Mihail Sadoveanu — Uvar

Mihail Sadoveanu 
UVAR 


l, 

Încă de atunci prietinul meu profesorul, despre care e vorba în 
această istorizire, ru-a relatat o întârnplare a părinților lui. Cura 
avea obiceiul, a pus în ceea ce-mi spunea amănunte interesante şi 
oarecare umor, fără a-gi sirnți întru nirmie înlănțuit destinul de acest 
fapt divers, Alte fapte le-am aflat de la inginerul rus; la altele arn 
participat eu însumi, asupra seriei, însă, inclin a crede că stăpânea 
ceva în afară de noi oameni, 

Era în 1917, toamna, într-un sat de cătră munte. 

Lumea se deprinsese cu năcazurile şi cu veştile de la război. Din 
când în când treceau coloane de rugi înspre întăriturile din Carpaţi, 
acolo în sat la Roznov, însă, nu se opreau,. În serile limpezi de 
zeptemvrie, femeile şi copiii iegeau pe prispe şi în cerdacuri, ca să 
asculte în depărtăn pulsația tunurilor, ca din mmăruntaiele 
pământului. Cu toate tulburările, nelinighile, forurile zi molrmnele, 
satul îşi ducea fără prea mare zdruncin mața la malul Bistriţei, 
când, într-o noapte, s-a petrecut între neamurile prietinului meu un 
lucru dintre cele mai ciudate. 

Ca de abicei, părinţu profesorului, oameni thniți ai blaţiru, se 
culcaseră odată cu găimle. După cântarea întâia a cucogilor, 
bătrâna, cu urechea mau ascuțită, se richeoase în capul oaselar, 


IF FE] d Li E Ă : 


Mihail Sadoveanu 


U VAR 


[. 

Încă de atunci prietinul meu profesorul, despre care e 
vorba în această istorisire, mi-a relatat o întâmplare a 
părinţilor lui. Cum avea obiceiul, a pus în ceea ce-mi spunea 
amănunte interesante şi oarecare umor, fără a-şi simţi întru 
nimic înlănţuit destinul de acest fapt divers. Alte fapte le-am 
aflat de la inginerul rus; la altele am participat eu însumi; 
asupra seriei, însă, înclin a crede că stăpânea ceva în afară 
de noi oamenii. 

Era în 1917, toamna, într-un sat de cătră munte. 

Lumea se deprinsese cu năcazurile şi cu veştile de la 
război. Din când în când treceau coloane de ruşi înspre 
întăriturile din Carpaţi; acolo în sat la Roznov, însă, nu se 
opreau. În serile limpezi de septemvrie, femeile şi copiii 
ieşeau pe prispe şi în cerdacuri, ca să asculte în depărtări 
pulsaţia tunurilor, ca din măruntaiele pământului. Cu toate 
tulburările, neliniştile, fiorurile şi molimele, satul îşi ducea 
fără prea mare zdruncin viaţa la malul Bistriţei, când, într-o 
noapte, s-a petrecut între neamurile prietinului meu un 
lucru dintre cele mai ciudate. 

Ca de obicei, părinţii profesorului, oameni tihniţi şi blajini, 
se culcaseră odată cu găinile. După cântarea întâia a 
cucoşilor, bătrâna, cu urechea mai ascuţită, se ridicase în 
capul oaselor, pândind un zvon care se iscase în vecini. Nu 
desluşea ce-ar putea să fie. Stătu aşa o vreme, cu tâmpla 
aplecată, apoi cobori din pat ca să sporească lumina 


candelei. Dădu la o parte perdeluţele şi-şi vâri nasul în 
fereastră. Bătrânul sforăia uşor pe patul de lângă sobă. 

Ce putea să fie? Umblau paşi pe-afară; se amestecau 
glasuri. 

„Să ştii că au venit iar moscalii, cugeta bătrâna. De nu mi- 
ar fura purcelul. De nu s-ar sui în pod, să găsească, după 
hogeag, clondirul de rachiu. Varvarii aceştia sunt în stare să 
facă toate blăstămăţiile”. 

Pe când descânta singură, se auziră la uşa de afară, 
dincolo de tindă, bocănituri. 

„Nu-s ruşii, îşi făcu socoteală bătrâna, pentru că ei dau cu 
picioarele şi cu stratul puştii, suduind. Aceştia văd că bat 
oarecum cuviincios. lrebuie să fie creştini de-ai noştri.” 

— Staţi, staţi! zise ea, trecând în tindă. Care-i acolo? Ce 
este? 

Nişte mormăieli, din care nu putea desluşi cu desăvârşire 
nimic, se învălmăşiră dincolo de uşă, pe urmă stătură. 

— Care-i acolo? 

Murmurul se stârni iar. Acuma înţelegea bine că nu-i vorbă 
moldovenească. Cineva bătu iarăşi în uşă, nu cu îndârjire, 
nici nu nerăbdare. 

„Apoi tot nu-s moscali, se încredința pe sine însăşi, cu 
oarecare mulţămire, mătuşa Verona. Cugetând bine, nu pot 
fi nici soldaţi de-ai noştri. Las” că i-aş înţelege, chiar dacă s- 
ar strâmba bolborosind păsăreşte; dar afară de asta nu s-ar 
fi putut stăpâni atâta vreme fără izbituri şi sudălmi. Întru 
acest nărav, ai noştri îs mai viteji şi decât ruşii. Poate nu 
desluşesc eu bine, ş-a fi fiind cineva tot din sat; mă chiamă 
la vreo nepoată, ori la vreo fină. Cere intrare pe lumea asta 
încă vreun năcăjit, neştiind de blăstămul omenirii, în care 
trăim. Ma bine ar fi fost să nu vie. 

— Care-i acolo? 

— Kitai, kitai! tresăriră nişte glasuri ascuţite, dincolo de 
uşă. 

— Vai de mine şi de mine! lot moscalii trebuie să fie. 
Scoală, omule, şi nu mai dormi. Vină încoace şi vezi ce este. 


Auzi că vor să ne taie. 

— Kitai, kitai! chelălăiau glasurile de afară. 

Moşneagul veni şi întinse şi el urechea. Dădu nedumerit 
din cap. 

— Nu se arată să fie ruşi. Or fi fiind alte lighioi, de care s-a 
umplut acuma ţara. Care-i acolo, măi? răcni el cu semeţie şi 
puse mâna pe furca din cotlon. 

— Kitai! 

— 'Ţi-am spus eu, moşnege. 

— Tu taci din gura, măi femeie. Nu mai taie ei nici pe 
dracu! Care kitai, bre? 

Cei de afară şopoteau. Se sfătuiau, nu ştiau ce să 
răspundă. Atunci bătrânul, care era cărturar vechi şi dascăl 
la biserică, îşi aduse aminte de un înţeles tulbure al acestui 
cuvânt. 'Trase zăvorul, smunci uşa şi aplecă furca. 

— Care-i acolo? Fă înapoi, că te străpung în ochi. 

Bătrâna îndrăzni să întindă capul pe după umărul lui şi 
văzu, la lumina fânarelor pe care străinii le ridicaseră 
deodată în sus, mondire întunecate, dar obrazuri 
prietinoase. Erau însă nişte obrazuri cum nu mai văzuse de 
când trăia pe lumea asta: cu nasurile turtite, cu ochii 
piezişi, cu bărbile spânatice. 

— Acegştia-s de la Sibir, zise bătrânul fără să se teamă. 

— Sibir, Sibir! răspunseră străinii. 

Bătrâna pricepea şi ea că-s oameni de departe, din vreo 
sălbătăcie de la marginea pământului; dar nu se arătau cu 
nici un fel de duşmănie. Erau şapte. Acuma stăteau liniştiţi, 
şi unul din ei, care părea mai deştept, se grămădea spre 
stăpânii casei, făcând felurite semne: să fie lăsaţi să intre, 
să se culce jos, să-şi plece tâmplele pe ceva. De mâncare n- 
au nevoie: au trăistile pline la şold - le băteau cu pumnii. N- 
au nevoie de băutură; au bidoane pline: le zgâlţâiau. Le 
trebuie numai hodină; vin de departe, de departe... 

Cel care grăia arăta cu mâna în urmă, peste capete, în 
întuneric. 


— Vai de steaua voastră! le zise cu milă dascălul Ion, Hai, 
intraţi aicea în tindă. Tu, Veronă, aprinde-le focul în vatră. 

Dintrodată acei străini de la marginea lumii s-au 
împrietinit cu bătrânii de la Roznov şi au început a vorbi în 
limbi deosebite, fără să se priceapă de loc. Bătrânul asculta 
cu atenţie, apoi scutura din cap râzând, lepădând la o parte 
cu palma vălmăşagul de vorbe care-l învăluia. Spunea şi el 
ceva şi scuturau din cap kitaii. Râdeau şi ei, căscând nişte 
fălci cât gura cuptorului. Bătrâna se retrăsese cătră icoane, 
făcându-şi cruce şi stupind în sân. 

Aceasta a fost intrarea chinezilor în sat la Roznov, într-o 
noapte rece de toamnă. Erau bărbaţi din provinciile asiatice 
de la Amur şi din alte părţi; între ei erau amestecați nomazi 
de pe Obi, alţii din cercul polar. Fuseseră ridicaţi de 
autorităţile împărăteşti şi trimeşi în Carpaţi, să sape 
tranşee. 

În tot satul a fost în noaptea aceea zvon, însă nicăieri nu s- 
a întâmplat nici o răutate. Numai femeile s-au spăriat întâi, 
dar pe urmă le-a trecut, şi au râs de asemenea arătări ca de 
pe tărâmul celalalt. 

A doua zi dimineaţa, când au ieşit localnicii în priveală, au 
văzut cu adevărat minune. De pe prispe, din tinzi şi din şuri 
kitaii se târâiseră pe cele dintâi raze ale soarelui, se 
căţăraseră în toţi prunii de prin toate grădinile şi mâncau 
cu grabă şi cu lăcomie poamele. În uniformele lor albastre, 
păreau nişte omizi fantastice. Au înghiţit toate prunele, cu 
tot cu sâmburi, apoi s-au coborât rânjind cătră copii şi 
muieri şi bătându-se cu palmele peste pântece. 

Asta a fost prima ispravă a lor, faţă de care dascălul Ion nu 
s-a arătat prea supărat. El era împăcat că are de-a face cu 
oameni blajini: Mâncaseră prunele, dar nu dărâmaseră 
pomii. 

— Să-i bată Dumnezeu! zicea mătuşa Verona, întorcând 
obrazul într-o parte şi strimbându-şi gura. 

— Nici rachiu n-au cerut, urmă dascălul; n-au furat nici 
slănina din pod, nu le trebuie nici mămăligă, sunt şi ei nişte 


făpturi a lui Dumnezeu. 

— Mai bine ar fi rămas acolo, sub pământ, mormăi 
bătrâna. 

— Unde sub pământ? 

— Ce? Nu ştii? Aiştia se trag din căpcăuni şi trăiesc sub 
pământ. Nu se închină, nici se spală. Aiştia-s de cei care 
fură copii şi-i mănâncă nefripţi. 

— De unde ai auzit, femeie, asemenea bazaconii? 

— Am auzit. Cum s-a ridicat soarele la amiază, ne-au şi 
picat veşti din alte părţi. Deocamdată ne-au mâncat perjele, 
pe urmă au să ne roadă şi părul din cap. 

— Dar de copii cine ţi-a spus? 

— Care copii? 

— De copii, cum că-i frig şi-i mănâncă. 

— N-am spus că-i frig. 

— Dar ai spus că-i mănâncă. Cine ţi-a spus? 

— Nu mi-a spus nimeni, dar aşa trebuie să fie, după cum 
ceteşti şi dumneata prin cărţi despre limbile păgâne. 

Spaima aceasta ascunsă a stăruit în sat toată ziua, şi 
gospodinele şi-au ascuns în pod odraslele. Dar înainte de 
asfinţitul soarelui, câţiva kitai iscodind, au găsit câţiva din 
aceşti pui de om şi i-au coborât la porţi, purtându-i în braţe. 
Îi mângâiau pe capetele bălane, le dădeau bucățele de 
zahăr. 

Îndată femeile s-au îmblânzit. Sara, s-au aprins focuri în 
ogrăzi şi localnicii au învăţat pe kitai să mănânce porumbi 
târzii copţi. 

Dascălul Ion se fălea că el ştia mai dinainte, din cărţile lui, 
că asemenea prepusuri despre străini nu pot fi decât 
zvonuri proaste. Au să mănânce păpuşoii târzii de prin 
grădini, cum au mâncat poamele, dar de asta nu-i nici o 
supărare; să fim noi sănătoşi şi s-ajungem cu bine la 
primăvară, să sămănăm alţii. Aceştia-s oameni din pustie şi 
au venit flămânzi; altă pricină nu-i. 

Într-adevăr, kitaii n-au săvârşit stricăciuni, fără decât au 
ros păpuşoii; pe urmă au cules toate ouăle clocite de prin 


cuibare; după aceea au fiert în căzănelele lor mâncăruri 
misterioase, a căror compoziţie oamenii n-au înţeles-o decât 
după ce au băgat de samă că li se împuţinează de lângă 
casă căţeii şi mâţele. 

Când au plecat străinii, femeile au rămas povestind o 
săptămână încheiată, unele făcându-şi cruce cu uimire, 
altele stupind cu greață... Dascălul Ion îi liniştea pe toţi 
arătându-le că, în cărţile lui filosofeşti, se spune despre asta 
şi că el n-are nici o mirare. 

— Unele seminţii de oameni mănâncă miel; altele mănâncă 
mâţă. Fiecare cu mâncarea lui, precum i-a poruncit 
Domnul-Dumnezeu. 

Bărbaţii au înţeles acest adevăr şi s-au liniştit, dar femeilor 
le-a fost greață patruzeci de zile. 

II. 

Cum e astăzi au trecut trupe şi coloane spre munţi; cum e 
poimâni, au început a se învârteji îndărăt. Erau împinse de 
regimentele răzvrătite de pe front. Sovietele de soldaţi 
luaseră comanda înlocuind stăpânirea veche, şi acuma toate 
oştirile cenuşii se învăluiau unele după altele, ca stolurile de 
ciori înaintea viscolului. În toată valea Bistriţei erau huruiri 
de căruţe, chesoane şi tunuri, tropote şi nechezări de cai, 
cântece trăgănate de stepă, chiote de bucurie, clocot de 
ecouri împrăştiate în toate văile. 

Dascălul Ion şi mătuşa Vorona ieşiseră în cerdac şi priveau 
aţintit, cu braţele încrucişate, înspre podul Bistriţei. Acolo 
nu-şi mai găseau rând convoiurile, într-un furnicar neostoit 
şi o fierbere neîntreruptă de glasuri. 

Viermătul de oameni şi amestecul coloanelor se petreceau 
fără contenire, în vârtejuri de pulberi. Toată oastea 
rusească grămădită pe front se rupsese din disciplină, şi 
acuma se revărsa fără frâu, înspre zări nedesluşite, de 
fericire şi libertate. Pe când roiurile acestea cenuşii se 
frământau ca să se desfacă din munţi şi din văi înguste spre 
orizonturile cele fără de sfârşit ale Răsăritului, stoluri iuți 


de soldaţi pământeni treceau Bistriţa mai la vale, pe poduri 
de plute, ca să se suie în munte, la întăriturile părăsite. 

Ruşii îi vedeau de pe caii lor şi din căruţe şi hohoteau 
făcând gesturi de dispreţ şi în acelaşi timp de renunțare. 

— Mai bine să se întoarcă şi aceia acasă. Dacă ne ducem 
noi, stă războiul; de acuma-i pace! 

— Într-adevăr, aşa să fie? se bucura, cu îndoială, bătrâna. 

— Asta numai Dumnezeu poate şti, răspunse filosofic 
dascălul Ion. Da! Da! se întoarse el apoi cătră moscalii care 
se învăluiau pe drum, dincolo de hudiţă, urlând şi agitând 
şepcile; da! da! svoboda! mir! răspublica! şi se silea şi el să 
râdă cătră rânjetele căscate ale mulţimii. 

— Ducă-se pe pustii locuri! se scutură mătuşa Verona. 

Ziua de toamnă era senină, fără nici un nour. Aerul, 
limpede ca un cristal. Pădurile dinspre munte păreau 
apropiate; zarea câmpiei n-avea, în fundul cel mai depărtat, 
decât o uşoară pâclă. Părea o zi dumnezeiască de 
sărbătoare şi de linişte; totuşi, ulițele satului păreau bătute 
de viscol şi frământate de munci. Toată lumea era în păr la 
porţi şi în ogrăzi, păzindu-şi vitele şi strânsura. Dar oştirea 
dezlănţuită n-avea nevoie să se încarce, cu nimic dintr-al 
pământenilor; dimpotrivă, se ducea scuturându-se de toate. 
Oamenii îi aşteptau să treacă şi să se depărteze, ca să poată 
culege, din şanţuri, felurite unelte şi cioveie. Primarele 
hotărâse că armele le adună stăpânirea. Nici arme nu le 
mai trebuiau. Lumea şi viaţa erau ale lor. Nu le mai 
trebuiau armele mai ales după ce îndeplineau una din acele 
porunci a suferinţii lor, una din acele zvârcoliri de stihie, a 
căror taină o avea închisă în el numai apocalipsul bătrânului 
dascăl Ion. Dincolo de Bistriţa, cu jumătate de ceas mai 
nainte, se auziseră, în două răstimpuri, împuşcături. 
Valurile de mulţime scăzuseră, apoi sporiseră iar la podul 
de peste râu. Bătrâna nu întreba ce sunt acele împuşcături; 
bătrânul tăcuse. Privind la toate cu luare-aminte, urechea 
lor urmau să o aibă atentă spre acele zgomote seci ca 


ruperi de vreascuri, pe care le bănuiau iar că se pregătesc 
şi le aşteptau iar să le străpungă urechile până în inimă. 

Pe hudiţa lor intră deodată în pripă şi în fugă aplecată un 
ostaş mărunt, fără arme, numai cu taşca şi bidonul aninate 
în curele încrucişate şi zbătându-se la coapse. Îl urma de 
aproape un ofiţer, după cât se vedea, tânăr şi subţiratic, cu 
capul gol, cu revolver la centură, fără sabie. Purta în mâna 
dreaptă o cravaşa cu care tăia într-una aerul în mers. 

Casa bătrânilor era în fundul hudiţei, la treizeci de paşi 
departe de drum şi de cursul mulţimii. 

Îndată ce se apropie de poartă oşteanul cel mărunt care 
venea întâi, bătrâna păru a-l cunoaşte. 

— Să ştii, omule, că acesta e unul din kitaii care au fost la 
noi în noaptea aceea... 

— Se poate, răspunse dascălul. Nu mi-am pus ochelarii, 
dar tot îl văd. E cel care nu grăia nici un fel de limbă şi 
stătea deopaile de ceilalţi. 

Străinul scutură poarta şi strigă cu grabă, ca şi cum ar fi 
cerut ajutor: 

— Uvar! Uvar! 

— Aşa spunea că-l chiamă, lămuri bătrâna. 

— Într-adevăr, încuviinţă dascălul, aşa i-i numele; altă 
vorbă n-am putut nici într-un chip desluşi de la el. 

Deschide poarta! strigă el străinului, făcându-i semne cu 
mânile. 

Oşteanul cel scund deschise poarta. Ofiţerul cu cravaşa îl 
ajunse din urmă; el se feri, făcându-i loc să treacă. 

O clipă, cât mai avură vreme să-l privească, bătrânii 
putură vedea un obraz oacheş, cu buzele strânse şi genele 
neguroase. Un obraz cu trăsături subţiri şi aproape 
femeieşti. Era un tânăr care nu părea să aibă mai mult de 
douăzeci şi cinci de ani. 

În hudiţă, pe urmele celor doi, dintr-odată se năpustiră 
zece ori doisprezece soldaţi, urlând ca într-o beţie mânioasă 
şi scuturând deasupra capetelor săbii încovoiate. La zece 


paşi după aceştia veneau alţi patru-cinci soldaţi, descheiaţi 
şi descătărămaţi, cu puşti. 

Cei cu săbiile urlau, suduiau şi porunceau ceva, 
amestecându-şi glasurile răguşite. 

Uvar poftea pe tinerel să treacă şi să intre la adăpost. 
Putea să se strecoare în beci, putea să sară într-o grădină şi 
de acolo în alta, până la dumbrava de lângă apă. Toate 
acestea părea a le socoti Uvar, care cunoştea locul. Le 
judecă dintr-o privire şi ofiţerul, dar nu se folosi de îndemn. 
Ca şi cum l-ar fi împuns pe la spate urletele şi injuriile 
urmăritorilor, se răsuci deodată, se întoarse drept, îi privi 
aprig, cu fruntea puţin aplecată. Grupul se opri brusc, la 
cinci paşi. Cei din urmă îşi domoliră mersul, ca şi cum li s-ar 
fi discordat genunchii. Ofiţerul rosti scurt ceva, o întrebare 
ascuţită. Apoi se mişcă repede, înălţă cravaşa şi lovi de 
câteva ori. Cu săbiile în mână, soldaţii îşi fereau capetele 
când cătră un umăr, când cătră celalalt; câţiva se întoarseră 
în loc. 

— Plecaţi! le strigă ofiţerul, săgetând asupra lor braţul. 
Soldaţii şovăiră. Ofiţerul le întoarse spatele. Uvar intrase în 
ogradă şi arătă cătră bătrâni un râs tăcut, cu dinţii albi şi 
buzele întinse. 

Din grupul al doilea al urmăritorilor se desfăcură deodată 
doi, care se îndemnau unul pe altul ghiontindu-se; ridicară 
puştile şi fulgerară pe ofiţer din spate. Odată cu pocnetul 
carabinelor, ofiţerul căzu grămadă. Cei cu săbiile se 
năpustiră şi-l loviră. Îl izbiră cu picioarele şi-l întoarseră cu 
faţa în sus. Era sfârşit, nu mai mişca; unul dintre cei cu 
armele se apropie cel din urmă şi-l mai străpunse cu un 
glonte. 

Dând din mâni, întorcând nasurile unul cătră altul, vorbind 
şi strigând neînțeles, se retraseră cu toţii, fără să mai 
privească înapoi. 

Uvar, din ascunzişul lui de după şură, întinse gâtul, 
cercetă cu ochii, trase cu urechea, apoi ieşi strecurându-se 


grabnic până la mort şi rămase neclintit asupra lui, ca şi 
cum l-ar fi mirosit. 

Bătrânii încă nu-şi veniseră în fire. Se uitau unul la altul cu 
obrazurile pălite, apoi iar întoarseră priviri înfricoşate spre 
poartă. 

Bătrâna răsuflă silnic de câteva ori şi începu a blăstăma, 
apăsându-şi tâmplele cu pumnii: 

— Vai! nu i-ar mai răbda Dumnezeu şi Maica Domnului! 
Cum au putut ei prigoni un asemenea tânăr! cum au putut 
să-l omoare! 

— Aceasta trebuie să fie o judecată a lor, socotea dascălul; 
e rânduiala lor cea nouă. 

— Dumneata, dascăle, vorbeşti ca din carte, răspunse 
mătuşa Verona cu glas încet, privindu-l ascuţit; iar creştinul 
acela a murit fără lumânare şi sufletul lui rătăceşte spre 
negură. 

Dascălul mormăi ceva neînțeles: 

— Hm! ce pot să-i fac eu? Eu nu-i pot face nimica... 

Sub privirea nemulţumtă a bătrânei, ridică din umere şi 
scobori treptele cerdacului, apoi se hotări şi trecu spre 
poartă. 

Curând îl ajunse din urmă bătrâna, cu o făclioară aprinsă. 
Amândoi se alăturară de Uvar şi de mort. Bătrâna 
îngenunche şi-i aşeză lângă tâmpla dreaptă făclia. În ochii 
care începeau să îngheţe, subt umbra frasinilor, licăriră 
deodată două steluțe. 

Omul cel scund şi străin privea împrejuru-i acuma, cu 
nedumerire încă şi cu spaimă, după aceea cuprinse mâna 
bătrânei, mâna dreaptă, care potrivise făclia, şi o sărută în 
tăcere. 

III. 

Mortul stătu în pulbere cu făclioara lui cât se scurseră pe 
şleah mulțimile. Uvar îl priveghea de după un stâlp al şurii. 
Aştepta neclintit acolo, respingând domol cu dosul mânii 
mâncarea cu care îl îndemna bătrâna. 

— Ia şi mănâncă, băiete, stăruia mătuşa Verona. 


El făcu acelaşi semn, înlăturând o umbră din preajmă, fără 
să-şi întoarcă fruntea. 

Când îmbulzelile conteniră la pod şi cele din urmă pâlcuri 
trecură cu aceeaşi larmă şi neorânduială, străinul dădu 
semn. leşi din umbră, se căţără pe stâlpul porţii, apoi pe 
streşina şurii, cercetând cu ochii ageri valea. Îşi scosese 
şapca, purtând-o în mână. Acolo sus, o privi pieziş, după 
aceea o aruncă în dudău, la spatele clădirii. Cu capul rotund 
tuns chilug, sucindu-l când într-o parte, când în alta, cu 
mişcări repezite de pasere la pândă, urmă să cerceteze 
drumurile din urmă, până ce înţelese că mişcarea mulţimii a 
stătut. 

Soarele se lăsa spre munţi într-aceeaşi pace şi linişte de 
sărbătoare. Începu a se auzi melodios toaca bisericii. Uvar o 
ascultă cu luare-aminte. Când îşi întoarse urechea cătră 
zvonul dulce, bătrâna băgă de samă pe obrazul lui o lumină 
şi un zâmbet. 

După ce conteni toaca, se cobori cu grabă şi trecu lângă 
ofiţerul ucis, în hudiţă. Se învârti de două ori împrejurul lui, 
apoi rămase iar neclintit, ascultând acum clopotele. 

— Nu ştie ce să facă cu mortul, şopti bătrâna. 

Dascălul înţelesese şi se hotărâse. Cobori din cerdac, trecu 
şi el lângă cel căzut, povăţui pe străin cu semne, şi amândoi 
ridicară mortul şi-l purtară cu luare-aminte subt adăpostul 
şurii. 

Cu grabă, bătrâna stropi şi mătură în jur, înlăturând şi 
rânduind cioveiele. Alcătuiră pat de fân, aşternură poclăzi şi 
bărbaţii grijiră mortul. După ce-l aşezară cum porunceşte 
datina, cu mânile pe piept, cu faţa în sus şi ochii închişi, 
bătrâna veni din nou, înlătură apa caldă şi ştergarele şi 
adaose asupra degetelor crucea şi banul vămilor. Aşeză 
făclie proaspătă şi presără în jur busuioc sfărâmat şi 
frământat în palmă. 

Îndată după aceea glasul ei se înălţă cătră vecini. Pe 
hudiţă şi prin fundul grădinii, peste pârleaz, sosiră femei. 
Uvar sta aşezat pe un scăunaş cu trei picioare, în umbra din 


fund a şurii, şi privea cu cea mai mare luare-aminte atât la 
gesturile, umbletele şi descântecele bătrânei, cât şi la 
mişcarea femeilor sosite. Ascultă un schimb îmbielşugat de 
vorbe subţiri şi mirate. Glasul gros al dascălului părea că 
voieşte să le potolească. Mătuşa Verona se răsuci spre 
bătrân şi păru a-i da o poruncă. Dumnealui încuviinţă dând 
din cap. Trăgând dintr-un colţ un toiag lustruit, ieşi pe 
poartă. 

Femeile urmau să vorbească cu glasurile ceva mai potolite. 
Unele din ele priveau din când în când spre străinul cel 
sălbatic şi tăcut. Câteva se adunară frunte lângă frunte, îşi 
şoptiră la ureche ceva tainic şi prinseră a râde. Uvar închise 
o clipă ochii lui oblici şi oftă. 

Nu târzie vreme, bătrânul se întoarse cu preotul. Era un 
popă tânăr care învățase graba în vremurile acelea de 
război şi bolişti. Din legătura pe care i-o purtase dascălul, 
trase pripit cartea şi patrafirul, sărută şi trecu pe după gât 
haina blagoslovită, deschise cartea cu paginile pătate de 
degete şi picurate de ceară şi prinse a ceti cu un glas cu 
totul felurit. La un semn al bătrânului, Uvar se ridică şi el în 
picioare, părând a asculta cu aceeaşi luare-aminte 
încordată. 

Când preotul conteni, cu toţii se aşezară în jurul mortului 
pe lăiţi, scăunaşe şi buturugi, şi Uvar tresări ca de o spaimă 
când unele dintre femei începură a suspina dintr-odată şi a 
boci. Cu o clipă mai nainte îl priviseră pieziş pe el, cu 
zâmbete ascuţite, şi acuma plângeau pe mort, clătinându-şi 
asupra lui capetele şi picurându-i fruntea cu lacrimi. 

Şi priveghiul din noaptea aceea şi rânduielile celeilalte 
zile, când s-a făcut înmormântarea în ţintirimul satului, au 
părut a fi pricini de mirare pentru străin. Băgând de samă 
la toate, se grăbea să îndeplinească şi el ce făceau alţii, 
asculta cu fruntea plecată, îngenunchia, săruta crucea, 
privea, fără să le desluşească, icoanele din biserică: în 
fumegarea tulbure, îi apăreau ca umbre de morţi din altă 
lume. Umbla domol în convoi, se aplecă fără să pară prea 


mult surprins asupra gropii în care avea să treacă la 
veşnică hodină mortul. Cântările, bocetele, clopotele îi 
aduseră lacrimi în ochi. Totuşi, cu toată tulburarea, căuta să 
găsească în înţelegerea lui desluşiri asupra opririlor la 
poduri şi la răspântii, asupra găinii negre, pe care mătuşa 
Verona o trecu preotului peste groapă, asupra vinului, pe 
care părintele Dumitru îl stropi peste fruntea neclintită a 
mortului. 

După ce oamenii bătură capacul sicriului şi astupară cu 
țarină leşul tovarăşului său, Uvar se simţi mai singur, cu 
sufletul împovărat deodată ca de o negură a miezului nopţii. 
Atunci veni la dânsul mătuşa Verona, îi cuprinse mâna 
stângă şi-l duse la pomenile înşirate lângă groapă. Îi dădu 
să beie un pahar de rachiu şi, într-o străchinuţă, îi înfăţişă 
colivă. Acel grâu fiert cu miere şi îmbunătăţit cu mirodenii, 
dulceaţă a praznicelor celor vechi din fundul veacurilor, îi 
plăcu în chip deosebit. 

