea mea de bord, cu tricoul negru închis la 
gât, cu pantalonii de dril şi cu pantofii de tenis, dacă n-ar fi 
doamna Learst alături, mai simplu îmbrăcată decât mine. Dar la 
drept vorbind, nici ceilalţi nu sunt toţi îmbrăcaţi altfel decât azi 
dimineaţă. Bărbaţii au rămas în hainele de călătorie; câţiva şi- 
au scos chiar sacoul şi dansează în cămaşă, cu mânecile 
sumese; par mai degrabă nişte boxeri la antrenament. Unele 
din femei au venit îmbrăcate în rochii de seară, decoltate şi cu 
bijuterii; fetele însă, sportive şi camarade, care se tutuiesc cu 
toată lumea şi spun „darling” oricui, cum l-au cunoscut, se simt 
bine în fustele lor scurte şi-n bluzele subţiri, strânse pe mijlocul 
zvelt. Această îmbrăcăminte le îngăduie să se mişte în libertate, 
ducând pahare cu cocktail de la un grup la altul, silindu-ne pe 
toţi să bem, ca toată lumea să fie egală. 

O caut între ele, pe Nadia, dar n-o văd. Poate este la bar. 

Comandantul mă apucă de braţ şi urcăm împreună scările 
punţii de comandă; îmi arată cabina de navigaţie şi 
instrumentele de bord. 

— Am trei sextante, spune, deschizând capacele cutiilor. Unu 
ţi-l dau dumitale. 

Nu ştiu cum să primesc darul lui. 

— Vroiam să cumpăr unul, la Constanţa, spun, ezitând. 


296 


— Te rog să-l iei pe al meu; e cel mai modern sistem. 

— Domnule comandant... încerc să protestez, cu sfială. 

— E un foarte modest dar pe care vreau să-l fac unui tânăr 
navigator, spune, silindu-mă să-l primesc. 

Imi arată apoi cum se manevrează vernierul şi, după ce îi 
deprind mecanismul, ieşim pe puntea de comandă să caut pe 
cerul negru, la nord, steaua polară, ca s-o prind în oglindă şi s-o 
cobor pe orizont. Comandantul stă alături, explicându-mi 
această operaţiune foarte simplă, pe care de altminteri o 
cunosc; îmi lipseşte numai îndemânarea şi precizia... Dar nu 
văd steaua polară. Jos, pe punte, sub reflectoare, Nadia 
dansează, cu capul dat pe spate, îmbujorată, veselă, poate 
puţin ameţită. Sub buclele de pe frunte, şi-a prins o diademă 
îngustă, cu strasuri albe, sper că nu sunt briliante; cum 
scânteiază între şuviţele de păr, diadema dă chipului ei o 
strălucire care nu i se potriveşte, e prea frapantă şi prea rece. 
Şi-a vopsit buzele şi obrajii, cu roşu. Nu-mi vine să cred. Şi nu 
ştiu în care colţ al camerei ei inocente poate ţine ascunse 
aceste vopsele. Când ne-am întâlnit pe chei, ca să venim aici, 
era prea întuneric ca să-i pot distinge culorile din obraz. Acum 
n-o mai recunosc, sub fard. Nu recunosc nimic din fiinţa ei, 
care aseară tremura, speriată, pe cheiul portului, care în zori, 
când locotenentul Ilinca îşi dăduse duhul sus pe mal, între 
salcâmi, plângea, zbuciumată, cu capul pe umărul meu. De 
unde, din ce dulap, din ce cufăr, din ce ascunzătoare secretă, - 
fiindcă niciodată nu le-am putut bănui, - a scos rochia aceasta 
lungă, de tulle, şi pantofii argintii, cu tocurile înalte, şi 
cingătoarea de fir alb, care îi strânge mijlocul şi îi dezvăluie 
supleţea? 

Dansează, veselă, cu capul dat pe spate, privind în sus, în 
ochii partenerului, care nu conteneşte să-i vorbească. E unul 
din tinerii pe care nu ştiu cum îi cheamă, Bob, sau Jim, sau 
John, sau Tom, ca pe recruţii ei de pe plajă. E înalt, cu umerii 
largi, de sportiv, cu gâtul cam scurt, dar mobil. Părul lui 
castaniu e pieptănat îngrijit, cu cărarea într-o parte, şi stratul 
gros de gomină îl fixează, să nu se deranjeze până dimineaţa. 
Are ochii albaştri şi obrazul trandafiriu, de copil. Nu poţi să ştii 
dacă şi-a dat vreodată cu briciul pe faţă. Mişcările lui nesilite, 
hotărâte, îl arată însă ca pe unul care ştie cum trebuie ţinută 
viaţa în frâu. E poate un bussinesman de douăzeci şi patru de 


297 


ani, care îşi va struni cu mâna puternică afacerile şi va rămâne 
în viaţa lui particulară totdeauna copil, până la bătrâneţe, când 
părul fixat acum în gomină va deveni sur. Ce ar putea să-i 
spună Nadiei, acest tânăr mânuitor de cifre şi de dolari? Nadia 
îl ascultă şi în timp ce el vorbeşte, serios, puţin încruntat, ea îl 
priveşte în ochi, încântată şi râde, cu capul dat pe spate... 

Ridic sextantul la ochi şi mă silesc să prind steaua polară. 

— Acum, îmi arată comandantul, învârteşte vernierul până ce 
oglinda aduce steaua la orizont. 

Învârtesc vernierul şi steaua cade, vertiginos, în întunericul 
mării; am mişcat butonul prea mult, şi am pierdut-o. Ar trebui 
să mă întorc, s-o iau iarăşi de sus, dar ochii mi se opresc pe 
diadema Nadiei, care luceşte, cu acelaşi luciu şi cu aceeaşi 
răceală ca şi steaua polară pierdută în mare. 

— Oh, mă ierţi, face comandantul, văzând-o jos pe doamna 
Learst, plimbându-se în lungul balustradei. Te rog continuă; mă 
întorc într-o clipă. 

Coboară treptele, câte două, tinereşte, cu paşi elastici, să-i 
ducă doamnei Learst, țigarete. 

Rămân singur, cu steaua polară şi cu celelalte stele. Le prind 
în oglindă şi le răstorn în mare, cu o pornire nervoasă, cum aş 
vrea să le sting pe toate. Dar stelele, îndată ce scapă din 
oglinda sextantului, se reîntorc pe cer şi clipesc, neştiutoare şi 
nevinovate. 

Comandantul întârzie jos, cu doamna Learst sau cu altcineva; 
nu-l mai văd. Muzica a contenit pentru o clipă, se aud strigătele 
fetelor care oferă tuturor pahare cu cocktail. Nadia s-a oprit în 
mijlocul punţii, cu dansatorul ei, alături. O doamnă în rochie 
lungă vine în faţa ei şi-i mângâie obrazul cu mâna împodobită 
de inele. Mă gândesc la Luisa Antonovna, care n-a mângâiat-o 
niciodată aşa, şi îmi dau seama că o mamă i se poate substitui 
cu un singur gest. Dar nu, doamna cu diamante nu e mama 
tânărului american; e mătuşa lui. Îmi va spune Nadia, peste 
câteva clipe, când ne vom întâlni la picioarele scării, 
întâmplător, surprinşi, ca şi când am fi uitat unul de altul. 

Îmi dezlipesc ochii de pe punte şi privesc spre țărm, unde 
farul, cu lamele lui mari de lumină, sfâşie întunericul ca pe o 
perdea pe care ar vrea s-o dea la o parte, dar care revine de 
fiecare dată înapoi, îndărătnică. Pe obraz simt briza de la nord, 
întărindu-se, aducând fâşâitul sălciilor de pe insula Carolina. 


298 


Comandantul nu mai vine; pun sextantul în cutie şi cobor 
scările punţii de comandă, fără să ştiu încotro vreau să mă duc. 
Jos, o întâlnesc pe Nadia. Tresare, de parcă acum şi-ar fi adus 
aminte că are un prieten închis, care se eliberează astăzi. Dar 
după o clipă îşi revine şi ridică privirea, cu îndrăzneală. Numai 
zâmbetul i-a murit pe buze: 

— Tommy vrea să mă mărit cu el, spune, bătându-şi repede 
pleoapele peste ochii care lucesc în lumina piezişă a 
reflectoarelor. 

Tommy? Îl cheamă aproape aşa cum mi-am închipuit; ca pe 
unul din băieţii de pe plajă. Ce-or fi făcând acum băieţii? De o 
săptămână nu i-am mai văzut. Ei îşi închipuie că Nadia e cu 
mine şi poate mă urăsc. Dar, iat-o cu altcineva, cu acest 
Tommy, american cu umerii largi, cu sufletul curat şi naiv, care 
ştie să-şi conducă afacerile, simplu şi sigur. 

— Imi pare bine, Nadia. 

Şi mă gândesc: „Da, îmi pare bine. Sunt tineri, plini de viaţă, 
plini de sănătate. Copiii lor vor fi voinici şi frumoşi.” 

Ea mă priveşte, puţin dezorientată, cu zâmbetul mort pe 
buze. În obrazul din care sângele a fugit, fardul lasă două pete 
ţipătoare. 

— Îmi pare bine, Nadia! repet. 

Şi-mi spun iarăşi, în gând: „Da, îmi pare bine!” li trebuia 
acest băiat sincer şi bun, cu nevinovăția din ochii lui albaştri, 
care ştiu totuşi să vadă ceea ce trebuie văzut, acest băiat care 
ştie în orice clipă ce vrea, ce trebuie să facă, nu pierde zadarnic 
niciunul din cele şaizeci de minute ale unei ore. „Îmi pare 
bine!” îmi spun. Şi încerc să mă bucur, pentru fericirea ei 
viitoare, pentru casa ei luminoasă, pe care o şi văd, într-un parc 
la marginea oraşului, înconjurată cu glicină. Mă gândesc la 
odăile curate, cu mobilă albă, la florile de câmp care îi plac 
atât, puse în glastre, în fiecare colţ al încăperilor, pe fiecare 
dulap, pe fiecare masă, pe fiecare poliţă. 

— Să mă duc cu el, tocmai acolo? mă întreabă, cu un fel de 
teamă. 

Acum o sperie drumul lung. Celelalte temeri au trecut? 

— Da, Nadia, spun; să te duci! 

Şi mă gândesc: „Să se ducă, în casa aceea luminoasă. I se 
cuvine, după ce o copilărie a tremurat de frică şi de frig în 
temniţa blândului doctor Rabega, la Chişinău. Să se ducă.” 


299 


Sâmbăta vor pleca la ţară, cu maşina sport, pe o şosea 
asfaltată, vor merge la o fermă, se vor tăvăli în fân, vor bea 
lapte nefiert, cu miros de iarbă grasă, vor umbla, ţinându-se de 
mână, pe malul unui râuşor cristalin, pe sub nişte copaci verzi, 
vor culege flori, galbene sau roşii şi se vor întoarce arşi de 
soare. 

— Tommy are acţiuni la nişte mine de fier de la Minneapolis. 
Dacă se însoară, peste un an tatăl lui îi dă conducerea şi mai 
capătă zece la sută din acţiuni, spune Nadia. 

E o lecţie învățată bine; Tommy ştie să explice. 

— Locuieşte la St. Cloud, pe Mississippi în sus, cu părinţii lui; 
sunt foarte cumsecade. Mătugşa lui a spus să merg; au să fie cu 
toţii foarte buni cu mine. 

— Du-te Nadia! Te sfătuiesc din tot sufletul, să te duci. 

Încet, sângele îi revine în obraji; petele ţipătoare de fard se 
şterg şi chipul, puţin crispat, i se destinde. Deasupra dinţilor ei 
albi, buzele şi-au pierdut rigiditatea. Mă priveşte cu un fel de 
recunoştinţă care nu mă doare, fiindcă şi aşa îmi dă ceva alei, 
în clipa când nu mai aşteptam nimic. 

— Spune, chiar mă sfătuieşti să plec? 

— Sigur! 

Lasă capul pe spate, şi râde, încântată. 

— Ştii, spune ridicând deodată pleoapele, ca să-i văd ochii 
plini de strălucire, Tommy e campion de tenis şi de înot. 

Totul e aşa cum mi-am închipuit. 

— La casa pe care ne-o facem lângă Duluth, o să avem un 
parc mare şi o piscină. O să înotăm în fiecare dimineaţă, 
împreună. Spune, n-are să fie frumos? Şi lacurile, sunt foarte 
aproape; o să facem plajă tot timpul... 

Da, totul va fi aşa cum mi-am închipuit. Tommy alei e un 
băiat şi un om de nădejde, cu toată înfăţişarea lui de copil. 

— Du-te, Nadia! 

O umbră de îngrijorare i se lasă, deodată, pe obraz. 

— Şi Ştefănel? întreabă, privindu-mă cu teamă. 

— Pe Ştefănel să-l luaţi cu voi; acolo copiii sunt îngrijiţi altfel; 
se va face bine mai repede. 

Nu-mi răspunde; dar ochii ei în care recunoştinţa se scaldă în 
lacrimi, vorbesc pentru ea: „Iti mulţumesc, spun ochii, îţi 
mulţumesc. Îţi mulţumesc, spune mâna ei, strângându-mi 
braţul.” 


300 


— Şi doctorul? şi Luisa Antonovna? 

Răsuflu adânc, ca după un drum greu. 

— Doctorul? El rămâne cu bolnavii lui şi cu Stan. Luisa 
Antonovna se va gândi la tine şi va da la pasenţe. Tu ia-l pe 
Ştefănel şi pe Năstase. 

Amintirea motanului de catifea o face să se înveselească. 

— Nu-ţi baţi joc de mine? Să-l iau pe Năstase în America? 

Râdem amândoi, şi fiindcă-i ultima întrebare, îi răspund, din 
toată inima: 

— Să-l iei! Nu e motanul tău? 

Vântul se întăreşte. Il simt cum trece printre noi, ca să ne 
despartă cu adierea lui rece. 

— Tu ce faci? mă întreabă după un timp, ţinându-şi privirea 
plecată. 

Cum aş putea să-i mulţumesc pentru sfiala din această 
întrebare? 

— Eu, bine, am să plec, îndată după miezul nopţii, când 
răsare luna. Am întârziat foarte mult aici. 

Îmi mângâie braţul. 

— Îţi pare rău? 

— Nu, Nadia, nu-mi pare rău că am stat, nu-mi pare rău că 
plec. A fost o vară frumoasă. Acum vine toamna şi se întoarce 
comandorul. 

Stă cu capul plecat, urmărind cu privirea vârful pantofului 
care se joacă pe scândura punţii. 

Şi nu mai pot să-i văd ochii. Comandantul vine dintr-o parte, 
tocmai în clipa când vine Tommy, din cealaltă, s-o ia la dans. 

— Domnule comandant, spun, dumneavoastră sunteți 
singurul de la care îmi iau rămas bun, fiindcă mă înţelegeţi şi n- 
o să mă opriţi. Mai am de făcut pregătiri. 

Se duce sus, după sextant. 

— Îţi doresc drum bun, spune punându-mi-l în braţe. 

Aşa cum stă, cu spatele în lumină, acum seamănă cu 
comandorul Maximov, comandorul Maximov din vremea când 
era mai tânăr, când umbla pe mare. Mă despart cu emoție de 
acest om deşi l-am cunoscut abia azi dimineaţă. O barcă mă 
aşteaptă în întuneric, jos, la tangon. În clipa când ne 
desprindem de bord, îl văd pe comandant, sus, în lumină, 
făcându-mi semn cu mâna. Şi cu toate că aud muzica, uit cu 
desăvârşire că Nadia e acolo şi dansează, îmbujorată, cu capul 


301 


dat pe spate în lumina reflectoarelor. 

Il văd doar pe comandant, rezemat de balustradă; cum simt 
cutia sextantului în braţe mi se pare că înăuntru, el mi-a pus un 
elixir, ca să uit mai uşor oamenii de care mă despart. 

O 

Cheiul este pustiu; ca să pot pleca pe întuneric, am ancorat 
barca de aseară, în mare, în faţa sanatoriului, într-unul din 
canalele care se formează între bancurile de nisip. Nu-i niciun 
barcaz la chei, nu mai este grâu de încărcat, portul rămâne 
părăsit, până la anul. Din când în când va mai veni câte un 
vaporaş, să aducă fier, var şi ciment pentru nişte case care nu 
se vede unde se clădesc. Ascult paşii grănicerului, cum se duc 
spre far şi mă întreb, ce păzeşte el aici? Poate vântul şi sălciile, 
care plâng pe ţărmul celălalt, pe insula Carolina. La uşa 
căpităniei arde un felinar afumat, singura lumină rămasă în 
port, după ce şlepul lui Nail a plecat. Eclaturile rare ale farului, 
varsă peste cheiul pustiu o lumină neclară, dezvelind din 
întuneric pereţii magaziilor. Pe acolo e poteca înspre sanatoriu, 
drumul obișnuit pe care plecam din port, cu Nadia. Mă gândesc 
înduioșat la Ştefănel, și la lungile lui zile de boală. Aș vrea să-i 
dăruiesc ceva, înaintea plecării, cum n-am putut să-i dăruiesc 
Nadiei, să aibă o amintire de la mine. Îmi revizuiesc în gând 
averea de pe bord și nu găsesc nimic. 

Mă îndrept fără gând, mecanic, spre sanatoriu. Bolnavii nu 
dorm; cei care se pot da jos din pat, s-au apropiat la marginea 
terasei şi, rezemaţi de parapet, ascultă muzica gălăgioasă care 
vine din larg. Luminile „Princesitei” se văd, strălucitoare; 
pentru ei e o feerie. 

— Unde-i Nadia? mă întreabă Ştefănel, surprins că mă vede 
singur. 

— N-a putut să vină, e obosită, mint, şi mă aşez pe un 
scăunel, la picioarele patului. 

Lui Ştefănel îi este somn, dar fiindcă am venit, ţine să-mi mai 
spună o dată, că peste două-trei zile îi scot ghipsul. 

— Atunci merg şi eu cu voi pe mare! 

Tac; mă gândesc la atâtea deodată. La doctorul Rabega, pe 
care îl ştiu aşa de bine, fără să-l cunosc; la casa lor 
întunecoasă, de la Chişinău, la parcul lor sălbatic, la dogul 
uriaş. 

— Îţi pare bine că te întorci acasă, Ştefănel? 


— O, da, îmi pare bine. Îmi pare bine că am să pot umbla. 

După o pauză în care mi-am adunat gândurile, cu capul 
aplecat, ca să nu-mi întâlnească privirea, reîncep: 

— Luisa Antonovna a fost azi pe aici? 

Se sileşte să-şi amintească: 

— Azi? A fost, ba nu, nu; ieri a fost, azi nu... 

Nu-l încălzesc vizitele ei. 

— Ştefănel, întreb, dacă ai pleca undeva, într-o călătorie 
lungă şi frumoasă, nu ti-ar fi dor de casă? 

Răspunde repede: 

— Nu, nu; mi-ar fi dor numai de Nadia. 

— Şi dacă ai pleca împreună cu ea? 

— O! Nu ştii cât o iubesc!? 

— Şi ea te iubeşte, Ştefănel. 

— Ştiu. Noi am crescut împreună. La noi acasă e foarte urât. 

Ce familie ciudată, mă gândesc, amintindu-mi povestirile 
Nadiei, despre serile lor de iarnă, când tăceau toţi patru, 
sorbindu-şi ceaiul în faţa căminului din salon. 

— Voi aveţi nevoie de soare, Ştefănel, spun. De soare, de aer 
mult, de lumină; voi trebuie să fiţi mereu veseli. 

Acum i se pare că purtarea mea are ceva neobişnuit şi mă 
priveşte îngrijorat. 

— Unde e Nadia? 

— Doarme. 

— Nu mă minţi? 

— Nu. 

— Spune drept: v-aţi certat? 

Zâmbesc. 

— Cum aş putea să mă cert cu ea? 

— Atunci de ce n-a venit? 

Mi-e silă să mai mint. 

— Nadia se pregăteşte pentru o călătorie, mărturisesc, fără 
să mă uit la el, gândindu-mă la planurile pe care şi le face ea 
acum, cu Tommy. 

— Ce călătorie? întreabă Ştefănel, surprins, încercând să se 
ridice într-un cot. Mie nu mi-a spus nimic. 

— O călătorie lungă şi frumoasă; ai să pleci şi tu cu ea. 

— Ce înseamnă asta? Ce s-a întâmplat? De ce vorbeşti pe 
ocolite? 

Ridic ochii şi îl privesc, zâmbind. 


303 


— Nu s-a întâmplat nimic rău, Ştefănel. Dimpotrivă, ceva 
foarte frumos. Are să-ţi pară bine; ai să vezi o lume nouă, 
luminoasă, unde nu-i frig şi întuneric şi unde nu umblă nimeni 
încruntat. 

— Mergi şi tu cu noi? 

Clatin din cap, zâmbind. 

— Nu, eu nu merg. 

— De ce? 

— E prea departe pentru mine; şi nici n-am ce să caut acolo. 

In larg se aude muzica, începând un cântec nou. E un cântec 
de dans, cu ritmul sacadat, îndulcit însă de marea depărtare. 
Doi bolnavi se prind de umeri şi încep să danseze, între paturi. 
Unul are un picior mai scurt şi cum şchioapătă, dansul lor pare 
o batjocură. Celorlalţi însă nu le pasă, întâmplarea îi 
înveseleşte, bat din palme cu însufleţire. 

— Ca la bal, ca la bal! strigă râzând, în vârful paturilor. 

Alţi câţiva se dau jos şi, prinzându-se doi câte doi de umeri, 
încearcă să danseze. Sunt adolescenţi care au început să înveţe 
primii paşi de dans la şcoală, în recreaţii; acum visează cu 
melancolie ceaiuri şi serate la care nu se pot duce, la care 
poate nu se vor duce niciodată. Aici, unde toţi sunt infirmi, 
picioarele lor anchilozate, strâmbe, cu glezna sau cu 
genunchiul înţepenit, nu-i fac să se ruşineze. 

— Ca la bal, ca la bal! exclamă cu toţii, bătând din palme, 
contaminati de veselie. 

Şi perechile schiloade se învârtesc, împreunate sinistru, între 
paturi, pe terasă. Sub paşii lor târşiţi pe ciment, muzica 
aproape că nu se mai aude, dar ei continuă să danseze, fiecare 
în ritmul lui. 

— Când are să-mi scoată ghipsul, am să dansez şi eu, spune 
Ştefănel, privindu-i, cu ochii sticlind. Nadia are să mă înveţe. 

Strâng pumnii, cutremurat de spectacolul grotesc, şi mi se 
duce gândul la băieţii aceia tineri, de pe „Princesita”, zvelţi şi 
sănătoşi, la fetele cu fuste scurte, cu picioarele lungi, bine 
făcute, de sportive, cum dansează la lumina reflectoarelor, 
ameţiţi de tinereţea şi de sănătatea lor. 

— Dacă-i bal, să ne dea vin! strigă o voce subţire, din fundul 
terasei. 

E o voce de copil; dar de unde a putut să împrumute tonul 
dezmăţat? 


304 


— Să ne dea vin, să petrecem! continuă să strige, cu o veselie 
de beţiv, bătând cu cana de fier în marmura noptierei. 

Alte glasuri subţiri, devenind parcă toate deodată dezmăţate, 
se ridică în jurul lui: 

— Să ne dea vin! Să ne dea vin! Să petrecem! 

Şi încep să izbească toţi, contaminaţi, cu cănile, în noptiere, 
iscând un zgomot îngrozitor, sec, de oase lovite între ele. După 
o clipă loviturile intră toate în acelaşi ritm, un ritm rar, apăsat, 
imperativ. 

— Să ne dea vin! Să petrecem! ţipă glasurile lor subţiri, 
îmbătate ca de orgie. 

E ceva în organismul lor, în nervi, în creier, în suflet de 
asemenea, care se răzbună, după lungile luni de boală. E o 
dezlănţuire care te îngrozeşte şi în acelaşi timp îţi sfâşie inima. 

— Vrem să petrecem! Să facem bal! strigă ritmat, cu 
glasurile unite. 

Muzica din larg nu se mai aude, poate a încetat de mult. 
Perechile de dansatori schilozi continuă însă să se învârtească 
pe terasă, cu înverşunare, târşâindu-şi paşii bolnavi după ritmul 
cănilor de fier care lovesc în noptiere. 

Chiar şi în ochii lui Ştefănel văd aprinzându-se flăcările 
sticloase ale acestei beţii de nervi. Întinde mâna, cu o veselie 
bolnavă, apucă şi el cana de pe noptieră. Il opresc, cutremurat 
şi mă gândesc la sora lui care acum râde, inconştientă, la bar şi 
bea cocktail, ameţită, cu capul dat pe spate, cu diadema de pe 
frunte răspândind în jur fulgere şi stele. 

Zgomotul se întinde, contagios, de pe o terasă pe alta. Până 
să vină  infirmierele, nebunia a cuprins toată faţada 
sanatoriului. Chiar bolnavii maturi, înveseliţi de revoluţia 
copiilor, bat cu cănile în noptiere, ştiind că nu vor putea fi 
pedepsiţi în număr atât de mare, şi strigă, cu glasurile groase: 

— Să ne dea vin, să ne dea vin! Să petrecem! 

Când copiii îşi dau seama că şi cei mari s-au molipsit, o nouă 
furie de veselie se răspândeşte pe terase. Zgomotul creşte, din 
el însuşi, până la asurzire. 

— Vrem bal! Vrem bal! Să ne dea băutură! 

Infirmierele vin, trezite din somn, cu părul ciufulit, cu 
halatele descheiate, dar nu au cum potoli izbucnirea de 
nebunie. Bolnavii îşi continuă dansul monstruos, în mijlocul 
terasei, târându-şi pe ciment infirmităţile jalnice. 


305 


Vin medicii, buimaci de somn, vin servitorii, paznicii, 
directorul sanatoriului, dar revoluţia creşte. 

Acum mi se pare că prezenţa mea aici e o jignire pentru 
fiecare din aceşti mici schilozi, exasperaţi. În timp ce medicii şi 
infirmierele aleargă de la un pat la altul, să smulgă cănile 
rebelilor din mână, mă ridic, zăpăcit, dezorientat, ca şi când ar 
fi bătut cu cănile în capul meu, nu în noptiere. 

Treptat se face linişte; numai creierul meu continuă să 
vâjâie. Nu ştiu ce aud: murmurul mării, sau un alt murmur 
asemănător, care porneşte însă dinăuntrul fiinţei mele şi mă 
chinuieşte. 

— Când mai vii? mă întreabă Ştefănel, sfârşit de oboseală. 

— Tocmai la anul! 

Nu înţelege; e gata să adoarmă. O clipă ochii mă mai privesc, 
nedumeriţi, printre pleoapele întredeschise. 

— La anul? murmură. De ce tocmai la anul? 

Nu e o mirare, ci numai curiozitate. 

— Dar la anul tu n-ai să mai fi aici, urmez. Ai să faci plajă, la 
Ashland, la ferma lui Tommy. 

Nu-l miră Tommy; îl miră Ashland. Încruntă puţin 
sprâncenele, ca să-şi aducă aminte. 

— Unde e Ashland? 

— În America. 

— Ştiu, murmură, înseninându-se. Îmi aduc aminte. Am citit 
ceva, despre Ashland; şi despre insulele Apostolului; n-ai auzit 
de ele? E o legendă... Odată am să ţi-o spun. 

Adoarme, împăcat. Infirmierele sting luminile pe terase; 
îndată sanatoriul se cufundă în întuneric. Numai farul clipeşte 
obosit, şi luminile „Princesitei” se scaldă în marea neagră. 

„Insulele Apostolului, îmi spun, târându-mi încet paşii, pe 
terasă, spre ieşire. Am învăţat vreodată despre ele, în şcoală? 
În ce parte a Americii or fi?...” 

O 

Mai trec o dată pe poteca gloduroasă, de la sanatoriu la gară, 
drumul pe care îl făceam seara, cu Nadia, ca să o duc spre 
casă. Vilele sunt adormite şi la ferestrele lor salcâmii bătuţi de 
vânt se mişcă tainic, cum ar face semne cuiva, să umble încet, 
să nu tulbure somnul oamenilor. La gară, jazzul a contenit şi 
lumea se pregăteşte să plece. Apropierea lui septembrie a gonit 
mulţi vilegiaturişti. Trenurile încarcă în fiecare zi zeci de fiinţe 


306 


obosite şi încetul cu încetul Bugazul se goleşte. 

Casa Nadiei doarme, în fundul grădinii, sub salcâmi. Nu se 
vede la nicio fereastră vreo lumină care să arate că este cineva 
viu înăuntru. Luisa Antonovna a aţipit poate, în jilţul ei, din 
colţul sufrageriei, cu cărţile uitate pe genunchi. Mă gândesc la 
camera Nadiei, la mirosul florilor de câmp veştejite, la motanul 
de catifea, trândăvind pe divan. Acum, casa ei e cufundată în 
întuneric şi ea dansează cu un logodnic, pe puntea 
„Princesitei”. 

Mă întorc pe drumul gării, până la Crasaviţa unde se mai 
vede lumină. Un felinar arde în uşa barăcii. După ultimele 
barcazuri cu grâu încărcate în port, într-o dimineaţă, hamalii au 
plecat. Dumnezeu ştie unde vor hiberna. Crasaviţa se 
pregăteşte să închidă prăvălia, fiindcă după plecarea lor nu-i 
mai rămân alţi cumpărători statornici. 

În timp ce la lumina felinarului ea îşi goleşte dulapurile, 
îngrămădindu-şi resturile mărfii în coşuri, ca să le ducă la oraş, 
Ifim, aşezat pe masa de sub umbrar, cântă încet cu armonica pe 
care o ţine ascunsă în pumni, ca să-i înăbuşe sunetele 
tânguioase. 

— Tot n-ai plecat, Mihailiuc? 

I-am dat astăzi banii, pe toată luna. Trebuie să-şi întâlnească 
familia, la Hotin. 

— Mâine dimineaţă plec; este tren personal şi plătesc mai 
puţin. 

Ce determină plecările şi sosirile unor oameni? mă întreb. Şi 
nu ştiu, când am întârziat aici cincizeci de zile, de ce nu mai pot 
aştepta câteva ore, ca să ridic ancora pe lumină? 

— Domnu, întreabă Ifim, coborând de pe masă, adevărat că 
la oraş sunt maşini care spală rufe, cum spală femeile cu mâna? 

— Sigur că sunt. 

Mă priveşte, neîncrezător. 

— Mie a spus Marin, de la grăniceri, dar nu a râs de mine? 
Cum poate o maşină să spele rufe? 

— N-a râs de tine, Mihailiuc, e adevărat. Sunt asemenea 
maşini, ştie toată lumea. 

— Şi spală rufa bine, aşa cum spală femeia? 

— Sigur, mai bine chiar, şi mai repede. 

Se minunează, ca un copil. 

— Asta-i lucru straşnic! spune, râzând, doar cu o urmă slabă 


307 


de neîncredere în ochi. Dumneavoastră aţi văzut o maşină de 
rufe? 

— Am văzut. 

— E o maşină mare, cât maşina de la tren? 

— Nu, Mihailiuc; e cât un butoi; încape în bucătărie. 

— Şi o maşină aşa mică poate să spele rufa curat? 

— Poate. 

Iarăşi îşi pierde încrederea: 

— Asta este şmecherie. 

— Nu-i nicio şmecherie, e lucru cinstit, poate să vadă oricine. 
O clipă mă priveşte atent, ca să vadă dacă într-adevăr nu-mi bat 
joc de el. 

— Domnu, reîncepe apoi, cu glasul mai încet, puţin misterios, 
şi cât costă o maşină? 

— Nu ştiu, Mihailiuc. 

— Costă mai mult decât un pogon de pământ? 

— Gândesc că da. 

(Vorbe. Nu ştiu cât costă pogonul, nici maşina.) 

— Decât două pogoane? 

— Poate. 

Se scarpină în cap, încurcat. După o clipă reia, cu o hotărâre 
nouă, ca omul dispus să rişte: 

— Da’ spală rufa bine? 

— Spală. 

— Mai bine decât cumnata, şi decât sora? 

— Nu ştiu cum spală ele. 

— Spală bine, scoate rufa albă, boierii sunt mulţumiţi. 

Rămâne un timp pe gânduri apoi mă mai măsoară o dată de 
sus până jos, ca să vadă dacă merit această mărturisire: 

— Domnu, eu vreau să cumpăr o maşină. Să vând pământ, un 
pogon, şi să cumpăr maşină, pentru cumnate, să nu mai spele 
cu mâna. Pământ e bun, dar şi maşina e bună. 

— Păi nu mai vrei să faci săpun? 

Oftează: 

— Cu săpun e şmecherie. 

— De ce-i şmecherie, Mihailiuc? 

— Este şmecherie! Bagi grăsime proastă, sodă puţină şi iese 
săpun bun. $mecherie! Asta numai ingineru ştie, şi stăpânu' 
fabricii. Valodia nu ştie; noi nu putem să facem săpun. Stăpânu' 
fabricii ţine şmecheria pentru el. Dacă noi facem, altu' face, 


308 


toată lumea face, cine mai cumpără de la fabrica lui? 

— Lasă, Mihailiuc, du-te la pământul vostru. Fabrica nu-i 
pentru tine. ie îţi place să munceşti altfel... 

— Şi maşina de spălat rufe? 

— Nici ea nu-i pentru voi. 

— Jenea şi Raia şi Zina să spele cu mâna, mereu? 

— Da, mâinile lor sunt obişnuite să spele. Când ai să le iei 
maşină, n-are să le pară bine. 

Am cerut o sticlă Crasaviţei, ca să iau apă de la pichet şi am 
plecat în lungul căii ferate, mai departe. Vântul de la nord se 
întărea şi aducea din sus răceala Limanului. Am mai străbătut o 
dată, pe întuneric, strâmbându-mi picioarele în gloduri, aceste 
locuri adormite. O tăcere grea se lăsase peste Bugaz. 

Când am coborât pe plajă, trecuse miezul nopţii. La o 
jumătate de milă în larg, acolo unde le lăsasem, se vedeau încă 
luminile „Princesitei”, puţin şterse de negurile reci ale celei de 
a doua jumătăţi a nopţii. Petrecerea continua; ştiam că îi aţâţă 
mai puţin băuturile lor tari decât vecinătatea apelor ruseşti. 
Necunoscutul slav li se părea tainic, fiindcă n-aveau să ajungă 
la Odesa. Acolo, cincizeci de imagini pe peliculă le-ar fi potolit 
curiozitatea şi n-ar mai fi stat acum aplecaţi peste balustradă, 
adulmecând pe jumătate beţi, ca şi când vântul care le lărgea 
nările ar fi putut să aducă semne de viaţă de la uscat. 

