Vintila Horia — O femeie pentru Apocalips

VINTILA HORIA 


O FEMEIE PENTRU APOCALIPS 


Vintilă Horia 


O femeie pentru 
Apocalips 


Roman 
Traducere din limba franceză şi prefaţă de Mihaela Pasat 


Dincoace de cuvánt 


În iulie 1990, mi-a fost dat să trăiesc într-o zi, aidoma 
personajelor din basme, cât alţii... în ani buni, prin magica 
întâlnire cu Olga şi Vintilă Horia, care m-au primit nu doar în 
casa lor din Villalba, lângă Madrid, ci, mai ales, în sufletul lor. 
Acel moment de taină i s-a datorat Monicăi Nedelcu, initiatoarea 
mea, cu douăzeci de ani în urmă, în limba spaniolă, la 
Universitatea din Timişoara. 

În semn de prietenească regăsire, cum avea să scrie în 
dedicație, Vintilă Horia mi-a dăruit Une femme pour 
/'Apocalypse, unul din romanele sale (scris în limba franceză), 
având credinţa că „mi se potrivea cel mai bine” dintre toate 
scrierile sale. Eram mult prea copleşită de întâlnire, pentru a 
mai avea puterea de a înţelege „de ce”, „cum” sau „cât” mi se 
potrivea cuprinsul acelui roman. 

În Villalba nu se intră oricum. Nu se dă năvală în iureş, nu te 
poţi năpusti cu toţi caii putere, cum se năpusteau mai demult 
maurii, pe trăpaşii viforoşi. Curgerea şoselei, vălurită voit, obligă 
la parcurs domol. 

E o rânduială acolo. Te cheamă la cumpătare, la adăstare. 
Şi am rămas. Nu preţ de o zi, cât am stat efectiv, ci... dincolo de 
timp. Cel puţin, cu sufletul. Pentru că nu se putea altfel, când la 
capătul mâinii era o altă mână, care mă cuprindea cu infinită 
ospitalitate, cum numai acasă mai afli, când la capătul privirii 
mă învăluia necuprinsul unor ochi ráscoliti de dorul de țară, cu 
majusculă, aşa cum o numea, în grai ori în scris, Vintilă Horia. 

„Acolo, sus, e un cuib. În fiecare primăvară, mă uit cum vin 
berzele.” Nu voi face aici incursiuni ezoterice, e destul să 
mărturisesc că am săvârşit lectura cărţii într-o noapte, reluând-o 
apoi şi, la scurtă vreme, cerând autorului permisiunea de a 
traduce Une femme pour l'Apocalypse în limba română. 

Am primit-o neîntârziat, cu rugămintea însă de a-i trimite, 
înainte de publicare (pe care, modest, nu o dorea imediat; „Nu 


vreau sá invadez piaţa românească”, îmi scria - abia apăruse 
Dumnezeu s-a născut în exil), câteva fragmente în traducerea 
mea. lată răspunsul: 


Monica mi-a dat zilele trecute fragmentele traduse. 
Sunt superbe! Le-am citit cu nesat, parcă n-ar fi fost scrise 
de mine (...). Nu ştiu dacă tămâioară nu e mai frumos decât 
cimbru. Voiu mai medita asupra cuvântului, care e un fel de 
cheie a întregei cărţi şi apare deci în toate ipostazele 
temporale ale celor două personagii. Un fel de miros de 
eternitate. (...) Când ne vom întâlni, o sá vă dezvălui 
secretul acestei cărţi. 


(...) mă salvez (...) scriind un roman în româneşte (...) 
pe care sunt pe punctul de a-l termina în prima lui versiune. 
Credeam că are să-mi fie greu, însă nu a fost aşa. Mi-am 
dat seama, scriindu-l, cu o enormă satisfacţie, că de fapt tot 
scriitor român am rămas (s.n.), împotriva excursiilor sau 
evadărilor către franceză sau spaniolă. 


Eram copleşită. Aşadar, îmi fusese menit, în acea noapte, 
să „înţeleg” semnul darului, dar îmi rămânea să devin demnă de 
el. Ceea ce mă împovăra şi mai mult. Am îndrăznit să 
argumentez că voi alege totuşi cimbru pentru simbolul cărţii, 
găsindu-l mai „puternic”, mai „expresiv”. Timpul, „timpurile” au 
făcut să se „piardă”, o vreme, corespondenţa dintre noi. 

La fel cum aveau să treacă în „alt timp” şi Vintilă Horia 
(1992) şi Monica Nedelcu (1992) şi Olga Horia (2007). 

Am trăit, o vreme, un cumplit sentiment de neîmplinire, de 
frustrare, pentru că, respectând promisiunea făcută, nu am 
publicat traducerea imediat. Acum însă, ştiu că Vintilă Horia a 
vrut să fie asa. Inteleg că toţi aceşti ani sunt, de fapt, un câştig. 
Timpul a construit. Aveam nevoie de „dalta” dibace a lacrimei, 
de trăirea pătimirii, pentru a dărui, la rându-mi, cât mai 
aproape, îndrăznesc să sper, de litera creatorului său, O femeie 
pentru Apocalips. 


Romanul fascineazá fără îndoială prin virtuozitatea 


autorului care mânuieşte, în mod admirabil, limbajul poetic 
susţinut de simboluri, ale căror embleme (sic!) sunt adesea 
identice, înlesnind călătoria cititorului. 

Dacă spaţiul povestirii este limitat la teritoriul Spaniei (şi 
mai  puţin!), temporalitatea romanului O femeie pentru 
Apocalips este, practic, infinită. Ea poate fi imaginată sub forma 
unei spirale al cărei pol se deplasează neîncetat pe axa 
verticală, într-o mişcare „înalt/abis”, provocând întretăierea 
planurilor curbelor şi dezvoltând astfel o prodigioasă eternitate. 

Se impune dezvoltată această afirmaţie, pentru a permite 
viziunea de ansamblu a celor trei epoci de referinţă (un Ev 
Mediu întunecat, sfâşiat de Reconquista, de luptele cu maurii, 
un secol XX însângerat de războiul civil, cu Escurialul în fundal 
şi, în fine, Apocalipsul), în care evoluează protagoniştii, care 
poartă aceleaşi nume în fiecare plan temporal: Blanca şi Manuel. 

Romanul „nu se lasă” povestit, cel puţin nu în accepțiunea 
tradiţională, întrucât Vintilă Horia nu scrie o poveste (de iubire, 
de război, ...), nici nu descrie (peisaje, stări sufleteşti, ...), în 
niciuna din manierele uzuale; el apără fără încetare ideea de 
supraviețuire prin iubire şi o face într-un ritm narativ propriu, 
halucinant uneori, părând destinat „iniţiaţilor”. 

O femeie pentru Apocalips este o provocare ivită din 
străfunduri simbolice, organizate într-o structură originală, 
tesutá graţie mânuirii măiestre a limbajului, un limbaj atât de 
elaborat, încât trebuie admis un anume ezoterism al acestui text 
care se sumeteste să propună seducătoarea aventură a 
triumfului vieții, prin singura cale regală posibilă: aceea a iubiri; 
fără sfârşit. 

Considerat de critici drept unul dintre cei mai sagace, 
perspicace şi profunzi scriitori contemporani, Vintilă Horia pare 
să dorească a se depăşi pe sine însuşi în acest roman, în care ne 
lasă să descoperim, pe măsură ce o fac şi eroii săi, iubirea ca 
mijlocire a izbăvirii. Nu doar iubirea născută intre un bărbat şi o 
femeie, ci şi aceea care-i uneşte pe fidelii unor religii diferite - 
prin toleranţă - ori care-i leagă pe oamenii obişnuiţi de patria 
lor. 

Traiectoria ascensiunii spirituale este compusă din mai 
multe elemente-simbol, regăsite în fiecare nivel temporal, ceea 
ce, prin intersectarea neîncetată a planurilor, conduce la 
unitatea romanului: focul, mireasma cimbrului şi călătoria 


inițiatică, presărate de bucăţi de puzzle (moara, calul, scara, 
Escurialul, muntele, grota, oraşul Cordoba, crucea, blocul de 
piatră numit „Sărutul”, fereastra etc.) ce recompun, într-o 
alchimie sui-generis, întregul cunoaşterii. 

Calul este simbolul întâlnirii, al ritmului deplasării în spaţiu, 
dar şi al ritmului poveştii de iubire, al impulsului vital (calul 
negru al lui Manuel, dar şi „calul alb înaripat” din visul lui 
Manuel, interpretat ca o metaforă a conceptului de iubire- 
energie). Moara, convertită în spaţiu mistic şi asimilată spaţiului 
oracol, este unul din elementele care definesc satul Consuegra. 
Scara (treptele, muntele, grota iniţiatică) simbolizează planul 
vertical al ascensiunii, deicticele spaţiale (sus, jos, deasupra, 
dedesubt) ori verbele (a urca, a cobori) venind să întărească 
simbolul. Escurialul înseamnă evaziune, fereastra reprezintă 
căutarea interioară, în contrast cu lumea exterioară. Un rol de 
însemnătate aparte, aceea de mântuire, are crucea, simbolul 
său fiind prezent sub diferite forme (mănăstirea, răscrucea de 
drumuri, orfelinatul în formă de cruce). Prietenia cu cei trei 
înţelepţi-preoţi (Alfarabi, părintele Xavier şi Aben Halévi) 
reprezintă simbolul înțelepciunii care nu ia în seamă frontierele 
impuse de ură. 

Element fundamental al tuturor sistemelor cosmogonice şi 
al filozofiilor naturiste, focu/ este prezent în roman sub toate 
formele sale, regăsite într-un câmp semasiologic evocator 
(pârjol, incendiu, flacără, vâlvătaie, scânteie, jar, fum, candelă, 
lumânare, a arde, a încălzi etc.), conotaţiile fiind negative ori 
pozitive. Romanul debutează cu un citat din Teilhard de 
Chardin: „Nu cunosc decât o prudenţă... aceea de a má mistui 
într-o vâlvătaie şi mai intensă”, pentru a continua sub seninul 
puterii devastatoare a focului, într-un plan descendent, în 
deplasarea orizontală a cenuşii, înspre o Entropie subliniată de 
fiecare dată când habitatul uman este distrus. Dar există şi 
flacăra care luminează, care încălzeşte, flacăra ascendentă, în 
deplasare verticală, aidoma lubirii sau mişcării ascendente a 
Spiritului. Celelalte ipostaze foc-luminá, foc-iubire, se regăsesc 
în sfera călătoriei initiatice, cuprinzând şi referiri la o alchimie 
vie, unde focul este atât un fenomen fizic, cât şi metafizic. 

De o însemnătate aparte este revelaţia semnificației 
numelor personajelor (Blanca - auroră, Manuel - Dumnezeu este 
în noi), lumina zilei şi lumina spirituală, care le dă celor doi 


speranța mântuirii, pentru a atinge, la sfârşitul romanului, 
certitudinea supraviețuirii sub lumina îngerului. 

Parcursul inițiatic se află mereu sub greutatea 
simbolismului drumului, care uneşte linia, legătura, accesul la 
deplasare în timp, incluzând istoriile previzibile ori imprevizibile 
ale unei călătorii. Este spaţiul întâlnirii, al contrastelor, al 
încrucişării destinelor. Călătoria este asociată cunoaşterii, 
iniţierii, devenirii, transformării. Intervin o serie de factori, care 
se încrucişează, dar ceea ce prevalează este direcția urmată. 
Pentru Vintilă Horia, deplasarea în spaţiu include motivul 
ascensiunii, mai ales prin descoperirea spirituală. 

lubirea-pasiune, ancorată în spaţiul fizic al morii, al 
măslinilor care cresc pe malul râului Amarguillo, al Escurialului, 
ia naştere într-o lume în care ura, moartea, minciuna par să fi 
înghiţit orice urmă de speranţă, dar se revelează ca sentiment 
de plenitudine şi reînnoire, unica permanență posibilă, care îşi 
proiectează  protagoniştii pe axa verticală a eternității, 
transformându-se în ¡ubire-supravietuire. 

Uitarea, pacea, evoluţia aparţin spaţiului sufletului, al 
iubirii-supravieţuire, prin suferință, prin  pătimire, prin 
complementaritatea religioasă a adevăratei íntelepciuni, a 
adevăratei cunoaşteri. 

În interiorul câmpului semasiologic al iubirii, simbolul 
sărutului dezvoltă valenţe prodigioase (în sensul etimologic al 
termenului, cf. caracter magic, miraculos). În primii ani de viaţă, 
Manuel descoperise in patio, la Escurial dovă blocuri de piatră, 
sprijinite unul de altul, fără formă anume, uitate acolo de pe 
vremea construcției şi pe care fratele ce-l admira pe sfântul loan 
al Crucii şi căruia-i plăceau alinările poeziei mistice le numea 
misterul cunoaşterii, pentru copil, cele două blocuri reprezentau 
un bărbat şi o femeie inlántuiti. l-a numit Sărutul, anticipând o 
altă descoperire, pe care urma să o facă la maturitate, în 
cimitirul Montparnasse (unde va începe cea de-a treia poveste a 
romanului), şi anume opera lui Brâncuşi: „(...) cimitirul 
Montparnasse unde-mi plăcea să caut mormântul lui Baudelaire, 
unde am dat în ziua aceea, sub începutul galonat al ploii, peste 
dublul meu bloc de piatră, cel din Escurialul copilăriei mele, 
devenit unul singur, vreau să spun operă de artă, sub degetele 
unui sculptor celebru: Sărutul, deasupra unui mormânt 
oarecare, supremul efort a două fiinţe devenite o singură 


respiraţie, singura comuniune posibilă. Aceea a iubirii.” 

Sărutul, expresie a singurei comuniuni posibile, devine 
sinonim cu misterul cunoaşterii. 

Punctul de convergenţă între iubirea umană (profaná) şi 
iubirea mistică (sacră) este Blanca, cea care converteşte iubirea 
în cale a mântuirii, traversând pasiunea (v. etim. ,suferintá”), 
trecând prin încercări purificatoare: „Blanca, salvează-mă! Mă 
aflu deja sus şi jos, mă formez în tine aidoma unui embrion în 
matrice, dar sunt, de asemenea, stăpânul lumii, finitul care 
aleargă înspre ceea ce ar dori să fie. Cresc înspre ultima mea 
naştere, care ţine, deja, de trecut.” 

După mărturisirea însăşi a lui Vintilă Horia, cimbrul 
(mireasma  cimbrului) reprezintă un fel de ,cheie”, de 
„leitmotiv” pentru întregul roman. Încă din primele pagini, 
semnificaţia trimite la procesul de aşteptare, dinaintea 
cunoaşterii profunde. Prezenţa cimbrului se manifestă în 
situaţiile de reînnoire şi de purificare, de tensiune supremă (în 
timpul atacurilor maure) ori în prezenţa crucifixului: „Cad iar, cu 
răsuflarea tăiată. Şi mireasma cimbrului, răspândită din tufele 
pe care le-am strivit în cădere, mă readuce la viaţă, plăcuta 
mireasmă ce n-are ştire de trupurile neînsufleţite, nici de caii 
ascunşi în beznă, nici de săbii sau parjol. Frec între degete 
rămurelele mărunte, îmi strecor una în păr, smulg o tufă şi mă 
ridic, ca vindecată ori domolită de acest parfum.” 

Considerat în tradiţia populară drept simbol al asepsieí (de 
remarcat actele rituale îndeplinite de Blanca), cimbru/ are un rol 
aparte în onirologie/oniromantie, unde este reputat a „pune 
ordine în viaţă”, a „conferi o sănătate de fier”, a „întineri”, a 
„avea puterea să limpezească situaţiile încâlcite”, calităţi care 
amintesc de altă plantă sacră, busuiocul. La Vintilă Horia, 
cimbrul funcţionează ca un veritabil auxiliar magic, ca o plantă 
care poate reda viața, ca o marcă de identitate, care anihilează 
timpul şi spațiul: „Am ajuns. Bat uşurel în uşă, să n-o sperii, apoi 
împing canatul cu umărul şi pătrund în atmosfera clar-obscură 
ce răspândeşte aromă de cimbru. Ea miroase a cimbru, mă 
dumiresc deodată, e acelaşi parfum care mă copleşea în 
noaptea de la moară de îndată ce-i atingeam părul sau îi 
sărutam gâtul, ori îi sorbeam gura. Mireasma cimbrului, ce m-a 
adus mereu din nou în preajma ei, anulând timpul şi zecile de 
leghe ce ne despárteau. Abia azi îmi dau seama. Ea pare- 


nváluitá de acest parfum sálbatic si támáduitor.” 

Asocierea cimbru - cruce dobândeşte o semnificaţie 
deosebită, de e/iberare absolută, de mântuire sau de înviere şi 
mortalitate. lată cum, această carte despre iubire ne dezvăluie 
seducătoarea magie a supravieţuirii prin atingerea cunoaşterii 
care face să izvorască viața. 


Am dorit, am încercat să păstrez integral fraza şi ,cadenta”, 
ritmul scrierii, aşa cum cred că s-a ivit din trăirea lui Vintilă 
Horia, aşa cum am cuprins cu mintea, cu sufletul această carte, 
care mi-a fost dăruită, dintre atâtea altele, pentru că autorul, 
aşa cum spuneam, avea credinţa că „mi se potriveşte”. 

Timpul depănat până în clipa de faţă a catalizat 
„cumpănirile”, ivind firesc „cuvântul potrivit”, cred, pentru 
„Clipa căruia îi era destinat”. 

Întru usurarea „descifrării” intersectării permanente a celor 
trei planuri temporale (Reconquista, secolul XX şi Apocalipsul) şi 
a „vocilor” ce poartă aceleaşi nume (Blanca şi Manuel), am ales, 
întru cuprinderea „aievea”, un parcurs lin, uşor vetust, al limbii, 
„în cântar fin”, în „aplecarea înspre experimentul literar trăit”, 
pentru textul ce evocă epoca Evului Mediu, am optat (sic!) 
pentru un registru neologic, întru sugerarea perioadei războiului 
civil şi a Apocalipsului. 

Cititorul îl va regăsi pe „Juan de Yepes” în „Sfântul loan al 
Crucii”, va înţelege că pentru simbolul cărţii am preferat 
„crucificare”, în loc de „răstignire”, în toate sintagmele 
referitoare, la cruce, va accepta pe „miliţian” pentru realitatea 
războiului civil din Spania. 

În ceea ce priveşte cimbrul, nu am mai apucat să aflu dacă 
Vintilă Horia îngăduise, în cele din urmă, alegerea mea, el 
propunând, cum spuneam mai sus, tămâioară, întrucât unele 
scrisori s-au pierdut, între noi, dar cred că varianta pentru care 
am optat, mai mult „cu sufletul”, reprezintă mult mai fidel 
profunzimea simbolului. 

Tot sufletul mă îndeamnă să aduc mulţumiri celor care, cu 
mintea şi sufletul lor, m-au „luminat” în unele clipe de cumpănă, 
ajutându-mă să găsesc ca/ea: Alexandra Dogaru, Cristian Langa, 
John A.F. Hopkins, Constanţa Marcu, Michel Otten, Vasile 


Popovici, Petru Rădulescu, Marilena Rotaru, citati în ordine 
alfabetică. 

O femeie pentru Apocalips este un fel de chintesentá a 
fidelității, a iubirii, a salvării prin credinţă. Sper ca, prin fidelitate 
faţă de original, prin iubire pentru tot ce exprimă cartea şi prin 
credinţă, care nu poate fi decât una, să fi reuşit împlinirea 
„darului din dar”, întru cinstirea lui Vintilă Horia şi aşezarea lui la 
locul cuvenit în literatura neamului său şi a ţării venerate. 


Mihaela Pasat 


Nu cunosc decât o prudentá..., aceea de a má mistui 
într-o válvátaie şi mai intensă. 


P. Teilhard de Chardin 


Acoperitá de noroi si poate de lacrimi (trebuie sá má 
hotárásc, trebuie sá má opresc), ea se decide brusc. O nouá 
flacără izbucneste pe acoperiş. Se prábuseste un zid, se sfărâmă 
grinzi, zburând într-o încăierare de scântei. Fumul acoperă satul, 
îl înghite, îl îndepărtează, îl desparte de castel şi de colină, 
înşfăcate în înalt de cerul hulpav de vârtejuri si tipete, pierite pe 
veci. Bărbatul e întors înspre ea, năucit de această oprire care îl 
sileşte să ia o hotărâre. Am să-i străpung ochii cu unghiile mele 
ascuţite dacă-mi va râvni trupul, am să-l las să-şi împlinească 
fapta de va ridica şi apoi va abate asupră-mi iataganul. Moartea 
ajunge să fie la fel de dorită ca iubirea. O fi beat sau la fel de 
istovit, la fel de descumpănit ca ea? Căci nu se clinteşte o bună 
bucată de vreme, doar ochii-i negri, straniu scânteietori şi 
nesiguri, îi cumpănesc sorții. Oameni, tipete, paşi în două limbi 
trec pe lângă ei, atingându-i în grabă, frecând zidurile, 
destrămând bălțile, ca şi cum ar urmări scopuri liniştitoare şi 
precise, perechi formate de întâmplarea învălmăşelii, căutându- 
se, alungându-se, duse de dansul istovit al morţii. 

Şi se sfârşeşte o zi. Peste golul întunecat al ferestrelor văd 
alunecând firele oblice ale ploii. 

Nu închide ochii când bărbatul, muşcat de o alegere, îşi 
înalţă sabia. O umbră fugară trece peste obrazul său aidoma 
unui zbor, apoi rămâne captivă, reţinută de această uimire ca de 
o piedică neaşteptată. Capul se apleacă mai pe urmă în faţă, 
salută marea scenă a lumii şi se desprinde de trup, izbeşte 
noroiul fleşcăit ca o varză de toamnă şi rămâne înfipt acolo, cu 
turbanul alături, ca sortit deja unei alte scáfárlii. Nici măcar n-a 
apucat să ridice braţul pentru a se apăra. 

Ea se întoarce şi calul negru, apărut fulgerător lângă ea, o 
înspăimântă. Dar cavalerul râde şi-i întinde mâna stângă. Şi vine 
goana nebună printre fugari, urmăritori, duşmani, dar şi cei de- 
un grai, şi-apoi trapul, galopul, opririle printre flăcările 
muşcătoare, braţele, spadele, salturile îngreunate, mirosul de 
sânge şi fum, carnea arsă ori urlândă, pietrele lovite de copitele 
potcovite. 

Mireasma de cimbru mă face să deschid ochii. 


Astăzi nu are noimá decât dacă se află între ieri şi 
mâine. 


C.G. JUNG 


Poate c-am ajuns. Degetele, páná-n várful unghiilor, má 
dor, înfipte în tunica lui caldă, scáldatá de ploaie, de sânge si de 
sudoare. Mă simt urâtă şi murdară şi nu-l privesc - nici măcar 
nu-l pot privi, cum stau vârâtă-n pieptul său, neîngăduită 
privirilor lui -, aşteptând clipa prielnică si un părâiaş, sá sar, să- 
mi primenesc faţa, ca să-l pot privi în ochi şi să-i surprind 
necuprinsul țipăt ascuţit al pupilelor, tipátul fără glas al sublimei 
uniri dezlántuite. Dar calul îşi urmează trapul în glod, peste 
pietre, prin iarba mătăsoasă şi elastică a coastei, şi nu-i nici 
urmă de pârâiaş, aşadar nu-i speranţă. O fi frumos, urât, cât de 
cât viril? Are un miros plăcut. Sângele celorlalţi şi mai ales al 
ticălosului maur, care voia să mă facă bucățele cu iataganul, i s- 
a amestecat în sudoare şi simt aici, la capătul nărilor mele 
pierdute în pliurile tunicii, două miresme de bărbat, aceea a 
înfrântului, acră şi prăbuşită, cea a învingătorului, acră şi 
înălţată, alungând-o pe cealaltă lângă trupul rămas fără cap, tot 
mai îndepărtat în amintirea a ceea ce adulmec şi în amintirea 
acestei zile. Şocul acesta sub nările mele este aidoma unei alte 
bătălii şi continui să mă tem şi să mă bucur de norocul meu. De 
îndată ce mă va vedea, îi va fi greu să-şi stăpânească însetările 
nenumite. Ce voi spune eu? Tunica sa albastră este de calitate 
bună şi simt pe alocuri urmele unui parfum străin, un miros de 
femeie. Şi bidiviul lui e minunat, o fi vreun nobil ori vreun ţăran 
îmbogăţit, atras în război de momeala câştigului. Voi sfârşi prin 
a o afla, cât de curând, căci ne-am îndepărtat de larmă şi 
vâlvătaie, urcăm acum un povârniş sub soarele în asfintit. Ne 
îndreptăm înspre castel, ca şi cum am străpunge cortina de 
cimbru, ca şi cum cimbrul s-ar fi transformat în arbore, în 
pădure, ca şi cum mireasma lui ar vrea să primenească lumea şi 
s-o aprindă în alt fel. Parfumul ăsta sălbatic şi bun e mai 
puternic decât cel ce urcă din lăuntrul veşmântului şi al 
cavalerului care mi-a salvat viaţa şi pe care-l strâng în braţe, ca 
să nu cad, ca să nu mă despart de acest trup de bărbat pe care 
nu-l cunosc, pe care-l voi cunoaşte în curând. Care n-a scos un 
cuvânt măcar, de când am părăsit satul. Braţele-i sunt 
puternice, dar asta nu înseamnă mare lucru. 

N-ar fi trebuit să-i tai capul. Ar fi fost destul să-i înfig spada 
chiar deasupra inimii, ca să mai fi putut respira câteva ore, vreo 


câteva zile, cu un picut de noroc. Dar era femeia asta în faţa lui 
şi dacă aş fi şovăit o clipă ar fi despicat-o în două, dobitocul, să 
ucizi o viaţă atât de zveltă, cu forme atât de pure, să împiedici 
aceste picioare albe şi desculte să-şi continue alergarea prin 
lume. Poate că are o mutră prăpădită, dar ceea ce înlănţui cu 
braţul stâng face mai mult ca o duzină de cadavre meşteşugit 
străpunse. Voi avea, aşadar, mai puţini bánuti în pungă şi o 
femeie mai mult în amintire. Şi apoi, de ce nu, un corp de 
femeie e la fel de scump ca unul de bărbat. Dacă-i urâtă, cu atât 
mai rău pentru ea, voi putea s-o adaug restului de marfă. 
Urâtele nu-s bune la nimic. Convoiul trebuie să fie la Salamanca 
poimâine. E cam scurt timpul, dar vom face tot ce trebuie. Îmi 
adulmecă haina, degetele ei îmi caută trupul, micuța asta 
gingasá şi zveltă nu-i o ţărăncuţă nestiutoare. Părul ei năclăit 
are o mireasmă îmbietoare. Nu se teme să se strivească de 
pieptul meu, să caute acolo un adăpost primejdios. Trebuie să 
ajungem undeva, să nu pierdem timpul, o să-l încarc pe Eulalio 
cu marfa şi cu tot restul şi o să-l ajung mâine la Toledo sau mai 
încolo, undeva pe drum. N-aş fi crezut niciodată că un fost 
student la medicină va ajunge să practice această meserie, 
vreau să spun atât de josnică. In fond, de ce nu, tocmai un 
student la medicină, discipol al lui Galien şi al celor patru umori 
ale sale... N-ar fi trebuit... Dumnezeule, câţi ani încă îmi voi 
reproşa acel gest fără noimă, acea falie în viaţa mea, până la 
sfârşitul zilelor probabil, căci gestul acela a făcut din mine ceea 
ce sunt acum, ceea ce nu voi înceta nicicând să fiu. Am zis 
nebun? Nu, cuvântul ăsta nu-şi are locul aici.. Femeia aceasta va 
şti să mă facă să uit, cel puţin pentru o noapte, să mă smulgă 
regretelor şi să mă redea, poate pentru totdeauna, ştiinţei mele, 
adevăratei mele orânduieli, adevăratelor mele căi. Femeile, eu 
ştiu acest lucru şi îl doresc, au darul să te facă să uiţi totul. De 
ce nu şi aceasta, cu mijlocul atât de lin, cu degetele atât de 
măiestre, cu nasul scotocitor? Unde o fi învăţat să trăiască? 
Poate că port un nou viitor sub braţul meu de fals războinic, 
aidoma unei pâini calde. Sunt înfometat. Dă-i pinteni! Castelul, 
ca un uriaş netrebnic, pitit în întuneric, va rămâne la dreapta 
mea, privind pe partea satului, în vale, unde bătălia nu s-a 
istovit încă de focuri. Tipetele urcă, deslusite şi aspre, până aici 
sus, dar ce rămâne din zi şi din gesturi nu este decât măcelul de 
la sfârşit. Maurii fug deja către Cordoba, urmăriţi de ai noştri. L- 


am zărit pe Santiago la începutul luptei si pe conte, tatăl său, 
călare pe bidiviii albi. Mi-a făcut semn cu spada, mi-a surâs 
chiar, înainte să îşi lase viziera, dar şi-a amintit imediat de... 
Cine nu-şi aminteşte? Voi rămâne pe vecie legat, atârnat de 
nebunia aceea, care nu m-a îndepărtat chiar de toţi prietenii mei 
- cei mai însemnați continuă sá má salute şi să-mi facă semn şi 
să-mi surâdă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat -, ar vrea să 
treacă peste, să şteargă faptele, dar eu sunt aici, asa cum m-a 
dăltuit acea faptă pentru totdeauna şi surâsul lor nu face doi 
bani, nici rugăciunile lor, de-şi vor fi amintind de mine la ceasul 
rugăciunii. Şi-apoi, precis s-ar face că nu mă văd, dac-ar şti ce 
mesteresc în inválmáseli, ce-i cu prezenţa mea si cu calul meu 
negru şi cu arma mea scânteietoare la începutul, niciodată la 
sfârşitul măcelului. 

De fapt, o să privesc niţel pe fereastră. 

Dac-ar şti, m-ar alunga de pe câmpul de luptă (afară de 
Santiago, poate, atât de molipsit de medicină, atât de inteligent 
şi de iscoditor, căruia îi plăcea să urmărească firul avar al vieţii, 
până în străfundurile îndepărtate ale rinichilor şi ale 
măruntaielor). Să blasfemiez, am o poftă nebună să blasfemiez. 

Bratul lui îmi stârneşte durere, asa de tare îmi strânge 
mijlocul în menghina dorinţei sale. Nu m-a văzut încă, aceea 
care sunt în tot ce promite înfăţişarea mea. A început să-mi 
desluşească trupul, să priceapă ce sunt în stare să ascund sub 
noroiul uscat, care-mi preschimbă rochia într-o scoarță de stejar. 
Şi jocul degetelor mele neíntinate pe pieptul său, de fiecare dată 
mai aproape de subsuoară, l-o fi lăsat cu siguranţă să înţeleagă 
ceva. De ce mi-o fi salvat, de fapt, viaţa? Habar n-avea cum 
sunt alcătuită. Dar, sigur, i-am văzut surâsul, o clipă doar, dinţii 
albi care mă îmbiau lângă el, dinţi care voiau să râdă şi nu 
reuseau, îngrădiţi de forţa mástii pe care e obligat s-o poarte. 
Cine este acest bărbat care mă conduce înspre tainele sângelui 
său? Nu, nici urmă de pârâiaş. Lăsăm în dreapta poarta 
castelului, asemănătoare unei guri larg deschise înspre 
întunecimea propriilor rárunchi - castelul acesta m-a 
înspăimântat întotdeauna şi, când eram copilă, nu-mi plăcea să 
mă apropii de el; îl revedeam în vis şi numele său îmi evoca 
mereu necurate întâmplări de familie; Consuegra cu nume de 
bábátie în putere, zămislind niscai giganţi - şi ne continuăm 
drumul pe partea unde se află morile, în trapul mărunt al calului 


obosit. Nu trebuie sá má gándesc la nimic, bine cá am scápat cu 
viaţă si de data asta. Şi, de fapt, nici nu-mi vine sá plâng. Ceea 
ce trebuie făcut este să mă lepăd de verighetă înainte de a 
ajunge acolo unde mă duce el, s-o ascund sau s-o arunc, legat 
de ceea ce se va gândi să facă din mine, potrivit tâlcului 
viitoarei noastre înţelegeri, căci nu vreau să ştie. Nici în ce fel. E 
întuneric deja şi voi găsi cum să mă primenesc înainte ca el să 
se poată recunoaşte în ochii mei. Flăcările au ars totul în urma 
mea şi nu am nimic şi pe nimeni pe lume, în afară de acest 
piept, de care se striveşte zvâcnirea încinsă a sânilor mei. 

Pe geam nu-i nimic de văzut, poate numai briza sfichiuind 
cu părelnică prietenie frunzişul auriu al mestecenilor şi, în 
depărtare, cele patru turnuri, unde în curând amiaza îşi va 
miorlăi inutila agátare, insuportabila inconsistentá. 

Nici măcar nu privesc în urmă. Mi-e destul că aud tipetele 
acestea atât de desluşite în aerul serii, pentru a şti de unde 
izbucnesc, din ce cotlon de uliţă, din ce loc acoperit pe viitor de 
cenuşa plină de stele calde, de pe ce mal al râului Amarguillo. 
numit aşa, desigur, din cauza amărăciunilor noastre, a lacrimilor 
plânse în apele sale. Cine nu cunoaşte mica râpă, acolo unde se 
sfârşesc măslinii, poate trage o trântă zdraváná şi pumnalul 
lung sau lancea lacomă a cavalerului urmăritor îl pot tintui 
imediat în glodul în care vedeam întipărindu-se copitele de 
cristal ale caprelor mele, când le aduceam acasă, la sfârşitul 
serii, mai ales primăvara, când îmi plăcea şi nu-mi plăcea să fiu 
singură şi când umbrele mişcătoare, printre măslini, puteau fi 
umbre de bărbat, bune sau rele. Am fost întotdeauna frumoasă 
şi nu m-am temut de nimic. Maurul acela, astăzi, de ce va fi voit 
să mă omoare? Aveam faţa toată mánjitá cu noroi. Sau poate n- 
o fi fost un bărbat adevărat, ci doar un ucigaş de femei. Mai 
sunt, zice-se, cărora nu le plac femeile, care se împreunează cu 
capre ori cu băieţi. De asta pierd toate bătăliile, de la o vreme 
încoace. Trebuie să mă mai prefac foarte speriată, să nu mă 
predau, să pretind o prelungire nesfârşită a omeniei sale, a 
îngrijirilor sale pline de atenţie. Sunt fără putere, plăpândă, nu 
am nimic să mă apăr, dar sunt departe de a-mi fi pierdut 
stăpânirea, dimpotrivă, sunt gata să-mi ajut salvatorul să-şi 
revină din propriile zdruncinături. Învăluitoare şi aducătoare de 
uitare. Inchizánd o uşă grea între noi şi restul lumii. 

Nu, nu-i încă moara lui Eulalio. Asta-i prima. A lui e a treia 


din sir, dar în bezna asta cum să nu te înşeli? Noaptea se lasă 
repede. Dă-i pinteni. Calul, femeia, eu însumi, toţi suntem 
flămânzi: fiecare în felul său şi suntem obosiţi după trudele şi 
păcatele noastre. Simt o mireasmă ciudată în văzduh ori femeia 
aceasta o fi răspândind un parfum aşa plăcut. Degetele sale nu 
contenesc să-mi íntese trupul cu viziuni. Uite cea de-a doua 
moară. Ce-o fi putând măcina la ora asta? Aripile sale freamătă 
în noapte, învârtejind întunericul, şi aud zgomotul celor două 
pietre, strivindu-se una de alta, de parc-ar fi fără grâu, uitate în 
voia vântului. Să trecem peste asta. Nu ne priveşte. Ba să ne- 
oprim o clipă. Sebastian, morarul, îmi surâdea, deşi nu mă ştia, 
iar nevastă-sa, deunăzi, mi-a aruncat o pâine caldă şi-o 
căutătură... Hei, oameni buni! Bat la uşă, fără să cobor din şa, 
cu vârful spadei. Nu răspunde nimeni. Şi cu toate astea, văd 
lumina dinăuntru rázbátánd pe sub uşă. „Ţine frául, mă întorc 
numaidecât.” Scot picioarele din scări, sar pe pământul moale. 
Pentru câteva clipe, trupurilor noastre, obişnuite unul cu altul, le 
va fi frig. Bat cu pumnul. Scot sabia. Nicio mişcare. Imbráncesc 
uşa cu piciorul. Morarul e acolo, zăcând pe jos, scăldat în 
propriul sânge, ca într-o umbră astrală. „Morăriţo!” strig, dar 
cele două roţi, măcinând în gol, fac să freamăte toată moara şi 
glasul meu se împotmoleşte în larmă. les, stăvilesc maşinăria, 
chiar sub vântul serii, care nu mai are putere s-o pornească. 
Aripile se domolesc, tremurânde încă, şi vacarmul pietrelor se 
stinge de la sine. Aud tăcerea nopţii, care începe să crească în 
clipa când aripile nu se mai învârtesc şi simt din nou aroma 
aceea urcând din văi, parfumul acela fără nume, care nu-i al 
femeii. Intru în moară. Strig: ,Moráritooo!” Şobolani trec peste 
mort. O lumânare pâlpâie pe masă şi clatină tăcerea. Urc scara. 
Nimeni. Cobor. Clipoceşte apa undeva, dincolo de lumânare, şi 
se arată o faţă inundată de zâmbet. „Dumneata eşti morárita?” 
Înaintez. 

„Sunt eu”, îi spun, şi pentru prima oară-i stau în faţă, 
primenită şi pieptănată, cu lumânarea tremurândă între el şi 
mine, ca o nouă căldură. 

„Dumneata erai?” 

„Eşti dezamăgit?” 

„L-au ucis pe Sebastian şi i-au răpit nevasta. Îi cunoşteam. 
Cine eşti dumneata?” 

„Blanca Alvarez. La dispoziţia dumitale.” 


Tace. Nu se clinteste. Doar flacára lumánárii face sá dántuie 
si sá clipeascá noaptea adáncá a ochilor ei. Restul e neclintit si 
viu aidoma lemnului policrom, pliurile rochiei imitate mai sá te 
înşeli, o imagine de sfântă inundată parcă de o frumuseţe 
nepământeană în taina unei biserici din Castilia. Nu mă 
aşteptam la aşa ceva. Pare uşoară, parcă pluteşte, şi, în acelaşi 
timp, pare o stană, ivită din adâncurile pământului, la fel de 
trainică şi de dură ca o statuie. Fac un pas. Nu se clinteşte. Trec 
peste cadavrul lui Sebastian şi mă pomenesc la capătul braţelor 
ei. Înaintez mereu. Dă un pas înapoi, dar nu spune nimic, nu mă 
respinge, e mai degrabă ademenitoare. Un surâs de bun venit îi 
răsare în privire, aidoma soarelui ce se ridică în zori. 

Îmi vine sá tip, dar de bucurie. Trupul său mă priveşte cu 
miile sale de ochi şi nu-şi revine din minunare. Sunt frumoasă, 
aşa-i? Şi numai noi suntem pe lume, în pofida lumânării şi a 
sângelui negru al morarului. Părul lui, barba scurtă, mustátile, 
pielea smeadă sub lună sunt negre, dar privirea îi este ca topită 
în albastru ori în verde, nu îndrăznesc să disting clar, căci 
lumina a rămas în spatele lui şi nu văd decât forţa aceasta de 
oţel albăstriu, limpede, făcând o pată pe întunericul feţei sale, 
această forţă care se înmoaie domol, gata să curgă deja sub 
vâlvătaia îndepărtată încă a buzelor mele, sub fulgerul catifelat 
al ochilor mei de culoarea nopţii. Oare trebuie să spun ceva? l-o 
fi plăcând să-i vorbeşti? Să-l indemni? Să-l înfrunţi? Să-i ştii de 
frică? Ridic o mână, habar n-am de ce, şi gestul acesta mărunt ÎI 
avântă dintr-odată înspre mine şi gura lui mă caută cu disperare 
în străfundul tenebrelor care încep să ne unească. li pot oare 
refuza ceva? Poate el e acela pe care-l aşteptam, dacă o fi 
existând unul care mi-e pus deoparte. Îi e foame şi frig. Sunt din 
nou la pieptul său. Urcăm o scară. Suntem chiar deasupra 
lumânării care continuă să clipească prin crăpăturile podelei. 
Moara se tânguie sub povara noastră. Ne prăbuşim peste un 
maldăr de piei de capră sau pe un culcuş acoperit cu piei şi 
plutim în linişte deplină, fără auz şi fără văz, într-o noapte fără 
lună şi fără stele, noaptea noastră, întrupată din noi doi şi din 
dorinţa noastră lacomă de a ne schimba numele şi de a ne numi 
Unul. Tipá din vreme-n vreme, de parcă împlinirea l-ar răni, îi 
arde capul şi eu însămi mă mistui, rupând zăgazurile, şi 
navighez înspre portul ştiut. Trebuie să dăruim totul în această 
noapte, să încercăm să ostoim această foame, dar şi s-o 


osándim pe vecie ei înseşi, pentru ca niciodată sá nu urmeze 
moarte. Pentru ca sá inlántui acest albastru în trainica mea 
profunzime, ca să adaug această forţă gingăşiei mele. Oare de 
bucurie vreau sá tip? Oare de teamă? Sau de-o plăcere stranie, 
ce încă n-are chip, care-şi croieşte drum în mine, dincolo de 
conştiinţa mea? O adiere de vânt. Parfumul cimbrului 
pătrunzând până-n străfundul temerilor mele, aidoma unui 
balsam nestiut. Şi o lumină tásneste în mine cu fulgerul din 
urmă al acestui bărbat care se domoleşte lin, cu buzele-i 
istovindu-se pe limanul suav al gâtului meu. 

La ora asta nu-mi place să mă uit pe fereastră, dar parcă-s 
înlemnit şi continui să privesc, dincolo de cele patru clopotnite şi 
de priveliştea aurie si verde, scânteierile foşnitoare, aidoma 
unor amintiri, ale nopţii de demult. 

Îmi mângâie părul şi fruntea, cu degetele ei măiestre, râde 
domol, apoi mă sărută pe gură cu un sărut sănătos de femeie 
devenită dintr-odată neprihănită. Îmi prinde capul cu amândouă 
mâinile rătăcite în părul meu şi ráde-ntruna. Rásuflarea îi este 
ca mireasma pădurii ori a boabelor de zmeură, în zori, născute 
precum florile când le atinge roua. Ar trebui să plec, dar nu mă- 
ndur s-o las. Şi-o tot sărut şi râde cu poftă, umplând cu râsetele 
astea lungile farse ale trecutului meu, stingând îngrozitorii 
tăciuni care-mi dau viaţă şi mă ucid în fiecare zi la limita unei 
defăimări fără sfârşit. Vrea să-mi ştie numele. 

N-ar fi trebuit să-l întreb, căci - îl murmură la ureche, de 
parcă ar fi un secret - se desprinde de mine şi se ridică. „Nu mă 
lăsa singură. Mi-e frică aici. Unde te duci?” 

„O sá mă însoţeşti la moara din vecini, dar n-o să intri. Am 
treabă doar o clipă. Mă vei aştepta în spate, împreună cu calul 
meu, să ai grijă, să nu te vadă cineva. Voi veni să te iau şi vom 
rămâne peste noapte aici. Vrei?” 

Vreau. Calul ne aştepta în faţa uşii, cuminte ca un duh 
ocrotitor. Şi o pornim, inlántuiti, pe drumul ce urcă înspre o 
lumină plápándá, tot mai aproape. Mâinile noastre se cunosc un 
pic, vor parcă să se devoreze, atât de mult iubim începutul 
acesta de înţelegere şi ne sărutăm în întuneric, oprindu-ne din 
drum, calul vârându-şi botul în spatele unuia ori al altuia, 
scuturându-se, fără să priceapă, înaintea siluetelor noastre care 
stau fatá-n faţă, ca într-o luptă, apoi se cuprind cu buzele, dar 
nu ajung nicicând să se înghită una pe alta. De ne-ar vedea în 


culcus, ar înţelege poate. ,Du-te”, îmi spune Manuel, si îmi 
continui singurá drumul, ocolesc moara tinánd cu mána dreaptá 
frâul lung, cald încă de strânsoarea degetelor lui. Odată ajunsă 
în spate, mă îndepărtez puţin, mă împiedic de-un trunchi 
doborât, mă opresc, mă aşez. Bărbaţii zăbovesc întotdeauna. 
Chiar deasupra, spre stânga, zăresc lumini la ferestrele 
castelului si pâlpâirile unui foc viu aprins în curtea interioară, în 
jurul căruia oştenii îşi sărbătoresc fără îndoială izbânda de azi şi 
închină în numele uitării. Curtea aceea luminată aduce cu un 
cuptor. Nu se vede foc, nu se zăresc flăcări, doar pâlpâirea asta 
zbuciumată, care luminează un donjon, ziduri ieşite în afară, 
interiorul unui şanţ. lar departe, în valea ce se cască mai încolo, 
tăciuni care sclipesc şi, din vreme-n vreme, urletul unui câine. 
Nu mai sunt răniţi, fără îndoială. În fund, chiar în fund de tot, se 
prăbuşesc ultimele grinzi peste ruinele fumegânde a ceea cea 
fost casa mea, căminul nostru, unde trupul aceluia a ars desigur 
odată cu cámásile, cu cearsafurile, cu dulapurile şi cu toată 
scurta noastră viaţă împreună, fericită şi nu prea, priponită de 
ritmul zilnic, de rare hopuri, de sforăituri. Un soţ, un han, o viaţă 
în doi. Fără o lacrimă din partea mea, cu mult sânge în ceea ce-l 
priveşte pe el. Acelaşi maur care i-a străpuns măruntaiele a 
pornit apoi în urmărirea mea, pe uliţa în flăcări, înţesată de 
tipete. Nu mai am verigheta. Cine ştie cine voi fi mâine, cu acest 
alt bărbat pe urmele mele, în drum spre un altul, de ce nu? Sunt 
atât de frumoasă, atât de nouă, dincolo de orice! Războiul e 
doar un prilej. Te poate spinteca dintr-o simplă lovitură de sabie, 
te poate ucide sau te urcă iar în şa, ştiu ce spun, şi te împinge 
înainte, cum e o pânză de corabie urnită de vântul furtunii. 
Manuel nu ştie cine sunt. Abia de-o va şti, în parte. Atât câte 
necesar pentru legătură şi pentru drumul lung. 

Eulalio m-a înfuriat de multe ori, dar nicicând aşa de tare ca 
în seara aceasta. „Neisprăvitul!” Nu-i place să se aventureze 
singur, cu amândouă căruțele pline vârf. li număr. Sunt 
şaptesprezece în cap. Uşor de camuflat. lar nopţile sunt reci, 
nopţi de iarnă deja, şi cine n-are, ca mine, norocul să se 
încălzească lângă trupul unei femei tremură în singurătatea 
Castiliei, de la asfinţit până în zori. „Da' de câte ori vrei să-ţi 
repet? Te ajung din urmă, mâine-seară, chiar când o să ieşi de la 
Torcuato, în drum spre Salamanca. În noaptea asta am treabă, 
pricepe o dată. O afacere importantă de pus la punct. Inhamá şi 


dă-i drumul, nu mai întârzia. Nu-ţi sunt de niciun folos pentru 
moment şi să călăresc alături de tine, toată noaptea, zău că nu- 
mi vine. Cum să nu fiu acolo mâine-seară, din moment ce eu 
trebuie să livrez marfa, doar ştii bine, şi să iau banii? Fără mine, 
toate riscurile şi toată osteneala nu duc la nimic, şi doar eu am 
pus la cale toată afacerea, iar paralele pe care le câştigi, mie mi 
le datorezi. E limpede?” E limpede pentru mine, dar nu şi pentru 
el. S-a înverşunat să nu plece singur, se teme sau poate simte 
ceva, dar ce?, căci eu n-am de gând să-l trădez sau să-l înşel. 
„Aşadar toate riscurile sunt pe capul meu, în noaptea asta, zice, 
drept unic răspuns. Va trebui să ţii seama de asta...” Asta era. 
„O să ţin seama.” Face da din capul albit, cenuşiu, prăfos, mort 
şi oribil, ca scobit într-un scuipat. Şi ne aşternem pe treabă. 

Mi-e foame şi frig, ar fi trebuit să rămân la moară, să aprind 
focul, să pregătesc ceva de mâncare, să scot mortul afară. 
Căldura sobei ar umple acum bucătăria cu mirosul ei de viaţă şi, 
pătrunzând printre scânduri, ar încălzi patul de sus, unde o să 
dormim şi o să povestim pe şoptite între două sărutări fără 
sfârşit, iar în vreme ce el va dormi, cu capul pe umărul meu, eu 
voi asculta lemnele trosnind, iar mai încolo, după miezul nopţii, 
ultima prăbuşire a jăraticului peste liniştea nopţii. Mi-e frig. Mă 
trag cu spatele lângă burta calului Şi deodată îi aud vocea, 
venind dinspre moara... „toate primejdiile şi toată truda asta...” 
Mă apropii. „E limpede?” zice, pe un ton tăios, stăpân peste cel 
care-l ascultă şi care nu vrea să înţeleagă. Privesc printre 
bârnele rău îmbinate, mângâi lemnul cu degete îngheţate, mi-a 
plăcut întotdeauna faţa netedă a lemnului slefuit, sálásluit, 
lustruit de miile de mişcări şi de vorbe. Mă încălzeşte. Îl văd pe 
Manuel vorbind cu un morar coliliu şi hidos. Arde un opaiţ, 
agăţat lângă soba fără foc. E o moară mare unde nu-i nici umbră 
de femeie, judecând după dezordinea care domneşte înăuntru. 
Morarul cel cárunt e văduv, ori, fiind asa scârbavnic, n-a avut 
nicicând nevastă şi n-aş vrea să-mi iasă-n cale nici în miez de 
noapte, nici în miez de zi. Un frig straniu răzbate dinăuntru, 
printre bârne. E, pare-se, mai frig în moară decât afară. Privirea 
mea îmblânzeşte contururile posace şi întunecate. Parcă m-aş 
afla alături de cei doi bărbaţi, părtaşă la ciudatul lor taifas. Dar... 
sunt bucăţi de gheaţă ceea ce iau ei de sub o grămadă de paie 
uscate şi pun printre saci bine legaţi, şunci mari, pe cât se pare, 
unele lângă altele în mijlocul încăperii. Cadavre. Sunt pe puţin o 


duzină, aşezate acolo ca pentru o slujbă de înmormântare. Sau 
poate prizonieri... La ce vor fi de folos bucăţile de gheaţă 
murdare şi pline de fire de paie pe care le vâră printre pachete? 
„E bine aşa, zice Manuel, acuma du-te după oameni şi căruţe, 
încarcă repede peştele (aşadar e peşte, te pomeneşti că-s 
rechini pescuiti în Amarguillo!), mâine-seară vom fi la Toledo.” 
Vom înseamnă noi doi şi respir de două ori liniştită, căci, nu ştiu 
de ce, eu aş lua pachetele drept oameni şi plecarea drept o 
părăsire. Manuel al meu este aşadar negustor de peşte, da' de 
unde pustia-l aduce - mai sunt care fac negot cu maurii -, poate 
de la Cadix, ca să-l revândă la Toledo, şi de asta e aşa 
prevăzător şi de asta sunt bucăţi de gheaţă în jurul sacilor. Dar 
de ce peşte într-o moară? Şi de ce era Manuel la luptă când 
peştele lui zăcea acolo, dat pe mâna hidosului morar? Şi pe 
deasupra, morarul ăsta, în loc să macine grâu, ca toţi morarii 
din Castilia, o să se ocupe de transportul mărfii la Toledo. Nu 
cred să facă mare brânză cu moara lui de vânt. N-are nevastă... 
Ea n-ar încuviinţa aducerea unor peşti, aşa, deodată, la ea, în 
mijlocul morii, murdărindu-i podeaua casei. Hm, parcă nu 
miroase a peşte. Manuel iese, mai zice ceva şi face gesturi, dar 
nu-l mai aud, căci o şterg uşurel lângă calul cald, care loveşte 
pământul cu copita, încât morarul l-ar putea auzi. Mai mult de-o 
duzină de rechini ori de moruni mari, pentru ospátul regelui si al 
episcopilor... Mângâi botul catifelat al calului cu mâinile mele 
îngheţate. Stelele nu se-arată-n noaptea asta. 

„Vino, am terminat. lartă-mă că te-am făcut să aştepţi. Era 
important.” E îngheţată. Ne sărutăm. Degetele mele, cuprinse 
de sfială, refuză s-o atingă. În fond, e meseria mea. Îmi vine să 
urlu: Nu e meseria mea! Mă pierd în răsuflarea ei ca-ntr-un 
bunget de codru, primăvara. Coborâm alergând la moara lui 
Sebastian, arunc saci goi peste cadavru - ia uite, am uitat să-i 
spun lui Eulalio, o să-i vorbesc despre asta mâine seară, la 
Toledo -, apoi o las pe Blanca să aprindă focul, ies iar în noaptea 
rece şi fără stele şi-mi adap calul, în spatele morii, unde are şi 
fân în ieslea adăpostită sub un acoperiş înclinat. Mă întorc în 
moară - focul pâlpâie si e deja cald în jurul Blancăi, surázátoare- 
n vreme ce taie pâinea cu un cuţit nou, strălucind în lumina 
flăcărilor -, scotocesc în sacii aşezaţi pe lângă ziduri, îmi cufund 
mâna în gráuntele pline de praf şi când simt că má-nteapá şi că- 
i mai puţin rece ca grâul, ştiu că e ovăz, vărs din el într-o 


cováticá şi-l duc în iesle. Calul îmi mulţumeşte, torcând de 
plăcere ca un motan. Îndepărtându-mă, aud maxilarele lacome 
ce sfarmá gráuntele ca nişte pietre de moară. Trag zăvorul în 
urma mea. Când Eulalio va trece cu carele prin faţa porţii, va 
crede că Sebastian şi nevastă-sa îşi pregătesc cina şi chiar de 
bate ca să le vorbească, ceea ce se va feri să facă din cauza 
carelor şi-a mărfii, n-am să răspund, n-am să deschid. A dat de 
ouă şi de ulei într-un bufet şi, pe-o farfurie, văd felii de şuncă şi 
de cârnăciori. E chiar şi-un strop de vin roşu în două pocale. 
Femeia asta ştie să caute şi să găsească, cu mâinile ei vrednice, 
cărora le place să adaste peste lucruri şi să le cuprindă înţelesul. 
Când va şti totul despre mine, Dumnezeule, când va afla cine 
sunt şi care sunt trudele mâinilor mele, o s-o ia din loc. Sau 
poate nu. Aş putea face din ea un pachet, legat fedeleş, sub 
paie şi gheaţă. Ar fi păcat... Ce-o să mă fac cu ea, mâine-seară, 
la Toledo? Cine-o fi? Oare-i aşa bună cu mine pentru că mă 
iubeşte deja ori pur şi simplu pentru că i-am salvat viaţa? 

A bătut la uşă. Să fie deja vremea? Mă trag de la fereastră, 
cu ochii zbârnâind de sori. Aud zgomotul paharului cu lapte pe 
care ea îl pune pe masă, dar abia o întrezăresc, zăpăcit de 
lumină cum sunt. Aproape orbit de soarele amiezii şi de culorile 
pe care le aprinde în peisaj. Ce repede trece timpul cu ei! „Nu v- 
aţi odihnit azi după-amiază”, spune ea. „Nu, n-am avut timp”, 
zic şi încep să-i descifrez trăsăturile, buclele negre, ochii 
frumoşi, trupul de zână învăluit în alb. Mă priveşte şi ea, de 
parcă ar fi înţeles... 

„De ce mă priveşti aşa?” 

