Nikos Kazantzakis — Raport catre El Greco

Nikos Kazantzakis 


RAPORT CĂTRE EL GRECO 


Există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi: 

I. Doamne, sunt un arc în mâinile tale; întinde-mă, altfel voi 
putrezi! 

II. Doamne, nu mă întinde prea tare; altfel mă voi rupe! 

Ill. Doamne, întinde-mă cât poti de tare; cui îi pasă că mă voi 
rupe! 


Cum am văzut scriindu-se Raport către El Greco 


Nikos Kazantzakis i-a cerut lui Dumnezeu un răgaz, încă zece 
ani, doar zece ani, ca să-şi termine Opera - să spună tot ce avea 
de spus, "să se golească". Când Caron va veni, să găsească doar 
o mână de oase. Zece ani, credea el, ar fi fost destul. 

Dar Kazantzakis nu era omul care putea fi "golit". Departe de 
a se simţi bătrân sau obosit, la 74 de ani se simţea spaţiat, cum 
se spunea chiar şi după ultima întâmplare cu nefericitul vaccin. 
Doi mari specialişti de la Freiburg, hematologul Heilmeyer şi 
chirurgul Krauss, erau de aceeaşi părere. 

În ultima lună de viaţă, profesorul Heilmeyer, după fiecare 
vizită, lansa triumfător: "Ce pot să vă spun, starea lui e foarte 
bună! Sângele lui e la fel de sănătos ca şi al meu". 

— De ce alergi aşa? îl mustram pe Nikos, temându-mă să nu 
alunece pe terasă şi să-şi frângă oasele. 

— Nu-ţi fie frică, Lenocika, am aripi! îmi răspundea el. 

Voia să mă facă să cred că avea încredere în corpul său, în 
sufletul care nu-l lăsa să fie doborât. Uneori ofta: 

— O, dacă aş putea să-ţi dictez! 


Apoi, apucând pana, voia să scrie cu mâna stângă. 

— De ce te grăbeşti! Cine te pune pe fugă? Ce a fost mai rău 
a trecut, în câteva zile vei putea să scrii iar cât pofteşti. 

A întors capul spre mine şi m-a privit câteva minute în 
tăcere, apoi mi-a spus, cu un suspin: 

— Am atâtea de spus! lată, sunt frământat de trei mari teme, 
trei alte romane, dar mai întâi să termin £/ Greco. 

— ÎI vei termina, nu-ți face griji. 

— Aş vrea să fac schimbări. Vrei să iei o hârtie şi un creion? 
Să vedem dacă mă descurc. Dar colaborarea noastră a durat 
mai puţin de cinci minute. 

— Imposibil! Nu pot să dictez, nu pot să gândesc decât cu 
pana în mână. 

Strămoşii, părinţii, Creta, anii copilăriei, Atena, Creta, 
călătoriile, Sikelianos, Viena, Berlin, Prevelakis, Moscova... 

Îmi amintesc acum un alt moment crucial din viaţa noastră, 
un alt spital, de data asta la Paris. Nikos, grav bolnav, cu febră 
de peste 40 de grade, doctorii îngrijoraţi. Işi pierduseră orice 
speranţă: numai el rămânea netulburat. 

— Vrei să iei un creion, Lenocika?. 

Cufundat în viziunea sa, mi-a dictat cu glas frânt un haiku 
franciscan, pe care l-a atribuit Sfântului Francisc: "l-am zis 
migdalului: Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu, şi migdalul a 
înflorit". 

Înainte de a pleca în China, a lăsat Raportul în mâinile unui 
pictor tânăr, "moaşa" lui, cum îi zicea, pentru că acesta avea 
obiceiul să vină de cum se crăpa de ziuă, urca în camera lui 
Nikos, tulburat de toate marile probleme - Dumnezeu, om, artă 
-, şi începea cu interminabilele când? încotro? şi de ce?, în 
vreme ce Nikos, râzând şi admirând pasiunea tânărului pentru 
artă, îşi "lepăda" ideile şi astfel scăpa de povară. 

— Casa poate să ia foc, îi zicea Nikos. Mai bine las 
manuscrisul la tine; dacă ar arde acum, n-aş mai fi în stare să-l 
scriu încă o dată... Mai mare ruşinea e că nu l-am terminat... 

Cum ar fi putut să-l termine? Câte n-a lăsat neterminate în 
aceste ultime luni dinaintea marii călătorii! 

A început Raportul în toamna anului 1956, după întoarcerea 
noastră de la Viena. Când simţea nevoia să se relaxeze, lua 
traducerea Odiseei lui Homer, la care lucra împreună cu 
profesorul Kakridis. 


— Trebuie s-o terminăm la timp, înainte de a ajunge cu un 
picior în groapă, zicea el pe jumătate în glumă, pe jumătate 
înfricoşat. 

În acelaşi timp, soseau la intervale regulate capitole din 
traducerea în engleză a propriei sale Odisei, împreună cu liste 
întregi de cuvinte greu de tradus. Cât timp, câtă muncă a depus 
la această Odisee! Ca să nu mai amintesc diversele ediţii ale 
operelor sale în greacă! Texte care trebuiau corectate, 
completate. Şi Rusia, manuscrisul care s-a pierdut, şi Pierre 
Sipriot, de la Radio France, care îl sâcâia cu "Colocviile" sale. 
Filmul. Călătoria în India, la invitaţia lui Nehru, călătorie pentru 
care ne-am pregătit, dar nu ne-am mai dus, de teama atâtor 
vaccinuri pe care trebuia să le facem. 

Nu, n-a putut termina la timp Raport către El Greco, n-a mai 
putut să-l "scrie a doua oară", după cum îi era obiceiul. A reuşit 
totuşi să rescrie primul capitol şi unul dintre capitolele finale: 
"Când germenul Odiseea a prins să rodească în mine", pe care l- 
a trimis, înainte de a muri, spre publicare revistei Nea Estia. 
Abia a reuşit să citească în întregime manuscrisul şi să facă cu 
creionul corecturi şi adăugiri, pe ici, pe colo. 

Singură, retrăiesc acum amurgul de toamnă din primul 
capitol, coborând atât de blând, ca un copilaş. 

— Citeşte, copila mea, citeşte şi lasă-mă să ascult! 

— "Îmi strâng uneltele: văzul, mirosul, pipăitul, gustul, auzul, 
raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc 
aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt 
ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune." 

Nu mai puteam continua, mi s-a pus un nod în gât. Era prima 
oară când Nikos vorbea despre moarte. 

— De ce scrii de parcă ai fi gata să mori? am exclamat de-a 
dreptul descurajată. Şi în gândul meu: "De ce îl acceptă azi pe 
Caron?" 

— Nu te speria, femeie, nu mor, a răspuns el, fără cea mai 
mică umbră de nelinişte. N-am zis că voi mai trăi încă zece ani? 
Am nevoie de încă zece ani, a rostit cu glasul stins. A întins 
mâna şi a lăsat-o să cadă pe genunchii mei: Citeşte! Hai să 
vedem ce-am scris. 

Faţă de mine nu voia să recunoască, dar el simţea adevărul 
lăuntric. De aceea, seara, a pus într-un plic acest capitol, cu o 
scrisoare către prietenul său, Pandelis Prevelakis: "Eleni nu-l 


poate citi, începe să plângă fiindcă vorbesc de moartea mea. 
Dar e mai bine pentru ea - şi pentru mine la fel - să începem să 
ne obişnuim." 

Părea că demonul lăuntric îl îndemna să abandoneze Faust, 
"Partea a Treia", pe care dorea atât de mult să o termine, ca să 
poată să se pună pe scris la autobiografia lui. 

Raportul e un amestec de realitate şi ficţiune - mult adevăr, 
puţină fantezie. Unele date au fost modificate. Când vorbeşte 
despre alţii, totul e numai adevăr nealterat, exact ceea ce a 
văzut şi a auzit. Când vorbeşte despre întâmplările personale, a 
făcut unele mici modificări. 

Un lucru e sigur: dacă ar fi reuşit să scrie încă o dată 
Raportul, i-ar fi dat altă formă. Care anume nu putem şti. L-ar fi 
îmbogăţit, desigur, pentru că în fiecare zi îşi amintea alte 
întâmplări uitate. De asemenea, ar fi vrut să-l toarne în tiparul 
realităţii - aşa cred -; viaţa lui reală era plină de substanţă, de 
nelinişte omenească, de bucurie, de suferinţă, într-un cuvânt, de 
"omenie". Cum ar fi putut să schimbe această viaţă? Nu i-au 
lipsit momentele grele, de slăbiciune, derută şi durere. Dar 
tocmai aceste clipe grele îi serveau lui Kazantzakis drept trepte, 
ajutându-l să urce mai sus, spre piscul pe care a promis că va 
ajunge, înainte de a-şi părăsi uneltele de muncă, la lăsatul serii. 

"Nu mă judecaţi după faptele mele, nu mă judecaţi după 
măsura comună a omului", implora cândva un alt luptător, 
"judecaţi-mă după măsura lui Dumnezeu, după intenţia ascunsă 
în dosul faptelor mele!" 

lată cum trebuie judecat Kazantzakis. Nu după ceea ce a 
făcut, şi nici dacă ceea ce a făcut are sau nu o valoare supremă; 
ci după ceea ce ar fi vrut să facă şi dacă acest lucru avea o 
valoare supremă pentru el şi, de asemenea, pentru noi. 

In ce mă priveşte, cred că aşa a făcut. In cei treizeci şi trei de 
ani cât i-am stat alături, nu-mi amintesc să mă fi ruşinat de un 
singur act nesăbuit săvârşit de el. Era onest, lipsit de viclenie, 
inocent, infinit de blând cu alţii, infinit de aspru cu el. Dacă se 
retrăgea în singurătate, era numai pentru că munca pe care şi-o 
impunea era aspră şi ceasurile îi erau numărate. Cu lacrimi în 
ochii săi rotunzi, negri, îmi zicea adeseori, în penumbra din 
odaie: 

— Simt nevoia să fac ceea ce spunea Bergson: să mă aşez la 
colţ de stradă şi, întinzând mâna la trecători, să cerşesc: "Fie-vă 


milă, oameni buni, daţi-mi fiecare un sfert de oră! Oh, daţi-mi o 
fărâmă de timp, doar atât cât să-mi termin Opera. Apoi Caron n- 
are decât să vină". 

Caron a venit - blestemat să fie! - şi l-a luat în floarea 
tinereţii! Da, iubite cititorule, nu râde, pentru că era vremea 
când trebuia să înflorească şi să rodească tot ceea ce începuse 
omul pe care îl iubiţi atât şi care v-a iubit atât de mult, al vostru 
Nikos Kazantzakis. 

Eleni N. Kazantzaki Geneva, 15 iunie 1961 


Raport către El Greco 


Raportul meu către El Greco nu este o autobiografie: viața 
mea personală ar putea avea o oarecare valoare, extrem de 
relativă, dar numai pentru mine, pentru nimeni altcineva. 
Singura valoare pe care o recunosc este efortul de a urca, pas 
cu pas, spre punctul cel mai înalt spre care puterea şi 
încăpățânarea m-au condus: piscul pe care, în mod arbitrar, l- 
am numit Privirea Cretană. 

Așadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roşu, 
închegat din picături de sânge, firul care marchează drumul 
meu printre oameni, patimi şi idei. Fiecare om, vrednic de a fi 
numit fiul omului, îşi poartă crucea pe umeri, urcând propria-i 
Golgotă. Mulţi, poate cei mai mulți, ajung doar până la prima 
sau până la a doua treaptă şi cad fără suflare, la jumătatea 
drumului, fără să atingă vârful Golgotei, cu alte cuvinte să-şi 
împlinească menirea: să fie răstignit, să învie şi să-şi 
mântuiască sufletul. Tremură, se tem, işi fac crucea, uitând că 
singura cale spre înviere este răstignirea. Altă cale nu există. 

Patru au fost treptele hotărâtoare ale urcuşului meu şi 
fiecare poartă un nume sacru: Hristos, Buddha, Lenin, Odiseu. 
Drumul însângerat de la unul spre celălalt este ceea ce vreau să 
arăt în acest Itinerar, acum când soarele începe să apună: 
călătoria unui om cu sufletul la gură, urcând muntele vrăjmaş al 
destinului său. Sufletul meu e un Strigăt şi Opera mea, ecoul 
acestui Strigăt. 

De-a lungul întregii mele vieți, un singur cuvânt m-a umplut 
veşnic de nelinişte şi de chin, cuvântul Urcuş. Acest drum în sus 
aş vrea să-l descriu aici - impletire de ficțiune şi adevăr -, 
precum şi urmele pe care le-am lăsat în urcuşul meu. Sunt 


nerăbdător să termin cât mai repede, înainte de a-mi pune 
"coiful negru" şi de a mă întoarce în țărână, căci această urmă 
însângerată e singurul semn lăsat în trecerea mea pe pământ. 
Tot ceea ce am scris, tot ceea ce am făcut s-a înscris pe apă şi 
s-a dus la vale! 

Imi rechem amintirile, îmi adun viata spulberată în văzduh, 
mă aşez ca un soldat în fața generalului şi îmi prezint Raportul 
meu către El Greco. Pentru că şi el e plămădit din acelaşi 
pământ al Cretei ca şi mine şi mă poate înțelege mai bine decât 
oricare luptător care trăieşte sau care a trăit. N-a lăsat şi el 
aceleaşi urme însângerate pe pietre? 

Sufletul meu întreg este un Strigăt 

şi Opera mea, ecoul acestui Strigăt! 


Prolog 


Îmi strâng uneltele: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul, 
raţiunea. Se lasă seara, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc 
aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt 
ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune. 

Soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul 
de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar 
noaptea cea sfântă se întinde; se înalţă din pământ, coboară din 
ceruri şi lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine 
că nu are nicio scăpare: nu se lasă, dar se va stinge. 

Arunc o ultimă privire în jurul meu: de la cine aş putea să-mi 
iau rămas-bun, de la ce? De la munţi, de la mare? De la viţa 
care şi-a lăsat cules rodul, de la virtute? De la păcat, de la apa 
răcoritoare? Zadarnic, zadarnic: toate acestea vor cobori în 
groapă odată cu mine. 

Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile mele, 
dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră de 
mai târziu cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în cele din urmă, 
orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se arde, dar se împotriveşte 
până în ceasul din urmă să se prefacă în cenuşă? Cui aş putea 
să-i mărturisesc de câte ori am alunecat şi am căzut, cum am 
urcat pe brânci asprul şi necruţătorul drum spre Dumnezeu, de 
câte ori m-am ridicat plin de sânge şi am început să urc din nou? 
Unde aş putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, rănit, dar 
nesupus, ca să-mi asculte spovedania? 


Strâng în căuşul palmei cu linişte, cu duioşie, un bulgăre de 
ţărână cretană. L-am purtat cu mine prin toate peregrinările, în 
momentele de mare nelinişte îl strângeam în palmă şi prindeam 
putere, o mare putere, ca şi cum strângeam mâna unui prieten 
drag. Dar acum, când soarele apune şi ziua de lucru s-a sfârşit, 
ce să mai fac cu puterea? N-o să mai am multă vreme nevoie de 
ea. Ţin în palmă acest bulgăre de pământ cretan, îl strâng cu 
nespusă tandrete, îndatoritor, de parcă aş ţine în palmă sânul 
femeii pe care o iubesc şi de la care trebuie să-mi iau rămas- 
bun. Am fost acest pământ din veacul vecilor şi voi fi pe veci 
acelaşi pământ; ca un fulger a trecut clipa în care ai fost 
frământat pe roata olarului, pământ sălbatic al Cretei, clipa în 
care ai plămădit chipul unui luptător! 

Ce luptă, ce nelinişte, ce hăituire a fiarei nevăzute 
devoratoare de oameni, ce forţe primejdioase, cereşti şi 
diavoleşti, se află în bulgărele ăsta de ţărână! Frământat cu 
sânge, cu sudoare şi cu lacrimi, s-a făcut lut, apoi om şi a 
apucat drumul în sus, ca să ajungă - ca să ajungă unde? Acest 
om urca gâfâind spre piscul întunecat al lui Dumnezeu şi căuta, 
bâjbâia, încerca să-şi găsească chipul. 

lar când, în anii din urmă, deznădăjduit, a simţit că piscul 
întunecat nu are chip, a început o altă luptă, plină de 
îndrăzneală şi de spaimă, luptând să şlefuiască piscul brut şi să-i 
dea un chip - propriul său chip! 

Dar acum, când truda zilei s-a sfârşit, îmi strâng uneltele. Să 
vină alţi bulgări de ţărână ca să continue lupta. Noi, muritorii, 
suntem o armie nemuritoare, sângele nostru e mărgean roşu şi 
înălţăm deasupra abisului o insulă. 

Dumnezeu a fost zidit, am pus şi eu o pietricică roşie, o 
picătură de sânge, ca să-i dau trăinicie, să-l împiedic să piară, ca 
astfel să mă întărească şi să nu mă lase să pier; mi-am făcut 
datoria. 

Rămas-bun! 

Intind mâna să apuc zăvorul pământului, să deschid poarta şi 
să mă duc, dar şovăi o clipă în pragul luminos, mai întârzii o 
clipă. Ochii mei, urechile mele, măruntaiele mele se smulg 
anevoie dintre pietrele şi iarba pământului. Omul poate să-şi 
spună că e mulţumit şi împăcat, poate să spună că nu mai vrea 
nimic, că şi-a făcut datoria şi e gata de ducă. Inima însă se 
împotriveşte, se agaţă de pietre, de iarbă şi se roagă: "Mai stai o 


clipă!" 

Mă străduiesc să-mi alin inima, s-o împac şi să spună da, de 
bunăvoie. Nu se cuvine să plecăm de pe pământ pedepsiţi ca 
sclavii, bătuţi, vărsând lacrimi, ci asemenea regilor care se 
ridică de la masă îndestulaţi, pentru că au mâncat şi au băut pe 
săturate. Şi totuşi, inima bate încă în piept, se împotriveşte şi 
strigă: "Mai stai o clipă!" 

Mai stau şi arunc o ultimă privire spre lumină; nici ea nu se 
lasă, luptă întocmai ca inima omului. Norii au acoperit cerul, o 
burniţă caldă îmi picură pe buze, pământul e înmiresmat. Un 
glas cald, ademenitor, se înalţă din pământ: "Vino... vino... 
vino..." 

Burniţa e tot mai deasă; o pasăre de noapte suspină şi 
plânsul ei se aude încetişor din frunzişul adormit, în aerul umed. 
Pace, blândeţe, nimeni în casă; afară, pajiştile însetate sorb cu 
recunoştinţă şi mută mulţumire primele ploi; pământul, 
asemenea unui prunc, se ridică spre cer să sugă. 

Am închis ochii şi am aţipit. Ţineam, ca întotdeauna, 
bulgărele de ţărână cretană în căuşul palmei, când somnul a 
venit. Am adormit şi am avut un vis. Părea că se iveau zorile, 
Luceafărul-de-Ziuă  spânzura deasupra mea, tremuram şi 
ziceam: stă gata să cadă. Fugeam, fugeam de unul singur pe 
munţii sterpi şi solitari. Departe, la răsărit, ieşise soarele; nu era 
soarele, ci o tipsie de bronz plină cu cărbuni aprinşi. Aerul 
fierbea. Din când în când, o potârniche cu pene sure ţopăia, 
sărind de pe o piatră pe alta, dădea din aripi, râdea, cârâia, 
bătându-şi joc de mine. La un cot al muntelui, o cioară şi-a luat 
zborul, de cum m-a văzut. Sigur, mă aştepta: venea în urma 
mea şi mă îngâna, râzând de mine. Furios, m-am aplecat şi am 
luat o piatră să dau după ea. Dar cioara şi-a schimbat 
înfăţişarea: se prefăcuse într-un bătrânel care îmi zâmbea. 

Frica a pus stăpânire pe mine; am început iar să fug. Munţii 
se învârteau şi eu odată cu ei. In cercuri tot mai strânse, m-a 
cuprins ameţeala. Munţii săltau în jurul meu şi deodată am 
priceput că nu erau munţi, ci un creier antediluvian fosilizat; o 
cruce imensă, neagră, era plantată sus, pe o stâncă din dreapta 
mea şi pe ea era răstignit un şarpe de bronz, monstruos, 
încolăcit. 

Un fulger mi-a trecut prin minte, luminând muntele din jur, 
am înţeles: intrasem în valea întortocheată, teribilă, prin care 


evreii conduşi de lehova au trecut, cu mii de ani în urmă, în fuga 
lor din bogata şi fericita ţară a faraonilor. Această vale a fost 
sălaşul de foc unde s-a plămădit neamul lui Israel, flămând, 
însetat, blestemând. 

M-a cuprins frica, frica şi o mare bucurie. Ca să-mi treacă 
ameţeala, m-am sprijinit de stâncă şi am închis ochii, pe dată, 
totul în jurul meu a pierit. Înaintea mea se întindea ţărmul grec: 
marea vânătă, stâncile roşietice, iar printre stânci se zărea 
intrarea într-o peşteră întunecată ca smoala. Un braţ a tăiat 
aerul şi mi-a pus o făclie în mână. Am înţeles porunca: mi-am 
făcut semnul crucii şi am intrat în peşteră. 

Am rătăcit prin apa noroioasă, neagră şi rece ca gheaţa. 
Stalactite albastre atârnau umede deasupra capului meu, 
gigantice şiruri de scări de piatră fulgerau şi râdeau în lumina 
torţei. Această peşteră fusese leagănul unui râu care îşi 
schimbase cursul de-a lungul veacurilor, lăsând-o pustie. 

Şarpele de bronz şuiera cu mânie. Am deschis ochii şi am 
văzut iar munţii, văile, stâncile. Ameţeala mi-a trecut, totul 
revenise la normal şi s-a luminat; am înţeles: lehova săpase 
tunelul prin lanţul de munţi în flăcări din jurul meu. Intrasem în 
albia înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi mergeam - odată intrat în 
ea - pe urmele sale. 

— Aceasta e calea, am strigat prin vis, aceasta e calea 
omului: nu există altă cale! 

Când aceste cuvinte îndrăzneţe au scăpat de pe buzele 
mele, un vârtej de vânt m-a învăluit, aripi neîndurătoare m-au 
ridicat şi, deodată, m-am trezit în vârful muntelui bântuit de 
Dumnezeu, Sinai. Aerul mirosea a pucioasă şi buzele îmi 
tremurau ca pişcate de nenumărate scântei nevăzute. Am 
deschis ochii. Nicicând ochii mei, fiinţa mea lăuntrică n-au avut 
parte de o vedere atât de crudă, de inumană, în atât de perfectă 
armonie cu inima mea - fără apă, fără verdeață, fără o fiinţă 
omenească. Fără speranţă. Acolo sufletul unui om mândru sau 
disperat se poate cufunda în beatitudine. 

Mă uitam la stânca pe care stăteam în picioare. Două urme 
adânci, încrustate în granit, trebuie să fi fost urmele paşilor 
profetului cu coarne, care aştepta să apară Leul flămând. Nu-i 
poruncise el profetului să aştepte acolo, pe muntele Sinai? lar el 
aştepta. 

Şi eu aşteptam. Aplecat peste abis, ascultam încordat. 


Deodată am auzit un zgomot surd de paşi, de departe, de foarte 
departe. Cineva se apropia, muntele se zguduia; nările au 
început să-mi freamăte - în văzduh se simţea duhoarea ţapului 
aflat în fruntea turmei. "Vine!" şopteam eu, încingându-mi 
şalele, "Vine!" Şi mă pregăteam de luptă. 

O, cât am dorit această clipă! Să înfrunt fiara nesătulă a 
junglei cereşti - să o întâlnesc, fără ca lumea vizibilă să se pună 
între noi, făcându-mă să mă pierd! Invizibilul. Insaţiabilul. Tatăl 
naiv care îşi devoră copiii şi ale cărui buze, barbă şi unghii 
şiroiau de sânge. 

O să-i vorbesc deschis, o să-i vorbesc despre suferinţa 
omului, suferinţa păsării, a pomului, a pietrei: ne-am hotărât, pe 
drept cuvânt, nu mai vrem să murim. În mâini ţineam o jalbă; 
toţi arborii, păsările, animalele, oamenii au semnat-o: părinte, 
nu mai vrem să fim devoraţi de tine; o să-i dau jalba mea, fără 
nicio teamă. 

Vorbeam, mă rugam, încingându-mi mijlocul, şi tremuram 
tot. 

În vreme ce aşteptam, mi se părea că pietrele săltau de la 
locul lor şi auzeam o răsuflare puternică. 

"A venit... a venit... iată-l!" am zis eu şi m-am întors înfiorat. 

Dar nu era lehova, nu era lehova, erai tu, străbune, venind 
din pământul iubit al Cretei şi stăteai în faţa mea, un nobil 
neînduplecat, cu bărbuţa de tap albă ca neaua, cu buzele 
strânse, cu privirea extatică, plină de flăcări şi de aripi; în păr îţi 
atârnau rădăcini de cimbrişor. 

Te-ai uitat la mine şi, cum mă priveai, am simţit că lumea 
aceasta era un nor încărcat cu fulgere şi vânt, că inima omului e 
plină de fulgere şi vânt, că Dumnezeu suflă asupra lor, am 
înţeles că nu există salvare. 

Ridicând ochii, mă uitam la tine. Eram gata să te întreb: 
"Străbune, e adevărat că nu există mântuire?" Dar cuvintele mi 
s-au oprit în gâtlej. Voiam să vin aproape de tine, dar mi se 
împleticeau genunchii. 

În clipa aceea ai întins mâna, de parcă eram gata să mă înec 
şi voiai să mă salvezi. Am apucat-o cu lăcomie; era mânjită de 
toate culorile, părea că picta încă; mâna îţi ardea. Când am 
atins-o, am prins putere şi am reuşit să vorbesc: 

— Străbune iubit, dă-mi o poruncă. 

Ai zâmbit, mi-ai pus mâna pe creştet. Nu era o mână, era un 


foc în mii de culori. Focul m-a pătruns până în străfundurile 
minţii. 

— Mergi până acolo unde poţi, fiul meu. 

Glasul tău era grav şi nedesluşit, parcă venea din gâtlejul 
obscur al pământului. Mi-a pătruns mintea până la rădăcină, dar 
inima mea n-a tresărit. 

— Străbune, am strigat eu, de data asta mai tare, dă-mi o 
poruncă mai greu de împlinit, o poruncă pe măsura Cretei. 

Abia am terminat de zis şi, pe dată, o flacără şuierătoare a 
spintecat văzduhul, strămoşul îndărătnic, cu rădăcini de 
cimbrişor în păr, a dispărut din ochii mei; un strigăt a rămas pe 
vârful muntelui Sinai, un strigăt înalt, poruncitor, făcând 
văzduhul să vibreze: 

— Mergi până acolo unde nu poţi! 

M-am trezit, sărind înspăimântat. Se făcuse ziuă. M-am 
sculat, m-am îndreptat spre fereastră, am ieşit pe terasă, sub 
umbrarul de viță-de-vie. Ploaia se oprise, pietrele străluceau şi 
zâmbeau, frunzele în pomi erau grele de lacrimi. 

— Mergi până acolo unde nu poţi! 

Era glasul tău. Nimeni altul pe lume n-ar fi putut rosti o 
poruncă atât de bărbătească - numai tu, străbunul meu 
insaţiabil! Nu eşti tu, oare, generalul disperat şi inflexibil al 
neamului nostru de luptători? Nu suntem noi, oare, răniții şi 
flămânzii, neghiobii şi încăpăţânaţii care au lăsat în urma lor 
belşugul şi certitudinea - în frunte cu tine - să ia cu asalt 
hotarele? 

Cea mai strălucitoare faţă a disperării este Dumnezeu; cea 
mai strălucitoare faţă a speranţei este Dumnezeu. Mă împingi, 
străbune, să merg dincolo de speranţă şi disperare, dincolo de 
hotarele statornicite de veacuri. Încotro? Mă uit în jurul meu, mă 
uit înlăuntrul meu: virtutea a luat-o razna, geometria şi materia 
au înnebunit. Spiritul dătător de legi trebuie să vină iarăşi, să 
stabilească alte legi, altă ordine, ca lumea să ajungă la o 
armonie de preţ. 

lată ce vrei, iată încotro mă împingi, încotro m-ai împins 
mereu! i-am ascultat porunca zi şi noapte. Am luptat din 
răsputeri să ating ceea ce era de neatins, asta era datoria mea; 
tu poţi să-mi spui dacă am reuşit sau nu. Stau drept în faţa ta şi 
aştept. 

Generale, bătălia a luat sfârşit, iar eu îţi raportez. lată unde 


şi cum am luptat; am fost rănit, înfricoşat, dar n-am dezertat. 
Îmi clănţăneau dinţii în gură de frică, dar mi-am legat strâns 
fruntea cu năframa roşie, să nu se cunoască sângele, şi am 
pornit la asalt. 

Înaintea ta îmi smulg, una câte una, nepreţuitele pene ale 
sufletului meu, cioară funebră, până când va rămâne numai un 
bulgăre neînsemnat de ţărână, plămădit din sânge, din sudoare 
şi din lacrimi. Îţi voi relata lupta mea - ca să mă simt eliberat, 
voi vărsa virtutea, ruşinea, adevărul -, ca să mă golesc. Sufletul 
meu seamănă cu pânza ta, Vedere asupra oraşului Toledo, 
învăluit în fulgere şi nori negri, apăsători, luptând cu disperare, 
o luptă inflexibilă cu lumina şi cu întunericul deopotrivă. Imi vei 
privi sufletul, îl vei cântări pe sub sprâncenele tale ca nişte lănci 
şi mă vei judeca. Îţi aminteşti proverbul cretan, atât de profund, 
care sună aşa: "Întoarce-te acolo unde ai pierdut, pleacă de 
acolo unde ai reuşit"? Dacă nu voi reuşi, o să mă întorc la asalt, 
chiar dacă voi mai avea o singură oră de trăit. Dacă voi reuşi, o 
să trag zăvorul pământului să mă aşez alături de tine. 

Ascultă, aşadar, generale, raportul meu şi judecă, ascultă-mi 
povestea vieţii, străbune, şi, dacă am luptat alături de tine, dacă 
am fost rănit şi n-am îngăduit nimănui să-mi ştie suferinţele, 
dacă niciodată n-am întors spatele inamicului, 

Dă-mi binecuvântarea Ta! 


l. Strămoşii 


Mă uit înlăuntrul meu şi mă cuprind fiorii. Strămoşii mei 
dinspre tată: pe apă, pirați însetaţi de sânge; pe uscat, căpitani, 
luptători fără frică de Dumnezeu şi de oameni. Cei dinspre 
mamă: ţărani posomorâţi şi blajini, aplecaţi asupra pământului 
cât era ziua de lungă, semănau şi aşteptau încrezători ploaia şi 
căldura, strângeau roadele, iar seara se aşezau cu braţele 
încrucişate pe banca de piatră din faţa casei, punându-şi 
nădejdea în Dumnezeu. 

Cum să-i împac cei doi străbuni care se războiesc în mine, 
focul şi pământul? 

Simţeam că aceasta era datoria mea, unica mea datorie: să 
împac ceea ce era de neîmpăcat, să extrag din măruntaiele 
mele tenebrele ancestrale şi să le prefac, atât cât voi putea, în 
lumină. Nu este, oare, aceasta calea lui Dumnezeu? Nu avem şi 


noi datoria să facem la fel, mergând pe urmele sale? Viaţa 
noastră e o scurtă fulgerare, dar avem timp destul. 

Fără să fie conştient, întreg universul urmează această cale. 
Fiecare lucru trăitor este un atelier în care Dumnezeu, în taină, 
lucrează şi preface lutul. lată de ce pomii înfloresc şi dau roade, 
de ce animalele se înmulţesc, de ce maimuța a reuşit să-şi 
depăşească destinul şi să se ridice dreaptă, în două picioare. 
Acum, pentru prima oară de la facerea lumii, îi este îngăduit 
omului să intre în atelierul lui Dumnezeu şi să lucreze alături de 
el. Cu cât trupul se preface în iubire, în curaj şi în libertate, cu 
atât mai mult omul devine Fiul lui Dumnezeu. 

Este o datorie nestinsă, apăsătoare. Toată viaţa am luptat şi 
mai lupt încă, dar întunericul şi-a lăsat drojdia în inima mea şi 
lupta reîncepe fără încetare. Bătrânii strămoşi dinspre tată se 
amestecă, adânc înrădăcinaţi în mine, îmi vine greu să le 
deosebesc chipurile în întunericul de nepătruns. Pe măsură ce 
înaintez, străbătând straturile succesive ale sufletului meu - 
individ, neam, umanitate - în căutarea celui dintâi străbun 
înfricoşător dinlăuntrul meu, mă simt copleşit de o teamă sacră. 
La prima vedere, pare chipul unui frate sau al tatălui, apoi, 
coborând spre rădăcini, în mine dau de un strămoş păros, cu 
fălcile atârnând: flămând şi însetat, răgind cu ochii plini de 
sânge. Acest strămoş este fiara necioplită ce mi-a fost dată să o 
prefac în om; dacă voi fi în stare, în timpul mie hărăzit, făcând-o 
să urce mai sus, să treacă dincolo de om. Ce urcuş înfricoşător 
de la maimuţă la om şi de la om la Dumnezeu! 

Într-o noapte, rătăceam cu un prieten pe un munte înalt, 
acoperit de zăpadă; ne-am rătăcit şi întunericul ne-a prins acolo. 
Deasupra noastră, luna plină spânzura mută, rotundă, un cer 
fără nori, iar de la şeaua muntelui, unde ne aflam, până în 
câmpia de la poale, străluceau zăpezile albăstrui. Tăcerea era 
de gheaţă, neliniştitoare - insuportabilă. Aşa trebuie să fi fost 
toate nopţile cu lună, cu mii şi mii de veacuri înainte ca 
Dumnezeu, nemaiputând suporta o astfel de tăcere, să ia o 
bucată de humă şi să-l plăsmuiască pe om. 

Mergeam cu câţiva paşi înaintea prietenului meu. O stranie 
ameţeală m-a cuprins, mă împleticeam ca un om beat. Mi se 
părea că păşesc pe Lună, într-un timp străvechi, dinaintea 
apariţiei omului, pe un pământ nepopulat - deşi intens familiar. 
Deodată, la o cotitură, am zărit lumini pâlpâind în depărtare, în 


fundul văii; era probabil un sătuc în care oamenii nu se 
culcaseră încă. În clipa aceea mi s-a întâmplat un lucru uimitor. 
M-am oprit şi, arătând ameninţător cu pumnul spre sat, am 
strigat ca un nebun: 

— Vă sugrum pe toţi! 

Un glas răguşit care nu era al meu; auzindu-l, m-am îngrozit, 
am început să tremur din tot trupul. Prietenul meu a alergat 
spre mine şi m-a prins de braţ: 

— Ce te-a apucat? m-a întrebat el. Pe cine vrei să omori? 

Mi s-au tăiat picioarele; deodată am simţit o oboseală fără 
margini. Văzându-l pe prietenul meu alături, mi-am revenit. 

— Nu eram eu, nu eram eu, am şoptit, era altcineva! 

Era altcineva. Cine? Niciodată sufletul meu nu s-a deschis 
atât de profund revelator. Din noaptea aceea, sunt sigur de un 
lucru pe care ani de-a rândul l-am presimţit: în noi se află, unele 
peste altele, straturi de tenebre - glasuri răguşite, fiare păroase, 
flămânde. Nimic nu moare, aşadar, nimic pe lume nu moare? 
Foamea primordială, setea, durerea, toate nopţile cu lună de 
dinaintea apariţiei omului vor continua să existe, să sufere 
împreună cu noi de foame şi de sete; să se chinuiască alături de 
noi - atât cât vom trăi. Urletul de fiară, povara teribilă pe care o 
purtam în fiinţa mea m-au umplut de teamă. Nu voi putea fi 
nicicând izbăvit, fiinţa mea lăuntrică nu se va purifica nicicând? 
Din când în când, rar de tot, un glas blând răsună în adâncul 
sufletului meu: "Nu te teme. Voi face legi şi voi restabili ordinea, 
eu sunt Dumnezeu. Ai încredere". Dar, pe dată, un urlet se 
înalţă din măruntaiele mele şi glasul blând e nevoit să tacă: "Nu 
te mai lăuda, voi desfiinţa legile tale, voi distruge ordinea şi te 
voi nimici; eu sunt haosul!" 

Se zice că, uneori, soarele se opreşte din calea lui ca să 
asculte cântecul unei fetişcane. De-ar fi adevărat! De s-ar 
întâmpla ca necesitatea, fascinată de cântecul unui suflet care 
cântă jos pe pământ, să-şi schimbe cursul! Numai de-am putea, 
prin plâns, prin râs, prin cântec, să creăm o altă lege care să 
facă ordine în haos! De-ar putea glasul blând, lăuntric, să 
acopere răgetul! 

Când beau, ori sunt mânios, când mă apropii de femeia pe 
care o iubesc, când nedreptatea mă sugrumă şi ridic braţul 
rebel împotriva Domnului, a diavolului, ori a emisarilor lor pe 
pământ, aud monştrii din mine mugind şi izbind portiţa 


lăuntrică, să o spargă, să iasă la lumină, să apuce din nou 
armele! Sunt cel din urmă vlăstar şi nu le-a mai rămas altă 
speranţă, alt refugiu decât în mine; dacă le-a mai rămas ceva de 
împlinit, o răzbunare, o bucurie, o suferinţă, numai prin mine o 
pot împlini. Când voi muri, vor pieri odată cu mine. O armată de 
monştri păroşi şi oameni îndureraţi vor fi aruncaţi împreună cu 
mine în mormânt. Poate de aceea sunt atât de grăbiţi şi mă 
torturează; poate de aceea tinereţea mea a fost atât de 
nerăbdătoare, de nesupusă şi de chinuită! 

Au ucis şi au fost ucişi, fără să le pese de sufletul lor sau al 
altora. lubeau şi dispreţuiau viaţa şi moartea cu aceeaşi 
extravagantă aroganță. Înfulecau ca nişte căpcăuni, sorbeau 
băutura ca sparţii şi nu se încurcau cu femeile, când trebuiau să 
plece la război. Vara, cu pieptul gol şi iarna acoperiţi cu piei de 
animale; vară-iarnă, duhneau ca fiarele în călduri. 

Pe străbunicul meu dinspre tată îl simt încă viu în sângele 
meu; cred că el face să-mi clocotească sângele în vine; avea 
părul ras pe frunte şi adus într-o coadă lungă la ceafă. Se legase 
cu piraţii algerieni şi străbăteau mările în lung şi în lat. Işi 
făcuseră adăpost în insulele pustii ale Grambusei, la capătul 
occidental al Cretei, de unde desfăşurau pânzele negre şi atacau 
corăbiile care treceau. Unele navigau spre Mecca, ticsite cu 
pelerini musulmani, altele spre Sfântul Mormânt, ticsite cu 
pelerini creştini, care mergeau să se facă hagii. Cu strigăte de 
luptă, piraţii îşi aruncau ancorele cu gheare de pisică, sărind pe 
punte, cu satârul în mâini, şi nu-l cruţau nici pe Hristos, nici pe 
Mahomed. Îi căsăpeau pe bătrâni, îi luau pe tineri în robie, se 
năpusteau asupra femeilor şi se ascundeau iar pe insula 
Grambusa, cu mustăţile îmbibate de sânge şi răsuflările pline de 
femeie. Uneori prădau corăbii care veneau dinspre Orient, 
încărcate cu mirodenii. Bătrânii îşi aminteau că au auzit 
povestindu-se cum, într-o bună zi, Creta întreagă mirosea a 
scorţişoară şi a nucşoară, fiindcă străbunul meu, cel cu părul 
împletit în coadă pe spate, prădase o navă cu mirodenii şi, 
neavând ce face cu ele, le-a trimis peşcheş la toţi cumetrii şi 
cumetrele sale de prin satele din Creta. 

M-am simţit profund mişcat când, în urmă cu câţiva ani, un 
bătrân, care avea mai bine de o sută de ani, mi-a povestit 
această întâmplare: în toate călătoriile mele, fără să ştiu de ce, 
aveam cu mine o cutiuţă cu scorţişoară şi câteva boabe de 


nucşoară, pe care le ţineam pe masa mea de lucru. 

De câte ori am ascultat glasul lăuntric, ascuns, urmând 
glasul sângelui, nu al minţii care are respiraţia scurtă, ajungeam 
cu o misterioasă certitudine la strămoşii mei cei mai îndepărtați. 
Apoi, cu timpul, această tainică certitudine s-a întărit datorită 
semnelor palpabile ale vieţii de fiecare zi. La început mă 
gândeam întâmplător la aceste semne, fără să le iau în seamă. 
Dar, la urmă, îmbinând glasul lumii vizibile cu glasurile tainice, 
lăuntrice, am reuşit să pătrund în întunericul primordial din 
subconştient, să deschid o portiţă şi să înţeleg. 

Din clipa în care am înţeles, sufletul meu a început să prindă 
un contur ferm; nu mai curgea ca apa într-o constantă 
fluctuaţie; un chip se contura în jurul unui miez luminos, chipul 
pământului. Nu mai mergeam pe căi ocolite, de la dreapta la 
stânga, spre a descoperi fiara din care mă trăgeam, o luam peo 
cale sigură, cunoşteam chipul meu adevărat şi unica mea 
datorie: să-l modelez cu toată răbdarea, dragostea şi priceperea 
de care eram în stare. Ce însemna să-l modelez? Însemna să-l 
prefac în foc şi, dacă voi avea timp, înainte de a sosi ceasul 
morţii, să prefac flacăra în lumină, ca moartea să nu aibă astfel 
nimic de luat. Era cea mai mare ambiţie a mea: să nu las nimic 
morţii - nimic altceva decât o mână de oase. 

Ca să ajung la această certitudine, înainte de toate m-a 
ajutat pământul în care s-au născut şi au trăit strămoşii mei 
dinspre tată. Neamul tatălui meu se trage dintr-un sat numit 
Varvari, la două ore de Megalo Kastro. Când împăratul bizantin 
Nikephoros Phokas a luat înapoi Creta de la arabi, în secolul al 
X-lea, i-a adunat pe arabii care au supravieţuit măcelului în 
câteva sate care au primit numele de Varvari. Într-unul din 
aceste sate îşi au rădăcinile strămoşii mei din partea tatălui. Toţi 
au trăsături de caracter proprii arabilor: mândri, încăpăţânaţi, 
sobri, vorbind puţin, dintr-o bucată. Adună în ei ani de zile 
mânia sau iubirea, fără să sufle o vorbă şi, deodată, ca posedaţi 
de un demon, izbucnesc frenetic. Pentru ei suprema binefacere 
nu e viaţa, ci patima. Nu sunt nici buni, nici binevoitori, prezenţa 
lor e greu de suportat, cer mult, nu de la alţii, ci de la ei înşişi. 
Un demon lăuntric îi sugrumă, îi înăbuşă. Se fac pirați, îşi 
străpung braţul cu cuțitul, lăsând să le curgă sânge ca să se 
simtă uşuraţi. De altminteri, ar ucide chiar şi femeia pe care o 
iubesc, ca să nu cadă în robia ei. La fel ca mine, urmaşul lor 


lipsit de vlagă, se trudesc să transforme povara întunericului în 
spirit. Ce înseamnă să-i prefac pe barbarii mei străbuni în spirit? 
Inseamnă să-i fac să piară, ducându-i până la sacrificiul suprem. 

Şi alte glasuri au marcat tainic drumul spre străbunii mei: 
inima îmi tresare de bucurie la freamătul frunzelor de curmal, ai 
zice că s-a întors în patria sa, în satul arid şi prăfos al beduinilor, 
în care podoaba cea mai de preţ e curmalul. Când am intrat 
călare pe cămilă în deşertul Arabiei, văzând dunele de nisip fără 
sfârşit şi fără speranţă, galbene, roşietice, vineţii spre seară, 
ondulându-se în faţa mea, fără urmă de fiinţă omenească, m-a 
cuprins o beţie ciudată şi inima mea ţipa ca un vultur întors la 
cuibul părăsit după ani şi ani, după mii de ani. 

Şi iată o altă întâmplare: stăteam într-o vreme singur de tot 
într-o colibă izolată la marginea unui sat grecesc, "păstorind 
vântul", cum spunea un ascet bizantin; cu alte cuvinte, scriind 
poezii. Coliba era ascunsă între măslini şi pini, iar Marea Egee se 
zărea undeva departe, albastră şi nemărginită, printre ramuri. 
Nimeni nu trecea pe acolo, în afară de Floros, un cioban simplu, 
soios, cu barbă blondă; venea în fiecare dimineaţă cu oile şi îmi 
aducea o sticlă cu lapte, opt ouă fierte şi puţină pâine, apoi 
pleca. Se uita cum scriam, aplecat peste hârtii, şi dădea din cap: 
"Doamne, fereşte şi apără! Ce faci, domnule, cu hârţoagele 
alea? Incă nu te-ai săturat?" Işi întărea spusele cu hohote de râs. 
Intr-o zi a trecut pe la mine tare grăbit, era aşa de posomorât şi 
de mânios, că a uitat să-mi dea bună ziua. l-am strigat: "Care-i 
necazul, Floros?" Mi-a arătat pumnul lui de uriaş: "Al naibii să 
fie, domnule, lasă-mă în pace! N-am închis un ochi toată 
noaptea. Dumneata n-ai urechi? N-ai auzit nimic? N-ai auzit ce a 
făcut ciobanul de pe muntele din faţă, naiba să-l ia? A uitat să 
potrivească clopoţeii la oi! Cum să pot dormi?... Mă duc!" 
“incotro, Floros?" "Să potrivesc clopoţeii, ca să am linişte." 

Şi cum spuneam, odată, la amiază, am luat solniţa de pe 
poliţă, să pun sare pe ouăle fierte, şi am vărsat un pic de sare 
pe podea. Mi-a stat inima în loc: m-am culcat pe burtă, grăbit, 
încercând să adun sarea, grăunte cu grăunte. Deodată mi-am 
dat seama ce făceam şi m-am speriat: de unde atâta supărare 
pentru un strop de sare vărsată pe jos? Ce valora? Nimic. 

Mai târziu am descoperit alte semne în pustiu, semne care 
m-ar fi ajutat să ajung la strămoşii mei, dacă le-aş fi urmat: focul 
şi apa. 


Când văd că focul arde degeaba, sar în sus, nu vreau să ardă 
fără rost; iar când văd apa curgând, fără să umple ulciorul, fără 
ca cineva să vrea să bea sau să-şi ude grădina, mă reped s-o 
opresc. 

Trăiam toate aceste lucruri ciudate, dar niciodată n-am făcut 
legătură între ele, n-am încercat să descopăr misterioasa lor 
unitate. Nu suportam să văd apa, focul şi sarea irosindu-se, 
fremătam de bucurie când vedeam un curmal, ajungând în 
deşert, nu-mi venea să mai plec de acolo - dar mintea nu m-a 
dus mai departe. Aceste trăiri au durat mulţi ani. In creuzetul 
meu lăuntric, obscur, neliniştea lucra preocupată; toate aceste 
lucruri neexplicate se apropiau şi, astfel alăturate, căpătau 
înţeles - brusc, într-o bună zi, pe când hoinăream fără ţintă 
printr-un mare oraş, fără să mă gândesc, am găsit! Sarea, focul 
şi apa erau cele trei avuţii de mare preţ ale deşertului! Trebuie 
să fi fost un strămoş lăuntric - un beduin - cel care sărea şi 
alerga să salveze apa, focul şi sarea, aflate pe cale să se 
irosească. 

Îmi amintesc, o ploaie blândă cădea în ziua aceea peste 
marele oraş; o fetiţă se adăpostise sub o poartă şi vindea 
bucheţele de violete înrourate de ploaie. M-am oprit şi o 
priveam, dar mintea mea, uşurată de acum, rătăcea fericită prin 
deşert. 

Toate acestea pot fi doar imaginaţie şi autosugestie, un dor 
romantic după locuri îndepărtate şi fabuloase; toate întâmplările 
pe care le-am enumerat pot să nu fie deloc ciudate, pot să nu 
aibă înţelesul pe care l-am descoperit. Da, e posibil. Totuşi, 
influenţa acestei erori sistematice, cultivate, a acestei amăgiri - 
dacă este amăgire - care mă face să cred că un şuvoi dublu al 
sângelui, grec din partea mamei şi arab din partea tatălui, curge 
prin vinele mele, este benefică şi roditoare. Imi dă putere, 
bucurie şi bogăţie lăuntrică. Lupta pentru a realiza sinteza celor 
două impulsuri antagonice dă scop şi unitate vieţii mele. In clipa 
în care presimţirea nedefinită din sufletul meu a devenit 
certitudine, lumea vizibilă a intrat în ordine, viaţa mea lăuntrică 
şi cea exterioară, descoperindu-şi dubla rădăcină ancestrală, s- 
au împăcat. De aceea, mulţi ani mai târziu, duşmănia tainică pe 
care am simţit-o faţă de tatăl meu a putut să se prefacă în 
iubire, după moartea lui. 


II. Tatăl meu 


Tatăl meu vorbea puţin, nu râdea, nu se amesteca niciodată 
în certuri. Doar scrâşnea din dinţi, sau încleşta pumnii, dacă se 
întâmpla să aibă în palmă o migdală o strângea până când o 
sfărâma. Într-o zi, a văzut un agă punând şaua încărcată pe 
spinarea unui creştin, ca pe măgar; s-a înfuriat atât de tare, 
încât s-a năpustit asupra turcului; voia să strige, să înjure, dar 
buzele nu-l ascultau; nefiind în stare să scoată un cuvânt 
omenesc, a început să necheze ca un cal. Eram acolo, copil 
fiind, mă uitam la el încremenit, tremurând tot de frică. 
Altădată, pe la amiază, trecând pe o străduţă îngustă, grăbit să 
ajungă acasă la vremea mesei, a auzit ţipete de femei şi zgomot 
de uşi trântite: o namilă de turc beat scosese iataganul şi 
fugărea creştinii. În clipa când l-a văzut pe tata s-a năpustit 
asupra lui. Căldura era năprasnică, tata, obosit de lucru, nu 
avea niciun chef de încăierare; o clipă s-a gândit să o ia pe o 
altă ulicioară şi să dispară - nimeni nu-l vedea, dar i-a fost 
ruşine. Desfăcându-şi şorţul, şi-a strâns pumnul, şi, exact când 
namila de turc a ridicat iataganul deasupra capului, i-a ars o 
lovitură în pântece, doborându-l la pământ. S-a aplecat, a smuls 
iataganul din strânsoarea celuilalt, grăbind paşii spre casă. 
Mama i-a dat o cămaşă curată să se schimbe, era lac de 
sudoare. Aveam vreo trei anişori, eu stăteam pe sofa şi mă 
uitam la el. leşeau aburi din pieptul lui păros. După ce s-a 
schimbat şi s-a mai răcorit, a pus iataganul pe canapea lângă 
mine. Apoi s-a întors spre femeie: 

— Când fiul tău o să crească mare şi o să meargă la şcoală, i- 
a zis, dă-i-l să-şi ascută creioanele cu el. 

Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată o vorbă duioasă. 
Poate numai o dată, pe vremea revoluţiei, eram la Naxos şi 
mergeam la şcoala franceză, condusă de preoţi catolici. 
Primisem drept premii la examene nişte cărţi grele cu coperte 
aurite. Nu le puteam căra de unul singur, tata a luat jumătate 
din ele şi aşa ne-am dus acasă. Tot drumul n-a deschis gura; 
încerca să-şi ascundă bucuria că fiul său nu-l făcuse de râs. Abia 
după ce a intrat în casă, a rostit cu un soi de blândeţe, dar fără 
să se uite la mine: 

— N-ai făcut Creta de ruşine! 

Dar imediat s-a arătat mânios, pentru că emoția care pusese 


stăpânire pe el echivala cu un fel de trădare. A rămas posac 
toată seara, ocolindu-mi privirea. 

Prezenţa lui era apăsătoare, greu de suportat. Când rudele 
sau vecinii veneau la noi, punându-se pe taclale şi pe râs, dacă 
uşa se deschidea brusc şi intra tata, taclalele şi râsetele încetau 
şi o umbră uriaşă se aşternea în odaie. Saluta cu jumătate de 
gură, se aşeza în locul lui obişnuit, în colţul canapelei de la 
fereastra dinspre curte, se uita în jos, desfăcea punga cu tabac, 
îşi răsucea o ţigară, fără să scoată o vorbă. Musafirii înghiţeau în 
sec, îşi aruncau priviri furişe, după o vreme se ridicau şi se 
îndreptau în vârful picioarelor spre uşă. 

Nu suporta popii. Când întâlnea un popă pe drum, îşi făcea 
cruce ca să alunge piaza rea, iar dacă popa îi adresa speriat un 
"Bună ziua, căpitan Mihalis", îi răspundea cu un "Mai bine 
afuriseşte-mă!". Nu se ducea niciodată la liturghie, ca să nu dea 
cu ochii de popi. Şi totuşi, în fiecare duminică, după liturghie, 
când toată lumea pleca, intra în biserică şi aprindea o lumânare 
la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mina. Se închina lui, 
aşezându-l mai presus de toţi Hristoşii şi de sfintele Fecioare, 
căci sfântul era căpitan peste Megalo Kastro. 

Avea o greutate pe inimă, de nevindecat. De ce oare? Era 
sănătos, îi mergea bine, nu se putea plânge nici de nevastă, nici 
de copii, iar oamenii îl respectau; cei mai amărâţi se ridicau şi se 
înclinau când trecea pe lângă ei; îşi duceau palmele la piept şi îi 
zicea căpitan Mihalis. De Paşte, după Înviere, era poftit la 
episcopie, împreună cu notabilii locului, unde era servit cu o 
cafea, o felie de cozonac şi un ou roşu. De sărbătoarea Sfântului 
Mina, pe 11 noiembrie, când trecea procesiunea prin faţa casei, 
căpitan Mihalis stătea în prag şi se închina. 

Şi, totuşi, o povară îi stătea pe inimă. Într-o zi, căpitan Elias 
din Mesara a cutezat să-l întrebe: "De ce nu zâmbeşti niciodată, 
căpitan Mihalis?" "De ce e cioara neagră, căpitan Elias?'", a 
replicat tata, scuipând chiştocul pe care îl molfăia. Altădată, l- 
am auzit zicându-i paracliserului de la Sfântul Mina: "Pe tata ar fi 
trebuit să-l vezi, nu pe mine, pe tatăl meu, era un adevărat 
uriaş. Ce sunt eu pe lângă el? Un molâu!" Deşi foarte bătrân şi 
aproape orb, bunicul meu luase parte la revoluţia de la 1878, 
ducându-se în munţi să lupte cu turcii. Însă turcii l-au 
împresurat, l-au prins cu arcanul şi apoi l-au căsăpit în curtea 
Mănăstirii Savathiana. Călugării i-au luat ţeasta şi au depus-o în 


altar. Într-o zi m-am uitat pe ferestruica altarului şi i-am văzut 
ţeasta, pusă acolo de călugări, era lustruită, unsă cu untdelemn 
din candela sfântă, crăpată adânc de lovituri de sabie. 

— Cum era bunicul? am întrebat-o pe mama. 

— Ca taică-tău, chiar mai posomorât. 

— Ce făcea? 

— Lupta. 

— Dar când nu era război? 

— Fuma dintr-un ciubuc lung şi se uita spre munţi. lar eu, 
fiind pios în tinereţe, am mai întrebat-o: 

— Se ducea la biserică? 

— Nu, dar, în prima zi din fiecare lună, îl aducea pe popă 
acasă şi-i cerea să se roage pentru Creta, să ia armele, să se 
ridice iar. Fireşte, bunicul tău suferea când nu avea ce face. 
Odată, pe când îşi pregătea armele de luptă, l-am întrebat dacă 
se teme de moarte, dar nu mi-a răspuns şi nici măcar nu s-a 
uitat la mine. 

Când am crescut mai mare, am vrut s-o întreb pe mama: "A 
iubit vreodată o femeie?" Mi-a fost ruşine şi, oricum, nu am aflat 
niciodată. Cu siguranţă, trebuie să fi iubit multe femei pentru că, 
atunci când a fost ucis şi cei din familie i-au deschis cufărul, au 
descoperit o pernuţă plină cu şuviţe negre şi castanii. 


III. Mama 


Mama era o femeie sfântă. Cum de a fost în stare să suporte 
duhoarea şi răgetul de leu, timp de cincizeci de ani, fără să-i 
crape inima? Avea răbdarea, puterea de a îndura şi blândeţea 
pământului însuşi. Toţi străbunii mei dinspre mamă au fost 
ţărani. Aplecaţi asupra ţărânii, lipiţi de ţărână, cu mâinile, cu 
picioarele şi cu mintea pline de ţărână. lubeau pământul şi în el 
îşi puneau toată nădejdea. Neam de neamul lor se făcuseră una 
cu el. La vreme de secetă se uscau şi cârâiau de sete ca ciorile, 
iar când începeau primele ploi de toamnă oasele lor trosneau şi 
se umflau aidoma trestiilor. Când tăiau brazde adânci cu plugul 
în pântecele pământului, în pieptul şi în coapsele lor simțeau 
noaptea în care se culcaseră pentru întâia oară cu femeile lor. 

De două ori pe an, la Paşte şi la Crăciun, bunicul pornea din 
satul lui de departe şi venea în Megalo Kastro, să-şi vadă fiica şi 
nepoţii. Socotea cu mare grijă ora potrivită să bată la uşa 


noastră, când ştia sigur că fiara de ginere-său nu se afla acasă. 
Era un om cumsecade, un bătrân puternic, cu părul alb, pe care 
nu-l tăia niciodată, cu ochi albaştri plini de veselie, cu mâini 
mari şi grele, pline de bătături. Mă zgâria când mă mângâia. Era 
îmbrăcat de duminică, întotdeauna cu cizme negre, pantaloni 
largi, vineţii, legat la cap cu o manti/ia albă, cu buline albastre. 
Ne aducea mereu acelaşi dar: un purcel de lapte rumenit în 
cuptor şi învelit în frunze de lămâi. Îl dezvelea râzând şi casa 
întreagă se umplea de miresme. De pe atunci încă, se făcuse 
una cu purcelul fript şi cu frunzele de lămâi; de câte ori simt 
mireasma de purcel fript ori trec printr-o livadă de lămăi, bunicul 
îmi apare în minte, vesel, nemuritor, purtând în mâini purceluşul 
fript. Mă bucur că va trăi în sufletul meu atât cât voi fi pe lume, 
nimeni altcineva nu-şi va mai aduce aminte de el, vom muri 
împreună. Bunicul a fost cel dintâi care m-a făcut să nu vreau să 
mor, ca astfel să nu las morţii să moară. De atunci, mulţi dintre 
cei dragi n-au fost îngropaţi în mormânt, ci în inima mea, ştiu 
acum că vor trăi atât cât voi trăi şi eu. 

MI-l amintesc şi inima mea prinde curaj, simțind că poate 
învinge moartea. N-am întâlnit niciodată un om al cărui chip să 
reverse o lumină atât de blândă, de lină, ca o candelă. Când a 
intrat prima oară în casă am ţipat: cu nădragii largi, cu brâul 
roşu, cu chipul ca o lună plină, cu vioiciunea lui, îmi părea un 
duh al apelor sau un spiriduş al pământului care tocmai se ivise 
din grădină, mirosind încă a iarbă umedă. 

Îşi scotea de sub cămaşă punga cu tabac, îşi răsucea o 
ţigară, scotea amnarul şi iasca, aprindea ţigara şi fuma uitându- 
se mulţumit la fiica sa, la nepoti, prin odaie. Din vreme în 
vreme, deschidea gura şi povestea despre iapa care a fătat un 
mânz, despre ploi, despre grădină, despre iepurii care se 
înmulţeau şi făceau ravagii în straturile de legume. Cocoţat pe 
genunchii lui, îl cuprindeam cu un braţ pe după gât şi ascultam. 
O lume neştiută se desfăşura în faţa mea, o lume alcătuită din 
câmpii, ruperi de nori, iepuri, chiar eu mă prefăceam într-un 
iepuraş, mă furişam în grădina bunicului şi îi ronţăiam varza. 

Mama întreba despre unul, despre altul din sat, cum o 
duceau, dacă mai trăiau, iar bunicul îi răspundea că trăiau, că 
erau bine, că aveau copii; alteori îi spunea că a murit careva, 
altul care s-a dus, Dumnezeu să-ţi dea zile! Vorbea despre 
naştere şi despre moarte cu acelaşi glas cu care vorbea despre 


legume şi despre iepuri. "S-a dus şi el, fata mea, zicea bunicul, l- 
am îngropat şi i-am pus în mână o portocală să o dea morţii şi 
le-am trimis veşti neamurilor de pe lumea ailaltă. Totul a fost 
făcut după datină, Domnul fie lăudat!" Apoi pufăia din ţigară, 
scotea fumul pe nări şi ne zâmbea. 

Erau ani buni de când nevasta lui se afla printre cei duşi şi, 
de fiecare dată când venea la noi, bunicul o pomenea şi ochii i 
se umpleau de lacrimi. Ţinea la ea mai mult decât îşi iubea 
ogorul, chiar mai mult decât îşi iubea iapa, şi o respecta. Era 
sărac, dar ţinuse morţiş să se însoare cu ea, şi avea răbdare. 
"Sărăcia şi goliciunea nu înseamnă nimic, dacă ai o nevastă 
bună", zicea el. Era un obicei străvechi în satele din Creta, când 
omul se întorcea seara istovit de la câmp, nevasta îl aştepta cu 
apă caldă şi se apleca să-i spele picioarele prăfuite. Într-o seară, 
bunicul s-a întors de la lucru frânt de oboseală, s-a aşezat în 
curte, iar nevasta a adus un lighean cu apă caldă, s-a pus în 
genunchi şi a dat să-i spele picioarele. Bunicul s-a uitat la ea 
înduioşat, a văzut mâinile ei muncite de truda zilnică, a văzut 
părul care îi albise. "Săraca, e bătrână de acum", şi-a zis el, 
"părul i-a încărunţit în mâinile mele", i s-a făcut milă de ea. A 
dat cu piciorul şi a răsturnat vasul cu apă. "Femeie", a zis el, "de 
azi înainte n-o să-mi mai speli picioarele. Doar nu eşti roabă, eşti 
nevasta şi stăpâna mea." 

Într-o zi l-am auzit zicând: 

— Dumnezeu să aibă grijă de sufletul ei, nu mi-a greşit cu 
nimic, doar o singură dată... A oftat şi a tăcut, apoi, după o 
clipă: în fiecare seară, cum era firesc, stătea în prag şi mă 
aştepta să vin de la câmp, îmi ieşea în cale şi-mi lua uneltele de 
pe umăr şi aşa intram în curte împreună. Dar într-o seară a 
uitat, nu mi-a ieşit în cale şi lucrul ăsta mi-a rupt inima... 

Şi-a făcut apoi cruce: 

— Dumnezeu e mare, a şoptit el, îmi pun nădejdea în el că o 
va ierta. Ochii îi luceau, s-a uitat la mama şi a zâmbit. 

Altădată, l-am întrebat: 

— Bunicule, nu ţi-e milă să tai purceluşii, nu-ţi pare rău că-i 
mâncăm? 

— Ba da, băiete, Dumnezeu ştie cât mi-e de milă de bieţii 
purceluşi, a răspuns bunicul izbucnind în râs, dar sunt tare buni, 
mititeii! 

De câte ori îmi vine în minte acest ţăran bătrân cu obrajii 


rumeni, încrederea mea în pământ şi în lucrarea omului asupra 
pământului sporeşte; era unul dintre stâlpii care susţin lumea pe 
umeri şi nu o lasă să se prăbuşească. 

Numai tatăl meu nu-l înghiţea. Nu-i plăcea când venea la noi 
şi stătea de vorbă cu mine, de parcă se temea să nu-mi spurce 
sângele. Când ne pregăteam de sărbători, de Paşte şi de 
Crăciun, nu se atingea de purceluşul de lapte, mirosul îi făcea 
greață. Se ridica repede-repede de la masă şi se punea pe 
fumat ca să alunge mirosul greu. Nu scotea o vorbă. O singură 
dată s-a încruntat, după ce bunicul plecase, şi a mormăit cu 
dispreţ: 

— Pfui, ochi albaştri! 

Am aflat mai târziu că tata dispreţuia ochii albaştri mai mult 
decât orice pe lume: "Diavolul are ochi albaştri şi părul roşu", 
zicea el. 

Ce pace aveam când tata nu era acasă, ce repede şi ce 
fericite treceau orele în grădiniţa din curtea împrejmuită cu 
ziduri!  Viţa-de-vie deasupra fântânii, mimoza înaltă şi 
înmiresmată din colţ, vasele cu busuioc şi crăiţe, şi de jur 
împrejur iasomia; mama şedea în faţa ferestrei, croşeta sau 
curăța legume, o pieptăna pe surioara mea, o ajuta să facă 
primii paşi. lar eu, chircit pe un scăunel, mă uitam la ea, 
ascultam ce ziceau oamenii care treceau pe lângă poarta 
închisă şi trăgeam adânc în piept mireasma de iasomie şi de 
pământ reavăn, lumea îmi lua în stăpânire trupul, ţeasta mea 
trosnea şi se deschidea ca să poată cuprinde lumea. 

Orele petrecute cu mama erau pline de mister. Ne aşezam 
unul în faţa celuilalt, ea pe un scaun lângă fereastră, eu pe 
scăunelul meu şi, în tăcerea care se aşternea, îmi simţeam 
pieptul cuprins de o mulţumire nespusă, de parcă aerul dintre 
noi era de lapte şi eu sugeam ca un prunc. 

Deasupra capetelor noastre se înălța mimoza; când înflorea, 
curtea se umplea de parfum. Imi plăceau mult florile galbene, 
înmiresmate; mama le punea în lăzi printre haine, printre 
cearşafuri, toată copilăria mea mirosea a mimoză. 

Povesteam, schimbam între noi cuvinte calme: uneori mama 
îmi vorbea despre tatăl ei, despre satul în care s-a născut; 
alteori eu îi povesteam Vieţile Sfinţilor pe care le citisem, 
înflorindu-le cu imaginaţia mea. Chinurile sfinţilor nu mi se 
păreau destule, mai adăugam de la mine, până când o făceam 


pe mama să plângă; atunci mi se făcea milă de ea, mă aşezam 
pe genunchii ei, o mângâiam pe cap, alinând-o: 

— Au ajuns în rai, mamă, nu fi tristă, acum se plimbă pe sub 
pomii înfloriţi, stau de vorbă cu îngerii şi au uitat de toate 
chinurile îndurate. În fiecare duminică îşi pun haine cu totul şi cu 
totul de aur, scufii roşii cu ciucuri şi se duc în vizită la 
Dumnezeu. 

Mama îşi ştergea lacrimile, se uita la mine, îmi zâmbea, şi 
parcă mă întreba: "E chiar adevărat?" 

Canarul din colivie ne asculta, îşi întindea gâtlejul şi ciripea 
încântat, mulţumit, de parcă tocmai coborâse din rai, lăsându-i o 
clipă pe sfinţi, pogorând pe pământ ca să aducă bucurie în 
inimile oamenilor. 

Mama, mimoza şi canarul s-au unit inseparabil în mintea 
mea, nemuritori. Când simt mireasma de mimoză, când ascult 
ciripit de canar, o văd pe mama ridicându-se din mormânt - din 
măruntaiele mele - unindu-se cu mireasma florilor şi cântecul 
canarului. 

N-am văzut-o niciodată pe mama râzând. Zâmbea numai şi 
te privea cu ochii ei negri, adânci, plini de răbdare şi de 
bunătate. Intra şi ieşea din casă ca un spirit benefic, ghicea tot 
ce aveam nevoie, fără zgomot, fără efort, de parcă mâinile ei 
aveau o putere magică, binefăcătoare, domnind cu bunătate 
asupra treburilor zilnice. O priveam şi mă gândeam că poate fi o 
nereidă din poveşti şi imaginaţia prindea să lucreze în capul 
meu de copil: tata o văzuse o clipă, dansând în lumina lunii, într- 
o noapte când el trecea peste râu, s-a năpustit, i-a furat vălul, a 
adus-o acasă şi a luat-o de nevastă. Acum mama intra şi ieşea 
din casă, cât era ziua de lungă, căutându-şi vălul, să şi-l pună pe 
cap, să se prefacă iar în zână şi să dispară. Mă uitam la ea cum 
intra şi ieşea, deschidea  dulapurile, lăzile, descoperea 
ulcioarele, se apleca şi se uita pe sub paturi şi tremuram de 
spaimă că va avea norocul să-şi găsească vălul fermecat şi se 
va face nevăzută. Spaima asta a durat ani de zile, îndurerându- 
mi sufletul nevinovat: rămâne până azi în mine, ca un soi de 
teamă de neînțeles. Privesc cu nelinişte ideile şi oamenii pe care 
îi iubesc, fiindcă ştiu că îşi caută vălul să se facă nevăzuţi. 

Îmi amintesc o singură împrejurare în care ochii mamei au 
strălucit de o lumină ciudată, când a râs şi s-a bucurat aşa cum 
trebuie s-o fi făcut pe când nu era încă măritată, în ziua 


logodnei. Era prima zi din luna mai şi ne-am dus la Fodele, un 
sat cu ape şi livezi de portocali, tata era naş la un botez. O 
ploaie torențială, violentă, s-a dezlănţuit, cerul era o mare de 
ape revărsate asupra pământului, care se deschidea uguind şi 
primea apele bărbăteşti în adâncuri. Oamenii de vază ai satului, 
împreună cu nevestele şi fiicele lor, erau în odaia cea mare a 
cumătrului nostru, ploaia şi lumina fulgerelor intrau prin 
crăpăturile uşilor şi ale ferestrelor, aerul mirosea a portocale şi a 
ţărână. Bunătăţile soseau unele după altele: vinul, rachiul, 
gustările; se însera, lămpile s-au aprins, bărbaţii se veseleau, 
femeile ridicau ochii, pe care de obicei îi ţineau plecaţi, şi 
cârâiau ca potârnichile. Afară, Dumnezeu tuna şi fulgera, 
tunetele se înteţeau, ulițele înguste ale satului se prefăcuseră în 
torente, pietrele se rostogoleau la vale, râzând sălbatic, 
Dumnezeu însuşi se prefăcuse în ploaie şi îmbrăţişa, uda 
pământul, făcându-l roditor. 

Tata s-a întors spre mama; îl vedeam pentru întâia oară 
privind-o cu duioşie, era prima oară când i-am simţit blândeţea 
glasului: 

— Cântă, Marigo, i-a zis. 

O lăsa să cânte de faţă cu toţi ceilalţi bărbaţi. M-am ridicat 
foarte tulburat; nu ştiu de ce eram mânios. Am dat să alerg la 
mama, de parcă voiam s-o apăr. Tata mi-a atins umărul cu un 
deget şi m-a făcut să mă aşez. Mama era de nerecunoscut, 
chipul îi strălucea de parcă ploaia şi toate fulgerele o învăluiau; 
şi-a dat capul pe spate, îmi amintesc cum părul negru, desfăcut, 
se revărsa pe umeri, ajungând până la brâu. A început să cânte. 
Ce voce avea, profundă, dulce, uşor răguşită, plină de patimă! 
Întorcând ochii pe jumătate închişi spre tata, a cântat o 
mantinada pe care nu o voi uita niciodată. N-am înţeles atunci 
de ce şi pentru cine cânta; mai târziu, când am crescut, am 
înţeles. Privindu-l pe tata, cânta cu o voce duioasă, plină de 
patimă reţinută: 

Mult mă mir de ce nu cresc flori sub paşii tăi, 

de ce nu te prefaci în vultur cu aripi de aur! 

Mă uitam în altă parte, nu mai voiam s-o văd pe mama, nu 
mai voiam să-l văd pe tata; m-am dus la fereastră, mi-am lipit 
fruntea de geam; mă uitam la ploaia care curgea şi devora 
pământul. 

Potopul a ţinut toată ziua; ne-a apucat noaptea, afară se 


întunecase, cerul şi pământul s-au unit, prefăcându-se în noroi, 
deopotrivă. S-au aprins alte lămpi, toţi s-au retras spre pereţi, 
mesele şi scaunele au fost date la o parte, eliberând mijlocul 
încăperii; tineri şi vârstnici laolaltă au început să danseze. 
Aşezat în mijlocul odăii pe un scaun înalt, lăutarul a apucat 
arcuşul ca pe o sabie şi, îngânând pe sub mustață, a început să 
cânte din lăută. Picioarele nu mai aveau astâmpăr, trupurile îşi 
desfăceau aripile, bărbaţii şi femeile se priveau şi se ridicau în 
picioare. Cea care a început dansul era o femeie palidă, 
uscăţivă, să tot fi avut vreo patruzeci de ani, avea buzele 
portocalii, le frecase cu frunză de nuc, iar părul negru ca 
tăciunele, uns cu ulei de dafin, strălucea. M-am uitat la ea, am 
văzut-o şi m-a cuprins frica: ochii, încercuiți de două inele 
vinete, înfundaţi în orbite, străluceau. Nu străluceau, ardeau. O 
clipă am crezut că se uită la mine. M-am agăţat de fusta mamei, 
simțind că femeia voia să mă prindă de mână şi să mă ducă cu 
ea. 

— Aşa, Sourmelina, a strigat un bărbat încă verde, cu 
bărbuţă de ţap. A sărit în faţa ei, şi-a scos mantilia neagră, i-a 
dat un colţ femeii, el a apucat celălalt colţ şi amândoi în extaz, 
cu capul înălţat, cu trupurile subţiri şi drepte ca două lumânări 
s-au avântat în dans. 

Femeia purta saboţi şi tropăia pe podeaua de lemn, îi lovea 
straşnic unul de altul, de se zguduia toată casa. Năframa i se 
desfăcuse, lăsând să se vadă galbenii care îi împodobeau gâtul; 
nările îi palpitau, adulmeca aerul, mirosurile bărbăteşti care o 
învăluiau; se lăsa pe genunchi, se învârtea, era gata să cadă 
peste bărbatul din faţa ei, dar deodată, cu o răsucire a 
şoldurilor, pierea din faţa lui. Dansatorul cel vârstnic necheza ca 
un armăsar, o azvârlea în sus, o prindea strâns, dar ea îi scăpa 
iar. Se jucau, se urmăreau unul pe altul; tunetele şi ploaia nu se 
mai auzeau, lumea pierise şi nimic nu mai era deasupra abisului 
decât femeia, Sourmelina care dansa. Nemaiputând să stea pe 
scaun, lăutarul a sărit în picioare, arcuşul îi devenise sălbatic, 
încerca să se supună şi să urmeze paşii Sourmelinei, ofta şi 
gemea ca o fiinţă omenească. 

Chipul bărbatului era sălbatic, roşu la faţă, fixa femeia şi 
buzele îi tremurau, mi se părea că era gata să se repeadă 
asupra ei şi să o facă mii fărâme. Lăutarul trebuie să fi avut 
aceeaşi presimţire, pentru că arcuşul lui a tăcut brusc; dansul s- 


a oprit, cei doi dansatori au rămas nemişcaţi, cu un picior în aer, 
imobili. Sudoarea le curgea pe faţă, bărbaţii s-au repezit la 
dansator, l-au tras de o parte, l-au frecat cu rachiu, iar femeile 
au făcut roată în jurul Sourmelinei, ca să n-o mai vadă bărbaţii. 
M-am strecurat printre ele, eram încă mic, aşa că m-au lăsat. 
Femeile i-au descheiat pieptarul, au stropit-o cu apă de flori de 
portocal la gât, la subsuori, la tâmple; ea stătea cu ochii închişi 
şi zâmbea. 

De atunci, dansul, Sourmelina şi frica, dansul, femeia şi 
moartea, s-au unit şi au devenit una în sufletul meu. Patruzeci 
de ani mai târziu, sus pe terasa hotelului Orient, la Tbilisi, o 
indiancă s-a ridicat să danseze. Stelele străluceau deasupra ei; 
terasa era neluminată, vreo zece bărbaţi stăteau roată în jurul ei 
şi nu se vedea decât lumina roşiatică, discretă, a ţigărilor 
aprinse. Impodobită cu brățări, cercei şi lănţişoare de aur la 
glezne, femeia dansa încet, cu o teamă misterioasă, de parcă 
plutea pe marginea abisului, ori a lui Dumnezeu; se juca cu el, 
se apropia, se retrăgea, provocându-l, şi tremura din tot trupul, 
de frică să nu cadă în abis. O clipă, rămânea nemişcată, numai 
braţele se uneau şi se desfăceau ca doi şerpi care se cuplau în 
aer. Luminiţele roşii s-au stins, n-a mai rămas nimic în 
imensitatea nopţii decât dansatoarea şi deasupra ei stelele. 
Nemişcate, dansau şi ele. Toţi ne ţineam respiraţia. Deodată m- 
a cuprins frica: nu era o femeie care dansa pe marginea 
abisului, era însuşi sufletul nostru care dansa jocul dragostei şi 
al morţii. 


IV. Fiul 


Tot ceea ce a rămas în mintea mea de copil s-a imprimat cu 
atâta intensitate, a fost primit cu atâta lăcomie, încât chiar şi 
acum, la bătrâneţe, retrăiesc totul şi nu mă mai satur să-mi 
aduc aminte. Cu o precizie uimitoare îmi amintesc cea dintâi 
întâlnire cu marea, cu focul, cu femeia şi cu miresmele lumii. 

Cea dintâi amintire din viaţa mea e următoarea: încă nu 
umblam în picioare, m-am târât de-a buşilea până în prag şi, 
înfricoşat şi nesăţios am scos capul plăpând în aerul de-afară. 
Inainte priveam de la fereastră, dar nu văzusem nimic; în clipa 
aceea nu priveam, ci vedeam lumea reală pentru întâia oară. Ce 
privelişte uimitoare! Mica grădină din curtea casei mi se părea 


nesfârşită; roiuri de albine bâzâiau, era o mireasmă 
îmbătătoare, soarele cald, dens ca mierea; văzduhul fulgera de 
parcă era înarmat cu săbii şi, printre săbii, zburau drept spre 
mine găze colorate cu aripile imobile, ca nişte îngeri. De frică, 
am tipat, ochii mi s-au împăienjenit şi lumea a pierit. 

Îmi amintesc că, într-o zi, un om cu barbă ţepoasă m-a luat în 
braţe şi a coborât cu mine spre port. Pe măsură ce ne apropiam, 
mi se părea că aud un fel de animal sălbatic, răgind şi gemând 
ameninţător, de parcă era rănit. Înfricoşat, mă zbăteam în 
braţele lui, voiam să plec şi piuiam ca un pui de pasăre. 
Deodată, un miros amărui de roşcove, de smoală şi de lămăi 
putrede. Măruntaiele mele se deschideau şi fremătau. Săltam în 
braţele păroase care mă ţineau strâns şi, după o cotitură, ce 
fiară, ce răcoare, ce suspin infinit - marea întreagă, albastră, 
tălăzuindu-se numai vuiet şi miresme, s-a revărsat în mine 
înspumată! Tâmplele mele plăpânde se zbăteau, capul îmi era 
plin de râsete, de sare şi de spaimă. 

Îmi aduc aminte, puţin mai târziu, de o femeie, vecina 
noastră Anica; măritată de curând, durdulie, avea faţa albă, 
părul lung, blond şi ochii mari. Într-o seară mă jucam în curte, 
cred că aveam vreo trei ani, grădina mirosea a vară. Femeia s-a 
aplecat, m-a luat în poală şi m-a prins în braţe. Cu ochii închişi, 
m-am lipit de pieptul ei dezgolit şi respiram căldura corpului. O 
mireasmă intensă, acrişoară, de lapte şi de sudoare, un abur 
ieşea din trupul tânăr de femeie măritată, iar eu respiram 
mirosul, lipit de pieptul ei ferm. Deodată m-a cuprins ameţeala 
şi mi-a venit rău. Înroşindu-se ca un bujor, vecina m-a lăsat jos 
şi m-a pus între două vase cu busuioc. De atunci, niciodată nu 
m-a mai luat în poală; se uita numai la mine blând cu ochii ei 
mari şi zâmbea. _ 

Într-o noapte de vară şedeam în curte, pe scăunelul meu. Îmi 
amintesc că am ridicat ochii spre cer şi am văzut pentru prima 
oară stelele. Am sărit în sus şi am strigat înfricoşat: "Scântei! 
Scântei!" Cerul mi se părea un imens incendiu, trupuşorul meu 
luase foc. 

lată cum s-a petrecut cea dintâi apropiere de pământ, de 
mare, de femeie, de cerul plin de stele. Chiar şi astăzi, în cele 
mai profunde momente ale vieţii mele, mă apropii de aceste 
patru teribile forţe cu aceeaşi ardoare ca în copilărie. Numai 
când retrăiesc cu aceeaşi uimire, cu aceeaşi teamă şi bucurie, 


ca atunci când eram copil, reuşesc să simt aceste patru teribile 
forţe profund, cu atât mai profund, cu cât trupul şi sufletul meu 
se lasă în voia lor. Şi, pentru că sunt cele dintâi forţe pe care le- 
am simţit conştient punând stăpânire pe sufletul meu, sunt 
unite indisolubil în mine, devenind una. Îmi apar ca un chip unic 
care îşi schimbă doar masca. Când privesc cerul înstelat, mi se 
pare când o grădină înflorită, când o mare întunecată, 
periculoasă, când un chip tăcut şi înlăcrimat. 

Şi mai mult: orice emoție, orice idee, chiar cea mai 
abstractă, se compune din aceste patru elemente primare. Cea 
mai abstractă problemă metafizică în mine ia înfăţişarea unui 
trup cald, mirosind a mare, a pământ, a sudoare umană. 
Cuvântul, ca să mă tulbure, trebuie să ia forma unui trup viu. Nu 
pot înţelege decât dacă miros, văd şi ating cu mâna. 

In afară de aceste patru prime forţe, sufletul meu a fost 
profund înrâurit de un episod întâmplător. Întâmplător? Mintea 
fricoasă, tremurând de teama de a nu spune o prostie, care i-ar 
prejudicia mândria, defineşte cu acest termen vag, laş şi 
prudent tot ce nu-i în stare să descâlcească. Aveam vreo patru 
ani, când tata mi-a dat în dar de Crăciun, având o "mână bună", 
cum se zice în Creta, un canar şi un glob terestru care se 
învârtea.  Inchideam uşile şi ferestrele din odaia mea, 
deschideam colivia şi lăsam canarul să zboare liber; prinsese 
obiceiul să stea cocoţat pe glob şi să cânte. Cânta ore în şir, eu 
îl ascultam ţinându-mi răsuflarea. 

Cred că această întâmplare atât de simplă mi-a influenţat 
viaţa mai mult decât toate cărţile şi decât toţi oamenii pe care i- 
am cunoscut mai târziu. Hoinărind nesăţios prin lume, ani de 
zile, întâmpinând totul cu bucurie, luându-mi rămas-bun de la 
toate cu bucurie, îmi simţeam capul asemenea unui glob 
pământesc, canarul se cocoţa în piscul minţii mele şi cânta. 
Dacă relatez cu atâtea amănunte anii copilăriei, nu o fac pentru 
că primele amintiri ar fi atât de fascinante, ci pentru că la vârsta 
aceea, la fel ca în vis, un amănunt aparent nesemnificativ revelă 
adevărul, faţa necontrafăcută a sufletului, mai bine decât o va 
face mai târziu orice analiză psihologică. Pentru că în copilărie 
lucrurile se definesc ca în vis, foarte simplu, bogăţia lăuntrică, 
chiar cea mai complexă, se debarasează de tot ce e de prisos: 
rămâne numai esenţa. 

Mintea copilului e maleabilă, trupul său e plăpând; soarele, 


luna, ploaia, vântul, tăcerea pogoară asupra minţii lui, o 
frământă, o modelează. Copilul captează lumea cu lăcomie, o 
primeşte în măruntaiele sale, o asimilează şi o preface în copil. 

Îmi amintesc că adeseori stăteam pe treptele casei, soarele 
era în flăcări, văzduhul ardea şi în casa cea mare din vecini se 
storceau strugurii, lumea toată mirosea a must, eu închideam 
ochii mulţumit, întindeam mâinile şi aşteptam. Dumnezeu venea 
întotdeauna şi, atâta vreme cât am fost copil, niciodată nu m-a 
dezamăgit, venea sub chipul unui copil ca mine şi îmi lăsa 
jucăriile lui în palme: soarele, luna şi vântul. "Sunt darurile mele, 
zicea el, ţi le dăruiesc, joacă-te cu ele; eu am multe altele." 
Deschideam ochii, Dumnezeu pierea, dar jucăriile lui rămâneau 
în mâinile mele. 

Aveam, fără să ştiu, nu ştiam pentru că trăiam asta, 
atotputernicia lui Dumnezeu: fasonam lumea aşa cum voiam. 
Eram un aluat moale, tot astfel era şi Dumnezeu. Copil fiind, îmi 
plăceau cireşele mai mult decât orice alt fruct; le băgam într-o 
găleată cu apă din fântână - roşii, negre sau cu carnea tare -, 
mă aplecam şi mă minunam cât de mari păreau în apă; dar 
când le scoteam, spre marea mea dezamăgire, vedeam că iar se 
făceau mici; atunci închideam ochii ca să nu le mai văd şi le 
vâram în gură, enorme, cum îmi închipuiam că erau. 

Acest amănunt nesemnificativ revelează felul meu de a privi 
realitatea, chiar şi acum la bătrâneţe: o re-creez mai 
strălucitoare, mai frumoasă, mai pe măsura scopului meu. 
Mintea strigă, explică, demonstrează, protestează, dar 
dinăuntrul meu un glas se face auzit: "Potoleşte-te, minte, hai să 
vedem ce spune inima! Care inimă? Nebunia, esenţa vieţii”. Și 
inima începe să vibreze. 

"Pentru că nu putem schimba realitatea, zicea un mistic 
bizantin drag mie, haideţi să schimbăm felul de a vedea 
realitatea." Făceam aşa când eram copil şi aşa fac şi acum, în 
cele mai creatoare momente ale vieţii mele. 

Într-adevăr, ce miracole sunt mintea, ochii şi urechile 
copilului, cu câtă lăcomie pun stăpânire pe lume şi se lasă 
pătrunse de ea! Lumea e o pasăre cu aripile roşii, verzi şi 
galbene, pe care copilul o urmăreşte ca s-o prindă în laţ! 

Cu adevărat, nimic nu seamănă mai mult cu ochiul lui 
Dumnezeu ca ochiul copilului, care pentru întâia oară vede şi 
creează lumea. Înainte, lumea era un haos, toate creaturile - 


animale, pomi, oameni, pietre, treceau de-a valma pe dinaintea 
ochilor copilului. Nu pe dinaintea ochilor: înlăuntrul lui. Totul, 
formele, culorile, glasurile, miresmele trec ca fulgere, nu poate 
nici să le fixeze, nici să le ordoneze. Lumea copilului nu e făcută 
din lut, ca să dureze; e făcută din nori, un vânticel răcoros suflă 
în jurul tâmplelor copilului şi lumea se condensează, se rarefiază 
şi se destramă. Aşa trebuie să fi trecut, înainte de crearea lumii, 
haosul pe dinaintea ochiului lui Dumnezeu. 

Când eram copil deveneam una cu tot ceea ce vedeam şi 
atingeam; cerul, gâzele, marea, vântul; vântul avea trup, avea 
mâini cu care mă mângâia. Uneori, se mânia şi îmi făcea în 
ciudă, îmi încurca paşii; alteori, îmi amintesc, mă trântea la 
pământ. Rupea frunzele viței urcătoare, îmi ciufulea părul 
pieptănat cu atâta grijă de mama, smulgea de pe cap mantilia 
vecinului nostru Dimitri şi ridica fustele nevestei sale Penelope. 

Încă nu mă separasem de lume; dar, încet-încet, m-am smuls 
din îmbrăţişarea ei: lumea de o parte şi eu de cealaltă parte; şi 
astfel a început lupta. 

Într-o bună zi, pe când stă în pragul casei şi primeşte lumea 
tulbure, densă ca un potop, deodată copilul pricepe: cele cinci 
simţuri au prins putere, fiecare şi-a croit un drum propriu, 
împărţindu-şi împărăţia lumii. Îmi amintesc că mirosul a fost cel 
dintâi simţ care s-a trezit în mine; a fost cel care a început să 
facă ordine în haos. 

Pe când aveam doi sau trei ani, fiecare om avea un miros 
aparte; înainte de a-l vedea îl recunoşteam după miros. Mama 
mirosea într-un fel, tata în alt fel, fiecare unchi avea mirosul lui, 
la fel fiecare dintre vecine. Când cineva mă lua în braţe, îmi 
plăcea sau îl respingeam, după miros. Cu timpul, această 
acuitate a slăbit, mirosurile s-au amestecat, oamenii s-au înecat 
cu toţii în aceeaşi duhoare de transpiraţie, de tabac şi de 
benzină. 

Mai tare ca toate, distingeam cu precizie mirosul de turc de 
cel de creştin. Peste drum de casa noastră, locuia o familie de 
turci cumsecade. Când turcoaica venea la noi, mirosul pe care îl 
răspândea îmi făcea greață; rupeam un fir de busuioc şi îl 
respiram, ori îmi vâram o floare de mimoză în fiecare nară. 
Turcoaica asta, Fatima, avea o fetiţă de patru ani - cred că eu 
aveam vreo trei ani -, Emine: ea răspândea un miros ciudat, nici 
de turc, nici de grec, dar care îmi plăcea tare mult. Emine era 


albă şi dolofană, cu părul împletit în codițe foarte subţiri, şi de 
fiecare codiţă, ca să o ferească de deochi, atârna o scoică, ori o 
pietricică albastră; palmele şi tălpile ei erau date cu hene; 
mirosea a nucşoară. 

Ştiam când mama ei nu era acasă; atunci ieşeam la poartă şi 
o vedeam pe Emine aşezată pe pragul casei mestecând mastic. 
Îi făceam semn că vin la ea, dar până la uşa ei erau trei trepte, 
care mi se păreau infinit de înalte, cum să le escaladez? 
Transpiram tot, dar, după o luptă disperată, încălecam prima 
treaptă, apoi urma altă luptă ca să ajung la a doua; mă opream, 
cât să-mi trag răsuflarea, ridicam ochii şi mă uitam la ea: stătea 
pe prag, nepăsătoare, nu întindea mâna să mă ajute; se uita la 
mine, nemişcată, şi aştepta. Părea să zică: "Dacă vei învinge 
piedicile, cu atât mai bine; o să ajungi la mine şi o să ne jucăm 
amândoi; dacă nu poţi, du-te înapoi!" Dar eu câştigam, după o 
luptă interminabilă, şi ajungeam pe pragul unde se afla ea; 
atunci se ridica, mă lua de mână şi mă ducea înăuntru. Mama ei 
lucra cu ziua şi lipsea toată dimineaţa. Pe dată, ne scoteam 
ciorăpeii, ne întindeam pe spate şi ne lipeam tălpile goale. Nu 
suflam o vorbă; închideam ochii şi simţeam căldura din tălpile 
lui Emine trecând în tălpile mele, urcând încet până la genunchi, 
până la pântece, până la piept, pătrundea în trupul meu, 
încercam o plăcere atât de profundă încât simţeam că era cât 
pe-aci să leşin... Niciodată în viaţa mea, femeia nu a trezit în 
mine o plăcere atât de aspră; niciodată n-am simţit atât de 
profund misterul căldurii trupului de femeie. Chiar şi azi, după 
şaptezeci de ani, închid ochii şi simt, urcând în picioare şi 
răspândindu-se în trupul şi în sufletul meu, căldura lui Emine. 

Încet-încet teama de a umbla şi de a mă căţăra a dispărut; 
mergeam şi mă jucam cu copiii din vecini, lumea se făcea mai 
largă. 

La cinci ani, m-au dat la un soi de dăscăliţă să mă înveţe să 
fac cârligele şi bastonaşe pe tăbliţa de ardezie, să-mi obişnuiesc 
degetele, ca să pot, când voi fi mai mare, să desenez literele 
alfabetului. Era o femeie cumsecade, un pic adusă de spate, îi 
ziceam madam Areti: măruntă şi grăsuţă, cu un neg pe bărbie, 
în partea dreaptă. Îmi conducea mâna, răsuflarea ei mirosea a 
cafea, îmi explica cum să ţin stilul şi cum să-mi conduc 
degetele. 

La început nu voiam să mă duc, nu-mi plăcea nici mirosul, 


nici ghebul ei; dar, treptat, nu ştiu cum, a început să se prefacă 
sub ochii mei, negul dispărea, spatele se îndrepta, corpul ei 
flasc devenea suplu şi frumos, astfel că în câteva săptămâni se 
prefăcuse într-un înger subţirel, care purta o tunică albă ca 
zăpada şi ţinea în mâini o imensă trâmbiţă de bronz. Trebuie să 
fi văzut pesemne un astfel de înger într-o icoană de la biserica 
Sfântul Mina, iar ochii copilului au împlinit minunea: îngerul şi 
dăscăliţa erau totuna. 

Anii au trecut. Am călătorit prin ţări străine, apoi m-am întors 
în Creta. Am trecut prin faţa casei dăscăliţei mele; pe prag, 
încălzindu-se la soare, şedea o bătrânică, am recunoscut-o pe 
dată după negul de pe bărbie. M-am apropiat, m-a recunoscut şi 
a început să plângă de bucurie; îi adusesem în dar cafea, zahăr 
şi o cutie cu rahat loukoum. Ezitam, mi-era ruşine să o întreb, 
dar imaginea îngerului cu trâmbiţă se conturase atât de puternic 
în mintea mea, încât nu m-am putut stăpâni. 

— Madam Areti, i-am zis eu, n-ai purtat niciodată o tunică 
albă şi nu aveai în mână o trâmbiţă mare de bronz? 

— Doamne fereşte, a exclamat biata bătrână, făcându-şi 
cruce, eu să port straie albe, fiule? O trâmbiţă? Doamne 
păzeşte! Eu, primadonă? Şi a început să lăcrimeze. 

În mintea mea tulbure, de copil, fiecare lucru era replămădit 
în chip magic, împins dincolo de raţional, mult mai aproape de 
aiurare. Dar aiurarea asta e grăuntele de sare care nu lasă 
bunul-simţ să putrezească. Trăiam, vorbeam şi mă mişcam într- 
o legendă pe care o cream în fiecare clipă, croindu-mi drum pe 
făgaşul său. Nu vedeam niciodată un lucru de două ori la fel, de 
fiecare dată îi dădeam o nouă înfăţişare, făcându-l de 
nerecunoscut. Astfel puritatea lumii se înnoia în fiecare clipă. 

Anumite fructe exercitau asupra mea o inexplicabilă 
fascinaţie, mai ales cireşele şi smochinele. Nu numai smochina, 
ci şi frunzele de smochin şi aroma lor. Închideam ochii, le 
miroseam şi deveneam palid ca sub efectul unei aspre fericiri 
trupeşti. Nu, nu era fericire, era un fel de tulburare, o teamă, un 
fior, de parcă intram într-o pădure întunecoasă şi periculoasă. 

Într-o zi, mama m-a luat cu ea, ducându-mă într-un loc 
îndepărtat de ţărmul mării, dincolo de Megalo Kastro, unde se 
scăldau femeile. Capul meu era plin de vuietul mării agitate, 
infinite; din apa arzând violet apăreau trupuri palide, slabe, 
ciudate, de parcă erau bolnave. Scoteau ţipete ascuţite şi se 


stropeau cu apa rece. Le vedeam numai de la brâu în sus, 
pentru că erau cufundate în apă de la brâu în jos, îmi închipuiam 
că aveau trup de peşte, trebuie să fie sirenele de care vorbeau 
oamenii. Mi-am amintit povestea pe care mi-o spunea bunica 
despre o sirenă, sora lui Alexandru Macedon: rătăcea pe mări în 
căutarea fratelui ei şi întreba toate corăbiile care treceau: 
“impăratul Alexandru mai trăieşte?" Căpitanul se apleca peste 
punte şi striga: "Trăieşte, fata mea, trăieşte şi înfloreşte!" Vai de 
cel care zicea că împăratul e mort, căci sirena învolbura apa cu 
coada şi pe dată o furtună puternică se dezlănţuia şi scufunda 
corăbiile. 

Una dintre sirene înota în dreptul meu, a ieşit din valuri şi mi- 
a făcut semn cu mâna. A strigat ceva, dar vuietul mării era atât 
de puternic, că n-am înţeles nimic. Eram deja pe tărâmul 
poveştilor şi credeam că întreabă de fratele ei, aşa că i-am 
răspuns, înfricoşat: "Trăieşte, trăieşte şi înfloreşte!" Deodată, 
toate sirenele au izbucnit în râs, iar eu m-am ruşinat şi am luat-o 
la fugă mânios. "Naiba să le ia, mi-am zis eu, erau femei, 
afurisitele, nu erau sirene!" Şi m-am aşezat ruşinat pe o stâncă, 
întorcând spatele către mare. 

Mulţumesc Domnului că această viziune proaspătă, 
copilărească, a rămas în mine cu bogăţia sa de culori şi de 
sunete. E ceea ce nu lasă sufletul meu să fie atins de uzura 
timpului, nu-l lasă să se veştejească şi să se usuce! E picătura 
sfântă de apă vie care nu mă lasă să mor. Când scriu şi vreau să 
vorbesc despre mare, despre femeie sau despre Dumnezeu, 
aplec urechea la pieptul meu şi ascult atent ce spune copilul din 
mine; el îmi dictează cuvintele; dacă uneori reuşesc să captez în 
cuvinte şi să descriu aceste mari forţe - marea, femeia şi 
Dumnezeu -, îi sunt dator copilului care trăieşte încă în mine. 
Redevin copil pentru a arunca asupra lumii o privire curată, să o 
pot vedea mereu ca pentru întâia oară. 

Amândoi părinţii pulsează în sângele meu, unul aprig, 
puternic şi ursuz, mama blândă, bună, sfântă. Îi port în mine 
toată viaţa fără să-i las să piară. Atât cât voi trăi, şi ei vor trăi în 
mine, luptând fiecare în felul său să-mi ia în stăpânire gândurile 
şi faptele. Efortul meu de o viaţă a fost să-i împac, să iau de la 
unul forţa, de la celălalt blândeţea, să prefac discordia lor, care 
se iscă fără încetare înlăuntrul meu, în armonie, în inima mea de 
fiu. 


Şi încă ceva de necrezut: prezenţa părinţilor mei se 
manifestă vizibil în mâinile mele. Mâna dreaptă e foarte 
puternică, total lipsită de sensibilitate, absolut bărbătească; 
mâna stângă e de o sensibilitate excesivă, maladivă. Când mă 
gândesc la sânul femeii iubite, simt în palma stângă o uşoară 
furnicătură, o uşoară durere. Când sunt singur şi privesc o 
pasăre zburând în văzduh, simt căldura trupşorului său în palma 
stângă. În mâinile mele, şi numai în mâinile mele, părinţii mei s- 
au separat şi sau izolat; luându-mă în stăpânire în chip separat, 
tata a luat mâna mea dreaptă, mama cea stângă. 

Aş vrea să adaug un amănunt care mi-a influenţat profund 
viaţa: prima lovitură sufletească primită. Sunt bătrân de acum, 
dar rana nu s-a vindecat niciodată. 

Să fi avut vreo şase ani, când un unchi al meu m-a luat de 
mână să mă ducă la cimitirul Sfântul Matei, din interiorul cetăţii, 
ca să vedem, zicea el, o vecină. 

Era primăvară: în cimitir înflorise muşeţelul, o tufă de măceş 
într-un colţ era încărcată cu trandafiri mărunți de aprilie. Trebuie 
să fi fost pe la amiază, soarele încălzise pământul şi se simţea 
mirosul de iarbă. Uşa bisericii era deschisă, popa punea tămâie 
în cădelniţă, apoi şi-a pus patrafirul, a trecut peste prag şi s-a 
îndreptat spre morminte. 

— Ce face cu cădelniţa? l-am întrebat pe unchiul meu, 
trăgând adânc în piept mireasma de tămâie şi de ţărână 
reavănă. 

Era o mireasmă caldă, care îmi făcea un pic rău, amintindu- 
mi de baia turcească unde mama mă dusese cu o sâmbătă 
înainte. 

— Ce face cu cădelniţa? l-am întrebat iar pe unchiul meu 
care trecea tăcut printre morminte. 

— Taci, o să vezi acuşi, ţine-te după mine. 

Am luat-o pe după biserică, se auzeau glasuri; vreo cinci, 
şase femei îndoliate stăteau în jurul unui mormânt; doi bărbaţi 
ridicau piatra de mormânt, unul a coborât în groapă şi a început 
să sape. Neam apropiat şi am rămas lângă groapa deschisă. 

— Ce face acolo? l-am întrebat eu. 

— Dezgroapă oasele. 

— Care oase? 

— O să vezi numaidecât. 

Popa stătea în capul gropii şi tămâia de sus în jos cu 


cădelniţa, îngânând rugăciuni în barbă. M-am aplecat spre 
pământul proaspăt săpat: ţărână, putreziciune; mi-am acoperit 
nasul cu mâna, mi s-a făcut greață, dar n-am plecat, aşteptam. 
"Oase? Care oase?" mă întrebam eu, şi aşteptam. 

Deodată, omul care săpa aplecat s-a ridicat în picioare, 
arătându-şi pieptul deasupra gropii, în mână ţinea un craniu. Il 
curăța de ţărână, îi băga degetele în orbitele ochilor ca să 
scoată lutul, apoi l-a pus pe marginea gropii, s-a aplecat iar şi a 
continuat să sape. 

— Ce-i asta? l-am întrebat pe unchiul meu, tremurând de 
frică. 

— Tu nu vezi? Un cap de mort, o hârcă. 

— A cui e? 

— A vecinei noastre, Anica, îţi mai aduci aminte de ea? 

— A Anicăi? Am izbucnit în plâns, am început să urlu... A 
Anicăi! ţipam eu. 

M-am aruncat la pământ şi am strâns toate pietrele pe care 
le-am găsit şi am început să le arunc după gropar. Jeleam, 
strigam - ce frumoasă era, ce frumos mirosea! Venea la noi, mă 
lua pe genunchi, îmi aranja cârlionţii cu un pieptene pe care îl 
scotea din părul ei; mă gâdila la subsuoară şi eu chicoteam şi 
ciripeam ca o păsărică. Unchiul m-a luat în braţe, m-a tras la o 
parte şi mi-a zis mânios: 

— De ce plângi? Ce-ai vrea? A murit. Cu toţii o să murim. 

Dar eu mă gândeam la părul ei blond, la ochii mari, la buzele 
roşii care mă sărutau. Şi acum. 

— Şi părul ei? am ţipat eu. Şi buzele? Şi ochii?... 

— S-au dus, toate s-au dus... Le-a mâncat pământul. 

— De ce? De ce? Eu nu vreau să moară! Unchiul a ridicat din 
umeri: 

— Când o să fii mare, o să afli de ce. 

N-am aflat niciodată. Am crescut, am îmbătrânit şi niciodată 
n-am aflat de ce. 


V. Şcoala primară 


Cu ochii mari, pururea fermecaţi, cu mintea plină de zumzet 
de albine şi de miere, cu un fes de lână roşie pe cap şi opincuţe 
cu ciucuri roşii în picioare, am plecat într-o dimineaţă, pe 
jumătate fericit, pe jumătate speriat; tata mă ţinea de mână. 


Mama mi-a dat un fir de busuioc, ca să prind, chipurile, curaj 
când îl voi mirosi, şi mi-a pus la gât cruciuliţa de aur de la botez. 

— Dumnezeu să-ţi ajute şi fii binecuvântat, a şoptit ea, 
privindu-mă cu mândrie. 

Arătam ca o mică victimă gata de sacrificiu, împovărat de 
podoabe, simțind mândrie şi teamă; dar mâna îmi era vârâtă 
straşnic în strânsoarea tatii, o cuibăream ca să prind mai mult 
curaj. Mergeam, mergeam, am traversat străduţele înguste, am 
ajuns la biserica Sfântul Mina, am ocolit-o şi am intrat într-o 
clădire veche cu o curte largă, cu patru încăperi pe colţ şi un 
platan prăfuit în mijlocul curţii; şovăiam, îmi era ruşine, mâna 
îmi tremura în palma mare şi caldă a tatii. 

Tata s-a aplecat, mi-a atins părul; am tresărit, de când mă 
ştiam era prima oară când mă mângâia; am ridicat ochii şi l-am 
privit speriat. Văzând spaima mea şi-a retras mâna. 

— O să înveţi să citeşti şi să scrii aici, ca să te faci om, a zis 
el. Fă-ţi cruce! 

Dascălul a apărut în prag cu o nuia lungă, mi se părea că era 
o fiară cu colţi, mă uitam fix în vârful capului să văd dacă nu 
avea coarne, dar n-am văzut nimic pentru că purta pălărie. 

— E băiatul meu, a zis tata. Apoi m-a lăsat de mână şi m-a 
întors cu faţa către învăţător: Oasele sunt ale mele, pielea ea 
dumitale. Să nu vă fie milă, puneţi nuiaua pe el ca să-l faceţi 
om. 

— Nicio grijă, căpitan Mihalis, a zis dascălul, arătând nuiaua, 
asta-i unealta făcătoare de oameni. 

Din anii de şcoală primară mi-au rămas fixate în memorie o 
grămadă de capete de copii, lipite unul de altul ca nişte hârci. 
Multe dintre ele or fi acum hârci de-adevăratelea. Dincolo de 
aceste capete, în mintea mea au rămas nemuritori cei patru 
dascăli: 

Pateropoulos în clasa întâi, un bătrânel mărunt, cu ochi de 
sălbăticiune, cu mustaţa pe oală, tot timpul cu nuiaua în mână. 
Ne urmărea până ne prindea, ne înşira ca pe nişte rațe de 
vânzare, tocmai bune de dus la târg. "Oasele sunt ale mele, 
pielea e a dumitale", îi zicea fiecare părinte, ca să-i prefacă iedul 
sălbatic în om; ardeţi-l, să scoateţi om din el. Şi el ne bătea fără 
milă. Cu toţii, elevi şi dascăl laolaltă, aşteptam ziua când nuiaua 
avea să ne facă oameni. Când m-am făcut mare şi idei 
filantropice îmi purtau mintea pe căi rătăcite, această metodă a 


primului meu dascăl mi s-a părut barbară. Dar, când am învăţat 
să înţeleg mai bine firea omenească, am binecuvântat şi 
binecuvântez încă nuiaua sfântă a lui Pateropoulos. Nuiaua ne-a 
învăţat că suferinţa e cea mai mare călăuză care ne însoţeşte în 
urcuşul de la animal la om. 

Titiros a domnit în clasa a doua. A domnit săracul, dar n-a 
guvernat. Palid, cu ochelari rotunzi, guler tare, cămaşă scrobită, 
pantofi de lac cu vârful ascuţit, scâlciaţi, nasul mare, păros, 
degete osoase, îngălbenite de tutun. Adevăratul său nume era 
Papadakis, nu Titiros. Intr-o bună zi, tatăl său, popă de ţară, a 
venit la oraş şi i-a adus o roată de caşcaval. "Ce brânză e asta, 
tată?" a întrebat fiul, folosind formula ti tiros, în loc de ty tyri, ca 
să-şi pună în valoare katharevousa!. S-a întâmplat să fie un 
vecin în casă, care a auzit şi a răspândit vorba, devenită porecla 
sărmanului dascăl. Titiros nu ne bătea, se ruga de noi. Ne citea 
Robinson Crusoe, ne explica fiecare cuvânt, apoi ne privea cu 
blândeţe şi nelinişte, de parcă ne ruga să înţelegem. Dar noi 
răsfoiam cartea şi ne uitam pierduţi la sărmanele poze cu păduri 
tropicale, la arborii cu frunze groase, la Robinson cu pălăria lui 
largă, din ierburi, şi la oceanul nesfârşit care se întindea în jurul 
său pustiu. Sărmanul Titiros scotea punga cu tutun, îşi răsucea 
ţigara pe care o fuma în recreaţie, se uita la noi implorator şi 
aştepta. 

Într-o zi, la ora de religie am ajuns la Essau care şi-a vândut 
dreptul de primogenitură lui lacob, pentru un blid de linte. La 
cină, l-am întrebat pe tata ce înseamnă primogenitură. A tuşit, 
apoi, scărpinându-se în cap, a zis: 

— Du-te şi întreabă-l pe unchiul Nikolakis. 

Unchiul cu pricina făcuse patru clase, trecea drept cel mai 
şcolit din familie; era fratele mamei. Un omuleţ scund şi gros, 
chel, cu ochi mari, sfioşi, cu labe mari şi păroase. Se însurase cu 
o fată bogată, palidă, cu limbă de viperă, era geloasă şi îşi bătea 
joc de el. Il lega în fiecare seară de căpătâiul patului cu o 
frânghie, ca nu cumva să se scoale noaptea şi să meargă la 
slujnica durdulie, pieptoasă, care dormea în odaia de jos; 
dimineaţa îl dezlega. Bietul unchi a îndurat martiriul ăsta vreme 
de cinci ani, dar Dumnezeu, în marea lui milă, a luat-o pe 
scorpie, iată de ce îi zice lumea "prea-bun", şi unchiul s-a însurat 
cu o ţărancă voinică, rea de gură, dar bună la inimă şi care nu-l 


1 Forma cultă a limbii greceşti. Aici, joc de cuvinte. (N. tr.) 


mai ţinea legat. Venea la noi bucuros să o vadă pe mama. 

— Cum o duci, de când ai nevastă nouă, Nikolakis? îl întreba 
ea. 

— Marigo, nu-ţi pot spune cât sunt de mulţumit: asta nu mă 
leagă de pat! 

De tata se temea, nu ridica ochii să-l privească în faţă; se 
uita tot timpul la uşă, frecându-şi labele păroase. Când a auzit 
că-l cheamă căpitan Mihalis, s-a ridicat de la masă cu gura plină, 
grăbindu-se să vină la noi. 

"Ce-o fi vrând de la mine, căpcăunul, tocmai acum", se 
întreba el mânios, înghițind ultima îmbucătură. "Cum poate trăi 
biata soră-mea cu el?" Amintindu-şi de nevasta dintâi, a zâmbit 
mulţumit şi a îngânat: "Eu, până la urmă, am scăpat, slavă 
Domnului!" 

— Hai încoace, i-a zis tata, de cum l-a văzut, tu eşti umblat la 
şcoli, hai dumireşte-ne. S-au tot uitat amândoi în carte şi s-au 
sfătuit. 

— Dreptul de  primogenitură înseamnă uniformă de 
vânătoare, a zis tata, după multă chibzuinţă. Unchiul a dat din 
cap: 

— Eu cred că înseamnă puşcă de vânătoare, a obiectat el, 
dar îi tremura glasul. 

— Permis de vânătoare! a strigat tata. 

S-a încruntat, iar unchiul meu a tăcut mâlc. A doua zi 
dascălul ne-a întrebat: 

— Ce înseamnă dreptul de "primogenitură"? Am sărit în 
picioare: 

— Uniformă de vânătoare! 

— Ce prostie! Ce ignorant nerod ţi-a spus asta? 

— Tata! 

Dascălul s-a cam pierdut cu firea. Temându-se ca toţi ceilalţi 
de tata, cum ar fi putut să-l contrazică? 

— Da, a zis el înghițind în sec, desigur, uneori, dar foarte rar, 
poate să însemne uniformă de vânătoare. Aici, totuşi. 

Religia era materia mea preferată. Era o poveste ciudată, 
complicată şi sumbră, şerpi care vorbeau, potop, curcubee, 
răpiri şi crime, fratele ucidea pe frate, tatăl îşi sacrifica fiul unic, 
Dumnezeu intervenea în fiecare clipă şi se făcea părtaş la crimă, 
oamenii treceau marea fără să-şi ude măcar picioarele. Noi nu 
prea înţelegeam, puneam întrebări, iar dascălul tuşea încurcat, 


ridica nuiaua ameninţător şi striga: 

— Nu fiţi obraznici! De câte ori trebuie să vă spun să tăceţi! 

— Dar nu înţelegem, domnule învăţător, ne plângeam noi. 

— Sunt faptele Domnului, răspundea dascălul, nu trebuie să 
înţelegem, e păcat! Păcat! 

Auzeam acest cuvânt teribil şi tăceam speriaţi. Nu era un 
cuvânt, era un şarpe, acelaşi şarpe care a dus-o în ispită pe Eva, 
iar acum cobora de pe catedra dascălului şi deschidea gura să 
ne înghită. Ne făceam mici în bănci şi nu mai ziceam nici pâs. 

Un cuvânt care m-a îngrozit, auzindu-l rostit pentru prima 
oară, a fost Avraam. Cei doi "a" răsunau ca un ecou ce venea 
dintr-o fântână adâncă, întunecoasă, periculoasă. Şopteam în 
taină: A-vra-am, A-vra-am şi auzeam paşi şi un gâfâit în spatele 
meu, cineva cu labe mari, descult, mă urmărea, iar când am 
aflat că a vrut să-şi jertfească fiul, m-a cuprins groaza; desigur 
el era cel care sugrumă copiii şi m-am pitit în bancă, să nu mă 
vadă şi să mă înhaţe. Când dascălul ne-a spus că acela ce 
respectă poruncile lui Dumnezeu va ajunge în sânul lui Avraam, 
am jurat să le calc pe toate ca să scap de sânul lui. 

Aceeaşi nelinişte am resimţit-o când, la ora de religie, am 
auzit numele lui Avacum; mi s-a părut extrem de obscur, 
Avacum era "omul negru" care stătea la pândă în fundul curţii 
noastre, de cum se făcea întuneric, ştiam şi unde se ascundea: 
după fântână. Odată, când am îndrăznit să mă aventurez singur 
singurel, noaptea în curte, a apărut de după fântână, a întins 
mâna şi a strigat "Avacum!". Cu alte cuvinte, stai, te mănânc! 

Rezonanţa unor cuvinte trezea în mine o tulburare teribilă, 
nu bucurie, ci foarte adesea frică - şi cel mai mult cuvintele 
ebraice. Pentru că eu ştiam din poveştile bunicii că în Vinerea 
Mare, evreii prind copiii creştini, îi aruncă într-o albie căptuşită 
cu piroane şi le beau sângele. Adeseori un cuvânt din Vechiul 
Testament, mai ales cuvântul lehova, mi se părea o astfel de 
albie în care cineva voia să mă azvărle. 

In clasa a treia l-am avut pe Periandros Krassakis. Cine l-o fi 
botezat, cu atâta cruzime, cu numele fiorosului tiran din Corint, 
pe acest om pipernicit şi bolnăvicios, cu picioare de ţânţar, 
purtând guler înalt, scrobit, ca să-şi ascundă gâlcile, cu batista 
veşnic la gură, scuipând gata să-şi dea duhul? Avea mania 
curăţeniei. In fiecare zi ne controla mâinile, urechile, nasul, 
dinţii, unghiile. Nu ne bătea, nu se ruga de noi, dădea din capul 


mare plin de gâlci: 

— Animale, turmă de porci, dacă nu vă spălaţi zilnic cu apă şi 
săpun nu veţi ajunge să fiți niciodată oameni. Voi ştiţi ce 
înseamnă să fii un om? Înseamnă să fii cineva care se spală cu 
apă şi săpun. Nu ajunge să aveţi minte, nenorociţilor, mai 
trebuie şi săpun. Cum vreţi să apăreţi înaintea lui Dumnezeu cu 
astfel de mâini? Duceţi-vă în curte şi spălaţi-vă pe mâini! 

Ne împuia capul, ore în şir, cu vocalele lungi, cu vocalele 
scurte, cum să potrivim accentele grave, ori circumflexe. Noi 
trăgeam cu urechea la strigătele de afară, la vânzătorii de 
legume şi de jimble, la răgetul măgăruşilor, la râsetele fetelor 
din vecini şi aşteptam să sune clopoţelul să fim liberi. Ne uitam 
la dascălul nostru care asuda la catedră, repetând la infinit 
aceleaşi lucruri, căznindu-se să ne vâre în cap gramatica, pe 
când gândul nostru era afară, la soare, la războiul cu pietre. Ne 
dădeam în vânt după jocul ăsta şi adeseori veneam la şcoală cu 
capul spart. 

Odată, era o zi minunată de primăvară, ferestrele clasei erau 
larg deschise, lăsând să intre mireasma mandarinului înflorit de 
peste drum; mintea noastră devenise un mandarin în floare, nici 
vorbă să mai ascultăm lecţia despre accentul grav şi circumflex. 
O pasăre tocmai s-a oprit în platanul din curtea şcolii şi cânta. 
Atunci, un copil palid, cu părul roşu, care venise în acel an de la 
ţară, pe care îl chema Nikolios, nu s-a mai putut stăpâni şi a 
ridicat două degete: 

— Tăceţi, domnule învăţător, a strigat el, nu mai faceţi 
gălăgie, lăsaţi-ne să ascultăm cum cântă pasărea! 

Sărmane Periandros Krassakis! Într-o zi, îmi aduc aminte, şi-a 
lăsat capul pe catedră, s-a zbătut o clipă ca un peşte pe uscat, 
apoi şi-a dat duhul. Ingroziţi să vedem moartea cu ochii, am 
fugit urlând în curte. A doua zi ne-am îmbrăcat cu hainele de 
duminică, ne-am spălat bine pe mâini, ca nu cumva să-l 
necăjim, şi l-am condus la cimitirul cel vechi, aflat nu departe de 
mare. Era primăvară, cerul zâmbea, pământul mirosea a 
muşeţel. Sicriul era descoperit, faţa mortului se înverzea, se 
îngălbenea, plină de bube care supurau. Şi, când elevii s-au 
aplecat, unul câte unul, să-i dea sărutarea de pe urmă, 
primăvara nu mai mirosea a muşeţel, ci a putreziciune. 

In clasa a patra, domnea şi guverna deopotrivă directorul 
şcolii primare. Era scund, bondoc, gros ca o putină, crăcănat, cu 


barba scurtă şi ascuţită, cu ochii cenuşii, veşnic mânioşi. 
"Doamne, uită-te numai la picioarele lui", ziceam între noi pe 
şoptite, ca să nu ne audă. "Uită-te cum îşi împleticeşte 
picioarele. Auziţi cum tuşeşte? Asta nu-i cretan." Venea de la 
Atena unde îşi făcuse studiile şi adusese cu el noua pedagogie. 
Noi credeam că era o fată care îl însoțea şi pe care o chema 
Pedagogia, dar când l-am văzut prima oară, era singur: 
Pedagogia nu era cu el, trebuie că o lăsase acasă. Avea o 
biciuşcă împletită. Ne-a făcut să ne ridicăm în picioare şi să ne 
aliniem ca să ne ţină o predică: "Trebuie", zicea el, "ca toate 
lucrurile pe care le învăţăm să le vedem cu ochii noştri şi să le 
pipăim, ori să le desenăm pe hârtie milimetrică. Să fiţi cu ochii 
în patru! N-am nevoie de prostiile voastre, nici de râsete, nici de 
țipete în recreaţie. Să staţi cu braţele încrucişate la piept. Când 
întâlniți pe stradă un preot să-i sărutaţi dreapta. Fiţi numai ochi 
şi urechi, diavolilor, altfel, vedeţi?" Şi zicând asta, ne-a arătat 
biciuşca. "Eu nu vorbesc degeaba, o să vedeţi că aşa va fi." ŞI 
într-adevăr am văzut. Când nu eram cuminţi, ori el era prost 
dispus, ne descheia pantalonaşii, ni-i dădea jos şi ne lovea peste 
pielea goală. Când i se părea că descheiatul dura prea mult, ne 
croia peste urechi până ţâşnea sângele. 

Într-o zi, mi-am făcut curaj, am ridicat mâna şi am întrebat: 

— Domnule învăţător, unde e tânăra Pedagogie? De ce n-o 
aduceţi la şcoală? A sărit de pe scaun şi a luat biciul din cui. 

— Vino aici, obraznicule, a strigat el, descheie-ţi pantalonii! | 
se părea că pierdea timpul să o facă el. Na, na, na! urla, în 
vreme ce mă lovea. Când l-au apucat năduşelile, s-a oprit. 

— lată noua pedagogie, zise el, data viitoare să-ţi ţii gura. 

De altfel era al naibii de viclean soţul noii Pedagogii. Într-o zi 
ne-a spus: 

— Mâine o să vorbim despre Cristofor Columb, o să vă spun 
cum a descoperit America. Dar, ca să înţelegeţi mai bine, fiecare 
să aducă un ou, iar cine nu are ouă poate aduce şi unt. 

Avea o fată de vârsta măritişului, pe care o chema 
Terpsihore. Mică de statură, dar frumuşică. Deşi avea mulţi 
admiratori, el nu era de acord cu asta: "Nu permit astfel de 
infamii în casa mea!" zicea el. În ianuarie, când motanii ieşeau 
pe acoperişuri şi începeau mieunatul pe olane, se urca pe casă 
şi îi alunga. "Natură blestemată, fără pic de simţ moral!" şoptea 
el. 


În Vinerea Mare ne-a dus la biserică să ne închinăm în faţa 
Celui Răstignit. Apoi am venit iar la şcoală, ca să ne explice tot 
ce am văzut, de ce trebuia să ne închinăm şi ce însemna 
Răstignirea. Stăteam în bănci obosiţi, ne era rău, pentru că nu 
mâncasem în ziua aceea decât lămâi acre şi nu băusem decât 
oţet, ca să simţim la rândul nostru suferinţele lui Hristos. Atunci, 
mirele Noii Pedagogii a început să ne explice, cu un glas solemn 
şi grav, cum Dumnezeu a pogorât pe pământ, s-a întrupat întru 
Hristos, a pătimit şi a fost răstignit pentru iertarea păcatelor 
noastre. Care păcate? Nu pricepeam, dar am înţeles limpede că 
avusese doisprezece ucenici, că pe unul îl chema luda şi că 
acesta l-a trădat. 

— Şi luda semăna cu cine? Să vedem cu cine? 

Dascălul a coborât de la catedră, trecând de la o bancă la 
alta, încet, uitându-se rând pe rând la fiecare. 

— Şi luda semăna cu... cu... 

Arăta cu degetul trecând de la unul la altul, vrând să 
descopere pe cel care semăna cu luda. Tremuram, morţi de 
frică, nu cumva teribilul arătător să se oprească în dreptul 
nostru. Deodată dascălul a strigat şi degetul lui s-a oprit în 
dreptul lui Nikolios, copilul palid, îmbrăcat sărăcăcios, cu păr 
frumos, roşcat, cel care cu un an înainte, în clasa a treia, 
spusese: "Tăceţi, domnule învăţător, lăsaţi-ne să ascultăm cum 
cântă pasărea". 

— Semăna cu Nikolios, a strigat directorul. Era chiar ca el! 
Palid ca el, îmbrăcat ca el şi avea părul roşu, roşu, ca flăcările 
iadului! 

Când a auzit bietul Nikolios, a izbucnit în hohote de plâns. 
Noi ceilalţi, scăpând de ameninţare, ne uitam la el cu priviri 
feroce, pline de ură, şi ne-am vorbit tainic, din bancă în bancă, 
să-l burduşim bine, când vom ieşi de la şcoală, pentru că l-a 
vândut pe Hristos. 

Dascălul, satisfăcut de a fi a mers pe urmele Noii Pedagogii, 
arătându-ne pe viu cu cine semăna luda, ne-a dat drumul acasă. 
Îndată ce am ajuns în stradă, am făcut roată în jurul lui Nikolios, 
am început să-l scuipăm şi să-l batem; el a luat-o la fugă 
plângând, dar noi l-am urmărit, aruncând cu pietre după el, 
batjocorindu-l: luda! luda! luda!, până când a ajuns acasă, unde 
s-a ascuns. 

Nikolios n-a mai apărut în clasă, n-a mai pus piciorul în 


şcoală de atunci. Treizeci de ani mai târziu, când m-am întors în 
Creta, după şederea mea în Europa, eram în casa părintească, 
în sâmbăta de Paşte. Cineva a bătut la uşă, un bărbat palid şi 
slab, cu părul roşu şi cu barbă roşie, a apărut în prag. Ne 
adusese pantofii comandaţi de tata, pentru noi toţi, înveliţi 
frumos în hârtie colorată. Se oprise în prag, se uita la mine dând 
din cap. 

— Nu mă recunoşti, a zis el, nu-ţi mai aminteşti de mine? 
Cum a spus asta, l-am recunoscut: 

— Nikolios! am strigat eu, îmbrăţişându-l. 

— luda! a zis el şi a zâmbit cu amărăciune. 

Imi amintesc adeseori, dar întotdeauna cu groază, de vecinii 
şi de vecinele noastre. Cei mai mulţi dintre ei păreau nebuni, 
aveau tot felul de ciudăţenii, îmi era frică de ei şi treceam pe 
lângă poarta lor cât puteam de repede. Păreau înapoiaţi, poate 
şi pentru faptul că trăiau izolaţi, închişi între patru pereţi tot 
anul, fierbând în moarea lor, poate de frica turcilor, temându-se 
pentru viaţa lor, pentru onoarea şi avutul lor care era veşnic în 
primejdie. Pe deasupra, mai auzeau poveştile bătrânilor despre 
măceluri, războaie, martiriu şi de frică li se făcea părul măciucă 
în cap. Dacă cineva se oprea la poarta lor, săreau ca arşi, 
încremenind de spaimă. Cum ar fi putut să doarmă toată 
noaptea? Cu ochii larg deschişi, ciuleau urechile, aşteptând 
ceasul rău care le dădea târcoale. 

Intr-adevăr, mă cuprind fiorii când mă gândesc la vecinii 
noştri! Coana Victoria, un pic mai jos de casa noastră, te primea 
ba cu o avalanşă nestăvilită de vorbe, ba cu ocări, trântindu-ţi 
uşa în nas. 

Peste drum de ea stătea coana Penelope, grasă, soioasă, 
bătrână, mestecând veşnic cuişoare ca să nu-i miroase gura; 
râdea întruna, de parcă o gâdila cineva. Bărbatul ei, Kir 
Dimitros, era ipohondru şi avea un nărav, îşi lua umbrela şi 
pornea spre munţi; după două, trei luni se întorcea rupt, mort de 
foame, cu pantalonii atârnând pe el: coana Penelope, de cum îl 
vedea de departe, cu umbrela deschisă, începea să râdă: "Vine 
să-şi umple nădragii", le zicea vecinilor, şi toţi izbucneau în 
hohote de râs. 

Mai jos, locuia Manousos, negustor de mărunţişuri, un om 
serios, dar cam scrântit. In fiecare dimineaţă când pleca, făcea 
cu creta o cruce pe uşă, iar când venea la amiază să mănânce, 


cu regularitate o bătea pe soră-sa, întotdeauna la aceeaşi oră. 
Când auzeam tipetele ei, ştiam că era ora prânzului şi ne 
aşezam la masă. Manousos nu deschidea gura să dea bună ziua, 
se uita pur şi simplu la tine, cu un amestec de sălbăticie şi de 
teamă. 

Puțin mai sus de noi, la capătul străzii, într-o casă mare 
locuia Andreas Paspatoulis, poreclit Pipăilă, era bogat, avea faţa 
ciupită de vărsat, nasul mare cu nări largi, de vițel; de fiecare 
dată când închidea poarta, o pipăia preţ de o oră, ca nu cumva 
să rămână deschisă, mormăia descântece ca să alunge hoţii, 
focul şi boala; la urmă îşi făcea de trei ori cruce şi îşi vedea de 
drum, uitându-se tot timpul înapoi. Copiii de prin vecini au văzut 
că punea piciorul mereu pe aceleaşi pietre, aşa că puneau pe 
ele noroi şi balegă, ca să-l necăjească; dar el dădea murdăria la 
o parte cu bastonul şi călca tot pe pietrele sale. 

Am mai avut un vecin, pe minunatul Periklis, mândria străzii, 
un medic proaspăt sosit de la Paris, blond, chipeş, cu ochelari cu 
rame de aur. Arbora un "țilindru", desigur cel dintâi "bolivar" 
care debarcase în Megalo Kastro, îşi vizita pacienţii în papuci de 
casă, sub pretext că i se umflau picioarele. Papucii erau brodaţi 
de soră-sa, fată bătrână, care îşi cheltuise zestrea ca să-l ţină pe 
la şcoli. Era medicul familiei noastre. Mă aplecam să admir 
frunzele verzi şi trandafirii cusuţi cu mătase. Odată, când am 
avut febră şi a venit să mă vadă, l-am implorat să-mi dea mie 
papucii, dacă voia să mă fac bine. Şi el, cu cea mai mare 
seriozitate, nu-şi permitea niciodată să râdă, mi-a pus papucii în 
picioare să vadă dacă mi se potriveau, dar îmi erau prea mari. 
Ca să mă consolez, mi-am vârât nasul în trandafirii brodaţi să 
văd dacă miroseau. Miroseau, dar nu a trandafiri. 

Nu pot să mă gândesc la vecinii mei fără să-mi vină să râd şi 
să plâng în acelaşi timp. Oamenii nu erau toţi făcuţi după 
acelaşi tipar, fiecare era o lume aparte, avea ciudăţeniile sale, 
râdea altfel decât vecinul său, altfel vorbea, fiecare se închidea 
în el, îşi ţinea cele mai tainice dorinţe bine ascunse, de frică sau 
de ruşine, iar dorinţele creşteau, îl înăbuşeau, dar nu spunea la 
nimeni nimic şi viaţa sa căpăta o gravitate tragică. Apoi, era 
multă sărăcie şi, ca şi cum nu era destul, mai era şi mândria 
care nu-i lăsa să arate nimănui sărăcia; se hrăneau cu pâine, 
măsline, salată cu frunze amărui, se fereau să iasă pe stradă cu 
hainele lor peticite. Odată l-am auzit pe un vecin rostind: "Sărac 


e cel căruia îi e frică de sărăcie; mie nu mi-e frică de ea". 
VI. Moartea bunicului 


Eram încă la şcoala primară când, în goana mare, a venit un 
cioban din sat să mă ducă la bunicul, care îşi dădea sufletul, 
zicea el, şi care voia să-mi dea binecuvântarea lui. Era în luna 
august, îmi amintesc, era o căldură insuportabilă, eram călare 
pe un măgăruş, iar ciobanul venea în urma noastră, cu o bâtă cu 
două capete terminate cu un cui; îmboldea des dobitocul cu 
bâta, îl înţepa până la sânge şi măgarul, chinuit, zvârlea din 
picioare şi o rupea la fugă. M-am întors spre cioban: 

— Nu ţi-e milă, i-am zis eu rugător, nu-ţi pare rău de bietul 
animal? De ce îl faci să sufere? 

— Numai omul suferă, măgarul tot măgar, mi-a răspuns el. 

Dar am uitat de suferinţele măgarului, când am ajuns printre 
vii şi livezi de măslini. Femeile culegeau strugurii şi îi puneau 
sub umbrare, să se facă stafide. Lumea era înmiresmată, de prin 
ierburi, greierii mă asurzeau. O culegătoare ne-a văzut şi a 
început să chicotească. 

— De ce râde, Kyriakos? l-am întrebat eu pe cel care mâna 
măgarul, căci între timp aflasem cum îl cheamă. 

— Râde pentru că o gâdilă, a răspuns el, scuipând într-o 
parte. 

— O gâdilă? Cine, Kyriakos? 

— Diavolii. 

Nu înţelegeam, dar îmi era frică; am închis ochii, ca nu 
cumva să dau faţă cu diavolii şi loveam cu pumnii măgăruşul, ca 
să ne ducă mai repede. Am trecut printr-un sat în care nişte 
zdrahoni păroşi călcau strugurii, goi până la brâu, ţopăind, 
glumind şi râzând în hohote. Pământul mirosea a must, femeile 
scoteau pâinea din cuptor, câinii lătrau, era un zumzet de albine 
şi de viespi, soarele mergea spre apus, roşu, legănându-se ca 
un om beat, de parcă şi el călca strugurii. Am început şi eu să 
râd şi să fluier; am apucat bâta cu două capete a ciobanului şi 
îmboldeam măgarul, înţepându-l în crupă. 

Eram ameţit de oboseală, de soare şi de ţârâitul greierilor; 
când am ajuns acasă la bunicul şi l-am văzut întins în mijlocul 
curţii, înconjurat de copiii şi de nepoţii săi, m-am bucurat. Se 
făcea seară, soarele descreştea, bunicul stătea întins, cu ochii 


închişi; nu aflase încă de venirea mea: astfel am scăpat de laba 
lui care mă zgâria când mă mângâia. 

— Mi-e somn, i-am zis femeii care m-a luat în braţe şi m-a 
dat jos de pe măgar. 

— Ai răbdare, mi-a zis ea, bunicul tău o să-şi dea în curând 
duhul, mai bine stai lângă el ca să-ţi dea binecuvântarea. 

Ca să-mi dea această binecuvântare am bătut atâta cale, ca 
s-o primesc ca pe un dar miraculos, ca pe o jucărie prețioasă. 
Trebuie să fie un fir de păr de la uriaşul din poveşti: îl porţi ca pe 
un talisman şi, la vreme de nevoie, îi dai foc şi uriaşul vine şi te 
scapă. Aşteptam ca bunicul să deschidă ochii şi să-mi dea firul 
de păr. 

Chiar atunci s-a încovrigrat gemând pe blana de oaie pe care 
era lungit. 

— A venit îngerul lui păzitor, a zis o bătrână, o să-şi dea 
ultima suflare de acum. 

Şi-a făcut cruce, a luat o bucată de ceară şi a început să sufle 
ca s-o încălzească şi s-o frământe cu degetele, în formă de 
cruce, ca să astupe cu ea gura mortului. 

Unul dintre feciorii lui, cu o barbă aspră, neagră ca tăciunele, 
s-a ridicat şi a intrat în casă, a adus o rodie şi i-a pus-o în mână, 
ca s-o ducă celor morţi. 

Ne-am apropiat cu toţii şi ne uitam la el. O femeie a prins să 
bocească, dar fiul cu barbă aspră i-a pus mâna pe gură: 

— Taci odată! 

In clipa aceea, bunicul a deschis ochii şi ne-a făcut semn; toţi 
ne-am apropiat: feciorii în faţă, nepoţii de parte bărbătească în 
spatele lor, apoi fiicele şi nurorile. Bătrânul a întins mâinile; o 
bătrână i-a pus o pernă sub ceafă. l-am auzit glasul: 

— Rămâneţi cu bine, copiii mei, a zis el; eu mi-am trăit traiul 
şi mi-am mâncat mălaiul, de-acum mă duc. Curtea mi-e plină de 
copii şi de nepoți, ulcioarele pline cu ulei şi cu miere, butoaiele 
pline cu vin, nu mă plâng de nimic. Rămâneţi cu bine! 

Ne-a făcut semn cu mâna, luându-şi rămas-bun. S-a întors 
încet, s-a uitat la fiecare pe rând. Uitasem cu totul de 
binecuvântare, stăteam ascuns în spatele verilor mei şi nu mă 
vedea. Nimeni nu vorbea; bătrânul a prins iar să vorbească: 

— Deschideţi bine urechile, dragii mei, luaţi aminte la 
sfaturile mele de pe urmă: aveţi grijă de vite, de boi, de măgari 
şi de oi; nu fiţi proşti, au şi ele suflet ca şi noi şi ele sunt oameni, 


doar că nu pot vorbi şi poartă blană; au fost cândva oameni, 
daţi-le mâncare îndeajuns. Aveţi grijă de măslini şi de vie, să le 
puneţi bălegar, să-i udaţi şi să-i curăţaţi de uscături, dacă vreţi 
să culegeţi roadele; şi ei au fost mai demult oameni, dar foarte 
demult, şi nu-şi mai aduc aminte când. Omul îşi aminteşte, de 
aceea e om. Mă ascultați? Ori vorbesc la o ceată de surzi? 

— Te ascultăm, moşule, te ascultăm, s-au auzit câteva 
glasuri. 

Bătrânul a întins laba lui de uriaş şi l-a chemat pe cel mai 
mare dintre feciori: 

— Hei, Konstandis! 

Konstandis, o namilă cu părul creţ, cu barba sură şi cu nişte 
ochi mari, bovini, a apucat mâna tatălui său. 

— Aici sunt, tată, spune-mi ce ai de spus. 

— Am oprit nişte grâu curat, l-am pus deoparte, de mai mult 
timp, pentru colivă; să-l fierbeţi în ziua a noua şi, ţineţi minte, 
puneţi multe migdale. Slavă Domnului, avem destule şi nu vă 
zgârciţi la zahăr, după cum faci de obicei, ai auzit? Eşti un 
zgârie-brânză şi n-am încredere în tine. 

— O să fie după voia dumitale, a răspuns fiul cel mai mare 
dând din cap, o să-ţi fac pe voie, dar şi ceilalţi să împartă 
cheltuielile. O să facem pomană mare, asta înseamnă bani, nu 
glumă; bani pentru lumânări, bani la popă, la gropari, bani 
pentru colacii de pomană, pentru mâncare, pentru vinul de 
pomană, ca să nu mai vorbim de cafeaua pe care o s-o bea 
femeile. Cu toţii trebuie să împărţim cheltuielile. S-a întors spre 
fraţii lui: Auziţi? fiecare cu partea lui, să ne înţelegem! 

Feciorii mormăiau printre dinţi, unul dintre ei a deschis gura: 

— Bine, Konstandis, bine; n-o să ne luăm la bătaie din asta. 

M-am strecurat în faţă, moartea era un straniu mister care 
m-a ispitit întotdeauna; m-am apropiat să văd cum murea tatăl 
mamei mele. Privirea i s-a oprit asupra mea: 

— Ei, bine ai venit, bine ai venit, mititelule din Kastro, 
apleacă-te să-ţi dau binecuvântarea mea. 

Bătrâna care frământa ceara m-a prins de cap şi m-a făcut să 
mă aplec; am simţit laba mare şi grea a bunicului cuprinzându- 
mi ţeasta: 

— Fii binecuvântat, nepoate din Kastro, a zis el, fie să ajungi 
cineva într-o bună zi. Părea că voia să mai zică ceva, dar era 
tare ostenit şi a închis ochii: 


— Încotro apune soarele? a întrebat el cu glas stins; 
întoarceţi-mă într-acolo! 

Doi dintre feciori l-au apucat şi l-au întors spre apus. 

— Rămâneţi cu bine, a şoptit el, eu mă duc! 

A scos un lung suspin, şi-a întins picioarele şi capul i-a 
alunecat de pe pernă, lovindu-se de pietrele din curte. 

— A murit? l-am întrebat pe unul dintre verii mei. 

— Pff, gata cu el! mi-a răspuns, hai să mergem să mâncăm 
ceva. 


VII. Creta în luptă cu turcii 


Mai mult decât şcoala şi decât dascălii mei, mai profund 
decât cele dintâi bucurii şi nelinişti revelate de lume, o stare de 
emoție unică a avut o influenţă incalculabilă asupra vieţii mele: 
lupta dintre Creta şi Turcia. 

Fără această luptă, viaţa mea ar fi luat alt curs, Dumnezeu ar 
fi primit, în mod sigur, un alt chip. 

Din ziua în care m-am născut, am respirat aerul crâncen al 
luptei făţişe sau ascunse. Vedeam creştini şi turci aruncându-şi 
priviri crâncene unii altora, răsucindu-şi mustata furioşi; vedeam 
jandarmii turci înarmaţi, patrulând pe străzi, creştinii îşi 
baricadau porţile blestemând, auzeam bătrânii povestind despre 
lupte, măceluri şi fapte eroice, despre libertate şi despre Grecia, 
trăiam intens totul, în muţenie, şi aşteptam să cresc mare, să 
înţeleg ce sens aveau toate acestea, să iau şi eu parte la luptă. 

Cu timpul, am înţeles că Turcia şi Creta se aflau în luptă, una 
lupta să se elibereze, cealaltă îi punea piciorul în piept şi nu o 
lăsa. De atunci, totul în jurul meu lua chipul Cretei, ori al Turciei, 
fiind în imaginaţia mea - nu numai în imaginaţie, ci şi în trupul 
meu - simboluri care aminteau teribila rivalitate. Intr-o vară, a 
fost scoasă din altar, în ziua de 15 August, o icoană 
reprezentând Adormirea Maicii Domnului; au aşezat-o pe un 
altar, în mijlocul bisericii. Maica Domnului, întinsă cu mâinile 
încrucişate pe piept, la dreapta ei îngerul, la stânga diavolul, 
amândoi se repezeau să-i ia sufletul; îngerul scosese sabia şi 
retezase din încheieturi mâinile diavolului, care erau suspendate 
în aer, şiroind de sânge. Mă uitam la icoană şi inima îmi sălta de 
bucurie - iată Creta, îmi ziceam, diavolul negru e turcul, iar 
îngerul alb ca neaua e regele Greciei... Intr-o zi regele va tăia 


mâinile turcului. Dar când? Când voi fi mare, îmi ziceam, şi 
simţeam cum creştea inima în pieptul meu de copil. 

Pieptul meu de copil se umplea de pasiune şi de ură, 
strângeam pumnii micuţi, gata de bătaie; ştiam prea bine de 
partea cui trebuia să lupt şi eram nerăbdător să cresc, ca să mă 
avânt în luptă pe urmele bunicului şi ale tatălui meu. 

Aceasta a fost sămânţa. Din ea a încolţit arborele vieţii mele 
care a dat ramuri, a înmugurit, a înflorit şi a rodit. Cea dintâi 
nelinişte a sufletului meu n-a fost nici frica, nici durerea, nici 
plăcerea, nici joaca; a fost dorul de libertate. De ce voiam să mă 
eliberez? De cine? Anevoie, în timp, am început să urc panta 
aspră şi necruțătoare a libertăţii: primul pas era să mă eliberez 
de turc, apoi să scap de turcul din mine - ignoranţa, răutatea, 
invidia, frica, lenea, ideile false; în cele din urmă, să mă eliberez 
de idoli, de toţi idolii, chiar de cei mai veneraţi şi iubiţi. 

Cu timpul, când am crescut şi mintea mea era mai largă, 
câmpul de luptă s-a lărgit şi lupta a trecut dincolo de Creta şi de 
Grecia, s-a dezlănţuit în spaţiu şi în timp, îmbrăţişând istoria 
omului: nu mai luptau Creta şi Turcia, ci Binele şi Răul, Lumina şi 
Întunericul, Dumnezeu şi Diavolul. Era aceeaşi luptă eternă, iar 
de partea binelui se afla mereu Creta, de partea întunericului şi 
a diavolului se afla mereu Turcia. Aşadar, hazardul a făcut să 
mă nasc în Creta într-un moment de răscruce, când Creta lupta 
pentru libertate, am simţit foarte de timpuriu că pe lume exista 
un bun mai de preţ decât viaţa, mai dulce decât fericirea: 
libertatea. 

Era un bătrân căpitan, poreclit Polimantilia, pentru că purta o 
năframă pe cap, una sub braţul stâng, alte două atârnau la 
cingătoarea de mătase, alta în mână ca să-şi şteargă fruntea 
veşnic asudată. Era prieten cu tata, venea adeseori la el, în 
prăvălie. Tata îi aducea o cafea şi o narghilea, tinerii se adunau 
în jurul lui, el îşi desfăcea punga şi priza tabac, strănuta şi 
începea să povestească. 

Stăteam deoparte şi ascultam: lupte, atacuri, masacre; 
Megalo Kastro dispărea şi înaintea mea se aflau munţii Cretei, 
văzduhul se umplea de turci şi de creştini, pistoale cu mânere 
de argint fulgerau prin faţa mea. Erau Creta şi Turcia, care se 
luptau. "Libertate!" striga cea dintâi. "Moarte!" striga cealaltă şi 
tot sângele mi se urca la cap. 

Într-o zi bătrânul căpitan s-a uitat la mine cu coada ochiului 


şi m-a cântărit din priviri: 

— Corbul nu scoate porumbei, înţelegi, voinicule? M-am 
înroşit tot: 

— Nu, căpitane, am răspuns. 

— Taică-tău e un viteaz! Vrei, nu vrei, şi tu o să fii ca el! 

Vrei, nu vrei! Aceste cuvinte mi s-au întipărit în minte, Creta 
vorbea prin gura bătrânului căpitan. N-am înţeles atunci 
cuvintele sale pline de tâlc, mult mai târziu am simţit că aveam 
o forţă în mine care nu-mi aparţinea, o forţă mai presus de 
mine, că ea îmi conducea paşii. De atâtea ori era gata să mă 
dau bătut, o forţă nu mă lăsa s-o fac - Creta. 

Într-adevăr, de copil am început să-mi domin frica, din 
mândrie, pentru că eram cretan şi pentru că îmi era teamă de 
tata. La început îmi era frică de întuneric, nu îndrăzneam să ies 
noaptea în curte: un drăcuşor păros mă pândea, cu ochi lucitori, 
furişându-se din fiecare ungher, de după fiecare ghiveci cu flori, 
de pe ghizdul fântânii. Tata îmi trăgea câte una, mă îmbrâncea 
în curte şi încuia uşa în urma mea. Singura frică pe care n-am 
învins-o era frica de cutremur. 

Megalo Kastro se zguduia adeseori din temelii, un bubuit de 
tunet răsuna în cămările adâncului, scoarţa pământului se crăpa 
şi oamenii îşi pierdeau capul de frică. Când vântul înceta brusc 
şi nu mai mişca nicio frunză, când o tăcere apăsătoare se 
aşternea asupra lumii, locuitorii din Kastro ieşeau de prin case şi 
de prin prăvălii, se uitau când la cer, când la pământ şi nu 
scoteau o vorbă, de teamă că primejdia îi va auzi şi va veni, dar 
în sinea lor îşi ziceau înfricoşaţi, făcându-şi cruce: "Vine 
cutremurul..." 

Într-o zi dascălul nostru, bătrânul Pateropoulos, a vrut să ne 
încurajeze: 

— Nu există cutremur de pământ, copii, ne explica el, nu vă 
fie frică, e numai un taur sub pământ, care mugeşte: loveşte 
pământul cu coarnele şi pământul se cutremură; vechii cretani îi 
ziceau Minotaur. Nu-i nimic altceva. 

Astfel încurajați de dascălul nostru, eram chiar mai îngroziţi; 
cu alte cuvinte, cutremurul era ceva viu, o fiară care mugeşte, 
care se scutură sub tălpile noastre şi înghite oamenii. 

— De ce nu-l omoară Sfântul Mina? a întrebat micuțul Stratis, 
băiatul paracliserului. 

— Nu mai vorbi prostii! a strigat dascălul, coborând de la 


catedră şi trăgându-l de urechi, ca să-l potolească. 

Şi totuşi, odată, în cartierul turcesc, pe când goneam ca să 
scap de mirosul de turc care îmi făcea greață, pământul a 
început să se zguduie, uşile şi ferestrele zăngăneau şi auzeam 
un uruit puternic de case care se prăbuşeau. M-am oprit, 
împietrit de frică în mijlocul străduţei, cu ochii pironiţi la 
pământ, aşteptând să se deschidă, să iasă taurul şi să mă 
înghită. Când, deodată, o poartă boltită s-a deschis şi am zărit o 
grădină, apoi s-au ivit trei turcoaice tinerele, desculţe, cu părul 
despletit şi cu faţa descoperită; fugeau în toate părţile îngrozite, 
ţipând ca puii de rândunică. Toată străduţa mirosea a mosc. Din 
clipa aceea, cutremurul a căpătat o altă înfăţişare, atât cât am 
trăit: nu mai avea chipul fioros al taurului, nu mai mugea, ci 
piuia ca un pui de pasăre; cutremurul şi micuţele turcoaice 
deveniseră una. Era prima oară când vedeam o forţă întunecată 
unindu-se cu lumina şi primind strălucire. 

De câte ori în viaţa mea, vrând, nevrând, am pus o mască 
ingenioasă pe chipul spaimei - iubire, virtute, suferinţă - făcând 
astfel suportabilă viaţa! 


VIII. Vieţi de sfinţi 


Prima mea pasiune a fost dorul de libertate. A doua, care a 
rămas tainic în mine până acum, tulburându-mă, a fost dorinţa 
de sfinţenie. Erou şi sfânt, iată imaginea supremă a omului; din 
copilărie mi-am fixat undeva sus, deasupra, în cerul de azur, 
această imagine. 

Pe atunci, fiecare suflet din Megalo Kastro avea rădăcinile 
adânc înfipte, deopotrivă, în pământ şi în cer. Şi astfel după ce 
am învăţat să silabisesc şi să leg cuvintele, prima carte pe care 
mi-a cumpărat-o mama a fost un sinaxar, Epistolierul. "Vederea 
lui Dumnezeu, minune divină! O piatră a căzut din cer..." şi 
piatra a crăpat şi înăuntrul ei scria: "Vai celui care mănâncă de 
dulce şi bea vin miercurea şi vinerea!" Luam cartea, ţinând-o ca 
pe un steag, şi băteam la uşa vecinilor, miercurea şi vinerea - la 
coana Penelope, la coana Victoria, la bătrâna Caterina 
Delivasilaina; intram ca un apucat în casă, mergeam direct la 
bucătărie, adulmecam mâncarea din oală şi vai de ziua în care 
simţeam miros de carne sau de peşte când nu se cuvenea: 
fluturam ameninţător Ep'stol/ierul şi strigam: "Vai vouă; vai 


vouă!" în timp ce vecinele speriate mă potoleau, mă implorau să 
mă liniştesc. Întrebând-o pe mama, dacă mi-a dat să sug 
miercurea şi vinerea, pe când eram prunc, aflând că am supt 
lapte în zilele acelea sfinte, am izbucnit în hohote de plâns. 

Mi-am vândut toate jucăriile ca să-mi cumpăr sinaxare în 
broşuri populare. În fiecare seară, mă aşezam pe un scăunel în 
curte, între ghivecele cu busuioc şi crăiţe şi citeam cu voce tare 
despre chinurile îndurate de sfinţi, întru salvarea sufletului lor. 
Vecinele făceau roată în jurul meu, fiecare cu lucrul său: brodau 
sau împleteau ciorapi, măcinau cafea, curăţau crenguţe de 
muştar şi ascultau. Chinurile şi suferinţele îndurate de sfinţi 
făceau să răsune curtea de vaiete. Canarul, agăţat de o ramură, 
asculta istoriile şi lamentaţiile, cu ciocul înălţat în văzduh se 
punea pe cântat, ca un apucat. Astfel, grădiniţa închisă, caldă şi 
înmiresmată, părea să fie sfântul giulgiu acoperit de flori şi de 
lamentaţiile femeilor. Trecătorii se opreau şi îşi ziceau: "A murit 
careva". Şi se duceau la tata să-i ducă trista veste, dar el dădea 
din cap şi zicea: "N-a murit nimeni. E băiatul meu care le 
propovăduieşte vecinelor”. 

În imaginaţia mea de copil, se tălăzuiau mări îndepărtate, 
corăbii care plecau pe furiş, mănăstiri care străluceau printre 
steiuri de stâncă, lei care aduceau apă pustnicilor, mintea îmi 
era plină de curmali şi de cămile; femei pierdute încercau să 
intre în biserică, pe cer se arătau cai de foc, deşertul răsuna de 
tropăit de saboţi şi de râsete de femei; diavolul se arăta sub 
chipul lui Moş Crăciun, aducea schimnicilor daruri şi bucate, aur, 
femei; dar ei aveau ochii aţintiţi spre Dumnezeu şi nu se lăsau 
ispitiţi. 

Fii tare, răbdător, nu pune preţ pe fericire, nu te teme de 
moarte, caută dincolo de lumea asta binele suprem, iată 
strigătul care răsuna necontenit din cărticica modestă, sădind 
învățături în sufletul meu de copil; în acelaşi timp, creştea în 
mine o sete arzătoare de plecări pe furiş, de călătorii 
îndepărtate, de rătăciri pline de suferinţă. 

Citeam sinaxarele, ascultam poveşti, trăgeam cu urechea la 
discuţii, în mine toate se prefăceau, se deformau în minciuni 
uluitoare; îi adunam pe copiii din clasă, ori pe cei din vecini şi le 
povesteam, făcându-i să creadă că erau propriile mele aventuri. 
Le spuneam că de-abia mă întorsesem din pustiu, că mi-am 
adus un leu, că îi puneam pe spinare două ulcioare şi ne 


duceam la izvor după apă; că ieri la poarta noastră a apărut un 
înger, că şi-a smuls o pană şi mi-a dat-o mie; chiar aveam în 
mână o pană şi le-am arătat-o - cu o zi înainte, ai mei tăiaseră 
un cocoş alb şi-i smulsesem o pană albă, lungă - şi ziceam că 
vreau să-mi fac din ea o pană de scris. 

— De scris? Ce vrei să scrii? 

— Vieţile Sfinţilor, viaţa bunicului meu. 

— Bunicul tău era sfânt? Nu ne-ai spus că s-a bătut cu turcii? 

— E totuna! am răspuns eu, ascuţind pana cu briceagul, ca 
să pot scrie cu adevărat. 

Într-o zi, la şcoală am aflat din cartea de citire că un copil a 
căzut într-o fântână şi s-a trezit într-un oraş fabulos cu biserici 
aurite, livezi înflorite, prăvălii pline de bunătăţi, de caramele şi 
de puşti mititele. Mintea îmi luase foc, am fugit acasă, mi-am 
azvârlit traista cu cărţi în curte şi m-am aplecat pe marginea 
fântânii, gata să mă arunc în ea, ca să ajung în oraşul fabulos. 
Mama era la fereastra dinspre curte şi o pieptăna pe surioara 
mea; m-a văzut, a scos un țipăt şi a dat fuga, prinzându-mă de 
cămaşă tocmai când îmi luam avânt să mă arunc cu capul în jos 
în fântână. 

În fiecare duminică vedeam la biserică o icoană în care 
Hristos ieşea din mormânt şi se înălța la cer, cu un steag alb în 
mână. Jos, paznicii mormântului, căzuţi pe spate, se uitau la el 
înspăimântați. Auzisem multe istorii despre războaie, despre 
revoltele cretanilor, mi s-a spus că tatăl tatălui meu fusese un 
mare căpitan şi, încet-încet, tot uitându-mă la Hristos, credeam 
că era chiar bunicul meu. Mi-am adunat prietenii în faţa icoanei 
şi le-am zis: "Uitaţi-vă la bunicul meu, el ţine steagul, se duce la 
luptă, vedeţi? Jos, sunt turcii, căzuţi pe spate cu picioarele în 
sus", 

Ceea ce spuneam nu era nici adevăr, nici minciună, depăşea 
hotarele logicii şi ale moralei, se înălța într-o atmosferă mai 
limpede, mai liberă. Dacă cineva mi-ar fi spus că minţeam, aş fi 
plâns de ruşine. În mâna mea, pana nu era de cocoş, îngerul mi- 
o dăruise, nu minţeam, aveam credinţa nestrămutată că în 
icoană era bunicul, iar paznicii înfricoşaţi erau turcii. Mult mai 
târziu, când am început să scriu poeme şi istorii, am ajuns să 
înţeleg că această tainică elaborare se numeşte creaţie. 

Într-o zi, citeam Viaţa Sfântului loan Kalivitul, deodată, am 
sărit în picioare şi m-am hotărât: "O să mă duc la Athos să mă 


fac sfânt". Fără să mă întorc s-o privesc pe mama, aşa cum 
făcuse şi Sfântul loan, am trecut peste prag şi am ieşit în stradă. 
Am luat-o pe străduţele cele mai dosnice şi fugeam tot timpul, 
de frică să nu mă vadă vreun unchi şi să mă trimită înapoi 
acasă; am ajuns în port. M-am apropiat de primul caiac gata să 
ridice ancora; un marinar ars de soare se apleca şi se căznea să 
desfacă ancora. Tremuram tot de emoție; m-am apropiat de el: 

— Mă iei şi pe mine, căpitane? 

— Unde vrei să mergi? 

— La Athos. 

— Unde? La Athos? Ce să faci acolo? 

— Să mă fac sfânt. 

Căpitanul a izbucnit în râs, mă alunga cu mâinile amândouă, 
de parcă dădea după pui, şi striga: 

— Acasă! Acasă! 

Am fugit acasă şi m-am ghemuit ruşinat după divan, fără să 
suflu o vorbă; astăzi, pentru prima oară povestesc şi admit 
ideea că tentativa mea de a deveni sfânt a eşuat. 

Suferinta mea a durat ani de zile, poate mai durează şi 
acum. Trebuie să spun că m-am născut vinerea, în 18 februarie, 
ziua sufletelor, cu adevărat o zi sfântă, şi bătrâna moaşă m-a 
luat, m-a dus la lumină şi m-a privit îndelung, de parcă văzuse 
semne tainice. M-a ridicat pe braţe şi a zis: "Luaţi aminte la ce 
vă spun eu, într-o zi copilul ăsta o să ajungă episcop". 

Când am aflat, mai târziu, profeția făcută de moaşă mi se 
părea că se potrivea cu dorinţa mea cea mai tainică şi am 
crezut în ea. Purtam pe umerii mei o mare răspundere şi n-aş fi 
vrut să fac ceva care nu era demn de un episcop. Mult mai 
târziu, când am văzut ce făceau episcopii, m-am răzgândit; ca 
să fiu vrednic de sfinţenia la care râvneam cu ardoare, n-am mai 
vrut să fac nimic din ceea ce făceau episcopii. 


IX. Dorul de zbor 


Pe vremea aceea zilele se scurgeau încet şi monoton. 
Oamenii nu citeau ziare; radioul, telefonul şi cinematograful nu 
existau încă, viaţa se scurgea fără zgomot, măsurată şi fără 
vorbă multă. Fiecare om era o lume aparte, închisă; fiecare casă 
era încuiată cu lacăte şi zăvoare, stăpânii casei îmbătrâneau cu 
fiecare zi, petreceau în linişte ca nu cumva să fie auziţi, se 


certau pe ascuns, boleau şi mureau în tăcere. Uşa se deschidea 
doar spre a face loc rămăşiţelor pământeşti, când cei patru 
pereţi îşi dezvăluiau pentru o clipă tainele, dar uşa se închidea 
iar şi viaţa începea să se macine din nou fără zgomot. 

