Stefan Banulescu — Mistretii erau blinzi . Iarna-barbatilor

ŞTEFAN BĂNULESCU 
VOLUMUL DE NUVELE „IARNA BĂRBAȚILOR! 
MISTREȚII ERAU BLÎNZI 


- Nu sta în picioare, propteşte visla de trunchiurile groase ale stejarilor şi 
împinge barca prin pădure. 

De coastele bărcii se lovesc bucăţi de gheaţă şi crengi rupte, amestecate cu playie, 
cu frunze vechi şi cu pene de cormorani şi de stirci. Furtuna tîrăşte apa în vîrtejuri 
printre copaci şi hăţişuri. Apa nu e prea adinr-ă, dar pe sub scoarța copacilor mai de 
lemn şi-l aşază pe marginea bărcii, ca să țină mai tul furtunii şi al bucăţilor de 
gheaţă, izbite sec de siejari, se aude forfota apei de sub coaja trunchiurilor. lerbile, 
uscate, rămase de anul trecut, sîht dezvelite de sub apă la bătaia furtunii şi la 
trecerea bărcii. 

Toată greutatea pe care o pune ca să împingă barca şi să o ţină în echilibru prin 
pădure aproape că nu se observă în mişcările liniştite ale lui Condrat. Isi ține ochii 
albaştri spălăciți, pironiți undeva înainte... 

— Ai zărit ceva, Condrate? — strigă vecinul burduhănos din celălalt colț 
al bărcii, accentuând cuvintele, ca să fie auzit prin zgomotul furtunii şi al crengilor. 

Condrat nu răspunde, visleşte mai departe. Fără să privească spre celălalt, 
mînuieşte visla şi ocoleşte"” un stejar bătrîn şi uscat, prăbuşit în apă cu rădăcinile 
smulse şi căscate. Crivăţul tăvălugeşte apa, împinge vinele groase şi lungi ale- 
rădăcinilor peste trunchiul culcat, făcîndu-le să se întâlnească şi să amestece cu cren- 
gile din virful coroanei. 

— Bine că s-a frînt, hodorogul! Uite cum îşi pupă rădăcinile ! — urlă din nou 
pântecosul din celălalt capăt al bărcii, căutînd cu gura ştirbă. în bătaia vîntului, locul 
cel mai potrivit pentru ca vorbele urlate să zboare direct spre Condrat. Bine că s-a 
rupt stejarul ăsta bătrîn! 

Condrat nu-l ascultă pe gras, sau nu-l aude, împinge mai departe barca cu 
visla. 

Pîntecosul tace un timp, să se odihnească. Suflă greu şi-şi şterge cu mîneca 
şubei îmblănite sudoarea amestecată cu ploaie şi noroi de pe fruntea îngustă şi de pe 
obrajii roşiii rotunzi, îşi prinde cu mîinile piciorul drept de lemn şi-l aşază pe 
marginea bărcii, ca să țină mai bine echilibrul lotcii bătute "de furtună. Apoi trage a- 
dînc aer în piegt şi începe din nou să urle : 


— Era tot uscat şi acum treizeci de ani. Şi tot drept ca luminarea. Oamenii 


nu-l tăiau. Îl ocoleau, ziceau că nu-i uscat, că e viu, că — dracu să-i ia de proşti 

— or fi crezut că a strîns atita vlagă în el, încît poate trăi şi fără frunze. Cînd 

colo, poftim, el a fost putred ca un oţțetar puturos. Ptiu ! 

Burduhănosul scuipă — şi scuipatul 1 se întoarce în față 
Condrat, cu mişcări repetate de vislă într-o parte şi alta a bărcii, caută să iasă din 
curenții de apă din jurul stejarului doborit, care se află în plină bătaie a furtunii, într- 
un luminiş larg ; nici un copac nu se mai zăreşte în jurul lui pe o distanţă de vreo 
sută de metri. 

— Uită-te, Condrate, cum a supt lutul hodorogul ăsta ide stejar. Aminteşte-ţi 
cînd era pămînt. Stejarul ăsta secase totul în jurul lui. Nici iarbă nu mâl creştea pe 
lângă el. Şi oamenii ziceau : ăsta e cel mai frumos şi mâi voinic copac. E mîndria 
pădurii noastre. Tăiau din copacii tineri, dar de ăsta nu se atingeau. Uite-l acum ce 
putred e trunchiul lui ca să vezi mai bine sfîrşitul. 

Condrat scoate barca din curenţi şi o împinge cu putere spre desişul copacilor 
înalți din faţă. 

— Poate n-ar trebui să mai vorbesc, Condrate. Nu mai am ce măsura cu 
vorbele. Ziua şi noaptea vin una după alta si trecem prin ele ca prin nişte amintiri. 
Unde mai e pâmînt nu se poate trece, in iarna asta păsările polare n-au mai venit în 
Delta noastră, cum obişnuiau să vină în vreme de pace" să-şi petreacă vacanța mare. 
Nu mai au pe unde zbura de la Pol pînă aici. Cerul e ocupat. Bătaia ghiulelelor e 
lungă. E aproape început de martie — şi ai să vezi, cocorii n-au să mai vină de la sud 
m primăvara asta. Peste Grecia şi Italia cîte păsări au să poată trece ? Rommel e încă 
în Africa. O să ră-minem numai cu vrăbiile, iubitule. 

Pîntecosul se mai odihneşte puţin, trage iar aer în piept îşi potriveşte gura în 
bătaia vîntului şi răcneşte din nou : 

— Am poftă să vorbesc, Condrate. Eu am, fost ci-ngva, Condrate, un spirit înalt, 
si m-am pierdut pe aici printre voi .Cît ăm trăit — cum am trăit — n-am avut cu cine 
vorbi în satul ăsta. Izolat cum eram, începusem să vorbesc noaptea în vis. Mă culcam, 
adormeam adînc, şi pe la miezul nopții visam cu glas tare Se vede că vorbeam frumos, 
soția mea luase într-un timp obiceiul că se scula noaptea, se da jos din pat, îşi 
lua lucrul de mînă, se aşeza pe scaun, rezemată de sobă şi mă asculta, într-o 
dimineaţă mi-a zis s „Ai vorbit azi-noapte mai frumos decît alaltăieri nnapfp. Ai spus 
despre o pasăre albă, care stătea într-un picior în Deltă printre trestii. 

Grăbea din stele lapte. A băut lapte. 

Şi mi-ai zis bărbate «Gata, ne mutăm, scapâm de sătul ăsta amărit, pregă-teşte- 
te, ne mutăm. Pune mîna să luăm casa, - prinde-o bine de streşini, ai grijă, streşinile 


2 


sint cam putrede, să nu se rupă. Ia-ți şi andrelele, lucrul, scaunul şi soba — mergem 
la grindul de lapte tare. Acolo n-o să ne mai înece apa în fiecare an. Pune mina să 
ridicăm şi să luăm şi biserica, sînt sfinții uzi, s-o punem să se usuce acolo pe grindul 
de lapte împietrit»." Şi cîte minunăţii nu vorbeam eu. Dar dimineaţa, cînd să mă bucur 
şi eu de ele, nu le mai ştiam, ascultam pe furiş cum le povestea soția mea la vecine. 
Mă fura, Condrate, şi, ce-i mai rău, mi se pare că nu mă fura cum trebuie. Soţia mea 
nu-i prea ageră la minte. Şi-mi dam seama că nu fura tot ce-am spus eu noaptea — şi 
multe lucruri s-au pierdut, fără să ştie nimeni cît au fost ele de întregi şi de frumoase. 
Şi se făcea iarăşi ziuă şi n-aveam cu cine vorbi, voi toţi eraţi prinşi de grijile zilei, de 
copii şi de vite, de apa care v-a înecat şi vă îneacă mereu şi n-aveţi unde fugi, că 
nimănui nu-i pasă de voi. Nu m-ati luat niciodată în seamă cum trebuie. Condrate — 
ba uneori rideaii de mine de pildă, cu Vlase. N-am avut cu cine vorbi, asta e. Cu 
domnişoara Măria — e o fecioară mută. E mai mult moaşă şi felcer decît învăţătoare, 
ține loc şi de primărie în satul ăsta părăsit, unde naşterile şi morțile n-ar fi fost- altfel 
notate de nimeni. Lasă-mă să vorbesc. Condrate. Condrat visleste absenta îşi vede de 
treabă. Ascultă-mă acum, cine ştie după aceea... Crezi tu că n-am vrut eu să ţin loc de 
primărie, sau măcar de felcer ? Dar scleroza m-a atins, voi nu vedeți decît că mi-am 
pierdut piciorul, dar mi-a atins şi vinele de Ia miîini şi nu pot apuca nici măcar tocul 
să notez anul, ziua, luna, ora M-au îmbolnăvit apele şi iernii voastre păcătoase, care 
l-au făcut să țipe gros şi pe un .poet al dragostelor delicate, cum a fost Ovidiu 

Pintecosul a răguşit, nu mai poate striga tare. Nu mai găseşte în vînt 
locul cel mai potrivit unde să urle cuvintele spre Condrat. Vintul se amestecă şi se 
încurcă în el însuşi, se încolăceşte cu ploaia. Vorbele grasului se risipesc, îşi 
amestecă silabele între ele, se desfac şi zboară care-ncotro. Grasul caută să le 
prindă cu auzul. i se par, aşa amestecate, cu silabele întoarse şi împerecheate altfel, 
nişte lucruri grozave — şi încearcă să le prindă şi să le memoreze, avînd speranţa că 
va supraviețui şi că o să le povestească ca pe nişte amintiri rare. Dar nu mai poate 
prinde cuvintele acelea întoarse, îi sînt furate şi acestea, şi nu mai aude — în 
răgazul dintre Bătăiile repetâte şi scurte ale vîntului — decît croncănitul corbilor, 
trosniturile crengilor şi sunetul de sticlă al bucăţilor de gheaţă din apă. îşi simte gura 
goală şi uscată şi-şi trece limba peste buzele groase, umede le ploaie. Atinge cu limba 
ceva rece şi pufos, în colțul gurii îşi ridică ochii mici, înfundațţi în cap — spre cer — şi 
zice, de” data asta încet, ţinîndu-şi strîns buzele una de alta, pentru a nu-i fugi 
cuvintele şi pentru a le simţi mai bine : 

—- Fulgi de zăpadă. S-a întors iarna. O să viscolească iar. 


Condrat conduce mai departe barca printr-un desiş de copaci. Stejarii cresc aici 


3 


unii lingă alţii. îşi ating trunchiurile, crengile izbite de vînt intră unele într-altele, 
zdrelindu-se, sevele curg groase şi verzi, ameste-cîndu-se cu gheaţa, cu ploaia şi cu 
fulgii de zăpadă, care se întețesc, şi cu noroiul ce prinde crustă deasupra valurilor. 

Apoi, dintr-o dată, barca dă într-o apă fără sfîrşit, fără un singur copac măcar. 
Pădurea s-a terminat brusc. Apa Deltei se întinde pretutindeni, tulbure şi goală Insu- 
lele de stuf uscat, de un cenuşiu-întunecat, risipite peste apă din loc în loc, nu pot 
înşela ochiul, la ele nu e pămînt. Plutesc, tîrîte de vîrtejuri. 

— întoarce barca ! — urlă din răsputeri pîntecosul. înapoi, Condrate ! Asta-i iot 
Nu-i pâmînt. N-are rost să mergem mai departe. întoarce, dracu să ne ia pe toţi! Nu-i 
pămînt în pădure — nu-i nicăieri ! E înecat peste tot, în sat, în pădure, în stuf. înapoi! 
N-avem unde-ţi înmormiînta copilul ! Nu-i pămînt pentru groapă. N-a mai rămas 
pămînt măcar pentru o groapă. înapoi în sat ! Poate găsim o tindă, o odaie neînecată 
la vreun om, ne învoim şi—l îngropăm acolo. 

Condrat stă cu vislă atîrnată în apă. Clipeşte des. Pe sub barba nerasă i se 
înnoadă stropi de ploaie şi de. sudoare. Ploaia măruntă şi deasă înăbuşă aerul. Prin 
ea se scurg, vînzolindu-se. ppte albe şi ţepi de zăpadă. Viscoleşte 

Condrat vrea să se aşeze, să se ghemuiască. îi e frig. Dîrdiie. Se uită spre fundul 
bărcii şi cască ochii mari, vede apa trecută de crivace. Sicriul copilului pluteşte în apa 
din barcă. Ploaia şi zăpada cad ca o piclă sunătoare pe capacul coşciugului 

Condrat se îndreaptă brusc din spate, prinde visla cu amîndouâ mîinile, 
întoarce violent barca spre pădure, împingînd-o cu furie, opintindu-se, strîngînd din 
maxilarele supte şi ţepoase, lovind apa în dreapta „şi-n stînga cu visla. Se agaţă cu 
mîinile de crengi, trage de ele ca să facă vînt bărcii Barca sună înfundat prin apa cu 
gheaţă, trecînd iute peste păpuriş şi peste crengile rupte. 

— La dune, Condrate ! — urlă glasul Nu spre sat, spre dune ' Mină spre dunele 
de nisip dinapoia satului. Dunele sînt înalte, apa nu le-a atins crestele încă. Să 
încercăm mai întîi acolo. îl înmormîntâm în dune. îi îm-ce zici, femeie ? — urlă cu 
ultimele puteri grasul spre fun-pletim un pat din crengi ca să nu se scufunde în nisip. 
Tu dul bărcii, unde o femeie stătea chincită lingă coşciug. Femeia se strinsese şi se 
zgribulise într-atita sub ploaie, în fundul bărcii — se îndoise şi se încovrigase —, îneît 
abia se zărea.. Din afara bărcii nici nu putea fi observată. Părea că doarme. îşi virise 
mîinile sub pînza groasă de cînepă care acoperea capacul sicriului pentru a le feri de 
ploaie şi zăpadă — şi pentru a le încălzi lar capul, cu faţa în jos, îl ţinea înfundat în 
pînză. Basmaua neagră i se îmbibase de apă, lucea, prin cute se strinsese apă ca în 
nişte jgheaburi mici cu margini albe de zăpadă. 


Vîrful vîslei lui Condrat se propteşte cu iuţeală din-tr-un copac într-aîtul. Barca 


4 


taie cu trosnete lungi picla de gheaţă din apă şi crengile încurcate, se învîrteşte printre 
copaci în zigzaguri repezi. 

Femeia stă mai departe făcută ghem, cu mîinile sub pinză, cu faţa înfundată în 
cînepa groasă. Obosit să mai urmărească fuga bărcii, mişcările sălbatice ale lui Con- 
drat, căruia nu i se mai văd umerii şi capul dintre copaci — pîntecosul adoarme cu 
nasul vîrît în gulerul şu-bei îmblănite şi începe să sforăie şi să vorbească în somn 

— printre sforăituri — cu glas tare, strigat. 

Femeia se răsuceşte pe fundul bărcii, îşi saltă capul spre pîntecos. îi rămăsese 
înfiptă în minte întrebarea a-cestuia „Tu ce zici, femeie !" — îl auzea vorbind mai 
departe, nu ştia că vorbeşte în somn şi ce spune el, nu pricepea ce spune, dar îi 
răsuna mereu în urechi i „Tu ce zici, femeie ?" Cînd îşi săltă capul, fără să-l ridice 
însă prea mult de pe capacul acoperit cu pinză, ci numai cul-cîndu-l pe un. obraz, 
jgheaburile mici cu apă din cutele basmalei se deşertară topind marginile de zăpadă. 
Femeia simţi apa'rece prelingîndu-i-se pe gît, pe piept, pe spinare. Se chirci şi mai 
mult de frig, dar se bucură că apa rece ca gheaţa ce-i pătrunsese la piele o trezise, şi o 
făcuse să-şi dea seama că trăieşte. Voi să-şi aşeze iar capul cum stătuse pînă atunci, 
dar îi stăruiau în minte vorbele de adineauri ale grasului : „Tu ce zici, femeie ?" 

— şi se bucură iar, rise chiar încet, crezu cu adevărat că e luată în seamă şi că 
i se aşteaptă părerea. Şi începu să răspundă, dînd drumul la cuvinte fără şir : 

— Eu, ce să zic, părinte Ichim, că mă întrebaşi. Ce să zic. Că am zis în toate 
felurile, că e copilul meu şi al lui Condrat, trebuie să-l îngropăm undeva, trebuie, 
sigur. Vorbele ei nu le aude nimeni. De fapt nici ea nu vorbeşte cu gîndul s-o audă 
cineva. Nici ea nu se auzea limpede şi nu se căznea ca vorbele ei să aibă vreo legătură. 
Diaconul Ichim doarme dus şi spune vorbe agitate în somn. In celălalt colț al bărcii, 
Condrat, aplecat una cu visla, zvîrle barca înainte printre copaci. Femeia vorbeşte mai 
departe — aşa. pentru plăcerea ei. Simte cum îi răsună în piept cuvintele, eum i se 
rotunjesc, calde, pe buze — şi se stringe şi mai mult şi mai bine în ea, în hainele ei 
tocite de aba, şi-şi găseşte acolo trupul mic şi slab pe care nu-l mai ştia de mult. Şi 
ride mărunt, ca de o minune frumoasă. Apa cu gheaţă afeafgă sunînd pe Ungă barcă. 
Femeia vorbeşte şi mai ctare, se stringe mai mult în haine, lipindu-şi strîns obrazul de 
pinza de cînepă de pe capacul sicriului. 

— Cum ziceam, părinte Ichim, eu ce să zic. Am zis fel şi fel, cum să nu zic, că e 
copilul meu. Unde zici matale, părinte, şi unde zice Condrat, acolo-l îngropăm. Altfel 
cum ? Dar unde, dacă nu găsim pămînt ? La cumnatul Vlase, are curte înaltă, nu i-a 
înecat-o toată. în curte la el s-ar putea. De casa lui nu mai vorbesc, apa n-a ajuns nici 


la buza prispei, cum n-a ajuns nici la şcoală. Se ţine bine casa lui Vlase, n-a reparat-o 


5 


de trei-patru ani nici c-un cui. Meşteri buni, de la Sulina, stilpii i-a cioplit un tătar de 
la Câşla. Dar Vlase nu poate, aşa mi-a zis : „Nu pot, cumnată Fenia'. Are în curte 
nutreţ pentru vite. Să dea foc la nutreţ ? „Cre-de-mă, cumnată Fenia, uite, cu un ban, 
doi te ajut, nu-s păgîn, am şi eu copii,” Are doi, mărişori, doar îi ştiţi. „Nu-s pâgin, ţi-l 
duc şi cu barca la Tulcea, şaizeci de kilometri, dacă vrei să-l îngropi acolo, ca 
oamenii, într-un cimitir. Dar nu ţi-l pot duce. Dunărea nu s-a dezgheţat bine, iarnă 
tîrzie, nu s-a topit, ca pe lacurile de aici, şi nu se poate, ne prinde zăporul pe drum, şi 
ştii că Dunărea are trei braţe, nu unul, şi toate or să se repeadă cu sloiurile peste noi 
Dar de nutreţ e nevoie, cumnată. Să prăpădim vitele, după ce — nu vezi ? — umblă 
prin apă pînă la genunchi ? Uită-te la ele, cumnată Fenia, să nu care cumva să zici în 
contra vaca ţintata s-a betegit. Bună de lapte a fost, o ţineam de prăsilă, e de la 
Chilia-Veche Ce mai ştii, cumnată Fenia, de frate-tău Vangu, că parcă-i pescar la 
Chilia „Ce să ştiu, cumnate Vlase, bine, n-am mai auzit de el „Aşa-i lumea, cumnată, 
te pierzi unul de altul Dacă vrei nutreţ, ţi-oi da acolo ceva, din cît am şi eu. mult nu-i, 
şi pînă s-o trage apa, cine ştie. Dar voi, cumnată Fenia, n-aveţi nevoie de nutreţ, că 
vite nu creşteţi, bine de voi, mai bine cu nimic, cînd ejsăjrierzi tot. Eu le țin 

aici în curte, ce să fac, şase am, şase sint. A pus ochii pe ele hoţul ăla de baltă, Gură 
Spovidău. încă de astă-iarnă. Şi-a prins oase de cal sub opinci şi a venit pe gheaţă, pe 
Dunăre, tocmai din pădurea Letei, unde stă ascuns, să vadă ce mai poate fura de pe 
aici. Dacă nu se încurca în noaptea Bobotezei cu fata dinţoasă a lui Căpuci, că s-a 
iubit cu ea pe cuptor toată iarna, îmi fura vacile de atunci. Lumea zice că şi Andrei 
Mortu, tata al hoţilor, s-a ivit, degeaba se spunea că Andrei ar fi murit din nou şi de 
tot, a cincea oară. De unde ! L-a văzut cineva ieri, în pădurea de lingă dunele noastre, 
îşi cîrpea cămaşa într-un copac Nu se potoleşte nici acum, cînd e înecat peste tot L-a 
înviat apa asta blestemată ca să ne prade şi el.! Ne pîndeşte din pădure, cu corbii la 
un loc. Crezi tu, cumnată Fenia, că iepşotina asta de Vica, care e fata lui Andrei Mortu 
şi care s-a aciuat, stricata, în satul nostru, crezi tu că nu e ea în legătură cu hoţul de 
Andrei, cu ta-su ? Fereşte-l, Fenio, pe Condrat de Vica, numai la oameni buni a sucit 
capul cu dragostea ei păcătoasă : lui Petre Litră, lui Stavre Palici, lui Chizlinski, lui 
Luca Horobeţ, oameni aşezaţi, cu o casă de copii Are gust de oameni blinzi, şerpoaica, 
să se încolăcească mai bine, după pofte. Degeaba crezi că a luat-o Condrat în ceata lui 
la pescuit astă-toamnă,. la opuşină ? Fereşte-l, Fenio aveţi şi aşa -numai necazuri, şi 
apoi Vica ce zice, acum pun mai bine mîna pe Condrat. că tot trebuie să plece pe front 
Fenia, cu capul culcat pe pînză, izbucni într-un fel de plins Şi din plinsul aqela jişcaţ, 
fără modulațţii, începu să cînte, la fel" de uscat, cîntecul Vicăi îl spunea ca pe-un bocet 


şi în acelaşi timp ca pe-un blestem îşi plîngea copilul mort, dar şi cînta cu ură vorbele 


6 


din cîntecul Vicăi. 

Vică. fată de brezoi, Din ct- neam eşti, din ce soi? Te-o “ii scut mă ta în lotcă, 
Dunărea iți fuse doică, Albie ţi-a dat — şi lapte Din lună, țiță de noapte?.. 

Fenia îşi mişcă capul în dreapta şi-n stînga deasupra pînzei, pentru a-şi şterge 
ochii şi nasul — şi apoi ia din nou şirul dezlinat a] vorbelor ei despre întâlnirea cu 
cumnatul Vlase : 

— „De, cumnată Fenia, asta e, fereşte-l pe Cpndrat. Vica asta răsare ca ta-su 
Andrei, unde nici nu gindeşti. După ce-a arat-o prima oară Gură Spovidău, nebuna a 
fugit prin apă patru zile,- pînă la ghiolul Bogdaproste. Cît a stat acolo ascunsă în stuf, 
tot să fi stat vreun an, putrezise şi rochia pe ea, umbla înfăşurată pe mijloc şi pe piept 
cu frunze de papură, ca paparudele, şi se hrănea prinzînd peştele de sub apă cu 
botul, ca vidrele. Şi de la Bogdaproste unde crezi că a răsărit Vica ? La Baba-dag ! 
Oraş mare, cu cale ferată, şi cu geamie. Şi cum crezi c-ct răsărit Vica-n Babadag ? In 
stambă înflorată, roşu şi galben, pînă la călcîie, şi în cap cu piepteni albaştri. In 
picioare — ţi-ai găsit să mai umble cu tălpile goale ! — umbla-n sandale de catifea 
albă cu cătărămi rotunde Şi cui crezi că i-a sucit capul în Babadag ? Lui Hogea, popa 
al tătarilor şi al turcilor. L-a scos din geamie. Hogea, tinerel, de 78 ani, curat ca pereţii 
de Paşti. Oamenii de la Babadag — oameni subțiri, df? oraş — s-au făcut n-aude, n-a 
vede — de obrazul Hogii. Şi pe urmă Vica a venit iar aici în sat. Cum îți spuneam, 
cumnată Fenia, e păcat să-ţi îngropi copilul în curte de om şi să dea vitele aşa, peste 
el. Am barcă la două rame, de n-ar fi Dunărea îngheţată, şi dacă s-o dezgheța mai 
trece timp pînă să piară sloiurile, ţi l-aş fi dus, cumnată, la Tulcea." Cum să-mi las eu 
băiatul la Tulcea printre străini, părinte fchim ? Cît de Carpena, părinte, ce să zic, n- 
am ce zice, femeie săritoare, mi-a ţinut partea : „Las-o, Vlase, să-l aducă şi să-l 
îngroape la noi în curte, că e înaltă şj pietruită.” „Nu se poate, Carpeno, bagă tu un lat 
de cazma în pămîntul din curte, şi dai de apă. E apă dedesubt pînă la osia; 
gămînţului”. Aşa e cumnatul Vlase, frumos vorbeşte, tot să stai să-l asculţi. Şi a luat 
cumnatul Vlase atunci o cazma şi a înfipt-o Ungă o căpiţă de nutreţ. Şi a început să 
sape A săpat, a săpat, săpa şi înjura, pînă cînd a început să bolborosească apa şi să 
arunce stropi în sus. O apă limpede, de-ţi era mai mare dragul. Cum a văzut Carpena 
apa din groapă, şi-a ridicat poalele, s-a lăsat în genunchi, s-a lungit pe burtă şi a 
început să bea cu poftă : „Bună apă, bărbate Vlase, s-o sleim şi s-o facem fintînă. Nu 
mai spurcăm locul, e păcat să facem cimitir. Bine, Fenio, că ţi-a dat prin gînd să treci 
pe la noi, ne pricopsişi cu o fintînă ia lumea. Să fie de pomana copilului. Hai, Vlase, în 
casă, să ne închinăm la icoană, că ăsta-i semn sfint." Şi au intrat amindoi în casă, şi 


eu am plecat cu barca pe uliţă să mai caut la altcineva. Degeaba zice unul şi altul de 


7 


Carpena — eu n-am de ce s-o vorbesc. Nu că mi-e soră. Nu-i modoasă, umblă tot c-o 
rochie. Eu ştiu că mai are două rochii bune, afară de cea pe care o poartă, dar nu le 
pune niciodată să se arate. Rochiile bune le-a umplut cu iarbă, iarbă bună, cosită, a- 
cum un an la Periprava. Şi pernele înflorate, de mătase, din cufăr, le-a umplut cu 
iarbă, le-a cusut la gură şi le-a suit deasupra dulapului, în pod. Aşa a făcut Carpena, 
şi bine a făcut! Ojsă mai fie iarbă vreodată, sau n-o să mai fie, pe lume ? Nimeni nu 
poate să zică. 

Fenia vorbea din ce în ce mai rar şi mai încet, poveştile ei dezlinate şi le mai 
spunea doar cu mişcarea buzelor, fără cuvinte. încetă să mai mişte buzele. Şi le 
simţise prinse de ger. îşi aduse aminte de niîini într-un fel ciudat : nu mai ştia unde le 
are şi începu să le caute, mişcînd bărbia din loc în loc peste pinza de cînepă înghețată 
scoarță. Simţi dedesubtul pînzei ceva tare, cam de mărimea unor palme. în loc să se 
bucure că-şi găsise palmele, îi fu silă că le-a găsit şi că trebuie sa stea de grija lor, să 
le mişte, să le dezmorțească, să le caute adăpost, cînd ea era doborită de oboseală şi 
înghețată toată. Simţi că i se lipise de degete capacul sicriului. Gheaţa de sub pînză 
era lucie. Bătea crivățul şi aducea mereu zăpadă şi apă. Hainele de aba atirnau pe ea 
grele de umezeală, trosneau la cea mai mică mişcare, prinseseră cruste de gheaţă. Nu 
numai mîinile. dar a-cum nici trupul nu şi-l mai ştia. încerca să şi-l caute trecîndu-şi 
umărul osos pe dinăuntrul hainei de abâ, acolo unde bănuia că erau cusăturile mai 
groase. Era umărul ei, sau se înşela, pentru că şi-l simți ca pe o scîndură udă. „M- 
oi fi înecat.” Voi să-şi desprindă pleoapele din apa şi gheaţa care-i curgea întruna pe 
față şi-i apăsau genele. Pe Condrat şi pe diacon îi zări tremuraţi prin ceața ploii şi prin 
albeaţa zăpezii, undeva înJxe_pâ-dure_ si cer. Barca nu mai era, se vedeau numai - 
şuvoaiele cum şterg conturul copacilor, al crengilor, pînă nu mai răminea nimic decît 
o pată alburie fără sfirşit şi ciorile zburînd zăpăcite. Se ivea, izbucnind din cînd în 
cînd, pădurea, toată pădurea, ţişnită de sub apă şi zăpadă, se ridica şi apoi cădea 
de-a-ndoaselea, cu virfu-rile copacilor în jos, împroşcînd şuvoaiele cu rădăcinile 
mustăcioase pline de nămol. îl zărea pe Condrat plutind prin apa şi zăpada din aer, 
bătînd cu visla printre crengile care zburau rătăcite de crivăț, fugind departe de 
ea, cu crengi la timple şi pe umeri, se înălța, pica, îl vedea iar trecînd cu repeziciune 
împreună cu nişte rădăcini şi cu nişte nori prin apa care .se întindea fără sfîrşit, 
prinsă de cer cu copci -de gheață. Diaconul se arăta şi el din cînd m cînd sub ochii 
ficşi ai femeii, îl vedea ghemuit în şuba lui îmblănită, alunecînd sub apă şi zăpadă îi 
auzea vorbele spuse în somn cum bolborosesc sub apă. Pierea şi diaconul, nu se mai 
vedea de sub albul zăpezii, îi auzea doar cîte-un cuvînt mai gros cum se sparge tăiat, 


spintecat de sticlele cu sunete subțiri şi ascuţite ale bucăţilorde gheață care 


8 


jucau vesele în apă Şi totul se prăbuşi. Nu se mai văzu decît pe ea însăşi în 
fundul bărcii, lîngă sicriu, fără Condrat, fâră diacon. Se strigă pe sine., Nii' se 
mai vedea nimic, nu mai era nimic — şi poate de aceea strigătul ei nu ajunse pînă 
la ea. Nu mai era nici ea. Pierise şi ea, ca şi pădurea, ca norii, ca ulițele, ca şi Condrat. 
Era peste tot linişte. Albul şi liniştea erau atît de dense, de pline, de groase, de 
îngheţate, încît crivățul se auzea răbufnind, chinuit, undeva în afara lumii.. 

— Dă-mi toporul! 

Cuvintele astea sunară slab, tot de undeva din afară de alb şi de linişte — şi 
Fenia recunoscu în aceste cuvinte ceva din vocea lui Condrat. „Se prea poate să fie 
nişte cuvinte ale lui, pierdute pe aici din anii trecuţi. Condrat vorbea rarcu ea şi cu 
toți cine ştie pe unde-şi ascunsese el cuvintele astea, si acum au ieşit din fiscunşiz şi 
rătăcesc fără nimeni şi caută vremea cind trăia lumea. Ce-a fost oare cînd trăiau cu 
totii"? A. da, a fost Vica". Şi cuvintele lui Condrat veniră iarăşi de dincolo de alb. 

—  Fenia, dă-mi toporul ! 

„Nu pot să moară cuvintele, se chinuiesc." Fenici îi fu milă de vorbele lui 
Condrat şi vru să le scape di chin, să nu mai rătăcească pe unde a fost lumea — şi să 
le aducă dincoace, la ea, la cei morți întinse sloiul miîinii, să dea la o parte zăpada 
groasă care o despărțea de cuvintele bărbatului. Ricîi gheaţa cu unghiile Căută mult, 
încercă de cîteva ori să înlăture peretele gros de zăpadă şi gheaţă, dar nu izbuti 
Cuvintele alergau dincolo, se auzeau tot mai slab, se depărtau, rătăcind singure. Fenia 
îşi întinse urechea, s-o lipească mai bine de zidul de zăpadă, întinse şi mîna, dar se 
rostogoli şi căzu. Lemnul palmei ei dădu dintr-o dată pe o mînă mare, fierbinte, 
asudată, aplecată spre ea. Se agăță de mina asta, căreia, brusc, îi recunoscu căldura, 
şi-şi aminti, aşa dintr-o dată, că o mingiiase pe ea, pe Fenia, cînd fusese tînără. Cîţi 
ani să fie de-atunci ? Strinse puternic mîna asta fierbinte de demult, să nu-i mai 
scape '-ie sparse ceva, crăpă alb'u.1 din cer pînă la apa în cart 'se scufundase barca — 
şi Fenia îl văzu — prin dunga aceea plesnită în gheaţa întregului văzduh — 
peCoririrat. aplecat asupra ei, privind-o cu ochii lui albaştri spălăciţi: 

—  Ridică-te, Fenia Dă-mi toporul 

Fenia încercă să se ridice. Scăpă mm a lui Condrat. îşi simţi palma căzută de-a 
lungul trupului Pipăi >i dădu de toporul întins pe fundul bărcii, alături de cazma şi 
lopată, de-a lungul sicriului. încercă să ridice coada toporului, nu mai ştiu dacă a 
ridicat-o sau nu. îşi găsi palma dupâ un timp, sub obrazul culcat pe pinza de cînepă 
de pe capac — deci se ridicase şi se aşezase în locul ei dinainte — şi o cuprinse un 
somn adînc. 


Condrat dobori cîteva crengi de stejar cu ramuri dese şi le aruncă în barcă, în 


9 


partea opusă locului unde se afla femeia. Triînti toporul la loc şi începu din nou să 
împingă barca cu visla. Diaconul dormea liniştit, nu mai vorbea în somn. 

Eşiseră de tot din pădurea de stejari şi se apropiaseră de sat, dar nu mergeau 
într-acolo, ea înapoia lui, spre dunele de nisip. 

Vîntul se liniştise. Ploua din ce în ce mai rar Fulgi de zăpadă nu mai cădeau. 
Barca înainta acum fără zgomot, nestingherită. Cerul se lumina. 

Spinările albe ale dunelor înalte de nisip apăreau tot mai limpezi în negura 
lăsată jos, pe întinderea de apă tulbure, noroioasă. Pe coamele dunelor, ciorile să- 
reau vesele, scăpate de furtună şi ninsoare. Se aşezau în rînduri şi-şi curăţau cu 
ciocurile penele umede, croncănind de plăcere. Pădurea pe care cei trei o părăsiseră, 
eu copacii ei groşi şi goi, rămăsese mult înapoia dunelor. Spre sat se zărea, din cînd în 
cînd, cîte-o barcă mişcîn-du-se pe apa de pe ulița mare, dar dispărea repede în spatele 
vreunei urme de casă. Gardurile de trestii, care împrejmuiseră casele, erau căzute în 
apă şi pluteau de colo-colo, împreună cu resturi de uşi şi de acoperişuri. Pe prispele 
înecate alerga din cînd în cînd cîte un copil, bălăcindu-şi picioarele pînă la genunchi. 
Dar era tras repede înapoia vreunui perete, de vreo mînă de mamă, ivită pentru o 
clipă. O singură barcă se tot mişca întruna, la marginea satului. Era barca celor doi 
lăutari, Laliu şi Dache, care aşteptaseră tot timpul sub ploaie şi ninsoare să ii se dea 
un semn din partea lui Condrat că s-a găsit pămînt şi că pot veni să cînte la 
îngroparea copilului. Zăriseră barca lui Condrat îndreptindu-se spre dune şi se 
ridicaseră în barca lor în picioare. Dache întreba cu arcuşul, Laliu la fel, cu beţele 
țambalului Dar Condrat nu-i privea, împingea cu visla barca spre dune. Şi 
lăuţariMnJeleseră ce_ trebuie _şă_ facă, văzînd direcţia luată de Condfat. Tache se 
aşeză, luă lopeţile şi visli şi el spre dunt, în timp ce Laliu, aşezat într-un colţ al bărcii, 
începu să-şi încerce tambalul. Strînse cu dinţii un şurub, apoi un altul, pînă cînd i se 
păru că ţambalul sună bine. Lovi cu beţele pe corzi ceva a cîntec, apoi se opri, îşi 
îndreptă spinarea, îşi puse nişte ochelari de soare — şi rămase țeapăn, cu fața gravă, 
asa cum avea obiceiul să stea ori de cîte ori se pregătea så cînte Cînd cînta însă, sta 
totdeauna cu capul în jos. ruşinat că i se .văd mişcările neastimpărate ale miîinilor, iar 
faţa îi devenea copilăroasă, urmărind cu naivitate io-cul betelor pe corzi 

— Stricata, uite stricata ! strigă dintr-o dată, ascuţit, Fenia. trezită din somn. 

Diaconul se trezi şi el — brusc — şi privi buimăcit în jur Văzu în faţă dunele de 
nisip alb, curat, cu puzderie de ciori pe coame. Văzu şi barca ce venea dinspre sat, cu 
Dache. la visle şi cu Laliu, ţeapăn, pregătit, ea ochelari "desoare, în celălalt coTţrişi 
dădu în sfîrşit seama unde se află şi pentru ce merg spre dune. Dar zări, în acelaşi 


timp, strecurindu-se pe apa dintre dunele* cele mai mari, o altă barcă condusă de o 


10 


femeie tinâră, cu trupul mare. O recunoscu după basmaua gaibenă, legată sub bărbie, 
şi după cozile groase, negre. „Vica." Stătea în picioare în colțul bărcii, purta o haină 
bâroa-tească veche, din doc alb, cu umeri lăsaţi — fără nasturi. Se vedea lipsa 
nasturilor, vintul îi sufla pulpanele hainei în lături de trup, descoperindu-i o 
rochie stambă înflorată, decolorată, strinsă pe o talie groasă şi pe un piept mare, 
revărsat într-un jerseu roşu, cu țesătură rărită, plesnită. în picioare, fata purta nişte 
bocanci scilciaţi, fără şireturi, legaţi în jurul gleznei cu sfori groase de năvod. 

— Vica, zise diaconul ca pentru sine. Tuşi cu înțeles, dar tuşea lui stăpinită dinadins 
se auzi, totuşi, caun răcnet. Se descheie la şubă, căscă lung şi-şi întinse piciorul 
sănătos, să şi-l dezmorţească. 

Vica dispăru după o dună. Dar diaconul observă că ea nu plecase mai departe, 
aştepta, se pitise numai — se zărea un colț al bărcii, ieşit de după nisipul alb. 

Condrat îşi mîna barca încet, obosit, la fel de străin de tot ce se întîmpla în jur 
ca şi pînă atunci. 

—  Stricata, părinte, îmi pîndeşte bărbatul. N-are as-timpăr nici acum, cînd 
murim cu toţii. 

Diaconul tuşi din nou. Barca lăutarilor se apropia. Daelie vislea neîndemiînatic, 
repezind ritmic mai mult piniecul rotund — încins cu briu roşu peste nişte pantaloni 
verzi de" stofă de vară — decît vislele, pe care ie încurca prin apă, stropindu-l pe 
Laliu, care-şi scosese ochelarii şi-i ştergea agitat, cu un capăt al fularului său, de 
culoare roz, cu dungi cafenii. 

Barca lui Condrat atinse cu ciocul marginea celei mai înalte dune. Condrat i — 
după ce măsură din ochi înălțimea dunei, care trecea de şase metri deasupra aoei — 
sări din barcă şi începu să urce pe coasta nisipului, cu visla într-o mînă şi cu. 
cazmaua şi lopata în cealaltă. Bocancii îi lunecau pe nisipul muiat — şi omul căuta 
să înfigă, la fiecare pas, vîrful încălțămintei în trupul gros al d-nei pentru a putea 
înainta. Se apropia, su-flind des şi greu, de spinarea dunei. Lunecă însă înapoi, 
tîriş, pe tălpi, şi se trezi cu bocancii în apa tăioasă, a-fundat pînă dincolo de genunchi. 
înfipse adînc în coasta dunei, de o parte visla, de alta cazmaua (lopata i-o întinse 
diaconului) şi începu din nou urcuşul, aplecat înainte, sprijinindu-se din cînd în cînd 
de-a dreptul cu pumnii în nisip. Ciorile de pe coama dunei nu zburară la 
apropierea lui Condrat. Se strinseseră şi mai mult unele lîngă altele, croncănind 
şi mai tare, cu ciocurile întinse în jos, spre locul unde urca omul. Condrat, cînd fu 
mai aproape, zvirli cu visla în ele. Păsările se ridicară în aer, fără să se înalțe însă prea 
mult. Zburară un timp pe loc deasupra dunelor, bătînd din aripile îngreuiate de 


ploaie. Pe măsură ce Condrat înainta, lărgeau cercurile, făceau ocoluri în jurul lui. 


11 


Apoi se înălțară-brusc, cu ciocurile întoarse spre cczi, croncănind furios, şi după ce 
mai dădură un timp roată dunelor se îndreptară, o parte spre pădure, altele spre 
moara de vînt înaltă şi cu paletele friînte de la marginea satului. Condrat îşi căuta 
visla pe coama dunei. — Nene Condrate, m-au izgonit. M-au alungat şi de pe ulițele 
cu apă, să mă rupă mistreţii. Mi-e frică N-am unde mă duce Vreau să stau şi eu 
lingă lume De ce mă izgoneşte ? O să ajut la copii, la bătrîni Unde-o fi nevoie Că 
apa vine şi mai mare Vine mai mare, nene Condrate Se aude, o ştiu că se 
aude, că am trăit tot alungată. Nu vreau să mă prăpădesc degeaba. Vreau să rămîn 
şi eu pe lîngă sat. Să fiu şi eu cu toţii. Cu lumea, nu mi-e frică de pier. 

Prin cealaltă parte a dunei, urcase Vica. Se ţinea pas cu pas în urma lui 
Condrat, rugîndu-l, alergînd cu picioarele ei grele pe coama nisipului. Ţinea capul în 
jos, plingea şi se uita uimită cum i se cufundă adînc tălpile mari în nisipul moale şi 
cum rămîn în urmă gropi largi de apă Plîngea şi mai tare, şi în fuga ei fără rost pe 
coama dunei zări,, privind spre sat. cum se desprind pereţii unei case, cum cad în 
lături şi se afundă şi cum se iveşte, plutind, un pat, şi în vîrful patului un bărbat, 

e femeie şi cîțiva copii; bărbatul sare din pat în apă, prinde barca tirită de stilpul — 
căzut şi el — de care fusese legată, şi-şi culege repede familia şi țoalele de pe pat, 
urcîndu-le în lotcă. 

Văzind asta, Vica se opri din fuga ei pe dună, fugi iar pe marginile coamei, 
pieptul mare i se sălta, umflind jjerseul roşu, pulpanele hainei albe de doc îi zburau, 
bătute de vînt, înapoia trupului. Din vîrfurile cozilor ei negre şi groase care i se izbeau 
lungi, cu zgomot, pe pîntecul tare şi pe şoldurile late, săreau stropi mari de apă. 
Crivăţul pornise din nou să sufle. 

Vuietul apei, abia auzit un timp, începu să crească din nou. Dar nici Condrat, 
nici diaconul, nici Fema, care rămăsese în barcă, nu-l luară în seamă. Vica îl auzea, 
prindea cele mai mici schimbări în sunetele apei — şi începu din nou să alerge pe 
coama dunei, rugin-du-se de Condrat. în barca lăutarilor, Dache se opqse din vislit şi 
împreună cu Laliu,. amindoi în picioare, priveau peste apă acordindu-şi 
instrumentele. 

— Nu mă alungaţi, nene Condrate. Să rămîn şi eu lîngă lume. l-auzi cum vine 
apa. 

Condrat, ca şi cum n-ar fi zărit-o pe Vica, îşi căuta visla mai departe. O zări, o 
ridică şi se întoarse. Trecu pe lîngă Vica şi se îndreptă spre partea cealaltă a dunei. 
Diaconul urca şi el acum coasta nisipului gîfiind, mai mult, de-a buşilea. Condrat tot 
mişeîndu-se pe coama dunei, îl zări pe diacon, îi întinse visla şi—1 săltă cu putere 


deasupra. Urca şi Fenia, înfigîndu-şi mîinile in nisip. Se oprea la fiecare pas să 


12 


răsufle, să-şi odihners-că trupul mărunt şi osos, dar şi ca să se poată sălta din clipă 
în clipă pe virturile ghetelor ei vechi, cu urechi, pentru a vedea ce face Vica. Ar fi ţipat 
la ea, ar fi blestemat-o, dar răsuflarea îi era tăiată de urcuşul greu şi de oboseala 
veghii. 

Jos, la temelia dunei, rămăsese barca singură, cu sicriul în ea. 

Condrat şi diaconul începură să caute un loc cît mai potrivit pentru groapă, 
încercînd ici şi colo nisipul. Se opriră în partea cea mai înaltă a coamei. 

— Aici — zise diaconul răcnind. Sînt vreo şapte metri deasupra apei. 
înfipse piciorul de lemn şi scormoni nisipul. Se poate, Condrate.  îifacem pat 
din crengi. 

— Nene Condrate. au să mă sfişie. M-au izgonit. M-a blestemat Vlase, că 
aş fi păcătoasă şi aduc nenoroc Mi-a aruncat patul şi lucrurile în apa de pe ulița 
mare Nu le-am mai găsit. Le-au luat crivățul şi apa. Nu vreau să fiu singură. Vreau 
să fiu cu lumea. 

Vica venise lîngă ei şi spunea întruna aceleaşi cuvinte. 

Fenia ajunse şi ea în mijlocul dunei. Călca acum din ce în ce mai repede. Se 
grăbea, trăgînd după sine lopata şi cazmaua părăsite de Condrat în timpul căutării 
locului pentru groapă. 

— Nu te omoară nimeni — îi zise diaconul Vicăi, fără s-o privească. Du-te 
înapoi în sat, caută-ţi lucrurile şi patul, şi stai cu barca prin jur. Bu-te înapoi — strigă 
el, răcnind. 

Fenia, sleită de osteneală, mică, îndoită de umeri, se oprise în spatele drept, lat 
şi înalt al Vicăi. Vica se întoarse spre ea şi — tot cu capul jos — vorbi Feniei, care se 
dădu înapoi, speriată de trupul mare şi puternic al fetei. Căldura Vicăi o dogorea. 
Fenia se dădea mereu înapoi, Vica o urma, încălzindu-i femeii, de departe, cu 
dogoarea ei, obrajii scofilciţi şi îmbătriniți, uscați, îngheţați 

— Dadă Fenia, spune-i lui nenea Condratsă aibă grijă, că el e om bun. 
Vreau să fiu şi eu cu lumea Seaude apa. Au trecut ieri lupii înotînd prin 
apă Am văzut rațele pitice de iarnă spărgindu-şi ouăle cu ciocul şi fugind! Au să se 
repeadă turmele de mistreți să ca-utp hrană şi ascunziş. Că vine zăporul, ştiu că 
vine. or sâ se rupă sloiurile de pe Dunăre. N-am unde mă duce. M-a izgonit teri Vlase, 
dadă Fenio, şi mi-a zis că pe el satul l-a trimis să mă alunge. A venit acasă la mine şi 
mi-« spus să plec unde-oi şti Aş pleca, dadă Fenia Sâ nu crezi că pling. zău dacă 
pling Dar barca mi-e veche şi astupată cu cîrpe. Să mă lase măcar aici, să stau pe 
nisip, dacă nu mă vrea satul. Am să îngrijesc de mormîntul copilului. Nu mă lăsaţi, 


dadă, să mă ia mistreţii în dinte. Numai Vlase să nu vină şi să mă alunge. Spune-i lui 


13 


nenea Condrat. Vlase mi-a răscolit casa. Mi-a dărîmat soba. Nu s-a uitat că apa mi se 
urcase în'casă pînă la dunga patului. Mi-a rupt patul şi mi l-a aruncat în uliţă. Mi-a 
risipit mălaiul în apa de pe prispă! Şi nu mai am cu ce să-mi fac turte pentru 
pomenirea mea — că ştiu că n-o să mai fiu. Nea Vlase zice că-i ţin ascunși la mine de 
citeva nopţi pe Gură Spovidău şi pe Andrei Mortu şi că pândesc împreună cu ei să 
prădez satul, acuma, cînd a venit urgia peste toţi. Zice că am umblat cu farmece şi cu 
ierburi de leac şi i-am betegit vaca ţintată şi că o să i le betegesc pe toate şase, să i le 
fure mai uşor Spovidău şi Andrei Mortu. Nu sînt fata lui Andrei, nu sînt, asta e numai 
în cîntece, că aşa au vrut oamenii, pentru bucuria lor. Uite, acum, cînd vine urgia, 
rămîne adevărul gol-goluţ, fără cîntec, şi sînt şi eu om amărit ca toţi oamenii: Dar 
Vlase a tăbărtt cu pumnii pe mine. Tocmai mă spălam pe cap. Că dacă murim, am zis 
să fiu spălată pe cap. Eram fără jerseu. Şi-a înfipt mîinile în umerii mei. Şi dacă a pus 
mîna pe mine şi m-a văzut că pling moartea, care ne pindeşte pe toţi, i s-a înmuiat 
dintr-o dată inima, şi-am zis că, uite, şi Vlase e om şi se leapădă şi el de cîinoşie, acu- 
ma, cînd vine sfirşitul. Şi a început să mă miîngiie, şi dacă m-a miîngiiat, din bun ce se 
făcuse, i-a venit, nu ştiu cum, altceva în gînd : „Vico, abia acuma la urmă văd şi eu ce 
frumoasă eşti şi-mi pare rău că am umplut lumea numai cu vorbe urite despre tine. 
Hai, Vico, să ne bucurăm, cît mai avem de trăit”. Şi m-a strîns în braţe şi se ruga de 
mine să-l las, că dragostea o să-i mai ia şi lui din păcate. I-am făcut vînt cu 
genunchiul şi s-a răsturnat peste prag în apa din curte Mi-am a-runcat jerseul şi 
haina asta pe mine, bocancii şi basmaua şi mi-am dezlegat barca de stilpul casei şi 
am fugit încoace Dadă Fenio, zău că nu-s gazdă de hoți, zău că n-am făcut farmece cu 
ierburi de leac, zău că nu mai ştiu de Spovidău de cînd şi-a bătut joc de mine şi de 
cînd am fugit ca vai de mine. la ghiolul Bogdaproste. Nu mă bănui şi matale, dadă 
Fenio... 

Femeia nu mai putea da înapoi, ajunsese la marginea dunei. Ar fi vrut să țipe 
ceva Vicăi, s-o alunge 'şi ridică ochii şi văzu mărgelele de sticlă verde care săltau pe 
pieptul jerseului roşu şi umflat al Vicăi. Rămase cu ochii deschişi mari spre mărgele. 
Săltau sticlind pe pieptul rotund, zguduit de plins, al fetei. Fenia lunecă cu un picior 
pe marginea dunei. Şi-l trase, țipînd, fără să-şi ia ochii de la frumusețea mărgelelor 
de sticlă. Nu vedea faţa Vicăi — era sus, mult prea sus pentru ea. Numai .dunga 
genelor negre, lăsate pe ochii plinşi ai fetei o făcea să poată distinge, acolo sus, 
rotunzimea pomeţilor plini, roşii şi tineri. 

— Prefăcuta, prefăcuto, te vaieţi că mori, şi alergi după bărbaţii nevestelor ! Ţi-ai 
pus mărgele, şi pe noi ne-a acoperit apa ! 

— Nu, dadă Fenio. . Zău, dadă Fenio ! Am venit la nisip ca să fug de apă şi de 


14 


oameni. N-am ştiut că vine nea Condrat aici. Matale mă duşmăneşti, că eu şi cu nea 
Condrat... Sînt stricată, cum zici matale. Dar nu mă blestema mai mult. Lasă-mă să 
intru şi eu acuma în rîndul oamenilor, dadă Fenio, ca să mi se ierte şi mie toate, 
acuma la urmă. Eu am încercat înainte, şi nu s-a putut. Nu mă duşmăni, dadă, pe 
bucata asta de pămînt care a mai rămas. 

Dar Vica vorbea singură Fenia n-o mai asculta, mintea îi ostenise. îi era din nou 
frig şi se apropiase, mică, de trupul mare şi gros al fetei şi se încălzea la fierbinţeala 
lui, bocind. Şi cînd şi Vica începu să bocească, Fenia încercă să bocească mai mult 
decît ea, să-i acopere celeilalte vocea, dar nu izbuti decît să ţipe uscat şi întrerupt, 
bocetul Vicăi curgea plin, fără icneli. Şi Fenia fu mulțumită o clipă de plinsul Vicăi — 
copilul era astfel omenit cum trebuie de plînsul tinâr al fetei. Apoi Fenia se aşeză jos 
pe nisip, tăcută, uită de Vica, căldura trupului fetei îi dăduse o amorțeală care o 
moleşise şi o împingea la somn, îşi strînse genunchii la gură şi-şi, culcă fața în poală 
Vica nu mai ştiu ce să facă, îşi opri şi ea plinsul şi căută din ochi un colț mai ferit al 
dunei, unde să nu se împiedice nimeni de-ea, şi să poată rămîne acolo. 

Condrat săpa groapa pentru copil în partea cea mal înaltă a dunei, fără să 
privească spre cele două femei. Era pînă dincolo de genunchi în nisip, săpa mai 
departe, zvîrlind nisipul umed peste coama dunei în apă. Nisipul se desprindea de pe 
marginile gropii, îi luneca peste picioare. Îşi trăgea cu greu bocancii din clisă, teşea pe 
marginea gropii pînă se liniştea lunecarea nisipului, intra iar, săpa mai departe. îşi 
simțea din nou picioarele prinse în nisip pînă dincolo de genunchi, trebuia să iasă iar. 

Fenia îşi săltă capul, îl văzu că sapă şi se. miră că n-a simţit cînd Condrat i-a 
luat din mîini cazmaua şi lopata. 

— Crengile — zise diaconul. Trebuie aduse crengile şi întărite marginile. 

Condrat zvirli cazmaua în groapă şi începu să coboare spre barcă, să aducă 
crengile. 

— Nea Condrate, ce facem noi, nea Condrate, începem să cîntăm ? Creşte apa. 
N-auzi cum vuieşte ? Avem şi noi copii, unde-i ducem ? Paţi-i zor, nea Condrate 

Dache şi Laliii ajunseseră şi ei la dună, lingă barca cu sicriul. Băteau din 
picioare în barca lor, îşi suflau în miîini să se încălzească. începuse iar să plouă 
mărunt, vîntul aducea, în rafale, foloştine de zăpadă. 

— Cîntaţi, mă ! — le strigă diaconul. 

— Să cîntăm, nea Condrate ? — întrebă Dache. Condrat luă crengile din 
barcă şi le aşeză pe umăr. 

Nu răspunse. 


— Ceva — răcni diaconul. Cevacu pămînt şi cu iarbă, că m-am săturat de 


15 


bocete "Mi-o fi de atita văicăreală, treizeci de ani mi-ajunge ! 

— De care cu pămînt şi cu iarbă, părinte ? întrebă La-liu deschiziînd ochii mari, 
şi se închină de vorbele diaconului, spunînd încet : „Să fie al nostru păcatul” Zi-eeti-i 
începutul, părinte, dacă-l ştiţi, şi-l luăm noi nu-maidecit. 

Nici diaconul nu le mai răspunse. îşi răsuci o ţigare cu jurnal şi începu să se 
plimbe pe dună cu mîinile la spate. Apoi aruncă ţigarea în apă „Nu mal am tulun. 
fumez pungi de jurnal." 