„Eşti frumoasă”, îmi răspunde el. Omleta e bună, 
îmbălsămează moara, iar vinul are gustul ştiut a tot ceea ce má 
înconjoară de când am venit pe lume, vinul acestui pământ cu 
parfum de colină şi de măslini, de táráná uscată si de cimbru. 
După mii de sărutări, Manuel va ajunge poate să aibă gustul 
acesta, dar, în clipa aceea, atât de îndepărtată în viitor, nu voi 
mai avea cu siguranţă poftă de el. lubirea nu e ca vinul. Am 
găsit măsline negre într-un borcan şi miere. O cină completă 
după o zi de război. Manuel s-a spălat pe mâini, când s-a întors, 
frecându-şi-le cu întărâtare. Observându-mi uimirea - privirile 
mele îi tinteau degetele roşii pe care nu le mai termina de 
spălat -, încetă să le mai tortureze şi le zvântă în grabă în sortul 
pe care mi-l legasem în jurul brâului, profitând de acest gest şi 


de această apropiere ca să-şi poarte mâinile peste tot, aidoma 
unui orb pe cale de a dibui un corp necunoscut ivit deodată în 
faţa lui sau de a recunoaşte o figură, şovăind, oprindu-se, luând- 
o pe urmele poftei cum urmează un câine de vânătoare un 
făgaş pe sub tufişuri. În iubire devine cu totul altul decât era în 
clipa dinainte. Apare o slăbiciune sau o forţă de care s-ar cădea 
să mă-ngrijesc. Aş putea deveni dezváluitoare de izvoare 
secrete, făcând să se ivească din el adevărata sa trăire, care-l 
îndepărtează cu siguranţă de nenorociţii ăştia de peşti legaţi 
fedeles ca nişte caltabosi. Şi pâinea, frământată şi coaptá de 
morárita dispărută, al cărei loc l-am luat pentru o seară, pentru 
o noapte, are mireasmă de trecut şi fiecare îmbucătură 
răscoleşte în mine sumedenie de cine asemănătoare, în ultima 
răsuflare a zilei, la han, pe vremea când dădeam ordine şi 
puneam totul pe roate în felul meu, bogată în puteri şi în 
mişcări, săracă în dragoste, chemând o năpastă să pună capăt 
acestui belşug tihnit si să mă iniţieze în nefericirea pátimasá şi 
în săruturile necunoscutilor. Sunt mánjitá, stropită de toate 
noroaiele, de sânge păgân şi de sângele cailor, cu părul plin de 
scântei stinse, dar, Doamne, bine-i să umblu sub privirea 
jinduitoare care îmi cuprinde cele mai neînsemnate gesturi şi 
mă încălzeşte până în străfunduri. Şi doar ce-am purces şi am o 
noapte întreagă înainte-mi să cercetez în amănunt acest suflet 
de negustor de peşte care călătoreşte noaptea şi care ştie să 
înalte sabia si să ucidă fără preget. Aş putea să-l învăţ multe 
lucruri - chiar, oare ce? -, aş putea să şi învăţ de la el, îmi dau 
seama acum, în timp ce-şi dă capul pe spate, să soarbă mai 
bine, dintr-o înghiţitură, ce mai rămăsese pe fundul paharului, 
tocmai am surprins în dunga albăstrie, pe care pleoapele sale pe 
jumătate închise o lasă să se întrevadă, ca o trădare din 
neglijenţă, din oboseală necontrolată, reflectarea a ceea ce se 
ascunde în tainitele lăuntrice ale acestui bărbat: disperarea, 
aidoma unui animal sângerând în spatele unui desiş înainte de 
căderea nopţii; fără să înţeleagă de ce există acest sânge şi 
această durere. Poate că mă înşel. Nădăjduiesc să-i pot dezlega 
limba, după istovire, la limanul nopţii, când fi-voi pentru el 
sfârşitul şi începutul. Căci sunt doi oameni în el şi iată că m-am 
îndrăgostit de cel pe care mi-l ascunde şi care urăşte peştii 
legaţi cu sfoară şi zăbovirea la sfârşitul luptei şi ridicarea sabiei 
împotriva netrebnicilor ucigaşi de femei. Foamea aceasta de 


orice o iubesc la el, căci mă cuprinde şi má absoarbe, ca si pe 
toate miresmele plăcute ale lumii, şi, dacă într-o bună zi n-o va 
mai avea, se va sfârşi cu el. Nu, nu mai e nimic. Gata şi şunca, şi 
măslinele, şi vinul roşu. Trebuie să mergem să ne culcăm şi să 
dormim, ca doi înţelepţi din Cordoba, în braţele nopţii şi ale 
visului uituc. Nu-i aşa, cavalerul meu? Da, face el cu capul, dar 
ochii vorbesc alt grai, pe care-l contrazic râzând, dar îl aprob cu 
întreaga muzică pe care acest ton o trezeşte în mine. În curând 
va fi un alt ospăț, pe care-l pregăteşte încet-încet, cu grijă, cu 
gesturi sigure şi lámurite, ca pătrunse de tot ce-o să urmeze. 
Aruncă pe jăratic bucăţi de buturugi de măslin care vor trosni în 
curând vesele, în şuiere prelungi de ulei încins, pe care le vom 
auzi de sus şi care ne vor învălui de departe cu căldura lor, într- 
o stare de bine, în visul fără somn care ne aşteaptă. Poate că 
toate acestea vor continua, ar fi cumplit altfel... 

Ea îmi cuprinde talia cu braţele şi, fără să ne clintim, 
urmărim jocul flăcărilor, care va deveni al nostru, în curând. 
Ziua de mâine e departe, dincolo de acest jăratic şi de focul 
acesta care nu trebuie să se stingă, nu trebuie să-şi potolească 
vâlvătaia, căci îmi încălzeşte inima şi oasele îngheţate de frigul 
anilor, de singurătate şi de prostiile mele nejustificate şi atât de 
încărcate de ghinion, ca arşicele tigáncilor. Să privim focul si să 
făurim din zumzetul acesta intim un scut împotriva a ceea ce se 
va sfârşi. Nu vreau să se istovească momentul de-acum, 
înlănţuirea asta nu trebuie să aibă sfârşit, vreau să-mi recapăt, 
în fine, împreună cu această femeie, liniştea şi să uit şi să nu 
mai pronunt nicicând numele lui Eulalio, temnicerul falsei mele 
nenorociri. Femeie, salvează-mă, căci niciodată Dumnezeu n-a 
avut milă de prăbuşirile mele, întrucât n-a fost mai mult de-o 
ureche surdă, ascunsă după biserici. Intind un braţ, apuc un 
scăunel şi mă aşez cu Blanca pe genunchi, braţele ei 
înlănţuindu-mi gâtul, braţele mele cuprinzánd-o, strângând-o cu 
furie şi duioşie, fără măcar s-o ating cu buzele, doar părul - dar 
nu-i vina mea - şi în faţa acestui foc ce ne mistuie pe amândoi, 
atât de aproape de flacăra purificatoare, de această mişcare ce 
ne anihilează toate prefacerile, simt cum mă îmboldesc vechile 
mele nebunii de alchimist şi, frământând cu puteri nevăzute 
acest trup de femeie ce poate n-a fost întinat, trăiesc iluzia Marii 
Lucrări. Ne voi reduce la un singur element, ne voi preschimba 
într-o varietate de aur fără pete de conştiinţă, topit pentru 


totdeauna în beatitudinea stabilităţii care se află în acest 
moment prizonieră în noi doi, condamnată la mobilitátile 
separării inferioare şi care, restabilită în forţa sa, va deveni o 
unică imobilitate, scânteietoare ca Piatra căutată. Nu te teme. 
N-o să-ţi fac niciun rău. Te máruntesc şi nu conteni nici tu să má 
máruntesti, de la frunte şi până la genunchi, pentru ca temerile 
noastre să devină nepăsare şi iubirile noastre o curgere 
domoală în fulgerul astral, dincolo de arsite şi de înghețuri. 
Strânge-te lângă mine, lasă-te să te ráspándesti în mine ca roua 
şi ca plumbul, ca praful de broască şi ca arama şi când, din 
această îmbrăţişare corpurile noastre nu vor mai fi decât unul, 
nu va mai exista, pe fundul acestui creuzet decât un singur 
suflet, aidoma unui firicel de aur, care nu se va mai numi, căci 
nu va mai fi de aici. Ba nu, e mai nimerit, în această retopire, să 
te-ntorci şi sá bei din stráfundurile izvoarelor. Parfumul acestei 
femei nu e din lumea asta şi ceea ce-i beau dintre buze este 
sufletul ei, este eternitatea sa. Mă ridic, purtându-i trupul în 
braţe, în vreme ce gura ei m-adapă cu stele-ndepártate, bâjbâi 
ca beat urcând scara ce scartáie sub povara unirii noastre si va 
urma, deasupra focului arzând în vatră, sub pântecele noastre 
chiar, o nouă izvodire a Marii Lucrări, a Transmutatiei, o alchimie 
vie, ce pentru prima oară va deveni conştientă de propriul său 
miracol, în aşa fel încât din trupurile noastre, măcinate şi 
amestecate deasupra flăcării, să prindă viaţă din nou, prin noi, 
spectrul Unităţii primordiale. În aşa fel încât să se piardă pentru 
totdeauna tot ceea ce în mine, în ea, o fi fost rău câştigat la 
jocul de prisos şi meschin al zilelor şi al nopţilor, din ceea ce s-a 
aflat separat, în urma noastră. 

Scartáie roţi pe drumul cu gropi, cele două căruţe coboară 
spre castel, vor traversa Consuegra sub luna gălbuie şi vor 
apuca drumul spre Toledo, dincolo de pârâiaşul Amarguillo, 
printre vii şi printre rarii măslini. Dar el nu le aude. A plecat; 
foarte departe în mine, îi percep căutarea şi prezenţa, îl urmez 
când pot în această cavalcadă disperată, scrâşnetul carelor se 
pierde pe drum, ca şi cum ameninţarea ar fi dispărut pentru 
totdeauna şi îl ajung din urmă pe Manuel, în noaptea sa 
rázletitá, chemându-l, ascultându-i pasul îndepărtat şi fugar, 
strigătele-i de suflet îndurerat, bucuria lui de a exista în mine şi 
de a se căuta în noaptea mea, deasupra flăcărilor care ne 
parjolesc si ne  amalgamează. Doamne, ajută-mă să 


supravietuiesc si sá ştiu, nu má mai părăsi, vom fi numai unul 
spre a te străbate, în lung şi-n larg, cum strábati o cale regăsită. 
lartá-má... 

Tu nu cunosti Salamanca. E locul unde nu mi-am terminat 
studiile. E locul unde am deprins cunoasterea lumii si regulile de 
existenţă. Începuse atât de bine si suntem doi din nou, dar nu 
mai este ca înainte. M-am deşteptat deasupra istoriei mele si, în 
sfârşit, o pot povesti cuiva care se va înavuţi, de parc-ar fi 
dobândit moneda ce trăgea în buzunarul meu şi care-i va 
permite să trăiască. Sau să moară. Dar turui, fără ruşine, şi asta 
mă uşurează de toate aceste tăceri adunate în mine, ca de-o 
coptură... E păcat, căci e-un oraş frumos. O să te duc să-l vezi. 
Poimâine. Nu. Mai degrabă mă vei aştepta la Toledo, iar după 
aceea vom pleca împreună în ltalia, la Neapole, unde am 
prieteni. Nu la Salamanca. Nu vei cunoaşte strada, pe lângă 
Colegiul Portughezilor, aproape de Catedrală, unde s-au 
petrecut toate, unde nu te pot duce. Dar să mergi sau nu la 
Salamanca n-are nicio importanţă pentru tine, nu-i aşa? Vom 
merge la Barcelona sau la Valencia şi de acolo ne vom îmbarca 
pentru Neapole sau pentru orice alt ţinut, Milano, de exemplu 
sau Sicilia. Ştii, vorbesc latina ca un ieronimit şi sunt mai tare-n 
medicină ca un doctor cu diplomă. Am ratat-o în ultimul 
moment, dar asta nu-mi scade din ştiinţă. Mă asculti sau dormi 
deja? 

Nu dorm. Te ascult, cu mâna pe inima ta, ca să cuprind sub 
jurământ noul tău adevăr. Dacă închid ochii e numai sânge în 
mine, ferestre în flăcări, săbii ce se înalţă, capete care se 
prăbuşesc. Prefer să trăiesc în tine, cu ochii deschişi. 

Nesfârşite frunzişuri de toamnă foşnind dedesubtul zborului 
meu şi care, sub atingerea uşoară a aripilor mele, zornăiau ca 
nişte bánuti, asta mi-a fost dat să simt cu ea, o pace aidoma 
celei din vis şi urcam în ea ca şi cum ceea ce numim iubire ar fi 
fost o ináltare în zbor de pasăre sau mai degrabă pe albul trăpaş 
înaripat în care-mi  înfigeam  pintenii până-n sângele 
măruntaielor, în vreme ce el necheza într-o dezlántuitá 
voluptate... Mă ocupam de alchimie, în scopuri practice, ţi-o 
mărturisesc, dar şi pentru a-mi da importanţă şi pentru a-i 
speria pe nătărăi. Dar eram un student bun şi nu mai aveam 
decât trei luni până să termin şi să am dreptul să port toga, să 
administrez leacuri la domiciliu şi să fiu plătit pentru moartea 


aproapelui, precum căpitanii. Disectia era punctul meu forte. Îmi 
plăcea sá imbucátátesc trupurile ca să urmăresc firul unui nerv 
ori conturul unui muşchi. Voiam să văd până-n străfundul 
lucrurilor, să dau peste mai ştiu eu ce, poate chiar peste o urmă 
a sufletului sau a Lui. Înţelegi? Dar n-am găsit nimic altceva 
decât propria-mi pierzanie. 

Inteleg. Şi asta nu-i tot. Vor mai fi, de azi înainte, atâtea 
lucruri de înţeles şi va fi imposibil să le cuprindem pe toate în 
acelaşi timp. Presimt acest lucru încă din copilărie. E mai bine să 
trăieşti fără sá te gândeşti la aşa ceva, urmandu-ti poftele, 
temerile şi plăcerile, fără să te opresti înaintea fiecărui pas nou, 
ca vitelul în faţa porţii noului grajd şi să-ţi pui problema 
cunoaşterii locului şi a alegerii corecte a momentului. În fond, nu 
există alegere. Nu există. Nici măcar n-ar trebui să ne gândim la 
asta. Dar cum să scapi acestei noi plăceri, cea mai deplină 
dintre toate? Bărbatul acesta, odată ce ajunsese la capătul 
eforturilor sale, gata să-şi fi dobândit diploma şi având siguranţa 
că-l aştepta o viaţă fără promiscuitáti, a preferat să dărâme 
totul dintr-o singură lovitură, într-o clipă de beţie şi să ia totul de 
la capăt, cu singurul scop de a-şi putea crea noi necazuri, ca nu 
cumva să se-nglodeze în mocirla rutinei şi a nedesluşirii. A ales 
voluptatea. 

Ca mine. Plăcerea opțiunii şi aceea a rătăcirii. Până şi în 
asta suntem unul. Cum a putut, atât de împărăteşte, să-şi bată 
joc de tot? S-o convingă pe nevasta profesorului său de 
anatomie să iasă singură, noaptea, pe strada Colegiul 
Portughezilor, să meargă să se întindă pe... 

„„şchiopăta un picut, e-adevárat, îi promisesem s-o scap de 
necazul ăsta, iar el, profesorul, suferea la rându-i de o miopie 
destul de avansată. Era un cuplu sortit fugii, evadării din ei 
înşişi. Ei îi promisesem vindecarea, lui iubirea cu o fiinţă de 
dincolo, presupusă a bântui văgăuna întunecoasă şi împuţită 
unde ne practicam autopsiile pe cadavre cumpărate pe ascuns, 
căci în mod oficial e interzis să te atingi de cadavre, o ştii şi tu. 
Ea urma să fie vindecată, după reţeta mea, acceptând să se 
ofere unei fiinţe supranaturale, un produs al tenebrelor, ceea ce 
justifica într-un fel păcatul carnal, dar el era un bătrân libidinos, 
s-ar fi culcat cu indiferent cine şi ne trimitea să-i căutăm târfe în 
ajunul examenelor. Să se culce cu o silfidă şi să dea naştere 
fiinţei intermediare, să experimenteze imposibilul... mă 


gándesc cá visa chiar sá apuce silfida si s-o jupoaie de vie, ca 
să-i surprindă secretul si să vadă cu ochii lui si sá pipăie cu 
degetele sale carnea din care sunt făcute aceste fiinţe. 
Profesorul meu nu era un profesor oarecare. Avea ambiţii. Pe 
scurt, le-am dat întâlnire la aceeaşi oră, în sala de disectii, la 
miezul nopţii, ea, după ce alergase - era condiţia indispensabilă 
- goală puşcă în jurul Facultăţii, el, după ce unsese cu usturoi 
toate intrările aceluiaşi edificiu, ca să împiedice alte spirite să 
pătrundă înăuntru şi să deranjeze împerecherea unică. A găsit-o 
întinsă pe masa de disectie, cu faţa acoperită, neclintită ca o 
moartă. Cred că i-a venit imediat s-o taie cu bisturiul, căci 
frumosul corp nud era de două ori ispititor. S-a dezbrăcat şi, în 
clipa în care se pregătea să înceapă incredibila experienţă, am 
pătruns cu toţii în sală, agitând torţe şi urlând ca nişte demoni. 
Femeia a sărit în picioare, el a recunoscut-o imediat şi a încercat 
să o prindă şi s-o omoare, învinuind-o de trădare. A fost un circ 
înfiorător, la lumina tortelor, pe culoarele Universităţii, apoi pe 
stradă. Pe strada Colegiul Portughezilor, bătrânul profesor s-a 
omorât, înfigându-şi bisturiul la locul potrivit, ca bun anatomist 
ce era şi a rămas nemişcat, în vreme ce femeia continua să 
alerge, albă şi tăcută, ca un spectru, prin noapte. 

O văd, atât de limpede, atât de lămurit, deplasându-se, 
şchiopătând un pic, sălbatic de rapidă în goana ei. S-a dus să se 
arunce în Tormes, în timp ce, pe stradă, toate râsetele se 
stinseseră, iar paşii se cufundau deja în inutila remuşcare, 
aidoma animalelor înspăimântate. Şi-a înfipt dinţii în umărul 
meu, dar nu tip, un spasm, ca de agonie, îi străbate trupul întins 
lângă al meu, nu vrea, se împotriveşte cu întreaga. 
încăpățânare virilă, dar vechea durere e prea puternică şi e ca 
dezlántuirea unei furtuni asupra pământului întins şi bun al 
trupului meu. Plânge cu sughituri, dornic să-şi plângă tot amarul 
într-un hohot, să-şi verse pe săturate cumplitele lacrimi pline de 
dezgustul de el însuşi. Femeia aceea, care alerga în noapte, n- 
am să mă pot despărţi niciodată de această durere, o plagă 
albă, mută, întrebându-se poate de ce, negăsind răspuns decât 
în atitudinea ei uşuratică prea crud şi prea repede pedepsită, 
nemaidorind decât o ultimă scăpare, să se arunce în Tormes şi 
să dobândească izbăvirea prin pedeapsa eternă. De fapt, toţi cei 
care participaseră la această amară neghiobie erau vinovaţi 
deopotrivă. Deznodământul, doar, a fost poate prea nedrept. 


Toti suntem ispititi şi gata în fiece clipă sá trădăm câte-o 
certitudine onestă în numele unei incerte bucurii, ce-şi licăreşte 
promisiunea la limita simţurilor noastre. Plângi, iubirea mea! Nu 
mi-ai spus încă tot, dar avem noaptea înaintea noastră, 
deschisă, secretă, accesibilă şi tăcută aidoma unui confesional. 
Cum poate un bărbat plânge atât de amarnic? Plâng şi eu, 
mângâindu-i părul. Cum oare, în câteva cuvinte, poţi reînvia 
sâmburele unei vieţi, aşternându-l ca pe un tablou pe pânza 
acestei nopţi ce ne aparţine, spre a-l contempla viu, de 
aproape? E feeric şi crunt în acelaşi timp. Va fi nevoie de nopţi 
întregi şi de râsete în hohote împreună şi de strigăte de bucurie 
şi de mii de mângâieri, pentru a şterge acest tablou pe care 
acum amândoi îl zugrăvim şi a cărui povară o ducem. 

Nu ţi-am spus tot. Ştiam. 

Vreme de-un an, hulit de toţi, alungat de la Universitate, a 
trebuit să mă ascund la ţară, trăind ca un câine turbat, îngrijind 
clandestin ciobani şi brutari, bolnavi izolaţi, suferinzi nocturni. 
Nu reuşeam să mă înţeleg, nici să mă iert. Nu mai intram în 
biserici. Chemam diavolul în ajutor, dar, nu ştiu de ce, n-a 
răspuns niciodată chemării mele. Cred că l-am zărit odată, pe o 
stradă din Avila, lângă piaţa Opăririlor, cum i se spune, dincolo 
de ziduri, îmbrăcat în alb şi negru, ca un napolitan în carnaval, 
adăpostit sub o poartă, pe vreme de ploaie, în timp ce mă 
îndreptam spre ieşirea din oraş, într-o seară de aprilie. Îmi 
zâmbea. Mi-am spus: „Asta-i, te-am prins. Ştii ce-ţi pot da şi ce 
aştept în schimb.” Dar, când am ajuns în dreptul intrării, nu mai 
era acolo, dispăruse sub ochii mei. L-am căutat înăuntru, în 
curtea care cânta sub şiroirea ploii, apoi afară, în piaţa care 
curgea împreună cu apa şi cu noroiul, parcă dusă înspre un 
neant lichid. M-am pomenit brusc în faţa crucii de piatră ridicată 
în memoria martiriului tinerilor fierţi odinioară aici, în oale pline 
cu ulei şi mi-am dat seama că nu poate fi acolo şi am luat-o la 
goană. Diavolul nu putea bántui un loc protejat de o cruce. Nu l- 
am mai revázut de atunci. Nici el nu má vrea. Ne facem 
concurenţă într-un fel. Sunt al nimănui. 

Incetisor, cu vârful limbii, fac semnul crucii în gură, de sus 
în jos, de la stânga la dreapta. Mă înspăimântă. „Continuă, 
iubirea mea!” 

Şi întorcându-mă într-o noapte la Salamanca, după mai bine 
de un an de absenţă, am dat peste bedel, prietenul meu de 


odinioară, care avea în grijă sala de anatomie si care făcea pe 
mijlocitorul între bisturiele ştiinţifice şi vânătorii de cadavre. Mi- 
a sugerat să rămân totuşi în domeniul medicinei, întrucât îi 
consacrasem studiile, să continui să fac servicii ştiinţei, dar de la 
distanţă, câştigând şi bani. Aveau nevoie de cadavre şi nu se 
găseau, la îndemâna oricui, pe toate drumurile cadavre la 
îndemână, ca să zic aşa. Erau plătite foarte gras. Şi m-am 
avântat în lupte, combinându-mă cu Eulalio, care era văr cu 
bedelul meu şi cu alţii de teapa lui, hangii la drumul mare, 
morari, fierari, cu te miri cine şi, în câţiva ani, am putut organiza 
o întreagă reţea, de-a lungul fâşiei sângeroase care ne desparte 
de păgâni. Dacă maurii se apropie, o aflu imediat. Oriunde se 
iscă vreo încăierare, apar şi eu, cu trăpaşul meu negru şi cu 
spada, imitând gesturile importante, riscându-mi pielea, se- 
ntelege, fără să caut gloria, ci numai cadavre în bună stare. De 
aceea prefer luptele din timpul iernii, iar vara, când e anotimpul 
putrefactiei, mă odihnesc. Şase luni pe an nu mă clintesc. 
Comerţul cu cadavre, vezi tu, e rentabil. Fiecare face ce poate şi 
eu nu mă mai opun destinului. Trăiesc conform legii pe care 
propria mea viaţă mi-o impune. Cât despre lacrimile de 
adineaori, iartă-mă. Nu erau decât urme ale unor vechi 
slăbiciuni. Nu te teme c-o sá le mai vezi. Ţi-am udat umărul, 
sânul, gâtul. Te-am muşcat. Nu eram eu. 

Numai că ea nu va mai reveni până deseară, doar dacă n-o 
chem. Dar ce prefăcătorie să mai inventez? Ce slăbiciune să mai 
invoc, ca şi cum aş fi bolnav de-adevărat? Cred că şi-a dat 
seama şi că mă înţelege. lar privesc pe fereastră, cu gura plină 
de gustul cald, material, al laptelui prea dulce, ca de obicei. 
Palatul cu patru turnuri, cu cupola sa perfectă în mijloc, umple 
valea cu forma sa cenuşie. Îmi ocupă într-un fel conştiinţa, se 
iveşte din ea, e aidoma unei idei devenite realitate sau 
dimpotrivă, nu mai ştiu dacă eu l-am construit, în mijlocul 
naturii, acolo unde pinii fac loc stejarilor piperniciti ai câmpiei, 
sau dacă palatul m-a dat afară din ordinea sa prea seacă şi prea 
severă pentru a suporta o prezenţă impură ca a mea. Oricum, 
ne apartinem unul altuia. Şi eu sunt regele. Nimeni nu va putea 
să ne mai despartă vreodată. Şi chiar departe de el, în această 
închisoare, stărui în a-l hălădui şi el nu vietuieste, la rândul său, 
decât prin mine, la limanul gândurilor mele, la fel de precise şi 
de simple ca şi zidurile sale. Această lume, aceste ziduri, ceea 


ce vád, ceea ce imaginez, ceea ce visez, ceea ce am fost, sunt 
ivite din puterea mea. Şi chiar ceea ce nu văd. Cu excepţia el, 
cu părul fluturând deasupra imaginii sale albe. Cu excepţia ei, 
care s-a născut din propriile sale forţe şi care începe să 
înţeleagă. 

Doarme, în sfârşit, întors cu totul înspre mine, ca şi cum mi- 
ar invoca protecţia. Mâna i se odihneşte pe pântecul meu, 
fruntea-i e cuibărită în căuşul gâtului meu, dar el nu se clinteşte, 
de parc-ar fi detaşat de sine însuşi prin tot ceea ce a însemnat 
acest act de iubire, gesturi, pasiune şi cuvinte. Ţin ochii 
deschişi. Pe plafon, zăresc clar dungile de lumină ale focului de 
jos, din ce în ce mai roşietice, precum şi conturul noptatic şi 
tăcut al lucrurilor fără identitate ce ne înconjoară. Şi aud jos, 
venind din spatele morii, zgomotele surde pe care le fac din 
când în când copitele calului, lovind pământul, lanţul de la gâtul 
lui atingând lemnul ieslei, fornăielile sale în tăcerea adâncă a 
colinelor şi-a stelelor. Oare mai sunt în viaţă? Toată fericirea 
asta nu-i cumva visul propriei mele morţi, după lovitura de 
sabie? Nu, mi-e destul să ating corpul lui Manuel. Sunt 
plămădită din atâtea amintiri şi vise, o întreagă descendență de 
vise supravieţuieşte în mine la capătul atâtor veacuri, lungi vise 
neclintite ce reînvie şi se mişcă pentru că eu trăiesc şi eu má 
misc, unic vârf viu la capătul unei morţi infinite. Fáuresc, la 
rândul meu, vise pentru cei ce vor urma. Trebuie să am o 
continuare. Ori eu sunt capătul viței, iar asta e menirea şi 
misiunea mea pe pământ, printre măslini şi mori. Cum poţi şti 
într-adevăr ce esti şi cu ce rost? lmi plăcea să ascult 
sporovăielile seara, la han, şi am fost de faţă la beţii care s-au 
dovedit pentru mine o adevărată şcoală. Ca şi Manuel, nici eu 
nu mi-am terminat studiile. Ceva se mişcă în spatele scării care 
dă în ultima încăpere, cea de sus. O pală de vânt în aripile fixe 
ale morii, o pisică sau o pasăre de noapte. Apoi aud paşi. Intorc 
uşor capul, încercând să nu-l trezesc pe Manuel. Şi văd o femeie 
în negru coborând încet treptele de-a lungul zidului, ca o umbră. 
Acum chiar a atins podeaua, dar nu se opreşte, nu ne priveşte. 
O ia pe scara care continuă înspre bucătărie şi corpul său 
dispare pe măsură ce treptele o înghit. Ne crede adormiti sau 
poate nici nu ne bănuieşte prezenţa. O aud mergând, apoi uşa 
care se deschide şi zgomotul a ceva ce târăşte pe podea, corpul 
morarului, da, asta e, apoi ceva ca nişte plânsete, din ce în ce 


mai îndepărtate şi viaţa plină de mişcare si sigură a calului si 
bătăile înnebunite ale inimii mele care m-au făcut să înţeleg 
totul. Era nevasta lui Sebastian, cea care reuşise să fugă când 
maurii i-au omorât bărbatul şi care fusese martoră, de aici, la 
acest omor iute şi zadarnic. Probabil că a înnebunit, pentru 
săptămâni în şir sau pentru totdeauna, asta va depinde de 
dorinţa ei de-a se întoarce la moară sau de a rămâne adăpostită 
de această nouă înlesnire, care va fi zidul său, fericita sa orbire 
împotriva durerii. De ce-o fi vrut să scoată cadavrul atât de 
târziu în noapte? Ştia, oare, că suntem aici, tăgăduindu-i viaţa 
cu fericirea noastră zbuciumată şi firavă? A vrut oare să ne 
respecte, să ne cedeze locuinţa sa vizitată de moarte, 
reintegrată prin noi într-o altă dimensiune, străină văduviei sale 
şi lacrimilor sale singuratice? Cum se va istovi această noapte? 
Spune nume prin somn, se apără, geme ca un copil pedepsit. 
N-am chef de Eulalio. Să se ducă naibii, cu caii lui cu tot şi 
cu toţi doctorii ăia nenorociti. Recunosc perfect locul, nu-i prima 
oară când visez sala aceea de spital, care nu seamănă totuşi cu 
spitalul din Salamanca. Eulalio m-a închis aici, dar nu sunt nici 
rănit, nici bolnav, nu sunt nici nebun, am un trecut nu prea 
liniştit - trebuie s-o recunosc -, o singură pată, dar de 
netăgăduit; totuşi nu-i destul ca să închizi pe cineva într-un 
asemenea loc, unde mă tem întotdeauna că voi fi închis de-a 
binelea înainte să adorm. Totul e alb aici şi miroase urât, iar 
dincolo de bare şi de ferestre un palat ocupă în depărtare 
fundalul peisajului, ochii mei reuşesc să-l atingă, dar degetele 
mele nu. Şi am o poftă nebună să ajung la el pe deasupra 
copacilor. Un lanţ îl uneşte cu cerul albastru, mi-ar fi destul să-l 
ating ca palatul să se pună în mişcare, ca o pendulă divină 
balansându-se de-a lungul colinelor, deasupra crestei pinilor şi a 
stejarilor piperniciti. Dar n-ajung să-l ating. Disting clar lanţul 
dispărând în cer, printr-o gaură făcută în bolta joasă, care nu-i 
decât o pânză albastră întinsă deasupra pământului. Bănuiam. 
Totul nu-i decât decor şi comedie şi sunt sătul de asta până 
peste cap şi o să-l ucid pe Eulalio, pe doctorul Eulalio, şi voi fugi 
cu Blanca Alvarez, care apare în acest moment la capătul 
câmpiei şi înaintează spre mine, îmbrăcată toată în alb, aidoma 
imaginii unei sfinte, cu părul său negru fluturându-i pe umeri. 
Deodată e lângă mine în sala goală a spitalului şi-mi trece uşor 
peste frunte cu degetele care au buze în vârful lor şi care îmi 


vorbesc si má ating suav, ca adierile sárutárilor nocturne. Poate 
că cineva m-a iertat. Aud paşi ce coboară o scară si má tem, dar 
Blanca îmi face semn surâzând şi nu mă mai clintesc, aşteptând 
sentinţa. Palatul se ridică în văzduh scuturându-şi rădăcinile şi 
parcă tras înspre înalt de lanţ. O să dispară în curând în spatele 
pânzei albastre a cerului şi peisajul va rămâne golit de el pe 
veci. Zăresc clar, printre lemne, rămăşiţele fundaţiei sale şi 
pământul proaspăt unde mişună insecte negre ce para se trezi 
dintr-un somn lung şi care nu-s altceva decât fiinţe omeneşti, în 
haine lungi, doctori din Salamanca, ce se vor ridica, vor începe 
să meargă, să invadeze lumea, ca s-o vindece, s-o împiedice să 
se salveze, s-o ajute să se prăbuşească. Blanca nu mai e lângă 
mine. Incep sá tip... 

Se potoleşte lin sub sărutul meu şi se cufundă-n mine ca 
într-un alt vis, cu ochii închişi, aproape fără să-şi schimbe 
poziţia. E beat de fericire... Să fie un nou văz, dezgrădit în 
străfundurile mele, zămislit în violenţa însăşi a plăcerii? Devin 
noaptea fără sfârşit a întregului univers, înfăşurându-se chiar în 
jurul ei, ocrotind astfel sâmburele de viaţă care va fi raţiunea sa 
de existenţă şi care o va transforma într-o procesiune de 
supravieţuiri. Suntem doi, dar încercăm sá împlinim sau sá 
refacem şansa unică dinaintea separării, dacă o fi fost. Urcám 
din  adâncimile unirii noastre, prin efervescente purpurii, 
răscolite de nechezări si de tipete de-amar, ce nu-s mai mult 
decât izbânda unei feerice trude, ne ináltám înspre aceşti zori 
abia _iviţi, dar pe care-i întrezărim la limanul încercuitei 
cuprinderi. 

Cel care tocmai a trecut de-această uşă, între coşmar şi 
crunta gingăşie a unirii, nu sunt eu. les dintr-un vis, ca să 
pătrund în viaţă, o şterg dintr-un trecut izvodit din mine şi din 
miasme putrezite, doar ca s-ajung din urmă viaţa, slobodă de- 
orice-nlántuire. Trec iar în zbor deasupra vârfurilor aurite, iar 
calul meu înaripat şi alb se rupe de-astă dată din tărâm şi lasă-n 
urmă văile pământului. Sunt aidoma unui suflet care s-a 
desprins de trup, vreau să spun de pleoape şi urc luat de un 
vârtej ce se înalţă, supus şi integrat în forta-mamá, înspre un 
izvor care a topit totul, deasupra stelelor roşii, întâlnind comete 
cu coadă care încearcă în zadar să ne taie drumul, pe partea 
punctului ultim şi iniţial unde, sosind, voi deveni una cu aripile 
domolitoare ale vertijului care-mi zdrobeşte şi-mi netezeste 


ultimele asperitáti, pentru a se putea izola el însuşi în mine, 
sclavi reciproci ai căutării noastre imemoriale. Această 
alunecare de-a lungul pereţilor universului implică un cânt, 
fluierături înnebunite, care ne însoțesc, la fel de nesfârşite ca şi 
noi, care participă cu sunetele lor la vibrația noastră din ce în ce 
mai îmbătată de ea însăşi. Am devenit totul, vom fi Unul la 
capătul cursei, în pragul acestei lumini din ce în ce mai aproape, 
care va sfârşi prin a ne reda cunoaşterea unităţii absolute. E 
oare prea târziu pentru a avea îndoieli? Un fulger ne străpunge 
ca un tăiş de foc, universul se sparge în mii de bucăţi şi ne 
zbuciumám iar despártirile, proiectati pe drumul întoarcerii, 
fiecare în galaxia sa, de parc-am fi încleiaţi într-o Cale Lactee 
care ne readuce pe Pământ. Lupt din răsputeri să nu mă separ 
de elanul ascendent, înăbuş inutile strigăte, dau din picioare ca 
un înotător disperat, dar fulgerul a despicat în două inima 
noastră vertiginoasă şi urmează prăbuşirea, pentru că m-am 
îndoit o clipă, pentru că am sperat prea mult, oare-o voi şti 
vreodată? Si, deodată, descătuşarea în spaima tăcută a 
simţurilor revenite în culcuş, prea plăpânde pentru a îndura. O 
regăsesc pe această femeie în fiece fibră a mea şi parfumul ăsta 
de ierburi sălbatice şi de primăvară, de fructe şi de vară, 
adunând în învăluirea sa coacerea tuturor sevelor toamnei şi o 
sorb cu buzele, cum ai bea o infuzie magică alinătoare. Revenim 
dintr-o mare depărtare, dar vremea nopţii ne înconjoară încă şi 
jăratecul de jos mai ajunge să arunce umbre asupra perdelei de 
întuneric şi să deseneze dungi paralele printre rosturile podelei. 
E trecut de miezul nopţii şi calul a adormit. În veci nu mai 
trebuie sá părăsim spaţiul acestei nopţi, ci să blocám usa si 
ferestrele, ca să nu mai ajungă nimic la noi, nici timpul, nici 
sclavii săi şi să continuăm să trăim în această neclintire care ar 
putea să nu mai aibă sfârşit. 

De ce râzi? 

Pentru o clipă, suspendati în imposibil, ne prefacem că-i 
dăm crezare, apoi un râs nebun pune stăpânire pe noi şi râdem 
cu lacrimi,  îmbrăţişându-ne,  sufocându-ne în  sărutări, 
dezlipindu-ne buzele numai cât să nu ne înăbuşim unul pe 
celălalt, răvăşindu-ne părul, cuprinzându-ne cu violenţă, doar- 
doar om stăpâni râsul acesta care se amplifică întruna, epuizant 
şi absurd, gigantic şi atotputernic, aidoma unei nápádiri de ape. 
Şi totuşi, ce-am spus aşa de comic? A fost o binefacere şi mă 


simt ca după o baie, proaspăt şi odihnit, până în stráfundul a tot 
ceea ce sunt. „Dar tu?” 

Nu mai pot vorbi. Am uitat cine sunt. 

Eu nu, Doamne, eu nu. Nu-ţi îndepărta buzele de mine, 
chiar dacă te dor de atâtea sărutări. Absoarbe-má. Fie-ţi milă de 
mine. Fă să sece cu izvoarele tale fântânile mele de groază. Nu- 
ti conteni trecerea prin părul şi pe umerii mei. Cáláuzeste-má, 
cu degetele tale divine înspre neştiutele tale certitudini. Cine 
eşti? 

O femeie. N-am istorie. Sfârşesc acolo unde încep. 

O să dau eu, într-o zi, de ticăloasa aia. Unde o fi putut să se 
vâre? Cadavre de bărbaţi şi trupuri vii de femei, marea bucurie 
a războiului. De nu s-ar mai sfârşi, asta-i tot ce doresc. Să merg 
călare printre flăcări, să dispar în noaptea ce adastă complice 
peste sate, să mă opresc într-unul, să dorm până la prânz, să 
ies, să trag o duşcă, să ciocnesc şi să sporovăiesc cu prietenii 
care habar n-au cu ce mă îndeletnicesc eu, în vreme ce peştele 
se odihneşte sub gheaţă în fundul hambarului, iar firicele de apă 
cresc în băltoace liniştite şi nevinovate printre roţile cárutelor. 
Sá port după mine, printre toţi nătăfleţii ăştia, taine ce-ar da 
fiori călugărilor şi chiar regilor, să urăsc şi să iubesc lumea, să 
fiu fericit şi să mă pomenesc, aşa, hidos şi puternic, protejat de 
legi, încălcându-le pe toate sub pavăza nopţii. In asta zace 
latura ascunsă a vieţii şi nu există alte probleme şi nicio datorie 
faţă de lumea de dincolo. Căci ceea ce mă depăşeşte sunt tot eu 
şi toate se vor stinge odată cu ultima mea rásuflare de betiv 
bicisnic. O s-ajung să pun mâna pe ea, să fac din ea o ibovnică 
supusă si, din unica ei avere, a doua mea moară. Cánd o sá má 
satur de trupul ei, am s-o încarc într-o noapte cu alte trupuri 
îngheţate, s-o vând, proaspătă, acelui învăţat care toarnă aur în 
căuşul palmelor lui Manuel. Caii cunosc drumul, ceea ce văd 
lucind în stânga sunt focurile pe care oamenii de la Castelul din 
Almonacid le-au aprins în jurul zidurilor, ca să n-aibă vreo 
surpriză peste noapte. Maurii îi mai sperie încă şi soldaţii îşi vor 
petrece noaptea  scotocind în întuneric. Şi-au pierdut 
deprinderea şi într-o bună zi vor sfârşi în mare şi nu va mai fi 
război pe la noi, poate doar peste vreun veac. Inainte de cinci 
ani nu vor îndrăzni să se aventureze dincolo de Sierra Morena. 
Ar trebui să mă gândesc să mă mut pân-atunci, să emigrez spre 
sud, cu mori cu tot sau să cumpăr un han ca lumea la răscruce 


de drumuri, în apropierea graniţei cu frământări, unde va fi plin 
de cadavre, unde focul va arde încă, focul războiului, ce-mi 
încălzeşte oasele de când mă ştiu pe lume. Da' frig mai e, 
pentru jumătatea lui noiembrie! E momentul să-mi destup 
plosca. Zeama cea bună a strugurilor putrezi, cum zicea 
morarul. Care morar? Rachiul vorbeşte, eu îi răspund. Părtaşul 
fiecărei lovituri date de mine cu pumnalul, fiecărei clipe de 
baftă, de lehamite, de reazem, fiecărei aruncări cu zarurile, 
fiecărei sloboziri de armă, fiecărei fapte semete. Ei da, pártasul 
meu, eu l-am ucis pe Sebastian, vezi, ştiu secretul prin care să-ţi 
fac o bucurie, la rândul meu, chiar acum ţi-am destăinuit ultima 
lovitură, cea mai însemnată, cea mai dezgustătoare, fapta mea 
de vază, cum spuneam. Hai, rachiule, răspunde-mi, felicită-mă, 
tu m-ai sprijinit mereu cu înfocatele-ncuviinţări, fiind mai bine 
statornicit în dovezile de prietenie decât orice amic. Ba l-am ucis 
chiar pe la spate, în clipa când intra... Nu, ăla a fost Pedro ori 
Pablo, ori Jeronimo, nu mai tin minte, dar nu Sebastian, care a 
cutezat să ridice mâna asupra mea. lţi dai seama? Departe, în 
vale, era deja război şi maurii se apropiau de castel odată cu 
bruma dimineţii şi cu tipetele. Era ca o maree, ca un puhoi ce 
urca, şi simţeam în străfundul nărilor mirosul pătrunzător al 
sângelui şi al fumului dus de briză, aidoma miresmei de iarbă 
cosită. Mirosul ăsta m-a ameţit, ca de obicei. Manuel era deja în 
luptă, alături de oamenii veniţi de la castel şi i-au culcat pe 
mauri pe un lintoliu de rouă, printre tufele de cimbru, înşiraţi pe 
rând. Nici n-au apucat să se apropie de mori, să le dea foc. După 
ce soarele a risipit ceața, i-am văzut pe mauri, cei care mai 
trăiau, fugind spre Consuegra şi pe oamenii de la castel tăind 
capete, cu zecile, în vreme ce trupurile orfane se rostogoleau în 
râpe. Doar moara de jos ardea în vâlvătăi, încălzindu-mi inima. 
Priveam, sprijinit de fereastră. L-am văzut pe Sebastian ieşind şi 
alergând înspre castel, apoi dispărând printre săbiile ce se 
încrucişau, aşa cum te cufunzi într-o pădure. Am coborât în 
mare grabă scările, nu mi-a trebuit decât o clipă ca să ajung la 
ea, s-o înlănţui, să-i înăbuş tipetele pe vârful buzelor. Cine-i de 
vină? De ce-mi zâmbea întruna, spune-mi, explică-mi rostul 
acestui farmec. Nu ca să-mi facă semn şi sá mă ispiteascá? Sá 
însemne altceva zâmbetul unei femei? S-a prefăcut că nu mă 
vrea imediat, dar începeau să-i curgă lacrimi de plăcere, când 
idiotul ăla s-a întors şi imediat a ridicat mâna şi m-a lovit pe 


obraz. Cutitul meu l-a amutit pe loc, ca pe un miel. O 
stráfulgerare. Rámásesem singur, singur pentru ea. Când m-am 
întors, nu mai era acolo şi am căutat-o în zadar, are vreun 
ascunziş undeva; aş fi vrut să dau foc morii, s-o fac să iasă, dar 
era deja un bun care-mi aparţinea în principiu, aşa că m-am dus 
s-o caut pe-afară şi unde n-am fost, până s-a lăsat seara şi 
bătălia s-a potolit în sat şi maurii s-au îndepărtat printre măslini, 
înspre drumul cel mare şi când i-am auzit urcând pe oamenii 
noştri care-aduceau cadavrele alese în vale de Manuel. Am fost 
nevoit să mă ocup de cele şaptesprezece pachete, să le leg cu 
sfoară, să scot gheaţa din peşteră şi să-l aştept pe Manuel, care 
întârzia să apară. Avea, de data asta, o figură stranie, de parc-ar 
fi fost un strigoi ce cunoştea din nou minunea vieţii. O fi dat şi el 
vreo lovitură, la rândul lui, nu-i nicio îndoială. Vreun prizonier de 
vază, o mână tăiată, doldora de inele, un bidiviu de preţ ori 
vreun stindard. Avea aerul unuia care dăduse peste ce cáutase. 
Şi-apoi, n-a mai vrut sá má-nsoteascá, în noaptea asta, ca de 
obicei. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Azi e marţi, sâmbătă sunt 
înapoi, şi-o să dau eu de ticăloasa aia care m-a făcut să-i omor 
morarul, ca mai apoi s-o şteargă fără urmă. Scârnava dracului! 
Hopa! Mai cu luare-aminte, coasta e pieptişă, trageţi de frâie, de 
grija peştelui ce va putrezi sub gheaţă dacă nu vă grăbiţi. 

Sunt chiar aceea pe care o cáutai. Dar n-o să ţi-o spun, căci, 
pentru o vreme, nu voi fi pentru tine decât momeala, şi nu 
trebuie să ai habar de cârlig, de unditá, de bát, de braţ şi de 
voinţa mea care pune în mişcare acest joc îndelung, la capătul 
căruia mă confund cu propriile tale buze şi cu propria ta foame. 
Sá ne hártuim unul pe altul, fiecare la limanul speranţei sale, 
dacă ai vreuna. N-am făcut rău nimănui, iată într-adevăr ce ne 
desparte şi de ce mă cauţi cu atâta furie, căci eu sunt în stare 
să-ţi ofer uitarea, asemenea unei izbăviri. Totul este atât de 
plăpând în nevinovăția asta din care sunt croită, atât de firav, că 
abia reuşesc să mă recunosc în mijlocul imaginilor ce mă 
compun în trecut. Când bărbatul meu cădea beat mort sub 
masă, câte-un cavaler, câte-un táránoi, câte-un negustor de 
grâu mă ajutau să-l duc în odaia lui şi le multumeam cum 
puteam, în umbra răcoroasă a coridoarelor, în fânul adunat 
deasupra staulelor, peste scrâşnetul fălcilor şi uneori în propriul 
meu culcuş, la nimereala şi îndrăzneala fără seamăn ale vinului 
sugubát şi ale furiilor pe care acesta le aprinde în sângele 


bărbaţilor. Am făcut să se cutremure viconti. Cel pe care mi-l voi 
aminti mereu a fost cavalerul acela osos, îmbătrânit de trudele 
sufletului său, care a potolit într-o noapte o întreagă ceată de 
tâlhari. Îi detest pe neciopliti şi întotdeauna am căutat în bărbaţi 
ceea ce le puteam răpi, scânteia unui har, în ochi, într-un 
cuvânt, iar bădăranii ăia mă voiau cu toţii şi eu nu-i voiam pe ei. 
Bărbatul meu nu îndrăznise să se amestece, se temea, erau 
vreo cinci-şase şi se înghesuiau în faţa mea, toţi deodată, 
scoțând răgete într-un semicerc ce se strângea tot mai mult. 
Rásuflárile lor împuţite erau deja asuprá-mi, ca nişte mâini. 
Atunci se ridică acel cavaler cărunt care izbi masa cu o teribilă 
lovitură de sabie. Nu mă faceţi s-o scot din teacă, urlă el, cu 
ochii afară din cap, cu barba-ntr-o parte, parcă luată de vânt. Un 
profet sau o fantomă. N-a mai zis altceva, dar táránoii se 
întorseseră pe loc la scăunelele lor, ca apoi să iasă şi să plece. 
Pe cele două părţi ale căminului erau două torţe aprinse, iar pe 
o masă agoniza flacăra unei lumânări şi bărbatu-meu curăța 
nervos faţa rotundă a unui butoi cu vin roşu. Cavalerul se ridică 
în tăcerea pe care o aud şi-acum şi se îndreptă înspre mine, 
privindu-mă în ochi, ca atras de forţa pe care o ascund în mine 
şi pe care niciun bărbat n-o poate îndepărta. Eram gata să-i 
mulţumesc, măcar cu vreo privire sau vreo promisiune smulsă 
fără greutate viitorului meu, dar am înţeles imediat că altceva 
trezisem în el. Se înclină şi-mi spuse: „Alonso Quijano, la 
ordinele Domniei Voastre. Îngăduiţi-mi să vá păstrez vie 
amintirea, întotdeauna.” l-am întins mâna şi m-am înclinat, la 
rândul meu, cum ar fi făcut o adevărată doamnă. Mi-a sărutat 
mâna cu vârful mustátilor şi poate şi cu buzele, atât de subţiri, 
că n-am reuşit să le disting în încâlceala aia. Atât a fost. Nu l-am 
mai văzut în veci. Era ca şi cum m-ar fi dezbrăcat şi m-ar fi 
îmbrăcat cu o rochie mai fină, care mi se lipea de piele, 
confundându-se cu ea, odată cu trecerea timpului. M-am 
pomenit făcând alte gesturi, după aceea, am dobândit un alt fel 
de a merge şi am început să-i prefer pe cavaleri vânzătorilor de 
grâu, nu pentru rangul lor, ci pentru sunetul vocii lor, pentru 
parfumul lor mai ales. Da, i-am permis să nu mă uite, dar de 
fapt eu sunt aceea care nu-l mai uită. Era de undeva de pe 
lângă Mancha, zicea bărbatu-meu. Citea cărţi şi avea copii mai 
peste tot, şmecherul, bătrânul smecher pe care l-as fi iubit din 
inimă, pentru un singur cuvânt de dragoste spus pe tonul acela 


şi cu vocea aceea fără cusur: „Îngăduiţi-mi sá vá pástrez vie 
amintirea.” Un sfânt, aş zice, de n-ar fi fost toţi plozii imprástiati 
mai peste tot în Noua Castilie. Nu, nu cred c-ai înţelege dacă ti- 
aş povesti despre el şi e ciudat că-mi revine această amintire, 
prima care s-a trezit în mine când mi-ai pus întrebarea de 
adineauri. lată cine sunt. Fructul unei întâlniri în noapte, fără 
pată şi fără tihnă. Şi de asta mi-ai plăcut, încă de la primul tău 
surâs, în lupta însângerată, nu pentru forţa şi îndemânarea cu 
care retezai capete, ci pentru asemănarea asta, îmi dau seama 
acum. Nu eşti cumva fiul lui, vreunul din numeroșii fii zámisliti la 
umbra morilor de vânt, între Consuegra şi Belmonte? Ceea ce-ţi 
dăunează şi ce mă face să înclin să cred că semeni cu mama ta 
mai mult decât cu el e sminteala ta în rău. El era nebun de mai 
bine şi de mai bun, aidoma unui făuritor de stihuri. Căci am 
cunoscut şi din aceştia, unul singur, ca să spun drept, un singur 
făuritor de versuri, dar la ce bun să-ţi vorbesc despre el? Ai 
gândi urât despre mine. Şi nu sunt aşa, ţi-o jur. Mi-a plăcut mai 
mult să dau decât să primesc, ca tuturor femeilor, şi posed atât 
de puţin, deşi sunt totul pentru tine. De asta te voi urma până la 
capăt, dincolo de viaţă, dacă trebuie. 

Nu vrei să-mi vorbeşti despre tine. 

Sunt o biată femeie, n-am istorie. Am venit pe lume la 
Consuegra şi nu m-am clintit de aici. 

Până mâine, când vom fi la Toledo, primul oraş pe care-l voi 
fi văzut, ca să zic asa, cu ochii mei. Pentru că acel fáuritor de 
versuri, acel menestrel, despre care nu-ţi voi vorbi, era din 
Toledo şi ştia să povestească despre oraşul său ca într-o cântare 
în zori de zi. Uite, în ziua ultimului sărut, m-a numit aurora nopții 
lui interioare, pentru că mă cheamă Blanca. Suntem plásmuiti 
din taine împărtăşite. Cine ştie ce o fi însemnând numele tău? O 
să te-ntreb, într-o zi, când voi şti dacă eşti în stare să-mi 
răspunzi, sau după ce-o să te pregătesc să-mi răspunzi. Cred c- 
am adormit amândoi, căci nu mai aud nimic în întuneric şi dacă 
vreau să deschid ochii văd că numai înlăuntrul lor mă împlinesc, 
unde e visul şi unde mă voi lăsa închisă încet-încet, ca să mă 
astâmpăr un pic de părelnica mea fericire. 

„Chiar că nu vreţi să beti tot laptele. Aveţi idee că e din ce 
în ce mai greu să găsim lapte?” Vocea ei mă atinge ca o mână, 
cu vârful degetelor şi freamăt sub atingere. Nici măcar nu 
îndrăznesc să mă întorc cu faţa spre ea, ca să nu mă trădez, sau 


să n-o prind de încheietura mâinilor, sau să nu-i cuprind talia si 
să nu-i mai dau drumul. Stau cu spatele la ea, prefăcându-mă că 
mă uit pe fereastră, îmbufnat şi încruntat, dorind ca vocea ei să 
continue să mă certe aşa, ca halatul ei alb să fie la îndemâna 
degetelor mele încrucişate la spate, ca răsuflarea ei să-mi 
atingă uşor ceafa. Sunt numai închipuiri, lipsite de orice noimă, 
la fel de vii şi de crude ca toate celelalte fantezii de peste zi, 
atât de puternice, atât de incisive, că vor sfârşi prin a se grava 
pe pereţii încăperii mele, ca nişte fresce în negru. Apropie-te, te 
implor, cu un pas măcar. S-o fi clintit? Mai e aici? Parfumul ei 
suspendat în aerul odăii îi va prelungi prezenţa timp de câteva 
momente. A plecat, delicată şi tăcută, ca o máicutá. Ar fi fost 
destul să mă întorc, să-i spun un cuvânt şi-aş fi cuprins din nou 
în ochi privirea ei care înţelege. Dar am preferat să fac pe 
supăratul, ca un copil prostut şi vor trece multe zile până să 
revină între noi această căldură şi posibilitatea gestului definitiv, 
care va marca sfârşitul singurătăţii mele şi al chinului. Ştiu 
demult că ea este aceea care mă va vindeca. Mă întorc. E încă 
aici, privindu-mă, în pacea solemnă a după-amiezii, cu masa 
între noi şi cu paharul de lapte băut pe jumătate, ca o barieră, 
căci n-o să-l termin, nu-mi mai trebuie şi nimeni pe lume n-o să 
mă oblige să-l beau. Nu-i nici urmă de înţelegere pe obrazul ei, 
poate c-o să-i cheme pe gardieni şi mă întreb de ce-o iubesc. 
Sunt hotărât. Inaintez. Má misc în lumina şovăielnică a privirii 
sale, redevenită neutră, profesională. 

Brusc, îmi amintesc de pericolul care mă pândeşte şi a cărui 
permanenţă am uitat-o, mă opresc, mă aplec, îmi scot pantoful 
stâng, îl pun pe masă. Şi torn în el ce-a mai rămas din lapte, 
adică jumătate din conţinut, ca într-o cupă. Ea face „nu” cu 
capul şi semnul acela de alianţă îi străbate din nou privirea. E ca 
şi cum ar fi vorbit. V-am înţeles jocul, spune această privire, dar 
n-o să-l dezvălui nimănui. Vă înţeleg şi vă iubesc. Rostogolirea 
îndepărtată a tunurilor face să se zdrăngăne geamurile. Sunt 
poate salvat şi întind o mână înspre ea pentru a pecetlui pactul 
care tocmai ne-a unit. Oare-i chiar atât de frumoasă? Nu e 
numai reflectarea celeilalte? „Cine sunteti?”, o întreb, abia 
mişcând buzele. Ea-şi pune un deget pe gură şi, fără brutalitate, 
ca şi cum n-ar vrea să-mi facă rău, se întoarce şi iese din 
încăpere. Mă refugiez, alergând aproape, în faţa cerului de la 
fereastră şi mă pomenesc din nou singur, dar fără amărăciune, 


fără nicio dorinţă sá tip sau sá plâng, ca alteori. 