— Îi place, ziceau femeile din juru-i, râzând. 

Mătuşa Verona îl mângâia în creştetul capului, ca şi cum ar 
fi vrut să-l ocrotească. El înţelese că-i vorba de dânsul, 
înghiţi încet şi cuviincios îmbucătura şi puse la o parte ce 
mai rămăsese în talger. 

— Bogdaproste! suspinau femeile făcându-şi cruce. 
Dumnezeu să-l ierte şi să-l hodinească! Cine va fi fost? unde 
se ducea? avea părinţi şi fraţi? 

— Cel-de-Sus ştie! îngână mătuşa Verona. Aşa şi cu acest 
pribeag care se uită spăriat în juru-i şi nu ştie ce să facă. 
Cine ştie de unde vine! Cine ştie dacă are pe cineva pe 
lume...! 

— Trebuie să fie de la Sibir, ca şi toţi ceilalţi cu care au 
venit, vorbi dascălul. Dar nu-i kitai, pentru că nu se 
înţelegea cu tovarăşii. 

— Poate-i mut, observă cu veselie una dintre muieri. 

— Nu poate să fie mut, hotări preotul, numai că nu 
vorbeşte limbile cunoscute. Nici rânduielile creştineşti nu le 
cunoaşte. După cât se vede, e un idolatru. 


Dascălul, vecinii şi femeile aprobară din cap cu deplină 
încredințare, şi acesta a fost al doilea nume al lui Uvar, 
adică numele naţiei din care se trăgea. Căci naţiile 
pământului, pe lângă multe cunoscute, cuprind şi unele 
necunoscute, care se chiamă astfel. Nu se ştie unde locuiesc 
şi ce fac, dar iată, războiul a adus de la ele pe acest om 
scund şi spătos, cu obrazul lat, negricios şi unsuros, cu ochii 
puţintel piezişi, în care fulgeră ca o sclipire de ghiaţă. 

— E tot o făptură a lui Dumnezeu, oftă mătuşa Verona. 
Dac-a vrea, s-a duce în lumea lui; dacă nu, s-a găsi şi pentru 
el la noi o bucăţică de pâne. Pare liniştit şi cuminte. 

Astfel a rămas în sat la Roznov Uvar. S-a oploşit pe lângă 
gospodăria dascălului Ion. A înţeles uşor ce are de făcut şi a 
început a sluji în jurul casei şi la vite din zori şi până în sară, 
fără să i se audă glasul. Mânca în tăcere ce-i da bătrâna la 
ceasuri hotărâte, nu ieşea în hudiţă fără treabă, nu se 
ducea la crâşmă. Numai duminica urma ca o umbră pe 
dascălul Ion, se aşeza într-un ungher din fund şi asculta 
rugăciunile, cântările, zvonul clopotului din turn şi părea că 
se gândeşte undeva, departe. Tot în ziua aceea a odihnei, 
trecea pe la mormântul ofițerului ucis. Se oprea acolo 
câteva clipe, privind pământul. Poate se îndoia că mai este 
ceva dedesubt; poate mortul s-a mistuit cătră mijlocul 
pământului, pe alt drum, ori a lunecat cătră ape şi pluteşte 
sub negurile mării... 

După ce stătea aşa puţin, se grăbea cătră casă. Acolo avea 
multe de făcut şi de învârtit, căci toate erau pentru el nouă. 
Era o lume cu înfăţişări multiple, cu bogăţie de fiinţi şi de 
plante pe care se silea cu hărnicie s-o cerceteze şi s-o 
înveţe. Deşi avea două nume, unul mărturisit de el şi altul 
adaos de părintele Dumitru, vecinii care îl observau şi 
femeile care-l pândeau i-au găsit îndată pe al treilea. Chiar 
după ce a început a îngâna vorbe moldoveneşti, i-a rămas 
numele Mutu. 

Întâmplarea cu ofiţerul şi bunăvoința lui Dumnezeu, care 
avusese grijă să le trimeată slugă nouă la gospodărie, 


dascălul Ion le desluşise în felul lui, în câteva scrisori cătră 
feciorul său, doctorul lacob Melinte, la Iaşi. Sluga cealaltă, 
Niculiţă Pletosu, se prăpădise în furtuna războiului. Nimene 
nu putuse aduce ştire lămurită dacă rămăsese într-o 
văgăună de munte, ori se ridicase în vârtejuri cătră nouri, 
ori cursese în puhoaie cătră văi. Dintr-acelaşi necunoscut le 
sosise un idolatru. Dascălului Ion îi plăcea vorba asta a 
părintelui Dumitru. O scria cu grijă, după ce-şi mai potrivea 
o dată întâi peniţa, pe urmă ochelarii de pe nas, încleiaţi cu 
ceară. Se silea să dea şi lămuriri doctorului lacob despre 
această vorbă, sub care se ascundeau taine ale lumii. 

Profesorul le cetea zâmbind, cu coatele pe birou şi cu 
fruntea sprijinită în palme, în laboratorul său de la 
universitate. Era acolo o tăcere desăvârşită, ca şi în poienile 
din preajma Bistriţei, unde îşi petrecuse copilăria. 

Acest bărbat grav, specializat la Berlin, cu ochelari şi 
cursuri complicate, rămăsese în fond un primitiv şi un 
sentimental. Lăsa ceaiurile de la ora 5 ale soţiei sale, 
cucoană de neam cu rânduieli şi nacafale, zicea el, şi venea 
aici ca să evoce atmosfera familiară de la Roznov, anii de 
altădată şi pe iubiții lui bătrâni. Stătea de vorbă, cu ei şi cu 
copilăria. Se revedea pe plute, ori cu vitele în prund, ori la 
smeură şi la afine, ori ascultând mugetul cerbilor toamna, 
din cotloane tainice, cu prietinul său Niculiţă Pletosu, mare 
vânător. Revedea horele şi clăcile, şi nunțile - toată viaţa 
pasionată a oamenilor din acel colţ unic de pe pământ, pe 
care el îl socotea lumea lui adevărată. Tot ce devenise el 
după studii harnice şi strălucite, societatea apuseană prin 
care trecuse, societatea nouă în care se mişca acum, îi 
apăreau de multe ori ca ceva străin şi ostil. Fiinţa lui tindea 
cătră paradisul pierdut. De mult îşi pusese el diagnoza 
acestei aprige nostalgii. Şi mai ales după ce avea discuţii 
aprinse cu nevasta şi o lăsa în nervii ei ca într-o baie, venea 
aici, unde îşi ţinea corespondenţa cu Roznovul, şi lua 
definitiv aceeaşi hotărâre, pe care cândva îşi propunea s-o 
aducă la îndeplinire, să lese tot şi să se aşeze într-o 


sihăstrie, la malul apei lui, lângă bătrâni, în peisagiul de 
odinioară. 

Prin urinare, îşi murmura el cu plăcere, bătrânii au un 
servitor de care sunt mulţămiţi. Şi numaidecât să ştie lumea 
că acest servitor este un idolatru. N-are nici un viţiu, nici 
măcar pe cel al vorbirii. Nu pot să-i aducă decât laude; însă 
totuşi ar trebui să vie cândva doctorul să vadă ce-i cu 
dânsul. Să-l asculte, să-l ciocănească şi să-l întrebe. Poate i- 
a nimeri şi limba pe care o pricepe, într-adevăr, un doctor, 
într-atâtea şcoli, trebuie să fi învăţat toate limbile de pe 
lumea asta şi nu se poate să nu dezlege şi graiul lui Uvar. 

Îi părea rău să pricinuiască dezamăgire în privinţa asta. 
Căutând o soluţie, care să apere nu atât prestigiul lui, cât 
farmecul bătrânilor, îşi propunea de câteva săptămâni să ia 
cu sine la Roznov, într-o expediţie, pe un inginer rus, 
pripăşit între ieşeni, vânător iscusit, fost bogătaş mare şi 
călător neobosit în epoca împărătească. 

Îi era bun prietin şi le plăcea de multe ori să se uite singuri 
într-o odăiţă tainică, cu sticle de vin vechi dinainte. Asculta 
povestirile felurite ale rusului şi închinau amândoi, bând 
subţirel şi cu evlavie din păhărele de cristal. Pentru 
inginerul Anton Rohalschi, după măcelurile revoluţiei şi 
căderea burgheziei, huzurul unui asemenea ceas era ceva 
nepreţuit, ca o înviere după o suferinţă de moarte. Doctorul 
găsea plăcere mai ales în această sete de viaţă şi în această 
împăcare senină a pribeagului, într-un liman de linişte. 
După ce sorbea vinul, se răsturna în scaun şi-l aştepta să-i 
străbată în toată fiinţa, apoi îşi pipăia râzând braţele şi 
capul şi făcea observaţia că-i mai bine să fie aici la Iaşi, sub 
privegherea lui Muţi, cel care le dădea o băutură atât de 
bună, decât desfăcut şi trecut în pântecele peştilor, în 
fundul mării, la Odesa, cum fusese soarta tuturor 
camarazilor lui. Toate erau pricină de bucurie în asemenea 
ceas, începând cu însuşi Muţi, ovreiul cel mărunt şi vioi, 
care îşi trecuse bacalaureatul ca să poată servi mai 
inteligent pe musafirii crâşmei lui: venea şi el să asculte 


discuţii filosofice, despărţindu-le cu câte-o anecdotă, ca să 
fie mai puţin plictisitoare, şi încheind totul cu altă sticlă de 
vin de Cotnari, care, în toate aceste chestii şi împrejurări, 

fără îndoială se vedea a fi singurul adevăr. 

După multe şovăiri şi amânări, doctorul se hotări în sfârşit 
să părăsească măcar pe două zile universitatea şi nevasta, 
să vadă ce-i cu Roznovul, ce-i cu bătrânii şi ce-i cu Uvar. 

Într-adevăr, nu mai putea întârzia; era în cele din urmă 
zile ale lui noemvrie. Ca să fie mai sigur de sine, scrise mai 
întâi o telegramă pentru bătrâni şi o trimese la poştă. Până 
la întoarcerea servitorului, compuse scrisoarea cătră 
nevastă. Trebuie să se ducă imediat şi neapărat la Roznov, 
chemat telegrafic. Trenul pleacă peste două ceasuri. O oră 
şi jumătate are curs. Servitorul va trebui să-i aducă la gară 
geamandanul. Ştie că acasă sunt musafiri, la ceaiul obişnuit. 
Salută pe toată lumea. doreşte tuturor petrecere bună; 
roagă să nu se deranjeze nimeni. Într-o altă scrisoare 
poruncea rusului să ia arma pentru o expediţie în munţi şi 
să se înfiinţeze la laborator în timpul cel mai scurt cu 
putinţă. 

Astfel, smulgându-se violent din ceea ce numea el 
minciună, profesorul lacob Melinte a venit cu prietinul său 
Anton Rohalschi la Roznov. Simţindu-se iarăşi muntean şi 
copil, şi-a plecat capul la pragul căsuţei bătrâneşti şi i-a 
pătruns până în fundul sufletului mireasma pipărată de flori 
uscate-grămădite în coardă. 

Candela ardea la icoane, păreţii erau împodobiţi cu 
scorţuri, ferestrele aveau sprâncene de ştergare vârstate 
cu borangic. Bătrâna zâmbea ca-n poveştile de demult, 
numai cât părea mai obosită. Profesorul o cerceta cu 
sufletul mişcat şi cu ochi care nu se puteau înşela; - Asta-i 
măâicuţa mea, zise el cătră rus. 

Inginerul se plecă ceremonios căâtră icoane, apoi cătră 
mama prietinului său. Îi sărută mâna. După aceea se 
întoarse şi strânse cu putere dreapta dascălului. 


— Să se ducă slujitorul dumneavoastră Uvar, s-aducă 
puştile şi boclucurile de la trăsură, ceru doctorul. 

— Uvar e la pădure, răspunse bătrâna. Sporeşte în fiecare 
zi provizia de lemne pe iarnă. Până în sară se întoarce şi ţi-l 
arăt. 

Bătrânul râdea. Începu să-şi povestească epistoliile. 

Doctorul Iacob ştia că un borş de găină ca la Roznov nu se 
mănâncă nicăieri pe lumea asta. Îi şi simţi în nări mirosul 
cunoscut de cimbru şi povăţuia pe bătrână să nu uite de 
mămăliguţă. 

— Ştiu că are să-ţi placă şi dumnitale, lămurea el lui 
Rohalschi, deşi aceeaşi mâncare pentru dumneata, e lipsită 
de elementul esenţial. 

— Nu se poate, răspunse inginerul. De când am ieşit din 
moarte, elementul emoţiune se sporeşte cu al noutăţii, aşa 
încât borşul mamei dumnitale are să aibă tot ce-i trebuie ca 
să biruiască nu numai spaţiul, dar şi timpul. 

A fost bun şi rachiul; deosebit de bun şi vinul adus de la 
Iaşi în sticle cu grijă împachetate. Mai nepreţuit decât orice 
era pentru profesor ceasul cel dintâi de după masă, după ce 
se întunecă ferestrele şi s-aprinde lampa. 

În sobă ardea foc; bătrânii stăteau în preajmă, tihniţi, însă 
atenţi la tot ce putea spune feciorul lor şi curioşi de toate 
minunăţiile pe care le împrăştia cu vorba, prin fumul ţigării, 
rusul. 

Nu prea le venea a crede toate; îşi făceau semne de 
înţelegere cu ochiul, ceea ce sporea plăcerea doctorului, 
care-i observa. Era vorba, în istorisirile puţintel cam 
încâlcite ale lui Anton Rohalschi, de felurite neamuri care 
trăiesc în nemărginirile Rusiei şi ale Siberiei Dintr-un trib 
oarecare, de la vreo latitudine nedesluşită, va fi fiind şi 
acest Uvar, despre care-i vorba. După nume, e un asiatic. 
Dar ce fel de asiatic? căci în provinciile de dincolo de Urali 
trăiesc trei sute şaizeci şi cinci de neamuri, vorbind trei 
sute şaizeci şi cinci de idiome. Şi sunt risipite aceste 
neamuri în nişte întinderi pe care exploratorul trebuie să le 


străbată zece ani fără a le putea cuprinde, din ţinuturile 
calde de la marginea Chinei până la mările din Răsărit şi 
până la Cercul polar, unde se fac, la un an o dată, 
iarmaroace la o temperatură de şaizeci de grade sub zero şi 
laptele se vinde îngheţat, în bucăţi cubice, tăiate cu 
fierăstrăul. De la un sat la altul umbli trei sute de verste. La 
anul, când te întorci, nu mai găseşti satul. Oamenii din acele 
părţi nu cunosc viaţa decât subt aspectul foamei, şi 
Dumnezeu, pentru ei, e un fel de bestie fioroasă din 
negurile Nordului. Smârcuri, tundre, pustiuri, animale 
multe şi puţintei oameni, încercând a se vâna unii pe alţii. 

— Doamne fereşte! Aşa să fie? se crucea bătrâna. Uvar e 
om blajin; nu pare a veni din asemenea sălbătăcie. 

— E om ca toţi oamenii, întări bătrânul, numai cât nu 
poate vorbi încă limba noastră. După cât arată părintele 
Dumitru, ar fi din ţara idolatrilor, unde va fi fiind şi asta... 

Doctorul Iacob zâmbi. 

— Se poate. 

Rusul înţelese că nu se cuvine să mai dea vreo altă 
lămurire. 

Bătrâna avea şi alte nedumeriri. 

— Atunci acele ţări vor fi fiind la marginea pământului. 
După cum se arată în poveşti, de-acolo se poate trece pe 
tărâmul celalalt. 

— Eu n-am trecut... se veseli Anton Rohalschi. 

Bătrâna zâmbi ascuţit. 

— Mama nu crede nimic, observă doctorul. Amestecă ce 
spui dumneata cu basmele pe care mi le şoptea în copilărie. 

Rusul se veseli nespus. Apoi se înnegură. 

— Aşa este... suspină el. Aici Dumnezeu stăpâneşte asupra 
florilor şi cântecelor şi sezonul îngheţat nu-i pus decât 
pentru contrast. Dumnezeul acestor locuri e blajin şi vesel. 
Câteodată e cu chef şi spune anecdote, adaose el în 
franţuzeşte cătră profesor. Din grădina aceasta nimeni nu 
simte nevoia să evadeze. 

Doctorul Iacob oftă şi el şi-i strânse mâna în tăcere. 


Afară, în ogradă, se auzi glas. Feciorul bătrânilor înălţase 
fruntea, atent. 

— E Uvar... vesti bătrâna. 

— Pe cât văd, a început a vorbi moldoveneşte cu boii... 
râse doctorul. 

Bătrânul se ridică şi ieşi. 

Iacob Melinte avea o nerăbdare copilărească. Bătrâna îl 
privea pieziş, cu dragoste şi cu puţină maliţie. 

Când intră sluga, după bătrân, doctorul avu un sinţământ 
de dezamăgire. Se aştepta să vadă un uriaş cu privirile 
tâmpe. Dimpotrivă era o fiinţă măruntă, cu ochii foarte 
ageri. 

Nu se ştie de ce şi cum, privind la oaspeţi, servitorul 
înţelese că unul din ei e feciorul stăpânilor. Îi zâmbi 
închinându-se cătră el. Doctorul îi întinse mâna. El îşi şterse 
întâi palma de straiul unsuros şi atinse uşor degetele lui de 
ale doctorului. 

— I-i ruşine de zdrenţele de pe el, observă mătuşa Verona. 
Duminica se îmbracă în straie albe, de-a noastre. 

— Începe să se adapteze la mediu... zâmbi inginerul. 

Brusc, zvârli omului o întrebare în rusegşte: 

— De unde eşti? 

Uvar păru lovit în piept. Privi ager cătră inginer. Apoi se 
trase un pas spre uşă. 

— Nu te teme, Uvar... îl potoli mătuşa Verona. 

Omul se opri. Se întoarse c-un umăr spre Rohalschi şi 
răspunse ceva într-o limbă bolborosită. Nu ştia ruseşte. 

— Să încercăm altfel, se veseli prietinul Anton. Să-i vorbim 
tătărăşte. Cunosc şi unele dialecte mongole. Ceva trebuie 
să scot de la el. 

Rosti câteva cuvinte guturale. Uvar păru atent, dar 
scutură din cap. Inginerul se înfierbânta. Îşi aprinse altă 
ţigară, fumând-o pripit. Sorbi aproape fără să-şi deie sama 
un pahar de vin, după aceea păru ruşinat. Se înverşuna ca 
la dezlegarea unui rebus. După câteva alte încercări, se 
opri la alt sistem, pe care şi doctorul îl socoti ingenios. Fără 


să cunoască limba, înţelegea, - căci inginerul începuse a 
rosti nume de localităţi, munţi, şi ape. Astfel, cunoştinţele 
lui geografice îl duseră pe urmele pribeagului. Răsuflând 
mulţămit, sorbi, conştient de data asta, alt pahar şi apoi 
altul, şi declară că, în sfârşit, a izbutit să identifice fiinţa 
misterioasă pe care o aveau în faţa lor. 

Uvar dăduse semne. Era un iacut, de pe fluviul Lena, din 
nord-estul extrem siberian. 

Aceste vocabule nedesluşite nu spuneau nimic bătrânilor. 

— Vra să zică, nu-i idolatru? se interesa dascălul, cu 
neîncredere. 

— Acuma-i moldovan de-a noştri... zise, cu zâmbetu-i 
maliţios, bătrâna. L-am învăţat Tatăl nostru şi face cruce. 

IV. 

Niciodată nu şi-ar fi putut închipui cineva că iacutul acela, 
lepădat de vânt în sat la Roznov, ar fi în stare să stârnească 
tulburări şi prefaceri în viaţa oamenilor de aici. Fără 
îndoială, amestecul lui era cu totul pieziş; abia cunoştea pe 
doctorul lacob şi habar n-avea de soţia lui - regina 
ceaiurilor de la ora cinci. Cu toate acestea, înfăţişarea lui 
aproape religioasă între bătrâni, hotărârea înfricoşată care 
se cetea în toată fiinţa lui, să intre în viaţa nouă de la 
Roznov ca într-un rai visat tulbure de generaţii ale 
suferinţii, au pus în mişcare în doctorul Iacob o serie 
întreagă de judecăţi, adică de emoţiuni, care l-au dus cătră 
hotărâri extraordinare. 

În ceasurile când îşi rumega singur amărăciunile, mai ales 
asta era dorinţa lui: să poată rosti răspicat, cu privirea 
încruntată, dar liniştită, câteva cuvinte bine alese, la auzul 
cărora doamna Eufrosina Melinte să întoarcă ochii peste 
cap, să scoată un țipăt stins şi să cadă pe canapea, în poziţia 
clasică, cu mâna dreaptă în lungul spătarului şi cu stânga 
atârnând pieziş sub sân. 

Faptul într-adevăr s-a produs; adică a venit ceasul 
zăporului Bistriţei, şi el s-a suit pe plută. Dar sforţarea i s-a 
părut cu mult mai mare decât rezultatul. Doamna Melinte i- 


a dat replica întocmai ca într-o repetiţie de teatru, fără să 
puie pasiune adevărată şi fără să provoace, prin urmare, la 
dânsul, acel accent pe care el singur îl pândea, aşteptându-l 
să izbucnească. I-a trebuit o adevărată silinţă ca să scoată 
răcnete. Trebuia să se mulţămească c-o jumătate de 
biruinţă şi era nevoit s-o şi argumenteze. 

În definitiv, sufletul lui nu mai putea îndura minciuna şi 
deşertăciunea acelei vieţi. El era un om simplu. Dacă-i făcea 
plăcere cucoanei, era gata să accepte că a rămas un ţăran 
necioplit. Ştiinţa sălăşluia sus, în dosul ochelarilor, numai 
printr-un accident, şi-i era femeii cu totul indiferentă. Ea 
avea nevoie de un bărbat, şi mai ales de unul binecrescut. 
Înţelesese el prea bine asta. Îl jignise îndeosebi disprețul pe 
care îl arătase ea, întâi mascat, pe urmă făţiş, naturii şi 
oamenilor de la Roznov. Nu s-ar fi putut niciodată hotări să 
petreacă patru zile acolo. O vacanţă întreagă la Roznov i se 
părea desigur o monstruozitate. Se întovărăşea, în această 
respingere, şi o lipsă de consideraţie pentru părinţii lui. 
Erau într-adevăr oameni simpli şi necultivaţi, dar aveau un 
suflet cătră care el venea ca la un altar. Nu putea încuviinţa 
nici un fel de atingere a celor sacre. Cu toate protestele ei, 
el îi înţelesese încă de la început doamnei Melinte 
sentimentele adevărate, ascunse sub poleiala vorbelor 
banale. Asta mai ales n-o putea suferi el cu nici un preţ. 

— Asta nu pot suferi eu cu nici un preţ. 

Aceste vorbe simple ar fi trebuit să le rostească echilibrat 
şi demn; nu cu urlete spumegate. Ha-ha! e bine zis „urlete 
spumegate”, însă e expresia ei. Aşa ar fi trebuit; şi nici 
retragerea n-a fost bună, cu gesturi mari şi dezordonate şi 
cu uşi izbite. Aici în birou s-a trântit într-un fotoliu, 
dezumflându-se şi servindu-şi toate aceste observaţii 
amărâte şi zadarnice. Negreşit, bine ar fi fost să fie stăpân 
pe sine şi cât mai ironic. Acuma, după ce i se potoliseră 
bătăile inimii şi zvâcnirea tâmplelor, găsea cu uşurinţă 
vorbele cele mai potrivite şi mai de spirit, cele care taie cu 
mult mai fin decât expresiile triviale. Ar da mult să le poată 


şterge brusc pe acestea din scena care avusese loc; din 
nefericire, nu erau un simplu manuscript; erau sânge şi 
lacrimi. Doamna Melinte se oprise înfricoşată la auzul 
acelor vorbe brutale, şi singur acest gest i le întoarse lui în 
obraz. 

— Ce vrei dumneata? încheiase el congestionat; eu nu sunt 
decât un bădăran de la Roznov. 

— Se vede... îi răspunsese ea cu o privire anumită, o 
privire studiată şi nepreţuită. 

Subt acea privire, el s-a grăbit să desfăşure numaidecât 
planul lui, pe care-l socotea măreț, că s-a hotărât să lese 
cucoanele şi boieria, ca să poată iar deveni un om liber. 

— Hm! aş dori s-o văd şi pe asta, îi răspunse ea privind cu 
dispreţ în altă parte. 

— Ai să vezi! ai să vezi! strigase el; şi acum repeta din nou 
acest strigăt triumfător geamandanelor şi bibliotecii, 
privindu-le de aproape, prin ochelari. 

Socotea pe degete ce are de făcut. 

Îşi încarcă tot ce-i trebuie, ca pentru o călătorie lungă. Îşi 
ia mai cu samă cărţi multe. Face o vacanţă prelungită la 
Roznov şi duce cu dânsul şi pe rus. Are înaintea lui 
sărbătorile de iarnă, cu toate obiceiurile păgâne şi pitoreşti 
din veacuri vechi, şi partidele de vânătoare cu Anton 
Rohalschi. Pe urmă va vedea ce are să mai fie. Negreşit va 
trebui să însărcineze pe avocatul lui ca să se ocupe de 
divorţ. 

— Stimate şi iubite Iacob Ioanovici, divorţul acesta nu 
poate fi un lucru serios, îi obiecta inginerul, sosit în pripă şi 
privind cu mânile în şolduri la camera învălmăşită. Cum îţi 
închipui că aş putea să adaog sfaturile mele la asemenea 
hotărâri? Dumneata eşti un om intrat în altă lume; înapoi 
nu te mai poţi întoarce fără primejdie; ai contractat obligaţii 
aici; nu poţi abandona, dintr-un capriţiu, ceea ce eşti acum. 
Viaţa dumnitale, oricât ai căuta să te înşeli singur, de fapt e 
aici, în acest oraş şi la Universitate, nu la Roznov. La Roznov 


putem petrece două săptămâni destul de plăcute: pe urmă 
trebuie să te întorci acasă. 

— Dragă rusule, răspunse profesorul, dumneata nu 
cunoşti ce fel de om sunt eu. Am spus aşa, fac aşa. 

— Admit că eşti un om extraordinar, dragă Iacob Ioanovici, 
aşa cum credem fiecare despre noi înşine; însă nevasta nu 
ţi-o poţi părăsi cu asemenea uşurinţă. 

— Ba o părăsesc: nu cu uşurinţă, ci după serioasă 
chibzuire. 

— Atunci pomul înflorit sub care v-aţi întâlnit s-a uscat? 

— Într-adevăr, am momente când cred c-o urăsc... 
mărturisi profesorul. 

— Pe cine crezi că urăşti, iubite Iacob loanovici? Pe soţia 
dumnitale? Cred că glumeşti; ori te înşeli. Sunt de părere 
să nu ne grăbim. Sentimentul ei e poate mai îndărătnic, şi 
în acest caz se găsesc în el rezerve pentru dumneavoastră 
amândoi. 

— Nu cred. Ne-am spus vorbe grele. Eu cel puţin i-am 
servit lucruri destul de urâte. Regret puţin, mai mult pentru 
mine, dar n-am ce-i face. 

— Te rog să mă crezi că asta nu-i bine, stimate şi iubite 
Iacob Ioanovici. În căsătorie nu trebuie rostite cuvinte 
ireparabile. Viaţa-i mai complicată decât îşi închipuie copilul 
de la Roznov. Dumneata, dacă vrei să mă crezi, eşti un naiv. 
De ceea ce ai fost cândva te-ai desfăcut; ai devenit un 
dezrădăcinat; ai iluzia numai că te poţi întoarce îndărăt. 
Viaţa de la Roznov nu te mai poate satisface; dumneata eşti 
altul. 

— Ba cred că mă poate satisface şi am rămas acelaşi. 

— Te înşeli, stimate şi iubite Iacob Ioanovici; să nu cumva 
să stăruieşti din ambiţie. Când va veni ceasul, să te întorci şi 
să săruţi, zâmbind plăcut, mâna Eufrosinei Andreevna. 

— Nu cred să se întâmple asta. 

— Dacă te iubeşte încă, are să te ierte. Este încă vreme să 
fiţi înţelepţi şi fericiţi. Dumneata, iubite Iacob Ioanovici, ai 
fost răsfăţat al soartei; n-ai cunoscut nefericirile şi 


dezastrele prin care am trecut noi, ruşii. Numai noi, care 
am născut iar din moarte, putem preţui cu adevărat această 
clipă trecătoare, acest fulger între două veşnicii. Mie mi s-a 
întâmplat, iubite lacob Ioanovici, un lucru foarte nostim. Eu 
am fost divorţat de nevastă-mea, cu care am avut un proces 
întrucâtva asemănător cu al dumneavoastră. Nu ne puteam 
suferi, găseam că viaţa nu ne dă destulă dulceaţă. Dacă nu 
mă înşel, am ajuns şi la o luptă corp la corp, în care era cât 
pe ce să-mi pierd ochii. Deci ne-am despărţit şi ne-am 
socotit mai fericiţi, ceea ce, se înţelege, era o simplă iluzie, 
ca şi a dumnitale. lată că a venit războiul. Vei conveni că 
această jucărie a adus lumii puţină suferinţă. Dumneata n-ai 
cunoscut-o îndeajuns, căci ai făcut campania într-un 
laborator şi dumneata eşti un om distrat, iubite lacob 
loanovici. După război a venit revoluţia. Asta, pentru noi, 
burghezii, a fost o otravă de care ar putea să mai piară o 
dată toţi ascendenţii noştri trăiţi şi morţi în huzur. Am 
trecut prin ignominia vieţii celei mai înjosite. Pe urmă, ajuns 
în acest liman, s-a întâmplat să mă întâlnesc cu fosta mea 
soţie, scăpată şi ea din infern, şi ea ca şi mine singură şi 
înfricoşată de moarte. Când ne-am văzut iar subt acelaşi 
soare, pe care altădată nu-l puteam suferi, ne-am îmbrăţişat 
cu lacrimi şi ne-am iubit ca doi oameni năcăjiţi. Prostia 
omenească, iubite Iacob Ioanovici, nu găseşte leac decât în 
suferinţă. Eu aş pune pe toţi miliardarii americani şi pe toţi 
lorzii care se plictisesc să taie cinci ani sare în ocnă. După 
aceea le-aş da drumul, ca să vie să-mi mulţămească cu 
recunoştinţă. 