Vica nu îndrăznise să meargă pînă aproape de groapă şi rămăsese singură, 
nemişcată, pe o margine mai depărtată a dunei. Văzînd că nimeni n-o ia în seamă 
socoti că, într-un fel, cei din jur s-au obişnuit cu ea. îşi căută ceva de lucru, ca să 
arate că are şi ea un rost. îşi dezlegă basmaua galbenă, o stoarse de cîteva ori răsu- 
cind-o în pumnii ei bolovănoşi, o scutură în aer cu zgomot şi o întinse la uscat pe 
marginea dunei, înfund în-du-i colțurile în nisip, să nu i-o ia crivățul. Dar zăpada, 
care venea mai groasă, îi acoperi repede basmaua. Apoi Vica nu mai ştiu ce să-şi 
găsească de lucru ca să râmînă încă acolo. Se lăsă într-un genunchi şi se făcu 
câ-şi leagă bocancii, adică dezlegă sforile groase, şi le legă La lo'c cu încetineală. Le 
dezlegă din nou. îşi scoase bocancii şi-i deşertă, pe rînd, de apă. îşi scoase şi 
ciorapii pestriţi de lină groasă, îi stoarse, rămînînd cu picioarele goale, roşii de frig, 
pe nisip întinse şi ciorapii alături de basma, iar bocancii îi puse alături, cu tălpile 
găurite în sus. Stoarse şi poalele ror-hiei de stambă, pulpanelLe hainei albe de doc. 
Apoi îşi scoase haina, o răsuci toată în pumni, o scutură în bătaia crivăţului, vru 
s-o întindă pe nisip lingă celelalte lucruri, dar observă că are cusătura din spate 
căscată. Luă de sub  reverul hainei un ac cu aţă, seaşeză jos pe nisip, în aşa 
fel ca să poată zări mişcările celorlalţi, şi începu să coasă, încet, fără grabă. îl văzu 
pe Condrat cum urcă coasta dunei, îndoit de spate, cu crengile de stejar în spinare. 
Văzu groapa de nisip prăbuşit, iar jos la temelia dunei, barca cu sicriul, mişcată 
încoace şi încolo de vint şi de apa care creştea Rămase cu ochii într-acolo, haina 
îi căzuse pe genunchi, n-o mai cosea, iar ca să-şi încălzească mii-nile, le lipi de obrajii 
roşii. îşi privi apoi palma stingă şi căută să descopere „linia căsătoriei" Cu mîna 
dreaptă îşi şterse gîtul înalt de fulgii de zăpadă care o gidilau, apoi dădu cu degetele 
de mărgelele de sticlă verde, le suci pe aţa groasă de cînepă. bilă cu bilă, şi le viri sub 
jerseul roşu, stringiînd din obraji cînd simți atingerea rece a sticlei pe ţițe. Se 
sperie vâzind-o pe Fenia că o priveşte cu ochii ficşi. Se apucă speriată să-şi desple- 
tească cozile negre şi să le împletească la loc, privind mai departe pe furiş la ceilalți. 

— Părinte Ichim — strigă Dache — am găsit * un cîntec cu iarbă şi pămînt. 

— Nu merge — zise Laliu, mai mult pentrtf sine, încercînd tambalul cu 


16 


beţele. Cîntecul e din cîmpie, mult pămînt şi multă iarbă. Nu se 
potriveşte nici la mort^ nici la înecați. 

— Dacă nu-i porcos, ziceţi-l!! răcni diaconul de pe dună. Să nu fie 
porcos. Se potriveşte orice cîntec dacă nu-i porcos. 

— Nu-i porcos — răspunse Dache, apăsîndu-şi vioara şi arcuşul pe piept. 

Laliii şterse cu fularul roz zăpada de pe țambal. Făcu o strîimbătură, ruşinat cu 
gîndul la cîntec, îşi aplecă pieptul peste corzi ca să le apere de ploaie şi de ninsoare şi 
începu să bată cu beţele melodia. Dache apăsă de cîteva ori tare cu arcuşul pe vioară, 
un fel de marş. Aşa obişnuia să deschidă orice cîntec, cu un scurt marş. Tăie de cîteva 
ori pieziş aerul cu arcuşul, ca şi cum ar fi vrut să înlăture zgomotele ^ furtunii ce 
stăruiau şi-i încurcau urechea muzicală, şi apoi prinse şi el pe vioară melodia 
începută de Laliii 

Condrat şi Fenia, lăsaţi în genunchi în groapă, întăreau cu crengi marginile 
gropii. Vica îşi cîrpea haina, tresărind la zgomotele depărtate. Diaconul, cu mhmle la 
soaţe, privea peste apă. 

Dache trase arcuşul pe coarda groasă, depărta brusc braţele, lăsindu-l pe Laliu 
să alerge singur cu melodia pe corzile ţambalului, şi cînd crezu că e tocmai momentul 
să-şi facă intrarea cu vocea, începu să cînte răguşit ! 

Cîmpie, cu porți dărimate, Cu ierbile-n cer vărsate, Creşte iarbă-n cer, şi-n stele, Şi 
In călcîiele mele... 

Dache, după ce „luă" de cîteva ori vorbele cîntecu-lui, trase pe arcuş, drept 
sfirşit, obişnuitul său marş scurt. Nimeni nu-i băga în seamă pe lăutari în 
afară de Vica, în picioare acum, săltată pe vîrfun 

Vica ţipă dintr-o dată, începu să alerge de-a lungul şi de-a latul dunei, cu 
braţele groase întinse înainte, arătiînd cînd într-o parte cînd în alta apele rupte care se 
zăreau venind umflate, cu sclipiri albe, pe crestele valurilor, din ce în ce mai înalte, cu 
sloiuri mari de gheaţă care săltau şi se prăbuşeau, izbindu-se între ele, zvirlind aşchii 
de gheaţă şi de trunchiuri de copaci, crengi şi rădăcini, stîrnind pilcuri cenuşii de 
păsări care zburau frînt, în neştire. 

— Zăporul ! Zăporul ! S-a rupt Dunărea ! 

Insule plutitoare de stuf năvăleau, împinse de sloiuri, se amestecau, răsturnate, 
cu rizomii în sus, se scufundau, şi se iveau răvăşite şi rupte 

Apa din jurul dunelor se învălmăşi brusc, aruncînd bucăţi de noroi şi ierburi 
uscate, smulse de la fund. Barca cu sicriul fu izbită în coaste de un şuvoi de apă cu 
gheaţă, venit dinspre pădurea de stejari, şi începu să plutească singură, tirită de 
curenții repezi. învîrtită pe loc, zvirlită peste petele rotitoare de plavie şi de crengi 


17 


sfişiate. Vica îşi încarcă în fugă braţele cu basmaua, cu ciorapii, bocancii şi haina, se 
lăsă să alunece pe fundul ei lat, pe coasta dunei, alergă prin apă pînă la briu, prinse 
barca şi râmase aşa, cu funia în mînă 

— Vitele, prindeţi vitele, au scăpat vitele! strigară cei din sat spre dune 

Vacile rupseseră ţarcul făcut de oameni în sat, pe apa din ulița mare, şi 
porniseră sălbatice, mugind, înotînd de-a dreptul împotriva zăporului. 

— La şcoală! La şcoală! Toată lumea să fugă la şcoală! Fugiţi! se 
auziră voci de femei. 

— Legaţi-l pe Vlase I Intraţi în casă peste el, că nu vrea ! Băgațţi copiii în pdd, 
la Vlase I Restul la şcoală ! — ţipară alte femei. 

— Prindeţi vitele! Nu le lăsaţi spre şuvoaie! Dați cu toporul în aia fără 
coarne, aia le duce ! 

Diaconul fugi spre sat cu barca lăutarilor. 

— S-a răsturnat moara de vint Funiile, aduceți funii! Prindeţi-o, luaţi-i 
măcar osia. 

Vica sări în barca cu sicriu, prinse lopeţile şi visli spre sat, strigînd : 
„Domnişoară Măria, domnişoară învățătoare I Să-1 îngropăm în cancelarie, că a- 
nvâţat bine copilul !" 

— S-a înecat! S-a înecat bunicul lui Petre Litră! Căutaţi-l! 

— Fugiţi la învățătoare ! La şcoală, la şcoală! Duceţi lehuzele acolo ! 
Bărbaţi sînteţi voi ? — ţipară mai ascuţit vocile de femei, întretăiate în aerul 
piclos de deasupra ulițelor cu apă. 

— Adunați gardurile şi acoperişurile! Puneţi-le în fața şcolii! Şi la casa lui 
Vlase ! Cîinilor! Ce-aţi păzit pînă acum ? 

— Vulpile, vulpile! Trec vulpileî Înoată de-a curmezişul ! 

— Fereşte, mă, din calea lor, că le sperii ! 

— Unde-i fata lui Dache"? Căutaţi-o pe fata lui Da-che ! 

— Fugiţi! Vine grosul sloiurilor! La şcoală! La casa lui Vlase! 

Condrat săpa mai departe pe dună, groapa îi ajun-*% gea dincolo de şale. Fenia 
nu se mai vedea din groapă. Stătea chincită şi prindea crengile de stejar de-a lungul 
pereţilor. Nisipul se desprindea de pereți, se prăbuşea peste crengi, lăsînd găuri 
adinci, lățind groapa, sur-pind-o în toate părţile Fenia dregea cu palmele peretele într- 
un lpc, îl îngrădea cu crengi, alături cădea iar nisipul în felii mari, umede, stricînd 
totul. IfCeea ce săp< Condrat în urma lui se astupa.tfln loc de groapă, se pomeniră pe 
un muşuroi. Muşuroiul se lăţise întratita, încît cuprindea toată lăţimea coamei. Fenia 


rămăsese la un capăt al săpăturii, căutînd cu degetele în clisă crengile dispărute sub 


18 


nisip. Condrat se pomeni departe, neştiind unde să mai sape. Marginea dunei crăpă 
pe toată lungimea ei, se căscă şi alunecă toată ca un perete, rostogolindu-se si 
topindu-se în apă. 

— Condrate, haideţi, mă ce faceţi? Daţi-vă repedejos— strigă gros la ei 
Luca Horobeţ, venit în fugă spre dune, cu bărcile, împreună cu Chizlinski, cu Căpuci, 
cu Palici, Prişu, Blegu şi cu Bălcău. 

— Repede, Condrate! Învăţătoarea şi Vica au scos duşumelele la cancelarie şi 
i-au făcut loc copilului a-colo — spuse Căpuci cu vocea lui subţire. 

— l-au pus pe piept abecedarul şi caietele — zise şi Chizlinski, mormâind 
cuvintele. 

Condrat îşi şterse fruntea cu mîneca, îşi scoase picioarele din nisip, se uită 
peste apă lung, deschise ochii mari, a mirare, şi începu să ridâ. Ceilalţi întoarseră ca- 
petele în partea unde se uita Condrat. 

Printre sloiurile înalte şi groase care zvîrleau trombe de apă, tîrînd cu ele copaci 
despicați şi insule de stui — veneau mistreţii în cîrduri, înotînd în salturi repezi, tăind 
apa cu spinările sure, cu boturile păroase, căscate, pline sub bărbie de țurțuri de 
gheaţă, pe colți cu smocuri de iarbă uscată şi albită de zăpadă. Condrat strigă, arătind 
spre mistreți : 

— Uite-l, mă, pe Vasile! Mistreţul ăla bătrin şichior pe care l-am 
întîlnit acum zece ani la plaurul de la ghiolul Matița. îi dădeam să mănînce boabe de 
porumb din palmă. Sărea în sus de bucurie cînd simţea oameni pe aproape. Ele, 
mă, că-i lipseşte şi un colț ! Vasile, ce mai faci, mă Vasile ? Să trăieşti, mă, chiorule, 

mă! 

Şi Condrat rise cu hohote, într-o mînă cu cazmaua şi în alta cu lopata, 
trăgîndu-şi din clisă bocancii, care i se înfundaseră iarăşi în nisip. 

— Mă Vasile, credeam că nu mai eşti. Că şchiop te ştiu de vreo zece ani, şi nici 
de auzit nu mai auzi bine. Este berc, nici coadă nu mai ai. Şi-ți porți urechile peste 
ochi, zici că aşa-ţi place ţie şi că nici nu-ţi pasă de sloiuri. Mare hoţ mai eşti, mă! 

Şi se porniră toți să hohotească. «Horobeţ ridea gros, dogit, ţinîndu-se cu 
mîinile de barba galbenă, care-i acoperea pieptul. Căpuci chicotea subtire, 
Blegu  pufnind în lături — pfua-pfua —, Chizlinski scurt, repezit cu nasul cîrn în 
sus, Bălcâu rar — ha, ha —, Prişu cu palmeie la ochi, după ce mai întîi îşi 
scosese căciula, cum obişnuia cînd ridea, iar Palici înfundat din pînte-cui mare, pe 
care şi-l sprijinea pe de margini cu braţele lui scurte. 

Cîrdurile de mistreți se opriră, grohăind înspre dune. Printre mistreţii bătrini 
din capul convoiului, Vasile sări prin apă, rotindu-se, zvirlindu-şi partea dinapoi în 


19 


sus, într-un fel de joacă a lui. Ciţiva mistreți se^ bălăciră şi ei cam ca Vasile. 
— Mă, Vasile, mă — zise Condrat —, câţi arii să ai tu, mă, că şi tata te pomenea, 


nn 


şi tot aşa spunea că erai. Eşti bătrîn,"" şi tot nu te laşi. Să trăieşti, mă, Vasile, şi să-ți 
fie de bine ! 

Şi rîseră iar, dîndu-şi capetele pe spate, numai Căpuci, nemaiputînd de rîs, se 
ghemuise în barca lui, cu fața pe genunchi : i se vedea doar spatele zvicnind des, de 
chicotele pe care nu mai izbutea să le scoată din el. 

Mistreții porniră mai departe, cu Vasile înaintea lor. 

Fenia se căzni să priceapă de ce rid oamenii de lîngă ea, nu pricepu, privi în jur, 
să vadă dacă nu cumva, printr-o minune, s-au retras apele, dar nu văzu nimic din 
toate; astea. Văzu, din groapa de nisip unde sta ghemuită, numai piepturile bărbaților 
şi feţele lor aspre rî-zînd Se fâcu şi mai mică privind sloiurile care se aruncau 
sălbatice peste ape şi-şi trase pe furiş basmaua de pe urechi, ca să asculte mai bine 
hohotele oamenilor, peste care risul lui Condrat răsuna limpede şi nepotolit. 

Iarba ne ajunge la umeri. S-a umplut pământul de seminiţe. Rouă ţine pînă spre 
amiază. Când s-o face ziuă, dacă ţi-e cald, intri în iarbă să te scalzi. Aşa fac fetele lui 
Arşunel fug dimineaţa din aşternut, aleargă pe cîmp şi intră unde e iarba mai mare. 
Le zbiară prepelițele pe la subţiori şi le cîntâ prigoriile cu guşă roşie pe la ascuţişurile 
pieptului — Fîntîni nu sînt. 

— Nu sînt. Pentru că nimeni n-a săpat vreuna. Ar fi săpat-o degeaba. Abia la 
vreo Jxeizeci de metri sub pămînt dai de apă. Şi cînd dai, fuge mai la adînc. Asta în 
cîmp. Acolo unde mergem acum nu ştiu ce e* n-am fost niciodată. Ce folos că în satul 
pe care l-am lăsat în urmă sînt fîntîni şi au avut apă, şi acum n-au'decit cir-loi cu 
nisip ? Le-a supt seceta cum a .supt şi ugerul vacilor. A fost o secetă că şi luna se 
înnegrise, de-i mai rămăsese într-o parte, aşa, ca un bănuţ de ou. 

— Era pul începutului şi sfirşitului — zice mormă-ind unul care mergea într-o 
margine a convoiului, dar în rînd cu cei doi călăreţi din față.. 

— Eu nu ştiu cum se numea oul — răspunde răstit, după o vreme, cel care 
începuse vorba despre fetele lui Arşunel şi despre secetă. Am spus aşa să înţeleagă 
omul mai repede, câ-i noapte şi nu mă vede la față. La ziuă am să-i vorbesc altfel. 
După cîte ştiu, e şi străin de locuri, şi poate n-a lucrat niciodată pămîntul şi nu s- 
a uitat prea des la cer cu praf în ochi. Eu atita ştiu, a fost o secetă care a ţinut 
din.....săptămîna Floriilor pînă acum, spre toamnă. Şi pe urmă a venit o ploaie-de 
cincisprezece zile şi a crescut iarba asta mare prin care călcăm acuma cu caii. Sint 
acuma, adică, lunile aprilie, mai, iunie, iulie şi august — toate în septembrie. 
S-a luat timpul de la început să-şi petreacă zilele netrâite. E cald, ca-n iulie, 


20 


înfloresc salcimii ca-n aprilie şi se coc strugurii de toamnă. O gloaba" de CROS 
începuse zilele trecute să sejmă după iete. tinere şi le făcea în dar basmale galbene. 
Au_roiț albinele în septembrie şi şi-au făcut stupi în crăpăturile "despicate" de'secetă 
de la stilpii porților. Ferice de ăi tineri. Se-mbie noaptea cu faguri pe la porţi, iar 
dimineaţa le e lehamite de miere Tot în timpul ăsta se zice că s-ar fi ivit şi Juierea pe 
cai, nu se mai arătase din toiul secetei. LuY- Fuierea îi fugise nevasta de foame şi 
de sete. Nu se ştia cu cine. El zi-r-ea că o luase un vîrtej alb, într-o zi la amiază. 
Fuierea a plecat s-o caute cu calul, dar venea înapoi în  fierare noapte săvr.clă 
dacă nu cumvai s-a întors nevasta in lipsa lui. Făcuse cărare tot alergînd cu 
calul dintr-o parte într-alta. Pe la noi, aşa de mult doar Ivăncel a alergat ca săi 
se dea răsplata făgăduită pentru braţul pe care şi I-a pierdut acum zece ani la 
Mărăşeşti. în toiul secetei, Fuierea n-a mai venit să vadă dacă i s-a întors nevasta. lar 
pe locul unde  bătuse mereu calea, s-a surpat pămîntul. Aşa spuneau nişte văduve 
cu dragostea netrăită, eu n-am prea luat seama la cărare. Unii ziceau că l-au mai 
auzit în cîte-o noapte pe Fuierea, mergea cu calul pe sub pămîntul. cărării şi-şi 
căuta mai departe nevasta. Eu nu l-am auzit, în fiecare seară aveam oasele 
frînte de lucru şi adormeam repede. Macii, insă, i-am văzut. Cu macii e adevărat. Cînd 
s-a terminat seceta, după ce a plouat cît a plouat, am ieşit şi eu ia marginea satului 
înspre locul unde rămăsese casa părăsită a lui Fuierea. în curte, el avea un plop 
înalt, plin de pămînt pînă sus, ca-l Bătea tot anul praful adus de crivăț. După secetă, 
zic, cînd nu mai era nici Fuierea, nici nevasta lui, am văzut cu toţii la încheieturile 
crengilor de sus maci roşii înfloriți. Se vedeau de departe, înalți ca nişte tufe, printre 
crengile plopului. Iar plopul era uscat de sus pînă jos. Cam asta-i. Dacă vrei să mai 
ştii ceva, întreabă-mă, pînă nu se scoală ăştia — zice, şi arată napoi cu mîna peste 
umăr. 

Un timp s-a auzit numai iarba ştergînd burţile cailor Nici dinspre convoiul 
lung de călăreţi şi căruțe cart-j urma pe vorbăreţii din față nu se auzeau 
alte zgomote mai pline şi mai continue decît acelea ale ierbii, ca şi cum oamenii care 
străbăteau noaptea cirnoul ar fi mers dormind. Treji se arătau cel care vorbise 
despre secetă, apoi străinul care călărea alături de el şi-i asculta spusele, precum 
şi cel dintr-o margine a grupului din faţă, adică acela care pomenise de oul în- 
ceputului şi sfirşitului 

Deasupra ierbii se ivi din convoiul din spate o umbră înaltă care-şi mîna calul 
cînd înainte, cînd înapoi. 

— Asta e Corbu — zice cel ce povestise întruna, a-plecîndu-se spre străinul care 


călărea alături — oe Cerbu îl cunoşti şi noaptea, că e lung, şi-a ridicat umbra de seară 


21 


în picioare şi s-a învelit cu ea. Nici el, nici părinţii lui n-au avut plapomă. Corbu ăsta 
are un beteşug : mintea îi umblă cu basme, şi cînd să scoată basmele pe gură, îi 
ies în formă de cîntec. Vorbele nu le cîntă, pentru că nu-l ajută glasul, spune 
cîntecele ca şi cum ar vorbi. Nu mai ai somn, Corbule ? 

— Nu văd prea departe — răspunde Corbu. Şi alerg cu calul să prind ce nu 
apuc cu vederea, Miroane. 

— Fereşte-ţi înțelepciunea de potriveli ^ îi strigă Miron, adică cel ce 
vorbise mai înainte despre secetă. 

— M-ai chemat din răsărit, şi-ţi răspund din asfinţit. Am plecat de acasă, cu 
soarele asfinţit în cămaşă. 

— Lung mai eşti şi cîmpul nu-ţi ajunge — îi strigă iar Miron, rizînd, mai mult 
pentru că, vorbind cu Corbu, simţea că şi vorbele lui sună a cîntec. 

— Cîmpule mic —îi răspunse Corbu. îmi întind mîna-napoi şi dau de 
noapte în toi. întind mîna înainte, şi lovesc în soare un dinte, care tocmai 
răsărea Ai grijă, Miroane, cînd s-o ridica soarele să nu scape Dă-nilă prin iarbă şi să- 
ți ia porumbul, şi tu să rămii cu ochii la soare. 

Cu vorbele astea, Corbu tăcu, umbra nu i se mai vedea, plecase. Iarba venea din 
față din ce în ce mai mare. Miron îl strigă pe Corbu de cîteva ori, dar nu-i răspunse 
nimeni. 

— S-o fi culcat — zice Miron către străin — are un cal întins-şi cu spate lat, se 
lungeşte pe el şi „.doarme, cum e cam netuns, părul i se amestecă cu coada calului, 
iar picioarele şi le sprijină în inelele de la dirlogi, după ce şi-a trecut friîul pe după git. 
Cum se lungeşte, şi a-doarme, că-i suflă calul în tălpi cu nările 

— Şi Corbu merge,Za dro.pig? întreabă străinul. .N-a mai rămas nimeni în sat ? 
Toţi au plecat în noaptea asta la dropie ? 

— După cum ai să vezi la ziuă. Aproape toţi. De-ai fi întrebat oamenii din sat 
cu cîteva zile în urmă dacă au să plece în noaptea asta Za dropie, jumătate ar fi 
tăcut, un sfert ar fi dat din umeri iar alt sfert ar fi zis nu. Sfertul care ar fi zis că nu 
merge ar fi fost neamul 

„lui Dănilă şi s-ar fi pregătit pe ascuns, cum s-a şi pregătit, să ajungă înaintea 
tuturor la dropie. 

— Mise pare că se trag dintr-un basm cuvintele astea: neamul lui Dănilă 
— zice străinul, cam în dunga gurii, simţindu-l pe Miron .că măsoară lucrurile cu 
basmul ca să poată umple noaptea şi iarba mai pe potriva. — Din nici un basm. Este 
în sat neamul lui Dănilă. Să zic aşa, în sat sînt de toate patru-cinci neamuri. Cel mai 


Vijchi, neamul lui Pepene. Neam ostenit, cu meri bătrîni în curte şi cu femei iubeţe. 


22 


Se spune că neamul ăsta ar fi dat şi cîțiva cărturari. Nu ştiu. n-am aflat de soarta lor. 
Or fi fost şi ei osteniţi dacă nu li s-a auzit glasul în lume. Apoi vine neamul lui 
Ppienaru-Păeu-,„raru, cel mai rămuros. Pe urmă, neamul scurt şi cu talpă lată al lui 
Dordoacă — şi neamul bătut >de vînt al lui Şălcău. De aici se încurcă lucrurile şi 
încep furturile de fată mare. Vine, adică, un neam cam neştiut şi nou amestecat din 
toate astea, care nu prea se ţine de amintirea a ce-a fost. Cam astea ar fi. într-o parte 
de tot stă neamul lui Dănilă care-şi ia neveste neştiute de nimeni, din sate străine. 
Neamul ăsta se puigşte . mult, ca să aibă în curte slugi fără plată. Să te uiţi cînd s-o 
face ziuă, toate neamurile or să se amestece, numai neamul lui Dănilă o să se țină 
într-o latură, dar nu tot neamul la un loc. Ci familie ruptă de altă familie. A. 
fost unul mai adineauri pe aici care vorbea de oul în-ceDutului şi sfirşitului si care s-a 
făcut nevăzut în spatele convoiului; e din neamul lui Dăniiă ; ăsta a rămas neînsurat, 
ca să nu dea la nimeni să mănînce degeaba. Are gaii cei mai mărunți, din sat. şi cei 
mâi scurți în - burtă. I se mai spune spionul Măriei Tereza. Biata femeie, ea o fi 
moartă de mult, şi oamenii zic că i-a rămas spionul. De cel-au poreclit aşa, n-am 
priceput mult timp. Din cîte îşi aduc aminte oamenii fără dinţi în gură, pe aici prin 
Bărăgan n-au trecut decît turcii, şi ăia în goană. Şi ăstuia-i zic spionul Măriei Tereza. 
Ce-o fi căutînd el pe lume aşa de tîrziu, şi într-un loc aşa de nepotrivit, greu de 
închipuit. Pe la noi porecla e sarea omului, dar pe a ăstuia nu i-am înțeles-o. Pînă la 
urmă, tot unul din osteniţii lui Pepene mi-a  desluşit-o: l-au poreclit cu un lucru 
care nu poate să fie pe aici şi n-a fost niciodată, ca să nu intre nici măcar în cuvintele 
îngăduitoare ale Eclesiastului: ce este a mai fost, cea mai fost va fi. Eu nu le 
ştiu bine cuvintele, cei din neamul lui Pepene însă, care au mintea sucită, spun bine 
vorbele din. orice parte le-ar lua. Ia să tăcem puţin. Parcă se aude ceva peste cîmp. 
Se auzea iarba ca mai înainte. 

— Mi s-a părut. O să-ţi spun eu mai târzliu ce mi s-a părut. Că tot o să se- 
ntîmple pînă la urmă. Pînă atunci mai ascultă-mă puţin, ca să fii pregătit şi să 
înţelegi ce-o să se întimple. Dar pentru asta, n-am ce face, trebuie să-ţi vorbesc despre 
mine. Se cheamă că eu sînt încuscrit cu neamul lui Dănuţă - Şi să vezi cum : de felul 
meu sînt din altjsat, vecin cu satul ăsta în care-am venit mai tîrziu, numai la 
pămînturi, adică destul de departe. In satul din care am fost, era .o fată pe care 
cînd o strigam seara la poartă îi ziceam, de ochii lumii, verişoară. Neam cu mine nu 
era decît printr-o rudenie de margine, adică de loc. Fata era de-o vîrstă cu mine, şi 
dacă am fi vrut să ne înrudim cu adevărat ar fi trebuit să luăm amindoi lumea de la 
început şi să ne cunoaştem toate încheieturile. Trebuia. Dar a venit în satul nostru un 


PănUă. tomnatic bine, a peţit-o, n-a zis nimeni nu. Eu eram tot plecat prin alte 


23 


locuri, să aflu cum cîntă cucu. Şi cum fata a tăcut şi era socotită cam de pripas pe ia 
noi, iarcum Dănilă cu pricina ca s-o poată lua şi s-o facă slugă n-a cerut zestre, a 
dus-o în satul lui fără să se mai uite în urmă. După cîțiva ani — să fi fost, şase, să fi 
fost opt — un unchi al meu, Matei, îşi aduce aminte la o cumetrie de fata plecată. I-a 
venit în cap lucrul ăsta spre dimineaţă, avea paharul gol dinainte şi se uita la mine 
: „Miroane, unde ţi-e fata ?" Şi a strigat spre Nicu al Brăilei, care dormea pe vioară 
3 „Scoală şi cîntă-i lui Miron : Parc-au fost vise de noapte, aşa le-am uitat pe toate”. Şi 
au început oamenii de la cumetrie să se întrebe: „Adevărat, ce-o fi cu fasa, 
n-a mai dat un semn de atiţia ani. Ia vezi tu, Miroane”. Matei s-a uitat din nou la 
mine şi mi-a zis: „Cum crezi". Am plecat să văd ce-i cu nevasta lui Paminode, 
că Paminode-l chema pe Dănilă, care o peţise. 

N-aveam-cunoscuţi prin partea locului decit pe Petre. 

Uraru, pîndar pe mai multe hotare. Uraru se trăgea din neamul lui Dordoacă 
iar nevastă-sa, Victoria, din neamul lui Pegene. Dar să mai tăcem puţin Mi se pare 
că iar sună ceva anapoda pe cîmp. 

Au ascultat amindoi. Iarba suna altfel. 

— Da, sună ceva ascunv zise străinul. 

~ Miron a rîs cu hohote, dîndu-se pe spate şi oprin-du-şi calul. A întins mîna, a» 
prins frîul de la calul străinului şi l-a oprit şi pe al lui. 

— Ai zis bine, sună ceva ascuns. Trece pe furiş la dropie neamul lui Dănilă 

Miron s-a ridicat în picioare pe cal, şi-a pus palmele pilnie la gură şi a strigat : 

— Ascultaţi, neam ascuns al lui Dănilă! întoarce-ţi-vă caii şi mergeţi 
omeneşte prin iarba pe care o călcăm cu toţii ! 

Curgerea egală a convoiului s-a aşezat din nou prin iarbă. Lui Miron nu-i 
răspunsese nimeni. Un rîs gros s-a auzit întîrziat, dar nu din marginea cimpului, unde 
zgomotele surde tăcuseră rupte de vocea lui Miron, ci dinapoia convoiului 

— Asta-i risul lui-Gorbu. Are obiceiul de rîcle in .somn. înseamnă că s-a 
întors pe partea cealaltă Ani trecut de miezul nopţii — îi spune Miron 
străinului, sîntem prin dreptul Movilelor de la Valea Mieilor A-colo ne paştem 
primăvara mieii. Prin surpăturile de ia marginile  Movilelor a încercat mai 
adineauri neamul lui Dănilă să treacă. Dar acolo siină pămîntul, mai ales noaptea şi 
pe senin. Pe la Movile oamenii nu trec decît rar cu căruțele şi numai la nevoie. Numai 
copitele mieilor nu răsună pe golul de sub Mouile. în Movile sînt nişte morminte vechi, 
unde a fost pusă de turci o oştire a lor dintr-un război pe care nu-l mai ştie nimeni. 
A-snârîţi morţi ! Neamul ăsta ascuns al lui Dănilă a făcut sâ sune oasele — şi mi-am 


adus aminte de miei. îmi păsteam odată mieii acolo, trecuse cîțiva ani de cînd în- 


24 


cercasem s-o văd pe fata pe care o peţise Dănilă şi mă gîndeam cum de s-a făcut că 
nu puteam şti sigur dacă am văzut-o sau nu atunci cînd am pornit de la cumetria 
unchiului Matei. Azi sînt nouă-ani, dacă nu mai mult, de cînd am făcut încercarea 
s-o văd, şi tot nu pot spune cum mi s-a întîmplat cu adevărat. Poate pentru că 
eram prea tînăr şi mintea mea punea prea multe deasupra intimplărilor şi sfărima ce 
era de înţeles. Dar n-tt fost asta. N-am trecut, cînd am ajuns în sat, pe la Petre Uraru 
şi pe la nevastă-sa, Victoria. M-am dus da-a dreptul acasă la Paminode Dănilă. Dar 
stai puţin, că se a-propie iar spionul Măriei Tereza. L-am mai simţit de cîteva ori, dar 
nu ţi-am spus. 

Pe un cal mărunt şi scurt apare lingă cei doi din fața convoiului omul numit. 

— Ce-icu tine—îl întreabă, Miron, ai pierdut vreun cui? 

Cel întrebat şi-a sucit calul şi a dispărut în spatele convoiului 

— M-am dus de-a dreptul acasă la Paminode, începe iar Miron. N-avea casă în 
rindul oamenilor, ci peste un izlaz Am trecut izlazul, şanțurile de unde începeau 
hotarele dintre cîmpuri, şi după o perdea de salciîmi era casa lui Paminode Am dat 
roată curții să-i găsesc poarta, n-am găsit-o, avea un zaplaz înalt pînă la streşini. 
Era prea linişte ca să-i bat omului la amiază în zaplaz. Se auzea dincolo de gard 
numai un hîrşiiț încoace şi încolo şi mi-am zis că o fi vreun cîine care-şi poartă lanţul 
pe sîrmă de la un capăt la altul al ogrăzii. Dar cum de nu latră, mi-am zis, că de 
simțit mă simţise, se mişca tot mai des şi mai repede, după puţină vreme a 
început chiar să se zbată, şi zăngănea lanţul, şi zbîrniia sirma, de-ncepuse pînă şi 
pe mine să mă doară junghetura gi-tului După o vreme, o bufnitură ca şi cum cineva 
ar fi Uwit^'un cîine Şi s-a făcut linişte... ca la început. O pasărea trecut sus, cu 
aripile întinse, şi abia după ce a lăsat casa în urmă a început să filfiie Nu puteam 
nici zări ceva în curte, scândurile înalte ale zaplazului erau prinse una lîngă alta cu 
fişii late de tablă Am mai aşteptat să aud din nou sirma şi lanţul, că mă 
simţeam prea uitat acolo, cu soarele amiezii care mă bătea încreştet Darnu 
s-a auzit nimic. Mi-a venit în gînd să plec peste cîmp, să mă întorc noaptea şi să 
încerc să sar zaplazul Măcar cîinele să i-l văd. Dar am plecat la Petre Uraru şi i-am 
spus ce vreau şi ce mi s-a întîmplat. M-a dus în casă şi mi-a zis : „S-o chemăm pe 
Victoria, să vedem, ea ce zice, că e din neamul lui Pepene". Eu mâ înţelegeam bine cu 
Victoria. Lumea zicea ca am fi fost nimeriţi unul pentru altul, dar nu ne-am ştiut la 
timp firea, ca să ne luăm şi să facem casă împreună. Petre a chemat-o : „Dă-ne nişte 
prune uscate şi cîte-o cană de apă rece. Pe urmă eu plec la pogoanele de la ceair, am 
de alergat vreo patru-cinci zile." Victoria a -adus prunele şi apa, şi după o 


vreme m-a întrebat 3 „După atiţia ani? Cauţi o fată care s-a măritat, care nu te- 


25 


a chemat şi nu ţi-a- dat nici un semn ?" Apoi, către Petre : „Fata pe care o caută omul 
ăsta crezi că este ? Şi Paminode care stă cu casa peste izlaz, cu streşinile prinse în 
cuie de vîrful gardului, crezi că e chiar Paminode ? Dacă nici Paminode, nici ea nu 
sînt ?" „Cum adică, Victorio ?" — a zis Petre uitindu-se la ea cu ochi mari şi dînd pe 
giîto cană de apă. Apoi Petre a încercat să ridă : „Ha, ha,, legende. Nu-l mai zăpăci 
de cap pe omul ăsta, cu mintea ta zburătoare din neamul lui Pepene." Victoria nu s-a 
supărat: „Bei apă, Petre, şi prună n-ai luat. O să te ia cu frig, că-i apa rece. Să zicem 
că şi Paminode este, şi fata ?ste. E loc pentru toţi. Dar ia ascultați ce mi-a spus 
vâtăşelul JDudulină. Se pornise furtună mare într-o sîmbătă la amiază, ploua de sus 
cu spice de secară şi cu fi ri de soc. Furtuna 1-a prins pe Dudulină pe izlaz şi el a fugit 
de frică să ceară adăpost la Paminode. Dudulină avea o funie la el. Vaca pe care o 
păştea rupsese funia şi alerga numai pe picoarele dinapoi şi se uita pe cer, la florile de 
soc. Omul a ajuns la casa lui Paminode, ştia că n-are să-i deschidă, a făcut un ochi la 
funie, l-a aruncat deasupra zaplazului, s-a suit şi s-a uitat în curte, să găsească un 
loc potrivit unde să sară ca să nu-şi rupă ceva. N-a mai sărit : văzuse lanţul, 
zăngănea singur pe sirmă, îl bătea vintul de la un capăt la altul al curţii. Paminode 
nu are nici măcar un cîine mut cum se zicea! Un capăt al lanţuiui era tras pe sub o 
fereastră a casei. înseamnă că cineva nevăzut trage capătul din casă al lanţului şi-l 
face să zăngăne şi în zilele cînd nu bate vintul! Şi dacă a vâ-. zut asta, lui Dudulină 
nu i-a mai tost frică de furtună şi a plecat liniştit să-şi caute vaca." Petre a luat o pru- 
nă, s-a uitat la ea şi a pus-o la loc în strachină. „Petre, ţie ţi-e frică." „Legende — a zis 
Petre ştergiîndu-şi palmele pe genunchii pantalonilor — i-o ! fi fost omului milă de cîine 
pe aşa furtună şi l-o fi băgat în casă Mai adă nişte apă." „Aduc". Şi Victoria a adus o 
găleată plină. „Sînt oameni — a zis Petre, după ee"'şi-a cufundat cana de două-trei ori 
în găleată şi a băut cu sorbituri —, sînt oameni care-şi ţin şi cîinii în casă, greu de 
crezut, dar am auzit." „Bine, Petre. Să spunem că sînt lucruri fără să fie. Şi am să-ţi 
arăt că se poate şi asta ; Paminode Dănilă, ştiut este, s-a însurat cu fata cu pricina de 
vreo şase ani şi ceva. Ar fi trebuit să aibă cel mult cinci copii, să zicem opt, dacă 
punem că ar fi făcut cîteodată şi gemeni. Lucru cam rar, dar să zicem, cum i s-a- 
ntîmplat şi lui Bucăţică de la marginea satului dinspre miazănoapte, i-a făcut nevasta 
de trei ori gemeni — şi numai fete. Dar vorbeam de Paminode Să zicem că are opt 
copii. Cel mai mare copil al lui Paminode înseamnă clTăfavea cinci ani, aproape şase. 
dacă i l-a născut nevastă-sa la şapte luni. Atunci, cum ră-mine cu îatimplarga din 
ajunul nopţii de Anul îNpu °" ,,O legendă — a zis Petre spre mine — despre ajunul 
nopţii ăsteia se spun multe legende, doar ştii, le scornesc fetele de măritat ca să le 


treacă d*e urit pînă la peţeală." „Petre, nu-ţi ride de poveştile oamenilor tineri, că 


26 


poveştile astea nu albesc cu iarna şi nu trec o dată cu anii. Vorbe cu ziua şi cu ceasul, 
destuie, tot să auzi cum le mestecă atîtea perechi de oameni însurați " „He", a zis 
Petre, şi a spart un sîmbure de prună între dinţii din faţă. „FrjumOşLdinţi mai ai. 
Petre, pentru dinţii ăştia te-am luat" — a zis Victoria, şi a povestit mai departe către 
mine : „Că o fată de măritat a spus întîmplarea pe care ai s-o afli acum, e adevărat o 
fată de măritat şi altele din neamul lui Săltau Se adunaseră toate, noaptea, într-o 
odaie, în ajunul Anului ffou. să pună orz pe vatră, Au lăsat perdelele, au stins lampa 
si *au tras cărbunii aprinşi pe vatră. Stăteau în picioare, la lumina jarului, în 
cămăşL..aihe pînă la pămînt, închise la gît şi fără nici o podoabă, şi aruncau orz pe 
vatră. Să vadă încotro or să sară boabele şi de unde au să le vină peţitorii. Cînd au 
început să sară boabele în toate părţile, fetele cu basmale galbene în mînâ au început 
să cinte, cum am cîntat şi eu, cîntecui 4e cămaşă albă. Cîntei. ae tinereţe, care nu se 
învaţă. Creşte pe neştiute Nu- zic lăutarii, că nu-i pentru uliţă, iar mintea pricepută 
a lui Corbu nu l-a păscut. Petre, auzi-1." Şi Victoria s-a ridicat veselă în picioare, n-o 
credeam aşa înaltă, s-a rezemat de canatul uşii, mi se uita în ochi, avea obrajii roşii şi 
spunea : „Bobul meu de soartă bună să cadă în humă, între soare şi lună. Să-i priască 
şi vînt, şi ploaie, şi brumă. Boabe rele, boabele, jarule, tu soarbe-le Boabe bune, 
boabele, jarule, aruncâ-mi-le. Printre ele, bob de aur, faur, taur, iute ca un 
graur, ban de aur, om de aur. Aur, faur, om de aur, în casă te-aduc. Pe piept să te 
culc. Cît clipeşti din ochii negri şi arunci din ei scîntei, să-mi pui la urechi cercei..." 
Victoria şi-a potrivit cocul, care era de femeie măritată, şi a stat puţin să-şi aducă 
aminte despre ce era vorba. Cum nici eu nu ştiam unde râmă--şese ea cu 
întîmplarea, m-am uitat prin odaie, şi am dat cu ochii de perna de pe pat De sub 
pernă ieşeau frunze dinţate de pelin brumat. în casă mirosea a salcie înflorită, de la 
crengile puse de Victoria pe masă, pe laviţă, şi la tocul ferestrei. Avea un carton 
cu îngeri galbeni deasupra patului şi mi-au rămas ochii la florile roşii prinse pe după 
ramă. Nu le văzusem la venire. Gura florilor atingea paharul candelei şi li se vedea 
umbra ro's.e în oglinda untdelemnului. Victoria se uita şi ea la untdelemn şi vorbea 
spre mine: „După ce au sărit boabele, fetele au stins jarul- cu bucăţi de gheaţă. S- 
au îmbrăcat, au aprins lampa, au ridicat perdelele şi au deschis uşa, să intre flăcăii, 
care aşteptau în uliţă Trebuia să vină zece, cît erau ele Dar nu s-a arătat nici 
unul Fetele s-au uitat atunci la streşini şi au numărat ţurțurii de gheață. 
Erau țurțuri mari, cu virfuri pînă spre prispă. l-au numărat, erau mai mult de 
zece. însemna că nu-i ajunsese blestemul pe flăcăi, nu se uitaseră adică pe fereastră 
cînd au cîntat ele cîntecul de cămaşă albă. şi.aşacănu picuraseră țurțurii 
peste ei ca să-i îngheţe şi să-i prindă de streşini. Zece țurțuri mari, țurțuri de til-hari, 


27 


nu se făcuseră adică flăcăii. Şi însemna că ei trebuia så fie tot în uliţă şi aşteaptă 
acolo. l-au strigat, dar n-au venit Atunci, fetele au ieşit în uliţă să-i caute. Lună 
era, dar umbra lor nu le-au văzut-o, i-au căutat degeaba. Fetele s-au întors în curte, 
şi cînd să intre în casă, i-au văzut pe flăcăi : stăteau cu toţii înşiraţi pe prispă, ru- 
peau ţurțurii de la streşini şi-i ronţăiau. «Ce faceţi, mă, aici ?» i-a întrebat o fată. 
«Mîncăm şi noi ceva, ca să mai prindem putere», au zis ei. Pe urmă au intrat cu toţii 
în casă, şi la lumina lămpii fetele au văzut că erau cu doi flăcăi mai mult. Le-au pus la 
toţi dinainte o tingire prăfuită cu sare, plină cu boabe de porumb fiert, ca să mănînce 
cum e obiceiul şi să le stea peţitorii. Ei s-au aşezat şi luau boabe din tingire. Fetele 
au rămas în picioare, nu s-au atins de porumb, ca să le fie gura curată. Şi ele se 
uitau la cei DOI sirăini, care erau peste număr : unul să fi avut şaptesprezece arii, 
celălalt nouăsprezece. Erau Jaăigţii lui Paminode Dănilă şi ieşiseră şi ei pentru întîia 
oară să vadă fete." Petre şi-a şters fruntea cu palma, s-a ridicat, a împins strachina 
cu prune uscate mai încolo şi a zis : „Victorio, eu pleccu omulăsta prin sat, să 
mai răsuflăm puţin”. Victoria nu s-a mişcat de la canatul uşii, şi Petre n-a 
îndrăznit să pornească şi a tăcut, şi a dat din miini să treacă timpul „Petre, omul 
ăsta a venit să prindă vremea din urmă. şi tu vrei să-l duci de căpăstru pe ulite." 
Apoi spre mine „Eşti în stare s-o vezi cum mai este ea acum ?" ‚O iau şi măritată”, am 
zis şi mi-a trecut o amărală prin gură Victoria s-a uitat peste creştetul meu şi 
i-a spus lui bărbatu-său: „Petre, cînd îi vine rândul lui Paminode Dânilă să 
fure fin din lunca de la Pădurea Pietroiului „Dă-mi lemnul să văd", a zis Petre, şi s-a 
frecat la ochi. „Vezi că lemnul e după sobă" — i-a răspuns Victoria. Stătea 
dreaptă şi rezemată de canatul uşii, cu mîinile sub cap. Avea pielea neagră de 
soare de la virful degetelor pînă la subțiori. Faţa o avea. albă, parcă şi-ar fi ţinut-o 
numai la lună. Victoria a făcut un semn cu palma să-mi îndepărteze ochii şi 1-a 
întrebat pe Petre : „Ai găsit lemnul ?" „Da, a zis Petre potrivind inelele peste 
crestăturile lemnului de corn, lui Paminode Dănilă îi vuv rîndul să fure din 
Pădurea Pietroiului de joi în doitei şăptămîni. Astae pe lemnul meu de 
pîndar, dar el a mai furat de două ori peste rînd. Aşa că lemnul meu prea scurt ca 
să ştiu în ce zi peste doi ani mai are dreptul o dată." „Dacă a furat peste rînd, o să 
vină şi m joia cu crestătură, care i se cuvine”, i-a întors voroa Victoria. „Ar 
însemna să-mi dea trei părți din patru — socoti Petre cu inelele de alamă — şi 
anul viitor o să fie pentru el tot un an necrestat, şi o să fure şi mai mult fără 
rinduială." „N-are decit să nu-ţi dea nimic şi sâ-i rămînă anii necrestaţi. Numai 
omul ăsta să poată vedea dropia” — a zis Victoria, şi-a desfăcut cocul, şi-a lăsat pârul 


negru să-i stea o vreme despletit şi pe urmă a Început să şi—1 împletească, cu 


28 


capul aplecat pe un umăr. I se dezvelise gîtul înalt în partea stingă dinspre mine şi 
i sP bătea inima sub o alună neagră aşezată la virful cercelului alb cu ţepi verzi. „Care 
dropie ?" — a deschis gura mare Petre, a scăpat inelele de alamă pe cîfbgul de la 
capătul lemnului cu ani crestaţi şi a rămas prostit pe picioarele lui scurte. 
Victoria şi-a aruncat pârul împletit spre ceafă şi 1-a prins în față, la umărul drept, 
să-l mai înpletească o dată. îşi arăta gîtul pe partea cealaltă. Inima îi 
trecuse sub aluna din dreapta şi-i bătea lingă spinii cercelului. A zis: „Petre, tu n _- 
ai văzut niciodată dropie." Petre nici n-a încercat să mişte, că nu mai ştia! „Petre — a 
început iar Victoria — dropia e greu şi de văzut, nu numai de prins. Omul ăsta de-i 
zicem MifonH'Vrea să prindă dropia. Nu vrea să-i treacă anii care-i mai are fără s-o 
vadă măcar Dropia nu se poate prinde nici vara, nici toamna, e greu şi de zărit, stă 
la capăt de mirişte, în soare. Şi în soare nu te poţi uita Numai iarna, pe polei o poţi 
atinge, cînd are aripile îngreuiate şi nii poate zbura şi seamănă la mers cu o găină. 
Greu şi atunci. Rar cineva care să prindă clipa potrivită. De multe ori, cînd e polei nu-i 
dropie, şi cînd e dropie nu cade polei. Pune-l o dată. Petre, pe Corbu să-ţi zică gros 
cîntecul dropiei." Petre a mai stat o vreme nedesluşit, apoi a zis „Hă !' — şi a începxit 
să ridâ cu scuturături. Se săltau inelele de alamă pe lemnul cu ani crestațţi. Şi Petre 
ridea şi mai tare, vesel că a priceput I se vedeau dinții albi şi curaţi pînâ la 
măseaua de minte M-a bătutcu palma pe umăr: „Aşa rămîne, vino de joi în 
două, la Pădurea Pietroiului Ai să vezi dropia vara, noaptea şi pe lună. Cînd e vorba 
de fin pe degeaba, Paminode îşi scoate din ascunziş şi nevasta.* îşi privi lemnul 
cu inele, îl răsuci şi zise mirat : „la-te, chiar, zău, de joi în două, cînd fură fin" 
Pamirjpde, e lună plină". M-am uitat în dreptul crestăturii, unde-şi ţinea Petre 
degetul mare cu unghie despicată, şi am văzut un bob alb prins în carnea 
lemnului Petre şi-a trecut marginea unghiei crăpate în jurul bobului alb şi mi-H 
zis : „Paminode începe cositul în toiul nopţii Cînd finul nu e nici moale de rouă, nici 
atins de căldură Noio să ajungem la Pădurea Pietroiului mai tîrziu, cînd 
familia lui Paminode o să se răsfire toată printre săicii si o să-i dea zor să nu-i 
apuce ziua La ceasul ăia, Paminode îi trece pe toţi la coasă, şi pe nevastâ-sa, 
pe care n-o ştie nimeni." Petre vorbea otova, parcă spunea lucruri învăţate pe de rost 
de la Victoria, dar fără miez, numai cu coajă. „Ajunge' — a strigat la ei 
Victoria, care stătea nemişcată la canatul uşii, unde o ştiam Era, altfel, îmbrăcată 
într-o rochxşjiQşie lungă, cu cercei.roşii, cu părul împletit rotund în jurul tîmplelor, 
iar în mină ţinea un bici din fişii de curele unse cu catran Petre se uita la mine 
a întrebare şi mi-o arăta pe Victoria, o vreme chiar şi-a trecut palma peste haina mea, 


să vadă dacă eu mai eram la fel — eram — şi-a mutat ochii şi mai mari spre Victoria, 


29 


în timp ce mă bătea pe neştiute pe umăr: „Aşa rămîne, de joi în două" 
Victoria i-a întins biciul: „la-ţi biciul Trebuia să fii de mult la pogoanele 
de la ceair." „Mai dă-mi nişte prune", a mai apucat să spună Petre. „la din cufăr 
Vezi, cînd pleci, să nu sperii giştele.” După o vreme l-ftn auzit pe uliţă. 
Fluiera şi izbea cu biciul de curele în prafu! de pe drum. Cînd s-a lăsat noaptea, 
împreună cu Victoria am aflat de-nproape mirosul de pelin de sub pernă. 
"Dimineața m-am trezit singur. în casă rămăsese scîndura goală Am' umblat 
prin odăi, goale erau toate, pe pereţi, pe paturi, la ferestre. M-am întors în 
odaia în care 5ttşas,eni că am fost cu Victoria, să văd dacă mai e ceva din ce 
crezusem căa fost. M-am uitatdupă sobă: lermnul cuineleal lui Petreera 
acolo, cu tubul alb înspre mine. Am ridicat capacul de la cufăr : înăuntru — rufe us- 
cate. Bătea vintul şi m-am dus spre fereastră s-o închid. Pe pervaz o rochie roşie 
răsucită de vînt se striînsese într-un colț al geamului Am ieşit în curte, gloua. o 
lemeie arunca iarbă peste nişte ostreţe la un cîrd de gişte. M-am apropiat şi i-am spus 
în spatele urechii s „Plec şi mă-ntorc de joi în două, aşteaptă-mă, pe urmă merg să 
văd dropia la Pădurea Pietroiului” Femeia s-a întors cu fața spre mine ; avea părul 
veşted, nasul ascuţit şi gura pungă. Nu mai era ea, Victoria. Şi-a adus palmele la 
urechi şi m-a întrebat răstit : „Cine eşti ?" Am plecat în sat la mine. Miron s-a uitat 
peste cîmp, simţise iar ceva. şi după o vreme a întrebat : 

— Ce-i, Corbule ? 

— Mi-a adormit calul şi trebuie să-l trag lingă lume, ca să mai poată merge şi 
să ţină pasul, a răspuns vocea groasă a lui Corbu din locul unde se afla. Se- 
apropie ziua şi vreau să fiu şi eu în lumină 

— E adevărat că ştii un cântec despre dropie? — întreabă străinul, 
văzînd că Miron tace, se apleacă, smulge iarbă în pasul calului, o duce la nări şi o 
aruncă 

— Odată ştiam cîntecul — zise Corbu. Nu l-am mai spus de mult şi au crescut 
peste al vorbe străine Mi-ar fi trebuit acum cîntecul şi nu ştiu pe unde i-a adormit 
fintîna. Mergem la dropie, cine o îi numit aşa, nu ştiu, locurile astea, spre care ne-am 
rupt satul ca să scăpăm de sărăcie şi să luăm în dijmă culesul porumbului. Aş fi 
cîntărit cu cîntecul, culesul şi alesul. La dropie, pă-onîntul întreg e galben de 
atita porumb. Cînd apune soarele, rămîne ziuă, că e porumbul 

— Am auzit — zice străinul — că î-ai spus odată cîntecul despre dropie lui 
Petre Uraru 

— Petre nu cerea cîntece — răspunde Corbu. Poate vrei să spui Victoria, 


nevastă-sa. Ea nu mai e, a pierit de mult. Oale şi ulcele Nu-mi spune-de Petre El 


30 


pre-țăluia paiele cu răboj de aur. Zodiile lumii le mutase pe un băț din ogradă. 
Neamul lui Dănilă era însemnat între soare şi lună. Victoria nu era trecută în 
crestăturile anilor. Nici Corbu pe care-l vezi. Miron, e drept, a venit mai tirziu în sat la 
noi. Dar cînd a venit, şi de cînd e la noi, n-avea crestătură, pentru că n-a avut 
paie. Mi se pare că fac uh păcat cînd e vorba de mine. Petre mi-a trecut o dată. pe 
răboj calul Se băligase pe nişte fin proaspăt. I-a făcut calului o crestătură în dreptul 
spionului Măriei Tereza, că finul era al lui, şi nu mai voia să-l ia. 

Corbu îşi trece calul mai aproape. 

— Asta-i cîntecul lui Petre. Şi ai să te miţi că altul era al Victoriei. Numai de-am 
lua cîntecul ei de la urmă, şi tot nu răspundea cu al lui. Victoria simţea că n-o să mai 
fie, şi doar era mai tînără decît multe fete. Pigcase de la Petre de cîțiva ani, şi cum 
voiam s-o iau de nevastă, i-am spus care mi-e gindul. "„Corbule, a zis Victoria, nu-mi 
vorbi de asta, mie mi se apropie ziua cu lună. Măritată am fost, mi-am strîns într- 
o dimineaţă lucrurile şi am aşteptat încă o dată peţitorii, asta a fost demult. Dar am 
rămas cu lucrurile strînse. Acum le-am desfăcut şi le dau singură de pomană la fete, 
că vremea a trecut străină pe lingă mine. Bun la suflet eşti, Corbule, tu să-mi porți pe 
umăr lada cu ce-a mai rămas din zestrea pămîntului, pe care nici proştii, nici 
deştepţii nu mi-au văzut-o cum trebuie." Aşa a fost. Racla eu i-am dus-o. l-am cîntat 
la urmă ce-mi spusese să-i cint : „Nu mai e Gălav Laliu, LaliCi, țambalagiu, nu mai e 
de-un an şi-o lună, şi țambalul tot mai sună. Cîntă-n grîu şi-n iarbă verde, de văzut 
nu se mai vede". 

— Maie puţin pînă la ziuă, Corbule, schimbă-ţi cîn-tecele şi vorbeşte şi tu ca 
oamenii — i-a strigat Miron. Cînd o fi soare şi o să ajungem la dropie, să ai mintea 
trează, ai grijă, ca să poţi vedea porumbul. 

— Ştiu un om, tot ţambalagiu, care dă roată prin satele- de la Dunăre şi caută 
să se aşeze pe acolo —viră şi străinul o vorbă, ca să-l aducă pe Corbu mai 
spre ziuă. 

— Are nume furat. I se opresc cîntecele în cutia ţambalului. Apoi, către 
Miron : Uită-te şi tu bine, Mi-roane, cînd s-o face ziuă şi s-ovedea porumbul sau 
soarele, că mie mi-e foame şi nu le mai deosebesc. 

Cînd Corbu a plecat, Miron şi-a minat calul mai în față, apoi s-a întors şi şi-a 
luat locul lîngă străin : 

— Mai avem puţin, şi ne odihnim caii. Am mers singur atunci, în noaptea 
de joi în două, la Pădurea Pietroiului. Coseau toţi, printre sălcii, erau mulți, în 
cap cu Paminode, chiar un copil de vreo şase ani avea o coasă mică pe măsura lui şi 


ciopirțea iarba. Printre femeile ţepene, care-şi mişcau coasele printre sălcii, n-am 


31 


desluşit-o pe fata pe care o ştiam. M-am uitat bine, că era-lună plină. La Dunăre, 
unde am plecat pe urmă şi m-ai întîlnit cîţiva ani în şir, cînd lucram la gardurile de 
pescărie, am stat împreună cu o ceată de oameni din neamul lui PJicurarji. Din traiul 
cu ziua m-am ales însurat cu o fată din neamul lor. Cum era o fată veselă, nu m-am 
mai întors în satul meu, să n-o desprind de locuri şi să nu se amărască". De două ori 
nu ştiusem pe lîngă ce trec. Aşa am venit din nou în satul ăsta al lor. Nu mai avem 
mult, şi odihnim caii. La ziuă, caută să stai tot pe lingă mine. 

Cocoşii din căruțele convoiului au început pe rînd să cînte. 

Calul lui Miron mergea cu gâtul întins înainte prin iarbă şi îşi ştergea dinţii cu 


rouă În față începea să crească o dungă galbenă. Porumbul sau soarele.. 


