Cezar Petrescu — Scrisorile unui Razes — Ed.Socec

~ CEZAR PE TRESCŮ | 


4 ba 


| Scrisorile 
unui răzeş 


CEZAR PETRESCU 


Scrisorile 
unui răzeş 


5 


CUPRINSUL 


Predoslovie 

În podgoria de odinioară 
Năluca 

Moara lui Iliuţ 

Râsul 

Dacia Felix 

Isaac 

Valsul Rozelor 

Printre merii sălbătăciți 
Fiul câmpurilor 
Povestea lui Moş Toma 
Prietenul meu Jan 
Fugarul 

Doi dascăli 

Balul 

Ion 

Zair 

Socoteala 

Întoarcerea eroului 
Lângă o piatră veche de hotar 
Pe Arieş în sus 

Triptic basarabean 
Vera Arcadievna 
Stejarul de pe culme 


102 
105 
110 
116 
132 
138 
142 
149 
154 
175 
183 
188 
195 
201 
206 
209 


PREDOSLOVIE 
Iunie 17. Poiana Negrei 


RA o încăpere scundă, cu pereţii rombici 
vecină cu cerul; vara încropită de arşiță, în 
Decemvrie sguduită de viscol. 

V’aduceți aminte? Stăpânul acelor zidării forti- 
ficate cu beton, săpând temelia, ținuse cu sgârcenie 
să nu piardă nici un ungher din fâşia pământului 
îngust, şi clădirea se înălţase în văzduhuri triun- 
ghiulară, ca un bot de navă. Acolo sus, la al patru- 
lea rând, în colţul cel mai ascuţit unde se despicau 
vânturile, am descoperit cabina aceea în care cu o 
săptămână înainte o femeie îşi luase zilele. Fusese 
o trecătoare neînsemnată prin vieață; o femeie fără 
vârstă şi fără frumuseţe, strecurată în tălăzuirea 
mulțimii în vestminte fumurii, nevăzută şi mistuită 
de suferinţe de nimeni luate în seamă. Nu se ştiă 
bine de unde venise, nici ce tăinuite dureri curmase 
cu ceaşca de băutură omorîtoare. Deşertându-i mo- 
ştenirea ei săracă, pentru a face loc şi mai puţinului 
avut, cu care poposisem în cetatea plină de 
larmă, proprietarul se tânguise doar că a rămas 
păgubit cu plata câtorva luni şi iscusit, îmi lăsase 
să pricep că această îngăduială nu-mi va fi şi mie 
acordată. 


lar umbra moartei necunoscute se desfăcu după 
aceea multă vreme din unghere, târziu, când noap- 
tea potoliă vaetul oraşului. Prin somn, îşi plecă faţa 
ei nevăzută deasupra pernelor, misterioasă mă 
cercetă deaproape; nu-i zăream chipul şi totuş îl 
presimţeam de o nemărginită tristeţe, purtându-mi 
visurile în ținutul împăcărilor veşnice, unde sufle- 
tul eliberat flutură ca o pasăre albă. 

Cu această tovărăşie de întunecoase vedenii îmi 
pornisem acolo vieaţa, şi n'a fost anevoie de înţeles 
de ce oraşul vostru, din cele dintâi ceasuri, nu-mi 
mai păru o vale a desfătărilor. 

Dar aţi venit voi, aducând îndată îndrăzneală şi 
înveselire. Cutia strâmtă a cămării s'a umplut de 
furtunoase desbateri şi siguranţa tutupor biruinţelor 
a fost atât de vehement demonstrată cu pumnul în 
masă, încât înfricoşată, umbra moartei s'a furişat 
din fostu-i lăcaş, rătăcind aiurea, în adăposturi mai 
paşnice. 

Deacolo, dela fereastra deschisă în înălțimi, 
seara, când se aprindeă colierul luminilor dealun- 
gul zidurilor sure, urmăriaţi jos furnicarea mulțimii 
şi sufletele vi-se încărcau de toate nădejdile. În 
puhoirea fără odihnă a străzii, vă trudiați privirea 
să descoperiţi frații voştri necunoscuţi; eroi cari vă 
înduioşau sufletele, tineri înfrigurați şi famelici 
ce-au visat pe cărțile lui Balzac, pe cari Capitala îi 
chemase din somnolenţa târgurilor tihnite şi din 
cătune cu bisericuţa mucedă, ispitiți de pilda lui 
Rastignac, Rubempre ori Rafael de Valentin. Îi 
recunoşteați după paşii grăbiţi cu care străbăteau 
strada. După nepăsarea cu care, singurateci în mij- 
locul mulțimilor, îşi purtau glorios, ca viteze trofee 
de bătălie, vestmintele lor roase şi de mult înfrun- 
tând vremelnicia modelor. Spre dânşii înduioşarea 
voastră coboră ca o desmierdare. Vă regăseaţi. Vă 


numărați. Înverşunarea voastră îşi oțeliă armătura. 
Eraţi legiune. Eraţi legaţi printr'o ascunsă franc- 
masonerie. 

Cetatea vă stă acolo, la picioarele voastre, cloco- 
tind de ispite şi gata să îngenunche. Eră nevoie 
numai s’o îmblânziți, ca pe-o fiară care învaţă să se 
târâie supusă, când ştie în mână biciul temut, cu 
plumbi. 

Pe mine, spasmul acela necurmat mă obosiă. 
Fără vrere, îmi desprindeam coatele amorţite dela 
fereastra voastră şi-mi găsiam odihnă ochilor, din- 
colo, la celălalt pervaz, deschis către alte privelişti. 
Era altă ferestruie, care priviă peste acoperişuri de 
tablă cenuşie, peste cartiere sărace şi prăfuite, spre 
marginea oraşului, peste plasa încurcată de şine a 
gării, unde veşnic poposiă şi plecă un tren. Dar 
prin culisele afumate ale zidurilor, se întrevedeă un 
colţ de câmp; o şuviță îngustă, verde şi atât de 
departe, că mă îndoiam ades de adevărata ei ființă, 
că-mi păreâ uneori o amăgire a ochilor, un ostrov 
ireal, fata morgana a sufletului sugrumat de ziduri 
fierbinți şi însetat de răcoarea pajiştilor. La 
ferăstruia aceea, lângă peretele cu tencuiala grun- 
zoasă, se chinuiă să ajungă spre cer un copac 
crescut în pământul sguros. Aveă frunzele colbăite, 
crengile noduroase şi torturate; arşiţa asfaltului şi 
umbra uscată a zidurilor, îi înnăbuşise într'atâta 
seva puţină în trunchiul sclerozat, că-mi păruse din 
cea dintâi zi un copac-martir. Nici nu s'ar fi putut 
spune fără şovăială ce copac anume va fi fost. 
Poate un savant ar fi găsit un prilej rar, să studieze 
cu istețime din închirceala frunzelor, din convulsia 
încâlcită a crengilor, desnădăjduita încăpățânare de 
vieaţă a arborilor smulşi pădurii. Seara, când frun- 
zele abiă îndrăzniau să susure timid, la o adiere 
nesimțită, copacul îmi părea că suspină. 


Vă amintiți apoi? 

După ani, cămara mea nu mai fu încăpătoare 
îndestul pentru fabuloasele voastre planuri. Vă ri- 
sipeați. Rămâneam singur. În urmă. În cuvintele 
voastre, după o strângere moale de mână, străbăteă 
o fugară compătimire. Mă dovedisem cu aripi prea 
scurte, pentru sborul vostru îndrăzneţ. Şi poate vă 
întrebaţi de n'ar fi fost mai bine să fi rămas în 
sătucul acela — despre care vă povesteam — cu 
cântec de cristei în dimineţile cu cer cristalin. Fu- 
sese o iarnă cu zăpada murdară pe uliți, cu întune- 
cările grăbite de neguri. Deasupra acoperişului erau 
trei gratii de fier ruginit, cu ceşti albe de porțelan 
în care se adunaseră par’ că, înnodate, toate sârmele 
de telefon ale oraşului. În coardele acelea întinse, 
se văltase toată iarna viscolul. Şi nopțile îmi 
păruseră oprite pe loc, fără sfârşit. Din nou singu- 
rătatea mi-o cercetase moarta necunoscută. Din 
nou îşi plecă în întunerec, peste obrazul meu, fața 
nevăzută, în care desluşeam cu spaimă o întrebare 
ce însemna un îndemn. 

Iar la începutul primăverii, într'o dimineaţă, în 
zorii plumburii încă, am auzit în strada adormită 
scârțâitul dureros al carelor. A fost ca o chemare 
desnădăjduită a câmpurilor. În lumina vânătă se 
înşiră convoiul cu poveri. Acoperind gemătul osii- 
lor, se înălțau glasurile cărăuşilor şi ele îmi sunară 
trist, ca un plânset de acasă. 

N'am închis ochii. La ferestruia dinspre şes am 
aşteptat soarele. Vântul dimineţii aducea răsufletul 
răcoros al ogoarelor. În pâcla albăstrie acoperişu- 
rile se înălţau fără număr, geometrice şi monotone, 
ca mii şi mii de temnițe cu obloanele trase, care 
peste un ceas aveau să-şi deschidă porţile şi să-şi 
trimită condamnaţii la osânda cea silnică. Ce cău- 
tam acolo? Ce aşteptam? Din gară un tren pufni un 


nor alb şi porni grăbit peste câmpuri. Se vedea 
acolo un lan crud înverzit. Străluciă departe o lu- 
cire de ape. Copacul de lângă zid îşi tremură ra- 
murile şi n'am ştiut de-a fost gemătul meu ori 
suspinul frunzelor. 

Mai eră nevoie de-o hotărîre? 


În căsuţa de bârne, cu muşcate la fereastră şi 
adăpostită de nucul străbun, sub care am visat şi eu 
odinioară să cuceresc lumea, m'am întors atunci 
obosit şi cuminte. În răzeşia părintească, ecoul gla- 
surilor voastre ajunge acum înnăbuşit, ca din alte 
lumi, ca vuetul îndepărtatelor furtuni, ce mor sub 
norii albi, la orizont. Asfinţitul mă prinde ades cu o 
carte pe genunchi. Livada cântă de zumzetul al- 
binelor. Porumbeii cu picioarele de mărgean co- 
boară să ciugulească grăunțele din mână-mi. 

Ce-aş mai dori? 

Aţi vrut câteva însemnări din sihăstria asta. 

Mă tem că vor însemnă desamăgiri, dela cele 
dintâi file. 


ÎN PODGORIA DE ODINIOARĂ 


ÂND am ajuns sus, soarele se stingea fără 

putere. Vântul îngrămădiă nori fumurii pe 
culmile rotunde. Eră o lumină turbure, cu ceasul 
nehotărît. Din înălțimi stau gata să curgă stropii de 
ploaie. Şi nu se desluşiă de-i început de ziuă, ori 
cele dintâi întunecimi ale asfinţitului. 

Acolo, la gardul cu vreascurile rupte, la podeţul 
putred şi la poarta strâmbă şi dată în lături a 
pustiu, m'am oprit cu răsuflarea tăiată; poate de 
urcuşul prea repede, poate de amintirea lucrurilor 
moarte. Un cățelandru alb ma întâmpinat cu larmă 
duşmănoasă. Din fund, de sub prunii bătrâni şi cu 
crengile răsucite, moşneagul grăbi către mine 
săltându-şi pe umeri sumanul sur. 

Ca întotdeauna întâlnirea noastră se petrecu 
sgârcită în vorbe. Paznicul livezii secătuită de rod 
şi al viei părăginite, e ursuz şi surd iar drumul meu 
pe nevestite-i păru şi de astădată încă un semn de 
neîncredere şi o iscodire vicleană de stăpân. 
Deaceea m'a purtat tăcut la cele trei clăi de fân, 
clădite cu trei jucării netede, în dosul cramei cu 
ferestrele sparte. Îmi arătă cei din urmă pomi 

10 


noduroşi cari mai rodiau fructe pipernicite, şi iarăşi 
mă duse, cu gând de mustrare, la casa bătrânească, 
cu dranița mucedă şi cu pereţii coşcoviţi, din care 
cărămizile desgolite arătau răni roşii. Aici paznicul 
mă întrebă din ochi. l-am ocolit privirea. l-am 
strigat ceva, la întâmplare, în urechea surdă, pentru 
a-i strămută gândul în altă parte. 

De ani nenumărați întâlnirea noastră sfârşiă la 
fel. Păragina în care lăsam să se macine gospodăria 
moştenită îi păreă cea din urmă nelegiuire cu 
putință. Şi nu pierdeă prilej să mi-o amintească, 
duşmănos. Nu-l puteam îmbună. Nu-i cunoşteam 
nici o patimă care să-l ademenească. Țigare nu 
pusese în gură, nici rachiu. Singuratec şi 
posomorît, colindă via pustiită, ca un strigoi cre- 
dincios țintirimului. Noaptea, când în toate viile cu 
rodul pârguit trosneau împuşcăturile paznicilor, 
ieşiă şi el cu puşca la pândă, între puţinii butuci cu 
aguridă. Dar fără folos îşi ascuţiă auzul slab să 
prindă urme de paşi. Cine eră nebunul să râvnească 
cele câteva chiorchine acre? Şi cartuşele ruginiau 
în ţevile de oţel înnegrit. 

Aşă am rămas amândoi fără să rostim cuvânt, în 
faţa casei cu obloanele trase. 

Dintr'un cuib cenuşiu de rândunele sub strea- 
şină, spânzurau câteva fire de paie legănate de 
vânt. Ochii noştri întârziau fără vrere acolo. Rân- 
duneaua de mult se călătorise. Culcuşul căptuşit cu 
puf cald, îl moştenise o căsnicie gureşă de vrăbii. 


11 


lar neastâmpărul acestor oaspeţi sburliți de frigul 
umed al toamnei şi tăbărîți în cuib străin, ciripitul 
lor mulțumit, goana după firele de păr cu care îşi 
durau alt aşternut stufos şi fără frumuseţe în 
cuceritul lăcaş capitonat, toate turburau gânduri 
jalnice. 

M’am întors scurt pe călcâie. 

Am coborît de cealaltă parte, printre rândurile de 
viță uscată, de unde pe alocuri se prindeau cu 
desnădejde, de rămăşiţele aracilor, cârcei sălbă- 
tăciți. Am ajuns la mărul din vale. Acolo, pe țărmul 
izvorului secătuit, unde se întinde astăzi, între ier- 
burile creţe, un fund de baltă uscat şi albit de sare. 

Adăpost neuitat al celor dintâi nelinişti de odi- 
nioară. Umbră pe brazdele verzi unde contele a- 
morțiau deasupra întâielor cărți ademenitoare. A- 
mintire de alinare, spre care în funinginea târgu- 
rilor colindate, mi s'a oprit întotdeauna, odihnit, 
gândul... 

Dar mărul m'a primit întinzându-mi spre îm- 
brățişare crengi fără frunziş. Sub scoarţa desghio- 
cată încetase să curgă vieaţa. În beţele albe vântul 
sună îngheţat. Din pământul rădăcinii ţâşniseră 
îndrăsneț câteva vlăstare crude. Pentru ce bucurie 
însă să îmmugurească deacuma şi să lege flori tran- 
dafirii la primăvară? 

Atâta tăcere aci. 

Şi dincolo, în celelalte văi, pe celelalte povâr- 
nişuri, din celelalte podgorii, atâta nepotolită în- 


12 


veselire şi atâtea chiote de cules străbat până în 
tihnă acestei văgăuni dosite! 

Sus pe culme, pândarul surd rătăceşte aproape 
de norii grei de apă. Se opreşte încovoiat. Cerce- 
tează ceva. Porneşte iar. Se înalță pe umărul sterp 
şi rotund al dealului. Şi lângă cer, în răstimpuri, 
gesticulează amenințând depărtările. 

Vorbeşte cu pustiul. 


NĂLUCA 


RA O vietate sperioasă, abiă smulsă din cul- 

cuşul cald al căprioarei, cu ochii umezi şi cu 
picioarele subțiri şi atât de fragede, încât ne 
aşteptam la fiecare pas să se frângă sub povara 
trupului. 

După cele dintâi desmierdări care-i înfiorară bla- 
na pe trupul înfricoşat, fugi în tufişurile de smeu- 
ră din jurul scărilor şi se piti acolo, ca în cine ştie 
ce tainic adăpost de pădure. 

Ne-am împrietenit însă de îndată. 

Trăise prea puţin în codru. Doniţa cu lapte, iz- 
buti să înlocuiască, după puțină sfială, ugerul ma- 
tern. lar fiindcă obişnuinţa ne sileşte să botezăm 
fiecare vietate familiară, cu nume oarecum obli- 
gatorii prin uzul veacurilor, copiii îi descoperiră 
unul, feciorelnic şi potrivit ameţitoarei iuțeli cu 
care străbătu grădina la prima spaimă, svâcnind 
peste arbuştii cu frunzele creţe; şi-i spuseră „Nă- 
luca”. Evenimentul avù loc chiar cu o deosebită 
solemnitate. Gigi aduse crucifixul de metal alb şi 
Zoe se lepădă de trei ori de satana, întru mântuirea 


14 


păduratecei  prizoniere  creştinate. Năluca, se 
bucură cu acest prilej de o îndoită porţie de lapte, 
ceeace-i înlesni fără îndoială să simtă supe- 
rioritatea şi privilegiile creştinismului, faţă de ce- 
lelalte confesiuni. 

Începând dela această dată, Năluca, deveni sin- 
gura grije a copiilor şi tirana întregei ogrăzi. Câinii 
rămaseră zi şi noapte, legaţi în lanţ, şi, nedumeriți 
de acest regim, fără precedent în scurta istorie a 
existenţei lor libere de până atunci, se puseră să 
urle în fiecare noapte cu aceă solidaritate energică 
şi neobosită, care caracterizează toate revendicările 
democratice. Celelalte vietăţi ale ogrăzii, cele două 
pisici vărgate, păunul solitar şi înfumurat, curcanul 
cu pufăituri de indignare, cârdul de gâşte care vo- 
ciferează ofensate, nu se mai bucurară de nici o 
atenţie, şi rămaseră în sfârşit liniştite, în mediocri- 
tatea lor comună, de unde jocurile copiilor nu le 
mai turbură digestia. 

Sălbătăciunea crescu astfel în captivitatea do- 
mestică, între grajd şi bucătărie, urcând scările şi 
sburdând printre pomii grădinii, cu o bunăvoie şi o 
resemnare care dintru'ntâi mă încântă, dar care 
începu curând să mă mâhniască. Prea linguşitor 
venià să lingă mâna, când simțiă înăuntru bucata 
de zahăr. Prea supusă participă la jocurile copiilor. 
Prea se amestecă în toată turma celorlalte animale, 
ca o vulgară prăsilă domestică. O întreagă ima- 
ginaţie întreținută de literatură, mi-o desmințiă trist 
şi fără putere de amăgire. Romantica aparițiune a 


15 


pădurilor, care emoţionează vânătorul în ceasul de 
pândă, şi vrăjeşte drumeţul când săgetează ca o 
umbră imaterială sub frunzarul codrului, creştea 
între orătănii ca o simplă viţeă. 

Pândeam adesea să-i descoper o urmă de ne- 
linişte seara, când vântul aduceă mirosul umed al 
otavei de pădure. În grădina atunci golită, câteva 
păsări ciripesc somnoroase în cuiburi. Adierile în- 
fioară frunzele abiă simţite. În liniştea aceea, aş fi 
dorit s'o văd dilatând nările, ciulind urechile la o 
chemare mie neauzită, alergând în jurul zaplazului 
înalt, în căutarea unei spărturi pe unde să evadeze. 
Uneori credeam că am surprins însfârşit tainica 
nostalgie a codrului. Sub nucii cu umbrarul întu- 
necat, se opriă neclintit, cu capul ridicat, ascultând 
ceva. Contemplam picioarele subţiri care tremurau, 
capul răsturnat pe spate, urechile îndreptate să 
soarbă ecourile; silueta aceea de stampă vâ- 
nătorească, din care nu lipsiă decât aparițiunea 
sveltă a Dianei cu tolba de săgeți. Dar după câteva 
clipe se smulgea locului spre sunetele care o 
turburaseră. Nu eră decât sgomotul cuţitelor la 
bucătărie, unde ştiă că o aşteaptă doniţa cu lapte. 

Totuş, în cea dintâi noapte, când poarta fu uitată 
înlături, am găsit culcuşul ei gol. 

Copiii o căutară în zadar, scotocind toate as- 
cunzişurile grădinii, şi zadarnic nădăjduiră să o 
afle undeva, în apropiere. Pădurea o înghiţise fără 
urmă. Şi cu toată nemângâiata tristețe a copiilor, 


16 


nu puteam ascunde o naivă şi nemărturisită bu- 
curie. 

Captiva se reabilitase. 

Câinii desfăcuți din lanțul de acum inutil, în- 
cetară concertul nocturn. Copiii se întoarseră la 
pisicile resemnate, la păunul înfipt în creștetul 
hambarului, la curcanul care se refugià sub ma- 
gazii strănutând indignat, la cârdul de gâşte care se 
văită bătându-şi aripile albe. 

Năluca fu uitată. 

În culcuşul ei, cu satisfacția martirului în sfârşit 
înțeles, îşi instală cartierul de noapte, Bob, câinele 
ce îndurase patru luni umilitorul regim al lanţului. 

Când îmi puneă labele pe piept clătinându-şi 
coada scurtă, în semn de cea mai nestăpânită bu- 
curie, păreă că în ochii lui apoşi şi supuşi, citesc o 
iertătoare mustrare. 

— „Vezi, numai noi am rămas credincioşi. Ni- 
mic nu ne poate alungă dela casa ta, unde bucă- 
tăreasa ne asvârle duşmănoasă cu bucăți de lemn, 
copiii ne batjocoresc în jocurile lor, împopoţonân- 
du-ne cu vestminte caraghioase de paiaţă, şi Ion, 
vizitiul, îşi încearcă biciul pe spinarea noastră, 
când se întoarce cu chef dela cârciuma lui Has- 
căl!”. 

Dar Bob bietul, nu aveă nici un haz. Nu eră, 
după cum ştiţi, decât un câine comun. 


Aseară, mă întorceam dela Prisaca Mărginea- 
nului, scurtând calea deacurmezişul pădurii. 


17 


Cernuse o bură de dimineaţă. 

Frunzele picurau încă stropi de cleştar. Poteca 
rar umblată mă înfunda în tufişuri jilave. Printre 
vărfuri înalte, pe razele piezişe jucau țânțari de aur. 
Dincolo de ţârâitul lor subțire de aripi şi de 
înfiorarea frunzelor, nu străbăteă nici un sgomot. 
Singurătatea aceea solemnă şi tăcută, care amu- 
țeşte codrul în ceasul dinaintea nopții, mă învăluiă 
cucernic ca sub bolta unei uriaşe catedrale. 

Atunci, pe cărarea strâmbă, veniră spre mine, 
fără sunet de paşi două vedenii. Un căprior şi 
perechea. 

M'am oprit cu răsuflarea înnăbuşită. Erà atât de 
neaşteptată întâlnirea! S’au oprit şi dânşii cu o 
tresărire de spaimă. Şi într'o clipă, căpriorul cu 
ramurile coarnelor culcate pe spate, se năpusti în 
frunzişul întunecat. Perechea îi rămase însă ne- 
clintită. Mă priviă acum cu ochi neînspăimântați, 
aproape cu prietenie. În mijlocul pădurii, îmi pâră 
a doua apariţie care convertise cândva pe Sfântul 
Hubert. Şi am recunoscut-o cu bătaia de inimă cu 
care întâlneşti neaşteptat o iubită pierdută: 

— Năluca! 

Fără voie împins de obiceiul trecutului, i-am în- 
tins pumnul strâns, aşă cum o ademeneam odi- 
nioară cu bucata de zahăr ascunsă. Şovăi o clipă, 
îşi apropie primii paşi cu îndoială, cucerită poate 
de aceeaş amintire care mă îndemnase să-i întind, 
cu o mişcare familiară, pumnul. Mai erau câțiva 
paşi, aproape să-i netezesc botul umed, să-i cu- 


18 


prind gâtul cenuşiu, să-i mângâi capul mic, pe care 
şi-l supuneă desmierdărilor odinioară. Câţiva paşi 
încă. Doi, unul... 

Şi deodată Năluca îşi smulse privirea din ochii 
mei, o înfipse în codru, cercetă luminişurile. Se ră- 
suci scurt pe picioarele cutremurate şi svâcni în 
adâncuri. 

Înaintea ochilor nu-mi rămaseră decât crengile 
tremurând. Mâna întinsă după umbra ei mi-a căzut 
moale. 

Şi poteca pădurii fu deodată atât de pustie, Şi 
înnoptarea fu atât de posomorită. 


19 


MOARA LUI ILIUȚ 


IN somn m'a trezit un svon de glasuri. Am 

deschis ochii cu părer de rău abiă indu- 
rându-mă să risipesc visul care mă purtase pe alte 
tărâmuri. Luna se strămutase de cealaltă parte a 
cerului. Eră târziu. La adăpostul stogului de fân, 
cei doi tovarăşi de vânătoare sfătuiau pe şoptite, 
deşteptați prea de timpuriu. 

Dar noaptea dură încă. Spre răsărit, orizontul 
albastru se decoloră cristalin. Carul mare îşi în- 
clinà oiştea frântă, sus Vega scânteiă ca un li- 
curiciu verzui al cerului. Un răsuflet de vânt, mâ- 
nat din şesul umed de rouă, mă cutremură cu o 
desmierdare rece. O pasăre speriată ţipă în întu- 
neric, mecanic şi aspru. Încolo tot câmpul eră în- 
gropat în tăcerea aceea de moarte dinaintea zorilor. 

Înfăşurat în mantă, mi-am afundat capul în fânul 
cu mireasmă ameţitoare încercând să ațipesc iarăşi. 
La picioare prepelicarul se încolăci mai apropiat, 
scâncind prin vis. Voiam să adorm. Dar somnul se 
desprinsese de mine. De undeva, din adâncuri 
moarte, mă turburau deodată amintirile. 


20 


După câteva ceasuri de rătăcire în fânețele cosite 
şi deacurmezişul miriştilor ţepoase, trebuiă să 
odihnim în amiaz, la moară, într'o stuhărie din 
marginea iazului. Cele câteva prepelite pe care în- 
tâmplarea le-a scos decuseară în bătaia puştilor 
noastre, ne deschiseră pofta pentru un vânat mai 
ales, în ochiurile de baltă pitite după zidul întu- 
necat al papurei. Astfel după atâțiă ani, aveam să 
calc din nou la moara lui Iliuţ, unde mă purtaseră 
odinioară fiorii celei dintâi dragoste. Ştiam: Iliuţ 
s'a odihnit demult întru Domnul. Gura lui neobo- 
sită de vesele povestiri a amuţit astupată de țărână 
în cimitirul din capul satului. Moara cea veche s'a 
măcinat de vreme; alta mai chipeşă, cu două pietre 
uriaşe, cu grinzile voinice, cu zăgazul şi opustul 
înnoite i-au luat locul. Gospodăria din coada 
iazului s'a schimbat, iar fata lui Iliuţ — după 
spusele oamenilor — îmbătrânită prea de vreme şi 
veştedă, cu un cârd de copii, duce astăzi tot rostul 
casei împotriva risipitoarelor apucături ale unui 
bărbat chefliu şi glumet. 

„Îmbătrânită şi veştedă!”. Cu pleoapele închise, 
înfrigurat de rouă, încercam să-mi închipui ce 
urme adânci va fi crescut vremea pe obrazul gingaş 
altădată; ce umbră turbure va fi coborit în lumina 
albastră şi clară a ochilor care-mi nelinişteau odi- 
nioară somnul. 

Încercam să-mi zugrăvesc singur sânii atunci în- 
drăzneți sub cămaşa albă, acum topiţi de gura la- 
comă a atâtor copii. Şi nu-mi răsăriă îndărătnică 


21 


decât vedenia aceleiaş fetişcane cu trupul de am- 
foră, cu râsul sfios care abiă îi desveliă dinţii pu- 
ternici şi albi, dinţii ce-mi muşcau ades mâna prea 
îndrăzneață. 

Cum mi-aş fi putut dealtfel sfărâmă între a- 
ceastă târzie noapte de August, singurul talisman 
pe care l-am purtat neatins şi pur, în toată tina pe 
unde m'a târît necruțătoarea vieață de mai târziu? 
În toate rătăcirile de apoi, amintirea fetei de ţăran, 
cu sânii tari ca fructele crude şi cu buzele roşii ca 
muşcata, mi-a fost întotdeauna nedespărțită. În 
fundul cafenelelor, în sălile glaciale de bibliotecă, 
în mansarda mea de cărturar nevoiaş, în muzeele 
cu mitologice frumuseți de piatră şi în sălile supra- 
încălzite de aţâțătoare spectacole: pretutindeni 
amintirea ei mă învioră ca un val de vânt, adus 
deodată din cătunul meu cu miros de livadă şi 
iasomie. Fireşte, pe lângă iubirile de mai târziu, în 
care numele Laurei de Novi ori al Beatricei 
Portinari, a fost de atâtea ori invocat fără sfială, 
istoria celei dintâi dragoste crescută în umbra ră- 
chitelor, legănată de vântul răsfirat în asfințit prin 
desişul papurei, îmi apăreă de multe ori ridicolă şi 
umilitoare. Femei şi-au râs de dânsa, şi cu o 
ironică indiscreţie, în ceasurile mele slabe, mi-au 
cerut să destăinui savoarea sărutului rustic. Râsul 
lor mi-a şfichiuit obrazul. Amintirea ei am târît-o 
din ce în ce mai ofilită. Târziu am crezut c'o 
înnăbuş. Mi-am întors gândul la ea, numai în 


22 


ceasurile când doborit, cerşeam anilor trecuţi o 
imagină fragedă. 

O, iată că departe de mine, şi fără mine, vieaţa 
şi-a urmat în tihnă drumul. lată că subțirateca 
făptură ce mai înviă câteodată din fumul ţigărilor 
în ceasurile mele singuratece, a uitat şi salcia sub 
care ne întâlneam în amurg, şi lotca cu botul putred 
dintre trestii, şi jurămintele noastre din ceasurile 
tăcute când soarele se prăvăliă în asfințit, când 
mrenele spărgeau, jucându-se, oglinda lacului, şi 
când pasările cu sbor grăbit se întorceau la 
culcuşuri, în stuf. Încleştarea înfrigurată şi plină de 
dorinţi a mâinilor noastre a fost şi ea uitată. Buzele 
muşcate de un sărut furat pe neaşteptate, s'au 
veştejit. Peste nevinovata noastră rătăcire a celei 
dintâi tinereți vieaţa a coborit o perdeă posomorită 
ŞI cenuşie... 

Gândul mă duru într'acel ceas de nesomn. lar 
zorile mă prinseră svârcolindu-mă cu neastâmpăr, 
în culcuşul meu de fân, umed de rouă şi îmbălsă- 
mat de parfumul florilor retezate... 

Am rătăcit toată dimineaţa, fără să trag un foc. 
Pasările stârnite de câine, izbucniau din cuiburi, 
sfârâiau din aripi mânate drept în față; dar îmi 
scăpau. Desamăgit, prepelicarul mă părăsi. Alergă 
înaintea celorlalţi tovarăşi mai vrednici. Restul 
drumului l-am făcut furat de gânduri, cu puşca în 
spate, pe muchea răzoarelor, numărând loviturile 
în plin ale altora. 


23 


Spre amiazi, un vânt fierbinte răscoli nori cenuşii, 
Vârtejuri de praf se învârtiră deasupra miriştilor. 

La moara lui Iliuţ am ajuns odată cu furtuna. 

Sălciile îşi svârcoliau frunzişul deasupra apei, 
stuful se legănă înfiorat; pe luciul vânăt al iazului, 
spre țărm alergau valuri mărunte. Păşeam pe poteci 
cunoscute, dar la fiecare pas mă întâmpinau pri- 
velişti, străine. Nici sălciile nu mai erau aceleaşi. 
Unele îmbătrânite, acele sub care mă adăposteam 
odinioară, aşteptând asfințitul, căscau acum scor- 
buri negre în care şueră furtuna. Altele, tinere, ne- 
cunoscute, crescute în anii când nu mai călcasem 
cărările deaci, îşi încolăceau în suflarea vântului, 
vergile fragede şi despletite până în oglinda 
încrețită a apei. Anii schimbaseră prea multe, firea 
prea grabnic înlocuiă morții. Căci plină de în- 
tristare ca amintirea nefiinţei, eră pajiştea bătă- 
torită şi stearpă, care se întindeă în locul copacilor 
robuşti, cu umbra umedă şi familiară de altădată. 

Un stol de rațe sălbatice se lăsă în papură, cu 
aripile strânse. Le-am privit toți cu părere de rău. 

Ploaia îşi aruncă deodată, deasupra iazului, pi- 
căturile repezi şi grele ca plumbii. 

În pragul morii am ajuns cu răsuflarea tăiată de 
fugă. Din întunerec, coborând greoi treptele ne-a 
ieşit în cale Sava, morarul cel nou. Se înveseli. 
Tovarăşii mei, în drumurile lor vânătoreşti, se abă- 
tuseră ades, iar în nopțile târzii de iarnă încercaseră 
câte un început de petrecere, cu vânatul şi peştele 
udat de vinul morarului, acruţ dar prietenos. În 


24 


sihăstria unde nu-l călcau în deobşte decât săteni 
nevoiaşi cu porumbul la măciniş, oaspeţii aceştia 
aleşi, cu poftă de mâncare şi băutură în lege, erau 
bineveniți pentru gazda noastră cu dragoste de 
petrecanie, Sava îşi descreți faţa într'un râs 
bucuros. Ne strânse mâinile, împingându-ne 
alături, într'o cameră întunecată, cu lumina 
umbrită de stamba perdelelor înflorite. Doi copii 
bălani se ghemuiră fricoşi lângă vatră. O pisică 
gălbue se strecură repede sub laviţă. Dela cea 
dintâi ochire, se simţiă că Sava morarul ştiuse să se 
facă temut în casa lui. 

Ne-am rezemat puştile de perete, iar pentru a 
prinde glas, dintru'nceput un clondir vânătoresc cu 
coniac fâcu ocolul. Sava ne desluşi între altele că 
nevasta e la ogor, că a prins-o acolo furtuna şi că 
trebuie să pice dintr”o clipă în alta. Îşi ceru iertare 
pentru sărăcăcioasa lui gospodărie. Aşteptând 
gospodina, vorbăreț şi desgheţat ne destăinui 
păsurile. Din umbră, îi cercetam amănunțit tră- 
săturile săpate adânc, ochii lucioşi, şi mă chinui 
gândul că omul acela, voinic şi chipeş, eră stăpânul 
pe vieaţă al femeiei pe care o iubisem odinioară ca 
nici una alta. Ascultându-l, simțeam furişându-se 
în suflet o gelozie târzie şi proastă. 

Afară ploaia curgea repede, cutremură acope- 
rişul de draniţă, se sbăteă între răchitele clătinate 
de vânt. Ploaia mă chemă la fereastră, iar eu aş fi 
vrut să fiu oriunde, departe, cu fruntea răcorită de 
bătaia stropilor reci. 


25 


Târziu, când am auzit glasul femeiei dincolo de 
perete, când a deschis uşa şi a apărut în prag, 
înfăşurată în sumanul ud, cu fața aprinsă de bătaia 
ploii, am rămas neclintit, încleştat pe marginea 
laviţei, neîndrăznind să ridic bărbăteşte privirea. 
Mă gândeam că oricât de uitate vor fi fost toate, va 
fi şi ea turburată o clipă măcar, de neastâmpărata 
emoție care mă mistuise întreaga zi. Şi nu simţeam 
îndestulă tărie s'o înfrunt. Dar dânsa pofti oaspe- 
ților bun venit, fără sfială, mă descoperi în colțul 
meu, şi ca de ieri despărțiți, se miră doar: 

— A! Domnia-ta erai? 

Atât. Cu o grabă de bună gospodină care nu-şi 
pierde timpul, lepădă hainele ude şi apâru în plină 
lumină da! aşă cum mi-o spuseseră tovarăşii mei 
de drum: îmbătrânită şi veştedă. Cu ochii lacomi 
încercam să descoper în femeia aceasta cu sânii 
subțiați şi cu pântecul crescut de apropiata naştere, 
o cât de slabă şi mângâietoare asemănare cu 
fecioara sveltă căreia îi cerşeam odinioară un sărut 
fugar, smuls sub sălciile ce nu mai sunt acum. 
Plecată cu greu deasupra vetrei încercă să aprindă 
focul. Şuviţele de păr îi atârnau sărace, mâinile 
subțiri şi aspre despicau anevoios aşchiile. Pe albul 
afumat al peretelui, umbra ei se zugrăviă dureros şi 
diform, mărită şi micşorată odată cu pâlpâitul 
flăcărilor. În colţul acela de cămară cu miros de 
fum şi de făină încinsă, îmi apăru aşă cum nu voise 
s'o vadă niciodată închipuirea mea: o biată femeie 


26 


ca altele, mii şi mii, vlăguită de truda pământului. 

Iar la plecare, cuprins de milă, cercetându-i în- 
dărătnic privirea în care nădăjduiam încă să des- 
coper o şovăelnică licărire a amintirilor, am în- 
trebat-o cu ce-aş putea-o mulțămi acum. Mi-a 
răspuns mângâind creştetul bălan al copilului, lipit 
strâns de ea: 

— Păi de, ce să vreau, amù Domnule!... Doar de 
mi-i boteză copchilul de m'o milostivi Domnul 
să-l am pe la Sânta Mărie... 


Prieteni, de ce nu ştiu să moară femeile pe care 
le-am iubit întâiu? 


2], 


RÂSUL 


GÂNGU râdeă în întunerec. 

Trenul trecu vuind peste podul alb şi sălciile de 
dedesubt se frământară ca smulse de furtună. O 
clipă, dincolo de parapet, jos în apa molcomă şi 
neagră, reflexul luminilor săgetă o sârmă de foc; 
acum scăpat în larg, între taluzurile cu salcâmi, 
expresul fugiă străpungând noaptea cu trei ochi 
înroşiţi, cari se închideau tot mai îndepărtat, în 
câmpurile de păcură. 

Rezemat de stâlpul de fier, cu mâna la gură, 
Gângu guşatul râse încă mult timp întunerec. 

Când ultimul răsunet al roților muri în depărtări, 
undeva aproape, clopotul unui canton tângui trei 
bătăi întristate. Gângu ştiă acum că nu mai are ce 
aşteptă. Veselia i se şterse. Cobori posomorit la 
bordei. 

Jos lumina nu eră stinsă... Se înălță în vârful 
picioarelor să privească înăuntru, prin fereastra cu 
geamurile turburi. La vatră, moşneagul îşi cercetă 
uneltele de pescuit. Cu un capăt de sfoară dregea 
ceva. Sub mustățile stufoase, buzele se mişcau 
monoton. Poate moşneagul vorbiă singur. Poate 


28 


cântă. Gângu guşatul nu ştiuse niciodată să facă 
deosebire. 

Aşă cu fruntea lipită de sticlă, rămase privind 
îndelung. În întunerec, flacăra înnecată de fum a 
opaițului abiă tremura un sâmbure de lumină ce- 
toasă. Moşneagul prindeă cu un ac de fier ochiurile 
de sfoară rupte, le încercă tăria după fiecare îm- 
punsătură; pe perete şi în tavan umbra uriaşă, ple- 
cată deasupra omului, repetă mişcările, tăcută şi 
misterioasă. În sufletul guşatului se făcu bucurie şi 
temere. Se miră că singur, moşneagul nu trânteşte 
şi nu înjură. Acolo, cu spatele încovoiat, cu mâinile 
uscate şi păroase alergând îndemânatic deasupra 
plasei de sfoară, în tovărăşia umbrei care nu în- 
căpea în bordeiul prea strâmt, moşneagul păreă alt 
om. Mai bun şi mai puţin duşmănos. Şi guşatul ar 
fi vrut cu un râs să-şi spună multumirea. Dar omul 
dinăuntru ridică neaşteptat ochii spre fereastră şi 
cercetă întunerecul bănuitor. Gângu se trase cu 
spaimă la o parte. Mâniele moşneagului se înteţeau 
tot mai aprigi dela o vreme. 

Şi guşatul nu mai înțelegeă de mult, ce-i e şi ce 
nu-i este îngăduit... 

XXX 

În mlaja de pe prunduri, o pasăre de noapte 
fluieră deodată un viers. Cântecul cristalin des- 
mierdă noaptea; freamătul sălciilor se potoli s"as- 
culte. Gângu guşatul ridică un deget şi râse. Dar o 
bucată de mal se prăbuşi undeva. Pasărea, speriată, 
tăcu. Împrejur nu mai fu din nou decât întunerec, 


29 


clipotitul valurilor în țărmurile de lut şi tăcerea de 
spaimă, din besna câmpurilor. 

Gângu îşi împături sumanul pe prispă, se răsuci 
de câteva ori şi se cuibări să adoarmă. Câinele îl 
simţi de departe. Se repezi bucuros ca în fiecare 
noapte, îi puse labele pe piept, clătinând coada 
scurtă. Gângu îi strânse capul lângă guşa lucioasă, 
îl netezi pe ochi şi gemu de mulţumire. Apoi câinele 
îşi încolăci trupul cald la picioare. O floare de 
salcâm se scutură de sus şi gâdilă obrazul guşatu- 
lui. El râse. Dar nu atinse floarea cu mâna. O lăsă 
aşă, tremurând pe pleoape, ca mângâierea unui de- 
get prietenos. Şi în visurile nehotărite, râsul lui 
Gângu şi scâncetul câinelui prin somn, se întovă- 
răşiră îndelung în noapte. 

Târziu, pasărea din prunduri fluieră iarăş. Guşa- 
tul n'o mai auziă acum. lar vântul îi fură apoi şi 
floarea albă de pe pleoape... 


XXX 


Printre spinii câmpului, Gângu mergeă alături cu 
câinele. Pământul eră sătul de ploi; din iarba 
măruntă, apa ţâşniă sub apăsarea fiecărui pas. De- 
parte se vedeă o turmă albă. Ar fi vrut să ajungă 
acolo. Când se opreau să asculte, Gângu cu gura 
chinuită de râs, câinele cu urechile ciulite; — sune- 
tul tălăngilor străbăteă stins ca o ademenire din altă 
lume. Dar guşatul nu îndrăznise niciodată să se 
îndepărteze de lângă podul cu sălcii. Nici nu ştiă 
să-şi închipuie ce poate fi dincolo, departe. 


30 


Lumea se sfârşiă pentru el, în şesul acela pustiu, 
acolo unde se închideă şi orizontul rotund. Nu erau 
sate, nici culmi. Nu se zăriau drumuri. O cumpănă 
de fântână părăsită ridica gâtul spre cer, în fund, 
acolo unde bolta se împreună cu pământul. Nimeni 
nu o mai clintise vreodată. Deacolo Gângu ştiă că 
răsare soarele, dincolo ştiă că apune. De unde 
izvorau trenurile încete de marfă ce abiă se târau 
dealungul şinelor, de unde ţâşniau expresurile 
vertiginoase, unde călătoriau drezinele ronțăind 
depărtarea ca nişte gândaci enormi, ce puteă fi 
dincolo de ultimul canton cu acoperişul roşu, — 
nu-şi făceă decât o închipuire turbure. 