Numai de n-ar fi zorii. Interiorul morii, inima neagră ce 
palpita în jurul nostru, devine lăptos, urmând să întindă asupra 
pământului licăririle numelui meu. Nu mă iubesc în clipa asta, ce 
va marca prima noastră despărţire. Mă ridic, îmi iau pantofii, 
cobor scara abruptă pe unde a intrat femeia aceea cu ceva timp 
în urmă, chiar în noaptea asta, ca s-o şteargă cu trupul 
neînsufleţit al bărbatului ei. De ce-i era frică? Să nu-l ispiteascá 
pe Manuel? Avea ea habar ce comerţ face el? Intr-adevár, 
Sebastian nu mai e aici şi uşa a rămas deschisă, căscată înspre 
valea îngheţată şi cerul care se înroşeşte dincolo de ceaţă. 
Închid uşa şi aprind focul în vatra caldă încă, unde cenuşa şi 
făina se confundă într-un gri-deschis, semănând cu un strat de 
zăpadă aşternut de multă vreme. Mă piaptăn, îmi limpezesc 
ochii, îmbrac rochia pătată încă de sângele care a stropit-o. 
Sângele maurului. Dar sunt adevărate, oare, toate acestea? Mă 
aşez pe o banchetă, în faţa focului care-ar trebui să-mi lumineze 
gândurile, dar care mai mult le încâlceşte. Aş fi putut fi moartă 
încă de ieri. Sunt vie într-adevăr, gândesc oare? Coboară şi 
Manuel, se opreşte la mijlocul scării şi mă priveşte, cu un surâs 
grav răspândit pe faţă, amintire vădită a nopţii. Ce se întâmplă 
în realitate cu noi? Cum am putea-o şti? Ne iubim cu 
înflăcărarea trupurilor şi poate că el este fiul ori nepotul acelui 
vârstnic ce mi-a sărutat mâna şi peste care uitarea nu s-a 
aşternut nicicând. Ce-aştept de la el, ce lămurire demnă de 
tainica promisiune a numelui său? Aş vrea să stăpânesc prin el 
tot ceea ce mi-e neştiut, tot ceea ce iubirea ascunde şi ucide în 
Inlántuirea trupurilor. Să salvez, într-un fel, ceea ce iubirea nu 
ucide, ceea ce flacăra ei transformă în aur, undeva, în fundul 
creuzetelor vide. Poate că şi el aşteaptă de la mine cheia asta, 
pe care n-o am, pe care o caut în el. 

Clipa aceasta nu trebuie s-o ucid niciodată, sá păstrez bine 
închisă în mine această lumină de foc pe faţa ei atât de obosită 
şi de frumoasă, ivindu-se parcă din noapte, născută din silabele 
numelui ei care, iată, îmi dau deodată seama, înseamnă auroră. 
Să nu cumva să pierd în vremea ce va veni acest obraz firav, 
întors înspre mine, abia scăpat dintre degetele mele, dintre 
buzele mele, ca modelat de tot ceea ce aşteptam de la iubire şi 
de la o femeie. Această unică clipă de calm absolut în viaţa 
mea, acest moment ce se pierde deja, ce se sfârşeşte, ce a 


devenit trecut nepieritor. Am ajuns în josul scării, îi apuc mâna. 
„Hai! N-avem timp de pierdut. Trebuie să-l ajungem din urmă pe 
Eulalio.” leşim în frigul deja limpede al dimineţii şi imensa lume 
a luminii ne ţine în cleştii ei, silindu-ne la gesturi, la paşi, la 
gânduri care nu-mi plac. Să regăsesc noaptea ce tocmai s-a 
stins, atât sunt capabil să-mi doresc, sub nuiaua zilei ce se 
înalţă, ce ne va strivi în curând cu lumina ei. E vremea gesturilor 
stiute, înlănţuite - punerea hamurilor, a şeii -, apoi părăsirea 
morii, goana călare împreună în şa pe drumul care coboară, 
înaintea castelului pe care abia îl zăresc în ceaţă, străbaterea 
satului, în care se trezesc năluci ce se agită în jurul ruinelor 
înnegrite şi morţi pe care-i vor îngropa înainte de amiază. 
Mergem de-a lungul râului Amarguillo, Blanca stând călare în 
spatele meu, parc-ar fi ieri, sprijinindu-şi faţa de spinarea mea, 
tinándu-má strâns cu braţele, într-o Ímbrátisare pe care ştie s-o 
facă alta de la clipă la clipă. Nu mi-a povestit nimic despre ea 
însăşi, habar n-am de trecutul ei. Poate că n-are nimic de 
povestit. lar eu i-am spus tot. Ceaţa devine mai deasă pe lângă 
râu şi măslinii par nişte braţe deşirate semănând tenebre în 
aerul dimineţii. Calul se opreşte brusc şi freamătă între coapsele 
mele. Ascult. Blanca şi-a îndepărtat obrazul de mine şi aude cu 
siguranţă înaintarea copitelor, cu zecile, cu sutele, dincolo de 
râu. Suntem chiar lângă un bătrân măslin uriaş, încolăcit asupra 
scorburii sale ca o moară de vânt în jurul pietrei. „Coboară încet 
şi ascunde-te în scorbura asta. Când vor fi departe de-aici, pe 
urmele mele, fugi şi dă alarma în sat. Sunt maurii. Se întorc să 
atace. Anunţă-i pe cei de la castel. Du-te şi tu acolo. O să trec 
mai târziu să te iau.” 

N-am timp să-i spun vreun cuvânt. Mă strecor în scorbură şi 
el se îndepărtează în galop. 

Se ivesc burnuzuri albe, cai albi, care dispar imediat, 
aproape fără zgomot, în vreme ce bidiviul negru, sau mai 
degrabă ecoul goanei sale, se afundă în propria fugă înspre 
Almonacid şi Toledo. O să se-ntoarcă vreodată? Păsări ţipă în 
ramuri, printre măslinele crude şi tari şi cântecul acesta 
multicolor, desprins parcă din nuanțele toamnei, acoperă încet- 
încet zgomotul trápasilor şi zdrăngănitul săbiilor care se 
împrăştie în îndepărtata indiferenţă a peisajului. Mi-ar plăcea să 
devin sufletul acestui măslin şi să nu mă mai clintesc, să nu-mi 
mai fie teamă de nimic, decât poate de îngheţul din martie şi de 


seceta verii. Când nu se mai aude nimic în jur, ies din 
ascunzătoare şi încep să alerg înspre sat. Să alerg ca o nebună. 
Şi nici măcar nu plâng, când mă împiedic de bulgării de pământ, 
căzând, ridicându-mă, singură în mijlocul câmpului de toamnă şi 
al urii care ne rânduieşte trupurile părăsite între atotputernicele 
mâini ale morţii. Cad iar, cu răsuflarea tăiată. Şi mireasma 
cimbrului, răspândită din tufele pe care le-am strivit în cădere, 
mă readuce la viaţă, plăcuta mireasmă ce n-are ştire de 
trupurile neínsufletite, nici de caii ascunsi în beznă, nici de săbii 
sau pârjol. Frec între degete rămurelele mărunte, îmi strecor 
una în păr, smulg o tufă şi mă ridic, ca vindecată ori domolită de 
acest parfum. 

Şi-o iau iar la goană, spre satul ce se crede la adăpost şi 
care nu va fi nicicând ocrotit. 


Amada en el amado transformada. 
Saint Jean de la Croix 


„Nu am liman, spuse el. Sunt fără sfârşit.” Nu contenea sá 
repete aceste cuvinte absurde, încărcate în acelaşi timp de 
toată povara tragediei umane, legănându-şi întruna capul, ca 
acul unui metronom, sau, mai exact, aidoma unui nebun. O fi, 
cu-adevărat, vreunul din ăştia? Am îndoieli de multă vreme, din 
ziua când şi-a vărsat laptele în pantof, ca să mă convingă 
definitiv de realitatea smintelii lui. Bubuiturile astea de tun, 
Dumnezeule, mă cutremură toată şi mă cuprinde o frică 
îngrozitoare şi-aş vrea să fug, să scap din valea asta, din 
aşezământul acesta mai ales, în care sunt nevoită să zâmbesc 
unor monştri, din zori şi până-n seară, să domolesc aceste alte 
spaime omeneşti, ascunse dincolo de meterezele rătăcirii, aşa 
cum se întâmplă în transee, de unde se războiesc fără încetare 
cu restul omenirii. Să încerc să-l înţeleg pe Manuel. Ce caută, în 
nebunia lui? Vreo experienţă? Un refugiu, ca toţi ceilalţi? Vreo 
manieră de-a se apropia de mine, aş zice, judecând după 
comportamentul din ultimele zile, după privirile în care, dincolo 
de nebunie, sau de simularea ei, o altă fiinţă mă iscodeşte, mă 
imploră, încearcă să mă facă să înţeleg ceva, o pasiune, care-ar 
putea fi iubire ori numai complicitate. Doctorul Eulalio a fost clar 
în diagnosticul pus, încă de la început: „Fiţi mereu cu ochii pe el, 
e un caz ciudat.” Dar cuvintele acestea puteau însemna mult 
mai mult şi încep să-mi dau seama de asta. Ore întregi nu se 
clinteşte de la fereastră, de parc-ar fi bătut în cuie în peisaj, 
contemplându-şi, ca nebunii, propria-i imagine brodată pe faţa 
lumii exterioare, devenită propria lor faţă. Nu se întoarce decât 
ca să mă privească, fără să-mi adreseze niciodată cuvântul în 
mod coerent ori căutându-mi greşelile, ca într-un dicţionar, în 
străfundurile lui şi ale noii sale ştiinţe de a trăi, ezitând, 
devenind la fel de înspăimântător uneori ca un nebun adevărat. 
N-o fi vreunul dintr-ăştia? Fişa lui nu-i prea clară. A mea ar fi, 
oare? Ce caut eu, de fapt, în acest loc izolat, în bungetul 
codrului, departe de priviri? Să fii infirmieră a unor nebuni nu-i 
decât o alegere extremă şi o apărare, în acelaşi timp, exact ca 
nebunia acestui Manuel, de-o fi adevărat că se ascunde ori că se 
preface. Suntem de doi ani aici, de la începutul războiului. Să 
nu-ţi amintesti. Să ştii să aştepţi. Să-ndepărtezi orice ispită. Sá 
te prefaci. Să te rogi mult, ore întregi, ca acum, când, închizând 
ochii, în patul meu de noapte, mă pot confunda într-adevăr cu 
mine însămi şi pot ieşi din rolul meu diurn şi din prefăcătoriile de 


rutină. Doamne, sunt tot aici, în aceeaşi slujbă pe care mi-ai 
hărăzit-o de la început, mai bătrână cu o zi, cu o zi mai aproape 
de Tine. N-am nimic să-ţi cer, căci nu merit o împlinire şi nu ştiu 
decât să implor. Vuestra soy, para Vos naci/Qu6 mandáis hacer 
de mí? A-ti sorbi viaţa, cum fac eu, nu e demn de o creştină si 
nu sunt demná sá Te caut. Nu merit nimic. Ai milá de mine si de 
acest Manuel care începe să-mi bântuie conştiinţa. 
Indepárteazá-má... Bubuiturile astea de tun, care sfârtecă 
undeva pántece si ziduri, care dezlántuie lacrimi si tipete, 
blesteme si rugáciuni, bubuiturile astea de tun, surde si 
îndepărtate, care zdrángáne geamurile, nasc vâlvătăi în oras, în 
sate, la capătul fiecărei traiectorii. Nu mă lăsa pradă acestor 
flăcări. Mă bântuie un vis, ştiu bine, dar m-a mai bântuit cu 
câteva luni în urmă, nu-i decât o copie a acelei nopţi, n-ar trebui 
să mă tem, trebuie să îmblânzesc această frântură sălbatică din 
trecutul meu, să mă simt în voia mea şi s-o dau afară din mine, 
cum elimini o otravă. Nu e chiar acelaşi vis, e, ca de obicei, 
mănăstirea din visele anterioare, ceva mai mare decât era cea 
din realitate, aşezată la marginea unui port, unde zăresc o navă 
prin fereastra chiliei mele, aninată de cer printr-un lanţ lung 
ruginit şi abia atingând valurile, cu fundul subtil al chilei. Dacă 
mă uit cu atenţie, văd lanţul dispărând printr-o găurică dincolo 
de albastrul intens, un pic şifonat în jurul locului pe unde trece 
lanţul, pe care m-aş putea cátára ca o maimuţă sau ca un 
acrobat, pomenindu-mă deodată la limanul tuturor dorințelor 
mele. Văd un copil alergând pe țărm, înnebunit, pe partea unde 
e corabia ancorată în cer. Aud zgomote ce urcă dinspre oraş, ca 
nişte valuri umane şi mi-e frică. Bubuituri de tun, explozii, ziduri 
care se prăbuşesc, străzi întregi care se scufundă sub propriile 
lor ruine, case vechi care plesnesc aidoma fructelor răscoapte. 
Chiar în faţa mea - de data asta apar case între privirile mele şi 
mare, ceea ce nu mă împiedică să văd vaporul suspendat, ca şi 
cum aş locui într-una din acele case, poate pe la ultimul etaj - 
nişte oameni scot cadavre de sub ruinele fumegânde, corpuri 
turtite, netezite cu grijă de dărâmături, aidoma unor tipare de 
rochii decupate într-o mătase roşie si pe care supraviețuitorii le 
aşază în sicrie, unul deasupra celuilalt, ca pe nişte frunze cu 
formă omenească, cu sutele într-un singur sicriu. Mi-e frică şi nu 
pot să ies din chilie. Mă uit prin fereastra cu gratii. E din vina 
mănăstirii, strigă oamenii şi-şi ridică braţele către fereastra 


mea, de parcá eu as fi pricina acestui dezastru. Au torte aprinse, 
pe care le aruncá prin usa de jos ín interiorul mánástirii. Fumul 
ajunge imediat în chilia mea, mă îneacă, nu má mai pot salva, 
privesc prin geam marea albastră şi copilul care aleargă întruna 
de-a lungul cheiului. Totul e foarte limpede, strălucind de toate 
culorile realităţii. Copilul învârte în mâna stângă nişte foarfeci 
enorme şi se deplasează cu o viteză înnebunitoare, e deja lângă 
corabie, se urcă, e pe puntea din spate - poate vedea în 
depărtare oraşul şi mănăstirea în flăcări - şi, cu un singur gest 
(nu face asta! n-o face!), taie lanţul care susţine întreaga 
greutate a navei şi aceasta se prábuseste în adâncuri, fără să 
lase vreo urmă pe albastrul naiv al mării. Tip şi mă zbat în 
spatele gratiilor, în timp ce pumni furioşi bat în uşa mea. Lanţul, 
vreau să spun bucata ce mai rămăsese, s-a retras în neant şi 
doar gaura care străbate bolta cerească mai este mărturie a 
existenţei sale abia sfârşite. Strig, de parc-aş fi îndrituită s-o fac, 
ca să se curme odată scena asta. Căci ştiu unde mă aflu, adică 
într-un vis, şi aştept venirea doctorului Eulalio care-o să 
deschidă uşa şi-o să mă smulgă flăcărilor. Sunt trează deja şi 
sfârşitul visului, sunt sigură, nu-i decât lucrarea grabnică a 
conştiinţei mele. Vreau să visez ceea ce visez acum. Acolo era 
cu totul altceva. Nu exista mare şi nu era nicio corabie, nu erau 
decât zăbrelele din lemn vopsit care-mi despárteau odáita de 
oraş, dar dacă aruncam o privire, uneori, vedeam un petic de 
cer deasupra acoperişurilor, la fel de albastru cu cel din vis, 
cerul Madridului, ca luat dintr-un decor de teatru şi trei ferestre 
la ultimul etaj al unui imobil situat peste drum de mănăstire. În 
pofida acestei monotonii, îmi plăcea să mă uit afară. Mă 
dedicam propriei transformări şi nu mai apartineam deja nici 
pământului, nici trupului meu, oh, Doamne, cât de subtil şi de 
înnoitor era! Mă simţeam aidoma unei păsări devenită propria ei 
pană şi dacă eram de acord să mă întorc din vreme-n vreme 
aici, pe pământ, era ca să mă înalţ din nou prin paginile sfintei 
Tereza şi versurile Sfântului loan al Crucii. Le ştiu şi acum pe 
dinafară şi fac eforturi să nu le recit cu glas tare, să nu le torn ca 
pe nişte ape purificatoare peste capetele acestor ignoranti care 
se omoară între ei, care nu ştiu glăsui decât în graiul urii ori 
peste nebunii ăştia cărora le cântăresc zilele, între aceste ziduri 
fără mântuire. Odaia e mică şi o împart cu altă infirmieră, ceea 
ce nu mă împiedică să mă rog în genunchi. Mă rog aşadar în 


pat, întinsă, cu faţa si cu întreg trupul interior oferite înaltului, 
ca mai demult. Mi-e destul să închid ochii, că imediat încep să 
mă înalt. Nimic nu s-a schimbat în mine, doar corpul meu 
exterior, pe care trebuie să-l apăr, din noaptea-n care oamenii 
au dat foc mănăstirii. Închide, închide ochii, regăseşte calea ce 
duce spre înalt, făcută din filamente de lumină ameţitoare ce 
mă ajută să urc, într-o fugă fără sfârşit, care, într-o bună zi, mă 
va ajuta să ajung. Ochii, apăsaţi de efortul pleoapelor, mă dor, 
dar nu vreau să desfac strânsoarea, nici să dau îndărăt, căci 
pleoapele sunt aripile mele şi a le deschide ar însemna să cad 
din nou în platitudinea nebunilor adormiti care mă înconjoară şi 
a războiului ce nu doarme nicicând. Mă înalţ... 

Dacă n-am încredere în ei, vor sfârşi prin a se îndoi de 
mine. Am ştiut acest lucru din ziua în care ea şi-a spus numele: 
„Blanca Alvarez, la ordinele dumneavoastră.” Nu te prezinti unui 
nebun, care este un evadat din starea civilă. Aştepta, poate, în 
revanşă, revelaţia propriei mele identități. Căci nu am nume, 
nici date, în fişier. Sunt cel care şi-a pierdut brusc memoria, deci 
personalitatea, pe care l-au întâlnit într-o zi pe drum, între 
Valdemorillo si Escurial, cu hainele în zdrente, fără pantofi si 
fără portofel, cu ochii pierduţi, cu mâinile la fel de goale ca şi 
spiritul. Nu, nu-mi aminteam. Abia vorbeam, nu reactionam la 
nimic, cu excepţia focului. Vârful unei ţigări, ivirea flăcăruii 
mătăsoase în vârful unui chibrit mă făceau să urlu de groază. 
Traumatism incendiar. Viaţă îndemnă. Refugiu. Dar a continua 
în acest provizorat implică riscuri esenţiale. Mai întâi, poţi 
înnebuni de-a binelea. Sau poţi da motive de îndoială ori de 
urmărire politieneascá, urmată, în fundul unei pivnițe, de torturi 
care cer mărturisiri. Lumină asupra nebunului: nume, adresă, 
profesie etc. Camion în zori de-a lungul Manzanaresului. Casa de 
Campo. Pini în ceaţă şi în frigul autumnal. Foc de pistol tras în 
ceafă sau aiurea, lângă vechi ziduri pe unde hălăduia Goya ca 
să zărească printre copaci silueta oraşului desprinzându-se în 
lumina sticloasă a zorilor. Mi-e oprit să mă gândesc la numele 
meu, la cel al tatălui meu, la identitatea mea, şi încerc să uit 
totul, să inventez poveşti nebunesc de logice, ca să nu cad 
vreodată în ispita de-a spune cine sunt, fie şi sub tortură. Dar 
cine sunt, de fapt? Nu trebuie să fac abuz de jocul ăsta. Cine 
sunt eu? Spune, spune-o-ncet, n-o să te-audă nimeni, eşti singur 
în odaia ta de nebun, cu pereţi moi, în puterea nopţii. Sunt 


Manuel, cel fárá de viná, dar atát de prigonit, cel ce-ar fi trebuit 
sá moară, să fie-ncátusat, trimis pe front ori torturat, cel care, în 
pliná dementá a celorlalti semeni, n-a gásit altá scápare decát 
într-o simulată nebunie personală. Nu trebuie jucat jocul ăsta, 
cel puţin nu noaptea. Eram totuşi atât de sigur pe refugiul meu, 
până în ziua în care m-am simţit prins în propria capcană. leri 
dimineaţă am făcut eforturi să-mi amintesc cine sunt, unde mă 
aflu şi de ce. Abia mă trezisem şi eram gata să-mi reiau rolul 
cotidian, când, deodată, am avut senzaţia precisă de a fi foarte 
în largul meu şi chiar fericit când m-am dat jos din pat, şi asta 
m-a neliniştit un picut, instinctiv. Eşti fericit, îmi spuneam, dar 
cine eşti? Atunci nu mi-am mai regăsit numele şi nimic din ce 
mă privea, fiindcă tot cáutasem, vreme de doi ani, inocenta. 
Nebunia asta simulată devenea autentică. Şi am început sá tip 
şi să lovesc în uşă. Când l-am văzut apărând pe doctorul Eulalio, 
recunoscându-mă, parcă, prin el, mi-am amintit şi m-am liniştit, 
o senzaţie de fericire şi în acelaşi timp de groază croindu-şi 
drum în mine şi reflectându-se, cu siguranţă, pe faţa mea. 
Doctorul mă privea stupefiat, parc-ar fi ezitat asupra 
diagnosticului, având pentru prima oară îndoieli. Şi pe urmă, ieri 
la prânz, ieri după-masă, privirea Blancăi, lăsată asupră-mi, 
îngăduinţa ei, dialogul acela mut între două fiinţe normale, 
dintre care una tocmai îşi revelase tacit minciuna. Trebuie să 
evadez. Ca să mă duc, unde? Unde m-aş putea duce, căci 
războiul e pretutindeni. Să simulez aceeaşi nebunie în zona 
cealaltă... Am fost, în ciuda oricărui fapt, un student bun, aş fi 
putut fi un medic excelent, dacă războiul n-ar... Mă deprinsesem 
să salvez vieţile altora, am izbutit să mi-o salvez pe-a mea, 
datorită celor învăţate la Universitate... la Salamanca. E-aşa de 
mult de-atunci, s-au dus vremurile bune când cântam la chitară, 
pe sub balcoanele înflorite. Vremuri când nu mă temeam de 
nimic. Seara aceea, când goneam pisici, pe strada Colegiului 
Portughezilor. Nu-s în închisoare şi nici n-am murit. Am câştigat 
timp. Trebuie să evadez. Cu Blanca... 

împing până la capăt, cu toate puterile, până se aude 
zgomotul limpede şi sec al zăvorului ce pare că loveşte ceva 
metalic dincolo de lăcaşul verigii, zgomotul plăcut al tihnei mele 
nocturne. Şi mă sprijin, aşa cum fac în fiecare noapte la aceeaşi 
oră, de canatul moale şi aspir mireasma lemnului familiar, ce-mi 
umple nările cu parfumul însuşi al vieţii mele. Şi văd, cu privirea 


gándului, interiorul morii si pe Manuel vorbind cu morarul acela 
înspăimântător şi percep mirosul straniu pe care-l emanau acei 
saci cu peşte, care nu erau decât neînsufleţite trupuri pentru 
vânzare. Cinci ani întrupaţi din pătrunderi asemănătoare în 
spaima nopţii, în bungetul amintirii copleşit de imaginea lui şi de 
tot ceea ce atingerea lui a trezit în mine. Acea zbatere 
disperată, acel prelung hohot de plâns al unui bărbat, acea 
călătorie în interiorul unei lumi infinite. Am păstrat toate astea 
în cele mai ascunse fibre ale trupului meu şi mai departe încă, în 
tot ceea ce ating cu degetele mele atotvăzătoare. Mai trăieşte 
oare? Dacă am salvat satul de la un nou dezastru şi poate şi 
castelul, dacă maurii au căzut în propria lor capcană, la mijirea 
acelei zile de toamnă, pe el n-am putut să-l salvez, nici să-l 
regăsesc, mort ori în viaţă. Manuel n-a ajuns niciodată la Toledo, 
unde l-am căutat, casă cu casă, aidoma unei cerşetoare care 
bate la toate uşile. Vrei pâine? Apă? Un pahar cu vin? Ti-e sete 
sau foame? Eşti obosită? Eram. L-aţi văzut cumva pe Manuel? 
Cel care locuieşte după colţ? Pantofarul? Negustorul de cărţi? 
Nu, doctorul, cavalerul cu bidiviul negru. N-am auzit de el. Şi tot 
aşa, poartă de poartă. Dar nici urmă de el. De-ar fi trăit, ar fi 
venit după mine. De-ar fi murit, mi-ar fi bântuit nopţile, dar nu în 
felul acesta. M-ar fi înspăimântat, de asta sunt sigură, or, ceea 
ce port în mine este obsesia unuia în viaţă şi nici măcar nu 
vreau să mă gândesc c-ar fi murit. Hohotele acelea de plâns, pe 
umărul meu, nu erau sortite pieirii. Trupul acela nu putea primi 
tăişul unei săbii, căci era al meu şi noaptea aceea n-a fost decât 
începutul a ceva ce trebuie să dăinuie în amândoi în acelaşi 
timp. Nu numai în mine. Nu plâng, sunt o femeie singură şi de 
aceea nu-mi este îngăduit să plâng, altminteri nu m-aş mai trezi, 
aş sfârşi prin a mă îneca în propriile-mi lacrimi şi numai în vis 
plâng, cu faţa cufundată în tunica lui, în pieptul său dezgolit, 
dacă mă aflu în şa, strâns lipită de suflarea lui de războinic sau 
de pielea dezvelită, înmiresmată de dragoste, în drum spre 
noaptea noastră ori în plină înfruntare a trupurilor noastre 
căutându-se, recunoscându-se, printre stelele cărora noi le 
dădeam naştere. Mă dezlipesc de uşă. În afara lumânării care 
îmi tremură între degete, toate luminile s-au stins înăuntrul 
hanului, unde mai duhneşte înc-a vin şi a vorbe urâte şi unde se 
simte prima ploaie de noiembrie. Traversez încăperea, printre 
mese, urc scara ce geme uşor sub paşi. Mâine va trebui să mă 


scol la crăpatul zilei, să aştept cárutele încărcate cu butoaie, să-i 
supraveghez pe oameni, să mă tocmesc, să plătesc, să râd, să 
fac faţă hidoasei larme a zilei. Vinul pentru un an întreg fără el, 
căci anii mei încep toamna, când îmi umplu pivnita cu butoaie 
ce se vor goli unul câte unul, la flacăra pâlpâitoare a lumânărilor 
care palpită şi se sfărâmă în mii de bucățele de lumină în 
cascada clocotitoare a vinului roşu care va umple urcioarele, 
care va cânta în căni, cu glasul său din ce în ce mai înveselit pe 
măsură ce va urca pe gâtul strâmt ca un fluier. Şi doar eu îl voi 
asculta, cântec de toamnă, de iarnă, de primăvară si de arsitá, 
de vin roşu de Yepes, cel oferit mereu la hanul meu. Sunt 
văduva aspră, cea a unui bărbat ucis de mauri, în urmă cu cinci 
ani, dar nu sunt văduvă cu-adevărat, căci eu trăiesc cu el, de 
vreme ce Manuel sălăşluieşte-n mine şi noaptea de la moară nu 
are liman. Dac-ar muri-ntr-o zi, atunci aş fi văduva lui. M-a 
încătuşat în mine însămi, unde-mi duc zilele ca într-o mănăstire. 
O să adorm de îndată, sunt în odaia mea, înconjurată de 
lucrurile ce-mi însoțesc nopţile, cele ce nu cunosc răul, o sá 
adorm în curând în asternutul neprihănit şi scortos, suflu în 
lumânare, închid ochii, îmi mai văd de treburi, nu mai e nimic de 
făcut pe-aici, încerc să înţeleg ce însemn eu în mijlocul casei 
mele şi al hanului meu de lângă podul peste Amarguillo, în piaţa 
din Consuegra, unde oamenii care merg la Toledo se opresc să 
bea un păhărel şi s-o admire pe cea mai frumoasă văduvă din 
cele două Castilii. As fi fost, oare, fără el, mai împlinită? M-as fi 
măritat cu vreun alt hangiu, la fel de sec şi bădăran ca primul, 
n-aş fi ştiut, poate, ce înseamnă un negustor de trupuri 
neinsufletite, un doctor ratat, o conştiinţă încărcată cu absurd, 
un hohot mântuitor, o îmbrăţişare disperată, încinsă cum e focu- 
n vâlvătaie, o dorinţă pătimaşă de-a pune capăt jocului zadarnic 
şi de-a pătrunde prin iubire în drumul rătăcit şi regăsit. Noi am 
întruchipat această căutare şi această regăsire. Dacă e viu, el e 
cu gându-acum la mine, iar femeile pe care le-o fi cunoscut, pe- 
acolo pe unde se află, i-or fi părut imagini şterse de-ale mele, 
păpuşi umplute cu táráte putrezite. Dac-ar fi viu, ar fi aici, la 
capătul mâinii mele, m-ar fi căutat, chiar în agonie, ar fi venit să 
se sfârşească în braţele mele. Am bătut toate dealurile între 
Consuegra şi Almonacid şi chiar mai departe, în ziua următoare, 
în partea unde s-a pierdut în neguri, am întrebat la castel, m-am 
dus la Eulalio, dar nici el nu mai revenise-n veci la moară. L-am 


căutat printre morti, în ziua blestemată când maurii s-au întors 
la atac. Am oferit recompense. Nimeni, nici în sat, nici la castel, 
nu m-a ajutat să aflu ceva, câtuşi de puţin, despre viaţa ori 
despre moartea lui. Parcă l-ar fi înghiţit ceața, cu bidiviu şi cu 
spadă cu tot, cu urma îmbrăţişărilor mele pe tunică, pe trupul de 
adolescent fericit. Poate va reveni la noapte, în visul pe care-l 
aştept, în care e la fel de plin de viaţă ca atunci, luându-mă pe 
calul negru, trecând amândoi printr-o uriaşă pădure de cimbru, 
unde tufele devin copaci tot aşa de înalţi ca stejarii. O luăm pe 
drumul morii, unde sálásluim de veacuri. Simt parfumul 
răspândit de ramurile plăpânde, văd moara la capătul cărării, în 
poienitá, şi braţul său drept înconjurându-mi mijlocul. Deodată, 
flăcări izbucnesc din acoperişul care e încă departe, dar destul 
de aproape ca să simt mirosul fumului si să aud tipetele. Sunt 
singură în şa, strig: Manuel! Oameni se agită, trec pe lângă mine 
cai nechezând, mauri albi ca fantomele; duhoarea fumului 
devine înecăcioasă, dau pinteni calului ce nu mai poate înainta, 
aproape că nu mai mişcă, de parcă s-ar împotmoli în noroi, şi-n 
timpul ăsta moara noastră arde, cuprinsă de flăcări, de fum şi 
de tipete sfásietoare care străbat văzduhul aidoma unor scântei 
turbate. Manuel! In clipa asta mă trezesc, udă leoarcá de 
sudoare, şi mă ridic tipánd cu glasul meu adevărat. Căci arde 
casa mea şi ard şi alte case împrejur şi cai trec în galop pe uliţă 
şi tipete sfásie scânteierea nopţii. M-avânt pe scări. Grăjdarul o 
fi dat drumul la cai, căci îi aud izbucnind în curte, apoi coborând 
spre piaţă, cufundându-se în învălmăşeala nenorocirii. Maria del 
Carmen! Chem servitoarea, care nu răspunde, care a şters-o 
deja, fără să mă trezească, înnebunită de spaimă, răpită poate. 
Cobor şi ies pe uşa din dos, căutându-mi drumul în fumul care a 
învăluit totul, şi văd, odată afară, flăcările împodobind 
acoperişurile ca nişte gulerase vii, din ce în ce mai dántuitoare 
pe cer. Mă aflu în spatele casei, pe malul râului Amarguillo, care 
duce jocul flăcărilor de-a lungul apelor sale crescute în urma 
ploilor. Alerg numai în cămaşa de noapte, descultá prin iarba 
udă, peste pietrele tăioase. Aud de partea cealaltă a caselor 
zgomotul luptei, strigătele de război, cei de la castel sunt poate 
deja acolo şi i-or fi pus pe prădători pe fugă. Satul e-n întregime 
răvăşit de flăcări. Ar fi trebuit să iau ceva pe umeri, începe să-mi 
fie frig. Unde să merg să mă ascund? Zăresc alte femei şi copii 
alergând de-a lungul malului, căutând un refugiu. Şi iată-mă 


trecánd rául, mai rece decát aerul de afará. Unde sá merg? La 
ce bun sá merg undeva? La ce bun, Doamne? Má asez usurel pe 
malul apei, ín fata párjolului care copleseste satul si má 
încălzesc la flăcările lui, ce-mi vor usca în curând picioarele ude, 
îmi vor adăposti, aidoma unui şal, pieptul şi umerii. Chiar trebuie 
să dau câţiva paşi înapoi şi să mă aşez sub un măslin, ale cărui 
frunze par de aramă şi argint vechi, de lăcaş sfânt, în lumina 
caldă şi tremurătoare care urcă din casa mea, din grajdurile 
mele, din vinul pivnitelor mele, putinul vin rămas de anul trecut. 
Butoaiele cu ţuică vor înteţi puterea vâlvătăii. Nu regret nimic, 
privesc spectacolul ca pe ceva îndepărtat şi străin, care n-ar fi 
legat de mine. Femei îşi continuă goana şi se destramă în 
beznă. Hai, Blanca! Fugi! Eu nici nu má clintesc. Mi-e asa de 
bine lângă focul ce-mi pâlpâie pe braţe şi pe piept, pătrunzând 
până-n străfundurile misterioase ale oaselor şi începând un fel 
de dragoste, căldura asta neasteptatá îi redă trupului meu atipit 
tinereţea şi îl confundă cu memoria şi cu tot ceea ce am devenit 
mulţumită lui Manuel. Ar trebui să plâng şi să alerg, dar, pentru 
prima dată în cinci ani, mă simt fericită, căci voi pieri poate 
chiar la noapte şi voi fi cu el, dacă e adevărat că nu mai e pe 
lumea asta. Oricum, nu mai pot aştepta şi trebuie să se 
sfârşească, azi ori mâine. De ce nu azi? Mi-a ieşit cineva în cale. 
Nu-i destul? Puţine femei au avut ca mine norocul ăsta nebánuit. 
Dacă mă uit în trupul mişcător al flăcărilor, văd desluşit gesturile 
sufletului său şi chiar surâsul său strălucitor, ironic în lumina 
disperării care-i fusese fără de scăpare până în clipa când m-a 
întâlnit. Păcat, poate-am fi putut găsi mai ştiu eu ce, poate un 
răspuns, în străfundurile căutării noastre. Ce s-o fi-ntâmplat cu 
tipetele si cu zdrăngănitul armelor? În afară de flăcări, mai 
domoale deja, nimic nu lăsa să se întrevadă măcelul care se 
stinge, se îndepărtează, urmând pilda focului, pe panta uitării. 
Satul e numai jar şi mi-e mai puţin cald. Timpul trece repede în 
jurul ori în faţa focului, ca în şezătorile de altădată. Se vor putea 
coace castane, în cenuşa fierbinte, şi nuci şi se va putea povesti 
întâmplarea care tocmai s-a isprăvit aici, acum câteva ore sau 
acum cinci ani, căci totul se aseamănă de-a lungul urii şi al 
cruzimii de neînțeles a oamenilor. Nimeni nu m-a vrut în 
noaptea care s-a dus, nicio spadă nu s-a ridicat deasupra 
capului meu, aşadar niciun braţ salvator nu i-a răspuns. Va 
trebui luat totul de la capăt. Să curát cenuşa, să scotocesc 


printre bárnele prábusite, sá construiesc un han nou, al treilea 
deja de-a lungul vieţii mele de hangitá, e tot ce ştiu sá fac, în 
aşteptarea următoarei pustiiri, singura destindere în monotonia 
mea. În speranţa că vreo săgeată ori altă furie tăioasă va avea 
milă de zilele mele prea lungi şi le va aduna dintr-odată, în bună 
înţelegere. Poate, cine ştie, din moment ce noaptea încă nu s-a 
sfârşit, voi avea chiar azi o cale de scăpare. Un cal înaintează 
printre măslini, chiar în spatele meu, un cal obosit, un fugar la 
capătul puterilor, un rănit în căutarea vreunei ultime şanse de 
răzbunare, înainte de a-şi da sfârşitul. Nu întorc capul. Mi-l las 
pe genunchi şi, cu amândouă braţele, îmi cuprind picioarele reci. 
Căldura jarului nu mai ajunge la mine. Se simte un fel de 
mireasmă de cimbru ars, flăcările or fi cuprins câmpul. Calul se 
apropie. Se opreşte, căci nu-i mai aud paşii. Cel ce se află-n şa 
m-a şi zărit, sunt sigură, poate chiar acum îşi scoate sabia sau 
pune ultima săgeată în coarda arcului obosit, de prisos de azi 
încolo, numai bun să mântuiască o femeie. Calul, îndemnat uşor 
de pinteni, înaintează din nou. E deja prea aproape pentru 
săgeată şi bănui c-or fi sabia ori pumnalul armele a căror 
lovitură nu va da greş. Îmi întind gâtul, să-i arăt locul cel mai 
potrivit; şi aştept. Calul s-a oprit iar. Lumea a devenit o poiană 
de un roşu întunecat, luminată doar de soarele de pe urmă al 
jăraticului. Bărbatul a sărit din şa, îi aud paşii şi zăngănitul 
pintenilor pe pământul jilav de la ploaia de ieri. E chiar în 
spatele meu, la doi sau trei paşi. Loveşte, omule, loveşte 
degrabă şi fără greş. Tremur, nu de teamă, ci de frig şi 
nerăbdare. Aşteptarea mea a ajuns la capăt. Briza serii, suflând 
dinspre partea răcoroasă înspre cea cu căldură, mi-aduce 
mirosul maurului care stă la pândă, un miros de luptă şi pe care- 
| recunosc asa de bine, amestecat cu ceva straniu, ce mi-e 
necunoscut. Îl adulmec, cum ar face o sălbăticiune cu alta, mai 
puternică. Aşadar nu m-am înşelat. Da' loveşte odată, duşmanul 
meu aşteptat! Paşii bărbatului şi ai calului s-au oprit, ca înghiţiţi 
de propria lor nemişcare. Nu mai sunt zgomote pe lume. Poate 
c-a înălţat braţul. Lovitura e suavă şi am tresărit cu fiece fibră. 
Înţeleg şi mă întorc. Şi mă arunc la pieptul său, ca o lupoaică, şi- 
mi înfig degetele şi unghiile în tunica lui neagră şi moale, care 
miroase a maur, şi plâng cum plângea el, acum cinci ani, pe 
umărul meu. Şi braţele lui mă cuprind din nou şi bucuria pe care 
mi-o dăruieşte este mult mai suavă decât moartea. 


Má trezesc si nici mácar nu stiu dacá am vegheat, dacá am 
visat, o obosealá imensá mi-a nápádit trupul si nu reusesc sá 
adorm din nou. Ideea de a evada a pus stăpânire pe mine si má 
aflu deja în mijlocul acestei realităţi de mâine, ca si cum 
proiectul meu ar fi o acţiune pe cale de desfăşurare. Nu va fi 
greu să părăsesc această casă, dificultăţile vor veni mai apoi şi 
fiecare pas în cealaltă zonă va implica un pericol în plus, o 
capcană ce se cere ocolită, un om ce trebuie omorât, căci 
trecerea liniei de foc nu este un joc de copii, ci o urgie, un 
complicat joc al oamenilor mari. Şi-apoi voi fi, sunt, cu Blanca, 
străbat străzile întunecate, ne îndreptăm spre munte, printre 
pinii luminati poate de lună. Ştiu aşa de bine cărările astea. Am 
locuit pe vremuri în vila cea mică de sus, cu părinţii mei şi cu 
fratele meu, în timpul lungilor vacante de vară din copilărie, 
când mă jucam de-a războiul şi când mă distram aruncând 
conuri de pin în capul adversarilor mei. Escurialul a fost mereu 
pentru mine un loc de tihnă, unde născoceam războaie ca să mă 
amuz. Acum e un loc de război şi va trebui să-l părăsesc pentru 
a merge să caut pace aiurea, departe de tot ce-a fost copilăria 
mea. Ea va fi nevoită să-mi dea mâna, îi voi simţi degetele 
înlănţuite cu ale mele, se va sprijini de mine când va fi ostenitá, 
va trebui să-i spun într-una din zile: „Ştii, nu sunt nebun, mă 
cheamă aşa şi simulez nebunia ca să nu mă afund în sminteala 
altora. Toti au înnebunit, în afară de dumneata şi de mine, noi o 
să refacem sufletul lumii, e destul să trecem de munţii ăştia şi 
să nu ne mai temem. Vom pleca foarte departe, odată ajunşi 
dincolo, într-o insulă de care mi s-a vorbit, unde nu sunt şerpi, 
nici scorpioni, nici frig iarna, unde trăieşti de parc-ai fi cufundat 
în primele amintiri ale omenirii, la adăpost de furtunile nebuniei. 
înţelegi? Într-o zi va trebui categoric să ne tutuim. Vom fi nevoiţi 
să trecem munţii într-o singură noapte şi nu va fi lesne toamna. 
Dar eu ştiu bine cărările şi voi avea chiar o puşcă de vânătoare 
încărcată şi alice pentru a ucide mistreți şi oameni. Odată 
trecuţi dincolo, va trebui să continuăm să ne prefacem şi Blanca 
va fi infirmiera mea, care mă va însoţi până la țărm, unde un 
vapor ne va sluji să părăsim pe vecie aceste văi însângerate şi 
această teamă pe care o respir odată cu aerul, de când a 
izbucnit războiul. Urăsc războiul. Trăiesc poate în ceea ce va fi şi 
prin oameni ca mine e posibil viitorul, iar trecutul se 
îndepărtează şi se estompează cu amintirile sale de atrocități şi 


de năpăstuire. Sunt aidoma unei promisiuni si sunt nerábdátor 
să mă împlinesc.” 

N-oi fi tras bine perdeaua? Lumina lunii cade chiar pe faţa 
mea, de aceea m-am şi trezit, în pofida istovirii care-mi 
toropeşte încă trupul. Mă ridic şi trag perdeaua cu o mişcare a 
mâinii care zdrăngăne perdelele pe vergea, ca o zbatere de 
aripă metalică. Şi mă întind la loc în patul cald încă de somnul 
de-adineaori. Înainte de a adormi, îl întâlnesc, în pragul de 
imagini ce despart visul de realitate, pe Manuel, şi-i aud vocea şi 
ochii săi se cuibăresc într-ai mei ca nişte obiecte vii, vorbind, 
exprimând drama acestei fiinţe care ar vrea să mi se dezvăluie 
şi nu îndrăzneşte să o facă, dar care nu trăieşte decât cu 
această speranţă. Ce spune? Cum? N-aud, rosteşte-un pic mai 
tare. Nu se mai poate să păstrăm distanţa... 

Este ceva schimbat în el şi nu doar anii i-au mâhnit 
înfăţişarea şi comportamentul, ci şi evenimentele însele, ce l-au 
ţinut îndepărtat de mine. O fi fost poate umbra ălei nopţi. E mai 
precis şi mai domol în gesturi, mai neşovăielnic şi ca limpezit de 
orişice căinţă. Cinci ani între mauri. A petrecut întreg acest 
răstimp gândindu-se la mine. Dar nu-i destul să umpli viaţa unui 
bărbat. Ce-ai făcut, în afară de-atât? 

Cum să i-o spun? In ce fel s-o pot face sá-nteleagá? Fi-va în 
stare, oare, să cuprindă limanurile acestei uriaşe sfere, tot mai 
lărgită-n jurul meu, în cei cinci ani perindati între noi? În fond, 
vezi, totul a-nceput în noaptea aceea, la moară, şi lângă tine 
doar luat-am cunoştinţă de tot ce-ntruchipez. Ai fost deodat' o 
uşă, înfiptă brusc în trupul unui zid ce se-arăta fără deschidere, 
menit să nu fie în veci străpuns. De partea cealaltă era viaţa 
mea  şi-acum suntem aicea, amândoi. Câtă vreme irosită 
departe de tine! Dar am învăţat să te iubesc într-un fel pe care-l 
vei desluşi mai bine după tot ce-ţi voi povesti, după, mai ales, 
ce-ţi voi dezvălui în zilele ce vor urma. Unele chiar le ştii de pe 
acum. „Intinde-te, dacă esti ostenită. Prietenul meu Santiago, 
fostul meu camarad din Salamanca, m-aşteaptă şi-am să fiu 
absent un strop de vreme. Abia aştept să fiu din nou cu tine. 
Eşti la fel de frumoasă ca şi acum cinci ani, ba nu, mult mai 
frumoasă. Mi-au făcut pat în camera de-alături, dar un singur 
culcuş e prea destul, deja, pentru noi doi. Ar fi fost berechet şi o 
blană de oaie, aruncată pe duşumea în vreo moară de demult, 
deasupra focului ce ştie să-şi strecoare uitătura prin rosturi de 


podele. Te iubesc. Ti-am spus-o, vreodată? Blanca, te iubesc.” 

Îi aud paşii îndepărtându-se în grabă pe dalele coridorului şi 
va mai trece mult până să vină iar. Nu mai am zvon de paşi. 
Doar izbitura unei uşi grele care se-nchide-n urma lui. In căminul 
de piatră cenuşie arde focul, în mijloc, acolo unde limbilor în 
vâlvătaie le place să atingă centrul rocii, acolo unde ele-ar vrea 
să scape din vatră şi să cotropească un spaţiu care nu li se 
cuvine. Nu am petrecut niciodată noaptea într-un castel, iar 
ăsta-i mare cât un uriaş şi tot atât de-ntunecat şi rece sub 
mângâierile şi biciuirile vântului de toamnă ce trece fluieránd 
printre creneluri. În ciuda pieilor de capră burduşite în fereastra 
strâmtă de pe partea morilor, înspre miazăzi, orga subtilă a 
vântului ajunge până la urechile mele, iar în încăpere e tare frig. 
Arunc un lemn peste jar şi dau fuguta să mă ascund sub păturile 
groase de lână, înveşmântată în contesă de noapte, cu cămaşa 
pe care soţia contelui Santiago a binevoit să mi-o împrumute. 
De două ori am salvat-o pe femeia aceasta, le-a spus Manuel. 
Au zâmbit, înțelegând, pare-se, totul. Ce sprijin de neplătit le-o fi 
dat Manuel, ca ei să găzduiască o femeie din popor în această 
aripă a castelului destinată oaspeţilor de vază şi să nu-i dea 
ordin sá se ducă să doarmă la grajduri ori cel mult cu valetii şi 
cu servitoarele, în pod? Cu Manuel orice e posibil. Dar, ce rost 
are întrevederea asta-n miez de noapte? Am s-o aflu curând. 
Între crucifixul de deasupra patului şi piatra zidului e-o ramură 
de cimbru şi-i destul să ridic capul ca să-i simt din plin parfumul 
sfios si stăruitor, aidoma răsuflării unui adolescent, aidoma 
amintirii unui sfânt care abia ce-a trecut în altă lume. Aşteptarea 
de-acum îmi aduce aminte cealaltă zăbavă. Manuel, stând de 
vorbă cu morarul Eulalio, şi sacii uriaşi legaţi cu sfoară, pe care-i 
luam drept caltaboşi, apoi drept peşti şi care nu erau decât 
cadavre, alese de privirea formată a lui Manuel, transformate în 
marfă de mâinile experte ale morarului ce n-avea moráritá. 
Priveam, ca năucită, şi mai era şi femeia în negru care a coborât 
pe scară şi care putea fi stafie în adâncul nopţii, ca acum, 
târând afară din moară trupul neînsufleţit al bărbatului ei. Si 
Manuel contemplându-mă în lumina zorilor ce mijeau, de pe 
treptele de sus, de parcă m-ar fi văzut pentru prima oară, de 
parcă m-ar fi descoperit din nou, cea care eram într-adevăr în 
limpezimea fericirii depline a zilei născânde ce-mi poartă 
numele. Totul începuse atât de bine, ca înscris pe o tăbliță din 


argilă moale cu un bastonas iscusit, pe a cărui urmă páseam 
amândoi asemenea firului de apă ce se-nvoieşte si se supune. 
Apoi, pe neaşteptate, scoarţa unui măslin şi ceața ne-au 
despărţit timp de cinci ani. Fusese prins, rănit, luat de mauri. 
Cum de nu l-au ucis pe loc? Păi sigur, pentru că, de fapt, 
bastonaşul continua să ne înscrie calea pe pământul reavăn, dar 
într-un sens rázletitor, deloc pe placul de curândei noastre uniri 
care se destrăma din nou. Şi iată-ne iar laolaltă, ca prin minune, 
numai asta contează. Mâine îl voi urma la drum, până la capătul 
puterilor mele. Mai păstrez încă, în străfundul ochilor, pârjolul 
năpustit peste sat, sfârâiala flăcărilor nesocotite pe acoperişuri, 
dar nu mi-e somn, în ciuda suferințelor din ziua ce-a trecut si 
trupul meu e una cu sufletul în aşteptare. În cei cinci ani această 
unire a devenit un obicei. In curând vom fi departe, îmbarcaţi 
pentru călătoria vertiginoasă înspre propriul nostru înalt şi 
înspre cel al lumii, acolo unde încearcă să zboare toţi cei care se 
iubesc. E ca şi cum ar exista un centru în noi, în căutarea altui 
centru unde am fi nemuritori prin infuziune. Din toate aceste 
elanuri întrerupte, unul din noi va reuşi până la urmă să sară 
dincolo de limită făcând să dureze acest zbor, măcar atât cât să 
prelungim cursa, dacă nu să ajungem până la capătul ei. Visez 
cu ochii deschişi şi spun cuvinte pe care abia de le pricep pe 
jumătate, de parcă o altă fiinţă le-ar imagina, aflată pe alt plan 
al acestui zbor, într-un timp mai îndepărtat sau mai apropiat, 
după cum ne-am situa în perspectiva mea ori a lui, raportat la 
tinta urmărită. A fost destul să vină înapoi, să îmi împărtăşească 
viaţa şi gândurile sale, cuprinsul acestor ani profunzi, ca să mă 
pomenesc luată parcă de un alt noroc, ce nu-i al meu decât pe 
jumătate. Şi mă simt dezlegată de ce-a fost înainte, de când 
nimic nu dăinuie, după cumplitul pârjol, decât noaptea de la 
moară şi necuprinsa lui fágáduintá. A scăpat de tăişul săbiilor si 
de vârful ságetilor, de foame şi cazne, menit numai şi numai sá 
dea năvală într-o bună zi în acest sat pârjolit, să-mi înconjoare 
umerii cu sumanul de lână cu iz de maur, pătruns adânc de 
timpul pe care-l petrecuse departe de mine. Simt palpitându-mi 
pe pleoape vâlvătaia lemnelor ce ard şi căldura binefăcătoare, 
ce poate înfrunta noaptea şi frigul. 

să mă mai gândesc, cândva, într-o zi, la povestea acestor 
paşi ce merg de-a lungul coridorului, aducându-mă mai aproape 
de ea, să simt, ca în clipa asta, fericirea hulpavă în care mă 


scald, sá am încredințarea, pe zi ce trece, că o voi regăsi dincolo 
de prag, alungită pe pat, aşteptând, aşteptându-mă, gata să 
reia zborul legendar. Să fie timpul cel ce dă strălucire de aur 
acelei nopţi de la moară şi-i înnobilează frumuseţea? Vreme de 
cinci ani, paşii mei n-au făcut altceva decât să mă apropie de 
ea, urmând mii de ocoluri, sfărâmând neîncetat între dinţi 
distanţa prescrisă, impusă între noi şi, în chiar clipa asta, ei 
înfrâng ultima rázletire. La capătul culoarului pâlpâie o tortá ce 
stă să se istovească, presimţind parcă apropierea zorilor, aşadar 
a propriei sale zădărnicii. Am ajuns. Bat uşurel în uşă, să n-o 
sperii, apoi împing canatul cu umărul şi pătrund în atmosfera 
clar-obscură ce răspândeşte aromă de cimbru. Ea miroase a 
cimbru, má dumiresc deodată, e acelaşi parfum care mă 
copleşea în noaptea de la moară de îndată ce-i atingeam părul 
sau îl sărutam gâtul, ori îi sorbeam gura. Mireasma cimbrului, ce 
m-a adus mereu din nou în preajma ei, anulând timpul şi zecile 
de leghe ce ne despărţeau. Abia azi îmi dau seama. Ea pare- 
nvăluită de acest parfum sălbatic si támáduitor. Atát din nou 
jăraticul, mai pun lemne şi aştept să mă cheme, învârt butucii, 
adast, cu spatele la pat, de parc-aş fi cuprins de o nătângă 
sfială. Ea nu mă cheamă. O flacără, pe urmă alta, tásnesc de 
sub butuci. Mă uit în spate. Doarme, ca prăbuşită sub povara 
ostenelii şi a emoţiilor, dar şi a bucuriei. Mă gândesc că m-a 
aşteptat şi că o fi făcut eforturi să nu închidă pleoapele. N-o s-o 
ating, sunt mult prea fericit aşa, mângâiat de căldură, cu ochii 
plini de acest chip culcat pe braţul dezgolit ce-l prelungeşte. 
Femeia aceasta a ajuns vestită-n sat pentru credinţa el. 
Aşteaptă un bărbat, se zicea. Tu erai, aşadar, acela, norocosule. 
Au fost primele cuvinte ale lui Santiago. Apoi am vorbit de altele 
şi, la sfârşit, mi-a încredinţat acest mesaj năucitor. Tot ce-am 
trăit şi-am învăţat în cinci ani n-a fost minciună, totul există şi 
respiră dincolo de sângele răspândit, iar în mijlocul grozăviilor 
dăinuieşte o urmă din trecerea lui Dumnezeu printre oameni. 
Mi-a fost menit s-o întâlnesc pe Blanca, s-o părăsesc în scorbura 
unui măslin, să fug în ceaţă, să cad ostatic, să putrezesc într-o 
temniţă, să-l cunosc pe părintele Xavier, apoi pe Alfarabi şi pe ai 
săi, să mă-mplinesc încet-încet cu această lumină şi să pricep, în 
cele din urmă, cu ochii pironiţi mereu pe chipul acela, aflat, sá 
zic aşa, la îndemâna privirilor mele interioare, a nevăzutelor 
mele mâini. Am suferit, oare, departe de ea? Poate că nu, fiind 


pătruns de prezenţa sa reală, transferată în imaginile sângelui 
meu, aidoma unui vin etern. Ea a devenit pacea şi spaima, încă 
de la început, ea mi-a înlocuit trecutul, şi toate amintirile mele 
au fost parcă măcinate, tocite, topite în cele din urmă în una 
singură, frontieră extremă a unui trecut de demult şi a unui 
viitor îndepărtat. Ea mi-a încercuit şi mi-a ţărmurit cuprinsul 
sufletului. 

În curând se vor ivi zorii şi toate planurile sunt gata. Marea 
de oameni îşi va relua balansarea în ritmul metronomului 
extravagant care îi regizează mişcarea. li aud tic-tacul ce-aduce 
azi cu vâjâitul tunurilor, ieri fiind asimilat altor zgomote ucigase, 
iar mâine semănând cu cine ştie ce altă absurditate agresivă. O 
să-i povestesc Blancăi totul. Mă bizui astfel pe iubire sau pe 
moarte. Nu există altă scăpare. Fără ea, departe de această 
severitate care e numai formă şi esenţă, n-aş mai avea nicio 
noimă să exist. Dacă mă va trăda, voi găsi calea s-o omor, 
înainte de a-mi pune capăt zilelor. Ceea ce ar fi totuşi o scăpare, 
preferabilă închisorilor lor şi filozofiei lor. Oricum, îmi voi păstra 
libertatea intactă. 