— Ba ceea ce se întâmplă cu mine, rusule, e ceva cu totul 
special. Aşa cum sunt, naiv, distrat şi romantic, înţeleg să 
ajung fără complicaţii şi fără filosofie la libertatea de care 
am nevoie. Dumnezeu a pus în mine un dar; împrejurările 
au făcut să-l pot verifica; eu sunt un om de ştiinţă, nu sunt 
un om de lume; doamna Eufrosina Melinte nu mai e pentru 
mine o necesitate; simplific deci prisosurile şi rămân deci 


profesorul lacob, cu laboratorul meu şi cercetările mele, şi 
în adaos cu bucuriile mele primitive. 

— Bine, bine, zâmbi rusul; vom vedea. Eu aş putea să pun 
cu dumneata un rămăşag, dar mă tem că n-ai destulă 
onestitate, adică ai o doză prea mare de copilărie. Cred că 
ai să te plictiseşti la Roznov. Când vei rămâne singur, căci 
eu am să mă întorc la ale mele, nici măcar n-ai să poţi sta de 
vorbă cu iacutul, ca să-ţi spuie el ce înseamnă o rază de 
soare. 

— Tocmai pentru că preţuiesc raza de soare, de aceea fug 
din salonul nevestei. 

— Mi se pare mie, iubite şi stimate Iacob Ioanovici, că 
dumneata eşti şi poet, ori soţia dumnitale ţi-a trecut lipsa ei 
de logică. Soarele dumnitale e altceva decât al lui Uvar şi 
străluceşte pe alt plan al vieţii. Dar, în sfârşit, să lăsăm 
vorbele, adică neputinţele, şi să ne gândim ce arme şi ce 
muniții luăm la Roznov. Să nu uităm mai ales vinul, pentru 
zilele de negură şi nopţile lungi. 

— Trebuie să aleg şi o ladă de cărţi... vorbi doctorul 
privind în juru-i, la rafturi pline şi la teancuri de reviste şi 
broşuri clădite prin toate colţurile. 

— Ce să facem cu cărţile? protestă inginerul. Acolo nici n- 
ai unde le înşira. Să le alcătuieşti o ladă solidă, ca pentru 
două călătorii. Eu îţi mărturisesc de mai nainte că nu cetesc 
nimic. Prefer să stau de vorbă cu Verona Vasilievna, mama 
dumnitale. 

Profesorul, împăcat, privi cu recunoştinţă pe inginer şi 
începu a trage la întâmplare volume din rafturi. 

Când sosiră la Roznov, găsiră iarnă. lacutul îi aştepta la 
gară, ca să le ia bagajele, într-o sanie cu oplene, la care era 
înhămat un cal murg bine îngrijit. Se cunoştea mâna 
harnică a slujitorului. 

Doctorul întrebă vesel, fără a avea nevoie de răspuns: 

— Ce mai faci, Uvar? 

Iacutul mormăi ceva, privindu-l cu blândeţă. Făcea bine. 
Mângâie calul pe frunte, potrivi boclucurile, apoi se sui în 


sanie şi porni la pas. 

— Urme de lupi sunt la pădure, Uvar? întrebă iar 
profesorul. 

Străinul nu înţelegea bine. 

— Urme de lup... urme de lup, la pădure, sunt? 

— Sunt, răspunse Uvar. 

— Le-ai văzut tu? 

— Văzut. 

— Le cunoşti? 

— Cunosc, zâmbi iacutul. Eu pot prinde lupi cu capcana... 
adaose el într-o vorbire încâlcită. 

— Noi, Uvar, n-avem nevoie de capcană. Avem puşti. 

— Ştiu, încuviinţă slujitorul. 

— Avem să te luăm cu noi la pădure. 

— Bun, zise Uvar vesel. 

— Mergem acolo unde ai văzut urme. 

— Da-da... încuviinţă iacutul. 

Pricepea el bine despre ce-i vorba. Privirea lui dădea a 
înţelege că n-are nevoie de prea multe explicaţii. Deşi se 
mai trăsese puţin la trup, părea mai voinic şi era mai 
sprinten. Lepădase straiele muscăleşti. Avea pe el pieptar 
de piele şi suman scurt. În picioare, opinci foarte bine 
alcătuite. În cap, căciulă de oaie. Era un om care se vedea 
bine că nu sufere de frig. Se afla oarecum în elementul lui, 
în peisagiu alb şi între zări îngheţate. În toată fiinţa lui era o 
siguranţă cumpănită. Puținele vorbe pe care le rostise 
dovedeau un prisos de viaţă. Îndemna cu privirea pe 
oaspeţi să-l mai ispitească şi despre altele. 

Dar profesorul începea să fie îngrijat. Se întreba ce va fi 
făcând bătrâna. Părinţii, şi mai ales bătrâna, erau vechiul şi 
neistovitul lui amor. Simţise din ultimele ei scrisori că n-o 
ducea tocmai bine cu sănătatea. Pe iacut nu-l putea întreba 
de asta. Trebuia să aibă răbdare. Găsea în el tot mai multă 
aprobare şi justificare a actului pe care-l săvârşise şi a 
pedepsei pe care o administrase boieroaicei. Mai mult 


parvenită de cât boieroaică. Nu se putea lipsi de rochie 
scurtă, de five o'clok. Ba găsise cu cale să se şi tundă. 

— Cine a găsit cu cale să se tundă? întrebă rusul. 

— Cum? A! vorbeam singur. le rog să mă ierţi. 

— Cine a găsit cu cale să se tundă? 

— Nevastă-mea. 

— Foarte bine a făcut. Ai fi voit să pozeze şi să pară 
bizară? Ce-ar fi dacă dumneata, lacob loanovici, te-ai 
prezenta la bal în iţari? Uite, şi iacutul a rezolvat în chip 
firesc problema. 

— Îi stă mai bine aşa. 

— Găseşti? Fraţii lui, dacă are şi dacă ar putea veni să-l 
vadă, l-ar găsi oribil. Ar fi în stare să-l ucidă. Primitivii au 
mai puternic sentimentul tradiţiei. E instinctul lor de 
conservare. 

— Nu mă supăr că mă socoti primitiv, se veseli doctorul. 
Observațiile dumnitale au oarecare adevăr. 

— Au şi n-au. Dumneata eşti un poet şi eu sunt un om ca 
toţi oamenii. 

Vorbind, umblau pe jos prin liniştea satului, pe uliţi ninse, 
în urma săniei. Deodată veni cătră ei gălăgie veselă de pe o 
hudiţă dinspre Bistriţa. Într-acolo, ieşiseră copiii cu săniile. 
Amintirile îl sfredeliră în tot trupul pe doctor ca o mireasmă 
violentă. Rusul, sceptic, îl spiona cu coada ochiului şi se 
veselea în sine de reflecţiile, pe care le făcea, fără să i se 
arate pe faţă nici un semn. 

Dascălul Ion le ieşi întru întâmpinare la poartă. Era cam 
gârbov. S-ar fi putut să aibă pe elun strai mai bun. Însă nu 
era zi de sărbătoare. Dădu mâna cu inginerul. Îmbrăţişă pe 
lacob. 

— Ce face mama? 

— Hm! ce să facă? Cu boala pe care i-o ştii şi de care ţi-a 
scris. Aşteaptă să-i aduci nişte doftorii, de cele de care i-ai 
adus anul trecut. 

Bătrâna era îmbrăcată şi stătea în fundul divanului, lângă 
soba caldă. Cum îşi văzu băiatul, i se însenină obrazul. 


— Iată o doctorie mai bună decât oricare... zise rusul pe 
când o observa cu atenţie. Dumneata, Verona Vasilievna, 
suferi, de mai multă vreme de rărunchi. 

— De şase ani, se tângui bătrâna. Am luat feluri de feluri 
de doctorii, pe care mi le trimete de la Iaşi Iacob, însă n-am 
prea folosit. De data asta am pus pietre fierbinţi înfăşurate 
în flanelă, în josul şalelor, şi beau când şi când puţintel 
rachiu, în care Uvar a pus un fel de buruiană. O ştie numai 
el; zice că nu înfloreşte niciodată. 

Profesorul se simţi jignit. 

— Se poate, mamă, îi şopti el, să iei alcool la o afecţiune de 
rinichi? 

Ea, se tângui încet: 

— Aşa-s bolnavii, dragul mamei, încearcă azi una, mâni 
alta. De-acum, dac-ai venit tu, mă fac bine. Să n-ai nici o 
grijă. 

— De asta sunt încredinţat, şopti inginerul cătră profesor, 
destul de tare ca să-l audă bătrâna, pe când îşi ridicau 
lucrurile pentru a le trece în cealaltă odaie. Pot să-ţi spun, 
stimate Iacob Ioanovici, că mama dumnitale are încă nişte 
ochi tineri, pe care i-ar râvni o femeie frumoasă; ochi calzi; 
cercuiţi de umbră cenuşie. De la Verona Vasilievna ai 
moştenit dumneata însuşirile dumnitale cele mai plăcute. 

Profesorul se simţi încântat şi măgulit de această 
observaţie, mai cu samă când bătrâna, munteancă vie încă 
şi femeie, se mişcă din locul ei uitându-şi suferinţa. După un 
sfert de ceas îi căută în odăiţa lor, cu îmbrăcămintea uşor 
înflorită şi c-o grimea cu horbotă asupra frunţii, sub 
casânca neagră. 

Era bine aşa; în casa părintească era plăcut şi călduţ, deşi 
mirosea puţin a colb stropit şi a piele de oaie. 

— Să ştii că Uvar nu miroase aşa prin toate colţurile cum 
faci dumneata, observă rusul. Toate sunt relative; acestea 
pentru el sunt miresme, şi el nu-şi pune problema cum ar 
putea face o baie în vreme de iarnă, aşa cum ţi-o pui 
dumneata acuma. Dumneata ai venit aici cu poezia, iar 


Eufrosina Andreievna a rămas acasă la laşi cu baia de 
faianţă. 

— Lasă asta, rusule, râse cu voie bună profesorul. Să 
vedem acuma ce mâncăm, ce bem şi unde ne ducem mâni la 
vânat. 

— Nu desfaci lada cu cărţi? 

— Eşti nesuferit. Mai bine roagă pe mama să ne dea puţin 
din rachiul ei înbunătăţit de Uvar. 

V, 

Oricât era de ahotnic doctorul şi oricâte minuni 
vânătoreşti visase în somnu-i agitat, se simţi nemulţămit 
când auzi la ferestre ciocăniturile lui Uvar. 

— Câte ceasuri să fie? mormăi el trăgând un chibrit. Abia 
ne-am culcat, şi nebunul cel de iacut ne trezeşte. 

— N-ai ce face; de acuma trebuie să ne supunem lui, 
răspunse inginerul; şi sări din pat, începând să umble prin 
casă ca o fantomă. Da! da! răcni el vârându-şi părul zbârlit 
în ferastră. Probabil că e ger mare afară, se întoarse el 
cătră Iacob Melinte. Ce? nu cumva ai de gând să mai dormi 
un somn? 

— Dar mai sunt trei ceasuri până la ziuă... se împotrivi, 
somnoros, profesorul. 

Se aşeză, căscând, la marginea patului şi începu să tragă 
spre el cizmele şi straiele de vânat, pe când Rohalschi, 
îmbrăcându-se pripit în zvâcnituri şi sărituri comice, 
aprindea în acelaşi timp o maşină de spirt şi pregătea 
ceaiul. 

— Cum spun moldovenii? râdea el. Sculatul de dimineaţă 
şi însuratul de tânăr... 

— Aşa este; dar asemenea proverbe ai face mai bine să le 
spui lui Uvar. N-ai auzit ce zicea tata asară, admirându-l, în 
privinţa asta, că le învaţă bucuros şi le ţine minte. 

— Cred. În ţara asta aud zicători foarte înțelepte; însă 
nimeni nu le urmează. Nu uita să-ţi iei cojocelul. Mai bine 
să-l lepezi în pădure decât să-i simţi nevoia. Poftim ceaiul. I- 


auzi: asiaticul vine să bată iar în geam. A adus sania; s-aude 
cum îşi scutură calul zurgălăii. 

— Foarte bine face că vine; eu sunt gata. 

— Mai stai puţintel, te rog, iubite Iacob Ioanovici, să pun în 
rânduială sacul cu provizii. 

— Ba nu stau deloc; afară trebuie să fie o vreme minunată; 
mă duc să-i mulţămesc lui Uvar că a avut o idee aşa de 
bună, să se scoale cu două ceasuri mai devreme. 

— "Tocmai de asta, mai stai puţintel, omule! Iacutului ce-i 
pasă? El se socoate în nopţile lui polare. E treaz de obicei; 
doarme numai după ce a mâncat, iar asta nu se întâmplă 
prea des. Văd că te grăbeşti foarte mult, însă ai uitat să-ţi 
încingi cartuşiera, iar în loc de puşcă ai luat bastonul. 

Profesorul se întoarse râzând şi-şi sfârşi ceaiul, apoi 
amândoi se încărcară cu toate halaturile de vânătoare. 

Uvar le primi la uşă şi le rândui cu grijă în sanie. Afară era 
o lună strălucită şi o linişte de farmec. Toate erau albe şi 
ireale până la brazii sumbri din munte. 

Dascălul Ion şi iacutul erau în cojoace şi cu căciuli nalte. 

— Buna dimineaţă, buna dimineaţă! zise bătrânul, 
arătându-şi dinţii ştirbi în lumina aurie. Asta-i o vreme când 
se liniştesc şi apele; înghiaţă şi tac. Paşii prin omăt nu s-aud, 
căci e ninsoarea proaspătă, de asară. Uvar are să poată ceti 
şi urmele dihăniilor care au intrat iar în locul lor, în sihlă. La 
asta se pricepe el bine, ca cel mai prima pădurar. 

— Ar fi trebuit să-i dăm şi lui o puşcă, zise doctorul. 

— Nu se poate; nu vrea; plăcera lui e să umble numai cu 
băţul în mână şi să le caute. Dacă vrea, pune suliță în vârful 
acelui băț şi le fulgeră de departe. Dar dacă are în traistă 
slănină afumată şi pâne, zice că n-are nevoie să străpungă 
nici o dihanie. 

Uvar râdea, cu gura întinsă spre urechi. 

— Are dreptate, încuviinţă doctorul. 

— Da” ce dreptate poate să aibă? Vânătoarea la om nu-i 
decât o patimă. Uvar e un prost. 


— Uvar prost, Uvar bun... răspunse iacutul în 
moldoveneasca lui bâlbâită. Apoi se îndreptă şi puse mâna 
pe hăţuri, ca şi cum s-ar fi gătit pentru o declaraţie 
solemnă. 

— Gata! 

Bătrânul se aşeză în faţă, lângă el. Rohalschi şi profesorul 
se cuibăriră îndărăt. Fânul răscolit sub lăvicere dădu 
mireasmă plăcută în aerul rece şi neclintit. Calul porni, cu 
zurgălăii sunând argintiu. 

— Ai auzit în ce chip a rostit el vorba din urmă? întrebă pe 
profesor Anton Rohalschi. 

— Am băgat de samă, răspunse doctorul cu plăcere. Eu îl 
observ cu atenţie pe omul acesta simplu şi-mi place din ce 
în ce mai mult. Vorba asta i-a lovit auzul în tot lungul 
drumurilor-de-fier care l-au adus cine ştie de unde în acest 
colţ de lume. Atuncea o asculta în situaţie de rob; acuma o 
stăpâneşte el şi o rosteşte ca pe o bucurie a fiinţii lui. După 
cât s-arată, se îndreptă el cătră dascăl, idolatrul dumnitale 
se pricepe să poarte calul şi cunoaşte drumurile. 

— Asta nu-i cine ştie ce filosofie, răspunse cu dispreţ 
bătrânul. Am vrut să-l învăţ buchile şi nici nu vrea să audă. 
Când vede o carte, i-i greață. 

— Ş-aici are el dreptate, declară cu hotărâre inginerul 
Rohalschi. 

— Ce dreptate poate să aibă, cucoane? se indignă dascălul 
Ion. Apoi cartea e totul pe lumea asta. Fără carte, rămâi un 
biet om; cartea îţi dă slujbă şi leafă. 

— Trebuiesc şi oameni de aceştia, îl împăcă profesorul cu 
voie bună. Altfel n-ar avea cine ne duce la pădure într-o 
noapte frumoasă ca asta. la spune-mi, tătucă: crezi că s-or 
fi adunat hăitaşii cărora le-ai trimes răspuns? 

— Cum nu? Am repezit pe pădurarul Vasile Cujbă să-i 
adune. Avem să-i găsim în bordei, lângă Ripa-Jidovului. 
Dumneavoastră vorbiţi de slugă, se întoarse el la obiecțiile 
lui. Într-adevăr, şi mie îmi place şi-s mulţămit de dânsul. 
Verona iarăşi n-are ce spune, îi pare rău că n-are pentru ce- 


| mustra. Dar cum să vă spun eu dumneavoastră? e un fel 
de om care stă de vorbă mai degrabă cu calul decât cu 
mine. S-ar părea că vrea să râdă când şi când, rar, dar 
atuncea numai îşi întinde buzele, ca să arate şi el chip de 
om; dar nu cunoaşte cu adevărat ce-i aceea plăcerea 
râsului. Eu, cucoane, când intru în cabazlâcuri, apoi râd cu 
lacrimi. El nici râde, nici plânge. N-aş putea zice că-i prost, 
dar încă nu s-a dezgheţat într-însul inima; şi el, din vorbe, 
nu poate alege multe. De pildă acuma el nu poate pricepe 
anume ce spuneam despre dânsul. Dar cu ochii despică şi 
înţelege, parcă ai ceti dumneata în gazetă. Are el ale lui. Şi 
se teme de sfinţi. Stă în biserică şi se uită la dânşii c-un fel 
de groază. Cum iese la lumină, răsuflă uşurat, parcă i s-a 
luat ceva de pe suflet. Încolo-i şi el o făptură a lui 
Dumnezeu, cum spune Verona. 

Făptura lui Dumnezeu vorbea cu calul într-o limbă a lor, pe 
care noi o bănuim numai, fără s-o cunoaştem. La urcuşuri, 
în pas domol, când zurgălăii conteneau, Murgul răspundea 
ciulind şi mişcând urechile şi nechezând uşurel, ca şi cum i 
se stârnea în trup un tunet uşor. Pădurea veni cătră 
vânători misterioasă, cu adâncuri la ale căror porţi de 
umbră lumina se oprea, ca şi cum s-ar fi troienit în fulgi 
morţi. 

Merseră mult printre brazi şi poposiră cătră ziuă la 
bordeiul de lângă Râpa-Jidovului. De acolo ieşiră oameni 
pletoşi, cu obrazuri afumate. Pădurarul Vasile Cujbă, bătrân 
nalt şi uscăţiv, cu fruntea pleşuvă, pofti bun sosit boierilor 
şi-şi numără oamenii. Luna asfinţise; în pădure se făcu 
noapte. 

Iacutul îşi îngriji calul şi-l acoperi cu poclăzi, în vreme ce 
muntenii mutau afară focul din bordei. Inginerul trase din 
torbă o gărăfioară lată, de sticlă groasă, pe care moş Cujbă 
o cunoştea şi o aştepta. 

— Moşule, zise Rohalschi, îl iei pe Uvar şi cercetaţi 
locurile. 


— Numaidecât, cucoane. V-aducem ştire, ca să cunoaştem 
unde să înconjurăm. Da' te-aş întreba dacă-i tot de cel tare. 

— E de cel bun, zâmbi Rohalschi. 

Trase păhărelul de metal, turnă în el lichidul şi-l trecu 
pădurarului. 

După ce închină, moş Cujbă îl zvârli uşurel şi repede în 
fundul gurii şi-l înghiţi adânc, holbându-se deodată de 
plăcere. Tuşi moale, se şterse la gură, clătină din cap, 
închizând numai un ochi, dând astfel mare laudă bunătăţii 
alcoolului. 

— Hai, mutale, zise el vioi, înturnându-se către iacut. 

Uvar îl urmă în tăcere. Dispărură îndată la o cotitură, fără 
zgomot, prin omătul moale. Cei rămaşi făcură loc pe 
buturugi profesorului, inginerului şi dascălului Ion, sporiră 
focul cu dărâmături de fag şi aşteptară să se facă ziuă. 

Când se lumină arcul de aur al răsăritului, Uvar şi moş 
Cujbă apărură deodată din altă parte, pe o cărare, de subit 
întuneric de cetini. lacutul ducea pe braţul stâng, cu coada 
atârnând, o blană de vulpe. O spânzură cu grijă sus, într-un 
cep de brad, după aceea veni liniştit la foc. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă profesorul Iacob Melinte. 

— Acest mut are în el un meşteşug pe care eu nu-l 
cunosc... mărturisi pădurarul. Umblă ca mine şi ca 
dumneata, adulmecă vântul, se uită pe sus, îmi arată cu 
ochii o ieruncă ori o scorbură de jder; pe urmă dintrodată 
ocoleşte spre nişte tufe şi începe a ceti urmele de dihănii. 
Când m-apropii, le văd şi eu şi le pot desluşi; dar el le-a 
văzut mai dinainte. Se uită pe sus şi le-a văzut jos. Era cu 
mine în cărare şi le-a văzut la douăzeci de paşi sub tufe. Îl 
întreb, el îmi face semn să tac. Îşi scoate din teacă sulița, o 
potriveşte şi o împănează la băţul cu care-l vedeţi umblând. 
Mă lasă să umblu pe cărarea din margine. El se dă mai sub 
pădure. Coteşte pe după tufe şi pe după dâmburi. Dacă n-aş 
şti că-i acolo, nu l-aş simţi. Iaca, de subt un mal, îmi trece 
vulpea la doi paşi. S-a uitat la mine, m-am uitat la dânsa; a 
înţeles că-s cu puşca în spate şi nu-i primejdie, şi s-a dus în 


drumul ei nu cu prea mare grabă. Dar mutul o simţise şi 
stătuse în loc. Pe el nu l-a putut vedea, căci ea râdea în 
sinea ei de mine şi, cu coada ochilor, avea grijă îndărăt, 
când dintr-o parte, când din alta. Aşa că mutul a pălit-o cu 
sulița. Cum a făcut, nu ştiu; dar se vede că nu dă greş 
niciodată. Dacă apucă a vedea el întâi pe vulpe, apoi nu-i 
mai scapă. 

Sătenii şi vânătorii se uitau cu admiraţie neprefăcută spre 
idolatru. El îşi cercetă calul, rândui mai bine boclucurile din 
sanie. Nu veni cătră adunare, n-avea nevoie de foc. Era fără 
cojoc, sprinten şi fumegând putere; era în aerul rece ca-n 
elementul lui adevărat. 

— Îi merge mai bine iarna decât vara, observă dascălul 
Ion. Pare mai deştept; acu mai că s-ar uita şi una din 
moldovencele noastre la dânsul. 

— Vino încoace, Uvar, îl pofti profesorul. Domnul inginer 
vrea să te cinstească c-un păhărel de rachiu. Cred că-ţi 
place. 

— Place, răspunse Uvar. 

— Foarte bine. Ciocneşte cu mine. Şi mie îmi place cum ai 
vânat vulpea. Dar urmele lupilor le-aţi găsit? 

— De asta uitasem, îşi reîncepu vorba moş Cujbă. Le-am 
cunoscut şi le-am înconjurat, lângă râpa ştiută, sub stâncă, 
unde a fătat anul trecut o haită. De acolo-i luăm ca din oală 
şi-i aducem la puştile dumneavoastră. 

— Foarte bine. Tu, Uvar, eşti un om cum îmi place mie. Eşti 
atent şi observi. Ai fi fost bun să lucrezi într-un laborator. 
Toarnă-i, rusule, rachiu de-al dumnitale; toarnă-mi şi mie. 
Pe urmă, ne facem datoria. 

— Te previn, stimate Iacob Ioanovici, râse inginerul, că 
băutura mea e puţintel cam tare. 

— Nu face nimic. 

Uvar o bău, dădu păhărelul şi se retrase fără a mulţămi. 

— Mai are nevoie de învăţătură, mormăi dascălul, mai mult 
către sine. 


Profesorul dădu şi el de duşcă păhărelul său. Simţi o 
văpaie înfricoşată în gâtlej şi-n piept. Pierdu răsuflarea, se 
clătină, gata să se dărâme la pământ. Apoi, încet, îşi veni în 
fire şi răsuflă adânc, ca printr-o strună dureroasă, printr-un 
junghi. 

— Ce-i asta? bolborosi el cu mânie şi cu uimire. Eram să 
Mor. 

— 'Toate-s relative, stimate Iacob Ioanovici, râse inginerul. 
Nu-i nimica; astfel începem cu multe lucruri, plăcute. 
Acuma ai să simţeşti în toată fiinţa o flacără generoasă, şi 
vânătoarea de azi n-ai s-o uiţi niciodată Sunt sigur că ai să 
împuşti lupul. 

— Mi s-a părut că înghit ţinte înroşite în foc... încercă a 
râde profesorul. Şi întoarse ochii plini de admiraţie spre 
iacut. Îi descopăr tot mai multe talente. Mă rog, când a avut 
vreme să jupească vulpea? strigă el, ca şi cum abia atunci 
ar fi băgat de samă şi şi-ar fi adus aminte. 

— Acesta-i alt meşteşug al lui, se veseli moş Vasile Cujbă. A 
crestat-o numai în vreo două locuri şi a şi întors-o pe dos, 
cât ai clipi. 

Uvar părea că n-aude; însă auzea foarte bine. 

Vânătoarea s-a desfăşurat după toate rânduielile 
cunoscute din Moldova; lupii au fost împresuraţi şi aduşi la 
vânători; doctorul avu plăcerea să tragă şi să lovească. 
Sarmalele înfierbântate la foc cu mămăliguţă prăjită pe 
cărbuni au avut un gust cu totul deosebit în peisagiul de 
iarnă. Dar doctorul, în satisfacția deplină pe care o avea, 
rămase cu o preocupare ciudată, cu nevoia de a studia în 
iacut acele însuşiri minunate pe care primitivii, pe cât se 
vede, le mai au, pe când oamenii evoluaţi le-au pierdut. 

— Ce mă străduiesc eu să fac în laborator el realizează, în 
chip firesc, în natura înconjurătoare, încerca el să explice 
lui Anton Rohalschi. E un subiect interesant pentru mine şi 
ar putea să-mi fie poate şi un auxiliar preţios. 

Aici trebuie căutată pricina de căpetenie pentru care 
împăcarea dintre doctor şi doamna Eufrosina Melinte nu s-a 


putut face decât în parte. 

— E o fiinţă adorabilă, în faţa căreia ar trebui să cazi în 
genunchi şi să-i ceri iertare, căuta Anton Rohalschi să-l 
convingă pe profesor. E frumoasă cât se poate, brună, aşa 
cum se cuvine unui om blond ca dumneata, graţioasă şi 
inteligentă. E destul de instruită pentru vremurile în care 
trăim, poate susţine orice fel de conversaţie frivolă şi e în 
curent cu romanele la modă. E destul de serioasă şi destul 
de cuminte ca să nu te facă ridicol: deci ştie să preţuiaseă 
ce-i distins în dumneata. Cum ai putut dumneata merge 
dincolo de jignire, până la insultă, asta îţi spun drept că nu 
pot înţelege. 

— Nici eu. Probabil că suntem din lumi deosebite şi 
temperamente iremediabil disonante. Fiinţa mea nu şi-a 
găsit în ea jumătatea pe care o caută din eternitate. 
Recunosc că are calităţile pe care le-ai enumerat; eu însă îi 
mai cer să iubească prostiile de la Roznov şi pe cei care mi- 
au dat mie viaţă. 

— Stimate şi iubite Iacob Ioanovici, şi în împrejurarea asta 
observ cu regret că greşeşti atribuindu-i repulsiuni pe care 
nu le are, atribuindu-i repulsiuni exagerate; în orice caz, 
exagerându-ţi dumneata pretenţiile. Poţi cere dumneata, 
iubite lacob Ioanovici, unei persoane aşa de delicate să se 
înmormânteze la Roznov? Ai văzut cât de drăguță a fost 
venind ea singură să te caute de sărbători? A stat două zile 
de Crăciun la Roznov; putea oare să stea mai mult? Te 
întreb. 

— Nu i-a plăcut mirosul de piei şi-i lipsea baia parfumată. 

— Vezi cum eşti? îmi pare rău, Iacob Ioanovici; îţi spun 
sincer că-mi pare rău. Să-mi răspunzi dacă dumnitale îţi 
place mirosul acela care-ţi pătrunde până în fundul 
sufletului? Nu-ţi place nici dumnitale, găseşti în alte lucruri 
compensație pentru el. Cum vrei dumneata să-i placă 
Eufrosinei Andreievna? Dumnitale îţi place iacutul; ei nu-i 
place. Găseşte că-i un primitiv şi că ar trebui să se spele mai 


des. Îi vorbeşti de atenţia religioasă cu care observă 
natura... 

— Hm! dumneata găseşti că asta-i puţin lucru? 

— Ştiu, ştiu, e lucru interesant şi pentru mine; dar de ce 
pretinzi numaidecât să se extazieze Eufrosina Andreievna? 
Aici greşeşti dumneata. Pe urmă, de ce vrei să-i placă 
aceste obiceiuri de sărbători, rămăşiţe din barbaria 
primitivă? lacutului ştiu că-i plac. El dintr-o dată le-a primit 
până în fundul sufletului, ca şi cum ar fi fost minuni, 
farmece şi bazaconii ale şamanilor din ţara lui. Dar unei 
fiinţi cultivate cum vrei să-i placă? Mă iartă, mă iartă, te 
Tog, iubite Iacob loanovici; vrei să spui că-ţi plac dumnitale 
şi nu poate pretinde nimeni că nu eşti o persoană cultivată. 
Dar cu dumneata e altceva. Dumneata mai păstrezi iluzia 
de pe când erai în ton şi-n coloare cu toţi ai dumnitale de 
aici. Fii însă sincer şi mărturiseşte că ai avut deziluzii, că 
sufletul dumnitale de acum n-a mai fost sensibil ca 
odinioară farmecului. Ai înţeles că ai de-a face cu un teatru 
primitiv - lovit de o mizerie care nu se poate să nu te 
jignească: în fond, şi aceşti actori vor să câştige. Ai văzut 
singur cum flăcăi voinici au atacat pe copii ca să le răpească 
bănuţii câştigaţi cu uratul. Nu trebuie să-ţi fie prea ruşine 
de această prostituire a poeziei. Asta-i viaţa. Dă-i voie însă 
Eufrosinei Andreievna să nu fie încântată. 