Nadia mă aştepta ghemuită pe nisip, lângă țărm. Este ciudat 
că văzând-o aici, nici măcar nu am tresărit. In locul rochiei de 
bal îmbrăcase una de stofă neagră, strânsă pe mijloc cu 
cordonul ei îngust, băieţesc. În picioare avea sandale de piele, 
fără ciorapi. Genunchii goi şi-i acoperise cu pelerina de ploaie. 
Tremura puţin de frig, nisipul era rece. 

Când mă văzu, se ridică. Nu-i distingeam chipul în întuneric; 
doar buzele umede şi ochii, luceau. 

— Când te-ai schimbat? am întrebat-o, mirat, nu că era aici, 
ci, că nu mai avea rochia de bal. 

— Acum; am fost acasă. 

— Tommy nu-i cu tine? 

— Nu. 

— V-aţi certat? 

— Nu. 

— Atunci de ce-ai plecat? 

Lasă capul în jos, parcă obosită. 


309 


— Nu mi-a mai plăcut să mai stau acolo. 

— S-au purtat urât cu tine? 

— Nu, sunt toţi foarte buni şi atenţi. 

Apoi după o clipă ridică încet capul, în întuneric. 

— Pleci chiar acum? mă întreabă, având în glas calmul 
omului care rămâne şi nu are nimic de împărţit cu celălalt. 

Vocea ei nu mă uimea, fiindcă acum, după ce ne despărţisem 
o dată, nu mai păstram niciun simţământ pentru o nouă 
despărţire. Am privit-o fără niciun gând, ca pe o străină. Era 
atât de aproape, încât, în mijlocul nopţii reci îi simţeam mirosul 
cald de buruiană ţinută la sân. Acum o oră încă mai dansa pe 
puntea inundată de reflectoare, sau bea şampanie la bar şi 
râdea, cu capul dat pe spate. Zgomotul îndepărtat al petrecerii, 
sunetele şterse ale orchestrei care tot mai cânta melodii de 
dans, mi-o aduceau în minte cum era acolo, ameţită de lumină 
şi de veselie, în rochia lungă de tulle, cu pantofi argintii, cu 
obrazul vopsit, cu părul prins într-o diademă cu strasuri. (Şi 
dacă, totuşi, erau briliante?) Acum venise aici, cu înfăţişarea ei 
dinainte, dar îmi era peste putinţă s-o regăsesc, s-o recunosc. 

— Ai vânt bun, mai spuse, fiindcă treceau clipele, fără să-i 
răspund. 

Era ora când vântul de la nord, puţin umed şi rece, se 
întărea. Deasupra sanatoriului, cele două pavilioane care 
rămâneau ridicate toată noaptea, se zbăteau pe cerul neclar, ca 
nişte aripi negre, fără contur, chinuite de beznă şi de vânt. 
Fâşâitul lor aspru, de pânză sfâşiată stăruia în aer, neliniştitor, 
prevestind parcă apropierea unei primejdii, pe uscat sau pe 
apă. 

Am întors capul şi am privit spre mare. „Miladul” era ancorat 
aproape, la câţiva paşi de țărm. Liniile lui se pierdeau în 
întuneric; numai catargul se vedea, ca o umbră mai neagră 
decât întunericul, plimbându-se printre stele. Dar scârţâitul 
parâmelor întinse, plânsetul slab al scripeţilor, fâşâitul ritmic al 
valurilor sparte în bordaj, întreg concertul acesta monoton îi 
preciza conturul, mi-l aducea în minte întreg, aievea, fără nicio 
lipsă, mai bine decât mi-l aducea în ochi lumina zilei. 

Nadia mă urmărea, îmi aştepta gesturile sau cuvintele cu o 
stăruinţă care mă stânjenea, fiindcă mi se părea plină de 
îndrăzneală. Dacă n-aş fi fost stăpânit de aceeaşi îndârjire ca în 
clipa când hotărâsem plecarea, privirea ei mi s-ar fi părut puţin 


310 


nedumerită, puţin speriată. 

Văzu sticla în care luasem apă de la pichet. 

— Ce ai acolo? întreabă, agăţându-se în sfârşit de acest 
obiect. 

— Apă de băut; am uitat să umplu rezervorul. 

— Am şi eu un termos cu ceai, spuse, aplecându-se să ridice 
de pe nisip săculeţul de pânză colorată în care îşi ţinea 
lucrurile la plajă. 

Nu atât vorbele ei cât prezenţa acestui obiect pe care la 
început nu-l văzusem, mă făcu să tresar. 

— De ce-ai venit? am întrebat, mirându-mă abia acum că o 
întâlneam aici. 

Atunci am văzut încă o dată buzele ei umede şi ochii lucind în 
întuneric, un luciu enigmatic; peste o clipă însă pe chipul ei a 
apărut un zâmbet banal, zâmbet de toate zilele care îndepărta 
dintr-odată orice urmă de mister a felului ciudat cum o găsisem 
pe plajă. 

— Ia-mă cu tine până la Burnas. Vreau să-l văd pe Eusebiu. 
Mâine am să mă întorc cu trăsura. 

Încercam zadarnic să văd în ochii ei ceva care să aducă o 
lămurire. 

— Nadia, dar cum pleci aşa? Ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine? 

Clătină capul, cu indiferenţă: 

— Nimic. Vreau să plec. 

— Şi Tommy? 

Nu-mi răspunse. După o clipă îmi apucă mâna, plină de 
sfială. 

— Nu mă întreba nimic, spuse, rugător. Te rog nu mă 
întreba. Vreau să plec; vreau să văd alţi oameni; nu ştiu de ce, 
nu ştiu de când. Nu mă întreba nimic. Mâine, pe lumină poate 
am să-mi dau seama de ce. Acum vreau să plec. la-mă până la 
Burnas. 

Nu ştiam ce trebuie să fac. Plecasem de atâtea ori noaptea la 
drum, împreună, dacă vântul era bun. Acum mi se părea însă că 
începe o altfel de călătorie. 

— Ştii că sunt un matelot disciplinat, a stăruit Nadia, 
văzându-mă că ezit. Te rog, ia-mă; n-am să-ţi ies din cuvânt! 

Da, era un matelot bun. Am întins încet mâna şi i-am 
mângâiat braţul rece cu un gest prietenesc în care se amesteca 
o uşoară tristeţe prezentă, şi o tristeţe grea, viitoare. Era ceva 


311 


amar în răspunsul pe care i l-am dat aşa. Peste o clipă am 
şoptit: 

— Bine! fiindcă înaintea acestei ultime călătorii trebuia să fie 
şi un cuvânt, cum trebuie să fie un prag între două camere. 

Apoi ne-am apropiat de țărm fără altă vorbă. Ea şi-a scos 
sandalele, a intrat în apă înaintând cu grijă în lungul bancului 
de nisip şi cu o mişcare elastică a sărit pe punte, fără să-şi ude 
lucrurile. Am urmat-o, surprins de căldura mării în mijlocul 
unei nopţi atât de reci. 

Pânzele le-am ridicat împreună, fără schimb de cuvinte, ca 
doi mateloţi care au lucrat mult timp alături şi ştiu dinainte tot 
ce trebuie făcut. Trăgând ancora, mâinile mele le-au întâlnit pe 
ale ei, mici, subţiri, pe parâma udă, într-o intimitate veche dar 
tot atât de tulburătoare ca la primele lecţii de matelotaj. In 
timp ce ea strângea parâma pe punte, am trecut la cârmă şi am 
lăsat prova sub vânt, în direcţia „Princesitei”, după cum îmi 
dădusem seama că era orientat canalul, ca să nu intrăm în 
bancurile de nisip. Eclaturile farului făceau să lucească, în 
stânga, linia geamandurilor, până departe în larg. Simţeam 
vântul pe obraz, întărindu-se, asprindu-se, cu cât ne 
îndepărtam de țărm, şi prova, sărind în întuneric peste valurile 
negre, ridica din ce în ce mai puternic, mai cuceritor, fâşâitul ei 
ritmic, triumfal, eroic ca un marş şi dulce ca o barcarolă, al 
tuturor plecărilor. 

Aveam vântul în coastă, plin; în freamătul pânzelor întinse, 
aplecate peste valuri şi-n tresăririle cârmei, regăseam aceeaşi 
veche senzaţie de siguranţă şi de energie care mă făcea uneori 
să cred că înfrâng marea cu propriile mele forţe, ca şi când 
pânzele mi-ar fi aparţinut organic. 

Am trecut prin prova „Princesitei”, cu acest vânt plin. 
Noaptea, întâlnirile pe mare se consumă repede; cineva de sus 
ne văzu totuşi şi avu timp să-i cheme şi pe ceilalţi; o bucată de 
vreme ne-au urmărit cu reflectorul. 

Recunoscusem glasul doamnei Learst, singura care nu băuse, 
şi căreia nu-i scăpa nimic din ce se întâmplă în jur. În timp ce 
intram în întuneric, am văzut-o făcându-ne semne de rămas 
bun, cu mâna; silueta ei se suprapunea pe decorul luminat al 
punţii, unde perechile continuau să danseze obosite. l-am 
răspuns, înduioşat o clipă, ca la orice despărţire, cu acelaşi 
gest, fără să ştiu dacă ea îl mai vedea; pe urmă, tabloul lăsat în 


312 


urmă, petrecerea lor zgomotoasă, luminile orbitor de albe, 
gâlgâitul saxofonului şi ţipătul trompetelor imitând barbar 
chemările triste ale pescăruşilor, mi-au revărsat în sânge o 
iritare de nestăpânit. Eram în dreptul ultimei geamanduri; am 
adus cu o mişcare bruscă, aproape cu ură, bara cârmei în 
bordul dinspre vânt; prova se lăsă spre sud, alunecând după 
valuri. Cu aceleaşi mişcări nestăpânite am tras şcota randei; 
ghiul trecu fulgerător peste punte şi se opri cu un sunet sec, în 
bordul celălalt. Atunci vântul parcă se întări, deodată; şarturile 
tresăriră şi prova se înfipse sub apă, cu un fâşâit sălbatic, ca un 
nechezat de cal. Acum abia eram pe drum, înaintând victorios 
cu vântul larg, spre sud. 

Nadia sări de pe puntea din faţă, alunecă pe lângă ruf şi se 
opri în cockpit. Valul care spălase puntea o udase până la brâu. 
Ar fi trebuit s-o chem, înainte de a face manevra nu lipsită de 
primejdie. Ea însă nu se plânse; pe mare avea totdeauna o 
supunere de matelot disciplinat, care nu cârteşte nici atunci 
când ar fi îndreptăţit; era obişnuită cu toate violențele acestei 
vieţi, tot atât de fireşti ca însăşi violenţa mării. 

— Îmi dai ceva să mă schimb? întrebă, sfioasă şi neajutorată. 

Altădată aş fi zâmbit, fiindcă era fermecătoare; de data asta 
încordarea îmi asprea şi glasul, şi privirea. 

— Coboară în cabină şi caută ceva, am răspuns, străduindu- 
mă să păstrez drumul în întuneric. 

Valurile care se ridicau din urmă şi ne întreceau, aveau 
pornirea să ne întoarcă de-a curmezişul. 

Noaptea continua să fie foarte neagră; luminile „Princesitei” 
rămâneau repede în urmă, ştergându-se; deasupra lor, 
eclaturile farului deveneau neterestre; semănau mai degrabă 
cu clipitul unui ochi de ciclop, ascuns între nori, sau cu un 
astru cuprins de convulsiuni. Ţărmul îl simţeam în dreapta, la o 
jumătate de milă, după zgomotul valurilor răsturnate pe plajă, 
acel fâşâit obsedant, pe care micii corăbieri, obişnuiţi să 
navigheze noaptea de-a lungul coastelor, nu îl pot uita nici pe 
patul de moarte. În zare licăreau câteva lumini plăpânde, pe 
faleza de la Cordon, unde lumea, mai gălăgioasă decât cea de 
la Bugaz, continua să petreacă până târziu noaptea. 

Mergeam către sud, îndepărtându-ne repede de mal ca să 
ocolim reţeaua talienelor de ai căror piloni era să ne ciocnim 
într-o noapte. Aş fi vrut să ştiu dacă Nadia îşi amintea noaptea 


313 


de atunci, când stătusem îmbrăţişaţi pe puntea din spate, lângă 
cârmă. Ea îmi cântase un cântec ciudat, la ureche, un murmur 
care semăna cu murmurul valurilor, cum se aud de departe 
răsturnându-se peste plajă... 

Când ieşi din cabină, îmbrăcată comic, cu pantalonii mei de 
trening strânşi pe gleznă şi răsfrânţi deasupra, ca nişte şalvari, 
n-am avut timp să râd, fiindcă apropierea pilonilor, cu vântul 
tare, din spate, era mai primejdioasă acum, decât fusese atunci. 
Am trimis-o la prova, să supravegheze marea. Avea ochi buni şi- 
şi cunoştea rolul, aşa încât, simțind că din acel moment împart 
egal cu ea răspunderea navigaţiei, încordarea mi-a slăbit. 

Peste o jumătate de oră, care se scurse în tăcere, din spate 
răsări un colţ de lună întârziată; întunericul vărsat peste apă 
căpătă umbre roşii, un roşu mort, de jăratic adormit, şi 
orizontul se lărgi puţin deasupra unei mări pustii şi triste. 

Nadia se ridică de la prova şi se apropie tăcută ca o umbră. 

— Am trecut, spuse, aşezându-se pe banchetă, lângă mine. 

Într-adevăr, vedeam în bordul drept fanarul cherhanalei de la 
Serghievka, pâlpâind şters. Am slăbit puţin cârma, fiindcă nu 
mai era nevoie să ne depărtăm de țărm şi odată cu acest gest 
de eliberare, veniră alte simţăminte. M-am regăsit ca altădată, 
în alte drumuri, al căror farmec nu puteam să-l uit. Nadia 
stătea alături, cuminte, puţin încovoiată, cu coatele pe 
genunchi şi cu bărbia sprijinită în pumni. Am întins mâna încet 
şi i-am lăsat-o pe umăr, cu un gest nehotărât, poate ca o 
întrebare greu de rostit. Ea a întors blând capul, dar nu atât cât 
să mă poată privi; pe urmă i-am simţit obrazul, catifelat şi rece 
ca noaptea dimprejur, lăsându-se pe mâna mea, apăsat, ca un 
răspuns. Atunci am înţeles că nu se va opri la Burnas, nici în 
altă parte. Şi că vom reîncepe viaţa de aici, din locul unde ne 
despărţise un pescăruş într-o noapte îndepărtată, când era să 
ne izbim de piloni. Ea ar fi putut să-şi reînceapă cântecul 
întrerupt... Dar marea nu era liniştită, ca atunci, şi faptele 
aveau acum alt înţeles. 

Era puţin frig; vântul se întărea. 

Aşa a început, ca o halucinație, cruciera noastră de dragoste 
şi de moarte. 


314 


PARTEA A TREIA 


Acum o altă iarnă se pregăteşte să vină de pe liman. stau 
rezemat cu spatele de zidul încălzit şi privesc pe fereastră, în 
grădina Gutulenkăi, vişinii desfrunziţi pe care îi bate vântul. 
Dinspre stradă se aud căruțele, trecând în şir, chinuindu-şi 
roţile în caldarâmul desfundat; aduc stuf pentru încălzit casele. 
Vârfurile snopilor atârnă pe jos, lăsând fire galbene în lungul 
străzii şi trimițând până aici fâşâitul lor, neîntrerupt de 
dimineaţa până seara. 

Cerul vânăt ar stoarce o bură de ploaie, dar aerul e prea rece 
şi norii stau deasupra, nehotărâţi. Închid o clipă ochii, să nu 
mai văd în cadrul ferestrei decorul plumburiu. O toropeală 
rece, grea, dureroasă, îmi cuprinde încet fiinţa. Aud paşi afară 
şi mi se pare că visez. A trecut cineva pe la fereastră, poate a 
privit pe furiş înăuntru, şi n-a îndrăznit să ciocănească. După 
un timp îl simt pe Nagavişka venind din fundul curţii, călcând 
apăsat în tocurile bocancilor, gâfâind sub maldărul de stuf pe 
care îl aduce în spinare. 

Se apropie iarna, o simt cum se rostogoleşte, din sus, de la 
gura Nistrului, pe apa vânătă a Limanului. Vine cu paşii siguri, 
ştie unde să ajungă, n-are să ne ocolească, fiindcă în calea ei 
căruțele au lăsat o lungă dâră de stuf scuturat, ca să-i arate 
drumul. 

Ce ciudat mi se pare fâşâitul stufului uscat târât de căruţe pe 
stradă! Cum stau cu ochii închişi, cu spinarea lipită de zidul 
cald, toropind, el îmi aduce alte imagini în minte. După un timp 
mi se pare că încăperea se mişcă, într-o legănare uşoară, cum 
ar pluti pe apă ca o corabie, şi atunci fâşâitul stufului de pe 
stradă începe să semene cu murmurul valurilor sparte în 
bordaj. Uit unde sunt şi ce anotimp aşteaptă afară, şi mă văd 
deodată pe mare, în lungul țărmului nisipos, sub lumina 
soarelui care învinge norii de la orizont. 

Şi aşa, în timp ce iarna vine din sus, de pe Liman, în timp ce 
Nagavişka înfundă snopii de stuf în sobă, în timp ce vişinii din 
grădina desfrunzită a Gutulenkăi se leagănă trist sub vânt, mai 
fac încă o dată drumul halucinant. Mai văd o dată coasta 


315 


nisipoasă, faleza cu salcâmi şi satele părăsite de vilegiaturişti. 
Mai simt o dată vântul rece al toamnei care ne împinge repede 
din urmă, către sud. E drumul vechi, făcut de atâtea ori 
împreună. În atâtea locuri am aruncat ancora, dar valurile 
mării şterg îndată locul unde altădată te-ai oprit. Mă revăd ca 
în zorii aceia, stând lângă ea, la cârmă, lipiţi unul de altul, fără 
să vorbim. Cu fiecare milă lăsată în urmă, soarele se ridică mai 
sus. Budachi, Balabanca, Burnas... Aici începe Cosa, fâşia 
îngustă de nisip, ca o şosea dreaptă, între lacuri şi mare. Se 
pierde departe, în zare şi sticleşte, cu nisipul ei alb, curat, pe 
care apa mării îl spală la fiecare furtună. Mergem în lungul ei, 
către sud. 

Abia când simt soarele în creştet, fierbinte, făcând să 
sticlească viu faţa mării, îndrăznesc să întorc încet capul, şi s-o 
privesc. Stă în acelaşi loc de astă-noapte, nemişcată, cu bărbia 
rezemată în pumni. De ce trebuie să vorbesc eu, dacă ea n-a 
spus până acum niciun cuvânt? 

— Nadia, ce s-a întâmplat? 

Îşi pune mâna peste a mea, pe cârmă şi o apasă, ca să nu îmi 
mai dea alt răspuns. 

Dar o întreb mai departe, fiindcă în micimea mea am nevoie 
de cuvinte; gesturile, oricât ar spune de mult, nu-mi sunt de- 
ajuns. 

— Spune-mi ce a fost? Ştie cineva că ai plecat? 

Cât de puţin am cunoscut-o! Cât de puţin am învăţat să citesc 
în ochii ei! Mă priveşte o clipă, cu un fel de milă; nu ştiu dacă 
mila e pentru mine, sau pentru ea. Apoi mâinile i se desprind 
încet de pe cârmă şi mi se aşază pe umeri, cu o oboseală plină 
de graţie, ca nişte aripi triste. 

— De ce atâtea întrebări? şopteşte, cu ochii puţin umezi. 

Şi îşi împinge braţele înainte, ca să-mi încercuiască încet 
grumazul, în timp ce-şi lasă capul pe pieptul meu. Acum îi simt 
căldura şi mirosul de floare sălbatică. Are un singur răspuns, la 
toate întrebările mele. Mi-l şopteşte la ureche: 

— Vreau să merg cu tine! 

Asta e tot. Atât de simplu! Dar e un răspuns prea mare 
pentru mine. Tot, tot ce mi se întâmplă e prea mare pentru 
mine. Vântul e prea mare pentru mine, lumea e prea mare, apa 
pe care plutim prea mare. 

Şi-a ascuns ochii în părul meu, şi îmi mângâie grumazul 


316 


încet, cu amândouă mâinile, ca şi cum s-ar teme să nu mă 
piardă. 

— Nadia! şoptesc. 

— Taci, să nu mai întrebi nimic! 

— Nadia, spun, sunt mic, umilit şi fericit. 

Imi astupă gura cu obrazul ei catifelat care, spre amiază, mai 
păstrează încă răceala nopţii. 

— Taci! şopteşte, o şoaptă melodioasă. Taci, să nu mai spui 
nimic!... 

O 

Cosa, Cosa, Cosa... 

Vântul a slăbit şi mergem în lungul acestei fâşii scânteietoare 
de nisip. Numai nisip, numai apă şi soarele sticlind. La amiază 
căldura a ajuns înăbuşitoare. Am legat cârma şi şcotele şi ne 
căutăm un pic de umbră, la adăpostul velei mari. Nadia stă 
rezemată de catarg şi îmi mângâie părul. Aş putea s-o ţin toată 
viaţa lângă mine pentru acest gest fără de care nu ştiu de ce-aş 
mai trăi. 

Apoi vântul conteneşte şi rămânem nemişcaţi, în mijlocul 
mării. 

— 'Ţi-e sete? o întreb, cu gâtul uscat. 

Clatină capul: nu. 

Dar ştiu că suferă, cum sufăr şi eu, sub soarele arzător, ajuns 
sub zenit. Nu mai aveam nicio picătură de apă. Îmi las umerii în 
jos, descurajat. Nu se pleacă la drum aşa! Până la țărm sunt 
poate două mile. Ne-am îndepărtat, pentru a scăpa de obsesia 
acelei nesfârşite coaste de nisip. Dacă vântul va întârzia, vom 
muri de sete aici, în mijlocul mării încinse. Şi dacă va veni, şi 
dacă ne vom apropia de țărm, unde vom găsi apă pe coasta 
pustie? 

Cosa... 

Aşa îi spun pescarii acestei curele de nisip, acestei fâşii de 
Sahară, care, lată doar de câteva zeci de metri, izbuteşte să dea 
imaginea deşertului, ca şi când n-ar fi mărginită de lacuri şi de 
imensitatea mării. Unde duce acest drum alb-sticlos, în care 
miliarde de cristale sclipesc sub soarele aprins? Ce lumi leagă 
între ele, ce destin li se pregăteşte călătorilor porniţi în lungul 
lui? 

Nisipul, marea şi soarele, şi nicio picătură de apă de băut. 
Sudoarea, după ce mi se prelinge de pe frunte pe obraz, îşi 


317 


găseşte un locaş la baza gâtului, deasupra claviculei, unde 
pulsează o vână aprinsă, şi se adună acolo, picătură cu 
picătură, fierbând. În această lume incandescentă, numai mâna 
Nadiei, care îmi mângâie părul, e rece şi-i singurul lucru pentru 
care în clipa asta de sfârşeală, nu vreau să mor. 

Toropesc. Soarele s-a ridicat în vârful catargului: acum vela 
nu mai ţine umbră. Imi las, frânt, capul pe puntea încinsă; nu 
mai am putere să mă gândesc la nimic, nici înainte, nici în 
urmă. Toropesc. Valurile potolite, spărgându-se uşor în bordaj, 
scot un sunet ritmic, asemănător cu fâşâitul măturilor care 
curăţă străzile, în zori. Mă văd într-o dimineaţă răcoroasă, 
întorcându-mă acasă după o trudă dulce. Ameţit m-am trântit în 
patul cu cearșafuri reci, proaspăt înfăţat. E un pat moale, şi-o 
pernă mirosind a lavandă; închid ochii să dorm dar în clipa 
când încep să aţipesc, vin măturătorii, odată cu zorile... 

Şi valurile foşnesc la fel, spărgându-se în bordaj. 

Am adormit greu, chinuit, bolnav, un somn care n-a putut să 
se prelungească sub soarele arzător. Când mă trezesc, o găsesc 
pe Nadia deasupra, stropindu-mi obrajii cu apă din ghiordel. 

— Eram obosit, spun, ruşinat. 

Imi zâmbeşte şi, cu mâna udă, începe să-mi mângâie părul. 

Cosa... 

Care este rostul ei? Ce-a vrut să arate natura aici? Niciun 
copac, niciun fir de iarbă, nicio colibă de pescari; numai nisipul 
în care sticleşte soarele. Încep să mă usture ochii, îi întorc în 
partea cealaltă să-i odihnesc pe faţa albastră a mării, dar Cosa 
mă atrage, ca un miraj. Ce vreau să văd în lungul acestui drum 
de nisip încins? Ce poate să răsară din nemărginirea lui 
uniformă? Privesc în lung, spre zarea alburie, cu ochii pe 
jumătate închişi, încercând să opresc între pleoape scânteile 
trimise de soare, din nisip. De câteva ori mi se pare că zăresc 
departe, la orizont, în pâclă, contururi de copaci, dar imaginea 
falsă se destramă numaidecât. Pe urmă văd ziduri albe, dar şi 
ele dispar. 

Nadia se ridică în picioare; a prins în aer o înviorare care a 
făcut-o să tresară. 

— Vine vântul, spune, privind spre larg. 

Câţiva nori rotunzi, cu conturul bine desenat, nori de ploaie, 
gata să plesnească, vin pe negândite înspre noi. Sub ei, marea 
se încreţeşte, luând umbre negre. 


318 


Mă ridic şi mă apropii de Nadia. Stăm în prova, ţinându-ne 
de strai, absorbind cu nesaţ aerul umed. Dar norii trec pe 
deasupra, duşi repede de vânt, şi nu varsă niciun strop de 
ploaie. În urma lor marea şi cerul se luminează tot atât de 
repede pe cât s-au întunecat. Urmărim cu necaz umbra care 
fuge spre uscat, ca să treacă peste fâşia de nisip, peste lacuri şi 
să se piardă pe câmp, în stepă. Vântul însă a coborât şi peste 
noi; e neliniştit, nehotărât, plin de rafale. Pânzele flutură, 
cuprinse de îndoieli, şi, chinuit, „Miladul” alunecă în lungul 
țărmului, spre sud. 

Cosa... 

Unde se termină? Cine a construit o şosea de nisip? 

Intr-un târziu la capătul ei, în zare, se vede un zid alb, umbrit 
de nişte copaci încă verzi. Este poate ceea ce adineauri mi se 
părea închipuire. 

— Ce se vede? întreabă Nadia. 

— Poate că un pichet de grăniceri. 

Un pichet, într-adevăr. După o oră aruncăm ancora în larg, în 
faţa lui. Ne dăm drumul în apă şi înotăm spre țărm. Un soldat 
cu pantalonii sumeşi, în cămaşă albă, pe care se văd ştampile 
cazone, ne primeşte neînţelegând de unde am venit. Pare mai 
degrabă un pescar, decât un grănicer. li cerem apă, gâfâind. 
Ne duce sub un umbrar, făcut din ramuri de salcie, care se 
usucă, lăsând în aer mirosul apăsător al luncilor, toamna. 

— Acu, fiindcă aţi venit, aţi sta puţin să vă hodiniţi, spune 
soldatul, cu glas blajin, de moldovean. 

Apoi, întorcându-se spre uşa pichetului, merge să ia din cui o 
găleată albă. Un câine mare, ciobănesc, toropit de căldură, se 
tine pe urmele lui. 

— Singur eşti aici? îl întreb, fiindcă în jurul pichetului nu se 
vede nicio fiinţă mişcând. 

— Amu îs singur, că un schimb îi în patrulă, iar alţii s-or dus 
cu lotca pe lac, la pescuit. Vedeţi dumneavoastră, plutonul e 
tare departe şi acu, vara, carnea nu ţine pe două zile, cum ne-o 
dă de acolo; o mai ducem cu peştele. 

Dispare cu găleata, pe o potecă, în stuf; câinele îl urmează, 
cu statornicie, deşi după felul cum îşi fereşte labele de nisipul 
încins, se vede că i-ar prinde bine să se tragă undeva, la umbră. 

— Nu prea avem apă bună aici, spune grănicerul, întorcându- 
se; s-o nimerit să dăm peste o ţâră de izvor, dar tare e sălcie. 


319 


Că nici nu se putea altfel; şi aşa e mare minune, aici, între mare 
şi lacul aista clocit. 

Pune găleata la picioarele mesei de sub umbrar şi aleargă, cu 
câinele după el, să aducă o bărdacă, din care să bem. Apa e 
caldă şi sălcie; gâtul se contractă la atingerea ei, dar ne 
potolim setea. O bem astăzi; ei o beau un an, fără întrerupere. 

Grănicerul aşteaptă deoparte, cu un fel de sfială, fiindcă el 
ştie ce apă proastă ne-a dat. E un flăcău scund, îndesat, cu 
capul colţuros, negru, dar cu o privire blajină. 

— Cum îţi zice? îl întreb. 

— Sergentul Grigore Cumpănă, răspunde, luând un glas 
puţin milităresc. 

— Eşti cel mai mare la pichet? 

— Eu îs, de astă-primăvară. 

— Şi până când mai stai? 

— Gândesc că până la primăvara cealaltă, dacă nu ne-or 
schimba. 

— Iţi place aici? 

Ridică din umeri, într-un gest neclar; nepăsare, sau 
supunere. 

— D-apoi, aici, ori în altă parte... 

— Ce faceţi toată ziua? 

— la, ce scrie la regulament. 

— Dar când nu aveţi treabă? 

— Atunci hodinim. 

— Şi altfel? 

— Ori mergem după peşte. 

— Dar iarna? 

Ridică iar din umeri. 

— Că despre iarnă, n-am apucat niciuna pe aici. Gândesc c-o 
să fie mai greu. 

Iar după o clipă, înviorat: 

— Las” că trece şi asta. N-o să murim aici, pe malul mării. Ne 
întoarcem noi, la treaba noastră. 

— Ce sate sunt mai aproape? 

— Chiar pe aici, nu-i niciunul. Tocmai Tuzla, dar e la zece 
kilometri. Nu prea avem drum pe acolo. 

Pe urmă îşi aduce aminte că amiaza a trecut: 

— Da’ dumneavoastră nici n-ăţi fi mâncat azi. 

— N-am mâncat. Ne-a fost sete. 


— Să vă dau o ţâr de peşte uscat? 

— Lasă, avem de mâncare. 

— Acu, dacă aţi venit aici, spune Grigore Cumpănă, pornind 
spre pichet, cu câinele după el, se zice că aţi nimerit la o casă 
de oameni. Că şi dacă e a statului, omenia tot omenie se cade 
să fie. N-o să se supere statul de nişte musafiri. 

Aduce, într-o strachină, un pumn de aterine, cu pântecul 
lucios, uscate la soare. Miros a cherhana, a port, a năvod, 
mirosul putred, marin. Uscându-se cu sarea pe ele, s-au întărit 
atât, încât se sfarmă în dinţi, ca pesmetul. Au gustul sărat şi 
amărui, al apei de mare, plin de nostalgii, dar nu se pot mânca. 

Sergentul ne urmăreşte, cam ruşinat de mâncarea lui 
proastă. 

— Noi ne-am obişnuit cu pustiile astea de aterine. Le punem 
în ciorbă, în loc de fasole. Da' dumneavoastră nu vă place; să 
nu vă fie cu supărare, azi s-a întâmplat să n-avem altceva la 
pichet. Doar dacă aşteptaţi până vin flăcăii, cu lotca. 

— Nu, o să plecăm. 

— Aşa? Şi vă duceti departe? 

E întrebarea pe care noi nu am îndrăznit să ne-o punem. 
Ridic din umeri: 

— Acum, poate să ne mai oprim tocmai la Sulina. 

— Văleu, dar ştiţi dumneavoastră unde-i Sulina? Vă apucă 
noaptea pe drum. 

— Nu-i nimic, mergem şi noaptea. 

— D-apoi cum mergeţi pe întuneric? 

Dar el ştie prea bine că pe mare se merge şi noaptea; în 
capul lui puritan întrebarea ascunde alt gând: ce caută noaptea 
pe mare, singuri, un bărbat şi o fată? 

— Fraţi sunteţi? Parcă aduceţi unul cu altul. 

Clatin din cap. 

— Nu suntem fraţi. 

El ne priveşte, uimit. 

— Că n-ăţi fi cununaţi?!... O copilă, ca dumneaei! 

Mă roşesc şi simt, fără să întorc privirea spre ea, că şi Nadia 
s-a roşit. 

— Ba suntem cununaţi, mint, cu o îndrăzneală care nu ştiu de 
unde porneşte, pe care nu o recunosc ca a mea. 

El ne priveşte cu neîncredere, întâi pe mine, apoi pe ea şi 
observă, cu nedumerire: 


321 


— D-apăi văd că n-aveţi verigi pe deget, ca pe la noi. 

lată că, în acest ţinut pustiu, între mare şi lacuri, la umbra 
acestor sălcii pălite de soare, sergentul Grigore Cumpănă, 
țăran moldovean, cu privirea blajină şi cu glasul sfătos ca de 
moşneag, pune întrebări în numele lumii de unde am fugit. 
Acest ţăran scund şi îndesat, cu cămaşa lui de americă pe care 
se pot citi matricolele cazone, ne face, cu un singur cuvânt, pe 
noi şi întreaga natură sălbatică din jur, prizonierii lui. Cât e de 
nemărginit cerul, cât de nemărginită coasta de nisip sticlind în 
bătaia soarelui, de la un orizont la altul, singurul judecător al 
nostru deocamdată este Grigore Cumpănă, care ne priveşte cu 
ochii lui iscoditori. 

— Ba avem şi verigi, mint, dar le-am lăsat în barcă să nu le 
pierdem. 

— Aşa? face sergentul, întorcând capul spre mare, ca şi când 
ar vrea să vadă acolo, lucind undeva, pe puntea „Miladului”, 
verighetele noastre de aur. 

— Şi de mult v-aţi luat? ne iscodeşte mai departe. 

— Nu chiar de mult, răspund, în neputinţă de a găsi o dată 
certă, care să evite o nouă întrebare. 

— Aşa? Şi eu am făcut nuntă, înainte de oştire; acum doi ani. 