Mă aflu în maşină, lângă el, mergem de-a lungul unui drum 
de halaj, în stânga mea e un canal, în dreapta sunt copaci mici 
şi stufoşi. Peisaj necunoscut, senzaţie precisă că mă aflu pentru 
prima oară aici, firesc al gesturilor mele lângă acest bărbat, 
Manuel, pe care-l privesc din profil, care mă duce undeva, înspre 
o fericire promisă. Sunt îmbrăcată de parc-aş fi soţia lui, ca şi 
cum niciodată n-aş fi purtat strai de călugăriţă, priveliştea e 
mută, lipsită de animale, fără zbor de păsări şi fără urmă de 
case ori de vieţi omeneşti. Deodată intrăm într-un sat ori, mai 
degrabă, într-o mahala de provincie, maşina o ia la dreapta, se 
opreşte pe marginea străzii, la umbra confuză a unui copac cu 
frunzulite care bat în cenuşiu. Case mici, barăci de funcţionari, 
pe jumătate ascunse în spatele frunzişului si ale grádinitelor 
uniforme. Totul e cenusiu: strada, praful, frunzişul, casele, cerul, 
florile. Niciun semn de viaţă. Îmi spune sau, mai degrabă, 
ghicesc singură „Am ajuns dincolo de timp.” Şi mă trezesc, 
foarte tulburată, în vreme ce zorii pornesc să subtieze urzeala 
perdelelor. 

De ce-o duci acolo?, m-a întrebat Santiago înainte de a ne 
lua rămas-bun. Ca să nu mă mai despart nicicând de ea şi ca s-o 
prezint prietenilor mei, părintelui Xavier, lui Alfarabi. M-a privit 


cu ochii lui de prieten de-o viatá care stia totul despre mine, 
apoi mi-a spus: „E demnă de asta?” l-am luat mâna în semn de 
bun-rămas şi i-am strâns-o, bătându-l pe umăr cu stânga. E 
demnă, i-am răspuns, aproape murmurând, cu vocea voalată de 
emoție. Prin iubire. Silueta ei, chircită parcă de nápastá, pe 
malul râului Amarguillo, conturată pe vâlvătaia haotică a satului, 
am recunoscut-o de departe. Imi venea să alerg, să mă opresc, 
să mă arunc asupra ei, să nu mă clintesc, să n-o ating, să strig, 
să n-o sperii. Tinea pe umerii săi plápanzi şi tremurători toată 
nenorocirea lumii, era ca o coloană în formă de statuie, 
susţinând bolțile tragediei umane. Îi era atât de frig sau frică, 
încât i-am pus mantia mea, uşurel, pe umeri şi în clipa aceea s-a 
întors şi s-a aruncat asupră-mi aidoma unei sălbăticiuni 
înfometate. Şi am ştiut că m-a recunoscut pe loc şi că nu se 
schimbase sub nicio altă mângâiere decât aceea a amintirii 
mele. Mă întorc, în vreme ce flăcările îmi încălzesc spatele trudit 
de atâtea alergări călare, şi o privesc. Şi ceea ce-mi vine în 
minte, aidoma unei melodii care ne defineşte despărţirea, 
legănând-o, ca pentru a ne face s-o uităm, dintr-o muzică pe 
versuri vechi ce vorbesc de marile bucurii pe care le ignoram şi 
care au început să-şi croiască drum în mine în clipa când salvam 
cu sabia mea viaţa Blancăi Alvarez, iubita mea, noua mea 
lumină, aceea care m-a întemeinicit din nou pe pământ ca o 
mână augustă, ceea ce-mi vine în minte 


Ad Maronis mausoleum 
Ductus, fudit super eum 
Piae rorem lacrimae. 
Quem te, inquit, reddidissem, 
Si te vivum invenissem, 
Poetarum maximae, 


sunt versurile pe care părintele Xavier mi le-a recitat în ziua 
când, aflând că-mi terminasem studiile, mă prezentase lui 
Alfarabi. Doctorul acesta din Salamanca, a zis, care cunoaşte 
arta disecării cadavrelor si a recompunerii unui trup viu. Cu o zi 
înainte reuşisem o sutură destul de bizară si zvonul ştiinţei mele 
magice se răspândise în tot oraşul. Un oraş obosit sau rănit de 
propria sa înţelepciune, aşezat ca o floare pe marginea 
pierzaniei sale, o nouă Alexandrie, crescută pe pământul aspru 


şi fierbinte de pe malul unui fluviu cu nume precis. Am devenit 
astfel doctorul din Salamanca şi eram privit ca având harul de a 
reînvia trupuri fără viaţă. După şase luni de temniţă, nu-mi mai 
păsa ce se spune şi-mi dădeam silinta sá fac totul cât mai bine. 
Dar ce cauţi dumneata printre necredincioşi? Cine crede în 
Dumnezeu nu este infidel, mi-a răspuns el. Nu există decât un 
Dumnezeu. Noi îi dăm nume, la întâmplare, după cum se 
nimereşte geografic. Adevărul acesta a fost iniţierea mea dintâi. 
Pentru o clipă, lumea s-a clătinat din temelii, apoi i-am privit pe 
oamenii care treceau pe stradă, în faţa casei unde Maimonides 
trăise mulţi ani, şi le-am descoperit o nouă faţă, un fel de 
justificare în mers şi ca un surâs de prietenie pe buze. Nu mai 
erau necredincioşi, ci fideli care străbăteau un alt drum şi 
posedau alte semne, impuse de limba lor şi care-l adorau pe 
Creator, pe Unicul. Ce cauţi totuşi aici? Mă luă de braţ, 
bătrâneţea lui avea nevoie de un braţ prieten. O să-ţi spun mai 
târziu. Astăzi poate că n-ai înţelege. Câteva luni mai târziu mi-a 
spus: „Eşti înzestrat să înţelegi.” Şi era adevărat. Fusesem ca 
botezat de iubire şi străbătusem într-o noapte toate distanţele 
secrete ale universului. Pe viitor, puteam înţelege totul, nu 
datorită latinei şi medicinei pe care le stăpâneam, ci prin 
înţelepciunea primară pe care Blanca o trezise în mine şi care 
acoperise rănile sângerânde din care eram alcătuit şi care nu 
lăsau să mi se vadă privirile interioare, căci eram menit durerii, 
aidoma unui Prometeu inutil. 


Quem te, inquit, reddidissem, 
Si te vivum invenissem, 
Poetarum maximae. 


înţelegi, fiule? Înţeleg, părinte. Şi i-am tradus pe loc 
versurile pe al căror autor îl ignoram în acel moment, aşa cum 
nu ştiam nici care era adevăratul lor înţeles. „Ce n-aş fi făcut din 
tine, dacă te-aş fi găsit viu, o, tu, cel mai mare dintre poeţi!” 
Aşa e, fiule. Sfântul Pavel, abia descins în Italia - venea din 
Creta -, s-a dus la mormântul lui Vergiliu, a pătruns înăuntru, 
era un mormânt mare, cine ştie unde şi l-a găsit pe poet aşezat 
pe piatra tombală, în întunericul adânc, abia luminat de două 
torţe care ardeau, una la dreapta, alta la stânga şi care nu se 
stingeau niciodată, ca întreţinute de flacăra geniului său. Îşi 


ţinea cartea deschisă pe genunchi, cu privirea aiurea, 
implorându-l pe cel care tocmai intrase, implorând vreau să 
spun graţia noii credinţe, moartea creştină. Apostolul îl 
contemplă fără un cuvânt măcar pe acela ce anunţase venirea 
Domnului - în a Patra Eglogă, îţi aminteşti? -, apoi a izbucnit în 
hohote de plâns şi a ieşit din mormânt, cu lacrimile prelingându- 
i-se pe obraji şi de-a lungul bărbii sale de apostol. La Mantua se 
cântă şi acum acele versuri, la slujba sfântului Pavel, în toate 
bisericile oraşului, în memoria precursorului. Au fost mai multi, 
fără să-i mai socotim pe profeti, adáugá el. Poate c-am atipit o 
clipă. Dar nu, îmi amintesc, pur şi simplu, n-am încetat niciodată 
să mă gândesc la ea, niciodată, nici chiar atunci când Alfarabi 
mi-a povestit, într-o seară, când ne întorceam de la Medina 
Azahara, printre florile de pe câmp, călătoria în lumea de 
dincolo a lui Benarabi, misticul din Murcia, nu încetam să mă 
gândesc la ea. lar când l-am reluat pe Aristotel şi am înţeles în 
sfârşit adevărata frumuseţe a stelelor şi concordanța lor cu mine 
însumi, mi-am amintit călătoria în străfundul viscerelor lumii şi 
setea de adevăr şi de credinţă pe care am simtit-o în noaptea 
aceea la moară, înălţat de Blanca la ceea ce uitasem ori ce 
abandonasem în singurătatea mea şi în întunericul spaimei 
mele. Chiar în clipa asta nu fac altceva decât să-i vorbesc, 
încercând să-i explic ce mi s-a întâmplat timp de cinci ani, ceea 
ce va fi atât de greu de povestit. Alfarabi a fost prietenul meu, 
ca şi părintele Xavier, el a făcut din mine un bărbat, ducând la 
capăt ceea ce Blanca începuse, îi datorez momentele de răgaz 
şi ştiinţa mea şi e rândul meu să-l salvez, din cauza lui vom 
porni în curând la drum, chiar la sfârşit la sfârşitul a tot ceea ce 
maestrul meu a iubit, chiar cu o clipă înaintea potopului ori a 
Apocalipsului parţial, care va devasta aceste ziduri şi, în răstimp 
de câteva zile, va seca apele Guadalquivirului, de ambele părţi 
ale marelui pod, în faţa Moscheei Mari, în spatele şi în faţa 
acestei grandori care va înceta să existe, cine ştie de ce, pentru 
că orice măreție poartă în sine propriul sfârşit încă din ziua în 
care a luat fiinţă. Ne vom saluta o ultimă oară şi vom porni 
fiecare înspre partea alor săi. 

O să se crape în curând de ziuă. 

Mă scol ultima, ca să mai pot zăbovi câteva clipe în această 
odaie comună şi, rămasă singură, să îngenunchez lângă pat şi 
să mă rog. Mai demult era ora slujbei şi ziua începea, astfel, în 


cer. Cât de departe pare totul! Eram îmbrăcată în negru si 
slujeam lumina, azi mă târăsc în alb pe cărările tenebrelor. 
lertată să fiu pentru vise. Nu-s vinovată, dar îmi aparţin, cum ale 
mele sunt şi gândurile nechemate, la fel ca ura neîntemeiată ori 
umbrele lăuntrice, ajunse-a fi chiar vorbe de ocară, nicicând 
rostite, vorbe ce hulesc, dar istovite pe liman de buze şi de 
priviri rămase fără hat. Uliţa asta, ce ne purta în afară de timp, 
oare ce vrea să-nsemne? Şi ce-o fi, oare, acel bărbat alături? Si 
cenuşiul acela, care învăluia priveliştea, culorile părând însuşiri 
ale timpului şi nicidecum calităţi ale spaţiului? Când i-am spus 
mamei: aş vrea să mă călugăresc, am văzut unduind pe faţa ei, 
sau poate doar în priviri, aceeaşi reflectare cenuşie care, pentru 
o clipă, s-a înstăpânit între noi ca un nor. S-a ostenit a-nlántui 
cuvinte ce nu i s-au desprins în veci de buze. Mai apoi, s-a întors 
la culori deprinse de demult şi-am auzit câteva vorbe limpezi, 
căci le tot repeta, un fel al ei de-a se-mpăca cu gândul: Prea 
bine, fata mea, n-avem a da socoteală de cele mai desăvârşite 
fapte ale noastre. Voia să spună prin asta că Dumnezeu îmi 
insufla acea determinare şi că tot el lua asupră-Şi călăuzirea 
voinţei mele pe viitor. Şi chiar aşa e. Noi suntem gesturile Lui. 
De aceea ne repetăm de-a lungul anilor şi-al veacurilor. O sá 
deschid fereastra, o să fac paturile. La ora opt, o să-i duc micul 
dejun. O să-mi vorbească despre el într-una din aceste zile. 
indelung. Va încerca sá se strecoare-n viaţa mea. O simt. Asta 
va schimba culoarea peisajului. A căzut bruma pe câmp şi a 
învăluit iarba-n grădină şi-acoperişurile Escurialului. Sfânta 
Ecaterina din Sienna spunea că se cuvine să-i iubim pe oameni, 
dar să nu ne apropiem prea mult de ei. Pe oameni, adică fiinţa 
umană, în general. 

Imi e cu neputinţă să-mi deschid pleoapele. Mai lupt cu 
somnul încă şi cu frânturile din urmă ale somnului de astă- 
noapte şi nu-s în stare să-mi pun ordine în viaţă. Unde mă aflu? 
Ce am devenit? Ard încă vâlvătăi în fiecare fir de gând şi o 
cumplită spaimă mi-a cuprins măruntaiele. O femeie în negru 
coboară scările. Vreau să strig, dar vocea se stinge în mine 
înainte de a-mi trece de buze. In beznă se aud cai galopánd, 
paşi amenintátori acoperă dalele, paşi de soldaţi, dar sigur asta 
se întâmplă aiurea, pe urmă simt un fel de boare caldă adiindu- 
mi pe obraji, vreau să apuc haina de lână... Şi, deodată, ştiu ce 
s-a-ntâmplat şi unde mă găsesc şi ochii-mi se deschid asupra 


lui. E asezat, cu spatele la foc, privindu-má, zámbindu-mi. Ce-ar 
trebui să-i spun? Pe faţa lui pluteşte un fel de chemare, dar şi un 
regret. „Ridică-te, e vremea să pornim. Ti-oi povesti pe drum.” 
Mă priveşte de parcă n-aş fi din carne şi oase, împietrită-n 
aşteptare, şi mi-e ruşine de ceea ce gândesc. Ce se întâmplă 
între noi? De ce nu se năpusteşte asupră-mi? Chipul său, după 
cinci ani, după o noapte, pare desenat cu umbre de oboseală, 
dar şi de dorinţă, are aerul că şovăie, ar vrea să vină mai 
aproape, ştiind prea bine ce înseamnă asta pentru amândoi şi 
ziua intră pe fereastră, iar iubirea, pare-se, se teme de lumină 
si, dincolo de toate, trebuie să purcedem la drum. O să las totul 
în urmă, afară doar de-această amintire îndepărtată, dar atât 
de-aproape. Mă ridic, îi surâd. Imi întoarce spatele. „Imbracă-te 
degrabă.” Mă îmbrac repede. Pe spătarul unui scaun, la 
picioarele patului, se află o pelerină pentru mine. Am măsura 
contesei, dar sunt mult mai frumoasă decât ea. O să ne ţină de 
cald la noapte, căci ne vom opri cu siguranţă undeva. Blana asta 
ne va fi aşternut şi-acoperiş. Ziua care începe chiar acum, 
neprihănită şi atât de plină de făgăduieli, va fi cea mai frumoasă 
zi din viaţa mea. O zi creată pentru mâinile noastre, pentru ochii 
noştri, pentru  născocirile noastre laolaltă. O mângâiere 
prelungă, în lumina toamnei, ce va continua, ce se va stinge, ca 
să învie iar în cele mai de taină adâncimi ale nopţii. 

În vreme ce trăpaşii noştri lovesc cu copitele scândurile 
groase ale podului suspendat, mă uit înspre dreapta. Moara e 
tot acolo, părând părăsită, cu aripile încremenite, în timp ce, un 
pic mai sus, cea a lui Eulalio vibrează şi se mişcă deja sub briza 
dimineţii, iar două căruţe încărcate cu saci de grâu tocmai ce s- 
au oprit în faţa uşii. Cobor privirea către vale. Dacă Eulalio ar 
ieşi în clipa asta, de-o mai fi trăind, n-aş vrea să mă vadă şi nici 
să-mi vorbească. Mi-e lehamite de el, ca şi de tot ce se leagă de 
amintirea lui. Poate că ne pândeşte de la fereastra de sus a 
morii. Blanca nu scoate o vorbă. A aruncat şi ea o privire spre 
moară. Ochii ni se întâlnesc şi nu mai cutează să se despartă. E 
atât de frumoasă în pelerina asta de blană, care o împlineşte 
puţin, micşorându-i capul, făcând-o fragilă şi melancolică, aşa 
cum am zărit-o prima oară, în seara aceea de război, când mi-a 
apărut alergând pe uliţa şiroindă de sânge si de tipete, urmărită 
de maur, asemenea celei care aştepta aseară pe malul pârâului, 
cu fruntea prăbuşită pe genunchi, tremurând de frig, singură pe 


lume, asteptándu-má doar pe mine. Femeia asta mi-a fost 
ursită, nu mai încape nicio îndoială, îmi datorează viaţa si eu i-o 
datorez pe-a mea. Cu un pic de efort, m-aş putea pierde în 
adâncul ochilor săi, ne-am putea înghiţi unul pe altul, ca doi 
şerpi egali. Am încercat o dată. O să mai încercăm. Coborâm 
drumul pietros, în pasul lin al trăpaşului meu si al catárului ei. E 
frig, în pofida soarelui care străluceşte deja, dar nu izbuteşte să 
topească chiciura care acoperă câmpul şi copacii. Trecem pe 
celălalt versant al dealului şi valea se avântă aidoma unei pânze 
întinse de briză, înspre Mora, Almonacid şi Toledo. Recunosc, 
jos, dincolo de Amarguillo, locul unde am fost silit s-o părăsesc 
şi să fug, iar mai departe, viile, drumeagurile, cocioaba lângă 
care am fost ajuns de mauri, unde am luptat contra lor, turbat 
ca un lup ce vrea să-şi vândă scump ultima picătură de viaţă. 
Nechezatul, parcă îndurerat, al bidiviului meu, atunci când m-au 
rănit. Nici că l-am mai văzut din acea clipă. Mi-am pierdut 
cunoştinţa. Şi pe urmă a venit intrarea în viaţa cealaltă şi 
dorinţa de cunoaştere şi, în acelaşi timp, de fugă şi de revenire 
lângă ea. Cum am putut petrece, oare, cinci ani despărţit de 
această femeie? Am credinţa că iubirea pe care ea a făcut-o să 
se nască în mine mi-a dat această putere, ca şi pe aceea de a-i 
îndura absenţa. Aşa a fost, nu altfel şi am avut norocul s-o 
regăsesc. li vorbesc. Odată ieşiţi din sat, o luăm pe drumul 
dinspre miazăzi. Inaintám după vrerea animalelor ce ne poartă 
în spinare, unul lângă altul, în dimineaţa răcoroasă, pe drumul 
ce curge în mijlocul câmpului ascuns sub chiciura scânteietoare. 
Castelul se ridică deodată în înaltul muntelui, imens, întunecat şi 
aspru, de parc-ar fi o scăfârlie omenească impopotonatá straniu, 
un cap de uriaş ce stă la pândă în dosul meterezelor de stâncă, 
urmărindu-ne cu ochi mai degrabă binevoitori. Şi dinspre 
dreapta, prelungind această privire, ca nişte capete mai mici, 
cele douăsprezece mori, înălţându-şi aripile mişcătoare înspre 
cerul limpede, în afară de una, neclintitá, cea unde s-a născut 
iubirea noastră, rămasă ca încremenită în miracol, fără a se mai 
urni, spre a nu tulbura rânduiala înstăpânită de noi doi pe 
totdeauna. Calul meu o ia la trap şi de îndată catârul intră în 
noul ritm. Ridic capul, mă las scăldat de gingăşia soarelui, simt 
cum o fericire fără seamăn, întineritoare, urcă din amintire, 
punând stăpânire pe întreaga mea fiinţă, şi izbucnesc într-un 
hohot de râs încântător în înalta lumină a dimineţii, lacrimi mi se 


rostogolesc din ochi ca într-un plâns binefăcător, în timp ce 
Blanca îmi ia mâna şi o sărută cu buzele îngheţate, apoi 
fierbinţi, lăsându-se să alunece înspre mine. Bratele mele o 
cuprind şi o aşază în faţa mea, călare, o înlănţuiesc, îi caut 
căldura sub mantie şi gurile noastre devin grave în sărutul fără 
sfârşit care descompune forma anilor şi distruge timpul crescut 
între noi. 

Există poteci neprimejdioase, departe de vile, unde nu-i nici 
tipenie în timpul nopţii. lată una, cea care trece în spatele casei 
de-a lungul drumului printre pini, care se încrucişează cu 
pârâiaşul în aval de pod şi continuă de partea cealaltă. O 
urmăresc cu privirea, pe versantul împădurit, dispare mai pe 
urmă, dar se păstrează intactă în memoria mea şi văd unde 
duce. E destul să închid ochii. Turnurile Escurialului rămân ceva 
mai jos, tocmai s-au arătat în soarele ce le luminează din plin şi 
şterg de pe ele ultimele umbre ale nopţii. Avea-voi destulă vlagă 
în picioare după atâtea luni de nemişcare? Umblu încoace şi 
încolo prin cameră. Sunt tânăr, mă voi descurca. Munţii de aici 
mă cunosc şi încă n-a nins, doar pe creste. Ştiu mai multe 
trecători, grote, copaci cu scorburi, stâne, întreaga mea 
copilărie e aici, e de-ajuns să-ntind mâna. Un instinct sigur m-a 
împins să aleg acest loc drept sediu al nebuniei mele şi al 
salvării mele. Dar pân-acum nu m-am gândit la asta. Bate uşor 
la uşă, întoarce cheia, ca în fiecare zi, intră şi, pentru întâia oară 
de când îmi aduce micul dejun, Blanca închide uşa-n urma ei. 
„Bună dimineaţa, domnule.” „Bună dimineaţa, Blanca.” Nu i-am 
spus niciodată pe nume, nu pare mirată, dar mâna îi tremură 
uşor când toarnă erzatul de cafea în cescutá. Cafeaua asta are 
chipul şi izul războiului. Îi împărtăşesc această părere. Sfârşeşte 
de servit, se uită la mine. „Haideţi, o să se răcească.” Numai 
masa strâmtă e între noi. Infirmiera asta n-are deloc iz de spital, 
nici de dezinfectante, aş zice că părul ei, ori respiraţia au un 
parfum de ierburi sălbatice. „Nu sunt nebun”, îi spun, încet de 
tot, apoi ascult tăcerea care se adună între noi ca un nor. 
„Ştiam.” Norul s-a destrămat. Suntem faţă în faţă şi aş vrea să-i 
spun tot, tot adevărul, ascuns în trecut şi în viitorul nostru, dar 
mă simt deja ca uşurat şi golit de durere, ca şi de teama ce se 
adunase în mine. „O să evadez.” Ea nu se trage înapoi şi mă 
priveşte întruna, cu o lumină tremurátoare, neliniştită, în 
străfundul ochilor negri. Negri sau verzi. Azi îmi dau seama că 


ochii ei sunt de un verde mai întunecat decât al codrului, un 
verde de profunzime sau de hău. „N-am să spun nimănui.” 
Vocea ei încearcă să-şi păstreze calmul obişnuit „Nu-i de ajuns.” 
Poate că nu-i momentul. Ba, dimpotrivă, e momentul. Mâine nu 
voi mai avea curajul de-acum. „Ce vreţi de la mine? Eu n-am 
nicio putere.” Aş vrea să-i vorbesc în alt fel, dar nu există decât 
cuvinte, cuvinte uzate. „Urmează-mă. Locul ăsta nu e pentru 
dumneata. Dumneata nu eşti infirmieră, aşa cum eu nu sunt 
nebun.” Nu răspunde, dar continuă să mă privească, ca şi cum 
întreaga conversaţie n-ar fi decât concluzia unui lung preambul, 
ca şi cum, în tot acest timp scurs sub acest acoperiş, noi n-am fi 
făcut decât să discutăm despre subiectul în cauză şi azi, în 
sfârşit, ne-am fi pus de acord. Mireasma aceea de ierburi 
sălbatice mi-a inspirat ciudatele cuvinte. Am avut deodată 
certitudinea că şi Blanca era o fugará, o fiinţă care aparținuse 
altei stări şi care se ascundea aici, ca şi mine, hărăzită acestei 
întâlniri şi acestei evadări. E vădit tulburată, căci începe să 
aranjeze lucrurile pe tava de fier ruginit şi scofâlcit, de parcă aş 
fi terminat de luat micul dejun, de care nici nu m-am atins încă, 
apoi îşi dă seama de tot, îmi aruncă o privire stranie, jumătate 
complice, jumătate ruşinată, lasă tava pe masă şi iese repede, 
închizând cu grijă uşa în urma fugii sale. In urma 
consimţământului ei. Trebuie să plecăm, chiar în noaptea asta. 
Până máine-dimineatá nimeni nu-şi va da seama. Şi când vor da 
alarma, noi vom fi ajuns în cealaltă zonă. Avem vreo zece 
ceasuri bune de mers. lar ei se vor gândi cu toţii că ne-am 
îndreptat înspre Madrid. Încremenesc ca în fiecare zi în faţa 
ferestrei şi privesc deschizându-se asupra lumii această 
minunată zi de noiembrie, ultima a captivitátii mele în nebunie. 
Şi îmi întorc privirea spre faţa ascunsă a lucrurilor, la fel de 
verde astăzi ca ochii Blancăi. 

Călărim în plin soare. Ne povestim. Acest oraş, crede-mă, e 
aidoma unei fiice a soarelui şi în fiecare curte interioară o 
fântână cântă gloria luminii care devine alta, care se stinge şi 
apoi vine iar. Alfarabi era stăpânul, într-un fel, părintele Xavier 
aşijderea, fiecare în cartierul său, stăpâni ai sufletelor, desigur, 
unul prin Moschee, celălalt prin Biserică, tot aşa cum Aben 
Halevi era prin Sinagogă. Aceşti trei bărbaţi au fost prietenii 
mei. La fel cum erau prieteni între ei. Toţi, acolo, se-mbracă 
după moda arabă, dar fiecare din cele trei natii ale cetăţii se 


roagá Dumnezeului sáu si tráieste conform propriei traditii. latá 
ceva de necrezut, nu-i asa, în vârtejul sângelui ce curge din zori 
în noapte printre noi. 

Intr-adevăr, asa ceva-i de neînchipuit. Oare de ce-mi 
vorbeşte de lucrurile acestea greu de înţeles, în loc să-mi spună 
vorbe de iubire? Oare unde o vrea s-ajungá? Buzele lui sunt la 
fel de suave ca odinioară, ba chiar au devenit mai subtile, ca 
desăvârşite de cuvintele noi pe care acei oameni de spirit i le-au 
dezvăluit. Mi-e teamă să îl însoțesc acolo. Ce voi deveni printre 
atâtea înţelepciuni? Ceea ce-ar face el din mine mi-ar fi prea de 
ajuns. La ce bun atâtea jocuri străine? Şi totuşi, vreau să fiu 
părtaşă, căci voi avea locul meu acolo, din moment ce-a venit 
după mine. Trecutul ajunge din urmă viitorul la cotituri aflate din 
ce în ce mai sus. Da, mi se pare imposibil. Şi sângele, de ce nu 
poate fi oprit să curgă? 

Cei trei înţelepţi despre care îţi vorbesc nu domnesc decât 
peste cugete. Or, tot ceea ce se înfăptuieşte, tot ceea ce se 
povesteşte, ia parte doar la violenţa trupurilor. Suntem încă 
nişte lupi înfometați şi orbi şi unicul semn de viaţă care ne este 
la îndemână e mirosul de sânge. Ne-mpotrivim oricărui alt 
limbaj. Lăsând deoparte pe acei câţiva ce pregătesc raza de 
lumină care ne va permite să vedem mâine ceva mai mult decât 
azi. Mereu au existat printre oameni înţelepţi ca aceştia şi nu 
vor înceta să dăinuie. Toate popoarele au vreo câţiva şi niciun 
zid de ură n-a reuşit vreodată să-i despartă, căci cuminţenia-i 
una singură şi nu cunoaşte stavile. Se află dincolo de trup, cam 
cum ar fi un Dumnezeu ascuns în străfundul nostru, egal la 
îndemâna tuturor, de toţi necunoscut, în afara celor care cred în 
El şi îl simt mişcând în ei înşişi, aidoma unui copil ce-ar fi în 
acelaşi timp tată şi mamă. Pricepi? Trebuie sá-nteleagá, căci má 
iubeşte şi suntem plămădiţi din aceeaşi nerăbdare şi din aceeaşi 
dorinţă de a ne depăşi. In seara aceea rămăsesem la Aben 
Halevi. Alfarabi fusese nevoit să ne părăsească devreme, iar 
părintele Xavier, bolnav, era obligat să stea în pat. Era o seară 
de iarnă. Aben Halevi locuia lângă Marea Moschee, în plin cartier 
evreiesc, lângă casa unde stătea Maimonides, la capătul unei 
strádute albe. Era destul sá te apleci pe fereastră, ca să vezi 
minaretul înalt străpungând cerul ca o săgeată ce-şi căuta ţinta 
într-o altă lume, gata sá tásneascá. Incă nu mă obisnuisem cu 
această ciudátenie. Şi când treceam prin faţa intrării în Marea 


Moschee, má opream să privesc si sá înţeleg, într-atât mi se 
păreau de ireale acea pădure de coloane şi acele burnusuri albe 
pe stradă, iar propria mea viaţă îmi părea de neconceput în 
mijlocul acestei lumi. Aben Halevi mi-a vorbit în acea seară 
despre ura dintre oameni şi mi-a spus aceste cuvinte 
surprinzătoare: cu cât vom cunoaşte mai bine ceea ce vedem, 
cu atât vom înţelege mai mult ceea ce nu vedem. Credea, la fel 
cu maestrul său Maimonides, că oamenii vor ajunge să-L 
cunoască pe Dumnezeu, aşadar şi pacea, în clipa în care vor fi 
descoperit legile care guvernează natura. Când tot ceea ce ne 
înconjoară va sfârşi prin a avea un nume precis, vom fi ca 
împiedicaţi să facem rău. Ne vom teme de gestul care distruge. 
Ideea aceasta venea de la Aristotel, dar pe vremea aceea n-o 
ştiam. Era minunat şi nou pentru mine, căci nu mă ocupasem 
decât de trupuri şi-mi pierdusem de multă vreme credinţa. Ti- 
am spus-o, oare, vreodată? 

Nu. N-ai avut când. Ne-am întâlnit într-o seară, ţii minte, în 
plină sărbătoare a trupurilor noastre, am zămislit acelaşi vis 
timp de o noapte. N-ai avut vreme să-mi vorbeşti. Eram ocupați 
să ne-ajutăm să dăm uitării sângele celorlalţi, să ne lepădăm de 
răutate. Oare nu aceasta e iubirea? 

Da, poate că asta e ori ceva asemănător. Femeia aceasta 
este nebánuitá. Cunoaste prin premonitie. S-a trezit în toiul 
iubirii ca în punctul culminant al cunoaşterii. După ce am 
cunoscut-o, s-a schimbat totul. Părintele Xavier n-a făcut decât 
să definească lucrurile. Mi-a spus: Tu ai credinţă, fiule, însă nu 
ştii acest lucru. Şi aşa era. O regăsisem de când venise Blanca 
să mă lumineze dinăuntru cu licărul ei ciudat. Ea m-a creat din 
nou, cu ajutorul iubirii. Aşa am fost iarăşi aşezat în centrul lumii, 
unde totul devine limpede, egal pretutindeni cu puterile noastre. 

De ce-ai venit să mă cauţi, după cinci ani? 

Mă priveşte cu ochii uşor împăienjeniţi, ca şi vocea, de o 
tristeţe de femeie disperată de lunga aşteptare. Nu există decât 
un răspuns: de ce m-ai aşteptat tu, vreme de cinci ani? Îmi 
zâmbeşte, dar tristeţea aceea nu i-a părăsit privirea. Îşi 
aminteşte acum tot ce a însemnat această încercare fără sfârşit, 
toate îndoielile şi spaima care-i cuprindea măruntaiele. În 
primăvara trecută, părintele Xavier m-a pus la curent cu tot ce 
urma să se întâmple. Regele Ferdinand hotărâse să pună 
stăpânire pe cetatea albă, logodnică a califilor, cântată de 


Motamid. Peste cáteva zile, caii regelui Castiliei vor strábate 
pasul Muradal si vor înainta asupra oraşului. Acesta va cădea 
repede sub spadele noastre şi de se va încumeta să reziste, ne 
vom purta cum s-au purtat şi ei mereu: vâlvătaie pentru 
valvátaie, tipete pentru tipete, jaf pentru jaf. Suntem pe cale să 
ne recucerim ţara. Îţi vorbesc în calitate de soldat al regelui 
meu, şi nu va fi greu. Maurii cad peste tot, chiar în locul unde 
am căzut noi cu trei sau patru sute de ani în urmă. Numai că, 
Blanca, eu nu mai sunt negustor de cadavre. Am fost menit să 
salvez viaţa lui Alfarabi. Contele Santiago şi părintele Xavier 
sunt înştiinţaţi de asta şi tot ce am de făcut este să aleg o dată 
anume. Dacă va fi violenţă, şi nu cred că există altă cale, 
înțeleptul va trebui sá se afle în alt loc la vremea măcelului, 
departe de oraş. Eu fac parte dintre cei care ştiu, asta-i tot. 
Printre ai lor, ca şi printre ai noştri, există oameni care se 
cunosc, care se prefac a aparţine corpurilor, vreau să spun 
cetăților şi statelor, dar care prin sufletul lor aparţin unei singure 
ţări, aceea pe care a visat-o Platon. Ti-am spus că Alfarabi l-a 
întâlnit pe Platon într-una din călătoriile sale în lumea de 
dincolo? Nu ştiai că sunt oameni care călătoresc dincolo de 
timp, printre sufletele eterne şi aştri? Asemenea oameni nu pot 
pieri prin sabie sau striviti sub copite ca nişte broaste râioase. 
Trebuie păstraţi în viaţă cât mai mult cu putinţă, pentru ca să ne 
lumineze tenebrele şi să ne dăruiască ceea ce ne lipseşte. S-ar 
putea să-mi spună: Prietene, prefer să mor cu ai mei. Sau: Du-te 
să cauţi un cal pentru mine şi o căruţă pentru cărţile mele. 
Habar n-am. Va trebui totuşi să ne oprim. Mi-e foame. 

Cu mare grijă îi pregătesc dejunul, înjghebând un părelnic 
belşug îmbietor, în sărăcia stăpână pe tava scofâlcită. Sub 
servetelul mototolit, strecor o felie suplimentară de pâine si 
două bucățele de zahăr. Asta o să-l încălzească la noapte şi-o 
să-i dea puteri. Desigur, n-o să vorbesc cu nimeni, dar de aici şi 
până la a-l însoţi în această sminteală... Şi totuşi, ar fi fost aşa 
uşor şi-aşa de drept. Nu-i nici măcar un act de curaj, ci o 
necesitate. O obligaţie, în ceea ce mă priveşte. Căci, odată 
liberă, m-aş putea duce la o mănăstire din ordinul meu şi mi-aş 
relua viaţa, la Salamanca ori la Burgos. Dacă mă iubeşte cu 
adevărat, va pricepe. N-o să mă mai hártuiascá. O să mă ajute 
să reintru în mine însămi. Dacă nu mă iubeşte, mă va face să 
mă clatin, mă va obliga să primesc lupta, va fi poate cel mai 


puternic şi va urma un chin fără sfârşit în îndoiala păcatului. 
Ajută-mă, Doamne, fă să mă iubească, să-mi pot ţine jurământul 
şi sá nu mă pierd! Deseará va trebui luat si cutitasul ascuţit de 
tăiat legume, ne-ar putea fi de folos, şi încă un picut de zahăr şi 
o bucată de pâine, o sá fac o bocceluta cu toate astea şi i-o voi 
strecura la ora cinei. Aşa am să fac. Supa, pâinea, cartofii, 
compotul din conservă, venit de cine ştie unde, sunt mai nimic, 
chiar pentru un nebun adevărat. Dar de data asta rațiile sunt 
aproape duble. Uitam sarea. E un aliat în plus, un obiect pe 
tavă. Carafa cu apă şi paharul. Zoresc pasul de-a lungul 
culoarului. Chiar în fund, dincolo de fereastra închisă, văd 
agitându-se ramurile stejarului, aproape despuiat de frunzele 
care tremură în soarele amiezii, aidoma unor clopoței fără 
sunet. Va fi frig la noapte, căci cerul e senin şi vântul nu va 
şovăi să-i biciuiască obrazul, să-l abată înspre latura greşită, ca 
pe un duşman. Vântul mi-a fost mereu potrivnic. La mănăstire, 
când îl auzeam noaptea şuierând, încercând să-mi pătrundă în 
chilie, prin rosturile de la geam, mi-l închipuiam sub forma unui 
demon înaripat şi-mi era frică, nu-l doream chiar deloc şi vocea 
lui insinuantă, nici bărbătească, nici de femeie, îmi isca o mie şi 
una de păcate, de parc-ar fi citit anume pentru mine paragrafe 
întregi dintr-o carte malefică. Mă aflu deja-n faţa uşii lui, dar n- 
am curaj să bat. Chiar acum, soarele s-a ascuns şi coridorul s-a 
întunecat dintr-odată. E musai ca cerul să fie înnorat toamna. 
Vorbesc prostii. Imi simt inima bătând şi mă întreb de ce. Bat în 
uşă şi o împing, fără să aştept răspuns. El e în faţa ferestrei, ca 
de obicei, şi nu se întoarce decât în clipa în care aşez tava pe 
masă. Nu spune nimic şi tăcerea lui mă nelinişteşte. E ca şi cum 
ar zice: „M-am hotărât, nu te mai iau cu mine deseară. O să 
rămâi aici.” Dar n-a zis nimic pân-acum, n-am niciun temei să... 
„lată-vă prânzul, zic, cu glas neutru, de parcă nici nu m-ar fi 
auzit şi nici văzut, ca şi cum n-ar şti despre ce e vorba, atât azi, 
cât şi-n orice altă zi. E o felie de pâine cu două bucăţi de zahăr. 
O să aveţi nevoie la noapte.” Zâmbeşte, înainte să-mi răspundă. 
„Nu va fi destul pentru două persoane.” Nu mă încumet să-l 
dezamágesc. li râd acum şi ochii, incluşi parcă în noua 
dimensiune unde şi-a situat existenţa, aceea pe care o are în 
vedere, dincolo de evadarea sa împreună cu mine. Bárbatilor le 
place să trăiască în viitor. Nu şi femeilor, nu mie. Eu prefer 
certitudinea trecutului, temeliile sale de nezdruncinat, unica 


certitudine aici, pe pământ. Face doi paşi înspre mine, se 
opreşte, văd umbra norilor înfrumuseţând turnurile Escurialului, 
acoperişul de ardezie sclipitoare, o pată de soare trece ca un 
burete peste faţada unei vile, chiar la dreapta, printre pini. Nu 
cutez să-l privesc. „O să mai aduc, la cină.” Surâsul i s-a şters 
din privire, articulează câteva cuvinte: „Vom fi pierduţi, unul 
fără celălalt.” Cuvinte care mă dor foarte tare, mă lovesc în 
inimă ca nişte gloanţe. „De ce vreţi să vă însoțesc?” zic, de 
parcă habar n-aş avea de momeala teribilă, de ispita încrustată 
în răspunsul lui. „Ştii bine de ce.” Împlânt întrebarea în ochii ce 
se vor nevinovaţi, dar mi-am pierdut deja inocenta. „Pentru că, 
pe viitor, mi se pare absurd să continui să trăiesc fără 
dumneata.” Nu-i chiar ceea ce aşteptam. Mi-o fi priceput 
nemulţumirea? Căci adaugă imediat: „Te iubesc.” Mă prefac 
mânioasă (pe cine?). Schitez un fel de gest vag de nerăbdare 
ofensată, aş vrea şi să ies şi să stau, să spun da şi nu, să-i 
povestesc trecutul, să-l fac să priceapă imposibilitatea unui 
viitor împreună. Nu sunt decât o biată femeie. Fie-vă milă de 
mine în noaptea întunecată, sunt singură, zidită în castelul 
sufletului. Cât o fi ceasul? Mai sunt şi alţi nebuni ce trebuie 
hrániti, în seara asta şi în cele ce vor mai veni. 

Privirea ei e incertă, mai degrabă aspră şi neprielnică, dar 
cred c-am răscolit-o în vreun fel căci, oricum, a intrat în joc, a 
devenit complicea mea. Cât de uşor am rostit acele cuvinte! Nu 
voi pleca fără ea, m-am hotărât. „N-o să plec fără dumneata.” 
Se îndreaptă spre uşă. Să fi pierdut iar totul? „O să mă-ntorc 
după tavă. Poftă bună.” A dispărut, dar câtă speranţă mi-au 
adus deodată aceste cuvinte! Un răgaz. E tot ce-am putut obţine 
şi e mult. Mâine, pe vremea asta, vom fi dincolo. Mănânc, 
privind bucata mare de pâine, zahărul, toate aceste zăloguri ale 
viitorului nostru împreună. Blanca nu mai este pentru mine doar 
o iubită ori o posibilă soţie, e o parte esenţială din mine însumi, 
vreau să spun din timpul meu de acum încolo. Unde-am văzut, 
oare, şi când, la capul unui mormânt, un monument ce se 
numea „Sărutul”? În Montparnasse, poate, cu ani în urmă. Erau 
două blocuri de piatră care păreau unul, prin graţia sărutului, 
abia schiţat de o daltă conştientă de simbolul suprem pe care-l 
sculpta înadins pentru oameni. Fusese destul un gest, eterna 
îmbrăţişare a iubirii, pentru ca acele două blocuri sá pará 
contopite, monolitizate de fuiorul flăcării invizibile. Dacă ne 


gândim că două trupuri sunt de fapt două suflete, devine uşor si 
îngăduit să imaginăm translatia lor, unul în altul, după legile 
metafizicii. Trebuie numai să nu ne înşelăm. O să ieşim pe uşa 
principală, după ce toată lumea se va fi culcat. Acum nu ştiu 
câte luni - nu mai are nicio importanţă - mi-am petrecut 
noaptea după un zid de împrejmuire, lângă drum. A fost 
începutul carierei mele de nebun, pregătirea, se cere o pregătire 
pentru orice, chiar în clipa asta nu fac altceva decât să mă 
pregătesc pentru ceea ce va fi. Ascultasem foşnind în întuneric 
frunzele copacilor pe care-i cunoşteam şi, cu ochii închişi, aş fi 
putut regăsi cărările, m-aş fi putut duce până la heleşteul unde 
aruncasem de atâtea ori pietricele cu prietenii mei din copilărie. 
Parcul ăsta le aparținuse în întregime, odinioară. Dar n-am 
îndrăznit să schimb locul. Spaţiul acesta devenise parcă străin şi 
ostil, cu excepţia copacilor care murmurau sub adierea vântului. 
N-am putut închide un ochi, căci eram cuprins de efortul 
metamorfozei. Trebuia să devin un nebun, deveneam chiar, mă 
înscriam nu fără greutate într-un destin pe care-l alesesem eu 
însumi cu grijă, îmi făceam mâinile sá tremure, priveam fix, în 
hăul tenebrelor, treceam repede de la un gând la altul, urmând 
cu răbdare şi metodă itinerarul înspre nebunia perfect simulată. 
Imi studiasem cazul, care devenea astfel o soluţie vitală. Alta nu 
exista. La fel ca frunzele care se lăsau în voia vântului ca să nu 
fie smulse, la fel ca stelele ce licăreau lăsându-se duse de vântul 
înţepenit al gravitaţiei în necuprinsa ademenire a prăbuşirii, 
lăcaşuri mobile ale unor legi fixe. Nu mai puteam face excepţie, 
ci, dimpotrivă, trebuia să mă integrez în orânduiala dezordinii, 
să mă pierd, să devin mai nebun decât alţii. Fredonam încet 
melodii obscene, cu cuvinte pe care le improvizam, ca să-mi 
pregătesc un bagaj muzical de nebun. Recitam versuri absurde. 
Rationam ca un Napoleon învins de treponema palida şi, încetul 
cu încetul, mă simţeam în largul meu în această deraiere care 
mă scutea de rigorile logicii şi de riscurile responsabilitátii. In 
clipa în care am văzut zorii ivindu-se printre copaci, deasupra 
crestei zidului, m-am lăsat legănat de această beatitudine. Am 
reuşit chiar să adorm şi când am redeschis ochii era zi asupra 
noii lumi. Primele mele gânduri au fost cele ale unui nebun. Era 
ca şi cum aş fi suferit o operaţie estetică, am vrut un nas mai 
mic şi-l aveam. Apoi, deodată, mi-am văzut nasul. Adică noua 
mea formă interioară, am ştiut că sunt un nebun aşa cum 


dorisem, si o teamă cumplită a pus stăpânire pe mine. Am sărit 
tipánd peste zidul de împrejmuire, urmând planul pe care-l 
făurisem cu o zi în urmă şi de care mă temeam în clipa aceea 
mai mult decât de moarte, am început să alerg înspre Escurial, 
care prindea viaţă din adâncurile muntelui, sub lumina soarelui 
ce răsărea, şi-am nimerit peste o patrulă. Totul fusese rânduit să 
se întâmple aşa, dar parcă mă împotmolisem între timp în 
propria urzeală. Tipam, má zbáteam ca posedat, voiam să-mi 
regăsesc adevăratul eu prin acele urlete şi prin gesturile acelea 
de înecat, dar nu reuşeam. Poate chiar înnebunisem de-a 
binelea. Fapt care m-a salvat, conform logicii propriului meu 
plan. M-au internat. Şi Blanca a fost cea care m-a scos din 
mocirlá. Surás. Neprihănire senină a mâinilor şi a fruntii. Privire 
adresată doar mie, mai adâncă decât orice altă profunzime. 
Privire a femeii ce se interpune între ochii mei şi restul 
universului. Privire prin care totul se schimbă pe neaşteptate 
după culoare, după neastâmpăr, după harul mântuirii. Dincolo 
de acea transparenţă ce-mi era destinată, universul era leit mie, 
cel adevărat, cel dinainte şi cel ce urma să fiu. Nu există nimic 
mai cuprinzător, mai universal, decât privirea unei femei ce pare 
să consimtă, decât această întâlnire dintâi cu cea mai minunată 
făgăduială. Nu, n-o să mă ating de pâine. O pun deoparte, în 
dulăpior. Gata cu mâncatul. Să fie joi, să fie miercuri? Ce mai 
contează? Timpul nu-mi este încă prieten. N-are nevoie de un 
nume. O să-i dau unul, mâine. Cel adevărat. Va trebui să iau cu 
mine cele două pături de lână gri şi cam atât. Nu am alte haine 
calde. Pantofii sunt rezistenți. Blanca se va întoarce în curând. 
Oare ar trebui să o sărut? Lângă intrare e agátatá o bască. O fi 
uitat-o cineva, cu săptămâni în urmă. Îmi va fi de folos în 
trecerea peste munţi. Cutia cu chibrituri nu-i utilă, căci n-am ce 
face cu ea. N-o să am drept la foc, decât odată ce voi fi ajuns, ca 
un fel de răsplată. 

Îi privesc îndemânaticele mâini care-au făcut focul, au găsit 
vreascurile şi ramurile, care-au clădit o vatră mititică, au suflat 
în fitil, au făcut să izbucnească flacăra sub frunzele uscate care 
pârâiau şi se încârligau ca să-i lase drum înspre crengi şi să se 
ridice mai apoi în fum uşor spre cerul de cristal. Mâinile lui au 
atins toate lucrurile acestei lumi. Mâini dibace, care au deprins 
meseria focului încă din pruncie, aidoma ciobanilor, ori poate 
mai târziu, când sfârşeau prin a alege cele mai de soi cadavre 


de pe cámpul de luptá si le legau mai apoi, cu ajutorul lui 
Eulalio, ca pe niste caltabosi de Bologna, aceleasi máini care-ar 
fi trebuit sá recunoascá si sá extirpe rául din trupurile bolnavilor 
şi pe care stăpânul lor le destinase altor îndeletniciri, dar care 
au căutat întruna în foc purificarea ori uitarea. Degetele acestea 
au atins între timp secrete mai subtile, mâinile acestea m-au 
ştiut iubi în taina morii, dar drumul de odinioară nu-l mai 
regăsesc. Timpul este vrăjmaşul iubirii. De regăsit, m-a regăsit 
în faţa vâlvătăii. Nu-mi îngăduie sá mă clintesc „Eşti mult prea 
ostenită.” Şi o nouă stavilă, dincolo de pârjol, se iveşte între noi. 
E prânzul, aproape asemănător cu cel de la moară, mai copios, 
mai gustos, pregătit de servitorii contesei, şi plosca asta cu vin 
roşu ce pare că ne priveşte, precum o bătrână guvernantă, 
aspră şi neînduplecată. Drumul e la doi paşi, dar nu se aude 
nimeni trecând. Vitele pasc iarba uscată dintre stejari. 

Mâncăm în tăcere. Dealurile galbene fac cerul şi mai 
albastru. În liniştea apăsătoare, aud în jurul nostru fălcile ce 
scrásnesc îmbucând iarba umedă încă de rouă, iarba jilavă şi 
savuroasă de toamnă, asemenea, cred, boabelor de strugure 
uitate pe viţă. Haide. Dar nu vine. Nimeni nu ne împiedică să ne 
iubim, dar nu se întâmplă nimic. Timpul a complicat totul. Şi n- 
am habar dacă sunt doar trudită sau nerábdarea face să-mi 
tremure fiece fibră. Nu mi-e foame. Poate c-aşteaptă noaptea şi- 
un pat de han. Intinde mâna înspre ploscă. l-o prind din zbor şi 
suntem iar o singură privire. Pe lume suntem numai noi şi restul, 
care sfârşeşte prin a nu mai fi. Soarele, dealurile, lumea-ntreagă 
s-au contopit în el. E lângă mine. Nimic nu se mai află între noi, 
doar damigeana asta blestemată, ce mă loveşte-n şold. Îmi 
strecor mâna liberă către ea, o apuc şi-o azvárl departe, înspre 
cal, care se sperie şi sare îndărăt, atât de hazliu că-mi vine să 
râd, dar gura lui Manuel e-asupra mea şi pier în el, ca măcinată- 
n teascuri ce nu se istovesc, blând mistuitoare. Aud calul şi 
catârul mestecând iarba. Dar nu-i limanul. Nu, nu e limanul. Aş 
vrea să evadez din nou în cer, da-i prea multă lumină, prea 
multă tăcere sau prea mult zgomot, mă simt ca despărțită de el 
prin foc ori prin gesturile lui, prin furia ce-l posedă aidoma unei 
înfierbântări de nebun şi mi se pare mai potrivit să asist la 
această dezlántuire, prefăcându-mă, imitând jocul îndepărtatei 
nopţi, izolată de noi prin frigul acestei zile prea senine. Dar sunt 
fericită şi gust această împlinire nouă ce ne înlănţuie gesturile, 


trecutul şi ceea ce-i acum, într-o unică îmbrăţişare care ne 
contopeşte-ntr-un sărut ce pare fără liman. l-au pierit toate 
temerile. lată ceea ce s-a schimbat de atunci încoace. Noua lui 
înţelepciune va trăi prin frumuseţea mea. Simt atintitá asupra 
noastră privirea indiferentă a catârului, ce nu pricepe, şi ochii 
trăpaşului care-şi ciuleşte probabil urechile şi care simte flăcări 
aprinzându-se în străfundurile sângelui ce-i curge prin vene, 
flăcări mărunte ce urcă de-a lungul muschilor şi care-l fac să se 
scuture ca după un freamát ori după o aducere-aminte. Inchid 
ochii, deodată uluiti de lumină, şi dispar, nu ştiu cum, nici de ce, 
mă tem, mă simt ca izolată, aş vrea să fiu departe, pe stinghia 
cea mai de sus a scării, nu singură, ci cuprinsă în răsuflarea lui, 
ca într-o altă viaţă. li pronunt numele. 

Şi iată partea bună a războiului, această lipsă aproape 
totală de responsabilitate, această nouă posibilitate de a putea 
alege: între aici şi dincolo, între ceea ce sunt şi ceea ce eram, 
între doi bărbaţi în cele din urmă. Pe care dintre ei l-aş alege 
oare dacă aş mai fi o femeie oarecare? Pe doctor ori pe nebun? 
Amândoi sunt puternici, ascunşi în spatele ideii pe care şi-o 
făuresc despre ei înşişi. Amândoi mă iubesc şi m-ar lua de soţie, 
aş avea copii, aş fi aidoma celorlalte femei, liniştită şi sigură, 
aplecându-mă cu grijă asupra sângelui bine cunoscut al ţărânei. 
Sá veghezi visele unui copil, dorinţa unui soţ, să fulgeri trupul 
unui bărbat la împlinirea plăcerii, să-l simţi prăbuşindu-se şi 
murind, să participi la această bucurie a náruirii, să zámislesti 
un vlăstar din acest crâmpei de moarte. Ce taină! Pe care n-am 
s-o cunosc niciodată, pe care nu vreau s-o cunosc. lartă-mă, 
Doamne! Dă-mi o suferinţă vie, să ştiu că m-ai izbăvit. O să plec 
la noapte cu Manuel şi, odată dincolo, o să-i spun adevărul: sunt 
călugăriţă, mă voi întoarce la mănăstire, fii binecuvântat că m-ai 
salvat şi că m-ai redat mie însămi şi îndatoririlor pe care mi le- 
am ales o dată pentru totdeauna. Voi pleca la noapte, căci n-am 
altă scăpare. Altfel voi sfârşi prin a mă pierde. Nu eşti puternică. 
Rămâi aici şi rezistă până la capăt, în mijlocul ispitelor, ca o 
sfântă. Dincolo, porţile mănăstirii se vor închide în urma ta şi nu 
vor mai fi ispite, nu va mai fi posibilă o alegere. Nu mai pot. 
Ajută-mă, Doamne! Santa Maria gratia plena, trebuie să mă 
hotărăsc chiar în clipa asta, nu mai am putere să mă târăsc aşa 
în beznă, trebuie să ies şi să mă întorc la pacea de odinioară, la 
rugăciunile mele fără umbră de nor. O să plec, da, o să plec la 


noapte. E patru şi jumătate, deja începe sá se întunece uşor la 
capul coridorului, trebuie să arunc o privire în camera şapte, să 
fac o injecție poate, ultima. Să schimb becul în camera cinci. Să- 
| chem pe cărbunar, magazia e aproape goală şi iarna va veni în 
curând, acoperind pinii cu zăpadă şi destrămându-şi ceata în 
săgețile Escurialului, aidoma unor váluri de scamá. Voi avea 
nevoie de nişte sosete de lână şi de mánusi. Ar fi bine să găsesc 
undeva nişte cizme ori bocanci de munte. Dar unde? Juanita are. 
l-a încălţat duminică, să iasă prin ploaie. Ce-ar fi să-i vorbesc, 
să-i propun să i-i cumpăr? Ar bănui ceva, s-ar duce sá mă 
denunte. Voi fi obligată să i-i fur şi să-i las bani în loc. Câţi bani? 
De unde-şi va putea face rost de alţii? Nu-i uşor deloc. Să fugi e 
tot atât de greu ca şi să rămâi. Nu-ncepe iar! Hotărârea e luată. 
La noapte... Se aude clopotelul. Mă întorc din drum. Camera trei. 
Profesorul de greacă, cel care scrie istoria Londrei. A mai 
terminat un capitol, desigur vrea hârtie. Am aruncat o privire 
peste ce scrie, într-una din seri. Am citit fraza următoare: „Când 
Epaminonda şi tebanii săi au pătruns în Soho, soţia lui Socrate îi 
aştepta deja în ploaie, cu umbrela deschisă în formă de 
Parthenon.” Confundă, poate, Londra cu Atena. Cine-o fi fost 
Epaminonda? Bat la uşă, răsucesc cheia în broască şi intru. E la 
masă, ocupat să scrie, îmi face semn să mă aşez şi continuă să 
scrie, cufundat în munca sa de erudit. Spinarea lui încovoiată 
pare că susţine greutatea casei şi a cerului, atât de înalt şi de 
slab e bătrânelul ăsta, aşa încât, ca să scrie, e nevoit să se 
îndoaie şi să împingă caietul în partea cealaltă a mesei, de parc- 
ar căuta, dincolo de ea, un obiect căzut la picioarele lui care ies 
din plin înspre uşă, ca şi cum ar fi ale altcuiva. Aud penita 
rontáind albul hârtiei, ca dintisorii unui şoricel. În cele din urmă, 
îşi ridică ochii asupră-mi, îşi caută ochelarii, mă priveşte. 
„Domnişoara Blanca, la noapte voi muri, să nu vă speriaţi, vă 
rog, e cu totul lipsit de importanţă acest fapt. La ora 
douăsprezece şi douăzeci şi cinci de minute va fi totul sfârşit. 
Chiar mi-am redactat testamentul. Dumneavoastră veţi fi 
legatarul meu universal, îmi veţi moşteni titlul şi bunurile. Titlul 
e important, dar celelalte, din păcate, sunt neînsemnate, însă 
Istoria Londrei sub Epaminonda ca şi cealaltă carte a mea /storia 
insulei Barataria, a cărei capitală este Londra, vor vedea într-o zi 
lumina tiparului şi atunci vă veţi pomeni cu o avere apreciabilă 
ce vă va permite să trăiţi fără urmă de griji materiale. Intelegeti 


ce vreau sá spun?” Are ochii albastri, incráncenati si loiali, cum 
sunt cei ai unui profesor incoruptibil. Fac „da” cu capul, apoi 
murmur un ,multumesc” de circumstantá. „Nu-mi mulţumiţi, e 
mai nimic ce fac pentru dumneavoastră. In aceşti doi ani de 
recluziune, datorati persecuției de ordin politic pe care bine-o 
ştiţi - prietenii lui Alcibiade sunt aliaţii lui Churchill, aşadar îmi 
sunt duşmani -, ati fost foarte atentă cu mine. Mai ales m-aţi 
împiedicat să-mi pierd credinţa. Da, da, nu luaţi aerul acesta de 
inocentá. M-aţi ajutat să rămân drept în mijlocul furtunii. De 
departe, noaptea, când toţi dormeau împrejur, vă auzeam 
rugându-vă pentru mine. Oare mă înşel?” Nu, nu se înşală. De 
mai multe ori m-am rugat pentru el, dar cum de ştie? „E 
adevărat”, mi-e greu să deschid gura, atât de mult mă 
marchează aceste cuvinte. „Mi-aţi salvat sufletul. Fiți 
binecuvântată pentru asta. Şi acceptaţi să fiţi moştenitoarea 
mea.” Mă apropii de el, îndemnată de un impuls spontan, de 
instinctul meu de infirmieră sau de sentimentul de milă care 
adesea e mai mult decât clarviziune. li apuc mâna, mimând 
recunoştinţa, dar simțind de fapt ceva mult mai vag, mai 
nedefinit şi mai profund, o afinitate spontană cu acest bărbat. O 
punte nebănuită între noi, la fel de trainică precum o iubire. E 
devorat de febră, îmi dau seama când îi ating mâna, şi, după ce- 
| privesc de aproape, văd că faţa îi este congestionată şi că ochii 
îi strălucesc într-o sclipire neobişnuită. Cu toate astea, nu se 
poate să moară la noapte. „Domnule profesor - oare cum să i-o 
spun? -, vă sunt foarte recunoscătoare, foarte, foarte mult, dar 
aş mai avea să vă cer o mare favoare.” Mâna sa fierbinte 
tremură uşor într-a mea. „O favoare? Voi face orice pentru 
dumneavoastră. E destul să-mi spuneţi.” Pentru un nebun, 
adevărul ori minciuna nu sunt decât nuanţe ale aceluiaşi vid sau 
ale aceleiaşi profunzimi la care noi nu avem acces şi unde totul 
se confundă probabil în aceleaşi tenebre. Mă apasă uşor pe 
degete, ca să-mi dea curaj. „Nu-i uşor de spus. N-aţi vrea să 
muriti mâine? E foarte important pentru mine.” Seninátatea lui 
se întunecă brusc. „Nu depinde de mine. Îmi pare tare rău. Dar 
nu voi face zgomot, nu voi chema pe nimeni, nu voi deranja pe 
nimeni, chiar doctorul Eulalio n-o va afla decât mâine, când eu 
voi fi departe. Vă supără tare mult?” Fac „nu” cu capul. N-o să 
mai pot pleca. Cum să-l abandonez, singur şi bolnav? Are febră, 
îi va fi rău, o să sune, o să alerteze pe toată lumea, o să-l cheme 


pe doctor si fuga mea va fi descoperită prea devreme. Poate 
chiar atunci am să ies sau voi fi pe la capătul străzii, alergând 
alături de Manuel. ÎI ajut să se ridice, să se dezbrace, nu opune 
nicio rezistenţă, lăsându-se în grija mea, îl duc în pat, o să îi dau 
o aspirină, e doar răcit, nu va muri la noapte şi nici mâine. „Nu 
depinde de mine. Regret din suflet. Dar nu voi face zgomot, vă 
asigur, puteţi ieşi fără teamă. Inteleg.” la aspirina cu inghitituri 
lungi, de parcă i-ar fi rău şi sete în acelaşi timp, apoi lasă capul 
pe pernă şi adoarme ca un copil. Ce s-ar cuveni să fac? „Mă 
numesc Alonso Quijano.” Vorbeşte în somnul lui de nebun, unde 
se ia drept altcineva. 