De unde venise el singur, nu-şi puteă desluşi în 
amintire. Se trezise în bordeiul de lângă apă, la 
picioarele de piatră ale podului, poate de zece ani, 
poate de mai mult. El nu ştiă să numere, cum nu 
ştiă să vorbească. Râsul însemnă pentru el bucurie, 
mulţumire, plăcere; un râs înnăbuşit, fără hohote, 
mai mult o chinuire a buzelor. Pentru durere şi 
spaimă nu cunoşteă decât un mormăit, care sfârşiă 
în salturile guşei ca un gârâit de pasăre înfricoşată. 

Turma îl chemă departe. Clopotul adânciă tă- 
cerea câmpurilor. Câinele o luă la goană, cu nările 
lărgite... Dar Gângu privi în urmă. ÎL cuprinse 
teama. Se întoarse printre spinii şesului, cu capul 
plecat, retezând din mers cu nuiaua, vârful fraged 
al ierburilor. 

În apă, până la brâu, moşneagul aşeză năvoa- 
dele. De sus, de pe mal, Gângu priviă pentru a suta 


31 


oară, fără să înțeleagă deplin. Ştiă că mâine, moş- 
neagul are să tragă plasele încărcate de peşti ar- 
gintii, are să-i răstoarne în iarbă unde îşi sbat solzii 
în lumina soarelui, până când se astâmpără cu 
ochii stinşi şi cu gurile căscate rotund după aer. 
Dar vrăjitoria aceasta nu o puteă pricepe. Tainica 
putere a moşneagului stăpân pe ape şi pe vietățile 
ascunse în adâncuri, îl înspăimântă mai mult decât 
pumnii cari îl izbiau în fiecare zi. 

Omul din apă legă între pietre cele din urmă 
ochiuri de sfoară şi ieşi la țărm frecându-şi multu- 
mit mâinile ude. Treburile îi mergeau bine în acest 
an. Sacul eră plin de făină; pe poliţă, deasupra ve- 
trei, se înşirau pacurile de tutun pentru câteva luni, 
iar peştii cădeau orbi de un timp încoace. Se îm- 
brăcă fluierând, pe urmă răsuci o țigară. Prinzând 
de veste la ochii lacomi ai guşatului, îi întinse punga 
de piele: 

— Na, poghidanie! 

Gângu râse întâi cu teamă. întinse mâna fricos, 
bănuind o glumă răutăcioasă... Dar foaia subțire 
plesni între degetele lui aspre. Moşneagul se în- 
cruntă, îşi trase punga cu tutun îndărăt şi Gângu 
rămase fără țigare. 

Târziu, mâhnirea i-o alungă o mreană care se 
jucă sărind deasupra valurilor, dincolo, sub sălciile 
de sub celălalt țărm, unde apele adânci şi verzui 
păreau neclintite. 


32 


De amândouă părțile podului, la depărtări egale, 
între două şiraguri de salcâmi, erau două cantoane, 
cu pereții albi, cu acoperişurile roşii, identice ca 
două jucării de carton. Gângu ştiă că la cantonul 
deaci e un om bălan, cu glasul moale; iar de cea- 
laltă parte un paznic răstit şi aspru ca şi moşneagul. 
Astfel, în acel şes pustiu unde nu văzuse în fiecare 
zi, deaproape, decât trei bărbaţi şi un câine; în- 
vățase că lumea se împarte în oameni buni şi alţii, 
duşmănoşi. lar cumințenia lui puțină îl apropiase 
mai mult de câinele alb, bătrân acuma şi aproape 
surd, care niciodată nu-l mâhnise şi căruia oamenii 
nu-i dăruiseră măcar un nume. 

Intr'o dimineaţă, un expres s'a oprit brusc înain- 
tea podului alb. 

Înspăimântat dela locul lui de lângă stâlp, Gângu 
măsură cu ochii ascunzişurile, căutând cel mai 
adăpostit ungher unde să fugă. Întâmplarea eră atât 
de departe de tot ce-i văzuseră ochii până atunci, 
încât presimţi începutul unor întâmplări pline de 
primejdii necunoscute. O clipă apoi, închise 
pleoapele să alunge această vedenie imposibilă. 
Când le redeschise iar, vagoanele erau la locul lor, 
nemişcate în bătaia soarelui; la ferestre călătorii se 
îngrămădiau vorbind tare, întrebând, glumind şi 
aprinzându-şi țigările. Gângu se apropie cu sfială. 
Niciodată nu văzuse un tren decât gonind. Cu 
mâna fricoasă, pipăi mânerele de alamă în care 
jucau razele, butonii nichelaţi, treptele de fier. 


33 


Un glas de femeie rosti deasupra capului ceva, 
întrun grai necunoscut, dar dulce cum nu mai au- 
zise, Gângu ridică ochii. Îi cobori îndată orbiti de-o 
minune luminoasă. La fereastră, o femeie cu părul 
de aur, cu ochii ca florile albastre ale câmpului, cu 
buzele umede şi cu pieptul rotund, rezemată de 
bara de alamă, îl priviă cu milă şi groază: 

— O! le pauv' idiot!... 

Aveă faţa atât de albă, sprâncenile atât de subţire 
încondeiate, genele atât de lungi umbriau ochii 
albaştri, bluza eră atât de imaterială pe umerii mici 
şi voalul trandafiriu înconjură această minune, cu o 
spumă atât de străvezie de lumină, încât Gângu ar 
fi voit să îngenunche şi să-i sărute haina. Dar nu 
ştiu decât să râdă. Cu mâna la gură, săltându-şi 
guşa lucioasă, hohoti înnăbuşit, scoțând din gâtlej 
sunete cartilaginoase. 

Femeia întoarse spatele desgustată. Apoi mila 
birui. Scotoci în sacul de piele şi aruncă jos în iarbă 
un ban galben. Guşatul se repezi, îl ridică şi-l as- 
cunse lacom în gură. Maşina fluieră, trenul urni din 
loc, în câteva clipe Gângu nu mai vâzu departe 
decât spuma trandafirie a voalului, fluturând la 
fereastră deasupra câmpurilor, mai goale acum şi 
mai posomorite. 

EC IE A i 

Când soarele coboară spre asfinţit, şesul pustiu 
se umple de larmă. În ierburi sfârâitul uscat al lă- 
custelor se înviorează, în sălciile de sub țărm pă- 
sările îşi încearcă glasul, deasupra apelor săgetează 


34 


lăstunii cu țipete ascuțite şi țânțari cu aripile me- 
talice joacă spre soare-apune cu ăcele pline de ve- 
nin. Toată câmpia murmură. 

Atunci Gângu se aşează pe malul înalt, cu pi- 
cioarele spânzurate deasupra apelor şi aşteaptă să 
vină noaptea. Ca un uriaş ban retezat, soarele se 
înfige în dunga neagră şi dreaptă a orizontului, a- 
colo unde nu se văd nici dealuri, nici codri. De- 
parte, în capătul liniilor, sclipesc lumini tremură- 
toare; poate semnalele unei gări, poate numai lică- 
rirea stelelor. Apoi noaptea coboară brusc. Râul se 
întunecă. Dincolo cântul privighetorii picură lin. 

Câinele aşezat pe labele dinainte, priveşte cu 
ochii sticloşi ascensiunea lunii. Nu se mişcă, e în- 
cremenit. Pe nesimţite se ridică, clănțăne dinții albi 
şi cu gâtul întins începe să urle. Guşatul se cu- 
tremură. Alături nu mai e câinele prietenos ce-i 
pune în fiecare seară labele pe piept. E o fiară 
străină şi misterioasă. Urletul umple noaptea. Pa- 
sărea a tăcut înfricoşată. De departe, din adâncul 
câmpurilor, ecoul răspunde cu un alt urlet... 

Gângu îşi ascunde capul în pământ, cu unghiile 
înfipte în iarbă. Intunerecul s'a umplut cu vedenii 
de spaimă. Aude paşi. Câmpurile au înviat. Mâini 
nevăzute îi sugrumă răsuflarea. Atunci cu gura în 
țărână începe să urle şi el. Glasurile lor se întovă- 
răşesc, se întrec unul pe altul, se împletesc într'o 
psalmodie de început de lume... Târziu un nor ne- 
gru şterge luna, în gâtlejul câinelui urletul slăbeşte 
ca o furtună care se îndepărtează. S'ar păreă că un 


35 


duh necurat se furişează tiptil, alungat din trupul 
alb. Şi supus, tremurând, câinele se gudură cerând 
iertare. Gângu îl strânge la piept, îşi strâmbă gura 
într'un râs de împăcare. S'au regăsit. Cuminţi stau 
pe mal, ascultă fâşiitul abiă simțit al apelor, privesc 
la stelele căzute în adâncurile negre. 

Guşatul îşi pipăie în fundul cingătorii banul gal- 
ben, o mulțumire nehotărită îi svâcneşte sângele 
mai repede spre inimă, şi gângav vorbeşte şoptit cu 
câinele. 

EC k i 

Drezina fuge din ce în ce mai repede, străbate 
locuri necunoscute, trece peste podeţe înguste pe 
lângă cantoane de a căror ființă n'a bănuit până 
acum. Şinele se lungesc în urmă ca doi şerpi ne- 
sfârşiți. Gângu se ţine cu mâinile încleştate de 
scândură, şi în sufletul lui bucuria şi teama se ame- 
stecă turburătoare. 

Nu ştie unde merge, nici de ce l-a luat moşneagul 
cu dânsul. De cu noapte i-a dat schimburi albe, a 
închis uşa cu lacătul ruginit, câinele a fugit o bu- 
cată de drum după ei, apoi s'a întors să se culce 
deacurmezişul pragului. La cantonul de dincolo de 
pod, doi oameni necunoscuţi le-au făcut loc în dre- 
zină, acum stau alături cu moşneagul în față, îm- 
ping de mânerul de fier, vorbesc şi râd; şi el pri- 
veşte în urmă, inima bate să i se rupă, pământul se 
învârteşte jos sub roți, soarele îl arde în creştet, 
mâinile înţepenite cu unghiile în lemn, îl dor, şi 


36 


râsul de bucuria acestei goane ameţitoare îi moare 
în gâtlej... 

Apoi deodată toate i se turbură în minte. Au 
ajuns lângă o casă mare, trenuri înşirate de o parte 
şi de altă stau gata să plece, maşini pufnesc valuri 
de fum negru, oamenii alergă strigând, fluierând, 
ghiontindu-se; nu-şi dă seama când au coborit, în- 
spăimântat se agaţă de sumanul moşneagului, 
care-l târâie printre lume, pe sub un pod de sticlă, 
afară. 

Acolo alte minuni nevăzute îl ameţesc. Case li- 
pite una de alta se "nalță până la cerul fumegos, 
căruţe aleargă din toate părțile, duruind pe pietrele 
vinete, altele fără cai abi abiă ating pământul, fără 
vuiet un om pe două roate fuge spre dânsul sunând 
dintr'un clopoțel. Gângu înfricoşat se trage lângă 
un zid. Nu se desmeticeşte încă, şi o casă pe roate 
plină de oameni vine să-l calce, mugind pe la spate. 
Răcneşte şi se lipeşte de un grilaj de fier. Moş- 
neagul sudue şi blestemă. Undeva se aude o mu- 
zică minunată, femei străbat uşor ca vedeniile în- 
grămădeala aceasta fără astâmpăr. Gângu vede în 
fiecare pe aceea care i-a aruncat banul, toate îi 
joacă înaintea ochilor într'un val roşu, huetul îi 
sparge urechile şi moşneagul îl târâie mai departe 
printre case, în forfota de trăsuri, fără să se teamă 
şi fără să-i pese de hărmălaia asta fără istov. 

Abiă pe-o uliţă mai potolită începe să răsufle. 
Oameni cu bărbi sure îl strigă pe moşneag cu glas 
plângător, din uşile dughenelor unde spânzură bu- 


37 


căți de piele cu miros acru. Moşneagul se opreşte, 
pipăie marfa, se tocmeşte cu jupânii. Gângu nu 
înțelege, priveşte, şi când negustorul îl întreabă şi 
pe el ceva, rânjeşte săltându-şi gura aşă de înspăi- 
mântător, încât ovreiul sare speriat într'o parte... 
Dar moşneagul şi-a umplut traista şi se întoarce din 
nou în furnicarul cel mare de lume, puhoind între 
zidurile caselor ca o turbure apă. Acum merg încet, 
căscând gura la ferestrele încărcate cu podoabe 
strălucitoare. Gângu nu se mai teme, a înţeles că 
acolo, pe lângă pereţi, nu se suie nici una din ma- 
şinile diavolului. 

Un copil sbiară de mâna unei femei, femeia îl ia 
în braţe şi-l întinde spre gugat: 

— Te dau la caua! 

Gângu râde şi copilul încremeneşte de frică, cu 
țipătul înnăbuşit pe buzele vinete. 

Deodată apoi, lumini albăstrii încep să se aprindă 
la geamuri, învăluesc oraşul întrun abur străveziu; 
amândoi se opresc multă vreme în faţa unui restau- 
rant unde cântă lăutarii afară. Moşneagul lasă 
traista jos, răsuceşte o ţigare, se reazimă de un 
pervaz de alamă şi ascultă cântecele de lume, care 
de mult nu i-au mai încălzit sufletul în pustietatea 
lui. Dar Gângu are ochii în altă parte. 

Lângă el s'a oprit o maşină cu roatele de gumă şi 
cu geamuri de cleştar, deacolo a coborit o fetiţă cu 
părul auriu şi o femeie cu haina de spumă. O 
recunoaşte. E vedenia care i-a vorbit cu un glas 
atât de milostiv din tren, în dimineaţa aceea, şi i-a 


38 


dăruit banul galben pe care-l ascunde şi acum în 
şerpar. Gângu nu ştie cum să-şi arate bucuria, mu- 
geşte şi râde, gâlgâindu-şi glasul în guşa ce se 
svârcoleşte aşa de hidos pe cămaşa albă, încât tre- 
cătorii se opresc roată, să vadă mai deaproape 
această dihanie nemaivăzută. O babă măruntă îşi 
mută coşul sub mâna stângă, şi îşi face cruce re- 
pede-repede, ca la arătarea necuratului. Femeia cu 
haina de spumă însă s'a întors şi ea, o clipă s'a 
oprit nehotărită, apoi îşi aminteşte de dimineaţa 
aceea când reveniă din ţinuturi îndepărtate şi pline 
de soare, cu sufletul vindecat de o adânc scormo- 
nită rană; îşi aminteşte bucuria lină cu care regăsiă 
şesurile ce-i apăruseră la plecare atât de cenuşii şi 
jalnice, prin perdeaua de lacrămi; îşi aminteşte cele 
câteva clipe oprite la capătul unui pod alb, în mij- 
locul unui câmp pustiu, de unde apăruse deodată 
omul acela fioros şi sălbatec, cu ochii bulbucaţi, cu 
mâinile lungi dincolo de genunchi, cu ţepi roşcaţi 
în barbă şi cu rânjetul care o desgustase ca o pro- 
fanare adusă dimineții aceleia plină de soare. I-a 
fost milă atunci, a fost mai tare desgustul? Nu-şi 
aminteşte. Alege din punga de piele cafenie un ban, 
şi-l dă fetiţei care se apropie fricoasă, îşi scutură 
inelele părului auriu, se opreşte şi se întinde în vârful 
picioarelor. N’are curaj să înainteze mai mult, buzele 
roşii îi tremură de teama nestăpânită, apoi scapă 
banul jos şi speriată se ascunde în poalele femeiei. 
Guşatul se repede, ridică banul rostogolit între 
picioarele trecătorilor, scoate din gât un urlet de 


39 


mulţumire, baba mai înspăimântată îşi face alt rând 
de cruci... 

— "ol visezi noaptea Dom/le! face o ordonanță 
care a întârziat cu o reţetă la farmacie, şi-o por- 
neşte la trap. 

— Vinde-l moşule! *1 facem spărietoare "n via 
boierului! spune un rândaş care s'a apropiat de 
guşat şi-l priveşte de aproape, ca pe o fiară printre 
gratiile unei menagerii. 

Gângu nu înţelege ce spun oamenii aceştia cari 
s'au adunat în jurul lui şi-l arată cu degetul, el e 
bucuros şi râde la toți. Dar moşneagului i-e ruşine, 
îl târâie după el, pe străzi mărginaşe, la hanul unde 
are prieteni. 

Acolo Gângu s'a aşezat pe-un capăt de bancă şi 
hlepăie dintr'un sfert de pâine amărue şi neagră. 
Moşneagul stă la masă cu trei necunoscuţi, bea 
rachiu tare, îşi povesteşte necazurile... Ceilalţi as- 
cultă şi din când în când întorc ochii spre guşat: 

— „Cu dihania asta îşi mănâncă bietul moş zi- 
le lei 

Şi toţi se miră, dau din cap, ţistuie şi deşeartă 
rândurile de pahare. Ochii guşatului se împăinje- 
nesc, zidurile încep să joace, se topesc în fumul 
acru al ţigărilor; aţipeşte rezimat de perete... Într’un 
timp se trezeşte şi nu-şi dă seama unde se află. 
Unul din tovarăşii moşneagului, cu obrazul ciupit şi 
şapcă roşie, cântă dintr'o armonică, ceilalți 
vorbesc smuncind mâinile aţâțate de băutură. Toate 
abiă se desluşesc într'o pâclă nepătrunsă de fum. 


40 


Felinarul spânzurat în grinda neagră aruncă jos o 
cruce de lumină murdară, şi pe perete umbrele 
mărite şi strâmbe, fac altă masă şi alți tovarăşi cari 
schimonosesc mişcările celor de jos. O femeie cu 
bluza albastră şi cu broboada căzută pe spate, cântă 
răguşit, moşneagul o ţine de gât şi-i suflă ceva în 
ureche. Gângu nu ştie când a venit femeia aceea; 
apoi toate se turbură iarăş şi în visurile guşatului 
realitatea se amestecă cu închipuirea; cântecul 
smuncit al armonicei se preface în cor de heruvimi, 
tovarăşa despletită a moşneagului ia trupul mlădios 
al femeiei cu haina de spumă, o fetiță cu ochii de 
floare îi întinde o poamă de aur, apoi şi acestea se 
topesc, o apă desmierdătoare îl poartă dulce, 
printre pomi cu păsări minunate... 

— Scoal” trântore! 

Gângu sare speriat. 

Afară e ziuă. Moşneagul e spălat pe ochi, gata 
de drum. Tovarăşii au dispărut. Hanul e gol şi în 
față doi bouleni dejugați ronțăie dintr'o mână de 
paie. Guşatul se freacă la ochi; îl dor oasele, e încă 
ameţit, nu-şi dă seama ce a fost vis şi ce a fost 
aievea din câte s'au perindat de ieri. 

XXX 

Acum drezina a pornit înapoi. 

Gara cu vânzoleala de călători a rămas în urmă, 
țipătul locomotivelor moare surd, oraşul se micşo- 
rează alb în soarele proaspăt de dimineaţă, şi Gângu 
priveşte mâhnit minunea care se sfârşeşte. Apoi 
linia se încovoaie după o pădurice cu ramurile sub- 


41 


tiri, toată priveliştea piere ca astupată de-o mână 
neagră. 

În urmă guşatul nu mai zăreşte decât şinele lucii 
ce fug spre oraşul fermecat, traversele ce se pe- 
rindă sub picioarele spânzurate, şi departe încă, 
deasupra copacilor, un vârf de turlă şi o cruce po- 
leită, pe care mai joacă o clipă razele soarelui. 

Apoi şi soarele s'a întunecat. Câmpurile s'au în- 
tins pustii. Şi Gângu a plecat capul în jos, la prun- 
dul care curge ca o apă cenuşie sub roţi. 

EC IE A i 

Săptămâni îndelungi, cu ploi mărunte de toamnă, 
au început să se scurgă greu în bordeiul de sub pi- 
ciorul podului alb. Şesul s'a învăluit în neguri po- 
somorite, trenurile săgetează ude dintr'un capăt în 
altul al pustiului, fluierul maşinilor se înnăbuşe sub 
cerul căptuşit de nori, semnalele de clopot plâng în 
mohoreala toamnei şi cei trei, stau ursuzi în jurul 
focului de vreascuri jilave. 

Moşneagul răsuceşte țigări groase după țigări, 
tuşeşte şi priveşte în spuza ce învălue cărbunii. Câi- 
nele doarme cu botul întins pe vatră, iar Gângu cu 
ochii închişi, ascultă curgerea ploii fără sfârşit, de 
afară. Vede în închipuire, ca o ademenire, oraşul cu 
larmă, străzile scăldate de lumină, furnicarul de 
lume, maşinile drăceşti ce fug ameţitor fără cai, şi 
muzici cereşti îi cântă în urechi. 

Şi nu mai râde. 

Ochii s'au micşorat în fundul capului, buzele s'au 
strâns vinete; pe laiță, cu mâinile strânse în jurul 


42 


genunchilor, stă ceasuri întregi nemişcat, ca să nu 
surpe vedenia dinlăuntru. Nici goana trenurilor 
nu-l mai cheamă afară. El ştie acum de unde vin şi 
unde se duc, ştie spre ce lume de minuni aleargă 
prin perdeaua sură a ploii şi bordeiul din mijlocul 
pustiului îl strânge ca o închisoare. 

Aşă stau toți trei şi tac, şi apa şuruie afară. 

x IL IE i 

Apoi cei dintâi fulgi au început să ningă molcom 
peste câmpuri. Într’o singură noapte s'a înfăşurat 
şesul, până”n depărtările sinilii, cu învelitoarea albă 
a nămeților. Apele s'au tivit cu margini vinete de 
ghiaţă, şi iarna a început a curge cu nopți nesfâr- 
şite, când țipătul iepurilor fugăriți de vulpi răsună 
trist, ca un plânset de copil. 

Cu ochii deschişi în întunerec, atunci Gângu 
nu-şi mai găseşte somn. Moşneagul sforăie pe 
scândura tare, focul se stinge târziu sub cenuşe, cu 
scânteieri de vis, câinele geme prin somn, afară 
viscolul sgâlțăne pereţii, fereastra taie o pată tur- 
bure în besnă, uneori urlete de fiară se îngână de- 
parte, ghiaţa se aude trosnind, noaptea a stat pe loc 
şi guşatul se frământă cu ochii căscaţi în întunerec. 
Un tren săgetează noaptea, pământul se cutremură 
odată cu el, în depărtarea ninsă unde țăcăne din ce 
în ce mai stins, duce şi închipuirea lui Gângu, spre 
oraşul cu lumini albăstrii. Când câmpurile tac iar, 
înaintea ochilor zidul se apropie, coboară să-i înnă- 


buşe răsuflarea, îl închide strâmt ca o groapă. 
XXX 


43 


Întors pe-o coastă, moşneagul îşi priveşte înspăi- 
mântat mâna ţeapănă, pe cerga aspră. Vrea so ri- 
dice şi mâna nu se supune. Vrea să mişte piciorul şi 
stă neclintit. Cu cealaltă mână se ajută; mâna 
bolnavă cade înapoi moartă. 

De dimineață Gângu se uită la svârcolirile a- 
cestea şi nu pricepe, bănueşte un joc viclean, o glu- 
mă, ceva nou care-l nelinişteşte. Câinele s'a ridicat 
în două labe pe marginea laiţei şi geme uşor, lin- 
gând mâna fără vieaţă. Atunci pe obrazul moşnea- 
gului încep să lunece lacrămile. 

Într”o clipită şi-a măsurat sfârşitul, aci în pustiul 
despărțit de cealaltă lume, singur cu guşatul slab 
de minte, care nu poate să-i fie de nici un ajutor. 
Câte zile vor trece până să prindă alții de veste? 
Desnădejdea îi frământă jumătatea de trup sănă- 
toasă şi lacrămile se scurg pe obrazul uscat. Gângu 
se apropie cu sfială. Stă cu mâna la gură, o clipă se 
pare că în ochii apoşi îi luceşte o scânteie de în- 
țelegere şovăelnică, de care bolnavul se agaţă cu 
tot ce i-a mai rămas vieaţă în trupul înțepenit. Dacă 
se întâmplă o minune? Moşneagul îşi face ochii 
blânzi, începe să-i vorbească. ÎL roagă, cu mâna să- 
nătoasă prinde mâna bătătorită a lui Gângu, o des- 
miardă ca pe a unui copil, îi arată pacurile de tutun 
de pe poliţă; îi dă voie să ia câte vrea, n'are să-l 
mai bată, numai el îl poate scăpă, e destul să dea 
veste... Gângu ascultă. Când moşneagul a isprăvit 
şi aşteaptă cu bătăile inimii oprite de îndoeală, gu- 
şatul se apleacă şi-i pipăie mâna şi piciorul, le ri- 


44 


dică pe amândouă, le lasă să cadă pe scândură ca 
două lemne şi începe să râdă. Aşă ceva n'a mai 
văzut... Şi râsul lui umple încăperea atâtea de ne- 
bunesc, că inima bolnavului se goleşte de sânge. 

EC k i 

Pe marginea râului, aşezat pe o piatră, Gângu stă 
cu capul în pumni uitându-se "n rostogolirea 
turbure a apelor. 

De-o săptămână câmpul s'a desgheţat;, de sus 
ploaia caldă nu mai conteneşte şi năvala apei nu 
mai încape în țărmuri. Puhoiul cu spuma lutoasă, 
târâie garduri smulse şi acoperişuri omeneşti. De o 
parte şi de alta, apa se răsfiră viclean peste malurile 
prăbuşite, lunecă deasupra întinderilor înnecate. O 
salcie se desprinde cu ţărână cu toţ, se cufundă cu 
rădăcinile albe în sus, se clatină spre mijloc şi de- 
acolo porneşte smulsă deodată de şuvoi, la întrecere 
cu paiele putrede şi cu glugile de strujeni. Ploaia se 
întăreşte mai dârz, clocotesc măruntaiele pămân- 
tului, noaptea coboară vânătă şi Gângu stă nemiş- 
cat acolo, pătruns de udeală, fără să simtă frigul, cu 
gândurile străine de potopul apelor. Din ascun- 
zişurile cețoase ale minţii se desluşeşte o hotărîre 
turbure. 


x k * 


Când se ridică, a înnoptat de mult. Râul nu se 
mai vede jos. Se aude numai sbaterea apelor. Cu 
teamă deschide uşa bordeiului. I-e frică în în- 
chipuirea lui, ca nu cumva moşneagul să se fi ridi- 


45 


cat, să-l aştepte acolo, undeva după uşă, să-l năpă- 
dească poate cu pumnii. Băjbâie prin întunerec cu 
mâna întinsă. Freacă un chibrit şi aprinde opaițul 
cu lumina tremurată. Moşneagul întins cu faţa în 
sus e şi mai galben. Numai ochii trăesc sticloşi, 
urmărind mişcările guşatului. Caută să-i ghicească 
gândurile. 

Câinele s'a repezit la Gângu, îl împinge cu botul 
ud, bucuros. Dar Gângu îl dă de o parte, n'are timp 
de joacă. întunecat, se aşează la vatra răcită, cu 
capul între mâini, să-şi urmărească mai limpede 
gândurile nehotărite... Aşă trec ceasuri. Şi ochii 
moşneagului nu-l slăbesc, duşmănoşi. Afară ploaia 
se sbate, apele hăuesc fără sfârşit, gem şi se fră- 
mântă cu glas omenesc, umplând întunerecul de 
duhuri. 

Apoi ochii moşneagului sunt atraşi cu o tresărire, 
în altă parte. Pe sub pragul uşei o şuviță neagră 
de apă, ca un şarpe, a vârit capul. S'a părut că pri- 
veşte cercetător în încăperea strâmtă, s'a oprit o 
clipă, şi-a întins trupul împins de-afară, apoi s'a 
lățit deodată până în fund, ca şi cum s'ar fi repezit 
după o pradă nevăzută. Ar vrea moşneagul să se 
şteargă la ochi, să alunge priveliştea. Să creadă un 
vis rău... Ştie ce însemnează asta... Se desluşeşte 
bine acum fâşâitul apei pe lângă pereţii de scân- 
dură. 

Apele au trecut peste apărătoarea de piatră, în- 
tr'un ceas au să fie sus; din bordei n'are să rămână 
până dimineață decât scânduri smulse. Şi ochii lui 


46 


se întorc cu spaimă din nou la Gângu: — Nici a- 
cum nare să înțeleagă? 

Gângu îşi ridică picioarele să le ferească de apă. 
Rânjeşte înveselit. Niciodată n’a intrat apa acolo... 
Uite cum joacă un scaun, cum se clatină, cum plu- 
teşte şi se învârte; acuma se ascunde sub laiţă, se 
întoarce înapoi, se răsuceşte şi se leagănă... Câinele 
urcat lângă moşneag, cu părul sburlit începe să 
urle. ÎI ajunge apa şi pe Gângu, acolo pe vatră... Se 
scoală, iar ochii moşneagului îl urmăresc cu o lucire 
de nădejde. Guşatul păşeşte prin baltă, caută în as- 
cunzişuri lucrurile... Va să zică a înţeles... Se gă- 
teşte de drum. Are să-l târâe şi pe el afară. E gata; 
şi-a răsturnat în traistă vestmintele, îşi îmbracă su- 
manul. Numai de s'ar grăbi, să nu fie prea târziu... 
Dar ce înseamnă asta?... Nu cumva? Nu se poate... 

Începe, să geamă, îl strigă; degetele mâinii sănă- 
toase se frământă pe cergă ca nişte omizi înnebu- 
nite. Gângu nici n'a întors ochii. Deschide uşa. 
Răbufneala vântului smulge flacăra opaiţului, trân- 
teşte uşa la loc, în încuietoare. 

O clipă în întunerec, omul şi câinele au tăcut. 
Ascultă. Paşii lui Gângu se aud înconjurând bor- 
deiul prin apă, urcând... Apoi nimic. Câinele se 
sbate înăuntru... Începe din nou să urle. 

Gângu a ajuns sus. Un expres taie besna verti- 
ginos. Se dă de o parte şi-l aşteaptă să treacă; apoi 
după lumina roşie porneşte încet, prin ploaie, spre 
oraşul pe care îl ştie cu lumini albastre şi cu nenu- 


47 


mărate minuni, undeva, dincolo de zidul întunere- 
cului. 

Din când în când se opreşte să asculte. În urmă, 
mai tare decât hăuitul apelor şi vaietul ploii, vântul 
aduce răcnetul omului şi urletul câinelui. O clipă 
tac. Vântul singur chiuie în întunecimi. Apoi 
glasurile pornesc iar, aproape de tot şi din nou în- 
depărtate. 


48 


DACIA FELIX 


Nea: a toamnă. Şi nu e încă toamnă. 


Încep a se desprinde frunzele prea timpuriu 
veştede. Cerul a coborit aproape, cu nori vineți şi 
răsfiraţi, pe dealurile unde vântul fâşie în po- 
rumburi uscate. Departe, pădurile trag în negură o 
dungă sură. Seara aud chiuituri în podgorii. lar 
scârțâitul carelor împrăştie în asfințit nu ştiu ce 
somnoroasă melancolie. 

Dar nu e încă toamnă. Bruma nu mi-a omorît 
încă dumitrițele din grădină. N'am auzit încă, 
noaptea, tânguirea de copil a cocorilor care pleacă. 
N'au coborit încă ploile cernute fără sfârşit, 
monoton, monoton, împotmolind cărările şi putre- 
zind frunzele înnegrite. De unde atunci neliniştea 
aceasta, ce mă înfăşoară ca o presimţire? 

„„.Şi astăzi, pentru a-mi preciză mâhnirea nehoz 
tărîtă, o veste învechită şi târziu purtată de poştă 
prin aceste ținuturi pustii mi-a întors gândurile în- 
dărăt, spre toamnele copilăriei. 

Dascălul nostru bătrân s'a odihnit, în sfârşit, şi 
dânsul. Mi-o spune o scrisoare cu chenarul negru 


49 


şi cu un înger neîndemânatec gravat, lângă o cruce 
umbrită de nedespărțita salcie plângătoare. Nu e 
învățătorul de sat, care ne-a pus întâia oară în mână 
abecedarul cu scoarţe tari şi cu parabola fiului 
rătăcit. Acela de mult doarme în ţintirimul de lângă 
biserica cu şindrila mucedă de ploi. În locul lui de 
mult ne-a descălicat în sat un dascăl tânăr, care 
poartă mustățile rase, Dumineca pune manşete albe 
şi guler de cauciuc cu cravată înnodată strâmb; 
citeşte gazete politice şi va fi în curând, fără 
îndoeală, deputat. 

Cel plecat acum în lumea celor drepți, e cel 
dântâi dascăl al nostru de oraş, „Domnu Preda, 
dela Trei Erarchi” căruia nu puţine zile i-am amă- 
rît odinioară. Îl credeam atunci aproape nemuri- 
tor... Înalt şi uscat, cu hainele întotdeauna mirosind 
a naftalină şi tutun, sgârcit la vorbă şi râzând odată 
într'o lună, îl socoteam o mumie sortită să birue 
timpul. Nimic nu-l turbură din măsura cu care îşi 
cântăriă glasul şi-şi socotiă paşii, aceeaşi, din 
fundul clasei până la catedră. Generaţii trecuseră 
pe băncile roase; alte cataloage noui înregistraseră 
priceperea sau trândăvia celor cincizeci de şcolari 
din clasa lui, se schimbaseră directori, elevii 
crescuseră şi prinseseră aripi, alții se întoarseră în 
oraş cu mustăți groase şi cu glasul bărbătesc; 
domnul Preda, neclintit veghiă la catedra lui, lângă 
harta României cu hotarele decolorate, şi lângă 
tabla cu negrul lucios şi cu buretele albit de praful 
cretei. 


50 


Printre noi crescuseră o sumă de legende, tran- 
smise de generaţie în generaţie, şi înflorite de 
fantezia fiecăruia cu un nou amănunt. Unii spu- 
neau că se ascunde Sâmbăta seara în odaia din 
fund, dela „Ursul Alb”, şi bea până’n ziuă, când îl 
duce gardistul acasă de subțiori, Alţii „ştiau” că 
adună bani, că e sgârcit ca Hagi-Tudose, şi că 
noaptea vântură între degetele uscate napoleonii cu 
cari a umplut sertarul mesei. 

De fapt „Domnul Preda” luptă cu sărăcia şi, 
într’o căsuță închiriată, cu livadă în fund şi cu nuc 
la poartă, îşi creştea din greu cei trei copii care-i 
împovărau văduvia. Am ştiut-o mai târziu, într'al 
doilea an de şcoală, când întâmplarea ne-a găzduit 
în vecini. 

Deacolo, de peste zăbrelele gardului, am privit 
întâia oară cu mirare în curte, la fetiţa cu şorţul 
roşu care se jucă în praf, la cei doi elevi dela 
gimnaziu, cu şepcile albastre, cari învățau la masa 
de sub nuc, la câinele cenuşiu care dormiă pe scări. 
Va să zică, „Domnu Preda” eră om ca toţi oamenii; 
avea necazurile lui, creşteă un câine, aveă găini 
pestrițe şi negre în curte, îşi îmbrăcă copiii cu 
straie curate; şi nici nu strângeă bani de aur în 
sertarul mesei, nici nu petreceă până la ziuă la 
„Ursul Alb”. L-am văzut mai apoi, direticând în 
ogradă, aruncând grăunţe la păsări, curățind pomii 
de omidă şi certând servitoarea. Am ştiut că pe 
fetiță o cheamă Nuţi, şi am înţeles că o iubeşte 
nemăsurat şi neîndemânatec, cu stângăcia aceea a 


51 


văduvilor cari îşi caută în copil ceva din amintirea 
femeiei pierdute. 

Dar toate dispăreau când Domnu Preda intră în 
clasă, cu hainele mirosind a naftalină şi tutun şi cu 
acelaş glas egal, strigă catalogul, cercetă caietele, 
puneă întrebări întortochiate, şi ne împărțiă 
pedepse. 

Între noi şi dânsul se puneă din nou un zid ne- 
pătruns. 

Şi iarăşi începeam a crede că trebuie să aibă o 
patimă ascunsă, care-i întunecă privirea, îi strânge 
buzele subțiri neîngăduindu-i nici o veselie, şi-l 
„face sgârcit la note”... O singură dată ne-a cucerit 
sufletele o jumătate de ceas, ţinându-ne sub 
stăpânirea unei emoţii pe care nu 1-0 cunoşteam, pe 
care nu ne-o cunoşteam. Eră aproape de sfârşitul 
anului, în ultimele zile de Maiu. Salcâmii dela 
ferestre înfloriseră şi prin geamul deschis, vântul 
ne flutură un parfum jilav, de primăvară, de câmp 
şi de pământ întinerit; o înfrigurare care ne 
neliniştise în băncile noastre scrijilate de iscălituri. 
Cerul se vedea albastru şi ne îndemnă afară. Unul 
dintre, noi, (Nucleş cel mic, unde o mai fi astăzi?) 
prinsese un liliac pe care-l închisese în ghiozdanul 
cartonat, şi toate gândurile noastre erau fără voie 
țintite spre ghiozdanul acela. Toţi răspunseserăm 
prost, gângăvisem lecţia; nerăbdători aşteptam să 
se sfârşească ora, pentru a ne năpusti asupra 
liliacului înghemuit în întunerecul cutiei, cu aripile 


52 


de gutapercă strânse şi cu răsuflarea tăiată de 
spaimă. 

Atunci ne-am trezit deodată cuceriți de lecţia 
bătrânului. Nu ştiam cum o începuse, nici prin ce 
tainic meşteşug ne desprinsese pe nesimţite gândul 
dela ghiozdanul cu şoarecele înaripat. 

Ne vorbiă despre Legiunea a XIII-a Gemina. 
despre Dacia romană; lucruri moarte pentru ne- 
păsarea copilăriei noastre. Dar prin nu ştiu ce ne- 
bănuită însuflețire care-i spărsese cumpătarea us- 
cată, înviase înaintea ochilor noştri nesfârşite şo- 
sele cu piatră albă, apeducte cu picioarele arcuite, 
cetăți cu ziduri cenușii, amfiteatre spațioase şi băi 
cu bazine de marmoră; mine de aur şi saline, în 
care robii răsboiului ciocăniau sub bolți de sare 
translucidă... Din inscripțiile sarcofagiilor şi a 
pietrelor funerare, din basoreliefurile monumen- 
telor rupte şi din efigiile monedelor desgropate de 
plugari în oale de lut, călăul copilăriei noastre, 
căruia nu-i descoperisem vreodată o tresărire de e- 
moţie, înviase magic aceă „Dacie felix”, despre care 
programul prevedeă o lecţie plictisitoare mai mult. 

De unde găsise alte cuvinte decât acelea din 
toate zilele? Cum de ştiuse omul acela avar cu 
graiul şi măsurat în mişcări ca un automat, să sufle 
cenuşa celor douăzeci de veacuri şi să ne înfăţişeze 
aevea, o lume romantică şi misterioasă, care ne 
exaltă frageda noastră închipuire ? 

Nici unul n'a mai ridicat ochii spre geamul cu 
cer albastru şi spre crengile albe de salcâm. Pri- 


53 


virile noastre fugiau cu vârful nuelii lucioase, pe 
harta decolorată, căutând urmele nevăzute ale ce- 
tăților cu nume sonore şi tainice: Napoca, Potaissa, 
Porolissum... 

Sunase sfârşitul orei şi brusca erupție a clopo- 
țelului nichelat nu clintise nici un nerăbdător. În- 
tâia oară în vieața noastră şcolărească ne-am des- 
prins cu părere de rău din bancă; atunci când în- 
cheind lecţia cu o ultimă încercuire a hotarelor cu 
varga albă, Domnul Preda ne aminti că „Dacia 
felix” nu va mai înviă, nu mai poate înviă nicio- 
dată. În pauză, cu toţii jurarăm solemn să ne facem 
oşteni şi să alungăm ungurii; Stroescu, arendaş a- 
cum în nu ştiu ce judeţ din Oltenia, compuse chiar 
prima strofă a unei poezii brave şi furtunoase. 

Dar ora următoare, la lecţia de aritmetică, 
Domnu Preda îşi intrase în vechea crustă. Am 
căpătat cu toții note rele, câţiva au trecut la „ge- 
nunchi” şi gândurile ni s'au întors din nou la 
ghiozdanul cu liliacul uitat o clipă... 

Apoi, s'a sfârşit anul, întâmplările ne-au risipit 
în alte colțuri de ţară; de oraşul acela m'am 
depărtat, credeam, pentru totdeauna... 

Iar Domnul Preda, şi amintirea „Daciei felix”. 
mi-au apărut târziu de tot, într'o noapte când a- 
burii alcoolului ne împăinjeniseră ochii şi mințile; 
la trei după miezul nopții, într'un cabaret cu miros 
acru de fum, de vin şi de femei asudate. 

Vă amintiți? Erà în prima toamnă după răs- 
boiu. Masa noastră fusese înconjurată de toate ste- 


54 


lele localului, nebunul de Vancea se urcase pe 
masă şi strigă chelnerilor să înnece femeile în vin. 
Fiecare dintre noi îşi alăturase câte o vietate 
dintr'acelea cu obrajii înviorați de fard, dar cu 
ochii stinşi de meseria nocturnă. Nerăbdători, pi- 
păind şânurile căzute, încleştându-ne degetele u- 
mede, ne alegeam perechea cu care să sfârşim 
noaptea. Eră târziu, fumul răguşise glasurile, florile 
veştede, strivite pe masă, mirosiau amar, femeile 
ameţite de vin hohoteau sălbătăcite. Sfârşiam încă 
una dintr” acele nopți care făcuseră odinioară faima 
bandei noastre. Și tovarăşa mea, la nu ştiu ce cu- 
vânt ofensător, începuse să plângă, cu coatele 
muiate în vin şi cu părul desfăcut, unde Vancea 
plantase câteva flori murdare şi le stropiă galant cu 
un sifon verde, care bâzâiă pe gâtul de metal coclit. 
În desmierdările bete cu care încercam să-i 
potolesc supărarea, i-am smuls atunci, nu-mi a- 
mintesc cum, mărturisirea oraşului de provincie de 
unde o adusese trotuoarul. Minţise mai întâi. Dar 
cucerită poate de cuminţenia ipocrită cu care o 
apărasem de batjocurile voastre, sau numai din 
nevoia aceea a femeilor care cerşesc câteodată, pe 
lângă banii dejunului, şi un cuvânt omenesc; îmi 
destăinui acolo, între paharele de vin vărsate, ți- 
pând pentru a covârşi sbieretele lăutarilor, oraşul 
acela şi întâmplările vieţii în care se amestecau 
deopotrivă aşternuturi silnice cu amăgiri senti- 
mentale. 