Poate e tot ce vroise să spună acest biet ţăran, de aceea ne 
torturase cu întrebările lui. 

— Da' copii n-aveţi? 

Nu mă mai roşesc, şi nu mă supăr; ştiu unde vrea să ajungă. 

— Dumneata câţi ai? îl întreb, ca să i-o iau înainte. 

— Apăi doi am lăsat acasă şi unul trebuie să vină, cam înspre 
Crăciun. Am să cer puţintică învoire de la domnu căpitan. 

Ne ridicăm să plecăm. 

— Ce se vede în zare? întreb, privind spre sud, unde parcă 
disting contururi neclare de arbori şi de case, pe orizont. 

— Acolo-i Zibrienii, sat de pescari. Dacă vă opriţi, găsiţi de 
toate ale gurii, că vara vin şi boieri, de plăcere. 

După ce ne luăm rămas bun de la grănicer şi de la câinele 
lui, intrăm în apă, ţinându-ne de mână. Dulăul face câteva 
salturi vesele în valuri, ca să ne urmeze, dar apa mării îl 
descurajează repede şi se întoarce pe plajă, scuturându-se. 

În timp ce înotăm alături, o clipă mă întreb dacă nu vom găsi, 
într-adevăr, pe bord, nişte verigi de aur, ca să ni le punem în 
deget. Când ridicăm pânzele şi pornim mai departe spre sud, 


322 


privesc în urmă pichetul, ale cărui ziduri albe lucesc în soare. 
Grănicerul se duce spre umbrar, cu câinele după el. 
O 

Cosa... 

Cum nu înnebunesc pescarii care merg în lungul ei? Ce rost 
are această lamă de foc? Cine a lăsat această urmă, ca să ştie 
pe unde să se întoarcă, şi de unde trebuie să vină călătorul 
necunoscut: dinspre miazăzi, sau dinspre miazănoapte? 
Mergem încotro se duce el, sau într-acolo de unde a venit? 

Mergem cu vântul dinspre larg; kilometru după kilometru, 
catargul răzuie nisipul de pe mal, dar în urma lui Cosa rămâne 
intactă, nedestrămată, lucind orbitor în soare. 

Nadia stă la cârmă, puţin încruntată, cum e totdeauna când 
are o răspundere. M-am aşezat cu capul pe genunchiul ei gol. 
Pielea încălzită de soare, acum nu îmi mai trezeşte altceva 
decât mulţumire, fiindcă în modul cel mai cert îmi aparţine. Nu 
întind mâna, să o mângâi, nu întorc capul, să-mi lipesc buzele 
de ea. Avem atât timp înainte. Marea e nemărginită şi noi 
suntem singuri. Faptele îşi urmează cursul, limpede, alunecând 
încet, dar neputând să se oprească sau să-şi schimbe drumul, 
ca un val care, oricât ar veni de încet, tot trebuie să ajungă la 
țărm, ca la singurul lui sfârşit posibil. 

O privesc, printre pleoapele întredeschise şi-i văd capul cu 
buclele căzute pe frunte, aplecat deasupra mea. 

„Acum nu mai putem fugi unul de altul, îmi spun. Noaptea va 
cădea peste noi; într-un loc, departe de oameni, vom arunca 
ancora, cum se aruncă nişte zaruri, şi vom rămâne singuri.” 

Nu mai există îndoieli. Şi tot neîndoios, ea cugetă la fel cum 
cuget eu. Oricine ar veni acum să ne ceară socoteală de faptele 
care vor urma, n-ar mai putea să ne schimbe destinul. 

— la uite, spune Nadia, de ce e apa aşa acolo? 

În depărtare o dungă cenuşie care vine din larg şi se pierde 
spre țărm desparte marea în două. Dincolo de ea, se vede 
limpede, valurile se potolesc deodată, învelite într-o pânză 
cenuşie de mâl vărsat peste apă. Şi cerul pare că e altul, şi 
vântul; pare că de aici intrăm într-o altă împărăție. Un miros 
verde, de salcie, vine de peste apă, mirosul pe care-l are 
Limanul, câteodată, când furtuna rupe ramuri de la gura 
Nistrului. In faţă, la orizont, se desenează o linie verde, 
însăilând, ca un fir de aţă, cerul de mare, ca pe două pânze 


323 


felurit colorate. Acum abia, ochii obosiţi de răsfrângerea 
soarelui în apă, văd sfârşitul mării în începutul cerului. Şi, 
deodată, când întorc capul spre țărm, fără să ştiu cum, fără să 
ştiu unde, coasta de nisip a dispărut. Poate s-a înecat în mare, 
căci marea năvăleşte acolo peste țărm, se întinde, departe, 
peste lacuri, peste stepă alcătuind un golf adânc, cu valuri 
cenuşii, deasupra cărora se ridică, puzderie, păsări de apă. 
Sunt pescăruşi, albi-argintii, cu o urmă de funingine pe aripi, 
bâtlani cenuşii, mari, cu gâtul şi cu picioarele lungi, subţiri, 
întinse pe linia de zbor, bâtlani roşii, cu capul negru, cu pieptul 
şi spatele sângerii, stârci galbeni, cu ciocul verde, ascuţit, 
lişiţe, fundaci, cormorani, pasări de deltă, un mare fenomen al 
naturii care dovedeşte că Dunărea e aproape. De la un țărm la 
altul, în golful cu ape cenuşii, se întind taliene de prins peşte, 
ca nişte pânze de păianjeni pe un câmp unde nu trece nimeni 
să le destrame. Vântul aduce dinspre țărm mirosul de luncă 
înverzită, împrăştiind boarea sărată a mării. Mergem parcă 
spre marginea unei păduri, care şi-a despletit toate ramurile în 
vânt. Sunt sălciile Deltei, sălcii bătrâne, cu trunchiuri 
scorburoase, cu rădăcinile înfipte adânc în mâl, plante amfibii, 
trăgându-şi viaţa şi din pământ, şi din apă. Rădăcinile lor 
împletite fac o urzeală imensă, aşa cum ramurile împletite fac 
altă urzeală, deasupra mării. 

În fundul golfului, pe o fâşie albă de plajă, între sălciile verzi, 
se văd casele de la Zibrieni, cu acoperişuri ascuţite de şindrilă 
cenuşie, surprinzător de nepotrivite cu peisajul. Ne oprim să 
umplem rezervorul cu apă. În timp ce străbatem golful printre 
plasele talienelor, vântul se întăreşte. În spatele nostru valurile 
încep să crească, şi-n ele fierbe tot mâlul Europei. Marea nu-l 
primeşte; se fereşte din calea lui, se apără, îi pune în faţă ca un 
scut, apa ei sărată, mai densă decât apa dulce, şi-l sileşte să se 
aşeze încet-încet pe fundul golfului mărginit de sălcii; abia 
după aceea, curățate de mâl, apele se contopesc şi Dunărea se 
sfârşeşte. 

Înspre ora patru, lăsăm ancora în faţa Zibrienilor. Pe țărm 
câţiva pescari se strâng în jurul nostru, curioşi să ştie de unde 
am venit. Li se pare totdeauna ciudat că mai sunt şi alţii care se 
încumetă să plece la un drum lung, pe mare, de aceea 
cercetează cu multă curiozitate liniile „Miladului”, în larg, 
clătinând din cap neîncrezători. 


324 


Dincolo de plajă, într-una din clădirile de lemn, ca nişte 
hambare, cu acoperişul de şindrilă ascuţit, e restaurantul 
vilegiaturiştilor. Vine puţină lume aici, fiindcă locul e 
necunoscut şi are legături grele cu restul lumii. De la Galaţi, 
trebuie să iei vaporul până la Vâlcov, de acolo, cu o şalupă 
astmatică să străbaţi păpurişul Deltei, prin cel mai de nord 
canal al ei, să ieşi în mare şi să traversezi tot golful, 
strecurându-te anevoie, printre taliene. Pentru aceşti îndrăzneţi 
vizitatori, localnicii au însă o grijă înduioşătoare, ca aborigenii 
unor insule binecuvântate din Pacific. Din clipa când sosesc, 
toată lumea, începând cu primarul şi terminând cu ultimul copil 
care adună scoici pe plajă, le stă în mod dezinteresat la ordine, 
însoţindu-i peste tot, lămurindu-i, gata să îi ajute, ziua sau 
noaptea, sfătuind pe restaurator ce mâncăruri să gătească, ce 
vinuri să pună la gheaţă, rugându-se lui Dumnezeu când să 
ardă soarele şi când să se potolească, îngrijindu-se statornic de 
bunul trai al oaspeţilor, tremurând pentru toate nemulţumirile 
lor, mai ales pentru acelea care ar putea să vină pe 
neaşteptate, fără să le poată preveni. E neobişnuit felul de a se 
purta al oamenilor, aici unde ei prea bine ar putea uita de 
lume, izolându-se între păpuriş şi apă, ca într-o insulă pe unde 
nu trec vapoare. 

Sub umbrarul restaurantului, vântul răcoros flutură feţele de 
masă, atât de albe încât pare că nu fac parte din decor. Ne 
aşezăm într-un colţ, uimiţi, încă necrezând că ni se va da 
mâncarea în farfurii, în loc de străchini. O clipă, chelnerul care 
apare pe uşă în bluza lui albă, mi se pare că-i sergentul de la 
pichet, în cămaşă şi mă mir că nu-i văd matricolele cazone. E 
un început de confort care mă îmbie. Văd, nemulţumit, că 
marea mă oboseşte. Nu atât încât să renunţ la ea, dar destul ca 
să mă simt bine sub acest umbrar, unde ţi se aduce mâncare în 
farfurii de porțelan şi avem înainte o faţă de masă, albă. 

Numai apa nu e bună; trebuie să bem vin. Un vin plăcut, şi 
prea rece ca să-mi dau seama că mă înmoaie. 

Când coborâm pe plajă, după masă, vântul a crescut; valurile 
se ridică amenințătoare şi pe faţa mării încep să se vadă creste 
albe. „Miladul” se chinuieşte la ancoră, departe de țărm; 
aproape mi-e milă că l-am lăsat acolo, singur. 

Un pescar se învoieşte să ne aducă două găleți cu apă cu 
barca lui; ne va fi de-ajuns până la Sulina. După ce deşertăm 


325 


găleţile şi el se desprinde de bord, să se întoarcă la țărm, simt, 
în sfârşit, oboseala. Privesc marea cenuşie, răscolită adânc de 
vânt şi îmi trece o înfiorare pe şira spinării. Ridic pânzele cu 
mâinile amorţite. Un somn greu îmi apasă pleoapele, umerii, 
pieptul; ar trebui să-mi dau drumul jos, în cabină, să mă 
trântesc în pat, să dorm. 

Numai Nadia e zglobie ca mai înainte. A trecut la prova şi se 
pregăteşte să ridice ancora. 

— Haide, îmi strigă, fii gata! 

Trebuie să am grijă de valurile mari, să nu ne întoarcă de-a 
curmezişul. Aş vrea să o ajut, să n-o las singură cu cele 
douăzeci şi cinci de kilograme ale ancorei, dar pe valurile mari 
şi pe vântul care creşte, nu am îndrăzneala să părăsesc cârma. 
Mă gândesc cu un fel de descurajare la navigatorii solitari care 
au mers luni de zile şi ani pe mări, fără niciun ajutor. Eu nu pot 
nici măcar ancora să mi-o ridic singur. 

Mă gândesc, cu pleoapele grele şi cu mâinile moleşite, că m- 
aş simţi mai bine acum într-o altă haină, pe o altă coastă de 
mare, pe un bulevard asfaltat, în lungul falezei, într-o localitate 
internaţională, plimbându-mă cu Nadia alături. 

Dar nu-mi dau seama acum; curând va trebui să înţeleg 
limpede că ea, dacă e aici cu mine, dincolo de orice rațiune, e 
tocmai fiindcă drumul nostru merge pe mare. 

Ancora s-a desprins de pe fund. Prova cade repede sub vânt, 
şi cu toate sforţările, nu pot s-o aduc pe direcţia care să ne 
scoată afară din golf. Va trebui să facem două sau trei volte, 
fiindcă vântul şi valurile cresc, din faţă. E un drum greu; 
„Miladul” se apleacă mult pe o coastă, sarturile trosnesc la 
fiecare val şi cârma smuceşte atât de tare, încât îmi simt braţul 
obosit de la început. 

Nadia vine însă înveselită de marea montată şi îşi şterge 
mâinile ude, pe umerii mei arşi de soare. O clipă mă înfior, 
neplăcut. Se aşază lângă mine, râzând, fără să-şi dea seama ce 
sforţări fac să merg contra vântului. Înaintăm cu o derivă atât 
de mare, încât parcă mergem lateral, spre fundul golfului. Fac 
o voltă, trecând prova printr-un val care se varsă pe punte, 
stropindu-ne de sus până jos. 

Nadia râde: 

— Mai vreau o dată! Te rog! Mai vreau! 

Pe mine însă, această muncă trudnică mă face să-mi pierd 


326 


firea. Acum am luat vântul în bordul drept, punând prova spre 
larg şi pare că nu mai înaintăm deloc; ne întoarcem în derivă, 
spre Zibrieni. Nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă, mi se 
pare că vântul aici nu lucrează după aceleaşi legi ca în alte 
părţi şi pânzele suportă forţa lui altfel; mi se pare că în apa 
cenuşie, aleargă curenţi perfizi ascunşi pe sub valuri. Fac iarăşi 
o voltă, sparg iarăşi un val pe punte şi ne ducem din nou spre 
fundul golfului. E peste putinţă să înaintăm împotriva vântului. 
Sunt descurajat, nu ştiu ce manevre trebuie să fac, nu mai ştiu 
nimic despre „Milad”, despre vânt şi despre mare. 

— Nadia, murmur, învins, n-am ce face, cum bate vântul 
acum nu putem ajunge la Sulina. 

Parcă nu i-am vorbit ei; priveşte marea cenuşie, peste ale 
cărei valuri, soarele, coborând în spatele nostru, spre apus, 
varsă flăcări roşii. Spre sud, unde trebuie să mergem, orizontul 
e sumbru; vântul aduce dintr-acolo întuneric şi nelinişte. 

— Nadia, spun încă o dată, nu putem să mergem la Sulina. 

— De ce trebuie să mergem la Sulina? întreabă, cu 
nevinovăție. 

Nepăsarea ei mă înfurie. 

— Tu unde vrei să mergi? strig. 

Crede că vorbesc tare, ca să acopăr vuietul valurilor, şi se 
veseleşte. E un început de luptă cu natura. 

— Unde vrei să mergi? strig încă o dată. 

— Pe mare! răspunde, cu acelaşi glas ca al meu. 

Da, pe mare! Nu are altă dorinţă. Marea, care nu duce 
nicăieri, care mulţumeşte prin ea însăşi. Nu mi-e atât de 
cunoscut acest simţământ?! De ce trebuie să-l reneg? 

Ar trebui să-i zâmbesc, dar valurile se sparg în prova trecând 
înspumate peste punte, şi vântul smuceşte furios şcotele... 
Alunecăm lateral, spre fundul golfului. Acolo, linia sălciilor are 
o spărtură în care luceşte un fir de apă liniştită; trebuie să fie 
canalul Belogorod, cea mai de nord gârlă a Deltei şi drumul cel 
mai scurt la Vâlcov. E inutil să mă mai lupt cu valurile. Slăbesc 
cârma lăsând prova să se îndrepte în voie spre această 
spărtură, unde apa se vede potolită. Acum am luat vântul 
aproape din coastă şi înaintăm fulgerător. 

Nadia se bucură de viteză. 

— Unde mergem? strigă, mai tare decât ar fi nevoie, numai 
ca să-şi dea iluzia luptei cu furtuna. 


327 


Îmi vine, cu tot necazul, să zâmbesc; de ce aş fi nedrept cu 
ea? 

— Unde mergem? strigă iarăşi. 

Intorc capul şi o privesc, râzând. 

— Pe uscat! spun, punând în aceste vorbe, dar fără nicio 
răutate, ciuda de mai înainte. 

Nu-şi ascunde deziluzia: 

— Cum, pe uscat? 

intre cele două capete ale şirului de sălcii care se ridică din 
valuri, se vede acum apa canalului, necrezut de liniştită, ca faţa 
unei oglinzi, lucind la soare. 

— Nadia, spun, rămânem aici peste noapte. Avem vântul 
prost; nu putem merge la Sulina. 

Şi astfel, puţin înaintea amurgului, intrăm în apa odihnitoare 
a canalului. Ne întâmpină o simfonie nebănuită; e freamătul 
pădurii de stuf, în care vântul face să cânte o mie de glasuri, 
flaute mici, dogite, împletindu-se într-o armonie afonă şi fără 
răsunet, ca şi când fiecare fir de plantă dezacordat de celelalte, 
ar avea şi o surdină. 

Mi se pare ciudat să văd catargul „Miladului” alunecând 
liniştit între țărmurile gârlei, în mijlocul peisajului verde, ca pe 
o potecă de pădure; mă tem că va deveni copac, că-şi va 
recăpăta ramurile, că va reînverzi, că se va opri undeva să-şi 
fixeze rădăcini în pământ. Şi deodată mi se pare că şi barca şi 
noi am căpătat caracteristici terestre. Nadia priveşte în jur, 
nedumerită. Înainte de a o câştiga multitudinea de glasuri ale 
stufului, în pauzele cărora simţim liniştea vastă a Deltei, 
uscatul o deziluzionează. Priveşte în jur fără hotărâre, ca un 
călător căruia i se arată o cameră unde nu-i va plăcea să 
rămână. „Miladul” înaintează încet, pe firul îngust al apei, între 
stuf şi sălcii. Pe deasupra noastră se întorc, spre culcuşurile lor 
din Deltă, ca să înnopteze, păsările de pe mare. Zboară obosite, 
cu mişcări rare de aripi şi odată cu trecerea lor, coboară şi 
înserarea, parcă adusă din larg. 

După un timp vântul se opreşte în copaci şi ne pomenim 
stând pe loc, ca o căruţă ai cărei cai au obosit şi s-au oprit 
singuri o clipă, să-şi tragă răsuflarea. În timp ce numai vârfurile 
copacilor mai freamătă, la câteva sute de paşi în urma noastră, 
pe mare, e furtună. 

Aruncăm ancora aproape, pe țărm, la umbra unei uriaşe 


328 


sălcii bătrâne. De deasupra, din cuibul de găteje rămas dezgolit 
între ramurile pălite ale copacului, un cormoran, domestic ca o 
rață, scoate gâtul lui gros afară şi îşi apleacă, foarte mirat, 
capul, să ne privească. Mai departe, între smârcuri, un pelican 
s-a oprit şi ne priveşte de asemenea; dacă marea lui pungă 
galbenă de sub cioc, n-ar atârna în jos, a plictiseală, ai zice că 
venirea noastră îl interesează. 

Nadia, pe care la început peisajul o nedumerise, şi-a regăsit 
veselia. 

— Uite mure! strigă, sărind pe uscat şi alergând în lungul 
malului, pe potecă. 

O privesc, uimit. Pentru ea, această escală forţată nu are 
nimic îngrijorător; parcă nu s-ar înnopta, ci s-ar lumina de ziuă. 
Şi dezorientat mă uit o clipă la lumina roşie a amurgului, peste 
stuful legănat de vânt. „Ce-i acolo? mă întreb, buimăcit, 
ridicându-mi cu mâna părul de pe frunte. Apune, sau răsare 
soarele?” 

O 

Noaptea se strecoară prin stuf, foşnind. Mi-aduc aminte de 
nişte înserări, dintr-o vreme îndepărtată, când mă prindea 
întunericul venind de pe câmp, în lungul unui lăstăriş; atunci 
fiecare tufă mi se părea un om, gata să-mi iasă în cale, şi mă 
speria. Acum aud noaptea venind şi mă aştept cu teamă să o 
văd la marginea păpurişului, ca pe o vrăjitoare învelită în pânze 
negre. 

Nadia alerga pe mal, înveselită. O strig, îngrijorat: 

— Nadia, nu putem să rămânem aici. 

Se opreşte surprinsă, şi dintr-odată chipul ei devine grav. 
Pare că abia acum îşi dă seama cât suntem de singuri aici. S-a 
oprit în mijlocul potecii, cam speriată, cu mâna apăsată pe 
inimă. În spatele ei, un fundac, cenuşiu-roşcat, cu pieptul alb, a 
scos capul moţat dintre trestii şi ne examinează cu luare- 
aminte, parcă trimis de cineva, din stufăriş, să ne spioneze. 

Mi-e teamă de stuful care foşneşte, de copacii care freamătă, 
de câmpul pe care nu-l văd dincolo de stufăriş. Mi se pare că 
am poposit pe un drum primejdios, la marginea unui codru de 
unde pot să vină atâtea spaime. E prima dată când îmi dau 
seama că viaţa pe mare e mai simplă: apa, cerul şi vântul... 
Nimic altceva. Aici, în stuful peste care se lasă întunericul, se 
ascund mii de taine, şi pasărea aceea ciudată, cu moţul roşcat, 


329 


ne spionează mai departe. 

— Nadia, trebuie să mergem de aici, să nu ne apuce noaptea 
pe câmp. 

A rămas cu ochii plecaţi. Acum înţelege, în sfârşit, ce 
gravitate va avea noaptea care cade peste noi. 

— Unde să mergem? întrebă stins. 

— Nu ştiu. Să mergem în sus, poate găsim o casă; poate dăm 
de pescari. 

— Dar nu mai avem vânt. 

— Tragem la edec. 

Am văzut în copilărie, în lungul Dunării, lungile convoiuri de 
pescari trăgând bărcile după ei, de pe mal, opintindu-se în 
parâme, ca în jug. 

— O să putem? 

— Trebuie să putem! 

Şi aşa, în timp ce noaptea cade, începe acel trudnic drum, 
spre Vâlcov. Mă văd, în cămaşa lipită de sudoare pe piele, cu 
parâma ancorei trecută peste piept, ca un ham, aplecat înainte, 
încordat, trăgând în lungul malului înverzit, corpul greu al 
corăbiei. „Miladul” a devenit acum odios; parcă nu mai alunecă 
pe apă ci se târăşte pe uscat, ca o căruţă cu roţile împiedicate. 
Nadia, înhămată la aceeaşi parâmă, în spatele meu, se 
chinuieşte şi ea; îi aud respiraţia grea. 

O jumătate de oră mergem fără un cuvânt, trăgând din greu 
la parâmă. Nu se vede nicio casă, nicio colibă, nicio fiinţă 
omenească. Numai stuful în care fâşâie vântul şi din când în 
când câte o salcie bătrână cu ramurile ridicate fantomatic pe 
cer. Canalul face câteva coturi peste câmp, ca o şosea care îşi 
caută locul printre ogoare. Apoi, în depărtare licăresc câteva 
lumini, după o perdea neagră de arbori, de unde se aude lătrat 
înfundat de câine. 

Întunericul înşelător face să-mi pară foarte aproape acele 
lumini. Mă întorc înviorat, spre Nadia: 

— Vâlcovul! Mai poţi? 

Nu răspunde, dar trage înainte, îndârjită. 

Aş vrea să mă opresc, s-o mângâi pe obrazul îmbujorat, cu 
mâna bătătorită de parâme şi să-i spun: „Am să-ţi dau o 
decorație, pentru vitejie!” 

Canalul face încă un cot; în faţă, sub cerul care mai 
păstrează o slabă urmă de lumină, deasupra liniei negre a 


330 


arborilor, se văd lucind turle de biserică. N-am auzit clopotele 
bătând; poate slujba de vecernie s-a făcut de mult, când eram 
în gura Deltei. 

Aici, în locul stufului creşte porumb; frunzele lui uscate scot 
un altfel de foşnet, mai domestic, care nu mă mai înfioară atât. 
Privesc luminile din faţă şi mă gândesc că oamenii acolo se 
pregătesc de cină. Aş vrea să ajung mai repede lângă ei, să mă 
poftească la masa lor scundă, pusă afară, în bătătură, sub plopii 
legănaţi de vânt, să sorb din strachina de lut ciorba lor de peşte 
şi pe urmă să ne dea un culcuş, pe prispa păzită de dulăi 
roşcaţi cu blana plină de ciulini. 

Dar, dinspre satul la care visez atât de paşnic, se ridică 
deodată, pe neaşteptate, un zvon agresiv. Un bâzâit subţire, 
neîntrerupt, cu modulaţii continue, se scurge deasupra 
capetelor noastre, din întuneric. Simt, într-o singură clipă, pe 
frunte, pe obraz, pe gât, pe braţele cu mânecile sumese, 
pişcăturile lor înveninate. E peste putinţă să te aperi de aceşti 
nevăzuţi duşmani nocturni. 

Nadia lasă parâma şi îşi acoperă faţa cu mâinile, speriată. 
Legiuni de țânțari, stăpânii de noapte ai Deltei, curg din 
întuneric peste noi. Cum ai putea să te fereşti de ei? Ii 
chinuiesc la fel de insuportabil pielea pe care o înţeapă, ca şi 
urechile, cu bâzâitul lor subţire, pătrunzător; te aştepţi ca 
sunetul să se înfigă în timpan, să-l străpungă şi să-l învenineze, 
luânduc-ţi auzul. 

Ne oprim, înspăimântați şi ne apărăm faţa cu mâinile. Micile 
bestii vin în valuri nesfârşite, ne caută ca pe o pradă sigură, ne 
simt pielea goală şi nimeresc prin întuneric drumul până la ea, 
ca să-şi găsească locul de unde să sugă sângele. 

— Nadia, fugi în cabină, spun, continuând să mă apăr 
zadarnic. 

Îmi cobor repede mânecile cămăşii şi le închei, dar mai 
rămân atâtea locuri descoperite, pe care ei le găsesc, în 
întuneric: fruntea, obrazul, gâtul, ceafa, gleznele. Nadia se 
întoarce din cabină cu obrazul învelit într-un prosop, cum se 
apără arabii de nisip, când străbat deşertul. Numai ochii i se 
mai văd. Mi-a adus şi mie un prosop şi mi-ajută să-mi acopăr 
capul. Acum ţânţarii îşi caută, înnebuniţi, alte locuri unde să 
înţepe. Îi auzim ţiuind, ascuţindu-şi acele în jurul nostru. 

— Să mergem repede, spune Nadia. Dacă ajungem la lumină 


331 


scăpăm de ei. 

Deloc! Lumina îi atrage şi îi face mai agresivi. 

Începem iarăşi drumul, în lungul canalului, strâmbându-ne 
picioarele în gloduri. Firul de apă intră în sat, ca o şosea. În 
dreptul primei case, un om scund, cu obrazul bărbos, pare că 
păzeşte poarta. 

— Bună seara, spun. 

— Zdravstvuite! 

— Ce-a spus? întreabă Nadia, cu glasul înăbuşit sub prosop. 

— Ne-a mulţumit, în limba lui lipovenească. 

Îmi vine să râd, fiindcă intrarea noastră în Vâlcov e plină de 
haz. Turiştii vin cu vaporul, prin partea cealaltă a satului şi lor 
li se asigură un confort, căci mersul vapoarelor este organizat 
în aşa fel ca sosirile şi plecările să nu se nimerească la orele 
când năvălesc ţânţarii. 

Acum malul devine noroios: punți înguste de lemn sunt 
întinse deasupra smârcurilor şi anevoie ne ţinem echilibrul pe 
ele, trăgând la edec. Mergem din ce în ce mai greu, nu găsim 
pe nimeni care să ne dea ajutor. La fiecare poartă străjuieşte 
câte un om, în haine negre, cu obrazul bărbos, dar ei îşi 
fumează ţigara în tăcere, uitându-se nepăsători la truda 
noastră. 

— Oare pe ei nu-i pişcă ţânţarii? se miră Nadia, de sub 
prosop. 

— Poate că sunt obişnuiţi. 

— Trebuie să luăm chinină; altfel ne îmbolnăvim de friguri. 

După câţiva paşi ne oprim: puntea se depărtează de mal. Ca 
să putem trage corabia noastră mai departe, ar trebui să 
coborâm în noroi, să ne înglodăm până la genunchi. 

Ţânţarii ne ţiuie încă în urechi, ţinându-ne în stare de 
alarmă. Nu-i cu putinţă să mai stăm mult timp în loc. 

— Lăsăm barca aici şi mergem să ne căutăm un adăpost. 

— Dacă ne ia ceva din cabină? 

— N-are cine. 

Simt că oamenilor nemişcaţi din porţi „Miladul” le este tot 
atât de indiferent, pe cât le suntem noi; totul, poate, le este 
acum indiferent. Dacă aş lăsa să cadă în faţa unuia o monedă 
lucioasă, nu s-ar apleca s-o ridice. 

Legăm parâma de un picior al punţii, şi pornim mai departe, 
în fugă, unul după altul, pe scândura îngustă. După o sută de 


332 


paşi locul se lărgeşte, ca un fel de piaţă. Un pod arcuit uneşte 
cele două maluri ale canalului; de acolo porneşte strada 
principală, pe care se plimbă lumea. Sunt fete, în rochii de 
stambă colorată, lungi până în pământ, cu tulpane albe 
căzându-le pe umeri. Se ţin înlănţuite câte cinci-şase, pe toată 
lărgimea străzii şi, alunecând în lungul ei, pe întuneric, cântă în 
cor pe mai multe voci, un cântec cu note argintii. Cum se pot 
oare plimba atât de liniştite, cântând atât de frumos, de 
cristalin, când în jurul lor roiesc ţânţarii? 

La capătul străzii se deschide o mică piaţă prăfuită, luminată 
de felinare cu petrol, aninate de jur-împrejur, pe nişte pari 
subţiri şi strâmbi. Vântul le mişcă şi umbrele oamenilor, 
alungite, joacă pe pereţi. In faţă se văd ferestrele mari, cu 
clondire colorate, ale unei cârciumi. Acolo găsim un om care să 
ne ducă barca până la pod şi să ne-o păzească peste noapte; nu 
mai avem curaj să ne întoarcem astă seară pe bord, înfruntând 
ţânţarii; cârciumarul ne va găzdui la el. Întâi ne dă să mâncăm, 
pe o masă şubredă, afară. Curtea miroase a fum; un băieţaş 
aţâţă în jurul casei câteva focuri cu găteje verzi; nu ard, ci doar 
fumegă, ca să alunge gâzele înveninate. lată şi dulăul la care 
mă gândeam adineauri; aşteaptă cuminte lângă masă, să-i 
zvârlim ceva. Are blana roşcată şi plină de ciulini. Ce animal 
minunat! mă gândesc. Trăieşte şi la munte şi la câmpie; poate fi 
prieten şi ciobanului şi plugarului ca şi pescarului şi nu arată 
niciodată mai puţină credinţă unuia, decât altuia. 

În fundul curţii, peste un gard cu zăbrele negre, începe 
grădina, în care se văd lucind, la lumina felinarelor, gutui mari, 
în copacii cu ramurile aplecate peste zăplaz. Acolo, între 
copaci, e o căsuţă lungă, albă, cu pridvor de scânduri. După 
masă negustorul vine cu o lampă în mână, să ne arate unde 
vom dormi. Ne va da o odăiţă, în căsuţa dintre gutui. Merge 
înaintea noastră, pe potecă şi ţine lampa ridicată deasupra 
capului, ca să gonească ţânţarii. Îi strâng mâna Nadiei, şi aş 
vrea să înţeleagă atâtea gânduri în acest gest, dar mâna ei e 
rece; poate nu o simte pe a mea, sau se sperie de ceea ce Îi 
transmit. Apoi mă apucă deodată o teamă care mă face să 
micşorez paşii, descurajat: dacă ne va da două camere; dacă nu 
va decurge totul firesc? 

Ar fi aşa de simplu să deschidă o uşă, pe pridvor, să intre în 
cameră, să pună lampa pe masă şi noi să îl urmăm. Simplu, fără 


333 


nicio vorbă, fără nicio întrebare şi fără niciun răspuns. 

Uşa scârţâie în ţâţână, un scârţâit muzical, făcându-mi inima 
să-mi bată. Seara noastră începe de aici, cu acest scârţâit al 
ţâţânilor, pierdut în întunericul grădinii cu gutui. Gazda se 
apleacă şi intră pe uşa scundă, înaintea noastră, pune lampa pe 
masă, apoi se întoarce repede, să plece. 

— Bună seara! spune, privindu-ne puţin orbit de lumina 
ţinută în ochi. Să n-aveţi nicio grijă; o să dormiti în tihnă, aici n- 
are cine să vă supere. 

Şi pleacă, fără altă vorbă, aşa cum am dorit. Iarăşi scârţâie 
uşa, în urma lui, trăgând o linie apăsată între noi şi el, între noi 
şi restul lumii. 

Suntem singuri, faţă în faţă. Ce drum lung a trebuit să facem 
ca să ajungem aici! Simt acest drum, în mădularele care mă 
dor, în ochii care îmi ard, în inima sugrumată, îl simt în pielea 
care mă arde şi în sânge, zvâcnind. 

O clipă mă gândesc că am venit prea departe şi că drumul a 
fost prea greu, pentru ceremonia care începe aici, şi care nu 
mai păstrează nimic necunoscut, nimic neprevăzut. Văd toate 
gesturile care vor urma şi sunt aproape deziluzionat, fiindcă ele 
acum mi se par împlinite. E o noapte lungă în faţa noastră, 
destul timp ca totul să decurgă fără grabă, armonios şi în 
linişte; e ceva prea sigur, şi la acest gând emoția se şterge. Imi 
pare că nu va fi nimic nou, vom da curs unui contract, încheiat 
dinainte. 

Îmi rotesc privirile în odaie, să-mi apropii acest interior 
pentru care am făcut atâta drum. Patru pereţi văruiţi alb astru, 
o uşă, o fereastră mică, spre partea cealaltă a grădinii, o masă 
acoperită cu pânză roşie, brodată şi două paturi albe, de fier, ca 
la sanatorii, despărțite de un preş cenuşiu, pus pe duşumea, la 
mijloc. Care dintre ele este al ei şi care al meu? Nu, unu singur 
trebuie să fie al nostru. 

Îi apuc mâinile; ea stă nemişcată în faţa mea; nu-i pot vedea 
chipul, la lumina slabă a lămpii. Simt numai că mâinile ei sunt 
reci, în timp ce ale mele ard. 

— Nadia! 

Nu-mi vine niciun gând ca să continui, poate fiindcă ea nu 
aşteaptă niciun cuvânt. Mi se pare că ar trebui să fie altfel; 
altfel mâinile ei reci, altfel chipul împietrit în întuneric. Întind 
braţele şi-i cuprind umerii, încercând s-o apropii de mine; se 


334 


fereşte, puţin speriată. 