SATUL DE LUT 

CĂLĂTORISEM APROAPE TOATA NOAPTEA cu un tren petrolier, într-o cabină 
dintre cisterne. Fusesem silit să stau în picioare. Pe banca îngustă a cabinei se afla 
ghemuit vin om pe care-l găsisem dormind încă de la gara Hagieni, unde urcasem. 
Într-un timp am crezut că vrea să se ridice, m-a întrebat unde cobor, i-am spus, ela 
zis „da, ca şi mine" şi a adormit la loc. Spre ziuă, ne-am apropiat de halta prahoveana 
B. Am deschis uşa cabinei ca să pot cerceta terasamentul înalt, şanțul adînc cu iarbă 
care despărţea linia ferată de o şosea pietruită. Voiam să descopşr un loc mai potrivit, 
unde să sar din tren fără să mă lovesc prea rău. Trenul nu oprea în halta B., îşi mai 
scăzuse însă din viteză cînd se apropiase de ace. . >- 

— Halta B. ? — m-a întrebat omul de pe bancă — trezit brusc din somn — 
stînd încă gEemuit şi tremu-rînd de frig. Vintul bătea rece prin uşa cabinei şi ne 
flutura hainele. 

— Cred că da, halta B. 

— Sări? — mă întrebă el iar. 

Tocmai atunci am văzut, în fuga trenului, pe fundul şanţului, © diră de iarbă 
cosită, strînsă din loc în loo în clăi mici şi dese — şi am sărit. 

Cred că după o vreme m-a prins somnul, cum stăteam aşa lungit în şanţ. Vintul 
încetase. Se lumina greu de ziuă, în aer se simţea o ceaţă groasă. Trenul na se mai 
auzea, pe un stilp îndepărtat lucea şters un felinar ; poate felinarul de la peronul 
haltei B. Zic că mă prinsese somnul, fiindcă în liniştea cîmpului care cuprinsese 
împrejurimile haltei m-a trezit vocea unui om ivit de nu ştiu unde : 

— Te-ai lovit rău ? 

M-am săltat pe coate — el, se plecase spre mine — şi i-am distins întrucitva fața 


: mi s-a părut că era chiar omul care dormise ghemuit tot timpul pe banca din cabina 


32 


dintre cisterne. 

M-am lungit din nou pe iarba din şanţ. Omul s-a aşezat alături. Am observat că 
avea cu sine un.sac pe jumătate plin. II pipăia să vadă dacă nu cumva în timpul 
căderii s-a spart pe undeva pinza. 

— Nişte grîu — îmi explică el. La noi nu e, pă-mîntula rămas aproape 
nelucrat anul trecut. 

începuse să se lumineze şi am văzut că omul era tînăr, purta o bărbuţă mică, 
neagră, rotunjită îngrijit. Avea faţa slabă, lungă, ciupită de vărsat, nasul coroiat, 
sprîncenele rare, ochii mici, verzi. Purta o pălărie cenuşie, cu boruri late. Haina 
neagră, închisă pînă sus la mărul lui Aclam, părea făcută dintr-un anteriu vechi. Cred 
că aşa era, lucrată dintr-un anteriu, se" încheia peste piept, cu nasturi mulţi, 
mărunți şi rotunzi, înveliți în stofă neagră. 

— Eşti preot — i-am zis. 

— Am fost. 

După o vreme, el m-a întrebat unde merg. l-am răspuns simplu şi adevărat că 
merg în satul F. să caut un om care nu mai este. Mai fusesem şi prin alte sate, dar 
fără rezultat; nimeni nu ştia, nici măcar nu auzise de el. I-am mai spus fostului preot 
că plecasem la drum + spre satul F. fără vreo speranţă că ara să aflu ceva. Adresa 
care mi se dăduse era foarte vagă ; să mă interesez în satul F. de un învăţător, sau de 
fratele învățătorului, în sfîrşit, de cineva din satul F. care ar şti ceva despre un ofițer 
care l-ar fi cunoscut pe omul dispărut, adică l-ar fi întîlnit într-o gară, în apropiere de 
front, lingă -un pod rupt, unde se făcuse transbordarea soldaților din regimentul 14. 
Omul despre care voiam Bă aflu în satul F. fusese soldat în regimentul 14. Despre 
întîlnirea ofițerului cu soldatul care a pierit, nu peste multă vreme, pe malul unui 
fluviu (nu se ştia pe malul cărui fluviu), se zicea că ar fi auzit ceva învățătorul sau 
fratele învățătorului din satul F. 

— Bănuiesc pe cine căutaţi în satul F. ca să aflați Veşti despre soldatul acela 
— îmi spuse fostul preot. Nu e vorba de un învăţător sau de fratele învățătorului. 
Ei nu ştiu nimic despre regimentul 14. E vorba mai degrabă despre factorul poştal. L- 
au mai căutat şi alții Nu ştiu cum s-a răspîndit vestea că factorul poştalar; putea 
spunt ceva despre oamenii din regimentul 14.i Vestea e cu atit mai fără rost 
cu cît nici factorul poştal nu s-a mai întors. Şi el a fost soldat în regimentul 14, şi 
nimeni nu ştie ce s-a întîmplat cu regimentul 14 acolo, pe malul fluviului. Factorul 
poştal are casa lîngă mine. Eu sînt din satul F. Familia factorului poştal poartă 
şi acuma Soliu. Adică părinţii lui. Nevasta lui 6-a măritat de un an şi mai bine, 


cu fratele învățătorului. Poate de aici vine încurcătura. Factorul poştal nu s-a mai 


33 


întors, fratele învățătorului s-a însurat cu văduva lui — şi toţi cei care mai au nădejde 
că pot afla ceva despre oamenii din regimentul 14 vin în satul nostru şi-l întreabă pe 
fratele învățătorului, crezînd greşit că el ar fi singurul supraviețuitor din regimentul 
14. Dar fratele învățătorului nu poate şti nimic, n-are de ande şti despre soarta 
regimentului." El n-a fost niciodată soldat. Nici tînăr nu e măcar. E aproape bătrîn. 
Dacă n-ar fi fost război, cine ştie dacă s-ar fi însurat vreodată. I s-a întîmplat ceva 
cirid a fost copil şi a cam pierdut semnele de bărbăţie. 

— Dumneata i-ai cununat pe văduva factorului poştal şi pe fratele 
învățătorului ? 

— Nu. Eu nu mai sînt de doi ani preot. A venit altul în parohia din F. Mie 
mi se spune acum — în sat — lăutarul. Cînt la oameni acasă, cîntece de lume, de 
pahar. Dacă sînt chemat la mesele de la botezuri sau de la nunţi. Dar acum botezuri 
nu prea mai sînt. Singura nuntă la care am fost chemat a fost nunta fratelui 
învățătorului. Asta fac deocamdată : cînt, pe unde pot. După ce s-o termina războiul, 
am să urmez Conservatorul. Am început să-mi string ce-mi trebuie şi mă 
pregătesc de examen. Trăiesc în F. din cîntat. 

— Cînţi din vioară ? 

— Da. Mi se spune că am şi voce frumoasă. Fostul preot tăcu, apoi îmi zise : 

— E bine că m-ai întîlnit. De un an şi ceva, de cînd s-a auzit de întimplarea cu 
regimentul 14, foarte mulţi oameni vin în satul F. să-l întrebe pe fratele învățătorului 
ce ştie el despre morții cutare şi cutare. Lucrul ăsta îi otrăveşte viața. Intr-o vreme 
i se bătea în poartă şi noaptea. „Nu ştiu nimic de regimentul 14, răspundea fratele 
învățătorului, dar staţi puţin s-.o întreb pe ne-vastă-mea. Spuneţi-mi numai de 
unde sînteți şi despre cine vreţi să aflaţi ?" I se spunea „...despre cutare şi 
cutare, din regimentul 14 vrem să aflăm." Fratele învățătorului intra în casă. 
Se aprindea lampa în odaie. Se auzea ceartă. Oamenii aşteptau cu căruțele în uliţă. 
După un timp, ieşea din casă nevasta, în cămaşă : „Nu ştiu nimic — zicea ea 
oamenilor, făcîndu-se mică, pe după poartă. Să nu mai veniţi la noi — se ruga, 
tingu-indu-se. N-are rost, spuneți-le şi altora. Factorul poştal, bărbatul meu 
dintîi, nu s-a mai întors de pe front. Sînt măritată cu fratele învățătorului şi el n-a fost 
niciodată în regimentul 14." Oamenii plecau. Dar veneau alţii. Şi într-o zi, femeia a 
fugit de acasă, iar fratele învățătorului s-a mutat un timp în altă parte a satului. N-au 
stat multă vreme despărțiți. Femeia s-a întors acasă şi li s-a aşezat viaţa din nou. Nu 
mai veni In sat al noi. N-ai ce afla. Lasă-i, nu-i mai amări — zise fostul preot. 

— Aşvrea să se termine războiul curînd şi să urmezi Conservatorul. 


Din partea opusă trenului cu care venisem, se auzea un alt tren, care se apropia 


34 


în viteză. 

— N-are rost să mai mergi în sat la noi. — repetă fostul preot. Te poți înapoia 
cu trenul ăsta. Viteza nu e prea mare... 

Locomotiva trecu pe lîngă noi. Apoi, una după alta, cisternele negre. Linia ferată 
rămase din nou goală. Se luminase bine de ziuă. Felinarul de pe peronul haltei ardea 
încă. Ne-am îndreptat spre haltă, am bătut în uşi şi în ferestre, dar nu ne-a răspuns 
nimeni, deşi mi s-a părut că de undeva, dinăuntrul haltei, ne privea fix, cu fața 
imobilă, un om palid, cărunt, cu şapcă roşie. 

Am luat-o peste cîmp, pe pămîntul nelucrat, printre lerburi înalte, tari şi 
lemnoase. Soarele începuse să ardă, nu se vedea nimeni pe cîmpia goală, pînă la dun- 
gile groase ale orizontului cu ceaţă încă. 

— Ce vrei să urmezi la Conservator ? 

— Compun din cînd în cînd. Am scris cîteva lieduri. 

— Cît avem de mers pînă în satul F. ? 

—: Peste cîmp, doisprezece kilometri. Dacă vrei să mergi totuşi în satul F. — zise 
fostul preot — e bine să întindem pasul. Altfel, mai tîrziu ne prind pe cîmp avioanele 
americane. Vin de la Foggia, din Italia Pe la ora zece-unsprezece, trec pe deasupra 
cîimpului, se duc să bombardeze schelele petrolifere şi rafinăriile. 

— Pentru lieduri tot dumneata compui şi textul? 

— Cum să-ţi spun, nu ştiu. Citeodată, textul îmi apare în acelaşi 
timp cu melodia. Lucrez acum la un poem simfonic, Satul de lut. în trei părți, 
sau în patru, să vedem. Mai întîi împietrirea lutului, cu secetă, vînt uscat. Apoi 
ploaia, Elogiul pămintului. E aşa, ca un fel de nouă descălecare pe un pămînt darnic. 
Acelaşi pă-miînt, dar altul, altfel. Nu ştiu cum are să fie, dar am închipuit ceva frumos 
— spuse el, roşind, încufcînd cuvintele şi privind într-o parte. 

----- Satul de lut — titlul nu e urit, deşi cam prea literar. Ai terminat poemul 
simfonic ? — zisei, îneer-cînd să-l scot din încurcătură. 

— într-un an îl termin, aşa cred. 

— Într-un an poate se termină războiul. 

— Da, trebuie să se termine. Vreau să prezint poemul la examen, la 
Conservator. N-am încheiat încă poemul. Dar, închipuie-ţi, corurile din final, 
Elogiul pămintului, le-am scris. Dacă mergi în satul F., am să-ţi cînt ceva din 
poem Să ne grăbim, însă, ne prind avioanele pe cîmp. 

— Avioanele mitraliază cîmpul ? 

— Nu, asta nu s-a întîmplat. Dar femeile — căci femeile lucrează acum 
pămîntul, atît cît se mai lucrează — prăşesc înşirate pe cîmp. Şi sînt femei care în loo 


35 


să se ascundă în iarbă cînd se aud avioanele — înge-nunche, se roagă şi se 
închină 

— Ar trebui să le spui să nu mai facă asta 

— Pe mine nu mă mai ascultă. 

In faţă ne-a apărut o lizieră de salcîmi. Am început s-o traversăm, duciînd pe 
rînd în spinare sacul de grîu. Dădurăm de un taluz înalt de cale ferată, pe care era 
oprit un tren lung de călători- Trenul, ascuns între salcîmi, părea gol şi avea toate 
ferestrele şi uşile închise. Prin şes muri se zăreau însă. în plasele de bagaje, gea- 
mantane, baloturi, iar de micile cuiere ale compartimentelor stăteau agăţate pălării, 
trenciuri sau pulovere. Mi-am mutat privirea pe rînd la toate ferestrele dar nu era nici 
un călător M-am prins de barele scării unui "vagon şi am privit înăuntru : băncile 
erau într-adevăr g'dle, cîteva ziare, lăsate desfăcute la întîmplare, m-au făcut să cred 
că trenul fusese de foarte puţin timp părăsit O pălărie albă de pai, un baston negru — 
agățate deasupra unui şevalet — mi-au atras atenţia. 

— Poate că sînt lucrurile pictorului Petre Petrovici, îmi spuse compozitorul de 
lieduri, care rămăsese Jos, pe taluz, şi aştepta nerăbdător. Petrovici vine în fie- 
care vară în cîmpie să schițeze tablouri — e foarte cunoscut prin locurile noastre, 
adăugă compozitorul. Coboară, mă grăbi el, trebuie să mergem, nu mai e mult, şi 
bombardierele vor trece spre rafinării. Cel mai sigu» semn e trenul ăsta. Vine de la 
Dunăre, de pe malul Borcei, şi opreşte zilnic aici, matematic, ascuns între 
lizierele de salcîmi. Aşteaptă trecerea şi întoarcerea a-vioanelor. Apoi pleacă spre 
munte, prin gările din zona schelelor şi rafinăriilor. Nu e timp să mai ocolim trenul pe 
la margini. Să trecem repede pe sub tampoane. Compozitorul de lieduri vorbea agitat, 
nervos, se a-plecă pe sub roţi, trase sacul cu grîu după sine şi dispăru dincolo, 
neîncetînd să mă cheme. Pe drumurile de pe laturile lizierei alergau în cea mai mare 
viteză coloane de maşini blindate şi de motociclete, era o trecere continuă de căşti 
germane şi de ţevi de mitralieră. Am stat puţin pe scară, continuind să privesc 
înăuntrul vagonului, la lucrurile lui Petre Petrovici — la pălăria albă, la şevalet şi la 
bastonul negru, lucios, cu miner şi vîrf de argint. Apoi am coborit şi am trecut pe 
sub tampoane, urmîndu-l pe compozitorul de lieduri, care grăbea pasul, săltîindu-şi 
din mers sacul de grîu pentru a-l aşeza mai bine în spinare. Am călcat peste locuri cu 
crengi uscate pe jos,apoi prin nişte alior înalt, cu tulpini dese, groase, 
galbene, coapte, ferin-du-mă de stropii de lapte pe care planta, crăpînd la cea 
mai mică atingere, îi arunca în lături. 

După ce am scăpat dealior, m-am oprit brusc! printre salcimii şi arţarii 
înalți din față stăteau întinşi ui iarbă, lungiţi pe pintece, zeci de oameni, într-o linişte 


36 


desăvirşită. Din nemişcarea lor ieşea ici-colo cîte-un fum subţire de ţigare. Printre 
oamenii culcaţi — ierburile înalte, florile albe, roşii, albastre, roze, galbene, violete 
se clătinau uşor şi voioase în bătaia vuitului. Am păşit repede, cu grijă, prin 
labirintul lăsat de trupurile oamenilor care aştept oi trecerea orelor în care veneau 
de la Foggia şi se întorceau apoi din zona schelelor şi rafinăriilor de petrol — 
bombardierele. L-am ajuns cu greu din urmă pe compozitorul de lieduri şi de poeme 
simfonice, i-am luat sacul de grîu, mi l-am aruncat în spinare şi am grăbit şi mai 
mult pasul să ieşim din lizieră, printre oamenii din iarbă şi flori, care se răreau din ce 
în ce. Ne-am pregătit din mers să ocolim doi bărbaţi cărunți care stăteau spre 
marginea li-zierii, în picioare, şi discutau aprins — unul scund şi gros, îmbrăcat în 
cămaşă albă şi pantaloni scurţi, albaştri — altul de statură potrivită, osos, îmbrăcat 
într-un trenci multicolor, din pînză de cort de camuflaj, cu acel amestec absurd de 
pete verzi, galbene, roşu-stins, albastru-cenuşiu, cafeniu-negru. 

— Viața e minunată, domnule Lăscăreanu, oricînd e minunată. Totul 
viază ca o garanţie a. trecerii noastre prin lume, spunea omul în cămaşă albă 
şi pantaloni scurți. 

— Da, domnule Petre Petrovici, răspundea v cel în trenci de camuflaj. 

— Străluceşti sau nu, eşti fericit sau lipsit de noroc, parcurgi totuşi minunatul 
mister al existenţei. 

— Da. 

— Îmi vine în gînd, domnule Lăscăreanu, o asociaţie : viața e o cîmpie fără 
margini; pe orizontala ei, o verticală cît de mică poate însemna oricînd ceva. 

Lăscăreanu, cu mîinile în buzunare, îşi strînse tren-ciul de pînză de camuflaj, 
ca într-o senzaţie de frig, boțind şi amestecînd şi mai mult culorile de verde, galben, 
roşu-stins, albastru-cenuşiu, cafeniu-negru. 

— Mai încet, domnule, vorbeşte mai încet — răsună, din iarba din jur, o voce. 

Alte voci din iarbă repetară rugămintea : „Mai încet, cît mai încet I" 

Petre Petrovici îşi controla ceasornicul — „nu e încă timpul să ne temem" — făcu 
un gest jovial cu palmele în aer, de alungare a vocilor, îl luă pe Lăscăreanu pe după 
umeri şi continuă să vorbească, mergind înaintea noastră, spre salcîmii din ce în ce 
mai rari şi mai mici care dădeau spre cîmpie : 

— Ar fi fost minunat să rămii cu mine în orăşelul de pe malul Dunării, e un 
oraş liniştit şi aşezat. Îţi puteai găsi acolo un rost. Dumneata nu eşti omul care 

să rătăceşti, ca ultimul Soleiman, în oăulareo unei țări în afară de lume. 

— Da, e un orăşel liniştit — spuse Lăscăreanu, cles-prinzîndu-se cu politeţe de 
braţul lui Petre Petrovici. îţi aud ceasul cum bate, zise, şi automat privi în sus, pe 


37 


cer. îşi cobori privirea, căută cu ochii în dreapta şi stînga, apoi îndărăt spre ierburile 
şi florile înalte, cu oameni printre ele. Privi ceva rnai sus, printre copaci, spre taluz, 
unde se zăreau depărtate, prin frunziş, cîte-o uşă de vagon, o scară sau bucată de 
fereastră. Cred că asta i-a fost mişcarea privirii, căci spuse apoi, fără nici o legătură 
cu vorbele lui Petre Petrovici : Trenul îşi întrerupe zilnic drumul la jumătate, 

aşteaptă aici două ceasuri, pînâ ce gările la care trebuie să ajungă sînt 
incendiate şi distruse, şi abia apoi porneşte în viteză spre ele, ducîndu-i pe 
călători spre casele lor, pe care de multe ori nu le mai găsesc. Se întoarse pe rînd spre 
laturile lizierei, uitindu-se la continua trecere a căştilor germane şi a ţevilor de 
mitralieră, şi arătă spre ele cu un gest al capului: Gratiile astea mişcătoare trec 

şi prin orăşelul dumitale liniştii Ar trebui să ieşim odată din tragedia asta — pe cît de 
nedreaptă, pe atît de absurdă. Se uită din nou în jur, renunţă tăcu un timp şi zise iar : 
Aş fi vrut să-ţi spun ceva vesel la despărțire. Privi din nou cerul şi spuse cu voce 
uscată : A început să-mi fie teamă de ceasul dumitale. îşi pipăi apoi, absent, 
trenciul şi, probabil pentru că dăduse de trenci, vorbi mai departe: în trenciul 
meu de camuflaj beau apă, mă mişc sub soare, dau bună ziua, caut de lucru, sărut 
sau dorm sub cerul liber — n-am alt trenci, e cel mai ieftin acum şi mai la 
îndemină. într-o clipă nepoate nimici absurdul pe amindoi — şi pe 
mine în trenci de camuflaj, şi pe dumneata în cămaşă albă. Apoi Lăscăreanu ni 
se adresă brusc : 

— Văd că mergeţi spre cîmp. 

— Da, în satul F. — spuse compozitorul de lieduri şi de poeme simfonice, 
călcînd mai sfios, iar ca să-şi facă de lucru cu mîinile, îşi trecea degetele peste 
nasturii mărunți, înveliți în stofă neagră, de la rămăşiţa lui de anteriu. 

— Ani să vă însoțesc un timp, încerc să merg spre rafinării — zise Lăscăreanu. 

Petr Petrovici desfăcu larg braţele, a dezamăgire, apoi ne salută pe toți şi se 
îndreptă abătut înapoi, spre liziera de salcîmi şi arțari, printre florile viu colorate, 
unde aşteptau, întinşi pe pămînt, călătorii. 

Am ieşit din nou în plin cîmp. Lăscăreanu mergea înaintea noastră, cu mîinile 
în buzunarele trendului său cu pete multicolore. Fără să se întoarcă spre mine, mă 
întreabă din mers : 

— Şi dumneata mergi în satul F. ? 

— Da, caut pe cineva din regimentul 14. 

— Exact — spuse Lăscăreanu — regimentul 14. In trenul care a venit să se 
oprească în lizieră erau nişte femei care întrebau din compartiment în compartiment 


dacă ştie cineva de regimentul 14. 


38 


Am iuţit toţi trei pasul. Străbătind un hăţiş de vul-poaică înaltă şi de scaieţi cu 
bulgări de flori roz în vîrf, m-am împiedicat de un butoi mare, metalic, argintiu, cu 
capac galben, elegant. Compozitorul de lieduri îmi făcea semn să trec mai departe. 

— E cu benzină albastră — îmi spuse el, aşteptîn du-mă să mergem din 
nou alături. Citeodată se dau lupte aeriene deasupra cîmpului. Avioanele venite de. 
la Foggia, după ce bombardează schelele petrolifere, fug de încăierare, şi în 
fuga lor dau drumul peste cîmp butoaielor astea argintii cu benzină albastră, 
probabil, în caz că ar fi lovite, să nu ia foc prea uşor. Butoaiele căzute se turtesc fără 
să se spargă. 

— Cad multe butoaie pe cîmp ? 

— Multe. Capacele galbene se desfac plăcut şi uşor. Aproape în casa fiecărui 
om din satul F. se află benzină albastră. 

— Lace e bună? 

— Mulți n-o folosesc. Dar o păstrează. Ciţiva fac negoț cu ea prin oraş şi 
cîştigă bine din a«ta. 

— Poate şi cei care o păstrează se gîndesc că depo-eitează o valoare. Altfel, n- 
aş crede că de dragul unei amintiri stranii aduc în casele lor benzină albastră. Poate 
că o întrebuințează femeile în gospodărie. Eşti însurat, nu ? 

— Nu mai sînt, de doi ani, spuse compozitorul de lieduri. M-a părăsit soția. S-a 
crezut că benzina albastră e bună pentru pete. Dar se destramă stofa şi se de- 
colorează. 

Din hățişul de' vulpoaică şi scaieți, dădurăm pesle an fel de izlaz, cu troscot 
mărunt, ars şi îngălbenit de soare. Pe izlaz, un orn adus de spate, cu căciulă înaltă şi 
roasă pe cap, îmbrăcat în haine de dimie . groasă, mergea înaintea unui cîrd de 
măgari, şi ca să-i poată duce unde voia, trăgea în fața lor de o funie veche şi despletită 
pe cel mai bătrîn din animale — slab, păros şi berc. 

Lăscăreanu ocoli, voise să treacă neobservat pe lîngă omul acela, aşa cum 
trecusem eu şi compozitorul, noi însă fără să ocolim. Dar, într-o românească stricată, 
greu de reprodus, omul în dimie strigă : 

— Domnule inginer Lăscăreanu, sînt eu, Soleiman... 

— Bine, Soleiman, zise Lăscăreanu. Tot pe aici ? Mică mai e cîmpia pe care 
rătăcim. Să ştii că n-am găsit nimic, Soleiman. nici pentru tine, nici pentru mine. 
Am să mai caut. Dacă mai rămii prin locurile astea, cînd am să găsesc ceva am să-ți 
dau de veste. 

— Mie nu-mi trebuie, stau aici bine, e iarbă multă şi nu e lume — spuse 


Soleiman, vrînd să zîmbească de bucurie că-l întilnise pe Lăscăreanu, dar ochii lui 


39 


şterşi, imobili, fața mică, stafidită şi strâmbată de bătrineţe, cu ţepi rari şi albi, 
gura pierdută între riduri nu izbutiră să se adune pentru ce voia ei să arate. 

— Ce mai faci, Altîn ? — zise Lăscăreanu, cuprin-zind cu braţul gitul 
animalului bătrîn pe care-l trăgea Soleiman de funie. Altîn rămase inserisibil la 
atingerea lui Lăscăreanu şi păşi mai departe, cu botul înainte, atirnat de 
sfoara despletită a lui Soleiman. Lăscăreanu îşi trecu palmele pe dinaintea frunţii lui 
Altîn, dar acesta nu închise pleoapele. Dar e orb de-a binelea — îi zise Lăscăreanu 
lui Soleiman — nu ştiam asta. Apoi, către noi : Âsta-i Altîn, cel mai bătrîn prieten al 
nostru ; trăgea vagonete pe sub pămînt, la orizontul 300, în mina dobrogeană care s-a 
închis lunile trecute. Altîn şi frații lui nu erau scoşi la lumină decît duminica, toată 
săptâ-miîna stăteau în mină, ca şi Soleiman, grăjdaruL nu-i aşa, Soleiman ? în cîte-o 
duminică, Soleiman le dădea pîine cumpărată din leafa lui. 

— Aşa, aşa — încuviinţă Soleiman, forțindu-se să-şi mărească ochii căutînd să 
ne distingă — şi, mai ales, să afle dincotro vorbeşte Lăscăreanu. 

— Acum, Altîn, ca şi fraţii lui, la fel de bătrîni şi aproape la fel de orbi, au 
numai duminici, trăiesc mereu sub soare, în plină lumină, peste cimpul ăsta cu 
iarbă sălbatică, încheie Lăscăreanu pe acelaşi ton egal. 

— Da, e multă iarbă, domnule inginer — zise Soleiman şi izbuti parcă să 
zimbească puţin — niciodată n-am avut parte de atita iarbă. 

Lăscăreanu luă mîinile lui Soleiman într-ale sale şi merse aşa un timp, 
urmîndu-ne, înconjurați cu toţii de animalele bătriîne. Soleiman se arăta speriat de 
gestul lui Lăscăreanu, căuta, tremurând, să-şi retragă miinile. 

— Numele întreg al lui Soleiman este Soleiman Soleiman — vorbi mai 
departe inginerul către noi. N-a avut familie, rămînea deseori şi nopţile în mină, 
lîngă Altin şi ceilalți. N-avea rude, nimic. N-avea decît amintirea unui nume de femeie 
: Neriman. Poate iubita lui, fioate o soră, care nu mai este. Cu numele de Neriman 
chema lucrurile care îi plăceau, dar cum astea nu prea erau şi nu le avea, spunea 
mereu Neriman, ca o continuă speranţă. Chema tot ce i se părea bun cu numele unei 
iluzii : Neriman. M-a întrebat o dată o femeie ti-nără şi frumoasă, venită să viziteze 
mina, cum îl cheamă pe bătrinul grăjdar: „Ultimul Soleiman” — i-am răspuns, 
şi ea a ris cristalin, a bătut fericită din palme, zicînd: „Minunat, Ultimul 
Soleiman! Ce reuşit spus! Ce inteligent eşti, domnule Lăscăreanu !' Dacă n-ar 
fi tost vorba de o femeie, aş fi pălmuit-o, mă., credeţi ? 

Soleiman izbuti să-şi scoată mîinile din palmele lui Lăscăreanu şi începu să 
tragă şi mai tare de funia lui Altîn, îndoindu-se în hainele lui groase şi păroase de 


dimie, ascunzindu-şi şi mai mult fața sub căciula înaltă şi roasă. 


40 


Se ivi, nu departe de noi, un mînz alb, rotindu-se în jurul nostru şi lărgind 
cercul pe măsură ce înaintam. 

— Cum, Soleiman, ai un mînz alb ? Nu ştiam. Lâscăreanu se desprinse de 
grup, prinse minzul şi—1 aduse spre noi.. 

— Ce alb e, ia priviţi ce ochi pătrunzători are. 

— Nu ealb,e fumuriu şi o să fie negru-fumuriu, aşa cum s-au făcut toți; e al 
lui Altîn şi al Joiei — zise Soleiman, căutîndu-ne cu ochii, şi mai speriat că a zis ceva' 
împotriva a ceea ce a spus Lăscăreanu. 

— E alb, Soleiman, zău e alb — spuse Lăscăreanu, şii-l puse alături de 
Altîn Cum îl cheamă, Soleiman ? 

— E de două săptămâni numai, după trei luni abia se pune nume la 
animale, nu-i ca la oameni, altfel e păcat. 

— Ar- trebui să mi-l dai mie — zise rizînd inginerul. Cum nu i-ai pus nume ? 
Are ochi neastimpăraţi pentru şapte nume. 

— Nu — se rugă Soleiman — nu mi-l luaţi, domnule Lăscăreanu. Altîn e 
„bătrin şi orb, şi ceilalți sînt bătrîni, n-or să mai trăiască mult. Lâsaţi-mi mînzul. O 
să se termine războiul şi poate mă primeşte cu el în mină. Dacă nu, o să trec 
granița să caut un loc ferit să ne primească. Neriman, Neriman, spuse el, pînă la 
urmă am să găsesc un loc bun pentru animalele mele. 

Lăscăreanu îşi ridică gulerul trendului de camuflaj, îşi viri mîinile în buzunare 
şi o luă tăcut înainte, dar curînd încetini pasul şi ni se alătură din nou Soleiman, cu 
animalele lui, se abătuse spre altă parte a cîmpului, şi după un timp nu-l mai 
văzurăm. 

De pe un drum depărtat, cîteva căruţe cotiră înspre noi, tăind cîmpul de-a 
dreptul prin ierburile sălbatice, traversînd cele cîteva fişii de arături aflate ici-colo. Caii 
năduşiți se opviră în dreptul nostru, şi oamenii din cele trei căruţe — nişte moşnegi 
îmbrăcaţi în pînză groasă, pătată cu dungi de praf şi sudoare — dădură bună ziua, şi, 
după ce le-am răspuns, au aşteptat să le spunem ceva, cu toate că nu ne întrebaseră 
nimic. După o vreme, unul din ei, cel din prima căruță, smuci hăţurile, caii 
porniră, dar îi opri din nou. Celelalte două căruţe făcură' aceleaşi mişcări. 

— Sintem de la munte — zise cel cu căruţa de te urmă, ferindu-şi ochii şi 
vorbind în lături, izbind cu biciul în ierburile încurcate şi lemnoase. N-aţi auzit 
pe cineva prin locurile astea care să ştie vreun lucru de regimentul 14? 

— N-am auzit, răspunse compozitorul de lieduri. Nu ştie nimeni, întoarceţi- 
vă acasă, vă prind avioanele pe cîmp. 


— Spunea cineva — zise un altul, fără grabă, deasemenea fără să ne 


41 


privească, uitîndu-se la cîmpul din fața lui — că ar şti ceva un frate de învățător şi 
nevasta lui. 

Am tăcut, nici unul dintre noi nu. ştia ce să le spună despre oamenii din 
regimentul 14. 

Oamenii cu căruțele porniră apoi, lăsînd caii să meargă la întimplare prin iarbă, 
la pas, şi să iasă singuri, în voie, la drum. 

Cînd am găsit poteca ce ducea în satul F., ne-am despărţit de Lăscăreanu, ela 
mai rămas un timp pe loc, nehotărât, şi apoi a plecat în partea unde avea de gînd să 
meargă. 

Mi-am continuat drumul cu compozitorul de lieduri şi de poeme simfonice. 
Duceam cu rîndul în spinare sacul de grîu. Ni s-a făcut foame şi am luat fiecare cîte-o 
mînă de boabe din sac şi le-am mestecat. Am plecat mai departe, soarele ardea 
puternic, şi ne-am oprit lingă o căruţă trasă la capătul unui loc cultivat cu sfeclă. Ne 
era sete. 

— Aveţi apă ? — am întrebat eu pe un bărbat şi pe-o femeie care prăşeau nu 
departe de capul locului. Bărbatul nu mi-a răspuns, dădea mai departe cu sapa 
printre cuiburile de sfeclă. Femeia mi-a făcut semn să caut sub căruţă. Am dat la o 
parte o pînză scorțoasă de sac înnegrită — şi am scos la iveală un butoi argintiu turtit, 
de vreo sută de litri. L-am aplecat, am desfăcut capacul galben şi am pus gura să 
beau. 

— Bea mai puţin — mi-a strigat bărbatul. Am 15 femei la prăşit. Stăm aici 
pînă poimiine, nu ne mai. întoarcem în sat pînă atunci. 

Butoiul era plin. Mai aveau şio damigeana plină. Ara lăsat butoiul fără să 
beau şi l-am învelit la loo 

cu pinza. 

— Bea! — zise bărbatul, furios, şi se apropie de mine, sprijinindu-se în 
sapă. 

— Du-te dracului — i-am zis, luîndu-mă după compozitorul de lieduri, care 
pornise mai departe, cu sacul în spinare. 

—  întoarce-te, să te văd mai bine la față — strigă omul după mine. 

M-am întors şi am venit la un pas de el. 

— De ce nu bei ? — zise el zimbind şi privind în pămînt. Avea obrajii laţi, 
albicioşi. 

— Apa ta miroasea benzină. A benzină albastră. Faci negoţ cu benzină 
albastră. 


Omul mă privi pieziş. Femeia se uita la mine speriată. 


42 


— Fac şi eu ce pot, e război — spuse bărbatul, tre-cîndu-şi sapa ameninţător 
dintr-o mină în alte. Dar am spălat bine butoiul, cu tărîțe şi nisip. Poţi să bei apă. 
Bea cît vrei. E apă de fintina, apă bună pentru trecătorii însetați — şi rise. 

— Cine e ăsta ? — strigai spre compozitorul de lieduri, care se oprise la o 
depărtare destul de mare de noi şi-şi aşezase sacul pe un dimb înalt, la marginea 
drumului. Cine e filozoful ăsta cu apa ? — şi arătai spre bărbatul cu faţa lată şi 
albicioasă. 

— E fratele învățătorului, îmi răspunse strigînd compozitorul de 
lieduri, şi se aşeză pe sac, în aşteptarea mea. 

Am privit spre femeia tînără, care păşea alături de fratele învățătorului. Era 
îmbrăcată într-o rochie de stambă decolorată, avea şolduri mari, late, pieptul revărsat. 
Nu se mai uita la mine, începuse să dea repede cu sapa printre rîndurile de sfeclă. 
Peste cîmp se zăreau alte femei prăşind. 

— Tu cine eşti ? — mă întrebă fratele învățătorului, închizînd prieteneşte din 
ochi. 

— Cu cît dai benzina albastră ? Omul rise, mă înjură, îmi zise „vere" şi dădu să 
mă atingă şi să mă prindă, drept împăcare, de umăr. 

Compozitorul de lieduri alergă spre noi şi-l ridică din țarină pe fratele 
învățătorului. îl lovisem bine, sub bărbie. Era mai înalt ca mine cu un rap. 

— De ce dai ? — strigă răguşit fratele învățătorului. Şi tu, preot ai fost tu, ce i- 
ai spus despre mine ? Lăutar mincinos ce eşti! Ap°i. către mine : Ce te amesteci, ce 
cauţi ? Benzina albastră, nu e a statului. Vine de laf Foggia, din Italia, chiar 
mai de departe, din America. Statul n-are benzină aşa fină. Cade pe cîmp şi ea 
nimănui. Nu e nici un ordin că ar avea cineva dreptul să ne controleze pentru 
benzină albastră. Atunci, de ce îndrăzneşti, fără nici un act, să dai în mine ? 

I-am luat sapa şi am culcat-o sub căruţă, lingă butoi şi damigeana. 

Nevasta lui, văduva factorului poştal, se oprise din prăşit şi privea nemişcată. 
Apoi a început să plingă. Celelalte femei îşi vedeau de treabă, erau destul de departe 
de noi, păreau înlemnite în aplecarea lor continuă asupra pămîntului, pe coada 
sapelor. Un copil alerga întruna prin preajma lor, jucîndu-se, mărind astfel impresia 
de nemişcare. 

— Nu te teme ele omul ăsta — spuse compozitorul de lieduri, ca să-l 
liniştească pe fratele învățătorului, arătînd spre mine. N-a venit în control pentru 
benzină albastră. Cui să-i pese acum de benzină albastră ? Cine n-are în casă benzină 
albastră ? 


— Numai tu lai adus pe ăsta pe capul meu — spuse fratele învățătorului, 


43 


prinzîndu-l pe compozitorul de lieduri de pieptul hainei negre. Cobe eşti, nu altceva, 
mi-ai cobit şi altă dată, şi de atunci mi-ai otrăvit viața. 

Compozitorul păru foarte atins de aceste învinuiri, pete roşii i se iviră pe obrajii 
supti şi ciupiţi de vărsat şi începu să vorbească repezit, agitat : 

— i-am cobit, spui? Uite, eu poate plec din sat, mi-a venit în gind să 
plec din F. pentru totdeauna, poate chiar acum mă întorc la haltă şi plec. Spui că am 
cobit şi ţi-am otrăvit viața. Dacă ţi-am spus cîndva să nu teînsori cu- 
femeia factorului poştal, n-am spus-o că aşi ştiut că o să-ţi bată oamenii străini 
în poartă să te întrebe despre morţii din regimentul 14. Doar ţi-am cîn-tat la nuntă 
apoi, cîntece de pahar, şi am vrut într-adevăr să te bucuri. N-aj avut niciodată 
tinereţe, ştiam că niciodată n-o să te bucuri cum trebuie de dragostea unei femei, dar 
ţi-am cîntat. Voiam să ai cel puţin părerea unei bucurii. Am cîntat, auzi, cîntece 
vesele la nunta ta, cînd peste tot era război şi secetă şi cînd în jur nu mai erau 
bărbaţi care să se însoare şi să petreacă. Şi ţi-am cîntat ţie. Credeam că cel puţin 
aşa pot ferici un om, căci pe nimeni altcineva n-aveam prilejul să bucur. — Lasă-l, 
nu-i mai ține predici — zisei, şi am ris. Compozitorul de lieduri mă privi cu ciudă, 
întoarse spatele şi se îndreptă spre sacul cu grîu, pe care-l lăsase mult înainte, la 
marginea drumului, pe un dim-b înalt. Dar, după cîțiva paşi, rămase dintr-o dată 
drept, pe loc, apoi se lungi cu fața în jos, în praf. Mi-am rotit privirile peste cimpia 
dintre orizonturi, întinsă într-o linişte desăvirşită, sub soarele torid: un copac 
înalt şi uscat printre ierburi, o cumpănă de fin-tină — nemişcată. O căruţă, ivită 
undeva, se opri. 

Se auziră brusc avioanele, nu se zăreau, dar zgomotul devenea din ce în ce mai 
puternic. Fratele învățătorului se aruncă printre şirurile de sfeclă, cu faţa spre mine. 
M-am lungit şi eu lingă căruţa lui, am îndepărtat sapa, care stătea, sclipind, cu 
tăişul în sus. Mişcîndu-mă să mă aşez mai bine, am atins cu creştetul ceva, care 
stătea agăţat de un suian al căruţei. Simţeam cum se clatină, deasupra capului meu. 
Am privit în sus, spre căruţă, şi am văzut atîrnată o geantă de pînză cafenie, cu 
însemnele poştei. Geanta factorului poştal din regimentul 14. Am ridicat uşor mina, 
şi am oprit-o din balansul pe care-l făcea deasupra capului meu. In geantă am 
zărit nişte frunze mari de tutun, obişnuitele frunze de tutun uscat care se fumau la 
sate, cu hirtie de ziar, în timpul războiului. Fratele învățătorului îşi ținea tutunul în 
geanta factorului. Geanta mirosea puternic a benzină. 

M-am îndepărtat de căruţă, tîrîindu-mă pe pîntece spre o" fişie de grîu năpădită 
de rapiţă înaltă, prin care păşteau cîțiva cai mici şi păroşi. Nişte păsări* cenuşii 
zburau cîte trei-patru deodată prin grîul plin de buruieni, pe măsură ce înaintam, şi 


44 


se ascundeau din nou, nu departe de mine. Zgomotul avioanelor devenise egaj de 
puternic peste tot şi rămăsese aşa, suspendat, deasupra cîmpului. Crezusem că în 
grîu caii pasc. Ajunsesem lîngă ei, nu păşteau, stăteau numai cu boturile în iarbă, 
poate numai ca să simtă puțină umbră şi umezeală Am încercat să-i izgonesc de- 
acolo, dar n-am izbutit Stăteau întruna nemişcaţi, cu boturile în jos. Văduva fac- 
torului poştal plingea, auzeam din ce în ce mai bine. Am săltat capul şi am zărit-o : 
stătea în genunchi şi se închina. Pe celelalte femei nu le-am putut zări. Am zvîr-liț cu 
tabachera spre femeia care se închina, ea a privit spre mine şi a început să plingă şi 
mai tare. Am aruncat apoi cu bolovani, pe care-i rupeam,, cu rădăcini de grîu cu tot, 
din lutul uscat şi crăpat. l-am strigat o înjurătură, făcîndu-i semne să se lipească de 
pămînt. Nu m-a ascultat sau n-a înțeles ce vreau. M-am îndreptat spre ea, 
sprijinindu-mi coatele prin rapița încurcată cu griul. Răsunară dincolo de marginea 
cîmpului bubuituri de explozii, una după alta, apoi mai multe deodată, toate la un loc. 
După aceea se făcu brusc linişte. La orizont se ridicau flăcări din ce în ce mai mari. 
Rapita mirosea iute şi înăbuşitor, tuşeam, lungit, aşa cum mă aflam, cu fața în 
pămîntul încins de secetă. Voiam să mă ridic, căci auzisem răsunînd peste cîmp o 
voce care striga ; Neriman ! Neriman! Strigătul s-a repetat, mi s-a părut - că-i vocea lui 
Soleiman şi m-am gîndit că, poate, alerga şi striga după mînzul fără nume, care fugise 
stirnit probabil de zgomotul avioanelor. 

Se auzi un huruit care se apropia, ca o rostogolire. Fratele învățătorului strigă la 
mine şi-mi arătă un avion greu, mare şi alb, care zbura destul de jos peste cîmp, tîrînd 
după el dîre de fum. Avionul era, se vede, lovit. Apoi alte avioane cu diîre groase de fum 
după ele. In loc să mă afund în rapiță, m-am sucit, aşa întins cum eram, să privesc 
spre compozitorul de lieduri. L-am zărit, se săltase pe jumătate şi alerga aplecat de 
mijloc spre sacul cu grîu, să-l ia de pe dîmbul acela înalt. Se temea, poate, să nu-i fie 
țintită provizia. Femeia nu mai plingea, dar stătea nemişcată în genunchi. Avioanele 
trecură pe deasupra noastră şi le-am simţit zgomotul călcîndu-mă. Aproape de mine 
se rostogoli prin rapiță un butoi argintiu cu benzină albastră. în rostogolire, i- 
am zărit capacul galben şi elegant scînteind în soare. Ce a urmat, n-am mai fost în 
stare să văd un timp. 

N-am ştiut ce-au făcut avioanele lovite, în cădere, cu încărcătura lor de 
explozibil, decît tîrziu, cînd s-a făcut peste tot linişte şi cînd m-am ridicat din fumul 
gros' aşternut peste cîmpul cu ierburi sălbatice. Copacul înalt şi uscat, cumpăna de 
fîntînă nu mai erau. 

Am dat roată cîmpului, să caut doi cai întregi ca să-i înham la căruţă. Şi tot 


căutînd, am dat în nişte ierburi mari şi încâlcite peste animalele oarbe ale lui 


45 


Soleiman, care se învîrteau întruna, căutîndu-se unul pe altul, căl-cînd pe funia 
despletită a lui Altîn. Am ridicat funia de jos şi am pornit. Am ajuns din nou la locurile 
cu sfeclă şi grîu şi i-am înhămat pe Altîn şi pe Joia la căruţa fratelui învățătorului. 

Femeile de pe cîmp, adunate în jurul meu, mi-au ajutat să-i ridic din praf şi să-i 
aşez în căruţă, unul lîngâ altul, pe compozitorul de lieduri şi de poeme simfonice şi pe 
văduva factorului poştal din regimentul 14., l-am acoperit cu iarbă, să nu li se vadă 
fața şi pieptul., Sacul de grîu- l-am pus la picioarele lor. Sacul era neatins, nici o 
schijă nu-l nimerise. 

M-am descoperit, am trecut înaintea lui Altîn şi a Joiei, i-am luat de dirlogi şi 
am pornit spre satul F« Femeile mergeau în urma căruței, cu sapele pe umăr, iar pe de 
lături — semenii lui Altîn şi ai Joiei. Fratele învățătorului fugise peste cîmp. Colbul de 
pe drum era tot mai gros, roţile căruței aproape că nu se mai auzeau, în față începuse 
să se zărească dunga nemişcată a unui sat. Cînd ne-am apropvat de sat, o voce de 
femeie din spatele căruței a început să cînte uscat, urmată de vocile strigate ale 
celorlalte femei : 

Ioane loane 

Gheorghe, Andrei şi Miroane, 

Nu te uiţi la vremea mea. 

Ai lăsat-o şi pe-a ta, 

Şi te duci pe Dunăre, 

Pe scîndură, bulgăre, 

Ingroşi apa şi valul, 

In urma ta creşte malul. 

în ziua în care am mai rămas în satul F., ca să mă îngrijesc, împreună cu 
femeile, de locul de veci al compozitorului de lieduri şi al văduvei factorului, fratele 
învățătorului nu s-a întors în comună. 

Am plecat din satul F., i-am părăsit pe Altîn şi pe ceilalți, printre ierburi, în 
cimp, şi am pornit să găseso una din halte, poate trece vreun tren să mă ducă undeva. 

La liziera de salcîmi (unde întilnisem, la venire, trenul de călători oprit în 
aşteptare) — am fost somat de santinele, de nişte soldați cărunţi care mi-au spus că 
nu e voie şi că trebuie să ocolesc. Nu i-am ascultat, am intrat de-a dreptul în lizieră, 
iar ei s-au făcut că nu mă văd. Printre gropile lăsate de rămăşiţele de avioane şi de 
bombele incendiare, cîțiva oameni în tunici militare ciopleau rînd pe rînd salcîmii 
doboriîți în iarbă şi pîrjoliţi de explozii. 

— Cite facem, domnule sublocotenent ? — a întrebat unul pe un ofiţer scund, 


slab, îmbrăcat în haine de doc, decolorate. 


46 


— Poftim ? — răspunse ofițerul, ducîndu-şi o mînă la ureche. 

— Câte facem ? 

— Faceţi să ajungă, încă nu s-a stabilit numărul exact al celor în cauză Restul 
de cruci le veţi transporta imediat spre celelalte puncte. 

Sublocotenentul vru să mai zică ceva, poate nu-şi aminti ce, renunţă, părăsi 
liziera şi se îndreptă spre locul unde mă îndreptam şi eu şi unde îmi aminteam că lă- 
sasem, la venire, trenul de călători. După ce traversarăm aliorul înalt, care se păstra 
neatins, gros şi cu stropi de lapte încleiat pe tulpini, trenul ne apăru în, faţă, la fel 
cum îl ştiam, nemişcat, cu ferestrele şi uşile închise, cu ' geamantane şi baloturi în 
plasele de bagaje. Sublocotenentul urcă scările unei platforme dintre vagoane, se 
aşeză pe platformă, găsi un ziar — prins nu se ştie cum în grătarele dintre tampoane 
— îl luă, îl netezi şi începu să-l citească liniştit. 

— Să trăiţi, domnule sublocotenent — se prezentă într-un suflet un sergent 
rotofei, strigînd tare —, cum facem gropile, le săpăm să fie aranjate în linie, în pătrat, 
sau romboidal, conform regulamentului ? Sau aşa, de-a valma ? 

— Nu ţi-e ruşine ? — spuse sublocotenentul, şi-i făcu semn să plece. 

Am urcat scările unei platforme şi, ajuns dincolo de taluz, am căutat cu ochii 
compartimentul pe care-l cercetasem la venire. Pălăria albă de pai, bastonul negru cu 
miner şi vîrf argintat şi şevaletul lui Petre Petrovici erau la locul lor. 

De atunci n-am mai fost prin satul F. Şi nu mi-ar fi trecut prin gînd să spun ce 
am spus mai sus dacă nu vedeam zilele astea, într-un ziar, fotografia unui factor 
poştal. Se scria că factorul poştal fotografiat e din satul F. şi că în ultimii ani ar fi 
parcurs cu bicicleta pe străzile comunei sale nu ştiu cîte mii de kilometri, împărțind 
ziare, cărți şi scrisori pe la casele oamenilor. Mă surprinsese chipul celui din 
fotografie, arăta destul de vîrstnic, comentariul din jurnal spunea că s-a căsătorit de 
curînd şi că ar fi primit cu prilejul acestui eveniment un număr atît de mare de 
felicitări şi telegrame, cum nu înregistrase în toată cariera sa de factor poştal Să fie 


factorul poştal din regimentul 14 ? 


VARĂ ŞI VISCOL 

I 

Lăsaţi-vă săniile şi femeile şi veniți 

PE FLUVIUL ÎNGHEȚAT, ZĂPADA FUSESE spulberată de crivăț. Albia rămăsese 
lucie între malurile toStedelut galben. Viscolul încetase. Păsările stăteau înfoate, într- 
un picior, risipite" pe gheața Donam, cu docurile ascunse sub aripi. De-a lungul 


malurilor, pe sub coastele rîpoase, sălciile bătrîne pocneau sec sub ger, amorțeau o 


47 


vreme, dar se auzeau alte trosnete depărtate dinspre pădurile întinse ale bălților. 
Dimineaţa mai păstra fişii subţiri de neguri la orizonturi, soarele era încă lipit, mare şi 
rotund, de buza dinspre răsărit a fluviului. Un lup a trecut pe lîngă soare, săltindu-şi 
labele peste sloiurile Dunării şi tăind cu spinarea ţepoasă şi cu coada sură discul 
galben de pe cerut- vînăt. Dintr-un loc ascuns şi neştiut se auzea înfundat, ca un ris 
ferit, măcăit de rațe pitice. Un, topor izbea rar pe undeva pe la marginile bălților — şi 
răsuna surd printre peşti în apa fluviului de sub gheaţă —, păsările de pe sticla albiei 
se mutau de pe-un picior pe altul şi-şi săltau capetele la izbiturile toporului, apoi îşi 
ciuguleau penele şi-şi vîrau din nou ciocurile sub aripă. Toporul bătea din ce în ce mai 
rar şi mai ostenit. Soarele s-a desprins de pe buza fluviului şi s-a ridicat deasupra 
convoaielor albe ale plopilor subţiri de pe maluri. Dinspre bălți au venit pilcuri 
mărunte de vrăbii, oprindu-se din loc în loc pe Dunăre, să ciugulească înşelate 
grăunțele de gheaţă care sclipeau pe dinţii sloiurilor. 

Pe creasta malului înalt dinspre cîmpie au năvălit şi s-au oprit brusc, în plin 
soare, piepturi şi capete de cai, s-au aşezat la rînd, pînă ce dunga aceea lungă şi albă 
a malului, săltată pe cerul vinăt, s-a înțesat toată de nări care aruncau abur peste 
golul de deasupra albiei. Caii se părea că au venit singuri, pînă ce s-au ivit şi cîteva 
căciuli negre, apoi basmale galbene şi roşii, semn că deasupra malului dinspre cîmp 
se opriseră şiruri de sănii. în strigăte scurte, au început să se mişte printre cai tot mai 
mulți bărbaţi, curînd se auziră şi vocile ascuţite ale femeilor şi copiilor. Dar un timp, 
de acolo n-a coborit nimeni spre fluviu. Bărbaţii întirziau în jurul cailor, le potriveau 
căpestrele pe frunţi şi pe sub bărbile păroase, ridicau braţele alergind pe dunga înaltă 
a malului, strigau la femei şi la copii să stea la locul lor în sănii în larma vocilor, cîteva 
păsări mari şi-au luat zborul de pe gheaţa fluviului, înfundindu-şi aripile cafenii cu 
zimţi albi în aerul vînăt şi nemişcat de deasupra bălților. Pe malul dinspre cîmp, 
bărbaţii au început să se stringă în grupuri, porneau aşa adunați, într-o parte şi alta, 
prin faţa cailor, căutînd parcă un loc de coborîre spre Dunăre. O voce de femeie a ţipat 
uscat : „Omule-po-muie, omule-pomule, nu pleca, n-am să te mai văd 

niciodată”. 

Alte strigăte n-au mai urmat, lumea de deasupra malului tăcea într-un fel de 
aşteptare, bărbaţii îşi izbeau braţele prin fața pieptului să şi le dezmorțească, trăgeau 
din ţigările lungi, făcute din jurnal, pînă ţisnea flacără din ele, să-şi încălzească 
buzele. 

În sfîrşit, s-a desprins dintre ei un om subţiratic, deşirat, cu căciulă albă, a 
început să coboare de pe creasta malului spre fluviu, cu mişcări lungi şi săltate, 


ajutîndu-se cu un lemn gros, mai înalt decît el, sărind cu paşi mari peste rîpile de 


48 


sub. coasta malului, ocolind tufele uscate de răchită, călcînd pe spinările trunchiu- 
rilor bătrîne de sălcii aplecate una cu pămîntul spre albie şi care aveau virfurile 
crengilor prinse sub gheaţă. 

Cîteva voci răguşite i-au strigat de sus, cînd omul ajunsese pe fluviu şi încerca 
grosimea gheții sărind cu toată greutatea pe sloiurile nemişcate. 

— Tobol, vezi dacă se poate trece. 

— Ai grijă, să nu fie vreo copcă. 

— Tobol, uită-te bine printre dinţii sloiurilor dacă sînt şuvoaie. 

Tobol — după ce a mers spre mijlocul albiei, pipăind cu tălpile locurile mai albe, 
a mai făcut cu picioarele lui lungi cîteva salturi lăsîndu-se să cadă cu zgomot — s-a 
suit pe buza unui sloi care lucea lată în soare, s-a ridicat pe vîrfuri, şi-a dat căciula pe 
ceafă, şi-a dus palmele pilnie la gură şi a strigat spre cei de sus: 

— Lăsaţi-vă săniile şi femeile şi veniți — şi, fără să-i mai aştepte pe 
ceilalți, Tobol a încălecat pe sloi, a dezlegat din sfoara prinsă de umăr cele" 
două oase de cal care-i atîrnau la şold, şi le-a pus sub tălpi, A-a ridicat în picioare 
şi, proptind în gheață lemnul lung şi gros cu cui în virf, şi-a făcut cu toată 
puterea vint spre malul celălalt, înspre pădurile bălților, lunecînd în zigzaguri repezi 
pe fişiile mai netede dintre sloiuri. 

- Tobol, păzea, că-ţi vine cocoşul! Cum s-a luat după sănii, că nu l-am 
văzut. 

De sus — de pe dunga albă a malului înalt — ţişnise în zbor, printre nările 
cailor, un cocoş mare, cu pieptul galben, şi cotcodăcea acum speriat, b|tînd cu 
ghearele şi cu aripile roşii aerul sticlos de deasupra albiei Dunării, întinzînd ciocul în 
urma lui Tobol, care luneca, frint de mijloc, de-a lungul malului celălalt, cu toată 
iuțeala, fără să se mai uite înapoi, fugea pe tălpi spre un cot al Dunării unde se 
vedeau cîțiva plopi stingheri cu cercuri albe pe toată înălțimea trunchiurilor subțiri şi 
ascuţite. 

Unul cîte unul, de pe malul cîmpului au coborit în şir spre fluviu, părăsindu-şi 
săniile şi femeile — oamenii ce întîrziaseră atîta pe lingă cai, s-au răspîndit printre 
sloiuri stîrnind mulțimea pilcurilor de păsări care s-au desfăcut în aerul gros cu' soare 
tremurîndu-l cu a-ripile lor cenușii, albe, negre, violete. Oamenii şi-au prins sub tălpi, 
aşa cum făcuse şi Tobol, oasele de cal şi, aplecaţi cu căciulile înainte, înfigeau în 
gheaţă lemnele cu cui în virf, şi lunecînd pe Dunăre făceau să zuruie albia sub fuga 
trupurilor grele. Rămîneau în urma lor inelele de abur limpede al respirației, prin care 
păsările se roteau întîrziind, bătînd pe loc din a-ripi şi din cozi. Un singur om nu se 
grăbea, ci mergea calm, în pas liniştit, nu purta băț, ci un baston înflorat cu 


49 


crestături, pe care-l învîrtea din cînd în cînd în pumn, luînd seama fiecărui cîrd de 
păsări care se ridica dintre sloiuri. Omul cu baston purta cizme înalte cu urechi, prea 
înalte pentru picioarele lui scurte, o şubă pînă la genunchi, largă, cu guler ros şi 
dezlînat, iar pe cap avea o şapcă decolorată pînă la alb. 