O amintire se înalţă din adâncul sângelui meu şi fornăi de 
plăcere, punând astfel capăt freamătului îndelung ce-mi 
zbârleşte pielea. Nu-i gustul ierbii aspre, la fel de searbădă ca 
fânul uscat, pe care-o rup şi-o smulg din tárána prăfoasă, nici 
mireasma ovăzului care m-aşteaptă la căderea serii în fundul 
grajdurilor neştiute, nici chiar mirosul fără vino-ncoa al acestei 
catârce nepăsătoare. Să fie femela asta de om, cu ochii atintiti 
la mine, în vreme ce stăpânul meu o răpune şi o devorează? 
Biciuiesc aerul cu coada mea şuierătoare, căci muştele mă- 
nteapá întruna în ciuda soarelui înspre apus si a apropierii 
nopţilor lungi, a negurilor fără liman, a drumurilor fără capăt 
mărginite de plopi acoperiţi cu chiciură. Omor la ele-n fiece 
clipă, cu fiece lovitură a cozii mele puternice, măcar una crapă, 
cu burta verde rostogolită-n ierburi, pradă furnicilor ce stau la 
pândă pe potecile lor, punând stăpânire pe proaspătul cadavru 
în neobositul lor du-te vino. Sunt aidoma oamenilor şi în curând 
se vor ascunde în adâncul musuroaielor lor întunecate, 
înconjurate de miile de leşuri de muşte uscate, pe care le vor 
devora pe îndelete. Vântul va şuiera prin crengile dezgolite, 
întreaga viaţă se va fi oprit pe pământ, doar furnicile vor 
continua să trăiască şi să se ospăteze pe săturate, în lăcaşurile 
lor întunecoase ca nişte grajduri, încă şi mai lipsite de lumină şi 
la fel veveritele prin scorburi de copaci, înconjurate de alune pe 
care le vor rontái fără răgaz în hibernarea lor. Fornăi cu putere, 
o mireasmă vine de departe şi trezeşte în mine o imagine 
nedefinită, un fel de sfârşit al vieţii, plin de blándete, ori o 
trezire dureros de plăcută, aievea sau visată, nu mai ştiu, 
undeva înaintea clipei când cuțitul acela a smuls o bucată 
sângerândă din carnea mea. Ce se întâmpla înainte de cuţit, ce 


se petrecea cu mine si care era diferenta? Viata mea o fi fost 
adunată în bucática aceea de carne însângerată care nu-mi 
lipseşte, care poate nici nu era a mea? Să fi fost oare ucis într- 
un fel? Un zvon de furtună vine de departe şi deodată mireasma 
ploii îmi umple nările şi înfioară ierburile din poiană, însetate de 
apă şi de viaţă până în străfundul rădăcinilor care au primit deja 
vestea si se bucură sub táráná, sigure în felul acesta că vor 
reînvia tefere şi nevătămate în zorii primăverii următoare. Doar 
oamenii nu presimt nimic. Ei n-au urechi pentru ploaie, nu se 
cunosc decât pe ei înşişi. A aruncat înspre mine un obiect greu, 
asemănător unui arici, care m-a speriat. Ce are cu mine? Ce se 
petrece în privirea ei? De ce se uită la mine în vreme ce 
stăpânul meu pare cufundat în a o devora? Oamenii se 
devorează între ei şi nu mor. Sunt nemuritori. S-ar zice că ea s-a 
desprins şi că o umbră luminoasă emanánd din trupul ei a găsit 
o altă cale, deasupra ei şi a lui, în văzduhul însorit, asemenea 
unui roi de albine cu alcătuire omenească, având exact forma şi 
trăsăturile sale, încercând în zadar să scape din acest joc şi să 
se ducă mai sus, înspre ceea ce ne dă umbră şi lumină, înspre 
izvorul care există, pe care-l simt că există, dar pe care nu 
reuşesc să-l văd cu ochii mei. Oare ce se întâmplă în dogoarea 
ostenită? E un soi de tăcere în frunze şi furnicile s-au oprit şi 
mustele la fel. O voce fără glas vorbeşte în străfundul sângelui 
meu, dar nu vreau, nu pot s-o aud, ridic capul şi recunosc 
această voce în forma diafană a femeii care vrea să zboare, să 
se ducă în sus, care rămâne în cele din urmă suspendată în 
fragilitatea luminii, ca nehotărâtă, chemată în acelaşi timp 
înspre înalt şi în jos, apoi dispare în energia primară, se dizolvă 
în ea însăşi şi pare înghițită de adevăratul său trup întins pe 
pământ unde, cu greutatea ei şi cu cea a stăpânului meu a 
înăbuşit fire de iarbă, a strivit furnici, a omorât un bondar ce 
agoniza. Fărâme de viaţă se sting sub fiece pas al nostru. E 
destul să te mişti. Freamătul acela se trezeşte din nou în 
sângele meu, îmi face pielea să tremure, de la gât la coadă, 
lovesc cu biciul meu mustele care au început din nou să piste şi 
aud în depărtare paşii grei ai furtunii care-i tot mai aproape, 
chiar în spatele meu, de-a lungul munţilor. Am o poftă nebună 
să alerg înspre ploaie, să uit totul, să nu-mi mai amintesc 
niciodată, nici să înţeleg, să alerg singur în ploaia dezlántuitá ca 
să întâlnesc la capătul goanei pe cel care eram, ceea ce 


puteam, ceea ce se afla în mine înaintea amintirii. Oare am 
început greşit? Unde se ascundea răul? Îmi revăd carnea 
sângerândă si sclipirea cutitului. Nu. Intind capul înspre cealaltă 
imagine, imaginea mea îndepărtată, ce galopează în sângele 
meu şi nechez cât mă ţin puterile, dorind cu disperare s-o 
regăsesc undeva, acolo unde sângele se confundă cu ropotul 
ploii. 

Mâine, fereastra asta va fi tot aici, păgubită de privirea 
mea, aidoma unui ochi stins. Imi place peisajul acesta, în pofida 
îndelungatei mele întemniţări în nebunie, al cărei martor a fost, 
concentrat în jurul mormântului regilor în formă de mănăstire 
ale cărei măruntaie le-am scotocit timp de doi ani, de fapt în 
timpul întregii mele vieţi, căci cunosc acest mausoleu, acest 
labirint de coridoare, de subterane şi de poduri, de pe când 
aveam zece ani. Fratele Crisogono de Jesus mai trăieşte încă 
acolo, dacă n-o fi fost împuşcat ori crucificat de duşmanii noştri 
comuni, duşmanii lui Dumnezeu, aceste crude absurditáti. Pace 
solemnă a acelor veri întinse precum răsuflările deasupra Sierrei 
albastre; parfum stăruitor al pinilor sub soarele nemiscat al 
amiezii, când toată suflarea îşi făcea siesta, în vilele albe căzute 
din cer pe coastele alunecoase, unde acele pinilor formau piste 
fabuloase sub pingelele noastre lucioase. O întindeam de-acasă 
cu Alexandru, frate-meu, si ne lăsam s-alunecăm precum 
schiorii în liniştea parfumată de răşină, printre trunchiuri încinse 
şi lipicioase. Alergam de parc-am fi fost urmăriţi, cu obrajii în 
flăcări, ne opream în piaţa mică unde ne strecuram în spatele 
perdelei de mărgeluşe multicolore şi zornăitoare, în barul gol la 
ora aceea. - Dos horehatas! Inghiteam sucul albicios şi siropos, 
cu gust de migdale de pământ, şi izbucneam în râs fără motiv, 
dintr-o nestăvilită adolescenţă, prieteni şi fraţi, legaţi prin pactul 
sacru al vacanței mari si prin acela, si mai grav încă, al 
descoperirii misterelor vieţii. Ne reluam goana pe sub castani, 
palizi de praful cenuşiu pe care-l risipea asupra oraşului muntele 
spintecat şi mănăstirea regală obosită, brăzdată de vântul 
veacurilor trecute peste ea. Intram în biserica încremenită si 
uriaşă, la fel de pustie ca pădurea - îngenuncheam scurt în faţa 
altarului Sfintei Cuminecături - şi, prin sacristie, treceam în 
teritoriul fratelui Crisogono de Jesus, prietenul nostru 
atotputernic. Nu avea încă patruzeci de ani, dar pentru noi era 
deja bătrân, cu barba-i argintie şi cu ochelarii lui de om sărac, 


ce aveau împrejur un fir de fier cenusiu, ochelari de călugăr, de 
miop, care-l apărau de privirile rázletite ale fátárniciilor din 
afară. Era pasionat de sfântul loan al Crucii, pe care-l ştia pe de 
rost, şi-l găseam de fiecare dată în alt loc, stând cu spatele spre 
soare - „înăuntru e mereu frig, zicea, şi iarna e de fiecare dată 
mai lungă” -, recitind Cântul spiritual. Îi sărutam mâna rece, el 
îmi săruta fruntea umedă şi fierbinte. Cu ochii închişi, cu faţa 
oferită soarelui, recita această strofă pe care mi-o voi aminti 
întotdeauna şi care reapare atât de brusc, atât de la momentul 
cuvenit, în memoria mea: 


En la noche dichosa, 
en secreto, que nadie me veia, 
niyo miraba cosa, 
sin otra luzy guía 
sino la que en el corazón ardía. 


Înţelegeam fără să înţeleg. Eram aidoma unui mânz uimit 
de reflectarea luminii pe suprafaţa strălucitoare a lumii, gata să 
má înfierbânt pentru un fleac. Cuvintele acelea ritmate má 
încântau ca o muzică: En secreto, que nadie me veía, mi se 
părea o cadentá ce se contopea cu aventura dupá-amiezii. 
Odată ieşit din transă, ne întreba: „unde vreţi sá mergeţi azi: 
sus, jos, în chiar inima de piatră a Spaniei, în sud, în nord, la est, 
la asfintit?” Nu era lesne de ales. /nima de piatră era biblioteca, 
sus însemna deasupra acoperişurilor strălucitoare, în interiorul 
turnuletului care încorona cupola unde urcam pe scări de lemn 
uscat mirosind a soare, a excremente de lilieci, a ardezie încinsă 
şi a timp de demult ferecat în lucrarea mâinilor omeneşti, 
aidoma unui uriaş ostatic putrezind în temnita veşnică devenită 
sicriu. Ajunşi sus, priveam, în fundul abisului rotund, dalele gri 
de jos şi pe vreun călugăr-furnică trecând încet sub greutatea 
strivitoare a luminii şi a distanţei. Aerul muntelui şi vibrația 
soarelui creau împreună un zvon de harfă sălbatică ce ne 
împietrea de groază. Cramponati de balustrada nesigură, 
priveam ca hipnotizati şi pe frunte ni se prelingeau picături de 
sudoare ca nişte lacrimi înghiţite de înălţimea ameţitoare. Mi- 
era rău până în străfundul măruntaielor, dar reuşeam să domin 
universul, aidoma unui înger pictat pe bolta cupolei. Fratele 
Crisogono era Dumnezeu Tatăl, ce surâdea în barbă şi ştia să 


recite versuri scrise în onoarea sa. Mi-ar fi fost destul să-mi 
întind aripile ca să zbor în spaţiul supus privirilor mele. /os erau 
pivnițele fără sfârşit, de care nimeni n-avea dreptul sá se- 
apropie, interzise cu desăvârşire publicului, catacombe 
mucegăite şi primejdioase, abia luminate, unde ghidul nostru ne 
arăta uneltele ce-i serviseră arhitectului Herrera şi ucenicilor săi 
în ridicarea edificiului. Vocea fratelui Crisogono ne urmărea pe 
treptele strâmte şi dese, ca o undă de aer. Escurial înseamnă 
locul scoriilor, căci pădurile dimprejur erau locuite de fierari deja 
de secole, probabil din epoca fierului... In timp ce coboram spre 
temeliile mănăstirii, fostul fierar îmi invada fiinţa. Arşiţa zilei şi 
lumina soarelui deveneau cele ale fierăriei sale, iar sunetul 
intens al clopotului devenea acela al nicovalei. Abia ce várásem 
în apă o potcoavă tocmai terminată, fâsâind de furie şi de aburi, 
trecută de la roşu la negrul furtunii, care urma să atáte copita 
trăpaşului necunoscut, căruia îi era deja menită. leşeam în 
pragul fierăriei, mulţumit de ce înfăptuisem, şi priveam pădurea, 
crestele  înnorate, limpezimile câmpiei înspre Madrid. In 
depărtare, printre copaci, întrezăream flăcările purpurii, tărâmul 
unde măruntaiele muntelui se preschimbau în fier şi unde 
ucenicii aruncau scoriile, de-o parte şi de alta a intrării în 
vâlvătaie. Un fum vinetiu urca dintre coline, aidoma unei 
miasme diavoleşti. Se auzea un clopot prin văzduhul mirosind a 
ploaie, fierarii, ucenicii, lucrătorii, minerii ieşeau din iadul lor, 
ştergându-şi cu mâinile negre fruntile năclăite de sudoare şi-şi 
îndreptau cu toţii privirile înspre acelaşi loc, acolo unde clopotul 
bătuse pentru prima oară în turnul mănăstirii ce crescuse în 
mijlocul pădurii, printre scorii, reziduuri de cărbune şi zgură. 
Aşadar, Escurial înseamnă /ocu/ scoriilor, ceea ce rămânea din 
fier şi din cărbune, iar sfântul Laurenţiu, căruia i-a fost 
consacrat, fusese martirizat pe un grătar din fier înroşit şi îşi 
dăduse sufletul deasupra cărbunilor încinşi pe care moartea sa i- 
a preschimbat în scorii. Auzeam strigătul de bucurie al 
martirului şi dangătul clopotului şi toate poveştile acelea se 
încâlceau în mintea mea de copil visător. Era un loc în pădure 
unde descoperisem, scormonind, resturi de cărbune, poate din 
cărbunele de lemn rămas de la focul vreunor ciobani, dar 
descoperirea aceea mi-a fost destul ca să botez din nou 
Escurialul în realitatea sa de tenebre salvate şi purificate. La 
capătul coborâşului se afla celălalt Escurial, cel al subteranelor 


în care, fără călăuză, riscai sá te pierzi pe culoarele care se 
înfundau în inima muntelui şi a trecutului îndepărtat. Acolo 
începea tărâmul spectrelor, regi, prinți, regine şi prințese, 
bătrâni şi tineri, infante jucându-se cu fantome-soldati si cu 
năluci-câini, acolo răsuna râsetul sec ce aducea a tuse al lui Filip 
al II-lea, râsetul supus ori secret şi sarcastic al secretarului său 
Antonio Perez, râsetul cristalin al prinţesei de Eboli, frumoasa 
saşie cu privire cuceritoare, râsetul ironic al lui El Greco, pe care 
regele nu l-a-nteles şi care s-a retras, lezat, la Toledo, unde şi-a 
făurit un regat pe măsură, la fel de întins, dar mai trainic decât 
cel al lui Filip. Suveranul acela semăna cu un adio. N-o să mai 
văd Escurialul decât în vise, unde îi voi rămâne statornic. Suau/ 
era „Sărutul”. În mijlocul unui patio abandonat, spre care se 
căscau ferestre cu geamuri sparte, scăldat într-o lumină 
portocalie ce părea ivită din adâncurile granitului, în clipa când 
soarele, către ora şapte, începea să scapete, se aflau două 
blocuri de piatră, sprijinite unul de altul, fără formă anume, 
uitate acolo de pe vremea construcţiei şi pe care fratele ce-l 
admira pe sfântul loan al Crucii şi căruia-i plăceau alinările 
poeziei mistice le numea „misterul cunoaşterii”. Încremenea în 
faţa bolovanului, ce părea a fi şi unul singur şi pereche, şi se 
cufunda în gânduri, la fel de neclintit ca o statuie de bronz. Pe 
drumul de întoarcere acasă, comentam vizita şi dacă ea se 
terminase înspre vest, îi explicam fratelui meu Alexandru 
conţinutul „misterului cunoaşterii”. Cele două pietre 
reprezentau pentru mine un bărbat si o femeie Ínlántuiti şi îi 
numeam „Sărutul”. Bulevardul Montparnasse, o cafea fierbinte 
şi slabă, tocmai ce-mi trebuia ca să mă încălzesc fără sá mă irit, 
bulevardul Raspail apoi, printre frunzele moarte, putrezind pe 
asfaltul umed, sub un cer cenusiu, dar luminos, cerul Parisului 
toamna, calculat pe măsura atelierelor pictorilor şi sculptorilor 
sau aceea a ferestrelor scriitorilor, deschise ori închise asupra 
acestei revelații în alunecare de nori, îmbrăţişând conturul 
formelor vizibile şi invizibile, aleea Edgar Quinet, de-a lungul 
zidurilor spoite cu umezeală, atinse în treacăt de aripile negre 
ale cerşetorilor beti şi de sufletele celor dispăruţi, zgáriate de 
frunzele uscate care se jucau alunecând pe colţurile ieşite în 
afară şi pe dunga muzicală a interstiţiilor ca pe nişte coarde, 
cimitirul Montparnasse unde-mi plăcea să caut mormântul lui 
Baudelaire, unde am dat în ziua aceea, sub începutul galonat al 


ploii, peste dublul meu bloc de piatrá, cel din Escurialul 
copiláriei mele, devenit unul singur, vreau sá spun operá de 
artă, sub degetele unui sculptor celebru: „Sărutul”, deasupra 
unui mormânt oarecare, supremul efort a două fiinţe devenite o 
singură respiraţie, singura comuniune posibilă. Aceea a iubirii. 
Am aflat mai târziu că Beatrice, într-o viziune pe care Dante o 
notează în Vita nuova, mâncase inima poetului şi astfel îl 
cunoscuse până în străfunduri, conform simbolicii initiatilor. A 
mânca înseamnă, în acel limbaj, a cunoaşte, a se lăsa pătruns 
de obiect, a deveni acel obiect. Şi era exact ceea ce îmi 
sugeraseră cele două blocuri de piatră din curtea interioară de 
la Escurial, la vremea adolescenţei mele, şi era exact ceea ce 
îmi revela statuia lui Brâncuşi din Montparnasse, vreo zece ani 
mai târziu. Şi tocmai asta exprima Blanca prin gurile fără număr 
ale trupului ei în momentul în care a intrat pentru prima dată în 
camera mea, pe uşa de aici. lată sosit ceasul în care trebuie să 
înaintăm cu paşi furisati printre copaci şi pe cărările văzduhului. 
Se va întuneca în curând, trebuie să încep să mă pregătesc. La 
ce bun să mă pregătesc? Blanca va trebui să spună da sau nu, 
cum se întâmplă întotdeauna la începutul sau la sfârşitul oricărei 
poveşti. Ceva ani mai târziu, am primit o puşcă de vânătoare. 
Este arma cea nouă, zicea Alfarabi, şi avea dreptate, arma 
care nu taie, care opreşte sângele în loc să-l facă să tásneascá. 
A-| iubi pe inamic pare absurd, dar gândeşte-te că într-o zi nu 
vor mai exista duşmani, vor exista doar oameni care vor fi 
laolaltă prin iubire. Voi, creştinii, aţi străpuns viitorul, aţi 
descifrat, poate, secretul păcatului, cel al obârşiei speciei, şi l-aţi 
deplasat, prin iubire, la limanul unei mântuiri definitive, 
îndepărtată, dar posibilă. lubirea mea pentru Blanca este 
înscrisă în această dramă. Oare a priceput acest lucru? N-ar fi 
trebuit s-o ating, nici să mă apropii de ea decât în amurg, la 
adăpostul unui acoperiş, al întunericului, dar simţeam nevoia să 
mă întorc la răsuflarea ei, la rădăcinile vieţii sale. Mâna ei se 
află într-a mea, drumul trece printre vii, dar o simt rătăcind prin 
alte meleaguri. Îi cuprind degetele, mă priveşte, iluminată de un 
surâs care-mi dă un nou avânt înspre ea, într-atât faţa îi 
străluceşte de fericire sau de desluşire, ca şi cum, deodată, 
sărutările după-amiezii şi unirea trupurilor noastre ar fi dus la 
această efuziune. Sunt nevoit, din vreme-n vreme, să domolesc 
avântul trăpaşului meu, mai iute şi mai nărăvaş decât catârca. 


Nu má zoresc. Trag de háturi, mai opresc, sar pe marginea 
drumului, má aplec, scotocesc printre frunzele uscate si 
fosnitoare si dau peste-un ciorchine mic cu boabele smochinite. 
l-I duc, i-l dăruiesc si urc din nou în sa. Deasupra munţilor, norii 
s-au bulucit în noianuri albe si plumburii, dar poate n-o să plouă, 
măcar până ce vom ajunge la han. Sunt împăcat, mă simt fericit 
în freamătul vieţii, mi-o spun din nou, dar undeva, înlăuntrul 
acestei sporovăieli intime, mai stăruie o îndoială şi, fără să ştiu 
de ce, mă tem pentru noi şi sunt dornic s-ajung cât mai repede, 
să merg fără oprire, să-mi transmit solia şi să rămân singur cu 
fericirea mea. Dar cum, în ce fel de fapt, în ce loc, pentru câtă 
vreme, din moment ce totdeauna nu există? Se va cere, oare, 
trecută o nouă încercare? Trebuie să mă însor cu Blanca. Hanul 
se află după dealurile de colo, la o zi de trap întins, zicea 
Santiago. Nu prea cunosc drumul acesta. Nu-i nici tipenie pe 
câmp. Pământurile de pe-aici, cucerite nu de multă vreme, 
respiră teama de tot ce s-a-ntâmplat pe aceste meleaguri nu cu 
mult timp în urmă şi frunzele roşietice ale viilor amintesc 
sângele războinicilor căzuţi de-o parte şi de alta a drumului 
urmat de noi. 

Nu mă uit niciodată pe fereastră. Nu vreau să am răgazul să 
privesc, să gândesc, urăsc amintirea, o scuip. Dar azi mă uit. 
Nici urmă de musterii. Hanul e pustiu. E ceasul când caii si 
cárutasii se gândesc la mine. Din toate zările, înaintând pe 
drumurile pietroase, nădăjduiesc înspre clipa când hanul se va 
arăta ca o răsplată pentru osteneala lor. Nu peste mult timp îşi 
vor spune: lată hanul lui Eulalio. Şi vor zori pasul. lar caii vor 
simţi că-i gâdilă ceva în burtă. li urăsc pe oameni şi nu sufăr nici 
animalele, abia aştept să-mi dau duhul, dar moartea mă 
înfricoşează. Sunt bătrân, dar sunt hulpav şi de viaţă şi de 
moarte. Dau peste cap cupa cu vin. Scuip chipul nătâng al lumii. 
Aveam totuşi o mângâiere. Dar a pierit şi ea din mădulare şi m- 
am procopsit doar cu vinul şi cu îndepărtata sete-a altora. Va 
izbucni furtuna ori poate doar o ploaie nesfârşită, prima din 
anotimpul ăsta, dezvăluind stingerea toamnei şi spălând toată 
prăfăraia, chipul hidos al lucrurilor, chipul meu. Vor urma patru 
luni cu muşterii tot mai puţini la număr, ceva tâlhari, ceva 
scăpaţi din vreo nenorocire, iscoade maure, fugari, patrule 
rătăcite. De când am părăsit moara din Consuegra şi negustoria 
cu leşuri, de când am ajuns hangiu, aşa cum plănuiam, mă simt 


mai tihnit, dar mult mai lehámetit ca înainte. Mi-ar fi plăcut sá 
mă pot război, sângele mi-a desfătat întotdeauna văzul, sângele 
altora vreau să spun, în vreme ce al meu m-a îngrozit, iar 
războiul e făcut şi din aşa ceva, se poate întâmpla să vezi 
tásnind din cea mai adâncă plăcere, din tărâmul unde dospesc 
gândurile, din străfundurile bucuriei, din hăul aducerii-aminte, 
valuri de sânge care vestesc propria moarte. Ce grozávie! Si 
totuşi, sunt atras de toate astea ca de-o femeie necunoscută. 
Să-i scormonesti viscerele încinse, sá nu mai ieşi de-acolo. Uite 
doi călăreţi. Chiar acum s-au ivit, parcă zvárliti de cotitura 
drumului. Merg la trap, unul lângă altul, în lumina gălbuie, ca 
nişte năluci. Nu am încetat nicio clipă sá mă gândesc la ea. Si 
văzul meu stă s-apună. Altfel, i-aş fi recunoscut deja, măcar aş fi 
putut spune: pe ăştia nu i-am mai văzut în viaţa mea. Ochii nu- 
mi mai sunt buni de nimic, abia desluşesc doi călăreţi - să fie un 
cal şi-o catârcă? - ce înaintează spre han, îmi spun pe nume, iar 
animalele lor tremură auzindu-l. Eu sunt cel care împarte odihna 
şi somnul, fratele morţii. Scuip pe chipul hâd al lumii. Aş vrea să 
pot scuipa pe propriu-mi obraz, să spăl astfel urma loviturilor 
primite la Salamanca, unde m-am silit zadarnic să vând leşurile 
proaspete vânate de Manuel, să tot fie cinci ani de atunci. Ea, 
cine-o fi ea? N-am încetat o clipă să mă gândesc la ea, de când 
am venit pe lumea asta ticăloasă. Aceea ce nu vine niciodată, 
ori vine prea târziu. Aş fi întâlnit-o cu siguranţă, de-ar fi existat. 
Dar nu, nu m-am înşelat, sunt chiar un cal cu o catârcă, un 
bărbat şi o femeie. Primii mei musterii din seara asta, poate că 
şi ultimii. la să aprind focul. la să mai scuip. Ploaia e scuipatul lui 
Dumnezeu, singura dovadă a existenţei Sale şi a nesocotirii 
noastre. Ne-mpreunăm în genunea salivelor şi doar vinul şterge 
orice urmă, orice îngălare, de amândouă părţile, aşa ca o 
primenire şi ca focul. la să mai trag o duşcă. 

Fatá-n faţă cu el, toate temerile pier şi se înteţesc în acelaşi 
timp, iar privirea sa mă aşază dintr-odată la limita inervată, 
tatonantă, a simţurilor, la hotarele celor ce nu pot fi mărturisite. 
Îmi vine să strig: „Sunt călugăriţă. Pleacă singur. Nu mă mai 
tulbura!” Dar îmi place această frământare. Se întoarce, 
îndreptându-şi ochii înspre mine. Şi din această privire pare să 
izvorască întreaga sa viaţă cu trecutul îndelungat al zilelor 
făurite din miriade de clipe, cu viitorul de durată ori curmat, în 
care stă ascunsă certitudinea morţii. „Să fiţi gata la ora 


unsprezece. Si eu voi fi.” Înaintează către mine. Trecutul i s-a 
şters dintr-odată din privire. Pare că înaintează spre ceea ce-l 
aşteaptă. Dar eu plec repede şi încui uşa-n urma mea de două 
ori, izolându-l astfel de exterior, ca pe un fel de pradă ce-mi este 
hărăzită de-acum încolo. Pe coridor, se lasă noaptea. O să cobor 
la bucătărie. Profesorul de greacă nu poate muri. Oricum, 
nimeni nu ar afla până máine-dimineatá. Mi-a lăsat moştenire, 
odată cu bunurile sale închipuite, adevărata mea libertate. Voi 
fura ghetele Juanitei. Şi aşa, voi comite trei păcate deodată. Fug 
cu un bărbat, abandonez un muribund, fur o pereche de ghete. 
Cu ce preţ? Ce înseamnă „libertatea mea”? A fost mai greu să 
cobor scara asta decât s-o urc. Imi vine să râd, totul se 
împlineşte într-un fel de voioşie. Oare sunt iar copilă? S-a stins 
simtámántul. Îmi vine să dansez în ritmul unei melodii numai de 
mine auzite. 

Tárána a prins culoarea paiului uscat, unindu-se în cele mai 
îndepărtate margini ale sale cu cerul vânăt ca strugurii, sub care 
flutură, duse de vânt, firişoare alburii, firave şi străvezii, unica 
mişcare în uriaşa întindere neclintitá. Un fulger, gros cât un 
otgon de corabie, se cázneste să lege norii buluciti de hotarele 
stâncoase ale ținutului Castiliei. Străbatem o pădure de pini rari, 
cu trunchiuri roşietice şi prizărite. Tunetul n-ajunge până la noi. 
Furtuna e departe. Odată ce-am ieşit din pădure şi după ce-am 
trecut de cotitura pe care o face drumul aici, pot zări hanul, pe 
partea cealaltă a văii uscate, clădit pe o ridicătură, ca o moară 
de vânt, lipsit însă de aripi şi de-avânt. Calul trage de hăţuri, se 
teme de furtună, vrea să fie la adăpost, iar catârca îl urmează 
supusă, ca dusă de o sfântă spaimă. Prin locurile astea, furtuna 
vesteşte istovirea toamnei. Din fericire, vom fi în curând în 
Andaluzia, iar peste câteva zile, vom sta de vorbă la soare, pe 
malurile Guadalquivirului, sub chiparoşii de la Medina Azahara. 
Frigul şi întunecimea de aici vor rămâne în urmă, la fel cu 
amintirea temerilor noastre. Sunt departe de a fi înţeles ceva. 
lubirea nu-i decât un început. Trebuie mers până la capăt, acolo 
unde se afundă-n alte taine. De data asta bubuitura tunetului a 
vuit. Femeile urăsc această sfâşiere. „Te temi de tunet?” 

Nu-i nici măcar nevoie să gráiesc. „Prefer sá mă aflu la 
adăpost.” O spaimă cumplită, din copilărie. Nu m-am putut 
nicicând obişnui. Furtuna asta, toamna, când numai murele mai 
sunt pe câmp şi când păsările au plecat. Má va cuprinde-n braţe, 


toatá noaptea, si frica va pieri. O sá má apere de ráu, de larmá, 
de durere. Mai este un pic si-om poposi la han. O picáturá rece 
mi-a înfiorat obrazul. Şi adulmec deodată, adus de vânt, mirosul 
viu al ploii. Un fulger a sfâşiat cearşaful negru şi, aproape în 
aceeaşi clipă, tunetul s-a năpustit asupra ogoarelor, aidoma 
unei cascade de sunete. Tarinile sunt palide în înserare si 
neclintite, cum e spinarea unei sălbăticiuni ce stă la pândă. 
Miriştile îşi zbârlesc tuleiele. Se va isca o încăierare între văzduh 
şi glie. 

E sigur el. Ochii nu mă pot înşela peste măsură. E 
negustorul de cadavre. Şi ce femeie îi stă alături, atât de 
frumoasă, atât de suavă în mantia nobilă. Dar e chiar ea! Ploaia 
i se prelinge pe obraz, în vreme ce el o ajută să coboare de pe 
catârcă, iar ea râde. Dumnezeule, da' frumoasă mai e! Jur că mă 
va-ndrăgi-n cruzimea sângelui. N-am mai nimic să-i dau în dar, 
afară doar de-un omor bine ticluit, e tot ce ştiu urzi în viaţa asta, 
a fost dintotdeauna felul meu de-a da gata femeile. Apare în ele 
un soi de aşteptare în toiul grozăviei, care le face să devină mai 
râvnite, lipsite de-apărare, o clipă când uită de-mpotrivire. Pe 
asta m-am bizuit mereu. Chiar şi pe cele mai frumoase le-am 
avut aşa. Nu-s încă bătrân, căci sângele mi-e cald şi doar 
văzând-o pe femeia asta, simt cum pornirile iau făgaşul ştiut. les 
în prag. „Bună seara, don Manuel. Mă mai cunoaşteţi? Bună 
seara, Doamnă. Fiţi bineveniti în casa mea.” 

M-aţi recunoscut, părinte? Se perindaseră ani fără număr, 
eu devenind bărbat, iar el bătrân. Era prin '35, pe esplanada de 
la Escurial, într-o zi de septembrie, cu un an înainte de războiul 
nostru, anul în care mă întorsesem de la Paris. N-aş zice că te-ai 
schimbat prea mult. Rádea în barba-i albă. Mai sunteţi stăpân 
peste cele patru zări, părinte? Îţi mai aminteşti de plimbările 
noastre? Sclav, nu stăpân. Suntem cu toţii rástigniti pe roza 
vânturilor. Şi era chiar aşa. Orice-am face, de asta nu scăpăm. 
Cred că avem, întocmai, dimensiunile universului, că suntem 
pironiti în el, că Golgota înseamnă Univers într-o limbă a cărei 
desluşire am rătăcit-o. Oare părintele Crisogono îmi dezvăluise 
acest adevăr? Oare sunt chiar eu însumi în clipa asta? A şti totul 
nu e decât o amintire. N-o să fie furtună, doar frigul pustiu al 
muntelui şi aburul respirației noastre ca un panas, în aerul tăios. 
E devreme încă, e numai ora opt. Doctorul Eulalio nu m-a vizitat 
azi. Mâine va fi surpriza. Tipetele lui pe coridor. Furia 


neputincioasá. Politia alertatá, cáutándu-ne la Madrid, cáci 
nimeni nu va putea bănui măcar pe unde-am apucat-o. Un 
nebun şi infirmiera lui, străbătând Sierra de Guadarrama, printre 
hotarele vrájmase. Doctorul Eulalio se va gândi imediat: 
legătura lor dura de ceva vreme. Cum, oare, de nu mi-am dat 
seama? Va fi gelos, căci o iubeşte pe Blanca, am ştiut-o din 
capul locului. Dar ea l-o fi iubit vreodată? Cine e ea, de fapt? De 
unde vine? Nu e infirmieră adevărată, după cum nici eu nu sunt 
nebun. Războiul ne-a silit să ne ascundem, departe de noi 
înşine, sub toale de împrumut. Aceste trei ceasuri de aşteptare 
vor fi cele mai lungi din viaţa mea. Din trecutul meu? Din viitorul 
meu? Oare unde-mi începe trecutul? Nu avem început. Ne 
strecurăm în sângele strămoşilor, de fiecare dată mai departe, 
până la izvoarele vieţii, ca şi cum am trece prin nenumărate 
ecluze şi repetám gesturile tuturor celor dinaintea noastră, fără 
să ştim c-o facem, ca traşi de nevăzute sfori. Numai sufletul este 
al nostru, sufletul care nu aparţine înlănţuirii timpului. Uneori, în 
visele mele, dar şi în clipele de meditaţie abia conştientă, în 
după-amiezile de veghe copleşite de arsita verii, sub pinii 
neclintiti, m-am regăsit în această pluralitate, m-am simţit ieşit 
din mine, parc-aş fi vizitat un alt eu, mai mare, răstignitul în 
toată cuprinderea sa. Duc la bun sfârşit, apropiind-o de 
maturatie, o poveste de demult ce-mi poartă numele şi care 
urcă împreună cu mine înspre propria împlinire. Pentru asta voi 
evada la noapte. 

Dumnezeu să ne ocrotească. „Cum să nu te recunosc? Nu 
te-ai schimbat prea mult. Eşti la fel de hidos ca întotdeauna.” 
Râde, hain, de parcă s-ar simţi ocărât. Mai ştii? E fostul meu 
complice, ticălosul desfrânat. Între hanul lui şi furtună, aş fi ales- 
o pe cea din urmă. Urăsc deodată, violent, tot ce se leagă de 
trecutul meu în afară de Blanca, bineînţeles. „Dă-ne să mâncăm, 
Eulalio, şi vezi de cal şi de catârcă. Suntem cu toţii rupti de 
oboseală.” Oare era chior pe vremuri? Ce înfăţişare, de te trec 
fiori. „Voi fi precum un tată pentru voi.” Folosea des expresia 
asta. Îşi bătea valetii, la moară, si pe cárutasi, după ce spunea 
aceste vorbe. Un tată, pentru el, era unul care îţi trăgea o bătaie 
soră cu moartea. Poate şi-o fi schimbat năravurile de când cu 
noua meserie. Ca mine. „N-am decât o încăpere cu opt paturi. 
Nu-i prea arátoasá, dar, Manuel, vă rog sá má iertaţi, oaspeţi ca 
dumneavoastră nu prea avem pe aici, însă-i curată, veţi putea 


înnopta acolo, dumneavoastră si doamna, la adăpost de furtună. 
O să mă ocup eu de toate. Sunteţi singurii muşterii în noaptea 
asta, n-o să vă stingherească nimeni, iar dacă alţi călători vor 
bate mai târziu la uşă, o să-i culc la grajduri, ca să vă slujesc, să 
puteţi dormi în pace. Plecati mai departe mâine? Urmati-má, vă 
rog. Mă iertaţi că merg înainte. Vă luminez calea. Aveţi grijă la a 
treia treaptă.” Scara geme sub paşii lui. Duhneşte rău de tot. 
Odaia hanului e abia luminată de focul vetrei. Han de tâlhari ori 
de negutátori deocheati, aproape de graniţă si de tărâmul 
duşman. Larma călărimii pe acoperiş e ropotul ploii dezlántuite. 

Şi eu l-am recunoscut imediat. Şi totuşi, abia de l-am zărit în 
noaptea aceea la moară, prin crăpătura din perete. La lumina 
lumânărilor, ca acum. O creatură a întunericului. El lega fedeleş 
trupurile neinsufletite. Cum de ne-a tăiat calea chiar azi, ca o 
pisică neagră? De ce a trebuit să aibă loc această întâlnire? La 
ce bun, mă întreb? Voi veghea toată noaptea. Căutăturile sale, 
căutătura sa, căci nu vede decât c-un ochi, celălalt i-a plesnit, 
sub o lovitură de bici sau de bâtă, îmi dă fiori, de parc-aş atinge 
o broască râioasă. Am ajuns sus. Oare dorm? Oare e-nceputul 
unui vis? Bărbatul ăsta hád, morarul Eulalio, nu-i o fiinţă vie. Ar 
trebui sá tip şi sá mă trezesc. Neghioabă frica asta, care mă 
împinge înspre spaimele mele din trecut. Leşurile aşezate lângă 
pereţi, în moară, femeia în negru coborând scara la miez de 
noapte, maurul care mă urmărea prin satul în vâlvătăi, alergam 
şi nu voiam să mor, iar cinci ani mai târziu, dorinţa de a mă 
stinge în faţa aceluiaşi sat în flăcări. Mi-e capul doldora de 
năluciri, nu am o clipă de tihnă, şi totuşi Manuel e lângă mine, n- 
are de ce să-mi mai fie frică, nicicând. Toate astea n-au liman, 
poate c-ar trebui găsit altceva, alt drum, mai sus, ca să încetez 
de a mă teme. Eulalio deschide o uşă, ne face semn să intrăm, 
dispare în faţa noastră, trupul şi duhoarea lui umplu bezna, e la 
fel de nesfârşit ca noaptea, la fel de rău şi de plin de capcane. 
Podeaua tremură sub paşii lui, el se apleacă în întuneric cu o 
lumânare în mână şi dă foc ramurilor uscate, aşezate sub 
butuci, în vatra jegoasă şi afumată. Flăcările cresc de îndată 
înspre înaltul nopţii. Ai zice că-s prevestiri ori cârteli. Cred că 
odaia, dosită în întunecime, e foarte murdară. Ar trebui să mă 
schimb, căci sunt udă leoarcă. 

O să-mi schimb hainele. Chiar înainte de a fi părăsit clinica, 
am încetat să mai fiu infirmieră. Ce sunt în clipa asta? Încă nu 


sunt călugăriţă. O femeie oarecare, pe care un bărbat o ia cu el 
peste munţi şi codri, un bărbat nebun poate, sau unul care nu-şi 
întrezăreşte mântuirea decât prin biata mea fiinţă zămislită din 
lut vechi, din înfricoşare, din sete primenitoare, din dorinţe fără 
liman. Cine sunt, în veşmintele acestea, care mă acoperă fără a 
mă defini, semănând cu o mască înăbuşitoare şi izbăvitoare în 
acelaşi timp? Încerc să nu fac zgomot în întuneric. Îmi trag 
ciorapii de lână, îmi înnod şireturile la ghetele şterpelite de la 
Juanita, lăsând în locul lor, cu câteva rânduri de scuze şi de 
mulţumiri, o bancnotă de o sută de pesete, preţul furtului meu, 
mult mai ridicat decât preţul încălţărilor. Juanita va fi mulţumită. 
Presupun că pentru ea va fi o afacere nemaipomenită. Dar nu 
sunt chiar sigură. Va putea să-şi cumpere încălţăminte şi o 
rochie şi poate chiar vreun inel mai ieftin, cu piatră artificială 
albastră, asemănătoare unui ochi de peşte. Asta nu mă 
împiedică să am remuşcări, inutile de altfel, false şi de prisos, 
căci ghetele ei sunt bine înşiretate pe gleznele mele, aşa că mă 
ridic şi ies din încăperea pe care am locuit-o vreme de doi ani şi 
nimic şi nimeni nu m-ar putea opri. Aud respiraţia Juanitei, în 
somnul ei de servitoare fără probleme, ruptă de oboseală, 
fericită că doarme, cum ar fi o junincă sau un cal, ajunşi la 
capătul unei zile de trudă şi al necurmatelor lor priceperi. Sunt 
deja pe coridor şi înaintez încercând să nu fac parchetul să 
scártáie, mă opresc în faţa uşii istoriografului Londrei sub 
Epaminonda, am impresia că aud rontáitul penitei pe hârtie, ca 
un şoricel, sau ca picioruşele unui gândac ce se agaţă... 

E timpul. Ar trebui ca ea să fie deja aici. 

„„„pe pereţii unei încăperi, acoperiţi cu tapet alb. Aş vrea să- 
i spun o vorbă totuşi, să-mi iau rămas-bun, să-mi cer iertare că 
nu pot fi lângă el în ceasul când se va stinge. Imi tin respiraţia, 
cu mâna în aer, nehotărâtă. Să deschid ori să-mi văd de drum? 
Zgomotul penitei a încetat brusc, înlocuit de tăcerea adâncă a 
întregii clădiri. De ce n-o fi venit azi doctorul Eulalio? Nu-s 
obligată să-i dau socoteală. Continui să stau neclintitá. Sá má 
întreb ce-i cu tăcerea asta. O fi murit deja? Căzut peste hârtii, 
prăbuşit lin peste sfârşitul propriu, la capătul ultimului capitol al 
istoriei sale imaginare? Aşadar a coborât din pat, în plină febră, 
să-mi scrie ceva, sau să-şi termine cartea, ori cine ştie de ce. 
Dac-ar trece cineva şi m-ar vedea aici, îmbrăcată de plecare, ar 
trebui să dau explicaţii într-un fel sau altul, să găsesc 


argumente. As fi vrut sá.. Eram pe cale sá.. Trebuie sá má 
grăbesc, să încerc să-mi reiau viaţa normală, în pofida riscurilor 
şi tentatiilor. Trebuie trăit după lege. Adio, domnule profesor! N- 
o să vă mai văd niciodată aici, pe pământ. Dar rămân în 
continuare nemiscatá, încremenită de tăcere ori de remuscare, 
nu mă urnesc decât ca să-mi apropii mâna dreaptă de cheia pe 
care o întorc în broască fără zgomot, apoi apás clanta si cu cotul 
împing uşa care se cască puţin, cu un suspin uşor. Eruditul e aşa 
cum mi l-am închipuit, cu capul căzut în faţă, pe masă, chiar 
deasupra braţului stâng care a domolit violenţa şocului - de asta 
n-am auzit nimic adineaori -, cu braţul drept întins ca pentru a 
opri căderea stiloului, care s-a rostogolit pe podea, lângă 
pantofi. S-a stins? A adormit lucrând? Nu am să ştiu niciodată. 
Nu mai pot interveni în destinul său. Dacă doarme, se va trezi. 
Dacă a murit, s-a deşteptat deja. Mă voi ruga, oricum, pentru el, 
cât timp voi fi în viaţă. Moştenirea lui va fi rugăciunea mea. 
Oare cine se va ruga pentru mine? Sting lumina. Închid uşa. Să 
fie doar un joc? 

Credincioasa funie. Şi când te gândeşti că eram gata să-i 
închin grumazul meu, nici cu o lună în urmă, iar în seara asta va 
încleşta altă măsură. Cum am putut? O să mă mai gândesc, în 
zilele ce vor urma. Nu astăzi. Mâinile mele au avut mereu o 
slăbiciune pentru funie, căci nu am pomenit altă cârdăşie mai 
de folos, nici chiar pe vremea când legam cadavre. Bărbaţi pe 
care-i uram, femei pe care le râvneam, pe toţi i-a supus funia 
bunului meu plac. Să sugrumi, să spânzuri ori să faci dragoste e 
cam acelaşi lucru într-un fel şi trupul ce-ncetează să se zbată 
îndeamnă la noi zbenguieli. Morárita. In ce-o priveşte, am dat 
greş. N-a încetat niciodată să mă bântuie. Până şi în vise, nu 
foarte des, dar atât de întunecată, de deznădăjduită. Nu există 
disperare. Există numai uciderea celui care e stăpân pe ceea ce 
eu vreau sá am. Ásta-i norocul. Cu atât mai rău pentru Manuel. 
Îmi plac lucrurile făcute ca lumea, bine rânduite, ca să mă 
feresc de belele. Ce le toarnă! Fac ceva pe ploaie. Nu mai e 
nimeni în grajd. Doar caii, care şi-au primit portia. Ultimul, la 
capătul ieslei, e al lui Manuel. Intoarce capul când trec şi mă 
priveşte în ochi, fornăind zgomotos, cu obidă parcă ori cu ocară. 
Are o figură omenească, o privire care vede şi care gândeşte. 
Parc-ar fi o nelinişte, amestecată cu zeflemea şi cu spaimă, în 
ochii ăştia negri şi ca un fel de freamăt în urechile ascuţite şi 


fine. Un bidiviu frumos, ce va rămâne în grajdurile acestea. Má 
îndepărtez înspre partea din dos, acolo unde se va înfăptui în 
curând totul. Mă simt chemat parcă de cineva, întorc capul şi 
ridic felinarul, să străbat mai bine prin întuneric. E calul, care se 
uită întruna la mine, apoi, deodată, cu un gest neaşteptat, 
însoţit de zăngănitul lanţului care trece prin inel, îşi afundă iar 
botul în fân. Ciudat animal! Vei fi, nu peste multă vreme, 
martorul faptei mele. Stâlpul de lemn. Funia. Ceva fân 
îngrămădit chiar lângă stâlp. Poate scara de lemn. Ce părere ai? 
Asta, care urcă în pod, solidă, mare, uşor înclinată, pe care o 
ating cu o mână recunoscătoare, cum aş atinge-un culcuş ori un 
cal înaripat. Felinarul în stânga, luminând domol. Ploaia pe 
acoperiş, pe câmp, ferindu-ne de ochi şi de urechi, mai înteţită 
decât tipetele împreunate ale unui bărbat şi ale unei femei. 
Câinii s-au ascuns în cuştile lor. Servitorul de la grajduri, de 
asemenea. Avea fierbintealá aseară. Trebuie să mai încerc, să 
chibzuiesc bine asupra ultimelor puteri, asupra tuturor 
amintirilor, pentru o ultimă oară. Cea mai necurată, mai bine 
pregătită, cea mai dibace, vrednică de femeia asta, frumoasă de 
nespus, şi de vechea cârdăşie cu Manuel. Se cere să priveşti cu 
luare-aminte faţa lucrurilor, să o cercetezi cu migală, să o ai în 
vedere în lumina binelui, apoi să împlineşti lucrătura după 
învăţămintele dimpotrivă. După legile ce se brodesc acum, 
potrivit rânduielii mele. Şi a sa. Bună seara, bătrâne ortac, ştiu 
că eşti aici, ca de obicei, nerăbdător să mă vezi la treabă, umbră 
deasupra umbrei, şi nu te voi trăda. Cu un dram de noroc şi de 
dibăcie, cred că mă voi putea pierde într-o bună zi în tihna ce nu 
cunoaşte cáinta, a vâlvătăii tale părinteşti. Totul e pregătit spre 
desfătarea ta şi a mea. Începem în curând. 