55 


Erà oraşul copilăriei, iar femeia cu obrajii leoar- 
că de vin şi de plâns, eră Nuti, fetiţa cu şorțul roşu 
a domnului Preda. Vă amintiți? V'am stricat a- 
tunci toată petrecerea. Am smuls fața de masă, ro- 
stogolind paharele care s'au spart cu scrâşnete de 
cristal. Am urlat lăutarilor să tacă şi am încercat să 
vă povestesc întâmplarea aceea melodramatică, şi 
să-mi tângui copilăria pe care o aduceam fragedă şi 
albă, să o mânjim în văzduhul acela dospit de vin. 
V'am povestit şi despre Domnu Preda şi despre 
după-amiaza aceea cu liliacul ascuns în ghiozdan 
şi cu lecţia lui despre „Dacia felix”. Şi v'a părut 
atât de ridicolă povestirea mea, iar amintirea acelor 
apeducte cu picioarele arcuite şi a acelor sarco- 
fagi cu inscripții şterse, v'a sunat atât de nelalocul 
lor în sala cu luminile trandafirii şi cu amorul cotat 
fix, încât aţi început a sbieră cu toţii aria la modă, 
sărind în jurul nostru într'un adevărat dans iro- 
chez, improvizând un cuplet al cărui refren a- 
companiat de toate arcuşurile lăutarilor sfârşiă cu: 


1? 


„Dacia felix. Dacia felix!”... 

Vancea mai ales a fost neîntrecut... Am târît 
femeia, împleticindu-ne amândoi, până la o tră- 
sură, ne-ați strigat în urma noastră urări obscene, şi 
birja ne-a purtat pe străzi strâmbe, spre adresa abià 
gângăvită. 

Ea adormise cu pălăria răsturnată pe ceafă, cu 
picioarele ridicate prea sus în spatele birjarului şi 
cu rochia trasă dincolo de marginea ciorapilor. Nu 


i-am putut scoate nimic alt, decât mormăiala 


56 


încleiată de alcool. Aş fi dorit lacom s'o întreb, 
să ştiu, dar fiecărei întrebări răspundeă doar cu 
un sughiţ care cutremură penele frânte ale pă- 
lăriei. 

Se luminâ de ziuă. Becurile se stingeau în calea 
noastră. Măturătorii alungau noaptea cu valuri de 
praf. Resemnat şi toropit de vin, renunţasem să mai 
întreb ceva; alături de femeie, cu mâna încleştată 
sub brațul ei umed, urzeam o melodramă, pe care 
cu eroism mă hotărâm s'o aştern pe hârtie îndată 
ce voiu ajunge acasă. Străzile cu ziduri topite în 
ceața cenuşie a dimineţii, se perindau fără sfârşit 
înaintea ochilor păienjeniţi, şi eu vedeam scenele, 
combinam actele, puneam în gura personagiilor 
dialoguri patetice. Aveă să fie cevă mişcător şi 
tragic; dascălul acela de provincie, rigid şi aspru, 
care predică o morală severă şi neiertătoare la 
catedră. În sufletul lui uscat mocniă totuş o 
scânteiere omenească nebănuită. Emoţia cu care 
evocase întâmplări pentru totdeauna moarte din 
aceă „Dacie felix” scuturată din paginile croni- 
cilor... Cei trei copii în cari îşi concentrase toată 
sentimentalitatea de văduv. Apoi  răsboiul. 
Inventam aci, ca necesitate scenică, moartea celor 
doi feciori, îngropaţi undeva pe front. Fata fugită 
de acasă şi căzută în noroiul trotuoarului. Şi pentru 
actul final: pensionarul bătrân şi singuratec din 
provincie, părăsit de toți şi străin de toată bucuria 
„Daciei felix”, pentru el zădarnic reînviată, murind 
cu un suprem blestem. Vedeam cele treizeci de 


57 


reprezentații şi o glorie coborită subit în aburii 
chefurilor noastre monstre. Iar femeia de alături nu 
mă mai interesă decât ca obiect de literatură. 

Realitatea s'a îngrijit să fie mai cruntă. A depăşit 
melodramatica-mi fantezie... 

Când, în sfârşit, trăsura a terminat vagabondajul 
pe străzile întortochiate şi s'a oprit în fața unei 
căsuțe mărginaşe, mă hotărîsem să cobor femeia 
adormită, so culc în patul ei pregătit pentru 
oaspeţii amorului, şi să mă strecor tiptil pe uşă, 
afară, la aer, rătăcind pe ulițele răcorite, să-mi cu- 
get „subiectul”. Rezemată de uşe, femeia dormind 
pe picioare, aşteptă să deschid zăvorul; iar eu cu 
mâna nesigură de răceala zorilor şi de vin, abiă am 
reuşit să găsesc gaura cheii. Am intrat într'o săliță 
întunecoasă, deacî în camera cu lumina roșiatică 
umbrită. Plutiă un miros înnăbuşit de săpun, de apă 
încălzită şi de parfumuri calde şi proaste; ca în 
toate odăile unde se cumpără în grabă iubirea. 
Femeia s'a lăsat să cadă în pat, toropită, trăgân- 
du-mă prin somn spre dânsa. Mă chinuiam să-i 
desprind copcile rebele, când uşa se deschise fără 
sgomot şi cineva intră cu o cană de apă şi cu un 
şervet împăturit, pe care le aşeză discret lângă 
lavoar. Nu se vedeă bine în cameră. Lumina 
dimineţii eră încă turbure, iar lampa prea slabă. 
M'am apropiat să-i desluşesc faţa şi să-i întind 
obişnuitul ban de mulțumită. Şi atunci am rămas 
încremenit, — întâia oară în vieaţă. 


58 


În faţa mea eră Domnul Preda. 

Acelaş, cu spatele încovoiat mai mult de bătrâ- 
nete, dar cu straele curate, şterse până la ultimul fir 
de praf şi cu figura severă şi împietrită, ca în zilele 
când ne învăţă la tabla neagră, proba înmulțirii şi 
cele nouă fericiri. 

Nu m'a recunoscut. N'aveă cum să mă recu- 
noască. Încercam să pătrund prin ce misterioase şi 
tragice căderi prin ce înşiruire de umilinţe şi prin 
ce înnăbuşită şi continuă adormire de conştiinţă a 
ajuns aci. Asistam la ceva monstruos şi în afară de 
putinţa unei înțelegeri. Şi iarăşi voiam să întreb, şi 
iarăşi simţiam nevoia dureroasă să aflu. 

Atunci aţi izbucnit voi la fereastră. Aţi venit 
încărcați în două trăsuri. Vă adusese Gina, cea 
blondă. Şi aţi început a sbieră la fereastră, cu lău- 
tarii împreună, cupletele care sfârşiau cu „Dacia 
felix”. 

Aţi stârnit toți câinii cartierului. Vecinii au ieşit 
în cămăşi la ferestre, a intervenit gardistul şi ne-am 
îmbarcat din nou în trăsuri. Vă amintiți cu ce 
sălbatecă sete m'am abrutizat apoi în dimineața 
aceea? 

Nuţi a rămas deatunci împodobită cu un nume 
nou: „Dacia felix”; a făcut senzație în lumea lo- 
calurilor de noapte. Se pare că aţi avut o inspiraţie 
fericită. I-a adus în anul acela oarecare faimă. Am 
văzut-o mai târziu într'o superbă limuzină cu 
pernele capitonate, în tovărăşia unui tânăr care 
decide cotele la bursa amorului. 


59 


Şi iată de ce ieri, când poşta mi-a adus, târziu, în 
aceste ţinuturi pustii, vestea că a murit tatăl 
„Daciei felix”, gândurile mi s'au întors spre toam- 
nele copilăriei. 

E frig aci. Şi trist. Şi singurătatea doare. Încep a 
se desprinde frunzele prea timpuriu veştede. Cerul 
a coborit aproape, cu nori vineți şi răsfirați pe 
dealuri, unde vântul fâşie în porumburi uscate. 

La noapte voiu auzi sus în înălțimile negre, 
tânguirea de copil a cocorilor care pleacă. 


60 


ISAAC 


De două ceasuri de drum, am pătruns 
deodată în ținuturi necunoscute. Ştiam de 
mult că părțile acelea ale județului sunt sălbatice şi 
sărace. Nu-mi închipuisem niciodată însă, că la 
două poşte de calea ferată, unde de trei ori pe zi se 
încrucişează vertiginos expresuri cu vagon-res- 
taurant, vagon de dormit, calorifer şi tot confortul 
celei mai desăvârşite civilizaţii, se mai pot 
descoperi ponoare atât de uitate de Dumnezeu şi de 
binecuvântata administraţie stăpânitoare. 

Drumul se înfundă în viroage cleioase după a- 
tâtea săptămâni de ploaie, urcă dâmburi strâmbe, 
se înşiruiă nesfârşit peste câmpuri pustii şi triste 
într” acest asfințit de toamnă. 

Peste podețele surpate, caii abiă târau trăsura cu 
roțile încărcate de noroi, încordau din greu 
ştreangurile putrede, şi nu odată ovreiul cu man- 
taua udă, a trebuit să coboare blestemând în lim- 
ba-i plângătoare, pentru a înnodă hamurile rupte şi 
orcicurile desprinse din cuie. 


6l 


Pe coverca de piele ploaia picură monoton. În 
legănarea smuncită a arcurilor încercam să ațipesc 
pentru a amăgi timpul. Dar glasul răguşit al 
jidovului nu-mi da răgaz. Şi ochii zădarnic căutau 
în priveliştile sure ale culmilor să-şi găsească 
ademenire. Dealurile se perindau unul după altul, 
negre, sterpe şi identice; fără păduri şi fără co- 
nace, mohoriîte şi moarte după perdeaua neîntre- 
ruptă a ploii. În văgăuni se zăreau pe alocuri ia- 
zuri năpădite de papură şi stuf, cu apele plumburii, 
fără luciri şi fără sboruri de păsări. Ajungeam 
parecă la un capăt de lume. Dincolo de orizontul 
încercuit de neguri nu mai puteă fi soare, lumină şi 
înveselire. 

Târziu, din depărtările înnecate de apă, străbă- 
tură lătrături de câini. Undeva, în ploaie, ne apro- 
piam de sălaşuri omeneşti; un sat, adăpost în 
sfârşit. Ovreiul învârti mai înverşunat biciul. În- 
toarse fața cu barba udă şi-mi strigă bucuros: 

— Gropniţă... la crâşmă la Hascăl, odaie... 
Vântul şi ploaia îi smulse cuvintele, risipindu-le 
fără legătură. Dar împărtăşii bucuria. Un pat cald, 
o mâncare fierbinte şi un acoperiş, însemnau în- 
tr'acel ceas cea mai ademenitoare făgăduială. Şi 
când caii cotiră pe uliţa mocirloasă a satului, prin- 
tre casele cu uşile închise şi cu ferestrele întune- 
cate, de nerăbdare calea îmi pâru fără capăt. 

Lung sat, sărac sat. Nici o livadă. Garduri de 
salcie, câteva căpițe de fân ici-colo, şire ude de 
paie, câteva glugi de strujeni, şi câinii lătrând în- 


62 


tărîtați la fiecare poartă. Nici o țipenie de om în 
ogrăzile băltoase, cu cară dejugate, părăsite în 
ploaie, cu viței mugind sub şoproane sparte. 
Noaptea coboră repede, păreă că mă cuprinde 
undeva, departe, într'un ţinut african, pustiit după 
o harță între triburi. 

Aşă am ajuns la cârciuma domnului Hascăl. 
Ovreiul m'a întâmpinat cu plecăciuni, frecându-şi 
palmele, netezindu-şi barba întunecată, strigând 
unei fetişcane să aducă mai repede focul „în sa- 
lonaşul din fund”; ajutându-mi să desfac încheie- 
torile ude ale hainelor, care se împotriveau de- 
getelor mele amorţite. Erà o sârguință să-mi fie pe 
plac şi într'ajutor, atât de slugarnică, încât domnul 
Hascăl îmi strică dela început cheful. Cum mă 
împingea „în salonaşul din fund”, din dugheana cu 
şiragurile de covrigi sub grinzile afumate şi cu 
măsurile de zinc rânduite la tejghea, nu se putu 
opri să nu mă întrebe şoptit, între două uşi: 

— Civă ispecţie? Nuu? 

A! mi-am zis, mă asemue cu vreun atotputernic 
care descalecă din când în când în aceste pustii 
locuri, cu îndatoriri misterioase şi severe. Socotind 
că nu-i cuminte pentru buna mea găzduire, să-i 
risipesc bănuiala, am făcut cu mâna un gest 
nehotărit, care puteă fi înțeles la nevoie şi ca un 
semn de discreție oficială. Aşă, ştiam cel puţin, că 
domnu Hascăl are să-mi dea culcuşul cel mai 
moale şi are să taie gâscă cea mai grasă. 


63 


Mică odaiea de oaspeţi a ovreiului, aerul cam 
închis, noroc de gutuile de pe dulapuri, care îm- 
prăştie miresme tomnatice şi gospodăreşti. Dar 
straşnic foc! Rămas singur, mi-am tras un Jâlţ la 
gura sobei şi mi-am desmorțit încheieturile înde- 
lung, cu ochii ţintă la salamandrele flăcărilor, fără 
gânduri, cu multumirea aceea nepreţuită a anima- 
lului pus la adăpost. Afară se auziă ploaia cernută 
fără istov, glasul birjarului dereticând ceva în jurul 
trăsurii, vântul sgâlțâind o poartă în încheieturi. Ce 
vreme, ce vreme! Şi ce bine să te dogorească jarul, 
tihnit, fără grijă, între braţele moi ale unui jâlț, în 
aşteptarea unei cine fierbinți. Domnu Hascăl îmi 
aduse deocamdată o lampă de faianță pentru zile 
mari, scormoni focul şi privi cu mulțumire de 
gazdă rânduiala lucrurilor. Îşi netezi barba neagră, 
aşeză pe masă câteva rame turburate dela locul lor, 
şterse cu mâneca o urmă de praf nevăzut... În prag 
îşi aminti: 

— Poate doriți ş'un rachiuaş mă rog? Am un 
coniac tare fain... Masa întârzie până vine soția 
me... trebuie să cadă din „mument” în „mument”. 

N'aveam poftă nici de coniac, nici de nimic alt. 
Domnu Hascăl se mâhni şi închise uşa cu înceti- 
neală, ca la odaia unui bolnav. Erà deprins se vede 
cu capriciile atotputernicilor, printre care mă 
rânduise. 

Mă  desmorțisem deabinelea. Începeă acum 
să-mi fie urît. Şi încercai, pentru a înşelă timpul, să 


64 


privesc mai deaproape, podoabele din „salonaşul” 
ovreiului. 

Fotografii mărite în ateliere de provincie; o- 
vreice bătrâne cu părul netezit şi cu linia albă a 
cărării în mijlocul creştetului; perechi de tineri 
însurăţei, tapeni şi stângaci înaintea obiectivului, 
strângându-se neîndemănatec de mână. O galerie 
mută, de necunoscuţi, în vestminte de sărbătoare, 
cu surâsul comandat şi cu pecetea neamului în fi- 
gură. Unul repetat cu deosebire. Un cap osos şi 
voluntar, cu nasul subțire, cu bărbia pronunțată din 
cale-afară, cu privirea aceea îndrăzneață şi 
stăruitor de obraznică, a ambițiosului hotărît să-şi 
facă drum cu orice preț. Figura mă interesă. Se 
multiplică prea numeros, la diferite vârste şi sub 
diferite înfățişări, încât îi puteam reconstitui cu 
uşurinţă istoria vieții. Aici pe cartonul decolorat, 
adolescentul cu uniformă de şcoală, cu o carte pe 
genunchi şi cu ochii țintiți în gol. Apoi câteva fire 
de mustață şi un păr lăsat să crească cu sălbătăcie o 
carte mai groasă pe masa fotografului, aş pariă: 
Bebel, Marx sau Lasalle. Alături schimbare 
desăvârşită; buzele rase, părul tăiat scurt, ochiul 
mai ager şi întors pe pământ dela reveriile cărtu- 
răreşti. M'am apropiat să desluşesc inscripția 
fotografului. Trebuiă să mă aştept! Imagina venià 
din America. Tânărul meu trecuse aşă dar Oceanul, 
în pământul făgăduinţei, să grăbească încetineala 
norocului. De două ori oraşul schimbat. Apoi 
cartonul mai mare, atelierul mai de frunte, privirea 


65 


mai împăcată şi îmbrăcămintea mai scumpă. Fără 
vreo explicație, din elocvența imaginilor se puteă 
înțelege că norocul a început a surâde. Şi încercai 
să-l închipui, acolo în oraşul groaznic cu ziduri 
gigante, străbătând furnicarul de lume grăbită, spre 
comptuarul unei bănci ori unui magazin cu 
douăzeci de etaje înălțate până la cerul fumegos... 

M'am întors la jâlțul din faţa focului şi dogo- 
rindu-mi genunchii la flacără, m'am lăsat cucerit 
de gânduri invidioase şi amare. lată, — mi-am zis 
— cine se ridică peste trândăvia noastră. Din 
aceste tărâmuri cu drumurile desfundate şi cu sa- 
tele sălbatice, unde traiul oamenilor nu se deo- 
sebeşte mult de cel al vitelor de jug, o mlădiță din 
neamul domnului Hascăl îndrăzneşte să pornească 
în toată lumea pentru a birui vieaţa, şi birue. Cei 
din bordeele abiă înălțate deasupra pământului, la 
marginea drumului, se mulțumesc cu mai puțin. 
Răscolesc cu pluguri tocite câteva brazde, aşteaptă 
dela voia Domnului ploaie şi ninsoare la vreme po- 
trivită, dorm la un loc cu vitele, străbat din când în 
când prin noroaie până la cel mai apropiat târguşor, 
jalnic şi ticălos, care lor li se pare o minune; când 
au punga plină, lasă prisosul la crâşma domnului 
Hascăl, ştiu de frica jandarmului; sunt babe care 
n'au văzut tren şi moşnegi cari socot automobilul o 
născocire diavolică şi spurcată. Se îmmulţesc şi 
mor ca o turmă. Se duşmănesc între ei, se poartă 
pe la judecăţi, se înjunghie dela 


66 


un răzor de hotar, jelesc cu tot atâta durere pie- 
rirea unei juncane ca şi moartea unui prunc. Şi 
domnul Hascăl îşi freacă mâinile şi face socoteli. 
Altul străbate mări şi ţări pentru a înfiripă o mai 
grabnică avuție. Chiar şi madama domnului Has- 
căl, pe această vreme crâncenă, când un suflet 
creştin n'ar alunga un câine afară, nu se aciuază 
acasă şi străbate o poştă de drum, pentru a se în- 
toarce noaptea, în căruţa cu câteva legături de lână, 
de ouă, de pasări ori mai ştiu eu ce alte bunătăţi, cu 
vicleşug târguite. 

Aşă gândiam încălzindu-mi oasele la focul ovre- 
iului, sub zâmbetul cu buze subțiri pe care mi-l 
arunca, din cadre, tânărul de peste Ocean. 

Mă învăluiă o toropeală dulce, iar sgomotele de 
afară, uşile trântite, şoaptele din antret, lătratul plin 
şi rustic al unui dulău, în răstimpuri, toate se 
învălmăşau departe şi nehotărît între hotarul 
somnului şi viață. N'am prins de veste, nici când a 
„căzut” madama domnului Hascăl, nici când s'a 
scurs timpul. Deaceea am tresărit speriat când o 
mână bâjbâi la uşă, căutând mânerul. Madama 
domnului Hascăl, abiă desmorțită de frig, cu 
obrajii îmbujoraţi venià să-şi ceară iertare de 
aceste întârzieri necuviincioase. Uitase de cină. 
Împreunându-şi mâinile grase, Madama Iza aduse 
cerul mărturie că numai necazuri foarte mari au 
făcut-o să-şi piardă într'atâta cumpătul. Apoi 
întorcându-se deodată spre cadrele tânărului din 


67 


America, izbucni pe neaşteptate într'o tânguire 
femeiască, smulgându-şi părul sur de pe tâmple: 

— Izaac! Izaac! tare mai eşti tu cupil ninorocit... 

Mărturisesc mai întâi că această izbucnire nu 
m'a înduioşat deloc. Dimpotrivă, găseam îndestul 
de prost gustul madamei Iza să-mi turbure tihna 
mea aşă de dulce dela gura sobei, cu o tânguire pe 
care rotunjimea ovreicei, glasul subțire şi vocabu- 
larul stâlcit de jargon, o făceă mai mult învese- 
litoare decât jalnică. 

Am crezut totuş de datorie să-mi iau o înfăţişare 
de vădită mâhnire şi rostii la întâmplare câteva 
cuvinte de prefăcută îngrijorare. 

Madama Iza se lăsă să cadă pe marginea unui 
scaun şi oftă, legănându-se pe şoldurile grase: 

— Izaac i-un ninorocit, Izaac i-un ninorocit... 

— Bine cucoană! — încercai să mă împotrivesc, 
— eu văd că dimpotrivă, are-o mutră scandalos de 
fericită. Ce i s'a întâmplat? A jucat la bursă? L-au 
luat la armată? E dezertor? E... şi mă opri, ne mai 
găsind ce nenorocire în afară de acestea, ar puteă 
să mai încerce un fiu al lui Izrael. 

Madama Iza dădu din cap şi repetă cu încăpă- 
țânare: 

— l-un ninorocit. Izaac "i foarte ninorocit!... 

Istoria ameninţă să nu se mai sfârşească. Şi aşă 
de odihnitor eră locul meu la gura sobei! Îmi în- 
dreptai ochii spre jâlț, ca spre o fericire pierdută. 
Fiindcă însă, astfel îmi căzuseră sorții, nu-mi mai 


68 


rămâneă acum decât să aflu despre ce e vorba. Cel 
puţin pătrundeam, cu acest chip, într'un ungher din 
vieaţa ovreiului cu privirea ascuţită din cadre, care 
mă mâhnise atâta în seara aceea. 

Aşa am aflat nenorocirea lui Izaac. 

Madama Iza mi-a povestit-o cu lacrămi şi cu 
oftaturi greu înnăbuşite în pieptul domniei-sale 
voluminos. 

Acest Izaac fusese, după cum spuneă madama 
Iza, un copil minunat. Odrasla cârciumarului calic, 
dintr'acel sat înfundat în meleaguri sălbatice, por- 
nise pe vremuri într'un vapor de emigranţi, cu o 
legăturică de schimburi şi cu câteva hârtii împă- 
turite. scdase din tejgheaua domnului Hascăl, şi 
ascunse cu grijă, sub cămaşe, lângă piele. Dea- 
colo, de unde îl descărcase într'o dimineaţă 
cețoasă transatlanticul, cu o turmă întreagă de 
aventurieri nespălați şi famelici, scrisese dela 
început răvaşe înspăimântate. Oamenii vorbiau o 
limbă necunoscută, casele înajte şi înguste stau 
gata să se prăvale; tramvaiele vuiau pe jos şi pe 
deasupra capetelor cu larmă de fierării sfărâmate: 
trecătorii se repeziau unii în alţii, se ghiontiau, 
aruncau capete de țigări aprinse între picioarele 
femeilor; eră un haos, o forfotă, un viermăt de 
oameni, o grabă şi o lume atât de deosebită de tot 
ceeace văzuse el în sat şi în laşii unde fusese la 
învățătură, încât feciorul domnului Hascăl se 
îndoise cu amărăciune că se va putea deprinde 
vreodată să facă şi dânsul la fel; să sară şi el din 


69 


goana tramvaielor, să se ghiontească cu trecătorii 
fără să întoarcă ochii în urmă, să se înalțe într'o 
clipă cu ascensoriile până la al douăzecilea etaj şi 
să arunce şi el capete de țigări peste picioarele fe- 
meilor. Multe luni, scrisori desnădăjduite au venit 
să turbure somnul domnului Hascăl şi al madamei 
Iza. „Un cupil aşă di tânăr şi senzibil” puteă să se 
prăpădească într'o lume atât de aprigă, unde om pe 
om nu se cruță, mai crud ca fiarele în junglă. 

La aceste gânduri, izbucniă în plânset mai cu 
seamă domnişoara Malci, logodnica lui Isaac. u- 
dând cu lacrămi rotunde şi fierbinți cărțile poştale 
cu ilustrații şi cu mărci de toate colorile curcu- 
beului. Fugiă atunci într'o cameră cu perdele trase, 
se încuiă cu teancul de scrisori şi cu cărți unde stau 
zugrăvite aievea, toate primejdiile acelei lumi teri- 
bile, şi nu ieşiă din ascunzătoare decât seara, cu 
ochii înroşiți şi cu pieptul ei mic de ovreică 
necrescută încă, îndurerat de suspine. Această su- 
ferință a domnişoarei Malci, rămase mult timp sin- 
gura mângâiere a domnului Hascăl şi a madamei 
Iza. Cel puţin nu păcătuiseră când au logodit pe 
Isaac cu o fată aşă de simțitoare şi care dădeà 
atâtea dovezi de iubire, pentru odrasla lor din 
depărtate țări. 

„„„Mai pe urmă, mângâierii îndestule începură să 
aducă şi răvaşele. Isaac se deprindeă cu vieaţa cea 
nouă deacolo. Începeă chiar să pună economii la o 
parte. Scriă despre prietenii legate cu oameni isteți 


70 


şi cu îndrăzneală, despre planuri înfierbântate care 
se schimbau la fiecare lună, dar care tot trebuiau 
cândva să izbutească. Domnu” Hascăl şi madama 
Iza s'au înseninat la față. Acuma povestiau muşte- 
riilor întârziaţi cu coatele pe tejghea, toate minu- 
nile din țara aceea de departe, unde feciorul lor nu 
se mai miră nici de edificiile „colosale”, nici nu se 
mai temeă de înverşunarea oamenilor. lar domni- 
şoara Malci creştea, se rotunziă la piept şi la 
şolduri în rochiile roşii de cit, se subțiă la mijloc, 
îşi arcuiă sprâncene prelungi deasupra unei perechi 
de ochi înfocaţi, şi se înfrăgeziă la obraji, ca o fată 
scutită de muncă, trăită la umbră şi între perne de 
puf, ce eră. 

După trei ani, înflorise în cămările calde, ca o 
mlădiță rară şi scumpă a lui Israel. Răvaşele se 
încrucişau peste ape. Aduceau dintr'o parte veşti 
despre proaspete şi strălucite afaceri, despre valori 
adunate la bănci şi despre economii care întreceau 
tot ce domn” Hascăl şi madama Iza îndrăzniseră să 
viseze vreodată. Duceau din altă parte, semne de 
nerăbdare şi de arşiţă care nu mai puteă aşteptă. 
Domnişoara Malci se arătă îngrijorată acum de 
femeile frumoase, bogate şi ticăloase care puteau 
să-l scoată pe Isaac, acolo, din minţi. Şi-l chemă să 
vie neîntârziat, să o scoată din satul acela unde 
n'are cu cine schimbă o vorbă, unde ţărani mojici 
sudue toată ziua, îi strigă vorbe urîte când stă la 
tejghea, şi chiar merg până acolo cu obrăznicia 
când s'au întrecut la băutură, încât întind mâinile 


71 


printre sticle cu rachiuri galbene şi roşii, să o 
mângâie pe bărbie, ca „pe-o femeie de acelea”... 

Apoi chemările domnişoarei Malci se răriră. Ti- 
nereţea oboseşte uşor. Depărtarea şi anii înde- 
lungați începură să presare cenuşe răcită în scri- 
soarea logodnicei. Nu se mai zăvoră în cămări, nici 
nu mai priviă cu lacrămi cuiburile de piatră u- 
riaşă, de pe gravurile clădirilor de peste Ocean. 
Toate se îndepărtau, se ştergeau, păreau fără în- 
ceput şi fără sfârşit. Rămâneă pe gânduri şi acum, 
domnişoara Malci, la tejghea sau pe banca din 
cerdacul cârciumii. Dar nimeni nu mai află unde-o 
poartă întristările. 

Cam în această vreme, pe neaşteptate, s'a în- 
tâmplat în casa domnului Hascăl o ruşine şi o tur- 
burare multă vreme ascunsă satului. Într'o dimi- 
neață, Madama Iza a găsit patul domnişoarei Malci 
desfăcut şi fereastra deschisă. Pe-o filă de hârtie, 
fugara îşi cereă iertare şi arătă foarte firesc şi 
simplu că s'a „dus unde o cheamă inima”... Nu la 
Isaac, căci inima domnişoarei Malci încetase să 
reziste depărtărilor. Inima domnişoarei Malci o 
poftise mai aproape: la căpitanul cu mustaţa neagră 
şi cu dinții albi şi puternici ca o dantură de lup, 
care în primăvară fusese trei luni încartiruit la 
cârciuma domnului Hascăl. Cum i-a fost scoasă 
fata din minţi, ce s'a petrecut în primăvara aceea 
sub ochii ovreilor bătrâni fără să înţeleagă, ma- 
dama Iza nu putea nici acum să-şi închipue. Cu 


12 


hârtia în mână, în fața patului nedesfăcut, o spaimă 
numai se desluşise, tăindu-i picioarele: 

— Ce-are să spună Isaac? 

— Isaac are să se omoare. Isaac are să-şi piardă 
mințile. Isaac n'are să mai poată munci. 

Două zile s'au văitat bătrânii, au închis uşile 
dughenii să nu mai dea ochii cu această lume a 
tuturor destrăbălărilor. S'au rugat aşteptând să li se 
pogoare de sus un gând bun... Apoi într'o di- 
mineață s'a suit madama Iza în căruță cu legăturile 
ei, a pornit-o la târg, la neamuri mai înțelepte şi cu 
învățătură, la prietene pe care de mult le uitase; s'a 
tânguit şi a cerut celor cu mai multă cunoaştere a 
lumii, mângâiere şi sfaturi... Deacolo s'a întors cu 
hotărîrea să-i ascundă lui Isaac aceste întâmplări. 
Poate fata vine acasă. Poate chiar Isaac începe să 
se gândească acolo la alta. Lumea e schimbătoare. 
Sufletele sunt îngenunchiate întâmplărilor. Aştep- 
tarea e cea mai cuminte înțelepciune a lui Israel.. 
După două luni de tăcere, începură să curgă din 
America întrebări îngrijorate. De ce nu scrie 
Malci? Ce e cu Malci? E cuminte Malci? E 
bolnavă Malci? Şi iarăşi domnu” Hascăl începu să 
se plimbe prin dugheană smuncindu-şi barba 
neagră, şi iarăş madama Iza îşi smulse părul sur 
dela tâmple. 

Şi tot dânsa a găsit atunci deslegare... S'a urcat 
iar în căruță, înconjurată de legături cu ouă şi 
gâşte, pentru neamurile cele sărace şi cărturăreşti 
dela oraş. După amiază, cu inima îndoită, a bătut la 


73 


uşa domnişoarei Malci, care se chemă acum 
„Duduia Ninon”, şi locuită într'o casă cu globuri de 
sticlă galbene şi roşii, înfipte în rondurile grădinii 
dela stradă. 

Cele două ordonanțe ale căpitanului, romanța 
dela clavir care se auziă cântată în casă, aduseră 
dela început, în sufletul Madamei Iza, intimidare şi 
admiraţie. Soldaţii o lăsară să aştepte, într'o sală 
cu covoare moi paşilor şi cu cadre aurite şi ne- 
cuviincioase pe pereţi. Clavirul tăcu şi Duduia 
Ninon răsări în uşe. Îi pără madamei Iza o vedenie, 
albă şi imaterială. Niciodată nu-şi închipuise că 
logodnica lui Isaac ar puteă să devină această 
femeie frumoasă, subțire şi mai mândră ca Esther, 
ca Suzana, ca Hana soţia lui Tobias, ca Sarah şi ca 
toate femeile minunate despre care după mii de ani 
Vechiul Testament păstrează credincioşilor amin- 
tirea. 

Madama Iza atunci, s'a târît în genunchi, i-a pus 
înainte scrisorile lui Isaac, a pomenit şi de averea 
lui deacolo, de masa şi de patul pe care atâția ani, 
ei, oameni săraci, l-au dat cu atâta bună inimă fetei 
culese de pe drumuri... 

Duduia Ninon a ascultat aceste tânguiri şi mu- 
strări în tăcere, jucându-se cu un ciucur dela ca- 
potul ei de mătase şi privind, prin geamul deschis, 
în stradă, cu gândurile aiurea... lar când desnă- 
dăjduită, madama Iza a început să blesteme şi să 
cheme asupra capului ei, toată urgia care poate să 
bată un copil nelegiuit al lui Israel. Duduia Ninon a 


74 


izbit din pantoful mic, a încruntat sprâncenile 
arcuite şi a ameninţat că sună soldaţii să o scoată 
afară. 

Mâna ei cu degetele subțiri şi cu inele sclipitoare 
se întinse chiar spre butonul soneriei. Madama Iza 
se strânse de frică şi amuţi... Dar nu s'a întors 
acasă decât după ce a izbutit să smulgă dela 
Duduia Ninon, făgăduiala că va răspunde măcar de 
milă, la toate scrisorile lui Isaac, ca şi cum nimic 
nu s'ar fi întâmplat, ca şi cum l-ar aşteptă încă cu 
ochii somnoroşi la tejgheaua domnului Hascăl. 

Dela aceste întâmplări se împliniă acuma un an. 
Madama Iza străbăteă la fiecare trei săptămâni 
drumul până la oraş, duceă răvaşele primite dela 
Isaac, aşteptă răspunsul Duduiei Ninon, aşternut pe 
hârtia cu marginile aurite, scoasă din biuroul 
căpitanului, se întorceă acasă împăcată, dupăce 
puneă cu mâna ei scrisoarea la cutia albastră a 
poştei. De mărturisit lui Isaac adevărul cel grozav, 
nu mai puteă fi vorbă. Scrisorile lui erau atât de 
pline de grijă pentru „mica de Malcr”! Şi Duduia 
Ninon păreă chiar că descopere oarecare plăcere 
într'acest joc viclean, care întreceă toate urzelile 
din romanele cetite la fereastră, în ceasurile când 
Mişu întârziă la cazarmă ori la Club... 

Ori, iată că pe neaşteptate, Isaac scrise deodată, 
că peste două săptămâni se întoarce să-şi ia lo- 
godnica, să se odihnească acasă, să vadă satul de 


75 


care nu-şi mai aduce aminte decât cu înduioşare 
acuma. Răvaşul lui eră numai mulțumire şi bu- 
curie. Se gândiă chiar să facă pentru nunta lui „un 
cadou” la şcoală şi la foştii lui tovarăşi de 
învățătură din satul domnului Hascăl, pentru care 
nu mai păstră nici o amintire de amărăciune. A- 
duceă daruri pentru Malci; mătăsuri şi inele, lu- 
cruri scumpe şi podoabe necunoscute acolo, în 
Moldova aceea mai săracă decât ținuturile unde 
pier de foame şi whisky, pieile roşii... Pregătise un 
culcuş de prințesă pentru Malci, tocmise slugi cu 
fața neagră de cari s'ar înspăimântă copiii din satul 
domnului Hascăl, scriă însfârşit despre minuni ce 
păreau bătrânilor obscure şi misterioase... 

De o săptămână madama Iza bate drumul la târg 
ŞI înapoi. 

Tot ce-a putut închipui mintea ei înspăimântată, 
n'a izbutit să clintească hotărîrea Duduiei Ninon. 
La început crezuse că va fi uşor s'o ademenească 
să părăsească pe „Mişu acela” care pierde nopțile 
la Club, şi să se întoarcă acasă. Isaac n'aveă să afle 
nimic, aveau să plece îndată într'o ţară aşă de 
departe, unde nimic nu se mai străbate din întâm- 
plările de acasă şi, unde şi ea şi Isaac, aveau să fie 
fericiţi şi să se bucure de plăceri care nu se pot află 
întrun târguşor fără însemnătate, ca acela unde îşi 
îngroapă vieaţa... Aşă vorbise îndelung Madama 
Iza. Dar la toate aceste ademeniri, Duduia Ninon a 
dat cu încăpățânare din cap. 

— „A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru 


76 


dânşii. A scris un an răvaşe mincinoase, despre 
care dacă ar fi aflat Mişu, s'ar fi întâmplat poate o 
nenorocire. De un an îşi pierde timpul ascultând 
tânguelile madamei Iza. Acuma nu mai poate 
nimic. N'are decât să se întoarcă madama Iza 
acasă. Să-l aştepte pe Isaac şi să-i spună tot. Ea nu 
se teme. Ea nu se ştie vinovată. Ea l-a aşteptat. O 
fată nu-şi aşteaptă logodnicul mai mult decât a 
aşteptat dânsa. Isaac a vrut bani, bani mulţi, a- 
cuma are. Are să-şi găsească cu dânşii altă femeie. 
Ei nu-i trebuie bani. Ea numai pe Mişu îl iu- 
beşte...” 

Când a început madama Iza să țipe şi să plângă 
din nou, Duduia Ninon a apăsat de astădată cu 
adevărat degetul pe sonerie. Un soldat a îmbrân- 
cit-o pe scări. Nu şi-a dat seama cum s'au întâm- 
plat toate. S’a trezit în ploaie la poartă. Un câine a 
lătrat înverşunat de după zăbrele. 

Deacolo veniă acuma Madama Iza, şi de aceste 
întâmplări îi eră inima îndurerată... Se gândiă că în 
vremea când plângeă pe scaunul dela gura sobei 
şi-mi împărtăşeşte aceste nefericiri, cari nu mă pot 
interesă, vaporul cu Isaac se apropie în fiecare ceas 
şi Isaac se plimbă pe punte, aşă cum a văzut ea în 
ilustrațiile de ziare, înfăşurat în mantă; priveşte 
departe, deasupra apei şi gândul lui vede acasă pe 
Malci aşteptându-l gata să-l prindă cu braţele de 
după gât, ca o logodnică iubitoare şi credincioasă 
cum o ştie... Aceste închipuiri doborau pe madama 
Iza şi rămase cu mâinile ei grase şi albe întinse pe 


17 


genunchi, cu ochii uitaţi în salamandrele flăcărilor 
din sobă. Afară ploaia se sbăteă fără istov. Mă 
toropiă somnul. Madama Iza nici nu gândiă să 
plece... 

Deodată, se întoarse şi-mi mai împărtăşi încă o 
îngrijorare: 

— Şi-acumă, ci-a să facâ lIzaac cu atâte ca- 
dăuri? Spune mă rog... Aşă o mulţime di bani, mă 
rog! 


78 


VALSUL ROZELOR 


[e miezul nopţii, ne-am înfundat într'o 
cameră înnecată de fumul ţigaretelor, la două 
mese de cărți. Prin lisa întredeschisă, în salon, se 
vedeau perechile dansând, melodiile orchestrei 
străbăteau înnăbuşite, dar nimeni nu aveam nici 
ochi, nici urechi pentru aceste desfătări juvenile. 
Cartoanele sburau dela unul la altul, vrafurile de 
bancnote făceau ocolul mesei, figurile apăreau în 
pâcla albastră de fum, când întunecate, când de o 
veselie nervoasă, după întorsăturile fanteziste ale 
hazardului. Mormanele de ţigări stinse se îngră- 
mădiseră în scrumiere. Nu mai vorbiam decât în 
monosilabe. 

Pas. 

— ŞI... 

— Deschiderea... 

— Plus potul... 

— Trei aşi... 

— Eşti scandalos, moncher... 

Şi iarăşi: 

— ae 


79 


— Deschiderea... Şi mie trei... 

— Plus potul... 

Într’un timp, nenea Iorgu aruncă departe cărțile 
pe postavul verde. 

— Băieți eu m'am declarat mulțumit. Altul la 
rând... Mai bine ascultăm nițică muzică... 

L-am urmat pe nenea Iorgu pe canapeă, să răs- 
foim ultimele reviste ilustrate. Tovărăşia lui îmi eră 
întotdeauna plăcută. Din călătoriile tinereţei, din 
lumea dispărută a cărei amintire o mai păstră 
printre puţini, din povestirile lui cu miez şi de o 
îngăduitoare ironie, nenea Iorgu ştiă întotdeauna 
să însufleţească un ceas de plictiseală cu o măe- 
strie care îl făcea pentru noi nepreţuit, în orăşelul 
acela pustiu, unde ne aruncase întâmplarea să ne 
îngropăm pentru multă vreme tinerețele. 

Cu o lună în urmă, unul dintre noi, judecător 
abiă ieşit de pe băncile Facultăţii îşi sburase creierii 
pentru o femeie. Întâmplarea ne despărţise în două 
tabere, şi discutam şi acum cu înfierbântare, dacă 
femeia va fi fost ori nu vinovată. Fireşte, noi ti- 
nerii, înăcriți în vieața aceea de provincie, unde 
totul se sfârşiă între cafenea, club şi cinematograf; 
unde femeile aveau înfăţişări antideluviane şi vest- 
minte întotdeauna cu un sezon în urmă, eram cei 
mai înverşunați vrăjmaşi ai sexului fără barbă. 
Toată filozofia lui Schopenhauer, Stenhal şi tuturor 
pesimiştilor în iubire, eră pusă la contribuție şi 
acomodată după cerinţele sumbrelor noastre teorii. 
lar cum nenea Iorgu se înfuriă întotdeauna când 


80 


asista la disecţiile noastre eretice, şi se înverşună 
cavaleresc apărător al femeiei; diavolul contradic- 
tiei m'a împins şi în seara aceea să-i recapitulez 
din nou, toate capetele de acuzare, din rechizitorul 
pe care tabăra tinerilor îl adresase nopți dearândul, 
„îngerului căzut” între sticlele de bere şi turceştile 
cu caimac, dela Cafeneaua lui Traian. 

Împotriva aşteptărilor, nenea Iorgu nu sări de pe 
canapeă, nici nu începu să se plimbe ca de obi- 
ceiu, fierbând în jurul meu, vârându-mi sub ochi 
degetele subțiri şi nervoase, odată cu argumentele 
care aveau să mă biruie. Mă lăsă să-mi sfârşesc tot 
repertoriul şi păru chiar încântat de patima cu care 
mă trudeam să zugrăvesc în cele mai negre colori, 
femeia pe care în definitiv o doriam, care ne lipsiă 
tuturor acolo, şi la picioarele căreia ne-am fi târît 
cu toții, şi cu toate teoriile noastre dispreţuitoare, 
dacă am fi descoperit-o undeva ideală şi angelică, 
în acel oraş unde în trăsurile de casă, în lojile de 
cinematograf şi în ceasul de plimbare nu apăreau 
spre înfricoşarea ochilor decât sub înfăţişarea de 
jandarmi călări sau mumii travestite în haine 
femenine. Şi în ce fel de haine. Doamne! 