—  Milionarule, grăbeşte-te, că ai să fii dat dezertor, i-a strigat unul din şirurile 
de oameni risipiţi pe albie, care lunecau acum dincolo de mijlocul Dunării. Milionarul 
s-a oprit, şi-a potrivit vocea ca să dea de ştire că vrea să vorbească şi a spus cu vorbe 
rare şi aproape cîntate : 

— Merit o plimbare înainte de toate. Sintem în primul rînd oameni. Să se 
înțeleagă. 

Şi a continuat să meargă liniştit, cu mîinile la spate, tnvirtindu-şi bastonul 
înapoia cefei. 

Ceilalți lunecau repede spre cotul cu plopi al Dunării, privind înainte, aplecaţi, 
săltîndu-se din cînd în cînd de mijloc, să yadă mai bine dealul depărtat dina-poia 
pădurilor bălții, unde se zăreau liniile de fum roşcat ale unui oraş aşezat în 
amfiteatru. Dar toţi, cu toată iuţeala cu care înaintau pe albia Dunării, măreau 
ocolurile printre sloiuri — ceea ce Tobol nu făcuse —, găsind astfel vreme în fuga lor 
pe oase să se mai uite spre malul săniilor şi al femeilor. Lucru care a făcut ca de pe 
malul acela să izbucnească strigătele femeilor şi copiilor, chemări ţipate şi plînse, care 
creşteau unele din altele. Curind după asta, au început.şi caii să necheze. Cîțiva 
dintre bărbaţii care căutaseră întruna o-coluri printre sloiuri s-au strîns la un loc şi 
au strigat pe rînd la femei să întoarcă săniile spre cîmp şi să plece în sat. Lucru care 
n-a făcut decît să stirnească şi mai mult vocile ţipate de pe mal, amestecate cu ne- 
chezul cailor. Pînă cînd cei cîțiva oameni opriţi pe albie l-au chemat pe unul Gaulea 
care ajunsese întîiul după Tobol la cotul cu plopi al Dunării, unde fluviul dispărea 
între păduri : 

— Gaulea, Gaulea, întoarce-te şi spune-le tu una veselă dintr-ale tale, să 
tacă. 

Gaulea nu s-a întors de la cotul cu plopi, nu s-a uitat spre malul dinspre 
cîmpie, dar a strigat aşa, într-o parte : 

— Oameni buni, nu-i vreme de glume. Speriem lupii. 

Albia Dunării rămăsese de mult pustie, şi soarele era sus, cînd femeile 


de pe mal au întors săniile şi au plecat înapoi spre cîmpie. 


Vremea cuvintelor 


SÂ STAU GOALA PÎNA ACUM N-AM ŞTIUT vara cum trebuie. Am trecut prea 


50 


multă vreme unul pe lingă altul şi nu ne-am ştiut să fi făcut la timp dragoste. Nu te 
uita mereu în lături, n-ai grijă, locul e neumblat. Cînd veneam singură aici sub coasta 
malului mi-era frică de trunchiurile astea de salcie întinse pe pămînt. Ne mai culcăm 
o dată în iarbă, că e rece şi caldă. Pe urmă urcăm malul, ne suim în căruţă şi mergem 
înapoi în sat. Să nu fi plecat caii fără noi. Sus pe mal nu se vede decit un vițel 
de lapte, stă cu gâtul întins şi linge soarele. 

— Nu pleacă ei. Au ce paşte. E iarbă multă şi sus. 

— Mă gîndesc că peste cîteva zile pleci spre locuri de unde puţini se întorc şi 
nici nu te ştiu bine. Numele îţi e Grigore Nereju. De ce-ţi spune lumea Tobol ? Te 
cheamă ca pe plopii de la cotul Dunării de colo : plopii lui Tobol. 

— După porecla unuia din neamul nostru. Cotul Dunării se numeşte 
cotul lui Gaulea. Pe Tobol nu l-am apucat în viață şi nici eln-a avut cum să mă ştie. 
A trecui într-o iarnă Dunărea cu alți oameni, spre Do-brogea, în nouă sute 
optsprezece, cînd cu nemţii de atunci, s-au dat lupte acolo şi nu s-a mai auzit 
de el. Femeile bătrine din neamul Nerejilor ştiu toate astea, ele mi-au spus şi 
despre casa Milionarului, în care stau eu acum cu mătuşa Sofia. Domnişoară 
învățătoare, ar trebui să-ţi pui hainele, măcar pe piept, sînt mulţi ţin-ţari. Cînd au 
plecat oamenii pe gheaţă, după Tobol s-a luat cocoşul. De singur ce era. Omul n-avea 
pe nimeni acasă, îşi pierduse nevasta de vreo trei ani. Sînt poate lucruri potrivite, ca 
să nu se piardă semnele oamenilor dinainte. 

— Tot neam ţi-a fost şi Milionarul ? Şi nu v-a lăsat decit casa cu o "tindă şi cu 
o odaie ? 

— Nu mi-a fost neam. De Milionarul s-a aflat mai ' bine după plecarea de 
atunci. Se ştia atit: că ar avea globuri colorate la lămpi, purta o şapcă albă şi vara, şi 
iarna, un baston frumos cu flori, iar de vorbit vorbea cu cuvinte căutate. A plecat şi el 
spre regimentul 9 Hir-şova — pe dealul roşcat din spatele bălților. Puțin timp după ce 
au trecut Dunărea, cineva i-a prădat casa, dar n-a găsit nimic : scîndura goală şi, în 
afară de globuri, un săpun parfumat şi un frîu cu ciucuri mari de piele, cu toate că n- 
avea cal. 

— Şi sălciile astea culcate între care stăm, cum se numesc ? 

— Nu ştiu, domnişoară. 

— 1J-ai speriat. Mă gîndesc la cocoşul care a zburat după om. Ai nume de plop. 
Te cheamă Grigore Nereju şi ți se spune Tobol. Mă arde soarele prea rău. Noroc că 
trunchiul ăsta culcat de salcie de care-mi rea-zăm capul e mai mult rece. 

— Are frunzele în apă. Malul de aici de. sus dinspre cîmp, unde se vede vițelul 


de lapte şi unde am lăsat caii şi căruţa — e Malul cu sănii. 


51 


— Mă muşcă ţinţarii. Să nu plece caii. Unde mi-e rochia ? O lăsasem pe 
trunchiul ăsta de salcie, şi trunchiul e gol. Doamne, am crengi pe umeri. 

Chipul cailor şi frica păpuşarului 

CAPORALE, PARCA SE AUDE CINEVA CINTÎND dincolo de răchitele astea din 
față. Dunărea trebuie să fie aproape. Mergi înainte şi vezi cine e. Poate e vreun om. Ne 
trebuie un om, înţelegi, să aflăm spre ce fel de lume mergem. Vezi cine cîntă. 

— Nişte cai, domnule locotenent Oboga. Cai cu bărbi galbene. Şi o mlaştină 
mare, şi o barză care mă-nîncă broaşte. 

— Caporale, ai friguri. S-a auzit cîntec de om. Nu se vede încă Dunărea ? 

— Două zile mă ia, două zile mă lasă. Sînt în zilele cînd m-au lăsat frigurile. 
Dunărea nu se vede." Mlaştini, sălcii, rogoz şi berze. Uitaţi-vă şi dumneavoastră : 
cai. De aproape o jumătate de zi de cînd am plecat din Do-brogea şi de cînd mergem 
prin bălțile astea ca să a-gungem la braţul Dunării dinspre Bărăgan şi să trecem 
dincolo, în satul Glava, n-am dat de nici un om. Credeţi dumneavoastră că nu sînt 
pe aici oameni? Prea nu s-a arătat nimeni, ca să fie adevărat că n-ar fi. Doar cai 
cu bărbi galbene. Âştia nu sînt cai. Cum trecem pe lîngă ei, saltă capetele şi se uită 
lung. 

— Caporale, tu nu eşti ţăran ? 

— Nu, domnule locotenent Oboga. Sînt din Bucureşti. Am lucrat la un 
atelier de jucării. Făceam păpuşi. Am luat una şi cu mine. O am în ladă, la regiment. 
E şatenă cu ochi negri. 

— Mă rog. 

— Prea n-am întîlnit oameni de cînd mergem pe aici, şi caii ăştia singuri 
cu bărbi galbene nici măcar nu necliează, tac şi dau din cap la umbra sălciilor, cu ro- 
iuri de ţinţari în jurul lor. 

— Cai de baltă, soi prost, mărunți şi cu părul mare. Mătasea-broaştei le-a 
îngălbenit bărbile. Pasc prin apă. Fii rezonabil. Prinde doi cai de pe dimbul din 
stinga, să-i încălecăm şi să ajungem mai repede la Dunăre, că m-am săturat. Răcnită 
asta cu flori roz cît banița, în loc să miroasă, ustură. Cauţi umbră la sălcii şi 
trezeşti ținţarii la lucru. Sub plopi, zăpuşeală şi viespi. Mi-e sete, caporale. 
Vreau apă, săpun şi civilizație. Prinde doi cai mai repede. 

— N-am umblat cu cai, domnule locotenent. Poate întîlnim vreun om pe- 
aici. Nici _nu ştiu ce ne poate aştepta dincolo cînd vom ajunge în satul din 
cimp. Eu n-am fost prin locuri din astea şi acum cînd vin pentru întiia oară, merg cu 
baioneta la armă şi cu cartuşul pe ţeava. 


— Treci şi pune mina pe doi cai. Nu te feri. Sint cai blinzi. Prinde mai întîi 


52 


calul sur care vine spre noi. 

Intinde-i un pesmet de campanie. Aşa, bravo, e blind, mănîncă din palmă. Unde 
pleci, caporale, mai dă-i un pesmet, că s-a luat după tine. 

— Are ochi de om, domnule locotenent. S-a uitat la mine cu ochi de om. 

— Dă-mi mîna puţin. Arzi. Ai friguri. Imbecilii ! îl trimit din Dobrogea peste 
bălți pe locotenentul rezervist Alexandru Oboga, să treacă Dunărea şi să 
răscolească un sat, cu un caporal bolnav de friguri! Fii liniştit. Ştiu eu la ce te gîndeşti 
şi te temi. încalec eu pe calul sur. Ai văzut? Ce dracu dă din copite sărăcia asta 
? Stai puţin aici, îți prind şi dumitale unul. Ascultă, caporale, calul ăsta roib îţi 
place ? Nici barbă galbena nu prea are. E pintenog şi cu botul alb. Soarele ăsta 
de iulie ne coace, nu altceva. Urcă-te pe cal. Ţine-te bine călare. Dă-mi mie carabina, 
văd că nu mai ai putere. Spriji-nă-ţi mîinile pe coamă. Dunărea trebuie să fie 
aproape. Sînt tot mai mulţi cai prin jur. Mai încolo se vede o pădure de sălcii, şi ea 
plină cu cai liniştiţi, de toate culorile. Unde e multă culoare, nu-i pericol — spun fran- 
eezii. Scăpăm de bălțile astea, trecem pe malul dinspre Bărăgan, în Glava — piine 
caldă, pepeni reci, aşternut curat. Ai să te odihneşti acolo puţin. N-avem decît trei zile 
de patrulare. Pe urmă, înapoi la regiment. E o misiune, uşoară, nu te mai speria. O 
misiune de expectativă, în general, în momentele actuale trăim o situaţie de 
expectativă. Eşti un om inteligent, sensibil, aş spune chiar abil — nu-i nevoie de prea 
multe explicaţii între noi, nu-i aşa ? — şi de aceea te-am preferat pentru drumul 
ăsta. Scuză-mă, n-am ştiut că ai malarie, n-am fost prevenit şi nu te-am privit mai 
atent la .plecare. Nu sînt decît un simplu profesor de geografie. Dă-ţi calul mai 
încoace. Uite ce e, un lucru să fie limpede i misiunea noastră e una obişnuită, de 
patrulare, aşa cum circulă în mod curent atitea patrule. Chestiunea Ne-reju e 
doar sub titlu suplimentar Intre Constanţa şi Bărăgan mai sînt şi alte patrule, şi 
părerea mea este că Nereju n-o să vină pînă la urmă în zona pe care o parcurgem noi. 
Chiar admiţind că are să-l surprindă o patrulă — la Constanţa, să zicem —, şi patrula 
are să se spele pe miini şi are să-l facă scăpat, un lucru trebuie luat în seamă i 
Grigore Nereju n-are să fie atît de ne-realist încît să se întoarcă în Glava ca sl-l 
înhățăm noi, după ce mai înainte de a trece prin pichetele volante ale patrulelor din 
țară scăpase de* două ori cu viață : o dată cînd a părăsit tranşeele de sacrificiu 
de sub comandă germană, din Crimeia, a doua oară cînd s-a sustras pedepsei 
nemţeşti de exterminare, părăsind nordul Mării Negre şi îmbarcindu-se neidentificat 
spre Constanţa. Să recapitulăm şi să mai introducem puţină logică. întoarcerea lui 
Nereju spre ţară poate fi considerată o simplă presupunere; neidentificat, nu ? 


Apoi, ce garanţie putem avea că în timp ce somația trimisă în nemţeşte 


53 


regimentului nostru de comandamentul german de coastă de la Constanţa, pe 
motiv că trebuie să-l urmărim (dat fiind că Nereju a fost încorporat a-cum un an şi 
jumătate de regimentul nostru !) — în timp ce somaţia amintită, zic, rătăcea dată de 
colo-colo prin birourile companiilor noastre — Nereju nu era de mult prins ? Un lucru 
e ştiut : cînd se emit semnale de urmărire, se emit în toate cele patru vinturi, dar după 
îndeplinirea unei exterminări, o vreme îndelungată nu ştie secretul decît plutonul 
de execuţie — iartă-mi termenii ! Apoi, în eventualitatea că n-a fost prins Nereju, 
comandamentul german de coastă dacă nu 1-a putut intercepta, e puţin probabil ca 
noi să ajungem la un rezultat mai bun. înţelegi, nu ? Ceea ce n-au putut izbuti ei cu 
exigenţele lor recunoscute e de-a dreptul o imposibilitate pentru noi. Şi vom ţine 
seama de această imposibilitate. Avem spirit latin. Imaginaţie, talent, abilitate 
şi umor în subtext. Vive la France, vive la Rou-manie ! Iți repet, patrularea noastră 
rămîne una obişnuită, punctul ei suplimentar fiind din multe pricini în afara zonei 
noastre. Fii liniştit. Sperietura nu-i bună la boala ta. 

—- Vorbiti prea tare, domnule locotenent, şi pe aici prea nu e nimeni Domnule 
locotenent Oboga, ocoliţi rogozul de coio, sînt şav bivoli negri şi un bivol alb, dorm cu 
vrăbii pe spinări. E nămol şi se înfundă calul. 

— De data asta spui lucruri autentice. într-adevăr, sînt şase bivoli negri şi un 
bivol alb. Interesant, un bivol alb ! Dar nu sînt şase negri. Numai patru. Doi sînfi 
trunchiuri de salcie, întinse în apă. 

— Numai unul e salcie. Celălalt -paşte culcat. 

— Mă rog. E cald, sade culcat, în mlaştină e mai răcoare şi paşte frunză de 
salcie. 

— Domnule locotenent, uitați-vă în urmă. Se string caii, vin din toate părțile şi 
se țin după noi cu miînji cu tot. 

— Caută şi ei umbră, uită-te înainte, ne apropiem de o pădure deasă. 

— Dar vin şi din faţă. Doamne, aleargă spre noi îa galop, au început să 
necheze. S-au apropiat unul de altul şi galopează cu toţii încoace cu giturile întinse. 

— încă puţin, caporale. Lasă, nu le mai arunca pesmeţi. Oprim mai 
încolo la umbră şi ai să încerci să dormi puţin. 

— Sînt frumoşi, nu mă uitasem prea atent la ei* N-are rost să mă culc. 
Din sperietură a fost. Cînd am să mă întorc la atelier, am să încerc să fac cai. De la un 
timp, păpugşile îmi ieşeau la fel, le făceam pe toate şatene, cu ochi negri şi cu alune 
în bărbie. Asta se cheamă rutină, domnule locotenent, şi în meseria păpuşilor 
rutina e ruşinea păpuşarului. 

— Bineînţeles. 


54 


— Omul are citeodată necazuri. Din necaz poți scoate mult. Uitaţi-vă 
cum ne-au înconjurat caii, şi merg în pascu noi. Mă simt foarte bine, domnule 
locotenent. Spuneam de necazuri. Dar e cîte-un necaz trecător pe care-l crezi mare şi 
de netrecut, şi stai cu gîn-dul la el, şi rămii în loc. Elisabeta era şatenă, cu ochi negri 
şi cu alună la bărbie. Era uşuratică, a plecat, eu am sfinţit-o ca s-o păstrez şi am 
făcut păpuşi şatene cu ochi negri şi cu alune în bărbie, şi iar cu ochi negri şi cu alune. 
Aveţi dreptate. Ce avem noi cu oamenii, să-i chinuim peste chinul lor ? Ajungem în 
satul Glava. Nu mai am pesmeţi să le dau cailor. Ajungem, intrăm în casa 
omului, nu-l găsim, maică-sa se bucură cînd află că sîntem din acelaşi regiment 
cu băiatul ei, ea nu ştie că am venit să-l pîndim, ne dă să mîncăm şi ne găzduieşte o 
noapte. Dimineaţa ne trezim, şi tocmai cînd femeia ne turna apă să ne spălăm pe "față 
soseşte băiatul ei. Caporalul încarcă arma, pune baioneta şi. strigă la Gngore Nereju 
: „Soldat, nu trece pragul maică-tii nu intra în casă — înapoi, ai nesocotit o lege 
străină ca sa poţi trăi, ai fost condamnat în lipsă, nu mai e-xişti, nu mai eşti, 
înţelegi, iar noi, culmea, am venit sa te prindem viu". Cum vine asta? 

Elisabeta, Elisabeta. Unde sînt caii, domnule locotenent ? 

— S-au dus să bea apă. Dunărea e la doi paşi. Descăleca, culcă-te aci la umbră 
şi încearcă să dormi puţin. Eu mă duc prin jur, poate găsesc vreun om să aflu ce fel 
de sat e Glava. Se vede la malul de aici un pod umblător cu roată, e legat la un vad. 


Dormi, am să te trezesc spre seară. 


Monolog în lata fluviului 

_ NU MAI PUTEȚI SCAPĂ DE EI. DACA S-AU strîns atiţia, au să se stringă şi 
alții. Au văzut Dunărea, se învirtesc acum în aşteptare. Ii vedeţi cum dau roată în 
şiruri printre sălcii. Mult timp n-are să treacă după ce dezlegaţi podul de la vad. Şi de 
îndată ce începeţi să plutiţi, au să intre şi caii în Dunăre şi au să inoate spre malul de 
dincolo, cap lingă cap şi spinare Ungă spinare. Se ţin ca oaia după om cînd e vorba de 
drumul spre sat Dar cînd vrei să-i întorci din drum, te aleargă ei pe tine. Nu trebuia 
să-i luaţi în seamă. Au fost lepădațţi în baltă, cu vremurile astea, să se descurce sin- 
guri. Unii au fost aduşi să moară, că sînt bătrîni, cu iască la copite. Apoi, sînt iepele, 
lăsate să se puiască. Pe urmă noatenii, să crească pînă le vine timpul de ham şi plug. 
N-o să mă credeţi, dar caii care au să intre cei dintii în Dunăre, ca să se ia după pod 
înot, sînt gloabele care au fost aduse în baltă ca să-şi dea sufletul. Omul nu-i mai 
primeşte în curte, ca să nu-i pună la greu, şi ei se întorc tot spre ham cînd le sună 
ceasul. Uitaţi-vă cum aşteaptă caii bătrîni pe mal, cu barba şi cu buza în pămînt şi cu 
picioarele dinapoi în apă. Le arde copita de fierbințeala adunată pe cîmp o viață 


55 


întreagă şi îşi închipuie că au să se poată răcori. De. cînd au fost trecuţi în baltă, prea 


"HA 


des n-au mai văzut oameni pe aici de la o vreme, dar cînd văd oameni le dau roa""ă cu 
cozile. Femeile nu trec în baltă decît rar şi numai cînd mai au de lăsat o gloabă de cal 
sau o bivoliță înțărcată. Acasă în sat nu-i nutreţ, iar pe cîmp locurile sînt cum sînt, să 
nu mai vorbim. Pe malul de dincolo, caii or să ajungă înaintea dumneavoastră, dom- 
nule locotenent, au să urce coasta, şi aşa uzi, cu apa în coame şi în cozi, pornesc în 
goană, cu grămada, spre sate, şi nu se mai opresc din galop nici chiar dacă vreunul îşi 
şterge botul prin vreo lucerna sau rupe vreo foaie de porumb verde şi vede că e dulce. 
S-a mai în-timplat o dată, vara trecută, — şi greu mai sînt de adus înapoia Ce are 
domnul caporal ? E cam galben la albul ochilor 

—  Friguri. Dumneata eşti din Glava ? 

— Cam din Glava ar trebui să fiu, domnule locotenent. Caii, o parte din 
Glava, restul din alte sate, tot de dincolo, de la cîmp, mai depărtate. Glava e cam sin- 
gură pe aici. Nici şosea n-are, nici stilpi de telefon. Oamenii trăiesc după 
semne vechi, Fîntîna lui Cutare de clnd cu seceta din '880, Salcîmii Paparudelor, 
Cîmpul Cocorilor, Drumul Subțire, Călcliul Mutului. Sat singur, la stinga soare, la 
dreapta soare, în față crivăț, în spate lupi, iar noaptea, lună — cînd este. Ţi se 
întîmplă un necaz, ţi-l faci în sat, fie că eşti din partea locului, ce că ai venit ca străin, 
n-ai unde fugi, eşti încolțit, petreci necazul sau te petrece, altfel n-ai de ales decît 
câmpul sau balta, dar amîndouă sînt departe şi te prinde şi musca, şi ţinţarul din 
urmă. Şi apoi, oamenii, de atitea n.ecazuri, mai umblă cîteodată şi pe la cuțite. Din 
greşeală, dar umblă. Cam din Glava aş fi şi eu, dar de cînd mi-a luat băiatul la 
rechiziția nemților, stau la o fată a mea din Maltezi, la 30 de kilometri de Glava, cu 
toate că se spune că satele astea două ar fi vecine. Nevastă n-am, băiatul îmi mai 
rămăsese de la ea — fata am crescut-o de suflet, am avut nevoie să mă mai ajut la . 
praşilă şi la cules. Şi apoi, eu cu glăvenii nu prea mă împac. Nu zic nimic de rău. Dacă 
mergeţi în Glava — dumneavoastră m-aţi tot întrebat de Glava şi se cade să vă spun 
tot ce ştiu — poate că aveţi vreo rudă printre ei, glăvenii au rude peste tot, pînă şi în 
Transilvania, deşi se cheamă că sînt oameni de Bărăgan. Dacă aţi venit prin baltă spre 
Glava, ar însemna că veniţi de la Cernavodă — şi la Cernavodă, ştiut este, se află 
regimentul de infanterie. Eu n-am ce mă amesteca, cu mine haina militară ce treabă 
să mai aibă. Am îm-bătrinit în hainele astea de plug. Am văzut şi eu acum vreo cinci 
ani podul de fier de la Cernavodă, mă dusesem prin partea locului să fur nişte stuf ca 
să-mi învelesc casa, pe aici nu prea e bun de învelit. Am auzit că italienii au cam 
întors-o, nu mai sînt nici ei cu nemții. Se spune că şi pe la noi se trag oamenii încoace 
şi fac regimente noi. Cei tineri poate ştiu mai multe — noi, fără dinţi în gură, tăcem, le 


56 


aşteptăm vorbele. Dumneavoastră şi cu domnul caporal plecaţi adică într-un fel de 
concediu şi treceţi prin Glava, că ar fi mai de-a dreptul. Chiar aşa şi e, mai de-a 
dreptul. Eu am apucat vremea de sub nemții ceilalți, pe vremea Kaizerului. Am 
cunoscut şi eu un italian atunci, era morar prin Moldova, ne împrietenisem. Italianul 
voia să mă facă morar — dar a venit iar ordin să pornească regimentul nostru 
împotriva lui Mackensen, că pacea de atunci de la Bucureşti fusese făcută cu acte 
falşe, şi în timpul ei mă blocasa prin Moldova şi mă cam dedasem cu italianul la micul 
negoţ de făină. Pe italian l-am mai căutat ei, în 1925, cînd cu seceta lui 

Ferdinand, nu l-am mai găsit, pierduse moara, i-o luase apa, cu gramofon cu 
tot, iar el plecase din Moldova în Transilvania, la o fabrică de umflat sticle. Cernavoda 
e ceva mai aproape, podul l-am văzut, dar în oraş n-am fost. Nu sînt umblat, cum sînt 
Nerejii din Glava de pildă — eu sînt om mai nou, aşezat în sat mai târziu, om de 
adunătură, iute la gură şi ascuns la inimă. Eu zic să treceţi spre Glava înainte de 
seară, dacă se iau caii după pod să nu ajungă în sat noaptea şi să sperie eu goana lor 
femeile şi copiii. Vorbeam de Nereji, de oamenii cei mai vechi din Glava; cam despre 
ei trebuie vorbit cînd e de spus ceva despre sat. Eu am cam ris de ei cînd eram 
tînăr, că-şi ocrotesc femeile, că pun nume de om pe coaja pămîntului, la fintini, 
la copaci, la ani. Nu le scăpau neştiute nici vîrtejurile din apa Dunării, nici cum bate 
soarele cînd sună balta. Glava dacă e Glava, prin ei s-a ţinut, şi cine merge în sat, de 
ei se loveşte. Ai zice că sînt blînzi şi privesc în pămînt, dar te ştiu şi de cîte ori clipeşti. 
I-am cunoscut şi nu prea, dar din cîte-i ştiu, unde era silit un Nerej să-şi plece capul 
se ruşina' locul. Abia mai tîrziu se vedea că lucrurile ies altfel, dar de întors, nu mai 
aveai ce întoarce, cu Nerejii dacă te-ai rupt o dată, te ia apa şi degeaba dai să scapi. 
Nerejii, de neam, sînt vrinceni, oameni de munte, traşi şi opriţi de mult timp la cîmp 
cu oile — şi nu s-au mai întors la sarea lor dintii. Ei au făcut vatra Glavei, apoi au 
venit alții, din altă parte, multă vreme după Cuza, pe timpul răzmeriţelor, aici era loc 
ferit, şi cu cîmp, şi cu baltă 

— iar ceva mai încoace, alții, mai ales tineri, de data asta dunăreni, împinşi pe 
firul malului în căutare de loc, cum am fost eu la vremea mea, prin 1923, după ce se 
măsurase pămîntul şi nu mai rămăsese şi pentru noi. Din pricina celor veniți mai 
tîrziu spun oamenii despre Glava „sat de colonişti”. Dar osul satului ţine de Nerejii 
vrinceni. Lucru pe care o să-l vedeți şi dumneavoastră în trecerea pe care o faceți. 
Cam asta ar fi despre Glava. Eu nu merg într-acolo. V-am spus că am venit de la 
Maltezi să-mi caut o bivoliță pe care am lăsat-o în baltă, din primăvară. E drept că am 
trecut prin Glava, dar nu m-am oprit prea mult, am întrebat din mers cine a mai 


venit şi cine nu. Aşa ajung la ce voiam să vă întreb şi eu, pentru că sînteți de la 


57 


regimentul din Cernavodă. La regimentul ăsta au fost încorporațţi, din Glava, acum un 
an şi mai bine, Dumitru Guvei, Letca şi Grigore Nereju. Se poate să-i ştie domnul 
caporal, îl văd tî-năr ca ei. 

— Caporalul a fost încorporat abia acum o lună si jumătate, iar eu sînt 
locotenent rezervist. 

— Adevărat, domnule locotenent, alte vremuri, uitasem. Ziceam de Dumitru 
Guvei, despre el se aflase mai demult în sat că nu se mai întoarce şi că nu mai este. 
De Letca, la fel, iarăşi se ştia. De Grigore Nereju s-a aflat de două ori, o dată 
acum un an, spre toamnă, cînd mătuşă-sa Sofia a vrut să-i facă pomană, şi s-a mai 
auzit tncă o dată zilele astea, că acum chiar n-ar mai fi deloc. Va să zică, el trăise pină 
a doua oară, şi lucrul era neştiut, îmi stă în minte lucrul ăsta şi multe nu pot pricepe 
şi de aceea dau roată cu vorba. Păcat de Grigore Nereju. I se stinge spița. Era din 
spița Tobolilor, care nu mai numără în sat decit femei. Cînd ajungeţi în 
Glava întrebaţi de casa Milionarului, acolo stă mătuşă-sa Sofia. Chiar dacă n- 
aveţi de unde să-l cunoaşteţi pe Grigore Nereju, e bine să treceţi pe la ea, ea 
l-a crescut de mic-pe băiatul ăsta. Se cheamă că sînteți de la regimentul unde a fost 
şi el îmbrăcat acum un an şi mai bine — tot vara — şi e un lucru de omenie, domnule 
locotenent, să-i vedeţi ograda pe unde a călcat. Mătuşă-sa îi face astăzi sau 
tnîine pomană, aşa se vorbea în sat. Prima oară nu-i făcuse, n-o lăsase învăță- 
toarea, fată tînără, lua partea tinereţii şi nu voia săcreadăcă unom ca 
Grigore Nereju s-ar putea pierde. Dar pe urmă învăţătoarea a plecat din sat, 
cine ştie unde, ţinea la dulceaţa anilor şi nu vroia să-i stea umbra şi să i-o albească 
viscolul. Acum a venit altă învăţătoare în sat, tot tînără şi asta, sade în casa 
unde a stat şi cealaltă, treceţi şi pe la ea, ştiu că are chinină. Dar pe Sofia n-o ocoliți. 
A pus bulgur la fiert pentru pomană şi se sfătuia cu femeile dacă să-i facă priveghi lui 
Grigore, sau să nu-i facă. Să aprindă focurile noao-tea în curte pentru pomenirea lui 
Grigore, sau să nu le aprindă. Pentru că, vedeţi, domnule locotenent, ar în- 
semna să facă priveghiul pe gol, adică să priveghească un decedat care nu e în casă. 
La Nereji priveghiul e cu socoteală, lucru frumos, mai mult o sărbătoare pentru 
curajul celor vii. Aprind focurile noaptea în' curte, vin bătrinii cu măşti de pe lumea 
cealaltă, să ceară sufletul celui sfirşit. Mai mult un fel de cîntece vechi şi de ghicitori 
din alte vremi decît bocete şi văicăreli. La priveghi e greu să dezlegi lucrurile dacă 
nu ştii puţin spiţele Nerejilor şi lauda lor de oameni care au mutat muntele la 
cimp. Şi dacă le ştii spițele, te uiţi mirat şi înapoi, şi înainte în timp — şi vezi că ei sint 
dincolo de vreme, şi uşor nimeni n-a putut să-i doboare. Poate că numai Grigore s-a 


dus uşor, dar ştie cineva dacă s-a lăsat aşa uşor ? Mai ales că a trăit pînă a doua 


58 


oară, după ce lumea crezuse aproape un an de zile că nu mai este. Aseară abia au 
aflat, şi glăvenii că Grigore mai trăise şi peste vestea dintii. Aseară a venit, adică, în 
Glava plutonierul de la postul Chirana — Glava n-are post — a vorbit cu Sofia pe 
ocolite şi a plecat. Dar sergentul cu care venise plutonierul şi care nu era de la post 
rămăsese în timpul ăsta pe o uliţă şi ceruse cuiva peste gard o cană de apă, a băut, şi 
cînd s-a şters la gură a zis : „Vedeţi că am cam aflat la postul din Chirana că 
Nereju din satul vostru a fost condamnat de nemți pentru trădare acum vreo 
săptămînă, două. L-a prins o patrulă într-un tren la Medgidia, cînd venea încoace, şi 
l-a predat la Constanţa. Dumnezeu să-l ierte. Nu m-aţi văzut, nu m-aţi auzit.” 
Plutonierul îi spusese Sofiei pe ocolite cam acelaşi lucru. Plutonierul a plecat spre 
Chirana, sergentul în altă parte, el nu era jandarm, era teterist. Să fi încercat Grigore 
să vină spre casă, chiar pedepsit cum era ? Se prea poate, v-am spus, Glava e loc ferit, 
între cîmp şi baltă. Bine e să treceţi pe la Sofia, femeie tare şi asta, Nerejă ce ţine de 
răbojul vechi; ea-l făcuse om pe Grigore. Pe Grigore îl ştiu de cînd era mic. Taică-său 
— un Tobol ca spiță — s-a pierdut într-un zăpor, cu oi cu tot, prin '22, era un om 
cam moale de vină şi cu vorba întirziată ; prin el, neamul cu părul negru al Nerejilor a 
început să se amestece, se însurase cu o femeie de baltă cu părul galben — îl furase 
ea pe el din aşternut — şi se credea că spița Tobolilor are să se depărteze de Nereji şi 
are să-şi schimbe sarea şi apa. Dar s-a născut Grigore şi s-a arătat om cu dinții tari şi 
ca Nerej, şi ca om de cîmp, şi ca om de baltă. Cu toate că părea cam sfios şi cu gîndul 
dus. Se cam uitau cucoanele după el. Singele pentru dragoste, de la maică-sa cu pârul 
galben îl moştenise. După zăpor, maică-sa 1-a lăsat de mic-Sofiei, în casa Milionarului, 
şi ea a plecat după un vapo-rean cu mustăţi lungi care cînta din solz de peşte ca toate 
păsările. „Parmac — îi zicea femeia cu părul galben va-poreanului, aşa îl chema, Voicu 
Parmac —, ia cîntă tu ca mierla." Voicu o amăgea spre vapor, n-a cîntat ca mierla, 
ridea cu solzul între buze şi-i cînta altfel de glasuri, ca mierla i-a zis abia pe vapor, 
cînd a dat drumul la motoare şi s-au dus, pe unde s-or fi dus, că nimeni nu le mai ştie 


urma. P' tatăl hr Grigore îl luase apa. Pe maică-sa, tot apa. 


La curtea ospățului 

ÎNTR-O PIJAMA ALBA, LOCOTENENTUL Alecsandru Oboga apăruse în cadrul 
unei ferestre deschise larg, prinsese o oglindă de minerul cercevelei şi-şi săpunea cu 
atenţie barba neagră, privind cu repeziciune din cînd în cînd spre mişcarea din ce în 
ce mai agitată a femeilor,, copiilor şi bătrinilor adunaţi prin curţile alăturate. Fereastra 
era destul de înaltă — şi Oboga avea sub privirile sale iuți casele şi curţile vecine, 


nescâpîndu-i mai ales casa cea mai apropiată, a Milionarului, spre care gravita toată 


59 


această agitaţie tăcută a mulţimii care trecuse din uliţe în curţi, se împărțise fără rost 
în grupuri răzlețe, se adunase iar, ca să se împrăştie din nou pe ulite, pentru ca pînă 
la urmă bărbaţii să se apropie din nou, să-şi sprijine coatele pe garduri şi să se 
întrebe dacă are să plouă sau nu Pe cînd femeile, cu basmalele legate peste gură, cu 
faţa descoperită doar la ochi şi în jurul nărilor, stăteau cu manile la piept, aşezate pe 
marginea şanțurilor, şi priveau nemişcate spre casa Milionarului, de unde ieşea şi intra 
întruna bătrina Sofia, ocupată să aprindă focul în curte, să pună un cazan cu apă la 
fiert, să răstoarne în apă, dintr-un sac, nişte grîu, să taie un dovleac măre cu toporul, 
în felii, şi să culce bucăţile galbene în jarul de sub cazan, să aprindă alt foc, mai spre 
fundul curţii, unde se afla un cuptor săpat sub pămînt. In sfirşit, să care din casă in 
curte scaune rotunde şi scunde, vreo şase, o masă la fel de rotundă şi de scundă, apoi 
o căpistere cu cocă de pîine pe care a dus-o spre focul de la cuptor, a învelit-o cu 
şorțul gros de cînepă, desprins de la mijloc. 

— Nu cumva mai ai, nevoie de scaune? — i-a spus Sofiei unul din bărbaţii care 
stăteau cu' coatele pe gard şi vorbeau cu glas tare despre vremi 

— Aş cam avea nevoie 

Femeile s-au ridicat de pe marginile'şanţurilor, au dispărut prin curţile 
apropiate şi — urmate de copii îmbrăcați în cămăşi pînă la genunchi — s-au întors 
încărcate de scaune şi mese rotunde, au intrat, îngrămădin-du-se pe poartă, în curtea 
Milionarului, au rînduit lucrurile pe lingă gard, apoi s-au aşezat în iarbă, în jurul celor 
două focuri, şi au rămas nemişcate, cu braţele la piept, privind aburii cazanului şi 
alergătura dintre uşa casei şi ograda mâtuşii Sofia. 

Locotenentul Alexandru Oboga stătea la fereastră în plin soare, în pijamaua 
albă, trecea briciul cu grijă peste clăbuc, aplecat spre oglindă, potrivind din cînd în 
cînd oglinda ca sâ cuprindă mereu alt colț al curții Milionarului unde începuseră să 
intre şi bărbaţii vîrstnici, care întirziaseră cu coatele pe garduri şi se aşezau acum 
unul cîte unul, care pe dunga prispei, care pe iarba mare din spatele casei. Tot 
mişcînd oglinda, locotenentul Alexandru Oboga îl surprinse în lumea adunată în 
curtea Milionarului şi pe caporal, îl descoperi cum stătea lungit pe pîntece într-un colţ 
al ogrăzii, sub un nuc, lingă o căruţă cu roţi ruginite, înconjurat de copii, şi cum le 
făcea acestora jucării din tulpini şi din mătase de porumb. Locotenentul potrivi mai 
bine oglinda, ca să-l prindă în cadru în întregime pe caporal — şi-i zări carabina cum 
îi stă lungită de-a lungul trupului. Oboga, cu o mişcare a unui deget de la mina 
stingă, atinse rama oglinzii ca să înlăture brusc imaginea, dar în acelaşi timp mina 
dreaptă a scăpat uşor briciul, care-i răni vîrful urechii, şi un fir subţire, roşu a început 
să i se prelingă pe gît Lîngă Alexandru Oboga a venit dinăuntrul odăii, spre fereastra 


60 


deschisă, o femeie îmbrăcată într-un capot galben cu flori albastre ; avea braţele-albe, 
cărnoase, o faţă rotundă, cu ochi mici, negri şi puţin saşii, iar sprînce-nele mari şi 
groase. Purta un coc înalt, din cozi împletite deasupra capului. Femeia a tamponat cu 
un prosop virful urechii lui Oboga, oprind şuviţa roşie, care-şi trecuse dunga subţire 
prin clăbucul alb. Apoi i-a turnat locotenentului, care se aplecase peste pervaz, apă în 
palme, dintr-o sticlă lungă care purta o etichetă veche de lichior. 

— Sînteţi mereu superbă şi unică, domnişoară învăţătoare, superbă şi 
deconcertantă — îi spunea Oboga femeii în capot galben, cu coc înalt şi negru 
deasupra capului — îmi păreţi mereu tulburată şi tulburătoare. Oboga rise, îşi plecă 
faţa şi gitul în apa din palme, femeia îi turnă iarăşi din sticla cu etichetă veche de li- 
chior, pînă ce obrajii locotenentului au rămas curațţi şi proaspeţi. Oboga simţi în nări 
miros dulce şi greu de dovleac copt, de piine caldă, privi din nou spre curtea 
Milionarului, zări femeile în cercuri nemişcate în jurul cazanului şi cuptorului, privi 
spre oamenii de pe prispă care fumau în tăcere — şi observă, fără să ştie cum, că are 
nasturele de sus de la bluza pijamalei albe descheiat şi că i se vede în soare pieptul 
arcuit şi păros — spuse „seuză-mă, domnişoară”, şi cu gesturi repezi 
şi-a încheiat nasturele, şi-a ridicat gulerul pijamalei, adunindu-l ca într-o senzaţie de 
frig în jurul gîtului şi peste urechea care-i singerase mai înainte. Fără să mai 
folosească oglinda, privea direct spre curtea Milionarului, şi văzu doi oameni înalți 
intrînd pe poartă şi în-dreptindu-se spre focul de la cuptor, aveau pevumăr cîte-o oaie 
întreagă proaspăt jupuită, cu măruntaiele curățate şi legate în inele de picioarele 
dinapoi. O femeie din cercul de la cuptor a strigat la Sofia, care se afla la celălalt foc, 
unde cu o mînă întorcea pe jar feliile de dovleac, iar cu cealaltă învîrtea lingura în 
griul care fierbea în cazan : 

— Dadă Sofia, jau venit oamenii cu bătălii să-i frigă. Adu din casă sarea, 
untdelemnul şi oţetul. 

Sofia a alergat în casă, în timp ce oamenii au răsturnat de pe umeri bătălii graşi 
pe două scîinduri late, pe care o femeie le desprinsese din laturile căruţei cu roți 
ruginite de sub nuc — unde caporalul continua să cioplească şi să încheie jucării din 
tulpini de mătase de porumb şi să le întindă copiilor. 

— Nu atingețţi cu cuțitul morcovii galbeni, mărarul verde, ardeii graşi, urda albă 
şi pătlăgelele roşii şi nu amestecați ouăle cu boabe de porumb de lapte, pînă 
nu picurăm untdelemn în focuri, spuse o femeie către altele care răsturnaseră din 
şorțurile de cînepă pe iarbă grămezi de legume, iar din nişte traiste scoseseră ştiuleți 
de porumb de lapte, vase de lut cu ouă, cu urdă, şi se pregăteau de lucru. 


Sofia s-a întors din casă, a trecut pe la primul foc, unde aburea griul în cazan şi 


61 


se cocea dovleacul pe jar, a turnat dintr-o sticlă peste cărbunii aprinşi picături de 
untdelemn. între sticlă şi jar s-au aprins în aer boabe de flăcări. Sofia a trecut apoi 
spre celălalt foc de la Cuptor, unde se strînseseră mai toate femeile şi unde se aflau 
cărjisterea cu cocă şi cei doi batali culcaţi pe spinările late de seu — şi a turnat şi 
peste flăcările de aici boabe de untdelemn. Apoi, ajutată de două fete tinere, a întors 
bătălii cu spinările late în sus, şi după ce a sfă-rimat un "bulgăr de sare vinătă a 
început să frece cu untdelemn, sare şi oțet trupurile animalelor, ce stăteau 

cu boturile şi cu limbile roşii spre grămezile de morcovi, de ceapă, de mărar. Celelalte 
femei începuseră să toece măruntaiele pe o scîndură adusă tot de la căruţă, pe care o 
spălaseră cu apă fiartă — apoi au tocat morcovii, ceapa, roşiile, mărarul, şi după ce le- 
au amestecat pe toate cu ouă bătute, cu urdă şi boabe de porumb de lapte le-au virit 
în pîntecele deschise ale batalilor, pe care le-au cusut apoi cu coajă de cînepă verde. 
Tot cu cînepă au legat foile verzi de ştiuleți de porumb, muiate în seu fierbinte, cu 
care înveliseră trupurile batalilor. Alte femei goleau cuptorul de cărbuni şi 
aruncau pe cărămizile încinse dinăuntru bulgări mici de cocă împletită. Au 
astupat gura cuptorului cu o tablă care tremura sub dogoarea dinăuntru şi pocnea 
sub aburul care scăpa în şuvoaie pe la marginile cuptorului o dată cu mirosul tare de 
pîine. Cu o lopată de lemn — miînuită cu mişcări scurte — o femeie grasă, aproape 
rotundă, cu fața şiroind de căldură, scotea ciorchini de piini mici rumenite, care 
săltau o clipă în aer de pe lopată şi se culcau apoi în rînduri dese pe nişte pinze albe 
de in, întinse pe iarbă, pînă cînd alte piînze veneau să se aştearnă peste piîini ca să le 
oprească în coajă şi în miez aburul şi mirosul. Se înserase, locotenentul Alexandru 
Oboga venise iar la fereastră, se îmbrăcase, îşi vira acum braţele pe minecile tunicii, 
pe care i-o ţinea învăţătoarea în capot galben. îl strigă pe caporal, spunîndu-i : 

— Domnişoara învăţătoare te întreabă cum te simţi după chinină şi dacă nu vrei 
să mănînci ceva, n-ai mâncat cum trebuie de aproape două zile. îți pregăteşte ceva să 
guşti măcar. Vino puţin aici acasă la dînsa. 

Caporalul s-a ridicat de lîngă căruţa de sub nuc, a împărțit jucăriile la copii, şi-a 
luat carabina şi rucsacul, a traversat curtea Milionarului dînd bună ziua într-o parte şi 
în alta spre lumea care se -strîngea tot mai numeroasă în jurul cuptorului, unde doi 
oameni împingeau de pe scîndurile cu sare, cu cozile a două furci, bătălii cu pîntecele 
grele de bunătăţile pămîntului strînse de pe la casele satului. Caporalul, după ce a 
ocolit cuptorul cu batali, s-a îndreptat spre colțul apropiat al curţii, a deschis poarta 
ce dădea spre casa învățătoarei şi a mers pînă sub fereastra deschisă. S-a oprit şi a 
zis, clipind obosit spre pervazul înalt, unde învăţătoarea şi Alexandru Oboga îl 
aşteptau ; 


62 


— Domnişoară învățătoare, vreau să vă fac un cadou ,şi nu ştiu cum să vi-l 
prezint. E drept că-i spusesem domnului locotenent că am păpuşa în ladă la regiment, 
dar o luasem cu mine în rucsac. 

Învăţătoarea s-a aplecat peste pervaz şi a primit din mîinile caporalului o 
păpuşă şatenă cu ochi negri. 

— E o frumuseţe. Cum o cheamă ? 

— Daţi-i dumneavoastră un nume. Locotenentul s-a depărtat de la fereastră, s- 
a întors 

cu spatele şi şi-a aprins o ţigară. 

— O, dă-mi şi un cal, domnule caporal — a strigat veselă învăţătoarea bătind 
din palme. Alexandre, priveşte ce cai frumoşi are în rucsac. 

Oboga s-a întors brusc, a privit peste pervaz, cu faţa încruntată, spre rucsacul 
deschis, unde caporalul, cu mişcări stingace, căuta să aşeze şi să ferească unul de 
altul cîţiva cai din tulpini crude, cu coame şi cozi din mătase de porumb. 

— Dacă ar vrea domnul caporal să ne dea o mină de ajutor să luăm de pe foc 
cazanul cu bulgur. Şi să facem din pepeni verzi cîteva felinare pentru priveghi, că s-a 
lăsat seara de tot, şi peste cîteva ceasuri or să pice în curte bătrinii de pe tărimul 
celălalt, să ne întrebe ce-i de întrebat. 

Venise unul din oamenii care purtaseră mai înainte pe umeri bătălii în curtea 
Milionarului; vorbise, şi rămăsese pe sub fereastră, răsucindu-şi pălăria veche în 

miîini. 

— Ce înseamnă asta bulgur ? — întrebă locotenentul, cu voce uscată, 
scuturind de cîteva ori scrumul pe pervaz şi stringîndu-l apoi încet cu dunga palmei. 

— Griu spart mare, la piatră. Bulgur, aşa-i spunem. Bun ar fi fost orezul, dar 
nu e. Pomenirea trebuie făcută — şi cu batal fript, bulgurul e bun. Colivă nu prea fa- 
cem. Alte obiceiuri. Pentru dumneavoastră, domnule locotenent, verişoară-mea 
Sofia are să caute un pui pe undeva. Se cheamă că sînteţi din regimentul de unde e 
şi domnul caporal şi unde a fost şi Grigore. Lucru care trebuie omenit. Tot e seară, în 
patrulare pe cîmp nu mai plecaţi, aţi fost toată ziua. Mai avea Sofia vreo dqj pui, dar i- 
a dat cu vreo două, trei zile în urmă plutonierului de la Chirana, cînd ne-a spus 
despre Grigore că l-au prins la Medgidia şi l-au dus să nu mai fie. 

— Pe care-l vreţi, domnişoară învăţătoare? Calul ăsta cu coamă roşcată, 
sau vreți unul cu coamă galbenă ? Să vă dau doi cai, pînă plecăm de aici mai am timp 
să fac şi alții. 

— Cine v-a spus să-mi frigeți pui? Unde e plutonierul ? — a început să 
strige locotenentul Oboga, izbind cu pumnul în pervaz şi cu intenţia de a-l face pe 


63 


caporal să tacă. 

— Plutonierul e tocmai la Chirana, domnule locotenent, 'răspunde omul privind 
în pămînt. 

— Cum e la Chirana ? Caporale, închide rucsacul, în-cheie-te la veston şi pune- 
ți boneta pe cap ! Facem mili-tărie, trebuie adus plutonierul. Cu pui cu tot! Canalia ! 
Fă rost de un om să plece numaidecit la Chirana şi să-l aducă în Glava. Avea datoria 
să treacă zilele astea pe aici, e zona lui, de cînd patrulăm pe cîmp şi în jurul Glavei 
nu l-am văzut. Nu-i treaba mea, locotenent re-zervist şi profesor de geografie, să 
mărşăluiesc prin Bărăgan, în timp ce el face şantaj, oferă veşti tragice, în schimbul 
puilor ! "Să fie adus imediat plutonierul ! Miine îmi închei patrularea şi trebuie să văd 
ce hram poartă şi a mai purtat pe aici ! 

— N-avem cu ce merge pînă la Chirana, domnule locotenent — vorbi 
omul privind mai departe în pămînt şi punîndu-şi pălăria pe cap în semn că nu-i 
convine vocea răstită a lui Oboga. Vrem să facem şi noi pomenirea în linişte. 
Chirana e departe la 30 kilometri de aici. Cine o să meargă tocmai acum ? V-am 
spus, peste vreo două ceasuri vin bătrinii de pe lumea cealaltă. Şi apoi, cai n-avem 
să trimitem om la Chirana. 

— Cum n-aveţi cai? Unde sint caii, caporale ? începu să strige 
locotenentul, dar se opri brusc, scăzind vocea: Am văzut caii venind spre sat, 
seara trecută, cînd am trecut pe malul de dincoace. 

— N-au venit caii, domnule locotenent, spuse cu voce aspră omul, scoţindu-şi 
însă pălăria, ca să mai dreagă din asprimea glasului. Ni i-au prins paznicii de la conac 
j în lucerna de la movile, că pămîntul nu e al nostru, trăim 1 tot pe afară, şi ni i-a 
închis La obor. Trebuie să plătim fispaşă. Şi caii ni-i viră între lemne, de vii. Noi i- 
am. spus primarului, el s-a dus la conac, e departe conacul de aici, dar de făcut, n-a 
putut face nimic. Spune că | mai întîi să stringem secara de pe moşie şi grîul, şi pe 1 
urmă să îndrăznim să cerem caii. 

— Unde e primarul ? Ce-i lumea asta, caporale ? Să fim de fier, sau de cîrpă ? 
Chemaţi-l pe primar. Şi să nu se taie nici un pui! 

În faţa ferestrei se strînseseră femei, cîţiva bătrîni; după un timp îşi făcu loc cu 
coatele şi un om mărunt, cu fălci mari, cu mustaţa tăiată scurt, negricios, cu pi- 
cioarele goale, într-o cămaşă de doc maro, cu un brîu roşu încins peste pantaloni 
bufanţi, legaţi la glezne cu sfori. 

— Dumnealui e primarul. 

— Vin de la cîmp, de la secară, nu vă supăraţi dacă sînt îmbrăcat aşa, am fost 


chemat acolo să fac un pro-ces-verbal, oamenii ăştia nu vor să. înţeleagă, spuse pri- 


64 


marul repede, văzîindu-l pe locotenent că-i măsoară cu silă de la fereastră 
îmbrăcămintea pestriță, neîngrijită, şi picioarele goale, aşa cum erau. Altfel, am şi 
eu lucruri, domnule locotenent, şi ştiu să mă port. 

— Cine te-a întrebat despre lucrurile pe care le ai ? 

Se auziră cîteva risete prin lumea adunată în jurul ferestrei. Oboga îmblinzi 
tonul în favoarea primarului : 

— Am auzit că au fost închişi caii oamenilor. Nu mă interesează pe 
mine, nu-i treaba mea să ciobănesc satul Glava. Ştiu că dumneata ai intervenit la 
conac, e doar satul pe care-l conduci. Am nevoie să fie adus aici plutonierul de la 
Chirana, în ceea ce mă priveşte, mîine închei patrularea şi trebuie să-l văd măcar 
la plecare. 

— Nici zahărul nu ni l-a dat, domnule locotenent — strigară cîteva 
femei care se apropiaseră şi mai mult de fereastră. 

— Care zahăr ? întrebă Oboga, cu tonul nedumerii, eu o faţă naivă. 

— Ni se dă prin primărie, la văduve, o raţie de "două sute de grame de zahăr pe 
lună, cu plată. 

— N-a mai venit raţia de zahăr de cinci luni, domnule locotenent, Glava e 
ştearsă de pe tabel, nu mai figurează — a strigat primarul, ridicînd mîinile şi gesti- 
culînd înspre femei. Iar cu caii, le-am spus, au fost închişi pentru secară, nu 
pentru lucerna. Nu intraseră decit cîțiva în lucerna, pe la marginea pămîntului, 
cînd treceau în goană, dar paznicii i-au prins pe toţi şi i-au închis. Pentru că 
putrezeşte secara şi griul pe care le aveţi în dijmă pe pămîntul altuia. Treaba voastră. 
Eu nu păzesc nici moşia, dar nici caii lor nu-i păzesc, dom-oule locotenent. Nu-mi 
mai ridicaţi satul ăsta în cap, dumneavoastră plecaţi şi eu rămîn cu ei. Âştia-s 
păgîni, se închină la soare. 

— Nici vorbă că dumneata ai toată competenţa, şi eu, chiar dacă aş vrea să 
te sprijin, n-am căderea. Regret că nu te pot ajuta — spuse Oboga dînd trist din miini, 
în tăcerea care se lăsase în lumea de sub fereastră. 

Primarul voi să spună ceva, dar nu ştiu ce, privi în jur, dar nimeni nu se uita la 
el — şi atunci aşteptă din partea locotenentului să fie luat în seamă. Dar Oboga se 
depărtase înăuntrul odăii şi cînd se întoarse avea în miini o farfurioară cu dulceaţă de 
zarzăre, din care începu să guste cu o linguriţă de argint. Învăţătoarea în capot galben 
îi aduse un pahar cu apă ; Oboga mulțumi înclinîndu-se, bău — şi după ce femeia cu 
coc dispăru tn interiorul odăii cu farfurioara şi paharul, locotenentul se adresă 
curtenitor primarului : 


— Alcui e docarul alb cu roți cauciucate oprit pe uliţa de colo ? Fa-mi un 


65 


serviciu, împrumută-l şi adu-l pe plutonier de la Chirana. Mai stau în Glava pînă 
mîine ; dacă se va ivi prilejul să te ajut cu ceva, am să încerc, în limita competenţei 
mele. 

— Al meu e docarul, domnule locotenent, spuse primarul, privi cu fereală în 
jur, apropiindu-se de fereastră, Şi-i zise lui Oboga cu voce înceată : 

— Domnule locotenent, plutonierul nu mai e la Oh£&-rana. A plecat ieri să 
predea la gara Feteşti doi soldați dezertori prinşi de o patrulă pe drumul subţire, dar 
cînd s-a întors seara, nu se ştie cine l-a doboriît pe €împui Cocorilor. A fost dus la 
spital, degeaba mă duc la Chirana. 

Locotenentul se depărta din nou de fereastră, se întoarse apoi, calm,- îşi pusese 
cascheta pe cap, îşi privi ceasul şi căută cu ochii în mulțimea adunată pe omul care-l 
chemase la priveghi. 

— Oborul cu cai e în spatele primăriei 1 Să dea drumul la cai ! — strigară 
citeva femei. 

Locotenentul nu-l mai privi pe primar, şi pentru că nu-l zărise pe omul cu 
priveghiul, pe care-l căutase, închise fereastra şi trase perdelele. 

Primarul a continuat să se uite cu ochi mari spre locul unde fusese 
locotenentul, apoi privi în jur spre femeile care stăteau țepene şi mute. îl zări şi pe 
capo--ral, aşezat jos pe iarbă, sub fereastră, îşi cuprinsese" fluierele picioarelor cu 
brațele şi-şi sprijinise bărbia pe genunchi. Carabina era mai încolo, singură, culcată 
lîngă;-s zid. Din curtea Milionarului venea miros tare de batal fript şi de flacără de 
luminare. Printre crengile nucului clipeau felinare din pepeni verzi cu luminări 
înăuntru. Se înnopta, şi toată lumea ştia că în curtea Nerejilor aveau să sosească 
curînd bătrinii de pe lumea cealaltă. Primarul găsi un loc printre şirurile de femei 
strînse sub fereastră, plecă fără să se mai uite în urmă, se sui în docarul alb şi biciui 


caii. 