— Bine; m-am împăcat, m-am întors acasă; ce vrei mai 
mult? 

— Eu nu vreau decât să îngenunchezi şi să-i săruţi mâna. 
E o femeie adorabilă. 

— Se poate, e chestie de gust. Eu sunt mai atent la 
cercetările mele de laborator şi-mi urmăresc ideile mele, pe 
care cu orice preţ vreau să le aduc la îndeplinire. 

— Fii sigur că soţia dumnitale nu se împotriveşte; însă nu-i 
cere să te urmeze în pustietăţi. Vină o dată pe săptămână 
aici, fă baie şi asistă la un ceai; dacă socoţi potrivit, mergi 
cu delicateţa şi mai departe, până la iatacul ei; pe urmă fă 
ce pofteşti. 


— Dacă voi crede de cuviinţă şi voi putea, am să fac şi asta. 
Deocamdată te poftesc, rusule, să mă ajuţi nu atât ca să 
dregem oala spartă a căsniciei mele, cât ca să cumpăr şi să 
amenajez proprietatea aceea de la Pârăul-Negru, de care 
am nevoie. Este acolo o casă convenabilă, unde ne putem 
simţi mai bine decât la Roznov. E şi foarte aproape de 
părinţii mei şi de ceea ce numeşti dumneata nebunia mea. 
Lângă casă am obiectul de căpetenie al explorărilor mele: 
iazul acela de cincizeci de hectare întindere şi cu o vechime 
de veacuri, în care am găsit acea specie unică la noi de 
lotus şi unde o floră îmbielşugată aţâţă înmulţirea unei 
faune extraordinare. Pot pescui, cerceta, umple eprubete. 
Îmi pot rândui viaţa cum de mult visez. 

— Ai să-ţi transporţi acolo lădoiul de cărţi pe care l-ai lăsat 
la Roznov? 

— Dacă-ţi face plăcere, am să-l duc acolo; şi, dacă vrei, am 
să-l deschid. 

— Poţi să-l mai laşi bătut în cuie. Dacă-ţi ceri iertare în 
genunchi de la Eufrosina Andreievna, îl aduci acasă, şi pune 
ea singură cărţile la locul lor. 

— Fii drept, rusule, ar putea veni ea la Pârăul-Negru din 
când în când. Aşa poate am ajunge la o soluţie durabilă. Te 
previn însă că va trebui să suporte pe iacut. În zestrea 
laboratorului meu să ştii că adaog numaidecât pe acest 
primitiv. 

— Atunci are să fie greu. Să nădăjduim însă. Viaţa noastră 
e alcătuită din compromisuri, iubite Iacob Iloanovici; din 
compromisuri, armistiţii şi necontenite încercări de a-i da 
un sens şi a-i atribui un scop. Mă tem însă că adevărul stă în 
iacutul de la Roznov, care nu cere vieţii decât ce-i poate da 
şi e recunoscător pentru o rază de soare mai mult. 
Dumnitale, iubite lacob loanovici, nu-ţi trebuie iazul de la 
Pârăul-Negru, ci puţină suferinţă. 

VI. 

Cu toate acestea, doctorul lacob respinse suferinţa cătră 
care, în chip vag, îl îndemna rusul şi preferă iazul de la 


Pârăul-Negru. În chestiile care-l preocupau şi-l pasionau, 
acest om naiv punea o putere vrednică de mirare, o 
stăruinţă care neliniştea mai ales pe doamna Eufrosina 
Melinte şi o dibăcie care pricinui disperarea misitului 
Avram Gold, însoţită însă, în acelaşi timp, de completa lui 
aprobare. 

— Că vrea să aibă numaidecât o baltă, asta mie mi s-a 
părut lucru foarte bun, explicase lui Rohalschi domnul 
Avram Gold, subţiindu-şi între degetele mânii drepte 
favoritele roşcate, făcând parte dreaptă când unuia, când 
altuia; oamenii trebuie să vândă şi să cumpere, ca să poată 
trăi misiţii. Nu-i aşa? Dar de ce numaidecât iazul de la 
Pârăul-Negru? Mai sunt şi alte moşii, unele mai mari, altele 
mai mici, care au iazuri. Sunt altele care au crâşme bine 
aşezate. Decât un iaz, nu-i mai folositoare o crâşmă? Dar să 
zicem că domnului profesor îi trebuie numaidecât iaz. La 
laşi nu poate să-l ducă. E nevoie să se ducă neapărat 
dumnealui unde-i iazul. Dacă trebuie să se mişte dumnealui, 
atuncea poate să se ducă orişiunde. Aşa că eu i-am propus o 
serie de moşioare cu baltă, pe care le-am socotit mai 
avantajoase pentru mine. Domnul profesor n-a vrut. 
Atuncea, dacă domnul profesor urmăreşte numaidecât un 
interes şi vrea anume acel iaz, i-am făcut cunoscut că nu se 
poate cumpăra cu uşurinţă; că munca mea e foarte 
anevoioasă şi pretenţiile moştenitorilor cam mari. Ştiţi 
dumneavoastră ce mi-a spus? Mi-a spus să-i aduc 
moştenitorii, să-i convingă dumnealui. Atuncea ce rost mai 
am eu? lar dacă nu-i aduc moştenitorii ori nu vor să vie, 
atunci se duce domnia-sa la dânşii. Poftim! M-am mai gândit 
că vrea să facă o crescătorie de gâşte şi i-am oferit paseri şi 
ouă de rasă. Dumnealui mi-a comunicat că n-are nevoie de 
nici o gâscă. Ar fi mai degrabă amator de o luntre. I-am 
oferit îndată o luntre, şi acuma stau şi-mi bat capul unde s-o 
găsesc. Vrea să producă peşte? îi trebuie crap auriu? Nu. îi 
trebuie nişte zidari ca să-i clădească un pavilion pentru 
cercetări ştiinţifice Acuma aud întâi că la pavilion de 


cercetări ştiinţifice trebuie numaidecât baltă. Şi ce-i mai 
trebuie? Îi trebuie servitori? Închipuiţi-vă că nici servitori 
nu-i trebuie. Are nevoie numai de unul, pe care-l aduce de 
la Roznov. De ce numaidecât de la Roznov? „Aici e un 
mister!” a râs domnul profesor. Bine, fie; să lăsăm 
profesorul şi să vedem dacă nu trebuie reparată iezătura şi 
prefăcut stăvilarul. „Ba asta da; trebuie; să-mi aduci un 
meşter bun. Dar mai ales am nevoie de altceva, a adaos 
domnul profesor. Am nevoie de bani cu împrumut.” La 
asemenea declaraţie, am avut motiv să mă socotesc cu totul 
mulţămit. Pot lăsa la o parte capriţiile şi misterele unui 
profesor aşa de învăţat şi de ciudat şi ne putem ocupa 
numai de bani, dobânzi şi termene. Într-asemenea materie 
mai ales, pot spune că sunt specialist. Dar închipuiţi-vă 
dumneavoastră, domnule inginer, că domnul profesor a pus 
mâna pe condei şi a început a face socoteli. Adunând două 
depozite la două bănci şi adăogând şi o rată din salariu 
vreme de un an, şi mai punând ş-un împrumut la creditul 
funciar agricol, iată că nu putem face nimic nici cu poliţele 
şi dobânzile. Atuncea - zic voiţi numaidecât să cumpăraţi 
Pârăul-Negru? Nu doriţi ceva mai avantajos şi mai aproape 
de Iaşi? Imposibil? Cu totul exclus? V-aţi gândit bine la toate 
dificultăţile cu moştenitorii? Am eu o afacere cu mult mai 
bună. Dacă nu se poate altfel, atuncea veţi avea Pârăul- 
Negru în condiţii avantajoase, pe care numai eu vi le pot 
face, şi vă rog să binevoiţi a-mi da în antrepriză repararea 
digului şi a stăvilarului. Asta nu se poate? Aveţi 
dumneavoastră un plan anumit şi doriţi să-l executaţi 
singur? Bine, atuncea nu mai stăruiesc, şi faceţi afacerea 
cum doriţi, socotind pentru năcazurile şi străduinţele mele 
încă cincisprezece centime la sută la preţul cumpărării. N-a 
vrut să-mi adaoge nimic şi a trebuit să mă aranjez cu 
vânzătorii, ca să-mi deie dânşii. Vă spun drept, domnule 
inginer, că am avut mult năcaz. Am tranşat afacerea, am 
încheiat actele, m-am dus ş-am predat iazul şi acaretele. 
Bună casă, bune acarete. Iazul vechi, cu sălcii scorburoase 


pe maluri. Atâta nu mi-a plăcut: sălciile scorburoase, dar 
domnul profesor se arăta încântat de ele. Peşte în iaz cred 
că să fie. Zice că sunt şi multe rațe sălbatice, dar eu nu pot 
da garanţie; nu le-am văzut. Acuma îmi bat capul să găsesc 
luntrea şi să descopăr dacă domnul profesor nu vrea cumva 
să exporte ouă de rață sălbatică în străinătate. Acest om, 
care la început pare uşor de condus, are, după ochelarii lui, 
nişte idei teribile şi o încăpățânare, încât m-am spăriat 
chiar eu. 

La povestirea îmbielşugată, însoţită de mimică şi schime, a 
rusului, doctorul Iacob Melinte adăogea un râs tăcut, care-i 
lumina ca un soare interior expresia feţei. Cu toată 
naivitatea lui, înţelegea că Rohalschi exagerează nu numai 
spre a-i face plăcere, ci şi pentru a-şi menaja interesul lui 
de pribeag care vrea să înceapă o viaţă nouă în ţară străină. 
Are nevoie de cetăţenie, de un post ori de o antrepriză, şi 
profesorul numără prietini influenţi. Doctorul ştie şi calea 
cea bună care-l putea duce pe Rohalschi la liman; de aceea 
îl propusese, fără ştirea lui, membru în clubul vânătorilor. 
Trăgător eminent, povestitor minunat, bun tovarăş de 
petrecere: cu asemenea însuşiri, un naufragiat îşi poate 
reface viaţa. În zâmbetul doctorului era şi puţină ironie, şi 
simpatie pentru un prietin bun, cu experienţă în toate ale 
vieţii. Stăteau amândoi cu pahare de vin dinainte, în 
cerdacul casei de ţară, la Pârăul-Negru, privind întinderea 
iazului, cu stuh agitat uşor de vânt. Era într-o zi caldă de 
sfârşit de noemvrie. O zi de primăvară şi de despărţire de 
sezonul fericit, cugeta doctorul Iacob. Stoluri de grauri 
amestecați cu ciori treceau din când în când pe deasupra 
iazului, în lucirea aurie a zilei. În răstimpuri de linişte, când 
pămătufurile trestiei rămâneau neclintite, izbucneau dintr- 
un cotlon aproape măcăituri de rațe sălbatice, apoi se 
auzeau din fund, de departe, răspunsurile, ca nişte ecouri 
înăbuşite de sub pământ. La ochiuri line de apa, se arătau 
crihance, răţuşte mărunte şi vioaie, care se cufundau subt 
undă ca şi cum s-ar fi jucat, apoi băteau din aripi spre 


înălţimea cerului, făceau un ocol până în zarea dealurilor şi 
se întorceau în grabă; pluteau câteva clipe asupra locului 
lor, apoi iar plecau spre alt orizont. Cei doi prietini priveau 
toate fără de a-şi conteni sfatul şi povestirile. Profesorul era 
atent şi spre sălciile cele vechi tocmai din coada iazului, de 
la izvoarele de sub culme. În dreptul lor se alegea un luciu 
cu acele plante rare, dintre care unele îşi păstrau verdeaţa 
şi-n timpul iernii. Acolo era loc bântuit de braconieri şi de 
hoţi de peşte. În căsuţa cu grabă clădită pe mal chiar în 
toamna aceea aşezase pe Uvar, în una din odăi. Îi dăduse 
armă şi câni. În odaia a doua îşi instalase în pripă 
laboratorul de care avea nevoie, cu gândul să se servească 
de el mai ales în vara următoare. Îl folosea totuşi şi acuma 
în zile frumoase, admirând gângănii extraordinare şi plante 
ca nişte filigrane preţioase. Grija lui întâia şi cea mai mare 
fusese iezătura, cu stăvilarul. După ce pusese totul în bună 
stare, înnoind stavilele şi lanţurile, avea bucuria să se 
socotească nu numai stăpân, ci şi Dumnezeu al acelei lumi 
aparte. 

Mai avusese oarecare năcaz cu domnul Avram Gold, până 
ce-i adusese luntrea. După ce i-o adusese, misitul ţinuse să 
se plimbe şi el cu dânsa pe iaz, probabil cu intenţia ascunsă 
de a descoperi undeva, între stuhuri, instalaţia misterioasă 
pe care o bănuia. Fusese nevoit să se întoarcă la Iaşi fără 
această plăcere, ceea ce nu era mare lucru, dar mai ales cu 
problema nedezlegată, ceea ce, pentru capitalul lui de 
investigaţii şi cunoştinţi, era o pagubă. În sfârşit, se reluase, 
cu prilejul instalaţiei aici, şi acea chestie delicată şi dificilă 
căreia doctorul nu-i putuse da soluţie într-adevăr 
mulţămitoare. Era chestia pentru care pleda inginerul 
Rohalschi: aranjamentul cu Eufrosina Andreievna. Doctorul 
propusese soţiei lui ca în lunile de toamnă, cât mai urma 
vacanţa universitară, să vie să-l ia de la Pârăul-Negru, dacă 
avea nevoie de el la laşi pentru recepții, vizite şi alte 
interese ale ei. Doamna Eufrosina Melinte într-adevăr 
venise şi doctorul o urmase o dată. A treia zi el s-a întors 


înapoi. După o săptămână, doamna Melinte s-a prezentat 
iar, dar profesorul a refuzat în chip josnic să-şi ţie 
angajamentul contractat. La obiecțiile, insistenţele şi 
supărările nevestei, avusese iar nedibăcia să răspundă fără 
stăpânire de sine, aşa încât toată opera de îmbunătăţire a 
inginerului Rohalschi căzuse în iaz. Vorba asta era a 
doctorului, şi Rohalschi încerca să râdă, dar în realitate era 
nemângâiat. 

— Să ştii, iubite Iacob loanovici, zise cu pătrundere 
inginerul, că toate se plătesc, pe lumea asta chiar. Respingi 
de la dumneata acum o femeie drăguță şi binecrescută; 
deci, la vârsta de cincizeci şi cinei de ani are să ţi se 
întâmple o mare nenorocire. Ai să dai cu piciorul în 
laborator, dărâmându-l în baltă, şi ai să te amorezezi nebun 
de o cusătoreasă cu pistrui pe obraz, şi cu glasul răguşit, 
care are să-ţi bată din picior şi are să-ţi facă zile fripte. 

— De ce cu pistrui şi răguşită? 

— Nu ştiu, acesta este un secret al zeilor. 

— Bine, râse profesorul ciocnind paharul; să nădăjduim că 
profetul din dumneata e inferior vânătorului şi va da greş. 
Până la acea epocă depărtată mai este timp să mă împac cu 
nevastă-mea. Se poate să găsească chiar ea felurite metode 
de răzbunare. Dar eu nu pot să-mi las rânduiala vieţii mele, 
care-mi porunceşte să fac ceea ce e în natura mea, ceea ce 
e justificare fiinţii mele. Din pricina asta am avut şi la 
Roznov o discuţie care m-a costat. Era cât pe ce să mă cert 
cu părinţii mei. Le-am cerut pe iacut şi ei n-au vrut să mi-l 
deie. Mai ales mama spunea că-i trebuie, ca să-i găsească 
pe dealuri leacul de care are nevoie. lar tatăl meu 
pretindea că nu se poate să nu-i desăvârşească educaţia 
ortodoxă şi nici nu se cuvine să i-l iau tocmai acuma, când îl 
deprinde să-i ţie isonul în strană. În sfârşit, după multe 
obligaţii şi făgăduieli, i-am hotărât să mi-l deie. În schimb, le 
plătesc alt servitor şi-l şi îmbrac, şi din când în când i-l 
expediez acolo pe Uvar, ca să caute buruiana. E adevărat 
că, îndată ce am adus pe asiatic, m-am simţit bine şi 


mulţămit. Mai ales în conducerea luntrii se dovedeşte 
meşter, iar pescuitul n-are pentru el nici o taină. Scoate din 
iaz ce vreau: peşte pentru mine şi material pentru 
laborator. Şi-a dresat cânii, învăţându-i să patruleze în jurul 
iazului. A pus căpcăni, unele pentru vidre, altele pentru 
braconieri. Taie stuh şi face coteţe, pe uscat pentru paseri, 
în baltă pentru peşte; aduce lemne de la pădure, 
construieşte sănii şi patine de lemn pentru iarna ce vine, 
împleteşte plăşi, ascute ostii şi harpoane. Toate le face în 
tăcere şi cu linişte. E un om nepreţuit. Îl am gata şi pentru 
soţia mea, când ar vrea să mă amenințe cu musafiri şi vizite 
prelungite. I-l înfăţişez. Numaidecât strâmbă din nas şi se 
duce. Antipatia ei e olfactivă. Aşa încât, cu toate riscurile, 
mai ales în ce priveşte bătrânii mei de la Roznov, eu cu 
iacutul am făcut o bună afacere. Odată cu sosirea lui, au 
efectuat şi cărţile ultima lor călătorie până aici. Zilele 
acestea mă gândesc să le desfacem şi să le aşezăm în 
rafturi. 

— Cu plăcere, iubite Iacob Ioanovici; însă poate ar fi mai 
potrivit să le lăsăm cât mai multă vreme în liniştea lăzii lor. 
Te încredinţez că ele nu doresc să fie tulburate; iar noi încă 
n-avem nevoie de ele. Cât ţine vremea bună, putem bate 
pârloagele şi spinăriile. Avem iepuri şi stoluri de potârnichi. 
Avem pasajul de rațe, sara. Eu chiar propun să nu lăsăm să 
treacă neîntrebuinţată o zi fericită ca asta. Ar fi bine să-ţi 
pregăteşti cartuşele. 

— Până în sară mai este, răspunse doctorul. Până în sară 
se poate schimba vremea. 

— Vrei să glumeşti, iubite Iacob Ioanovici. Asemenea soare 
splendid... 

— Ei, asemenea soare splendid, asemenea cer albastru. Eu 
nu mă uit numai la asta. Mă uit şi la altele. Văd convoiurile 
de ciori, şi cârdurile de vrăbii, şi stuhul care face semne, şi 
zarea din miazănoapte, care are fiori de nelinişte... 
Dumneata, rusule, de ce nu vrei să vezi că răţuştele mereu 
se duc într-acolo, ca şi cum s-ar uita de sus într-o genună, în 


care se frământă ceva? Aparatele mele din laborator şi din 
preajmă au făcut de asemeni mişcări bizare. Ele-s mai 
proaste, bineînţeles, decât animalele şi paserile, dar arată şi 
ele ceva. Vântul s-a schimbat în cursul după-amiezii, făcând 
cerc de la asfinţit la nord-est. Deci încă înainte de apusul 
soarelui poate s-avem vreme rea. 

— Glumeşti, iubite lacob loanovici. 

— Nu glumesc de loc; poate să şi ningă. Dumneata, rusule, 
eşti mai mult bun trăgător decât vânător, eşti un produs al 
tirurilor de porumbei; şi mai ales eşti un filosof şi un cetitor 
în inimile omeneşti. Eu pe dumneata nu te pot ceti, cum mă 
ceteşti dumneata pe mine; în faţa naturii, însă, dumneata 
rămâi opac, pe când eu sunt pătruns până în toate fibrele 
de înţelegerea ei. În privinţa asta am oarecare înrudire cu 
Uvar. Îl văd de aici cum îşi adună uneltele şi cioveiele la 
adăpost şi cum îşi tot ridică nasul şi miroase depărtarea. 

— Dumneata, lacob Ioanovici, susţii că are să ningă, şi eu 
răspund că aşa ceva mi se pare imposibil. 

— Foarte bine, rusule. Să bem încă un pahar de vin şi s- 
aşteptăm. 

Într-adevăr, când ajunse soarele asupra munţilor, deodată 
păru mai palid. Uvar, din preajma căsuţei lui, la malul 
iazului, îşi văzu o clipă imaginea în fundul luciului, unde s- 
adunau izvoarele cele vii; dar într-o clipă acea imagine se 
desfăcu şi pieri. Balta se încreţi de înfiorări repezi; sălciile 
şi trestiile dădură zvon. În schimb, paserile bălții tăcură 
deodată. Din adâncul miezului nopţii iacutul văzu venind 
acea fantomă a negurilor şi a vârtejurilor, de care se 
înfricoşase în toată vremea copilăriei lui. Sosea din 
prăpastiile şi vâltorile oceanului; era şamanul cel 
neînduplecat, cu bici de foc şi barba de ţurţuri de ghiaţă, 
prigonitorul omenirii celei sărmane. Ajungea şi până subt 
acest cer fericit; dar Uvar ştia că aici poate să-şi arate spre 
el dinţii cu dispreţ. Mormăind, trase pe mal luntrea şi-i luă 
vâslele la el în odăiţă. leşi iar, cu capul gol şi nasul înălţat, 
aninându-se de alte lucruri şi unelte din preajmă. 


Dintrodată apărură sub cerul alburiu ciori, în amestec de 
viscol. Îndată după ele prinseră a se îmbulzi nouri. Ploaia 
rece, cu zloată, începu a bate când se întunecă deplin. 

La opt ceasuri, în odaia doctorului ardea focul în sobă, şi la 
ferestre fâşâia şi bătea din aripi de ninsoare viscolul. 
Tăcutul lepădă încă un braţ de lemne lângă vatră, după 
aceea, fără cojoc şi cu capul gol, trecu prin dreptul 
ferestrelor, bocănind cu cizme grele. După cină, cei doi 
prietini, întinşi în jilţuri, cu cafele şi ţigări, într-un fel de 
beţie unică a tihnei, auzeau încă pe servitor umblând pe 
afară, prin ogradă şi cerdacuri, la paseri, la vite, la magazii. 
Într-un târziu, mai aduse un braţ enorm de lemne şi-l 
lepădă ca pe un nou argument dispreţuitor împotriva 
şamanului vijeliei. 

— Uvar, zise inginerul; fii bun, te rog, şi adă lada de cărţi, 
pe care ai cărat-o de la Roznov. O ştii? 

— Ştiu, răspunse iacutul. Dar ce nevoie de acele hârtii? 
Am adus lemne. 

— Adă lada aici, urmă Rohalschi râzând. Îmi trebuie ş-un 
cleşte, un ciocan ş-o daltă. Avem s-o desfacem, să scoatem 
din ea poveştile şi minciunile. Pe asemenea vreme n-avem 
ce face cu adevărurile. 

Iacutul clăti din cap fără să înţeleagă adaosurile poruncii. 
Părăsi camera, şi amândoi prietinii socoteau că s-a tot dus 
la sălaşul lui, când auziră bufniturile cubului, asupra căruia 
slujitorul se opintea cu umărul răsturnându-l pe toate 
feţele. Deschise canaturile uşii şi-l dădu înlăuntru, gâfâind. 
Lepădă din sân cleşte, daltă şi ciocan, apoi se duse. 

Rohalschi lucră tihnit şi cu atenţie, pe când profesorul îl 
privea leneş. Desfăcu vravurile de cărţi şi le înşiră în juru-i. 
Petrecea cu ochii titlurile, întârzia la ilustraţii, din când în 
când îşi aprindea altă ţigară şi sorbea din păhărelul de 
coniac de pe măsuţa din preajmă. 

Profesorul întinse mâna şi cuprinse la întâmplare un tom, 
despre civilizaţia veche, îl răsfoi câtva timp, căscând, apoi 
aţipi la locul lui, în vuietul furtunii. 


Se trezi târziu, cătră miezul nopţii. Furtuna sporise; 
ferestrele aveau afară chenare de viscol. Rusul cetea cu 
luare-aminte în preajma focului. Nu mai fuma; însă sticla de 
coniac era pe jumătate deşertată. 

Doctorul Iacob Melinte auzi afară cântând un cucoş 
fantastic. 

— Ce faci acolo? întrebă el pe inginer. 

— Cetesc, răspunse Rohalschi. Fii treaz la ce-am să-ţi 
spun, pentru că se poate întâmpla să mă fi îmbătat. 
Urmează, după cât înţeleg, a se vădi încă o verigă dintr-un 
lanţ de fapte care pot părea neexplicabile, însă eu sunt 
sigur că s-au produs în virtutea unei legi ce mişcă în jurul 
nostru seriile de fenomene. Îmi permiţi să mă explic în altă 
limbă, deşi ştiu moldoveneşte ceva mai bine decât Uvar; nu 
vreau să apară într-o armătură comică chestii aşa de 
serioase. Hazardul, stimate Iacob Ioanovici, nu-i decât o 
ondine inexorabilă a cauzelor şi efectelor. Noi putem privi 
cu ochi holbaţi rezultatele, având aerul că nu înţelegem 
nimic şi chiar refuzând a înţelege ceva, însă toate se produc 
cu rânduială, declanşate de un factor iniţial. Legăturile ne 
scapă; asta însă nu înseamnă că nu există. Nu te uita aşa de 
semnificativ la mine; sticla nu-i deşartă decât pe jumătate. 
Deşi uneori am obiceiul josnic să mă îmbăt complet şi 
absolut, acum te încredinţez că sunt în toată firea. lată 
despre ce-i vorba... 

— În sfârşit! Să vedem, s-auzim! se veseli doctorul. 

— lată despre ce-i vorba. Ştii că mai mult ne-am veselit 
decât ne-am mirat când am auzit povestea Veronei 
Vasilievna despre sosirea kitailor în Roznov. Ei bine, ai să te 
convingi, sper, că apariţia lor n-a fost o simplă întâmplare 
idioată. Ca să te convingi, e destul să observi deocamdată 
că unul din acei soli ai întâmplării, cu numele Uvar, care nici 
măcar nu e chinez, s-a întors. S-a întors în nişte condiţii aşa 
de extraordinare, încât a rămas pe loc. A trebuit ca un 
ofiţer, probabil nevinovat, să fie asasinat în poarta 
bătrânilor la Roznov, pentru ca Uvar să nu mai poată pleca. 


Dar asasinii, dar casa bătrânilor, dar atmosfera de 
ameninţare care l-a fixat ca şi cum l-ar fi înlănţuit aici o 
divinitate, nu observi că se înşiruie într-o logică absurdă, 
care totuşi pare a elimina arbitrarul? Toate elementele erau 
pregătite şi veneau unul cătră altul. Ca să-ţi mai dau o 
dovadă că erau pregătite, trebuie să adaog că şi dumneata, 
iubite şi stimate Iacob Iloanovici, te-ai simţit atras acolo de 
anumite scrisori şi de anumite stări sufleteşti. Eufrosina 
Andreievna făcea tot ce-i sta în putinţă ca să te oprească, şi 
dumneata tot te-ai dus, cu riscul de a rupe un contract 
social. Mai mult: fără nici o necesitate serioasă, ai luat cu 
dumneata acest lădoi, de cărţi, pe care atuncea nici măcar 
nu l-ai deschis. 

— Ei, şi ce-i? mormăi doctorul, căscând somnoros. 

— Ai să vezi numaidecât, iubite şi stimate Iacob Ioanovici. 
Urmez... Nu poţi tăgădui că n-ai fi stăpânul acestei 
proprietăţi dacă nu s-ar fi produs anumite sugestii, cele mai 
însemnate în legătură cu această umilă epavă a omenirii, 
care este sluga dumnitale, iacutul. Are dreptate Eufrosina 
Andreievna să nu-l poată suferi. Fii atent mai departe. 
Această ladă de cărţi putea să fie uitată şi părăsită la 
Roznov. Deşi nu-ţi era întru nimic utilă, deşi era în 
strămutarea asta a dumnitale un balast, dumneata ţi-ai 
adus aminte de dânsa şi ai pus pe iacut să se întoarcă la 
Roznov, să ţi-o aducă aici numaidecât. Mai este ceva. După 
ce s-a ostenit Uvar, dumneata nu te-ai grăbit deloc să 
desfaci cărţile. Puteau să mai steie astfel nedesfăcute, în 
ladă, treisprezece ani, ori până la sfârşitul timpurilor. Dar 
să zicem ca puteau sta nedesfăcute numai trei zile, ori 
numai o lună. Nu. Au stat cât trebuie, exact până în această 
sară, când a sosit o veste grabnică din necunoscut. Cărţile 
trebuie desfăcute numaidecât. Totuşi, ar fi putut să mai 
steie, dacă Uvar, dispreţuind ce am spus eu ori 
neînţelegând porunca, se ducea în treaba lui. Destinul lor 
nu atârna de o hotărâre fermă a noastră; după un ceas 
puteam uita toată afacerea. Dar iacutul a adus cărţile; şi eu 


le-am desfăcut. Am întins mâna, am eliminat câteva şi am 
ales tocmai pe aceea pe care trebuia s-o aleg. Ca să pot s-o 
deschid şi s-o cetesc, dumneata, iubite Iacob loanovici, 
trebuia să adormi. lar acea cărţulie pe care am pus cu 
mâna e istorisirea lui Uvar cel bătrân. 

— Care Uvar cel bătrân? tresări cu grijă profesorul. 

— Fii liniştit, scumpe lacob Iloanovici. Sunt destul de treaz 
şi nu sunt nebun. E istorisirea vieţii lui Uvar cel bătrân, pe 
care a scris-o el singur acum şaizeci ori şaptezeci de ani. 
Uvar cel bătrân a fost un iacut cum n-au mai fost alţii, de la 
începutul lumii. A învăţat slovă rusească. Aşa ceva nu s-a 
pomenit nici înaintea lui, nici după el. Cu acea slovă 
rusească s-a îndemnat a-şi scrie viaţa, după instigaţiile unui 
filolog suedez, care n-avea probabil altă treaba decât să 
pregătească uimirea noastră din această sară. 