Când crezu că am sfârşit, nenea Iorgu îşi puse 
pe măsuţă, alături de ceaşca de cafeă golită, ți- 
gareta de chilimbar, şi mă trase aproape, stăpâ- 
nindu-se: 

— Femeia uită?... Numai noi suferim, ne tor- 
turăm, ne sburăm creierii?... Bine Nenişorule! n'am 


81 


să-ți desgrop maxime şi înțelepciuni filozofice. O 
să facem împreună o probă, aici, în scurt, şi să 
vorbim apoi, Nenişorule!... 

Când nenea Iorgu o luă cu „Nenişorule”, în- 
semnă că a ajuns la maximum de indignare. Şi mă 
aşteptam la obişnuita explozie, care să adune 
iarăş în jurul nostru toţi chibiţii dela mesele de 
Joc. 

Dar nenea lorgu se plecă mai aproape, şi con- 
tinuă cu glasul deodată şoptit: 

— Fii bun Nenişorule, şi treci în sala de bal. 
Roagă pe Nae țiganul, din partea mea să cânte 
„Valsul Rozelor”... Un vals vechiu, un edec de al 
nostru, de acum patruzeci de ani... Şi vino să stai 
alături de mine. Să-l privim amândoi pe Gogu Vla- 
hopol, colonelul... 

M'am executat, cu toate că nu pătrundeam unde 
vrea să ajungă. Am trecut printre perechi, în sala 
de bal, m'am strecurat printre ofițerii strânşii în tu- 
nică şi cu pudra topită pe obraji, printre femeile 
care mirosiau a parfumuri grele şi a năduşeală, şi 
Nae tiganul a încercat îndată să-şi amintească, în 
surdină, pe gâtul vioarei, melodia. Eră se vede 
ceva foarte vechiu, căci a fost nevoie de consul- 
tarea celorlalţi ţigani mai bătrâni... În sfârşit, după 
ce-a dibuit două-trei valsuri preistorice, descoperi. 
Mi-a rânjit încântat, cu dinţii albi cari tăiau faţa 
neagră ca o reclamă de apă dentrifice şi când m'am 
întors alături de nenea Iorgu, perechile se învârteau 
dincolo, în ritmul unui vals somnoros, ce-mi adu- 


82 


ceă vag aminte de copilărie şi de tânguirea ca- 
terincilor pe ulițele mărginaşe. 

La semnul lui nenea Iorgu, am rămas privind 
amândoi la colonel: eu cu nedumerire, dânsul cu 
vădită satisfacţie. Gogu Vlahopol eră asudat, boabe 
mari se rostogoliau pé fruntea-i desgolită şi pe 
ceafa cu trei valuri, din când în când îşi scoteă ba- 
tista din buzunar, ştergeă apa de pe obrajii dogoriţi 
şi eră cu totul absorbit jocului. Câştigă, vraful de 
hârtii se urcase înaintea lui; din când în când, între 
două tururi de cărți, numără iute cu degetele grase 
şi păroase, bancnotele, le împărţiă pe categorii, 
puneă hârtiile noui de o parte. Oglindiă în sfârşit 
cea mai desăvârşită înfăţişare a jucătorului de club 
provincial, imbecilizat de aceleaşi partizi, la aceeaş 
masă, cu aceiaşi tovarăşi. Niciodată nu mi s'a părut 
mai vulgar cu trupul înnăbuşit în grăsime, cu 
stângăcia de militar îmbrăcat în haine civile, 
incomodat de manşetele scrobite şi cu batista udă, 
pusă în jurul gulerului tare, aşă cum o puneă 
odinioară, fără îndoeală, înainte de a ieşi la pensie, 
între gât şi gulerul, tunicei. Ce-aveă însă de-aface 
aceasta şi cu „Valsul Rozelor”? Pentru Gogu 
Vlahopol nu există nici bal, nici muzică, nici vals, 
nici noi; toată ființa lui voluminoasă eră absorbită 
de cartoanele care lunecau ameţitor pe pânza 
verde, de hârtiile care treceau dela unul la altul; 
arar îşi îngăduiă doar o clipă de răgaz, să scuture 
scrumul țigării care se sfărâmă pe vestă. 


83 


Când țiganii au isprăvit, nenea lorgu îşi frecă 
mâinile triumfător: 

— Ah! ai văzut bruta?... Animalul!... Poftim; — 
plus potul, şi mie treizeci, rigi cu valeţi, servit!.. 
Asta-i vieața lui. Aici mucezeşte dela patru după 
amiază până la opt, şi dela zece seara până la două- 
trei de noapte... Nimic nu există pentru el în afară 
de cărți, de țigările care-şi leapădă scrumul pe 
haine, de bârfelile noaştre şi de cafelele pc care 
Max i le pune înainte cu regularitate de cro- 
nometru, la fiecare ceas, pentru ca să le soarbă cu 
ochii la cărți şi cu mâinile tremurând, îngrijit să 
nu-i scape cumva o întâlnire. A tresărit el când a 
auzit mizeria aia de vals, care trebuiă să-i amin- 
tească singura întâmplare ce n'a fost stupidă şi de 
prisos în vieaţa lui mâncată între club şi ca- 
zarmă?... Aş! Îi eră teamă să nu-l relanseze Mi- 
tulescu, pândeă să prindă cacialmalele lui Victor, 
măcar că se cunosc de-o poştă; îşi numără ca un 
maniac ce este, cele câteva sute de lei pe care are 
să le dea acuş-acuş, într'o jumătate de ceas pentru 
ca să se vaiete apoi, ca întotdeauna, la toți chibiţii 
din spate. Ăsta-i eroul domneavoastră, Nenişorule! 
Poftim, priveşte-l, admiră-l, îmbrăţişează-l... Ah! 
bruta... Mi-a întrecut aşteptările... Îţi spun drept; 
mă temeam... Zic: cine ştie? din movila aia de 
grăsime, se mai trezeşte o licărire, poate rămâne o 
clipă pe gânduri cu ochii în altă parte, uitând 
cacialmalele lui Victor... Dar e Gogu al nostru, nu 
se desminte... Haide, îmbrăţişează-l Nenişorule!... 


84 


Am început să râd. Într'adevăr, colonelul svâr- 
lise cărțile, se uită peste umăr, la jocul vecinului, 
să nu scape cumva vreun amănunt din capriciile 
partidei. Şi aşă aplecat, cu ochii lacomi, cu fruntea 
asudată şi roşie, nu desmințiă cu nimic portretul lui 
nenea Iorgu. 

— Şi acum să-ţi povestesc şi ce e cu mizeria asta 
de vals... 

Cu acest „Nenişor” am fost coleg de şcoală — 
cum vezi istorisirea mea se pierde în noaptea tim- 
purilor. Erà pe atunci un băețandru subțire, cu ochii 
migdalaţi, cu părul buclat şi cu buzele întotdeauna 
umede, ca şi cum ar fi fost veşnic după muşcătura 
unui fruct savuros. Pe stradă femeile întorceau 
capul după el, şi canalia nu se lăsă mai pre jos. 
Eram prieteni  nedespărțiți, şi mai eram şi 
confidentul lui. Chiar şi un fel de secretar amoros, 
fiindcă eu trebuiă să răspund pentru el scrisorilor 
din plicuri albastre, cu alte scrisori, în care com- 
pilam din cărți celebre, mărturisiri de iubiri eterne, 
versuri din anatologii, în sfârşit toată literatura a- 
ceea amoroasă, care la optsprezece ani ni-se pare 
singurul lucru de preţ pe pământ. Gogu nu puteă 
scrie o vorbă fără greşeli de ortografie şi fără să 
toarne pe hârtie declaraţii întradevăr catastrofale. 

Astfel, doi ani am fost cu neîntrerupere unicul 
său interpret sentimental. Apoi ne-am despărțit: el, 
feciorul unui funcționar nevoiaş, a intrat la şcoala 


85 


de ofiţeri, eu îmi luam o licență vagă şi-mi treceam 
aproape tot timpul la ţară. Acolo îl aduceam şi pe 
dânsul în vacanţele de vară. Erà un admirabil 
tovarăş de vânat, de călărie, de înnot şi de 
hoinăreală pe câmpuri. La o mică depărtare de 
moşie se ridicaseră atunci nişte băi la un izvor 
sărat; veniau familii din toată Moldova, fete, or- 
chestră, excursii, — nu simţeam când se duce vara. 
Ne trezeam deodată cu ziua micşorată, cu vânturi 
reci seara, cu florile ofilite şi cu cele dintâi frunze 
galbene... 

Gogu îşi strângeă cu adevărată jale zestrea lui 
sărăcăcioasă de băiat nevoiaş, plecă într'o dimi- 
neaţă cu ochii întristaţi, îl petreceam din cerdac cu 
privirea, până când docarul dispăreă la cotitura 
şoselei şi mă întorceam iarăşi la singurătatea mea. 

Mă aşteptau zile de toamnă ploioase, iarna cu 
viscole care mă despărțiau de restul lumii, nopți 
nesfârşite din amorțeală; toată tristețea aceea a ti- 
nereţei îngropată departe de oraşul cu ademenirile 
lui, ce ni-se par atunci fără seamăn de scumpe. 
Această singurătate mi-a deschis sufletul şi la cea 
dintâiu dragoste nemărturisită şi dealtfel îndestul 
de ridicolă. Cum în jurul nostru nu aveam vecini 
decât arendaşi ovrei, ursuji într'o mizerie aprigă şi 
lacomă, nu-mi rămâneau pentru prietenie, pentru 
ucis câteva ceasuri de vorbă, decât un medic bătrân 
şi plin de tabieturi, dela un spital de sat, sub- 
prefectul care descălică odată pe lună să doarmă o 


86 


noapte la mine, şi popii sfătoşi, lungi la poveşti şi 
plini de ortodoxie, din vreo trei cătune apropiate. 

Pentru fata unui astfel de popă, sărac şi întunecat 
de-o îndelungă văduvie, a început să-mi bată întâia 
oară inima repede şi ascuţit în piept, ca o durere, 
într'un sfârşit de toamnă cu miros de frunze 
putrede şi cu tristeți de mirişti jilave, ce mă 
alungau din chiliile mele. 

Poate nici nu eră frumoasă. Frumuseţea la vârsta 
aceea o găsim în noi... Mă aduceau pe drumuri 
noroioase şi înnecate de ploi; ochii ei fricoşi, gura 
cu buzele cărnoase, părul înnodat la ceafă dintr'o 
singură şi fugară răsucitură de mână, naivitatea cu 
care ascultă toate basmele mele timide şi stângace. 

Poate nici n'a înţeles ce mă chemă atât de des 
acolo. 

Poate nici eu n'am vrut să înțeleagă... Mă în- 
torceam acasă cu sufletul luminat, peste câmpurile 
turburi, fluierând a voie bună, strângând calul în 
pinteni; — cu fericirea aceea pe care tinereţea o 
culege oriunde, ca albina ce-şi soarbe mierea din 
cea mai umilă floare de câmp. Câteodată mă ho- 
tăram să-i iau mâna ei mică, să-i spun, so lipesc cu 
trupul alături de mine şi să-i sărut ochii peste care 
ştiam că ploapele au să coboare înfricoşate şi poate 
fericite. Apoi gândeam: la ce bun? Ne despărțiau 
atâtea... 

La începutul verii, când Gogu Vlahopol a cobo- 
rît din docar, cu mica lui zestre nevoiaşe, îmi spu- 
neam chiar că voi găsi prilej să răresc drumurile pe 


87 


acolo, să-mi cercetez sufletul mai deaproape şi de 
va fi nevoie — să uit. Am reluat hoinărelile noastre 
peste câmpuri. El aveă acum tresă de aur la chipiu, 
seara îmi împărtăşiă planurile, îşi făgăduiă, îndată 
ce va fi trimis la regiment, să înceapă o vieaţă 
turbată, în care, fireşte, femeia aveă să joace rolul 
cel mai de seamă. Mărturisesc; — îl invidiam. Tata 
eră bolnav, de trei ani colindă sanatoriile din 
străinătate, eu eram condamnat poate multă vreme 
încă, să putrezesc acolo la ţară, să supraveghez 
ariile, să mă cert cu ţăranii, — să pândesc jafurile 
vechilului, să mă lipsesc de toate mulțumirile, spre 
care tinerețea mea mă împingeă cu lăcomie. Şi 
iată, el, băiatul unui funcționăraş vag dela primăria 
unui mizerabil târguşor, crescut în nenumărate şi 
crude umilinţe, aveă dreptul să spere dela vieață 
deacum înainte toate bunurile mie neîngăduite. 

Am început din nou şi drumurile noastre la acele 
băi care erau la modă pe timpuri şi unde găsiam 
adunată o lume veselă; femei, faţă de care docarul 
nostru englezesc ne dădeă un prestigiu deosebit; 
tineri cu cari legam o trecătoare prietenie. Deveni- 
seră un eveniment pentru tot ținutul şi acele „serate 
de Sâmbătă”, cum le numiă cu emfază cores- 
pondentul ocazional al unei gazete din Capitală; 
biete petreceri nevinovate, unde perechi tinere în- 
vârtiau dansuri acum demodate, unde se putea cu- 
noaşte într'o jumătate de noapte toată lumea, cu 
aceea uşoară familiaritate îngăduită numai două 


88 


luni pe an, între aleele de brazi sau pe plajele ma- 
rine, la băi şi la locuri de odihnă. Veniau familii 
dela două poşte, în trăsuri care ajungeau prăfuite, 
în poştalioane cu clopotele ce sunau de departe, în 
asfințituri învăluite în nori de colb pe şosea... 

Acolo, m'am gândit să pun înaintea lui Gogu 
Vlahopol şi fetița aceea fricoasă de popă sătesc, 
pentru a-i destăinui apoi neliniştea ce mă mistuise 
toată iarna şi primăvara aceea, pentru a-i cere apoi 
părerea şi un sfat, ca unui precoce dar straşnic cu- 
noscător al femeiei, ce se află. Căci, dacă eu de- 
venisem de mult secretarul său sentimental şi dacă 
el nu puteă aşterne un răspuns de cinci rânduri la o 
scrisoare, fără să toarne o neghiobie; în schimb, 
față în față cu „inamicul”, cum îi spuneam noi fe- 
meiei, se pricepeă să-i întoarcă mințile, să-i stre- 
coare în urechi toate obrăzniciile şi să-i descopere 
slăbiciunile, cu o intuiție de brută minunată, care 
îmi stârniă pe atunci toată admirația mea de ne- 
lecuit timid... 

„„Aşă am pierdut-o eu pe Margareta. Seara aceea 
a fost o adevărată sfâşiere. Dela primul vals, când 
Gogu Vlahopol i-a trecut mâna în jurul trupului, 
pentru a porni amândoi pe parchetul lucios, am 
simțit că se îndepărtează pentru totdeauna de mine. 
Erà subțire, aveă ochii migdalați, uniformă stră- 
lucitoare, valsa ca un duce, — şi eu eram un tânăr 
plicticos, ce nu putusem învăţă să fac trei paşi fără 
a turbură toată sala, ciocnindu-mă de toate perechile 


89 


din cale şi de acele mai depărtate, pe care le 
căutam parecă înadins. 

Într”acel an, se cântă până la exasperare, „Valsul 
Rozelor”, mizeria auzită adineaori, care a înviat 
fantome. Erà melodia cântată de toți lăutarii 
restaurantelor, de toate muzicile militare, valsul 
fluierat de trecători pe stradă, auzit după toate per- 
delele, silabisit la clavir; cântecul anului, în sfârşit, 
ce te urmăreşte ca o obsesie, fără să se ştie de unde 
a pornit, pentru a se şterge fără a-ţi da seamă acum, 
când alt refren îl moşteneşte. Şi această brută de 
Gogu, care năduşeşte acum cu cărțile în mână şi-şi 
şterge pe obraz cu batista, sudoarea îndoită cu 
scrum, valsă dumnezeeşte. Urmăream cu ochii pe- 
rechea lor alunecând printre celelalte, până când 
toți s'au oprit şi au rămas singuri, ei doi; ea cu fi- 
gura palidă şi cu buzele strânse, el cu obrajii ru- 
meniți şi cu un surâs de vanitate neascunsă, alune- 
când vertiginos pe oglinda parchetului, — „pe- 
reche făcută unul pentru altul” — cum şopti la 
spatele meu un glas de femeie. Când s'au oprit 
amețiți, câțiva au aplaudat ca la teatru. Sângele a 
năvălit în obrajii fetei. M'a căutat din ochi. şi a 
descoperit poate în privirea mea o mustrare, pe 
care n'a vrut s'o înfrunte pentru a nu-şi întunecă 
fericirea. M'a ocolit. A căzut pe un scaun în alt ca- 
păt al sălii. Toată noaptea nu s'au despărțit. 

În zori, când am plecat în docar, tăceam amân- 
doi privind îngândurați geana trandafirie a răsări- 
tului. Gogu Vlahopol aprindeă ţigare după ţigare, 


90 


voiă să-mi spună ceva, mă spionă cu coada ochiu- 
lui, şi eu aşteptam să pot izbucni, să-i cer socoteală 
pentru ticăloşia din seara aceea, să-i rostesc cu- 
vintele grele pe care le rostogoleam în minte de 
câteva ceasuri. El respiră cu sete aerul fraged al 
dimineții, îşi muşcă buzele umede, surâdeă proprii- 
lor gânduri. Eră în aceeace numeam noi altădată cu 
înveselire „perioada de incubație amoroasă”. Dela 
un timp nu mai putu răbda, şi exclamă aruncând 
tigara: 

— Ştii că începe să-mi fie dragă şerpoaica aia?... 
Mi-se pare c'o să-mi faci după masă o scrisoare, 
dar, ştii, una teribilă!... 

Atâta seninătate m'a dezarmat. Ce-i puteam 
spune? Am dat biciu cailor şi m'am răcorit trăgând 
o goană pe şosea de sfârâiau roţile. Ajuns acasă, 
animalul a dormit cu pumnii strânşi până la amiază. 
Eu zadarnic m'am răsucit în aşternut. Nu se prin- 
deă somnul de mine, şi nu găseam nici o cale, de- 
cât o explicație hotărită, care aveă să sfârşească 
poate cu cearta noastră şi cu plecarea lui. 

După masă s'a prezintat cu aerul cel mai nevi- 
novat din lume, în cămara mea, cu cutia de plicuri 
în mână, încântat şi sigur de izbândă. Îşi întocmise 
un plan: — „trimitem pe Sava vizitiul, cu mănuşile 
pe care le-a uitat la mine”... 

Bruta se gândise la toate. Mă dezarmă a doua 
oară... M'am pus să scriu furios... Îmi spuneam: — 
voiu trimite o scrisoare, ori două, apoi voiu 
mărturisi într'a treia pe care Gogu nu va cunoa- 


91 


şte-o, că eu mi-am pus acolo tot sufletul, că eu mă 
frământ noaptea fără odihnă, că mie mi-se cuvine 
sărutarea cu buzele apăsate, pe care o cerşeam pen- 
tru altul. Am scris, fără îndoială, ceva mişcător şi 
neobişnuit, căci după ce i-am citit epistola cu glasul 
sugrumat de propria-mi emoție, Gogu m'a îmbră- 
țişat şi a început să joace prin casă ca un turbat, cu 
plicul în mână, răsturnând scaunele, privindu-se în 
oglindă, izbindu-şi fericit pintenii argintați... 

Şi din ziua aceea, sub ochii mei, s'au desfăşurat 
toate peripețiile unei patimi, în care zadarnic aş 
mai fi încercat să intervin după planurile dinainte 
urzite... Gogu Vlahopol nu-şi găsiă astâmpăr; toată 
dimineaţa iscodiă cele mai fantastice pretexte, pen- 
tru a face în asfințit un drum până la Șercaia, mă 
ţâră după dânsul, mă siliă să fiu martorul şoaptelor 
lor. 

Fata îl aşteptă cu ochii traşi, se însenină la cea 
dintâi neghiobie rostită de el, îl desmierdă cu pri- 
virea, şi eu trebuia să-mi caut de lucru, să răs- 
foesc pe mese cu învelitori de lână împletită, al- 
bume vechi cu cărți postale ilustrate, cărți cu pri- 
mele foi rupte, să-mi iau o înfăţişare nepăsătoare şi 
discretă. Ea l-a iubit din cel dintâi ceas cu toată 
sălbătăcia aceea a unei vietăţi care trăise singura- 
tică, fără desmierdări, fără să întâlnească decât 
oameni cu mâinile ciolănoase şi cu graiul aspru. 
Gogu Vlahopol, cu trupul lui subțire din tunica 
strânsă, cu ochii de femeie şi cu mâinile albe şi 
îngrijite de curtezană, îi apăruse în vieață ca un 


92 


prinț minunat, coborit din basmul cenuşeresei. Şi 
nu mai simțeam nici o amărăciune... „Erau prea 
mult făcuţi unul pentru altul” — cum şoptise în 
seara aceea femeia dela spatele meu. Eu eram prea 
stângaci, prea ursuz, şi apoi oglinda nu-mi da drept 
să-mi fac prea multe iluzii. Astfel, în alte seri, în 
sălile acelea de petreceri când viorile începeau din 
nou „Valsul Rozelor” şi când din nou încleştaţi 
întrun singur trup, alunecau pe lacul parchetului 
— ochii mei alergau după dânşii cu o îngădueală 
aproape iertătoare... 

N’am prins de veste când s'a topit vara şi când 
au coborit cele dintâi vânturi reci, purtând peste 
mirişti întâii nori de toamnă. Într'o dimineaţă Gogu 
a primit ordinul să se prezinte la un regiment de pe 
țărmul Dunării. Şi acest Nenişor, pe care-l vezi 
acum îngropat în grăsime, agitându-se numai când 
e vorba de un relans, menit să aducă senzaţie o 
săptămână în tot clubul; acest Nenişor somnoros şi 
placid, care abiă îşi, târâie mâna păroasă ca un 
paianjen peste pânza verde — a plâns atunci, s'a 
sbătut cu capul înfundat în perne, mi-a vorbit de 
hotărîri desnădăjduite... 

A plecat într'o dimineaţă jalnică de ploaie, cu 
gluga pelerinei trasă peste ochi, posomorit ca la o 
îmmormântare. 

Şi iarăş am rămas singur în chiliile mele, unde 
vântul oftă nopţile îndelung la ferestre. Nu mă mai 
chemă nimic, nicăiri. lar pustiul mă potopiă în în- 
căperile singuratece, fără nici un gând luminos, 


93 


fără nici o nădăjduire care să-mi încălzească ini- 
ma... Apoi au început să curgă scrisorile. În oră- 
şelul acela rupt de lume, unde îl aruncase soarta, 
Gogu Vlahopol se mistuiă ca o fiară în cuşcă. Nu 
eră ce visase. Un târg pe ţărmul Dunării; dimineţi 
cețoase, ploi fără sfârşit, străzi înnecate de mocirlă, 
cafenele cu mesele murdare, cu ceştile nespălate, 
cu oamenii somnoroşi, cu partide de cărți 
unsuroase, murdărie dobrogeană şi trândăvie mo- 
lipsită din orientul vecin. Stângăcia lui din scrisori 
dispăruse, suferința îl făcuse elocvent. Şi mă im- 
ploră să-i trimit veşti, dela iubirea aceea ce-i în- 
durerase sufletul cu o rană pe care depărtarea o 
adâncise... N'am putut rezistă. Am bătut din nou 
drumul la Șercaia. Am devenit pe nesimţite priete- 
nul acela inofensiv, căruia femeia îi destăinue fără 
pudoare, toate suferințele, toate nopțile de nesomn, 
toate speranţele absurde şi toate mizeriile acelea de 
suflet, divine şi vane, ce întovărăşesc pasiunile 
noastre... Apoi o telegramă a tatei m'a chemat o- 
dată cu iarna în străinătate. Am plecat pe neaş- 
teptate. Am rămas acolo câţiva ani. M'am întors 
cuminţit, îmbătrânit timpuriu, cu alte griji. 

Am vândut moşia. De urma lui Gogu n'am mai 
auzit decât ştiri vagi. ÎI ştiam undeva, mutat dintr’ o 
garnizoană în alta, mi-l închipuiam de mult potolit. 
lar cea dintâi iubire a mea, atât de fără glorie 
sfârşită, o uitasem pentru totdeauna... 

Aşă mi-am îngropat vieaţa aci treizeci de ani. 
Am văzut cum îmbătrânesc pomii din grădini, cum 


94 


se taie străzi noui, cum case se dărâmă şi altele se 
înalță, mi-am dus mulți prieteni la veşnicul locaş 
din deal, păr alb mi-a crescut mai întâi la tâmple, 
apoi m'a nins cu totul, altă lume s'a ridicat în jurul 
meu; lume străină pe care nu o mai cunosc, cu care 
nu mă pot împăca. M'am trezit singuratec, căzut în 
manii. 

Când a venit vestea că Gogu Vlahopol, colone- 
lul, e mutat comandant al regimentului deaci, nu 
mi-am putut stăpâni bucuria. Îmi veniă în sfârşit un 
prieten de altă dată. Mi-l1 închipuiam însurat, cu 
copii poate, îmi făgăduiam o casă frățească unde să 
găsesc după amiază scaunul de odihnă, ceaşca mea 
de cafea, copilul favorit pe care să-l desmierd pe 
păr în dorul celui ce-mi lipsiă bătrâneţelor mele... 
Înaintea acestei movile de cărnuri fără formă, am 
rămas dureros surprins când am dat ochii întâia 
oară. Nu puteam înţelege cum băiatul acela de 
odinioară, svelt, cu ochii migdalați, cu gura 
cărnoasă, cu părul buclat de femeie — a devenit 
acest monstruos pachet de grăsime, în care ochii 
abiă clipeau somnoroşi. Ne-am îmbrăţişat totuş, 
ne-am confruntat ravagiile anilor, ne-am mângâiat 
reciproc, am întârziat câteva nopți, la masă, 
povestindu-ne întâmplări depărtate. Rămăsese sin- 
gur, nici o femeie nu-i plăcuse atâta, cât să şi-o 
facă tovarăşa de vieaţă, aduceă cu el o sumă de 
amintiri neînsemnate, din toate garnizoanele pe 
unde trecuse; anecdote stupide, hazuri cazone, în- 
tâmplări fără miez, pe care mi-le povestiă ca şi cum 


95 


ar fi fost vorba de foarte importante evenimente... 
Mi-a apărut îndată plicticos, şters, îndobitocit de 
treizeci de ani de cazarmă, de cluburi şi de varie- 
teuri provinciale. Nu ne mai apropiă nimic. Ne-am 
rărit întâlnirile... Doar la vânători, de două-trei ori 
pe iarnă, făceam drumuri împreună, pentru a ne 
întoarce aducând în sanie, la picioarele noastre, în 
paie, câţiva iepuri, câteodată o căprioară sau altă 
sălbătăciune cu blana străpunsă. 

...După o astfel de vânătoare, într'o iarnă, ne-a 
prins noaptea la Şercaia, în satul acela unde mă 
purtase inima odinioară. Erau multe lucruri schim- 
bate. Se croise o şosea cu pomi tineri, plantați pe 
marginea şanţurilor. Înfăşurat în blănuri, înfundat 
în sanie, cercam să recunosc sub nămeţi locurile 
familiare altădată, pe care asfințitul plumburiu de 
iarnă le învăluiă în mai adâncă întristare. Gogu 
fumă alături de mine ca şi atunci. Nu mai vorbisem 
niciodată despre fata aceea, despre plânsul, lui, de- 
spre scrisorile pe care mi-le trimisese desnădăjduite 
din orăşelul glodos de pe ţărmul Dunării... Şi îmi 
închipuisem că amintirile îl apasă tot atât de jal- 
nice, cum îmi cercau mie inima. Deaceea am tăcut. 
Deaceea l-am lăsat să trăească cu ele. 

La primărie am făcut sfat. Vătăşelul ne-a în- 
dreptat la popă. Nu se găsi altă casă primitoare. lar 
la întrebările noastre ne-a dat şi desluşiri. În- 
tâmplarea ne duceă în aceeaş casă unde poposeam 
odinioară. Casa nu eră schimbată. Oamenii doar 
alţii. Părintele Costache murise de mult. În locaşul 


96 


lui vom găsi pe feciorul lui, părintele Gherman, 
— „sun om foarte vesel şi vestit pentru ospeţele 
sale şi pentru vinul ales din pivniţă”. 

Nu-mi închipuiam însă că vom găsi acolo, şi 
vietatea aceea pentru care inimile noastre bătuseră 
odinioară, şi pe care după atâția ani uitarea nu o 
îngropase. 

Când am coborit din sanie şi când din capul scă- 
rilor, părintele Gherman bucuros de mosafiri a 
strigat „Margareto” — cu acelaş glas cu care strigă 
odinioară părintele Costache, mi s'a părut că cei 
treizeci de ani care ne înnălbiseră părul, n'au trecut 
decât în închipuirea noastră. 

O bătrânică ne-a deschis uşile a aprins lampa cu 
flacăra turbure. Nu ne înşelă lumina, nu încăpeă 
nici o amăgire: bătrânica eră Margareta noastră de 
odinioară. Sub părul sur, în ochii încă vii, în buzele 
subțiate de vârstă şi în piepții topiţi sub bluza 
neagră, trăia încă cevă nehotărit, o ruină, cenuşa 
din fecioara aceea sălbatică, pentru care în sufletul 
meu iubirea aprinsese o flacără grabnic potolită, 
pentru care tovarăşul meu plânsese odată, suferise 
şi îmi scrisese rânduri amare din cafenelele unui 
târg dunărean. Am rămas lipit de uşă, ca în fața 
unei vedenii. Dar Gogu se rotiă voluminos în toată 
camera, îşi desnodă cheutorile blănilor gâfâind, 
tropăiă să-şi desmorțească picioarele... 

Îndelung şi minunat ospăț ne-a pregătit în noap- 
tea aceea părintele Gherman, admirabil tămâiosul 
din cănile brumate—toate le-am înghițit însă în silă. 


97 


Nu puteam pierde din ochi bătrâna tăcută care se 
strecura ca umbra printre noi, ridică farfuriile, 
schimbă paharele, neteziă faţa albă a mesei cu 
mâini subțiri şi tremurate, fără să îndrăznească a ne 
înfruntă privirile. Gogu Vlahopol devoră ca o fiară, 
îşi umpleă farfuriile, îşi turnă singur, vorbiă tare, 
râdeă cu hohote, îşi ştergeă cu şervetul năduşeala 
de pe obraz. Găsise în sfârşit un om care să-l 
asculte şi descărca pentru urechile părintelui Gher- 
man, tot sacul cu anecdote cazone culese din toate 
garnizoanele țării. Băuse prea mult, făceă cu o- 
chiul, se băteă sgomotos cu palmele peste 
genunchi când râdeă. 

Eram umilit şi mă întrebam cu spaimă, ce tre- 
buie să se întâmple într'acel ceas în sufletul femeie 
tăcute, care treceă printre noi ca o umbră a tinereţei 
moarte. Apoi am gândit, — am vrut să gândesc 
aşă, pentru a-mi alungă o remuşcare ce nu mă 
priviă pe mine în definitiv — am gândit că şi dânsa 
va fi uitat, că nu are de ce s'o întristeze veselia şi 
nepăsarea vulgară a tovarăşului meu. Am vrut să 
mă conving pe mine însumi, că uitarea e o lege 
firească şi că absurdă, stupidă şi fără îndoială 
ridicolă, ar fi numai amintirea unor capricii trecă- 
toare şi tinereşti. Şi am încercat şi eu să deşert 
paharele unul după altul, să mă înveselesc şi eu de 
povestirile admirabilului meu prieten... 

Târziu, când totul a fost strâns, şi când am rămas 
înainte numai cu paharele şi cănile de vin, pă- 
rintele Gherman a alunecat în destăinuiri. Îl bu- 


98 


cură venirea noastră neaşteptată. De mine îşi mai 
aduceă aminte, din anii când eră copil. Turbure îşi 
amintiă încă şi de bucuria pe care i-o făceam 
bătrânului, când descălicam câteodată prin aceste 
locuri, şi de cărțile pe care i le aduceam Marga- 
retei, când eră tânără şi mai găsiă desfătare în lec- 
tura închipuirilor lumeşti. Nepătrunsă îi rămâneă 
părintelui Gherman, — ca unui frate mai mic ce 
nu-şi poate aminti toate întâmplările de demult de- 
cât printr'o negură, — nepătrunsă îi rămâneă taina 
care va fi silit-o odinioară pe această soră a sa, să 
îmbătrânească fecioară cu cosiţa albă. 

Am simțit că roşesc. Va să zică nu uitase! 

Şi atunci, din cealaltă cămară, ca răspunzând la 
o chemare a amintirilor, străbătu slab şi suspinat 
din viorile unei alte lumi „Valsul Rozelor”. Erà atât 
de neaşteptat şi atât de imaterial, de absurd şi de 
imposibil, încât am crezut o halucinație a auzului. 
Părintele Gherman râse cu milă şi ne desluşi ca un 
amănunt foarte neînsemnat: 

— Asta-i mania ei! Şi se întoarse să asculte mai 
departe palavrele lui Gogu Vlahopol. 

Am înţeles apoi. Erà numai un gramofon. O cutie 
de acele mizerabile, vechi, de altădată, cu plăcile 
roase, cu ariile ce nu se mai cântă nicăiri. Tân- 
guirea orchestrei ajungeă până la noi înnăbuşită şi 
găseam acest desnădăjduit apel la amintire, atât de 
stângaciu şi atât de jalnic, încât n'am mai avut 
nevoie de nici o povestire pentru ca să-mi înfățişez 
anii cari s'au scurs acolo; între pereții aceia, sub 


99 


grinzile acelea cu mănunchiuri de busuioc; mai în- 
tâi în aşteptare, mai apoi în amintirea sfâşiată de 
acest vals, cântat de o maşină cu goarna de metal. 
Mai eră oare nevoie să aflu serile care s'au scurs în 
cerdacul acela, dimineţile pentru care nici un soare 
n'a mai fost destul de luminos, primăverile şi 
toamnele ce-au înverzit şi scuturat flori fără nici o 
bucurie, pentru fata aceea stupidă, care îmbătrâniă 
cu amintirea unui capriciu? 

„„În camera noastră, după ce m'am răsucit za- 
darnic în aşternut să adorm, am încercat să-l is- 
pitesc. 

Dar Gogu s'a întors somnoros pe cealaltă parte, 
mormăind: 

— "Ai "ine nu mă 'ulțumeam "umai cu sărutări... 
Am ost 'şte dobitoci a'ândoi... Ari dobitoci... 

După cinci minute sforăiă cu pumnii strânşi, cu 
plapoma peste cap... 


Nenea lorgu vru să mai adauge ceva. Apoi se 
stăpâni, mă trase numai de mânecă şi îmi făcu semn 
să-l privesc încă odată pe colonel. Gogu Vlahopol 
dormiă cu mâna rezemată pe masă. Pierduse, 
probabil. Altul îl înlocuise în partidă... Şi cu patima 
aceea a jucătorului care nu părăseşte clubul, până 
nu se închid toate uşile, veghiă moțăind pe scaun, 
înaintea ceştii de cafea goală, cu hainele presărate 
de scrum. O muscă îl necăjiă prin somn. Ca un 
copil cu mâna prea scurtă, ridică braţul gras, făceă 
un gest disperat care nu-şi ajungeă ținta, mâna 


100 


cădeă grea pe postavul verde. Şi gâdilată de insecta 
neastâmpărată, chelia lui Gogu Vlahopol se mişcă 
prin vis, ca o perucă trasă cu o sfoară nevăzută. 


101 


PRINTRE MERII SĂLBĂTĂCIŢI 


pen: merii sălbătăciţi, câţiva copii cu 
cămăşile colorate se jucau neîndemănatec, 
strigându-şi numele într'o românească 
plângătoare, de jargon. Cei şase prunci ai 
arendaşului, botezați cu numiri eroice din vechiul 
testament, petreceau sfioşi, căci liniştea măreață a 
livezii îi întimidă încă; cu larmă totuş, căci în 
curtea acelui boier moldovean de mult odihnit 
întru Domnul, se simţiau ei acum stăpâni. 

Prin spărtura zidului de piatră, i-am privit o ju- 
mătate de oră cu întristare. Eram dornic să revăd 
grădina ce în copilărie mi-se păreă ascunsă după 
ziduri, asemeni unui paradis interzis. Ştiam într'un 
colţ, la umbra unui nuc cu frunza amară, o bancă 
pe care odinioară cetiă ades, o femeie în haină 
albă, — vedenie ce mai târziu ma urmărit în visu- 
rile de internat. În după amiaza asta noroasă, paşi 
rătăciți m'au dus până aci. 

Şi iată că oaspeţii aceştia negândiţi, mi-au tur- 
burat amintirile. 

Fireşte, în întristarea mea nici micul Isac, nici 
Saul, nici Esther, nici Sarah cea cu ochii verzi şi cu 
părul roşu, nu aveau vreo reală vină. Copiii stă- 


102 


pânului de azi, nu uzau decât de un drept pe care 
un contract şi banii, îl garantau cu îndestulare. Dar 
în livada aceasta vestită în tot ținutul cu o jumătate 
de veac în urmă, pustiită astăzi de nepăsarea celor 
patru arendaşi perindaţi în grabă, strănepoţii lui 
Israel îmi păreau oaspeți nepoftiți, ca şi duşmă- 
noasele omizi care-au tocat frunzele. Vocea lor îmi 
răsună straniu în urechi. Paşii lor cari culcau iarba 
înspicată mă dureau ca o profanare. Aş fi dorit atât 
de mult liniştea şi pustiul desăvârşit în locul acestei 
vesele progenituri arendăşeşti! 

Şi nu ştiu de ce, gândul mi-se întoarse pios în- 
durerat, la ultimul stăpân legitim al acestor locuri; 
la strana lui goală acum, din biserica spartă de ploi, 
la mormântul cu piatra cenuşie din ţintirimul satu- 
lui... Căci bătrânul acela cu barba căruntă, mânios 
adesea, şi mai adesea iertător, mă minunase în 
copilărie. După Dumnezeul cu barba topită în norii 
zugrăviți pe bolta bisericii, nu cunoşteam atunci alt 
stăpân acestor ţinuturi. 

Poate averea şi-o ţinea din munca noastră de 
robi. Poate mărginiţi şi necunoscând răsvrătirea 
teoriilor sociale, ne lăsam din tată în fiu exploataţi 
stupid. Dar clăcaşi şi răzeşi; cinsteam acest ex- 
ploatator. Toţi, cu aceeaş dragoste din care nu 
lipsiă temerea. La el alergau bătrânii după sfat. 
Văduvele de el erau ajutorate. Orfanii satului, din 
mila lui creşteau sub un adăpost. La țintirimul din 
deal, când a închis ochii, trei sate lau dus, şi bocet 
de femei a început să jelească atunci când a căzut 


103 


țărâna. lar în amintirea noastră, multă vreme a trăit 
apoi, iarna, noaptea, când viscolul fără istov 
sgâlțâiă ferestrele... 

lată de ce dar, în grădina lui cu pomii părăginiţi, 
tipetele pruncilor din neamul lui Abraham m'au 
întristat. lată de ce, jocurile lor târgoveţe şi vene- 
tice, m'au durut ca o umilinţă, şi iată de ce, m'am 
îndepărtat hoţeşte, pe lângă zidul ruinat al livezi, 
departe de conacul măcinat de ploi, căptuşit cu 
catifeaua verde a muşchiului, şi cu acoperişul spart 
de vânturi. În casa care două veacuri adăpostise 
neamul stăpânilor, buni ori răi, dar fireşti ai acestui 
pământ, am găsit instalat un trib provizoriu ce 
mâine aveă să plece, lăsând în urmă o ruină mai 
mult. 

În iatacurile unde subţiri boierese moldovene îşi 
mistuiseră odinioară tinerețea, au răsărit deodată 
Rebeci lăptoase şi de o uimitoare prăsilă. 

În cancelaria unde boierul împărțiă fără multă 
socoteală, şi loviturile cu codiriştea crăvaşei şi 
milostiveniile, s'au instalat contabili cu părul roş- 
cat şi cu ochii fără gene, meşteri mânuitori ai ți- 
frelor în condicile cu pereţii verzi. În chioșcurile 
unde vara, până târziu, străluciă lumina, — suflă 
vântul. Livada s'a părăginit. Hambarele stau 
strâmbe pe piloți. lar hulubiu sălbăticiţi, trăesc în 
stoluri din prada lanurilor. 

E de mirare dar, că în sat de atunci, casele sunt 
fără împrejmuiri şi că Dumineca, popa slujeşte în- 
tr'un altar cu icoanele şterse de lacrămile ploilor? 


104 


FIUL CÂMPURILOR 


© toate stăruințele mele, până să sfârşesc 
scrisoarea, Ilie Chioarul n'a vrut nici cu'n 
chip să se aşeze pe scaun. În picioare lângă biurou, 
nu-şi deslipiă ochii dela foaia pe care se înşirau 
slovele. Ca toţi neştiutorii de carte, socoteă scrisul 
o tainică francmasonerie pe care nu îndrăzniă să o 
turbure. 

În mâinile uriaşe şi păroase, îşi frământă pălăria, 
țistuindu-şi băiatul neastâmpărat. Dar copilul pier- 
zând sfiala dela început, în vârful picioarelor, se 
apropiă de cadrele de pe pereţi, de rafturile bib- 
liotecii de statuetele aşezate pe etajere, cercetând 
totul cu ochi uimiţi şi lacomi. Pe sub gene îl urmă- 
ream din când în când, cum abiă îndrăzniă să 
atingă o carte ori să răsfoească un album. În privire 
îi străluciă atâta curiozitate inteligentă şi atâta 
dorință că i-am făcut semn rumânului să-l lase în 
pace. 

Apoi, încheind scrisoarea pe care plugarul o în- 
făşură, cu deosebită grijă, în basmă şi o strecură în 
chimir am ieşit să-l întovărăşesc câţiva paşi, la 


105 


vale, spre sat. încetinind mersul sub teii cari 
stropeau încă picuri de ploaie, i-am dat câteva 
sfaturi. I-am hotărît şi un mic ajutor, cât timp co- 
pilul îi va umblă prin şcoli. Turburat nu găsiă cu- 
vintele cu care să-mi mulțumească îndestul. 

Iar cum băiatul trecuse înaintea noastră, călcând 
cu picioarele goale pe o potecă udă, fără grijă şi 
şfichiuind cu o nuia crengile teilor, din care se 
scutură un ropot de stropi, ne-am trezit îngânduraţi 
deodată amândoi. Vietatea aceasta, neisprăvită, 
crudă, deprinsă încă să nu se depărteze de vatră 
mai mult ca un pui de aripa caldă a cloştei 
începând de mâine, va fi împinsă fără milostivire 
în vieaţă. În Internatul acela din laşi, unde răs- 
punsurile lui istețe îl făcuseră primit la învățătură, 
peste câteva zile va fi prins în cleştele puternic al 
grijilor, din care strânsoare nu-i va mai fi îngăduit 
să scape niciodată. Scrisoarea mea pentru un 
atotputernic deacolo, nu aveă să-i uşureze cu mult 
poverile. Cu ochii abiă deschişi la voluptosul 
spectacol al vieţii, va începe de fraged munca cea 
silnică. 