În sărbătorile de peste an, când se năştea Hristos, sau când 
murea şi învia, toată lumea se gătea şi se împodobea, ieşeau 
din case şi se revărsau pe străzi, îndreptându-se spre biserică. 
Cu porţile larg deschise, biserica îi aştepta. Lumânările şi 
candelabrele erau aprinse şi stăpânul lăcaşului, Sfântul Mina, 
călare pe cal, stătea în prag şi primea oamenii din Megalo 
Kastro, pe care îi iubea atât. Inimile se deschideau, necazurile 
erau lăsate la o parte, nu mai erau nici stăpâni, nici slugi, toţi 
erau una, nu mai existau nici certuri, nici turci, nici moarte. 
Acolo, în biserică, având în frunte pe căpitanul Mina, călăreţul, 
simțeau cu toţii că erau o armie nemuritoare. 

Pe atunci, la Megalo Kastro viaţa era profundă, 
conservatoare. Râdeau rar, lacrimi erau multe şi dureri neştiute 
şi mai multe. Oamenii înstăriți erau serioşi, îşi vedeau de 
treburile lor, iar norodul era supus: se ridicau respectuoşi când 
trecea un om de vază. Dar cu toţii împărțeau o patimă comună, 
care îi făcea să uite grijile şi lipsurile şi să se simtă ca fraţii, dar 
nu o mărturiseau nimănui pentru că le era frică de turci. 

Şi iată că într-o bună zi apele liniştite au început să facă 
valuri. Într-o dimineaţă, a apărut în port un vapor împodobit cu 
steaguri: toţi cei care se aflau din întâmplare în port au rămas 
cu gura căscată. Ce era acel vaporaş multicolor, împodobit cu 
steaguri, alunecând printre cele două turnuri venețiene de la 
gura portului şi apropiindu-se? Doamne, apără şi păzeşte! Unul 
zicea că trebuie să fie un stol de păsări, altul că sunt măşti de 
carnaval, altul că e o grădină plutitoare, aidoma celor văzute de 
Sinbad Marinarul în caldele mări îndepărtate. In clipa următoare, 
un glas gros şi puternic s-a auzit din cafeneaua portului: "Bre, 
bre! Bun venit, pelerini!" Toţi cei de faţă au răsuflat uşuraţi; au 
înţeles. Între timp, vaporul s-a apropiat, se vedea clar că erau 
femei împopoţonate cu pălării, cu pene, cu pelerine în toate 
culorile, cu obrajii sulemeniţi cu carmin. La vederea lor, cretanii 
mai bătrâni îşi făceau cruce şi rosteau încet "Piei, satano!" şi îşi 
scuipau în sân. "Ce treabă or fi având pe aici stricatele astea? 
Se află în slăvitul Megalo Kastro, unde nu-i loc pentru niciun fel 
de schimonoseli!" 


O oră mai târziu, pe toate zidurile au fost lipite afişe stacoijii 
şi întregul târg a aflat: era o trupă de actori care veniseră să-i 
amuze pe oamenii din Megalo Kastro. 

Nici până azi nu înţeleg prin ce minune tata m-a luat de 
mână şi mi-a zis: "Hai să mergem şi noi la teatru, să vedem ce 
naiba o mai fi şi asta". Se făcuse noapte, mă ţinea strâns de 
mână şi coboram spre port, într-un cartier sărman, care îmi era 
total necunoscut; casele erau rare şi erau multe stâni. O stână 
largă era luminată şi dinăuntru se auzeau clarinete şi tobe, o 
pânză de corabie era agăţată la uşă; o ridicai şi intrai înăuntru. 
Am intrat. Bănci, scări, scaune, femei şi bărbaţi care se uitau 
ţintă la cortină, aşteptând să se ridice. O briză uşoară sufla 
dinspre mare, aerul era înmiresmat, femeile şi bărbaţii vorbeau 
şi râdeau, ronţăind alune şi seminţe de dovleac. 

— Ce teatru mai e şi ăsta? a întrebat tata care era pentru 
prima oară la o astfel de serbare. 

Cineva i-a arătat cortina. Ne-am aşezat şi noi cu privirea 
pironită asupra cortinei. Pe pânză scria cu litere de-o şchioapă 
"Hotii - de Schiller, o piesă foarte amuzantă", iar ceva mai jos 
scria: "Să nu vă fie frică, tot ce vedeți e doar o fantezie". 

— Ce înseamnă fantezie? l-am întrebat pe tata. 

— Baliverne, mi-a răspuns el. 

Tata voia să mai zică ceva, s-a întors spre un vecin să 
întrebe cine erau "hoţii", dar era prea târziu: am auzit trei bătăi 
de gong şi cortina s-a ridicat. Holbam ochii; un paradis se 
deschidea înaintea mea: îngeri, femei şi bărbaţi, intrau şi 
ieşeau, împodobiţi cu aripi şi diademe aurite, cu obrajii 
pomădaţi cu alb şi stacojiu. Vorbeau tare, dar nu înţelegeam; 
erau furioşi, dar nu ştiam din ce pricină. Şi, deodată, şi-au făcut 
intrarea două namile, păreau să fie fraţi, au început să se certe 
şi să se înjure, se urmăreau, vrând să se omoare unul pe altul. 

Tata ciuli urechile; asculta, mormăia ceva nemulţumit; se 
foia pe scaun de parcă şedea pe cărbuni aprinşi, şi-a scos 
batista să-şi şteargă sudoarea care-i curgea pe frunte; când a 
înţeles, în cele din urmă, că lunganii erau fraţi şi se certau, a 
sărit în picioare furios: 

— Ce caraghioslâc mai e şi ăsta? a rostit el cu voce tare, hai 
acasă! M-a înşfăcat de mână şi am plecat răsturnând, în grabă, 
câteva scaune. M-a prins de umăr şi m-a scuturat: 

— Să nu mai pui piciorul în teatru, nenorocitule, mă auzi? De 


nu, te snopesc în bătaie! Aşa am făcut pentru prima oară 
cunoştinţă cu teatrul. 

Sufla o briză caldă, în mintea mea încolţise iarba, în 
măruntaiele mele înfloreau anemone; a venit primăvara alături 
de logodnicul ei, Sfântul Gheorghe călare pe un cal alb; a venit 
vara şi Sfânta Fecioară, culcată pe pământul roditor, se odihnea 
după ce adusese pe lume un asemenea fiu. A sosit, odată cu 
ploile, Sfântul Dumitru pe un cal roib, trăgând după el toamna 
încununată cu iederă şi frunze ruginite de viță-de-vie. Se pogora 
iarna, stăteam acasă, împreună cu mama şi cu sora mea, 
făceam focul în sobiţă - când tata nu era acolo - şi coceam 
castane şi năut pe jăratec. Aşteptam ca Hristos să se nască şi să 
vină bunicul cu obrajii rumeni, cu purcelul fript, învelit în frunze 
de lămâi. larna avea chipul şi înfăţişarea bunicului meu: cu 
cizme negre, cu mustaţa albă şi ţinând în mâini un purcel de 
lapte, fript. 

Vremea trecea, iar eu mă făceam tot mai mare, vasele cu 
busuioc şi crăiţe din curte se făceau tot mai mici, urcam scările 
la Emine dintr-un singur salt, fără ca ea să-mi mai dea mâna. 
Creşteam şi în mine vechile doruri creşteau şi ele, în vreme ce 
tot alte doruri se iveau, Vieţile Sfinţilor erau prea mărginite, mă 
sufocam, nu pentru că nu mai aveam credinţă, credeam, dar 
sfinţii mi se păreau prea supuşi, plecau capul înaintea Domnului, 
fără să iasă din vorba lui. Sângele Cretei se trezea în mine, 
aveam presimţirea, încă neclară, că adevăratul om este cel care 
se împotriveşte şi luptă, cel care nu se sfieşte să spună "nu" 
chiar şi în faţa lui Dumnezeu. 

Nu puteam să-i dau un nume acestei noi nelinişti, la vârsta 
aceea nu aveam însă nevoie de cuvinte, înţelegeam totul fără 
ajutorul minţii sau al cuvântului. Mă cuprindea tristeţea când 
vedeam sfinţii rânduiţi la poarta raiului, cu braţele încrucişate, 
milogindu-se, implorând să li se deschidă. Îmi aduceau aminte 
de leproşii pe care îi vedeam mereu când ne duceam la vie, 
aşezaţi la poarta fortificată a oraşului, cu nasul mâncat de 
boală, fără degete, cu buzele putrede, întinzând cioturile 
mâinilor la trecători, cerând pomană! Nu-mi era deloc milă de 
ei, eram îngreţoşat, întorceam capul şi treceam mai departe cât 
puteam de repede. Cu această imagine în mintea mea de copil, 
sfinţii cădeau în dizgrație. Nu exista, aşadar, o altă cale spre rai? 
Părăsind zmeii şi zânele din poveşti, intrasem în deşertul 


Thebaidei cu sfinţii milogi, iar acum simţeam că trebuia să scap 
şi de ei. 

La toate sărbătorile importante, mama ne făcea bunătăţi, 
cornuleţe cu migdale, loukoumi, iar de Paşte, cozonac; în haine 
de duminică, mergeam la unchii şi la mătuşile mele să le duc 
bunătăţi, să le dau bineţe. Mă primeau cu inima deschisă şi îmi 
dădeau bănuţi de argint, ca să-mi cumpăr bomboane şi 
abţibilduri. Dar eu alergam a doua zi la librăria lui Loukas şi-mi 
cumpăram cărţulii despre tărâmuri îndepărtate şi despre mari 
exploratori. Fără doar şi poate, sămânţa lăsată de Robinson 
Crusoe se fixase în mintea mea şi acum începea să dea roade. 

Nu înţelegeam mare lucru din vieţile noilor sfinţi, dar miezul 
lor se insinua adânc în sufletul meu. Mintea se deschidea, acum 
se umplea de turnuri medievale, de peisaje exotice, de insule 
misterioase care miroseau a cuişoare şi a scorţişoară. Sălbatici, 
împodobiţi cu pene roşii, dansau înlăuntrul meu, aprindeau 
focuri şi frigeau carne de om, iar insulele din jur surâdeau 
copilăreşte. Aceşti noi sfinţi nu cereau pomană; tot ce voiau 
luau cu sabia. Ah, dacă ar fi posibil să intri în rai călare, aidoma 
acestor cavaleri! Erou şi sfânt, iată omul ideal, mă gândeam. 

Casa părintească era tot mai strâmtă, Megalo Kastro tot mai 
mărginit. Pământul îmi părea o junglă tropicală cu păsări în mii 
de culori, cu fiare sălbatice, cu fructe dulci ca mierea şi voiam, 
sau îmi imaginam că vreau, să străbat pădurea exotică de 
dragul unei fecioare palide aflate în pericol. Într-o zi, trecând pe 
lângă o cafenea i-am zărit chipul: o chema Genoveva. 

In imaginaţia mea sfinţii se contopeau cu cavalerii care au 
pornit să salveze lumea, Mormântul Sfânt, o fecioară; se 
confundau cu marii exploratori, iar corăbiile lui Cristofor Columb, 
care plecaseră din micul port spaniol, erau la fel - acelaşi vânt le 
umfla pânzele - cu corăbiile care până acum navigaseră în 
sufletul meu, încărcate de sfinţii care se îndreptau spre deşert. 

Mai târziu, când l-am citit pe Cervantes, eroul său Don 
Quijote mi se părea un sfânt martir care pornise, printre râsete 
şi batjocuri, să descopere, dincolo de viaţa umilă de fiecare zi, 
esenţa ascunsă în dosul aparenţei. Care esenţă? Pe atunci nu 
ştiam, am înţeles mult mai târziu. Există o singură esenţă, 
mereu aceeaşi, omul n-a descoperit alt mod de a se înălța; 
deruta materiei şi supunerea individului unui scop care Îi 
transcende, chiar dacă e o himeră; pentru o inimă încrezătoare 


şi iubitoare, nu există himeră, există numai curajul, încrederea 
şi fapta roditoare. 

Anii au trecut. Eram tentat să fac ordine în haosul imaginaţiei 
mele, dar această esenţă, întrezărită pe când eram copil, încă 
tulbure, mi se părea inima adevărului: dincolo de preocupările 
personale, dincolo de obiceiurile comode şi plăcute, mai presus 
de noi înşine, trebuie să ne fixăm un scop, străduindu-ne zi şi 
noapte să-l atingem, dispreţuind batjocura, foamea şi moartea. 
Nu să-l atingem; un suflet mândru, îndată ce-şi atinge scopul, îl 
mută şi mai departe; nu să-l atingem, ci să nu ne oprim 
niciodată din urcuşul nostru. Numai astfel viaţa căpătă nobleţe 
şi coerenţă. 

In toiul acestor văpăi mi-am petrecut copilăria. Aventurile 
sfinţilor şi ale eroilor mi se păreau cea mai simplă şi mai realistă 
cale a omului. Dar flăcările care mă ardeau se confundau cu alte 
flăcări, mult mai mari, care incendiau Megalo Kastro şi Creta, în 
vremurile acelea de robie. 

In acele timpuri eroice, Megalo Kastro nu era doar o 
adunătură de case, de prăvălii şi de străzi înguste înghesuite pe 
un țărm cretan, lângă o mare veşnic agitată; sufletele care 
locuiau acolo nu erau doar o ceată revoltată, dezordonată, fără 
cap, ori cu mii de capete, de bărbaţi, de femei şi de copii, care 
îşi risipeau puterile în grija pentru hrana zilnică, pentru copii şi 
nevastă. O lege nescrisă, austeră, îi conducea; nimeni nu ridica 
braţul rebel asupra legii aspre, aflate mai presus de ei. Cineva 
mai mare decât ei le poruncea. Oraşul întreg era un fort, fiecare 
locuitor era un fort continuu asediat şi aveau un sfânt drept 
căpitan, Sfântul Mina, protectorul oraşului. Călare pe un cal sur, 
înălţând spre cer lancea roşie, ascuţită, sfântul stătea toată 
ziulica nemişcat în icoana din biserică. Cu ochi înfocaţi, ars de 
soare, cu barbă scurtă, creaţă. Impovărat de ofrande de argint, 
mâini, picioare, ochi, inimi, pe care oamenii i le dăruiau, ca prin 
graţia lui să se însănătoşească; sfântul rămânea nemişcat cât 
era ziua de lungă, prefăcându-se că era doar o icoană, o bucată 
de lemn zugrăvit. Dar, de cum se făcea noapte şi creştinii se 
adunau pe la casele lor şi lămpile se stingeau una câte una, 
înlătura zugrăveala şi ofrandele de argint, măturându-le cu 
mâna, dădea pinteni calului şi ieşea să dea o raită prin cartierele 
grecilor. Işi făcea rondul. Inchidea porţile pe care creştinii le 
uitaseră deschise, fluiera după plimbăreţii întârziaţi ca să-i facă 


să se întoarcă la cuiburile lor, se posta lângă porţi şi asculta 
atent şi mulţumit când auzea cântece: trebuie să fie o nuntă, 
şoptea el, binecuvântaţi fie mirii şi să fie dăruiţi cu copii, ca să 
îngroaşe rândurile creştinilor. Mai dădea o raită pe meterezele 
care străjuiau Megalo Kastro şi, la primul cântat de cocoşi, 
înainte de a se ivi zorile, dintr-un salt era în biserică şi intra iar 
în icoană. Făcea pe neştiutorul, dar calul era asudat, cu botul şi 
pieptul acoperit de spumă; când Haralambos, paracliserul, 
venea la treabă de dimineaţă să şteargă praful şi să lustruiască 
sfeşnicele, vedea calul asudat, dar nu se mira pentru că ştia, ca 
toţi ceilalţi, că sfântul făcea de strajă toată noaptea pe străzi. 
Când turcii îşi ascuţeau cuţitele şi se pregăteau să-i atace pe 
creştini, Sfântul Mina sărea iar din icoană să-i apere pe kastrieni. 
Turcii nu-l vedeau, dar îl recunoşteau după nechezatul calului, 
vedeau scânteile care săreau când lovea cu potcoavele pietrele 
de pe caldarâm, şi se ascundeau cuprinşi de panică în casele 
lor. 

Totuşi, în urmă cu câţiva ani, l-au văzut cu ochii lor. 
Pregăteau un nou masacru, dar sfântul se precipita în goana 
calului spre mahalaua turcească. De cum a apărut în colţul 
străzii, hogea Mustafa, nebunul, l-a văzut şi a luat-o la fugă, 
strigând: "Allah, Allah, Sfântul Mina pogoară asupra noastră!" 
Turcii întredeschiseră porţile şi pândeau pe furiş sfântul cu 
armura aurită, cu barba sură şi creaţă, cu lancea roşie; li se 
tăiau genunchii şi îşi vârau hangerele înapoi în teacă. 

Pentru oamenii din Kastro nu era doar un sfânt, era căpitanul 
lor; îi ziceau căpitan Mina şi, în taină, îi aduceau armele să le 
binecuvânteze. Tatăl meu aprindea lumânări la icoana lui şi 
numai Dumnezeu poate şti ce îi spunea şi ce reproşuri îi făcea 
pentru că libertatea Cretei întârzia atât. 

El era căpitanul creştinătăţii. Hassan-bei, duşmanul sângeros 
al creştinilor, era vecin cu el; iatacul lui era lipit de biserică şi, 
într-o noapte, a auzit bătăi straşnice în perete, deasupra patului 
său; a priceput că era Sfântul Mina care îl ameninţa, pentru că 
în acea zi bătuse un creştin. Din pricina asta căpitanul Mina era 
furios şi îi bătea în perete. Hassan-bei a ridicat pumnul şi a 
început să bată şi el în perete "Hei, vecine!", a strigat el, ai 
dreptate, pe legea mea, ai dreptate; nu mai bate în perete, îţi 
voi dărui în fiecare an două burdufuri de untdelemn de candelă 
şi douăzeci de ocale de ceară, ca să te împac. Să nu ne certăm, 


doar suntem vecini!". Şi de atunci, câinele de Hassan-bei 
trimitea an de an slujitorul în ziua de Sfântul Mina, pe 11 
noiembrie, să lase în curtea bisericii două burdufuri cu 
untdelemn şi douăzeci de ocale de ceară. Şi Sfântul Mina nu i-a 
mai bătut în perete. 

Există un soi de flacără în Creta, hai să-i zicem suflet, ceva 
mai puternic decât viaţa şi decât moartea. Mândrie, îndârjire, 
curaj şi încă ceva indescriptibil, inefabil, ceva care te face să te 
bucuri şi în acelaşi timp să te temi că eşti om. 

În aerul Cretei, pe când eram copil, simţeai răsuflarea de 
fiară sălbatică, turcul. Deasupra capului fiecăruia atârna un 
iatagan turcesc. Cu mulţi ani mai târziu, când am văzut Vedere 
asupra oraşului Toledo, am înţeles ce aer respiram pe când 
eram copil şi ce îngeri treceau ca nişte meteoriți pe deasupra 
Cretei. 

August era luna pe care o iubeam în copilărie, e luna care îmi 
place şi acum cel mai mult. Ne aduce struguri şi smochine, 
cantalup şi pepeni. Îi ziceam Sfântul August. Îl socoteam 
ocrotitorul meu, lui ar fi trebuit să mă închin. Când o să vreau 
ceva, o să mă rog de el, îmi ziceam, iar el o să-l roage pe 
Dumnezeu să se îndure de mine ca să primesc ceea ce-mi 
doresc. Într-o zi am luat acuarele şi l-am pictat; parcă era 
bunicul meu de la ţară, cu obrajii rumeni, cu zâmbetul larg, 
zdrobind strugurii, desculţ; picioarele până la genunchi, ba chiar 
până la coapse, erau roşii de must, iar pe frunte i-am puso 
cunună de viță-de-vie. Ceva îi lipsea, totuşi. Ce anume? Manti/ia 
pe care o purta bunicul meu pe cap avea două noduri mari, unul 
la dreapta şi altul la stânga, ca două corniţe, mă uitam şi i-am 
pus, binişor, două coarne în creştet. 

Din clipa în care l-am pictat şi i-am definit chipul, încrederea 
mea în august a prins rădăcini în sufletul meu şi îl aşteptam să 
vină, an de an, să culeagă viile Cretei, să calce strugurii, să 
împlinească miracolul, să scoată vinul din ei. Imi amintesc cât 
mă tulbura acest mister: cum se prefac strugurii în vin? Numai 
Sfântul August avea puterea de a înfăptui acest miracol şi 
ziceam: "O, de-aş avea norocul să-l întâlnesc într-o bună zi la via 
pe care o aveam în afara oraşului, să-l implor să-mi 
împărtăşească taina". Agurida se preface în struguri, strugurii se 
prefac în vin, oamenii beau şi se îmbată, de ce se îmbată? Toate 
acestea îmi păreau teribile mistere şi, într-o zi, l-am întrebat pe 


tata, el s-a încruntat: "Nu-ţi mai băga nasul unde nu-ți fierbe 
oala!" mi-a răspuns el. 

Tot în august se întindeau strugurii pe grătare acoperite cu 
pânză, la soare, ca să se facă stafide. Intr-un an, ne-am dus la 
vie, ne-am oprit la căsuţa noastră de la ţară; aerul era 
înmiresmat, pământul ardea, greierii ţârâiau de mama focului, 
de parcă stăteau pe cărbuni aprinşi. 

Era 15 August, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, o zi în 
care nu se lucra, ţăranii o ţineau cu sfinţenie; tata şedea jos, 
rezemat de un măslin, şi fuma. Vecinii care puseseră şi ei 
strugurii la uscat şedeau în jurul lui şi trăgeau din pipă tăcuţi. 
Păreau mâhniţi. Toţi aveau ochii pironiţi pe un noruleţ întunecat, 
prevestitor de rău, care apăruse pe neaşteptate pe cer şi venea 
mut spre noi. Eu stăteam, ca toţi ceilalţi, lângă tata şi mă uitam 
la norişor; îmi plăcea. Pufos, mat, sur ca plumbul, se făcea din 
ce în ce mai mare, îşi schimba forma şi consistenţa; era când un 
burduf umflat, când un vultur cu penetul negru, când un elefant 
pe care îl văzusem într-o poză; îşi mişca trompa, încercând să 
atingă pământul de sub el. S-a pornit un vânticel cald, frunzele 
măslinului fremătau. Un vecin a sărit drept în picioare, arătând 
spre norul care se apropia. 

— Naiba să-l ia! a mormăit el, să-mi ziceţi mie mincinos dacă 
n-o să-i tragă o răpăială! 

— Nu vorbi cu păcat, a zis un bătrân mai evlavios, Sfânta 
Fecioară se va îndura, azi e ziua ei sfântă. 

Tata a mârâit ceva, dar n-a suflat o vorbă; credea în 
Fecioară, dar nu credea că avea puterea de a stăpâni norii. 

Pe când vorbeau, cerul s-a acoperit. Primele picături de 
ploaie, mari şi calde, au început să cadă. Norii erau foarte 
aproape de pământ; fulgere galbene, mute, se întretăiau pe cer. 

— Sfântă Fecioară, ajută-ne! strigau cu toţii. 

Toată lumea a sărit, împrăştiindu-se care încotro, fugind spre 
viile unde toată recolta de stafide zăcea la soare; în timp ce 
alergau, văzduhul se  întuneca tot mai tare, şuviţe se 
desprindeau din nori şi vijelia a izbucnit cu violenţă. Pâraiele, 
până atunci secate, se învolburau, ulițele deveniseră torente, 
glasuri tânguitoare se auzeau de prin toate viile. Unii blestemau, 
alţii implorau Fecioara să se îndure de ei, să-i ajute, apoi, de prin 
toate viile, de după măslini, se auzea un plâns de jale. 

M-am furişat din căsuţă, fugeam prin ploaia torențială, o 


stranie bucurie, ce semăna cu beţia, mă cuprindea. Pentru 
prima oară descopeream un lucru monstruos: în toiul celor mai 
mari nenorociri mă cuprinde o bucurie inexplicabilă, inumană. 
Când am văzut întâia oară un incendiu - ardea casa mătuşii 
Kalliopi - eu săream şi ţopăiam înaintea vâlvătăii până când 
cineva m-a apucat de ceafă şi m-a împins la o parte. Când a 
murit dascălul Krasakis, abia m-am stăpânit să nu râd. Ca şi 
cum dascălul şi casa mătuşii erau o povară şi mă simţeam 
uşurat. Focul, potopul şi moartea mi se păreau nişte năluci 
cumsecade; eram şi eu o nălucă, eram din aceeaşi rasă de 
demoni şi ne trudeam să despovărăm pământul de case şi de 
oameni. 

Am ajuns la marginea drumului, dar uliţa era un torent, nu 
puteam trece, m-am oprit şi mă uitam: se duceau pe apa 
sâmbetei strugurii pe jumătate uscați, truda unui an întreg, 
îndreptându-se spre mare şi pierind. Bocetele se înteţeau, 
femeile, în apă până la genunchi, se luptau să salveze câţiva 
ciorchini, altele, pe marginea drumului, îşi scoseseră basmalele 
şi îşi smulgeau părul din cap. 

Muiat până la oase, încercam să-mi ascund bucuria şi am 
fugit înapoi la căsuţă; mă grăbeam să văd ce face tata, plângea, 
blestema, striga? Trecând pe lângă uscătorie am văzut că toate 
stafidele noastre s-au dus. 

Tata stătea împietrit în prag, muşcându-şi mustaţa. Mama 
stătea în picioare în spatele lui şi plângea. 

— Tată, am tipat eu, stafidele noastre s-au dus! 

— Dar noi n-am pierit, a răspuns el, ţine-ţi gura! 

N-am uitat niciodată clipa aceea; cred că a fost pentru mine 
o mare lecţie în clipele de cumpănă ale vieţii mele. Imi 
aminteam întotdeauna de tata stând în picioare în prag, calm, 
împietrit; nu blestema, nu implora, nu plângea; stătea ţeapăn şi 
privea dezastrul şi, dintre toţi vecinii, numai el îşi păstrase 
demnitatea de om. 


X. Masacrul 


"O nenorocire e bine-venită dacă vine singură", se zice în 
Creta, dar adevărul e că nu vine niciodată singură. A doua zi 
cerul era senin, în ajun îşi descărcase mânia, făcând ce voia cu 
oamenii, iar acum le zâmbea. Gospodarii îşi cercetau viile: 


stafidele erau pierdute, grămezi de boabe se vedeau îngropate 
în noroi... În plină amiază, tata s-a dus în grabă la Megalo 
Kastro; în zorii zilei venise un prieten de-al său care îi şoptise 
câteva cuvinte la ureche şi a plecat. Se zvonea că, într-un sat, 
aga fusese omorât de creştini, turcii erau furioşi, creştinii 
apucau armele, erau gata să se ridice. Turcii alergau spre 
Megalo Kastro, să se pună la adăpost sigur, dincolo de zidurile 
venețiene. 

Rătăceam prin vie, cu mama şi cu sora mea, şi culegeam 
boabele care mai rămăseseră pe viţele de vie. Deodată, dinspre 
drum s-au auzit strigăte şi ţipete, trecea o ceată de oameni cu 
măgarii încărcaţi cu ceaune, cu copăi, cu turcoaice, toţi înotau 
prin mocirlă, fugeau desculți, cu încălţările descheiate, cu 
turbanele pe cap. Nu vorbeau omeneşte, urlau şi alergau spre 
Megalo Kastro. Arşiţa era în toi, aerul fierbea. 

— Turcii, câinii! a ţipat mama, înşfăcându-ne de subsuori şi 
ducându-ne în casă. Eu mă ţineam de fusta ei. 

— De ce fug, mamă? am întrebat eu. Ce vor să facă? De ce 
tremuri? M-a mângâiat pe cap: 

— O, Doamne, ce-ţi va fi dat să vezi, copile! E groaznic să te 
naşti în Creta! 

Am  întredeschis uşurel fereastra şi ne-am uitat afară. 
Convoiul se vedea în depărtare, apoi a dispărut pe după măslini, 
pe drum s-a aşternut liniştea. În acel moment a apărut tata. 

— Haideţi să plecăm, repede, a zis tata, repede, înainte de a 
apune soarele. 

Mama ne-a luat de mână, tata şi-a scos revolverul de sub 
pernă, l-a cercetat să vadă dacă era încărcat, l-a vârât în 
buzunar şi a pornit în urma noastră. 

Soarele era aproape de asfinţit, când am intrat pe poarta 
fortificată a oraşului; pe străzi se lăsase întunericul, oamenii 
alergau în mare grabă, zăvorau porţile, mamele ieşeau şi 
chemau copiii în casă. Vecina noastră, turcoaica Fatima, ne-a 
văzut, dar nu ne-a dat bună seara. 

Tata s-a aşezat în locul lui obişnuit pe canapea, în colţul de 
lângă fereastra dinspre curte, mama stătea în picioare în faţa lui 
şi aştepta; ştia că îi va spune ce avea de făcut. Tata şi-a scos 
punga cu tutun, a răsucit o ţigară încet, pe îndelete, apoi fără să 
ridice măcar privirea a zis: 

— Nimeni să nu pună piciorul dincolo de prag. Şi s-a întors 


spre mine încruntat: 

— Ţi-e frică? 

— Nu! i-am răspuns eu. 

— Şi dacă turcii sparg uşa? Dacă o să intre şi o să te 
înjunghie? 

M-am cutremurat, simțeam parcă răceala cuțitului pe gât. 
Am vrut să ţip: mi-e frică, mi-e frică, dar tata se uita fix la mine. 
Brusc, mi-am simțit inima plină de curaj: 

— Chiar dacă mă vor înjunghia, nu mi-e frică. 

— Bine, a zis tata şi a aprins ţigara. 

Vara trecută, la ţară, când m-am dus să-mi văd bunicul pe 
moarte, am dormit cu un unchi afară pe câmp, la pepeni. 
Tocmai când era cât pe-aci să adorm, deodată aud prr! prr! prr!, 
un pârâit foarte ciudat. Infricoşat, m-am tras mai aproape de 
unchiul meu. "Ce se aude?" am întrebat eu, "mi-e frică". Unchiul 
s-a întors cu spatele la mine, supărat că îl trezisem din somn. 
"Culcă-te, domnişorule", a zis el, "n-ai mai auzit pârâitul ăsta? 
Cresc pepenii!" 

Tot astfel, în ziua aceea când tata s-a uitat drept în ochii mei, 
am simţit că îmi creştea inima şi o auzeam cum pârâie. 

Megalo Kastro avea patru porţi fortificate; turcii le încuiau în 
fiecare zi la apusul soarelui şi nimeni nu intra şi nu ieşea din 
oraş toată noaptea, aşa se face că adeseori puţinii creştini care 
erau înăuntru cădeau în cursa de şoareci; când răsărea iar 
soarele, porţile erau din nou deschise. Turcii puteau, deci, să 
înceapă masacrul noaptea, câtă vreme porţile erau zăvorâte, ei 
erau mulţi în interiorul cetăţii şi aveau o garnizoană acolo. 

Câteva zile mai târziu, am trăit cel dintâi masacru. Atunci am 
văzut, cu ochii mei de copil, dincolo de masca frumuseţii, a 
mării, a câmpiilor înverzite, a viilor încărcate de struguri, dincolo 
de pâinea albă şi de surâsul mamei - am văzut, pentru prima 
dată, adevărata faţă a vieţii: hârca. 

Atunci, pentru prima dată, a căzut tainic în măruntaiele mele 
sămânţa care, mult mai târziu, avea să rodească, având drept 
fruct un al treilea ochi lăuntric, pur, deschis zi şi noapte, fără 
frică şi fără speranţă. 

Cu mama şi cu sora mea, lipiţi unul de altul, stăteam 
baricadaţi în casă, auzeam turcii trecând pe lângă poartă, 
dezlănţuiţi, blestemând şi  înjurând, spărgeau uşile şi îi 
înjunghiau pe creştini. Auzeam strigăte şi horcăit de răniţi, câinii 


care lătrau şi un uruit în văzduh, ca la un cutremur de pământ. 
Tata, îndărătul uşii, cu arma încărcată, aştepta. Îmi amintesc că 
avea în mână un amnar lung, îi zicea bucătarul, cu care ascuţea 
un pumnal cu mâner negru. Aşteptam. Tata ne-a zis: "Dacă 
turcii sparg uşa şi intră, mai bine vă omor cu mâna mea decât 
să cădeţi în mâinile lor". Eu cu mama şi cu sora mea ne-am 
împăcat cu gândul. Şi aşteptam. 

În orele acelea, cred că dacă lucrurile invizibile ar putea fi 
vizibile, aş fi văzut cum inima mea creştea. Am simţit că în 
câteva ceasuri am ieşit din copilărie şi am devenit bărbat. 

Şi astfel s-a scurs noaptea; când s-a făcut ziuă, uruitul s-a 
mai potolit, moartea s-a îndepărtat. Am deschis cu mare băgare 
de seamă uşa şi ne-am strecurat capetele afară; vecinele 
deschideau cu teamă ferestrele şi cercetau strada. Atunci a 
apărut turcul, spânul cu glas piţigăiat, care vindea covrigi cu 
susan, tocmai trecea cu tablaua pe cap şi-şi striga cu glas cântat 
jimblele cu scorţişoară şi covrigii cu susan. Ce plăcere era să-l 
auzi, totul renăştea, părea că vedeam pentru prima oară cerul, 
norii şi covrigii atât de bine mirositori... Mama mi-a cumpărat şi 
mie unul, mestecam cu o plăcere de nedescris. 

— Mamă, s-a terminat masacrul? am întrebat-o eu. Mama s-a 
înfricoşat: 

— Taci, taci, copile, nu mai pomeni vorba asta! Să nu chemi 
răul! 

Şi acum când scriu cuvântul "masacru" mi se ridică părul 
măciucă în cap. Pe când eram copil, acest cuvânt nu cuprindea 
doar şapte litere din alfabet, puse una lângă alta, ci un uruit fără 
sfârşit, lovituri cu piciorul în uşă, chipuri sălbatice cu cuțitul în 
dinţi, femei care tremurau de groază şi bărbaţi care îşi încărcau 
armele şi îngenuncheau în spatele uşilor închise. Pentru noi, 
care am copilărit în Creta, mai sunt câteva cuvinte din care 
şiroiesc din belşug lacrimi şi sânge, cuvinte pentru care neamul 
întreg fusese crucificat: libertate, Sfântul Mina, Hristos, 
revoluţie... 

Un destin ingrat şi nefericit are cel care scrie, folosind 
cuvinte spre a-şi stăvili elanul lăuntric. Fiecare cuvânt e o scoică 
ce nu poate fi zdrobită şi care închide în ea o mare forţă 
explozivă; ca să-i descoperi sensul trebuie să-l laşi să irumpă ca 
o bombă, spre a elibera sufletul pe care îl ţine captiv. 

Cândva, un rabin îşi lua rămas-bun, cu lacrimi în ochi, de la 


nevastă şi de la copii, când mergea să se roage la sinagogă, nu 
ştia dacă va mai rămâne în viaţă după rugăciune. "Când rostesc 
un cuvânt, zicea el, de pildă, Kyrie..., cuvântul îmi zdrobeşte 
inima, mă cuprinde frica şi nu ştiu dacă voi mai avea puterea să 
spun şi: ...e/eison?." 

O, dacă s-ar afla cineva să citească în felul acesta un poem, 
ori cuvântul "masacru", ori o scrisoare de dragoste de la femeia 
iubită, ori acest Raport al unui om care a luptat atât de mult în 
viaţă şi a împlinit atât de puţin! 

A doua zi, dimineaţa devreme, tata m-a luat de mână: 

— Hai să mergem, a zis. Mama s-a speriat: 

— Unde duci copilul, niciun creştin n-a ieşit încă din casă. 

— Hai, a repetat tata. A deschis uşa şi am ieşit. 

— Unde ne ducem? am întrebat eu, şi mâna îmi tremura în 
palma lui uriaşă. 

M-am uitat în sus şi în jos pe stradă, era pustie; în colţul 
străzii, doi turci se spălau la fântână; apa era roşie. 

— Ţi-e frică? 

— Da! 

— Nu-i nimic, o să te obişnuieşti. 

Am cotit după colţ şi am luat-o spre poarta de la intrarea în 
port. Am trecut pe lângă o casă care încă fumega, pe lângă 
multe altele cu uşile sparte, cu pragul stropit cu sânge. Am 
ajuns în parcul cel mare, lângă fântâna cu lei, lângă platanul 
bătrân, uriaş. Tata s-a oprit şi a întins braţul: 

— Uită-te! mi-a zis el. 

M-am uitat spre platan şi am scos un țipăt. Trei bărbaţi 
spânzurați se legănau în copac, unul lângă altul, cu picioarele 
goale, numai în cămaşă, limba verzuie le atârna din gură. Am 
întors capul, nu puteam să văd şi m-am agăţat de genunchiul 
tatei. Dar el mi-a prins capul cu mâinile amândouă şi m-a întors 
într-acolo. 

— Uită-te! mi-a poruncit el. Ochii mi s-au umplut de imaginea 
lor. 

— Atât cât vei trăi, auzi, să ai înaintea ochilor tăi morţii ăştia. 

— Cine i-a omorât? 

— Libertatea, fie binecuvântată! 

Atunci n-am înţeles. Mă uitam, cu ochii holbaţi, mă uitam la 
cele trei trupuri care se legănau încetişor printre frunzele 


2 Doamne miluieşte (gr.). (N. tr.) 


galbene ale platanului. 

Tata s-a uitat în jur cu auzul încordat; strada era pustie. S-a 
întors către mine. 

— Poţi să-i atingi cu mâna, mi-a zis el. 

— Nu pot! am tipat eu îngrozit. 

— Ba poţi. poţi, vino! 

Ne-am apropiat, tata şi-a făcut iute cruce: 

— Pune mâna pe picioarele lor, mi-a poruncit el. 

Mi-a luat mâna, am simţit în vârful degetelor pielea rece, 
pergamentoasă, încă umedă de roua de peste noapte. 

— Sărută-le picioarele, închină-te! mi-a poruncit tata, şi când 
a văzut că mă feresc şi dau să plec, m-a luat de subsuori, m-a 
ridicat în aer, mi-a aplecat capul şi mi-a lipit gura cu forţa de 
picioarele lor ţepene. M-a lăsat apoi jos, nu mă mai ţineau 
genunchii. S-a aplecat şi s-a uitat la mine: 

— Ca să te obişnuieşti, a zis el. 

M-a luat de mână şi ne-am întors acasă. Mama ne aştepta 
nerăbdătoare îndărătul uşii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, unde aţi fost? a întrebat ea, 
şi m-a luat în braţe, sărutându-mă cu patimă. 

— Am fost să ne închinăm, a răspuns tata şi mi-a aruncat o 
privire furişă în care se citea încrederea. 

Trei zile porţile cetăţii au rămas închise; în cea de-a patra zi 
s-au deschis, dar turcii dădeau târcoale pe străzi, cafenelele 
gemeau de ei, se adunau în geamii, clocotul încă nu se potolise; 
în ochi li se citea o ură de moarte; era de-ajuns să sară o 
scânteie, şi Creta lua foc. Creştinii care aveau copii luau vaporul 
sau corabia şi plecau spre Grecia liberă. Cei care nu aveau copii 
părăseau Megalo Kastro şi o luau spre munţi. Noi ne aflam 
printre cei ce se îndreptau spre port, cu gândul de plecare; tata 
mergea înainte, mama şi soră-mea după el, iar eu la urmă. 

— Noi, bărbaţii, trebuie să apărăm femeile, mi-a spus tata, 
chiar dacă eu nu aveam nici măcar opt ani, eu o să merg 
înainte, iar tu la urmă. Să fii cu ochii în patru! 

Am trecut pe lângă casele incendiate din vecini, morţii nu 
fuseseră încă luaţi, începeau să miroasă. In faţa unei porţi tata 
s-a oprit şi a cules de pe jos o piatră stropită cu sânge: 

— Păstreaz-o! mi-a zis el. 

Am început să înţeleg de ce tata se purta cu atâta cruzime; 
nu aplica legea noii pedagogii, el urma o lege străveche, o lege 


care nu cunoştea îndurarea, singura în stare să ne apere 
neamul. lată de ce lupul îşi învaţă puiul iubit, întâiul născut, să 
vâneze şi să ucidă, să scape de capcane, prin viclenie sau curaj. 
Datorită pedagogiei tatălui meu am avut îndârjirea şi forţa de a 
îndura momentele dificile. Acestei asprimi îi datorez toate 
gândurile nesupuse care mă stăpânesc şi acum, la apusul vieţii, 
şi mă îndeamnă să nu cer îndurare nici de la Dumnezeu, nici de 
la Diavol. 

— Hai să mergem în odaia ta să luăm o hotărâre, mi-a zis 
tata, înainte de plecare. S-a oprit în mijlocul odăii şi a arătat 
spre harta mare a Greciei, agăţată pe perete. 

— Nu vreau nici la Pireu, nici la Atena; acolo o să se adune 
toţi. Apoi vor începe să se vaite că n-au ce mânca şi vor ajunge 
să cerşească ajutoare. Nimic nu mă scârbeşte mai mult ca lucrul 
ăsta. Alege o insulă! 

— Care vreau eu? 

— Care vrei tu! 

M-am urcat pe un scaun, mi-am plimbat privirea peste toate 
insulele din Marea Egee: pete verzi în marea albastră; de la 
Santorini mi-am plimbat degetul spre Milos, Sifnos, Mykonos şi 
Paros; la Naxos m-am oprit. 

— Naxos! am spus eu. Îmi plăceau forma şi numele ei. Cum 
aş fi putut să ghicesc ce rol hotărâtor va juca în viaţa mea 
această alegere întâmplătoare, fatală? 

— Naxos! am repetat eu, şi m-am uitat la tata. 

— Bine, mi-a răspuns el, să mergem în Naxos. 


XI. Naxos 


Insula avea un farmec aparte, era linişte şi pace, pe chipurile 
oamenilor se citea bunătatea, vedeai grămezi de pepeni, de 
piersici, de smochine, marea era calmă. Mă uitam la oameni, nu 
cunoşteau spaima de turci şi groaza de cutremure, prin ochii lor 
nu treceau flăcări. Libertatea stinsese aici dorul de libertate, 
viaţa curgea liniştită şi calmă ca o apă molcomă, fericită; chiar 
dacă uneori se învolbura, nu izbucnea niciodată o adevărată 
furtună. Străbătând insula Naxos, primul dar pe care l-am primit 
a fost siguranţa şi, în scurt timp, plictisul. Am făcut cunoştinţă 
cu domnul Lazaros, un naxiot bogat, care avea o livadă 
minunată la Engares, la numai o oră de oraş. Ne-a invitat la el şi 


am stat acolo două săptămâni. Ce belşug, ce pomi încărcaţi de 
rod, ce fericire desăvârşită! Creta devenise o legendă, un nor 
rebel, îndepărtat; nici frică, nici vărsare de sânge, nici luptă 
pentru libertate, toate se topeau şi piereau în fericirea 
moleşitoare de la Naxos. 

Într-un dulap din vila sa de la ţară am dat peste o grămadă 
de cărţi îngălbenite de vreme. Le luam şi mă aşezam sub un 
măslin, răsfoindu-le cu lăcomie. Mă uitam la pozele vechi, 
şterse, cu cavaleri şi domniţe, cu fiare sălbatice şi jungle cu 
bananieri; în altele vedeam mări îngheţate, vapoare prinse între 
gheţuri, pui de urşi rostogolindu-se prin zăpadă, pufoşi, ca de 
vată; aflam despre oraşe îndepărtate cu furnale înalte, cu 
muncitori, cu focuri uriaşe. 

Mintea mea era mai cuprinzătoare, lumea devenise mai 
largă; imaginaţia mea se încărca cu arbori gigantici, cu animale 
ciudate, cu oameni cu pielea neagră sau galbenă, iar unele 
pasaje pe care le citeam mă tulburau. Într-o carte îngălbenită de 
vreme, puteai citi: "Fericit e omul care a străbătut mai toate 
mările şi mai toate ţările". Sau în alta: "Mai bine taur o zi, decât 
bou un an". Nu înţelegeam prea bine ce voia să zică, dar ştiam 
un lucru: n-aş fi vrut să fiu bou. Inchideam cartea, trăgeam în 
piept aerul înmiresmat, cu ochii ţintă la piersicii şi la caişii plini 
de roade; eram un gândăcel cu aripioarele încă lipite, care îşi 
lua avânt lovind cu picioruşele în pământ, trudindu-se să zboare, 
dar inimioara îi tremura de frică: va reuşi, ori nu va reuşi? Incă 
puţină răbdare. 

Aveam răbdare, fără să-mi dau seama, mă pregăteam în 
taină, sufleteşte, pentru clipa în care îmi vor creşte aripi şi voi 
putea să zbor. 

Nepoata domnului Lazaros, un băieţoi de fată de doisprezece 
ani, Stella, îşi atârnase leagănul în măslinul de alături, se legăna 
în văzduh şi cânta; mişcarea făcea să i se ridice rochia şi 
genunchii rotunzi, albi ca zăpada, luceau în soare. Nu mai 
suportam s-o aud cântând şi să-i văd genunchii, într-o zi am 
trântit cărţile jos. Ea s-a uitat la mine şi a izbucnit în râs, 
continuând să mestece mastic. Mă tachina tot timpul cu 
cântecele glumeţe; pe toate le-am uitat, în afară de unul: 

Pleacă-ți ochii negri, iubite, 

Privirea lor mă ucide. 

— Stella, am strigat mânios, ori pleci tu, ori plec eu! A sărit în 


grabă din leagăn: 

— Hai să plecăm amândoi, a răspuns ea, fără să mai râdă. A 
coborât apoi glasul: 

— Hai să plecăm împreună, bietul meu prieten, pentru că de 
luni te vor închide la şcoala catolică; l-am auzit pe unchiul 
vorbind cu taică-tău. 

La Naxos, în cetatea în care locuiau de secole cuceritorii 
franci, se afla faimoasa şcoală franceză, condusă de preoţi 
catolici. Împreună cu tata ne-am urcat într-o zi până acolo, tata 
s-a uitat lung şi a dat din cap: 

— Un tânăr poate primi o educaţie bună aici, dar dascălii, 
naiba să-i ia, sunt papistaşi, te pot atrage la catolicism. 

Deşi n-am mai vorbit despre şcoală, îmi dădeam seama că 
ideea îl preocupa, dar nu ştia ce hotărâre să ia. În aceeaşi seară, 
Stella m-a pus în gardă că tata voia să mă ia cu el după cină, ca 
să facem o plimbare prin grădină. Răsărise luna, totul era calm 
şi lumea era înmiresmată. 

Multă vreme n-a zis nimic; când să ne întoarcem în casă, s-a 
oprit: 

— Revoluţia în Creta, a zis el, va mai dura mult; eu o să mă 
întorc acolo, nu pot părăsi creştinii în toiul luptei, ca să mă plimb 
prin grădini; în fiecare noapte bunicul tău îmi apare în vis şi mă 
dojeneşte; trebuie să plec. Dar în vremea asta, nu vreau să stai 
degeaba; trebuie să iasă un om din tine. 

Şi iar a tăcut, a mai făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit: 

— Ai înţeles? m-a întrebat el. Un om, vasăzică, folositor 
patriei sale. Destul de rău că eşti făcut pentru carte şi nu pentru 
a lupta cu arma; ce putem face, e drumul tău, mergi pe el! Ai 
înţeles? Învață, ca să ajuţi Creta să-şi recapete libertatea. Lucrul 
ăsta să-ţi fie țelul, altminteri, s-o ia naiba de învăţătură! Nu 
vreau să te fac nici dascăl, nici călugăr, nici înțeleptul Solomon. 
Fii cu băgare de seamă! Eu am pornit pe un drum, acum e 
rândul tău. Dacă nu eşti bun nici să apuci arma, nici să înveţi, e 
păcat de pâinea pe care-o mănânci. 

— Mi-e frică de părinţii catolici, am zis eu. 

— Şi mie. Un bărbat adevărat se teme, dar îşi învinge teama. 
Am încredere în tine. Apoi, după un moment de gândire, a 
adăugat: 

— Nu, nu am încredere în tine, am încredere în sângele care 
îţi curge prin vine, în sângele Cretei. Haide, fă-ţi cruce, strânge 


pumnii şi de luni, dacă o vrea Dumnezeu, mergem să te înscriu 
la papistaşi. 

În ziua în care am urcat împreună cu tata spre cetate, ploua 
- o burniţă uşoară de toamnă, străzile erau cenuşii, în spatele 
nostru marea suspina, un vânt uşor smulgea frunzele din copaci, 
cădeau una câte una, galbene, cafenii, împodobind suişul jilav. 
Norii alergau pe deasupra noastră, goniţi de un vânt violent care 
sufla în straturile de sus; cu capul dat pe spate, mă uitam lacom 
cum alergau, se uneau, se despărţeau, spânzurând ciucuri suri, 
lungi până la pământ. De copil îmi plăcea să stau în curte, culcat 
pe spate, să privesc norii; uneori trecea în zbor o pasăre, un 
corb, o rândunică, ori un porumbel, mă făceam una cu pasărea, 
atât de intens încât îi simţeam căldura pieptului în palmă. 
"Marigo, cred că băiatul tău o să fie un pierde-vară, i-a zis 
mamei într-o zi vecina noastră, coana Penelope; e veşnic cu 
capul în nori." "N-avea grijă, coană Penelope, i-a răspuns mama, 
în ziua când o să intre în viaţă, o să-şi coboare el capul din nori." 

Dar nu venise încă ziua aceea, eu priveam cu admiraţie norii 
în timp ce urcam spre cetate, mă împiedicam întruna şi 
alunecam. Tata m-a apucat de umăr şi mă ţinea strâns. 

— Lasă norii, uită-te la picioare, dacă nu vrei să cazi şi să te 
nenoroceşti. 

O fată ştearsă s-a ivit de sub poarta boltită a unei case mari, 
pe jumătate în ruină, şi se uita la cer. Era palidă şi subţire, pe 
faţă i se citea aerul de nobleţe: tremura toată, învelindu-se într- 
un şal destrămat. Mai târziu am aflat că făcea parte dintr-o 
celebră familie de catolici, duci şi ducese, care cu secole în 
urmă au cucerit insula Naxos, construindu-şi un castel în cel mai 
înalt punct al cetăţii; de acolo de sus puteau să observe portul 
şi, departe, în câmpia din vale, să vegheze plebea ortodoxă care 
trudea pentru ei cu ziua. Acum erau scăpătaţi, sărăciseră, 
palatele erau în ruină, iar nobilele lor strănepoate se veştejeau 
şi sufereau de foame, nu se puteau mărita, căci bărbaţii din 
spiţa lor dispăruseră, iar cei care mai erau nu voiau să se 
însoare, ori nu puteau să hrănească o nevastă şi copii; să se 
mărite cu unul din neamul sărman ortodox nu se cuvenea s-o 
facă nişte dudui de viţă nobilă; ţineau mândria la loc de cinste 
pentru că mândria era tot ce le mai rămăsese. Fata s-a uitat o 
clipă spre cer şi s-a retras iar în casă. 

Îmi amintesc de-a fir a păr tot ce s-a întâmplat în ziua când 


urcam spre cetate, ca să mă înscriu la şcoala catolică. Parcă văd 
şi acum pisica ce şedea pe o treaptă în ploaie; era albă cu pete 
portocalii. Şi o fetiţă desculţă care ducea o lopăţică cu jăratic şi 
fugea cu faţa luminată de lucirea roşiatică a tăciunilor aprinşi. 

— lată-ne ajunşi, a zis tata, apoi a ridicat mâna şi a bătut în 
poarta cea mare. 

Acesta a fost primul salt, probabil saltul decisiv din viaţa mea 
spirituală. O poartă fermecată s-a deschis în mintea mea, 
purtându-mă printr-o lume uimitoare. Până atunci, Creta şi 
Grecia fuseseră o mică arenă în care sufletul meu, aliniat în 
luptă, se simţea izolat; acum lumea se lărgea, oamenii erau mai 
mulţi, pieptul meu de adolescent se căznea să cuprindă totul. 
Inainte presimţeam, dar nu ştiam că lumea era atât de largă şi 
că suferinţa şi truda erau tovarăşii de drum şi de arme ai tuturor 
oamenilor, nu numai ai cretanilor; şi mai mult decât toate, 
aveam presimţirea unei mari taine: că poezia poate preface în 
vis suferinţa şi lupta, imortalizând lucrurile efemere şi 
prefăcându-le în cântec. Până atunci mă lăsasem purtat de 
câteva pasiuni primare: frica, efortul de a învinge frica şi dorinţa 
de libertate. În sufletul meu au prins viaţă alte două pasiuni: 
frumosul şi setea de cunoaştere. Voiam să citesc şi să cunosc, 
să văd tărâmuri îndepărtate, să sufăr şi să mă bucur... Lumea 
era mult mai largă decât Grecia, suferinţele lumii erau mult mai 
mari decât ale noastre, iar dorul de libertate nu era un privilegiu 
exclusiv al Cretei, ci al eternei lupte a omenirii. Dar Creta n-a 
pălit în mintea mea, lumea întreagă se desfăşura în mintea mea 
ca o Cretă gigantică, asuprită de tot felul de turci, ridicându-se 
fără încetare, cerând libertate. Astfel, convertind lumea întreagă 
sub chipul Cretei, în primii ani ai adolescenţei, am reuşit să 
înţeleg lupta şi suferinţa omului. 

La şcoala franceză, care grupa elevi din toată Grecia, pentru 
că eu eram cretan şi Creta era pe atunci în luptă cu turcii, 
credeam că datoria mea era să nu-mi fac patria de ruşine; 
aveam datoria să fiu primul din clasă. Nu cred că această 
convingere izvora din orgoliu, ci dintr-un imperativ naţional, dar 
mi-a dat putere şi în scurt timp mi-am întrecut colegii de clasă; 
nu eu, ci mai degrabă Creta îi întrecuse. Şi astfel treceau lunile 
una după alta, într-o stare de beţie nemaicunoscută înainte, o 
nemaipomenită dorinţă de a învăţa, de a mă ridica, de a urmări 
pasărea albastră care, am aflat mai târziu, se numeşte Spirit. 


Îndrăzneala minţii era foarte mare, aşa că într-o zi am luat o 
hotărâre necugetată: să scriu în dreptul fiecărui cuvânt din 
dicţionarul francez echivalentul său grec. Treaba asta mi-a luat 
luni de zile, folosind diverse lexicoane şi când, în sfârşit, 
dicţionarul francez fusese tradus, l-am luat şi l-am arătat foarte 
mândru lui Pere Laurent, directorul şcolii. Era un preot foarte 
învăţat, scump la vorbă; avea ochi cenuşii, un zâmbet amar şi o 
barbă stufoasă, blondă, cu fire albe. A luat dicţionarul, l-a răsfoit 
şi, uitându-se la mine, a pus palma pe creştetul meu de parcă 
voia să mă binecuvânteze: 

— Ceea ce ai făcut, pui de cretan, a zis el, demonstrează că 
într-o zi ai să ajungi un om mare. Eşti norocos că ţi-ai găsit calea 
de tânăr: calea ta e studiul. Domnul să te binecuvânteze! 

Mândru, m-am dus şi la directorul adjunct, Pere Lelièvre; era 
un călugăr cu ochi jucăuşi, căruia îi plăcea viaţa, râdea mereu, 
ne spunea glume şi se amuza împreună cu noi. La sfârşit de 
săptămână ne ducea în excursie la ţară, într-o grădină care 
aparţinea şcolii, şi acolo, scăpaţi de Père Laurent, ne încăieram 
şi râdeam, mâncam fructe, ne rostogoleam în iarbă şi uitam de 
grijile săptămânii. 

Am alergat să-l găsesc pe Père Lelièvre ca să-i arăt isprava 
mea. Era în curte şi uda un strat de crini. A luat dicţionarul şi l-a 
răsfoit foarte încet, uitându-se prin el; cu cât se uita, cu atât se 
aprindea mai tare la faţă. Deodată a ridicat dicţionarul şi mi l-a 
azvârlit drept în faţă: 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, a strigat el, eşti un copilandru, ori 
un bătrân slab de minte? De ce îţi pierzi vremea cu lucruri de 
om bătrân? În loc să râzi, să te distrezi şi să te uiţi pe fereastră 
după fete, stai ca un bătrân ramolit şi traduci dicţionare. Pleacă, 
piei din ochii mei! Şi ţine minte ce-ţi spun, dacă ai apucat pe 
calea asta n-o să se aleagă nimic de tine; o să ajungi un biet 
dascăl gârbovit, cu ochelari rotunzi pe nas. Dacă eşti un 
adevărat cretan, azvârle pe foc dicţionarul ăsta blestemat şi 
adu-mi cenuşa. O să te binecuvântez. Gândeşte-te bine ce ai de 
făcut. Acum du-te! 

Am plecat într-o stare de totală confuzie. Cine avea dreptate, 
ce să fac, care din cele două drumuri era cel drept? întrebarea 
m-a chinuit ani de zile şi când, în sfârşit, am descoperit care era 
drumul cel drept, părul îmi albise; sufletul meu ezita, ca măgarul 
lui Buridan, între Pere Laurent şi Père Lelièvre. Mă uitam la 


dicţionar, cuvintele greceşti erau scrise mărunt, pe margine, cu 
cerneală roşie, mi se rupea inima când mă gândeam la sfatul lui 
Pere Lelièvre: nu, nu aveam curajul să-l arunc pe foc şi săi duc 
cenuşa. Mult mai târziu, când am înţeles, l-am azvârlit în foc. 
Dar n-am mai strâns cenuşa, căci Pere Lelièvre murise de mult. 

Îndată ce m-a înscris la şcoală şi m-a instalat, tata s-a 
îmbarcat pe un caiac şi a plecat în taină spre Creta, la luptă. 
Uneori îmi trimitea câte un răvaş, scris pe un petic de hârtie 
care mirosea a praf de puşcă: 

"Îmi fac datoria, mă lupt cu turcii, şi tu ai de luptat, ţine-te 
bine şi nu te lăsa momit de francezi, sunt nişte câini la fel ca 
turcii. Nu uita că eşti cretan şi că mintea nu e a ta, ea aparţine 
Cretei, ascute-ţi mintea cât poţi mai bine, ca într-o zi s-o pui în 
slujba eliberării Cretei. Dacă n-o poţi ajuta cu arma, ajut-o cu 
mintea: e şi asta o armă ca oricare alta. Inţelegi ce-ţi 
poruncesc? Spune-mi: Înţeleg! 

Atât pentru azi, pentru mâine şi pentru totdeauna. Să nu mă 
faci de râs!" 

Simţeam povara Cretei întregi pe umerii mei; dacă nu ştiam 
bine lecţia, dacă nu înţelegeam o problemă de matematică, ori 
nu eram cel mai bun la compunere, făceam Creta de ruşine. Nu 
aveam nepăsarea, prospeţimea şi nestatornicia copilăriei; mă 
uitam la colegii mei care râdeau şi se jucau, îi admiram, aş fi 
vrut să râd şi să mă joc, dar Creta era în luptă, era în pericol. 
Mai teribil e faptul că, profesori şi elevi, nu-mi spuneau pe 
nume, îmi ziceau "Cretanul", şi acest lucru era o continuă şi 
apăsătoare aducere-aminte a datoriei mele. 

Nu-mi era teamă de convertirea la catolicism; nu pentru 
faptul că aş fi înţeles care era adevărata credinţă, ci un alt fapt, 
în aparenţă nesemnificativ, m-a înrâurit mai mult decât toate 
doctrinele teologice. În fiecare dimineaţă eram obligaţi să 
mergem la mesă, în capela aflată în mijlocul şcolii: o cămăruţă 
cu pereţii goi, pe cât de caldă vara, pe atât de rece iarna, cu 
două statui de ipsos vopsit, Isus şi Maria; în altar erau buchete 
mari de crini albi în vaze înalte de sticlă. Cum nimeni nu avea 
grijă, crinii rămâneau zile în şir în aceeaşi apă, devenită 
vâscoasă, şi când intram în capelă dimineaţa îmi venea să vărs 
de miros; îmi amintesc că o dată am leşinat. Treptat, capela 
catolică şi crinii putrezi s-au unit indisolubil în mintea mea; de 
atunci, simpla idee de a trece la catolicism îmi face greață. 


Şi totuşi am trăit clipa în care, şi azi îmi amintesc ruşinat, 
eram pe punctul de a-mi trăda credinţa. De ce? Ce demon mă 
îndemna? Ce viclenie şi ce răbdare poate să aibă acest demon 
lăuntric care pândeşte în spatele virtuţii, luând chiar înfăţişarea 
virtuţii, convins că mai devreme sau mai târziu îi va veni rândul! 

Şi, într-adevăr, într-o zi i-a venit rândul; într-o dimineaţă a 
sosit de la Roma cardinalul care inspecta şcolile catolice din 
Levant. Purta un veşmânt negru, cu căptuşeală violetă, o tichie 
violetă, pătrată, cu boruri largi, ciorapi fini violeţi, iar pe deget 
purta un inel gros cu o piatră violetă. Răspândea în jurul său o 
undă de parfum, încât în clipa în care a apărut înaintea noastră 
eram convinşi că era o floare exotică rară, ce pogorâse chiar din 
grădinile raiului. A întins mâna plinuţă, albă şi curată, cea cu 
inelul de aur, şi ne-a binecuvântat. Toţi am simţit o forţă 
imperioasă străbătându-ne din creştet până în vârful degetelor, 
de parcă băusem vin vechi, iar creierul nostru prindea o tentă 
violetă. 

Pere Laurent îi vorbise pesemne de mine, pentru că, ieşind, 
mi-a făcut semn să-l urmez. Ne-am dus în camera lui, m-a poftit 
să mă aşez pe un scăunel la picioarele sale. 

— Ai vrea să vii cu mine? m-a întrebat el; un glas blând, 
dulce ca mierea. 

— Unde? am întrebat surprins; eu sunt cretan. 

Cardinalul a râs; a deschis o cutiuţă, a luat o bomboană şi a 
vârât-o în gură. Gura lui era mică, rotundă, era proaspăt 
bărbierit, avea buzele cărnoase şi roşii. De câte ori mişca braţul, 
venea o undă de lavandă. 

— Ştiu, a zis el, ştiu tot. Eşti cretan, cu alte cuvinte un ied 
sălbatic, dar ascultă-mă cu răbdare: vom ajunge la Roma, în 
Oraşul Sfânt, vei merge la o mare şcoală ca să-ţi continui 
studiile, ca să ajungi un om mare şi, cine ştie, poate într-o zi vei 
purta tichia de cardinal pe care o port eu acum - şi nu uita că 
dacă cineva din insula ta va fi ales papă într-o bună zi, părintele 
creştinătăţii, mai mare decât un împărat. atunci vei putea 
interveni, vei putea să eliberezi Creta. Asculţi ce îţi spun? 

— Da, ascult, am şoptit; ridicasem capul şi ascultam cu 
lăcomie. 

— În clipa asta, copilul meu, viaţa ta stă în cumpănă; dacă 
vei zice da, eşti salvat; dacă vei zice nu, eşti pierdut. Ce se va 
alege de tine dacă rămâi aici? Cu ce se ocupă tatăl tău? 


— E negustor. 

— Ei bine, vei ajunge şi tu negustor, în cel mai bun caz 
avocat sau doctor, adică: un nimeni! Grecia e doar o provincie; 
lasă provincia, copilul meu, mi s-au spus foarte multe despre 
tine, mi-ar părea rău să te pierzi aici. 

Inima îmi bătea să se spargă. lar se deschideau două căi în 
faţa mea. Pe care să merg? La cine să alerg să cer ajutor? Pere 
Laurent mă împingea pe o cale, Père Lelièvre pe o altă cale. 
Care era cea dreaptă? Ce-ar fi să-l întreb pe tata? 

Când mi-am amintit de tata, m-a apucat frica. Abia se 
întorsese din Creta, mirosea încă a praf de puşcă şi era grav 
rănit la braţ. Armele tăceau acum; după atâtea veacuri şi după 
atâta sânge curs, libertatea păşea cu tălpile însângerate pe 
pământul cretan. În curând prinţul George? va veni să-i dea 
inelul de logodnă, aşteptând cu nerăbdare ziua când Grecia şi 
Creta se vor uni pe veci. 

Cum s-a întors din Creta, tata a venit să mă vadă; întâi nu l- 
am recunoscut; era mai negru decât înainte şi un zâmbet pe 
care îl vedeam pentru întâia oară îi juca pe buze. "Cum merge? 
Te-au atras de partea lor?" m-a întrebat râzând. M-am făcut roşu 
ca focul. Mi-a pus mâna lui mare pe creştet: "Am glumit. Am 
încredere în tine". 

Amintindu-mi de tata, în prezenţa cardinalului, cred că mă 
făcusem palid, pentru că prelatul mi-a pus mâna lui plinuţă, cu 
blândeţe, pe creştet şi m-a întrebat: 

— La ce te gândeşti? 

— La ce-ar zice tatăl meu, am îngânat. 

— El nu trebuie să ştie, nu trebuie să ştie nimeni; vom pleca 
în taină, noaptea. 

— Dar mama ce o să zică? O să plângă după mine. 

— Cine nu-şi lasă mama şi tatăl nu poate veni după mine. 
Acestea sunt cuvintele lui Hristos. 

Am tăcut. Chipul lui Isus mă fascina indescriptibil de când 
eram copil. li ştiam viaţa din icoane: se năştea, ajungea la 
vârsta de doisprezece ani, şedea într-o barcă cu vâsle şi 
întindea braţul ca să liniştească apele mării; apoi era batjocorit, 
răstignit, striga de pe cruce: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, 
de ce m-ai părăsit?", apoi, într-o dimineaţă, învia din morţi şi se 


° Prinţul George, fiul lui George | al Greciei, a venit în 1898 în 
Creta, fiind numit Inalt Comisar al Statului Cretan. (N. tr.) 


înălța la ceruri, purtând în mâini un steag alb. Mă uitam la 
icoane, simţeam că şi eu eram batjocorit, răstignit şi înviam 
împreună cu el. Când am citit Biblia, vechile istorii prindeau 
viaţă; sufletul omului îmi părea o fiară sălbatică, răgind în 
somnul său - şi, deodată, cerurile se deschideau şi Hristos 
pogora pe pământ, săruta fiara, care scotea un uşor suspin, se 
trezea şi redevenea prea frumoasa prinţesă din poveşti. 

— De acord, i-am zis cardinalului, sărutându-i dreapta, îmi 
voi uita mama şi tatăl. 

— In clipa asta, fiul meu, am văzut cum Sfântul Duh a 
pogorât asupra creştetului tău. Eşti salvat. Spunând acestea mi- 
a întins inelul cu ametist, pe care îl purta, ca să-l sărut. 

în trei zile trebuia să plecăm. Aş fi vrut să-mi văd părinţii, ca 
să-mi iau rămas-bun de la ei măcar în gând, fără să le spun 
taina mea, dar cardinalul nu mi-a dat voie: 

— Un adevărat bărbat, mi-a zis el, este acela care îi lasă pe 
cei dragi fără a-şi lua rămas-bun: "Adio!" 

Vrând să fiu un adevărat bărbat, încercam să mă arăt 
nepăsător, şi am tăcut. Citisem în Vieţile Sfinţilor, de atâtea ori, 
că pustnicii făceau la fel când plecau în deşert: "Adio!" Nu-şi 
luau rămas-bun şi nu se uitau înapoi spre mama lor. Şi eu 
trebuia să fac la fel. 

Am primit o grămadă de cărţi grele, cu coperte aurite, 
citeam despre Roma, Cetatea Eternă şi despre preasfinţia sa 
Papa şi mă cuprindea ameţeala privind ilustrațiile: San Pietro, 
Vaticanul, picturile, statuile... 

Totul mergea strună; în gândul meu eram deja plecat, 
traversasem marea şi ajunsesem în oraşul sfânt, îmi 
terminasem studiile; purtam o tichie largă, purpurie, cu un 
ciucure de mătase, iar pe degetul mijlociu de la mâna dreaptă 
zăream un ametist misterios, strălucind în întuneric. În 
momentul acela a intervenit destinul, brusc a întins braţul şi mi- 
a închis drumul. Cineva i-o fi şoptit tatălui meu: "Papistaşii vor 
să-ţi ia băiatul!" Era noapte, aprigul cretan a sărit din culcuş, a 
luat cu el câţiva barcagii şi pescari pe care îi cunoştea, cu 
torţele aprinse şi cu un bidon cu petrol, au luat-o spre cetate. 
Aveau drugi de fier şi târnăcoape; au început să bată în poartă, 
urlând că o să dea foc la tot. Călugării s-au speriat, Pere 
Laurent, cu scufia de noapte pe cap, ieşise la fereastră şi 
implora într-o greacă amestecată cu franceză. 


— Daţi-mi băiatul, striga tata, învârtind torţa aprinsă, daţi-mi 
băiatul, câini de papistaşi, că de nu vă dau foc şi vă omor cu 
securea! 

M-au trezit, m-am îmbrăcat cât am putut de repede; apoi mi- 
au dat drumul cu hârzobul pe fereastră, drept în braţele tatei. M- 
a apucat de ceafă şi m-a dat de trei ori cu capul de pământ, apoi 
s-a întors spre tovarăşii săi: 

— Stingeţi torţele şi haideţi să plecăm. 

Trei zile tata n-a vorbit cu mine, credea că m-au botezat, a 
poruncit să fiu spălat, să fiu uns cu untdelemn din candela 
Fecioarei, să mi se schimbe hainele şi a chemat popa să mă 
stropească cu apă sfinţită, ca să mă curețe de spurcăciunile 
papistăşeşti. Apoi s-a întors spre mine: 

— ludă! a şuierat el printre dinţi, şi a scuipat de trei ori în 
văzduh. 

Dar Dumnezeu e mare şi, după trei săptămâni, s-a auzit o 
veste bună: prinţul George al Greciei era în drum spre Creta, 
venea să o ia în stăpânire. Tata a sărit în sus, a bătut trei 
mătănii şi s-a dus drept la bărbier. Nu pusese încă briciul pe 
obraji, îşi lăsase barba să-i crească până pe piept în jos, pentru 
că era în doliu: după Creta robită. De aceea nu râdea niciodată, 
înfuriindu-se când vedea un creştin râzând. În mintea sa râsul 
ajunsese un act lipsit de patriotism. Dar acum, slavă Domnului, 
Creta era liberă, s-a dus drept la bărbier şi, când s-a întors, faţa 
lui proaspăt rasă, întinerită, strălucea şi toată casa mirosea a 
lavanda pe care bărbierul i-o turnase pe păr. Apoi s-a întors 
către mama şi a zâmbit: 

— Creta e liberă de acum, ce-a fost a fost, să-l iertăm şi pe 
luda! Şi zicând acestea, m-a arătat cu mâna. 

Câteva zile mai târziu ne-am îmbarcat spre Creta. Ce 
călătorie triumfală a fost şi cum pătrundea soarele în ziua aceea 
de toamnă până în adâncul inimilor noastre! Oh, cât de lungă a 
fost traversarea Mării Egee cu vaporul! Din zori până noaptea 
târziu, tata stătea aplecat la proră, uitându-se spre miazăzi şi, 
dacă privirea omenească ar fi fost în stare să mute munţii din 
loc, am fi văzut cu ochii noştri Creta, venind ca o fregată, drept 
spre noi. 


XII. Libertatea 


Când îmi amintesc, după atâţia ani, ziua în care prinţul 
George al Greciei, cu alte cuvinte Libertatea, a păşit pe 
pământul Cretei, ochii mei se umplu de lacrimi. Ce mister de 
nepătruns e strădania omului! Ce este scoarţa asta a 
pământului, subţire, instabilă, crăpată, pe care se târăsc aceşti 
viermi, plini de noroi şi de sânge, oamenii - cerând libertate? Ce 
emoție, să vezi grecul urcând în frunte, deschizând calea, când 
cu hlamida şi lancea, când purtând fustanelă şi puşcă lungă, 
când vrakes‘ largi, încinşi cu brâul cretan! 

Îmi aduc aminte de un căpitan cretan, un cioban, duhnind a 
bălegar şi a ţap, care tocmai se întorsese din război, unde se 
luptase ca un leu. Într-o după-amiază, eram la el la stână, când 
a primit de la "Frăția Cretană" din Atena o diplomă, un 
pergament, scris cu litere mari, negre şi roşii: îl felicitau pentru 
faptele lui de vitejie şi avea titlul de erou. 

— Ce-i cu hârtia asta? l-a întrebat el, iritat, pe trimis; au 
intrat cumva oile mele în vreun lan de grâu? Trebuie să plătesc 
pagubele? 

Trimisul, foarte bucuros, a desfăşurat pergamentul şi l-a citit 
cu glas tare. 

— Zi mai pe limba mea, să pot înţelege, ce vrea să zică? 

— Că eşti erou, că patria îţi trimite această diplomă, s-o pui 
în ramă, să rămână copiilor dumitale. 

Căpitanul a întins o labă de uriaş: 

— la dă-o încoace! 

A luat pergamentul, l-a rupt în bucăţi şi l-a aruncat în foc; 
tocmai fierbea o căldare cu lapte. 

— Du-te şi spune-le că nu m-am luptat pentru un petic de 
hârtie, m-am luptat ca să fac istorie. 

Să facă istorie! Ciobanul acela sărman simţea prea bine ce 
voia să spună, dar nu ştia cum. Ori poate a spus-o într-un chip 
sublim? 

Trimisul s-a întristat văzând pergamentul în foc; căpitanul s-a 
ridicat, a umplut o cană cu lapte, a tăiat în două o bucată de 
caş, a luat două pâinişoare de secară, s-a întors spre emisar, 
necăjit să vadă hârtia arzând, şi i-a zis: 

— Hai, frate, nu te supăra, mănâncă şi bea, dă-le naibii de 
hârtii! Să le spui, auzi, să le spui că nu-mi trebuie plată, eu lupt 
pentru că îmi place să lupt, aşa să le spui. Şi acum fă ce ţi-am 


t Pantaloni bufanţi. (N. tr.) 


spus: mănâncă! 

Două au fost cele mai importante zile din viaţa mea: prima, 
ziua în care prinţul George a pus piciorul pe pământul Cretei, a 
doua la Moscova, mult mai târziu, la cea de-a zecea aniversare 
a revoluţiei ruse. În aceste zile am simţit că zidurile interioare - 
trupul, mintea şi sufletul - se pot prăbuşi, că oamenii pot reveni, 
după o rătăcire însângerată, înfricoşătoare, la divina lor unitate 
originară. Atunci nu mai există eu, tu şi el, totul formează o 
unitate şi această unitate e o profundă beţie mistică, moartea îşi 
pierde coasa, încetând să mai existe, murim separați, unul câte 
unul, dar împreună suntem nemuritori; ca fiii risipitori, după ce 
am îndurat foamea, setea şi revolta, deschidem braţele şi îi 
îmbrăţişăm pe cei doi părinţi, cerul şi pământul. 

Cu lacrimile şiroindu-le în bărbile de oşteni, căpitanii cretani 
îşi azvârleau legăturile de pe cap în văzduh, mamele îşi înălţau 
pruncii ca să-l poată vedea pe uriaşul cel blond, prinţul din 
poveşti, care a auzit plânsul de veacuri al Cretei şi a pornit 
călare pe calul său alb, ca Sfântul Gheorghe, să o elibereze. 

Ochii cretanilor erau împietriţi de aşteptare, aţintiţi spre 
mare: e aici, nu, încă nu, dar poate să apară dintr-o clipă în 
alta... Uneori era ca un nor înşelător de primăvară, ori ca o 
pânză albă de corabie, alteori ca un vis în toiul nopţii... Dar norul 
se risipea, pânza dispărea la orizont, visul pierea şi cretanii îşi 
pironeau iar ochii spre nord, spre Grecia, spre Dumnezeu cel 
neîndurător, care se mişca cu atâta încetineală. 

Şi acum, iată, Creta întreagă s-a mişcat, mormintele s-au 
deschis şi un glas a răsunat din vârful muntelui Psiloriti: Vine! E 
aici! lată-l! şi bătrânii căpitani se prăvăleau din munţi, cu răni 
adânci, cu pistoale de argint, tinerii veneau cu pumnale cu 
mâner negru şi cu lăute ţiuitoare, clopotele răsunau de se 
cutremurau turlele bisericilor, oraşul era împodobit cu frunze de 
palmier şi de mirt - prinţul cel blond stătea pe cheiul aşternut cu 
frunze de laur, marea cretană strălucea dincolo de umerii săi. 

Cretanii cântau şi jucau în taverne, bărbaţii beau şi cântau 
din lăută, dar nu se simțeau uşuraţi de povară. Trupurile nu-i 
mai încăpeau, apucau pumnalul şi îşi crestau braţele şi 
coapsele, îşi lăsau sânge, ca să se simtă uşuraţi de povară. În 
biserică, bătrânul mitropolit stătea cu braţele înălțate spre 
cupolă, cu ochii ţintă la Pantocrator; voia să ţină o predică, dar 
cuvintele i se opreau în gâtlej: "Hristos a înviat, copiii mei", a 


strigat el, neputând să zică altceva. "Adevărat a înviat!" 
Strigătul ieşise din toate piepturile ca un bubuit de tunet şi 
candelabrele din biserică se mişcau ca la un cutremur de 
pământ. 

Eram tânăr şi lipsit de experienţă pe atunci; în sufletul meu 
beţia sfântă s-a prelungit vreme îndelungată, poate nici în ziua 
de azi n-a dispărut. Şi acum, în clipele de cea mai profundă 
bucurie - când privesc marea, cerul înstelat, un migdal înflorit, 
când retrăiesc prima iubire - ziua de 9 decembrie 1898 
străluceşte nemuritoare: ziua când prinţul Greciei, logodnicul 
Cretei, a păşit pe pământul cretan; iar inima mea se 
împodobeşte cu mirt şi cu laur, aşa cum era Creta întreagă în 
acea zi. 

În vreme ce Megalo Kastro chiuia de bucurie, în toiul zilei 
tata m-a luat de mână, călcam pe mirt şi pe laur, traversând 
strada mare, am trecut dincolo de poarta fortificată şi am ieşit în 
câmp deschis. Era iarnă, dar ziua era călduţă şi dincolo de ziduri 
un migdal curajos începea să înflorească. Câmpiile, atrase de 
blândeţea vremii, înverzeau, în depărtare, la stânga, munţii 
Selena străluceau cu creştetele lor acoperite de zăpadă. Viţa-de- 
vie era încă stearpă, dar florile de migdal se deschideau pline de 
curaj, înaintea tuturor, vestind sosirea primăverii, curând vița- 
de-vie va elibera strugurii albi şi negri pe care îi ţine încă închişi. 
Un bărbat voinic venea cu un braţ de crengi de laur; văzându-l 
pe tata, s-a oprit: 

— Hristos a înviat, căpitan Mihalis! a strigat el. 

— Creta a înviat! i-a răspuns tata, ducându-şi mâna la inimă. 

Ne-am continuat drumul; tata păşea grăbit, trebuia să fug ca 
să mă ţin de el. 

— Unde ne ducem, tată? am întrebat eu, cu răsuflarea tăiată. 

— Să-l vedem pe bunicul tău, mergi înainte! 

Am ajuns la cimitir, tata a împins portiţa de fier şi a deschis- 
o. Pe pragul de sus erau desenate un craniu şi două oase 
încrucişate în formă de X, semnul lui Isus înviat. Am luat-o la 
dreapta printre chiparoşi, trecând peste mormintele sărace, cu 
crucile rupte, fără candelă. Imi era o frică de moarte; mă ţineam 
de hainele tatei şi mergeam în urma lui, împiedicându-mă tot 
timpul. 

Tata s-a oprit lângă un mormânt sărman, o moviliţă boltită 
de pământ, cu o cruce de lemn, cu numele şters de vreme. Tata 


şi-a scos mantilia de pe cap, s-a aplecat deasupra mormântului, 
a scormonit cu unghiile şi a făcut o scobitură în formă de pâlnie; 
şi-a apropiat gura cât a putut mai mult şi a strigat de trei ori cu 
glas din ce în ce mai tare, urlând, în cele din urmă: 

— Tată, a venit! Tată, a venit! Tată, a venit! 

A scos din buzunar o sticluţă cu vin, l-a vărsat picătură cu 
picătură, aşteptând de fiecare dată să o soarbă adâncul 
pământului. Apoi a sărit în picioare, şi-a făcut cruce şi s-a uitat 
la mine. Ochii îi străluceau. 

— Ai auzit? m-a întrebat el, gâtuit de emoție, ai auzit? Am 
rămas tăcut, nu auzisem nimic. 

— N-ai auzit? a continuat să zică tata, mânios. Oasele lui au 
trosnit. 

De câte ori îmi amintesc acea zi, mulţumesc cerului că mi-a 
îngăduit să mă nasc în Creta, în vremea când am putut vedea, 
cu ochii mei, Libertatea călcând pe crenguţe de laur, de la 
intrarea în port până la ascunzătoarea Sfântului Mina. Ce păcat 
că ochii de ţărână ai omului sunt neputincioşi să desluşească 
lucrurile nevăzute! L-aş fi văzut, în ziua aceea, pe Sfântul Mina 
sărind din icoană, oprindu-se călare în pragul bisericii, 
aşteptându-l pe prinţul grec, cu lacrimile şiroind pe obrajii arşi 
de soare şi pe barba lui sură. 

Câteva zile mai târziu, când bucuria a trecut, un vânt 
puternic de la miazăzi s-a ridicat şi a risipit toate frunzele de 
dafin de pe străzi, s-a pornit o ploaie curată care a spălat urmele 
de vin de pe trotuare, viaţa s-a trezit din beţie, mintea s-a 
reaşezat la locul ei. Feţele creştinilor erau netede şi străluceau 
ca un ban nou, bărbierii au măturat bărbile, se mai auzeau de 
prin taverne strigăte răguşite, întârziate, iar eu rătăceam pe 
străzi, ud până la piele, şi când eram pe o stradă pustie chiuiam 
şi urlam ca să-mi descarc sufletul. Strămoşi fără de număr 
chiuiau şi urlau înăuntrul meu, despovărându-se. 

Niciodată n-am simţit atât de profund faptul că strămoşii 
care au murit nu sunt morţi, că în momentele hotărâtoare 
chiuie, saltă şi pun stăpânire pe ochii, pe mâinile, pe sufletul 
nostru. In zilele acelea, toţi străbunii mei ucişi de turci, toate 
străbunele mele spintecate de turci chiuiau şi ţipau de bucurie 
pe străzile pustii, când nimeni nu ne vedea. Mă bucuram pentru 
că, deşi nu înţelegeam încă foarte clar, simţeam că şi eu o să 
văd, o să gândesc, o să trăiesc, după moarte, în inimile celor 


care îşi vor aduce aminte de mine. 

Prin această poartă împodobită cu crenguţe de dafin şi cu 
oasele străbune am intrat în anii adolescenţei; încetasem să mai 
fiu copil. 


XIII. Nelinişti adolescentine 


Mi-am petrecut anii adolescenţei copleşit de neliniştile 
obişnuite ale tinereţii. Două mari fiare sau deşteptat în mine: 
leopardul trupului şi vulturul nesătul, mintea, care se hrăneşte 
cu măruntaiele omului, devenind tot mai nesăţios, pe măsură ce 
le devorează. 

Pe când eram încă mic, să fi avut vreo trei sau patru ani, o 
curiozitate puternică pusese stăpânire pe mine, voiam să aflu 
taina venirii pe lume. Am întrebat-o pe mama, pe mătuşile mele: 
"Cum vin copiii? Cum apar aşa deodată în casă? De unde vin?" 
Trebuie să fie un tărâm veşnic verde, poate paradisul, unde 
copiii răsar ca macii. Din când în când, un tată intră, culege unul 
şi-l aduce acasă. Gândul ăsta îl tot suceam şi îl răsuceam în 
minte, fără să-i dau prea multă crezare. Nici mama, nici 
mătuşile mele nu reuşeau să mă facă să cred în istoriile lor. Dar 
înţelegeam mai mult decât bănuiau, mai mult decât îmi 
imaginam eu însumi şi nu credeam o iotă din poveştile lor. 

Intr-o zi a murit, în floarea vieţii, vecina noastră coana 
Katina; când am văzut că o scot din casă cu picioarele înainte, 
că lumea mergea după ea, luând-o pe o ulicioară şi dispărând, 
m-a apucat frica. "De ce au luat-o? Unde o duc?" "A murit, a 
murit", îmi răspundeau. "A murit? Cum adică a murit?" Dar 
nimeni nu m-a lămurit. M-am ghemuit într-un colţ, după 
canapea, am luat o pernă, mi-am ascuns faţa în ea şi am 
început să plâng, nu de supărare, nici de frică, ci pentru că nu 
înţelegeam. Câţiva ani mai târziu, când dascălul meu Krasakis a 
murit, moartea încetase să mă mai surprindă, probabil că 
pricepusem ce era şi nu mai puneam întrebări. 

Aceste două lucruri, naşterea şi moartea, au fost cele dintâi 
taine care au provocat zbuciumul sufletului meu de copil. M-am 
trezit bătând cu pumnul meu slab în aceste două porţi închise, 
ca să se deschidă; am înţeles că degeaba aşteptam ajutorul 
cuiva; toată lumea tăcea sau râdea de mine. Ce doream să ştiu 
trebuia să aflu de unul singur. 


Încet-încet, mi se trezea trupul, împărăţia mea făcută din 
nori şi din presimţiri a început să se contureze; trăgeam cu 
urechea la vorbele de pe stradă, nu înţelegeam prea bine ce 
voiau să zică, dar mi se părea că erau pline de o substanţă 
tainică oprită. Le ţineam minte şi le repetam când eram singur, 
ca să nu le uit. Într-o zi, unul mi-a scăpat, l-am rostit cu voce 
tare în prezenţa mamei; a tresărit speriată. 

— Cine ţi-a spus vorba asta lipsită de ruşine? a strigat ea. Să 
nu mai spui niciodată aşa ceva! 

Mama s-a dus în bucătărie, a adus praf de piper şi mi l-a pus 
binişor pe limbă. Am început să ţip, gura îmi luase foc, dar, ca 
să-i fac în ciudă, am jurat tainic să le zic măcar în gând, ca să nu 
le uit. Pentru că simţeam o mare plăcere să le rostesc. 

De atunci, orice cuvânt oprit îmi arde gura şi are gust de 
piper, chiar şi acum, după atâta amar de vreme şi după atâtea 
păcate! 

Pe vremea aceea, pubertatea se trezea lent la noi, o mare 
timiditate o făcea să se jeneze şi să se ascundă sub tot felul de 
măşti. Cea dintâi mască a mea a fost prietenia, pasiunea pentru 
un camarad de şcoală, cel mai insignifiant dintre toţi: scund, 
crăcănat, un trup pătrat, solid şi greoi, lipsit de orice curiozitate 
intelectuală. Schimbam zilnic scrisori înfocate, îi reproşam, ba 
chiar plângeam, dacă trecea o singură zi fără să primesc o 
scrisoare de la el; dădeam târcoale în jurul casei sale, îl 
urmăream pe furiş, mi se tăia răsuflarea când îl vedeam că 
apare. Trupul meu se trezise, dar nu ştia ce chip să-i dea 
dorinţei, încă nu făcea prea bine deosebirea între bărbat şi 
femeie. Pe de altă parte, compania unui băiat mi se părea mai 
comodă şi mai puţin riscantă decât cea a unei fete. Simţeam o 
stranie antipatie amestecată cu teamă când întâlneam o 
femeie; dacă bătea vântul şi îi ridica fustele, întorceam brusc 
capul şi mă înroşeam ca focul, de exasperare şi de ruşine. 

Într-o zi, cred că era pe la amiază, soarele ardea tare, 
mergeam spre casă pe o ulicioară îngustă şi umbroasă; deodată, 
o turcoaică s-a ivit în colţul străzii, şi-a descheiat tunica, 
arătându-şi pieptul gol. Mi s-au tăiat picioarele şi am ajuns 
acasă clătinându-mă, m-am aplecat peste lighean şi am vomat. 

Târziu, după mulţi ani, când am descoperit într-un sertar 
scrisorile adresate prietenului meu, m-am îngrozit. Doamne, 
câtă ardoare, câtă inocentă! Fără să vrea, fără să fie conştient, 


colegul meu de clasă, greoi şi vulgar, fusese masca sub care 
atâţia ani se ascundea de mine femeia; cu siguranţă şi eu 
fusesem pentru el o mască sub care se ascundea femeia, 
amânând clipa fatală, când urma să cadă în teribila capcană. 
Am aflat mai târziu că a căzut în capcană şi a fost pierdut. 

Într-o vacanţă de vară, prietenul meu, eu şi un alt coleg de 
clasă, un băiat tăcut, cu ochi cenuşii, cu mâini şi cu picioare 
delicate, am înfiinţat "Societatea Prietenilor", o nouă Eterie. Ne 
întâlneam în secret, am depus jurământ, am semnat statutul şi 
ne-am propus un scop: să combatem fără niciun compromis, 
până la moarte, minciuna, injustiţia, servitutea. Lumea ni se 
părea mincinoasă, infamă, injustă, şi ne-am legat să o salvăm 
noi trei. Ne-am izolat de ceilalţi colegi, ieşeam tot timpul 
împreună, făceam planuri, cum să facem să ne atingem scopul 
şi am împărţit fiecăruia un domeniu de acţiune: eu trebuia să 
scriu piese de teatru, prietenul meu urma să se facă actor, ca să 
joace în piesele mele, al treilea, pasionat de matematică, 
trebuia să devină inginer, ca să facă o invenţie importantă, să 
aducă venituri Eteriei - şi astfel să venim în ajutorul celor săraci 
şi oprimaţi. 

Între timp, până să vină clipa cea mare, făceam tot ce 
puteam să rămânem credincioşi jurământului nostru: nu 
minţeam, îi băteam pe toţi turcaleţii pe care îi întâlneam pe 
ulițele dosnice, în loc de guler şi de cravată purtam maiouri cu 
dungi alb-albastre, culorile steagului grec. 

Într-o seară de iarnă, jos în port, ne uitam cu coada ochiului 
la un bătrân hamal turc, ghemuit într-un colţ, tremurând de frig; 
era întuneric şi nu ne vedea nimeni, unul şi-a scos maioul, altul 
cămaşa şi celălalt vesta şi i le-am dat omului; am fi vrut să-l 
îmbrăţişăm, dar n-am îndrăznit; tulburaţi şi ruşinaţi că nu ne-am 
făcut pe deplin datoria, am plecat. 

— Haideţi înapoi să-l găsim, a propus prietenul meu. 

— Bine, haidem! 

Ne-am întors în fugă şi l-am căutat pe bătrânul hamal ca să-l 
îmbrăţişăm, dar plecase de acolo. 

În altă zi, am auzit că un distins avocat din Kastro se logodise 
cu o tânără bogată şi nunta trebuia să aibă loc duminica; între 
timp, sosise de la Atena o altă fată, frumoasă, dar săracă, şi 
care fusese logodită cu avocatul pe vremea studenţiei, acesta 
promiţându-i că o va lua de soţie. Când am auzit povestea asta 


urâtă, ne-am întrunit toţi trei acasă la mine, clocotind de 
indignare: statutul societăţii noastre nu permitea să tolerăm o 
astfel de nedreptate. După ce am dezbătut ore în şir măsurile pe 
care trebuia să le adoptăm, am hotărât: să ne prezentăm toţi 
trei la mitropolit şi să denunţăm acest act imoral. În plus, am 
adresat o scrisoare avocatului, semnată "Societatea Prietenilor", 
ameninţându-l că dacă n-o ia de soţie pe Doroteea - aşa o 
chema pe fata din Atena - o să dea seamă în faţa noastră şi a lui 
Dumnezeu. 

Îmbrăcaţi în haine de duminică, ne-am prezentat la 
mitropolit. Era un bătrânel slab şi măcinat de ftizie, o vulpe 
bătrână; când vorbea i se tăia respiraţia, iar ochii îi străluceau 
ca doi cărbuni aprinşi. Deasupra biroului atârna o icoană cu un 
Hristos prosper, cu obrajii roşii, pieptănat cu cărare la mijloc; o 
litografie uriaşă cu biserica Sfânta Sofia era agăţată pe peretele 
din faţă. Ne-a privit surprins: 

— Ce necazuri aveţi, băieţi? ne-a întrebat el. 

— O mare nedreptate, preasfinţite; am răspuns toţi trei, cu 
răsuflarea tăiată, strigând, ca să ne facem curaj. O mare 
nedreptate! 

Mitropolitul a tuşit, a scuipat în batistă şi ne-a vorbit pe un 
ton sarcastic: 

— O mare nedreptate? a zis el ironic. Şi ce treabă aveţi voi? 
Sunteţi şcolari, nu-i aşa? Ar trebui să vă vedeţi de şcoală. 

— Preasfinţite. a început prietenul meu, care era un vorbitor 
bun, şi a povestit pe îndelete binecunoscutul scandal. Nu mai 
avem somn, nu mai suntem atenţi la lecţii, preasfinţite, a zis el 
drept încheiere, până când nu se va face dreptate. Avocatul 
trebuie să se însoare cu Doroteea. 

Mitropolitul a tuşit iar, şi-a pus ochelarii şi ne-a privit 
îndelung; ni se părea că o stranie tristeţe i se citea pe chip. Toţi 
trei aşteptam cu sufletul la gură; în sfârşit şi-a descleştat buzele: 

— Sunteţi tineri, a zis el, sunteţi copii încă, mă întreb dacă 
Dumnezeu mă va lăsa să trăiesc destul ca să văd cum veţi privi 
nedreptatea peste cincisprezece sau douăzeci de ani. A tăcut un 
scurt răstimp, ca şi cum vorbea pentru sine: 

— Aşa începem cu toţii, a şoptit el. 

— Înaltpreasfinţite, am zis eu în clipa aceea, văzând că 
schimbă vorba, cum am putea să împiedicăm nedreptatea? 
Spuneţi-ne! Chiar dacă ne-aţi cere să ne aruncăm într-un cuptor 


încins, am face-o pentru ca dreptatea să învingă. 

Mitropolitul s-a ridicat: 

— Duceţi-vă acum, ne-a zis, întinzându-ne mâna să i-o 
sărutăm, v-aţi făcut datoria, ajunge; restul e treaba mea. 

Am plecat cât se poate de fericiţi. 

— Bine lucrat,  Eterie! a exclamat prietenul meu, 
cuprinzându-ne pe după umeri pe amândoi. 

Duminica următoare avocatul s-a căsătorit cu tânăra cea 
bogată. Noi am aflat mai târziu că mitropolitul a povestit la toţi 
prietenii săi despre vizita şi indignarea noastră, în hohote de 
râs. 

Citeam toate romanele care ne cădeau în mână, mintea ni se 
înflăcăra, hotarele dintre imaginar şi real, dintre poezie şi 
adevăr dispăreau şi ni se părea că sufletul omului poate încerca 
şi reuşi totul. 

Dar pe măsură ce mintea mi se deschidea, forțând barierele 
adevărului, inima mea era copleşită de tristeţe şi deborda. Viaţa 
mi se părea prea îngustă, nu mă încăpea, aş fi vrut să mor; 
numai moartea mi se părea infinită, capabilă să mă cuprindă. 
Îmi amintesc, într-o zi pe când soarele strălucea, iar eu eram 
sănătos şi fericit, i-am propus prietenului meu să ne sinucidem; 
alcătuisem o scrisoare lungă şi disperată, un fel de testament în 
care ne luam rămas-bun de la lume. Dar prietenul meu n-a vrut, 
iar eu nu aveam niciun chef să plec de unul singur pe lumea 
cealaltă. 

Mă simţeam adânc pătruns de o tristeţe nedefinită, de 
neînțeles, încât a venit momentul în care chiar prietenul meu 
îmi devenise insuportabil; ieşeam singur seara şi mă plimbam 
pe zidul venețian, deasupra mării. 

Ce miracol era briza răcoroasă care sufla dinspre mare; 
fetişcanele care se plimbau, cu panglici de mătase în părul lăsat 
pe spate, copilaşii turci, desculți, strigând cu glas piţigăiat 
iasomia şi seminţele de dovleac pe care le vindeau! Şi 
Bambalaris, care aranja mesele şi scaunele la cafeneaua dinspre 
mare, aşteptând să vină bărbaţii cu nevestele lor, tinerii cu 
logodnicele lor, să comande cafea, sirop de migdale şi să 
privească mulţumiţi şi sătui apusul de soare. 

Dar eu nu vedeam nimic; nici marea infinită şi calmă, nici 
promontoriul grațios Aghia  Pelaghia în depărtare, nici 
Stroumboula, muntele în formă de piramidă, şi în vârful lui, ca 


un ouşor alb, bisericuţa Celui Răstignit; nu vedeam nici tinerii cu 
logodnicele lor, ochii mei erau înrouraţi de lacrimi pe care nu le 
puteam stăpâni. 

Sufletul meu clocotea din cauza celor două mari taine pe 
care profesorul de fizică ni le dezvăluise în anul acela. Cred că 
rănile deschise atunci nu s-au vindecat de tot niciodată. 

Cea dintâi taină, cea mai teribilă: Pământul, contrar credinţei 
noastre, nu era centrul universului; soarele şi cerul plin de stele 
nu se învârtesc în jurul Pământului; planeta noastră nu era 
decât un astru mărunt, neînsemnat, aruncat cu indiferenţă într- 
un colţ al galaxiei, rotindu-se slugarnic în jurul soarelui. Coroana 
regală căzuse de pe fruntea Mamei Pământ. 

Eram cuprins de amărăciune şi de indignare: împreună cu 
Maica noastră căzusem şi noi din locul de cinste de pe cer. Cu 
alte cuvinte, Pământul nu stă ţeapăn în mijlocul cerului, în 
vreme ce stelele se rotesc cu respect în jurul său; din contră, 
rătăceşte printre limbi de flăcări în haos, umilit şi în eternă 
căutare. Încotro se îndreaptă? Într-acolo unde e mânat. Legat de 
stăpânul său soarele, îl urmează supus. Şi noi suntem legaţi, şi 
noi suntem sclavi, şi noi îl urmăm. Soarele urmează şi el pe 
cineva. Pe cine? 

Ce erau aceste basme pe care ni le spuneau fără jenă 
dascălii noştri de până atunci - că Dumnezeu a creat Soarele şi 
Luna ca podoabe ale Pământului şi că a atârnat cerul înstelat 
deasupra noastră ca să ne lumineze ca un candelabru? 

A fost cea dintâi lovitură; iată a doua: omul nu era creatura 
cea mai dragă şi mai privilegiată a lui Dumnezeu, că n-a suflat 
scânteia vieţii asupra lui şi nu i-a dat un suflet nemuritor; 
asemenea celorlalte făpturi e o verigă dintr-un lanţ infinit de 
animale, un nepot, ori un strănepot al maimuţei. Dacă ne 
zgâriem puţin pielea, ori sufletul, o vom descoperi pe străbuna 
noastră - maimuța. 

Amărăciunea şi indignarea mea erau insuportabile. Mă 
plimbam singuratic pe malul mării, pe câmp, mergeam cât 
puteam de iute ca să obosesc şi să pot uita; dar cum aş fi putut 
să uit? Mergeam cu capul gol, cu cămaşa descheiată, simțind că 
mă înăbuş. De ce am fost amăgiţi atâta vreme, mă întrebam eu, 
rătăcind de unul singur, de ce înalţă tronuri împărăteşti pentru 
oameni şi pentru mama noastră Pământ, ca apoi să le dărâme? 
Rezulta, oare, că Pământul era lipsit de importanţă, că oamenii 


erau lipsiţi de importanţă şi că va veni o zi în care cu toţii vom 
dispărea? Nu, strigam în sinea mea, nu, eu nu accept una ca 
asta. Trebuie să batem la poarta destinului, să batem până când 
se va deschide poarta, spre a ne libera! 

Nu mai puteam îndura. Intr-o seară, l-am căutat acasă pe 
profesorul de fizică, cel care ne dezvăluise aceste teribile taine. 
Era un om palid, cu vorba rară, dar caustică; ochi reci, buze 
subţiri, ironice. Foarte inteligent, foarte răutăcios, o frunte 
îngustă, părul căzut până la sprâncene, semăna într-adevăr cu o 
maimuţă bolnavă. L-am găsit citind, aşezat într-un fotoliu 
jerpelit. M-a privit şi a înţeles limpede necazul meu, pentru că 
avea un rânjet sardonic. 

— Cărui fapt se datorează această onoare? m-a întrebat el. 
Presupun că ai ceva important să-mi spui. 

— lertaţi-mă că vă deranjez, am zis eu cu răsuflarea tăiată, 
dar vreau să aflu adevărul. _ 

— Adevărul? a zis sarcastic profesorul, asta era! Intrebi exact 
ca toţi tinerii. Care adevăr? 

— Că el a luat o bucată de humă neiînsufleţită, a suflat 
deasupra... 

— Cine? 

— Dumnezeul! 

Un râs sec, răutăcios, tăios a izbucnit de pe buzele sale 
subţiri. 

Aşteptam. Dar profesorul a deschis o cutiuţă, a luat o 
bomboană şi a vârât-o în gură. 

— Nu-mi răspundeţi la întrebare, domnule profesor? m-am 
aventurat eu. 

— Ba da, îţi voi răspunde, mi-a replicat, mutându-şi 
bomboana dintr-o parte în alta în gură. S-a scurs un timp 
considerabil. 

— Când? m-am aventurat iarăşi. 

— Peste zece, peste douăzeci de ani, când creieraşul tău va 
deveni o minte adevărată; acum e prea devreme. Pleacă! 

Îmi venea să plâng şi să strig: "Fie-vă milă de mine, domnule 
profesor, spuneţi-mi adevărul, tot adevărul", dar vocea mi se 
oprise în gâtlej. 

— Du-te! a repetat profesorul şi mi-a arătat uşa. 

leşind, în colţul străzii l-am întâlnit pe arhimandritul care ne 
ţinea lecţiile de religie. Un om naiv şi cucernic, grăsan şi tare de 


urechi. O iubea mult pe bătrâna lui mamă, care trăia într-un 
sătuc departe de Kastro şi ne spunea adeseori cu lacrimi în ochi 
că a văzut-o prin somn. Nu era prea deştept, poate că excesul 
de castitate îl ramolise înainte de vreme. Când suna clopoţelul 
la sfârşitul lecţiei, şovăia o clipă la uşă, apoi se întorcea şi ne 
îndemna de fiecare dată cu un glas blând şi rugător: "Inainte de 
toate, băieţi, să vă perpetuaţi neamul!" Noi râdeam pe 
înfundate şi strigam destul de tare, în spatele său, ca să ne 
audă: "Nu vă fie frică, nu vă fie frică, domnule învăţător, nu vă 
fie frică!" Dascălul ăsta nu-mi plăcea deloc, cu mintea lui de 
oaie, behăia, nefiind în stare să aline niciuna dintre neliniştile 
noastre. Într-o zi, în timp ce ne explica Crezul, a înălţat un deget 
triumfător: "Există un singur Dumnezeu! - uuunnul! aceasta e 
condiţia credinţei, cred într-unul Dumnezeu, pentru că dacă ar fi 
doi am spune cred în cei doooi Dumnezei." Tuturor ne era milă 
de el şi nimeni n-a avut cruzimea să obiecteze. 

Într-o zi nu m-am putut stăpâni, tocmai ne vorbise despre 
atotputernicia lui Dumnezeu. Am ridicat călimara şi am întrebat: 

— Domnule învăţător, vreau să vă întreb dacă Dumnezeu 
poate face să dispară călimara asta. 

Sărmanul arhimandrit s-a făcut stacojiu la faţă, s-a gândit o 
clipă, căznindu-se să găsească un răspuns, dar neputând să 
răspundă, a apucat o cutie şi mi-a azvârlit-o drept în faţă. Am 
sărit în picioare: 

— Acesta nu e un răspuns, am rostit eu cu arogantă 
seriozitate. 

M-au eliminat din şcoală trei zile şi într-o seară a venit să 
discute cu tata. 

— Fiul dumitale e obraznic şi nedisciplinat, a spus el, copilul 
ăsta o să ajungă rău, ar fi bine să-l mai ţineţi în frâu. 

— Dar ce-a făcut? 

Asta şi asta; şi arhimandritul i-a povestit toată tărăşenia. 
Tata a ridicat din umeri: 

— Îmi fac griji numai dacă spune minciuni şi dacă se lasă 
bătut, încolo, e bărbat, lăsaţi-l să facă ce vrea. 

Aşadar, cu arhimandritul ăsta m-am întâlnit pe stradă. Când 
l-am văzut, am întors capul în altă parte ca să nu fiu obligat să-l 
salut. Eram furios, ştiam că el şi alţii ca el şi-au bătut joc de noi 
ani de-a rândul, şi-au bătut joc de cea mai sacră nelinişte a 
omului. 


Ce zile erau şi ce nopţi, când mintea îmi era străbătută de 
aceste două fulgere! Nu puteam să dorm; mă sculam din pat în 
miez de noapte, coboram scările cât se poate de încet, ca să nu 
scârţâie, deschideam poarta pe furiş şi ieşeam afară. Porneam 
pe străzi, nu era nici ţipenie de om, porţile erau închise, luminile 
stinse. Rătăceam pe străduţele înguste din Megalo Kastro, 
ascultând respiraţia liniştită a oraşului adormit. Uneori, vedeam 
îndrăgostiţi care cântau o serenadă, însoţindu-se de chitară sau 
de lăută, pe sub ferestrele închise; lamentaţia de dragoste, plină 
de jale şi de rugăminţi, se ridica până dincolo de acoperişul 
casei. Câinii de prin vecini auzeau, se trezeau şi începeau să 
latre. Dar eu dispreţuiam amorul şi femeile; mă întrebam cum 
puteau să cânte, cum de inima lor nu era sfâşiată de dorinţa 
dureroasă de a afla de unde venim şi încotro mergem, şi ce este 
Dumnezeu? Treceam cât puteam de repede pe lângă ei şi odată 
ajuns pe zidul venețian începeam să respir în voie; neagră ca 
smoala, marea tuna mânioasă, se azvârlea cu repeziciune spre 
ziduri să le zdrobească; trecea peste zid, îmi stropea fruntea, 
buzele, mâinile, răcorindu-mă. Stăteam deasupra mării ore în 
şir, simţeam că ea, nu pământul, era mama mea, că marea era 
singura care îmi putea înţelege neliniştea, pentru că ea 
cunoştea aceeaşi nelinişte şi nu avea somn: se izbeşte de țărm 
şi primeşte loviturile drept în piept, încearcă să scape, se zbate 
căutând libertatea; roade zidurile care se înalţă în faţa ei, ca să- 
şi croiască un drum dincolo de ele. Pământul e liniştit, sigur de 
sine, naiv şi destoinic; înfloreşte, dă roade, se ofileşte, fără 
teamă: e sigur că primăvara se va întoarce, ieşind din ţărână. 
Marea, mama mea, nu e sigură de sine, nu înfloreşte şi nu 
rodeşte; ea se luptă şi suspină zi şi noapte. Ascultam marea, ea 
mă asculta pe mine, ne susţineam şi ne încurajam reciproc, 
până în zori; atunci, de teamă că oamenii se vor trezi şi ne vor 
vedea, mă întorceam acasă. Mă vâram în pat. O mulţumire 
amară, sărată, îmi inunda trupul; mă bucuram că nu eram 
plămădit din ţărână, ci din apa mării. 

Aproape de casa noastră, o vecină avea un maimuţoi 
neruşinat, cu fundul roşu, cu ochi omeneşti; vecina noastră 
fusese ibovnica unui bei bătrân din Alexandria, acesta i-o 
dăruise drept amintire. De câte ori treceam, vedeam maimuţoiul 
ghemuit pe bancă în faţa porţii: ronţăia alune de fistic, pe care 
le cojea singur, se pureca, se scărpina. Mă opream mereu, îl 


studiam, mă amuza, îmi părea o caricatură a omului, o făptură 
veselă şi insolentă care n-avea nimic misterios, omul o poate 
privi şi râde de ea, fără nicio umbră de nelinişte. Dar acum eram 
stăpânit de oroare, am luat-o pe altă stradă, nu suportam să-l 
mai văd: umilea omul. Asta să fie, oare, străbunul meu? Mă 
cuprindea ruşinea şi mânia, simţeam că în mine se ruina o 
împărăție. 

Să fie, oare, primul meu strămoş? Astea să fie rădăcinile 
mele? Cu alte cuvinte, nu Dumnezeu îmi dăduse viaţă, nu el m-a 
creat, nu m-a fasonat cu mâinile lui, suflând peste mine scânteia 
divină; un maimuţoi îmi dăduse viaţă ducându-şi sămânţa de la 
o maimuţă la alta? Aşadar, nu eram fiul lui Dumnezeu, eram fiul 
maimuţei? 

Deziluzia şi indignarea mea au durat luni de zile; cine ştie, 
poate mai durează şi astăzi. De o parte stătea maimuţoiul, de 
cealaltă parte arhimandritul, o funie fusese întinsă între ei 
deasupra haosului, iar eu păşeam îngrozit, încercând să-mi 
păstrez echilibrul pe această funie. Erau zile grele pentru mine, 
a venit vacanţa şi m-am închis în casă, am împrumutat o 
mulţime de cărţi, despre animale, plante, aştri, şi stăteam 
aplecat asupra lor, zi şi noapte, ca un om însetat care îşi 
cufundă faţa în izvor să-şi potolească setea. Nu mai ieşeam 
afară din casă; îmi răsesem părul pe jumătate de cap, iar când 
prietenii mei veneau să mă ia la plimbare scoteam capul pe 
fereastră şi le ziceam: "Nu vedeţi? Cum să ies afară în halul 
ăsta?" şi mă adânceam iar în studiu. Ascultam uşurat râsetele 
batjocoritoare ale prietenilor mei care glumeau pe seama mea 
în timp ce se îndepărtau. 

Cu cât mintea mea se umplea de cunoştinţe, cu atât sufletul 
meu se umplea de amărăciune. Ciuleam urechile şi ascultam 
ţipând maimuţoiul vecinei. Într-o zi a scăpat din funie, s-a furişat 
în curtea noastră şi s-a suit în arborele de mimoză; ridicând 
ochii, l-am văzut cum mă spiona printre crengi. M-am 
cutremurat; niciodată în viaţa mea nu văzusem ochi atât de 
omeneşti, ochi plini de viclenie, zeflemitori, rotunzi, negri, 
imobili, care mă fixau. 

M-am ridicat şi am aruncat cărţile deoparte, "Nu e drumul 
meu", am strigat, "mă pun contra naturii omeneşti, las prada din 
mână pentru umbra sa! Viaţa este o pradă şi eu sunt flămând!" 
M-am aplecat pe fereastră şi i-am aruncat maimuţoiului o nucă: 


a prins-o din zbor, a spart-o cu dinţii, a aruncat cojile şi a 
început să ronţăie cu lăcomie, privindu-mă batjocoritor şi ţipând. 
Oamenii îl obişnuiseră să bea vin; m-am dus în beci, am umplut 
o cană şi am pus-o pe pervaz; nările îi fremătau lacome, dintr-un 
salt s-a aşezat pe pervaz, şi-a vârât botul în cană şi a început să 
bea, plescăind din limbă a mulţumire; apoi şi-a pus labele pe 
umerii mei, mă strângea şi nu voia să se mai dezlipească de 
mine. Duhnea a vin şi a trup nespălat, îi simţeam căldura pe 
piept, perii îmi intrau în nas şi mă gâdilau, eu râdeam, el 
suspina în braţele mele ca o fiinţă omenească. Căldura mea şi a 
maimuţoiului se contopeau, suflarea lui urma acelaşi ritm liniştit 
ca respiraţia mea, eram împăcaţi. Seara, când a plecat şi s-a 
întors la frânghia sa, îmbrăţişarea maimuţei mi s-a părut o 
neagră Bunăvestire; un înger întunecat, mesager al unui 
Dumnezeu patruped, păros, pleca de la fereastra mea. 

A doua zi, spre seară, m-am dus în port, fără vreun plan 
dinainte stabilit; am intrat într-o tavernă frecventată de pescari: 
am cerut vin şi o farfurie cu barbun prăjit şi m-am pus pe băut. 
Nu ştiu dacă eram trist, supărat sau fericit, toate se amestecau 
în mine: maimuta, Dumnezeu, cerul înstelat, demnitatea omului, 
şi mi se părea că îmi pusesem toate speranţele în vin ca să mă 
limpezească. 

Câţiva barcagii şi hamali, băutori cunoscuţi, care îşi sorbeau 
vinul într-un colţ, m-au văzut şi au început să râdă: 

— Încă are caş la gură şi face pe bărbatul, a zis unul. 

— ÎI maimuţăreşte pe taică-său, începu să zică un altul, 
haideţi să-l necăjim un pic! Auzind asta, m-am făcut roşu de 
mânie: 

— Hei, oameni buni, am strigat eu, haideţi aici, fac cinste! 

S-au apropiat hohotind de râs. Umpleam paharele până sus, 
neîncetat, şi le sorbeam dintr-o singură înghiţitură, unul după 
altul, sec, fără să mâncăm nimic. Bărbaţii se uitau la mine iritaţi. 
Nu vorbeam, nu cântam, goleam pur şi simplu pahar după pahar 
şi ne uitam unul la altul, să vedem care va fi mai tare. Mânaria 
cretană ajunsese la culme, mustăcioşii sălbatici, mari băutori, se 
ruşinau să se dea bătuţi în faţa unui adolescent imberb. Au 
căzut unul după altul la pământ, beţi morţi, dar eu nu mă 
îmbătasem. Atât de vădită, atât de mare trebuie să fi fost 
durerea mea, încât era mai tare decât vinul. 

A doua zi iar, a treia zi la fel şi tot aşa în zilele care au urmat. 


Îmi mersese vestea în oraş de băutor care se înhăita seară de 
seară cu amărâţii şi cu hamalii din port. 

Prietenii mei se bucurau, văzând că apucasem pe o cale 
greşită, de mult nu mă mai puteau înghiţi pentru că nu le 
doream tovărăşia, pentru că stăteam închis în casă şi citeam, 
pentru că în ultima vreme mă plimbam de unul singur, cu o 
carte în buzunar. Nu glumeam, nu bârfeam ca ei, nu făceam 
curte fetelor. "Se va izbi cu capul de stele şi o să şi-l facă mii 
fărâme", îşi băteau ei joc de mine, privindu-mă înciudaţi. Acum, 
văzând că mă înhăitasem cu toţi amărâţii din Megalo Kastro, se 
bucurau. S-au apropiat iar de mine, chiar începuse să le placă 
de mine şi, într-o sâmbătă seara, m-au luat, cu o perfidie 
ascunsă, într-un cabaret din oraş, numit cu insolenţă "La 
Combatanţii de la 1821". Nu demult sosise o trupă de artiste - 
românce şi franţuzoaice - frumoase de îi scoteau din minţi pe 
respectabilii capi de familie. In fiecare seară, aceşti prudenţi 
gospodari alunecau tainic în paradisul oprit, pe jumătate 
luminat, se aşezau încurcaţi la cea mai îndepărtată masă, 
uitându-se în toate părţile ca nu cumva să-i vadă vreun 
cunoscut şi pocneau din degete, iar cântăreţele boite şi 
parfumate veneau să li se aşeze pe genunchi. Şi astfel, bieţii 
onorabili burghezi uitau pentru o clipă cicăleala şi certurile care 
însoțeau viaţa virtuoasă. 

Prietenii mei m-au făcut să mă aşez chiar în mijlocul sălii şi 
au cerut de băut, a venit la noi o româncă grasă, vioaie, între 
două vârste, ai cărei sâni transpiraţi se revărsau din corsetul 
descheiat; femeia ştia toate trucurile, nu mai avea nimic de 
învăţat. Tovarăşii mei au început să-mi umple paharul, am băut, 
mă simţeam bine, adulmecam mirosul acrişor al femeii şi 
simţeam că maimuţoiul din mine se trezea; am scos pantoful 
cântăreţei, l-am umplut cu şampanie şi am băut. 

A doua zi, mare vâlvă în Kastro: sfântul, Solomon înțeleptul, 
cu nasul pe sus şi-a petrecut, vai! noaptea într-un cabaret şi a 
băut din pantoful unei cântărețe. Sfârşitul lumii! Un unchi, 
ruşinat că nepotul său ajunsese în halul ăsta, a dat fuga la tata 
să-i ducă vestea. Dar tata a dat din umeri: "Vasăzică e bărbat 
de-acum, începe să fie bărbat", a răspuns el, "tot ce-ar trebui să 
facă acum ar fi să-i cumpere o altă pereche de pantofi 
cântăreţei!" 

In sinea mea jubilam, pentru că încălcasem legile, scăpasem 


de arhimanariţi şi de spaimele pentru copii, călcând pe urmele 
sigure, ferme, ale strămoşului păros. 

Apucasem pe un drum greşit şi îmi plăcea! Eram în ultimul 
an de liceu, îl priveam cu ură pe arhimandritul cu zâmbetul lui 
senin, ocrotit de virtute; sigur de viaţa prezentă şi de cea 
viitoare; o oaie care behăia şi ne privea, pe noi lupii, cu milă. 
Aşa ceva nu mai puteam suporta, aş fi vrut să-i tulbur pacea, să 
dezlănţui o furtună în sângele lui, să şterg zâmbetul imbecil care 
i se revărsa pe chip. Într-o dimineaţă, aşadar, am făcut un gest 
de mare răutate; i-am trimis un bilet: "Mama dumitale e grav 
bolnavă, moare, aleargă s-o vezi ca să-ţi dea ultima 
binecuvântare". l-am trimis biletul şi m-am dus liniştit în clasă, 
aşteptând. În ziua aceea n-a venit la şcoală, nici a doua zi, nici a 
treia zi. După cinci zile s-a întors, dar era de nerecunoscut; faţa 
umflată, desfigurată de o eczemă care cobora spre gât şi spre 
subsuori; se scărpina tot timpul, se făcea roşu ca focul, nu mai 
putea să vorbească şi ieşea înainte de a suna clopoţelul. Trei 
luni a fost neputincios. Şi, într-o dimineaţă, a venit în faţa 
noastră, cu capul descoperit, cu urmele eczemei pe faţă, istovit. 
S-a uitat la noi blând, zâmbetul i se revărsa iarăşi pe chip şi 
primele sale cuvinte au fost: "Domnul fie binecuvântat, copiii 
mei, el a îndrumat mâna care mi-a scris biletul în care am aflat 
că mama era grav bolnavă: mi-a dat astfel prilejul să plătesc 
tributul cerut omului - suferinţa". Aceste cuvinte m-au făcut să 
tresar: era aşadar atât de dificil triumful virtuţii? Pentru o clipă, 
am simţit nevoia să mă ridic şi să strig: "lertaţi-mă, eu sunt 
vinovat!", dar un alt glas lăuntric se făcea auzit, un glas plin de 
sarcasm şi de maliţie: "Eşti un câine, un câine de arhimandrit, ai 
fost bătut şi lingi mâna care te-a lovit. Nu, nu mă căiesc, bine ți- 
am făcut!" 

A doua zi i-am convocat pe membrii Eteriei. Acum când 
mintea ne era deschisă, le-am zis, avem datoria să luminăm 
lumea. Acest lucru urma să devină cea mai înaltă misiune a 
Eteriei. Oriunde vom merge şi oriunde ne vom afla, fiecare 
cuvânt, fiecare faptă trebuie să aibă un singur ţel: să lumineze! 

Drept care am şi început. Am terminat liceul, eram liberi. 
Tata, care voia să facă din mine un om politic, m-a trimis 
undeva la ţară să fiu naş la un botez. l-am luat pe cei doi 
prieteni: era un prilej nimerit să luminăm tot satul. După botez, 
ne-am aşezat la masă şi, când ospăţul a început, prietenul meu 


cel mai bun s-a înflăcărat şi a ţinut o predică în faţa sătenilor. A 
început să le vorbească despre originea omului; strămoşul 
nostru era maimuța, să nu ne mai lăudăm cu statutul nostru de 
fiinţe privilegiate ale lui Dumnezeu. In vreme ce prietenul meu 
se desfăşura, popa tăcea şi se uita la el cu ochii holbaţi; dar 
când s-a sfârşit iluminarea, popa a clătinat din cap cu milă: 

— lartă-mă, tinere, m-am uitat la dumneata toată vremea cât 
ai vorbit; se prea poate, după cum spui, că oamenii se trag cu 
toţii din maimuţă, dar, iartă-mă că ţi-o spun, dumneata te tragi 
direct din măgar. 

M-am înfiorat. M-am uitat la prietenul meu şi mi s-a părut că 
îl vedeam pentru prima oară. Fălcos, cu urechile clăpăuge, cu 
ochii blânzi şi catifelaţi, semăna într-adevăr cu un măgar - pe 
drept cuvânt, cum de nu văzusem asta înainte? Ceva s-a rupt 
atunci în mine şi, din acea zi, nu i-am mai trimis niciodată 
scrisori şi nu mai simţeam nici umbră de gelozie. 

În zilele următoare, mergând prin sate şi prin Megalo Kastro, 
am avut multe necazuri, vrând să luminăm oamenii. Ne strigau: 
atei, francmasoni, vânduți; încet-încet, ne huiduiau şi azvârleau 
după noi cu lămâi putrede, dar noi ne sumeţeam mândri şi 
treceam peste insulte şi peste lămâi putrede, mulţumiţi că 
înduram martiriul, de dragul adevărului. N-a fost aşa 
dintotdeauna? ne ziceam noi spre a ne consola, e o fericire să-ţi 
dai viaţa pentru o idee măreaţă! 

Într-o zi, ne-am dus toţi trei prietenii într-un sat, renumit 
pentru viile sale, la două ore de Megalo Kastro. Satul se întindea 
la poalele muntelui sacru, Ida, locul unde se zice ca a fost 
îngropat părintele zeilor şi al oamenilor, Zeus. De sub pietrele 
sub care dormea, zeul a avut încă forţa să se întrupeze în 
muntele de deasupra lui, a mişcat pietrele dispunându-le sub 
forma unui cap gigantic răsturnat. Se puteau vedea limpede 
fruntea, nasul şi barba lungă coborând până în câmpia din vale 
acoperită de tufani, de roşcovi şi de măslini. 

— Şi zeii mor, a zis prietenul nostru, cel care trebuia să 
devină inventator ca să îmbogăţească Eteria. 

— Zeii mor, am răspuns eu, dar divinitatea este nemuritoare. 

— Nu înţelegem, au zis prietenii mei; ce vrei să spui? 

— Nici eu nu înţeleg prea bine, am răspuns eu şi am început 
să râd. 

Simţeam că aveam dreptate, dar gândurile nu-mi erau clare, 


aşa că am preferat să râd. Râsul îmi servea drept portiţă de 
scăpare din orice încurcătură. 

Am ajuns în sat, mirosea a rachiu şi a must; ţăranii 
terminaseră culesul strugurilor, puseseră mustul în butoaie şi 
făcuseră rachiul din tescovină; acum stăteau la cafenea, pe 
banca de piatră de afară, sub un plop, beau rachiu, jucau cărţi; 
se odihneau. 

Câţiva s-au ridicat, ne-au făcut loc la masa lor şi ne-au adus 
trei pahare cu sirop de vişine. Am început să discutăm, ne-am 
înţeles dinainte să aducem vorba despre miracolele ştiinţei. 

— Puteţi să vă închipuiţi, am zis noi, cum se fabrică hârtia pe 
care se tipăresc ziarele? Mare minune! Se taie pădurea, 
trunchiurile intră în maşini care le prefac în pastă, din pastă se 
face hârtia, care intră pe o uşă în tipografie şi iese pe cealaltă 
sub formă de jurnal. 

Ţăranii ne urmăreau cu auzul încordat, cei de la mesele 
alăturate s-au ridicat şi au venit la masa noastră. l-am lămurit, 
ne ziceam noi. Dar tocmai atunci, o matahală trecea cu un 
măgar care purta un snop de lemne în spinare; s-a oprit să 
asculte. 

— Hei, Dimitri, unde duci lemnele alea? 

— Să fac un ziar din ele! a răspuns omul şi, pe dată, ţăranii, 
care până atunci s-au stăpânit din politeţe, au izbucnit în râs; 
satul întreg se zguduia de hohotele lor. 

— Ar fi mai bine să plecăm, am şoptit, simt în aer miros de 
lămâi putrede. 

— Unde plecaţi, băieţi? Mai staţi, mai spuneţi, să avem de ce 
râde! Şi se ţineau după noi strigând: 

— Ce-a fost mai întâi, spuneţi, bravilor, oul, sau găina? 

— Cum, doamne iartă-ne, stau ţiglele pe acoperiş fără cuie? 

— Ce era înțeleptul Solomon, femeie, sau bărbat? 

— Ce paşte oaia cu cinci picioare, puteţi să ne spuneţi? Dar 
noi ne-am luat repede tălpăşiţa. 

De la o vreme, ne-am săturat de atâta luminat prin viu grai 
şi, într-o zi, ne-am hotărât să tipărim un manifest adresat 
poporului, un document în care să stabilim, fără patimă, scopul 
nostru şi datoria omului. Am pus fiecare o parte din economiile 
noastre şi ne-am dus la tipograful Markoulis, poreclit Sărăcie, 
pentru că şi el tipărea manifeste ca să-i ridice pe săraci, să-i 
unească, să facă din ei o forţă, ca să-l aleagă deputat. Aşadar, 


ne-am dus să-l căutăm. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu 
părul cărunt, creţ, purta ochelari, avea pieptul larg cât un butoi, 
picioare scurte şi strâmbe; la gât purta un batic roşu, slinos. A 
luat manuscrisul nostru şi a început să citească cu glas tare, 
bombastic; pe măsură ce citea, entuziasmul nostru creştea. Era 
excelent scris, câtă claritate, câtă forţă! Ne lungeam gâtlejul toţi 
trei, triumfători, ca nişte cocoşei care erau gata să cânte. 

— E bine scris, băieţi! a exclamat Markoulis, împăturind 
manuscrisul. Într-o bună zi, ţineţi minte ce vă spun, veţi fi aleşi 
deputaţi şi veţi salva Grecia. Haideţi, să ne unim forţele, şi eu 
tipăresc manifeste, să batem palma! 

— Dumitale, m-am împotrivit eu, îţi pasă numai de cei săraci, 
nouă ne pasă de lumea întreagă, scopul nostru e mult mai 
măreț. 

— Dar mintea voastră e mult mai măruntă, ne-a întors-o 
tipograful înciudat. Vă închipuiţi că o să-i convertiți pe cei 
bogaţi? Înseamnă să strici orzul pe gâşte! Bogatul, ascultați ce 
vă spun, nu vrea să se schimbe nimic, nici Dumnezeu, nici 
patria, nici viaţa lui prosperă, e bine aranjat; aşa că bateţi cât 
poftiţi la poarta surdului. Să porniţi de la cei săraci, cocoşeilor, 
de la cei care o duc greu, de la cei care suferă. Dacă nu, mergeţi 
şi găsiţi-vă alt tipograf. Pe mine mă cheamă Sărăcie. 

Toţi trei ne-am retras lângă uşă să ne sfătuim; fără zăbavă, 
am luat repede, de comun acord, o hotărâre; prietenul meu s-a 
întors către tipograf. 

— Nu, noi refuzăm propunerea; nu putem face nicio 
concesie. Noi nu facem diferenţă între bogat şi sărac, toată 
lumea trebuie să fie luminată! 

— Duceţi-vă la naiba, boboceilor, a mormăit Markoulis şi ne-a 
azvârlit manuscrisul drept în faţă. 


XIV. Ilrlandeza 


Eram departe de a fi deplin mulţumit. Drumul pe care 
pornisem îmi plăcea, trebuia să merg până la capăt. In anul 
acela venise la Megalo Kastro o irlandeză, care dădea lecţii de 
limba engleză. Setea de învăţătură se trezea în mine mereu, aşa 
că am luat-o ca profesoară, să mă înveţe limba ei, să pot scrie 
manifeste şi în alte limbi, să-i luminez şi pe cei aflaţi dincolo de 
hotarele Greciei. De ce să-i las să rămână în întuneric? M-am 


apucat cu trup şi suflet de engleză. Mă plimbam cu irlandeza 
printr-o lume magică, ciudată - poezia lirică engleză. Ce 
bucurie: limba, vocalele, consoanele deveneau păsări 
cântătoare. Stăteam la ea până seara târziu, vorbeam despre 
muzică, citeam poezii şi aerul dintre noi lua foc, când mă 
aplecam peste umărul ei şi urmăream versurile lui Keats şi 
Byron, inspiram mirosul cald, acru, al subsuorii ei şi mă apuca 
ameţeala, Keats şi Byron dispăreau şi nu mai rămâneau în odaia 
mică decât două animale neliniştite, purtând unul rochie , altul 
pantaloni. 

De acum, scăpasem de liceu, mă pregăteam să plec la 
Atena, să mă înscriu la Universitate. Cine ştie dacă mai puteam 
să o revăd pe fata cu ochi albaştri, un pic adusă de spate, dar 
proaspătă ca o spumă, fata pastorului irlandez? Pe măsură ce 
despărţirea noastră se apropia, deveneam din ce în ce mai 
agitat. O smochină coaptă, din care picură miere, îţi lasă gura 
apă şi, flămând şi însetat, întinzi mâna lacom să o culegi; aşa 
mă uitam, pe furiş, la fata coaptă în adâncul meu şi o 
dezbrăcam în minte ca pe o smochină. 

Într-o zi de septembrie m-am hotărât: 

— Vrei să urcăm împreună pe muntele Psiloritis? am 
întrebat-o eu. De acolo se vede Creta întreagă, pe culme este o 
bisericuţă: putem să ne petrecem noaptea acolo sus, ca să-mi 
iau rămas-bun de la tine! 

S-a înroşit până în vârful urechilor, dar a acceptat. Ce mister 
adânc tăinuia drumeţia noastră, ce nerăbdare, ce dulceaţă! Aşa 
trebuie să fie luna de miere! Am pornit cu noaptea în cap, luna, 
deasupra capetelor noastre, picura într-adevăr miere. Nicicând 
nu mai văzusem o astfel de lună; întotdeauna mi se părea ca un 
chip plin de tristeţe, în noaptea aceea râdea, se uita la noi 
ştrengăreşte, venea cu noi de la răsărit la apus, cobora prin 
cămăşile descheiate la gât, aluneca pe pieptul şi pe pântecele 
noastre. 

Nu vorbeam, de teamă că vorbele ar fi putut destrăma 
înţelegerea perfectă, tacită, atinsă de trupurile noastre, 
mergând unul lângă altul; uneori, pe o potecă îngustă, coapsele 
ni se atingeau, dar ne îndepărtam brusc. Părea că nu voiam să 
risipim dorinţa noastră nemărginită în plăceri mărunte; o 
păstram întreagă pentru clipa cea mare şi mergeam grăbiţi, 
gâfâind; nu ca doi prieteni, ai fi zis, ca doi implacabili duşmani; 


alergam spre arena unde trebuia să ne luptăm corp la corp. 

Nu ne-am spus niciun cuvânt de iubire, nici înainte, nici pe 
drum, n-am convenit nimic; dar ştiam prea bine amândoi unde 
mergeam şi de ce mergeam; eram nerăbdători să ajungem - ea, 
mi s-a părut, chiar mai mult decât mine. 

Se făcea ziuă când am ajuns într-un sat, la poalele muntelui 
Psiloriti; eram obosiţi şi am rămas să dormim la casa preotului. 
Le-am spus că tovarăşa mea de drum era fiică de pastor, dintr-o 
îndepărtată insulă înverzită, şi că vrea să vadă Creta întreagă 
din vârful muntelui Psiloriti. Preoteasa a venit, a pus masa, am 
mâncat, apoi ne-am aşezat pe sofa şi ne-am lansat într-o 
discuţie serioasă. Întâi am vorbit despre marile puteri, Anglia, 
Franţa, America, Moscova, apoi despre vin şi despre măsline; 
după aceea popa a vorbit despre Hristos, popa zicea că el este 
ortodox şi că nu şi-ar schimba legea, orice i-am face. A pus pariu 
că, dacă tatăl fetei ar fi cu noi, într-o singură noapte l-ar face să 
treacă la ortodoxie. Dar ochii albaştri ai fetei erau somnoroşi şi 
părintele i-a făcut semn preotesei. 

— Preoteasă, fă-i patul să se culce, fata e obosită. 

— Dar tu eşti bărbat, a continuat el. 

Apoi, întorcându-se spre mine: 

— Tu eşti voinic şi e ruşine pentru un cretan să doarmă ziua 
în amiaza mare. Vino să-ţi arăt via mea, au mai rămas câţiva 
ciorchini de struguri pe viţele-de-vie, o să-i culegem. 

Eram frânt de oboseală şi picam de somn, dar ce puteam să 
fac? Eram cretan şi nu puteam să fac Creta de ruşine. Ne-am 
dus la vie, am mâncat strugurii rămaşi de la cules, apoi am dat 
o raită prin sat. Cazanele fierbeau prin curţi şi scoteau licoarea; 
am băut rachiu mai mult decât trebuia, cald încă, şi neam întors 
acasă, ţinându-ne de braţ şi clătinându-ne. Se făcuse seară, 
irlandeza se trezise, preoteasa tăiase o găină şi iar am mâncat. 

— Nicio vorbă în seara asta, a decretat preotul, culcaţi-vă şi, 
la miezul nopţii, o să vă trezesc şi o să vă dau ciobăâănaşul meu 
drept călăuză, ca nu cumva să vă rătăciţi... 

A ieşit în curte, a cercetat cerul ca un astronom, apoi a intrat 
înăuntru cu un aer mulţumit: 

— Aveţi noroc, a zis el, mâine va fi vreme bună. Dumnezeu 
să vă aibă în pază, noapte bună! 

Spre miezul nopţii, părintele m-a prins de picior şi m-a trezit, 
a sculat-o apoi pe fată bătând, la capul ei, într-o tingire de 


aramă. În curte ne aştepta un ciobănaş cu părul creţ, cu urechile 
ascuţite, cu ochi sălbatici, mirosea a ţap şi a genţiană sălbatică. 

— Gata, a zis el apucând bâta, la drum! Să grăbim pasul ca 
să ajungem sus pe vârf chiar când răsare soarele. 

Luna se afla sus pe cer, voioasă, toată numai miere. Era frig, 
ne-am încotoşmănat, nasul mic al irlandezei se albise, dar 
buzele îi erau atât de roşii, încât am întors capul să nu o mai 
văd. 

Muntele era sălbatic, am lăsat viile şi măslinii în urma 
noastră, apoi stejarii şi chiparoşii sălbatici, am dat de piatră, 
alunecam, nu aveam bocanci cu ţinte; irlandeza a căzut de vreo 
două-trei ori, dar s-a ridicat singură. Nu mai simţeam frigul, 
eram leoarcă de sudoare, ţineam gura strânsă, ca să nu ne 
pierdem suflul, şi înaintam tăcuţi; ciobanul primul, irlandeza la 
mijloc, iar eu la urmă. 

Cerul se albea, pietrele erau fosforescente, vulturii începeau 
să se rotească în văzduhul încă sumbru; când am pus piciorul pe 
vârful muntelui, răsăritul începea să se înroşească. Jur-împrejur, 
până departe, nu distingeam nimic; o ceaţă groasă învăluia 
pământul şi marea, acoperind cu totul trupul Cretei. Era foarte 
frig, tremuram amândoi, am împins portiţa bisericuţei şi am 
intrat înăuntru. Intre timp, păstorul se ostenea să caute crengi 
uscate, pe ici, pe colo, ca să aprindă focul. 

Am rămas singuri în bisericuţa de piatră, eu şi irlandeza. De 
sus, dintr-un umil iconostas, Hristos şi Fecioara se uitau la noi: 
dar noi nu ne uitam; demoni potrivnici lui Hristos, anti- 
feciorelnici, se ridicaseră în noi; am întins mâna şi am prins-o pe 
irlandeză de ceafă; ea s-a lăsat, supusă, atâta aştepta, şi ne-am 
rostogolit pe pardoseala de piatră. 

Eram pierdut; o poartă neagră s-a deschis şi m-a înghiţit. 
Când am deschis ochii, l-am văzut pe Hristos fixându-mă furios, 
de sus, din iconostas, sfera verde pe care o ţinea în mâna 
dreaptă se balansa, ca şi cum era gata să o azvârle drept în 
mine; m-am îngrozit, dar braţele femeii m-au încolăcit şi iar m- 
am cufundat în haos. 

Când am deschis portiţa joasă, ca să ieşim afară, ne 
tremurau genunchii; mâna îmi tremura când am tras zăvorul, o 
teamă ancestrală m-a cuprins subit: Dumnezeu va trimite 
trăsnetul să ne prefacă în cenuşă, pe mine şi pe irlandeză, Adam 
şi Eva. Nu rămâne nepedepsit cel ce profanează casa Domnului, 


chiar sub ochii Fecioarei. Am împins uşa şi am ieşit precipitat 
afară, fie ce-o fi, îmi ziceam, întâmple-se cât mai repede şi să se 
termine odată! Dar când am ieşit afară şi am văzut - ce miracol 
se desfăşura înaintea mea, ce imensă bucurie! Soarele se ivise, 
ceața se ridicase şi toată insula Creta, de la un capăt la altul, 
strălucea goală, albă, verde, trandafirie, înconjurată de cele 
patru mări. Creta cu cele trei piscuri înalte, Muntele Alb, 
Psiloritis şi Dikti, părea o corabie cu trei catarge plutind pe apele 
înspumate. Era un monstru marin, o sirenă cu o mulţime de 
sâni, întinsă pe spate şi încălzindu-se la soare. In soarele 
dimineţii îi vedeam clar chipul, mâinile, coada, sânii bombaţi. De 
multe plăceri am avut parte în viaţă, n-am de ce să mă plâng, 
dar bucuria de a vedea Creta pe deasupra talazurilor a fost una 
dintre cele mai mari. M-am întors, am privit-o pe irlandeză; 
sprijinită de bisericuţă, mânca o bucată de ciocolată şi calmă, 
impasibilă, îşi lingea buzele acoperite de muşcături. 

Întoarcerea în Kastro a fost jalnică. Ne apropiam; celebrele 
ziduri venețiene au apărut, cu leii săi de piatră înaripaţi. 
Irlandeza, obosită, s-a apropiat să se sprijine de braţul meu; dar 
eu nu puteam să-i suport ochii voalaţi, nici mirosul. Mărul pe 
care mi l-a dat îmi lăsase cenuşă pe buze şi pe dinţi. M-am tras 
brusc, n-am lăsat-o să se apropie de mine; fără să spună o 
vorbă, a rămas cu un pas în urma mea şi o auzeam plângând. Ar 
fi trebuit să mă întorc, să o îmbrăţişez, să-i spun un cuvânt 
afectuos, dar am grăbit pasul şi am tăcut până când am ajuns 
acasă la ea. A scos cheia din buzunar şi a deschis uşa. A rămas 
în prag, aştepta. Cu capul plecat, aştepta. Intram, sau nu 
intram? O mare de cuvinte tandre, o amărăciune, o milă 
insuportabilă se trezeau în mine, mi se urcau în gâtlej, dar mi- 
am lipit buzele strâns şi n-am scos un cuvânt. l-am întins mâna 
şi ne-am despărţit. A doua zi am plecat la Atena; nu aveam cum 
să-i dau un maimuţoi ca să-şi amintească de mine, dar i-am 
trimis, prin una dintre elevele sale, o căţeluşă care mi-era tare 
dragă şi căreia îi plăcea să muşte; o chema Carmen. 


XV. Atena 
O fiară oarbă, fără minte, flămândă, care nu ştie să se 


înfrupte, nu îndrăzneşte; ar trebui să-i facă un semn fericirii care 
trece în plină stradă şi care s-ar opri de bunăvoie, dar nu-i face 


semn; scoate dopul timpului, lăsându-l să curgă ca apa, să se 
risipească în zadar, o fiară sălbatică, dar care nu ştie că e fiară - 
iată ce este tinereţea! 

Îmi amintesc anii de studenţie petrecuţi la Atena şi mi se 
rupe inima. Priveam şi nu vedeam nimic: o ceaţă deasă, ţesută 
din moralitate, fantezie şi frivolitate, acoperea lumea şi mă 
împiedica s-o văd. Tinereţea e amară, foarte amară, 
dispreţuitoare, nu pricepe nimic şi, când începe să înţeleagă, s-a 
dus. Cine era înțeleptul chinez care se născuse bătrân, cu părul 
alb, cu barba albă, cu ochii lăcrimoşi? Pe măsură ce anii treceau, 
părul i se făcea tot mai negru, ochii îi râdeau, inima era tot mai 
lipsită de griji, iar când a ajuns în pragul morții, barba îi căzuse 
şi obrajii săi erau netezi, acoperiţi de un puf feciorelnic... Dacă 
lui Dumnezeu i-ar fi milă de oameni, aşa ar trebui să se 
desfăşoare viaţa. 

O clipă, în Creta m-am revoltat contra propriului meu destin, 
m-am lăsat pradă vinului; altădată am căzut în mrejele 
irlandezei, dar nu era drumul meu, m-am căit şi îmi era ruşine, 
m-am întors pocăit la singurătate şi la cărţile mele. 

Din tinereţe până la bătrâneţe mi-am reproşat orice cuvânt şi 
orice faptă care mă îndepărtau de destinul meu. Care era acest 
destin? Încotro mă purta? Mintea mea nu vedea încă clar, am 
lăsat inima s-o facă: "Fă asta, nu face asta; du-te înainte, nu te 
plânge, nu te opri; ai o singură datorie, mergi până la capăt." 
"Care capăt?" întrebam eu. "Nu întreba, mergi înainte!" 

Ascultam încordat, în singurătate, nesăbuinţa inimii şi 
sfaturile ei orgolioase, nesaţul meu creştea nemărginit şi nimic 
din ce vedeam şi auzeam, în faimoasa cetate a Atenei, nu putea 
să-mi astâmpere foamea. Cursurile de la Facultatea de Drept nu 
reuşeau să-mi satisfacă nevoile sufleteşti, nici măcar 
curiozitatea minţii. Nu simţeam niciun fel de plăcere la 
petrecerile la care prietenii mei se duceau însoţiţi de studente 
sau de midinete. Mai stăruiau în gura mea resturile mărului pe 
care mi l-a întins irlandeza. Mergeam uneori la teatru sau la 
concert, îmi plăcea, dar plăcerea era ceva de suprafaţă, nu 
schimba omul pe dinăuntru; de cum ieşeam în stradă, uitam. 
Învăţam limbi străine, mă bucuram că mintea mi se 
îmbogăţeşte, dar, pe dată tainicul vânt călduţ al tinereţii sufla şi 
toate aceste bucurii se ofileau. Tânjeam după altceva, dincolo 
de femeie şi de studiu, mai presus de frumos, dar ce anume? 


Din când în când, cele două răni primite în adolescenţă se 
redeschideau. Totul e zadarnic, fără valoare, totul e trecător, 
precipitându-se ca o roată mânată de o mână nemiloasă spre 
abis. Dădeam la o parte prospeţimea chipului oricărei fete şi 
vedeam bătrâna, floarea se veştejea şi dincolo de gura care 
râdea fericită întrezăream hârca cu dinţii rânjiţi. În ochii mei, 
lumea apucase un ritm violent şi rapid, apucase pe drumul 
pierzaniei. Tinereţea caută nemurirea şi nu o găseşte; nu face 
concesii şi refuză totul, din orgoliu. Nu orice fel de tinereţe; 
numai tinereţea săgetată de adevăr! 

Duminica îmi plăcea să mă plimb singur; tovărăşia 
prietenilor, discuţiile, glumele, râsetele întinau tăcerea sacră. 
Dinspre munţi venea mireasmă de brad şi de miere, intram în 
crângul de măslini şi ochii mi se înviorau, schimbam câteva 
cuvinte cu vreun ţăran care se întâmpla să treacă pe acolo - un 
albanez cu fruntea îngustă, cu pălărie neagră, soioasă, mirosind 
a usturoi şi a lapte. Spusele lor erau prozaice şi confuze, pline 
de o curiozitate întunecată. Se uitau la mine din colţul ochilor 
mici şi vicleni, căznindu-şi bietul creier să afle cine eram şi de ce 
urcam pe munte. Un spion? Un nebun? Un marchitan? Aruncau 
priviri lacome spre sacul pe care îl purtam în spate. 

— Ce ai de vânzare, frate, biblii? Eşti francmason? 

Într-o zi am văzut o pasăre, cu penetul albăstrui ca oţelul, 
zburând pe deasupra mea ciripind şi, curios, am întrebat un 
ţăran care tocmai trecea pe acolo: 

— Ce fel de pasăre e asta, cumetre? Cum îi zice? Omul a dat 
din umeri: 

— Bietul de tine, de asta îţi faci griji? Nu-i bună de mâncat. 

Mă sculam în zori, luceafărul de dimineaţă picura pe pământ, 
lumina se rotea ca o ceaţă pe deasupra muntelui Hymetos, un 
vânt rece îmi răcorea faţa, ciocârliile se roteau cântând în 
văzduh şi dispăreau în lumină. 

Într-o duminică de primăvară, îmi amintesc că am văzut nişte 
cireşi înfloriţi, pe un pământ roşiatic de curând arat, şi inima mi 
s-a umplut de fericire. Chiar atunci a apărut soarele, strălucind 
ca în ziua când a scăpat din mâinile lui Dumnezeu. Golful 
Saronic strălucea, insula Egina, departe, în lumina dimineţii, 
părea acoperită de trandafiri; doi corbi au zburat în dreapta 
mea, ca un semn benefic, aripile lor vibrau ca o coardă de arc. 

De o parte, valurile înspumate ca nişte cai homerici cu 


coama albă - din versurile lui Homer pline de prospeţime, de 
cealaltă parte, măslinii Atenei, mustind de ulei şi de lumină, 
laurii lui Apollo şi strugurii făcători de minuni ai lui Dionysos, 
mustind de vin şi de cântări. Un pământ uscat şi sărăcăcios, 
stâncile roşietice arse de soare, munţii albăstrui se ondulau în 
văzduh, fumegând silenţioşi. Se încălzeau cu trupurile goale, 
liniştiţi, la soare, odihnindu-se ca atleţii. 

Mergeam şi, pe măsură ce înaintam, mi se părea că cerul şi 
pământul întreg mergeau alături de mine. Mă pătrundeam de 
toate miracolele din jur, înfloream şi râdeam, vibram şi eu ca un 
arc. Cum se pierduse sufletul meu în acea duminică, cum se 
înălța şi dispărea în lumina dimineţii ca o ciocârlie! 

Am urcat pe o colină; priveam marea în depărtare, plajele 
înguste, trandafirii, insulele care abia se desluşeau. Ce bucurie! 
şopteam eu; trupul feciorelnic al Greciei înota şi se ridica 
deasupra valurilor; soarele se lăsa asupra ei, ca un logodnic! Mă 
minunam cum a supus pietrele şi apa, cum a eliberat materia de 
inerție şi vulgaritate, păstrând numai esenţa! 

Străbăteam Atica, vrând s-o cunosc, aşa credeam. De fapt, 
îmi străbăteam sufletul, vrând să-l cunosc. În arbori, în munţi, în 
singurătate, îmi căutam sufletul; încercam să-l cunosc, zadarnic; 
inima numi tresărea, semn sigur că nu găsisem ceea ce căutam. 

Doar într-o zi, în plină amiază, am crezut că am găsit. M-am 
dus singur la Sounion. Soarele ardea, venise deja vara; răşina se 
scurgea prin scoarţa crăpată a pinilor, aerul era îmbălsămat; un 
greiere s-a aşezat pe umărul meu şi o vreme am mers 
împreună; trupul meu mirosea a pin, devenisem un pin. Şi, 
deodată, cum ieşeam din păduricea de pini, am văzut coloanele 
albe ale templului lui Poseidon, iar printre ele marea divină 
scânteia vânătă. Mi s-au tăiat picioarele şi m-am oprit locului. 
lată Frumuseţea, mă gândeam eu, iată Victoria fără aripi, piscul 
bucuriei; omul nu poate ajunge mai sus. lată Grecia. 

Atât de mare mi-a fost bucuria, încât, admirând frumuseţea 
Greciei am simţit o clipă că rănile nu se vindecaseră şi că lumea, 
aşa trecătoare cum era, avea o valoare. Tocmai pentru că era 
trecătoare. Nu trebuie să încerc să desluşesc semnele bătrâneţii 
pe chipul fetei, ci să readuc pe chipul bătrânei prospeţimea şi 
tinereţea fetei care a fost cândva. 

Cu adevărat peisajul atic are un farmec inexprimabil, 
fascinant, care te pătrunde adânc. Se pare că în Atica totul se 


supune unui ritm simplu, sigur, echilibrat. Totul are o graţie şi o 
nobleţe aristocratică: pământul sărăcăcios şi arid, curburile 
graţioase ale munţilor Hymetos şi Pentelic, măslinii cu frunze de 
argint, chiparoşii zvelţi, ascetici, strălucirea jucăuşă a stâncilor 
în bătaia soarelui şi, peste toate, lumina vie, diafană, uşoară, 
întru totul spiritualizată, care îmbracă şi dezbracă totul. 

Peisajul atic sugerează modelul ideal al omului: bine făcut, 
măsurat la vorbă, eliberat de luxul inutil, puternic, dar capabil 
să-şi stăpânească puterea şi să pună stavilă imaginaţiei. Uneori, 
peisajul atic atinge graniţele austerităţii, dar nu le depăşeşte, se 
opreşte la hotarele unei seriozităţi jucăuşe, conciliante. Graţia 
nu degenerează în romantism, nici forţa în asprime. Totul e 
perfect echilibrat şi măsurat, chiar virtuțile peisajului nu sunt 
împinse până la exagerare, nu pierd măsura umană; se opresc 
în punctul dincolo de care ar deveni inumane, ori divine. Peisajul 
atic nu e strident, nu e retoric, nu are accese de leşin 
melodramatic, spune ce are de spus cu o calmă şi virilă 
deplinătate a forţei. Exprimă esenţialul prin cele mai simple 
mijloace cu putinţă. 

Din loc în loc, în mijlocul acestei gravităţi, apare un surâs - 
câţiva măslini cu ramuri argintii, pe o coastă aridă, verdele crud 
al pinilor, leandri roz pe malul unei albii de râu secate, o tufă de 
violete printre pietrele vinete, încinse. Aici, toate antinomiile se 
unesc, se amestecă, se împacă, creând miracolul suprem, 
armonia. 

Cum s-a produs acest miracol; de unde a luat graţia atâta 
seriozitate şi seriozitatea atâta graţie; cum poate forţa să evite 
abuzul de forţă? Acesta este miracolul grec. 

Plimbându-mă prin Atica, aveam sentimentul, în anumite 
momente, că acest pământ poate deveni cea mai înaltă lecţie 
de civilizaţie, de nobleţe şi de forţă. 

După fiecare dintre rătăcirile mele pe tărâmul Aticii urcam, la 
început fără să ştiu de ce, pe Acropole să văd şi să revăd 
Parthenonul. Acest templu rămâne un mister pentru mine, 
niciodată n-am reuşit să-l văd de două ori la fel, mi se părea că 
se schimba încontinuu, prindea viaţă, se ondula, rămânând 
imobil, se juca cu lumina şi cu ochiul omului. După ce-mi 
dorisem atâţia ani să-l văd, când m-am aflat înaintea lui pentru 
întâia oară mi s-a părut ţeapăn, scheletul unui animal preistoric, 
şi inima nu mi-a tresărit de bucurie. Acesta este pentru mine, 


dintotdeauna, semnul care nu mă înşală: când privesc răsăritul 
de soare, o pictură, o femeie, o idee şi inima mea tresare, 
înţeleg că mă aflu în faţa fericirii. Când m-am aflat prima oară în 
faţa Parthenonului, inima mea n-a tresărit. Construcţia mi s-a 
părut opera intelectului - a cifrelor şi a geometriei -, o idee fără 
cusur cioplită în marmură, o reuşită sublimă a spiritului, având 
toate virtuțile în afară de una, cea mai de preţ şi cea mai 
plăcută: să atingă inima omului. 

Parthenonul mi-a apărut asemenea unui număr cu soţ, la fel 
ca 2 sau 4. Numărul cu soţ e potrivnic inimii mele, nu mă 
atrage, confortabil aranjat, bine înfipt pe picioarele sale, n-are 
nici cea mai vagă dorinţă de a se mişca, satisfăcut, conservator, 
fără nelinişti; şi-a rezolvat toate problemele transpunând 
dorinţele în faptă şi rămâne calm. Numărul fără soţ este pe 
potriva inimii mele. Viaţa lui nu e deloc confortabil aranjată, 
numărului impar nu-i place cum e lumea şi vrea să o schimbe, 
să o facă mai largă, să o împingă mai departe; stă înfipt într-un 
picior, cu celălalt în aer, gata de plecare; încotro? Spre numărul 
următor, cu soţ, oprindu-se o clipă să tragă aer în piept şi să 
pornească din nou. 

Inimii rebele a tinereţii, care vrea să distrugă tot ce e vechi şi 
să înnoiască lumea, raţiunea sobră, drapată în marmură nu-i era 
pe plac. Era ca un bătrân din cale-afară de prudent, vrând să 
pună, cu poveţele sale, un frâu prea scurt imboldului inimii. Am 
întors spatele Parthenonului şi m-am cufundat în priveliştea 
superbă care se întindea până la mare. Era amiaza, ora 
cardinală, fără joc de lumină şi umbră, austeră, verticală, 
perfectă. Mă uitam la oraşul alb, care ardea, marea sfântă a 
Salaminei strălucea şi de jur împrejur munţii golaşi, mulţumiţi, 
se încălzeau la soare; cufundat în această viziune, am uitat în 
urma mea Parthenonul. 

Dar după fiecare întoarcere în crângul de măslini din Atica şi 
în golfului Saronic, armonia ascunsă îşi ridica vălurile unul câte 
unul, revelându-se treptat minţii mele. Când urcam pe Acropole, 
mi se părea că Parthenonul se legăna ca într-un dans imobil şi 
respira. 

Această iniţiere a durat luni, poate ani. Nu-mi amintesc exact 
ziua în care, complet iniţiat, m-am oprit în faţa Parthenonului şi 
inima mi-a tresărit de bucurie. Ce trofeu se înălța înaintea mea, 
ce conlucrare a minţii şi a inimii, ce fruct sublim al efortului 


uman! Spaţiul fusese cucerit, noţiunea de mic şi de mare 
dispăruse; în îngustul paralelogram magic desenat de om, 
infinitul intra cu uşurinţă, găsindu-şi tihna. Timpul fusese învins, 
clipa plină de graţie devenise eternitate. 

Mi-am lăsat privirea să alunece peste coloanele de marmură 
calde, însorite, privirea atingea pietrele, se lipise de pietre şi nu 
mai voia să se desprindă. Privirea mea le pipăia, le atingea ca o 
mână, descoperea misterele ascunse. Niciodată linia curbă n-a 
creat o linie dreaptă atât de ireproşabilă; vedeam coloanele, 
aparent paralele, înclinându-şi imperceptibil capitelurile unele 
către altele, punându-se parcă de acord să susţină împreună, cu 
forţă şi tandrete, frontoanele sacre încredințate lor. 

Cred că aceasta e cea mai mare bucurie trăită în cei patru 
ani de studenţie la Atena. Nicio exalaţie feminină nu mi-a 
tulburat aerul pe care îl respiram; am avut câţiva prieteni pe 
care i-am iubit; colindam împreună munţii, vara înotam în mare, 
pălăvrăgeam, mergeam la petreceri, unii îşi aduceau amicele, 
râdeam fără motiv, căci eram tineri, ne supăram fără motiv, căci 
eram tineri; eram ca nişte tăuraşi neobosiţi, care mugeau 
pentru că propria lor forţă era greu de suportat. 

Şi câte posibilităţi se deschideau în faţa fiecăruia! Mă uitam 
în ochii lor, străduindu-mă să ghicesc încotro îşi va croi un drum 
forţa lor. Unul dintre ei era ca o flacără, de cum deschidea gura 
să vorbească, să enunţe o idee sau o nebunie; era o mare 
bucurie să-l asculţi expunându-şi ideile fără ezitare, să auzi 
epigramele percutante; îl ascultam şi îl invidiam; pentru că eu, 
de cum deschideam gura să vorbesc, regretam. Îmi găseam cu 
greu cuvintele, iar dacă aveam un argument în sprijinul ideii 
mele, brusc, un contraargument, la fel de just, mi se ivea în 
minte; mă jenam să mint, aşa că tăceam brusc. Un altul, scump 
la vorbă, nu deschidea gura decât la seminariile de drept, 
profesorul şi noi toţi îl urmăream cu admiraţie cum încâlcea iţele 
problemelor de drept, apoi le dezlega cu o dibăcie de 
prestidigitator. Un altul, mare organizator, domina mulţimea. Se 
amesteca în politică, organiza demonstraţii, ţinea discursuri, 
intra la închisoare, ieşea şi începea iar lupta; ziceam că va 
ajunge un mare om politic. Un altul, palid, cu vorba blândă, 
vegetarian, cu ochii şterşi, albaştri, cu mâini de femeie, 
înființase, cu chiu, cu vai, un club care avea ca emblemă un crin 
alb şi o deviză: "Picioarele sunt mai curate decât mâinile". lubea 


luna. "Singura femeie pe care o ador e luna", zicea el. Un altul 
era un crin neatins, palid, cu ochi mari, albaştri, cu degete lungi; 
scria poezii. Nu-mi amintesc decât câteva versuri, dar, când în 
singurătate le rostesc, ochii mi se umplu de lacrimi. Într-o 
noapte l-au găsit spânzurat de o creangă de măslin, dincolo de 
zidurile Mănăstirii Kaisariani. 

Mai erau şi alţii, fiecare cu sufletul său, plin de muguri 
ascunşi; când vor înflori, mă gândeam eu, când vor rodi? 
Doamne, mă rugam eu, ajută-mă să trăiesc ca să pot vedea! 
Ajută-mă să nu mor înainte de a vedea ce muguri se vor 
deschide în mine şi ce roade vor da. Mă uitam la prietenii mei 
neliniştit, cu o nespusă tristeţe, ca şi cum îmi luam rămas-bun 
de la ei. Imi era teamă că timpul va fi vântul care face să urce 
seva, suflând apoi fără milă şi răvăşind sufletele. 