— Ai cetit dumneata asta acolo? 

— Am cetit. Poftim, ceteşte şi dumneata. Uvar al dumnitale 
e nepotul acelui bătrân. 

— Asta-i legătura? Tocmai asta aş vrea să pricep de unde-o 
scoţi dumneata. 

— N-o scot eu; o scoate logica înlănţuirilor. Şi fără îndoială 
aceste înlănţuiri nu se opresc numai la identificarea 
servitorului dumnitale; merg cătră alt destin. 

— Mă sperii, rusule. 

— Bine, bine; dumneata râzi, dar să ştii că nu se poate să 
fie altfel. Ca să înţelegi, iubite Iacob Ioanovici, ceea ce 
pentru mine e destul de clar, te sfătuiesc să iei cartea şi s-o 
ceteşti. Într-un ceas ai isprăvit şi ai priceput totul, ca şi 
mine. Ai să observi singur, din prima clipă, că nu e vorba de 
o ficţiune, dintre acele pe care le alcătuiesc romancierii 
pentru distracţia copiilor. E ceea ce s-ar putea numi un 
document omenesc. O confesiune publică, simplă dealtfel şi 
fără nici o întâmplare extraordinară, pe care o autentifică 
un savant cu barbă şi ochelari; i-aş putea spune 
„spovedania negurii”... Ceteşte şi vezi. Până atunci eu am să 


trec într-o anumită stare, ca să nu fiu martor la spaima de 
care ai să fii cuprins. 

— De ce spaimă? 

— Nu ştiu; aşa mi se pare mie: spaimă. 

VII. 

Aici se află transcrisă întocmai istorisirea lui Uvar cel 
bătrân, tipărită într-o broşură veche, în nemţeşte, la 
Petersburg. Profesorul universitar lacob Melinte de la Iaşi a 
cetit-o în sara de 21 noiembrie 1922, în casa lui de la 
Pârăul-Negru, după cum arată însemnarea lui proprie pe 
marginea foilor. Inginerul rus Anton Ilici Rohalschi dormea 
în jâlţ, dinaintea focului, cu părul zbârlit atârnând într-o 
parte şi cu mâna stângă căzută până la duşamea, într-o 
stare cu totul nevrednică de un intelectual. Afară viscolea. 

„Milostive Otto Nicolaievici Boehtingk, îşi începea Uvar 
bătrânul dedicaţia, şi umbra lui se prelinse pe fereastră, din 
viscol, şi veni să se aşeze în tăcere în preajma profesorului; 
îndeletnicindu-te cu studiul limbilor feluritelor seminţii, ai 
venit la mine în luna lui martie 1847 şi, arătându-mi că ai 
dori să scrii ceva despre idiomul iacuţilor, mi-ai cerut să-ţi 
alcătuiesc un memoriu despre viaţa mea şi despre acest 
popor. Am socotit de a mea datorie să-ţi împlinesc dorinţa 
şi-ţi trimet aceste foi. Sunt încredinţat că ceea ce am scris 
eu nu va folosi nimănui. Poate ai să ceteşti domnia-ta, dar 
nimeni n-are să te imiteze. Totuşi, munca mi-a fost destul de 
anevoioasă, căci înaintea mea nimeni nu s-a aflat să scrie în 
limba iacută şi nici nu cred să mai încerce altul după mine. 
Mă simt bucuros totuşi că am putut face ceva pentru iubiții 
mei. 

Pe malul stâng al fluviului celui mare Lena, la o sută de 
poşte de cetatea lacuţc, aproape de Marea de ghiaţă, se 
află Gigansc. În acel târg a trăit tatăl meu, ca oblăduitor de 
plasă; acolo m-am născut. 

După ce Gigansc a căzut din treapta de târg, tatăl meu a 
trebuit să se întoarcă la Iacuţc. N-aveam atunci decât patru 
ori cinci ani. La vârsta asta un copil îşi înseamnă în mintea 


lui puţine lucruri, totuşi, mi-a rămas ceva din acel timp 
depărtat. Tata era silit, din pricina slujbei lui, să facă în fiece 
an călătorii lungi şi grele. Lipsea de acasă câte nouă luni; în 
vremea asta eu şi mama plângeam de amărăciune şi plictis. 

În două rânduri a fost cât pe ce să-mi pierd viaţa: întâia 
oară am vrut să trec un pârău, agăţându-mă de un trunchi, 
şi m-am dus cu capu-n jos în apă: a doua oară am căzut în 
căldarea în care fierbea mâncarea cânilor. 

Într-o dimineaţă m-am înfricoşat de moarte când am dat 
cu ochii de un hoţ, care stătea dinaintea uşii, afară, cu 
puşca pe braţ. Se uita crunt, pândind la dreapta şi la 
stânga. Am înţeles că stătea strajă, ca să apere avutul 
nostru de prădăciunea celorlalţi hoţi. 

Era vorba de o bandă de vreo paisprezece ori 
cincisprezece răufăcători, care scăpaseră din închisoarea 
de la Ocoţc, unde erau osândiţi să muncească silnic la 
fierberea sării. În calea lor prădaseră mai multe caravane 
de neguţători. De la Aldan coborâseră până la Lena şi 
ajunseseră la Gigansc cu luntrile, în vremea nopţii. leşiţi la 
uscat, apucaseră în somn pe cazaci şi pe soldaţi, îi legaseră 
de mâni şi de picioare şi le turnaseră pe gâtlejuri rachiu, 
îmbătându-i până la nesimţire. Îi lepădaseră atunci în 
închisoarea târgului, îi încuiaseră acolo, iar ei se 
desfăcuseră în câteva grupe, jefuind casele locuitorilor. 

În aceeaşi dimineaţă, la ceasul mulsorii vacilor, i-am văzut 
pe toţi adunaţi în casa noastră, după ce îşi săvârşiseră 
isprava. Erau nişte oameni groaznici la înfăţişare, cu 
nasurile tăiate şi obrajii însemnați cu fier roş, părând 
cărnuri crude la lucirea mangalului. Când tatăl meu şi 
mama intrară pe uşă, ei îndată încercară să-şi îmblânzească 
figurile cu zâmbete, deşi pe ei se cunoşteau încă stropiturile 
de sânge ale târgoveţilor ucişi. Au mulţămit părinţilor mei 
că şi-au făcut pomană cu nişte oameni sărmani şi prigoniţi 
ca dânşii. 

O asemenea faptă încă nu se întâmplase până atunci în 
ţara iacuţilor. Căpitanul hoţilor, georgian de naştere, nu 


părea deloc tulburat de ceea ce se petrecuse. Era un om 
nalt, cu brâul plin de arme. Purta nădragi roşi, cu vipuşcă 
de argint. M-a luat în braţe şi mă îndopa cu felurite lucruri 
dulci, pe când eu plângeam. 

Părinţii mei nu puteau să fie decât recunoscători că, în 
acea zi a nenorocirii, fuseseră cruţaţi. Hoţii puteau să le ia 
tot şi să dea foc. După ce au mâncat şi au băut cu 
îmbielşugare, oamenii aceia înfricoşaţi s-au coborât la 
fluviu, s-au suit în luntri şi s-au dus. Nu pot să arăt 
tânguirile şi plângerile celorlalte familii, în număr de vreo 
treizeci, după ce au ieşit din pădure şi s-au întors la casele 
părăsite. 

În aceeaşi vară, nu mai ţin minte la câte luni după asta, 
hoţii au fost ajunşi la şaptezeci de poşte de Gigansc, de 
către soldaţi de la Iacuţc. Nu s-a mai găsit la ei decât puţin 
din ce răpiseră oamenilor de la noi. 

Cine stă şi se uită la împrejurimile de la Gigansc nu poate 
vedea nimic deosebit şi frumos. Numai păşuni, între dealuri 
şi între huceaguri dese ca peria, unde nici cânele nu-şi 
poate vârt botul. În altă parte, după ce ai trecut zece paşi în 
pădure, dai de mlaştini şi de smârcuri în care te cufunzi 
până la genunchi. Ici şi colo poţi culege puţine afine, 
coacăze roşii şi merişoare de răsură. 

Iarna ţine acolo opt luni, în care timp nu poţi ieşi din cojoc. 
Dacă mai socoţi o lună de toamnă şi una de primăvară, mai 
rămân câteva săptămâni pentru o vară jalnică. 

Omătul se adună în troiene mai nalte decât casele; vântul 
bate atât de cumplit, încât nu te poţi ţinea pe picioare; 
gerul îţi taie răsuflarea; soarele se arată puţin în tot timpul 
iernii, şi două luni e pierit aproape cu totul. Mărturisesc că 
nu mi-aş fi ales niciodată eu singur, de bunăvoie, asemenea 
loc de naştere. 

Locuitorii din Gigansc sunt tunguzi în număr de patru- 
cinci sute de oameni. Trăiesc din vânat, ocolind pustietăţi 
de două sute de poşte jur împrejur. Adună dinţi de animale 
mari, care acuma nu mai sunt, vânează reni şi lupi, vulpi 


roşcate şi vulpi cu guler castaniu, urşi albi şi negri, samuri 
şi vidre. 

Singura petrecere a localnicilor în curgerea anilor e 
soarele de vară, care stă două luni necontenit pe cer şi nu 
asfinţeşte. Străinii care se duc acolo, neavând cunoştinţă de 
asta, nu ştiu când trebuie să se odihnească şi să doarmă. 

Apele din acel ţinut n-au samăn în ceea ce priveşte 
mulţimea şi bunătatea peştilor. Pescarii prind mai ales 
păstrăvi, moruni şi nisetri şi alte multe neamuri şi feluri, pe 
care însă le părăduiesc şi n-aleg dintr-însele nimic. Asta din 
pricina lipsei de sare, dar şi din pricina obiceiurilor. 
Tungunzii sapă, chiar aproape de locul unde vânează 
peştele, o groapă adâncă, pe care o căptuşesc cu scoarță. 
Peştele, după ce-i scot oasele şi măruntaiele, îl aruncă acolo 
grămadă şi-l lasă până ce se albăstreşte şi se moaie. 
Putrezit astfel, îl mănâncă cu mare plăcere. Am mâncat şi 
eu şi mi-a plăcut şi, dacă m-aş mai duce acolo, aş mânca 
iarăşi bucuros. Doctori mari şi învăţaţi scriu cum că peştele 
învechit e otravă. lată, eu nu pot să cred una ca asta. Zice 
că s-ar fi văzut oameni murind de peşte care nu-i proaspăt. 
Tungunzii mănâncă de cel putred şi nu mor decât la 
bătrâneţă. 

La mijlocul veacului trecut trăia la Gigansc o rusoaică pe 
care o chema Agripina. Bunica o cunoscuse şi ne povestea 
de dânsa cum că ar fi fost vrăjitoare. Cei la care se uita ea 
cu voie bună se puteau socoti fericiţi; cei care nu-i plăceau 
se puteau aştepta la toate nenorocirile. La cuvântul ei se 
închinau toţi, ca şi cum ar fi fost sfânt. Înconjurata astfel de 
încredere şi teamă, se retrăsese într-un loc singuratic, la 
patru poşte în sus de Gigansc, clădindu-şi acolo o chilioară, 
ca să-şi petreacă bătrâneţa. Prin preajma acelui loc nu 
trecea nimeni fără să se abată la dânsa, ca să-i ceară 
binecuvântare şi să-i lese un dar. Vai de cei care nu-şi 
îndeplineau asemenea datorie! Îndată îi ajungea pedeapsa. 
Vrăjitoarea se prefăcea în corb negru, stârnea asupră-le 
vârtejuri de vânt, le risipea boclucurile în revărsări de ape, 


le lua mintea. Chiar şi acuma, multă vreme după ce a murit, 
călătorii nu uită să lese daruri acolo, la chilia unde a vieţuit 
ea. Numele ei, Ogropân6, îl rostesc şi astăzi localnicii de la 
Gigansc şi toţi iacuţii din ţinut. Se zice despre o femeie 
nebună că a fost lovită de Agripina de la Gigansc. Se spune 
cum că vrăjitoarea aceasta a ajuns vârsta de optzeci de ani; 
că era grasă şi scundă, cu obrazul stricat de vărsat. Avea 
ochi scânteietori ca steaua dimineţii ş-un glas limpede, ca 
sloiul de ghiaţă când îl loveşti. Astfel a rămas amintirea ei în 
țarile de la miazănoapte. 

Cum am spus, aveam puţini ani când ai mei au părăsit 
Gigansc şi s-au dus să se aşeze la lacuţc. După cum e 
obiceiul, am luat într-o garafă ţărână din locul meu de 
naştere, ca s-o amestec cu apă şi s-o beau când mi-a fi dor 
de ce părăsisem; însă asta nu s-a întâmplat niciodată. N-am 
mai văzut Gigansc şi Dumnezeu ştie dacă am să-l mai văd. 

La două poşte şi jumătate cătră miazănoapte de Iacuţc 
este un loc care se numeşte Kilem. Acolo tata şi mama îşi 
clădiseră, înainte de a se duce la Gigansc, o căsuţă 
frumuşică de modă rusească. Foarte aproape de acolo 
trăiau în sălaşul lor bunicul şi bunica după mama, care erau 
foarte bătrâni. 

Nici la Gigansc, nici cât călătorisem nu văzusem câmp 
deschis, nici întindere de apă cât poate cuprinde ochiul, nici 
munţi şi dealuri în lungul unui fluviu, nici păduri 
nepătrunse. Urechea nu-mi fusese încă desmierdată de 
cântecul ciocârliei şi de melodiile altor paseri cântărețe. N- 
auzisem decât croncănitul corbului şi al ciorilor şi ţipătul 
botgrosului. Plante nu cunoscusem decât trestiile şi papura. 

Închipuiască-şi oricine uimirea mea când am ajuns la 
Kilem. Înaintea ochilor mei se desfăşurau fânețe care-mi 
păreau fără sfârşit: vântul le mişca în valuri, şi erau 
smălţuite de felurite feluri de flori. Ici şi colo se vedeau 
dumbrăvioare de larice ori de mesteacăn. Ioată această 
întindere era străbătută de o apă repede şi limpede, cu 
maluri nalte. Dincolo de râu, fulgerau, ca de argint în soare, 


coasele cosaşilor. În acest loc larg păşteau herghelii şi 
turme. Din loc în loc, adunate câte cinci-şase, casele 
iacuţilor, lipite cu lut, sau iurtalele lor de vară, colibe conice 
şi albe de mesteacăn. Ferestrele de foi de mica străluceau 
ca nişte pietre preţioase. În fundul acestui peisagiu, pe 
deal, se ridica şi casa noastră. 

Pentru sufletul meu de copil, nimic nu putea fi mai frumos 
decât aceste locuri. Aşa ceva nu mai văzusem. Mi le 
închipuiam întinzându-se fără de hotar. Aveam în mine o 
bucurie pe care niciodată n-aş fi putut-o lămuri cu vorbe. 

Dar abia ne-am aşezat în ţara iacuţilor, şi nenorocirea 
trecu pragul casei noastre. Într-o zi, sculându-se de la 
masă, tata, care era în vârstă de şaptezeci şi doi de ani şi nu 
fusese niciodată bolnav, căzu dintrodată fără cunoştinţă şi-n 
puţine clipe îşi dădu sufletul. 

Pierderea aceasta a lovit greu pe mama. După 
înmormântare, a văzut că rămâne într-o stare de plâns; 
moştenea după tata datorii de opt ori nouă sute de ruble, 
ceea ce era mult pe atunci. După nouă ani petrecuţi la 
Gigansc, părinţii mei găsiseră la Kilem numai puţine vite din 
câte lăsaseră. Le apucaseră vecinii care dincotro. lar casa o 
pustiiseră cu desăvârşire. 

După ce i s-a mai potolit durerea, mama s-a grăbit să puie 
rânduială în treburi; şi cu stăruința ei, vitele noastre s-au 
mai înmulţit în cei cinci ani cât am mai stat la Kilem. 

Am început a înţelege că viaţa nu-i aşa de plăcută cum îmi 
apăruse într-o clipă. Zilele curgeau cu puţine bucurii. Din 
pricina frigului groaznic, jumătate din lunile anului trebuia 
să stăm închişi în casă. În această vreme nimeni n-ar fi 
putut avea îndrăzneala să coboare în şes. 

Cât am trăit acolo, am cunoscut mulţi iacuţi care mă 
iubeau ca pe copilul lor şi care-mi erau şi mie dragi. Am 
deprins de la ei vorba şi obiceiurile locului. Ascultam cu 
plăcere poveşti, cântece şi istorisiri de demult. Îmi plăcea să 
mă duc la sărbători, la praznice şi la jocurile din vremea 
verii. Am cercetat bălțile de prin împrejurimi, pline de 


felurite soiuri de rațe. Am străbătut păduri, unde vedeam 
iepuri, potârnichi şi cucoşi sălbatici. Primăvara, după zăpor, 
şi toamna, după ce puii îşi pot lua zborul, nu puteam dormi 
de larma gâştelor şi rațelor sălbatice, a lebedelor, a 
cocorilor şi a stolurilor fără număr ale altor paseri felurite 
de apă. Cât am petrecut în asemenea locuri, am vânat 
dihănii fel de fel şi paseri felurite, mai mult decât oricare 
om de pe lumea asta. Când porneam, umblam fără hodină 
zile şi nopţi, fără a cunoaşte truda. loamna, mă culcam pe-o 
coastă, având perină un trunchi de copac, şi fără a mă învăli 
cu nimic pe vreme de ploaie ori de lapoviţă. La pescuit, 
umblam toată noaptea prin apă ca ghiaţa, cercetând 
vârşele. Deprinderile acestea din copilărie mi-au fost destul 
de folositoare după aceea în viaţă. 

După ce a trebuit să ne mutăm la lacuţc, mama a pus să se 
desfacă şi să se transporte la oraş bucată cu bucată casa 
noastră de la Kilem; şi a alcătuit-o din nou, într-un loc 
potrivit. Pe urmă am intrat în slujba împăratului, scriitor la 
tribunal. Lucram sub mâna unuia Gorgonov, om din neam 
de rând şi slab scriitor. Fiind ocrotit de cei mai mari, chinuia 
pe cei mai mici fără cruţare. În fiecare zi lucram din zori şi 
până-n noapte, în total şaptesprezece ceasuri, şi pentru 
asta nu mi se da decât două ruble de aramă pe lună, adică 
doi franci. După ce m-am nevoit astfel doi ani, am ajuns cap 
de masă; şi după alţi patru ani, conducător peste şapte 
mese. Nu mult după asta am fost numit cancelar privat al 
guvernatorului, şi aveam sub diriguirea mea zece scriitori, 
cu care munceam din greu. Mă nevoiam mai ales din 
pricină că mai toţi erau nişte beţivi cumpliţi; iar care nu 
aveau patima asta erau copilandri pe care aveam datoria 
să-i învăţ; aşa că toată munca trebuia s-o fac singur. 
Munceam douăzeci de ceasuri pe zi şi eram plătit cinci 
franci pe lună. Dar dragostea pe care mi-o arătau mai-marii 
mei, plăcerea maicii mele şi vaza de care mă bucuram în 
ochii lumii îmi dădeau putere. Pe lângă asta aveam 
încredințarea că sunt folositor. 


Mama îşi pierduse soţul. Din treisprezece copii, 
doisprezece muriseră. Nu-i rămăsesem decât eu. Aşa că nu 
trăia decât pentru mine. Când s-ar fi putut şi ea bucura de 
puţină tihnă, dintrodată a căzut bolnavă şi din zi în zii-a 
fost tot mai rău. Am stat fără somn la căpătâiul ei nouă zile 
şi nouă nopţi. Înainte de a muri, mi-a dat multe sfaturi 
bune. 

— Să nu mai stai la lacuţc, mi-a spus ea; aici sunt prea 
mulţi ruşi care te zavistuiesc. Localnicii ţi-ar arăta fără 
îndoială dragoste, dar asta i-ar îndârji şi mai rău. Dacă ai 
răspunde la provocările lor, ai cădea în nenorocire şi ţi-ai 
pierde libertatea. Vinde casa şi du-te la scaunul împărăției. 
Acolo ai să vezi pe împăratul şi ai să fii fericit. Ai să rămâi 
singur pe lume, dar să-ţi aduci aminte de sfaturile mele, 
care au să-ţi fie mângâiere în năcazuri. Ajută pe aproapele 
tău cu vorba şi cu fapta; asta-i datoria oricărui om. Mâni am 
să mor; la răsăritul soarelui chiamă pe preot, împreună cu 
toţi prietinii şi rudele. 

Era într-o zi de toamnă. Preotul a venit în zori. Mama s-a 
mărturisit şi a primit împărtăşania, iertându-se cu toţi cei 
de faţă, apoi m-a îmbrăţişat şi a rămas cu fruntea pe umărul 
meu, până ce am simţit-o îngheţând. Atunci cei de faţă au 
strigat: «A murit!» Într-adevăr, îşi dăduse cea din urmă 
suflare. 

Cu dânsa am pierdut tot ce aveam bucurie pe pământ. 
Fără frate, fără soră, fără soţie şi copii, am rămas singur pe 
lume, amărât, oriunde pribeag şi străin. 

Ţinutul nu mai avea pentru mine farmec. 'Toate îmi păreau 
posomorâte. lacuţii din zi în zi mergeau în scădere din 
pricina slujbaşilor stăpânirii. M-am hotărât să mă duc de- 
acolo, dar am mai stat, oprit de guvernator, care ţinea la 
mine ca la un copilal lui. 

Când nici el n-a mai fost, mi-am vândut casa şi lucrurile, 
mi-am plătit datoriile şi m-am dus la Ilacuţc, unde am intrat 
în slujbă tot la cancelaria guvernatorului, cu leafă de 
optzeci de ruble pe lună. Am trăit acolo în pace un an şi 


jumătate. Îmi pusesem în gând să mă duc în Rusia şi mă şi 
pregăteam, când sosi în oraş guvernatorul nou pentru 
lacuţc. Aflând că eram cunoscător al locurilor, al oamenilor 
şi rânduielilor din acea ţară, mi-a cerut să merg şi eu cu 
dânsul. Deocamdată am fost în îndoială, pe urmă, părându- 
mi-se că e om hotărât şi vrednic, m-am gândit că-i bine să 
mă întorc cu el, mai mult pentru folosul iacuţilor mei decât 
pentru al meu. Bănuiam că mă aşteaptă năcazuri şi trude, 
ceea ce s-a adeverit. 

Îndată ce măria-sa guvernatorul a ajuns la Iacuţc a 
descoperit o mulţime de răutăţi şi ticăloşii şi a dat afară pe 
unii slujbaşi. A început a umbla şi a cerceta căutând să aline 
pretutindeni suferinţele poporului. Vreme de cinci ani a stat 
treaz şi nu s-a ostenit făcând binele, aşa încât cred că şi 
astăzi oamenii de-acolo îl pomenesc, binecuvântându-i 
numele. 

Cam spre miazăzi-răsărit de lacuţc, la o sută de kos, adică 
poşte depărtare, se află un ţinut cu numele Ut, având un 
înconjur de vreo cinci sute de poşte, foarte îmbielşugat în 
vânat. Ruşii îi zic Udscoi. Granița lui merge până la Marea 
Ocoţc, până la împărăţia Chinei şi până la alte ţinuturi care 
se chiamă Nercinsc, Olecminsc şi Hanganghi. 

Acest ţinut, faţă de ţara iacuţilor, pare o pustie. În toată 
întinderea lui nu viețuiesc decât patru până la cinci sute de 
tunguzi nomazi. Ruşii şi iacuţii se îndeamnă într-acolo din 
pricină că pot lua pe nimic dobânda vânătorilor, înşelându-i 
în toate chipurile. Ca să se curme necinstea şi hoţia în 
dauna acelor oameni sărmani, măria-sa a hotărât să mă 
trimeată pe mine comisar împărătesc la Udscoi. 

Cu două luni înainte de plecare, am avut sarcina să pun în 
rânduială feluri de feluri de hârtii. În aceeaşi vreme îmi 
făceam toate pregătirile de drum. Au fost zile şi săptămâni 
de osteneală, început al grelelor mele năcazuri, într-o 
călătorie aşa de îndepărtată. 

A trebuit să iau cu mine trei rânduri de straie de iarnă, 
patru de vară, zahăr, ceai, pesmeţi, pastramă, pulbere, 


halice, arme, puţin rom, rachiu mai mult, unt rusesc, unt de 
la iacuţi, toate rânduite în saci de piele de câte cincizeci de 
kilograme ori în lăzi de scânduri şi de coajă de mesteacăn. 
După ce toate au fost pregătite aşa încât apa să nu le poată 
răzbate, au fost legate câte două şi câte trei la un loc cu 
curele tari şi potrivite pentru cai în greutăţi care să nu 
întreacă o sută de kilograme. 

Eaa în luna lui fevruarie şi gerul era destul de aspru. 
Argintul viu, cu care ruşii măsoară caldul şi frigul, era 
coborât sub numărul treizeci când am plecat de la Iacuţc, 
cu cei doi cazaci care-mi fuseseră rânduiţi sub porunca 
mea. Într-o sanie cu doi cai am ajuns până la Amga, 
depărtare de douăzeci de kos. Acolo, după ce am încărcat 
sacii şi lăzile pe şapte cai anume pregătiţi, am încălecat şi 
am pornit mai departe, având doi călăuzi. 

Caii erau bine ţinuţi şi zburdau întruna prăvălind de pe ei 
sarcinile; de aceea în ziua întâia am socotit potrivit să ne 
oprim după trei poşte de umblet, şi oamenii mei au alcătuit 
popasul de noapte. 

Întâi, conducătorii cailor au coborât şi au rânduit lăzile şi 
sacii. După aceea, cu lopeţile, au dat la o parte omătul, 
descoperind loc pentru foc. Au adunat vreascuri. Au umplut 
cu zăpadă samovarele şi cazanul şi le-au atârnat deasupra 
flăcărilor. 

După ce ne-am încălzit sângele cu ceai, călăuzii au 
pregătit culcuşurile. Au grămădit un strat de cetină 
măruntă, peste care au întins cergile cailor; apoi au 
aşternut deasupra blăni de urs. După ce am cinat, ne-am 
desfăcut repede din straie şi ne-am vârât sub blăni. 
Cizmele, colţunii, mănuşile erau umede de sudoare. 
Călăuzii le îngropară în omăt, ca să le soarbă umezeala; 
astfel s-au uscat mai bine decât la foc. Îndată ce ne-am 
încălzit locul şi învălitorile, am adormit. Dimineaţa, îndată 
ce ne-am frecat cu omăt, clănţănind de frig, am tras pe noi 
straiele în pripă; am băut ceai fierbinte şi am pornit la 


drum. Am umblat noi în acest chip până ce au început a se 
topi omăturile. 

Mărturiresc că cel mai greu lucru în asemenea călătorie, 
iarna, este dezbrăcatul în frig, ca să te culci; dar şi mai greu 
e sculatul dimineaţa, când te speli cu omăt în ger şi pui unul 
după altul atâtea vestminte. Trebuie să fii bine călit ca să nu 
te îmbolnăveşti. 

Băuturi spirtoase nu beau de nici un fel şi nu ştiu de ce 
folos pot fi. Cred că ceaiul e singur cu adevărat folositor în 
asemenea împrejurări. Bineînţeles, nu vorbesc de iacuţi, şi 
de tunguzi, care, născuţi şi crescuţi fiind în viscol, pot 
umbla trei zile neîntrerupt fără să mănânce nimic. 

După patru zile de umblet am ajuns la ţărmul unui fluviu 
mare cu numele Aldan, în dreptul locului unde, în partea 
cealaltă, se varsă în el râul Uciur. Am făcut popas într-o 
iurtă de tunguz, ş-acolo am aflat că înaintea noastră, cale 
de zece poşte, se găseşte troian de mai mult de şase palme 
grosime şi că prin acea parte nu putem răzbate. 

Vestea aceasta ne-a pricinuit mare tulburare. Aveam 
poruncă să trec cu orice preţ înainte. Ca să ocolesc piedica, 
ar fi trebuit să fac un ocol de douăzeci de poşte şi să iau cu 
mine reni, pentru poveri. Renii însă nu pot duce decât 
greutăţi mici, şi ceea ce nu puteam pune pe ei n-aveam 
unde lăsa. Deci am hotărât să ne facem cale în susul râului 
Uciur. Vreme de două zile, cât am poposit în iurtă, ne-am 
alcătuit patine de omăt şi n-am dat fân celor doi cai fără 
poveri. În ziua a treia am trecut peste Aldan şi, cum am 
intrat în albia Ucrurului, omătul mare a început să 
îngreuieze umbletul cailor. 

Unul dintre călăuzi, care-şi pusese patinele, ducea înainte 
de căpăstre cei doi cai fără povară. Caii aceştia săreau în 
două picioare şi sfărâmau omătul îngheţat, căzând asupra 
lui cu copitele de dinainte. În pârtia aceasta intram noi, şi 
după noi caii cu poverile înşiraţi unul câte unul. Umblând 
de dimineaţă până în sară, abia am putut face o jumătate de 
poştă. Şi ca să străbatem până la o cale ceva mai bună, ne- 


au trebuit zece zile. Iar în cursul acestor zece zile, aproape 
n-am putut sta în şa. Caii erau siliţi să facă atâtea salturi, 
opintiri şi zvâcnituri, încât nu era cu putinţă să ne ţinem 
cumpăna. Am umblat deci cu patinele pe omăt. 

Uciurul curge între stânci prăpăstioase şi între colţuri de 
sihlă deasă ca peria. Când făceam popas de noapte, ne 
aşezam în albie, coboram caii sub râpă, îi despovăram şi-i 
lăsam să-şi caute puţină hrană subt omăt ori în mugurii 
desişurilor de sălcii şi mesteacăn. 