Badea Ilie îmi împărtăşi nu ştiu pentru a câtea 
oară bucuria şi îngrijorările. Petrică al lui, minu- 
nase dela început învățătorul. Între oameni necăjiţi 
şi simpli, răsărise deodată cu o minte ascuţită, 
luminoasă ca o floare rară, crescută între buruieni 
de rând. Căci muncitorul care păşiă rar alături de 
mine, recunoşteă cu umilință că nici el, nici 
nevastă-sa, n'au strălucit vreodată prin cine ştie ce 


106 


daruri alese. Copilul acesta le venise cu un har 
Dumnezeesc, să le aducă bucurie, şi în vieaţa lor 
întunecoasă şi cu cerul închis, nădejdi îndrăznețe. 
Acolo, la şcoala unde umblă atâţia feciori de 
domni, învăţătura îi va fi mai uşoară. Se va de- 
prinde cu alte obiceiuri se va pregăti pentru lumea 
în care fără doar şi poate, îl vor înălță cărțile. 

Aceste gânduri mi-le împărtăşiă tărăgănat Ilie 
Chioarul, ciugulind în treacăt spicul răscolit ier- 
bei printre care curgeă poteca. Şi grăind, cu pri- 
virea îşi desmierdă odrasla care ajunsese departe, 
vioi şi neastâmpărat ca un adevărat fiu al câmpu- 
rilor. 

Tăcut, cu fruntea plecată, ascultam spovedania şi 
nădejdile plugarului. Iar gândurile mă furau la 
Internatul cu îngheţate culuoare, unde râsul e 
curmat brusc de apariția unui pedagog întunecat la 
față. 

Mă gândeam la serile lungi, când somnoroase 
capete de copii se înclină pe cărțile cu cifre în- 
câlcite. Mă gândeam la clopotul care în zori pune 
capăt somnului lenevit de vise. La întristarea cu 
care feciorul muncitorului din Poiana, va privi de 
acum de nenumărate ori, dela fereastra repetito- 
rului, asfinţitul cernând deasupra Iaşului neguri 
albastre. Cu coatele rezemate de pervazul gea- 
mului se va mistui de dor, contemplând acelaş 
decor curând devenit familiar: dealurile Galatei şi 
zidurile Cetăţuiei estompate de ceaţă. Turlele 
ruinate în umbrele amurgului. Gara cu ciudată în- 


107 


fățişare de palat venețian, incendiindu-şi ferestrele 
la dogoarea celor din urmă raze. Şi în fund, 
luminile roşii, albastre, verzi, aprinse ca fantastice 
constelații dealungul liniilor ferate. 

Ascultând țipătul unei locomotive care porneşte 
târând un tren leneş ca o reptilă; desrădăcinatul 
bursier va dori şesurile natale, poiana cu ascunse 
cuiburi şi ponoarele desgolite de brumele toamnei, 
ca un paradis de acum pentru totdeauna pierdut. 
Cu ce fior de silă se va întoarce la teoremele lui 
Pitagora şi Euclid! Râsul tovarăşilor cu pielița 
albă, cu mâinile subțiri şi cu haine molatice, îl va 
dureă mai mult. Învăţând să sufere, va învăţă să 
invidieze şi să urască. 

Feciorul lui Ilie Chioarul pe care Dumineca nu-l 
va aşteptă în ,„ Parloir ” o mamă înfăşurată în scumpe 
blănuri, cu obrajii pudraţi şi cu buzele roşii, — va 
creşte între zidurile ostile ale internatului, ca un 
captiv încăpățânat şi dârz. Când sălile în zilele de 
sărbătoare se vor goli, şi când, fiecare dintre pri- 
vilegiații tovarăşi se vor întoarce pentru câteva 
ceasuri la culcuşurile calde, la libertate, la casele 
unde îi aşteaptă o desmierdare şi un sărut, feciorul 
iobagului, ghemuit într'un colț de bancă, cutremu- 
rat de singurătate şi de golul claselor pustii, va 
cloci cele dintâi gânduri întunecoase. 

Acestea le gândeam trist. Şi la bucuria sfioasă a 
Chioarului, nu puteam luă îndestulă parte. 

Astăzi dimineaţă i-am zărit plecând. Căruţa suiă 
şoseaua la pas. Strângându-şi sub braţ legătura 


108 


albă, copilul se răsuciă pe speteaza scaunului să 
mai privească încă odată în urmă, satul. Soarele 
risipiă ceața alburie. Pânza subţire a negurilor se 
destrămă şi casele albe, livezile coapte, turnul scli- 
pitor al bisericii, toate se trezeau treptat, într'o 
revărsare aurie de lumină. 

Cu lăcomie, micul drumeț priviă încă întors, 
până când şoseaua coti. 


Cu ce ochi întunecaţi, cu ce privire sură, vă co- 
borî drumul îndărăt mâine? 


109 


POVESTEA LUI MOŞ TOMA 


AAN coasta pădurii şoseaua ocoleşte albă, învio- 
[= de umbră. Sub bolta de frunze, copitele 

cailor răsună deodată sonor. Fără să gândească, 
trecătorul slăbeşte frâul şi ascultă uitat, ecoul pă- 
durii. Căci între fagi, departe, ciocănitu tăietorilor 
se aude ritmic, ca un neobosit răsuflet al codru- 
lui. 

Deacolo, şerpue o potecă ascunsă printre alunii 
cu vergile subțiri şi printre rugile de mure. 

Ce cunoscută îmi erà calea altădată! 

Sub cei doi ulmi, cu creasta înfiorată de vânt, 
apa ţâşneşte cristalină pe culcuşul de mintă cu 
frunza întunecată şi cu parfumul amar. Văzduhul e 
răcorit şi aromat. Apa clipoteşte fără odihnă: gâ- 
zele cântă subțire din aripi străvezii. Şi astăzi ca şi 
odinioară, sus, între crengi, o mierlă, alta, îşi flu- 
ieră neastâmpărul. 

Iar cerul se zugrăveşte sus, albastru, adânc, vă- 
zut prin rama crestată a frunzişului, ca în pervazul 
unui geam deschis infinitului. Nori leneşi îşi risi- 
pesc agale spuma. Şi vântul între ramuri, moare. 


110 


În ceasul acela, legătura cu restul lumii se rupe. 

Dar iată că aseară, când leneveam trântit pe 
iarba înspicată, cu mâinile înnodate sub cap, sin- 
gurătatea mi-a fost turburată. 

O rază oblică străpungeă frunzele. În bătaia ei 
două libelule cu aripile de mătase şi cu ochii de 
safir, se drăgosteau grațios. Urmăream sborul lor 
sprinten, de un ceas, de mai mult poate. Un cuc cu 
glasul sever şi mecanic, îşi chemă perechea în 
răstimpuri. 

Atât de departe mă furaseră gândurile, că veve- 
rita cu coada stufoasă oprită îndrăzneţ, pe o crean- 
gă de ulm, privindu-mă cu ochii curioşi mi s'a 
părut într'acel ceas un oaspe mai firesc ca omul 
care a apărut deodată, cu paşi greoi, în capătul 
potecei. Am tresărit nemulțumit de mosafirul ca- 
re-mi turbură uitarea. Dar supărarea îmi fugi în- 
dată. Îmi eră cunoscut şi drag moşneagul care se 
apropia, împingând cu coada toporiştei crengile 
îndărătnice. Eram prieteni vechi. Pe vremuri, Toma 
pădurarul mă ţinuse pe genunchi; copil, mă 
învățase să pun capcane în tufişuri. Îmi destăinuise 
tăpşanurile cu fragi şi ponoarele cu smeuriş. Şi 
într'o vacanță mă dusese sus, pe coasta lui Răut, 
unde o pereche de capre cu iedul tânăr îşi aveă 
culcuşul. 

Am sărit aşă dar în picioare, întâmpinându-l cu 
voie bună. Ştiam că o ţigară din alt tutun decât 
mahorca cea de toate zilele, o să-i deschidă su- 
fletul: — o comoară. 


111 


N'am greşit. Ţigara a fost binevenită. Moşnea- 
gul eră necăjit. Şi cu drept cuvânt... De două zile se 
întorsese din Capitală, unde feciorul lui, Costache 
— Titel al vostru dela Capşa — e printre mărimi. 
L’au dus pe moşneag acolo şi necazurile, dar mai 
mult poate dorul să-şi vadă odorul. Cu necazurile 
s'a întors împăcat, cu odrasla lui necăjit pentru 
totdeauna. Şi doar ce bun băiat e Titel! Ce tobă e 
de ultimele spirite, din revistele cu illstraţii de 
Forain şi Gus-Bofa, ce nepreţuit tovarăş de chefuri, 
ce grațios aruncă bacşişul, prodig, la sfârşitul 
mesii! Îmi amintesc toată aleasa lui făptură şi mă 
întreb, dacă mai bănueşte cineva dintre voi, că 
sveltul Titel e simplul fecior al pădurarului Toma 
din Poiana, unde a hoinărit în durligi pe ponoare şi 
unde are şi acum un frate cu opinci, ițari şi cu 
fălcile strămutate încă, din când în când, de şeful 
postului de jandarmi... 

Aşezat pe un trunchiu, Moş Toma îşi răcoreşte 
amărăciunea, scormonind în pământ cu coada to- 
poriştei: 

— O casă, Dom'le, o casă, de ţi-eră milă să calci 
pe covoare!... Că las'că se şi uită urit Ungu- 
reanca, de par’că i-le mâncam... 

— Unde-i Costăchel? întreb eu. 

— Ce Costăchel? zice. 

— Cum, ce Costăchel? Băiatul. Domnu” de aici. 
Io i-s tătâne-su! 

Ceea face nişte ochi. Că doar n'am spus, Doam- 
ne iartă-mă, cine ştie ce năsbâtie ! 


112 


Şi dă-i, descânt-o, până să înțeleagă că Domnul 
Titel mă rog, e Costăchel al meu şi al Soltanei, 
fecior cu act în lege la primăria din Poiana. 

Mă aşeză Ungureanca pe un scaun. 

— Aşteptaţi! zice. 

Aştept. Mă uit pe pereți. Zugrăvite, Doamne 
iartă-mă numa” femei goale, dar ştii, goale, cum le-a 
făcut mâne-sa. Mare minune zic, rău s'o prifăcut 
lumea. La noi şi la scăldătoare îşi pune femeia o 
cămeşă pe ea. Altfel, în dulapuri cărți, jurnale, mă 
rog, se cunoaşte că e'n casă de om dat cu în- 
vățătura. La un timp, zurrr! sună cineva. Intră un 
domnişor. Haine ca din cutie. Obrazul lui cumu-i 
caşul. Vorbeşte cu Ungureanca. Mă măsoară aşă de 
vreo două ori, din cap până'n picioare: ştii, eu 
stăteam pe marginea scaunului, ca un moşneag 
stângaciu şi neumblat ce sunt... Zice el: — Nu mai 
aştept! Îşi pune pălăriuța pe creştet, îmi face aşă cu 
un deşt în chip de bună ziua şi pleacă. Mai aştept 
eu. lar, zurrr! Fuge Ungureanca, deschide; dă 
busna o cuconiță, da, ştii, albă şi iute cum mi-i 
focu. Şi frumoasă!... N'am ce zice; bun ochiu o 
avut ficioru-meu. Umblă ceia ca la dânsa acasă, mă 
măsoară din creştet până'n tălpi, răscoleşte prin 
saltare, se pune’n faţa oglinzii şi scoate dintr'un 
săculeț dresuri şi dă-i iute pe obraz, şi dă-i pe 
sprincene, şi dă-i pe buze... Mă rog, mă 
minunasem de atâta iuțeală. Se mai plimbă ea 
neastâmpărat. Zice: Plec! Se duce şi asta. Stau şi 
aştept. Şi iar zurrr, şi iar altul. Ca la moară. V'o 


113 


trei s"o pitrecut aşă. Zic: multă lume mai cunoaşte 
ficioru-meu, aista s°o făcut om! 

În sfârşit când începusem a învăţă pe dearostul 
lucrurile din casă, iacă şi el. Alb, subţire, îmbrăcat 
ca nimeni alt. Îmi venise aşă în ochi, ca un val de 
bucurie. Vezi bine, noi moşnegii, suntem mai slabi 
de fire. Când mă vede, se opreşte'n prag. zice: 
Tata! Şi par'că nu s'aşteptă la aşă oaspe... Mă 
răped să-l sărut, da el Ungurencei: 

— Du-te, când oi sună numa, să vii! 

Şi întinde fruntea” să i-o sărut, aşă, într'o doară. 

— Hei, zic eu, s'o schimbat băiatu tatii. 

Mă întreabă: — Ce vânt? 


Zic: — la să te mai văd. Şi pe urmă să mărită 
soru-ta, Ilinca, ş'am dori să vii între noi, o zi- 
două. 

El, de colo: 


— Bine. Om vedeă. Cât stai? 

Se "ngrijiă săracu băiet să plec mai de grabă. 

Şi iar zurrr, şi iar intră unu cu pălăria albă, cu 
haină albă, cu papuci albi. Şi dă-i: Titel în gios! 
Titel în sus! O sporovăit ei o jumătate de ceas la 
geam cu ochii în uliţă. Pe mine mă uitaseră în- 
tr'un ungher, ca pe un străin. 

— Apoi! zic eu, Costăchel dragă, poate n'ai 
vreme, să vin mai târziu. 

— Nu! zice el, un moment, iacă pleacă domnul. 

Se duce cela, rămânem iară singuri. Tăcem aşa o 
bucată. Numai ce zice: 


114 


Eu poate, la nunta Ilincăi, n'o să pot veni. Am 
afaceri, procese, nu mă pot mişcă. Să-ţi dau o mie 
de lei pentru cheltueli... 

Şi scoate din saltară o hârtie. 

— Bun, zic. Asta fiindcă-i ruşine să se "ntoarcă 
în sat, unde umblă descult. 

lau mia, o împăturesc, că de, bunu-i şi banu. 

Mă ridic şi-i spun: 

— Măi băiete, bunu-i şi banu, că sântem săraci. 
Da, vezi tu, sufletu nu se cumpără cu bani şi tu n'ai 
să-l cumperi măi băiete, nici cu toate miile din 
lume... 

Mă întorc: 

— Cu bine mă băiete! 

El: — Cu bine tată!... 

Şi iac'aşă mi-am văzut odorul dela Bucureşti. 
Mă gândeam când veneam înapoi pe vagon, de mă 
udase o ţâră de ploaie; nici hiara nu uită cine lo 
alăptat. Da omu-i mai hain se vede ca hiara! 

Moş Toma tăcu. Soarele îşi trimiteă razele mai 
oblic. Cele două libelule, cu aripi de mătase şi cu 
ochii de safir se alungau încă, fără odihnă. 


115 


PRIETENUL MEU JAN 


A > . P = 
L loc de răspuns, prietenul meu îmi aruncă o 


privire mirată şi plină de compătimire. 

— Ce naiv! vrù să zică. 

Dar cum înghițià grăbit, înlocui exclamația cu 
un elocvent gest al mâniei înarmată cu cuțitul. 
Apoi, înfipse furculița în pieptul puiului şi spintecă 
frageda carne albă, duşmănos, ca pieptul unui ad- 
versar doborit. 

În jurul nostru restaurantul gării vuiă. Chelnerii 
alergau printre mese cu paşi răşchiraţi; larma gla- 
surilor eră tăiată strident de fluieratul locomoti- 
velor, afară viscolul rostogoliă în ferestre troene 
albe. Un plug de desfundat liniile, abiă se mişca în 
fața peronului, baricadând lumina geamurilor ca o 
dihanie apocaliptică. Mai aveam dar de aşteptat 
mult, poate un ceas, poate două. Mă prinse groaza 
timpului care trebuiă să se scurgă anevoios, 
măsurat la fiecare cinci minute, cu o privire 
desnădăjduită la cadranul ceasului, unde minuta- 
rele păreau pentru totdeauna încremenite. Dar ce 
larmă înfrigurată la toate mesele vecine! Linia spre 


116 


Capitală fusese destroenită, un expres aşteptă gata; 
răsuflarea locomotivei prin supapele de metal 
străbăteă până la noi şi pretutindeni la mese, se 
auzeau ultimele recomandații. 

— ...Aleargă la minister la nouă! 

— Treci pe la Horovitz, scadenţa e Luni. 

— Şaizeci şi cinci de mii, nici un ban mai jos! 

— Nu uită scrisoarea lui Titu... 

— Opt vagoane... 

— Notează: circulara 435/16 dela 7 Septem- 
vrie... 

— Caută-l acasă, ori la Madam Vidopol... 

Glasurile se încrucişau, deveneau din ce în ce 
mai grăbite, rosteau cifrele şi numele atotputer- 
nicilor cu un ton mai jos, pe şoptite, apoi se înălțau 
iarăşi agresive, transformau forfota restaurantului 
într’o rumoare de bursă. 

Într’un colţ, o călătoare cu haina săracă şi nea- 
gră, mestecă în silă un corn cu miezul aspru. Prie- 
tenul meu împinse farfuria golită, deşertă paharul 
cu vin şi alegând o ţigară cu inscripție aurită, se 
întoarse din nou către mine, dispus acum să-mi 
răspundă: 

— Jurămintele tranşeelor? Dar cine se mai gân- 
deşte, astăzi la ele... Ce-mi desgropi strigoi? 

L'am privit în faţă drept, deplin convins că are 
să roşească. Ne întâlnisem ultima dată, cu cinci ani 
în urmă, în uniforme pline de noroiu uscat, cu 
bărbile nerase, cu ochii sticloşi, într'o după amiază 
ploioasă de toamnă, într'un bordei pe ţărmul Si- 


117 


retului. Bântuiă atunci printre noi un vânt de re- 
voluţie aproape. Juram să răsturnăm lumea, să răz- 
bunăm morţii. Din fumul acru al tutunului prost, 
plămădeam acolo, în vizuinea de lut, o lume pu- 
rificată, care va luă ființă îndată ce vom arunca 
haina ostăşească. Şi dintre noi toți, bieți rezervişti 
culeşi din toate unghiurile țării, oameni grei şi cu 
necazuri mărunte, „eroi? fără voință şi fără 
premeditare, el eră cel mai înverşunat, fiindcă 
fusese şi cel mai brav. Deaceea mă aşteptam să ro- 
şească acum sub privirea mea, care voiam să-i 
scormonească o remuşcare. 

Prietenul meu, muşcă din cartonul aurit al ţigării 
şi-mi înfruntă semeț privirea. Am plecat eu cel 
întâi ochii. Atunci mă întrebă, cu o mustrare de 
batjocură în glas: 

— Am auzit că faci acum literatură... Ce bine 
ti-ar stă să îngrijeşti o vie, via voastră care se pă- 
răgineşte, după cât îmi spuneă mai deunăzi Sandu. 

Am simţit tot eu că roşesc. Şi nu mai găsi răs- 
punsul tăios pe care-l pregătisem. 

Tovarăşul meu îmi prinse mâna peste fața albă a 
mesei şi mi-o strânse încet, cu glasul îmblânzit 
deodată: 

— Bieţii de noi... Suntem oare mai buni ori mai 
răi decât ceilalți? 

Mi-am retras mâna moale din strânsoarea lui. Ce 
rost aveă tonul acesta de ieftină melodramă? Erà 
un om grăbit să ajungă, şi atât. Acum cinci ani 
avea ochii mistuiţi de o flacără interioară. Între 


118 


ghimpii tranşeelor şi stâlpii desfundaţi de ghiulele, 
îmi apăruse transfigurat şi mă temusem atunci de 
hotărîri necugetate. Nu ne făgăduiam oare să ne 
întoarcem cu granatele acasă? Acum îl regăsiam cu 
obrajii fragezi, cu haina tăiată după ultimul jurnal, 
ca blana scumpă aruncată cu neglijență de nabab 
pe un scaun; în primul sfert de oră îmi vorbise de 
acții „consolidate” de „prime”, de „vărsăminte” şi 
de „titluri blocate”, terminologie misterioasă şi 
enigmatică pentru mine, din care nu înţelesesem 
decât doar că prietenul mergeă cu paşi repezi, pe 
alt drum decât acel de odinioară. De ce atunci 
ipocrizia aceasta care cerşiă o compătimire ne- 
vrednică? 

Dar prietenul meu Jan îşi continuă firul: 

— O singură dată am şovăit. Din pricina sol- 
datului Ion Ion. Se împlinesc doi ani. Ţin bine 
minte ziua; a fost cea din urmă dată când m'am în- 
doit. Toate mi-au dat apoi dreptate. Acum n'aş roşi 
nici în faţa soldatului Ion Ion... 

M'am trezit cu el într'o dimineaţă; eram grăbit, 
de trei ori mă sbârnâise nerăbdător telefonul. Când 
să-mi îmbrac pardesiul, servitoarea îşi aminteşte: 

— Conaşule, de-un ceas v'aşteaptă un „om”. 

I-am spus să intre. Erà mai de grabă o vedenie 
decât un om. Slab, cu ochii în fundul capului, cu 
pielea întinsă pe oasele obrazului cu nasul subțiat; 
— un strigoi. Îşi strânse călcâiele ostăşeşte: 

— Trăiți don'le Căpitan... Văd că nu mă mai 
cunoaşteţi. 


119 


Într'adevăr nu-mi aminteam. Dar după „don/'le 
Căpitan”, am bănuit îndată că e vreun soldat din 
fosta-mi companie. Şi ca să nu-i stric inima, i-am 
răspuns grăbit, minţind: 

— Cum să nu te cunosc, camarade? E drept, 
te-ai cam schimbat... 

Şi mi-am ostenit mintea să mi-l închipui în haina 
ostăşească. Omul dădu însă din cap cu neîncredere 
şi mâhnire. Mă ghicise: 

— Văd eu don'le Căpitan că m’ați uitat!... Eu îs 
Ion Ion, soldatul lui bietu” don” locotenent Octav, 
Dumnezeu să-l ierte... 

Cum să nu-mi amintesc acum? lon lon ne îngri- 
jise o iarnă întreagă în bordei, devenise o celebri- 
tate a sectorului, cu ceaiurile lui, cu vinul fiert cu 
piper şi cuişoare în nopţile de viscol, cu devota- 
mentul lui de câine credincios pentru bietul Octav. 
Şi ce amintiri îmi aduceă deodată!... Dimineaţa 
aceea de atac, obuzul care a sfărâmat trupul lui 
Octav împrăştiind bucăţile de carne în țărână, 
sfărâmăturile fierbinți de creier pe obrazul meu, 
două degete albe, golite de sânge, pe care le-am 
găsit în manta, târziu, când m'am desmeticit... 
Toate erau atât de bine îngropate, atât de uitate, de 
când vieaţa îşi legase la loc firul ei; de când avem 
din nou baruri, cafenele, orchestre, echipagii de 
lux, automobile şi vitrinile încărcate de toate 
bunătăţile! Soldatul Ion Ion mă întorceă cu trei ani 
înapoi. Şi strada, barurile, vitrinele ghiftuite, tot 
confortul din” jurul meu, din casa mea, se risipiră 


120 


deodată. Vie rămase numai amintirea acelui ceas. 
În suflet îmi cobori ca o umbră neliniştită. Am silit 
pe soldatul Ion Ion să se aşeze pe marginea unui 
scaun, şi să-mi povestească necazurile care lau 
mânat la mine. Acum îmi aminteam bine că în ziua 
aceea îl crezusem mort, iar seara îl înscrisesem pe 
lista dispăruţilor. 

Dar soldatul Ion Ion nu murise. Acum aflam în- 
tâmplarea. Căzuse izbit lângă Octav, se desmeti- 
cise cu ochii păinjeniţi spre seară, când noi ne re- 
trăsesem în şanţuri după atacurile neizbutite. Şi-a 
încercat încheieturile. Erà sdravăn, se puteă 
mişcă... Toate întâmplările i s'au luminat în minte 
pe rând. Focurile se potoliseră. Tranşeele noastre, 
cu sârmele rupte, erau aproape, noaptea s'ar fi 
putut târî. S'a gândit atunci să culeagă bucăţile din 
trupul lui Octav să le adune în manta, să le aducă 
în tranşeea noastră ca să fie îngropate creştineşte. 
Ningeă încet, cu fulgi mari; îşi lipise fruntea în 
zăpada rece să se răcorească şi să prindă putere. A 
strâns hârtiile din buzunarul locotenentului, scri- 
sorile, toate lucrurile acelea neînsemnate, cărora 
moartea le dă deodată un preț nestimat. Se târă în 
coate, dela o bucată de trup rupt, la alta... Apoi 
nu-şi mai amintiă. Un glonț l'a lovit. Poate unul 
din şanţurile noastre, poate unul dela inamic... S'a 
trezit într'o ambulanță nemţească. Întâi s'a bucu- 
rat; eră cald, patul moale, o mână uşoară îi legă 
rana cu băgare de seamă. Medicul îi vorbiă cu 
prietenie, într'o limbă necunoscută. Nu înțelegeă, 


121 


dar în dosul ochelarilor cu rama groasă desluşiă o 
privire blândă, fără răutate, şi acestea toate îl 
mirau. Se aşteptase la mai puțină milostivire. După 
aceea a venit lagărul au început zile grele, întâi 
săpatul şanțurilor, apoi minele, apoi linii noui de 
drum de fier, în dosul fronturilor. Trei ani a fost 
purtat în vagoane de vite dela o linie de tranşee la 
alta, din alt capăt al țării vrăjmaşe... A îndurat 
foame, a răbdat lovituri cu patul puştei, s'a hrănit 
cu resturi de gunoaie, a zăcut de frig. Ochii i s'au 
dus în fundul capului, picioarele abiă îl mai ți- 
neau... Se împliniă o săptămână, în sfârşit, de când 
un tren îl adusese în țară, cu alți tovarăşi descărnaţi 
de suferință şi de lipsuri. Se repezise acasă, îşi vă- 
zuse nevasta, copiii şi vitele. Şi acuma venià să-mi 
aducă mie portofelul şi scrisorile domnului locote- 
nent, pe care le purtase ca neprețuite talismane. El 
eră om fără pricepere; abiă ştiă carte, nu-şi închi- 
puiă unde să găsească pe Duduia domnului locote- 
nent ca să i-le încredințeze cu mâna lui, îmi cereă 
mie să fac acest lucru. 

Soldatul Ion Ion îmi întinse portofelul şi hârtiile. 

Un biet portofel roşcat, cu colțurile rotunzite 
după atâtea peripeții, cu pielea decolorată, cu mo- 
nograma ruptă. 

— Am şi cealaltă bucată, adăugă soldatul Ion 
Ion, şi dintr”o batistă cu îngrijire împăturită, scoase 
jumătatea literilor de argint sfărâmate. 

Soldatul Ion Ion îşi socoti misiunea sfârşită. Se 
ridică să plece. Se împiedecă în covoare. Nu 


122 


îndrăzni să-mi întindă mâna... 

Când am rămas singur nu mai găsi nimic vrednic 
de grabă. Am scos receptorul telefonului să nu mă 
ademenească nici o chemare. Aveam nevoie să-mi 
cercetez sufletul. 

Ce repede îl uitasem pe bietu Octav! Şi totuş 
luni de zile atunci vedenia îmi apăruse crudă şi 
pentru totdeauna neştearsă. Credeam că mă va 
întovărăşi în fiecare pas în vieață. Cu o noapte 
înainte de a fi căzut, sdrobit de schijă, jucasem 
cărți în bordei până târziu, cântasem, ne înveseli- 
sem cu glume stupide. Îmi amintisem mâna îm- 
părțind repede cărţile grase, pe masa improvizată 
dintr'o uşe adusă de soldatul Ion Ion. Nu bănuisem 
nimic din cele ce se pregătiau pentru a doua zi. 

De două săptămâni focul se potolise în sector. 
Aşteptam chiar să ne schimbe. Croiam planuri. 
După ce focul se sfârşise, când ceilalți plecaseră la 
culcuşurile lor, rămăsesem îndelung la sfat. 
Soldatul Ion Ion ne adusese ceaiuri fierbinți. Bietul 
Octav îmi vorbi iarăşi cu nelinişte de Lia lui, 
rămasă dincolo de linia frontului, de unde nu mai 
ştiă nici o veste. Îi eră dor. Anul lor de căsnicie nu 
fusese turburat niciodată. Acum o ştiă fără bani, 
poate îndurând lipsuri, poate nevoită să îndure 
îndrăznelile vreunui feldvebel oarecare. Din a- 
celaş portofel, pe care mi-l adusese acum Ion Ion, 
scosese fotografia ei, o pusese pe genunchi şi o 
privise îndelung, cu bărbia strânsă în pumni, cu 
ochii împăienjeniți de lacrămi... Şi a doua zi dege- 


123 


tele acelea care împărțiau cărțile de dexteritate, 
ochii aceia umeziți de emoție, creierul în care se 
sbătuseră gânduri, îngrijorări şi nădejdi, toate 
fuseseră sfâşiate deodată sălbatec, aruncate în 
țărnă, amestecate cu pământ, prefăcute într'o gră- 
madă înspăimântătoare de sânge, cartilagii şi nervi. 
Cum de puteam uită? Cum de mai puteam râde, 
vorbi, glumi; cum de puteam ascultă orchestrele 
cântând, cum de puteam lăsă să întârzie ochii 
încărcați de dorință în urma unei femei, cum de 
făuream planuri, cu seninătate ca şi cum nimic nu 
s'ar fi întâmplat, ca şi cum toată vieața nu mă 
mişcasem din apartamentul meu confortabil, de 
trândăvie şi de bun tra1?... Soldatul Ion Ion fusese 
dar mai om decât mine. Trei ani, în cele mai aprige 
suferințe nu uitase. În sdrenţele lui purtase la piept 
ca o comoară cu deosebire scumpă, ultima avere a 
celui ce-mi fusese mie cel mai apropiat prieten, şi 
lui nimic alt decât un stăpân vremelnic. Abiă 
întors, se urcase în tren, poate călătorise pe un 
vagon, poate îşi rupsese dela gură ultimii bani, 
pentru a-mi aduce mie amintirile pe care le socotiă 
atât de nepreţuite... Va să zică eram o” brută. Îmi 
aduceam aminte că în primele zile ale răsboiului, 
când nu intrasem încă în şanţuri, un cal dela 
căruțele companiei, fusese ucis cu o bombă 
aruncată dintr'un aeroplan. A trebuit să deshămăm 
căruța, să reparăm roțile sfărâmate. Perechea 
calului neatins, se dăduse la marginea şanţului şi 
păşteă liniştit, ca şi cum nimic nu se întâmplase. 


124 


Ocolise tovarăşul ucis, nu întorsese ochii o clipă 
măcar la el, ronțăiă iarbă cu nepăsare... Şi atunci 
mă revoltasem. Toate poveştile despre noblețea 
calului, erau dar minciuni. În furia mea cara- 
ghioasă, nu mă putusem abţine şi trântisem câteva 
lovituri de picior în burta dobitocului lipsit de 
simtire... Eram eu acum, mai puţin brută decât 
fusese biata vietate ce-şi potoliă foamea, lângă 
tovarăşul mort? Mă deosebeam cu ceva? 

Mi-am amintit apoi: într'un sertar adunasem 
multe suveniruri triste de răsboiu. Acolo eră şi 
batista cu care îmi ştersesem obrazul de sângele şi 
creierii bietului Octav. Am simţit nevoia s'o revăd. 
Am răscolit printre scrisori şi nasturi, bucăţi de 
schijă şi fotografii de tranşee. Am regăsit-o. Un 
mototol murdar, cu pete înnegrite de sânge. Aş fi 
vrut să o duc la buze, să cer iertare amintirii lui 
Octav. Am desfăcut mototolul. Bucăţile de creier 
cenuşii, uscate, aveau o înfăţişare de murdărie 
nemernică, biet creier descompus... Şi printre 
degete mi-au fugit deodată moliile albe, care se 
cuibăriseră acolo... Am scăpat batista jos. Ce 
tristeţe... 

Târziu mi-am îmbrăcat pardesiul să duc până la 
sfârşit misiunea soldatului Ion Ion. Am luat scri- 
sorile şi portofelul lui Octav. 

În drum, căutam să descoper scuzele pe care 
trebuiă să le aduc văduvei, fiindcă de atâta vreme o 
uitasem. Şi-mi strânse inima altă remuşcare. Fe- 
meia aceea suferise de atâtea ori o găsisem cu 


125 


ochii plânşi, de atâtea ori îmi ceruse cu lăcomie 
să-i povestesc fiecare ceas pe care l-am petrecut 
împreună cu Octav, până la sfârşit. De câte ori 
trecusem pe acolo, casa aveă o înfăţişare mortuară. 
Nu se auziau uşile trântite, servitorii vorbiau încet, 
păşeau în vârful picioarelor, perdelele erau trase, 
Lia nu părăsise haina cernită, şi o găseam întot- 
deauna mai palidă şi mai îndepărtată de nimicurile 
vane ale vieții. Ea nu uită. Şi credinţa aceasta dusă 
până dincolo de moarte, mă emoțţionase... Dar 
ocolisem casa din ce în ce mai des. Pe mine mă 
recucerise vieaţa, aveam nevoie de glume, de ve- 
selie, de vorbă cu glasul tare, mă simţeam sănătos, 
puternic — în această casă cu perdelele trase şi cu 
amintirea morții mă simţeam nelalocul meu. Cu un 
egoism pentru care mă mustram acum, mă 
îndepărtasem cu încetul. Ce aveam să-i spun? Şi ce 
rană dureroasă aveam să-i scormonesc cu aceste 
relicve ale mortului, pe care i-le aduceam în 
buzunarul meu! 

Am deschis portița grilajului de fier, cu aceeaş 
strângere de inimă cu care intrasem, atunci când 
i-am adus întâia oară vestea. Perdelele nu mai erau 
trase. Casa luase nu ştiu ce înfăţişare neprecisă de 
desmorțială şi înseninare, care m'a surprins. Mi-a 
deschis uşa o fetiţă cu ochii vioi — dispăruse aşă 
dar şi bătrâna cu aer de îngropăciune care-mi 
deschideă întotdeauna. Din antret am auzit notele 
unui clavir. Cât mi-am desbrăcat pardesiul am 
aruncat ochii împrejur. Eră ceva schimbat; flori, 


126 


mai multă lumină. Nu mai recunoşteam nimic. 
Şi-am început a înţelege: biruiă şi aci vieaţa... 
Misiunea mea îmi păru deodată şi mai anevoioasă. 
Nu veneam oare să vâr mâna într'o rană care se 
închideâ? 

Văduva lui Octav ma primit cu bucurie ne- 
ascunsă. Nu-mi puteam luă ochii dela ea. Cât se 
schimbase! Obrajii erau trandafirii, gura roşie, ochii 
înviorați, şi ceva nou, îndrăzneţ în figură. Apoi 
mi-am dat seama ce-o întinerise. Îşi schimbase 
pieptănătura; fruntea liberă, părul întors, prins cu 
un singur ac de fildeş, îi deschideau faţa ca un stol 
ridicat care lăsase să străbată cât mai multă şi mai 
veselă lumină. M'am simțit deodată stângaci. Am 
început a vorbi lucruri neînsemnate. Căutam să 
strecor vorbele pe nesimţite, dibaci, pentru a 
ajunge la ținta venirii mele. Dar Lia mă întrebă de 
piesele noui ce se joacă, de o cântăreaţă care se 
anunţase, de cursele care aveau să înceapă în prima 
Duminică a lunii viitoare. 

Căutam cu ochii, pe pereţi, portretul lui Octav, 
pe care îl ştiam multiplicat, semănat altădată pre- 
tutindeni, pe mese, deasupra clavirului pentru tot- 
deauna închis... Dispăruse. lar când eram gata să 
destănui brusc ce mă adusese, pentru a sfârşi, uşa 
din fund s'a deschis şi în salon a intrat cu paşii si- 
guri, ca la el acasă, un uriaş bălan, cu cărarea des- 
părțită precis ca o linie până'n creştet, cu ochii 
limpezi şi calmi, de animal frumos şi gol de gân- 
dire. 


127 


Lia a sărit voioasă în picioare, cu obrajii îm- 
bujoraţi: 

— Bărbatu-meu!... Mă ierți că'n zăpăceală nu 
ti-am trimis invitaţie... Dealtfel am şi lipsit din 
ţară. Suntem întorşi abiă de-o săptămână. 

Am rămas privind prostit. 

Tânărul succesor al lui Octav s'a simțit apoi 
dator să întreţină o conversaţie politicoasă. Mi-a 
vorbit de timpul frumos de criză, de valută, şi 
iarăşi de curse, de ultimele piese de teatru, de 
cântăreaţa ce trebuiă să sosească. Vorbiă măsurat, 
dădeă sentinţe definitive, îmi destăinui că-l pa- 
sionează numai sportul şi că aşteaptă să-i sosească 
o maşină nouă din străinătate. 

— O să facem nişte excursii nebuneşti. Nu-i aşă, 
Lio? 

Şi-i desmierdă mâna albă, i-o duse la buze şi o 
sărută îndelung, aşă cum se cuvine într’o căsnicie 
care îşi prelungeşte luna de miere. Am avut atunci 
înaintea ochilor vedenia bruscă a celuilalt; a căr- 
nurilor sfâşiate, a bucăţilor de creier ajunse fier- 
binți până în obrazul meu, a celor două degete albe 
fără sânge, pe care le-am găsit în faldurile man- 
talei. 

Misiunea mea nu mai aveă nici un rost. 

M'am ridicat să plec. Lia mă invită la „Joile ei, 
— dela patru la şapte”. 

În stradă m'am oprit nehotărît. Pachetul cu scri- 
sori mă ardeă în buzunar. Mă gândii o clipă să-l 


128 


opresc. Apoi mi-am amintit de sora lui Octav, de 
bătrânul care îl plânsese atâta. 

Aceia de sigur nu lau uitat. Aceia au să le 
păstreze pios, ca scumpe relicve ce sunt, stropite 
cu sângele lui. 

Pe sora lui Octav am găsit-o în capul scărilor, 
coborând, încheindu-și mânuşile. 

— Ce surpriză! Ne trădezi dela o vreme, Jan! Nu 
eră locul să vorbim acolo, în capul scărilor. Şi 
pentru a nu-i întrerupe calea, am coborit amândoi. 

— Papă e la Club, îşi face partida! mă lămuri. 
Am mers alături. Eră frumoasă; crescuse, se sub- 
țiase, trecătorii întorceau capul după dânsa: păşiă 
elastic şi sigur, cu nu ştiu ce mers de felină care 
ademeniă, încântă ochii, şi totuş nelinişteă. După 
câțiva paşi, îmi vorbi şi ea de curse, de cântăreața 
ce eră aşteptată, de ultimele piese de teatru. Eră o 
contagiune. Aproape aceleaşi cuvinte. Şi eră vese- 
lă, râdeă sonor, gâlgâind sunetele în gâtlejul alb, îşi 
admiră singură pantofii mici, de coloare aurie. 

Se opri, şi îndreptându-mi reverul hainei cu un 
gest familiar, mă privi în ochi, alintată: 

— Ghici? 

Nu ştiam ce vrea să spună. 

— Ghici, ce-o să-ţi destăinue fetița? 

Am dat din umeri. O priveam din creştet până în 
tâlpi şi nu mă puteam opri să-i admir talia sveltă, 
ochii în care luciă o viclenie precoce, dinţii mă- 
runţi şi albi! O! se schimbase mult ,„fetita” pe care 
o ţineam pe genunchi cu şapte ani în urmă, în 


129 


biuroul lui Octav, pentru a o învăţă cum să-şi 
coloreze hărțile în caietele de examen! Ignoranţa 
mea o indignă şi se îmbufnă cu aer de copil su- 
părat. Apoi se aplecă şi-mi şopti roşindu-se: 

— Fetiţa se logodeşte... Un logodnic superb... Ai 
să-l iubeşti, nu e aşâ? 

M'am despărțit brusc, aproape duşmănos. l-am 
simțit asupra mea, apăsând din urmă, privirea ei 
nedumerită şi întristată. Nu înţelegea. De unde ar fi 
putut şti? Şi aceasta uitase... Vrafu de scrisori 
atârnă tot mai greu în buzunar. 

Am mers un timp pe străzi fără țel. Lumea 
forfotiă, eră soare, țigăncile vindeau flori abiă 
ieşite de sub zăpadă, echipagiile treceau spre Şo- 
sea, toată Capitala vuiă de larmă; eră una din cele 
dintâi zile călduţe de primăvară şi femeile, în vest- 
minte întâia oară puse, îmi păreau de o tinereţe şi 
de o frumuseţe impertinentă, M'am trezit numă- 
rându-le: căreia i-a murit un frate, căreia bărbatul, 
logodnicul, acolo în noroiul unde carnea şi arterele 
se amestecau laolaltă cu pământul. Toţi au uitat, 
toate au uitat. 

Acasă am închis în sertar scrisorile lui Octav. 
Făgădueala dată soldatului Ion Ion, nu mi-am ți- 
nut-o. Ai fi făcut altfel?... Spune, tu care nu ’n- 
drăzneşti să mă mustri... Dar îmi pleacă trenul cu 
bine! 

Prietenul meu îşi înfăşură blana scumpă, un 
chelner cu şervetul pe mână şi cu spinarea încovo- 


130 


iată îl întovărăşi slugarnic până la uşe. Un misit 
alergă după el, până la vagon, cu capul descoperit 
rugându-l ceva. O femeie zâmbi cu buzele roşii, 
cucerită de grațioasa înfăţişare, puternică şi mlă- 
dioasă, a fostului meu tovarăş de tranşee. Am ră- 
mas frământând, pe faţa albă a mesei, boabe din 
miezul de pâine. 
Erà numai un cinic? Erà un înțelept? 


131 


FUGARUL 


e cărarea printre alunii cu vergile 
argintate de brumă. Frunzele moarte se des- 
prindeau la fiecare pas. Lunca se despoiase în 
câteva nopți, iar copacii întindeau acum brațe în- 
frigurate în ceață. Doar pinii întunecați înfruntau 
toamna, tăind între crengile albe şi svelte ale me- 
steacănilor, umbre severe. 

Erà un răsărit de soare mâhnit. Pe sub norii 
vineți, razele împungeau săgeți sfioase, care risi- 
peau negurile departe, în vale, deasupra apelor. 

Coboram pe gânduri, înviorat de aerul aspru al 
dimineţii. Uitasem puşca pe umeri şi câinele za- 
darnic scormoniă în alunişuri. Priveliştea care se 
desfăceă în ceața alburie, mă furase. Pe podul alb, 
peste Siret, un tren de marfă înaintă ca o omidă 
enormă şi leneşă. La un canton un clopot sună mu- 
zical un semnal, iar ecoul metalic al toamnei îl pre- 
lungi îndelung deasupra miriştilor. Tristeţea se 
răsfiră pe câmpuri. Îmi coboră în suflet rece, ca un 
fior. 