Am adormit, sau am atipit pur şi simplu, cu capul lăsat pe 
braţul stâng, căci tresar, ca trecând de la un decor la altul, de la 
somnul fără aşteptări la devorarea mea în timpul nesfârşit al 
aşteptării. Cu toate acestea, uitându-mă la ceas, îmi dau seama 
c-abia dacă s-au scurs vreo trei minute de când l-am cercetat 
ultima oară. Blanca se află în faţa mea, îmbrăcată pentru drum 
lung, ascunzându-şi neliniştea şi teama sub un fel de surâs abia 
schiţat, ce pare-a spune în acelaşi timp: „Hai să plecăm!” şi 
„Spre ce ne-ndreptăm?” Femeile sunt plămădite din aşteptare, 
bărbaţii sunt alcătuiți din neastámpár, ceea ce înseamnă acelaşi 
lucru la două niveluri armonios contradictorii. Mă ridic şi mă 


apropii de ea. Ca de obicei, se dá înapoi instinctiv, cum o face 
probabil de ani de zile în faţa nebunilor care încearcă sá se 
apropie de ea şi şterge umbra surâsului. S-ar cuveni să spunem 
ceva, să ne explicăm, să facem un legământ, dar nu-i timp 
pentru rămas-bun, nici pentru întâmpinare. Trebuie acţionat 
repede, aşa cum face oricine. A evada e o problemă de 
rapiditate. Aşadar sting lumina, cu inima neostoită, închid usa 
pe dinafară pentru prima dată de când mă aflu în clădirea asta 
şi, cu paşi de hoţ, o luăm către scări. Ea se opreşte în faţa unei 
uşi. Ascultă cu atenţie, aplecată înspre interiorul necunoscut 
mie. Pleacă mai departe, făcându-mi semn s-o urmez şi 
coborâm treptele ce ne duc în faţa uşii principale a acestei vile 
vechi, transformată, de necesităţile războiului, în clinică pentru 
debili mintali. Basca e aici, agátatá de ursita ei. O iau şi o vár în 
buzunar, pentru mai încolo. Ea surâde şi învârte cheia în 
broască. Şi ne pomenim în noaptea rece de noiembrie, printre 
stele. Noiembrie. Murmur numele lunii, ca pentru a-l înscrie cu 
un condei în memorie. O să pun să-l încondeieze pe verighete. 
Timpul războiului m-a înşfăcat din nou în mâna sa, îi scăpasem, 
îi întorsesem spatele, ocrotit vreme de luni întregi de miracolul 
nebuniei, dar se cuvine să trăim ca toată lumea, să cutezăm să 
biruim, doar a lupta implică o victorie, adică un ţel anume, lipsit 
de echivoc. Am traversat strada, ne cufundăm în umbra pinilor, 
pe o cărare domoală, tapisată cu ace moi. Mireasma pinilor, a 
copilăriei îmi pune un nod în gât. Îmi vine să alerg şi să plâng. 
„Hai, hai repede”, e tot ce pot rosti, cu gura năpădită de 
amintiri. Gonim, fără să facem zgomot, abia îi aud paşii în urma 
mea. Ştiu înspre ce mă-ndrept. Se cuvine să fii înarmat dacă 
pleci la război. lată ceva rămas neschimbat de când e lumea 
lume. Cărarea coboară, trecem peste pârâul rămas fără apă, 
apoi urcăm celălalt povârniş. Printre ramuri, dincolo de norii 
rázleti, cerul se scaldă în lumină. Vom avea parte, poate, şi de 
lună, atât cât să nu ne rătăcim. lată pinul uriaş, la răscruce. Aici 
începe alt drum, ce va trebui străbătut. Pipăi cu degetele 
scoarţa rece, dar n-o recunosc. Apoi las mâna să alunece, doar 
nu eram aşa înalt pe vremea aceea, şi-mi regăsesc inițialele 
crestate cu cuțitul de vânătoare, greu de recunoscut, deformate 
de rásiná si de ani, caricaturale, aidoma unor caractere 
îmbolnăvite de seva ce nu le dorea acolo, crestate în carnea sa. 
Scoarța se oblojeşte. Îmi retrag mâna, dezgustat. N-ar fi trebuit 


sá mai ating locul acela. Timpul este dusman al tuturor 
lucrurilor, le face sá crească, pentru a le urni din loc mai apoi şi 
a le destrăma. „Hai!” Calea e pustie. La dreapta, abia zărindu- 
se, cupola Escurialului, spoită cu lumină, concentrând 
reflectările vaporoase ale norilor. Urcăm din nou printre pini. 
Nici urmă de lumină la ferestre. Oraşul pare cufundat în somn 
pătimaş şi ca pitit în conştiinţa încărcată şi în spaimă, ca orice 
alt oraş în vreme de război. La înălţimea de aici nu mai sunt vile. 
S-ar cuveni să spun ceva. Cât de frumoasă era adineaori, cu 
umbra acelui surâs în jurul buzelor, cu ochii de copil înfricat, 
prins asupra faptei, pus pe plâns şi pe fugă! Dar nu scot un 
cuvânt. O să vorbim, după ce-om depăşi toate primejdiile, 
ocrotiti de pădure şi de puşca mea. Oare cum şi-or fi păstrat 
matca aceste poteci? Cine-o mai fi păşind pe-aici în vremurile de 
azi? S-au dus drumeţii de-altădat, nu mai sunt capre. Dacă 
rávniti la un pahar cu lapte, vă rog bateti la uşa cerului! „Nu-ţi 
vine greu să mă urmezi?” Ea spune: „Nu” cu glas sováielnic. Má 
întorc, da-i mult prea întuneric să-i văd faţa. Chinul acesta mă 
va bântui toată noaptea, cum ţi-e alături corbul devotat. Dar 
iată-ne aproape de prima ţintă a acestei peripeții. Nu m-am 
înşelat. Am, deopotrivă, vârsta mea de-acum, dar şi vreo 
doisprezece, cincisprezece ani, când, la ceas de odihnă, săream 
peste zid, sprijinindu-mă de piatra asta rotundă, ieşită în afară, 
de ramura asta ruptă de care nimeni nu s-a atins. Îi desluşesc în 
câteva cuvinte tâlcul acestui popas. Câinele meu a murit şi 
umbra câinilor trecuţi în neființă nu face larmă mai mare decât 
umbrele oamenilor. „Vrei să m-astepti aici sau mai degrab-ai 
vrea să vii cu mine?” Se teme să rămână singură. O ajut să sară. 
Nu-i greu. Pe partea cealaltă, e un alt pin, cu crengile uscate, 
tăiate scurt, ca stinghiile unei scări rudimentare pentru păsări, 
maimuțe si copii. Ce fericit eram, Doamne, ce fericit eram! Ar fi 
trebuit să mor când s-a sfârşit copilăria, aş fi fost scutit de toate 
astea, şi cred că fără Blanca m-aş fi omorât ori m-aş fi prăbuşit 
de-a binelea în tihna nebuniei mántuitoare, înşelătoare pastisá a 
morţii, momeală fără cârlig. Suntem în casa mea. Mă simt mai 
sigur, la adăpost, dar senzaţia de bine nu durează mai mult de-o 
clipă. Casa a fost rechizitionatá, probabil că e locuită de vreun 
ştab local, care-o fi pângărit-o pe dinăuntru şi care-şi duce traiul 
în amintirile noastre ca într-un cuib de viespi, care-l inteapá- 
ntruna în somn şi care vor sfârşi prin a-l ucide într-o bună zi. Nu 


va sti nimeni de unde i s-a tras. Înaintez pe pietrisul nápádit de 
acele pinilor de toamná. Chiar aici, pe craca asta, am vázut o 
veveritá, prima din viata mea, care má privea clipind, ca un 
omulet. Strigátele Mariei del Carmen printre trunchiuri, 
chemându-ne la cină. Deodată, tunul începe să murmure 
dinspre Madrid, singur în noapte, aidoma unui bolnav atipit. 
Aduce cu un munte care s-ar fi pus pe tuşit în orice caz, 
zgomotul acesta îngrozitor, ce-mi sfâşie măruntaiele, este cel al 
unei boli, aceea de care suferă fraţii mei oamenii, cea care mă 
determină să-mi caut puşca în întuneric, ca pe un leac 
monstruos şi viclean, pe măsura năpastei ce mă ameninţă. Tata 
avea ochii albaştri, mama de culoarea castanei, ca ai mei, larg 
deschişi asupra patimilor de nedescris ale vieţii. Zidul alb al 
casei, printre trunchiuri, cald încă de la soarele după-amiezii. 
Ochi negri adunaţi laolaltă, ciorchini de ochi, spunea ea. Trebuia 
să ghicesc. Sunt murele. Dăm ocol casei. Mâna Blancăi e într-a 
mea, nu-mi dau seama cum s-a întâmplat, dar e bine aşa, mă 
simt deodată răsplătit pentru tot ceea ce am pierdut pe 
totdeauna, rásfátat de zeii fără chip, de înţelepciunea fără 
margini a destinului, de sfânta prelungire a copilăriei, copleşit în 
plină descumpănire, ca un războinic de contrariul morţii, adică 
de esenţa însăşi a vieţii. Merg de parc-aş fi călăuzit de o lumină. 
Ne oprim în faţa porţii garajului rămasă întredeschisă. O împing, 
scârţâie, tace, mai scártáie o dată, în vreme ce tunurile 
îndepărtate fac să vibreze aerul acru al văilor. Aprind un chibrit 
şi umbrele noastre ne însoțesc înspre dulapul care nu mai are 
uşi. Garajul e pustiu şi părăsit. Ládite de lemn şi bidoane de ulei 
zac aruncate la întâmplare. lar e beznă. Mai aprind un chibrit. 
Am ajuns în faţa dulapului unde, într-o vreme, nişte păsări îşi 
făcuseră cuibul, gol şi el acum, căscat şi duhnind a paragină şi a 
găinaţ. Dulapul, încastrat în zid, şi-a păstrat bine taina. Dau o 
lovitură deasupra celei de-a doua etajere pe dreapta şi 
despártitura subţire cedează imediat sub soc. O rog pe Blanca 
să-mi facă lumină şi ea îşi apropie degetele tremurătoare, 
devenite roze în pâlpâirea flăcării, de gaura spartă în zid. Cu 
gesturi de scamator, îmi scot puşca de vânătoare învelită cu 
grijă într-o musama şi apoi cartuşiera din piele, plină şi 
strălucitoare ca un arsenal. Mi-o prind în jurul taliei şi mă simt la 
fel de viguros precum tot restul lumii laolaltă. Poate la noapte 
chiar, voi deveni un vânător de oameni, ca toţi ceilalţi. Sunt ca 


orbit de plenitudine. 

Izul de piele dată cu ulei al háturilor mi-a rămas îmbibat în 
degete. Má limpezesc pe mâini sub firicelul de apă pe care 
Manuel mi-l toarnă dintr-un urcior prăpădit. Îmi primenesc 
obrazul, mă şterg în grabă, apoi, la rându-mi, torn apă în 
palmele lui, făcute căuş. Nici n-a apucat să se zvânte, că mă şi 
înlănţuie cu braţele, purtându-mă spre el, la început mai aprig, 
apoi din ce în ce mai duios, pe măsură ce vin mai aproape, ce 
mă las sá alunec în calapodul încrâncenărilor sale. li recunosc 
mirosul de oştean, ce m-a cuprins deplin în tainica sa fiinţă în 
seara când m-a luat în şa cu el, punând stavilă între lupta 
însângerată şi mine. Se împleteau atunci două mirosuri în el, 
care se înfruntau precum nişte războinici pe urzeala mantiei, cel 
al sângelui pe care-l făcuse să curgă şi al lui, care îmi dă binete- 
n seara asta şi care má va face în curând prizonieră a cadenţei 
sale. Imi respiră părul şi aud, cu gura lipită de cămaşa lui ca o 
ureche, cântecul clopotelor ce bat pentru mine în pieptul său. 
Fără temei anume, dangătul piere şi în ureche îmi pătrunde 
tropotul întețit al ploii pe acoperiş, chiar deasupra capului meu. 
O să se prăbuşească şandramaua sub greutatea apei. Tunetele 
s-au potolit, alungate din cer de monotonia toamnei până la 
primăvara viitoare. Navigăm înspre anotimpul tăcerii. Cineva 
bate la uşă şi ne dezlipim unul de altul. Eulalio se arată în hăul 
întunecat al uşii cu o lumânare în mână, aşa cum plecase. Era 
cât pe ce să tip, ca o proastă. Cred c-aş fi în stare să-l omor. 
„Don Manuel, calul vă e pe ducă.” les amândoi în mare grabă. 
Le aud paşii coborând în fugă scara ce geme. Am rămas singură, 
precum această noapte atât de prielnică nouă până mai 
adineaori şi care ne-a făcut să ieşim din noi înşine, pentru a ne 
făuri împreună în afara sângelui nostru, acolo unde continuăm 
să ne trăim unul pe celălalt, unde dorim să ajungem ori de câte 
ori ne este dat sá ne întâlnim, unde e atât de greu să rázbati, 
căci acest noi, întrupat din noi doi, pare să se îndepărteze 
vertiginos înspre înălţimi neştiute şi care de acum încolo ne 
depăşesc puterile şi vrerea. Această noapte se cuvine a fi 
aidoma unui salt, trebuie să încercăm să ne ináltám. Voi fi una 
cu el şi mâine ne vom regăsi în alt loc, mult mai în înalt. Nu-mi 
vine sá má lepád de veşminte, nici sá má aştern singură pe 
paturile astea jegoase. Nopti reci, de când eram copilă, pe care 
privirea ori atingerea lui Manuel le fac să dispară, înlocuindu-le 


cu fericirea tot mai deplină, ce creşte răspândindu-se, aidoma 
unui  pârjol, până la hotarele copilăriei,  cuprinzând-o, 
destrămând-o, preschimbând-o şi cuprinzând-o în deplinătatea 
iubirii. Sunt făurită din aşteptări. Un pas greu urcă treptele. Al lui 
Eulalio, fără îndoială. Mi-e frică, o sá tip. Ce s-o fi întâmplat sub 
şiroirea ploii, în bezna nopţii ori a grajdului? O fi murit calul, acel 
ce mă privea după-amiază cu ochii lui omeneşti. „Ce se 
întâmplă?” Tip. „Nu vá frámántati, Don Manuel vă roagă să 
veniţi. Are nevoie de o mână de-ajutor.” De ajutorul meu. N-am 
îngrijit niciodată cai. Dârdâi. Îmi arunc mantia pe umeri şi îl 
urmez pe Eulalio pe scara care scartáie, fericită într-un fel că las 
în urmă dormitorul ăsta cu iz îngrozitor, unde mă aflam singură 
în carcera nopţii. Traversăm sala de jos, în care focul abia mai 
pâlpâie-n vatră, ieşim pe-o uşă, iată-ne în bucătărie, care 
duhneşte a ulei rânced şi a ceapă. Trebuie s-o luăm la pas, 
înainte să se crape de ziuă. Tot ce se află aici aduce cu Eulalio, 
cu ochiul lui lipsă, cu bezna lui. Bucătăria dă câtre grajduri, unde 
nu e lumină. ,Manuel”, strig din răsputeri, aş vrea s-alerg, dar 
prea e întuneric. „Treceţi înainte, să luminati drumul, fuguta!” 
Lumina opaitului mi se înfige-n ochi, ca un fulger. 

Are aerul că se joacă cu lucrurile acestea grave, că le 
purifică şi le inocentează prin atingere. Nu va putea nicicând 
ucide. Să fie ucis, asta da, ca un miel. Îmi vine să râd şi să-i 
cuprind mâinile de copil nerăbdător, care strâng catarama 
cartuşierei în jurul taliei. Chiar în acest moment, o lumină îmi 
intră în ochi, ca un jet de apă rece care mi-ar fi biciuit trupul 
dezgolit. Manuel vrea să desprindă puşca. „Nu vă clintiti. Am un 
revolver aţintit înspre voi.” Într-o străfulgerare, jetul de lumină 
face sá tásneascá din beznă pistolul cu pricina, apoi ne 
biciuieşte din nou ochii. „Ce căutaţi aici?” Vocea anilor mei de 
război, mai crudă şi mai despuiată decât lumina asta. Vocea 
doctorului Eulalio. Aşadar, e/ locuieşte în casă. Probabil că 
tocmai intra sau ieşea. Ne-o fi auzit. O să ne ducă la miliţie şi s- 
ar putea să ne împuşte. Nu mă tem. Chiar îmi doresc un astfel 
de sfârşit. Dar voi fi denuntatá, târâtă în noroi. O fostă 
călugăriță fuge cu un nebun. Mi-e totuna. Important este să mor 
ca o femeie ce-i aparţine lui Dumnezeu. Oare nu acesta o fi fost 
tainicul gând spre care meneam, atunci când am primit să-l 
însoțesc pe Manuel? Acum îmi dau seama. O să dau ghetele 
înapoi, dar fără să iau banii. Ce as mai putea spune? Nu e nimic 


de spus. Am refuzat sá má márit cu bárbatul acesta, care m-a 
salvat de párjol si de oameni... 

„Nu sunt nebun. Ne vom reface viaţa în altă parte.” E 
singurul răspuns pe care îl găsesc. Va înţelege, oare? Lanterna îi 
tremură în mână, dar continuă să ne biciuiască feţele de orbi cu 
lumina ei. „Bănuiam asta de mult timp. Ce aveţi de ascuns, sub 
falsa dumneavoastră nebunie? Să fie crime de familie, tulburi 
delicte interioare sau terori de clasă? Cât pe ce să vă cred, la 
început, aşa de bine v-aţi jucat rolul. Presupun că v-aţi studiat 
cazul cu multă precizie. Numai că de câteva luni, vă suspectez şi 
vă admir în acelaşi timp. V-aş fi spus-o, într-o bună zi, chiar 
pregăteam un interogatoriu. Sunteţi înzestrat cu toate harurile, 
dat fiind că ati reuşit în acelaşi timp s-o convertiți şi pe această 
biată femeie să vă urmeze. Chiar să vă iubească, fără îndoială. 
Căci aceste două lucruri merg adesea mână-n mână.” Oare de 
ce nu trage? Ar trebui să simulez că ridic arma, atunci poate că 
n-ar mai sovái şi s-ar termina totul, cât se poate de deslusit. 
Numai că m-ar dobori doar pe mine. Pe Blanca ar cruta-o, silind- 
o să revină la clinică sau în casa asta, care a fosta mea, şi în 
felul acesta ar pune-o să-i cumpere tăcerea. E musai să-l ucid 
ori să găsesc altă scăpare. ,Veniti cu noi, doctore Eulalio, ne 
vom afla trei în libertate, în loc de doi.” Lumina coboară uşor, nu 
mai luceşte pe feţele noastre, dar se aşază, cu luare-aminte, pe 
mâini. „Ce fel de libertate? Nu sunt liber? Aici sau acolo, 
oriunde, aş face acelaşi lucru. Eu, eu îngrijesc trupuri. Doar 
sufletele sunt fanatice şi partizane. N-am nicio simpatie pentru 
dumneavoastră. O să vá denunt la poliţie. Şi-o sá fac haz, vreme 
de-un veac.” Râde, cu glasul lui afund, care îmi dă fiori. „De 
vreme ce nu sunteţi de-al lor, de vreme ce sunteţi medic şi nu 
un fanatic, ar fi o laşitate din partea dumneavoastră. Atunci mai 
bine omoráti-ne. Ar fi mai convenabil, mai cavaleresc. Nu va 
trebui nicicând să v-o reprosati. Vă pot obliga să trageţi în mine. 
De ce să n-o faceţi altfel, de bunăvoie, aşa cum ai face o acţiune 
benefică?” Lumina îmi sare iar pe obraz, ca o pisică furioasă, cu 
toate ghearele scoase. „Nu sunt laş, dar nici binefăcător creştin. 
Nu sunt decât un medic oarecare.” 

Necuprinsul e însetat de a-şi găsi un nume şi, dacă nu este 
lumina însăşi, el îi iubeşte reflectările ce nu-i aparţin, aceste 
oglindiri ale celuilalt care îl îmbată şi îl fac să viseze. Numele 
meu înfricoşează lucrurile. Atunci le populez, le iau asupră-mi, 


de parc-ar face parte din creaţia mea, care nu există. Împărăţia 
mea e Impalpabilul, Inconsistenta şi această condamnare má 
face să ador reunirile tăriei lucrurilor, mai mult decât sufletele 
însele. Le atát pe cele din urmă să devină obiecte, pentru a le 
poseda mai bine. Strălucesc în această clipă în văpaia vicleană a 
pumnalului pe care ortacul Eulalio l-a înfipt în stâlpul ăsta de 
lemn, chiar deasupra acestui cap de bărbat adormit, bătut măr, 
abia având o idee neclară despre suferinţa aievea, printr-o 
imagine uşor întrezărită în tinereţe. Rostul meu aici este tocmai 
de a asista la adevărata sa călăuzire în durere. Simt prezenţa a 
doi vrăjmaşi primprejur, le deosebesc ura prin întunecimea 
palidă, forţa potrivnică mie izvorând din celulele lor, din 
moleculele lor, aliate pentru a mă înfrunta mai cu spor, mă 
gândesc la cal şi la scară. Restul, stâlpi, fân, pământ bătătorit, 
cuie înfipte în lemn, furci sclipind, precum şi miriade de larve şi 
de corpusculi care mişună în balegă, visul materiei şi acela al 
ouălor de muşte şi de viermi, aşteptarea abia uşor neliniştită a 
celorlalţi cai legaţi cu lanţuri de iesle, toate acestea sunt 
nepăsătoare şi nimeni nu cutează să se poarte altminteri, însă 
calul acesta şi scara aceasta, care se împotrivesc împlinirii 
voinţei mele, mereu cea mai, cea mai puţin..., cea mai... 

„ŞI eu la fel.” li simt privirea fixată asupra mea, la fel de 
intensă ca jetul de lumini „Sunteţi doctor... Ar fi trebuit să-mi 
dau seama. Jocul dumneavoastră era mult prea bine înscenat, 
mult prea subtil. Atât de bine că aţi fost cât pe ce a deveni 
nebun de-a binelea. Sunteţi tânăr.” Sunt tânăr. O ştiam oare? 
„Tocmai îmi terminasem studiile la Paris, abia ce mă întorsesem 
la Madrid, când a izbucnit războiul între noi.” Zic „între noi” ca şi 
cum am fi cele două tabere adverse. Noi, în cazul de faţă, poate 
însemna culmea urii, dar şi a iubirii. A prieteniei. „Psihiatru?” 
Dau din cap că da. Ce caut? Ce vreau? Nici măcar să trăiesc, la 
modul absolut. Ba da, să trăiesc pur şi simplu, să trăiesc în 
iubire, în afara ştiinţelor, a disciplinelor, descătuşat de stavile şi 
de culturi, să fug cu Blanca, să mor de bătrâneţe într-o insulă 
îndepărtată, fără să mai fi atins în veci cu mâinile bani, nici să fi 
frământat între degete faţa ticăloasă a umilintei de zi cu zi. Nu 
mai spun nimic. Sunt visul absurd, acest delir într-o nouă 
geografie. 

„Doctore, m-aţi salvat deja o dată. Aţi făcut-o pentru 
dumneavoastră sau pentru mine?” Vălul meu luase foc. 


Coboram scările în fugă, tipánd printre scánteile si flăcările 
alungite şi vii, care mă căutau ca nişte spade, se prăbuşeau 
grinzi şi bucăţi de zid, clopotele cădeau din înaltul turnului 
zdrobindu-se şi tânguindu-se pe dalele încinse ale bisericii, 
mulţimea urla afară, pustile chelălăiau, băieţi şi fete se distrau 
trăgând în máicutele care se năpusteau în stradă aidoma unor 
păsări învăpăiate. Le izbăveau de suferinţe şi râdeau, cu gurile 
doldora de bunătate, ca nişte văgăuni grotesti. El se nimerise 
acolo şi mi-a smuls vălul, m-a burduşit zdravăn, era un 
înăbuşitor de flăcări, m-a împins pe uşa unei cafenele, m-a 
stropit cu sifon. Oamenii râdeau, în văpaia pârjolului. Clopotul 
pompierilor anunţa sfârşitul lumii printre gurile ce melitau în 
noaptea de zaiafet. Dar nu-mi era ruşine, eram ca descântată, 
căci voisem să mor şi neaşteptat pricepeam că un astfel de 
sfârşit ar fi fost prea lesnicios şi că trebuia să aştept un altul, 
demn de calvarul meu. Că, poate, după atâtea rugăciuni, 
fusesem ascultată. „Am făcut-o pentru dumneata. Sunt medic. 
Te-am salvat din deprindere profesională, pur şi simplu. Aşa 
ceva n-are nume. Mai apoi, ceva mai târziu, am făcut-o pentru 
mine.” Da, chiar mi-a cerut mâna, iar eu aveam faţă de el o 
repulsie instinctivă, ca şi cum ar fi devenit duşmanul meu cel 
mai de temut, cel mai greu de răpus. Pentru ca, mai apoi, să 
învăţ să nu-l dispretuiesc şi să nu má tem de el, sá mă folosesc 
de puterea mea de femeie, să-l domin prin ceea ce se stinsese 
în mine de atâta amar de vreme. L-am lăsat pe vecie în voia, nu, 
nu pe vecie, în voia tristetii şi a singurătăţii depline, întrucât nu 
însemnasem pentru el decât nesupunere unei jinduiri. Or, el nu 
are Dumnezeu. Cum se va isprăvi, oare, înfruntarea aceasta? E 
cu neputinţă să implor ceva din parte-i, nici măcar moartea. 

Da' ce-i cu tipátul ăsta? Nu tipa. Sunt lângă tine. Nu má mai 
strânge aşa tare-n braţe, mă doare, Blanca, mă doare, iar tu tipi. 
E-un fel de fojgăială de vietáti în jurul nostru, ca adineaori, în 
luminiş, şi umbra amenințătoare a lui Eulalio, ce ne vrea răul. 
Imi vâjâie capul şi urechea mi-e însângerată, nu mai striga, 
Blanca, nu mă mai strânge-n braţe, mă doare şi capul şi mă dor 
şi braţele, iar bezna pare făcută din două mâini uriaşe ce ne vor 
sugruma încet-încet şi nu văd vreo scăpare, nicio fărâmă de 
speranţă, nu văd nimic. Mâna a ajuns deasupră-mi, strivindu-mă 
sub greutatea ei, strig, strigi şi tu din hăul întunecimii, ba nu, 
chiar de dincolo de lumina asta care stă între noi ca un prag de 


netrecut. Habar n-am unde sunt. Un cocolos pácuriu, o gánganie 
uriaşă, încearcă sá se catere pe trupul tău. Dumnezeule, ajută- 
má să ies din cosmarul ăsta. Şi iar mă strigi si te zbati sub 
aripile gândacului. Care se dezlipeşte chiar acum de tine. E 
Eulalio. Urlu. Şi-mi aduc aminte. M-a izbit în cap cu o funie 
groasă. M-a legat de stâlpul ăsta pe care se sprijină şarpanta de 
lemn a grajdului, pe Blanca a legat-o de-o scară ce duce în pod, 
iar de acolo înspre ropotul ploii. „Dă-i drumul, Eulalio, n-o 
atinge. O să te răsplătesc cu aur, las-o, dezleagă-mă. Doar eşti 
tovarăşul meu.” N-aude. Începe să sfâşie rochia Blancăi. Pulpele 
ei dezgolite, desfăcute, au fost legate de cele două capete de 
jos ale scării. Îngenunchează în faţa ei şi începe să-i sărute 
picioarele. Se ridică din nou, cu gesturi de nebun, şi îşi smulge 
propria cămaşă, aruncându-se pe pieptul Blancăi. Geme ca un 
mistreţ rănit, Blanca ţipă şi plânge, iar pe mine mă doare aşa de 
tare capul, că totul îmi pare de necrezut, cu neputinţă să fie 
aievea, precum noaptea aceea la Salamanca, atunci când 
profesorul se pregătea să se avânte pe trupul gol al soţiei sale. 
Nici urmă de milă. Nici urmă de milă pentru păcatele noastre. 
Înalţ privirea. Chiar deasupra capului meu, înfipt în lemn, se află 
un pumnal şi focul lămpii se reflectă în lama sa ca un rânjet. N-o 
mai aud tipánd. Gângania a acoperit-o cu aripile sale negre, ori 
albe, cu carapacea sa lacomă. În jur domneşte bezna neclintitá 
peste întunecimea zidurilor ce palpită uşor sub tremurul lămpii. 
Nimic, în afară de ploaia de pe acoperiş şi de puterea mea care 
se istoveşte zadarnic în strădania de a rupe funia. Apoi, pe 
neaşteptate, calul meu nechează în umbră, sălbatic, ca trezit 
brusc, tace, nechează iar, cu un glas strident, ascuţit şi puternic, 
şi-şi zgáltáie lanţul în inelul ieslei, de parcă s-ar fi înspăimântat 
de ceva şi ar dori să fugă. Să fi priceput ce se întâmplă? Ce l-o fi 
apucat deodată? Se va întoarce către mine şi o să mă ucidă cu 
pumnalul pe care l-a înfipt deasupra capului meu, ca pentru a 
mă preveni. M-a țintuit aici, ca pe unul din cadavrele acelea, 
rânduite şi legate cu sfoară de mâinile lui Eulalio, pentru negotul 
nostru medical. Mă mişc şi mă zbat întruna. Nu mai am grai, să 
strig. O ură vie şi fără rost pune stăpânire pe mine şi mă 
pornesc pe plâns. Şi asud. Şi-mi vâjâie capul, iar din urechea 
mea plesnită curge sânge, şi aş vrea să mă rog pentru Blanca, 
dar mi-e cu neputinţă. Murmur Doamne, Dumnezeul meu, dar 
ura mă împiedică să spun mai departe. Şi calul nechează din 


nou, de parcă un táis neaşteptat i s-ar fi împlântat în trup. 

O să ne omoare pe amândoi, căci nu mai are vlagă decât ca 
să ucidă. Atât a mai rămas în el, singura mârşăvie ce mai 
dăinuie. Nu cutez să mai misc, iar dacă as tipa n-aş face decât 
să-l atát la fapta de pe urmă. Sunt fericită. Nu poate altceva 
decât să ucidă. N-am fost nicicând atât de fericită. 

„Unde veţi merge?” lată, tásnind în toiul nopţii, dintre 
cuvintele şi gândurile noastre, primul fapt normal şi întemeiat. 
Nu era în stare să încheie altfel această ciudată întrevedere din 
garajul părăsit, care duhneste ca un cotet de găini „Vom trece 
munţii.” Şi adaug: „Casa aceasta a fost a părinţilor mei. Îmi 
zidisem puşca de vânătoare în fundul dulapului. Am venit după 
ea. Pot s-o iau?” Indreaptă spre tavan raza lanternei şi privirile 
noastre se întâlnesc într-o lumină cernută şi prietenoasă. „Vă 
aparţine. Totul vă aparţine în această casă”, adaugă el cu un 
glas în care simt plutind numele şi prezenţa Blancăi, pradă prea 
anevoioasă, la care tocmai a renunţat. Oare de ce o face? 

Tunul, precum un tunet prelung, cutremură iar boarea 
nopţii. Incă nu m-am deprins cu acest zgomot, vocea 
duşmanului, care scutură fructele din pom, ultimele fructe ale 
toamnei. Aş vrea să fiu departe, să-mi smulg din memorie acest 
zgomot îngrozitor. „Vă aduceţi aminte?” N-ar fi trebuit să-mi 
pună această întrebare. Manuel ar putea crede cine ştie ce. Or, 
eu nu sunt aşa, nu l-am încurajat niciodată, dar a mulţumi unui 
bărbat prin cuvinte nu e de ajuns, pare-se. Nici lui Dumnezeu 
nu-l place să-l multumesti prin cuvinte. Trebuie să ne dáruim noi 
înşine şi acest lucru e crâncen. Există un răstimp trupesc, 
alcătuit din nervi şi renunțare, în care dăruirea devine păcat, 
gratitudine neîngăduită. Oare doctorul Eulalio ar putea să mă 
înţeleagă? Dar Manuel? Îl voi urma pe el, deoarece într-o zi, în 
camera lui de nebun, am simţit că ar fi făcut orice pentru mine 
fără să îmi ceară nimic în schimb şi că mă puteam încrede în el 
ca într-un înger. Ne privim unul pe altul, toţi trei. Se cere să 
spun ceva. „Da, îmi aduc aminte. M-aţi salvat din mijlocul 
flăcărilor. Vă sunt, şi acum, recunoscătoare. Şi o voi fi până la 
capătul zilelor. Dar ne purtăm fiecare crucea.” Poate-am fost un 
pic necumpánitá. Dar mi-e lehamite de tárágáneala asta. 
Schiteazá un surâs care má face să mă tem nu de-o revenire 
asupra deciziei sale de-a ne lăsa să fugim, ci de cuvinte prea 
exacte şi prea crude. „O să vă mai salvez o dată, în această 


noapte. Sunteti liberá sá alegeti calea pe care o doriti. Nu voi 
spune nimic nimănui. lar dacă s-ar întâmpla sá mai apară o 
ocazie, aş proceda la fel, pentru dumneavoastră. Puteţi conta pe 
mine.” O umbră de ironie răzbate în aceste ultime cuvinte, dar 
la ce bun să răspund, să pierd timp? A stins lanterna şi a pus-o 
pe jos. A ieşit. Îmi vine să-i strig: „Dumneavoastră veţi avea 
nevoie de mine, pe viitor. Mă voi ruga pentru Dumneavoastră.” 
Dar mă aplec să culeg lanterna, s-o strecor în buzunar, să-l 
împing pe Manuel înspre ieşirea din garaj. 

Bătrânul Eulalio a renunţat să mai lupte. Scara nu-i făcută 
să cobori, ci să urci. El n-a fost în stare. Toată tevatura a fost în 
zadar. Nu va şti decât sá se răzbune. Uciderea noastră va fi 
astfel singura sa răsplată posibilă. Cugetă la sine, gâfâind, ca 
pălmuit de o mulţime de mâini nevăzute, umilit până în 
străfundurile trufiei sale, trăsăturile i se încrâncenează, vrea să 
se-nfrâneze să plângă ori să urle, sováie, cu privirea atintitá pe 
lampa sfârâitoare. În grajd, s-a-nstăpânit mutenia vitelor, iar pe 
obrajii Blancăi se preling lacrimi line. Numai vărsarea de sânge 
va putea pune capăt celor ce se întâmplă. In clipa asta, calul 
meu îşi sloboade din nou nechezatul, care-i înspăimântă pe 
ceilalţi cai, îi face să dea din copite şi să-şi zăngăne lanţurile. 
Eulalio e răscolit de răcnetul animalului, ce l-a trezit din 
toropeala sa deznádájduitá... 

Hai, apucă-mă, pentru tine scânteiez, dă-i, loveşte, lumea- 
ntreagă se va prăbuşi sub loviturile tale, sunt ortacul tău, ai 
încredere-n mine, sunt cel mai puternic, cel mai slab, cel mai... 

„se avântă în direcţia mea, nu mă priveşte, e ca scobit 
într-un noroi învechit care se va desface în bucățele dintr-o clipă 
în alta, eu nici nu tremur măcar, ceea ce se va întâmpla nu 
poate fi ocolit, apucă pumnalul înfipt în stâlp deasupra capului 
meu, o sá mă lovească, închid ochii, încep sá mă rog, îi aud paşii 
poticnindu-se, îndepărtându-se, aud vocea Blancăi, o voce a 
izbânzii şi a bucuriei: „Manuel!”, deschid ochii. Eulalio şi-a înfipt 
pumnalul în măruntaie, până-n plăsele. Se prăbuşeşte chiar în 
clipa în care încep să privesc, în care încep din nou să trăiesc, se 
prăbuşeşte aidoma unui sac voluminos, legat cu sfoară, cadavru 
chiar înainte să cadă, ucis de nevolnicia ultimei sale ticăloşii. 
Horcăie, nu mai curge sânge din el, nu mai poate înfăptui 
nelegiuiri, sihăstrit dintr-odată în ceea ce a încetat să fie. 
Amândouă mâinile îi sunt lipite de mânerul cutitului, de parc-ar 


vrea să-l scoată ori să-l înfigă mai adânc, fără a înceta vreodat' 
să se omoare. 

„Spune-mi, te rog, de cine sau de ce te-a salvat?” Frigul e la 
fel de înalt ca cerul. Ajunge la stele. Frig de noiembrie. Nici nu 
putea fi altfel. Se cere să-i spun tot, doar n-am nimic de ascuns. 
„Sunt călugăriţă, din ordinul carmelitelor.” Mergem zorit pe 
cărarea ce urcă printre pini şi eu vorbesc domol, aproape 
şuşotind această spovedanie, în noaptea îngheţată. Nu scoate 
un cuvânt, păşind în faţa mea, cu spinarea îndoită sub noua 
povară ce se adaugă chinurilor lui şi care-i năruie speranţa. Imi 
curm vorbele. Am isprăvit. El se opreşte din mers şi se întoarce 
înspre mine, mult mai sus, înălţat de urcuşul cărării ce iese în 
afară. Trăsăturile sale se contopesc cu întunecarea obrazului, 
dar ştiu, simt că ar dori să poată plânge ori să mă ocărască. Se 
uită la mine, dar nu-i zăresc ochii, nu desluşesc decât această 
siluetă crucificatá pe fundalul pădurii, acest cap în umbra 
neagră, împiedicându-mă să văd stelele ce se află în spatele 
său, şi s-ar părea că întreaga durere şi tot sângele războiului 
sunt concentrate în el, că glasul tunului răsună peste lume doar 
cu menirea de a se răsti la această umbră mută şi de a o scuipa. 
Nu spune nimic, probabil că nu poate spune nimic, rămas din 
nou singur după luni de speranţă. De iubire. La ce bun să mi-o 
ascund? Mă iubeşte. Şi doctorul Eulalio mă iubeşte. Nu le pot 
răspunde la fel. N-am putut decât să-i mint, să-i leagăn cu iluzii 
ca pe nişte porumbei ori fluturi, veniţi să caute odihna în căuşul 
mâinii mele, la sânul meu. Nu-i vina mea. Suntem în plin război 
şi e din vina noastră, a tuturor. Totul este din vina noastră. Ce-ar 
trebui să fac? Reia urcuşul, cu puşca asta caraghioasă pe umăr, 
de parc-ar fi un vânător întors acasă cu tolba goală. Un vânător 
de oameni, vânătorul meu, mântuitorul meu. Poate o să-mi 
pierd capul peste noapte. En una noche oscura... Recit poemul, 
de la prima până la ultima strofă. Tuşea noaptea. Stând cu 
picioarele goale. Rebegit de frig în toalele pe care nu avea voie 
să le schimbe de luni întregi, torturat de foame, întrebându-se 
poate de ce era nevoie de această scăpare nesocotită. Dar fără 
să fi protestat vreodată. Compunând versuri, poeme nesfârşite, 
în noaptea-ntunecată care-l înconjura neostoit cu bratele-i 
fraterne şi pline de promisiuni. 


En una noche oscura, 


Con ansias, en amores inflamada, 
Oh dichosa ventura! 

Salí sin ser notada, 
Estando ya mi casa sosegada... 
Sin otra luz y guía 
Sino la que en el corazón ardía. 


Sá fie el, oare? Sunt eu. Nu însemn nimic fără el. Există 
totuşi un tărâm ferm, unde pot păşi fără sá mă clatin, fără sá má 
afund. Intr-o zi, pe la amiază, i-au dat voie să iasă puţin şi, 
pomenindu-se singur, a putut cuprinde măsura lucrurilor. 
Mănăstirea, închisoarea sa, era înconjurată de ziduri înalte şi 
privea înspre Tajo din înaltul stâncilor. În ziua următoare, la 
aceeaşi oră, se aventură până la margine, înnodă în jurul unei 
pietricele o sfoară lungă şi o aruncă pe deasupra zidului, în gol. 
Luă astfel măsura exactă a hăului care îl despártea de libertate. 
loan. loan. O să crăpi în celula-latriná. Recunoaste-ti greşeala. 
Vezi bine unde te pot duce excesele pe care le prescrii drept 
Regulă Ordinului din care faci parte. Papa, Regele, Nunţiul, 
Cardinalul, Episcopul şi chiar păsările şi mărăcinii s-au unit 
împotriva ta. Nu ai puteri să te opui blândeţii. Nu, nu mă pot 
împotrivi, că doar eu sunt blándetea. ll scoteau pe la amiază, în 
fiecare miercuri şi în fiecare vineri, iar el trecea, cu spatele 
dezgolit, prin faţa fiecăruia dintre călugării mănăstirii adunaţi în 
refectoriu care, la rând, îl loveau cum îi lăsa inima, dar mai ales 
după regula disciplinei canonice, atât cât dura un miserere. 
Numai că, după ce-a luat măsura abisului, el începu să rupă în 
fâşii lungi lăicerul prăpădit pe care-l avea, făcându-şi din el o 
funie. La miez de noapte ieşi, se strecură de-a lungul pereţilor, 
aruncă funia în gol şi-şi dădu drumul până jos, unde se sprijini 
cu piciorul de creasta unui alt zid. Un strop mai la stânga, dac-ar 
fi pus călcâiul pe lângă piatră, ar fi fost înghiţit de vâltoarea 
râului Tajo, care curge în vale. O ia pe creasta zidului, se 
pomeneste-n faţa altuia, ce pare de netrecut, se agaţă, aerul 
libertăţii e cel mai dătător de puteri, sare, mai sare peste-un zid, 
sunt numai ziduri şi ziduri aşezate între el şi cealaltă jumătate a 
vieţii sale, se pomeneşte în piaţa din Zocodover, o ia la stânga, 
la dreapta, e obosit, îngrozit, se pierde în labirintul străzilor din 
Toledo, nu mai izbuteşte să se regăsească, şi mănăstirea 
máicutelor e tot mai departe, iar picioarele lui sunt însângerate. 


O uşă întredeschisă. Un valet luminează cu torta faţa stăpânului, 
care dá sá iasă, având în mână sabia scoasă, scanteind 
nesfârşite văpăi de oţel. Cine-o fi acest senior? Ce-o fi pe cale să 
înfăptuiască, în noaptea târzie, cu spada în mână? Va fi vrând să 
ucidă, să amenințe, să fure, să răzbune o înjosire? Dar loan nu 
mai are puterea să îi pună întrebări. Cere îngăduinţa să intre si 
să se culce pe banca din piatră, aflată de-a lungul zidului din 
vestibul. Se prăbuşeşte acolo şi adoarme pe loc. Mi-ar plăcea să 
ştiu cine era cavalerul cu sabia şi ce făptuia el în noapte, prin 
Toledo, în vreme ce sfântul dormea în casa lui? O fi fost în stare 
să ucidă, sá dea iar consistenţă şi vigoare înlănţuirii răului, în 
timp ce un sfânt tremura în somn sub acoperişul bărbatului cu 
spada? Nu a aflat-o nimeni, niciodată. Dar poate că s-a-ntors 
acasă fără să lupte, ocrotit, contrar voinţei lui, de această 
neînsemnată prezenţă, care l-a împiedicat să săvârşească vreo 
năpastă. Când s-a trezit, în zori, loan găsi închisă uşa ce dădea 
spre stradă şi trebui să strige tare, ca să vină valetul să-i dea 
drumul. Liber, recunoscând locurile, alergá la máicutele din 
Ordinul său, carmelitele prietenei sale Tereza de Jesus. Inainte 
de toate, el le ceru sá se aşeze în jurul lui, cu hârtie şi condei în 
mână şi începu să le dicteze poemele pe care le compusese în 
noaptea sa întunecată. 


EI mismo Verbo Dios era, 

Que el principio se decia; 

El moraba en el principio, 
Y principio no tenía. 


Sora Constance a Crucii care a fost de fatá la acea primá 
recitare a versurilor Sfântului loan urma sá spună, ceva mai 
târziu, că a-l auzi era un praznic ceresc. De ce carcera aceea şi 
de ce acea osândă? Trebuie oare mereu, dar absolut mereu să 
trecem prin infern pentru a ajunge la porţile raiului? Mi-ar fi 
plăcut o altă moarte, o pedeapsă mai crudă. Trebuie că Sfântul 
loan al Crucii a îndurat în trupul său, a încercat pe pielea sa 
însângerată ritmul şi sunetul versurilor, altfel nu le-ar fi putut 
închipui niciodată. lar eu sunt nevătămată până acum, cu trupul 
neprihánit, crutatá de flăcări, uitată de flagelări şi de războaie şi 
de mâinile bărbaţilor. În vreme ce sufletul nu încetează să se 
scurgă, picătură cu picătură, rămas fără vlagă, aşezat aidoma 


unei cupe goale printre buze crápate de sete, imploránd acest 
vid pe care-l confundă cu apa proaspătă ori cu elixirul de viaţă 
lungă. Urcăm... 

Intre noi, lampa începe să pâlpâie. Blanca se uită la mine, 
cu o ciudată lumină în ochi. „Nu s-a putut atinge de mine.” 
Repetă cuvintele acestea care-i fac bine. Şi eu aş spune ceva, 
dar nu reuşesc să-mi descleştez buzele. Mi-e sete. Am asudat ca 
un cal. Şi-atât am tras de funie, că până la urmă mi-a intrat în 
carne, la încheietura mâinii, mai ales, şi în jurul gleznelor. 
Eulalio şi-a dat duhul, dar sângele care curge, care luceşte în 
praf, pe jos, este al meu. Suntem salvaţi, însă nu ne putem 
mişca. Vom fi siliţi să ne petrecem noaptea veghind 
putreziciunea asta. lar dac-ar fi să intre cineva, vreun valet, un 
vagabond nocturn, vreun oarecare tâlhar la drumul mare, ar 
putea duce la capăt mârşava faptă, neisprăvită de Eulalio. A 
murit, dar omenirea-i Íntesatá de-alde el. M-apuc să frec usurel 
funia de-a lungul lemnului aspru. Flacăra s-a stins. Nu mai văd 
nimic. Incet, încet, din stráfundul tenebrelor, din aceeaşi 
depărtare cu a unui suflet în suferinţă, Blanca, ori reflectarea ei 
în mine însumi, începe să cânte. 

Cânt şi-mi curg lacrimi. Spaima s-a destrămat. Aş putea 
chiar sá mor de bucurie. In puterea nopţii, sunt, în acelaşi timp, 
mama ce-şi leagănă odrasla, amanta tânjind, pruncul care 
adoarme. Ploaia s-a oprit. Nu se mai aud decât picături ce 
alunecă pe acoperiş, jucându-se prin báltute: pic-pic, plici-plici. 
Şi caii, rumegând în beznă ori strivind fânul şi zăbala între dinţii 
lor de oţel. Ce guri zdravene, pline de salivă şi scântei! Maria del 
Carmen a lăsat uşa deschisă şi frigul îmi cuprinde gambele şi 
coapsele, îmi caut mantia, ori pe cea a contesei, să mă acopăr, 
şi mă văd nevoită să mă duc după ea în partea de sus a scării, 
care stă să-mi fugă de sub picioare, ceea ce nu mă împiedică să 
urc şi să mă pomenesc printre pinii pe care-i recunosc imediat şi 
în plin munte, în vreme ce Manuel merge în spatele meu, şi-i 
aud paşii, ba chiar răsuflarea, ce mă va încălzi în curând, căci 
vom ajunge, în cele din urmă, după o atât de lungă călătorie, 
dincolo de o uşă pe care o zăresc deja, dar care nu este usa, ci 
pur şi simplu imaginea pe care mi-am format-o eu, atât de mult 
mi-a vorbit Manuel despre ea, uşa oraşului ori a insulei, unde 
vom trăi printre necredincioşi, ba nu, printre credincioşi de altă 
rasă, inşi respectabili, care mi-au dat foc casei, pentru că şi noi 


le dádusem foc alor lor, dar care sunt fiinte umane la fel de 
suferinde si de agonizante ca si noi, auzi, prostuto, fiinte umane 
îmbrăcate diferit, care vorbesc un alt fel de bla-bla-bla, tot atât 
de vii şi de supuse morţii ca şi degetele noastre, ori ca umerii 
noştri, nişte sărmani fericiţi întru Domnul, care se roagă pentru 
lumină şi care, cu cealaltă mână, fac să curgă sângele fidelilor 
din faţa lor, aşa cum facem si noi, bieti inşi fericiţi ai îndurării. 
Mă împleticesc printre pini, iar cărarea urcă şi mi-e frig. Mâinile 
şi picioarele mi-s amortite, mi-am pierdut obisnuinta de a 
merge, după toţi anii petrecuţi la moară şi acele nopţi din grajd, 
în faţa bidiviului ce mă privea cu ochi de om si care, cu 
nechezatul lui, îndepărta de mine mâna lui Eulalio, vrăjitorul 
care înghiţea caltabosi uriaşi, în formă de leşuri legate cu 
sfoară, şi care aleargă acum după mine, prin pădure, cu un cuţit 
în mână, să mă prindă, să mă lege şi să mă taie în bucăţi. Fug 
pe cărarea stâncoasă, printre pini, şi Manuel a dispărut în 
noaptea întunecată pe care o s-o-ndrăgesc atât de mult, în care 
voi fi fericită, chiar la capătul cărării, acolo unde, în sfârşit, se va 
deschide uşa. Eulalio stă să mă ajungă şi uşa se îndepărtează şi 
picioarele mele reci se clatină, se afundă în nămol... Manuel... 
Trebuie să strig tare şi să simt durerea până-n rărunchi, ca şi 
cum acest cuţit flasc ar fi devenit un cuţit adevărat, pe măsura 
sângelui meu. Manuel, salveazá-má! Ucide-l! Scuipă-l dincolo de 
noaptea-ntunecată! Larma asta de tunet, de tun, care spintecă 
cerul. Era şi atunci, ca şi acum, un război civil, altminteri cum să 
explici vrăjmăşia dintre călugării aceluiaşi ordin, care se urau de 
moarte, purtându-l pe sfânt dintr-o mănăstire în alta, biciuindu-l 
în fiece marti şi în fiece vineri, azvârlindu-l în beznă, nu ca să 
poată izvodi mai bine stihuri, ci pentru a-l face să-şi dea duhul 
pentru credinţa lui, credinţă care era şi a lor. Război civil, la 
limita aceleiaşi purităţi pierdute. En la noche oscura, el şi cu 
mine, legati de aceeasi sperantá, cu aceleasi funii, care ne 
împiedică poate să trăim, dar nu să cântăm. Ar trebui să cânt. 
Cânt în mine, păşind în urma lui Manuel, care nu m-ar putea 
înţelege. Am ajuns la miezul cumpănirilor mele. Ar trebui să 
sacrific nu orice, cum am făcut-o până acum, ci totul, ca să 
dăruiesc fericirea şi să pătimesc mai apoi, să sufăr cu adevărat, 
în cel mai serios mod cu putinţă, din străfundurile durerii şi ale 
căinţei, să mă târăsc întreaga viaţă, legată fedeles de această 
amintire şi de această ocară. Alţii îşi dau viaţa chiar în clipa asta 


şi nici măcar nu au habar de ce. Pátimesc în trupul lor batjocorit 
şi stirbit fără rost, în vârtejul inválmáselii unanime, în care unica 
menire a tuturor devine afirmarea prin sângele altora. Păşeşte 
în faţa mea, vânătorul meu umilit, şi urcăm încet, neşovăielnic, 
înspre ceea ce ne aşteaptă, urcăm cu toţii, nu putem face 
altceva decât să urcăm, fie ce-o fi. Zi şi noapte, fără o clipă de 
răgaz, lipsiţi de bucuria unui popas, cât de scurt, ori de surpriza 
vreunei căderi. Mergem de ore întregi. Manuel ştie drumul pe de 
rost. Cerul e acoperit. Am ajuns atât de sus, că bâjbâim printre 
nori şi avem sentimentul că am abandonat pământul oamenilor, 
în spatele unei uşi de care am trecut deja, nu la locul unde 
voiam să ajungem, ci altundeva. Noroc că mi-am luat cizmele 
astea, căci începe să ningă. Ne aflăm la două mii de metri 
altitudine şi mi-a îngheţat nasul. Îl frec cu vârful mănuşilor de 
lână, nu-s decât o copilă sub fulgii de zăpadă, unde totul 
recapătă neprihănirea dintâi, până şi duşmanii Sfântului loan al 
Crucii, care, temându-se atât de mult de fraţii săi carmeliti, s-a 
dus să-şi caute refugiul în spitalul Sfintei Cruci, care îi purta 
numele, cum făcuse şi sora Constance, păstrătoarea textelor 
poemelor sale. Oare ar trebui să-i povestesc lui Manuel această 
întâmplare aflată la răscrucea tuturor timpurilor? Ce întâmplare? 
Manuel se pierde printre copaci şi trebuie să strig ca să-l opresc, 
iar paşii mi se afundă în pământ ca într-o zăpadă pe care aş 
profana-o cu urmele mele şi cu glasul meu şi cu opinteala mea 
de a-l urma. Sub bolta plafoanelor înalte, din lemn lucrat cu 
migală, sub care răsunau tipetele şi cântecele orfanilor, când se 
plimbau în jurul mănăstirii, unde patru chiparoşi stau de veghe 
şi sporovăiesc în bătaia vântului ca nişte călugări, ori bine 
ascuns în locuinţa lui don Pedro Guzman de Mendoza, prieten al 
carmelitelor desculte din Toledo, el a putut relua firul stihurilor 
şi l-a putut urma, cum urmezi o cărare în munţi. Nu cântăm bine 
decât atunci când urcăm. Nu blasfemiem decât în coborâre. loan 
al Crucii, fiul lui Gonzalo de Yepes şi al Catalinei Alvarez, s-a 
ascuns săptămâni la rând, de teamă că fraţii carmeliti vor veni 
după el ca să-l închidă iar în temnita întunecoasă. Totul nu-i 
decât un nesfârşit război civil, de când existăm pe lumea asta, 
un război între fraţii aceleiaşi confrerii, care se iubesc şi se 
urăsc. Toate războaiele sunt războaie civile, purtate în adâncul 
acelei noche oscura, al cărei sfârşit nu poate fi decât unul, la 
capătul nopţii, oh noche que juntaste amado con amada, amada 


en el amado transformada. Odatá ce vom fi trecut prin caznele 
nopţii întunecate, totul se va fi lămurit pentru toţi, aşadar si 
pentru noi doi. Ajunşi la liziera pădurii - nu trebuie sá te temi, nu 
mai striga, Eulalio e mort -, vom fi din nou singuri, descátusati 
de toate amintirile şi mai ales de hăul ăsta vertiginos, plăsmuit 
din tipete, nechezáturi, şuierături de animale tárátoare, de 
miasme scârboase care urcă pe mine asemenea unor gângănii 
negre. Am simţit ca un fel de cutremur de pământ, care-mi 
zdruncina întregul trup, toate catedralele şi furnicarele sale, ca 
şi cum le-ar fi prăbuşit definitiv şi-mi venea să urlu şi să mor, 
dar nu s-a întâmplat nimic. Cutremurul n-a fost decât în afară, îi 
simţeam barba pe faţă, pe coapse, ca un ursulet devenit arici 
prin magie şi frământarea aceea disperată care voia să mă 
pătrundă, dar care se prăbuşea asupră-şi prin condamnarea la 
moleseala ucigătoare, hotărâtă grabnic de îngeri. La moarte! Si 
să nu se mai ridice! A auzit osânda şi a primit-o, de vreme ce s-a 
desprins pe loc de mine, fără să murmure vreun protest, cu un 
vag licăr de disperare clipindu-i sub sprâncene, îndepărtând de 
mine duhoarea şi înfrângerea, clătinându-se anevoie, strivit sub 
vocea necruțătoare a poruncii. S-a nimerit bine, cuțitul era pe- 
aproape, aşa că s-a terminat repede. Mi-a fost milă de el, nu în 
acel moment, ci atunci când i-am simţit neputinta atingându-mă 
în treacăt, ca o implorare. Pentru o clipă, la fel de rapidă ca 
umbra unei clipe, am fost ca luminată de compasiune şi aş fi 
vrut să poată înfăptui ceea ce îi era refuzat atât de cumplit, căci 
în acel moment anume, am ştiut că-şi va lua viaţa. Şi mi-a fost 
milă de el. Ciudată milă. Fără-ndoială că s-a omorât ca să mă 
crute de o milă mai îndelungată. Manuel, mă auzi? Má dor toate, 
grajdul miroase plăcut, noaptea pluteşte în neguri precum o 
barcă fără cârmă, alunec în somnul nopţii întunecate, urc scara, 
mă pomenesc într-o sală cu lumină lină şi un călugăr se 
îndreaptă înspre mine, aud sunetul sandalelor lui pe dalele 
pătrate şi o melodie călăuzitoare din care se desprind cuvinte, 
însoţite de tânguirile unui luth maur, care fac aerul să vibreze. 
Călugărul aduce cu Manuel. E chiar el. L-am recunoscut şi l-am 
găsit din nou. Coşmarul a luat sfârşit. Mi-e îngăduită fericirea. 
Alerg în întâmpinarea lui. Întind braţele, care trec prin trupul său 
alcătuit dintr-o umbră impalpabilă. Mă întorc. El se îndepărtează 
înspre cealaltă parte a sălii, ca şi cum nu m-ar fi văzut niciodată, 
însoţit de cântul maur. Incep să tip şi nu mai ştiu încotro s-o 


apuc, singură în mijlocul încăperii si al lumii. Deschid o uşă şi-o 
pornesc în sus pe o scară în spirală, la capătul căreia voi afla 
dezlegarea, unica posibilă. Ninsoarea e atât de deasă acum, că 
închid ochii. ll chem: „Manuel!” Se opreşte, mă prinde de braţ, 
faţa i s-a albit toată, sprâncenele par a fi ale unui bătrân ori ale 
unei statui şi continuăm urcusul, alunecánd, când în stânga, 
când în dreapta, agátándu-ne de trunchiuri, de stânci, gáfaind. 
Imi vine să-i strig: „Da' nu ţi-ai dat seama, mă cheamă Blanca 
Alvarez, sunt din familia sfântului şi voi pătimi aidoma lui, 
înaintând înspre mântuire prin noaptea întunecoasă şi prin 
sacrificiul propriei mele fiinţe. Sá ne oprim, Manuel, trebuie să-ţi 
vorbesc, e important.” Pare sá nu fi auzit sau sá nu fi priceput. 
Frigul şi vântul l-or fi asurzit, ori poate că gelozia şi disperarea. 
Suntem cu siguranţă la hotarul care desparte cele două zone şi 
o să dăm, fără-ndoială, peste santinele care vor trage în noi şi 
dintr-un singur glonţ ne vor topi sufletele, cel al iubitului, cel al 
amadei. 

E destul să ştii să alegi unda prielnică. Ai văzut ce usor e. 
Ea spune „da” înclinând capul şi se strecoară, alături de mine, 
printre mormintele unde nişte umbre, la fel de firave ca umbra 
unei năluci, abia de lasă urme pe pământul întunecat. Timpul a 
şters literele încrustate în piatră şi va fi nevoie să aprindem cât 
de curând lămpile, ca să găsim ce căutăm. Sau să aşteptăm 
zorii, care-s colea. Dar acum prefer să prelungesc alunecarea în 
întuneric, sub lumina palidă a Lácasurilor. Nu peste mult timp, 
soarele, roşu cum e jarul pe jumătate stins, ne va chema din 
nou la datorie si ne va obliga să reactionám într-un fel sau altul. 
Numele ei e aidoma unei torţe, dar n-o ştie. Frigul e tot mai 
aspru. 