După ce am trecut viscoliturile, am dat peste alt năcaz. 
Zăgăzuit în albia-i stâncoasă de cătră sloiuri de 
douăsprezece palme grosime, puhoiul Uciurului zbucnise 
rupând închisoarea şi se revărsase deasupra gheţei. Pe 
alocuri caii umblau până la genunchi în apă; prin alte părţi 
apa îngheţase şi făcuse polei pe care caii nepotcoviţi nu se 
puteau ţine. Lunecau chiar renii. Ca să putem trece înainte 
pas cu pas, doi dintre oameni mergeau în frunte şi crestau 
lunecuşul cu topoarele şi cuţitele. Când era de unde, 
presărau lut ori năsip. Într-un loc unde nu se luaseră 
destule măsuri, toţi cei şaisprezece cai se prăvăliră, 
poverile se rupseră din chingi şi se desfăcură. A trebuit să 
stăm o zi întreagă ca să dregem stricăciunile şi să punem 
iarăşi toate în rânduială. 

În calea aceasta anevoioasă ne opream uneori subt 
înălţimi care ne înfăţişau minunate privelişti. Apele adunate 
sus, pe plai, rupseseră închisoarea sloiurilor şi, curgând pe 
treptele râpei, îngheţaseră. Când lumina soarelui de 
primăvară bătea de cătră asfinţit, prefăcea luciul ghețarului 
în mii de curcubeie şi roiuri de pietre scumpe. Sub râpă, 
fluviul curgea în puhoi repede, care nu îngheţa niciodată. 

În luna lui aprilie am început a sui pe râpa dreaptă a apei 
Egne, afluent din stânga Uciurului. Într-o zi am văzut de 
departe ceva negru stând neclintit pe ţărmul râului. Am 
crezut întâi că-i vreo sălbătăciune. Însă, apropiindu-ne, am 
văzut că-i un tunguz. Stătea jos la pământ şi plângea. Când 
am fost în preajma lui, s-a sculat şi ne-a făcut salut, după 


obiceiul neamului său. Întrebându-l ce suferinţă are, a 
început să ne povestească. 

— Ieri am ieşit la vânat, zicea el, şi am dat peste urme de 
ren sălbatic. Bucuros, m-am întors acasă, pregătindu-mi 
puşca. M-am odihnit şi am ieşit iar, cu cânele, cătră miezul 
nopţii, când se întărise ninsoarea din cursul zilei. După ce 
am ajuns în locul unde găsisem urme, am aşteptat două 
ceasuri, fumând din lulea, până ce s-a luminat de ziuă. 
Atunci am cunoscut iar semnele, am pus cânele să 
adulmece şi i-am dat drumul, urmărindu-l şi eu cu patinele. 
Am umblat aşa mai mult de o poştă, peste ape şi munţi. 
Renii, zdreliţi la copite de ghiaţa omătului, lăsau picături de 
sânge; după copce, îi simţeam că au început să ostenească; 
curând am auzit şi chefnitul cânelui; mă apropiam deci de 
vânat şi eram bucuros. Dar dintrodată copoiul a slobozit un 
chelălăit de moarte; m-am cutremurat ca şi cum aş fi fost 
lovit eu; m-am repezit înainte cu toată puterea şi la două 
bătăi de puşcă am găsit pe omăt bucăţi de carne 
însângerată. Când cânele ajunsese turma, îi grămădise pe 
reni într-o râpă de pârău şi le da ocol, ca să-i ţie pe loc. Dar 
chiar atunci se lăsaseră din munte lupi flămânzi, năvăliră 
asupra lui, îl înşfăcară de cap şi de coadă, rupându-l. Renii 
s-au risipit în toate părţile. Cânele meu era în vârstă de 
şapte omături; de la şase luni era vânător şi nu mă lăsase, 
vreme de şase ani, o singură zi fără hrană. Cum descoperea 
o urmă, fie de elan, fie de ren sălbatic, fie de zibelină, fie de 
orice alt animal, nu se putea să nu-mi aducă vânatul la 
puşcă. Nu l-aş fi dat pe zece reni trăgători. Cu el, eram 
bogat; acum am rămas cel mai sărac dintre oameni. Nici nu 
cutez să mă întorc acasă; muierea şi copiii îl aşteaptă să-l 
dezmierde; bocetele lor au să-mi străpungă inima ca un 
cuţit ştirb! Of şi vai de mine! 

După ce l-am ascultat, i-am spus tunguzului câteva vorbe 
de mângâiere. Nu era în puterea mea să-i dau vreun ajutor. 
L-am lăsat şi am trecut înainte. 


Părăsind ţărmul apei Egne, aveam de trecut peste un 
munte nalt şi prăpăstios, ca să ieşim iar în albia Uciurului. 
După ce-am făcut două poşte, am dat peste o tabără de 
călători. Am aflat de la dânşii că în munte omătul e de 
treisprezece palme grosime şi că nimeni nu poate sui şi 
răzbi pe-acolo. După ce am ajuns la locurile grele, oamenii 
mei, legându-şi patinele, au luat, dintre caii şi renii noştri şi 
ai drumeţilor, câte zece, descărcându-i de orice povară. 
Astfel i-am suit în munte, ca să rupă pârtie. A doua zi am 
început urcuşul, şi am ajuns la iarmarocul de la Uciur în 
ziua întâia a lunei lui mai. Acolo am ridicat iasakul, adică 
tributul împărătesc, şi am împlinit şi alte porunci ale 
guvernatorului. După ce caii noştri, istoviţi cu desăvârşire, 
au dobândit iarăşi putere, am pornit din nou la drum, cătră 
Udscoi, luând cu noi zece reni, cumpăraţi de la localnici. 
Era la întâi iunie. Locul de adunare al nomazilor, pe ţărmul 
Uciurului, e cam la cincizeci de poşte depărtare de Udscoi, 
însă drumul e deosebit de greu. Călătorul trebuie să treacă 
necontenit ape ori să se caţere pe tancuri. Când ploua, 
trebuia să împingem cu biciul animalele în apă, ca să treacă 
înot. Alte dăţi eram nevoiţi să le grămădim pe plute 
înjghebate în pripă de noi. Întinderile ni se arătau când 
presărate de stânci, când rupte de bălți şi de mlaştini fără 
fund. 

Dacă o vită cade în asemenea mocirlă, nu se mai poate 
scula. Într-un rând, cei şaptesprezece cai ai noştri s-au 
înnomolit toţi. Călăuzii au trebuit să intre în glod până la 
brâu, să desfacă poverile şi să le aducă una câte una pe un 
grind uscat. După ce au tras şi caii, au avut năcaz să dreagă 
şi să închidă lăzile desfăcute ori rupte din chingi. Cum am 
pornit iar, n-am făcut douăzeci de paşi, şi caii s-au cufundat 
iar în mlaştină. A trebuit începută munca de la capăt. 
Altădată a trebuit să intru şi eu în mocirlă, ca să ridic 
deasupra apei capetele a trei cai căzuţi. Chiar în clipa când 
mă nevoiam să-i scap pe aceştia, al patrulea se scufundă 
lângă mine, zbătându-se, pufnind de două sau trei ori, 


înfricoşat, după aceea s-a înecat. Oboseala noastră era 
sporită şi de o arşiţă nemilostivă, care ne ardea şi ne 
secătuia, şi mai ales de nouri de țânțari, care ne împiedicau 
răsufletul. Eram osândiţi să mâncăm şi să bem învălmăşiţi şi 
copleşiţi de aceste gângănii fioroase. Cum vărsam ceva într- 
un pahar ori răsturnam o mâncare într-un taler, ele cădeau 
deasupra, ca un viscol negru. 

Spre lauda călăuzilor iacuţi, pot spune că toată vremea au 
îndurat fără murmur orice năcaz de orice fel, mulţămindu- 
se c-o simbrie de nimic, nici jumătate din ce li s-ar fi 
cuvenit. La sfârşitul unei asemenea zile de suferinţă, după 
ce a înotat prin mocirlă, după ce a fost bântuit de arşiţă, de 
țânțari, viespi şi tăuni, după ce s-a opintit la atâtea munci cu 
toată sila puterilor lui, călăuzul e silit să vegheze asupra 
taberei până la miezul nopţii, să-şi cârpească straiele şi să 
dreagă hamurile fărâmate. După asta trebuie să puie 
piedici cailor, dându-le drumul la păscut; dar din jumătate 
în jumătate de ceas se duce să-i cerceteze, ca să nu se 
încurce undeva, devenind astfel prada fiarelor. Îi mai rămân 
poate două ceasuri de somn. E o viaţă dintre cele mai 
amărâte. 

La zece poşte de la ţărmul Uciurului am dat peste un lanţ 
de munţi căruia localnicii îi zic Giungiur. În limba rusească 
se cheamă Iablonoi. Asta e spinarea Siberiei, înaltă până 
cătră nouri şi întinzându-se fără întrerupere în depărtări 
până la marea de ghiaţă. Era trecută amiaza când am ajuns 
la poale şi am făcut popas ca să odihnim animalele. A doua 
zi, înainte de răsăritul soarelui, pe răcoare, am început 
urcuşul, cu piciorul. Caii veneau slobozi, unul după altul, 
fără nici o povară. Niciunul nu s-a aninat de cepii brazilor, 
n-a căzut într-o crăpătură de stâncă, nici n-a poticnit într-o 
râpă de puhoi. La cel întâi pas greşit, s-ar fi prăvălit în 
prăpăstii fără fund. Am suit în piept astfel patrusprezece 
ceasuri şi am ajuns pe culme, de unde se văd întinderile 
lumii. Ne împresura un frig aspru. Aerul, curat, fără țânțari 
şi viespi. Mi s-a părut că se sleieşte sângele în mine cât am 


stat sus, vreme de două ceasuri, ca să hodinim caii. Munţii 
mari pe care-i străbătusem mi se păreau nişte dealuri 
mărunte de-acolo de sub cer. De pe amândouă costişele 
curgeau spre văi ape argintii în salturi. Nourii, lunecând ca 
nişte neguri, treceau peste pisc ori atârnau pe prăpăstii. 
Coborâşul l-am făcut cu mult mai repede. Dar după 
şaisprezece ceasuri de umblet, şi noi şi dobitoacele eram 
aşa de zdrobiţi, încât nici nu ne mai puteam mişca. Cum am 
găsit un loc bun de popas, ne-am oprit, am despovărat renii, 
am aprins foc ş-am făcut fum împotriva ţânţărimii. locmai 
sorbeam o ceaşcă de ceai, când mi-am auzit cânele, pe 
care-l lăsasem slobod. Am înţeles că dăduse de vânat în 
apropiere. Ca prin farmec mi-au pierit truda, sudoarea de 
care eram înecat, foamea şi setea. Fără a mai cugeta că 
animalul putea să fie un urs ori o altă dihanie sângeroasă, 
am pus mâna pe puşcă şi m-am repezit, luând cu mine unul 
dintre călăuzi şi cazacul cel mai tânăr. Umblând cu iuţeală, 
ne cercetam încărcăturile şi cremenile. Ne-am înfundat în 
pădure după glasul cânelui. Am suit din râpă în râpă înapoi 
cătră culmea muntelui, şi undeva, pe un clonţ de stâncă, am 
văzut stând cu coarnele în apărare un berbec sălbatic. 
Cânele bătea subt el. Ne-am ferit printr-o sihlă, ne-am 
căţărat din copac în copac prin margini de râpe oable, până 
ce-am ajuns la o sută de paşi de sălbătăciune. Am aprins 
tustrei odată, doborând-o. De-acolo, din pisc, trebuia s-o 
aducem după ce s-ar fi spânzurat unul din noi, cătră ea, cu 
funia, pe deasupra adâncului. Dar căzând, berbecele se 
dusese de-a rostogolul, bătând cu coarnele-i mari păreţii 
prăpastiei, sfărâmându-se şi rupându-se în toate aşchiile de 
stâncă până într-un afund nemăsurat. Priveam cu uimire. 
Acolo ne-am fi putut prăvăli şi noi, dacă vânatul ar fi rămas 
sus şi ne-am fi căţărat să-l luăm. 

Când ne-am întors la popas, am văzut un lucru de care 
iarăşi ne-am mirat. Ceilalţi câni ai taberei descoperiseră 
nişte paseri care, izbucnind din tufărişuri, se aşezaseră în 
crengile unui mesteacăn. Îndată am vrut să trag cucoşul 


puştii, dar călăuzul m-a oprit. Pentru aşa vânat, zice el, nu-i 
nevoie de puşcă. A tăiat îndată o varga lungă. După ce-a 
curăţat-o, i-a potrivit în vârf un laţ de păr. A suit laţul până 
la paserea cea mai de jos. Când a întins gâtul să vadă ce-i 
stă dinainte, iacutui i-a trecut laţul şi a coborât-o. I-a sucit 
gâtul şi a întins îndată prăjina cu laţ înspre alta. Aşa le-a 
prins pe toate. Găinuşei aceştia iacuţii îi zic karaki, iar ruşii, 
dicuta. E puţintel mai mică decât ierunca, având carnea 
cam cu acelaşi gust. În altă parte de lume n-am mai văzut 
asemenea vânat. Şi chiar în locurile acelea se arată destul 
de rar. Se crede că din pricina prostiei ei, o distrug nu 
numai oamenii, ci şi toate celelalte dihănii. 

După ce am ieşit de sub Giungiur, am început a face 
popasurile de sară la coturi de ape, în locuri potrivite, unde 
puteam să întindem măistriile de pescuit. Totdeauna 
găseam dimineaţa peşti, mai ales un fel de păstrăvi, cu care 
eram prea mulţămiţi, căci altfel am fi fost nevoiţi să 
mâncăm numai crupe şi unt rânced. 

Cătră mijlocul verii am ajuns la Udscoi. E un oraş aşezat în 
stângă apei Ut, într-o vale destul de largă. De aici până la 
Marea Ocoţc mai sunt nouă poşte. Tot poporul acestei 
aşezări se alcătuieşte dintr-un preot cu eclesiarhul său, 
dintr-un căpitan de cazaci care are sub mâna sa cincizeci 
de oameni, din vreo zece ţărani, vreo patru iacuţi, şi trei ori 
patru sute de tunguzi, care nu stau pe loc nici vara, nici 
iarna, ci umblă de ici-colo, vânând. Fiindu-mi rânduit să 
cercetez viaţa şi năravurile neamului acestuia, am stat 
puţină vreme ca să mă odihnesc şi am purces să-i caut, 
având cu mine doi cazaci şi doi călăuzi. M-am lăsat c-o 
luntre în josul apei Ut, cătră Marea. 

La revărsare, am găsit trei tunguzi care stau acolo şi prind 
mari câtimi dintr-un fel de păstrăv care se cheamă kete. 
Prind şi mulţi câni de mare. Pe lângă asta, adună untură de 
balenă. În fiece an talazurile mării leapădă pe gura fluviului 
una ori două balene lungi de câte zece ori doisprezece paşi. 
Pe cânii cei bătrâni de mare îi vânează cu puştile; pe puii lor 


îi omoară cu ciomegele, când îi prind pe uscat la retragerea 
mării. Pielea lor, pe care aceşti tunguzi o taie, o usucă şi o 
afumă c-un meşteşug al lor, e cea mai bună şi mai tare 
pentru încălțări din câte se pot afla. Se mai găsesc în aceste 
locuri tare multe gâşte sălbatice, şi rațe, şi mai ales fluierari 
de multe soiuri. Aceşti fluierari se grămădesc aşa de mulţi 
pe ostroave când se trage marea îndărăt, încât mi s-a 
întâmplat să împugşc cincizeci şi trei dintr-un foc, când se 
ridica stolul. 

După ce am stat patru zile în acel loc, am pornit înapoi la 
Udscoi, întovărăşit de şase oameni, în două ciofoace de 
plop. Am plutit foarte greu împotriva apei, ajutându-ne cu 
ghiondere ferecate. Sara a început a ploua şi a căzut 
asupra noastră apă toată noaptea. Dimineaţa, puhoiul s-a 
ridicat până la luncile de pe ţărmuri. Grăind cu oamenii, am 
aflat că la vremea asta, ploile ţin câte două săptămâni fără 
contenire, deci cată să grăbim pe cât ne era cu putinţă, ca 
să nu rămânem fără provizii în pustietăţile apei. Am mers 
deci aşa înainte, acăţându-ne cu căngile de la copac la 
copac; n-am făcut nicăieri popas, timp de cinci zile şi cinci 
nopţi. Eram cu desăvârşire istoviţi; nu mai aveam nici 
merinde, şi ne mai rămâneau de făcut până la Udscoi trei 
poşte pe apă sau una şi jumătate prin pădure. Călăuzii 
încredinţându-ne că pâraiele care străbăteau pădurea nu 
ne-ar împiedeca umbletul, mi-am luat puşca şi o secure şi 
am pornit numai cu un cazac şi cu unul din călăuzi. 
Socoteala mea era să caut vânat şi, sara, să mă întorc la 
tovarăşi. Dar abia am făcut cale de un ceas în pădure, şi am 
dat peste un pârău umflat. Hotărându-mă să ocolesc, ca să 
trec dincolo pe la izvorul lui, am umblat jumătate de zi şi am 
trecut prin apă până la brâu. După aceea am dat peste alt 
puhoi, pe care nu-l mai puteam ocoli. S-a întunecat şi am 
petrecut noaptea pe un grind, în ploaie, fără nici un 
acoperământ, neavând cu ce ne învăli. Am tremurat aşa 
până ce s-a făcut iar ziuă. Atunci ne-am gândit să alcătuim o 
plută, ca să trecem dincolo. Dar lemnul era verde şi greu; 


nu putea duce la celalalt țărm decât un om. Am poruncit 
călăuzului să treacă şi să ne aducă ajutor o luntre de la 
Udscoi. Când pluta a ajuns în mijlocul apei, s-a desfăcut şi 
omul s-a scufundat răcnind. Îl vedeam cum se zbate şi eram 
cu inima străpunsă de chemările lui; nu-i puteam da nici un 
ajutor. Noroc că ştia să înoate şi că a găsit un loc unde să 
stea un răstimp în picioare, ca să-şi vie în fire şi să se 
odihnească. Îi sta numai capul deasupra apei. Aşa, încet- 
încet, s-a dus înotând cătră Udscoi. Eu şi cazacul am rămas 
singuri şi am sporit focurile, ca să nu se apropie urşii. Am 
stat astfel şi a doua noapte în ploaie şi, abia când s-au 
luminat iar zorile, am văzut cu bucurie sosindu-ne ajutorul, 
doi oameni o-o barcă. Am ajuns cătră miezul nopţii la 
Udscoi, pătrunşi până la ciolane de umezeală, nemâncaţi de 
trei zile. Umblasem în total şapte zile cu straiele ude. 
Nimeni dintre noi însă nu s-a îmbolnăvit. 

Am mai făcut tot astfel un drum, care a fost ceva mai greu. 
Era în luna lui septemvrie; nopţile, reci; apele începeau să 
îngheţe. Am pornit cu doi cazaci şi trei călăuzi să văd o 
adunare de tunguzi, la zece poşte depărtare. Pe când mă 
întorceam, la cel dintâi popas, a început a ninge. Călăuzii, 
cercând renii în vremea nopţii, nu-i mai găsiră. Sosiseră 
asupra lor lupii, împrăştiindu-i în pădure. Au pornit atunci 
să-i caute, şi eu am rămas aşteptând, cu cazacii. Călăuzii au 
umblat căutând trei zile prin viscol de zloată. Locul de 
popas se prefăcuse în mlaştină; provizii nu mai aveam. În 
ziua a patra, oamenii s-au întors cu şase reni. Pe ceilalţi nu 
i-au mai putut găsi. Am pornit cu mare greutate, după ce 
ne-am chinuit multe ceasuri ca să dezgheţăm cortul, pe 
care se prinsese polei de trei degete grosime. 

Luna lui septemvrie e puţin prielnică, după cum am spus, 
călătorilor. O pojghiţă de ghiaţă ninsă se întinde asupra 
râurilor ierboase, asupra lacurilor şi mlaştinilor. Cum pui 
piciorul în asemenea locuri înşelătoare, ghiaţa se rupe. 
Uneori renii se duc la fund şi dispar. Călătorul e necontenit 
în primejdie de moarte. 


Abia pornisem de la un popas, şi m-am şi cufundat în apă. 
Ud până în măduva oaselor, am umblat de la amiază până în 
noapte, şi vreme de şapte ceasuri am fost sloi de ghiaţă. 
Nu-mi mai simţeam nici mânile, nici picioarele. Mă 
aşteptam să cad bolnav; dar după ce m-am aşezat dinaintea 
unui pojar, după ce-am băut ceai fierbinte şi m-am învălit în 
pături calde, m-am simţit foarte bine. A treia zi după aceea 
am fost iar la Udscoi. Acolo am mai stat zece zile 
pregătindu-mă şi după aceea am pornit în călătoria cea 
mare, cu cei doi cazaci, cu doi călăuzi şi treizeci de reni. 
Era la sfârşitul lunei septemvrie, când apele sunt îngheţate 
şi ninsorile cad cu îmbielşugare. Ne-am dus întâi la 
Borucan, care-i la cincizeci de poşte, cătră revărsarea 
fluviului Amur în Marea. De la Borucan la izvoarele apei 
Biraia sunt alte cincizeci de poşte. Şi de la Biraia la fluviul 
Silimgi alte treizeci. Şi, de la Silimgi la Udscoi, şaizeci. 

În ziua întâia a călătoriei ne-am oprit în popas numai după 
două poşte de umblet. Îndată renii au fost despovăraţi; 
oamenii le-au dat drumul să-şi caute hrană, după ce le-au 
atârnat de gât câte un butuc care le bătea genunchii, ca să 
nu fugă şi să-i poată prinde cu uşurinţă. După asta unul din 
călăuzi a cercat c-o prăjină lungă locul dedesubt, să vadă 
dacă-i pământul sănătos. Pe când eu şi cei doi cazacii 
dădeam la o parte, cu lopeţile, omătul, unul dintre călăuzi 
făcea cu barda surcele de foc, iar celalalt tăia vreo treizeci 
de prăjini, le cojea şi le aducea la locul pe care-l curăţam. 
După ce au aşezat trei prăjini şi le-au legat la vârf, oamenii 
au rânduit pe celelalte de jur împrejur, acoperindu-le cu 
piei de ren potrivite şi cusute anume pentru asemenea 
treabă. Sus a rămas o deschizătură pentru fum. De jur 
împrejur au grămădit omăt. Jos au lăsat o bortă de vizunie 
prin care ne târâiam pe brânci. În sfârşit, pe pământ au 
împrăştiat cetină de un lat de mână şi deasupra au aşternut 
blăni. În vatra pe care o lăsaseră drept în mijloc au aprins 
foc şi au pus la fiert ceainicul şi cazanul. 'Toate aceste 
rânduieli şi pregătiri, împreună cu mâncarea, au durat 


îndelung. Nu ne-am putut vâri în culcuşuri decât la miezul 
nopţii. Fumul era aşa de des, încât nu puteam răsufla şi mă 
usturau ochii. 

Ne-am sculat înaintea zorilor, am tras din omăt straiele, 
unde le pusesem ca să se usuce, ne-am îmbrăcat ş-am băut 
ceai fierbinte. După ce s-a făcut ziuă, călăuzii au pus mâna 
pe juvăţuri şi s-au dus să prindă renii. Treaba aceasta 
oamenii de acolo o fac cu multă dibăcie, ţinând într-o mână 
ghemul de funie şi zvârlind cu cealaltă. Coarda se duce ca 
săgeata şi s-anină în coarnele renului. Cum se simte prins, 
animalul stă neclintit până ce omul vine să-i puie căpăstrul. 
În vremea iernii, adeseori tunguzilor le degeră degetele de 
la mână în timpul când prind renii, deşi sunt oameni 
deprinşi cu cele mai cumplite geruri. 

După ce au adus animalele, călăuzii potriviră pe ele 
poverile; apoi, după ce am strâns sul pieile ş-am rânduit 
toate celelalte lucruri, am plecat, o dată cu răsăritul 
soarelui. În asemenea chip am umblat eu toată iarna, vreme 
de şapte luni, fără să dorm măcar o singură noapte subt 
acoperiş de casă. Câte întinderi am străbătut, numai în 
două ori trei locuri am găsit câteva iurtale de ale tunguzilor. 

Pustia aceasta de două sute de poşte înconjur e acoperită 
de păduri dese şi de munţi râpoşi prin care se zbat puhoaie. 
Drum nu se află nicăieri. Călăuzii tunguzi ştiu numele 
fiecărui pisc, a fiecărui pârău şi nu rătăcesc niciodată. În 
multe locuri, unde e omătul mare, îşi pun patinele şi se duc 
cu câţiva reni înainte, ca să rupă o pârtie. În alte părţi nu 
puteau trece prin sihlă decât după ce tăiau cu bărzile şi 
cosoarele desimea. Atunci nu puteam face decât o poştă pe 
Zi. 

Piscul de la Biraia l-am trecut cătră mijlocul iernii. Sara, 
am mas subt el. A doua zi am purces şi am ajuns în vârf 
când amurgea. A fost una dintre cele mai grele munci ale 
vieţii mele. Toată ziua a trebuit să ne rupem drum cu 
lopeţile prin omăt îngheţat. Ajunşi la o stâncă prăvălită, a 
trebuit să aburcăm mai întâi pe unul din oameni sus; pe 


urmă acela a tras pe al doilea la el cu o funie. Şi după aceea 
am stat ş-am urcat astfel cu funia poverile, animalele, 
oamenii. De trudă, abia ne mai puteam mişca. Straiele de 
piei erau numai apă. La popas ştiam că nu avem decât prea 
puţină hrană. Şi spulbera vânt aşa de grozav, încât nu ne 
puteam ţine pe picioare. Nu mai aveam înfăţişare de om şi- 
mi închipui că n-am să uit chinurile acelei zile nici în 
mormânt. 

Pe când suiam cătră pisc, trudit şi asudat, nu m-am putut 
opri să nu iau în gură omăt, ca să-mi potolesc arşiţa. Din 
pricina asta, cum am ajuns în popas, m-am simţit scuturat 
de friguri, mi s-au aprins obrajii şi fruntea şi m-am socotit 
pierdut acolo sus, în frigul înălţimii. Vedeam încercuindu-mă 
umbra morţii. Nu-mi părea rău de viaţa mea, căci nu aveam 
pe nimeni în lumea asta; îmi părea numai rău că atâtea 
crude silinţi fuseseră zadarnice şi nu putusem împlini până 
la sfârşit poruncile pe care le primisem de la mai-marii 
mei... 

Nu pot povesti cât m-am zbătut şi cât am luptat, în cursul 
acelei nopţi, cu moartea. Cei doi cazaci m-au vegheat şi au 
avut mai ales grijă să nu mă dezvălesc şi să îngheţ. Cătră 
ziuă am adormit şi, când m-am deşteptat, eram înecat de 
sudoare, parcă stăteam într-o baie. Până în sară m-a mai 
ţinut durerea de cap. A doua zi am pornit iar la drum. După 
şase luni am isprăvit ce aveam de făcut şi m-am întors la 
Udscoi. Am trecut iar prin locuri grele, fără drumuri, cu 
sihle nepătrunse, cu munţi prăpăstioşi şi ape nebune; am 
găsit însă mare bogăţie de vânat de tot soiul, fiare, de la 
urs, lup şi râs până la sobol şi paseri, de la lebădă şi gâscă 
până la potârnichea albă. 

După ce m-am întors, am stat pe loc două săptămâni. Apoi 
am făcut drumul îndărăt la Iacuţc în luna lui aprilie. În 
vremea asta pe călător îl ameninţă alte primejdii. Urşii abia 
au ieşit din vizunii, sunt flămânzi de carne şi însetaţi de 
sânge şi se azvârl asupra celei dintâi vietăţi pe care o 
întâlnesc. Călătorul trebuie să aibă un vânat asupra lui ca 


să li-l arunce. Dacă n-are, şi nu-i în tovărăşie şi în putere, 
fiarele îl jertfesc pe el. Altă primejdie în aprilie sunt 
gheţurile zăporului, care plutesc pe râuri. Puhoaiele din 
munţi umflă apele şi le scot din albie. Când treci pâraiele, 
apa bate aşa de tare, încât se suie până sub şa. Într-o zi 
renul meu a lunecat pe un bolovan şi a căzut. Vârtejul de 
apă mi-a trecut îndată peste umeri. Dacă n-aş fi avut băţul 
ca să mă sprijin dintr-o parte şi nu m-aş fi agăţat de şa, într- 
o clipă aş fi fost dus la vale şi amestecat cu bolovanii. 

Pe alocuri renii sar toţi odată în râu, şi călătorul trebuie 
să-şi dea drumul cu dibăcie, aşa încât să cadă călare pe 
grumazul animalului. De zece ori pe zi se întâmplă asta, şi, 
când vine sara, nu găseşti un locuşor curat ca să te 
odihneşti. Pământul, desfundat de apele care năvălesc din 
munte, nu-i decât o mocirlă în care te cufunzi până la 
genunchi. Nu poţi ridica un cort, nici face foc. Aşa încât nici 
nu te mai osteneşti să cauţi loc de popas. Oamenii taie doi 
copaci groşi, îi răstoarnă, şi-n curmezişurile lor alcătuiesc, 
din cetină de larice, un pătul pe care aşează lucrurile şi 
potrivesc culcuşurile. Pentru foc şi mâncare faci ce poţi şi 
nevoia te învaţă. 

Întorcându-mă pe la iarmarocul Uciurului, am stat acolo 
cincisprezece zile şi am intrat în lacuţc la mijlocul verii, 
după ce luptasem şaptesprezece luni cu greutăţi 
nemaipomenite. 

O lună după aceea, mi s-a poruncit să mă duc la 
Olecminsc, şaizeci de poşte depărtare. După ce m-am întors 
şi de acolo, la mijlocul iernii, am pornit iar spre Viliuisc, de 
unde m-am întors pe la Suntar şi Olecminsc, după un drum 
de două sute treizeci de poşte. 

Oraşul Viliuisc e la asfinţit de lacuţc, cale de şaptezeci de 
poşte pe apa Viliui. Între amândouă aceste oraşe se întinde 
un deşert de vreo patruzeci de kos. După ce treci dincolo, 
dai de un ţinut bogat şi-n animale domestice, şi-n 
sălbătăciuni, aşa că oamenii nu duc lipsă de nimic, nu 


cunosc foamea şi trăiesc fericiţi, binecuvântaţi de 
Dumnezeu. 

Trei lucruri de mirare am cunoscut eu acolo. 