Plecând de la Atena lăsam în urmă două cununi de laur, 
singurele de care m-am învrednicit în viaţa mea. Prima, am 
primit-o la un concurs de scrimă, era grea, cu panglici albe şi 
albastre, făcută din frunzele celebrului laur din valea de la Delfi. 
Aşa se zicea, ştiam cu toţii, dar iluzia scălda frunzele de laur în 
splendoare. A doua, am primit-o la un concurs de compoziţii 
dramatice. Nu ştiu cum se face că, într-o bună zi sângele a 
început să-mi fiarbă în vine şi am scris o dramă înfocată, plină 
de melancolie şi de patimă. Era o dramă erotică şi o intitulasem 
Se crapă de ziuă. Drept să spun, aveam impresia că dăruisem 
lumii o nouă morală, o libertate măreaţă. O nouă lumină. 
Profesorul din juriu, un tip serios, corect bărbierit, cu guler înalt, 
a găsit că e cea mai bună dintre toate piesele prezentate la 
concurs, dar, speriat, mi-a stigmatizat, într-o ireproşabilă 
Katharevousa, frazele îndrăzneţe şi erotismul neînfrânat. Îi vom 
oferi poetului această cunună de laur, a spus el în concluzie, 
"dar vom izgoni din această pudică incintă pe tânărul care a 
cutezat să scrie asemenea lucruri". Eram în aula Universităţii, un 
student imberb şi lipsit de experienţă, tăceam şi ascultam: m- 
am înroşit până în vârful urechilor, m-am ridicat, lăsând coroana 
de laur pe masa juriului şi am plecat. 

Aveam un prieten”, ataşat la Ministerul Afacerilor Externe, şi 
ne făceam planuri să călătorim prin Europa apuseană. 

— Ar fi bine să iei cu tine cununa de dafin, de la scrimă, mi-a 


5 lannis Stavridakis, de origine cretană, consul general al 
Greciei în Elveţia între anii 1918 şi 1919. (N. tr.) 


zis într-o zi, acolo, în climatul nordic, n-o să găsim frunze de 
dafin şi ne trebuie la gătit. 

Anii au trecut, păstram cununa agăţată pe perete; şi când 
visul nostru s-a împlinit, iar eu şi prietenul meu am plecat în 
Germania, am luat cununa cu mine. În doi ani, cât am stat acolo, 
am folosit toate frunzele de laur la gătit. 


XVI. Întoarcerea în Creta - Cnossos 


M-am întors în Creta în ultima vară a studenţiei mele. Am 
găsit-o pe mama şezând în locul ei obişnuit, la fereastra dinspre 
curte, împletind ciorapi; era seară şi sora mea stropea ghivecele 
cu busuioc şi măgheran; umbrarul de viță-de-vie de la fântână 
era plin cu ciorchini mari de struguri, încă verzi. În casă nimic nu 
se mişcase de la loc: divanul, oglinda, lămpile şi, jur-împrejur pe 
pereţi, eroii de la 1821, mustăcioşi, cu pieptul păros, cu pistoale 
la cingătoare; suflete sălbatice, mânate de patimă, în stare să 
facă, cum au şi făcut, binele şi răul deopotrivă, după cum îi 
împingea mânia sau bunul plac. Karaiskakis îi scria căpitanului 
Stournaras: "Dragă frate, viteaz căpitan Nikolas, am primit 
scrisoarea ta şi am înţeles tot ce mi-ai scris. Am şi trompetă şi 
cimbal, cânt la care îmi place". Cimbalul era un instrument 
turcesc, trompeta era grecească. Nu erau suflete pure, erau 
suflete tari: iar sufletele tari sunt întotdeauna periculoase. 

Mă gândesc mereu: prin ce mister bălegarul face să 
rodească pomul albastru al libertăţii? Ură, trădări, certuri, fapte 
de vitejie, dragoste arzătoare pentru patrie, dansul femeilor de 
la Zalongos! 

Înviorat, a doua zi m-am dus să-i caut pe cei doi prieteni, 
membrii fondatori ai Eteriei. Nu-i văzusem de patru ani. Erau de 
nerecunoscut; viaţa trecuse deja cu tăvălugul peste ei. Când 
pomeneau despre Eterie izbucneau în râs. Unul cânta bine şi era 
poftit la toate nunțile, botezurile şi petrecerile; mânca bine, bea 
şi cânta, era admirat pentru vocea lui plăcută; nu-şi mai încăpea 
în piele, o luase pe un drum greşit, îi tremurau mâinile de 
băutură. Celălalt cânta la chitară arii pasionate şi cântecele 
vesele, ţinând isonul prietenului său. Amândoi arătau prosperi, 
plini de sine, aveau deja nasul roşu; amândoi lucrau la o fabrică 
de săpun, câştigau bine, se bucurau de viaţă, iar acum umblau 
să-şi caute neveste. 


Mă uitam la ei, îi ascultam, dar nu puteam vorbi, cuvintele mi 
se opreau în gâtlej. Flacăra se preface atât de repede în cenuşă? 
Sufletul e o rudă atât de apropiată a trupului? Ştiau amândoi 
zestrea fiecărei fete de măritat, ştiau la ce tavernă se mănâncă 
cele mai pufoase plăcinţele şi unde se bea cel mai bun vin. 

Am plecat cu inima strânsă, de parcă fusesem la o 
înmormântare. Mă gândeam că virtuțile minore sunt mai 
periculoase decât viciile minore. Dacă n-ar cânta şi n-ar dansa 
atât de bine, n-ar fi invitaţi la petreceri, nu s-ar îmbăta şi nu şi- 
ar pierde vremea şi, poate, ar fi fost salvaţi. Dar având un glas 
plăcut, cântând la chitară, au pornit pe o pantă greşită. 

A doua zi, când i-am zărit de departe, am luat-o în altă 
direcţie. Imi era greu să suport faptul că atâtea prietenii şi 
doruri se ştergeau din sufletul meu atât de repede şi că atâtea 
planuri măreţe de salvare a lumii se veştejeau! Vântul a suflat şi 
pomul înflorit al tinereţii şi-a scuturat petalele. Oare pomul 
tinereţii nu dă roade? lată cum flotila îşi croia drum peste ocean 
şi se dă la fund într-o albie domestică! 

Rătăceam singur pe străduţele înguste, în port, inspirând 
mireasma de roşcove şi de lămâi putrede, având veşnic cu mine 
o carte, Dante sau Homer; citeam versurile extraordinare 
simțind că omul poate deveni nemuritor, că faţa eterogenă a 
lumii, case, oameni, bucurii, insulte, haosul incoerent pe care îl 
numim viaţă, puteau să se unească, devenind armonie. 

Intr-o zi am trecut pe la casa irlandezei; plecase. Am trecut şi 
a doua oară. Mă încerca un sentiment de amărăciune şi o 
stranie remuşcare pentru ce am făcut şi pentru tot ce n-am 
făcut; ai fi zis că săvârşisem o crimă şi acum dădeam târcoale în 
jurul victimei. Nu puteam să dorm, într-o noapte; trecând prin 
cartierul turcesc, am auzit o femeie cântând cu o patimă 
sfâşietoare, cu voce tremurată, o manea orientală. Vocea, 
aspră, răguşită, gravă, izvora din măruntaiele femeii şi umplea 
noaptea de disperare şi de dor. Nu puteam să merg mai 
departe, m-am oprit; am ascultat cântecul femeii, cu capul 
rezemat de zid; ascultam şi nu mai puteam respira. Sufletul meu 
se înăbuşea, nu mai încăpea în colivia sa de lut, se cocoţase în 
vârful capului meu şi îşi lua avânt să zboare. Nu, nu era iubirea 
ceea ce sfâşia pieptul femeii care cânta, nu era misterul 
îmbrăţişării bărbatului cu femeia, nu era bucuria, speranţa, 
dorul, fiul; era un strigăt, o poruncă: să spargem barierele 


închisorii noastre, morala, pudoarea, speranţa, să ne aruncăm, 
să ne pierdem, unindu-ne cu înfricoşătorul Amant care pândeşte 
în întuneric, care ne vrăjeşte şi pe care îl numim Dumnezeu. În 
noaptea aceea, ascultând cântecul răscolitor al femeii, am simţit 
că lubirea, Moartea şi Dumnezeu erau totuna; pe măsură ce anii 
treceau am simţit tot mai profund această înfricoşătoare 
Trinitate care stă la pândă în abis. În abis şi în inima noastră. Nu 
era o Trinitate, era ceea ce un mistic bizantin numeşte: Monada 
înrolată. 

Cântecul s-a stins, eu m-am desprins de zid; lumea ieşea iar 
din haos, casele îşi recăpătau stabilitatea, străzile îşi recăpătau 
pavajul, puteam să umblu. Am rătăcit toată noaptea, mintea îmi 
era pustie, niciun gând care să-mi altereze şi să-mi alunge 
tulburarea; mă lăsam purtat de trup, m-am plimbat pe zidul 
venețian, deasupra mării; cerul scânteia cu toate focurile 
aprinse, constelaţiile se mutau, alunecau spre apus şi piereau; 
sufletul meu pierea odată cu ele. Un vânt proaspăt bătea 
dinspre munţi şi intra prin crăpăturile ferestrelor în case, 
răcorindu-i pe cei care dormeau, asudaţi. Ascultam în tăcerea 
adâncă Megalo Kastro respirând. 

In noaptea aceea am trecut iar pe la casa irlandezei, fără să 
vreau, fără să fiu conştient, mergând ore în şir, în cercuri din ce 
în ce mai strânse, care mă apropiau de centru: casa ei. Părea că 
un strigăt imperios, un plânset, rămăsese în casă şi mă chema; 
nu puteam să-i rezist. Spre ziuă, cum iar ajunsesem în faţa 
ferestrelor şi a obloanelor închise, un fulger mi-a luminat 
mintea: nu era un strigăt, era cântecul femeii, cântecul amar şi 
aspru pe care-l auzisem în acea noapte, trecând prin cartierul 
turcesc. Cântecul se deformase înlăuntrul meu, se prefăcuse în 
răget de leu, de fiară fără pereche, abandonată. 

Cântecul, urletul fiarei, strigătul disperat al irlandezei făceau 
un laţ în jurul gâtului meu şi mă sufocam. Mi-am amintit 
cuvintele pline de tâlc spuse odată de un musulman bătrân: 
"Dacă o femeie te cheamă să te culci cu ea şi tu nu te duci, eşti 
pierdut, nenorocit; Dumnezeu nu iartă aşa ceva şi o să ajungi în 
fundul iadului, lângă luda". Mi s-a făcut frică, am ajuns în casa 
părintească lac de sudoare, clătinându-mă ca un animal rănit. 

Am urcat treptele în vârful picioarelor, ca să nu scârţâie şi să 
audă tata, şi m-am aruncat în pat. Tremuram, mă lua ba cu frig, 
ba cu cald, aveam febră pesemne şi somnul a venit ca un 


păianjen veninos, ţesându-şi pânza în jurul meu. Când m-am 
trezit a doua zi pe la amiază încă tremuram. 

Această nelinişte a durat trei zile; nu era nelinişte, era un 
nod greu în mijlocul inimii şi aveam gura amară ca fierea. Mă 
uitam pe fereastra camerei mele la mimoza din mijlocul curţii, la 
umbrarul de viță-de-vie încărcat cu struguri, la sora mea care 
broda, la mama care intra şi ieşea, îndurând sfânta servitute 
domestică, iar nodul greu urca din inimă în gât, sufocându-mă. 
Era ca şi cum fusesem alungat din rai, mai bine zis, sărisem 
peste gardul raiului de unul singur: plecasem şi acum regretam. 
Rătăceam neconsolat pe lângă poarta închisă. 

A patra zi, am sărit din pat dimineaţa devreme şi, fără să am 
o ţintă clară în minte, fără să ştiu ce fac, am luat pana şi am 
început să scriu. 

A fost un moment crucial în viaţa mea; în dimineaţa aceea, 
poate că tulburarea mea lăuntrică a găsit o portiţă de ieşire. 
Cine ştie, mă gândeam eu, fără să o exprim prea limpede: dacă 
neliniştea se va întrupa, dacă prin cuvinte o să-i dau un trup, o 
să-i văd chipul, şi văzându-l nu o să-mi mai fie teamă. 
Făptuisem un păcat greu şi dacă îl voi mărturisi mă voi simţi 
uşurat. 

Aşadar, am început să mobilizez cuvintele, să-mi amintesc 
Vieţile Sfinţilor, cântece şi romane pe care le citisem, luând, fără 
să vreau, de ici, de colo, şi am început să scriu... De la primele 
cuvinte aşternute pe hârtie am rămas uluit. Nu avusesem nimic 
similar în minte, refuzam să scriu astfel de lucruri, de ce le-am 
scris? Ca şi cum nu mă eliberasem de cea dintâi legătură 
amoroasă - eu eram sigur că scăpasem -, am început să tes o 
poveste în jurul irlandezei, o poveste plină de patimă şi de 
imaginaţie. Niciodată nu i-am spus cuvinte atât de tandre, 
niciodată nu am încercat o astfel de bucurie lângă ea ca bucuria 
pe care am aşternut-o pe hârtie. Minciuni, toate erau minciuni, 
dar, totuşi, aşternându-le pe hârtie am înţeles uimit că 
gustasem alături de ea mari bucurii. Să fie, oare, aceste 
minciuni adevărul adevărat? De ce, când am trăit bucuria, nu 
am înţeles-o? De ce acum, când scriam, înţelegeam pentru 
întâia oară? 

Scriam şi eram plin de mândrie: eram un Dumnezeu care 
făcea ce voia, prefăceam realitatea, o modelam aşa cum 
doream şi trebuia să fie; amestecam adevăruri şi minciuni, 


indisolubil împreună, nu mai exista nici adevăr, nici minciună: 
era un aluat moale pe care îl frământam şi îl modelam după 
cum îmi dicta fantezia, fără a cere încuviințarea nimănui. 
Trebuie să existe o incertitudine mai sigură decât certitudinea; 
dar numai una se află mai presus decât acea construcţie 
pământească a omului care trece drept adevăr. 

Irlandeza ştearsă, un pic adusă de spate, devenise în opera 
mea de nerecunoscut; cât despre mine, cocoşel jumulit, m-am 
umflat în pene colorate, care nu-mi aparţineau. 

În câteva zile am terminat. Am strâns manuscrisul şi am scris 
deasupra Șarpe şi Crin, cu litere bizantine, cu cerneală roşie, 
apoi m-am ridicat şi m-am dus la fereastră să iau o gură de aer. 
Irlandeza nu mă mai tulbura, m-a părăsit să se aştearnă pe 
hârtie şi nu se va mai desprinde niciodată de-acolo, eram 
eliberat. 

Cerul era acoperit de nori, văzduhul era întunecat, ploua; 
frunzele viţei-de-vie străluceau, strugurii graşi iradiau sticloşi; 
trăgeam adânc în piept mireasma pământului umed, mireasmă 
care îmi aminteşte întotdeauna un mormânt proaspăt săpat, dar 
în ziua aceea exalaţia morţii fusese exorcizată, sufletul meu era 
plin de o dulce prospeţime. O vrăbiuţă a venit, muiată de ploaie, 
căutând un refugiu pe marginea ferestrei; pe acoperiş, deasupra 
capului meu, ploaia uguia şi gâlgâia ca un stol de porumbei. 

Ţineam manuscrisul strâns în mână ca pe o gânganie vie ce 
nu voiam să-mi scape, mi se părea că tineam în palmă vrăbiuţa 
muiată de ploaie... Se părea că făcusem pace cu irlandeza: 
cenuşa se prefăcuse iar în măr şi eu ţineam mărul în palmă. 

Am ieşit în curte, mă plimbam în sus şi în jos printre glastrele 
cu flori, gustând plăcerea pomului însetat şi prăfuit când cerul 
se îndură de el şi lasă ploaia să cadă. Ploaia mi-a dat 
întotdeauna o bucurie inexplicabilă şi, dacă nu m-aş ruşina, aş 
spune o bucurie erotică; mi se pare că eu sunt pământul însetat 
şi ceva feminin se trezeşte în mine, o femeie, ascunsă adânc 
înlăuntrul meu, care primea cerul ca pe un bărbat. Eram muiat 
de ploaie, fericit, eram despovărat, nu-mi mai închipuiam 
irlandeza decât aşa cum o recreasem din cuvinte, pierise acum, 
aşternându-se pe hârtie. Era alt adevăr decât cel care mă 
tulburase atâta vreme: adevărul adevărat era o creatură 
apărută din imaginaţia mea. Cu ajutorul imaginaţiei am anulat 
realitatea, golindu-mi sufletul. 


Această luptă între realitate şi imaginaţie, între Dumnezeul- 
demiurg şi Omul-demiurg, mi-a tulburat o clipă inima. lată 
drumul meu, iată datoria mea, îmi ziceam, umblând muiat de 
ploaie prin curte. Fiecare om apreciază statura duşmanului cu 
care vrea să lupte: îmi place, chit că mă voi pierde, să lupt cu 
Dumnezeu. El a creat lumea din noroi, eu am creat-o din 
cuvinte. El a făcut omul aşa cum îl vedem, târându-se pe 
pământ, eu o voi modela din aer şi imaginaţie, materie din care 
visele sunt ţesute, alţi oameni, cu un suflet mai mare, în stare 
să reziste ravagiilor timpului; în vreme ce creaturile lui vor muri, 
ale mele vor trăi. 

Acum, când îmi amintesc această prezumție satanică, mi-e 
ruşine, dar pe-atunci eram tânăr şi a fi tânăr înseamnă a-ți 
asuma dreptul de a distruge lumea, înseamnă a avea 
îndrăzneala să înalţi o lume nouă, mai bună. 

Inima mi se umplea de suferinţă, vechile nelinişti stăteau 
ghemuite într-un colţ, apăreau altele, calea abruptă care trecea 
ca un fulger pe dinaintea mea era periculoasă; cum de mi se 
arătase aşa deodată, fără să mă fi gândit? Cine a deschis 
această  portiţă  lăuntrică, făcându-mi un semn tainic, 
ademenindu-mă, ca spre o poartă de salvare? Durerea, iubirea 
neîmplinită, ori au deschis-o sfinţii din legendele citite în 
copilărie? Ori a făcut-o Creta însăşi care, văzând că n-o pot ajuta 
luptând, mi-a pus o altă armă în mână? 

Ca să-mi alung gândurile, a doua zi, în timp ce clopotele de 
duminică chemau oamenii să asculte slujba la biserica Sfântul 
Mina, eu m-am îndreptat spre un alt loc sfânt, să mă închin la 
Creta cea sfântă, descoperită cu câţiva ani în urmă în pământul 
anticului Cnossos. 

Misterul Cretei este profund. Cine pune piciorul pe această 
insulă simte o forţă misterioasă, caldă şi binefăcătoare, 
răspândindu-se prin vinele sale, şi simte cum îi creşte inima. 
Acest mister a devenit mai profund şi mai bogat odată cu 
descoperirea civilizaţiei diverse şi multicolore, îngropată până 
atunci sub pământ, o civilizaţie plină de o nobilă măreție şi de 
bucurie juvenilă. 

Am ieşit din oraş, am luat-o pe cărăruia care duce spre 
cimitirul cel nou. Auzeam strigăte şi plânsete şi am grăbit pasul. 
Un negustor din vecini, un om de vază în Megalo Kastro, murise 
în urmă cu trei zile şi acum tocmai îl îngropau în cimitirul cel 


nou. Era încă tânăr şi, când prietenii săi l-au scos din casă afară, 
soţia lui s-a agăţat de sicriu, nelăsându-i să-l ia. Chiar atunci 
treceam şi am întors capul să nu văd mortul; din ziua în care, 
cum vă amintiţi, văzusem osemintele scoase din mormânt ale 
vecinei noastre Anica, nu mai pot să mă uit la un mort; mă 
apucă frica, Anica, fără păr, fără ochi şi fără buze, îmi apare 
înainte, vine grăbită spre mine să mă ia şi să mă aşeze iar pe 
genunchii ei. Ştiu bine că nu e adevărat, dar mai ştiu că există 
ceva mai adevărat decât adevărul şi de aceea mi-e frică şi 
grăbesc pasul, de câte ori văd un mort. 

La dreapta şi la stânga erau măslinii şi viile, culesul nu 
începuse încă, strugurii atârnau grei până la pământ. Mirosea a 
frunze de smochin. O bătrână care trecea s-a oprit, din coşul pe 
care îl ducea pe braţ a ridicat câteva frunze de smochin, a luat 
două smochine şi mi le-a dat. 

— Mă cunoşti, mătuşico? am întrebat-o eu. Ea m-a privit 
mirată. 

— Nu, fiule, ar trebui să te cunosc ca să-ţi dau ceva? Eşti om 
şi eu la fel, e destul! Şi, râzând ca o fată tânără, a luat-o înainte, 
şontâc-şontăc, spre Kastro. 

Din smochine picura miere, cred că au fost cele mai bune pe 
care le-am mâncat vreodată. Cuvintele bătrânei mă înviorau în 
timp ce mâncam: "Eşti om şi eu la fel, e destul!" 

O umbră a apărut alături de umbra mea, m-am întors şi am 
văzut un părinte franciscan, se uita la mine şi zâmbea. 

— Abatele Mugnier, a zis el şi mi-a întins mâna. Te superi 
dacă aş vrea să-mi ţii tovărăşie? Nu ştiu greaca modernă, ştiu 
numai greaca veche: "Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe Ahil' 
Peleianul...." 

— "... Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse...", am 
continuat eu. 

Am râs amândoi. Ne-am continuat drumul împreună, 
recitând versurile nemuritoare. Mai târziu am aflat că acest 
abate, care râdea şi recita versuri, cu părul care îi cădea pe 
frunte, era vestit pentru sfinţenia şi inteligenţa sa; la Paris 
adusese pe calea lui Dumnezeu mulţi atei. Era om de lume, 
vorbea şi glumea cu mari doamne, avea un spirit scânteietor, 
dar dincolo de înfăţişarea lui veselă şi jucăuşă se înălța ca o 


5 Primele două versuri ale Iliadei; trad. rom. George Murnu. 
(N. tr.) 


stâncă imobilă şi inexpugnabilă Hristos răstignit. Nu răstignit, 
mai bine zis, Hristos înviat. 

Custodele ne-a ieşit înainte în grabă, să ne salute şi să ne 
dea explicaţii despre aşezare. Era un cretan simplu, vioi, care 
purta vrakes şi un adevărat toiag: îl chema David. Era de mult 
custode şi ghid în Cnossos, învățase multe lucruri şi vorbea 
despre Palat de parcă era casa lui; ne-a primit în calitate de 
stăpân al locului. 

Mergea înaintea noastră şi arăta cu bastonul: 

— Aici se află marea curte regală, lungă de 60 de metri şi 
largă de 29 de metri, iată cămările cu imense amfore pictate; 
regele ţinea în ele produsele cu care îşi hrănea supuşii; în 
aceste amfore s-au găsit urme de vin şi de ulei de măsline, 
sâmburi de măsline, de mazăre, năut, orz, grâu, linte, toate 
carbonizate de incendii. 

Am urcat la etajul superior; peste tot coloane scurte, solide, 
vopsite în negru şi purpuriu; am văzut frescele de pe pereţii 
culoarelor, scuturi, flori şi tauri. Ne-am urcat pe terasele de sus, 
am admirat priveliştea încântătoare, calmă, la orizont Muntele 
Ida, capul culcat, impasibil, al lui Zeus. Palatul, pe jumătate în 
ruină, pe jumătate restaurat, îşi arăta strălucirea după atâtea 
mii de ani, bucurându-se iar de soarele bărbătesc al Cretei. În 
acest palat nu întâlneşti arhitectura geometrică şi echilibrată a 
Greciei, aici domnesc fantezia, graţia şi jocul liber al forţei 
creatoare a omului. Palatul s-a înălţat şi s-a mărit în timp ca un 
organism viu, ca un arbore. N-a fost construit o dată pentru 
totdeauna, după un plan dinainte stabilit, imuabil, a fost 
completat parcă în joacă, punându-se în armonie cu nevoile 
necontenit înnoite, de-a lungul timpului. Omul n-a fost condus 
aici de logica inflexibilă, infailibilă; mintea omului era utilă ca 
slujitor, nu ca stăpân, altcineva, ori altceva, a fost stăpânul. 
Cum am putea să-l numim? 

M-am întors spre abate şi mi-am dezvăluit gândurile; i-am 
cerut părerea. 

— Cine era stăpânul? mi-a răspuns el zâmbind. Ce alt 
răspuns aştepţi să-ţi dea un preot? Dumnezeu! Dumnezeul 
cretanilor a fost stăpânul, el le-a condus mâna şi mintea, 
făcându-i să creeze. El a fost meşterul zidar. Acest Dumnezeu 
cretan este la fel de iscusit şi de vesel ca marea care 
îmbrăţişează insula. lată de ce peisajul, palatul, picturile şi 


marea au o unitate şi o armonie infailibilă, fără cusur. 

Coboram scările în tăcere şi ne uitam fără să vorbim la 
picturile de pe pereţi: tauri, crini, peşti în marea albastră, peşti 
zburători care îşi desfac aripile să sară deasupra valurilor, ca şi 
cum apa, elementul matern, îi sufocă şi vor să respire un aer 
mai rarefiat. Ne-am oprit în teatru; ghidul s-a înflăcărat, chipul îi 
strălucea de mândrie: 

— Aici aveau loc luptele cu tauri, dar luptele cu tauri din 
Creta nu erau barbare precum cele din Spania, am auzit că 
acolo taurul şi caii erau ucişi şi spintecaţi; aici luptele cu tauri 
erau un joc fără vărsare de sânge. Era un joc. Toreadorul apuca 
taurul de coarne, fiara se înfuria şi îşi azvârlea capul sus, în aer, 
ceea ce permitea luptătorului să profite de moment şi să sară 
agil în spinarea taurului; făcea încă un salt şi cădea drept în 
picioare, la coada taurului; o fată îl aştepta acolo, primindu-l în 
braţele ei. 

l-am explicat abatelui cuvintele ghidului; el ţintuia cu privirea 
şirul de bănci de piatră ale teatrului, încercând să-şi închipuie în 
lumină jocul divin. 

M-a prins de braţ şi ne-am continuat drumul. 

— E teribil de greu să te lupţi cu Dumnezeu fără vărsare de 
sânge, a murmurat el. 

Ne-am oprit lângă o coloană pătrată, de gips smălţuit, pe 
care era încrustat simbolul sacru, securea dublă; abatele a 
îngenuncheat o clipă, şi-a împreunat mâinile, mişcându-şi 
buzele a rugăciune. 

Am rămas uimit: 

— Cum? Vă rugaţi? 

— Desigur, mă rog, prietene, mi-a răspuns el. Fiecare neam, 
fiecare epocă pune pe chipul lui Dumnezeu propria sa mască; 
dar dincolo de toate măştile, în toate epocile şi la toate 
neamurile, se află în veci acelaşi neschimbat Dumnezeu. 

S-a cufundat în tăcere, iar după un timp a zis: 

— Noi avem crucea drept semn sacru, strămoşii tăi 
îndepărtați aveau securea dublă, dar eu dau la o parte simbolul 
efemer şi văd acelaşi Dumnezeu dincolo de cruce şi de securea 
dublă şi mă închin lui. 

Eram foarte tânăr pe-atunci, în ziua aceea n-am înţeles. 
Peste ani, am priceput tâlcul acestor cuvinte şi le-am făcut să 
rodească; dincolo de toate simbolurile religioase am început să 


văd şi eu eterna şi neschimbata faţă a lui Dumnezeu. Şi ceva 
mai târziu, când mintea pricepea mult şi inima era neînfricată, 
am început să văd, dincolo de chipul lui Dumnezeu, tenebrele 
înfricoşătoare, pustii, haosul. Fără să fi vrut, părintele îmi 
deschisese un drum în ziua aceea, la Cnossos; am luat-o pe 
acest drum, dar nu m-am oprit acolo unde el ar fi vrut. Stăpânit 
de o curiozitate satanică, am mers mai departe şi am descoperit 
abisul. 

Ne-am aşezat între două coloane; cerul lucea ca oţelul. 
Greierii, în crângul de măslini care înconjura palatul, ţârâiau 
asurzitor. Custodele s-a sprijinit de o coloană, a scos punga cu 
tabac şi a început să-şi răsucească o ţigară. Niciunul dintre noi 
nu vorbea; simţeam că locul şi momentul erau sacre şi numai 
liniştea i se potrivea. O pereche de porumbei au zburat pe 
deasupra capetelor noastre, apoi s-au cocoţat pe o coloană. 
Erau păsările sacre ale Marii Zeiţe venerate de cretani. Uneori îi 
vezi pe o coloană, alteori zeiţa îi ţine la pieptul ei roditor. 

— Porumbei. am şoptit eu, de teamă să nu se sperie la auzul 
glasului meu şi să zboare de pe coloană. 

Părintele şi-a dus degetul la buze: 

— Taci, a şoptit el. 

Mintea îmi era grea de întrebări, dar am tăcut. Frescele 
extraordinare se perindau iar prin faţa mea: ochi mari, 
migdalaţi, cascade de bucle negre, femei impozante cu pieptul 
gol, cu buze pline, senzuale; păsări, fazani, potârnichi, maimuțe 
albastre, prinți cu pene de păun în păr, tauri sălbatici sacri, 
tinere preotese cu şerpi sacri încolăciţi în jurul braţelor, tineri 
albaştri în grădini înflorite. Bucurie, putere, bogăţie, măreție, o 
lume plină de mister, o Atlantidă ieşită din adâncurile 
pământului cretan ne privea cu ochi imenşi, negri, dar buzele îi 
rămâneau pecetluite. 

Ce fel de lume a fost, mă întrebam, când îşi va deschide gura 
şi va vorbi? Ce isprăvi au împlinit aceşti străbuni îndepărtați, 
chiar aici pe pământul pe care călcăm şi noi acum? 

Creta a fost cea dintâi punte de legătură între Europa, Asia şi 
Africa. Creta a fost cea dintâi care a început să se lumineze, în 
toată Europa tenebroasă a acelei epoci. Aici e locul unde sufletul 
grec şi-a împlinit misiunea hărăzită lui: să aducă divinitatea la 
scară umană. În Creta, statuile ţepene şi monstruoase din Egipt 
şi din Assiria au devenit statuete graţioase; trupurile se mişcă, 


buzele zâmbesc, chipul şi statura idolilor au fost croite după 
chipul şi statura omului. O umanitate nouă şi originală, diferită 
de Grecia care i-a urmat, plină de vioiciune, de graţie şi de 
rafinament oriental, a trăit şi s-a bucurat pe pământul Cretei. 

Priveam în jurul meu dealurile blânde şi domestice, măslinii 
cu frunza rară, chiparoşii zvelţi care se clătinau încet între 
stânci, ascultam clinchetul armonios şi limpede de la o invizibilă 
turmă de capre, trăgeam în piept aerul înmiresmat care venea 
dinspre mare trecând peste deal - simţeam că străvechiul 
secret al cretanilor mă pătrundea tot mai profund, devenind tot 
mai limpede. Cretanul nu-şi face griji pentru problemele 
supralumeşti, ci pentru treburile zilnice fără sfârşit, făcute din 
amănunte arzătoare, din veşnicele necazuri ale vieţii omului pe 
acest pământ. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat părintele. 

— La Creta. am răspuns eu. 

— Şi eu mă gândesc la Creta, a zis însoţitorul meu, la Creta 
şi la sufletul meu. Dacă mi-ar fi îngăduit să mă mai nasc o dată, 
aş vrea să văd lumina zilei pe acest pământ. Există aici o vrajă 
de nebiruit. Hai să mergem! 

Ne-am ridicat şi am aruncat o ultimă privire spre priveliştea 
extraordinară; eu puteam să o revăd, dar el a şoptit cu un 
suspin: 

— Niciodată. niciodată nu vă voi mai revedea. A făcut apoi cu 
mâna semn de rămas-bun coloanelor, frescelor, curților. 

— Adio, de la capătul pământului un popă franciscan a venit 
să vi se închine şi vi s-a închinat, acum rămâneţi cu bine. 

Am pornit înapoi; căldura era teribilă şi drumul, prăfos, 
părintele era obosit. Ne-am oprit la o mică mănăstire unde 
trăiau şi dansau în fiecare vineri dervişii; poarta arcată era 
pictată în verde, pe pragul de sus era o mână de bronz deschisă 
- emblema sacră a lui Mahomed. Am intrat în curte; pavată cu 
dale mari, albe, imaculate, de jur împrejur erau ghivece cu flori 
de volubilis, iar în mijloc un imens dafin cu frunze mari, plin de 
fructe. Ne-am oprit la umbra lui ca să ne tragem sufletul; un 
derviş ne-a zărit din chilie, s-a apropiat şi ne-a salutat, ducându- 
şi mâna la piept, la buze, la frunte. Purta o sutană lungă, 
albastră, şi un turban înalt de lână albă. Avea barbă ascuţită, 
neagră ca smoala, o buclă de argint îi atârna la urechea 
dreaptă. A bătut din palme, un băiat bucălat, desculţ, a adus 


câteva scăunele pe care neam aşezat. Dervişul vorbea despre 
florile care ne înconjurau, despre marea care se vedea 
strălucind printre frunzele ca nişte lăncii ale dafinului. Apoi a 
început să vorbească despre dans: _ 

— Cel care nu ştie să danseze nu ştie să se roage. Ingerii au 
gură, dar puterea de a vorbi le e pecetluită; îi vorbesc lui 
Dumnezeu prin dans. 

— Cum îl numiţi pe Dumnezeu, frate? a întrebat abatele. 

— Nu are nume, a răspuns dervişul. Numele nu-l poate 
conţine pe Dumnezeu. Numele e o închisoare, Dumnezeu este 
liber. 

— Dar când îl chemaţi, a insistat abatele, când aveţi nevoie 
de el, cu ce nume vă adresaţi lui? Dervişul a aplecat capul, s-a 
gândit; apoi şi-a descleştat dinţii: 

— Ah! a răspuns el; nu Allah, Ah! Aşa îl chem. Abatele era 
tulburat. 

— Are dreptate, a murmurat abatele. 

Micul derviş bucălat a apărut iar cu o tavă: cafea, apă rece şi 
doi ciorchini mari de struguri. O pereche de porumbei pe 
acoperiş, deasupra noastră - să fie, oare, aceiaşi porumbei pe 
care-i văzusem la Cnossos? - uguiau drăgăstos. Am tăcut o clipă 
şi atmosfera monahală s-a umplut de suspine amoroase. M-am 
întors spre sfântul părinte, se uita pierdut la porumbei, la cerul 
care ne acoperea, cu ochii în lacrimi. A simţit că mă uitam la el 
şi a zâmbit. 

— Lumea e frumoasă, a zis el, da, e tare frumoasă în ţările 
pline de soare. Acolo unde cerul e albastru, unde sunt porumbei 
şi struguri. Şi un dafin deasupra capului. 

Mânca strugurele, luând boabele una câte una, fericit. Parcă 
ar fi vrut să nu se mai sfârşească clipa aceea. 

— Chiar dacă aş fi sigur că voi ajunge în rai, a zis el, l-aş ruga 
pe Dumnezeu să mă îndrepte într-acolo pe cel mai lung drum cu 
putinţă. 

Atât de bine ne simţisem în mănăstirea musulmană, că nu ne 
mai înduram să plecăm. 

Alţi dervişi au ieşit în pragul chiliilor din jurul curţii; cei mai 
tineri aveau chipul palid şi ochii aprinşi de parcă îl căutau cu 
disperare pe Dumnezeu. Bătrânii, care trebuie să-l fi găsit, 
aveau obrajii rumeni, ochii plini de lumină. S-au aşezat pe jos, în 
jurul nostru; unii şi-au scos mătăniile de sub centurile de piele şi 


au început să se roage în linişte, uitându-se curioşi la călugărul 
creştin; alţii şi-au scos ciubucele lungi, au închis ochii pe 
jumătate şi au început să fumeze, tăcuţi, fericiţi. 

— Ce fericire domneşte aici, a şoptit părintele. S-ar părea că, 
dincolo de chipul lor, străluceşte chipul lui Dumnezeu! 

Mi-a atins umărul, într-un gest de rugă: 

— Te rog să-i întrebi - dervişii sunt un ordin religios - care e 
legea lor? 

Cel mai bătrân, un bărbat cu barbă albă, lungă, şi-a pus 
ciubucul pe genunchi şi a răspuns: 

— Sărăcia, a răspuns el, sărăcia, să n-ai nimic, să nu purtăm 
nicio povară, îndreptându-ne spre Dumnezeu pe o potecă 
înflorită; râsul, dansul, bucuria sunt cei trei arhangheli care ne 
iau de mână şi ne arată calea. 

— Întreabă-i, te rog, a mai adăugat părintele, cum se 
pregătesc să ajungă la Dumnezeu, prin post? 

— Nu, nu, a răspuns un derviş tânăr râzând; mâncăm şi bem 
şi mulţumim Domnului că a dat omului mâncare şi băutură. 

— Atunci cum? a insistat părintele. 

— Dansând, a zis dervişul cel bătrân cu barba albă, lungă. 

— Dansând? a mai zis el. De ce? 

— Pentru că dansul, a răspuns bătrânul derviş, ucide eul, şi 
când eul e ucis nu mai există nicio piedică să te uneşti cu 
Dumnezeu. 

Ochii abatelui scânteiau: 

— Ordinul Sfântului Francisc! a strigat el şi a strâns mâna 
bătrânului derviş. Aşa a trecut Sfântul Francisc pe acest pământ, 
dansând, şi aşa s-a înălţat la cer. Ce suntem noi altceva decât 
bufonii lui Dumnezeu? zicea el. Ne-am născut să înveselim inima 
oamenilor. Vezi, încă o dată, tânărul meu prieten, că în toate, în 
absolut toate, regăsim acelaşi neschimbat Dumnezeu. 

— Dar, în cazul ăsta, am îndrăznit eu să obiectez, de ce se 
duc misionarii în cele patru zări şi încearcă să-i facă pe băştinaşi 
să schimbe masca zeului care li se potriveşte, punându-i o 
mască străină - a noastră? 

Părintele s-a ridicat: 

— Greu de răspuns la această întrebare, a spus el. Dar, cu 
voia lui Dumnezeu, dacă vei putea să vii la Paris să-ţi completezi 
studiile, treci pe la mine. 

A zâmbit cu viclenie: 


— Poate că între timp voi fi găsit răspunsul. 

Ne-am luat rămas-bun de la dervişi, ne-au condus până la 
ieşire cu zâmbete şi plecăciuni. În prag, abatele mi-a zis: 

— Spune-le, te rog, că noi toţi adorăm acelaşi Dumnezeu. ŞI 
eu, spune-le, sunt un derviş în sutană neagră. 


XVII. Pelerinaj în Grecia 


Tata îmi promisese o călătorie de un an, oriunde aş fi voit, 
dacă îmi luam diploma de studii cu cea mai mare notă; răsplata 
era măreaţă, aşa că m-am pus cu burta pe carte. Unul dintre 
prietenii mei cretani, al naibii de inteligent, dădea examen în 
aceeaşi zi cu mine. Când ziua crucială a sosit, am pornit 
împreună spre Universitate, amândoi nespus de agitaţi; înainte 
ştiam tot, dar acum uitasem tot; nu mai ţineam minte nimic, îmi 
era teamă. 

— Nu-ţi mai aminteşti nimic? m-a întrebat prietenul meu. 

— Absolut nimic! 

— Nici eu, hai să mergem la tavernă să bem ceva, ne 
ameţim şi aşa o să ni se dezlege limba. Şi tata se ducea la luptă 
băut. 

— Hai! 

Am cerut un rând, apoi un altul, am început să ne simţim în 
formă. 

— Cum ţi se pare acum lumea? m-a întrebat prietenul meu. 

— Cam tulbure! 

— Şi mie la fel! Te ajută picioarele? 

— Da! i-am răspuns eu. 

— Atunci, hai să mergem, să tremure Dreptul Roman! 

Am plecat ţinându-ne de braţ, apoi am mai prins curaj şi 
mergeam fiecare singur. 

— Salut, Bachus, viteazule! am strigat eu. Răsuceşte-i braţul 
lui lustinian, dă cu el de pământ, cu noile sale legi! 

— De ce îl invoci pe Bachus? Am băut bere, nu vin, a zis 
prietenul meu. 

— Eşti sigur? 

— Nu mă crezi? Hai înapoi să întrebăm. Ne-am dus înapoi. 

— Bere, bere, ne-a asigurat patronul, izbucnind în râs. 
Încotro, fraţilor? 

— Să luăm examenul la drept. 


— Aşteptaţi-mă, vin cu voi, să am şi eu de ce râde. Şi-a scos 
şorţul şi venea, ţinând pasul cu noi. 

Profesorii ni se păreau nişte țânțari, aşa cum tronau înşiraţi, 
aşteptându-ne; din mintea noastră ieşeau scântei. Răspundeam 
la întrebări cu nonşalanţă, cu umor; puţin insolenţi, introduceam 
mereu citate latineşti, limba ni se dezlegase, eram în vervă; am 
răspuns şi am reuşit amândoi cu cea mai bună notă. 

Eram copleşiţi de bucurie; prietenul meu plănuia să deschidă 
un birou de avocatură în Creta şi să se lanseze în politică, iar eu 
mă bucuram că mi se deschidea o portiţă spre libertate. Una 
dintre marile dorinţe ale vieţii mele a fost întotdeauna să 
călătoresc. Să văd şi să păşesc prin ţări necunoscute, să înot în 
mări necunoscute, să străbat lumea, să văd, să privesc cu o sete 
nepotolită tărâmuri noi, mări, oameni, idei, privind totul ca 
pentru întâia şi pentru ultima oară, să mă uit lung la toate, apoi 
să închid ochii şi să simt comorile adunate în mine, calme sau 
tulburătoare, aşa cum mi-au apărut, până când timpul le va 
cerne şi va reţine esenţa bucuriilor şi tristeţilor - această 
alchimie a inimii este, cred eu, o imensă delectare demnă de 
om. 

Canarul, pasărea magică pe care tata mi-o dăruise de 
Crăciun, murise de mult. Zic a murit sau, mai degrabă, nu a 
murit, mi-e ruşine numai la gândul că mi-a scăpat acest cuvânt, 
voiam să zic "şi-a dat cântecul în mâinile lui Dumnezeu". Am 
îngropat pasărea în grădiniţa din curtea noastră, sora mea 
plângea, dar eu eram liniştit, ştiam că atâta vreme cât voi trăi 
nu o voi lăsă să piară. "Nu te las să pieri, i-am spus când am 
acoperit-o cu pământ, o să trăim şi o să călătorim împreună." 

Şi când am devenit om în toată firea şi am plecat din Creta, 
hoinărind pe scoarţa pământului, de multe ori am simţit canarul 
cocoţat în creştetul capului meu, cântând mereu acelaşi refren: 
"Hai să plecăm, de ce stăm aici? Suntem păsări, nu moluşte, 
sus, hai să plecăm!" Capul meu devenea un glob terestru, 
canarul se cocoţa în creştetul capului şi cânta, cu gâtlejul 
fierbinte înălţat spre cer. 

Auzisem că, odinioară, femeile din haremul turcesc şedeau în 
fiecare seară una lângă alta în grădină, îmbăiate şi parfumate, 
cu pieptul descoperit, iar sultanul venea să aleagă una dintre 
ele. În mână avea o batistă fină pe care o trecea pe sub braţul 
fiecărei femei şi apoi o mirosea; alegea femeia al cărei parfum îi 


plăcea cel mai mult în acea seară. 

Astfel se înşirau înaintea mea toate ţările. 

Grăbit şi lacom, mi-am aruncat ochii pe hartă: încotro să 
pornesc? Ce continent, ce mare să străbat mai întâi? Toate 
tărâmurile întindeau braţele spre mine, ademenindu-mă. Slavă 
Domnului, lumea era largă, trândavii n-au decât să spună ce 
vor, viaţa e lungă, avem timp să vedem toate tărâmurile şi să 
ne bucurăm de ele! 

Să începem cu Grecia! 

Pelerinajul meu prin Grecia a durat trei luni. Munţi, insule, 
sate, mănăstiri, mări, şi acum, după atâţia ani, inima îmi tresare 
de bucurie şi de nelinişte; să străbaţi şi să vezi Grecia e o 
bucurie şi un martiriu. 

Străbăteam Grecia şi, treptat, vedeam cu ochii mei, 
atingeam cu mâinile mele ceea ce gândul abstract nu poate nici 
vedea, nici înţelege: felul în care forţa şi graţia se întâlnesc. 
Cred că niciodată, în niciun alt colţ al lumii, cele două 
componente ale perfecțiunii, Ares şi Afrodita, nu s-au unit atât 
de organic ca în austera şi surâzătoarea Grecie. Peisajele sunt 
aspre şi semeţe, blânde şi feminine, grave sau pline de veselie 
şi de graţie. Spiritul planează peste peisaje, dăruind fiecăruia un 
templu, un mit, un erou, sufletul-pereche aparte. De aceea, 
pentru cel care călătoreşte în Grecia şi are ochi de văzut şi 
minte să înţeleagă, călătoria înseamnă o trecere de la o victorie 
spirituală la alta, într-o unitate magică neîntreruptă. In Grecia te 
convingi de faptul că spiritul e continuarea şi floarea materiei, 
iar mitul este expresia simplă şi totală a celei mai pozitive 
realităţi. Spiritul păşeşte pe pietrele Greciei de atâţia ani şi 
oriunde mergi îi descoperi urmele divine. 

Unele peisaje ale Greciei au o dublă natură şi emoția care 
izvorăşte din ele are de asemenea o dublă natură. Asprimea şi 
gingăşia stau una lângă alta, se completează şi se unesc ca 
bărbatul şi femeia. Sparta e una dintre sursele acestei asprimi şi 
delicateţi. Înaintea mea era Taigetul, dătător de legi, aspru şi 
dispreţuitor, stânci şi abisuri; mai jos, câmpia roditoare şi plină 
de vrajă, întinsă la picioarele sale ca o femeie îndrăgostită. Pe 
de o parte Taigetul, acest Sinai al Greciei, de unde zeul nemilos 
al neamului dictează poruncile sale aspre: viaţa e o luptă, 
pământul e un câmp de bătaie, să câştigi e singura ta datorie, 
nu dormi, nu te amăgi, nu râde, nu crâcni, lupta e singurul scop 


al vieţii tale, luptă deci! De cealaltă parte, la poalele Taigetului, 
Elena. Exact când începi să disperi şi să dispreţuieşti dulceaţa 
pământului, deodată, răsuflarea Elenei trece ca un lămâi în 
floare, îmbătându-te. 

Să fie această câmpie a Spartei atât de blândă şi de 
voluptuoasă, mireasma leandrilor atât de îmbătătoare, ori 
această fascinaţie vine de la trupul rătăcitor al Elenei, de mii de 
ori iubit? Desigur, Eurotas nu ar avea graţia seducătoare de azi, 
dacă nu s-ar vărsa ca un afluent în apele mitului nemuritor al 
Elenei. Ştim prea bine că locurile, râurile, mările se unesc cu 
marile nume iubite şi curg inseparabil în inimile noastre pe veci. 
Te plimbi pe malurile umile ale lui Eurotas şi îţi simţi mâinile, 
părul, gândurile învăluite de mireasma unei femei imaginare, 
mai reală şi mai tangibilă decât femeia pe care o iubeşti şi o 
cuprinzi în braţe! In zilele noastre lumea e înecată în sânge, 
patimile mistuitoare izbucnesc în infernul haotic al anarhiei 
contemporane; Elena rămâne întreagă, nemuritoare, de neatins, 
imobilă în atmosfera pură a versurilor uimitoare, în vreme ce 
timpul trece pe dinaintea ei. 

Pământul era parfumat, picăturile de rouă jucau pe florile de 
lămâi în lumina soarelui. Deodată, a suflat un vânt uşor şi o 
floare mi-a atins fruntea, stropindu-mă cu rouă. Un fior m-a 
străbătut ca şi când o mână nevăzută m-ar fi atins; pământul 
întreg părea să aibă chipul Elenei. Ea dă la o parte vălul brodat 
cu flori de lămâi şi, cu palma dusă la gură, fecioară în fiecare 
clipă, urmează un bărbat, pe cel mai puternic, iar când ridică 
călcâiul de zăpadă, talpa delicată luceşte însângerată. 

Ce ar fi fost Elena dacă suflarea lui Homer n-ar fi trecut peste 
ea? O femeie frumoasă, ca multe altele, care au trăit pe acest 
pământ şi au dispărut. Ar fi fost răpită, ca atâtea alte fete 
frumoase atât de des furate în satele noastre de la munte. Şi, 
chiar dacă această răpire ar fi iscat un război, toate, războiul, 
femeia, măcelul, ar fi pierit dacă Poetul n-ar fi întins mâna să le 
oprească de la pieire. Poetului îi datorează Elena salvarea sa; lui 
Homer cel căruia acest fir de apă, Eurotas, îi datorează 
nemurirea. Surâsul Elenei pluteşte în aerul Spartei. Mai mult, ea 
a intrat în sângele nostru, toţi bărbaţii se află în comuniune cu 
ea, toate femeile reflectă splendoarea sa. Elena a devenit un 
strigăt de iubire, ea trezeşte în fiecare bărbat dorul îmbrăţişării 
şi al perpetuării şi preface într-o Elenă chiar cea mai ştearsă 


femeie pe care o ţinem în braţe. 

Graţie acestei regine spartane, dorinţa capătă un exaltat titlu 
de nobleţe, o nostalgie tainică pentru o îmbrăţişare pierdută 
îmblânzeşte bruta din noi. Plângem, strigăm, Elena aruncă o 
iarbă magică în paharul amar pe care îl bem şi uităm durerea; în 
mână ţine o floare al cărei parfum alungă şerpii; la atingerea ei 
copiii urâţi se fac frumoşi; călare pe ţapul tragic, îşi leagănă 
picioarele în sandalele descheiate şi lumea întreagă se preface 
într-o vie. Cândva, poetul antic Stesihoros i-a adresat, într-o odă, 
cuvinte ofensatoare şi a orbit pe loc; tremurând şi căindu-se, a 
luat lira şi s-a prezentat la un mare festival panelenic, cântând 
înaintea grecilor faimoasa palinodie: 

Ce-am spus de tine nu e adevărat, o, Elena, 

Tu niciodată nu te-ai îmbarcat în iuțile corăbii, 

Tu niciodată n-ai ajuns la Troia... 

A început să plângă şi să implore cu braţele înălțate; pe loc 
lumina, înecată în lacrimi, a pogorât în ochii săi. 

Străbunii noştri organizau concursuri de frumuseţe: 
"Serbările Elenei". Într-adevăr, pământul e o palestră şi Elena o 
ţintă de neatins, mai presus de viaţă, poate inexistentă - poate 
o umbră. Se atribuia unui mister ritual credinţa secretă care 
susţinea că aheii nu s-au luptat la Troia pentru Elena cea 
adevărată, la Troia nu era decât statuia sa. Elena cea adevărată 
se refugiase în Egipt, într-un templu sacru, la adăpost de 
suflarea umană. Cine ştie, poate şi noi, pe acest pământ, ne 
luptăm, plângem şi ne ucidem unul pe altul de dragul umbrei 
Elenei. Dar cine ştie? În infern, umbrele înviau când sorbeau 
sânge de om viu, cine ştie dacă sângele pe care îl bea Elena de 
atâtea veacuri nu o va readuce la viaţă? Oare umbra sa nu se va 
întrupa într-o zi, spre a putea îmbrăţişa un trup cald, viu, al 
adevăratei Elene? Taigetul, luptătorul puternic, şi Elena, femeia 
lui. Inspirând mireasma Elenei printre leanarii din Eurotas, am 
uitat de mine şi îmi era ruşine. Într-o dimineaţă, ca să respir un 
aer mai bărbătesc m-am hotărât să urc pe Taiget. 

Bucuria muntelui, mirosul brazilor, stâncile aspre, vulturii 
planând pe deasupra mea, singurătatea de neclintit, toate mă 
îmbărbătau; am urcat ore în şir, eram fericit. Pe la prânz, de 
peste tot, nori negri sau adunat, auzeam tunete înăbuşite; 
voiam să cobor în fugă, săream din piatră în piatră, simţeam că 
furtuna venea în spatele meu, alergam, coboram iute ca să nu 


mă ajungă furtuna. Deodată brazii au început să freamăte, 
lumea s-a întunecat, fulgerele m-au învăluit, vârtejul m-a prins. 
M-am culcat cu faţa la pământ ca să nu mă doboare vijelia, am 
închis ochii şi am aşteptat. Muntele se scutura, lângă mine doi 
brazi s-au despicat şi au căzut la pământ. Văzduhul mirosea a 
pucioasă şi deodată ploaia s-a dezlănţuit; vântul s-a oprit şi 
lungi şiroaie de apă curgeau din cer. Cimbrişorul, ierburile, 
salvia şi menta, spălate de ape, şi-au întețit mireasma, muntele 
întreg fumega. 

M-am ridicat şi am început să cobor; mă bucuram de ploaia 
care îmi biciuia faţa, părul, mâinile. Zeul se cobora cu toată 
puterea pe pământul care se deschidea gâlgâind şi râzând, să 
primească apele bărbăteşti. Curând cerul s-a limpezit, furtuna 
fusese doar o amintire violentă a pogorârii sfântului duh, se 
terminase de acum, cucul a început să cânte. Era momentul 
când soarele apunea, zăream în depărtare, în vârful colinei care 
domina Mystra, proaspăt spălate, ruinele cetăţii francilor 
Villehardouini. Cerul întreg era acum verde şi auriu. 

A doua zi, trecând prin livezi şi prin crânguri de chiparoşi, m- 
am dus în pelerinaj la Pompeiul grecilor, Mystra. Această colină 
sacră unde s-a născut Grecia modernă e înzestrată cu toate 
farmecele şi miracolele, spre a ademeni chiar cele mai 
pretenţioase spirite. Lămâi, portocali, poteci înguste şi 
întortocheate, copii golaşi jucându-se pe uliţă, femei mergând 
după apă la izvor, fetişcane brodând sub pomii în floare. Viaţa 
se agaţă iar de pământ, luptând să urce pe colina ancestrală; e 
partea roditoare, locuită, a Mystrei. Mai departe începe urcuşul 
arid şi prăfos, lipsit de arbori; treci pe lângă case în ruină, ajungi 
la graţioasele biserici bizantine, arse de bătaia soarelui: 
Perivleptos, Metropolis, Sfinţii Teodori, Afendiko, Pandanassa, 
cealaltă parte roditoare a Mystrei, de data asta împodobită cu 
biserici. 

Îmi era sete, am intrat în curtea Mănăstirii Pandanassa, 
rugând călugărițele să-mi dea un pahar cu apă. Curtea 
strălucea, chiliile imaculate văruite în alb, divanele acoperite cu 
covoare de lână brodate. Călugăriţele au venit în grabă să-mi 
ureze bun-venit; unele erau înţepenite de dureri reumatice, 
altele tinere, extrem de palide, fiindcă trudeau pentru traiul 
zilnic, vegheau şi se rugau, mâncau doar cât să-şi astâmpere 
foamea. De cum au puţin timp, se apleacă asupra lucrului şi 


brodează motive tradiţionale - chiparoşi, cruci, vaze cu garoafe, 
mănăstiri; şi trandafiri mărunți, cusuţi cu mătase roşie. Te 
umple tristeţea când îţi arată cu mândrie broderiile, ca şi cum ți- 
ar arăta zestrea lor, zâmbesc, nu zic nimic, dar ştii prea bine că 
mirele nu există. 

În lumina de miere verzuie a apusului, Pandanassa strălucea 
ca un sipet bizantin de fildeş, lucrat cu răbdare şi cu dragoste ca 
să ascundă răsuflarea înmiresmată a Fecioarei. Ce unitate, ce 
concentrare de forme, ce graţie, de la pietrele unghiulare ale 
fundaţiei până la curburile amoroase ale domului! Graţiosul 
templu trăieşte şi respiră ca un trup cald, însufleţit. Toate 
pietrele, incrustaţiile, picturile şi călugărițele sunt componente 
organice ale acestei mănăstiri, ca şi cum s-ar fi născut toate 
deodată, în plină zi, din aceeaşi convulsie creatoare. 

Nu m-am aşteptat să găsesc atâta blândeţe, atâta caldă 
înţelegere umană în pictura bizantină. Până atunci văzusem 
doar chipuri ascetice, purtând în mâini pergamente acoperite cu 
litere roşii, chemându-ne să depăşim propria noastră natură, să 
plecăm în pustiu, să pierim ca să fim mântuiţi. Aici însă, culorile 
iradiau, chipurile erau de o mare blândeţe, Isus, intrând în 
lerusalim călare pe umilul animal blând şi blajin, ucenicii în urma 
lui, purtând ramuri de palmier şi mulţimea privind extatic - ca 
un nor care vine şi se destramă... Şi îngerul, pictat în verde de 
aramă coclită, pe care l-am văzut la Afendiko, un adolescent 
frumos, cu părul creţ, prins cu o panglică lată, cu mersul 
impulsiv, cu genunchii puternici şi rotunzi! Semăna cu un mire 
care se ducea... Încotro se ducea cu atâta bucurie şi grabă? 

Atunci au început să bată clopotele pentru veghea din 
Vinerea Mare. Am intrat în naosul cald al bisericii; la mijloc, 
acoperit cu flori de lămâi, era linţoliul pe care era aşezat, printre 
florile de lămâi, cel ce moare fără încetare, cel ce învie fără 
încetare; odinioară se numea Adonis, acum se numeşte Hristos. 
Femei palide, îndoliate, îngenuncheau, aplecându-se asupra lui, 
jelindu-l. Biserica mirosea a ceară ca un stup de albine, 
amintindu-mi alte preotese, Melissele, din templul lui Artemis de 
la Efes şi din templul lui Apollo de la Delfi, făcute din ceară şi 
pene. 

Deodată au izbucnit  lamentaţiile femeilor,  bocetul 
insuportabil. Ştiam că suferinţa omului e forţa care îl învie pe 
Dumnezeu, dar acolo, în împărăţia Elenei, inima mea nu era 


pregătită să plângă; m-am ridicat, ziua mai păstra o geană de 
lumină şi am luat-o spre casele senioriale în ruină, cu turnurile 
dărâmate, pe colina care poartă ca pe o coroană de piatră 
faimoasa cetate a regelui Villehardouin. Poarta fortificată era 
deschisă, curţile erau pustii, am urcat scările în ruină, am ajuns 
la creneluri; stoluri de corbi, surprinşi, zburătăceau. Mă uitam la 
câmpia fertilă de la poale, la fumul care ieşea din căsuţele 
joase; se auzea un scârţâit de căruţă, un cântec plin de dor, 
aerul din jur suspina, spectre umpleau văzduhul. Fiicele blonde 
ale seniorilor francezi se ridicau din morminte, împreună cu 
cavalerii în armură care au venit în Peloponez în postură de 
cuceritori, dar s-au însurat cu grecoaice, au primit sânge 
grecesc şi au uitat de patria lor. Graţie femeilor noastre brune, 
cu părul ca pana corbului, cu ochii mari, învingătorii au fost 
învinşi. 

Câteva zile mai târziu, am avut fericirea să văd o altă 
privelişte: treci albia uscată a unui râu, umbrită de platani şi de 
răchită înflorită, urci un munte aspru, înmiresmat de cimbrişor şi 
de genţiană, nici sate, nici oameni, nici capre şi nici oi, un 
adevărat pustiu. Şi, pe neaşteptate, după un colţ al muntelui se 
iveşte înaintea ta, în inima Peloponezului, faimosul templu al lui 
Apollo, la Vasses. Construit din aceeaşi piatră sură din care e 
alcătuit muntele, când îl vezi, simţi profunda corespondenţă 
dintre templu şi peisaj. Pare o parte a muntelui, piatră din piatra 
sa, fixat solid între stânci, el însuşi o stâncă, dar o stâncă peste 
care a trecut suflarea spiritului. Aşa cum sunt modelate şi 
plasate, coloanele templului exprimă însăşi esenţa austerităţii şi 
a solitudinii montane; pare să fie creştetul peisajului, vatra sacră 
închisă între hotarele sale, unde se cuibăreşte spiritul locului. 
Aici, măiestria anticilor nu te surprinde, continuă să exprime 
perfecțiunea peisajului, abilă, te face să o iei pe o potecă 
obişnuită omului şi te face să urci fără să ţi se taie răsuflarea 
până în vârf. Se pare că de veacuri muntele tindea spre eonul 
dinăuntrul întunecatei sale mase, căutând să-l exprime; în clipa 
în care a dobândit templul lui Apollo, s-a eliberat. S-a simţit 
eliberat, cu alte cuvinte, şi-a descoperit sensul, adevărata sa 
menire şi e fericit. 

Înţelegeam cu fiecare zi mai mult, străbătând pământul 
Greciei, că civilizaţia antică greacă nu era o floare 
supranaturală, căzută din cer, ci un pom înfipt adânc în pământ 


care îşi trăgea seva din noroi, prefăcându-l în flori. Cu cât îşi 
trăgea seva mai adânc din noroi, cu atât creştea şi florile erau 
mai bogat elaborate. Faimoasa simplitate a Antichității, 
echilibrul şi seninătatea, nu erau virtuţi naturale uşor de 
câştigat, ale unui neam simplu şi echilibrat, erau isprăvi grele, 
trofee ale unor campanii periculoase pline de suferinţă. 
Seninătatea greacă e foarte complexă şi tragică, este rezultatul 
echilibrului forţelor sălbatice aflate în luptă, care după osteneală 
şi bătălie prelungită reuşesc să se împace. Ca să atingă ceea ce 
un mistic bizantin numea "lipsa de efort", cu alte cuvinte piscul 
efortului. 

Elementul care conferă munţilor, satelor şi pământului grec 
imaterialitate este lumina; în Italia lumina e moale şi efeminată, 
în Insulele lonice e blândă şi plină de patimă orientală, în Egipt e 
densă şi senzuală; lumina Greciei e complet spiritualizată. În 
această lumină, omul reuşeşte să vadă limpede, să impună 
ordine deasupra haosului, să restabilească cosmosul. ŞI 
cosmosul înseamnă armonie. 

O bătrânică s-a ivit pe neaşteptate din căsuţa paznicului 
aflată lângă templu; în palmă avea două smochine şi un 
ciorchine de struguri; erau primii copţi pe platoul înalt şi voia să 
mi-i ofere. Bătrâna era blândă, măruntă, vioaie, cu siguranţă 
fusese frumoasă în tinereţea ei. 

— Cum te cheamă, mătuşico? am întrebat eu. 

— Maria. 

Dar când a văzut că iau creionul să-i notez numele, a întins o 
mână zbârcită şi m-a oprit: 

— Marița, mi-a zis cu o cochetărie tinerească, Marița. 

Când a văzut că eram gata să-i eternizez numele în scris, 
parcă ar fi vrut să scape de la pieire numele mic, numele care îi 
trezea aducerea-aminte a celor mai dulci clipe din viaţa sa. 

— Marița. a repetat cu frică, nu cumva să nu fi auzit. 

M-am bucurat văzând că eternul feminin prindea rădăcini 
chiar şi în acel trup şubred! 

— Ce sunt toate astea din jurul nostru? am întrebat-o. 

— Pietre, ce altceva ai vrea să fie? 

— Şi de ce vin oamenii de la capătul pământului să le vadă? 
Bătrâna a şovăit o clipă, apoi, coborând glasul, m-a întrebat: 

— Eşti străin? 

— Nu, grec. 


A prins curaj şi a dat din umeri: 

— Străini nerozi! a exclamat ea, izbucnind în râs. 

Nu era prima oară când vedeam bătrâne care păzeau vechile 
temple şi faimoasele biserici cu icoane miraculoase, râzând cu 
păcat de sfinţii sau demonii de marmură antică pe care îi 
străjuiau. În ciuda faptului că sunt zi de zi în preajma lor, nu se 
lasă impresionate. 

Bătrâna Marița mă privea cu plăcere cum ciuguleam strugurii 
acrişori pe care mi-i dăruise. 

— Ce părere ai despre politică? am întrebat-o eu, vrând s-o 
necăjesc. 

— Ei, fiule, mi-a răspuns cu o mândrie neaşteptată, ei, fiule, 
aici noi suntem sus, tare departe de lume, nu-i auzim tărăboiul. 

"Noi", cu alte cuvinte "templul şi cu mine"; a rostit cuvintele 
"departe de lume" cu mândrie în glas, ceea ce însemna "mai 
presus de lume". Eram plăcut surprins, observaţia bătrânei, mai 
mult chiar decât templul, mi-a făcut o mare bucurie. 

M-am plimbat printre coloane, plouase înainte cu două zile şi 
ochiuri de apă stăteau limpezi în spărturile marmurei. M-am 
aplecat şi priveam norii albi, scămoşi, care treceau ca nişte 
fantome pe suprafaţa apei. Citisem undeva că, în Orientul 
Îndepărtat, divinitatea e adorată contemplând apa într-un vas 
de piatră, în care se oglindesc norii trecători. 

Coborând spre câmpie, am zărit un bătrân îngenuncheat pe 
pietre; aplecat peste pârâu, privea apa curgând la vale, cu faţa 
luminată, într-un extaz indicibil; nasul, gura, obrajii parcă 
dispăruseră, îi rămâneau numai ochii care urmăreau apa 
curgând printre pietre. M-am apropiat de el şi l-am întrebat: 

— Ce vezi acolo, moşule? 

Şi el, fără să ridice capul şi fără să-şi ia ochii de la apă: 

— Viaţa mea, fiule, mi-a răspuns el, viaţa mea care curge la 
vale. 

În Grecia, toate lucrurile, munţii, apele, mările, văile, prind 
viaţă, "se umanizează" şi-i vorbesc omului într-un limbaj 
aproape omenesc. Nu-l supără, nu-l împovărează peste măsură, 
devin prietenii şi confrații săi. Strigătul confuz, nedecantat, al 
Orientului, trecând prin lumina Greciei, se fixează, se 
umanizează, se transformă în Logos. Grecia e filtrul care preface 
prin strădanie bruta în om, servitutea orientală în libertate, beţia 
barbară în rațiune sobră. Să dea chip celor fără chip, să dea 


măsură celor fără de măsură, să echilibreze forţele oarbe, 
antagoniste, e misiunea acestui pământ şi a acestei mări agitate 
care se cheamă Grecia. 

A străbate Grecia în lung şi în lat este o reală bucurie şi un 
mare câştig. Pământul grec e stropit cu sânge, cu sudoare şi cu 
lacrimi, munţii au fost martori la atâtea eforturi omeneşti, încât 
te cutremuri la gândul că în aceşti munţi şi pe acest țărm 
destinul rasei albe a fost pus în joc. Pe un astfel de țărm plin de 
graţie, în jocul luminii şi al umbrei, s-a împlinit miraculoasa 
transsubstanţiere a animalului în om. O plajă greacă trebuie să 
fi fost cea pe care orientala Astarte, cu mamele de purcea, a 
ancorat; grecii au luat statuia de lemn cioplită barbar, au 
purificat-o de animalitate, lăsându-i doi sâni, i-au dat un trup 
uman plin de nobleţe. Grecii au luat instinctul primitiv, beţia 
orgiastică, strigătul bestial din Orient, transformând instinctul în 
iubire, muşcătura în sărut, orgia în adoraţie divină, strigătul în 
cuvinte de iubire, Astarte devenind Afrodita. 

Poziţia Greciei, nu numai geografică, ci şi spirituală, implică o 
misiune şi o responsabilitate misterioasă. Două curente active 
continuu se ciocnesc în apele şi în pământul său, întotdeauna 
expus geografic şi spiritual la necontenite vârtejuri. Această 
poziţie hărăzită Greciei a exercitat o influenţă hotărâtoare 
asupra destinului său şi al lumii. 

Am văzut, am adulmecat şi am pipăit Grecia, mergând singur 
pe jos, cu un baston de măslin în mână şi cu o traistă pe umăr. 
Şi, pe măsură ce Grecia pătrundea tot mai adânc în fiinţa mea, 
simţeam că misterioasa substanţă a pământului său şi a mării 
este muzicală. În fiecare clipă peisajul se schimbă, fără să bagi 
de seamă, rămânând mereu acelaşi, îşi unduieşte frumuseţea şi 
se reînnoieşte. Este o profundă unitate şi în acelaşi timp o 
diversitate fără încetare reînnoită. Nu este acelaşi ritm care 
guvernează arta antică izvorâtă din contemplare, din iubire, din 
înţelegere şi din dorinţa de a da o expresie concretă lumii 
vizibile înconjurătoare? Priviţi o operă greacă din marea 
perioadă clasică: nu e lipsită de viaţă, e pătrunsă de o 
imperceptibilă vibrare a vieţii, ca vulturul, ale cărui aripi par 
imobile, în zborul său către zenit. Tot astfel statuia antică 
trăieşte, se mişcă imperceptibil; continuând tradiţia, pregăteşte 
drumul artei viitoare, realizând în clipa nemuritoare echilibrul 
trinităţii timpului. 


Prin lupta lor, grecii au sacralizat fiecare ţinut, l-au supus 
unui sens înalt care constituie însăşi esenţa lui. Prin frumuseţe şi 
patimă stăpânită, au convertit natura fizică a fiecărui ţinut într-o 
idee metafizică. Au dat la o parte iarba, pământul, piatra şi au 
descoperit spiritul proaspăt, în adânc. Acest spirit s-a întrupat în 
temple graţioase, în mituri, în preafericiţi zei indigeni. 

Ore întregi am admirat priveliştea sacră a Olimpiei; noblețea, 
liniştea sa meditativă, valea veselă şi primitoare între dealurile 
blânde protejate de vântul rece de la nord, de pârjolul vântului 
de la sud, deschisă numai spre apus, de unde suflă briza 
răcoroasă a mării, urmând cursul Alfeosului. Niciun alt loc din 
Grecia nu-ţi trezeşte un sentiment de pace, de împăcare, atât 
de blând, atât de captivant. Cu ochi fără greş, anticii l-au ales 
drept locul în care toţi grecii puteau să se întâlnească, în frăţie, 
la fiecare patru ani o dată, sporind liniştea şi forţa, incitând la 
împăcare. 

Grecia a vărsat lacrimi de gelozie, de ură, de războaie civile. 
Democraţi, aristocrați, tirani s-au învins unii pe alţii, au 
întemeiat, în strâmtori, în insule izolate, pe ţărmuri îndepărtate, 
mici cetăţi independente, ca un trup cu mai multe capete, 
sfâşiate de o ură nespusă; patima clocotea în fiecare piept. Şi 
deodată, la fiecare patru ani, primăvara, soli, au cununi pe cap, 
spondofori, coboară din aceste văi sacre şi aleargă până în cele 
mai îndepărtate hotare ale Greciei, proclamă luna sacră a 
jocurilor, jerominia, un armistițiu, invitând prieteni şi duşmani să 
se întreacă în Olimpia. Din întregul Peloponez, din Grecia 
continentală, din Macedonia, Thessalia, Epir, Tracia, de pe 
malurile Mării Negre, din Asia Mică, din Egipt, Cyrene, Graecia 
Magna, Sicilia, atleți şi pelerini se grăbesc spre leagănul sacru, 
panelenic al sportului. Acolo nu aveau voie să pună piciorul nici 
sclavii, nici criminalii, nici străinii, nici femeile. Numai grecii 
liberi. 

Niciun alt popor n-a înţeles mai bine valoarea ascunsă şi 
manifestă a sportului. Viaţa îşi urmează cursul, în efortul zilnic 
de a învinge adversităţile: natura, fiarele sălbatice, foamea, 
setea, boala, şi e o mare şansă de a avea încă forţă din belşug; 
această forţă caută să se risipească în sport. Civilizaţia începe în 
momentul în care sportul începe; atât timp cât viaţa luptă doar 
pentru nevoile zilnice, pentru a se apăra de duşmani, pentru 
traiul zilnic, civilizaţia nu poate să se nască; se naşte numai 


când viaţa, satisfăcându-şi nevoile primare, se bucură de puţin 
răgaz. 

Cum e folosit acest răgaz, cum se împarte între diferitele 
straturi sociale, cum poate fi rafinat la extrem? După felul cum 
fiecare neam, fiecare epocă îşi rezolvă necesităţile, se judecă 
valoarea şi esenţa civilizaţiei. 

Mă plimbam printre ruinele din Altis, privind încântat scoicile 
încrustate în piatra folosită la construcţia templelor. Dărâmate 
de creştini, devastate de cutremure, de ploile şi torentele 
Alfeosului care le-au spălat uimitoarea iradiere, statuile au fost 
sfărâmate, rămânând doar câteva, drept consolare. Am rupt 
câteva fire de mentă, din scobitura în care se pare că susţinea 
statuia de aur şi fildeş a lui Fidias, mireasma eternă mi s-a 
răspândit în palmă. 

Oamenii s-au întrecut în aceste locuri sacre, dar zeii se 
întrecuseră înaintea lor: Zeus s-a luptat cu tatăl său, Cronos, ca 
să-i smulgă împărăţia; zeul luminii, Apollo, s-a întrecut la fugă 
cu Hermes şi s-a luptat cu Ares; mintea a învins timpul, lumina a 
învins forţele întunecate ale înşelăciunii şi ale violenţei. Cei care 
au susţinut mai târziu, după zei, lupta au fost eroii: Pelops a 
venit din Asia şi l-a învins pe barbarul sângeros, Oinomaos, 
unindu-se cu iapa îmblânzită, Hippodamia. Civilizaţia ionică, mai 
puternică, mai plină de graţie şi seninătate i-a învins pe 
băştinaşii necivilizaţi ai ținutului, a luat calul în robie şi a întărit 
puterea omului. Eroul Heracles a curăţat grajdurile lui Augias, a 
adus jertfe lui Zeus; din cenuşa rămasă după arderea jertfelor, a 
înălţat un altar şi a proclamat primele jocuri olimpice. Acest 
altar a fost înălţat mai sus, prin cenuşa noilor jertfe, Olimpia a 
devenit marele atelier unde, fără încetare, neamul grecilor îşi 
făureau trupurile de bronz. 

Nu doar pentru a-şi face trupurile frumoase. Grecii n-au creat 
niciodată artă de dragul artei, frumuseţea are întotdeauna un 
scop: să se pună în slujba vieţii. Anticii voiau să aibă trupuri 
puternice şi frumoase, care să fie receptacole ale minţii 
sănătoase şi echilibrate, iar dincolo de toate aveau un scop: să 
apere cetăţile. 

Gimnastica era o pregătire care se cerea fiecărui cetăţean 
grec aparţinând cetăţii. Cetăţeanul civilizat era bărbatul care 
frecventa gimnaziul şi palestra, ca să-şi cultive trupul armonios 
şi puternic, cu alte cuvinte frumos, gata să-şi apere neamul. 


Priviţi o statuie din perioada clasică şi veţi vedea dacă cel 
reprezentat a fost un om liber, ori un sclav! Se vede după ţinuta 
lui. O ţinută senină, stăpânindu-şi perfect patimile, un corp 
frumos, atletic sunt trăsăturile omului liber. Sclavul e 
reprezentat întotdeauna cu gesturi bruşte, nestăpânite, prea 
gras, ori prea slab. Dionysos, zeul vinului, stă calm în vreme ce 
în jurul său satirii nătângi, silenii, sclavii şi supuşii săi îşi arată 
lipsa de pudoare în dansurile lor obscene. 

Armonia dintre minte şi corp, iată idealul suprem al grecilor. 
Hipertrofia unuia în favoarea celuilalt era considerată barbară. 
Odată cu decăderea grecilor, corpul atletului s-a hipertrofiat, în 
defavoarea minţii. Euripide a fost cel dintâi care a protestat, 
arătând riscul pierderii spiritului lăsat pe mâna atletismului. Mai 
târziu, Galenus a adăugat denunţul său: "Mănâncă, beau, dorm, 
se uşurează, se rostogolesc în praf şi noroi - iată ce viaţă duc 
atleţii!" Marele erou, Heracles, care în anii de glorie a trecut 
dintr-o încercare în alta, într-un perfect echilibru al minţii şi al 
trupului, a degenerat apoi într-un "băutor şi mâncău". Artiştii, 
care în epoca de glorie au creat tipul ideal al tânărului, acum 
reprezintă trupurile cu realismul brutal de atleți, pe care le 
vedeau acum în jurul lor, greoaie şi barbare. 

În Grecia, ca şi în altă parte, realismul a început să domine, 
civilizaţia a intrat în declin. Astfel am ajuns în epoca elenistică 
grandilocventă, fără credinţă şi lipsită de idealuri 
suprapersonale; de la haos la Parthenon şi de la Parthenon 
înapoi la haos. Un ritm nemilos. Libertatea individuală a făcut să 
dispară puterea disciplinei, a scăpat din mâini frâul care 
menținea instinctele în echilibru; pasiune, emoție, realism. Un 
dor misterios şi melancolic s-a răspândit pe chipuri, viziunile 
mitologice înfricoşătoare au devenit vesele şi decorative, 
Afrodita e dezbrăcată ca o femeie de rând, Zeus capătă 
ştrengărie şi eleganţă, Heracles devine o brută. Grecia, după 
Războiul Peloponeziac, începe să se fărâmiţeze, credinţa în 
patria natală s-a pierdut, suficiența individuală triumfă. 
Protagonistul de pe scenă nu mai este zeul, nici tânărul efeb 
idealizat, este cetăţeanul bogat cu plăcerile şi pasiunile sale 
lascive, materialist, sceptic şi libertin. Talentul a fost înlocuit cu 
geniul, bunul gust ţinea loc de talent, arta a început să fie 
populată de copii, de femei cochete, de scene realiste, de 
bărbaţi prea brutali, ori prea mintoşi. 


Am urcat colina care duce la muzeu, mă grăbesc să admir pe 
Hermes a lui Praxiteles, isprăvile lui Heracles şi cele două 
splendide frontoane care au mai rămas. Mergeam repede, de 
parcă îmi era teamă că pământul va înghiţi aceste relicve, 
înainte ca eu să ajung acolo. Strădania nobilă a omului 
depăşeşte legile inumane ale eternității, de aceea viaţa şi 
efortul nostru cer o tragică şi eroică intensitate. Nu avem la 
dispoziţie decât un moment, să-l prefacem în eternitate, nu 
există altă formă de nemurire. 

M-am liniştit când am intrat în marea sală a muzeului. Apollo, 
Heracles, Nike, centaurii şi lapiţii străluceau calmi, în lumina 
dimineţii, trăiau încă. M-am bucurat. Lumea de azi urmează legi 
inumane, ştim că în vremurile fatale în care ne-a fost dat să 
trăim o bombă poate să cadă oricând, prefăcând în cenuşă cele 
mai preţioase monumente ale omului. Când ne bucurăm de o 
operă de artă, plăcerea noastră e simţitor redusă gândindu-ne 
că deasupra capului nostru atârnă pericolul despărțirii de ea pe 
veci. 

Admirând cele două frontoane, înţelegi cu câtă acuratețe 
înţelepţii orientali au formulat scopul artei: "Arta nu e 
reprezentarea trupului, ci a forţelor care au creat trupul". Aceste 
forţe creatoare transpar mai ales pe frontonul de vest; 
banchetul de-abia s-a terminat, centaurii beţi au pornit să 
răpească femeile lapiţilor, un centaur saltă şi îmbrăţişează o 
femeie, apăsându-i pieptul cu laba sa uriaşă, femeia pare 
leşinată de spaimă şi, în acelaşi timp, cuprinsă de o 
indescriptibilă plăcere. O altă scenă în care luptătorii se sfâşie, 
se ucid unul pe altul, fiara a scăpat, patima izbucneşte cu 
violenţă: scene străvechi cu oamenii-maimuţă învie sub ochii 
noştri. Şi totuşi, un calm misterios se aşterne peste aceste 
patimi primitive, căci în mijlocul oamenilor dezlănţuiţi, nevăzut 
de cei ce se încaieră, stă Apollo, cu mâna dreaptă, numai cu 
mâna dreaptă, întinsă înainte. 

Sculptorul care a creat această scenă, cu câţiva ani înaintea 
Parthenonului, deşi a depăşit neîndemânarea artistului arhaic, n- 
a atins încă perfecțiunea artistică a epocii clasice. Stăpânit de 
dorinţa puternică şi de nerăbdarea de a atinge piscul, a obţinut 
o victorie, dar n-a ajuns să facă pasul următor. A spart un 
echilibru, trebuia însă să pună un altul în loc, de aceea alerga 
plin de râvnă, impetuos, spre punctul de sosire. Acest fronton ne 


emoţionează, surprindem lupta şi strădania artistului care încă 
nu a atins piscul perfecțiunii. 

Există altceva care îţi umple inima de bucurie; distingi toate 
rangurile ierarhice: zei, bărbaţi liberi, femei, sclavi, animale. 
Zeul stă la mijloc, drept şi calm, stăpânit, deşi vede grozăviile 
din jurul său, îşi controlează mânia şi patima, dar nu rămâne 
indiferent, el întinde mâna calm şi acordă victoria celui ales de 
el. Lapiţii, bărbaţii, poartă şi ei marca umanităţii pe chipul lor 
aproape imobil, nu strigă, nu imploră, dar sunt oameni, nu zei, şi 
o uşoară pulsaţie a buzelor, la care se adaugă o încruntare a 
frunţii, lasă să li se vadă suferinţa. Femeile suferă şi mai mult, 
dar suferinţa lor se îmbină cu o nespusă dorinţă întunecată; în 
ciuda lor, parcă, se bucură că sunt răpite de brutele 
îngrozitoare, par să se bucure de faptul că se varsă sânge întru 
salvarea lor. Pe de altă parte, sclavii stau tolăniţi cu o 
familiaritate impertinentă, uitându-se la ceilalţi fără nicio 
reţinere; în epoca în care a fost creat frontonul, personajele 
stând într-o rână nu-i puteau reprezenta pe zei, niciodată zeii nu 
s-au tăvălit astfel, niciodată nu şi-au uitat demnitatea 
sacerdotală. În sfârşit, centaurii beţi, bestiile perverse, se 
năpustesc urlând asupra femeilor şi bărbaţilor, sunt lipsiţi de 
rațiune, nu există nicio putere care să impună ordine asupra 
forţei brutale sau nobleţe asupra patimii. 

E un moment extraordinar, toţi îşi păstrează intacte 
particularităţile şi rangul, e timpul dăltuit în marmură, îmbinând 
toate aceste elemente: lipsa de tulburare divină, disciplina 
omului liber, izbucnirea bestiei, reprezentarea realistă a 
sclavilor. După mai multe generaţii, ultimele două elemente, 
cele mai de jos, devin dominante, pasiunea realistă 
desfigurează bărbatul liber şi zeii, hăţurile au slăbit, arta şi-a 
pierdut forţa, decăzând; de la tragicul dinamic al acestui fronton 
al Olimpiei, de la calmul divin al Parthenonului, am ajuns la 
verbalismul din Pergam. 

Pe acest fronton admirăm, cu bucurie, sâmburele apogeului; 
pro-apogeul şi post-apogeul, unite pentru un scurt timp. 
Perfecţiunea e un echilibru de o clipă, suspendat deasupra 
haosului, cel mai dificil şi cel mai periculos echilibru, arunci o 
mică greutate pe un taler sau altul al balanței şi echilibrul 
dispare. 

Frontonul ne oferă o altă sursă de bucurie. Privindu-l, se iscă 


o mulţime de întrebări, gândul te poartă în perioada imediat 
următoare, după victoria grecilor asupra perşilor, când un val de 
libertate, mândrie şi putere a cuprins întreaga ţară. Grecia şi-a 
simţit forţa, lumea din afară şi dinăuntru s-a reînnoit, zeii şi 
oamenii iradiau o nouă lumină, noi temple, statui, pictură, 
poezie, un monument nepieritor trebuia înălţat pentru victoria 
grecilor asupra barbarilor. Ce formă sculpturală trebuia să ia 
acest monument? 

Marii artişti privesc dincolo de fluxul realităţii imediate, 
văzând simbolurile eterne, nepieritoare, dincolo de acţiunile 
spasmodice, adesea inconştiente ale omului, disting marile 
fluxuri purificatoare, reaşază evenimentele trecătoare într-o 
dimensiune eternă. Marii artişti consideră reprezentările realiste 
desfigurarea şi caricatura celor veşnice. 

lată de ce, toţi marii artişti ai Eladei clasice - nu numai marii 
sculptori -, dorind să asigure veşnicia fiecărui monument 
închinat unei victorii efemere, plasează Istoria în atmosfera 
elevată şi simbolică a Mitologiei. lată de ce, în loc să-i reprezinte 
pe greci în luptă cu perşii, i-au reprezentat pe lapiţi şi pe 
centauri. Dincolo de aceştia, discernem doi mari, eterni 
adversari: civilizaţia şi barbaria. Astfel evenimentul istoric legat 
de timp şi de loc scapă timpului, e legat de întregul neam, 
reprezentat de imaginile antice, în cele din urmă scapă 
neamului, devenind o nemuritoare, panumană memorie. Prin 
acest sens elevat al înnobilării simbolice, victoriile grecilor au 
fost înălțate la rangul de victorii supraomeneşti. 

Cele douăsprezece metope care împodobesc templul lui 
Zeus, reprezentând cele douăsprezece isprăvi ale lui Heracles, 
în starea jalnică în care se află şi agăţate pe pereţii muzeului, 
cât de profund ne mişcă, spre ce mândre înălţimi ne înalţă 
spiritul! Priviţi cum zeiţa Atena, inteligenţa umană plină de forţă, 
îl ajută pe atlet! Tot astfel, odinioară, trebuie să fi coborât de pe 
Acropole la Marathon şi Salamina ca să-i ajute pe greci. De-a 
lungul metopelor o vedem pe Atena aşezată pe o piatră, obosită 
de efort, dar mândră, priviţi cum se uită spre atlet, cum acesta 
se întoarce triumfător şi îi oferă pasările Stymfaliei drept pradă! 
O vedem ridicând braţul, stând dreaptă în spatele lui, ajutându-l 
să suporte greutatea Pământului! 

Deşi artistul a vrut să aducă, la vremea sa, un imn grecilor, 
şi-a îndreptat ruga plină de respect către Heracles, marele 


străbun, căpetenia neamului. Imnul pare să spună: "Nu noi am 
învins, victoria aparţine geniului neamului, îndărătnicului nostru 
străbun, dârzului atlet. In acest fel simbolic, imnul se îndreaptă 
spre întreaga speţă a omului liber; nu noi, grecii, am câştigat 
victoria, ea nu aparţine numai neamului nostru, aparţine fiecărui 
om care înaintează din faptă în faptă eroică, luptând să învingă 
fiara, barbaria şi moartea". 

Am ieşit pe poarta muzeului şi m-am plimbat prin curtea 
interioară, umbrită de pini. M-a cuprins o subită disperare: am 
putea, oare, noi, modernii să dobândim echilibrul, seninătatea şi 
viziunea eroică a vechilor greci? Fiecare călător, după ce scapă 
din acest vis olimpic, după ce iese pe poarta muzeului, 
întâmpinat de lumina soarelui, îşi pune cu siguranţă această 
întrebare dureroasă. Pentru noi, grecii, disperarea e dublă, 
pentru că ne considerăm descendenţii celor antici şi, vrând- 
nevrând, ne asumăm o datorie egală cu cea a marilor străbuni, 
dar mai presus de toate datoria fiecărui fiu este să-şi 
depăşească părinţii. 

Ce fericire ar fi pentru un grec să se poată plimba prin ţara 
lui, fără să audă glasuri aspre înălțându-se din pământ! Pentru 
un grec însă călătoria devine un chin epuizant şi fascinant, îşi 
simte inima sfâşiată! Oricare colţişor neînsemnat de pământ e 
un mormânt adânc unde morţii zac în straturi, unii peste alţii: 
glasuri disperate se înalţă din pământ şi te cheamă; căci numai 
glasul, partea nemuritoare a omului, rămâne. Ce glas să alegi? 
Fiecare glas e un suflet; fiecare suflet tânjeşte după un trup al 
său şi inima ascultă tulburată, nu poate hotărî - căci adeseori 
cele mai iubite suflete nu sunt cele care merită. 

Îmi amintesc ziua când m-am oprit, la amiază, sub un 
leandru cu flori roz, pe malurile lui Eurotas, între Sparta şi 
Mystra; acolo am devenit conştient de lupta seculară, teribilă, 
dintre minte şi inimă. Inima mea s-a pornit cu un elan irezistibil 
să reînvie trupul palid, marcat de pecetea morţii, al împăratului 
bizantin Constantin Paleologul, să întoarcă roata timpului, 
aducând-o în ziua de 6 ianuarie 1449, când pe înălțimile Mystrei 
a primit coroana vremelnică stropită cu sânge a Bizanțului. 
Suspine ancestrale fără număr, doruri pătimaşe ale neamului ne 
îmboldesc să cedăm inimii, dar mintea se împotriveşte cu 
asprime; întorcându-şi faţa spre Sparta, ar vrea să-l azvârle pe 
palidul împărat în abisul timpului, să-l alăture efebilor aspri 


spartani. Căci voinţa minţii este însăşi exigenţa clipei fatale în 
care hazardul a vrut să ne naştem: dacă vrem ca viaţa noastră 
să fie fecundă, trebuie să luăm o hotărâre în armonie cu ritmul 
teribil al epocii noastre. 

Când un grec străbate Grecia, pelerinajul lui se transformă, 
în chip fatal, într-o dureroasă căutare a datoriei sale. Cum să 
devenim demni de înaintaşi, cum să continuăm tradiţia 
neamului nostru fără să o dezonorăm? O responsabilitate aspră, 
căreia nu-i poţi înăbuşi glasul, apasă greu pe umerii noştri, pe 
umerii grecilor care trăiesc; chiar numele de grec posedă o forţă 
misterioasă şi invincibilă; cel ce s-a născut în Grecia are datoria 
să continue legenda seculară greacă. 

Un peisaj grecesc nu ne provoacă, nouă grecilor, doar o 
înfiorare estetică, dezinteresată, peisajul poartă un nume - 
Marathon, Salamina, Olimpia, Thermopile, Mystra -, fiecare 
nume trezeşte o amintire: aici am fost învinşi, dincolo am 
repurtat victorii şi, deodată, locul se preface în istoria plină de 
lacrimi şi de rătăciri, iar sufletul pelerinului grec se tulbură. 
Fiecare loc e atât de îmbibat de victorii şi de pierderi 
răsunătoare, atât de plin de efortul omenesc, încât se ridică 
sever şi nu-i poţi scăpa, locul se preface în strigăt şi ai datoria 
să-l asculţi! 

Cu adevărat tragică este poziţia Greciei: responsabilitatea 
fiecărui grec e astăzi apăsătoare, făcându-ne să purtăm pe 
umeri povara unei datorii periculoase, greu de împlinit. Noi 
puteri se ridică de la Răsărit, noi puteri se ridică de la Apus, iar 
Grecia e prinsă veşnic între cele două forţe care se ciocnesc, 
devine încă o dată vâltoare. Urmând tradiţia raţiunii şi iscodirii, 
Occidentul se avântă să cucerească lumea; Orientul, îmboldit de 
forţele înfricoşătoare ale subconştientului, se precipită să 
cucerească lumea; Grecia se află la mijloc, răscruce geografică 
şi spirituală a lumii, având datoria să împace cele două asalturi 
uriaşe, creând sinteza. Va reuşi, oare? 

E un destin amar şi sacru. Încheiam pelerinajul meu în 
Grecia, asaltat de tragice şi neaşteptate întrebări, rămase fără 
răspuns. De la frumos am ajuns la neliniştile timpului nostru şi la 
datoria de azi a fiecărui grec; un bărbat care simte, iubeşte şi 
luptă nu mai poate merge, astăzi, pe calea lipsită de griji a 
frumosului; neliniştea se întinde azi ca un incendiu şi nicio 
brigadă de pompieri nu o poate stinge. Să lupţi şi să arzi alături 


de întreaga omenire, Grecia luptă şi arde mai mult decât 
celelalte ţări. Acesta e destinul ei. 

Cercul s-a închis; ochii mei erau plini de Grecia, mi se părea 
că mintea mea s-a copt în acele luni. Care erau cele mai 
preţioase trofee aduse din această campanie spirituală? Cred că 
am înţeles mai clar misiunea istorică a Greciei, plasată între 
Orient şi Occident, am înţeles că suprema sa realizare nu era 
frumosul, ci lupta pentru libertate, am simţit mai profund 
destinul tragic al Greciei şi povara care apasă pe umerii fiecărui 
grec. 

Cred că în pelerinajul meu prin Grecia m-am maturizat destul 
spre a intra în anii bărbăţiei; nu frumosul îmi arăta calea şi mă 
introducea în bărbăţie, ci Responsabilitatea. 

Acesta era fructul amar pe care îl tineam în palmă, când m- 
am întors din călătoria mea de trei luni în casa părintească. 


XVIII. Italia 


M-am întors în casa părintească; acolo, înconjurat de tăcerea 
şi de afecțiunea mamei, sub ochiul sever al tatălui meu, aveam 
să retrăiesc călătoria, încercând să fac ordine printre bucuriile şi 
tristeţile mele; un glas lăuntric îmi spunea că nu puteam scăpa 
de responsabilitate, pământul îmi vorbea, morţii înviau, Grecia 
se ridica în sufletul meu ca o Cretă uriaşă, luptând de veacuri 
pentru libertate - acesta era destinul său de la început. Care era 
datoria mea? Să lucrez spre binele ei, să mă arunc în luptă 
alături de ea cu trup şi suflet. 

Dar de ce şi de cine trebuia să mă eliberez? Era o întrebare 
dificilă la care nu puteam răspunde. De un lucru eram sigur: 
simţeam că datoria mea nu era să colind munţii cu arma în 
mână şi să mă bat cu turcii; armele mele erau cu totul altele, 
dar încă nu reuşeam să-mi disting adversarii. Ştiam un singur 
lucru: orice hotărâre urma să iau, îmi voi face datoria cât se 
poate de cinstit. De acest lucru eram sigur: de obstinaţia şi de 
probitatea mea. De nimic altceva. 

Vă amintiţi când a venit arhimandritul şi s-a plâns tatălui 
meu că nu mă supuneam dascălilor? Tata - eram acolo 
întâmplător şi auzisem tot - i-a răspuns: "Îmi fac griji numai 
dacă e mincinos sau se lasă bătut; numai de aceste două 
lucruri, încolo, să facă ce-i place". Aceste cuvinte mi s-au 


întipărit foarte adânc în minte, cred că viaţa mea ar fi fost cu 
totul alta, dacă nu le-aş fi auzit. Crescându-şi copilul, tata părea 
să se lase condus de un instinct sigur şi fără greş, instinctul 
lupului care îşi creşte unicul său pui. 

Nu ieşeam din casă, n-aveam tovarăşi, Eteria întemeiată de 
noi fusese un zmeu de hârtie al tinereţii, care a fost luat de 
vânt. Am lăsat la o parte grijile care mă tulburau, ca urmare a 
pelerinajului meu prin Grecia şi, ca să-mi alung gândurile, 
studiam Renaşterea italiană şi marile spirite cărora le-a dat 
naştere. Am luat hotărârea să călătoresc în Italia, să închei 
astfel timpul destinat voiajului dăruit de tatăl meu. 

Aşadar, într-o dimineaţă am plecat iar din casa părintească, 
mama plângea şi m-a întrebat: "Cât timp o să tot pleci, cât?" 
Tinereţea e nesimţitoare şi am vrut să răspund: "Atât cât am să 
trăiesc, mamă, atât cât am să trăiesc", dar m-am stăpânit, am 
sărutat mâna mamei şi marea m-a răpit din nou. 

Să fii tânăr şi sănătos, să ai numai douăzeci şi cinci de ani, să 
nu iubeşti pe cineva anume, femeie, bărbat, care să-ţi limiteze 
sentimentele şi să nu-ţi permită să iubeşti alte lucruri cu egală 
fervoare şi dezinteres; să străbaţi pe jos de la un capăt la altul 
Italia, numai cu un sac pe umăr, să fie primăvară, să vină vara 
încărcată de fructe şi de ploi, să vină toamna şi iarna, ar fi o 
nesăbuinţă să-ţi doreşti o bucurie mai mare. 

Cred că nu-mi lipsea nimic, cele trei fiare sălbatice, trupul, 
mintea şi sufletul se bucurau deopotrivă, erau la fel de vrăjite, 
potolindu-şi nesaţul împreună. În acea lună de miere cu sufletul 
meu, am simţit, mai mult decât oricând în viaţa mea, că trupul, 
mintea şi sufletul sunt făcute din acelaşi lut. Numai când omul 
îmbătrâneşte, când cade bolnav la pat, ori când e la necaz, cele 
trei fiare se separă şi se împotrivesc una alteia; uneori trupul 
vrea să fie stăpân, alteori sufletul îşi înalţă stindardul rebel şi 
vrea să zboare, pe când mintea stă neputincioasă privind şi 
luând act de disoluția lor. Dar când omul e tânăr şi puternic, ce 
dragoste frăţească leagă aceşti trei fraţi gemeni care sug laptele 
de la acelaşi sân! 

Închid ochii şi tinereţea se întoarce, armonia lăuntrică se 
restabileşte, văd perindându-se prin faţa mea ţărmul mării, 
munţii, satele cu clopotniţe zvelte şi pieţe umbroase, cu 
platanul, fântâna curgătoare, băncile de piatră de pe margini, pe 
care bătrânii se aşază seara, sprijiniți în bastoane, povestind 


liniştiţi aceleaşi lucruri, de atâţia ani, de atâtea veacuri - chiar 
aerul din preajma lor e bătrân ca timpul. Şi cum tremura inima 
mea nesăţioasă când am văzut celebrele picturi! Mi s-au tăiat 
picioarele şi m-am oprit în prag, ca să-mi revin, inima îmi bătea 
să se spargă, nu eram în stare să suport atâta frumuseţe. Cum 
bine am înţeles, frumuseţea nu cunoaşte mila, tu nu te uiţi la 
ea, dar ea se uită la tine şi nu te iartă! 

Alergam dintr-un oraş în altul, picturi, statui, bazilici, palate - 
ce sete, ce nesat! Foamea şi setea mea erau de nestins. Un vânt 
de iubire sufla în jurul tâmplelor mele, niciodată mai târziu, nicio 
femeie, nicio idee, nici credinţa în Dumnezeu nu au dăruit o atât 
de mare bucurie trupului meu. Ideile abstracte nu mă 
copleşiseră încă, mă bucuram să văd, să aud, să simt; lumea 
lăuntrică era una cu lumea dinafară, am pipăit-o, era caldă şi 
avea aceeaşi mireasmă ca trupul meu. Dacă ar fi trebuit să-mi 
creez un Dumnezeu, atunci i-aş fi dat un trup de adolescent, un 
Kouros antic cu tuleie pe obraji, cu talia îngustă, înfipt pe 
picioarele sale şi purtând pe umeri lumea întreagă, aşa cum ar 
purta un viţeluş. 

Mărul vieţii avea miezul tare, aici, nu mai era Grecia. 
Pelerinajul meu pe pământul grec a fost adeseori dureros, căci 
acest pământ îmi era prea aproape, prea familiar; îi cunoşteam 
bine suferinţa, am pătruns dincolo de frumuseţea chipului ei şi 
am suferit alături de ea. Aici era un pământ străin, avea şi el 
suferinţele lui, dar nu le cunoşteam şi nu puteau să mă afecteze 
atât de puternic. Chipul frumuseţii nu purta nicio urmă de rană, 
sau aşa mi se părea. 

Eram un provincial ingenuu, cu tuleie pe obraji, care se 
plimba pentru prima oară singur şi liber printr-o ţară străină; 
atât de mare îmi era bucuria că, îmi amintesc, m-a cuprins 
spaima. Ştiam prea bine că zeii sunt geloşi, că "lipsa de măsură" 
a fericirii conştiente era considerată o impietate, un hybris. Am 
recurs la un artificiu ridicol, ca să-mi diminuez fericirea, 
alungând piaza rea. Imi amintesc că eram atât de fericit la 
Florenţa, încât am înţeles că depăşisem ceea ce era omeneşte 
posibil; trebuia să găsesc un mod de a suferi. Mi-am cumpărat o 
pereche de pantofi prea strâmţi pentru picioarele mele. 
Dimineaţa mă încălţam şi atât de mult sufeream, încât nu mai 
puteam să umblu, ţopăiam ca o vrăbiuţă. Dimineaţa mă 
simţeam nenorocit; după-masa când îmi schimbam pantofii şi 


ieşeam să mă plimb, ce fericire! Păşeam uşor, mi se părea că 
zbor! Lumea redevenea un paradis, mă plimbam pe malurile 
râului Arno, treceam peste poduri, mă căţăram pe San Miniato; 
când se lăsa seara sufla un vânticel răcoros şi oamenii păreau 
îmbrăcaţi în aur, trecând prin ploaia celor din urmă raze ale 
soarelui. Dimineaţa următoare îmi puneam pantofii strâmţi şi iar 
mă simţeam nenorocit, dar zeii nu mai aveau motive să se 
amestece. Le plăteam tributul pe care îl cereau omului. 

Totul era copilăros de simplu, nu aveam nicio bătaie de cap, 
mărul vieţii nu era viermănos. Aparenţele îmi ajungeau, nu 
voiam să descopăr nimic dincolo de ele. Un artist din Antichitate 
pictase o perdea şi invitase un pictor rival să o vadă şi să o 
aprecieze: "Ei bine, trage perdeaua şi lasă-mă să văd tabloul!" 
"Perdeaua e tabloul, a replicat artistul." Pânza de munţi, de 
pomi, de mări şi de oameni care se perindau prin faţa mea 
alcătuiau tabloul, iar eu mă bucuram nesăţios, cu toată inima. 

Revolta anilor de adolescenţă îşi pierduse tăria, înghiţisem 
ideea umilitoare că Pământul nu se află în centrul universului, 
că omul se trage din animal, că el însuşi este un animal mai 
inteligent, dar mai imoral decât strămoşii săi. lar femeia care 
mi-a aprins sângele în vine, pentru o clipă, odată ce am 
aşternut-o pe hârtie, nu a mai venit să-mi tulbure armonioasa 
mea existenţă. Mintea ţine discursuri, demonstrând că femeia 
are aceeaşi valoare, acelaşi suflet ca bărbatul, dar inima mea 
venind din străfundul veacurilor, inima mea de maur, refuză să 
admită logica europeană, respinge femeia, nu-i acordă 
încredere, nu-i permite să pună stăpânire pe sufletul lui; femeia 
e numai o podoabă pentru bărbat, dar mai adeseori o boală şi o 
necesitate. 

Îmi amintesc de Kostantis, un paznic de câmp în Creta, un 
sălbatic care trăia ca un pustnic, nelăsând nicio femeie să se 
apropie de el. Într-o bună zi, umbla vestea că se însoară. "Bre, 
Kostantis, ce-am auzit? E-adevărat că te însori?" "Păi, ce să fac, 
jupâne", mi-a răspuns el, "mă gândesc că îmbătrânesc şi, dacă 
oi răci, cine o să-mi pună ventuze?" Un altul, care s-a însurat pe 
la vreo cincizeci de ani, mi-a zis, în chip de scuză: "Ce să fi 
făcut, fiule? Vreau să am şi eu o cosiţă împletită pe perna mea, 
ca orice bărbat." 

Cum spuneam: uneori o necesitate, alteori o podoabă. 

În luna aceea de miere cu ltalia, eram liber, fără griji, fără 


probleme metafizice, fără complicaţii amoroase; bucuriile mele 
erau neîntinate. 

După atâţia ani, acum când îmi amintesc aceste bucurii, sunt 
uimit; plăcerile spirituale sunt strivite adânc în mine, au devenit 
una cu mine, nu pot fi confundate cu amintirile; din memorie au 
trecut în vârtejul sângelui, unde trăiesc şi acţionează ca nişte 
instincte naturale. Când iau o hotărâre, adeseori mă gândesc că 
nu sunt eu cel care hotărăşte, ci influenţa exercitată asupra mea 
de o anume pictură, de un anume turn al Renaşterii, de un 
anume vers înscris de Dante pe una din străduţele din vechea 
Florenţă. 

Nu sunt însă bucuriile spirituale, ci alte trăiri, mai aproape de 
căldura umană, cele care au rămas neclintite în memoria mea şi 
mă privesc cu atâta tandreţe şi amărăciune. Din întreaga 
aventură a tinereţii, m-am ales doar cu o pradă săracă, foarte 
săracă şi foarte modestă: o tufă de trandafiri care se veştejea la 
Palermo, o fetiţă care plângea, desculţă, pe o străduţă murdară 
din Napoli, o pisică neagră cu pete mari, albe, la o fereastră 
gotică din Verona... E un mister ce lucruri poate să culeagă 
memoria omului, ce poate să reţină din toate câte îi sunt date! 
Era cândva un mare cuceritor, care ofta, aflându-se pe patul de 
moarte: "Trei lucruri am vrut în viaţa mea şi n-am avut parte să 
mă bucur de ele: o căsuţă pe malul mării, o colivie cu canari şi 
un vas cu busuioc!" Din călătoria mea în Italia am păstrat în 
sufletul meu, mai mult decât toate, două foarte amare amintiri 
care mă urmăresc pline de reproş, care mă vor urmări până la 
moarte, chiar dacă nu am nicio vină. 

lată cea dintâi amintire: 

Era către seară, plouase toată ziua, un adevărat potop. Ud 
leoarcă până la piele, am ajuns într-un sătuc calabrez. Voiam să- 
mi ofere o inimă miloasă, ca să mă pot usca şi să găsesc un 
colţişor unde să dorm. Străzile erau pustii, porţile erau închise, 
numai câinii, simțind picior de străin, lătrau de prin curţi. Prin 
aceste locuri ţăranii sunt sălbatici, singuratici, suspicioşi cu 
străinii. Mă opream la fiecare poartă, dar nu îndrăzneam să bat. 

Ah, dacă ar fi bunicul meu din Creta care lua felinarul în 
fiecare seară, dând ocol satului ca să vadă dacă nu era vreun 
străin! L-ar fi poftit în casă, i-ar fi dat să mănânce, i-ar fi 
aşternut patul să se culce, iar dimineaţa şi-ar fi luat rămas-bun 
de la el cu o cană cu vin şi o felie de pâine. In satele din Calabria 


nu erau astfel de bunici. 

Deodată, la capătul satului, am zărit o uşă deschisă, m-am 
aplecat şi m-am uitat înăuntru: un culoar întunecos, unde focul 
ardea, şi o bătrână aplecată lângă foc pregătea ceva de cină. Nu 
se auzea decât trosnetul lemnelor care ardeau, erau 
înmiresmate, trebuie să fi fost lemne de brad. Am trecut pragul 
şi am intrat. M-am ciocnit de o masă, care era în mijlocul 
încăperii, m-am apropiat de foc şi m-am aşezat pe un scăunel, 
care era la îndemână. Bătrâna şedea pe un alt scăunel şi 
amesteca în mâncare cu o lingură de lemn. Mi s-a părut că s-a 
uitat iute la mine, fără să se întoarcă, dar nu zicea nimic. Mi-am 
scos haina şi am început să mă usuc. Simţeam fericirea urcând 
în mine ca o căldură, de la tălpi, la picioare, la coapse, la piept. 
Imi era foame şi inhalam cu lăcomie mirosul aburilor care ieşeau 
din oală, cred că era fasole, aroma era îmbietoare. Şi iar am 
înţeles că fericirea pământească e croită pe măsura omului, nu 
e o pasăre rară pe care o căutăm când în rai, când în mintea 
noastră, e o pasăre domestică şi trăieşte chiar în curtea noastră. 

Bătrâna s-a ridicat, a luat două farfurii adânci de pe poliţa de 
lângă ea, când le-a umplut lumea întreagă mirosea a fasole. A 
aprins lampa, a pus-o pe masa cea lungă; a luat două linguri de 
lemn, o bucată de pâine neagră, ne-am aşezat unul în faţa 
celuilalt. Şi-a făcut cruce, mi-a aruncat o scurtă privire, am 
înţeles şi mi-am făcut şi eu cruce. Am început să mâncăm, ne 
era foame la amândoi. Nu scoteam o vorbă. M-am hotărât să nu 
zic nimic ca să văd ce se va întâmpla. Poate că e mută, mi-am 
zis, ori nebună, o nebunie candidă, ca un fel de sfinţenie. 

Cum am terminat de mâncat, mi-a făcut patul pe o laviţă din 
dreapta mesei, m-am culcat. Ea s-a culcat pe cealaltă laviţă, în 
faţa mea. Afară ploua cu găleata; un timp am ascultat răpăitul 
ploii pe acoperiş, îmbinat cu respiraţia liniştită a bătrânei; 
trebuie să fi fost obosită, căci a adormit de cum a pus capul pe 
pernă. Incet-încet, ascultând ploaia şi respiraţia bătrânei, m-a 
cuprins somnul. Când m-am trezit, lumina zilei se ivea prin 
crăpăturile uşii. 

Bătrâna se sculase şi pusese o cratiţă pe foc să fiarbă 
laptele. Mă uitam la ea în lumina diafană a zilei. Zbârcită şi 
gheboşată, puteai s-o cuprinzi într-o palmă, avea picioarele 
umflate şi se oprea la fiecare pas să-şi tragă sufletul. Numai 
ochii ei mari şi negri ca mura licăreau de tinereţe, strălucind 


fără vârstă. Cât de frumoasă trebuie să fi fost în tinereţe, mi-am 
zis, blestemând soarta omului, degradarea sa inevitabilă. Ne-am 
aşezat unul în faţa celuilalt şi ne-am băut laptele, apoi m-am 
ridicat, mi-am pus traista pe umăr şi mi-am scos portmoneul. 
Dar bătrâna s-a înroşit toată. 

— Nu, nu, a şoptit ea şi mi-a oprit mâna. 

Şi cum mă uitam la ea uimit, faţa zbârcită a prins să se 
lumineze: 

— Mergi cu bine şi Domnul să te aibă în pază, a spus ea, şi 
să-ţi răsplătească binele pe care mi lai făcut; niciodată, de când 
a murit bărbatu-meu, n-am mai dormit atât de bine. 

Şi acum, iată o altă amintire, mult mai amară decât prima. 

Am sosit în Assisi, cel mai sfânt oraş din Italia, la început de 
primăvară. Aerul, grădinile, acoperişurile caselor, curţile erau 
pline de prezenţa nevăzută a Sărăcuţului din Assisi. Era 
duminică, clopotele de la biserică răsunau şi peste drum 
răspundea glasul de argint al clopotelor de la Mănăstirea Sfânta 
Clara; amândoi sfinţii se uneau în văzduh, pe veci inseparabili, 
cu glasurile nemuritoare dăruite de sfinţenie şi de moarte. 
"Părinte Francisc, când vei veni să ne vezi pe noi, surorile 
sărăciei, la mănăstire?" "Când spinii vor face flori albe." Şi, iată, 
de veacuri spinii înfloresc şi, de veacuri, porumbelul şi 
porumbiţa, uniţi, îşi fâlfâie etern aripile deasupra oraşului Assisi. 

Urcam pe străduţele înguste, porţile se deschideau şi femeile 
apăreau proaspăt spălate, mirosind a lavandă, cu părul 
pieptânat cu grijă. Mergeau grăbite, cu bucurie, la biserică să 
vadă şi să fie văzute. In această ţară a soarelui, primăvara, 
biserica e odaia de primire a lui Dumnezeu; prietenii şi 
prietenele lui vin şi se aşază în bănci şi încep să tăifăsuiască, ba 
cu Dumnezeu, ba cu vecinii şi cu vecinele. Slujitorul lui 
Dumnezeu intră şi iese, îmbrăcat în dantele albe, în sutană 
neagră sau purpurie, sună clopoţelul, îngână cu glas blând 
laudele închinate stăpânului lăcaşului. Apoi musafirii se ridică, 
îşi iau rămas-bun, îndreptându-se spre ieşire. Vizita făcută 
Sfântului Francisc s-a terminat. Cerul surâde bucuros, iar jos, pe 
pământ, cârciumile îşi deschid porţile. 

Aveam scrisori de recomandare către contesa Erichetta, spre 
a fi primit să locuiesc la reşedinţa ei seniorială. Mi-a fost 
descrisă ca o bătrână aristocrată care trăia singură, cu o 
servitoare credincioasă, pe nume Ermelinda, şi desigur s-ar fi 


bucurat de compania mea. Fusese cea mai frumoasă femeie din 
Assisi: văduvă la douăzeci şi şase de ani, n-a mai cunoscut de 
atunci alt bărbat; avea întinse livezi de măslini şi podgorie, 
călare pe iapa sa, în fiecare dimineaţă îşi cerceta domeniile. 
Acum era bătrână, veşnic îi era frig şi stătea lângă şemineu 
tăcută, tristă, ca şi cum regreta viaţa ei de o atât de mare 
castitate. "Vorbeşte-i, priveşte-o ca şi cum ar avea douăzeci şi 
şase de ani, adu-i puţină bucurie, chiar dacă prea târziu." 

Era o zi blândă de primăvară, rândunelele se întorceau, 
câmpul era plin de florile Paştelui, mărunte, albe, vântul era cald 
şi înmiresmat. Focul ardea în şemineul din marele palat şi 
bătrâna contesă şedea într-un fotoliu scund dinaintea focului, cu 
o eşarfă albastră, de mătase, peste părul ei alb. A lăsat 
scrisoarea pe genunchi, s-a întors şi m-a privit. Eram îmbujorat 
şi încălzit de urcuş, cu cămaşa descheiată, purtam pantaloni 
scurţi şi genunchii mei străluceau în lumina jăratecului. Aveam 
doar douăzeci şi cinci de ani. 

— Ei bine, a zis contesa zâmbindu-mi. Grecia întreagă a 
intrat deodată în casa mea, fii bine venit! 

A intrat atunci Ermelinda, fata în casă care, la o adică, va 
primi o zestre bună de la stăpâna ei, a pus pe o măsuţă joasă o 
tavă cu lapte, unt, pâine prăjită şi fructe. 

— Mă bucur foarte tare, a spus contesa; acum nu mai sunt 
singură. 

— Şi eu, i-am răspuns. În clipa asta înţeleg ce înseamnă 
noblețea, frumuseţea şi bunătatea. 

Obrajii palizi ai contesei s-au îmbujorat, dar n-a zis nimic; am 
văzut un fulger trecând prin ochii ei; cred că se gândea 
înciudată şi nemulțumită: La naiba cu frumuseţea şi bunătatea, 
numai tinereţea contează, tinereţea, nimic altceva! 

Mi-a dat o odaie imensă, cu un pat larg, cu baldachin de 
catifea; două ferestre mari dădeau spre stradă, peste drum se 
vedea Mănăstirea Sfânta Clara: călugărițele ieşeau şi intrau în 
linişte, cu aripi albe de o parte şi de alta a capului; clopotniţa, 
acoperişul, curtea erau pline de porumbei, mănăstirea suspina 
drăgăstos ca o porumbiţă uriaşă. "Ce-or face călugărițele cu 
atâţia porumbei?" m-a întrebat într-o zi contesa, "nu le-o fi 
ruşine, ele nu văd şi nu aud, cum de-i suportă? Ar trebui să-i 
alunge, ori mai bine să-i taie şi să-i mănânce, să scape de ei! Să 
scăpăm odată de ei!" 


Am rămas la Assisi trei luni; Sfântul Francisc, contesa 
Erichetta mă reţineau şi nu mă lăsau să plec. Unde era să plec? 
Dacă scopul vieţii era fericirea, atunci de ce să fi plecat? Unde 
aş fi putut găsi o mai plăcută şi mai sigură tovărăşie ca aceea a 
Sfântului Francisc, pe care îl vizitam zilnic în casa lui, ori o 
companie mai fermecătoare decât a unei Sfânta Clara în viaţă - 
contesa? Toată ziua mă plimbam prin vesela Umbrie, umblând 
prin crângul de măslini şi prin vii, mergând pe urmele sfântului; 
primăvara mi se părea o procesiune franciscană de fioretti roşii, 
galbene, albe... Sfântul Francisc cu suita lui de flori se înălța iar 
din ţărâna din Assisi şi saluta fratele Soare, fratele Vânt, fratele 
Foc şi fericita soră Apa. Şi pe contesă; şi pe fericitul tânăr din 
Creta care se afla alături de ea. i 

In fiecare seară mă întorceam acasă obosit şi mulțumit. In 
şemineu, focul era aprins, contesa aştepta în fotoliu cu braţele 
încrucişate, aranjată şi pieptănată, cu faţa uşor pudrată, cu 
mâinile încrucişate; mă aştepta. Tăcută şi tristă, ca de obicei, cu 
ochii pierduţi, dar, când auzea uşa şi îmi desluşea paşii, ochii i 
se luminau. Imi arăta fotoliul de lângă ea, întindea mâna şi o 
punea pe genunchiul meu. 

— Vorbeşte, vorbeşte, dă-ţi drumul la gură şi nu te mai opri, 
e singura mea bucurie! 

Şi eu îmi dădeam drumul la gură şi îi povesteam despre 
Creta, despre părinţii mei, despre femeile din vecini, despre 
luptele purtate de cretani pentru libertate, despre ziua în care 
prinţul Gheorghios a pus piciorul pe pământul Cretei. Intreaga 
insulă era acoperită cu mirt şi cu laur, luptătorii bătrâni cu bărbi 
albe, lungi, cu trupul crestat de lovituri de sabie, se aplecau să 
sărute mâna prinţului grec; se poticneau unul de altul, abia îl 
mai vedeau pentru că ochii le erau plini de lacrimi. Altădată i-am 
vorbit despre irlandeză, despre urcuşul nostru pe Psiloritis, 
despre ce s-a petrecut când am rămas singuri în bisericuţă şi 
despre despărţirea noastră neaşteptată. 

— De ce, de ce? întreba contesa interzisă, nu te-a făcut 
fericit, biata de ea? 

— Ba da, foarte fericit. 

— Şi atunci? 

— Tocmai de aceea, contesă. 

— Nu înţeleg. 

— Eram prea fericit, mai mult decât ar fi avut nevoie un 


tânăr, eram în pericol. 

— Care pericol? 

— Se puteau întâmpla două lucruri: ori m-aş fi obişnuit cu 
fericirea, care cu timpul şi-ar fi pierdut intensitatea şi măreţia, 
ori aş fi trăit-o la fel de intens ca la început şi atunci aş fi fost 
complet pierdut. Am văzut într-o zi o albină înecată în miere şi 
am învăţat lecţia. 

Contesa a căzut pe gânduri. 

— Eşti bărbat, a spus într-un târziu, nu ai numai asta în capul 
tău, mai ai şi alte lucruri; dar noi femeile... 

În seara aceea n-am mai vorbit nimic; amândoi ne-am uitat 
tăcuţi la foc până aproape de miezul nopţii. 

Uneori o trimitea pe Ermelinda să mă întrebe: 

— Poate contesa să vă facă o vizită după-masă? 

Imediat mergeam şi cumpăram dulciuri şi flori, apoi mă 
întorceam s-o aştept; la ora fixată bătea timid, şovăielnic, la uşa 
mea. Alergam să-i deschid, ea intra, înroşindu-se toată de parcă 
avea cincisprezece ani şi mergea la prima ei întâlnire cu un 
băiat. O bună bucată de vreme era încurcată, nu putea spune 
nimic, apoi cu ochii pironiţi în pământ răspundea monosilabic, 
cu glas nesigur. Mi se rupea inima văzând că sfiala şi puritatea 
erau nemuritoare la o femeie adevărată, dându-i o strălucire 
disperată şi amară, chiar la o vârstă înaintată! 

Cu o zi înainte de plecare, contesa şi-a petrecut braţele pe 
după gâtul meu şi m-a făcut să jur că mă voi întoarce la Assisi s- 
o revăd. 

— Dar repede, şi a încercat să râdă, dar n-a reuşit şi ochii i s- 
au umplut de lacrimi, repede, pentru că s-ar putea să plec până 
atunci. 

Nu spunea niciodată "o să mor", ci "o să plec". 

Mi-am ţinut cuvântul dat; doar câţiva ani mai târziu am 
primit un mesaj de la confesorul său, don Dionigi: "Vino, contesa 
ne părăseşte!" 

Eram în Spania, am trimis o telegramă şi am plecat pe dată. 
Aveam un braţ de trandafiri albi. Am bătut cu o mână 
tremurătoare la poarta palatului: mai trăia? murise? Mi-a 
deschis Ermelinda, dar n-am îndrăznit s-o întreb, i-am dat 
trandafirii. 

— Contesa vă aşteaptă, mi-a zis ea, e în pat, nu mai poate 
umbla. 


Am găsit-o aşezată în pat, părul îi era pieptănat cu grijă, îşi 
pusese bijuteriile, puţin roşu pe obrajii palizi şi o panglică roz la 
gât ca să-şi ascundă ridurile; îşi făcuse unghiile cu lac pentru 
prima oară. A întins braţele spre mine şi am căzut la pieptul ei. 
Apoi m-am aşezat pe marginea patului şi am privit-o: ce 
frumoasă era la vârsta de optzeci de ani, ce tandreţe şi ce 
nelinişte erau în ochii ei! 

— Mă duc, a spus cu glas blând, mă duc. 

Eram gata să deschid gura ca să protestez, ca s-o mângâi, 
dar ea mi-a prins mâna ca şi cum voia să-şi ia rămas-bun. 

— Mă duc, a şoptit iar, mă duc. 

S-a lăsat noaptea, Ermelinda a intrat să aprindă lampa, dar 
contesa n-a lăsat-o. 

— Nu aprinde, Ermelinda. 

În penumbră, puteam să-i văd strălucirea stinsă a feţei, ochii 
ei începeau să devină două hăuri pline de întuneric. Pe măsură 
ce întunericul se înteţea, simţeam că se îndepărta, în linişte, 
fără speranţă. 

Câteva ore mai târziu, spre miezul nopţii, s-a dus. 


XIX. Prietenul meu poetul - Muntele Sfânt 


Greu, tare greu se desparte sufletul de trupul său, de lume. 
Munţi, mări, oraşe, oameni - o caracatiţă e sufletul şi toate 
acestea sunt tentaculele lui. 

ltalia a pus stăpânire pe sufletul meu, iar sufletul meu 
domnea peste Italia, eram inseparabili, contopiţi; nu există 
nicăieri pe pământ o forţă mai făuritoare de imperii ca sufletul 
omului. Cucereşte şi se lasă cucerit la rândul său, considerându- 
şi imperiul mereu prea strâmt; simțind că se înăbuşă vrea să ia 
în stăpânire lumea, ca să respire în largul său. 

Astfel a fost prima mea călătorie în care am făcut cunoştinţă 
cu Europa. Nu am înţeles imediat, dar în mine barierele 
provinciale au început să se clatine, am văzut că lumea era mai 
bogată şi mai largă decât Grecia, că frumosul, suferinţa şi forţa 
puteau primi o altă înfăţişare decât cea pe care le-o dădeau 
Creta şi Grecia. De multe ori, admirând trupurile nemuritoare, 
divine, din pictura Renaşterii, mă cuprindea o tristeţe şi o 
indignare insuportabilă, căci toate formele divine fuseseră 
pretextul acestor picturi, s-au întors în ţărână, au putrezit. 


Frumuseţea şi gloria omului rămân doar o fulgerare de o clipă în 
lumină! Cele două răni grave au început să se redeschidă în 
sufletul meu. De la cea dintâi călătorie, frumosul mi-a lăsat pe 
buze gustul amar al morţii. Astfel sufletul meu s-a îmbogăţit, 
găsind o nouă sursă de revoltă, căci inima candidă a tânărului 
nu poate admite, fără să sufere, că frumuseţea se veştejeşte, că 
Dumnezeu nu întinde mâna să o facă nemuritoare. Dacă aş fi un 
Dumnezeu, zice tânărul, aş face risipă de nemurire, n-aş lăsa să 
piară niciodată trupul perfect şi sufletul generos; dar ce fel de 
Dumnezeu e acela care aruncă în aceeaşi groapă de gunoi 
frumoşi, urâţi, curajoşi şi laşi, calcă peste ei deopotrivă, 
făcându-i una cu pământul? Ori nu e drept, ori nu e atotputernic, 
ori pur şi simplu nu înţelege! Tânărul, adeseori, fără să-şi dea 
seama, modelează tainic în sinea lui un Dumnezeu de care să 
nu se ruşineze. 

"Credeţi în nemurirea sufletului?" a fost întrebat odată Ernest 
Renan; bătrânul şi vicleanul prestidigitator a răspuns: "Nu văd 
ce motiv ar avea băcanul meu să devină nemuritor, ori ce motiv 
aş avea eu? Dar există motive ca marile suflete să nu moară 
când se despart de trup". 

lată cum m-am întors în Grecia: rănit. Revolte intelectuale, 
confuzie spirituală imposibil de decantat clocoteau în sufletul 
meu, nu ştiam încotro să o iau, înainte de toate voiam să găsesc 
un răspuns, răspunsul meu, la eternele întrebări, şi numai atunci 
aş fi ştiut ce trebuia să fac. Dacă nu începeam prin a descoperi 
scopul vieţii pe pământ, îmi ziceam eu, cum aş fi putut să 
descopăr scopul vieţii mele mărunte şi trecătoare? Şi, dacă nu 
dădeam vieţii mele un scop, cum aş fi putut să mă angajez în 
acţiune? Nu mă interesa să descopăr - bănuiam că acest lucru 
era imposibil şi zadarnic - scopul obiectiv al vieţii, ci scopul pe 
care eu i-l atribuiam, din proprie iniţiativă, în acord cu 
exigenţele inimii şi ale minţii mele. Dacă era sau nu veritabil nu 
conta pentru mine; important era să-i atribui, să creez un scop 
care mi se potrivea şi care, dacă l-aş fi urmat, ar fi dus 
năzuinţele şi capacităţile mele cât mai departe posibil. Ca în 
cele din urmă să pot colabora armonios cu întregul univers. 

Dacă astfel de preocupări metafizice, în tinereţe, sunt semne 
de boală, atunci pe vremea aceea eram grav bolnav. 

La Atena mă simţeam ca în pustiu. Cât despre prietenii mei, 
problemele de fiecare zi le secătuiau mintea şi sufletul. 


— N-avem timp să ne batem capul cu lucruri de-astea. zicea 
unul. 

— N-avem timp de pierdut să alergăm după iubire. zicea 
altul. 

— Te întrebi care-i scopul vieţii, nu-i aşa, bietul de tine, de ce 
te frămânţi? mi-a aruncat-o al treilea, râzând. 

Mi-am amintit de răspunsul batjocoritor al unui ţăran pe care 
l-am întrebat, curios să aflu, cum se numea pasărea care zbura 
pe deasupra noastră: "Bietul de tine, de ce îţi baţi capul, nu-i 
bună de mâncat!" Un petrecăreţ, care îl însoțea pe prietenul 
meu, mi-a lansat cu răutate, un cântec deocheat: 

Mănâncă, bea, te uşurează, 

să fii părtaş, doar viața ta contează. 

În cercurile intelectuale: gelozii meschine, certuri mărunte, 
bârfă şi aroganță. Am început să scriu, să dau drumul strigătului 
lăuntric, ca să nu mă sufoc. Urcam în cuibul periculos al 
viesparului literar din Piaţa Dexameni, mă aşezam într-un colţ şi 
ascultam; nu bârfeam, nu frecventam tavernele, nu jucam cărţi, 
eram insuportabil. Primele trei tragedii pe care le hrăneam în 
mine mă făceau să sufăr, versurile erau doar o muzică, se forţau 
să depăşească rumoarea confuză şi să devină rostire. 

Trei mari personaje - Odiseu, Nikepforos Phokas, Hristos - se 
străduiau să se întrupeze, să se separe de măruntaiele mele, să 
se elibereze odată cu mine. Întreaga viaţă am fost atras de 
figuri eroice, poate pentru că în copilărie citisem cu atâta 
ardoare Vieţile Sfinţilor, tânjind la rândul meu să devin sfânt. 
Apoi, cu câtă pasiune m-am cufundat în cărţile despre eroi, 
cuceritori, donqguijoţi! Când întâlneam un personaj în care se 
îmbina eroismul cu sfinţenia, era eroul ideal. Pentru că nu 
puteam să devin nici sfânt, nici erou, voiam să găsesc în scris o 
consolare pentru neputinţa mea. 

"Eşti o capră", îmi admonestam adeseori sufletul, încercând 
să râd, de teamă să nu plâng, eşti o capră, sărmane suflet. "Ţi-e 
foame, şi în loc să mănânci carne, pâine şi să bei vin, tu iei o 
foaie de hârtie pe care scrii: carne, pâine, vin, apoi înfuleci 
hârtia." 

Dar într-o zi, o lumină a strălucit în întuneric. Îmi găsisem un 
refugiu singuratic la Kifisia, într-o căsuţă înconjurată de pini. N- 
am fost niciodată mizantrop; îmi plăceau oamenii, dar de la 
distanţă; când cineva venea să mă vadă, cretanul din mine se 


trezea şi era o adevărată sărbătoare să am un oaspete în casa 
mea. O vreme mă bucuram, îl ascultam, îi arătam înţelegere, şi 
dacă puteam să-l ajut în vreun fel o făceam bucuros, dar când 
discuţia şi întâlnirea se prelungeau, mă retrăgeam în mine şi 
doream să fiu lăsat singur. Oamenii simțeau că nu le duceam 
prea mult lipsa, că puteam trăi şi fără poveştile lor, dar nu-mi 
puteau ierta asta. Erau puţini cei cu care aş fi stat oricât, fără să 
mă plictisesc. 

Într-o zi, o lumină a strălucit. În acea zi, la Kifisia, am întâlnit 
un tânăr de vârsta mea, pe care l-am iubit şi respectat fără 
încetare; era unul dintre cei a căror prezenţă era mai plăcută 
decât absenţa. Era foarte frumos şi ştia asta, era un mare poet 
şi ştia asta; scrisese un poem lung, admirabil prin atmosferă 
poetică, prin versificaţie, prin limbaj şi magică armonie, nu mă 
mai săturam citindu-l, lăsându-mă vrăjit. Acest poet era din 
neamul vulturilor, la cea dintâi bătaie de aripi a atins apogeul. 
Mai târziu, când a început să scrie proză, am văzut că era într- 
adevăr un vultur: când înceta să zboare şi încerca să umble pe 
pământ era greoi şi neîndemânatic ca vulturul; văzduhul era 
elementul lui. Avea aripi, nu avea un spirit solid: vedea departe 
şi tulbure. Gândea în imagini, figurile poetice erau pentru el 
argumente logice de  nezdruncinat; când se încurca în 
raționamente şi nu găsea o cale de ieşire, o imagine 
strălucitoare îi fulgera prin minte, ori izbucnea în hohote de râs 
şi astfel punea punct. 

Avea o mare distincţie, un farmec şi o rară politeţe. Dacă îl 
priveai când vorbea, ochii lui albaştri scânteiau extatici, trebuia 
să-l auzi  recitându-şi poemele, făcând ferestrele să 
zăngănească, pentru a înţelege cum trebuie să fi fost rapsozii 
din Antichitate care, încununaţi cu violete şi viță-de-vie, colindau 
de la un palat la altul, îmblânzind prin cântecele lor oamenii încă 
barbari. De cum l-am văzut, am simţit că făcea cinste neamului 
omenesc. 

Ne-am împrietenit pe dată. Eram atât de diferiţi încât am 
simţit imediat că aveam nevoie unul de altul, că ne completam 
spre a alcătui un om întreg. Aspru şi măsurat la vorbă, eu 
aveam firea ţăranului; plin de întrebări şi de nelinişti metafizice, 
nu mă impresiona înfăţişarea frapantă, ghiceam hârca sub 
masca frumuseţii; neîndemânatic şi nesigur, nu mă născusem 
prinţ, dar mă străduiam să devin. El era vesel, patetic, distins, 


sigur de sine, rasat, avea credinţa că era nemuritor; era convins 
că se născuse prinţ, nu trebuia să sufere, nici să se străduiască 
să devină, nu tânjea să ajungă sus pe pisc, era convins că se 
afla deja acolo. Era sigur de unicitatea sa, de faptul că era de 
neînlocuit; nu îngăduia să fie comparat cu niciun mare creator, 
mort sau în viaţă; această ingenuitate îi dădea siguranţă şi o 
mare forţă. 

Odată i-am povestit că regina albinelor zboară în văzduh în 
ziua nunţii, urmată de un roi de trântori care încearcă să se 
unească cu ea. Unul singur reuşeşte, mirele, iar toţi ceilalţi cad 
jos şi mor. 

— Toţi cei din roi mor fericiţi pentru că au simţit, ca şi cum 
toţi ar fi fost unul, bucuria mirelui din ziua nunţii. 

Prietenul meu a izbucnit în hohote de râs: 

— Nu înţeleg deloc ce spui, eu vreau să fiu mirele, eu şi 
nimeni altul. 

— Spiritul nu se numeşte eu, ci noi toţi, i-am răspuns eu 
râzând, amintindu-i cuvintele unui mistic drag mie: "Cred că eu 
sunt cel încoronat, când alţii triumfă". Spiritul nu se numeşte Eu, 
ci noi Toţi. 

Mai târziu, când l-am cunoscut mai bine, i-am spus: 

— Marea diferenţă dintre noi, Anghelos”, e asta: tu crezi că ai 
găsit o cale de eliberare şi, fiind convins de asta, eşti salvat; eu 
nu cred că există o cale de eliberare şi, fiind convins de asta, 
sunt salvat. 

Totuşi, adânc în sufletul lui stătea la pândă o irezistibilă şi 
tandră slăbiciune: o nevoie absolută de a fi iubit şi admirat. 
Dacă pătrundeai dincolo de faţada triumfătoare şi de siguranţa 
de sine, strigătoare la cer, ai fi descoperit un senior neliniştit 
întinzând mâna la trecători. Un vechi prieten al lui, extrem de 
cinic, mi-a zis odată: "Face pe sultanul, dar e de fapt o favorită". 

Mulţi, din gelozie, ori din invidie pentru fastul pe care îl afişa, 
îl considerau un comediant; ziceau că nu crede în nimic, că tot 
ce zice şi face e minciună şi ostentaţie. Un păun care se umflă în 
penele lui strălucitoare, dacă îl jumuleşti nu vei descoperi decât 
o orătanie banală şi vulgară. 

Nu, nu juca teatru, aparenţa, vorbăria, aroganţa, emfaza şi 
fanfaronada, convingerea că e unic în lume şi poate face 


7 Anghelos Sikelianos (1884-1951), unul dintre marii poeţi ai 
Greciei moderne. 


miracole când voia, izvorau din absoluta lui sinceritate, din 
profunda lui siguranţă lăuntrică; nu pretindea că este unic, ci 
credea cu tărie acest lucru. Era în stare să bage mâna în foc, 
convins că focul nu-l arde, să se arunce în luptă, convins că 
niciun glonte nu putea să-l atingă; mânca enorm şi se lăuda cu 
asta, sigur fiind că tot ce mânca se prefăcea în spirit. "In vreme 
ce la alţii...", zicea el, izbucnind în râs. 

Într-o zi, când ne plimbam pe străzile vechi ale Atenei, mi-a 
zis: 

— ÎI simt pe Dumnezeu atât de tare în mine, că, dacă îmi 
atingi mâna în clipa asta, vor sări scântei. 

N-am zis nimic. _ 

— Ce, nu mă crezi? a întrebat el, văzând că tac. Incearcă, 
atinge-mă! şi mi-a întins mâna. N-am vrut să-l umilesc. 

— Foarte bine, am spus, te cred, de ce să mai încerc? 

Bineînţeles, eram convins că nu scotea scântei. Eram oare 
convins? Cine ştie. Acum îmi pare rău că n-am încercat. 

Anghelos comediant? Ar fi fost comediant dacă ar fi arătat 
simplitate şi modestie. Era omul cel mai sincer din lume. Am 
constatat asta odată, când s-a întâmplat ceva ce depăşeşte 
limitele comicului şi intră în domeniul periculos şi înfierbântat al 
delirului. 

Eram amândoi într-o căsuţă de ţară, într-o pădurice de pini, 
pe malul mării. Ne plimbam mult, citeam Dante, Biblia, Homer, 
el îşi recita versurile cu voce tunătoare. Erau primele zile ale 
prieteniei noastre, era vremea promisiunilor. Mă bucuram 
nespus să descopăr un om care putea să respire numai în cele 
mai înalte sfere ale năzuinţei umane. Distrugeam şi 
reconstruiam lumea, eram siguri că sufletul este atotputernic, 
cu deosebirea că el se gândea la sufletul lui, iar eu la sufletul 
omului. 

Într-o seară, pe când ne pregăteam de plimbarea obişnuită, 
eram încă în prag privind marea, când am văzut poştaşul din sat 
venind într-un suflet. A scos o scrisoare din sac, a dat-o 
prietenului meu, apoi s-a aplecat la urechea lui şi i-a spus agitat 
şi speriat: 

— Mai aveţi un pachet foarte mare. a zis el cu un glas 
înfricoşat. 

Dar prietenul meu nu auzea, stacojiu la faţă, citea scrisoarea. 
Mi-a dat-o şi mie: 


— Citeşte. şi tu. 

Am luat scrisoarea şi am citit-o: "Dragul meu Buddhaki, 
bietul nostru vecin, croitorul, a murit. L-am trimis la tine, fă-l, te 
rog, să învie", îi scria nevastă-sa. Prietenul meu mi-a aruncat o 
privire neliniştită: 

— Crezi că eu. E, oare, greu? Am ridicat din umeri. 

— Nu ştiu, în orice caz. e foarte greu. Dar poştaşul se grăbea. 

— Ce să fac cu pachetul? a întrebat el gata de plecare. 

— Adu-l aici! a răspuns el brusc, întorcându-se spre mine ca 
şi când aştepta să-i dau curaj, dar eu eram extrem de tulburat, 
aşa că nu ziceam nimic. 

Stăteam nemişcaţi şi aşteptam. Soarele era aproape de 
asfinţit, marea era de un roz intens. Prietenul meu aştepta, 
muşcându-şi buzele. 

La scurt timp au venit doi ţărani care purtau un coşciug 
sărăcăcios; înăuntru era croitorul. 

— Duceţi-l la etaj, a poruncit Anghelos. Faţa lui radioasă se 
întunecase. S-a întors şi s-a uitat la mine: 

— Tu ce crezi? a întrebat iar, uitându-se fix şi neliniştit drept 
în lumina ochilor mei. Crezi că pot face asta? 

— Încearcă! i-am răspuns; eu mă duc să mă plimb puţin. 

Stăteam lungit pe țărm, respiram adânc mirosul pinilor şi al 
mării şi îmi ziceam: "Acum se va vedea dacă e un comediant, ori 
un suflet periculos de îndrăzneţ, care încearcă imposibilul. Ce va 
face: va încerca să învie mortul, ori, fiindu-i teamă de ridicol, o 
să se fofileze ca o vulpe vicleană, vârându-se în pat? Vom vedea 
deseară." Eram tulburat şi mergeam cât puteam de repede, 
tremurând la gândul că sufletul prietenului meu era pus la 
încercare astfel în faţa mea. 

Soarele se cufundase în mare, din pădurea de pini se auzea 
un țipăt trist de cucuvea; în depărtare, vârfurile munţilor se 
pierdeau în lumina amurgului. 

Îmi prelungeam plimbarea pentru că nu mă simţeam în stare 
să mă întorc acasă. Întâi de toate, mă deranja prezenţa 
mortului; nu puteam să mă uit la un mort fără să mă înfiorez de 
frică şi scârbă, apoi voiam să amân cât mai mult momentul 
crucial. 

Când am ajuns acasă, în odaia prietenului meu, aflată 
deasupra odăii mele, era lumină. Nu m-am simţit în stare să 
cinez, aşa că m-am băgat în pat. Dar cum să pot închide ochii? 


Toată noaptea am auzit deasupra mea gemete surde şi 
scârţâitul patului, apoi paşi apăsaţi în sus şi în jos, mai multă 
vreme, iarăşi gemete şi scârţâitul patului. Toată noaptea. ÎI 
auzeam pe amicul meu oftând adânc şi deschizând fereastra, de 
parcă se sufoca şi nu mai avea aer. În cele din urmă, obosit, 
spre ziuă am adormit, am întârziat în pat înainte de a mă scula 
şi de a cobori. Prietenul meu stătea la masă şi laptele dinaintea 
lui era neatins. M-am speriat când l-am văzut: era palid de 
moarte, cu buzele albe, cu cearcăne mari, vinete, în jurul 
ochilor. N-am zis nimic, m-am aşezat îndurerat lângă el, 
aşteptam. 

— Am făcut tot ce am putut, a zis el în cele din urmă, voind 
parcă să se scuze; îţi aminteşti cum profetul Elisei a înviat 
mortul? Culcat peste el, cu gura lipită de a lui, i-a insuflat 
respiraţia sa, oftând din greu; am făcut la fel. 

A tăcut o clipă, apoi a zis: 

— Toată noaptea... toată noaptea... degeaba! 

Mă uitam la el mut de admiraţie, uluit, păşise pe tărâmul 
ridicolului, dar trecuse dincolo de el şi atinsese hotarele tragice 
ale nebuniei, iar acum stătea în faţa mea, istovit. 

S-a sculat şi s-a dus la uşă îngândurat, pe frunte avea 
broboane de sudoare, privea marea în depărtare. S-a întors spre 
mine: 

— Şi acum, a întrebat el, ce-i de făcut? 

— Cheamă popa să vină să-l îngroape, i-am răspuns eu. lar 
noi o să mergem să ne plimbăm pe malul mării. 

l-am dat braţul, tremuram tot. Ne-am scos pantofii şi ciorapii 
şi ne-am muiat picioarele, ca să ne răcorim. Nu vorbea, dar 
simţeam că se calma în răcoarea mării şi clipocitul uşor al 
valurilor. 

— Mi-e ruşine... a şoptit el. În cele din urmă, vasăzică sufletul 
nu e atotputernic? 

— Nu încă, am răspuns eu, dar s-ar putea să fie. E un mare 
curaj să vrei să depăşeşti limitele impuse omului; dar e tot atât 
de mare curajul de a admite, fără teamă, aceste limite, şi să nu 
fii disperat. Ne vom izbi cu capul de gratii, multe capete se vor 
sfărâma, dar într-o bună zi vom zdrobi aceste bariere. 

— Aş vrea să fie capul meu cel care le va zdrobi! - a declarat 
el cu încăpățânare, azvârlind scârbit un pietroi în mare şi 
strigând: Capul meu! al meu, numai al meu! 


Am zâmbit: "al meu", "eu" - iată teribila închisoare, turnul 
fără uşi, fără ferestre, în care se afla prietenul meu. 

— Care e cel mai înalt pisc pe care omul poate ajunge? l-am 
întrebat eu, cu dorinţa de a-l îmbărbăta. A învinge "eul", numai 
atunci ne vom elibera, Anghelos! 

Nu mi-a răspuns, dar lovea dezlănţuit valurile cu călcâiul. 

Atmosfera dintre noi era încărcată. 

— Hai acasă, a zis el, sunt obosit. Nu era obosit, era mânios. 

Pe drumul de întoarcere n-am schimbat o vorbă. Mergeam 
repede, sufla briza dinspre marea care suspina, aerul era umed 
şi sărat. 

Ajungând acasă, am început să caut în biblioteca bogată a 
prietenului meu şi, ca să alung nefericita întâmplare, am zis: 

— Uite, o să închid ochii şi o să iau o carte, ea va hotărî. 

— Ce va hotărî? a întrebat iritat prietenul meu. 

— Ce o să facem mâine. 

Am închis ochii, i-am acoperit cu palma şi am luat o carte pe 
dibuite; prietenul meu mi-a smuls-o din mână şi a deschis-o; era 
un album mare cu fotografii: mănăstiri, călugări, clopotniţe, 
chiparoşi... Chilii în vârful stâncilor prăpăstioase, marea 
dezlănţuită sălbatic, dedesubt... 

— Muntele Athos! am strigat eu. Chipul prietenului meu 
strălucea. 

— Exact ce voiam! a strigat el. Visez asta de ani şi ani de 
zile, hai să mergem! Şi-a deschis braţele şi m-a îmbrăţişat. 

— Eşti gata? m-a întrebat el. O să ne punem papucii de şapte 
poşte, doar suntem căpcăuni, nu-i aşa? Să ne punem cizmele de 
şapte poşte şi să păşim pe Muntele Sfânt! 

Ploua. Vârful muntelui dispăruse după o perdea de ceaţă 
deasă. Marea era calmă, tulbure ca o piftie. Printre castanii 
înnegriţi de ploi se vedea albul strălucitor al unei mănăstiri. 
Cerul coborâse în creştetul copacilor; ploaia cădea blând ca 
dintr-o stropitoare, o ploaie care satura pământul. Câţiva 
călugări, uzi până la piele, stăteau în ploaie pe chei, ca nişte 
chiparoşi. 

În barca cu vâsle care ne-a dus la Dafni, micul port al 
Muntelui Sfânt, erau doi călugări. Cel mai tânăr, cu barba rară, 
neagră şi cu un sac greu pe umăr zicea: 

— Să auzi numai cum cântă şi uiţi de tine, are glasul mai 
dulce ca al mamei sau al tatălui. Celălalt i-a răspuns: 


— Ce spui? La noi la mănăstire avem un mierloi care 
psalmodiază şi cântă Hristos a înviat, de îţi stă mintea în loc. L- 
am poreclit "părintele mierloi", vine cu noi la biserică şi ţine 
postul cel mare. 

— Păi, atunci nu poate fi mierlă, părinte Lavrentios, a zis 
călugărul cel tânăr după un moment de gândire, nu, nu poate fi 
mierlă. 

Am ajuns să păşim pe locurile sfinte. Călugării care stăteau 
de strajă pe chei se uitau la toţi cei care debarcau, scrutându-i, 
ca nu cumva o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti să se 
strecoare printre pasageri. În cei o mie de ani de când muntele 
fusese consacrat Fecioarei, nicio femeie nu pusese piciorul 
acolo, nicio răsuflare femeiască nu întinase aerul, nici capre, nici 
oi, nici pisici. Aerul era întinat numai de exalaţii bărbătești. 

Cei doi tovarăşi de călătorie veneau în urma noastră, 
încărcaţi ca doi catâri. Au grăbit pasul ca să ne ajungă din urmă. 

— Pelerini? a întrebat călugărul cel tânăr, zâmbind. Să vă 
ajute sfânta Fecioară! 

Pustnicii sunt întotdeauna dornici de conversaţie; cei doi şi- 
au dat drumul, vorbeau despre miracole, despre relicve sfinte, 
despre asceţi care îşi ridică braţele în rugăciune pe vârful 
stâncilor uriaşe, deasupra prăpastiei. 

— Atâta vreme cât ţin braţele înălțate, a zis cel mai tânăr, nu 
mă tem că lumea se va prăbuşi; ei susţin lumea şi nu o lasă să 
se prăbuşească. 

— E adevărat că niciodată picior de femeie n-a călcat pe 
Muntele Sfânt? am întrebat eu. 

— Niciodată, niciodată, a răspuns cel mai bătrân, scuipând în 
sân şi mormăind "Piei, satano!". Uneori se mai află câte o 
neruşinată să vină până aici pe chei, îmbrăcată bărbăteşte, dar 
călugării de strajă o scuipă şi o alungă. 

— După ce o recunosc? a întrebat prietenul meu râzând. 

— După miros, a răspuns călugărul cel tânăr; întrebaţi-l pe 
bătrân, a fost o dată de pază pe chei. Prietenul meu s-a întors 
spre bătrân: 

— Femeia are un miros aparte, părinte? A ce miroase? 

— A dihor, a răspuns bătrânul, grăbind pasul. 

Ploaia se rărea, vântul sufla, probabil, în straturile înalte ale 
cerului, norii se risipeau şi soarele îşi arăta iar faţa. Pe dată 
pământul a început să zâmbească, încă scăldat în lacrimi, şi 


când soarele a apărut, un curcubeu palid se vedea aninat în 
văzduh, împăcând cerul şi pământul umed. 

— Brâul Fecioarei, au zis deodată cei doi călugări, făcându-şi 
cruce. 

Sprijiniţi în bâtele solide de stejar, cu sacul în spate, 
mergeam pe drumul ce ducea la Karies, printr-o pădurice deasă 
de castani aproape desfrunziţi, de fistic şi de dafini cu frunza 
lată. Mirosea a tămâie, ori aşa ni se părea, parcă intraserăm 
într-o biserică imensă: marea, munţii, pădurile de castani şi 
cerul drept cupolă, deasupra noastră. 

M-am întors spre prietenul meu. 

— De ce nu vorbim? am zis eu, dorind să sparg tăcerea care 
începea să mă apese. 

— Dar vorbim, a răspuns el, atingându-mi uşor umărul, 
vorbim, dar în limbajul îngerilor, tăcerea. 

Şi deodată, parcă supărat: 

— Şi ce-ai vrea să zicem? Că e minunat, că inima noastră a 
prins aripi, stând gata să zboare, că ne aflăm pe drumul ce duce 
spre rai? Vorbe, vorbe, vorbe! Mai bine taci! 

Două mierle au ţâşnit dintr-un nuc, crengile ude s-au 
scuturat şi picături de ploaie ne-au stropit pe obraji. 

— Împărăţia păsărilor îşi are călugării săi, mierlele! a spus 
călugărul cel bătrân, Muntele Sfânt e plin de ele. 

— Şi ce spui despre stele, părinte Lavrentios, a întrebat 
călugărul cel tânăr, au şi ele călugării lor? 

— Toate stelele erau cândva călugări. Toate, frate. Aici pe 
pământ, jură credinţă lui Hristos şi, urmând drumul lui, se înalţă 
în sânul lui Avraam. Dacă vreţi să ştiţi, sânul lui Avraam e chiar 
raiul ceresc. 

Ascultam şi admiram sufletul omenesc atotputernic şi care 
putea să prefacă toate lucrurile pe potriva visului său. In jurul 
unei figuri imuabile, al unei stele călăuzitoare nemuritoare, 
Hristos, credincioşii fac să se învârtească cerul şi pământul, 
obligându-le să se pună în slujba lor. Hristos este Marele 
Răspuns la toate întrebările; toate se explică, se luminează, 
intră în ordine; şi sufletul îşi găseşte pacea. Intrebări îşi pun 
numai cei fără de credinţă, ei luptă singuri, se rătăcesc, sunt 
lipsiţi de speranţă. 

La câteva zile de la sosirea noastră pe Muntele Sfânt, un 
ascet, pe jumătate nebun, care trăia într-o stare de frenezie 


extatică într-o grotă ce spânzura deasupra mării, mi-a spus o 
vorbă care mi-a închis gura. 

— Ţi-ai pierdut minţile, bietul de tine, i-am zis ca să-l 
necăjesc. El a râs. 

— Mi-am pierdut minţile, dar l-am primit în schimb pe 
Dumnezeu, cu alte cuvinte: am dat o para falsă şi, în schimb, 
am cumpărat raiul. Ce crezi, fiule, am făcut o afacere proastă? 

După o clipă de tăcere a continuat: 

— Şi dă-mi voie să-ţi mai spun ceva, ca să ştii. Era cândva un 
rege tare frumos, îi plăcea să mănânce şi să bea, să petreacă, şi 
avea 365 de femei în harem. Într-o zi s-a dus la o mănăstire, 
unde a văzut un pustnic, s-a uitat la el cu milă şi i-a zis: "Ce 
mare sacrificiu faci!" Ascetul i-a răspuns: "Sacrificiul tău e şi mai 
mare!" "Cum aşa?" "Pentru că eu am renunţat la lumea 
trecătoare, iar tu ai renunţat la cea veşnică." 

De undeva dintre castani, un clopot a început să cheme la 
vecernie. Un sătuc de călugări se vedea la capătul drumului. Am 
grăbit pasul. 

Băcani, vânzători de legume, bucătari, negustori ambulanți, 
măturători - toţi călugări! Era un loc trist, insuportabil, un sat al 
bărbaţilor, fără femei, fără copii, fără râsete. Numai bărbi negre, 
blonde, castanii, sure, albe ca zăpada, bărbi ascuţite, unele ca o 
mătură, altele stufoase, creţe, de nepătruns ca o conopidă. 

Ne-am dus la Protaton, reşedinţa epitropilor celor douăzeci 
de mănăstiri. Tronau în scaune înalte şi ne priveau cu ochi 
jucăuşi, maliţioşi, bănuitori. Le-am spus că suntem doi buni 
creştini, dornici să-l slujim pe Domnul, că am venit în pelerinaj, 
că suntem încă tineri şi, înainte de a ne căsători şi a intra în 
vâltoarea lumii, am venit în grădina Fecioarei, ca prin graţia ei 
să ne găsim adevăratul drum, am venit să ne închinăm Maicii 
Domnului. 

Prietenul meu vorbea cu glas tunător şi exaltare poetică, 
aprinzându-se din ce în ce; călugării ascultau cu gura căscată, 
unii îşi mângâiau barba şi ascultau. Pe măsură ce vorbea, mă 
pătrundeam eu însumi de cuvintele sale şi înţelegeam 
adevăratul motiv pentru care venisem pe Muntele Athos. 
Prietenul meu nu ştia adevăratul motiv pentru care venisem, dar 
îl descoperea, pe măsură ce vorbea. 

Călugării s-au aplecat unul spre altul, şoptindu-şi ceva la 
ureche, apoi s-au ridicat ca un singur trup şi ne-au dat în scris 


permisiunea de a vizita şi de a ne închina în toate mănăstirile şi 
schiturile, de a sta până când Fecioara, în graţia sa, ne va da un 
semn că prinosul nostru a fost primit. 

Aşa a început pelerinajul nostru. Ca pelerinii de odinioară, 
vorbeam în şoaptă despre Dumnezeu, despre destinul omului, 
despre datoria noastră - subiecte permanente în călătoria 
noastră -, mergeam de la o mănăstire la alta, din miracol în 
miracol, în extaz, fericiţi. Eu ţineam un jurnal în care notam în 
fiecare seară tot ce recoltasem peste zi. Acum, după patruzeci 
de ani, e îngălbenit de timp, îl răsfoiesc şi retrăiesc acele zile 
divine, incredibile; fiecare cuvânt, chiar cel mai mărunt, îmi 
readuce în suflet bucurii şi doruri pătimaşe, neliniştile tinereţii, 
planurile nebuneşti pe care ni le făceam, prietenul meu şi cu 
mine, întru salvarea sufletului. Toată insolenţa, noblețea şi naiva 
ingeniozitate a tinereţii. 

Mănăstirea Iviron, 19 noiembrie. Dimineaţa plimbare pe 
țărm. O binecuvântare. Un izvoraş lângă o bisericuţă în care se 
află icoana Fecioarei, cu lacrimi de sânge curgându-i pe obraji. 
Doi călugări pescari trag plasele, peştii dănţuiesc în ele. 

Ne-am întors la mănăstire, ce miracol era icoana Portaitissa, 
Păzitoarea Porții, ochi mari, trişti, gura mică rotundă, bărbia 
fermă; tristeţe, amărăciune, toată bucuria şi durerea 
omenească. 

Şi seara, ce clipă divină văzând marea care strălucea albă, 
ca un briliant, şi luna imensă atârnând deasupra mării! 

— Astă-seară luna şi-a descoperit vocaţia: să lumineze 
eternitatea, a rostit prietenul meu. 

Aplecaţi unul spre altul, cu glas şoptit, ne spuneam că 
trebuie să luăm o hotărâre radicală: să trăim eternitatea în 
fiecare clipă. 

Oriunde mergeam, eram urmăriţi de un călugăr palid, tăcut, 
slab, care tuşea fără încetare, scuipa şi se scărpina tot timpul, 
dar faţa lui iradia fericire. 

— Trebuie să fie nebun, a zis amicul meu. 

— Trebuie să fie sfânt, am zis eu, n-ai văzut cum îi 
străluceşte faţa? Parcă ar fi luminată de soare. 

Odată când ne-am oprit a venit la noi: 

— Sunt părintele Lavrentios, nebunul, aţi auzit poate de 
mine. 

— Ai mare noroc, a zis prietenul meu, ai intrat în rai încă în 


viaţă fiind. Chipul dumitale răspândeşte lumină. 

— Lăudat fie Domnul, a zis călugărul, făcându-şi cruce, ceea 
ce alţii numesc nebunie eu numesc rai. Dar a fost teribil până să 
deschid poarta. 

— Ce poartă? 

— Poarta raiului, frate. Când am intrat la mănăstire 
tremuram şi plângeam de frică, plângeam cu gândul când la rai, 
când la iad. Într-o dimineaţă m-am sculat şi mi-am zis: "De ce 
plângi? Nu-i Dumnezeu tatăl nostru? Nu suntem noi copiii lui? 
De ce să-mi fie frică?" Din ziua aceea toţi mă iau drept nebun. 

A scos apoi o coajă de pâine de sub sutană şi ne-a îmbiat: 

— Pâinea îngerilor, a zis el, luaţi şi mâncaţi, nefericiţilor, ca 
să vă crească şi vouă aripi! 

Mănăstirea Stavronikita, 21 noiembrie. Uluitoare înălţime 
deasupra mării. Portarul, un bătrân cretan, ca o epavă 
naufragiată, m-a prins de mână: 

— Hei, cine eşti? 

— Sunt cretan! 

— Intră! 

Într-o chilie, câţiva novici învățau muzică bizantină, scoțând 
primele note cu glas răsunător. Ţineau tradiţia ca o candelă 
luminoasă în mâinile lor de copii, încă murdare. 

Şi marea văzută din turnul mănăstirii: un arc gigantic 
încordat la extrem! 