Măşti fără oameni 

CELE TREI FOCURI DE PRIVEGHI APRINSE IN mijlocul ogrăzii ardeau înalte, 
luminînd cercurile de mese mici şi rotunde din jur, pe care erau aşezate vasele cu 
bulgur, colacii şi feliile de dovleac copt. Obrajii oamenilor se iveau roşii cînd se 
aplecau să ia cîte ceva, iar cînd fetele care înteţeau focul măreau flăcările cu alte 
crengi, apăreau în lumină şi colțurile mai depărtate ale curții, oamenii aşezaţi pe 
iarbă, şub nuc sau pe prispa casei. Din cînd în cînd se distingea şi ulița, unde cîţiva 
din caii scoşi de la obor se mişcau şi întîrziau pe lîngă garduri, păscînd lacomi iarba 


din şanţuri. Prin faţa focurilor de priveghi treceau într-una Sofia şi cîteva femei, 


66 


împărțind străchini şi dovleac celor care nu primiseră încă. Prin grupurile răzlețe 
de bărbaţi virstnici, care stăteau în picioare mai pe la margini, se mişca la distanţe 
mari cîte-o sticlă de ţuică galbenă de corcoduşe, care trecea din mină-n mînă. 
Printre cei care luaseră loc în primul rînd de mese se zărea din cînd în cînd, sub 
pilpîirea focurilor, locotenentul Alexandru Oboga, care mînca un copan de pui, 
atent să asculte vorbele gălăgioase ale celui de alături, un om uscăţiv şi cu gesturi 
repezite, ce-şi sublinia replicile cu : „asta, domnule căpitan, v-o spune Ilie 

Stroiescu”. In şir cu Alexandru Oboga şi cu uscăţivul şi gălăgiosul Ilie Stroiescu se 
afla învăţătoarea, acum se putea observa căera o femeie mărunțţică şi 
neîndemînatică ; apoi cei doi oameni care aduseseră bătălii în timpul zilei şi care nu 
se atingeau de mîncare, după aceea un lăutar bătrîn şi pleşuv care mînca cu 
arcuşul în mînă şi cu vioara pe genunchi; în sfîrşit un om care-şi ţinea palmele, cu 
degetele îngălbenite de tutun, pe o carte groasă, poate paracliserul, Iar alături de el 
— un om masiv în anteriu şi atît de înalt, încît nu i se vedea fața rotundă, mare, cu 
ochi albaştri, barba lungă, căruntă şi unsă, decît cînd fetele aruncau crengi în 
focuri, îi rămîneau mereu în lumină numai mîinile mari şi albe, care ridicau bucăţi 
grase de batal, ce dispăreau la răstimpuri egale, urmate din cînd în cînd de un oftat 
gros : „Of, viață amărită 1" Tare nu vorbea decît Ilie Stroiescu, iar cînd se auzea din 
curte vreo altă voce spunînd ceva, Stroiescu se grăbea, ridi-cîndu-se în picioare, să 
lămurească el răspunsul. Sofia, cu paşi grei şi obosiţi, trecea mereu prin dreptul 
lui Oboga, voia să-i mai lase cîte ceva, dar nu îndrăznea, şi cînd, în sfîrşit, izbuti să-l 
întrebe : „Unde e domnul caporal ?" îi puse cu teamă pe masă o sticlă de ţuică de 
corcoduşe. Oboga ştiuse să facă loc îndrăznelii ei, întrebînd-o puţin mai înainte 
dacă nu e timpul să se aşeze şi ea, şi îi făause loc, ridicîndu-se, dar după 

ce a lăsat sticla, Sofia a plecat repede în altă parte, în care timp locotenentul 
surprinse, la flăcările din nou înteţite de fete, chipul rotund şi naiv, ochii albaştri 
şi barba revărsată pe piept a omuiui în anteriu ce se afla exact în faţa lui pe linia 
cercului de mese din jarul flăcărilor. Oboga îl întrebă pe Ilie Stroiescu dacă 
poate schimba locul o vreme cu dascălul, pentru că vrea să-l cunoască pe preot. 
Stroiescu îi răspunse destul de tare 1 „Preotul nu aude, domnule căpitan, şi nici de 
văzut nu vede bine, a închis cărțile de mult. Slujbele le face mai mult dascălul, dar 
cu el mare lucru n-aveţi ce vorbi, dascălul ţine mai mult obiceiurile vechi de 
pămînt decit pe cele creştineşti şi cam amestecă datinile, mai ales la nunţi şi la 
priveghiuri, unde satul are obiceiurile lui. Dascălul e din neam de negustori de cai 
de baltă, dar a prins repede slujba obiceiurilor din sat. Cartea groasă o ştie pe 


dinafară, fără să cunoască literele ; om ager, a învățat-o mai de mult de la preot, dar 


67 


v-am spus unde bate cînd intră în curtea omului, la cartea groasă nu umblă. 
încolo prea multe nu ştie, se ţine departe de oameni, la cîmp îi munceşte femeia. 
Om sighinaş, nici la militărie nu l-a luat — cu el, italienii n-ar fi ieşit la iarbă verde, 
cum am auzit că au ieşit. Se sfirşeşte şi luna iulie din anul ăsta, domnule căpitan, 
şi parcă se aude că nici nouă nu ne prieşte să mai stăm mult să-i răbdăm pe nemți 
vara pe viscol, doar ați văzut, nici caii nu mai rabdă." Ilie Stroiescu primi sticla de 
ţuică din mîinile unui om de alături, vărsă cîteva picături sub masă, zise 
„Dumnezeu să-l ierte pe Grigore Nereju", şi bău, mai mult proptindu-şi buzele închise 
pe gura sticlei. Stroiescu se aplecă peste masă, trase capătul unei crengi, o răsuci prin 
foc stîrnind scîntei pînă ce potrivi flacăra să ardă mai dreaptă şi mai în sus. Apoi zise 
„Domnule căpitan, mai staţi de vorbă cu oamenii da alături, uitaţi-vă, intră pe 
uliţă în curte bătrînii de pe tărîmul celălalt şi trebuie să ajut la răspunsuri. Sofia, vin 
bătrînii, treci lingă mine." 

În curte a intrat un şir de oameni eu cojoacele întoarse şi ca măşti pe faţă, s-au 
prins de miini şi s-au rotit de cîteva ori prin faţa meselor, tn jurul focurilor de 
priveghi, strigînd, în bătaia repede a paşilor : „Omule-pomule, omule-pomule, omule- 
pomule”. Sofia a venit eu un scaun în miini, s-a aşezat între Oboga şi Stroiescu, şi-a 
şters faţa asudată de alergătură cu şorțul de cînepă şi I-a întrebat pe Ilie. 

— Căpetenia a rămas la locul ei ? — nevăzînd, cum stătea mică şi puţină pe 
scaun, ce se petrecea mai departe de ea. 

— Căpetenia a rămas unde trebuie, păzeşte poarta cu spatele — şi Ilie 
Stroiescu a arătat într-acolo cu mîna, ceea ce l-a făcut pe Oboga să-şi ducă privirea şi 
să zărească la poartă un om cu o mască ce avea o parte veselă şi una 
tristă. 

Printre femeile, copiii mai răsăriţi şi oamenii care se strînseseră din toate părţile 
ogrăzii spre focurile de priveghi ca să-i vadă pe bătrîni, îşi făcu loc şi caporalul 
descoperit, aşa cum stăteau toţi bărbaţii, descoperiţi. A urmat o vreme linişte, se 
auzeau trosnetele crengilor in foc, bătăile paşilor celor cu măşti care se roteau în jurul 
focurilor şi corul lor smucit : „omule-pomule”. Căpetenia lovi de cîteva ori cu un toiag 
în scîndurile porţii, şi măştile se desprinseră aşezindu-se în grupuri împărţite lingă 
cele trei focuri. Lîngă focul din mijloc a venit şi lăutarul ciupind corzile. Fetele au adus 
de data asta crengi mai groase şi au întețit focurile, apoi s-au dat la o parte' în spatele 
meselor Flăcările s-au ridicat mari, şi Oboga a zărit întreagă statura preotului masiv, 
care dormea acum cu faţa blindă şi cu mîinile albe peste barba rotunjită pe pîntec. 

Căpetenia a bătut din nou în poartă şi a strigat spre focuri : 


— Cum e soarele ? 


68 


— Răsare şi apune. Pepenele verde are miezul' roşu, iar dovleacul e galben. 
Dunărea e între maluri, iar crapii — graşi. Pămintul ne rabdă — a răspuns Sofia. 

— Cine pleacă ? 

— Om tînăr, Grigore Nereju din spița Tobolilor, a răspuns Ilie Stroiescu. 

— Cine-l izgoneşte ? 

— Casa l-a aşteptat de dirnineță pînă seara şi de seara pînă 
dimineața— a răspuns Sofia, cu vocea înecată. 

A urmat un plins înfundat de femei. Ilie Stroiescu a făcut un semn, lăutarul a 
apăsat arcuşul pe corzi şi a cîn-tat ceva. Din nou căpetenia a bătut cu toiagul în 
stilpul porţii : 

— Sâ-i vină neamurile nemaiştiute, să-i ia vama cu vorbe şi să-i cunoască 
spiţele. 

De la focul din mijloc s-a desprins o mască cu lăutarul alături — s-au apropiat 
de cercul meşelor. Ilie Stroiescu, spre mască : 

— Din ce neam, ce spiță şi din ce timp vii ? 

— Spiţa Tobolilor. 

— Spiţa asta nu mai e. Ar fi fost Grigore. Spița mai trăieşte prin femei, dar ele 
au luat calea bărbaţilor, spre alte sate. Unde ţi-a lăsat soarele vremea cînd ai plecat ? 

— Am trecut apa la Susurlu şi la Opanez şi am rămas acolo singur, printre 
patruzeci şi cinci de mii de turci. Am plecat tînăr, şi bătrînețea n-o ştiu cum e în 
haine de plug — a răspuns masca. 

Lăutarul : „De m-ai vedea bătrin, mamă, am îmbă-trînit c-o haină. Haina mea, 
minune mare, pleacă singură să are, îndoită de spinare. Caut haina-n buzunare, dau de 
grăunțe şi soare, de m-ai vedea bătrin, mamă, îmi creşte griul în haină." 

— Floarea-soarelui neam ţi-a fost ? Parcă ar fi femeie şi se întoarce mereu 
după tine — întreabă iar Stroiescu. 

O mască de floarea-soarelui se apropie de masca Tobolului, îi mîngiie barba de 
cilți, îi dă părul murg de cal la o parte de pe frunte, îi pipăie coarnele de berbec, 
împletite cu spice de grîu, şi zice s 

— Cînepa pe care o sădeam eu era mai albă, spicul de grîu mai galben, caii pe 
care-i ştiu eu erau roibi şi nu murgi, iar berbecii graşi şi ciuţi. Eşti din alt timp, mai 
dinainte. Cinstit să fii, nu ţi-ai ruşinat vremea. Cînd te bătea soarele iarna — bărbatul 
meu, neamul tău dinspre vremea mea, avea dinţi de lapte şi iapa murgă începuse să 
facă mînji roibi, şi griul să fie mai mare. Salcia care creşte şi din lemn uscat ne mai 


ştie pe toţi... 


69 


Un trup gol se întoarce pe pămînt şi pe apă 

OMUL IŞI SCOSESE BOCANCII, li LEGASE unul de altul cu curelele şi-i trecuse 
pe după umăr. Calea prin praful gros şi umed cu "tălpile goale, paşii nu i se auzeau, îi 
era foame şi sete, s-a aplecat şi a smuls de pe marginea drumului o mînă de iarbă 
plină de rouă şi a început.s-o măniînce, mergînd mai departe spre lima din față a 
cerului care despărțea cu dunga ei violeta cîmpia de norii albi şi spălăciți ce vesteau o 
dimineaţa cu soare. Se auzeau din spatele dungii îndepărtate, dincolo de cîmp, lătrat 
răguşit de cîine şi cucuriguri subţiri. Un muget de bou a boncăluit înapoia norilor, 
acoperind cucurigurile — şi omul a ridicat ochii să găsească deasupra vreo ultimă 
stea, în afară de luceafărul de ziuă, pe care-l avusese mereu. în față şi carş ancepuse 
să-i doară fruntea. Negăsind — sus, cerul era acoperit de nori cenuşii nemişcați — a 
căutat cu ochii peste cîmp un lucru pe care să-l vadă mişeîndu-se, şi a zărit în cele 
din urmă înaintea lui un şobolan care stătea pe picioarele dinapoi în mijlocul 
drumului, iar cu labele dinainte îşi scărpina mustățţile şi botul ascuţit. Şobolanul a 
dispărut în iarbă la apropierea omului şi a stîrnit zborul mărunt şi zbătut al unui cîrd 
de prepelițe, care s-a frînt brusc ceva mai departe, sub spicele cafenii ale unui petic 
galben de dughie. Un cîrd de gişte sălbatice trecea nevăzut, gigiitul lor, după ce pierea, 
răspundea ascuţit la marginile cîmpului. Peste toate pornise pe undeva răsuflarea 
Dunării — şi dincolo de curgerea îndepărtată a apei cu pauze lungi în care lumina 
zorilor creştea şi mai mult şi zimțuia cu culori subțiri norii — se trezise balta, cu 
bătaia scurtă şi înfrigurată a frunzelor de plop, cu filfiit şiret de aripi uşoare care 
putea fi în acelaşi timp şi lunecarea săltată a vulpilor printre palmele de frunziş des al 
răchitelor. Omul părăsi drumul subţire al cimpului, şi, simțind Dunărea aproape, îşi 
scoase tunica veche de soldat, năclăită de praf şi cu miros greu, dezbrăcă apoi restul 
— rămase gol şi înalt, îşi vîri îmbrăcămintea sub braț şi începu să alerge aşa, singur, 
cu paşi mari, culcînd iarba sub tălpi şi căutînd din fugă cu privirile malul fluviului. Îşi 
aruncă ghemul de îmbrăcăminte în golul care i se deschisese în sfirşit în față — 
ajunsese la un mal abrupt —, sări în sus e pe tălpi, trupul îi zvicni în aer, întins, cu 
mîinile înainte, pluti cu repeziciune deasupra sălciilor ascunse şi culcate sub coasta 
malului şi se cufundă în fluviu, răsucindu-se, izbind din urmă cu picioarele fața rece a 


albiei, care se sparse, împroşcînd în sus bulgări mari de apă. 


Cenuşa de ieri 
SE APROPIASE DE SAT, ULIȚELE ŞI CASELE nu arătau nici o mişcare, mergea 
tot gol, ţinînd depărtat de trup ghemul de haine soldățeşti cu miros greu şi învechit. 


Muşchii i se strîngeau mari la fiecare pas, o dungă de apă îi lucea încă pe adîncitura 


70 


arcuită a spinării. Pe picioare i se strinsese praf moale şi ud pînă dincolo ie glezne, 
spre pulpe. Se opri, îşi- privi hainele dacă să le îmbrace sau nu, ferindu-şi nările, nu 
le îmbrăcă, porni mai departe, părăsi drumul, făcu un ocol prin ierburile înalte 
de la marginea satului $i ajunse la un gard cu şipci rare şi căzute, pe care, se vede, 
îl cunoştea, pentru că îl cercetă cu băgare de seamă, îi pipăi stilpM şi căută pe 
jos cuiele care lipseau. Ridică pe rînd şipcile căzute şi le sprijini de gardul care stătea 
să cadă. Trecu cu un pas peste virful aplecat al gardului, se opri sub un nuc 
bătrîn, înconjurind de cîteva ori o căruţă cu roţi ruginite, pe care o împinse încet, s- 
o vadă cum merge. Şi-a aruncat hainele sub căruţă şi a zărit acolo nişte cai mici, 
făcuţi din coceni şi mătase de porumb. A ridicat una din jucării, a privit-o şi a sucit-o 
şi pe-o parte şi pealta, le-a luat şi pe celelalte, le-a aşezat la rind pe una din 
crengile groase ale nucu^ lui, unde atîrna plin de rouă un felinar din pepene 
verde, galben de ceară pe dinăuntru. Îşi duse braţele spre u-meri, era frig, şi porni cu 
băgare de seamă prin curtea pustie — nu se auzea nici o mişcare în jur — ajunsese în 
mijlocul ogrăzii, scormoni cu vîrful piciorului o grămadă de cenuşă, apoi alta, încă 
una, s-a mai uitat o dată în jur şi s-a îndreptat repede spre prispa casei, cu mişcări 
uşoare, să nu trezească pe cineva. A întins mîna deasupra uşii, n-a găsit cheia, a 
potrivit încet umărul, şi uşa tindei s-a dat fără zgomot în lături. A căutat cu privirile 
ceva spre gura podului, zări scara, făcu un pas să urce, dar nările i se bătură, se uită 
la picioarele scării şi zări un cazan mare care avea pe fund bulgur sleit cu 
bucăţi de carne. Trase cazanul, seaşeză pe-o treaptă a scării — după ce luase o 
lingură mare de lemn de sub o grindă — şi începu să măniînce lacom, potri-vindu-şi 
înghiţiturile în aşa fel să nu fie auzite înspre uşa odăii de unde răsuna din cînd în 
cînd un sforăit adînc. Cînd în cazan n-a mai rămas nimic, omul s-a urcat pe 
scară în pod, a rămas acolo o vreme, apoi a coborit îmbrăcat într-o cămaşă veche 
de cinepă şi în nişte pantaloni groşi de aba. Avea în miini o teslă, un cleşte şi o 
lădiță cu cuie ruginite. A ieşit din casă în curte, a dat roată de cîteva ori ogrăzii şia 


început să repare gardul, şipcă cu şipcă. 


Podul de dar 

CONVOIUL PORNISE LUNG ÎNCĂ DIN SAT — în frunte, mult înaintea tuturor, 
mergeau gălăgioşi Alexandru Oboga şi Ilie Stroiescu, discutiînd cu glas tare. Soarele 
era sus — în urma şirului de oameni, întins peste cîmp pînă spre malul Dunării, 
rămîneau diîre de praf, care pluteau groase, una cu pămîntul. Pe la marginile 
convoiuhr, copiii alergau desculți, cu nuiele în miini, căutînd să țină cît mai aproape 
de şirul oamenilor rîndurile de cai care trebuiau trecuţi dincolo, în baltă, în urma 


71 


podului. Caporalul se ţinea greu de şir, Grigore Nereju — îmbrăcat în cămaşa veche de 
cînepă şi cu pantaloni de abâ, avînd hainele de soldat la subţioară — rămăsese să-l 
ajute, îi ducea carabina şi rucsacul cu jucării. Sofia era pe undeva pe la mijlocul con- 
voiului şi povestea femeilor care o înconjurau cum l-a găsit ea pe Grigore dimineaţa 
reparînd gardul — bătea cu tesla şipcă cu şipcă — şi cum caporalul, care se trezise 
înaintea tuturor şi venise la gard, îi dădea lui Grigore din lădiță cui după cui. Apoi 
cum le-a pregătit ea la cei trei oameni care pleacă acum cîte ceva să aibă de drum 
pînă la regiment, lingă Cernavodă, unde Grigore trebuia să meargă şi să spună că a 
venit şi că e sănătos. „Şi noi îl crezusem pierit şi i-am făcut seara trecută pomană". 

In faţă, desprins de convoi, aproape de malul Dunării — locotenentul Oboga 
mergea cu paşi elastici, ridea tare şi-l bătea pe umăr pe Ilie Stroiescu, lăudîndu-l 
pentru glumele pe care nu le mai termina : „Nu le cred pe toate — striga Oboga, dînd 
din miîini şi grăbind pasul, uitîndu-se agitat în urmă — dar le spui bine. Eşti un 
admirabil om din popor, şi eu preţuiesc poporul." Oboga tuşi, făcu cu ochiul, se 
desprinse de lîngă Ilie Stroiescu, merse mai în lături, păşind cu spatele înapoi, privi 
spre coada convoiului şi-l zări pe Grigore Nereju ducîndu-i carabina şi rucsacul 
caporalului. „Caporalul meu are malarie şi trebuie să-i port mereu de grijă” — zise 
locotenentul, apropiindu-se iar în linie cu Ilie Stroiescu, care grăbea acum şi mai mult 
pasul şi-i vorbea din mers : „Dacă e Grigore cu dumneavoastră, ajungeţi cu bine, 
Grigore îl poate duce şi în spate pe caporal. A ridicat o dată în spinare un car plin cu 
fin şi nu s-a mişcat un pai. Se cam rupsese. osia, şi în vreme ce el sălta carul, alții au 
legat osia, ca să poată trece cu toţii un deal" — şi Ilie a rîs cu toată gura. „Mă rog." 
„Numai podul să fie dincoace, domnule căpitan. Altfel, n-avem bărci, au fost cîteva şi 
le-au luat la rechiziţie la pichetele militare de la Hirşova. înot doar se poate trece dacă 
e podul dincolo, dar cine să treacă să-l aducă, mai toţi sîntem bătrîni, ni s-a-nmuiat 
vina. Nu mai.sîn-tem ca Grigore." „Grigore poate trece înot, vrei sâ spui" — 
zise răstit locotenentul, se descheie la tunică şi păşi mai apăsat şi cu paşi mai săltaţi 
privind iarăşi repede, din mers, în urmă. „Cam asta voiam să spun — răspunde Ilie 
Stroiescu, ajungîndu-l pe locotenent şi vpr-, bindu-i pe lingă umăr — Grigore poate să 
aducă podul, înoată bine, se dezbracă, îşi pune hainele pe cap, nici n-o să ştiţi cînd 
are să intre în apă şi cînd are să ajungă dincolo." „Trebuie cercetat mai întîi dacă nu 
sînt bărci şi dacă nu e podul la malul de aici.” „De bărci v-am spus, podul nu e 
dincoace, ştiu asta de azi-dimineaţă, am fost eu să văd cum stau lucrurile, domnule 
căpitan. Drumul cel mai drept pînă la Cernavodă tot prin baltă rămîne. Dacă aţi 
merge pe malul ăsta — pe la Feteşti, calea ar fi prea lungă pe la Drumul Subţire şi 


pînă la Cîmpul Cocorilor, şi vă apucă noaptea singuri. Mai bine să treacă Grigore înot, 


72 


trece pe la cotul Dunării de aici, şi—l scade Dunărea spre vadul de dincolo al 
podului. Dacă stăm sub mal, nici nu-l vedem cînd trece, aşa de bine ascunde 
lucrurile cotul ăsta al Dunării. Chiar dacă am sta sus pe mal, mare lucru nu se vede. 
Mult nu mai avem pînă la Dunăre, mergeţi dumneavoastră înainte, coboriţi şi 
căutaţi sub coasta malului, pe lingă sălcii, şi aveţi să vedeţi că nu e nici o barcă şi nici 
podul nu e. în timpul, ăsta, eu merg pe aici pe deasupra malului, cu femeile, cu copiii 
şi cu bătrînii ăştia, ca să ducem caii spre ceair, mai în susul apei, şi să le facem vînt 
de -acolo să treacă Dunărea, că pe aici, pe la cot, sînt vîrtejuri, vitele s-ar îneca. Aşa 
facem. Eu cu lumea plec în partea dinspre ceair şi o să ţinem femeile cu noi, să nu se 
ia după dumneavoastră şi să-l bocească pe Grigore. Eu plec să fac manevra cu caii. 
Mergeţi sănătos, domnule căpitan. Am să-i spun lui Grigore şi caporalului să coboare 
după dumneavoastră”. Locotenentul Oboga şi-a scos centura, a pornit liniştit 
înainte şi a început să coboare sub mal. Ilie Stroiescua răvăşit caii cu biciul 
pe care-l avea în mînă, a făcut semn femeilor, copiilor şi celor cîțiva oameni să ațină 
calea cailor şi să-i împingă pe deasupra malului înspre ceair. Sofia însă n-a mers cu 
convoiul care se pornise şi înconjura caii — ci s-a oprit şi-i aştepta pe Grigore şi pe 
caporal. Stroiescu a desprins eu biciul dintr-un cîrd cîţiva cai şi i-a fugărit spre ea i 
„Vezi ce faci, femeie, întoarce caii şi adu-i la mine, altfel se rup şi ceilalți de eîrd şi 
gonesc spre virtejuri să se înece". Sofia, ajutată de cîţiva copii, aținea calea cailor, 
alerga desculță prin mărăcini, suflind greu după caii răzniţi, blesiemindu-i şi ajungînd 
cu greu spre grupurile de oameni care duceau grosul vitelor înspre locul depărtat al 
ceairului. Grigore voi să meargă după mătuşa-sa Sofia, să-i ajute, dar caporalul îi făcu 
semn că locotenentul a coborit sub mal şi că-i aşteaptă pe amindoi. Şi au plecat 
amindoi pe urmele locotenentului. 

De sub mal, locotenentul şi caporalul, aşezaţi pe un trunchi culcat de salcie, 
auzeau respiraţia lui Grigore Nereju şi braţele lui cum izbeau înot apa fluviului spre 
mijlocul albiei. Vocile celorlalți oameni se depărtaseră mult, se auzeau slab, ca şi 
copitele cailor. Oboga trase încărcătorul pistolului, apăsă pe arc şi scoase rînd pe rînd 
gloanţele, le strînse în palmă şi le aruncă în Dunăre. Aşteptă un timp să facă şi 
caporalul la fel, dar caporalul întirzia cu carabina pe genunchi, ascultind bătaia 
braţelor lui Nereju cum loveşte cu putere apa. Locotenentul a rupt o creangă subțire 
de salcie şi a început s-o fărîme încet, cu dinţii, bucată cu bucată, şi s-o mărunţească. 
Cînd braţele lui Nereju nu s-au mai auzit, caporalul şi-a întors ochii galbeni spre 
Oboga şi i-a spus : „Să tragem măcar un cartuş în aer, pe urma dezertorului, ca să fie 
tras". Oboga nu s-a uitat la caporal, a întins mîna fără să-l privească, i-a luat cara- 


bina, a tras de miner — n-avea cartuş pe ţeava — şi a lungit arma în iarbă. Cu 


73 


aceleaşi mişcări, fără să-l privească pe caporal, i-a deschis capacul cartuşierei de 
piele de la centură şi i-a luat gloanţele, pe care !e-a aruncat pe rînd în apă, urmărind 
atent cercurile care se desfăceau după căderea lor. Privi apoi în lături, zări ghemul de 
haine de soldat al lui Nereju şi-i spuse caporalului : „Să nu Ic uiţi. Hainele astea 
pleacă singure, cu noi”. Apoi Oboga continuă să rupă cu dinţii ce-i mai rămăsese din 
ramura de salcie. Se auzeau acum dinspre ceair zgomotele cîrdurilor de cai care 
înotau în fluviu, sforăitul lor săltat şi nechezul ascuţit, care răsuna din-tr-un mal pînă 
spre malul celălalt. Apoi un strigăt dinspre ceair, în care se putea bănui glasul repezit 
al lui Ilie Stroiescu i „Vedeţi că a mai rămas o gloabă bă-trină la umbra de colo. în apă 
cu ea l" După aceea plecarea lungă a oamenilor, cu ocol mare, spre sat. O-boga s-a 
întins lîngă trunchiul de salcie, şi-a pus mii-nile sub cap şi a închis pleoapele obosite, 
clipind rar şi ferit, ca să nu-l bată prea rău soarele amiezii. Caporalul s-a ridicat în 
picioare, a rămas aplecat de mijloc spre fluviu, ascultînd încordat. S-a întors spre 
Oboga şi i-a spus cu glas încet şi înecat 3 

— Domnule locotenent, se aude podul. Grigore Nere-jju vine înapoi, n-a fugit, se 
întoarce cu podul. Se întoarce să ne ia! 

Locotenentul s-a săltat, sprijinindu-se în palme, şi a rămas aşa, fără să se ridice 
în picioare. Se auzea podul, venea, paletele roții băteau rar şi regulat în albia Dunării. 
Se auzea şi răsuflarea grea şi apăsată a lui Grigore Nereju printre bătăile roții, izbite 
cu toată puterea. 

Pe dunga de sus a malului a trecut în fugă Ilie Stroiescu. De jos, de sub' mal, 
locotenentul şi caporalul, a-şezați unul lîngă altul sub coroana deasă a unei sălcii 
care-i acoperea cu totul — l-au văzut cum coboară spre fluviu cu paşi iuți şi cum 
dispare spre locul unde se oprise podul, şi de unde s-au auzit mai tîrziu vocile : 

— Grigore, dă-mi să-mi fac o ţigare, i-am dat tutunul caporalului pentru 
cîteva jucării, să-mi mai astimpăr copiii. Zici că ai adus podul. Adevărat, nu 
puteai să laşi oamenii în drum. Mie nu mi-ar fi trecut asta prin cap. Uitasem. 

— Vere Ilie, aveţi grijă pe acasă. Mult nu mai e şi scăpăm de viscolul ăsta. 
Caută-i şi dă-le podul sâ plece spre regiment. Nu ştiu cum, mi s-a făcut tare 


foame. 


MASA CU OGLINZI 

Linişte de august 

ORASUL ASTA NU-ŞI ANUNȚA PRIN NIMIC Aşezarea. Ne spui că sîntem aproape 
de oraş, şl nu se vede nimic. Cîmpie goală, şi atît. Nici o turlă, nici o dîră de ium 


măcar — zice omul mărunt de statură, îmbrăcat în haine albe de in şi cu pălărie largă 


74 


de pai, adresin-du-se răstit adolescentului subţire, înalt şi deşirat, care se oprise 
descumpănit în mijlocul drumului dintre mirişti. 

— Să tăcem puţin. Dacă oraşul nu se vede, poate că se aude, spune, privind 
peste cîmpie, fără să se mai uite spre adolescent, celălalt om, un bărbat înalt şi bine 
legat, scuturîndu-şi de praf cu mişcări zgomotoase hainele de doc vernil şi depărtindu- 
se de drumul cu colb gros. Atiît el, cît şi cel în haine albe dau apoi roată unui petic de 
iarbă ars de soare, şi pînă la urmă se lungesc unul lîngă altul, punîndu-şi mîinile sub 
cap şi aşteptind aşa culcaţi, sub soarele de amiază, să audă vreun zgomot dintr-o 
parte sau alta a cimpului. 

Adolescentul rămîne în picioare, în colbul gros al drumului. Pare ruşinat că nu 
le poate spune exact celorlalți doi încotro poate fi oraşul. îşi trece palmele peste barba 
blondă, moale, crescută în smocuri pe obrajii palizi Se uită nelămurit în jur, privind 
cu ochii săi mari, albaştri cîmpia pustie cu dungi roşcate de praf, suprapuse la 
marginile orizontului. Spune apoi, fără să se mişte din drum, spre cei doi din iarbă : 

— De aici de unde sîntem, ştiam că oraşul era foarte aproape şi că se vedea 
bine. Se vedea chiar şi Dunărea. Cînd eram copil, veneam aici la întretăierea asta a 
drumurilor, ca să privesc de departe oraşul meu natal care se zărea limpede în soare. 

— Nefericirea mare ar fi ca, în ciuda faptului că nu se vede şi nu se 
aude, oraşul ăsta al dumitale să existe totuşi — zice, cu ochii închişi, omul 
scurt în haine albe după ce şi-a luat de pe față pălăria de - pai şi a aşezat-o alături. 
Apoi cască lung, întinzindu-şi în sus brațele mici, lăsîndu-le repede să cadă pe 
lingă trupul culcat pe spate. Şi, rotindu-şi privirea pe cerul albit în lumina amiezii, 
spune către cel în doc vernil, care părea că doarme: Domnule, ăştia de pe aici 
nici cer nu au! 

Tace, în aşteptarea unei replici apoi monologhează, cu ochii închişi sub soare : 

— Poate am încurcat drumurile pe şesul ăsta monoton, lucru mult mai neplăcut 
decît oraşul care nu se vede şi nu se aude. Mai bine aşteptam în gara din cîmp 
legătura cu trenul care soseşte în oraş abia la nouă seara. 

Tace iar, se încruntă, cu aerul omului care vrea să-şi amintească ceva 
important, face un gest de plictiseală strimbîndu-şi buzele groase, apoi aşa lungit pe 
spate cum era, scoate cu mişcări leneşe un ziar vechi din bu-Eunarul de la piept, îl 
despătureşte, îl desface larg în aşa fel încît să-i ţină şi umbră şi-i zice omului în doc 
vernil de alături, fără să-l privească şi să afle măcar dacă doarme sau nu 

— Ai refuzat să-ţi citesc jurnalul în tren, m-ai învinuit că am totdeauna 
prejudecăţi împotriva locurilor pe care nu le cunosc şi că aş fi ales special acest ziar 


vechi, obscur, pentru a-mi justifica şi susține părerile preconcepute cu articolul 


75 


unui gazetar anonim. Dar iată că oraşul nu se vede şi nu se aude, ceea ce e prima do- 
vadă că pana anonimului a notat acum cîțiva ani un lucru care a rămas valabil. 
Permite-mi, deci, să-ţi citesc acum jurnalul — zice omul în alb, şi începe lectura cu 
un ton fărâ nuanțe, cu pauze lungi : 

„O metaforă parlamentară prin gura unui prestigios senator guvernamental a 
numit marginea cîmpiei, adică lunca Dunării, «edenul de o mie de kilometri lungime». 
Cele două fete, piriiaşele Brege şi Brigach din Munţii Pădurea Neagră aflate la 
izvoarele Dunării, ar cobori desigur şi mai fericite spre edenul de la marginea Bă- 
răganului dacă ar fi aşa. Dar în acest eden singurul copac cu longevitate e salcia 
plîngătoare, iar pentru Ada-mul locurilor primăvara cu ape mari e o spaimă feroce, 
care vine adesea cu cataclismul zăpoarelor şi inundaţiilor.” 

— Ai avut dreptate — zice omul în alb întrerupînd lectura, dar fără să se uite 
spre cel în doc vernil, că-ruia-i vorbea — ziarul e obscur dacă permite jurnalistului 
ăsta prolix să simuleze talentul şi .umorul. 

Omul în alb — după ce mai ascultă puţin, în speranţa că va auzi totuşi un 
zgomot peste cîmp — continuă lectura pe acelaşi ton plictisit : 

„Un calcul notează că broaştele şi boul-bălţii cîntă anual" — aici mi se pare bine 
spus, deşi poate fi din greşeală — „cîntă anual, după inundații, pe mai mult de o 
jumătate de milion de hectare de pămînt fertil abandonat mlaştinilor şi unei 
vegetaţii decăzute si inutile." 

— Dar să trecem la oraş — spuse omul în alb, par-curgînd coloanele jurnalului 
— să vedem unde scrie despre oraş, da, am găsit: 

„Dimineaţa, la prînz şi seara, se aud spre bălți şi spre cîmpie goarnele celor 
patru cazărmi din cele patru părţi ale oraşului, şi copitele cailor de la 
escadronul de cavalerie cînd se schimbă garda pe podul de lemn din faţa catedralei 
din port. Greu de înţeles de ce se postează gărzi pe pod. Podul de lemn e ridicat 
peste un fir de apă — secat acum — care se vărsa altădată în Dunăre. lar dincolo de 
pod sînt mlaştini, cu am în urmă se intenționa asanarea terenului şi 
constituirea unei şosele care să ducă la pădurile luncii din zonele apropiate. Dar 
şoseaua n-a fost construită, podul a rămas cu un capăt în mlaştini, totuşi gărzile 
escadronu-lui continuă să se schimbe." 

La acest pasaj, omul în alb îşi întrerupe lectura, urmăreşte cu privirea un uliu 
care planează sus, pe distanțe mari, sub arcul celest fără să bată o singură dată din 
aripi. Omul în alb renunţă să mai caute cu ochii, ar fi însemnat să se sucească din 
poziţia culcat, cum se afla. Mai tace un timp, ascultînd să prindă vreun zgomot peste 
cîmpie, nu se aude.nimic — şi zice pentru sine : 


76 


— Nu se aude nici măcar sunetul de amiază de altădată -al goarnelor din cele 
patru părți ale oraşului. Reia lectura : 

„Denumirea de port fluvial e şi ea cam metaforică. In oraşul în discuţie, 
căpitanul portului, om foarte sensibil dealtfel, creşte capre în grădina publică de pe 
malul Dunării — şi, dat fiind că nu prea circulă vapoare, are timp să se ocupe 
extraprofesional şi cu descoperirea unui medicament universal, un panaceu, din 
ierburile şi bălăriile pe care i le adună şi i le fierb cei cîțiva matrozi — pensionari pe 
viață ai marinei de chei. în restul timpului, căpitanul portului se ocupă cu sculptura,” 

Omul în alb se întoarce spre omul în doc vernil, de alături : 

— i-am spus că ai un coleg sculptor în oraşul ăsta. Jurnalistul îl notează — 
deci, pe undeva, are puțină probitate. Ai putea fonda o societate de belle- 
arte ia oraş, împreună cu căpitanul portului, să ridicaţi statui în port, iar pe 
socluri să săpaţi inscripţii cu versuri din Tristele şi din  Ponticele lui Ovidiu. Dar 
să vedem cea întreprins în anii din urmă în acest sens căitanul portului 
însuşi. Da, unde rămăsesem, o clipă, am găsit Î 

„Căpitanul portului se ocupă cu sculptura, folosind ca modele, prin rotaţie, pe 
cei trei marinari de la cazanul cu panaceu, nădăjduind să înalțe o statuie în port, în 
fața catedralei, cu denumirea unui mult visat ideal „Marinar de Cursă lungă.” 

Omul în alb îşi întrerupe din nou lectura cu un gest de nemulțumire al buzelor : 

— Jurnalistul ăsta nu ştie unde să pună măsura. Amestecă brutal 
bufoneria cu tragicul, cînd avea de-a face cu un mare destin. 

Reia lectura ; 

„Căpitanul portului n-a terminat niciodată statuia. începea totdeauna prin a 
modela din lut mai întîi spatele — iar cînd trecea la față lucra fără model, din i- 
maginaţie, pe motiv că omul cînd îl priveşti în ochi e nesincer, îşi contraface cu 
abilitate figura în sensul pe care bănuieşte că i l-ai vrea. Dar de fiecare dată, lucrată 
din imaginaţie, fața statuii semăna leit cu a căpitanului de port, ceea ce îl făcea să 
abandoneze jenat varianta şi să înceapă alta, tot cu spatele." 

— Domnule, în toată povestea asta, ratatul e jurnalistul A avut talent, 
păcătosul. Cum l-o fi chemînd ? Ah, semnează cu inițiale! — zice omul în alb. 
Clatină puţin ziarul ;n miîini, apoi: să vedem ce urmează. Da, neantul, în care 
se întretaie aromele tropicale cu cele danubiene Ascultă ! 

„„.„In grădina publică a aceluiaşi port există un fel de cafenea sau 
ceainărie, în care un octogenar arămiu — cu turban alb si cu un cerc de alamă 
în ureche —rişneşte mereu cafea proaspăt prăjită, spaiă paharele 
şi ceştile din ceas în ceas, curate dealtfel — mai nimeni nu bea din ele — iar şase 


77 


ceainice mari, în aşteptarea vapoarelor de călători care n-au venit şi nu vin, clocotesc 
în permanenţă, şuierînd prin trimbele de abur ca un sextet de sirene. în restul 
timpului, cel cu ceainicele şi Apaharele croşetează, nu lucrează ceva anume, ceea ce 
croşetează în timpul unei zile deşiră a doua zi dimineaţă.” 

Omul în alb încetează lectura, mîinile scurte îi cad obosite pe lingă trup; ziarul 
desfăcut i se aşterne pe față şi rămîne aşa, paginile întinse săltindu-se din cînd în 
cînd sub răsuflarea rară şi egală a unui fel de somn venit pe neştiute. 

Omul în doc vernil se ridică după un timp din iarbă, îşi prmde fluierele 
picioarelor cu brațele şi rămîne aşa, privind străin peste cîmpie, ţinîndu-şi bărbia 
sprijinita pe gerainehi. Strigă apoi spre adolescentul rămas în picioare în praful 
drumului dintre mirişti : 

— Caius, mai este în oraşul ăsta al tău, pe trotuarul care duce spre grădina 
publică, Masa cu oglinzi? 

— Este, domnule Marteş. Zilnic e acolo — răspunde înviorat adolescentul 
văzindu-se luat în seamă. Cînd eram copil, îmi plăcea să trec pe lingă Masa cu 
oglinzi şi să mă! văd în toate deodată. Va amintiţi, v-am povestit despre ea în primele 
luni ale venirii mele la Bucureşti, cînd m-aţi cunoscut la Şcoala de belle-arte şi m-aţi 
luat la atelierul dumneavoastră să învăţ să torn în ghips modelaje de lut. M- 
aţi ascultat atunci cu mult interes, dar nu ştiu ce ne-a întrerupt discuţia, şi n-am mai 
reluat-o. Deşi m-am născut în acest oraş de cîmpie şi am crescut în el, îl privesc 
totuşi cu un ochi din afară, poate pentru că fac parte dintr-o familie din 
Transilvania, venită aici în locurile din Bărăgan ca spre un pă-mînt mai darnic. Mult 
timp, lucruri care orăşenilor localnici li se păreau obişnuite, mie, ca şi alor mei, îmi 
trezeau nedumeriri pline de farmec. Masa cu oglinzi am numărat-o mereu printre 
astfel de lucruri. Masa e lungă, pe picioare înalte, are oglinzi culcate, cu faţa spre 
soare, ca să strălucească cît ţine ziua. Alte oglinzi stau uşor înclinate, ca să arunce 
lumina în evantaie pe trotuar şi pe cuburile de piatră ale străzii Mavrocordat. Altele, 
drepte — aşezate pe dunga ramelor — sînt fixate spre havuzurile înşiruite în lanţ pe 
panta ce duce spre grădina publică pentru a amplifica lumina jeturilor de apă. lar 
altele — puse în aşa fel împreună încît să compună unghiuri cît mai diferite, care să 
cuprindă numai bustul trecătorilor, numai picioarele sau numai profilul cu tîmpla şi 
linia gîtului. Masa aparţine unui fost negustor — încă tînăr — pe nume Ion Popescu, 
om întreprinzător, dar mereu cu eşecuri în ceea ce încearcă. Masa cu oglinzi i-a rămas 
o preocupare constantă, deşi negoțul cu oglinzi nu-i aduce aproape nimic. Poate din 
pricina asta — pentru că localnicii trec pe lingă masa lui fără să cumpere, ca şi cum 


ar trece pe lingă un copac de mult ştiut şi nemişcat de la locul lui — Popescu a ajuns 


78 


să facă mai mult combinaţii de jocuri cu oglinzile decît negoţ. Să vă spun de ce am 
asemănat masa cu copacul. Oglinzile se ivesc pe masa lui Popescu primăvara şi dispar 
odată cu ivirea iernii. In timpul iernii, ca şi cum ar vrea să aducă o compensație de 
culoare, aşază pe masă bomboane roşii, albe, galbene, verzi, albastre şi turtă dulce, 
făcute în casă de cele patru sau cinci fete ale sale, care de fapt îl ajută şi la confecţio- 
narea oglinzilor — de la sticlă pînă la ramă. Toate fetele lui Popescu sînt blonde, 
şterse, osoase, palide, şi pe măsură ce cresc îşi trec una alteia, în ordinea vîrstei, 
îmbrăcămintea, pantofii, fundele sau mărgelele. Ele păzesc pe rînd masa cu oglinzi, în 
cele trei anotimpuri, iar iarna bomboanele şi turta dulce — pe cînd Popescu în cea mai 
mare parte a timpului circulă prin birturi, prin cîrciumi, prin prăvălii, prin piețe — o, 
oraşul e plin de negustori avizi şi brutali — circulă de asemeni prin sălile tribunalului, 
prin toate locurile unde se fac tranzacții, face vizite oamenilor cu ceva capital sau 
avere, le dă sfaturi — de multe ori preţioase, după cît se spune —, pe care aceştia nu 
le folosesc, socotindu-l un om în afară de lume. Se întoarce mereu acasă jignit. Seara 
e de obicei beat, se poartă rău, insultător, cai cele patru sau cinci fete ale sale, deşi se 
spune că le iubeşte mult, scotoceşte prin micile lor lucruri, bănuindu-le că ascund 
banii cîştigați la Masă, numără pînă noaptea tirziu oglinzile, bomboanele, face calcule 
complicate pentru zilele următoare, vociferind, plimbindu-se agitat prin locuinţa şa, 
care e o magazie lungă din paiantă, pe care a compartimentat-o în opt încăperi egale şi 
i-a pus firma „Hotelul plugarilor”.* într-adevăr, în zilele cu tirg de grîne, intermediarii 
care fac legătura între sate şi negustori se adăpostesc în încăperile magaziei lui, n-au 
paturi, se culcă pe jos, pe saltele umplute cu paie — fiecare saltea, mare cît peri- 
metrul încăperii. Cînd Popescu. vede că s-au aşezat toți la rînd pe podea să se culce 
vine cu felinarul — încăperile n-au lumină — se apleacă din om în om şi încasează 
taxa, mică desigur — de multe ori trei inşi plătind însă tariful unei singure persoane, 
pentru că în timp ce felinarul circulă într-o parte, clienții — un fel de vagabonzi cu 
capital sezonier — se mută în partea cealaltă ; lucru cu atît mai uşor cu cît la acea oră 
din noapte băutura înghițită peste zi de Popescu îi încurcă paşii. Dimineaţa şi în 
cursul zilei următoare însă, Popescu e din nou proaspăt, volubil, senin, 
politicos. Are uşi deschise la autorităţile oraşului. Poate fi văzut conversînd degajat 
duminica cu avocaţii, cu medicii, profesorii, ofițerii. Baza-copol, care e figura numărul 
unu a oraşului, îl prețuieşte mult, îl invită cîteodată cînd are oaspeţi veniţi din alte 
părţi. Popescu are un costum îngrijit pentru asemenea ocazii. Ştie bine istoria 
oraşului, starea conacelor şi a moşiilor, ca şi mersul antreprizelor comerciale în 
negoțul de cereale, de peşte, de vite. Bazacopol îl recomandă cu simpatie pe 


Popescu drept un „enciclopedic şi un subtil om de idei”. Se crede chiar că Bazacopo! 


79 


îl consultă în chestiunile mai complicate. „Stimaţi-l pe Popescu, eu personal nu pot 
concepe lumea fără Popescu. E în el ceva de preț, care nu supără şi nu cere cheltu- 
ială" — se spune că ar fi declarat Bazacopol într-o adunare publică, închinînd paharul 
în sănătatea lui. Iar altă dată : „Popescu aparţine naturii oraşului, aşa cum aparține şi 
Masa lui cu oglinzi. Dacă ar lipsi, rn-aş teme ca în faţa copacilor care nu înfrunzesc 
primăvara sau care nu-şi leapădă la timp frunzele.” De aici cred că mi-a venit şi 
mie comparaţia cu copacul. Interesant că mă întrebaţi de Masa cu oglinzi — 
continuă aprins adolescentul, cu gesturi care o iau cînd înaintea vorbelor, rînd rămîn 
mult înapoia spuselor. Aceeaşi întrebare — zice | încîntat Caius către sculptorul 
Marteş — i-am pus-o şi eu mamei zilele trecute într-o scrisoare : „Scrie-mL dacă 
Masa.cu oglinzi este acolo". Mama mi-a răspuns : „Masa cu oglinzi este. Cînd vii acasă 
?" Sînt sigur că mama are să vă primească bine, i-am scris de multe ori 
despre dumneavoastră şi despre atenţia pe care mi-o acordațţi. Şi am speranța 
că Bazacopol va arăta bunăvoință la sosirea dumneavoastră şi a domnului 
decorator Bendorf. Omul în alb îşi îndepărtează ziarul de pe față cu o mişcare scurtă, 
se ridică pe coate, priveşte la sculptorul Marteş, apoi la adolescentul Caius — 
pare că vrea să se mire de discuţia lor despre Masa cu oglinzi, dar încheie prin a 
face un gest de silă. Zice totuşi, după ce se mai uită o dată peste eîmpia goală : 

— Domnule, există de mult eîmpia asta ? 

Caius tresare la întrebare, -apoi în?epe să meargă repede prin colbul gros de pe 
drum, săi tind u-se pe picioarele lui- lungi şi subțiri în pantaloni strimți, albaştri. 

— Ei, unde fugi, vrei să ne laşi aici ? î,l strigă Ben-dorf, adică omul în alb. 
Oraşul ăsta de negustori care nu se vede şi nu se aule a început să mă 
pasioneze. Am să fac o frescă pe pereţii de la sala de conferinţe a primăriei, în care 
voi figura istoria sentimentală a oraşului. 

- O, nu fug, zice Caius, mişeîndu-se încurcat cînd pe un picior, cînd pe altul şi 
cercetind nedumerit cu privirea peste cîmp, nu fug, căutam oraşul. 

Bendorf izbucneşte în ris, se lungeşte din nou pe spate, apoi se saltă iar şi 
rămîne sprijinit pe coate, atent la un şir lung de oameni care mergeau de-a dreptul 
peste mirişti şi se îndreptau spre locul unde se aflau ei, cei trei. 

Adolescentul continuă să se sucească încoace şi încolo, pentru a găsi un punct 
din care să poată descoperi oraşul. 

— Se vede ? — îl întreabă omul în alb, încă atent la şirul de oameni de pe 
mirişte, Susţii că Bazacopol iubeşte artele, ca să folosesc expresia dumitale ? 

— V-am spus doar, domnule Bendorf — răspunde ruşinat 


adolescentul, căutînd mai departe cu ochii un semn că oraşul ar fi pe aproape. 


80 


Doar ați primit*şi o invitație — adaugă tînărul. Ştiu că l-au interesat totdeauna 
trupele de teatru venite în oraş, ca şi scriitorii şi artiştii în general care trec prin 
localitatea noastră. Acest interes e denumit de localnici slăbiciune. îmi amintesc că 
Bazacopol a scris odată în ziarul oraşului despre ospitalitatea tradițională şi-şi 
începea articolul cu cuvinte frumoase despre migrația păsărilor. 

— Despre migraţia păsărilor ! — exclamă omul alb, izbucnind într-un rîs cu 
hohote, dînd un pumn în pălăria de pai care stătea uitată alături. Un negustoraş 
devine enciclopedic şi face jocuri gratuite pe o masă cu oglinzi, iar Bazacopol, rechinul 
cîimpiei, compune pentru liniştea tuturor poeme avicole 1 Căutaţi oraşul ? — întrebă 
omul în alb spre şirul de oameni venit dinspre mirişti şi oprit lingă, drum ; oamenii 
purtau saci goi legați în jurul mijlocului, sau făcuţi sul şi îndoiţi colac pe umeri. 

— Spre oraş voiam să mergem — răspunde unul din ei. 

— Adică spre oraş — vorbeşte şi altul, mai bătrîn, venit ceva mai aproape. Pe la 
conace e încuiat, şi pe cine am întîlnit ne-a spus că grîu nu mai este de mult. Am aflat 
că o parte din grîu a fost dus în magaziile oraşului. Ar fi acolo magazii, una lingă alta. 

— Mi se pare că sînteţi oamenii care au călătorit pe acoperişul vagoanelor, cu 
trenul cu care am venit şi noi, spune Marteş, omul în doc vernil, ridieîndu-se în 
picioare, să-i vadă mai bine. Dar sînteți mulţi, peste o sută, de unde veniţi ? 

— Eram mai mulți, răspunde unul de prin rîndurile mai din spate, dar o parte 
dintre noi a plecat încolo — şi arată cu mîna undeva, spre orizont. Sintem din Moldova 
cu toţii. Am fost şi prin Transilvania, dar grîu nu e, nici mai sus, nici mai jos de Cluj. 
Acolo am întîlnit un tren cu dobrogeni, care ne-au spus că numai aiciam putea 
găsi. Dar cîmpul e gol şi căutăm oraşul care nu e. 

— Sigur, oraşul, altundeva nu se găseşte grîu, zice altul, din rîndurile aflate 
în partea opusă celui care vorbise pînă atunci. Nu vă uitaţi la noi că n-am putea plăti, 
plătim, dacă nu se poate cu plată, pentru că sînt banii ieftini, muncim şi noi o vreme 
la ce e nevoie pe aici, şi tn schimb am vrea grîu, ca să plecăm înapoi cu ceva. Se 
ridicase în picioare şi omul în alb şi se uita atent la mulțimea moldovenilor, distingînd 
dintr-o privire că oamenii erau de vîrste extreme : unii bătrîni bine, alții băieţandri. 
Cei mai mulți — în picioarele goale. 

— Şi noi căutăm oraşul, cred că e foarte aproape i— spuse omul în alb. Tînărul 
de colo e chiar din oraş, idacă are să-l mai găsească ne va duce pe toţi într-a-eolo — 
şi îl arătă moldovenilor pe Caius, care continua să cerceteze cîmpul pe o arie mai 
largă, fără să se depărteze prea mult, căutînd un unghi mai potrivit de observaţie. 

Un timp n-a mai vorbit nimeni, moldovenii s-au strîns în grupuri, 
stăteau aşa depărtați. 


81 


Omul în alb şi cel în doc vernil s-au desprins puţin "de noii-sosiți şi au păşit 
spre Caius, apoi s-au oprit şi au aşteptat. 

— Tutun am mai avea noi, spune un bătrîn venind spre cei doi şi întinzindu-le o 
pungă să ia. Dar de jurnal ducem lipsă. 

Omul în alb ride, se întoarce, ia ziarul din iarbă şi i-l dă moldoveanului, care-l 
rupe şi-şi opreşte numai o parte, împăturind-o cu grijă. Omul în alb îi dă şi restul 
jurnalului, bătrînul îl ia, dar nu se atinge de ţigările pe care Bencorf i le oferă, 
deschizînd portțigaretul Ben-dorf, pentru a-l linişti pe bătrin, care se arată 
foarte bănuitor, îşi răsuceşte o ţigară cu tutun din punga acestuia, o aprinde şi 
suflînd spre flacăra care se aprindea ori de cîte ori trăgea cîte un fum, spune rizînd : 

— Dacă stăm şi ne gîndim puţin, noi toţi care ne-am strîns acum pe cîmpul ăsta 
am putea asedia oraşul care nu se vede şi nu se aude. Dar cine ştie dacă ne-am alege 
cu vreo comoară şi dacă nu cumva am mai da ceva din buzunar ca să plecăm din el 
mai repede. 

Moldoveanul se întoarce spre ceilalți, rămaşi mai înapoi în grupuri — cîţiva îşi 
împart bucăţi de ziar, de fapt halci mari din articolul jurnalistului, fără ca vreunul 
să se apuce un timp să-şi facă ţigare, privind-în aşteptare spre cei trei străini aflaţi 
mai încolo. „Ce ţi-au spus oamenii colorați ?" „Chiar, ce ți-au spus ?" —se întrebat 
bătriînul de doi inşi îmbrăcaţi altfel decît moldovenii, în haine de covercot şi cu 
pantofi cu tălpi delemn în picioare. Aceştia doi, deşi veniseră în şir cu 
moldovenii, n-aveau saci cu ei, purtau cîte-o servietă galbenă din carton 
presat. Bătrinul le spune ce i-au spus oamenii colorați, dînd din umeri şi 
arătînd spre cel în alb, care se lungise din nou pe pîntec şi privea atent un muşuroi 
de furnici. „A bătut şeaua cu povestea cu oraşul şi cu buzunarul. Să-i dăm ceva" — 
spuse unul din cei doi în covercot. Bătrînul se depărtează de ei şi merge din grup în 
grup, să mai împartă ceva din ziar. „Nu se unge osia aşa repede, lasă-i —- zice celălalt 
în covercot către prietenul său, urmărind atent mişcările lui Marteş, Bendorf şi Caius 
— poate găsim ceva în angro, cunosc după faţă, ăştia trei n-au chip de oameni de 
încredere, cel mult lucrează cu de-amănuntul. Cel în alb e puţin şi cam alături, are o 
lampă stinsă, uite-l cum se joacă cu furnicile." 

— De ce e cîmpul ăsta aşa fără oameni ? — întrebă unul din băieţii 
moldovenilor, dar nimeni nu-i răspunse. 

— Domnilor, se vede oraşul ! Uite-l! L-am găsit ! — a început să strige Caius, 
bătînd în loc cu picioarele lui subțiri şi lungi. 

Omul în alb şi cel în doc vernil au venit repede lingă adolescent, apoi 


moldovenii, aşezindu-se în rînduri strînse şi dese, de-a stînga şi de-a dreapta lor. 