Pe malul unei ape care se cheamă Kempendei, se vede în 
vremea iernii un deal mare de sare, în trei culori: alb şi 
străveziu, galben-roşcat şi albastru ca cerul. Sarea de 
acolo-i mai măruntă de două ori decât celelalte săruri; dar 
n-o mănâncă decât localnicii. În alte părţi n-o duce nimeni. 
Zice că-i prea scumpă: nu înţeleg de ce. Cum vin ploile 
primăverii, se topeşte şi se duce toată. Cum vine iarna, se 
clădeşte iar la loc. 

Al doilea, am văzut şi am cercetat în toate apele nişte 
pietre rare, străvezii şi frumoase, pe care le socotesc de 
preţ. Nu au nume în limba iacuţilor. Ar trebui să se ducă 
acolo un învăţat să le cerceteze. 

Al treilea, am văzut pe acele locuri lemn împietrit. Zice că 
ar fi căzând în fluviu copaci de pe maluri când vin puhoaie. 
În fundul apei se prefac într-un fel de piatră, Am văzut şi eu 
aşa, o bucată de mesteacăn. Am pălit-o cu amnarul şi dădea 
scântei. 

În ţinutul Suntar, o sută de poşte la apus de Giocuscai, am 
văzut grâu, care creşte şi se coace. Preoţii de acolo nici nu 
cumpără făină din altă parte. 

Călătoriile acestea necontenite încet-încet, îmi ruinau 
sănătatea. Gerurile iernii, arşiţele verii vârâseră în mine 
boli necunoscute. De aceea hotărâsem să mă retrag din 
slujbă, când tocmai sosi din Rusia o comisie, însărcinată să 
sporească tributul iacuţilor. Trebuia să umble în ţinutul 
acestora şi al tunguzilor: era poruncă să ajungă până la 
Udscoi. Erau vreo zece slujitori împărăteşti; pe lângă ei, 
tâălmaciul, scriitorii şi cazacii. Pentru asemenea drum 
cheltuielile s-ar fi ridicat cine ştie cât, poate şi la patru mii 
de franci, de aceea s-au sfătuit să mă trimeată numai pe 
mine singur. 

Cunoşteam ostenelile fără sfârşit care mă aşteaptă într-un 
asemenea drum lung. De-abia mă întorsesem din suferinţă 


şi mă simţeam aşa de slăbit, încât era cu putinţă să nu mă 
mai întorc la lume. Îmi era sufletul plin de gânduri negre; 
aş fi dorit să ies din asemenea robie. Dar văzând o 
însărcinare aşa de mare, cu care veniseră zece boieri, şi 
înțelegând să împlinesc cu orice preţ o poruncă 
împărătească, m-am supus soartei mele şi am mai făcut o 
dată calea la Ut, întovărăşit numai de un cazac. 

Această trudă nouă a durat şapte luni, cu suferinţi sporite. 
Ziua umblam; noaptea scriam ceea ce aveam poruncă să 
însemn. Trebuia să arăt despre fiecare sălaş cum trăieşte şi 
cât vânat a prins în zece ani - de la urs şi sobol până la 
cucoş sălbatic şi stârc alb. După ce am făcut tot ce mi se 
poruncise, m-am întors înapoi ş-am spus: Gata, de-acuma 
nu mai pot sluji. 

Asta-i viaţa mea; după cum vezi, mi-a fost scris să nu pot 
face mare lucru; şi nu-mi rămâne decât să intru în 
mormânt, nădăjduind acolo ceva mai bun decât aici. 

Era noapte târzie când doctorul Melinte ridică privirile, 
nemaisimţind în sine şoapta fantomei. Focul adormise; 
Anton Ilici intrase în planul unui vis nedesluşit şi lipsea cu 
desăvârşire. Prin bubuitul viscolului, doctorul percepu o 
trâmbiţare slabă de cucoş şi înţelese că bătrânul corci 
dintr-un pribeag rus şi o muiere iacută stă gata să treacă 
iar de unde venise. Îl privi cu luare-aminte şi văzu printr- 
însul toate lucrurile din casă la locurile lor, însă puţin 
şterse, ca de depărtare. Puse, fără cuvinte, aşa cum se 
cuvenea, câteva întrebări. Bătrânul Uvar clătină cu 
întristare de moarte din cap: 

— Nu mai pot spune nimic profesorilor şi savanților 
nebuni. Ce-am avut de spus am spus. 

— Acele locuri de care vorbeşti dumneata mi se par totuşi 
un rai al vânătorilor, murmură profesorul. 

— Fără îndoială, în poveştile altora şi lângă focul din 
vatră... 

Melinte privi în juru-i. Nu ştia dacă a vorbit el ori a 
răspuns fantoma. Se simţi înţepat de un fior rece şi se gândi 


să mai arunce câteva lemne în sobă. Cum se mişcă, umbra 
bătrânului vânător de la Ut se lungi în ciolanele-i reumatice 
şi se înşurubă iar, prin geam, în viscolul de afară. 

VIII. 

Povestirea bătrânului iacut stârni în doctorul Melinte o 
mare tulburare. Începu el să argumenteze ciudăţenia 
legăturilor ei, şi inginerul îl asculta aproape indiferent, ca şi 
cum jucăria pe care o alcătuise nu mai avea haz. 

— Dumneata nu vrei să înţelegi, rusule, ce coincidenţe 
extraordinare s-au produs aici? 

— Cum să nu înţeleg, Iacob Ioanovici? chiar eu ţi-am atras 
luarea-aminte asupra lor; însă mi se pare că nu trebuie să 
exagerăm. Era o simplă ipoteză a mea şi se poate să nu fie 
nimic adevărat. Să nu ne speriem noi singuri de produsele 
fantaziei noastre. 

— Ba asta însemnează, om fără credinţă şi înveninat de 
scepticism, că dumneata stai numai în marginea vieţii şi că 
nu ai antene ca să-i pătrunzi tainele. 

— Un poet ar spune: adâncurile misteriose. 

— Aşa este: adâncurile misterioase. Pentru asta nu-i 
îndestulătoare inteligenţa. Trebuie o intuiţie deosebită. 
Trebuie ceva din sentimentul acelui om nordic neînsemnat 
în aparenţă, care, încercând să deie vieţii lui un scop, s-a 
apropiat de divinitate. Numaidecât am să stau de vorbă cu 
Uvar al nostru. Nici nu se poate ca între acesta şi celalalt să 
nu fie o legătură. E adevărat că încă stau la îndoială dacă e 
bine ori nu să pun anumite întrebări; mă tem oarecum să 
nu stric armonia coincidenţelor; totuşi, am să-l întreb 
cândva, şi el are să-mi răspundă aşa cum cer aceste 
împrejurări cu totul excepţionale. Dumneata ai dat, râzând, 
o definiţie a hazardului; pe urmă nu te-ai mai interesat; 
poate nici nu crezi într-însa. Dar eu am reţinut o întâmplare 
din sutele de fapte diverse care mi se perindează zilnic pe 
dinaintea ochilor, în gazete. O stâncă a căzut asupra unei 
camionete care făcea drumul de la Târgu-Ocna la Slănic. 
Cine poate găsi pricină de meditaţie în această întâmplare 


absurdă? Nici chiar dumneata, care te opreşti, cu 
inteligenţa dumnitale, la marginile lucrurilor. Notează că 
faptul nu s-a produs în vremea unui cutremur de pământ, 
nici n-a fost o surpătură de munte ori o lunecare de straturi 
după ploi lungi. Stânca s-a desfăcut din echilibrul ei într-o 
clipă anumită şi a căzut asupra camionetei şi asupra 
călătorilor. Toţi fuseseră grăbiţi să apuce locul, ceruseră 
conducătorului exactitate şi grabă: trebuiau să sosească 
acolo neapărat în clipa hotărâtă din eternitate. Pentru asta 
s-a extras fierul şi s-a cules cauciucul, şi s-a tăiat lemnul, din 
care a fost alcătuit în America vehiculul. Pentru asta l-a 
cumpărat cineva şi l-a adus în preajmă. Pentru asta s-au 
adunat oameni împrăştiaţi şi ar fi socotit o nenorocire să nu 
poată călători în ziua aceea. Pentru asta, în sfârşit, acum o 
mie de ani, să zicem, câteva părticele neînsemnate din 
structura muntelui s-au clătit, şi o stâncă şi-a schimbat locul 
căzând ceva mai jos, unde a stat la pândă până acum, în 
clipă când trebuia să-şi îndeplinească misiunea. Chestia cu 
Uvar e mult mai simplă şi mai logică. Afară de asta, am avut 
viziunea lucrurilor şi înţelegerea adevărului în acea noapte 
când accentul glasului lui a pătruns de dincolo de moarte 
până în fundul sufletului meu. Dumneata erai într-o stare de 
umilinţă; dar eu eram treaz şi atent. Nu râde. Eu privesc 
chestia cu seriozitatea pe care o merită şi voi verifica-o cu 
Uvar al nostru când va sosi timpul. 

— Ba sunt de părere să nu-l întrebi nimic, ca să nu se uite 
pe furiş şi cu teamă la dumneata. 

— M-am gândit şi la asta şi am să procedez cu grija pe 
care o pun în celelalte cercetări ale mele. Am observat în 
dimineaţa asta la dânsul privirea despre care vorbeşti, când 
nu m-am putut stăpâni să nu-i pun o primă întrebare, dacă 
bunicul lui trăieşte. Îl las deocamdată; nu e acuma vremea 
să stăm de vorbă. E şi extrem de ocupat, când în 
gospodărie, când la pădure, când la baltă. Închipuieşte-ţi că 
sunt foarte nerăbdător să mă întorc la Iaşi, să spun nevestei 
toată afacerea. 


— Foarte bine; să potriveşti aşa ca să fie la ora ceaiului. 
Eufrosina Andreievna să te asculte zâmbind, şi musafirii ei 
să se privească cu coada ochiului, pe când îşi mestecă 
zahărul în ceaşcă. Eu, pe lângă zahăr, am să pun şi un 
păhărel de rom şi am să râd, protestând cel dintâi. 

— Nu; am să povestesc numai nevestei şi am s-o anunţ că 
musafirii pot veni să-mi asculte conferinţa. Da-da. Am de 
gând să ţin o conferinţă despre tristeţa vieţii, despre robiile 
polare. Am să povestesc ce am auzit de la Uvar-bătrânul. E 
conferinţa pentru coloniile şcolare de vară; am făgăduit-o 
soţiei mele când a venit aici, la începutul toamnei. Tot 
căutam un subiect şi nu-l găseam. Acuma l-am descoperit. 

Inginerul îl privi cu luare-aminte. 

— Plecăm la Iaşi? întrebă el, înălţând sprâncenele. 

— Aşa cred. În orice caz, sunt hotărât. Sper că viscolul nu 
ne va împiedica. Chiar de aceea mă şi grăbesc. Peste două 
ori trei zile va fi mai greu. 

— Bine, iubite şi stimate Iacob Ioanovici. Îţi atrag mai întâi 
băgarea de samă că n-am nimic împotrivă; ba mă gândesc 
că şi eu am de comunicat unele lucruri agreabile tovarăşei 
mele, cu care m-am văzut după ce ne-am întors din morţi. 
Însă, cum ştie orişice vânător şi după cât am înţeles şi de la 
dumneata, cea dintâi zi de linişte după viscol îşi are 
rânduiala ei. Ar fi trebuit să ieşim pe omăt proaspăt, şi să 
căutăm satele iepurilor şi vizuniile vulpilor. 

— Asta e adevărat. Dar mi-am adus aminte de conferinţă şi 
am şi alte lucruri. Ne întoarcem după aceea numaidecât; 
avem vreme şi pentru vânat. 

— Iubite şi stimate Iacob Ioanovici, nu trebuie să 
argumentezi mult, nici să te scuzezi. 

— Am primit o scrisoare de la nevastă-mea. 

— Da. Ştiu. Era potrivit să începi cu asta; mai ales pentru 
asta îmi pare bine, iubite Iacob loanovici. 

— N-are de ce să-ţi pară bine, reluă profesorul. Când am 
chemat-o, în toamna asta, a sosit numaidecât; a fost foarte 
amabilă; şi nu trebuie să uit că anultrecut a venit şi la 


Roznov. De când am avut scena aceea penibilă, după care 
ne înţelesesem că trebuie să ne desfacem viaţa, relaţiile 
noastre s-au îmbunătăţit. Pot să afirm că am intrat într-un 
stadiu de prietinie. 

— Ştiu, zâmbi rusul; un lucru, însă, încă nu l-ai făcut. N-ai 
căzut în genunchi şi nu i-ai cerut iertare, cum s-ar cuveni, 
sărutându-i mâna. Eu aşa te sfătuisem. 

— Asta încă nu; şi nici nu cred să ajung până acolo, 
protestă cu semeţie Iacob loanovici. 

— Bine, bine. Deocamdată să ne facem bagajele. 

— Care bagaje, rusule? Nu facem nici un bagaj. Ne 
întoarcem îndărăt aici, în sărbătorile de iarnă. 

— De acord; să ne întoarcem când vrei; va trebui probabil 
s-o consultăm şi pe Eufrosina Andreievna. 

— Ba n-o consult deloc. 

— Dacă n-o consulţi şi dacă nu vine, viaţa se poate să ni se 
pară mai puţin plăcută. 

— Deloc. N-o consult. Vine ori nu vine, mi-i indiferent. Ţi- 
am mai spus, rusule, că încă nu mă cunoşti. 

Puţintel atins şi iritat mai ales de tonul decât de vorbele 
tovarăşului său, doctorul lacob dădu cu piciorul în vraful de 
cărţi, scăpat din închisoarea lăzii. A doua lovitură o dădu în 
broşura lui Uvar. După ce-o trimese într-un colţ al odăii, se 
duse şi o culese, răsfoind-o cu grijă, ca şi cum ar fi vrut să 
se încredinţeze că nu i-a pricinuit nici o vătămare. Inginerul 
tăcu, lăsându-l singur, şi se duse să caute în dulap, la locul 
ştiut, o altă sticlă de coniac. 

Doamna Eufrosina Melinte era o fiinţă a cărei înfăţişare nu 
se potrivea deloc cu aceste trei vocabule solemne. Şi nici 
vorba „cucoană”, pe care doctorul îşi făcuse cândva obicei 
s-o intoneze într-un anumit chip, n-o încadra în rama 
hieratică în care i se păruse lui c-o vede. Era o femeiuşcă 
„puţintică la trup şi cam ţigăncuşă”, cum o categorisise 
mătuşa Verona, sprintenă şi ageră, cu părul brun şi ochii 
castanii. Acei ochi copilăreşti se adânceau uneori şi se 
umpleau de gânduri. Avea douăzeci şi opt de ani, adică şase 


ani mai puţin decât profesorul; dar - se veselea doctorul - 
de când îşi tunsese părul, părea că a rămas repetentă în 
clasa a treia de liceu. De ce în clasa a treia? se mira ea, 
zâmbind şi arcuind sprâncenele, şi de ce nu într-a patra? Şi 
de ce repetentă, când în faţa ei s-ar fi putut prezenta la 
examen doctorii şi profesorii universităţii? 

— Într-adevăr, sunt prea puţintică şi n-am decât patruzeci 
şi şapte de kilograme, se resemna ea; dar n-am hotărât eu 
acest lucru, şi nici alegerea pentru profesorul Melinte n-am 
făcut-o eu. 

Şi părinţii ei, proprietari bogaţi la podgorii în 'Ţara-de-]Jos, 
şi bătrânii de la Roznov pricepeau în alt chip frumuseţa 
femeiască. O femeie frumoasă cu adevărat nu poate cântări 
numai atât. Poate chiar şi profesorul îşi păstrase, din viaţa-i 
anterioară, acest punct de vedere; deci acum începuse a se 
deprinde şi cu alte mere decât cele pădureţe. 

— Ba acuma m-am deprins cu fructele fine, protesta Iacob 
Melinte. E adevărat că nu eşti vinovată nici pentru 
înfăţişarea de elevă repetentă, nici pentru accidentul care 
ne-a unit. Ca orice student sărac, am râvnit o căsătorie 
bună. Misiţii şi cucoanele bătrâne s-au amestecat, şi noi am 
căzut jertfă. Dar nu-i nimic ireparabil; legile noastre ne pun 
la îndemână mijloace, de a ne relua libertatea. 

Doctorul îi adresase cândva şi o observaţie veninoasă, de 
care el nu-şi mai aducea poate aminte şi pe care ea nu 
îndrăznea s-o mai scoată la lumină din întunericu-i otrăvit. 
Când dânsa îi pusese înainte argumentul zestrei, Iacob 
Melinte îşi îngăduise a discuta originea nu tocmai onestă a 
averii fostului vechil şi arendaş Andru Moisei, tatăl 
Eufrosinei. 

Într-adevăr, trecutu de cuceritor puţin scrupulos al tatălui 
ei putea fi pentru Eufrosina Melinte un obiect nu tocmai 
plăcut de cugetare. Totuşi, deşi acum îşi permitea să-l 
judece, îşi aducea cu lacrimi aminte de dragostea lui pentru 
copii şi îndeosebi pentru dânsa, de curăţenia vieţii lui 
familiare, de atitudinea lui severă de boiernaş de ţară, 


sobru şi religios. Primirea lui de oaspeţi, cununiile şi 
botezurile nenumărate erau celebre în tot ţinutul. De 
asemeni, şi de vinul lui Moisei se vorbea ca de cel mai 
cinstit vin. Totuşi, cel dintâi trup de moşie îl dobândise, se 
zice, printr-o felonie. Odinioară ea n-ar fi crezut asta cu nici 
un preţ. Doctorul îi deschisese înţelegerea asupra lucrului, 
odată cu o adâncă rană a sufletului şi a amintirilor celor mai 
scumpe. 

— Îmi pare bine c-ai venit, zise ea cătră Melinte, ieşindu-i 
întru întâmpinare şi ajutându-l să-şi scoală blana. 

El protestă, încercând s-o oprească: 

— Unde-i, mă rog, servitoarea? 

— Vine numaidecât. Intră aici. Cum ai călătorit? 

— Foarte bine, răspunse profesorul, privind în juru-i cu 
oarecare nedumerire. N-ai primit telegrama mea? 

— Ba da. 

— Voiai să pleci de-acasă? 

— Nu. 

— Atunci unde ţi-s musafirii? E ora cinci. Voiam să beau şi 
eu un ceai şi să-ţi povestesc un lucru foarte interesant. 

— Vei avea ceaiul, răspunse ea, privindu-l cu agerime, în 
răstimpuri; şi ai să-mi spui povestea. De musafiri cred că 
nu-i numaidecât nevoie; nu te cunoşteam atât de doritor de 
prezenţa lor. Doream să-ţi spun şi eu ceva. Cu două zile 
înaintea viscolului m-am întors de la Mândregşti. Am găsit pe 
tata singur şi hursuz. De la moartea mamei nu mai vrea să 
iasă din bârlogul lui... 

Iacob Melinte se aşezase într-un jâlţ larg; aşteptă să iasă 
slujnica, trase cătră el ceaşca de ceai şi privi cu oarecare 
interes pe soţia lui. Ce va fi punând la cale? îl sărutase la 
sosire, în treacăt şi convenţional. Avea umbra ei de gânduri 
în ochi şi o uşoară paliditate a feţei. În zâmbet, puţină 
mâhnire. 

Văzând-o că se opreşte, o îndemnă: 

— Ce-ai făcut acolo? 

Ea ocoli răspunsul c-o întrebare a ei: 


— Spuneai că vrei să-mi povesteşti ceva. 

— Bine, bine, am să-ţi povestesc. Dar ce-ai făcut acolo? 

— Dacă nu se poate să mă mai cruţi, îţi spun îndată. Ai să 
ţii conferinţa de care te-am rugat? 

— Da. Tocmai e în legătură cu povestea; cu a mea. 

Ea îl privi ţintă şi ochii i se umeziră de lacrimi. 

— lacobe, vorbi ea c-un glas deodată grav; mi se pare că 
tata nu mai are mult de trăit. Când m-a văzut, a părut 
foarte bucuros, pe urmă a rămas privind într-o parte, ca şi 
cum, după o clipă, eu nu mai eram acolo. Am încercat să-i 
spun de ce-am venit; mi-a fost cu neputinţă. Am vrut să am 
o desluşire asupra acelei jigniri pe care, într-o zi, te-ai 
crezut în dreptul tău să mi-o faci. 

Profesorul îi cuprinse mâna; apoi îşi simţi obrajii fierbinţi. 

— Care jignire? întrebă el, cu îndoială. Însă înţelesese, şi, 
fără a-şi da sama de ce, îi era lui ruşine. 

— Am vrut să cunosc ceva precis despre acel început - 
nedelicat aş zice, dacă îmi permiţi - al averii pe care a 
câştigat-o. N-am avut puterea să-l atac direct şi am recurs 
la o investigaţie piezişă. I-am cerut informaţii asupra lui 
Negreanu, boierul de altădată, fostul lui stăpân. În puţine 
vorbe, tata m-a pus în curent cu acea lamentabilă lichidare 
morală şi materială. Se pare că un fecior de bani gata, 
îndeplineşte o funcţie socială utilă părăduind tot. Tata îmi 
arata pe geam toate acareturile, viile şi livezile de acum, 
într-o strictă rânduială şi având în înfăţişarea lor toate 
semnele prosperității. Înainte, pe vremea lui Negreanu, 
toate erau pustie şi dezordine. Am înţeles în sfârşit că 
lucrurile se vor fi petrecut aşa precum ai spus şi m-am 
mâhnit. Găsind în mintea mea o mie de justificări şi iertări, 
m-am simţit oarecum depărtată de părintele meu şi străină. 
Ca să mă înşel pe mine însămi, mi-am plecat fruntea pe 
mâna lui şi am plâns vorbind despre mama. După aceea a 
trebuit să-i justific de ce am venit şi i-am vorbit despre viaţa 
noastră nepotrivită şi despre necesitatea de a ne izola poate 
unul de altul... 


Profesorul tresări, privind-o aţintit: 

— De ce i-ai spus asta? 

— Să nu te superi; n-am făcut rău. lata e un om cu soluţii. 
M-a ascultat fără să mă privească, apoi a clătinat din cap. 
Mi-a hotărât de la început: „Nu se poate”. „Ce nu se poate, 
tată?” l-am întrebat. „Nu se poate să desfaceţi voi ceea ce a 
alcătuit Dumnezeu, mi-a zis el. Ştiu că voi râdeţi de 
asemenea vorbe. Însă eu nu râd. Ştiu că voi, în ziua de azi, 
trăiţi altfel de cum am apucat eu: tu într-o parte, bărbatul 
tău în alta. Tu te-ai tuns şi porţi rochie scurtă. El poate-şi 
are cine ştie ce alte petreceri. Copii n-aţi fost vrednici să 
faceţi încă. Cât eşti curată şi fără vină, stai la locul pe care ţi 
l-a poruncit soarta. După cât vezi, mi-a vorbit ca dintr-o 
carte de demult. 

Profesorul asculta, atent şi curios în acelaşi timp. 

— Ţi-a spus bătrânul asemenea vorbe? Într-adevăr? 

Ea răspunse cu ochii întunecoşi şi mai palidă la faţă, 
silindu-se să nu pară sfâşiată: 

— Da, mi le-a spus. E acel bătrân pe care l-ai dărâmat şi de 
care am înţeles că mă despart. Când va muri, dacă ne 
desfacem şi noi, am să rămân cea mai mizerabilă fiinţă. Deşi 
nu m-ai iubit şi nu mă iubeşti, deşi ai fost de atâtea ori 
nedrept şi brutal cu mine, eu am avut, doctore, pentru 
dumneata, poate, prietinie, şi te-am prețuit pentru tot ceea 
ce ai bun, încercând să te câştig. N-a fost cu putinţă; 
trebuie să mă resemnez; dumneata porţi toată 
răspunderea. 

Iacob Melinte se sculă deodată în picioare, împinse ceaşca 
cu ceai la o parte şi privi cu sprânceana încruntată în 
direcţia soţiei lui, fără s-o vadă. 

— Nu înţeleg unde vrei să ajungi, vorbi el, încă 
stăpânindu-se şi ţinându-şi răsuflarea. Se vede bine că sunt 
iremediabil naiv. Mă gândesc să-ţi fac o plăcere; îmi 
părăsesc îndeletnicirile de la Pârăul-Negru; intru aici bine 
dispus; vreau să petrec şi eu un ceas plăcut în casa mea, şi 
poftim! lată cu ce vorbe de bună-venire mă întâmpini. 


— Dar mă rog dumnitale, doctore, ce este? ce s-a 
întâmplat? întreabă doamna, făcându-se mai mică şi 
îmblânzindu-şi cu desăvârşire glasul. 

Apoi rămase copleşită de nedreptate şi-şi întoarse fruntea 
spre foc, cu buzele strânse şi c-o mutrişoară de copil 
îndărătnic. 

— Ha-ha! pufni profesorul. lar începem. Cazi din cer 
mirându-te de ce este şi întrebând ce s-a întâmplat. Dar mi 
se pare că ne-am înţeles odată pentru totdeauna să lăsăm la 
o parte tot ce-a fost. 

— Ca pe-un gunoi al vieţii noastre... suspină ea, c-o privire 
piezişă. 

— Ei da, ca pe-un gunoi al vieţii... şi să încercăm a ne 
îmblânzi... Pofteşte acuma şi începe a-mi număra toate 
cusururile, a-mi aduce aminte de toate aşa-zisele 
brutalităţi; nu înlătura nici cel mai neînsemnat amănunt, 
scoate-mă din fire şi pune-mă iar într-o stare de disperare. 

Ea urma să-l pândească pieziş, cu o ciudată linişte. 

— De ce să ne despărţim? strigă profesorul deodată, Când 
ţi-am vorbit eu de asta? 

Doamna Melinte nu se simţi în stare să răspundă. 

— De ce taci? Când ţi-am vorbit eu de asta? 

— O, în multe rânduri, şopti ea cu blândeţă. 

— Când? când anume? 

— Mai de demult, în timpuri imemoriale. 

— Atunci ce fel de logică e asta? Îţi baţi joc de mine? 

Ea ridică din umeri. 

— Răspunde! 

Doamna Melinte îl înfruntă c-un fulger, înălţând şi 
coborând pleoapele, şi urmă să tacă. 

— Răspunde! strigă deodată profesorul cu glas de tunet. 
Asemenea absurdităţi şi nedreptăţi nu le pot eu suferi. Am 
venit de la Pârăul-Negru - aş putea zice - numai pentru 
tine. Şi poftim! 

— Numai pentru mine? La urma urmei, se poate; nu ne-am 
văzut de mult. 


Era în glasul ei o intenţie maliţioasă. Doctorul se simţi 
umilit. 

— Ce înseamnă asta? se răsuci el, şuierându-şi vorbele. 

Ea tăcu iarăşi, copleşită, cu o expresie a feţei şi a ochilor 
de profundă nenorocire. Doctorul urma să-i ceară 
necontenit explicaţii, pe care ea nu voia să le deie, ca şi cum 
ar fi fost un secret de moarte. Unul din nenorocitele şi 
absurdele lor ceasuri de discuţie se repetă aproape 
automat, cu singura deosebire că profesorul intrase acasă 
cu desăvârşire liniştit şi bine dispus, iar doamna Melinte nu 
lăsase să cadă între ei niciuna din vorbele ei teribile. 

Ea însă avea în atitudine ceva care-l izbise, ceva care i se 
părea străin. „Fără îndoială, cugeta doctorul, din vorba 
mea, din felul meu neprefăcut de a fi, a simţit că a început a 
încolţi în mine un sentiment nou. O simt închizându-se în ea 
şi respingându-mă; vrea să-mi dea dovadă că mă pricepe şi 
mă dispreţuieşte. Am câteodată impresia că între noi zace o 
duşmănie iremediabilă, ca o fiară care năvăleşte asupra 
noastră să ne sfâşie de câte ori ne apropiem unul de altul.” 

— Ştiu la ce te gândeşti... grăi deodată, cu voce nealterată, 
doamna Melinte, după ce îl lăsă să-şi isprăvească vorbele 
învălmăşite şi mânioase. Acuma dumneata, doctore, cugeţi 
la un final romantic al tragediei noastre. Să mă duci la 
Pârăul-Negru, să mă mai plimbi o dată pe baltă, să mă vâri 
în desişuri de stuh şi să mă îneci în ghiolul cel mai adânc. 

Doctorul râse fals, cu o uimire neprefăcută. Într-adevăr, 
fulgerase în el acest gând de duşmănie. 

— Am să-ţi fac această plăcere, adăogi cu bunătate 
doamna Melinte; am să merg cu dumneata la Pârăul-Negru. 

— Prostii şi nebunii! se scutură el, încreţindu-şi obrazul. 

— Bine, prostii şi nebunii. Dar nu-i aşa că mă iei la Pârăul- 
Negru? 

— Ce însemnează asta? se zbârli iar profesorul. 

— Înseamnă ce trebuie să însemne. Îndrăzneşte a spune 
că nu te cetesc, ca pe un copil. De ce eşti rău? De ce 
izbucneşti fără pricină? de ce nu încerci a te stăpâni? Ce-ai 


găsit nesuferit în vorbele mele, ca să-mi dai asemenea 
spectacol? Şi încă dacă ar fi fost cântat! Dar a fost răcnit. 
Acuma s-ar cuveni, la rândul meu, să-mi ţin şi eu discursul, 
să-mi spun rolul, cum zici dumneata. Ca să-ţi fiu bună 
parteneră, ar trebui să-l iau pe-o notă foarte înaltă. De data 
asta am să te cruţ. Şi am să te rog să mă ierţi pentru tot 
ceea ce ţi se pare c-am greşit; însă eu n-am greşit nimica. 
Mă simţesc aşa de singură şi uneori aşa de nefericită, încât 
am dreptul la un tratament mai puţin aspru. Le rog, 
linişteşte-te şi spune-mi povestea pe care mi-ai făgăduit-o. 