— Nadia! 

În afară de numele ei, spus în şoaptă, nu găsesc niciun 
cuvânt pentru începutul nopţii. O trag încet după mine şi o aşez 
pe pat. Rămâne nemişcată, e un loc unde nu se simte bine, de 
unde trebuie să se ridice, să plece. Acum lampa o luminează 
dintr-o parte; nu recunosc nimic din chipul ei. Mă apucă teama 
că poate nici ea nu mă recunoaşte, că poate îi par un străin, 
cum îmi pare ea, mie. Mă las în genunchi în faţa ei, nu ştiu cu 
ce gând, poate cu nădejdea că din acest loc o voi vedea altfel. 
Dar nici aşa nu pot s-o recunosc. Ea mă priveşte într-un fel 
ciudat, cu ochii ficşi, puţin rătăcită, de parcă s-ar fi trezit din 
somn acum şi se vede în această cameră străină, cu un 
necunoscut îngenuncheat în faţa ei. 

li apuc mâinile şi i le mângâi apăsat, cu mişcări repezi. 

— Nadia, spun, nu te uita aşa! Te rog, nu te uita aşa!, închide 
ochii! Lumina e îngrozitoare. 

Aş vrea să sting lampa, poate pe întuneric ne-am recunoaşte, 
dar n-am îndrăzneala să mă mai ridic. 

Nu ştiu ce gesturi să fac, ce cuvinte să spun. În faţa mea sunt 
genunchii ei goi, rotunzi, arşi de soare. Azi dimineaţă am stat 
cu obrazul pe ei, ca pe o pernă care îmi aparţinea, pe care nu 
putea să mi-o ia nimeni. Dacă aş putea regăsi liniştea şi 
siguranţa de azi dimineaţă! 

Imi aplec capul şi îmi lipesc buzele pe piciorul ei, deasupra 
genunchiului dezvelit. Tresare. Dar în pielea atât de catifelată 
şi de rece sub buzele mele fierbinţi, simt un început de linişte, 
un început de regăsire, ca în clipele când te închini cu credinţă 
în faţa unei icoane. E un gest pe care îl fac cucernic, înfiorat nu 
de chemarea femeiască a pielii ei, ci de castitatea pe care o 
emană. Sărutând această piele de zeitate, mi se pare că mă 
cuminec şi deodată gândurile mi se luminează. 

— Nadia, îmi eşti foarte dragă. Am uitat ce aştept de la tine: 
vreau doar să-mi simţi adoraţia. 

Nu mă aude, sau nu înţelege. Mă priveşte ca pe un 
necunoscut. 

— Nadia! 

Buzele i se mişcă, fără să poată articula un cuvânt. 

— Nadia, ce-i cu tine? 

Mă gândesc că emotia o paralizează. Tremură, ca de frig. Nu 


335 


ştiu dacă e nevoie de un gest, sau de un cuvânt, ca s-o 
încălzesc, împing încet, uşor de parcă nici n-o ating, mâinile pe 
coapsele ei. Sub rochie, pielea care azi dimineaţă era dezgolită 
în lumina soarelui, neutră, impersonală, acum îşi dezvăluie 
sensul secret, pe care, în sfârşit îl dezleg, ca pe o enigmă, şi îmi 
taie respiraţia. 

Tresare, se fereşte. Simte şi ea că pielea ei a devenit altceva, 
un adevăr, şi se teme de el. 

Mă ridic spre ea; se trage în lături. 

— Nu! ` 

Nu aud, sau nu înțeleg. Imi urmez drumul, înfrigurat. Se 
smuceşte. 

— Nu! Te rog, nu! 

Nu-i recunosc glasul. Mă opresc, nehotărât, şi îi caut ochii în 
lumina strâmbă a lămpii. Nu sunt ochii ei. Încerc să-i cuprind 
umerii, să refac în gesturi vechea noastră înţelegere. 

Se trage speriată, în partea cealaltă a patului. Chiar acest 
gest, scurt, violent, nu-i al ei, gesturile ei sunt totdeauna 
unduioase, ca ale unei dansatoare care se mişcă după muzică. 

— Nadia! 

— Nu, nu! 

De unde vine acest glas şi această îndârjire? Cum stau 
aplecat spre ea, acopăr lampa cu spinarea şi capul ei se 
ascunde în umbră. O clipă mă văd în altă parte, văd o altă fiinţă 
în locul ei, îmi amintesc de o întâmplare, începută aşa şi 
terminată brutal. 

— Nadia! scrâşnesc. 

Imi pune, speriată, mâinile în piept. 

— Nu, te rognu! _ 

Simt sângele urcându-mi-se în cap. Înţepăturile de ţânţar 
încep abia acum să mă usture, pe gât, pe obraz, pe frunte; mi 
se pare că pielea congestionată e plină de băşici. Mi se pare că 
veninul acestor mici bestii îmi aleargă în sânge, aprins, 
amestecându-se cu vinul rece de la Zibrieni, cu toxinele unei 
zile chinuitoare până la paroxism, până la pierderea minţilor. 

Mă aplec peste ea, fără să mă pot stăpâni, şi-i apuc umerii, 
întărâtat. „Ce cauţi aici? aş vrea să-i scrâşnesc în obraz. Nu te- 
ai gândit? Nu te-ai aşteptat?” 

Ba da, ştia ce are să se întâmple şi a avut timpul să se 
gândească la apărare. li simt mâinile proptindu-mi-se în piept, 


336 


cu îndârjire. 

— Nadia! bâigui, căutând zadarnic alte cuvinte. 

Veninul din sânge mă îndârjeşte, la fel ca şi mâinile ei 
duşmănoase. 

— De ce-ai venit aici, spune? Nu te-ai gândit ce-o să fie? 

Tresare de parcă aş fi pălmuit-o. 

— Nu fi rău! îngână cu un amestec de spaimă şi de mâhnire. 

Simt că umerii îi tremură; mâinile îi slăbesc. Gândesc că nu 
se mai poate împotrivi. Acum, când o simt moale, prăvălită în 
pat, la îndemâna mea, trupul ei îmi vine în minte aşa cum într-o 
noapte stătuse gol, sub pătură, în cabina inundată, în mijlocul 
mării. „Noaptea de atunci trebuie plătită, îmi spun, în timp ce 
sângele îmi aleargă, otrăvit, în vine. Trebuie plătit timpul pe 
care l-am sacrificat pentru ea. Trebuie plătit, cu preţul întreg. 
Oricât de urât s-ar termina, orice pată ar rămâne pe amintirea 
unei veri minunate”. 

Şi o atât de neomenească încordare, o atât de lungă şi 
neşiiută aşteptare, mă fac să mă prăbuşesc peste ea. A rămas 
speriată, cu mâinile moi date în lături, crucificată. li simt trupul 
tânăr, lipit de al meu, tremurând. Îi simt şoldul rotund, 
coapsele dezarmate şi sânii, turtindu-se în pieptul meu, cu 
elasticitatea lor înnebunitoare. 

— Te rog, nu! mă imploră sfârşită, mişcând mâinile ca pe 
nişte aripi rănite. Nu, nu, nu!... 

Îi caut, gâfâind, gura, în întuneric; buzele mi se udă de 
lacrimile sărate, care îi alunecă pe obraz. 

„De ce plânge?” mă întreb, exasperat. 

Nu pot să mă gândesc la o noapte pe mare, când obrazul meu 
a alunecat încet peste obrazul ei, până ce colţul buzelor ni s-au 
întâlnit. Întâmplarea de atunci şi cea de acum, nu au nicio 
legătură. Acum îi adulmec învrăjbit tinereţea care vibrează sub 
pielea speriată. 

— Nu, spune, nu! 

Nu se mai apără, se roagă. Poate de la început, nu s-a apărat, 
şi n-am înţeles. Poate mâinile ei, care mi s-au proptit în piept, 
vroiau să mă mângâie, să-mi spună în limba lor ceva, ce ea nu 
putea spune în cuvinte. Eu m-am apăsat în ele, am schimbat, 
poate, gestul ei într-o brutalitate. 

— Nu, se roagă, te rog, nu! 

Îi găsesc gura şi i-o înăbuş. Acum gura ei e rece şi uscată, 


337 


fără niciun gust, fără niciun parfum, ca o bucată de iască. Nu 
mai are frăgezimea de atunci şi mirosul de fruct exotic, puţin 
dulce şi amărui. 

E o bucată de iască; dezgustat de mine şi de toate, mă ridic. 

Nadia îşi duce repede mâinile la ochi, ca să se apere de 
lumină şi aşa, cu faţa ascunsă, plânge cu sughiţuri. Rochia i s-a 
ridicat până la şold, dezgolindu-i coapsa lungă, bronzată. La 
sfârşitul ei se vede o margine a pantalonului alb, întins pe piele; 
pânza subţire şi curată mi se pare că pune acolo o pată trivială. 
Totul mi se pare trivial: camera, cele două paturi de spital, ţolul 
de pe jos, lampa afumată, de bordel, plânsul ei ca de fecioară 
dezvirginată. 

— Taci, taci, taci! scrâşnesc, oprindu-mi strigătul între dinţi, 
ca să nu audă vecinii. Taci, încetează! g 

Deschid uşa furios şi mă reped afară. In cadra de lumină pe 
care lampa o aruncă din spate, în grădină se văd gutuile mari, 
lucind pe ramuri, ca nişte podoabe. Le privesc şi îmi vine 
gândul că fiind pârguite, în curând oamenii au să le culeagă, e 
firesc, de când lumea şi pământul. Ce armonie desăvârşită este 
în această natură, care face copacii să înflorească, să dea rod şi 
apoi să-şi lase ramurile încărcate spre pământ, ca să fie 
scuturate! Dacă aş întinde mâna şi aş apuca o gutuie galbenă, 
rotundă, ea s-ar desprinde de pe ram şi ar rămâne în mâna 
mea, ca un sân de femeie. lar în spatele meu, întinsă pe pat, 
Nadia plânge, cu sughiţuri. Trupul ei este împlinit şi pârguit, ca 
gutuile din grădină. Ar fi tot atât de firesc s-o culeg, cum aş 
culege o fructă împlinită. Dar în timp ce copacii freamătă, 
aşteptând să se dăruiască, Nadia plânge înăuntru... „De ce mai 
plângi?” aş vrea să-i strig. 

Apoi, trag uşa după mine, scos din fire. Clanţa se închide cu 
un sunet scurt şi ferm ca un punct la sfârşitul unei fraze lungi, 
greu de înţeles. 

Numai scârţâitul ţâţânilor stăruie puţin în aer, înainte de a se 
pierde, fără ecou, între gutuii din grădină. Pare sunetul unui 
arcuş alunecând strâmb pe o coardă de vioară. 


În cârciumă pâlpâie aceleaşi felinare afumate, ca în curte. 
Nicăieri nu e lumină de-ajuns. Câţiva pescari, cu bluze cenuşii 
desfăcute pe pieptul păros, cu bărbi mari, castanii, ca ale unor 
sfinţi, stau la o masă lângă uşă şi beau rachiu în tăcere. Pe 


338 


pereţii afumaţi ai cârciumii sunt lipite afişe colorate, ale unor 
partide politice, care în schimbul unor promisiuni gogonate, cer 
votul pescarilor. Poate nu le-a citit nimeni, niciodată. 

În fund, printr-o uşă dată de perete, se vede o altă încăpere, 
luminată mai bine şi cu altfel de feţe. Acolo e aşezată o masă 
lungă, acoperită cu hârtie albă; deasupra ei ard lămpi cu gaz, 
prinse de tavan, luminând capetele oamenilor. Sunt vreo 
douăzeci de orăşeni, veniţi în excursie, cu vaporul. Au vizitat 
mânăstirea şi canalele; rămâne să afle ce este ciorba 
pescărească. 

N-ar fi peste putinţă să am cunoscuţi între ei dar acum, mai 
mult decât oricând, mi-ar fi silă şi groază să întâlnesc vreunul, 
întorc repede capul, şi mă lipesc de tejgheaua udă. 

— Dă-mi un rachiu mare! 

— Aţi lăsat-o pe coniţa să doarmă! râde cârciumarul, cu un 
fel de înţeles. 

Ne crede căsătoriţi şi asupra căsătoriei are o concepţie 
dezvăluită de râsul lui înţelegător şi complice. 

Incerc să rânjesc la fel, în timp ce-mi primesc paharul. 

— Domnule, să fie femeia cât o fi, degeaba! face negustorul, 
pocnindu-şi degetele în aer. Degeaba!... 

Il privesc prostit. 

— Cum adică, degeaba? 

— Degeaba! De băutură nu ţi se acreşte niciodată. 

Şi se aţine cu sticla, să-mi umple încă o dată paharul. 
Desigur n-a privit-o pe Nadia! 

Obrazul băşicat de țânțari, pe care mi-l simt arzând, îmi dă 
poate o înfăţişare de beţiv. Aş vrea să mă uit în oglindă, să văd 
ce nu se mai poate recunoaște în fiinţa mea, să văd câte piei am 
lepădat până azi pe drum şi câte îmi mai rămân. 

— Bun rachiul? mă iscodeşte cârciumarul, cu ochii lucind de 
satisfacţie. 

Nu-i răspund. La lumina slabă a lămpii care atârnă în 
mijlocul prăvăliei, caut ceva în rafturi, în spatele tejghelei. 
Sticlele mi se par că seamănă cu nişte cărţi în bibliotecă, 
volume rare, incunabule. 

Negustorul îmi vede privirea şi se întoarce înspre raft: 

— Ce-aţi dorit? 

Nu răspund; caut mai departe. 

— Poate vreţi un coniac? 


339 


Nu, caut o sticlă cu vin, din care am băut odată, foarte 
demult. Un vin aromat, cu miros de fragă. 

— N-ai Muscat? întreb. Muscat de la Efleri. 

Nu are. Mă simt mâhnit ca de lipsa unei cărţi esenţiale. 

— Da’ nu-i bun rachiul? se miră negustorul. 

Poate că e bun. Gândul meu e acum în altă parte... Dece mă 
înduioşează oare, atât de mult amintirea acelui vin cu arome de 
primăvară? Ce-aş putea să regăsesc în gustul lui de fragă? 

Caut mai departe, în rafturi. Nu recunosc etichetele; pe aici 
se aduce vin din alte podgorii. Nu-i nici Pinoul gri al lui 
Titorenco, nici rubiniul lui Damian, nici cupajul roşu de 
Bordeaux, pe care îl beam la „Ural”, spre ziuă, când ne găteam 
de plecare. Pe aici se beau altfel de vinuri... Dar într-un colţ al 
raftului, tot recunosc ceva: sticlele mici, sferice, cu gâtul lor 
lung ca al unor piese de laborator, din care beam cu Ronsky. 
Întind mâna: 

— Dă-mi Zubrovka! 

Şi beau, paharele, unul după altul. Acum mi se pare că în 
cârciumă s-a făcut lumină; în jurul capetelor pletoase ale 
lipovenilor văd cercuri strălucitoare, ca nimbul unor sfinţi. Unii 
sfinţi nu au fost pescari? Pe sfântul Petru nu l-a luat lisus 
Cristos de pe malul mării, unde îşi cârpea năvodul? 

Negustorul îmi mai aduce o sticluţă. 

„E bine că beau, mă gândesc; n-am să mă îmbolnăvesc de 
friguri. Ea n-are decât să se îmbolnăvească!” 

Cu cine vorbesc oare, în cugetul meu? Nu cumva cu Ronsky? 
Nu ciocnesc oare cu el, acest păhărel, cum am ciocnit de atâtea 
ori? 

— N-are decât să se îmbolnăvească! spun. 

Cine? Nadia sau Tamara? 

Tamara!... Tamara e fiinţa aceea cu chipul de copilă, pe care 
am lăsat-o într-o seară, rezemată în coate, pe divan, fremătând 
sub rochia neagră, de catifea? Dar Nadia, cine e? Fata care 
doarme în căsuţa din grădina cu gutui? 

„Gospodin Ronsky, spun în gând, care dracu ţi-e nevasta? Mi 
se pare că le încurc numele. Nevasta ta ştie să înoate? Unde a 
învăţat? La laşi, la călugăriţe? Atunci cum aş putea să le mai 
deosebesc în minte? Şi tatăl ei e doctorul Rabega, Ursul Negru? 
Chiar aşa? Dar atunci, gospodin Ronsky...” 

— Mai dă-mi o sticluţă! Negustorul mi-o aduce, cu un început 


340 


de îndoială; e a treia. 

— O să se supere coconiţa, spune, uitându-şi pentru o clipă 
datoria lui de cârciumar. 

„Care coconiţă? mă întreb. Hei, gospodin Ronsky, unde sunt 
becurile tale luminoase? Să pui şi-n această cârciumă unul, şi-n 
grădina cu gutui altul, şi-n capul meu...” 

lau sticla în mână şi mă mut, de la tejghea, la masa 
lipovenilor; nu mă mai ţin picioarele. Ei se dau în lături şi-mi 
fac loc, cu un fel de nehotărâre şi neînțelegere; li se pare că am 
venit la ei numai din greşeală. 

— Zdravstvuite, gospoda! spun, ridicând paharul. 

Se privesc, nedumeriţi, apoi îşi pleacă frunţile deasupra 
mesei şi nu răspund nimic. 

— Zdravstvuite! 

Tac, cu bărbile stufoase băgate în piept. 

— Măi sfinţilor, măi pescarilor, ce dracu sunteţi aşa de 
sălbatici? spun, nedumerit de tăcerea lor încruntată. 

Negustorul îmi face semn, de după tejghea, să-i las în pace. 
Mă ridic şi mă târşâi spre marginea cealaltă a prăvăliei. 

— Lăsaţi-i, spune împăciuitor negustorul, aşa sunt de felul 
lor; se tem să intre în vorbă cu străinii. Bănuiesc de mici că toţi 
sunt oameni de-ai poliţiei. 

La masa lor, lipovenii au rămas aşa cum i-am lăsat, cu 
frunţile plecate, cu mâinile împreunate pe genunchi, 
neîndrăznind să ridice capul, trăgând doar cu coada ochiului, 
ca nişte câini care se tem să nu le dai cu piciorul în burtă. 

— Poate c-ar fi bine să mergeţi la culcare, reîncepe 
negustorul, privindu-mă şi el bănuitor. Acum închidem prăvălia. 

Să mă duc la culcare? Unde? Este undeva o casă unde să pot 
intra? 

În uşa cârciumii, în întuneric, aşteaptă dulăul cu blana 
roşcată plină de ciulini, care ne-a ţinut tovărăşie la masă. lată, 
în sfârşit, un prieten. Mă îndrept spre el, clătinându-mă; mă 
priveşte cu teamă, gata să se smucească în lături. Ce-ar fi să 
fugă şi el de mine? Aş rămâne singur, cu desăvârşire singur, 
rătăcit în acest ţinut îndepărtat, unde nu ştiu pe unde am venit, 
nu ştiu ce caut. 

Îi vorbesc cu blândeţe. Are ochi galbeni, cu privire 
omenească. Poate ochii lui spun ceva, poate au o durere de 
mărturisit, dar cum aş mai putea citi acum în ochii lui? Întind 


341 


mâna transpirată pişcată de țânțari, şi îi mângâi capul. Nu se 
mai teme; se gudură. 

Nu seamănă oare cu cineva, câinele plin de ciulini cu ochii lui 
mari şi galbeni, atât de blânzi şi de iubitori? 

— Mă, câine! spun, aplecându-mă spre el, să-l mângâi. De 
unde te ştiu eu pe tine? 

Coborâm treptele cârciumii, alături, ca doi prieteni care au 
chefuit împreună. 

— Mă câine! vorbesc, mângâindu-i capul, în timp ce mă 
urmează spre grădina cu gutui. Mă, câine, pe tine nu te cheamă 
Ronsky? 

Aştept să-mi răspundă, şi nu înţeleg de ce tace. 

— Mă, nu eşti tu Ronsky? Ronsky, polonezul îngâmfat? 

Deschid portiţa grădinii, făcând-o să scârţâie prelung; 
câinele se opreşte o clipă, nehotărât; să mă urmeze, sau nu. 

Îl chem blând: 

— Hai, mă, cuţule, mă Ronsky, hai, nu mă lăsa singur! 

Vine cu o bucurie care mă înduioşează. 

În faţa căsuţei ne oprim, nedumeriţi. Câinele stă alături, 
privindu-mă din întuneric cu ochii lui galbeni, aşteptând să 
vadă ce am de gând. O adiere de vânt trece prin frunzele 
gutuilor. Sunt prea înfierbântat ca să simt frigul toamnei, dar 
tristeţea din foşnetul frunzelor mă înfioară. Mă aşez jos pe 
marginea pridvorului. Câinele îşi lasă grumazul pe genunchii 
mei. Îl mângâi. 

— Mă Ronsky, mă! spun în şoaptă. Vine toamna, ce ne 
facem? 

Scheaună încetişor, de parcă mi-ar înţelege durerea. Cum aş 
mai bea acum încă un păhăruţ cu spirt tare! Vântul se joacă 
rece prin ramurile gutuilor. Câtă toamnă este în fructele 
galbene, lucind în întuneric! 

— Mă Ronsky, murmur, lăsându-mi capul să-mi cadă moale, 
pe pălimar. Unde ţi-e acum Tamara? 

Şi cum am lăsat capul jos, mi se pare că pălimarul se clatină, 
se cufundă într-o apă rece, cu mine după el. Nu-mi dă în minte 
să mă scutur, să mă apăr; mi-ar părea bine să mă înec, fără 
niciun gând. 

Aud vântul jucându-se trist în grădina părăsită, şi scârţâitul 
muzical al ţâţânilor, care se pierduse mai înainte între copaci, 
se întoarce înapoi, ca un ecou foarte întârziat. In spatele meu 


342 


scândurile pridvorului trosnesc; nu-mi pot da seama cine a 
venit. Pe urmă o mână mi se aşază pe umăr. O mână a cărei 
greutate o cunosc, cum ar fi propria mea mână. Şi parfumul ei 
îl cunosc. Nu-i oare mâna Tamarei? Dar când a stat mâna ei pe 
umărul meu? În seara când am fost în odaia ei, ce s-a 
întâmplat? 

— Mă polonezule, îngân fără să-mi pot opri capul de a se 
duce mai departe, la fund. Ce vrea nevasta ta cu mine? 

Şi-n timp ce adorm, chiar mi se pare că aud câinele vorbind, 
cu glasul batjocoritor al lui Ronsky: „Ce ţi s-a năzărit dumitale 
cu Tamara, dragul meu inginer? Nu ştii dumneata că Tamara 
acum joacă pocher cu locotenentul de pompieri şi cu Liuda, 
nepoata? Hi! Hi! Ce te-ai mai îmbătat, dragul meu!” 

O 

Acum, în lumina după-amiezii, canalul are altă înfăţişare, nu 
e drumul pe care am venit aseară. In foşnetul stufului nu se mai 
ascunde nicio spaimă. Ştiu ce este dincolo de el: smârcurile 
Deltei, goale, fără niciun mister. 

Sălciile bătrâne, scorburoase, pe care arar le întâlnim în 
cale, legănându-se deasupra apei, par mai scunde, şi mă mir că 
aseară siluetele lor negre mi-au dat fiori. 

În apa canalului se vede mâlul, ca nişte vinişoare cenuşii, 
care se destramă şi iar se împletesc, urzind sub valuri o 
țesătură efemeră. Prin spărturile stufului, apare câmpul, între 
smârcuri, pământ bolovănos, cu ierburi groase, pălite de 
toamnă. 

Alunecăm la vale, cu vântul plin din pupa şi cu soarele obosit, 
coborând pieziş din înaltul cerului. Cum stau la cârmă, cu 
privirea pe mal, uneori pierd din ochi firul îngust al apei şi 
atunci mi se pare că merg peste câmp, prin stuf, cu un 
poştalion care saltă lin pe arcuri. Şcotele mi se pare că sunt 
nişte hăţuri. M-aştept să aud trupul cailor înfundat în iarbă, şi 
aşa, clipe lungi, uit de unde vin şi unde merg; mi se pare că 
refac un drum vechi, cine ştie dacă nu din altă viaţă. 

Nadia stă în partea cealaltă a cockpitului, nemişcată, cu 
privirea plecată. N-am schimbat toată ziua, o singură vorbă. 
Spre prânz, când m-am trezit, cu capul greu, cu ceafa 
înţepenită, cu mădularele frânte, nu era în odaie. Atunci mi-am 
amintit întâmplările din ajun şi mi-am dat seama, cu silă, că mă 
găsise beat pe pridvor, şi mă târâse în cameră. Dormisem 


343 


îmbrăcat, cu faţa în jos, inert. Pe genunchi îmi rămăsese păr 
roşcat, şi mâinile îmi miroseau a câine. Nu ştiam unde poate fi 
Nadia, dar îmi dădeam seama că se ferea să fie de faţă, când 
mă voi trezi. 

Pe fereastra îngustă a odăii intra pieziş o rază adormită de 
soare; în grădină se vedeau copacii, cu frunzele îngălbenite şi 
gutuile lucioase, atârnând greu, pe ramuri. 

Am stat mult timp în pat, ca mort. Peste o oră, când mi-am 
făcut curaj să cobor şi mi-am văzut chipul în oglindă, m-am 
cutremurat. Fruntea îmi era înroşită de înţepăturile ţânţarilor, 
peste noapte barba îmi crescuse, punându-mi o pată ca de 
boală pe obrazul tras, ochii, injectaţi, erau ascunşi în fundul 
orbitelor cu cearcăne vinete. Am încercat să-mi netezesc părul 
cu degetele, să capăt o înfăţişare mai omenească dar nu 
puteam să schimb nimic pe chipul meu, fiindcă sufletul şi nervii 
îmi erau la fel de răvăşiţi. 

Când am deschis uşa, o boare călduţă, cu miros dulceag de 
toamnă, m-a întâmpinat în prag. Nadia stătea pe marginea 
pridvorului, unde stătusem eu aseară, puţin adusă de umeri, cu 
bărbia rezemată în pumni. A întors capul şi a încercat să-mi 
zâmbească, însă zâmbetul se adresa nu mie, ci amintirilor 
noastre. 

„Acum nu mai e nimic de explicat, îmi spuneam. E zadarnic 
să mă mai ruşinez. Faptele au trecut într-un alt capitol al vieţii; 
e zadarnic să le mai urmărim acolo, cu gândul, să le căutăm un 
înţeles. Trebuie uitate, înaintea oricărei explicaţii.” 

Trecuse amiaza. Am mâncat în tăcere, sub un umbrar de 
scânduri, în curtea cârciumii. Peste o bucată albă de nisetru 
fript pe grătar, am stors două lămâi căutând să acopăr cu 
gustul lor acru şi amar gustul peştelui, să nu recunosc sensul 
lui gastric, să-l asimilez printr-o penitenţă. 

— Când pleacă primul vapor la Galaţi? l-am întrebat pe 
negustor. 

— Mâine dimineaţă, la patru. 

Nu puteam să mai aştept aici până mâine dimineaţă. 

— Plecăm numaidecât! i-am spus Nadiei, fără altă explicaţie. 

„Miladul” stătea liniştit, la picioarele podului, puţin ne la 
locul lui în peisajul terestru, cu case mici, albastre, ascunse 
după gardurile negre plecate peste apă. Câţiva străini, curioşi, 
priveau de pe pod canalul, care se pierdea printre sălcii. Erau 


344 


şi câţiva copii de lipovean, despuiaţi, arşi de soare, dând cu 
tragere de inimă vizitatorilor reprezentații nautice, în speranţa 
că vor căpăta un gologan; se scufundau în apa cenuşie şi 
apăreau pe neaşteptate în alt loc, mai departe, lângă trunchiul 
unei sălcii; sau scoteau în pumnul strâns, mâl negru, ca să 
arate că au atins fundul. 

Am ridicat pânzele singur, nelăsându-i Nadiei timpul să mă 
ajute şi am plecat la vale, pe canal, duşi mai mult de curent 
decât de vânt. După un timp, întorcând capul, am văzut că pe 
podişca pe care venisem ieri, ne urma, la câţiva paşi, câinele de 
aseară, de la cârciumă. Era un fel de nehotărâre în mersul şi în 
privirea lui galbenă; credea poate că după prietenia de ieri va 
trebui să meargă cu mine şi acum îl mira că nu l-am chemat. 
Am întors capul înainte, ca să-i evit privirea. După un timp, 
când m-am mai uitat pe furiş, să văd ce face, se oprise la cotul 
canalului şi ne privea, cu o nedumerire tristă. Curând sălciile l- 
au acoperit şi-am fost împăcat că nu mai trebuie să mă uit în 
urmă. 

La marginea satului vântul s-a desprins dintre case lăsându- 
se plin în pânze; prova s-a înfipt în apa cenuşie, şi ne-am 
pomenit străbătând câmpul, repede, parcă mânaţi de teamă, să 
nu regăsim pe drum vreuna din amintirile de aseară... 

O 

Acum, în jos, dincolo de sălciile care ascund gura canalului 
simt apropierea mării. Deasupra, cerul este mai vânăt, 
răsfrânge faţa ei frământată. După vântul care culcă stuful la 
pământ şi face sălciile să se aplece până deasupra apei, îmi dau 
seama că marea trebuie să fie furtunoasă. Un muget surd se 
ridică de la coastă, ca huruitul îndepărtat al unei mori, ale cărei 
scocuri se întrec unul cu altul. Mă bucură adânc gândul de-a 
întâlni o mare montată; aş vrea să fie furtună, să ne sfâşie 
pânzele, să ne arunce valuri peste punte, să-mi răcorească 
fruntea aprinsă şi să-mi spele toate umbrele negre din suflet. 

Nadia priveşte încruntată, înainte. Cu toate că soarele 
dogoreşte a rămas cu rochia neagră, de stofă groasă şi nici eu 
nu m-am dezbrăcat. Acum, după întâmplările de aseară, mi se 
pare stânjenitor să mai stăm unul în faţa altuia în costum de 
baie. Trupurile noastre, care altădată au respirat cu seninătate 
alături, acum se ştiu altfel, îşi cunosc neîmplinirea şi se tem 
unul de altul, sau se duşmănesc. 


345 


Acum, drumul nostru mi se pare o rătăcire. Nu ştiu care 
parte a conştiinţei mele trebuie învinuită. Dar sunt bucuros că 
o limpezire a venit, în folosul amândoura, sau al unuia din noi. 

— Nadia, spun, silindu-mă să nu fiu nici aspru, nici înduioşat, 
iartă-mă că te-am târât după mine, aici! 

Îşi lasă capul în piept. 

— Trebuie să uiţi, urmez. 

Ar fi trebuit ca totul să se termine fără cuvinte, aşa cum 
fusese începutul. Dar mai bine să nu rămână nicio îndoială între 
noi, să ştim fiecare ce avem de făcut. 

Spun, hotărât: 

— Ai să mergi la Sulina; înţelegi că nu te pot duce înapoi, la 
Bugaz; am intrat în septembrie. Ai să iei primul vapor, până la 
Reni, de acolo trenul, unde vrei, spre Chişinău, sau spre Bugaz. 

Stă cu capul în piept. 

— Ai un plan mai bun? întreb. 

Clatină capul: nu. 

Între şirul de sălcii, se vede gura canalului şi marea, cenuşie, 
cu creste albe. 

— Închide, te rog hublourile! 

Se supune, este încă matelot. Când termină treaba revine în 
acelaşi loc şi iarăşi îşi lasă capul în piept. 

— Mâine seară ai să fii acasă, reîncep, fiindcă simt nevoia să- 
i spun o vorbă prietenoasă. 

Nu mi-e datoare nimic, nu am dreptul s-o pedepsesc. 

Da, a fost o rătăcire! Unde plecasem? Cine avea să ne poarte 
de grijă, cine să răspundă de noi? Câtă nesocotinţă! Ea n-avea 
nici măcar un act de identitate, şi la primul port dincolo de 
frontieră, poliţia ar fi întors-o înapoi, ca pe o fugară. Caut să-mi 
amintesc din unele lecturi juridice, dacă nu port o răspundere 
penală. Cu ce drept am luat de acasă această fată, ce viitor pot 
să-i asigur, lângă viitorul meu el însuşi nesigur şi fără program? 

O clipă amintirea verii petrecute împreună, mă mai 
înduioşează. A fost o prietenie ciudată, aşa cum este ciudată 
întreagă fiinţa ei. Aş vrea acum, în ultimul drum, cum mai 
vroisem odată, să-i deschid craniul, şi pieptul, să văd ce-i în 
creierul şi-n inima ei. Ce poate gândi, ce poate simţi ea acum? 
Stă nemişcată, pe marginea cockpitului, cu capul lăsat în piept. 
O chem: 

— Nadia! 


346 


Ridică ochii rătăciţi. Mi se pare că privesc dincolo de mine. 

— M-am purtat urât, spun. Te rog să mă ierţi dacă n-am 
putut să te înţeleg. Şi să uiţi!... Eşti foarte tânără. Ai nevoie de 
un cuget curat... Să nu te mai gândeşti la drumurile noastre! Să 
nu te mai gândeşti la marea asta nesigură... 

Intoarce deodată capul spre larg, cu un fel de trufie. Marea 
se deschide în faţa noastră, cu creste albe, sub un cer scund, 
vânăt, cu orizontul înecat în neguri plumburii. Nu se mai văd 
nici coasta de la Zibrieni, nici talienele pescarilor. Câţiva stârci 
roşcaţi, cu aripile mari, zboară repede spre țărm, duşi de vânt. 
O pânză de corabie se pierde în negură, la orizont. E poate 
ultimul barcaz care face drumul de la Sulina, la Bugaz. 

Ţin prova spre larg, ca să ocolim pe departe cotul împădurit 
al Deltei. Câteva valuri se varsă peste punte; aş fi putut să le 
ocolesc, dar las cu nepăsare prova să le izbească, în plin. 
„Miladul” se cutremură. Ce ciudat mi se pare că nu îmi e milă 
de el. Nu mi-ar fi milă dacă s-ar sparge bordajul şi marea ar 
năvăli înăuntru. Mă gândesc la lucrurile din cabină, şi nu ştiu 
dacă am acolo un obiect pe care aş putea să-l regret, pe care aş 
dori să-l salvez dintr-un naufragiu. 