Eram gata să arunc ţigara stinsă, când la spatele 
meu răsunară paşi grăbiţi. Am tresărit; mă soco- 


132 


team atât de singur în aceste ținuturi pustii! M'am 
întors scurt, cu mâna fără voie încleştată pe oţelele 
puştei. Dar drumeţul dinapoia mea, se apropie 
stângaciu, învârtind între degete o țigară gălbue şi 
băţoasă. 

— Mă rugam pentru o ţâră de foc! 

I-am întins cutia de chibrituri iar în timp cât se 
chinuia să aprindă cu degetele înghețate, i-am cer- 
cetat cu deamănuntul faţa slabă, nerasă, ochii 
sticloşi şi înfundați în orbite; ochi rătăciți şi bă- 
nuitori care-mi păreau totuş de undeva cunoscuţi. 
Drumeţul purtà o haină verde şi sdrențuită, odi- 
nioară tunică militărească, o pălărie roşită de ploaie, 
bocanci sparți, din cari spânzurau cârpe prăfuite. 
Aprinse, şi înapoindu-mi cutia, îmi mulțumi cu 
privirea ocolită în lături, sfielnic. 

Încercai să-l iscodesc: 

— Eşti din partea locului? îmi pari cunoscut şi 
nu-mi amintesc de unde. 

Omul îşi înfipse o clipă ochii în ochii mei şi în- 
torcând repede capul, se împotrivi. 

— N'aveţi de unde... Sunt străin, din sus, din 
ținutul Dorohoiului. 

Glasul l-am recunoscut însă. Îmi amintii deo- 
dată. Fără să vreau am şoptit: 

— Neculae Câmpanu! 

Eram să adaug: „Dezertorul”. 

Neculae Câmpanu scăpă ţigara de spaimă. Pri- 
virea i se căscă înfricoşată. Îşi făcu de lucru cău- 
tând-o între ierburile ude de brumă. O căută prea 


133 


mult. Simţeam că acum nu mai îndrăzniă să-mi 
înfrunte privirea. 

M'am apropiat cuprins de milă. 

— Neculae să-ţi dau nişte tutun şi chibrituri. Am 
nişte coniac; de multe ori li-i fi ducând dorul. De 
mine să n'ai teamă... 

Dezertorul îşi ridică genunchiul dintre ierburi şi 
mă privi cu neîncredere. Între degete ţigara jilavă, 
tremură. Poate pe sub gene, măsura într'acest timp 
potecile pe unde s'o rupă mai repede la fugă. 

I-am descărcat din geantă tutunul şi scăpără- 
toarea, şi-o sticluță de coniac, şi un pumn de me- 
rinde. 

Neculae Câmpanu nu ştiă ce să creadă. Ne- 
aşteptata mea dărnicie i se părù poate o cursă. Dar 
biruit, îşi adună lacom comoara, strecurând-o în 
buzunarele tunicii. Faţa înăsprită, cu obrajii 
murdari şi păroşi, se îndulci deodată. Uitătura se 
îmblânzi, potolită. 

— Să-ţi dau şi câțiva lei, Neculae. 

Fugarul se împotrivi: — „La ce bun banul?” 

I-am împins câteva hârtii, în silă... 

Nerăbdător să-i aflu necazul, l-am îndemnat să 
coboare câţiva paşi lângă izvor; acolo este o cioată, 
unde se poate stă de vorbă, fără grijă. Odată cu 
toamna, locurile rămân pustii, arar calcă picior de 
om. 

Neculae se supuse. Trecu înaintea mea, deschi- 
zându-şi drum printre crengile fragede de alun. 
Păşiă repede. ÎL simţiam cu auzul încordat cu ochii 


134 


străpungând îngrijorat adâncurile. Câinele, răsărit 
pe neaşteptate din tufişuri, îl făcu să tresară. Dar îl 
recunoscu şi se întoarse înduioşat către el, 
încercând să-l desmierde. 

— Aista-i, Castor săracu!... Îmbătrâneşte şi el... 

Până s'ajungem, erau prieteni. Castor îi săriă cu 
labele pe piept, clătinându-şi bucuros coada 
stufoasă. 

— Când am plecat, eră numa” atâta, mă desluşi 
Neculae, arătându-mi o palmă dela pământ. 

Făcui socoteala: cinci ani. Păreă un veac. 

— Când ai plecat erai om, Neculae. Uită-te. la 
tine acuma... Te aşteaptă nevasta şi copiii acasă. 
Când ai de gând să te cuminţeşti? 

Fugarul se aşeză pe cioata putredă şi nu-mi 
răspunse. Cu ochii în pământ, tăceă, scobind în 
țărână cruci cu vârful nuielii. Faţa-i se întunecase 
din nou. Păru într'o clipă îmbătrânit şi iarăşi săl- 
batec. 

Eram prea aspru. Ştiam că Neculae Câmpanu îşi 
făcuse datoria cu cinste în răsboiu, fusese rănit, 
zăcuse trei luni intr'un spital. Erà oştean cuminte, 
când, pe neaşteptate câteva luni înainte de elibe- 
rare, după ce-şi ceruse zadarnic de două ori per- 
misie, a dispărut din regiment fără urmă. Mai ştiam 
că acum doi ani dăduse târcoale satului, câțiva 
cărăuşi îl zăriseră prin porumburi, iscodise doi 
copii cari păzeau vitele în coasta pădurii. 

Apoi într'o bună noapte, când nişte drumeţi din 
cealaltă comună, se întorceau dela târg au găsit în 


135 


mijlocul şoselei, culcat la pământ şi bătut până la 
sânge, plutonierul de jandarmi. A fost oarecare 
bucurie în tot satul. „Don? plutoner” se purtà crunt; 
zilele cât a zăcut în infirmierie, toate feţele s'au 
luminat, răzbunate. Se ştiă că asta-i isprava lui 
Neculae Câmpanu, care aveă cu jandarmul o so- 
coteală veche. Ce fel de socoteală, n'am întrebat 
niciodată. Despre dezertor nu se mai auzi deatunci 
nici o vorbă. Îl credeam fugit, departe, în alt capăt 
al ţării unde şi-o fi găsit vreun rost. Şi apoi mă 
gândeam la atâtea amnistii, care trebuiau să-i facă 
iertate demult, toată rătăcirile... 

Deaceea întrebarea mea, când se întoarce acasâ 
şi când se cuminţeşte, mi-se păreă firească. ÎL a- 
şteptă o femeie vrednică, voinică, doi copii vioi şi 
o gospodărie de frunte. Socoteam că acest dor l-a 
adus din nou pe tărâmurile noastre. 

Dar Neculae Câmpeanu tăceă. Cu vârful nuielii 
săpase înflorituri încurcate pe țărâna jilavă şi păreă 
adâncit cu totul într'această trudă copilărească. 
Poate îşi căută cuvintele. Poate ar fi vrut în aceă 
clipă să-mi spună multe, să-şi deschidă sufletul 
zăvorit, să-mi ceară un sfat, să se jălue. Faţa i se 
întunecă pământie. Încleştă dinţii. Cu talpa şterse 
deodată toate ieroglifele zugrăvite pe ţărână şi se 
ridică să plece. 

— De-acu” mă duc! 


Il întrebai: — unde? Cu mâna îmi arătă roată 
depărtările şi din umeri dădu cu nepăsare: — ori- 
unde 


136 


— Bine Neculae! zic. Nevestei n'ai nimic de 
spus? 

— N'am. Nici n'am muiere. Ea e-a jandarmului, 
cu el se culcă... 

Neculae Câmpanu îmi întoarse spatele. Ridică 
seribulit poteca printre aluni. Funigeii tremurau 
fire albe de mătase în vârful crengilor. Un vânt de 
ghiață se stârni din şesuri: Dimineaţa se posomori 
cenuşie. 


137 


DOI DASCĂLI 


C 
U vădită nemulțumire, oaspele meu îşi luă rămas 
bun. 

Învățătorul cel tânăr se depărtă spre portița 
grădinii, cu pălăria trasă pe ochi, păşind îndesat pe 
potecă şi retezând furios, cu varga albă, vârful 
înspicat al ierbei. 

Nu ne înțelegeam. Două ceasuri îmi vorbise 
despre toate tainele politicei, despre partidele cele 
noui, despre „moartea oligarhiei”, despre incapaci- 
tatea vechilor alcătuiri politice. 

Dela masa mea de sub nuc, îl priveam acum co- 
borînd cărarea, posomorît. Voinic bărbat! Fruntea 
cam îngustă, cam nepotrivită redingota pe care o 
îmbracă la zile mari; mănuşile de Duminecă, cu 
degetele unsuroase, cam nelalocul lor par în mâi- 
nile uriaşe, clădite să răstoarne un bivol dintr'o 
lovitură. Dar astea's amănunte peste care se poate 
trece uşor. Învățătorul nostru a prins nota vremii, o 
s'ajungă repede şi sus. Repede mai ales. 

O viespe cu trupul subțire şi inelat dădu cu în- 
dărătnicie târcoale perelor de pe masă şi-mi schim- 
bă firul gândurilor. Îmi întorsei ochii spre livadă 

138 


spre şirul perilor încărcaţi de rod, spre stupii rân- 
duiți în fund, lângă straturile cu flori bogate în 
miere şi parfum. 

Între frunzele crestate şi coclite de stropeală, 
butucii din spatele nucului îşi aureau strugurii 
brumaţi şi grei, pârguiți de timpuriu... Soarele se 
înclină. Grădina se coceă în zumzetul albinelor; 
din pământul proaspăt stropit, din roadele sătule de 
seva dulce, din răzoarele cu multicolore flori, se 
înălță un răsuflet cald, bucolic, de belşug şi 
nesfârşită tihnă. 

Şi fără vrere, gândurile mi-au fugit îndărăt, dela 
oaspetele meu care coboră furios către sat, la 
dascălul cel vechiu, odihnit de mult în pacea cea 
veşnică. La moşneagul după ale cărui sfaturi, 
bătrânii mei şi ai altora, şi bătrânii tuturor caselor, 
dimprejur, au sădit în preajma caselor, livezile 
astăzi cu roadele pârguite. Eră umil şi departe de a 
purtă capul dârz, ca urmaşul său de acum. Eră cu 
umerii încovoiați, cu o haină săracă pe care o 
tineam minte din vremuri imemorabile; iar în zilele 
de sărbătoare, nu lam văzut  învestmântat 
niciodată cu redingotă de cioclu şi nici cu mănuşi 
stângace. Despre tainele politicei habar n'aveă. 
Broşuri de propagandă nu-i tixeau rafturile 
dulapului de cărți. Nu împărțiă şcolarilor nici celor 
rumâni, cari mai ştiau să deslege o slovă; decât 
cărți cu sfaturi gospodăreşti, cu istorisiri bătrâne, 
cu minuni din alte ţinuturi. 


139 


Nu cred să fi visat vreodată chiar în cele mai 
îndrăzneţe ceasuri — când fiecărui om îi tresar în 
cap gânduri nebune — nălucirea să alerge după 
vreun scaun de deputat. Din puţina carte ce învă- 
tase şi învăţă pe alții la rândul lui, înțelesese că 
nu-i mai mare cuminţenie pe lume, decât aceea să 
te astâmperi în locul ce ţi-se cuvine. 

În satul nostru s'a trudit aşă dar, ca o neobosită 
şi harnică furnică, mai mult de un sfert de veac. 
Tăpşanurile sterpe din jurul caselor, şi-au deschis, 
după îndemnurile lui, brazde fecunde. Casele s'au 
înconjurat de umbrele pomilor cu rod. Toată valea 
s'a luminat de livezi înflorite, albinele grele de 
mierea suptă şi cu picioarele încărcate de polen, se 
întorc seara din îndepărtate fânețe, iar satul întreg 
pare atunci un stup, forfotind de vieață şi 
vrednicie. 

Poate bătrânul dascăl şi-a înţeles greşit menirea. 
Poate va fi trebuit să lase copiii să colinde ză- 
voaiele şi dânsul să împartă broşuri de propagandă; 
să facă repetiții parlamentare în bătătura cârciumii, 
să pregătească „biruinţa democraţiei”. Ştiu eu? 
Învățătorul cel tânăr, care i-a aruncat toate cărţile 
lui cuminţi şi domole, la pod, pentru a rândui în 
rafturi colecții de discursuri, nu-mi pomeneşte de 
el, decât cu un adânc dispreț. Erà un om prea 
vechiu. Născut să moară rob. 

E drept. Însă în grădina din faţa şcolii, cu straturi 
de mirositoare rozete şi garoafe altădată, a năpădit 
astăzi pălămida. Viţa sălbatecă s'au uscat înşirată 


140 


pe sforile rupte. Cuibul cenuşiu al rândunelelor e 
sfărâmat sub streşină, de praştiile şcolarilor. Iar 
lângă treptele de piatră, o floarea-soarelui singu- 
ratecă şi gigantă, crescută la întâmplare, îşi înclină 
trist fruntea, în ceasul asfințitului. 


141 


BALUL 


/NNATINTE de a ajunge la pod, ploaia s'a potolit. 
| sexe spărgeă norii de sgură: în spre apus se 

luminară bucăţi de cer, albastre şi adânci. Dar 
în sulițele de raze, ultimele picături se cerneau 
încă, mărunte şi fine ca o pulbere. 

Moşneagul opri caii la pas. Pe şoseaua jilavă, 
sub bolta plopilor din care vântul scutură stropi, 
copitele răsunară sonor. De o parte şi de alta, pe 
pajiştea udă, soarele scăpătat printre copaci 
aşterneă ostroave aurite de lumină. Şesurile surâ- 
deau înfrăgezite după ploaie. Deasupra apelor se 
risipeau negurile. 

Tovarăşul meu se întoarse şi arătându-mi sălciile 
pletoase şi mesteacănii de pe țărm, — umbre topite 
în ceața de toamnă prea timpurie — îmi împărtăşi 
gândul: 

— Se duce vara, boierule! 

M'am ferit să răspund. Doream tăcerea. Asfin- 
titul acestui sfârşit de vară spălat de un ropot de 
ploaie, cu zările cuprinse de neguri şi cu ecouri 
noui, coboră deasupra câmpurilor coapte o întri- 
stare elegiacă. Nu îndrăzneam s"o turbur. Dar bă- 


142 


trânul nu se dădu bătut. Îmi ceri mai întâi să sca- 
pere un foc pentru țigară apoi pornit pe vorbă, se 
răsuci iarăşi către mine: 

— S'au muiet caii. Trebuie să mânăm la fe- 
cioru-meu, judicătorul. Avem mâncare şi odihnă 
bună... Şi-mi văd şi nepoatele. 

Gândul nu mă încântă de loc. Judecătorul îmi 
eră veche cunoştinţă. În satul acela cu câteva băi 
sărate, cu două-trei vile sărăcăcioase, cu un Cazino 
de scânduri şi cu mosafiri adunaţi pe vară din 
sărăcimea pretențioasă a oraşelor moldoveneşti, 
eră poate personajul cel mai însemnat. Aveă însă 
domnul judecător o nevastă vestit de cârtitoare în 
tot ținutul, şi două fete subțiri, clorotice şi urîte, cu 
bubuliţe roşii pe frunte, fiinţe aduse la ţară dela 
marginea unui târguşor. Se văitau de plictiseală, de 
lipsa unui cinematograf, de întârzierea cu care 
factorul aduce gazetele, odată la două zile. 
Ospitalitatea lor nu mă ademeniă. însemnă o seară 
pierdută în jurul unei mese, îmbelşugate, e drept, 
dar obligat să ascult toate bârfelile ce fierb până la 
două poşte împrejur. lar domnişoarele Virginia şi 
Jeny, aveau să mă descoase lacome, până târziu, 
cerându-mi amănunte despre actorii şi actrițele 
Capitalei, despre oamenii pe cari i-am cunoscut 
odinioară, şi al căror nume îl cetesc acum tipărit în 
ziare cu o venerație provincială. Deaceea am 
încercat să schimb gândul moşneagului care ţineă 
morțiş să mă ducă la fiul şi nepoatele intrate în 
rândul „boierilor”. 


143 


N'am izbutit. Odată cu înserarea, am urcat 
deci printre vilele cu acoperişul de țiglă roşie, 
până sus la casa domnului judecător. La sunetele 
clopoţeilor, capete curioase de femei, se iviră după 
perdele. Câţiva viligiaturişti care se plimbau în 
mijlocul drumului, îşi strigară îngrijoraţi copiii să 
ferească din calea docarului. O doamnă îşi şterse 
furios, cu mâneca, stropii de noroiu înfloriți pe 
capotul lilà. 

Acasă la judecător am găsit o adevărată revo- 
luţie. Miros de benzină, servitoarea alergând pe 
scări cu două perechi de pantofi albi în mână, ne- 
poatele moşneagului cu părul prins în fluturi de 
hârtie. Ne-a desluşit într'o clipă, din prag, domni- 
şoara cea mare. 

— E balul de închiderea sezonului... Vine şi 
lume dela mănăstire! A sosit un otomobil cu o- 
fiţeri dela Piatra. 

Judecătorul m'a luat în primire, m'a îndreptat 
într'un iatac cu miros de mere, şerbet şi flori 
uscate. Mi-a adus singur apă, săpun şi prosop. 

— Cucoanele şi servitoarea sunt prea ocupate cu 
„pregătirile”... 

De treabă om, feciorul moşneagului. A învăţat 
şcoală cu multe necazuri luptând mai greu decât cu 
sărăcia, cu o minte greoaie şi îndărătnică. La 
sfârşit, tot a biruit. De douăzeci de ani împarte 
dreptatea în neînsemnate orăşele şi sate ale Mol- 
dovei, purtând după el, la fiecare mutare, o gos- 
podărie din ce în ce mai încărcată, înfiripată cu 


144 


dureroase economii, pentru zestrea celor două fete, 
care se apropie acum de vremea măritişului. De 
treabă om. Primitor, vesel, deschis la un pahar de 
vin, dar prea mult supus nevestei cu gusturi şi gură 
de târgovaţă mărginaşe. Aşă încât nu-i de mirare, 
că îl găsii cuprins şi pe dânsul, de frigurile celor 
din casă. M'a lăsat singur şi s'a repezit să-şi pună 
gulerul nou, redingota şi să-şi pregătească mănu- 
şile proaspăt albite de benzină. 

Am luat masa în fugă; domnişoarele gustând 
nervos din vârful furculiței, doamna respirând greu 
în corsetul care-i sugrumă piepţii îmbelşugați. 
Moşneagul întrebă între două mâncări, dacă poate 
şi el să privească din uşa balului cum îi „joacă” 
nepoatele. Doamna se întunecă o clipă. Pentru 
două fete gata de măritiş, un bunic cu ițari şi su- 
man nu prea face o reclamă aleasă. Dar judecătorul 
îl îndemnă să „se ferchezuească o leacă şi să 
grăbească, bucuros”. Cât despre mine nici vorbă, 
— măcar o jumătate de oră, trebuiă să-mi înto- 
vărăşesc gazda. 

lată dar cum, pe negândite, am căscat aseară la 
una din acele sinistre petreceri, cu miros de praf şi 
sudoare, cu vuiet răguşit de orchestră şi cu perechi 
învârtindu-se până la amețeală pe parchetul 
presărat cu ceară. Balul a fost într'adevăr la 
înălțimea celor făgăduite în program. Țiganii 
neobosiţi au scârțâit pe strune cu cea mai lăudabilă 
însuflețire. Ofițerii sosiți în automobil, pudraţi şi 
strânşi în uniforme noui, au dansat cu o graţie 


145 


nepotolită. Perechile: femei cu vopseaua muiată de 
căldură şi cavalerii cu bătăturile chinuite în ghete 
noui, au parcurs kilometri nenumărați, învârtin- 
du-se în jurul scaunelor, de unde mamele cu bra- 
tele încrucişate în poală sau agitându-şi evanta- 
iurile demodate, priviau cu admiraţie nesfârşită, 
cuceririle odraslelor. 

Da, balul a întrecut făgăduelile! Nevoiaşii func- 
ționăraşi de provincie care au petrecut o lună sub 
brazii severi din dosul cazino-ului, tocându-şi e- 
conomiile până la ultimul franc, vor duce cu ei o 
frumoasă amintire. Femeile cu buzele muşcate de 
carmin şi cu ochii adânciţi de kohl, au uitat o clipă 
slugile, economiile dela coş, copiii cari scâncesc 
acasă, au gustat cu nesat o noapte măcar, din 
fericirea atât de invidiată a celor despre care în 
cărțile adolescenței, au cetit că-şi risipesc vieaţa 
numai în trândăvie, dans şi iubire. Praful ridicat 
până în tavan, mirosul greu de parfumuri ieftine, 
de ghete şi de sudoare; exasperantele valsuri chi- 
nuite de lăutari, bătăturile strivite şi toaletele pătate 
de mâini murdare şi ude de năduşeală, au încheiat 
cu o ultimă apoteoză, vacanţa celor ce mâine se 
vor întoarce la biurourile cu condici, la copii cari 
rup pantaloni, la socotelile coşului de dimineaţă, la 
toate măruntele mizerii, o clipă sburate din mintea 
tuturor. 

Da, balul a fost neîntrecut. Fecioarele cu bu- 
bulițe roşii pe tâmple, tineri cu gulerul muiat de 
sudoare, s'au învârtit fără odihnă. Femei cu sânul 


146 


prea rotund şi cu picioarele zidite pentru a susține 
formidabile edificii, au parodiat la pieptul tinerilor 
cu mâneci prea scurte şi stângace, dansurile cele 
mai noui: tango, foxtrot şi toată imbecila coreo- 
grafie a negrilor din Caraibe şi Hawai. 

A fost aleasă târziu şi o regină a balului: o fată 
de preot, timidă şi speriată cu ochi rotunzi de an- 
tilopă fricoasă, cu părul sălbatec, adunat cu greu 
într'o pieptănătură stranie, cu sânii îndrăzneți şi 
vioi sub dantela transparentă. O, biata regină a 
balului! Cu ce emoție se va fi strecurat dimineața 
sub cearceaf, cât va fi chinuit-o insomnia celei 
dintâi victorii femeieşti, săracă şi ridicolă, dar di- 
vină; şi cât de curând sânii se vor topi, ochii îşi vor 
stinge luminile în cearcăne, mijlocul fraged va 
curge greoiu şi sluțit. Ce trist; a mort şi zădarnice 
amintiri vor mirosi florile din astă noapte, uscate 
într'o cutie cu panglici, scrisori şi fotografii deco- 
lorate; atunci când bărbatul care sforăie, va dormi 
cu mâinile noduroase sub cap... 

Înnăbuşit de praf, de fum, de sudoare, am ieşit 
afară, la aer. Luna coboră rece peste vârfurile 
brazilor negri. Din pădure curgeă un val de aer, 
proaspăt şi parfumat de răşină, ca un balsam. 
Vântul desmierdă trandafirii. Între pietre, izvorul 
clipotiă. O stea se desprinse şi picură în albastrul 
nopții. Ce noapte pură!... 

Ce tăcere dincolo de zidul molizilor! 

M’am strecurat pe o cărare spre casă. În urma 
mea, rezemat de uşor, moşneagul priviă încă ne- 


147 


săţios, înăuntru, la cele două nepoate cu urechile 
anemice şi cu bubuliţe roşii pe obraz, care fără 
odihnă, foxtrotau cu o gravitate savantă şi tristă. 
Căci tristă eră petrecerea lor, ca aceea a micilor 
cățeluşi de circ supuşi grelelor cazne. 


148 


ION 


F 

AȚA bătrânei se chinui dureros într'un spasm de 
plâns mut, fără lacrămi. Ochii priveau în- 
spăimântați telegrama murdară, îmi cerşeau o nă- 
dejde şi rostogolindu-se zadarnic în orbitele uscate, 
nu puteau stoarce izvorul de lacrămi uşurătoare. 
Bătrâna nu mai ştiă să plângă. 

I-am măsurat ceasurile. Până la prânz aveam 
încă timp să prindem trenul, peste noapte să a- 
jungem la laşi. 

Acolo aveam cunoştinţe vechi, prieteni; în casa 
de sănătate unde a fost dus feciorul cu mintea ră- 
tăcită, va căpătă altă îngrijire. Cu voia Domnului 
se va îndreptă. Minunile nu mai sunt rare astăzi. 

Minţeam cu seninătate şi bătrâna îmi sorbiă 
cuvintele. Nădejdea încolțiă iarăşi sfioasă. 

Dar minţeam. Ştiam că bolnavul nu va mai găsi 
alt sfârşit decât în cămaşa de forță, ori paralizat, ori 
pe masa de disecție. Cu o înspăimântătoare preci- 
zie, cartea explică amănunţit, cum nebunia trebuie 
să macine fără cruțare, ultimele sclipiri ale cu- 
getului. 

Prietenul meu, feciorul bătrânei, păşise definitiv 
în altă lume, cu demoni şi dumnezei necunoscuți 
nouă, de unde nu mai e întoarcere. 


149 


Amăgit însă de propriile născociri, am hotărît 
s’o întovărăşesc până la ospiciul unde nebunii îşi 
distribue între ei, ziua împărății inexistente, iar 
noaptea îşi urlă în celule, spaima. Abiă în drum, 
când coboram spre gară şoseaua printre copacii cu 
frunzele de ocru şi de sânge, m'a cuprins dureros 
întristarea. Bătrâna tăceă cu scheletul braţelor în- 
crucişate pe piept, cu ochii ţintiți în gol. Deasupra 
miriştilor aspre şi decolorate, unde flori violete 
tremurau înfiorate de vânt, nori grabnici îşi târau 
umbra. Pădurile arse de bruma toamnei zăvoriau 
orizontul cu porţi de aramă. Din prundurile Mol- 
dovei cutreeră o suflare înghețată şi umedă. 

De atâtea ori făcusem împreună drumul acesta, 
la sfârşitul vacanțelor de odinioară! Eu coboram 
poate posomorît şoseaua până la halta de cărămizi 
roşii, de unde trenul ne purtă spre tumultoasa 
Capitală. 

Poate întorceam ades privirea întristată îndărăt, 
spre ogoarele de porumb, revărsate în coasta dea- 
lurilor, spre luncile desfrunzite, spre apele răsfirate 
între sălcii şi plopi. 

Dar tovarăşul meu priviă ţintă înainte, respiră 
uşurat până în adâncul plămânilor, croiă planuri 
înfrigurate şi nerăbdătoare. Oraşul îl hipnotiză. 
Plecă cuceritor ca un amant şi ca un vrăjmaş. În 
vagonul sărac de clasa treia, la lumina murdară, a 
lămpii cu uleiu, pe banca galbenă de lemn, între 
cismele unui jandarm care sforăiă tiranic şi caf- 
tanele negustorilor jidovi cari şoptiau în jargon, 


150 


neobosit tovarăşul meu clădiă atunci edificii ame- 
țitoare şi fragile. Asemeni căutătorilor de aur, a- 
venturaţi spre ţinuturi cu prodigioase filoane, nu 
cunoşteă nici un hotar realităţii. Cu un optimism de 
țăran dârz, cereă vieții să nu-i refuze nimic. O 
doriă însetat, şi, târziu biruită, viața păreă că 
începe a i se supune. 

Seara, când întâmplarea ne încrucişă uneori în 
labirintul Capitalei, îmi strângeă braţul înfrigurat, 
târându-mă spre străzile inundate de lumina crudă 
a becurilor, unde mulțimea se revărsă peste tro- 
tuoarele prea înguste. 

Ochii se aprindeau de scânteieri halucinante. 

Echipagiile cu resorturi elastice, automobilele 
cu lentilele farurilor orbitoare, limuzinele capi- 
tonate, în care după geamul de cristal zâmbiau cu 
buze înfrăgezite de carmin, femeile; procesiunea 
aceasta a biruitorilor, îl amețiă ca o băutură pu- 
ternică. 

Istovit după douăsprezece ceasuri de muncă dea- 
supra tomurilor cu ştiinţa aridă, coboră din man- 
sarda săracă, pentru a-şi pompă din spectacolul 
acesta crepuscular, o energie întinerită. Surâsul 
ademenitor al femeilor îl şfichiuiă. Morga atot- 
puternicilor îl indignă ca o provocare directă. În 
fiecare amurg se întorceă oţelit, ca după o baie 
răcoritoare de ură şi de dorință. 

Da, vieaţa păreă că i se supune, în sfârşit, îm- 
blânzită. Căci la ultima întâlnire, strâns în hainele 
tăiate după cel mai nou model, înfrăgezit la figură 


151 


ca un adolescent, mi-a privit compătimitor săr- 
manul pardesiu punctat de stropi. Erà fericit. Bi- 
ruiă. Porţi noui se deschideau înainte-i. Iar, pe când 
eu cu nebuniile celei dintâi tinereții potolite, mă 
resemnam orizontului cenuşiu în care îmi târîi as- 
tăzi larva — feciorul văduvei cuceriă sgomotos 
toate înălțimile. Ştiri vagi şi fugare, aruncate pe un 
colț de scrisoare mă ţineau în curent uneori. Nu 
mai aveă timp să urce în satul sărăciei noastre. Din 
depărtare, ca unui prieten docil şi obscur, rămas în 
urmă, simțiă doar din când în când nevoia să-mi 
împărtăşească nădejdile. Apoi tăcu. Bătrâna nu-mi 
mai aduse nici o scrisoare, a cărei lectură s'o 
asculte cu evlavie. Feciorul uită. Eră puternic. Dar 
singur. 

În această singurătate l-a găsit nebunia, sorbită 
cine ştie când, pe buzele unei femei de o noapte. 
Telegrama preciză dureros. Nu mai eră de aşteptat 
decât un sfârşit apropiat şi dorit. 

Am intrat pe poarta ospiciului cu acoperişuri 
roşii şi cu alee de salcâmi desfrunziți, în dimineața 
aceea plină de soare, caldă, cu miresme jilave de 
fân şi brazde, ca un început de primăvară. Nebunii 
se plimbau în halaturi albe. Păşiau cuminţi pe 
cărările, unde trosniau frunze uscate. Cerul 
albastru, aerul cristalin, le strecură în ochi o lumină 
de convalescență. 

Paznicul ne-a dus pe alei întortochiate, până la 
pavilionul din fund, la cei condamnaţi pentru tot- 
deauna. Priviri sticloase ne săgetau printre gratii. 


152 


Dintr'un subsol răsună o melodie monotonă. Ți- 
pete înnăbuşite muriau pe culuoarele glaciale. Bă- 
trâna se cutremură scuturată de un fior. Paznicul 
râse: 

— Aci sunt regii! 

„Regii” urlau în celule şi în cămăşi de forță. 

Uşa unei cămări scârțâi. 

— Aci. 

Bolnavul în halatul alb, cu spatele întors, călare 
pe un scaun de scânduri, strângeà frâne imaginare. 
Ocolind pe lângă perete, i-am ieşit în față. Bătrâna 
îngenunchiă, strângându-i mâinile: 

— Ioane, loane!! 

Dar nebunul întoarse ochii goi, nepăsători, îşi 
şterse cu mâneca şuviţele cleioase, care-i atârnau la 
colţul buzelor, şi mână mai departe frânele-i in- 
vizibile. 

În genunchi, bătrâna îl priviă, obrazul tăiat de 
încreţituri mărunte se chinui iarăş de plâns. Stoarsă 
din adâncuri, o lacrămă mică, neputincioasă, se 
rostogoli în bărbia aspră. 

Nebunul râse. Dădu din umeri. 

Se întoarse să avânte mai departe, în spaţii ne- 
văzute, vehiculul închipuit. 

Şi acum ştiu de ce mi-am amintit deodată, din 
mitologia pe care o buchiseam odinioară împreună; 
gravura unde carul lui Phaeton, fiul prea îndrăzneţ 
al Soarelui şi al Clymenei, cădeă trăsnit de mânia 
lui Jupiter. 


153 


ZAIR 
Î 
NTÂMPLAREA se deslănţuise sub ochii noştri, 
repede şi crud. 

Ne aflam în faţa obstacolului hotărîtor: parapetul 
înalt, şanţul cu apă, şi imediat, înainte de recule- 
gere şi de ritmarea elastică a fugei, cele două bare 
distanţate, ascunse după gardul de nuele. 

Găetan III, ținuse ca întotdeauna fruntea. Erà ca 
întotdeauna o încântare pentru ochi. O palpitare 
pentru inimi. O ameţeală care crispă mâinile, făceă 
să tremure buzele de jos, ridică mulțimea în vârful 
degetelor şi scoteă, după fiecare salt arcuit, din 
piepturile cu respirația întretăiată, un scâncet de 
uşurare şi de admiraţie. Cinci mii de oameni, parti- 
cipau bolnav şi spasmodic, la întrecerea care 
pentru calul favorit, însemnă numai o joacă într'o 
carieră necunoscând încă înfrângerea. 

Am văzut calul sosind proiectil în galopul svâcnit, 
încordându-şi resorturile de oţel ale muşchilor fini, 
țâşnind aerian, prelung şi curb, ca o splendidă vie- 
tate eliberată de legile gravităţii. O atingere, im- 
perceptibila şovăială de reculegere, pe urmă din 
nou, scurta cadență a galopului şi al doilea salt. Ni 
s'a părut că auzim osul troznind. Un strigăt de du- 


154 


reroasă nedumerire; de spaimă şi de aşteptare bru- 
tal amăgită, umplu câmpul, rupse rândurile într'o 
mişuneală de furnicar în panică, peste care ai fi 
presărat piper negru. 

Ceilalţi cai ajunseră în grup, săgetând fulger 
peste obstacole, în icneala surdă a copitelor şi în 
zumzetul şeilor cu pielea nouă. 

Găetan III, cercă să se ridice, o clipă fu sus, scu- 
turând piciorul frânt, moale şi cu pielea spartă de 
osul alb; se prăbuşi în genunchi şi se culcă pe 
coastă, cu ochi dureroşi, neînțelegând ceeace 
pentru el nu aveă înțelegere. 

Restul alergării nu mai înfățişă interes pentru 
nimeni. Caii goniau pentru ei. Toată mulțimea le 
întorcea spatele, eră aci, invadând barierele: fe- 
meile ascunzându-şi privirea şi vrând totuşi nerăb- 
dătoare să afle, bărbaţii cu încruntarea severă a 
sprincenelor şi cu dinţii încleştați, să-şi domine cu- 
tremurul. 

Stăpânul calului, om uşcăţiv, înalt şi cu nu ştiu 
ce înfăţişare, el însuşi, de cal de curse, îşi făcu loc 
anevoie, alături de medicul scurt, grăsun, asudat şi 
cu mişcările paralizate de tocul şi de curelele unui 
binoclu enorm. Cu mâna înmănuşată, desmierdă cu 
alinătoare îmbărbătare gâtul cu reflexe metalice, 
botul umed, ochii cu privirea umană. Calul 
necheză uşor. Păru că cere ajutor şi imploră iertare. 
Medicul, cu un genunchiu în pământ, pipăi osul 
sfărâmat, tendoanele sfâşiate — examen de altfel 
inutil, fiindcă pentru cel din urmă nepriceput nu 


155 


mai încăpeă îndoială. Se înălță, scuturându-şi pra- 
ful de pe genunchi şi făcu semnul de condamnare. 

Atunci, am văzut omul de seacă şi glacială corec- 
titudine, uitând pentru o clipă mulțimea curioasă a 
privitorilor. Plecându-se să-şi apropie obrazul uscat 
de botul şi de ochii calului celui mai drag din 
grajdul celebru, culcându-i încet capul în iarba 
scurtă şi cu o hotărîre bruscă, scoţându-şi revol- 
verul din buzunarul dela spate, lipi jucăria neagră 
de urechea calului şi descărcă unul după altul, 
două gloanţe. 

Găetan III mai cercă să ridice fruntea osoasă, cu 
ochii lărgiți de spaimă. Sbaterea fu scurtă. Trupul 
stătù din tremur, capul se rostogoli moale, în 
globul ochilor năvăli înceţoşarea opacă şi Găetan 
III trecu din vieaţă. Femeile ţipară ascuțit. Bărbaţii 
priviră ceva nevăzut, cu asprime, în gol. 

Omul îşi puse la loc revolverul, cu încetineala 
calmului comandat până la ultima margine, aprinse 
o țigare, preocupat să-şi supravegheze tremurul 
mâinei. Şi într'adevăr, mâna nu tremură, dar omul 
uită să sufle în flacărea chibritului ori să-l arunce, 
şi focul îi arse vârful degetelor, prin pielea 
mănuşci. 

Prietenul îmi strânse braţul, cu unghiile înfipte 
până la carne, prin mâneca hainei. 

— Cum îl înțeleg! rosti surd. Şi cum semănă 
privirea calului, exact cu privirea lui Zair... 

— Care Zair? am întrebat, crezând că e vorba de 
alt cal de curse şi de un sfârşit identic. 


156 


Prietenul poate nu auzise. Sau poate nu găsiă 
locul potrivit să mă lămurească. Îmi părù îndată, cu 
totul departe de amintirea acestei întâmplări, de 
mine necunoscută. Salută două doamne, în cele mai 
distinse toalete de sezon. Pe urmă, o altă femeie, 
singură, întorcând după el o mutră delicioasă şi 
alintată, de minusculă păpuşă fără nici un gând 
statornic în capul uşuratec de scatiu. Şi apoi alte 
grupuri, bărbaţi, dar mai cu seamă femei, toate 
lăsând să întârzie asupra lui, privirile acelea lungi 
şi furişe, sau altele drepte şi provocătoare, cu care 
întâmpină întotdeauna oamenii enigmatici şi încă 
tineri, rămânând nepăsători la toate invitările lor şi 
tratându-le cu aceă îngăduitoare ironie, cuvenită 
unor exemplare umane, fără logică, fără gravitate 
şi fără un dram de cuget sub frivolele pălării. 

Căci un astfel de om, de o distanţă şi batjocuri- 
toare curtenie, a fost şi a rămas prietenul nostru. 
Multă vreme, în anii trecuţi ai tinereții, am socotit 
această răceală voită, drept o savantă şi totuşi ele- 
mentară tactică masculină. Ne spuneam că nu face 
alt decât să dea ascultare acelei definiţii care a ase- 
muit femeia cu o umbră: de alergi după ea, fuge de 
tine, de fugi de ea, aleargă după tine. Prietenul 
nostru, nu alergă după nici o femeie — iar pentru 
aceasta, îndelungi ani îl pizmuisem, ca unii care nu 
ne arătasem vrednici de un asemenea vicleşug tac- 
tic. Numai târziu, când iernile i-au nins deabinelea 
tâmplele fără să-i cunoaştem vreo romanţă sen- 
timentală oricât de banală şi fără să-l vedem lune- 


157 


când în ispita care ne-a făcut rând pe rând, capete 
de familie, cu varii şi grave răspunderi şi mai ales 
cu prea crâncenele ispăşiri ale rătăcirei de-o clipă, 
am înţeles că prietenul nostru, fusese un înțelept 
iar nu un prea îndemânatic cuceritor. Pricini mai 
adânci şi desigur tainice, îl învățaseră să nu pre- 
țuiască îngerul căzut pe pământ şi cântat de poeți 
siropoşi, altfel decât se cuvin nişte iresponsabile şi 
capricioase animale de lux şi de agrement. El aveă 
pentru toate, indiferent de vârstă şi de frumusețe, 
un exces de politeţe, de amabile şi ironice rezerve, 
cum se obişnueşte între duşmanii care-au suspen- 
dat ostilitățile într'un armistițiu ce poate sfârşi 
dintr'un moment în altul. Şi fiindcă le întorceă 
spatele, toate alergau şi acum după el. Ceeace 
pentru noi, muritori de rând, nefericiţi în obscure şi 
nespovedite mizerii sentimentale, a rămas întot- 
deauna prilej de umilință, după cum fusese mai 
înainte, de acră invidie. 

Acum, întorcându-ne pe sub teii Şoselei, admi- 
ram încă odată, amândoi, magica transfigurare pe 
care o pune amurgul cu raze oblice, pe toate fi- 
gurile fără nume ale mulțimei. 

S'ar fi spus că nu eră acelaş norod, urît şi trivial 
al străzilor. Îşi lăsase hâzănia sub zidurile oraşului, 
ca nişte cenuşii vestminte de rând. Sub umbra 
deasă a copacilor boltiţi, circulau cu alt pas şi cu o 
fără de grijă festivă. Automobilele defilau rapid, cu 
fluturări de eşarfe multicolore. În trapul țăcănit al 
trăsurilor, treceau legănate pe arcuri, perechi 


158 


vorbind despre altceva (se cunoaştea din privirea 
prelungă şi din gesturile desmierdând aerul) decât 
despre grijile şi bucuriile lor vulgare, la care vor 
reveni iremediabil, îndată ce vor intră în inima 
oraşului, începând dela Capul Podului, înainte. 

Revărsarea cea mare puhoiă dela Curse. 

Cu oarecare mândrie, că pot atribui semenilor un 
simțimânt desinteresat şi înalt, am crezut că citesc 
pe toate aceste chipuri, semnul unei nehotărite 
tristeţi, după întâmplarea cea crudă la care fuseseră 
martori. Am spus-o aceasta, însoțind-o de nu ştiu 
ce laude înflăcărate, pentru omul modern care iu- 
beşte animalele cu atât mai mult cu cât maşinismul 
veacului nostru îl dispensează de folosinţa zilnică a 
sclavilor fără glas. 

Prietenul se întoarse zâmbind: 

— Aşă dar, crezi că a jucă la curse sau a creşte 
un căţel împanglicat de salon, un motan trândav ori 
un papagal chel care te asurzeşte cu aceleaşi fraze 
repetate idiot, e dovada celei mai generoase iubiri 
de animale? Mie mi se pare că înseamnă numai un 
fel ipocrit al omului, de a-şi afirmă încăodată 
tirania. Observă, că pacostea aceasta e specialitatea 
femeilor fără copii şi a fetelor bătrâne. Fiindcă nu 
pot chinui pe nimeni, cad cu catastrofa iubirii lor 
asupra unor biete dobitoace, pe care le depravează, 
le cocolesc şi le transformă în desgustătoare jigodii 
degenerate. În iubirea adevărată de animale, se află 
ceva mai grav, aproape mistic, aşă cum ştiau şi mai 
ştiu încă să pună primitivii. 


159 


— Ciudată iubire, am întrerupt, împins de demo- 
nul contradicției. Ciudată iubire a primitivilor!... 
De-o pildă, destinul faimosului bou Apis. Dacă nu 
mă înşel, când preoţii Egiptului socoteau că a sosit 
momentul onorurilor supreme cuvenite acestui bou- 
Dumnezeu, îl înnecau în apele Nilului. E adevărat, 
cu toată pompa de circumstanţă şi într'un extaz 
plin de smerenie. Însă boul, cu toată dumnezeirea 
lui, rămâneă pentru totdeauna un biet bou înnecat. 