Doctorul voi să se supere încă o dată. Era, într-adevăr, 
extraordinar! După ce-l aţâţă şi-l scoate din fire, acuma îi 
cere istorisirea lui Uvar. Dar şi atmosfera specială s-a 
risipit; şi fantomele coincidenţelor s-au evaporat; şi 
entuziasmul lui a îngheţat. Ea înţelege perfect asta; de 
aceea zâmbeşte şi stă gata să-i mai adreseze ceva ascuţit. E 
o fiinţă teribilă femeiuşcă asta. Doctorul simte că a mai 
prins şi alt fir. După asemenea scene de violenţă, el mai are 
uneori şi inferioritatea de a trece, când e posibil, la 
desmierdări, pe care ea pare a le suporta cu resemnare. l-a 
pus deci diagnoza din prima clipă. În ochii, în glasul lui 
cetise fără greş ceva. Ea se apăra, poate nu împotriva lui. 
Viclenia ei feminină n-avea poate la bază ostilitate; 
dimpotrivă. Răsuflă prelung, deodată ostenit şi întristat. 

Ea se apropie de el, îi cuprinse mâna şi-şi lipi fruntea pe 
umărul lui, suspinând. 

— Cât suntem de proşti şi de nefericiţi! zise el mişcat. 
Ascultă, să-ţi spun întâmplările acelui iacut bătrân din 
pustietăţile siberiene, despre care vreau să vorbesc şi 
altora, în aula Universităţii. Întâi vreau să-ţi istorisesc ţie, 
ca să vezi cât de relative sunt plăcerile şi nefericirile. 

Eufrosina Melinte îl ascultă cu oarecare atenţie, 
păstrându-şi însă faţa mâhnită şi ochii întunecoşi. După ce-i 
istorisi destul de încâlcit întâmplări care, pentru ea, nu 
păreau a avea semnificaţie, doctorul se opri, nemulţămit de 
sine. 


Doamna Eufrosina oftă uşurel, ca trezită din vis. 

— Asta-i conferinţa dumnitale? se miră ea căscând şi 
arătându-şi limba de mâţucă. E destul de interesantă. Într- 
adevăr, trăieşte acolo, în regiunile arctice, o lume a 
suferinţii, cum spui. Preocuparea dumnitale pentru acei 
primitivi e vrednică de laudă, ca şi cercetările în flora şi 
fauna cotloanelor de la Pârăul-Negru. Cu destulă uimire văd 
că le pătrunzi toate şi le interpretezi. Aş dori numai să ai 
acelaşi ochi atent şi pentru o fiinţă omenească din altă 
regiune. Stai faţă de ea la depărtări telescopice, şi ea, în 
realitate, ţi-i cea mai aproape. le rog să mă ierţi că poate - 
precum ai înţeles - am întrebuințat arme speciale. N-am 
altfel de apărare. Folosind un limbaj care-ţi place, viaţa nu-i 
numai iacutul, ori numai balta, ori numai Roznovul. Ne-am 
desfăcut din veşnicie şi am venit unul cătră altul nu ca să ne 
spunem vorbe duşmănoase. Aşa ar trebui să-ţi spun. Eu 
însă tac şi nu spun nimica. Dacă ai să mai fii tot aşa de rău, 
sfârşi ea privindu-l deodată cu ochi mari şi tragici, n-are să 
fie nevoie de sforţări mari ca să mă azvârii în baltă; mă 
arunc eu singură. 

EI se desprinse de ea cu gesturi de disperare: 

— Iar? Pentru numele lui Dumnezeu, încetează! 

— Vezi? îl mustră ea şi-i făcu loc, ca să se aşeze iar lângă 
dânsa. 

Profesorul îi văzu atunci rochia de coloarea cafelei prăjite 
şi-i gâci zalele şi cătărămile de dedesubt, care-i ţineau 
încordate toate rotunzimile. Mirosea plăcut; avea mânuţi 
fine şi picioruşele cele mai mici din lume în colţuni de 
matasă şi pantofi de piele de şarpe. Avea în ea viclenie şi 
delicateţă. Probabil că ea îi descifra perfect sentimentele şi 
gândurile, oricât de profesor încerca să se păstreze. 
Generaţia puţin scrupuloasă a lui Andru Moisei îşi împlinise 
o misiune eliberând lumii o fiinţă subţire şi educată ca 
această femeiuşcă. Nu putea spună acelaşi lucru despre 
raportul dintre el şi cei de la Roznov. El rămăsese tot sub 
semnul lor şi al iacutului. Oftă şi sărută mânuţa care se 


întindea cătră el. „Însă în genunchi, cum spune rusul, 
niciodată!” încerca el să se reculeagă cu trufie. 

— De multe ori, se întoarse el cătră Eufrosina Melinte, am 
încercat să te conving că numele tău e imposibil. Aş fi 
dispus să accept că numai aceasta e greşala de neiertat a 
bătrânului Andru. Trebuie să-l schimbăm; să-ţi spun Fina. 

— Cine ştie! poate să vie şi asemenea clipă, răspunse ea, 
fără emoţiune, ca şi cum s-ar fi depărtat dintr-odată. 

IX. 

După conferințele şi succesele iernii, în cele dintâi zile de 
primăvară, doctorul Iacob îşi luă rusul şi se aşeză la Pârăul- 
Negru, ca să fie de faţă la trecerea gâştelor sălbatice. 
Înțelegerea era că, după ce se închide vânatul, inginerul 
pleacă şi vine doamna Eufrosina Melinte, să ţie tovărăşie 
profesorului. 

Cei doi prietini au găsit pe Uvar cu luntrea gata cătrănită 
şi călăfătuită. În preajma laboratorului, pământul fumega 
zbicindu-se într-un soare strălucit. La asfinţit, cătră munţi şi 
păduri, încă albeau omături. Balta se desfăcuse la 
limpezişuri; cele din urmă sloiuri luceau între stufuri, 
topindu-se. Plutea peste toate un abur străveziu; ramurile 
goale ale sălciilor îşi schimbaseră coloarea şi pompau sevă 
cătră muguri. 

Lângă luntrea priponită stăteau drept, cu cozile înfipte în 
pământ moale, lopeţile. Uvar le smulse şi le potrivi la locul 
lor. Apoi trecu în căsuţa cu uşa şi ferestrele deschise şi 
aduse câteva unelte de pescuit, două băncuţe, pe care le 
potrivi între crivace, şi un ispol. Deasupra băncuţelor 
adăogi perne acoperite cu lăvicere. Doctorul le cunoştea: 
erau lăvicere de la Roznov. Deci Uvar se grăbise a face o 
vizită bătrânilor şi căutase iarba de leac. 

— Ce face mama, Uvar? 

Iacutul îl privi mai mult cu spaimă decât cu mirare. Fără 
îndoială că acest om învăţat are multe meşteşuguri tainice 
pentru a cunoaşte cele mai ascunse lucruri. 

— Am găsit-o lângă sobă, răspunse el. 


— I-ai dat buruienile şi s-a bucurat, nu-i aşa? 

— Aşa este; şi a întrebat de dumneavoastră. l-am spus că 
duminică vă duceţi la Roznov, ca să-i vedeţi pe dumnealor. 
Tatăl dumneavoastră e sănătos şi a dorit să asculte cântări 
care le-am învăţat cu dumnealui. Însă eu le-am cam uitat. 
Am învăţat altele de la oameni de aici. Cântece de lume. 

— Cum? Ce-ai învăţat? 

— Cântece de lume, domnule profesor, se veseli Uvar, cu 
gura largă, arătându-şi dinţii de fildeş. 

— Asta nu-i rău. Dar de ce ai vestit că mă duc duminică la 
Roznov? N-aveai de unde şti. Eu nu ţi-am poruncit nimic în 
privinţa asta. 

— Astăzi e joi, socoti Uvar uitându-se pieziş la baltă. M-am 
gândit că două zile umblăm la vânat. A treia e pentru 
odihnă. Mergem să ne închinăm la biserică la Roznov. 
Mama dumneavoastră spune că pregăteşte cea mai bună 
mâncare din lume, în număr de o sută cincizeci. 

— E vorba de sărmăluţe... se întoarse profesorul cătră 
Anton Rohalschi. 

— Întocmai, stimate şi iubite Iacob Ioanovici. Sunt bucuros 
că nu vom lipsi de la masă. lacutul e un om înţelept. 

Cercetară cotloanele până cătră prânz şi găsiră câteva 
cârduri de rațe. Dar lumea iazului încă nu era aşezată; 
zările de cătră-amiază încă nu-şi deschiseseră porţile. Cu 
tot soarele, vântul era rece şi sufla de la miazănoapte. În 
ochiuri negre, între papuri şi sălcii, în partea izvoarelor vii, 
broaştele îşi depuseseră ouăle fără număr, dar nu se mişcau 
din tainiţele de sub luciu, păstrând în guşele lor alburii 
tăcerea bălții. Amurgul acelei zile dintâi a avut o lucire 
străină şi îngheţată. Dar a doua zi dimineaţă glasul lui Uvar 
îi chemă vesel. lacutul bătea în obloane, trezindu-i fără nici 
o sfială din somn. 

— Ce s-a întâmplat, Uvar? Intră! îi porunci doctorul. 

Slujitorul intră bocănind. Se uită în juru-i; luă puştile şi 
cartuşierele şi vru să iasă cu ele. 

— Mai stai, Uvar; spune întâi ce s-a întâmplat. 


lacutul se întoarse de la uşă: 

— Îndată după miezul nopţii, lămuri el, s-a răsucit vântul 
de cătră munte. Era tot aspru, ca de pe omăt. După aceea, 
în zori, l-am simţit încălzindu-se. Au venit cârduri de 
răţuşte; după ele s-arată şi nouri. Dar până la amiază nu 
cred să ploaie. Cât nu plouă şi ţine soare, intrăm pe baltă. 
Trebuie să fi sosit şi cufundari de la marea, de cei care 
nechează; şi fluierari. Se cuvine numaidecât să-i căutăm. 

— Bine, iacutule, râdea inginerul; asemenea poruncă nu 
se poate să n-o ascultăm. Venim neapărat. 

Intrară pe baltă la prânzişor şi vânară până la amiază. 
Găsiră-ntr-adevăr câteva soiuri de paseri străine, călifari, 
cufundari de marea, rațe cu penajuri albe şi cu moţ. Erau 
numai un fel de cercetaşi înaintați ai nemărginitelor stoluri 
care se pregăteau să vie. Îngheţul şi vântul potrivnic le 
opriseră. Acuma erau gata să treacă spre mările libere din 
miazănoapte, spre gurile fluviilor siberiene, spre ostroave 
misterioase, unde se ţin soboruri extraordinare ale 
dihăniilor mării şi văzduhului. Vântul sporea, din ce în ce 
mai umed şi mai cald, şi nourii pluteau pe munţi şi păduri, 
lăsând libere în cer lacuri adânei de azur. La două după 
amiază, când ieşiră din luntre ca să se ducă la masă, vântul 
avu un răstimp de linişte. În acel răstimp solemn, pe care-l 
comandase parcă o poruncă din eternitate şi din bălțile de 
sus, izbucni deodată, fără nici un semnal prealabil, în toate 
bălțile de la Pârăul-Negru, tunetul broaştelor. Dintrodată 
porniră toate, formidabil, din pământ până în cer. După ce- 
şi îndepliniră oficiul, se liniştiră. Profesorul şi inginerul se 
opriseră înfricoşaţi, cu inimile bătând. Iacutul îşi vedea 
nepăsător de treburi. Cu toate acestea, ascultase şi el acel 
semnal al veşniciei şi-l înţelesese, fără să-i caute argumente 
şi justificări. 

Vântul se trezi iar şi îndată sosiră şi stropi de ploaie. 
Soarele rămase sub nouri toată după-amiaza. Înserarea 
veni c-un fel de presiune tăcută şi egală a vântului, în care 
şopotul ploii pe ape se auzea distinct, ca un cântec. Cu 


întunericul compact al nopţii, stihiile părură a se mişca 
înspre steaua polară. Cei doi prietini stăteau ascultând 
freamătul migraţiunilor uriaşe de primăvară. Multă vreme 
oprite de curenţi ostili, în preajma mărilor din mijloc, acuma 
se îmbulzeau spre nord în şiraguri nesfârşite şi etajate, 
chemându-se, din fundul cerului până la linia stufurilor. 
Iacutul aprinsese foc de găteje în faţa laboratorului; 
profesorul şi inginerul ascultau din cerdac acel zvon pe 
care numai vânătorii au bucuria de a-l cunoaşte. N-aveau 
lămpi; stăteau în jilţuri, învăliţi în blăni, şi ascultau. Îi 
lumina dintr-o parte focul. Observară şi pe Uvar cum stă cu 
urechea întoarsă cătră văzduhul nopţii. 

— Ce cântec asculţi, Uvar? îl întrebă doctorul Iacob. 

— Ascult, ca să ştiu ce trece, răspunse vesel iacutul. Sunt 
obişnuit cu asemenea glasuri şi le cunosc de când eram mic. 
De răul lor nu puteam închide ochii. 

— Într-adevăr, el le deosebeşte şi le înţelege... întări Anton 
Rohalschi. Gâştele şi lebedele le-aud şi eu; dar celelalte mi-i 
cu neputinţă să le desluşesc. Sunt sute şi mii de specii de 
paseri. 

— Eu le ştiu... rosti încet iacutul. Nu mi-au putut spune 
numele în limba de aici, căci ele grăiesc altă limbă; dar 
după înfăţişare le cunosc. 

Le asculta atent şi visător. 

— Uvar, grăi doctorul aprinzându-şi o ţigară, nu mi-ai 
răspuns niciodată dacă ai mai avut un bunic pe care-l 
chema ca şi pe tine. 

— Nu ştiu, răspunse iacutul; bunic trebuie să fi avut, dar 
nu l-am cunoscut. Mama a murit tânără şi m-a lăsat singur. 
Tata a căzut într-o râpă umblând după reni. Foarte puţin 
îmi amintesc cum că ar fi spus el ceva despre bătrânul lui, 
că era chior de ochiul stâng; şi nu bea rachiu - dovadă că 
nu era bărbat vrednic; dar a fost prin ţări străine şi se zice 
că ar fi văzut pe împăratul alb. Dar asta poate fi şi o vorbă. 
La noi toţi oamenii visează să vadă pe împăratul şi trăiesc 
cu asemenea nădejde în colibele lor îngheţate până ce mor. 


— Poate acel împărat e soarele... râse inginerul. 

Silueta slujitorului rămase o clipă neclintită, cu gura 
căscată, pe fondul de lumină. 

— Aşa e; asta este, se veseli el. E soarele... Cine ajunge la 
el nu mai vrea să se întoarcă înapoi. Acolo am fost rob şi în 
toţi anii eram să mor de foame. Aicea sunt prietinul 
oamenilor, adaose el rânjind larg, şi nu mai sunt rob. Aici e 
raiul de care spun poveştile. 

— Cum se poate, Uvar? se miră profesorul. Ţie nu ţi-i dor 
de locul tău? Nu ţi-ai luat pământ într-o sticlă? 

— Ba mi-am luat; dar l-am lepădat pe drum, în gară la 
Kiev. 

— N-ai avut nevastă? 

— Nu. 

— Poate ai fost prietin c-o fată. 

— Se poate; dar ea a rămas acolo şi eu am venit la 
împăratul. Aici am găsit una care râde. Băgaţi de samă, 
începu el altă vorbă, înălţând palma dreaptă lângă ureche. 
Acuma au început a trece gâştele cele mari. Până acum am 
auzit numai gârliţe. Unele coboară cătră noi; mâni le găsim 
la margine, în apele dezgheţului. 

Ploaia urma să cânte în baltă. 

— Ascultă, iacutule, încercă iar doctorul, eu am aflat şi 
trebuie să-ţi spun că pe bunicul tău l-a chemat ca şi pe tine, 
Uvar, şi a fost un om vrednic şi drept, dar n-a avut viaţă 
fericită. 

— Nu mă mir şi se poate, răspunse cu indiferenţă 
slujitorul. Dumneata, fiind un fel de şaman, poţi cunoaşte 
orice. În ţara aceea toţi oamenii trăiesc cu dreptate, dar 
nimeni nu cunoaşte bucurie. 

— După cum văd, râse inginerul, omul nostru e eliberat de 
dorul pământului natal şi de glasul strămoşilor. Iubite Iacob 
loanovici, te rog să nu te superi şi să-i dai dreptate. Acolo e 
nevoit să facă sforţări îngrozitoare ca să nu crape de foame. 
Aicea dă numai dintr-o mână şi se ţine deasupra. Poate ai fi 


curios să afli ce crede el despre oamenii de aici, care se 
simţesc aşa de rău acolo unde el se simte atât de bine. 

lacutul îşi dezvăli iar râsul tăcut, în lumina focului. Nu-şi 
putea da lămuririle lui încâlcite, dar se părea că ştie foarte 
bine din ce pricină. Rămase visător şi neclintit, urmând să 
asculte zvonul stihiei care fremăta pe uriaşe curbe ale 
aceleiaşi latitudini pământeşti. 

— Paserile şi dihăniile sunt mai multe decât oamenii... zise 
el cătră europeni, şi se cufundă iar, imediat, în visul lui şi-n 
puhoiul primăverii. 

X. 

Doamna Eufrosina Melinte a venit la Pârăul-Negru cu o zi 
mai devreme decât hotărâse, cătră mijlocul lunii aprilie. 
Inginerul Anton Rohalschi nu era acolo. Băuse coniacul, îşi 
spusese vorbele şi se dusese şi el la treburi ale lui. Doctorul 
se cufundase în mâluri, cu entuziasmul obişnuit, având 
tovarăş pe iacut, din care nădăjduia să scoată un destul de 
bun laborant, însă de clasa a doua, din pricina mânilor lui 
prea mari. De la mâlurile calde se ducea la odăiţa cu fiolele 
şi cu ochianele, în care se deprinsese a ceti şi asiaticul. Apoi 
iar se întorcea pe baltă. Avea în jurul lui, în luntre, reţele şi 
vase felurite. Cufunda reţelele sub luciu, aducea în lumină 
fiinţi şi plante minuscule, le privea foarte de-aproape, le 
potrivea sub lupă, le împărțea într-o străchinuţă ori într-o 
cutie; şi era aşa de absorbit, încât nu băga de samă nici 
mersul soarelui (ceasornicul şi-l uitase acasă), nici căldura 
sporită, nici umbreluţa roşie, care se mişca pe mal căâtră 
luciul izvoarelor. Acea umbreluţă părea un mac ce-şi 
schimbă întruna locul. Ar fi putut părea o minune, dacă 
regiunea pe care doamna Melinte o cerceta cu ochi destul 
de indiferenți n-ar fi fost, în realitatea vieţii ei necunoscute, 
ceva cu mult mai extraordinar. Balta era, de la un capăt la 
altul, de la suprafaţă şi până în nomol, o creaţie necontenită 
şi violentă de fiinţi şi fenomene, asupra cărora profesorul se 
înclina cu o uimire religioasă. Încă din clipa când la răsărit 
se schiţau coloane şi arcuri de abur purpuriu pentru 


intrarea zeului vieţii, privighetori de baltă şi pitulici cât o 
alună îşi spuneau numele cu glasuri fărâmate mărunt şi 
delicat în pliscuri. Stăteau înfiorate pe vârfuri de trestii şi 
ierburi şi aşteptau să li se prefacă ochişorii în juvaeruri ale 
bucuriei. Bâtlani neclintiţi se lămureau din noaptea 
cotloanelor, la coada ghiolurilor, între tipsiile verzi ale 
frunzelor de nufăr. Stăteau posaci şi fioroşi ca nişte asasini, 
aşteptând o pradă, pe care o săgetau cu clonţul şi o 
înghiţeau într-o clipă, într-o convulsie enormă a gâtlejului. 
Gaia, vulturul cel bătrân, trecea pe deasupra, în zbor lin, 
răsfirându-şi penele în cele dintâi coame de lumină şi, acolo 
unde clonţul bâtlanului părea că împuţinează, el vedea 
foind miliardele de codaţi, puzderiile de peşti ca nişte ace, 
viermi fără de număr suind scara vieţii pe lujerele lianelor. 
Cei din fund sunt informi, cei de sub luciu boldesc ochi de 
perle, cei care au înţepenit în ghemul unei morţi aparente, 
în aer, scapă ca nişte aeroplane pitice de aur şi albastru, ca 
să împlinească virajele dragostei în veşnicia de o clipă a 
dimineţii. Alte nenumărate gângănii ale apei par 
necontenite încercări. Unele sunt discuri mici cât o linte, 
altele se lungesc, altele se subţiază; unele au zale de 
abanos şi tiviluri roşii şi vâslesc în sus şi în jos pe o rază, ca 
pe un fir solid de lumină; altele au fost abandonate înainte 
de a li se aşeza coada. În fund, la rădăcina stufului, s-au 
deschis scoicile. Cătră larg, unde începe a se zimţul luciul, 
plutesc melci, aşteptând adierile dimineţii, ca să pornească 
la descoperirea unei Americi dincolo, sub sălcii. În cetăţile 
lor, răţoii spun ceva moale şi catifelat, pe când rațele 
ascultă atente pe cuibare. Apar şerpi pe plăvii; s-arată o 
clipă virgulele negre ale lipitorilor. Balta întreagă începe a 
fremăta cu toate neamurile ei de zburătoare, chemând la 
actul măreț al răsăritului tainiţele şi fundurile. În sulurile de 
lumină doctorul putea bănui numai, fără a încerca s-o 
aprecieze, acea înfricoşată desime a vietăţilor pe care 
ochiul omului de obicei le confundă cu limpezimea. La 
această lungă vibrare a răsăritului se întovărăşeau şi toate 


elementele fixe ale vieţii:- plantele uriaşe până la cele mai 
subţiri decât aţa painjenului. Aceasta e clipa când 
explodează florile şi seminţele. Cu pălăria pleoştită într-o 
parte pe cap, într-o poziţie dintre cele mai incomode, 
profesorul lacob se străduia să sondeze ici şi colo această 
picătură de infinit, având deşertăciunea să creadă că poate 
explica şi înţelege ceva. Absorbit şi cu gura căscată, iacutul 
îi urmărea toate mişcările şi toate operaţiile, holbându-se şi 
el în cutii şi asupra tuburilor de sticlă. Deodată se auzi 
cântând cucul. 

Doctorul Iacob înălţă fruntea, înlătură toate sculele din 
juru-i, răsuflă obosit şi-şi aprinse o ţigară. Soarele se 
înălţase cu mult deasupra pămătufului trestiilor şi vântul 
adia uşurel. 

Cucul cântă a doua oară. 

— Până acuma nu l-am auzit. Cum se chiamă, iacutule, 
paserea asta? întrebă doctorul. 

— Se cheamă cum spune, râse Uvar; cucu. 

— Nu-i adevărat, iacutule. Când eram copil şi păşteam caii 
în prund la apa Bistriţei cu alţi băieţi de sama mea, am auzit 
o poveste despre cuc. Ţi-o spun şi ţie, ca să cunoşti 
adevărul. Au fost, în lumea de demult, doi fraţi care se 
iubeau şi umblau nedespărţiţi. Pe unui îl chema Cucu şi pe 
celalalt Ştefan. Nişte împrejurări de care nu-mi mai aduc 
bine aminte i-au rupt unul de altul. Cucu s-a dus pe cealaltă 
lume. lar în lumea asta Ştefan a fost prefăcut de Dumnezeu 
în pasere. Şi tot umblă şi-l strigă pe celalalt, ca să-l 
găsească. Se duce în alte părţi din lume şi-l caută; nu-l 
găseşte şi se întoarce iarăşi aici, primăvara. Aşa încât 
paserea care s-aude chemând e Ştefan. 

Uvar ascultă cu luare-aminţe, încredinţat că altfel nu 
poate i. 

— Atunci Cucu va fi fiind în ţara iacuţilor, îşi dădu el 
părerea. Acolo Ştefan nu vine niciodată să-l cheme. 

Doctorul zâmbi, copleşit de soare, şi-şi aşeză pălăria 
pleoştită mai comic, strângând-o asupra frunţii. Uvar se 


desfăcea şi se-ntindea în căldura zilei, ca şi cum era 
încorporat vieţii care viermuia în juru-i, deasupra şi 
dedesubt. 

— Eu am mai învăţat un cântec... zise el cătră doctor. 

Zâmbea, însă avea în ochi o melancolie suspectă, care nu 
scăpase profesorului. 

— De la cine l-ai învăţat, Uvar? 

— L-am învăţat din lume. 

— Nu cumva ţi l-a cântat doamna moaşă Amalia? 

Slujitorului i se ridică sângele în ochi. Nu dădu răspuns. 

— Bine, s-aud, vorbi doctorul, aprinzându-şi altă ţigară şi 
răsturnându-se între lăvicere şi maldărele de stuf. 

Uvar începu să cânte, c-o voce neaşteptat de plăcută la un 
asiatic. Acel ceva străin care era în el dădea un accent nou 
melodiei. 

„În grădină la Ion Toate paserile dorm, Numai una n-are 
somn. 'Iot zboară din pom în pom Şi strigă: Ion, Ion. Tot 
zboară din creangă-n creangă Şi strigă: loane dragă!” 

— Ce spune despre cântecul tău doamna moaşă Amalia? 
întrebă doctorul lacob. 

— Îi place, răspunse slujitorul. Eu mă rog, domnule 
profesor, să-mi dai voie să mă cheme lon, ca şi pe alţi 
oameni. 

— Eşti un prost, Uvar. 

— Nu-i adevărat, clatină din cap iacutul, veselindu-se. 

— Eşti un ticălos, Ioane, zise doctorul, bătându-l cu palma 
peste umăr. Ai noroc că moaşa-i văduvă şi nu se pot supăra 
flăcăii din sat. Altfel te-ai duce la fundul bălții, să te 
mănânce racii. 

lacutul scutură din cap cu energie: nu se temea de asta. 

De cătră mal, cucul cântă a treia oară. Slujitorul păru 
intrigat; întinse gâtul, înălţă fruntea, privi printre trestii şi 
sălcii şi râse cu toată gura şi cu toţi dinţii. 

— Nu-i Ştefan, zise el, închizând dintr-un ochi şi făcând 
semn cătră țărm. 


Melinte se ridică în luntre, se uită spre laborator, văzu 
mişcându-se macul, şi slujitorul trebui să-l sprijine şi să-l 
oprească. Înţelegând că voise să păşească în baltă, doctorul 
se aşeză la loc, aruncă ţigara şi porunci iacutului să 
vâslească din toată puterea. 

Întâlnirea a fost cu mult mai puţin caldă decât ar fi dorit 
doctorul. Doamna Eufrosina Melinte părea totuşi destul de 
veselă şi de bine dispusă. După ce-şi retrase mânuţa, pe 
care profesorul, în ultima clipă, nu se hotărâse decât s-o 
strângă între degetele lui groase şi pârlite de soare, ea se 
interesă de iacut, ceea ce era o noutate. 

— Ce mai faci, Uvar? Parcă te-am auzit cântând. 

Asiaticul tăcu, ruşinat. 

— Într-adevăr, el cânta, mărturisi doctorul. 

— Mi-a plăcut, râse doamna Melinte; în orice caz, era mai 
frumos decât strigătul meu de două silabe. 

Profesorul ar fi voit să dea altă interpretare acelui cuc nou 
al primăverii, dar nu se putea hotări şi-i era în general 
ruşine de cuvintele neobişnuite. 

— Uvar, lămuri el, s-a hotărât să-şi schimbe numele. 

— Ion! întări iacutul, şi-i păru bine că doamna se veseleşte 
nespus. 

— Ne-a rugat să-l chemăm cu acest nume localnic, urmă 
profesorul, ca să i se potrivească şi lui cântecul cu paserea 
dorului. 

— Asta-i interesant, suspină cuconiţa; sălbaticul dumnitale 
începe să-mi devie simpatic. 

Doctorul, la marginea bălții, se pleca, culegând apă în 
pumn şi spălându-şi mânile. Într-un buzunar avea săpun, în 
altul spirt. Urma să explice: 

— Cântecul lui e în legătură cu primăvara, pe care eu o 
observ de câteva zile în baltă. E o presiune uriaşă şi 
irezistibilă. Uvar a găsit un drum cotit până la casa cu flori 
în fereastră a doamnei moaşe Amalia. Această văduvă are 
proporţii pe care el le acceptă cu aceeaşi recunoştinţă cu 


care primeşte toate darurile acestui paradis în care l-a adus 
Dumnezeu. 

— Ioane, ţine-mi, te rog, umbrela... porunci doamna 
Eufrosina Melinte. 

Slujitorul primi umbrela. Chiar atunci doctorului îi veni în 
minte că a sosit clipa când ar putea îndrăzni şi el să reducă 
la două silabe titulatura pompoasă şi atât de puţin 
expresivă a soţiei lui. Era însă o imposibilitate, îşi făcea în 
acelaşi timp el socoteală, să asocieze botezul asiaticului cu 
acest moment întru toate deosebit. Se mulţămi să simtă 
numele ei nou vibrând numai în sine, aşa cum vibrau vieţile 
nebănuite în fundul lacului. 

— Ce fac eu cu asta? întrebă slujitorul, nedumerit; mie nu- 
mi trebuie. Şi întinse doctorului umbrela. 

Doctorul luă macul cu stânga, în timp ce femeia îi 
cuprindea braţul drept şi-i lămurea că până la masă mai 
este timp şi că ar dori să cunoască şi ea ceva din acea lume 
de pe pământul celalalt, unde trece el necontenit cu 
luntrea. Se duc singuri şi probabil vor trece printr-o arcadă 
de sălcii. 

— Să trecem dincolo, îndemnă ea. 

Într-adevăr, doctorul a vâslit cătră un portal de umbră, 
trecând în regiunea apelor vii ale iazului de la Pârăul- 
Negru. 

Acolo, cu o viclenie de care doctorul se ilumina până în 
fundul fiinţii lui, ea îşi plecă fruntea, urmărind lângă tâmpla 
lui, în aer şi în ape, minunile eternului zeu al vieţii. Doctorul 
părea tulburat; se simţea neîndemânatic şi c-un fel de 
pudoare faţă de pădure şi de atâţia ochi de flori şi de 
gângănii care se deschideau în juru-le; şi mulţămi în sine 
slujitorului că i-a lepădat acel obiect colorat, de ocrotirea 
căruia nu-şi închipuise că s-ar putea vreodată folosi. 

Astfel, prin coincidenţe în aparenţă absurde, bătrânul şi 
severul iacut din mormântul lui de subt arcul aurorei 
boreale a încălzit şi a împăcat două inimi în altă regiune a 
spaţiului şi a timpului. 


SFÂRŞIT