82 


— îl vedeţi? E acolo oraşul — şi adolescentul întinde mîna peste cimp, rizînd 
uşurat. Se vede şi Masa cu oglinzi. Străluceşte. Acum îmi dau perfect seama de ce 
nu zăream oraşul — şi doar nu eram prea departe. Cite delicii îmi dădea, cînd eram 
copil, acest joc de a privi de aici şi de a descoperi oraşul şi cît mă speriasem acum 
că nu-l mai găsesc! Priviţi atent : cîmpia se desface aici în două fişii late, cu o 
diferență de nivel între ele aproape nevizibilă, fişia pe care ne aflăm şl care pleacă 
înapoi şi asta care duce înainte şi e ceva mai ridicată. între panta din faţă şi oraş 
intră, pe o distanță mare, dunga aceea verde-galbenă a lizierei de salcîmi din dreapta. 
Şi oraşul, aşezat în golul ascuns de colo, nu se mai vedea, mai ales că pe buza pantei 
care-l ascunde plutesc pînze suprapuse de praf greu. Ciîţiva paşi bine făcuţi, şi oraşul 
apare în întregime. 

Privesc cu toţii, moldovenii se descoperă : oraşul stă desfăşurat — cu pereţii 
albi, cu acoperişurile colorate, cu turlele, cu podul înalt de lemn dinspre luncă — în 
valuri roşcate şi suprapuse de praf gros, dar transparente în soarele de amiază. 
Undeva printre case, ceva sclipeşte orbitor din vreme în vreme — poate Masa cu 
oglinzi. Nu departe, Dunărea se zăreşte trecînd pe lîngă oraşul tăcut şi nemişcat. 

— Dar de ce nu se aude ? spune omul în alb. 

Apoi Caius, Marteş şi Bendorf pornesc într-acolo — urmaţi de suta de moldoveni 


cu saci goi înfăşuraţi pe mijloc şi pe umeri. 


Memorial de amiază 


NICI ASTĂZI N-AM IEŞIT DIN GASĂ. MI-A fost frică. Mi-e frică din ce în ce mai 
mult. Pînă acum cîtva timp crezusem că teama n-ar avea alt motiv decit golul care se 
cască din tind în tind în viața unui om. Dar mi-am dat seama curînd că nu e numai asta. 
Acum cîteva ore încercasem să cred că frica se va depărta. Mă cuprinsese pe neştiute o 
stare euforică. «Nu trebuie $ă las această clipă să treacă», mi-am zis. M-am pregătit 
repede să ies în oraş, am îmbrăcat hainele de om tinăr— de fapt mai sînt tînăr, dar 
hainele astea lucrate de clțiva ani le pun rar şi numai in aşteptarea unui e-veniment de 
seamă. Am ieşit din casă, am traversat curtea cu pietriş alb, eram vesel, 
aveam o bucurie care-mi dădea nelinişte şi neastimpăr, iar tuşea, care în 
ultimul timp mă necăjise atita, nu mă mai încerca. Nu se auzea nimic în jur cînd am 
ieşit din marchiza casei mele, mi-am scos din buzunar lanțul de argint, cu chei, ca să 
descui lacătul de la poartă şi să pornesc apoi pe trotuar. Am descuiat chiar, era 
puțin timp după amiază, nu se vedea nimeni pe strada mea, celelalte porți erau 


încuiate şi ele, casele aveau perdelele trase — mai mult, la geamuri erau lăsate în 


83 


Jos, în plină zi, rulourile negre de hîrtie de camuflaj. «în definitiv, de ce ies eu în oraş 
la ora asta ?» Aveam dreptate, de ce ieşeam ? Aş fi vrut să găsesc un motiv şi mi-am 
trecut ochii de-a lungul trotuarului. Nu era nimeni — şi a-tunci am observat florile 
şi iarba. Pe trotuar, prin crăpăturile vechi ale asfaltului, crescuse iarbă şi flori, cu tulpini 
înalte, drepte, lemnoase — şi stăteau nemişcate In bătaia soarelui. Parcă ar fi venit 
clmpia pe dedesubtul oraşului şi săltase pietrele ca să-şi arate iarba. Şi tot in 
aceleaşi clipe, am auzit un lucru uimitor; in liniştea oraşului, suna apa Dunării, suna 
clar, niciodată n-o auzisem din poarta casei mele, fluviul e la o depărtare de patru-cinci 
kilometri de locuința mea. Se a-uzeau şi sălciile de pe maluri, una scîrțiia lung, poate era 
o salcie cu scorbură. Dar ceea ce se auzea mai tare şi mai îngrozitor era orăcăitul 
broaştelor. 

Am încuiat poarta la loc, m-am întors în curte şi am privit din nou prin grilajul 
gardului florile şi iarba de pe trotuar. Pină atunci mi se păruse, mereu, în fiecare an, din 
primăvară pînă-n toamnă, un lucru obişnuit să văd ierburile crescute de sub trotuar. Dar 
acum îmi venea în gînd că vegetația asta a început să ne cuprindă, să ne acopere. 
Voiam să plec de lingă poartă şi n-am putut un timp. Florile de pe trotuar erau prea 
înalte, cu petale violent colorate şi aveau în starea lor de nemişcare dură sub soarele 
amiezii ceva sălbatic şi înfricoşător. Pe mine culorile nu mă speriaseră niciodată. 
Am fost poate absent şi neavizat în fata sunetelor, dar culorile le-am simțit totdeauna 
prietene. Le acordam mereu un fel de complicitate. Cînd venea iarna şi zăream zăpada 
albă şi moale pe acoperişul verde al casei mele, spuneam în sinea mea «ştiu» şi 
eram mulțumit. De fapt casa mea e singura de pe strada pe care locuiesc cu acoperişul 
colorat — în partea oraşului unde stau sînt mai mult clădiri anexe ale instituțiilor. şi 
prăvăliilor din centru, la care culoarea nu e cultivată, dimpotrivă, cenuşiul şi 
zidul deteriorat fiind notele de sobrietate care le caracterizează. Mi-a plăcut 
soarele, iar dintre anotimpuri, toamna — pentru culorile ei nuanțate. Toamna n-are 
culori grele şi groase, cum se spune, roşul metalic şi galbenul de miere împietrită ies 
în evidență datorită infinitelor trepte de nuanțe, care sîngerează în roşul metalic şi 
tremură prin galbenul glacial. M-aş fi făcut poate grădinar dacă mi-aş fi descoperit la 
timp subiectivitățile, dar am nimerit spre altă profesie, din pricina, severității 
mimetismului social al familiei noastre de transilvăneni rupti de la matcă şi veniți de 
mult în acest oraş de cîmpie cu teribil accent funcționăresc în ceea ce priveşte activită- 
tile de ordin intelectual. Cînd încerc să sădesc ceva în curte, n-am răbdare, părăsesc 
lucrul, dar mi-ar fi plăcut să am o grădină, în care aş fi preferat nuanțele discrete 
şi distinse. în schimb, am înercat culoarea în interiorul casei mele. Marchiza mea are 


geamurile aşezate într-un joc de culori în toate nuanțele discului lui Newton — lumina 


84 


zilei şi a nopții punînd în aceste nuanțe inedit de la oră la oră — niciodată ceva 
care să poată fi sesizat ca repetabil. Prin peretele de sticlă cu geamuri de forme inegale 
al marchizei, soarele şi luna aruncă umbre luminoase în camera mea de dormit pe 
covorul pe care mi l-am dorit de la început alb şi l-am schimbat de cîteva ori cu altul tot 
alb. Cînd am încercat astăzi să ies în stradă şi am văzut florile crescute pe trotuar 
stîind mari şi tepene sub soarele amiezii, mi-am întors privirile spre geamurile 
marchizei şi am văzut că şi acolo culorile stătuseră — şi m-am întrebat dacă nu 
cumva şi ele mă cuprinseseră de mult şi rămăseseră aşa, iar eu, om retras de lume, 
continuam să le găsesc schimbări, mişcări, rotații, efluvii. Şi mi-a fost frică să mă mai 
duc şi în casă, unde pe covorul alb toate culorile ar fi putut şi acolo să fie mărite şi 
oprite.. Mi-am amintit că am în camera de dormit un şoarece cu care mă obişnuisem şi 
care poate începuse de mult să roadă culorile aruncate pe covorul alb din geamurile 
marchizei — fără ca eu să fi ştiut. Poate că nici covorul nu mai este, au rămas în 
continuare culorile să se proiecteze pe fosta suprafață a covorului. Am ascultat atent 
din curte, dar dinspre camera mea nu se auzea zgomotul mărunt al şoarecelui — o, nu, 
desigur, la ora asta el se odihneşte. Prin ce putere, nu ştiu, dar mi-a venit brusc în 
minte întrebarea fundamentală pe care izbutisem s-o ocolesc vreme îndelungată: 
«De cînd oare a început cu adevărat să-mi fie frică?» E drept, un sentiment vag de frică 
am avut întotdeauna, de îndată ce am intrat în anii maturității şi m-am desprins de 
familia părinților mei, ca să parcurg singur direcția dată de ei. Dacă mi-aş fi ales eu 
însumi o altă cale, mi-ar fi fost teamă, sau teama ar fi avut farmec, şi nu - teroarea că 
repet cu frică ceea ce familia mea repetase la rîndul ei cu spaima moştenită de la 
cei dinaintea lor ? Mi-am dat seama însă că o astfel de teamă era o teamă cotidiană, cu 
fragmente tonice de acalmie, care imi dăduse şi simțul de a cerceta pericolele şi pe cît 
cu putință şi curajul ascuns de a mă feri de ele. De cînd am intrat în legăturile intime ale 
mediului în care mă mişc, aderasem — acum îmi dau seama cu surprindere — la un fel 
de pact al fricii în cercul profesiei mele, care-mi adunase în răstimpurile repetate de la o 
zi la alta asigurarea unei amînări a cărei scadenţă speram să nu fie insolită. Dar 
frica pe care o trăiesc acum — cînd oraşul tot s-a ascuns în sine însuşi — e alta decît 
cea obişnuită, e o teamă globală care-mi neagă ce-am lăsat în urmă şi sare peste timp, 
expunîndu-mă gol în fata necunoscutului. Simt asta şi în aer, aş fi simtit-o şi în apă, 
dacă aş avea îndrăzneala să deschid cişmeaua din curte şi să las jetul să sune "brutal 
pe pietrişul alb. 

O astfel de teamă cînd să fi început de fapt ? Acum e ora două după-amiază. Ieri, 
înainte de prînz mă aflam in biroul meu de referent de la Prefectura județului, şi atunci 


mi-am dat seama cu limpezime că în gras se aşezase o linişte cum nu fusese niciodată 


85 


şi aş ji vrut să inventez ceva ca să ies din dominaţia acestei linişti. Liniştea pe care o 
iubeam atîta mă speria,' o uram... mi-am amintit că cu cîtva timp în urmă mi se făgădu- 
ise un concediu, pe* care nu-l cerusem, deşi ftizia mea făcuse progrese — nu voiam să 
părăsesc instituția în momentele pe care toți le simțeau, nemărturisit, nesigure pentru 
existența trăită pînă atunci. Tocmai pentru a îndepărta ca fals acest gînd de 
nesiguranță, mă pregăteam să cer inspectorului nostru concediul făgăduit, ca şi cum ne- 
am fi aflat în situațiile cele mai obişnuite. Dar simțeam nevoia să fac altceva, cu totul 
altceva, şi să nu solicit în numele ftiziei o favoare pe care n-aş fi ştiut s-o folosesc, aflat 
în singurătate, pentru existența mea în genere, atunci cînd m-aş fi văzut departe de 
atmosfera absorbantă a sălilor de birou ale Prefecturii. Şi n-am mai mers peste citeva 
uşi să cer concediu, am rămas in biroul pe care-l împart cu încă patru colegi. Tocmai 
atunci, _ colegul lonescu inițiase o discuție despre adevăr. Adevărul, în sensul pe care îl 
dă lonescu, e ceva frumos, cam aşa cum e natura imaginată în forme perfecte. lonescu 
apelează la asociații cînd se desfăşoară o discuție în birou. De data asta, vorbind 
despre adevăr, a amintit aura pe care, în mod justificat, a că-' pătat-o fostul nostru coleg 
de birou Georgescu, transferat nu de mult la serviciul de scrisori interdepartamentale, 
lonescu povestea în felul următor: «Fostul nostru coleg Georgescu nu stimise pasiuni 
pînă la vir-sta de 45 de ani, adică pînă să fie transferat la serviciul de scrisori 
interdepartamentale, serviciu care, ştiut este, cere dese călătorii. Georgescu se 
căsătorise tîrziu, din motive obişnuite pentru un funcționar public care a a-juns să-şi 
realizeze o sumă de avantaje personale rezonabile. Odată căsătorit — cam în ultimul an 
al slujbei sale la serviciul referenților — soția sa, femeie de casă, îl purta numai în 
cămăşi albe, ceea ce n-a schimbat nimic din destinul erotic al lui Georgescu. Era la fel de 
comun şi lipsit de mistere. Odată trecut la interdepartamentale, a început să 
călătorească foarte des, deşi pentru treburi care, luate în parte, aveau puțină 
importanță. Lipsa lui din oraş în cea mai mare parte a timpului i-a adus un prestigiu pe 
care prezența sa nu izbutise să i-l creeze. Atunci cînd revenea în oraş din călătoriile sale 
stătea foarte puţin la domiciliu. De înţeles că avea acum amante şi era un obiect al 
pasiunilor. Se poate însă bănui — a adăugat Ionescu — că femeile nu-l iubeau atita pe 
Georgescu, cît iubeau şi-i doreau călătoriile. In schimb, soția sa s-a îndrăgostit cu 
patimă sinceră de el şi deveni frumoasă. Lucru care le-a consolidat căsătoria, i-a făcut 
să se cunoască mai bine şi să se prețuiască. Nobleţea călătoriilor — a încheiat Ionescu 
cu gravitatea lui — te apropie de adevăr, şi prin tine îi apropie pe alții.» A urmat o tăcere 
goală după cele spuse de Ionescu. Colegul Vasilescu a zis deodată, virindu-şi fața lungă 
şi nerasă printre convorbitori ; «In definitiv, domnilor, ce este adevărul? Spuneți- 


mi, vă rog, fără înconjur ce este adevărul. Acum cîteva zile nu mi-ați putut da o 


86 


definiție a electricității. Dar ce este adevărul ? Avînd în vedere, desigur, istoria 
umanității.» Apoi s-a retras la biroul său şi a început să fumeze nepăsător. Vasilescu 
n-a făcut niciodată politică, ziare şi cărți nu citeşte, slujba la birou o consideră o 
corvoadă pe care o face în neştire, nu are decît patima pescuitului — «patima 
liniştii», cum spunea chiar el. Şi iată că el însuşi nu mai putea suporta liniştea şi 
intervenea brutal, jignitor, în chestiuni pe care altădată nici nu le lua în seamă. 
Tăcerea oraşului îi speriase cunoscuta lui linişte şi-l dezarmase, devenea agresiv, 
necolegial. După replica lui Vasilescu am cerut imediat concediu — şi a fost un pas pe 
care l-am regretat. Unde mă duceam ? Şi apoi, trebuia pînă acasă să traversez singur 
oraşul pustiu. Concediul mi se dăduse şi ar fi părut suspect să mă întorc peste citeva 
minute şi să-l refuz, după ce mi se acordase cu o politețe puțin obişnuită, cu sfaturi să 
mă îngrijesc de sănătate «mai ales acum» şi cu observația călduroasă că 

n-ar fi trebuit să ezit atita de a solicita un drept care mi se cuvenea «pentru < 
starea în care mă aflam», din moment ce mai ales, instituția era gata să-mi asorde şi un 
avans pentru asta, avans care, e drept, mi s-a plătit imediat şi prevenitor de către 
casier, care m-a felicitat că mă retrag la vreme «din zăpuşeala asta»*.. Cuvintele lui mi- 
au readus neliniştea, şi am pornit în grabă de la birou spre casă, lucru pe care — cum 
am spus — ca să-l fac trebuia să traversez aproape tot oraşul. Am trecut grăbit pe 
străzi, aş fi dorit să întîlnesc pe cineva, nu ca să schimb o vorbă, ci să văd puţină 
animație — o, un om beat, care să se clatine dintr-un trotuar în altul ar fi fost o apariție 
care mi-ar fi dat ceva siguranță ! — voiam cîteva lucruri care să-mi confirme că oraşul îşi 
continuă existența obişnuită. Existența obişnuită ? Oare dacă ea s-ar fi declanşat în 
momentul a-cela de tăcere nu m-ar fi îngrozit ? Nu mi s-ar fi părut grotesc şi n-aş fi fugit 
ca de o monstruozitate? Cu o vreme în urmă, îmi explicasem regretul că bisericile din 
localitatea noastră de cîmpie n-au ceasuri ca acelea din Transilvania, care bat orele. Dar 
trecînd ieri la prinz spre casă mi-am imaginat brusc ce ar fi însemnat ca acele aproape 
treizeci de biserici de aici, în liniştea goală care se lăsase, să înceapă să bată toate ora, 
pe rind — Doamne, şi era ora douăsprezece, şi ar fi bătut nemilos, şi ar fi sunat peste 
pietrele pustii ale oraşului. Era o căldură toridă, dar mi-am ridicat gulerul hainei şi mi- 
am strîns reverele la piept, în semn de apărare, ca şi cum m-ar fi izbit şi m-ar fi 
înconjurat viscolul din toate părțile. Mă rugam ca cel puțin, dacă întîlnesc pe cineva pe 
trotuarele goale, să întîlnesc totuşi ceva care să nu mărească atmosfera de sfîrşit pe 
care o respiram, lunecînd singur pe lingă gardurile caselor mute. Şi lucrul nu s-a 
întîmplat pînă la strada Mavrocordat, strada cea mai largă a oraşului cu clădiri masive, 
cu ganguri lungi şi înguste, care răsună la trecerea cea mai obişnuită a paşilor. Şi iată 
că pe strada cea mai largă a oraşului venea, săltind asurzitor cu roțile pe caldarim, o 


87 


căruță cu un cal în dreapta oiştii. Căruța mergea uimitor de încet, calul mai mult pipăia 
cu copitele decit mergea, dus de friu de o femeie bătrlnă, care nu cunoştea oraşul 
şi strada — se vedea după fe-lul cum privea într-o parte şi alta. M-am apropiat repede 
de locul de unde venea căruța, mai mult s-o abat pe bătrină spre străzile mai 
lăturalnice — care erau nepavate şi nu făceau zgomot — pentru a nu mai auzi 
această brutală subliniere a liniştii. Femeia a oprit căruța, m-a privit şi a strigat 
spre trotuarul unde -mă aflam! «Domnule, nu ştii dumneata unde pot găsiturtă 
dulce ?» Doamne, femeia venise în oraş cu un cal în dreapta oiştii şi căuta turtă 
dulce într-un oraş care încetase de citeva ore să mai respire l Căuta turtă dulce. 

«Caut pentru băiatul ăsta, spuse bătrina, îmi făcu semn să mă apropii, dădu 
paiele la o parte din coşul căruţei, şi-mi arătă un om bolnav, tînăr, îmbrăcat în tunică 
militară. E băiatul meu, domnule, mi l-au trimis acum o lună acasă de la spitalul 
militar, n-au putut să-l vindece la piept, a fost rănit acum un an, şi-l îngrijesc acasă. 
Caut undoctor pe aici. Voiam să-i cumpăr băiatului turtă dulce, îi e poftă.» M-am 
gîndit la Popescu. Dar el nu face decit iarna turtă dulce. Niciodată n-a făcut decît iarna. 
Magazinele erau închise — totuşi am îndreptat-o pe strada Marchidanilor, să baixi la 
porți, poate i se va vinde. A cotit spre strada Marchidanilor, şi eu m-ăm grăbit spre 
casă, mergind mai departe pe strada Mavrocordat. Nu după mult mers, am intrat în 
lumina orbitoare a oglinzilor de pe masa lui Popescu. N-am văzut nici una din fetele 
lui în jurul mesei. Drumul meu spre casă trebuia să traverseze pe lingă Masa cu 
oglinzi. M-am retras, voiam să fac un ocol pentru a lua o cale mai lungă, dar m-am 
oprit, fără să mai încerc cîteva clipe să mă mişc: oglinzile îmi arătau imaginea 
răsturnată, strada era pe cer, şi- pantofii mei, pingeliți de curind, se vedeau 
suspendați pe bolta celestă, de care atirnam, cu gulerul ridicat şi cu  reverele adunate 
şi boțite peste piept, înconjurat tot de flăcările oglinzilor. Am plecat repede, ocolind 
pe cîteva străzi. La urma urmei, Popescu mi se păruse mereu un om 
rezonabil. Un om nefericit care işi ascunde tristețea sub o figură jovială prin 
trăsneli care n-au fost niciodată sumbre. Dar acum, Popescu nu devenise oare sumbru 
prin combinația asta de oglinzi ce emiteau imagini răsturnate ? O, cit s-a trădat, el, care 
ştia să-şi joace atit de bine jovialitatea ! Mulţi îşi joacă în oraşul ăsta existențele, dar el 
mi se păruse singurul om de talent. Şi acum ! Cînd am trecut pe tihgă oglinzi speram să-i 
văd cele patru sau şase fete. Ele rn-ar fi liniştit, le-am socotit totdeauna o permanență a 
oraşului, o permanenţă cu oglinzi şi cu turtă dulce. Dar lîngă masa cu oglinzi nu era 
nimeni, nu puteam şti dacă Popescu, omul care circula toată ziua prin oraş, mai circulă 
prin tăcerea asta a oraşului. Am întîlnit aceleaşi case fără mişcare pînă acasă, şi cînd 


am ajuns la locuinţa mea mi-am încuiat şi eu poarta, mi-am lăsat rulourile de hirtie de 


88 


camuflaj la ferestre şi Sm aşteptat. Astăzi la prînz am făcut încercarea să ies şi am 
văzut florile şi iarba de pe trotuar. Priveam în curte, prin grilaj, trotuarul, şi aşa m-a 
găsit bătrîna mea ve-rişoară Alexandra, care mi-e şi vecină. Intrase şi venea spre mine 
prin poarta interioară, care ne lega curţile. Am rugat-o să mă însoțească pînă în casă la 
mine. Ştiu că dînsa a dat totul pe seama ftiziei, m-a luat cu putere de braţ — e o femeie 
înaltă şi muncită — şi m-a condus spre marchiză. «Să ştii că nu mai tuşesc», i-am spus, 
căutînd o replică gîndului ei ascuns cu care mă compătimea. Cînd am ajuns lîngă 
marchiză am rugat-o să deschidă şi să lipească de perete ferestrele cu geamuri colorate. 
«Intră acum în casă şi observă dacă mai cad culorile pe covorul alb». «Care culori ?»— m- 
a întrebat mirată, dar a dat cu bunăvoință din mâini şi a deschis uşa spre camera mea 
de dormit. «Vezi şi dacă mai e acolo covorul alb» — i-am zis. «Covorul alb este, mi-a 
răspuns ea firesc din dormitor, lasă, nu te mai îngriji de lucruri de astea». «Dar şoarecele 
este ?» Alexaridra a venit atunci spre mine şi m-a întrebat: «Horaţiu, poate e bine să 
chem un doctor». «Nu e nevoie, e un lucru obişnuit, i-am răspuns; totuşi, liniştea asta... 
dumitale, Alexandra, nu ti-e puțin frică — nu frică tare, dar nu ţi-e frică ?» «Eu, Horaţiu, 
cu treburile mele... Mă duc în curte, la cişmea, să ud cu apă rece o compresă.» «Nu, te 
rog, nu la cişmea. Apoi, ai observat, de ieri de la ora primului nu prea s-au auzit zgomote 
in oraş. Nici goarnele cazărmilor n-au sunat măcar.-»«ı& vară, mi-a răspuns cu 
grijă Alexandra, e căldură mare, aşa e în luna asta. In cazărmi cine să mai fie ? Doar 
e război. Se spune că de cîteva zile cazărmile au fost golite şi că militarii au plecat pe 
undeva în jur. Cineva spunea că au plecat să înconjoare oraşul. Cum să plece din 
oraş ca să-l înconjoare ? O, Doamne, ce vorbe fără rest! Oraşul nostru a fost 
totdeauna ferit, în cei trei ani şi ceva de cînd sînt vremurile astea n-am auzit o bătaie de 
tun şi un glonț de puşcă. Şi nici nu se va auzi, Horaţiu. N-are cum. Sîntem la capătul 
cîm-piei, ae noi ne vor ocoli evenimentele. Chiar şi nemții de la aeroport se spune că au 
plecat, s-ar fi retras spre bălți, Nu te mai gîndi la asemenea lucruri. Să vorbim despre 
altceva. L-ai văzut pe Silvestru ?» m-a întrebat ea, şi vedeam că mi-a spus asta ca să 
schimbe inabil vorba — şi, spre surprinderea ei, m-am arătat uluit. «Care Silvestru 
P?» Alexandra m-a condus spre pat, mi-a ajutat să mă aşez culcat şi mi-a spus: «E vorba 
de Silvestru, vărul tău, administratorul conacului de la Drumul Subţire, a trecut 
adineauri pe strada noastră cu trăsura în goana cailor». «Imposibil! am strigat. 
N-a trecut, n-avea cum, şi încă în goana cailor şi cu trăsura, l-aş fi văzut.» «Nu-i 
nimic, Horaţiu, dacă nu l-ai văzut, şi mie mi se întîmplă cîteodată, îmi e capul la 
treburile casei şi nu aud ce se mai petrece în jur.» «Nu, Alexandra ar fi fost imposibil 
să nu-l văd, am stat mai adineauri pe trotuar, apoi în curte, pînă m-ai luat tu şi m-ai 
adus în casă. Nici înainte n-a trecut, cînd eram eu înăuntru, îţi jur că l-aş fi auzit.» 


89 


«Atunci, mi s-a părut mie, o fi fost altcineva, a spus Alexandra, nu-i nimic.» «Nu, 
nu ți s-a părut, oricine ar fi trecut trebuia să aud. în trăsură şi în goana cailor ! Silvestru 
l Tocmai din mijlocul Bărăganului, de la Drumul Subţire. Nu ne-am mai văzut de 
aproape un an. Şi dacă a trecut totuşi ? Dacă e adevărat ? Alexandra, tu ai auzit 
Dunărea mai adineauri ? Sălciile şi broaştele.» «Citeodată, seara, le mai aud şi eu. 
M-am obişnuit cu ele, şi chiar dacă nu răsună ciîteodată, le aud mereu. Îţi faci griji 
degeaba, Horațiu». «Cit să fie ceasul ? Da, e două jumătate după-amiază. Spune-mi cum 
era Silvestru îmbrăcat ?» «Frumos». «Şi eu m-am îmbrăcat frumos astăzi. Nu te mira, n- 
are importanţă, e cu totul altceva. Alexandra, ai coaie albe de scris prin casă ? Adu-mi- 
le, te rog.» «Cred că mai am de la copiii de liceu pe care i-am avut în gazdă». «Adu-mi-le. 
Unde crezi că mergea Silvestru ? Şi de ce n-a oprit la mine ? îi sînt doar văr. Nu sînt 
supărat pentru că Tita l-a preferat pe el. In definitiv, eu țin mult la Tita şi pot deci găsi 
oricînd explicații pentru gesturile ei. De ce grăbea caii Silvestru ? De ce fugea ? Asta mă 
interesează.» «Nu cred că fugea. Dacă zici că nu l-ai văzut, lasă-l. Doar îl ştii că e un om 
nepoliticos din pricina vieții aspre pe care o duce acolo în cîmp. Nu cred că fugea, nu 
poate fi vorba de frica pe care tu o imaginezi, alerga şi el după interesele lui şi ale 
conacului. Cred că grăbea spre Bazacopol, doar ştii că prin el lucrează Silvestru cu 
proprietarul de la Bucureşti.» «Ce fel de trăsură, ce fel de cai avea Silvestru cînd a trecut 
?» «Ti-am spus doar că a trecut în goană. După cîte am zărit, trăsura era galbenă, iar 
caii, negri.» Am ris. M-aş fi putut eu mira acum de vorbele Alexandrei, dar i-am zis 
liniştit: «Cred că ai dreptate, Alexandra, am puțină febră, am să stau puțin culcat. 'Adu- 
mi totuşi coaiele de scris. Cît mai multe. Cînd vine Caius al tău în vacanță 2» «Vacanța 
lui l El e mereu în vacanță la şcoala pe care o urmează. Caius a venit». «Nu se poate, 
cînd a venit 2» «Adineauri. De aceea am intrat în curtea ta, să te anunț Mă mir cum nu i- 
ai văzut. Adică, e drept, au venit prin strada din spate». «Se poate şi asta, Alexandra. 
Dar mi-ai zis au venit. N-a venit singur ?» «Nu, a venit cu doi oameni colorați, de-ai lui.» 
«Colorați ? Alexandra... — şi am rîs din nou — nu, nu te teme, rid de altceva, iartă-mă, 
tu eşti o femeie bună şi n-aş vrea să te supăr.» «Nu-i nimic de ris, dar lasă, e semn că te 
simţi bine. Â venit cu doi oameni colorați, unul îmbrăcat în verzui — îl cheamă Marteş — 
şi altul în alb, Bendorf. Se odihnesc şi pleacă spre seară, să-infacă o vizită lui 
Bazqcopol.» «Şi ei la Bazacopol ? Alexandra, multe se întîmplă in oraşul ăsta, şi noi nu le 
ştim!» «Doar Bazacopol e cu toate legăturile. Nu-i nimic de mirare, Horaţiu». «Poate, pe 
mine a început să mă mire obişnuința în momentele astea de tăecere ale oraşului. Caius 
ar fi trebuit să treacă pe la mine. Şi el mi-e văr, nu ? Mă gîndesc, Alexandra, că în 
neamul nostru, venit aici în cîmp din Transilvania, cînd o fi venit, am început să ne 


înstrăinăm unul de altul. Ne pierdem eu, Caius, Silvestru, Tita.» «Sînteţi tineri, Horaţiu, 


90 


veți avea copii. Nu te mai gîndi la asta. Au plecat rude de-ale noastre pînă în Brazilia, 
şi tot nu s-au pierdut» — mi-a răspuns calmă Alexandra, mi-a pus mina pe umăr 
şi m-a îmbiat să mă aşez din nou în pat. «în Brazilia poate să nu se piardă, dar aici, 
Alexandra... E adevărat, sîntem tineri. Să nu uiţi să-mi aduci colile. Lasă-l pe Caius să 
se odihnească». «Da, pentru că au venit pe jos, peste cîmp, n-au mai aşteptat la gara 
din cimp trenul care vine în oraş abia seara.» «Pe jos?De ce pe jos? 
Alexandra, nouă la amîndoi ne scapă mereu foarte multe lucruri. Sîntem 
obosiţi.» «Pe jos, doar sînt oameni tineri. Lui Caius îi place foarte mult să meargă pe 
jos. Şi ce înalt s-a făcut l Şi i-a crescut o barbă galbenă şi e aşa vesel alături de cei doi 
oameni! Mai ales cel gras, în alb, Bendorf, e plin de haz şi are o foame de lup ! îmi 
spunea : „Doamnă, n-am venit singuri în oraşul dumneavoastră, am împrumutat de la 
Ştefan cel Mare o oştire de o sută de moldoveni, pe care am masat-o în grădina publică, 
nu departe de Masa cu oglinzi, să ne aştepte acolo Moldovenii sînt bine înarmați, cu 
saci goi. Vrem să încărcăm în saci oraşul, să-l ducem altundeva, să-l semănăm în altă 
parte, ca să răsară din nou cum trebuie.» «Bine, Alexandra. Nu te mai întreb nimic.» «Să- 
ți aduc colile.» Alexandra mi-a adus colile, a venit şi Caius o clipă, ca să mă salute, apoi 
au plecat. M-am aşezat şi am scris aceste coli. N-am ținut niciodată un jurnal, n-am scris 
pînă acum nimic în afară de lucrările de birou, de cărțile poştale către rude si de listele 
de cheltuieli lunare ale casei. N-am crezut că pot scrie atît de mult dintr-o răsuflare şi 
mai ales n-am ştiut pînă acuma că de sub condei scapă tocmai gîndurile pe care voiai să 
ti le aşterni. E la fel de linişte în jur. Ştiu că a plouat acum cîteva zile. Strada mea — 
deşi are trotuare vechi de asfalt — nu e pavată, are pămîntul încă moale în urma ploii. 
Dacă Silvestru a trecut totuşi în goana trăsurii galbene şi a cailor negri cînd eutnă aflam 
închis în casă, ar fi trebuit oricum să-l aud: chiar moale fiind, pămîntul străzii ar fi sunat 
sub roți şi sub copite. Aş vrea să-l văd pe Silvestru, pe acest om solid, greoi, care mi-a 
părut totdeauna că nu se clatină. Va veni la mine ? Dar îl poate interesa pe un om sigur 
pe sine, ca el, să mă vadă şi să mă întrebe ceva ? S-au depărtat prea mult de mine şi el, 
şi Caius. Şi mai mult de-ât ei, Tita, care-mi putea fi soție. O, Doamne, ce căsătorie 
nefericită a făcut Tita, l-a luat de bărbat pe Necea, în sperența că nu se va pierde în 
cîmpul ăsta, că va stringe avere, pămînt şi în acelaşi timp îşi va păstra dragostea pentru 
Silvestru — a acestui om care nu-şi permite nici măcar luxul unei prietenii pentru a nu se 


abate de la țelurile lui. 


Trăsura galbenă cu cai negri 
DE PE STRADA CAZARMA VECHE TRĂSURA galbenă cu cai negri trăpaşi a cotit 


la dreapta pe strada lungă a Marchidanilor, în aceeaşi goană cu care intrase în oraş, 


91 


deşi acum drumul cobora într-o pantă destul de accentuată, ce ducea spre grădina 
publică de pe malul fluviului. Silvestru, în picioare cu statura masivă aplecată peste 
banca din față (conducea caii din spaţiul băncii din spate), lăsase hăţurile în- voie, 
părea într-o întrecere cu concurenți nevăzuţi, roţile eauciucate şi subțirfcale trăsurii . 
galbene săltau pe calupurile caldarimului, spițele roşii în învirtirea lor rapidă şi 
continuă îşi pierdeau culoarea — se zăreau aproape alburii, dacă vreun trecător ar fi 
avut curiozitatea să se uite atent la ele şi să le vadă rostogolirea, dar nici un trecător 
nu staţiona şi nu circula pe trotuare. Ţintele şi bumbii nichelaţi ai hamurilor 
sclipeau în fugă sub soarele de amiază pe feţele întunecate ale .ferestrelor, mascate 
pe dinăuntru în plină zi cu hîrtie neagră de camuflaj. Silvestru, uitindu-se cu 
rapiditate în dreapta şi-n stinga la casele mute, cu curţi goale şi zăvorite, la şirul de 
magazine cu vitrine oblonite şi cu răngi de fier pe diagonală prinse în lacăte, urmărea 
fără să vrea sclipirea nichelului de pe hamuri, care fugea odată cu trăsura dintr-un 
geam într-altul al oraşului. îşi- luă ochii de la aceste sclipiri şi, printr-un gest pe care 
un privitor l-ar fi putut crede nebunesc, biciui caii negri trăpaşi să meargă într-o 
goană şi mai mare. La o distanţă de mai puţin de trei sute de metri în fața cailor, 
strada era barată de stilpi deşi de beton, care marcau intrarea în grădina publică — şi 
gestul lui Silvestru de a biciui caii în plină fugă şi pe o stradă în pantă părea de aceea, 
în acest punct al oraşului, şi mai nebunesc, cu atît mai mult cu cît trăsura intrase 
brusc în lumina orbitoare a Mesei cu oglinzi, care ştergea conturul străzii şi topea 
liniile cenuşii ale caselor, încrucişa pe acelea colorate violent ale firmelor, în flăcările 
toride ale amiezii, mărite şi acestea de reflexele în plin joc ale apelor fluviului aflat la o 
mică depărtare. Izbiţi în frunţi de această lumină neobişnuită, caii negri se 
desprinseră de oişte, zgomotul sacadat al potcoavelor — care făcuse să răsune 
asurzitor pavajul străzii  Marchidanilor — se frînse, trăsura lunecă din mijlocul 
străzii înspre trotuarul unde se afla Masa cu oglinzi, se izbi de masă, roţile din partea 
opusă se înălțară în aer, rotindu-se în continuare. Silvestru strînse sălbatic friiele, 
caii se zbătură în goana lor ruptă, smulgindu-şi într-o parte şi alta trupurile 
negre _şi înspumate, bătînd aerul incendiat de flăcările oglinzilor cu picioarele 
dinainte, în dreptul nărilor, deschise mari, în sus, spre soare. Silvestru mai avu 

timp să-şi vadă in Masa cu oglinzi chipul crispat, într-o imagine răsturnată, cu capul 
în jos, mînînd caii într-un gol imens, în care singurul punct de sprijin era strada 
fantastic aşezată şi prinsă cu calupurile de piatră direct pe bolta cerească. In această 
fracțiune de timp avu vreme să-l înjure pe Popescu şi toată stupida lui invenție, 
„pacostea oraşului”. Cînd Silvestru s-a văzut în mod normal pe picioare — ca şi 
copacii din jur, cu frunzele spre cer şi cu trunchiurile sprijinite pe pămînt — şi-a dat 


92 


seama că totuşi numai Masa cu oglinzi, bine fixată în asfaltul trotuarului, îl salvase de 
la un accident grav — trăsura, în alunecare, izbindu-se de masă, fusese fri-nată din 
goana nebună, roţile îşi recăpătaseră echilibrul cu preţul cîtorva spiţe despicate, iar 
caii, sugrumațţi cîteva Clipe de frînarea trăsurii, răsuciţi şi încurcaţi în hamuri, cu 
opritorile smulse din capul oiştii, stăteau acum cu boturile tremurînd în gura 
trăsurii, cu muşchii picioarelor subțiri zbătindu-li-se sub pielea neagră, lucie de 
sudoare. Zgomotul oglinzilor sparte sunase ascuţit şi lung în liniştea oraşului — şi 
Silvestru, încă turmentat de momentul accidentului şi de amintirea imaginii răstur- 
nate pe care i-o aruncase cu cîteva clipe înainte lumina oglinzilor, pipăia cu tălpile 
printre cioburile lungi pentru a nu călca pe ele, privind cu oarecare sfială bucăţile de 
cer aflate încă în alte cioburi. Apoi, cu biciul în mină, a intrat în curtea „Hotelului 
plugarilor”, să-l caute pe Popescu, a bătut în ferestrele mici şi înguste, dar nu i-a 
răspuns nimeni, a privit prin geamuri, încăperile erau altfel, de pe' podele fuseseră 
luate saltelele, iar în locul lor se vedeau grămezi înalte de griu. Prin unele geamuri nici 
nu putea privi, griul umplea pînă la refuz interiorul, ceea ce-l făcu pe Silvestru să se 
depărteze puţin de peretele de paiantă al hotelului şi să caute cu ochii şi alte semne 
care să-i arate mai limpede ce poate spune această schimbare suferită în ultimele 
zile de  hotelullui Popescu. Zări pînă la urmă o firmă rudimentară, scrisă 
proaspăt şi în grabă, bătută deasupra unei uşi i Fostă proprietate a Societății 
Agricole Dunărene — Depozit militar de cereale. Firmă la fel ca altele, to't proaspete, 
zărite în fuga cailor şi pe alte clădiri din oraş. Dar dacă pînă şi hotelul de paiantă al lui 
Popescu a trecut în ultimul timp, fără ştirea multora, sub proprietatea societăţii de 
sub direcţia lui Bazacopol şi tot atît"*de repede au fost transferate... Bazacopol 
depozitase deci de curînd în magaziile proaspăt cumpărate griul care nu putea fi decit 
cel achiziționat în aprilie, dar plătit abia în august, în momentul recepţionării, la 
preţul stabilit anterior, dar cu bani devalorizați. Mintal, Silvestru înregistra rapid 
ciştigul fabulos al lui Bazacopol, care între timp „virase" griul oficiilor militare la un 
preţ exorbitant, cu mult înainte de declanşarea rapidă a inflaţiei şi de a fi plătit în bani 
fără valoare celor care-i livraseră cereale. „Sintem ruinaţi. Nu mai am la conac decit 
patruzeci de vagoane de grîu, expuse nesiguranței 

Silvestru ieşi în stradă, îndepărtă încet cu piciorul cioburile, ca să poată înainta, 
controla hamurile, înno-dîndu-le repede cu bucăţi de sîrmă părţile rupte, se urcă în 
trăsură, biciui caii şi, înainte de a ajunge la stilpii de beton dinspre grădina publică, 
coti pe strada principală, MavroCordat, în plină viteză. La sediul lui Bazacopol a aflat 
că Societatea Agricolă a fost dizolvată de cîteva zile. Iar directorul ei, Bazacopol, 


plecase la Bucureşti. Fusese numit într-o comisie comercială ministerială. 


93 


Veşti de pace 

CĂRUȚA CU UN CAL ÎN DREAPTA OIŞTII înainta încet pe şoseaua pietruită 
care lega oraşul — de-a lungul Dunării — de satele depărtate ale cîmpului. Femeia 
bătrină care mina calul smucea întruna hățurile de sfoară, dar căruța se mişca la fel 
de încet şi fără spor. Se luminase de ziuă şi se zăreau din ce în ce mai aproape casele 
unui sat, înşirate pe o luncă, cu abur printre sălciile rare. Femeia opri calul, cobori 
din căruţă, potrivi aşternutul în jurul tinărului cu tunică militară, care părea că 
doarme, îi spuse încet; „Mai avem puţin, şi ajungem" şi se urcă iar, se aşeză pe 
scîndura din față, îndemnînd calul de cîteva ori, pînă ce acesta se hotărî să pornească 
pe pietrele mărunte, vinete şi ascuţite ale şoselei. Femeia smucea hățurile de cînepă 
tot mai des şi vorbea singură : 

— Turtă dulce n-am găsit, dar ţi-am cumpărat un briceag cu două limbi şi 
cu plasele de os. Ai să vezi ce frumos e. 

Cînd căruţa a intrat în sat, calul se lăsa tot mai greu pe oişte. La un cot de uliţă 
se ivi din față un călăreț în galop, care striga în dreapta şi-n stînga : 

— Pace, se face pace! Se termină războiul! Căruţa femeii mergea greu, trasă 
cînd într-o parte, 

cînd în alta a şoselei de calul ostenit, aplecat pe oişte. Călărețul îşi opri cu greu 
calul să nu intre în căruţă, îl trase spre şanţ, îşi şterse fruntea cu mineca largă a că- 
măşii şi după fața aspră şi încruntată părea că e gata să spună vorbe miînioase. Dar 
privind în căruţă, îl zări pe cel în tunică militară, culcat şi cu fața palidă. Şi vorbele le 
spuse altfel : liniştit, dezvelindu-şi dinții mari şi ascuţiţi într-un zîmbet de înţelegere : 

— Vezi, femeie, că se face pace, e lucru sigur ! Apoi călărețul plesni calul de sub 
el cu pumnul în coaste, îl 

întoarse şi porni iarăşi în galop, strigînd pe şoseaua goală, care străbătea satul : 
Se face pace, oameni buni ! leşiţi din case ! N-auziţi ? 

De pe o altă uliţă, înaintea călăreţului se ivi pe şosea un car, venind de la 
Dunăre, cu un butoi plin cu apă. Călărețul trecuse în goană, dar îşi răsuci iarăşi calul 
şi porni îndărăt în aceeaşi goană, strigînd spre omul din căruţa cu butoi: 

— Să n-apuc ziua de miine, se face pace ! îndreaptă caii spre primărie, toţi 
merg într-acolo, să vadă maibinecee! 

Călărețul îşi învîrti de cîteva ori calul pe lîngă căruţa omului, apoi alergă mai 
departe, pe alte uliţe. 

Omul care venea de-la Dunăre a sărit repede jos, a alergat în spatele căruţei 
sale şia smuls cepulde la butoi. Apa a ţişnit într-un şuvoi lung, sclipind în bătaia 


soarelui. Apoi omul s-a aruncat în căruţă dintr-o săritură, a prins hățurile, s-a aplecat 


94 


deasupra cailor şi i-a plesnit cu biciul. Caii se smuciră în ham ; căruţa sălta pe şosea 
în galopul "cailor, şuvoiul de apă ţişnea în urmă din butoi, sclipind, lăsînd o cărare 
adîncă în praful gros. 

— Pace ! Pace ! Se face pace î striga acum şi omul cu butoi în căruţă, pierind la 
o cotitură a şoselei. 

Femeia îşi mîna mai departe la pas calul ostenit. In faţa ei, dunga de apă 
şerpuia groasă, strălucind vesel în soarele dimineţii peste pietrele vinete ale şoselei. 

Din curţi alergau spre şosea femeile, potrivindu-şi în fugă basmalele, trăgind 
după ele copii somnoroşi. Oamenii care porniseră spre cîmp sau spre vii se întorceau 
în grabă în pas întins, suflind des şi greu, aruncîndu-şi sapele şi coasele în curţile 
altora, ca să ajungă mai repede spre primărie, să nu mai dea pe acasă şi să întirzie. 
Uliţele toate, şoseaua se umplură de lume, apoi, dintr-o dată, peste strigătele care 
treceau din om în om se auzi sunetul ascuţit al unei goarne. Călărețul se ivi din nou 
în galopul calului, strigîfvd mai tare. 

Clopotele celor două biserici începuseră să bată fără întrerupere. Oamenii 
curgeau spre primărie în şiruri tot mai dese, trecînd în fugă pe lingă căruţa femeii. 

Femeia înainta cu greu cu căruţa şi calul ei prin mulțimea care venea din față 
tot mai numeroasă şi mai compactă. 

— întoarce căruța, femeie'. Toţi mergem încolo, numai tu în contra N 

Femeia smucea mai departe hăţurile, îndemnîndu-şi calul să-şi vadă de drum. 
Calul se opintea tot mai greu, rezemat de oişte. 

— întoarce căruța, femeie, n-auzi ? Omul care-i tot spunea femeii să 
întoarcă se luă furios după căruţă, o ajunse din cîțiva paşi şi prinse cu mîinile 
spițele roţilor dinapoi şi trase spre el cu toată puterea. Căruţa se opri. Ciţiva 
băieţandri riseră subţire pe la marginile şoselei. Dar privirile omului căzură peste fața 
tinărului în tunică militară şi peste trupul lui, întins pe paie. Tresări îngrozit, îşi 
smulse mîinile de pe spiţe, sărind în lături spre şanţ. Mulțimea îl prinse din nou în 
cursul ei, gata să-l ia tîriîş. Dar el se desprinse cu toată puterea şi alergă din nou 
după căruţa femeii, care pornise mai departe. 

— Dadă, ia stai puţin. 

Femeia nu opri căruța. Smucea mai departe hăţurile de sfoară, îndemnindu-şi 
calul. 

— Stai, dadă, dumneata nu vezi, e păcat. 

Omul grăbi şi mai iute pasul, trecu înaintea calului şi— 1 opri. Femeia nu zise 
nimic, rămase mai departe cu mîinile pe hăţuri, privind înainte. 

— Dadă, dumneata nu vezi ? Dumnezeule ! zise omul, şi-şi puse piciorul pe 


95 


roata din față. Se săltă aplecat deasupra căruţei, întinse mîinile şi ridică în palme 
capul tinărului. Dumnezeu să-l ierte, dadă. S-a sfîrşit. 

Omul se dădu jos de pe roată, îşi scoase pălăria veche, pătată de praf şi 
năduşeală, şi rămase descoperit. 

— Haideţi, ce staţi, se face pace, strigară spre căruţă de departe alți oameni 
care urcau de pe o uliţă pe şosea. Veniţi! Goarna suna, clopotele continuau să 
bată. Femeia trase de hăţuri. Pieptuli se mişca într-un sughiț surd. Calul se 
opinti, dar n-a putut porni. Omul, cu pălăria în mînă, trecu- înaintea calului, îl apucă 
de căpăstru şi-l trase după sine, ducînd mai departe căruța spre marginea satului. 

Mulțimea dispăruse de pe şosea, la cotitura dinspre primărie. Omul descoperit 
trăgea mai departe calul de la căruța femeii, mergînd cu capul plecat. Copitele calului 
loveau rar pietrele colțuroase ale şoselei. 

' Căruţa femeii a ajuns la marginea satului. Omul care trăgea de căpăstru s-a 
oprit, să se mai odihnească calul" înainte de a porni mai departe pe şoseaua care 
începea să urce spre celălalt sat, unde femeia voia să ajungă. Se opriseră în dreptul 
unei cîrciumi, cu uşa larg deschisă, care avea alături şi un rînd de case albe cu 
geamlic portocaliu, în uşa cîrciumii apăru un om scund şi firav — poate cîrciumarul 
— şi, privindu-l pe cel descoperit din fața căruţei, strigă spre el cu o voce destul de 
puternică, nepotrivită pentru statura mică şi slabă: 

— Vasile, ai rămas în drum, cu pălăria în mînă, de ce n-ai plecat la cîmp să-mi 
aduci griul? Partea de dijmă ţi-ai adus-o în curte, dar pe-a mea o laşi în soare. 

Vasile se întoarse cu spatele la cîrciumar şi zise într-o parte : 

— Lasă-mă, domnule Necea ! 

Trase calul de căpăstru, căruța se urni şi porni mai departe, pe urcuşul şoselei. 
Femeia, aşezată cu fața spre spatele căruței, culegea acum firele de paie de pe tainica 
tânărului şi le arunca în lături, pe drum. 

Dinspre deal veneau alte trei căruţe. Erau pline cu saci, dar oamenii grăbeau, 
strigînd şi dînd bice cailor. Căruţele coborau în goană, şi cei trei oameni strigară pe 
rînd la Vasile : 

— Vasile, unde te duci, Vasile ? Se face pace! Fug nemţii. 

Şi pe rînd, cei trei oameni, după ce au strigat şi-au abătut privirile în căruța 
femeii, l-au văzut pe Vasile descoperit şi au tăcut. Şi-au strunit caii să meargă la pas, 
s-au descoperit, punîndu-şi pălăriile pe saci, şi cînd s-au mai depărtat au biciuit din 
nou caii, râmînînd aşa, descoperiţi. 

Necea stătea în mijlocul şoselei. Deschisese larg porţile şi aştepta. 


— Trageţi înăuntru, zise celor trei oameni şi descărcaţi îh magazia din 


96 


fundul curţii. 

Oamenii, în loc să intre pe porţi, dădură bice, şi caii porniră mai departe, în trap 
întins. Unul dintre ei a strigat : 

— Vorbim altă dată. Acum n-avem timp. Ai şi dumneata răbdare, se 
face pace. 

Necea a rămas în mijlocul şoselei pînă ce a văzut j cum cei trei oameni coboriîți. 
spre sat trag căruțele cu | grîu în curţile lor. 
Necea se întoarse şi păşi cu paşi mărunți spre cîr-ciumă. Se opri în prag. La 
tejghea, cu fața spre uşă, stătea un bătrîn cu o goarnă atirnată pe braţ. Bătrinul 1 
părea a nu vedea bine, pipăia cu tălpile podeaua unsă j cu gaz ca să vină spre Necea, 
din ochi clipea des, şi-şi sucea capul într-o parte şi alta, să audă unde se aflai Necea. 

— Cînd ai intrat aici ? 

— Domnule Necea, zise bătrinul lipindu-şi goarnade piept, dă-mi o 
ţuică mare pe datorie, ca se face pace... 

— leşi afară! 


Necea, după ce l-a scos în şosea pe bătrin, a încuiat uşa şi a tras obloanele. 


Tîrg la flacăra lămpii 

NU SE LUMINASE DE ZIUA OIND SILVESTRU A intrat cu trăsura în sat. Caii 
negri trăpaşi, minaţi fără oprire de la conac, erau albi de spumă. Copitele* lor călcau 
înfundat prin praful gros şi umed de rouă. Trăsura cu roţi cauciucate, lăcuite în 
galben, trecea abia simțită printre gardurile cenușii ale ogrăzilor goale. Silvestru feri la 
o cotitură trăsura de un gard căzut peste şanţ. 

Pe prispe se zăreau oameni dormind somnul greu al dimineţii. Mulţi neînveliţi, 
culcațţi în. hainele de lucru, aşa cum îi prinsese oboseala. Dormeau cu fața în sus, sau 
răsturnațţi într-o dungă, cu capul căzut peste marginea prispei. Femeile, chircite la 
picioarele bărbaţilor, ocroteau cu trupul copiii. 

La un alt colț de uliţă, Silvestru ocoli un cal lung, nămolit, culcat pe pămîntul 
gol, cu botul întins. Silvestru biciui trăpaşii. 

Cînd trecu pe lîngă cimitirul cu gard întreg, curat, proaspăt vopsit în alb, îl izbi 
frumuseţea locului. Dincolo de zaplaz, prin iarba înaltă de un verde aprins, se 
întretăiau netede cărările bătătorite. Flori de toate culorile luceau printre ierburi. 
Silvestru domoli caii să meargă la pas. Mirosea proaspăt şi înţepător a iarbă şi flori. 
Trase adînc aer în piept. „Ce mi-a venit ?" 

Biciui iar trăpaşii şi lăsă repede în urmă curtea cu flori. 

Intră pe o uliţă întortocheată, plină de gropi. 


97 


Un strigăt lung se auzi de undeva. O femeie cu voce ascuţită cînta într-o ogradă 
îndepărtată — cînta sau bocea, Silvestru nu înţelese : 

Lume, lume, cum e viața, Putin sclijjeşte ca gheața, Cum soarele se iveşte, Se rupe 
şi se topeşte. 

Cîntecul se opri. Se făcu din nou linişte. Apoi se sparse în aer un zgomot de 
găleată goală, trintită pe o buză de fintină. 

Înainte de a intra cu trăsura pe şosea, Silvestru întoarse capul spre locul de 
unde i s-a părut că s-a auzit zgomotul. O fată tocmai lega găleata de lanţ şi îi dădea 
drumul să zuruie în fîntînă. „E aşa de urițică şi de trecută, că te-ntrebi de ce 
cîntă. 

Silvestru pătrunse cu trăsura pe şosea. Răsăn in viteză o limuzină neagră 
Packard, cu perdelele trase ii recunoscu pe şofer. Maşina prefecturii județului gonea 
spre Bucureşti. 

Prin dreptul cîrciumii lui Necea, Silvestru îşi lăsă caii la pas. Obloanele prăvăliei 
se dădură încet în lături şi în prag se ivi Tita, nevasta lui Necea. Tita era în cămaşă şi- 
şi ferea cu palmele de răcoarea dimineţii umerii goi. îşi ținea genunchii strinşi unul de 
altul şi de frig vinele subţiri i se desenau pe sub pielea albă a coapselor, neacoperite 
de cămaşa prea scurtă. 

— Opreşte trăsura şi vino — îi spuse Tita lui Silvestru, care o înțelese mai 
degrabă după semnele pe carei le făcea cu ovalul feței, rumenit încă de căldura 
somnului. 

Silvestru cobori trăsura în şanțul lat, pe lingă po-dişca prăvăliei. Sări jos, 
aruncă un braţ de iarbă proaspătă din cutia trăsurii în fața trăpaşilor, le trase de pe 
frunţile fierbinţi căpeţelele cu miros iute de năduşeală şi le aşeză pe capul oiştei., Se 
îndreptă apoi spre Tita, fără s-o privească. 

Tita intră în circiuma întunecoasă, urmată de Silvestru, care-i privea absent 
papucii de catifea albastră. De raftul îmbrăcat în hirtii colorate dinapoia tejghelii, 
atirna o lampă afumată, cu flacără mică, roşiatică. Silvestru închise” obloanele şi- 
încuie uşa. 

— Mi-e frig, zise Tita, trecîndu-şi palmele peste şolduri — şi păşi, strinsă, spre 
Silvestru. 

Silvestru, fără să se uite la ea, ocoli tejgheaua, întinse mîna spre raft şi făcu 
lampa mare. Tita rămăsese cu gîtul întins, cu un şold străpuns prin mătasea cămăşii 
de colțul rece al tejghelei. 

Silvestru, cu lampa în mînă, căuta încruntat de-a lungul raftului, luminînd pe 


rînd polițele pline de sticle prăfuite, cu etichete vechi şi decolorate. 


98 


— Cauti pistolul ? I-am schimbat locul. 

— Vreau să-l iau cu mine. Plec numaideciît spre oraş. 

Auzind asta, faţa Titei începu să se trezească din amorţeala somnului, ochii 
verzi clipiră des şi atenţi, as-cuţindu-şi privirile. Şi-1 văzu bine pe Silvestru ctim 
arăta. Cu hainele boţite, cu cizmele noroite. Avea fața răvăşită, cu cute mari pe 
fruntea înaltă şi-şi ascundea ochii sub pleoapele vinete de nesomn. Văziînd cum tre- 
mură flacăra lămpii, Tita crezu că lui Silvestru îi tremură şi mîinile. Se depărta să-l 
privească mai bine, dar ferit, să nu fie observată că face asta dinadins. 