Şi citesc mai departe, despre aceeaşi mănăstire: Ce chip 
precoce, plin de inteligenţă şi gravitate divină, chipul lui Hristos 
la doisprezece ani! Fruntea înaltă, abruptă, ca un meterez, 
pieptul alb ca zăpada, ochii adânci şi gânditori. Cu adevărat fiul 
Portaitissei... O altă icoană, Sfântul Nicolae al Scoicii: cu o scoică 
mare, încrustată pe frunte, din mâinile sale părea să picure 
sare. 

Am stat de vorbă cu portarul din Creta: 

— De ce te-ai făcut călugăr? 

— O mătuşă mi-a citit Evanghelia şi mi-am zis: lumea asta nu 
merită doi bani. 

De neuitat părintele Filemon, care ne servea la masă. Cu 
trupul mlădios ca o sabie de Damasc, ca un înger, ca o flacără, îi 
plăcea să primească porunci, să servească, să asculte, veselia 
lui era atât de mare, că nu se putea stăpâni, râdea tot timpul. 

— Când o să-mi vină rândul să-l văd pe Dumnezeu? l-am 


întrebat eu. 

— E foarte, foarte uşor, mi-a zis el, deschide numai bine ochii 
şi o să-l vezi! 

Mănăstirea Pantocrator. Înainte de a se face ziuă, un cânt 
ademenitor, melodios, venea din curtea mănăstirii. Am sărit la 
fereastră şi am văzut, în lumina slabă a zorilor, un călugăr. Purta 
potcap şi camilafca neagră îi atârna pe spate în jos; ducea un 
lemn pe care îl ţinea sus, toaca, în care bătea ritmic cu un 
ciocănel. Mergea încet în jurul curţii, trecea pe lângă fiecare 
chilie, ca să adune fraţii la utrenie. Prietenul meu s-a trezit şi s-a 
aplecat pe fereastră lângă mine şi amândoi ascultam pătrunşi 
de fericire. Toaca a tăcut, ne-am îmbrăcat şi ne-am dus la 
biserică. Era încă întuneric, numai două candele ardeau în 
iconostas, înaintea icoanei lui Hristos şi a Maicii sale; stăruia un 
miros puternic de ceară şi de tămâie. 

Psalmii de dimineaţă au început blând, uşor ca un freamăt de 
frunze, ca vuietul mării. Starețul cu o lumânare aprinsă în mână 
se apropia de fiecare scaun să vadă dacă toţi fraţii au coborât; 
muia busuiocul în agheasmă şi stropea cu nădejde fruntea 
fiecărui călugăr. Ce ritm divin, ziceam noi plimbându-ne în sus şi 
în jos prin curte, ce cochilie minunat sculptată, de la o generaţie 
la alta; dar înăuntru, scoica măiastră care a făurit cochilia era 
acum moartă. "Trebuie", ne ziceam făcând un legământ, 
"trebuie să reorganizăm ascetismul creştin, să-i dăm un nou 
suflu creator. Trebuie. De aceea am venit la Athos." 

Mănăstirea Vatopedi. Era o dimineaţă pogorâtă direct din rai, 
plină de mila lui Dumnezeu, când ne-am apropiat de vestita 
Vatopedi. Părea să fie a cincea zi a creaţiei şi Dumnezeu nu 
făcuse încă omul ca să strice crearea lumii. Răsăritul se 
deschidea treptat ca un trandafir şi norişori, cu obrajii roz ca 
heruvimii, se arătau la orizont, mărindu-se încetişor, păreau 
gata să coboare pe pământ. O mierlă, cu aripile încă pline de 
rouă, s-a oprit în mijlocul drumului şi se uita la noi, fără frică, nu 
se ferea; nu era o mierlă, ci un spirit binefăcător care ne 
recunoştea. O bufniţă mititică, cocoţată pe o piatră, stătea 
buimacă în lumină, imobilă, tăcută, aşteptând să se întoarcă 
noaptea. 

Nu vorbeam. Amândoi simţeam că glasul omenesc, oricât de 
blând, avea o rezonanţă discordantă şi ar fi destrămat vălul 
magic care ne înconjura. Mergeam, dând la o parte crengile de 


pin care ne stăteau în cale şi ne stropeau pe faţă şi pe mâini cu 
picături de rouă. 

Eram copleşit de fericire, întorcându-mă spre amicul meu, 
voiam să strig: "Ce fericire!", dar n-am îndrăznit; ştiam că în 
clipa în care vorbeam vraja ar fi dispărut. Îmi amintesc că într-o 
după-amiază, în Taiget, mai sus de Sparta, spre seară, am zărit 
o vulpe care înainta ca o vedenie, cu gâtul lungit, cu coada 
stufoasă ridicată în sus, aruncând o umbră lungă, roşcată, pe 
stânci. Mi-am ţinut respiraţia, de frică să nu mă simtă şi să fugă; 
dar n-am fost destul de abil să-mi stăpânesc bucuria şi, în ciuda 
mea, am scos un uşor țipăt. Cum a auzit, vulpea a pierit, înainte 
ca eu să văd încotro o luase. 

Tot astfel mi-am închipuit mereu că trebuie să fie fericirea 
omenească. 

Deodată am auzit vorbe şi râsete; ajunsesem la mănăstire, 
doi călugări cu înfăţişare prosperă şedeau pe o bancă de piatră 
în faţa porţii şi glumeau cu paznicul. Ne-am oprit brusc, de parcă 
am fi călcat pe un şarpe; amicul meu m-a privit şi a zis, dând din 
cap: 

— Era un vis, noi am crezut, o clipă, că aici nu erau oameni. 

— Ce păcat, am răspuns eu, era adevăratul paradis, mai 
frumos decât celălalt, pe sub pomii lui Dumnezeu nu se plimbau 
un bărbat şi o femeie, ci doi prieteni. Dar, iată că am fost 
alungaţi, nu de îngerul cu sabia, ci de o fiinţă cu glas omenesc. 

Cei doi călugări strigau de te asurzeau, necăjindu-l pe portar. 
Şi izbucneau în hohote nestăpânite. De cum ne-au văzut, au 
tăcut. Trăgându-şi pântecele, s-au ridicat. 

— Fiţi bine veniţi, Dumnezeu să vă aibă în pază, au zis ei, 
întinzându-ne mâna să o sărutăm. 

— Se pare că petreceţi bine, părinte! a replicat prietenul 
meu, uitându-se la obrajii rumeni şi la pântecele lor umflat. Nu-i 
putea ierta fiindcă ne-au alungat din rai. 

— Noi am lăsat lumea amăgitoare şi plăcerile sale, a zis cel 
care avea o barbă blondă. Am tăcut chitic, dar celălalt care avea 
o barbă neagră s-a răstit la noi: 

— Ce vă uitaţi la noi şi vă minunaţi atâta? Rugăciunea e mai 
hrănitoare decât carnea! Când s-au apropiat de noi, am simţit 
că duhneau a usturoi. 

— Hai înăuntru să ne închinăm, ne-am zis noi, grăbiţi să 
scăpăm de călugări şi de mirosul lor de usturoi. 


A venit părintele arhondor, un bărbat cu ochi albaştri, cu 
barba albă, mătăsoasă, şi pielea trandafirie, în chip evident prea 
bine hrănit. Ne-a urat bun venit, el a luat-o înainte, iar noi ne 
tineam după el. Era o mănăstire bogată, un adevărat oraş, cu 
case de oaspeţi, cu pereţii şi uşile proaspăt vopsite, cu lumină 
electrică, cu livezi care dădeau spre mare. Călugării tocmai 
ieşiseră din refectoriu şi stăteau la soare, făcându-şi siesta. Am 
intrat în biserică şi ne-am închinat la faimoasele icoane ale 
Maicii Domnului: Paramithia, Ktitorissa, Vimatarissa, Antifonitria, 
Esfagmeni, Elaiovrotida. Au deschis un relicvariu sacru şi ne-au 
lăsat să sărutăm brâul Fecioarei. Mi-am amintit de cei doi 
călugări care aduseseră relicvariul în Creta, pe când eram copil; 
oamenii alergau la biserica Sfântul Mina să se închine; călugării 
aveau un săculeţ care se umplea cu monede de aur, cu bănuţi 
de argint, cu cercei şi cu inele de logodnă de aur; eu nu aveam 
nimic să-i dăruiesc Fecioarei, mă scotoceam prin buzunare, am 
găsit un condei şi l-am îndesat în săculeţ. 

Am ieşit în curte şi am urcat în arhondărie; masa fusese 
pregătită pentru noi, cu toate bunătăţile lăsate de Domnul pe 
pământ. 

— Nu o ducem rău aici, a zis prietenul meu căruia îi plăcea 
mâncarea bună, deloc rău, parcă am fi călugării de la Vatopedi! 

— Să bem, a zis el, în sănătatea sărmanului Prodromos, 
flămândul, care povestea cu invidie ce mâncau egumenii în 
mănăstiri, de îi lăsa gura apă, pe când se plângea împăratului! 
Îţi aminteşti versurile? 

— Sigur că îmi amintesc: 

Când mă gândesc la egumeni, mărite prinț, 

mă pierd şi simt că îmi ies din minti, 

cu cel mai bun peşte ei se îindoapă 

iar pe mine mă îmbie cu ton împuțit, 

ei sorb lacomi vin de Chios şi se îmbată, 

iar pântecul meu sărman se chirceşte de otet! 

A început apoi să râdă, dar o umbră i s-a lăsat pe faţă: 

— E o ruşine, a zis el, mănăstirea asta îmi rupe inima. Ai 
văzut călugării? lmbuibaţi. Dacă Hristos s-ar întoarce pe pământ 
şi s-ar opri la Vatopedi, o, cum ar şuiera biciul lui pe deasupra 
capetelor lor! Hai să plecăm de aici! 

— Unde să plecăm? Nu doar mănăstirea asta ne rupe inima, 
ci lumea întreagă, nu simţi? Peste tot sunt flămânzi şi alţii care 


se îmbuibă, lingându-se pe bot, peste tot sunt numai lupi şi oi: 
mănâncă sau vei fi mâncat. O singură lege domneşte în lume: 
legea junglei. 

— Înseamnă, oare, că nu există salvare? Nu există niciun 
animal bun şi puternic în acelaşi timp, care să nu mănânce alte 
animale şi nici să se lase mâncat? 

— Niciunul, dar ar putea să existe unul. De mii de ani, un 
animal a început marşul, dar n-a reuşit încă să ajungă la capătul 
drumului. 

— Care animal? 

— Maimuţa. Suntem la jumătatea drumului, la pitecantrop. Ai 
răbdare. 

— Dumnezeu poate să aibă răbdare; ce importanţă are 
timpul pentru el? El e nemuritor, dar omul? 

— Omul e şi el nemuritor, am spus eu, dar nu în întregime; 
partea nemuritoare din el poate să aibă răbdare. 

Ne-am ridicat de la masă şi am coborât pe țărm, soarele se 
îndrepta spre apus, nu se mişca nicio frunză. Doi pescăruşi, cu 
aripile strânse, despicau apa cu pieptul lor alb, fericiţi. 

— Trebuie să fie o pereche, a zis prietenul meu, privindu-i 
admirativ. 

— Ori doi prieteni, am spus eu; am luat o piatră de pe țărm şi 
am aruncat-o în apă ca să-i despart. 

Pe măsură ce mă adâncesc mai mult în acest vechi jurnal, 
acum la bătrâneţe, şi văd campaniile noastre donquijoteşti din 
vremea aceea, lancea zdrobită, scutul mâncat de cari, coiful de 
tinichea, mintea plină de elanuri nobile şi de vânt, nu-mi mai 
vine să râd. Fericit e tânărul care crede că datoria lui e să refacă 
lumea şi să o pună în acord cu virtutea şi cu dreptatea, în acord 
cu inima sa. Vai de cel care îşi începe viaţa fără nebunie! 

Am făcut ocolul Muntelui Athos şi, pe măsură ce respiram 
aerul de acolo, inima ni se aprindea tot mai tare şi se umplea de 
entuziasm. Doamne, ce hotărâri am luat, ce jurăminte am făcut; 
cu ce uşurinţă săream peste stânci, mergând de la o mănăstire 
la alta, simțind nu numai în închipuire, ci şi în trupurile noastre, 
că eram purtaţi de aripi îngereşti. Era o atmosferă care semăna 
când a nebunie, când a sfinţenie, când a eroism. In anii care au 
urmat, nici eu, nici prietenul meu n-am mai adus vorba despre 
orele acelea sacre, donquijoteşti. Ca şi cum ne ruşinam, nu 
pentru că flacăra s-ar fi potolit - nu se potolea -, ci pentru că 


strădania noastră era zadarnică, dovedindu-se mai prejos de 
dorinţa noastră; voiam să creăm o lume nouă şi mai bună, dar 
am văzut că nu eram în stare. Eu am recunoscut acest lucru, dar 
prietenul meu s-a ferit toată viaţa să-l dezvăluie; iată de ce el 
suferea tainic, mai mult decât mine. 

Doar o dată, cu mulţi ani mai târziu, într-o seară când o lună 
plină, uriaşă, a răsărit tristă din mare, pe când ne întorceam de 
la mănăstirea de călugăriţe de la Spetses, m-am uitat la el şi i- 
am zis: "Anghelos, îţi aminteşti?." Dar el s-a făcut palid, a înţeles 
că mă gândeam la luna pe care o admirasem la Athos, mi-a pus 
palma pe gură: "Taci", mi-a poruncit el, şi a grăbit pasul. 

Mă aplec iar peste vechiul jurnal şi îi răsfoiesc paginile: 

Mănăstirea Karakallou. Norii au acoperit din vârf şi până la 
poale Muntele Athos, lăsând vederii numai partea din mijloc, un 
brâu de zăpadă strălucitor. S-a pornit o ploaie cu picături mari. 
Călăuza noastră se duce înainte şi trage un foc de armă. 
Clopotele mănăstirii băteau ca de sărbătoare şi, dincolo de un 
pâlc de brazi, stareţul, purtând crucea sacerdotală pe piept, a 
apărut în prag să ne întâmpine însoţit de epitropi. 

Am intrat în refectoriul lung şi îngust, cu coloane vopsite în 
negru şi albastru. Starețul stătea în capul mesei, aspru, tăcut, cu 
barba neagră; deasupra capului său era un Hristos sever, cu 
sprâncenele îmbinate, pictat în tonuri de verde şi de negru. 
Foarte sus, într-un amvon, un călugăr tinerel, palid, citea din 
Vieţile Sfinţilor cu glas monoton, cântat. Toţi erau aplecaţi peste 
tainul lor, nimeni nu vorbea, stareţul de-abia atingea mâncarea; 
deodată a luat un clopoțel care era la dreapta sa şi a sunat de 
trei ori; toţi călugării au sărit în picioare, cu gura pe jumătate 
plină, molfăind; călugărul care servea a îngenuncheat înaintea 
stareţului, primind binecuvântarea, călugărul cel tinerel a făcut 
la fel, cerând iertare dacă n-a citit cum trebuia. Pâinea sfinţită a 
fost adusă pe o tăviţă, călugării au luat câte o bucăţică pe care 
o ciuguleau ca pe un dar binecuvântat. 

Noaptea somnul întârzie să vină, vorbim până târziu. Ne 
spunem că venise momentul, că lumea era pregătită pentru un 
alt fel de a-l iubi pe Hristos. Ziua ne-am întâlnit la intrarea în 
cimitir cu un călugăr; l-am întrebat de ce la poarta cimitirului e 
pictat întotdeauna Hristos răstignit şi nu Hristos înviat, călugărul 
s-a supărat şi a zis: "Hristos al nostru e răstignit. L-aţi văzut 
vreodată în Evanghelie râzând? Întotdeauna suspină, plânge, e 


schingiuit şi răstignit". 

În acea noapte, neputând dormi, ne-am spus: 

— A venit timpul să-l facem pe Hristos să râdă; să nu mai fie 
biciuit, să nu mai verse lacrimi, să nu mai fie răstignit! Să se 
unească cu zeii fericiţi şi puternici ai Greciei, să-i asimileze! E 
timpul ca Hristos evreul să devină Hristos grecul. 

— Şi cei ce vor face asta vom fi noi! a exclamat amicul meu, 
ridicând braţele de parcă făcea un legământ. 

— Da, noi! am exclamat şi eu, simțind în acea clipă că nimic 
nu putea sta împotriva sufletului omenesc. 

— Nu ne vom despărţi niciodată, a strigat iar; ne vom 
înhăma la acelaşi jug, ca o pereche de boi, şi vom ara pământul! 

Ani mai târziu am înţeles. Ne-am înjugat împreună ca doi boi 
şi am arat văzduhul. 

Mănăstirea Filotheou. O plimbare minunată prin ceaţă; plopi 
înalţi, graţioşi, strangulaţi de iederă, un călugăr teribil, 
loannikios, ciolănos, cu părul roşu, trăncănind fără încetare; nu 
mai termina vorbind despre soră-sa, Kallirhoe, posedată de 
diavol, credea că şi el avea un demon, ba chiar doi, unul numit 
Hogea, altul Ismail. Aceste făpturi blestemate se împotrivesc 
veşnic lui Dumnezeu şi lui loannikios, poftind carne în postul cel 
mare, îndemnându-l să coboare noaptea scările în vârful 
picioarelor şi să meargă în bucătărie ca să înfulece resturile de 
la prânz. Pe deasupra, când Ismail şi Hogea auzeau în zori toaca 
chemându-i, strigau: "Nu mă duc!" "Nu mă duc!" "Nu mă duc!" 

Ne-am dus în curtea mănăstirii, iarba creştea printre dalele 
pavajului şi prin crăpături, biserica era în mijlocul curţii, de jur 
împrejur, zidurile şi chiliile înnegrite de umezeală şi de mucegai. 
Am intrat în biserică să ne închinăm la icoana făcătoare de 
minuni, Fecioara blândului sărut, G/ykofiloussa; obrajii ei erau 
lipiţi, cu o nespusă blândeţe, de obrajii lui Isus, iar ochii ei, de o 
tristeţe fără margini, priveau duşi departe. 

— Uitaţi-vă bine la ochii Fecioarei, a spus călugărul care ne 
însoțea, vedeţi ceva anume? Ne-am apropiat şi ne-am uitat: 

— Nu vedem nimic, am răspuns amândoi. 

— Cine are credinţă îl vede pe Hristos răstignit, a zis 
călugărul, privindu-ne încruntat. A deschis un relicvariu de 
argint în care se afla un os lung. 

— Închinaţi-vă, e braţul drept al Sfântului loan Gură de Aur. 
Faceţi-vă cruce! 


Mănăstirea Aghias Lavras. Am plecat dis-de-dimineaţă, 
nerăbdători să vedem marea Lavră, faimoasa mănăstire 
construită de împăratul cu tragic destin Nikephoros Phokas, 
care, vrând să scape de coroană, s-a refugiat aici să se facă 
eremit. Dar dorul de femei nu-i dădea pace, a tot amânat şi a tot 
aşteptat până când a venit cel mai de încredere prieten al său şi 
i-a tăiat capul cu sabia. 

Am ajuns. Doi chiparoşi luxurianţi în curte, unul plantat de 
duhovnicul lui Phokas, Sfântul Athanasios, altul de discipolul 
său, Efthymios. Muntele Athos, complet acoperit de zăpadă, 
suspendat deasupra mănăstirii ca un Pantocrator. 

Am intrat în sacristie unde ne-au arătat cu mândrie odoarele 
mănăstirii: craniul sfântului Vasile cel Mare, maxilarul lui 
Theodoros Stratelates, braţul stâng al lui Hrisostom şi o mulţime 
de alte oseminte. Au deschis faimosul relicvariu bătut în pietre 
preţioase şi perle, înăuntru era o bucată mare de lemn din 
cinstita Cruce. Glasul călugărului tremura de emoție, dar eu mi- 
am amintit ce-mi spusese cândva un creştin adevărat: "Orice 
bucată de lemn e cinstită pentru că din ea se poate face o 
cruce". Ne-au arătat apoi tunica lui Nikephoros Phokas, brodată 
în aur şi mătase, cu crini şi trandafiri, coroana de aur bătută cu 
pietre preţioase, verzi şi roşii, Evanghelia scrisă de mâna sa. 
Apoi o mulţime de registre cu socoteli, roase de cari. Amândoi 
stăteam cu gura căscată, scoteam strigăte de admiraţie, dar 
toate astea nu ne atingeau. Dintre toate, îmi amintesc de 
mireasma a doi moşmoni înfloriţi, la intrarea în bibliotecă. 
Trupul meu s-a bucurat inspirând mireasma dulce, piperată, 
care te îmbată mai rău ca vinul, ca femeia, ori ca alte minuni ale 
lumii. 

A doua zi dimineaţa, înainte de a se ivi zorile, am pornit spre 
vârful Muntelui Athos. Toaca nu se auzea încă, păsările nu se 
treziseră, cerul era alb ca laptele, senin, Luceafărul-de-Ziuă 
strălucea departe, la răsărit, ca un serafim cu şase aripi. 

Scurt, cu picioare strâmbe, părintele Loukas, fost 
contrabandist, mergea în frunte şi ne arăta calea. Din când în 
când se oprea să flecărească cu noi despre mare, despre 
petreceri, despre dispute cu turcii. Toată viaţa lui lumească 
rămânea ca o poveste în sufletul său, părea să se fi petrecut 
într-o altă lume, mai sălbatică şi mai periculoasă, plină de 
ţipete, de înjurături, de femei. Ne-a spus şi ne-a tot spus 


povestea lui, o retrăia şi se simţea iar fericit. Renunţase la viaţa 
de dinainte, dar o purta cu el învelită în sutană. 

S-a oprit sub un brad, nerăbdător să vorbească. 

— Ne oprim puţin să ne tragem sufletul, ce ziceţi? Să mai 
schimbăm câteva cuvinte, sunt gata să plesnesc! 

Şi-a scos punga cu tutun de sub centură, şi-a răsucit o ţigară 
şi a început: 

— Eu, omul pe care îl vedeţi acum în sutană, mă numeam 
Leonidas, căpitanul Leonidas din Kalymnos, spaima turcilor. 
Eram contrabandist, dat naibii cum n-a mai fost altul. Cum am 
ajuns să port sutană o să vă povestesc altădată. Ajunge dacă vă 
spun că nicidecum contrabandistul n-a murit. Şi cum ar putea să 
moară când îl îmbuib cu mâncare şi cu băutură ca pe un paşă, 
chiar dacă îl ţin legat ca pe un câine de barcă. Loukas mănâncă 
pâine şi măsline cu ceilalţi fraţi în refectoriu, dar când se duce în 
chilie şi închide uşa, pregăteşte o masă pentru Leonidas şi se 
îndoapă cu carne. După cum vedeţi, nu sunt singur, suntem doi. 
Pricepeţi? lată ce voiam să vă spun: păcatul mărturisit e pe 
jumătate iertat, am vorbit şi mă simt mai bine acum, haideţi să 
pornim iar la drum! 

— Bravo, căpitan Loukas, a exclamat prietenul meu, 
izbucnind în râs, ne-ai arătat arta de a mânui ceea ce nu-i de 
mânuit. Nu te-ai gândit niciodată că asta înseamnă ducere în 
ispită? 

— Ba da, ba da, a zis călugărul clipind cu viclenie, în fiecare 
dimineaţă am bănuiala asta, dar până la cină uit. 

— Fă-ţi un nod la batistă, ca să-ţi aminteşti, i-am sugerat eu. 
A tras adânc din ţigară, a dat drumul la fum pe nas şi a zis: 

— N-am batistă. 

Ne-am reluat urcuşul, pini, brazi, prăpăstii înfricoşătoare, în 
lumina blândă a dimineţii se vedea marea liniştită, întinzându-se 
la poalele muntelui. Pe măsură ce se lumina, puteam să zărim 
insulele divine, Imbros, Lemnos şi Samothrace, departe, plutind 
parcă în văzduh, neatinse de ape. 

Am ajuns la brâul de zăpadă. Părintele Loukas înainta încet, 
cu mare băgare de seamă, noi alunecam şi cădeam, făcându-ne 
cu greu drum prin zăpada îngheţată. Muntele era prăpăstios, 
aspru şi inuman. Deodată, prietenul meu care se căţăra înaintea 
mea s-a oprit, s-a aplecat şi a privit prăpastia adâncă de la 
picioarele muntelui. L-a cuprins ameţeala, s-a întors spre mine şi 


a îngăimat: 

— Hai să ne întoarcem! 

— E o ruşine, am zis eu, uitându-mă la el cu reproş, ţin atât 
de mult să ajung în vârf. 

— Da, da, a murmurat el umilit, să mergem înainte! Şi a 
început din nou să urce. 

Când am pus piciorul pe vârful muntelui, soarele era sus; 
amândoi gâfâiam obosiţi, dar chipul ne strălucea de bucurie, ne 
atinseserăm țelul. 

Am intrat să ne închinăm în biserica Schimbării la Faţă. Între 
timp, părintele Loukas a făcut focul din crengi şi scoarță de 
copaci adunate de pe drum, apoi a scos din sac nişte cafea pe 
care a fiert-o. Vârându-ne unul în altul după un colţ de stâncă, 
pentru că începuse să sufle vântul şi ne era frig, ne uitam la 
marea tăcută, nemărginită, înaintea noastră, la insulele care 
pluteau albe şi strălucitoare şi, în depărtare, la munţii 
necunoscuţi care se înşirau cenușii în văzduh. 

— Se zice că de pe acest vârf sfânt se vede Constantinopolul, 
a rostit Loukas, şi ne-am uitat spre răsărit, căznindu-ne să zărim 
oraşul împărătesc. 

— L-ai văzut vreodată, părinte? 

Călugărul a oftat: 

— Nu, niciodată nu m-am socotit vrednic. Se pare că ochii 
trupului nu ajung, e nevoie de alţi ochi, de cei ai sufletului şi, 
vai, sufletul meu are vederea scurtă! 

— Dar pe Dumnezeu îl poţi vedea? l-am întrebat eu. 

— Ei, pentru asta n-ai nevoie de ochi. Dumnezeu e mai 
aproape de noi decât ficatul şi plămânii noştri. 

Prietenul meu era mâhnit şi tăcut, fără îndoială nu putea să- 
şi ierte laşitatea de o clipă. La un moment dat nu a mai putut să 
se stăpânească, mi-a întins mâna, strângând-o pe a mea cu 
putere. 

— Te rog, a zis el, uită asta, îţi jur că nu voi mai face 
niciodată aşa ceva. 

Mănăstirea Fraților loasaf. 6 Decembrie. Mi-am petrecut ziua 
onomastică în faimosul atelier de pictură al Fraţilor loasaf. Aici 
trăiesc zece călugări pictori. In fiecare săptămână unul dintre ei 
face curăţenie, mătură, spală, găteşte, iar ceilalţi pictează. Din 
acest atelier ies şi se răspândesc până în cele mai îndepărtate 
colţuri ale lumii ortodoxe icoane cu Hristoşi, cu părul frumos 


pieptănat, cu înfăţişare prosperă, Fecioare frumoase, în drapaj 
bogat, sfinţi preafericiţi, cu obrajii rumeni, lipsiţi de orice 
sfinţenie. Decalcomanii. Călugării sunt agreabili, primitori, 
demni şi respectuoşi, le place mâncarea bună, vinul bun şi 
pisicile castrate. După fiecare cină, stăteam ore întregi 
împreună lângă focul aprins în vatră şi vorbeam, noi despre 
lumea asta, ei despre lumea de dincolo. Părintele Akakios, 
scund şi rotofei, cu picioare scurte, îşi petrecuse toată ziua 
pictând un sfânt Anton şi acum ţinea o pisică neagră şi grasă pe 
genunchi, vorbind emoţionat despre eremit. Se zice că o fată a 
venit la el şi i-a spus aşa: "N-am încălcat niciuna din poruncile 
Domnului, mi-am pus toată nădejdea în el că o să-mi deschidă 
porţile raiului". Sfântul Anton a întrebat-o: "Sărăcia înseamnă 
bogăţie pentru tine?" "Nu, părinte." "Nici dezonoarea, onoare? 
"Nu, părinte." "Nici duşmanii, prieteni?" "Nu, părinte." "Ei bine, 
biata mea copilă, du-te şi vezi-ţi de treabă pentru că abia de 
acum nu ţi-a mai rămas nimic." 

Mă uitam la bunul Akakios, care asuda de prea multă 
mâncare, de căldura din vatră, de amintirea ascetului care ne 
uimea şi, gândindu-mă ce obraji rumeni îi pictase Sfântului 
Anton toată ziulica, un îndemn diabolic mă împingea să-i zic: 
"Du-te şi vezi-ţi de treabă, sărmane, pentru că de-acum nu ţi-a 
mai rămas nimic". Dar am tăcut. O crustă de grăsime, de 
obişnuinţă şi laşitate ne înveleşte sufletul; din adâncul temniţei 
sale sufletul vrea ceva cu ardoare, dar stratul de grăsime, 
obişnuinţa şi laşitatea prefac dorinţa în altceva. N-am spus 
nimic, din laşitate. 

Seara, când ne-am dus la culcare, i-am mărturisit prietenului 
meu. 

— Te-ai abținut din politeţe, nu din laşitate, îmi zicea ca să 
mă consoleze, din milă, pentru că nai vrut să necăjeşti un om 
atât de bun, poate şi din convingerea că vorbele tale n-ar fi 
ajutat la nimic. 

— Nu, nu, am protestat eu; chiar dacă crezi asta, trebuie să 
învingem virtuțile minore despre care vorbeşti: politeţea, mila, 
dărnicia; mă tem mai puţin de viciile minore decât de virtuțile 
minore, căci acestea, luând o înfăţişare plăcută, ne amăgesc 
prea uşor. Gestul meu are cea mai gravă explicaţie: am făcut-o 
din laşitate; spuneam asta pentru că voiam ca sufletul meu să 
se ruşineze şi să nu mai facă aşa ceva. 


A doua zi dimineaţa, stând cu cei zece pictori în sutană, în 
veranda sihăstriei închise cu geamuri largi, printre sfinţii cu 
obrajii rumeni şi Fecioare dolofane, am băut laptele şi am ronţăit 
pâinea prăjită şi bunătăţile care o însoțeau. Soarele de iarnă se 
uita prin ferestre duios, lumina se unea cu mireasma de miere a 
pinilor. Am râs şi am vorbit, acolo nu mai era Sfântul Munte, 
Hristos înviase din morţi şi râdea împreună cu noi. Călugării 
vorbeau despre miracolele făcute de sfinţi, în ochi le pâlpâia 
credinţa, ori îndoiala, şi chipul le strălucea de o lumină 
îndepărtată. 

Părintele Agapios, care avea o barbă neagră, lucioasă şi buze 
roşii, ne-a arătat cu mâna una dintre picturile sale pe peretele 
din faţa noastră: 

— E marele ascet, Arsenios, a zis el, admirându-şi opera; 
femeia pe care o vedeţi îngenuncheată la picioarele sale e o 
frumoasă patriciană romană, care a trecut peste mări şi ţări ca 
să se prosterneze înaintea lui. Priviţi, ascetul arată marea cu 
degetul - vreau să se vadă că e mânios - şi o alungă. "Du-te, 
pare să zică el, şi nu spune nimănui că m-ai văzut, pentru că 
marea se va face cale şi femeile vor veni în singurătatea mea." 
"Roagă-te pentru mine, părinte", l-a implorat femeia. "Femeie, a 
răspuns ascetul, mă voi ruga ca să te uit." 

Pictorul s-a întors spre noi şi, aruncându-ne o privire 
vicleană, a întrebat: 

— Ce vrea să zică: "Mă voi ruga ca să te uit'? Neştiind ce 
avea în cap călugărul, am tăcut din gură. 

— inseamnă că ascetul a fost îmboldit de frumuseţea femeii, 
aşa se explică de ce a cerut ajutorul lui Dumnezeu ca s-o uite. 

— Şi a uitat-o? a întrebat prietenul meu, făcându-i cu ochiul 
călugărului. 

— Pot fi uitate astfel de lucruri? a răspuns el, dar văzându-l 
pe bătrânul Avvakoum fulgerându-l cu privirea, a regretat cele 
spuse, muşcându-şi buzele roşii, cărnoase. 

Mănăstirea Aghios Pavlos. O călătorie minunată cu barca 
până la mănăstirea închinată Sfântului Pavel! Marea în mii de 
culori: albastră, verzuie, sidefie. Stânci colţuroase, sângerii, 
peşteri întunecoase, neaşteptate întinderi de nisip albicios! 

Azi prietenul meu era într-o dispoziţie grozavă, barca se 
clătina de hohotele lui de râs. l-am zis să înjure pe chinezeşte şi 
el a început imediat, cu o surprinzătoare iuţeală, să debiteze pe 


un ton furios un torent de imaginare cuvinte chinezeşti; îmi 
plăcea atât de mult, că nu mă mai puteam ţine, de atâta râs, în 
barcă. "Acum fă declaraţii de dragoste în arabă", i-am cerut eu, 
iar el a început cu o patimă neînfrânată să declare iubire unei 
nevăzute arăboaice. Şi astfel am ajuns cu iuţeala fulgerului în 
portul Aghios Pavlos, de unde am început căţăratul, urcuşul 
dificil spre mănăstire. 

Portarul era din insula Kefalonia, un bătrân şiret şi hâtru; ca 
să-i treacă timpul mai uşor, şedea toată ziua în faţa porţii cu un 
cuţitaş în mână şi cioplea sfinţi şi drăcuşori din lemn. S-a uitat la 
noi lung şi a început să chicotească: 

— Ce vreţi să faceţi aici, nătărăilor? 

— Vrem să ne închinăm, bătrâne. 

— La ce să vă închinaţi? Nu sunteţi în toate minţile? 

— La mănăstire. 

— Care mănăstire? Nu mai există, s-a terminat! Lumea e 
mănăstirea, ascultați sfatul meu şi întoarceţi-vă în lume! 

Ne uitam la el cu gura căscată, părea să-i fie cu adevărat 
milă de noi. 

— Am glumit, a zis el în clipa următoare, intraţi înăuntru şi 
fiţi bine veniţi! 

Am intrat şi ne uitam la chiliile care înconjurau curtea. 
Călugărul a arătat cu mâna: 

— lată stupul lui Dumnezeu, a zis el sarcastic, uitaţi-vă la 
chilii, odinioară erau pline de albine care făceau miere, acum 
sunt pline de trântori şi ce mai înţeapă!... Domnul să ne aibă în 
pază! a rostit izbucnind în râs. 

Nu mai puteam sufla o vorbă, ni se strângea inima; se golise 
sfânta mănăstire până într-atât, călugării erau gogoşi goale din 
care fluturii sacri îşi luaseră zborul? 

Am urcat cu lehamite scările de piatră care duceau în sala de 
oaspeţi; prietenul meu m-a prins de braţ afectuos: 

— Ai răbdare, mi-a zis el, nu-ţi face sânge rău; să ne ţinem 
sufletul; dacă sufletele nu se ţin tari, lumea se prăbuşeşte, 
sufletele sunt coloanele care susţin lumea şi nu o lasă să se 
prăbuşească. Nu sunt prea multe, dar sunt destule. 

M-a scuturat cu putere: 

— Ţine-te bine, sărmane Missolonghi! a zis el izbucnind în 
râs. 
Am intrat în clădirea rezervată oaspeţilor; vreo cinci sau şase 


bărbaţi masivi, cu mâinile încrucişate pe pântece, epitropii, erau 
aşezaţi în cerc; la mijloc, cu barba neagră, creaţă, cu o faţa 
efeminată, cu mâini albe, potcap de mătase neagră, trona 
egumenul, ne-a întins mâna, manierat, să i-o sărutăm. Ne-a 
întrebat cu interes ce se întâmplă în lume şi dacă am adus ceva 
ziare. 

— Ce face Anglia? a întrebat unul dintre epitropi, dar 
Germania? Credeţi că va fi război? 

— Dacă o vrea Domnul, a zis altul, trăgând cu ochiul spre 
vecinul său, sper că Germania îşi va frânge gâtul. 

La auzul acestor cuvinte, un tip gras şi înalt de şapte coţi s-a 
ridicat în picioare, împingând scaunul: 

— Germania îi va face mici fărâme pe englezi, pe francezi şi 
pe ruşi. Să-mi tăiaţi nasul dacă n-o fi aşa. Germanul e Mesia 
zilelor noastre, el va salva lumea. 

— Stai blând, Ghermanos! a zis stareţul, ducându-şi mâna 
albă la gură, ca să-şi înăbuşe râsul. S-a întors spre noi: 

— Nu ascultați ce zice, numele său e Ghermanos, aşa se 
explică de ce e germanofil şi de ce fraţii îl tachinează mereu. 

In clipa în care discuţia luase o întorsătură mai calmă, uşa s- 
a dat în lături şi înăuntru a ţâşnit un călugăr, un diavol osos; 
avea capul spart, sângele îi curgea pe barbă şi pe sutana 
zdrenţuită. 

— Părinte, uite cum mă omoară anticriştii pentru că te-am 
votat la alegeri, alaltăieri. Starețul s-a ridicat livid: 

— leşi afară, nu vezi că avem oaspeţi? 

Dar călugărul nu avea de gând să plece, şi-a scos potcapul 
sfâşiat şi plin de sânge. 

— Mă duc să-l agăţ la icoana Sfântului Pavel, să vadă în ce 
hal a ajuns mănăstirea care îi poartă hramul. 

Epitropii s-au ridicat agitaţi şi încercau să-l îmbuneze, el nu 
se lăsa, dar au reuşit încet-încet să-l scoată afară. Noi, până 
una, alta, am profitat de moment şi fofilându-ne printre călugări 
ne-am strecurat afară din arhondariat. 

Am coborât în curte, făcând câţiva paşi în tăcere. Portarul 
ne-a aruncat o privire plină de înţeles şi, lăsându-şi sfinţişorii şi 
drăcuşorii, a venit spre noi foarte vesel. 

— Nu vă necăjiţi, fraţilor, l-aţi văzut pe părintele Innokentios, 
aşa-i? Eu i-am spart ţeasta, o să-i treacă, nu vă temeţi, nu-i 
prima oară. 


— Aşa ceva se întâmplă des la mănăstire? a întrebat 
prietenul meu, adică, vreau să zic, diavolul ajunge până şi aici? 

— Unde să fie, fiule, dacă nu aici? Orice ai face, el tot vine. 
Se zice că era odată o mănăstire cu 365 de călugări; fiecare 
călugăr avea trei rânduri de armuri şi trei cai, unul alb, unul roib 
şi unul negru. Făceau de strajă de trei ori pe zi, ca să nu intre 
diavolul; dimineaţa pe un cal alb, la amiază pe un cal roib şi 
seara pe un cal negru. 

— Şi diavolul a intrat? a întrebat amicul meu. 

Călugărul a râs înveselit. 

— Glumeşti? În vreme ce ei călăreau în jurul mănăstirii, 
diavolul stătea în scaunul egumenului. Era stareţul! 

— Dar dumneata, sfinţite paznic, l-ai văzut pe diavol 
vreodată? a întrebat prietenul meu. 

— Sigur că l-am văzut! 

— Şi cum arată? 

— Bucălat, imberb şi delicat, are doisprezece anişori. S-a 
uitat la noi şi ne-a făcut cu ochiul: 

— L-aţi văzut pe sfinţia sa, stareţul nostru? Cum vi s-a părut? 
Vă urez tot binele! A izbucnit în râs şi s-a încuiat în dosul porţii. 

Vreo cinci sau şase călugări ne-au luat în primire, căznindu- 
se să ne facă să uităm capul spart al părintelui Innokentios. Ne- 
au dus să ne închinăm la relicvele sacre, păstrate într-un 
relicvariu de argint, oseminte, darurile magilor, aur, smirnă şi 
tămâie. Ne-au făcut să ne aplecăm şi să mirosim, după atâtea 
veacuri, ziceau ei, darurile nu şi-au pierdut mireasma, e un mare 
miracol! 

Când am ieşit în curte şi am rămas singuri, paznicul ne-a 
făcut semn din cap să ne ducem la el. 

— Mireasmă, nu-i aşa? a zis el printre hohote de râs, un mare 
miracol! Dacă dai cu odicolon, miroase a odicolon, dacă dai cu 
paciuli, miroase a paciuli, v-o spun eu. E un mare miracol! A ce 
miroseau astăzi? 

— A trandafiri, răspunse amicul meu. 

— Păi da, au dat cu apă de trandafiri. Vedeţi? 

S-a aplecat peste lemnul pe care îl cioplea şi a început să 
râdă în hohote. 

— Acum plecaţi, dacă văd că vorbesc cu voi, o să am 
necazuri. Mă iau drept nebun, eu îi iau drept şarlatani, aşa că 
diavolul o să ne ia până la urmă pe toţi! 


Mănăstirea Dionysiou. Dis-de-dimineaţă ne-am urcat într-o 
barcă cu vâsle şi ne-am îndreptat spre Mănăstirea Dionysiou. 

Părintele Benedict, barcagiul nostru, ne-a spus că acolo era 
viaţa monahală cea mai aspră dintre toate mănăstirile de pe 
Muntele Sfânt. Dacă îţi vine să râzi, n-ai voie să râzi, vin este 
destul, n-ai voie să bei prea mult; în curte au plantat un dafin şi, 
pe fiecare frunză, dacă te uiţi bine, îl vezi pe Hristos pe cruce. 

Era şi un episcop cu noi, mergea în port la Dafni, cu gând de 
plecare. 

— Universul întreg, părinte Benedict, a zis el, este o cruce cu 
Hristos răstignit. Nu numai pe frunzele de laur, ci în noi toţi şi în 
fiecare piatră de pe pământ. 

Era prea mult pentru mine: 

— Vă cer iertare, preasfinţia voastră, eu îl văd în toate pe 
Hristos înviat. 

Despotele a dat din cap: 

— Eşti grăbit, eşti grăbit, fiule, a zis el, îl vom vedea pe 
Hristos înviat numai după ce murim; trecerea noastră 
pământească, atât timp cât trăim, este o răstignire. 

Un delfin a sărit deasupra mării calme, aproape de noi, lucea 
în lumina soarelui, suplu, ferm, puternic. S-a scufundat în apă, a 
ieşit iar la suprafaţă, sălta fericit, marea întreagă îi aparţinea. 
Deodată a apărut un alt delfin şi amândoi şi-au îndreptat 
capetele unul spre altul, s-au alăturat, se zbenguiau şi, deodată, 
cu cozile în sus, păreau că dansează. 

Jubilam; am arătat cu mâna spre cei doi delfini: 

— Hristos e răstignit, ori e înviat? am întrebat eu triumfător. 
Ce ne spun delfinii? Ajunsesem deja la mănăstire şi despotele n- 
a mai avut timp să răspundă. 

De-abia am intrat în curte şi ne-am oprit îngroziţi; ni se părea 
că intrasem într-o închisoare umedă, întunecoasă, pentru cei 
condamnaţi pe viaţă; jur-împrejur, coloane scunde, negre, 
arcadele vopsite în portocaliu intens şi fiecare părticică de 
perete acoperită cu scene sălbatice inspirate din Apocalips: 
gheena, demoni, femei pierdute cu râuri de sânge şiroind din 
sâni, balauri cu coarne... Toate pornirile sadice prin care Biserica 
voia să-i înfricoşeze pe oameni şi să-i îndrepte spre rai, nu prin 
iubire, ci prin teroare. 

A venit călugărul arhondar, a văzut că ne uitam îngroziţi la 
fresce. Şi-a deschis buzele palide, subţiri şi răutăcioase; 


văzându-ne bine îmbrăcaţi, voinici, în floarea tinereţii, părea 
cuprins de ură; a deschis gura şi cu o mutră răutăcioasă ne-a 
zis: 

— Căscaţi bine ochii, nu strâmbaţi din nas, uitaţi-vă! Trupul 
omului e plin de flăcări, de demoni şi de desfrânare. 
Spurcăciunile pe care le vedeţi nu sunt infernul, ci chiar 
măruntaiele omului. 

— Omul e creat după chipul lui Dumnezeu, a obiectat 
prietenul meu, trupul omului nu e doar murdăria asta, e şi 
altceva. 

— Era, a ţipat călugărul, era, dar nu mai este; în lumea în 
care trăiţi, sufletul e o parte trupească, păcatul îl ţine la pieptul 
său şi îl hrăneşte. 

— Ce-i de făcut atunci, am întrebat eu, nu există nicio portiţă 
de salvare? 

— Ba da, dar e una îngustă, întunecoasă şi periculoasă, omul 
nu poate să se strecoare decât cu mare greutate. 

— La ce poartă vă referiţi? 

— lat-o! A întins mâna şi ne-a arătat poarta mănăstirii. 

— Încă nu suntem pregătiţi, a spus prietenul meu, enervat 
de spusele călugărului, mai târziu când vom fi bătrâni şi slabi; şi 
trupul vine de la Dumnezeu. 

Un zâmbet veninos a apărut pe buzele călugărului: 

— Trupul vine de la diavol, a strigat el, e timpul să învăţaţi, 
voi emisari ai lumii, că opera lui Dumnezeu e sufletul. 

Invelindu-se strâns în sutană, de parcă se temea să nu-l 
atingem cumva, a dispărut pe sub o boltă portocalie. 

Am rămas singuri în mijlocul curţii. 

— Hai să plecăm, a zis prietenul meu; Hristos nu are sălaş 
aici. 

Câteva chilii s-au deschis, călugări scheletici apăreau, se 
uitau la noi, mormăind ceva, apoi au închis iar uşile. 

— Aici nu există iubire, a insistat prietenul meu, hai să 
plecăm. 

— Nu ţi-e milă de ei? l-am întrebat eu. Ce zici dacă vom 
rămâne aici câteva zile să propovăduim în numele adevăratului 
Hristos? Ce spui? 

— La ăştia e imposibil. Pierdere de vreme! 

— Nimic nu e pierdut niciodată; dacă ei nu vor fi salvaţi, noi 
vom fi, pentru că am încercat imposibilul. 


— Vorbeşti serios? a întrebat amicul meu, uitându-se la mine 
uimit. 

— Dacă aş şti! am răspuns cuprins deodată de o mare 
deznădejde. Ah, dacă aş putea! Inima îmi spune: dacă eşti un 
adevărat bărbat, stai aici şi luptă, dar, vai, mintea, satana, nu 
mă lasă! 

Doi călugări şi-au luat inima în dinţi şi s-au apropiat de noi; 
ne-au poftit înăuntru şi ne-au însoţit prin mănăstire. Am văzut o 
frescă reprezentând un enorm Sfânt Cristofor, cu un cap de 
mistreţ, arătându-şi colții monstruoşi. Apoi ne-au dus să ne 
închinăm la mâna dreaptă a Sfântului loan Botezătorul. În 
refectoriu, doi serafimi cu aripi roşii ca focul, cu picioare albe ca 
zăpada pe pământul verde, purtând o lance înălţată în 
amândouă mâinile. Pe peretele din stânga, Fecioara între doi 
îngeri; pomi verzi de o parte şi de alta, păsări cocoţate pe 
ramuri şi în spatele îngerilor, un chiparos. Pe boltă, deasupra 
noastră, Pantocratorul; o panglică lată îi ieşea din gură şi pe 
panglică scria ceva cu litere mari, roşii. Ridicând braţele, 
călugării au arătat spre Pantocrator. 

— Vedeţi ce scrie? "lubiţi-vă unii pe alții!" Dacă spui 
cuvintele astea unei crengi uscate, va înflori; spune-le unei fiinţe 
omeneşti şi nu va înflori. Cu toţii o să ne ducem în iad. 

Cimitirul era simplu şi fermecător, ca o terasă suspendată 
deasupra mării. Numai cinci sau şase cruci de lemn, mâncate de 
vânt şi de sarea mării. 

Deodată, un stol de porumbei albi au zburat peste capetele 
noastre, îndreptându-se spre mare; un călugăr a întins o mână 
rapace, de parcă ar fi vrut să-i prindă, în ochi avea o lucire de 
foame şi de moarte. 

— Doamne, de-aş avea o puşcă! a mormăit el, strângând din 
dinţi cu o poftă nebună. 

Pelerinajul nostru se apropia de sfârşit. Cu câteva zile înainte 
de plecare, am urcat singur spre Karoulia, la sihăstriile sălbatice 
aşezate între stâncile înalte, deasupra mării. Acolo, ascunşi în 
grote şi rugându-se pentru păcatele lumii, departe unul de altul, 
lipsiţi de încurajarea din privirea umană, trăiau cei mai bătrâni şi 
mai sălbăticiţi sihaştri de pe Muntele Athos. Un coşuleţ spânzura 
deasupra mării, bărcile care treceau pe acolo rareori, din 
întâmplare, puneau în coş o coajă de pâine, o mână de măsline, 
ce aveau, ca să nu lase pustnicii să moară de foame. Mulţi 


dintre ei înnebuneau şi, crezând că le-au crescut aripi, se 
avântau deasupra abisului, prăbuşindu-se în gol. Jos, ţărmul este 
plin de oseminte. 

Trăia pe atunci printre sihaştri Makarios Speleotul, un ascet 
renumit pentru sfinţenia sa. Pe el voiam să-l văd, din clipa în 
care am pus piciorul pe Muntele Athos, m-am hotărât să-l văd, 
să mă închin, să-i sărut mâna şi să mă confesez lui. Nu păcatele 
mele - nu credeam că aveam prea multe pe vremea aceea -,ci 
aroganţa inspirată de Lucifer care mă făcea să vorbesc adeseori 
cu păcat despre cele şapte taine şi cele zece porunci, dorind să 
compun propriul meu decalog. 

Era aproape de amiază când am ajuns în sihăstrie; cuiburi 
negre săpate în piatră, fiecare cu o cruce de fier fixată pe stâncă 
- un schelet a ieşit dintr-o grotă, îngrozindu-mă. Mi se părea că 
venise vremea Judecăţii de Apoi şi scheletul ieşise din pământ, 
neavând timp să se întrupeze. Frica şi scârba mau copleşit, 
îmbinate cu o admiraţie ascunsă, nemărturisită. Fără să am 
curajul să mă apropii, l-am întrebat de departe; fără să scoată 
un cuvânt, a întins braţul descărnat şi m-a îndrumat sus, spre o 
vizuină neagră, chiar pe muchia stâncii. 

Am început să mă caţăr iar pe stânci, rănindu-mă în colţurile 
ascuţite, am ajuns la grotă şi m-am aplecat să mă uit înăuntru; 
întuneric beznă, miros de pământ şi de tămăie, o clipă am zărit 
un ulcioraş, la dreapta, în despicătura stâncii, nimic altceva. 
Eram gata să strig, dar tăcerea din bezna aceea îmi părea atât 
de sacră, atât de tulburătoare, încât n-am îndrăznit; glasul 
omenesc mi se părea un păcat, un sacrilegiu. 

Ochii mi s-au obişnuit în cele din urmă cu întunericul şi, tot 
cercetând interiorul cu ochii ieşiţi din orbite, am zărit o uşoară 
fosforescenţă, un chip palid şi două braţe scheletice mişcându- 
se în fundul peşterii şi am auzit un glas blând, gâfâit: 

— Bine ai venit! 

Mi-am făcut curaj, am intrat, luându-mă după direcţia de 
unde venea glasul. Sihastrul era ghemuit pe pământ, a ridicat 
capul şi am putut desluşi, în penumbră, faţa chinuită de veghe şi 
de foame, cu ochii înfundaţi în orbite strălucind din adâncul unei 
beatitudini de nespus; părul îi căzuse şi craniul îi lucea aidoma 
unei hârci. 

— Binecuvântează-mă, părinte, am zis, aplecându-mă să-i 
sărut mâna osoasă. 


O vreme, n-a scos o vorbă; mă uitam cu lăcomie la acel 
suflet care şi-a anulat trupul care îi îngreuna aripile şi nu-l lăsa 
să zboare spre cer. Sufletul celui care crede este o fiară 
nemiloasă, devoratoare de oameni; trupul, ochii, părul - fiara 
devorase totul. 

Nu ştiam ce să zic, cum să încep. Trupul ruinat din faţa mea 
era un câmp de bătaie, după un teribil măcel, puteam să văd 
zgârieturile şi muşcăturile Ispitei. 

În cele din urmă am prins curaj şi am întrebat: 

— Părinte Makarios, te mai lupţi cu diavolul? 

— Nu mai lupt, fiule, am îmbătrânit şi diavolul a îmbătrânit 
alături de mine! Nu mai are putere, de-acum mă lupt cu 
Dumnezeu. 

— Cu Dumnezeu! am exclamat uluit. Şi nădăjduieşti să-l 
învingi? 

— Sper să fiu învins, fiule, mi-au mai rămas doar o mână de 
oase; acestea se împotrivesc încă. 

— Duci o viaţă prea aspră, părinte, şi eu vreau să fiu salvat, 
nu există o altă cale? 

— Mai plăcută? a întrebat ascetul, zâmbind înţelegător. 

— Mai umană, părinte. 

— Există numai una. 

— Care anume? 

— Înălţarea, urcuşul. Să urci un şir de trepte; de la stomacul 
plin, la foame; de la gâtlejul potolit, la sete; de la bucurie, la 
suferinţă. Dumnezeu se află în vârful foamei, al setei şi al 
suferinţei, diavolul stă în vârful vieţii plăcute. Alege! 

— Sunt prea tânăr, lumea e prea frumoasă, mai am încă timp 
să aleg. Întinzând cele cinci oase ale mâinii, ascetul m-a prins de 
genunchi şi m-a scuturat: 

— Trezeşte-te, fiule, trezeşte-te, înainte ca moartea să te 
trezească. M-am cutremurat. 

— Sunt prea tânăr, am repetat eu, ca să capăt curaj. 

— Moartea îi iubeşte pe tineri, iadul de asemenea; viaţa e 
doar o mică lumânare aprinsă, uşor de stins. Fii atent, trezeşte- 
te! 

A tăcut o clipă, apoi: 

— Eşti gata? m-a întrebat el. Indignarea şi încăpăţânarea m- 
au cuprins: 

— Nu! am strigat eu. 


— Aroganţă a tinereţii! O spui de parcă ai fi mândru de asta; 
de ce strigi, nu ţi-e frică? 

— Cui nu-i e frică? Mi-e frică. Dar dumitale, preasfinte 
părinte, nu ţi-e frică? Eşti flămând, însetat, suferi, ai ajuns pe 
ultima treaptă a urcuşului, poarta raiului ţi se arată. Dar se va 
deschide această poartă să te lase să intri? Se va deschide? Poţi 
fi sigur? 

Două lacrimi i s-au rostogolit din colţul ochilor, a suspinat, 
apoi, după o scurtă tăcere: 

— Sunt sigur de bunătatea lui Dumnezeu; ea învinge şi iartă 
păcatele omului. 

— Şi eu sunt sigur de bunătatea lui, cu alte cuvinte, poate 
să-mi ierte insolenţa tinereţii. 

— Vai de noi, dacă ne lăsăm în grija bunătăţii lui Dumnezeu, 
în acest caz virtutea şi viciul ar intra înlănţuite în rai. 

— Şi nu crezi, părinte, că bunătatea lui e destul de mare ca 
să îngăduie acest lucru? 

După ce am spus vorbele astea, prin minte mi-a fulgerat un 
gând, poate lipsit de pioşenie, cine ştie, poate de trei ori mai 
pios, gândul că va veni vremea perfectei mântuiri, a perfectei 
împăcări, când flăcările iadului se vor stinge şi Lucifer, fiul 
risipitor, va urca în rai, va săruta mâna tatălui cu ochii plini de 
lacrimi. "Am păcătuit!" va striga el, iar Tatăl, deschizând larg 
braţele, va spune: "Bun venit, fiul meu, iartă-mă că te-am 
chinuit atât de mult!" 

Dar n-am îndrăznit să rostesc acest gând, în schimb, am ales 
o potecă lăturalnică spre a-mi comunica gândul. 

— Se zice, părinte, că un sfânt, nu-mi amintesc exact care 
anume, nu-şi putea găsi odihna în rai. Dumnezeu i-a auzit 
suspinele şi l-a chemat la judecată. "Ce este? Ce te face să 
suspini aşa?" a întrebat. "Nu eşti fericit?" "Cum ai vrea să fiu 
fericit, Doamne, a răspuns sfântul, când chiar în mijlocul raiului 
este o vale a plângerii?" "Ce vale?" "Lacrimile celor osândiţi." 

Ascetul, cu mâna tremurând, şi-a făcut cruce. 

— Cine eşti? a întrebat el, cu un glas de om gata să-şi dea 
duhul. Piei din faţa mea, Satano! Şi-a făcut cruce de trei ori şi a 
scuipat în sân: 

— Piei, Satano! a repetat el; glasul lui îşi recăpătase 
fermitatea. 

l-am atins genunchiul gol care lucea în obscuritate; mâna mi- 


a îngheţat. 

— Părinte, eu nu am venit aici ca să te duc în ispită, nu sunt 
Satana, sunt un tânăr care ar vrea să creadă aşa cum credea 
bunicul său, un ţăran simplu şi naiv, fără să se întrebe; aş vrea, 
dar nu pot. 

— Vai de tine, vai de tine, nefericit copil! Vei fi devorat de 
minte, de eul tău. Lucifer, acela pe care îl aperi şi îl 
dezvinovăţeşti, ştii când a fost azvârlit în iad? Atunci când s-a 
întors spre Domnul şi a zis Eu! Da, da, ascultă, tinere, ascultă şi 
bagă bine la cap: un singur lucru se pedepseşte cu iadul: Eul. 
Da, eul, blestemat să fie! 

Am dat din cap cu încăpățânare: 

— Datorită acestui Eu, acestei conştiinţe de sine, omul a fost 
separat de animale, nu-l dispreţui, părinte Makarios. 

— Datorită acestui Eu, omul a fost separat de Dumnezeu. La 
început toate erau una, trăiau mulţumite la sânul lui. Nu exista 
nici tu, nici eu, nici el: nu exista al meu, al tău, nu existau două 
lucruri, toate erau unul. Unitatea. Unul. Acesta e paradisul 
despre care îţi vorbesc, nimic altceva; de acolo purcedem cu 
toţii; de acest paradis îşi aminteşte sufletul, acolo arde de 
nerăbdare să se întoarcă. Binecuvântată fie moartea! Ce crezi 
că e moartea? E catârul în spinarea căruia ne urcăm şi plecăm. 

Vorbea şi, pe măsură ce vorbea, trăsăturile feţei deveneau 
mai luminoase; un zâmbet blând şi mulţumit îi inunda buzele şi 
se răspândea pe chipul său. Simţeai că se cufunda în paradis. 

— De ce zâmbeşti, părinte? 

— Cum să nu zâmbesc? a răspuns el; sunt fericit, fiule; cu 
fiecare zi, cu fiecare oră, aud copitele catârului; aud cum 
Moartea se apropie. 

Urcasem stâncile abrupte cu intenţia să mă spovedesc 
acestui înfocat denigrator al vieţii, dar am înţeles că era încă 
prea devreme; în mine viaţa nu pierise, iubeam prea mult lumea 
vizibilă, Lucifer strălucea ca o stea în mintea mea, nu se 
pierduse încă în strălucirea orbitoare a lui Dumnezeu. Mai târziu, 
îmi ziceam, mai târziu, când voi fi bătrân şi slab, când Lucifer se 
va stinge înăuntrul meu. M-am ridicat. Bătrânul a înălţat capul: 

— Pleci? a întrebat el. Drum bun, Domnul să te aibă în pază. 
O clipă mai târziu, mi-a spus batjocoritor: Salutări lumii! 

— Salutări raiului, i-am întors-o eu. Şi spune-i Celui de Sus că 
nu-i vina noastră, ci a lui, pentru că a făcut lumea atât de 


frumoasă. _ 

Nu toţi călugării erau fericiţi, nu toţi erau siguri de ei. Imi 
amintesc în mod deosebit de unul, părintele Ignatios. După ce 
călugării se duceau la culcare şi ne lăsau singuri în sala de 
oaspeţi, în fiecare seară noi stăteam de vorbă. Vorbeam despre 
marile preocupări spirituale, despre căile pe care omul le poate 
urma ca să ajungă la Dumnezeu, şi ne străduiam să dăm un 
conţinut pur acestui cuvânt atât de răsuflat în gura preoţilor. 
Odată, pe când stăteam de vorbă - trebuie să fi fost trecut de 
miezul nopţii -, un glas încărcat de emotie a izvorât dintr-un colţ 
obscur. 

— Să dea Domnul să pot sta aici ca să vă ascult o veşnicie; 
nu-mi trebuie alt paradis. 

Era părintele Ignatios, care ascultase ascuns în întuneric. 
Sigur, nu a înţeles el tot, dar fusese mişcat de cuvintele 
"Dumnezeu", "iubire", "datorie", care reveneau mereu în 
discuţia noastră, de tonul şi de căldura glasurilor noastre, de 
paloarea chipului nostru în lumina lămpii. 

Ne-am împrietenit şi de atunci nu ne-a mai părăsit; nu 
vorbea, asculta; simţeam că era însetat să audă lucruri care 
depăşeau discuţiile dintre călugări. In ajunul plecării noastre, m- 
a chemat în chilia lui, era târziu şi prietenul meu, obosit, s-a dus 
să se culce. 

— Vreau să mă spovedesc, a spus el, aşază-te. 

Mi-a arătat un scăunel şi m-am aşezat. Mă uitam la el, barba 
rară, albă colilie, strălucea în lumina lunii, sutana, neagră 
cândva, se înverzise şi era lustruită de atâta purtat, slinoasă; 
obrajii traşi, brăzdaţi de cute adânci ca un câmp arat; 
sprâncenele stufoase, încâlcite, deasupra ochilor negri ca 
tăciunele şi înfundaţi în orbite. Mirosea a tămâie şi a ulei rânced. 
Prin spărtura papucului îi ieşea afară degetul cel mare de la 
piciorul drept. 

O bună bucată de vreme a rămas tăcut, de parcă luase o 
hotărâre pe care o regreta acum. 

— Domnul fie lăudat, a zis el în cele din urmă, ai răbdare şi 
ascultă-mă, nu vorbi şi nu pleca până când nu-mi voi fi terminat 
spovedania; fie-ţi milă de mine! 

Glasul îi tremura. 

— Vrei un pic de cafea? m-a întrebat, vrând parcă să amâne 
clipa cea grea. Dar fără să aştepte răspuns, s-a aşezat pe patul 


lui sărman, mângâindu-şi barba gânditor şi şovăitor. 

Îmi era milă de el. 

— Nu trebuie să şovăi, părinte Ignatios, am zis eu, sunt un 
om de treabă, ştiu şi eu câte ceva despre suferinţa omului, 
vorbeşte deschis, descarcă-ţi sufletul. 

— Nu e vorba de suferinţă, a zis el, şi deodată glasul bătrân a 
prins putere, nu e vorba de suferinţă, ci de bucurie. Blestemată, 
ori binecuvântată bucurie? De ani şi ani mă trudesc să înţeleg, 
dar nu pot; iată de ce te-am chemat, caut un ajutor, înţelegi? 

Abia a zis aceste cuvinte, inima i s-a deschis, nu mai şovăia; 
şi-a făcut cruce şi, fără să se uite la mine, cu privirea îndreptată 
spre candela aprinsă lângă icoana lui Isus răstignit, a început: 

— Eu, fiule, ani de-a rândul am încercat să-l văd pe 
Dumnezeu, dar n-am reuşit; de ani şi ani mă prosternez, uită-te 
cât de bătătorite îmi sunt palmele, de ani şi ani nu încetez să 
strig: "Bine, nu pot să-l văd, căci sunt nevrednic, dar măcar să-i 
simt prezenţa nevăzută, să mă pot bucura şi eu, chiar dacă 
numai cât o fulgerătură, să înţeleg că sunt creştin şi că nu mi- 
am petrecut degeaba atâţia ani la mănăstire". Mă căinam, 
vărsam lacrimi, ţineam post, în zadar, în zadar! Inima nu mi se 
deschidea şi pace ca să poată intra Dumnezeu; Satana o 
încuiase şi luase cheile. 

S-a întors, m-a privit, înălţând sprâncenele ca să mă vadă 
mai bine. 

— De ce îţi spun toate astea? m-a întrebat el, de parcă mă 
certa. Cine eşti? De unde vii? Ce vrei să faci la Athos? De ce m- 
aş încrede în tine, vrând să-ţi mărturisesc un lucru, pe care îl vei 
afla, pe care nu l-am spus nici duhovnicului meu, un lucru care 
mă apasă şi o să mă azvârle în fundul iadului? De ce? De ce? 

S-a uitat la mine încurcat, aşteptând un răspuns. 

— Poate a fost voia lui Dumnezeu, am răspuns eu, poate el 
m-a trimis la Athos ca să te ascult, părinte Ignatios. Cum ai vrea, 
părinte Ignatios, să ştie omul ce căi alege Domnul ca să te 
scape de povara de care vorbeşti? 

Călugărul a plecat capul şi a căzut un moment pe gânduri. 

— Poate... poate... a zis în cele din urmă, apoi a prins curaj şi 
nu s-a mai oprit: Astfel m-am chinuit ani de-a rândul, simțind că 
îmi risipesc viaţa. Rugăciunea nu-mi servea la nimic, nici postul, 
nici singurătatea. Nu era calea, aveam teribila bănuială că nu 
asta era calea, care mă va duce la Dumnezeu. Trebuia să existe 


o altă cale, o alta, dar care anume? Într-o zi, e mult de atunci, 
stareţul mi-a poruncit să merg să supraveghez lucrătorii la o 
mănăstire închinată nouă, lângă Salonic. Era vremea recoltei şi 
eu trebuia să veghez să nu ne înșele dijmaşii. 

Nu mai pusesem piciorul afară din mănăstire de douăzeci de 
ani, nu mai văzusem lumea plină de copii, nu mai auzisem 
râsete, nu mai văzusem picior de femeie. Câmpia părea că luase 
foc, eu nu aveam mai mult de patruzeci de ani, făcusem 
douăzeci şi unu de ani de închisoare, iar acum porţile erau 
deschise şi respiram aerul curat. Uitasem de copiii care se 
dădeau de-a dura şi se jucau, uitasem de femeile care mergeau 
la izvor cu ulciorul pe umăr, de feciorii cu un fir de busuioc după 
ureche, stând la un pahar în tavernă. La poartă, pe prag, se afla 
o femeie care ţinea un copilaş în braţe şi îi dădea să sugă. O 
clipă am crezut că era Maica Sfântă, am sărit şi am vrut să mă 
închin. Nu mai văzusem o femeie timp de douăzeci şi unu de 
ani, ţi-am spus, şi simţeam că mi se învârteşte capul. 

Ea, de cum m-a văzut, şi-a încheiat bluza, ascunzându-şi 
sânul, apoi s-a aplecat să-mi sărute mâna. 

"Bine ai venit, părinte Ignatios, zice ea, binecuvântează-ne!" 

Dar eu m-am mâniat, fără să ştiu de ce, şi mi-am tras mâna. 

"Nu-i da să sugă în faţa bărbaţilor, du-te înăuntru, am strigat 
eu, du-te!" 

Ea s-a înroşit toată, şi-a tras basmaua pe cap, astupându-şi 
gura, apoi, speriată, fără să sufle un cuvânt a intrat înăuntru. 

Călugărul a închis ochii, fără îndoială să revadă pragul porţii, 
femeia, bluza descheiată. 

— Atunci? i-am zis eu, văzând că iar a amuţit. 

— De aici începe greul urcuşului, a replicat el, vreau să zic 
coborâşul. Ne-am înţeles să mă asculţi, fără să vorbeşti şi fără 
să te ridici şi să pleci. Nu-i vina mea, e a diavolului, nu-i nici 
măcar a lui, toate vin de la Dumnezeu. Dacă o singură frunză 
cade, zice Scriptura, Dumnezeu o face să cadă, cu atât mai mult 
un suflet... Spun toate astea ca să-mi liniştesc conştiinţa, nu-şi 
găseşte alinare. Ziua tace chitic, dar noaptea strigă: "E vina ta!" 

Ţi-am spus despre femeia care şedea pe prag şi îşi alăpta 
pruncul. Din clipa în care i-am văzut sânul, n-am mai avut pace. 
Un mare ascet, Sfântul Antonie, zice: "Dacă stai liniştit şi auzi 
chemarea unei vrăbiuţe, nu mai regăseşti pacea dinainte". Dacă 
ciripitul unei vrăbiuţe ne tulbură inima, atunci ce poate face 


sânul dezvelit al unei femei! Nu uita, eram foarte tânăr când am 
intrat la mănăstire şi nu cunoscusem femeia. De ce zic nu 
cunoscusem? Nu atinsesem niciodată o femeie. Ce să fac? Cum 
să-l alung pe Satana? Am început cu post şi rugăciuni, am luat 
biciul, cu care se mână boii la lucru, şi mi-am biciuit trupul cu 
furie, eram tot numai o rană. Zadarnic, zadarnic! De cum 
descreştea lumina lămpii, vedeam pieptul alb, strălucind în 
întuneric. Şi într-o noapte am avut un vis teribil şi azi mă 
cutremur când îmi aduc aminte. 

Limba i s-a oprit, gura îi era uscată, dar eu i-am poruncit fără 
milă să continue: 

— Ce vis? 

Şi-a şters sudoarea de pe frunte, a răsuflat adânc. 

— Am visat un sân alb, nu un trup, nu o femeie; întuneric 
beznă, în acest întuneric vedeam un sân alb, iar eu, aşa cum mă 
vezi, cu sutană, cu potcap, cu barbă, lipit de sân. sugeam! 

A gemut ca un vițel nătâng şi a tăcut. 

— Atunci? Atunci? am zis eu nemilos. 

Dorinţa de a auzi triumfase asupra bunătăţii. Nu era 
curiozitate, ci compătimire pentru bietul om care dorea atât de 
mult să vorbească şi nu reuşea. 

— De ce stărui atât? Nu ţi-e milă de mine? a întrebat 
călugărul implorându-mă din privire. 

— Nu, am răspuns eu, dar imediat m-am jenat. Ba da, mi-e 
milă de dumneata şi de aceea insist; o să vezi, cu cât mai 
degrabă vei vorbi, cu atât te vei simţi uşurat. 

— Ai dreptate. Da, cu cât voi vorbi, cu atât mă voi simţi mai 
repede uşurat de povară. Prea bine, atunci ascultă; în fiecare 
seară femeia pe care o văzusem în prag îmi aducea la cină o 
tavă cu mâncare şi o ulcică cu vin; în ultimele zile nici măcar nu 
m-am atins de ele; ea venea dimineaţa şi le lua înapoi. Şovăia o 
clipă de parcă voia să mă întrebe de ce nu mâncam, dar nu 
îndrăznea. Intr-o seară totuşi, era duminică şi se odihnea, nu 
mai trudea la seceriş, era odihnită, îşi spălase părul, îşi pusese 
haine de sărbătoare, avea o fustă brodată cu arnici roşu; era 
cald, îşi descheiase un nasture de la bluză şi i se vedea puţin 
pieptul. Işi unsese părul cu ulei de dafin, după obiceiul femeilor 
de la ţară, mirosea frumos. Nu ştiu cum se făcea că îmi amintea 
biserica în ziua de Paşti, după ce o împodobeam cu mirt şi 
împrăştiam frunze de dafin pe jos, aerul mirosea a dafin şi a 


Înviere. 

A pus tava şi vinul pe masă şi, cine ştie de ce? - pentru că se 
îmbăiase? pentru că era odihnită? -baia, mireasma, un nasture 
descheiat, toate sunt gata să-l ajute pe diavol ca să-l azvârle pe 
om în focul iadului - în orice caz, a prins curaj şi a rămas locului. 

"De ce n-ai mâncat în zilele astea, părinte Ignatios?" a 
întrebat ea cu un glas plin de milă şi de îngrijorare. Spunea asta 
ca şi cum copilul ei n-ar fi supt de câteva zile şi îi era teamă, 
întrebându-se dacă nu cumva era bolnav. 

Nu i-am răspuns; ea tot nu pleca. Ştii de ce nu pleca? Eşti 
încă tânăr şi nu ştii. Din pricină că în măruntaiele femeii diavolul 
nu doarme; lucrează. 

"O să-ţi strici sănătatea, părinte Ignatie, a zis ea, trupul vine 
şi el de la Dumnezeu şi trebuie să-l hrănim." 

"Piei, Satano!" am şoptit eu, nevrând să ridic ochii ca s-o 
văd. Deodată am strigat, de parcă eram pe punctul de a mă 
îneca: 

"Du-te!" 

Femeia s-a speriat şi a fugit spre uşă. Când am văzut-o 
aproape de uşă, îmi era şi mie frică, ca şi cum mă temeam că va 
pleca. M-am repezit şi am apucat-o de păr. Am suflat în lampă, 
să nu ne vadă Cel Răstignit, lampa s-a stins, întunericul e 
lăcaşul Satanei, o ţineam încă de păr şi am trântit-o pe podea. 
Mugeam ca un taur, ea tăcea. l-am smuls basmaua şi dintr-o 
singură mişcare i-am descheiat nasturii bluzei. 

Câţi ani au trecut de atunci? Treizeci? Patruzeci? Nu, n-au 
trecut, timpul s-a oprit. Ai văzut vreodată cum timpul se 
opreşte? Eu am văzut. De treizeci de ani îi deschei bluza şi 
descheiatul nu se mai sfârşeşte. 

A rămas cu mine până în zori, n-am mai lăsat-o să plece. 
Dumnezeule mare, ce bucurie, ce uşurare, ce înviere! Viaţa 
toată fusesem răstignit, dar în noaptea aceea am înviat. Dar mai 
e un lucru teribil, cred că numai acest lucru constituie păcatul 
meu, şi de aceea te-am chemat în chilia mea, ca să mă 
luminezi, e un lucru teribil: l-am simţit pentru prima oară pe 
Dumnezeu venind lângă mine cu braţele deschise. Ce 
recunoştinţă, ce noapte de rugăciune a fost noaptea aceea, 
până la ziuă, cum inima mea s-a deschis şi l-a primit pe 
Dumnezeu! Pentru prima oară în viaţa mea, oh, citisem înainte 
în Scripturi, dar erau numai vorbe, pentru prima oară în viaţa 


mea inumană, lipsită de bucurie, am înţeles cât de bun era 
Dumnezeu, cât de mult îl iubea pe om, că din milă pentru bărbat 
a creat femeia, dăruindu-i atâta farmec ca să ne ducă pe cea 
mai sigură, pe cea mai scurtă cale, în rai. Femeia are mai multă 
putere decât rugăciunea, decât postul şi, iartă-mă, Doamne, 
decât virtutea însăşi. 

S-a oprit îngrozit de vorbele pe care le-a spus. Aruncând o 
privire înfricoşată spre Hristos din icoană, două lacrimi s-au 
rostogolit din ochii îngropaţi sub sprâncene. 

— lartă-mi păcatul, Isuse Hristoase! a strigat el şi a închis 
ochii ca să nu mai vadă icoana. 

Dar imediat şi-a amintit ceva, a deschis ochii şi m-a privit. 
Eram gata să deschid gura să spun ceva, orice, nu puteam să 
mai suport tăcerea, iar lacrimile care curgeau din ochii 
bătrânului mă înspăimântau. Dar înainte să scot o vorbă, a 
ridicat mâna ca şi cum voia să-mi astupe gura. 

— N-am terminat, a zis el, aşteaptă. În zori, femeia s-a sculat 
în grabă, s-a îmbrăcat, a deschis uşa încet şi a plecat. Am 
deschis ochii şi am început să plâng, întins pe podea. Dar 
lacrimile nu semănau cu cele vărsate odinioară în chilia mea, 
amare ca fierea, erau lacrimi de o nespusă tandreţe. Simţeam 
că Dumnezeu era în odaia mea, se apleca peste perna mea, 
eram sigur că, dacă aş fi întins mâna l-aş fi atins, dar eu nu 
eram Toma necredinciosul, nu aveam nevoie să pun degetul pe 
rană. Femeia îmi dăruise încrederea asta - femeia, repet, nu 
postul, nici rugăciunea, era o femeie care l-a adus pe Dumnezeu 
în cămara mea, fie binecuvântată. 

Din noaptea aceea, de acum treizeci sau patruzeci de ani, 
mă întreb necontenit: poate fi, oare, păcatul în slujba Domnului? 
Oh, ştiu ce vrei să spui, ceea ce spune toată lumea: ai păcătuit, 
trebuie să te căieşti! Dar eu nu mă căiesc, ţi-o spun deschis, 
Dumnezeu poate să trimită fulgerul asupra mea şi să mă 
prefacă în cenuşă, nu m-am căit şi nu mă căiesc! Dacă aş avea 
prilejul să o mai fac, aş mai face-o. 

Şi-a scos potcapul, se scărpina în cap, pletele albe i se 
revărsau, acoperindu-i faţa. A rămas puţin pe gânduri, pierdut; 
simţeam că îi venea greu să mai continue. Dar până la urmă s-a 
hotărât: 

— Oare ceea ce am făcut să nu fie un păcat? Şi, dacă nu 
este, ce vrea să zică păcatul originar, şarpele, mărul şi pomul 


oprit? Nu înţeleg, iată de ce te-am chemat aici. Mă mai ţin în 
viaţă doar o mână de oase, care mi-au rămas, nu vreau să mor 
înainte să-mi fie dat să înţeleg. De ce nu spui nimic? Se pare că 
eşti tot atât de confuz ca mine, fiule! 

Ce puteam să spun? Că păcatul îl slujea pe Dumnezeu? Era 
prima oară că eram tulburat de această întrebare. Alături de 
calea virtuţii, să existe o altă cale, mai puţin aspră, mai largă, 
calea păcatului care ne îndreaptă spre Dumnezeu? 

— Părinte Ignatios, am răspuns eu, sunt încă prea tânăr, n- 
am avut când să fac prea multe păcate, nici când să sufăr prea 
mult şi nu pot, aşadar, răspunde la întrebarea dumitale. Nu 
vreau să-mi iau mintea drept judecător, nu mă încred în ea; nici 
inima, nu mă încred în ea. Una condamnă tot, alta iartă tot. Care 
să aibă dreptate? Mintea zice: drumul păcatului, care după cum 
spui, părinte Ignatie, te duce la Dumnezeu, e plăcut şi comod, 
dar nu pot accepta ideea. In schimb, inima spune: Dumnezeu nu 
poate fi atât de crud încât să-l facă pe om să sufere martiriul, 
foamea, goliciunea, umilinţa; cu alte cuvinte, nu putem intra în 
casa lui nebuni şi neputincioşi! Nu pot accepta nici această idee. 
Cum vezi, părinte Ignatios, ce concluzie aş putea trage, dacă eu 
unul cred că amândouă au dreptate? 

Vorbeam, dar mă gândeam în sinea mea, fără să o spun: Un 
nou decalog! Un nou decalog! Dar în ce fel va putea împărţi 
acest decalog virtuțile şi viciile eram neputincios să prevăd. M- 
am mulţumit să zic în sinea mea: un nou decalog, alte porunci 
divine erau necesare! Cine le va da? 

Lucarna chiliei începea să se albească uşurel, din curtea 
mănăstirii se auzea bătaia melodioasă în toaca de lemn, trecând 
de la o chilie la alta, să cheme fraţii la slujba de dimineaţă. 

Părintele Ignatios s-a uitat la lucarnă: 

— Se face ziuă, a murmurat surprins, se face ziuă albă... 

S-a aplecat spre un ungher, gemând de durerea de şale, a 
luat o sticluţă şi s-a dus la icoana Celui Răstignit, a picurat ulei 
în candelă. Flăcăruia a prins viaţă şi lumina chipul palid, chinuit, 
cu sângele care picura de sub coroana de spini, pe frunte, pe 
obraji. Călugărul a stat o vreme cu ochii ţintă la icoană, apoi s-a 
întors spre mine: 

— Într-un cuvânt, n-ai niciun răspuns să-mi dai? Niciunul? 

Glasul său era ironic, ori aşa mi s-a părut. Mă ridicasem de 
pe scăunel, stăteam în picioare lângă părinte şi mă uitam ca şi 


el la Hristos răstignit. Eram obosit, îmi era somn. 

— Niciunul, i-am răspuns eu. 

— Lasă, nu-i nimic, a zis călugărul, şi-a luat toiagul din 
ungher, pregătit să meargă la rugăciune. S-a oprit iar în faţa 
icoanei să se închine, chipul său palid, sfârşit, strălucea în 
lumina candelei. A ridicat degetul, mi l-a arătat pe Hristos 
răstignit: 

— El a dat un răspuns. 

În clipa aceea cineva a bătut la uşa chiliei. Un glas îl chema: 

— Părinte Ignatios. 

— Vin, preasfinte egumen, a răspuns călugărul şi a tras 
zăvorul. 

Răsfoiesc paginile îngălbenite ale jurnalului, totul îmi apare 
limpede. Nimic nu a dispărut, totul era numai adormit în mine; 
acum toate s-au trezit, se ridică din uitare, din paginile aproape 
indescifrabile, redevenind mănăstiri, călugări, picturi, marea! 
Prietenul meu se ridică din mormânt, frumos, cum era în floarea 
tinereţii, cu râsul său homeric, cu ochi albaştri, vultureşti, cu 
sufletul plin de poezie! El a dat oamenilor mai mult decât 
puteau să primească, le-a cerut mai mult decât puteau să dea şi 
a murit părăsit de toţi, plin de tristeţe, cu zâmbetul amar al unui 
suflet mândru şi rănit. Un meteor care a învins întunericul o 
clipă, apoi a pierit. Aşa vom pieri cu toţii, aşa va pieri pământul, 
dar nu există nicio consolare, nicio scuză, nici măcar pentru cel 
care ne dă viaţa şi apoi ne face să pierim. 

Am străbătut Muntele Athos timp de patruzeci de zile, când 
cercul s-a închis, ne-am întors la Dafni, în ajunul Crăciunului, ca 
să plecăm; miracolul cel mai neaşteptat şi mai grăitor ne 
aştepta acolo: în toiul iernii, într-o biată grădină, un migdal 
înflorit! 

L-am prins de braţ pe prietenul meu şi i-am arătat pomul 
înflorit. 

— Anghelos, în pelerinajul nostru multe probleme complicate 
ne-au tulburat inima; acum iată răspunsul! 

Prietenul meu şi-a pironit ochii albaştri pe migdalul înflorit, 
de parcă se afla înaintea unei icoane miraculoase, a rămas un 
lung răstimp fără grai. Apoi, încet: 

— Un poem se naşte pe buzele mele, un mic poem, un haiku. 

Apoi s-a uitat iar la migdalul înflorit: 

I-am spus migdalului: 


“Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu". 
Şi migdalul a înflorit. 


XX. lerusalim 


Când am rămas singur, am închis ochii şi m-am întrebat: cu 
ce m-am ales de la Muntele Athos? Dintre atâtea emoţii şi 
bucurii, dintre atâtea întrebări care ne-au tulburat, pe mine şi pe 
prietenul meu, ce a rămas în mine? Ce am căutat pe Muntele 
Athos şi ce am găsit acolo? 

Vechile răni ale adolescenţei, cele două teribile taine, ideea 
că Pământul nu era centrul Universului, că omul nu era o făptură 
privilegiată ieşită direct din mâinile creatorului, aceste răni 
vechi, vindecate o vreme, s-au deschis iar pe Muntele Athos - 
cele două surse de suferinţe metafizice: de unde venim şi 
încotro mergem? Hristos a dat un răspuns, ne-a adus un balsam, 
a vindecat multe răni; putea acest balsam să vindece şi rănile 
mele? O bună bucată de vreme, toaca, rugăciunile de 
dimineaţă, psalmodierile, frescele, ritmul divin al vieţii ascetice 
mi-au alinat neliniştea; trăiam de foarte aproape lupta lui 
Hristos şi primeam încurajare, reconfort, speranţă, pentru 
efortul meu; dar încântarea s-a stins repede şi iar mi-am simţit 
sufletul pustiu. De ce? Ce îi lipsea? Cine îi lipsea? Ce anume 
căutase sufletul meu la Athos, ce anume nu găsise? 

După un timp, încet-încet, am început să am o bănuială. Am 
fost la Athos ca să găsesc ceea ce am căutat toată viaţa: un 
mare prieten, un mare duşman, cu o statură mai mare decât a 
mea, cu care să mă lupt. Nu o femeie. Nu o idee. Altceva. Pe 
Altcineva. Aceasta îi lipsea sufletului meu. Asta îi lipsea, iată de 
ce simţea că se înăbuşă. 

Pe acest Cineva - atât cât am stat la Athos, nu l-am înţeles, 
nu l-am înţeles decât mai târziu - pe acest Cineva nu l-am găsit. 
Acesta să fie rodul întregii mele călătorii la Athos? 

Străbătând Athosul, n-am descoperit decât un străvechi 
Luptător - aşa mi-a apărut la început - cu picioarele 
însângerate, care întindea braţele rănite spre călugării care 
treceau. Obrajii îi erau scofâlciţi de foame, de sub hainele 
sfâşiate i se vedea trupul, numai piele şi oase. Tremura de frig şi 
ochii îi erau plini de lacrimi. Bătea la toate porţile şi nimeni nu-l 
auzea, era izgonit de la o mănăstire la alta şi câinii se ţineau 


după zdrenţele lui, lătrând. Într-o seară l-am văzut aşezat pe o 
stâncă, uitându-se la marea pustie. M-am ascuns după un brad 
şi mă uitam la el pe furiş; o vreme a rămas tăcut, apoi, 
nemaiputând să se stăpânească, a strigat: "Şi vulpile au vizuini, 
iar eu nu am unde să-mi pun capul!" Un fulger mi-a trecut prin 
minte, l-am recunoscut şi am alergat să-i sărut mâna; îl iubeam 
din fragedă copilărie, îl iubeam, l-am iubit dintotdeauna. L-am 
căutat peste tot, dar el se făcuse nevăzut. M-am aşezat pe 
piatra pe care el s-a aşezat şi am început să mă lamentez. Ah! 
dacă aş putea să-i deschid inima mea, să intre, să nu mai 
rătăcească lipsit de adăpost, să nu mai sufere de frig! Mă 
gândeam la filosoful Proclus, pe vremea când oamenii 
încetaseră să mai creadă în zeii din Olimp şi îi alungau de peste 
tot. Proclus era culcat într-o căscioară lângă Acropole; deodată, 
la miezul nopţii, a auzit pe cineva bătând la uşă; a sărit din pat, 
a alergat să deschidă: a văzut-o pe zeiţa Atena stând, în armură, 
în prag. "Proclus, a zis ea, sunt izgonită de peste tot. Am venit 
să mă refugiez sub fruntea ta!" 

Ah! dacă Hristos ar putea să-şi găsească refugiu în inima 
mea! 

Întorcându-mă de pe Muntele Athos, am simţit pentru prima 
oară că Hristos rătăceşte flămând, fără un acoperiş deasupra 
capului, se află în pericol şi că acum era rândul omului să-l 
salveze. 

Amărăciunea, o milă fără margini m-au copleşit; nu voiam să 
mă întorc la traiul tihnit, am colindat zile întregi prin munţii 
Macedoniei. Am găsit un sat de munte întunecat, sărman, cu 
cocioabe lipite cu balegă, o droaie de copii şi de porci care 
înotau prin noroaie. Bărbaţii se uitau la mine întunecaţi, le 
dădeam bună ziua, dar nu-mi răspundeau, femeile, de cum mă 
vedeau, trânteau uşile. 

"Este un loc numai bun pentru mine, mi-am zis. O, suflete, în 
satul ăsta groaznic, cu oameni groaznici, să arăţi cât eşti în 
stare să înduri!" 

Voiam să-mi pun trupul la încercare, Luptătorul rănit nu-mi 
mai ieşea din minte; am luat hotărârea să-mi petrec iarna în 
satul acela. 

Cu mare greutate, am reuşit să-l înduplec pe un cioban 
bătrân, să priceapă că nu eram nici răufăcător, nici francmason, 
nici nebun; a căzut la învoială să-mi lase un colţişor în coliba lui, 


să-mi dea în fiecare zi un pic de lapte şi un codru de pâine. 
Lemne avea mai mult decât destule, stăteam la gura sobei şi 
citeam. Nu aveam altceva decât Evanghelia şi Homer - citeam 
când cuvintele lui Hristos despre iubire şi umilinţă, când 
versurile nemuritoare ale patriarhului grecilor. Să fii bun, 
răbdător şi blând; dacă primeşti o palmă să întinzi şi celălalt 
obraz, viaţa e deşertăciune, adevărata viaţă e în ceruri, îmi 
poruncea cel dintâi. Să fii puternic, să iubeşti vinul, femeia şi 
războiul; să ucizi şi să fii ucis pentru a-ţi păstra demnitatea şi 
mândria de bărbat, să iubeşti viaţa pământească, mai bine sclav 
pe pământ decât rege în infern - îmi poruncea celălalt, 
străbunul Greciei. 

Aheii se ridicau în mintea mea, cu nasul lor mare, cu 
pulparele lor, cu picioarele tăbăcite, cu coapsele păroase, cu 
bărbile ascuţite, cu claia de păr lung, unsuros, duhnind a vin şi a 
usturoi. Elena se plimba pe ziduri intactă, nemuritoare; iradia 
pură în lumină şi numai tălpile sale călcau în sânge. Deasupra 
pe nori, tronau calm zeii care îşi petreceau timpul privind cum 
pământenii se căsăpeau unii pe alţii. 

Acolo în singurătatea mea, aplecam urechea la glasul celor 
două Sirene. Le ascultam pe amândouă, cramponate adânc în 
măruntaiele mele, vrăjindu-mă profund amândouă şi nu ştiam la 
umbra căreia să-mi las oasele. 

Ningea, prin ferestruica îngustă vedeam fulgii de zăpadă 
căzând şi acoperind urâţenia satului. In fiecare dimineaţă 
treceau oile, trezindu-mă cu clopoţeii lor. Săream din pat şi 
urcam, odată cu oile, potecile înzăpezite, schimbam câteva 
cuvinte cu ciobanul despre sărăcie, despre frig, despre oile care 
mureau. Niciodată n-am auzit ca un cioban să spună o vorbă 
bună; nu vorbeau decât despre sărăcie, despre frig, despre oile 
care mureau. 

Într-o bună zi, totul s-a acoperit cu un strat gros de zăpadă, 
oamenii s-au închis în casă, din când în când talanga unui catâr 
răsuna în văzduhul încremenit. Clopotul satului a început să 
bată lugubru, cineva trebuie să fi murit. Prin fereastră, vedeam 
corbi flămânzi, dând târcoale pe deasupra satului. Făcusem 
focul în vatră, căldura mă cuprindea duios ca o mamă; mă 
simţeam fericit. Şi deodată, ca şi cum bucuria era o înaltă 
trădare şi un mare păcat, un plâns s-a auzit în pieptul meu - un 
plâns liniştit, disperat şi blând, ca plânsul mamei care îşi 


leagănă copilul mort. 

Nu era prima oară când auzeam acest plâns; când eram trist, 
plânsul se mai liniştea, se auzea de departe ca un zumzet de 
albine; când eram fericit, plânsul izbucnea, se dezlănţuia 
irezistibil. Cine plânge în mine? strigam eu înfricoşat; de ce 
plânge? Cu ce am greşit? 

Se înnoptase; mă uitam la foc, mă ţineam tare, nu voiam să 
dau drumul lamentaţiei mele; de ce să mă plâng? Nicio tristeţe 
nu-mi apăsa sufletul; liniştea, căldura, aerul din casa ţărănească 
mirosea a salvie şi a gutui, stăteam lângă vatră şi citeam Homer 
- eram fericit. Sunt fericit, strigam eu, ce-mi lipseşte? Nimic! Ei 
bine, cine plânge înlăuntrul meu? Ce vrea? Ce vrea de la mine? 

O clipă am crezut că aud o bătaie în uşă, m-am dus să văd, 
dar nu era nimeni. Cerul era atât de senin, stelele străluceau ca 
nişte cărbuni aprinşi, m-am aplecat şi am căutat pe poteca 
acoperită de zăpadă, la lumina stelelor, să văd dacă descopăr 
urme de paşi omeneşti; nimic. Am ciulit urechile; la capătul 
satului, un câine urla a jale, de parcă văzuse Moartea vâslind 
peste zăpezi. Un cioban bătrân, un zdrahon pe care l-ai fi crezut 
nemuritor, căzuse într-o prăpastie ieri seară, s-a chinuit, 
agonizând toată ziua, până să-şi dea duhul; tot satul răsuna de 
horcăitul lui teribil; acum tăcea şi nu se mai auzea decât 
hămăitul, urletul de jale al câinelui său. 

Trebuie să fi murit, m-am gândit, înfiorat. 

Moartea mă speria, cuvintele de mângâiere despre Judecata 
de Apoi şi despre viaţa viitoare nu aveau încă puterea să mă 
seducă, dar, pe de altă parte, nu aveam forţa necesară să 
înfrunt moartea fără teamă. 

M-am cufundat iar în Homer, căutând refugiu pe genunchii 
străbunului; versurile nemuritoare se tălăzuiau ca valurile mării 
şi mă izbeau în tâmple; de peste veacuri, auzeam vuietul stârnit 
de zei şi de muritori care se luptau cu lancea, o vedeam pe 
Elena păşind încet pe zidurile Troiei, în mijlocul bătrânilor cetăţii, 
mă străduiam, văzând-o, să uit, dar gândul meu era la Moarte. 
Ah, mă gândeam, dacă inima omenească ar fi atotputernică, să 
lupte cu moartea! De-ar fi ca Maria Magdalena, femeia pierdută, 
să poată învia din morţi pe cel iubit! 

Eram cu inima strânsă. Ah! cum aş putea să-l învii, la rândul 
meu, şi să mă eliberez! Il simt pe cel ce zace încă mort în 
măruntaiele mele; el plânge. Vrea să învie, dar nu poate fără 


ajutorul omului; se plânge cu lacrimi amare. Cum să-l salvez ca 
să fiu salvat? 

Bunicul meu s-a îmbarcat pe corabia lui de pirat, pândea din 
strâmtori şi aborda corăbiile turceşti, nu făcea nicio diferenţă 
între turci şi cei care-l răstigniseră pe Hristos; şi îşi vărsa mânia 
şi se simţea uşurat de povară. Tatăl meu, călare pe iapa lui, îi 
ataca pe păgâni şi, întors acasă, în toiul nopţii depunea 
turbanele însângerate ale duşmanilor creştinătăţii sub icoana 
Celui Răstignit; astfel scăpa de povară şi îl simţea pe Hristos 
înviat în inima sa. Tata a fost un viteaz şi lupta a fost calea sa de 
a mântui şi a se mântui. 

Dar ce făceam eu, slăbănogul neamului nostru? 

Uneori, sus la munte, în Creta, se întâmplă să se nască un 
slăbănog într-o familie de căpcăuni, tatăl, bătrân, se uită la el, 
cântărindu-l din privire, şi nu înţelege cum naiba a putut să iasă 
din măruntaiele sale un astfel de molâu. Se sfătuieşte cu ceilalţi 
fii cărora le-a dat viaţă, să vadă ce să facă cu el: "E o ruşine 
pentru neamul nostru, spune bătrânul, ce să facem cu el, băieţi? 
Păstor nu poate fi, n-ar fi în stare să prade turmele altora! 
Luptător nu poate fi, i-ar fi frică să ucidă. E o ruşine pentru spiţa 
noastră, să-l facem dascăl". 

Vai, eu eram dascălul familiei noastre! De ce să mă 
împotrivesc? N-aveam decât să mă hotărăsc. Puteau să mă 
dispreţuiască străbunii mei, aveam şi eu armele mele, voi porni 
la luptă! 

Ningea; Dumnezeu în marea lui milă acoperea necuviinţele 
lumii cu zăpadă. Zdrenţele atârnate pe gardul bordeiului 
macedonean, unde stăteam, se prefăcuseră în preţioase blănuri 
albe şi scaieţii uscați înfloriseră cu toţii. Din când în când se 
auzea plânsul unui prunc, lătratul unui câine, un glas omenesc 
de afară, dar îndată totul reintra în muţenie şi nu se mai auzea 
decât glasul lui Dumnezeu, tăcerea. 

Am îndesat un buştean în foc şi un braţ de crengi de dafin, ca 
să miroasă frumos, şi m-am aplecat iar asupra lui Homer, dar 
mintea mea îi părăsise pe ahei, pe troieni, pe zeii din Olimp, 
vedenia scăldată în soare a fluturat pe dinaintea mea şi a pierit. 
Şi iar mi-am auzit plânsul lăuntric. 

Era culcat în mormânt, aştepta să vină învăţăceii ca să 
răstoarne piatra de mormânt, să se aplece în întuneric şi să-l 
cheme; atunci va veni iar pe pământ. Dar nimeni nu venea, a 


început să plângă, copleşit de amărăciune. 

Mă uitam la flăcările care se stingeau, vedeam învăţăceii 
cuprinşi de teamă, adunaţi în podul unei case: "Rabi e mort, e 
mort Rabi!" şi aşteptau noaptea, ca să poată părăsi lerusalimul 
şi să se împrăştie care încotro. Singură o femeie s-a ridicat în 
grabă; ea nu accepta moartea, în inima ei Hristos era înviat. 
Desculţă, cu părul despletit, cu hainele desfăcute, a fugit în zori 
spre mormânt. Era sigură că îl va vedea pe Hristos, şi l-a văzut, 
era sigură că Hristos a înviat, şi ea îl înviase. "Rabi!", a strigat 
ea şi, din mormânt, Rabi i-a auzit glasul, a sărit şi i s-a arătat în 
lumina zorilor, păşind pe iarba primăverii... 

Capul îmi era plin de vedenia Învierii, o uşoară şi blândă 
fierbinţeală îmi făcea pleoapele grele şi sângele a început să-mi 
bată mai cu putere în tâmple. Ca atunci când suflă un vânt 
puternic şi norii se destramă, se unesc, se prefac în oameni, în 
animale, în corăbii; cum stăteam ghemuit lângă foc, sufla în 
mintea mea şi vedenia se destrăma, se prefăcea în chipuri 
omeneşti înveşmântate în patimă şi vânt. Curând şi aceste 
chipuri se dispersau, se rarefiau, ca rotocoalele de fum, în capul 
meu; până când cuvintele, la început timide şi nesigure, apoi tot 
mai impetuoase şi ferme, veneau să întărească ceea ce era încă 
nesigur. Am înţeles. Vântul generator care suflase în 
măruntaiele mele era roditor, un embrion se formase, acum 
lovea cu piciorul spre a ieşi la lumină. Am luat pana şi am 
început să scriu, să mă golesc - să dau viaţă. 

N-am început cu începutul; Maria Magdalena a sărit cea 
dintâi, aievea, nerăbdătoare, scăldată în lacrimi, cu părul 
despletit. Ea s-a ridicat dintr-un salt, înainte ca zorile să se 
arate, îl văzuse pe Rabi în vis, şi ca vânătorul care ademeneşte 
prada a început să-l cheme: 

O, ce minune, nu-mi pot ridica fruntea în aerul înmiresmat. 

Ridică-te, inimă, loveşte pământul, să se deschidă! 

Umerii mei de tărână freamătă ca două aripi! 

Trupul e greu şi zorile se lasă aşteptate; 

Nu te zori, suflete, dă-mi răgaz să mă înveşmânt... 

uite, mă gătesc ca o mireasă, îmi dau cu hene 

palmele şi tălpile, iar genele uşor cu negru, 

îmi unesc sprâncenele cu un benghi în frunte; 

Aşa cum iubirea bate la porțile țărânii, 

cerul măreț bate blând în pieptul meu 


şi mă aplec, spre a primi Cuvântul, 

cu bucurie şi lacrimi, ca pe un bărbat. 

Când pe poteci înflorite ajung la mormânt, 

ca femeia părăsită de iubitul ei 

Îți voi cuprinde genunchii palizi, 

o, Hristoase, să nu mă părăseşti... 

Iti voi vorbi şi-ţi voi cuprinde genunchii... 

Trădat de toți, tu nu vei muri; 

eu port în pieptul meu apa vie, 

vei bea şi te vei ridica iar pe pământ, 

te voi duce cu mine în pajiştile verzi... 

ca o pasăre cuprinsă de dragoste voi cânta, 

pe o ramură de migaal în iarnă, 

ciripind, cu ciocul înălțat spre cer, 

până când creanga de migdal va înflori! 

Nu mai puteam dormi, mă grăbeam; chipurile se întrupaseră 
o clipă, voiam să am timp să le întrupez în cuvânt - apostolii, 
Magdalena, Hristos, ceața care se materializa, irealitatea care 
devenea realitate, sufletul care se aşeza pe cea mai înaltă 
ramură a speranţei şi cânta. 

In câteva zile şi câteva nopţi, manuscrisul întreg al tragediei 
era pe genunchii mei, îl tineam strâns, precum îşi ţine o mamă 
pruncul căruia i-a dat viaţă. 

Postul cel mare începuse şi Paştele se apropia. Mă plimbam 
afară, pe câmp, lumea se prefăcuse într-un paradis; zăpezile 
Olimpului străluceau în lumina soarelui, iar, la poale, câmpia era 
acoperită de verdeață. Rândunelele se întorceau şi, ca suveicile, 
ţeseau primăvara în aer; flori mărunte de câmp, albe şi galbene, 
ridicau pământul cu căpşoarele lor fragile şi apăreau în lumină, 
să vadă şi ele lumea de deasupra. Cineva răsturnase piatra 
tombală a pământului şi ele înviau. Cineva. Cine anume? Fără 
îndoială Dumnezeu, ale cărui feţe erau fără de număr, când 
floare, când pasăre, când lăstar de vie, când spic de grâu... 

Mă plimbam pe câmpiile înflorite şi o ameţeală blândă 
deplasa timpul şi spaţiul în jurul meu; nu este Grecia, mă 
gândeam eu, mă plimb prin Palestina, se văd urmele paşilor 
gingaşi ai lui Hristos, pe pământul moale al primăverii, iar în 
jurul meu se înalţă munţii sacri: Carmel, Ghelboa, Tabor. Ceea 
ce a ieşit din pământ nu e grâul cât un stat de om, nu sunt 
anemone roşii: e Hristos care a ieşit din mormânt, e sângele lui. 


Odată, rabinul Nahman a fost întrebat: "Ce vrei să spui când 
ne îndemni să plecăm în Palestina? Palestina trebuie să fie o 
idee, un ideal îndepărtat pe care sufletul evreilor îl vor atinge 
într-o zi". Nahman s-a supărat şi, lovind cu bastonul în pământ, 
a strigat: "Nu, nu, când zic Palestina, înţeleg pietre, ierburi şi 
pământuri; acolo trebuie să mergem!" 

Acolo va trebui să merg! Să văd şi să ating trupul cald al 
Palestinei, nu să o caut în imaginaţie, hoinărind prin munţii şi 
câmpiile Greciei. Să respir aerul, să calc pe pământ, să ating 
pietrele peste care a suflat, a păşit şi pe care le-a atins Hristos. 
Să merg pe urmele picăturilor de sânge lăsate de el în trecerea 
sa printre oameni. Trebuie să plec! Poate că acolo o să găsesc 
ceea ce am căutat zadarnic pe Muntele Athos. 

Din nou a început să bată un vânt de plecare în mintea mea. 
Cât timp va mai sufla acest vânt în mintea mea? Dea Domnul să 
sufle până la moarte! Ce bucurie să laşi pământul de sub 
picioarele tale şi să pleci! Să tai sforile care te leagă de 
certitudine şi să porneşti! Să priveşti în urmă şi să vezi munţii şi 
oamenii pe care îi iubeşti îndepărtându-se! 

Săptămâna Patimilor se apropia, în întreaga creştinătate 
Hristos va fi răstignit, cele cinci răni nemuritoare se vor 
redeschide şi inima - Maria Magdalena - va lupta iarăşi cu 
moartea. Ce fericire să poţi avea o inimă de copil, să poţi suferi 
în acele zile: să nu poţi mânca, să nu poţi dormi, să veghezi, să 
laşi lacrimile să-ţi curgă pe obraji, văzând trupul lui Dumnezeu 
pe cruce, acoperit cu flori de lămâi. Să găseşti ferestrele bisericii 
deschise, lăsând să intre primăvara. Să fii îndrăgostit de o fată, 
e prima ta iubire, şi v-aţi înţeles să vă întâlniți la picioarele celui 
Răstignit, în Vinerea Mare la amiază, să vă închinaţi împreună! 
Şi să tremuri, pentru că eşti tânăr şi crezi că e un păcat să-ți 
uneşti buzele cu ale fetei, lângă trupul lui Dumnezeu. 

L-am închis pe Homer, am sărutat mâna străbunului 
nemuritor, dar n-am îndrăznit să-l privesc în ochi; îmi era ruşine, 
mă temeam de el, ştiam că în clipa aceea îl trădam: îl părăseam 
şi luam cu mine pe marea sa duşmancă, Biblia. 

Nici cerul, nici pământul nu se treziseră încă; doar un cocoş 
pe acoperiş îşi întindea gâtlejul spre soare, strigându-l să răsară; 
noaptea durase prea mult! 

Am deschis uşa pe furiş, ca un hoţ, ca şi cum îmi era teamă 
să nu mă audă bătrânul Străbun, şi am luat-o pe drumul care 


ducea spre port, gata de plecare. O mulţime de bărbaţi şi de 
femei veniseră de prin sate, îmbarcându-se spre Palestina, ca să 
se închine la Sfântul Mormânt. Nu voi uita niciodată seara 
îmbarcării mele: blândeţea, dulceaţa, milostivirea ei! Cădea o 
burniţă uşoară, blândă, şi dacă ţi-ai fi ridicat ochii să priveşti 
cerul, ai fi văzut chipul lui Dumnezeu scăldat în lacrimi. 

Pe vapor, pe punte, se aşterneau pături unsuroase, 
multicolore; bătrânele se înghesuiau, îşi desfăceau bocceluţele 
şi molfăiau, mirosea a icre şi a ceapă. Printre ei se afla un 
bătrân diacon cu obrajii rumeni, cu plete cărunte, se legăna 
înainte şi înapoi, citind cu voce joasă, cântată, viaţa şi patimile 
lui Hristos, Mirele a sosit la lerusalim, învăţăceii au mâncat 
pâinea amară a Cinei de Taină, cel care-l trădase plecase în 
grabă, Isus a urcat Muntele Măslinilor, cu broboane de sudoare 
şiroind de pe frunte în "cheaguri de sânge...". 

Toate bătrânelele înveşmântate în negru suspinau, dădeau 
din cap şi ascultau mişcate, molfăind mai departe liniştit, fără 
zgomot, ca oile. Dumnezeu se întrupa, era din nou răstignit în 
inimile lor naive, mântuindu-i din nou pe oameni. Un cioban 
tânăr, cu spatele întors la femei, şedea rezemat şi asculta atent, 
cioplind cu un cuţitaş o pasăre în capătul bâtei sale. 

Deodată, când Hristos, cu gura arsă de sete, a strigat "Mi-e 
sete!", o femeie tânără, durdulie, a sărit şi a strigat frenetic: "O, 
copilul meu!" - eram tulburat auzind strigătul profund matern al 
femeii, care îl numea pe Dumnezeu însuşi copilul ei. 

Am lăsat Marea Egee în urma noastră, intram în Orient. În 
dreapta se întindea invizibilă Africa, în stânga, între cer şi mare, 
Cipru. Marea în flăcări iradia, doi fluturi zburau mai sus de 
parâme, o pasăre flămândă care se ţinea de noi s-a repezit şi a 
înhăţat unul. O fată palidă şi delicată a ţipat, dar cineva i-a zis: 
"A făcut ce trebuia să facă! Drept cine îl iei pe Dumnezeu? Drept 
o biată femeiuşcă?" 

Ne apropiam de ţara arsă de soare unde, odată, demult, într- 
un bordei sărman din Nazaret, a ţâşnit o flacără care a pârjolit şi 
a reînnoit inima omului. Astăzi, ca şi acum două mii de ani, viaţa 
se află iar într-o stare de decădere, dar problemele care sfâşie 
echilibrul dintre minte şi inimă sunt mai complicate, soluţiile mai 
dificile şi mai sângeroase. S-a înălţat atunci o vorbă blândă şi 
mântuirea s-a pogorât pe pământ ca o primăvară; nu există o 
altă vorbă mai simplă şi mai blândă. Cine ştie? s-ar putea ca 


vorba să ne salveze şi astăzi! De aceea mergeam la lerusalim, 
să-l auzim iar vorbind pe fiul Mariei. 

Se lăsase noaptea, m-am dus să mă culc, dar jos în cală s-a 
dezlănţuit o dispută violentă, am ciulit urechile. Cineva, un 
bărbat tânăr, judecând după glas, condamna infamia şi injustiţia 
vieţii economice şi sociale actuale - poporul moare de foame, 
cei puternici adună averi, femeile se vând, preoţii nu mai au 
credinţă; raiul şi iadul sunt amândouă pe pământ, aici trebuie să 
găsim dreptatea şi fericirea, altă viaţă nu există. Se auzeau 
strigăte: "Da, da, aşa e!", "Focul şi securea!" Doar unul singur a 
îndrăznit să obiecteze, l-am recunoscut după inflexiunile cântate 
ale vocii, era diaconul care călătorea cu noi, dar glasul i-a fost 
acoperit de strigăte şi de râsete. 

M-am ridicat de pe pernă şi ascultam cu lăcomie: această 
cală de vapor mi se părea o nouă catacombă, în care sclavii se 
adunau să conspire pentru a arunca iarăşi lumea în aer. M-am 
speriat. Ne duceam să ne închinăm chipului blând, cunoscut, al 
lui Dumnezeu - chinuit, îngăduitor, plin de speranţă în viaţa cea 
veşnică; bătrânele îi duceau daruri de argint, pâine sfinţită, 
lumânări, lacrimi şi rugăciuni; sus, la clasa întâi, necredincioşii, 
lipsiţi de griji, făceau politică, ori dormeau; jos, în fundul calei, 
duceam un dar teribil, sămânţa unei noi cosmogonii, minerală, 
periculoasă. 

O lume sfântă, iubită, era în pericol; o altă lume, aspră, 
făcută din flăcări şi noroi, plină de viaţă, se ridica din pământ şi 
din inima omului; urca pe toate vapoarele şi călătorea ascunsă 
bine în fundul calei. 

A doua zi dimineaţa, începea să se zărească, în depărtare, 
Ţara Făgăduinţei - abia ieşind din ceața lăptoasă. Mai întâi o 
linie între cer şi mare, apoi coamele joase ale munţilor din 
ludeea, la început suri, apoi albaştri, dispărând înecaţi în lumina 
puternică a zilei. Bătrânele s-au ridicat, şi-au strâns bocceluţele, 
şi-au legat strâns broboadele negre, au început să-şi facă cruci 
şi să plângă. 

Nisip, livezi cu pomi fructiferi, femei oacheşe şi durdulii, 
curmali. Autobuzele gâfâiau urcând spre oraşul sfânt. Deodată, 
toate inimile au început să bată cu putere: ziduri, creneluri, porţi 
fortificate, mireasmă de mirodenii, putreziciune, fructe stricate, 
djellabe albe, voci aprige, guturale; spectre urcau din pământ, 
toţi profeţii ucişi, pietrele toate prindeau viaţă şi strigau, 


însângerate. lerusalim! 

Nu îndrăznesc, nu doresc să-mi amintesc această săptămână 
sfântă. Speranţa, iubirea, trădarea, sacrificiul, strigătul 
"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?", tragica 
aventură a omului s-au adeverit în cele şapte zile. Nu Hristos, ci 
omul, fiecare om pur şi drept, era trădat, flagelat, crucificat, fără 
ca Dumnezeu să întindă mâna ca să-i vină în ajutor. Dacă n-ar fi 
fost inima fierbinte a femeii, Dumnezeu l-ar fi lăsat pe om să 
zacă în mormânt, în vecii vecilor. Salvarea omului atârnă de un 
capăt de aţă, de un strigăt de iubire. 

Cu fiecare noapte, eram tot mai aproape de zorile sfinte ale 
Paştelui. Biserica Învierii zumzăia ca un stup uriaş; mirosea a 
ceară de albine şi a sudoare omenească de subsuori, albe, 
oacheşe, negre, de femei şi de bărbaţi. Dormiseră în acea 
noapte sub bolta bisericii, aşteptând clipa  regenerării 
universului, când lumina sfântă va izvori din Mormântul lui 
Hristos. Sub sfintele icoane, se fierbea în ibrice cafeaua, mamele 
îşi dezveleau pieptul să-şi hrănească pruncii. Un miros greu, 
acru, de ceară, de ulei; negresele îşi unseseră părul cu seu, seul 
se topea şi exala un miros de oaie, pe când bărbaţii lor exalau o 
insuportabilă duhoare de ţap. 

Pelerinii soseau în valuri; templul era plin până la refuz, se 
căţărau pe coloane, încălecau băncile din strană, se urcau în 
balconul femeilor. Ochii aprinşi, transfiguraţi, erau pironiţi spre 
baldachinul din mijlocul bisericii, din care, curând, va izvori 
lumina sacră. Negrii cu fesuri, cu djellabe multicolore, cu ochi 
aprinşi, urduroşi, beduini, abisinieni, toate rasele omeneşti 
strigau, râdeau, suspinau; un tânăr a leşinat, l-au ridicat, ţeapăn 
ca un lemn, şi l-au pus jos în curte; un preot maronit bătrân şi 
slab, înveşmântat în sutană albă şi purtând o eşarfă roşie, a 
căzut lat, pe dalele de piatră, cu spume la gură. 

Deodată mulţimea a amuţit, se vedeau numai ochi aprinşi. 
Patriarhul, în veşmânt aurit, a apărut, s-a aplecat fără o vorbă şi 
a intrat sub micul baldachin din mijlocul bisericii. Mamele îşi 
ridicau copiii pe umeri ca să poată vedea, felahii stăteau cu gura 
căscată; fiecare secundă cădea ca o grindină peste creştetele 
noastre; aerul era întins şi vibra ca o darabană. Şi iată, o 
scânteie a ţâşnit de sub baldachinul sacru, Patriarhul a păşit 
înainte, ţinând un mănunchi de lumânări albe, aprinse. Într-o 
fulgerare, de jos până sus, templul a fost inundat de flăcări. Cu 


toţii, ridicând lumânările albe, s-au îndreptat spre Patriarh să 
primească lumină; îşi vârau mâinile în flacără şi îşi frecau faţa şi 
pieptul. Bărbaţii au început să danseze, femeile ţipau. Toată 
lumea se precipita spre ieşire, vociferând. 

Templul a rămas gol; vuietul înspăimântător, mulţimea 
frenetică acoperită de zdrenţe multicolore, toate mi s-au părut 
un vis fantastic; dar, aplecându-mă spre dalele de piatră ale 
bisericii, m-am convins că această viziune orientală fusese 
reală, vedeam pe jos rămăşiţele certe ale extazului: coji de 
portocale, sâmburi de măsline şi sticle sparte. 

Am ieşit în curte, la aer, să respir. Voiam să plec, ardeam de 
nerăbdare să ajung pe munţii golaşi şi pustii din faţa mea, să 
merg, să tot merg, să nu mai văd nimic decât soarele, luna şi 
pietrele. Căci, în vreme ce beţia colectivă se dezlănţuia în jurul 
meu şi credincioşii halucinaţi se precipitau strigând, poruncindu- 
i lui Hristos să se ridice din mormânt, eu m-am stăpânit şi nu mi- 
am lăsat inima pradă beţiei sfinte; sufletul, ca şi trupul, are 
pudoarea sa, nu acceptă să se dezbrace în public. Dar îndată ce 
am rămas singur am strigat: trebuie să merg în pustiu, trebuie 
să merg, acolo Dumnezeu suflă ca un vânt arzător, mă voi 
dezbrăca şi-l voi lăsa să mă ardă. 

"Stai, Suflete, zice Dumnezeu, nu pleca! — Ce vrei de la 
mine, Doamne? — Vreau să te dezbraci. — Doamne, cum poţi 
să-mi ceri un asemenea lucru? Mi-e ruşine. — Suflete, nimic nu 
mai stă între noi, nici chiar cel mai delicat văl. Aşadar, trebuie să 
te dezbraci. — Aici sunt, Doamne. M-am dezbrăcat; ia-mă!" 

Psalmodiind în gând aceste nemuritoare cuvinte ale 
sufletului iubitor de Dumnezeu, am luat drumul care ducea la 
Marea Moartă. Ardeam de nerăbdare să văd hăul făcut de cele 
două oraşe păcătoase scufundate. Stânci sure, galbene, 
roşietice; un soare de foc, vâscos, se scurgea peste stânci, 
fumegau; din când în când, un suflu arzător se ridica şi îmi 
umplea gura şi sufletul de nisip. Pietrele ardeau, nicio floare, 
niciun strop de apă, nicio pasăre cântătoare care să-l întâmpine 
pe călător, ori să-l alunge cu un țipăt. Dumnezeu singur 
spânzura deasupra capului meu, ca o sabie. 

"Nu e Hristos", mă gândeam eu înfiorat, "nu e fiul Mariei cu 
vorba blândă; este lehova, teribilul antropofag; nu l-am găsit pe 
cel pe care îl căutam. Cum să scap acum din încercuirea 
întunecată şi de nepătruns a tăcerii sale?" 


Capul îmi lua foc, pe măsură ce mă înfundam în deşert; îl 
chemam pe Dumnezeu, să mi se arate, să-mi vorbească. Nu era 
el cel care mă făcuse om? Omul nu este un animal care pune 
întrebări? Ei bine, întrebam, să-mi răspundă! "Doamne, am 
mărturisit eu în şoaptă, înfiorat, trec printr-un moment greu; ce 
să fac? Pune un tăciune aprins pe buzele mele, un cuvânt; 
cuvântul simplu care aduce eliberarea. De aceea am coborât în 
această prăpastie orbită de marea lumină, ca să Te întâlnesc; 
arată-Te!" 

Am aşteptat şi iar am aşteptat, dar nimeni nu mi-a răspuns. 

Din copilărie, de când citeam în curtea casei părinteşti 
sinaxarele sfinţilor, ardeam de dorinţa de a pune piciorul pe 
pământul pe care păşeam acum, pe pietrele pe care îşi purtase 
paşii Hristos, ca să-i aud glasul. Am avut întotdeauna ceva să-i 
spun şi mai aveam încă, îi va fi, oare, milă de mine? Imi va 
răspunde! Lumea înaintează, îşi schimbă întrebările, neliniştile, 
demonii; Hristos avea, poate, o vorbă nouă care să vindece 
rănile cele noi, o vorbă care să dea iubirii un nou chip, mai 
bărbătesc. 

Mergeam şi vorbeam de unul singur; respiram aerul 
deşertului alcătuit din flăcări şi din nisip, acelaşi aer pe care îl 
respirau şi îl primeau în măruntaiele lor profeţii. Brusc, pe când 
mă apropiam de fundul hăului, am văzut lucind imobilă, cenuşie 
ca plumbul topit, compactă şi vâscoasă ca răşina, Marea Moartă; 
la mijloc, lordanul verde, albăstrui se furişa spre Palestina 
printre trestii şi tamarisc. Cete de oameni, în cămegşoaie, îşi 
făceau semnul crucii; un preot psalmodia, în picioare pe malul 
râului, în timp ce oamenii se cufundau în apa sfântă şi deveneau 
hagii. 

Pe malul râului era ridicată o tavernă, din trestii; un 
gramofon vechi miorlăia răguşit manele orientale; proprietarul 
tavernei, rotofei, cu djellaba soioasă, frigea ficat de pasăre şi 
ţinea isonul gramofonului, cu vocea sa groasă. 

Am grăbit pasul ca să ajung pe ţărmul otrăvit al Mării Moarte, 
am intrat în deşert. Privirea mea, surescitată, arzătoare, era 
fixată asupra apelor moarte, străduindu-se, parcă, să descopere 
în adâncul lor oraşele gemene înghiţite. Şi, cum mă uitam, un 
fulger galben mi-a trecut prin minte şi am înţeles: un pas 
atotputernic călcase în picioare cu mânie cele două oraşe, 
Sodoma şi Gomora, şi le scufundase. Mi se strângea inima; într- 


o bună zi, un pas atotputernic va călca peste ale noastre 
Sodome şi Gomore şi lumea aceasta care râde, se desfată, şi îl 
uită pe Dumnezeu va deveni şi ea o Mare Moartă. Astfel, când 
vine vremea, pasul lui Dumnezeu trece şi striveşte cetăţile 
pântecelor desfrânate şi ale minţilor prea iscoditoare. 

Imi era frică. Sodoma şi Gomora era lumea de astăzi, cu 
puţin înainte ca pasul lui Dumnezeu să treacă peste ea. Mi se 
pare că aud teribilul său pas apropiindu-se. 

M-am oprit pe o dună joasă, uitându-mă îndelung la apele 
blestemate; mă  sileam să smulg din adâncul vâscos 
fermecătoarele oraşe păcătoase. Să mai strălucească o clipă în 
lumină, doar atât cât să le zăresc, apoi, dintr-o singură clipire, 
cetăţile să dispară. 

Sodoma şi Gomora, întinse pe malul fluviului ca două femei 
pierdute, se îmbrăţişau; bărbaţi se cuplau cu bărbaţi, femei cu 
femei; bărbaţi se cuplau cu iepe, femei cu tauri. Au mâncat pe 
săturate din pomul vieţii, au mâncat pe săturate din pomul 
cunoaşterii. Au sfărâmat idolii sacri şi au văzut că nu sunt 
altceva decât lemn şi piatră; au sfărâmat ideile şi au văzut că 
sunt vorbe goale. Au ajuns cot la cot cu Dumnezeu şi au zis: 
"Acest Dumnezeu e fiul fricii, şi nu părintele ei"; şi nu le-a mai 
fost teamă de el. Pe cele patru porţi ale cetăţii, au scris cu litere 
mari, galbene: "AICI NU EXISTĂ DUMNEZEU!" Dumnezeu, ce 
vrea să zică asta? Nu mai există stavilă pusă instinctelor 
noastre, nu mai există răsplată pentru bine, nici pedeapsă 
pentru rău, nici virtute, nici ruşine, nici dreptate; suntem cu toţii 
lupi şi lupoaice în călduri. 

Dumnezeu s-a mâniat şi l-a chemat pe Avraam: 

— Avraame! 

— Porunceşte, Doamne! 

— la-ţi oile, cămilele, câinii, sclavii, bărbaţi şi femei, ia-ţi 
femeia, fiul şi pleacă! Pleacă, aşa am hotărât! 

— Pe buzele tale, Doamne, "aşa am hotărât" înseamnă "voi 
ucide". 

— Mintea lor e prea îndrăzneață, inima lor prea se desfată, 
pântecele e prea sătul, m-am săturat de ei. Îşi fac case din fier şi 
din piatră de parcă ar fi veşnici; fac cuptoare în care topesc 
metale. Eu am întins un deşert ca o lepră pe faţa pământului, 
pentru că aşa am vrut. Oamenii din Sodoma şi Gomora irigă 
deşertul, îl îngraşă şi îl prefac în grădină. Nemuritoarele 


elemente, apa, fierul, piatra şi focul sunt de acum sclavii lor. M- 
am săturat de ei! Au mâncat din Pomul Cunoaşterii, au cules 
merele şi acum o să moară. 

— Toţi, Doamne? 

— Toţi, nu sunt eu atotputernic? 

— Nu, Doamne, nu eşti atotputernic pentru că eşti drept. Nu 
poţi comite nicio nedreptate, nicio infamie, nicio nebunie. 

— Ce poate şti unul ca tine ce e dreptatea ori nedreptatea, 
cinstea ori necinstea, logica ori nebunia, ce puteţi şti voi, viermi, 
plămădiţi din ţărână, hrăniţi cu ţărână, care vă întoarceţi în 
ţărână? Voința mea e un abis. Dacă aţi vedea chipul ei, v-aţi 
înfricoşa. 

— Tu eşti Domn în cer şi pe pământ, ţii viaţa şi moartea una 
lângă alta, în aceeaşi palmă, tu alegi. Sunt un vierme, nimic 
altceva decât ţărână şi apă, dar tu ai suflat asupra mea şi din 
apă şi ţărână a ieşit sufletul, aşadar voi vorbi! Sunt mii de 
oameni aici în Sodoma şi Gomora care beau şi mănâncă, se 
împopoţonează, râd şi îşi bat joc de tine; sunt mii de minţi care 
se umflă ca şarpele şi împroaşcă veninul, şuierând, spre cer. Şi 
totuşi vor fi existând patruzeci de suflete drepte printre ei, vrei 
să-i arunci în foc, Doamne? 

— Nume! Vreau nume! Cine sunt cei patruzeci? 

— Şi dacă ar fi douăzeci de suflete drepte, Doamne? 

— Vreau nume, îmi desfac degetele ca să le număr. 

— Şi dacă ar fi zece suflete drepte, Doamne? Dacă sunt 
cinci? 

— Avraame, ţine-ţi gura neruşinată! 

— Fie-ţi milă, Doamne! Nu eşti numai drept, eşti şi bun. Ar fi 
vai de noi dacă ai fi doar atotputernic, ar fi vai de noi dacă ai fi 
numai drept, am fi pierduţi cu toţii. Dar Tu eşti bun, Doamne, 
iată de ce lumea nu se prăbuşeşte. 

— Nu te apleca şi nu întinde braţele ca să-mi cuprinzi 
genunchii, eu nu am genunchi! Nu începe să te vaieţi ca să-mi 
înmoi inima, eu nu am inimă! Eu sunt o bucată dură, neagră, de 
granit, nicio mână nu mă poate modela, am luat o hotărâre: voi 
trimite focul asupra Sodomei şi Gomorei. 

— Nu te pripi, Doamne, de ce te grăbeşti, e vorba de viaţă şi 
de moarte. Aşteaptă, am găsit unul! 

— Ai găsit ceva scormonind în ţărână, vierme? 

— Un suflet drept. 


— Cine e? 

— Fiul fratelui meu, Haran, Lot. 

Stăteam nemişcat pe duna de nisip şi îmi auzeam tâmplele 
vuind, glasul lăuntric al omului se întrecea cu glasul lui 
Dumnezeu; o clipă, mi s-a părut că aerul devenise dens şi că se 
întrupase Lot; stătea în faţa mea desculţ, mânios, cu barbă 
lungă, curgătoare, o flacără se înălța pe fruntea lui. Nu, desigur, 
nu era Lot din Vechiul Testament, supusul, era propriul meu Lot, 
un revoltat, care nu ascultă porunca lui Dumnezeu, nu fuge să 
scape, cuprins de milă pentru fermecătoarele oraşe ale 
păcatului, se va arunca de bunăvoie în foc, să ardă şi să piară 
odată cu ele. 

— Spune-i că nu plec! i-a strigat lui Avraam. Eu sunt Sodoma 
şi Gomora, nu plec. Nu el mi-a spus că sunt liber? Nu el mi-a 
spus, mândrindu-se, că m-a creat liber? Ei bine! o să fac ce-mi 
place, nu plec. 

— Eu mă spăl pe mâini, rebelule, eu plec. 

— Drum bun, bătrâne izvor al virtuţii; drum bun, mielul lui 
Dumnezeu! Şi spune-i stăpânului tău: salutări de la bătrânul Lot! 
Şi mai spune-i ceva: că nu e drept. Nu e nici drept, nici bun; e 
atotputernic; numai atotputernic, nimic mai mult! 

Apunea soarele, lumina era mai blândă, tâmplele mi se 
linişteau. Mă simţeam ca revenit dintr-o crâncenă bătălie, mi-am 
tras sufletul şi m-am uitat în urma mea; m-am înfricoşat: cum de 
ieşise un astfel de rebel din măruntaiele mele? În ce străfunduri, 
dincolo de Dumnezeu, se ascundea acest suflet sălbatic şi 
nesupus? Eu, care eram cu supusul şi piosul patriarh, Avraam, 
cum de-l părăsisem, călcând în picioare Scriptura şi creând un 
Lot, care devenise totuna cu mine? 

Demonul insolent, adânc ascuns în mine, aştepta să mă 
pierd cu firea, ca mintea să-şi facă uitate cheile, să deschidă o 
trapă şi să salte în lumină; să se ridice împotriva eternului său 
adversar, Dumnezeu. 

Trebuia să purific adâncul insondabil al fiinţei mele, să alung 
demonii - lupi, porci, maimuțe, femei, virtuţi minore, bucurii 
minore, reuşite - să nu rămână decât o flacără înaltă, urcând 
spre cer. Ei bine, lucrul pe care îl doream cu atâta ardoare în 
copilărie, în curtea casei părinteşti, puteam să-l împlinesc acum 
când eram bărbat în toată firea; ne naştem numai o dată; nu voi 
mai avea niciodată un alt prilej! 


Era noapte când m-am întors la lerusalim; stelele îmi păreau 
ca tot atâtea globuri de foc suspendate deasupra capetelor 
oamenilor, dar nimeni, pe străzile sfinte ale lerusalimului, nu-şi 
ridica ochii să le vadă, ca să nu se umple de spaimă. Patimile 
zilnice, grijile mărunte, banii, mâncarea, femeia, triumfau peste 
marea spaimă şi astfel oamenii puteau să uite şi să meargă 
înainte. 

A sosit timpul să iau o hotărâre, mă gândeam, răsucindu-mă 
în patul tare, a sosit momentul să împlinesc ceea ce presimţeam 
când eram copil, când laptele lui Dumnezeu era încă pe buzele 
mele. 

Pe Muntele Athos, un călugăr mi-a luat mâna ca să-mi 
ghicească în palmă; avea într-adevăr o faţă de gitan, neagră şi 
tăbăcită, buze groase de ţap şi o privire înfocată. 

— Nu cred în vrăjile tale, i-am răspuns râzând. 

— Nu-i nimic, mi-a răspuns, eu cred; asta e destul. 

S-a uitat la liniile din palmă, la steluțe, la cruci, la fiecare 
cută. 

— Nu-ţi băga nasul în treburile altora, mi-a zis după ce a 
studiat-o îndelung. Nu eşti făcut pentru faptă, stai deoparte. Nu 
te poţi lupta cu oamenii; în timp ce lupţi vine un moment când 
te gândeşti că duşmanul tău s-ar putea să aibă dreptate şi îl 
ierţi. Înţelegi? 

— Mai spune! i-am zis, puţin atins pentru că, deşi mă vedea 
pentru prima dată, călugărul avea dreptate. 

S-a uitat iar la mâna mea cu băgare de seamă: 

— Multe griji te rod pe dinăuntru, ceri prea mult, pui prea 
multe întrebări, îţi strici inima; dar ascultă sfatul meu, nu fi 
nerăbdător să afli răspunsul, nu-l căuta, vine singur la tine; 
asculţi ce-ţi spun? Aşteaptă liniştit, răspunsul vine singur. Lasă- 
mă să-ţi spun ce mi-a zis odată tatăl meu: un călugăr l-a căutat 
toată viaţa pe Dumnezeu. Abia pe patul de moarte a înţeles că 
Dumnezeu era cel care îl căuta pe el. 

S-a uitat iar în palma mea: 

— O să te călugăreşti la bătrâneţe, a zis el. Nu râde, o să te 
faci călugăr. 

Uneori o falsă profeție se poate împlini, ajunge să crezi în ea. 
Mi-am amintit o altă profeție pe care a făcut-o moaşa mea, 
privindu-mă în lumină: "Într-o zi copilul ăsta o să ajungă 
episcop!" Am strigat îngrozit: 


— Nu, nu vreau să mă fac călugăr! şi mi-am tras mâna, de 
parcă mă păştea un mare pericol. 

Uitasem vorbele călugărului şi deodată, după atâţia ani, în 
seara aceea, îmi reveneau brusc în minte. Am încercat să râd, 
dar nu reuşeam. Vorbele lui lucraseră în mine tainic în tot acest 
timp şi mă duceau exact acolo unde n-aş fi vrut să merg? Nu-mi 
prea venea să râd. 

Am închis ochii ca să mă prindă somnul şi să scap. 

Am visat că eram un rebel; eram urmărit pe străzile unui 
mare oraş; am fost prins, judecat şi condamnat la moarte. 
Călăul m-a luat, venea în urma mea cu securea pe umăr, şi m-a 
întrebat gâfâind: "De ce fugi?" "Sunt grăbit, i-am răspuns, sunt 
grăbit." Cum am zis asta, o boare uşoară a suflat şi călăul a 
dispărut; nu era un călău, era un nor negru care se împrăştia. 
Voiam să merg înainte, dar n-am putut; un munte se înălța în 
faţa mea, un munte de piatră şi de cremene îmi închidea 
drumul; în vârful muntelui fâlfâia un steag imens, roşu. Îmi 
ziceam: trebuie să mă caţăr pe munte, dacă vreau să merg mai 
departe. Doamne ajută! mi-am făcut cruce şi am început 
urcuşul. Purtam bocanci cu ţinte şi săreau scântei când se 
frecau de cremene. Urcam, alunecam, cădeam, mă ridicam, îmi 
luam avânt şi iar urcam. Cu cât mă apropiam mai mult de vârf, 
pricepeam că nu era un steag, ci o flacără. Am continuat să urc, 
cu ochii ţintă la piscul muntelui; nu, nu era o flacără, îl vedeam 
clar, era Dumnezeu, dar nu Tatăl, era altul, teribilul lehova, cel 
care mă aştepta. 

Mi s-au tăiat picioarele şi braţele; o clipă, am dat să mă 
întorc, dar îmi era ruşine. "De acum, e prea târziu să te mai 
opreşti", am murmurat eu. "Nu ţi-e frică?" îngăima un glas de 
femeie înlăuntrul meu. "Ba da, mi-e frică! Mi-e frică", am strigat 
eu atât de tare, încât m-am trezit. 

M-am aşezat peste aşternut, visul îmi era încă atârnat de 
gene; mă gândeam şi iar mă gândeam, dar nu eram în stare să-l 
tălmăcesc. De ce un rebel? De ce un călău? De ce un steag, o 
flacără, Dumnezeu? Am dat din cap: răspunsul vine singur, când 
încetăm cu întrebările, mi-am zis şi m-am liniştit; vine când 
întrebarea coboară din creierul limbut şi se prinde de inimă şi de 
şale. 

"O, dulce izvor pentru cel însetat! Eşti închis pentru cel care 
vorbeşte şi deschis pentru cel care tace. Cel care tace o, izvor, 


vine, te găseşte şi bea." Erau vorbe din bătrâni, cuvinte fără de 
moarte pe care buzele mele le şopteau cu recunoştinţă în ziua 
aceea. 

O procesiune religioasă trecea pe sub fereastra mea; 
văzduhul era plin de cântări şi de mireasmă de tămâie. Am 
simţit brusc că eram fericit; o hotărâre tainică se cocea în mine, 
nu puteam să-i văd chipul, dar eram încrezător. 

M-am sculat, m-am îmbrăcat, am deschis fereastra; cerul 
strălucea, străzile gemeau, fel de fel de oameni grăbiţi; aerul 
mirosea a tămâie, a fructe putrede şi un miros omenesc, greu, 
scârbos. O negresă grasă purta pe cap un coş cu ştiuleţi de 
porumb prăjit, îşi striga marfa cu un glas şuierat, dinţii albi îi 
străluceau în lumina soarelui. Evreii, cu perciunii unşi, se furişau 
pe lângă ziduri; nasul lor încovoiat era veninos. Preoţi catolici, 
ortodocşi, armeni se întâlneau fără să se salute; Hristos, în 
mâinile lor, era un stindard al urii. 

Am coborât în stradă şi m-am plimbat prin oraş; priveam 
totul pentru ultima oară şi voiam să-mi iau rămas-bun. Într-o 
vitrină am zărit o gravură veche, reprezentând Muntele Sinai: la 
mijloc, Sfânta Caterina, cu coroana împărătească pe cap; la 
dreapta şi la stânga sa, lipiţi de umerii săi ca o pereche de aripi 
colosale, erau cei doi munţi, Sinai şi Episteme. Intr-o mână ţinea 
o pană, cu alta părea că mângâie uşor roata care fusese unealta 
martiriului său. Dedesubt, într-o limbă arhaică, era scris: "Ce 
valoare aveţi, voi ceilalţi munţi? De ce vă mânariţi că sunteţi 
plini de verdeață, de arbori deşi, de păşuni cu iarbă grasă? Unul 
şi numai unul este măreț, mănos, pios, profund, sfânt, virtuos, 
pur, celest, spiritual, angelic şi divin, Muntele Sinai bântuit de 
Dumnezeu". 

O vreme n-am fost în stare să-mi iau ochii de la această 
imagine; pe măsură ce mă uitam, eram tot mai convins: dacă 
visul ar fi continuat, dacă n-aş fi strigat "mi-e frică!", şi nu m-aş 
fi trezit, muntele pe care urcam ar fi devenit o pereche de aripi. 
Pentru că muntele, făcut din scântei şi din cremene, pe care mă 
cățăram, era urcuşul însuşi al luptei mele, dacă ajungeam în 
pisc, muntele s-ar fi prefăcut în aripi şi eu m-aş fi unit cu ceea ce 
strălucea şi fâlfâia pe culme, un stindard roşu, o flacără, sau 
Dumnezeu. 

Vise, doruri copilăreşti, preziceri absurde, toate se confundau 
cu această imagine a Muntelui Sinai care se afla, reală, în faţa 


ochilor mei. Deodată, tainica hotărâre care se cocea în mine a 
căpătat un chip. lată calea, am zis eu cu glas tare, iată ce voi 
face, am găsit: voi merge pe Muntele Sinai. Acolo ochii mi se vor 
deschide! 


XXI. Deşertul - Sinai 


De mult timp, Sinai, muntele bântuit de Dumnezeu, strălucea 
în mintea mea ca un pisc inaccesibil. Marea Roşie, Arabia 
Petreea, micul port Raitho, călătoria nesfârşită prin deşert, 
cocoţat pe o cămilă, rătăcirea printre munţii teribili, inumani, 
unde evreii au petrecut atâţia ani, lamentându-se, în cele din 
urmă vestita mănăstire înălţată pe locul rugului aprins care 
ardea şi nu se mistuia... 

Galileea, cu graţia sa idilică, armonia munţilor, marea 
albastră, lacul mic, fermecător, se întinde în spatele lui Isus, 
zâmbeşte şi seamănă ca o mamă cu fiul său. Galileea e ca un 
comentariu simplu şi luminos pe marginea Noului Testament; 
acolo Dumnezeu se arată împăciuitor, îndurător, primitor ca un 
om cumsecade. 

Dar Vechiul Testament mă tulbura întotdeauna şi avea un 
răsunet mult prea adânc în sufletul meu. De câte ori citeam 
această Biblie plină de cruzime, de răzbunări şi de fulgere, 
aidoma muntelui pe care pogorâse Dumnezeu, fumegând când 
o atingi, ardeam de dorinţa de a vedea cu ochii mei şi de a 
atinge cu mâinile mele munţii inumani, unde se născuse Biblia. 

Nu voi uita nicicând discuţia pasionată pe care am avut-o 
într-o zi, într-un parc, cu o fată. Eu ziceam: 

— Mi-e silă de poezie, de artă, de cărţi, toate îmi par lipsite 
de sens, sunt false. Ca şi când eşti flămând şi în loc să primeşti 
pâine, carne şi vin, primeşti lista de bucate şi o înfuleci ca o 
capră. 

Nu ştiu ce mă apucase, eram plin de mânie; poate pentru că 
îmi plăcea fata şi nu mă puteam apropia de ea. 

Fata era palidă, cu pomeţii ieşiţi, o gură largă, de ţărancă 
rusoaică. Mă uitam la ea şi eram tot mai iritat. Aveam un 
trandafir în mână şi am început să-i smulg petalele una câte 
una. 

— lată cum sărmanele noastre suflete îşi potolesc foamea: 
ca nişte capre! Fata a clipit ştrengăreşte din ochi şi mi-a răspuns 


râzând: 

— Vorbeşti cu patimă, dar sunt de aceeaşi părere cu tine. Nu 
există decât o singură carte care nu e făcută din hârtie, din care 
picură sânge, frământată din carne şi din oase - Vechiul 
Testament; Evanghelia, după mine, e un ceai de muşeţel, bun 
pentru creduli şi neputincioşi, Isus era cu adevărat un mieluşel, 
lăsându-se sugrumat în iarba verde a Paştelui, behăind 
resemnat. lehova e Dumnezeul meu: sever, necruţător, 
îmbrăcat cu blana fiarelor ucise de mâna lui, un barbar venind 
din deşert, cu securea la brâu. Cu securea asta lehova îşi 
croieşte drum în inima mea şi intră. 

A tăcut, obrajii îi erau îmbujoraţi, dar flacăra nu se stinsese, 
a continuat: 

— Îţi aminteşti cum le vorbeşte oamenilor? Ai văzut cum se 
topesc în mâinile sale oameni şi munţi? Cum împărăţii se 
prăbuşesc sub tălpile sale? Omul strigă, plânge, imploră, se 
ascunde după stânci, coboară în grote, încearcă disperat să 
scape, dar lehova e înfipt în inima lui ca un pumnal. 

Fata a tăcut iar; tăceam şi eu, dar simţeam pumnalul înfipt 
adânc în inima mea. 

Din ziua aceea o dorinţă arzătoare m-a cuprins, voiam să văd 
şi să pun piciorul în albia pe care Dumnezeu o deschisese în 
trecerea sa prin deşert, să intru aşa cum ai intra în vizuina 
leului. Şi iată, slavă Domnului, am ajuns să-mi astâmpăr setea 
arzătoare. 

Ca un vis febril, încântător, din care nu te trezeşti imediat, 
aşa mi s-a părut călătoria mea de la lerusalim la Suez, de la 
Suez la Raitho, micul port al Arabiei Petreea, şi de acolo spre 
Sinai. Portul larg deschis, marea verde, câteva barăci pe țărm, 
se vedeau câteva caiace vopsite în galben, roşu, negru. Linişte 
fantastică, munţii albăstrui: două cămile şi-au făcut apariţia, au 
întors o clipă capul spre mare, şovăind, apoi cu paşi mari, 
ritmici, au dispărut printre barăci. 

Un vas mic cu pânze albe, însoţit de un călugăr tinerel, a 
venit în întâmpinarea mea; călugării sinaiţi, cu reşedinţa la 
Cairo, le dăduseră de ştire despre sosirea mea. 

Am tresărit punând piciorul pe nisipul pietros, era, oare, un 
vis? Ţărmul era plin de scoici enorme, casele erau făcute din 
lemn pietrificat scos din mare, din corali şi din bureţi fosili, stele 
de mare şi imense cochilii. La debarcader erau câţiva felahi, 


oacheşi, cu pielea lucioasă, îmbrăcaţi în jelaba albă. O fetiţă cu 
pielea de ciocolată se juca pe nisip, îmbrăcată cu o rochiţă de 
un roşu ţipător. 

Ceva mai departe, erau câteva case europene din lemn, cu 
verandă, cu umbrele mari, colorate, cu grădini minuscule; şi 
peste tot cutii de conserve aruncate alandala. Pe o terasă 
înverzită, şedeau două englezoaice care, în deşertul fierbinte, 
arătau palide ca după leşin. 

Călugărul cel tinerel care venise să mă ia mi-a explicat că la 
Raitho erau ţinuţi în carantină musulmanii care veneau de la 
Mecca. Ţărmul roieşte atunci de miile de hagii, care fac un 
tărăboi nemaipomenit, cu tobe şi surle, iar hogea stă pe nisip cu 
picioarele încrucişate şi psalmodiază cu glas tare din Coran. 

Am ajuns la metocul pe care sinaiţii îl aveau la Raitho. De 
acolo trebuia să luăm cămilele, care aveau să ne ducă la 
muntele bântuit de Dumnezeu. O curte largă, jur împrejur, 
chiliile, casa de oaspeţi, două şcoli, una de fete şi alta de băieţi, 
cămările, bucătăriile şi grajdurile, iar în mijlocul curţii biserica. 
Dar cel mai mare miracol din tot deşertul arab era inima caldă, 
iubitoare, a arhimandritului Theodosios, egumenul metocului. 
Rar veneau greci în acea pustietate, şi părintele Theodosios 
înalt, bine făcut, grec înfocat, născut la Tsesmes în Asia Mică, m- 
a întâmpinat de parcă primea Grecia întreagă. 

Tot ritualul ospitalităţii sacre, atât de familiar pentru mine: 
linguriţa cu dulceaţă, apa rece, cafeaua, faţa de masă albă, 
plăcut mirositoare; bucuria strălucind pe feţele celor care 
servesc oaspetele. 

Prin fereastră, se vedea Marea Roşie lucind, Munţii Tebaidei 
în depărtare, scăldaţi în lumină. Am vorbit cu părintele despre 
cei şaptezeci de palmieri care, după cum spune Scriptura, 
fuseseră găsiţi în acel cătun de către evrei, după ce 
traversaseră Marea Roşie. Am întrebat despre cele 
douăsprezece izvoare cu apă, de parcă mă interesam de rudele 
iubite înstrăinate. Şi m-am bucurat, când mi-a spus că pădurea 
de palmieri există încă şi că izvoarele mai curg la vale. 

Adeseori în viaţa mea am avut parte de o asemenea fericire: 
după o călătorie obositoare, un pahar cu apă rece, un acoperiş 
simplu şi plăcut, o inimă omenească, trăind neştiută lângă una 
din vetrele lumii şi aşteptând cu căldură nestinsă un oaspete 
străin. Şi când la capătul uliţei apare străinul, o, cum îi tresare 


inima şi cum se mai bucură să întâlnească o fiinţă omenească! 
În ospitalitate, ca şi în dragoste, cel care dă e mult mai fericit 
decât cel care primeşte. 

Am mâncat cu părintele la masa cordială a ospitalităţii şi am 
vorbit ca doi vechi prieteni, fericiţi de a se fi regăsit. Acolo în 
deşert, o mulţime de întrebări se iveau în sufletul lui şi era 
dornic să primească un răspuns din gura mea. l-am vorbit 
despre marile oraşe, despre necredinţa şi suferinţa omului 
zilelor noastre, despre insolenţa celor bogaţi, despre mizeria 
celor săraci, despre neputinţa oamenilor cinstiţi, despre marea 
bulversare care avea loc în Rusia. 

— Moscoviţii cred în Dumnezeu? a întrebat părintele cu 
teamă în glas. 

— Nu, ei cred în om. 

— În viermele ăsta de pământ? a întrebat el dispreţuitor. 

— Da, în viermele de pământ, părinte Theodosios, am 
răspuns eu cu îndărătnicie, simțind nevoia să apăr acest vierme. 

O dorinţă satanică punea stăpânire pe mine, şarpele se 
căţăra în Pomul Cunoaşterii şuierând. Călugărul asculta lacom. 

Astfel, ducând în ispită inima senină a eremitului, 
prefăcându-i liniştea în nelinişte, îi răsplăteam, în cel mai nobil 
chip cu putinţă, ospitalitatea sa. 

Au sosit Taema, Mansour şi Aoua, cei trei cămilari care 
trebuiau să mă însoţească trei zile şi trei nopţi până la 
mănăstire şi să mă apere de primejdii. Purtau djellabe de culori 
diferite, turbane de păr de cămilă şi iatagane lungi la brâu. Erau 
beduini simpli, cu glezne subţiri şi mlădioase, cu ochi ageri de 
vultur. "Ei văd, zice o cronică veche, de două ori mai departe 
decât alţii, simt fumul de la o distanţă de trei mile şi îţi spun cu 
exactitate ce fel de lemn arde în foc, pot deosebi urmele lăsate 
pe nisip de un bărbat sau de o femeie şi pot şti dacă femeia era 
măritată, însărcinată sau fată mare..." Au salutat fără un cuvânt, 
ducându-şi mâna la piept, la gură, la frunte. 

După ei, au apărut în fundul curţii trei cămile încărcate cu 
provizii, pături şi un cort, necesare pentru călătorie. Învăţasem 
între timp câteva cuvinte în arabă, cuvinte absolut necesare în 
cele trei zile pe care urma să le petrec cu beduinii: pâine, apă, 
foc şi Dumnezeu. 

Cămilele s-au lăsat pe genunchi, ochii le străluceau informi, 
lipsiţi de bunătate; căpestrele erau împodobite cu ciucuri 


portocalii şi negri. 

— Du-te şi dă nişte curmale la cămile, să se bucure şi ele, a 
zis egumenul, şi călugărul cel tânăr s-a repezit cu un pumn de 
curmale. 

Părintele şi cu mine am căzut unul în braţele celuilalt, gata 
să ne dea lacrimile. 

Am plecat. Nu departe de metoc începea deşertul sur, 
mohorât şi sterp. Ritmul sigur şi legănat al cămilei îţi poartă 
trupul, sângele şi sufletul urmează ritmul acestui legănat. 
Timpul se eliberează de subdiviziunile geometrice în care a fost 
fărâmiţat şi umilit de gândirea seacă occidentală; aici, legănat 
de "corabia deşertului", timpul scapă dintre hotarele fixe, 
matematice, devine o substanţă fluidă şi indivizibilă, un uşor 
vertij ameţitor care preface gândul în reverie şi muzică. 

Lăsându-mă pradă acestui ritm, ore în şir, înţelegeam de ce 
orientalii citesc Coranul legănându-se înainte şi înapoi, ca şi cum 
ar fi pe spinarea unei cămile; astfel, ei comunică sufletului lor 
mişcarea monotonă, ameţitoare, care în marele deşert misterios 
îi duce la extaz. 

Înaintea noastră se desfăşura o întindere sălbatică, agitată, 
trandafirie; mi se părea că era o mare. Cei trei beduini s-au 
apropiat unul de altul, şoptindu-şi câteva cuvinte tainice, apoi 
iar s-au separat. Nu era o mare; toată această întindere 
trandafirie era deşertul bântuit de o furtună înfricoşătoare, care 
colora în roz norii de nisip arzător. În scurt timp am intrat în 
furtuna de nisip, ni se tăia respiraţia. Taema nu mai cânta, 
beduinii s-au înfăşurat strâns în burnuz, acoperindu-şi gura şi 
nasul. 

Nisipul se ridica în aer, izbindu-ne dureros faţa şi mâinile; 
cămilele se răsuceau pe loc, nu-şi mai puteau ţine echilibrul. 
Martiriul traversării a durat trei ore; mă bucuram tainic că mi-a 
fost dat să adaug trăirilor mele teribilul vârtej al deşertului. 

Soarele începea să apună, am ieşit din furtună; ne apropiam 
de munţi. Încet-încet, deşertul a devenit violet, acoperindu-se de 
umbre. Taema, care mergea în faţă, s-a oprit. A dat semnalul de 
oprire ca să fixăm corturile. "Drr! drr!", strigau beduinii cu glas 
gutural, iar cămilele, obosite, fornăiau pe nări şi s-au lăsat pe 
picioarele dinainte, apoi pe cele dinapoi, cu un zgomot de case 
care se dărâmă. 

Am despovărat cămilele şi am înălţat cortul, punând mâna cu 


toţii; Aoua a pus unele peste altele o mulţime de crenguţe, pe 
care le strânsese tot timpul drumului, şi a făcut focul. Mansour a 
scos dintr-un sac de pânză o cratiţă, orez şi unt şi a început să 
gătească. Taema mesteca făină de porumb cu apă şi frământa 
aluatul în cratiţă, cu degetele sale subţiri, făcând un fel de lipie. 
Pilaful răspândea o aromă îmbietoare; aşezaţi în jurul focului am 
mâncat, am băut ceai, ne-am aprins pipele şi fumam, uitându- 
ne când la tăciunii care se stingeau, când la stelele mari şi 
neliniştitoare, spânzurând deasupra capetelor noastre. 

O senzaţie ciudată de fericire îmi inunda trupul şi sufletul, 
dar mă străduiam să-mi înăbuş pornirile romantice - Arabia, 
deşertul, beduinii - şi încercam să râd de tulburarea mea şi de 
inima care bătea să se spargă. 

Intins pe spate în cort, am închis ochii şi toate şoaptele 
înăbuşite, neîntrerupte, ale deşertului curgeau în mine; afară 
cămilele rumegau, le auzeam clefăitul, deşertul întreg rumega 
ca o cămilă. 

A doua zi, în zori, a început călătoria prin munţii dezolanţi, 
arizi, care detestă omul şi îl resping. Din când în când, o 
potârniche cenuşie bătea din aripi cu un sunet metalic, în 
cuiburile negre dintre stânci; un corb dădea târcoale deasupra 
noastră, rotindu-se, de parcă voia să adulmece mirosul de stârv, 
spre a se năpusti asupra noastră. 

Ziua întreagă, ritmul legănat al cămilei, cântecul monoton şi 
adormitor al lui Taema, soarele care cădea peste noi ca un foc; 
aerul care tremura deasupra pietrelor şi a capetelor noastre. 

Mergeam pe calea urmată de neamul lui Israel, înainte cu 
trei mii de ani, în fuga lui din bogata ţară a Egiptului. Sălbăticia 
pe care o străbăteam fusese teribilul creuzet în care neamul lui 
Israel, prin foame, prin sete şi suspine, a fost modelat. Cu ochi 
nesăţioşi priveam fiecare stâncă, intram în văgăunile 
şerpuitoare, fixam în minte crestele aprinse ale munţilor. Îmi 
amintesc că, odată, pe un țărm grec, am mers ore în şir printr-o 
peşteră cu stalactite enorme, gigantice pietre falice, strălucind 
roşii în lumina torţelor. Cu mult timp înainte, grota fusese albia 
unui râu larg, acum se golise pentru că râul îşi schimbase cursul 
de-a lungul veacurilor. Un fulger mi-a trecut prin minte, astfel 
era şi cu văgăuna pe care o străbăteam sub arşiţa soarelui. 
lehova, Dumnezeul lipsit de milă, a tăiat valea printre munţi ca 
să-şi facă drum şi să treacă. 


Înainte de a străbate sălbăticia, lehova nu-şi fixase chipul, 
pentru că nici poporul său nu fusese fixat. Elohimii, răspândiţi în 
văzduh, nu alcătuiau un tot, erau spirite anonime şi invizibile. Ei 
suflau scânteia vieţii asupra lumii, procreau, pogorându-se 
asupra femeilor, ucideau, apăreau sub formă de fulgere, de 
tunete, se prăbuşeau asupra pământului sub formă de trăsnete. 
Nu aveau patrie, nu aparţineau nici unui om, nici unui trib. 

Dar, cu timpul, s-au întrupat şi se arătau pe vârful stâncilor, 
pe înălţimi. Oamenii ungeau cu grăsime stâncile, aduceau 
sacrificii, stropindu-le cu sânge. Omul era obligat să sacrifice, 
spre a afla îndurarea zeului, ceea ce aveau mai scump - întâiul 
născut, unica fiică. 

De-a lungul veacurilor, prin prosperitate, neamul a devenit 
mai blând, mai uman, mai evoluat; Dumnezeu a devenit şi el 
mai blând şi mai uman. |n loc de fiinţe omeneşti, jertfeau 
animale; Dumnezeu lua înfăţişări accesibile: şarpe, vultur, vițel 
de aur, sfinx înaripat. Şi astfel, în ţara Egiptului cea bogată şi 
îndestulată, Dumnezeul evreilor a început să-şi piardă vigoarea. 
Deodată, au venit faraonii ostili, i-au smuls pe evrei din 
pământurile fertile şi i-au aruncat în pustiul Arabiei; a început 
setea, foamea, suspinele şi revoltele. Cred că aici, pe aproape, 
fusese locul în care s-au oprit cândva, pe la ora amiezii, flămânzi 
şi însetaţi, strigând: "Mai bine muream în mâinile tale, Doamne, 
în ţara Egiptului, unde huzuream şi ne îndestulam cu pâine!" 
Mânios, Moise a înălţat braţele deznădăjduit spre cer şi a strigat: 
"Ce pot să fac cu acest neam nerecunoscător? Pe dată vor lua 
piatra şi mă vor ucide!" 

Şi Domnul s-a îndurat de poporul său şi i-a ascultat ruga; din 
când în când le trimitea mană cerească, să aibă ce mânca, 
uneori se prefăcea în sabie şi îi secera la pământ. Pe măsură ce 
intrau în deşert, cu atât mai aspru îi devenea chipul, cu atât se 
apropia mai sălbatic de poporul său. Noaptea, trecea ca un stâlp 
de foc înaintea lor, ziua, ca o coloană de fum. Se ghemuia în 
Chivotul Legământului, pe care leviţii o purtau îngroziţi, şi mâna 
care o atingea se prefăcea în cenuşă. 

Chipul său se definea tot mai ferm; devenea aspru, luând 
chipul sever al lui Israel. Nu mai era liota de spirite nevăzute, 
neştiute, apatride, risipite în văzduh, nu era un Dumnezeu al 
întregului pământ. Era lehova, Dumnezeu al unui singur neam, 
al neamului ebraic, aspru, răzbunător, însetat de sânge. Trebuia 


să fie aspru, răzbunător şi însetat de sânge, pentru că treceau 
prin vremuri grele, luptau cu amalechiţii, cu madianiţii şi cu 
deşertul. Suferind, uneltind, ucigând, trebuia să triumfe şi să se 
salveze. 

Valea aridă, stearpă, inumană, pe care o străbăteam fusese 
teaca teribilă, valea prin care trecuse lehova, mugind ca o fiară. 

Cum să poţi înţelege neamul lui Israel, fără să străbaţi acest 
deşert teribil, fără să treci prin această încercare? Trei zile lungi, 
nesfârşite, am traversat deşertul în spinarea cămilei; gâtlejul 
sfârâie de sete, capul se învârteşte, mintea se zvârcoleşte ca 
şarpele, trecând prin văgăuna golaşă, îngrozitoare. Cum ar 
putea un astfel de neam să piară, făurit fiind vreme de patruzeci 
de ani în acest cuptor încins? m-am bucurat, văzând stâncile 
teribile din care s-au născut virtuțile acestui neam: 
perseverenţă, voinţă, obstinaţie, încăpățânare, răbdare şi, mai 
presus de toate, un Dumnezeu, trup din trupul lor, flacără din 
flacăra lor, căruia îi strigau: "Nu ne lăsa să pierim! Distruge-i pe 
duşmanii noştri! Indreaptă-ne paşii spre Ţara Făgăduinţei!" 

Acestui deşert îi datorează evreii neîncetata lor existenţă, 
continuând să domine lumea prin virtuțile şi prin slăbiciunile lor. 
Astăzi, în vremurile instabile, de urgie, de răzbunare şi de 
violenţă prin care trecem, evreii sunt iar în chip necesar poporul 
ales de teribilul Dumnezeu al Exodului din țara sclaviei. 