Gonim către sud, pe marea pustie. Nadia a rămas cu capul 
ridicat, privind neclintit în larg. Poate acum ea înţelege marea 
altfel decât mine. Poate, dacă s-ar întoarce şi mi-ar spune 
gândurile ei, m-aş simţi mic şi m-aş dispreţui. Dar ea nu 
întoarce capul şi nu găsesc niciun motiv s-o chem; drumurile 
noastre s-au despărţit, ea merge acum spre Bugaz, sau spre 
Chişinău, eu spre Mediterană; numai întâmplător ne mai aflăm 
alături, cum se întâmplă să fie alături, unul în faţa altuia, în 
ferestrele vagoanelor, doi călători care se duc în părţi diferite, 
dar ale căror trenuri au plecat amândouă odată din gară şi 
merg un timp aşa, până se îndepărtează şinele, una de alta. 

Mergem spre sud, departe de ţărmul împădurit; sălciile 
Deltei, chinuite de vânt deasupra valurilor, se pierd în zarea 
cotropită de neguri. Ieri era nisipul, în care se răsfrângea 
soarele; astăzi sunt aceşti copaci, cu rădăcini jumătate terestre, 
jumătate marine, absorbind în ramurile lor toată lumina 
soarelui. 

Se întunecă, timpuriu. 

Aştept cu îndârjire bolnavă să se întărească vântul. Nu 
înţeleg de ce, fiindcă tuturor întrebărilor din cuget le-am 


347 


răspuns, fiindcă drumul de la Sulina mi se deschide înainte 
liber şi clar. Am două luni întârziere, atât. Nu mă voi mai opri 
la Constanţa, nu mai e nevoie să caut acolo sextantul. De la 
Sulina voi da o telegramă, să mă aştepte cineva în port, cu 
banii şi cu actele. Voi ţine drumul pe lângă coastă, ziua şi 
noaptea, ca să nu mă prindă furtunile toamnei în Marea 
Neagră. Numai la Buiuk Dere, în golful însorit al Bosforului, voi 
lăsa ancora, să mă odihnesc. 

Mergem în volte largi, înspre sud, împotriva vântului. Sulina 
este încă foarte departe; până acum n-am lăsat sub orizont nici 
cotul de la Zibrieni. Înaintăm greu, pe valurile care se sparg cu 
furie în etravă. Dar nu doresc altceva decât să mergem, să 
navigăm, indiferent când vom ajunge. Acum mersul în sine îşi 
are scopul lui. Sulina poate fi oricât de departe, nu mă gândesc, 
nu am nevoie de port: am nevoie să merg, cu vântul, cu 
valurile, sau împotriva lor. 

Spre seară, îmi simt mâinile amorţite. Nadia se întoarce şi 
îndrăzneşte să vorbească ţinându-şi capul plecat, ca mai 
înainte. 

— Vrei să te schimb? 

Este încă secundul meu; s-au scurs de mult cele patru ore de 
cart. Dar ea nu ştie că de acum înainte voi merge singur, şi 
carturile mele vor fi fără sfârşit. 

Trec orele; curând, dinspre sud se ridică vălurile serii. 
Intrăm sub ele, ca sub o pătură uriaşă, care să ne ţină cald la 
noapte. Vântul încearcă nehotărât să-şi schimbe direcţia; trec 
de câteva ori ghiul, dintr-un bord în altul, în timp ce înapoi, la 
linia sălciilor care se pierd în mare, soarele apune într-un lac 
însângerat. Apoi vântul se fixează, dinspre uscat, şi scade. 
Odată cu venirea întunericului, coamele albe ale valurilor se 
potolesc. 

Nadia se mai întoarce o dată. Mi se pare că umerii i se 
înfioară de frig. 

— Vrei să-ţi fac un ceai? mă întreabă. 

Mai este oare jos în cabină, samovarul comandorului 
Maximov? Nu l-am aruncat încă peste bord? Dacă vreodată ne- 
am duce la fund, ce satisfacţie aş simţi să înghită marea acest 
obiect! 

O privesc ca pe o străină. 

— Nu vrei să-ţi fac un ceai? repetă. 


348 


Clatin din cap: nu. Undeva, pe țărm, se vede pâlpâind o 
luminiţă; este poate o colibă de pescari, pe care noaptea a 
acoperit-o. Nadia coboară în cabină apoi revine cu haina de 
ploaie pe umeri. 

— la mantaua mea, îi spun, gândindu-mă că trebuie să-i fie 
frig. 

N-are nimic gros de îmbrăcat; da, nu era pregătită să urmeze 
drumul meu. 

Nu răspunde. A adus cutia cu chibrituri şi aprinde felinarul, 
pe catarg. 

Mă văd o clipă acasă, în serile copilăriei, când se aprindeau 
luminile şi priveam, clipind din ochi, mobilele, cum răsăreau 
din întuneric. 

Ar trebui să-i spun: „Bună seara, Nadia!” cum ne spuneam 
unii altora, atunci. 

Ea potriveşte flacăra felinarului, apoi se aşază tăcută, pe 
puntea din faţă, lângă catarg. Nu-şi uită niciuna din îndatoririle 
ei de matelot. Mâine seară îmi voi aprinde luminile, singur. 

Mergem în tăcere, cu vântul descrescând. Ţărmul nu se mai 
vede, în noapte. Ţin drumul după stele, şi fiindcă deriva ne 
scoate în larg, nu mi-e frică de uscat. Târziu, în zare apare încă 
o luminiţă, pâlpâind între sălcii; tot o colibă de pescari. Mă 
înfior de frig. Noaptea, venirea toamnei se simte mai bine. 
Trebuie să mă grăbesc către mări mai calde. 

Nu ştiu de ce nu mă hotărăsc să privesc ceasornicul; stau la 
cârmă, neclintit, încordat, în locul în care am rămas din clipa 
plecării. Acum nu mă mai dor nici mâinile, nici umerii; nu simt 
nimic rău şi nimic bun. Vreau numai să merg, e singura mea 
grijă, singura mea dorinţă. 

Poate să fie miezul nopţii; un colţ de lună răsărit sus pe cer 
de cu ziuă, a coborât treptat, înroşindu-se şi s-a topit în valuri 
ca într-un cazan cu smoală; e o noapte neagră. Câteva stele 
clipesc sus, fără a izbuti să scoată din întuneric faţa mării. Din 
când în când etrava izbeşte strâmb câte un val şi atunci 
catargul trosneşte, iar şarturile zbârnâie. 

Nu ştiu de ce Nadia a rămas acolo, lângă catarg. Nu ştiu 
dacă veghează, sau a adormit. 

O strig. 

— Nadia! 

Ce ciudat îmi sună acum, în întuneric, glasul, deasupra 


349 


acestei mări pustii. Parcă nu se va opri nicăieri, nu va avea cine 
să-i răspundă; parcă sunt singur şi chemarea mea s-a dus în 
vânt. Dar o văd pe Nadia, desprinzându-se din umbră şi 
alunecând, cu haina de ploaie pe umeri, în lungul cabinei, 
tremurând de frig. Cine ştie de când tremura pe puntea udă, 
stropită de valuri. Mi-e teamă că ar putea să se îmbolnăvească 
tocmai acum, şi să-mi zădărnicească planurile. 

— Te rog, du-te jos! îi spun. Ai să răceşti. 

O clipă şovăie. 

— Du-te; n-am nevoie de niciun ajutor. _ 

Se supune, poate se teme că a treia oară voi fi aspru. În urma 
ei rămân singur, cu marea pustie care nu-mi poate opri 
gândurile. Îmi amintesc ziua când am sosit la Bugaz, dimineaţa 
când am întâlnit-o hoinărind pe chei, cu pardesiul stropit de 
valuri, ca o haimana din port. Îmi amintesc după amiaza, când 
am stat la soare, pe insula Carolina şi am început lecţiile de 
înot; şi celelalte zile, îmi vin, una după alta în minte, cu 
întâmplările lor, cărora acum nu le pot găsi înlănţuirea logică. 
Parcă am fost alţii în fiecare zi, şi a trebuit să uităm tot ce se 
petrecuse cu o zi înainte între noi. Dacă acum aş putea să uit ce 
s-a întâmplat în toate zilele, la un loc! Să nu-mi mai pun 
întrebări, să nu mă mai gândesc în urmă! 

Vântul slăbeşte; dinspre ţărmul împădurit, vin valuri de frig, 
cu miros umed de salcie veştejită. Îmi dau deodată seama că 
tremur, încetişor, ca un câine care aşteaptă la o uşă, să i se 
deschidă şi nu speră. Aşa trec orele, fără să mă uit la ceasornic. 
După o bucată de drum, între sălciile de pe mal se văd 
împletindu-se limbi de foc şi-n lumina lor se mişcă umbrele 
unor oameni. Sunt pescarii care s-au sculat, şi înainte de a 
pleca pe mare îşi fierb mămăliga în ceaun. Poate se apropie 
dimineaţa; miezul nopţii a trecut de mult, fără să-l simt. Insă 
acum, dimineţile vin târziu. Acum încep să se culeagă viile şi se 
deschid şcolile... 

De pe mal, focul pescarilor trimite umbre pâlpâitoare peste 
ape; o clipă, pânzele se colorează roşu. Le văd fluturând, moi; 
nu mi-am dat seama, când a căzut vântul. La orizont, spre sud, 
zăresc o licărire de lumină; ar putea să fie farul, sau doar o stea 
care sclipeşte de frig. 

Acum, răceala mă înconjoară din toate părţile; mă simt obosit 
şi fără apărare. Douăsprezece ore am stat neîntrerupt la cârmă. 


350 


Mă gândesc, că într-un fel mi-am măsurat puterile; voi fi în 
stare să mă lupt cu marea, dar gândul nu mă încălzeşte. Mintea 
mi se duce la o casă mică şi caldă, în care să fie un pat curat, să 
mă pot întinde, să-mi pot lăsa capul pe o pernă moale şi să 
dorm. 

E fără rost să mai stau de veghe; până dimineaţă vântul nu 
va veni şi ţărmul e prea departe ca să mă tem de el. Las 
pânzele ridicate şi cobor în cabină, tremurând. În capul scării 
mă primeşte aerul călduţ dinăuntru pe care îl cunosc; acum 
recunosc pe deasupra lui, parfumul Nadiei. Parfum ciudat; nu-l 
pot asemui cu mirosul nici unei flori. E poate mirosul întreg al 
câmpului, toamna, miros cald şi dulce de buruiană şi de fân 
cosit. 

Ea stă nemişcată, pe marginea patului, cu mâinile pe 
genunchi. Seamănă cu unul din călătorii aceia care n-au găsit 
loc într-un compartiment şi aşteaptă pe coridor, pe câte un colţ 
de geamantan, să se termine călătoria. 

— Nu te-ai culcat? o întreb. 

Răspunde foarte încet, sfios: 

— Nu. 

Apoi, fiindcă nu ştie de ce am coborât, tresare, şi se ridică: 

— Trebuie să te schimb? 

— Nu; nu mai bate vântul. Am venit să mă încălzesc puţin. 

— Vrei să te culci? 

— Nu, am să mă întind pe banchetă. 

Mă aplec să iau o pătură şi fără să vreau obrazul meu îi 
atinge braţul gol. Mi se pare că recunosc în căldura lui un 
freamăt. Când mă ridic, braţul vine după mine. Din felul în care 
mâinile ei, altfel atât de sfioase, îmi caută umerii în întuneric, 
înţeleg că a aşteptat de mult să facă gestul, să împlinească în el 
o datorie. 

Nu spune un cuvânt; îşi lasă capul pe pieptul meu, în dreptul 
inimii. 

Stau nemişcat, cu mâinile în jos, neînţelegând ce se întâmplă, 
neştiind ce trebuie să fac. Trupul ei mă învăluie, de sus până 
jos, în căldura lui moale şi dulce. Acum mi se pare că nişte porţi 
se deschid în faţă şi ea mă duce, visând, în lumea la care mă 
gândeam mai înainte, când tremuram de frig, sus pe punte. Mi 
se pare că ea mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu, că îmi 
ştie şi durerile şi dorinţele, că îmi cunoaşte destinul, şi e aşa de 


351 


bine să mă las în braţele ei, să nu mă mai gândesc la nimic, să 
nu mă mai întreb nimic, să închid ochii, să las ca ea să mă ducă 
mai departe. 

Simt în nări mirosul cald şi moale al părului ei mătăsos. Aş 
vrea să ridic mâna, să i-l desfac, să-l las să-i atârne pe umeri şi 
să i-l mângâi, cu toată palma, să nu rămână nicio părticică a 
mâinii, care să nu se desfete în părul ei. Dar nu îndrăznesc să 
fac nimic; nici să mă mişc, nici să mă gândesc la ce se întâmplă. 
Mi-e teamă că un gest sau un cu vânt ar risipi farmecul clipei. 
Nu ştiu dacă eu am acum vreun drept, sau toate drepturile sunt 
numai ale ei. 

Îşi apasă capul mai tare pe pieptul meu şi mâinile îmi 
mângâie umerii, căutându-le conturul în întuneric, cum ar vrea 
să-şi dea seama că sunt acolo, neschimbat. Aşa cum m-a 
cunoscut. 

— Să nu fii rău! şopteşte cu o teamă care mă umple de 
remuşcări. 

— Nadia! 

A recunoscut în această chemare uimită glasul meu vechi, 
îndrăzneşte să ridice capul spre mine. Nu-l văd, dar îi simt 
dogoarea în întuneric. Acum, dacă m-aş apleca, ştiu că aş 
întâlni obrazul ei îmbujorat şi buzele ei umede, dar nu am curaj 
să mă mişc. 

Mâinile ei îmi mângâie apăsat umerii; nu-mi dau seama dacă 
acest gest nu-i o chemare. 

— Cât de rău poţi să fii! repetă, dar fără ton de reproş, ci mai 
degrabă de dragoste. 

li cuprind încet umerii, cu grija de a nu o speria, de a nu o 
face să fugă, de-a nu o pierde, acum când nu mă mai pot lipsi 
de căldura ei. 

— Nadia! şoptesc. 

Apoi, încet ridic mâinile şi îi cuprind capul în palme, 
îndreptându-l spre mine, încercând să-i văd ochii, în întuneric. 
Stă moale şi cuminte, în mâinile mele, nimic din fiinţa ei nu se 
mai fereşte de mine. Imi aplec încet capul; întâi îi simt 
respiraţia caldă pe obraz, apoi îi întâlnesc buzele umede, cu 
gustul lor cunoscut. Freamătă; pare că şi ele aşteptau. Se 
destind, cu o sfială plină de farmec, uimite, ca nişte petale pe 
care soarele le face să se dezbobocească. Simt acum în buzele 
ei vibrând deopotrivă trupul ei tânăr şi cast, şi sufletul dăruit 


352 


cu toată căldura. E o înţelegere atât de deplină, între fiinţa ei şi 
fiinţa mea, încât pare că ne-am cunoaşte de totdeauna, că nu ne 
ascundem nimic, că în seara asta nu facem altceva decât să ne 
regăsim. 

— De ce nu înţelegi? murmură, ascunzându-şi capul pe 
umărul meu. 

Glasul scade, se topeşte. 

— Nu te cunoşteam acolo; îmi era frică, nu te cunoşteam. 
Aici eşti tu... Eşti tu! 

Îmi mângâie umerii repede, apăsat, ca să-şi arate că mă 
recunoaşte. 

— Eşti tu, tu... şi e marea... O auzi? 

Aud murmurul stins al mării ca acordurile calme ale unui 
sfârşit de simfonie. Un val leneş, larg ne culcă pe o coastă. O 
clipă văd prin hublouri focul pescarilor, pe ţărmul îndepărtat, 
împletindu-se printre sălcii. 


Ninge, peste vişinii desfrunziţi din grădina Gutulenkăi. Stau 
cu mantaua pe umeri, rezemat de zidul cald, ca într-o casă 
străină, unde nu-ți vine să te dezbraci şi să te aşezi. De aici văd, 
pe fereastră, copacii în care zăpada scânteiază, şi o bucată de 
cer acoperit de ninsoare. . 

Ninge liniştit, frumos, ca în iernile copilăriei. Îmi sună în 
urechi clopoței argintii. Umblă pe undeva copiii cu Ajunul? Sau 
sunt zurgălăii săniilor cu cai albi, de pe stradă? 

Ninge frumos, aşezat, egal, din tot cerul şi ramurile goale ale 
vişinilor se îmbracă în puf rece, sclipitor, ca pentru o serbare. 

Tresar şi caut în încăpere un obiect pe care să-l recunosc, să- 
mi amintească unde mă găsesc. 

Iată abajurul de foiţă albastră, care tot mai atârnă în mijlocul 
odăii; iată dulapul negru de nuc şi masa de la fereastră şi 
oglinda. Fotografia Şurei a rămas tot acolo, prinsă într-un colţ 
al ramei. lată ciudatul tablou, de pe perete: oamenii care se 
ospătează pe iarbă, la marginea unei păduri. Când se va 
întuneca vor părea nişte războinici; stacanele pe care le 
deşartă, vor semăna cu nişte coifuri, iar copacii subţiri din 
marginea pădurii, cu nişte sulițe. 

Nu s-a schimbat nimic în această încăpere, de când am văzut- 
o ultima oară, într-o noapte când am băut aici un pahar de vin 
cu locotenentul Ilinca. Numai în locul patului înalt, baba a adus 


353 


iarăşi, divanul. 

Stau rezemat de zid şi privesc ninsoarea de afară. Va conteni 
oare vreodată? Şi vişinii din grădină, vor mai avea puterea să 
înverzească? Va mai sosi aici încă o dată, primăvara? 

Aud paşii îndesaţi ai lui Nagavişka, venind dinspre magazie; 
aduce un maldăr de stuf, ca să-l bage în foc. În prag se opreşte 
să-şi scuture bocancii de zăpadă, apoi intră în sală, trăgând 
stuful după el, pe uşa îngustă. Timp îndelungat îl aud robotind 
la sobă, îndesând stuful înăuntru; pe urmă ciocăne la uşă şi se 
iveşte în prag, plin de funingine pe faţă. 

— Ce-i, Nagavişka? 

— Nu-i nimic rău, căcoane. 

— Frig afară? A 

— Aş, da de unde? [li tocmai cum nu se poate mai bine. 
Acuma să pui şuba pe spate şi să porneşti la plimbare. Ştii 
dumneata, căcoane, că la cafinea a venit o casieriţă nouă? 

Il privesc fără niciun gând cum şade în prag, mare cât uşa, 
cu spinarea puţin încovoiată, ţinându-şi împreunate pe pântec 
mâinile înnegrite de fum, ca muierile care trăncănesc. Şi-n timp 
ce afară ninge, Nagavişka îmi povesteşte întâmplările din oraş; 
pe Lenka, fata care vinde timbre la tribunal şi pe mama ei, le- 
au mâncat lupii, astă-noapte, când se întorceau de la Budachi. 
Ele au acolo o vilă, şi-au fost să vadă dacă nu ninge înăuntru. 

De Crăciun, nu se mai face bal la Prefectură, că prefectul s-a 
supărat cu nu se ştie cine din oraş şi nu vrea să mai audă de 
nimic. Acu umblă primarul pe la directorul liceului de băieţi, 
poate o să fie balul la liceu. Cucoana lui Agopian a şi plecat la 
Bucureşti, să-şi facă rochie, dar n-a plecat numai ea, că 
alaltăieri de dimineaţă, trenul a fost plin de cucoane. Numai de 
Tamara Ronsky, nimeni nu ştie nimic; oare o să ţină doliu, şi n- 
o să vină la bal? 

Nagavişka mă priveşte din uşă şiret, pe sub sprâncene. 

— Să fie adevărat, căcoane, că s-a certat căcoana Tamara cu 
lăcătinientul de pompieri? 

Şi fiindcă nu-i răspund, schimbă repede vorba, parcă ferindu- 
se, să nu-l lovesc: 

— Iar a fost foc astă-noapte; a ars la Mailachi, ştii dumneata 
căcoane, unde a mai ars şi anul trecut. Şi iarăşi a rămas bietul 
Mailachi fără acoperiş; că a ars tot, şi gardul a ars; numai 
coteţul câinelui, acum a scăpat; se vede c-a avut potaia noroc. 


354 


Lăcătinientul era foarte mânios, că îngheţase apa în saca, ori 
dracu ştie de ce era mânios. Ş 

Privesc pe fereastră cât ninge de frumos. În ramurile 
vişinilor, o dată cu zăpada se aştern umbrele amurgului. 
Nagavişka pleacă să mai aducă un braţ de stuf. În urma lui în 
odaie rămâne o linişte atât de grea, încât mi se pare că aud 
afară suflul de puf al ninsorii. 

Stau rezemat de zid, cu mantaua pe umeri, neîndrăznind să 
mă mişc. Seara mă găseşte în acelaşi loc. Apoi târziu, când nu 
mai văd nimic afară, bate cineva la geam. Deschid uşa, 
încredinţat c-a fost numai o părere, că-i numai iarna, care 
aşteaptă în prag. 

— Tot la noi ai rămas? 

În prima clipă, nu o recunosc. 

— Tu eşti Iris? Când te-ai întors? 

Închide oblonul şi aprinde lumina, ca la ea acasă. 

— Bună seara, spune, râzând, cercetând odaia de jur 
împrejur. Nu s-a schimbat nimic aici. 

Îşi scoate căciuliţa, aruncând-o cu fulgi scânteietori de 
zăpadă, pe pat. Acum îi recunosc chipul palid, cu pielea subţire 
sub care se văd vinele albăstrii, pulsând. 

— De ce te-ai pieptănat aşa? o întreb. 

— Nu-mi stă bine? se alintă, ducându-se să se privească în 
oglindă. 

Are pe frunte bucle care dau chipului ei mic, speriat, cu 
nasul în vânt, un aer ştrengăresc. Toate aici se piaptănă acum, 
aşa. 

Astă-primăvară, când ne plimbam împreună pe malul 
Limanului purta cărare la mijloc, şi părul îi flutura liber pe 
umeri. Acum l-a strâns de pe ceafă în creştet şi sub el gâtul 
subţire pare firav, bolnăvicios. 

— De ce vă pieptănaţi aşa? o întreb, cu o nedumerire în care 
ea nu-mi poate citi gândul adevărat. 

— Cum, dar asta-i pieptănătura la modă! răspunde, mirată că 
încă n-am aflat. 

— Pe unde ai fost? încep din altă parte, privind-o ca pe o 
străină. 

Colţul buzelor i se lasă cu amărăciune în jos, într-un zâmbet 
strâmb. Ce s-o mai întreb!? N-are să-mi spună nimic bun. 

— Tata nu mai poate să umble bine. Nu ştiu nici doctorii ce 


355 


are la picioare. Acum l-au scos la pensie, şi ne-am întors aici, că 
aveam casa noastră. 

Apoi îşi scutură tristeţea. 

— Dar tu n-ai mai plecat? 

Înclin capul şi privesc duşumeaua roasă. 

— Ba da, răspund. 

Şi mă întreb: „De ce şi-o fi lăsat buclele pe frunte? De ce nu o 
mai recunosc, aşa cum era astă-primăvară, când rătăceam pe 
malul Limanului şi ne tăvăleam prin stuf? Iris! Ce vrea să spună 
numele ei? Prin ce îi aparţin aceste patru litere? De ce nu o pot 
numi altfel?” 

— Iris! 

— Da. 

— Cum ai fi fost dacă te-ar fi chemat Nadia? 

Râde: 

— Cum să fi fost? Tot aşa cum sunt! 

— Crezi? 

Ridică umerii nedumerită. 

— Am cunoscut o fată care se pieptăna aşa, urmez, ridicând 
mâna să-i mângâi buclele de pe frunte. 

Şi aşa cum stăm faţă în faţă, în camera cu abajur albastru, mi 
se pare deodată că suntem în altă parte, sub umbrarul unei 
ceainării, pe cheiul gol al Sulinei. 

— Iris, spun, de ce-ai venit? 

Peste ochii ei pleoapele se bat, nedumerite. 

— Am auzit că eşti aici, şi-am venit să te văd. Dacă te superi, 
pot să plec. 

— Nu, Iris, rămâi! 

Şi iarăşi îi mângâi buclele de pe frunte, cu gândul că fac un 
gest vechi. 

— Tu ai fost vreodată la Sulina? o întreb. 

— Am trecut o dată, cu vaporul. 

— Cunoşti ceainăria lui Vanghele, din port? 

— Nu. 

Acolo ne oprisem, în dimineaţa sosirii. 

— E o ceainărie mică, urmez; poate acum a acoperit-o 
zăpada. Are în faţă un umbrar de scânduri, sub care vin să-şi 
bea ceaiul grecii bătrâni din port. 

În dimineaţa aceea, soarele palid de toamnă se strecura 
printre scândurile umbrarului şi razele lui tremurătoare se 


356 


jucau în pătrăţelele albastre de pe feţele de masă. Sosise un 
vapor în port; lumea era grămădită în jos, la capul cheiului, 
unde acostase, ca şi când fiecare în acest orăşel aştepta să i se 
întoarcă din călătorie vreo rubedenie. 

Stăteam faţă în faţă, Nadia îmi mângâia mâinile, deasupra 
mesei. Eram liniştiţi şi senini, fiindcă, din clipa când răsărise 
soarele ştiam ce avem de făcut, şi nu ne mai temeam că ar veni 
cineva să ne zădărnicească planurile. Acum puteam să lăsăm 
orele să treacă, timpul nostru mergea în acelaşi ritm al 
amândurora. 

În faţa ceainăriei, „Miladul” se legăna încet în parâme, la 
chei. 

— N-o să-ţi pară rău, să te desparţi de el? mă întrebă Nadia, 
privindu-mă cu un fel de teamă. 

Nu, nu-mi părea rău. Trebuia să mă întorc, repede, fără nicio 
întârziere, să-i  înapoiez această corabie comandorului 
Maximov, să mă eliberez de el, ca de o povară, să încep alt 
drum, să nu mai fiu alungat din urmă de amintirea lui, să-mi 
recapăt independenţa, să merg în orice parte a pământului aş 
vrea, să ştiu că nu mă mai urmăreşte cu gândul, că nu mai 
trebuie să-i dau vreodată socoteală, jurnalul meu de bord. 

În timp ce ne apropiam de port, azi dimineaţă, cu soarele 
vesel răsărind în urmă, făcusem toate planurile. 

— La Sulina ai să dai o telegramă. 

Nadia, ghemuită în cockpit, la picioarele mele, repeta, cu 
capul pe genunchii mei pe care mi-i ţinea îmbrăţişaţi: 

— Am să dau o telegramă. 

— Ştii cui? 

— Oricui vrei tu. Fac tot ce-mi spui. Eu sunt matelot, nu 
căpitan. 

— Ai să dai o telegramă doctorului, la Chişinău. 

— Ursului Negru? 

— Lui. 

A oftat cu tristeţe, apăsându-şi capul pe genunchii mei. Aş fi 
vrut să-i mângâi obrazul, dar mâna îmi era udă, de pe şcote. 

— Bietul de el! 

— De ce oftezi? 

— N-a primit în viaţa lui o telegramă. I-a fost dat să i-o trimit 
eu! 

— Crezi că are să se sperie? 


357 


— Ursul Negru? Nu-l cunoşti! 

— Ai să spui aşa: „In curând plec pe mare cu un prieten. 
Pentru lămuriri vino urgent la Bugaz!” 

— Nu-şi lasă el cărţile pentru atât! Are să-mi răspundă: 
„Treaba ta!” 

Intrasem în port, cu toamna după noi, dar aveam planurile 
făcute, ca să fugim de ea. La Marsilia, văzusem o dată, la capul 
unui chei de piatră albă, o pădure de catarge: erau cutere, cu 
pânze vopsite roşu, ketchuri şi brikuri şi clippere, urmele unei 
minunate flote de veliere. Acolo aveam să ne căutăm o corabie 
mică, pe care s-o conducem amândoi, care să fie a noastră, să 
nu ne mai lege de amintirea nimănui. Într-o săptămână puteam 
să-mi vând pământurile, pe care nu le cunoşteam, pe care nu 
aveam de ce să le regret, şi-n zece zile să fim pe malul 
Mediteranei. 

— Nadia, când aici încep ploile reci de toamnă, Mediterana 
este albastră. Vrei să mergem spre sud? Să începem cu o 
traversadă? În cincisprezece zile, cel mult, am fi la Alger, la 
umbra palmierilor. Ai văzut palmieri vreodată, copacii aceia cu 
capul în nori, care trăiesc ca nişte filosofi, meditând, la 
marginea deşertului? 

Iar în gând îmi spuneam: „Doamne, am să scap de sălcii, de 
stuf şi de salcâmi! Am să scap de recea lor înfiorare, pe care o 
simt la sfârşitul verii, când frunzele încep să pălească. Am să 
scap de freamătul lor plin de nelinişte. Am să fug de ramurile 
lor desfrunzite, pe care le chinuieşte viscolul. N-am să mai aud 
fâşâitul stufului pe străzi, când îl târăsc în căruţe, ca să aibă ce 
băga în foc.” 

— Nadia, ştii că la Alger casele nu au sobe? 

Ce minunat mi se părea, să fie case fără sobe! Şi să nu simţi 
niciodată frigul. 

Acum stătea cuminte în faţa mea, şi îmi mângâia mâinile, 
deasupra mesei. Cheiul, luminat de soarele obosit, se vedea 
gol, până departe. Mi se părea că portul a fost făcut numai 
pentru noi şi mă simţeam stânjenit că l-au greşit atât de mare. 
Dincolo, pe ţărmul nordic al canalului, la şantiere, câteva 
vapoare erau trase pe uscat şi li se vopsea carena, cu roşu. Din 
spatele lor se auzea păcănit de ciocane pneumatice. 

— Îmi plac mai mult corăbiile, spuse Nadia, privind o goeletă 
care cobora tăcută, către mare. Nu se face atâta gălăgie în 


358 


jurul lor. Pe ele când le repară nu ştie nimeni; n-am văzut 
niciodată o corabie trasă pe uscat. Ele parcă se ascund, ca 
unele animale care nu vor să fie văzute, când bolesc. 

Apoi, după ce corabia se pierduse cu pânzele ei albe, spre 
mare, descoperind iarăşi fierăria şantierelor de pe malul 
celălalt al canalului, îşi reluă vorba. 

— Nu ţi se pare că vapoarele scoase pe uscat au ceva 
monstruos? Sunt ca nişte bivoli de fier. Cum aş putea să le 
compar? Corăbiile mi se par nişte păsări care au coborât să se 
odihnească pe apă. Când le vezi, cu pânzele întinse, nu ţi se 
pare că au să-şi ia zborul? Seamănă cu pescăruşii. Crezi că n-au 
suflet, corăbiile? Nu glumesc. Nu ştiu unde, în pânze, în 
catarge, trebuie că au sufletul lor. Uneori mi se pare că sunt 
nişte fiinţe, şi-mi vine să le fac semn, cu mâna. 

Am aşteptat la ceainăria lui Vanghele, până târziu, când am 
aflat că s-a deschis oficiul poştal; atunci am plecat să dăm 
telegramele, ea la Chişinău, eu la Bucureşti, ca să-mi aranjez 
plecarea. 

— Şi aici e tot stuf, am spus, înfiorat, în timp ce ne întorceam 
spre port. 

După două-trei rânduri de case mici, aşezate pe nisip, 
începea balta, plină de stuf îngălbenit. Poate vreodată, târziu, 
după multe generaţii, mă gândeam, oamenii care trăiesc aici, 
pe o fâşie de nisip lată de câteva sute de metri, între canal şi 
baltă, vor pierde legătura cu semenii lor de pe uscat şi vor crea 
o altă specie, un amestec de om, de broască, de peşte şi de 
bâtlan, pasărea cenuşie care zboară cu aripile mari întinse, 
deasupra domeniului ei, stufărişul. 

Restul dimineţii ne-am pregătit de plecare. Am fost la 
căpitănie să vizez hârtiile şi să cercetez barometrul. Am primit 
un buletin meteorologic liniştitor: cea mai apropiată zonă de 
depresiune era undeva, înspre Caucaz. 

— Câteva zile o să avem vântul de la vest, socotea căpitanul 
portului. Puteţi să plecaţi, fără frică. 

— Nu mai mergem de-a lungul coastei, i-am spus Nadiei, 
ieşind pe chei; tăiem drumul, drept la Liman. În şaizeci de mile, 
chiar dacă am deriva, nu putem să ieşim de pe direcţie atât ca 
să pierdem din vedere farul de la Bugaz şi să nimerim la Odesa. 

Ne-am întors în port şi am umplut rezervorul cu apă. Spre 
amiază însă, când eram gata de plecare, vântul a stat; vaporul 


359 


care sosise de dimineaţă ridica ancora ca să pornească în susul 
Dunării. Lumea s-a răspândit numaidecât pe străzile oraşului, 
parcă suptă de stuf şi de nisip, ca de un burete, şi portul a 
rămas pustiu, sub lumina palidă a soarelui de toamnă. 

Sub umbrarul unde grecii bătrâni îşi sorbeau ceaiul privind 
gânditor pe apă, Vanghele ne-a dat să mâncăm, chefali graşi şi 
scrumbii de Dunăre la grătar. 

— Dacă ne grăbeam puţin acum am fi fost pe mare, spuse 
Nadia cu părere de rău. 

— Da, şi în loc de scrumbii ai fi mâncat guvizi! 

Dar am fi fost singuri pe corabia noastră. Singuri! Acest gând 
dădea acum alt înţeles călătoriei noastre. Acum, când nu ne 
mai ascundem nimic unul altuia, când tainele noastre se 
împleteau, când „Miladul” şi marea ne erau complici, ne 
contopeam toți patru, într-o învolburare de simţuri şi 
simţăminte. 

Abia spre seară am ridicat pânzele. Câţiva marinari bătrâni, 
cu bărbile sure, foşti căpitani de bărci, de barcazuri, de 
mahoane, de corăbii sau de vapoare, ne priveau de pe chei cu 
tot atât dispreţ cât melancolie. 

— Aba, asta ce corabie este, bre, căpitan Iani? se întrebau, 
cu neîncredere. 

— Asta nu-i corabie bre, asta coşciug este! Asta nu merge 
două mile pe mare! Asta scufundă la noapte, ce-ţi spun eu 
dumitale!... 

Dar ştiu că ar fi plecat atunci cu noi, dacă îi luam, să meargă 
oriunde, înspre orice parte a lumii, să mai simtă o dată şcotele 
şi echea în mână, să mai audă fâlfâitul pânzelor şi ţiuitul 
vântului în şarturi, chiar dacă ar fi trebuit să se scufunde la 
noapte, sau în una din nopţile următoare. 