Prietenul nu se dădu bătut: 

— Iubirea nu exclude moartea. A da moartea 
celui pe care îl iubeşti, e adesea o dovadă ultimă. 
Să trecem peste extazul religios, ritualuri primitive 
şi alte amănunte care complică povestea noastră. 
Să ne întoarcem la omul de adineaori. Acela nu-şi 
iubiă calul?... Ai văzut, cum nici n'a tresărit când 
şi-a ars degetele cu flacăra chibritului? L'am în- 
teles şi i-aşi fi scuturat mâna ca unui frate în neno- 
rocire, dacă n'aşi fi văzut câtă oroare are de spec- 
tacol. L'am înţeles, fiindcă toată întâmplarea mi-a 
amintit moartea lui Zair... Să stăm şi să-ţi povestesc. 

Ne-am oprit pe o bancă singuratică. 

Prietenul nu vorbi decât târziu. Şi îmi păr că nu 
vorbeşte decât pentru el singur, să se elibereze: 


— Povestea lui Zair este povestea mea. N'am 
spus-o niciodată. Dacă se cere spovedită e semn că 
am îmbătrânit. Tinereţea fabrică amintiri pentru 
bătrâneţe. lar bătrâneţea, începe din clipa când 
alergi milog după un semen care să-ţi asculte suve- 


160 


nirurile tale, chiar dacă nu mai au nici un interes 
pentru nimeni. Tu eşti cea dintâi victimă. Nu pro- 
testă. Am o singură scuză. Ai să afli acum, răspuns 
la întrebările care cincisprezece ani, au căutat să 
iscodească de ce am trecut singur prin vieaţă şi de 
ce mă întorc şi acuma singur, într'o casă pustie şi 
fără căldură, unde îmi țiuie tăcerea ursuză în 
urechi. 

lată! 

Zair mi-a fost cea dintâi bucurie. Cea dintâi pa- 
siune. 

Eră un cal cu ochii catifelați şi cu picioare ner- 
voase de căprior. Darul bătrânilor mei, după nu ştiu 
ce izbândă neînsemnată la examene. Împlineam şai- 
sprezece ani. Vieaţa îmi apăreă înainte hohotitoare 
de lumină, cum sunt acele dimineţi de Maiu care se 
deschid peste pământ ca o mare fericire. În cea 
dintâi zi de vacanţă, mi se părea că nu mai ajung 
dela gară acasă, unde mă aşteptau toate alintările şi 
toate nebuniile. 

Eram un copil târziu şi unic, într'o căsătorie pa- 
triarhală, departe de oraş, la o gospodărie de modă 
veche, cu un cerdac bătrân deasupra Siretului, 
printre oameni simpli, dezarmaţi, şi buni. O lume 
care astăzi a dispărut, cum se şterge tot ceeace n'a 
înțeles semnul timpurilor. Ai mei luptau cu greutăți 
despre care n'aveam habar şi care în egoismul 
tinereţii, nu m'ar fi turburat chiar dacă le-aş fi cu- 
noscut. Ipoteci crude, dobânzi şi ani de grindină, 
tembelism, prea mulți argați şi nădejdea unui mi- 


161 


racol; care să umple hambarele, să duduie morile şi 
să şteargă magic, datoriile catastifelor. Auziam vag 
despre acestea şi mi se păreau îngrijorări îndepăr- 
tate, ale unor oameni din altă planetă. 

Când am coborit din cerdacul cu viţă, în întâia 
dimineaţă şi am văzut calul înşeuat, am priceput 
fără să-mi fi spus nimeni. Am ghicit după privirea 
înduioşată a mamei ieşită în prag să-şi caute de 
lucru; după zâmbetul tatei lăsând la o parte ceaşca 
de cafea neagră, după râsul pe sub mustață al ar- 
gatului care aşteptă ținând calul de frâu. M'am 
repezit să-i îmbrățişez pe toți — şi pe Moş Pintilie 
cu barba țepoasă şi calul cu botul umed. 

— ÎI cheamă Zair, — mi-a spus tata cu simpli- 
tate, — şi e din neamul arab, dela Baia. 

— Fii cu băgare de seamă! s'a îngrijorat mama. 
E încă în mintea ta, abiă s'a învăţat de câteva zile 
să rabde şeaua. 

— Hehe! Chiar de-ar fi el mai amarnic decât 
Duţipal şi-o găsit stăpânul în conaş! grăi Moş 
Pintilie, care în ceasurile libere se îndeletniceă cu 
silabisirea Alexandriei, socotindu-mă un vrednic 
urmaş al lui Alexandru cel mare, Macedoneanul. 

Sfaturile şi cuvintele cu gând de laudă, mi-au 
trecut pe lângă urechi, fără să le înţeleg sensul. 
Eram ca în ameţeala unui vis. Am sărit în şea şi am 
svâcnit pe poartă, dus mai mult de mânia calului 
decât de vrerea mea. În urmă a rămas ţipătul 
mamei şi minunarea argatului cu mâna la gură. 


162 


Într'un ceas am fost prieteni. Şi aşă am rămas. 
După goană, peste câmpuri şi în umbrele luncilor, 
poposeam într'un ungher de nimeni ştiut. ÎL lăsam 
liber, iar eu culcat cu urechea la pământ, ascultam 
în iarba măruntă respirația planetei. Sau cu faţa în 
sus, priveam lunecarea ireală a norilor subțiri şi 
albi, pe mătasea albastră a cerului. Ronţăitul calu- 
lui, eră prietenos şi bun, aproape, ca o prezenţă fi- 
delă, mai scumpă ca a unui frate cu graiu omenesc. 
Mă simţeam împins uşor cu botul umed. Zair, ne- 
răbdător, îmi dădeă ghes: — Haide! Destul... Vrei 
să ne apuce noaptea aici? 

Şi goana la întoarcere eră nebunească, peste şan- 
turi şi peste trunchiuri de copac răsturnate, pe care 
şi eu şi Zair, le căutam în aceeaşi mută înţelegere. 

Altă dată, ne opream în lunca Siretului. Acolo, 
unde umbra sălciilor se balansă deasupra apelor şi 
unde sborul pasărilor de sus se puteă urmări în 
cerul din apă. Intram amândoi la adânc. lar după 
baie, Zair cuprins de o voioşie copilărească, se ro- 
stogoliă în nisip, tăvălindu-se pe spate, agitându-şi 
picioarele subțiri ca o gânganie uriaşă, necheză, 
strănută, svâcniă din copite şi fugiă singur, fără şea 
şi frâu, peste lanuri, până ce nu mai auzeam cu 
urechea lipită la pământ, cadenţa galopului. Se în- 
torceă târziu, viclean, cu ocoluri lungi, ca un copil 
ghiduş, păşind tiptil într”un joc de-a va-ţi ascunsele. 
Cred că aveă humor; mi se păreă câteodată în ochii 
umezi şi catifelați, că văd ca o lumină de râs 
omenesc. 


163 


Aşă a trecut o vacanță şi a doua. Plecarea 
toamna, eră tristă. Cu panerul în trăsură. Câinele 
care priveşte întrebător... Nechezatul lui Zair, din 
grajd... Scrâşnetul porţii trântite şi drumul sonor, 
prin pădure... 

În a treia vacanță, Zair mi-a fost şi complicele 
unui început de dragoste. O fetişcană cu sărutul 
acriu, ca fructele crude de primăvară. Ajungeam în 
pădure; Zair necheză, eră semnalul lui... Pe urmă 
singur, ca un confident discret, plecă să ne lase fără 
martori. Când se înclină soarele spre asfințit, 
necheză repetat, ca un deşteptător care ne treziă la 
realitate: — „Haide! Destul. Se întoarce priscarul 
şi iar mormâie, bufnind şi trântind!”. 

Plecarea, în toamna aceea a fost mai posomorită. 
Cu vântul gemând trist ca un arcuş în crengile 
goale. Cu ploaia potopind plumburiu zările, deo- 
dată strâmtate, sub cerul noros şi încruntat. Plecare 
stăpânită de-o presimțire. Căci a fost fără în- 
toarcere. 

La laşi m'a ajuns vestea, Tata vindeă tot şi încă 
mai rămâneă cu povara unor rămăşiți de datorii. 
Cea dintâi vacanţă de Crăciun, într'o căsuţă frigu- 
roasă de târg, cu cămări întunecoase, a fost un 
chin. Mama albise. Tata se închideă cu cheia, să 
caute ceasuri întregi deslegare în condicile de da- 
torii. N'am avut curaj să întreb despre soarta lui 
Zair. Dar l-am recunoscut într'o zi, la sania stăpâni- 
lor celor noui. Întâlnire neașteptată şi crudă. Sania 
eră oprită în fața unei prăvălii. Am ocolit de cea- 


164 


laltă parte, unde eră calul, şi am chemat şoptit: 
Zair! 

Cum a tresărit încordând gâtul şi întorcând ochii 
— şi cum a scâncit un nechezat slab, ca un răspuns! 
Vizitiul străin, coborise şi cără un maldăr de pa- 
chete în braţe. Mi-am apropiat obrazul de botul 
rece al lui Zair, apropierea a fost ca o îmbrățişare, 
lungă şi desnădăjduită. Când m'am desprins, în 
sanie urcase o copilă înfăşurată în blănuri, plecân- 
du-se să privească plină de curiozitate. Vizitiul a 
dat biciu. Am rămas singur, în strada pustie şi în- 
ghețată. Copila s'a mai răsucit în blănuri, să mai 
privească odată în urmă, la necunoscutul acela care 
îmbrățişase un cal. 

Am plecat înainte de sfârşitul vacanței, pretex- 
tând nu ştiu ce griji urgente de învățătură. Anii au 
trecut anevoioşi, în încăperi cu chirie, de student 
sărac, cu ceasurile împărțite între cursurile dela fa- 
cultate şi orele de preparaţii, la odraslele altora. 
Târziu, noaptea, când ochii refuzau să mai prindă 
sensul cuvintelor tipărite, împingeam cartea sub lu- 
mina fumegoasă a lămpii... Închideam ochii. Mă 
chemau amintiri stăruitoare, care mângâiau această 
tinerețe săracă şi mai tristă ca moartea. lar în toate 
imaginile răsleţe şi umbrite, mai limpezi decât toate 
şi mai halucinante, erau dimineţile când goneam cu 
Zair, ceasurile încinse de dogoarea soarelui pe 
nisipul de pe malul Siretului, drumurile noastre în 
poiana de mesteacăni, unde ţânțarii zumzăiau mă- 
runt şi o arătare elastică şi albă se apropiă furiş, la 


165 


chemarea nechezatului. Mă podidiă o mâhnire 
care-mi gâtuiă respirația. Scuturam fruntea să alung 
chemările acestea zădarnice şi trăgeam cartea din 
nou aproape, până când zorile păleau flacăra sfâr- 
şită a lămpii. 

Într”acest timp a murit tata şi începuturile carie- 
rei mele s'au împovărat de datorii aspre. 

Am rătăcit din oraş în oraş, după capriciul şi 
bună voia marilor diregători ai Dreptăţii, până ce 
am izbutit să mă apropii de ţinutul copilăriei, lângă 
casa unde mama îşi sfârşiă zilele. Nu eră o tovără- 
şie de îmbărbătare. Apăreă ca o umbră neauzită în 
prag; noaptea îi auzeam dincolo de perete, oftatul 
prin somn. Erà stăpânită de o singură grijă; să 
plătim până la ultimul ban, rămăşiţele dealtfel ne- 
însemnate dar pentru noi încă prea grele, ale dato- 
riilor moştenite cu semnătura sacră a tatei. Jumă- 
tate din leafa mea de neînsemnat magistrat începă- 
tor, mergeă să complecteze capete şi dobânzi: îmi 
limitasem numărul țigărilor, hainele făceau luciu în 
coate, tinereţea îmi eră ucisă de preocupări de sgâr- 
cit. Nu se lumină de nicăiri nici o zarişte. Treceam 
prin vieață singuratec ca un huhurez, cu inima us- 
cată şi cu ochii închişi la toate bucuriile. 

Camarazii îmi scorniseră o poreclă: Virtuosul! Şi 
virtutea, e ca florile de paie, nemuritoare, dar fără 
să fi trăit niciodată, fără miros. 

Atunci, într'o zi, îndatorirea unei anchete m'a 
purtat la moşia care a fost a noastră. Am făcut dru- 
mul într'o birje cu mădularele dihocate, scuturân- 


166 


du-şi fiarele ruginite pe şoseaua din pădure, peste 
podul sprijinit pe plute, sus, pe deal, la conacul cu 
fața inundată, sus, pe deal, la conacul cu faţa inun- 
dată de soare. Am oprit la primărie. S'au adunat 
fețe cunoscute, oameni care mă ştiuseră copil şi 
veniau să-şi arate amintirea pentru urmaşul foştilor 
stăpâni ai acestor locuri. Se înghesuiau cu pălăriile 
în mână, cercetându-mă dacă le mai cunosc 
numele, înfăţişându-se unul pe altul, când şovăiam 
să recunosc un obraz, înăsprit de ani şi de bătaia 
arşiței: — „Aista-i Iftimie, băiatul lui Niculai Che- 
laru. S”a însurat şi are doi copii... Aista-i Ilie, care 
vă meşteruia smeele... Aista-i nepotu lui Moş 
Pintilie. O ajuns mare boier. Inspector peste vacile 
dela curte”. Şi toţi se grăbiau să mă pună în curent, 
cu schimbările din atâţia ani, pe care fireşte le 
desaprobau, fiindcă mâna noilor stăpâni se arătase 
energică şi ochiul supraveghiă mai ager la toate 
risipele. 

Cercetarea cereă timp şi ascultare de martori. La 
amiază, m'am dus la han şi abiă mă aşezasem 
înaintea mesei de scândură veche, când un argat 
veni să mă poftească la curte. 

Biletul eră scurt, amabil, dar imperativ. Scris şi 
semnătură de femeie. Cu o încheere, care făceă 
aluzie la casa ospitalieră a copilăriei, pe lângă care 
nu puteam trece ca un străin. 

M'am supus. Mă chemă într'adevăr cerdacul cu 
perdea de viţă, livada bătrânească, nevoia de a cu- 
noaşte schimbările ce vor fi fost. 


167 


M’a întâmpinat în capul scărilor, o femeie în care 
am recunoscut îndată fosta copilă din sanie. Minu- 
nată făptură, cu pielita de culoarea străvezie şi 
caldă a femeilor cu părul roşu, cu ochii de un al- 
bastru pur, în care gândul se citeşte limpede ca în 
apa cristalului. Înainte de a urcă scările, o uram, 
cum uram pe nevăzute, toți stăpânii aşezărilor 
noastre pierdute. M'a cucerit dela cele dintâi cu- 
vinte, dela cel dintâi râs prietenos şi nevinovat, 
care i-a desvelit în gura de mărgean dinți sclipitori 
ca zăpada. 

După masă eram prieteni şi poate mai mult. În- 
ceputul, a altceva care e mai mult şi e mai puțin, 
decât prietenia. 

Mi-a povestit cu simplitate, cum trăieşte singură 
şi cum conduce cu o vrednicie de bărbat, gospo- 
dăria lăsată pe mâinile ei, de un părinte care e mai 
mult prin străinătăți şi în Capitală, prins de com- 
plicate şi vaste afaceri. Cum au capturat-o locurile 
acestea, de care nu s'ar despărți sub nici un cuvânt. 
Cum a făcut singură temeinice schimbări, înălțând 
casa să aibă mai multă lumină, aducând maşini 
perfecționate pentru răscolit brazdele şi pentru 
strâns bucatele câmpului. Mi-a arătat o bibliotecă 
de cărți savante, m'a purtat să-mi arate livada cea 
nouă, întinsă alături de cea veche, pe care a voit să 
o respecte, „fiindcă sufletul trecutului, trebueşte 
respectat”. 

Spunând, ochii limpezi au inzistat asupra mea, 
aşteptând un cuvânt de recunoştinţă. Am plecat 


168 


privirea. Femeiuşca aceasta, înfăptuiă ea, ceeace 
nu fuseseră vrednici să înfăptue părinții şi bunicii 
mei. Pe urmă a stăruit, dacă nu voi sfârşi până 
seara, să trimit îndărăt birja hodorogită şi grefierul, 
ca să mă aducă a doua zi, în oraş, cu automobilul. 
Bine înţeles, numai dacă am încredere, să-mi las 
vieaţa pe mâna unei femei, fiindcă va merge ea 
singură la volan. Toate acestea hotărîte autoritar, 
fără drept de replică. Întrerupându-se să desprindă 
veriga de chei, cerute de o servitoare, să dea o po- 
runcă vătafului aşteptând afară cu pălăria în mână, 
să-mi arate o carte rară, adusă dela Paris, din Italia, 
de pretutindeni unde două luni din iarnă se 
odihneşte de munca deaci. 

Îmi destăinui că n'o înfricoşează perspectiva de 
a se trezi mâne, fată bătrână. Ea iubiă câmpul şi 
libertatea, socotind că preţuesc mai mult decât o- 
chii unui bărbat. lar privirea provocătoare, mă sili 
încă odată să aplec ochii. Poate am roşit. Poate în 
clipa aceea, am simţit că încep să o iubesc. Căci se 
căscă o tăcere între amândoi şi amândoi ne-am o- 
colit ochii. 

Am continuat cercetarea distrat, cu gândurile în 
altă parte. Cred că am tărăgănat-o înadins, fără 
să-mi dau seamă. Şi noaptea, am rămas să dorm 
sub acoperişul casei care nu mai eră a noastră. Să 
dorm?... Mai exact, să mă răsucesc, frământat de 
insomnie. În întuneric, ascultam foşnetul molatic al 
crengilor în geam. Eră camera care fusese a ma- 
mei. După ce am stins lumina, vedeam cu ochii 


169 


deschişi in beznă, oglinda bătrânească, în a cărei 
sticlă aburită apăreau fantomatic şi ireal, toate a- 
mintirile trecutului. Aci eră masa de toaletă a ma- 
mei, dincoace divanul pe care întârziă citind, ri- 
dicându-se într'un cot, când auziă galopul lui Zair 
apropiindu-se... Ştiam, că dacă voi aprinde lumina, 
toate lucrurile din jurul meu, vor apare străine şi 
necunoscute: alt divan, altă oglindă. Dar realitatea 
închipuirilor din întuneric, eră mai puternică decât 
realitatea cea aevea. Am adormit în zori, târziu şi 
cu o senzaţie de nemărginită fericire, durând prin 
somn. A doua zi, m'a dus vertiginos, întrun ura- 
gan de praf, ehberându-mă numai cu legământul că 
mă voi întoarce în cea dintâi Duminică. 

Mai eră nevoie să mi-l ceară? Am revenit în 
prima Duminecă şi într'adoua şi în toate câte au 
urmat. Când auziam goarna maşinii sunând la 
poartă, eram gata, aruncând o ultimă privire în 
oglindă, să-mi cercetez nodul cravatei ori o invizi- 
bilă zgârietură a briciului. Tot ce fusese uscat şi 
înnăbuşit în tinerețea mea săracă şi fără zarişte, se 
răzbună acum. Mi-eră de două ori amețitor aerul 
pe care-l respiram în casa aceea, în cerdacul acela: 
fiindcă îl respiram amândoi şi fiindcă eră atmosfera 
casei şi cerdacului în care copilărisem. Totul eră 
amintire şi viitor: se împleteau una cu alta, îmi 
deschideau o fericire de care mă înspăimântam, 
fiindcă mi se păreă nefirească şi nemeritată. 

Mă temeam şi n'aveam de ce. Bătrânul, cel veş- 
nic pe drumuri şi purtat de vastele lui afaceri, po- 


170 


posise între două trenuri. Îmi strânse mâna încân- 
tat, declarându-se fericit că-l liberez de o ultimă 
grijă. Pe urmă iar porni, gonit de nu ştiu ce nea- 
stâmpăr de posedat. 

Şi totul se sfârşi într'o singură zi. 

În mijlocul unei sonate la clavir, se opri, între- 
rupând un acord şi întorcându-se să-mi spună bu- 
curoasă: 

— Termină cafeaua şi haide să-ţi arăt proiectele 
mele. Am făcut singură un plan. Dărâm grajdul şi 
clădim altul, sistematic. Am şi chemat antrepre- 
norul, mâine dimineaţă are să fie aci. 

Pe urmă, plecându-se să-mi desmierde obrazul 
cu alintarea unei şuviţe de păr: 

— Numai, dacă nare să te desguste o femeie cu 
preocupări atât de vulgare şi bărbăteşti! 

I-am sărutat îndelung mâna, din vârfu degetelor 
până la cot. 

Am coborit. Nu mai văzusem niciodată grajdul. 
Mi s'ar fi părut o iscodire uricioasă, de fost şi vii- 
tor stăpân. 

Caii întoarseră capetele cuminţi, cu ochii buni. Îi 
netezi pe rând, le întinse câte-un pătrat de zahăr, 
îmi lămuri din ce grajd celebru se trage fiecare. Mă 
purtă la cealaltă intrare să-mi arate cum va dură 
clădirea cea nouă, după toate orânduelile ştiinţei şi 
higienei. 

Dintr'o iesle cu fân, cobori o umbră de om, spri- 
Jinindu-se de perete şi pipăind cu piciorul înainte 
de a păşi. L-am recunoscut. Eră Moş Pintilie şi eră 


171 


orb. Fidel, rămăsese lângă grajdul lui, nefolositor, 
ca un câine bătrân. 

— Nu pot să mă scap de el, îmi lămuri stăpâna. 
Mi-e frică să nu dea într'o zi foc grajdului... l-am 
spus să stea acasă. Îi dau tain, un fel de pensie... Se 
întoarce aci şi moşmoneşte până noaptea târziu, ca 
un strigoiu. 

Moş Pintilie, aşteptă vinovat, cu ochii lui albi de 
orb, îndreptând faţa sbârcită spre noi. 

— lar te prind aci, Moşule! Am să pun într'o zi 
să închidă uşa cu lăcatul şi să te ducă acasă de 
spate. 

Moşneagul gângăvi ceva nelămurit, pipăind văz- 
duhul înainte cu mâna. 

Pe urmă, stăpâna se întoarse: 

— Mai am aci un parazit... Un pensionar bătrân 
şi paralizat. 

Spunând, lovi cu vârful pantofului, calul culcat 
în paie, care întoarse capul, voi să se înalțe în 
picioare şi renunţă. 

— Zair! mi-am înnăbuşit chemarea în gâtlej. 

Pantoful mai lovi de câteva ori. De fiecare dată, 
în inima mea. Calul nu se clinti, cu aceiaşi privire 
resemnată a argatului bătrân şi nefolositor. 

— E extraordinar, cum nu poţi convinge oamenii 
deaci să economisească gurile inutile! De zece ori 
am spus să nu-l mai găsesc aci şi de zece ori, toți 
dau vina unul pe altul. 

Apoi mă prinse de braţ: 


172 


— Pe aci, pun să sape un canal de scurgere. Un 
canal de ciment şi aduc apă, cu o pompă absor- 
bantă. 

Mâna tăia energic spaţiul, cu gestul unui co- 
mandant poruncind deplasarea trupelor pe-un câmp 
de bătălie. Mi-am desprins uşor braţul. Toată seara 
am fost tăcut. 

Tot ce-mi păruse încântător, în făptura aceea 
plină de neastâmpăr şi lipsită de suspine sentimen- 
tale, îmi fu deodată odios şi respingător. Noaptea 
m'am răsucit fără somn. M'au prins zorile. lar când 
au însulițat cele dintâi raze ale soarelui, hotărîrea 
mea eră luată. Am coborit tiptil în ogradă, am mers 
la grajd, m'am apropiat de Zair, desmierdându-i 
coastele osoase, gâtul deşirat... Cred că m'a 
recunoscut. I-am apropiat obrazul de bot, şi răsu- 
flarea lui caldă, îmi vorbiă atâtea, din altă lume, 
din altfel de lume... Am tresărit. Alături, apăruse, 
argatul orb, întrebând cu glasul alarmat al infirmi- 
lor care sunt rupti de lumea din afară: 

— Cine e acolo?... Ce vrei! 

— Sunt eu, Moş Pintilie... 

M'a recunoscut şi el, după glas. S'a oprit, di- 
buind în bezna din faţa ochilor, poate să mă pipăie, 
poate să se convingă. 

Lăsă mâna să-i cadă. Spuse încet: 

— Iaca... Stăm aici, doi păcătoşi. Până ce ne-o 
scoate pe amândoi, să ne svârle corbilor. 

N'am răspuns nimic. Zair aşteptă, cu gâtul înăl- 
tat, cu ochii lui mari, buni şi bătrâni. Am scos revol- 


173 


verul, i-am pus ţeava în ureche şi am tras două 
gloanţe, unul după altul. 

Pe urmă am fugit, ca să nu mă mai întorc nici- 
odată. 

Aceasta e povestea mea şi povestea lui Zair. 
Acum, ai să înţelegi de ce m'am osândit să mă în- 
grop singur, într'o casă pustie şi fără căldură, unde 
îmi țiuie tăcerea ursuză în urechi. 


Prietenul tăcu. Becurile se aprinseseră de mult; 
frunzele copacilor în lumină păreau decupate arti- 
ficial, în zinc. Un râs de femeie, sonor, spintecă 
molateca tăcere a nopții de August. 


174 


SOCOTEALA 


ÎN creştetul dealului, şoseaua se desparte. 

Calea domnească apucă în jos, spre ţinutul 
Romanului; drum larg şi prelungit lin peste şesul 
Moldovei, cu plopi scorburoşi şi străbuni pe mar- 
ginea şanţurilor, cu poduri albe de fier peste ape, 
cu hanuri de poştă care-şi ruinează a pustiu zidurile 
boltite. În sus, spre munte, ridică un drum mai 
sărac şi pietros, şerpuit îndrăzneţ între dealuri ce se 
prefac departe în culmi păduroase, întunecate de 
codrii molizilor şi cu văile fără curmare răsunând 
de țipătul ferăstraielor. 

Altădată, pe amândouă drumurile eră fierbere şi 
nepotolită zarvă. Carele cu pâine scârţâiau spre sa- 
tele munţilor, deacolo coborau alte poveri, cu scân- 
duri. La fiecare jumătate de poştă o crâşmă cu 
umbrar răcoros la uşă şi cu bătătura largă în jur 
pentru dejugat boii, îndemnă drumeţii la sfat, la un 
ulcior de vin şi la o scurtă şi trecătoare înveselire. 

Cărăuşii se cunoşteau ca dintr'acelaş sat, prin- 
deau să-şi afle necazurile, ştiau metehnele unul al- 
tuia, cinsteau o cană mai mult când unul hăt! din 
celălalt ţinut, îşi aducea aminte între două ulcele, 


175 


că acasă are să găsească, după socotelile lui, nu- 
mărul plodurilor mărit încă cu unul. Erà atunci pe 
drumul mare, forfotă, înveselire şi belşug. 

Acuma, calea de fier care îşi răsfiră dincolo de 
prundurile Moldovei şinele negre şi cantoanele cu 
acoperişuri roşii, a risipit toată vieaţa. 

Şoseaua e pustie. Căruţe, trec doar dela un sat la 
altul. Iar hanurile şi-au închis obloanele. Cele mai 
multe s'au măcinat cu vremea. Drumeţul sin- 
guratec, ca să-şi alunge urîtul, întoarce fără voie 
ochii peste ape, spre trenul micşorat de depărtare, 
ce fuge sprinten dela o haltă roşie la alta, umplând 
valea cu şuer şi târînd după el o egretă albă de 
fum. 

Şi hanul din deal, dela crucea drumurilor, e pu- 
stiu şi pornit pe ruină. Din acoperişul cu şindrila 
smulsă de furtuni, n'au mai rămas decât bârnele. 
Sub bolți chiuie vântul. În locul porților şi ferestre- 
lor cu gratii de fier, spărturi negre îşi cască în- 
tunericul. Vara, tufişuri de măsălariță şi de cucută 
cu mirosul otrăvit, ridicate cât un stat de om, nă- 
pădesc locul unde altădată popasuri cu îndelungi 
povestiri fuseseră vestite în tot ţinutul. În amintirea 
nimănui nu mai trăiesc acele întâmplări. Nici 
despre numele hangiului nu se mai ştie nimic. Nici 
despre hangiţa care după obiceiul timpului, trebuie 
să fi avut ochi de şerpoaică şi râs ispititor, ce va fi 
oprit multe nopţi, drumeții din cale. Acuma în 
vârful dealului sunt numai ziduri pustii şi petre 
mâncate de ruină... 


176 


Acolo, dosiți după un perete, doi oameni aşteaptă 
„ceasul socotelilor”. E poveste veche. De două luni 
pândesc ceasul acela. Şi acuma, pentru a-şi îndârji 
curajul, deşeartă pe rând câte o înghițitură din 
sticla cu spirt. După gâlgâitul băuturii pe gât, a- 
mândoi îşi şterg promoroaca de pe mustăţi şi se 
privesc, fără să rostească cuvânt. Hotărîrea lor nu 
mai are nevoie de vorbe. Nici nu i-a apropiat alt- 
ceva decât această hotărîre. Altfel, în sat, între ei, 
nu puteă fi nici o potriveală. Cel mai scund, cu ochii 
vicleni, cu faţa suptă şi cu sumanul roşcat de să- 
răcie, trăieşte fără nici un căpătâi. Celălalt, gospo- 
dar cu stare, cu pătulul întotdeauna împlinit toam- 
na, cu casă de frunte în sat, până acum două luni 
nu îndreptase spre omul cel mărunt şi cu ochii vi- 
cleni, decât priviri de batjocură, ca spre un ne- 
trebnic ce eră. Doar în iernile cele grele, îl ajutase 
cu o traistă de mălai, adăugându-i pe deasupra şi 
câteva poveţe aspre şi mustrări fără cruţare. 

Şi acum stau alături, cu ciomegile la îndemână, 
pândind la drumul mare, ca şi cum la asta ar fi fost 
tovarăşi de când lumea. 

— De acuma trebuie să cadă din menut în me- 
nut! rosti omul cel scund, clătinând restul spirtului 
pe fundul sticlei. 

Celălalt nu răspunse, cu urechea ascuţită la sune- 
tele drumului, cu privirea iscodind câmpul alb. De 
trei zile ninsoarea contenise, şi un ger fără vânt 
încremenise troenele. Dealungul şoselei, sârmele te- 
lefonului se încărcaseră de ciorchini albi, iar zum- 


177 


zăitul firelor se auziă monoton şi nesfârşit, ca un 
cântec de coarde înnăbuşite. Nici un om pe tot 
drumul. Asfinţitul cădeă grăbit dintr'un cer fără 
soare, leşietic şi înghețat. Departe, pe câmp, se răs- 
firă o clipă, cu tânguiri răguşite, un stol de cioare. 
Apoi în vale, un tren de marfă vui peste pod, negru 
şi leneş. 

Omul cel scund se mişcă să se desmorțească, 
suflă în pumni, îşi frecă degetele şi prinse să răsu- 
cească o ţigară. Când sfârşi, întinse tabacherea 
neagră şi celuilalt. Tovarăşul făcu semn cu mâna că 
nu fumează. Un nod îi stă în gât. Cum ar fi vrut să 
se sfârşească toate, mai repede! 

Omul cel scund îşi privi scrumul ţigării, care nu 
cădeă, cu luare-aminte, ca şi cum deacolo, aveă să 
prindă o hotărtre. Apoi îşi rosti gândul: 

— Îi es eu "nainte... Îi spun că m'apucă noaptea 
pe drum şi-l rog să mă primească'n sanie... El a să 
suduie şi-a să-mi zică că mi-o dat "mnezău pi- 
cloare... Atunci... 

Omul nu-şi sfârşi vorba, mută numai ciomagul 
de sub un braţ, sub celălalt. Apoi râse fără hohot şi 
închise ochii, voind să vadă par'că dinainte, în 
închipuire, toată desfăşurarea peripețţiilor ce-au să 
se întâmple. Celălalt nu-şi putu alungă gândul, că 
tovarăşul care pregătiă lucrurile cu atâta linişte, eră 
de bună seamă un mare nelegiuit. Şi iarăş dori să 
se sfârşească toate cât mai repede, chiar dacă ar fi 
fost să-l trântească un glonţ de carabină, jos, în 
zăpadă... 


178 


Gâtlejul i se uscă din nou şi deşertă cele din 
urmă picături din sticlă. Odată cu fierbinţeala, îl 
cuprinse o ameţeală turbure. Zidurile afumate se 
înclinau înaintea ochilor, păreau că încep să se 
învârtească. De câte ori trecuse pe lângă hanul a- 
cesta, — şi cum şi-ar fi închipuit oare atunci, el, 
om liniştit, pe care îl aşteaptă nevasta şi copiii 
acasă, că aveă să pândească odată aici, cu gân- 
durile ucigaşe, ca un tâlhar de drumul mare! Dar 
nu simți nici o părere de rău, nici o şovăeală. De 
două luni, de când ieşise dela postul de jandarmi, 
cu coastele zrobite, nu gândise la altceva decât la 
ceasul acesta, al socotelilor. Nu mai eră de două 
luni om. Acum veniă rândul lui. 

— Aha! 

Omul cel scund, care stătuse chincit sub zid, sări 
în picioare. La cotitura din vale se ivise o sanie. 

Eră mai întâi cât un grăunte negru de mică, cât o 
îndepărtată furnică în câmpul alb. Apoi se desluşi. 
Acum urcă în pasul calului şi amândoi încor- 
dându-și ochii, cunoscură mantaua albastră. N'au 
rostit nici un cuvânt. Ştiau fiecare, fără să-şi spună, 
ce au de făcut... Ce bine le-ar mai fi prins încă un 
gât de rachiu, cel din urmă! Amândoi fură într'un 
gând. Dar sticla eră goală şi o aruncară departe, în 
zăpadă. O clipă ochii lor rămaseră țintiţi la dânsa, 
cum intrase strâmb, pe jumătate, în troian. Şi ce 
încet se apropiă sania! Jandarmul lăsase hățurile 
moale, eră cu capul plecat, cu faţa ascunsă... Când 
fu la câțiva paşi, omul cel roşu se ivi de după zid, 


179 


cu mâna încleştată pe ciomag, rânjind. Tovarăşul 
nu auzi ce vorbesc. Vâzu numai prin spărtura 
ferestrei, cum jandarmul se trage de o parte să-i 
lărgească lor, cum celălalt face un semn de 
nedumerire din cap. Apoi iar vorbesc. Ce dracu! 
s'au pus la sfat!... Nu merge aşă; trebuie repede, 
repede! El nu mai poate aşteptă. Trebuie să se 
sfârşească. N’a aşteptat de geaba două luni ceasul 
acela, n'a înghețat o jumătate de zi la pândă, ca să 
dea înapoi, acuma când se împliniă ceasul! 

Şi omul dârz, păşi apăsat peste troian, dădu ziua 
bună, dușmănos. 

Jandarmul îl privi fără mirare, ca şi când ar fi 
fost cel mai firesc lucru să-l vadă şi pe dânsul, 
acolo, în pustia asta îngheţată. 

— Frai şi dumneata? 

Apoi făcându-i loc: 

— De bună seamă că ţi-i să nu te-apuce şi pe 
dumneata noaptea... Unde merg doi... 

— Aha! i-e frică! îşi spuseră amândoi într'un 
gând... Dar fiindcă nu puteau lungi vorba fără nici 
un folos, suiră în sanie. Drumul mergeă pustiu încă 
un ceas. Aveau când se răfui. Vorba eră să găsească 
un început de harță. Sania porni. Cei doi, de o 
parte şi de alta a jandarmului, îşi trudeau mintea să 
găsească cuvântul care s'aprindă focul. 

— Noi avem o socoteală, începu omul cel scund, 
cu hotărîre. O socoteală veche... Şi-amu ni-s rupte 
coastele... 

— Şi cu mine ai, adăogă celălalt, abiă stăpânit. 


180 


Nu aşteptau acuma decât să pună jandarmul 
mâna pe carabină, ori să suduie, învinețit la față şi 
cu vinele umflate, aşă cum făceă la post. 

Jandarmul priviă însă departe linia albă a dru- 
mului, unde se împreunau stâlpii de telegraf, fără 
nici o tresărire, par'că n'ar fi auzit cuvintele. 

Omul cel scund se răsuci, căutând un cuvânt 
greu. Aşă nu se puteă repezi la dânsul. Fără îm- 
potrivire, fără un început de harță, eră ca şi cum ar 
fi să dea într'un om legat. Şi-l ştiau doar crunt şi 
fără frică. Liniştea asta le strică toate socotelile. 
Omul cel scund se mai răsuci odată cu picioarele 
în paie. Deodată rânji. Găsise. Sub pătură desvelise 
un cărucior vopsit cu roşu, o paiaţă de pâslă. 

— Ci-ţi pasă "mnitale... Duci jucărele la cop- 
chil... Şi pe noi ni baţi, ni rupi coastele ca la câni... 
lacă ci facem noi cu jucărelele "mnitale... 

Şi începu să izbească cu piciorul în căruciorul 
roşu, în paiaţa turtită care scoase sub călcâiu un 
țipăt muzical. 

Dar jandarmul nici nu tresări. Priviă mai de- 
parte, neclintit, peste urechile calului. Apoi se în- 
toarse, târziu: 

— Nici nu-mi mai trebuiau... Eră lonică bolnav, 
ziceam să-i fac o bucurie... Acuma mi-o vinit 
răspuns în drum, la Fântâna-neagră, c'o murit... 

Omul cu mantaua albastră tăcu, cu fălcile în- 
cleştate. Păreă că priveşte ceva nevăzut, acolo în 
capătul drumului alb, unde se împreunau sârmele 


181 


de telegraf. Cei doi nu rostiră nimic. Nici nu-şi 
ridicară ochii unul dela altul. 

Apoi cel scund se învârti în paie, scotoci undeva 
la piept, în sumanul zdrenţuit şi scoase tabacherea 
neagră. O întinse jandarmului: 

— Răsuceşti di colea... Aiasta potoleşte năcazu. 

Celălalt, omul cel hotărît, care nu înţelegeă să 
ierte, se plecă peste marginea săniei, lasă să-i cadă 
bâta alături, în drum, încet, ca un lucru netrebuin- 
cios deacuma. 

Asfințitul coboră plumburiu, dintr'un cer fără 
lumină. Zăpezile se înălbăstreau departe. Toţi trei 
tăceau. 

Numai omul cel scund şi ticălos, pâcâiă din ți- 
gară, scuipă alături, şi obrazul lui pământiu păreă 
luminat de o împăcare, pe care nimeni nu i-o vă- 
zuse niciodată. 


182 


ÎNTOARCEREA EROULUI 


LA primărie trebuiă s'aştept. 

Domnul primar cu şeful de post, avuseseră în 
Pâraie „un caz” de cercetat, şi la întoarcere se 
abătuseră pe la crâşma lui Hascăl, despre care se 
spune că a adus săptămâna trecută două vase de 
vin straşnic, din jos. Lămuririle mi-le dădeă telefo- 
nistul, un băiețandru cu fruntea îngustă, plină de 
bubulițe roşii, dar de o oficialitate foarte solemnă, 
în straele de târgoveţ. E drept; se cunoşteă bine că 
îl cam chinuiă gâtul, sugrumat într'un guler de 
cauciuc prea înalt, fără nici o legătoare deasupra 
nasturelui aurit. În schimb, reprezentă autoritatea 
cu o îndestul de gravă demnitate. Se vede însă că 
vinul lui Hascăl fusese într'adevăr „fain”. O ju- 
mătate de oră, cetisem Universul până la anunţurile 
mortuare, răsfoisem deciziile ministeriale din 
„Monitor” şi părintele comunei nu se mai arătă. 
Afară calul băteă nerăbdător din copite. Pe treptele 
scării străjerul ațipise în soare. Sub streaşină, o 
rândunică, cea dintâi; îşi tocmiă harnică, cuibul din 
anul trecut. lar în geamul murdar, un zarzăr 
împingeă crengile subțiri, cu mugurii gata să ples- 


183 


nească. Soarele primăvăratec mă îndemnă afară şi 
mă gândeam să-mi amân necazurile pe altă dată, 
când telefonistul pipăindu-şi butonul dela gât, ră- 
suflă uşurat: 

— lacătă-ii, vin! 

Într'adevăr, domnul primar venià discutând 
foarte focos, cu jandarmul strâns închingat în man- 
taua albastră. Înaintea lor, pe marginea șanțului, 
păşiă, păstrând o distanţă respectuoasă, un necu- 
noscut, mărunt, cu vestmintele jumătate ostăşeşti şi 
cu spinarea încovoiată, sub apăsarea unui uriaş sac 
cazon. 

Domnul primar îşi ceru iertare pentru întârziere. 
Arătându-mi necunoscutul, îmi explică: 

— Am avut de vorbă cu dumnealui. 

Şeful de post confirmă, rezemându-şi carabina 
de peretele afumat: 

— S'au îmmulțit indivizii Dom'le! Trebuie să-ți 
pierzi câte o jumătate de zi, până le afli rostul. 

Individul tăceă resemnat. Învăţase pe semne că 
orice împotrivire e fără folos. Şi întorcând ochii pe 
fereastră, începu să privească nepăsător afară, ca şi 
cum nu eră vorba de dânsul. 

Domnul primar îmi făcu cu ochiul. 

— Hm! S'a cumințit acuma! Aşă fac toţi. Se 
potolesc, când n'au încotră. 

Necunoscutul priviă atent afară. Dar fu aşă, ori 
amăgire, mi-se păru că-i joacă ochii în lacrămi. 

Şeful de post trase un scaun, îşi întinse cismele 
lustruite sub masă, zurnăindu-şi pintenii, şi deschi- 


184 


zând o condică, mi-se adresă curtenitor, netezin- 
du-şi mustaţa cu îngrijire răsucită: 

— Sfârşiți Dumneavoastră "ntâi... 

Cazul „individului” începuse să mă intereseze. 
I-am spus că aştept. Eram curios să-i aflu vina. 

Şi am aflat astfel că Neculae Mocanu, dela 
Moara Grecilor, din ţinutul Vasluiului, soldat din 
regimentul 78 de infanterie, căzut prizonier la Tur- 
tucaia, după lungi peregrenațiuni în Bulgaria, Ger- 
mania, Turcia, Asia-Mică şi Polonia; se trezise 
într'o bună zi de primăvară, la crâşma lui Hascăl 
din Poiana Negrei, fără nici o îndreptare „la 
mână”. Povestea eră într'adevăr romantică şi greu 
de crezut. „Individul” o istorisiă încurcându-se în 
date, confundând ţările şi neştiind să răspundă lim- 
pede, la întrebările şirete şi scurte, ale domnului 
sergent şef de post. 

Straiele de pe dânsul erau într'adevăr nemţeşti. 
Prima parte a istorisirii: tabăra bulgărească cu 
strămutări de fălci îndurate acolo, păscutul pe mar- 
ginea drumului, tifosul şi setea nepotolită cu zilele, 
— toate mai mergeau. Domnul şef de post aflase 
despre aceasta din gazete. Mai puteau fi adevărate 
şi câteva din celelalte întâmplări încă. Ofițerii 
germani, cari i-au ridicat şi i-au dus până la 
Constantinopol, apoi în Asia-Mică şi în Caucaz, la 
săpatul tranşeelor, şi, în sfârşit, în Germania, la 
minele de cărbuni... Deaci istorisirea începeă însă a 
deveni de tot turbure şi fantastică. A trăit o lună în 
pântecele pământului, la scobit cărbuni, un an, doi? 