Pe urmă, simt că pe el îl lasă puterile şi se sprijină de braţul 
meu. Mergem, poticnindu-ne, prin omătul adunat deja în 
troiene. Cădem. Ne ridicăm. Aprind lanterna lui Eulalio care 
luminează cu un fascicul intens căderea viforoasă şi mută a 
fulgilor de nea. Chiar în faţa noastră e un fel de uşă în peretele 
muntelui. O bortă neagră care ne va permite să supravietuim 
sau ne va duce la moarte. Acolo se va săvârşi făgăduiala nopţii. 
Intrăm în peştera folosită vara de păstori, drept sălaş, căci se 
văd urme de foc printre pietre, pe pământul uscat, şi urme de 
fum, pe pereţi. Intr-un colţ, mai sunt ceva surcele şi 
mănunchiuri de cimbru, veştejite şi pline de praf. Peştera nu e 


adáncá, dar dacá aprindem focul mai ín spate, pe stánga, la 
adăpost de intrare, sunt puţine şanse sá dea peste noi patrulele 
duşmane. Duşmane ale cui? Cuvântul ăsta n-are sens, eu n-am 
duşmani, trebuie să ne iubim şi să nu ne mai ucidem, căci 
apartinem aceleiaşi substanţe, acesta este sensul vieţii viitoare, 
a ceea ce vom deveni peste o sută sau peste o mie de ani. 
Pentru moment ne urâm şi aceşti fraţi ai noştri ne pot ucide. 
Cimbrul arde repede sub lemne şi peştera se umple de 
mireasma lui de sfinţenie - oare când m-a mai cotropit parfumul 
ăsta? -, apoi lemnul ia şi el foc şi se simte căldura. Manuel s-a 
dus de partea cealaltă a flăcărilor şi-şi încălzeşte mâinile ca 
ţăranii sau ca viticultorii aşezaţi în faţa focului de curmeie de 
viţă, sub primejdia brumei, frecându-şi-le una de alta, într-o 
mişcare circulară şi răbdătoare. Îmi evită, astfel, privirea. Nu 
prea ştiu cum sá fac, aşa ceva nu te-nvatá nimeni, în fond, 
probabil că e uşor, la ce bun să mi-o ascund, uşor de făcut, dar 
imposibil de gândit. Şi totuşi, hotărârea e luată şi n-am altă 
ieşire. Nu laşi, neosândit, lipsa de ispite a mănăstirii şi foloasele 
sihăstriei si ale rugăciunii. Aşa e viaţa. O necontenită înfrângere 
a trupurilor, în fiece zi. În fiece noapte. Trebuie să fii mult prea 
puternic şi eu nu sunt. Şi trebuie sá pátimesti, biciuindu-te în fel 
şi chip, ştiind că din această suferinţă nu bucuria noastră se va 
naşte, ci cea a celorlalţi. E oare sigur? 

Aud paşi afară. Se apropie voci, apoi se îndepărtează. Calul 
meu îşi ciuleşte urechile în întuneric, nechează încet, poate că i- 
e sete, poate că vrea să mă avertizeze de pericolul care mă 
bântuie, căci paşii aceştia au ivit în el îndoieli, spaime ajunse la 
el cu boarea mirosului străin care răzbate sub cerul întunecat al 
grajdului asemenea unui fum, îi umple nările şi-l face să 
freamăte. Miros de cal necunoscut, de călători pe care nu-i ştie, 
de tâlhari. Vreun tovarás ori complice de-al lui Eulalio, dând 
târcoale hanului pustiu şi atipit. Eu sunt treaz, nu, nu dorm, căci 
simt durerea stârnită de funia de la încheieturile mâinilor 
cuprinzându-mă peste tot, dar sunt atât de istovit că pleoapele 
îmi atârnă greu, vestind un nou somn. Ar trebui oare să strig şi 
să cer ajutor? Nu mai aud paşi. N-au fost decât paşi în vis. 
Continui să frec funia, cu gesturi mai rapide, de dosul stâlpului. 
Calul forăie în întuneric. „Ce-i, viteazule? Ce nu-i bine? N-ai 
putea, oare, veni să mă ajuţi?” Zâmbesc în timp ce vorbesc. 
Bratele-mi cad de oboseală. Ridic capul. A înţeles. Şi vorbeşte. 


„Eu însumi sunt legat de iesle si nu cu o biată funie, ca tine, ci 
cu un lanţ. Adulmec apropierea unui cal, iar cel din şa îmi pare 
prieten al bidiviilor şi-al oamenilor. E plăcut să-l adulmeci. 
Domnița Blanca îl cunoaşte. Dá-ti răgaz şi odihneste-te. Ploaia s- 
a dus. N-o să se-ntoarcă, mult timp de-acum încolo.” Uşa se 
deschide, lumina izbucneşte în grajd, iar eu, prietenul domniţei 
Blanca, alerg să-i eliberez pe cei doi prizonieri. Mă opresc în faţa 
lor şi-i privesc visător. Între ei zace stârvul unui porc mistreţ, 
întins pe paie, scăldat în propriul sânge, ca într-o aureolă 
neagră. Trebuie sá tai funiile care-i tintuiesc pe cei doi 
îndrăgostiţi, dar spada mea nu-i în teacă, oare cum s-o fi- 
ntâmplat aşa ceva? Unde oi fi lăsat-o? Şi nu-i nici un cuţit pe- 
aici, nici un pumnal, toate armele cu táis au dispărut de pe faţa 
pământului, le văd căzând pe fundul apelor marine, cu miile, ca 
nişte păsări moarte. Şi atunci, ce se va-ntámpla cu viii înlănţuiţi 
de stâlpi prin grajdurile ţării şi ale continentului şi cu femeile, 
mii şi mii, legate cu funii de scările ce urcă si cu merele ce nu 
vor mai putea fi curățate de coajă si cu gâtlejurile rațelor ce nu 
vor mai putea fi tăiate şi cu piepturile duşmane pe care nu le 
vom mai putea străpunge? Nu va mai curge sânge, dar cei ce se 
află legaţi cu funii nu vor mai putea fi eliberaţi şi vor muri 
prizonieri, încet-încet, jertfiți în numele păcii celorlalţi, miei ai 
concordiei eterne. Eu sunt prizonierul şi voi rămâne țintuit aici 
până la sfârşitul lumii, vreau să spun, până va începe Judecata 
de Apoi, singura mea cale de mântuire. Şi paşii celui ce intrase 
pier din auz si mă trezesc zbătându-mă şi tipánd ca un apucat 
„Manuel, Manuel, trezeşte-te! Manuel, ce se întâmplă?” lar am 
visat şi am trezit-o pe Blanca şi am trezit caii ce foráie la capătul 
lanțurilor. Şi noaptea stăruie netulburată, întunecată. Primejdia 
s-a dus. Suntem teferi. Fii binecuvântat, Doamne. „Nu se- 
ntâmplă nimic. Visam. O să se crape de ziuă în curând. Incerc să 
rup funia. O să cedeze cât de repede. Viaţa lui Alfarabi e în 
primejdie. Trebuie să plecăm negresit máine-dimineatá. Si să 
ajungem. Blanca, nu te pot atinge, dar sunt fericit că mă aflu 
lângă tine, pradă aceloraşi ameninţări. Mai trebuie oare să-ţi 
spun că te iubesc?” > 

„Spune-mi-o. Numai o dată. Imi va fi de ajuns ca să trăiesc.” 
A vorbit el, într-adevăr? A murmurat acele cuvinte, ori eu le 
inventez, în ceata somnului? Oare o scară sau o pasăre mă 
ridică de fiecare dată mai sus, pe alt cerc? 


Ghetele mi-s uscate, picioarele calde. Oare am trăit 
vreodată o clipă de pace mai desăvârşită? Zac în miezul 
necuprinsei frământări şi al sfâşierii celorlalţi, străină de 
neajunsuri şi am ales să-i aparţin acestui bărbat, ca să mă-mbin 
cu fericirea lui şi să mă despart apoi, pentru totdeauna, sfâşiată 
de durere aidoma unei sălbăticiuni, atât cât să nu moară, 
târându-şi rana până la sfârşitul zilelor, ce nu vor fi prea greu de 
numărat. N-am putut scorni altceva. Ştiu că trebuie să pătimeşti 
ca să fii mântuit, fără să-i faci însă pe alţii să sufere. Sunt 
moleşită de oboseală. Imi întinde o bucată de pâine şi nişte 
brânză, va trebui să mă ridic şi să mă apropii, ca să-l pot atinge. 
Are mâna caldă. l-am atins uşor, ba chiar i-am mângâiat un pic 
vârful degetelor, în timp ce primeam frântura de pâine. Mă 
aciuez lângă el şi, uitându-mă prin flăcări, zăresc de partea 
cealaltă a peşterii intrarea întunecată şi fulgii care se cern ca 
nişte aripi de insecte albe, pe un prag nebulos, unde au format 
deja o blánitá ce va creşte încet-încet, până ce va astupa 
complet intrarea, izolându-ne în felul acesta, ca pe nişte urşi, 
până la sfârşitul iernii şi al războiului. O fi înţeles ce se petrece 
în mine? Se va-nvoi, oare? 

Câteva cavouri s-au prăbuşit, ba chiar şi nişte cruci, precum 
şi o sumedenie de case din jurul cimitirului. Oraşul, în 
semiíntuneric, şi-a păstrat forma de altădată, dar e destul sá te 
uiţi mai de-aproape, ca să te-nfiori de fragilitatea lucrurilor, de 
singurătatea lor zgâită, mutilată de trecerea secolelor, dincolo 
de cumpănirea oricărui timp. Câţiva arbori rázleti par petrificati 
ori calcinati, intacţi în aparenţă, în noaptea roşiatică si 
încremenită pe veci. Până şi praful aduce a marmură cenuşie 
bătând în purpuriu, dar e destul să-l atingi cu un deget, să treci 
uşor peste el, că se şi învolburează şi se ridică în nori mici, care 
se aşază imediat unii peste alţii, de parc-ar fi aripi adormite. 
Blanca se fereşte să atingă praful, ca şi cum n-ar vrea să lase 
urme ori să tulbure această rânduială de nestrámutat. Ar fi 
destul să pătrundă un strop de lumină şi de căldură, ca tot ce 
zace aici să înceapă să misune, sá se amestece cu firicele de 
sânge sub impulsul morţii numite viaţă, începând cu acea 
planetă-amintire şi până în străfundul celor mai îndepărtate 
galaxii viitoare. Încep să mă regăsesc. „Pe aici. Hai! O să-ţi arăt 
ceva.” Umbrele noastre şterse, deasupra umbrei dense a ruinei, 
par a fi contopite într-una singură, aceea a unui singur trup, în 


mişcare lină, unica posibilă aici, pe pământ. 

Ştiu că visez şi sunt fericit s-o ştiu. Pocnetul sec al 
maxilarelor e la fel de alinător cum e aburul cald al grajdului. 
Am scăpat de-o primejdie cumplită. Pe urmă cad şi mă lovesc. 
Era o piatră mare sub zăpadă. M-am lovit la picior, la braţe. 
„Hai, Blanca! Vino după mine. Trebuie s-o scoatem la capăt.” Ea 
aleargă înspre mine, alunecă si cade, o prind în braţe, iar ea má 
sărută pe gură. Da’ nu se poate, e mult prea frig şi sunt o 
groază de lupi în pădure, am văzut unul adineauri pândindu-ne 
de pe-o stâncă, aidoma unui câine, cu blana zburlitá de vânt şi 
de foame. Mă acoperă cu căldura ei, de parc-ar vrea să-mi 
comunice puterea vieţii ce zace-n ea, reuşeşte chiar să se 
strecoare printre straturile atâtor şube şi pelerine puse unele 
peste altele şi-i simt deodată fierbinteala trupului gol sub 
mâinile mele şi pretutindeni. Să fie chiar Blanca? li recunosc 
căldura, dar graba şi furia, care au ceva dusmános, tăcut si 
nevăzut în sălbăticia brutală şi mărginită, îmi sunt străine. 
„Blanca, unde eşti?” Nu răspunde, fiind prea absorbită de 
obsesia ei. lar zăpada nu va întârzia să ne acopere. Un cal 
nechează în depărtare şi lupii îi răspund pe loc. Apoi, se aude 
vocea lui Alfarabi care mă cheamă, ca învăluită de corul lupilor. 
„Nu ţi-e ruşine?” Încerc zadarnic să mă desprind, trec soldaţi de- 
o parte şi de alta, ocolindu-ne cu luare-aminte, de parc-am fi o 
stâncă ori un trup lipsit de viaţă. Sunt pedestraşi, cu feţele 
ocrotite de glugi tricotate din ochiuri de metal, cu sprâncenele 
acoperite de chiciură, cu nasul roşu ca gogosile, cu ochii truditi, 
morţi, lipsiţi de mişcare, cu lănciile frânte sprijinite pe umerii lor 
încovoiaţi. Par să fie la capătul puterilor, după un marş nesfârşit. 
Nu-mi pot da seama dacă-s de-ai noştri ori duşmani, atât de 
mult se pierd sub veşmintele astea la care iarna şi frigul îi silesc, 
dincolo de frontiere ori credinţe. Sau de moarte. Ei sunt cei 
morţi, nu infideli, căci sunt credincioşi ce se roagă lui 
Dumnezeu, prin mijlocirea unor nume ale căror sunete simple, 
rostite de gurile noastre neprihănite, ne transformă în duşmani 
înverşunaţi, silindu-ne să ne omorâm între noi, sub privirea 
indiferentă a Adevărului. „Cum, Blanca, vrei să mă desparti de 
toate acestea? Unde vrei să ajungi? Trebuie să căutăm altă cale, 
auzi, altă cale.” Unul dintre ostaşi s-a oprit, îşi îndreaptă înspre 
noi lancea ciuntită, dar care ar mai putea răni, care ar mai putea 
străpunge două trupuri deodată, şi ne priveşte cu ochii săi 


pustiiti, cărora nu le scapă totuşi nimic. Începe sá tipe, îngrozit 
de ce vede, şi le face şi celorlalţi semn să se oprească. Stă să-şi 
trimită înspre noi arma ucigaşă. Toate privirile şi toate armele 
sunt tintite asupră-ne, numai că eu am ales celălalt drum al 
meu. Nu mai suntem acolo. Ne aflăm tot în grajd, ce uşurare, 
inváluiti de întunericul blând. O chem în şoaptă pe Blanca. 
Pesemne doarme, căci nu răspunde. Incep să frec din nou funia 
pe lemnul stâlpului, care devine tot mai neted, zădărnicindu-mi 
cazna. Mă gândesc că vom fi eliberaţi în zori de grăjdari. Sau 
ucişi. Poate c-ar trebui s-o trezesc şi s-o previn, s-o scap de 
frică. Căci noaptea asta, aidoma celei dintâi, ne-a înapoiat 
unităţii care ne alcătuieşte, prin iubire, de cinci ani încoace, prin 
ameninţarea cu moartea şi prin cealaltă promisiune, în ziua de 
azi. Dacă nu m-ar durea aşa de tare toate... 

Din moment ce a îndrăznit să mă atingă, din moment ce-a 
venit să se aşeze atât de aproape de mine, nu-mi rămâne decât 
să întind braţele. Femeia aceasta este călugăriţă. Aşa şi pare, în 
pofida frumuseţii sale, ori poate tocmai... Cum de nu mi-am dat 
seama, în tot acest răstimp? Mai sunt o sumedenie de vreascuri 
în fundul peşterii. Mă duc să iau câteva. Mă uit la ea, în timp ce, 
cu o mână absentă, cotrobăiesc în grămadă. Ea îşi întinde 
palmele spre foc, o văd din spate, pe fundalul flăcării care se 
joacă în părul ei, tăiat într-o zi - când? - de foarfecele staretei şi 
crescut din nou în răstimpul profan care o desparte de 
mănăstirea unde se va înapoia mâine, lăsându-mă în voia soiţii 
pe o plajă pustie, azvárlit iar pe insula mea singuratică. Că-mi 
întinde mâna, că-mi mângâie degetele, ce-o fi vrând să însemne 
acest gest atât de stângaci, de copilăresc? Că mă doreşte, că 
renunţă la Dumnezeu ca sá mă urmeze? Ce nesábuintá! 
Adevărata sminteală începe întotdeauna dincolo de graniţa 
nebuniei, acolo unde se află războiul, iubirea, lupta pentru 
umbrele vieţii. Eram atât de liniştit la Escurial! Imediat ce l-am 
părăsit, m-am pomenit din nou în iureşul vechilor mele spaime 
şi aventura asta în munte şi-n zăpadă, cu această femeie pe 
care o iubesc şi care începe să mă iubească, este o dovadă 
grăitoare. Doamne, da' frumoasă-i, umbră de foc pe vâlvătaia 
umbrei! Mă întorc la locul meu, arunc ceva vreascuri în flăcări, 
mă aşez lângă ea. Îşi strecoară numaidecât mâna stângă pe sub 
braţul meu şi îşi culcă obrazul pe umăr. Părul ei are parfumul 
cimbrului, udat de ploaie, grabnic zvântat de soare, la sfârşit de 


noiembrie, pe marginea drumurilor Castiliei, pe costişele 
pietroase, de unde se zăresc în depărtare, în spatele plopilor 
aurii, vechile ziduri de apărare ale Avilei ori ale vreunui sat 
oarecare, sculptate de soare. Ne-am născut în parfum de 
sfinţenie. Noi, oamenii. Atunci, de ce acest abandon? Să fie, 
oare, încredinţată că va muri înainte de ivirea zorilor şi să vrea, 
oare, să recupereze într-o noapte toate sacrificiile şi renuntárile? 
Să-şi fi pierdut credinţa? Ori poate confundă credinţa şi iubirea, 
profanul şi sacrul? Ar fi destul să-mi aplec capul şi să culeg 
aceste buze. li este frică de mine ori milă? O iubesc, dar n-o 
cunosc. Cum însă s-o cunosc, fără s-o iubesc? Fără s-o ating, 
vreau să spun. Dacă nu mă ating de ea, dacă n-o fac să devină, 
pentru totdeauna, femeia mea, totul se va curma, nu voi mai 
avea nicio rațiune de existenţă. Dacă devine femeia mea, dacă 
acceptă această întoarcere la viaţa adevărată - oare adevărata 
viaţă n-o fi cea pe care a trăit-o la mănăstire? -, totul se va 
curma pentru ea. Schimbul ar fi, în întregime, în defavoarea ei. 
Urăsc războiul şi tot ceea ce el stârneşte în lume, situaţia 
aceasta absurdă, focul acesta din grotă, máicuta aceasta blândă 
rezemată de istovirea mea. Zăpada ne va-ngropa de vii. Nu văd 
altă scăpare. E singura la care nu m-am gândit niciodată. Cea 
mai dreaptă. Dar între noi doi şi această dezlegare mai sunt 
multe încă de făcut, de spus. Nu putem muri oricum. 

Ceea ce se întâmplă e într-adevăr ciudat şi de necrezut. Cu 
doar câteva ore în urmă, eram o infirmieră oarecare într-un 
spital de nebuni, aveam mentalitatea unei infirmiere, mă 
obişnuisem cu viaţa aceea. lar în clipa de faţă, în timp ce mă 
gândesc la ele, această frază şi această amintire care o 
cuprinde îmi par fără nicio legătură cu mine însămi. Nu mai sunt 
cea din după-amiaza de ieri sau de aseară, dinainte de plecare, 
nu mai sunt, mai ales, aceea de acum trei ani. Atunci, cine sunt? 
Ce doresc? Mi-am rupt toate legăturile, sunt absolut liberă, 
nimeni şi nimic nu mă mai obligă să fac cutare ori cutare lucru, 
aş putea relua viaţa de la alt cap, de ce nu? Dar în acelaşi timp, 
în adâncul acestei sporovăieli există un fel de pecete de neşters, 
care-mi indică foarte clar apartenenţa. Simt acel semn înscris pe 
limba şi pe plămânii mei, pe măruntaie şi pe creier, ca săpat de 
o flacără dincolo de trecutul meu, în carnea tuturor strămoşilor 
mei, ori în sângele lor transmisibil. Semnul acesta reprezintă 
stigmatul vieţii mele, dar şi al morţii, căci voi fi cea din urmă 


care-l va purta. Ba nu, reneg acest însemn, vreau sá mă salvez 
în sângele sângelui meu, vreau să pătimesc aflând toate 
voluptăţile iubirii, sunt o femeie ca oricare alta. De unde această 
excludere anume, această diferenţă? Nu mai există nici un 
semn, nici un stigmat, le-am smuls din mine şi le-am aruncat în 
zăpadă, unde se zvârcolesc ca-ntr-un incendiu. Care incendiu? 
Am fost în mai multe rânduri salvată din flăcări de către doctorul 
Eulalio, dar şi de Manuel, dincolo de trecut, poate în visul ce 
cuprinde viaţa deplină a sângelui nostru şi toate imaginile şi 
nălucile rasei mele. Războiul ne-a ţinut la adăpost de orice 
neajuns. Războaiele, cu  parjolul lor, sunt întotdeauna 
izbăvitoare. M-am născut în decembrie, sub semnul focului. Şi 
sunt frumoasă. Nu-i o pură întâmplare. Se preface că e absorbit 
de foc. Aruncă din vreme-n vreme câte-un vreasc în flăcări, 
atatá cu vârful altuia járatecul, dar ştiu că se gândeşte la mine. 
Se face că mai e supărat, că nu-i pasă de mine. „Cu ce-am 
greşit, Manuel? Eşti supărat că te-am urmat?” Nu má uit la el. 
Privesc flăcările care-mi încălzesc ochii şi fruntea, stând cu capul 
sprijinit de umărul lui. 

„De ce nu mi-ai spus?” 

„Când?” 

„Atunci. In ziua când ţi-am propus să mă urmezi. Nu mi-aş 
mai fi făcut iluzii. N-aş fi evadat. Ce voi face mâine, fără tine?” 

Viitorul. Nu există viitor. Poate că vom muri la noapte ori 
máine-dimineatá. 

„Să nu vorbim de ceea ce a fost, de ceea ce va fi. Trecutul 
si viitorul nu existá.” 

„Ceea ce ai fost... Chiar nu vrei să-mi povestesti?” 

Nu, n-am să-ţi povestesc nimic. Nu-mi mai aduc aminte. Am 
venit pe lume abia astăzi, în timpul acestei pribegii prin námeti. 
„Nu, n-o să-ţi povestesc nimic. Dar nici tu să nu-mi povestesti. 
N-avem istorie în urmă şi poate nici viitor. Cuvintele nu mai au 
rost de-acum încolo. Dacă mă iubeşti, nu mai vorbi.” 

Ce-am putea face altceva, dacă nu să vorbim? Dacă tac, 
sunt pierdut. Va trebui să înlocuiesc cuvintele prin gesturi. Va 
veni o zi când ea nu-mi va ierta slăbiciunea de acum. 

Ziua nu va întârzia să se arate, o recunosc după răsuflarea 
apăsată şi jilavă a cailor, după tăcerea deplină ce învăluie 
conturul formelor. Totul se domoleşte la capătul nopţii, chiar 
înaintea zorilor, care se pregătesc deja, în urma somnului şi a 


palorii stelelor. Se vor stinge una cáte una, aidoma unor pete 
şterse de trecerea unei pensule. Si-o voi vedea pe Blanca si va 
trebui fácut ceva. Sá strig pe cineva. Negresit o veni vreunul sá 
adape caii, sá schimbe paiele, sá coboare fân. ,Blanca!” 
Continuă să doarmă, dar nu-i aud respiraţia. E somnul dinaintea 
zorilor. Are nevoie să mai prindă puteri. Mă căznesc să-mi 
dezleg încheieturile mâinilor şi simt nişte fire cedând, funia 
începe să se destrame, o să-i vin de hac. Dacă nu plecăm în 
dimineaţa asta, viaţa lui Alfarabi va fi în primejdie. E cumplit. 
Trebuie încercat orice. După ce Blanca se va trezi, o să strig 
după ajutor. Îmi va fi greu să stau în şa. Nu mai am vlagă în 
picioare. Numai să nu mă las răpit de somn, căci aş risca să 
alunec în leşin şi în moarte şi atunci totul s-ar sfârşi, nu, nu 
pentru mine - puţin îmi pasă de mine -, pentru Blanca, deoarece 
ar rămâne singură, şi pentru Alfarabi, care va fi poate ucis sau 
ocărât crunt de ostaşii noştri, trebuie aşadar să mă concentrez 
asupra părţilor nedureroase ale trupului meu, ca şi cum m-aş 
afla într-un adăpost de nepătruns şi în cotloanele cele mai 
tainice şi mai adânci ale minţii mele, acolo unde funia şi 
vânătăile nu mă vor putea atinge nicicând, acolo unde păstrez 
neştirbită integritatea lumii, valoarea pe care o dau eu 
infinitului, punctul meu de contact cu ceea ce voi fi, cu ceea ce 
vom fi, Blanca şi cu mine, uniţi prin iubire, dar şi noi toţi peste 
câteva mii de ani, oamenii care vor fi ştiut să se salveze de 
mizerie, aceea înspre care ne împinge ura, vreau să spun 
iubirea fragmentară şi, ceea ce are şi mai multă importanţă, 
dincolo de toate funiile şi de toţi cei de teapa lui Eulalio şi de 
negustorii de cadavre, va trebui să stabilesc o punte de legătură 
cu mine, între ceea ce sunt în clipa asta, ceea ce ştiu şi 
puritatea fără umbră a copilăriei mele, când mă aflam în aceeaşi 
lumină, dar fără s-o ştiu, în vreme ce acum trebuie să ştim să nu 
ne lăsăm atinşi, nici târâţi în noroi, în foc, în tipete, în abur de 
sânge, printre ziduri ce se prăbuşesc, în zăngănit de fier care 
izbucneşte în râsetul încăierării, unde sunteţi, vă caut peste tot, 
pe ulicioare, primprejurul Marii Moschei, de-a lungul fluviului, 
dar chiar pe ulițele Consuegrei ai dat peste ea, acolo eşti şi 
acum, şi maurul, care-şi înalţă sabia încovoiată, îngălată de 
scântei ticăloase, o să atace, striveşte-i scáfárlia, striveşte 
turbanul acesta, tânăra femeie necunoscută urcă dintr-un salt în 
şa în faţa mea şi mă înlănţuie cu braţele-i care tremură, care iau 


încetul cu încetul forma căldurii trupului meu si mánám calul 
împreună, dă-i pinteni, printre cadavrele deja legate, nobila mea 
marfă de fost student la medicină la Salamanca şi mireasma 
cimbrului cotropeşte, învăluie şi şterge, aidoma unui nor, 
mirosul cadavrelor şi forma fostei mele lumi, simplă trecere 
înspre aceasta, şi zburăm drept ca o rândunică înspre moara ce 
ne va smulge acestui pământ, căci Blanca este un înger, iar 
bidiviul ăsta nu-i al meu, e numai unealta înălţării noastre înspre 
țelul final al amándorura şi al tuturor celor care ne seamănă, o 
stea foarte, foarte îndepărtată unde, fără îndoială, vom arunca 
ancora într-o zi, unde ne vom confunda cu copilăria noastră, 
vreau să spun, cu ceea ce a fost la început, şi ce bine-i să 
trăieşti acolo, câtă lumină e şi ce plăcut, nici măcar nu se mai 
vede urmă de trápas, zburám pe deasupra unor roiuri de aripi, 
Blanca şi cu mine, reîntorşi acasă, Manuel, Manuel, e vocea ei, 
dar nu se mai poate să-i fie teamă, gata cu frica, toate funiile au 
căzut, Manuel, Manuel, alunec în întuneric, fac eforturi mai mari 
decât toate puterile mele laolaltă, ca să mă eliberez de 
tulburarea asta fără nume, trebuie să ştiu, să recunosc, nu 
vreau să ştiu nimic, oare unde mă aflu, vreau să mă întorc la 
lumina aceea, un lanţ alunecă de-a lungul inelelor noastre 
zgomotoase, recunosc izul acestor tenebre, mi-e frică. 

„Blanca! Ce se petrece? Unde eşti?” 

„Nu te frământa. Sunt aici, legată de scară. lartă-mă că te- 
am trezit.” Se crapă de ziuă. 

Acum înţeleg. Am visat. Să nu cumva să uit visul ăsta. Mă 
concentrez asupra gâtului, ridic capul înspre acoperiş ori înspre 
cer, cum fac cocoşii dimineaţa şi strig din răsputeri. „Ajutor! 
Grăjdari, treziti-vá!” Caii se zvárcolesc, speriaţi de tipetele mele, 
lovesc cu copitele nervoase paiele ude, gâtul li se invineteste în 
lanţurile care clipesc şi alunecă, foráie de parc-ar sta să se 
înece. Strig iar, dar nu se-arată nimeni. Tăcerea se prăbuşeşte 
din nou peste noi, în vreme ce înlăuntrul acestei bezne devine 
cenusiu, iar lucrurile îşi reiau încet, încet forma diurná. Trupul 
Blancăi, dar nu, nu e decât faţa, abia apoi întreagă ea, întinsă 
pe barele care urcă, răsare din umbră. Lesul lui Eulalio, întins la 
picioarele mele, îşi păstrează încă forma şi consistenţa din 
timpul nopţii. Duhneste, dintr-odată, de parcă zorii l-ar fi azvárlit 
în putreziciune. Îmi vine să plâng, copleşit de furia nevolnică. 

De cât timp om fi plecat de la noi? In vreme ce alunecăm 


printre crucile acestea si printre dalele acestea crápate, prin 
lumina obscurá ori obscuritatea luminoasá - cum s-o numesc 
mai bine? -, cuvântul timp, atât de vechi, atât de actual, atât de 
încărcat de teroare în viaţa noastră de zi cu zi, de când Manuel a 
luat atitudine în această luptă, îmi vine mereu pe buze. 
Călătoria aceasta este o cercetare arheologică. Manuel vrea cu 
orice preţ să mă înveţe ceva, dar eu nu pricep mai nimic din 
jocul acesta, înscris pe marginea tragediei noastre. Lăcaşurile 
par îndepărtate, de parc-am fi la capătul universului. Nimic nu 
se mai clinteşte aici. Totul devine încetul cu încetul praf, toate 
se vor prăbuşi într-o bună zi, sub licărirea îndepărtată a 
Lácasurilor. Găsesc nedreaptă această abandonare. Am ajuns în 
mijlocul cimitirului, o luăm pe o alee care duce înspre zidul de 
împrejmuire, în spatele căruia zăresc linia crenelată a caselor în 
ruină şi găurile căscate ale prábusirilor. Şi când te gândeşti că 
nişte oameni au trăit aici, pe timpul luminii, că strămoşii zac sub 
aceste pietre. Toate acestea îmi creează un sentiment ciudat şi- 
mi vine sá má las copleşită de emoție ori sá murmur rugăciunile 
vechi pe care mi le-a spus Manuel în primele zile ale căsătoriei 
noastre, dar nu izbutesc, într-atât îmi sunt de necunoscute 
contururile chipurilor lor, culoarea ochilor lor, susurul vorbelor 
lor. Ce limbă vorbeau oare? Limba noastră păstrează sunetele şi 
imaginile lor, dar aceia ale căror oseminte odihnesc în acest praf 
sunt ca nişte străini pentru mine. Şi totuşi, fără ei, noi n-am fi 
fost pe lume. Noi am fost existenţa lor. Le datorăm viitorul. Am 
ajuns. 

Nu mai există intrarea. Sau aproape. Zăpada mai că a 
acoperit pragul ce ne lega cu exteriorul, s-a aşternut, s-a vârât, 
s-a îngrămădit, zburătăcită de vânt până spre mijlocul grotei, 
unde punctul său cel mai avansat, precum capul unui ghețar, 
transpiră şi lasă să-i curgă lacrimi, prefăcându-se, în faţa focului, 
într-o băltoacă din ce în ce mai cotropitoare. Expediția s-a 
sfârşit. A fost îngropată, am putea spune. Am putea spune, dar 
n-am putea face, căci hotărârea mea e luată. Chiar la noapte, 
după nesfârşita zi ce ne paşte, vom continua şi vom ajunge. 
Peste o oră sau două n-o să mai avem vreascuri, dar interiorul 
peşterii s-a impregnat cu căldura flăcărilor la fel ca pereţii unei 
sobe şi nu suntem în primejdie să degerăm. Suntem la adăpost. 
Am fost înconjurați, separați în noi înşine, ca nişte martori de 
seamă. Aş vrea s-o lovesc, să se îndepărteze de mine, dar cum 


sá lovesti o călugăriţă? S-o sărut e la fel de complicat. Risc 
năruirea, în ambele cazuri. Dac-o iubesc cu adevărat, sunt 
obligat s-o lovesc. Sau s-o conving în alt mod. 

„Nu ţi-am spus adevărul.” 

„Ce adevăr? Taci. E aşa de bine lângă dumneata. Nu mai 
am de ce să má tem.” 

„Mă aflam într-o clinică, înainte de război. N-am ieşit de- 
acolo decât ca să intru în alta, unde erai şi dumneata. Eu nu vin 
dintr-o mănăstire, ci dintr-o casă de nebuni.” 

„Atunci, de ce?” 

„Tocmai de aceea.” 

Cu excepţia acelei stranii statui din capătul cimitirului 
Montparnasse, a celor câtorva amintiri din copilărie, la Escurial, 
nu am alt trecut. Ce s-o fi-ntâmplat cu el? Să fie adevărat că am 
fost în altă casă de nebuni? Oi fi fost vreodată nebun? Dar de ce, 
Dumnezeule, de ce? În ce loc? la să vedem, cum îl chema pe 
tatăl tău? Cum se numea? Cine era? Cum? Fă un efort. Uită 
restul. NU mai privi. Chipul tatălui tău, încearcă să-l faci să se 
ivească din memorie, încearcă să-i vorbeşti, concentrează-te 
asupra flăcărilor. Chipul doctorului Eulalio. Nu-i asta. Cu 
revolverul în mână şi vocea de stăpân, sever dar înţelegător. 
Exact de ce-i nevoie ca să fii tată bun. Categoric nu-i asta. Mă 
cam încurc. 

„Vorbeşte-mi de doctorul Eulalio, vrei?” 

„Era pe stradă, chiar în faţa mănăstirii ce ardea. El m-a 
salvat, el m-a protejat, îi datorez viaţa. Mai nimic. Voia să mă ia 
de nevastă.” 

„Doctorul Eulalio e tatăl meu.” 

Se desprinde de mine. Am reuşit s-o sperii. 

Am spus o minciună? Dacă nu-i el, atunci cine? Cine-a fost 
tatăl meu? 

„Nu-i adevărat! Spune-mi: de ce mă respingi? În tot 
răstimpul petrecut în clinică, mi-ai dat de înţeles...” 

l-am dat de înţeles... Dar era mult mai mult de-atát. 

„i-am spus doar pe şleau că voiam să-mi petrec tot restul 
vieţii împreună cu dumneata. Dar nu-ţi cunoşteam trecutul, 
habar n-aveam de pactul dumitale. Te-ai promis altuia. lar eu 
aveam nevoie de companie, mă temeam să mă pomenesc 
singur prin munţii ăştia, sunt un bărbat fără trecut, cred că am 
suferit mult, undeva, prin trecutul ăsta pe care am preferat să-l 


acopăr cu vălul gros al uitării, cum se întâmplă cu minele 
părăsite, mişunând de broaste râioase şi de bufnite. Pricepi? Poţi 
avea un viitor, în starea asta? Chiar şi dumneata ai fi putut 
înnebuni, cu tot ce ti s-a întâmplat. Dar femeile sunt mai 
puternice, e lucru ştiut.” 

Joc un rol. Nu uita nicio clipă că joci un rol, altfel vei 
înnebuni de-a binelea. Dar cine mi-a fost tată? Pe cine să întreb? 
N-am pe nimeni cui să-i cer să-mi spună. Nebunia m-a făcut 
orfan. De asta eram aşa de trist la clinică, pe care o confundam 
cu orfelinatul din Santa Cruz, unde Filip al II-lea îi găzduia pe 
miile de orfani din imperiul său. Tatăl meu a murit în Flandra, al 
meu în Lombardia, al meu în Filipine, al meu în Chile, al meu în 
apele engleze, al meu la Napoli, în Portugalia, în Germania, în 
Roussillon, la Alger, în Mexic, taţii noştri cădeau peste tot, sub 
soarele care nu apunea niciodată, pentru gloria imperiului, ceea 
ce-l hotărî pe rege să pună să se construiască la Toledo cel mai 
frumos orfelinat din lume, în formă de cruce cu două etaje, cu 
opt dormitoare uriaşe unde se pregăteau la rândul lor să devină 
taţi şi viitoare stârvuri sute de copii. Vom fi eroii din Lepanto, ce 
se vor năpusti în mare, ca să nu mai iasă de-acolo. Adevăraţii 
eroi. Copiii din Sfânta Cruce. Cu siguranţă că acolo am fost şi eu. 
Îmi amintesc, da, îmi amintesc nopţile de iarnă în dormitorul 
enorm, în mijlocul respirației orfanilor ce dormeau. Plángeam, 
căci nu-mi cunoscusem nicicând tatăl, încercam să mi-l 
imaginez şi, nereuşind, îmi udam perna cu lacrimi fierbinţi care 
se răceau pe măsură ce se îndepărtau de obrazul meu. Eram 
nişte copii crucificati. Am rămas un bărbat crucificat, credincios 
formei mele dintâi, condamnat la viaţă. Nu legat cu funia, ci 
bătut în cuie. S-ar cădea, măcar, s-o salvez pe această femeie. 
Se năpusteşte asupră-mi şi buzele ei, dorite de-atâta vreme, îmi 
caută gura. Mă lupt corp la corp cu ea, într-un iureş năucitor, 
orfanul de la Sfânta Cruce, însetat de tandrete, o respinge pe 
femeia care l-ar putea mântui, i-ar putea readuce împăcarea, ar 
putea fi pentru el mai mult decât un părinte. E puternică şi 
îndârjită. Bratele ei reînvie în mine amintiri. Surprins de violenta 
şocului, mă pomenesc țintuit la pământ, cu Blanca asuprá-mi, 
disperată şi înfuriată de respingerea mea, încercându-şi ultimele 
arme de femeie pentru a-mi învinge rezistenţa şi îmi dau seama 
de laşitatea mea şi nu mă mai omor în fel şi chip să mă eliberez. 
Trebuie însă să lupt pentru trecut. Cine este tatăl meu? Cine 


sunt eu? O teamă cumplită a pus stăpânire pe mine. Încep sá 
má pierd. Nu te mai gándi la trecut. Blanca are dreptate. Pe ea 
trebuie s-o salvezi. Tu nu mai însemni mare lucru. Eşti doar 
unealta mântuirii ei. 

S-a luminat de-a binelea şi dobitoacele, năpădite de 
spaimă, cer ce li se cuvine, cu lovituri de copite şi cu 
nechezături. Ceva se-ntâmplă în galera asta. Or fi murit cu toţii 
ori poate că Eulalio era singur, patron şi grăjdar în acelaşi timp. 
Vom fi nevoiţi să aşteptăm sosirea vreunui musteriu, cu toate 
primejdiile pe care acest lucru le presupune pentru Blanca şi 
pentru mine. O întreb: 

„Te temi de moarte?” 

„Nu. Dar mi-ar fi plăcut totuşi să trăiesc cu tine. Să te 
privesc cu ochi vii. Dar de temut nu, nu mă tem de moarte. Am 
dorit-o de-atátea ori.” 

„Mă vei privi cu alţi ochi. Ştii ce înseamnă asta?” 

„Cam bănuiesc. Vom fi mult mai aproape de Dumnezeu. 
Aşa-i?” 

Şi mie mi-ar fi plăcut să trăiesc cu ea. Aceste câteva cuvinte 
pe care mi le-a încredinţat, precum şi întrebarea care vine la 
urmă sunt de o mare simplitate. Va fi uşor de explicat. Vom 
avea poate norocul să murim împreună. Va dura mult şi va fi 
greu de îndurat, dar cu atât mai bine pentru noi, va fi preţul ce 
se cuvine plătit. Încep să nu-mi mai simt picioarele, mi se moaie 
genunchii în gol. „Am fost rástigniti. Îţi dai seama?” Moartea 
animalelor va fi mai apăsătoare decât a noastră. 

Când buzele mele îl vor fi atins, va înceta să se mai zbată, 
mă va cuprinde şi-mi va impune martiriul. Dar nu reuşesc să-l 
surprind. Minte, povestea asta e-o minciună. Nu-i nebun, n-a 
fost nicicând, doctorul Eulalio nu-i este tată şi mă doreşte, căci 
mă iubeşte. Ceea ce nu vrea este să accepte rolul acesta. Se 
teme de păcat şi nu înţelege. Sau poate că înţelege totul. Nu 
mai ştiu. O furie voluptuoasă tremură în trupul meu. Trebuie 
negreşit să răzbat, să ajung la acest bărbat. Oricare ar fi preţul. 
Nu ne mai clintim. Ne scrutăm unul pe celălalt. Acum o să se- 
ntâmple. Închid pleoapele şi încep să plâng. N-aş fi vrut. 
Degetele lui îmi mângâie faţa. Totul a încremenit în lume, în 
afara degetelor lui de bărbat, pe obrazul meu ud de lacrimi. 
Încet-încet, respiraţia lui se va contopi cu a mea. Îl domin cu 
greutatea şi o căldură apăsătoare, pătrunzătoare urcă din lupta 


aceasta neclintit! Nu mai stiu unde má aflu si nici nu vreau sá 
ştiu. Má aplec. S-a domolit deja, lăsându-se în voia destoiniciei 
mele. Trupurile noastre se contopesc. Inchide ochii şi întinde 
braţele, ca doborât la pământ. Mâinile mele se lasă purtate în 
acest gest de destindere desăvârşită, sunt fericită şi ca 
stăpânită de o beatitudine ce urcă din fiece fibră a mea, din 
toate atingerile trupurilor noastre. Peste tot, de parc-ar fi unul 
singur. Proptindu-mă uşor pe palmele lui deschise, mă ridic lin, 
fără a renunţa la pradă, atât cât să-l privesc mai cu luare- 
aminte. Ca într-un fulger, Manuel dispare din faţa ochilor mei, 
făcând loc unei cruci pe care trupul meu se pomeneşte țintuit, 
într-o suprapunere absolută. O cruce veche, de lemn lustruit, din 
care se desprinde o figură ce vine de departe şi care prinde 
contur sub ochii mei şi pe care o recunosc imediat. Nu mai am 
glas să strig ori să implor. Capul înclinat, coroana de deasupra 
făcând să-i sângereze fruntea, pleoapele închise. Mă ridic 
anevoie, apoi cad în genunchi. Trupul nu se clinteşte. Aud 
pâlpâind focul, mai să se stingă, imaginea se şterge, Manuel e 
iar în faţa mea, azvárlit în formă de cruce în praful grotei. 
Înlemnit. Nu mă încumet să-l ating, nici să-i vorbesc şi pe 
neaşteptate mă văd aşa cum am redevenit, în realitatea fără 
falie, înveşmântată în negru, îngenuncheată, întoarsă la vălul de 
călugăriţă si la destinul meu, pironitá pe crucea mea de 
rugăciuni, de unde timpul va lăsa să se desprindă, una câte una, 
amintirile de prisos şi-atâtea alte rătăciri. „lartă-mă”, spune el, 
ridicându-se, în timp ce eu contemplu forma pătimirii noastre şi 
a mântuirii noastre, întipărită în praf. 

Urmele pasilor pe zăpadă, pe cărarea bătută de alţii, 
înaintea noastră. Negura codrului la ceasul dimineţii, aidoma 
răsuflării iernii. Pădurea pustiită de viaţă şi norişorii iviţi din 
aburul  respiraţiilor,  înghiontindu-se în aerul înghețat, 
retrăgându-se în fundul pieptului. Zdrăngăneala neruşinată a 
armelor, aceea mai veche, mai goală şi mai nemiloasă a 
baionetelor, scârţâitul cizmelor pe zăpada întărită de ger şi de 
alte cizme. Şi prezenţa muntelui, în dreapta, abia vizibil, cu 
stânci purtând pe creste capisoane de zăpadă, ca 
încotoşmănate de iarnă, santinele încremenite pe veci de 
mâinile anotimpului. Încotro ne îndreptăm oare? Să-i ridicăm pe 
cei apropiaţi, pur şi simplu, ori să ne aruncăm asupra celorlalţi, 
dincolo de ceaţă. Cine va supravieţui zilei ce se iveşte acum? 


Nimeni nu scoate o vorbă, ocupat fiecare sá se îndrepte înspre 
ce-l aşteaptă. Foc! Va trebui să se strige Foc, atât de-o parte cât 
şi de alta a liniei de vrájmásie ce ne desparte, Fuego, în aceeaşi 
limbă, aceea a bărbaţilor. Să se pună arma la umăr, să se apese 
uşor pe trăgaci, astfel ca glontul să pornească şi să-şi atingă 
ţinta, eliberarea sângelui prin moarte. Moartea e sângele ivit la 
vedere. Ar fi trebuit să şterpelesc fărâma de pâine rămasă azi- 
dimineaţă pe masă, dar sunt prea fericit ori prea laş, ca să fac 
aşa ceva, cutez mai mult în luptă decât în faţa unei bucățele de 
pâine. Şi acum, mi-e foame. Dacă voi mai fi în viaţă la noapte, o 
să mă ospătez după pofta inimii. Mă tem. Niciodată nu mănânc 
destul. O să fiu un bătrânel rotofei, o burtă ce va trebui purtată 
de restul trupului, de familie, de întreg satul, umflată cu pâine şi 
cu fasole, cu fabada aburindá, o burtă în sarcina întregii ţări. Am 
să devorez tot, într-o bună zi. Cu un foc uriaş, în faţa mea. O sá 
prăjesc în el oi şi porci, castane, cârnaţi, potárnichi, rate, o sá 
coc pâine. Am să trec prin focul acela întreaga lume, destinată 
să piară înghițită de mine. Pantoful ăsta mă jeneazá întruna. Ar 
fi trebuit să-l repar aseară, dar eram mort de oboseală şi 
scrisoarea Marisei m-a umplut de bucurie, pe urmă de venin. De 
ce-o fi trebuind să ajungem la aşa ceva, la aşa ceva? Intr-o bună 
zi, o să violez o fată, aşa, fiindcă am poftă, ca să mă răzbun într- 
un fel şi să le rănesc pe toate. lartă-mă, Doamne, şi tu, Sfinte 
loan al Crucii, născut în satul meu şi tu... Să fumăm, nu, n-avem 
dreptul. Era plin de flori pe marginea potecii, cel mai frumos 
ţinut din lume e Navara, se ştie, îmi vine să cânt, sunt fericit 
fără niciun motiv, Catalina va fi soţia mea, iartă-mă, bătrâne, 
era cât pe ce să-mi răstorn ortacul, pe grăsanul din faţă, pe 
molâu, ai grijă, s-a dus vremea florilor, trebuie să sfârşim 
războiala, tra-la-la-li. Va trebui cumpărat pământul lui Onesimo, 
va trebui reparat acoperişul, ce-a făcut spurcatul ăsta de război, 
va trebui să fie îndreptaţi oamenii, să fie dresi, să fie îmblătiţi cu 
ciocane, făcând să fie înghiţit de propriul lor trup pironul 
războiului, asupra căruia se loveşte de când e lumea. Pe când 
brutarul trecea strada... Ba nu, striga tiganul, ea m-a sărutat 
prima. Şi mulţimea de pe stradă se prăpădea de râs si era o 
arsitá de iad. Nu, nu are rimă, mare păcat, va trebui să caut, sá 
găsesc alt vers, de altfel, cuvântul acesta nu spune nimic bun, 
nimic prielnic, trebuie să le dau cuvintelor înţelesul fast, să refac 
viaţa în mijlocul altor cuvinte, să elimin cuvintele încărcate de 


nenorocire, cuvântul război, de exemplu, dacă ne-am hotărî să-l 
interzicem, să-l eliminăm din vocabular, ar dispărea din viaţă, n- 
am mai cunoaşte decât contrariul său, pacea, ar trebui să ştim 
să ne înconjurăm de cuvinte faste ca de o citadelă trainică, să 
creăm o poezie vitală, nemásurat de vitală, duşmană morţii, 
protectoare, să ne învăluim cu ea, să facem dragoste în miezul 
cuvintelor frumoase, să procreăm copii nemuritori, dovadă 
stând gloantele, vreau să spun, anii. Poem-supravietuire. 
Tocmai în asta constă nemurirea poetului. Nu-i mare lucru. Aş 
vrea, dar din cealaltă, dovadă stând gloantele. Îmi vine să 
aprind o... Abia ce s-au ivit zorii asupra satului. Mi-e dator cinci 
pesete. Pentru tot restul vieţii... Se lasă negură în hăuri, din ce 
în ce mai deasă, pe măsură ce coborâm. Acum, suntem în 
mijlocul norilor, dar nu e ceaţă, iar frigul ăsta este cel care 
desparte ziua de noapte, noaptea de zi. Îl recunosc. Când 
soarele va apărea deasupra câmpiei, va trage asupră-ne 
asemenea unei guri de tun, soarele celorlalţi. Va trebui să 
mănânc soarele, într-o bună zi. Acolo, pe dreapta, aproape 
îngropată în omătul îndesat, se află o peşteră pe care o ştiu, 
unde mergeam să mă adăpostesc înainte de război, cu cele trei 
mioare si cu dulăul. Ar putea trage în noi, dacă ar fi cineva 
ascuns înăuntru. Trebuie să ne gândim la toate. De nu, putem 
crăpa din te miri ce. Blestemata asta de cizmă! „Domnule 
locotenent! Opriţi-vă o clipă. Am să vă spun ceva.” 

Le-a fost sete şi foame în aceeaşi clipă, căci au început să 
necheze şi să dea din copite deodată, ca urniti de aceeaşi 
maşinărie, ascunsă în măruntaiele lor. Grajdul pare că se mişcă 
şi c-o ia la vale. Grinzile vechi se îndoaie sub hărmălaia 
loviturilor de copite. Ar fi o copilărie, să ne unim vocile pierite cu 
acest uragan. Ne zâmbim. E lumină. Deschide gura, o văd 
vorbind, dar n-o aud. Nu-mi mai simt vârful degetelor. Tot trupul 
meu se propteşte în funie. A ieşit din horă. Eu voi muri primul. 
Drumul va urca, va veni o răscruce, acolo am s-o aştept pe 
Blanca, apoi va trebui s-o luăm pe-un drumeag, la dreapta. Să 
nu uit. Ce fel de drumeag? Stau sá atipesc. Larma s-a domolit, o 
amutire stranie a pus stăpânire pe grajd, mă uit la Blanca, dar 
abia o zăresc, dincolo de un văl tulbure. O fi deja sfârşitul? Apoi 
aud limpede o uşă care se deschide, un pas ce înaintează, un 
pas al unuia ce şchioapătă, un bătrân ori vreun suferind, care se 
sprijină într-un baston mai zgomotos decât îi sunt paşii. 


Oare ce se întâmplă? Turbatilor. Sálbáticiuni apucate. 
Jupáne Eulalio, jupáne Eulalio, unde sunteţi? 

Vocea Blancăi, proaspătă si pură, aidoma unei cascade într- 
o pădure: „Ajutor!”, strigă această voce. Paşii înaintează 
împreună cu bastonul ce-i însoţeşte. Se opresc în spatele meu. 
Necunoscutul a dat peste leşul lui Eulalio. Tăcere. Mă prábusesc 
într-un hău, vreau să strig, beznă... 

Omul ăsta pare să fi ieşit dintr-un mormânt. Se uită, 
înaintează un pas, îmi aruncă o privire răutăcioasă, de parcă eu 
aş fi vinovata - sunt, oarecum, dar nu din pricina mea - şi trece 
agale, cu opinteli crâncene, ca un pântec gata să plesnească, de 
la mutenie la hohote de plâns. Proptit în baston, greoi si burtos, 
cu un picior umflat de gută, nici bătrân, nici tânăr, plânge încet, 
cum am văzut că plâng, la înmormântările din Consuegra, 
lelitele subţiri. Şi e doar un grájdar, pe care hărmălaia făcută de 
dobitoacele înfometate a sfârşit prin a-l smulge din culcuşul său. 
Se căzneşte să-şi plângă stăpânul. De asta era singur Eulalio 
aseară. Neghiobul ăsta era în pat. Pe urmă, tot aşa domol, dând 
trupului şi mai ales burtoiului său un avânt contrar, greu de urnit 
pe o nouă cale, potrivnică celei dintâi, trece de la hohotele de 
plâns la râs. Usurel, la început, apoi din ce în ce mai vârtos, pe 
măsură ce trupul său se deprinde cu această cadență, râde în 
hohote neîntrerupte, cu gura căscată spre cer, lovind din când în 
când pământul uscat cu bastonul, de parc-ar vrea să se 
oprească şi nu poate. Râsul e mai grăitor ca lacrimile. Moartea 
stăpânului său pare să-l înveselească ori să-i convină. Lacrimile-i 
şiroiesc pe obrajii grásani, de ţăran bine hrănit. Animalele se 
uită la el, trăpaşul lui Manuel mai ales, cu ochii săi omeneşti. Imi 
dau seama că Manuel s-a prăbuşit, lesinat. Il strig. Nu răspunde. 
„Da, zoreşte-te, dezleagă-ne, du-te după un cuţit.” Nu pricepe. 
Toate astea îl depăşesc. Nu se mai clinteşte, încremenit într-o 
încântare neroadă. Paşii unui cal pe pavajul curţii. Un glas. Un 
glas pe care-l recunosc. Valetul, îmboldit de obisnuintá, ne 
părăseşte. Face cale-ntoarsă şi se duce să vadă de noul venit, 
un muşteriu, de bună seamă, cineva mai de vază decât noi. 
„Manuel!” Tot trupul i se lasă în funiile care-l inlántuie. Nu-mi 
mai simt vârful degetelor. „Ajutor!” Am strigat din răsputeri. 
Nişte paşi se grăbesc încoace, în sfârşit şi de departe, în lumina 
cenusie a grajdului, urmat de valet, care s-a oprit din râs şi din 
plâns, îl recunosc pe bătrân, don Alonso Quijano, cu spada sa 


uriaşă în mână, venind înspre mine cu un pas uşor. 

„Dar vă recunosc, sunteţi hangita din Consuegra.” 

„Da. Sunt eu. Dezlegati-má. Dezlegaţi-l şi pe Manuel. Tăiaţi 
repede. Simt fierul rece al spadei pe braţe. Funia e groasă.” Un 
parfum de cimbru sălbatic se desprinde din veşmintele şi din 
mişcările bătrânului. Parfumul de afară. 

„Cum vá simţiţi? Vă puteţi tine pe picioare?” 

„Nu, dar asta n-are însemnătate. Eliberaţi-l pe Manuel.” 
Trece peste trupul neînsufleţit al lui Eulalio. 

Valetul ne urmăreşte cu privirea. 

„Du-te şi vezi de cal, neghiobule!” 

Manuel i se prăbuşeşte în braţe. ll aşază cu greu pe podea. 
Nu mă pot mişca, gleznele îmi sunt ca zdrobite, mă târăsc pe 
genunchi, pe coate, va trebui să fac un ocol, să nu ating 
cadavrul. Nici sângele coagulat, care duhneşte. Leşinase. 

„Da' adu-mi un pic de apă, puturos ce eşti. Lasă calul. Hai, 
fuguta! Cum te cheamă?” 

„Sancho, senor, servitorul dumneavoastră. Pentru tot restul 
vieţii, dacă veţi voi, căci nu mai am stăpân.” Am rămas în viaţă. 

„Fiţi binecuvântat..” 

„Poate c-o fi careva ascuns, domnule locotenent, acolo, 
înăuntru, după grămada asta de zăpadă. E loc pentru douăzeci. 
O peşteră, ce mai. Daţi-mi voie sá mă apropii şi să arunc o 
privire sau, mai degrabă, o grenadă.” A ghicit. Scrutează spaţiul 
rămas deasupra omătului adunat de vânt, ca o fereastră spartă. 
Se uită apoi înspre vale. „Nu, cei din vale ar putea auzi 
zgomotul. Luaţi cinci oameni şi intraţi. Poate că nu e nimeni. 
Dacă e cineva, să fie adus în sat, sub escortă. Dacă nu, urmați- 
ne rapid. Inteles, sergent?” Inteles. Aleg cinci insi, care nu-s 
prea încântați - ce idee! - de prisosul acesta de aventură. 
Deseará, voi primi o decorație ori o săpuneală. Dacă voi mai fi 
printre cei vii. Pater noster qui est in coeli... 

Se aud voci, paşi în zăpadă, în plină zi. Ne ridicăm deodată, 
ca vinovaţi în mod neaşteptat unul faţă de celălalt, descátusati 
de orice compromis. Ne vor prinde şi ne vor împuşca. Focul de 
peste noapte s-a stins. N-a mai rămas decât cenuşă şi cărbuni 
înnegriţi. Stăm fatá-n faţă. Lumina albă abia de-i atinge faţa, 
palidă şi tânără. „Nu sunt nebun, iartă-mă”, îmi spune. Da, ştiu. 
Intotdeauna am ştiut-o. Nebuna sunt eu. Eram. Căci înţeleg 
dintr-odată tot ce s-a întâmplat în această noapte întunecată. 