Vântul bătea de la țărm, liniştit, nu prea rece, şi umfla 
pânzele plin. Când am ieşit din port, farul începea să clipească; 
apoi, curând, am văzut luminile aprinzându-se în case, abia la o 
palmă deasupra apei şi în timp ce întunericul se lăsa, am rămas 
cu gândul că la noapte marea se va ridica să le stingă, şi să 
acopere pentru totdeauna oraşul, ca pe un teritoriu condamnat. 

O 

Am îndreptat prova spre larg, cu 33 de grade la busolă, 
drumul drept la Bugaz. Farul rămânea încet, în urmă. Jumătate 
din noapte clipitul lui ne-a urmărit parcă vrând să ne arate 


360 


drumul, apoi s-a stins în apă şi întuneric, lăsându-ne singuri. 
Acum eram în plină mare, departe de uscat, şi primul drum 
când părăseam coasta, mergând după busolă, mi se părea tot 
atât de simplu ca şi celelalte, în auzul valurilor răsturnate pe 
plajă. Mi se părea că merg de mult aşa, că vin de pe nişte mări 
îndepărtate, cu Nadia alături şi că nimic rău nu mi se poate 
întâmplă atât timp cât suntem împreună. 

În legănarea leneşă a valurilor, aveam impresia că deasupra 
cerul basculează, ca o cupolă înstelată, şi legănarea lui în jurul 
catargului mă ameţea uşor. Mi se părea că am pierdut simţul 
timpului, al lunilor, al zilelor, al orelor, şi-ale celor din urmă şi 
ale celor următoare. Nu ştiam de cât timp ne cunoaştem; nu-mi 
aminteam nimic dinaintea ei, ca şi când am fi pornit în lume de 
la început, amândoi alături, şi aşa trebuia să mergem până la 
sfârşit, pe această corabie, sau pe alta, care ne unea existenţele 
tot atât de firesc cât le uneşte pe ale oamenilor aflaţi sub 
acelaşi acoperiş. 

Într-un târziu mi s-a părut că vântul se încălzeşte; îl simţeam, 
blând, ca astă-vară, mângâindu-mi tâmplele şi nu ştiam de unde 
mai găsea această urmă de căldură. 

Imi aminteam, cu o dulce înfiorare nopţile acelea, care ne 
găseau pe drum, stând unul lângă altul pe puntea din spate, 
lângă cârmă, cum stăteam acum. Dar de data asta drumul era 
altfel; şi noi eram altfel şi marea chiar, nu mai era aceeaşi. 
Acum o taină caldă ne lega pe toţi, sub cerul acestei nopţi calde 
de toamnă. 

Am întins mâna încet şi i-am cuprins umerii. Era ca o tulpină 
de crin, care se frânge cum o atingi. Am simţit-o, fragilă, moale 
şi caldă, lipindu-se de mine, fără nicio sfială, cu încredere, cu 
dăruire definitivă, cum ar fi ştiut dinainte toate gesturile de 
dragoste viitoare. 

M-am aplecat deasupra ei, încet, fără grabă, ştiind cât de 
mult era până la țărm, şi am dezgolit-o în faţa mării caste. 
Rochia ei de stofă groasă mi se părea o pânză de corabie şi 
ridicând-o, cu religiozitate, în lungul coapselor, al şoldurilor, al 
trunchiului, care rămânea dedesubt gol, bronzat, mi se părea 
că desfac pânzele corăbiei de pe ghiu ca să le întind în vânt. Şi 
în timp ce eu o dezgoleam aşa, o dezgolea şi întunericul, 
ridicându-şi vălul negru de deasupra nudităţii ei. În lumina 
palidă a dimineţii ea stătea răsturnată pe punte, cu capul în 


361 


parâme, înfiorându-se de vânt şi de mâinile mele. Tainele 
feminităţii ei erau strânse în pielea albă de pe sâni şi de pe 
pântece, pe care soarele nu o atinsese niciodată. M-am aplecat 
înfiorat şi am urmărit cu buzele conturul acestor zone secrete, 
pe care acum mi le dezvăluia, dăruindu-mi-le fără şovăire. Era 
necrezut de fierbinte trupul ei, în dimineaţa de toamnă. În timp 
ce suflul umed şi rece al mării îmi înfiora umerii, ea întindea 
deasupra braţele ei fierbinţi, lipindu-mă de ea, să mă 
încălzească. Şi când buzele ni s-au atins, ştiind tot ce va urma, 
dinţii încleştaţi mai înainte i s-au destins, şi ea s-a lăsat dintr- 
odată moale, topindu-se, pierzându-şi conturul ca o bucăţică de 
zahăr într-un pahar cu apă caldă. Şi tot ce era dulce în fiinţa ei, 
se prelingea pe pielea mea înfiorată. 

Soarele ne-a găsit îmbrăţişaţi între parâme. Cârma şi ghiul 
scârţâiau deasupra, părăsite şi marea redevenea albastră. 

O 

— De când vroiam să înot fără costum de baie! se bucură 
Nadia, pregătindu-se să sară în apă. 

Câte dezlegări adusese această crucieră! Şi ea ştia să nu 
piardă nicio bucurie. 

Într-o după-amiază, acum două luni, stătea în acelaşi loc, 
gata să sară în apă, dar atunci eram nişte străini. Acum ea se 
arăta goală în lumina soarelui, fără sfială, îşi plătise acest drept 
cu sângele ei. 

O clipă mai înainte, când se ridicase în genunchi, în faţa mea, 
privindu-mă cu o curiozitatea neascunsă cum stăteam întins pe 
punte, îmi spusese: 

— De ce, de ce nu mă feresc de tine, deloc, parcă am fi 
crescut împreună? Mi-e ruşine doar că nu sunt toată arsă de 
soare. Spune-mi, de ce să mă ascund, când tu ştii tot, tot, 
despre mine? Îmi pare bine că ştii tot, şi-mi pare rău că nu mai 
am ceva să-ţi destăinui. 

Apoi chipul ei fusese străbătut de o înfiorare. 

— Spune-mi, poate fi ceva mai frumos, decât să dai, să dai! 
O! In două zile am să mă bronzez peste tot, atunci am să fiu 
nou născută. Pentru tine. Când o să fim pe mare o să umblăm 
întotdeauna aşa! Spune-mi, ce poate fi mai frumos: soarele, 
marea, cerul şi trupul gol!... _ 

Ce albastră era marea în această dimineaţă de toamnă. În 
lumina gălbuie a soarelui care se ridica obosit pe cer, învăluit 


362 


într-o pâclă subţire, albicioasă, valurile se urmăreau spre 
răsărit în drumul lor fără capăt. Cine poate şti, cine poate 
vedea, unde încep, şi unde se pierd? Odată credeam că însăşi 
apa mării se deplasează cu ele, că se rostogoleşte, după vânt, şi 
nu mă întrebam cum de nu se golea marea, în urma lor! Acum, 
când ştiam că apa mării nu se deplasează odată cu valurile, 
acestea fiind doar o unduire înfiorată, cum, la altă scară se 
înfioară uneori pielea pe un trup omenesc. Dar aşa, 
procesiunea valurilor mi se părea mai misterioasă. Cine va 
putea afla vreodată înţelesul ascuns al acestei tălăzuiri fără 
sfârşit? Cine va smulge mării taina nepătrunsă pe care o lasă să 
se ducă odată cu valurile, în timp ce ea de mii de mii de ani nu 
s-a mişcat din loc? 

— Vii? mă chemă Nadia. 

Vântul întindea uşor pânzele şi „Miladul” tăia leneş valurile, 
către răsărit. 

— Haide, sări! Te ajung. 

Işi făcu vânt şi se aruncă în lung, într-o învolburare de apă. 
Ştiam cât de bine înoată, dar acum nici eu nu eram mai prejos 
decât ea; fusesem şi unul şi altul tot atât de buni ucenici. Se 
ducea repede, pe dâra luminoasă a soarelui în care braţele ei, 
când ieşeau din apă, aveau luciri de aramă. Din câteva mişcări 
am ajuns-o şi i-am prins mijlocul în mâini. 

— Ştii, spuse, întorcându-se şi respirând ud, acum nu mai mi- 
e necaz când mă întreci. Eşti mai puternic decât mine, e 
dreptul tău. 

— Dar tu m-ai învăţat să înot. 

— Nu, simţul înotului era în tine, în trupul tău, eşti făcut 
pentru el. Eşti făcut odată cu el. Am văzut de la început. 

Am ridicat mâinile încet, pe mijlocul ei, pe tors, în sus, până 
la subţiori. Picioarele, călcând ritmic apa, ni se întâlniră, ca în 
ziua primei lecţii de înot, când atingerea ei îmi transmisese un 
spasm în inimă. Dar acum aveam alt drept asupra ei şi nu mai 
trebuia să-mi ascund dorinţa. Am lipit-o de mine în apa rece şi 
ne-am simţit goliciunea, de sus până jos. 

Nu credeam că aici trupurile noastre şi-ar mai putea trimite 
unul altuia, căldura. M-am lăsat pe spate şi am tras-o deasupra 
mea, într-un joc necunoscut până atunci, mângâind-o pe ea şi 
luptându-mă fermecat cu marea, a cărei atingere mă tulbura 
tot atât cât mă tulbura trupul ei lăsat peste mine. Buzele ni s-au 


363 


atins şi s-au împreunat, sărate de apa mării. Capul mi-a 
alunecat la fund; ea a venit după mine. Am deschis ochii şi am 
văzut deasupra lumina soarelui irizându-se în valurile albastre. 
Nadia mă înlănţuia, cu o forţă nebănuită, ca un înecat care-şi 
înăbuşă salvatorul. Apa ne intra în nări, în urechi, şi, în 
spasmurile buzelor, se strecura sărată în gură, dar eu nu 
simţeam acum alt gust, decât gustul buzelor ei. Ne scufundam 
încet, se făcea întuneric, apa era mai rece. Urechile captau un 
murmur vag, îndepărtat, trimiţându-mi în creier o apăsare 
surdă, care îl paraliza. Mi s-a părut că o să ne înecăm şi am 
socotit că era cea mai firească dezlegare a îmbrăţişării noastre. 
Dar după o clipă braţele Nadiei slăbiră; capul îi căzu moale pe 
umărul meu şi deodată, în locul voluptăţii, m-a cuprins spaima. 
Mi s-a părut că marea ne întinsese o cursă, că ne vrăjise cum 
vrăjea odată pe navigatori trimiţându-le în cale sirenele. Cu o 
mişcare bruscă m-am desprins din toropeală şi mi-am făcut 
vânt în sus, trăgând-o pe Nadia după mine. 

Când am respirat adânc, aerul ud de deasupra apei, am 
simţit capul plesnindu-mi de durere. Ea avea ochii roşii şi 
colţurile buzelor îi atârnau în jos, cu o grimasă de oboseală şi 
suferinţă. 

— Am ameţit, şopti, trăgând aer în pieptul cuprins de 
spasme. 

Acum, deasupra noastră cerul părea mai mare şi soarele mai 
luminos; pe dâra argintie lăsată de razele lui în apă, „Miladul” 
se ducea singur, încet, cu pânzele întinse, spre răsărit. 

O clipă m-a străbătut gândul că ieşisem zadarnic deasupra 
valurilor, că eram destinaţi să rămânem aici, să ne contopim cu 
marea. Şi am simţit nu nelinişte ci, paradoxal, o părere de rău, 
o îndoială când m-am pomenit înotând, cu Nadia alături, umăr 
lângă umăr, pe urma „Miladului”. 

A fost o luptă grea, aş putea s-o numesc deznădăjduită, dacă 
aş fi simţit deznădejdea. Ciudat, luptându-mă cu apa, poate fără 
speranţă, simţeam o împlinire; fiindcă Nadia era lângă mine; şi 
orice ar fi fost să se întâmple, rămâneam împreună. 

— Cum se termina dacă nu l-am fi ajuns? întrebă ea, la urmă, 
prinzându-se cu mâna de o parâmă care atârna la pupa. 

M-am agăţat de marginea punţii, aşteptând să-mi recapăt 
respiraţia. Marea se vedea, de jur-împrejur, albastră şi pustie, 
fără niciun coş de vapor, fără nicio urmă de fum, fără nicio 


364 


pânză de corabie. Numai pânzele noastre. 

M-am urcat pe punte şi am întins mâna s-o ridic. Ea a ieşit 
din valuri, goală, cu umerii bronzaţi, cu sânii albi, cu mijlocul 
subţire, cu şoldurile rotunde, şi mi se părea că se naşte acum 
din apa mării ca Venus. Respira încă pripit şi sub sânul stâng, 
pielea subţire lăsa să se vadă inima bătând. Mi-am lipit buzele 
pe gâtul ei, apoi pe umăr, pe sâni, pe mijloc, am îngenuncheat 
şi m-am oprit cu obrazul pe pântecele alb. 

— Nadia, am spus, înlănţuindu-i şoldurile, tu eşti curată ca 
marea. 

Mă gândeam că de nimic al ei nu m-aş fi ferit, cum nu-mi era 
silă şi nu mă feream de mare când îmi atingea obrazul, ochii, 
când apa ei sărată-amăruie îmi intra în nări, în urechi, în gură, 
învăluindu-mă în cea mai intimă şi mai completă îmbrăţişare. 

Se aplecă şi-mi cuprinse capul în mâini; am lăsat buzele să- 
mi alunece, pe pântecele ei pur. 

— Tu eşti din altă rasă, am spus, transportat, gândindu-mă la 
celelalte fete, pe care le îmbrăţişam astă-iarnă. Trupul tău e tot 
atât de armonios şi pur cum îţi este şi sufletul. 

Privind-o cum stătea goală în faţa mea, mă întrebam, ce îmi 
place mai mult: gleznele subţiri, genunchii rotunzi, coapsele 
lungi, cu pielea netedă şi parfumată, şoldurile elastice şi calde, 
părul arămiu, moale ca mătasea porumbului, care îi umbrea 
atât de tulburător pântecele? 

Ea se lăsa încet, în jos, în faţa mea, sub buzele mele care 
urmau acum drumul înapoi. 

— Nadia, spuneam, pielea ta e sărată ca marea şi totuşi tu 
eşti neînchipuit de dulce. De unde vine gustul pielii tale? Din 
suflet, sau din sânge? Ce ai tu mai dumnezeiesc? Inima, care 
bate aici, sau sânii, care o acoperă, sau braţele care mă 
mângâie, sau umerii pe care îmi reazăm capul? Ce iubesc mai 
mult la tine? Obrazul tău arămiu, buzele tale umede, sărate... 
De ce ai buzele umede şi roşii? Ce iubesc: buclele mătăsoase de 
pe fruntea ta, sau ochii tăi negri? Urechile tale mici, ca nişte 
scoici sidefii, sau puful tău auriu de pe fruntea dezgolită? 

Stăteam acum în genunchi, unul în faţa altuia. 

— Să nu mai spui nimic! şopti. Tu singur, îmi eşti de-ajuns. 

Braţele încălzite de soare, îmi încercuiră umerii; buzele 
fierbinţi găsiră pe ale mele, care adunaseră sarea de pe trupul 
ei, şi am alunecat contopiţi peste parâme, în toată lumina 


365 


amiezii. 
O 

Vântul conteni îndată după prânz. Marea luase o culoare 
neobişnuită, lăptoasă, care o făcea să se confunde, la orizont, 
cu cerul. Părea că suntem prizonieri sub un imens glob de 
sticlă. 

Am lăsat-o pe Nadia dormind, în cabină. Avea somnul 
cuminte, ca de copil; capul ei stătea senin, în pernă. Numai 
pumnul strâns, apăsat pe inimă sub sânul gol, părea că îi 
păzeşte fericirea. Am ieşit pe puntea luminată palid de soarele 
obosit şi am încercat să-mi limpezesc în minte o metodă ca să 
aflu poziţia unde ne găseam. Sextantul nu-mi folosea însă la 
nimic, fiindcă înaintea plecării nu-mi reglasem cronometrul. Şi, 
oricum, tot nu puteam să iau înălţimea soarelui: orizontul juca 
neclar, în lumina lăptoasă a după-amiezii. Dacă Nadia ar fi fost 
lângă mine, m-aş fi sfătuit cu ea, dar ea dormea, obosită, şi nu 
îndrăzneam să-i tulbur somnul. 

Nu ştiam unde suntem. După şaptesprezece ore de drum, cu 
vântul potrivit pe care îl avusesem, mergând numai cu trei 
noduri pe oră, ar fi trebuit să se vadă farul de la Bugaz, la zece- 
cincisprezece mile spre nord-est. Încercam zadarnic să străbat 
cu privirea pâcla de la orizont, să desluşesc în depărtare 
scheletul lui vopsit alb şi negru. M-am urcat de câteva ori în 
vârful catargului, dar n-am putut vedea altceva decât aburul în 
care se irizau razele soarelui. 

O linişte înfiorătoare se lăsase peste ape; marea îşi reţinea 
suflul, parcă se pregătea pentru o luptă, şi atunci, dintr-odată, 
am avut intuiţia că în depărtarea apăsată de pâclă se întâmplă 
ceva neobişnuit. Am simţit că în adâncul mării încremenite sunt 
forţe care se pregătesc să răzbată deasupra, ca nişte vulcani 
care înainte de a erupe stau într-o linişte ciudată; liniştea în 
care încremenesc frunzele copacilor când se apropie furtuna. Şi 
înainte de a se fi întâmplat altceva, înainte de a se fi înnegrit 
orizontul, înainte de a fi fluturat velele, înainte de a se fi 
încruntat faţa mării, s-a făcut deodată, foarte frig. Nu ştiam de 
unde vine frigul; dinspre orizont ar fi trebuit să vină cu vântul, 
şi vântul nu se simţea; din sus, ar fi trebuit să schimbe culoarea 
cerului; din fundul apei, ar fi schimbat faţa mării. Părea că ia 
fiinţă asupra noastră din nimic, ca un duh care se prelinge 
nevăzut de pe pânzele albe ale corăbiei. Apoi deodată soarele a 


366 


pălit şi peste apă s-a lăsat o umbră cenuşie. S-a întunecat 
nefiresc de repede, ca la teatru unde timpul nu se scurge în 
ritmul lui real. Şi tot atunci, întreg orizontul s-a făcut negru de 
jur împrejur, într-o singură clipă. Pe urmă natura a încremenit, 
să aştepte. 

M-am văzut, uimit, pe o mare vânătă dar liniştită, înconjurat 
de un brâu negru, ca un zid înalt prin care nu se putea trece. 
Nu ştiam dacă sunt nori, sau umbre. Deasupra, cerul se vedea 
ca printr-o sticlă afumată şi în jurul soarelui se desena un mare 
cerc roşu, cu marginile estompate. Era o încremenire, marea 
nu respira, umbrele negre stăteau în loc şi deasupra soarele se 
stingea. Numai frigul continua să cadă şi acum aducea 
umezeală, ca o ceaţă de toamnă. 

Un timp am stat aşa pe punte, neştiind ce să fac, în ce parte 
să mă întorc, ca să văd primejdia, cum arată şi de unde vine. 
Dar era atât de încremenită marea, încât şi cugetul meu 
încremenea. 

Nadia se trezise, mă întrebă din cabină, mirată: 

— E seară? Dar cât s-a făcut ceasul? 

Era abia patru după amiază. 

— Pot să aprind lumina? Nu văd să mă pieptăn. 

In cabină nu intrase frigul; glasul ei era încă somnoros. M-am 
aplecat pe tambuchi şi am privit-o. Se alinta, pieptănându-şi cu 
dosul mâinilor sprâncenele şi umezindu-şi buzele roşii. 

Am întors capul, neliniştit, aşteptând să văd poate farul 
aprinzându-se în întuneric. Gândul îmi fugea înaintea 
ceasornicului şi mi se părea că se făcuse noapte. Ochii mi se 
opriră pe catarg; iconiţa Sfintei Mării nu mai era acolo. Se 
vedea numai cuiul în care fusese prinsă. 

— Nadia, ai luat tu icoana? 

— De unde? 

— Icoana ta, de pe catarg. 

— Nu, n-am luat-o, răspunse, apărând mirată, în capul 
scărilor. 

Am tresărit. Era cu pieptenele în mână, şi îşi lăsase părul 
lung, pe umeri, peste gulerul alb al rochiei. 

— De ce te piepteni aşa? am întrebat-o, cu stupefacţie. 

Ce schimba în înfăţişarea ei pieptănătura nouă? 

— Nu-ţi place? făcu, dezamăgită. 

N-am răspuns; o priveam, împietrit. Ea încerca să 


367 


zâmbească, trecându-şi pieptenele prin părul căzut pe umeri. 

— Pentru tine mă pieptăn aşa, spuse. Ce te supără? 

Capul ei, cu buclele arămii se proiecta pe orizontul negru. O 
adiere de vânt, îi flutură părul. Umerii i se înfiorară, ca de frig. 

— Nu-ţi place? Vroiam să înnoiesc ceva din mine; aş vrea să 
mă înnoiesc în fiecare zi. 

În spatele ei o pată neagră răscolea marea, apropiindu-se 
repede, din bordul drept. Pânzele fluturară. 

M-am ridicat în genunchi, cu privirea înmărmurită, 
neputându-se dezlipi de pe chipul ei, pe care nu-l mai 
recunoşteam şi care-mi aducea aminte de ceva. Unde îl mai 
văzusem, privindu-mă cu ochii mari, puţin uimiţi? Şi părul căzut 
pe umeri, şi rochia, cu gulerul alb, care îi dădea o înfăţişare 
atât de nevinovată? 

Un fulger scurt, ca flacăra unei arme, scânteie în vălurile 
negre, destrămându-le. 

Nadia tresări; şi atunci, în clipa când zâmbetul ei împietri pe 
buze, am recunoscut-o. Era la fel ca în rama neagră, de pe 
dulapul comandorului. 

— Ludmila! am bâiguit. 

Ea nu auzi. Mă privea, nedumerită, cum mă apropiam de ea, 
cu ochii împietriţi. Stătea la intrarea cabinei, cu mâinile în 
lături, ţinându-se de marginea roofului, în locul unde altădată 
stătuse Ludmila Maximov. O trâmbă de vânt, ridicându-se udă 
de pe faţa mării, îi flutură părul de pe umeri; mi se părea că-i 
un semn din altă lume. Sfârşeala îmi cuprinse sufletul, mă 
simţeam mic, slab, neputincios în faţa furtunii care se apropia. 
M-am târât până la ea şi m-am rezemat în faţa ei, cu mâinile în 
marginea roofului. Părul adus de vânt în ochi îmi întuneca 
privirea. 

— Nadia, am murmurat confuz, cu teamă şi cu durere, fără 
să-mi înţeleg simţămintele. Nadia, de ce ai nume rusesc? 

Işi duse uimită mâna la gură, şi se trase înapoi, pe scară, 
spre întunericul cabinei. Acum chipul ei se confunda şi mai 
mult cu al celeilalte. Mă sileam din răsputeri să o păstrez în 
conştiinţa mea, să nu uit fiinţa ei reală, să nu rămân cu duhul 
înecatei. li repetam numele, în gând, ca să nu mă trezesc 
rostind alt nume. 

O rafală de vânt ridică pe neaşteptate un val, cum l-ar fi luat 
cu găleata şi îl vărsă pe punte. L-am simţit pe obraz, ca o palmă 


368 


rece. M-am aplecat în întuneric, după ea. 

„Nadia, îmi spuneam privind-o ameţit, de ce ai un nume 
rusesc? De ce iubeşti marea? De ce nu te temi de ea? De când 
ai învăţat să înoţi? Şi de ce ai venit cu mine, pe corabia asta 
care nu-i a mea?...” 

— Vine furtuna, ce faci? strigă ea, făcându-și loc să iasă pe 
punte. 

Capacul magaziei era ridicat şi vroia să-l închidă. 

I-am ţinut calea: 

— Tu ştii a cui e corabia asta? am întrebat-o, cu nervii intraţi 
în furtună. Ştii a cui e? Ştii ce înseamnă „Miladul”? M-ai 
întrebat odată. E a Ludmilei Maximov, pe care au înecat-o, la 
Sevastopol... De ce semeni cu ea? De ce i-ai luat locul, pe 
corabia ei? 

Un alt fulger spintecă valurile negre în lungul orizontului. 
Atunci vijelia se năpusti deasupra mării. O vedeam venind, 
ridicând mari lame negre din apă, rostogolindu-se, mugind. 
Nadia mă dădu la o parte şi alergă să închidă capacul magaziei. 
În aceeaşi clipă pânzele se smuciră şi, prinse în şcote, traseră 
nava după ele. Ghiul se înfundă, trosnind, în apă. 

— Treci la cârmă! strigă Nadia, din faţă, unde rămăsese 
agăţată cu mâinile de sarturi. 

Acum două zile dorisem furtuna, avusesem nevoie de ea, şi 
nu venise. Acum, când navigam împăcat, când aşteptam să se 
încheie în linişte această ultimă parte a ciudatei noastre 
călătorii, ultima latură a triunghiului pe care încrucişasem 
marea, furtuna venea şi nu ştiam de ce. Stăteam cu mâinile 
înţepenite în marginea roofului, privind încremenit valurile, 
cum se înălţau mugind surd din beznă. Un brizant alb se 
răsturnă pe puntea din prova; „Miladul” se ridică din apă 
trosnind şi puntea rămase albă de spumă. 

— Treci la cârmă! Ce faci? strigă Nadia, neputând să dea 
drumul şarturilor din mână. 

O lamă de apă i se vărsă peste picioare; valurile nu ajungeau 
încă pe punte, dar vântul le prindea şi le arunca în pânze, 
spulberate. Şarturile, întinse ca nişte coarde, scoteau un 
şuierat plin de spaime. În întunericul care cădea repede, am 
văzut părul Nadiei fluturând pe pânzele albe. Aşteptam să se 
mai întâmple ceva; simţeam că furtuna n-a venit întreagă, că 
trebuie să se spargă undeva nişte nori, să se reverse asupra 


369 


noastră o ploaie rece. Undeva foarte departe fulgera, fulgere 
scurte, dese, ca tirul unei baterii de tunuri, ale căror bubuituri 
nu puteau ajunge până la noi. Mi se părea de necrezut că încă 
nu ploua, că aveam încă hainele uscate, şi nu ştiam cine ne 
cruţă... 

O nouă rafală de vânt ne culcă pe-o coastă; Nadia îşi dădu 
drumul pe punte şi alunecă în lungul roofului, pe brânci, până 
în cockpit. Venirea ei mă dezmetici. 

— Ce faci? strigă, scuturându-mi braţul. Vrei să ne înecăm? 

M-am repezit la cârmă, fără alt gând decât că trebuie s-o 
salvez pe ea, să n-o las pradă mării, să rup destinul ei de-al 
Ludmilei, să nu-l urmeze până la sfârşit. Dar regăsindu-mi locul 
meu acolo, aşa cum mai înfruntasem şi alte furtuni, siguranţa 
mi-a revenit deodată, deplină. Acum nu-mi mai era teamă nici 
de mare, nici de gânduri, şi halucinaţiile pieiră. 

— Sunt toate hublourile închise? am întrebat-o, întinzând 
şcotele cu toată forţa, în faţa vântului dezlănţuit. 

Nadia cobori în cabină, apoi se întoarse şi închise capacul 
tambuchiului. 

— Vezi dacă n-a mai rămas ceva deschis! am urmat, cu faţa 
crispată de un zâmbet provocator. 

Acum vroiam eu să ne luptăm cu furtuna, să nu fugim din 
calea ei. 

— Ar trebui să micşorăm vela, spuse Nadia, înspăimântată de 
forţa vântului. 

Pânza era atât de întinsă, încât cusăturile ei se curbau, ca 
nişte cercuri, şi fiecare părea o nervură gata să plesnească. 

Prinzând vântul în plin, din bordul drept, „Miladul” se avântă 
icnind peste valuri. Acum când şcotele şi cârma erau în mâna 
mea, când corabia asculta de mine şi puteam să o îndrept într- 
acolo unde vroiam, furtuna nu mi se mai părea atât de 
puternică şi nu mă mai înspăimânta. Şi eu, şi „Miladul”, ne 
regăsisem echilibrul, pe marea furtunoasă. 

— Încotro mergem? întrebă Nadia, aşezându-se alături, pe 
marginea cockpitului ud de apă. 

— Spre Bugaz. 

Spuneam aşa, dar nu puteam să ştiu dacă într-adevăr 
mergem în direcţia bună. Rafalele aduceau de fiecare dată 
prova în vânt şi ar fi trebuit să-mi dau seama că, treptat, 
pierdeam drumul. Uneori cadranul busolei arăta cincizeci de 


370 


grade în loc de treizeci şi trei, şi îmi trebuia mult timp până să-l 
aduc la loc. 

Abia dacă se mai vedea la douăzeci de paşi. Dincolo de linia 
neagră a acestui orizont de furtună continua să fulgere des şi 
scurt, fără să se audă tunetele. Deasupra noastră se 
rostogoleau nori cenuşii, destrămaţi, mânaţi repede de vânt, 
dar păreau mai degrabă trâmbe de fum, fiindcă nu scuturau 
nicio picătură de ploaie. 

La ora şase, după ce mersesem neîntrerupt, cu viteză 
vijelioasă, duşi de furtună, nu se vedea încă nimic. Ar fi trebuit 
să fim aproape de țărm; dar cine ştie încotro ne ducea busola? 
Nu mai vedeam nici soarele, ca să ne îndreptăm spre apus. O 
clipă păru că vântul scade şi în prova valurile slăbiră. 

— Facem o voltă, am spus, împingând în acelaşi timp cârma. 

— De ce ne întoarcem? întrebă Nadia, neliniştită. 

Mă mira teama ei, fiindcă totdeauna îi plăcuse marea pe 
furtună. 

— Nu ne întoarcem; căutăm alt drum; mi-e teamă că ne-am 
îndepărtat de malul românesc. 

Mergeam acum spre nord-vest, cu vântul larg în bordul 
stâng. Aşa trebuia să ajungem undeva, pe coasta 
basarabeană... După încă o oră de mers, nu se vedea nimic. 
Acum, când noaptea cădea peste întunericul furtunii, mi se 
părea că ne-am depărtat prea mult înspre apus, că nu voi mai 
vedea farul şi chiar dacă vom ajunge undeva la țărm, vom da 
peste acea nesfârşită Cosa, unde nu vom găsi niciun loc 
adăpostit ca să aruncăm ancora. 

Imi amintesc că am însemnat toate schimbările de direcţie în 
jurnalul de bord, în timp ce o lăsam pe Nadia să ţină cârma, dar 
jurnalul de bord s-a pierdut, şi astfel fazele acestei ultime 
călătorii mi-au rămas doar în minte, neclar. 

La ora şapte, în plină noapte, am trecut iarăşi prova prin vânt 
şi am luat vechea direcţie, de treizeci şi trei de grade. Mi se 
părea că nici cadranul busolei nu-şi mai poate găsi poziţia; 
dansa în cutie, bezmetic, ca şi când pământul s-ar fi 
demagnetizat. O jumătate de oră am mers orbeşte; mi se părea 
doar că am izbutit să fugim din calea furtunii, fiindcă după un 
timp vântul începu să se potolească. În schimb, nu mai puteam 
să văd valurile în întuneric, ca să le ocolesc şi prova le izbea 
sec, răsturnându-le pe punte, reci şi înspumate. 


371 


Un timp am mers în tăcere, cu vântul care se stabilea, plin, 
dinspre larg. Din când în când, câte un val, izbind înfundat în 
bordaj, făcea catargul să trosnească. Fulgerele continuau să 
lumineze cerul, în urmă, dincolo de orizont. Apoi întunericul din 
faţă păru că se limpezeşte. Între şarturi se văzu, o clipă, o stea 
lucind. Dar acest moment de linişte mi s-a părut înfiorător. 

Nu ştiam nimic despre poziţia noastră. M-am gândit deodată 
că mersesem uluitor de repede, duşi de furtună, că puteam fi 
nu la Bugaz, ci la Odesa, sau dincolo de ea. Teama a făcut să-mi 
îngheţe sângele în vine. Mi-am simţit mâna pe cârmă, amorţind. 
Şi chiar în clipa aceea, mi-am amintit de iconiţa Sfintei Marii, 
care nu mai era pe catarg; mi se părea ciudat că se pierduse 
tocmai acum. 

— Nadia, am întrebat, cu glasul tremurând, de frig, sau de 
oboseală, sau poate de o teamă ascunsă, când ai văzut ultima 
oară iconiţa? 

Nu-şi amintea. La Vâlcov parcă fusese, dar la Sulina nu ştia 
dacă o mai văzuse. 

— Am să-ţi dau alta, spuse. Poate a luat-o un val. 

— Tu crezi în Dumnezeu? 

Trebuia să vorbesc; trebuia s-o întreb ceva, trebuia să-mi 
răspundă, trebuia să umplem într-un fel tăcerea neagră din 
jurul nostru. Fulgerele dinapoia orizontului, care slăbeau, 
puneau pete roşii, stinse, pâlpâitoare, pe pânzele întinse de 
vânt. 

— Cred, răspunse. Nu ştiu dacă în Dumnezeu, sau în altă 
forţă, dar cred că există cineva care ne poartă de grijă; poate 
providenta. 

Cum poţi să fii singur pe mare, noaptea, cu furtuna în coastă, 
fără să ştii unde mergi şi să renegi pe Dumnezeu? 

Ea stătea alături, cu spatele în vânt şi părul, fluturat, îi 
îmbrăca obrazul ca într-o broboadă mătăsoasă. N-o 
recunoşteam; nu recunoşteam nimic din noi; mi se părea că 
asist la călătoria unor străini şi mă miram că trebuie să le port 
de grijă. 

Chipul Nadiei nu l-am mai văzut niciodată; atunci semăna cu 
Ludmila, şi aşa mi-a rămas în minte. 

— Voi n-aveaţi o capelă, la călugăriţe? am urmat. Nu vă 
ducea duminica, să vă rugaţi? 

— Ba da, ne ducea în fiecare dimineaţă. 


372 


— Şi când intrai acolo, nu te gândeai la Dumnezeu? 

— Nu ştiu, ţi-am spus. Nu ştiu dacă la Dumnezeu, sau la altă 
fiinţă. Cred în ceva... 