In aceeaşi zi, pe la amiază, am ajuns în sfârşit la Mănăstirea 
Sinai. Ne-am căţărat pe platoul Madian, la o înălţime de peste 
1500 de metri. Noaptea care trecuse am petrecut-o într-un 
cimitir mahomedan, înălţând cortul lângă mormântul unui şeic. 
Ne-am trezit în zori, se lăsase un frig pătrunzător, cortul era 
acoperit de brumă, platoul era de un alb strălucitor. Am smuls 
acoperişul unei cabane în ruină, aflată în cimitir, şi am aprins 
focul; flăcările se înălţau ca nişte limbi de foc, toţi patru ne-am 
strâns în jurul focului să ne încălzim, cămilele s-au apropiat şi 
ele, întinzând gâtul pe deasupra noastră. Am băut rachiu de 
curmale, am făcut ceai, apoi beduinii au întins un covoraş peste 
zăpadă, au îngenuncheat şi au început să se roage cu feţele lor 
înguste, arse de soare, îndreptate spre Mecca. 

Căzuseră în extaz, chipul lor iradia. Mă uitam plin de respect 
la cele trei trupuri chinuite şi flămânde, care se umpleau de 
bucurie, satisfăcute. Mansour, Taema şi Aoua se înălţau la cer: 
raiul îşi deschidea porţile, lăsându-i să intre; era raiul lor 


mahomedan, raiul beduinilor: soare, cămile albe, o câmpie 
înverzită, oi care păşteau, corturi pestriţe şi femei care şedeau 
cu picioarele încrucişate în faţa cortului, râzând cu capul dat pe 
spate, cu brățări de argint la încheietura mâinilor şi la glezne, cu 
ochii făcuţi cu khol şi părul cu hene, cu două false aluniţe pe 
obraz. Mâncarea aburea; pilaf, lapte, curmale, pâine albă. Şi un 
ulcior cu apă rece. Şi acolo erau trei corturi mai înalte decât 
toate, erau treizeci şi trei de cămile mai iuți decât toate, şi trei 
sute treizeci şi trei de femei mai frumoase decât toate: erau 
corturile, cămilele şi femeile lui Taema, Mansour şi Aoua. 

Rugăciunea s-a terminat, raiul şi-a închis porţile, beduinii au 
coborât pe platoul Madiam, au venit lângă foc şi, fără să spună 
un cuvânt, şi-au reluat lucrul de fiecare zi, bucuroşi. Cât putea 
să dureze viaţa asta? După ce va trece, vor ajunge în paradis, 
trebuia să aibă numai răbdare. 

Am întins mâna spre Taema care şedea în dreapta mea şi i- 
am spus în arabă crezul sfânt al musulmanilor: "Nu există alt 
Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed e Profetul său!" A tresărit 
surprins de parcă îi descoperisem o taină, m-a privit, iradiind de 
bucurie, şi mi-a strâns mâna. 

Am pornit iar la drum. Eu mergeam pe jos, nemaiputând 
suporta ritmul monoton, lent, al cămilei. La dreapta şi la stânga 
erau munţi de granit roşu şi verde, când şi când, o pasăre, mică 
şi neagră, cu o calotă de pene albe pe cap ca un jocheu. La 
capătul drumului a apărut un alt şir de cămile, beduinii scoteau 
strigăte de bucurie şi ne-am oprit. "Salaam aleikum" - pace 
vouă - au salutat cei doi cămilari, apropiindu-se. Au dat mâna cu 
ceilalţi beduini, se aplecau unul spre altul, apropiindu-şi obrajii, 
vorbeau liniştit, cu glas cântat, prelungind salutul. Dialogul 
simplu, de când lumea, a început: "Ce mai faci? Ce mai fac 
femeile tale, dar cămilele? De unde veniţi? Încotro mergeţi?" 
Cuvintele salaam şi Allah reveneau des pe buzele lor şi această 
întâlnire în deşert avea înţelesul sacru, înălţător, pe care ar 
trebui să-l aibă întâlnirea dintre fiinţe omeneşti. 

Îi admiram cu emoție pe aceşti fii ai deşertului. Cum trăiesc! 
Numai cu câteva curmale, o mână de porumb, o ceaşcă de 
cafea! Corp vioi, glezne subţiri de gazelă, ochi de vultur, sunt 
oamenii cei mai săraci şi cei mai ospitalieri din lume; chiar dacă 
sunt flămânzi nu mănâncă să se sature, pun deoparte un pic de 
cafea, un pic de zahăr, o mână de curmale ca să le ofere unui 


străin. La Raitho, egumenul mi-a povestit cum, odată, o beduină 
se uita la un turist englez care tocmai îşi deschisese cutiile cu 
provizii şi mânca; englezul i-a oferit o îmbucătură, dar ea a 
refuzat, din mândrie, şi apoi a leşinat de foame. 

Beduinul îşi iubeşte cel mai mult cămila. Mă obişnuisem cu 
Taema, Mansour şi Aoua care ciuleau urechile cu nelinişte la o 
cât de slabă suflare a cămilei. Se opreau, le aranjau şaua, le 
cercetau pântecele şi copitele, strângeau iarba uscată care se 
întâmpla să le cadă sub mână şi le dădeau să o mănânce. Seara 
le scoteau şaua şi le acopereau cu o pătură de lână, apoi 
aşterneau pe jos o pânză şi curăţau cu atenţie hrana cămilelor. 

Un vechi poem arab aduce laudă însoţitoarei iubite a 
beduinului: 

Pasul cămilei trece prin deşert şi se tot duce. Sigură ca un 
Coşciug de scânduri; crupa fermă ca o poartă de fortăreață. 
Urmele de chingi pe spinare sunt ca văile secate, pline de 
pietricele; le atingi şi crezi ca e o răzătoare. E ca un apeduct 
acoperit cu olane, închipuit de un arhitect grec! 

Am urcat grăbiţi muntele, arzând de dorinţa de a ajunge, în 
fine, la mănăstire. Un pic de apă într-un bazin natural de piatră, 
câţiva curmali, o cabană de piatră, şi puţin mai departe o cruce 
de fier fixată în stâncă. Deodată Taema a ridicat braţul în sus: 
"Drr!" a strigat el, "mănăstirea!" 

Pe un platou deschis, între două şiruri de munţi, a apărut 
vestita Mănăstire Sinai, înconjurată de ziduri înalte. Dorisem 
atât de mult această clipă, încât acum când tineam în palmă 
rodul unui atât de mare efort mă încerca o bucurie calmă, fără 
chiote şi fără grabă. O clipă am simţit nevoia să mă întorc. Mă 
fulgera plăcerea crudă, repetată, de a nu culege roadele, de a 
nu mă bucura de ele. Dar un vânticel cald a suflat, aducând 
mireasma pomilor înfloriţi, natura omului a triumfat în sufletul 
meu şi am mers mai departe. 

Vedeam mai limpede exteriorul mănăstirii, zidurile, turnurile, 
biserica, chiparoşii. Am ajuns la livada din afara zidurilor 
mănăstirii; m-am urcat pe zid şi am văzut, în plin deşert, 
măslini, portocali, nuci, smochini, migdali sacri, înalţi, strălucind 
în soare! Căldură blândă, mireasmă, bâzâit de insecte; raiul pe 
pământ! 

M-am bucurat îndelung de această faţă a lui Dumnezeu, de 
chipul vesel, apropiat omului, plămădit din pământ, din apă şi 


din sudoare omenească. Cu trei zile înainte mă izbisem de 
celălalt chip, de chipul său teribil, fără pomi în floare, tot numai 
granit. Ziceam: iată Dumnezeu adevărat, foc care arde, granit 
dur care nu poate fi modelat după vrerea omului. Dar, rezemat 
de zid, lângă grădina înflorită, mi-am amintit cu emoție 
cuvintele unui ascet: Dumnezeu e fiorul şi blândeţea lacrimii. 

"Există două feluri de miracole, zice Buddha, ale trupului şi 
ale sufletului. Nu cred în cele dintâi, cred în cele din urmă!" 
Mănăstirea Sinai e un miracol al sufletului. În mijlocul unui 
deşert inuman, înconjurată de triburi lacome de pradă, care au o 
altă religie, o altă limbă, mănăstirea stă dreaptă de paisprezece 
secole, în jurul unui izvor, rezistând naturii şi omului care o iau 
mereu cu asalt. Aici, mă gândeam eu, nu fără mândrie, există o 
conştiinţă umană superioară, aici virtutea omului învinge 
deşertul. 

Cu greu îmi stăpâneam bucuria: mă aflam între piscurile 
biblice, pe platoul înalt al Vechiului Testament! La est se 
întindea Muntele Hor, unde Moise încrustase şarpele de bronz, 
în spate, ţara Amaleciţilor şi munţii Amoriţi. La nord erau 
Chedar, Idumeea, munţii Tamar, până la deşertul Moabit. La 
sud, capul Faran şi Marea Roşie. În fine, la apus, lanţul Sinai, 
muntele sfânt unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, iar în 
depărtare se zărea Muntele Sfânta Caterina. Grădina mănăstirii 
strălucea în soare şi în albeaţa zăpezii, măslinii foşneau uşor, 
portocalele luceau în frunzişul lor întunecat, chiparoşii se înălţau 
negri, ascetici. Mireasma migdalilor înfloriţi venea în valuri, 
uşoară ca răsuflarea lui Dumnezeu, înfiorându-ne nările şi 
sufletul. 

Într-adevăr, cum de a reuşit citadela monahală să reziste 
suflării ademenitoare a vântului primăvăratic, vreme de atâtea 
veacuri, cum de nu s-a prăbuşit într-o zi de primăvară? 
Cuvintele Sfântului Anton, pustnicul sălbatic, mă tulburau de 
mult timp prin profunda lor tristeţe umană: "Dacă te afli în 
deşert cu inima liniştită şi auzi, aşa deodată, un ciripit de 
vrăbiuţă, inima ta şi-a pierdut liniştea dintâi". 

Am intrat în mănăstire pe poarta fortificată a citadelei. În 
mijlocul curţii largi era biserica şi lângă ea o mică moschee cu 
un minaret zvelt; în cele din urmă, crucea şi semiluna s-au 
împăcat aici. De jur împrejur, acoperite de zăpadă, strălucind de 
albeaţă, erau chiliile, camerele de oaspeţi şi cămările; trei 


călugări stăteau şi se încălzeau la soare; cuvintele lor se auzeau 
limpede în marea linişte. Am rămas o vreme nemişcat, trăgând 
cu urechea. Fiecare era nerăbdător să vorbească, să-şi golească 
sufletul; unul povestea despre minunile pe care le văzuse în 
America: vapoare, zgârie-nori, femei, lumini orbitoare noaptea; 
altul le spunea cum se face mielul la frigare în ţara lui; al treilea 
vorbea despre minunile Sfintei Caterina - cum au răpit-o îngerii 
la Alexandria şi au adus-o aici, pe vârful muntelui, se vede şi 
acum urma trupului ei pe stânci. 

M-am urcat în turn ca să văd împrejurimile. Un călugăr tânăr, 
palid, m-a văzut şi a alergat să-mi spună bun venit. Era cretan, 
zicea el, avea optsprezece ani, puful creţ de pe obrajii săi avea, 
în lumina soarelui, reflexe castanii. In timp ce discutam despre 
îndepărtata noastră patrie, a apărut gâfâind un bătrân de vreo 
optzeci de ani, blând şi liniştit, cu răsuflarea tăiată. Nu mai avea 
tăria să dorească nici binele, nici răul, măruntaiele sale erau aşa 
cum voia Buddha, golite. 

Ne-am aşezat toţi trei la soare, pe o bancă de lemn. Tânărul 
a scos din sân un pumn de curmale şi mi le-a dat mie; încă 
păstrau căldura trupului său. Bătrânul a pus mâna pe 
genunchiul meu şi a început să-mi spună cum a fost construită 
mănăstirea, cum s-a luptat să reziste de atâtea veacuri. Stând la 
soare, între munţii legendari, istoria mănăstirii îmi părea simplă 
şi adevărată ca o poveste. 

— Mănăstirea fusese ridicată de împăratul lustinian în jurul 
fântânii unde fiicele lui letro veneau să-şi adape oile, chiar pe 
locul rugului aprins care ardea şi nu se mistuia. lustinian a trimis 
două sute de familii care veneau din Pont şi din Egipt să se 
aşeze în jurul mănăstirii, să fie robi, să o slujească, să o apere şi 
să o servească. Un secol mai târziu a venit Mahomed, a trecut 
Munţii Sinai - urmele paşilor cămilei sale se mai văd şi azi pe o 
lespede de granit roşu. Călugării l-au primit cu daruri, care i-au 
făcut plăcere lui Mahomed - n-ar avea odihnă în mormânt! - şi, 
mulţumit, a acordat mănăstirii mari privilegii, înscrise pe o piele 
de căprioară, cu litere cufice, şi a pecetluit-o cu palma - nu ştia 
să scrie. Privilegiile acordate sună astfel: "Când un călugăr sinait 
se refugiază în câmpie, ori în deşert, ori în munţi, ori în peşteră, 
eu voi fi cu el şi-l voi apăra de tot răul. Îi voi apăra pe sinaiţi 
oriunde vor fi, pe uscat sau pe apă, la răsărit sau la apus, la 
miazăzi sau la miazănoapte. Ei nu vor fi obligaţi să plătească 


dijmă după recolte, nu vor fi luaţi la oaste, nu vor plăti impozit 
pe cap de locuitor. Aripile îndurării vor străluci veşnic deasupra 
capetelor lor". 

Bătrânul vorbea, cu un glas venind parcă din altă lume, făcea 
să reînvie zidurile bizantine şi munţii care ne înconjurau, iar 
văzduhul se umplea de sfinţi şi de martiri. Tânărul cretan, lângă 
mine, asculta legenda aurită, cu gura căscată, căzut în extaz. 
Jos în curte, călugării ieşiseră din chilii şi cântăreau porumbul 
adus de beduini. Prin uşa deschisă a bucătăriei am zărit o masă 
lungă încărcată cu homari enormi, roşii. Un călugăr palid, 
înfăşurat într-o pătură cafenie, desena o scoică marină. 

— E părintele Pahomios, a zis bătrânul râzând, e cam într-o 
ureche, pictează tot timpul. 

— Şi apostolul Luca picta, am zis eu, vrând să iau apărarea 
pictorilor. 

— E o ispită grozavă, fiule, să te ferească Dumnezeu, trebuie 
să fii apostol ca să rezişti. 

Am tăcut, avea dreptate. M-am ridicat şi am coborât în curte, 
călugării se jucau cu zăpadă ca nişte copii, se bucurau că 
ninsese, însemna că va fi iarbă în deşert, oile şi caprele vor avea 
ce mânca şi oamenii vor avea cu ce să-şi astâmpere foamea. 

Câţiva robi au sosit şi s-au aşezat dinaintea porţii; fumau, 
vorbeau tare, dând din mâini. Erau vreo câteva femei slinoase, 
desculţe, învăluite în tunici negre, pe faţă, de la nas în jos, le 
atârnau lănţişoare fragile, de care spânzurau scoici mărunte şi 
piaştri de argint; aveau părul adus pe frunte într-un coc, ca 
oblâncul şeii. Toate îşi descheiau tunica şi scoteau la iveală 
pruncii pe care îi aşezau pe pietre, în faţa lor. Aşteptau să vină 
călugării să le azvârle de sus raţia zilnică: trei pâinişoare 
rotunde pentru fiecare bărbat şi două pentru fiecare femeie şi 
pentru fiecare copil. Legea cerea să vină personal să-şi 
primească tainul, aşa că îşi părăseau cortul cu câteva ore mai 
devreme, ca să ajungă la timp; dar pâinea primită nu le 
astâmpăra foamea; pe drum culeg lăcuste pe care le usucă, le 
zdrobesc, le frământă şi fac pâine. 

Mă uitam mişcat la aceşti fraţi îndepărtați; de veacuri 
dădeau târcoale zidurilor bizantine, de unde li se aruncau, cum 
ar arunca pietre, pâinişoarele făcute din făină cu tărâţe; trăiau şi 
mureau proferând ameninţări contra mănăstirii. Şi azi, ca pe 
vremea lui letro, numai fetele merg cu oile la păscut; nimeni nu 


le face niciun rău. Când doi tineri se iubesc, se furişează 
noaptea, tainic, pe munte; fata îngână un cântec, băiatul cântă 
din fluier, dar nu se apropie unul de altul. Apoi tânărul coboară 
şi încearcă să cumpere fata, se aşază în faţa cortului viitorului 
socru, vine fata, el îşi scoate burnuzul şi o acoperă cu el; vine 
tatăl tânărului împreună cu şeicul. Cei doi viitori cuscri iau o 
frunză de palmier, trag de ea amândoi, rupând-o în două; tatăl 
fetei zice: 

— Vreau o mie de lire pentru fata mea. 

— O mie de lire! exclamă şeicul, dar fata merită două mii, iar 
tânărul e gata să dea şi mai mult... de hatârul meu, mai lasă 
cinci sute. 

— De dragul şeicului, răspunde tatăl fetei, mai las cinci sute. 

În vremea asta mai vin şi alte rude care se aşază cu 
picioarele încrucişate în faţa cortului; unul dintre ei se ridică şi 
zice: 

— Mai lasă o sută de dragul meu. 

— Şi încă o sută, zice un altul. 

— Şi încă cincizeci... 

— Şi încă douăzeci şi cinci... _ 

Până când, în cele din urmă, se ajunge la o liră. In acel 
moment, femeile care zdrobesc porumbul într-un colţ încep să 
se lanseze: 

— Liu... liu... liu... Tatăl fetei se ridică: 

— De dragul femeilor care macină porumbul, îmi dau fata 
pentru o jumătate de liră. Apoi toţi mănâncă, beau şi dansează, 
cheltuiesc tot ce au, în ziua nunţii. 

De mii de ani, obiceiurile deşertului au rămas nestrămutate. 
A venit tânărul cretan şi mi-a zis: 

— Sfinţii părinţi te aşteaptă în casa de oaspeţi, vino, a zis el. 

Vreo douăzeci de călugări erau în marea sală a arhondariei, 
uitându-se la mine curioşi. Voiam să le sărut mâna la toţi, dar 
erau prea mulţi, m-am gândit că era obositor, aşa că am sărutat 
numai mâna stareţului, care stătea în mijlocul lor, sever, osos, 
tăcut. Şi iarăşi cafeaua, linguriţa cu dulceaţă, paharul cu vin de 
curmale, vorbele vechi, pline de căldură: "De unde vii? Cine 
eşti? Fii bine venit!" 

Starețul, un stejar bătrân ars de fulgerul lui Dumnezeu, se 
uita la mine, dar eram sigur că nu mă vedea, ochii îi erau slăbiţi, 
nu mai distingea clar lumea vizibilă; vedeau de-acum numai 


cele nevăzute. Mă privea şi vedea, dincolo de mine, marile 
oraşe, lumea care se tăvălea în păcat şi vanitate, în neruşinare 
şi moarte. 

l-am spus că treceam printr-o criză şi-i ceream îngăduinţa să 
stau la mănăstire câteva zile, ca sufletul meu să se poată 
limpezi şi să ia o hotărâre. 

— Vrei să-l găseşti pe Dumnezeu? m-a întrebat stareţul, şi 
am înţeles că mă vedea pentru întâia oară; înainte nu făcea 
decât să se uite la mine. 

— Aş vrea să-i aud glasul; să-mi spună ce cale să apuc; 
numai aici în pustiu sufletul îi poate auzi glasul. 

— In pustiu pot fi auzite fel de fel de glasuri, a zis stareţul, şi 
mai ales două care pot fi uşor confundate: al lui Dumnezeu şi al 
diavolului; fii cu băgare de seamă, fiule. 

In arhondărie au intrat doi călugări ca să-l vadă şi să-l salute 
pe noul pelerin. Unul era arhondarul, rotofei, cu barba creaţă, cu 
ochi albaştri plini de veselie; sarcina lui era să aibă grijă de 
oaspeţi; celălalt, înalt, avea un zâmbet ironic, obosit, mustaţa, 
barba şi sprâncenele albe ca neaua, degetele lungi, uimitor de 
albe. Nu vorbea, mă privea pur şi simplu, ochii îi scânteiau şi îi 
râdeau. Râdeau, sau îşi băteau joc de mine? În clipa aceea n-am 
reuşit să înţeleg, dar câteva zile mai târziu am înţeles. 

Starețul s-a ridicat, mi-a întins mâna şi a zis: 

— Să dea Domnul să găseşti în pustiu ceea ce ai căutat 
zadarnic prin lume. Un călugăr s-a repezit să-i deschidă uşa, a 
dispărut cu paşi înceţi, greoi. Arhondarul a venit spre mine: 

— E ora mesei, a zis el, vino în refectoriu. 

Călugării şedeau în jurul unei mese lungi, iar stareţul în capul 
mesei. Călugărul care servea a adus mâncarea: crabi fierţi cu 
legume, pâine şi o ulcică cu vin pentru fiecare. Fraţii au început 
să mănânce, nimeni nu vorbea. Cel care citea s-a urcat într-un 
amvon înalt şi a început să îngâne pe nas tâlcuiri pe marginea 
Evangheliei din ziua aceea, "Întoarcerea fiului risipitor”. 

De multe ori am trăit acelaşi ritm liturgic din vremea mesei şi 
în alte mănăstiri; în acest fel se acordă mesei sensul său 
profund mistic. Un rabin zicea: "Mâncând, omul virtuos îl 
eliberează pe Dumnezeu aflat în bucate". 

Călugărul  psalmodia pe nas parabola fiului risipitor; 
suferinţele şi umilinţele îndurate departe de casă, cum a mâncat 
roşcove, ca porcii, şi cum într-o bună zi n-a mai putut suporta şi 


s-a întors la tatăl său. 

În toiul acelei profunde stări a evlaviei creştine, eu visam; 
"Într-o altă mănăstire, mai apropiată de revolta şi de neliniştea 
spirituală de azi, s-ar citi un final răsunător, adăugat de un 
contemporan frământat de angoase: fiul rătăcitor se întoarce, 
obosit şi învins, în liniştea casei părinteşti. In aceeaşi noapte, pe 
când se întinde în patul moale, ca să doarmă, uşa se deschide şi 
fratele mai mic intră. "Vreau să plec, zice el, mă înăbuş în casa 
părintească". Auzind aceasta, fratele de-abia întors se bucură, îl 
îmbrăţişează şi începe să-i dea sfaturi, ce şi cum să facă, încotro 
s-o apuce, îndemnându-l să fie mai curajos decât el, mai 
mândru, să nu se mai întoarcă niciodată în staulul părintesc: aşa 
numea el casa părintească. Işi însoţeşte fratele până la poartă, îi 
strânge mâna, gândind: "Poate că el va fi mai tare decât mine şi 
nu se va mai întoarce". 

Cum aş putea să uit vreodată cea dintâi noapte petrecută în 
citadela lui Dumnezeu din pustiu? Tăcerea era fantomatică, 
eram prins, ca şi cum aş fi căzut într-o fântână adâncă, 
întunecoasă; deodată tăcerea a prins glas şi inima mea a 
început să tremure: 

— Ce cauţi în casa mea? Nu eşti nici pur, nici loial, ochii tăi 
caută în dreapta şi în stânga, n-am încredere în tine! Eşti gata 
să trădezi în orice clipă, credinţa ta e un mozaic de necredinţe. 
N-ai înţeles că Dumnezeu se află la capătul fiecărui drum; vei fi 
mereu grăbit, vei cădea descurajat, la calea jumătate, te vei 
întoarce ca să apuci pe alt drum. Oamenii mărunți nu văd 
Sirenele, nu aud cântecul lor în văzduh; orbi şi surzi, văslesc 
aplecaţi în cala pământeană; cei aleşi, căpitanii, aud o sirenă în 
sufletul lor şi se iau vitejeşte după cântecul ei. Ce altă valoare ar 
putea avea viaţa, ca să merite osteneala? Cei ce nu sunt 
căpitani aud cântecul Sirenei, dar nu vor să creadă, ascunşi în 
dosul prudenţei şi al laşităţii, judecă pro şi contra, cântărind 
totul pe o balanţă şubredă. Şi Dumnezeu, neştiind unde să-i 
arunce, nefiind vrednici nici de iad, nici de rai, porunceşte să fie 
aruncaţi cu capul în jos, în gol, la jumătate de drum între 
integritate şi nimicnicie. 

Glasul a tăcut; aşteptam încă, cu obrazul roşu de ruşine şi de 
mânie. Şi atunci, cine mi-a dat forţa - dacă nu cumva deşertul? - 
să ridic fruntea rebel şi să mă împotrivesc: 

— Am mers până la capăt; şi la capătul fiecărui drum am 


descoperit abisul! 

— Ai descoperit faptul că nu erai demn să mergi mai 
departe. Numim abis ceva peste care nu putem arunca o punte 
pe care să trecem. Nu există nici abis, nici capăt de drum, există 
numai sufletul omului care dă nume tuturor lucrurilor, arătându- 
şi curajul sau laşitatea. Hristos, Buddha, Moise au descoperit 
abisul, dar ei au înălţat o punte şi au trecut peste abis. Şi în 
urma lor, de veacuri, păşesc turmele de oameni. 

— Să fii erou, graţie unui dar de la Dumnezeu, înseamnă 
ceva, dar altceva înseamnă să fii erou prin luptă. Eu mă lupt. 

Un râs înfricoşător a izbucnit în dreapta mea, în stânga mea 
şi în mine însumi. 

— Erou? Eroismul înseamnă să te supui unui ritm care îl 
transcende pe cel individual. lar tu eşti încă plin de nelinişte şi 
de revoltă. Tu nu poţi face ordine în haosul lăuntric şi să creezi 
Verbul pur, te justifici lamentându-te: "Vechile forme mă 
încorsetează...' Dar, mergând mai departe la gând şi la faptă, ai 
putea atinge hotarele eroice unde ai putea găsi, gata să treacă 
la fapte, încă zece suflete ca al tău. Ai putea, luând ca rampă de 
lansare simbolurile religioase cunoscute, să te înalţi la 
experienţe divine personale şi să descoperi ceea ce cauţi fără 
să-ţi dai seama: o formă modernă eternelor patimi ale lui 
Dumnezeu şi ale omului. 

— Eşti nedrept; inima ta nu ştie ce-i mila. Te-am auzit, glas 
nemilos, la fiecare răscruce la care m-am oprit ca să-mi aleg 
calea. 

— Mă vei auzi întotdeauna, ori de câte ori vei fugi. 

— N-am fugit niciodată; merg veşnic înainte, lăsând în urmă 
tot ce am iubit, cu inima sfâşiată. 

— Până când? 

— Până când voi ajunge în pisc; acolo mă voi odihni. 

— Nu există niciun pisc; există numai altitudini. Nu există 
odihnă; există numai luptă continuă. De ce te miri? De cete uiţi 
cu ochii ieşiţi din orbite? Încă nu m-ai recunoscut? Tu crezi că 
sunt glasul lui Dumnezeu? Nu, eu sunt glasul tău! Călătoresc tot 
timpul cu tine, nu te părăsesc; ferească sfântul să te las singur! 
Intr-o zi am ţâşnit cu mânie din adâncul fiinţei tale şi mi-ai dat 
un nume care îmi place şi vreau să-l păstrez: Însoţitoarea mea, 
Tigroaica! 

Glasul a tăcut. L-am recunoscut şi m-am liniştit. De ce să-mi 


fie teamă? Călătorim mereu împreună, am văzut şi ne-am 
bucurat de toate împreună. Mâncăm şi bem amândoi la masa 
exilului, am suferit şi ne-am bucurat împreună de locuri, de 
femei, de idei. Şi când ne întoarcem cu prada, plini de răni, în 
chilia noastră, Tigroaica se încolăceşte tăcută în creştetul meu, 
unde îşi află bârlogul. Se lipeşte de capul meu, îşi înfige 
ghearele în creierul meu şi împreună, fără să scoatem o vorbă, 
cugetăm la toate cele văzute şi tânjim după toate cele care ne 
rămân de văzut. 

Suntem fericiți să înţelegem că întreaga lume, vizibilă şi 
invizibilă, este un mister profund, de nepătruns. Profund, de 
neînțeles, mai presus de rațiune, de dorinţă, de certitudine. Stau 
la taifas cu Tigroaica, tovarăşa mea de drum, şi ne amuză faptul 
că suntem atât de cruzi, atât de blânzi şi de nesăţioşi; râdem de 
acest nesaţ, deşi ştim bine că, într-o seară, vom muşca din 
ţărână şi ne vom sătura. 

O, Suflet al omului, o, Însoţitoarea mea Tigroaică: ce bucurie 
să trăieşti, să iubeşti pământul şi să priveşti moartea neînfricat! 

M-am sculat în zori, nerăbdător să mă plimb prin deşert; 
Luceafărul-de-Ziuă veghea încă, o lumină palidă învăluia 
crestele munţilor, potârnichile se treziseră şi piscul sfânt, pe 
care pogorâse lehova, răsuna de uguitul lor. Cerul se lumina, 
zăpada de la poale se topise şi se scurgea în nisip, dar, sus pe 
munte, zăpada se colorase în roşu, sub cele dintâi raze ale 
soarelui. Nicio pasăre, niciun glas; fără apă, fără iarbă verde. O 
solitudine inumană, făcută din nisip şi din Dumnezeu. 

Într-un astfel de pustiu pot trăi doar două feluri de oameni: 
nebunii şi profeţii. Aici, mintea se clatină, nu de frică, ci de o 
teamă sacră, uneori îşi pierde cumpăna; alteori ţâşneşte drept 
în sus, pătrunde în ceruri, dă faţă cu Dumnezeu, atinge poala 
veşmintelor lui de foc, fără să se ardă, ascultă cuvintele lui, apoi 
le azvârle oamenilor. Numai în deşert se nasc sufletele sălbatice 
şi nesupuse care se revoltă chiar împotriva lui Dumnezeu, stând 
neînfricaţi înaintea lui, şi al căror spirit străluceşte asemenea 
spiritului divin. Dumnezeu vede şi e mândru de aceştia, pentru 
că în sufletele lor scânteia divină nu şi-a pierdut tăria, devenind 
om. 

Doi profeţi mergeau prin deşert şi vorbeau între ei. Unul 
zicea că Dumnezeu e un foc, altul că e un fagure de miere. Au 
răguşit de atâta strigat, dar niciunul n-a reuşit să-l convingă pe 


celălalt. Primul, exasperat, a arătat muntele din faţa lor şi a zis: 

— Dacă eu am dreptate, muntele se va mişca! Cum a zis 
asta, muntele a început să se mişte. 

— Asta nu dovedeşte nimic! a strigat al doilea profet, cu 
dispreţ. 

— Dacă eu am dreptate, un înger va pogori din cer şi-mi va 
spăla picioarele. Şi cum a zis asta, un înger a coborât şi i-a 
spălat picioarele. 

Dar primul profet a dat din umeri. 

— Asta nu dovedeşte nimic, a zis el. Dacă eu am dreptate, 
Dumnezeu va striga: "E adevărat!" Şi cum a zis asta, un glas s-a 
auzit din ceruri: "Da, e adevărat!" 

Al doilea profet a dat iar din umeri. 

— Asta nu dovedeşte nimic, a zis el. 

Chiar atunci, llie trecea prin rai şi l-a văzut pe Dumnezeu 
râzând; s-a apropiat de el şi l-a întrebat: 

— De ce râzi, Doamne? 

— Râd de plăcere, Ilie. Jos pe pământ, văd doi oameni 
vorbind unul cu altul, aceştia sunt, cu adevărat, fiii mei. 

Mergeam, mă gândeam cu admiraţie la cei doi aprigi profeţi, 
mi se părea că văd urmele paşilor lor pe nisip. Fericit părinte, 
mă gândeam eu, căruia i-a fost dat să nască astfel de fii; fericit 
deşertul prin care au trecut astfel de lei paralei din jungla lui 
Dumnezeu! 

A doua zi, împreună cu părintele Agapios şi cu Pahomios, 
pictorul, am urcat pe Piscul Sfânt, fortăreaţa verticală unde 
Moise l-a văzut pe Dumnezeu "faţă în faţă" şi a vorbit cu el. De 
departe, acest lanţ de munţi pare o coamă de mistreţ. "Ce 
valoare aveţi, voi, ceilalţi munţi, zice Scriptura, de ce vă 
mândriţi că sunteţi plini de verdeață, de arbori deşi, de păşuni 
cu iarbă grasă? Unul şi numai unul e măreț, mănos, pios, 
profund, sfânt, virtuos, pur, celest, spiritual, angelic şi divin, 
Muntele Sinai, bântuit de Dumnezeu." 

lehova, şeicul teribil al neamului lui Israel, stă în vârful 
acestui Olimp ebraic; aidoma unui foc, făcând muntele să 
fumege; nimeni nu-l poate atinge, nimeni nu-l poate vedea: cine 
îl vede piere. lehova e focul, el mistuie tot ce neamul lui Israel 
aruncă în flăcările sale, dar, mai presus de toate, îi place să-i 
mistuie pe fiii săi. 

Am urcat cele trei mii de trepte care duc de la poale în vârful 


muntelui, am trecut pe sub poarta boltită, scundă, săpată în 
stâncă. In clipa în care omul tremura de teama de a atinge 
piscul, un duhovnic aştepta în prag şi îi asculta spovedania; cel 
care urca pe muntele lui Dumnezeu trebuia să aibă mâinile 
curate şi sufletul pur; dacă nu, Piscul l-ar fi ucis. Astăzi pragul e 
pustiu, mâinile sunt murdare şi sufletele păcătoase, pot trece 
fără grijă, Piscul nu le mai ucide. Am trecut şi noi. 

Mai sus, se află peştera în care profetul Ilie a avut viziunea 
sa măreaţă. A intrat în peşteră şi glasul lui Dumnezeu răsuna 
tunător: "Mâine vei ieşi de aici şi te vei înfăţişa înaintea 
Domnului. Va sufla un vânt puternic care va despica munţii şi va 
zdrobi stâncile, dar Domnul nu va fi acel vânt. Şi după vânt va 
veni un cutremur, dar Domnul nu va fi acel cutremur. Şi după 
cutremur va veni un foc, dar Domnul nu va fi acel foc. Şi după 
foc, va bate un vânt blând, răcoros. Acela va fi Domnul 
Dumnezeu". 

lată cum se naşte spiritul. După furtună, cutremur şi foc: un 
vânt blând şi răcoros; tot astfel se naşte şi în vremea noastră. 
Trecem printr-o perioadă de cutremure, focul se apropie; şi 
poate - când? peste câte generaţii? - va sufla iar un vânt blând 
şi răcoros. 

Ceva mai sus, părintele Pahomie s-a oprit şi ne-a arătat o 
stâncă: 

— Aici a stat Moise în ziua când evreii s-au luptat cu 
amaleciţii. Atâta vreme cât Moise ţinea braţele înălțate, erau 
învingători, dar când obosea şi le lăsa în jos, evreii erau puşi pe 
fugă. Atunci, doi preoţi, Aaron şi Hur, au înălţat braţele şi le-au 
ţinut sus, până când cel din urmă duşman a fost trecut prin 
tăişul săbiei! 

In sufletul lui Pahomios aceste legende aveau o semnificaţie 
fără echivoc, stătea cu ochii holbaţi de uimire, de parcă vorbea 
despre monştri sacri - dinozauri şi megateri -, care rătăceau 
încă prin munţi şi puteau fi văzuţi numai de cei cu sufletul curat. 

Slab şi uscat, părintele Agapios mergea în frunte cu o 
vioiciune tinerească şi nu zicea nimic; pesemne că nu-i plăcea 
pălăvrăgeala lui Pahomios, era nerăbdător să ajungă în vârful 
muntelui. 

Când am pus piciorul pe Piscul Sfânt am tresărit; ochii mei nu 
avuseseră parte până atunci de o privelişte atât de minunată şi 
atât de tragică. Jos era Arabia Petreea cu munţii vineţi, mai 


departe munţii de azur ai Arabiei Felix şi marea care scânteia 
verde, ca o piatră de turcoaz. La apus, deşertul fumega în 
lumina soarelui şi mai departe se vedeau munţii Africii. Aici, mă 
gândeam eu, sufletul omului mândru sau disperat descoperă 
înţelesul perfect al fericirii. 

Am intrat în bisericuţa din vârful muntelui. Pahomios a 
început să zgârie pereţii cu unghia ca să descopere urmele 
vechilor fresce, arătând triumfător spre colonetele bizantine ale 
ferestrelor; m-a chemat, cu un aer admirativ, să văd doi 
porumbei bizantini, cu ciocurile unite, simbolizând Duhul Sfânt. 
Se chinuia să reconstituie, să descopere viaţa de odinioară, 
nevrând să lase trecutul trecutului. Pe muntele unde Dumnezeu 
s-a pogorât în chip de flacără devoratoare, spiritul lui de 
arheolog mă irita. m-am întors spre călugăr şi l-am întrebat: 

— Părinte Pahomios, cum ţi-l închipui pe Dumnezeu? 

Mi-a aruncat o privire perplexă. Apoi, după ce s-a gândit o 
clipă, mi-a răspuns: 

— Ca pe un părinte care îşi iubeşte copiii. 

— Ce ruşine! am strigat eu, aici pe Muntele Sinai cutezi să 
vorbeşti astfel despre Dumnezeu? Nai citit în Scriptură? 
Dumnezeu e un foc care mistuie! 

— De ce îmi spui asta? 

— Ca să laşi focul să mistuie toate astea, tot trecutul. 
Urmează focul lui Dumnezeu, părinte, şi nu mai căuta să aduni 
cenuşa. 

— Ascultă sfatul meu; şi nu te mai osteni să înţelegi ce este 
Dumnezeu, a zis părintele Agapios, deschizând gura în sfârşit, 
nu te apropia de foc, te vei arde; nu dori să-l vezi pe Dumnezeu, 
căci vei orbi. 

A dezlegat apoi desaga pe care o purta în spate şi a scos doi 
porumbei fripţi, doi crabi, câteva nuci şi curmale, o ploscă cu 
rachiu de palmier şi o pâine mare de făină de grâu. 

— Haideţi să mâncăm! 

Ne-am adus aminte deodată cât eram de flămânzi cu toţii: 
am pus merindele pe o bancă de piatră, se zice că e locul unde 
Moise a pus piciorul - o adâncitură mare cât un sicriu de prunc. 
Uitând de porumbeii de piatră cu ciocurile unite, Pahomios s-a 
aruncat asupra porumbeilor fripţi, cu o poftă de lup; rareori am 
văzut un om repezindu-se cu atâta lăcomie, cu ochii, cu mâinile, 
cu dinţii; adunând grămadă toate oscioarele şi rozându-le. 


— Au înviat porumbeii, părinte Pahomios, am zis eu râzând. 
Du-te în bisericuţă şi o să vezi că nu mai sunt acolo. 

— Râzi tu, râzi, a zis Pahomios. Totul e posibil. 

— Dacă Duhul Sfânt ar fi un porumbel, l-ai mânca şi pe el! a 
exclamat Agapios, căruia nu-i plăcea deloc lăcomia călugărului. 

Părintele Agapios şi-a făcut cruce şi a oftat, uitându-se la 
deşert. 

— De ce oftezi, părinte Agapios? am întrebat eu, vrând să 
aflu mai multe despre călugărul aspru care, în ciuda vârstei, 
urcase muntele atât de uşor. 

— Cum să nu oftez, fiule, a răspuns el, câtă vreme mâinile, 
picioarele, inima îmi sunt pline de noroi? Vine ceasul, când 
trebuie să mă înfăţişez înaintea Domnului. Cu ce mâini şi cu ce 
picioare? Cu ce frunte? Mâinile îmi sunt mânjite de sânge, 
picioarele de noroi; cine o să mi le spele? 

— Hristos o să facă asta, părinte Agapios, a zis Pahomios ca 
să-l încurajeze, altfel de ce ar fi coborât pe pământ? Trebuie să 
te rogi: "Doamne, Isuse Hristoase, iată mâinile mele, iată 
picioarele mele, ţi le dau spre curăție". 

Am izbucnit în râs. Asta era treaba lui Dumnezeu, să ne spele 
picioarele? 

— De ce râzi? a întrebat Pahomios, simțindu-se ofensat. 

— Dacă îmi dai voie, părinte Pahomios, am zis eu, îţi voi 
răspunde cu o parabolă. Trăia odată în Arabia un rege tare 
viclean; în fiecare dimineaţă îşi aduna sclavii şi nu-i lăsa să 
înceapă lucrul până când nu poruncea soarelui să răsară. Intr-o 
zi a venit un bătrân, un înţelept, şi i-a zis: "Nu ştii că soarele 
răsare fără să aştepte porunca ta?" "Ştiu, bătrâne, ştiu, dar ce 
zeu ar fi acela pe care n-aş putea să-l fac unealta mea?" Ai 
înţeles acum, părinte Pahomios? 

Dar în timp ce vorbeam, Pahomios a mai descoperit un pic 
de carne pe un oscior şi ronţăia fără să-mi răspundă. 

M-am întors spre Agapios, ca să schimbăm subiectul. 

— Cum de te-ai călugărit, părinte Agapios? 

— Cum de m-am călugărit? Nu eu am vrut, Dumnezeu a vrut. 
Când am împlinit douăzeci de ani m-a cuprins o teribilă dorinţă 
de a îmbrăca sutana, dar diavolul mi-a pus piedici. Ce piedici? 
mă vei întreba. Ei bine, afacerile îmi mergeau, câştigam frumos. 
Şi ce înseamnă să câştigi bani? Înseamnă să-l uiţi pe Dumnezeu. 
Eram antreprenor în construcţii, făceam poduri, case, drumuri, 


câştigam bani cu nemiluita. Când o să pierd tot, îmi ziceam, mă 
voi duce la călugărie. Dumnezeu s-a îndurat de mine; am jucat 
toţi banii şi am pierdut până la ultima centimă. Doamne, fii 
lăudat, mi-am spus. Am tăiat sfoara care mă ţinea legat. Cum se 
taie sfoara unui balon ca să se înalțe la cer. Exact aşa am 
părăsit şi eu lumea. 

Faţa lui palidă a mai prins culoare; îşi amintea cum a scăpat 
de lume şi se simţea fericit. 

— Aşa am ajuns aici. Nu ştiam încotro să merg; Dumnezeu, 
în nemărginita sa bunătate, m-a luat de mână şi m-a adus aici. 
Am venit aici, dar aveam prea multă forţă; nu te uita la mine 
aşa, acum am îmbătrânit, m-am topit, m-am uscat ca o stafidă. 
Pe atunci îmi fierbea sângele în vine, nu puteam sta cu mâinile 
în sân, fără să fac nimic, rugăciunile nu mi-au adus alinare, aşa 
că am început să lucrez. Am făcut drumuri. Toate drumurile care 
duc aici sunt ale mele. Datoria mea e să fac drumuri, pentru 
asta m-am născut. Dacă o să ajung în rai, e meritul drumurilor 
făcute de mine. 

Apoi, bătându-şi joc de speranţa sa, începu să râdă: 

— Pfui, raiul! Aşa se intră în rai? 

Pahomios, îngreunat de prea multă mâncare, pe jumătate 
adormit, învelit într-o pătură groasă, a auzit ce spunea la urmă 
Agapios şi a deschis ochii: 

— O să ajungi în rai, Agapios, a zis el cu blândeţe, acolo o să 
ajungi, nu-ţi face griji. 

Agapios râdea pe înfundate. 

— La tine, totul e minunat, nu ţi-e frică. lei o pensulă şi 
culori, pictezi raiul şi intri în el. Dar cu mine cum rămâne? Eu fac 
drumuri tot mai departe de rai! Ar trebui să fac un drum care să 
ducă drept la poarta raiului, altfel nu văd cum aş putea intra. 
Face fiecare ce poate. 

S-a întors spre mine. 

— Dar dumneata cum stai? 

— Eu? Eu sunt deja în rai. În mintea mea raiul îmi pare un 
munte înalt, cu o bisericuţă în vârf şi lângă bisericuţă o bancă de 
piatră; pe bancă o ploscă cu rachiu de palmier, doi porumbei 
fripţi, o mână de nuci şi de curmale şi doi oameni cumsecade, 
drept însoțitori, vorbind împreună despre rai. 

Dar Pahomios tremura de frig, s-a înfăşurat şi mai strâns în 
pătură şi s-a ridicat; buzele îi erau vinete. S-a aplecat, a luat 


plosca şi a tras o duşcă din rachiul rămas pe fund. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, haideţi să mergem înapoi. O 
să îngheţăm aici. Spunând acestea, a început să coboare. 

Noaptea, singur în chilie, păstrând înlăuntrul fiinţei mele 
imaginea deşertului, am răsfoit Vechiul Testament. Desigur, 
deşertul nu e locuit de nimeni altcineva în afară de Unul, şi 
acest Unul nu iartă, nu zâmbeşte, nu cunoaşte mila. Stăpânul 
deşertului nu e nici frica, nici foamea, nici setea, nici oboseala; 
niciun leu flămând, nici moartea. Este Dumnezeu. 

Răsfoiam acest rug care ia foc, dar nu se mistuie, Vechiul 
Testament, şi mi se părea că intrasem în valea înfricoşătoare pe 
care lehova o săpase printre munţi, spre a trece prin ea. Biblia 
mi se părea un lanţ de munţi cu o mulţime de piscuri, de unde 
profeţii coboară răcnind, legaţi cu sfori peste zdrenţele lor. 

Şi cum stăteam aplecat peste Biblie, săltând de pe un pisc pe 
altul, răsfoind paginile, mi-am amintit de fata care mi-a vorbit, 
foarte mişcată, despre tânărul cu părul roşu şi cu ochi frumoşi, 
pe care Dumnezeu l-a ales să fie rege, în ciuda voinţei 
oamenilor. Bătrânul profet Samuel care se împotrivea lui 
Dumnezeu, fiind o jucărie în mâinile sale, mi-a umplut inima de 
tristeţe. Ca să mă liniştesc, am luat pana şi am început să scriu. 
Invăţasem să mă închin în faţa acestui mod laş de a-mi 
descânta tristeţile. 

— Samuel! 

Bătrânul profet cu cingătoare de piele şi haine peticite se 
uita în jos către cetate: nu auzea strigătul Domnului. Soarele era 
de o suliță pe cer, Ghilgalul păcătos zumzăia, prins între cele 
două stânci ale muntelui Carmel, cu palmierii săi cu frunze ca 
nişte săbii, cu smochinele de Barbaria, spinoase, numai bune de 
mâncat. 

— Samuel! a răsunat iar glasul lui Dumnezeu. Ai îmbătrânit, 
credincioasa mea slugă? Nu mă auzi? 

Samuel s-a înfiorat, şi-a încruntat mânios sprâncenele 
stufoase, amenințând în deşert în barba lungă şi încâlcită, 
urechile îi vuiau ca un ghioc. Blestemul necheza în măruntaiele 
sale ca o iapă nărăvaşă. 

— Afurisit să fii! a strigat el, întinzând brațul slăbănog 
deasupra oraşului care hohotea şi cânta, bâzâind ca un viespar, 
blestemul să cadă asupra celor ce râd, asupra fărădelegilor care 
mânjesc faţa raiului, asupra femeilor care tropăie cu saboții lor 


pe caldarâm! 

O, Doamne, fulgerul s-a stins în palma ta de bronz? Ai lăsat 
să cadă boala sacră asupra trupului sfânt al regelui nostru, se 
prăbuşeşte cu spume la gură ca un melc, pufnind ca o țestoasă. 
De ce? De ce? Ce rău ti-a făcut? Iţi cer să-mi răspunzi! Trimite 
ciuma asupra tuturor, dacă eşti drept, smulge sămânța din 
măruntaiele bărbaților şi arunc-o peste pietre! 

— Samuel! a tunat Dumnezeu a treia oară. Samuel, taci, să 
asculti ce-ţi spun! 

Trupul profetului a inceput să tremure; şi cum stătea 
rezemat de piatra însângerată pe care victimele lui Dumnezeu 
erau sacrificate, a auzit cele trei chemări în acelaşi timp. 
Inălțând brațele spre cer, a strigat: 

— Aici sunt, Doamne! 

— Samuel, pune untdelemn sfânt în ulcior şi du-te la 
Betleem. 

— E departe. Picioarele mi-au putrezit de când bat pământul 
în Slujba ta, Doamne. Inhamă un altul, eu nu mai pot. 

— Nu cărnii mă adresez. O urăsc, n-o ating. Lui Samuel îi 
vorbesc. 

— Spune, Doamne! lată-mi-o! 

— Samuel, pune untdelemn sfânt în ulcior şi du-te la 
Betleem. Fără să spui la nimeni, fără însoțitor, şi bate la poarta 
lui lesei. 

— N-am fost niciodată la Betleem, de unde vrei să ştiu care e 
uşa lui? 

— Am însemnat-o cu degetul muiat în sânge; bate la uşa lui 
şi dintre cei şapte fii alege unul. 

— Pe care, Doamne, ochii mi s-au înceţoşat, nu mai văd bine. 

— In clipa când îl vei vedea, inima o să-ți tresară în piept, 
mugind ca un vițel. Pe acela să-l alegi. Desfă-i părul, descoperă-i 
creştetul capului şi unge-l rege al iudeilor. Am zis! 

— Dar Saul va afla, mă vor prinde la întoarcere şi mă vor 
ucide. 

— Şi ce dacă? Nu-mi pasă de viața slugilor mele. Du-te! 

— Nu, nu vreau să mă duc! 

— Şterge-ți fața de sudoare, Samuel! Strânge din fălci ca să 
nu-ţi mai clănțănească dinţii în gură şi vorbeşte-i Domnului tău! 
Bolboroseşti, Samuel, vorbeşte limpede! 

— Nu bolborosesc, am spus: "Nu mă duc!" 


— Nu striga! Strigi de parcă ţi-e frică. De ce nu vrei să mergi? 
Cred că Samuel va catadicsi să-mi răspundă. [i-e frică? 

— Nu, nu mi-e frică, iubirea mă opreşte să plec. Pentru că eu 
l-am uns rege al iudeilor pe Saul, îl iubesc mai mult decât pe 
copiii mei, i-am dăruit sufletul meu; printre buzele lui palide, i- 
am insuflat harul profetic, spiritul meu l-a făcut ilustru. E suflet 
din sufletul meu. N-o să-l trădez! 

— De ce ai tăcut? Inima lui Samuel s-a golit? 

— Doamne, tu eşti atotputernic, nu te juca cu mine, ucide- 
mă! N-ai de ales; ucide-mă! Ochii lui Samuel erau sângeroşi, 
ținându-se de un stei de stâncă, aştepta. 

— Ucide-mă! urla inima lui, ucide-mă! 

— Samuel! 

Glasul Domnului era acum blând, părând să-l implore. Dar 
bătrânul profet era din ce în ce mai sălbatic: 

— Ucide-mă, ucide-mă, n-ai altă cale! 

Niciun răspuns. Era trecut de amiază; soarele se îndrepta 
spre apus, un băiat cu fața smolită, descult, a apărut, păşea pe 
cărare apropiindu-se cu frică de profet, de parcă mergea pe 
marginea unei prăpăstii. A pus la piciorul stâncii mâncarea 
pentru profet: o mână de curmale, miere, pâine, un ulcioraş cu 
apă; a plecat iute înapoi, cu răsuflarea tăiată, a coborât în sat şi 
s-a strecurat în căsuţa părintească. Mama s-a aplecat şi l-a prins 
în brațe. 

— Încă? a întrebat ea cu teamă în glas; încă se luptă? 

— Încă, a răspuns băiatul, încă se luptă cu Dumnezeu. 

Soarele scăpătase după munți, Luceafărul-de-Seară a apărut, 
planând peste oraşul păcătos, ca o sămânță de foc. O femeie 
palidă, uitându-se din dosul storului, a strigat: 

— Stă gata să cadă şi să aprindă lumea! 

Stelele izvorau jucăuşe, scânteind în pletele lungi ale 
profetului, rotindu-se răbdătoare pe o roată nevăzută; profetul 
stătea tremurând sub stelele care i se opreau în păr şi se izbeau 
ca grindina de tâmplele sale. 

— Doamne... Doamne... a şoptit el pe când se crăpa de ziuă, 
mai mult nu putea zice. 

A luat ulciorul, l-a umplut cu untdelemn sfânt, a apucat 
toiagul noduros şi a pornit la vale; picioarele îi căpătaseră aripi, 
picăturile de rouă din barba albă străluceau ca nişte stele. Doi 
copilaşi care se jucau în pragul casei au rupt-o la fugă, văzând 


turbanul verde şi zdrenţele peticite ale profetului şi au început 
să strige: 

— Vine, vine! 

Câinii se ghemuiau prin colțuri, cu coada între picioare, o 
iapă necheza, lăsându-şi gâtul la pământ. Un vânt puternic a 
măturat oraşul de la un capăt la altul; uşile se închideau, 
mamele îşi chemau copiii, adunându-i de pe uliţă. Izbind cu 
toiagul în caldarâm, Samuel trecea cu paşi mari prin cetate. "Mă 
simt de parcă aş fi venit cu război asupra lor, şoptea el, ca o 
plagă. Ca un dumnezeu." 

Pe potecă au apărut doi ciobani cu bâte lungi. Când au dat 
cu ochii de profet, s-au prosternat. 

— Doamne, porunceşte să le zdrobesc ţțeasta. Doamne, 
vorbeşte inimii mele, sunt pregătit! 

Dar niciun glas nu i-a clintit mintea, a trecut mai departe, 
aruncând blestemul asupra seminției omeneşti. 

Soarele ardea, ţărâna de sub tălpi se ridica în aer, 
învăluindu-l ca un nor. Fiindu-i sete, a strigat: 

— Doamne, potoleşte-mi setea! 

— Bea! i-a răspuns un glas încetişor, lângă el, un glas ca un 
susur de izvor. 

Întorcându-se, a văzut apa picurând dintr-o crăpătură a 
stâncii, adunându-se într-o scobitură. S-a aplecat şi, ferindu-şi 
barba, şi-a muiat buzele în apă. Răcoarea l-a pătruns până la 
călcâie şi oasele bătrâne i-au trosnit. 

Și-a continuat drumul; soarele apunea. Adăpostindu-se sub 
un palmier, cu mâna dreaptă căpătâi, a adormit. Şacalii s-au 
strâns în jurul lui, dar, simțindu-i duhoarea, au fugit înfricoşați. 
Stelele atârnau deasupra lui ca tot atâtea săbii. În zori s-a trezit 
şi a plecat mai departe. A treia zi, a dat de o vale între muntii 
care s-au deschis, în mijlocul câmpiei, ca un şarpe sătul care se 
târăşte greoi, scânteia cu toți solzii săi verzui, apa Iordanului. Au 
mai trecut încă trei zile şi, deodată, de după curmali, au apărut, 
strălucind albe ca zăpada, casele din Betleem. 

Un stol de porumbei au trecut pe deasupra lui, şi-au încetinit 
o clipă zborul, apoi au luat-o speriați spre Betleem. 

La poarta cea mare dinspre miazănoapte, în mirosul 
înțepător de turme, printre orbii şi leproşii care cerşeau o coajă 
de pâine, bătrânii stăteau în aşteptarea profetului, şuşotind şi 
tremurând. 


— Lepra se va abate asupra cetății noastre. Dumnezeu 
pogoară pe pământ doar ca să distrugă făpturile create de el. 

Luându-şi inima în dinţi, cel mai bătrân dintre ei a făcut un 
pas inainte 

— Vreau să-i vorbesc, a Zis el. 

Profetul a apărut într-un nor de praf, cu zdrențele fluturâna 
ca un steag sfâşiat în luptă. 

— Ne aduci pace, sau război? Ce ne aduci? 

— Pace! a răspuns profetul, întinzând brațul înainte. Duceţi- 
vă acasă, nu mai staţi pe străzi. Vreau să trec singur! 

Străzile s-au golit, porțile s-au zăvorât. Samuel trecea şi 
pipăia, plimbându-şi degetele pe toate porţile. La capătul 
satului, la ultima casă, a descoperit urma de sânge făcută cu 
degetul. A bătut la poartă, toată casa s-a cutremurat, bătrânul 
lesei s-a sculat, îngrozit, să deschidă. 

— Pace ție şi casei tale, sănătate celor şapte fii ai tăi şi fie ca 
nurorile tale să aducă pe lume băieți. Domnul fie cu voi! 

— Facă-se voia Lui! a răspuns lesei, tremurând în barbă. 

A apărut un zdrahon, umplând pragul uşii cu trupul său. Era 
un uriaş cu părul cret şi negru, pieptos, păros, cu picioare 
Zzdravene, ca nişte drugi de bronz. 

— E fiul meu cel mai mare, Eliab, a zis tatăl mândru de el. 
Samuel nu zicea nimic, aştepta să-i tresare inima. 

"Asta trebuie să fie", işi zicea el, "ăsta trebuie să fie, de ce 
nu-mi dai un semn, Doamne?" A aşteptat un lung răstimp şi 
deodată un glas a irupt înlăuntrul său: 

"De ce mormăi? Ţi-a mers la suflet? Ei bine, eu nu-l vreau! 
Nu-l vreau! Eu cercetez inima, răscolesc măruntaiele, cântăresc 
până în măduva oaselor. Nu-l vreau!" 

— Cheamă-l pe cel de-al doilea fecior, a poruncit Samuel; 
buzele i se făcuseră albe. A venit şi al doilea fecior, dar inima 
profetului a rămas mută, măruntaiele sale n-au tresărit. 

— Nu el! Nu el! Nu el! urla el, pe măsură ce îi respingea pe 
cei şase feciori, pironindu-şi ochii pe fruntea lor, pe sprâncene, 
pe gură, cercetându-le spatele, genunchii, mijlocul, ca pe nişte 
berbecuți. Sfârşit de oboseală, s-a prăbuşit grămadă pe prag. 

— Doamne, ţi-ai bătut joc de mine, striga el cu mânie. Eşti 
viclean şi neiertător, n-ai milă de oameni. Arată-te, sunt eu, 
Samuel, cel care te cheamă. De ce nu răspunzi? 

lesei, tremurând, a venit lângă el. 


— N-a mai rămas decât David, mezinul, a zis el, e cu oile la 
păscut. 

— Cheamă-l aici! 

— Eliab, a zis tatăl, du-te şi cheamă-l pe fratele tău. 

Eliab s-a uitat urât, şi tatăl speriat s-a adresat celui de-al 
doilea fiu: 

— Aminadab, du-te şi cheamă-l tu pe fratele tău. 

Dar nici acesta n-a vrut să se ducă. N-a vrut niciunul. Samuel 
s-a ridicat în pragul uşii: 

— Deschide-mi uşa; mă voi duce chiar eu! 

— Să-ţi spun cum arată, ca să-l poti recunoaşte? a întrebat 
bătrânul. 

— Nu. Îl cunosc mai bine decât îl cunosc mama şi tatăl său. 

A ajuns pe munte, împiedicându-se de pietre, strigând şi 
blestemând, nu mă duc, nu mă duc! dar îndreptându-se într- 
acolo. 

Când l-a zărit, în mijlocul oilor, pe tânărul cu părul roşu ca o 
flacără, strălucind ca un răsărit de soare, s-a oprit locului. Inima 
lui mugea ca un vițel. 

— David, l-a chemat el poruncitor, vino aici! 

— Vino tu la mine, nu las oile singure. 

— Ele! Ele! răgea Samuel, înaintând spre el, indignat. 

S-a apropiat de el, l-a apucat de umăr, i-a pipăit spatele, i-a 
examinat gleznele, apoi iar capul. 

— Cine eşti? Cu ce drept mă pipăi? Băiatul şi-a smucit capul 
nervos. 

— Sunt Samuel, slujitorul Domnului; îmi zice să plec, eu plec, 
îmi zice să strig, eu strig, sunt picioarele lui, mâna lui, gura lui, 
sunt umbra lui pe pământ. Apleacă-te! 

Descoperindu-i creştetul capului, l-a uns cu mirul sacru. 

— Nu-mi place, nu te vreau, un altul se bucură de afecțiunea 
mea. Dar vântul Domnului suflă pe deasupra mea şi, iată, 
împotriva dorinţei mele, înalt bratul şi vărs mirul profetic asupra 
capului tău. David e uns rege al iudeilor! David e uns rege al 
iudeilor! David e uns rege al iudeilor! 

A aruncat apoi ulciorul sfânt, zdrobindu-l de pietre. 

— Aşa mi-ai zdrobit inima, Doamne! Nu mai vreau să trăiesc! 

Șapte corbi s-au repezit din tăriile cerului, rotindu-se strâns 
pe deasupra capului său, în aşteptare. Profetul şi-a desprins 
turbanul verde, l-a întins pe pământ ca pe un giulgiu. Prinzând 


curaj, corbii s-au apropiat de el. Profetul şi-a acoperit fața cu 
Zzdrențele sale şi nu s-a mai mişcat. 

Cu viziunea omului care s-a opus zadarnic voinţei lui 
Dumnezeu, somnul m-a furat şi m-am lăsat, fără să opun 
rezistenţă, în mâini nevăzute. Noaptea de care mă temusem 
atâta a trecut cu bine, fără vise. 

În zori, odihnit, am coborât în curte; călugării îşi făceau cruce 
şi treceau uşor ca nişte umbre, dispărând unul după altul în 
biserică; am intrat şi eu cu ei ca să ascult slujba de dimineaţă. 
M-am ghemuit pe o bancă; numai două candele ardeau sub 
iconostas, zăream în penumbră chipul sever al lui Hristos şi 
alături chipul blând şi îndurerat al Fecioarei. Mirosea a ceară şi a 
tămâie, crenguţe de dafin de la Paşte mai zăceau pe pardoseala 
de piatră. 

Ce fericire e aici, ce izolare! îmi ziceam eu, departe de urletul 
şi de tulburarea lumii! De ce să-mi iau zborul de sub aripa 
protectoare a lui Hristos, de ce să mă pierd în bucurii mărunte, 
în griji mărunte? Scoica se află aici şi Mărgăritarul cel Mare este 
înăuntrul ei. Îmi voi stăpâni trupul, o să-mi strunesc sufletul, voi 
tăia uscăturile care seacă puterea piscului; să rămână numai 
piscul, şi voi urca... Înaintea mea se află Marele Luptător, voi 
merge pe urmele sale, el continuă teribilul său urcuş, o să urc 
împreună cu el. 

Priveam, în lumina blândă a candelei, chipul ascetic, 
bărbătesc al lui Hristos, braţele deschise cu care ţinea strâns 
lumea, împiedicând-o să se prăbuşească în haos, înţelegeam că, 
atât cât trăim pe pământ, Hristos nu e un port în care ne oprim, 
ci portul din care plecăm în larg: înfruntând marea dezlănţuită, 
luptând toată viaţa să ancorăm pe limanul numit Dumnezeu. 
Hristos nu este sfârşitul, ci începutul, nu înseamnă "bine ai 
venit", ci "mergi cu bine!'". El nu stă tolănit, lenevind pe norii 
pufoşi, ci luptă cu valurile, alături de noi, cu ochii pironiţi la cer, 
la Steaua Polară, cu mâinile încleştate pe cârmă. lată de ce aş 
vrea să merg cu el! 

Mai presus de toate, ceea ce mă vrăjeşte şi îmi dă curaj este 
faptul că omul care se afla în Hristos a plecat în căutarea lui 
Dumnezeu, plin de curaj şi de speranţă, râvnind să se unească 
cu el, să devină indisolubil unul. Nu există altă cale pentru a 
ajunge la Dumnezeu; nu există decât această cale: urmând paşii 
însângeraţi ai lui Hristos, prefăcând trupul lăuntric în spirit, 


făcându-l să se unească cu Dumnezeu. 

Această dublă natură a lui Hristos a fost întotdeauna pentru 
mine un mister profund, impenetrabil: dorul atât de omenesc, 
de supraomenesc, de a se uni cu Dumnezeu - mai bine zis, de a 
se întoarce la el şi a se identifica cu el. Această nostalgie, atât 
de misterioasă şi în acelaşi timp atât de reală, deschidea în 
sufletul meu răni adânci şi izvoare nesecate. 

Din tinereţe, neliniştea mea dintâi şi izvorul tuturor tristeţilor 
şi bucuriilor mele a fost lupta neîncetată dintre trup şi suflet. 

În mine sălăşluiesc forţele tenebroase, imemoriale ale 
diavolului; în mine sălăşluiesc, de asemenea, forţele luminoase, 
imemoriale ale lui Dumnezeu. lar sufletul meu era câmpul de 
bătaie în care aceste două armii se înfruntau şi se luptau. 

Era un chin cumplit. Îmi iubeam trupul şi n-aş fi vrut să se 
piardă; îmi iubeam sufletul şi n-aş fi vrut să se umilească. 
Luptam să împac aceste forţe cosmice potrivnice, creatoare, să 
înţeleagă că nu sunt duşmani, ci confraţi, să se bucure şi să mă 
bucur şi eu de armonia lor. 

Fiecare om este un "om-Dumnezeu", deopotrivă trup şi 
suflet. lată de ce misterul lui Hristos nu e doar misterul unui cult 
aparte, ci un mister universal. Lupta dintre Dumnezeu şi om 
izbucneşte în fiecare dintre noi, inseparabilă de dorinţa lor de 
împăcare. Adeseori această luptă e inconştientă şi de scurtă 
durată: un suflet slab nu rezistă multă vreme ispitelor trupului, 
se îngreunează, devine parte trupească şi încetează să mai 
lupte. Dar la cei responsabili, care stau zi şi noapte cu ochii 
fixaţi asupra Datoriei Supreme, lupta între trup şi suflet 
izbucneşte fără milă şi poate să dureze până la moarte. 

Cu cât mai puternice sunt sufletul şi trupul, cu atât mai 
fructuoasă va fi lupta, şi cu atât mai deplină armonia finală. Lui 
Dumnezeu nu-i plac sufletele slabe şi nici trupurile molatice. 
Sufletul vrea să lupte cu un trup puternic, care să i se opună. 
Sufletul e o pasăre de pradă nesăţioasă care devoră trupul, îi 
face să dispară, asimilându-l. 

Lupta dintre trup şi suflet, revolta şi rezistenţa, împăcarea şi 
supunerea şi, în sfârşit, ceea ce este socotit scopul suprem: 
unirea cu Dumnezeu - iată urcuşul lui Hristos, îndemnându-ne 
să păşim pe urmele însângerate ale paşilor săi. 

Cum să pornim şi noi spre acest pisc măreț, unde Fiul cel 
mare al mântuirii, Hristos, a ajuns - iată datoria supremă a 


omului care luptă. 

Pentru a fi în stare să-l urmăm trebuie să-i înţelegem lupta, 
să retrăim neliniştea sa - victoria asupra ispitelor înflorite ale 
lumii pământeşti, asupra marilor şi măruntelor bucurii ale 
omului, urcând din sacrificiu în sacrificiu, din încercare în 
încercare, în punctul cel mai înalt al martiriului: Crucea. 

Niciodată n-am urmat cu atâta intensitate drumul însângerat 
al lui Hristos spre Golgota, niciodată n-am retrăit Viaţa şi 
Patimile sale cu atâta înţelegere şi iubire ca în zilele şi nopţile 
petrecute la lerusalim, pe ţărmul Mării Moarte, în Galileea. 
Niciodată n-am simţit, cu atâta blândeţe, cu atâta suferinţă, 
sângele lui Hristos căzând picătură cu picătură în inima mea. 

Ca să urce pe cel mai înalt pisc al sacrificiului, pe cruce, în 
piscul imaterialităţii, la Dumnezeu, Hristos a trecut prin toate 
încercările prin care trece omul care luptă. Prin toate, iată de ce 
suferinţa lui ne e atât de familiară şi suferim alături de el, iată 
de ce victoria lui ultimă ne apare drept victoria noastră viitoare. 
Natura profund umană a lui Hristos ne ajută să-l înţelegem, să-l 
iubim şi să urmăm Patimile sale ca şi când ar fi ale noastre. 
Dacă n-ar avea în el această natură profund umană, n-ar putea 
să ne atingă inima cu atâta blândeţe şi încredere; n-ar putea 
deveni un model pentru viaţa noastră. Luptăm, vedem că el 
luptă la fel ca noi şi căpătăm curaj. Nu mai suntem singuri pe 
lume, el luptă alături de noi. 

Fiecare moment din viaţa lui Hristos este o luptă şi o victorie. 
El a triumfat asupra ispitei, asupra bucuriilor irezistibile, simple, 
ale omului, a învins toate ispitele, prefăcându-şi trupul în spirit, 
continuând să urce. Fiecare piedică în urcuşul său devenea 
prilejul şi hotarul unei victorii. Avem un model, el ne deschide 
calea şi ne dă curaj. 

Bântuie în cer şi pe pământ, în inima noastră şi în inima 
fiecărui om, un suflu imens pe care îl numim Dumnezeu. Un 
mare Strigăt. Planta voia să doarmă nemişcată, pe malul apelor 
stătătoare; dar Strigătul se trezea şi o scutura din rădăcini: "leşi 
afară, lasă pământul! Umblă!" Dacă planta ar fi putut gândi, ar fi 
strigat: "Nu vreau, de ce îmi porunceşti? Îmi ceri imposibilul!" 
Dar Strigătul neîndurător o scutură din rădăcini şi strigă: "leşi 
afară, lasă pământul! Umblă!" 

Astfel strigă de mii de veacuri; iată, ca rezultat al dorinţei şi 
al luptei, viaţa părăseşte nemişcarea, se eliberează. 


A apărut animalul, s-a cuibărit în ape, în noroi, viermele. "Îmi 
place aici, am linişte, siguranţă, nu mă mişc de aici!", zice încă o 
dată. 

Dar Strigătul teribil se înfige nemilos în trupul său: "leşi din 
noroi, ridică-te, dă naştere la o altă formă, mai mare decât 
tine!" " Nu pot, nu vreau!" "Tu nu poţi, dar eu pot! Ridică-te!" 

Şi, iată, după mii şi mii de veacuri, omul a apărut pe pământ, 
tremurând pe picioarele sale nesigure. 

Lumea e un Centaur, copitele sale de cal sunt înfipte în 
pământ, iar trupul său, de la piept până în creştet, e muncit şi 
chinuit de Strigătul neîndurător. Mii de veacuri s-a luptat să se 
smulgă ca o sabie din teaca sa animalică. Acum se luptă - e 
noua sa bătălie - să se smulgă din teaca sa de om. Omul se 
întreabă cu disperare: "Încotro să mă îndrept? Am ajuns în pisc; 
dincolo de pisc se află abisul'. Dar Strigătul se aude iar: "Eu 
sunt cel care se află dincolo, ridică-te!'Fiecare lucru e un 
Centaur, dacă n-ar fi aşa, lumea ar putrezi, inertă şi sterilă. 

Mă învârteam ore în şir în preajma mânăstirii, prin deşert, şi 
încet, încet, Dumnezeu se elibera de preoţi. Dumnezeu devenise 
pentru mine acest Strigăt. 

Petrecându-mi zilele în acea izolare evlavioasă, inima mea s- 
a liniştit, părea să fie plină de răspunsuri la întrebările sale; nu 
mai întrebam, eram sigur. De unde venim şi încotro mergem, 
care era scopul vieţii pe pământ îmi păreau extrem de simple, în 
singurătatea bântuită de Dumnezeu. Incet, încet, sângele meu 
urma ritmul divin. Utrenia, liturghia, vecernia, psalmii, soarele 
răsărind dimineaţa şi apunând seara, stelele atârnând toate 
nopţile, ca nişte candelabre deasupra mănăstirii, toate se 
repetau, ascultând de legi eterne şi făcând sângele omului să 
curgă în acelaşi ritm liniştit. Lumea mi se părea un arbore, un 
plop uriaş, iar eu eram o frunzuliţă verde, cu codiţa fragilă, 
atârnând pe o crenguţă; vântul lui Dumnezeu sufla, iar eu 
dansam şi fremătam odată cu arborele. 

Vorbeam cu sufletul meu, îl întrebam neliniştit: "Crezi? Crezi 
cu întreaga fiinţă? Eşti pregătit?" 

Ce voiam? Să mă supun unui ritm auster, să mă înrolez sub 
steagul armiei care a plecat să cucerească cea mai înaltă 
speranţă, să mă îmbarc şi eu pe corabia argonauţilor creştini, 
printre eroii abstinenţi, nevoiaşi şi puri, să înălţăm în vânt pânza 
roşie fluturând pe marele catarg, viţa-de-vie mistică a 


comuniunii; şi să navigăm asemenea piraţilor, să furăm Lâna de 
Aur a nemuririi de pe umerii lui Dumnezeu! 

Ca să înving şi eu meschinăria, plăcerea şi moartea. 

Mă plimbam în fiecare zi prin deşert, conştient că o hotărâre 
ascunsă, lăuntrică, se contura, o hotărâre care îndrăznea să se 
arate sub adevăratul ei nume. Seara, mă întorceam la 
mănăstire; călugării erau ieşiţi de prin chilii, căldura de peste zi 
se potolea şi respirau răcoarea nopţii care se lăsa. 

Solitudinea e fatală oricărui suflet care nu arde cu o pasiune 
totală; dacă, în această izolare, un călugăr nu-l iubeşte pe 
Dumnezeu cu frenezie e pierdut. Unii erau rătăciţi, nu se 
gândeau la nimic, nu doreau nimic, stăteau cu ochii pe jumătate 
închişi. Se îngrămădeau în curte, aşteptând ceasul când 
trebuiau să meargă la biserică, în refectoriu, în chilie; asta era 
tot. Memoria îi părăsea, nu mai aveau dinţi, îi dureau şalele. Nu 
erau nici oameni, nici animale, dar nici îngeri; nu erau nici 
femei, nici bărbaţi, nici vii, nici morţi. Cu braţele încrucişate, 
într-o stare de amorţeală, aşteptau moartea, aşa cum rădăcinile 
aşteaptă primăvara. 

Unul, aducându-şi aminte de nevastă-sa, scuipa tot timpul, 
altul purta sub veşminte un carneţel şi creioane colorate, pe 
care le scotea adeseori şi făcea acelaşi desen: un Hristos cu 
sâni, alăptându-şi mama; un altul, de cum se scula dimineaţa, 
cobora în curte şi se spăla la fântână, frecându-se nebunește, ca 
să înlăture murdăria lăsată de visele de peste noapte. Şi în 
curte, mereu în acelaşi loc, cu o carte închisă pe genunchi, 
stătea călugărul ciudat, care intrase la stareţ împreună cu 
arhondarul în ziua sosirii mele; nu vorbea cu nimeni, când 
coboram în curte ridica ochii, zâmbind uneori cu un fel de 
bunătate, aşa mi se părea, alteori batjocoritor. Intr-o zi, trecând 
pe lângă el, s-a ridicat vrând parcă să-mi vorbească, dar s-a 
aşezat iar şi zâmbetul i-a dispărut de pe buze. 

M-am bucurat de această divină singurătate vreme de şapte 
zile. În cea de a şaptea zi, arhondarul, vesel ca întotdeauna, a 
venit la mine în chilie: 

— Sfinţia sa, stareţul, m-a trimis să te întreb cum te simţi 
sufleteşte şi ce hotărâre ai luat. 

— Îi sărut dreapta, am răspuns eu, aş vrea să mă spovedesc, 
înainte de a-i da un răspuns. 

Părintele a tăcut o clipă, apoi a întrebat: 


— Vrei să rămâi cu noi? 

— Aş vrea să rămân cu Dumnezeu; aici în deşert îl simt mult 
mai aproape de mine. Mă tem că rădăcinile care mă leagă de 
lume se ţin tare, nu au fost smulse. Mă voi spovedi stareţului şi 
el va lua o hotărâre. 

— Ai grijă! Starețul aşteaptă foarte mult de la oameni. 

— Eu aştept foarte mult de la mine însumi, părinte; iată de 
ce sunt nehotărât. A şovăit o clipă, înainte să deschidă uşa ca să 
plece: 

— Părintele loachim m-a însărcinat să-ţi spun că vrea să te 
vadă. 

— Părintele loachim? 

— Bătrânul care a venit cu mine ca să-ţi ureze bun venit! 

Vestea mi-a făcut mare plăcere; voi afla în sfârşit taina 
acestui călugăr tăcut şi ciudat. 

— Când? am întrebat eu. 

— A zis că deseară, în chilia lui. 

— Prea bine, spune-i că voi fi acolo. 

— Cândva a fost un om important; nu-i prea prietenos, nu 
vorbeşte cu nimeni, numai cu Dumnezeu; a aflat cum te cheamă 
şi vrea să te vadă; să-i vorbeşti cu respect, auzi? 

Zicând acestea, a trecut pragul, fără să mai aştepte 
răspunsul meu. 

Am aşteptat până când noaptea a coborât de-a binelea şi 
călugării au adormit. Luminile în chilii s-au stins una câte una; 
am trecut în vârful picioarelor prin culoarul nesfârşit şi am ajuns 
la chilia părintelui loachim. M-am oprit să-mi trag răsuflarea, 
gâfâiam de parcă alergasem; era lumină, mi-am apropiat 
urechea de uşă, ascultam cu auzul încordat; niciun zgomot. 
Tocmai când am ridicat mâna să bat, uşa s-a deschis şi a apărut 
părintele loachim, fără potcap, părul alb i se revărsa pe umeri, 
la brâu era încins cu o sfoară cu noduri, avea picioarele goale. 

— Fii bine-venit! a zis el; să sperăm că nu te-a văzut nimeni, 
intră! 

Pereţii chiliei erau goi, în colţ un pat îngust, o saltea umplută 
cu paie, două scăunele, o măsuţă, un ulcior într-o nişă din 
perete; pe masă o carte groasă, desigur Evanghelia, şi o cruce 
mare de lemn pe care nu era pictată Răstignirea, ci Invierea. 
Mere, înşirate ca mărgelele pe aţă, erau agăţate de grinzi; chilia 
toată mirosea a mere putrede. 


Părintele loachim a arătat cu braţul în jurul său, chilia era 
atât de strâmtă, încât pereţii puteau să-şi dea mâna. 

— Aici e gogoaşa mea, a zis el zâmbind, m-am închis aici 
larvă, aşteptând ziua când mă voi preface în fluture. 

A dat din cap; la flacăra lămpii care îi lumina faţa lungă, 
uscată, am văzut că îşi muşca buzele subţiri, arse, şi glasul lui 
era acum plin de ironie şi de amărăciune. 

— Ce-ai vrea să râvnească biata larvă? Aripi! 

A tăcut, s-a întors şi s-a uitat la mine, ironia se ştersese de 
pe faţa lui, avea acum privirea unui om care cere ajutor. 

— Ce crezi? De ce visează larva aripile astea? Să fie, oare, 
sărmana ei naivitate? Ori marea sa neruşinare? Ori pur şi simplu 
simte furnicându-i prin umeri aripile care vor să-i crească? 

A trecut rapid braţul prin aer de parcă ar fi şters ceva cu un 
burete nevăzut: 

— Să nu mergem prea departe! a exclamat el, am intrat prea 
repede în apa adâncă, destul! la-ţi un scaun şi aşază-te. Altceva 
vreau să-ţi spun, ceva pentru care te-am chemat... Ei bine, stai 
jos, nu te uita la mine, eu nu pot să stau jos. Apoi a râs: 

— Face parte dintre erezii, ştii bine, "Mereu sus!'. Am 
subscris la această erezie de ani de zile, de când eram copil. 

— Eu, părinte, am subscris la altă erezie: "Mereu neliniştit!" 
Mă lupt de când eram copil. 

— Cu cine te lupţi? 

Am ezitat să răspund, m-a cuprins spaima, aşa deodată. 

— Cu cine? a repetat călugărul. Aplecându-se spre mine şi 
coborând glasul: 

— Cu Dumnezeu? 

— Da! 

Bătrânul şi-a pironit ochii asupra mea şi a rămas mut. 

— Să fie asta o boală, părinte? Cum aş putea să mă vindec? 

— Fie să nu te vindeci niciodată! 

A ridicat mâna de parcă m-ar fi binecuvântat sau blestemat. 
Vai de tine dacă ai lupta cu un egal, ori cu un inferior, dar, de 
vreme ce te lupţi cu Dumnezeu, vai de tine dacă te-ai vindeca 
de boala asta! 

A tăcut o clipă, apoi a continuat: 

— Ispitele ne încearcă adeseori aici, în deşert. Într-o noapte, 
am avut un vis, o ispită ciudată a venit în somnul meu. Se făcea 
că eram un vraci vestit şi înţelept în lerusalim; vindecam boli şi 


scoteam diavolul din cei posedaţi. Veneau cu bolnavi din toate 
colţurile Palestinei. Într-o bună zi, Maria, soţia lui losif, a venit 
din Nazaret cu fiul ei Isus, care avea doisprezece ani. Căzând la 
picioarele mele a strigat: "Om bun şi înţelept, fie-ţi milă de 
mine, vindecă-mi fiul, diavolul a pus stăpânire pe sufletul lui!" 
Părinţii nu aveau voie să intre în chilia mea; când am rămas 
singur cu Isus, i-am mângâiat uşor mâna şi l-am întrebat: "Ce-i 
cu tine, fiule, unde te doare?" "Aici, aici...", a răspuns el, arătând 
spre inimă. "Şi ce necazuri ai?" "Nu pot să dorm, nu pot să 
mănânc, nu pot să fac nimic. Rătăcesc pe străzi, luptându-mă cu 
cineva. "Cu cine te lupţi?" "Cu Dumnezeu, cu cine altcineva să 
mă lupt?" 

L-am ţinut pe lângă mine o lună întreagă, i-am vorbit cu 
blândeţe, i-am dat ierburi de leac ca să doarmă, l-am băgat într- 
un atelier de tâmplărie să înveţe meserie, ne plimbam 
împreună, îi vorbeam despre Dumnezeu ca despre un prieten, 
ca despre un vecin care venea seara să stea de vorbă cu noi în 
pragul casei. Nu vorbeam despre lucruri grave, nimic deosebit: 
vorbeam despre vreme, despre grâul care se cocea în lan, 
despre strugurii din vie, despre fetişcanele care veneau la 
fântână. După o lună Isus era cu totul vindecat, nu se mai lupta 
cu Dumnezeu, era şi el de acum un om ca toţi oamenii. S-a dus 
apoi în Galileea şi am aflat că a devenit cel mai bun tâmplar din 
Nazaret. 

Călugărul s-a uitat la mine: 

— Ai înţeles? m-a întrebat el. Isus s-a vindecat, în loc să 
mântuiască lumea, a devenit cel mai bun tâmplar din Nazaret! 
Care e atunci înţelesul bolii? Dar al sănătăţii? Ei, ajunge acum cu 
lucrurile astea! Să schimbăm vorba! Pari obosit, aşază-te! 

M-am aşezat pe un taburet, sub icoană, mă uitam la 
picioarele goale ale călugărului pe dalele de piatră, la oasele 
fine, gleznele subţiri, degetele lungi, rasate; lumina le dădea o 
strălucire de marmură veche, îngălbenită de soare. S-a tras 
înapoi doi paşi, apoi a venit iar în faţa mea, şi-a încrucişat 
braţele: 

— Vită-te, a zis el cu o voce blândă de parcă vorbea cu un 
copilaş. Uită-te bine la mine, nu-ţi aduci aminte de mine? 

— Nu te-am văzut în viaţa mea, bătrâne, am răspuns eu, 
surprins. 

— Nimic nu se şterge din memoria copilului. Chipul meu 


există sigur undeva, adânc întipărit în memoria ta. Nu chipul 
veşted de acum, chipul meu de altădată, frumos, puternic, 
bărbătesc. Ascultă: într-o vară eram în Creta, pe când tu aveai 
vreo cinci ani. Eram angrosist, pe vremea aceea, făceam afaceri 
cu lămâi, cu roşcove, cu stafide; încărcam vapoare întregi şi le 
trimiteam la Trieste. Tatăl tău era unul dintre intermediarii mei 
în afaceri. Mai trăieşte? 

— Da, dar acum e bătrân, gârbov şi ştirb; stă toată ziua în 
colţul canapelei şi răsfoieşte o carte de rugăciuni. 

— Ce nedreptate! Ce nedreptate! a strigat călugărul, ridicând 
braţele în sus. Astfel de trupuri nu trebuie să fie doborâte; ar 
trebui să moară aşa deodată, mergând, în picioare, făcând 
pământul să se zguduie sub greutatea lor. Ce este moartea? E 
opera lui Dumnezeu, punctul vulnerabil unde Dumnezeu atinge 
omul se numeşte moarte. Dar degradarea trupului e o operă 
infamă, perfidă, e opera necuratului. Aşadar, căpitan Mihalis e 
bătrân şi neputincios? 

A tăcut o vreme, privirea îi era sălbatică, dar imediat a tras 
aer în piept şi a continuat: 

— Tatăl tău cumpăra în contul meu stafide, lămâi şi roşcove. 
Eu le încărcam în vapoare şi le trimiteam la Trieste. Câştigam 
mult, aveam bani cu lopata şi îi aruncam pe fereastră. Eram o 
fiară ce nu-şi mai potolea setea de băutură, de mâncare, de 
femei. Îmi vândusem sufletul satanei, trupul a rămas fără 
stăpân, cu hamul la gât, îmi băteam joc de Dumnezeu şi îi 
ziceam spaimă, sperietoare, care alungă păsările slabe de 
minte, ca să nu ciugulească prin grădini. Seara, după ce îmi 
terminam treburile, petreceam cu neruşinare până în zori. 

Într-o dimineaţă, încearcă să-ţi aminteşti, erai în faţa 
prăvăliei tatălui tău şi, deodată, ai auzit cântece şi râsete şi o 
trăsură cu patru cai care trecea în goană; te-ai întors şi ai văzut: 
în trăsură erau cinci sau şase femei care băuseră cam mult, 
erau cântărețe de cafenea, râdeau toate şi ţipau, azvârlind 
trecătorilor nuci şi smochine; iar vizitiul era un bărbat de 
condiţie bună, cu pălărie înaltă, lucioasă; dădea nebuneşte bice 
cailor, iar caii înfierbântaţi nechezau şi galopau. Atunci te-ai 
speriat, ai crezut că vin drept spre tine, ai ţipat şi ai fugit să te 
ascunzi sub şorţul tatălui tău. Îţi mai aduci aminte? Mai vezi 
scena aceea? Vizitiul mort de beat eram eu, purtam joben şi, ca 
să te necăjesc, am îndreptat biciuşca spre tine şi am pocnit în 


aer. Acum îţi aminteşti? 

S-a aplecat, mi-a pus mâna pe umăr şi m-a scuturat: 

— Îţi aduci aminte? 

Stăteam cu ochii închişi. În timp ce îl ascultam, mă străduiam 
să dau la o parte straturile de amintiri în care se ascundeau anii 
copilăriei. Incet-încet s-a făcut lumină şi, deodată, cei patru cai, 
cântăreţele bete şi pălăria înaltă, înspăimântătoare, pocnetul 
biciuştii deasupra capului meu, toate au înviat din străfundurile 
memoriei. 

— Da, da! am strigat, îmi amintesc! Dumneata erai, părinte? 
Dumneata? 

Dar el, fără să mă asculte, s-a rezemat de perete şi a închis 
ochii. Astfel a continuat: 

— Într-o dimineaţă, am înţeles că eram sătul până peste cap. 
Trupul nu e prea larg, repede îi dai de capăt. Când ai mâncat, ai 
băut, ai îmbrăţişat, şi iar ai băut, ai mâncat, ai îmbrăţişat, nu 
poţi ajunge prea departe. Repet, în cele din urmă, eram sătul 
până peste cap. Mi-am adus aminte de suflet, m-am aruncat 
într-o trăsură şi m-am dus la Muntele Athos. Am rămas acolo trei 
luni: rugăciuni, post, utrenie, sfânta liturghie, corvezi, pâine de 
orz, măsline râncede, fasole uscată. Mi s-a făcut lehamite; am 
trimis după vizitiu, a venit şi m-a luat de acolo. Dar ce mai 
aveam de făcut în lume? Nu mai putea să-mi ofere nicio plăcere, 
niciun păcat pe care să nu-l fi gustat. M-am întors la mănăstire, 
dar m-am înţeles cu vizitiul să stea pe aproape o vreme, să 
aştepte într-un sat învecinat, în cazul în care aş avea nevoie de 
el. Şi, într-adevăr, fără întârziere, am avut nevoie de el şi iar am 
şters-o de la mănăstire. 

Viaţa mea devenise atât de bicisnică, încât nu mai puteam 
suporta; mă învârteam între cer şi pământ, alungat de 
amândouă. M-am dus la un pustnic bătrân, care trăia departe de 
mănăstire, într-o peşteră săpată în stâncă, deasupra mării. M- 
am spovedit lui. "Ce să fac, părinte? Sfătuieşte-mă!" Bătrânul 
sihastru a pus mâna pe creştetul meu: "Fiule, ai răbdare, nu te 
grăbi; graba e capcana diavolului. Aşteaptă liniştit, cu 
încredere". "Cât să aştept?" "Până când izbăvirea se va coace 
înlăuntrul tău. Strugurii au nevoie de timp ca să se facă dulci ca 
mierea." "Şi cum voi şti, părinte, când strugurii acri vor fi dulci 
ca mierea?" "Intr-o dimineaţă, când o să te scoli şi o să vezi că 
lumea s-a schimbat. Dar nu lumea se va schimba, fiule, tu vei fi 


acela care se va schimba; salvarea s-a copt înlăuntrul tău. Lasă- 
te în voia lui Dumnezeu şi nu-l trăda." 

Aşa s-a întâmplat. Într-o dimineaţă, am deschis fereastra, 
abia se luminase de ziuă, luceafărul strălucea încă pe cer, 
marea calmă suspina uşor şi blând, izbindu-se de țărm. Deşi era 
încă în toiul iernii, un scoruş înflorise în faţa geamului meu, 
mireasma era piperată şi dulce ca mierea; peste noapte plouase 
şi de pe frunze alunecau stropi mari, întreg pământul strălucea 
fericit. "O, Doamne, ce miracol!" am şoptit eu şi am început să 
plâng. Am înţeles: izbăvirea mea se apropia. Am venit aici în 
deşert şi m-am îngropat înăuntrul acestei chilii, cu patul 
sărăcăcios, cu ulciorul de apă, cu scăunelele astea. Şi acum stau 
şi aştept. Ce aştept? Dumnezeu să mă ierte, dar nu ştiu prea 
bine ce aştept. Nu-mi bat capul cu asta. Orice va veni, va fi 
binevenit şi, oricum, tot eu sunt mai câştigat: dacă viaţa de apoi 
există cu adevărat, am avut timp să mă căiesc în clipa de pe 
urmă; n-a lăsat Hristos omului drept mântuire căinţa din clipa 
dinaintea morţii? Din contră, dacă viaţa de apoi nu există, cel 
puţin m-am bucurat de viaţă, am stors-o şi am aruncat-o peste 
umăr ca pe o coajă de lămâie. Pricepi? La ce te gândeşti? 

— Mă gândesc, am răspuns eu, de ce m-ai chemat în 
noaptea asta în chilia dumitale, părinte; sigur voiai să-mi spui 
altceva. 

Înclinând ulciorul, a umplut o cană cu apă şi a sorbit o 
înghiţitură. De atâţia ani se dezvăţase de vorbit şi gâtlejul i se 
uscase. 

— Bineînţeles că voiam să-ţi spun şi altceva, dar mai întâi 
trebuia să afli cine sunt, pentru a înţelege ce vreau să-ţi spun şi 
că am dreptul să ţi-o spun. 

A tăcut o clipă, apoi, cântărindu-şi cuvintele, a adăugat cu un 
glas plin de emoție: 

— Am chiar datoria să ţi-o spun! 

Am ridicat ochii şi l-am privit. Stătea ţeapăn şi drept în 
mijlocul chiliei, ca un stâlp. Mă uitam la el şi mă minunam; ce 
plăceri, ce neruşinări gustase omul acesta, cu ce insolenţă se 
revoltase contra lui Dumnezeu, iar acum a pătruns în deşert, 
fără a găsi de cuviinţă să uite ceva, permiţând vitejeşte alaiului 
de păcate să-l urmeze, încrezător, spre Dumnezeu. 

A tăcut o vreme; părea că se luptă să-şi clarifice cuvintele, ce 
avea să-mi spună, cum s-o facă fără să mă rănească; vedea că 


mă foiesc iritat pe scaun. 

— Aş vrea să ştii, a zis în cele din urmă, că dintre toate 
bucuriile lumeşti - şi sunt destule, blestematele! - tinereţea e 
cea pe care o respect cel mai mult. Când văd un tânăr că se află 
în pericol, mi se pare că viaţa însăşi, avangarda lui Dumnezeu 
este în primejdie şi alerg cât pot de iute să scap tinereţea de la 
pieire, cu alte cuvinte, să nu se scuture florile, să nu 
îmbătrânească înainte de vreme. lată pentru ce te-am chemat în 
seara asta în chilia mea. 

Am sărit în picioare: 

— Cum, viaţa mea e în primejdie? am întrebat eu, neştiind ce 
să fac, să mă supăr, ori să izbucnesc în râs. 

Bătrânul a făcut un semn uşor cu mâna, ca să mă liniştească. 

— Poţi să te superi, poţi să râzi, să-ţi ieşi din fire, dar ascultă- 
mă cu atenţie, eu îţi vorbesc, nu te înfierbânta ca un cotoi, e de 
datoria ta să mă asculţi. De şapte zile te văd dând târcoale 
flăcării lui Dumnezeu, ca un fluture de noapte. Nu vreau să te 
las să fii mistuit de foc, nu-i vorba de tine, nu de tine, repet, ci 
de tinereţe. Mi-e milă de obrajii tăi încă acoperiţi de puf, de 
buzele care nu au sărutat şi nu au hulit destul; de sufletul tău 
nevinovat care, de cum vede o licărire de lumină aleargă să se 
azvârle în foc. Dar n-o să te las; eşti pe marginea prăpastiei, n-o 
să te las să cazi în abisul fără fund. 

— Care abis? 

— Al lui Dumnezeu! 

Pereţii au tresărit când a pronunţat teribilul cuvânt, o fiinţă 
nevăzută intrase în chilie. Niciodată acest cuvânt, pe care îl 
rosteam atât de des şi într-o manieră atât de profană, nu-mi 
provocase o astfel de frică. Se trezea în mine spaima simțită în 
copilărie, când auzeam ieşind ca dintr-o grotă întunecoasă şi 
răsunătoare cuvântul "lehova". Aceeaşi spaimă pe care o 
trezeşte în mine, din copilărie, cuvântul "Masacru". 

M-am ridicat de pe scaun şi m-am ghemuit într-un colţ. 

— Nu te opri, părinte, am şoptit eu, te ascult. 

— Te frământă o mare grijă; se vede după ochii tăi aprinşi, 
după freamătul neîncetat al sprâncenelor, după mâinile cu care 
bâjbâi în aer ca un orb, de parcă văzduhul ar fi un trup pe care 
vrei să-l pipăi. Ai grijă, neliniştea asta te poate duce ori la 
nebunie, ori la desăvârşire. 

Îi simţeam privirea pătrunzându-mă şi sfredelindu-mă până 


în măruntaie. 

— Care nelinişte? Nu ştiu despre ce nelinişte vorbeşti, 
părinte? 

— Neliniştea sfinţeniei; nu te speria, tu nu eşti conştient, 
pentru că o trăieşti. De ce îţi spun asta? Ca să înţelegi încotro ai 
apucat-o, ce cale ai ales, ca să te feresc să o iei pe un drum 
greşit. Ai pornit pe cel mai greu drum în sus, eşti prea grăbit să 
ajungi în vârf, mai înainte de a ajunge la poale şi de a urca 
povârnişul muntelui, ca şi când ai fi un vultur înaripat. Dar tu 
eşti om, nu uita lucrul ăsta, un om, nici mai mult, nici mai puţin, 
ai picioare, nu aripi. Ştiu, cea mai nobilă dorinţă a omului este 
să devină sfânt; da, dar mai întâi trebuie să trecem prin toate 
dorinţele mărunte, să învăţăm să dispreţuim trupul, setea de 
aur, de putere şi de revoltă. Vreau să spun că trebuie să-ţi 
trăieşti tinereţea şi toate patimile omeneşti din plin, apoi să 
spinteci toţi aceşti idoli, să vezi că sunt numai pleavă, că fluieră 
vântul prin ei, să te goleşti, să te cureţi, să nu mai fii nicicând 
ispitit să priveşti înapoi. Aşa face un adevărat luptător. 

— Nu pot să nu mă lupt cu Dumnezeu, am răspuns eu; voi 
lupta chiar şi în clipa de pe urmă, când mă voi înfăţişa înaintea 
Lui; cred că asta e soarta mea. Nu să ajung la capăt, nu voi 
ajunge niciodată, ci să lupt fără răgaz. 

S-a apropiat şi m-a bătut pe umăr. 

— Nu înceta să te lupţi cu Dumnezeu; nu există exerciţiu mai 
aspru. Dar nu cred că ar trebui, ca să te aperi, să-ţi smulgi 
rădăcinile întunecate dinăuntrul tău, instinctele. Te temi, ca de 
moarte, de privirea femeii, îţi spui că e ispita diavolului: "Piei, 
Satano!" da, e diavolul, dar dacă vrei să învingi această ispită 
există o singură cale: ia-o în braţe, muşcă din ea, învaţă să te 
slujeşti de ea. Şi atunci nu te va mai ispiti niciodată. Altfel, chiar 
dacă ai trăi o sută de ani, dacă nu te-ai bucurat de femeie, ea va 
veni la tine când dormi, ori când nu poţi dormi şi îţi va spurca 
visele şi sufletul. Am spus-o şi o voi mai spune: cine îşi smulge 
din rădăcini instinctul îşi smulge din rădăcini puterea; numai în 
timp, când te saturi, prin încercare, materia asta întunecată 
poate deveni spirit. 

A aruncat o privire în jurul lui, s-a dus la fereastră, de parcă îi 
era teamă să nu fim ascultați. Apoi, apropiindu-se de mine, mi-a 
şoptit cu glas înăbuşit: 

— Mai am să-ţi spun ceva; suntem numai noi doi şi nu ne 


aude nimeni. 

— Ne aude Dumnezeu, am zis eu. 

— Nu de Dumnezeu mi-e frică, ci de oameni: ei nu înţeleg şi 
nu iartă. În niciun caz, n-aş vrea să pierd liniştea pe care am 
găsit-o aici, în deşert. Ascultă, totuşi, şi ţine bine minte ceea ce 
o să-ţi spun; sunt sigur că îţi va fi de mare ajutor. 

S-a oprit o clipă, cu ochii pe jumătate închişi, se uita la mine 
printre gene, de parcă mă cântărea cu privirea: 

— Nu ştiu dacă o să suporţi ceea ce o să-ţi spun, a şoptit el. 

— Pot, sigur că pot, am spus nerăbdător, vorbeşte deschis, 
părinte. A coborât şi mai mult glasul: 

— Îngerii nu sunt altceva - ascultă-mă! - nu sunt altceva 
decât diavoli purificaţi de păcate. Va veni ziua - numai de-aş trăi 
să văd asta - va veni ziua în care oamenii vor înţelege lucrul 
ăsta şi atunci... 

S-a aplecat la urechea mea; pentru întâia oară glasul îi 
tremura: 

— Şi atunci religia lui Hristos va face un pas înainte pe 
pământ, va cuprinde omul în întregul său, în totalitatea sa, nu 
numai pe jumătate, cum o face acum, cuprinzând doar sufletul. 
Mila lui Isus va îmbrăţişa totul, va cuprinde şi va sacraliza trupul 
şi sufletul, înțelegând că nu sunt duşmani, ci confraţi. Câtă 
vreme acum, ce se întâmplă? Ne vindem diavolului, suntem 
nevoiţi să renunţăm la suflet, ne vindem Domnului, suntem 
nevoiţi să renunţăm la trup. Când, oare, inima lui Hristos va fi 
atât de largă încât să-i fie milă şi de trupul omului, nu numai de 
sufletul lui, şi să împace aceste două fiare sălbatice? 

Eram profund mişcat: 

— Îţi mulţumesc, părinte, pentru darul preţios pe care mi l-ai 
făcut. 

— Până în clipa asta am tot căutat un tânăr căruia să-i 
împărtăşesc toate aceste lucruri, înainte de a mă prăpădi; acum, 
slavă Domnului, ai venit tu: primeşte rodul uceniciei mele în 
slujba trupului şi a sufletului. 

— Mi-ai dăruit flacăra vieţii tale întregi. Voi fi, oare, în stare 
să o duc mai departe şi să o prefac în lumină? 

— Nu întreba dacă vei reuşi sau nu vei reuşi; nu e cel mai 
important lucru; singurul lucru care contează e strădania ta de a 
duce mai departe flacăra. E singurul lucru de care Dumnezeu va 
ţine cont; iureşul - nimic altceva - dacă vom învinge sau vom 


pierde, e treaba lui, nu a noastră. 

O vreme, niciunul n-a mai spus nimic. Noaptea deşertului cu 
nenumăratele voci tulburătoare trecea pe sub fereastra mică a 
chiliei; urletul şacalilor se auzea în depărtare, erau şi ei cuprinşi 
de dorinţă şi de foame. 

— E glasul deşertului, a şoptit bătrânul, făcându-şi semnul 
crucii, sunt păsările de noapte şi şacalii, mai departe leii; şi în 
mănăstire călugării care dorm şi visează; iar sus pe cer, 
deasupra capetelor noastre, stelele. Şi pretutindeni, Dumnezeu. 

Mi-a întins mâna. 

— Nu mai am nimic să-ţi spun, fiul meu. 

M-am întors în chilia mea cu mersul uşor, cu mintea limpede, 
cu inima bătând liniştită. Fusesem însetat şi cuvintele părintelui 
loachim erau ca o cană cu apă proaspătă; răcoarea apei îmi 
ajungea până în măduva oaselor. 

Mi-am adunat lucrurile, le-am împachetat şi le-am săltat în 
spinare; am deschis uşa. Se crăpa de ziuă, cerul se înălbea şi 
stelele mărunte se stingeau; jos în vale, o potârniche şi-a 
început uguitul. 

Am tras adânc în piept aerul sfânt al zorilor, mi-am făcut 
cruce şi am şoptit: "În numele Tatălui..." 

Am trecut iar prin culoarul nesfârşit, lumina mai ardea încă în 
chilia bătrânului, am bătut la uşă. l-am auzit paşii desculți 
lunecând pe pardoseala de piatră, a deschis uşa şi s-a uitat la 
mine. Văzându-mă cu sacul în spinare, a zâmbit. 

— Plec, părinte, am zis şi m-am aplecat să-i sărut dreapta, 
binecuvântează-mă! Şi-a pus palma pe creştetul capului meu: 

— Fii binecuvântat, fiule, du-te cu bine. Domnul să te aibă în 
pază! 


XXII. Creta 


Mă simţeam istovit. Eram tânăr şi nesaţul tinereţii e 
nemărginit, trece dincolo de hotarele omeneşti, caută mult, dar 
găseşte puţin şi nu poate face mare lucru; am luptat să trec de 
aceste limite, eram obosit de luptă. M-am întors pe pământul 
părinţilor mei, să regăsesc munţii, să-i revăd pe bătrânii căpitani 
cu cuşma pe o ureche, să le aud râsul straşnic, să-i ascult 
vorbind despre luptă şi despre libertate, să pun piciorul pe 
pământul natal ca să prind putere. 


— De unde vii? m-a întrebat tata. 

— De departe, de foarte departe, i-am răspuns, dar n-am 
suflat o vorbă despre aventura mea din Sinai, unde am vrut să 
mă călugăresc. 

Era pentru a doua oară când eşuam în tentativa mea de a 
deveni sfânt; prima oară, îmi amintesc, s-a întâmplat în copilărie 
când m-am repezit la căpitanul navei, care tocmai arunca 
ancora, rugându-l să mă ducă la Athos, ca să mă fac călugăr. 
Căpitanul a izbucnit în râs: "Acasă! Acasă!" striga el, dând din 
mâini, încercând să mă alunge ca pe un pui de găină. La fel s-a 
întâmplat şi a doua oară. părintele loachim a strigat: "În zilele 
noastre lumea e adevărata mănăstire, acolo trebuie să te faci 
sfânt". 

M-am întors pe pământul strămoşilor mei ca să prind putere. 
Am colindat satele, am mâncat, am băut împreună cu ciobani şi 
cu ţărani; mă simţeam ruşinat înțelegând că viaţa tihnită şi 
impostura din mănăstiri erau potrivnice pământului Cretei, cu 
lupta sa neîncetată cu seceta, cu potopul, cu sărăcia, cu boala şi 
cu turcii. Era cât pe-aci să trădez Creta, punându-mă împotriva 
vrerii sale, voind să mă fac călugăr! Părintele loachim avea 
dreptate: lumea e mănăstirea noastră, adevăratul călugăr e cel 
care trăieşte printre oameni şi colaborează cu Dumnezeu pe 
pământ. Dumnezeu nu stă pe un tron deasupra norilor, el luptă 
pe pământ alături de noi. Solitudinea nu mai e calea 
luptătorului, iar adevărata rugăciune, care intră drept în casa 
Domnului, constă în fapta generoasă; astfel trebuie să fie ruga 
unui adevărat luptător! 

Un bătrân cretan mi-a zis odată: "Când o să ajungi la porţile 
raiului şi acestea întârzie să se deschidă, nu lua ciocănaşul să 
loveşti în poartă; ia arma de pe umăr şi trage!" "Şi crezi că 
Dumnezeu o să se teamă şi o să deschidă porţile?" "Nu, băiete, 
el nu poate fi înfricoşat, dar o să deschidă pentru că înţelege că 
te întorci de la luptă." 

Niciodată n-am auzit din gura unui om învăţat cuvinte atât 
de profunde ca acelea auzite de la ţărani, de la moşnegii care-şi 
încheiaseră lupta; patimile s-au domolit, stau în pragul morţii şi 
aruncă în urmă o ultimă privire duioasă, potolită. 

Într-o după-amiază, am întâlnit pe povârnişul muntelui un 
bătrân uscat, cu părul alb ca neaua, cu nădragii peticiţi, cu 
încălţările găurite; după obiceiul ciobanilor din Creta, îşi ţinea 


bâta pe după umeri; urca încet, călcând de pe o piatră pe alta, 
oprindu-se mereu, întârziind cu privirea la munţii din jur, 
departe la câmpia de la poale şi mai departe la fâşia mării care 
se zărea printr-o deschizătură îngustă a stâncii. 

— Ziua bună, moşule! i-am strigat de departe; ce faci pe aici 
de unul singur? 

— Îmi iau rămas-bun, fiule, îmi iau bun-rămas. 

— În locul ăsta pustiu? Nu văd niciun suflet de om, de la cine 
îţi iei rămas-bun? Bătrânul a dat din cap mânios: 

— Care pustiu? Nu vezi munţii şi marea? De ce ne-a dat 
Dumnezeu ochi? N-auzi păsările deasupra capului? De ce ne-a 
dat Dumnezeu urechi? Zici că e un loc pustiu? Aştia sunt 
prietenii mei; îmi vorbesc, eu îi strig şi ei îmi răspund; sunt 
cioban, o viaţă am stat în tovărăşia lor, de-acum a sosit timpul 
să plec. Se face seară... 

— E încă ziuă, moşule, am zis crezând că privirea îi era 
întunecată de bătrâneţe, încă nu e seară. A dat din cap: 

— Ştiu eu ce zic; se lasă seara, ţi-o spun eu. Rămâi cu bine! 

— Dar bine, moşule, dumneata eşti în stare să birui moartea, 
am zis eu ca să-i dau curaj. 

A început să râdă: 

— Am făcut-o, ce naiba, sunt mai tare decât moartea, 
ticăloasa, pentru că nu mi-e frică de ea. Rămâi cu bine, tinere, fii 
mai tare decât moartea, băiete, binecuvântat să fii! 

Nu-mi venea să-l las să plece. 

— Spune-mi cum te cheamă, moşule, vreau să-mi aduc 
aminte de dumneata. 

— Apleacă-te, ia o piatră, întreab-o şi o să-ţi răspundă: e 
bătrânul Manousos din Kavrohori, asta o să-ţi spună. Ei bine, 
destul acum! Să-mi fie cu iertare, cum vezi, mă grăbesc. 
Dumnezeu să te aibă în pază! 

Zicând acestea, şi-a continuat urcuşul, poticnindu-se mereu, 
pentru că nu mai vedea bine. 

E drept că nu putem învinge moartea, dar putem, oricum, 
învinge teama de moarte; acest om al muntelui îşi aştepta 
moartea cu sufletul împăcat: munţii îi dăduseră tărie 
sufletească, nu îngenunchea în faţa morții; îi mai cerea doar 
câteva zile ca să-şi ia rămas-bun de la vechii săi tovarăşi: aerul 
proaspăt, cimbrişorul şi pietrele. 

Aproape de Festos, trecând într-o zi prin câmpia roditoare 


din Mesara, am văzut un bătrân care avea peste o sută de ani, 
stând la soare pe pragul căsuţei lui sărmane; ochii îi erau două 
răni roşii, nasul îi picura, din gură i se prelingea saliva şi duhnea 
a tutun şi a urină. 

De cum am ajuns în sat, un nepot al bătrânului mi-a povestit, 
râzând de bunicul lui, zicea că a dat în mintea copiilor, du-te să-l 
vezi. Seară de seară se aşeza anume lângă izvorul din sat şi 
aştepta să vină fetele să-şi umple ulciorul. Îşi lungeşte gâtul, mi- 
a zis nepotul, când aude tropăitul saboţilor, deşi e aproape orb, 
întinde braţele şi întreabă: "Tu, de colo, care eşti? Vino mai 
aproape, copila mea, fii binecuvântată". Fata se apropie 
chicotind, bătrânul îi pipăie faţa, pune mâna hulpav, de parcă ar 
vrea să o înghită, o mângâie pe nas, pe gură, pe bărbie, apoi 
coboară spre gât, dar fata ţipă, nu-l lasă şi se duce izbucnind în 
râs. Bătrânul rămâne cu mâinile întinse şi oftează. 

— Şi ce mai geme, ai zice că e un bivol, trebuie să mergi să-l 
auzi, zicea nepotul său. L-am întrebat, într-o zi: "Bunicule, de ce 
oftezi? Ce ai?" Mi-a răspuns, cu lacrimi în ochi: "Tu ce crezi că 
am, n-ai ochi în cap, ce naiba? O să mă duc în mormânt şi o să 
rămână atâtea fete frumoase! Dacă aş fi rege, aş pune să le 
omoare pe toate, să le iau cu mine!" Apoi, plin de regrete, 
începe să îngâne cu glas tânguitor mereu acelaşi cântecel: 

Vai, cum zboară timpul, vai, cum trece vremea, 

Și nu pot întoarce măcar umbra zilei! 

Ascultându-l pe nepot, eram nerăbdător să merg să-l văd, să 
mă minunez de acel stejar centenar. Cineva mi-a arătat căsuţa 
lui; când am ajuns, l-am găsit încălzindu-se la soare; m-am 
apropiat de el şi l-am întrebat: 

— Bună ziua, moşule, am auzit că ai mai bine de o sută de 
ani, spune-mi cum ţi s-a părut viaţa, vreme de un veac? 

M-a privit cu ochii lui roşii, lipsiţi de gene: 

— Ca o cană cu apă rece, fiul meu. 

— Şi ţi-e sete încă, moşule? 

A ridicat braţul de parcă voia să arunce anatema asupra 
cuiva: 

— Blestemat fie cel căruia nu-i e sete! a rostit bătrânul. 

Am stat trei zile într-o mănăstire ce străjuia, de la înălţime, 
Marea Libiei. Mi-a plăcut întotdeauna viaţa anacronică din 
mănăstire, ritmul străvechi care domneşte acolo, călugării cu 
ochii lor vicleni, somnoroşi, cu pântecele umflat, ori lipit de 


spate, apucând cu mâinile lor mari foarfecele de curăţat pomii, 
hârleţul, ori sfântul potir şi vasul de împărtăşanie. Îmi plăcea 
mireasma de tămâie, rugăciunile îngânate la utrenie, călugării 
mergând spre ieslea cea mare, refectoriul, duhnind a oţet şi a 
ulei rânced. Şi seara, liniştea de pe terasa mănăstirii, tăcerea 
apăsătoare, plină de ecourile îndepărtatei lumi. Rareori vorbeam 
despre Hristos, era un stăpân aspru, dar absent, plecase în rai, 
lăsându-şi supuşii singuri în palatul său; aceştia invadau fără 
ruşine cămările, coborau în pivnita cu vinuri, se tolăneau pe 
divane, jucau pe masă, căci pisica nu era acasă. O, de-ai apărea 
deodată în prag, cum ai răsturna mesele, ce strigăte ar scoate 
aceşti purtători de rase monahale şi cum ar vibra arcul tău, 
Doamne! 

Într-o zi, mă aflam pe terasă cu un călugăr, am adus vorba 
despre sfântul care îmi place atât de mult, Francisc din Assisi. 
Călugărul nu auzise niciodată de el, a făcut o mutră lungă, era 
un sfânt catolic, un eretic, dar curiozitatea lui grecească a 
învins, în cele din urmă. 

— Prea bine, te ascult, spune! a zis el, încrucişând mâinile pe 
pântece, gata să respingă tot ce urma să spun. 

— Acest sfânt, am început eu, avea obiceiul să se roage lui 
Dumnezeu astfel: "Cum vrei să mă bucur de rai când ştiu că 
există iadul? Doamne, ori ai milă de cei pedepsiţi şi îi aşezi în 
rai, ori lasă-mă să merg în iad să le alin suferinţele. Voi întemeia 
un ordin al cărui scop va fi să coboare în iad ca să-i ajute pe cei 
ce ispăşesc, iar dacă nu putem să le alinăm suferinţa, să 
rămânem şi să suferim alături de ei". 

Călugărul a izbucnit în râs. 

— Acum lasă-mă să-ţi spun şi eu o istorioară, a zis el. Odată, 
paşa a poftit un om sărac la cină. la pus în faţă o farfurie cu 
măsline şi una cu icre negre; fără să se uite la măsline, 
sărmanul s-a repezit la icrele negre şi înfuleca în grabă. "la şi 
nişte măsline, frate", i-a zis paşa. "De ce, efendi?" a răspuns 
omul nostru, "nici icrele negre nu sunt rele!" Pricepi, icrele 
negre înseamnă raiul. Îmi pare rău să ţi-o spun, dar prietenul 
tău, Francisc - cum îi zici tu - e un nerod de papistaş. 

În ziua plecării, m-am sculat devreme şi m-am dus la slujba 
de dimineaţă, să ascult rugăciunile cântate, monotone, pe care 
călugării le înalţă Domnului, cuvintele pline de emotie, de 
umilinţă, pe care le-au găsit vechii credincioşi spre a se închina 


lui Dumnezeu în zori, înainte de a se face ziuă: "Doamne, 
Dumnezeul meu, vin înaintea ta dimineaţa, sufletul meu e 
însetat de tine, şi trupul meu, ca pământul însetat şi pustiu... " 
Am rămas în picioare, într-o strună, lângă fereastra de unde 
vedeam Marea Libiei, pustie, lăptoasă în ceața dimineţii, 
întinzându-se până la nisipurile fierbinţi ale Africii. Păsările, 
trezindu-se odată cu călugării, făceau şi ele vocalize întru 
slăvirea luminii; în mijlocul curţii, chiparoşii primeau lumina în 
vârful lor, iar alături frunzele de portocal rămâneau cufundate în 
întunericul verde, sumbru. Călugărul cu toaca trecuse pe lângă 
chilii ca să trezească fraţii şi acum, intrând în bisericuţa 
întunecoasă, şi-a scos potcapul şi a agăţat toaca în cui, lângă 
uşă; cum stătea în lumină, în prag, barba creaţă şi neagră ca 
pana corbului şi părul revărsat pe umeri străluceau! Inalt, cu 
faţa smeadă, aflat în floarea tinereţii; mă gândeam, ce păcat că 
un trup ca ăsta nu era sortit să îmbrăţişeze o femeie şi să facă 
copii; fiii şi fiicele sale ar fi umplut lumea de frumuseţe! 

În timp ce cântăream de câte ori pierde lumea şi de câte ori 
câştigă Dumnezeu, o femeie, cu un fular negru pe cap, s-a ivit 
şovăind în prag, cu un prunc în braţe. Starețul mă prevenise 
înainte cu o zi, cu un zâmbet viclean, să nu fiu surprins că va 
veni dintr-un sat vecin o femeie tânără, măritată de curând, ca 
să-i binecuvânteze copilul, spre a-l feri de deochi; se pare că era 
tare frumos şi l-ar fi putut deochea oamenii cu sprâncenele 
îmbinate. 

Femeia stătea în picioare lângă uşă şi aştepta cu capul 
plecat să se termine slujba de dimineaţă, să vină părintele cu 
busuiocul şi apa sfinţită. Aerul se schimbase, mirosul călugărilor 
se amesteca cu răsuflarea femeii, bisericuţa mirosea a lapte şi a 
ulei de dafin din părul proaspăt spălat al tinerei femei. Şi glasul 
blând al părintelui a prins putere exact când intona imnul de 
slavă: "El este Domnul şi El ni se arată, binecuvântat este cel ce 
vine întru numele Domnului..." Călugării se foiau în bănci, 
aruncau priviri piezişe spre uşă, vreo doi sau trei au început să 
tuşească. Călugărul cu toaca s-a dus la femeie şi ia şoptit ceva 
la ureche, ea, fără să ridice ochii, a făcut câţiva paşi înainte şi s- 
a aşezat în bancă, lângă uşă. Simţeai că sufletele şi-au pierdut 
liniştea, acum călugării, şi eu la fel, aşteptau cu nerăbdare 
sfârşitul slujbei! 

A răsărit soarele, curtea s-a umplut de lumină, razele piezişe 


pătrundeau în bisericuţă, dând strălucire icoanelor, luminând 
feţele şi mâinile monahilor. "Lăudat fie Domnul", suspina toată 
lumea: slujba se terminase. 

Părintele şi-a pus patrafirul, a luat mătăuzul, în spatele lui, 
călugărul cel tânăr ţinea căldăruşa cu apă sfinţită. Femeia s-a 
dus şi s-a oprit în cadrul uşii, cu trupul în lumină, îşi desfăcuse 
vălul negru, i se vedea bine faţa. A ridicat ochii, privindu-l pe 
părintele care se ruga cu mâna pe creştetul pruncului; apoi 
femeia şi-a îndreptat privirea spre călugărul cel tânăr. Era o 
nespusă blândeţe şi tristeţe în ochii ei mari, negri; îmi aminteau 
ochii icoanei Portaitissa, de la Mănăstirea lviron - aceeaşi 
blândeţe, aceeaşi nelinişte a mamei pentru pruncul său. 

Deodată copilul a început să dea din picioare şi să ţipe; ca 
să-l liniştească, mama s-a descheiat, şi-a descoperit pieptul, 
pruncul a înhăţat sânul şi s-a liniştit. Nu voi uita niciodată clipa 
aceea: sânul alb, rotund, al femeii strălucea, aerul mirosea mai 
tare a lapte şi a transpiraţie, iar Marea Libiei se întindea albastră 
acum, dincolo de umerii femeii. O clipă, părintele a rămas mut, 
dar numai o clipă, după care Dumnezeu a învins în el şi a zis 
rugăciunea până la sfârşit, fără să se facă de râs. 

În curte, diavolul m-a înghiontit să-i vorbesc călugărului cel 
tânăr, mă ţineam după el, dar nu ştiam ce să-i spun... 

— Părinte Nicodim... am început eu, dar el a grăbit pasul şi a 
intrat în chilie. 

O oră mai târziu, mi-am reluat călătoria pe jos, aşa cum îmi 
plăcea să fac întotdeauna. 

Câţi ani au trecut de atunci? Patruzeci? Cincizeci? Mănăstirea 
s-a stins în memoria mea, în locul ei străluceşte nemuritor, pe 
deasupra Mării Libiei, nemuritorul sân alb şi rotund al mamei. 

A doua zi m-a prins noaptea la marginea unui sat; eram 
flămând şi obosit de cât umblasem toată ziua, pe pământul arid 
şi pietros; nu cunoşteam pe nimeni în sat şi nu aveam nici cea 
mai mică idee cum se numea. Eram liniştit; ştiam că la orice 
poartă baţi, în satele din Creta, poarta ţi se va deschide, masa 
se va aşterne în cinstea ta şi vei dormi învelit în cele mai bune 
albituri din casă. În Creta, un străin e încă un zeu necunoscut; 
înaintea lui toate uşile şi toate inimile se deschid! 

Era noapte când am intrat în sat, porţile erau toate închise, 
în curţi, câinii simțind miros de străin au început să latre. Unde 
să mă duc? La ce poartă să bat? La casa popii, unde toţi străinii 


găsesc adăpost! Preoţii din satele noastre nu sunt oameni 
cultivați, sunt puţin instruiți şi nu pot susţine o discuţie teoretică 
despre doctrina creştină; dar Hristos trăieşte în inima lor şi îl văd 
cu ochii lor, uneori la căpătâiul unui rănit în război, alteori stând 
sub un migdal înflorit primăvara. 

O poartă s-a deschis şi a ieşit o bătrânică, cu o lampă în 
mână, să vadă cine era străinul care sosise atât de târziu în sat. 
M-am oprit: 

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, mătuşică, i-am zis, 
îndulcindu-mi glasul, ca să nu-i fie frică de mine; nu sunt de pe 
aici şi nu am unde dormi; vrei să fii aşa de bună şi să mă 
îndrepţi spre casa parohială? 

— Să trăieşti, fiule; o să ţin lampa ca să nu te împiedici. 
Domnul fie lăudat, la unii le-a dat pământ, la alţii pietre; noi am 
avut parte de piatră. Uită-te la picioare şi ţine-te după mine. 

Mi-a luminat drumul cu lampa, am luat-o după colţ şi am 
ajuns la o poartă arcuită; un felinar era agăţat afară. 

— lacă, aici e casa popii, a zis bătrânica. 

A ridicat lampa, mi-a luminat faţa, a oftat, dădu să zică ceva, 
dar se răzgândise. 

— Mulţumesc pentru bunătatea dumitale, am zis, şi iartă-mă 
că te-am pus pe drum. Noapte bună! Ea se uita la mine şi nu 
pleca. 

— Dacă nu ţi-e cu supărare, a zis ea, hai mai bine să 
înnoptezi în căsuţa mea sărmană. 

Dar eu băteam deja la poartă. Am auzit paşi greoi în curte, 
poarta s-a deschis, în faţa mea a apărut un om bătrân, cu barba 
albă ca neaua, cu pletele căzute pe umeri. Fără să mă întrebe 
cine eram, ori ce voiam, mi-a întins mâna: 

— Fii bine-venit! Nu eşti de pe aici? Intră! 

Am intrat. Am auzit şoapte, strigăte, uşi care se închideau şi 
se deschideau, femei se furişau grăbite şi dispăreau în odaia 
vecină. Preotul m-a poftit pe divan. 

— Preoteasa nu se simte prea bine, o s-o ierţi, dar o să 
pregătesc eu ceva de mâncare pentru tine, o să pun masa şi o 
să fac patul ca să dormi. 

Glasul îi era grav şi îndurerat; m-am uitat la el; era tare palid, 
ochii îi erau umflaţi şi roşii, parcă ar fi plâns. Dar nici nu mi-a 
trecut prin cap că era vorba de o nenorocire; am mâncat, m-am 
culcat şi dimineaţa preotul a venit şi mi-a adus o cană cu lapte, 


o felie de pâine şi brânză. Am dat mâna cu el, i-am mulţumit, 
luându-mi rămas-bun. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, fiule, du-te cu Domnul! 

Am plecat. La capătul satului m-am întâlnit cu un bătrân; m-a 
salutat, ducându-şi mâinile la piept. 

— Unde ai înnoptat, fiule? m-a întrebat el. 

— La popa, moşule! Bătrânul a suspinat: 

— O, sărmanul! mi-a zis el. N-ai prins nimic de veste? 

— Ce veste? 

— l-a murit feciorul ieri dimineaţă, singurul copil; n-ai auzit 
bocetele femeilor? 

— N-am auzit nimic, moşule, nimic! 

— L-au pus în odaia din fund şi şi-au înăbuşit plânsul ca să nu 
auzi, să nu te supere... Călătorie bună! 

Ochii mi s-au împăienjenit. 

— De ce plângi? a întrebat bătrânul cu mirare. Se vede că 
eşti tânăr şi nu eşti obişnuit cu moartea. Mergi cu bine! 

E minunat în Creta, dar numai cât să prinzi putere. După 
câteva luni mă stânjenea; străzile erau prea înguste, casa 
părintească se făcuse mai mică, busuiocul şi crăiţele din curte 
îşi pierduseră parfumul. Văzându-i pe prietenii mei aşezaţi la 
casele lor, mă apuca frica. Juram: că nu mă voi închide între 
patru pereţi, nici în cafenele; niciodată nu voi accepta să duc o 
viaţă aşezată, nici să semnez un contract cu inevitabilul. 
Coboram adeseori în port, priveam marea, mi se părea o poartă 
spre libertate. Ah, s-o deschid şi să zbor! 

Tata vedea că nu-mi găsesc locul, într-o tăcere posomorâtă, 
se uita la mine, încruntat. Într-o zi, l-am auzit spunându-i 
mamei: 

— Ce o fi cu feciorul ăsta al nostru? Ce vierme neadormit îl 
roade? Nu se uită înaintea lui ca să prindă ceea ce are la 
îndemână, aleargă după ceea ce nu poate ajunge. Dă vrabia din 
mână pentru cioara de pe gard. Să-mi zici tu mie cum vrei, dacă 
fiul nostru nu-i unul ca ăia din poveste, care se duc până la 
capătul lumii ca să găsească apa vie! 

Se plângea degeaba. Aştepta să-mi deschid un birou şi să 
încep cumetriile prin sate, să botez şi să cunun, să-mi fac 
prieteni ca să fiu ales deputat, să scriu articole în ziarul local, să 
scot pamflete în care să arăt că ţara era pe marginea prăpastiei, 
că era imperios necesar să vină la cârmă oameni noi. 


Într-o zi n-a mai putut să se stăpânească: 

— De ce nu faci nimic? Ce mai aştepţi ca să deschizi un birou 
şi să te pui pe treabă? 

— Nu sunt încă pregătit. 

— Ce-ţi lipseşte? 

Nu-mi lipsea nimic şi îmi lipsea totul; mă tulburau încă 
insolenţa şi nesaţul tinereţii. Lucrau încă în mine, probabil că 
încă mai lucrează, asceţii Thebaidei însetaţi de absolut şi marii 
călători care prin călătoriile lor au lărgit pământul. Mi-am luat 
inima în dinţi şi am repetat: 

—Nu sunt încă pregătit! Universitatea din Atena nu-mi 
ajunge, vreau să-mi continui studiile! 

— Ce înseamnă asta? 

Şovăiam. Tata stătea în locul lui obişnuit din colţul canapelei, 
la fereastra dinspre curte. Işi tot sucea şi răsucea o ţigară, fără 
să mă privească. Era duminică seara, razele soarelui intrau pe 
fereastră, luminau faţa aspră, arsă de soare, mustăţile groase 
ale tatălui meu şi semnul de pe frunte, lăsat de o sabie 
turcească. 

— Ce înseamnă asta? a repetat el. A ridicat capul să mă 
privească. Vrei să mergi departe de aici? 

— Da! 

— Unde? 

Mi s-a părut că îi tremura glasul. 

— La Paris, am răspuns eu. Tata a tăcut câteva clipe. 

— Prea bine, a rostit el în cele din urmă, du-te! 

Tata era un sălbatic, un om neînvăţat, dar niciodată nu se 
împotrivea când era vorba de reuşita mea intelectuală; într-o zi, 
fiind bine dispus, l-am auzit spunând întâmplător unui prieten: 
"Cui îi pasă de blestemata de vie, de stafide, de vin, de uleiul de 
măsline; ducă-se toată recolta pe hârtie şi pe cerneală pentru 
feciorul meu, am încredere în el". Făcea orice sacrificiu, părea 
să-şi pună în mine toate speranţele: dacă aş fi fost salvat, şi el 
ar fi fost salvat şi, odată cu el, tot neamul nostru obscur. 

Când eram copil, i-am spus într-o zi că aş vrea să învăţ 
ebraica, să pot citi în original Vechiul Testament. Era un cartier 
evreiesc în Megalo Kastro; tata s-a înţeles cu rabinul să mă duc 
de trei ori pe săptămână la el să iau lecţii de ebraică. Dar, când 
au aflat rudele şi prietenii, li s-a ridicat părul măciucă în cap de 
furie, s-au dus ţintă la tata: "Ce faceţi?" au strigat îngroziţi. "Nu 


ţi-e milă de copil? Nu ştii că în Vinerea Mare ucigaşii lui Hristos îi 
bagă pe copiii creştini într-o covată, bătută cu cuie, şi le beau 
sângele?" Sătul de strigătele lor şi de plânsetele mamei, tata a 
zis: "Treaba asta ne aduce numai necazuri! Lasă ebraica, o s-o 
înveţi când o să fii mare". 

Când îi spuneam că vreau să învăţ o limbă străină, îmi zicea: 
"Prea bine, apucă-te şi învaţă, dar cu o condiţie: să mai pui o 
flanelă pe dedesubt". Eram slăbuţ şi se temea pentru sănătatea 
mea. Aşa se face că am învăţat trei limbi străine, înainte de a 
pleca din Creta, fiind obligat să port trei flanele; când am plecat 
la universitate la Atena, am scăpat de ele. 

— Bine, du-te! a mai spus încă o dată tata. 

Nu mi-am mai putut stăpâni bucuria, m-am aplecat, vrând 
să-i sărut mâna, dar a fost mai rapid ca mine şi s-a ferit: 

— Doar nu-s popă! a exclamat el. 

A doua zi am sărutat mâna mamei şi ea s-a aplecat, m-a 
binecuvântat şi m-a sfătuit să nu trec în ruptul capului la 
papistaşi. Mi-a pus o amuletă în jurul gâtului, o bucată din 
lemnul Sfintei Cruci; se pare că bunicul o purtase în luptă şi 
niciun glonţ nu l-a nimerit. 

Tata m-a însoţit până în port; se uita la mine, din când în 
când, cu coada ochiului, tulburat şi intrigat. Nu înţelegea ce fel 
de om eram, ce voiam şi ce mă mâna dintr-un loc în altul, de ce 
nu puteam să stau acasă, în Creta. 

— Mă gândesc că semeni cu bunicu-tău, mi-a spus pe 
neaşteptate când am ajuns în port, nu cu tatăl mamei tale, ci cu 
tatăl meu, corsarul. 

După o clipă de tăcere a continuat: 

— Dar el a prădat corăbii, a ucis şi a jefuit, a făcut avere. Tu 
cu ce pradă o să te alegi? Am ajuns în port, tata mi-a strâns 
mâna: 

— Haide, mergi cu bine, şi deschide bine ochii! 

A dat din cap, nu era deloc mulţumit de unicul său fiu. Avea 
dreptate: la urma urmei, cu ce pradă aveam să mă aleg? 


XXIII. Paris. Nietzsche, marele martir 
Se făcea ziuă, cădea o ploaie uşoară. Cu faţa lipită de 


geamul maşinii priveam Parisul perindându-se prin faţa mea, 
prin pânza diafană de ploaie, zâmbind printre lacrimi şi urându- 


mi bun venit. Vedeam trecând podurile, clădirile cu multe etaje, 
înnegrite de fum, parcurile şi catedralele, castanii despuiaţi de 
frunze, oamenii grăbiţi, pe străzile largi, lucitoare... Prin ploaia 
care şiroia pe fire atârnate din cer, vedeam chipul Parisului, plin 
de farmec şi de veselie, cu surâsul voalat, aşa cum zăreşti 
ţesătoarea printre firele urzelii. 

Ce mă aştepta în îndelung râvnitul oraş? mă gândeam eu, şi 
îmi era milă de sufletul omului pentru neputinţa lui de a 
prevedea viitorul măcar cu un ceas mai devreme; ca să 
înţeleagă, sufletul aşteaptă obscur şi neputincios, ca un trup pe 
cale de a se naşte, dar care încă nu e născut. O să găsesc oare 
în acest oraş ceea ce caut? Dar ce caut? Ce vreau să găsesc? 
însemna, oare, că nu mă mulțumea călăuza cu coroană de spini 
pe frunte, stând ca o piatră de hotar pe vârful muntelui, făcut 
din piatră şi sânge, arătându-mi calea? Oare părintele loachim 
avea dreptate îndemnându-mă să cunosc, să trec prin iadul şi 
raiul pământesc, să las în urmă bucuria, durerea şi păcatul, dacă 
voiam să fiu izbăvit? 

Lumina era mai puternică acum; un soare lipsit de raze, 
suspendat pe un cer ciudat, făcut din ceaţă, din melancolie şi o 
nespusă blândeţe. Ce jumulit arăta nesăbuitul Phaeton al 
Greciei, cu plete lungi, pe acest pământ al exilului! Departe, în 
patria sa el dezbracă toate lucrurile, învelindu-le în lumină; 
sufletul străluceşte fără taine, la fel ca trupul; demonii ies din 
chiliile lor întunecoase, lumina le pătrunde măduva neagră a 
oaselor, prefăcându-i în creaturi neprihănite, cu vorba blândă, 
ca oamenii. Dar aici soarele se schimbase şi schimba faţa 
pământului şi a sufletului; trebuia să înveţi să iubeşti fruntea 
ascunsă în penumbră, surâsul discret şi înţelesul tainic al noii 
frumuseti. 

"Este noul chip al lui Dumnezeu", reflectam eu, privind lacom 
pomii, casele, femeile fardate, bisericile sumbre: "îngenunchez 
şi îi preamăresc graţia!" 

Prima întâlnire cu noua înfăţişare a pământului a fost o beţie; 
a durat zile şi săptămâni întregi. Străzile, parcurile, bibliotecile, 
muzeele, bisericile gotice, bărbaţii şi femeile din teatre, de pe 
străzi, zăpada fină care începuse să se cearnă, toate se 
învârteau odată cu sufletul meu în extaz, cuprinse şi ele de 
frenezie. Apoi beţia a trecut şi lumea s-a aşezat, recăpătându-şi 
stabilitatea. 


Într-o zi, pe când eram cufundat într-o carte, la Biblioteca 
Sainte-Geneviève, a apărut o fată, care s-a aplecat spre mine cu 
o carte deschisă; acoperise cu mâna fotografia unui bărbat din 
carte, ca să-i ascundă numele; şi se uita la mine stupefiată. 

— Ştii cine e? m-a întrebat ea, arătându-mi fotografia. Am 
dat din umeri: 

— De unde vrei să ştiu? 

— Dar eşti tu, e leit chipul tău! Uită-te la frunte, la 
sprâncenele dese, la ochii adânciţi în orbite. Cu deosebirea că el 
are mustaţa groasă, lăsată pe oală, iar tu nu. 

Mă uitam aiurit la fotografie. 

— Ei bine, cine e? am întrebat eu, încercând să dau la o 
parte mâna fetei ca să văd numele. 

— Nu-l recunoşti? îl vezi pentru prima oară? E Nietzsche! 
Nietzsche! Auzisem despre el, dar nu citisem niciuna din cărţile 
sale. 

— N-ai citit Așa grăit-a Zarathustra, Naşterea tragediei? 
Scrierile despre Eterna Reîntoarcere, despre Supraom? 

— Nimic, nimic! am răspuns eu, jenat, nimic. 

— Aşteaptă o clipă, a exclamat fata şi a zburat. Cât ai clipi, s- 
a întors cu Zarathustra. 

— lată, a zis ea râzând, aici se află o hrană de leu pentru 
mintea ta, dacă ai minte şi dacă e flămânaă! 

A fost unul dintre momentele hotărâtoare din viaţa mea. Prin 
intermediul unei studente necunoscute, destinul mi-a întins o 
cursă la Biblioteca Sainte-Geneviève; acolo mă aştepta ardent, 
aprig, luptătorul cu răni sângerânde, Anticristul. 

La început m-a îngrozit, nimic nu-i lipsea: neruşinarea şi 
aroganţa, spiritul nesupus, furia distrugerii, sarcasmul, cinismul, 
râsul lipsit de pioşenie, ghearele, colții şi aripile de Lucifer. Dar 
furia sa şi orgoliul său mă exaltau, pericolul mă îmbăta, m-am 
cufundat în cărţile lui cu spaimă şi pasiune, de parcă intram în 
agitația junglei, plină de sălbăticiuni flămânde şi ameţitoare 
orhidee. 

Abia aşteptam să se termine cursurile de la Sorbona şi să se 
facă noapte, să ajung la mine, să vină gazda mea să aprindă 
focul în şemineu, să deschid cărţile îngrămădite pe masă şi să 
mă lupt cu el. Încet-încet m-am obişnuit cu glasul său, cu 
respiraţia sa întretăiată, cu strigătele sale de durere. Nu ştiam, 
atunci am descoperit, că Anticristul luptă şi suferă la fel ca 


Hristos şi că, uneori, în clipele de suferinţă, chipurile lor 
seamănă. 

Proclamaţiile lui îmi păreau blasfemii, Supraomul mi se părea 
ucigaşul lui Dumnezeu. Totuşi, acest rebel exercita o fascinaţie 
tainică, cuvintele lui erau o vrajă ameţitoare, îmbătătoare şi 
făceau să-mi tresalte inima. Într-adevăr, gândirea lui era un 
dans dionisiac, un măreț imn de izbândă, triumfător, în clipa cea 
mai lipsită de speranţă a tragediei umane şi supraumane. Fără 
să vreau, îi admiram tristeţea, curajul, puritatea, precum şi 
picăturile de sânge care îi curgeau pe frunte, părea că 
Anticristul purta şi el o cunună de spini. 

Încet-încet, fără să fiu deloc conştient, cele două figuri, Crist 
şi Anticrist, se confundau. Aşadar, cei doi nu erau eterni 
duşmani, Lucifer nu era adversarul lui Dumnezeu, Răul poate 
uneori să se pună în slujba Binelui şi să colaboreze cu el? în 
timp, studiind opera profetului potrivnic lui Dumnezeu, urcam 
pas cu pas spre o temerară şi mistică unitate: Binele şi Răul sunt 
duşmani, îmi ziceam eu, era primul pas al iniţierii; al doilea pas 
îl depăşea pe primul, Binele şi Răul sunt confraţi; apoi, Binele şi 
Răul sunt totuna! lată pasul cel mai mare pe care până atunci 
nu reuşisem să-l fac. Ajungând aici, m-am oprit tremurând; o 
teribilă suspiciune îmi sfâşia sufletul: poate că acest sfânt 
blasfemator mă îmboldea să mă unesc cu el în blasfemie? 

Mi-am petrecut toată iarna angajat în noua bătălie; pe 
măsură ce timpul trecea, lupta devenea tot mai înverşunată şi 
mai strânsă; simţeam gâfâitul, răsuflarea tăiată a adversarului, 
ura începea să se schimbe, se transforma şi, fără să-mi dau 
seama, lupta devenea îmbrăţişare. Niciodată în viaţă nu am 
simţit, cu atâta tărie şi stupoare, că ura, trecând succesiv prin 
înţelegere, milă şi simpatie, se poate preface în iubire. Acelaşi 
lucru se petrece, îmi ziceam eu, când Binele şi Răul se află în 
luptă; se pare că altădată fuseseră unite, apoi au fost separate, 
iar în prezent luptă să se unească din nou; dar ora deplinei 
împăcări nu a venit încă. Nu vreau să judec din propria mea 
experienţă, dar va veni, în mod sigur, ziua deplinei împăcări, 
când adversarului i se va recunoaşte libera sa participare la 
marea construcţie pe care o numim cosmos, adică armonie. 

Cel mai mult mă impresiona, o, Măreţ Martir, viaţa ta sfântă 
şi tragică. Cel mai mare duşman şi cel mai mare prieten - fiindu- 
ţi credincios până la moarte - a fost boala. Nu ţi-a permis 


niciodată o relaxare, o clipă de linişte, niciodată nu ai putut 
spune: mi-e bine, nu mai plec de aici! Erai o flacără, te aprindeai 
şi ardeai până la capăt, lăsând cenuşa în urma ta, plecai mai 
departe: 

Da, ştiu sigur de unde vin. 

Nesăţios ca o flacără, 

ard şi mă consum. 

Tot ce ating devine lumină, 

tot ce las în urmă devine cenuşă. 

Fără îndoială, sunt o flacără... 

Când a venit primăvara şi vremea s-a încălzit puţin, am 
plecat în pelerinaj pe urmele picăturilor de sânge, calde încă, pe 
toate cărările urcuşului tău, ale luptei tale eroice, ale martiriului 
tău, 

Intr-o dimineaţă ploioasă, ceţoasă, rătăceam pe ulicioarele 
înguste şi încâlcite ale satului în care te-ai născut. Apoi, într-un 
mic orăşel din apropiere, cu minunata sa catedrală gotică, am 
găsit casa mamei tale unde, în clipele de ardere teribilă, 
adeseori ţi-ai aflat refugiu, regăsind pacea, redevenind copilul 
ei. Apoi străzile divine de la Genova, unde te-ai bucurat de apa 
mării, de blândeţea cerului, de oamenii simpli. Erai atât de blând 
şi de blajin, atât de sărac şi de vesel, că bătrânele din vecini te- 
au numit sfânt; îţi făceai planuri, îţi aminteşti, voiai să începi o 
viaţă deosebit de simplă, de liniştită: "Să fiu liber, fără ca 
libertatea mea să supere pe cineva. Orgoliul să fie drapat în 
glasul blând. Să dorm uşor, să nu beau alcool, să-mi fac singur 
mâncarea sărmană; să n-am prieteni iluştri, ori impozanţi, să nu 
citesc jurnale, să nu fug după onoruri, nici după femei, să caut 
numai cele mai alese suflete, iar dacă nu găsesc niciun om de 
elită, să caut oamenii simpli”. 

Ce mişcat eram căutând, sub razele soarelui de primăvară, în 
Engadine, între Sils-Maria şi Silvaplana, stânca piramidală unde 
ai avut pentru prima oară viziunea Eternei Reîntoarceri! Ai 
strigat printre hohote de plâns: "Oricât de amară şi de 
insuportabilă este viaţa mea, fie s-o retrăiesc iar şi iar, de 
infinite ori!" Pentru că tu ai încercat bucuria amară a eroilor, 
bucurie pe care sufletele jalnice o simt ca un martiriu: să vezi 
abisul înaintea ta şi să te îndrepţi spre el fără frică. 

Piscurile din jurul meu străluceau albăstrui în lumina 
soarelui; am auzit un vuiet venind de departe, un munte de 


zăpadă s-a prăbuşit, făcându-mă să-mi amintesc ce îţi scria 
prietenul tău: "In cărţile tale, mi se pare că aud vuietul 
îndepărtat al unei căderi de apă". 

Când am intrat în Sils-Maria, trecând podeţul spre cimitirul 
sărman, m-am uitat în dreapta mea şi m-am înfiorat; aşa cum |- 
ai simţit brusc pe Zarathustra lângă tine, am văzut umbra mea 
despărțită în două - erai tu cel care păşea alături de mine. 

Toate încercările vieţii tale îmi revin în minte, o, Măreţ 
Martir! Tânăr, plin de ardoare, te opreai insistent lângă fiecare 
erou, ca să descoperi pe cel care va face să-ţi tresalte inima; a 
venit ziua când l-ai întâlnit pe brahmanul nordului, pe 
Schopenhauer. Aşezându-te la picioarele sale, ai descoperit 
eroica şi disperata sa viziune asupra vieţii: lumea e o creaţie a 
minţii noastre, toate lucrurile lumii vizibile şi invizibile nu sunt 
decât un vis amăgitor. Nu există decât o voinţă oarbă, fără 
început şi fără sfârşit; lipsită de ţintă, indiferentă, nici raţională, 
nici iraţională; în afara raţiunii, imensă. Închisă în timp şi în 
spaţiu, se împarte în nenumărate forme; le distruge, apoi 
creează alte forme, le face să dispară, continuând astfel etern. 
Nu există progres, nicio rațiune nu guvernează destinul; religiile, 
moralitatea, marile idei sunt consolări nedemne, bune doar 
pentru laşi şi imbecili. Omul puternic, care ştie asta, înfruntă 
senin fantasmagoria fără de ţintă a lumii şi descoperă bucuria, 
destrămând vălul încântător şi efemer care acoperă Maya. 

Ceea ce a presimţit viitorul profet al Supraomului se închega 
în prezent într-o teorie severă şi coerentă, devenind o viziune 
eroică: poetul, filosoful şi luptătorul care s-au înfruntat în inima 
sa deveneau fraţi. O vreme, tânărul ascet a cunoscut fericirea, 
bucurându-se de solitudine, de muzică, de plimbări nesfârşite. 

Odată, când o furtună te-a prins pe munte, ai scris: "Ce-mi 
pasă de preceptele morale? Fă asta, nu face asta. Cât de diferite 
sunt fulgerul, furtuna, grindina! Sunt forţe libere, lipsite de 
imperative morale. Cât de fericite şi viguroase sunt aceste forţe 
netulburate de gândire!" 

Sufletul tău deborda de o eroică amărăciune când, în floarea 
tinereţii, ai întâlnit omul destinului, a doua călăuză după 
Schopenhauer, care ţi-a dat bucuria cea mai aspră a vieţii tale: 
Wagner. 

A fost un moment măreț. Aveai douăzeci şi cinci de ani, 
înfocat şi reţinut, cu maniere blânde şi calme, cu ochi adânci, 


profunzi şi arzători. Wagner avea cincizeci şi nouă de ani, în 
culmea puterii, plin de visuri şi de fapte, o forţă a naturii care se 
dezlănţuia asupra capetelor tinerei generaţii. "Vreau un teatru 
unde să creez liber, veniţi să mi-l daţi! Vreau oameni care să mă 
înţeleagă, fiţi publicul meu! Ajutaţi-mă - aveţi această datorie - 
eu vă voi acoperi de glorie!" 

Arta este singura salvare. "Reprezentând viaţa ca un joc", i-a 
scris Wagner lui Ludovic al II-lea al Bavariei, "arta transformă 
cele mai înfricoşătoare aspecte ale vieţii în tablouri minunate şi, 
făcând asta, ne înalţă şi ne consolează." 

Ascultai cu atenţie, prefăceai cuvintele maestrului în trupul şi 
în sângele tău, luptând de partea lui. Ţi-ai îndreptat privirea spre 
filosofii presocratici; deodată o epocă măreaţă şi eroică a apărut 
înaintea ta, o epocă străbătută de teribile fulgere ale 
cunoaşterii, cu legende înfricoşătoare, idei tragice, spirite 
tragice, care acopereau abisul cu mituri  surâzătoare, 
triumfătoare. Nu mai era imaginea idilică a Greciei pe care ne-o 
dădeau maeştrii: echilibrată, fără griji, înfruntând viaţa şi 
moartea, cu un calm ingenuu şi surâzător. Acest calm n-a venit 
decât la urmă; era fructul unui pom în flăcări, care a început să 
se usuce. Inainte de a ajunge la seninătate, haosul vuia în 
pieptul Greciei. Un zeu dezlănţuit, Dionysos, conducea bărbaţi şi 
femei în dansuri frenetice, pe munţi şi în peşteri, Grecia întreagă 
dansa ca o menadă. 

Cu ardoarea înţelepciunii tragice, luptai să creezi o viziune 
coerentă. Apollo şi Dionysos erau perechea sacră care a dat 
naştere tragediei; Apollo visează şi contemplă sub forme senine 
armonia şi frumuseţea lumii; în mijlocul mării dezlănţuite a 
aparenţelor, închis în propria individualitate, stă drept, calm, 
sigur, imobil şi se bucură de furtuna visului. Privirea sa e numai 
lumină, chiar când tristeţea şi indignarea îl cuprind, rămânând 
netulburat, păstrându-şi echilibrul divin. 

Dionysos sfărâmă individualitatea, se azvârle liber în marea 
aparenţelor, lăsându-se purtat de valurile ei teribile şi 
caleidoscopice. Oameni şi fiare se înfrăţesc, moartea e una 
dintre măştile vieţii, vălul pestriţ al iluziei se destramă şi ne 
trezim, dând piept cu adevărul. Care adevăr? Adevărul că noi 
toţi suntem una, că noi creăm zeii. Dumnezeu nu e strămoşul 
omului, ci e urmaşul omului. 

Grecii, retraşi în fortăreaţa lui Apollo, au încercat să pună 


stavilă acestor forţe dionisiace incontrolabile, care veneau pe 
toate drumurile de uscat şi de apă, năvălind pe pământul grec, 
dar n-au reuşit să-l supună cu totul pe Dionysos. Cei doi zei s-au 
luptat, fără să se învingă unul pe altul, s-au împăcat şi au creat 
tragedia. 

Orgiile dionisiace s-au purificat de bestialitate, strălucind în 
blândeţea reţinută a visului. Dionysos a rămas singurul erou 
constant al tragediei; toţi eroii, toate eroinele tragediei nu sunt 
decât măşti ale zeului, surâsuri şi lacrimi domolite de graţia lui 
Apollo. 

Dar tragedia greacă a pierit brusc, ucisă de logică; Socrate, 
cu dialectica sa, a ucis sobrietatea apolinică şi beţia dionisiacă; 
la Euripide tragedia devine o pasiune umană, un discurs 
sofisticat de propagandă a noilor idei, îşi pierde substanţa 
tragică, moare. 

Dar beţia dionisiacă supravieţuieşte şi se perpetuează în 
mistere şi în marile momente de extaz ale omului. Ar mai putea 
îmbrăca veşmântul divin al artei? Spiritul socratic, cu alte 
cuvinte Ştiinţa, îl va ţine pe Dionysos pe veci înlănţuit? Acum, 
când raţiunea umană îşi recunoaşte limitele, vom vedea o nouă 
civilizaţie al cărei simbol va fi Socrate învățând, în sfârşit, 
muzică? 

Până acum, idealul civilizaţiei noastre a fost cel al erudiţiei 
alexandrine, dar coroana de pe fruntea ştiinţei a început să se 
clatine, spiritul dionisiac se trezeşte mereu; muzica germană, de 
la Bach la Wagner, a proclamat venirea sa. Sunt zorii unei noi 
“civilizaţii tragice", tragedia renaşte. O, cum se transformă 
această lume de iluzii, deşertul întunecat al lui Schopenhauer! 
Tot ce era mort şi imobil a intrat în vârtejul criticismului german! 
"Da, prieteni", a strigat tânărul profet, "învăţaţi să credeţi, aşa 
cum cred eu în trăirea dionisiacă, în renaşterea tragediei 
dionisiace! Epoca socratică e revolută! Luaţi tirsul în mâini, 
încununaţi-vă cu iederă, îndrăzniţi să deveniți fiinţe tragice, 
pregătiţi-vă pentru marile bătălii şi credeţi în zeul vostru 
Dionysos!" 

Astfel erau, o, Nietzsche, speranţele noii tale cosmogonii 
clădite pe opera lui Wagner. O nouă civilizaţie tragică se va ivi 
din Germania, noul Eschil creează, luptă sub ochii noştri şi cere 
ajutorul nostru. 

Dar profeţiile tale au rămas fără ecou, erudiţii te dispreţuiau, 


tinerii rămâneau nepăsători. Cuprins de amărăciune, îndoiala a 
apărut în sufletul tău şi te întrebai dacă omul contemporan ar 
mai putea căpăta nobleţe? Ai căzut bolnav şi la universitate 
studenţii te-au părăsit. 

Ce nelinişte sfâşietoare! Poetul din tine acoperă totul cu 
florile artei, dar filosoful din tine vrea să afle, cu orice preţ, 
dispreţuind orice idee consolatoare, chiar şi pe cea a artei. 
Primul creează şi află alinare, al doilea analizează, disecă şi 
disperă. Spiritul critic dărâmă idolii. Ce valoare avea arta lui 
Wagner? te întrebai. E fără formă, fără credinţă, o retorică 
patetică lipsită de beţia sacră şi de nobleţe. Întocmai ca arta lui 
Euripide. Bună doar pentru femei isterice, histrioni şi 
neputincioşi. Semizeul tău a devenit un şarlatan, ţi-a jucat o 
farsă, nu s-a ţinut de cuvânt. Acum compune pe teme creştine, 
scrie Parsifal. Eroul era învins şi cădea la picioarele Crucii. Omul 
care făgăduise să creeze noi mituri şi să prindă leopardul raţiunii 
la alaiul dionisiac! 

Arta acoperă adevărul înfricoşător cu imagini frumoase, o 
consolare pentru laşi! Era noul tău strigăt. Lăsaţi-ne să 
descoperim adevărul, chiar dacă lumea ar fi să piară! 

Acest nou strigăt îl contrazicea pe cel dintâi, criticul a 
triumfat asupra poetului, adevărul asupra frumuseţii. Nici 
Schopenhauer nu reuşea să mai satisfacă nevoile exagerate ale 
minţii tale, viaţa nu însemna numai voinţa de a trăi, însemna 
ceva mult mai intens: voinţa de a domina. Viaţa nu se 
mulţumeşte cu simplul instinct de conservare, ea vrea să 
cucerească, să domine. 

Arta nu mai este scopul vieţii, ci mai degrabă un răgaz în 
luptă. Cunoaşterea e mai presus de poezie, Socrate e mai mare 
decât Eschil, adevărul, chiar fatal, e superior celei mai 
strălucitoare şi fecunde ficțiuni. 

Cu inima frântă, hoinăreai bolnav dintr-un loc în altul, arşiţa 
te paraliza, zăpada îţi ardea ochii, vântul îţi biciuia nervii. Nu 
puteai dormi, ai început să iei sedative, stăteai în odăi mizere, 
neîncălzite, lipsite de orice confort. Omul bolnav, îţi ziceai cu 
mândrie, nu are dreptul să blesteme viaţa. In toiul suferinţei, 
senin şi inflexibil, înălţai un imn bucuriei şi sănătăţii. 

Simţeai că un germen măreț creştea înlăuntrul tău, 
devorându-ţi măruntaiele. Într-o zi, plimbându-te prin Engadine, 
brusc te-ai oprit, cuprins de spaimă. Ai înţeles că timpul e infinit, 


în vreme ce materia e limitată; deci va veni clipa în care toate 
aceste combinaţii ale materiei vor renaşte identice cu cele 
dinainte. "Peste mii de secole, un om ca mine, dar exact ca 
mine, eu însumi voi sta iar pe aceeaşi stâncă şi voi descoperi 
aceeaşi idee. Şi nu numai o dată, ci la infinit". In felul acesta nu 
există nicio speranţă pentru un viitor mai bun, nu există nicio 
salvare; ne vom învârti mereu identici pe roata timpului. Astfel 
chiar şi cele mai trecătoare obiecte vor atinge veşnicia şi cele 
mai nesemnificative dintre acţiunile noastre capătă o 
incalculabilă importanţă. 

Te-ai cufundat în extazul durerii. Aşadar, suferinţa ta nu va 
avea sfârşit şi suferinţa lumii era incurabilă; totuşi, orgoliul de 
ascet te făcea să saluţi cu bucurie martiriul. 

Trebuia creată o nouă operă, am datoria să o creez - ca să 
propovăduiesc o nouă evanghelie umanităţii. Dar sub ce formă? 
Un sistem filosofic? Nu, gândirea trebuie să se reverse liric. 
Epic? Profetic? Şi atunci imaginea lui Zarathustra ţi-a fulgerat 
prin minte. 

In toiul acestor suferinţe şi bucurii, Lou Salomé ţi-a ieşit în 
cale. Suflet de slavă, ardentă, incisivă, plină de entuziasm şi de 
curiozitate, te asculta cu nesaţ, o, Măreţ Martir. ţi risipeai 
sufletul fără să ţii seamă, iar ea îl storcea ca pe un fruct şi 
râdea, nesăţioasă. De atâta vreme nu ţi-ai deschis inima cu 
atâta încredere, să te bucuri de patimă, de tulburare, de 
rodnicia născută în noi de femeie, să simţi, sub armura grea de 
războinic, cum se topea inima ta vulnerabilă! In seara aceea, ai 
intrat în chilia ta de sihastru şi, pentru prima oară, ai simţit în 
aer parfum de femeie. 

Această dulce tulburare te-a urmărit pe munte, unde ţi-ai 
găsit refugiu şi aşteptai cu bucurie, o, Ascet, scrisoarea femeii. 
Într-o zi ţi-a trimis opt versuri, inima îţi bătea cu putere, ca o 
inimă de douăzeci de ani, şi le-ai strigat cu glas tare, pe sub 
brazii solitari: 

Cine poate fugi, dacă tu mă ţii de mână, 

dacă mă priveşti cu ochii tăi adânci? 

nu vreau să scap din strânsoarea ta, 

e ceva pe care nimeni, nici tu, nu-l poate distruge! 

Știu că trăieşti în toate făpturile lumii; 

şi nimic pe pământ n-a rămas neatins. 

Fără tine viața ar putea fi frumoasă! 


Dar ce bine ar fi să o trăiesc prin tine! 

La scurt timp, a sosit ziua fatală a despărțirii. Femeia se 
temea de tine, erai ca o pădure întunecată în care ea nu a reuşit 
să vadă spiriduşul care îi zâmbea cu degetul pe buze. A început 
din nou martiriul, boala, părăsirea, tăcerea. Erai ca un pom 
aplecat sub greutatea roadelor, aşteptând o mână care să le 
culeagă. Şedeai la marginea drumului, priveai oraşul de la 
poale, era atâta lume, dar nimeni nu venea la tine. Nu-i nimeni 
care să mă iubească? ai strigat în singurătatea ta, nu-i nimeni 
care să mă batjocorească, să râdă de mine? Unde-i biserica să-şi 
arunce anatema? Unde e legea să-mi reteze capul? Strig şi iar 
strig, aşadar, nu mă auziţi? 

Ah, această solitudine, separarea de fiinţa iubită! Nu, nu 
vreau să retrăiesc nicicând aceste ore. Trebuie să deschid o 
poartă de salvare, în ciclul închis al Eternei Reîntoarceri. 