Manuel a fost mántuitorul meu. Nu m-a lăsat sá má întinez, nu, 
nu acesta e cuvântul, n-a permis sá ne târâm într-un noroi pe 
care eu voiam să-l iau drept drumul spre paradis. Am câştigat 
ceva foarte lămurit, ca o coroană, una singură pentru amândoi, 
care ne cuprinde sufletele confuze într-un cerc de aur. Datorită 
lui, m-aş fi putut întoarce la mănăstire, acum vom intra amândoi 
în moarte, ceea ce e mult mai bine. ll iubesc în alt fel, ca şi cum 
ar fi devenit, prin forţă ori înţelepciune, cea mai bună parte din 
mine însămi, conştiinţa mea şi judecata mea. Il privesc în ochi, 
mă găzduieşte în ei, în vreme ce zidul de zăpadă devine din ce 
în ce mai străveziu sub loviturile lopetii. Am găsit ceea ce 
crezusem pierdut. N-am de ce mă ruşina. Ştiu că mă iubeşte, că 
nu va conteni nicicând să mă iubească, până în clipa în care ne 
vom prăbuşi sub gloanţe, peste nu mult timp şi, mai ales, pe 
urmă. Va fi ca o reîntoarcere la mănăstire, unde ne vom afla 
împreună. Îmi zâmbeşte duios. Îmi atinge uşor, întinzându-şi 
braţul, obrazul, conturul fruntii, de parc-ar vrea să-mi spună 
adio, apoi se întoarce brusc înspre intrarea grotei, unde în 
curând se vor arăta pustile, după lopeţi. „Nu trageţi, zice. E şi o 
femeie cu mine şi suntem dezarmati.” Pusca lui din copilărie a 
rămas sprijinită de perete. Înaintăm înspre intrare, unul lângă 
altul. „Mai repede”, spune o voce. Inchid ochii în lumina 
orbitoare a zăpezii şi a soarelui, ce pare să plutească deasupra 
unor nori, ca o navă în flăcări. 

Privesc cerul pe deasupra peretelui şi a ruinelor palide. 
Soarele tocmai a trecut peste scheleticul zid de împrejmuire si 
se arată ceea ce s-ar putea numi z/uá. E prima oará-n viaţă că 
iau parte la asemenea spectacol, aici, pe pământ. Dalele de 
marmură, zidurile cu rosturi, crucile din metal ori din piatră, 
toată acea lume ternă a nopţii precedente a prins viaţă, ca 
aprinsă din interior, în lumina roşietică a soarelui ce răsare. 
Astrul care, înainte, dădea căldură şi lumină locuitorilor de pe 
aici, a devenit un disc de metal abia luminat, crepuscular şi 
stingându-se când nici nu s-a ivit bine. Epuizat de strămoşii 
noştri, care i-au supt energia interioară până la istovire, ca pe 
un lapte al vieţii, nu mai este decât un cadavru, o pitică albă ce 
se învârte în jurul amintirilor ei ca o bătrânică. Strălucirea 
Lácasurilor a dispărut în cer, sub reflectarea palidă si rece care 
desenează umbre şi măreşte reliefurile lucrurilor. Ne-am oprit în 
faţa unui cavou ciudat. Deasupra mormântului se află un bloc de 


piatră fasonat vag. ,Priveste.” Manuel îmi face semn sá má 
apropii. El a trecut pe partea cealaltă. Sunt două figuri 
omeneşti, aceea a unui bărbat, pare-se, şi cea a unei femei, 
dintr-o bucată, cu braţele strânse în jurul gâturilor lor, cu buzele 
unite, dar şi cu piepturile, pântecele, genunchii, formând un 
singur trup, vag separat de sculptor, care a vrut, fără-ndoială, să 
exprime prin aceasta unitatea în iubire, bucuria unicei 
cunoaşteri posibile, primul gest schiţat de oameni pentru a 
reîncepe să urce înspre înălțimile pierdute. Unica tráinicie. 
Lumina părelnică dă relief părului abia conturat şi ochii, pe 
jumătate închişi, sfredelindu-se unii pe ceilalţi până în străfundul 
măruntaielor si al gândurilor, par la fel de elocventi, la fel de 
uniţi, ca şi buzele întâmpinând izvorul sărutului. Facem 
înconjurul blocului de piatră „Se numeşte Sărutu/. Atât. Întreaga 
noastră poveste, de la început.” A noastră? vreau să-l întreb, ori 
cea a tuturor celor care s-au iubit pe acest pământ şi pe 
celelalte? Dar cred că ambele răspunsuri ar fi valabile în mod 
egal, aşa că tac. „Sunt şi strămoşii noştri şi urmaşii noştri”, 
spune Manuel. Mi se pare că aduce cu chipul sculptat în piatră. 
„Noi am existat dintotdeauna”, îi spun şi el face „da” din cap, cu 
mâna pe părul acelei femei cu care, fără s-o ştiu, am semănat 
încă de când am început să iubesc. Apoi, imensul satelit se arată 
şi el, la fel de roşu ca o frunză de toamnă pe cerul lipsit de 
culoare. A fost cel din urmă, cel mai mare, una dintre primele 
baze. Va fi urmat de alţii, cât tine ziua, apropiaţi ori îndepărtați, 
cadavre de mult timp abandonate, ca Pământul însuşi, 
rostogolindu-se solitari în această vale spaţială a morții, uitată în 
hăurile Universului, aidoma castelelor de odinioară, de care 
vorbesc romanele acelor vremuri demult apuse şi nesigure. Nu 
există niciun pericol în jurul nostru, dar o teamă surdă pune 
stăpânire pe mine. Or fi aceste tenebre purpurii distanţa care ne 
desparte de acasă ori ceea ce am devenit noi raportat la ceilalţi. 
Habar n-am. „Se temeau, pe vremuri, cei care locuiau pe 
Pământ. Frica aceea se numea Istorie. Au pătimit mult din cauza 
ei. E destul să pui piciorul pe-aici, ca să fii cuprins din nou de 
aşa ceva. Şi mie mi-e frică.” Va trebui să declarăm terminată 
explorarea şi să ne plasăm din nou pe orbita de întoarcere. „Mai 
avem ceva de văzut, spune Manuel. Nu e departe de aici. Dar nu 
vom mai fi singuri.” Deodată, o voce începe să vorbească în 
metronom. 


„Veţi veni cu noi, în sat”, spune sergentul. „Care sat?” Nu- 
mi vine sá cred ce-mi aud urechile. ,El Espinar.” Dar atunci, 
suntem salvati. Ajunseserám de cealaltá parte si habar n- 
aveam. Nu má rátácisem, asadar, cu tot intunericul, cu toatá 
suferinţa si cu tot omátul. Am ajuns sus şi zăresc, într-adevăr, 
casele din El Espinar, pe cele din San Rafael, mai la dreapta, în 
lumina dimineţii şi fumul ce se ridică drept din coşurile caselor 
din vale, unde soarele n-a pătruns încă. Suntem în viaţă. Să fie 
asta esentialul? O privesc pe Blanca, ce merge-ncet, cu grijă, 
prin námeti, între sergent si mine. Am atins cea mai grea ţintă 
pe care mi-am propus-o vreodată. Şi totul trebuie luat de la 
capăt. Totul. Ceva mai sus, pe acelaşi drum. Sunt din nou 
singur, cu trecutul şi cu viitorul. 


„„„apatrizi prin cuvânt. 
Henri Michaux 


Nu asa se îngroapă mortii. Numai atât eram în stare să 
spun. Îmbătrânisem cu treizeci de ani în câteva ore, nu-mi 
dădeam seama şi n-aveam curaj să mă uit în oglinzi. Care 
oglinzi? Nu există aşa ceva. În apă nici atât, căci toate apele 
erau noroi însângerat, iar cerul rămăsese prea departe şi nu 
voiam să-mi mai caut chipul. Îl chemam cu blándete, cum îşi 
strigă o mamă pruncul rătăcit în volbura copitelor şi a urletelor 
şi, tot mergând de-a lungul zidurilor albe, repetam întruna fraza 
aceea fără noimă pe care o auzisem fără îndoială undeva, pe la 
începutul aceleiaşi zile, asemănătoare atâtor altora, cu al căror 
tâlc nu mă învoiam. Manuel, nu aşa se îngroapă morţii. Şi îmi 
reluam goana printre oamenii aceia care veneau înapoi sau care 
fugeau şi am ajuns, în cele din urmă, la căderea serii, în faţa 
casei lui Alfarabi, nu departe de Marea Moschee, o casă cum nu 
sunt pe la noi, unde mă dusese Manuel cu o zi în urmă sau cu o 
săptămână în urmă, acum trei zile ori nici atât. Nu mai aveam 
lacrimi să plâng. M-am aşezat pe marginea fântânii, în patio. 
Nimic nu se schimbase acolo, doar viaţa. Coloanele, susurul 
apei, porumbitele care gángureau pe sub streşini, liniştea, 
parfumul, totul era asemenea celor ce le cunoscusem cu doar 
câteva zile înainte, dar parcă era o frunză pe care o ţii în mână, 
pe care o priveşti şi o întorci pe partea cealaltă. E aceeaşi, dar 
are altă înfăţişare. Oraşul fusese răvăşit, aidoma unei frunze 
zburătăcite de vânt, trăia de-a valma şi nu mai exista niciun 
lucruşor care să nu-şi fi schimbat locul ori culoarea. Da, aşa era. 
Şi numai eu îmi dădeam seama de asta şi numai eu sufeream, 
pentru că eram fără vină, o jur, n-aveam de-a face cu 
schimbarea, nici cu morţii care záceau presárati pe străzi, cei 
câţiva foşti în viaţă, vinovaţi că n-au priceput din vreme. Eram 
străină de toate şi nici măcar nu era pârjol. Mă uitam la apa 
cristalină din fântână, unde veneau porumbitele să-şi 
umezească ciocul, înainte de-a zbura către cuibul de tihnă şi 
murmuram: „Manuel, nu aşa se îngroapă morţii.” Imi amintesc şi 
acum fraza asta nătângă, care nu mă privea deloc, care n-avea 
nimic de-a face cu nevinovăția mea. Má mai dureau încă si 
gleznele şi încheieturile mâinilor, după atâta amar de vreme. N- 
am mai trăit niciodată o toamnă atât de frumoasă, atât de 


domoalá. Oare nu se va sfârşi niciodată? Mă întreb pe soptite, 
de parc-as aştepta un răspuns. Aş vrea sá ia sfârşit, nu într-o zi 
oarecare, ci acum, în clipa asta, iartă-mă, Doamne, nu mai ştiu 
ce zic de câtăva vreme, din ziua aceea, de fapt, când l-am 
pierdut din nou pe Manuel. Nu-mi era, oare, ursit? Devenise atât 
de frumos, atât de mândru de el, se izbăvise de toate cele, 
ispăşise totul, nu mai era negustorul de cadavre, nici părtaş cu 
Eulalio, care se omorâse în faţa lui, ca şi cum ar fi vrut să se 
smulgă din acel trecut ticălos - Eulalio n-avea altă cale de ieşire 
din tărăşenie -, ajunsese la înţelepciune şi voia să mă 
călăuzească şi pe mine într-acolo, nu ştiu de ce, căci nu prea 
pricepeam, nici tot ce spunea, nici tot ce voia de la mine. Chiar, 
ce voia de la mine? Cât de liniştit e totul acum, iar maurii sunt 
departe, nu vor mai putea veni în veci la Consuegra şi nici 
măcar la Cordoba, o să-i azvârlim în curând în mare pe fidelii 
ăia. Alfarabi má îmbrăţişase în mijlocul acelui patio alb, de parcă 
aş fi fost fata lui, nevasta lui Manuel ori, mai degrabă, sora lui 
întru înţelepciune. Bătrânul avea aceeaşi privire cu Manuel, 
aceeaşi hotărâre, un bun dobândit, care-i însenina necontenit. 
Îşi vorbeau în grai maur, în vreme ce eu mă uitam la apa 
susurândă din bazin şi urmăream zborul porumbeilor. Nu 
pricepusem prea bine, mi-era teamă să aştept înlăuntrul acelui 
vuiet, acelor vâlvătăi cu care mă deprinsesem. De-acolo mi s-a 
tras năpasta. Cu siguranţă c-a venit după mine, cum mi-o 
făgăduise, în vreme ce eu îl căutam pe partea greşită, acolo 
unde nu mai era. Nu ni s-au încrucişat drumurile şi ne-am dus 
mai departe traiul, fiecare pe o cale ce nu mai era şi a celuilalt, 
ce ne ducea spre tinte tot mai îndepărtate. Şi, între timp, oraşul 
a ajuns, neaşteptat, în puterea alor noştri... Dar îl aştept, se va 
întoarce negresit, într-o bună zi ori într-o noapte, sá má ia cu el, 
într-un loc unde nu vom mai fi în primejdie să ne rătăcim unul 
de altul. Îl aştept acolo unde ne-am întâlnit şi regăsit şi unde 
duc toate drumurile noastre. lată prima moară, pe coastă, cu 
aripile învârtindu-se în văzduh, aidoma unei păsări cápiate. 
Satul e jos, de-o parte şi de alta a râului Amarguillo, casa mea, 
biserica, zidul de apărare, desluşesc totul, e destul să arunc o 
privire, uite măslinii, pe câmp, unde-mi duceam mioarele. 
Celelalte mori şi castelul nu vor întârzia să se arate, după 
cotitură. În toate locurile acestea, au sálásluit necontenit aceiaşi 
oameni. Nebuna s-a întors şi-a luat iar în stăpânire moara, s-a 


támáduit, contesei i-au venit pe lume trei copii, contele se 
războieşte undeva, prin Andaluzia, iar eu bântui pe drumul ăsta 
unde Manuel m-a luat pe calul său, o să privesc moara, o să 
sporovăiesc un picut cu morăriţa, poate c-am sá mă duc să-i dau 
binete contesei, care e atât de cumsecade cu mine din noaptea 
aceea, când mi-a împrumutat mantia ei, pe care n-a mai vrut s-o 
ia înapoi în ziua când am revenit de dincolo. O mai am şi acum. 
Doar Eulalio nu se va mai întoarce-n veci. Pământul era atât de 
îngheţat si ningea cu fulgi mărunți, spulberati de vântul táios, 
care venea din munţii de departe. Grăjdarul se căznea cu 
lopata, s-a chinuit apoi cu trupul neînsufleţit, care nu se lăsa 
varát în coşciugul făcut la repezeală. Don Alonso Quijano, cu 
barba-n vânt, a spus un Tatăl Nostru la marginea gropii şi-n 
timpul ăsta pământul era acoperit de zăpadă. O auzeam cum se 
lasă uşor pe spini, cum cade şoptind, cum se aşterne peste tot, 
din ce în ce mai groasă, ascunzând petele negre. Vântul şuiera 
prin acoperiş, când ne-am întors. În vatra de jos ardea un foc cu 
vâlvătăi. Sancho bătea cuie în obloane, pe care le fereca astfel, 
pe veci. Hanul rămânea pustiu, cu vinul în butoaie, poate şi cu 
banii mortului ascunsi pe undeva ori sterpeliti deja de Sancho, 
care avea să-l urmeze pe don Alonso la Mancha, cu cei trei cai şi 
cu vaca. Astfel, se potoleau toate, pentru Eulalio. Nu-i mai 
rămânea decât viaţa de veci. Am făcut ceva de mâncare. Don 
Alonso vorbea întruna, povestind tot felul de aventuri si 
surâzându-mi de fiecare dată când privirile noastre se întâlneau. 
Manuel abia se mai ţinea pe picioare. Ne-am petrecut noaptea 
în acelaşi aşternut, respirând în acelaşi timp, de parc-am fi fost 
un singur trup trudit, care trecuse pe lângă moarte şi care se 
întorcea la viaţă apucând fiecare firicel, fără a îndrăzni să 
creadă în fericirea adusă de fiece clipă şi de fiece mângâiere. 
Eram fericiţi în alt chip. Era un fel deznădăjduit de a fi împreună 
pentru totdeauna, după tot ce se întâmplase. Îmi simţeam 
rădăcinile crescând în el, hrănindu-se cu sângele lui, braţele 
mele nu conteneau să-l cuprindă din toate părţile, sub pleoapele 
mele lăsate era numai el şi-i vorbeam, în vreme ce căuta în 
lăuntricele mele tainite ceea ce eu gásisem deja în el. Zăpada 
cădea pe streşini ca un praf şi vântul urla mánios, zgáltáind 
hanul şi temeliile lumii şi-mi plăcea vijelia, care nu mai făcea 
parte din mine. Înlăuntrul nostru era cald. Pieptul lui ardea. lar 
mâinile sale, care începeau să se deştepte asupra sufletului 


meu, aidoma unui ochi, erau si ele fierbinti. Noaptea aceea nu 
le-a umbrit pe celelalte, nici pe cea de la moară, nici pe cea în 
care a murit Eulalio, dar e stăpână peste amintirea tuturor 
celorlalte apropieri. Dacă adormeam, cádeam în genunchi, în 
vis, îmi amintesc şi acum şi mă rugam, cum te rogi într-o 
biserică. În ziua următoare a tot nins şi nu mai era nici urmă de 
drumuri, dispăruse şi mormântul lui Eulalio şi toate celelalte. 
Înainte de prânz, cerul s-a înseninat din nou, cum se întâmplă 
aşa de des în Castilia şi zăpada a început să se topească, pe 
câmpuri şi pe ramuri. La prima răscruce, ne-am luat rămas-bun 
de la don Alonso Quijano şi de la Sancho, care se îndreptau spre 
vest. Nici că i-am mai văzut de-atunci. Nişte oşteni se foiesc în 
faţa castelului, un cavaler grăbit face să se cutremure şi să 
răsune podul suspendat şi galopează înspre Consuegra. Multe 
lucruri pe care le socotesc fără noimă se petrec în afara mea, 
cum şi eu par aiurea în ochii celorlalţi, cum este tot ceea ce nu 
cunoaştem. Goana aceea călare, pe drumurile albe, în timp ce 
soarele prăvălea zăpada de pe ramurile pinilor, ce se ridicau mai 
apoi uşurate, ca nişte braţe dezrobite, apoi tárána jilavă, apoi 
copitele, lovind cărările pietroase şi uscate. Dincolo de munţi nu 
ninsese. Erau alte câmpuri, cu sate diferite. O noapte mai târziu 
eram la mauri. O zi după aceea, oraşul alb şi mare, cât mai 
multe sate adunate laolaltă, ne-au întâmpinat cu purtări şi vorbe 
care mă despicau precum iataganele. Manuel era ca acasă şi 
dădea de înţeles că-i place acolo. Acum ştiu că niciunde nu era 
acasă, în afara clipei în care, cu ochii închişi, îşi regăsea lăcaşul 
în mine. Am ştiut-o chiar de la început, de îndată ce ni s-au 
încrucişat privirile în lumina din patio, unde apa dănţuia cu 
razele de soare şi cu porumbitele. Alfarabi nu m-a încuviinţat. 
Inşelăciunile privind trecutul sunt de prisos. La ce bun? M-a 
Imbrátisat, da, ca şi cum as fi fost fiica lui, dar Manuel era deja 
fiul său. Eu eram pentru el sfârşitul unei încercări. Sau, dacă nu, 
ei aşteptau de la mine ceva ce nu fusesem în stare să le dau, 
aşa că împliniseră acel ceva în numele meu, fără să le pese de 
persoana mea. Părintele Xavier s-a purtat la fel, faţă de mine. 
Se făcea că nu pricepe, dar cred că luase hotărârea în acelaşi 
timp cu Alfarabi, cred că totul fusese judecat cu mult timp în 
urmă. Războiul nostru s-a pornit pe loc, la adăpostul zâmbetelor. 
Eram învinsă în timpul zilei, pentru a recuceri în ceasurile nopţii 
întreg terenul pierdut. Voiam să-l farmec. Nu aveam alte căi de 


luptă. Nu-i rămânea decât să aleagă între cei doi şi mine, între 
secretul lor, pe care eu nu-l cunoşteam şi taina mea, pe care ei 
o bănuiau. Manuel şovăia între aceste forţe de temut, care se 
înfruntau pentru el. Aş fi putut ieşi învingătoare. Ce voiau ei de 
la el, la urma urmei? Ce căuta el printre bătrânii aceia? L-am 
întrebat, într-o zi. Ai noştri urmau să năvălească în oraş - ah! 
cum îi aşteptam! - şi Alfarabi nu voia să plece. Se lăsa implorat. 
Eu eram, pare-se, preţul ca să se lase înduplecat. Şi Manuel nu 
se-nvoia cu asta. Locuiam la o bătrână, Zahira, pe care Manuel o 
vindecase, mai demult. Cu ea îmi petreceam zilele, vorbind 
fiecare în limba ei, pe care cealaltă n-o pricepea, intelegándu-ne 
prin gesturi care, încetul cu încetul, făceau loc cuvintelor ştiute. 
Trec prin faţa porţii castelului. Ceva neobişnuit se petrece 
înăuntru. N-am să mă duc la contesă. Poate când mă întorc, de 
se va termina până atunci acest du-te vino. Deja zăresc moara, 
cu aripile neclintite, în semn de odihnă. Măcina în gol, în seara 
când Manuel s-a dat jos de pe cal, s-o stăvilească, iar eu m-am 
zorit să-mi primenesc obrazul. Morarul zăcea în mijlocul 
bucătăriei. Manuel s-a uitat la mine, a fost de ajuns o privire, 
totul s-a înfiripat în clipa aceea, când vieţile noastre au început 
să se schimbe, să ia calea celor câteva nopţi de dragoste care 
înseamnă viaţa noastră împreună şi care ne-au preschimbat în 
ceea ce suntem. Oi fi săgeata ori inima? Sau amândouă în 
acelaşi timp, la fel cu ceea ce a devenit el? Ce a devenit el, de 
fapt? Unde s-o fi aflând în clipa asta? Nu mai am, aşa cum am 
avut-o, după prima noastră despărţire, credinţa că trăieşte. 
Poate c-am rămas singură şi nu vreau s-o recunosc. Dar nu voi 
fi, nicicând, singură. Chiar departe unul de altul, chiar rázletiti, 
nimic în lume nu se poate pune între noi. Nici măcar timpul, 
care, trecând, nu face decât să scurteze distanţa, căci va urma 
întâlnirea ori moartea, asta e sigur şi înseamnă acelaşi lucru. 
Morárita a ieşit în prag, m-a văzut pe fereastră, fără îndoială, si- 
mi face semn. Mâine voi împlini treizeci de ani. Ne dăm binete, 
ne imbrátisám. Mai poartă semne din nebunia trecută ori pur şi 
simplu din durerea sa, în oboseala şovăitoare a privirilor ei, în 
strâmbătura care-i inteapá necontenit buzele, de parc-ar fi 
mereu gata să izbucnească în plâns. Si eu, dacă el nu se va 
întoarce, voi avea în curând chipul ăsta, înfăţişarea asta 
groaznică, între oameni, în câte zile mi-au rămas. Mă duce în 
fundul încăperii, lângă foc, de parc-ar vrea să se asigure că 


nimeni nu ne poate auzi. 

„Nu ştii ce s-a-ntámplat.” 

„Nu.” 

„A murit contele Santiago.” 

„Nu se poate!” 

„Ba da. Acum câteva zile. Abia ce-am aflat. Oamenii săi îl 
vor duce curând la castel. A fost rănit, pare-se. Şi-a dat sufletul 
pe drum, nu departe de aici. Contesa, sărmana de ea, îţi dai 
seama...” 

Mă simt ca rănită de vestea asta, nu ştiu de ce, ca şi cum 
lumea cunoscută ar fi devenit mai mică şi mai săracă. N-o să se 
termine niciodată, Doamne, ai milă de tristeţea noastră, dă-ne 
puteri să ducem, cu inima deschisă, această prăbuşire în 
propriul nostru chin. „Am obosit, o sá má asez.” Morárita 
apropie un scăunel. Mă aşez şi scormonesc printre flăcări. Ea se 
uită la mine cam chiorâş. 

„Asta-i soarta bărbaţilor.” 

„Ce soartă?” 

„Să moară aşa, de-un táis, departe de casă. Nici măcar 
morarii nu scapă. Ştii cine l-a omorât pe Sebastian al meu?” 

„Maurii, mă gândesc. Era în ziua când...” 

„Eulalio a fost, vecinul nostru. Mă voia pe mine.” 

„ŞI tu?” 

„Eu îi zámbisem, odată, fără sá mă gândesc la nimic. M-a 
prins în braţe, în ziua când maurii ti-au ucis bărbatul. Sebastian 
a intrat chiar atunci. Eulalio i-a înfipt un cuţit în burtă. Eu m-am 
ascuns sus şi nu m-a mai găsit.” 

E-adevărat. Am rămas văduve în aceeaşi zi. O întreb: 

„Ai habar ce s-a-ntâmplat cu Eulalio?” 

„A luat-o către Mancha. Şi-a cumpărat un han.” 

„Şi-a luat singur viaţa, cu pumnalul cu care l-a ucis pe 
Sebastian al tău. lar acum, a venit rândul domnului conte. E 
ursita bărbaţilor, aşa cum spui.” 

„L-ai văzut cu ochii tăi?” 

„Mi-a povestit cineva.” 

Vestea asta i-a luat o piatră mare de pe inimă. Nu încetase 
să-i fie frică de Eulalio ori poate să spere că se va întoarce. 
Speranţa asta s-a spulberat, dar şi teama că-l va revedea şi că 
va trebui să-i cedeze. E din nou liberă. Işi face de lucru prin 
încăpere, cu mişcări de fetişcană. În vreme ce eu, prin această 


mărturisire, am îmbătrânit cu câţiva ani buni. Nu asa se 
îngroapă morţii. Dar cum, atunci? Şi care morţi? Toti morţii pe 
care tăişul sfârşeşte prin a-i găsi, punând capăt aşteptării 
nevestelor. Morárita nu mai are ce să aştepte, iată un câştig 
pentru ea. Bărbatul i-a murit în faţa ochilor, Eulalio, în faţa 
ochilor mei, ea va trebui să chibzuiască, să-şi continue singură 
drumul sau să-şi caute bărbat. Are o moară frumoasă. Contesa, 
la fel. Aşteptarea ei, în spatele ferestrei, s-a sfârşit. Numai eu 
sunt făcută pentru a aştepta fără liman. Dar asta nu are 
însemnătate. Sunt fericită cu ceea ce am, ceea ce nu se mai 
poate schimba. Într-o bună zi, vom porni din nou la drum. Nu ne 
desparte decât viaţa şi asta trece repede. 

Soarele purpuriu se află în continuare în faţa noastră. 
Satelitul a trecut. A dispărut. Crepusculul abia reuşeşte să 
lumineze Pământul. Văzduhul pare a fi o apă adâncă, unde 
lumina nu ajunge decât din întâmplare. Zăresc munţi, un întreg 
lanţ cenuşiu, care se sfarmă, apoi ne aşezăm pe alte ruine. 
Vocea numărul 1 pronunţă rar silabele numelui meu, apoi pe 
cele ale numelui lui Manuel, solemn. Îl privesc, neliniştită. Nu se 
poate! Cuvintele sunt limpezi. Nu avem dreptul să ne întoarcem. 
Suntem condamnaţi la exil pe Pământ. Dar asta înseamnă 
moartea! Manuel opreşte metronomul. Pare calm, ca de obicei. 
Ne aflăm în mijlocul unui spaţiu imens, plin de ruine, la poalele 
unui lanţ de munţi încă acoperiţi de schelete de arbori, pini 
înalţi, altădată verzi, deveniți cenușii, parc-ar fi daţi cu scrum. 
Totul s-a năruit pe Pământ, în afară de copaci, e ciudat să vezi 
aşa ceva, trunchiurile lor au încremenit în timp, în vreme ce 
clădirile oamenilor s-au ruinat, ca absorbite de vidul lor interior. 
Aici a fost un palat ori o mănăstire. Zidurile sunt groase, iar 
conturul ansamblului, perfect vizibil, trebuie că a adăpostit 
orgolii fără număr. Mă uit înspre apus, acolo unde se termina 
pădurea şi începeau cele din urmă culmi şi simt că ating cu 
mâinile şi cu picioarele mele acei pereţi şi acele pietre atât de 
îndepărtate. Praful care acoperă vârfurile mi se pare deodată 
alb şi suav, aidoma unei zăpezi aşternute de curând. Ne oprim. 
E ca şi cum sculptura din cimitirul Montparnasse s-ar fi 
îndepărtat în timp, încă şi mai mult, cu milenii în urmă, redusă 
de patina anilor la ceea ce fusese piatra înainte de a deveni o 
sculptură. Nu-s decât două blocuri de granit, în mijlocul unui 
spaţiu pustiu, o curte a vechiului castel ori a fostei mănăstiri, 


pare-se, dar pietrele acestea, atát de lipsite de orice intentie 
artistică, exprimă într-un mod uluitor aceeaşi bucurie de a iubi, 
aceeaşi tragedie în plin elan realizator. E un fel de mişcare, 
produsă de propria lor voinţă, care încearcă să le apropie şi mai 
mult şi să le contopească, într-o singură existenţă ori esenţă, nu 
ştiu cum să mă exprim mai bine. Şi ştiu că una din aceste pietre 
sunt eu şi n-am habar, în clipa asta, dacă suntem morţi sau vii. 
„Ce se va întâmpla cu noi?” 

Totul s-a petrecut foarte repede. „Trăiţi în păcat”, mi-a spus 
Părintele. „Ne vom căsători în curând”, i-am răspuns, „Il iubeşti, 
într-adevăr?” Ce vorbe deşarte! „Da, părinte.” Un fel de fulger 
păru să-i străbată ochii mici, brusc înecaţi în lacrimi. Lacrimi de 
ce? Poate de înţelegere. De milă pentru mine ori pentru 
amândoi. „Şi Dumnezeu îl iubeşte”, murmură el. „Dumnezeu îi 
iubeşte pe toţi oamenii, părinte.” Nu se mai uita la mine. „Da, 
dar El îl iubeşte pe Manuel într-un mod aparte. Ar putea fi un om 
al lui Dumnezeu, L-ar putea sluji mai bine decât o face acum.” 
Eram cotropită de acele cuvinte, dar ştiam că nimic pe lume nu 
mă putea sili să renunţ la el. „Ar putea-o face, fără mine?” Nu 
mi-a răspuns. Aşadar, asta era. „Şi eu? Nu vă este milă de 
mine?” Oare cum se smulsese părintele Xavier vieţii trupeşti şi 
de ce? „Mi-e milă de amândoi, copila mea. De asta nu spun 
nimic, nu fac nimic. Nu mai depinde de mine. Pricepi?” 
Înţelegeam, în sfârşit, ce trebuia sá se petreacă, zi şi noapte, în 
sufletul lui Manuel. Şi am luat o hotărâre, singura pe care o 
puteam lua la vremea aceea. leşind de la părintele Xavier, 
găsisem un leac, cel mai bine-venit. Eram gata să lupt, după 
exemplul lui Dumnezeu şi al oamenilor şi al tuturor celorlalte 
fiinţe vii, să lupt pentru viaţa mea, vreau să spun, pentru a-l 
păstra pe Manuel. Singură împotriva tuturor celor ce voiau să 
mi-l smulgă. Se cerea să-mi pornesc recucerirea, să ştiu să fiu 
mai ademenitoare decât celelalte ispite, să înlătur orice altă 
dorinţă a lui, să-l bântui întru totul, să-l am numai al meu. Ba 
chiar să-l pierd şi să-l distrug, pentru ca ceilalţi să nu-l mai poată 
atinge, nici folosi pentru scopurile lor. Eram puternică şi armele 
mele sclipeau ca cel mai bun oţel, ca sângele cel mai proaspăt. 
Toţi bătrânii aceia... În acea noapte, l-am lăsat să doarmă. După 
ce s-a trezit, l-am inlántuit cu braţele şi ne-am pomenit iar în 
necuprinsul nostru miraculos, în care zburam printre stele, 
contopiti într-o unică aripă în mişcare. Sus de tot, era un fel de 


stea albă, înspre care ne îndreptam, care părea ba că se 
apropie, ba că se îndepărtează de noi, cu aceeaşi viteză 
fulgerătoare. Râdea, plângea, mă adora în genunchi. Cei cinci 
ani care ne fuseseră furati dispăreau astfel, sub sárutárile 
noastre şi se prábuseau sub tipetele noastre de bucurie, aidoma 
unor stânci putrede. Se deschisese o uşă, în faţa noastră şi 
numai noi îi puteam trece pragul. 

„Vrei să rămâi la mine, la ciná?”, mă întrebă morárita. 

„Mă duc la contesă”, zic, ca să zic ceva. 

Abia o aud. Sunt cu totul cufundată în acea amintire. Du-te, 
moráritá nenorocită. Dá-te-ncolo. Lasă-mă să-mi aduc aminte. E 
ca un fel de fierbintealá, ori de boală rea. O sá cad leşinată. O sá 
chiui de bucurie. E atât de bine în străfundul acelei amintiri. O zi 
şi o noapte, poate două, au trecut aşa. Eram ca vrájiti. Căzusem 
în propria-mi capcană şi era atât de minunat s-o recunosc. Era la 
prânz. Am ieşit din oraş, pe la Medina Azahara, înspre coline, 
unde bătrâna Zahira avea o căruţă şi o livadă. Ne dăduse cheia. 
El, călare, eu, pe catârca mea, înveşmântaţi amândoi ca maurii, 
aidoma unor stafii. Se auzea trapul în lumina gălbuie care 
desperechea smochinii şi, era să zic, viile, dar nu erau vii, căci 
vinul e oprit în regiunile de-aici. Ba da, erau, pentru bucuria fără 
păcat a strugurilor. Acei mici sfinţi, care-l doreau toţi pe Manuel 
al meu, creştinul şi maurul, uniţi în ura lor împotriva mea... Eram 
hotărâtă să-i smulg, chiar în acea noapte, o promisiune. Să 
lăsăm în urmă totul, oraşul şi pe sfinţi şi să ne ducem în 
ţinuturile răcoroase din nord, să ne întoarcem la Consuegra, să 
ne despártim de toate acele săbii si de înţelepciunile acelea şi 
să ne facem o viaţă a noastră, în afara primejdiilor. Întrebând, în 
stânga şi în dreapta, am descoperit căsuţa, ascunsă în spatele 
copacilor, o căsuţă albă, ce mirosea a mere. Erau peste tot, pe 
rafturi şi pe masă, ba chiar pe jos, mere domneşti şi gutui, ce 
răsfrângeau raze într-o lumină densă, aidoma luminilor aprinse 
de la aceeaşi flacără nemişcată şi înmiresmată. Ne-am petrecut 
după-amiaza în livadă, culegánd cele câteva smochine vinetii 
rămase printre ultimele frunze, zbârcite şi dulci şi struguri roşii, 
cu boabe uriaşe, pline de apă, începute de viespi. Pământul de 
sub frunzele căzute, îl simt şi acum sub tălpi, devenise prăfos, în 
urma secetei nesfârşite, fărâmicios si fin ca făina. Te durea să-l 
priveşti. N-aş şti să spun de ce. Un pământ cenusiu, ce se 
crăpase pe alocuri, de parcă toate aveau să se sfârşească în 


curánd. La capátul livezii, se afla o scará fixá, ce cuprindea 
trunchiul unui nuc bătrân, care găzduia în vârf, sus de tot, un loc 
de pândă, făcut din scânduri, unde abia de era loc pentru doi, 
chiar imbrátisati şi de unde se putea privi valea, cu oraşul în 
stânga şi cu mormanul alb, lucitor, de marmură, al palatului 
califilor, construit spre a pune în valoare grațiile unei soţii 
vestite şi frumoase, mai puţin frumoasă ca mine şi, fără 
îndoială, mai puţin fericită. Nu era pe măsura noastră. Acea 
frumuseţe din basme, acele minarete atât de fine, care tulburau 
spaţiul, acea marmură albă, acea bogăţie, prea catifelată şi prea 
aurită, ne obligau să ne întoarcem la simplitatea desăvârşită a 
iubirii noastre. Mie îmi plăceau morile din Consuegra şi castelul 
său viguros şi mânios şi şfichiuirea vântului de iarnă şi coastele 
fără migdali, unde nu mai cresc decât rămurelele albăstrii de 
cimbru cu parfum de sfinţenie. Se lăsase o tăcere, peste toate 
acelea, ca un linţoliu. Şi pe urmă, s-a lăsat iar noaptea, în casa 
albă, printre mere şi gutui, pe culcuşul acoperit cu blánite de 
capră, ultima noastră noapte, la fel de adâncă şi caldă ca prima, 
aceea din moara pe care mi-o amintesc în clipa asta, unde totul 
se întâmplă, nu în viaţa aievea a lucrurilor, ci în umbra amintirii 
care mă bântuie. Mai adormeam, din vreme-n vreme. Nu-i 
spusesem o iotă despre planul ce-l aveam. Dar îl simţeam al 
meu, înlănţuit de mine, fără primejdia de a-l pierde si-aveam 
poftă să râd, în noaptea lină. Luptasem mult, dar câştigasem 
bătălia. Se spulberase teama dinlăuntrul meu, dăinuia numai 
fericirea, care mă face şi în zi de azi să freamăt de la creştet 
până-n tălpi, ivindu-se de atât de departe şi rămasă neştirbită. 
Când pleoapa se lăsa, chiar înainte să alunec în somn adânc, 
vedeam pământul cenuşiu şi prăfos, ascuns sub frunzisul 
toamnei, crăpat şi amenintátor, de parc-ar fi stat să se deschidă 
şi să ne înghită, cu case şi cu meri cu tot. Deschideam ochii, să 
alung acea viziune nătângă, apoi cădeam iar pradă somnului 
fără vise. Eram doboráti de oboseală. De ce există o urmare, 
Doamne, de ce să nu fi uitat ceea ce s-a întâmplat după somn? 

„Morăriţo, dă-mi să beau ceva. Un pahar cu vin, ori n-ai asa 
ceva? Mi-e foame şi sete. Fă repede. Hai mâine, la prânz, să 
mâncăm împreună. O să am miel si potârnichi. Îți plac 
potárnichile, parc-aşa-mi amintesc.” 

Imi amintesc, da. Aducea cu horcăitul unui animal care se 
sugruma şi lovea undeva, în uşa dinspre livadă, parcă. Manuel 


dormea. Trebuia sá merg, sá vád, ín ciuda groazei care-mi 
strángea máruntaiele ca-ntr-un cleste. lar trebuia sá dau peste 
sânge, ori cine ştie ce altă grozăvenie. Nu mai doream aşa ceva. 
Cu tălpile goale, m-am furişat afară, în gloria născândă a zorilor 
şi am înaintat prin praful cenusiu şi jilav de rouă, printre frunzele 
smochinilor cu ramuri lucitoare, ca osemintele. Soarele nu se 
ivise încă şi lumina ce învăluia lumea avea licăriri cenuşii, ca 
ramurile şi ca praful acela îngrozitor, pe care nu voi izbuti 
nicicând să-l alung din minte. O lumină de sfârşit al lumii. Eram 
ca înecată în ea. Nu se vedea nimic pe drum. Casa era prima din 
sat. Înaintam. Nu se mai auzea horcăitul, răul îşi văzuse, poate, 
de drum, aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi-am deschis uşa. 
Trupul s-a prăbuşit la picioarele mele, ca un morman pe care 
nu-l oprise decât greutatea uşii închise. Un maur rănit. Avea 
capul crăpat de o lovitură de sabie şi umerii şiroitori de sânge şi 
ochii îngrozitor de holbati. Şi-am înţeles. Pierdusem. Manuel era 
în spatele meu şi se uita în altă parte, de parcă n-aş fi fost acolo. 
Pământul sugea lacom sângele mortului şi nişte voci se ridicau 
în depărtare, acele voci ce-mi erau cunoscute, care ne 
învăluiseră de la începuturi şi care erau semnul întâlnirilor şi 
despártirilor noastre. Vocile războiului, ce izbucnise iar între 
fraţii noştri, oamenii. Războiul fără liman, care din nou se 
strecura între noi. 

„Ce-o să se întâmple cu noi?” 

„Uită-te. Má mai cunoşti?” 

Cealaltă piatră, cea pe care mi-o arată cu mâna, îi 
seamănă, într-adevăr. Văzute din spate ori din faţă, cele două 
blocuri par a fi unul singur. Această vale, la poalele munţilor, 
este de o blándete absolută, curge aidoma unei pânze de ape 
cenuşii, înspre câmpia ce-o aşteaptă, într-un gest orizontal de 
întâmpinare. Mă văd mergând printre pini, îmbrăcată cu alb, 
apoi cu negru, speriată la culme, dar fericită, în acelaşi timp. 
Aici vom trăi, aşadar, pe viitor? Va trebui să găsim o galerie în 
stâncă, să ne ducă, dincolo de scorii, înspre nucleul încă viu al 
Pământului, o grotă, în adâncul viscerelor prăfoase, unde să ne 
putem încălzi, să găsim hrană, vreun izvor de apă, curgând încă, 
zăpadă topită, ramuri de cimbru, ca să continuăm să trăim. Căci 
niciodată n-am fost atât de fericiţi. Poate pentru că despărţirea 
nu mai este posibilă. 

„Nu te teme. Nu ne pot face nimic. Nimeni nu ne mai poate 


despărţi. Toate aşteptările vor lua sfârşit în curând. Pe veci.” 

Nu l-am văzut nicicând atât de sigur de el, atât de frumos, 
în această certitudine. Îmi vine să-i spun o seamă de lucruri, să-i 
amintesc... Dar la ce bun? Doar îşi aminteşte şi el toate piedicile 
şi toată fericirea pe care am trăit-o împreună. Aud foşnetul unei 
aripi ce trece. Foarte departe, pe cer, zăresc o stea imensă, nu 
un satelit, foarte vizibilă, în pofida soarelui. E mai micuță ca o 
lună, dar mai luminoasă. Acest punct mare şi strălucitor pare să 
se apropie. Nu ştiu de ce, îmi vine să plâng de fericire. Manuel 
mă ia de mână şi ne îndepărtăm din nou, ridicându-ne în 
văzduh, pentru a ne aşeza pe o creastă de stâncă, ce desparte 
două văi lipsite de ruine. „Aici e locul”, zice Manuel, ca şi cum, 
în sfârşit, am fi ajuns. 

Asta era. Ai noştri, creştinii, dăduseră atacul chiar în 
noaptea asta, dinspre apus şi bărbatul prăbuşit la picioarele 
mele era doar prima victimă a ceea ce urma să se dezlántuie. 
Ne-am năpustit îndată spre uşă, în galop. Dar îmi amintesc, 
înainte să plecăm, am aruncat un cearşaf peste trupul 
neînsufleţit al soldatului şi Manuel, din şa, mi-a strigat: „Nu aşa 
se îngroapă morţii.” La ce bun să mi-o spună? O ştiam, tot asa 
de bine ca şi el. Îşi arăta, în felul ăsta, dezacordul, separarea. Ne 
zoream înspre bătrânii lui, pe care trebuia să-i pună la adăpost 
şi pe care îl făcusem să-i uite preţ de două sau trei zile, plus 
câteva nopţi. M-a părăsit în faţa casei Zahirei, unde urma să 
vină după mine. 

„Hai să vezi.” 

Mă ridic, mă apropii de uşa deschisă înspre drum, înspre 
castel, înspre cerul de deasupra văii. 

„Ce e?” 

Morárita îşi face semnul crucii. Mi-l fac si eu. Şi deodată, ca 
îmboldită de cuvinte foarte limpezi, care-mi ordonau să ies, mă 
năpustesc pe drum, în faţa cortegiului care înaintează înspre 
podet. Alerg prin pietrişul alunecos şi, ajunsă jos, la intrare, 
deasupra căreia flutură o flamură neagră, mă opresc. Ascunsă în 
spatele oamenilor, veniţi de pe la alte mori să asiste la 
ceremonie, îi privesc pe cei patru cai inhámati la carul ale cărui 
roţi saltă greoi pe pietre. Când caii o iau pe pod, văd sau ghicesc 
sicriul, sub lintoliul negru prăfuit deja si sub aurul dantelelor în 
relief. Nicio voce vie. Doar zgomotul de copite obosite, de 
scártáit de roţi şi de arme. Câţiva cavaleri vin în urma carului. 


Dar între caii lor si mort se află un călugăr. Un templier, cu 
crucea albă, însemnată deslusit pe sutaná. E pe jos şi înaintează 
cu paşi grăbiţi, fruntea îmbrobonită dezvăluindu-l ca pe unul ce 
umblă de ceasuri aşa, fără să-şi dea seama, cu barba neagră, 
încărunţită de praful andaluz si castilian, dar şi de ani. Vreau sá 
deschid gura, dar n-am glas. Manuel, Manuel, opreşte-te! Din 
fericire, nimeni nu m-a putut auzi. Dispare, ascuns de înălţimea 
cailor şi a cavalerilor, care se afundă acum sub bolta porţii 
principale. Asta-i tot. Morarii se întorc la morile lor, drumul 
rămâne pustiu, se va lăsa în curând seara, se aprind lumini în 
vale, zgomote îndepărtate ajung până la mine, copite 
nestăpânite lovesc pavajul din curtea de onoare, în interiorul 
castelului, voci, clinchete ce par să însoţească vaietul domol, ce 
nu mai conteneşte, al contesei. Totul este atât de limpede în 
lumina asfinţitului, atât de sfâşietor si de neclintit. „Hai, zice 
morárita. Pari bolnavă. Ce ai?” O luăm către moară, cu paşi 
máruntei, de bătrâne şi de văduve. Nu mai e nimic de aşteptat. 
Mai apoi, îmi schimb gândurile, cuprinsă parcă de o speranţă 
fără noimă. E musai să mă-ntorc acasă. Să aştept. Să lupt. Să 
continui. Din moment ce suntem amândoi în viaţă, ultimul 
cuvânt n-a fost spus. Şi mă avânt, pe drumul care coboară 
înspre sat, în vreme ce morárita mă strigă, cu vocea ei de 
pasăre prevestitoare de năpastă: 

„Blanca! Blanca!” 

Îi strig numele pe drumul pustiu, numele său, care se 
înlănţuie astfel cu al meu în aerul serii, de atunci şi până-n clipa 
de faţă. Atât mai rămâne din noi, în mijlocul morţii celorlalţi. 

Locuiam la antipozi şi nu-l cunoşteam în vremea aceea. 
Auzisem vorbindu-se de el ca de un rebel, era numit 
„Moştenitorul Pământului îndepărtat”, nu ştiam de ce, am aflat 
mai târziu. Şi „Ultimul”, căci nu mai exista un altul. In acea zi 
mă aflam printre Stâncile Pictate, nu departe de oraş, când 
meteoritii au apărut brusc, sfărâmându-se în acea regiune. Parc- 
ar fi fost explozii. Să fi fost meteoriți ori bombe lansate 
împotriva noastră de alte fiinţe, care locuiau alte Lăcaşuri? Cum 
puteam şti? Trăiam în minciună. Poate că erau meteoriți. Te 
îndoiai de orice. Oraşul ardea în urma mea, în vreme ce alergam 
ca o nebună printre culorile absurde ale Stâncilor Pictate, care 
deveneau din ce în ce mai incolore, pe măsură ce focul le 
aducea la incandescenţă, iar flăcările, aidoma unor limbi sau 


unor serpi, traversau aerul suieránd. N-aveam decát o scápare: 
să fug de partea cealaltă a râului, să-l trec, sá caut adăpost pe 
malul opus. La ce bun să te salvezi şi să te pui la adăpost? nu 
încetam să-mi repet. Dar continuam să alerg printre flăcări şi 
printre întrebări. Îmi plăcea goana asta, care nu se putea să nu 
aibă un scop. Copaci, în urma mea, se prăbuşeau gemând, ca 
nişte fiinţe şi cerul se acoperea cu scântei şi cu fum, ca în 
vremea de odinioară, când era război şi duşmanul pătrundea 
într-un oraş şi sărmanii oameni încercau să se salveze, urmăriţi 
de cotropitorul căruia ii plăcea să taie capete. Dar flăcările 
alergau la fel de repede ca mine. Şi râul era încă departe. 
Metronomul mi se stricase. Pierdusem orice contact cu Centrul, 
nu mai aveam nicio undă, fugeam ca un animal hăituit, cuprins 
de panică. S-a întâmplat în clipa în care o flacără mi-a muşcat 
călcâiul... M-a cuprins, m-a sprijinit, m-a trecut râul. Flăcările 
duşmănoase veneau să latre la malul apei, aidoma unor câini 
stacojii, se retrăgeau, veneau iar la atac. Pârjolul continuă toată 
noaptea. S-a căsătorit cu mine în ziua următoare, în alt oraş, 
căci dintr-al nostru se-alesese praful. În ziua în care Sfatul 
înţelepţilor a decis sá rationeze Timpul, căci oamenii cam 
abuzau de el, Manuel se arătă în mijlocul Agorei şi tinu un 
discurs care l-a făcut celebru în toate Lácasurile, protestând 
vehement împotriva acelei măsuri. Timpul nu este lucrarea 
noastră, cum ar fi o pâine ori o cămaşă, nu avem aşadar dreptul 
să dispunem de el după bunul nostru plac. Conform căror 
criterii? Cui mai mult, cui mai puţin? Un Timp egal, la ce bun? 
Vreme de-un an, am fost trimişi la Polul Sud, într-o insulă 
aproape pustie, unde primăvara aprindea flori printre stânci, 
aidoma unor lumânărele multicolore, unduind în adierea 
vântului. Nu era cald decât la soare, la vremea amiezii. Locuiam 
într-o colibă, ocrotită de frigul aprig prin nişte blocuri de gheaţă. 
El preda logosofia, celor din nord, într-o şcoală, unde eram 
supravegheați zi şi noapte, pentru ca Manuel să nu-şi poată face 
adepţi şi discipoli. leri, în cele din urmă, ne-au trimis pe Pământ. 
Pentru câteva ore, mă gândeam eu, ca să-l sperie şi să-l oblige 
să le respecte legile. S-au debarasat, aşadar, de el şi de mine, 
soţia lui, vinovată de a consimti să-l iubesc. Mă învățase 
rugăciuni de demult şi îmi citise Noul Testament, carte interzisă 
şi al cărei text actual nu mai are nimic în comun cu cel autentic, 
refăcut de mai multe ori, în aşa fel încât Crucificatul să apară 


drept o fiintá stearsá si problematicá, inlocuit de alti Mántuitori, 
mai recenti, strámosi directi ai celor mai influenti membri din 
Sfatul ínteleptilor. Deoarece apartineam sectei creştinilor, 
singura care poate fi persecutată, pentru că se îndârjeşte să nu 
recunoască decât existenţa unui singur Fiu al lui Dumnezeu, ne- 
au trimis ici şi colo, după cum sunau sentintele, şi n-am avut 
nicicând un cămin stabil. Căminul nostru este în noi, aşadar 
pretutindeni, spune Manuel şi are dreptate. Suntem fericiţi, 
locuitori ai convingerii noastre şi ai iubirii noastre. Ei nu mai ştiu 
ce înseamnă iubirea, nu mai cunosc bucuria de a nu avea nimic, 
în afară de acea mulţumire care maturează sufletul în interiorul 
trupurilor, aidoma unei alune. Ne aflăm chiar în faţa unui 
donjon, abia conturat, după ce atâtea pietre şi stânci s-au 
prăbuşit. Nu e prima oară când o s-o luăm de la capăt. Glasul 
totuşi a fost foarte limpede. Manuel a căutat mult prea adesea 
să trăiască după placul lui, într-o lume care ignoră straniul şi 
excepţia, pentru că se teme de ele, s-a străduit prea adesea să 
schimbe numele Lăcaşurilor, să aducă la cunoştinţă povestea 
unui singur Răstignit, să-i contrazică pe falşii profeti. Vor 
întrerupe, dacă n-au şi făcut-o deja, unda care ne leagă de 
lăcaşul nostru. Arunc o privire pe metronom. Nu mai dă semne 
de viaţă. Luminiţa sa verde s-a stins. Am fost despărțiți, izolaţi în 
ceea ce am devenit, de când ne cunoaştem, exilați pe Pământul 
lipsit de viaţă, fostul Lăcaş, căminul originar al oamenilor, locul 
primar, de unde au pornit într-o zi să cucerească spaţiul ca şi ei, 
în expansiune. Aşa trebuia să se întâmple. Suntem împreună. 
Restul nu înseamnă nimic. Au avut, cel puţin, acest frumos gest 
final. Ne-ar fi putut despărţi, ceea ce vrea să spună, de fapt, că 
suntem periculoşi în aceeaşi măsură. O nouă aventură îşi 
croieşte făgaş, nu am nicio îndoială, poate ultima, aceea pe care 
o aştept de atâta amar de vreme. In faţa mea, piscul cel mai 
înalt, cel mai din faţă al crestei, îmi apare la început ca o 
explozie de roci, abia pe urmă îmi dau seama că se află acolo o 
altă rămăşiţă ilustră, a unui castel, desigur, căci ceea ce luasem 
adineauri drept un donjon chiar este unul şi încă destul de uşor 
de recunoscut. Donjonul-tată, cad în spatele nostru mai este un 
şir întreg, număr vreo douăsprezece, chircite, nişte tronsoane de 
turnuri presărate pe toată lungimea crestei şi care par să se 
mişte în lumina care palpită. „Mori”, zice Manuel. E-adevărat, le- 
as fi recunoscut. Se înlănţuie, una după alta, la fel de vii ca nişte 


portrete, povestindu-si fiecare istoria, în atmosfera fabuloasă, 
care le înconjoară. In clipa în care adăstăm în faţa castelului - 
cineva a trecut într-o zi pe podul suspendat şi paşii săi îmi 
răsună încă în memorie -, marele punct alb se află chiar 
deasupra capetelor noastre. Se face mult mai cald, de jur- 
împrejur, dărâmăturile care formează castelul sunt izbite în plin 
de această căldură uitată şi o reflectă până la noi, de parc-ar fi o 
vatră. Ruinele se încing şi astrul continuă să coboare. Aerul e 
atât de luminos, încât zăresc clar linia sinuoasă a munţilor 
îndepărtați şi fosta albie a râului cu nume amarnic şi culoarea 
cenusie a ţărânei, care începe sá se umfle pe alocuri, ca împinsă 
din interior de nişte soboli nevázuti deocamdată, dar care se vor 
arăta în curând. Să fie oare viaţa, din nou, adusă nouă de astrul 
neaşteptat, care se întinde în atmosferă, începând să semene 
cu un nor luminos, apoi cu un înger, ale cărui aripi vor împânzi 
toată întinderea cerului? Lumina pe care o răspândeşte va 
fecunda, poate, pântecele fără viaţă al Pământului. Aduce cu 
ultima literă a unui alfabet străvechi. 

„Va fi ultima încercare”, îmi spune Manuel. 

Şi cădem în genunchi, în vreme ce Pământul înconjurător 
lasă să se ivească, din măruntaiele sale, morţii din care este 
plămădit şi care se întorc la viaţă, sub lumina îngerului. Dealuri 
şi văi au devenit un furnicar uriaş, în timp ce alţi morţi, din nou 
vii, pentru această zi a Judecăţii, înţeasă cerul, coborând 
asemenea unei zăpezi, abandonând cele mai înalte Lácasuri, 
care se apropie de vechiul nucleu şi formează din nou germenul 
primordial, strânşi laolaltă aici de ivirea ultimei litere a 
sistemului. „Blanca”, şopteşte Manuel şi nu ştiu dacă pe mine 
mă cheamă sau această lumină care a purtat întotdeauna 
numele meu. Şi văzduhul se pătrunde de chipuri cunoscute şi de 
mireasma unei ierburi sălbatice, care mi-a însoţit mereu 
începuturile. 

Dar nu conteni să te uiţi pe fereastră şi vei găsi timpul 
deasupra şi dedesubtul priveliştii acoperite de nea, cum e o linie 
care separă pădurea de câmpie, copacii din margine de cei care 
se găsesc mai încolo, firele de iarbă de gráuntele toamnei şi asa 
mai departe. Eu privesc şi sunt privit la rândul meu şi celălalt tot 
aşa. Blanca, salvează-mă. Mă aflu deja sus şi jos, mă formez în 
tine aidoma unui embrion în matrice, dar sunt, de asemenea, 
stăpânul lumii, finitul care aleargă înspre ceea ce ar dori să fie. 


Cresc înspre ultima mea naştere, care tine, deja, de trecut.