Un val se sparse sec, în bordaj; „Miladul” se clătină, 
înclinându-se pe o parte, apoi se ridică încet, cuminte, 
urmându-şi drumul în întuneric. O clipă pânzele fluturară moi, 
sub vântul nehotărât şi nu se mai auzi alt zgomot, decât al 
valurilor. Dar era ciudată această linişte a mării, parcă se 
pregătea altceva. De departe venea un muget înfundat, ca al 
unui munte care se prăvăleşte. In aceeaşi clipă am văzut farul, 
clipind în bordul stâng. Era nebănuit de aproape, poate fiindcă 
noaptea distanţele sunt înşelătoare. Mi se părea că până la 
țărm nu-i mai mult ca o jumătate de milă şi mă miram că nu 
auzisem valurile rostogolindu-se pe plajă. 

— Nadia! am strigat, pierzându-mi cumpătul de bucurie. Am 
ajuns! Priveşte, farul de la Bugaz! 

Îl recunoşteam, nu trebuia să mai am nicio îndoială. 
Cunoşteam lumina lui lungă, treizeci de secunde, şi eclatul 
scurt cu care se termina, apoi pauza de cinci secunde. 

— Am ajuns, Nadia! strigam, fără să-mi pot veni în fire. 

Dar cum ai putea să-ţi stăpâneşti bucuria, când ajungi într-un 
port, mânat de furtună, după ce o zi întreagă ai rătăcit pe mare, 
fără să ştii unde eşti? 

Nadia îmi cuprinse grumazul, cu braţele reci, îmbrăţişându- 
mă, într-o explozie de bucurie. 

— Ştii, mărturisi, de data asta mi-a fost frică. Am crezut că 
nu mai ajungem. 

Un val rece se sparse în bordaj şi trecu peste punte 
acoperindu-ne şi desprinzându-ne din îmbrăţişare. 

— Fii atent! îmi strigă Nadia. 

În aceeaşi clipă, o rafală dezlănţuită pe neaşteptate din 
întuneric, ne culcă pe un bord, cu catargul aproape de apă. 
Nadia căzu pe panourile cockpitului inundat de valuri. Furtuna 
revenea, din vechea direcţie, cu o forţă nouă. Acum, odată cu 
vântul se apropiau şi fulgerele pe cer, ca nişte harapnice, 
mânând norii, ca pe o cireada înnebunită. 

„Miladul” se ridică din valuri şi prinse iarăşi vântul, în 
pânzele ude. Până să mă dezmeticesc, am văzut că alunecam 
spre răsărit, fulgerător de repede, goniţi de furtună în lungul 
țărmului. La lumina fulgerelor, apăreau deasupra valurilor 


373 


sălciile de pe insula Carolina, smulse de vânt. Farul rămânea 
repede în urmă. La forţa vântului se adăuga parcă un curent 
ascuns, care ne absorbea cu o viteză nefirească. Văzând că ne 
îndepărtăm de port, Nadia îmi strigă, înspăimântată: 

— Ce faci? Ne duce dincolo, nu vezi? Întoarce! 

Priveam încremenit alunecarea țărmului şi nu-mi găseam 
mişcările, nu ştiam ce manevră trebuie să fac. 

— Ne duce dincolo! strigă Nadia, în panică. 

Un muget furibund se ridica din larg. Toată mânia strânsă în 
fundul mării în zilele de acalmie, se revărsa acum deasupra, 
într-o erupție gigantică. Unul după altul câteva valuri trecură 
peste bord, lăsându-ne îmbrăcaţi în spumă. 

Mecanic am slăbit şcota focului, ca să încerc o voltă dificilă şi 
primejdioasă pe o mare la ultima treaptă a dezlănţuirii. 

— Intoarcem, Nadia! Ţine-te bine! 

Prova trecu trosnind pe sub valuri. O clipă puntea se 
scufundă adânc, apa ne ajunse până la brâu. Când reveni la 
suprafaţă, prinsesem vântul în bordul celălalt, şi ne întorceam 
repede spre far, dar nu mai puteam manevra focul; vântul îl 
smulsese cu şcotă cu tot, acum flutura pe strai, scoțând 
plesnituri ca de bici, mai puternice decât mugetul mării. Nu 
vedeam decât farul; la lumina fulgerelor, marea părea 
apocaliptică, rostogolindu-se spre țărm, consumând cu furie 
forţa adâncurilor, unită cu a văzduhurilor. Un munte de apă se 
prăvăli peste punte; „Miladul” gemu, catargul se legănă şi unul 
din şarturi plesni, cu un ţiuit care-mi făcu inima să se oprească, 
explodată. Acum nu ştiam ce se mai poate face; aşteptam să 
plesnească şi şarturile celelalte şi catargul, rămas fără sprijin, 
să se rupă. O rafală, o plesnitură de cnut se despleti peste velă; 
ca un țipăt pânza se sfâşie, de la o margine la alta. În lungul 
rupturii, cele două părţi se zbăteau acum deznădăjduite, cum 
se zbat deasupra apei mâinile unui om care se îneacă. Această 
ruptură uşură catargul; păru că „Miladul” îşi regăsea echilibrul 
pe valuri. Dar acum ne pândea o altă primejdie: la lumina 
fulgerelor, am văzut şirul negru al geamandurilor care marcau 
intrarea în port. 

— Nadia! am strigat fără să-mi pot stăpâni groaza. Treci la 
prova, şi vezi geamandurile. 

Se ridică şi porni, târându-se pe puntea udă, în lungul 
roofului. 


374 


— 'Ţine-te să nu cazi! i-am strigat în urmă. 

Au fost ultimele cuvinte. 

La lumina fulgerelor am văzut-o la prova, culcată pe punte, 
cu capul în afara bordului, ţinându-se cu amândouă mâinile de 
strai. Ochii ei se străduiau să distingă în întuneric 
monstruoasele butoaie de fier, ancorate pe bancul de nisip. 
Mergeam acum în lungul lor, cu vântul din spate, dar pânza 
fiind sfâşiată, mai mult ne împingeau valurile. Apoi am văzut 
deodată că intrasem în alt curent, care ne ducea, pe un bord, 
spre malul rusesc. 

— Mai la stânga! La stânga! strigă Nadia. 

Nu-i mai recunoşteam nici glasul. 

— La stânga! Mult la stânga! 

Am împins bara cârmei până în bord, dar am simţit 
numaidecât că era moale; cârma nu mai asculta, valurile ne 
duceau, în voia lor. 

— Ce faci? mai strigă încă o dată Nadia. 

Glasul ei fusese mai degrabă un țipăt. M-am ridicat, speriat. 
În aceeaşi clipă un fulger lung brăzdă cerul, aruncând deasupra 
mării o lumină albă, strălucitoare, lumină de cataclism. Nadia 
era la prova, încercând să se ridice, înspăimântată, să se 
ferească de o primejdie pe care eu nu o vedeam; ştiam doar că 
totul era primejdie în jurul nostru. Prova înainta dezordonat 
spre un val care se ridica cenuşiu asupra noastră. Şi în clipa 
când fulgerul se stingea, lăsând întunericul să cadă iarăşi peste 
marea răsculată, am văzut deasupra valului, butoiul negru de 
fier, în proporţii de coşmar, ca un fund de vapor aruncat în aer. 

În clipa următoare lemnul a trosnit şi „Miladul” s-a 
cutremurat din toate fibrele; am simţit chila trosnind; cu un 
pârâit slab, obosit, o bucată de catarg s-a prăvălit pe punte, la 
picioarele mele, trăgând pânza după el, ca pe un steag care, 
învins, se înclină. 

— Nadia! am strigat, cuprins de groază, repezindu-mă spre 
prova, peste catargul rupt, peste şarturile încolăcite pe punte. 

— Nadia! 

Vântul îmi lua furios glasul şi îl arunca în valuri, de unde nu- 
mi răspundea nimeni, afară de mugetul mării. 

— Nadia! Nadia! strigam, înspăimântat de propriul meu glas. 

La lumina fulgerelor am văzut, o clipă, spărtura largă, din 
punte, la prova. Printre aşchii, valurile se rostogoleau înăuntru, 


375 


fierbând. M-am aplecat peste bord încercând să străbat 
întunericul cu privirea, să aud o chemare în mugetul mării. 
Acum furtuna era deasupra, dezlănţuită cu ultimele ei forţe. 
Fulgere dese, lungi, spintecau norii. O ploaie vijelioasă, dusă de 
vânt, orizontal, îmi izbi obrazul, ca o palmă. Prova intra în apă, 
trăgând după ea restul pânzelor fluturate de vânt. Nu ştiam de 
ce aşteptam, ce trebuia să fac, ce datorie mai aveam de 
împlinit. M-am gândit o clipă la lucrurile rămase pe bord. Oare 
Nadia nu era în cabină? m-am întrebat, fără judecată. Nu, acolo 
era numai fotografia comică, a lui Stan. Nadia fusese aici, în 
locul spărturii care se scufunda. 

Am mai strigat o dată: 

— Nadia! nu ca s-o chem pe ea, ci ca să-mi dau seama că nu 
mi-am pierdut glasul. 

Apoi mi s-a părut că văd departe, pe valuri, o umbră 
zbătându-se. M-am aruncat în apă, inconştient, înotând 
dezordonat în întuneric. Înotam ca înainte de a o fi cunoscut; 
uitasem şcoala ei. Îmbrăcămintea atârna greu şi-mi împiedica 
mişcările; mă zbăteam, luptându-mă, cu apa care mi se vărsa în 
cap. 

— Nadia! strigam. Nadia! 

Un val se rostogoli deasupra şi mă duse la fund, într-o 
volbură înspumată. Umărul mi se izbi în nisipul moale; nu eram 
departe de țărm. Mi-am făcut vânt deasupra şi am continuat să 
înot, disperat, într-acolo unde mi se păruse că se ducea umbra 
neagră. 

— Nadia! strigam, înecat, cu apa sărată în gât. Nadia! 

Apoi m-a cuprins oboseala; am început să uit unde sunt şi ce 
caut. Uitasem că în urmă „Miladul” se scufunda, uitasem 
îngrozitoarea lui rană, şi catargul lui sfărâmat, şi pânzele 
sfâşiate. 

— Nadia! bolboroseam, cu gura plină de apă. 

Şi aproape visând, îmi spuneam: „Ea se duce, se duce, în 
apele ruseşti! Se duce, cu valurile, se duce, dincolo de Odesa, 
spre Crimeea, se duce, împăcată, spre portul unde o aşteaptă 
Ludmila Maximov.” 

Nu mă mai luptam cu valurile, nu o mai strigam. 

„Dacă marea mă duce pe acelaşi drum, de ce să mă 
împotrivesc? gândeam ca în vis. Să mă duc după ele, să mă 
duc... Nadia, şi Ludmila Maximov...” 


376 


Apa sărată a mării care îmi intra în gură, mi se părea dulce. 
Visam... Şi nu ştiu după cât timp, am auzit glasuri; păreau 
glasuri din cer. O mână puternică m-a cuprins şi m-a ridicat din 
apă; mi s-a părut că mă duc cu o luntre neagră, peste apa 
Styxului. 

— Cine sunteţi voi? întrebam. 

Dar ei nu-mi răspundeau. Erau într-adevăr coborâţi din cer, 
şi nu înțelegeau glasul meu pământesc. 

Când mi-au dat drumul pe nisip, am auzit freamătul sălciilor; 
mi s-a părut un freamăt cunoscut. 

Mai departe era o colibă, în uşa ei scânteiau nişte tăciuni. 

„Pe aici n-a plouat? mă miram. De ce nu se mai vede farul? 
Unde am ajuns?” 

— Voi sunteţi ruşi? am întrebat. 

N-au răspuns; îşi trăgeau barca, pe țărm. O femeie se 
apropia, dinspre colibă, aducând un suman în braţe; era poate 
pentru mine. Am întors ameţit capul, spre ea. 

— Unde sunt? am întrebat-o, cu teama că nici ea nu mă va 
înţelege. 

— Pe insula Carolina, mi-a răspuns, aplecându-se să mă 
ridice. Insula Carolina! Acum ştiam de unde cunosc freamătul 
sălciilor. În partea cealaltă a ei, înspre port, stătusem într-o 
după-amiază cu Nadia. 

Am lăsat capul pe nisip: 

— Sunt la noi! am murmurat, ultimul gând. Nu sunt la ruşi! 
Atunci, lăsaţi-mă să dorm!... 

O 

Prin desenele fanteziste puse de ger pe fereastră, văd în 
grădina  Gutulenkăi ramurile  vişinilor,  încremenite, în 
îmbrăcămintea lor de gheaţă. Un amurg trist colorează în violet 
cerul gol al iernii. Dintr-un horn, dincolo de garduri, se 
deapănă în legănarea vântului nehotărât, un fir subţire de fum. 
E tot ce se vede afară, pe fereastra îngheţată. 

Stau cu mantaua pe umeri, rezemat de zidul care se răceşte. 
Nagavişka n-a venit să aprindă focul după-amiază, şi pe măsură 
ce afară se lasă înserarea, simt cum mă cuprinde frigul. Nu ştiu 
cât poate fi ora; mi-e silă şi de calendar şi de ceasornic. Numai 
lumina şi întunericul îmi amintesc că trec zilele. 

Văd pe fereastră fumul topindu-se pe cer şi mi se pare că 
murdăreşte culoarea  violet-tristă, a amurgului. Curând 


377 


ramurile vişinilor capătă umbre negre şi marginile ferestrei, 
care încadrează ca o ramă peisajul sărac, îşi pierd conturul. 

Cade repede seara de iarnă. Îmi ridic mai bine mantaua pe 
umeri, o închei la gât, pe urmă rămân nemişcat, cu ochii pe 
tabloul din perete, unde comeseni paşnici au început să semene 
cu nişte cavaleri în armuri. Apoi se topesc şi cavalerii, rămâne 
doar o pată neagră. Atunci aud paşii lui Nagavişka, apropiindu- 
se dinspre poartă prin zăpada care scârţâie sec, fără ecou, în 
curtea îngheţată. Uşa săliţei se izbeşte de perete, ca să facă loc 
maldărului de stuf. După un timp aud chibritul frecându-se pe 
cutie; e atâta linişte încât sunetul ajunge distinct până la 
urechea mea. Nagavişka se aşază pe duşumea, îi recunosc 
toate gesturile după zgomot şi începe să îndese snopii de stuf 
pe gura sobii. Aud tijele uscate plesnind în foc, ca nişte 
vreascuri călcate în picioare. Pe sub uşă intră în odaie vâlvătaia 
lor veselă, punând umbre pâlpâitoare pe peretele din faţă, unde 
oglinda luceşte rece. 

Trece mult timp aşa, apoi îl simt pe Nagavişka, umblând la 
uşă, cu sfiala lui obişnuită; nu ştie dacă sunt singur în odaie. 

— Intră, Nagavişka! 

Trupul lui mătăhălos îşi face loc în uşa strâmtă, pe care e 
gata s-o dea jos. Are ceva pe suflet, fiindcă nu îndrăzneşte să 
înceapă vorba, ca de obicei. 

— M-ai cam lăsat în frig, Nagavişka! îl mustru, numai ca să 
scap de o grijă. 

Îmi aruncă pe sub sprâncenele stufoase o privire care e 
totodată vicleană şi nevinovată. 

— V-am cam lăsat, căcoane! mărturiseşte, ridicând din umăr, 
a fatalitate. V-am lăsat, aşa-i, merit o bătaie bună, v-am lăsat. 

Şi îşi încrucişează mâinile în faţă, aşteptând cu supunere, 
osânda. 

În lumina pe care o aruncă din sală soba, îi văd faţa asudată, 
plină de funingine. 

— Căcoane, v-am lăsat în frig, aşa-i, am toată vina. M-a pus 
dracu şi m-am îmbătat oleacă. 

— Parcă nu beai, Nagavişka. 

— Că-i adevărat, nu beau, păcatele mele, dar când nu mai 
răzbeşti cu necazurile, ce să-i faci? Am dat de duşcă şase 
cinzece cu basamac, la Vasilenchi, colea, la colţ, şi m-am turtit. 

— Şase cinzece nu-i mare păcat, spun, ca să-l liniştesc. 


378 


— D-apoi mai băusem şase, la Mitache, lângă grădina 
publică, unde a fost mortu. 

— Care mort? 

— Aşa-i, că nici nu ştiţi. Maioru, săracu, de la Cerc, a murit 
noaptea trecută; nici n-au apucat să-l împărtăşească. A murit, 
fără popă, fără lumânare. Păi şi el, dacă a murit fără să spună 
la nimeni! Unde s-a mai pomenit?! 

Nagavişka îmi povesteşte mai departe cum pe maior l-au pus 
într-un coşciug, pe masă, în sufragerie, la răcoare, unde 
adusese cu două zile mai înainte bradul verde, să-i facă 
băiatului pom de Crăciun. 

— ÎL ştii dumneata, căcoane, pe băiatul maiorului? mă 
întrebă, clătinându-se pe picioare în uşa deschisă. 

Nu-l ştiu; de unde să ştiu toate sufletele din oraş? 

— Vino înăuntru, spun, şi închide uşa că intră fumul. 

— Văleu, că tare prostănac copil! îşi urmează Nagavişka 
povestirea. Maiorul era om deştept, nu spun eu, că mi-a făcut 
odată un bine, spune toată lumea; şi nici ea, căcoana Olga, 
femeia lui, nu e proastă! Ce proastă, că altfel cum l-ar fi dus pe 
maior de nas! Da’ copilul s-a nimerit să iasă netot; se întâmplă 
şi aşa, când nu te gândeşti. 

Nagavişka s-a rezemat de pervazul uşii, şi povesteşte cu 
cugetul limpede, de n-ai crede că s-a îmbătat. Din vorbele lui 
înţeleg tot ce se întâmplă cu mortul, ca şi când l-aş vedea eu 
însumi. Alături de sufrageria unde stă maiorul cu iconiţa pe 
piept, în dormitor, s-au adunat femeile, la veghe: nevasta 
celuilalt maior, cu sora ei, nemăritată, profesoară la liceu, 
nevasta şefului de gară, a perceptorului, a dirigintelui poştal, a 
chestorului, toate rusoaice şi încă alte multe femei. 

— Şi ce crezi, căcoane, că pun la cale femeile acolo? Câţi 
popi să slujească? unde să facă slujba? ce năframe să împartă? 
ce colivă să-i facă bietului maior, că a fost om de treabă? Aşi! 
Nevasta chestorului a venit cu legea, că bărbatul ei are dulap 
de legi, şi citesc în lege, şi fac sfat, cum să umble Olga să-şi 
ridice pensia, că le e teamă să n-o înşele statul. Că dacă o viaţă 
întreagă am stat cu el, şi l-am îngrijit şi mi-am pierdut 
frumuseţea, plânge căcoana Olga, se cuvine să iau acum pensia 
lui. E dreptul meu, nu aştept pomană de la stat; dar dacă este 
drept, păi ia vezi acolo în lege, cât se cuvine să iau, că nu vreau 
să mă înşele. 


379 


Şi femeile caută în lege, tot ce scrie, şi ce acte se cer, şi ce 
trebuie făcut, şi-i traduc Olgăi în ruseşte, că ea greu înţelege 
limba românească. Apoi domnişoara profesoară, cumnata 
celuilalt maior, trece în colţul odăii, la măsuţă, să scrie cererea 
cucoanei Olga, către stat, cum spune în lege, că legea spune să 
faci cererea în pripă, altfel nu mai e bună. 

Din când în când câte una se ridică şi crapă uşa, să vadă ce 
face mortul, dincolo. Mortul, ce să facă? Stă cuminte, cu icoana 
pe piept şi ascultă rugăciunile pe care i le citeşte dascălul, la 
ureche. Ce altceva poate să facă un mort? Femeia închide 
repede uşa, să nu intre frigul şi fumul de lumânări, şi iarăşi 
încep sfatul. 

— Diseară soseşte tatăl maiorului, de la Turda, spune 
Nagavişka. Maiorul era de peste munţi, şi tatăl lui e învăţător, 
acolo. Două zile face bătrânul, cu trenul. Vai de necazul lui! 

Apoi, mutându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt, şi 
lăsându-se uşor în tocul uşii, povesteşte mai departe, cum l-au 
luat femeile pe băiat, să-l dăscălească, să se poarte cum se 
cuvine cu bunicul. Băiatul nu ştie româneşte, că mai mult cu 
mă-sa a crescut. Acum femeile îl învaţă să spună: „Bine ai venit, 
dragă bunicule!” El nu prea înţelege despre ce e vorba; îşi 
roteşte capul, pe gâtul subţire, de slăbănog, de la una la alta, şi 
de ce nu înţelege, mai rău i se lasă urechile străvezii în jos, de 
parcă i-ar sta mintea în urechi. 

„la să vedem acum, eu sunt bunicul, ce ai să-mi spui?” face 
Pena, nevasta şefului de gară, ieşind pe sală, ca să intre apoi, 
cu altă înfăţişare, cum poate ea să semene a bunic. 

Copilul se trage înapoi, cu urechile blegi şi nu înţelege 
despre ce-i vorba. 

— Spune bună ziua bunicului! îl îndeamnă celelalte. Uite 
bunicu, bunicu! E bunicu tău. Spune-i bună ziua! 

— Zdravstvuite! îngână băiatul, uitându-se zăpăcit în jur. 

— Nu aşa, spune pe româneşte, cum te-am învăţat: „Bine ai 
venit, dragă bunicule!” 

— Bigne ai vegnit, dragă bugnicule! silabiseşte copilul, 
apucat de ameţeală. 

Şi deodată, crezând că toată lumea îşi bate joc de el, îl prinde 
plânsul. 

Femeile îl dau afară, să plângă la bucătărie, căci acum 
domnişoara profesoară, care şi-a terminat cererea de pensie, 


380 


trebuie să o citească. Ea se întoarce spre fereastră, ca să aibă 
mai multă lumină, în timp ce femeile îşi mai aprind un rând de 
ţigări. E ora cinci, şi, după obicei, servitoarea intră pe uşă, cu 
tava, aducând păhărele şi sticla cu rachiu fiert. Acum începe să 
se lase întunericul. În odaia mortului, dascălul a terminat de 
citit rugăciunile; îşi împătureşte cartea, o bagă în buzunarul de 
la sân al paltonului, îşi caută căciula, apoi, înainte de a ieşi îşi 
aprinde de la lumânare ţigara, în care tutunul îndesat arde într- 
o parte. De dincolo se aude glasul profesoarei citind: „... Eu 
Olga Gherghel, văduva iubitului meu soţ maior, având copilul 
Mihail, în viaţă, prin aceasta vin cu cele de cuviinţă să vă rog, 
după dreptul care mi-l dă legea...” 

— Numai o clipă, căcoane, se întrerupse Nagavişka, să mai 
bag o ţâr de stuh în sobă. 

Simt, în spinare, zidul dezmorţindu-se; ar fi bine dacă s-ar 
înmuia puţin şi gerul de afară. 

— Care va să zică, o duzină de cinzeci dinainte, şi cu şase de 
la mort, fac una peste alta... 

— Şi la mort ai băut? 

— D-apăi? Că mi se cuvenea! Nu le-am adus eu sfeșnicele de 
la biserică? Te poţi bizui pe dascăl, vreodată? Nu ştii dumneata 
cum sunt dascălii, căcoane, cu gândul la pomană?... Şi apoi, 
urmează, ridicând iarăşi umărul a fatalitate, şi apoi, pentru 
necazurile mele, am băut încă prea puţin! Dumneata ştii, că 
altfel nu beau, dar astăzi prea au fost toate din cale afară. 

— Ce ţi s-o fi întâmplat? 

— Văleu! se jeluieşte Nagavişka, apucându-se cu mâinile de 
cap. Văleu, dar câte nu mi s-au întâmplat! Mai întâi şi mai întâi, 
azi dimineaţă, când m-am sculat, mi-am găsit nădragul rupt în 
tur, cum îl lăsasem de cu seară. Dreptu-i, că nu-i spusesem 
muierii să mi-l coasă, dar ea ce treabă are, dacă nu să-mi caute 
rupturile? Asta-i una, care va să zică. Pe urmă mi-a dat muierea 
să mănânc un ou copt în spuză. Ei iaca, să te cruceşti şi să 
scuipi în sân, dacă ai mai pomenit una ca asta: ou clocit, în 
miezul iernii! Ptiu, uite ce noroc am eu! Atunci, ce-am spus: 
trebuie să-mi torn năcazul într-o înghiţitură de rachiu; şi am 
trimis muierea la cârciumă să ia o litră... 

— Pe asta n-ai mai pus-o la socoteală! spun, zâmbind. 

— Păi cum s-o pun, se leapădă Nagavişka, dacă nici n-am 
băut-o?... Ca să vezi, care-i norocul meu! Că s-a împiedicat 


381 


muierea în prag, şi-a vărsat rachiul pe jos. Ai să crezi poate că 
pentru asta i-am tras vreo scatoalcă? Aşi, nu s-a pomenit! Nici 
pentru nădrag, nici pentru ou, nici pentru rachiu. Am lăsat-o în 
plata Domnului şi am plecat, cu gâtul gol, numai bine să iau 
anafură. Da, ce să iau anafură, că la colţ m-am întâlnit cu 
profesorul şi profesorul mi-a spus, mă cunoaşte, i-am tăiat 
lemne: Nagavişka, băiatul tău nu a venit la şcoală! Ca să vezi, 
căcoane, eu la şcoală l-am trimis, dar el a nimerit la gheţuş, în 
deal la Cetate, să prăpădească pingelele, după ce sunt foc de 
scumpe. Şi-am spus: Fir-ai al ciorilor de băiet, las’ că-ţi arăt eu 
ţie! Dar la colţul celălalt, pe cine întâlnesc? Pe perceptoru. Şi 
spune perceptoru: „Nagavişka, revizorul ţi-a dat amendă, că ti- 
a lipsit băietul de la şcoală!” „Bine, că doar numai astăzi a 
lipsit!” El râde: „Ehe, să fii tu sănătos, de când lipseşte 
haimanaua!” Şi-mi arată hârtia. De când crezi, căcoane? De o 
lună în cap! Să plătesc acum patru sute de lei pentru el. Spun: 
Bine! Încaltea am să-l bat de patru sute de lei! Şi plec. Da’ pe 
uliţa mare, pe cine întâlnesc? Pe simigiu. Pune mâna pe mine şi 
strigă: „Nagavişka, băiatul tău mi-a furat aseară un pumn de 
seminţe; dacă vrei să nu-l duc la poliţai, să-mi dai numaidecât 
douăzeci de lei!” „De ce douăzeci de lei mă, că un pumn de 
seminţe nu face mai mult ca un leu?” „Douăzeci, ca să-ţi înveţi 
minte plodul, altfel îl bagă la beci.” Şi dau douăzeci de lei. 
Spun: Am să-l bat şi pentru cei douăzeci de lei. Da, ca să vezi 
care-i norocul meu: intru la Vasilenchi şi beau cele şase 
cinzece, ca să-mi mai potolesc din necaz. Şase cinzece, treizeci 
de lei. Dau banu şi spun: Astea tot pe pielea lui am să le scot. 
Căcoane, şi când vin acasă, bate pe cine, dacă poţi! „Unde-i 
băiatu, femeie?” întreb. „Nu-i!” „Nu-i? Bine, mă duc la gheţuş 
după el.” „Nu te mai duce, c-a venit!” „Şi dacă a venit, unde mi 
l-ai ascuns?” „Nu l-am ascuns nicăieri.” „Femeie, cu mine să nu 
te joci, mă răstesc. Ştii unde-i băiatul, ori nu ştii?” „Ştiu!” 
„Unde-i?” „Unde să fie? La spital!” „De ce s-a dus la spital?” 
„Că nu s-a dus el. L-au dus alţii! Că avea piciorul rupt.” 

— Şi-a rupt piciorul la gheaţă, căcoane! Ca să vezi norocul 
meu! Abia astă-vară şi l-a mai rupt o dată, când a căzut din 
pom. Spun: Mă duc la spital să-l bat aşa, cu piciorul rupt! De 
patru sute cincizeci de lei îl bat, să se înveţe minte, pentru când 
s-o face sănătos! Da’ la spital nu m-a lăsat inima să-l bat... 

Glasul lui Nagavişka se pierde într-un fel de plâns, încetişor. 


382 


Ridică mâna mare, murdară de funingine, şi-o trece peste ochi. 

— Căcoane, mi-am făcut mare păcat! suspină, cuprins de 
remuşcări. Mi-e şi ruşine să spun. lar am băut şase cinzeci. 

— Acelea de la Vasilenchi, şi şase de la Mitache; doar mai mi- 
ai spus o dată. 

— Da, şase colo, şi şase dincolo, dar am mai băut şase. 

— Aşa-i; la mort. 

— Nu la mort, căcoane. La mort s-a întâmplat după masă. Am 
mai băut şase la Patraulea şi şase la jidan, lângă cişmeaua 
mare, şi şase la dugheana de peste drum. 

— Măi, dar ai întrecut măsura! 

— Întrecut, căcoane!... Şi p-ormă am venit acasă, aşa beat, şi 
mi-am bătut muierea, până am lăsat-o jos. 

Il privesc cum plânge pocăit în uşă, şi mi se pare că niciodată 
n-o să înţelegem cum sunt făcuţi semenii noştri. 

— Bine, Nagavişka, dar ce-ai avut cu femeia? 

— Nimic, căcoane, nimic! Am bătut-o de pomană. Ea crede c- 
am bătut-o pentru nădrag ori pentru ou, ori poate pentru rachiu 
şi socoteşte c-am fost în drept s-o bat. De aceea, nici pâs n-a 
spus. Că femeie mai ascultătoare nici n-am pomenit. Dar eu am 
bătut-o aşa, de pomană, fiindcă n-am apucat să-l bat pe băiat. 
Mi-am vărsat focul pe biata muiere. De patru sute cincizeci de 
lei mi l-am vărsat!... 

Un timp îl aud suspinând, în cadrul uşii. Peste fereastră s-a 
lăsat întunericul; ramurile vişinilor nu se mai văd; numai pe 
cer, piere ultima pată violetă a apusului. E o clipă grea de 
tăcere; pe urmă răzbesc slab, până aici, prin ger, clopotele de 
bronz ale Soborului, vestind slujba de vecernie. E un sunet 
tânguios, care se răspândeşte peste tot oraşul, pătrunde prin 
toate zidurile, prin toate uşile, prin toate ferestrele şi scoală din 
somn toate conştiinţele. Îl văd pe Nagavişka urnindu-şi trupul 
mătăhălos din uşă. Caută, smerit, o icoană, dar nu se află 
niciuna, ca într-o casă de păgân. Imi aruncă o privire încurcată, 
apoi se întoarce cu spatele la mine şi îngenunche, ca un munte 
care se prăvăleşte, cu capul în peretele de la răsărit. Mâna lui 
mare, bătătorită, plină de funingine, cu degetele unite, se 
ridică, să facă rar, apăsat, semnul crucii. Pare că m-a uitat pe 
mine, pare că a uitat unde se află; se crede poate singur, într-o 
biserică sau într-o încăpere de rugăciune, cu pereţii acoperiţi 
de icoane. Nu se mai aude decât focul, trosnind slab, în sală, şi 


383 


clopotele de bronz, pătrunzând prin zidurile îngheţate. 
Nagavişka şi-a împreunat mâinile pe piept, şi cu capul plecat îşi 
murmură rugăciunea, copleşit de smerenie: „... eşti în ceruri... 
numele Tău, vie împărăţia Ta...” 

Mă gândesc la rachiul care i-a îngheţat în măruntaiele 
cucernice şi la femeia lui, care zace, cu mădularele zdrobite, pe 
laviţa tare de lemn. Nagavişka se închină, rar, apăsat, plin de 
credinţă, ducându-şi mâna mare la frunte, la mijloc, la umărul 
drept şi apoi cel stâng, în ritmul cumpănit în care bat clopotele 
Soborului, şi bolboroseşte, cu capul în piept: 

— ... cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi... 

Apoi glasul i se ridică deodată, mai clar; rugăciunea lui 
vibrează de o credinţă cutremurătoare: 

— Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm 
greşiţilor noştri... 

Cerul e acum negru şi noaptea goală; numai întuneric şi ger. 
Nagavişka şi-a sfârşit rugăciunea. Se mai închină o dată, în 
ritmul clopotelor care se sting: _ 

— ... Şi ne mântuieşte de cel rău. În numele Tatălui... 

Se aude clopotul de bronz, pierzându-şi sunetul slab, în 
întuneric. Nagavişka lasă mâna să-i cadă încet, măsurat, ca o 
cumpănă de fântână. 

— ... Şi al Fiului... 

Acum poate să se ridice, iertat. Clopotele care i-au tulburat 
conştiinţa au amuţit. lar el şi-a lăsat păcatele, în seama lui 
Dumnezeu. 

Mai rămâne o clipă cu degetele apăsate în partea stângă a 
pieptului, acolo unde şi-a încheiat rugăciunea. Apoi se ridică şi 
se trage înspre uşă, de-a-ndăratelea. E împăcat. 

„Da, mă gândesc, există un Dumnezeu, care ne poartă de 
grijă şi ne iartă greşelile. Noi suntem făcuţi să greşim, şi 
Dumnezeu există, ca să ne ierte. E zadarnic să ne mai întrebăm 
despre rosturile vieţii; numai Dumnezeu i le ştie. Viaţa trebuie 
trăită, fără a fi înţeleasă. Seara când sună clopotele la biserica 
Soborului şi Dumnezeu coboară pe pământ să adune păcatele, 
trebuie să îngenunchem şi să ne închinăm, în numele Tatălui...” 

Acum, sufletul lui Nagavişka este senin, şi faţa limpede, ca 
după împărtăşanie. La sfârşitul unei zile pline de necazuri, e în 
prietenie cu Cel de sus, şi tot ce era de neînțeles în întâmplările 
lui de astăzi, s-a topit. 


384 


lese să mai îndese un braţ de stuf în sobă, apoi se pregăteşte 
de plecare. 

Un timp rămân cu întunericul, până ce aud zăpada în curte 
scârţâind sub alţi paşi, mai uşori; o mână sfioasă ciocăne la 
fereastră. Numai pe aici se poate ciocăni aşa, atât de încet, de 
sfios, cum ar încerca geamul, cu ciocul ei mic, o pasăre 
îngheţată. 

— Este voie? 

Capul Verei, cu basca albă îşi face loc prin crăpătura uşii. 
Nu-mi amintesc de când o cunosc şi nici ce prietenie ne leagă. 
Cred că ea e fata care a venit aici prima seară. 

— Intră, Vera. 

Suceşte întrerupătorul lămpii, apoi clipind, cu ochii jenaţi de 
lumină, se duce să închidă oblonul. 