O nouă speranţă a ieşit din străfundurile fiinţei tale, o nouă 
sămânță, Supraomul. El era sămânţa lumii, el ţinea izbăvirea în 
mâinile sale şi dădea răspunsul la vechea întrebare: mai poate 
omul zilelor noastre să-şi recapete noblețea? Da, poate, dar nu 
prin Hristos, cum propovăduia Wagner, apostatul, în noua lui 
operă, ci prin omul însuşi, prin virtuțile şi efortul unei noi 
aristocrații. Omul poate să zămislească Supraomul. Veşnica 
Reîntoarcere te înăbuşea, Supraomul era o nouă himeră care 
venea să conspire contra ororilor vieţii. Nu era vorba de artă, ci 
de acţiune. Don Quijote, l-ai luat pe Dumnezeu drept moară de 
vânt şi l-ai dărâmat. 

"Dumnezeu a murit", ai proclamat, ducându-ne pe marginea 
abisului; rămânea o singură speranţă: omul să depăşească 
propria sa natură şi să creeze Supraomul. Întreaga organizare a 
universului va cădea pe umerii săi şi va trebui să aibă forţa de a 
purta povara răspunderii. Dumnezeu era mort, tronul lui era 
vacant, va trebui să ne înscăunăm în locul lui. Să fi rămas 
singuri de tot pe lume? Stăpânul era mort? Cu atât mai bine: de 
acum vom munci, nu pentru că el ne porunceşte, nu pentru că 
ne e teamă, nu pentru că avem o speranţă, ci pentru că noi 
dorim să lucrăm. 

Eterna Reîntoarcere e lipsită de speranţă, Supraomul e o 
mare speranţă; cum puteau să se armonizeze cele două viziuni 
contradictorii? Teribilă angoasă. De atunci, sufletul tău a început 
să-şi fluture aripile deasupra abisului nebuniei. Din Zarathustra 


a rămas doar un Strigăt. Ai părăsit acest poem tragic, scris pe 
jumătate, străduindu-te să dovedeşti ştiinţific că esenţa vieţii e 
dorinţa de putere. 

Europa dispare, trebuie să se supună disciplinei austere a 
conducătorilor. Moralitatea care domneşte azi e opera sclavilor, 
o conspirație organizată de slăbiciune contra puterii, de turmă 
contra păstorului. Cu interesele lor egoiste, viclene, sclavii au 
răsturnat valorile cu susul în jos: omul puternic e rău, bolnavul şi 
slăbănogul sunt buni. Aceşti sclavi nu fac faţă suferinţei, sunt 
filantropi, creştini şi socialişti. Singur Supraomul, care începe 
prin a fi dur cu el însuşi, poate înscrie noi porunci şi poate să 
dea maselor scopuri noi, înalte. 

Care sunt aceste scopuri, care este organizarea celor aleşi şi 
a mulţimii, care este rolul războiului în această tragică perioadă 
a Europei? lată problemele care ţi-au chinuit ultimii ani de 
luciditate. Nu ai găsit răspuns, mintea ta era tulbure. Ai revenit 
la vechile poeme dionisiace şi, cu amară presimţire, ţi-ai 
fredonat cântecul de lebădă: 

Apune soarele; 

inima ta arzătoare în curând se va stinge. 

In aer e răcoare, 

simt necunoscute respirări, 

răceala cea de gheață va veni. 

Aerul e calm şi pur; 

noaptea îmi aruncă o privire ademenitoare. 

Fii tare, inimă vitează! 

Nu întreba de ce, seară a vietii mele! 

Apune soarele! 

Ai văzut ceea ce omului nu-i e îngăduit să vadă şi ai fost 
orbit; ai jucat dincolo de curajul omenesc, pe marginea abisului 
şi ai căzut în el. 

Întunericul ţi-a cuprins cu repeziciune mintea şi a durat 
unsprezece ani, până la moarte. Uneori luai o carte în mână şi 
întrebai: "N-am scris şi eu cărţi minunate?" lar când ţi-au arătat 
portretul lui Wagner, ai exclamat: "L-am iubit atât pe acest om!" 

Niciodată un strigăt atât de sfâşietor n-a izbucnit din sufletul 
omului, niciodată, când citeam Vieţile Sfinţilor în copilărie, n-am 
citit viaţa unui sfânt cu atâta ardoare. lar când pelerinajul meu 
pe această nouă Golgotă a luat sfârşit, şi m-am întors la Paris, 
inima mea, mai mult decât mintea, se schimbase. Trăind atât de 


intens durerea acestui Mare Martir ateu, urmând drumul său 
însângerat, vechile mele răni s-au redeschis dureros şi m-am 
ruşinat de viaţa mea potolită, laşă, care nu avea curajul să lase 
toate punţile în urmă, să păşească singură pe tărâmul curajului 
extrem, al disperării extreme. Ce a făcut acest profet? Care era 
porunca lui supremă? Să refuzi toate consolările: zei, patrie, 
moralitate, adevăr şi, singur, având drept însoțitor forţa ta, să 
clădeşti o lume de care inima să nu se ruşineze. Care e calea 
cea mai periculoasă? Pe aceea vreau să merg! Unde se află 
abisul? Într-acolo vreau să mă îndrept. Care e cea mai 
bărbătească bucurie? Să-ţi asumi întreaga răspundere! 

Uneori, plimbându-mă pe sub castani, la Paris, pe malurile 
faimosului fluviu, simţeam umbra lui în plin soare, tăcută, lângă 
mine şi mergeam unul lângă celălalt. Avea răsuflarea scurtă, 
gâfâită, mirosea a pucioasă; pesemne că tocmai s-a întors din 
iad, îmi ziceam eu, şi răsuflarea mea devenea gâfâită. Nu ne 
mai luptam, ne împăcasem; el mă privea şi eu îmi vedeam 
chipul în lumina ochilor săi. Dar neliniştea e molipsitoare, mi-a 
dat toate neliniştile lui; alături de el, am început propria mea 
luptă, pentru a potrivi cele de nepotrivit, pentru a împăca 
extrema speranţă cu extrema disperare, pentru a deschide o 
poartă, dincolo de rațiune şi de certitudine. 

Într-o seară, pe când soarele apunea şi amândoi eram pe 
punctul de a ne despărţi, s-a întors spre mine şi el, care nu 
vorbea niciodată, mi-a spus: "Eu sunt Dionysos răstignit, eu, nu 
el!" şi glasul său era plin de gelozie, de ură şi de iubire. 

A doua zi, întorcându-mă să ascult glasul magic al lui 
Bergson, inima şi-a regăsit pacea; cuvintele lui erau vrăjite; o 
portiţă se deschidea în adâncul fatalităţii implacabile şi lumina 
intra în ea. Dar îi lipseau rana, sângele, suspinul colosal - atât 
de fascinante în tinereţe -, aşa că m-am întors pe sub castani 
să-l întâlnesc pe celălalt, pe cel care mă rănea. 

Rana mea nu era prea adâncă, eram rănit, dar superficial, în 
vreme ce rănile profetului sălbatic sângerau, ca Sfântul 
Francisc, eu purtam stigmatele, pielea era doar învineţită. Mai 
târziu, când am avut viziunea îngerilor apocaliptici aruncându-se 
asupra oamenilor, rănile mele au început să sângereze. Eram la 
Londra, îmi amintesc, cu ani mai târziu, venise toamna şi eu 
stăteam pe o bancă în parc; spaima plutea în văzduh. Undeva 
se născuse Supraomul; undeva un tigru însetat de sânge se 


credea Supraom; cuprins de furia dominaţiei, nu-şi mai găsea 
locul în vizuina lui. Gingis Han avea un inel de fier pe care erau 
gravate două cuvinte: Rasti Rusti - Puterea e dreaptă. Epoca 
noastră a primit în dar acelaşi inel de fier. Demonul epocii 
noastre semăna cu legendarul rege african, care s-a urcat în 
turn, luând cu el douăsprezece femei, doisprezece cântăreţi şi 
douăzeci şi patru de burdufuri cu vin. Regele era înalt cât turnul, 
gros ca o buturugă şi păros ca o maimuţă. Oraşul întreg se 
cutremura de cântece şi dansuri, casele mai şubrede s-au 
dărâmat. Mai întâi regele a dansat, apoi, plictisit, s-a aşezat pe o 
piatră şi a început să râdă. După ce s-a săturat de râs, a început 
să caşte şi, ca să se amuze, a început să arunce din turn 
femeile, cântăreții şi la urmă burdufurile goale. Dar nu simţea 
alinare şi atunci a început să deplângă suferinţele inconsolabile 
ale regilor. 

Un vânzător de ziare a trecut, aducând la cunoştinţă 
comunicatele de război. Oamenii se opreau în drum, împietriţi, 
ca şi cum inima încetase să le mai bată; alţii o luau la goană 
spre casă, nerăbdători să vadă dacă mai erau în viaţă copiii lor. 

O umbră a venit şi s-a aşezat pe bancă, lângă mine; m-am 
cutremurat: era el! Aşadar, cine propovăduia că esenţa vieţii e 
dorinţa de a cuceri şi de a domina, că numai forţa era 
îndreptăţită? Aşadar, cine era profetul  Supraomului, 
ademenindu-l prin profeția sa? Supraomul venise, şi profetul de 
taină încerca să se ascundea sub un pom desfrunzit. 

Atunci am simţit pentru el o tragică simpatie, pentru prima 
oară înţelegeam limpede că fiecare dintre noi e un fluier de 
trestie în mâinile unui păstor nevăzut, că jucăm aşa cum el ne 
cântă, nu cum am vrea noi. 

M-am uitat la ochii lui adânciţi în orbite, la fruntea boltită, la 
mustaţa lăsată în jos. 

— Supraomul a venit? am şoptit eu. 

S-a aplecat mai tare, ca un animal încolţit, rănit, care 
încearcă să scape. Glasul lui a răsunat mândru şi plin de tristeţe, 
de pe malul celălalt: 

— Da, asta am vrut! 

Simţeam că o spunea cu inima sfâşiată. 

— Ai semănat, vezi acum roadele, îţi place ce vezi? 

De pe malul celălalt, a răzbătut până la mine un strigăt 
disperat, sfâşietor: 


— Da, îmi place! 

Când m-am ridicat de pe bancă, singur acum, un bombardier 
trecea pe deasupra oraşului cufundat în întuneric. Aparatul de 
zbor, imaginat de Leonardo da Vinci ca o pasăre artificială 
benignă care să aducă vara zăpadă din creierul munţilor şi s-o 
împrăştie pe deasupra oraşelor, să le răcorească, trecea acum 
încărcat cu bombe. 

"Tot astfel", mă gândeam - având în minte profetul paşnic al 
războiului -, "ţâşnesc ideile" ca ciocârliile din creierul omului, 
dar când cade asupra lor privirea rapace a omului se prefac iute 
în vulturi de pradă, gata să se azvârle din înalt. Nefericitul care 
le-a dat viaţă strigă şi protestează disperat: Nu asta am vrut! Nu 
asta am vrut! Dar vulturii trec pe deasupra capului său cu ţipete 
ascuţite, repezindu-se asupra lui." 

Era solidă hrana de leu pe care mi-o oferise Nietzsche în cel 
mai important, în cel mai nesăţios moment al tinereţii mele; am 
prins putere, căci mă simțeam strâmtorat de omul 
contemporan, de Hristos, mai bine zis de ceea ce făcuseră 
oamenii din el. Oh, ce şiretlic religios, îmi ziceam indignat, să 
plasezi răsplata şi pedeapsa în viaţa viitoare, să-i reconfortezi 
pe laşi, pe sclavi, pe oprimaţi, făcându-i să-şi plece grumazul în 
faţa stăpânilor, să îndure viaţa pământească fără să crâcnească, 
singura viaţă de care putem fi siguri! Ce tarabă de cămătar, 
religia asta, să n-ai para chioară în această viaţă şi să primeşti 
bani cu nemiluita în viaţa viitoare! Ce naivitate, ce viclenie, ce 
cămătărie! Nu, omul care speră să ajungă în rai, sau care se 
teme de iad, nu poate fi liber! E ruşinos să ne îmbătăm în 
tavernele speranţei sau în chiliile fricii! Câţi ani am trăit fără să 
înţeleg toate acestea? Trebuia să apară profetul sălbatic ca să- 
mi deschidă ochii! 

Până acum, omul l-a învestit pe Dumnezeu cu întreaga grijă 
a pământului; venise, oare, rândul omului să ia asupra lui 
întreaga răspundere? Să creăm o lume, (lumea noastră) cu 
sudoarea frunţii noastre. Un vânt diabolic, demn de aroganta lui 
Lucifer, suflase în jurul tâmplelor mele; sosise timpul, îmi 
spuneam arogant, ca omul să-şi asume toate bătăliile, toate 
speranţele, să facă ordine în haos, fără să mai aştepte ajutorul 
lui Dumnezeu, cu alte cuvinte să prefacă haosul în cosmos, în 
armonie. Păstrează-ţi libertatea individuală inflexibilă şi dreaptă, 
să poţi sta drept în mijlocul delirului sălbatic al lumii, când va 


veni vremea să prefaci strigătul dezarticulat într-un mesaj 
simplu şi adevărat. Într-o Bunăvestire. 

Această Bunăvestire o auzeam în mine ca pe un ciripit 
îndepărtat, ca o primă adiere de primăvară. Inima mea semăna 
cu un migdal care, deşi e iarnă şi cerul e întunecat, primeşte 
mesajul tainic al primăverii, se acoperă de flori, în toiul lui 
ianuarie, tremurând în vântul de gheaţă. Tot astfel tremura 
inima mea, plină de flori. Un vânt puternic s-ar putea să sufle şi 
să risipească florile; nu-i nimic, şi-a făcut datoria, vestind printr- 
un chiot venirea primăverii. 

Într-o noapte am avut un vis; toată viaţa visele mi-au fost un 
îndreptar fără greş. Toate problemele care îmi pun mintea 
trează la încercare, sucindu-le şi răsucindu-le, fără speranţa de 
a găsi o soluţie oarecare, cât de simplă, se limpezesc în vis, 
renunţă la tot ce e de prisos, eliberând şi lăsând numai 
esenţialul. În toată acea perioadă, mă simţeam străpuns aidoma 
Sfântului Sebastian de săgețile pe care profetul Eternei 
Reîntoarceri le-a azvârlit în mine; mă căzneam zadarnic să 
înţeleg cu mintea mea, în întunericul care ne înconjura şi ne 
înghiţea, care era datoria omului. Atunci, într-o noapte, am avut 
un vis. Se făcea că eram undeva pe malul mării şi priveam 
marea: neagră ca smoala, clocotind furioasă; deasupra, cerul 
era la fel de negru, lăsându-se greu, ameninţător, tot mai jos; la 
un moment dat părea să atingă marea. Nicio adiere de vânt, 
liniştea şi nemişcarea erau teribile; mă sufocam, nu mai puteam 
să respir. Deodată o pânză albă luminoasă a fulgerat prin 
despicătura îngustă, rămasă între cer şi mare. Era o bărcuţă 
care purta în ea însăşi lumina; între cele două tenebre, se 
precipita iute, înaintând cu pânzele umflate gata să plesnească. 
Am întins braţele spre ea şi am strigat: "Ah, inima mea!" şi m- 
am trezit. 

Acest vis mi-a fost de mare ajutor în viaţă. Cât regretam că 
nu puteam alerga să-l găsesc pe părintele fără speranţă al 
speranţei, să-i fac cunoscut semnul tainic pe care mi l-a trimis 
somnul! Nu era un răspuns la neliniştea mea? Cufundat în 
extrema sa disperare, nu invocase el această bărcuţă 
îndrăzneață, care plutea purtată de propriul ei vânt, luminată de 
propria ei lumină şi care nu avea nevoie decât de ea însăşi, de 
nimeni altcineva? 

În clipele grele, când vedeam totul în negru, când prietenii 


cei mai buni mă părăseau, închideam ochii şi desluşeam printre 
gene această bărcuţă! Inima mea striga: "Cu toate pânzele sus, 
nu-ţi fie teamă, fă-ţi drum prin întuneric!" 

Rănile deschise de Nietzsche erau adânci şi binecuvântate, 
pomezile mistice ale lui Bergson nu mă puteau vindeca, mă 
alinau o vreme, dar rănile se redeschideau şi sângerau. Atât cât 
am fost tânăr, în adâncul sufletului meu, nu doream să mă 
vindec, ci să sufăr. 

De atunci a început lupta mea cu _ Invizibilul, o luptă 
conştientă, nemiloasă. 

În anii aceia ai tinereţii, mă stăpânea indignarea, nu puteam 
suporta focul de artificii al existenţei umane: faptul că viaţa se 
aprindea o clipă, sărind în aer în miliarde de scântei multicolore 
şi apoi pierea. Cine o aprinde? Cine îi dă o astfel de fascinaţie şi 
de frumuseţe, ca apoi să o stingă fără milă? "Nu", strigam eu. 
"Nu pot să accept acest lucru, nu pot să subscriu la aşa ceva, 
voi găsi o cale pentru a opri lumea de la pieire!" Pentru că îmi 
era milă de sufletul omului şi mă uimeau înfăptuirile lui. Cum 
reuşea acest vierme umil să ţeasă fire divine de mătase din 
măruntaiele lui? Viermele de mătase e cel mai ambițios dintre 
viermi; nimic altceva decât pântece şi gură, se târăşte, 
mănâncă, murdăreşte; iar mănâncă, e doar un tub scârbos cu 
două găuri, dar, deodată, tot ce mănâncă se preface în mătase. 
Omul este la fel. Cerul şi pământul strălucesc, ideile strălucesc, 
drapate în mătasea scumpă cu care omul le îmbracă; dar, 
deodată, un pas greoi trece şi striveşte viermele miraculos. 

S-au dus pe veci naivitatea şi buna-credinţă ingenuă a 
copilăriei; acum ştiu că cerul e un haos negru în care domneşte 
tăcerea şi indiferența, am văzut ce rămâne din tinereţe şi 
frumuseţe când coboară în pământ. Şi sufletul meu nu mai voia 
să accepte consolarea oferită de speranţele confortabile şi laşe. 

Treptat, cu paşi nesiguri, mă apropiam de abis, dar privirea 
mea nu era încă obişnuită şi nu îndrăzneam să-l privesc drept în 
faţă. Sufletul meu clocotea încă, nu se limpezea, ba se ridica şi 
provoca destinul cu bravura tinereţii, ba se retrăgea în sine cu 
melancolie romantică. Mai târziu, mult mai târziu, am reuşit să 
stau pe marginea abisului fără să-mi tremure genunchii şi să-l 
privesc fără urmă de teamă şi de insolenţă. 

Ce divine şi netulburate nopţi de studiu şi de veghe în 
cămăruţa mea, pe pământ străin! Când şi când se auzeau ţipete 


şi râsete în vuietul străzii, cântece de amor în miez de noapte, 
alteori auzeam zăpada căzând lin pe acoperiş... Lampa ardea 
până târziu în noapte, focul ardea în inima mea şi, aplecat peste 
cărţi, retrăiam isprăvile minţii omeneşti. 

Cu aceste preocupări, absolut tinereşti şi absolut bătrâneşti, 
mi-am petrecut anii de la Paris. Gazda mea a căzut la bănuială 
şi a început să dea semne de nelinişte. Imi arunca priviri piezişe, 
dezaprobatoare, mă saluta cu jumătate de gură, până când, 
într-o zi, nu s-a mai putut stăpâni: 

— O dată pentru totdeauna, domnule, cât o să mai dureze 
starea asta de lucruri? 

— Ce stare de lucruri? 

— Cum ce stare? Vii acasă devreme în fiecare seară, nu inviţi 
pe nimeni, nici femei, nici bărbaţi, lampa arde până după miezul 
nopţii, dumneata crezi că e normal? 

— Bine, dar toată ziua sunt la cursuri, la universitate, iar 
noaptea studiez şi scriu, n-am voie? 

— Nu, n-ai voie! se plâng şi ceilalţi chiriaşi; ascunzi ceva. 
Atâta decenţă, atâta izolare şi linişte, fără o femeie, sfinte 
Doamne, fără prieteni, trebuie să fii bolnav, ori e altceva la 
mijloc, cu tot respectul cuvenit, dumneata coci ceva. Imi pare 
rău, dar aşa nu mai merge. 

În prima clipă a fost cât pe-aci să mă supăr, dar am înţeles 
că femeia avea dreptate. Când cineva e retras şi liniştit, într-o 
societate turbulentă, imorală şi intrigantă, când nu aduci la tine 
în odaie nici femei, nici bărbaţi, încalci regulile. Aşa ceva nu 
există şi nu poate fi tolerat. Am observat acest lucru toată viaţa; 
fiindcă duceam o viaţă foarte simplă, oamenii o găseau 
periculoasă şi complicată; orice ziceam, orice făceam era 
răstălmăcit, străduindu-se să ghicească ce tăinuiam, ce aveam 
de ascuns. 

Mai târziu, chiar prietenul meu cel mai bun nu putea crede în 
această mare simplitate, iar când sa convins de asta, găsea că 
era ceva de nesuportat. Într-o noapte eram în curte şi mă uitam 
la stele; pentru mine, cerul înstelat era cea mai sfâşietoare şi 
cea mai neliniştitoare dintre toate priveliştile lumii, nu-mi 
aducea bucurie, ci teamă. Nu puteam privi cerul fără să mă 
înfricoşez. Prietenul meu a ieşit şi el în curte. "Ce faci aici?" m-a 
întrebat mirat. "Nu vrei să-mi spui? De ce nu vrei?" S-a apropiat 
de mine, s-a aplecat şi a văzut două şiruri de lacrimi prelinse pe 


obraji. A izbucnit în hohote de râs: "Mincinosule", mi-a zis el, 
"ipocritule! Vrei să spui că, uitându-te la stele, te-a cuprins 
emoția? Pe mine nu mă duci, iezuitule! Sigur te gândeşti la 
vreuna dintre gâsculiţele care roiesc în jurul tău!" 

Altădată, după ce l-am cunoscut pe Panait Istrati, în Rusia, şi 
ne-am întors împreună în Grecia, Panait mă privea uimit tot 
timpul călătoriei, cercetându-mă mereu şi neştiind ce să creadă 
despre mine. La Atena, l-a întrebat pe un jurnalist care i-a 
răspuns astfel: "Ce aş putea să vă spun, ceva nu-i în regulă!" 
"Ce face?" a întrebat sărmanul Panait, destul de neliniştit. "Chiar 
nimic. Nici măcar nu fumează!" 

Aşa a fost viaţa mea la Paris, în cei trei ani de şedere: ani 
plini de pace, ani arzători, fără poveştile amoroase studenţeşti, 
fără beţii, fără conspirații politice sau intelectuale. Până la urmă, 
gazda s-a obişnuit cu mine, credea că mi-a înţeles taina şi, 
treptat-treptat, a dat uitării puritatea şi decenţa vieţii mele, un 
lucru care i se părea de neînțeles. 

— Poate face parte dintr-o sectă religioasă, acolo în ţara lui, 
am auzit-o zicând în spatele meu către o vecină, o femeie care 
şi ea mă cerceta zi şi noapte cu ochi iscoditori. El ar vrea, 
săracul, dar n-are voie. 

— Dacă face parte dintr-o sectă, atunci de ce nu se lasă de 
ea? a întrebat vecina iritată. 

— Ce să-i faci, atâta pricepe... a replicat gazda cu indulgență. 

Când mi-am făcut bagajele şi eram gata de plecare, a venit 
la mine cu fiica ei, Suzanne. 

— Hai, sărut-o pe fata mea înainte de plecare, a zis mama 
vrând să mă ducă în ispită. 

— Dar nu pe frunte, a protestat fata, văzând că mă apropii, 
nu pe frunte! 

— Atunci unde? 

— Unde vrei, nefericitule! 

— Pe gură, neghiobule, a ţipat mama, izbucnind în râs. M-am 
aplecat şi am sărutat-o pe obraji. 

Inainte de a părăsi Parisul, m-am dus, după-amiaza târziu, 
să-mi iau rămas-bun de la Notre-Dame. Îi voi fi veşnic 
recunoscător pentru imensa emoție pe care mi-a provocat-o 
când am văzut-o pentru prima oară. Cupola bisericilor noastre 
pare să exprime acordul plin de graţie între finit şi infinit, între 
om şi Dumnezeu. Biserica ţâşneşte în sus ca şi cum ar vrea să 


ajungă la cer, apoi cu o pioasă resemnare îşi subordonează 
avântul măsurii sacre, se apleacă supusă, se înclină şi se 
curbează înaintea infinitului inaccesibil, devine cupolă unde 
pogoară Pantocratorul. 

Aspiraţia temerară şi orgolioasă a catedralei gotice mi se 
părea mult mai orgolioasă. Ţâşneşte de jos, mobilizând toată 
piatra pământului, disciplinând-o într-o terminaţie ascuţită, într- 
o săgeată îndrăzneață care se azvârle spre cer ca un 
paratrăsnet. Fiecare părticică din această arhitectură sacră ia 
forma unui pisc, prefăcându-se în săgeată. Nu mai există logica 
liniei drepte şi a pătratului din stilul grec, care plasează 
rânduiala omenească deasupra haosului, echilibrând perfect 
frumosul cu utilul, instalând un acord rezonabil între om şi 
Dumnezeu. Este ceva impetuos şi irațional, o inspirată frenezie 
divină care îi înalţă pe oameni, îndemnându-i să pornească la 
asalt împotriva deşertului albastru atât de periculos, ca să 
atragă pe pământ trăsnetul numit Dumnezeu. 

Cine ştie, poate aşa este rugăciunea sau sufletul omului. Să 
mobilizeze speranţele şi temerile omeneşti, să le azvârle ca o 
săgeată spre înălțimile supraumane, de neatins; un impuls 
orgolios, un strigăt în tăcerea laşă, intolerabilă, o lance dreaptă 
şi neînduplecată, neîngăduind cerului să se prăbuşească asupra 
capetelor noastre. 

Pe măsură ce priveam săgeata, care se înălța fără frică la 
ceruri, îmi simţeam sufletul puternic, avântându-se şi devenind 
el însuşi săgeată. 

Brusc, am scos un chiot de bucurie: nu la fel era, oare, 
strigătul lui Nietzsche? Nu era strigătul lui o săgeată care se 
înălța spre cer? Un paratrăsnet care să-l apuce pe Dumnezeu şi 
să-l detroneze? 

Eram fericit, rătăcind pe sub arcadele gotice la ceasul 
amurgului, scăldat în acel suflet zarathustrian făcut din piatră şi 
din fier, din strălucitoare şi multicolore vitralii, purtat în extaz 
divin de profunda rezonanţă a unei orgi nevăzute! 

În acest fel, fără grabă, cu inima plină de întrebări şi de o 
frenetică disperare şi speranţă, mi-am luat rămas-bun de la 
Paris. 

Părăseam Parisul, dar inima mea îşi pierduse pacea şi 
seninătatea. Cine era pustnicul care zicea: "Stai paşnic, cu inima 
liniştită, dar dacă auzi nu mai mult decât ciripitul unei vrăbiuţe, 


inima nu-şi mai regăseşte pacea"? Dar eu, care auzisem ţipătul 
sălbatic al vulturului? 

Părăseam Parisul, şi toate rănile Răstignirii, la mâini, la 
picioare, la coaste, erau închise; dar sufletul meu se zbătea, 
însângerat şi rebel, făcându-mă să sufăr violent. 

Intotdeauna, când ajungeam la o certitudine, răgazul şi 
siguranţa dispăreau în scurt timp, alte îndoieli izvorau, alte 
nelinişti din această certitudine, eram obligat să lupt spre a mă 
elibera de vechea certitudine şi să găsesc una nouă; până când, 
la rândul său, se transforma în incertitudine. Ce este 
incertitudinea? Incertitudinea e mama unei noi certitudini. 

Nietzsche m-a învăţat să nu mă încred în nicio teorie 
optimistă; ştiam că inima de femeie a omului are nevoie 
întotdeauna de alinare, o nevoie pe care mintea - acest sofist 
încercat - e gata tot timpul să o slujească. Orice religie care 
promite să împlinească dorinţele omului e pur şi simplu un 
refugiu pentru fricoşi, nevrednică de un om adevărat. Mă 
întrebam dacă duce la mântuire calea lui Hristos. Ori este pur şi 
simplu un basm bine ticluit, care promite raiul şi viaţa veşnică 
cu atâta înţelepciune şi îndemânare, ca astfel dreptcredinciosul 
să nu afle niciodată că raiul e doar o reflectare a dorului nostru; 
căci numai după moarte putem judeca, şi nimeni nu a putut şi 
nu va putea să se întoarcă de pe lumea cealaltă, să ne spună! 

Să alegem, deci, viziunea despre lume cea mai lipsită de 
speranţă şi dacă, spre norocul nostru, ne înşelăm şi speranţa 
există, cu atât mai bine; în acest caz, sufletul nu poate fi umilit, 
nici Dumnezeu, nici diavolul nu vor putea să râdă de el, zicând 
că se îmbată ca un fumător de haşiş, făurindu-şi cu naivitate şi 
laşitate un paradis imaginar cu care să acopere abisul. Credinţa 
cea mai lipsită de speranţă mi se părea nu doar cea mai 
aproape de adevăr, dar şi cea mai bărbătească; iar speranţa 
metafizică o momeală ademenitoare din care omul demn nu 
binevoieşte să muşte. Voiam lucrul cel mai dificil, cel mai 
vrednic de om, de omul care nu se plânge, nu imploră şi nu 
cerşeşte. lată ce voiam! Lui Nietzsche, ucigaşul lui Dumnezeu, 
trebuie să-i mulţumesc pentru că mi-a dat curajul să spun: lată 
ce vreau! 

Şi deodată, biserica lui Hristos, mai bine zis starea în care au 
adus-o purtătorii de sutană, mi s-a părut un ţarc în care mii de oi 
cuprinse de panică, vârându-se unele într-altele, behăie zi şi 


noapte, întinzând gâtul să lingă mâna şi cuțitul care le vor tăia; 
unele tremură de teamă că vor fi fripte veşnic în furia flăcărilor 
iadului, iar altele abia aşteaptă să fie tăiate, ca să pască în 
veacul vecilor nemuritoarea iarbă a primăverii. 

Omul adevărat nu este oaie, nici câine de turmă, nici lup, nici 
păstor; e un împărat care îşi poartă cu sine împărăţia şi care 
merge înainte, ştiind încotro se îndreaptă şi, ajungând pe 
marginea abisului, îşi scoate coroana de mucava şi o aruncă, se 
leapădă de împărăţia sa, îşi împreunaseră mâinile şi picioarele, 
apoi, gol ca un scufundător, se aruncă cu capul înainte în haos şi 
piere. Mă întreb dacă voi putea privi abisul cu o astfel de privire 
neînfricată şi calmă? 

S-a mai auzit oare vreodată pe pământ un astfel de strigăt, 
un strigăt atât de mândru care să dispreţuiască speranţa? Chiar 
Nietzsche a cedat fricii pentru o clipă, înțelegând că Eterna 
Reîntoarcere e un martiriu fără sfârşit şi a modelat din propria 
sa frică un viitor mântuitor, Supraomul. Era un alt paradis, un alt 
miraj care să-l înşele pe bietul om şi să-l ajute să îndure viaţa şi 
moartea. 


XXIV. Viena - boala mea 


Trupul meu era atât de ostenit, iar sufletul într-o astfel de 
stare de surescitare, încât în tren fiind am închis ochii şi nici nu 
mi-am ridicat pleoapele să văd ţările pe care le traversam. Arcul 
fusese încordat peste măsură, auzeam deja vibrația corzii 
întinse de la o tâmplă la alta, gata să se rupă. 

Tâmplele îmi vuiau, vinele de la gât zvâcneau atât de tare, 
simţeam că puterea mea se scurgea din creier, din şale, din 
glezne, pierind. Trebuie să fie moartea, mă gândeam eu: 
liniştită, miloasă, ca şi cum ai intra într-o baie caldă şi ţi-ai tăia 
venele. O femeie cu un copilaş în braţe a deschis uşa de la 
compartimentul unde stăteam singur, lungit; m-a văzut şi, 
brusc, a tras uşa şi a plecat speriată. "Capul meu cred că i s-a 
părut un craniu", mi-am zis eu, "de aceea s-a speriat aşa biata 
femeie; bine că moartea nu mi-a lovit mintea, cum te-a lovit pe 
tine, învățătorul meu." 

Când am ajuns la Viena, mi-am adunat toate puterile să 
cobor din tren şi să cumpăr un ziar de la chioşcul din faţă. Am 
alunecat, m-am lovit de o bară de metal şi am căzut jos, fără 


cunoştinţă. 

Nu-mi mai amintesc nimic; când am deschis ochii, m-am 
trezit într-un salon mare, cu câteva şiruri de paturi; era noapte 
şi deasupra mea era aprinsă o luminiţă albastră; aveam capul 
înfăşurat în vată şi tifon. O umbră albăstruie, cu două aripi albe 
la tâmple, aluneca uşor printre paturi. S-a apropiat de mine şi a 
pus mâna răcoroasă, delicată, să-mi ia pulsul şi a zâmbit: 

— Dormi, mi-a spus ea cu blândeţe. 

Am închis ochii şi somnul m-a cuprins iar. Un somn greu, 
straniu, compact; mi se părea că mă cufundam în plumb topit, 
călduţ, mâinile şi picioarele îmi erau grele şi nu le puteam urni, 
mi se părea că aripile sufletului meu erau lipite. 

Un somn greu mi s-a părut şederea în patul de suferinţă; 
multe zile am refuzat să deschid gura să mănânc; eram toropit. 
Imi era imposibil să mă ridic, să mă mişc, simţeam că mă 
cufund cu fiecare zi mai mult, mai întâi până la mijloc, apoi până 
la piept, până la gât, într-un nămol moale şi călduţ care mirosea 
a frunze veştede. Trebuie să fie moartea. 

Din timp în timp îmi ridicam capul din fundul abisului, mintea 
ieşea iar la lumină şi o chemam pe infirmieră; ea ştia deja şi 
venea, cu aripile sale albe, la tâmple, aducând creionul şi hârtia, 
gata de scris. Mintea se împotrivea, încerca să reziste, să 
lucreze, să nu se cufunde şi ea în nămol, mă deprinsesem s-o 
chem ca să-i dictez câteva cuvinte, care ieşeau din haos, un 
haiku, pe care ea le nota. Multe dintre aceste haikuuri s-au 
pierdut, unele le-am inserat în scrierile mele mai târziu, după ce 
am ieşit din noroiul morţii. Sora îmi lua mâna, zâmbea: 

— Sunt gata! zicea ea. 

Punea foaia de hârtie pe genunchi, n-am să uit mâinile ei 
atât de albe, şi scria. Eu închideam ochii şi dictam: 

— Te salut, omule, cocoşel jumulit, cu două picioare! E 
adevărat ce spune lumea, soarele nu răsare în zori fără cântecul 
tău! 

Sora râdea: 

— Ce născoceşti, când ai febră! 

— Scrie: Un vierme doarme în inima omului şi visează că 
Dumnezeu nu există. Scrie: Dacă mi-aş putea deschide inima, ai 
vedea un munte abrupt şi un om, singur, urcând. Mai scrie: 
Dacă înfloreşti în mijlocul iernii, migdal fără minte, vine zăpada 
şi te distruge. Cu atât mai rău! răspunde migdalul, în fiecare 


primăvară. 

— Ajunge, destul pentru azi, zicea sora, văzând că pălisem. 

— Nu, nu, mai scrie încă ceva: Mă bucur să văd mintea 
bătând la porțile raiului, cerşind, iar Dumnezeu nu deschide 
poarta să-i dea o bucată de pâine. 

— Destul, destul, insista sora. 

— Nu, nu, scrie încă, trebuie să se ştie acolo departe, în 
Grecia, dacă o să mor: Oriunde merg şi oriunde mă opresc, tin 
Grecia între dinţi ca pe o frunză de laur. 

Am închis ochii, creierul mi se golise. 

— Sunt obosit, soră, şopteam eu, şi mă cufundam iar în 
nămol. 

Bucuriile şi necazurile vieţii mele, oamenii pe care i-am iubit, 
ţările pe care le-am văzut, îmi treceau prin minte ca norii, se 
opreau o clipă apoi se dizolvau şi piereau, în vreme ce alţi nori 
se ridicau, uneori din tâmpla dreaptă, alteori din cea stângă, 
după cum bătea vântul. 

In toiul febrei mi-am amintit de Chrysoskalitissa, o mănăstire 
din Creta, deasupra Mării Libiei. Ce zi minunată, ce soare blând 
de primăvară, cum strălucea marea care se întindea până la 
coasta barbară! Şi stareţul, scund şi îndesat, un bătrân hâtru, cu 
barba albă în furculiţă, cu mustaţa răsucită în sus ca un oştean, 
ce umor avea, ce minte scânteietoare! Ne-a luat la plimbare să 
ne arate cimitirul mănăstirii, mormintele călugărilor săpate în 
stâncă, deasupra mării. Când era furtună, marea împroşca 
crucile negre de lemn şi ştergea numele. Voiam să mă întorc, 
nu-mi plăcea plimbarea printre morminte, dar stareţul m-a prins 
de braţ, strângându-mă cât putea de tare. "Vino, vino, 
viteazule", mi-a spus el râzând, nu-ţi fie frică. Se zice că omul 
este animalul care se gândeşte la moarte. Ei bine, eu zic altfel: 
omul este animalul care se gândeşte la viaţa cea veşnică. Vino 
să vezi!" S-a oprit lângă un mormânt deschis, gol. "Uitaţi-vă, 
ăsta-i al meu. Nu vă temeţi, băieţi, veniţi mai aproape; e încă 
gol, dar nu peste mult o să fie plin!" A izbucnit în râs; el singur îl 
săpase în stâncă cu cazmaua şi făcuse piatra de mormânt. 
"Uitaţi-vă ce am scris pe piatră", ne-a chemat el. "Aplecaţi-vă să 
citiţi, nu vă fie frică!" 

S-a lăsat în genunchi, a şters ţărâna de pe literele săpate în 
piatră şi a citit: "Hei, moarte, nu mi-e frică de tine!" Se uita la 
noi, râzând cu gura până la urechi. "Şi de ce mi-ar fi frică de 


prefăcuta asta bătrână? E catârul care o să mă poarte în spinare 
ca să mă ducă la Dumnezeu." 

Cred că orele de febră sunt cele mai depline ore ale omului; 
cele mai detaşate, mai eliberate de timp, de loc şi de rațiune. 

Când am reuşit să părăsesc clinica şi să ies la lumină, era 
luna mai. În parcuri, liliacul era înflorit, femeile purtau rochii 
subţiri, cu desene florale, fete şi băieţi îşi şopteau pe sub pomii 
înverziţi, de parcă aveau mari taine de împărtăşit. În seara în 
care am ieşit, sufla un vânticel blând, aducând mireasma părului 
şi pudrei parfumate ale femeilor. Îmi ziceam tot timpul, iată 
pământul, iată lumea de sus, ce plăcut e să trăieşti cu toate cele 
cinci simţuri normale, cele cinci porţi prin care pătrunde lumea 
şi să poţi spune: "Pământul e minunat, îmi place!" 

Pământul scăldat în soare trezea în mine valuri de duioşie şi 
mă emoţiona profund; ca şi cum de-abia mă născusem; 
coborâsem pe tărâmul morții pentru o clipă, i-am văzut oroarea 
şi am sărit în sus mânios, am redeschis ochii şi am regăsit 
lumina sfântă şi iubită, păşeam pe sub copaci şi ascultam 
râsetele şi vorbele oamenilor. 

Mergeam încet, genunchii îmi tremurau încă, o ameţeală 
uşoară plină de culori, blândă ca o ceaţă matinală, îmi învăluia 
mintea; iar dincolo de ceaţă vedeam lumea, pe jumătate reală, 
pe jumătate făcută din vis. Mi-am amintit de o icoană pe care o 
văzusem, undeva, într-o bisericuţă. Icoana era împărţită în două 
planuri: în partea de jos era pictat Sfântul Gheorghe, blond şi 
puternic, călare pe un cal furios, alb, înfigând lancea în fiara 
îngrozitoare care se zvârcolea cu spume la gură, o gură stacojie 
deschisă, gata să-l înghită; aceeaşi luptă fioroasă în partea de 
sus, cu deosebirea că Sfântul Gheorghe, calul şi fiara erau făcuţi 
din nori delicaţi, gata să se destrame şi să piară în văzduh. 
Vedeam, ca prin ceaţă, numai partea de sus a icoanei lumii în 
timp ce mergeam, cu genunchii tremurând, prin parcurile şi 
străzile Vienei. Îmi era teamă că vântul va bate şi imaginea se 
va destrăma. 

Cum puteam să ştiu că peste câteva zile un vânt adevărat va 
sufla şi o va împrăştia! 

Viena este un oraş ademenitor, fermecător, îţi aminteşti 
veşnic de el ca de o iubită. Frumoasă, uşuratică, nestatornică, 
ştie să se îmbrace, să se dezbrace, să cedeze, să trişeze, nu din 
ură, nici din amor, ci în joacă. Ea nu umblă, valsează; ea nu 


strigă, cântă. Întinsă pe spate pe malurile Dunării, ploaia o udă, 
zăpada o ninge, soarele o încălzeşte; o zăreşti o clipă, ea nu se 
lasă văzută în întregime, şi îţi spui: Thalia, Aglaia, Eufrosina, 
Viena, cele patru graţii! 

În primele zile ale întoarcerii mele la viaţă, m-am bucurat de 
acest oraş surâzător, de lumina, de mireasma pământului, de 
discuţiile oamenilor; m-am bucurat de apa proaspătă, de pâinea 
delicioasă, de fructe. Închideam ochii în balconul camerei mele 
şi ascultam vuietul mulţimii, era ca un stup de albine plin de 
oameni harnici, de trântori, de miere; vântul de primăvară se 
aşeza ca o mână răcoroasă pe fruntea mea. 

Pe măsură ce trupul mi se înzdrăvenea şi sufletul prindea iar 
frâiele, această veselie mi s-a părut extrem de superficială şi de 
frivolă, era potrivnică exigenţelor mele profunde; mi se părea că 
bărbaţii şi femeile erau gâdilaţi de cineva care îi făcea să râdă. 
Pe atunci consideram omul un animal metafizic; râsul, 
nepăsarea, şansonetele erau o trădare şi o insolenţă. Mă 
gândeam la tatăl meu care, fără să ştie de ce, considera râsul o 
neruşinare; eu ştiam de ce şi acesta era primul pas pe care fiul îl 
făcuse mai departe decât tatăl său! 

În mine se făcea auzit tot mai clar glasul nemilos, auster, al 
profetului tragic, pe care îl iubeam: "Nu ţi-e ruşine", urla glasul 
lăuntric, "ce s-a ales de creierul de leu cu care te-am hrănit? Nu 
ţi-am poruncit să nu accepţi consolări? Numai sclavii şi laşii se 
agaţă de speranţă, mai bine să nu speri nimic; vâră-ţi bine în 
cap, lumea e o capcană întinsă, când de Necuratul, când de 
Dumnezeu, nu te lăsa momit, mai bine să mori de foame!" ŞI 
apoi cu un glas încet, ca o confidenţă: "Eu n-am reuşit, m-am 
prăbuşit, acum e rândul tău să arăţi ce poţi!" 

Altădată glasul era un şuierat ironic: "De ce te umfli în pene 
şi proclami: - Ce e mai dificil? Asta caut! Ce credinţă nu admite 
niciun fel de consolare? La ea mă închin! lar tu, laşule, te îmbeţi 
pe ascuns în tavernele speranţei, în biserici, te închini şi îl adori 
pe Nazarinean, întinzi mâna şi cerşeşti: Doamne, salvează-mă! 
Mergi pe drumul tău singur, mergi înainte până la capăt; acolo 
vei descoperi abisul, priveşte-l. Un singur lucru îţi cer: să priveşti 
abisul fără frică. Nu-ţi cer nimic altceva. Eu am făcut aşa, dar 
mintea mea s-a pierdut; păstrează-ţi mintea necilintită, limpede, 
fii mai tare decât mine!" 

Inima omului e un mister întunecos, imposibil de stăpânit. E 


un ulcior găurit, cu gura veşnic deschisă; chiar dacă toate 
râurile pământului ar curge în el, ar rămâne gol şi însetat. 
Speranţa cea mai mare nu îl umple; ar putea, oare, să îl umple 
cea mai mare disperare? 

Era calea pe care glasul nemilos mă împingea. Presimţeam 
ale cui urme voia să le urmez; pe urmele celui care mergea cu 
un pas ferm, fără să şovăie, fără răgaz şi fără grabă, cu nobilă şi 
maiestuoasă cadență, spre abis. "El e cel din urmă mântuitor", a 
prins glasul să spună, el scapă omul de speranţă, de frică, de 
zei; urmează-l! Eu n-am reuşit, n-am mai avut timp; a venit 
Supraomul, eram posedat de o mare speranţă, m-am rătăcit; nu 
mi-a mai rămas destul timp ca să pot scăpa de el. Părăseşte-l pe 
Supraomul tău, pe Nazarinean, ca să ajungi acolo unde timpul 
nu mi-a permis să ajung: la extrema libertate!" 7 

Aşa mă îndemna, îndărătnic, glasul nemilos, gutural. Incet- 
încet, fără tumult, profetul totalei mântuiri a început să se ridice 
tăcut în mine; adâncul fiinţei mele se prefăcea într-un lotus pe 
care el stătea cu picioarele încrucişate, cu cele două roţi mistice 
încrustate pe tălpi, cu degetele îmbinate cu îndemânare, o 
spirală neagră, ca un al treilea ochi, între sprâncene; surâsul său 
magic, neliniştitor, se întindea de la buzele subţiri până la 
urechile imense, până la frunte şi de pe această stâncă înaltă 
curgea ca mierea, învăluind trupul şi ajungând până la tălpile 
picioarelor, unde cele două roţi se mişcau, gata să pornească. 

Buddha! Buddha! Citisem despre viaţa sa şi despre mesajul 
său mândru şi disperat, cu mulţi ani înainte, poate mult prea 
devreme, dar uitasem totul; trebuie să cred că nu eram încă 
matur, de aceea nu i-am dat atenţia cuvenită. Mi-a apărut ca un 
glas magic, vrăjit, izvorând din adâncurile Asiei, dintr-o pădure 
tenebroasă, plină de şerpi şi ameţitoare orhidee, dar nu m-a 
ameţit; un alt glas, mult mai aproape, cunoscut, mă chema 
dinlăuntrul meu, iar eu mă duceam în întâmpinarea lui cu 
încredere. Dar acum, în mijlocul oraşului zgomotos, cum răsuna 
iarăşi fluierul său exotic şi vrăjit! O, cum am închis ochii şi i-am 
urat bun venit! Glasul era atât de aproape, de parcă niciodată n- 
ar fi încetat, ci fusese pur şi simplu acoperit de trâmbiţa creştină 
a Judecăţii de Apoi! 

Hrana de leu a profetului, discipolul lui Lucifer, mă întărise cu 
siguranţă. Începeam să mă ruşinez de încercarea mea de a 
acoperi abisul cu un văl pestriţ; nu aveam curajul să mă uit în 


abis şi să-i văd chipul gol şi respingător. Hristos, cu braţele 
întinse cu milă, s-a aşezat între mine şi abis, ca să nu-l văd şi să 
nu mă înfricoşez. 

Îmi provocam, îmi torturam sufletul; voia să se încurce cu 
trupul, să aibă mâini ca să pipăie şi să îmbrăţişeze lumea, să nu 
mai privească trupul care îl învelea ca pe un duşman, voia să se 
împace cu el, să umble împreună mână în mână, separându-se 
numai în mormânt. Sufletul voia să facă asta, dar eu mă 
puneam în calea sa. Care eu? Un demon dinăuntrul meu, un nou 
demon - Buddha! Demonul acesta a început să strige: "Dorinţa 
e o flacără, iubirea e o flacără; virtutea, speranţa, moartea, eu, 
tu, raiul şi iadul sunt flăcări; un lucru şi numai unul este lumină: 
renunţarea la flacără. Flăcările care te consumă, prefă-le în 
lumină; apoi suflă şi stinge lumina!" 

La capătul unei zile de muncă, când umbrele cad pe ulițele 
satului indian, pe acoperişurile caselor şi pe pieptul oamenilor, 
un vraci bătrân iese din coliba lui şi dă ocol satului cu fluierul, 
devenit magic pe buzele sale, trece de la o poartă la alta şi 
cântă o melodie dulce, ca un cântec de leagăn, ca o vrajă care 
vindecă sufletele; e "cântecul tigrului", se zice că vindecă 
durerile de peste zi. Ca să aud mai bine această melodie, m-am 
închis în camera mea şi m-am aplecat zi şi noapte peste cărţile 
groase, studiind cuvintele şi învăţăturile lui Buddha. 

"În floarea tinereţii, cu părul negru şi cre, în culmea bucuriei 
tinereşti, în cea dintâi mândrie a forţei bărbăteşti, mi-am ras 
părul de pe cap, am îmbrăcat sutana galbenă, am deschis uşa 
casei mele şi am plecat în deşert." 

Acolo a început lupta cu rigoarea ascetică. "Braţele mele 
semănau cu două trestii uscate, drept hrană am avut un singur 
bob de orez, de la un răsărit de soare la altul. Şi să nu credeţi că 
bobul de orez era mai mare decât acum, nu, era exact la fel. 
Coapsele îmi erau ca picioarele de cămilă, şira spinării ca un 
şirag de mătănii; oasele îmi ieşeau prin piele ca scheletul unei 
colibe părăsite, pe jumătate dărâmate. Aşa cum luceşte apa în 
fundul unei fântâni adânci, aşa îmi luceau ochii. Ca un dovleac 
ce se usucă şi crapă la soare, aşa îmi era ţeasta." 

Totuşi, pe calea aspră, abruptă, a ascezei, eliberarea nu 
venea; Buddha s-a întors în sat, a băut şi a mâncat, s-a aşezat 
sub un pom, împăcat, nici fericit, nici trist, şi a zis: "Nu mă voi 
scula de sub acest pom, nu mă voi scula, nu mă voi scula, dacă 


nu voi afla salvarea." 

Cu ochiul limpede, cu spiritul pur, a văzut vanitatea lumii, a 
văzut fiinţele care apar pe pământ şi dispar, a văzut zeii 
dispersându-se ca norii pe cer, a văzut ciclul tuturor lucrurilor şi 
s-a sprijinit de pomul său; de-abia s-a aşezat şi florile au început 
să cadă în părul şi pe genunchii săi - iar în mintea lui Marea 
Veste. 

S-a întors şi s-a uitat la dreapta şi la stânga, înainte şi înapoi: 
el era cel care urla în fiare, în oameni, în zei. L-a copleşit iubirea, 
iubirea şi compasiunea de sine, de el, cel care se dispersa şi 
lupta în lume; toată suferinţa pământului şi toată suferinţa 
cerului au propria lui suferinţă. "Cum poate fi cineva fericit în 
acest trup vrednic de milă, în acest ghem de sânge, oase, 
creier, mucus, spermă, sudoare, lacrimi şi excremente? Cum 
poate fi cineva fericit în acest trup stăpânit de invidie, ură, 
făţărnicie, frică, nelinişte, foame, sete, boală, bătrâneţe şi 
moarte? Toate merg spre pierzanie: ierburi, insecte, fiare, 
oameni; uitaţi-vă în urma voastră la cele ce nu mai există, priviţi 
înaintea voastră la cele ce nu există încă! Oamenii se coc ca 
spicele în lanul de grâu, cad ca spicele şi iarăşi ies din pământ. 
Oceanele nemărginite seacă, munţii se prăbuşesc, Steaua 
Polară tremură, zeii dispar..." 

Compasiunea, compasiunea, iată, călăuza sigură a marşului 
buddhist. Prin compasiune ne eliberăm de trup, dărâmăm 
peretele despărțitor şi ne cufundăm în Neant. "Toţi suntem unul 
şi acest unul suferă, trebuie să-l salvăm. Dacă un singur strop 
de apă tremurătoare suferă, eu sufăr cu el". 

In mintea mea răsăreau cele "patru mari nobile Adevăruri”. 
Această lume e o plasă în care suntem prinşi, moartea nu ne 
eliberează pentru că renaştem. Să triumfăm asupra poftei, să 
stârpim dorinţa, să ne golim măruntaiele! Nu spuneţi "vreau să 
mor, ori nu vreau să mor", spuneţi "nu vreau nimic". Ridicaţi-vă 
mintea mai presus de dorinţă şi de speranţă - şi atunci, puteţi 
să intraţi, în timpul acestei vieţi, în beatitudinea inexistenţei. Cu 
braţele voastre veţi putea opri roata renaşterii. 

Niciodată chipul lui Buddha nu mi-a apărut drapat într-o 
lumină atât de puternică. Odinioară, când identificam nirvana cu 
nemurirea, vedeam că Buddha era şi el un general al speranţei, 
conducându-şi armia în contra mersului lumii. Dar acum 
înţelegeam adevărul: Buddha îl îndeamnă pe om să consimtă 


moartea, să iubească ineluctabilul, să-şi pună inima în acord cu 
fluxul universal, să vadă cum materia şi spiritul se urmăresc, se 
unesc, dau naştere, dispar, şi apoi să spună: "lată ce vreau!" 

Dintre toţi oamenii născuţi pe pământ, Buddha străluceşte 
pe cel mai înalt pisc, un spirit absolut pur. Fără frică, fără 
tristeţe, plin de compasiune şi de dreaptă judecată, el a întins 
mâna, cu un zâmbet profund a deschis calea de salvare. In 
alaiul său impetuos se precipită toate fiinţele, supunându-se 
liber ineluctabilului, săltând ca iezii care merg la supt. Şi nu 
numai oamenii, toate fiinţele: oameni, animale, arbori... Spre 
deosebire de Hristos, care a ales oamenii, Buddha are 
compasiune pentru toţi şi pentru toate, salvându-i pe toţi şi pe 
toate. 

Singur, fără ajutorul puterilor nevăzute, a simţit în inima sa 
cum lumea se creează şi dispare. In ţeasta lui arsă de soare 
văzduhul s-a condensat, a devenit o nebuloasă, nebuloasa a 
devenit o stea, steaua, ca o sămânță, a format o scoarță şi a dat 
naştere la arbori, animale, oameni, zei; apoi focul pătrunde în 
ţeasta lui şi totul se preface în fum şi dispare. 

Multe zile şi săptămâni am trăit cufundat în această nouă 
aventură. Ce abis e inima omului! Cum se dezlănţuie bătăile 
inimii şi o apucă pe căi neprevăzute! O astfel de dorinţă 
arzătoare, un astfel de elan spre nemurire mă conduceau spre 
moartea absolută? Înseamnă că moartea şi nemurirea sunt 
totuna? 

Când Buddha s-a ridicat de sub pomul sub care timp de 
şapte ani îşi căutase salvarea, eliberat, sa dus şi s-a aşezat în 
piaţa unui mare oraş şi acolo, înconjurat de nobili, de negustori, 
de luptători, a început să predice despre eliberare; la început 
neîncrezători, nobili, negustori, luptători, toţi l-au luat în râs, dar 
treptat, treptat, îşi simțeau fiinţa  lăuntrică  golindu-se, 
purificându-se de dorinţă, iar veşmintele lor de sărbătoare albe, 
roşii, albastre, deveneau pe nesimţite galbene ca veşmântul lui 
Buddha. Tot astfel şi eu îmi simţeam măruntaiele golindu-se şi 
sufletul meu se drapa în veşmântul de şofran. 

Într-o noapte am ieşit să mă plimb prin Prater, parcul cel 
mare din Viena, unde o fată, o soră boită, s-a luat după mine pe 
sub arbori; mi-a fost teamă. Am grăbit pasul, dar ea m-a ajuns 
din urmă şi m-a prins de braţ, mirosea tare a parfum de violete, 
în lumină îi vedeam ochii albaştri, buzele vopsite şi pieptul pe 


jumătate dezgolit. 

— Vino cu mine, mi-a şoptit ea, făcându-mi cu ochiul. 

— Nu, nu! am strigat eu, de parcă eram în pericol. 

— De ce nu? a întrebat ea şi mi-a lăsat braţul. 

— Nu am timp, soră, i-am răspuns. lartă-mă. 

— Eşti nebun? a rostit fata privindu-mă cu milă. Eşti călugăr? 
Nimeni nu ne vede! 

"Buddha ne vede...'", am dat să-i răspund, dar m-am 
stăpânit. Între timp, fata a ochit alt plimbăreţ şi repede l-a 
agăţat; am respirat adânc, parcă scăpasem de un mare pericol 
şi m-am întors în camera mea. 

M-am cufundat iar în cărţile lui Buddha. Mintea mea era o 
floarea-soarelui galbenă, iar Buddha era soarele, îl urmăream 
cum răsare, cum atinge zenitul şi apoi dispare. "Apele dorm, dar 
sufletul nu are somn", mi-a spus odată un bătrân din Rumelia; 
totuşi în zilele acelea mi se părea că sufletul meu intrase într-un 
somn fericit, cufundat în starea de seninătate buddhistă. Ca 
atunci când visezi şi eşti conştient că visezi; tot ce vezi în vis, 
bine sau rău, nu te bucură, nu te întristează, nu-ţi face frică, 
pentru că ştii că te trezeşti şi totul va dispărea, astfel vedeam 
trecând prin faţa ochilor fantasmagoria lumii fără bucurie, fără 
frică, impasibil. 

Ca să scap viziunea de la o prea grabnică dispariţie, pentru a 
susţine prin cuvinte eliberarea, ca inima mea să o simtă tangibil, 
am început să scriu un dialog între Buddha şi discipolul său 
iubit, Ananda. 

Barbarii au coborât din munți şi au încercuit oraşul. Buddha 
stătea cu picioarele încrucişate sub pomul înflorit şi zâmbea: 
Ananda işi aşezase capul pe genunchii lui Buddha şi a închis 
ochii, ca fantasmele lumii să nu-i tulbure gândurile; în jurul lor, o 
mulțime de ascultători, care doreau să-i devină discipoli, stăteau 
în picioare şi ascultau cuvintele salvatoare. Dar, de cum au auzit 
că barbarii vin cu război, au fost cuprinşi de furie. 

— Ridică-te, Învăţătorule, au strigat ei. Pune-te în fruntea 
noastră, să-i alungăm pe barbari şi apoi ne vei încredința taina 
eliberării. 

Buddha a clătinat din cap: 

— NU, eu nu merg cu voi. 

— Eşti obosit? au strigat ceilalți mânioşi. Ţi-e frică? 

— Eu am împlinit asta, a răspuns Buddha cu o voce dincolo 


de oboseală sau de frică, dincolo de iubirea de patrie. 

— Ei bine, lasă-ne să mergem să apărăm pământul 
strămoşilor noştri, au strigat cu totii şi s-au îndreptat spre oraş. 

— Mergeţi şi fiti binecuvântaţi, a spus Buddha, ridicând 
brațul să-i binecuvânteze. Am fost acolo unde mergeti voi, am 
fost şi m-am întors. Eu voi sta aici sub acest pom înflorit, 
aşteptând să vă iîntoarceţi. Dacă am sta cu toţii sub acest pom 
înflorit, fiecare vorbă pe care o spun eu şi fiecare vorbă pe care 
o spuneți voi ar avea acelaşi înțeles pentru noi toţi; acum e încă 
prea devreme. Eu spun una şi voi înțelegeţi alta, nu vorbim 
acelaşi limbaj. Aşadar, călătorie plăcută, voi fi bucuros dacă ne 
vom întâlni iar! 

— N-am înţeles, Învăţătorule, a zis Sariputta. Ne vorbeşti iar 
în parabole? 

— Vei înțelege după ce te vei intoarce, Sariputta. Cum 
spuneam, e încă prea devreme. Ani de-a rândul am trăit viata şi 
suferința omului, ani de-a rândul m-am luptat să ajung la 
împlinire; nicicând, fraților, nu am ajuns la o atât de totală 
libertate. Şi de ce am ajuns la această libertate? Pentru că am 
luat o mare hotărâre. 

— O mare hotărâre, învățătorule? a zis Ananda ridicând 
capul. S-a aplecat, a sărutat picioarele sfinte ale lui Buddha, ce 
hotărâre? 

— Nu vreau să-mi vând sufletul lui Dumnezeu, celui pe care 
voi îl numiți Dumnezeu; nu vreau să-mi vând sufletul diavolului, 
celui pe care voi îl numiți diavol; nu vreau să mă vând nimănui. 
Sunt liber! Fericit e omul care scapă din ghearele lui Dumnezeu 
sau ale diavolului. Acela, numai acela, e eliberat. 

— Eliberat de ce? a întrebat Sariputta, cu fruntea broboane 
de sudoare. Salvat de ce? Un Cuvânt ţi-a rămas pe buze, 
Învăţătorule, şi te arde. 

— Nu, Sariputta, nu mă arde, mă răcoreşte. lartă-mă, dar eu 
nu ştiu dacă aveti puterea să îndurați acest cuvânt, fără să fiţi 
cuprinşi de teamă. 

— Învățătorule, a spus Sariputta, noi plecăm la război şi 
poate niciodată nu te vom mai revedea. Dezvăluie-ne acest 
ultim cuvânt, ultimul tău cuvânt... Eliberat de ce? 

Încet, cu greu, ca un trup ce se cufundă în abis, s-a prăbuşit 
de pe buzele strânse ale lui Buddha cuvântul: 

— De eliberare. 


— De eliberare? a strigat Sariputta, eliberat de eliberare? 
Învăţătorule, nu pricep. 

— Cu atât mai bine, Sariputta. Dacă ai fi înțeles te-ai fi 
înfricoşat. Şi totuşi, aş vrea să ştiţi, prieteni, că aceasta e forma 
mea de libertate, m-am eliberat de eliberare. 

S-a cufundat în tăcere. Dar nu mai putea să se abțină: 

— Aş vrea să ştiţi că orice altă formă de libertate e sclavie. 
Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, aş lupta pentru această mare 
libertate: pentru eliberarea de eliberare. Oricum e destul; e prea 
devreme să vorbim. Vom mai vorbi, când o să vă întoarceți din 
război - dacă o să vă mai întoarceți. Mergeţi cu bine! 

A respirat adânc. Văzând că discipolii săi şovăiau, a zâmbit: 

— De ce mai staţi? Războiul e datoria voastră, duceți-vă 
departe, la luptă. Adio! 

— La revedere, Învăţătorule, a spus Sariputta. Haideţi să 
plecăm şi zeii să ne ocrotească! Ananda nu s-a mişcat; Buddha îl 
fixa cu privirea, mulțumit. 

— Eu rămân cu tine, Învățătorule, a spus discipolul, 
înroşindu-se puternic. 

— De frică, Ananda, dragul meu? 

— Din iubire, părinte. 

— Iubirea nu ajunge, credinciosul meu tovarăşi. 

— Ştiu asta, Învățătorule. Când vorbeai am văzut o flacără 
licărind pe buzele tale. _ 

— Nu era flacăra, Ananda, era Cuvântul. Intelegi, credinciosul 
şi tânărul meu prieten, acest cuvânt supraomenesc? 

— Cred că da. lată de ce am rămas cu tine. 

— Ce înţelegi? 

— Cine susține că există eliberare este sclav pentru că îşi 
cântăreşte tot timpul fiecare vorbă şi fiecare faptă şi se întreabă 
tremurând: Voi fi salvat? Nu voi fi salvat? Voi merge în cer, sau 
în infern? Cum poate fi liber un suflet care speră? Cel care speră 
se teme de viaţa aceasta şi de viața viitoare, atârnă suspendat 
în văzduh şi aşteaptă norocul sau mila lui Dumnezeu. 

Buddha şi-a pus palma peste părul negru al lui Ananda. 

— Rămăi, a zis el. 

Au rămas în linişte o vreme, sub pomul în floare. Buddha 
mângâia încet, cu înțelegere, părul discipolului său iubit. 

— Salvarea înseamnă: eliberarea de orice salvator, aceasta e 
suprema libertate, cea mai înaltă, ajuns acolo, omului i se taie 


răsuflarea. Ai puterea să suporţi? 

Ananda şi-a plecat capul şi n-a spus nimic. 

— Cu alte cuvinte, tu întelegi acum cine e Eliberatorul 
absolut. A tăcut o clipă, răsucind între degete o floare căzută din 
pom: 

— Eliberatorul este cel care eliberează oamenii de eliberare. 

Am pietruit cu cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului - 
n-am alte pietre - calea cea nouă care duce la eliberare. Ştiam 
acum. Ştiam şi priveam lumea cu linişte, fără frică, pentru că 
acum nu mă mai putea amăgi. Priveam de la fereastră lumea şi 
zâmbeam: bărbaţi, femei, maşini, magazine pline cu de-ale 
gurii, băuturi, fructe, cărţi, şi zâmbeam: toate acestea nu erau 
decât o grămadă de nori pestriţi, o boare uşoară va sufla şi vor 
dispărea. Puterea ispitei le-a generat, foamea şi setea omului le 
vor menţine o oră, două, cât vor putea, înainte să se împrăștie, 
la cea mai mică suflare de vânt. 

Am ieşit în stradă şi m-am lăsat dus de un val de oameni, toţi 
mergeau undeva, în mare grabă; alergam împreună cu ei, nu 
mai aveam de ce să mă tem, sunt iluzii alcătuite din stropi de 
rouă, de ce să-mi fie frică? Să merg şi eu, să văd ce se întâmplă 
cu ei... Am ajuns la un cinematograf cu lumini roşii, albastre, 
verzi. Am intrat înăuntru. Ne-am aşezat pe fotoliile îmbrăcate în 
catifea, în fundul sălii era o pânză luminoasă pe care treceau în 
grabă umbre fugitive, agitate. Ce făceau? Omorau, se omorau 
unii pe alţii, se împăcau. Lângă mine şedea o fată, respiraţia ei 
mirosea a scorţişoară, pieptul i se ridica şi cobora la fiecare 
respiraţie, uneori genunchii ni se atingeau; mă înfioram, dar nu 
mă retrăgeam. La un moment dat, s-a întors spre mine, m-a 
privit o clipă, şi în obscuritatea din sală mi s-a părut că ghicesc 
un zâmbet. 

Eram sătul de umbrele la care mă uitam şi m-am ridicat să 
plec; fata s-a ridicat şi ea. La ieşire, iar s-a întors spre mine şi 
mi-a zâmbit. Am intrat în vorbă, luna strălucea deasupra 
noastră, am luat-o spre parc. Ne-am aşezat pe o bancă, era 
vară, noaptea era dulce ca mierea, liliacul era parfumat; treceau 
perechi, perechi, unii se îmbrăţişau, lungiţi pe iarbă. O 
privighetoare ascunsă în liliac a început să cânte, deasupra 
capetelor noastre, şi inima mi s-a oprit. Nu era o pasăre, trebuie 
să fi fost un spiriduş viclean; într-o zi urcând pe muntele Psiloriti, 
în Creta, cred că mai auzisem acest glas şi ştiam ce voia să 


spună... Am întins mâna şi am pus-o peste părul fetei. 

— Cum te cheamă? am întrebat. 

— Frieda, mi-a răspuns ea râzând. Ce întrebare! Numele meu 
e Femeie. 

În clipa aceea un cuvânt teribil mi-a venit pe buze; nu venea 
din mine, trebuie să fi aparţinut unui străbun, nu tatălui meu 
care dispreţuia femeia, ci altcuiva. In clipa în care l-am rostit m- 
a apucat frica, dar era prea târziu: 

— Frieda, vrei să rămâi noaptea asta cu mine? 

Fata a răspuns calmă: 

— Nu în seara asta; nu pot, o să vin mâine. 

Scăpasem; m-am ridicat în mare grabă şi ne-am despărţit. M- 
am dus repede spre casă. 

Atunci s-a întâmplat ceva de necrezut, ceva ce mă face să 
mă cutremur şi azi când îmi amintesc. Sufletul omului e cu 
adevărat incoruptibil, plin de nobleţe, dar ţine în braţe un trup 
care putrezeşte cu fiecare zi ce trece. În drum spre casă, 
auzeam cum sângele mi se suia la cap; sufletul meu era furios, 
simțind că trupul voia să păcătuiască, sărea să-l împiedice, 
mândru şi dispreţuitor, să-l oprească. Sângele urca neîncetat, 
acumulându-se pe faţa mea, înţelegeam că buzele, obrajii şi 
fruntea mi se umflau; ochii mi s-au retras atât de tare, încât 
cred că nu mai erau decât două tăieturi prin care cu greu 
puteam zări ceva. 

Mă împiedicam tot timpul, grăbeam pasul, alergam neliniştit 
spre casă, voiam să mă uit în oglindă, să văd ce devenisem. 

Când, în sfârşit, am ajuns acasă am aprins lumina, m-am 
uitat în oglindă şi am scos un țipăt de groază. Faţa îmi era 
umflată, eram oribil desfigurat, ochii de-abia se mai vedeau 
între două dungi groase de carne, roşii, revărsate, gura era o 
tăietură îngustă, nu o mai puteam deschide. Deodată mi-am 
amintit de fată, de Frieda, în starea deplorabilă în care eram 
cum aş fi putut s-o văd a doua zi? l-am trimis o telegramă: 
"Mâine nu pot să vin, voi veni poimâine" şi m-am aruncat în pat, 
cu disperare. Ce boală putea să fie, lepră? mă întrebam eu. 
Copil fiind, în Creta am văzut adeseori leproşii cu faţa umflată, 
roşie ca sângele, cu părul care le cădea neîncetat, îmi trezeau 
un sentiment de oroare şi într-o zi am zis: "Dacă aş fi rege, i-aş 
aduna pe toţi leproşii, le-aş lega o piatră la gât şi i-aş arunca în 
mare!" Să fi fost, oare, Invizibilul, ceva nevăzut, care să-şi 


amintească vorbele mele inumane şi să-mi trimită drept 
pedeapsă această boală înfricoşătoare? 

N-am avut nicio clipă de somn toată noaptea, aşteptam 
nerăbdător zorile, îmi ziceam că până dimineaţa va trece; îmi 
pipăiam tot timpul faţa să văd dacă se dezumflă; în zori, am 
sărit din pat şi m-am dus în grabă la oglindă. O mască de carne 
oribilă mi se lipise de faţă, pielea începuse să plesnească şi 
curgea un lichid gălbui; nu mai eram un om, eram un demon. 

Am sunat camerista ca să-i dau telegrama; când a deschis 
uşa şi m-a văzut, a ţipat, ascunzându-şi faţa cu mâinile; nu 
îndrăznea să se apropie de mine. Mi-a smuls telegrama şi a 
plecat. A trecut o zi, două, trei, apoi o săptămână, două 
săptămâni; în fiecare zi, de frică să nu apară fata în cameră, 
expediam aceeaşi misivă: "Nu pot veni azi, vin mâine!" Nu mă 
durea nimic, dar nu puteam deschide gura să mănânc, singura 
mea hrană era laptele şi limonada, pe care le sorbeam cu paiul. 
În cele din urmă, nu mai puteam să rămân aşa; citisem câteva 
cărţi de psihanaliză, scrise de celebrul discipol al lui Freud, 
Wilhelm Steckel, m-am dus şi l-am căutat; ghiceam, fără să ştiu 
de ce, că sufletul îmi provocase această boală, că sufletul era 
vinovat. 

Eruditul profesor m-a pus să mă confesez. l-am povestit viaţa 
mea, i-am spus că, încă din adolescenţă, doream să găsesc o 
cale de salvare, l-am căutat pe Hristos atâţia ani, în cele din 
urmă religia lui mi s-a părut prea naivă, prea optimistă, l-am 
părăsit ca să urmez drumul lui Buddha. Profesorul a zâmbit. 

— A căuta începutul şi sfârşitul lumii este o boală, mi-a zis el, 
oamenii normali trăiesc, luptă, cunosc bucuria şi tristeţea, se 
căsătoresc, fac copii şi nu-şi pierd timpul întrebând de unde, 
încotro şi de ce. Dar nu ţi-ai terminat povestea, îmi ascunzi 
ceva, mărturiseşte tot. 

l-am povestit cum am întâlnit-o pe Frieda şi cum ne-am dat 
întâlnire. Profesorul a izbucnit într-un râs scurt, batjocoritor; eu 
mă uitam la el iritat. Începeam să-l detest pe acest om, care 
forţa porţile baricadate ale sufletului meu şi îmi cerceta 
secretele cu o lentilă indiscretă, care mărea imaginea. 

— Destul, destul, a zis el şi a început iar să chicotească, cu 
un aer ironic. Masca va rămâne pe faţă atât timp cât veţi sta la 
Viena. Boala pe care o aveţi se numeşte "boala asceţilor", e 
extrem de rară în zilele noastre. Care trup îşi ascultă astăzi 


sufletul? N-ai citit niciodată Vieţile Sfinţilor? Ascetul care a 
părăsit deşertul Thebaidei şi a alergat spre oraşul cel mai 
apropiat, pentru că, brusc, demonul ispitei intrase în el şi simţea 
nevoia să se culce cu o femeie? Alerga în goana mare şi când a 
ajuns la porţile oraşului a văzut, cu groază, că trupul îi era 
acoperit de lepră, dar nu era lepră, era aceeaşi maladie pe care 
o aveţi. Cu un astfel de chip cum era să se arate unei femei? Ce 
femeie ar fi acceptat să-l atingă? Aşa că a alergat în sihăstria sa 
din deşert şi i-a mulţumit lui Dumnezeu că l-a ferit de păcat. 
Dumnezeu, după cum relatează legenda, l-a iertat şi l-a vindecat 
de lepră. Inţelegeţi acum? Cufundat în doctrina buddhistă, 
sufletul, mai bine zis ceea ce înţelegeţi prin suflet, crede că a te 
culca cu o femeie este un păcat de moarte şi nu îngăduie 
trupului să păcătuiască. Astfel de suflete, capabile să se înalțe 
atât de mult deasupra trupului, sunt rare în zilele noastre; în 
întreaga mea carieră ştiinţifică, am întâlnit doar un singur caz 
similar. O doamnă onorabilă, o vieneză pioasă care îşi iubea 
soţul foarte mult; el era departe, pe front, şi s-a întâmplat să 
întâlnească un tânăr de care s-a îndrăgostit; într-o seară a fost 
gata să cedeze; dar sufletul ei s-a revoltat, s-a împotrivit şi faţa i 
s-a umflat respingător, ca faţa dumneavoastră acum. Disperată, 
m-a căutat, iar eu am liniştit-o: "Vă veţi vindeca numai când 
soţul se va întoarce de pe front", i-am spus eu. Şi, într-adevăr, 
cum s-a întors soţul ei, cu alte cuvinte pericolul de a păcătui a 
trecut, faţa ei şi-a recăpătat frumuseţea. Cazul dumneavoastră 
este identic. Vă veţi vindeca, dacă vă îndepărtați de Viena, cât 
mai repede cu putinţă, şi o veţi lăsa pe Frieda în urmă. 

Nu l-am crezut; am plecat vexat. "Savantlâcuri", mi-am zis, 
"o să stau la Viena, o să stau şi o să mă vindec." Am mai rămas 
o lună, dar masca nu a dispărut; am continuat să trimit 
telegrama zilnică Friedei: "Nu pot veni azi, vin mâine". Totuşi, 
acest "mâine" n-a sosit niciodată. Istovit de toată povestea, într- 
o dimineaţă m-am sculat din pat, hotărât să plec. Mi-am luat 
valiza, am coborât scările, am ieşit în stradă şi m-am îndreptat 
spre gară; era dimineaţa devreme şi sufla un vânticel răcoros, 
lucrătorii se duceau la muncă într-un cârd vesel, mestecând încă 
ultima îmbucătură. Soarele nu coborâse încă pe străzi, ferestrele 
se deschideau, oraşul se trezea. Mergeam cu pas uşor, bine 
dispus, mă trezeam asemenea oraşului; pe măsură ce înaintam 
simţeam că chipul meu îşi pierdea povara, ochii mi se eliberau, 


se deschideau, buzele se dezumflau şi m-am trezit fluierând ca 
un copil. Când am ajuns, în sfârşit, la gară şi mi-am scos 
oglinjoara din buzunar să mă uit, ah, ce bucurie, ce fericire! Faţa 
îşi revenise complet, trăsăturile de altădată, nasul, gura, obrajii, 
mi-au revenit; demonul plecase; eram iarăşi o fiinţă omenească. 

Din ziua aceea am rămas pentru totdeauna cu ideea că 
sufletul omului e un resort teribil şi periculos; există o mare 
forţă explozivă, ascunsă sub carnea şi grăsimea noastră, fără să 
ştim. Mai rău e că nu vrem să ştim. Dacă am şti, viclenia, 
laşitatea şi falsitatea ar fi de neiertat; nu ne mai putem ascunde 
după mizeria omului, după presupusa lui neputinţă. Dacă 
suntem laşi, vicleni şi mincinoşi, e vina noastră; deşi avem în noi 
o forţă atotputernică, nu îndrăznim să ne folosim de ea, ne e 
frică să nu ne distrugă; o lăsăm, e mai comod, o lăsăm să se 
piardă, încetul cu încetul, până când se preface în carne şi 
grăsime. E teribil să nu ştim că avem o asemenea forţă! Dacă 
am şti, am fi mândri de sufletul omenesc. Nimic, în ceruri şi pe 
pământ, nu seamănă mai mult cu Dumnezeu ca sufletul omului! 


XXV. Berlin - o evreică 


De la Viena am plecat în mare grabă la Berlin. Buddha mai 
domolise nesaţul meu, dar n-a reuşit să stingă setea de a vedea 
o altă faţă a pământului, mereu alte mări şi oceane. M-a 
înzestrat cu ceea ce el însuşi numeşte "ochiul elefantului" - a 
vedea şi a întâmpina toate lucrurile ca pentru prima oară, a le 
vedea şi a le întâmpina ca pentru ultima oară, luându-ţi rămas- 
bun de la toate. 

Lumea e o nălucire, îmi ziceam eu, oamenii sunt fantasme, 
stropi de rouă, copii efemeri de rouă. Soarele negru, Buddha, s-a 
înălţat şi a pierit în neant. Compasiunea pusese stăpânire pe 
sufletul meu, mila şi iubirea; o, de-aş putea să rețin nălucile în 
colţul ochilor, să le opresc de la pieire! O parte din inima mea nu 
era drapată în sutana galbenă, o bătaie de inimă mistuitoare 
continua să pulseze cu încăpățânare şi nu-l lăsa pe Buddha să 
mă ia cu totul în stăpânire. Cretanul din fiinţa mea, rebel, nu 
voia să-l primească pe biruitorul paşnic cu pâine şi sare, ca pe 
un oaspete. 

La Berlin am înţeles. Acum, când închid ochii şi îmi amintesc 
păcatele mele din acest oraş ingrat, păcate de moarte pentru un 


discipol buddhist, memoria debordează de nopţi nedormite, 
ardente, de cuvinte înfocate şi de râsete, de castani şi de cireşi 
în floare, de ochi nesăţioşi de evreică, de mirosul înţepător de 
subsuori feminine - şi nu mă simt în stare să fac ordine printre 
amintiri. 

Răsfoiesc cu stângăcie caietele îngălbenite, căznindu-mă să- 
mi amintesc ce s-a întâmplat mai întâi, ce a urmat după aceea, 
ce jurăminte am făcut şi cum ne-am despărţit. Cu adevărat 
mare e puterea literelor, a celor douăzeci şi şase de soldaţi, care 
stau drept pe marginea prăpastiei şi apără inima omului şi, de 
atâta vreme, o împiedică să se înece în ochiul negru, insondabil, 
al lui Buddha! 

2 octombrie. De trei zile rătăcesc pe străzile plicticoase, 
nesfârşite, ale Berlinului; castanii sunt desfrunziţi, suflă un vânt 
rece şi inima îmi e de gheaţă. Am trecut pe lângă o poartă 
înaltă, am văzut scris cu litere majuscule: "Congresul 
reformatorilor educaţiei"; ningea, era frig, aşa că am intrat 
înăuntru. Sala era plină de profesori, o mare de bărbaţi şi de 
femei, căutam un loc unde să mă aşez. Deodată, am văzut o 
bluză portocalie, lucind printre veşmintele negre şi cenuşii; aşa 
cum gâzele sunt atrase de culoarea florii, aşa m-am dus şi eu 
spre fata cu bluză portocalie; era un loc liber lângă ea şi m-am 
aşezat. Un dascăl gesticula ca un apucat, răguşise de atâta 
strigat, a băut apă, s-a mai liniştit puţin, apoi iar a început să 
scoată flăcări pe gură, cerea să se schimbe programa de 
învăţământ, pentru a făuri o nouă generaţie de germani, care să 
nu se teamă nici de viaţă, nici de moarte. Era un alt tip de 
mântuitor, străduindu-se să salveze lumea, cucerind-o. 

M-am întors spre vecina mea; avea părul negru, cu reflexe 
albăstrui, ochi imenşi, negri, migdalaţi, nasul puţin adus, tenul 
creol, de culoarea ambrei vechi, uşor pistruiat. M-am aplecat 
spre ea şi am întrebat-o: 

— De unde crezi că vin? 

— Din Ţara Soarelui Răsare, mi-a răspuns ea, înroşindu-se ca 
focul. 

— E adevărat, din ţara soarelui răsare, mă înăbuş aici, n-ai 
vrea să ieşim afară să ne plimbăm puţin? 

— Ba da, hai să ieşim. 

Afară, a început să sară, să ţipe ca un copil care primise o 
jucărie nouă. 


— Mă cheamă Sarita, sunt evreică şi scriu poezii. 

Ne-am dus în parc, frunzele veştede căzute pe pământ 
foşneau sub paşii noştri; mi-am pus palma pe părul ei, era cald 
şi moale ca mătasea. Fata s-a oprit tăcută, lungind gâtul de 
parcă asculta ceva anume. 

— Mâna ta îmi dă putere, a spus ea, mă simt ca un ulcior 
care se umple la izvor. Era aproape de amiază. 

— Hai să mergem să mâncăm ceva, am propus eu, puţină 
supă deasă şi fierbinte, să ne încălzim. 

— Astăzi noi nu mâncăm, postim, e păcat să mănânci; şi mie 
mi-e foame, dar e păcat! 

— Atunci, hai să păcătuim, ca să putem să ne căim şi să fim 
iertaţi, în cele din urmă, de teribilul vostru lehova. 

Părea iritată, auzindu-mă vorbind despre zeul ei în glumă. 

— Şi, mă rog, cine e zeul tău? 

Am tresărit. Am simţit pe dată că şi eu păcătuiam faţă de 
zeul meu; uitasem că părul ei, ochii, pielea de chihlimbar nu 
erau decât năluci şi că eu îmi ţineam respiraţia ca să nu suflu şi 
să dispară. 

— Dionysos? a întrebat fata râzând, beţivanul ăla? 

— Nu, nu, altcineva, mai teribil decât lehova al tău. Nu mă 
mai întreba! 

Ar fi trebuit să mă ridic în clipa aceea şi să plec, dar îmi era 
milă de trupul meu, de trupul ei, şi am rămas. 

— Recită-mi din poeziile tale, am spus eu, ca să-mi abat 
gândul. Chipul îi strălucea, glasul îi devenise foarte blând şi plin 
de amărăciune: 

Înstrăinaţi cei care n-au înţeles 

că-nstrăinarea este şi ea patrie, 

Când colindăm prin oraşe străine, 

patria păşeşte alături, ca o soră. 

Înstrăinaţi cei care încă n-au înţeles 

Că atunci când cineva ne dăruieşte un zâmbet 

În inimile noastre Înstrăinate 

Cântarea Cântărilor începe. 


Ochii i s-au împăienjenit. M-am aplecat spre ea şi am 
întrebat-o: 
— Plângi? 


— Oriunde atingi un evreu, a răspuns ea, dai de o rană. 
3 octombrie. De-ar putea omul să-şi păstreze beţia! De-ar fi 


Dionysos un zeu atotputernic! Dar beţia piere repede, mintea se 
purifică şi trupul cald, real, devine iar o nălucă. A doua zi, 
mintea, dezmeticită, mă privea nemulțumită şi severă; îmi 
striga: "Trădător, infidel, inconstant, mi-e ruşine să trăiesc şi să 
călătoresc cu tine; Buddha poate să te ierte, dar eu nu pot. Nu 
mai face un singur pas spre capcana de culoarea portocalei!" 

Cu toate acestea, primul lucru pe care l-am făcut dimineaţa a 
fost să o iau pe acelaşi drum şi să mă întorc la Congres. Mă 
uitam, dar bluza portocalie nu se vedea nicăieri, ar fi trebuit să 
mă bucur, dar nu puteam. Ascultam iar frazele răsunătoare, 
bombastice: unii ronţăiau un măr, alţii luau note, aplecaţi 
deasupra hârtiei de parcă nu voiau să scape nicio iotă. Deodată 
am simţit vag, în spatele meu, ca o respiraţie caldă, cineva se 
uita insistent la mine, sfredelindu-mă cu ochii. M-am întors şi am 
văzut-o în fundul sălii; purta un şal sărăcăcios verde-oliv, îşi 
ridicase gulerul ponosit de blană, pentru că în sală era frig. Mi-a 
zâmbit şi chipul ei strălucea ca un cap de marmură în razele 
soarelui. 

Nu m-am mai întors să o privesc, aşteptam momentul să pot 
ieşi, dar ea m-a ajuns în coridor. Mia dat un volumaş subţire cu 
versurile ei; râdea şi zburda, beţia din ziua trecută nu-i 
dispăruse. Eu eram nerăbdător să ies, să plec de lângă ea. In 
clipa când m-am aplecat şi i-am întins mâna, i-am văzut ochii 
privindu-mă întrebători, nesiguri, cu o umbră de frică. Trupul i s- 
a făcut mai mic, s-a gheboşat, se retrăgea în sine; mi se rupea 
inima. Am cuprins-o cu mâinile şi i-am strâns umerii slăbuţi; a 
tipat uşor, de durere şi de plăcere. 

— De ce vrei să mă doară? a întrebat ea, încercând să scape. 

— Pentru că eşti făcută din alt lut, pentru că ai alt zeu, 
pentru că toată noaptea m-am gândit la tine. Vreau să te întreb 
ceva, dar trebuie să-mi spui adevărul. 

— De ce n-aş spune adevărul? Nu mi-e frică de adevăr; eu 
sunt evreică! 

— Ce poruncă, ce datorie îţi impune zeul tău? Asta aş vrea să 
ştiu, înainte de a merge mai departe. 

— Ura, ura şi iar ura - asta e cea dintâi datorie. Eşti 
mulţumit? 

Chipul ei s-a schimonosit dintr-odată, buzele tăceau şi 
tremurau. Doi ochi galbeni şi o gură larg căscată, de tigroaică, s- 
au ivit pe frumoasa ei faţă brună. 


— Eşti mulţumit? a şuierat iar provocator. 

Mi-am amintit cuvintele lui Buddha: "Dacă răspundem la ură 
prin ură, lumea nu se va elibera niciodată de ură". 

— Ura, am răspuns, e sluga care merge înainte şi curăţă 
calea, ca stăpânul să poată trece. 

— Şi cine e stăpânul? 

— Erosul, lubirea. Fata a râs sarcastic. 

— Aşa behăie Hristos al vostru! Nouă lehova ne porunceşte: 
"Dacă cineva îţi rupe un dinte, zdrobeşte-i toţi dinţii." Tu eşti un 
mieluşel, eu sunt o lupoaică rănită, nu ne putem amesteca unul 
în viaţa celuilalt. E bine că am înţeles asta, înainte de a ne uni 
buzele. 

— Ce ai împotriva lumii? De ce vrei s-o distrugi? 

— Mă îndoiesc că ai fost vreodată flămând, n-ai dormit pe 
sub poduri, mama nu ţi-a fost ucisă în pogrom; aşa că nu ai 
dreptul să mă întrebi. Lumea asta - lumea voastră - e nedreaptă 
şi venală, dar inima noastră nu e aşa; aş vrea să-mi ajut 
camarazii să o distrugă şi să ridice o nouă lume, de care să nu 
ne ruşinăm. 

Ne-am plimbat pe sub pomii golaşi; doar câteva frunze mai 
atârnau pe crengi, o rafală de vânt rece le-a smuls şi le-a făcut 
să cadă peste capetele şi peste umerii noştri. Evreica tremura, 
mănuşile îi erau găurite, bluza era de bumbac, pantofii scâlciaţi. 
M-am uitat pieziş la ochii ei, o clipă, am văzut înspăimântat că 
mă fixau arzând de ură. 

"Prin ce trebuia să fi trecut fata asta, dacă vorbea cu atâta 
ură! Probabil", îmi ziceam, "îi era frică, în acea clipă, că s-ar 
putea îndrăgosti de un bărbat din tabăra inamică." 

Buzele îi erau vinete, dârdâia toată de frig. De ruşine, mi-am 
scos repede paltonul de blană şi i l-am pus pe umeri, înainte de 
a avea timp să-mi scape; s-a scuturat mânioasă, încercând să-l 
azvârle, dar i l-am aşezat pe spate, implorând-o să-l ţină. 

Ea s-a oprit, de parcă nu mai putea să respire; nu se mai 
împotrivea. Simţea cum ieşea din palton căldura trupului meu şi 
cum pătrundea încet, adânc, în trupul ei; buzele îi prindeau 
culoare, treptat faţa ei şi-a recăpătat frumuseţea. S-a sprijinit de 
braţul meu, de parcă i se tăiaseră genunchii. 

— E bine să-ţi fie cald, a şoptit ea, altă viaţă! 

Cu ochii înlăcrimaţi mă gândeam: "Un pic de căldură, puţină 
pâine, un acoperiş deasupra capului, o vorbă bună şi ura 


dispare." 

Am ajuns în faţa casei ei. 

— Când aş putea să te mai văd? am întrebat-o. 

— la-ţi paltonul, mi-a zis ea, abia acum înţeleg cum vorbeşte 
cineva care are un palton îmblănit ca al tău. la-l, pentru că inima 
mea e gata să se stingă! 

— Nu inima ta, Sarita, ura ta. 

— E acelaşi lucru. Binecuvântate fie foamea şi frigul; fără ele 
aş fi fost instalată comod, cu alte cuvinte, terminată. Adio! 

Nu mi-a întins mâna, a deschis poşeta şi a scos cheia să 
deschidă uşa. 

— Când aş putea să te mai văd? am repetat eu. 

Dar faţa îi devenise iar o mască, galbenă de ură; fără să-mi 
răspundă, a deschis uşa şi a dispărut în întuneric. 

N-am mai văzut-o niciodată. 

M-am închis iar în camera mea, inima îmi devenise un sac 
plin cu omizi. O clipă, lumea se întrupase, părea să existe cu 
adevărat, toate cele cinci guri însetate au prins viaţă în trupul 
meu şi am început să-l implor pe Buddha să alunge Ispita. Un 
om sfânt care trăia în sihăstrie, după patruzeci de ani de 
pustnicie, n-a putut ajunge să se unească cu Dumnezeu; ceva îi 
stătea în cale, oprindu-l. După patruzeci de ani a înţeles: era un 
ulcior care îi plăcea tare mult, pentru că ţinea proaspătă apa de 
băut. A spart ulciorul şi, pe dată, s-a unit cu Dumnezeu. 

Ştiam, ulciorul meu era trupul mic şi nestăpânit al fetei. La 
rândul meu, dacă voiam să mă unesc cu Dumnezeu, trebuia să 
fac să dispară trupul ei care se afla între noi. Când o viespe se 
furişează în stup, albinele lucrătoare o învelesc cu iuţeală în 
ceara parfumată, înăbuşind-o; capcana mea de ceară e făcută 
din cuvinte, din versuri, din ritmuri; cu aceste învăluitoare şi 
sfinte giulgiuri voiam s-o înfăşor pe Sarita, ca s-o opresc să-mi 
prade mierea. 

Tâmplele îmi zvâcneau, mi-am adunat gândurile răzlețe; mă 
luptam să-mi concentrez forţa într-un trup, într-un glas, în doi 
ochi negri nesăţioşi, ca să-i vrăjesc; căci ei mă separau de 
Buddha. 

Am mobilizat cuvintele, m-am aşezat în fruntea lor şi am 
pornit la luptă. Scriam, şi pe măsură ce scriam, ţinta se 
îndepărta, dorinţa mea se lărgea, Sarita rămânea în urmă, se 
micşora, se estompa, se pierdea şi vedeam înaintea mea un 


urcuş de piatră, o dâră roşie şi un om care urca: un om, o simplă 
hieroglifă, schiţată în linii simple, pe care am recunoscut-o: era 
propria mea viaţă. Am descifrat-o şi am înţeles cu câtă naivitate 
şi cu câte speranţe am pornit la drum, unde m-am oprit ca să-mi 
trag o clipă sufletul şi să pot ajunge la treapta următoare - eul, 
neamul, umanitatea, Dumnezeu - şi cum, deodată, am zărit 
piscul suprem: Tăcerea, Buddha. Doream fierbinte să scap de 
toate decepţiile lumeşti şi cereşti, să reuşesc să ating piscul 
dezolant şi pustiu! Am ridicat paginile risipite pe podea şi am 
citit tot ce scrisesem; m-am speriat: voiam să găsesc o formulă 
magică pentru a face să dispară Sarita, iar eu găsisem o formulă 
magică pentru a face să dispară lumea! Buddha stătea aşezat, 
imobil, pe culme, mă vedea luptând la poalele muntelui şi 
zâmbea cu compasiune şi bunătate, plin de siguranţă. 

Am făcut ordine printre vechile întrebări, am găsit cuvântul 
potrivit, am închegat un răspuns şi mă simţeam golit. M-am 
ridicat şi am ieşit afară, să-mi scutur amorţeala trupului care 
stătuse închis atâtea zile. Era noapte, oamenii cinaseră deja, nu 
ploua, nici nu ningea, lumea rătăcea pe străzi. Deasupra unei 
intrări largi, am văzut lumini şi reclame multicolore: "Dansuri 
javaneze", se auzea o muzică gravă, plină de patimă; bărbaţi şi 
femei intrau, am intrat şi eu. 

Spectacolul de care se bucură cel mai mult sufletul meu sunt 
dansul şi cerul înstelat; niciodată vinul, femeile, ideile nu mi-au 
tulburat întreaga fiinţă - trupul, mintea şi sufletul - ca dansul şi 
cerul plin de stele. Eram fericit, când mă gândeam că în noaptea 
aceea, după atâtea zile şi nopţi de pustnicie, nu numai trupul va 
ieşi din toropeală, ci şi mintea şi sufletul, toţi trei tovarăşii mei 
de drum. 

Când am intrat în sală, dansul era în toi; luminile erau stinse, 
doar o lumină misterioasă, albastră-verzuie, inunda scena, 
făcând-o să pară adâncul unei îndepărtate mări orientale. 
Subţirel, purtând ciudate, fanteziste podoabe şi un veşmânt 
verde-auriu, ca o gâză vara în timpul împerecherii, un tinerel 
oacheş dansa în faţa unei femei mărunte, fragile, cu pielea 
brună aurie, care stătea imobilă. Găza dansa, dansa, etalându-şi 
în faţa femeii supleţea, puterea şi graţia. Şi faptul că merita să 
fie ales, el şi numai el, să se unească, să aibă un fiu. Astfel 
marile virtuţi, puterea, supleţea şi graţia să nu se irosească, ci 
să fie transmise unui fiu. Femeia stătea dreaptă, nemişcată, se 


uita la el, cântărindu-l, înainte de a decide. Deodată s-a decis şi 
s-a avântat în dans. Infricoşat, bărbatul s-a ferit, acum era 
rândul lui să stea nemişcat, vrăjit, privind femeia. Ea dansa, 
dansa în faţa bărbatului cuprins de teamă, deschidea braţele şi 
dădea la o parte vălurile, trupul, strălucind albastru-verzui, ba 
se arăta, ba se ascundea; se apropia de bărbat, ca şi cum voia 
să-i cadă în braţe, el scotea un strigăt de triumf, deschidea 
braţele, dar femeia îi scăpa, îi scăpa mereu, cu un şuierat, se 
îndepărta, dansa fără să-l atingă. 

La fiecare răsucire a dansului, animale, păsări, oameni îşi 
aruncă măştile efemere şi de sub măşti se arată întotdeauna 
eterna faţă a iubirii. Cum priveam cuplul javanez, mă întrebam 
dacă celălalt dans, mai presus de iubire, să-i spunem dansul lui 
Dumnezeu, ar putea în răsucirea lui să arunce masca iubirii, şi 
ce chip înfricoşător ni s-ar arăta atunci? Mă fortam să prind 
chipul ultim care se ascunde dincolo de toate măştile, dar nu 
reuşeam... Chipul ultim al lui Buddha... ar putea să fie vântul? 
Cei doi dansatori, bărbatul şi femeia se uniseră între timp, 
dansau înlănţuiţi, în extaz, săreau în aer, reveneau pe pământ, 
se înălţau iar, şi suflul întretăiat al dorinţei îi făcea să păşească 
dincolo de hotarele omeneşti. 

Am ieşit afară şi am colindat străzile, până târziu după 
miezul nopţii. Fulgi de zăpadă au început să cadă, îi primeam cu 
un sentiment de uşurare, pentru că îmi răcoreau buzele aprinse. 
Intrebări noi se năşteau în mintea mea. Dansul din seara aceea 
făcuse să ţâşnească vechi izvoare în măruntaiele mele, izvoare 
care păreau secate, am simţit atunci că fiinţa lăuntrică a unui 
cretan nu putea fi golită. In mine erau strămoşi teribili care n-au 
mâncat şi n-au băut cât ar fi vrut, care n-au îmbrăţişat atâtea 
femei câte ar fi dorit şi care săreau înfierbântaţi şi nu mă lăsau 
să mor, ca să nu moară nici ei. Intr-adevăr, ce putea să caute 
Buddha în Creta, ce speranţă putea să-şi pună în Creta? 

Mă uitam la fulgii de zăpadă, care se învolburau în lumina 
felinarelor, amintindu-mi javanezii pe care îi văzusem dansând, 
în acea seară, bărbatul şi femeia care se urmăresc, se luptă, se 
doresc, dansează şi, în cea din urmă mişcare a dansului, se 
unesc pentru a aduce pe lume un fiu, care să-i facă nemuritori. 
Setea de nemurire e mai puternică decât setea de moarte. 

Frânt de oboseală, m-am vârât în pat cu gândul să dorm; ca 
de obicei, spre norocul meu, când mintea trează nu poate găsi 


răspuns la întrebările care o tulbură, vine somnul să le purifice şi 
să le prefacă în poveste. Aceasta e forma pe care o ia adevărul 
sec când înfloreşte. 

Visam că urcam pe un munte, petrecusem bastonul pe după 
umeri, cum poartă păstorii în Creta, şi cântam. Era, îmi 
amintesc, cântecul popular care îmi plăcea foarte mult: 

Am semănat un bob de piper pe buzele lui Margaro, 

bobul a încolțit şi a ieşit un arbore uriaş - 

grecii l-au cules, turcii au cărat boabele, 

iar Margaro, pe cal călare, le-a vânturat. 

Deodată, dintr-o peşteră a ieşit un bătrân cu mânecile 
suflecate, cu mâinile pline de lut. Şi-a pus degetul pe buze, 
făcându-mi semn să tac, apoi mi-a poruncit pe un ton aspru: "Nu 
mai cânta, vreau linişte. Nu vezi?" şi mi-a arătat mâinile. 
"Lucrez." "Ce lucrezi?" l-am întrebat eu. "Nu vezi şi singur? În 
peştera asta eu modelez Eliberatul." "Eliberatul? Care Eliberat?" 
am strigat eu, şi răni vechi s-au redeschis în sufletul meu. "Acela 
care înţelege, iubeşte şi trăieşte întregul univers!" mi-a răspuns 
bătrânul şi a intrat grăbit în peşteră. 

"Acela care înţelege, iubeşte şi trăieşte întregul univers.", am 
repetat eu, toată ziua următoare, cuvintele din vis, fără să mă 
mai satur. Era, oare, glasul lui Dumnezeu, pe care nu îl putem 
auzi decât noaptea, când creierul limbut îşi închide în sfârşit 
gura? Intotdeauna am primit cu încredere sfatul pe care orele 
nopţii mi l-au dat; cu siguranţă, noaptea e mai profundă şi mai 
sfântă decât ziua cea neghioabă, nopţii i se face milă de 
oameni. 

Au mai trecut câteva zile. Ca de atâtea ori în viaţa mea, cei 
doi demoni neadormiţi "da" şi "nu" se luptau şi se ciondăneau în 
sufletul meu. De câte ori găseam un răspuns la întrebările care 
mă chinuiau, îl primeam cu tulburare, pentru că ştiam că 
răspunsul va naşte, în chip fatal, noi întrebări, făcând fără sfârşit 
vânătoarea purtată de cei doi demoni. Se pare că fiecare 
răspuns ascunde, în faldurile certitudinii vremelnice, întrebările 
viitoare; de aceea întâmpin întotdeauna răspunsul nu cu 
uşurare, ci cu o nelinişte ascunsă. 

Hristos ascundea în adâncul lui sămânţa lui Buddha; mă 
întrebam ce fel de sămânță ascundea Buddha în faldurile 
sutanei galbene? 

Intr-o duminică ploioasă, rătăceam printr-un muzeu şi mă 


uitam la măştile sălbatice, africane, făcute din lemn, piele şi 
ţeastă umană, străduindu-mă să descifrez taina lor. Masca e 
adevărata noastră faţă, mă gândeam eu, aceşti monştri cu guri 
însângerate, cu buze atârnând, cu ochi înspăimântători, suntem 
noi. O mască respingătoare strigă de sub chipul minunat al 
femeii pe care o iubim, dincolo de lumea vizibilă este haosul, 
sub chipul blând al lui Hristos se ascunde Buddha. Uneori, în 
marile momente de iubire şi de ură, chiar şi în clipa morţii, 
farmecul amăgitor dispare şi vedem spectacolul înfricoşător al 
adevărului. Infiorat, mi-am amintit de irlandeză, în bisericuţa din 
vârful muntelui, în Creta. Pe când buzele mele le atingeau pe ale 
ei, părea că faţa i se descompunea şi se topea, ivindu-se o 
oribilă, înfiorătoare maimuţă leşinată, care mă dezgusta şi mă 
înfricoşa. De atunci mi-e greu să dezvălui adevărata faţă a 
omului, pentru că atunci, iubirea, curtenia, înţelegerea ar 
dispărea. Mă prefac că am încredere în chipul omului, ca astfel 
să pot trăi printre semenii mei. 

In fiecare dimineaţă, aborigenii care sculptaseră mâăştile 

alergau pe deal, înainte de a se face ziuă, strigau pentru a 
invoca soarele să apară; tremurând ca nu cumva să nu mai 
răsară. Ploile erau pătrunse de spiritul bărbătesc, făcând 
pământul să  rodească, fulgerele orbitoare erau privirile 
mânioase ale Stăpânului nevăzut. Frunzele din pomi vorbeau ca 
buzele omului şi unele bătrâne înțelegeau graiul lor. Râul pe 
care îl treceau îi trăgea la fund să-i înece, dar ei îşi adunau 
forţele şi treceau vârtejul cu iuţeală, şi, ajungând pe celălalt 
mal, râdeau în hohote pentru că scăpaseră. Toate lucrurile 
vorbeau, le era foame, se împerecheau, procreau; văzduhul era 
intens populat de spiritele morţilor; ca să le dea la o parte, când 
mergeau dădeau din mâini şi se mişcau de parcă înotau. De 
aceea ei vedeau limpede realitatea dincolo de aparenţă, 
descoperind masca veşnică sub chipurile efemere. 
_ O fată a apărut, s-a apropiat de mine; se uita şi ea la măşti. 
In prima clipă, era cât pe-aci să plec; simt un fel de iritare când 
mă uit la ceva emoţionant şi cineva vine să privească în acelaşi 
timp cu mine. Era scundă şi plinuţă, cu pieptul ferm, cu bărbia 
puternică, cu nasul puţin adus, cu ochi umbriţi de pleoape 
imense. S-a întors şi s-a uitat la mine scrutător, de parcă eram şi 
eu o mască. 

— African? m-a întrebat ea. Am râs: 


— Nu chiar de tot, am răspuns eu, numai inima mea. 

— Şi chipul, a spus ea, şi mâinile. Eu sunt evreică. 

— Un neam teribil, am spus eu ca s-o necăjesc, un neam 
periculos: se pare că ar vrea să salveze lumea. Voi îl aşteptaţi 
încă pe Mesia? 

— Nu-l mai aşteptăm; a venit. 

— Mesia? 

— Mesia! 

Am râs iarăşi: 

— Când? Unde? Cum îl cheamă? 

— Lenin. 

Glasul i-a devenit dintr-odată grav, ochii i s-au întunecat. 

Lenin! Pentru o clipă toate măştile din faţa mea se mişcau şi 
păreau să clămpănească din fălci. Fata tăcea şi se uita pe 
fereastră la cerul întunecat. 

Da, Lenin era un alt salvator, mă gândeam eu, creat de robi, 
de flămânzi, de oprimaţi; ca să poată suporta sclavia, foamea şi 
oprimarea. Era o nouă mască pusă pe chipul disperării şi al 
speranţei oamenilor. 

— Eu ştiu un alt mesia care scapă omul de foame şi de saţ, 
de nedreptate şi de dreptate, dintre toţi e cel mai important 
mesia. 

— Şi numele lui este... 

— Buddha! 

Ea a zâmbit cu dispreţ şi mi-a spus mânioasă: 

— Am auzit de el, e doar o fantomă. Salvatorul meu e făcut 
din carne şi oase. 

Parcă luase foc; prin bluza descheiată ieşea mirosul înţepător 
al trupului său; pentru o clipă, ochii mi s-au înceţoşat; am prins- 
o de braţ. 

— Nu trebuie să te superi, am zis eu, eşti femeie, eu sunt 
bărbat şi am putea să ne înţelegem unul pe altul. 

M-a privit cu ochii mijiţi, genele îi tremurau. 

—Parcă e un cimitir aici, a zis ea, uitându-se la măşti, la 
zeitățile de lemn, la armurile fantastice; e un cimitir, mă sufoc 
aici. Afară plouă, hai să ne ude şi pe noi ploaia! 

Ne-am plimbat ore în şir prin ploaie, pe sub copaci, prin 
parcul cel mare; ea se întorsese din Rusia doar de câteva zile - 
din paradis - şi din întreaga ei fiinţă izvora iubire şi ură. O 
chema ltka. 


O ascultam, contrazicând-o la început, apoi am înţeles 
repede că credinţa guvernează de la un nivel superior, mai 
presus de mintea omului şi din acest motiv nu se poate baza pe 
rațiune. Am lăsat-o să vorbească, să distrugă şi să reclădească 
lumea. 

Se însera, trecătorii se răreau, lămpile se aprindeau. Case, 
pomi, oameni, toate păreau înecate într-o pulbere de ploaie 
luminoasă. 

— Sunt obosită, a spus fata, sprijinindu-se de braţul meu. Hai 
să mergem la mine! 

Am ieşit din parc şi am luat-o pe nişte străduţe înguste, am 
intrat într-un cartier sărăcăcios. 

— O să cunoşti trei dintre prietenele mele; în seara asta o să 
luăm ceaiul împreună. Una e pictoriţă, se luptă cu culorile, 
creează, apoi sfâşie pânza, caută; dar ce caută? Nu ştie. "Când o 
să găsesc, atunci voi descoperi cine sunt", spune ea. O cheamă 
Dina şi e evreică. Alta e actriţă, caută la fel ca Dina; se confundă 
cu fiecare personaj pe care îl interpretează, dar când iese din rol 
se simte sfâşiată. O cheamă Lea şi e tot evreică. Cea de-a treia 
e foarte frumoasă, fandosită, fată de bani gata; tatăl ei e foarte 
bogat, o ţine cu bani grei, îşi cumpără rochii, parfumuri, îşi alege 
bărbaţii care îi plac, se culcă cu ei. O cheamă Roza, nu e 
evreică, e vieneză. Îmi place, nu ştiu de ce. 

A tăcut o clipă, apoi a zis: 

— Poate pentru că aş vrea să semăn cu ea. Cine ştie? 

Mă făceam că nu ascult, dar în sinea mea mă bucuram că 
eternul feminin, tălăzuindu-se pe deasupra ideilor, pe deasupra 
teoriilor de distrugere şi de reconstruire a lumii, ţâşnea 
nemuritor. 

Prietenele ei sosiseră deja, Roza adusese dulciuri şi fructe, 
masa era pusă şi aşteptau. Roza stătea pe divan şi se ruja, 
celelalte citeau lacome un ziar pe care îl ţineau deschis în faţa 
lor; sufletele erau bulversate, lumea avea din nou fierbinţeli. 

"Trebuie să binecuvântez soarta care mă aruncă mereu 
printre suflete ebraice; cred că ele mi se potrivesc mai bine 
decât cele creştine", îmi ziceam eu, uitându-mă la cele patru 
suflete sălbatice care mă înconjurau. 

Când am intrat, cele trei fete au scos un țipăt, nu se aşteptau 
să apară un bărbat. 

— Nu ştiu nici măcar cum îl cheamă, a zis ltka, râzând, l-am 


găsit la Muzeul Etnologic, e o mască. 

Răsuflări calde, tinereţe nerăbdătore - Roza s-a ridicat şi 
aerul mirosea a parfum. Inconjurat de atâţia sâni de femeie, 
privit de atâţia ochi nesăţioşi, de atâtea buze rujate, m-a cuprins 
sfiala şi frica; aş fi preferat să plec, dar ceaiul fusese adus, noi 
şedeam pe perne pe jos, genunchii ni se apropiau. Şi azi, după 
atâţia ani, îmi amintesc din acea seară, care atârnă greu în viaţa 
mea, de ltka, vorbind cu înflăcărare despre Moscova, noua 
capitală a lumii, de Roza care râdea şi, după ce băuse ceaiul, se 
ruja, de celelalte două fete care stăteau cu ochii căscaţi şi 
tăceau. 

Se făcuse târziu, toate trei fetele s-au ridicat să plece, m-am 
ridicat şi eu odată cu ele, dar ltka ma strâns de braţ şi mi-a 
făcut semn: rămâi. Am rămas. În noaptea aceea, Buddha a 
început să pălească în mine. Atunci am simţit că lumea nu eo 
fantasmă, că trupul femeii e cald şi puternic, că poartă în el apa 
vie şi că moartea nu există. 

Am rămas cu ea mai multe nopţi; nu scoteam un singur 
cuvânt de iubire, inima nu îndrăznea să ne tulbure cu suspinele 
şi cu jurămintele ei jocul sacru de atleți. Ne luptam numai cu 
trupul, ca două animale, apoi ne lungeam în somn, obosiţi şi 
fericiţi. Ah, Buddha, mă gândeam eu, Buddha. şi râdeam. 

Ce eliberare, când trupul nu e prins în plasa preocupărilor 
spirituale şi rămâne pe pământ, curat şi nepătat, ca un animal! 
Creştinismul a întinat unirea bărbatului cu femeia, stigmatizând- 
o ca pe un păcat; odinioară era un act sacru, o supunere 
bucuroasă la vrerea lui Dumnezeu, în sufletul terorizat al 
creştinului a devenit un păcat. Înainte de Hristos, erosul era un 
măr roşu, după venirea lui un vierme a intrat în măr şi a început 
să-l roadă. 

Apropiindu-mă de trupul Itkăi, mă apropiam pe drumul cel 
mai scurt şi mai sigur de neamul ebraic; care arde, dar nu se 
mistuie; acest neam nu e interesat de frumos, iar năzuinţa 
supremă nu este libertatea, ci justiţia. 

Mă uitam cu admiraţie la evreica aprinsă. Toată noaptea era 
o fiară care îşi devora masculul, cu fiecare părticică a sufletului 
său prefăcut în trup, iar ziua era o flacără pură. Imi amintea o 
femeie extraordinară, de asemenea numai trup şi numai suflet: 
Sfânta Tereza. Într-o zi călugărițele de la mănăstire au văzut-o 
înfulecând cu lăcomie o potârniche friptă; surorile naive s-au 


arătat uimite, dar ea a râs: "La vremea rugăciunii, roagă-te", a 
zis ea; "la vremea prânzului, mănâncă!" Se dăruia întreagă în 
fiecare dintre actele sale, îşi hrănea trupul şi sufletul cu o egală 
lăcomie. 

ltka se juca cu mine toată noaptea; dar când se făcea ziuă îşi 
încrunta sprâncenele şi mă privea cu ciudă. 

— Nu ţi-e ruşine să trăieşti în confort, bine instalat? începea 
ea să mă întrebe. Să nu ştii ce-i foamea, să nu tremuri de frig 
iarna, să ai cu ce să te încalţi? Nu ţi-e ruşine să te plimbi pe 
străzi şi să-ţi spui: "Lumea e frumoasă, îmi place"? 

— Eu nu zic: Lumea e frumoasă, îmi place, eu zic: lumea eo 
fantasmagorie, un vânticel va sufla şi o va face să dispară. lată 
ce zic! 

Mă ataca cu frenezie şi îmi astupa gura cu palma: 

— Taci, taci, nu mai vreau să aud un cuvânt. Voi, cei 
îndestulaţi, nu cunoaşteţi mila, nu-i plângeţi pe alţii! Nu aveţi 
ochi de văzut. Vino să vezi! 

M-a luat cu ea şi m-a condus prin cartierul săracilor, toţi o 
ştiau, se strecura prin magherniţe nenorocite, îmi arăta copii 
flămânzi, mame plângând, şomeri care îşi muşcau buzele şi nu 
scoteau un cuvânt. Dacă îi întrebam ceva, mă măsurau din cap 
până în picioare şi întorceau capul în altă parte. 

— De ce nu vorbesc, am întrebat-o pe ltka, de ce? 

— Vorbesc! Urlă, dar unul ca tine nu riscă să-i audă! Nu te 
teme, într-o bună zi o să-i auzi prea bine. 

Şi-a pironit ochii asupra mea, în speranţa că fusesem pătruns 
de suferinţa omenească, dar eu i-am răspuns batjocoritor: 

— Regret, ziceam eu, că nu ronţăi bomboane ca să-mi 
îndulcesc răsuflarea, delicatese produse cu atâta îndemânare de 
către om: Patrie, Dumnezeu, sau favoritul tău Karl Marx. Odată 
am întâlnit un om şi mai fericit: ronţăia două delicatese, în 
acelaşi timp, Hristos şi Marx; fiind un creştin fanatic şi un 
comunist fanatic, rezolva toate problemele vieţii, pe cele cereşti 
şi pe cele lumeşti. 

Glumeam, dar, în timp ce vorbeam, simţeam mila şi 
amărăciunea apăsându-mi sufletul; amorul propriu nu mă lăsa 
să arăt ce simt, continuam să o contrazic, mândru că nu mă 
consolam ronţăind bomboane. 

— Nu vreau o astfel de consolare. O credinţă care promite 
răsplata şi fericirea îmi pare o laşă consolare, bună doar pentru 


ramoliţi, pentru slăbănogi şi vegetarieni! 

— Eu nu sunt nici ramolită, nici invalidă, nici vegetariană, mi- 
a răspuns cu mânie tovarăşa mea. Nu mai face pe grozavul, şi 
Buddha al tău e o bomboană tocmai bună de supt, ca oricare 
alta. Şi să ştii că nu vreau să te mai aud şi să te mai văd 
niciodată! 

Şi, dând din cap furioasă, mi-a lăsat braţul şi a luat-o pe 
prima străduţă lăturalnică, lăsându-mă în drum. 

Dar seara, buzele ei pline zâmbeau: 

— Tot ce am spus ziua s-a dus ca fumul, rosti ea râzând; 
acum e noapte. 

Ne despărţeam în fiecare dimineaţă, ea se ducea la fabrica 
unde lucra, eu îmi făcusem obiceiul să mă plimb singur prin 
cartierul săracilor. Nu voiam să merg acolo cu ltka, din orgoliu, o 
contraziceam şi nu puteam să arăt ce simţeam. Când eram 
singur, suferinţa oamenilor înceta să mai fie o fantasmă, nu mai 
era o umbră, ci un trup adevărat căruia îi era foame, care 
plângea şi sângera. 

"Doamne, nu da omului cât poate să îndure!" Nu ştiam că 
poate exista atâta suferinţă, atâta foame şi atâta nedreptate în 
lume; n-am fost niciodată atât de aproape de faţa atroce a 
ineluctabilului. Alte legi domneau acolo şi ura era cea dintâi 
datorie. Cele zece porunci trebuiau schimbate, se schimbau 
deja; iubirea, ura, războiul, moralitatea, primeau un nou înţeles. 
Într-o zi am văzut o femeie lungită pe asfalt, era numai piele şi 
os; rochia zdrenţuită i se ridicase, dezgolindu-i trupul. Mi-a fost 
milă de ea, m-am oprit să-i spun să-şi tragă rochia în jos: "Nu 
sta aşa, se uită lumea", i-am zis. Ea a dat din umeri şi a râs 
batjocoritor, cu buzele strânse: "Mi-e foame şi tu-mi vorbeşti de 
ruşine... Ruşinea e pentru cei bogaţi”. 

Nu mai suportam să văd atâtea orori: obraji scofâlciţi de 
foame, copii cu burţile umflate răscolind în lăzile de gunoi, după 
hrană, cu picioarele numai oase, cu pielea galbenă ca 
lumânarea; unii umblau în cârje, pentru că nu-i mai ţineau 
picioarele, alţii uitaseră să-şi mai radă barba de pe obrajii 
scofâlciţi. 

Nu mai puteam suporta şi mi-am întors capul în altă parte, să 
nu mai văd - pentru că îmi era ruşine. 

Îmi amintesc perfect: înainte de a-mi fi milă de oameni, am 
simţit că mi-e ruşine. Îmi era ruşine de toţi cei care sufereau, în 


vreme ce eu prefăceam aceste orori într-un spectacol 
deopotrivă de efemer şi van. "Nu-i nimic adevărat", îmi 
spuneam, "nu te lăsa dus ca un om simplu şi naiv; foamea şi 
saţietatea, bucuria şi tristeţea, viaţa şi moartea, toate sunt 
fantasme!" îmi ziceam eu, dar, când am văzut copiii plângând 
de foame, femeile cu obrajii scofâlciţi, cu ochii plini de ură şi de 
durere, inima a început să mi se înmoaie. Eram profund 
emoţionat văzând această schimbare neprevăzută în mine. La 
început, ruşinea pulsa în inima mea, apoi mila, simţeam 
suferinţa altuia ca pe propria mea suferinţă. A venit apoi 
indignarea, setea de dreptate. Şi mai presus de toate, 
responsabilitatea; sunt vinovat, îmi ziceam, de foamea şi de 
nedreptatea din lume; eu port răspunderea. 

Ce trebuia să fac? Datoria mea se deplasa; lumea era mai 
largă, necesitatea se dezlănţuia, datoria era întemniţată, se 
sufoca într-un singur trup, într-un singur suflet. Ce puteam să 
fac? Încotro s-o apuc? În străfundul sufletului ştiam ce trebuia să 
fac, dar nu îndrăzneam s-o arăt deschis. Această cale părea să 
fie contrară naturii mele, nu e sigur că prin iubire şi strădanie 
omul poate să-şi depăşească natura. Mă întrebam dacă omul 
poate avea o astfel de forţă creatoare? Dacă oare, nu-i mai 
rămâne nicio justificare, dacă nu-şi depăşeşte limitele fireşti în 
momentele critice. 

In acele momente dificile, când mă luptam cu firea mea, 
vrând să depăşesc eul odios, luptând să alin suferinţa 
oamenilor, mi-a venit în minte un model plin de nobleţe, de 
sacrificiu şi de iubire. Mi-am amintit cuvintele sale, vrând parcă 
să-mi arate calea: "Să ţinem seama întotdeauna de cel care 
strigă: Ajutor!" 

Umblând pe străduţele înguste din Assisi, în pelerinajul meu 
în Italia, şi ascultând seara clopotele de la biserica Sfântul 
Francisc, sărmanul lui Dumnezeu, şi clopotul cu glas de argint 
de la Mănăstirea Sfânta Clara, am simţit o nespusă fericire. Am 
stat câteva luni în acest oraş, sfânt, locuind la palatul bătrânei 
contese Erichetta; n-aş mai fi vrut să plec de acolo. Atunci, în 
acele zile grele, când sufletul meu lupta să se întreacă pe sine, 
inima mi s-a deschis şi Assisi mi-a revenit în minte. Fiul 
zdrenţăros al lui Bernadone se înălța în lumină, păşea înaintea 
mea şi îmi arăta calea cu un gest al mâinii. Nu era o cale, era un 
urcuş abrupt, stâncos. Mireasma dulce a sfinţeniei se simţea în 


aer. 

Mi-am amintit de ziua înnorată când am urcat pe Averna, 
muntele martiriului şi gloriei Sfântului Francisc. Sufla un vânt 
puternic, glacial, stâncile erau sure şi golaşe, fără un smoc de 
iarbă, pomii goi şi negri, locul gemea din adâncuri, mohorât, 
chinuit şi aspru. Sărăcia, goliciunea, deşertul; se însera, lumina 
se făcea sumbră, piscul de-abia se mai desluşea, era încă 
departe. Zadarnic mă concentram asupra dorinţei mele, luptând 
să-mi adun puterile, panica începuse să pună stăpânire pe 
trupul meu, pe trupul amortit, flămând, gata să piară în acea 
pustietate. Atunci s-a întâmplat, brusc, un miracol. În jurul meu, 
peisajul inuman, fără o floare, părea să se mişte, părea să urce 
scara mistică spre care orice lucru tânjeşte şi am simţit că era 
sărăcia franciscană, aspră faţă de trup, fără milă faţă de 
năravurile plăcute, faţă de plăcerile trândave, care înjosesc 
omul. 

Era sfântul care îşi mortifica trupul, refuzând plăcerile celor 
cinci simţuri, arunca cenuşă în mâncare, când simţea demonul 
lăcomiei lingându-se pe bot; se arunca într-un torent rece ca 
gheaţa, în toiul iernii, veghea nopţile, umbla flămând şi rebegit 
de frig, şi-a chinuit trupul de lut atât de tare, încât pe patul de 
moarte i-a fost milă de el şi i-a zis: "lartă-mă, frate măgăruş, 
pentru că te-am chinuit atât de mult". 

Această sărăcie era franciscană, sigură de bogăţia primăverii 
mistice pe care o pregătea şi de vara încărcată de fructe coapte, 
tăinuită în ea. Brusc, în seara aceea, muntele aspru, pleşuv, al 
Avernei mi s-a arătat înverzit şi înmiresmat, plin de albine şi de 
fluturi care zburau - privelişte miraculoasă a raiului din noi - şi 
am început să urc iarăşi pe muntele metamorfozat şi să strig: 
"Fii binecuvântată, sora mea Averna, sora mea Sărăcie!" 

Venise primăvara. Cum era să plec? Eram fericit să trăiesc 
peste drum de mica Mănăstire Sfânta Clara, în palatul contesei 
Erichetta, ea însăşi învăluită în bucuria şi graţia franciscană. 
Niciodată n-am încercat atât de profund identificarea Sfântului 
Francisc cu primăvara. Dintre cele trei importante precepte 
franciscane - Sărăcia, Castitatea şi Supunerea -, niciunul nu 
este în atât de perfectă armonie cu sufletul pur, renăscând 
veşnic, al Sfântului Francisc, ca marele precept al primăverii: 
castitatea. În alte locuri, primăvara ar trezi, în sufletul fermecat 
şi nostalgic al bărbatului, amintirea tinereţii, a femeii iubite, a 


surorii sale şi ar face să se nască regretul: de ce natura renaşte, 
iar omul nu-şi poate recăpăta tinereţea? Sufletul omului 
invidiază munţii şi câmpiile fiindcă: "ei nu mor şi nu cunosc 
bătrânețea”. Dar aici, în Assisi, primăvara surâde, luând 
imperios necesar chipul Sfântului Francisc. Această ţărână a 
Umbriei care a dat naştere unui astfel de rod devine măreaţă, 
vastă, fertilă, aducând o primăvară de trei ori mai bogată; 
fiecare floare, fără a pierde nimic din fericitul său destin, se 
înalţă la rangul de simbol sacru al înfloririi sufletului omenesc. 

Sfântul Francisc a fost una dintre primele flori, cea dintâi 
floare care a ieşit din iarna medievală a discordiei. Inima lui era 
simplă, veselă, pură, ochii lui, ca ochii copiilor şi ai marilor poeţi, 
vedeau lumea ca pentru prima oară. Sfântul Francisc trebuie să 
fi privit adeseori o găză, o floare, un izvor, cu ochii plini de 
lacrimi. Ce miracol, trebuie să fi zis, ce fericire, ce mister divin 
este floarea, gâza, apa! După atâtea veacuri, Francisc a fost cel 
dintâi care a privit lumea cu ochi puri. Toată construcţia 
apăsătoare, greu de mânuit, a scolasticii inerte a Evului Mediu 
se surpa şi nu mai rămânea decât trupul gol şi sufletul dezvelit, 
eliberate de fiorul primăverii. 

Câteva luni mai târziu am revenit la Assisi, nu mai puteam 
rezista să fiu departe. Străbăteam câmpia Umbriei, încărcată de 
roade acum, acoperită de vii bogate, de smochini şi livezi de 
măslini. Mă plimbam singur dintr-un sat în altul şi mă bucuram, 
într-o muţenie calmă, să văd pământul plin de roade: acest 
pământ sfânt şi fecund, îndurând tăcut aratul, săpatul, acum se 
întindea, se odihnea mulţumit, cu poala plină de fructe. Simţeai 
că e mulţumit şi liniştit, pentru că îşi făcuse datoria. Supunându- 
se eternelor legi, trecând cu răbdare, încrezător, prin toate 
momentele de meditaţie şi de suferinţă, a ajuns să culeagă 
roadele autumnale ale virtuţii sale. 

Deodată, fără să-mi dau seama, am înţeles sensul profund al 
Supunerii, al treilea precept fundamental franciscan. A te 
supune este un semn aspru, să te abandonezi cu încredere 
măreţelor forţe vizibile şi invizibile, din tine şi din afara ta, cu 
credinţa de neclintit că aceste forţe ştiu tot, iar tu nu ştii nimic - 
iată calea, singura cale fecundă! Orice altă cale e sterilă şi 
amăgitoare pentru că nu duce nicăieri, ba chiar te aruncă, după 
vane şi presupuse căutări, în sinele blestemat, lăsat în urmă. 

Astfel, Sfântul Francisc s-a întrupat înaintea mea din 


pământul pe care îl iubea, îl vedeam culcat pe pământ, ca în 
zorii de demult când a fost găsit în grădina bisericii Sfânta Clara, 
aducând cântări de laudă soarelui, focului şi apei, înainte de a 
muri. Era fericit; s-a supus legii eterne, cu braţele pline de 
fructe, ca un bun lucrător, s-a întors la Domnul, la stăpânul său. 

În aceste luni, rătăcind pe străduţele din Assisi, pe câmpiile 
din preajmă, admirând frescele din marele palat al Sărăcuţului 
lui Dumnezeu, mă străduiam să trăiesc şi eu o astfel de 
primăvară şi o astfel de toamnă, cât mai mult timp cu putinţă. 
Ani nesăţioşi, nesupuşi ai tinereţii; în fiecare dimineaţă, la 
revărsatul zorilor, îmi purtam paşii fericit şi disperat prin locurile 
sacre. Trăiam ceea ce trebuie să fi trăit tânărul spartan care 
ţinea o vulpe în sân, tremurând din tot trupul, dar mândru că n- 
a scos nici măcar un strigăt, că a reuşit să-şi stăpânească 
durerea. 

Totuşi, fără să vreau, faţa mea trebuie să mă fi trădat, fără 
îndoială se citea lupta şi suferinţa mea; într-o dimineaţă, ieşind 
din curtea Mănăstirii Sfânta Clara, am întâlnit un bărbat înalt, 
uscăţiv, cu părul blond, care începea să încărunţească. Deşi îl 
văzusem, adeseori, rătăcind ca şi mine prin ţinutul care atrăgea 
atât de mulţi pelerini, n-am schimbat niciodată măcar o vorbă; 
zâmbeam doar politicos, când drumurile ni se întâlneau, apoi 
mergeam fără să vorbim, cu pas uşor, ca şi cum niciunul nu voia 
să tulbure liniştea şi solitudinea celuilalt. 

Dar în dimineaţa aceea, necunoscutul s-a oprit, s-a uitat la 
mine şi după o clipă de ezitare m-a întrebat: 

— N-ai vrea să ne plimbăm puţin împreună? 

— Ba da, vreau. 

După ce am făcut câţiva paşi, i-am spus: 

— Eu sunt grec, am venit în Assisi şi m-am îndrăgostit de 
Sfântul Francisc. 

— Eu sunt din alt capăt al Europei, a spus necunoscutul, din 
Danemarca, şi eu m-am îndrăgostit de acest sfânt. Trăiesc de 
ani de zile aici în Assisi şi nu mă îndur să plec. Mă numesc 
Jorgensen. 

Am tresărit: 

— Cel care a scris strălucita carte despre Sfântul Francisc? 
Jorgensen a zâmbit cu amărăciune şi a dat din cap: 

— Cine poate să-i facă dreptate acestui sfânt? Nici chiar 
Dante. Ştiţi cântul al XI-lea din Paradisul lui Dante? 


Eram încântat. Pe vremea aceea eram îndrăgostit de cântul 
acesta şi când mă plimbam prin Assisi, prin satele din 
împrejurimi, adeseori şopteam primele versuri ale cântului: 

O, muritori, ce griji nesăbuite 

Și ce noian de strâmbe silogisme 

Vă curmă zboru-aripilor ciuntite! 

Am început să recităm împreună minunatul cânt italian, uniţi 
frăţeşte sub marea aripă a poeziei. Am luat-o pe drumul care dă 
spre valea îngustă plantată cu viță-de-vie şi măslini. Soarele 
răsărise şi umplea lumea de lumină şi de umbre care se 
lungeau. Am rămas o vreme tăcuţi. În cele din urmă, tovarăşul 
meu de drum s-a întors spre mine şi m-a întrebat: 

— De ce îl iubeşti pe Sfântul Francisc? Dar imediat a regretat 
întrebarea: 

— lertare, a spus el, sunt cam indiscret. 

— Îl iubesc din două motive, am răspuns eu. Primul pentru că 
este poet; unul dintre cei mai mari poeţi ai Renaşterii timpurii; s- 
a aplecat asupra celei mai mărunte creaturi şi a auzit acel ceva 
nemuritor care zace în ea: melodia. 

— Şi al doilea motiv? 

— Apoi, pentru că prin iubire şi disciplină ascetică sufletul 
său a învins realitatea - ceea ce oamenii fără aripi numesc 
realitate - foamea, frigul, boala, disprețul, injustiţia, urâţenia, 
ajungând să o prefacă într-un vis fericit, tangibil, mai adevărat 
decât adevărul însuşi. Sfântul Francisc a descoperit secretul pe 
care alchimiştii din Evul Mediu s-au străduit zadarnic să-l 
găsească, spre a preface cele mai obişnuite metale în aur curat. 
Pentru Sfântul Francisc, "piatra filosofală' nu era ceva 
inaccesibil, era la îndemâna omului şi nu trebuia descoperită 
provocând confuzie în legile naturii, piatra filosofală era chiar 
inima sa. Astfel, prin miracolul alchimiei mistice a supus 
realitatea, a eliberat omul de fatalitate şi a transformat trupul în 
spirit. Sfântul Francisc e pentru mine marele general care 
conduce armia umană spre o victorie absolută. 

— Nimic altceva? 

— Ştiu ce vreţi să mă întrebaţi, am răspuns eu; nu, nimic 
altceva. General şi poet, nimic altceva. 

Am tăcut, iar peste puţin: 

— Asta nu-i destul, a rostit Jorgensen. 


8 Trad. rom. Eta Boeriu. (N. tr.) 


Cu toate că ridicase mâna, de parcă voia să mă bată pe 
umăr, să îndulcească fraza sa prea aspră, a ridicat-o totuşi în 
aer şi a repetat, mai decis de data asta: 

— Nu, nu-i destul! 

Am dat să-i răspund, dar m-am abținut de frică să nu spun 
ceva negândit. 

— lată de ce pe chipul tău se citeşte neliniştea, a spus 
Jorgensen, de parcă urmărea un gând tainic. Lupţi încă, nu ai 
ajuns la eliberare şi lupta asta continuă te epuizează. Din acest 
motiv te-am oprit azi dimineaţă şi ţi-am vorbit. 

— Poate că mă puteţi ajuta în lupta mea, am zis eu, cu un 
glas care împotriva voinţei mele era iritat şi ironic. M-am simţit 
jenat; uneori vorbim înainte ca sufletul să aibă timp să 
strunească trupul. 

— Nu te supăra, mi-a zis Jorgensen; nu pot să te ajut. Fiecare 
om trebuie să-şi găsească o cale proprie de salvare. Să se 
salveze de ce? De efemer; să scape de efemer şi să găsească 
eternul. 

Încă iritat, i-am spus: 

— judecând după chipul calm, după pasul sigur şi liniştit, 
după tonul blând al glasului, se pare că aţi găsit deja calea. Fără 
îndoială că ne priviţi pe noi, cei care încă luptăm, cu milă, poate 
chiar cu dispreţ. Poate v-aţi născut privilegiat, cu o natură 
echilibrată şi niciodată nu aţi cunoscut lupta. 

Jorgensen s-a oprit, s-a uitat o clipă la mine. A întins mâna, 
hotărât de data asta, ca la un om care se îneacă, şi m-a prins de 
braţ. 

—Eşti încă tânăr, a zis el, am fost şi eu odată tânăr, şi ştiu. 
Eşti nerăbdător, îţi lipseşte umilinţa, crezi că e nedemn să strigi: 
Ajutor! Lasă-mă să-ţi vorbesc. Nu, eu nu m-am născut 
privilegiat, cunosc înţelesul neliniştii, al luptei, al aroganţei, îl 
cunosc prea bine. Când eram tânăr ca tine, aveam ambiţii 
diabolice, scriam romane pline de senzualitate, de pasiune, de 
ironie; cu timpul arta mi s-a părut limitată, m-am dedicat 
ştiinţei, devenind un înfocat apărător al darwinismului, al tuturor 
ideilor anticreştine. Voiam să distrug toate cătuşele, religie, stat, 
morală, şi am întronat sinele în centrul vieţii: "Declar război 
bătrânului inamic!", proclamam eu. Bătrânul inamic, aşa Îl 
numeam pe Dumnezeu. Scriam, ţineam conferinţe, alergam 
peste tot, cu steagul de luptă în mâini. Dar deodată, m-am oprit 


şi am tăcut. O indispoziţie necunoscută, inexplicabilă, îmi 
cuprindea inima; nu ştiam nici cum a apărut, nici de unde a 
venit, probabil fusese în mine în tot acest timp, aşteptând să-i 
vină rândul. Am plecat din Danemarca, să scap de prieteni şi de 
vechile năravuri, am călătorit prin Germania, apoi am coborât în 
Italia şi am ajuns la Assisi. 

A zâmbit: 

— Asta s-a întâmplat în urmă cu treizeci de ani. De treizeci 
de ani trăiesc la Assisi, în umbra Sfântului Francisc. Slavă ţie, 
Doamne! 

— Şi...? am spus eu mişcat. N-am citit decât o carte a 
dumneavoastră, Sfântul Francisc. 

— Cu atât mai bine. Am publicat un /tinerariu în care 
vorbesc, mai bine zis încerc să vorbesc despre emoția resimţită, 
văzând oraşele vechi, castelele, bisericile, picturile... Inainte de 
asta fusesem într-o mănăstire benedictină, dar mi-a fost teamă 
şi am plecat imediat în dimineaţa următoare. Comunitatea 
calmă, fericită, a călugărilor mi se părea plăcută şi 
ademenitoare, potrivnică vieţii pe care o abandonasem. Cu 
toate că vedeam pentru prima oară care e calea ce duce spre 
fericire, nu m-am lăsat ademenit de acest drum, ezitam. 

Jorgensen s-a întors şi mi-a arătat fericit, emoţionat, oraşul 
sfânt, Assisi, vechile ziduri, acropola aflată în ruină, Rocca 
Grande, care poartă, ca o citadelă, biserica cu trei nivele a 
Sfântului Francisc. 

— Ne întoarcem s-o mai vedem? a întrebat el. 

Am luat-o pe drumul de întoarcere; ţărani uscăţivi, cu ochi 
arzători, treceau pe lângă noi, celebrii boi albi de Umbria păşeau 
greoi, legănându-se, coarnele lor întoarse erau încoronate cu 
spice de grâu. O ţărăncuţă, cu părul negru ca pana corbului, ne- 
a salutat voioasă cu un glas ca un clopotel de argint. 

— Pax et bonum! a zis Jorgensen, răspunzându-i la salut 
după obiceiul franciscan. Mi-a arătat marea bazilică, la 
picioarele oraşului Assisi, în interiorul căreia se afla bisericuţa 
Sfântului Francisc, Porziuncula. 

— Acolo, a continuat el, la Porziuncula, am îngenuncheat 
pentru prima oară, fără să vreau, privind sfântul cu cele cinci 
răni pe trupul său. Dar mi-a fost ruşine, m-am ridicat iritat şi am 
plecat. Ce m-a apucat? mă întrebam furios, de ce am 
îngenuncheat? În acelaşi timp, o pace inexplicabilă se 


răspândea în fiinţa mea. De ce, de ce, mă întrebam iarăşi, de ce 
simţeam o astfel de uşurare? Într-adevăr, această fericire 
depăşea tot ce trăisem în viaţa mea până atunci. In ciuda 
acestui lucru, cineva din mine nu voia să creadă, cineva care 
dispreţuia tot ce era supranatural, crezând într-un singur lucru: 
raţiunea umană al cărei cuvânt era lege pentru mine. Se pusese 
în pragul inimii mele şi nu lăsa miracolul să intre. 

— Ei bine, şi atunci? am întrebat eu nerăbdător, văzând că 
însoţitorul meu a tăcut iar, cum aţi ajuns la eliberare? 

— Calm, fără zgomot, aşa cum se întâmplă întotdeauna. Aşa 
cum fructul se coace şi devine zemos şi dulce, tot astfel inima 
mea s-a copt. Deodată, totul mi s-a părut simplu şi sigur. 
Chinurile, ezitările, lupta, toate au încetat. M-am aşezat la 
picioarele Sfântului Francisc şi am intrat în rai. Francisc însuşi 
era fratele care păzea poarta raiului, el mi-a deschis şi m-a lăsat 
să intru. 

Ne apropiam de Assisi. Soarele strălucea roşu ca sângele 
peste oraş, peste cetatea în ruină, clopotul cu glas de argint al 
Mănăstirii Sfânta Clara suna vesel ca un gângurit de potârnichi 
de munte. 

— Te rog să mă ierţi că am vorbit atâta despre mine, a spus 
Jorgensen. la-o drept o spovedanie. Sunt mai bătrân decât tine 
şi îmi place să mă confesez tinerilor. Poate fiindcă numai 
mărturisirea este de folos tinerilor. 

Ca să-mi ascund emoția, am spus râzând: 

— Ah, dacă Sfântul Francisc ar sta în poarta raiului, ce 
bucurie ar fi! Ar intra în rai virtuoşi şi păcătoşi, credincioşi şi 
necredincioşi, chiar şi bogaţi. Da, poate chiar cele mai 
scârboase animale: şobolani, viermi, hiene. 

— Ar fi anarhie, a spus el fără să zâmbească, n-ar fi numai 
anarhie, ar fi nedrept. 

Am trecut pe sub poarta fortăreței; Mănăstirea Sfânta Clara 
era la stânga, casa în care stăteam era la dreapta. 

— O să vin cu tine pentru câteva clipe, să o salut pe bătrâna 
contesă, a spus însoţitorul meu. Îmi amintesc când am venit 
pentru prima oară; era cea mai nobilă şi mai frumoasă doamnă 
din Assisi. A rămas văduvă de tânără şi nu s-a mai măritat de 
atunci. Îmi amintesc cum îşi cerceta domeniile, livezile de 
măslini şi viile, călare pe un cal alb. Dacă ar fi trăit pe vremea 
Sfântului Francisc, ar fi putut să devină o Sfânta Clara. 


— Mă întreb dacă ea împărtăşeşte credinţa dumneavoastră. 

— Nu i-ai văzut chipul? a răspuns Jorgensen. Radiază! 

Am urcat scările, era frig în imensul palat pustiu, focul ardea 
în salon, Ermelinda pusese măsuţa joasă, aducând stăpânei sale 
cafea, lapte şi pâine prăjită. Când ne-a văzut, a mai pus câteva 
ceşti, ne-am aşezat şi noi. 

Da, bătrâna aristocrată iradia lumină, pe drept cuvânt; ochii 
negri ca mura, mari, catifelaţi păreau neatinşi de trecerea 
timpului. Uşa care dădea în grădină era deschisă, o tufă de 
trandafiri înfloriţi străluceau în lumina soarelui. 

— Unde aţi fost amândoi, aşa de dimineaţă? ne-a întrebat 
contesa. Sunt sigură că aţi vorbit despre Sfântul Francisc. 

— Cum de aţi ştiut, contesă? a întrebat Jorgensen şi m-a 
privit zâmbind. Contesa a început să râdă: 

— O clipă mai înainte, am ieşit în grădină şi v-am văzut de 
departe, luând-o pe acest drum. Amândoi eraţi învăluiţi în 
flăcări! 

Cât de clar îmi vin în minte zilele petrecute la Assisi, în cele 
mai mici amănunte, şi cum Sfântul Francisc, fără să-i fi cerut 
ajutor, alerga să-mi arate calea. Numai de-aş avea destulă 
putere! Il vedeam de departe, îmbrăţişând un lepros, îmi era 
scârbă şi teamă; îl vedeam desculţ, dând învățături, oamenii îl 
huiduiau, îl loveau şi aruncau cu pietre după el, iar chipul lui 
iradia fericire; îl vedeam, dar inima mea nu se înmuia. Asta 
niciodată! ziceam eu înspăimântat, decât umilit, mai bine 
moartea printr-un martiriu neaşteptat! Să înfrunţi batjocura zi 
de zi trecea dincolo de puterea mea de a îndura. 

Intotdeauna contactul direct cu semenii îmi provoca o stare 
de disconfort. Eram gata să-i ajut cu dragă inimă, atât cât 
puteam, dar de la distanţă; îi iubeam, îi căinam, dar de la 
distanţă; când eram aproape, nu puteam să suport prea mult 
timp prezenţa lor, ei resimţeau acelaşi lucru şi ne despărţeam. 
lubesc cu patimă singurătatea, liniştea, privesc ore în şir focul şi 
marea, fără să am nevoie de altă tovărăşie; focul şi marea au 
fost cei mai iubiţi şi fideli însoțitori ai mei; când îmi plăcea o 
femeie sau o idee descopeream în ele esenţa focului şi a mării. 

Ca să justific neputinta mea de a urma drumul Sfântului 
Francisc, mă gândeam cum s-ar putea ca, în aceste vremuri ale 
lui Mamon şi Moloh, să apară pe pământ un Sărac al lui 
Dumnezeu? Tot atâta ingenuitate, sfinţenie şi iubire? Un astfel 


de Don Quijote ceresc? 

Îmi ziceam şi repetam ca să mă consolez; nu ştiam că un alt 
Sărăcuţ al lui Dumnezeu îşi făcuse deja apariţia pe pământ, 
înconjurat de leproşii negri”. Dacă l-aş fi cunoscut la Berlin, în 
acele zile de răscruce, când ceva mă împingea să abandonez 
inacţiunea buddhistă în favoarea acţiunii, m-aş fi ruşinat şi mai 
mult de laşitatea mea. L-am cunoscut mai târziu, mult prea 
târziu, când nu mai era posibil şi nici potrivit să-mi schimb viaţa; 
apucasem pe un drum cu totul diferit spre a-mi împlini datoria. 

Am fost copleşit de emoție, în amiaza de august, luând-o pe 
drumeagul ce duce în sătucul Gunsbach, în mijlocul pădurilor 
alsaciene, ca să bat la poarta Sfântului Francisc al zilelor 
noastre. Mi-a deschis chiar el, mi-a întins mâna; avea o voce 
gravă şi calmă, se uita la mine şi zâmbea pe sub mustaţa 
groasă şi căruntă. Văzusem astfel de căpitani războinici în Creta, 
plini de bunătate, dar cu o voinţă de neclintit. 

A fost un moment favorabil al destinului, când ne-am deschis 
inima unul în faţa celuilalt. Am rămas împreună până noaptea 
târziu, vorbind despre Hristos, despre Homer, despre Africa, 
despre leproşi, despre Bach. Seara, ne-am dus la bisericuţa din 
sat. 

— Să nu mai vorbim, mi-a zis el pe drum, şi o emoție 
profundă îi năpădise faţa aspră. Urma să cânte Bach. S-a aşezat 
la orgă; cred că ziua aceea a fost una dintre cele mai fericite din 
viaţa mea. 

La întoarcere, văzând o floare de câmp pe marginea 
drumului, am vrut s-o rup. 

— Nu, mi-a zis el, oprindu-mi mâna, floarea trăieşte, trebuie 
să avem respect pentru viaţă. 

O furnică i se plimba pe reverul hainei, a luat-o cu o nespusă 
gingăşie şi a pus-o pe pământ, la o parte, ca să nu o calce 
cineva. Deşi nu a spus-o, îi stăteau pe vârful limbii cuvintele 
duioase ale străbunului din Assisi: “Surioara mea furnică..." 

Noaptea târziu, ne-am despărţit; eu m-am întors în 
singurătatea mea, dar acea zi de august n-a apus niciodată în 
memoria mea. Nu mai eram singur; lângă mine, cu pasul ferm şi 
tineresc, acest luptător îşi urma drumul, aborda urcuşul cu atâta 


° Este vorba despre Albert Schweitzer (1875-1965), medic 
misionar german. A primit în 1952 Premiul Nobel pentru Pace. 
(N. tr.) 


credinţă şi încăpățânare, fiind pentru mine o mare mângâiere şi 
o lecţie severă. De atunci, am rămas convins că viaţa Sfântului 
Francisc nu era o legendă, că omul poate face să pogoare 
miracolul pe pământ. L-am văzut, l-am atins cu mâna, am 
vorbit, am râs şi am tăcut împreună. 

De atunci, în inima mea nu mai fac deosebirea între cele 
două profund ademenitoare figuri, atât de departe unul de altul 
în timpul efemer, atât de aproape unul de altul în eternitate, 
vreau să spun în sânul lui Dumnezeu. Ei seamănă ca doi fraţi: 
Sfântul Francisc din Assisi şi Albert Schweitzer. 

Aceeaşi gingaşă şi puternică iubire pentru natură; un imn 
răsună zi şi noapte în inimile lor, pentru fratele Soare, pentru 
surorile noastre, Luna, Marea, Flacăra. Amândoi ţin o frunză cu 
vârful degetelor, o ridică în lumină şi văd în ea întreg miracolul 
Creaţiei. 

Aceeaşi gingaşă simţire reverenţioasă pentru tot ce respiră şi 
trăieşte: omul, şarpele, furnica. Pentru amândoi viaţa e sacră; 
aplecaţi asupra ochilor fiecărei fiinţe, freamătă de bucurie, 
văzând că în ochii lor se reflectă Creatorul. Privind furnica, 
şarpele, omul, descoperă fericiţi că noi toţi suntem fraţi. 

Aceeaşi milă şi bunătate, în faptă, pentru tot cei ce suferă. 
Unul a ales leproşii albi, celălalt leproşii negri, din Africa - cea 
mai adâncă prăpastie a mizeriei şi a suferinţei. Am spus milă şi 
bunătate, dar am vrut să spun "Meta", numai acest cuvânt 
hindus exprimă cu fidelitate sentimentul născut în cei doi fraţi 
întru suferinţa omenească. În compasiune şi în bunătate sunt 
doi: cel care suferă şi cel care îi arată compasiune. În Meta, pe 
de altă parte, există o absolută identificare. Văzând un lepros, 
eu însumi simt că sunt un lepros. Un mistic musulman din 
secolul al IX-lea, Sari-al-Sakadi, a formulat cu rigoare această 
idee: "Iubirea absolută între doi oameni există numai când unul 
se adresează celuilalt prin cuvintele: O, eu însumi!" 

Aceeaşi divină nebunie - să renunţi la bucuriile vieţii, să 
sacrifici perlele mărunte spre a câştiga Mărgăritarul cel Mare, să 
abandonezi calea netedă, care duce la fericirea uşoară, şi să 
porneşti pe drumul în sus, sălbatic, urcând între două abisuri 
profunde spre divina nebunie. Nebunia de a alege liber 
imposibilul. 

Acelaşi umor candid la amândoi: râsul, ţâşnind din adâncul 
unei inimi binevoitoare; bucuria, fiica iubită a unui suflet bogat, 


puterea de a accepta realitatea zilnică cu blândeţe şi înţelegere. 
Spartanii care nu râdeau niciodată au ridicat un altar închinat 
zeului Râsului; extrema austeritate face apel la râs, singurul 
care poate ajuta un suflet profund să suporte viaţa. Dumnezeu 
le-a dat acestor doi fraţi o inimă voioasă, şi pentru că li s-a dat o 
inimă voioasă, urcă spre pisc, spre Dumnezeu, cu veselie. 

Aceeaşi dragoste pasionată pentru muzică. Ceea ce a spus 
Tommaso da Celano despre unul se potriveşte şi celuilalt: "Un 
perete foarte subţire îl desparte pe fratele Francisc de 
eternitate; iată de ce el aude melodia divină prin acest perete 
delicat". Amândoi jubilează, în extaz, ascultând melodia divină. 
"Dacă îngerii care cântă la vioară în visele mele ar trage cu 
arcuşul pe strune încă o dată, sufletul meu ar zbura din trup, 
atât de greu de suportat era beatitudinea", zicea unul; sunt 
sigur că celălalt trebuia să simtă aceeaşi beatitudine, cântând 
Bach la orgă. 

Amândoi posedă piatra filosofală, care preface metalul cel 
mai neînsemnat în aur şi aurul în esenţa spiritului. Boala, 
foamea, frigul, nedreptatea, urâţenia - realitatea în cele mai 
oribile aspecte devine mai adevărată; în ea suflă vântul 
spiritului, mai bine zis, nu al spiritului, ci al iubirii. lar în inimile 
lor, ca soarele deasupra marilor imperii, iubirea nu apune 
niciodată. 

Toate acestea veniseră prea târziu. Nu le cunoşteam în zilele 
cruciale de la Berlin, iar când am văzut miracolul omenesc în 
acel sătuc alsacian, aveam deja degetele mânjite cu cerneală; 
mă lăsasem dus de mania lipsită de pioşenie de a converti viaţa 
în cuvinte, metafore şi rime, devenisem - nici acum nu înţeleg 
cum - un biet scrib. S-a întâmplat să am parte de ceea ce 
dispreţuiam cel mai mult: să-mi astâmpăr foamea cu hârtie, ca 
o capră! 

Aceşti doi Sărmani ai lui Dumnezeu au reuşit să-mi acorde un 
ajutor preţios: mi-au arătat că omul poate, că are datoria să 
meargă până la capătul drumului pe care l-a ales. Cine ştie, 
poate la capătul drumului se vor întâlni toţi luptătorii! Au fost 
pentru mine un exemplu sublim de stăruinţă, de răbdare, de 
speranţă. Binecuvântaţi fie aceşti doi atleți ai faptei, care m-au 
învăţat că numai prin forţa speranţei atingem ceea ce e lipsit de 
speranţă. 

Incurajat de ei, încercam să-mi depăşesc natura, urmând, o 


bună bucată de vreme, calea deschisă de compasiunea, de 
indignarea şi de vorbele usturătoare ale Itkăi. Şi nu regret. Când 
m-am întors la cărarea mea firească, inima îmi era plină de 
suferinţa umană. Şi simţeam că propria salvare era posibilă 
salvându-i pe alţii, ori luptând pentru a-i salva. Şi încă ceva: am 
înţeles că lumea nu era o fantasmă, era adevărată, şi că sufletul 
omului nu e drapat în vânt, cum mă învăţa Buddha, ci într-un 
trup. 

Dar, când mă forţam să iau o hotărâre, mintea se împotrivea, 
rezista; era încă drapată în roba de şofran a lui Buddha: "E 
zadarnic, lumea pe care o râvneşti cu ardoare, o lume în care să 
nu fie nici frig, nici foame, nici oprimaţi, nu există şi nu va exista 
vreodată". Auzeam, venind din adâncul inimii, răspunsul: "Nu 
există, dar va exista pentru că vreau, o doresc, o vreau cu 
fiecare bătaie a inimii mele. Cred într-o lume care nu există şi, 
crezând în ea, o creez; numim inexistent ceea ce nu am dorit cu 
destulă putere". 

Acest răspuns al inimii m-a tulburat; dacă ceea ce spune e 
adevărat, ce teribilă responsabilitate trebuie să aibă omul faţă 
de toate nedreptăţile şi infamiile lumii! 

În scurtă vreme, ritmul începea să se precipite, poate pentru 
că sufletul meu era pregătit; întâmplările veneau una după alta 
şi mă tulburau; altădată le-aş fi privit ca pe un spectacol, dar 
acum erau trup din trupul meu. 

Într-o dimineaţă, nu ne trezisem încă, am auzit din stradă o 
rumoare surdă, infinită, un muget îndepărtat, de parcă o cireadă 
era în drum spre abator şi vitele mugeau, simțind deja funia 
roşie în jurul gâtului. 

ltka a sărit din pat, s-a înfăşurat în pardesiul ei găurit şi, fără 
să se întoarcă spre mine, a coborât în goană pe scări. Mugetul 
se auzea tot mai aproape, am alergat la fereastră şi am deschis- 
o; fulgi uşori de zăpadă cădeau, în Grecia munţii şi ţărmul mării 
ar fi strălucit, pesemne în soarele dimineţii, dar aici, o lumină 
bolnavă şi murdară se târa pe macadamul acoperit de zăpadă. 

Strada era pustie, nici ţipenie de om, niciun câine; şi mai 
departe, umplând văzduhul, mugetul greu care se apropia. 
Aşteptam; încet, încet strada s-a luminat, două ciori au venit în 
zbor şi s-au aşezat în pomul îmbrăcat în promoroacă, fără să 
scoată un cârâit; aşteptau şi ele. 

Brusc, la capătul străzii a ţâşnit o femeie înaltă şi osoasă, cu 


părul despletit; nu mergea, se legăna, parcă dansa, şi flutura un 
steag negru pe deasupra capului. Deodată, au apărut în spatele 
ei o armată de bărbaţi, de femei şi copii, înotând prin zăpadă; 
înşiraţi câte patru, înaintau grăbiţi; lumina murdară îi izbea în 
faţă, nu vedeai decât chipuri palide, furioase, cu ochi întunecaţi, 
înfundaţi în orbite, de parcă o armie de orbi, de cranii mâncate 
de viermi tocmai ieşiseră din morminte. 

Se făcuse lumină, vedeam mai bine acum. Peste drum, 
câţiva negustoraşi scoteau cheile ca să deschidă prăvăliile, dar 
văzând armata de oameni au băgat cheile în buzunar şi s-au lipit 
de zid. De cum i-a văzut, femeia s-a urcat cu paşi mari pe 
trotuar, s-a apropiat fluturând ameninţător steagul negru pe 
deasupra capului lor şi un strigăt răguşit a sfâşiat văzduhul: 

— Suntem flămânzi! 

In aceeaşi clipă, m-a zărit la geam şi a căscat gura să zică 
ceva. Ghicind cuvintele pe care era gata să mi le strige, m-am 
îngrozit şi, fără să-mi dau seama ce spun, am început să tip: 

— Taci! Taci odată! 

Am trântit fereastra şi m-am lipit de peretele camerei mele - 
cum făcuseră şi prăvăliaşii. Am început să şoptesc, rătăcit: "Sunt 
flămânzi, sunt flămânzi, e armata Foamei..." 

In ziua aceea n-am putut, n-am îndrăznit să ies afară, de 
teamă să n-o întâlnesc în drum pe femeia cu steagul negru al 
foamei; s-ar fi repezit să-mi spună vorbele usturătoare, 
insuportabile. Ştiam ce voia să-mi spună şi de aceea îmi era 
ruşine şi frică. 

ltka a sosit pe la prânz, palidă şi sfârşită de oboseală; şi-a 
aruncat pardesiul ros pe podea, a început să umble în sus şi în 
jos prin odaia îngustă, îi auzeam respiraţia întretăiată, eu mă 
ghemuisem într-un colţ şi aşteptam. S-a întors brusc şi a arătat 
cu mâna spre mine: 

— Tu eşti de vină, tu! a ţipat ea. Tu şi ceilalţi ca tine, cei bine 
intenţionaţi, bine hrăniţi, indiferenți. Aş vrea să cunoşti foamea 
şi frigul, să ai copii care să-ţi plângă de foame şi de frig, să vrei 
să lucrezi şi să nu găseşti de lucru! In loc să rătăceşti dintr-un 
oraş în altul, să caşti gura prin muzee şi prin biserici vechi, să 
plângi când te uiţi la stele pentru că îţi par prea frumoase, ori 
prea înfricoşătoare. Biet nebun, pleacă-ţi ochii, uită-te la copiii 
care mor de foame la picioarele tale! 

A tăcut o clipă, apoi a luat-o de la capăt: 


— Scrii poezii, vorbeşti, ai curajul să vorbeşti de sărăcie, de 
oprimare, de infamie, creezi frumosul din suferinţa noastră şi 
dus ai fost!! Blestemată fie frumuseţea care te face să uiţi 
suferinţa omenească! 

Două lacrimi i-au ţâşnit din ochi; m-am apropiat, am vrut s-o 
mângâi, să o liniştesc, să-i pun mâna pe creştet, dar ea s-a 
scuturat, m-a împins şi a strigat: 

— Nu mă atinge! 

Privirea pe care mi-a aruncat-o era plină nu numai de reproş 
şi de dispreţ, ci şi de ură. Sângele mi s-a urcat la cap: 

— Ce aştepţi de la mine? am strigat mânios. Ce pot eu să 
fac? Lasă-mă în pace! 