185 


Neculae Mocanu nu aveă altă mărturie decât 
straiele jumătate de ostaş, jumătate de miner, de pe 
dânsul, şi câteva cuvinte nemţeşti: Arbeit, Brot, 
Aufzug Gewehr, ruckwerts, Schlacht, ce-i reveniau 
pe buze la întâmplare şi nu întotdeauna la locul lor. 
Pacea s'a încheiat de mai bine de doi ani. Prizonierii 
s'au întors de mult acasă. Neculae Mocanu însă 
ține morțiş că el şi încă alţi câteva sute, au lucrat în 
mină până acum două luni şi că, numai în ajunul 
unei cercetări de ofiţeri străini sau aşă ceva, au fost 
călătoriţi spre hotarul rusesc şi deacolo lăsați liberi 
să-şi caute de drum. Despre acestea toate „indivi- 
dul” nu puteă aduce nici o dovadă. 

De două săptămâni calcă pe pământ românesc, 
spre casă. Peste două zile ar puteă ajunge. Are 
acolo o bojdeucă cu o încăpere şi tindă, la mar- 
ginea satului, zece prăjini de grădină cu gardul 
încă neisprăvit, dela prins mobilizarea tocmindu-l: 
o datorie la popă, doi juncani — „trebuie să fie'n 
putere acu de nu i-o fi vândut muierea” — şi mai 
trebuie după socotelile lui, să aibă un copchil, că la 
plecare "i-eră „fomeia” să nască până 'ntr'o lună. 

Aceste istorii, vedeţi bine, nu puteau ține locul 
documentelor de drum cerute de legile ţării. 

lar Neculae Mocanu nici nu puteă spune de ce 
plasă ține Moara Grecilor. Nu puteă explică nici 
cum a trecut dintr'o ţară în alta, fără nici un do- 
cument, nici nu puteă desluşi cum de-a fost eliberat 
tocmai acum, când ceilalți prizonieri, de un an şi 
alții de mai mult, au fost sloboziţi la bordeele lor. 


186 


La aceste întrebări ale domnului şef de post, 
„individul” n'a ştiut răspunde. A încercat cu la- 
crămi. S'a întors din nou la povestirea necazurilor 
îndurate, la foame, la bătăi, la Arbeit şi la Schlacht, 
tânguindu-se că nu-i creştineşte să fie oprit din 
drum, tocmai atunci când se apropie de casă, şi 
tocmai în țara românească, după ce şi duşmanii 
l-au lăsat în plata Domnului. Şi-a arătat şi rana de 
sub cămaşe, care-i strângeă pielea înăsprită ca 
urmele unei mușcături de fiară. 

Domnul primar şi domnul şef de post, au răs- 
puns la aceste tânguiri, cum se cuveniă, dând ne- 
încrezători din cap, şi scriind cu zor feţele proce- 
sului-verbal. Apoi când toate fură sfârşite, ca mân- 
gâiere, Neculae Mocanu fu vestit că va rămâne 
câteva zile la post, până vine răspunsul dela co- 
mună şi dela regiment, cu semnalmentele. 

Atunci, „de-or fi adevărate cele spuse, o să-i dea 
îndreptările cuvenite postul de-aici, să nu mai aibă 
necazuri pe drum. De nu!...” Domnul şef de post 
făcu un gest aerian, menit să explice elocvent, ce 
s'ar întâmplă atunci. 

Neculae Mocanu, care cinci ani a învăţat că îm- 
potrivirea nu e totdeauna cuminte, a înclinat re- 
semnat fruntea. Şi-a desfăcut sarcina din spate, şi 
aşezat pe marginea roasă a băncii de lângă uşe, a 
început să aştepte. 

Afară rândunica ciripiă vioaie, îşi terminase cui- 
bul. lar zarzărul băteă cu crengile îmmugurite în 
geamul murdar, cu o chemare discretă, 


187 


LÂNGĂ O PIATRĂ VECHE DE HOTAR 


D mijlocul codrilor, orăşelul acesta provizor şi 


zumzăind de înfrigurată activitate ca o pri- sacă, 
fusese o neaşteptată apariție. 

Treizeci de kilometri, şoseaua scobită în piatră 
păruse că se afundă în ținuturi neumblate. Valea se 
îngustase. Crestele împădurite se apropiau de o 
parte şi de alta; deasupra cerul albastru se strâmtă 
şi la fiecare cotitură, altă stâncă ameninţă să ză- 
vorească definitiv calea. Şuvoiul îşi sfărâmă apele 
străvezii şi reci, de lespezi tăiate din ce în ce mai 
colțurat. lar rugii murelor cu flori târzii şi albe, 
atârnau între crăpăturile catifelate de muşchi, din 
ce în ce mai îndrăzneţ, neatinse de mână ome- 
nească. Aerul se răriă odată cu urcuşul, răcoros şi 
umed. Miros aspru de răşină şi mintă îmi învioră 
oboseala. Nu se auziă țipenie şi nici răsunet de se- 
cure în adâncuri. Doar în sihlă, țipătul pasărilor 
sălbatice îngână metalic cu ecoul văgăunelor. 

Mă aşteptam să mă ducă drumul la poarta unui 
şchit. Chilia unui pustnic săpată într'un perete vâ- 
năt de peşteră, m'ar fi uimit mai puţin decât această 


188 


poiană care mi s'a deschis deodată ochilor, popu- 
lată cu uriaşe hangare de scânduri, cu coşuri de 
fabrică şi cu şine de fier, cu nenumărate vile albe 
acăţate până la jumătatea muntelui, şi cu furnicarul 
acela de lucrători cari alergau după vagonete. 
răsturnau butucii cu tapine şi umpleau valea de 
larmă. 

Mai târziu, stăpânul acestor ținuturi, cu o nea- 
scunsă mândrie mă purtă în fabrica cu cele nouă 
gatere, unde ferestraiele despicau trunchiurile gi- 
gante şi drept, cu o precizie de uriaşe jucării me- 
canice. Mă invită să admir maşinile cu cuțite lu- 
cioase, mă conduse, la vilele clădite cu tot confor- 
tul civilizat, îmi arătă falansterul construit pentru 
lucrători, înfirmieria cu paturi curate şi dulapuri 
rânduite cu medicamente; îmi lăudă modernele in- 
stalaţii electrice şi explică minţii mele profane, in- 
genioasele procedee cu care ştiuse captă neistovitul 
izvor de albă energie a râului. 

Uluce şi funiculare suspendate aerian, deasupra 
râpelor, aduceau butucii până în pragul fabricii; o 
linie ferată transportă scândurile umede încă, până 
la cea mai apropiată gară, la patruzeci de kilometri 
de cealaltă parte a muntelui. Drumul vechiu pe 
care venisem fusese părăsit. Slujiă acum doar 
câtorva cătune pierdute în poieni. Pretutindeni, o 
disciplină de cazarmă, mişcă la ordin ca un singur 
om cele câteva sute de lucrători, aduşi din satele 
sărace ale Moldovei şi din pădurile Marmaţiei. 


189 


De sus, apoi, din balconul locuinţei directoriale, 
care domină din cel mai înalt plaiu toată valea, mă 
îndemnase să contemplu priveliştea desfăşurată 
Jos, asemeni unui prea încărcat şi ireal tablou de 
reclamă industrială. Eră într'adevăr o minunată 
privelişte. Ca prin lentilele unui benoclu întors, 
toate aşezările se puteau cuprinde dintr'o ame- 
țitoare ochire. Stivele geometrice de scânduri, mal- 
dărele de trunchiuri, vagonetele purtate pe linii 
întortochiate, locomotivele minuscule care târau 
butucii cu coaja desghiocată, lucrătorii furnicând 
după o ordine pe care o bănuiam savantă şi o sim- 
tiam calculată în vederea celei mai sgârcite econo- 
mii de energie. 

În mijlocul codrilor, după o zi de rătăcire pe 
drumuri ce le socotisem pustii, această privelişte 
mă întorsese cu gândul la acele miraculoase oraşe 
crescute din pământ în pădurile virgine ale Ca- 
nadei, ori în coloniile nesecătuite ale Africei, abiă 
încăpute pe mâinile trusturilor. Tot ce lectura căr- 
ților de călătorii şi fantezia îmi închipuise acolo, 
regăsisem aci într'o realizare ingenioasă şi strictă. 
Şi stăpânul, confortabil cufundat între braţele fo- 
toliului, cu privirea desprinsă dela spectacolul de 
Jos numai atunci când voiă să-mi surprindă pe fi- 
gură un semn de nestăpânită admiraţie, făcu să 
joace țifrele, îmi calculă debitul anual, miile de 
vagoane trimise în Orient, parchetele încă netăiate, 
pădurile angajate în munţii vecini, milioanele care 
se vor acumulă cu o fatalitate matematică din care 


190 


orice surpriză e exclusă. Îmi explică cum răsboiul 
îi adusese câteva milioane prin simpla cădere a 
granițelor. Mă făcu să înțeleg cum devenise cu 
putință această înfiripare, care trebuiă să fie numai 
sâmburele celor ce vor veni. Vechea instalaţie, 
creată sărăcăcios şi timid de foştii stăpâni, fusese 
cumpărată într'un ceas de strâmtorare; pe locul a- 
cela adusese maşini noui, clădise din temelii în- 
căperi după alt plan îndrăzneţ şi vast; transportul se 
simplificase, îndreptat deodată spre arterele din 
interiorul ţării, ce nu fusese îngăduite celorlalți. 
Toate se lămuriau, căpătau vieață, se concretizau în 
fraza acestui inspirat al afacerilor şi nu permiteau 
nici o îndoială. Câteva locuri, rezervate în consiliul 
de administrație atotputernicilor politici dintr'o ta- 
bără ori alta, asiguraseră privilegii sub orice guver- 
nare. Când totul va fi cu desăvârşire organizat, va 
puteă plecă din aceste pustietăți fără nici o grijă 
rotiţele angrenajului se vor mişcă şi fără apropiata 
lui supraveghere. 

Aceste lucruri mi-le împărtăşiă mulțumit de sine 
şi fără modestie, în timp ce odată cu negurile înăl- 
tate din văi, becurile electrice începură să clipească. 
Noaptea învăluiă muntele, rece şi umedă. Directo- 
rul ridicându-se sfârşi: 

— A avut, după cum vezi, şi răsboiul surprize 
plăcute... pentru cine a ştiut prevedeă... 

Acum, urcam împreună o potecă pietroasă, cu 
puştile subsuoară, în căutarea unei sălbătăciuni. 
Pădurarul, cu mâinile păroase, ne deschidea dru- 


191 


mul intre tufişurile înnodate de rugi. Înaintea mea. 
gazda care-mi făcuse cinstea acestei plimbări, 
păşiă elastic, uşor şi deprins cu pantele repezi. 

Îi admiram dela spate mlădierea sveltă a trupului 
încă tânăr, haina de vânat simplă şi scumpă, puşca 
cu oţelele încrustate, cismele roşii şi mersul acela 
agil şi sigur de om pe care nu-l înspăimântă înălți- 
mile. Din când în când se opriă lămurind: 

— Aci vom tăiă la anul... 

— Dincoace deschidem parchet nou... 

— La vale aşternem un pod şi tragem o linie... 

Țânţarii bâzâiau mărunt la urechile noastre. Pa- 
sări țâşniau în sboruri fără sgomot. Deasupra co- 
drilor soarele începeă să ardă şi răşina picură în 
scoarța molizilor boabe parfumate. Pe alocuri, de 
sub ierburi aromate, se prelingeă o aţă transparentă 
de apă. Buraticii se legănau pe frunze lucioase de 
feregă. Pădurea ne înghiţiă în adâncuri, şi gândeam 
că se întinde astfel revărsată de pe un creştet de 
munte pe altul, nesfârşită şi bogată, sute şi sute de 
poşte cât ține spinarea Carpaţilor. 

Cu răsuflarea tăiată de oboseală, suiam acum 
tăcuţi, căutând cu piciorul pietrele sigure. Spre vârf 
pădurea se răriă. Între brazi se desluşiau lumi- 
nişuri. 

Tovarăşul se întoarse explicându-mi: 

— Pe celălalt versant e parchetul tăiat, dăm la 
aer... 

În creasta muntelui ne-am oprit. Văile se despi- 
cau la picioarele noastre cu fânețele poenilor ne- 


192 


cosite cu şerpuirea albă a şoselei, cu linia îngustă 
aruncată peste poduri de lemn deasupra şuvoaielor 
verzi de apă. Un tren fluieră aprig şi coti după 
stânci. 

Jos, două ape se împreunau, sonore şi sgomo- 
toase, între blocuri vinete de granit. 

— Cea de colo, Apa roşie, ăst'lalt Uzul. 

Apoi arătându-mi cu degetele înmănuşate, sco- 
biturile ce încingeau muntele din faţa: 

— Ce vezi acolo, sunt urmele tranşeelor... 

Da. Uitasem. Şi aci s'au pândit oameni să se 
omoare. Tainica tăcere de acum, fusese şi aci ruptă 
de focul puştilor de prăbuşirea obuzelor, de 
exploziile de mine de sguduirea proiectilelor de 
schijă. Prin râpe, patrule au coborit nu pentru 
vânatul fiarelor, ci al altor oameni, aduşi din cine 
ştie ce colț de continent într'acest decor apropiat 
de cer, pentru a-şi trimite unul altuia plumbi u- 
cigaşi. 

Astăzi mi-se păreau acestea imposibile. Cerul de 
cleştar eră atât de limpede, pădurile atât de tăcute, 
munţii atât de solemni şi singurateci, apele 
poticnite în stânci, atât de nevinovate: în măreția 
aceasta atâta tihnă neturburată de amintirea nici 
unei mustrări, încât îmi fu cu neputinţă să-mi în- 
chipui pe şoseaua din vale scârțâind chesoane, de 
după stânci sfărâmându-se cu detunături obuze, în 
şanţuri târîndu-se la pândă oameni cu gânduri 
ucigaşe. 

Şi pentru ce, Doamne pentru ce? 


193 


Ne mişcarăm fără să rostim un cuvânt. Poteca se 
prăvălia de cealaltă parte a muntelui, repede, între 
tufişuri de smeură trecută şi între arbuşti cu cren- 
gile răsucite de vânturi. O ciută trecu ca o vedenie 
răcoroasă şi sprintenă peste pietrele Uzului, înainte 
de a aveă când apucă puştile... 

La jumătatea drumului ne-am oprit lângă piatra 
vechiului hotar. Sub un stufiş de sorb, cu strugurii 
roşii de mărgean, eră un biet capăt de stâncă ro- 
tunjită de ploi şi de acum de prisos. Alături o cruce 
de răsboiu, înclinată de vânturi, la căpătâiul unui 
mort necunoscut. Atât. Şi cerul neclintit şi miste- 
rios atât de aproape de noi. 

Voiam să întreb ceva, pentru a-mi risipi emoția 
stupidă. 

Dar tovarăşul meu îşi rezemă arma de cruce, îi 
întoarse spatele, îmi întinse port-țigaretul de maro- 
chin cu țigări parfumate, şi arătându-mi în fund un 
munte uriaş, cu creştetul păduros înălțat deasupra 
tuturor celorlalți îmi destăinui: 

— Acum tratăm pentru ăsta... Dacă reuşim, sunt 
acolo câteva milioane! 

Am înclinat capul spré pământ. Între pietrele 
calde se înşiruiă o oştire răsboinică de furnici roşii. 
Tovarăşul meu apropiindu-se să-mi întindă flacăra 
brichetei, strivi sub talpa cismei câteva şi rupse o 
clipă firul armatei pitice. 

Şi n'am mai întrebat atunci; pentru ce, Doamne, 
pentru ce!... 


194 


PE ARIEȘ ÎN SUS 


O săptămână, răspunzând la chemarea unui 
prieten, am colindat munții Apuseni pe valea 
Arieşului. 

Eram dornic să cunosc acele tărâmuri. Țara Mo- 
ților îmi păruse întotdeauna un ținut de legende. 
Ştiam pitulată undeva, acolo, sub umărul unui 
munte, casa lui Iancu. Strănepoţii tribunilor aveau 
să-mi povestească înflorit, întâmplări minunate. 
Toată literatura romantică a adolescenţei, îmi răs- 
colise reminiscenţe turburi. lată de ce am plecat cu 
oarecare grabă — şi de ce n'aş mărturisi-0? — şi 
cu o tinerească emoție. 

Între munţii cu granitul sur, Arieşul, şoseaua şi 
linia îngustă a trenului şerpuesc împletindu-se cu 
poduri de piatră. Apele umflate de ploi izbesc 
lespezile cu vuet de cascadă. Un tren minuscul co- 
boară ca o jucărie şi țipătul maşinii în aerul lim- 
pede al codrilor răsună proaspăt din văgăună în 
văgăună. 

Cuibărite între stânci, casele cu acoperişul ţugu- 
iat de fân, fumegă în asfințit. O talangă de turmă, 
tânguie în poieni, cristalin. Şi deasupra, în albastrul 


195 


de mătase al cerului sprijinit pe culmi, şoimii rotesc 
calm, cu aripile nemişcate. 

Într'un asemenea sat, cățărat la poalele unei 
păduri de fagi, am poposit către seară. Prietenul 
meu mi-a deschis cămara pentru oaspeţi aleşi. În- 
tâia oară călcam în ţinuturile, despre care atâtea 
nopți, în anii cei grei, îmi povestise cu ochii umezi 
şi dornici... Pe atunci nu mai nădăjduiă să-şi re- 
vadă cătunul. Fugit peste graniță, îl pândeau legile 
kezarocrăieşti, aspre şi neiertătoare cu valahii. 

În cerdacul cu perdeaua de viţă sălbatecă, în- 
călziți de câteva pahare cu vin generos, ne-am a- 
mintit de acele timpuri. Cernute de ani, întâmplă- 
rile cele mai dureroase apăreau învăluite într'o 
ceață prietenoasă. Dejunurile sărace pe un colț de 
masă cu un sfert de pâine şi câteva fărămituri de 
brânză, în frig, în odaia noastră cu geamurile sgâl- 
ţâite de viscol, ni-se păreau acum ospeţe dumne- 
zeeşti. 

Ne-am amintit şi de cărțile cetite noaptea, la fla- 
căra murdară a lumânării, ghemuiţi sub plapomă, 
cu mâna care întorceă foile, înghețată. Şi de vecina 
noastră ne-am amintit, de eleva la conservator, care 
până târziu îşi declamă dincolo de perete, rolurile: 
pentru a cărei ochiade ne-am certat de atâtea ori, şi 
care ne-a împăcat atunci când am zărit-o îmbrăcată 
în blănuri scumpe, răsturnată într'un automobil la 
Şosea, în tovărăşia unui bătrân cu mustățile 
cănite... Aceasta ni-le aminteam; iar seara coboră 
din creştetul munților umbre albastre. Arieşul îşi 


196 


sbăteă apele în vale. Mesteacănul dela poartă îşi 
răsuciă frunzele argintii la răsufletul vântului. 

Dar prietenul meu alunecă, povestind, la mărturi- 
siri. Întoarcerea nu i-a dat decât o bucurie înjumă- 
tăţită. 

Văzut de aproape, satul lui nu eră decât ceeace 
sunt toate. Câteva case de oameni nevoiaşi, legați 
de necazuri mărunte, storşi de micii tirani rurali: 
popă, învăţător, primar, jandarm, făceau cu toţii 
politică în lege. Oamenii, hărțuiţi dela unul la altul, 
nedumeriţi nu pricepeau decât că s'au mutat stă- 
pânii dela Pesta la Bucureşti. Prea mare deosebire 
n'aveau de unde descoperi. 

Se tânguiă prietenul meu, şi în umbrele înnop- 
tării din ce în ce mai negre, un surâs silnic îi chi- 
nuiă buzele... 


Într”a doua dimineaţă coboram un pripor printre 
fagi. Roua picurase, pe frunze, boabe străvezii. 

De sub feregile jilave, buratecii făceau a ploaie. 
O fetişcană cu marama albă culegea mure târzii, 
din rugii înfloriți a doua oară. Am întrebat-o pe 
unde coboară poteca mai deadreptul. Ridicându-şi 
ochii lucioşi ca păcura, îmi râse: 

— Că toate drumurile mi-s driepte, numai să ştii 
mere... 

— Şi numai să nu 'ntâlnesc în cale dimoni cu 
ochii ca păcura! încercai să glumesc. 


197 


Fetişcana mă privi țintă, îşi clătină coadele pe 
umeri şi întorcându-mi spatele, îşi văzu de mure, 
mânioasă. 

Nu mă lăsai bătut. 

— Frumoase mure, zic. Nu mi-i da una de-o 
poftă? 

— Frumoase, că li-a făcut Domnul. De dat? Ai 
mâini... Culege-ţi, pădurea-i împărătească... 

Hotărît, nu eră chip să-i mai smulg un surâs. 
M'am întors la ultimul mijloc, atotputernic cu fe- 
meile. 

— Frumoasă maramă! 

— Frumoasă mi-i, că de mânile miele mi-i lu- 
crată. 

— Şi frumos o ştii purtă... 

— Că n'oi purtă-o pentru Dumneata! 

— Se vede... 

— Bine că vezi! Ziceai că meri după mure. 

— Păi mi-ai tăiat pofta, încercai s'o înduioşez. 

— Las” că vouă vă triece "ndată! 

— Cui, „vouă”? 

— Vouă, din regat. 

— Apoi eu sunt din Abrud. Nici n'am văzut 
„regatul”, vrui so încerc. 

Mă fulgeră cu ochii întunecoşi şi ridicându-şi 
mâinile albe spre cer, se miră: 

— Bine ştiţi voi minți! Cum vă mai rabdă pă- 
mântul? 

Hotărît! mi-am zis, am dat peste cea mai îndră- 
cită femeie de pe Valea Arieşului. Mi-am luat ziua 


198 


bună supărat. M'a lăsat să mă depărtez câţiva paşi 
şi când să cotesc cărarea, îmi strigă: 

— Şi dumneata te-aliegi dieputat? 

M'am întors cu toată indignarea de simplu şi 
etern alegător. 

— Deputat? De unde-o scoseşi şi p'asta? 

— Altcum, ce caţi pe la noi? 

— Să văd locurile. Munţii. Să te văd culegând 
mure. Să nu-mi răspunzi la ziua bună... 

— No, că aieste-s poveşti. Dela voi n'au venit 
decât domni cari au spus că dau pământ, că schimbă 
creiţarii, că mută luna pe cer, numa să-i aleagă die- 
putați. Anvară o lună n'au mai sistat. Şi acuma 
cine drac îi mai vede? 

Astfel, în munţii Apuseni, am fost şi eu întâia 


oară, inocentă victimă a palavrelor electorale. 
x 


x x 


O săptămână am bătut munții, satele. Biserici 
ascunse în văgăuni, poieni cu otava fină şi cu tur- 
mele vitelor, care rumegă molcom, ridicând ochi 
indiferenți şi umezi, la pasul trecătorilor. Am legat 
vorbă cu munteni leiți ca ai noştri din munţii Su- 
cevei ori Neamţului. Doar mai închişi şi mai străini 
de cele ce se petrec dincolo de Cheia Turzii, de 
unde începe pentru dânşii altă lume. Despre ţară, 
legi, Bucureşti, n'au pătruns aci decât lucruri vagi, 
aproape ca din alt continent. 

Mi-au spus câteva necazuri: n'au păşuni înde- 
stule, prea multe amenzi, ar dori să aibă îngădueală 


199 


să fabrice ţuică, după cum spun cătanele că e voie 
în ţară. N'au porumb. Popa şi primarele se ceartă 
în fiecare zi, fac „politică”, oamenii stau flămânzi, 
pretorele nu coboară decât odată la trei luni, dă 
ordine să-i adune gâşte sau vine cu domnii la 
vânat. 

Mă rog, ca la noi, însfârşit. 

Iar prietenul meu, care ani de zile îmi zugrăvise 
aceste tărâmuri în colori de basme, ascultă po- 
somorît, sfărâmând între degete frunzele smulse 
dintr'o creangă. Nu mai îndrăzniă să ridice ochii în 
sus, spre culmile împădurite, peste care soarele 
tomnatec plimbă lumina palidă, ca o sfielnică des- 
mierdare. 


200 


TRIPTIC BASARABEAN 


p= Saharna, drumul urcă drept şi pietros 
printre vii. Schitul pitit după prunii livezilor 
şi chiliile săpate în stâncă, au rămas în urmă, stră- 
juite de un câine flocos, ce ne lătrà încă departe, 
neobosit şi duşman. 

Răsucit pe speteaza căruței, nu-mi puteam 
smulge ochii dela priveliştea din vale. Apele vinete, 
ale Nistrului se întunecau în asfinţit. Pe celălalt 
țărm, în Ucraina, un cal păşteă tihnit în tufişul de 
sălcii, şi lucrul mi se păreă anormal şi straniu, în- 
tr'un ținut unde ziarele mă învățaseră că e numai 
haos, sânge şi foc. 

În vârf, moş, Axinte opri caii mărunți să răsufle. 
Soarele se stinse deodată, înghiţit de nori. O adiere 
de vânt răsuflă neliniştită. lar noaptea cobori re- 
pede, a ploaie. 

— Are să ne ude o lecuţă pân'acasă. Noroc de 
burcă!... 

„Burca” eră mantaua moşneagului, şi mi-o spu- 
neă, să se răzbune astfel de îndărătnicia cu care la 


201 


amiază, înşelat de arşița soarelui, m'am împotrivit 
să arunc în căruţă, altă haină, decât mantaua de 
doc. l-am lăsat deci, satisfacția acestei uşoare răz- 
bunări. Ştiam bine că la cele dintâi picături are să 
mi-o pună pe a lui singur pe umeri, mulțumit să se 
adăpostească, după obiceiul cărăuşesc, cu gluga 
unui sac. Şi ca să-l îmbun, i-am întins o țigară de-a 
noastră, cu vârful aurit. 

O luă lacom, fluierând minunat printre dinți. 

— Hm! ia bun lucru. La voi toate bunătăţile, şi 
la noi, dincoa de Prut, mninica... 

L’am mustrat, cum se cuvine, pentru acest „din- 
coace”. I-am arătat că nu mai există „dincoace” şi 
„dincolo”, că suntem una, cu legi, drepturi şi în- 
datoriri la fel. Pe când şfichiuiă caii, tăcut, la drum, 
i-am zugrăvit  basarabeanului meu apropiata 
perspectivă a unui rai pământesc şi naţional român, 
care va luă ființă zămislit curând, acolo la sfatul 
înțelepților din Capitală. Iar când târziu am în- 
cheiat, convins că l-am câştigat cu basmele mele 
— căci basme erau — s'a întors arătându-mi cu 
biciuşca orizontul întunecat, spre Prut, de unde ful- 
gere luminoase se apropiau, odată cu furtuna: 

— Aieste's horbe! Di dincolo, voi ni-ţi trimite, 
ca şi pân'amu, nacealnici, Câ-ţi hi având pre mulți 
sâ vedi... 

Atât. Şi nu ştiu, de întunerec ori de grija ploii, 
fața i s'a împietrit deodată, posomorîtă şi duşmă- 
noasă... 


202 


II 


În ceardacul umbrit de vița sălbatecă acăţată pe 
sfori, gazda mea făceă toate onorurile ceaiului de 
dimineaţă. Pe masa cu faţa albă ca zăpada, iz- 
vorîseră ca din pământ toate bunătățile. Farfurii 
rotunde şi ovale, pahare mari şi mici; brânză, peşte, 
friptură, jambon, compot, şi un vin, şi un rachiu de 
drojdie! Iar în mijloc, sfârâiă samovarul uriaş, ca 
un motor sub presiune. E renumită doar ospi- 
talitatea basarabeană... 

Domnişoara Ania mă ameţise cu întrebările: — 
Cum e la Bucureşti? Au fost frumoase alergările? 
Ce fel de teatre sunt? Avem scriitori ca Artzibaşef, 
Cuprin, Cristowski Bunin, Cehov?... 

Şi mai ia o felie de jambon, şi puţin unt, şi un 
păhăruţ de vin, şi fructe... Straşnic ceai! Deaproape 
două ceasuri tot „gustam” de ici şi de colo. Înce- 
pusem a vedeă lumea în trandafiriu şi buzele căr- 
noase ale domnişoarei Ania, şi albul de porțelan al 
dinţilor, şi ochii cu priviri, pe rând: provocătoare, 
naive ori viclene, mă sfredeleau ca o arsură. Apoi 
când mă socoti îndestul de aprins, sbură de lângă 
mine, în casă, de unde izbucniră acordurile unui 
clavir. 

Andrei Simionovici împinse până la mine o cutie 
de țigări, şi mă îndemnă să deşert încă un pahar de 
vin, ultimul. Fusese tot timpul tăcut, îl rodeă un 
cuvânt, pe care 1-l ghiceam fluturând pe buze. 


203 


I-am deschis dar calea, invidiindu-i tihna în care 
trăeşte, belşugul fără seamăn, gospodăria scăpată 
ca prin minune de prădăciunile „slobodne:”. 

— Ce rai, ce mai frumusețe! sfârşii, îndreptând 
mâna spre iazul care luciă printre pomi, în fundul 
livezi. 

— Rai? Nu! îmi răspunse Andrei Simionovici. 
Raiul i-aici în suflet; şi în sufletul nostru-i în- 
tunerec ca moartea. Sunt Moldovan, şi iată că după 
doi ani, n'am mulțămire dela Moldova. Stăpânirea 
voastră-i ca şi-a Muscalilor. Noi am dus pe tărâ- 
murile aieste, departe de târguri şi fără drumuri, o 
vieaţă tihnită ca la începutul lumii. Dacă ne plă- 
tiam dările, nu ne turbură nimeni. Trăiam şi mu- 
riam în pace. Ne lăsau toți în plata domnului.... De 
când ați venit, i-o frământare, şi-o nemulțămire, şi 
necazuri, par'că se fierbe lumea dela început. 

Andrei Simionovici tăcă mâhnit. Domnişoara A- 
nie se furişase lângă mine şi iarăş ascultă, cu bu- 
zele strânse, cu bărbia prinsă în pumn. O rază de 
soare răzbi prin desişul de frunze, jucă pe cristalul 
paharelor, şi toți o urmăream muţi, cu gândurile în 
altă parte, înstrăinaţi deodată. 

Vântul trecu printre noi, ca o presimţire. 


MI 


Prin geamul deschis, zorile se desluşiau albastre. 
Vasca dădu perdelele în lături. Cu degetul la buze, 
ne făcu semn să tăcem. Ciripeau rândunelele... Un 


204 


val de aer, năvăli umed de rouă, înviorat, măturând 
fumul înăcrit al ţigărilor. 

Peste o oră plecam. 

Şi după prietenii aceştia de câteva zile, ai în- 
tâmplării, aveam o părere de rău, pe care de mult 
n'am mai cunoscut-o. 

Plecam. Două luni colindasem ținuturile Basara- 
biei, sdruncinat în căruţe primitive, purtat în tre- 
nuri leneşe, dus în trăsuri cu cai sprinteni. Am ră- 
tăcit fără ţel, cercetând oameni şi locuri. Nicăiri, 
nici în Ardealul cu nesfârşite păduri de basme, nici 
în Bucovina cea cu dealurile ei împodobite ca o 
grădină, n'am întâlnit mai chinuite şi mai adânci 
suflete, ca în ţinuturile acestei Californii sălbatece 
încă. De nicăiri nu m'am despărțit cu o smulgere 
mai dureroasă. Căutam un cuvânt duios de plecare, 
pentru aceşti oameni, care, ciudat, ca şi cum nu 
mi-ar fi fraţi, mi-au vorbit o noapte întreagă despre 
toate, numai despre slujbe şi lefuri, nu... 

Vasca se”ntoarse dela fereastră, suflă în lampă. 
În lumina albăstrie a dimineţii, figurile noastre a- 
veau o înfăţişare lividă, de conspiratori. 

— Ca în mansarda noastră din Alexandrowskaia, 
la Moscova! îmi rosti cineva gândul. 

De ce n'am găsit atunci cuvântul de despărţire? 
De ce acum, după ani, când răsfoesc aceste file 
îngălbenite, creşte în mine o mustrare, ca în vi- 
surile cele rele, când țintuit priveşti cum se înneacă 
un frate, şi mâna nu i-o poţi întinde? 


205 


VERA ARCADIEVNA 


ŞI în noaptea asta am auzit plângând cocorii... 

lar astăzi dimineață mi-am găsit grădina ar- 
gintată de brumă. Pe o floare veştedă de toamnă un 
fluture albastru sgribuliă cu aripile lipite, înghețat. 
Cea dintâi suflare a dimineţii l-a desprins fără 
vieaţă. Octomvrie a cernut neguri în văi. Pădurea 
fumurie şi-a împrăştiat frunzele în câteva nopți. 

De ce m'am trezit pe buze cu un nume uitat de 
mult? Vera Arcadievna, Vera Arcadievna!... 

Ca şi acum plecau cocorii, bruma pudra flori 
ofilite, fluturii târzii îşi sbăteau aripi muribunde. În 
oraşul tinereței noastre, apăruse atunci pe cu- 
luoarele facultăţii, unde ne-am ros şi noi odinioară 
coatele, o străină ciudată. Fugită din ţara cu stepe 
bătute de crivăţ, cu închisori de piatră şi cu man- 
sarde unde studenţi nebuni urziau comploturi şi 
asasinate; — rusoaica aceea cu părul roşu, cu ochii 
albaştri şi nevinovaţi de copil, ne turburase pe toţi, 
cari răsfoisem fugar cărțile lui Kropotchin, 
Bacunin ori Jean Grave. Aduceă cu dânsa sufletul 
neastâmpărat al imperiului cu spânzurători; şi în 
câteva săptămâni, o duzină de români blazaţi şi 


206 


ironici au fost convertiți sumar. Nu mai vorbiau 
decât de revoluţia socială, de moartea burgheziei, 
de apropiata justiție a proletariatului... În camerile 
sărăciei noastre volumele lui Samain şi Heredia se 
prăfuiau. Alte cărți noui, cu coperta însângerată, le 
luaseră locul... În cafenele, complicatele desbateri 
estetice nu mai entuziasmau decât câţiva tineri cu 
părul hirsut. Glasurile profeților cari prevestiau 
ruina societăţii, izbucniau detunătoare, dominând 
şoaptele consumatorilor paşnici... 

Vera Arcadievna, ce minune făcuseşi cu sufletele 
noastre de timpuriu înghețate! 

Dar într'o dimineață de toamnă, când rătăceam 
amândoi în grădina cu frunzele scuturate, desgro- 
pând cărțile nu ştiu cărui proscris al Rusiei, Vera 
Arcadievna se opri obosită. Pe o bancă de sub teiul 
desfrunzit, îşi ghemui trupul înfrigurat şi sfă- 
râmând cu degetele fine ciucurii unei crizanteme 
care se risipi, îmi destăinui alte dureri. Eră singură. 
Desamăgită. Prea depărtată de tovarăşii cari ră- 
măseseră la „datorie”. În noi nu găsise decât prie- 
teni vremelnici şi superficiali. Ne entuziasmam 
prea repede. Ne ameţiă numai mirajul cuvintelor. 
Avem alte suflete: străine, uşuratece, goale, 
egoiste. 

Vera Arcadievna îşi aduse aminte că e femeie, şi 
singură. Plânse. Vântul înfioră pe alee frunzele 
uscate. În deal, la cazarmă o goarnă sună metalic. 


207 


De ce i-am încleştat atunci degetele subțiri în 
mâna mea, unde se sbăteau fricoase şi neliniştite ca 
aripile unei pasări prizoniere? 

Odată cu cei dintâi fulgi, Vera Arcadievna a 
plecat spre Şviţera, unde o chemau alți prieteni, 
mai puţin uşurateci. Eră o dimineaţă înfrigurată 
când am întovărăşit-o singur la gară. Pe peronul 
ud, vântul şueră pustiu, rostogolind foi de hârtie. 
Uşile trântite detunau în încăperile goale. Câţiva 
călători sgribuliţi... Ce singur şi trist m'am întors 
pe străzile glodoase, strângând în neştire în mână, 
floarea albă pe care am uitat să i-o prind la pieptul 
ei mic! 

Entuziasmul nostru revoluţionar s'a potolit apoi 
curând. Ne-am regăsit cărțile dragi de odinioară. 
Tomurile cu coperta roşie au rătăcit în fundul raf- 
turilor, şi-au răsucit foile necercetate. Într'o bună 
zi au luat drumul anticăriilor. Amintirea călătoarei 
s'a şters... Într'această dimineaţă cu brumă, cu 
flori veştede şi cu frunze risipite de vânt, din ce 
adâncuri adormite, regretul târziu m'a chinuit o 
clipă? 

Şi de ce numele ei, acum când paradisul Verei 
Arcadievna s'a împlinit; de ce îmi aminteşte brutal, 
fecioria copilelor sfâşiată de dorinţa beată a unui 
soldat leton? 


208 


STEJARUL DE PE CULME 


p: creasta rotundă a dealului, un stejar sin- 
guratec sprijină bolta cerului ca o colonadă. E 
bătrân; poate supraviețuitorul unei păduri ce de 
mult nu mai este. E obosit, căci în fiecare primă- 
vară, mugurii plesnesc din ce în ce mai târziu, și, 
din ce în ce mai de vreme, toamna-i rugineşte frun- 
zele. lar vântul, în fiecare an îi frânge crengi us- 
cate, din ce în ce mai multe... 

Până la stejarul acesta întunecat, unde copil, cre- 
deam că se reazimă cerul ca o cupolă de sticlă, îmi 
plimb uneori seara, singurătatea. Poteca suie prin- 
tre ogoare ghiftuite de ploi. Un răsuflet de vânt se 
strecoară umed, tremură frunza porumbului cu un 
fâşiit sonor, risipeşte mireasma fânaţului cosit 
departe, în vale. Şi soarele coboară într'o tăcere 
care nelinişteşte gâzele. 

Acolo sus, învăţ a uită. Căci amintirea ucigătoa- 
rei voastre inutilități, din care am gustat şi eu 
cândva, mă devoră uneori... Amăgirea voastră mă 
rechiamă încă. lar singurătatea mă înfioară ca 
moartea. 

Stejarul cu trunchiul torturat de furtuni, mă pri- 
meşte atunci sub frunzişul lui ca într'un adăpost 


209 


familiar. El mă întoarce cu ani în urmă, când lumea 
sfârşiă la dunga vânătă a pădurii; când nu gustasem 
încă din băutura amară a himerelor voastre. 
Întinerit, simt alt sânge, mai vioiu, pulsân- du-mi 
în artere. Un optimism timid şi neîndemâ- natec, 
încolțeşte iar de sub cenuşa trecutului. 

Şi atunci îmi apăreți deodată atât de departe, şi 
atât de neînsemnaţi, şi svârcolirile voastre atât de 
zădarnice! Cu ochii cuprind toată valea desfăşurată 
la picioarele mele ca un covor policrom, fertil ca 
un ţinut binecuvântat. Apele Moldovei îşi sting 
lucirile învăluite în neguri. Copacii înalță departe 
umbre romantice, ca în peisagiile divinului Corot... 

Ce tihnă şi ce măreție aci, în ceasul acesta când 
la voi, acolo, se aprind luminile vitrinilor, gem ca- 
fenelele, se”nşiruie procesiunea echipagiilor, se re- 
varsă trecători prea mulți pentru trotoarele neîn- 
căpătoare, şi când larma mulțimii e tăiată de stri- 
gătele vânzătorilor de ziare, ce vă aruncă ultima 
ediție cu proaspetele ştiri de senzaţie. 

Socotiţi voi acolo, că înțelegeți, deslegați şi câr- 
muiți mersul vremurilor. Credeţi că în mâna voastră 
e cuțitul şi pâinea. Că în babilonica voastră Capi- 
tală se hotăreşte soarta milioanelor de oameni, cari, 
tăcuți în acest ceas, ignorându-vă cu nepăsare, 
merg la odihnă. Credeţi că fără voi, dacă o ploaie 
de sulf şi de foc v'ar mistui cu cafenele, cu cabare- 
tele, cu Camera şi cu Ministerele voastre cu tot, ca 
odinioară biblica Sodomă; credeţi, că toată vieaţa 
acestei țări s'ar opri brusc, paralizată. Şi această 


210 


amăgire, vă susține cu fragile cârji sufletele voastre 
fără alt reazim. 

lată însă că holdele îşi leagănă spicul superb, 
pomii rodesc şi florile fâneţelor îmbălsămează dar- 
nic văzduhul: departe de voi şi fără voi. lată că aci, 
şi pretutindeni, în cel mai îndepărtat cătun; 
într'această înserare, atâtea şi atâtea milioane de 
oameni îşi încheie ziua cu o împăcare sufletească, 
primitivă recunosc, naivă recunosc, mărginită 
poate, recunosc; dar pe care vă compătimesc că nu 
veți bănui-o niciodată. Cu ce mulțumire vă 
aruncaţi voi obosiţi, în aşternutul unde vă aşteaptă 
o noapte cu visuri rele, ce vă prelungeşte şi prin 
somn svârcolirea de fiecare zi? Cu ce surâs de 
mulţumire şi încredere, veţi începe ziua, mâine 
dimineaţă, înainte de a vă lăsă înghițiţi de 
frământarea stearpă a Capitalei voastre?... 

Stejar bătrân, ce cuminte înţelepciune învăţ sub 
bolta frunzişului tău încrestat! Ce lecuit de rătăciri 
păşesc îndărăt, spre căsuţa cu muşcate roşii la fe- 
reastră, la cuibul cenuşiu sub streaşina unde doar- 
me perechea mea de rândunele, la câinele ce mă 
aşteaptă în poartă răbdător şi cu ochii iubitori, ca 
nici un prieten alt. 

Şi cu câtă tihnă voiu deschide diseară cartea lui 
Carlyle, la pagina celor două mari tăceri: a stelelor 
tăcute, de deasupra noastră, mormintelor tăcute ce 
aşteaptă dedesubt... 


211 


EDITURA LIBRĂRIEI SOCEC & Co, S. A. 


„OPERE COMPLECTE | 
DELAVRANCEA 


AU APĂRUT: $ 3 A 
APUS DE INTRE VIS mă 


SOARE ȘIVIAŢĂ 24 
Dramă istorică Nuvele = 


VIFORUL PATRIA ŞI: 
Dramă istorică PATRIOTIS UL | 
k | 
| 


$ 4 À HAGI-TUDOSES A] 


Tipuri şi Moravuri J 4 


k uE 
VOR APĂREA: A Sa 
LUCEAFĂRUL TRUBADURUL +~ A 

IRINEL LINIŞTE | | 

STĂPÂNEA ODATĂ ! 
"> STUDII ŞI PORTRETE LITERARE | 
DISCURSURI POLITICE i 


~ [si 
+ 


„+ Lei 60,— 


Îi e 


212