— Bună seara! spune, zâmbind, cu gropiţe în obrazul rotund. 

Dă un ocol odăii, ca să-şi găsească un loc unde să stea. Alege 
scaunul de lângă oglinda în a cărei ramă a rămas de atâta 
vreme, fotografia Şurei. Inainte de a se aşeza, mai priveşte o 
dată fotografia. 

— Ştii că se mărită Şura? 

— S-a întors locotenentul ei? 

— Nu, lăcătinienţii care pleacă, nu mai vin ei înapoi. Se 
mărită cu Lascăr, de la gară. Il ştii dumneata pe Lascăr? 

— Nu, n-am auzit de el. 

— E băiat bun. Munceşte unde se repară maşini de tren şi 
seara nu vine acasă fără o găleată cu cărbuni. Acum e bine să 
faci foc de cărbuni. Da şi aicea esti cald, urmează, întinzându-şi 
mâinile mulţumită, în jos, pe genunchi. 

Şade în acelaşi loc ca prima oară când a venit aici. Nu 
îndrăzneşte să-şi scoată nici bascul, nici paltonul. I se văd 
genunchii, în ciorapi groşi, de lână. 

— Tot nu esti radio? întreabă, ridicând ochii cu teamă şi cu 
părere de rău. 

— Nu. 

— Nici patifon? 

Rămân un timp pe gânduri. 

— Poate că am să pun şi radio, spun apoi, cu un fel de 
tristeţe, sau de oboseală. 

Vera se bucură: 

— Zău? Chiar ai să pui? Nu mă amăgeşti? 


Mă ridic de lângă zid, şi-mi înfăşor fularul la gât. 

— Vera, trebuie să plec. 

Nu poate crede. 

— Dar unde te duci acu, pe întuneric? întreabă, dezamăgită. 

— Mă duc la un prieten bolnav. 

O iau fără milă după mine, afară, sub cerul care sticleşte de 
ger. 

— Tu în ce parte stai? o întreb. 

— Sus, dincolo de regiment. 

— Mergem împreună până la colţ. 

Strada e albă şi goală. Alunecăm prin zăpadă, ca nişte umbre 
rătăcite într-un oraş încremenit. Când ieşim la capul străzii, pe 
malul Limanului prins de gheţuri, vântul ridică de jos un val de 
ger uscat, care taie respiraţia. Vera tremură, în paltonul ei 
subţire. Mi se face milă de ea. 

— Vera, spun, poţi să te întorci acasă, dacă vrei. Să mă 
aştepţi la căldură. 

— Da nu stai mult? 

— Nu. Am să vin îndată. Ţine cheia. 

— Nu poţi să vii cu mine, acum? 

— Nu, trebuie să mă duc. Nu stau mult, nu te teme. 

— Ce să faci dumneata la bolnav? stăruie. Ce, dumneata eşti 
doctor, ca să-l faci bine? 

— Du-te, Vera, hai, du-te! 

Pornesc în jos, pe malul Limanului, mânat de vântul tăios. La 
capătul nopţii îngheţate se vede farul de la Bugaz, clipind. 
Acum gerul îl face să aibă o lumină mai puternică, sticloasă şi 
rece, răsfrântă parcă dintr-un cristal de gheaţă. Şi cum merg în 
jos, cu lumina farului în ochi, îmi mai amintesc o dată portul şi 
ziua când am fost chemat la căpitănie, în faţa comandorului. 
Revăd cheiul de piatră, ud, şi apa Limanului scurgându-se 
vânătă la vale, prin canal, ducând cu ea toate tristeţile toamnei. 
Văd ţărmul mării pierzându-se în ceaţă, cu valurile albe 
rostogolindu-se pe plajă, ca o broderie. Văd dincolo, pe insula 
Carolina, stuful bătut de vânt... 

Era o dimineaţă tristă, amestec de întuneric şi ploaie. La 
căpitănie ardea lampa cu petrol din tavan şi lumina ei afumată, 
căzând peste lumina tulbure de afară, părea înfiorător de rece 
şi de murdară. Părea o lampă de tavernă, dimineaţa, când 
cheflii pleacă în zori plini de ceaţă, şi o lasă cu sticla înnegrită 


386 


de fum. Comandorul stătea în faţă, la birou, cu gulerul ridicat şi 
cu mâinile trase, friguros, în mânecile largi ale mantalei. Îl 
regăseam cum îl lăsasem astă-vară; nimic nu se schimbase în 
înfăţişarea lui; doar lumina urâtă îl făcea să pară mai tras la 
faţă. Sosise atunci cu şalupa, chemat să îndeplinească o formă 
legală. Pe mantaua lui se mai vedea încă umezeala de afară. 

Căpitanul Ioniță stătea alături, într-o margine a biroului şi 
citea monoton, ca ploaia de pe chei, începutul procesului 
verbal: 

— „In noaptea de 4 spre 5 septembrie, către orele 21, iahtul 
„Miladul”, de 5 tone, proprietatea domnului comandor Daniil 
Maximov...” 

Mă oprisem în uşă, cu umerii coborâţi, cu spinarea adusă, ca 
de oboseală. Nu recunoşteam nimic aici, nici încăperea, nici 
oamenii, sau totul îmi era atât de indiferent încât nu mă sileam 
să-mi amintesc. 

Vedeam pe fereastră cheiul pe care se plimba grănicerul, 
prin ploaia măruntă. In uşa pichetului, câinii dormeau, făcuţi 
colac pe bucata de nisip uscată, de sub streaşină; mai departe 
erau calea ferată, magaziile, apoi poteca, drumul la sanatoriu, 
printre ciulinii veştejiţi. Mi se părea că pe acolo trebuia să vină 
Nadia, în pardesiul ei cenuşiu ud de ploaie... 

Comandorul stătea nemişcat, tăcut, în spatele biroului. Nu 
avea nimic dramatic revederea noastră; era doar obositoare. Şi 
Ioniță citea procesul verbal: 

„„.. izbindu-se de o geamandură, a naufragiat, la intrarea 
portului Bugaz. Faptele nefiind consemnate în jurnalul de bord, 
care nici n-a putut fi găsit, urmează să fie declarate...” 

Comandorul ridică ochii şi mă privi, clipind, pe sub lampa 
care atârna din tavan. Nu-şi arăta surprinderea şi 
consternarea, părea că pentru el cuvântul „naufragiu”, n-avea 
nimic zguduitor, ca pentru cei care îl întrebuinţează fără să 
simtă înţelesul lui, ireparabil... 

Priveam pe fereastra aburită cheiul cenuşiu, gol. Poteca 
sanatoriului era pustie şi dincolo, pe malul celălalt al canalului, 
sălciile plângeau deasupra apei. 

Comandorul aştepta calm să-şi scrie Ioniță introducerea 
procesului-verbal. Îl nedreptăţeam, în realitate era împietrit. 
Mie însă mi se părea că regretă doar locul unde se petrecuse 
naufragiul, ar fi vrut să fie în altă parte, acolo unde mă credea 


387 


plecat şi unde odată tot trebuia să se întâmple. Am strâns 
pumnii, cu un început de revoltă. 

În lumina murdară a dimineţii credeam că îi citesc în ochi 
toate gândurile. Ştia că naufragiul se va întâmpla, tot atât de 
bine cât ştia că voi întâlni furtuni în cale. Era în el atâta 
convingere, încât nici măcar nu-şi arăta dezamăgirea că se 
întâmplase înainte ca aventura să se fi consumat măcar în 
parte; era o ratare deplină. Pe câtă vreme aventura ar fi 
justificat orice pierdere. 

Dar acum, în dimineaţa ploioasă, când îmi aminteam atâtea 
întâmplări sfârşite pentru totdeauna, nu mă socoteam în drept 
să-l judec şi să-i caut vina, socotindu-l autorul moral al 
naufragiului; în afară de mine nu era vinovat nimeni. 

Am lăsat capul în jos, obosit de moarte. Nu ştiam cine îmi 
vorbea, Ioniță, sau comandorul? 

— Legea ne obligă să facem o cercetare, spuse unul din ei. 
După cum declară grănicerul şi paznicul farului, care au auzit 
strigând, reiese că naufragiul s-a întâmplat la ora nouă seara, 
în plină furtună. Nu se pune la îndoială că a fost un accident 
fatal; acest fapt fiind stabilit, rămâne doar să mai completăm în 
procesul-verbal, cum s-a întâmplat. 

Şi după o pauză, aceeaşi voce necunoscută, urmă: 

— Povestiţi-ne clar... 

Mi-am trecut mâna rece peste frunte, ca să-mi adun 
gândurile, să le deşert pe masa acestor inchizitori, în această 
cameră de tortură cu lumina ei mizerabilă. 

— În seara zilei de 3 septembrie, am plecat de la Sulina la 
Bugaz, cu vântul de la vest, de forţa 4-5, cu treizeci şi trei de 
grade la busolă... 

Am simţit deodată că o privire aprinsă s-a pironit asupra 
mea. Când am ridicat capul, ochii mei s-au întâlnit cu ai 
comandorului şi atunci mi-am amintit deodată tot ce uitasem 
despre el. Chipul tras, împietrit, umerii încovoiaţi sub manta, 
mâinile ascunse în mânecile largi, privirea de oţel, refăceau 
vechea imagine a lui, cel care luni întregi îmi vorbise obsedant 
despre călătoria pe mările lumii. 

În iarna care trecuse, în casa de pe malul Limanului, unde 
stătea rezemat de perete, pe divan, învelit cu mantaua pe 
genunchi, veşnic friguros, îmi povestise călătoriile lui; cum 
pierduse corabia cu două catarge la Capul Lecuvin, cum se 


388 


luptase cu taifunul în Mările Chinei, cum vântul îl târâse, 
altădată, cu cârma ruptă, înspre apele reci din sud şi-l aruncase 
pe insula Crozet, unde aşteptase trei luni ajutoare... 

Acum îi povesteam naufragiul meu şi el asculta, cu o lumină 
parcă maladivă în ochii de oţel. 

— În noaptea de 3 spre 4 septembrie, am navigat în aceeaşi 
direcţie, fără întrerupere. Vântul a început să scadă către ora 6 
dimineaţa. La prânz a căzut şi am rămas în calm plat, până la 
ora 4 când a început furtuna... 

Un val de sânge i se ridica în obraz, o flacără nouă i se 
aprindea în inimă şi redădea fluiditatea sângelui îngheţat. Se 
aplecase puţin înainte, cu mâinile sprijinite în marginea mesei, 
atent, gata să se ridice. 

— Furtuna s-a dezlănţuit din tribord, cred că era de tăria 7-8, 
cu rafale... 

Povesteam mecanic, cu nepăsarea unuia care ar fi văzut 
întâmplarea din afară, fără să fi luat parte la ea. Nu izbuteam 
să reînviu în suflet simţămintele de atunci şi mi se părea că în 
lupta cu marea sufletul mi se veştejise. Căci tot ce călătoria 
însemnase pentru mine, dincolo de faptele care se înscriu în 
jurnalul de bord, nu mai găsea în fiinţa mea nicio coardă să 
vibreze. Apa mării şi vântul sălbatic, şi fulgerele, şi zbaterea 
pânzelor sfâşiate, şi zgomotul surd al geamandurii căzând cu 
valurile pe punte, şi pârâitul etravei sfărâmate, al catargului 
rupt, trosnitura seacă, înfundată, ca de os fracturat, a chilei 
frânte, pe care încă le mai auzeam, îmi îmbrăcaseră sufletul 
într-un înveliş rece, îl simţeam material, undeva în cuprinsul 
fiinţei mele, ca pe o pânză udă, şi dedesubt sufletul era amorf. 
Mă revedeam, aproape cu nepăsare, luptându-mă cu valurile şi 
cu vântul, ţinând cârma cu amândouă mâinile, proptit cu 
picioarele în partea opusă a cockpitului, încercând să zăresc 
ceva în întuneric. Simţeam încă toată această luptă, în braţe, în 
umeri, în mijlocul încordat, în picioare, în ochi, în urechi, în 
cuget chiar, numai în suflet nu puteam să simt nimic. 

Şi povesteam, ca şi cum ar fi fost vorba de un necunoscut: 

— La ora 8 şi jumătate am văzut farul; eram aproape de 
țărm; curentul ne ducea repede spre coasta rusească. Am făcut 
o voltă, să ne întoarcem şi şcota focului s-a rupt. N-am mai 
putut prinde vântul... 

Mâinile comandorului strângeau marginea mesei. Pe obrazul 


389 


lui se răspândise o roşeaţă nefirească, venită parcă nu 
dinăuntru, ci din afară, un abur de sânge, pâlpâind încet, ca o 
flacără care nu se ştie dacă se aprinde, sau se stinge. 

— De ce n-ai aruncat ancora? mă întrebă, străpungându-mă 
cu ochii. 

Aşa-i, trebuia să fi aruncat ancora; ar fi prins în fundul 
nisipos şi am fi fost salvaţi. Aşa-i, mă învățase! 

Dar ce ştia el despre seara aceea, despre vântul de atunci, 
despre fulgere, despre geamandurile negre, despre iconiţa 
Sfintei Marii luată de pe catarg, despre curentul care ne ducea 
spre ţărmul rusesc? Ce ştia el despre sufletele noastre, despre 
Nadia şi despre mine, şi despre destinul ei care-l urma, 
predestinat, pe al fiicei lui, Ludmila? 

Aşa-i, mă învățase tot ce trebuia să ştiu despre navigaţie şi 
aştepta, cu obrazul aprins, să-i dau socoteală de învăţătura lui. 
Dar acum, când mă luptasem cu marea, chiar dacă eram 
înfrânt, nu mă mai temeam de privirea lui. Vorbeam, mai 
departe, cu indiferenţă: 

— Am încercat să mă apropii de intrarea portului. Furtuna 
creştea: o rafală mi-a sfâşiat randa, de sus până jos; cârma n-a 
mai ascultat şi atunci am intrat, dus de furtună, cu prova într-o 
geamandură... 

Comandorul se lăsă să cadă, obosit, pe spatele scaunului. 
Sângele îi fugi repede din obraz şi chipul lui redeveni palid. 
După o clipă l-am văzut ducându-şi mâna la piept, apăsându-şi 
mantaua deasupra ca să-şi înăbuşe tuşea. 

Pe geam încerca să intre o lumină mai curată; undeva cerul 
părea că se limpezeşte, dar deasupra portului ploaia continua 
să cadă. Pe canal, în lungul cheiului, vântul mâna dinspre 
Liman, prin ploaia subţire, neguri cenuşii, destrămate. 

Auzeam, şi mi se părea că vine dintr-o altă lume, glasul 
monoton, ca de ţârcovnic, al lui Ioniță, citind încheierea 
procesului-verbal: 

„... n momentul accidentului, Nadia Rabega se afla în prova; 
se crede că a fost lovită de geamandură şi a căzut în valuri. Cu 
toate cercetările, corpul ei n-a fost găsit. Curentul a dus-o, 
probabil, în apele ruseşti...” 

Comandorul tuşea încet, apăsându-şi mâinile pe piept. 
Lumina lămpii, amestecată cu lumina tulbure de afară, punea 
pe chipul lui umbre mortuare. 


390 


Afară, ploaia continua să cadă; vedeam grănicerul, cu gluga 
pe cap, cu puşca sub manta, plimbându-se, în lungul cheiului. 
Dincolo de canal, pe insulă, sălciile îngălbenite se legănau ude, 
bătute de vânt. Mai departe ţărmul se pierdea în neguri spre 
apele ruseşti. 

O 

Mai trebuie să amintesc drumul făcut în ziua aceea, înaintea 
plecării, la doctorul Rabega. In gară, câţiva vilegiaturişti 
întârziaţi, prinşi de toamnă, aşteptau trenul. Nu cunoşteam pe 
nimeni; plutonul de recruți ai Nadiei plecase de mult, fără s-o 
mai aştepte; se deschideau şcolile. Am mers în lungul căii 
ferate, pe poteca gloduroasă, printre vilele care erau acum 
pustii, cu uşile închise şi cu obloanele lăsate. Totul era părăsit, 
cenuşiu, ud... Frunzele uscate ale salcâmilor astupau poteca, o 
ştergeau, ca şi cum până la anul n-ar mai fi avut nimeni nevoie 
să treacă pe aici. Peste dune se auzea murmurul Limanului. La 
capătul copacilor, înspre cherhana, câţiva pescari trăgeau o 
barcă pe nisip. 

Casa Nadiei se ascundea în fundul curţii, sub salcâmii 
desfrunziţi. Chira a venit să-mi deschidă, fără să-mi spună un 
cuvânt. Avea capul îmbrobodit într-o basma neagră, şi îşi ţinea 
privirile în pământ. 

În clipa când am intrat, sufrageria cufundată în întuneric, 
părea goală. În fund, pe vatra căminului, fumega o rădăcină de 
copac, înnegrită de foc. Am rămas în uşă, neştiind în ce parte 
să înaintez. Apoi ochii mi s-au deprins cu întunericul şi în colţul 
încăperii, lângă cămin, am văzut trei umbre, împietrite, Luisa 
Antonovna şedea în jilţ, cu şalul ei negru strâns pe umerii 
plăpânzi. Alături stătea Ştefănel, în picioare, rezemându-se de 
braţul jilţului, iar în spatele lui, Leon Rabega. 

L-am recunoscut îndată, ca şi când l-aş fi ştiut de mult. Era 
un urs negru, într-adevăr, cum spunea Nadia, un urs mare şi 
negru, care părea însă foarte blând. Doctorul purta surtuc 
cenuşiu, larg, din alte vremuri, cu şiret negru pe revere. 
Manşete albe, tari, cu luciu, ieşeau din mâneci şi-i acopereau 
până la jumătate mâinile mari. O legătură de mătase albă, îi 
înfăşura gâtul şi cobora sub revere, după o modă veche, şi 
contrasta cu barba lui neagră. 

Mă priveau toţi trei, nemişcaţi, împietriţi; o clipă mi s-a părut 
că nu sunt oameni, ci nişte figuri de ceară. Intre noi rămânea, 


391 


rece, vastă, de netrecut, ca o prăpastie, toată lungimea 
încăperii întunecate. Pe urmă am văzut că Luisa Antonovna 
strângea în mână o batistă mică, albă, cum ar fi ţinut o floare, o 
crizantemă udă adusă din grădina plouată. Un suspin potolit 
făcea să i se mişte umărul pe care se sprijinea mâna băiatului. 

Nu ştiam cum să mă apropii de ei, cu ce gest, şi cu ce cuvânt. 
Prin uşa deschisă vedeam un colţ din odaia Nadiei; perdeaua 
albă atârna la geam, peste toamna de afară, ca un voal de 
mireasă; alături era cufărul ei, cu amintiri; de acolo scosese 
iconiţa Sfintei Marii, pe care o luase valurile. Fotografia lui 
Stan, cu capul lui comic, de vițel tărcat, se pierduse şi ea în 
mare. 

„Dogul doctorului Rabega a rămas singur, la Chişinău”, mă 
gândeam. Şi-mi închipuiam parcul mare, sălbatic, în care 
câinele, înnebunit de singurătate, adulmeca urme vechi, 
căutându-şi stăpânul. 

Pe colţul divanului atârna strâmb, capul de catifea al 
motanului Năstase, cu gura lui pictată trandafiriu şi cu 
mustăţile comice. Deasupra rămăsese, din seara plecării, ca o 
aripă ruptă, rochia ei lungă de tulle şi cordonul argintiu, nimeni 
nu-i dereticase odaia. Cine şi de ce i-ar fi dereticat-o acum? 

Luisa Antonovna îşi duse batista la ochi, suspinând încetişor, 
ca şi când s-ar fi temut să nu tulbure cu plânsul ei pe cineva, în 
camera întunecoasă. Doctorul îşi lăsă încet mâna lui mare, pe 
umărul ei, întâlnindu-se cu mâna mică, albă, a copilului. Părea 
că în acel punct se întâlnesc şi se sudează durerile lor trei. 
Acum Luisa Antonovna nu mai semăna cu fiinţa nereală, 
rătăcită, pe care o cunoscusem; plânsul o cobora pe pământ şi 
o umaniza, era abia acum un suflet de mamă; dar un suflet 
zdrobit. 

Stăteam în faţa lor, cu capul plecat, neîndrăznind să mă 
mişc, să vorbesc, ca un străin blestemat, venind să le ceară fata 
lor moartă. Simţeam că mă vor alunga, că nu mă vor primi între 
ei, voi rămâne afară, străin de durerea care se suda pe umărul 
zguduit de plâns al Luisei Antonovna, unde se întâlneau 
durerile lor. 

Am înaintat, cu capul în jos. Mă aşteptau nemişcaţi, tăcuţi. 
Nu aveau nicio întrebare de pus. Totul era închis, terminat, 
ireparabil, ireparabil... 

La un pas m-am oprit, cu sângele îngheţat în inimă; aş fi vrut 


392 


să îngenunchi în faţa lor, să-mi las fruntea pe duşumea şi să 
spun: „Acum loviți! Loviţi! Poate din loviturile voastre am să 
înţeleg rostul existenţei mele pe pământ.” 

Ochii lui Ştefănel mă priveau, mari, umbriţi; erau ochii 
Nadiei; şi obrazul ei, şi gura, care doar la ea avea conturul 
împlinit, mai cald, feminin. Lui trebuia să-i vorbesc. În el 
găseam o amintire, de care să mă leg. Am întins încet mâna, să- 
i mângâi obrazul. S-a ferit cum te fereşti de o ramură, la 
fereastra unui tren în mers: fără ură. Nu era nimic duşmănos în 
privirea lui; numai o împietrire care îl făcea să pară matur. 

— Ştefănel! am murmurat, cu capul plecat, simțind abia 
acum că n-avusese niciun rost să vin aici. Ştefănel... 

Şi alt cuvânt n-am mai putut spune. Ei nu vroiau nimic de la 
mine; era zadarnic să mai adaug ceva: un gest sau un cuvânt. 
Totul era ireparabil... M-am întors, încovoiat, şi am străbătut în 
neştire întunericul odăii. Când am deschis uşa, un val de vânt a 
năvălit înăuntru; am văzut în fund, în camera Nadiei, perdeaua 
albă fluturând şi mi s-a părut că ea mă aşteaptă la fereastră. 
Apoi curentul a izbit uşa de perete, cu un sunet grav, definitiv, 
cum sună uşile de fier ale cavourilor, şi camera ei cu perdelele 
albe s-a despărţit de mine, pentru totdeauna. 

Pe drum, în ploaie, mi-am amintit că piciorul lui Ştefănel era 
prins într-o jambieră de piele neagră, cu montură de metal 
nichelat, care lucea în întuneric, ca o jucărie nouă. 

Plecase ultimul tren din gară; la Crasaviţa obloanele erau 
închise, cu drugi de fier puşi cruciş, ca un semn pecetluit al 
sfârşitului. 

O R 

A rămas să mai amintesc plecarea. In ultimul ceas petrecut 
acolo, m-am plimbat cu comandorul pe plajă. La amiază ploaia 
contenise şi printre norii destrămaţi se arătase soarele, 
coborând pieziş, spre apus. Era umezeală, îmi simţeam 
îmbrăcămintea jilavă şi sufletul la fel. Târându-mi paşii pe 
nisipul ud, în lungul țărmului mă întrebam cum de nu oboseşte 
marea niciodată? 

O mare vânătă, mare de toamnă, pustie şi rece. Niciun 
pescar nu ieşise în larg; nu se vedea nicio pânză de corabie, 
niciun pescăruş care să se întoarcă ţipând, la țărm; doar 
murmurul valurilor. 

Am mers în lungul plajei, până la marginea vilelor; de acolo 


393 


începea Cosa, firul îngust de nisip dintre ape, pierzându-se în 
neguri. Acum părea iarăşi un drum necunoscut, părea că 
niciodată nu-l străbătusem, că niciodată nu ajunsesem la 
capătul lui. Dar am ştiut vreodată cu adevărat unde se 
sfârşeşte? Şi ce începe dincolo? 

Când ne-am întors, soarele lua culoarea sângerie dinaintea 
apusului şi amesteca pe faţa vânătă a mării o lumină roşiatică. 
Umbrite, zidurile sanatoriului păreau cenuşii; pe terase nu se 
vedea nicio mişcare. La o fereastră ardea un bec plăpând şi 
lumina lui stingheră, în timpul zilei, era plină de tristeţe. 

Acum, când cei din urmă străini erau plecaţi, infirmierele 
rămase singure cu bolnavii, se închideau în camerele lor reci şi 
căutau un ghem de lână lăsat de iarna trecută în fundul 
cufărului, ca să reia un tricotaj cu mâinile amorţite. 

La cotul țărmului, spre port marea aruncase pe țărm frânturi 
din epava „Miladului”. Le priveam fără emoție; ştiam că nu 
avusesem acolo niciun obiect la care să ţin. 

Comandorul se aplecă şi dădu o scândură la o parte. 
Dedesubt era o frântură a etravei de care se ţinea o bucată albă 
de bordaj. Câteva din literele de bronz de la prova erau încă la 
locul lor ca nişte semne fără înţeles. Sub ele, vopseaua ştearsă 
lăsa să se vadă semnele celeilalte ordini a lor, cea adevărată. 

„Miladul”. Ce fără sens împerechere de silabe! Cui va aminti 
vreodată ceva, acest cuvânt de neînțeles? 

Comandorul se aplecă să ridice o scândură de jos. Vechii 
marinari păstrau o bucată de lemn din copastie, când îşi 
pierdeau corăbiile. Am privit nehotărât resturile epavei care 
rămâneau părăsite pe țărm. N-aveam nimic de luat cu mine. 
Scria „Miladul” şi mie nu-mi spunea nimic acest nume. 
Comandorul citea altfel literele, el nu încetase niciodată de a le 
citi altfel, ca la origine. 

Priveam în zare în lungul insulei Carolina, ţărmul pierdut în 
neguri, cu sălciile bătute de vânt şi fără să-mi pot aduna 
gândurile îmi spuneam: „Nadia!” Spuneam: „Nadia!” Dar 
numele ei nu fusese scris nicăieri. 

De unde venise? Într-o dimineaţă de vară, când acostasem 
aici, se plimba pe chei, cu picioarele goale, stropite de valuri. 
Tatăl ei era Ursul Negru, şi mama ei, Luisa Antonovna. Fratele 
ei stătea cu spatele în ghips, la sanatoriu. Acum i se scosese 
ghipsul, dar genunchiul bolnav rămânea într-o maşină de piele 


394 


şi nichel, care avea să scârţâie la fiecare pas. „Mă cheamă 
Nadia, îmi suna glasul ei, în ureche, în timp ce mergeam 
gânditor, cu comandorul alături, spre port. Tatăl meu îmi spune 
Dada; mama are alte griji...” 

Da, grijile Luisei Antonovna: asul de pică şi şaptele de caro: 
veste întemeiată cu vorbe proaste... Acum Luisa Antonovna 
şedea în jilţul ei, din colţul întunecos al sufrageriei, în rochie de 
doliu şi în mâna mică ţinea pe genunchi o batistă albă ca o 
crizantemă. 

Mergeam, cu comandorul alături şi spuneam în gând: 
„Nadia!” 

Nu-i spusesem destule cuvinte de iubire; nu fusese timp nici 
s-o mângâi, nici s-o înţeleg de-ajuns. 

Acum, în locul unde acostasem atunci, ne aştepta o şalupă cu 
motorul duduind. Deasupra cheiului se ridica fum negru, de 
motorină arsă. Aşa îmi era dat să mă întorc, după ce plecasem 
fără zgomot şi fără fum, numai cu vântul şi cu murmurul apei. 

Peste întunericul toamnei se lăsa lumina roşiatică a apusului. 
Soarele se mai răsfrângea o dată în Liman, înainte de a cobori 
în stuful galben de la gura Nistrului. 

Ne-am aşezat în careul îngust de la pupa, şalupa s-a desprins 
de mal. Am privit un timp, cum rămâneau în urmă, cheiul de 
piatră înnegrită, căpitănia cu ferestrele ei mici, pichetul 
grănicerilor, magaziile, canalul ducându-se pustiu spre mare. 
Apoi am cotit, şi unul câte unul salcâmii au alunecat pe ţărmul 
nisipos, acoperind portul cu ramurile lor desfrunzite. Numai 
scheletul farului a rămas deasupra, vopsit în dungi negre şi 
albe. 

Acum, pe apă, îmi era frig în îmbrăcămintea mea subţire. Un 
marinar mi-a adus o manta din cabină; mirosea a ulei de motor, 
dar era caldă. Şi în timp ce mi-o strângeam tremurând pe 
umeri, m-am gândit că n-aveam nimic, nimic; că mă întorceam 
sărac, ca un călător prădat. 

— Domnule comandor, am spus după un timp, când tăcerea 
devenea chinuitoare, am scris la Bucureşti. Voi primi bani în 
curând şi am să te despăgubesc. 

A ridicat mâna albă, făcând un gest de nepăsare. Apoi a 
întors capul, să privească spre malul rusesc, peste care cădea 
seara. Ce putea să vadă în depărtarea aceea acoperită de 
umbre? Un cer de amurg şi o linie de pământ care acum părea 


395 


neagră. lar dincolo... Odesa, Cherson, Crimea, Sevastopol... 
Unde, cât de departe? 

Îmi venea în minte, ca un glas de înger, vocea Nadiei: „Nu 
sunt rusoaică, să ştii; tatăl meu e de la Roman; doar mama e de 
la Chişinău...” 

Acum zgomotul motorului însoțea într-un ritm barbar 
confesiunea copilărească: „... dar nici ea nu-i rusoaică. li 
spunem Luisa Antonovna, numai aşa, în glumă, fiindcă a făcut 
şcoala la Odesa şi a învăţat ruseşte...” 

La Odesa... Într-acolo privea comandorul. 

Apoi el întoarse capul, şi mă privi stăruitor. 

Mă gândeam: „Oare Tamara, văduva lui Ronsky, o mai avea 
nevoie de mine la uzină? Şi am să găsesc liberă casa 
Gutulenkăi? Casa cu vişini în grădină...” 

— Îl ştii pe Nicolae, tâmplarul? mă întrebă comandorul. 

Am ridicat din umeri: nu-mi aminteam. 

— A lucrat în arsenalul marinei, de la Sevastopol. E cel mai 
priceput marangoz din părţile noastre. La iarnă îl luăm cu noi, 
şi începem să construim o corabie nouă; am planul unui ketch 
de unsprezece metri. 

Deodată ochii lui căpătară o lumină vie. 

— Dacă lucrăm cu tragere de inimă, urmă, înflăcărat, la 
primăvară putem să-i dăm drumul pe apă... 

Un zâmbet crispat mi se lăsă pe faţă, în timp ce un val de 
căldură, şi dulce, şi amară, îmi învelea inima. 

„Vagabondule, vagabondule! îi spuneam, în gând, privindu-i 
ochii cuprinşi de febră. Vagabondule... Inimă generoasă!... 
Când ai să-ţi strângi sufletul călător de pe ape?” 

De pe Liman soarele la apus îşi strângea cu grebla lui 
ruginită, ultimele pete roşii. 

„Vagabondule, vagabondule, inimă generoasă, mă gândeam. 
Vom face corabia pe care o vrei tu; vom pune-o pe apă la 
primăvară, dacă ai să mai trăieşti atât, voi pleca iarăşi, dacă ai 
să mă îndemni, dacă ai să mă vrăjeşti iarăşi, dar până atunci, 
până atunci...” 

Cunoşteam locurile, ţărmul în lungul căruia ne ducea şalupa, 
viile de la Şaba, şirurile de caişi desfrunziţi, carierele de nisip, 
de la marginea oraşului, cimitirele cu cruci albe care mai 
luceau în lumina serii... 

„Vagabondule! Suflet neodihnit! mă gândeam, voi pleca; dar 


396 


eu nu sunt făcut din aceeaşi materie ca tine. Voi pleca, dacă ai 
să vrei, depinde de voia ta, dar până atunci... Eu am nevoie 
acum de o casă caldă, de un pat cu cearşafuri albe, de o pernă 
moale, cu miros de lavandă. Sunt atât de îngheţat! Vreau să mă 
încălzesc şi să dorm. E tot ce-mi trebuie, de neînțeles ce puţin, 
la sfârşitul unei călătorii mirifice şi nenorocoase.” 

În faţă, pe malul cenuşiu, apăreau luminile oraşului clipind 
încă neclar, între salcâmii scheletici. 

„Până atunci! Până atunci!...” îmi spuneam, strângându-mi 
mantaua la gât... 

Şi mă gândeam, la unele case, unde stau pisici la geam 
privind mirate pe stradă. Mă gândeam la unele beciuri, înecate 
în fum de tutun, unde hârâie întruna un aparat de radio şi unde 
muncitorii beau rachiu prost. Mă gândeam la fetele necăjite, la 
bietele fete cu paltoane subţiri şi cu pantofii scâlciaţi, care 
umblă din casă în casă, să se încălzească. Mă gândeam la 
nopţile din ajunul sărbătorilor, când toţi oamenii se îmbată şi 
nimeni în oraş nu mai are griji. Mă gândeam că, deşi o 
renegasem, băutura rămânea un balsam în zile de cumpănă... 

„Până atunci...!” 

Simţeam frigul înserării de toamnă strângându-mi umerii 
obosiţi şi îmi aminteam, cu o îmbătare bolnavă de Tamara, cu 
pielea albă, cu braţele primitoare... Mă gândeam la camera ei 
parfumată, în lumina caldă a lămpii japoneze, la căminul în 
care toamna se aprinde focul, atât de frumos, atât de dulce, cu 
atâta putere de a-ţi mângâia sufletul. Şi, înfiorat de frigul care 
se lasă peste apă, nu mai aveam alt gând decât să ajung la 
căldură. Aproape amortit, îmi spuneam: „O, să-mi culc capul pe 
perna ei, să-mi bag mâna pe sub mijlocul ei, s-o apropii de 
mine, molatică şi caldă, să adorm, să adorm, cu buclele ei pe 
pieptul meu... Să nu îmi mai simt sufletul învelit în cârpe reci... 
Atâtea cârpe reci... 

În urmă, deasupra orizontului acoperit de întuneric, unde 
insula Carolina pierea în noapte, farul de la Bugaz începea să 
clipească, clipitul lui rar, scăpând mari lame de lumină, ca nişte 
aripi larg întinse, ca nişte braţe care fac semne departe, unei 
corăbii, unor suflete rătăcite pe mare. 


SFÂRŞIT 


398