Tita merse apoi spre raft, dădu la o parte cu mişcări încete, întirziate, nişte 
şiruri mari de covrigi uscați, şi altele de luminări de seu, şi după multe ocoluri, bine 
gîndite şi greoi făcute, scoase de sub o învelitoare lungă de hirtie creponată a unei 
polite un pistol automat şi, ca şi cum n-ar fi căutat aşa ceva, îl puse sub tejghea şi 
căută mai departe, oprindu-se apoi, neştimd ce caută. Silvestru îi ceru din nou arma, 
de "data asta răstit. Tita se aplecă, luă pistolul automat şi i-l întinse, zicîndu-i cu o 
voce moale, în care puse şi mirare de-a dreptul sinceră : 

—  Aveai arme şi la conac. Ai fost dezarmat ? Pleci spre oraş ? E adevărat, acolo 
nu se dau lupte. Dar dinspre bălți toată noaptea s-au auzit împuşcături. Nemţii 
încearcă să se retragă spre Bulgaria, dar au fost întorşi şi risipiţi de români. Dacă 
se îndreaptă din nou spre oraş? Dacă fug spre cîmp şi se ascund în porumbişti ? 
Nu pleca spre oraş acum. 

Silvestru rise — „observ că nu dormi deloc" — ridică pistolul şi la lumina lămpii 
începu să se uite atent pe ţeava, zicînd mai departe: 

— Nemţii, cîți au fost pe aici, au fost zdrobiţi, n-au cum să se mai întoarcă. 
Acum cred că eşti liniştită. 

— Dar chiar ieri se mai aflau nemți risipiţi pe cîmp, prin porumbişti, prin 
stufărişurile din baltă. 

— Ieri şi alaltăieri — zise Silvestru şi suflă pe ţeava. 

— Necea a scăpat cu greu de gloanţele rătăcite cînd a venit de la Ostrov prin 
baltă. A trebuit să se păzească pînă şi de focul armatei româneşti. A fost pînă la urmă 
dus sub escortă în oraş şi ţinut cîteva ceasuri pentru cercetări. A fost învinuit 
că urmăreşte să cumpere vin, la Ostrov, la preţuri scăzute, la adăpostul 
împrejurări- lor. La adăpost! 

Silvestru tăcu. 

— Pleci spre oraş şi uiţi că mergi pe cimp deschis. Silvestru luă palmele Titei 
care urcau moi şi fierbinţi pe sub reverele hainei — şi le îndepărtă. O privi ţintă, 


apoi îşi reluă cercetarea asupra pistolului Cum stătea cu spatele spre tejghea, 


99 


Silvestru se săltă în mîini şi se aşeză printre sticlele şi paharele goale rămase de cu 
seară pe lemnul cojit de vopsea. Demontă arma, întinse cu grijă piesele pistolului pe 
tejghea şi începu să le curețe atent cu o batistă albă, de mătase. Scoase apoi un tub 
dintr-o geantă de piele care-i atîrna pe umăr, unse pe rînd piesele, le montă, din 
aceeaşi geantă luă cartuşe şi umplu cele trei încărcătoare. Viri totul în geantă, sări de 
pe tejghea pe tălpi, se plimbă o vreme păşind absent pe podelele unse ru gaz, se opri 
privind pereţii afumati ai cîrciumii, apoi îi zise Titei pe un ton foarte obişnuit : 

— îţi vind grîu. Treizeci de vagoane. Vreau să-ţi ştiu pretenţiile. Spune. 

— îţi spun ceea ce ştii şi tu — zise Tita cu o voce tristă, care mărturisea 
foarte mult reproş, ceea ce-l făcu pe Silvestru să pară niirat. Zilele astea 
— urmă ea — imediat după armistițiu s-au arătat pentru mulţi zile nepreţuite, dar şi 
numărate. Sint zilele marilor cariere — zise Tita, căpătîindu-şi calmul în ton — dovadă, 
Bazacopol. Cine a căzut sub loviturile bine ţintite ale lui Bazacopol caută acum 
scăpare spre sate... Vrei să-mi vinzi griul care ţi-a rămas la conac. Ți l-aş fi cumpărat 
mai înainte şi cu mine n-ai fi pierdut. Şi totuşi, n-ai procedat rău, am observat 
asta. în jocul ultimelor luni ai plasat griul proprietarului, iar pe-al tău l-ai păstrat în 
magazii... Cît mai e front şi cit milioanele sînt ieftine, îmi îngădui şi eu să fiu 
prevăzătoare. Nu cumpăr, Silvestru făcu un gest cu palma de înlăturare a unor astfel 
de replici, se uită la gleznele albe ale Titei, la papucii de catifea albastră, apoi îi privi 
genunchii, u-merii goi. Tita se rezemase de un stilp al casei care dădea spre salonul cu 
biliard, îşi ținea mîinile sub cap şi-l privea compătimitoare pe Silvestru. 

— Scuzărmă Tita. Vorbeşti de front şi de milioane în pielea goală. E bine totuşi 
să-l trezeşti pe Necea, el nu va lăsa să-i scape o tranzacţie cu grîu destul de con- 
venabilă. 

— Mă jigneşti. Cel puţin față de mine te arătai înainte prevenitor şi ocoleai 
insultele. Ştii exact situaţia din casa mea. îmi spui să-mi trezesc soțul, Aînd nu cu el 
trebuie vorbit şi hotărît, cînd este un lucru de hotărît. Eşti un om slab. Am simţit mai 
de mult că eşti un om slab. 

— Vorbeşti foarte îngrijit, totdeauna ai vorbit îngrijit şi pentru asta cheltuieşti 
timp — zise Silvestru, apro-piindu-se de tejghea şi privind din nou spre rafturile cu 
covrigi şi cu luminări de seu. Hotăririle le iau împreună cu tine. Dar acum e nevoie de 
Necea. 

- Cînd va fi nevoie, am să-l chem. Poţi lua loc şi ascultă-mă. înțelegerea cu griul 
n-o putem hotări în a-semenea împrejurări decît numai în schimbul aranjamentului 
cu pămîntul. 

Tita a adus un scaun, Silvestru s-a aşezat fără să' se arate prea mişcat de 


100 


ceea ce îi amintise Tita. îşi privea atent mîinile, cu gestul de oboseală pe care-l obiş- 
nuia. 

— Ar fi bine să te îmbraci. lar podelele astea miros prea tare a gaz — zise el şi 
se ridică ; se duse spre raft şi potrivi flacăra lămpii care începuse să fumege. 

Tita se aşeză în locul lui Silvestru pe scaun. 

— Nu am vreme să mă ocup de transportul griului — spuse ea. Pe oamenii de 
aici din sat nu-i amestec în lucruri care mă privesc. Ai terminat treierişul, mi-l poţi 
aduce liniştit. 

Silvestru nu-i răspunse. Luă o sticlă din raft şi-şi turnă într-un pahar o băutură 
galbenă. 

— E mai mult făcută din buruieni. Dar nu e periculoasă — zise Tita. Necea mi- 
a făcut şi cîteva medicamente de casă foarte bune. Soia nu vinzi ? 

— Soia? — întrebă Silvestru mirat. Vrei soia? — şi-şi încruntă chinuit 
fruntea. îmi pare rău, dar soia nu 

mai am. 

„Vrea soia." Silvestru continuă să aştepte absent pînă ce Tita îşi va gîndi cu glas 
tare satisfacția de a încheia tranzacţii pe care nu avusese altcîndva şansa să le încheie 
la o asemenea anvergură, în capătul de cîmp în care trăia. îşi aminti de replica Titei 
despre „carierele acestor zile şi dacă „fiecare socoteşte că aceste zile sînt pentru sine". 
Tita, nici ea nu le considera altfel. „Totuşi, a spus că vrea soia — să fie atit de 
nepricepută ?" — se gîndi din nou Silvestru. Tita continua să vorbească, el n-o asculta 
şi mintea îl duse la confuzia pe care femeia o făcuse. Negoţul cu soia se prăbuşise, 
Oficiul „Soia" înființat de ocupaţia germană în vederea fabricării uleiurilo» pierise 
subit, odată cu întoarcerea armelor. Tita nu făcea nici o deosebire între Oficiul „Soia” 
şi Societatea Agricolă care achiziționase grîu pentru simplul motiv că la ambele 
instituții condusese Bazacopol. Or, Bazacopol, departe de a se fi prăbuşit, era eroul 
zilei... Multe din subtilităţile ascensiunii lui Bazacopol Titei îi scăpau. Silvestru o 
privi din nou, Tita încetase, nu mai vorbea, şi aştepta ultimul cuvînt. Silvestru îşi luă 
un alt scaun şi se aşeză lingă Tita. De afară, de pe şosea, se auzi zgomotul cîtorva 
căruţe. „A răsărit soarele" — îşi zise Silvestru, apoi îi spuse Titei pe un ton care 
nu mai îngăduia replici inutile s 

— Cît pămînt ai, exact şi unde ? 

— Optzeci şi patru de hectare, în parcele, în zona Marosin. 

— Pămînt slab. Ţelină. Nisip. Lucrul era adevărat. 

Silvestru întrebă din nou 3 — în caz că le vei pierde... Sînt cele pe care le-aţi 


plătit cu cîteva duble de grîu un pogon pe timpul secetei ? Sînt nesigure," nu 


101 


trebuia lucrat aşa. 

— Nu le voi pierde. 

— In sfîrşit. De cîți ani iei uzufructul de pe celelalte o sută de hectare, 
proprietatea lui Necea ? 

— De şase ani. Dar am susținut circiuma şi îngrijirea vitelor. 

— Te interesează să devii proprietară de pămînt ? 

— Am spus de atitea ori că nu, în cazul că se vor. achita datoriile pe care le am 
față de frații mei vitregi. 

— Necea le va achita. El vrea pâmiîntul. în ceea ce mă pri/eşte am obţinut ca 
proprietatea lui cu pâmiînt mai slab să fie schimbată cu pămîntul fraţilor tăi, mult 
mai bun, hotar cu moşia .lui Ceară. Necea nu va ridica 

nici un drept asupra depozitelor tale de grîu. Cele treizeci de vagoane ţi le vor 
aduce fraţii tăi de la conac. Anul acesta aţi avut mult pămînt în dijmă ? 

— Putin. Pierderea de zilele trecute nu e mare. Dar voi lua griul înapoi, 

— Sînt lucruri care te interesează pe tine şi pe Necea. Ştiu că ai început să 
construieşti ceva într-o parte a satului, casă, magazii, pătule. îți achiți datoriile cu 
circiuma asta, cu casele de aici, cu acareturile celelalte ori cu partea de păşune din 
baltă, care vor reveni fraţilor tăi vitregi, şi prin ele vei acoperi şi diferența de preț 
pentru schimbul de pămînt între Necea şi frații tăi. De fapt circiuma şi celelalte 
sint proprietatea lui Necea. Nu te simţi jignită... Fraţii tăi renunţă să mai ridice 
pretenţiile vechi asupra a ceea ce mai ai în alte locuri. îmi sînt obligaţi. îmi revin 
din acest schimb moara lor de ulei, parcul de animale şi ferma de lîngă oraş, ceea 
ce pentru ei e încă o dată avantajos, îmi datorau plata muncilor agricole pe care 
le-am făcut cu maşinile timp de doi ani. Şi acum, pentru toate astea, nu-ţi cer decit 
o bucată de pîine, sînt ostenit, n-am miîn-cat aproape nimic de ieri dimineaţă. Dă- 
mi o bucată de piine. Trezeşte-l pe Necea, plecăm cu trăsura, cei doi frați ai 
tăi ne aşteaptă în oraş. 

Tita păşea sigură de ea, plescăindu-şi papucii albaştri. Silvestru o privea 
obosit şi după ce ea dispăru înapoia uşii, zise oftînd : — Nenorocita, e ruinată. 

Un om vine cu tunul acasă 

RRĂSURA GALBENA OU OAI NEGRI dispăruse de mult timp de pe şoseaua 
satului, îndrepfân-du-se spre oraş, cu Silvestru, Tita şi Necea — cînd dinspre 
porumbiştile cîmpului a intrat pe uliţă un soldat care mîna două iepe roibe ce trăgeau 
după ele un tun. Soldatul se dovedea grăbit - cînd o femeie mtă la un gard îl întrebă: 
„Senciule, nu cumva eşti tu? Nu te-am mai văzut de un an.« Senciu răspunse fără 


să oprească tunul s „Eu sint, dar n-am timp, stau puţin, trecem cu armata pe 


102 


cimp." După alte cîteva întrebări la fel pe care i le-au pus femeile şi bărbaţii întilniţi, 
Senciu a ajuns în dreptul unui gard dărăpănat,a deschis larg porţile şi a tras tunul în 
curte. „Senciule, tu eşti ?" — 1-a întrebat mirată şi femeia din curtea unde Senciu 
adusese tunul. „Eu sînt, nevastă, şi tu te miri ?" Şi Senciu îşi luă femeia în braţe şi o 
duse pe sus în casă închizind uşa după el. 

— E adevărat că a venit Senciu ? — a strigat un om, venind în fugă pe 
şosea, spre mulțimea care se strînsese ceva mai departe de curtea lui Senciu, 
unde iepele roibe rupeau cu gîturi întinse frunze din salamul de la fruntea 
casei. 

— E adevărat, Vasile. A venit Senciu cu tunul a-casă. Lasăl, aintrat 
în casă cu nevastă-sa, face şi el puţină dragoste şi pe urmă pleacă din nou pe 
front. Ce era cu bătrîna şi cu căruța cu un cal în dreapta oiştei ? Te-am văzut ieri, îi 
duceai calul de căpăstru încolo. Păcat, am auzit că băiatul nici nuntă nu făcuse. 

Vasile nu răspunse, dar după un timp zise către un grup de oameni care-l 
chemase la o răspîntie, sub un'dud: 

— Eu m-am pregătit — şi-şi arătă legătura cu merinde de sub braț — plec 
acum spre oraş. Ordinul de chemare spune să fiu de astăzi la garnizoană. Am auzit 
că de,acolo plecăm numaidecit spre Transilvania 

— La ce armă, Vasile ? 

— La geniu, Sînt sergent. 

S-au mai strîns şi alți oameni, cu legături sub braţ sau pe -mină, urmaţi de 
femei şi de copii, s-au alăturat grupului în care Vasile explica aparatele cu care se 
lucrează la unitatea lui. „Tunul pe care-l vedeți — şi arătă spre salcimul de la fruntea 
casei lui Senciu — e un tun tip..." Şi le spuse tipul de tun, luînd o creangă de prin 
şanţ şi desenînd pe piatra şoselei mai multe tipuri de arme. Mai sosi un om, care după 
ce întrebă : „A venit Senciu ?" — şi după ce i se spuse mai mult pe tăcute că a venit, 
se alătură şi el grupului, intrînd în vorbă cu ceilalţi onmoni 

Din sus, de pe panta şoselei, a început să coboare spre sat un şir de căruțe, cu 
încărcătură grea, cei care minau caii mergeau pe jos, ţinind oiştile de capete. Şirul de 
căruţe ajunse în dreptul mulțimii care aştepta nu departe de curtea lui Senciu. Atunci 
văzură oamenii că şirul de căruţe erau încărcate cu arme. Şirul se opri, să se 
odihnească puţin caii. 

— Am strîns armele de pe cîmp — spuse unul din căruțaşi fără să fie 
întrebat. Le-au lepădat în fugă nemţii. Acum locule curat Avem şi vreo trei 
nemți. l-am găsit în porumb, la Valea-cu-Mure. Gheorghe, sugă omul spre 


spatele convoiului, adu nemţii puţin încoace, să-i vadă lumea. 


103 


Gheorghe îi aduse. 

— Du-i acum înapoi — spuse celălalt după ce oamenii îi văzură. 

Gheorghe nu plecă, întîrziind vorbele : 

— Le e cam sete, îmi fac mereu semne că ar vrea apă. 

Oamenii vorbeau aprins despre altceva şi se înțelegeau care dintre cei rămaşi în 
sat să plece spre conacul lui Silvestru de la Drumul Subţire. 

Senciu. ieşi de pe poartă cu tunul, mergînd în fața iepelor roibe şi ducîndu-fe de 
hăţuri. Apoi se sui pe afet şi cîrmi pe şosea spre mulțimea oprită sub dud. 

— Vorbeam despre grîu — îi zise Vasile lui Senciu, Tu chiar nu mai stai deloc, 
Senciule ? 

Senciu făcu semn spre porumbişti, cobori pe ulița de unde venise, „trebuie să- 
mi ajung regimentul din urmă, vedeţi că trebuie să se dea pâmiînt, aveţi grijă" — şi 
grăbi iepele roibe. 

Convoiul de căruțe cu încărcătura de arme porni spre oraş, urmat de 
grupul celor din sat care mergeau spre garnizoană să fie încorporațţi. Alături de ei 
păşeau şi cei cslre rămînind în sat trebuiau să ia calea spre. conacul de la 
Drumul Subţire. 

Vasile, cînd convoiul a ajuns în dreptul curții lui Senciu, dădu bună ziua unei 
femei care strîngea de lingă fruntea casei cîteva crengi de salcim rupte şi risipite pe 
jos. Femeia lui Senciu lăsă crengile şi vru sâ intre cît mai repede în casă, ferindu-şi 
obrajii roşii de privirile oamenilor, dar zări nemţii şi se apropie sfioasă de gard să-i 
vadă. 

— Le e cam sete — zise Gheorghe spre femeia lui Senciu, arătîndu-i pe cei trei. 
încă de la Valea-cu-Mure le e sete. Pe aici după cîte văd, nu prea sînt fîntîni. 

Femeia întoarse capul, potrivindu-şi mai bine basmaua peste obraji — dar 
oamenii satului nu prea priveau la obrajii ei, se uitau mai mult la urmele roţilor de 
tun lăsate în curte. Femeia plecă în casă şi după un timp a adus o găleată cu apă şi o 
cană de pămînt, pe care le-a lăsat repede în pragul porţii şi a început apoi să-şi facă 
de lucru prin curte. 

Tîrziu, cînd convoiul de căruțe şi de oameni se depărtase mult de sat, şi-a 
întretăiat drumul cu alt convoi, poate un convoi de pribegi, căci purtau saci goi în- 
făşuraţi pe mijloc şi în jurul umerilor. 

—- Sîntem moldoveni, căutăm grîu. 

Oamenii care trebuiau să meargă spre conacul de la Drumul Subţire s-au 
depărtat de Vasile şi de ceilalți şi au pornit de-a dreptul peste cîmp. Moldovenii mai 


rămăseseră un timp în mijlocul şoselei. Li se păru că oamenii plecaţi pe cîmp le fac 


104 


semne, sau numai întorceau mereu capetele şi se uitau spre şosea. Şi atunci 
moldovenii au pornit şi ei în urma celor care mergeau peste mirişti şi se îndreptau 
spre Drumul Subţire. 

Pe drumul subţire, acolo unde drumul subţire apare din când în cînd 
fragmentat, nu circulă nimeni, dar zgomote se aud. Zgomote de roţi de căruţe şi 
de tunuri, de motoare de maşini încărcate, gonind în viteză, de şenile de,, tancuri care 
se derulează dur, nevăzute. Sint zgomotele* care se ridică dintre lanurile înalte de 
porumb şi sună şi peste părţile goale şi neumblate ale drumului .'subţire. Un timp 
numai. Apoi- convoaiele armatelor româneşti se ivesc, şi pe firele despletite ale 
drumului, printre mirişti, cîmpul începe să fie cuprins în întregime de curgerea 
zgomotelor, de sclipirile armelor ce se încrucişează în aer deopotrivă deasupra 
porumburilor înalte cît şi deasupra şesurilor secerate. 

Mult depărtat de firul drumului subţire, se zăreşte un mic pătrat verde- 
brun, cu laturile precis trase" — e o lizieră de salcimi aşezată la un capăt de 
cîmpie, la întretăierea Bărăganului cu apele dinspre miazăzi ale orizontului, 
ce ard şi tremură transparente. In mişcarea zgomotelor care inundă întreaga 
cîmpie, micul pătrat al lizierei stă singur şi nemişcat, ca un desen minuscul de 
geometrie, zgiriat peste această întindere vegetală Vie şi debordantă, străbătută de 
trecerea fără oprire a convoaielor militare. D?că cineva s-ar apropia de lizieră, 
după ce i-ar parcurge aproape toate laturile ca să descopere într-un colț intrarea 
mascată de cîțiva arțari bă-trîni, s-ar găsi apoi în faţa a numeroase alei din pietriş 
mărunt şi vinăt arcuite în semicercuri printre clădirile aproape noi, din piatră, ale 
unui conac, contrastînd prin precisa ordine a aşezării acareturilor, cu starea 
impro- -vizată a celorlalte conacuri risipite printre porumbiş-tile cîmpiei. în 
faţa remizelor cu geamuri înalte,. trei tractoare stau în linie, cu remorcile 
încărcate, gata pregătite, acoperite cu prelate de pinză tare. Cercul din 
colțul magaziilor cu grîne, care reprezintă una din curţile conacului, nu arată 
nici o mişcare, în mijloc stă singură o fintînă, alcărei jgheab lung, căptuşit 
cu tablă nichelată, străluceşte încins sub soare. Miroase a fier încins şi 
dinspre drugii grei şi laţi, prinşi cu lacăte mari la uşile magaziilor cu grîne. O pisică 
albă doarme pe treapta scării unei magazii. Sub scară stau o sapăcu tăişul în 
sus şi alte cîteva unelte părăsite acolo de cine ştie ce om grăbit. 

Din subsolul unei clădiri, aşezată nu departe de remize, ies valuri de fum de 
tutun prin geamurile deschise, dar fumătorii tac acolo înăuntru. 

Salcîmii înalți şi subţiri, care înconjoară curţile conacului, au crengile şi 


frunzele nemişcate sub soarele amiezii. Umbra lor zdrenţuită de lumina toridă stă pe 


105 


lutul albit de căldură. Se aude de undeva, de peste cîmp, bătaia depărtată a unui 
clopot, care tace şi el după uh timp. 

Pietrişul mărunt şi vînăt de pe aleile conacului păstrează urmele proaspete ale 
unor roţi subțiri de trăsură. 

Dinspre grajduri vine către fintîna de lingă magazii un cal murg, bătrin. Calul îşi 
poartă buzele prin jgheabul gol, şi apoi rămîhe nemişcat cu capul în jos şi cu ochii 
închişi. 

Un mînz roib răsare de undeva şi începe să alerge pe aleile de pietriş. Zvîrle din 
copite, se învîrteşte în jurul petei sale de umbră şi necheazâ. Aleargă spre jgheab, 
galopînd. Ajunge, se propteşte brusc pe cele patru picioare şi rămîne aşa cu capul 
zvîrlit în sus, cu urechile drepte, ascuţite. Nechează mărunt. Calul murg încercă să-şi 
ridice botul greu din jgheab. Dar capul îi cade şi mai mult între marginile de tablă 
lucitoare. Dă drumul la un geamăt care saltă trimbe de colb din jgheab. Mîn-zul sare 
într-o parte. Picioarele îi tremură. Apoi, porneşte în goană printre salcîmii nemişcaţi 
care înconjoară din patru părţi curţile conacului. în urma lui se ridică din ierburi un 
praf fin, ca un abur. 

Vintul bate cîteva clipe. Salcimii îşi mişcă încet crengile mai subțiri. Cîteva 
frunze galbene cad. 

Dintre acareturi vine schiopătind un om adus de spate, poate grăjdarul, are în 
mînă o furcă cu dinţi de fier. Caută să prindă cu auzul ceva, poate locul pe unde a 
fugit mînzul Pipăie cu opincile, păşind pe pietriş, după felul cum merge se pare că n- 
are vederea bună, ajunge la jgheab, întinde mîinile prin jurul fintînii şi dă de coama 
aspră a gloabei bătrîne. Apoi apucă lanţul şi lasă găleata să cadă, huruind, în fintînă. 
Buzele calului încep să tremure. Grăjdarul, adus de umeri, răstoarnă în jgheab apa 
rece şi limpede care cuprinde pînâ dincolo de nări botul buzat şi ţepos al animalului. 
Dar calul nu bea îşi scoate din cînd în cînd nările şi-şi vîră iarăşte botul ui apa 
rece. Omul fluieră scurt spre locul unde se aude galopul mînzului. Galopul 
încetează. Dintr-o latură a salcimilor mînzul roib îşi scoate fruntea ţintată în alb 
şi urechile, ciulite înainte. întinde botul sforăind, to-veşte în pămînt cu 
piciorul drept din față, alb tot pînă ia piept. Porneşte apoi în salturi, în dreapta 
şi în stinga, scuturind din cap. După care se îndreaptă în trap mărunt 
spre jgheab, cu gâtul arcuit, cu botul adus spre genunchi. Grăjdarul îl prinde cu o 
mînă pe sub bărbie, iar cu cealaltă trage de coamă calul murg. Vrea să-i ducă spre 
grajduri, dar la fintînă venise un om înalt, destul de tînăr încă, avea un bici în 
mină — şi-l întrebă pe grăjdar : 

— Cînd se întoarce Silvestru al vostru la conac ? Grăjdarul tace şi aşteaptă ca 


106 


şi cum n-ar fi auzit, 

apoi după un timp îndelungat îl întrebă el pe celălalt i 

— Ce se aude peste cîmp ? Nu prea văd şi nu prea aud. 

— Trec armatele. 

— Care ? Ruşii ? 

— Ale noastre. Celelalte n-au sosit încă, poate nici n-au să treacă pe aici. 

— Am auzit că au să treacă. Aşa spunea cineva aseară — zise 
grăjdarul. 

— Nemţi pe aici nu mai sînt. l-au izgonit ai noştri -— zise celălalt — poate să 
mai fie vreunul ascuns prin porumb. Zici cănu ştii cînd se întoarce Silvestru ? 

— Nu ştiu — răspunse grăjdarul. Trase după sine calul murg şi mînzul, îi 
împinse pe uşa deschisă a unui grajd, intră şi el şi trase zăvorul pe dinăuntru. 
Apoi ia un braţ de paie, le aruncă într-o iesle. Se suie în iesle, îşi pune pălăria veche 
la căpătii şi adoarme adînc. 

Omul care venise lîngă fintină şi-l întrebase pe grăjdar despre întoarcerea lui 
Silvestru se mai suci o vreme prin curţile conacului izbind cu biciul în pietrişul de pe 
alei, merse spre cele trei tractoare, le ciocăni cu degetul aripile de oțelde la roți, 
trecu în spatele remorcilor şi ridică pe rînd colţurile nituite ale prelatelor: în două 
remorci erau saci plini, omul pipă) şi simți că e vorba de grîu ; în a treia 
remorcă erau geamantane, baloturi, cufere din lemn şi răchită, iar într-un 
colț, prins într-un schelet de scîndură, un birou negru, sculptat pe la margini şi 
pe faţa sertarelor. Omul privi atent florile complicate săpate în lemnul biroului, apoi 
acoperi la loc lucrurile cu prelata. „Silvestru vrea să se mute la oraş. Cam fuge, 
adică." Se întoarse spre fintînă şi de acolo spre magazii, strigă din buze, — 
„phtrţ!' — spre pisica albă care dormea pe treapta unei scări. Pisica pieri 
speriată sub scară, pe lingă tăişul de sapă, dar veni lunecînd repede înapoi, 
şi sări de-a dreptul pe lingă picioarele omului care o izgonise. Omul rise tare şi 
strigă, mergind pe după magazii : „Nicio pisică n-are unde se ascunde de voi" 
Cînd ajunse după magazii, repetă vorbele despre pisică, dar zecile de 
oameni care stăteau înşirați la umbră tăcură Fumau, îşi aruncau ochii 
pe ziarele întinse pe iarbă sau îşi căutau ceva de lucru cu mîinile, cioplind o 
creangă uscată, împletind cîteva paie găsite în jur — şi nu-irăspunseră nimic 
omului cu bici în mînă venit dinspre, curți. La umbra tuturor celor opt 
magazii stăteau in aşteptare mulțimi de oameni, în grupuri sau răşpindiți 
stingheri pînă spre salcîmii din apropiere Mai departe, pe sub salcimi se aflau 


rînduri de căruţe cu cai deshă-maţi, iar pe sub căruțe, aşezate pe ţoluri vărgate, 


107 


stăteau femeile într-uncot, de vorbă, unele aveau cu ele. copii de ţiță. Sub 
una din căruţe nevasta lui Senciu vorbea cu o altă femeie, spunîndu-i că a 
venit şi ea la conac numai să vadă ce se întîmplă, că lui Senciu, mai curînd sau 

mai tirziu, tot trebuie să-i dea pămirtt, chiar şi grîu, dar el are să primească 
prin „lege", pentru că Senciu e ocupat cu frontul şi n-are timp să dea roată 
conacelor, cum fac alţii care „aşteaptă să le' pice din senin de toate". „Lasă că nici 
nouă nu ne pică chiar aşa din senin — răspunse cealaltă' — la tine tot a mai venit 
bărbatul' cu tunul acasă după doi ani, dar eu nu l-am mai văzut pe-al meu, am 
primit doar o hîrtie că nu mai este — şi femeia începu să plingă încet. Nevasta lui 
Senciu plecă de lingă ea şi merse la umbră sub altă căruţă, unde se afla o femeie cu 
pîntecul mare, care cosea o bucată de pinză şi căreia-i zise : „Vorbeam cu Eleonora 
despre grîul ăsta din magazii. Ea credje că eu aş spune altfel. Vasile al tău ţi-a trimis 
vorbă de la oraş ? A plecat spre Transilvania?" „A plecat, chiar alaltăieri seară, cu un 
tren, aşa am auzit." „Cînd trebuie să naşti ?" — o întrebă nevasta lui Senciu. „Cam în 
zilele astea ar fi sorocul." „Vai de păcatele mele, şi de ce n-ai stat acasă ?" „Cum era să 
stau, doar e vorba de grîu." „Ţie oricum trebui* să-ţi dea grîu de aici sau din altă parte 
— spuse nevasta lui Senciu — Vasile e plecat pe front şi apoi, dacă au să se facă alte 
legi, cum se aude, poate-ţi dă şi pentru copil, aşa se spune, că de-acum are să se dea 
părți şi pentru copiii mici. Eu n-am avut noroc de copii. Sint luată cu Senciu de doi- 
sprezece ani, dar de făcut, n-am făcut. Nu ştiu cum, dar alaltăieri, cînd a trecut 
Senciu cu tunul pe acasă, am simţit că am rămas şi eu." „Să dea Dumnezeu" —. zise 
cealaltă — şi cîrpi mai departe bucata de pinză pe care o pregătea ca scutec. „Vasile al 
meu a avut mare noroc la copii, şi dacă n-ar fi lipsit trei ani, cît a stat închis din 
pricina judecății de la tribunal cu Necea, -am fi avut acum şase copii, nu trei, patru 
adică, cu ăsta, noul" „Să vă trăiască. Cine să fie omul în bocanci care se tot plimba 
mai adineauri cu biciul în mînă prin curţile conacului- şi a mişcat din loc pisica albă 
de pe scara magaziei de colo ?" „Este Petre, nu-l ştii, care a fost plecat cîţiva ani cu 
caii şi cu căruţa la digul grădinilor de legume de la Mahiru. A venit şi el acum, s-a 
adunat pe acasă. El a vorbit şi a spus prin sat că ar fi bine să fie păzite zilele astea 
magaziile de la conac, să nu fugă griul. S-a deşteptat şi el, dacă e om umblat.. Aleargă 
mereu, în zilele astea, între oraş şi satele noastre. Atît că nu-i însurat şi doar e 
bătrîior," are aproape patruzeci de ani." „Poate că are ceva lipsă — răspunse nevasta 
lui Senciu. Oamenii care tot umblă de colo-colo neînsuraţi au ceva lipsă. Sau aşa i-a 
fost sortit, să nu se însoare.” „Lipsă de unde să aibă, de ţinut a ţinut cîteva 
femei pe unde a fost, e om în putere, numai ce s-a întors în sat, şi femeile iubeţe de la 
noi i-au ieşit înainte gătite cu basmale galbene şi.i-au făcut cu mîna” — rise 


108 


încet nevasta lui Vasile. „Zici că Petre e — şi eu să nu-l mai cunosc. E drept că a 
trecut pe la mine într-o seară, cu cîteva zile înainte de a veni Senciu, m-a 
întrebat cînd vine bărbatu-meu, n-am ştiut ce să-i spun, am stat de vorbă cu el, dar 
nu mi-a trecut prin gînd că e Petre, şi doar mi se păruse mie că-l cunosc de undeva. 
Doamna Tita, dacă 1-a văzut din nou, iar are să-l cheme să-i dea compot, doar ştii, 
acum vreo şase-şapte ani se auzea că, ar fi trăit cu el şi-i dădea să bea compot de 
gutui” — spuse nevasta lui Senciu. „Poate să fi fost Vorbe, Petre nu prea s-a virit 
slugă nici la cîmp, nici la aşternut, e om cu ruşine, dacă a muncit şi el la alţii ca să 
trăiască, a muncit prin alte locuri, sănu-l vedem noi, cei din sat, că-i era silă să 
stea fără nimic, nici casă nu i-a lăsat maică-sa, a vîndut-o pe băutură, la circiuma lui 
Necea" — zise nevasta lui Vasile întinzînd scutecul cîrpit pe iarbă. „Fel de fel de 
lume, numai legile dacă au să se schimbe, atunci e bine. Că oamenii, fiecare cu 
păcatele lui, cîte le ai, cu ele rămiîi' — spuse nevasta lui Senciu închinîndu-se. 
„Cine ştie, parcă omul află vreodată cît este în stare să facă şi să desfacă ? Dacă e 
vorba pe legi, omul mai mult nu s-a ştiut, decît s-a priceput. Trei ani de zile Vasile a 
stat închis şi cînd a venit îmi spunea : «Mă gîndeam că nici mîinile nu mi le-am ştiut 
cum trebuie — şi cînd clipeam acolo la închisoare mă minunam ce pot face eu cu 
ochii.» Vasile a stat trei ani închis, mai din nimic, nici de înjurat nu se pricepea să 
înjure cum trebuie, nu s-a bătut cu nimeni, se mînie numai şi se încurcă în mînie. 
Cînd i s-a întîmplat zilele trecute de-a oprit căruţa bătrânei, trăgind de spiţe, — 
noaptea nici n-a dormit în casă, — m-am făcut că nu-l aud şi nu-l văd, dar ştiam că 
stă pe undeva prin curte şi se gîndeşte în felul lui; cum vine pacea, adică, şi 
trage după ea şi necazurile din urmă şi le aduce oamenilor în faţă şi le spune aşa: 
«bine dacă are să vă fie vreodată, ce folos că aţi uitat prin ce-aţi trecut cu ani în urmă 
?»' „Doamne, cum vorbeşti, nu cumva tu şi cu Vasile aţi trecut la secta pocăiţilor ?" — 
zise speriată nevasta lui Senciu. Femeia lui Vasile îşi trecu palmele peste pîntecul 
mare şi după o vreme zise : „Mă uit la moldovenii care staţi la colțul magaziei de colo. 
De cînd or fi plecat de acasă de la ei ? Şi întirzie pe aici, pe pămînt depărtat. Noi tot 
sintem mai aproape — şi cunoaştem de unde răsare şi apune soarele deasupra 
noastră." „Eu mă mir ce caută ei tocmai aici. Să se fi dus la magaziile lor din Moldova” 
— spuse cu voce săltată nevasta lui Senciu. „Acolo nu e griu — răspunse nevasta lui 
Vasile — oamenii din satul nostru şi din satele vecine, care s-au îndreptat încoace 
spre conac, le-au spus să plece prin alte părţi, de pildă spre conacul lui Ceară, acolo 
să aştepte ei. La Ceară au muncit tot oameni de adunătură, şi acolo ar ti de regulă să 
încerce şi ei. Moldovenii au plecat într-acolo, dar conacul lui Ceară era cu magaziile 
sparte şi golite de grîu. Şi moldovenii au venit iar aici şi le-au spus alor noştri : «Cite 


109 


un sac să primim şi noi. Dacă nu se poate cu plată, vă muncim pe acasă, ne pricepem 
la lemnărie, la învelit case, la făcut saivane pentru oi, la şosele, lua-ţi-ne şi vă 
muncim.» «Noi nu facem slugi — s-a răstit la ei Petre — eu am muncit tot prin alte 
părți, dar cînd am simţit zilele astea că e ceva de ales din amărita de viaţă, m-am 
întors în satul meu să dau o mînă de ajutor şi să cer două. N-am întîrziat pe unde am 
pribegit, că nu ştiam acolo dincotro trebuie prinse lucrurile mai bine, acuma cînd 
fiecare lucru trebuie cîntărit şi luat din toate părţile.» «Daţi-ne grîu şi vă semnăm o 
chitanţa, sîntem un sat întreg, aveţi încredere» — i-au spus lui Petre moldovenii. «Cu 
chitanţă ar fi o treabă — a zis unul din satul nostru — Petre, cînd stai de vorbă cu 
oamenii tăi din oraş, întreabă dacă e în vigoare să le dăm moldovenilor grîu pe bază de 
chitanță.» Petre, cînd s-a întors iarăşi de la oraş la magazii, a zis că nu i-a întrebat pe- 
ai lui de chitanţă, a avut altele de întrebat şi de pus la cale. Şi pe răspunderea lui a 
primit de la moldoveni chitanţă şi le-a umplut cîte un sac de grîu dintr-o magazie, care 
fusese lăsată deschisă azi-di-mineaţă de Domițian ca să intre aer. Lumea a priceput 
că Domițian a deschis magazia asta, unde e grîu cam amrstecat, spart şi 
neviînturat de pleavă şi că vrea să ne ungă ochii pe ferite şi să plecăm de la conac. 
Moldovenii sînt grăbiţi şi Petre a întrebat dacă vor griu din ăsta, le-a umplut sacii cu 
grîu, ai noştri nu le-au dat deocamdată căruțele să-l care spre gara oraşului.” „Cine 
e Domițian ?" — întrebă nevasta lui Senciu. „E fratele lui Silvestru, el ţine cheile 
conacului. Are fața pirlită, de cîntl era mic, se zice, nici sprincene nu i-au mai 
crescut. Se iveşte din cînd în cînd prin curte şi se face că nu vede că oamenii şi-au 
tras căruțele de ieri în jurul conacului." „Dacă Petre se amestecă şi dă grîu moldove- 
nilor, nu e drept ca noi să nu luăm, — zice cu voce ascuţită nevasta lui Senciu, 
Oamenii vorbesc că au să aştepte părănitele cu grîu bun din magaziile încuiate şi au 
să. plece spre sate." „Parcă oamenii noştri aşteaptă să spargă magaziile ? Cine ştie, 
după cît se vede, mai mult păzesc să nu vină careva să înstrăineze griul, şi să curgă în 
alte părți degeaba, mai ales cu trecerea asta pe cîmp a fel de fel de oameni şi de 
întîmplări” — zise nevasta lui Vasile. 

Nevasta lui Senciu plecă repede spre umbra altei căruţe, se aşeză şi-i 
spuse femeii de acolo : „Femeia asta <a lui Vasile mi se pare că a trecut la pocăiţi. 
Şi doar îl ştiam pe Vasile că nu prea rabdă citaniile." 

Petre şi cîțiva oameni au venit înspre salcimi şi trecînd pe Ungă căruţe le-au 
spus femeilor să se întoarcă acasă, cum au să se întoarcă şi o bună parte din bărbați. 
Magaziile trebuie păzite, dar nu e nevoie de atiția — trei sate să stea zi şi noapte pe 
lîngă rampe cînd sînt şi acasă «titea de văzut şi de făcut. Dar femeile, chiar şi acelea 


care nu răspunseră răstit, n-au vrut să plece şi au rămas la umbra căruțelor ; unele, 


110 


ca să arate că n-au de gind să se urnească, au început să-şi alăpteze copiii. Nici dintre 
bărbaţi nu au plecat prea mulţi, din cîţi au plecat, o bună parte erau bătrîni. Ceilalți 
rămaseră mai departe pe unde erau, mutîndu-se după umbră, şi-şi povesteau 
întîmplări din nouă sute optsprezece, de la nunțile lor, de la botezul copiilor. Din cînd 
în cînd se ctesprindea eîte unul de la umbră, mergea la fînttnă, aducea de acolo 
găleata plină de apă şi trecea, chemat cînd dintr-o parte, cînd din alta, ca să le dea 
oamenilor să bea. 

Petre, după o vreme, plecă peste cîmp cu vreo patru oameni. 

„Unde pleacă iar ?" — întrebă unul după ce cufundă cana de cîteva ori în 
găleata plină. 

„La oraş, să vadă dacă e în regulă chitanţa moldovenilor” — rise unul, dar 
ceilalți îşi povesteau mai departe întîmplări vechi. 

De pe treptele casei de piatră a conacului, cu stilpl groşi de lemn vopsiți în verde 
— aşezată între cîţiva . nuci bătrîni — coboară administratorul Silvestru, cu mîinile în 
buzunare. E cu capul gol, în cămaşă albă şi pantaloni albaştri. După el coboară un 
altul, înalt, cu fața roşie, pătată de arsuri vechi, fără, spriîncene, cu un fel de şapcă 
care-i acoperă jumătate din frunte, pentru a-i ascunde lipsa părului. 

— Domițian — îi zise Silvestru, fără să se uite în armă — ar trebui să mai 
aştepţi. Nu e timpul să pleci cu tractoarele. Dacă vrei să pleci, pleacă singur. Cîţi din 
oamenii conacului ne-au părăsit în ultimele două zile ? 

Vorbeau încet, păreau liniştiți, mergeau acum alături, călcau rar pe pietrişul 
aleilor din spate, printre rîndurile de margarete albe, umbrite de duzi. 

— Oamenii de la vite au plecat toţi, în afară de lpate-bătriînul. Doarme în 
grajd, în iesle. Cei trei de la tractoare sînt în subsolul casei vechi, stau întinşi 
pe paturi şi fumează. Dintre ei, Halciu m-a asigurat că va merge cu tractoarele. 
Lemnarii şi fierarii au plecat ieri, după ce mi-au cerut să le achit la zi plata în grîu şi 
în legume. 

Dincolo de duzi se zărea trăsura galbenă, prăfuită, cu caii negri trăpaşi în ham, 
care suflau încă de oboseala drumului dintre oraş şi conac, — drum pe care trebuia 
să-l străbată iarăşi înapoi, imediat, — Silvestru se îndrepta spre trăsură, vorbind 
cu Domițian şi privind ferit spre magaziile depărtate şi printre salcîmi unde se 
zărea mulțimea oamenilor şi femeilor în aşteptare. 

— De cînd stă lumea asta în jurul magaziilor ? — întrebă Silvestru, fără să 
pară că dă vreo importanţă deosebită acestui fapt. 

— Încă de ieri, cînd ai plecat spre Necea şi Tita. Cei mai mulţi sînt din 


satul Titei şi al lui Necea, ceilalți, din satele alăturate. Pe Tita ai văzut-o ? 


111 


— Ieri, am încheiat cu ea, cu Necea şi cu fraţii ei vitregi un transfer de 
proprietate. I-au fost blocate depozitele de grîu din magaziile închiriate în oraş. 
Mai are şansa de a-şi păstra griul din magaziile noastre de aici. Altfel, e ruinată. Ai 
salutări de la Caius. A plecat din nou spre Bucureşti, cu cei doi saltimbanci colorați ai 
lui. Veniseră să-l caute pe Bazacopol. Despre Bazacopol nu se aud lucruri precise. 
După unii ar fi decolat cu un avion spre Turcia. Alexandra era tare îngrijorată 
de starea lui Horaţiu. Se pierde, bietul om. Cîtă putere mai are, o foloseşte să-şi 
scrie memoriile. L-am văzut pe Horaţiu, s-a uitat fără interes la mine, m-a întrebat 
de Tita şi mi-am ţinut făgăduiala, i-am trimis-o să-l viziteze. Tita speră să-i cumpere 
casa, care va rămîne în urma lui. 

— Casa lui Horaţiu îmi aparţine — zise Domițian, potrivindu-şi şapca peste 
frunte. îmi era dator, a fost tot bolnav, l-am ajutat mereu, i-am plătit 
terminarea construcției, doar ştii că locuinţa lui stătea de mult timp neterminată. De 
fapt, există între mine şi Horaţiu un act privind casa, care-mi aparține de mai bine 
de doi ani. 

— Poate ne pindeşte pe toți moartea. N-am să mă cert acum pentru o casă. 
N-ani nici un amestec între tine şi Horaţiu, nu mai ştiu în zilele astea cui şi ce- îi 
aparține. Ar trebui totuşi să treci pe la el, e foarte singur — a zis Silvestru 
apropiindu-se de trăsură, dar nu s-a urcat, privi din nou spre salcimi şi înspre 
magazii unde şirurile de oameni se ridicaseră acolo şi aşteptau în picioare. Silvestru 
trecu pe o altă alee, mărginită de trandafiri roz pitici, păşind ca într-o plimbare 
absentă. 

Domițian rămase un timp în dreptul trăsurii, apoi îl urmă pe Silvestru şi-i 
spuse : 

— Eu am să plec acum ca tractoarele şi cu remorcile. 

— Doar zici că îţi aparţine toată încărcătura -S. spuse Silvestra. Dar... 
Tractoarele n-au cum fi luate, dar încărcătura... Cum crezi, poţi pleca dacă Halciu % 
gata să -te însoțească şi dacă-i convinge şi pe ceilalți doi. 

— Sînt aproape convinşi. 

— Atunci... 

Silvestru făcu un gest de încuviinţare vagă cu mîna şi se îndepărtă pe o alee 
ferită privirilor de coroanele dese şi largi ale caişilor scunzi, cu crengile intrate unele 
într-altele. 

Domițian rămăsese în mijlocul aleii mărginite de trandafiri roz, privea spre o 
casă veche din al cărei subsol, prin ferestrele deschise, ieşea fum gros de tutun. 


Domițian a fluierat scurt spre ferestre şi în curînd a apărut un om mărunt, îndesat, 


112 


plin de unsoare pe hainele de doc, urmat de alţi doi, unul din ei purta un acordeon pe 
umăr. 

— Putem pleca, Kalciule — zise Domițian şi se îndreptă spre remize. 

Halciu îl urmă la mare depărtare, apoi ceilalți doi. Cel cu acordeonul desfăcu 
burduful şi începu să cînte, cu pălăria plină de unsoare dată pe ceafă. Cînta o ro- 
manţă, „Dacă douăzeci de toamne”, plecîndu-şi capul într-o parte şi alta, în ritmul lent 
al melodiei. 

Domițian sosi în dreptul remizelor şi văzu surprins că oamenii înşiraţi pe lingă 
magazii şi printre salcimi se îndreptau încet în ocol, spre remize, cei mai mulți 
ajunseră şi se aşezară în rînduri, privind tăcuțţi la ce se întîmpla acolo. Cel cu 
acordeonul, venind în urma lui Halciu şi a celuilalt, schimbă cîntecul, alergă cu 
degetul pe butoanele „başilor” şi începu o melodie săltată, pe care o opri repede pentru 
un cîntec tărăgănat, cu pauze scurte şi rupte. Halciu se urcă la volanul unui tractor, 
dădu drumul la motor, făcîndu-l să se opintească în zgomote asurzitoare. Oamenii 
strînşi în şiruri în jurul remizelor şi-au aprins ţigări de jurnal şi au început să fumeze, 
săltîndu-şi capetele să-l vadă pe cel cu armonica, care se oprise în spatele altui 
tractor şi continua să cînte, deşi melodia nu se auzea de pocnetele motorului ambalat 
de Halciu. 

— Daţi drumul şi la celelalte două — a strigat tare Domițian, dar vocea nu i se 
auzi, numai mişcarea buzelor repeta strigătul acoperit de motor şi de hărmălaia cin 
tecului de armonică. 

Ciţiva oameni se apropiară de scaunul tractorului unde Halciu mînuia pe loc 
minerul vitezelor şi unul din ei, urcîndu-se pe roata înartă din spate, îi strigă la 
ureche : 

— Ce marcă e tractorul ? 

— Hanomag Internaţional 

— Celelalte două ? 

— Lanz-Buldozere. 

Se urcase pe unul din Lanz-uri şi cel care fusese alături de omul cu acordeonul 
dădu şi el drumul la motor, umplînd curțile conacului de un zgomot care acoperea 
totul. Toți oamenii erau acum strînşi Ungă remize, în rînduri dese, printre salcîmi nu 
se mai zăreau decît căruțele şi caii deshămați care păşteau iarbă prin locurile cu 
umbră. Nevasta lui Senciu venise şi ea lîngă tractoare în rândurile din față şi se uita 
cu ochi mari la fața lui Domițian, la statura lui înaltă şi la şapca trasă pe frunte. Toţi 
priveau spre tractoare şi remorci, numai cel cu acordeonul încerca să schimbe 


cîntecele şi făcu semn celorlalți doi să mai potolească motoarele. 


113 


Mult departe de remize, Silvestru părăsi aleea mărginită de caişi, se îndreptă 
spre trăsura trasă în spatele casei de piatră cu stilpi verzi, deshămă unul din caii 
negri, îl încalecă şi se îndreptă în direcţia laturii lizierei care dinspre remize nu putea 
fi văzută. îşi ţinea calul la pas, făcîndu-l să meargă prin iarbă şi prin flori, şi nu pe 
pietrişul uscat şi zgomotos. Ajunse în lizieră, trecu printre căruțele goale, cu hamurile 
zvîrlite pe oişti, rupse, călare cum se afla, o nuia subţire dintr-Un salcîm şi începu s-o 
curețe din mers, de frunze. Se apropie de o căruţă cu scoarţele vopsite în culori tari, 
se îndreptă dinadins spre ea, deşi se afla acolo o femeie cu pintecul I măre şi privea 
urcată pe scîndura din față, căutînd să 3 distingă prin zgomotele ce veneau dinspre 
remizele ascunse ochilor ce se întîmplă acolo. Silvestru dădu bună ziua femeii, opri 
chiar calul în dreptul ei. Femeia îi spuse : „Vroiam să ştiu şi eu ce e acolo, la 
remize, dar de aici nu se vede, de mers nu pot merge că; mă înjunghie" — şi arătă spre 
pîntecul mare. „Vremuri” spuse Silvestru, „să-ţi dea Dumnezeu sănătate", mai zise — 
izbi calul cu nuiaua de salcîm şi îl mînă repede spre porum-biştea cea mai apropiată, 
de unde femeia nu-l mai zări, se auzea numai foşnetul foilor de porumb izbite 
de coastele calului. Un timp scurt numai, pentru că zgomotele de tractoare dinspre 
remiză crescură. Nevasta lui Vasile cobori din căruţă, ţinîndu-se cu mîinile pe pîn- 
tece, poate gemea, dar nu se auzea nimic din răpăitul motoarelor. Se viri sub căruţă şi 
se ghemui acolo la umbră, strigînd ceva, printre spiţele căruței. Veni spre 
salcimi nevasta lui Senciu, o văzu pe nevasta lui Vasile stringiîndu-se sub car, dar 
trecu repede pe lingă ea, se depărta, luă de coame doi cai care păşteau pe la margi- , 
nea lizierei, îi înhamă la o căruţă plină de saci goi, se urcă şi, din picioare, izbi cu 
biciul, mînînd înspre magazii. Nevasta lui Senciu ocoli de la depărtare remizele, 
ajunse la magazia care avea o uşă larg deschisă, trase căruţa la rampă, opri caii, îşi 
umplu braţele cu saci goi, sări pe rampă, pătrunse spre grămezile de grîu şi începu să 
umple sac după sac, pe care-i tîrî pe rînd afară îm-pingîndu-i şi răsturnîndu-i între 
scoarţele carului. Cîţiva oameni aflaţi la capetele şirurilor strînse în jurul remizelor o 
zăriră şi se îndreptară cu paşi repezi spre ea, nevasta lui Senciu nu se uită la ei, 
cîrmi căruţa pe lingă rampă şi fără să se grăbească mirta liniştită caii spre cîmp. 
Oamenii care o zăriseră îşi aduseră şi ei căruțele dintre salcimi, le traseră la rampă şi 
începură să le încarce avind grijă să nu risipească boabele pe rampă. Unul chiar 
căută o mătură prin magazie, găsi, şi începu să strîingă boabele care scăpaseră 
totuşi în drumul de la grămezi spre rampă. îşi umpleau mai departe sacii, îi legau 
strîns la gură cu sfoară, se ajutau unul pe altul să şi-i arunce în spate şi să-i 
rinduiască cum trebuie în căruţă. Se opriră din lucru cînd auziră că zgomotele de 


tractoare au început să scadă. 


114 


În faţa remizelor, Halciu şi cu celălalt coboriseră de pe tractoare după ce 
lăsaseră motoarele mai încet şi vorbeau între ei : 

— Mai trebuie puţin ulei. 

— Ulei parcă ştiam că au. Să controlăm la motorină. Şi ridicară amindoi 
capotele, ferindu-se de aburul care le năvălea în faţă. 

Printre şirurile de oameni strînşi în jur izbucniră rî-sete. Domițian clipi din 
pleoapele fără gene spre cei care rideauv dar risul pornise spre alte şiruri şi se în- 
tindea spre capetele depărtate ale rindurilor. Femeile nu rideau, se uitau mirate în 
dreapta şi stinga, înapoi, căutînd să înțeleagă rostul risului. 

— Vezi să n-aibă ceva la bujii — a strigat Halciu spre celălalt. 

— La bujii n-are. Poate vilbrochenul. 

— Lasă-mă cu vilbrochenul! Ce să aibă la vilbrochen? 

— Atunci la rulmenţi. 

— De unde şi pînă unde la rulmenţi ? Ce să aibă la rulmenţi ? 

Risetele oamenilor din jur porniră şi mai tare. Motoarele după ce s-au mai 
repezit de citeva ori, au tăcut, în timp ce Halciu şi celălalt umblau la piesele de sub 
capotele ridicatei Domițian se depărta de tractoare, îşi scoase portțigaretul, îşi aprinse 
o țigară şi se îndreptă spre casa de piatră, o ocoli şi zări trăsura numai cu un cal la 
oişte. Privi într-o, parte şi în alta. Un om se desprinse dintre şiruri şi venea spre el. 
Omul i-a zis lui Domițian, după ce s-a uitat la trăsură şi i-a dat ocoli 

— Se vede că celălalt cal 1-a luat altcineva. Cu un cal la oişte nu te opreşte 
nimeni, poţi pleca. Suie-te şi porneşte încolo — şi-i arătă latura lizierei din 
spate. 

Domițian îl privi pe om, îşi potrivi şapca mai bine pe frunte, aruncă ţigara pe 
alee, se urcă în trăsură şi porni în direcţia arătată, fără să se mai uite înapoi, tre-cînd 
cu roţile peste nişte straturi de ceapă şi de morcovi După ce nu s-a mai văzut din 
porumbiştile aflate înapoia lizierei, omul care-S sfătuise rise, dădu din cap şi se 
întoarse spre remize, de unde Kdlciu şi celălalt se îndreptau în direcţia casei cu 
subsol, urmaţi de cel cu armonică, care cînta mai departe. Atunci îi zări şi pe cei de la 
rampă care se urcaseră în căruțele piyie de saci şi se pregăteau de plecare — alergă 
spre ei strigind, făcu semne spre şirurile de la remize, chemînd : 

— Vedeţi că se întimplă ceva la magazii 1 

— Ce faceţi aici ? — strigară la cei cu căruțele pline de saci oamenii care 
veneau în fugă spre rampă. 

— Deshămaţi-le caii, sîntem aici trei sate, nu numaiei! 

— Nu vă atingeţi, răspunse unul dintr-o căruță, că nu mi-e frică de 


115 


înțelepciunea voastră. Dă-te la o parte, femeie, că te calcă caii — strigă şi biciui caii. 

Femeia la care strigase nu plecă, prinse caii de dîr-logi, răsucindu-i în ham. Un 
şir de oameni apucară căruţa de roţi, o săi tară şi o culcară pe rampă. Alţii tăiară 
hăţurile. Omul din căruţă se trezi sprijinit cu mîinile de tocul uşii deschise de la 
magazie. Sări în picioare, prinse de gulerul cămăşii un bătrîn care se afla mai la 
îndemiîna lui şi—1 îmbrînci spre şirurile oamenilor. Apoi scoase cuțitul strigind : 

— Care se mai apropie, să ştie ! Pe nevasta lui Sen-ciu n-aţi oprit-o. Nu mă 
opriți nici pe mine. Vă semnez chitanţă, cum v-au semnat şi moldovenii — a spus 
şi roti lama cuțţitului prin aer. Cuţitul îi zbură în peretele magaziei, cineva suit pe 
rampă îi izbise pumnul si-l prinse de mîini. Cel prins de miini se smulse din 
strîn-soare şi-l dobori pe cel care-l ţinea. 

— Puțin îmi pasă de toți Petrii din lume, lâsaţi-mi griul! A mai fost un Petre 
care s-a lepădat la cîntatul cocoşilor ! Nu vă atingeti ! M-am săturat de politică, de 
patruzeci de ani mănînc politică şi mi s-a supt burta. lau din magazia unde am cărat 
ani de zile grîu cu munca mea. Fur de la mine, auziţi ? Conacul lui Ceară a fost golit 
noaptea pe ascuns de alţii, alte conace la fel au fost sparte, altele au fost blocate de 
armată şi eu nu mai aştept! Are să vă ia şi vouă griul de sub nas şi rămînețţi cu biciul 
în mînă! Staţi şi rideți de snotiveie pe care le face Halciu cu motoarele, n-aveţi 
decit ! 