— Nu, nu te las în pace; ţi-ar plăcea să te las în pace, ai vrea 
tu să scapi, dar mie nu-mi convine. Tu nu poţi să urăşti, o să te 
învăţ; tu nu ştii să lupţi, ei bine, o să te învăţeu! 

O încercare de râs i-a schimonosit chipul, nu era râs, era o 
convulsie insuportabilă a feţei. A venit mai aproape de mine: 

— Cunoşti proverbul oriental: "Cine încalecă un tigru nu se 
mai poate da jos de pe spinarea lui". Ei bine, tigrul acela sunt şi 
nu te mai las să pui piciorul pe pământ! 

A deschis un dulăpior, a scos nişte pâine, puţin unt, câteva 
mere, a aprins reşoul şi a făcut ceaiul. Fără să suflăm o vorbă, 
ne-am aşezat pe cele două scăunele, singurele care erau în 
cameră, am tras măsuţa lângă noi şi am început să mâncăm. 
Genele îi fremătau, lua ceaşca să bea şi rămânea cu ea în aer; 
mintea îi era aiurea, un gând o tulbura; eu mâncam cu capul 
plecat, jenat, mă simţeam ruşinat pentru că această femeie era 
mai tare decât mine. 

Am terminat de mâncat; ea a ridicat capul şi m-a privit; ochii 
îi străluceau, buzele îi erau iar roşii. 

— lartă-mă că am vorbit cu atâta cruzime, dar abia am venit 
din armata Foamei. 

S-a ridicat, s-a dus la fereastră, a tras perdeaua zdrenţuită; o 
lumină blândă, miloasă, s-a revărsat în cameră. A dat o măsuţă 
la o parte ca să facă loc, apoi s-a aşezat pe divan şi a tras 
cuvertura; o urmăream cu coada ochiului şi când şi-a descheiat 
bluza, s-a întors şi m-a privit. 

— Ţi-e somn? am întrebat-o, râzând. 

— Nu, a răspuns ea morocănoasă. Hai lângă mine! 

A doua zi s-a sculat înainte de a se crăpa de ziuă, a făcut în 


grabă valiza mică, s-a apropiat de divan şi m-a trezit: 

— Eu plec, mi-a spus ea. 

— Pleci? Unde pleci? 

— Departe, nu mai pune întrebări. Rămâi cu bine şi sper că 
ne vom întâlni din nou. 

— Când? 

A ridicat din umeri. Şi-a înfăşurat un şal verde în jurul 
capului, s-a aplecat şi a luat valiza. Apoi s-a uitat la mine; ochii 
ei albaştri erau aspri şi uscați; buzele pline zâmbeau. 

— Îţi mulţumesc pentru toate nopţile, a zis ea. Ne-am făcut 
datoria faţă de trup până la capăt. S-a terminat, l-am alungat pe 
Buddha! De ce mă priveşti aşa, îţi pare rău? 

N-am răspuns; simţeam o dulce amărăciune în măruntaie; 
zilele şi nopţile se amestecau în mine şi mă umpleau de bucurie 
şi de chin. 

— Îţi pare rău? a mai întrebat o dată. 

Ajunsese la uşă şi tocmai întindea mâna s-o deschidă. 

— Da, îmi pare rău, am spus iritat. L-ai alungat pe Buddha, 
inima mea s-a golit. 

— Aşadar, ai nevoie de un stăpân, nu-i aşa? Avea un zâmbet 
ironic. 

— Da, am nevoie, mai bine un stăpân decât anarhie. Buddha 
a imprimat un ritm vieţii mele, mi-a dat un scop; a pus frâu 
demonilor din mine; dar acum... 

Ea s-a încruntat; nu mai zâmbea. 

— Camarade, a zis ea, era prima oară că îmi spunea aşa, 
inima ta s-a golit şi s-a curăţat, acum e gata. Asta am şi vrut. 
Am încredere în tine, nu te uita la ce spun când sunt supărată. 
Eşti un om cinstit şi plin de nelinişte, am încredere în tine. 

S-a gândit o clipă, apoi a adăugat: 

— Nu, nu în tine, ci în Strigătul vremurilor noastre; fii pe 
pace, o să-l auzi. Rămâi cu bine! A deschis uşa, i-am auzit paşii 
grăbiţi pe scară. 

"Fii pe pace, o să-l auzi!" Aceste cuvinte m-au obsedat multe 
zile şi nopţi. Tăceam şi ciuleam urechea să aud Strigătul. Mă 
duceam la discursurile amicilor Rusiei, le citeam broşurile şi 
pamfletele, rătăceam noaptea prin cartierele sărace din Berlin; 
am văzut sărăcia şi goliciunea, auzeam vorbe prevestitoare de 
rău, respiram atmosfera plină de indignare. La început eram 
copleşit de milă şi de tristeţe, apoi de mânie, apoi de amara 


certitudine că eu însumi eram răspunzător. Câtă dreptate avea 
evreica aprigă, era vina mea! De ce? Pentru că nu mă ridic să 
strig, pentru că, vezi bine, mi-e milă şi apoi uit repede; pentru 
că dorm noaptea într-un pat cald, fără să mă gândesc la cei care 
nu aveau un acoperiş deasupra capului! 

Intr-o noapte, unul dintre discipolii lui Francisc din Assisi l-a 
găsit afară, dârdâind de frig, gol, în toiul iernii. "Părinte, de ce 
umbli dezbrăcat, pe frigul ăsta?" a întrebat el uimit. "Frate, în 
clipa asta mii şi mii de fraţi şi de surori suferă de frig, n-am cu 
ce să-i acopăr şi să-i încălzesc, aşa că sufăr de frig odată cu ei. 

Evocam aceste cuvinte ale Sărăcuţului din Assisi, dar am 
înţeles că nu-i destul să suferi de frig alături de ceilalţi. Trebuie 
să strigi: porniţi înainte, voi toţi cei oropsiţi, toţi cei care suferiţi 
de frig, sunt mii de pături pufoase, luaţi-le şi acoperiţi-vă 
goliciunea! 

Treptat, am început să pătrund semnificaţia general umană a 
încercării sângeroase care avea loc în ţara nemărginită a Rusiei, 
în sufletul său nemărginit. Am început să accept şi să mă împac 
cu lozincile revoluţionare, care înainte mi se păreau atât de 
naive şi de utopice. Vedeam chipurile flămânde, obrajii 
scofâlciţi, pumnii strânşi şi presimţeam privilegiul divin al 
omului: să creadă în mit, să-l dorească, să-l stropească cu 
sânge, cu sudoare şi cu lacrimi, dar numai lacrimile nu ajung, 
nici sângele, nici sudoarea, şi să prefacă Mitul în realitate. 

Eram speriat; pentru prima oară înţelegeam cât de creatoare 
era intervenţia omului şi ce mare era răspunderea lui. Dacă 
realitatea nu ia chipul dorit, e vina noastră; ceea ce nu am dorit 
cu tărie este ceea ce numim inexistent: doriţi acel ceva, stropiţi- 
| cu sângele, cu sudoarea şi cu lacrimile voastre şi se va întrupa. 
Realitatea nu e altceva decât o himeră supusă dorinţei şi 
suferinţei noastre. 

Inima mea a început să bată pentru cei flămânzi şi oprimaţi a 
căror răbdare ajunsese la capăt şi acum porneau la asalt. 
Sângele meu cretan simţea revolta şi începea să clocotească; 
am văzut iar cu ochii mei Libertatea şi Robia, eternii adversari, 
şi Creta tresărea în sufletul meu şi chiuia straşnic. 

Era, oare, Strigătul pe care îl aşteptam? Poate. În momentele 
hotărâtoare ale vieţii mele, Creta tresare înlăuntrul meu şi 
chiuie. 

Intr-o seară, obosit de spectacolul oribil de peste zi, aplecat 


la masa mea, răsfoiam o carte despre arta Renaşterii, ca să uit 
tot ce văzusem, auzisem şi suferisem în marşul meu de 
dimineaţă. Mai tare ca vinul şi ca dragostea, mai insinuant chiar 
decât o idee, arta e capabilă să te facă să uiţi. Arta ţine locul 
datoriei, luptând să transforme ceea ce e efemer în ceva etern 
şi să prefacă suferinţa omului în frumuseţe. Cui i-ar fi păsat că 
Troia a fost prefăcută în cenuşă, că Priam şi fiii săi au fost ucişi? 
Lumea n-ar fi câştigat nimic, sufletul omului ar fi fost mai sărac, 
dacă Troia ar fi continuat să existe fericită, dacă Homer n-ar fi 
venit să transforme măcelul în hexametri nemuritori! O statuie, 
o poezie, o tragedie, o pictură, iată trofeele supreme, ridicate de 
om pe pământ. 

Cele mai pline de nobleţe, cele mai periculoase pentru 
suferinţa zilnică a omului. Dispreţuim preocupările ingrate ale 
zilei, lupta pentru hrană, pentru dreptate, şi uităm că acestea 
sunt rădăcinile care hrănesc floarea nemuritoare. 

Cei dintâi creştini aveau dreptate nevrând să-i dea un chip 
frumos Fecioarei în sfintele icoane pentru că, seduşi de 
frumuseţea ei, oamenii ar fi uitat că este Maica Domnului. 

Deodată, cineva a bătut la uşă, am deschis; o telegramă de 
la Moscova! O citeam şi o reciteam, nevoind să-mi cred ochilor. 
Mă uitam la ea în lumină, ca şi cum ascundea un secret 
periculos pe care voiam să-l descopăr, înainte de a lua o 
hotărâre. Acest petic de hârtie, îmi ziceam eu, ar putea fi un 
mesaj al destinului, trimis să-mi schimbe viaţa. Spre binele, sau 
spre răul meu? Cine poate să se încreadă în destin? Destinul nu 
e orb, dar ne orbeşte. 

să mă duc, ori să nu mă duc? Telegrama mă invita să 
călătoresc la Moscova, să reprezint pe intelectualii greci, la cea 
de a zecea aniversare a revoluţiei. Pelerini se vor grăbi spre 
Mecca roşie, din toate colţurile lumii. Cine mi-o fi înlesnit 
această invitaţie, pomenindu-mi undeva numele? De ce oi fi fost 
ales? Trei zile mai târziu am înţeles, am primit o scrisoare scurtă 
de la Moscova, în care ltka mă invita, tachinându-mă: 

"Te salut, pseudo-buddhist cu stomacul plin, aristocrat 
diletant în suferinţă! Până acum ai căutat chipul lui Dumnezeu, 
trecând de la un fals zeu la altul; vino aici, bietul meu prieten, 
vei descoperi chipul adevăratului Dumnezeu, chipul omului. 
Vino, dacă vrei să fii salvat. Lumea pe care o clădim e încă un 
şantier, apleacă-te alături de ceilalţi, pune o piatră la rândul tău, 


construieşte! Buddha e bun, e foarte bun, dar pentru cei cu 
barbă albă!" 

Se făcuse noapte. M-am sculat şi am deschis fereastra; totul 
era liniştit, ninsoarea se oprise; orologiul din turn bătea 
melodios în aerul îngheţat, jos în stradă, copacii acoperiţi de 
promoroacă străluceau. Şi cum privirea mea se pierdea în ceața 
nopţii, deodată Rusia a prins să se desfăşoare înaintea mea 
nesfârşită, îngropată în zăpadă, cu izbele calde, luminate, cu 
troicile care alunecau pe zăpadă; din nările cailor ieşeau aburi şi 
auzeam chiar clinchetul clopoţeilor de la gâtul lor. Departe, la 
marginea zăpezilor, cupole aurite fulgerau strălucitoare, 
încoronate nu de o cruce, ci de un steag, ca o flacără. Mi-am 
amintit de călugărul de pe Muntele Athos, care îşi cam pierduse 
mintea: "Fiecare om, zicea el, şi fiecare lucru e încununat de un 
nimb de flăcări. Dacă flăcările se sting, şi omul, şi lucrul pier". 
Avea dreptate; Rusia, mă gândeam eu, era şi ea încununată de 
un nimb de flăcări; dacă flăcările se sting, Rusia e pierdută. 

Am închis fereastra în mare grabă; eram hotărât să plec la 
Moscova. 


XXVI. Rusia 


Miracolul străpunge realitatea cu coarnele, face o breşă în ea 
şi pătrunde. Când a sosit sorocul, Lenin şi-a adunat hainele 
sărăcăcioase, o grămadă de manuscrise, şi-a strâns toate 
avuţiile într-o bocceluţă, luându-şi rămas-bun de la gazda sa, un 
cârpaci care îi închiriase o odaie în casa lui, în Elveţia. 

— Unde pleci, Vladimir Ilici? l-a întrebat proprietarul, 
apucându-l de mână şi uitându-se la el cu milă. Ce vânt de 
nebunie te face să te întorci în patria ta, ce o să faci acolo? Crezi 
că o să ai unde să stai? Crezi că o să găseşti de lucru? Ascultă 
sfatul meu, Vladimir Ilici, stai aici liniştit. 

— Trebuie să plec, trebuie, a răspuns celălalt. 

— Trebuie? De ce? 

— Trebuie, a repetat calm Lenin. 

— Dar mi-ai plătit chiria înainte şi luna încă nu s-a sfârşit. Ştii 
prea bine că n-o să-ţi dau banii înapoi. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, i-a răspuns Lenin, ţine banii, eu 
trebuie să plec. 

Şi a plecat. A pus piciorul pe pământul rusesc, cu şapca şi 


trenciul lui ponosit, cu cămaşa lui veche, curată, încăpățânat, 
palid, dezarmat. Împotriva lui, pământul rusesc nemărginit, 
mujicii întunecaţi, abrutizaţi, aristocrații care huzureau, clerul 
atotputernic, fortărețele, palatele, închisorile, cazărmile, legile 
vechi, morala veche şi cnutul: un imperiu înfricoşător, înarmat 
până în dinţi. Şi el singur, cu şepcuţa lui, cu ochii înguşti de 
mongol pironiţi în văzduh, ascultând un soi de demon, care îi 
şoptea scrâşnind din dinţi: 

— Toate sunt ale tale, Vladimir Ilici, ţi le dau gratuit! Spune 
doar fraza magică pe care ţi-o şoptesc mereu, de atâţia ani: 
"Proletari din toate ţările, uniţi-vă!" Spune-o, şi țarii, nobilii cu 
galoane aurite, popii pântecoşi şi bărboşi, înveşmântaţi în 
odăjdii - n-ai decât să sufli - vor cădea toţi cu picioarele în sus. 
Treci peste cadavrele lor, Vladimir Ilici, zdrobeşte-le capul cu 
ciocanul, taie-le gâtul cu secera, urcă să înfigi steagul roşu pe 
Kremlin! 

— Cine eşti? a întrebat Lenin, ascultând încordat demonul 
dinăuntrul său, spune cine eşti, aş vrea să ştiu cine eşti. 

— Eu sunt Miracolul, a răspuns demonul şi a străpuns 
pământul Rusiei cu coarnele. 

Până azi, puţini au fost cei care au reuşit să privească Rusia 
cu un ochi limpede, imparţial, să vadă nenumăratele ei feţe, 
pline de lumini şi de umbre, unite într-o singură sferă. O mare 
prăpastie desparte sufletul slav de cel occidental. Slavii pot să 
împace contradicţiile interioare, de  neconciliat pentru 
raționalismul european. Europenii plasează deasupra tuturor 
lucrurilor luciditatea, supusă scării raţionale a valorilor; rusul 
plasează sufletul deasupra tuturor lucrurilor, această forţă 
întunecată, fertilă şi complexă, contradictorie, care împinge 
omul dincolo de rațiune, spre pasiunea violentă şi necugetată. 
Forţele oarbe creatoare nu sunt cristalizate lăuntric, potrivit unei 
ierarhii raţionale a valorilor. Rusul e încă strâns lipit de pământ, 
e înglodat în ţărână şi în tenebre cosmogonice. 

Reflectam la figura lui Lenin, la chipul scăldat în flăcări şi 
lumină; vedeam lutul întunecat, din care această minte 
încăpăţânată voia să plămădească mujicul. Doream din ce în ce 
mai mult să văd cei doi implacabili inamici şi confraţi, Spiritul şi 
Materia, luptând corp la corp în palestra însângerată şi închisă a 
Kremlinului. 

Zăpada se cernea deasă, acoperea ogoarele, sub zăpadă, 


bobul de grâu îşi primea hrana; mujicii treceau fără grabă, calmi 
de parcă erau nemuritori; din când în când, o cioară îşi lua 
zborul, neagră, ca smoala, spre adăposturile oamenilor ca să 
găsească ceva de ciugulit. 

Am aşteptat multă vreme trenul într-o gară, înconjurat de 
feţe de mongoli, de ochi piezişi, de bărbi pline de coji de 
seminţe de dovleac; două femei îşi dădeau în cărţi, un mujic 
bătrân îşi turna ceai într-o farfurioară, sorbind zgomotos cu o 
plăcere animalică. Chinezoaice în pufoaice slinoase îşi purtau 
copiii în spinare sau agăţaţi de gât, aidoma cangurilor. O masă 
umană fierbinte, aburind, duhnind a sudoare; mirosea ca într-un 
staul; poate ca în staulul de la Betleem. 

A sosit amiaza, s-a lăsat seara; noi aşteptam. Chipurile din 
jurul meu erau grave şi liniştite, nimeni nu se precipita afară să 
vadă dacă vine, ori dacă nu vine trenul. Toţi aşteptau, siguri că 
azi, ori mâine, trenul va sosi fără îndoială; nu măsurau timpul 
după ceas; ştiau că timpul era un mare senior, un prinţ, şi se 
temeau să-l contrazică. 

Spre ziuă, am auzit în depărtare şuieratul trenului; oamenii s- 
au ridicat cu toţii, şi-au strâns fără grabă bocceluţele; un bătrân 
cu barba sură, care se lungise lângă mine şi a sforăit toată 
noaptea, m-a privit şi mi-a făcut cu ochiul, cu un aer triumfător, 
de parcă voia să zică: Vezi, frate, de ce să te superi că nu vine 
trenul şi să nu închizi ochii toată noaptea? Uite.-l, iată că vine! 

lar ninsoare, sate, biserici, cupole ţuguiate, verzi, fumul 
încremenit deasupra  acoperişurilor, ciori multe, un cer 
posomorât. Mă uitam şi iar mă uitam, am remarcat profunzimea 
albastră, îndepărtată, care se citeşte în ochii oamenilor din 
câmpiile nemărginite. Mă uitam pierdut şi, deodată, pe la 
amiază, au apărut în depărtare, neclare pe cerul cenuşiu, cupole 
rotunde, aurite. 

Ne apropiam, în sfârşit soseam în noul lerusalim, al unui nou 
Dumnezeu, muncitorul, în inima Rusiei, poate în inima lumii de 
azi, la Moscova! 

ltka mă aştepta la gară. Când m-a văzut a început să râdă: 

— Ai căzut în capcană, mi-a zis ea, dar nu te teme, eo 
capcană foarte vastă, oriunde ai merge nu dai de bariere, asta 
înseamnă libertatea. Fii bine venit! 

Mă plimbam din zori şi până în noapte; priveam cu ochi 
nesăţioşi haosul pestriţ, fecund, numit Moscova. Întreg Orientul 


se revărsa peste zăpadă. Vânzători ambulanți din Orient, cu 
turbane grele, chinezi cu faţă de maimuţă vindeau curele de 
piele şi jucării minuscule de lemn şi hârtie; pe fiecare trotuar se 
înghesuiau femei şi bărbaţi care îşi strigau marfa cu glas tare: 
fructe, peşte afumat, bavete pentru prunci, păsări jumulite, 
statuete cu chipul lui Lenin. Fetişcane, cu ţigara în gură, vindeau 
ziare, treceau muncitoare cu baticuri roşii pe cap, femei grase 
cu pomeţi şi ochi alungiţi, de mongol, copii rău îmbrăcaţi, cu 
căciuli ţuguiate de astrahan, ologi care se târau pe trotuare cu 
mâna întinsă, cerând milă de la fiecare trecător. Treceau mujici 
cu haine de piele roşcate, cu bărbi stufoase şi creţe ca mătasea 
porumbului şi aerul păstra duhoarea lor, de parcă tocmai 
trecuse o cireadă de vite. 

Biserici, cupole verzi sau aurite se înălţau spre cer, inscripţii 
pe străzi, pe biserici, pe tramvaie: "Proletari din toate ţările, 
uniţi-vă!", iar pe zidurile unei mari biserici era scris cu vopsea 
roşie: "Religia e opiul poporului!", şi, brusc, spre seară, peste 
vacarmul dezordonat, răsuna bătaia profundă, armonioasă, 
blândă a clopotelor ruseşti, care mai chemau încă la vecernie... 
Haosul - iată care a fost prima impresie despre Moscova. 

A doua impresie a fost spaima. In niciun oraş din lume nu 
puteai vedea chipuri atât de aspre, ursuze şi dure, ochi atât de 
aprinşi, buze strânse, o febră tensionată şi violentă. Ai crede că 
te afli într-un oraş medieval cu turnuri şi creneluri; duşmanii se 
apropie, cavalerii îşi potrivesc armurile dincolo de porţile 
baricadate. În aer pluteşte o pregătire sălbatică de luptă. O 
mare ameninţare şi o mare speranţă atârnă deasupra capetelor. 
Ceva pândeşte în văzduh, umplându-te de spaimă, un heruvim 
de foc, numai ochi şi spadă, pe turnul Kremlinului, ca o himeră 
medievală pe o clopotniţă gotică, veghează fără odihnă 
deasupra Moscovei, cu cei o mie de ochi, cu cele o mie de săbii. 

Deodată, un detaşament de soldaţi ai Armatei Roşii, cu 
chipuri exaltate, aspre şi încordate, a apărut de după colţul 
străzii. Pavajul se zguduia, trecătorii se dădeau la o parte, o 
femeie scundă şi grasă, care ducea un coş cu mere, a fugit şi 
merele s-au risipit şi s-au rostogolit prin zăpadă, roşii, lucioase. 
Soldaţii mărşăluiau cu paşi greoi, purtau căciuli ţuguiate de 
mongol şi mantale lungi, cenuşii, care le ajungeau până la 
călcâie; ofiţerul care mergea în frunte a început să cânte. L-am 
văzut când a trecut pe lângă mine, cu gura schimonosită, într-un 


spasm epileptic, cu venele de la gât umflate, gata să 
plesnească, pe faţă îi curgeau broboane de sudoare; o vreme a 
cântat de unul singur, părea că dansează mărşăluind, lăsându- 
se purtat de ritmul extatic al trupului său. Cânta singur şi, 
deodată, soldaţii au reluat cântecul, părea că strada amorţită 
era în flăcări şi răsuna ca un câmp de bătaie. Un fior de spaimă 
mi-a trecut pe şira spinării ca un fulger. Viitorul - cine ar putea 
să ştie? Ruşii au ocupat şi prădau marile oraşe - Londra sau 
Paris. Ce fiară este mai carnivoră decât toate? Noua credinţă. Ce 
fiară este mai erbivoră decât toate? Vechea credinţă, 
îmbătrânită. De acum, am intrat în gura noii credinţe. 

În aceeaşi seară, am făcut cunoştinţă cu poetul mujic cel mai 
mistic şi mai senzual, Nikolai Kliuev. O barbă rară, blondă, părul 
retrăgându-se de pe frunte, trebuie să fi avut vreo patruzeci de 
ani şi arăta de şaptezeci; avea un glas blând şi grav: 

— Eu nu fac parte dintre ruşii care se ocupă de politică şi de 
tunuri, eu fac parte din filonul de aur curat care făureşte miturile 
şi icoanele, mi-a zis el cu o mândrie ascunsă; de noi depinde 
adevărata Rusie. 

S-a oprit, părea să regrete că îşi dezvăluise gândul; dar 
mândria era mai tare ca el, nu se mai putea stăpâni: 

— Taurii şi urşii nu pot sparge poarta destinului, dar inima 
unui porumbel o sparge. 

Şi-a turnat un păhărel de votcă şi a început să bea cu 
înghiţituri mici, plescăind din limbă, mulţumit. Şi iar a regretat 
cele spuse; cu ochii pe jumătate închişi, s-a uitat la mine. 

— Nu asculta ce-ţi spun, eu nu ştiu ce vorbesc; eu sunt poet. 

Era ajunul măreţei zile, Revoluţia îşi celebra naşterea 
însângerată. Pelerini de toate neamurile, albi, galbeni, negri, 
veniseră din toate colţurile lumii. Altădată, astfel trebuie să fi 
descins la Mecca neamurile oacheşe ale Orientului, iar la 
Benares, ca un furnicar mut, neamurile galbene. Centrul 
pământului se deplasase: astăzi, cu voia sau fără voia lor, 
deopotrivă prieteni şi duşmani stau cu ochii fixaţi, cu iubire sau 
cu ură, asupra Moscovei. 

În centrul Pieței Roşii, sfântul mormânt contemporan al 
noului lerusalim era drapat în zăpadă. Mii de pelerini, o masă 
compactă, tăcută, aşteptau să se deschidă poarta joasă. 
Bărbaţi, femei, copii, prunci, veniseră de la capătul lumii să se 
închine ţarului roşu, culcat sub pământ, care părea viu. Şi eu 


eram printre ei. Nimeni nu vorbea. Am aşteptat ore în şir în 
zăpadă şi frig cu ochii pironiţi la mormântul sfânt. Deodată masa 
greoaie a început să se agite în faţa porţii joase, garda roşie 
deschidea mausoleul. Incet, fără să scoată o vorbă, tot câte 
patru, mulţimea dispărea prin intrarea întunecată. Am dispărut 
şi eu, odată cu ceilalţi. Am coborât sub pământ, aerul greu se 
amesteca cu respiraţia şi mirosul oamenilor. Deodată, feţele 
inexpresive, bovine, a doi mujici care mergeau înaintea mea, s- 
au luminat, ca şi cum un soare subpământean cădea pe feţele 
lor. Am întins gâtul: jos, foarte jos, se vedea racla de cristal, 
care acoperea relicvele sacre; craniul livid, pleşuv al lui Lenin 
strălucea. 

Părea viu, în haina lui cenuşie de muncitor, acoperit de la 
mijloc în jos cu un drapel roşu, pumnul drept strâns era ridicat, 
mâna stângă, deschisă, era aşezată pe piept. Faţa rumenă, 
zâmbitoare, bărbuţa scurtă, foarte blondă; un suflu de 
seninătate umplea cristalul lucitor. Gloata stătea în extaz, cu 
privirea fixă, cu aceiaşi ochi cu care priviseră altădată chipul 
blând al lui Isus, deasupra iconostasului aurit. Un Hristos roşu. 
Era aceeaşi esenţă, eterna esenţă a omului, alcătuită din 
speranţă şi din teamă - nu se schimbă decât numele. 

Am ieşit în parcul acoperit de zăpadă, asaltat de gânduri. Cât 
a luptat omul acesta, reflectam eu plin de admiraţie, cum a 
suferit, exilul, sărăcia, trădările şi calomniile, cum l-au părăsit 
până şi cei mai buni prieteni, speriaţi de credinţa şi de îndârjirea 
lui! Sub fruntea pleşuvă, pe care o văzusem sub cristal, şi 
dincolo de ochii mici, acum stinşi, Rusia cu satele şi oraşele ei, 
cu stepa nesfârşită, cu largile fluvii curgând lent, cu tundra 
dezolantă, cu pustiurile ei, strigau şi cereau libertate. 

El credea, fiind sufletul cel mai tare şi cel mai responsabil al 
Rusiei, că ea îl chema, că îi încredinţase lui misiunea de a o 
salva. De ce ar fi plămădit Rusia sufletul cel mai puternic, din 
sângele, din lacrimile şi din lupta ei, dacă nu pentru a-i 
încredința teribila, fatala misiune? 

În timp ce rătăceam gânditor prin Piaţa Roşie, Itka, care-şi 
asumase rolul de ghid, îmi vorbea şi eu mă minunam de 
tinereţea şi de credinţa ei; pe măsură ce vorbea, trupul i se 
prefăcea într-o flacără, aidoma sfinţilor lui El Greco. 

— Nu mă întreba de Lenin, a protestat ea. Ce-aş putea să 
spun? De unde să încep? El nu mai e un om, e o poruncă. Şi-a 


pierdut trăsăturile umane, a devenit un mit. Copiii născuţi în 
timpul revoluţiei se numesc copiii lui Lenin; bătrânul misterios 
care vine de Crăciun şi de Anul Nou, încărcat cu daruri pentru 
copii, nu mai e Moş Crăciun, nici Moş Vasile, e Lenin; oricare 
mujic, oricare bătrânică de la ţară, are nevoie de o încurajare, 
de un protector suprauman; ei pun chipul sfânt al lui Lenin în 
noul iconostas şi aprind o candelă înaintea lui. În cele mai 
retrase sate, din Antartica până la aşezările tropicale din Asia 
Centrală, oamenii simpli, pescari, plugari, păstori îşi petrec 
seara sculptând chipul lui Lenin, în vreme ce stau de vorbă, râd 
sau suspină. Femeile îi brodează chipul cu mătase, bărbaţii îi 
cioplesc chipul în lemn, copiii îl desenează pe pereţi cu cărbune. 
Odată i-au trimis dintr-un sătuc ucrainean un portret: un mozaic 
făcut din grăunţe de grâu, cu buzele din boabe de piper roşu. 
"Lenin a devenit lozincă pentru noi toţi, oameni simpli sau 
cultivați. Un mare om nu stă suspendat în aer, pe deasupra 
maselor care i-au dat naştere; el extrage din măruntaiele 
poporului său strigătele nearticulate şi le exprimă într-un mesaj 
coerent. Când mesajul a fost formulat, nu se mai dispersează, 
nu piere, devine o lozincă. Ce vrea să zică o lozincă? Acţiune. 

— Ce zici de Stalin? am întrebat eu, arzând de dorinţa de a 
afla ceva despre mustăciosul sălbatic, cu trup pătrat, greoi, cu 
ochi vicleni, cu gesturi lente şi măsurate. Ce specie de monstru 
sacru este Stalin? 

ltka a tăcut o clipă, de parcă şi-ar fi cântărit vorbele, nu 
cumva să-i scape mai mult decât trebuia; simţeai că intrase într- 
o zonă interzisă. Până la urmă şi-a găsit cuvintele şi mi-a 
răspuns: 

— Lenin e lumina, Troțki e flacăra, iar Stalin e pământul, 
pământul greu rusesc. A primit sămânţa, un bob de grâu, iar 
acum, dacă plouă, dacă ninge, dacă va fi secetă, va păstra 
sămânţa, n-o va lăsa, până când din ea va ieşi spicul de grâu. E 
răbdător, încăpățânat, sigur de sine. Are o putere de a îndura 
inimaginabilă. Îţi voi povesti o singură întâmplare din tinereţea 
lui, pe când era muncitor la Tbilisi, ca să înţelegi ce vreau să 
spun. 

Era pe vremea, ce ţine azi de domeniul poveştilor, pe 
vremea în care marii aristocrați, când se îmbătau, îi înşirau pe 
mujici pe domeniul lor şi îi luau drept ţinte, trăgând în ei cu 
pistolul. Dar lucrătorii începuseră să se organizeze şi poliţia 


ţaristă aresta adeseori capii revoltei, îi întemniţau, îi trimiteau în 
Siberia sau îi împuşcau. Într-o zi, lucrătorii de la vagoanele de 
marfă din Tbilisi au declarat grevă: ori ne creaţi condiţii de lucru, 
să trăim şi noi omeneşte, ori nu mai lucrăm. Poliţia s-a năpustit 
asupra lor, a arestat vreo cincizeci dintre ei şi i-au dus pe câmp, 
în afara oraşului Tbilisi; soldaţii ţarului s-au aliniat în faţa lor, 
fiecare având un cnut garnisit cu ţinte. Unul câte unul, 
muncitorii, cu spatele gol, treceau prin faţa plutonului, sub 
ploaia de lovituri de cnut. Sângele ţâşnea din răni, durerea era 
insuportabilă, mulţi nu rezistau să treacă prin faţa întregului şir 
de soldaţi şi leşinau; alţii au căzut morţi la pământ. 

A venit rândul capului revoltei; şi-a dat jos cămaşa, şi-a 
dezgolit spatele, dar înainte de a începe martiriul, s-a aplecat şi 
a smuls un fir de iarbă pe care îl ţinea între dinţi; apoi şi-a purtat 
crucea prin faţa şirului de soldaţi, încet, ţeapăn. Cnutul se 
abătea asupra lui cu furie, sângele ţâşnea din răni, dar nu şi-a 
descleştat gura, n-a scos un singur țipăt. Soldaţii furioşi aveau 
de gând să-l omoare, fiecare l-a lovit de două, de trei ori, dar n- 
au reuşit să-l facă să strige, trecea prin faţa plutonului fără să se 
clatine, fără să crâcnească şi, când a ajuns în faţa ultimului 
soldat, a scos firul de iarbă dintre dinţi şi i-a zis: “Ţine, ia-l şi 
adu-ţi aminte de mine; uite, nici măcar nu l-am muşcat. Pe mine 
mă cheamă Stalin". 

ltka m-a privit zâmbind: 

— De ani de zile, toţi ruşii ţin între dinţi firul ăsta de iarbă, 
străduindu-se să nu-l muşte. Înţelegi acum? 

— Da, i-am răspuns înfiorat, viaţa e violentă, extrem de 
violentă. 

— Sufletul omului e şi mai violent, mi-a zis ltka şi m-a apucat 
strâns de braţ, voind parcă să-mi dea curaj. 

Ascultam cuvintele înflăcăratei ltka şi ţineam capul sus, de 
parcă simţeam suflând peste mine respiraţia îndepărtată şi 
impetuoasă a stepei; un vânt bătând din Răsărit, încărcat de 
distrugere şi de creaţie, îmi purta tâmplele într-un vârtej. 

Ceea ce mă mişca, cu fiecare zi mai mult, era aceasta: în 
oraşele zgomotoase şi în câmpiile acoperite de zăpezi ale Rusiei 
vedeam pentru întâia oară, atât de evident, Invizibilul. Când 
spun Invizibilul, nu înţeleg un Dumnezeu al preoţilor sau o 
conştiinţă metafizică, nicio Fiinţă perfectă; ci Forţa misterioasă 
care ne foloseşte pe noi oamenii - înainte de noi, animalele, 


plantele, materia - luându-ne drept cărăuşi de povară, grăbindu- 
se ca şi cum ar avea un Scop şi ar urma o cale anume. Acolo, te 
simţi înconjurat de forţele oarbe care creează ochiul şi lumina. 

Dincolo de rațiune, dincolo de disputele savante, dincolo de 
nevoile economice şi de programele politice, pe deasupra 
sovietelor şi comisarilor, domneşte şi acţionează Spiritul 
vremurilor noastre, întunecat, exaltat şi nemilos. De la mujicul 
animalic până la figura de sfânt a lui Lenin, sunt cu toţii 
colaboratorii săi conştienţi, ori inconştienţi. 

Acest spirit e mai presus de programe, de conducători, mai 
presus de Rusia. Suflă peste ei, îi lasă în urmă şi mobilizează 
lumea. 

Când am intrat în acest înfricoşător creuzet, puneam 
întrebări filosofice credincioşilor care construiau noua Rusie. 
Eram încă stăpânit de vanele preocupări aristocratice ale 
burghezului care a mâncat bine şi, îmbuibat, îi place să discute 
şi să se amuze; nu vedeam lumea vizibilă; voiam să văd 
Invizibilul. Tocmai sosisem din câmpiile înflorite ale lui Buddha. 

Se spune că Socrate, bătrân deja, se plimba într-o dimineaţă 
prin agora şi aştepta să treacă un tânăr, să-i vorbească şi să-i 
ademenească sufletul. Dar, în acea dimineaţă, în loc de un 
tânăr, a văzut un bătrân înţelept hindus, venind din Orient. 
Pornise pe jos, cu mulţi ani înainte, ca să-l găsească pe Socrate. 
Cum l-a văzut, s-a aruncat la picioarele lui şi, cuprinzându-i 
genunchii, i-a zis: 

— Buddha, o, înţelept eliberat de tot ce e lumesc, cuceritor al 
vieţii şi al metamorfozei, suveran peste zei, elefant alb care 
calcă şi sfâşie vălul amăgitor al vanităţii; o, trup, mai presus de 
văz, de auz, de miros, de gust şi de pipăit, revarsă cupa 
milosteniei pe care o ţii în mâna ta şi risipeşte-mă ca pe o 
picătură de apă în oceanul nefiinţei. Stăpâne, întinde mâna şi 
arată-mi calea disoluţiei eterne! 

Socrate,  ascunzându-şi politicos zâmbetul provocat de 
aceste cuvinte barbare, i-a răspuns: 

— Străine, dacă bine am înţeles, vorbeşti despre zei şi 
despre veşnicie. Vreau să te duc la un prieten, un hierofant din 
Eleusis. El ştie cum s-a făcut lumea, de unde venim şi încotro 
mergem, ştie de ce stelele sunt mai mari decât Peloponezul, 
mai ştie că Dumnezeu este un ou care străluceşte în Ereb şi te 
va învăţa vraja pe care să o spui chiparoşilor albi. Cât despre 


mine, îmi pare rău, dar eu mă ocup numai de lumea asta şi de 
om. 

Ce ar mai râde Stalin, mă gândeam eu, dacă m-aş duce 
mâine la Kremlin şi i-aş pune întrebările bătrânului hindus! 

Se făcea ziuă. M-am aplecat pe fereastră; constelații ciudate, 
seceri şi ciocane, stele roşii scânteiau fosforescent cu toate 
luminile electrice multicolore, în zorii cenuşii, inscripţii roşii 
etalate pe toate străzile, mă forţam să disting literele; lumina 
creştea şi puteam silabisi: "Proletari... ora şapte... Lenin... marea 
revoluţie a lumii." 

M-am îmbrăcat în grabă. Pe coridoarele hotelului, coborând 
de la un etaj la altul, am întâlnit toate neamurile pământului, o 
mulţime de invitaţi, muncitori şi intelectuali. Am întâlnit şi am 
salutat, la parterul hotelului, delegaţia scriitorilor japonezi, 
trimişii Persiei şi Afganistanului, doi imami veniţi din Arabia, trei 
tineri studenţi indieni şi două indience fermecătoare, drapate în 
şaluri de caşmir portocaliu. La primul etaj, m-am salutat cu doi 
mongoli uriaşi şi trei generali chinezi mărunţei, am simţit în 
glasul şi în ochii lor efervescenţa periculoasă a Asiei. 

Alergam cu toţii ca să ajungem la timp, să nu pierdem 
începutul ceremoniei. Straşnic frig, cerul era cenușiu, ne ieşeau 
aburi din nări şi din gură. Piaţa Roşie era deja plină de lume. 
Deasupra sfântului mormânt al lui Lenin erau aliniaţi oficialii; în 
faţa lor, în tribunele dispuse în semicerc, invitaţii din lumea 
întreagă; soldaţii erau aliniaţi, ţepeni, mulţimea în spatele lor; se 
auzea o rumoare surdă, care creştea ca un îndepărtat cutremur, 
pământul se zguduia sub paşii noştri. Drept fundal, bazilica lui 
Ivan cel Groaznic, care mă impresiona, cu turlele ei în mii de 
culori, apărea fantomatic în ceața dimineţii. 

Alături de mine se înghesuiau mărunţeii generali chinezi, cu 
pieptul acoperit de decoraţii; indienii şi indiencele, intelectualii 
japonezi şi un negru uriaş cu un cercel de aur la ureche. Ne 
priveam cu căldură, ne zâmbeam unul altuia, arătându-ne o 
afecţiune tacită. Un poet japonez mi-a strâns mâna, ştiam un 
singur cuvânt în limba lui, kokoro, care înseamnă inimă. Ducând 
mâna la piept, m-am aplecat spre el şi i-am spus kokoro!, la 
care el a scos un strigăt de bucurie şi m-a îmbrăţişat. 

Deodată, trompete marţiale, toată lumea a tresărit, chipurile 
erau radioase. Trecea în galop cavaleria reunită de circazieni, 
caucazieni, mongoli şi calmuci; comandantul păşea înainte, cu 


sabia ridicată, cavaleriştii în urma lui, în costum naţional, cu 
lănci şi stindarde; salutau mormântul lui Lenin şi dispăreau. Au 
trecut în şiruri compacte, rând pe rând, infanteriştii, artileria, 
marinarii de pe Baltica şi de pe Marea Neagră, aviația, garda 
GPU!*, ghepeu, muncitorii cu haine de piele şi cu puşca scurtă 
pe umăr, muncitoarele cu baticuri roşii, cu puşca pe umăr. A 
urmat apoi interminabila paradă a oamenilor muncii; trei râuri 
roşii, curgând cu repeziciune, au izvorât din cele trei colţuri ale 
uriaşei pieţe; vedeam trecând studenţii, tinerii comunişti, 
pionierii, ţăranii, asiaticii pe cămile, chinezii cu un dragon 
colosal de mucava, care clămpănea din fălci. Într-un car alegoric 
era un glob terestru înlănţuit şi un copil lovea lanţurile cu 
ciocanul şi le zdrobea; şiruri de camioane cu invalizi de război, 
agitând bastoanele în văzduh şi strigând urale, mamele treceau, 
ridicându-şi copiii în braţe. Orele treceau şi, deodată, soarele a 
străpuns ceața, feţele străluceau, ochii scânteiau. Piaţa se 
cutremura de urale, de paşii grei de paradă. Indiencele din faţa 
mea îşi scoseseră şalurile de caşmir şi le învârteau în aer. 

M-am uitat în jurul meu, toată lumea plângea; m-am uitat iar, 
dar nu mai vedeam nimic, ochii mi se împăienjeniseră. M-am 
năpustit spre minusculul general chinez de lângă mine, l-am 
îmbrăţişat strâns şi am plâns amândoi. Negrul s-a repezit şi ne-a 
cuprins pe amândoi în braţe, râzând şi plângând. Câte ore a 
durat această beţie divină? Câte secole? Era cea de-a doua zi 
măreaţă din viaţa mea, cea mai măreaţă; cea dintâi fusese ziua 
când prinţul George al Greciei a pus piciorul pe pământul Cretei. 
Eu îl strângeam pe generalul chinez în braţe, negrul ne strângea 
pe amândoi, simţeam că toate frontierele căzuseră, că numele, 
ţările, popoarele au dispărut. Plângând, râzând, îmbrăţişându- 
se, om cu om se uneau. Un fulger a trecut prin mintea lor şi au 
înţeles: toţi oamenii erau fraţi! 

Şi mi-am simţit biata mea inimă strigând asemenea 
pământului nesfârşit al Rusiei. Am jurat că viaţa mi se va 
îndrepta spre un scop unic, că voi scăpa de miile de forme ale 
servituţii, că voi triumfa asupra fricii şi a minciunii, ajutându-i şi 
pe alţii să scape de frică şi de minciună; să nu mai accept ca 
omul să oprime pe om; juram că va trebui să dăm copiilor lumii 
aer curat, jucării şi instrucţie, iar femeii libertate şi tandreţe, 
bărbatului bunătate şi politeţe şi o mână de grăunţe acestei 


10 Poliţia politică din URSS, înfiinţată în 1922. (N. tr.) 


codobaturi, inima omului. 

"Acesta e glasul Rusiei", mi-am zis şi am jurat să-l urmez 
până la moarte. 

Jurăminte de îndrăgostit. Credeam ce spuneam şi eram gata 
să-mi dau şi viaţa. Am înţeles pentru prima oară ce bucurie 
trebuie să simtă cei lapidaţi, arşi pe rug, crucificaţi în numele 
unei idei. Era prima oară când simţeam sensul frăţiei atât de 
profund, înţelesul acelui "toţi suntem unul". Am înţeles că există 
un bine mai presus de viaţă şi o forţă care învinge moartea. 

Citisem povestirile lui Panait Istrati, pline de farmec oriental, 
şi cunoşteam viaţa lui eroică de martir, dar nu-l întâlnisem 
niciodată. Într-o zi am primit un bileţel mototolit şi pătat, scris 
cu litere mari, în grabă: "Vino să mă vezi. Tata era grec, mama 
româncă, eu sunt Panait Istrati". 

Când am bătut la uşa camerei sale de la Hotel Passage, la 
Moscova, mă simţeam de-a dreptul fericit la ideea că voi 
cunoaşte un adevărat luptător; am triumfat în faţa neîncrederii 
care mă stăpânea, de câte ori era vorba să cunosc pe cineva, şi 
m-am dus încrezător să-l găsesc pe Panait Istrati. Era bolnav, 
stătea în pat, dar când m-a văzut s-a ridicat la iuţeală şi a strigat 
greceşte: 

— Mor&!, bine-ai venit, bine-ai venit, moré! 

Prima întâlnire, cea decisivă, a fost cordială; ne uitam unul la 
altul, vrând parcă să ne ghicim din privire - ca două furnici care 
se pipăie cu antenele. Faţa lui Istrati era slabă şi adânc 
brăzdată, marcată de necazuri. Părul sur şi lucios îi cădea tot 
timpul pe frunte, copilăreşte; ochii lui străluceau plini de 
vioiciune şi de tandreţe, buzele de ţap erau răsfrânte, senzuale. 

— Ţi-am citit cuvântarea pe care ai ţinut-o la Congres 
alaltăieri, mi-a zis el, mi-a plăcut. Bine le-ai zis-o! Exact ceea ce 
merită. Europeni imbecili, cred că vor opri războiul cu ironia lor 
bine adusă din condei! Îşi închipuie că, dacă războiul va izbucni, 
muncitorii se vor ridica şi vor lua armele. Baliverne! Baliverne! li 
cunosc bine pe muncitori! Vor fi târâţi iar în măcel şi vor ucide. 
Da, le-ai zis-o, ţi-o spun eu: cu sau fără voia noastră, un alt 
război mondial va izbucni, aşadar, să fim pregătiţi! 

Privindu-mă drept în ochi, a întins mâna lui osoasă şi m-a 
bătut peste genunchi: 

— Mi s-a spus că eşti un mistic, a zis el râzând; dar eu văd că 


11 More, în greacă: bre, măi; apelativ familiar. (N. tr.) 


ai ochii larg deschişi şi că nu trăieşti cu aer şi cu apă sfinţită. 
Asta înseamnă să fii mistic? la spune! De fapt, ce ştiu eu despre 
toate astea? Vorbe, şi iar vorbe! Mai bine, hai să dăm mâna. 

Ne-am strâns mâna râzând amândoi; dintr-un salt a sărit din 
pat. Avea ceva de pisică sălbatică în mişcările bruşte şi agile, în 
privirea rapace, în bucuria sa dezlănţuită. A aprins un reşou şi a 
pus apa să fiarbă în ibric. 

— Şi o cafea, una, potrivit de dulce! a rostit cu voce cântată, 
de ospătar. 

Grecia se redeştepta în fiinţa lui şi sângele de chefalonit a 
prins să-i clocotească în vine; a început să fredoneze cântece 
vechi pe care le auzise în cartierul grec din Brăila. 

O, un fluturaş de-aş fi 

în jurul tău să zbor... 

Grecia se înălța din străfundul fiinţei lui şi fiul risipitor tânjea 
să se întoarcă în patria tatălui său. Deodată, ca un apucat, a 
luat o hotărâre: 

— Mă întorc în Grecia! 

A obosit, tuşea; s-a întins iar pe pat, sorbindu-şi cafeaua. 

S-a ridicat iar pe pat şi aprindea ţigară de la ţigară, povestea 
cu pasiune, sărind de la una la alta, despre Rusia, despre opera 
lui şi despre eroul său preferat, Adrian Zografi, care suferă 
pentru că a căutat toată viaţa un prieten şi nu l-a găsit; 
dorinţele îi erau nepotolite, inima răzvrătită, mintea incapabilă 
să pună rânduială în acest haos. 

Mă uitam la Istrati cu multă afecţiune şi compasiune. 
Simţeam că trecea printr-un moment hotărâtor, dar nu ştia ce 
cale să apuce. Mă privea cu ochii lui mici, arzători, de parcă îmi 
cerea ajutor. 

— Adrian, eroul cărţilor tale, eşti tu, i-am spus râzând, 
sunteţi unul şi acelaşi! Nu eşti un revoluţionar, cum te crezi, tu 
eşti un om revoltat. Revoluţionarul are sistem, ordine şi 
coerenţă în acţiune, punând frâu inimii; tu eşti un rebel; găseşti 
că e greu să rămâi credincios unei idei. Acum, că ai pus piciorul 
în Rusia, trebuie să faci ordine în tine însuţi. Să iei o hotărâre, 
să-ţi asumi responsabilitatea! 

— Lasă-mă în pace! a strigat el, de parcă îl strângeam de 
gât, dar o clipă mai târziu m-a întrebat pe un ton îngrijorat: Eşti 
sigur? 

— Românul Adrian Zografi a murit, am decretat eu, apucând 


braţul scheletic al lui Istrati, vrând parcă să-l consolez, trăiască 
rusul Adrian Zografi! Panait, e timpul să părăseşti mahalaua 
strâmtă a Brăilei, neliniştea şi speranţa lumii nu mai au hotare, 
Adrian al tău trăieşte acum într-o lume mai largă. Lasă ritmul 
personal şi anarhic al vieţii sale să se unească cu ritmul Rusiei, 
ca astfel să capete coeziune şi credinţă. E timpul să realizezi 
echilibrul superior dintre Adrian şi Panait, în van căutat atâţia 
ani; acum nu se mai poate baza pe destinul inconsistent al unui 
individ, ci pe masele largi, care aparţin unui popor colosal aflat 
în luptă. 

— Destul! a strigat iritat Istrati, destul! Cine naiba te-a adus 
aici? Şi eu mă gândesc zi şi noapte la ce mi-ai spus, când stau 
culcat în patul meu, dar nu mă întrebi dacă pot. Strigi: sari! Dar 
nu mă întrebi dacă sunt în stare. 

— Vom vedea, Panaitakis, am răspuns eu, nu te supăra, sari 
şi vom vedea cât de departe vei ajunge. 

— Dumnezeule mare, dar ăsta nu-i un joc! Cum poţi vorbi 
aşa? E o chestiune de viaţă şi de moarte. 

— Viaţa şi moartea sunt un joc, am spus eu, ridicându-mă, 
un joc, dacă pierdem, ori câştigăm, depinde numai de un astfel 
de moment. 

— De ce te-ai ridicat? 

— Mă tem că te-am obosit, e mai bine să plec. 

— Nu pleci nicăieri! Stai aici, o să mâncăm ceva şi după- 
masă o să mergem undeva împreună... 

— Unde? 

— Să-l vedem pe Gorki. Mi-a scris că mă aşteaptă. Astăzi îl 
voi vedea pe acest faimos Istrati european, pentru prima oară! a 
zis el şi glasul lui trăda o invidie copilărească faţă de acest mare 
model. 

A sărit din pat şi s-a îmbrăcat, apoi am ieşit. El mă ţinea 
strâns de braţ. 

— O să fim prieteni, a început să zică, da, o să fim prieteni, 
pentru că simt de pe acum nevoia să-ţi trag un pumn în nas. E 
bine să ştii: eu nu concep prietenia fără pumni şi palme. O să ne 
certăm din când în când, o să ne spargem capul - ai auzit? Asta 
înseamnă afecţiune! 

Am intrat într-un restaurant şi ne-am aşezat la o masă. A luat 
sticluţa cu ulei de măsline, pe care o purta la gât ca pe un 
talisman, şi a turnat câteva picături în ciorba groasă, de carne. 


Apoi a adăugat piper din belşug, dintr-o cutiuţă pe care a scos-o 
din buzunarul jiletcii. 

— Ulei şi piper, a zis el, lingându-şi buzele, ca la Brăila! 

Am mâncat cu poftă, Istrati îşi amintea cuvinte greceşti şi la 
fiecare cuvânt care îi venea pe limbă, bătea din palme şi se 
bucura ca un copil. 

— Fii bine venit, striga la fiecare vorbă. Ce mai faci? Cum te 
simţi astăzi? Era foarte atent şi se uita la ceas din minut în 
minut; deodată, s-a ridicat. 

— E timpul să plecăm, a zis el. A chemat ospătarul. A luat 
patru sticle de vin bun, armenesc, şi-a înfundat buzunarele 
paltonului de pachete şi pacheţele cu gustări; şi-a umplut până 
la refuz tabachera cu ţigări şi am ieşit. 

Istrati era emoţionat. Îl vedea pe marele Gorki pentru prima 
oară. Fără îndoială că se aştepta la îmbrăţişări, mese întinse, 
discuţii amestecate cu râsete şi lacrimi şi iarăşi îmbrăţişări 
interminabile. 

— Eşti tulburat, Panait, i-am zis eu. Niciun răspuns, a grăbit 
pasul nervos. 

Am ajuns în faţa unei clădiri mari şi am urcat scările. ÎI 
priveam pe însoţitorul meu cu coada ochiului şi-mi făcea 
plăcere, mă uitam la trupul al naibii de slab şi de 
neîndemânatic, la mâinile care cunoşteau truda, la ochii lui 
nesăţioşi. 

— Eşti în stare să te stăpâneşti când o să-l vezi pe Gorki, l- 
am întrebat eu, poţi să te abţii şi să nu te lansezi în îmbrăţişări 
şi strigăte? 

— Nu! a răspuns el mânios, ce, crezi că sunt englez? De câte 
ori să-ţi spun că sunt grec din Kefalonia? Strig şi îmbrăţişez, îmi 
ies din fire. Tu n-ai decât să faci pe englezul, dacă doreşti... 

O secundă mai târziu a adăugat: 

— Şi, dacă vrei să ştii, aş fi preferat să fiu singur, prezenţa ta 
mă enervează. 

N-a terminat bine ce avea de spus, când în capul scărilor a 
apărut Gorki, cu ţigara lipită de buze. Masiv, ciolănos, cu obrajii 
brăzdaţi şi pomeţi proeminenţi, ochi mici, albaştri, neliniştiţi şi 
îndureraţi, o gură de o indescriptibilă amărăciune. Niciodată în 
viaţa mea nu am văzut atâta amărăciune pe buzele cuiva. 
Istrati, de cum l-a văzut, a urcat scările câte trei deodată şi i-a 
întins mâna: 


— Panait Istrati, a zis el gata să se prăbuşească peste umerii 
laţi ai lui Gorki. 

Gorki i-a întins mâna calm, fără să zică nimic, se uita la 
Istrati cu o expresie care nu trăda nici cel mai mic semn de 
bucurie sau de curiozitate. 

O clipă mai târziu a spus: 

— Să intrăm! 

Gorki a intrat primul, cu pas măsurat, Istrati în urma lui, 
nervos, cu pacheţelele cu gustări şi sticlele de vin ieşind din 
buzunarele mantoului. 

Ne-am aşezat într-un birou mic, plin de lume. Gorki nu 
vorbea decât ruseşte, aşa că discuţia s-a înfiripat cu greu. Istrati 
a început să sporovăiască într-o mare agitaţie. Nu-mi mai 
amintesc ce spunea, dar nu voi uita niciodată ardoarea 
discursului său, intensitatea glasului, gesturile largi, ochii 
înflăcăraţi. 

Gorki răspundea calm şi scurt, cu un glas blând, egal, 
aprinzând fără încetare ţigară de la ţigară. Zâmbetul amar 
dădea cuvintelor sale pline de calm un puternic tragism. Simţeai 
că acest om suferise mult, continua să sufere, că văzuse lucruri 
atât de năprasnice, încât nimic, nici uralele, nici sărbătoarea 
sovietelor, nici onorurile, nici gloria cu care fusese acoperit, nu 
le vor putea şterge din amintire; dincolo de ochii lui albaştri se 
revărsa o calmă, incurabilă tristeţe. A 

— Cel mai mare dascăl al meu a fost Balzac, a spus el. Imi 
amintesc, când citeam ridicam paginile în lumină, mă uitam şi 
ziceam uimit: "De unde vine atâta viaţă, atâta forţă? Unde se 
află marele secret?" 

— Dar Dostoievski, Gogol? am întrebat eu. 

— Nu, nu, dintre ruşi numai unul singur: Leskov. A tăcut o 
clipă, apoi a zis: 

— Şi mai presus de toate - viaţa. Am suferit mult şi în mine 
s-a născut o mare iubire pentru omul care suferă; nimic altceva. 
A rămas tăcut, urmărind pe sub pleoapele pe jumătate închise 
fumul albastru al ţigării. 

Panait a scos sticlele şi le-a pus pe masă; a scos pachetele, 
mari şi mici, dar nu avea curajul să le deschidă. A înţeles că nu 
era momentul potrivit, atmosfera pe care o dorise nu se crease. 
Se aşteptase la cu totul altceva; îşi închipuise că cei doi atleți 
năpăstuiţi se vor pune pe băut şi pe strigat, vor spune vorbe 


mari, vor cânta şi vor dansa, să duduie pământul. Dar Gorki era 
cufundat încă în necazurile vieţii sale, părea lipsit cu totul de 
speranţă. 

Gorki s-a ridicat. Nişte tineri au venit şi l-au chemat, s-a 
închis cu ei în biroul alăturat. 

— Ei bine, Panait, cum ţi se pare maestrul? am întrebat eu 
după ce a plecat. Istrati a destupat o sticlă cu o mişcare 
spasmodică: 

— N-avem pahare, poţi să bei din sticlă? 

— Sigur că pot. 

Am luat sticla. 

— În sănătatea ta, Panait, am zis eu; omul este o fiară a 
deşertului; o prăpastie se află în jurul fiecăruia dintre noi şi nu 
există nicio punte. Nu trebuie să te doară, Panaitaki, nu ştiai? 

— Bea mai repede şi dă-mi şi mie, a zis el scârbit, mi-e sete! 
Şi-a şters buzele. 

— Ştiam, dar uit tot timpul. 

— Asta-i marea ta virtute, Panait. Ce nenorocire, dacă n-ai 
şti: ai fi un nerod; ce nenorocire, dacă n-ai uita: ai fi un om rece 
şi nesimţitor. De vreme ce aşa stau lucrurile, eşti un om 
adevărat - cald, plin de absurdităţi, un ghem de speranţe şi 
dezamăgiri - până la moarte. 

— Ei bine, l-am văzut pe Gorki, asta-i! 

A pus din nou sticlele în buzunare, a strâns pachetele şi 
pacheţelele şi am plecat. Pe drum mi-a zis: 

— Gorki mi s-a părut foarte rece. Dar ţie? 

— Mi s-a părut plin de amărăciune, inconsolabil. 

— Ar trebui să strige, să bea şi să plângă ca să-şi descarce 
sufletul de povară, mugea Panait, indignat. 

— Un musulman, am răspuns eu, care îşi pierduse familia în 
război le-a poruncit celor din tribul său: "Nu plângeţi şi nu 
strigaţi, ca durerea să nu se potolească!" Asta e, Panait, cea mai 
mândră disciplină pe care omul poate să şi-o impună. De aceea 
mi-a plăcut Gorki atât de mult. 

A doua zi m-am dus la catedrala Mitropoliei moscovite şi am 
intrat înăuntru. Imensa navă, mândria Rusiei ţariste, era goală, 
neluminată, neîncălzită, procesiunile pestriţe ale sfinţilor cu 
aureolă de aur, singuri în mijlocul obscurităţii hibernale, erau 
îngheţaţi. Bătrâna care supraveghea cutia milei, în care nu era 
nicio copeică, nu reuşea să încălzească turma sacră, înfrigurată, 


cu răsuflarea care îi ieşea în aburi, din gură şi din nări. 

Deodată, am auzit, de sus din galeria femeilor, glasuri dulci, 
îngereşti, de bărbaţi şi de femei care psalmodiau. Pe dibuite, am 
găsit scara de marmură în spirală şi am început să urc. In 
semiîntuneric, am desluşit nişte bătrâni şi bătrâne voalate, 
învelite în şaluri, urcând cu răsuflarea tăiată. 

Ajungând în capul scărilor, m-am trezit într-un alcov încălzit, 
o capelă aurită, lumânări aprinse, oameni îngenuncheaţi, altarul 
înţesat de diaconi, preoţi şi înalţi prelați înveşmântaţi în aur şi 
mătase... 

Nu voi uita căldura şi liniştea din colţul acela! Bărbaţii erau 
mai toţi bătrâni, cu favoriţi, fără îndoială erau aristocrați de 
odinioară sau foşti slujitori în casele nobiliare. Femeile îşi 
acoperiseră capul cu voaluri albe; Hristos iradia din iconostas, 
mulţumit, în culori vii, cu pieptul acoperit de daruri - mâini, 
picioare, ochi, inimi, de aur şi de argint. 

Am rămas în picioare alături de mulţimea îngenuncheată; îmi 
era cu neputinţă să-mi stăpânesc emotia. Toată acea adunare 
mi se părea un sfâşietor rămas-bun, parcă cineva drag pleca 
departe, într-o lungă călătorie periculoasă, şi prietenii săi îl 
priveau cum se îndepărtează. Ultimii credincioşi îşi luau un amar 
adio de la chipul iubit al lui Dumnezeu, în vreme ce noii 
credincioşi ai teribilului Mister atacau şi distrugeau fără milă 
vechii idoli, neputincioşi. Trăim un moment de răscruce, 
nemilos, în care o veche religie moare şi una nouă se naşte, din 
sânge. 

Vremurile prin care trecem, şi, ceea ce mi se pare şi mai 
groaznic, cele prin care vor trece copiii şi nepoţii noştri sunt 
vremuri grele. Dificultatea a fost şi va fi întotdeauna un 
stimulent care trezeşte şi îndrumă toate pornirile noastre, bune 
sau rele, făcându-ne să sărim peste obstacolul care se iveşte 
brusc înaintea noastră; astfel, mobilizându-ne forţele, care altfel 
ar rămâne adormite, sau ar acţiona cu moliciune şi dezordine, 
ajungem uneori mult mai departe decât nădăjduiam. Forţele 
dezlănţuite nu sunt numai personale, nici numai pur umane; în 
avântul pe care îl luăm pentru a face un salt, se eliberează forţe 
aflate într-o întreită unitate: personală, panumană şi preumană. 
În clipa în care omul se încordează ca un arc, spre a face un salt, 
însăşi viaţa planetei se încordează în om, se avântă odată cu el. 
Inţelegem atunci limpede un adevăr simplu, pe care adeseori îl 


uităm în clipele plăcute şi sterpe ale vieţii: omul nu e nemuritor, 
ci, mai degrabă, slujeşte Ceva sau pe Cineva nemuritor. 

Când liturghia s-a terminat şi cei din urmă credincioşi au 
început să coboare încet scara de marmură, s-a apropiat de 
mine un tânăr palid şi slab; avea o barbă blondă, scurtă, ochi 
albaştri obosiţi şi tuşea mereu. A intrat în vorbă cu mine. 

— Eşti de-al nostru? m-a întrebat agitat. Nu l-ai trădat pe 
Hristos? 

— Eu nu-l trădez, dacă el nu mă trădează, i-am răspuns eu. 

— Hristos nu trădează, numai el e trădat, a zis tânărul 
surprins de vorbele mele. Dar, vino, afară e frig, hai să mergem 
la mine să bem un ceai fierbinte. 

Tatăl său fusese nobil, avusese o locuinţă imensă, iar acum 
se înghesuiau în două camere; restul încăperilor erau ocupate 
de familii de muncitori, fostul proprietar primise camerele cele 
mai puţin însorite pentru că, spre deosebire de muncitori, el nu 
avea copii, iar copiii muncitorilor trebuiau să se bucure de soare. 
Ca să poată trăi, tânărul lucra la o fabrică, dar el era poet şi 
scria versuri, când avea puţin timp liber. 

— Chiar acum scriu un poem amplu, a zis el, un dialog - 
Hristos vorbind cu un muncitor. E dimineaţă, sirenele fabricilor 
răsună, afară ninge, e tare frig. Bărbaţi şi femei, tremurând de 
frig, cu trupurile deformate de trudă, aleargă spre fabrici. 
Muncitorul meu îl ia pe Hristos de mână şi îl duce prin fabrici, 
prin mine de cărbuni, prin porturi. Hristos suspină: "De ce toţi 
aceşti damnaţi? Ce au făcut?" "Nu ştiu, tu trebuie să-mi spui", 
răspunde muncitorul. Îl duce apoi în bordeiul său plin de 
umezeală, cu vatra rece, cu copiii care plâng. Muncitorul închide 
uşa, cuprinde mâinile lui Hristos şi strigă: "Rabi, cu ce am greşit 
faţă de Cezar? Ce e al lui să fie al lui şi ce e al nostru să fie al 
nostru!" 

Tânărul s-a oprit cu sufletul la gură. Dădea cu putere din 
mâini, cu un soi de nelinişte. 

— Ei bine? am întrebat eu. Ce a răspuns Hristos? 

— Nu ştiu, a răspuns cel din urmă credincios, uitându-se în 
jur, înfricoşat. Nu ştiu încă sau, mai exact, nu mai ştiu. 

Tânărul s-a trântit într-un fotoliu zdrenţuit, ascunzându-şi 
faţa în mâini. 

— De ce? De ce? gemea el. 

Eu reflectam: "Şi el întreabă", mă gândeam eu, şi el îşi pune 


întrebări şi nu găseşte răspuns. Ar putea să-i răspundă Hristos? 
De ce nu-l întreabă pe Lenin? 

— De ce nu-l întrebi pe Lenin? am zis eu. Fără să vreau am 
spus-o pe un ton furios. 

— L-am întrebat. 

— Şi care a fost răspunsul lui? 

— "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!" Am sărit furios: "Dar 
eu m-am referit la suflet, Vladimir llici, la Dumnezeu, la 
veşnicie!" 

— ŞI? 

— Lenin a dat din umeri şi a râs: Bourgeois... a şoptit el 
strivind mucul ţigării cu talpa pantofului. 

Pădurea e largă, vântul te poartă. 

înainte, Be-Kou, ia-ti arcul! 

Pe aici, pe acolo, pe aici, pe acolo! 

Un mistreţ! Cine ucide mistrețul? 

Sărmane Be-Kou, Be-Kou! 

Cine il mănâncă, sărmane Be-Kou? 

Grăbeşte-te, taie-l în bucăți. 

Tu vei mânca măruntaiele. 

Bang! Un elefant a căzut! 

Cine l-a ucis? O, Be-Kou. 

Cine va lua colții de fildeş? Sărmane Be-Kou! 

Ai răbdare, Be-Kou; Iti vor da şi ție coada. 

(Cântec pigmeu) 

Pe măsură ce zilele treceau, simţeam fascinația misterioasă 
a Rusiei pătrunzându-mă tot mai adânc. Nu era numai 
spectacolul exotic al unei ierni hiperboreene, nici întâlnirea cu 
lumea slavă, pe care o ignoram înainte - oamenii, palatele, 
bisericile, troica, balalaica, dansurile, care mă fascinau. Era 
altceva, mai misterios şi mai profund: pe pământul rusesc 
simţeai cele două forţe cosmogonice primitive ciocnindu-se 
aproape vizibil. Atât de mult te pătrundea atmosfera de luptă, 
că, vrând-nevrând, luptai alături de una dintre aceste forţe 
cosmogonice. Vedeam desfăşurându-se cu violenţă, fără milă, în 
trupul uriaş al Rusiei, ceea ce trăisem în microscopica mea 
existenţă. Era aceeaşi bătălie, între aceiaşi eterni adversari: 
Întunericul şi Lumina. Astfel, propria mea luptă se unea, încet- 
încet, cu lupta ei, salvarea Rusiei devenise propria mea salvare. 
Căci lumina e una şi indivizibilă şi oriunde triumfă sau e învinsă, 


triumfă sau e învinsă în noi înşine. 

Din clipa în care am ajuns la această identificare, soarta 
Rusiei devenise soarta mea, luptam şi sufeream alături de ea. 
Moscova nu era destul de largă, am plecat să văd întreg câmpul 
de bătaie - de la Leningrad la Vladivostok, de la Murmansk, de 
pe coasta Arcticii, până în Buhara şi Samarkand, unde se 
înfruntau vechii duşmani, vechii aliaţi. 

Fiecare om şi fiecare neam îşi poartă crucea; cei mai mulţi o 
poartă pe umeri până la moarte; nu se află nimeni să-i 
răstignească. Fericit e omul răstignit, pentru că numai el se va 
bucura de Înviere. Rusia era crucificată şi, străbătând ţările, 
oraşele, satele ei, eram cuprins de o sacră venerație. Niciodată 
nu văzusem o astfel de luptă, o astfel de agonie pe cruce şi 
atâtea speranţe! Pentru prima oară am înţeles cât de mare e 
sacrificiul cerut omului spre a face un pas înainte, spre a 
renunţa la vechea iubire, la Dumnezeu, la vechile moravuri. 
Toate acestea fuseseră cândva spirit, ajutându-l pe om în 
urcuşul său, acum îi stăteau în cale şi nu lăsau să treacă noul 
suflu creator. 

Milioane de mujici rezistă, nu înţeleg şi nu vor să fie salvaţi; 
cu mâna lor bat cuiele în trupul Maicii Rusia. Neam de neamul 
lor, lucrând pământul, devenind una cu pământul, urăsc flacăra. 
Muncitorii flămânzi, oprimaţi, sunt numai flacără, împing 
această masă brută pe calea salvării, uneori prin puterea 
convingerii, alteori prin violenţă. 

lar popoarele lumii stau mulţumite şi prudente, în jurul 
arenei ruseşti unde Lumina şi Întunericul se luptă: "S-a terminat 
cu Rusia!", râd cu toţii; îmbuibaţii nu pot înţelege forţele 
nevăzute ale Învierii Celui Răstignit. Dar, cum zice Hristos, bobul 
de grâu ca să dea rod trebuie să cadă pe pământ şi să moară. 
Rusia suferea la fel: ca bobul de grâu, ca o mare idee. 

O Evanghelie apocrifă relatează că loan, cel mai iubit dintre 
învăţăcei, a avut o viziune uluitoare pe când plângea în faţa 
Celui Răstignit: crucea nu era de lemn, ci de lumină, iar pe cruce 
nu era răstignit un singur om, ci milioane de bărbaţi, de femei şi 
copii, cu toţii îşi trăiau patimile şi mureau. Discipolul iubit 
tremura din tot trupul şi nu era în stare să distingă niciuna 
dintre feţele care apăreau, dispăreau, altele luându-le locul. 
Deodată, au pierit cu toţii şi pe cruce a rămas doar un Strigăt 
răstignit. 


Această viziune trece acum prin faţa noastră: mântuitorul nu 
mai este un singur om, ci un întreg popor. Rusia întreagă, 
milioane de bărbaţi, de femei şi de copii suferă patimile, sunt 
crucificaţi. Apar, dispar, cad, nu poţi distinge un chip anume, dar 
dincolo de aceşti nenumărați sacrificați, va rămâne, cu 
siguranţă, Strigătul. 

E destul atât; în felul acesta lumea va fi încă o dată salvată. 
Ce vrea să zică va fi salvată? Înseamnă că va găsi o nouă 
justificare vieţii, cea veche nemaiavând forţa de a susţine 
edificiul uman. Fericit e omul care aude Strigătul vremurilor sale 
- fiecare epocă are strigătul său - şi lucrează în unire cu acesta; 
numai acela e salvat. 

Noi trăim epoca noastră şi, ca urmare, nu o înţelegem. Dar, 
dacă noua idee răstignită astăzi aprinde lumea şi o reînnoieşte, 
atunci intrăm în primul cerc de foc. Multe secole, de acum 
înainte, epoca noastră nu va fi numită o Renaştere, ci un Ev 
Mediu. Cu alte cuvinte, un interval: o civilizaţie oboseşte, îşi 
pierde forţa creatoare, se prăbuşeşte; un suflu nou aduce o altă 
clasă umană, ca să creeze o nouă civilizaţie, străduindu-se cu 
dragoste, cu duritate şi încredere. 

Crearea acestei noi civilizaţii nu este garantată, în actul 
creator nimic nu poate fi anticipat, viitorul poate fi o totală 
catastrofă sau un compromis laş, dar poate fi o victorie pentru 
suflul creator - şi atunci, în această perioadă de tranziţie, 
încercăm durerile chinuitoare ale naşterii unei civilizaţii. 

Nimic nu e sigur; de aceea, responsabilitatea fiecărui popor, 
a fiecărui individ, în această epocă informă şi nesigură, este mai 
mare ca oricând. In astfel de vremuri nesigure, improbabile, 
contribuţia poporului şi a individului poate avea o valoare 
incalculabilă. 

Care este atunci datoria noastră? Să discernem cu atenţie 
momentul istoric pe care îl trăim; să ne fixăm conştient locul 
unde vom lupta, cu puţina noastră energie. Cu cât ne lăsăm duşi 
de curentul care merge înainte, cu atât ajutăm urcuşul dificil, 
nesigur şi periculos, salvarea omului. 

Când mi-am încheiat pelerinajul, m-am oprit câteva zile la 
Buhara, să mă odihnesc; după gerul inuman din Siberia, am 
simţit iar soarele iubit coborând asupra mea şi încălzindu-mi 
oasele şi sufletul. Ajunsesem cu puţin înainte de amiază, era 
foarte cald, dar străzile erau spălate, aerul mirosea a iasomie. 


Musulmani cu turbane pestriţe stăteau sub umbrare de rogojini 
şi sorbeau şerbeturi răcoritoare. Instalaţi pe scaune înalte în 
cafenea, băieţandri cu feţe bucălate, cu cămăşile descheiate, 
cântau manele orientale pline de patimă. Eram flămând şi 
însetat, am cumpărat un pepene şi m-am aşezat la umbra 
faimoasei moschei Kok-Kouba, am pus pepenele pe genunchi, l- 
am tăiat în felii şi am început să mănânc; aroma şi dulceaţa lui 
m-au pătruns până în măduva oaselor. Eram ca floarea veştejită 
a lerihonului, m-am cufundat în răcoarea pepenelui şi am înviat. 

O fetiţă, să tot fi avut vreo şapte ani, cu o mulţime de codițe 
subţiri care îi cădeau pe spate, şi de fiecare codiţă atârna o 
scoică, o peruzea, o semilună de bronz, ca să o ferească de 
deochi, trecea prin faţa mea, mişcându-se ca o femeie în toată 
firea, şi aerul mirosea a mosc. 

La amiază, un muezin cu turban verde şi cu barbă albă s-a 
urcat în minaretul de peste drum, şi-a dus palmele la urechi, s-a 
uitat la cer şi, cu un glas blând şi sonor, a început să cheme 
credincioşii la rugăciune; şi, pe când el striga, o barză plana în 
văzduhul încins şi s-a lăsat într-un picior drept pe vârful 
minaretului. 

Ascultam cu urechile larg deschise, priveam cu ochii larg 
deschişi; savuram fructul aromat, dulce ca mierea, eram fericit. 
Am închis ochii; dar de teamă să nu adorm şi să pierd starea de 
fericire, i-am redeschis. Înaintea mea se întindea celebra piaţă 
Registan din Buhara, pustie acum. Cândva, demult, în fiecare 
primăvară, pelerini fanatici veneau aici din toate ţările 
musulmane să-i plângă pe Hasan şi Hussein, cei doi fii ai lui Ali, 
ucişi de o judecată nedreaptă. Soseau caravane încărcate cu 
mirodenii, mere, curmale şi prostituate sacre; tineri călare pe 
cai albi, purtând şoimi pe dosul mâinii, cu capul ras, presărat cu 
cenuşă şi fire de paie, în urma lor, îmbrăcaţi în jelabe albe, 
veneau credincioşii, în delir, lovindu-şi capul cu iataganul şi 
sângele curgea pe mustăţile răsucite, pe bărbile şi pe jelaba lor 
albă. Se lamentau patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, 
strigând Hasan! Hussein! Hasan! Hussein! Apoi, lamentându-se 
încă, se culcau sub pomii înfloriţi, gemând şi plini de sânge, 
împreunându-se cu preotesele sacre. 

Şi acum, celebra piaţă Registan era pustie, admirabila 
moschee multicoloră, pe jumătate în ruină: nu erau decât 
fantome; au pierit la cel dintâi cântat de cocoşi. 


La ce bun această fervoare divină, tumultul şi lamentaţiile 
lor? Ce anume sperau? 

Sufletul meu era cuprins de amărăciune, eram istovit tot 
înviind morţii; am închis ochii, să adorm şi să scap. Am avut un 
vis. O gură cu buze fremătătoare, suspendată în văzduh, fără 
chip, se mişca şi am auzit un glas: "Cine e zeul tău?" "Buddha", 
am răspuns eu fără ezitare; dar buzele s-au mişcat iar: "Nu, nu. 
Epafos!" 

Am sărit în picioare; chinurile ascunse în adâncul sufletului 
meu, care nu-mi dăduseră pace vreme de trei luni, au ieşit la 
iveală; o portiţă lăuntrică s-a deschis şi înţelegeam. Am suferit 
în tot acest timp, zbătându-mă ca un şarpe printre spini, mă 
chinuiam să-mi schimb pielea, să capăt alta nouă; sufeream şi 
nu ştiam de ce. lată, acum visul a venit: Buddha era vechiul 
veşmânt, Epafos era noul meu veşmânt. 

Epafos, zeul pipăitului, cel care iubeşte trupul, nu umbra lui, 
cel care, întocmai ca lupul proverbial, nu se satură cu poveşti. El 
nu se încrede nici în văz, nici în auz; vrea să pipăie, să apuce cu 
mâinile amândouă pământul şi oamenii, să le simtă căldura, s-o 
amestece cu căldura lui, să fie una. Să prefacă sufletul în trup 
ca să poată pipăi. Cel mai de nădejde şi mai vrednic dintre zei, 
cu picioarele pe pământ, cel care iubeşte pământul şi ar vrea 
să-l recreeze după chipul şi asemănarea lui. Acesta era zeul 
meu. 

Rusia şi-a împlinit miracolul fără zgomot, fără cuvinte. Ca 
şarpele căruia îi era frig în noul veşmânt şi se târa să se 
încălzească la soare, tot astfel sufletul meu se târa şi se încălzea 
la soarele care răsărea. Când m-am dezmeticit, nu mai eram 
acelaşi om: ştiam acum ceea ce înainte nu ştiam. "Cum poate 
un vis", mă întrebam eu, "să schimbe viaţa unui om?" "Nu o 
schimbă", am răspuns eu, "nu o schimbă, ci vesteşte 
schimbarea deja petrecută." 

La ce bun lupta, strădania frenetică de care se lasă cuprins 
omul? Care e scopul? Odinioară, zâmbeam fericit şi 
răspundeam: "Fantasmagorie, lumea nu există, nedreptatea, 
foamea, bucuria şi tristeţea, lupta, nu există; sunt fantasme, 
toate se vor risipi dintr-o suflare". 

Dar acum, am tresărit cu o senzaţie de uşurare. Amurgul se 
lăsa peste piaţa Registan, mi-am înălţat capul: "Care e scopul? 
Nu întreba, nimeni nu ştie, nici chiar Dumnezeu, căci şi el 


păşeşte alături de noi, bâjbâind, luând parte la luptă, 
expunându-se primejdiei. În sufletul omului există foame, 
injustiţie, întuneric; lucrurile pe care le vezi nu sunt fantasme, 
oricât ai sufla nu se vor risipi, sunt făcute din carne şi din oase, 
există, poţi să le pipăi! Nu le auzi strigătul în văzduh? Toate 
lucrurile strigă! Ce strigă? Ajutor! De la cine? De la tine, de la 
fiecare om! Ridică-te! Datoria noastră nu este să punem 
întrebări, ci să ne dăm mâna şi să urcăm împreună". 

Când, după cele trei luni, întorcându-mă în Grecia, m-am 
oprit la Berlin, apoi la Viena, lumea se schimbase. Mai bine zis, 
privirea mea se schimbase. Dansurile indecente, barbaria 
muzicii moderne, femeile fardate, bărbaţii fardaţi, surâsul ironic 
şi muşcător, pofta de aur şi de erotism - tot ceea ce înainte mi 
se păruse ciudat şi ademenitor îmi făcea greață, mă îngrozea şi 
vedeam în toate prevestirea sfârşitului lumii. O duhoare 
apăsătoare plutea în văzduh, lumea putrezea. 

Aşa trebuie să fi duhnit Sodoma şi Gomora. Aşa trebuie să fi 
duhnit Pompeiul, cu puţin înainte de a fi acoperit de cenuşă. Mi- 
a venit în minte oraşul damnat, oraşul plăcerilor, într-o noapte 
pe când străbăteam străzile Vienei, luminate ca ziua, mişunând 
de femei şi răsunând de râsete. Eram foarte tânăr când am 
văzut Pompeiul pentru prima oară, şi atunci n-am descoperit - 
nici n-am încercat să descopăr - mesajul înfricoşător pe care ni-l 
transmitea; pe vremea aceea, nu mi-a trecut prin minte că 
soarta lui ar putea fi într-o bună zi şi soarta noastră; lumea era 
încă ferm şi confortabil aşezată pe umerii lui Hristos. Dar 
acum... M-am hotărât să fac un scurt ocol, în călătoria mea, să 
revăd Pompeiul. 

Cerul era uşor întunecat, iarba primăverii acoperise pragurile 
şi curţile, străzile erau aşa cum îmi plăceau, pustii. Am hoinărit 
singur prin oraşul deşert, fluierând. 

Casele erau deschise, fără porţi, fără stăpâni; taverne, 
temple, teatre, terme - toate erau pustii. Se mai vedeau pe 
pereţi, în culori şterse, dansatoare goale, amoraşi cu priviri 
tâmpe, cocoşi, câini, împerecheri neruşinate între oameni şi 
animale. 

Un glas a răsunat brusc în urechile mele: "Fie ca Dumnezeul 
meu să mă ajute să mă plimb astfel prin Paris şi Londra şi să 
vorbesc ruseşte cu camarazii mei!" Un fior şi o teribilă 
presimţire mi-au trecut pe şira spinării. 


Cămările Pompeiului erau pline, femeile neruşinate şi sterpe, 
ieşind din baie, bărbaţii necredincioşi, sarcastici, plictisiţi. Toţi 
zeii repudiaţi - greci, africani, asiatici - se îmbulzeau lamentabil 
într-o turmă democratică, lipsită de credinţă, temătoare, 
împărţindu-şi, cu un surâs viclean, ofrandele şi sufletele. Oraşul 
întreg stătea lăţit pe spate la poalele Vezuviului şi hohotea lipsit 
de griji. 

M-am urcat pe o înălţime, priveam; după atâţia ani şi după 
atâtea lupte, am înţeles. Binecuvântat fie acest oraş plin de 
păcate pentru mesajul trimis: Pământul întreg este un nou 
Pompei, cu puţin timp înainte de erupție! Ce folos de o astfel de 
lume, cu femeile impudice şi bărbaţii care nu cred în nimic, cu 
infamiile cu nedreptăţile şi maladiile lui? La ce bun să trăiască 
toţi aceşti negustori vicleni, aceşti asasini antropofagi, aceşti 
preoţi care îl vând pe Dumnezeu în mare grabă, aceşti proxeneţi 
şi infirmi? De ce să crească toţi aceşti copii, ca să ia locul 
părinţilor în uzine, în taverne şi în lupanare? Toată această 
materie împiedică spiritul să înainteze. Spiritul pe care îl avea, 
cândva, s-a epuizat în crearea unei civilizaţii strălucitoare: idei, 
religii, arte şi meşteşuguri, ştiinţă, acţiune. Acum, această 
materie e vidă. Să vină, deci, barbarii să curețe calea înfundată, 
să deschidă o nouă albie prin care să curgă la vale torentul 
spiritului! 

Văd mulţimea de oprimaţi şi înfometați repezindu-se la masa 
la care sunt aşezaţi stăpânii, îmbuibaţi de mâncare şi băutură. 
Himera aprinde chipul celor care se năpustesc la asalt. Cei care 
zac în letargie aud zgomotul şi se întorc râzând, dar râsul le 
piere şi pălesc, uitându-se la picioarele lor văd: robii se ridică, 
slujitorii, slujitoarele, arendaşii, lucrătorii, desculţii. Clipă sacră! 
Cele mai mari fapte ale gândirii, ale artei şi acţiunii au fost 
create în vremurile de ascensiune impetuoasă a omului. 

Stăpânii se unesc, încercând să se împotrivească, dar elanul 
vremurilor este împotriva lor: au mâncat şi au băut, au creat o 
civilizaţie care a ajuns la capăt, a sosit clipa datoriei de pe urmă: 
să dispară. 

Pe măsură ce noile mese vor fi încărcate cu bunătăţi, sclavii 
se vor îmbuiba, se vor moleşi. Alte mulţimi tiranizate se vor 
ridica la rândul lor, din pământ, iar Foamea şi Iluzia, generalii 
sufletului, se vor pune încă o dată în fruntea lor. Şi acest ritm 
etern nu va înceta niciodată. 


Aceasta e legea, numai astfel viaţa se poate înnoi şi merge 
înainte. Toate organismele trăitoare - ideile şi civilizațiile sunt la 
fel - simt nevoia lăuntrică, irezistibilă, chiar obligaţia să apuce şi 
să asimileze tot ce pot lua în stăpânire - să domine lumea. Nu 
există fiară mai lacomă şi mai flămândă decât o nouă idee. 

In acelaşi timp, legea nemiloasă intră, la rândul ei, în 
acţiune: pe măsură ce organismul viu îşi împlineşte datoria de a 
cuceri şi domina, se apropie de propria lui cădere. "Lipsa de 
măsură", hybris, este, poate, unicul lucru pe care armonia 
universală îl consideră un păcat de moarte, de neiertat. Ajuns în 
culmea puterii, fiecare organism generează, în chip fatal, 
propria lui pieire. 

La aceasta se adaugă un lucru de neconceput: organismul 
viu e anihilat numai când ajunge să-şi împlinească datoria. Altfel 
ar fi continuat să trăiască multă vreme, vegetând, fără a 
stânjeni şi fără a fi stânjenit. 

Se pare că datoria funestă a propriei distrugeri e sădită în 
inima organismului viu, ajutându-l, odată ce şi-a împlinit 
misiunea şi a luat în stăpânire lumea, să dispară, să nu 
împiedice un alt organism viu, ridicat contra lui, să ia în 
stăpânire lumea. Se pare că o forţă explozivă zace în fiecare 
părticică a vieţii, întreg elanul vital pare a fi concentrat în ea şi 
stă gata să explodeze, la o cât de mică atingere; viaţa 
eliberează pasiunile pe care le conţine şi astfel înaintează. 

Această lege pare nedreaptă, la prima vedere, umplându-ne 
de mânie, dar, privind lucrurile mai adânc, suntem cuprinşi de 
admiraţie; grație acestei legi, forţele barbare îşi pierd 
atotputernicia; cel puternic nu se poate îngâmfa fără măsură, cu 
îndrăzneală şi insolenţă; căci această lege a armoniei, care îl 
împinge să-şi extindă forţa la extrem, îi reaminteşte că merge 
spre propria distrugere, cu fiecare clipă cu care înaintează. 

Conducătorii bolşevici nu ştiu acest lucru şi nici nu trebuie 
să-l ştie, destinul i-a legat la ochi ca să nu afle încotro se 
îndreaptă. Dacă ar şti, elanul lor ar descreşte. 

Mă lupt să cuprind întreg ciclul acţiunii umane, cu toată 
priceperea de care sunt în stare, să ghicesc ce vânt ridică spre 
înălţimi toate aceste valuri omeneşti. Mă aplec asupra epocii în 
care trăiesc, acest arc mic, imperceptibil, al marelui cerc, 
străduindu-mă să văd clar datoria în vremurile noastre. Numai 
supunându-se unui ritm etern, omul poate împlini, în timpul 


vieţii sale trecătoare, ceva nemuritor. 

Simt tot mai profund că omul care luptă pentru libertate urcă 
de la materia brută la plantă, de la plantă la animal, de la 
animal la om. În fiecare perioadă critică, omul care luptă ia o 
nouă înfăţişare: astăzi el ia chipul celui care conduce sărmanii. 
Strigă, le trimite cuvinte de ordine: dreptate, fericire, libertate, 
încurajându-şi camarazii. Dar nimeni nu cunoaşte teribilul 
secret: dreptatea, fericirea şi libertatea sunt din ce în ce mai 
greu de atins. 

E drept şi e bine ca toţi cei care luptă pentru un ideal să 
creadă că îl vor atinge şi că, în momentul în care îl vor atinge, 
fericirea va domni în lume. Astfel spiritul e neînfricat, în urcuşul 
lui fără de sfârşit. La fel fac şi căruţaşii, punând o mână de fân la 
botul calului înhămat la o căruţă cu povară; calul îşi întinde 
gâtul să ia o gură de fân, dar nu ajunge, calul merge mai 
departe, străduindu-se să ajungă la fân şi astfel înaintează, 
urcând panta fără să se oprească. 

Sunt copleşit de respect. In sânul acestei întunecate mase, 
discern cu claritate Strigătul Invizibilului, urcând, îmboldind 
omenirea să urce odată cu el. Dacă aş fi trăit în alte vremuri, aş 
fi auzit strigătul venind de la nobili, burghezi, meseriaşi, 
negustori, iar eu aş fi luptat de partea lor. Oamenii sunt prinşi 
într-un etern Asalt, mai presus de om, care îi împinge spre înalt, 
îi părăseşte când sunt epuizați, năpustindu-se spre o altă 
materie brută, plină de vigoare. 

Avem datoria să ne lăsăm duşi de acest iureş al epocii 
noastre, să lucrăm în unire cu el. Astăzi a pus stăpânire pe 
mulţimea de robi şi flămânzi: mulţimea e azi materia sa brută. 
Masele nu pot înţelege acest Asalt nemilos, îi atribuie nume 
lipsite de anvergură, spre a putea pricepe cu mintea lor îngustă 
şi spre a face mai plăcută datoria lor zilnică. 

Ei numesc acest asalt justiţie, fericire, egalitate, pace. 
Luptătorul nevăzut lasă aceste momeli maselor, se forţează, dur 
şi inexorabil, să pătrundă minţile şi trupurile şi să creeze, din 
strigătele de mânie şi de foame ale timpului nostru, un mesaj de 
libertate. 

Este extrem de periculos să priveşti mai adânc; ai descoperi 
o taină înspăimântătoare: pe Luptător nu-l interesează omul, ci 
flacăra care îl aprinde pe om. Marşul lui e un fir roşu; acest fir 
mă atrage în această lume, îl urmez, chiar dacă va trece prin 


teasta mea, străpungând-o şi zdrobind-o. Liber şi nesilit de 
nimeni, accept ineluctabilul. 

Dar, haideţi să ne oprim între graniţele omeneşti, numai 
înăuntrul lor putem să lucrăm şi să ne facem datoria; să nu 
trecem dincolo de ele, să nu mergem până la capăt; căci abisul 
se va căsca şi sângele ne va îngheţa în vine de frică. Deasupra 
abisului, calm cu zâmbetul său veninos, stă Buddha, marele 
prestidigitator care suflă şi face să dispară lumea. Dar noi 
ceilalţi nu vrem ca lumea să dispară, nici să o ia Hristos pe 
umerii săi şi să o ducă în cer: noi vrem ca lumea să rămână aici, 
să existe şi să lupte alături de noi, pentru că o iubim precum 
olarul îşi iubeşte lutul. Nu avem altă materie de prelucrat şi nici 
alt ogor mai sigur deasupra haosului, ca să-l semănăm şi să 
culegem roadele. 


XXVII. Caucaz 


Mă aflam încă în Italia când am primit o depeşă de la Atena, 
din partea Ministerului Protecţiei Sociale, prin care mi se cerea 
să accept Direcţiunea generală a acestui minister, urmând să 
plec într-o misiune specială în Caucaz, unde viaţa a mai mult de 
o sută de mii de greci era în pericol; trebuia să găsesc o cale de 
repatriere în Grecia, să-i salvăm. 

Pentru prima oară în viaţă aveam prilejul să intru în acţiune, 
să lupt cu oameni vii, în carne şi oase, nu doar cu teorii, cu idei, 
cu Hristos, cu Buddha. Eram încântat; excedat de lupta mea cu 
umbre, cu fantasme, rătăcind dintr-un loc în altul, plin de 
întrebări la care căutam un răspuns. Intrebări noi se iscau 
neîncetat, iar răspunsul se deplasa mereu; întrebări peste 
întrebări se încolăceau ca şerpii, sugrumându-mă. Momentul era 
favorabil pentru a trece la acţiune, spre a obţine un răspuns, 
tăind cu sabia nodurile încâlcite ale speculaţiei abstracte. 

Am acceptat şi dintr-o altă rațiune: îmi era milă de neamul 
meu etern răstignit, aflat din nou în pericol pe muntele lui 
Prometeu, în Caucaz. Nu era Prometeu înlănţuit în Caucaz, acum 
era Grecia, ţintuită de Putere şi Violenţă - pe crucea sa -, şi 
Grecia cerea ajutor. Nu implora zeii să o salveze, ci oamenii, fiii 
săi. Îmbinând suferinţele de azi cu tribulaţiile eterne ale Greciei 
şi ridicând la un simbol tragica aventură contemporană, am 
acceptat. Am părăsit ltalia, m-am oprit la Atena, am ales 


doisprezece colaboratori de elită, cei mai mulţi erau cretani, şi 
am plecat în Caucaz, spre a salva miile de vieţi omeneşti. Din 
sud, veneau kurzii şi îi potcoveau pe grecii care le cădeau sub 
mână, din nord, bolşevicii năvăleau asupra lor cu focul şi 
securea. Şi la mijloc, încercuiți, erau grecii din Batumi, Suhumi, 
Tbilisi, Kars, laţul li se strângea tot mai tare în jurul gâtului, goi, 
flămânzi, bolnavi, îşi vedeau moartea cu ochii. Din nou eternii 
aliaţi: Puterea şi Violenţa. 

E o mare bucurie să porneşti spre un scop dificil, înconjurat 
de camarazi înfocaţi, de bărbaţi de onoare. Am lăsat în urma 
noastră ţărmul Greciei şi într-o dimineaţă, între cerul şi marea 
voalate de ceaţă, s-a arătat ochilor noştri Constantinopolul. 

Cădea o ploaie măruntă, minaretele albe şi chiparoşii negri 
străpungeau ceața, ca turnurile unui oraş scufundat. Sfânta 
Sofia, palatele, zidurile bizantine în ruină se pierdeau în ploaia 
tăcută, disperată. Ne-am strâns cu toţii la provă, ne forţam să 
pătrundem cu privirea, prin ceața groasă, ca să vedem. Unul 
dintre însoțitorii mei a înjurat: 

— A naibii stricată, să se culce cu turcii! iar ochii lui erau în 
lacrimi. 

— Va veni o vreme când, după ani şi secole, va fi iar a 
noastră! a şoptit un altul. 

Dar inima mea nu a tresărit. Dacă aş fi străbătut aceste ape 
legendare în alte vremuri, sufletul meu ar fi fost plin de cântece, 
de patimă, şi aş fi simţit picurându-mi în palmă lacrimile grele şi 
fierbinţi din icoana Fecioarei. Dar acum, oraşul de legendă îmi 
apărea ca un reflex îndepărtat, incert, al unui sentiment de 
regret; părea o făptură ivită din ceaţă şi iluzie. 

Două zile am privit de departe Constantinopolul, aşteptând 
să se liniştească marea ca să putem porni în larg. Eram fericit că 
ploaia mă oprea să-l văd, eram fericit că haidamacii de soldaţi 
turci, care urcaseră la bord, nu ne-au permis să coborâm, să 
punem piciorul pe pământul turcit. Totul era în acord perfect cu 
sufletul meu amar, îndărătnic; cu orgoliul nebun al inimii mele 
care nu voia să-şi arate suferinţa. 

Ploua mereu. Constantinopolul se scufunda continuu; marea 
se făcuse verzuie, valurile descreşteau şi, în sfârşit, a treia zi 
dimineaţa am ieşit în larg. Am traversat Bosforul, livezile se 
răreau, casele dispăreau, la dreapta şi la stânga ţărmul Asiei şi 
al Europei luau o înfăţişare din ce în ce mai sălbatică; intrasem 


în teribila Mare Neagră. larăşi vânt puternic, mireasma sărată a 
mării; valurile se izbeau, se arcuiau înspumate, nechezând ca 
armăsarii albi ai lui Homer. Adunați în cabina mea, vorbeam 
despre Grecia, de mii de ori persecutată, de mii de ori rănită - 
despre Grecia nemuritoare. Şi despre responsabilitatea noastră, 
să nu ne arătăm nedemni acolo unde ne duceam. 

Nu vreau să povestesc peripeţiile misiunii noastre; împreună 
cu însoțitorii mei am petrecut o lună întreagă, mergând prin 
satele şi prin oraşele în care se aflau risipiţi grecii; am traversat 
Georgia şi am intrat în Armenia. În zilele acelea, aproape de 
Kars, kurzii capturaseră trei greci şi îi potcoviseră ca pe catâri; 
ajunseseră aproape de Kars şi auzeam tunurile lor, zi şi noapte. 

— Unul dintre noi, am zis eu, trebuie să rămână în Kars, să-i 
adune pe toţi grecii, bărbaţi, femei, copii, cu vite, cu unelte, să 
se pună în fruntea lor şi să-i aducă în portul Batumi. Am înaintat 
deja un raport şi am cerut să vină vapoare încărcate cu provizii, 
cu haine, cu medicamente, iar la întoarcere vor fi încărcate cu 
oameni. Cine vrea să rămână în Kars? Trebuie să ia aminte, 
misiunea lui va fi periculoasă! 

Notabilii greci din Kars, adunaţi în jurul nostru, ne ascultau; 
atârnaţi de buzele noastre. 

Toţi cei zece camarazi au făcut un pas înainte, fiecare voia 
să rămână. L-am ales pe cel mai voinic, un fost coleg de şcoală, 
la care tineam foarte mult, rănit în luptele trecute; era un 
adevărat viteaz, plin de umor, nerăbdător şi bucuros la gândul 
de a se juca cu moartea. 

— Rămâi tu, Iraklis, fie ca Dumnezeu al Greciei să te ajute! 

— Să mă iertaţi dacă voi da pinteni calului, a răspuns el 
râzând. 

l-am strâns mâna şi l-am lăsat acolo. Câteva săptămâni mai 
târziu, a apărut la Batumi, plin de praf, negru ca tăciunele, cu 
hainele zdrenţuite, mergând în fruntea convoiului de greci din 
Kars, cu boii, cu caii, cu uneltele, în mijlocul lor era preotul, cu 
Evanghelia bătută în argint, şi bătrânii care purtau sfintele 
icoane în braţe. S-au smuls din rădăcini, îndreptându-se spre 
Grecia liberă, să prindă rădăcini acolo. 

Între timp, noi i-am adunat pe grecii din Georgia şi, într-o 
bună dimineaţă, am auzit ţipete, strigăte de bucurie şi 
împuşcături, am alergat în port: erau primele vapoare greceşti 
care veneau să ia oamenii. 


A fost o luptă grea, eram frânţi de oboseală, de griji, de nopţi 
nedormite. Uneori aruncam o privire furtivă spre munţii 
sălbatici, legendari, spre câmpiile calme, spre neamul de 
oameni minunaţi ai acestei ţări, cu ochi mari orientali, de o 
blândeţe cuceritoare, cu inima uşoară, zâmbitoare; beau şi 
dansau, se îmbrăţişau, se omorau unii pe alţii, cu o graţie plină 
de eleganţă, ca nişte gâze multicolore. 

Nu aveam timp, nici nu acceptam, să-mi îndrept gândurile 
spre altceva decât spre datoria gravă care mă adusese acolo. 
Vedeam în jurul meu bărbaţi, femei şi copii vârându-se unii în 
alţii, flămânzi, disperaţi, uitându-se în ochii mei, aşteptând să le 
aduc salvarea; cum aş fi putut să-i trădez? "Nu vă temeti, 
fraţilor", le spuneam eu, "sunt împreună cu voi, o să vă scap sau 
voi pieri odată cu voi." Uneori le vorbeam despre neamul nostru 
chinuit, luptând de veacuri cu barbarii, cu foamea, cu sărăcia, 
cu discordia şi cutremurele; un neam nemuritor, care există şi 
prosperă de atâtea mii de secole trecute! Astfel, cu gândul la 
Grecia, sărmanii rezistau, ţinându-şi firea. 

O singură dată, îmi aduc aminte şi mă ruşinez, am fost la un 
pas de trădare. Într-o seară, la Batumi, undeva pe malul mării, 
într-o grădină închisă, pardosită cu pietricele albe, jur-împrejur 
cu crăiţe cu petale bătute, purpurii. În zilele acelea mă aflam 
într-o stare de nelinişte insuportabilă: nu apăruse niciunul dintre 
vapoarele cerute, mai veneau, nu mai veneau? O să pot salva 
vieţile oamenilor care se agaţă de gâtul meu? Cu câteva zile 
înainte, o cunoscusem pe Georgiana Barbara Nikolaevna şi, în 
seara aceea, eram invitat la ea în grădină, i se făcuse milă de 
mine văzându-mă pradă neliniştii. Niciodată nu am întâlnit o 
femeie mai frumoasă; nu frumoasă, altfel, avea ceva ce nu 
poate fi exprimat în cuvinte - ochi verzi, ademenitori şi 
periculoşi ca ochii de şarpe, un glas uşor răguşit, plin de 
promisiune, de refuz şi de blândeţe. M-am uitat la ea şi mi-am 
pierdut minţile, un geamăt ancestral ieşea din adâncul fiinţei 
mele: hăuri adânci, negre, se căscau în mine, scoțând la iveală 
străbuni păroşi, de demult, care scoteau răgete de fiară, dând 
cu ochii de Barbara Nikolaevna. 

Nu-mi luam ochii de la ea şi mă gândeam: această clipă nu 
se va mai întoarce, pe această femeie nu o voi mai regăsi 
niciodată. De milioane de ani, vicisitudini, coincidenţe, 
întâmplări neprevăzute, destinul s-au străduit să facă să se 


nască această femeie, acest bărbat şi să-i facă să se întâlnească 
în Caucaz, pe ţărmul mării, în grădina cu crăiţe înflorite. Vom 
lăsa, oare, să ne scape clipa divină? 

Femeia s-a întors spre mine cu ochii pe jumătate închişi: 

— Nikolai Mihailovici, ai venit să mă răpeşti? 

M-am speriat, femeia îndrăznise să spună ceea ce clocotea în 
mine, dar nu îndrăzneam s-o spun. 

— Să te răpesc? Unde să te duc? 

— Departe de aici, soţul meu mă plictiseşte de moarte, mă 
sufoc aici, mă ofilesc, mi-e milă de trupul meu, vino, Nikolai 
Mihailovici, ia-mă! 

M-am ţinut strâns de scaunul pe care şedeam, îmi era teamă 
că voi sări şi o voi prinde de mijloc - un caiac se vedea în 
dreptul nostru -, că voi sări cu ea în caiac şi vom pornim în larg. 
Mă luptam să-i rezist. 

— Şi datoria mea, Barbara Nikolaevna, miile de suflete care 
aşteaptă de la mine salvarea? 

Cu o mişcare iute, femeia şi-a desfăcut panglica de mătase 
din jurul capului, părul negru-albăstrui i s-a revărsat pe umeri. 
Cu buzele strânse, încăpăţânate, a rostit ironic: 

— Datoria! Nu există decât o singură datorie, ascultă-mă pe 
mine, numai una: nu lăsa fericirea să-ţi scape, apuc-o de păr! 
Apucă-mă de păr, Nikolai Mihailovici! Nimeni nu ne vede! 

Priveam marea, în mine toţi diavolii se luptau şi niciun înger 
printre ei. Destinul se afla înaintea mea, aştepta. A trecut un 
lung moment; deodată femeia, lividă, s-a ridicat dintr-un salt: 

— Prea târziu, a zis ea, n-ai vrut imediat, n-ai vrut să mă 
apuci de păr, te-ai gândit ce câştigi şi ce pierzi, e prea târziu. 
Acum, chiar dacă o să vrei, nu mai vreau eu. În sănătatea ta, 
Nikolai Mihailovici, bravo, eşti un omuleţ onorabil, un adevărat 
stâlp al societăţii, în sănătatea dumitale! 

Spunând acestea, a golit paharul cu vin aspru, armenesc. 

Şi azi, cu o mie de ani mai târziu, în miezul ingratei bătrâneţi, 
închid ochii şi crăiţele ies din pământ, Marea Neagră vuieşte în 
tâmplele mele, Barbara Nikolaevna vine şi se aşază în faţa mea, 
nu pe scaun, ci cu picioarele încrucişate pe pietrele albe. O 
privesc, o privesc şi mă gândesc: Am făcut bine, oare, că nu am 
apucat de păr clipa divină? 

Suspin şi răspund: nu mă căiesc! 

Două săptămâni mai târziu am plecat de pe ţărmul 


Caucazului; ultimele zile au fost pline de amărăciune. Am văzut 
că amestecul meu pe tărâmul acţiunii dăduse roade, vapoarele 
au început să plece, încărcate cu vieţile oamenilor; în 
închipuirea mea îi vedeam deja pe greci, trudind, prinzând 
rădăcini în Macedonia şi în Tracia, în vechile noastre pământuri 
devastate de barbari, pe care le vor acoperi cu grâne, cu tutun, 
cu pui de greci; ar fi trebuit să fiu mulţumit. Dar un vierme lucra 
tainic în mine şi rodea în inima mea; nu eram în stare să disting 
chipul noii nelinişti, îi gustam numai amărăciunea. 

Când eram pe punctul de a mă îmbarca, un bătrân din Pont 
s-a apropiat de mine: 

— Am aflat că eşti om învăţat, dacă nu ţi-e cu supărare, aş 
vrea să te întreb ceva: lidienii care au luptat în războiul troian 
erau greci? 

Am rămas uluit; nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată că un 
astfel de lucru ar putea chinui pe cineva. 

— Greci? am repetat eu. Nu erau greci defel, erau lidieni, 
anatolieni. Omul a dat din cap: 

— Bine zic cei care zic că te-ai rupt de tradiţiile neamului. 
Rămâi sănătos! A fost cel din urmă cuvânt pe care l-am auzit în 
Caucaz. . 

Mai târziu, m-am gândit adeseori la bătrânul din Pont. Incet- 
încet, am început să înţeleg că nu e important dacă lucrul care 
te tulbură e măreț sau mărunt, importantă este neliniştea; 
trebuie să găseşti un motiv de nelinişte, cu alte cuvinte, să-ţi 
exersezi mintea, să nu laşi certitudinea să te facă neghiob, să ai 
dinainte o poartă închisă şi să o forţezi să se deschidă. "Nu pot 
trăi fără certitudine!", zice omul grăbit să găsească un teren 
sigur unde să pună piciorul, să mănânce şi, dincolo de pâinea pe 
care o înfulecă, să nu vadă nenumăratele guri care suferă de 
foame. "Nu vreau şi nu pot trăi fără incertitudine!", strigă alţii: ei 
nu înfulecă având conştiinţa împăcată, nu dorm fără coşmaruri 
şi nu spun: lumea asta e perfectă, nedorind să se schimbe ceva. 
Aceştia, fie  binecuvântaţi, sunt sarea lui Dumnezeu, 
împiedicând sufletul să putrezească! Am râs, ascultându-l pe 
bătrânul din Pont, cu neliniştea lui ridicolă; acum, dacă te-aş 
vedea iarăşi, m-aş arunca în braţele tale, frate şi camarad de 
luptă! 

Vaporul gemea de sufletele dezrădăcinate, care urmau să fie 
răsădite în Grecia. Oameni, cai, boi, coveţi, leagăne, saltele, 


icoane, evanghelii, sape, lopeţi, toate fugeau de bolşevici şi de 
kurzi, îndreptându-se spre Grecia liberă. Nu mi-e ruşine să spun 
că eram adânc mişcat, mi se părea că eram un centaur şi 
mulţimea care umplea vaporul era trupul meu, de la gât până la 
picioare. 

Marea Neagră se vălurea uşor, talazurile vineţii miroseau a 
pepene verde. La stânga, ţărmul şi munţii Pontului, care 
fuseseră cândva ale noastre, la dreapta, marea întinsă, 
sclipitoare. Caucazul se pierdea în lumină, dar bătrânii stăteau 
la pupă, cu spatele la noi, neputând să-şi ia ochii de la marea şi 
de la cerul iubit. Caucazul dispăruse ca o fantasmă, se 
spulberase, dar, adânc, în luminile ochilor celor bătrâni rămânea 
ca un soare ce nu apune niciodată. E greu, e foarte greu pentru 
suflet să plece din patria sa, departe de munţi, de mare, de cei 
dragi, de sărmana şi scumpa lui casă, sufletul este o caracatiţă 
şi toate acestea sunt tentaculele ei. i 

Eu stăteam la provă, pe un colac de funii. In jurul meu se 
îngrămădeau bărbaţi şi femei, veniţi care din Kars, care din 
Suhumi sau din taiga. Suferinţa lor era fără margini, fiecare 
ardea de nerăbdare să povestească, să scape de povară. 
Ascultam şi admiram tainic puterea de a îndura a neamului 
grec; se tânguiau după rudele pierdute, după casele arse, se 
plângeau de foamea îndurată, deodată, unul dintre ei mai scăpa 
câte o glumă deocheată, făcându-i să uite de nenorociri şi să-şi 
mai descreţească frunţile. O femeie tânără, cu obraji rotunzi, îşi 
plângea bărbatul ucis; un uriaş, cu mustaţa lăsată pe oală, 
neagră ca pana corbului, a întins braţul şi i-a atins umărul: 

— Nu mai plânge, Marioriţa, a zis el, chiar dacă ar rămâne 
numai doi oameni pe lume - să zicem tu şi cu mine -, s-ar umple 
iarăşi pământul grec de copii. 

A măturat apoi puntea cu privirea. 

— Fraţilor, ştiţi unde zace speranţa lumii? În cap, vreţi să 
ziceţi? Nu, mai jos! În inimă, vreţi să ziceţi? Ce naiba, fraţilor, 
mult mai jos! 

A aruncat iute o privire spre femeie. 

— Pe legea mea, dacă nu m-aş ruşina de femei, v-aş arăta eu 
unde zace speranţa lumii!... Aşa că nu mai jeliţi atâta! 

Femeile s-au ruşinat, iar bărbaţii au râs. 

— Theodoros, altul ca tine nu mai există, a zis cineva, fii 
binecuvântat că ne-ai făcut să râdem! 


Numai unul stătea deoparte şi tăcea. Nu râdea, nu povestea 
prin ce trecuse, nu voia să-şi descarce inima. Era o namilă de 
om, cu o ceafă de taur, cu labe mari şi lungi, care îi ajungeau 
până la genunchi; prin cămaşa descheiată i se vedea pieptul 
păros. Niciodată nu mai văzusem un om care să semene atât de 
mult cu un urs. Când toţi ceilalţi şi-au aşternut să se culce, omul 
a rămas, întinzând ceafa lui groasă şi uitându-se spre mare. M- 
am apropiat de el. Simţeam o forţă neliniştitoare care ieşea din 
acea namilă de om încremenit. 

— Dumneata n-ai scos un cuvânt, am început eu, ca să 
deschid vorba. S-a întors, m-a privit, întinzând braţele şi făcând 
să-i trosnească oasele. 

— Ce să spun? Suferinţa mea, ca să fiu uşurat? Dar eu nu 
vreau să-mi iau povara de pe inimă! 

S-a cufundat în tăcere. S-a ridicat, dând să plece, dar s-a 
aşezat la loc. Se lupta cu el însuşi, nu voia să vorbească, dar 
inima îi era peste măsură de grea; cum se lăsase noaptea şi 
eram singuri, s-a mai înmuiat. 

— Ai văzut munţii şi pădurile din Caucaz? Am străbătut 
locurile alea, ani de zile, de unul singur, îmi ziceau mistrețul, 
eram singuratic, nu mergeam nici la tavernă, nici la biserică. 
Cum îţi spuneam, umblam de unul singur, am tocit munţii piatră 
cu piatră, am fost pietrar, tăietor de lemne, lucram la carieră; 
eram gol şi sărac; dar tânăr şi tare ca un taur, n-aveam nevoie 
de nimeni. Dar într-o zi, pe când mă căţăram pe munte, am 
simţit că atâta putere mă înăbuşă; ca să mă descarc, am urcat 
pe munte, să tai cel mai falnic brad ca să-mi fac o casă lângă un 
izvor. Spre primăvară, a fost gata, cu uşi, cu ferestre, cu tot. Au 
venit oamenii din satul vecin să vadă, au adus mâncare şi 
băutură. Eu stăteam pe o piatră şi mă uitam la ei; a venit o fată 
şi s-a aşezat lângă mine. În vreme ce ne uitam amândoi la casă, 
capul a început să mi se învârtească. A doua zi, m-am trezit 
însurat. 

A oftat. 

— M-am trezit însurat, ameţeala îmi trecuse, mintea îmi 
venise la cap, coborând din vârful munţilor. 

"Ce-o să mâncăm, femeie?" i-am zis eu. "Eu nu pot sătura o 
gură, dar cum o să satur două? Dar copiii?" 

"Nu-ţi face griji!" a zis ea. "Hai să ne ducem la biserică." 

"Ce să fac la biserică? Nu mă duc!" 


"Hai să mergem, aşa trebuie." 

Ne-am dus, ne-am făcut cruce şi am mai prins curaj. 

"Acum, hai să lucrăm pământul", a zis nevasta. 

"Pământul, care pământ, tu nu vezi că sunt numai pietre?" 

"Le sfărâmăm, le mărunţim şi le facem ţărână." 

Ne-am apucat, am sfărâmat pietrele, le-am făcut ţărână şi 
am semănat. 

"Acum, hai să curăţăm măslinii de uscături", mi-a zis iar 
femeia. 

"Ce măslini, uscăturile alea?" 

"Hai, dacă îţi spun eu!" 

Ne-am dus, am curăţat măslinii de uscături. Am semănat, am 
curăţat măslinii, am strâns roadele, ne-am săturat bine cu pâine 
şi cu ulei de măsline. Dumnezeu să-l odihnească pe bunicu-meu, 
nu trebuie să-ţi fie teamă de nimic, zicea el, nici de goliciune, 
nici de sărăcie, dacă ai o nevastă bună. 

Şi iar a tăcut. A apucat un capăt al frânghiei şi a început s-o 
destrame cu unghiile, ca o pisică sălbatică; îl auzeam, în 
întuneric, scrâşnind din dinţi. 

— Şi apoi? Şi apoi? l-am întrebat îngrijorat. 

— Destul! Aştepţi să-mi arăt suferinţa ca toţi ceilalţi? 

— Şi nevasta dumitale? 

— Destul! ţi-am spus. 

Şi-a prins capul în mâini şi n-a mai scos o vorbă. 

"Lacrimile omului pot urni toate morile din lume, dar moara 
Domnului n-o pot urni!", aşa mi-a zis odată un bătrân 
macedonean, care avea peste o sută de ani, şezând pe pragul 
bordeiului sărman, încălzindu-se la soare. lubirea şi mila sunt 
fiicele omului, nu sunt ale lui Dumnezeu. Ce suferinţe de nespus 
legăna şi căra vaporul spre Grecia! Dar timpul, a toate 
protector, se îndură de noi. Timpul e ca un burete, şterge totul. 
Curând, iarba primăverii va acoperi piatra mormintelor şi viaţa 
îşi va relua, gâfâind, urcuşul. 

Cerul era plin de stele, constelația mea iubită, Scorpionul, cu 
coada răsucită şi cu ochiul roşu, a ieşit furioasă din mare. In 
jurul meu, dureri înăbuşite, deasupra mea, cerul plin de stele, 
mut, inuman, ameninţător. Sigur, toate aceste semne luminoase 
au un înţeles ascuns; acest Argus cu o mie de ochi ascunde 
sigur o taină teribilă, dar ce taină? Nu ştiu; dar în adâncul 
sufletului meu simt un lucru: această taină nu are nici cea mai 


mică legătură cu inima omului. Se pare că pe lume există două 
împărăţii distincte: împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu. 

Cu astfel de discuţii, de reflecţii, am străbătut Marea Neagră 
şi am revăzut, de departe, scăldată acum în lumina soarelui, 
încărcată de livezi bogate, de minarete, de ruine, cetatea 
legendară, Constantinopolul. Tovarăşii mei de călătorie şi-au 
făcut semnul crucii, adânc mişcaţi, închinându-se. Cineva s-a 
aplecat la provă: "Curaj, i-a strigat el, curaj, măicuţă!" Când ne- 
am apropiat de coastele greceşti, preotul din Suhumi, care 
călătorea cu noi, s-a ridicat, şi-a pus patrafirul şi a înălţat braţele 
bătrâne spre cer: "O, Doamne", a zis el cu glas tare, "Doamne, 
ajută poporul tău să prindă rădăcini în pământul cel nou, să 
prefacă piatra în şcoli şi în biserici, să slăvească numele tău, în 
graiul iubit de tine!" 

Am trecut de ţărmul Traciei şi al Macedoniei, am trecut pe 
lângă Muntele Athos şi am intrat în portul Salonic. Misiunea mea 
durase unsprezece luni. Vapoare încărcate cu oameni soseau 
întruna din Caucaz, sângele Greciei se primenea. Străbăteam 
Macedonia şi Tracia, alegeam pământurile şi satele părăsite de 
turci; oamenii au pus stăpânire pe ele; au început să are, să 
semene, să construiască. Eu cred că una dintre bucuriile 
legitime ale omului este să trudească din greu şi să vadă 
roadele trudei sale. Intr-o zi, un agronom rus ne-a dus, pe Istrati 
şi pe mine, în deşertul de lângă Astrahan; a întins braţele şi a 
cuprins triumfător nisipurile nemărginite: "Am mii de muncitori", 
a zis el, "vor semăna un soi de iarbă cu rădăcini adânci, care va 
fixa terenul şi va reţine ploaia. In câţiva ani, deşertul va fi o 
grădină". Ochii îi străluceau: "Uitaţi-vă, vedeţi satele, grădinile şi 
apele din jurul nostru?" "Unde, unde?" a strigat Istrati, cu 
mirare. "Nu văd nimic." Agronomul a zâmbit: "O să le vedeţi pe 
toate peste câţiva ani", a zis el, înfigând bastonul în nisip, de 
parcă ar fi făcut un legământ. 

Avea dreptate, o simţeam acum. Priveam cu aceiaşi ochi - 
oameni, ape, grădini - pământurile devastate, pe care oamenii 
le împărțeau între ei, şi le vedeam pline de roade; auzeam 
clopotele de la bisericile viitoare, vedeam copiii, zburdând şi 
râzând în curtea şcolii; în faţa mea era un migdal înflorit. 
Întinzând mâna, aş fi putut să rup o crenguţă înflorită. Căci, 
crezând cu patimă în ceva care nu există încă, creezi acel ceva; 
nu există decât ceea ce n-am dorit destul, ceea ce n-am stropit 


cu sângele nostru, ca să prindă putere şi să treacă peste pragul 
întunecat al inexistenţei. 

Când totul s-a terminat, am simţit o oboseală fără margini. 
Nu mai puteam să mă ţin pe picioare, să dorm, să mănânc, să 
citesc, eram extenuat. Atâta vreme cât necesitatea era 
imperioasă, mă mobilizasem din răsputeri, sufletul meu sprijinea 
trupul şi nu-l lăsa să se prăbuşească; dar, când bătălia a încetat, 
mobilizarea lăuntrică a luat sfârşit, trupul rămas fără apărare s-a 
prăbuşit. Nu înainte de a duce la bun sfârşit misiunea 
încredinţată mie; eram liber, mi-am dat demisia şi imediat mi- 
am întors faţa spre Creta; voiam să păşesc pe pământul său şi 
să colind munţii, ca să prind putere. 


XXVIII. Întoarcerea fiului risipitor 


Când un om se întoarce în patria sa, după mulţi ani de 
peregrinări şi de lupte prin ţări străine, păşeşte pe pietrele 
strămoşeşti, parcurge cu privirea plaiurile cunoscute, înţesate 
de spiritele locului, de amintirile copilăriei, de dorurile tinereţii şi 
fiori de gheaţă îl cuprind. 

Întoarcerea pe pământul părintesc ne tulbură inima; ca şi 
cum am reveni după aventuri ce nu se pot povesti, prin ţări 
străine, şi deodată simţim, acolo departe, în pământul exilului, o 
greutate pe inimă. Ce facem pe aici, mâncăm ghindă cu porcii? 
Ne uităm în urmă, de unde venim şi suspinăm cu gândul la 
patria părăsită; ne aducem aminte de căldura, de pacea, de 
traiul tihnit şi ne întoarcem ca fiul risipitor la sânul mamei. 
Această întoarcere mi-a dat întotdeauna un fior tainic, ca 
presimţirea morţii, parcă reveneam pe pământul matern după 
chinuri şi risipiri. Se pare că forţe tainice, obscure, de care nu 
poate scăpa, îi încredinţează omului o anume datorie de 
împlinit; iar când se întoarce, un glas aspru se ridică din 
măruntaiele pământului şi îl întreabă: "Ţi-ai făcut datoria? E 
timpul să dai socoteală acum!" 

Această matrice a pământului cunoaşte, fără doar şi poate, 
valoarea fiecăruia dintre copiii săi; cu cât sufletul pe care l-a 
plămădit a urcat mai sus, cu atât mai aspră e misiunea 
încredinţată lui: să se salveze pe sine, neamul său, lumea 
întreagă. Măreţia sufletului e judecată în raport cu una dintre 
aceste misiuni încredințate. 


E firesc ca fiecare om să vadă urcuşul, pe care sufletul său 
are datoria să se angajeze, înscris cât mai adânc în pământul în 
care s-a născut. Pământul din care am ieşit se află într-o 
comuniune tainică cu sufletul nostru; aşa cum rădăcinile îi trimit 
pomului porunca tainică de a înflori şi a rodi, spre a-şi justifica 
menirea, spre a ajunge la capătul drumului, tot astfel pământul 
natal încredinţează misiuni dificile sufletelor cărora le-a dat 
viaţă. Se pare că sufletul şi ţărâna sunt făcute din aceeaşi 
substanţă şi pornesc spre acelaşi asalt, sufletul nu este decât 
capătul extrem al victoriei. 

Să nu-ţi trădezi tinereţea, până la adânci bătrâneţi, să lupţi 
toată viaţa pentru a preface pomul înflorit al adolescenţei într- 
un pom încărcat de roade, cred că aceasta e calea spre 
împlinire a omului. 

Sufletul ştie prea bine că trebuie să dea seamă pământului 
părintesc, deşi se face de multe ori că uită. N-am spus patriei, 
am spus pământului părintesc, mult mai profund, mai modest, 
mai tăcut, plămădit din oasele zdrobite ale străbunilor. 

Aceasta e pământeasca, unica Judecată de Apoi, când viaţa 
ta se judecă în adâncul măruntaielor tale trăitoare. Auzi glasul 
aspru al Dreptei judecăţi, urcând din pământul ancestral şi te 
înfiori. Ce poţi să răspunzi? Muşcându-ţi buzele, te gândeşti: "O, 
de-aş mai trăi o dată!" Dar e prea târziu: o singură şansă ne e 
dată, una singură, în vecii vecilor! 

Amintirile copilăriei ţâşnesc de peste tot şi vin să-ţi 
sporească suferinţa. O carapace groasă ne înveleşte sufletul 
avântat, ghemuit acum în cutele năravurilor meschine. Sufletul 
care ardea în flacăra jucăuşă a tinereţii, vrând să cucerească 
lumea, nemaiîncăpând în trupul strălucitor de adolescent, stă 
acum chircit în trupul flasc şi zbârcit, tremurând. În van, 
înţelepciunea antică sau modernă îi spune să se supună cu 
înţelegere şi răbdare legii fatalităţii. Tot astfel cresc, triumfă, 
sunt învinse şi pier plantele, animalele şi zeii, zice înţelepciunea, 
cu o laşă consolare. Un suflet exigent nu acceptă astfel de 
consolări. Cum ar putea să accepte? E născut să declare război 
legii fatalităţii care i-a dat viaţă. 

Intoarcerea pe pământul natal e un fapt hotărâtor. 
Carapacea comodă şi vicleană e sfâşiată, o trapă se deschide: 
conştiinţa e bântuită de toate eurile defuncte, pe care le-am 
ucis cândva, de toate eurile a ceea ce am fi vrut să fim, dar n- 


am reuşit, din lene, laşitate şi meschinărie. 

Acest martiriu este cu atât mai chinuitor, cu cât pământul 
natal este mai dur şi mai intransigent. Cu cât munţii, mările, 
sufletele plămădite din stâncile şi din sarea lui nu-ţi permit nicio 
clipă de răgaz, de dulce mulţumire, încât să poţi spune: Destul! 
Creta are ceva inuman. Fiindcă îşi iubeşte copiii îi face să 
sufere? Ştiu un singur lucru: îşi biciuieşte copiii până la sânge. 

Odată, şeicul Glailan, fiul lui Harassa, a fost întrebat: "Ce 
trebuie să facă arabii pentru a scăpa de la pieire?'" El a răspuns: 
"Totul e bine, atâta vreme cât aleargă călare cu sabia în mână şi 
cu turbanul pe cap!" Respir aerul Cretei, mă uit la cretani şi nu 
ştiu dacă există un alt popor pe pământ care să fi urmat, mai 
fidel, această mândră poruncă arabă. 

In clipa hotărâtoare a vieţii, când tânărul dă la o parte 
mulţimea de posibilităţi care i se oferă şi alege una singură, 
unindu-şi destinul cu aceasta, spre a deveni adult - în acest 
moment al vieţii mele, trei scene de viaţă cretane mi-au salvat, 
sau au încercat să-mi salveze sufletul. S-ar putea să salveze şi 
alte suflete şi astfel voi fi iertat pentru că le voi povesti. Sunt 
naive, de o simplitate ţărănească, dar cine va pătrunde tâlcul lor 
va sorbi trei picături de înţelepciune. 

a) Un cioban din Anoghia, un sat sălbatic şi stâncos de pe 
coasta muntelui Psiloritis, îi auzea mereu pe oamenii din sat 
povestind minuni, câte în lună şi în stele, despre Megalo Kastro. 
In acest oraş puteai afla toate bunurile lumii: bobi cu lopata, 
morun sărat cu sacul, butoaie cu sardele şi hering afumat; 
prăvălii ticsite cu cizme, muschete, câte vrei, praf de puşcă, 
bricege şi pumnale; în alte prăvălii se revărsau cuptoare întregi 
de pâine, în fiecare dimineaţă, pâine albă şi jimble subţiri, şi tot 
acolo se află, când se lasă noaptea, fete care, dacă le atingi, nu 
sar să te omoare ca fetele de pe la noi, iar trupul lor e alb şi 
gustos ca pâinea caldă. 

Ciobanul asculta tot ce spuneau despre minunile de acolo şi 
cam începuse să-i lase gura apă: în închipuirea lui oraşul era un 
paradis plin cu morun, muschete şi femei. Azi aşa, mâine aşa, o 
dată, pe la amiază, nu mai putea sta locului, şi-a legat strâns 
cingătoarea lată, a luat în spate sacul de piele, frumos cusut, a 
apucat bâta de păstor şi a dat să coboare la vale de pe muntele 
Psiloritis. In câteva ceasuri, a ajuns la Megalo Kastro, era încă 
ziuă şi poarta fortificată era încă deschisă. Ciobanul s-a oprit 


înaintea porţii; încă un pas şi era în rai. Dar deodată sufletul lui 
a tresărit; trebuie să fi simţit că era stăpânit de dorinţă, că nu 
mai făcea ce voia el, că nu mai era liber; s-a ruşinat. Cretanul s- 
a încruntat o clipă şi amorul său propriu s-a trezit: 

— Dacă vreau, intru, dacă nu vreau, nu intru, a zis el. Nu 
intru! 

A întors spatele oraşului şi a apucat-o, în goană, înapoi spre 
munte. 

b) Într-un sat din Creta, de pe Lefka Ori, Munţii Albi, murise 
un tânăr voinic şi frumos; cei patru buni prieteni ai săi s-au 
sfătuit: 

— Ce-ar fi să mergem să-l priveghem, să mai scape bietele 
femei de atâta bocit? 

— Haideţi să mergem! au zis ei cu glas sugrumat. 

Era cel mai voinic flăcău din sat, avea numai douăzeci de ani 
şi moartea lui le împlântase un pumnal în inimă. 

— Hei, ce ziceţi? a zis unul dintre ei. Mi-au adus azi un rachiu 
de mure, care te scoală din morţi, să umplu o sticlă s-o luăm cu 
noi? 

— Mama a copt azi în cuptor, să aduc nişte colăcei de orz? 

— Noi mai avem nişte cârnaţi, să aduc o pereche? 

— Eu aduc păhărele şi nişte castraveți muraţi, ca să ne 
răcorim, a zis al patrulea. 

Fiecare a luat ce trebuia să aducă, le-au ascuns în sân; iar 
când s-a înserat au intrat toţi patru în casa mortului. 

Impodobit cu busuioc şi măghiran, mortul zăcea pe năsălie, 
în odaia din mijloc, cu picioarele spre uşă. În jurul lui femeile 
boceau. 

— Mergeţi de vă culcaţi puţin, au zis flăcăii, dându-le bună 
seara, o să-l priveghem noi. 

Femeile au ieşit din odaie şi au închis uşa. Prietenii şi-au 
apropiat scăunelele, au pus rachiul şi mâncarea la picioarele lor 
şi se uitau cu ochii înlăcrimaţi la mort. Nu vorbeau. A trecut o 
jumătate de oră, apoi o oră. Unul dintre ei şi-a întors privirea de 
la mort. 

— Ce ziceţi, fraţilor, tragem o duşcă? 

— Şi încă cum, doar n-am murit încă, haideţi să bem! 

S-au aplecat să ia mâncarea, au aprins o hârtie şi au pârlit 
cârnaţii. Un miros îmbietor a umplut odaia mortului. Au turnat în 
pahare şi, ţinându-le în palmă ca să nu facă zgomot, au ciocnit. 


— Dumnezeu să-l ierte. şi să ne ierte şi pe noi! 

— Noi să fim sănătoşi, Dumnezeu să-l ierte! 

Au tras o duşcă, două, trei şi, când au dat de fundul sticlei, 
erau cam veseli. Apoi şi-au pironit ochii la mort. Deodată, unul 
dintre ei a sărit în picioare: 

— Ce ziceţi, fraţilor, a spus trăgând cu coada ochiului spre 
mort, îl săltăm peste prag? 

— Haideţi! 

Suflecându-şi partea largă, slobodă, a pantalonilor ca să nu-i 
împiedice la fugă, au pus sicriul pe prag şi au deschis uşa 
dinspre curte. 

— Hopa, hopa! au zis ei scuipând în palme şi, luându-şi 
avânt, au prins să salte mortul. 

c) Şi acum, cea din urmă întâmplare: 

Se iveau zorii zilei de Paşte. Părintele Kafatos, în munţii 
Cretei, alerga dintr-un sat în altul, înviindu-l pe Hristos în mare 
grabă, satele erau multe şi el era singurul popă care slujea, 
trebuia să facă Învierea în fiecare sat, înainte de a se lumina de 
ziuă. Cu mânecile suflecate, împovărat de veşmintele de 
ceremonie şi de Evanghelia grea, bătută în argint, se căţăra pe 
stâncile abrupte, alerga în noaptea cea sfântă, de cum ajungea 
într-un sat, îl învia pe Hristos şi se năpustea spre alt sat, cu 
răsuflarea tăiată. 

În ultimul sat, un cătun mititel aşezat pe un povârniş, 
oamenii erau adunaţi în bisericuţă, candelele erau aprinse, 
icoanele şi uşa bisericii erau împodobite cu laur şi mirt culese 
din vale; şedeau cu lumânările în mână, aşteptând să vină 
Vestea cea Mare, să le aducă lumină. 

Şi iată, în tăcerea care domnea, s-a auzit un zgomot de 
pietre, de parcă un cal urca în galop muntele, făcând să se 
rostogolească pietrele. 

— Vine, vine! 

Toţi s-au ridicat ca un singur om; răsăritul se făcuse roz, 
cerul zâmbea. Se auzea un gâfâit, câinii de la stână lătrau 
veseli; şi pe dată, de după un arbust stufos, cu cămaşa 
descheiată, roşu la faţă de atâta alergătură, ameţit de toţi 
Hristoşii pe care îi înviase, se avânta mărunt şi negricios, cu 
pletele în vânt, bătrânul popă Kafatos. 

Chiar atunci soarele s-a ivit de după creste, popa a făcut un 
pas, s-a oprit în faţa sătenilor şi a deschis larg braţele: 


— Hristos a răsînviat!?, fiii mei! a strigat el. 

Cuvântul obişnuit "a înviat" i s-a părut deodată prea 
meschin, prea sărac: nu putea să cuprindă Marea Veste. 
Cuvântul a crescut grandios pe buzele preotului; legile limbii au 
fost uitate şi sfărâmate, în avântul inimii sale, o nouă lege a fost 
creată. Şi, iată, în dimineaţa aceea, creând un nou cuvânt, 
bătrânul cretan a simţit pentru prima oară că îl înviase cu 
adevărat pe Hristos, în întreagă statura lui măreaţă. 

Să iubeşti libertatea: să nu accepţi să-ţi vinzi sufletul, chiar 
cu preţul raiului; jocul brav, dincolo de iubire, de suferinţă şi de 
moarte; să spargi cele mai vechi şi sfinte tipare, dacă nu pot 
cuprinde elanul tău sufletesc - iată cele trei mari porunci ale 
Cretei! 

Ceea ce, în aceste trei povestiri, îţi umple sufletul de bucurie 
curată, este faptul că cei care vorbesc nu sunt nici filosofi, nici 
moralişti, decretând teorii elevate, greu de înţeles, ci sunt 
oameni simpli, ţărani cretani, urmând chemarea lăuntrică, 
urcând fără să-şi piardă suflarea pe cel mai înalt pisc la care 
omul poate ajunge - libertatea, disprețul faţă de moarte, 
crearea unei noi legi. Aici se vede originea nobilă a omului. 
Vedem cum acest animal, cu două labe, urmând alte căi decât 
cele ale raţiunii, a reuşit să se facă om. Şi astfel, marşul nostru 
spre implacabila Golgotă a raţiunii se încarcă de mari 
răspunderi; ştim acum, luând aminte la ţăranii cretani, că, dacă 
nu devenim oameni, greşeala e numai a noastră; această specie 
sublimă, Omul, există, a apărut pe pământ şi nu avem nicio 
scuză pentru decăderea şi laşitatea noastră. 

In Creta, mai mult decât în oricare altă parte, un suflet, care 
nu se înşală nici pe sine, nici pe alţii, înfruntă pe zeiţa amazoană 
cu pieptul gol, zeiţa care nu admite complezenţă şi nu se aşază 
pe genunchii nimănui, nici ai lui Dumnezeu, nici ai omului: 
Responsabilitatea. 

Am colindat zile în şir locurile vechi şi atât de dragi în care 
mi-am petrecut tinereţea. M-am plimbat pe malul mării, când se 
lăsa seara, sufla aceeaşi briză răcoroasă care sufla în părul meu, 
pe când era încă negru, venea aceeaşi mireasmă de iasomie, de 
busuioc şi de măgheran, când treceam seara pe străzile înguste, 
când porţile erau deschise şi fetele udau vasele cu flori de prin 


12 În text: Hristos anestakas (folosind un sufix augmentativ), 
în loc de Hristos anesti. (N. tr.) 


curţi. 

Aerul, mireasma şi marea erau nemuritoare; numai casele şi 
foştii mei prieteni îmbătrâniseră. Pe mulţi nu i-am recunoscut 
eu, mulţi nu m-au recunoscut ei pe mine, mă priveau o clipă, 
parcă le aduceam aminte de cineva, de cine anume? Nu aveau 
curajul să-şi amintească şi îşi vedeau mai departe de drum. 
Numai unul şi-a desfăcut larg braţele, uimit că mă vedea, şi s-a 
oprit. 

— Tu eşti, bătrâne? a strigat el, ia te uită ce întâmplare! Ce 
mai faci? 

Fusese prietenul meu cel mai apropiat, unul dintre cei trei cu 
care înfiinţasem Eteria. O ducea bine, în gură ţinea o pipă goală, 
voia să se lase de fumat şi se amăgea cu mirosul de tutun, se 
uita lung la mine, mă studia, apoi m-a cuprins în braţe, cu un 
aer de compătimire: 

— Ce slab eşti, ce negru şi tras la faţă, ce frunte brăzdată, ce 
sprâncene ţepoase, ca o tufă de spini, ochii îţi ard! Ce se 
întâmplă cu tine? Ai de gând să te risipeşti mereu? Până când o 
să colinzi lumea? Până când? 

— Atât cât o să trăiesc, când n-o să mai pot face nimic, o să 
stau, mulţumit, cu o pipă stinsă în gură şi o să-mi bat joc de 
semenii mei. 

— Eu sunt bătrân? Eu sunt deja mort? a zis prietenul meu, 
izbucnind într-un râs şuierător, batjocoritor. 

Nu i-am răspuns nimic. M-am simţit deodată invadat de 
tristeţe şi de indignare faţă de prietenul meu. Cât de mult 
ţinusem la el! Pe vremuri, plini de orgoliul pe care ni-l dădea 
credinţa unică şi sfântă a tinereţii, băteam străzile din Megalo 
Kastro până în zori; dărâmam şi reclădeam lumea cu convingere 
şi înflăcărare! Ne simţeam întemnițați între zidurile oraşului 
nostru, învăţătura primită de la dascălii noştri ni se părea lipsită 
de interes. Nu acceptam bucuriile şi aspiraţiile comune ale 
omului. "Să spargem hotarele!" ne ziceam. Care hotare? Nu 
ştiam, dar deschideam braţele, de parcă ne sufocam. 

Acum prietenul meu stătea cu braţele încrucişate şi respira 
fără să se sufoce; iar dacă îi mai rămânea o dorinţă 
condamnabilă se străduia s-o înăbuşe, fumând dintr-o pipă fără 
tabac. 

— De ce ai fost în Rusia? Ce-ai făcut pe acolo? m-a luat tata 
la rost, în seara sosirii mele. 


Se uita chiorâş la mine, abia stăpânindu-şi cu greu mânia. De 
ani şi ani aştepta să-mi deschid un birou de avocatură, să colind 
satele, botezând şi cununând, să-mi fac prieteni cât mai mulţi, 
ca apoi să-mi depun candidatura şi să fiu ales deputat. Şi iată că 
acum mă vedea colindând lumea şi mai auzise că scriam şi 
cărţi. Ultima oară când ne-am întâlnit m-a întrebat: "Ce fel de 
cărţi, scorneli, canţonete, văicăreli? Nu ţi-e ruşine? Numai 
eunucii şi călugării se ocupă de scris. Adună-te la locul tău, eşti 
bărbat, fă o treabă de bărbat!" 

lar acum uitându-se la mine pieziş, mi-a zis: 

— Poate că te-ai întors şi tu bolşevic? Nici Dumnezeu, nici 
patrie, nici onoare, săriţi câini, nu vă lăsaţi! 

Mi-am zis: e momentul să-i explic ce se întâmplă în Rusia, ce 
fel de lume nouă se construia acolo. Aşa că am început să-i 
povestesc, pe înţelesul lui, că acolo nu mai există nici săraci, 
nici bogaţi, că cine nu munceşte nu mănâncă, nu mai sunt 
sclavi, nici stăpâni, toţi sunt stăpâni: o lume nouă, o morală 
superioară, o onoare mai onorabilă, un alt fel de familie. Rusia s- 
a aşezat în frunte şi ne arată calea, lumea întreagă e gata s-o 
urmeze, ca dreptatea şi fericirea să domnească, în sfârşit, pe 
pământ. 

Imi dădusem drumul la gură, îi ţineam o adevărată predică. 
Tata mă asculta în tăcere, îşi tot sucea şi răsucea o ţigară, iaro 
răsucea şi nu se hotăra s-o aprindă. "Slavă Domnului, îmi 
ziceam eu, a înţeles!" Deodată, enervat, a întins braţul şi m-am 
oprit. 

— Tot ce spui e bine şi frumos, a zis el, dând din cap, dar 
dacă n-o să fie aşa, te-ai gândit? 

Cu alte cuvinte: n-ai decât să dai din gură, dacă crezi că 
merită osteneala, sunt vorbe goale, baliverne, nu fac rău la 
nimeni; dar ia seama, nenorocitule, nu cumva să le pui în faptă. 

Aş fi vrut să pot traduce în faptă cuvintele! Dar îmi era frică, 
nu credeam că voi putea, tăria de fier a neamului meu se 
terminase până să ajungă la mine, corabia de pirat a bunicului 
se scufundase, de la vorbă până la faptă mai era mult, sângele 
meu se prefăcuse în cerneală, în loc să apuc lancea şi s-o 
învârtesc în luptă, ţineam în mână un biet condei cu care scriam 
pe hârtie. Contactul cu oamenii mă deranja, îmi ştirbeau 
puterea şi afecțiunea pe care o aveam faţă de ei; numai când 
eram singur şi meditam la destinul omului, inima mi se umplea 


de milă şi de speranţă. 

Şi totuşi, la întoarcerea din creuzetul cosmogonic care era 
Rusia sovietică, prinsesem curaj. Nu poate omul, mă întrebam, 
să triumfe asupra mizeriei şi asupra naturii sale imperfecte? Ba 
poate! E o ruşine să accept pasiv ceea ce mi-a dăruit natura: mă 
voi răzvrăti! Şi exact în clipa în care aveam mai mare nevoie, un 
unchi mai bogat mi-a dăruit o sumă de bani, ca să nu mai 
hoinăresc prin lume, zicea el, ca unul fără căpătâi, să mă aştern 
pe treabă: să-mi deschid un birou de avocatură, să fiu ales 
deputat, poate, într-o bună zi, chiar ministru, ca să aduc glorie 
numelui nostru. Eram cel dintâi din neamul nostru care ajunsese 
om învăţat, cel dintâi care a deschis o carte să citească: eram 
dator, aşadar. 

Suceam şi răsuceam întrebarea în mintea mea: încă nu 
puteam să mă închid într-un birou de avocat, o să intru în viaţa 
activă pe o altă cale. Care? Nu ştiam. In mintea mea angajam 
muncitori, ne înhămam împreună la muncă, mâncam aceeaşi 
mâncare, purtam acelaşi fel de haine; nu mai eram stăpâni şi 
servi, ci confraţi, având toţi aceleaşi drepturi şi datorii. 

Abia mă întorsesem din Rusia şi aş fi vrut să fac şi eu o 
tentativă măruntă, ca să ies din turnul meu de fildeş şi să lucrez 
alături de oameni. 

Chiar atunci - de parcă soarta avea poftă de şagă - am 
cunoscut un bătrân miner, Zorbas. 


XXIX. Zorbas 


În viaţa mea cei mai mari binefăcători au fost călătoriile şi 
visele; printre oameni, vii sau morţi, foarte puţini m-au ajutat în 
lupta mea. Dacă totuşi ar trebui să enumăr pe cei care au lăsat 
cele mai adânci urme în sufletul meu, aş numi, poate, pe 
Homer, Buddha, Nietzsche, Bergson şi Zorbas. Primul a fost 
pentru mine ochiul paşnic, strălucitor, ca discul soarelui care 
luminează universul cu strălucirea sa mântuitoare; Buddha, 
ochiul tenebros şi insondabil în care lumea se cufundă şi se 
eliberează; Bergson m-a scăpat de câteva chestiuni filosofice, 
insolvabile, care m-au chinuit în anii primei tinereţii; Nietzsche 
m-a îmbogăţit cu noi nelinişti şi m-a învăţat să prefac nenorocul, 
amărăciunea şi incertitudinea în mândrie; Zorbas m-a învăţat să 
iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte. 


Dacă ar fi trebuit să aleg în viaţă un mentor spiritual, un 
"guru", cum zic hinduşii, sau un "bătrân", cum zic călugării de la 
Athos, e sigur că l-aş fi ales pe Zorbas. L-aş fi ales pentru că 
avea tocmai ceea ce îi lipsea unui mâzgălitor de hârtie, pentru a 
fi salvat: privirea primitivă care, ca o săgeată, apucă prada din 
zbor, ingenuitatea creatoare, reînnoită în fiecare dimineaţă, 
făcându-te să vezi lumea mereu ca pentru prima oară, conferind 
virginitate elementelor eterne şi celor de fiecare zi: vânt, mare, 
foc, femeie şi pâine; o mână sigură, o inimă pură, curajul de a 
râde de el însuşi, şi, în fine, râsul sălbatic şi molipsitor, ieşind 
dintr-un izvor adânc, mai adânc decât măruntaiele omului, un 
hohot care, în momentele critice, izbucnea salvator din pieptul 
bătrân al lui Zorbas: un hohot care putea să doboare, şi a 
doborât, toate zidurile - morală, religie, patrie - pe care bietul 
om fricos le-a înălţat în jurul său, ca să se strecoare şontăc- 
şontăc prin hăţişul vieţii. 

Când mă gândesc la învăţătura oferită de cărţi şi de dascăli, 
atâta amar de vreme, unui suflet însetat, şi la hrana de leu cu 
care m-a nutrit Zorbas, în numai câteva luni, cu greu îmi 
stăpânesc amărăciunea şi indignarea. Nu pot să-mi amintesc, 
fără să-mi tresalte inima, tot ce îmi spunea, dansurile pe care le 
dansa pentru mine, cântecele pe care mi le cânta la santuri, pe 
un țărm al Cretei, unde am petrecut şase luni cu o grămadă de 
muncitori, săpând pământul cu speranţa că vom găsi cărbune. 
Amândoi ştiam prea bine că acest scop practic era doar praf în 
ochii lumii; aşteptam nerăbdători să apună soarele şi oamenii să 
înceteze lucrul, iar noi să ne aşezăm pe plajă, să ne înfruptăm 
din delicioasa pâine ţărănească, să bem vinul sec, de Creta, şi 
să ne aşternem la poveşti. 

Rar deschideam şi eu gura: ce-ar fi putut să-i spună un 
"învăţat" unui "căpcăun?" Îl ascultam povestindu-mi despre 
satul lui de pe coasta muntelui Olimp, despre zăpezi, despre 
lupi, despre comitagii, despre Sfânta Sofia, despre cărbune, 
despre femei, despre Dumnezeu, despre patrie şi despre moarte 
- iar când nu-i mai ajungeau cuvintele şi simţea că se înăbuşă, 
dintr-un salt era sus şi începea să danseze pe prundişul aspru 
de pe țărm. Lung cât o prăjină, zdravăn, cu trupul drept, cu ochi 
rotunzi de pasăre, dansa cu capul dat pe spate, chiuia şi izbea 
ţărmul cu labele lui de uriaş, şi se stropea pe faţă cu apă din 
mare. 


Dacă aş fi ascultat glasul lui, mai bine zis nu glasul, ci 
strigătul lui, viaţa mea ar fi avut altă valoare; aş fi trăit în 
sângele, în carnea şi în oasele mele ceea ce acum visez, ca un 
fumător de haşiş, să înfăptuiesc cu cerneală şi hârtie. Dar n-am 
îndrăznit. Îl vedeam pe Zorbas dănţuind zi şi noapte, chiuind, îl 
ascultam chemându-mă să mă smulg din carapacea plăcută a 
prudenţei şi a obişnuinţei, să plec cu el în marile călătorii fără 
întoarcere, dar rămâneam imobil, ţeapăn. 

M-am ruşinat de multe ori în viaţă, surprinzându-mi sufletul 
lipsit de curajul de a face ceea ce suprema nebunie - esenţa 
vieţii - îi cerea să facă; dar niciodată nu mi-a fost atât de ruşine 
de sufletul meu ca în faţa lui Zorbas. 

Afacerea cu cărbunele s-a dus naibii. Zorbas şi cu mine am 
făcut tot ce am putut ca să ajungem, râzând, dansând şi 
povestind, la dezastru. N-am săpat să dăm de cărbune, era doar 
un pretext pentru naivi şi prudenţi - "ca să nu arunce după noi 
cu lămâi putrede", zicea Zorbas, râzând în hohote. "Cât despre 
noi, jupâne", îmi zicea "jupâne" şi izbucnea în râs, "noi avem 
scopuri mai măreţe." "Ce scop, Zorbas?" îl întrebam eu. "Cred 
că săpăm să dăm de diavolii din noi." 

In scurt timp am topit tot ceea ce bietul meu unchi îmi 
dăduse ca să-mi deschid un birou de avocatură; după ce ne-am 
scăpat de lucrători, am pus un miel la frigare, am umplut un 
ulcior cu vin, am întins masa pe țărm, mai jos de mină, şi am 
început să înfulecăm şi să bem. Zorbas şi-a luat santuri, şi-a 
dres gâtlejul bătrân şi a început să cânte o manea. Am mâncat 
şi am băut, nu-mi amintesc să mai fi fost vreodată într-o astfel 
de dispoziţie. "Afacerea e moartă", strigam noi, "Doamne, 
primeşte-i sufletul la tine şi dă-ne viaţă lungă la amândoi, ducă- 
se dracului cărbunele!" 

A doua zi ne-am despărţit; eu m-am întors la călimara şi la 
hârţoagele mele, incurabil rănit de săgeata însângerată pe care, 
neştiind cum s-o numim, îi zicem spirit. El a apucat-o spre nord 
şi s-a stabilit în Serbia, la munte, lângă Skopje, unde se pare că 
a descoperit o vână bogată de leucolit şi, învârtind câţiva 
bogătani pe degete, şi-a făcut rost de unelte, a recrutat lucrători 
şi a început să deschidă din nou galerii în pământ. A aruncat în 
aer stânci, a construit drumuri, a captat ape, şi-a făcut o casă şi, 
fiind încă în putere, s-a însurat la bătrâneţe cu o văduvă nurlie, 
pe care o chema Liuba, şi a făcut un copil cu ea. 


Drept care am primit odată o depeşă de la el: "Descoperit 
minunată piatră verde. Vino imediat. — ZORBAS". Era timpul 
când se auzeau tunetele celui de-al Doilea Război Mondial, când 
furtuna se abătuse deja asupra pământului. Milioane de oameni 
tremurau, văzând foamea, măcelul, nebunia. Toţi demonii 
omului se deşteptau şi erau însetaţi de sânge. 

În acele zile înveninate, am primit depeşa lui Zorbas. Întâi m- 
am înfuriat: lumea era cu susul în jos, onoarea, sufletul, viaţa 
omului se aflau în pericol şi, colac peste pupăză, o telegramă 
mă cheamă să fac un drum de mii de kilometri să văd o piatră 
verde! "Fie blestemată frumuseţea", mi-am zis, "nu are inimă şi 
nu-i pasă de suferinţa omului!" 

Deodată mi s-a făcut frică; mânia mi-a trecut şi mă 
gândeam, îngrozit, că strigătul inuman al lui Zorbas răspundea 
unui alt strigăt inuman pe care îl purtam în mine. O pasăre de 
pradă dădea din aripi în fundul sufletului meu, să zboare. Dar n- 
am plecat, încă o dată n-am îndrăznit. N-am pornit, n-am 
ascultat strigătul lăuntric divin, strigătul de fiară sălbatică pe 
care îl auzeam în mine, n-am săvârşit acea faptă nobilă şi 
absurdă. Urmând vocea de gheaţă a raţiunii umane, am luat 
pana şi i-am scris lui Zorbas o scrisoare în care mă explicam... 

Mi-a răspuns: "Să-mi fie cu iertare, jupâne, eşti tobă de carte, 
dar eşti doar un scârţa-scârţa pe hârtie. Bietul de tine, ai avut o 
singură dată în viaţă norocul să vezi o piatră verde minunată şi 
n-ai catadicsit să vii. Pe legea mea, stau câteodată, când n-am 
nimic mai bun de făcut, şi mă întreb: «Este, ori nu este iad?» 
Dar ieri, când am primit scrisoarea ta, mi-am zis: «ladul există, 
cu siguranţă, pentru cei câţiva scârţa-scârţa pe hârtie!»" 

Au trecut anii, ani lungi şi teribili, în care timpul părea că şi-a 
pierdut capul, ani în care frontierele geografice dansau şi statele 
se întindeau şi se strângeau ca un acordeon. Zorbas şi cu mine 
neam pierdut unul pe altul în furtună; din când în când, 
primeam câte o scrisorică de la el, din Serbia: "Mai trăiesc încă, 
e al naibii de frig pe aici, aşa că a trebuit să mă însor. Întoarce 
scrisoarea să-i vezi mutriţa. Bună bucăţică, ce zici? E drept că 
pântecele ei e cam umflat, pentru că o să-mi facă un Zorbas 
mititel. O cheamă Liuba. Paltonul cu guler din blană de vulpe pe 
care îl port e din zestrea neveste-mii; şi, pe deasupra, mi-a adus 
o scroafă de rasă, cu şapte purcei. Te îmbrăţişez cu prietenie, 
Alexis Zorbas, fost văduv". 


Altădată mi-a trimis din Serbia o căciuliţă muntenegreană, 
brodată, cu un pompon de care atârna un clopoțel de argint. 
"Poart-o, jupâne", mi-a scris el, "când mâăzgăleşti neroziile tale; 
şi eu port una la fel când lucrez, oamenii râd de mine: «Eşti 
nebun, Zorbas, de ce porţi clopoţelul ăla?" mă întreabă ei. Dar 
eu dau din cap şi nu le răspund. Noi doi, jupâne, ştim de ce 
purtăm clopoţelul." 

II cunoscusem prea târziu pe Zorbas, mă înhămasem deja la 
jugul cernelii şi al călimării, din păcate, nu mai aveam nicio 
scăpare, devenisem un incurabil mâzgălitor de hârtie. 

M-am pus iar pe scris, dar tot ce scriam - poezie, teatru, 
proză - fără un efort conştient prindea o structură şi o mişcare 
dramatică. Totul era plin de forţe care se înfruntau, de nelinişte; 
totul era o urmărire a echilibrului pierdut, mânie şi revoltă. În tot 
ce scriam erau prevestirile şi scânteile furtunii care se apropia. 
Mă străduiam să dau o formă echilibrată scrierilor mele, dar 
prindeau rapid un ritm dramatic şi vehement; în ciuda mea, 
glasul paşnic, pe care voiam să-l fac auzit, se prefăcea în strigăt. 
lată de ce, când terminam de scris, nu mă simţeam uşurat de 
povară, şi atunci, disperat, mă apucam de altceva, cu tainica 
speranţă că voi putea împăca forţele întunecate cu cele 
luminoase, aflate în luptă, şi să ghicesc armonia viitoare. 

Forma dramatică dă creaţiei posibilitatea de a exprima şi de 
a întrupa, în personaje antagonice, forţele dezlănţuite ale 
timpului şi ale sufletului nostru; încercam, cu credinţă şi tărie, să 
trăiesc epoca importantă în care soarta a vrut să mă nasc. 

Chinezii au un blestem ciudat: "Fii blestemat să te naşti într- 
o epocă importantă!" Noi ne-am născut într-o astfel de epocă, 
plină de evenimente caleidoscopice, de aventuri şi de conflicte, 
nu numai între virtuţi şi vicii, ca altădată, ci, mult mai tragic, 
între virtuțile înseşi. Vechile virtuţi, acceptate cândva, încep să- 
şi piardă forţa, nu mai pot răspunde cerinţelor morale, 
religioase, intelectuale şi sociale ale sufletului contemporan. 
Omul pare să fie mai mare şi iese din vechile tipare. In 
măruntaiele epocii noastre, în măruntaiele fiecărui om, croit pe 
măsura epocii noastre, a izbucnit - conştient sau nu - un război 
civil fără milă, între anticul mit, altădată atotputernic, care şi-a 
pierdut puterea, dar luptă cu disperare să ne ritmeze încă viaţa, 
şi noul mit care încearcă stângaci şi haotic să guverneze 
sufletele noastre. lată de ce, astăzi, fiecare om trăitor e sfâşiat 


de destinul dramatic al vremurilor noastre. 

Creatorul e sfâşiat mai mult decât toţi. Există degete şi buze 
atât de sensibile, încât simt furnicăturile apropiatei furtuni, ca şi 
cum ar fi înţepate cu mii de ace; tot astfel sunt degetele şi 
buzele omului creator! Când vorbeşte cu atâta siguranţă despre 
furtuna care se apropie, nu o face datorită imaginaţiei, ci graţie 
degetelor şi buzelor care simt primele scântei ale furtunii. 
Trebuie să ne împăcăm eroic cu ideea că pacea, bucuria, lipsa 
de griji, tot ce înseamnă fericire, aparţine altor vremuri, trecute 
sau viitoare, dar nu epocii noastre. E multă vreme de când 
epoca noastră a intrat în constelația neliniştii. 

Totuşi, fără să-mi dau seama prea bine, mă forţam, 
încercând să dau glas acestei nelinişti, să o depăşesc şi să 
găsesc - ori să creez - o formă de salvare. În scrierile mele luam 
adeseori motivele din timpuri îndepărtate şi din vechile legende, 
dar substanţa era actuală şi viabilă, sfâşiată de problemele 
contemporane şi de angoasele timpului nostru. 

Mai mult decât angoasele, mă tiranizau şi mă vrăjeau, 
străduindu-mă să le fixez chipul, marile speranţe, încă vagi, care 
şi-au schimbat locul - speranţele care ne ajută să stăm drept şi 
să privim cu încredere, dincolo de furtună, destinul omului. 

Eram îngrijorat, nu atât pentru omul zilelor noastre pe cale 
de disoluţie, cât pentru omul viitorului pe cale de a se naşte. Mă 
gândeam că, dacă creatorul exprimă cu rigoare presimţirile cele 
mai profunde pe care le descoperă în el, ar putea ajuta să se 
nască, un pic mai devreme, un pic mai bun, omul viitorului. 

Simţeam tot mai limpede responsabilitatea creatorului. 
Realitatea, mă gândeam eu, nu există de-a gata, împlinită, 
independentă de noi; ea se creează prin contribuţia omului şi e 
direct proporţională cu valoarea lui. Tăind o albie, cu pana sau 
cu fapta, realitatea poate curge pe acest făgaş; dar, fără 
intervenţia noastră nu ar lua-o pe acest făgaş. Noi nu purtăm 
întreaga responsabilitate, dar purtăm o mare responsabilitate. 

In alte vremuri, echilibrate, meseria de scriitor putea să fie 
un joc; astăzi, e o datorie grea şi scopul său nu e să îmbete 
mintea cu poveşti, ca să o facă să uite. Scopul său e să 
proclame mobilizarea tuturor forţelor luminoase, existente încă 
în epoca noastră de trecere, şi să îndemne omul să depăşească, 
atât cât va putea, bestia. 

In tragediile antice greceşti, eroii nu erau altceva decât 


părţile fragmentate ale lui Dionysos, ciocnindu-se între ele. Se 
ciocneau pentru că erau separate, fiecare reprezenta numai o 
parte a divinității, nu alcătuiau zeul întreg. Dionysos, zeul intact, 
stătea nevăzut în centrul tragediei şi guverna naşterea mitului, 
desfăşurarea şi catharsisul. Pentru spectatorul iniţiat, părţile 
risipite ale zeului, ciocnindu-se între ele, erau în chip tainic unite 
şi împăcate în el, recompunând trupul intact al zeului şi 
reinstalând armonia. 

Cred că tot astfel, printre mădularele risipite ale eroilor care 
se luptă între ei, în tragedia modernă, trebuie să se ridice, 
dincolo de luptă şi de ură, intactă, armonia viitoare. E o 
încercare foarte dificilă, poate încă imposibil de împlinit. Ne 
aflăm într-un moment de distrugere şi de recompunere 
universală, în care chiar cele mai curajoase încercări individuale 
sunt adeseori sortite eşecului; dar aceste încercări pot fi 
fecunde, nu pentru noi, ci pentru cei ce vor veni după noi. 
Deschid calea şi ajută viitorul să meargă pe ea. 

Scriam în tihna casei părinteşti, într-o stare de extaz, dar 
această teribilă responsabilitate nu a dispărut nicio clipă din 
mintea mea. Cu adevărat, înaintea faptei, a fost Cuvântul, fiul 
unic al lui Dumnezeu. Cuvântul, sămânţa care a creat 
amândouă lumile, pe cea văzută şi pe cea nevăzută. 

Incet-încet, cu bucurie, m-am văzut înghiţit de cerneală; 
marile umbre se înghesuiau în adâncul inimii mele, căutând să 
soarbă sângele cald, ca să le readucă la viaţă: lulian Apostatul, 
Nikephoros Phokas, Constantin Paleologul, Prometeu. Suflete 
mari şi chinuite, care au suferit şi au iubit în exces, care s-au 
împotrivit fără teamă zeilor şi destinului. Încercam să-i scot din 
infern la lumină, să glorific suferinţa şi lupta lor - suferinţa şi 
lupta omului - în faţa omului trăitor. Ca să găsesc eu însumi 
curaj. Ştiu că tot ce scriu nu va fi niciodată desăvârşit ca artă, 
pentru că lupt anume să depăşesc hotarele artei - deformând 
esenţa frumosului, armonia. 

Pe măsură ce scriam, simţeam tot mai profund că nu scriu de 
dragul frumosului, ci al izbăvirii. Nu eram un veritabil mâzgălitor 
de hârtie, pentru că nu aveam satisfacția unei fraze bine aduse 
din condei, a unei rime sonore; eram un om care suferea, care 
lupta, căutând izbăvirea. Voiam să scap de tenebrele din mine şi 
să le prefac în lumină, să scap de urletul de fiară al străbunilor 
mei, pe care voiam să-i prefac în fiinţe umane. lată de ce 


evocam sufletele mari, care au învins cele mai teribile şi grele 
încercări, ca să capăt curaj. Înţelegeam: aceeaşi eternă luptă, 
care se desfăşura în faţa mea pe când eram copil, izbucnea fără 
răgaz în fiinţa mea şi în lumea întreagă, această luptă devenise 
laitmotivul nesecat al vieţii mele. De aceea, în întreaga mea 
operă, am avut drept protagonişti numai doi luptători; dacă am 
scris, am făcut-o pentru că, din păcate, numai cu pana îi puteam 
ajuta în lupta lor. Creta şi Turcia, Binele şi Răul, Lumina şi 
Întunericul s-au luptat neîntrerupt în fiinţa mea, iar prin scrierile 
mele, la început inconştient, apoi conştient, am făcut totul ca să 
ajut Creta, Binele şi Lumina să învingă. Scopul scrierilor mele nu 
a fost frumosul, ci eliberarea. 

Soarta a vrut să vin pe lume într-o vreme în care lupta era 
atât de violentă, nevoia de ajutor atât de imperioasă, încât am 
înţeles devreme identitatea dintre lupta mea individuală şi 
marea luptă a lumii de azi; luptam pentru a ne elibera: eu de 
întunecaţii mei strămoşi, lumea de vechea nedreptate şi 
amândoi luptam să scăpăm de tenebre. 

A izbucnit al Doilea Război Mondial, lumea întreagă era în 
delir; se vede că fiecare epocă are demonul său; el e stăpânul, 
nu noi suntem stăpânii, iar demonul epocii noastre e însetat de 
sânge. Aşa cum se întâmplă atunci când lumea e putredă şi 
trebuie să dispară. Se pare că o minte inumană, sau 
supraumană, ajută spiritul să se elibereze de omul decăzut şi să 
se înalțe; dacă lumea i se pune în cale, trimite demonul 
prăpădului să o distrugă şi să deschidă drumul însângerat, prin 
care să treacă spiritul. 

Vedeam lumea prăbuşindu-se în jurul meu, fără încetare. Cu 
toţii vedem lumea pierind, sufletele cele mai inocente încearcă 
să se împotrivească, dar demonul suflă şi le smulge aripile. 

Când a izbucnit războiul am pornit spre munţii Cretei, ştiam 
că numai acolo voi găsi, nu pacea şi alinarea, ci mânaria de care 
omul are nevoie în momentele grele, spre a-şi păstra cumpătul. 
Într-o duminică, după liturghie, am văzut un luptător bătrân, în 
pragul bisericii, spunându-le tinerilor, pentru a le insufla curaj, 
un lucru de preţ: "Priveşte frica drept în ochi, dacă poţi, şi frica 
se înfricoşează şi pleacă!" Aşadar, mi-am luat bâta, mi-am pus o 
traistă pe umăr şi am luat-o spre munţi. Era tocmai momentul 
când nemţii atacau Norvegia, încercând să o ocupe. 

Într-o zi, pe la chindie, eram la poalele muntelui Psiloritis şi 


numai ce aud un glas sălbatic, de undeva de sus, deasupra 
mea: 

— Hei, tu de colo, stai puţin! Stai puţin, vreau să te întreb 
ceva! 

M-am uitat în sus şi am zărit, ieşind de după o stâncă, un om 
care venea rostogolind bolovanii la vale. Sărea de pe o piatră pe 
alta, cu paşi de uriaş, pietrele se rostogoleau sub picioarele sale, 
făcând o zarvă teribilă; părea că muntele întreg se prăvălea 
odată cu el. Îl vedeam acum bine, era un cioban bătrân, o 
namilă de om. M-am oprit, să-l aştept. Ce-o fi vrând de la mine, 
mă întrebam eu, şi de ce atâta zor nevoie? 

S-a apropiat, oprindu-se pe un colţ de stâncă; pieptul lui 
păros, descoperit, aburea. 

— Hei, cumetre, mi-a zis el gâfâind, ce mai e cu Norvegia? 

Auzise că o ţară era gata să cadă în robie, habar n-avea ce o 
fi aia Norvegia, unde se afla, ce fel de oameni or fi locuind acolo, 
dar pricepuse un singur lucru: libertatea era în primejdie. 

— E mai bine, moşule, nu-ţi face sânge rău, i-am răspuns, e 
mai bine. 

— Slavă Domnului, a zis bătrânul cioban, făcându-şi cruce. 

— Vrei o ţigară? l-am întrebat eu. 

— Ce să fac cu ţigara? Nu-mi trebuie nimic. Dacă Norvegia e 
bine, pentru mine e prea destul şi atât. 

Şi zicând acestea, şi-a luat bâta şi a început să urce din nou, 
ca să-şi vadă de turmă. 

Aerul Greciei e cu adevărat sacru, mă gândeam eu, fără doar 
şi poate, libertatea s-a născut aici. Nu cred că încercarea prin 
care trecea o ţară necunoscută şi îndepărtată, luptând pentru 
libertate, ar fi putut fi trăită cu atâta durere dezinteresată de 
vreun ţăran sau de vreun cioban din altă parte a lumii! Lupta 
Norvegiei devenise lupta acestui păstor grec; pentru el, 
libertatea era fiica sa legitimă. 

Scriam, în pacea casei părinteşti, încercând să-mi fac şi eu 
datoria, jucând un rol în eterna bătălie. Uneori lăsam hârţoagele 
şi cerneala şi o luam printre măslini şi printre vii, pe drumul care 
duce la Cnossos. Când am văzut pentru întâia oară acest 
neaşteptat miracol cretan, ţâşnind din pământ ca o primăvară, 
scările de piatră, coloanele, curţile, frescele, m-a cuprins o 
inexplicabilă bucurie şi tristeţe, gândindu-mă că această lume 
extraordinară a pierit, cum piere orice faptă omenească: se 


menţine doar o clipă în lumină, apoi se cufundă în haos pentru 
vecie. Pe măsură ce era reconstituit, palatul regal strălucea iar 
în lumina soarelui cretan, pe zidurile în ruină prindeau viaţă 
luptele cu tauri, femeile cu pieptul descoperit, cu buzele roşii, cu 
pletele creţe, căzând în valuri; o Judecată de Apoi se desfăşura 
înaintea mea şi vedeam strămoşi necunoscuţi, de demult, 
răsărind din pământ, bărbaţi tăcuţi, veseli şi vicleni, şi femeile 
lor, purtând veşminte brodate cu stele de pe cer, cu stele de 
mare, cu flori de pe pământ, răsfăţând pe braţe şerpi sacri, 
veninoşi. 

Odată, când am luat-o iar pe drumul înverzit şi am ajuns pe 
dealul sacru al Judecăţii de Apoi, plimbându-mă ore în şir printre 
miracolele în ruină, o scenă m-a tulburat mai mult decât toate; 
mi se părea că o vedeam pentru prima oară. Fără îndoială că 
răspundea neliniştilor şi speranţelor sufletului meu, de aceea 
am înţeles abia atunci mesajul său ascuns. O mulţime de peşti 
înotau cu cozile deasupra apei, zbenguindu-se fericiţi şi, 
deodată, unul, un peşte zburător, a întins aripile mititele, şi, 
luându-şi avânt, a sărit deasupra apei ca să respire aerul pur. 
Nu putea să mai rămână în apă, să îndure condiţia sa umilitoare 
de peşte, nu mai voia să trăiască în apă, voia să-şi depăşească 
destinul, să respire în aerul pur, să devină pasăre. O fulgerare 
de secundă, atât cât l-au ţinut puterile, dar această clipă era o 
eternitate. Aceasta este eternitatea. 

Priveam peştele zburător cu emoție profundă şi compasiune, 
ca şi cum vedeam zugrăvit propriul meu suflet pe peretele 
palatului, cu atâtea mii de ani înainte. Acesta e peştele sacru al 
Cretei, mă gândeam eu, peştele care saltă spre a scăpa de orice 
constrângere, spre a respira liber. Nu a căutat şi Hristos - 
IHTHYS - acelaşi lucru: a transcende destinul omului spre a se 
uni cu Dumnezeu, cu alte cuvinte, cu libertatea absolută? Nu 
doreşte fiecare suflet care luptă să-şi depăşească limitele? Ce 
fericire, reflectam eu, să fie Creta cea dintâi pe pământ care a 
văzut naşterea acestui simbol al sufletului care luptă şi moare 
pentru libertate! Peştele zburător - iată sufletul nesupus al 
omului care luptă. 

Priveam peştele zburător făcând saltul său mortal deasupra 
apei, priveam bărbaţii şi femeile cu talia îngustă, jucându-se 
voioşi cu taurul în arena pietruită, leoaica dormind între crini, 
străduindu-mă să înţeleg taina pe care o ascundeau: de unde 


venea atâta curaj, atâta bucurie, ce rugă adresau, şi cărui zeu, 
braţele goale şi triumfătoare ale femeii, braţele pe care se 
încolăceau şerpi negri? Această sete de viaţă nepotolită şi acest 
zâmbet eroic, fără teamă în faţa primejdiei şi a morii, trezeau în 
mine isprăvi ancestrale de vitejie, îndelungi şi râvnite 
confruntări cu moartea. Taurul şi omul, moartea şi sufletul 
păreau să fie prieteni, amândoi cu trupul gol, unşi ca atleţii cu 
ulei înmiresmat, se jucau amândoi o oră, două, până la apusul 
soarelui. "În acest teribil moment al confruntării dintre Creta şi 
abis, mă gândeam eu tulburat peste măsură, se ascunde 
misterul Cretei. Trebuie să-i descopăr taina!" 

Hristos, Buddha, Lenin au pălit în sufletul meu, pământul 
Cretei i-a alungat, nu mai priveam înapoi, am ridicat ochii şi 
priveam cu patimă şi frică spre piscul invizibil, învăluit în nori. 
Un Sinai bântuit de divinitate unde, înarmat cu fulgere şi cu 
porunci aspre, presimţeam că sălăşluia Dumnezeul meu. 

Am simţit o nouă forţă, o nouă responsabilitate, trecându-mi 
prin vine. Sufletul meu se îmbogăţise, în acelaşi timp cu 
pământul Cretei; părea să fie plămădit mai mult din lacrimile şi 
din râsetele trecutului. O dată mai mult, am înţeles cu câtă 
misterioasă siguranţă şi cu ce intensitate simte pământul 
legătura sa cu sufletul! În mod cert, la fel trebuie să simtă 
floarea urcând în ea noroiul, din adâncul rădăcinilor ei - spre a 
se preface în culoare şi parfum. 

Îmi vedeam sufletul tălăzuindu-se în sângele meu aidoma 
unei Crete misterioase în miniatură: avea aceeaşi formă de 
corabie cu trei catarge, navigând printre aceleaşi veacuri, 
printre aceleaşi grozăvii şi bucurii, plutind printre cele trei 
continente - mânată de trei vânturi violente, fecunde - al 
Orientului sfânt, al arzătoarei Africi şi al sobrei Europe. Această 
dorinţă care mă încercase, conştient sau inconştient, ani de-a 
rândul, s-a deşteptat imperios în sufletul meu: dorinţa de a pune 
în armonie aceste trei impulsuri disparate, să realizez încercarea 
supremă - sinteza, sacra şi întreita Monadă. 

Simbolul religios, comun tuturor oamenilor, al Sfintei Treimi 
se situa în mine la un alt nivel, mai puţin simbolic, devenind o 
imperioasă şi arzătoare realitate. O datorie supremă, imediată. 
Astfel, sau nimic! am jurat în sinea mea, într-un moment de 
exaltare, astfel, sau nimic! Această treime nu a căzut din cer de- 
a gata, trebuia să o creez eu însumi: aceasta şi numai aceasta 


era datoria mea! Nu întâmplător Creta era situată între cele trei 
mari Sufluri şi nu în zadar sufletul meu şi-a asumat destinul şi 
forma ei. Toate strigătele pe care, de-a lungul secolelor, cu 
oamenii, cu munţii, cu mările înspumate care o înconjoară, 
Creta le-a azvârilit în aer, din străfundul inimii sale, în orele ei de 
veghe şi de somn, eram dator să le prefac într-un mesaj 
desăvârşit. Nu sunt eu fiul său? Nu sunt plămădit din lutul său? 
Contemplând trecuta ei splendoare, nu este ea cea care mi-a 
poruncit să descopăr sensul ascuns al luptei sale, al strigătului 
său de veacuri, al mesajului cretan pe care se străduieşte să-l 
comunice umanităţii? 

Am luat-o înapoi spre casă. Când am trecut printre măslini şi 
printre vii, când am intrat în Megalo Kastro şi când am ajuns 
acasă? Nu vedeam nimic, peştele zburător făcea salturi 
disperate în faţa ochilor mei. Ah, dacă aş putea crea un suflet 
care să sară şi să dărâme toate barierele omului! Să scape din 
ghearele destinului o fulgerare de secundă! Să uite, o clipă, 
bucuriile, tristeţile, ideile, toţi zeii, ca să respire aerul pur şi 
neîntinat! 

O scrisoare într-un plic cernit mă aştepta acasă. Un timbru 
din Serbia, am înţeles. O ţineam şi mâna îmi tremura. De ce s-o 
deschid? Am ghicit numaidecât vestea amară. A murit, a murit, 
am şoptit şi lumea întreagă s-a întunecat. 

O vreme m-am uitat pe fereastră la noaptea care se lăsa. 
Vasele cu flori din curte fuseseră udate, se simţea un miros de 
pământ reavăn. Luceafărul-de-Seară spânzura în ramurile cu 
spini ale salcâmului, ca un strop de rouă. Seara era plăcută, 
viaţa mi se părea minunată, o clipă am uitat scrisoarea amară 
pe care o tineam în mână. 

Deodată, am priceput. Admirând frumuseţea lumii, mă 
fortam să uit de moarte. Ruşinat, am sfâşiat în grabă plicul. La 
început literele dansau înaintea ochilor mei; încet-încet, s-au 
aşezat la loc calme, imobile, şi am putut citi: 

"Sunt dascălul din sat şi vă scriu ca să vă anunţ trista veste: 
Alexis Zorbas, care avea aici o mină de leucolit, a murit, 
duminica trecută, la ora şase seara. Inainte de a-şi da sufletul, 
m-a chemat şi mi-a spus: «Hai încoace, dascăle, am prietenul 
ăsta în Grecia. Când n-o să mai fiu, scrie-i că am murit şi că 
până în clipa din urmă am fost în toate minţile, cu ochiul deschis 
şi binevoitor, şi că mă gândesc la el. Şi că nu mă căiesc de 


nimic. Spune-i că îi doresc sănătate şi că e timpul să-şi bage 
minţile în cap... Şi, dacă vine popa să mă spovedească şi să-mi 
dea sfânta împărtăşanie, spune-i s-o şteargă, mai bine să mă 
afurisească! Am făcut multe în viaţa mea, dar, parcă n-am făcut 
nimic, dacă stau şi mă gândesc. Oameni ca mine ar trebui să 
trăiască o mie de ani. Noapte bună!»" 

Am închis ochii, simţeam lacrimile rostogolindu-se încet şi 
fierbinţi pe obraji. "A murit, a murit", şopteam eu, "Zorbas s-a 
dus, s-a dus pe veci... Râsul a murit, cântecul s-a stins, santuri e 
spart, s-a sfârşit dansul de pe malul mării, gura nesătulă care 
întreba cu o sete de nepotolit e plină acum de pământ, nu va 
mai fi nicicând o mână atât de blândă, atotştiutoare, care să 
mângâie piatra, marea, pâinea, femeia." 

Nu durerea mă stăpânea, ci mânia. "E nedrept", am strigat 
eu, "un astfel de suflet nu trebuie să moară. Când va mai putea 
pământul, apa, focul şi întâmplarea să creeze iarăşi un Zorbas?" 

Trecuseră multe luni de când nu mai primisem veşti de la el, 
dar nu-mi făceam griji. Se pare că îl credeam nemuritor. Mă 
întrebam cum se putea ca un astfel de izvor să sece? Cum a 
biruit moartea un astfel de potrivnic viclean, făcându-l să muşte 
din ţărână? N-a putut el găsi în ultima clipă un hohot de râs, un 
dans, un truc, ca să scape de moarte? 

N-am putut închide ochii toată noaptea. Amintirile veneau 
grăbite, se învălmăşeau, se ridicau încărcate de nelinişte, 
veneau într-un suflet, vrând să-l readucă pe Zorbas, să-l 
împiedice să se risipească în cele patru vânturi. Întâmplările 
cele mai mărunte legate de el străluceau limpezi şi sprintene în 
memoria mea, ca vara, peştii în mii de culori în apa limpede a 
mării. Nimic din ce îmi amintea de el nu murise în sufletul meu, 
părea că tot ce a atins Zorbas devenise nemuritor. 

Toată noaptea m-am gândit. Ce să fac, ce să fac ca să alung 
moartea - moartea lui? 

O portiţă s-a deschis în mine şi amintirile mă năpădeau, se 
înghesuiau, vrând să pună stăpânire pe inima mea. Işi potriveau 
buzele şi mă îndemnau să-l adun pe Zorbas din pământ, din 
mare, din vânt şi să-l aduc înapoi la viaţă. Nu asta era datoria 
inimii? Nu ne-a dat Dumnezeu inima cu acest gând: să-i înviem 
pe cei dragi, să-i readucem la viaţă? Să-l readuc la viaţă! 

Inima omului e un vas adânc, plin cu sânge, când e 
descoperit, toate umbrele neîmpăcate, însetate, pe care le-am 


iubit, aleargă să bea şi să învie, se înghesuie în jurul nostru, 
întunecând zarea. De ce aleargă să soarbă sânge din inima 
noastră? Pentru că ele ştiu că altă înviere nu există. In acea 
seară, Zorbas alerga în fruntea tuturor, cu paşi mari, împingând 
la o parte toate celelalte umbre, pentru că ştia că, dintre toţi cei 
pe care-i iubisem în viaţa mea, pe el l-am iubit cel mai mult. 

Spre dimineaţă, eram hotărât. Mă simţeam calm de parcă o 
înviere avusese loc în fiinţa mea, inima mea era o Magadalenă, 
grăbindu-se spre mormântul Invierii! 

Am rămas în pat mai mult ca de obicei. Soarele voios de 
primăvară intra în odaie, luminând basorelieful, care îmi plăcea 
atât de mult, de deasupra patului. Tata îl găsise undeva şi îl 
agăţase la capul patului meu, pe când eram copil. Nu cred în 
coincidenţe, cred în destin. Basorelieful mi-a revelat taina vieţii 
mele cu o surprinzătoare simplitate, poate chiar taina vieţii lui 
Zorbas. Era o copie făcută după o piatră funerară antică: un 
luptător gol, care nu-şi lepădase coiful nici chiar în moarte, se 
sprijinea pe genunchiul drept, apăsându-şi pieptul cu amândouă 
mâinile; un zâmbet liniştit îi flutura în jurul buzelor strânse. 
Mişcarea graţioasă a trupului său puternic e astfel că nu poţi şti 
dacă dansează sau moare. Ori poate sunt dansul şi moartea 
împreună? 

Chiar dacă e moartea, o vom preface în dans, mi-am zis eu, 
încurajat de soarele voios care lumina luptătorul, dându-i viaţă. 
Hai, inimă, să-i dăm o picătură din sângele nostru, ca să revină 
la viaţă, să facem tot ce putem să mai trăiască puţin acest 
nemaipomenit mâncău, băutor, rândaş de cai şi vânător de 
fuste, acest vagabond. Dansatorul şi luptătorul. Sufletul 
nemărginit, trupul cel mai sigur, chiotul cel mai straşnic pe care 
l-am auzit în viaţa mea. 


XXX. Când germenul Odiseei' a prins să rodească în 
mine 


Mitul lui Zorbas a început să se cristalizeze în fiinţa mea. Mai 
întâi a fost o emotie muzicală, un ritm nou, de parcă sângele ar 
fi început să-mi alerge mai iute prin vine. Simţeam un fel de 


13 Poem în 24 de cărţi, cuprinzând 33 333 de versuri; cu o 
structură şi un stil “"anti-clasice", este cel mai elaborat portret al 
lui Odiseu din toată literatura post-homerică. (N. tr.) 


febră şi de ameţeală, un amestec nedefinit de plăcere şi de 
greață, parcă ceva străin, nedorit, mi-ar fi pătruns în vârtejul 
sângelui. Trupul meu se pregătea să-l atace, să-l alunge, dar 
acel ceva se împotrivea, implora, prindea rădăcini, într-o parte 
sau alta, se agăța şi nu mai voia să iasă. Devenise o sămânță, 
un bob tare de grâu; părea să simtă că spicul şi pâinea 
întemniţate în el se aflau în pericol şi lupta cu disperare să nu le 
lase să piară. 

leşeam şi mă plimbam ore întregi pe câmp, înotam în mare; 
adeseori mă întorceam la Cnossos. Mă scuturam şi loveam ca un 
cal înţepat de o muscă vorace, pe care încerca să o alunge. 
Zadarnic. Sămânţa prindea rădăcini şi punea stăpânire pe mine. 

Un proces tainic începea în mine: nutrind şi udând sămânţa 
cu sângele meu, o făceam parte din măruntaiele mele, o luam în 
stăpânire, asimilând-o; nu mai speram să scap de ea. Sămânţa 
intrată în chip de cuceritor se făcea una cu mine şi astfel 
amândoi eram, în acelaşi timp, învinşi şi învingători. 

Cuvinte, rime şi comparații începeau să dea târcoale în jurul 
seminţei nepoftite, nutrind-o ca pe un embrion. Amintiri 
nedesluşite, bucurii şi tristeţi cufundate în uitare, râsete şi 
poveşti prindeau iar viaţă. Zilele petrecute împreună zburau pe 
dinaintea mea ca nişte porumbei albi, uguind voioşi. Amintirile 
se află mult mai presus de adevăr şi mult mai presus de 
născocire. Zorbas se metamorfoza treptat şi se prefăcea în 
legendă. 

Noaptea nu aveam curajul să merg la culcare; sămânţa 
continua să lucreze în somnul meu. În pacea sfântă a nopţii, o 
auzeam ronţăind, ca un vierme de mătase: ronţăia frunzele din 
adâncul inimii mele, încercând să le prefacă în mătase. 

Noaptea hoinăream pe străzile înguste din Kastro, de prin 
toate colţurile se iveau vechi amintiri, mă vedeam copil 
singuratic, nu mă jucam cu ceilalţi copii, mă vedeam adolescent, 
plimbându-mă cu amicii mei pe zidul venețian, deasupra mării. 
Era seară şi dinspre mare sufla o briză blândă, sărată, care 
aducea mireasma de iasomie de prin grădini şi parfumul fetelor 
care se plimbau şi râdeau de noi, pentru că ar fi vrut să 
întoarcem capul după ele, dar noi vorbeam despre Dumnezeu şi 
despre nemurirea sufletului.. Când era lună plină, luminoasă, 
mă cuprindea o beţie profundă şi plină de vrajă, porţile şi 
acoperişurile caselor se îmbătau şi ele, pietre, stâlpi, fântâni, 


clopotniţe se dezbrăcau de materie, eliberându-se de povara 
care le apăsa peste zi, sufletele lor străluceau goale în lumina 
lunii. 

Au început primele ploi; cerul s-a scurs pe pământ, seminţele 
îşi scoteau capul din brazdă şi se bucurau. Casa părintească mă 
apăsa şi m-am refugiat singur într-o căsuţă părăsită a unui amic, 
în afara oraşului, pe malul mării. O curte pătrată închisă cu 
ziduri înalte, doi lămâi, un chiparos, câteva vase cu busuioc şi 
măgheran, o poartă grea făcută din trei rânduri de scânduri, ca 
poarta unei cetăţi, cu un zăvor greu pe care trebuia să-l tragi cu 
toată forţa, cu amândouă mâinile. Ce fericire, când zăvoram 
poarta, rămânând singur şi nimeni nu mai putea să pună piciorul 
în sihăstria mea! Te voi ascunde sub braţ, când o să ajung în rai, 
te voi lua cu mine, i-am spus zăvorului, uitându-mă la el cu 
recunoştinţă. Unul îşi ia uneltele cu care îşi câştiga traiul zilnic 
sau lancea cu care mergea la luptă, altul pana cu care scria, 
altul femeia iubită. Eu o să iau acest zăvor. 

Ce plăcere să fii singur, să auzi marea suspinând dincolo de 
prag, să vezi căzând primele ploi peste lămâi şi peste chiparos, 
să simţi sămânţa hrănindu-se din măruntaiele tale! 

Zorbas zăcea în mine ca o crisalidă înfăşată într-o coajă tare 
şi diafană, nu se mişca, dar simţeam cum tainic, fără zgomot, în 
crisalida mută continua un proces misterios neîntrerupt; vinele 
amorţite prindeau viaţă, trupul de iască se înmuia, învelişul era 
gata să crape, sus pe spate, încârligate şi fără putere, două aripi 
imature, zbârcite, neputincioase, erau gata să apară. Culcat în 
crisalidă, era un viermişor care, împins afară de o subită şi 
divină nebunie, voia să devină fluture. Ascultam primele ploi, 
auzeam tresărirea pământului care primea revărsarea de ape, 
germenul grâului sorbea lacom apa din pământ, îşi scotea 
cârligele verzi şi puternice, se agăța de ţărână, voia să se ridice 
în lumină, să devină spic de grâu, apoi pâine - ca astfel oamenii 
să se hrănească şi să-l poată slăvi pe Dumnezeu. Atent, 
pândeam, în dreptul fiecărui fir subţire de iarbă, spiritul care îl 
ajuta să crească, să-şi împlinească datoria pe pământ. Acolo, în 
solitudinea mea inviolabilă, am simţit că până şi cea mai 
măruntă creatură - bobul de grâu, viermele, furnica - îşi 
aminteşte originea sa divină şi, posedată de un delir inspirat de 
Dumnezeu, vrea să urce treaptă cu treaptă, ca să se unească cu 
el. Să ajungă la el şi să rămână lângă el - bobul de grâu, 


viermele şi furnica - împreună cu îngerii şi cu arhanghelii, căci şi 
ei sunt îngeri şi arhangheli. 

Şi eu care-l cunoscusem pe Zorbas, când mai făcea încă 
umbră pământului, eu care ştiam că nici trupul, nici cântecul, 
nici dansul nu ajungeau să-l cuprindă, mă întrebam, aşteptând 
să văd ce fel de fiară va ţâşni, când va veni ceasul, când va 
sfâşia învelişul în care stătea nemişcat, în măruntaiele mele. Ce 
fiară, ce suferinţă vorace, ce flacără nepotolită şi fără de 
speranţă va răsări? Dacă larva, viermele de nimic, vrea oare să 
devină fluture, mă întrebam, ce ar vrea Zorbas să devină? 

Zile neuitate de sfântă meditaţie. Ploua, apoi norii se 
risipeau, soarele răsărea proaspăt spălat, florile de lămâi au dat 
roade, lămâile sacre, încă verzi, străluceau pe ramuri. Noaptea 
stelele răsăreau, se învârteau pe deasupra capului meu şi 
coborau spre apus; timpul curgea ca o apă vie; îmi simţeam 
capul plutind ca o arcă, peste timp, pe deasupra potopului, 
plutind cu încredere, încărcată cu tot felul de seminţe - de 
animale, de păsări, de oameni, de zei. Rechemându-mi 
amintirile, retrăind toate călătoriile, gândindu-mă la toate 
sufletele cărora le eram îndatorat, trimiteam sângele, val după 
val, să hrănească sămânţa din mine, aşteptam. Hrăneam 
sămânţa cu mierea prețioasă pe care am cules-o, toată viaţa, 
din cele mai veninoase şi mai parfumate flori. Gustam pentru 
prima oară înţelesul iubirii de părinte şi înţelegeam ce izvor de 
veşnicie este un fiu. Aşa cum perla este suferinţa şi, în acelaşi 
timp, suprema împlinire a  scoicii, simţeam tulburare şi 
fierbinţeală în sânge, o veste tainică venea din adâncuri: 
ajungeam - sau eram gata să ajung - în momentul decisiv al 
vieţii mele; după această sămânță, după acest fiu, destinul meu 
va fi judecat! 

A trecut toamna, am intrat în iarnă. Mă plimbam pe ogoarele 
din jurul ascunzătorii mele şi admiram răbdarea cu care 
pământul, golit de ierburi, veghează seminţele şi aşteaptă cu 
încredere venirea primăverii; aşteptam şi eu cu răbdare, 
împreună cu pământul. Mi se părea că mă preschimbasem în 
femeie, hrănind sămânţa, Cuvântul, şi aşteptam la fel ca 
pământul. O, dacă aş putea, îmi ziceam, să întrupez toate 
neliniştile şi toate speranţele în acest Cuvânt şi să las în urma 
mea un fiu fără seamăn, când voi deschide porţile pământului şi 
voi pleca! 


Mi-am amintit de un sihastru pe care l-am întâlnit la Athos. 
Avea în mână o frunză de plop, se uita la ea în lumină şi 
lacrimile îi curgeau pe obraji. Surprins, m-am oprit şi l-am 
întrebat: "Părinte, ce vezi pe frunză, de ce plângi?" "Il văd pe 
Hristos răstignit", mi-a răspuns el. Atunci a întors frunza pe 
cealaltă parte şi chipul îi strălucea de fericire. " Ce vezi acum", l- 
am întrebat, "ce te face atât de fericit?" "Îl văd pe Hristos înviat, 
fiule!" 

O, dacă cel care creează ar putea să vadă în cel mai mărunt 
lucru, o gâză, o cochilie, un strop de apă, neliniştile şi speranţele 
sale; nu numai ale sale, ci ale lumii întregi! Să vadă omul 
răstignit şi înviat, în fiecare bătaie a inimii sale. Să simtă că 
furnicile, stelele, umbrele, ideile, noi toţi, ne tragem din aceeaşi 
mamă, toţi suferim, toţi nădăjduim şi va veni o zi când ochii ni 
se vor deschide şi vom vedea că toţi suntem una, şi atunci vom 
fi izbăviţi. 

Nu voi uita niciodată aceste luni de misterioasă aşteptare. 
Foşnetul frunzelor de lămâi, o albină care zbura în aer, marea 
vuind la poarta mea, în nopţile de iarnă, o cioară care zbura 
peste acoperişul casei, toate mă făceau să sufăr, să ţip, de 
parcă un zeu mă jupuise şi trupul meu nu suporta nici măcar o 
pală de vânt. 

Ştiam de multă vreme că exista o singură cale de a scăpa de 
o mare durere sau de o mare fericire, să mă simt iar liber: 
trebuia să vrăjesc durerea sau fericirea prin farmecul magic al 
Cuvântului. În ţările tropicale, un viermişor cât un vârf de ac 
intră în carnea omului, rozând-o puţin câte puţin; atunci vine 
vraciul, cântă dintr-un fluier lung, magic, şi viermişorul se iveşte 
vrăjit, se încolăceşte ieşind încetişor. Fluierul artei seamănă cu 
cel al vrăjitorului. 

Au venit zilele alcioniene din ianuarie, scăldate în soare; un 
răgaz pe care Dumnezeu, în infinita lui bunătate, îl lasă în toiul 
iernii, ca astfel păsările de mare să-şi poată depune ouăle în 
siguranţă pe stânci. Într-o dimineaţă, din acele zile minunate, 
am sărit în mare şi am înotat, am prins putere, apoi am ieşit să 
mă usuc la soare. Rareori mi-am simţit corpul atât de uşor şi 
sufletul atât de fericit. M-am întors acasă, am luat condeiul - 
acesta e fluierul meu magic - şi uşor tremurând, m-am aplecat 
asupra foii albe. 

Scriam, ştergeam, nu găseam cuvintele potrivite; ba erau 


plicticoase şi lipsite de viaţă, ba indecente şi ţipătoare, ba 
abstracte şi goale, fără trup, fără căldură. La început ştiam ce 
voiam să spun, dar cuvintele îndărătnice, dezlănţuite, mă 
duceau în altă direcţie. Ideea iniţială crescuse peste măsură, 
deborda din făgaşul pe care o plasasem, invada spaţiul şi 
timpul, se schimba şi nu reuşeam să-i fixez chipul; în acelaşi 
timp şi sufletul meu se schimba şi nu mai reuşeam să-i conturez 
chipul. 

Zadarnic mă străduiam să găsesc o limbă simplă, fără 
ornamente strălucitoare, fără podoabele care alterează emoția. 
Se zice că un mistic musulman, căruia îi era sete, a coborât 
ciutura în fântână să scoată apă şi să bea. Ciutura a ieşit plină 
cu aur, a golit-o în fântână. A coborât-o iar şi apoi a tras-o sus, 
de data asta plină cu argint şi iar a golit-o în fântână. — 
"Doamne", a zis el, "ştiu că eşti plin de comori, dar dă-mi doar 
un strop de apă să beau, mi-e sete!" A tras iar ciutura din 
fântână, a scos-o plină cu apă şi a băut. Aşa ar trebui să fie şi 
limba - fără podoabe. 

Am înţeles că nu venise încă vremea, că metamorfoza 
tainică a seminţei nu se încheiase şi m-am oprit. Mi-am amintit 
cum, odată, am dezlipit o crisalidă de pe trunchiul unui măslin şi 
am tinut-o în palmă. Vedeam prin învelişul diafan ceva viu, 
mişcându-se; lucrarea tainică ajunsese la capăt şi fluturele, încă 
înlănţuit, aştepta înfiorat ora sacră în care va zbura spre soare. 
Nu se grăbea; avea încredere în lumină, în aerul cald, în legea 
cea veşnică a lui Dumnezeu, aştepta. 

Dar eu mă grăbeam. Voiam să văd miracolul mai devreme; 
trupul care se ridică din mormânt, din giulgiuri, prefăcându-se în 
suflet, în fluture. M-am aplecat şi am suflat deasupra crisalidei, 
încălzind-o cu răsuflarea mea. Învelişul a crăpat, giulgiul s-a 
sfâşiat de sus până jos şi am văzut apărând, înfăşat, încolăcit, 
cu  picioruşele adunate, imatur, un fluture de un verde 
strălucitor. Se foia gingaş şi prindea viaţă sub suflarea mea 
caldă şi îndărătnică. O aripă palidă, ca o frunzuliţă de plop abia 
înmugurită, s-a detaşat de trup şi a început să palpite, încercând 
să se întindă, dar în zadar, a rămas pe jumătate lipită. Curând şi 
cealaltă aripă s-a mişcat, încerca să se destindă, dar n-a reuşit 
şi a rămas pe jumătate desfăcută, tremurătoare. Mă aplecam şi 
suflam căldura, cu neruşinare; dar aripile schilodite nu se mai 
mişcau, chircite. 


Mi s-a făcut rău: cu graba mea, am îndrăznit să calc legea 
eternă şi fluturele a murit în palma mea. Anii au trecut, dar, de 
atunci, fluturele chircit în palmă atârnă greu în conştiinţa mea. 

Omul se grăbeşte, dar Dumnezeu nu se grăbeşte, de aceea 
creaţia omului e nesigură şi imperfectă, pe când creaţia divină e 
fără cusur şi trainică. Ochii îmi erau plini de lacrimi şi am jurat 
să nu mai calc legea eternă; să stau ca un pom bătut de vânt, 
ars de soare şi muiat de ploaie, să aştept cu încredere îndelung 
râvnita oră a florilor şi a fructelor. 

Dar iată că acum era gata să-mi calc jurământul: deşi 
crisalida lui Zorbas nu ajunsese încă la capătul metamorfozei, 
mă grăbeam să-i sfâşii giulgiul. Mi-a fost ruşine, am mototolit 
hârtiile măzgălite şi, uitându-mă chiorâş la ele, am ieşit afară şi 
m-am dus pe malul mării. 

Mi-am amintit cuvintele lui Zorbas: "Mă port întotdeauna ca 
şi cum aş fi nemuritor". Aceasta e calea divină, trebuie să o 
urmăm noi toţi muritorii, nu cu insolenţă sau mândrie deşartă, ci 
cu elanul nestăvilit al inimii care vrea să urce; strădania noastră 
de a urma calea lui Dumnezeu e singurul mijloc de a depăşi, 
măcar pentru o frântură de secundă - amintiţi-vă peştele 
zburător -, limitele condiţiei umane. Atâta vreme cât suntem 
prizonierii trupurilor noastre, atâta vreme cât suntem încă 
crisalide, cel mai preţios îndemn trimis de Dumnezeu este să 
fim răbdători, meditativi şi încrezători. 

Mă uitam cum apune soarele, insula din faţa mea se 
îmbujora ca un obraz înflorit de un sărut; ascultam ciripitul 
păsărelelor întorcându-se moţăind la cuiburile lor, obosite de 
atâta cântat şi de goana după pradă. Curând stelele vor răsări, 
ocupându-şi locul una câte una, şi roata nopţii va începe să se 
învârtească. O să vină miezul nopţii, apoi zorile, va răsări 
soarele şi roata zilei se va pune în mişcare. 

Un ritm divin. Stelele pe cer, păsările în văzduh, seminţele în 
pământ, toate i se supun. Numai omul îşi ridică braţele rebel, 
vrând să încalce legea eternă şi să prefacă supunerea în 
libertate. lată de ce omul e singura fiinţă, de pe pământ, care 
păcătuieşte. Ce înseamnă a păcătui? Inseamnă a distruge 
armonia. 

Mă gândeam să fac o călătorie, pentru a învăţa să aştept. 
Am plecat cu un caiac care mergea în graţioasele insule ale 
Mării Egee: Santorini, Naxos, Paros, Mykonos. Am spus şi voi mai 


spune: una dintre cele mai mari bucurii pe această lume este să 
călătoreşti pe Marea Egee primăvara, când suflă o briză uşoară. 
Nu-mi pot închipui un alt paradis. Ce altă bucurie, în cer şi pe 
pământ, ar putea fi în mai perfectă armonie cu trupul şi cu inima 
omului? Această bucurie duce la exaltare, dar, slavă Domnului, 
nu trece dincolo de ea, lumea vizibilă nu dispare; dar se 
întâmplă altceva: invizibilul devine vizibil şi ceea ce numim 
Dumnezeu, eternitate, beatitudine urcă la bordul caiacului şi 
pluteşte cu noi în largul mării. Închideţi ochii în ora grozavă a 
morţii şi, dacă aţi văzut Santorini, Naxos, Paros, Mykonos, veţi 
intra direct în rai fără să mai treceţi prin ţărână. Ce înseamnă 
sânul lui Avraam şi toate viziunile raiului creştin faţă de 
eternitatea greacă, făcută din apă, din piatră şi din vântul 
răcoros? 

Eram fericit că sunt om, că sunt grec şi că pot, fără 
amestecul deformant al reflecţiei abstracte, să simt instinctiv că 
Marea Egee îmi aparţine, că era o moştenire de la străbuni. Şi că 
pot să plutesc printre insule, de la o fericire la alta, fără să ies 
dintre hotarele sufletului meu. Insulele străluceau ca pieptul 
pufos al potârnichii, vibrau, se schimbau în fiecare clipă în 
lumină şi umbră, când cafenii, când pudrate în praf de aur; 
acoperite de trandafiri dimineaţa, de crini imaculaţi la amiază şi 
de calde violete, la ora când soarele se duce la culcare. 

Călătoria mea, ca o lună de miere, a durat două săptămâni. 
Când m-am întors în căsuţa de pe malul mării, mintea mea îşi 
regăsise calmul, inima bătea liniştită. Hristos, Buddha, Lenin, cei 
trei iubiţi pirați ai vieţii mele, nu dispăruseră, luceau într-o 
lumină palidă în amurgul memoriei, ca nişte hieroglife 
decorative a căror semnificaţie exaltată fusese depăşită. 

Niciun singur îndemn intelectual nu m-a încercat de-a lungul 
călătoriei mele, niciun vis nu mi-a tulburat somnul, ca să-mi 
aducă aminte de chinurile creatoare cărora nu le puteam găsi o 
ieşire. Priveam, ascultam şi miroseam lumea cu simplitatea 
lipsei de griji, sufletul meu luase forma trupului meu, ca să 
vadă, să audă şi să miroasă lumea într-o continuă stare de 
fericire. 

Doi pictori din Antichitate s-au luat la întrecere să picteze 
lumea vizibilă cât mai fidel cu putinţă. "O să vezi că eu sunt cel 
mai bun", a zis unul, arătându-i celuilalt perdeaua pe care o 
pictase. "Ei bine, trage perdeaua, să văd tabloul", a zis rivalul 


său. "Perdeaua e tabloul", a răspuns pictorul râzând. 

În călătoria mea pe Marea Egee am simţit că perdeaua era 
adevărata pictură, vai de cel care sfâşie pânza să vadă pictura! 
Nu va vedea decât haosul. 

Am rămas multe zile în tăcerea austeră a solitudinii. Era 
primăvară, stăteam în curte sub lămâiul înflorit, îmi aminteam 
fericit haikuul pe care îl auzisem la Athos: "l-am spus migdalului: 
Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Şi migdalul a înflorit..." 

Într-adevăr, pânza cusută cu flori, cu păsări şi cu oameni 
trebuie să fie Dumnezeu. Lumea aceasta nu e veşmântul lui, 
cum credeam odată, e Dumnezeu însuşi; forma şi substanţa 
sunt totuna. m-am întors din pelerinajul meu egeean cu această 
certitudine, cu acest nepreţuit trofeu. Zorbas ştia acest lucru, 
dar nu putea s-o spună prin cuvinte, şi atunci a spus-o prin 
dans. Ah, dacă aş putea, mă gândeam eu, să prefac acest dans 
în cuvânt! 

De cum am gândit asta, în mintea mea au răsărit stelele şi 
am înţeles. Atâţia ani îl căutasem pe Dumnezeu, fără să înţeleg 
că se afla în faţa mea; ca logodnicul care, crezând că a pierdut 
inelul de logodnă, îl caută neliniştit peste tot şi nu-l găseşte 
pentru că este chiar pe degetul lui. 

Singurătatea, tăcerea, Marea Egee colaborau tainic şi 
înţelegător cu mine. Timpul, şi acesta unul dintre confrații mei, 
trecea pe deasupra capului meu şi cocea sămânţa în 
măruntaiele mele. Împreună cu păsările şi cu stelele m-am 
înjugat la roata eternă, cred că pentru prima oară am înţeles ce 
înseamnă adevărata libertate: să te prinzi în jugul lui Dumnezeu 
- cu alte cuvinte, al armoniei. 

Creaţia e o vânătoare magică, plină de incertitudine şi de 
bătăi de inimă, la fel ca iubirea. In fiecare dimineaţă, când 
plecam la această vânătoare misterioasă, inima îmi bătea cu 
putere, de nelinişte, de curiozitate şi de o stranie şi diabolică 
bănuială, inspirată de Lucifer, care, nu ştiu cum şi de ce, 
semăna cu o nespusă şi profundă umilinţă. Din primele zile am 
înţeles înfricoşat, fără să mă gândesc, ce soi de pasăre nevăzută 
- poate inexistentă - urmăream. Munţii erau plini de potârnichi, 
văile erau pline de turturele, apele pline de rațe sălbatice; dar 
eu treceam cu dispreţ pe lângă aceste savuroase zburătoare şi 
urmăream pasărea nevăzută, pe care o auzeam o clipă, bătând 
din aripi în adâncul inimii mele; nu avea încă aripi, mă chinuiam 


să-i dau un trup ca s-o pot prinde în laţ. 

La început nu puteam să-i dau un nume, poate nu voiam. 
Căci ştiam prea bine că numele întemniţează sufletul, îl 
ajustează ca să încapă în cuvânt, îl obligă să lase în afara 
cuvântului tot ce are mai preţios, de neînlocuit, inefabilul. 

Dar am înţeles curând că anonimatul face vânătoarea şi mai 
dificilă. Nu puteam să-mi localizez nicăieri prada, ca să-i întind 
laţul; prezenţa sa nevăzută plana peste tot în văzduh, peste tot 
şi nicăieri. Omul nu poate suporta libertatea absolută, o astfel 
de libertate îl duce la haos. Dacă ar fi posibil să se nască un om 
dăruit cu o libertate absolută, prima sa datorie, dacă vrea să fie 
de folos pe pământ, este să îngrădească această libertate. Omul 
nu suportă să lucreze decât într-un spaţiu circumscris, clar 
delimitat. Trebuia, aşadar, să mă supun acestei incapacităţi 
umane, dacă voiam s-o depăşesc, şi astfel, în ciuda mea, eram 
obligat să-i dau un nume misterioasei păsări pe care o vânam. 
Un nume cu hotare cât se poate de mobile, cu contururi cât se 
poate de transparente, ca să văd, măcar ca prin ceaţă, ce se 
întâmplă în spatele şi în jurul acestui nume. 

Această nevoie lucra tainic în mine, zi şi noapte; din fericire, 
raţiunea nu avea niciun amestec, totul se petrecea fără ştirea 
sa. Intr-o dimineaţă, când m-am sculat, numele păsării strălucea 
în aer înaintea mea, neaşteptat, teribil: nu era o pasăre, era un 
strigăt, pornit din nenumărate guri, l-am recunoscut pe dată; 
era strigătul pe care îl vânam, pentru care mă chinuiam şi mă 
luptam: Strigătul Viitorului. Eram născut pentru el; bucuriile, 
tristeţile, călătoriile, virtuțile şi viciile mele nu erau altceva 
decât paşi făcuţi spre acest Strigăt. Hristos, Buddha, Lenin n-au 
fost decât opriri pe drumul pe care mergeam, ei au fost reperele 
care au marcat trecerea păsării nevăzute, au fost hăitaşii care 
au stârnit vânatul. 

Nimic nu s-a pierdut, aşadar? Rătăcirile mele spirituale, 
divagaţiile minţii mele păreau, luate separat, o pierdere de timp 
şi opera unei minţi necugetate, anarhice; luate împreună, 
înţelegeam acum, alcătuiau o linie dreaptă, neabătută, care ştia 
că numai drumurile ocolite o puteau ajuta să înainteze pe acest 
pământ bolovănos. Şi infidelităţile mele faţă de marile idei care 
m-au fascinat, apoi m-au deziluzionat, pe care le-am abandonat 
rând pe rând, luate împreună constituiau o fidelitate neabătută 
faţă de esenţă. Totul s-a petrecut de parcă Hazardul - să-i spun 


Hazard, sau Destin? - ar fi avut ochi şi o inimă largă pentru a mă 
purta de mână, călăuzindu-mă. Numai acum înţelegeam încotro 
mă purta şi ce aştepta de la mine: să aud Strigătul Viitorului, să 
încerc să ghicesc ce vrea, de ce răsună în văzduh şi încotro ne 
cheamă. 

Sângele mi s-a suit la cap într-un susur de bucurie; am luat 
pana şi am scris pe foaia albă refrenul vesel al celei din urmă 
opere hotărâtoare, pe care o începusem: 

Salutare, omule, cocoşel jumulit cu două picioare! E foarte 
adevărat, dar să nu te încrezi: dacă nu cânti în zori, nici soarele 
nu răsare! 

O flacără rece, jucăuşă, mi s-a lăsat pe creştetul capului; o 
simţeam fluturând în vânt, ca o aripă roşie. Era o pasăre 
cântătoare, misterioasă, un coif în flăcări care avea puterea 
magică de a spori ferocitatea şi speranţa luptătorului. Inima 
mea ardea de nerăbdare, voia să-şi ia avânt, dar când a văzut 
abisul - abisul, sau pe Dumnezeu? - a început să dea înapoi. 
Trupul, vrednic de milă, nu avea nici cea mai mică dorinţă de 
aventură, se simţea bine în căsuţa liniştită, cu lămâiul înflorit, cu 
marea şi cu zăvorul greu; trupul dădea înapoi, strigând. Dar un 
trup nevăzut, mai real, mai presus decât al meu, se tălăzuia pe 
deasupra capului meu şi mă conducea. Devenisem o corabie şi 
mă pregăteam să ies în larg: o sirenă s-a aşezat la provă, cu o 
mână odihnindu-se pe piept şi cu cealaltă întinsă drept înainte. 
Nu era Victoria, era Marele Strigăt şi îmi arăta drumul între cer 
şi mare. 

Toate cuvintele, poveştile, anecdotele pe care le ştiam au 
urcat pe corabie odată cu mine. l-am luat la bord pe cei mai 
iubiţi prieteni, cele mai năstruşnice îndrăzneli ale imaginaţiei, 
provizii bogate, burdufuri pline cu vin, o mulţime de zei antici, 
ciopliţi în lemn, ca să-mi petrec timpul mai uşor; am înălţat 
catargul şi am pornit în larg. 

incotro ne îndreptam? Nu aveam nicio idee, capul îmi era 
gol, tâmplele erau larg deschise şi toate cele patru vânturi 
suflau în jurul lor cu aceeaşi putere. În mâini ţineam un bulgăre 
de lut, dur: viitorul; l-am frământat şi i-am dat un chip - de om, 
de zeu, de demon -, apoi am distrus totul şi i-am dat alt chip. 
Formele ieşeau din degetele mele, se întrupau o clipă în aer şi 
piereau iarăşi în haos. Veţi zice că mă jucam; nu mă jucam, mă 
luptam. Mă luptam să modelez din lut chipul sufletului meu. 


Lupta era grea şi disperată, nu ştiam prea bine cum era 
sufletul meu şi ce chip putea să aibă; mă străduiam să îi 
descopăr, modelând lutul. Nu mă încredeam în rațiune; nu vede 
decât conturul trupului; nu vede flacăra care învăluie trupul, 
săltând în vârful capului, fluturând în vânt ca un stindard: iată ce 
este sufletul. Aşadar, lăsam forţele mistice să îmi conducă 
degetele. 

Trei zile, concentrat şi tăcut ca un fachir, imobil, mi-am 
retrăit viaţa. Nimic nu s-a pierdut. Nici cel mai mic amănunt: un 
rodiu înflorit lângă Kalamata, un pepene parfumat, pe care de 
abia îl cuprindeam cu braţele, într-un sat din Santorini, o fetiţă 
oacheşă care vindea iasomie la Napoli, tropăitul vesel şi 
triumfător al saboţilor unei văduve care juca în curte la o nuntă, 
arcul sprâncenelor unei circaziene la Moscova, toate ieşeau prin 
portita memoriei, înfiorându-mă de bucurie. Când mă duceam la 
culcare, continuam călătoriile în somn; numai că, noaptea, 
aceste călătorii pluteau eteric, eliberate de povara realităţii, 
plămădite dintr-o substanţă mai uşoară şi mai prețioasă. 

Există ceva mai adevărat decât adevărul? Da, există: 
legenda, ea dă un sens etern adevărului efemer. Toate rătăcirile 
mele se armonizau într-o singură şi nepreţuită călătorie, care 
ştia prea bine de ce, de unde şi încotro se îndrepta; fiecare 
oprire nu era doar un capriciu al hazardului, lipsit de sens, ci era 
împlinirea unui plan coerent al Destinului. Toate călătoriile mele 
au devenit un fir roşu care pornea de la om şi urca spre 
Dumnezeu - vreau să spun, spre cel mai înalt pisc al speranţei. 

A patra zi, pe când mă chinuiam să înţeleg unde ajunsese 
acest fir roşu, care marca urcuşul meu, deodată, am fost cuprins 
de o sacră teamă: dâra roşie nu era lăsată de sângele meu. 
Altcineva, un străbun uriaş, mult mai mare decât mine, un pirat 
al mării, un om al muntelui, era cel care urca; din rănile sale 
curgea sângele care marca linia roşie, în drumul său peste 
pământ şi peste ape. Eu nu eram decât umbra credincioasă care 
îl urma. Nu reuşeam să-l văd; auzeam doar suspinul şi hohotul 
lui de râs; mă uitam şi nu vedeam pe nimeni, dar simţeam 
răsuflarea lui trecând pe deasupra mea. 

Cu ochii plini de prezenţa lui, cu alţi ochi decât cei de ţărână, 
m-am aplecat deasupra foii de hârtie. Foaia albă nu mai era, ca 
înainte, o oglindă în care îmi vedeam chipul; pentru prima oară 
vedeam chipul marii mele Călăuze. L-am recunoscut pe dată: 


purta o şapcă de corăbier, avea o barbă scurtă şi creaţă, o 
privire de vultur, ochi mici şi îndrăzneţi, înşelători ca ai şarpelui, 
sprâncenele uşor încruntate, ca şi cum ar fi cântărit cu privirea 
un ţap pe care i-ar fi plăcut să-l fure, sau un nor trecând pe 
deasupra mării, aducător de furtună, ori forţa lui şi a zeilor, 
înainte de a hotărî dacă era mai bine să se arate puternic sau 
viclean. 

Pe chipul lui se citea forţa tăcută, imobilă, gata să se 
năpustească înainte. Era un atlet, un bărbat care respectă 
moartea şi luptă corp la corp cu ea, atent şi abil, fără strigăte, 
fără insulte, privind-o drept în ochi. Amândoi, unşi cu ulei 
înmiresmat, goi, se luptă în lumină, respectând regulile 
complicate ale luptei. Însoţitorul meu de drum ştie cine e 
adversarul său, dar nu intră în panică; ridică ochii şi vede cum 
moartea îşi schimbă înfăţişarea, luând mereu altă mască - când 
o femeie cu pieptul gol, cântând pe țărm, când un zeu care 
stârneşte furtuni pe mare, vrând să-l înece, când un fum uşor 
ieşind de pe acoperişului casei sale. lar el, lingându-şi buzele, se 
joacă cu toate chipurile morţii, se luptă cu ele, îmbrăţişându-le 
cu lăcomie. 

Tu erai, cum aş fi putut să nu te recunosc pe dată, o, Căpitan 
de corabie al Greciei, părinte, iubit străbun! Cu boneta ţuguiată, 
cu mintea iscoditoare şi nesătulă, inventivă, bucurându-te de 
născocire ca de un lucru de preţ, fermecător şi încăpățânat, 
suprem amestec de prudenţă umană şi divină nebunie, stând 
drept şi mândru pe corabia Greciei, nepărăsind cârma de atâtea 
veacuri trecute şi tot atâtea veacuri viitoare! 

Îţi văd toate feţele şi mintea mi se clatină. Uneori îmi pari un 
patriarh centenar, alteori un zdrahon cu părul creţ şi vânăt, 
stropit de valurile mării, alteori un prunc care suge, apucând cu 
mâinile sânul pământului şi al mării. Îţi văd toate chipurile şi mă 
străduiesc să te întemniţez într-un singur cuvânt, să te 
imobilizez şi să pot spune: "Te-am prins, n-o să-mi mai scapi!" 
Dar tu zdrobeşti cuvântul - cum ar putea să te încapă? -, scapi 
din ghearele mele şi îţi aud râsul în aer, pe deasupra capului 
meu. 

Câte nume nu ţi-am pus drept laţ ca să te prind! Ţi-am zis: 
profanator şi duşman al zeilor, distrugător şi amăgitor de zei, 
om cu şapte vieţi, om cu multe minţi, vulpe vicleană, intrigant, 
echivoc ca o răscruce de drumuri, un munte cu piscuri fără 


număr, minte care nu se clatină de la stânga la dreapta, 
amăgitor de inimi, vrăjmaş al inimii, cunoscător al inimii, 
inaccesibil ca o casă zăvorâtă, hoţ de suflete, cea dintâi călăuză 
a sufletului, străjer la hotare, rătăcitor prin lume, culegător de 
roade, arc al minţii, ziditor şi distrugător de fortărețe, pirat al 
mărilor, om cu voinţă dublă şi triplă, om al piscurilor, solitar, 
etern şi mare navigator, corabie cu trei catarge a speranţei! 

Şi odată, la începutul începutului, când încă nu ştiam cum să 
fac să te rețin, ţi-am pus în cale cea mai vicleană capcană: 
Ithaca! Ai izbucnit în râs, ai tras aer în piept şi Ithaca s-a 
prefăcut în mii de fărâme. Atunci am înţeles, datorită ţie, 
distrugător de patrie, că Ithaca nu există: există doar marea şi o 
corăbioară cât trupul omului, având Mintea drept căpitan. Stând 
dreaptă în cabina sa făcută din oase, bărbat şi femeie în acelaşi 
timp, mintea seamănă şi dă naştere la tristeţi şi bucurii, la 
frumuseţe, la virtuţi şi aventuri, la toată fantasmagoria lumii 
iubite şi însângerate. Stă în picioare nemişcată, cu ochii aţintiţi 
asupra cataractei morţii, care atrage corabia sa fragilă şi, ca o 
caracatiţă nesăţioasă, lansează cele cinci tentacule flămânde 
peste pământ şi peste mare. "Tot ce putem apuca", strigă 
mintea, "o cupă cu apă rece, suflarea brizei pe tâmple, 
răsuflarea caldă a femeii, o idee, tot ce ne iese în cale, treceţi 
iute la fapte, fraţilor, nu cumva să le pierdeţi!" 

Toată viaţa m-am străduit să-mi întind sufletul ca un arc, 
vibrând gata să plesnească, pentru a întrupa o idee măreaţă 
care să dea un nou înţeles vieţii, un nou înţeles morii şi să 
aducă puţină mângâiere omului. 

Şi iată, acum, cu ajutorul timpului, al singurătăţii, al lămâiului 
înflorit, ideea s-a prefăcut în legendă. Spre marea mea bucurie, 
ora binecuvântată venise, larva se prefăcuse în fluture. 

Cu mulţi ani în urmă, un bătrân rabin, Nahman, m-a învăţat 
să înţeleg când vine ceasul în care pot să-mi deschid gura şi să 
vorbesc, când să iau pana şi să scriu. Era un om simplu, voios şi 
sfânt; îşi sfătuia învăţăceii să devină simpli, voioşi şi sfinţi. Într-o 
zi, s-au aruncat la picioarele lui şi s-au plâns: 

— Bunule rabi, i-au zis ei pe un ton de reproş, de ce nu 
vorbeşti ca rabinul Zadig, de ce nu rosteşti idei măreţe, teorii 
măreţe, ca oamenii să te asculte pierduţi, cu gura căscată? Tu 
vorbeşti în cuvinte simple şi spui poveşti ca o bunicuţă. 

Bunul rabin a zâmbit. S-a gândit puţin înainte de a răspunde, 


apoi a deschis gura: 

— Într-o zi, urzica a întrebat tufa de trandafiri: "Surioară, nu 
vrei să mă înveţi taina ta? Cum ajungi să faci trandafirul?" Tufa 
de trandafir i-a răspuns: "Taina mea e tare simplă, soră urzică. 
Toată iarna lucrez sub pământ, cu răbdare, cu încredere, cu 
iubire şi n-am decât un singur gând: trandafirul. Ploaia mă 
biciuieşte, vântul îmi smulge frunzele, zăpada mă apasă, dar eu 
am un singur gând: trandafirul. lată taina mea, soră urzică". 

— Nu înţelegem, dascăle, au zis învăţăceii. Rabinul a râs: 

— Prea bine nu înţeleg nici eu. 

— Atunci? 

— Mă gândesc că şi eu fac ceva asemănător: când am un 
gând, îl pritocesc îndelung, în linişte, cu răbdare, cu încredere, 
cu iubire. Şi când deschid gura - ce mister e acesta, copii! -, 
gândul iese sub formă de poveste. 

Şi iarăşi a râs: 

— Noi, oamenii, îi spunem poveste, a zis el, iar tufa de 
trandafir îi spune trandafir. 

Niciodată n-am fost duios faţă de tatăl meu. Frica pe care mi- 
o trezea era atât de mare, încât dragostea, respectul, 
apropierea, toate piereau. Vorba lui era apăsătoare, tăcerea lui 
şi mai apăsătoare. Vorbea rar şi, când deschidea gura, vorbele 
lui erau cumpătate şi măsurate, n-aveai niciun motiv să-l 
contrazici; avea întotdeauna dreptate, ceea ce părea să-l facă 
invulnerabil. Mă gândeam adeseori: ah, de n-ar avea dreptate, 
poate atunci mi-aş lua inima în dinţi să-l contrazic, dar nu dădea 
niciodată un astfel de prilej, lucru de neiertat! Era un stejar cu 
trunchiul puternic, cu frunze aspre, cu fructe amare, fără flori. 
Sorbea toată puterea din jurul lui, la umbra sa, orice pom se 
usca. Şi eu mă uscam la umbra lui, în vecinătatea lui nu puteam 
să respir. Când eram tânăr a izbucnit în mine o revoltă nebună, 
cât pe-aci să mă arunc în aventuri periculoase, dar, când îmi 
aminteam de tata, eram pe dată descurajat. lată de ce, în loc să 
ajung un adevărat luptător, un om al faptei, de frica tatălui meu 
am fost silit să scriu despre tot ceea ce aş fi vrut să înfăptuiesc. 
El mi-a prefăcut sângele în cerneală. 

Trei zile mai târziu, când m-am întors în căsuţa de pe malul 
mării, am simţit o uşurare de nespus, de-a dreptul nepotrivită. O 
greutate, o umbră mi se luase de pe inimă. Fusese tăiată coarda 


misterioasă şi nevăzută care mă ţinea legat de supunere şi 
ascultare. Acum puteam să vorbesc, să scriu şi să fac ce voiam, 
nu mai aveam obligaţia să mă supun nimănui. Paznicul plecase, 
ochiul neadormit şi neiertător s-a închis, contractul de robie 
fusese rupt, eram liber de acum, izbăvit. 

Era prea târziu. Alesesem deja un drum, nu eu l-am ales, el 
m-a ales pe mine, toate drumurile din faţa şi din urma mea erau 
închise; aveam năravurile mele, ştiam exact ce-mi place şi ce 
nu-mi place, era prea târziu să mă întorc şi să schimb câmpul de 
bătaie. Trebuia să merg pe drumul pe care am apucat şi să 
ajung la capătul lui; nimic mai mult. Aveam, totuşi, un mare 
avantaj: scăpasem de povară, de acum înainte puteam să merg 
fără frică, aşa cum îmi plăcea, puteam să râd, să cânt, să joc, să 
mă opresc; numi mai era teamă de nimeni, mă temusem de un 
singur om în viaţă, tatăl meu, dar acum de cine să-mi fie frică? 
Când eram copil şi ridicam ochii spre el, mi se părea un uriaş; pe 
măsură ce creşteam, toate lucrurile din jurul meu se făceau mai 
mici, oamenii, casele, pomii, numai el rămânea aşa cum îl 
văzusem în copilărie: un uriaş. Se înălța în faţa mea ca un turn 
înalt, acoperind o parte din soare. Zadarnic am plecat din casa 
părintească, din vizuina leului; în zadar m-am revoltat, am 
călătorit, m-am aruncat în aventuri spirituale dificile, umbra lui 
se aşeza veşnic între mine şi lumină. Am călătorit sub o eclipsă 
de soare fără sfârşit. 

Înăuntrul meu domneşte un întuneric adânc: tatăl meu. 
Toată viaţa am luptat să prefac întunericul în lumină, într-un 
strop de lumină; o bătălie aspră, nemiloasă, fără răgaz, ca să 
respir: obosit fiind, dacă mi-aş fi îngăduit o clipă, un interval în 
toiul luptei, aş fi pierit; dacă uneori am învins, a fost cu preţul 
neliniştii şi al suferinţei! Nu m-am născut pur, dar lupt ca să 
devin pur. Pentru mine virtutea nu era rodul naturii mele, era 
rodul luptei mele; Dumnezeu nu mi-a dăruit-o, m-am străduit să 
o cuceresc cu  ascuţişul  săbiei. Floarea virtuţii e 
transsubstanţierea unei grămezi de bălegar. 

Această luptă nu s-a încheiat; până acum victoria mea n-a 
fost deplină, dar nici n-am fost de tot învins; mă lupt încă, în 
fiecare clipă pot să pier, ori să înving, păşesc fără încetare pe un 
fir de păr deasupra abisului. 

M-am dezbrăcat, m-am aruncat în mare şi am înotat. Am 
simţit în ziua aceea botezul sacru în toată simplitatea lui fără de 


moarte; am înţeles azi de ce atâtea religii consideră baia, apa, 
cu alte cuvinte botezul, condiţia necesară iniţierii neofitului, 
înainte de a începe o viaţă nouă. Răcoarea apei te pătrunde 
până în măduva oaselor, până la creier, până în suflet. In apă, 
sufletul dă din aripi fericit ca un pui de pescăruş, se spală, se 
bucură, se împrospătează, apa simplă de fiecare zi devine apa 
vie prin care omul renaşte. Când necfitul iese din apă, lumea i 
se pare schimbată. Nu lumea e cea care s-a schimbat, ea 
rămâne la fel de minunată sau de oribilă, plină de frumuseți şi 
de fărădelegi; ochii sunt cei care văd altfel lumea, după botez. 

Când am ieşit din mare, soarele apunea; două insulițe pustii, 
între cer şi mare, se colorau în roz de parcă se lumina de ziuă. 
Valurile uşoare murmurau blând peste pietricelele albe, bătrânul 
țărm al mării zâmbea fericit. O barcă de pescar a trecut; tăia 
apa cu vâslele lucioase, lăsând în urmă dâre de aur topit. In 
barcă, pescarul ofta adânc şi suspinul lui răsuna în tăcerea serii, 
plin de patimă şi de regret. Era tânăr şi singur. Frumuseţea 
mării era atât de greu de suportat, încât numai un "Ah!" putea 
să-l cuprindă. 

Insulele minuscule deveniseră acum violete, marea se 
întuneca.  Simţind  dulceaţa nopţii, păsările de noapte 
deschideau ochii: le era foame. Doi lilieci zburau pe deasupra 
capului meu, cu gura larg deschisă, urmărind prada. Erau 
cândva şoareci, treaba asta nu o ştiu savanții, dar oamenii 
simpli o ştiu, şoareci care s-au furişat în biserică, au mâncat 
pâine sfinţită şi le-au crescut aripi. În lumina serii vedeam 
trupuşoarele lor de şoareci şi admiram armonia tainică a lumii: 
aceeaşi lege simplă regizează viaţa oamenilor şi a animalelor, 
drumul sufletului omenesc este acelaşi ca al fratelui liliac: a fost 
cândva şoarece, a mâncat anafură, s-a unit cu Dumnezeu şi i-au 
crescut aripi. 

Nu cunosc animal mai scârbos ca şobolanul, nici zburătoare 
mai respingătoare ca liliacul, nicio alcătuire, de carne, de oase şi 
păr, mai scârboasă ca trupul omului. Dar ce miracol se petrece 
când Dumnezeu face să încolţească în acest gunoi sămânţa unei 
aripi! 

M-am întors acasă şi gândul acesta mi-a adus mângâiere 
toată noaptea. Spre ziuă, tata mi-a apărut în somn; faţa lui 
imobilă strălucea de blândeţe. Stătea în picioare în faţa mea pe 
o pajişte verde, era înalt şi diafan, părea alcătuit din nori. Mă 


uitam la el şi voiam să deschid gura, eram fericit, voiam să-i 
spun un cuvânt afectuos, un cuvânt pe care nu i l-am putut 
spune când trăia, dar un vânt uşor - era vântul, sau propria mea 
suflare? - a suflat şi norul s-a tulburat, s-a rărit, apoi şi-a pierdut 
forma de om şi s-a împrăştiat pe iarbă, ca o brumă. 

Când m-am trezit, soarele năvălise în odaie, umplându-mi 
patul de lumină, sprijinit în coate, mă uitam pe fereastră, marea 
râdea şi se lăsa pe spate, ca razele soarelui s-o poată mângâia. 
Era o altă zi divin de frumoasă; în fiecare dimineaţă pământul îşi 
recapătă virginitatea, părând să iasă în acea clipă din mâinile lui 
Dumnezeu. Pământul e lipsit de memorie şi de aceea pe faţa lui 
nu apar riduri; nu-şi aminteşte ce a făcut ieri, nu-şi face griji 
pentru ce va fi mâine, trăind clipa prezentă, care pare a fi 
veşnică. Nu cunoaşte altceva, înainte şi după acea clipă se află 
Neantul. 

M-am aşezat la fereastră, ca să mă bată marea drept în 
piept, şi m-am aplecat deasupra foii albe. Nu era o foaie albă, 
era o oglindă în care mi-am văzut chipul. Ştiam că tot ce scriam 
va fi luat drept o spovedanie. Ca în clipa cea mare a Judecăţii de 
Apoi. Stai în faţa judecătorului nevăzut şi inima începe să-şi 
verse cu neruşinare toate păcatele: am furat, am ucis, am 
minţit, am râvnit la femeia aproapelui, mi-am făcut o mulţime 
de chipuri cioplite, la care m-am închinat, le-am distrus şi am 
făcut altele. Am avut neruşinarea să trec dincolo de hotarele 
omeneşti, făcând ceea ce tu n-ai putut sau n-ai vrut să faci. Am 
complotat cu toate forţele luminii şi ale întunericului, m-am 
folosit de ele ca să te azvârl de pe tron şi să mă aşez în locul 
tău, să fac o altă lume, mai dreaptă, fără foame, cu o virtute 
mai blândă şi o iubire neînfricată. 

Auzeam inima plângând în adâncul fiinţei mele; avea destule 
să-i reproşeze lui Dumnezeu, nu era de acord cu el, era timpul 
să-i trimită o jalbă, spunându-i pe şleau indignarea şi suferinţa 
sa. Anii treceau unul după altul, şi eu odată cu anii, dar ţărâna 
nu trebuie să îmi astupe gura până când nu voi spune tot ce am 
de spus. Fiecare om are un Strigăt pe care îl azvârle în văzduh 
înainte de a muri, Strigătul său; să ne grăbim ca să avem timp 
să-l lansăm. Acest Strigăt se poate risipi în văzduh, fără nicio 
urmare, poate că nici în cer, nici pe pământ nu-şi pleacă nimeni 
urechea să-l asculte. Nu-i nimic, nu eşti oaie, eşti om: şi un om 
nu e cineva instalat confortabil, ci unul care strigă! Strigă, deci! 


Nu fi laş, îmi ziceam, fiindcă eşti un biet animal trecător, nu 
cred că nu te poţi vâri în rânduiala lumii. Sărmane, dacă îţi 
cunoşteai puterea, ai fi trecut deja dincolo de hotarele omeneşti. 

Vara a venit şi m-a găsit luptându-mă şi chinuindu-mă să 
supun aceste iepe sirepe: cuvintele. Deşi au trecut mii şi 
milioane de ani de când omul a apărut pe pământ, arta 
ademenirii invizibilului a rămas mereu aceeaşi, regulile vânătorii 
nu s-au schimbat! Folosim încă aceleaşi artificii, aceleaşi 
rugăminţi egoiste, implorăm, ameninţăm, pândim invizibilul cu 
aceleaşi vicleşuguri grosolane. Fiindcă sufletul îngreunat de 
povara trupului nu poate să-şi deschidă aripile liber, fiind obligat 
să urmeze pe jos cărările sale trupeşti. 

Oamenii primitivi au încercat să picteze în peşteri fiara 
sălbatică pe care voiau s-o prindă; făceau asta de foame, fără 
vreo intenţie artistică, nu erau tentaţi de frumosul gratuit; forma 
fiarei pictate, ori săpate în piatră, era o vrajă, o magie, o 
capcană misterioasă care atrăgea animalul, fiind astfel mai uşor 
de prins. lată de ce era necesar ca imaginea fiarei să fie redată 
cât mai fidel cu putinţă: ca să fie mai uşor păcălită. Tot astfel 
aşezam şi eu cuvintele drept capcane, cu toată viclenia de care 
eram în stare, ca să fac să cadă în laţ. Strigătul atât de greu de 
prins, trecând ca o săgeată pe dinaintea mea. 

Deodată, zidul care stătea în faţa mea s-a prăbuşit fără 
zgomot. Ca sălbaticii care au descoperit numele zeului sau al 
demonului de care se temeau şi la care se închinau, adresându-i 
rugi spre a le împlini vrerea, tot astfel şi eu, după ce i-am dat un 
nume eroului meu, împrumutasem forţa lui, ca un călăreț care 
se azvârle impetuos înainte, pătruns de forţa calului său. 

Toate îmi treceau pe dinaintea ochilor: umbre goale, tânjind 
să le dau sângele şi să se întrupeze, călătorii şi aventuri eroice, 
războaie, masacre, incendii, iubiri, întâlniri mistice cu spirite 
deosebite şi, în sfârşit, călătoria cea de pe urmă, într-o barcă, un 
sicriu lung şi îngust, şi în ea doi vâslaşi, doi uriaşi, eroul meu şi 
Caron... 

Vedeam valurile ridicându-se în larg, sclipind şi râzând în 
lumina soarelui, se luau unul după altul ca o turmă de oi, apoi se 
spărgeau murmurând peste pietricelele de pe plajă, se 
prefăceau în versuri, iar mintea mea scăldată în soare le primea 
şi hohotea aidoma bătrânului țărm cretan. 

Au trecut zile şi săptămâni, eu eram foarte neliniştit de 


apropiata mea prăbuşire, aşa că m-am aplecat iar deasupra 
hârtiei, să văd ce face eroul meu, încotro va merge, cum va 
lupta cu puterile luminii şi ale întunericului, ajutat de arcul 
orizontului şi de corabia sa, cu pânzele umflate de vânt. Nu 
ştiam ce avea să se-ntâmple, aşteptam, desfăşurând mitul, să 
aflu. Scriam fără un plan dinainte stabilit, alte forţe, care nu 
sălăşluiau în capul meu, ci în fiinţa mea, mă stăpâneau. Aceste 
forţe îmi purtau mâna şi sileau mintea să le urmeze şi să le dea 
coerenţă. 

Nicicând nu m-am identificat atât de adânc cu neliniştea 
mută a viermelui de mătase, cu izbăvirea acestuia. După ce 
mănâncă toate frunzele de dud, începe lucrarea creatoare, 
prefăcându-se pe dinăuntru în mătase. Legănându-şi capul 
dintr-o parte în alta, îşi smuceşte măruntaiele şi cu o mişcare 
convulsivă trage mătasea, fir cu fir; răbdător şi cu o misterioasă 
înţelepciune, îşi ţese sicriul alb, auriu, din materia cea mai de 
preţ. 

Nu există chin mai dulce, nu există datorie mai imperioasă 
decât cea a viermelui care se preface în mătase, a trupului care 
se preface în spirit... Nu există nimic mai presus decât legile 
care domnesc în atelierul lui Dumnezeu. 


XXXI. Privirea cretană 


Cel care creează cunoaşte răul şi greaţa matinală a femeii 
care îşi hrăneşte pruncul în măruntaiele sale. Îmi era imposibil 
să văd pe cineva, cel mai uşor zgomot mă făcea să tresar; mi se 
părea că Apollo mă jupuise şi nervii mei dezveliţi sufereau, la 
cea mai uşoară pală de vânt. 

Rostogolindu-se învolburate, unul după altul, versurile de 
şaptesprezece silabe tumultuoase, albastre, se întindeau ca o 
mare pe hârtie imobil, trăiam isprăvile şi încercările lui 
Odysseus, se pregătea pentru marea călătorie fără întoarcere: 
insula îi părea prea mică, nevasta ştearsă, feciorul naiv şi supus, 
de-acum nu mai avea nevoie de ei. Şi-a luat lumea-n cap, a 
plecat, s-a oprit în Sparta, a răpit-o pe Elena, care nu mai 
suporta nici ea existenţa sa tihnită, a debarcat apoi în Creta, s-a 
aliat cu barbarii, a dat foc palatului şubrezit; se sufoca, marea 
insulă regală era prea strâmtă pentru el, şi-a îndreptat corabia 
spre sud. M-am îmbarcat şi eu cu el, pe corabia lui, şi 


călătoream cu el, în chip de gorgonă la proră; mintea mea se 
prefăcuse într-un glob pământesc rotund, pe care însemnam cu 
cerneală roşie toate porturile în care ne-am oprit şi cele care ne 
mai rămâneau de văzut, până la capătul pământului. Ştiam tot, 
vedeam şi conduceam tot; teribila călătorie strălucea limpede în 
sufletul meu, dar ce chin să cuprinzi întreaga viziune în cuvinte, 
fără să laşi să se piardă un singur strop! 

Creatorul se luptă cu o materie brută, invizibilă, mai presus 
de el. Chiar cel mai mare învingător iese învins din această 
luptă. Fiindcă întotdeauna taina noastră cea mai profundă, 
singura care merită să fie spusă, rămâne neexprimată, nu se 
supune niciodată conturului material al artei. Ne sufocăm în 
fiecare cuvânt: vedem un pom înflorit, un erou, o femeie, 
Luceafărul-de-Ziuă, strigăm: Ah! nimic altceva nu pare cu 
putinţă să cuprindă întreaga bucurie. Analizând acest "Ah!", 
vrând să-l prefacem în idee, în poezie, pentru a-l împărtăşi 
oamenilor şi a-l scăpa de propria noastră disoluţie, vai, cum e 
discreditat prin cuvinte insolente, machiate, pline de vânt şi de 
fantezie! 

Şi totuşi nu există altă cale pentru a comunica oamenilor 
singurul strop de nemurire din noi, decât acest "Ah!" Cuvintele! 
Cuvintele! Pentru mine, vai, nu există altă salvare! Am în 
puterea mea numai douăzeci şi şase de soldaţi de plumb, cele 
douăzeci şi şase de litere ale alfabetului: voi proclama 
mobilizarea generală, voi face o armie şi voi lupta împotriva 
morţii! 

Ştiu prea bine că moartea e de nebiruit. Dar demnitatea 
omului nu constă în Victorie, ci în lupta pentru Victorie. Există 
ceva mult mai grav: nu constă nici măcar în lupta pentru 
Victorie. Un singur lucru e demn de om: să trăiască şi să moară 
ca un viteaz, fără să aştepte nicio răsplată. De asemenea, mai 
ştiu că există un al treilea lucru şi mai grav: certitudinea că nu 
avem nicio răsplată nu trebuie să ne înmoaie braţele şi 
picioarele, ci să ne umple sufletul de bucurie, de mânarie şi de 
curaj bărbătesc. 

Pe măsură ce scriam, vedeam că, deşi mă forţam să le evit, 
de sub pana mea apăreau fără să vreau, refuzând să dispară, 
două cuvinte: cuvântul Dumnezeu şi cuvântul Urcuş. Ce este 
Dumnezeu, suprema Himeră, suprema Speranţă, suprema 
Certitudine? Sau suprema Incertitudine? Mulţi ani am luptat, 


fără să pot lua o decizie definitivă, fără să pot alege răspunsul 
potrivit la această tragică întrebare. Răspunsul era variabil, 
după încrederea sau descurajarea pe care sufletul meu o 
simţea, meditând la Dumnezeu. N-am fost niciodată sigur căreia 
dintre aceste trei Sirene - Himera, Speranţa, Certitudinea - 
trebuia să-mi dăruiesc sufletul. Toate trei m-au vrăjit la fel cu 
cântecul lor şi cu cât le ascultam mai mult, cu atât nu mai voiam 
să mă las fermecat. 

Şi totuşi, există un lucru de care am fost sigur toată viaţa: o 
singură cale, şi numai una, te duce la Dumnezeu: urcuşul, 
înălţarea, drumul în sus. Niciodată coborâşul, drumul neted, 
numai urcuşul. Neputinţa mea de a distinge cu absolută claritate 
înţelesul cuvântului Dumnezeu, al acestui cuvânt atât de întinat 
şi compromis de oameni, m-a făcut să ezit de multe ori, dar 
niciodată n-am şovăit cu privire la drumul care duce spre El, cu 
alte cuvinte spre piscul suprem al năzuinţei umane. 

Şi mai este încă ceva: am fost veşnic fascinat de trei creaturi 
ale lui Dumnezeu, care m-au vrăjit mereu, făcându-mă să încerc 
sentimentul unei misterioase comuniuni; mi-au apărut drept 
simboluri care exprimă drumul sufletului meu: larva care devine 
fluture, peştele zburător, sărind deasupra apei, luptând să-şi 
depăşească natura, viermele de mătase care îşi preface 
măruntaiele în fire preţioase. E cu neputinţă să descriu bucuria 
pe care am simţit-o când am văzut, pentru întâia oară, o larvă 
gravată pe _ talerul unei balante de aur, descoperită în 
mormintele de la Mycene, şi un fluture pe celălalt taler; 
simboluri aparţinând, fără îndoială, Cretei. Pentru mine, 
năzuinţa de a deveni fluture a fost mereu o imperioasă şi 
legitimă datorie a larvei şi a omului. Dumnezeu te face larvă, iar 
tu, prin strădanie proprie, trebuie să te prefaci în fluture. 

Am simţit aceeaşi bucurie şi emoție când am văzut peştele 
zburător în frescele de la Cnossos, săltând deasupra apelor 
mării cu aripioarele desfăcute. Am simţit o comuniune cu 
strămoşii mei cei mai îndepărtați; păşeam cu fidelitate pe 
urmele lor, după atâtea mii de ani, prefăceam la rândul meu 
pământul Cretei în aripi! 

Altădată, într-o bisericuţă de ţară dintr-o insulă greacă, am 
văzut - am văzut, ori am visat că am văzut - o icoană a 
Fecioarei împodobită de dreptcredincioşi cu crenguţe de salcâm, 
pe care erau risipite ouă de viermi de mătase. Ouăle au crăpat 


şi din ele au ieşit viermişori miraculoşi pe care îi hrăneau zilnic 
cu frunze de dud. În ziua când am văzut icoana, viermii îşi 
împliniseră datoria, prefăcuseră frunzele de dud în mătase şi 
încadrau icoana cu gogoşile albe, aurii. O, de-aş fi putut să stau 
până primăvara, să văd cum se deschid şi cum fluturii albi, cu 
aripioare mătăsoase, "sufletele", cum îi numesc ţăranii, roiesc în 
jurul Maicii Domnului, cu ochii lor sclipitori, minusculi. 

Un dreptcredincios mi-ar fi spus: "Ceea ce ai văzut nu era 
vis, nu erau nici viermi, eram noi, oamenii. Curând, când o să ne 
împlinim datoria pe pământ, o să coborâm în mormânt şi o să ne 
prefacem în suflete care vor roi în vecii vecilor în jurul Maicii 
Domnului. Dumnezeu ne-a dat ochi de văzut, ne-a trimis larva 
ca să ne arate calea; la vederea acestor simboluri sacre, 
profetice, inima se tulbură, dar nu îndrăznim să mergem mai 
departe, ca să prefacem speranţa în certitudine". 

În ziua aceea lumea era strălucitoare şi vaporoasă, o furtună 
violentă izbucnise peste noapte şi pământul uscat a primit apele 
cereşti şi s-a răcorit. Dimineaţa, când am deschis fereastra, am 
simţit mireasma pământului şi a mării, cerul era proaspăt spălat 
şi strălucea ca un briliant în bătaia soarelui. Inima mea, ca un 
bulgăre de pământ, s-a răcorit, primind aidoma pământului 
uscat vijelia de peste noapte. Simţeam o bucurie atât de mare, 
încât mi-a fost cu neputinţă să mă aplec asupra hârtiilor mele ca 
să prefac lumea în versuri de şaptesprezece silabe. Am deschis 
uşa şi am ieşit afară. 

Era august, cea mai puternică şi mai iubită lună a anului, 
stăpânul puternic, cu braţele pline de fructe zemoase, care 
trece prin grădini şi prin vie, cu cârcei în barbă, cu o sfântă şi 
dublă bărbie, cu pântecele revărsat, un Satir cu coada în sus - 
fie binecuvântat! - râzând şi culegând etern strugurii din via cea 
veşnică, Grecia! 

Aceştia sunt zeii cu care ne-am născut, cei adevăraţi, 
nemuritori. Sub un soare fără seamăn, lângă o mare fără 
seamăn, în mijlocul unor astfel de munţi, cum ar putea să se 
nască şi să existe altfel de zei, fără pântece, fără bucurie, fără 
frunze de viță-de-vie pe frunte? Şi cum ar putea fiii şi fiicele 
Greciei să creadă într-un alt paradis decât cel pământesc? 

M-am îndreptat spre vie; fete tinere culegeau strugurii, cu 
feţele ascunse în marame albe ca să nu le ardă soarele. Când 
trecea cineva, ridicau capul şi nu li se vedeau decât ochii mari şi 


negri ca noaptea, strălucind în soare, plini de chipurile 
bărbaţilor. 

l-am îngăduit trupului să apuce orice cărare dorea, trupul mă 
conduce, nu eu îl conduc, el îmi dă cele mai mari plăceri, am 
încredere în el. În lumina Greciei, trupul nu este o materie oarbă 
şi neşlefuită, prin el trece un suflet, un suflet intens, care îi dă 
strălucire şi demnitate, lăsat liber, ştie să decidă singur şi să 
descopere calea cea dreaptă, fără ca mintea să intervină. La 
rândul lui, sufletul nu este o fantasmă adusă de vânt: a luat 
ceva din căldura şi siguranţa trupului, bucurându-se de 
frumuseţea lumii cu o plăcere trupească, de parcă ar avea gură, 
nări şi mâini cu care să mângâie lumea. Adeseori, omului îi 
lipseşte forţa de a-şi menţine intactă esenţa sa umană, se 
schilodeşte, vrând să scape uneori de suflet, alteori de trup; să 
se bucure de amândouă deopotrivă pare să fie o grea pedeapsă. 
Dar aici, în Grecia, sufletul şi trupul, nemuritoare elemente pline 
de graţie, ştiu să se amestece ca apa caldă cu apa rece, sufletul 
ia ceva din trup, iar trupul ia ceva din suflet. Şi astfel omul, în 
pragul Greciei divine, trăieşte păstrându-şi intactă esenţa 
umană. 

In drum, am dat peste un izvor şi m-am oprit. O cupă de 
bronz atârna de un lanţ delicat, îmi era sete, am băut şi 
răcoarea apei m-a pătruns până la călcâie, făcând să-mi 
trosnească oasele. M-am oprit o clipă la umbra unui măslin; 
greierii ţărâiau, lipiti de trunchi, dar deodată s-au oprit; 
înfricoşaţi parcă de ţârâitul lor asurzitor. Au trecut pe lângă 
mine doi ţărani, cu măgăruşii lor încărcaţi cu struguri: "Să 
trăieşti!" mi-au urat ei, ducând palmele la piept. De barbă li se 
prinseseră coji de struguri şi aerul mirosea a must. M-am uitat o 
clipă de cealaltă parte a drumului şi am zărit chiparoşii, crucile 
negre, arătându-se peste zidul albit cu var, al grădinii liniştite în 
care morţii îşi dormeau somnul de veci; acolo dormea şi tatăl 
meu. Am luat o frunză de măslin, am băgat-o în gură şi am 
mestecat-o, gura mi s-a umplut de amăreală. 

Am lăsat umbra măslinului, grăbind pasul; vedeam unde mă 
ducea trupul: spre bătrânii strămoşi cu ochi migdalaţi, cu buze 
senzuale, cu mijlocul tras prin inel, care, cu mii de ani înainte, s- 
au luptat cu zeul atotputernic: Taurul. 

Cred că omul nu simte o venerație sacră mai legitimă şi mai 
profundă decât cea pe care o simte când păşeşte pe pământul 


strămoşilor, pe rădăcinile sale. Picioarele îţi prind rădăcini şi 
coboară în pământ, căutând să se unească cu marile rădăcini 
nemuritoare ale celor morţi. Mirosul acrişor de pământ şi de 
muşeţel îţi umple măruntaiele de linişte şi de un dor de 
supunere totală la eternele legi. Şi atunci, dacă fructele dulci ale 
morţii nu s-au copt încă în sufletul tău, te ridici înfuriat, nevrând 
să te lipseşti de acum de lumină, de luptă, de marile necazuri 
ale vieţii şi de luptă. Şi atunci grăbeşti pasul, pe acest pământ 
plămădit din măduva şi oasele străbunilor, înainte ca picioarele 
să-ţi prindă rădăcini, şi zbori din nou afară, în palestra sacră, în 
lumină. 

Emoţia pe care o simţeam plimbându-mă la Cnossos, pe 
pământul său străvechi, era mult prea bogată, mult prea 
încărcată de viaţă şi de moarte, încât mă simţeam neputincios 
s-o judec cu claritate. Nu era nici tristeţe, nici dor de moarte, 
nici linişte de veci. Legi aspre porunceau buzele acoperite de 
pământ, simţeam morţii atârnaţi în lungi şiraguri de picioarele 
mele, nu ca să mă tragă în întunericul cel rece, ci ca să înceapă 
din nou lupta. O bucurie şi o sete nestinsă, taurii mugind în 
păşunile lumii de deasupra, mirosul de sare şi de iarbă 
pătrundea de mii de ani scoarţa pământului şi împiedica morţii 
să moară. 

Priveam luptele cu tauri pictate pe pereţi: vioiciunea şi graţia 
femeii, forţa admirabilă a bărbatului, care înfrunta taurul înfuriat 
cu o privire neînfricată, jucându-se cu el. Nu-l omora, ca semn al 
adoraţiei, spre a se uni cu el ca în religiile orientale, nici de frică, 
temându-se să-l privească. Se juca cu taurul cu încăpățânare, cu 
respect, nu cu ură. Poate chiar cu recunoştinţă: căci această 
luptă sacră cu Taurul ascuţea puterea cretanului, îi cultiva 
agilitatea şi graţia corpului, precizia ardentă şi lucidă a 
gesturilor, disciplina voinţei şi a curajului, spre a se măsura fără 
teamă cu bestia atotputernică şi neiînfricată. Astfel cretanii 
transformau spaima într-un joc exaltat, în care virtutea 
bărbatului, pusă faţă în faţă cu atotputernicia absurdă, era 
stimulată şi ieşea biruitoare, învingând fără a anihila Taurul 
pentru că nu îl considerau un rival, ci un confrate; fără el trupul 
n-ar fi devenit atât de flexibil şi de puternic, nici sufletul atât de 
viteaz. 

Desigur, omul are nevoie de un mare antrenament al 
trupului şi al sufletului ca să poată îndura spectacolul oferit de 


apariţia animalului furios şi să ia parte la un joc atât de 
periculos; dar, dacă e bine antrenat, luptătorul intră în 
atmosfera jocului, gesturile sale devin simple, sigure, calme şi 
priveşte frica drept în ochi. 

lată cum era, mă gândeam eu admirând lupta de pe pereţi, 
lupta seculară dintre om şi Taur - pe care azi îl numim 
Dumnezeu - iată, aceasta era Privirea Cretană! 

Şi deodată răspunsul a năvălit în mintea mea, nu doar în 
mintea mea, ci şi în inima şi în măruntaiele mele. lată ce 
căutam, iată ce voiam: să pun în ochii lui Odiseu această Privire 
Cretană! Epoca noastră e una feroce; Taurul, puterile 
întunericului subpământean au scăpat prin scoarţa crăpată a 
pământului. Cavalerism, armonie, echilibru, fericire, dulceaţa 
vieţii, toate acestea au fost virtuţi şi bucurii de la care trebuie să 
ne luăm, cu destul curaj, un amar rămas-bun; ele aparţin unei 
alte epoci, trecute sau poate viitoare. Fiecare epocă are chipul 
său, chipul vremurilor noastre e feroce şi sufletele plăpânde nu 
au curajul să îl privească drept în ochi. 

Odiseu, cel care naviga peste versurile pe care le scriam, 
trebuia să privească abisul cu o astfel de privire, fără speranţă şi 
fără frică, dar fără insolenţă: stând mândru şi drept chiar pe 
marginea abisului. 

Viaţa mea s-a schimbat din ziua aceea, Ziua Privirii Cretane, 
cum am numit-o. Sufletul meu a descoperit unde să stea acum 
şi cum să şi privească. Marile probleme care mi-au tulburat 
sufletul şi-au găsit alinare, zâmbeau de parcă venise primăvara 
peste hăţişurile sălbatice şi spinii s-ar fi umplut de flori. Era o 
întinerire târzie şi neaşteptată. La fel ca bătrânul înţelept chinez, 
mi se părea că mă născusem cărunt, un bătrân decrepit cu 
barba albă ca zăpada, şi cum treceau anii, barba mi se făcea 
sură, treptat a devenit neagră, apoi a căzut şi, la bătrâneţe, un 
puf adolescentin mijea pe obrajii mei. 

Tinereţea mea n-a fost altceva decât nelinişte, coşmaruri, 
întrebări; maturitatea nimic altceva decât răspunsuri care lasă 
de dorit; oamenii, ideile, ce haos! Ce nelinişte să-l vânezi printre 
oameni pe Dumnezeu, pasărea albastră cu gheare roşii! O luam 
pe un drum şi când ajungeam la capăt - un abis; înfricoşat, mă 
întorceam şi o apucam pe alt drum, la capătul căruia 
descopeream din nou abisul; mă întorceam, luând-o de la capăt 
şi, deodată, abisul se căsca iar înaintea mea. Toate drumurile 


raţiunii sfârşeau în abis. Tinereţea şi maturitatea s-au dus, 
învârtindu-se în jurul celor doi poli: frica şi speranţa. Dar acum, 
la bătrâneţe, stăteam liniştit, neînfricat, pe marginea abisului, 
nu mai fugeam, nu mă mai discreditam. Mai bine zis, nu eu - ci 
Odiseu pe care îl cream. Un Odiseu care înfrunta calm abisul şi, 
creându-l, mă străduiam să semăn cu el. Mă cream pe mine 
însumi. Îi încredinţam toate dorurile mele; el era tiparul, pe care 
îl fasonam, pentru ca omul viitorului să treacă prin el. Tot ce am 
râvnit, dar n-am realizat, el va realiza; era magul care va vrăji şi 
va înhăţa forţele luminii şi ale întunericului, din care viitorul va fi 
creat. Încrederea mută munţii din loc, credeţi şi va veni! Cine va 
veni? Odiseu pe care l-am creat, el este Arhetipul. 
Responsabilitatea scriitorului este imensă, el deschide un drum 
care ademeneşte viitorul şi îl determină să ia hotărârea. 

Priveam marea cretană, valurile care se ridicau victorioase 
străluceau o clipă în soare şi se grăbeau să dispară, pierzându- 
se peste pietricelele de pe plajă. Simţeam că sângele meu urma 
acelaşi ritm, pornind de la inimă şi răspândindu-se până în 
vârful degetelor şi până la rădăcina fiecărui fir de păr, 
deveneam o mare, o călătorie fără sfârşit, plină de aventuri 
îndepărtate, un poem mândru şi disperat, navigând pe corăbii 
negre, pe corăbii roşii, peste abis. Şi deasupra poemului se 
vedea o beretă de corăbier, de sub care ieşeau o frunte aspră şi 
arsă de soare, doi ochi negri şi o gură cu buzele crăpate de sare, 
iar mai jos, două labe mari şi bătătorite care ţineau cârma. 

El se sufoca, şi noi la fel, în patria sa devenită neîncăpătoare; 
am ales de pe insulă suflete insurgente, am luat tot ce am 
apucat de acasă, ne-am îmbarcat pe o corabie şi am pornit în 
larg. Încotro? Vântul va sufla şi ne va arăta drumul. Spre sud! 
Spre Elena care se ofilea pe malurile lui Eurotas, scârbită de 
viaţa tihnită, de virtute şi de certitudine! Spre marea insulă 
regală, spre Creta decadentă, cu seniorii săi decrepiţi care îşi 
pierduseră tăria, spre Creta care îşi ridica braţele în mijlocul 
mării, implorându-i pe barbari să vină să facă copii cu ea! Spre 
Africa, la capătul pământului, spre zăpezile veşnice, spre 
moarte! 

La început, pasărea albastră cu gheare roşii zbura mereu 
înaintea noastră, dar repede a obosit, am lăsat-o în urma 
noastră şi am rămas fără călăuză, singuri în mijlocul mării, liberi. 
Din când în când, mari spirite nemuritoare se prindeau de funiile 


corăbiei, îngânau cântece vrând să ne ademenească, dar 
hohotele noastre de râs vârau spaima în ele şi ne lăsau în pace. 
Uneori se auzea un strigăt teribil, venind din adâncurile mării: 
"Opriţi-vă, unde mergeţi? Destul!" Noi ne aplecam peste bord şi 
răspundeam: "Nu, nu-i destul! Nu-i destul! Taci odată!" Într-o 
seară, a venit şi s-a încolăcit la provă un om, îmbrăcat ca noi, în 
piei de vulpe, cu o căciulă albastră, ţuguiată, cu pompon roşu, 
avea barba albă ca neaua, iar faţa, pieptul, braţele şi coapsele 
erau brăzdate de cicatrici; se uita la noi şi ne zâmbea cu 
blândeţe - era Caron. Am înţeles că ne apropiam de sfârşitul 
călătoriei. 

Am scos un suspin şi ne-am întins pe puntea corăbiei, am 
închis ochii şi, ce să vezi? Mai sus de continentele şi de mările 
străbătute, de oamenii întâlniți, de femeile pe care le-am 
sărutat, mai sus de pământ, de apă, de foc şi de trup, se vedea 
o altă călătorie într-o corabie de nori, iar continentele, mările şi 
oamenii erau făcuţi din fire de mătase, care ieşeau din 
măruntaiele noastre. Şi mult mai sus, în ultimul strat al cerului, 
corabia de nori s-a risipit, firele de mătase s-au topit, imaginea 
lumii a dispărut şi n-a mai rămas decât un soare negru, mut, orb 
şi imobil, mai negru decât întunericul. "Poate să fie Dumnezeu, 
cine ştie, poate că este Dumnezeu." Am încercat să-l salutăm, 
dar nu ne puteam ridica braţele. 

În timp ce scriam Odiseea pe ţărmul cretan, puteri diavoleşti 
pregăteau al Doilea Război Mondial; un vânt de nebunie se 
abătea asupra omenirii, temeliile pământului se surpau, iar eu, 
aplecat asupra hârtiei, ascultam vuietul făcut de valuri, de 
oameni şi de forţele diabolice, stăpânindu-mi sufletul din 
răsputeri, încercând să nu las spaima să pună stăpânire pe 
mine; mă străduiam să ghicesc şi să ademenesc în cuvinte 
potrivite, armonioase, dincolo de masacre şi de lacrimi, dincolo 
de omul-maimuţă al timpului nostru, omul. Era doar o fantasmă, 
plutind în aer, dar simţeam că scriind aplecat deasupra hârtiei îi 
dădeam sânge din sângele meu, eu mă goleam, el se umplea, 
trupul său era tot mai puternic. Se mişca şi se apropia. 

Căzusem într-un vis adânc; nivelul inferior al adevărului, 
întins de-a lungul pământului, a pierit, iar în văzduh, tremurător 
ca o flacără la suflarea unui vânt violent, era nivelul cel mai înalt 
al adevărului, sufletul omului. 

Lucram toată ziua, dormeam toată noaptea. N-am putut 


niciodată să lucrez noaptea; sunt ca un ceas solar: Sine sole 
sileo - fără soare mă opresc. Noaptea cu visele ei, cu liniştea, cu 
porţile întunecate deschise în mine pregăteşte truda zilei care 
va veni. 

Timpul a devenit pentru mine binele suprem. Când văd 
oamenii plimbându-se, hoinărind fără rost, pierzând timpul în 
discuţii de prisos, simt nevoia să mă aşez la colţ de stradă şi să 
întind mâna ca un cerşetor: "Fie-vă milă, oameni buni, daţi-mi 
un strop din timpul pe care îl pierdeţi, o oră, două, daţi-mi cât 
vreţi." 

Ziua era pe sfârşite. Cu braţele încrucişate şi sprijinit de zid, 
mă uitam cum apune soarele. Nu simţeam nici bucurie, nici 
tristeţe, nici oboseală, doar un fel de uşurare, de parcă fiinţa 
mea lăuntrică se golise şi sângele se scursese din vine. Eram ca 
giulgiul aspru şi transparent, uitat pe trunchiul măslinului de 
greierele ieşit din ou. O barcă cu pânze roşii se întorcea de la 
pescuit; pe punte se vedea peştele strălucind. În faţa mea, se 
zărea o insuliţă care se acoperise de violete. Pe vârful muntelui, 
bisericuţa solitară a Răstignitului iradia albă ca o coajă de ou, 
lumina se lipise de zidurile albe şi nu mai voia să plece... 

Din dreapta mea se auzea un scrâşnet de pietre; cineva 
călca cu paşi mari peste prundiş, apropiindu-se. M-am întors. În 
amurgul de purpură, am zărit o beretă ţuguiată şi un miros acru 
de sudoare umană s-a răspândit în aer. M-am dat la o parte şi i- 
am făcut loc lângă mine, pe treapta de piatră pe care stăteam. 

— Bine ai venit! am zis eu. Te aşteptam! 

S-a aplecat şi a cules o algă zvârlită de mare pe țărm, şi a 
apucat-o cu buzele. 

— Sunt aici, a zis el, bine te-am găsit! 

Noaptea albastră şi pufoasă cobora din cer, urca din mare şi 
în spatele nostru, pe pământ, păsările de noapte zburătăceau 
printre măslini; două chemări imense şi nemuritoare, de 
dragoste şi de foame, răsunau în neagra tăcere. Vietăţile 
mărunte ascunse în tufişuri erau şi ele flămânde, voiau şi ele să 
iubească şi un cântec măreț şi jalnic ieşea din pământ. 

Noi tăceam. Ne ascultam amândoi inima bătând liniştit; 
parcă toate dorurile ascunse ale nopţii, toate glasurile disparate, 
trecând prin fiinţa noastră lăuntrică, deveniseră armonie. 

Bucuria şi blândeţea erau atât de mari, încât mi-au dat 
lacrimile. Vechi şi mistice cuvinte izvorau sfielnic pe buzele 


mele: 

Moartea şi naşterea sunt una, copii, 

totuna e durerea şi bucuria inimii, 

ajung ori departe mă duc sunt una, 

totuna e ziua bună şi rămas-bun. 

M-am întors, la dreapta, spre însoţitorul meu tăcut: 

— Ne mişcăm, căpitane Odiseu, am întrebat eu. Ajungem? 
Plecăm? Timpul s-a oprit, de parcă devenise eternitate, şi spaţiul 
îşi rula întinderile în palma mea ca un vechi pergament 
însemnat cu pământuri şi cu mări. Salvarea - ceea ce noi numim 
salvare şi disperaţi întindem braţele spre ceruri să o găsim - a 
devenit un fir de busuioc purtat după ureche. Nu-i simţi 
mireasma în aer? 

Însoţitorul meu a tras adânc aer în piept şi a zâmbit: 

— Te-ai eliberat de eliberare, mi-a zis el; glasul lui era răguşit 
de suflarea mării. Te-ai eliberat de eliberare - aceasta e fapta 
supremă a omului. Termenul tău în slujba speranţei şi a fricii a 
luat sfârşit, te-ai aplecat deasupra abisului, ai văzut lumea cu 
susul în jos şi nu ţi-a fost frică. Ne-am aplecat împreună 
deasupra abisului şi nu ne-a fost frică. Îţi mai aduci aminte? 

Teribila călătorie se tălăzuia în mintea mea, marea tuna de la 
o tâmplă la alta în capul meu, memoria s-a umflat ca o pânză de 
corabie şi am văzut, am revăzut, cu aceeaşi bucurie, cum am 
lăsat în urma noastră: fiu, femeie, tihnă, patrie, virtute şi 
adevăr, cum am trecut printre Scyla şi Caribda lui Dumnezeu, 
cum am pornit în largul mării, cu toate pânzele sus, 
îndreptându-ne eroic spre abis. 

— A fost o călătorie plăcută, am spus eu, atingând cu emotie 
genunchiul însoţitorului meu; acum am ajuns. 

— Am ajuns? a zis el surprins. Ce vrea să zică: am ajuns? 

— Eu ştiu. Va să zică: acum plecăm. 

— Da. Acum plecăm. Fără corabie, fără mare, fără trup. 

— Liberi. 

— Eliberaţi de libertate. Dincolo. 

— Dincolo? Unde? Mintea mea nu poate să priceapă. 

— Dincolo de libertate, dragul meu însoțitor. Curaj! 

— Mi-e teamă, nu pot să te urmez. Puterile mă lasă; mai 
încolo nu pot merge. 

— Nu-i nimic, tată! Ţi-ai făcut datoria: ai dat viaţă unui fiu 
mai mare decât tine. Tu rămâi aici, ca o geamandură pe mare. 


Dar eu voi merge mai departe. 

S-a ridicat, şi-a strâns centura, privea în depărtare, în 
noapte. O stea a vărsat o lacrimă pe obrazul nopţii. Un vânt 
venea dinspre pământ, în marea tăcere, valurile nechezau ca 
nişte bidivii în aşteptare. El mi-a întins mâna. 

— Pleci? am strigat eu, ca şi cum propriul meu suflet ar fi 
plecat. 

Aplecându-se, m-a sărutat pe umărul drept, pe umărul stâng, 
pe amândoi ochii. Buzele lui m-au acoperit cu sare. A zâmbit. 
Glasul lui răsuna, blând, voios: 

— iți aminteşti de pustnicul care l-a căutat pe Dumnezeu 
vreme de patruzeci de ani şi nu l-a găsit? Ceva întunecos îl 
ascundea de ochii lui. Intr-o dimineaţă a înţeles: era o blană 
veche, la care ţinea foarte mult şi nu-l lăsa inima să o arunce. A 
aruncat-o şi deodată l-a văzut pe Dumnezeu înaintea lui... Tu 
eşti blana mea cea veche, iubite însoțitor. Rămâi cu bine! 

M-am înfricoşat. Mi se părea că ultimele cuvinte veneau de 
departe, de foarte departe, de pe celălalt mal. Am sărit în 
picioare şi am căutat bâjbâind în noapte. Nimeni. 


Epilog 


Îți sărut mâna, străbun iubit, îți sărut umărul drept, îti sărut 
umărul stâng. Spovedania mea s-a terminat, acum poţi să mă 
judeci. Nu ti-am povestit nimicurile vieții de fiecare zi, sunt coji 
pe care le-ai aruncat în gunoiul abisului, eu am făcut la fel. 
Amărăciuni mari şi mici, bucurii mari şi mărunte, rănile sau 
mângăierile, pe care viata mi le-a dăruit, sunt întâmplări banale 
de fiecare zi; toate acestea ne-au abandonat acum, şi noi le-am 
abandonat, nu merită să ne uităm în urmă ca să le smulgem din 
abisul uitării. Lumea nu va pierde nimic, dacă sufletele pe care 
le-am cunoscut le-am dat uitării. Legăturile cu semenii mei nu 
au avut mare influență asupra vieții mele. Nu am ținut la prea 
mulţi, fie că n-am reuşit să-i înțeleg, fie că i-am subestimat, 
poate pentru că n-am avut norocul să întâlnesc prea mulţi care 
meritau să fie iubiți. Totuşi, n-am urât pe nimeni, dacă am rănit 
pe cineva, am făcut-o fără să vreau. Îmi vârâsem în cap să-i 
scap de rutină şi de mediocritate, i-am hărțuit fără să țin cont de 
forța lor; erau vrăbii, eu voiam să-i fac vulturi, iar ei s-au 
prăbuşit. M-au ademenit numai cei nemuritori, marile sirene, 


Hristos, Buddha, Lenin; din copilărie, m-am aşezat la picioarele 
lor, să ascult cântecul lor ademenitor, plin de iubire; toată viața 
am luptat să scap de aceste sirene, fără să le reneg, voiam să 
reunesc aceste trei glasuri disparate şi să creez o armonie. 

Am iubit, am fost fericit, am avut norocul să întâlnesc în 
drumul meu femei minunate, niciun bărbat nu mi-a făcut mai 
mult bine şi nu m-a ajutat mai mult în luptă ca aceste femei. Şi 
mai presus de toate, cea din urmă. Peste trupurile lor 
îndrăgostite arunc vălul pe care fiicele lui Noe l-au azvârlit peste 
tatăl lor beat. Mi-a plăcut, sigur ţi-a plăcut, străbune, mitul 
strămoşilor noştri despre Eros şi Psyche. E o mare ruşine şi un 
mare pericol să aprinzi lumina, să alungi întunericul, să vezi 
două trupuri înlănțuite. O ştii prea bine, tu care ţi-ai ascuns 
soața iubită, Jeronima de las Cuevas, în întunericul divin al 
dragostei; fac şi eu la fel cu Jeronima mea, o vitează însoțitoare 
în luptă, o mare mângâiere, o fântână răcoroasă în pustiul 
inuman prin care trebuie să trecem. Cretanii au dreptate zicând 
că sărăcia şi goliciunea nu înseamnă nimic, dacă ai o nevastă 
bună. Noi am avut neveste bune: pe a ta o cheamă Jeronima, pe 
a mea, Eleni. Ce mare noroc am avut, părinte! De câte ori am 
zis în sinea noastră, uitându-ne la ele: "Binecuvântată fie ziua în 
care ne-am născut!" 

Dar n-am îngăduit femeilor, nici celor mai iubite, să ne ducă 
pe alt drum, rătăcindu-ne. N-am mers pe drumul lor semănat cu 
flori, ci le-am luat cu noi, aceste soate neînfricate ne-au urmat 
de bunăvoie, în urcuşul nostru. 

Toată viaţa, amândoi am vânat un singur lucru, o viziune 
feroce, devoratoare, indestructibilă, esența. De dragul ei, am 
băut cupa amărăciunii pe care ne-au întins-o zeii şi oamenii, de 
dragul ei am vărsat atâta sânge şi sudoare, atâtea lacrimi! Atât 
cât am trăit, un demon - un demon, ori un înger? -se ţinea scai 
de noi; se apleca, se lipea de noi, şuierându-ne în urechi: "In 
zadar! In zadar! In zadar!" Credea că o să ni se taie genunchii 
de frică, dar noi dădeam din cap, îl alungam şi strângeam din 
dinţi: "Facem ce vrem”, îi răspundeam noi; "nu lucrăm în solda 
nimănui, nu cerem răsplată pentru suferința noastră, luptăm 
dincolo de speranță, dincolo de paradis, în văzduh". 

Această esență a căpătat multe nume; pe măsură ce o 
urmăream, îşi schimba măştile - uneori îi ziceam speranța 
supremă, alteori pisc al sufletului omenesc, miraj al deşertului, 


pasăre măiastră şi libertate. În cele din urmă, ne apărea ca un 
cerc perfect, având inima omului drept centru şi nemurirea 
drept circumferință; în mod arbitrar, i-am dat un nume măreț, 
încărcat de toate lacrimile şi speranțele lumii: Dumnezeu. 

Orice om integru poartă în el, în adâncul inimii sale, un punct 
tainic în jurul căruia se învârteşte întregul univers; această 
tainică mişcare de revoluție dă unitate gândurilor şi acţiunilor 
noastre, ne ajută să descoperim, ori să inventăm armonia lumii. 
Pentru unii punctul central e iubirea, pentru alții cunoaşterea, 
bunătatea sau frumusețea, setea de aur şi de putere: toate 
celelalte lucruri sunt raportate şi supuse la această pasiune 
fundamentală. Vai de omul care nu simte în străfundul sufletului 
său un monarh absolut care îl guvernează: viata lui, anarhică, 
incoerentă, se risipeşte în cele patru vânturi. 

Străbune, punctul nostru central, care a prins în vârtejul său 
întreaga lume vizibilă, străduindu-se să o ridice la cel mai înalt 
nivel al curajului şi al responsabilității, iată ce este: lupta 
noastră cu Dumnezeu. Care Dumnezeu? Piscul sălbatic al 
sufletului omenesc, de care ne apropiem fără încetare şi care ne 
scapă dintr-un salt, urcând tot mai sus. "Ai văzut vreun om să se 
lupte cu Dumnezeu?" m-au întrebat odată, batjocoritor. "Cu cine 
ați vrea să ne luptăm?" le-am răspuns eu. Intr-adevăr, cu cine 
altcineva? 

lată de ce viața noastră, părinte, a fost un urcuş. Un urcuş, O 
prăpastie, un pustiu. Am pornit cu mulți camarazi de luptă, cu 
multe idei, o adevărată escortă; dar, pe măsură ce urcam panta 
şi piscul se deplasa, se îndepărta, ideile, speranțele, camarazii 
de luptă îşi luau rămas-bun de la noi; li se tăia răsuflarea, nu 
voiau şi nu puteau să urce mai sus. Am rămas singuri, cu ochii 
pironiți pe Monada Mişcătoare, spre piscul care se deplasa 
mereu. Dacă urcam, nu o făceam pentru că aveam bănuiala şi 
naivitatea să credem că într-o zi piscul va rămâne pe loc şi îl 
vom atinge; nici că, dacă îl vom atinge, vom găsi fericirea, 
izbăvirea, paradisul: urcam pentru că urcuşul însuşi era pentru 
noi fericirea, izbăvirea şi paradisul. 

Sunt plin de admiraţie pentru sufletul omenesc: nicio putere 
în cer şi pe pământ nu este atât de mare; purtăm în noi 
atotputernicia şi nu ştim; sufletul nostru e strivit sub greutatea 
cărnii şi a grăsimii, fără să înțelegem cine suntem şi ce putem 
împlini. Ce altă putere pe lume e în stare să privească drept în 


față, fără să-şi piardă lumina ochilor, începutul şi sfârşitul lumii? 
La început nu era Cuvântul, cum predică sufletele strivite sub 
greutatea trupului, nici Fapta, nici mâna Creatorului mânjită de 
lutul vieții: la început era Focul, iar la sfârşit nu va fi nici 
nemurirea, nici răsplata, raiul sau iadul, la sfârşit va fi Focul. 
Intre aceste două focuri, iubite străbun, mărşăluiam, luptam, 
urmând porunca Focului, folosindu-l pentru a face din trup o 
flacără, din gândire o flacără; o flacără din speranță şi disperare, 
din onoare şi dezonoare, din glorie. Tu mergeai înaintea mea şi 
eu te urmam. Tu m-ai învățat că flacăra noastră lăuntrică, 
potrivnică legii trupului, se aprinde tot mai mult de-a lungul 
anilor. lată de ce te admiram: cu cât anii treceau, deveneai mai 
îndârjit, cu cât erai mai aproape de abis, inima ta era mai 
puternică. Aruncai trupuri, sfinţi, seniori, călugări în creuzetul 
privirii tale, le topeai ca pe metale şi, curățindu-le de rugină, 
scoteai aur curat din sufletul lor. Care suflet? Flacăra - văpaia 
care ne-a dat naştere şi văpaia care ne va nimici. 

Prudentii ne-au acuzat că am făcut aripile îngereşti prea mari 
şi am avut neruşinarea să tragem cu săgeata dincolo de 
hotarele omului. Nu noi voiam să azvârlim săgeata dincolo de 
frontiere; ci un demon în adâncul nostru - hai să-i zicem Lucifer, 
fiindcă el poartă lumina - ne îmboldea mereu. El ne făcea să 
depăşim hotarele, ca să ne ducem cine ştie unde - noi nu 
aveam în cap decât un singur lucru: să urcăm mai sus! Ca 
Sfântul Gheorghe, care purta pe cal prințesa pe care balaurul 
era gata s-o înghită, acest demon purta călare viața care se 
înăbuşea, aflându-se în pericol în fiecare ființă, şi încerca să 
scape, să se elibereze. Tot astfel trebuie să fi simţit maimuțele 
elanul universului întreg îmboldindu-le să stea pe labele de 
dinapoi, chiar dacă țipau de durere, şi să frece două bețe, ca să 
scoată o scânteie, pe când celelalte stăteau şi se hlizeau la ele. 
Aşa s-a ivit pitecantropul, aşa s-a născut omul. lată, străbune, 
cum forța indestructibilă, necruțătoare, se izbea în pieptul 
nostru ca să scape de om, să treacă dincolo de el! lată de ce 
aveam inima sfâşiată, de ce am suferit atâta printre oameni: 
“noi nu mergem mai departe", strigau cu toții, “scurtați aripile, 
nu trageti cu arcul atât de sus; nu vă e frică de Dumnezeu? Nu 
ascultați glasul lui? Potoliţi-vă!" Dar noi nu ziceam nimic, noi 
lucram;  întindeam aripile şi încordam arcul. Ne sfâşiam 
măruntaiele, ca să iasă din noi demonul lăuntric. 


— Nu-mi plac îngerii pe care îi pictezi, nici sfintii, ti-a reproşat 
într-o zi Marele Inchizitor de Toledo. Nu te îndeamnă la 
rugăciune, ci iţi stârnesc admiraţie: frumuseţea este o stavilă 
între Dumnezeu şi sufletul nostru. 

Ai râs şi te gândeai, fără să spui nimic: "Dar eu nu vreau să-i 
fac pe oameni să se roage. Cine ti-a zis că vreau să-i fac să se 
roage?" 

Şi altădată, un pictor şi prieten apropiat, când a văzut tabloul 
Vedere asupra oraşului Toledo, a dat din cap şi a zis: 

— Ai călcat în picioare regulile artei, nu se mai cheamă artă; 
ai depăşit limitele rațiunii şi ai intrat pe tărâmul nebuniei. 

Ai zâmbit - cum de n-ai explodat mânios? - şi ai răspuns: 

— Cine ţi-a zis că fac opere de artă? Nu fac artă, nu mă 
interesează frumosul; rațiunea e prea îngustă şi legile la fel. Ca 
peştele zburător salt din apa liniştită şi intru în aerul uşor, plin 
de nebunie. 

Ai păstrat o clipă de tăcere şi ai privit oraşul Toledo pe care l- 
ai pictat: învăluit în nori negri, despicat de fulgere - turnurile, 
bisericile, palatele, eliberate de trupurile lor de piatră, ieşeau 
din noaptea neagră, spectre învăluite într-un fulger neliniştitor. 
Te uitai şi nările îti fremătau, simțind mirosul de pucioasă. Ai 
tăcut, gânditor, apoi la un moment dat: 

— Ce demon se află în mine? ai strigat. Cine a dat foc 
oraşului Toledo? Cu adevărat, respir un aer plin de nebunie şi de 
moarte. Vreau să zic plin de libertate. 

ȘI ţi-ai înfipt toate cele zece unghii în piept. Sufereai. 

Singurul în stare să-ţi înțeleagă divina frenezie a fost un 
poet, chiar dacă era călugăr, părintele Hortensio Felix 
Paravicino. Privind tenebrele amenințătoare, fulgerele sacre, 
aripile uriaşe; sfinții ale căror trupuri ardeau, devenind făclii 
aprinse; într-o zi, ti-a luat mâna mânjită de culori şi a sărutat-o: 
"Tu faci şi zăpada să ardă", a zis el, "ai întrecut natura, sufletul 
rămâne nehotărât în fata acestui miracol, nu ştie dacă făptura 
creată de Dumnezeu sau cea creată de tine merită să existe". 
ȘI, spunând aceste ultime cuvinte, glasul îi tremura. 

Ascultai impasibil laudele şi insultele, zâmbind, te preftăceai 
supărat, mânia era doar o furtună trecătoare pe chipul tău, în 
adâncul sufletului rămâneai netulburat. Nu aveai nici speranță, 
nici teamă, nici vanitate, căci cunoşteai marea taină. Oamenii se 
luptă cu capul plecat contra celor două mari forțe - cine ştie, 


poate cu cele două fețe ale lui Dumnezeu: binele şi răul. Cei 
care nu gândesc zic: binele şi răul sunt duşmani; alții urcă mai 
sus şi zic: binele şi răul sunt complementare. Alții, îmbrățişând 
cu privirea jocul vieții şi al morţii pe scoarța pământului, se 
bucură de armonia lor şi zic: Binele şi Răul sunt Unul. 

Dar noi, străbune, ştim marea taină. Noi o revelăm, chiar 
dacă nu crede nimeni; cu atât mai bine: omul e slab, are nevoie 
de consolare; dacă ar şti această taină i s-ar tăia picioarele de 
frică. Care taină? Chiar acest Unul nu există! 

Într-o zi am intrat în casa ta, la Toledo, să văd sfinţii, 
apostolii, seniorii pictaţi de tine, despovărați de greutatea 
trupului, gata să se prefacă în flăcări. Niciodată n-am văzut 
flăcări mai arzătoare. Astfel, mă gândeam eu, triumfăm asupra 
trupului, astfel îl scăpăm de la pieire; nu aceste mâini şi picioare 
de lut, nici acest păr blond sau brun, ci substanța prețioasă, 
care se luptă în acest burduf de piele, pe care unii o numesc 
suflet, altii flacără. 

Dacă ai fi fost încă în carne şi oase, străbune, ți-aş fi adus în 
dar miere, brânză proaspătă şi portocale din Creta; şi pe 
Haridemos, faimosul lăutar, cu un fir de busuioc după ureche, 
să-ți cânte mantinada, cele trei distihuri care îți plăceau: 

Cârma la prova, fie ce-o fi, crede în tine, 

cui îi pasă dacă va fi rău sau bine! 

Fă-ţi datoria, împlineşte-o cu patimă, 

dăruieşte-ţi tinereţea fără nicio lacrimă! 

Sunt fiul fulgerului, nepotul tunetului, 

când vreau tun şi fulger şi aduc grindina! 

Dar de-acum tu deveniseşi o flacără. Unde aş putea să te 
găsesc, cum aş putea să te văd, ce dar ți-aş putea aduce ca sã- 
ti aminteşti de Creta, cum să fac să te ridici din mormânt? 
Numai flacăra găseşte milă în ochii tăi. O, de-aş putea să mă 
prefac în flacără, să mă unesc cu tine! 

Treizeci şi şapte de ani ai stat cocoțat pe stânca numită 
Toledo, treizeci şi şapte de ani ţi-ai purtat paşii pe terasa pe 
care eu stau acum, privind cursul tulbure al râului Tajo, pe sub 
arcul dublu al podului Alcantara, ducându-se să se verse şi să se 
piardă în mare. Mintea ta curgea împreună cu apa şi viaţa ta 
mergea să se verse şi să se piardă în moarte. Strigăte amare de 
revoltă izbucneau din adâncul fiinţei tale. N-am făcut încă nimic, 
nimic, îti ziceai, furios; n-am făcut nimic, ce să facă sufletul cu 


pânze şi culori? Nu-mi convine să stau aici, la capătul 
pământului, să amestec culori, să mă joc cu penelul, pictând 
sfinți şi Hristoşi pe cruce, sufletul meu nu se eliberează cu 
aceste decalcomanii, lumea e prea strâmtă, viața şi Dumnezeu 
la fel; ar fi trebuit să iau focul - focul, marea, vântul şi pietrele şi 
să creez o lume aşa cum o vreau eu, pe măsura mea! 

Soarele cobora spre apus, acoperişurile caselor erau aurite, 
râul se întuneca, Luceafărul-de-Seară cobora din vârful munţilor. 
In casa ta, luminile erau aprinse, credincioasa ta servitoare, 
Maria Gomez, punea masa, Jeronima, soața iubită a orelor tale 
de veghe şi de somn, apărea pe terasă şi iţi atingea mâna uşor, 
ca întotdeauna, ca să nu te sperie. "E seară, iţi spunea ea, ai 
lucrat toată ziua fără să mănânci nimic. Nu ţi-e milă de trupul 
tău? Vino... " 

Dar tu nu te mai gândeai la facerea lumii tale, ai pornit dintr- 
un salt spre Creta, n-ai auzit glasul blând, n-ai simţit mâna albă. 
Colindai munţii Cretei, nu aveai încă douăzeci de ani, vântul 
aducea mireasmă de cimbrişor, părul negru ca pana corbului era 
legat cu o mantilia albă, cu ciucuri lungi, cu o crăiță după 
ureche, cântai mantinada, care iţi plăcea atât de mult, şi 
mergeai la Vrondlisi, vestita mănăstire, ca să pictezi Nunta din 
Cana, cum îţi ceruse starețul. 

Mintea iţi era ticsită de culori albastre ca cerul, purpurii, 
verzi, mirele şi mireasa stăteau pe scaune înalte, sculptate cu 
vulturi cu două capete, masa de nuntă era deja pusă, oaspeții 
mâncau şi beau, lăutarul era la mijloc şi cânta din lăută cântece 
vesele de nuntă; Hristos se ridica - băuse şi el - obrajii îi erau 
aprinşi şi lipea pe fruntea lăutarului un bănuț de argint. 

Și, deodată, ți s-a părut că vocea iubită venea de foarte 
departe şi ai auzit. "Vin", ai răspuns, zâmbind, şi ai urmat 
zâmbitor femeia care te-a readus cu milă pe pământ. Dar Nunta 
din Cana prindea viață în mintea ta, lăuta cretană împodobită cu 
clopoței zumzăia în sufletul tău şi cina ti se părea un ospăț de 
nuntă; i-ai pus pe cei doi lăutari să-ţi cânte din lăută şi chitară, 
în timp ce tu, mirele, te ospătai şi masa ta umilă devenise 
ospățul de la Nunta din Cana. Când masa s-a terminat, te-ai 
ridicat - venindu-ţi în minte scena pictată de tine - ai lipit, cu un 
gest de mare senior, doi ducați de aur pe fruntea lăutarului. 

Căci trăiai ca un mare senior. Erai un mare senior. 
Dispreţuiai prudenta, risipeai fără să socoteşti tot ce câştigai 


prin arta ta. Prieteni şi neprieteni te judecau şi te dojeneau: "De 
ce îți trebuie o casă cu douăzeci şi patru de odăi?", te întrebau 
toți, "de ce-ţi trebuie lăutari? De ce nu-ți iei icoanele în spinare 
să colinzi pe la biserici şi mănăstiri, ca toți ceilalți, ca să le 
vinzi?" 

Ziceau că eşti arogant şi capricios, un original; te aprindeai 
de mânie, dacă erai contrazis cu un singur cuvânt, te dezlănţuiai 
furios când erai întrebat câți ducați ceri pe un tablou: "Tablourile 
mele nu sunt de vânzare", le răspundeai, "nu pot fi cumpărate, 
operele mele sunt mai scumpe decât punga nu ştiu cui. Vi le 
dau cu amanet, când o să cred de cuviinţă, vă dau ducații înapoi 
şi-mi iau tabloul.“ 

"De unde vii?" te-au întrebat judecătorii tăi. "De ce ai venit la 
Toledo? Cine eşti?" "Nu sunt obligat să vă răspund", ai replicat 
tu, "şi nu voi răspunde!" Când nimeni nu te obliga, îti scriai cu 
litere mari numele pe tablouri şi adăugai cu mândrie titlul tău de 
noblețe: CRETANUL. 

Când regele Filip, cu limbă de viperă, s-a speriat văzând 
Sfântul Mauriţiu, pe care l-ai pictat la cererea sa, ţi-ai muşcat 
buzele, nu te-ai învrednicit nici să implori, nici să faci concesii, 
dar ai luat cu tine mânia, mândria şi arta nesupusă şi ai urcat la 
Toledo, oraşul învăluit în flăcări. 

Momentul era măreț: conştiinţa pură şi dreaptă stătea pe un 
taler al balanței, o împărăție pe celălalt taler, şi cea care făcea 
balanța să se încline erai tu, conştiinţă a omului! Această 
conştiinţă va putea sta înaintea lui Dumnezeu în ziua Judecăţii 
de Apoi şi nu va fi judecată, ea va fi judecătorul. Căci 
demnitatea omului, puritatea şi curajul îl fac chiar pe Dumnezeu 
să se teamă. 

lartă-mă, străbune, dacă nu pot să mă stăpânesc. Sunt plin 
de admiraţie pentru clipa plină de nobleţe, când ai păşit peste 
pragul palatului Escorial, cu fruntea sus, lăsând în urmă cu 
dispreț marile şi măruntele profituri lumești, încât îndrăznesc să 
prelungesc această clipă în versuri şi în rime, scăpând-o de la 
pieire. Am scris ofranda mea cu cerneală roşie, cu cerneală 
neagră, şi am agăţat-o în văzduh: Canto Greco. 

Încolăcit pe terasă, sub arşiţa de flacără, 

regele - viermele - observă cu ochi lânced 

cioplitorii în piatră, înălţând tristul pătrat în jurul lor. 

Chilie, palat, mormânt, granitul strigă sub secure, 


aspru despuiat de pe stânca stearpă, 

gura băloasă molatec se frământă - 
judecătorul nedrept cu faţa albă de ceară, 

cu trupul încet putrezind, când 

de pe coama muntelui, cu un țipăt, 

s-a năpustit un vultur asupra formei amorţite: 
de treizeci de ani adulmeca duhoarea. 

Venind cu tinereţea, Cretanul 

simte pasărea pândind, năpustindu-se 

din creştetul său asupra monarhului. 

În hăul urechilor sale răsună încă mânia biciului, 
alungându-l din templul viselor sale: 

"Regele respinge Sfântul Mauriţiu!" 

Văzduhul se cutremură şi răsună, 

flăcări, arme şi îngeri; piepturi în flăcări, 
înălțându-se spre Dumnezeu; 

lănci erau lujere de lăcrimioare scăldate în soare, 
flori răsăreau din pietrele încinse, 

smalţ, rubin, scuturi de smarald; 

Lumina mistuie şi ca un leu dă târcoale; 

In ceruri vitejii cu trupuri de ceaţă 

irump în şiruri de spectre. 

Tânărul cu degete puternice, delirante, 
frământă un bulgăre de arzătoare, 

de sacră răşină cretană, 

cu mâna sa etern înmiresmată. Amiază; 

aerul joacă deasupra pietrelor. 

Luptătorul vede o nouă creaţie, 

fulgerând vag în lumină - 

o vedenie celestă despuiată de formă. 

Ca o aripă ce se desfăşoară cu putere, 
cutremurând zidurile mănăstirii, 

bastionul greoi al umanităţii, trupul lânced, 
fereastră de azur deschisă spre cer. 

Păsări - îngeri făuriţi în atelierul minţii, 

ca mere aurite, presimţiri dau târcoale regelui; 
din foişoarele cerului neprihănit se prăvale, mut, 
vulturul minţii peste creştetul Cretanului, 

un arhanghel cu gura de foc. 

Copiii trec, ca păsări după o ploaie de seară, 


Călugări şi fecioare, seniori cu obrajii scofâlciţi 
Şi mame ce se închină fiilor: ai lor zei. 

Mâinile lui ard de febra începutului, 

vagi dorinţe îl înăbuşă, insaţiabil, 

măsoară lacom, eterice pânze în aer. 

Pânze frenetice apar în ochiul minţii, 

înainte ca mâinile să le poată ajunge. 

Bravi îngeri se năpustesc, ca roiuri de meteoriți. 
Ca steagurile de luptă sfâşiate, 

apostolii aprind făclii în mintea lui; 

ei poartă cheile, focul şi sfântul potir, 
împodobit cu uriaşul şarpe. 

Tânărul simte cum Dumnezeu se apleacă 

şi se repede asupra lui ca o roată de foc; 

urlă, trupul său e răstignit pe cruce. Pământul se cutremură. 
Ca o limbă de leu, graţia divină linge pietrele. 
Cei care vor prinde viaţă îi dau târcoale, 
prinzându-l într-un dans însufleţit. 

Degetele scapără scântei şi el aprinde, una câte una, 
făclii de două ori mai mari ca omul. 

Coroana sidefie a lunii pogoară de pe alt tărâm, 
pământul tremură, cerul îi face semne. 

"Voi întinde trupul ca pe un arc: să se rupă! 
Dumnezeu, un magnet sus în nori, 

mă atrage în dansul eteric. Dar regele, 

neghina veninoasă, mă alungă 

din mohorâtul său coteţ: lumina îl înspăimântă. 
Fii blestemat, adio nătărăule, 

căci arta nu-i nici supunere, nici reguli, 

ci demonul ce sparge orişice tipar. 

Te las să mături cu penelul tocit de eunucii tăi." 
Aşa grăit-a. Răsăritul devenea de granit 

şi ochii săi, preţioase odoare, 

erau fixaţi pe colţuri de stânci. 

Simţea mirosul de ierburi, 

Creta, ca o tigroaică mângâiată, 

aluneca din întunericul măruntaielor sale. 

Griji mari, dorinţe, mândrie, bărbăţie 

se ciocnesc în pieptul tău; roiuri de albine 
bâzâie în cimbrişorul înflorit şi 


Vrondisi cea iubită îţi răsare în minte. 

Orbitor, Psiloritis abureşte. Ape de gheaţă 

cad în fântâni de marmură, podul se ridică, 

lăuta ţiuitoare plânge viaţa care curge; 

Marea îi umple buzele de sare, el aude încă 

pe ascetul din portul Kastro - o comoară de taină! - 
mustrându-l, înainte de a porni în larg: 

"Kyriakos, eşti miruit cu flacăra profeţiei, 

să nu cazi în capcana belşugului, 

să nu fii un lingău la curţile regale, să arzi 

pe cărări neumblate şi mergi doar înainte!" 

"O, mândră inimă capricioasă, de ce te ascunzi 
când speranţa vicleană te cheamă cu dulci momeli 
de sclav, de ce-mi dai ghionturi furioasă, 

de ce vrei să plecăm? 

Înapoi, inimă! Înapoi acasă!" 

Aşa grăit-a. Sufletul sălta ca un leopard. 

Şi-a ridicat o fortăreață - izolarea. 

Dumnezeu i-a aprins o stea în frunte, 

urmând-o, s-a înălţat în zbor. 

Un cântec bărbătesc se auzea, încurajându-l: 
Datoria te cheamă, mergi înainte fără teamă! 
Dăruieşte-ţi tinereţea fără nicio lacrimă! 

Am vărsat lacrimi de dragul tinereţii mele? Eu nu! 
Răbdarea mă înăbuşă. Destul! 

Noi, inimă, suntem făcuţi să apucăm aripile libertăţii, 
să ne risipim pe căile ce duc în sus! 

În mâini purtăm o sabie: lumina! Întoarce-te 

spre Creta însorită, spre libertate şi singurătate! 

Cu grabă, s-a întors la dreapta sa, spre casa părintească, 
spre limanul cel îndepărtat. Vârful muntelui Psiloritis 
flutura ca o năframă în mintea sa, câmpia Mesara 
largă şi înverzită îşi întindea livezile miraculoase! 
Dar deodată a sărit drept în picioare; 

două braţe înfricoşătoare l-au apucat. 

Auzea bătăi de aripi şi o magnifică iradiere! - 

Ochii săi erau plini de stele. Flăcări imateriale, 
verzi şi aurii, zboară peste creştetul său, 

şi pucioasă luminând şi arzând în rafale. 

Un arhanghel s-a lăsat asupra lui, cu aripile 


mirosind a ierburi, ca vântul cald de miazăzi, 

l-a strâns la piept şi, făcându-i vânt, 

l-a prăvălit în abisul de azur. Tânărul e palid 

în torentul de foc al luminii. Îşi leagă strâns 

mantilia cretană, cu ochii negri larg deschişi, 

cu buzele strânse, se pierde în soarele fierbinte, 

privind pământul dispărând. 

O carcasă solară era mausoleul, alai de furnici. 

Coamele munţilor şuierau pe poteci şerpuite; 

aplecat la provă pe corabia îngerilor, 

el culege lumina, piscul dorinţei. 

Forma nevăzută a pământului se arată. 

Arhanghelul lăuntric îl împinge spre piscuri, 

spre libertate, unica speranţă, 

această lume e înaltul turn de pază, 

deasupra Cretei, tainicul pământ! 

Am rătăcit toată ziua pe străduțele înguste din Toledo, aerul 
mirosea a pucioasă, ca şi cum ar fi căzut un fulger; părea că un 
leu trecuse pe acolo şi aerul duhnea a fiară sălbatică, după mai 
bine de trei sute de ani de la trecerea ta. Ce spaimă şi ce 
bucurie să mergi şi să simţi că un suflet mare bate din aripi 
zburând pe deasupra capului tău! 

Noaptea când m-am dus la culcare, străbun iubit, pătruns de 
răsuflarea ta până în măruntaie, m-a cuprins somnul. Era 
somnul, ori o corabie cu trei catarge? Tocmai inălțau pânzele, 
m-am îmbarcat şi, exact când voiam să-l întreb pe căpitan 
încotro mergem, am ancorat în Megalo Kastro, în Creta. Leii de 
piatră înaripaţi se colorau în roşu în soarele după-amiezii, 
stindardul lui San Marco flutura pe turnul venețian, cheiul 
duhnea a vin, a ulei de măsline, a lămăi, a portocale. Peste 
drum de intrarea în port, taverna lui Gheronsymos zumzăia, 
plină stup de marinari venețieni şi genovezi beti, de femei fără 
ruşine, obişnuitele cheiului. Noi doi ne-am aşezat mai încolo, 
după un butoi, ne-au adus crabi prăjiți şi stridii, umpleam şi 
goleam paharele tăcuţți, uitându-ne unul în ochii celuilalt. 

Eram tineri amândoi, tu aveai douăzeci de ani, eu aveam 
șaptesprezece, iubeam aceeaşi fată, dar nu ne certam pentru că 
eram prieteni adevărați şi noaptea cântam amândoi serenade 
pe sub ferestrele ei închise. Tu aveai o chitară, eu o lăută, ne 
arătam suferința inimii, cântându-i mantinade. Vocile ni se 


armonizau, a ta, adâncă şi bărbătească, a mea încă necoaptă, 
lăsam fata să aleagă singură între noi doi, în dosul ferestrelor 
sale închise. În zori ne despărțeam; tu luai pensula şi pictai 
îngeri uriaşi care ieşeau din cadrele pânzei, în timp ce eu, frânt 
de oboseală, mă duceam acasă şi dormeam, să visez că 
fereastra s-a deschis şi un măr roşu mi-a căzut în palmă. 

Acolo, în tavernă, ne uitam unul la altul şi tăceam, pentru că 
urma să ne despărțim a doua zi în zori. Am băut ca să uităm 
durerea despărțirii. 

Era aproape miezul nopţii când ne-am ridicat de la tavernă, 
băusem vin acrişor de Malvasia şi mintea ni se avânta, 
îmbrăţişând lumea întreagă. 

— Lumea e a noastră, frate Meneghi, am zis eu. Să plecăm! 

Ne-am prins pe după umeri ca să nu ne clătinăm, îți simțeam 
răsuflarea pe obrazul meu. Cât timp mai avem, cât timp? mă 
întrebam eu. Peste câteva ore, zorile se vor ivi şi răsuflarea 
iubită va pieri şi n-o voi mai simţi niciodată pe obrazul meu! Dar 
eram tânăr şi-mi stăpâneam durerea, ochii nu-mi erau plini de 
lacrimi. 

Am ieşit prin poarta fortificată a portului, am luat-o la 
dreapta şi ne-am urcat pe zidul venetian, care înconjura oraşul. 
O lună plină, tristă, spânzura deasupra noastră, numai stelele 
cele mai mari rezistau luminii lunii şi străluceau pe cerul mut, 
alb ca laptele; în dreapta noastră vuia marea cretană. 

Tu te-ai oprit, iubite însoțitor, şi ai întins brațul: 

— Uită-te, ai zis, uită-te cum năvăleşte marea să roadă zidul 
şi să-i alunge pe venețieni. Vezi? Nu sunt valuri, Menegaki (aşa 
mă porecliseşi), sunt bidivii, o cavalerie de temut! 

Eu am râs: 

— Sunt valuri, Meneghi, nu sunt cai. Ai ridicat din umeri: 

— Tu priveşti cu ochii tăi de humă, eu privesc cu alți ochi; tu 
vezi trupul, eu văd sufletul. 

— Poate aşa se face că suntem atât de buni prieteni şi nu ne 
putem despărți: vrea, oare, sufletul să se despartă de trup? 

Ne-am amintit de despărțire cu inima strânsă. 

— Vino, ai zis tu, strângându-mă de braț, nu vorbi încă de 
plecare! 

Ne-am purtat paşii pe sub clar de lună un timp, dar gândurile 
ne erau la despărţire. Ne căzneam să ne abatem gândul ca să 
nu cădem pradă lacrimilor, ne era ruşine să plângem. Amândoi 


citiserăm Vieţile Sfinţilor, îi invidiam pentru tăria lor de a rezista 
la suferință, pentru faptul că lacrimile nici măcar nu le veneau în 
ochi, deşi plecau pentru totdeauna de lângă cei pe care îi iubeau 
cel mai mult - şi jurasem să le urmăm pilda. 

— La ce te gândeşti? m-ai întrebat tu, ca să alungi tăcerea. 

— La nimic, ti-am răspuns eu, ascunzându-mi emotia. Ei 
bine, mă gândeam cât de sălbatică e marea în Creta, şi acum, 
spunând asta, simt nevoia să cobor pe țărm şi să mă lupt cu 
valurile, chiar de-ar fi să pier. 

— Tinereţea se crede nemuritoare, iată de ce se joacă cu 
moartea, ai zis, prinzându-mă de mână; părea că voiai să mă 
împiedici să cobor pe țărm. 

Eram fericit, apăsarea mâinii tale era atât de blândă, încât 
făcea să crească şi mai mult durerea de a te pierde. Dar făceam 
pe nepăsătorul. Am adus vorba despre grijile zilei, ca să uit o 
clipă amărăciunea despărțirii. 

— Cum poti să te duci să trăieşti pe pământ străin, Meneghi? 
I-am întrebat eu. Nu cunoşti pe nimeni acolo şi nimeni nu te 
cunoaşte, steaua ta n-a început încă să strălucească. Ducaţii pe 
care ţi i-a dat fratele tău, Manousos, nu-ți ajung, ştiu bine ce 
mână spartă eşti. O să-i cheltuieşti cât se poate de repede, şi 
după aceea? Nu ţi-e frică? 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Menegaki, putin cât am e 
destul pentru mine, şi oricât aş avea de mult nu-i destul pentru 
mine. Pricepi ce vreau să spun? 

— Nu! 

Ai râs ca un copil: 

— Nici eu, dar aşa stau lucrurile. văzând că eram îngrijorat, 
mi-ai pus mâna pe umăr. 

— Nu-ţi face griji, Menegaki, mi-ai zis ca să mă încurajezi, n-o 
să pier. Am mari planuri în cap şi o mare forță în mâini. Mă duc 
în Europa, o să mă lupt cu cei mai buni pictori, vreau să-mi pun 
sufletul la încercare: să câștige, ori să piară. O să vezi, o să vezi! 
ȘI, nu te speria, înainte de toate, vreau să mă măsor cu 
Michelangelo. Am văzut, nu demult, o reproducere după 
Judecata de Apoi, pe care a pictat-o la Roma. Nu-mi place. 

Ochii tăi, în lumina lunii, scoteau văpăi; glasul îți era aspru. 
Te-ai aplecat, ai luat o piatră de pe jos şi ai azvârlit-o în mare. 
Parcă voiai să-ți arăţi forța, lapidâna valurile. 

— De ce te uiti aşa la mine? Crezi că am băut prea mult şi m- 


am îmbătat? Nu sunt beat, nu-mi place să mă îmbăt. El a 
reînviat trupul, a umplut iar lumea de trupuri, nu-mi trebuie aşa 
ceva! O să pictez o altă Judecată de Apoi. Cu două nivele: jos, 
morminte care se deschid şi din care ies viermi neliniştiți cât un 
stat de om cu capul ridicat, ca şi cum ar adulmeca aerul; iar sus, 
Hristos. Singur. El se apleacă, suflă peste larve şi deodată 
văzduhul se umple de fluturi. Asta înseamnă Invierea: larvele să 
devină fluturi, nu să se întoarcă pe pământ în chip de viermi 
nemuritori. 

Am ridicat capul şi m-am uitat la tine în lumina magică a 
lunii; în jurul capului tău, văzduhul era plin de fluturi. 

Am deschis gura să vorbesc, această Judecată de Apoi mi se 
părea excesiv de eretică, dar tu te avântai, încercând să-mi 
împărtăşeşti tainele tale, zorile erau aproape, obligându-ne să 
ne despărțim curând. Mi se părea că nu mai vorbeai cu mine, 
mergeai inainte şi vorbeai de unul singur. 

— Pictează Duhul Sfânt pogorând asupra Apostolilor în chip 
de porumbel; nu le e ruşine! N-au simțit, oare, niciodată flacăra 
Sfântului Duh? De unde au scos pasărea asta nevinovată, 
tocmai bună de mâncat, pe care o iau drept spirit? Nu, nu-i un 
porumbel, e un foc, un foc mâncător de oameni, înfigându-şi 
ghearele drept în creştetul sfinților, al martirilor, al marilor 
luptători, prefăcându-i în cenuşă. Sunt suflete meschine, cei 
care îl iau drept porumbel, închipuindu-şi că îi pot suci gâtul ca 
să-l înfulece. 

Ai izbucnit în râs: 

— Într-o zi, cu voia lui Dumnezeu, o să pictez Duhul Sfânt 
pogorând deasupra capetelor Apostolilor, o să vezi tu, atunci. 

Ai tăcut apoi şi făceai cu mâna de zor în sus şi în jos de parcă 
pictai în aer o altă Pogorâre a Sfântului Duh. 

— Nu poti să prefaci focul în lumină? l-am întrebat eu, dar 
imediat am regretat vorbele acelea, pentru că fața ta se 
întunecase. Te-ai încruntat: 

— Tu şi mania ta pentru lumină! mi-ai răspuns, şi după felul 
în care te uitai la mine am crezut o clipă că erai mânios. De ce 
te grăbeşti, asta nu-i treaba ta! Aici suntem pe pământ, nu 
suntem în nori, aici e pământul cu trupurile sale făcute din carne 
şi oase, să încercăm să le prefacem în flacără! Putem să le 
prefacem în flacără, mai mult nu putem, dar e destul şi atât. 
Focul stă adormit într-un ciot uscat, într-o frunză, în mantia 


strălucitoare a unui rege, aşteptând să vină omul să-l trezească. 
O flacără care pătrunde pietrele, oamenii, îngerii - asta aş vrea 
să pictez. Nu vreau să pictez cenuşa, sunt pictor, nu teolog. 
Clipa pe care aş vrea să o surprind este cea în care creaturile lui 
Dumnezeu ard în flăcări, asta aş vrea să pictez, cu puțin înainte 
de a se preface în cenuşă. Numai de-aş ajunge la timp. Vezi, de 
aceea sunt cu sufletul la gură şi mă grăbesc: trebuie să am 
timp, să ajung înainte de a se preface în cenuşă. 

— Taci! am zis eu, am simţit flăcările care îti învăluiau trupul, 
taci, frate, mi-e frică! 

— Nu-ţi fie frică, Menegaki, focul e Maica Fecioară din care se 
naşte copilul nemuritor. Care copil? Lumina. Viaţa e purgatoriul 
în care ardem. E datoria raiului să ia flacăra de-a gata şi s-o 
prefacă în lumină. 

Și iar te-ai cufundat în tăcere, dar după o clipă: 

— lată, ține minte, aşa colaborează omul şi Dumnezeu. Unii 
îmi zic eretic, lasă-i să zică! Eu am propria mea Sfântă Scriptură, 
care zice un lucru pe care cealaltă a uitat să-l spună, ori n-a 
îndrăznit. O deschid şi citesc Facerea: Dumnezeu a făcut lumea 
şi s-a odihnit în ziua a şaptea. Atunci a chemat ultima sa 
creatură, omul, şi i-a spus: "Ascultă, fiule, dacă vrei să te 
binecuvântez. Am făcut lumea, dar, din păcate, n-am terminat- 
o, am lăsat-o pe jumătate făcută; e rândul tău să continui 
creaţia mea: aprinde lumea, prefă-o în foc, apoi adu-mi focul. Eu 
o să-l prefac în lumină". 

Aerul proaspăt şi discuția noastră plină de gravitate ne 
alungau aburii beţiei. Ne-am aşezat pe o stâncă şi priveam 
marea. La răsărit, cerul se albea; marea, la picioarele noastre, 
vuia, încă întunecată. O clipă, mi s-a părut că era învăluit în 
flăcări. 

— Eşti un inchizitor lipsit de îndurare, am zis eu, torturezi şi 
ucizi trupul ca să salvezi sufletul, mi-ai răspuns. 

— Tu îi zici suflet, eu îi zic flacără. 

— Iubesc trupul, mi se pare sacru, şi el de la Dumnezeu vine. 
Și nu te supăra, dacă îti spun ceva: trupul are un strop de suflet, 
iar sufletul e făcut din pulbere trupească, trăiesc impreună într-o 
stare de armonie, ca două fete tinere care sunt vecine şi 
prietene. Tu zdrobeşti echilibrul sacru. 

— Echilibrul înseamnă imobilitate. Şi imobilitatea înseamnă 
moarte. 


— În acest caz viața e o neîntreruptă negare; tu negi ceea ce 
ar fi putut, prin echilibru, să se opună distrugerii. Tu zdrobeşti 
certitudinea şi cauţi incertitudinea. 

— Caut certitudinea. Sfâşii masca, înlătur stratul de carne, 
vreau să cred că dincolo de ea există ceva nemuritor, nu poate 
fi altfel, iată ce caut, iată ce vreau să pictez. Toate celelalte - 
măşti, trupuri, frumuseți - le dau cu plăcere Tiţienilor şi 
Tintoreților şi să le fie de bine! 

— Vrei să-i întreci pe Titian şi pe Tintoretto? Nu uita 
mantinada cretană: "Dacă îti faci cuibul prea sus, se rupe craca 
cu el". 

Ai dat din cap: 

— Nu, nu vreau să întrec pe nimeni, sunt singur. 

— Eşti nemăsurat de orgolios, Meneghi, ca Lucifer. 

— Nu, sunt extraordinar de singur. 

— Ai grijă, dragul meu prieten, Dumnezeu pedepseşte 
aroganta şi izolarea. 

Nu mi-ai răspuns. Ai aruncat o ultimă privire spre marea care 
vuia şi te-ai uitat îndelung peste oraşul adormit; cocoşii au 
cântat întâia oară. Te-ai ridicat: 

— Să plecăm, se face ziuă. 

M-ai prins de braţ şi am pornit. Mormăiai ceva, închideai şi 
deschideai gura, se vede că ai fi vrut să-mi spui ceva, dar ezitai. 
În cele din urmă ai izbucnit: 

— Ceea ce vreau să spun, Menegaki, e foarte grav, iartă-mă, 
pune-o pe seama vinului. Am izbucnit în râs: 

— Dacă eşti beat, e foarte nimerit să spui ceea ce nu 
îndrăzneşti să spui când eşti treaz. Vinul malvozian vorbeşte, nu 
tu... Ei bine? 

Glasul tău suna grav şi amar în lumina palidă a zorilor: 

— Intr-o noapte, l-am întrebat pe Dumnezeu: "Doamne, când 
ai să-l ierti pe Lucifer?" Şi Dumnezeu a răspuns: "Când mă va 
ierta şi el pe mine". Înţelegi, tânărul meu prieten? Dacă vei fi 
întrebat, într-o zi, care e cel mai apropiat colaborator al lui 
Dumnezeu, răspunde: Lucifer. Dacă vei fi întrebat, într-o zi, care 
e cea mai profund mâhnită dintre făpturile lui Dumnezeu, 
răspunde: Lucifer. Incă ceva: dacă vei fi întrebat cine e Fiul 
Risipitor pe care tatăl il aşteaptă cu brațele deschise, tăind 
pentru el vițelul cel gras, răspunde: Lucifer. 

"Şi acum îti voi împărtăşi cele mai tainice gânduri, ca să ştii. 


Dacă voi avea timp, dacă nu voi fi în stare să împlinesc tot ce 
am de gâna, tu va trebui să continui lupta mea. Continuă fără 
frică şi nu uita sălbatica poruncă cretană: “"Dăruieşte-ţi tinereţea 
fără nicio lacrimă". lată ce înseamnă să fii bărbat, cu adevărat 
un viteaz, iată ce înseamnă curajul şi dorința extremă a flăcării 
sfinte. 

Promiţi solemn? Poţi face asta? Nu-ţi vei pierde curajul? Nu 
vei privi în urma ta, nu vei zice: Îmi place traiul tihnit, 
îmbrățişarea femeii, gloria? 

De ce nu răspunzi? 

— Porunca pe care mi-o dai e prea grea, Meneghi, n-ar putea 
să fie mai puțin amară datoria omului? 

— Ba da, dar nu pentru mine şi pentru tine. Există trei feluri 
de suflete, trei feluri de rugi: "Doamne, sunt un arc în mâinile 
tale, întinde-mă, căci altfel voi putrezi." "Nu mă întinde prea 
tare, Doamne, că mă voi rupe." “Întinde-mă cât poţi de tare, şi 
dacă mă voi rupe, cui îi pasă!" 

Alege! 

M-am trezit. Clopotele din vecini, de la biserica Santo Tomé, 
chemau la slujba de dimineaţă, incepea o nouă zi; din stradă se 
auzeau strigăte, tocurile femeilor răsunau pe pavajul de piatră, 
un cocoşel cânta răguşit, dintr-o curte: Toledo se trezea. Visul 
îmi atârna încă de gene, auzeam încă ultimul tău cuvânt lipsit 
de îndurare, care m-a făcut să mă trezesc înfricoşat din somn: 
"Alege!" 

Părinte iubit, cât timp s-a scurs, o clipă, ori trei secole, din 
noaptea în care am dormit la Toledo şi ai simţit că a venit cineva 
din Creta; te-ai sculat din mormânt, te-ai prefăcut în vis şi m-ai 
găsit? O fulgerare de o clipă, ori trei veacuri? inconjurat de 
iubire, cine poate face deosebirea între o fulgerare de o clipă şi 
eternitate. O viață a trecut de atunci: părul negru a albit, 
tâmplele s-au adâncit, ochii s-au stins. Arcul a zbârnăit în 
mâinile lui Dumnezeu? în mâinile demonului? Nu am putut 
niciodată să-i deosebesc. Dar eram fericit să simt o forță mult 
mai mare şi mai pură decât a mea, o forță care îmi potrivea 
săgeata şi trăgea la țintă. Orice bucată de lemn e din adevărata 
Cruce, pentru că din orice bucată de lemn se poate face o cruce; 
la fel toate trupurile sunt sfinte, pentru că din fiecare trup se 
poate face un arc. Toată viața am fost un arc în mâini 
nesățioase, nemiloase. De câte ori aceste mâini nevăzute au 


forțat arcul până când l-am auzit zbârnâind, gata să se rupă! Să 
se rupă!, strigam eu de fiecare dată. Tu mi-ai poruncit să aleg, 
părinte, şi eu am ales. 

Am ales. Acum, amurgul îşi aruncă păcla peste dealuri, 
umbrele s-au lungit, văzduhul e înțesat de morți. Lupta a 
încetat. Am învins, ori am fost învins? Ştiu doar că sunt plin de 
răni, dar mă ţin încă pe picioare. 


Sunt plin de răni şi toate în piept. Am făcut tot ce am putut, 
străbune, mai mult decât m-au ținut puterile, aşa cum mi-ai 
poruncit, ca să nu te fac de ruşine. Acum, când lupta s-a sfârşit, 
vin să mă aşez alături de tine, să mă fac țărână alături de tine şi 
să aşteptăm împreună Judecata de Apoi. 

lti sărut mâna, străbune. lti sărut umărul drept, îti sărut 
umărul stâng. 

Străbune, bine te-am găsit! 


„Aşadar, citito 
pagini firul roş 
de sânge, firul 
meu printre oa 
Îmi rechem an 
spulberată în v 
soldat în faţa g 
prezint Rapor