Săriră pe rampă şi cei aflați în celelalte cineva căruțe încărcate cu saci, 
după ei alți oameni, răsunau podelele şi pereții magaziei — şi pe rampă, şi înăuntru 
— de lovituri grele, înfundate. Unul găsi un topor şi izbi în fruntea de lemn a magaziei, 
griul începu să curgă în iarbă, mai izbi şi în altă latură, sfărimînd scîndurile, dar altul 
îi smulse toporul, zvirlindu-l în neştire spre moldovenii care stăteau mai încolo 
aşezaţi pe sacii plini şi nu se amestecau în ceartă. Din nou cel care izbise luă toporul, 
îşi făcu drum învirtindu-l deasupra capului şi se aruncă spre magazie să izbească 
mai departe. Un om veni în galopul calului şi strigă peste capetele celor înghesuiți în 
jurul rampei : 

— Veniţi la salcîmi, opriţi-vă, naşte nevasta lui Va-sile ! E singură acolo şi voi vă 
tăiaţi în cuțite ! Naşte, oameni buni, n-o auziţi cum ţipă ?! 

Mai întîi alergară femeile. Apoi cîțiva bărbaţi care se opriră la distanță mare 
de salcimi. Se auzeau ţipetele femeii lui Vasile. Oamenii începură pe rind să se desco- 
pere. Cei de pe rampă coboriră făcîndu-se nevăzuţi în spatele magaziei. Cineva 
dintre salcimi zise : „A născut o fată. Să-i trăiască." Cuvintele trecură din om în om, 
„să-i trăiască”, apoi adunarea se răspindi în grupuri tăcute, răzlețe, care nu se mai 
priviră între ele, un timp. Pe lingă magazii apăru unul din caii negri trăpaşi, venea 


116 


singur, plin de praf, asudat, cu gitul întins spre fintîna unde cîteva femei scoteau apă 
ca s-o pună la foc pentru îmbăierea fetei nou-născute. Era calul cu care plecase 


Silvestru. 


Ceasul de aur al lui Silvestru 

SILVESTRU, STRABATIND PORUMBIŞTILE, AU-zind zgomot de căruţe dinspre 
un drum ce putea fi a-proape, dar pe care nu-l vedea, descăleca, izbi calu; cu o 
tulpină de porumb pe care o smulsese cu rădăcini cu tot, aşteptă pihă ce trapul 
calului negru se depărta spre conac, apoi porni singur pe jos, fără să părăsească 
lanurile înalte de păpuşoi. Nu se vedeau dincolo de lanuri, nici într-o parte, nici în 
alta, decît rîndurile dese de tulpini, cu ştiuleţi groşi la încheieturi. Soarele scă- * 
pătase, în porumbişti era destulă umbră, şi Silvestru, găsind printre tulpinile 
înalte un loc cu dovleci mari, rotunzi, galbeni, se aşeză pe un dovleac să se 
odihnească, îşi privi mîinile cum avea obiceiul, apoi scoase dintr-un tub de bomboane 
o pastilă albastră pe care începu s-o ronțăie. Crezu că a început să bată vintul 
cînd auzi frunzele de porumb foşnind tot mai tare şi mai aproape. După un timp îşi 
dădu seama că foşnetul vine dintr-o singură parte, din spatele lui, se întoarse şi privi 
atent într-acolo, aşteptiînd în picioare. După o vreme, distinse printre frunzele de sus 
ale porumbului două caschete ofițereşti, vru să-şi caute un loc ferit, dar nu mai avea 
timp, cei doi înaintau grăbiţi, călcau peste tulpini, clă-tinîndu-se pe picioare, suflau 
greu, agitați, poate erau încolțiți, mergeau cu pistoalele-mitralieră gata pregătite cu 
degetele pe trăgaci. Silvestru îşi pipăi piepții cămăşii albe, privi repede spre dovlecii 
mari şi galbeni, erau prea mici ca să-l ascundă şi prea în dreptul paşilor celor ce 
veneau în fugă clătinată, — şi nu mai făcu altceva, decît cu o mişcare rapidă să ducă 
mîna la buzunar, dar greşi, îşi scoase mai întîi ceasul, zise „stupid”, şi-l lăsă să atirne 
de lanț, apoi izbuti să-şi scoată pistolul, să deschidă piedica, să ţintească pe rînd 
caschetele care înaintau, — şi să tragă. Unul din trupuri căzu în țarină, celălalt se 
aruncă pe pîntece printre tulpini, dar în acelaşi timp seceră aerul cu o rafală de 
pistol-mitra-lieră, şi Silvestru se răsturnă şi el cu arma în mînă, se târî într-un cot, 
ferindu-şi cu sforțări grele gulerul cămăşii albe să nu se păteze de la rana pieptului şi 
să nu se atingă de un muşuroi de furnici, mai avu puterea să mai ţintească o dată 
spre cel rămas viu şi să-l vadă cum îşi culcă urechea în iarbă, înlemnind. După aceea 
gulerul cămăşii albe a lui Silvestru se înfundă în muşuroiul de furnici. 

Tîrziu, dinspre drum, un grup de soldaţi români sosi la locul împuşcăturilor. 
După ce căutaseră mult, îi găsiră mai întîi pe nemți şi erau gata să plece, cînd un 
locotenent venit în urma lor pe alt rînd de porumb îl descoperi şi pe Silvestru. Ceasul 


117 


îi atîrna de lanţ alături şi locotenentul se opri, ascultindu-i atent tic-tacul fin. îşi 
chemă soldaţii, li—1 arătă pe Silvestru, le făcu semn să se uite şi spre ciudatul ceas 
de aur care lucea între frunzele late ale dovlecilor mari, rotunzi* şi galbeni. 
Locotenentul se aplecă, sprijinindu-se într-un genunchi, îl întoarse uşor pe Silvestru 
cu fața' spre cer, îi luă ceasul de aur în palmă şi voi să i-l vîre în buzunarul mic de 
sub cureaua maro de piele împletită, dap atinse un mic buton şi capacul ceasului se 
desfăcu in lumină, rotund şi strălucitor, descoperind în fața ofițerului şi a soldaţilor 
fotografia ovală a unei femei frumoase, cu umerii goi, care ridea cu dinţii albi, cu buze 
cărnoase. Pe fotografie, o semnătură ascuţită, „Tita”. Locotenentul privi mai atent 
fotografia înrămată în capacul de aur şi observă în ochii limpezi ai femeii cu umeri goi 
o lucire ironică ascunsă, care răspundea în liniile buzelor, în nările uşor dilatate. 
Locotenentul închise capacul, care pocni cristalin, vîri ceasul în micul buzunar de sub 
centura pantalonilor albaştri ai lui Silvestru, se ridică, spuse unui soldat să rămînă 
lingă omul sfîrşit în cămaşă albă şi se îndreptă cu ceilalți ostaşi spre cel mai apropiat 
sat. 

Femeile îmbăiaseră fata nou-născută şi o culcaseră — lingă maică-sa — într-o 
căruţă care fusese adusă lingă rampă, după ce carele pline de saci au fost date în 
lături spre remize. Un bătrin a luat caii de la căruţa femeii lui Vasile de dirlogi şi a 
pornit spre sat. Femeile, cîte erau printre salcîmi sau în jurul magaziilor, şi-au 
înhămat şi ele caii la căruțe şi au pornit după bătrîn. Ciţiva bărbaţi au făcut la fel, 
după ce au strigat spre cei rămaşi : „Venim mîine, aveţi grijă pe aici, să nu ia careva 
grîu”. 

începuse să se însereze, cei rămaşi îşi aduseseră carele spre magazii şi—şi 
pregăteau în ele aşternuturi de iarbă pentru culcare. Cîţiva întrebară dacă a venit 
Petre de la oraş, unul răspunse „n-a venit, poate nu vine în seara asta”. Vocea altuia a 
răsunat groasă : „Cine ştie, să nu se ţină de alte lucruri pe acolo", — dar restul oa- 
menilor tăcură, mişcarea din jurul magaziilor se potolea. 

Moldovenii îşi culcaseră sacii plini pe pămînt ca să se poată întinde pe ei la 
vremea nopții dinspre cîmp începură să crească zgomote lungi, surde, se auziră tot 
mai aproape, mai clare şi mai puternice în aerul serii, răsunînd amplificate, cu ecouri 
rotitoare între marginile orizonturilor. Un om găsi o scară, o sprijini de fruntea unei 
magazii şi se urcă pe acoperiş. Alţii îl urmară şi în curînd acoperişul era înțesat de 
oameni care priveau în picioare, peste cîmpie. Nu mai era loc, scara a fost luată, 
proptită pe fruntea altei magazii, s-a umplut şi acolo acoperişul şi apoi, pe rînd, 
acoperişurile celelalte, de la remize, de la case, de la grajduri. 


— Ce se vede ? — întrebară moldovenii care nu se hotărau să se desprindă de 


118 


jos, de lingă sacii lor plini. 

— Vin încoace armatele ruşilor. Trec pe cîmp ca-n palmă, locul e curăţat de 
nemți. Un convoi cîntă dintr-o margine. N-auziţi de-acolo de jos ? Se aude cîntînd gros 
şi subțire pe mai multe voci. 

— Cum sînt ? 

— Mulţi, ies şi tot ies de sub toarta cerului de acolo şi vin, şi vin. 

Unul din moldoveni le făcu semn celorlalți, luară scara, se îndreptară spre casa 
de piatră cu stilpi groşi verzi, se urcară pe acoperiş, şi au început să privească muti, 
spre cîmpul cuprins de armate... 

Plinsul iui Caius 

BENDORF MERGEA ÎNAINTEA LUI CAIUS ŞI lui Marteş, cu mîinile la spate, 
călca pe miriştea pustie, căutând la fiecare pas să-şi aşeze talpa pe muşuroaiele de 
cirtițe care se săltau de sub pămînt, se înălțau negre şi rotunde, unele după altele, pe 
galbenul prăfuit al cîmpu-lui secerat. 

Nu se mai auzea nimic peste cîmp. Soarele scăpătase de tot, lăţit mare şi roşu 
printre vîrfurile zdrenţuite ale porumbiştilor înalte şi verzi. Umbrele lungi ale 
celor trei trecători gălăgioşi se mişcau singure şi speriate, lu-necîndu-şi capetele pînă 
spre orizontul opus soarelui. Un sunet gros de vapor se sparse la un capăt de cîmpie. 

— Asta nu-i sunet de vapor, ăsta e urlet omenesc, — strigă Bendorf spre Caius 
şi Marteş, care rămăseseră mult în urmă, depărtaţi unul de altul şi păşeau străini, 
fiecare pierdut în norii plutitori de praf de pe miriştile goale, ferindu-şi paşii de 
muşuroaiele de cirtițe ce se săltau pretutindeni în jurul lor. Ascultă, Caius, sfintule 
adolescent, — strigă din nou Bendorf, spune ce vapor trece pe Dunărea nevăzută, 
dacă sunetul care s-a auzit e sirenă de vapor, sau ce urlet omenesc trece pe cîmpia 
părăsită, dacă vocea groasă, care a plesnit mai adineauri burta cerului din dreptul 
soarelui apus, a fost glas de om. 

— O, desigur, a fost un glas răguşit de om — răspunde piţigăiat Caius din locul 
unde se afla. A fost glasul lui Constantin Pierdutul I-iul, regele nebun al cîm-piei. 
Constantin e. un rătăcitor trențăros, care trăieşte singur şi ascuns, se iveşte rar, şi 
atunci cînd se iveşte, mai ales după seceriş, îşi strigă venirea prin acest sunet gros de 
vapor. Constantin Pierdutul l-iul e înalt, i-a uitat soarta măsura, mulți spun că 
atunci cînd îşi mişcă statura pe cîmpie i se vede umbra întunecînd fața 
soarelui. 

Bendorf izbucni în hohote de ris şi strigă batjocoritor lui Caius. 

— Mai departe, spune mai departe, Caius, aş fi preferat ca Sunetul să fie de 


vapor, mi-ar fi dat speranţa că Dunărea ne veghează setea şi că fluviul european ne 


119 


mai leagă cu lumea şi că nu ne vom pierde pe această cîmpie cheală, ameninţată de 
invazia muşuroaielor astea umede de  cîrtițe. 

— O, Dunărea e departe acum, ne îndreptam spre partea opusă fluviului, 
spre mijlocul cîmpiei unde se poate auzi în timpul nopţii cățelul pămîntului. 
Căţelul pâmîntului nu latră în cîmpie, se aude numai un miriit depărtat de sub 
pămînt, şi ştiuleții de porumb încep atunci să cadă în praful fierbinte, în timp 
ce iepurii pling, de frica mistreţilor care s-ar putea să vină cu nările în vînt, în 
căutarea ştiuleților căzuți de boala nopţilor prevestitoare de secetă, N-am auzit iepurii 
plîngînd, dar se zice că se string şi pleacă în alte ascunzişuri câad mijlocul cîmpiei 
începe să geamă. 

— Şi atunci apare regele Constantin Pierdutul I-iul, rise iarăşi Bendorf, din 
locul unde se afla. 

— N-ar trebui să rideţi, domnule Bendorf, e foarte periculos să rideţi de 
poveştile cimpului. Nu, Constantin-nu apare în legătură cu vreun eveniment aparte, 
apariţiile lui sînt mai degrabă întîmplătoare. El nu vine noaptea niciodată şi niciodată 
spre sate, în calea oamenilor. El nu vrea să sperie pe nimeni. Apare seara, la 
apus, cînd cîmpul e gol, cînd nu mai trece nici un om, nici un car şi nici o umbră în 
afară de a lui pe drumurile dintre mirişti. Se spune că regele Constantin 
Pierdutul vine atunci să se scalde, în serile rare cînd la capetele cîmpiei începe să 
crească o apă străvezie, ireală, un fel de abur prin care păsările nu zboară cînd trec 
să-şi caute cuiburile, iar lumina de seară a soarelui se transformă în chipurile celor 
care au trăit cîndva şi azi nu mai sînt, mai ales chipuri de femei care au sfirşit cu 
dragostea netrăită. In această blestemată apă de aer şi lumină se scaldă 
Constantin Pierdutul I-iul. 

— Nu văd nici o apă străvezie, ireală, la orizont, soarele apune banal, 
iar poveştile tale, Caius, sînt nişte biete trăsnăi de adolescent nedat la femei, hohoti 
iarăşi Bendorf. 

Din nou se auzi, din ce în ce mai aproape, sunetul gros de vapor. Şi se auziră 
peste cîmp paşi rari, apăsaţi, zgomot uscat, sec, de mirişte călcată sub tălpi. Un nor 
înalt şi gros de praf se zărea înaintiînd de pe o mirişte pe alta, acoperind vederea 
soarelui celor trei trecători, Bendorf, Marteş şi Caius, care-şi aruncau mai departe 
replici, continuîndu-şi conversaţia. 

— Caius, strigă Bendorf, de data asta gituit parcă, se aude regele venind, 
vine nebunul, spune-ne cum să-l întîmpinăm, care e ceremonialul, să ne declarăm 
supuşi sau soli ai unei alte împărăţii ? 

— O, nu vine Constantin Pierdutul, dacă. vede oameni nu vine. Ii e ruşine, 


120 


vara umblă aproape gol, pe trenţele de îmbrăcăminte care i-au rămas pe umeri 

şi pe şolduri de multe ori îi creşte iarbă, numai cu caii se împacă Constantin Pierdutul 
I-iul, dar nu cu orice cai, cu caii fără stăpîn, îi lasă să-i pască iarbă de pe şolduri şi de 
pe umeri. 

Bendorf ţipă dintr-o dată din tot pieptul: 

— Vine Constantin Pierdutul, uite-l, Dumnezeule, e plin de iarbă, e înalt şi 
plin de iarbă, vine într-un nor de praf, cred că pe umărul sting are un cuib, îi dă roată 
o pasăre cu aripile galbene... 

— într-adevăr, vine, domnule Bendorf, domnule Mar-teş, veniţi lingă mine, mi-e 
frică — strigă Caius, lăsîn-du-se pe mirişte, prinzindu-şi picioarele lungi cu 
miîi-nile sale subțiri, deşirate, şi începu să plingă speriat, cu sughițuri. 

Bendorf rămase locului, statura lui scundă şi groasă înțepeni acolo unde se afla. 
Numai Marteş înainta spre chipul depărtat, tulbure, înalt, învăluit în praf, care se 
clătina sub cer şi care urla sunete de vapor din ce în ce mai lungi şi mai groase. 

Caius strigă spre Marteş, printre sughițurile speriate de plins : 

— Domnule Marteş, nu vă apropiaţi de Constantin Pierdutul, nu-i 
strigați numele, nu-l atingeţi, tntoarce-ţi-vă, domnule Marteş, fugiţi, dacă vă 
apropiaţi şi veţi vorbi, veţi rămîne mut... 

Marteş însă nu se opri, mergea către namila de praf din faţa lui, făcîndu-i cu 
mîna, strigîndu-l pe nume. „Măria-Ta, vreau să culeg o floare de pe umărul maiestăţii 
dumneavoastră de iarbă.” Sunetele de vapor răsunau mai apropiate şi mai mînioase. 

— Dunărea, Dunărea, se vede Dunărea, să alergăm spre Dunăre, uite 
ce aproape e fluviul, uite-i malurile şi apa, lăsaţi-l pe regele ăla nebun, hai să 
ne scăldăm — strigă Bendorf cu o bucurie neobişnuită, şi începu să alerge 
spre apa limpede colorată în culorile apusului, care apăruse foarte aproape de ei. 

— Nu e Dunărea, nu e Dunărea, domnule Bendorf — strigă Caius plingînd 
mai tare şi mai înspăimîntat — nu e fluviul, e groaznic ce este acolo, e apa celor fără 
viață şi cine intră-n ea se pierde, e apa în care vine să se scalde Constantin 
Pierdutul — spuse Caius şi îşi înfundă fața pe genunchi, dind drumul unui 
plins cu sughițuri din ce în ce mai caraghioase. 

Marteş înainta spre namila din fața lui, care, creştea pe măsură ce se apropia, 
dar, brusc, statura tulbure de praf îşi lunecă trecerea în altă parte. Marteş se grăbi 6- 
O ajungă, dar ea dispăru într-o porumbişte, gemind. 

Bendort alerga înspre partea unde credea că e Dunărea şi apa frumos colorată 
de apus, începu să-şi lepede pe rînd pălăria, haina, cămaşa, pantalonii, ciorapii, pan- 
tofii, rămase gol, aerul devenise fierbinte, din ce în ce mai uscat, praful se îndesise, 


121 


plutea peste cîmp în straturi'colorate groase, roşii, albastre, verzi, portocalii, galbene, 
vinete. 

— Veniti, domnilor, să facem baie — strigă Bendorf 

Marteş se întoarse, se îndreptă spre Bendorf, începu să ridă şi el, Caius se ridică 
de pe mirişte, alergă spre cei doi. Bendorf îşi luase hainele sub braţ, Marteş îşi scoase 
şi el pantofii, îşi suflecase pantalonii şi intrase şi el după Bendorf, în aerul străveziu şi 
colorat care tremura peste cîmpul gol. Baia începu, Bendorf, gol, dădea din miini 
rizîind de plăcere, păşind atent prin apa fierbinte a văzduhului de cîmpie, pe care n-o 
mai simţise niciodată în viaţa lui. 

Marteş începu să cînte, călca sărind ca şi cum şi-ar fi bălăcit picioarele, Bendorf 
cînta şi el după Marteş rizind cu hohote, Caius li se alătură, îşi şterse lacrimile noroite 
de pe obraji, zimbi, se descălţă şi el şi intră cu îndrăzneală în aerul de seară aprinsă 
care plutea gros şi leneş. Cîntau toţi trei, poate o melodie şi un text pe care-l 
născoceau cum le venea în gînd şi la gură, rideau veseli, ţinîndu-se de braţ, trecînd 
prin apa imaginară, fericiți că zăriseră undeva în faţa lor nişte stilpi care anunțau o 
gară sau o haltă : O, ce seară minunată, o, ce splendidă viaţă, o, ce apă, o, ce lume, o, 
ce oameni, soare care-apui cu basme peste creştetele noastre, printre basmele neroade, 
bucură-ne cu ceva, fă ca drumul nostru lung printre miriştile goale să ajungă la țîntîna 
cu o cumpănă proptită pe comori de sub pămînt, cu alt capăt. înălțată spre alt soare, 
spre alt soare, spre un semafor de gară, să ajlăm din nou o casă, o casă, o casă- 
Bendorf se desprinse de brațul celor doi, îşi şterse atent trupul cu cămaşa ca după -o 
baie bună, se îmbrăcă, îşi puse pantofii în picioare, pălăria pe cap, merse un timp gol 
pînă la briîu, pînă socoti el că pinza cămăşii s-a uscat, apoi îmbrăcă şi cămaşa şi se 
grăbi să-i ajungă din urmă pe ceilalți doi. Marteş se încălțase şi el, îşi lăsase în jos 
manşetele pantalonilor suflecaţi. 

Mergeau acum toţi trei alături, tăcuțţi, liniştiţi, obosiţi. Trecură peste cileva linii 
de cale ferată şi ajunşi la ciâdirea unei halte întilniră un militar bătrîn care se plimba 
cu o raniță grea în spate pe plăcile sparte ale peronului năpădit de iarbă. 

— Domnule, ti întrebă Bendorf pe militarul cu păru? alb, o să treacă vreun tren 
pe aici, pe la halta asta ? 

Militarul se opri din plimbarea lui pe peron, îşi scoase ranița, o rezemă de uşa 
încuiată a haltei, se aşeză pe un bolovan care ţinea loc de treaptă la intrarea în clădire 
şi-i răspunse lui Bendorf în silă : 

— Ce tren să treacă? Nu mai trece nici un tren, nici pe aici, nici pe 
altundeva. Trenurile nu mai circulă decît de două ori pe sâptămină, aşa e ordin, 


marțea şi şimbătă. Ieri a fost marți. Avem de aşteptat pînâ simbâtâ... 


122 


GAUDEAMUS 
Arhip 


CÎND M-AM PREZENTAT LA POARTA CAMI-nului studențesc de pe strada 
Cheiului să-mi iau camera în primire, ca proaspăt student al Facultăţii de istorie din 
Bu-ureşti, purtam încă armă, războiul nu se terminase, abia' mă întorsesem dintr-un 
spital de răniți din Cehoslovacia, de la Pistany — şi mai şchiopătam încă. La ieşirea 
din spital mi se înmirmse ordinul de trecere în rezervă, dar mi-am păsjtrat uniforma, 
n-aveam altă îmbrăcăminte, tunica de sublocotenent aviator mi-a devenit haină de 
purtare, voisem să-i scot tresele de la manşete, dar stofa fiind veche şi decolorată, iar 
tresele solid cusute, — am renunţat. 

În ghereta de la poarta căminului studenţesc n-am găsit pe nimeni. Uşa era 
deschisă, am intrat şi am aşteptat. Am ieşit apoi şi m-am plimbat prin curtea îngustă 
cu pietriş roşcat şi fără copaci. Clădirea căminului era lungă, veche, vopsită în violet, 
cu patru etaje, fiecare mai scund cu cît era mai sus, multe ferestre aveau ochiurile 
mascate cu placaj sau chiar cu scînduri negeluite, bătute în cuie. Pereţii păstrau 
urmele bombardamentelor aeriene pe toată lățimea şi înălțimea zidurilor. M-am întors 
în ghereta portarului, voiam să-mi mai odihnesc piciorul nevindecat încă, n-ajn găsit 
nici un scaun, şi am început să citesc cele cîteva anunţuri din avizier, printre care se 
afla şi lista cu numărul camerelor şi cu studenții repartizaţi în ele. Numele meu nu era 
trecut pe listă. Mi-am adus aminte, văzindu-mă lipsă, că de cîteva ori în ultimii ani 
numele meu n-a mai fost, nimeni nu ştia dacă mai pot fi cu adevărat, şi ori de cîte ori 
m-am ivit din nou am avut sentimentul că trebuie să iau un loc pe care mi-l 
pierdusem şi că multora le stîrnesc mirare prin firescul cu care îmi umplu iarăşi un 
pahar cu apă sau ridic furculița dintr-un tacîm care începuse să devină numai o 
amintire a mea. Tragicul acesta simplu al întoarcerii la existenţă l-am simţit de fltîtea 
ori, şi tinerețea mea, care a trecut prin atitea vieți întrerupte, fusese în stare să caute 
şi nota de umor din acest tragic care nu reuşise să mă umilească. Ştiam, aflat în fața 
listei din ghereta căminului studenţesc unde numele meu încă nu era, că trebuie să 
locuiesc în camera 23, şi am urcat scările de lemn fără balustradă spre etajul I. Am 
dat de un coridor lung şi îngust — cu plafon înalt — care străbătea etajul de la un 
capăt la altul, cu camere egale înşiruite pe laturi, şi cum ambele ferestre de la capetele 
coridorului erau astupate şi era întuneric, mi-am aprins lanterna şi am pornit întîia 
mea călătorie de student, spre camera 23. Duşumeaua era căptuşită cu tablă 
galvanizată, ruptă din loc în loc, curată însăj vopsită de curînd, culoarea maro păstra 


luciul proaspăt, aproape neatins. Unele camere aveau uşile scoase, pe Ungă 


123 


pereţi stăteau aliniate cîteva tăblii în reparaţie, le-am cercetat pe rînd cu farul 
lanternei, pe una din ele scria cu cretă albă numărul 23, şi am intrat prin canatul 
gol din dreptul acelei tăblii. Ârn luminat pe rînd paturile din odaia unde 
fusesem repartizat, le-am numărat, erau 15, din fier, cu pleduri şi cearşafuri 
grosolane, cu saltele umflate, umplute cu paie, ca şi pernele. Niciun pat nu era 
desfăcut, sosisem deci primul, încălcasem poate o elementară modestie venind cel 
dintii, dat fiind că făcusem parte dintre aceia care reuşiseră să smulgă această clădire 
aproape prin „agresiune* unei societăţi fantomă care o declarase imobil intangibil, şi 
ar fi trebuit să aştept să intre şi s-o inaugureze primii cei trei sute de proaspeţi 
studenți, adolescenţi abia ieşiţi din liceele din provincie şi pentru care noi, tinerii 
întirziaţi ce ne reluam tinereţea alături de ei, ne zbătusem să aibă o casă pe care nu 
cred că nădăjduiau s-o aibă atît de repede. Dar prea mult îmi dorisem un pat, voiam 
de atita timp dreptul la un pat, îl aveam acum şi mă grăbisem să-l aflu şi să mă 
lungesc cit eram de înare şi de obosit cu satisfacția că mă pot lungi viu, cu capul pe o 
pernă curată, nepîndit de pericolul absurdului. Am încercat ferestrele, două dintre ete 
«au căptuşite cu scînduri, nu se puteau deschide, pe a treia, cea mai mică, cu 
ochiuri de placaj, am deschis-o larg, şi în cameră a pătruns puţină lumină de zi. Era 
seară, fereastra dădea spre o curte alăturată cu două case mici, cu multă iarbă şi cu 
cîțiva duzi bătrîni; o femeie virst-nică şi groasă, îmbrăcată într-o rochie de 
stambă înflorată, depăna în curte nişte borangic, aşezată pe un butuc rotund, 
— m-a privit şi, continuînd să mişte virtelnița cu piciorul, iar cu mîinile 
scurte şi albe să facă gheme din firele galbenp mi-a zis cu o voce, cu întiia voce 
care mă saluta ca om aflat după atîția ani lingâ un pat de odihnă : 

— Bună seara, domnule ofiţer. Aţi venit? Domnul Verioti< ? dus pînă la 
colț. Eu sînt doamna Veriotis. 

— Mi-e cam foame, doamnă Veriotis, i-am spus eu firesc, neştiind cine sînt 
domnul şi doamna Veriotis. 

— Mi-a mai rămas de ieri nişte arpacaş cu carne de oaie. Cit să fie ceasul, 
domnule ofițer, m-a apucat noaptea. i 

— E abia şapte şi jumătate. Puțin arpacaş ar fi bun, puneţi-i mai multă sare. N- 
aveţi un bec prin casă, aici lipseşte şi aş vrea lumină, doamnă Veriotis. 

— Am un bec mare, de fotograf, mi l-a dat un om care a plecat acum o 
săptămînă în Serbia. Dacă e bun, vi-l aduc. 

M-am îndreptat spre comutator cu lanterna, l-am demontat cu lama 
briceagului, n-avea arc, iar legăturile erau ruginite, mîncate, rupte. Am tăiat de la 


priză capetele de fire, le-am înnădit la comutator, şi — cînd doamna Veriotis a venit cu 


124 


becul de fotograf al sîrbului plecat în repatriere — eram gata. Am cărat în spate tăblia 
uşii de pe coridor, am prins-o bine între două paturi, m-am cățărat spre plafon şi am 
înşurubat para mare, argintie, a becului de fotograf. Doamna Veriotis a învîrtit 
comutatorul, şi camera a fost inundată de Lumină. 

— Doamne, e ca la bal 1 — a zis doamna Veriotis. Pereţii erau albi, cîteva clipe 
am închis ochii, să mă 

obişnuiesc cu acest interior alb şi curat. Nici o pată, de-aş fi zărit una cît de 
mică, ochii mei, care stătuseră treji pe cîmpuri prăfuite şi noroioase, ar fi mărit-o pînă 
la dimensiunile amenințătoare ale unei guri de tun. Şi am simţit că piciorul mă doare 
rău şi m-am lungit pe patul de lingă fereastră. 

—: Sînteţi rănit, domnule ofiţer ? 

Doamna Veriotis mi-a arătat o cană de pămînt, în care-mi adusese puţină ţuică. 

— E din marmeladă de sfeclă, am făcut-o în casă, .e bună şi nu vă costă 
mult. Cînd vine soțul meu, care 

e domnul Veriotis, cine să spun că a sosit în camera 23, domnule ofițer ? 

N-o mai ascultam, stăteam întins pe pat, îmi strîn-geam pleoapele, ştiam că o 
să-nceapă febra, lumina becului mă înfuria. M-am prins cu mîinile, aşa lungit cum 
eram, de drugii reci de fier de la capătul patului şi scrişneam în tăcere. 
Doamna Veriotis mi-a stins lumina şi a plecat. 

N-am izbutit să stau mult aşa, mi-am căutat pe întuneric lanterna şi, 
sprijinindu-mă de paturi, am ieşit pe coridor. Tot mişcîndu-mă încoace şi-ncolo, am 
găsit o încăpere, un fel de spălătorie cu jgheab de lemn vechi prins de brîul unui 
perete sub vreo zece robinete de tuci, iar într-un colț, într-o nişă, un duş fără sită şi 
un cazan de baie, l-am cercetat, era în bună stare, şi s-ar fi putut încălzi apă în el 
dacă aş fi avut lemne. Am sfişiat cu lama briceagului tocul de piele al revolverului 
şi, rotunjind cîteva bucăţi, am făcut garnituri pentru robinetele cazanului, erau 
defecte, apa ţişnea pe la ghiven-tele mînerelor. Am umblat prin toate camerele etajului 
şi am găsit destule resturi de scînduri, rămase de la reparaţii şi strînse ordonat 
pe lingă pereţi. Am aprins focul la cazan şi am făcut întiîia baie caldă cumsecade de 
cînd mă întorsesem în țară, de pe front. Nu ştiu de ce mi-au venit în gind versurile pe 
care Eugen mi le scrisese pe marginea unui ziar vechi, înainte de a ne pierde 
unul de altul fără să ne mai întîlnim de atunci ; îmi venea să rid de versurile lui 
sub duşul fierbinte fără sită, cred că am şi recitat, pe o melodie improvizată, Seara 
care juge a lui Eugen, rizînd şi mai mult cînd am observat distanţa dintre ritmul 
grav al poeziei şi curgerea monotonă, continuă, banală a apei, dar atît de plăcută 


Seara mea a pierit şi azi ca o cîmpie, In noaptea tăcută, cu miez de vecie. Ce 


125 


nebun să bată în lacăte neştiute de sorți ? Cimpia n-are porți. Să bijbii prin stele şi prin 
grîu, Să-mi fie sete aşteptind să vină din cer, Zq>mot de rlu ? Arsă mi-e gura, 

Sfărlm bulgări uscați, sub tălpi, de țarină Mă rîd greierii. Plnă la lună înnoadă cu 
toții un scîrtiit de jintînă. 

Am prins în balamale uşa camerei 23, am închis-o, am băut țuica de sfeclă şi 
am mîncat arpacaşul bine sărat, aduse de doamna Veriotis. Lumina becului de fo- 
tograf nu mă mai supăra atîta, m-am hotărît pentru patul de lingă fereastra deschisă 
şi m-am întins liniştit. Aşteptam somnul. Se auzea din stradă vocea unui vînzător de 
ziare strigînd apariţia jurnalelor de seara. 

— Domnule ofițer, m-a chemat vocea din curte a doamnei Veriotis, s-a 
întors domnul Veriotis de la colț şi vă transmite bun venit. Bulgaria i-a izgonit şi ea pe 
nemți, domnul Veriotis vă poate aduce ziarul de seara. 

După puţin timp s-au auzit bătăi în uşa camerei mele. 

—  Intraţi,, domnule Veriotis. 

A intrat un om înalt, subțire, îmbrăcat într-un costum cafeniu impecabil — cu 
un ziar în mînă. Purta o mustață aspră neagră, frintă la colțurile gurii, avea fălcile 
mari, fruntea mică, tîmplele albite frumos — m-am mirat cum poate cineva înălbi atît 
de elegant. Clipea des şi nu i-am putut observa ochii. Rămăsese în cadrul uşii. A 
împăturit atent ziarul, 1-a vîrît cu grijă în buzunar, a scos un carnet şi mi-a spus pe 
un ton lipsit de nuanțe : 

— Siînteţi Mereuţă Andrei, student la slavistică anul I, fost prizonier, învăţător 
de .profesie, sublocotenent în rezervă 

— Nu. 

Domnul Veriotis a clipit şi mai des, m-a cercetat atent pe sub gene, fără să-şi 
lase ochii descoperiţi, a coborit iarăşi privirea pe carnet, parcurgînd lista sa de nume : 

— Fostul locotenent Slivat Domozyski, refugiat polonez, căsătorit nelegal cu 
farmacista Agora Grigorescu, sub numele pretins de Radovici, nu puteţi fi. 
Slivat n-are dreptul la cămin, în plus e suspectat de bigamie şi trebuie să-şi 
lămurească situaţia. 

Mi-am privit ceasul, trecuse de opt, devreme încă, dar somnul venea. 

— Nu am alţi foşti ofițeri sau ofițeri la camera asta, şi nici în alte camere, a zis 
domnul Veriotis, iar printre studenţii în vîrstă de pe situația mea, comunicată de aşa- 
zisul comitet de asistenţă universitară, n-aveţi cum să fiți. Restul sînt băiețandri. Nu 
figuraţi la mine. Douăsprezece paturi le am trecute cu nume precise. Patul al 
paisprezecelea rămîne gol pînă se va lămuri cazul Slivat. Pentru al cincisprezecelea pat 


nu am deocamdată repartizat pe nimeni, pînă cînd veţi fi dumneavoastră sau altul. 


126 


— Cât costă becul ? am întrebat scurt. 

— Două mii patru sute de lei. Cu condiţia să nu-l ardeţi decît pentru strictul 
necesar. Becul se închiriază 

numai. 

Mi se plătise leafa de sublocotenent trecut în rezervă 

pe două luni înainte, am numărat 2 000 de lei pentru bec, bani ieftini, de hîrtie 
devalorizată, la care am a-dăugat, cu aproximaţie, prețul ţuicii de sfeclă şi al ar- 
pacaşului, şi i-am înfms domnului Veriotis, care i-a luat eu discreţie, fără să-i 
numere, i-a aşezat într-un portmoneu vărgat în verde şi galben, şi apoi a început să 
calculeze atent, cu creionul în mînă, pe o filă a carnetului. 

— Priza pe care aţi desfiinţat-o costă 400 de lei. Scîndurile folosite la încălzirea 
cazanului se impută la o sumă — provizorie — de o mie patru sute de lei, pînă la 
fixarea definitivă a pagubei. Aţi forțat întrebuințarea robinetelor, nereparate încă, care 
urmează a ii drese de cei angajaţi şi plătiţi pentru asta. Datoraţi o garanţie. Ţin să vă 
atrag atenţia că această clădire nu e decît temporar cămin studențesc, pînă la rezolva- 
rea litigiului cu cei frustrați. 

Am vîrît mîna prin buzunarele hainelor, le-am golit | de banii amestecați 
printre micile mele obiecte — o 'toglindă, o cutie cu aparat de ras, livretul 
militar, cîteva 3 plicuri cu scrisori de acum trei ani, primite de la Olga, revolverul şi 
cele două încărcătoare, carnetul nou de student în anul I — am ales dintre ele 
patru sute de lei şi i-am întins domnului Veriotis. — Acum ieşi afară ! 

A luat banii, i-a vîrît cu aceleaşi mişcări ordonate în portmoneul vărgat, a scos 
juranlul de seară, 1-a despăturit cu calm, mi l-a întins şi a zis cu acelaşi ton egal 
cu care îmi vorbise pînă atunci : 

— Veşti din Bulgaria. 

După aceea a rupt fila de carnet cu numele celor de la camera 23 şi a aşezat-o 
lingă mine pe pat: 

— Luaţi în grijă această cameră. Semnaţi acum în carnetul meu pentru cele 
cincisprezece paturi şi pentru echipamentul lor. Camerele de pe latura stingă a cori- 
dorului sînt rezervate fetelor. In cămin sînt interzise dansul, concubinajul, 
muzica şi manifestaţiile politice. 

Carnetul domnului Veriotis stătea întins deasupra pieptului meu şi-mi aştepta 
semnătura ; am împins în lături mîna care-l ținea şi am întrebat: 

— Ghereta de la poartă e încuiată ? 

— E încuiată acum, — a răspuns domnul Veriotis. 


— Predă-mi imediat cheia. Şi pe cea de la uşa de intrare a căminului. 


127 


Am aşteptat, lucrurile îmi stăteau risipite în jurul meu pe pled, mă fortam să nu 
mă ia somnul, stringeam în pumnul drept minerul pistolului, patul începuse så se 
muleze pe măsura mea şi nu mai era neprimitor; domnul Veriotis a tăcut un timp şi 
mi-a întins cheile. Le-am luat şi le-am lăsat să cadă printre lucrurile din jurul meu. 

— Semnaţi pentru totul şi semnaţi şi pentru chei, mi-a zis pe acelaşi ton 
dinainte. 

Nu i-am răspuns. 

Domnul Veriotis mi-a spus noapte bună, a păşit calm spre ieşire, a stins lumina 
şi a părăsit camera. 

— Aprinde lumina! — i-am strigat. 

S-a înapoiat liniştit şi a aprins lumina. Mi-a întins un baston. 

— Uitasem de el— a zis — îl lăsasem afară, la uşă, de fapt uşa nu e încă gata, 
mai trebuie reparată, ați montat-o prea devreme. Bastonul vi-l trimite doamna 
Veriotis. 

— Cit costă ? Repede ! 

— Mă jigniţi. 

M-am ridicat pe coate şi am privit în tavan* M-a cuprins oboseala şi mai mult, 
mi-am lăsat din nou capul pe perna de paie şi am închis ochii : 

— Stinge lumina, domnule Veriotis! Noapte bună. 

— Da, azis el. 

Dar a rămas pe loc. Am deschis ochii şi l-am surprins clipind spre scrisorile de 
acum trei ani ale Olgăi, risipite pe pat printre celelalte obiecte. Am privit absent la 
chipul ţeapăn al lui Veriotis, care-mi spiona mă-. runtele mele lucruri, fără să aibă 
aerul că face o groaznică hoţie. 

— V-a sosit o scrisoare — mi-a spus el cu aceeaşi naturaleţe cu care-mi 
privise lucrurile. Sinteţi, deci, domnul sublocotenent Arhip. Scrisoarea primită 
poartă acelaşi scris cu cele pe care le aveţi lingă dumneavoastră — şi mi-a fost 
înmînată ieri. 

Şi domnul Veriotis mi-a întins rece întiia scrisoare a Olgăi, după trei ani, în care 
nu aflase prea multe despre mine. Apoi Veriotis mi-a spus pe acelaşi ton : 

— Contez pe punctualitatea dumneavoastră (mi-a aşezat printre 
lucruri o invitaţie scrisă cu indigo). La ora opt dimineaţa sînteți.. invitat pentru 
cercetări la biroul... 

Şi mi-a spus biroul instituţiei ' care continua încă să-şi exercite drepturi 
polițieneşti de suspec.tare politică. 

Mi-am căutat cu gesturi încete obiectele din jurul meu, i-am înapoiat invitaţia, 


128 


apoi am luat bastonul de lingă pat şi, lungit cum eram, i-am privit atent lemnul lucios 
de corn, sucindu-l în palme, uitîndu-mă din cînd în cînd la fruntea mică a domnului 
Veriotis şi la dunga adunată dintre sprîncene care parcă-şi bătea joc de mine. 

Domnul Veriotis a plecat fără să-i spun ceva, n-a stins lumina, l-am auzit cum 
calcă pe duşumeaua sonoră de tablă galvanizată a coridorului, cu paşi țepeni, egali, şi 
cum coboară pe scările de lemn spre ghereta de la poarta căminului. 

Am citit scrisoarea Olgăi, mă aflase deci, avea să vină curînd, mă întreba ce ştiu 
de Eugen, „nu se poate, trăieşte şi el, nu-i aşa ?" — ah, ce cuvinte, Olga, cum le 
poţi folosi, ~ Dumnezeule, cum s-au obişnuit oamenii sa spună „trăieşte” şi „nu 
trăieşte” 1 înseamnă că nu mai trebuie să dorm Şi somnul nu mi-a mai venit un tunp. 
Şi m-am gîndit la Eugen, „nu-i aşa?«. El rămăsese £ !t.map°1 IM memoria mea, deşi 


ultima oară ne şi ne desparțisem abia cu o jumătate de an în 


Furgonul de pîine 


ARHIP, NOI N-O SA LUAM NICIODATĂ GRADUL. de sublocotenent, mi-a spus 
Eugen, şi replica lui îmii vine acum clară în minte şi-mi redescoperă momentul: ultim 
trăit împreună. Peste o lună ar fi trebuit să pri-ț mim tresele de sublocotenențţi aviatori 
mecanici — a-.î dăugase el. Dar aerodromul de pe istm nu mai e, şi nici comandorul. 

Îmi privesc tresele, acum le aveam, după întoarcerea armelor. Cu cîteva clipe 
înainte, voisem să le des-cos, lucru pe care am să-l fac, desigur, foarte, curind, am să 
izbutesc, poate, după o vreme să-mi cumpăr un alt costum de haine, vine pacea. 
Atunci însă, cu o jumătate de an în urmă, nu i-am răspuns lui Eugen ia întrebare, de 
fapt chiar întrebarea lui ţintise atunci altundeva, altceva voia să ştie de la mine, dar 
nu era încâ timpul să-i spun ceea ce el pîndea cu naivitate să afle. 

Eugen mi-a aşteptat atunci răspunsul, îi auzeam respiraţia, stăteam pe banca 
din faţa lui, aproape ne atingeam genunchii, dar nu mă vedea, înăuntrul furgo-nului 
de pîine în care călătoream era întuneric, prin dungile de aerisire de la streşinile 
furgonului nu pătrundea lumină, ci doar un fel de umbre ce veneau spre noi odată cu 
zgomotele violente de afară. 

— Arhip, poate ai adormit. Mai eşti aici? 

— Sînt. Spune mai departe. Mă gindeam la Olga. Scrisorile ei cred că 
mă caută de doi ani şi ceva. Fata asta scrie enorm de mult, şi lucrul ăsta a făcut ca 
trei-patru scrisori să mă găsească totuşi. 

— Da. înţeleg. Cu atît mai mult cu cît nu eşti un Sentimental şi pe cît cu 


putinţă nu vorbeşti ca în literatură. Totuşi, îţi plac basmele ? 


129 


— Mult. Cînd trebuie să le repovestesc îmi dau seama că, de fapt, fac 
altele noi. Cînd e vorba de basme, mintea se bucură. 

Eugen a ris, îl făcusem să ridă şi era bine aşa. Mi-a zis apoi: 

— Da. Basmele au cerul deasupra şi-ţi lasă mereu loc să le măreşti. îmi 
vine în gînd un moment-cheie din aproape toate basmele : cei care pleacă să 
atingă târi-mul celălalt lasă pe unde trec dîre de cenuşă pentru ali se şti urma şi 
pentru a fi ajutați la primejdie we cenuşă nu se ating păsările, şi urma 
rămîne. Scrisorile Olgăi te caută pe distanțe mari, ca între Pol şi Medite-rana. 
Dumnezeule, cîte urme de cenuşă între Cairo si Cercul polar! Am ars de 
atitea ori, şi tot mai avem cenuşă. 

— Despre altceya, Eugen. Să vorbim despre altceva. 

— Fie, despre altceva. Să vorbim despre'copilărie. 

— Ar fi bine şi nimerit. 

— Atunci, pot începe. Aveam unsprezece ani şi mă numeam Eugen. Prea 
mult nu crescusem, eram mărunt faţă de cei de-o vîrstă cu mine, n-aveam 
decit douăzeci şi patru de kilograme. „Lasă-l, nu-l mai umiliți — spusese o 
mătuşă — dacă e aşa cum e, cred că e un semn căare să crească dintr-o dată 
mare. E un semn al norocului.” Oamenii dispun de rezerve mari de generozitate şi de 
profeție, mai ales — surprinzător — cînd văd că prea multe în jur n-au să se sprijine şi 
cînd nu prea au ce să atingă. Şi cum norocul avea să vină oricum”, tata m-a dus la 
examenul de admitere de la şcoala militară tehnică aeronautică de la Mediaş. Să 
aştept acolo, adică, de la virsta de unsprezece ani gradul de sublocotenent 
pe care spera să-l primesc la douăzeci şi unu „Pentru asta trebuie să ştii să 
rabzi. Toţi din familia noastră au ştiut să rabde. Ca să fiu învăţător şi să port 
pantofi, am răbdat mai mult decît oricare dintre frații mei. Ai grijă, Eugen, îți vorbesc 
ca unui om mare", mi-a spus tata cînd m-a adus din Dobrogea, dintre pietre fără iarbă 
şi dintre ultimele geamii, în oraşul ardelean Mediaş, cu şcoala între aerodromul militar 
şi turlele aproximativ gotice, ale căror ceasuri nu băteau niciodată ora 
exactă. Peste nouă sute de candidaţi oe cincizeci de locuri la admiterea în 
şcoală, singura din țară, pare-mi-se, gratuită. Aproape o mie de copii de 
unsprezece ani umpluseră oraşul, care mirosea de departe a mezeluri. La vizita 
medicală, un colonel doctor ne-a pus la toţi cei aproape o mie, pe rînd, o lampă 
fierbinte la călcîi. Mai tirziu am aflat că făcea asta ca să ne încerce sensibilitatea, 
reflexele, în sfirşit. Toţi trăgeau speriaţi călcîiul la apropierea lămpii. Eu am răbdat — 
n-am clintit călciiul — şi-mi amintesc vorbele răstite ale colonelului doctor i 


„Extraordinar, rara avis 1 L-ai învins pe Abile !" Tata mă aştepta afară, i-am făcut din 


130 


cap un semn că „da, am răbdat" şi m-am plimbat prin curte fără să şchiopătez. O mie 
de copii au a-flat şi râdeau, au părăsit aleile de pietriş ale şcolii, s-au risipit pe 
aerodrom şi au inventat acolo un joc, „lampa şi călcîiul”, în care toţi se întreceau să 
nu rămînă“ rara avis. M-au chemat şi pe mine şi mi-au dat, drept stimă, rolul 
colonelului doctor. Multă vreme în timpul «examenelor de admitere, pe alei şi pe 
aerodrom, copiii au continuat să joace „lampa şi călciiul”, spre satisfacția pă- 
rinților, care aveau astfel momente de relaxare în aşteptarea rezultatelor. Am 
reuşit la examen. Aproape şase sute de copii dintre cei eare-şi trăseseră 
călciîiul din fața lămpii fierbinţi n-au fost, în schimb, admişi. Alţii — îndepărtați la 
probele următoare. Printre ei se aflau şi trei fii ai unui tată venit pe jos de la vreo şai- 
zeci de kilometri depărtare şi care, ca să-i hrănească în 'timpul examenului, adusese 
cu el şi vaca. O păştea la marginea aerodromului, pe malul rîului Tîrnava, şi cînd i- 
au venit copiii de la vizita medicală, îmi amintesc că a muls vaca şi le-a dat lapte să 
bea. Fusese ia Mediaş şi cu un an în urmă, dar cei trei copii mi reuşiseră la examen, 
venise şi atunci tot cu vaca după el, aşa cum a venit şi în al treilea an, cînd eu 
devenisem de-acum elev-soldat. Intrase în legendă, şi pînă la urmă i-au 
fost primiţi copiii în şcoală. Fericit, tatăl a vîndut vaca şi a băut-o toată, oprea 
trecătorii pe stradă şi le spunea : „Vedeţi, ştiam eu că aşa are să se întimple”. Cînd mi 
s-au dat întîii bocanci de elev militar, nu i-am putut încălța, călciiul îmi era ars şi 
mare şi nu încăpea. Atunci mi-am văzut, mi-am cojit şi mi-am datîn lături 
prima cenuşă, ca să mă pot încălța şi să merg cei zece ani pînă la obţinerea treselor. 
Mi se pare că vor- . besc cam înflorit, dar prea nu am acum nimic în jur. în definitiv, 
vreau să spun că ţaţa e un om bun, cre-de-mă, şi dacă mi-a spus să rabd a făcut-o cu 
convingerea 6ă trebuie să înving lăsindu-i pe alții să creadă că m-aş lăsa 
îngenuncheat. El e un om vechi, mai păstrează amintirea vremurilor cînd se trăia sub 
turci. Dacă ar fi ştiut însă că, fără să vrea, mă pregăteşte să trăiesc sub nemții cu 
banderolă, cred că s-ar fi întrebat, dacă nu-i mai bine să-mi trag repede căciiul. 
Am vorbit despre copilărie. Dă-mi acum alt subiect. 

Eugen a tăcut şi a aşteptat. Dar încă nu i-am spus vestea pe care o aştepta şi 
pe care simţea că o dețin şi i-o ascund. Eugen vorbea de obicei mult. Rostind, el 
aproape cînta cuvintele într-un fel plăcut şi foarte firesc — îi rămăsese lucrul ăsta, 
poate, ca o glumă de pe timpul cînd îşi spunea amuzat lecţiile — iar de cînd 
călătoream ascunși în furgonul de pîine vorbea şi mai mult, şi îmi dădeam seama că el 
rămăsese încă un copil, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, împliniţi cu cîteva 
săptămîni în urmă pe aerodromul de front, improvizat de istmul pe care-l părăsisem 


în împrejurări grele. Avea o minte vie şi ascuţită, dar din toate lucrurile pe care le afla, 


131 


le învăța sau le cunoştea, îi plăcea să facă, cu o seriozitate de copil, jocuri 
frumoase, foarte ciudate uneori, dar mereu curate, pe care simţea nevoia să le arate 
şi altora, el însuşi mirat de ele, dar cu o mulțumire naivă şi şireată de ce a fost el în 
stare să facă şi să descopere. Făcea repede legături între noţiuni şi lucruri disparate, îi 
plăcea să le aducă pe toate la împrejurarea pe care o trăia în acel moment şi să le dea 
sensul pe care elîlvoia neapărat, totdeauna ţinind să scoată din orice 
sentimentul de bunătate şi omenie, „miracolul omeniei", cum spunea el, roşind. 
Atît numai că de la un timp avea prea mult aplecare spre partea tristă a lucrurilor şi 
mă gîndeam că asta, dacă se datorează împrejurărilor prin care treceam, n-ar trebui 
să lase pentru totdeauna semne în firea lui de om prea tînăr, prea crud, la care 
tineam ca un frate mai mare. Nu ştiam ce puteam face, se lăsa prea mult în 
voia mea de la o vreme şi aş fi vrut, mai ales acum, să fie mai sigur de sine şi să nu 
mai ia în seamă fiecare lucru mărunt şi neînsemnat şi să-l ridice mereu la gravitatea 
împrejurărilor pe care le parcurgeam. Simţeam că vrea să pară vesel, îşi continua 
jocurile sale ştiute, dar schimbarea pe care n-o doream şi n-avea rost tocmai 
acum se făcuse. Maturitatea lui — ivită între asedii şi explozii — începea să se 
muleze pe tragic, îşi mai chema jocurile fragile, dar adevărul era că se îndoia acum de 
sine într-un mod dureros şi era prea preocupat de asta. „Ceva s-a prăbuşit” — cum 
spunea chiar el. Dacă ţinusem şi ţineam- încă să ne salvăm, cu riscuri pe care singur 
fiind nu le-aş fi acceptat, o făceam foarte mult pentru el. „Lipseşte ceva, Arhip, n- 
avem o idee pentru care să ne salvăm. Părăsim ceva şi nu punem altceva, în loc. 
Cel puțin dacă am începe să nu mai răbdăm."* Vorbea cam grav de la un timp, şi cum 
vorbea şi mult, şi lung, şi înflorit, mă irita. 

Furgonul de pîine se vede că intrase pe o şosea rău pietruită — poate distrusă în 
timpul retragerilor spre îmbarcare — cotea des, se oprea, în jur se auzeau roţile de tun 
izbind margini tari de gropi şi de talazuri surpate, ceva mai departe, dar continue, 
şenilele tancurilor, exploziile întîrziate care urmăreau retragerea, iar aproape de noi 
vocile învălmăgşite ale soldaţilor, comenzile în nemţeşte, trecerea motocicletelor cu 
zgomot repezit, brutal, împiedicat, şi al autocamioanelor de mare tonaj ambalate sub 
greutate, care claxonau, aprindeau şi stingeau farurile, des, repetat, din clipă în clipă 
— simţeam asta prin dungile înguste de aerisire ale furgonului Soarele nu apusese 
încă, dar luminile farurilor se aprindeau şi se stingeau, mărind rostogolirea 
învălmăşelii, a zgomotelor care intrau unele într-altele cu violenţă şi după care ne 
puteam închipui — ascunşi cum eram în furgon — convoaiele care se întretăiau, se 
amestecau, se rupeau. Dar nu mai pot recompune vacarmul, nici măcar sumar, 


memoria mea refuză şi credică va refuza întotdeauna, pe măsură ce-mi voi recăpăta 


132 


dreptul simplu la existenţă. De cîteva zile călătoream ascunşi în furgon, mîncam 
numai pîine, niciodată nu mîncasem atîta pîine, iar mirosul ei, care-mi plăcuse 
totdeauna, simțeam că-mi ia respiraţia. Şi totuşi, furgonul de pîine era singura le- 
gătură ce ne mai rămăsese cu ţara şi — cum spunea Eugen — „abia acum aflăm cit de 
tare miroase România a piine". Eugen poate aştepta să-i răspund' la falsa lui întrebare 
dacă vom mai lua sau nu gradul de sublocotenent. Ştiam că de mult nu-l mai 
interesau tresele. Brusc, mi-a pus întrebarea adevărată : 

— Crezi că s-a descoperit lipsa noastră ? Şi ce se va întîmpla acum ? Ce spune 
Pavel ? Şi el vorbeşte puţin ca şi tine şi n-o să spună nimic, a reluat Eugen, dar cu o 
batjocură în glas pe care nu i-o ştiusem. 

Şi atunci i-am spus scurt : 

— În seara asta trebuie să părăsim furgonul de piine. 

— Şi încotro fugim,? 

— Nu fugim, i-am răspuns cu răceală. Încercăm să străbatem' peninsula 
Crimeea şi să ajungem la Marea Neagră, printre trupele germane în retragere, şi de 
acolo, spre ţară. Dacă te interesează, despre peninsula prin care trecem acum a scris 
Tolstoi. Trebuie să-ţi schimbi uniforma de maistru-aviator. De astă-seară devenim 
soldați infanterişti. Eu m-am schimbat. 

Şi i-am întins hainele de soldat pe care le primisem de la Pavel cu cîteva ore 
înainte, în timp ce Eugen dormea, sau se făcea că doarme. 

Eugen a luat hainele groase de postav. Nu mi-a răspuns. L-am auzit cum îşi 
scoate în întunericul furgonului uniforma de maistru-aviator-mecanic. I-*am ascultat 
foşnetul hainelor şi aşteptam să-i aud şi fişiitul cămăşii de mătase pe care trebuia să 
şi-6 schimbe cu o cămaşă de cînepă. Dar fişiitul cămăşii nu s-a auzit. Eugen întîrzia. 
Căzu, pe podeaua căptuşită cu tablă a furgonului, un obiect care a sunat enervant de 
delicat faţă de zgomotele brutale ce veneau de afară. Portțigaretul de argint al lui 
Eugen. îl va ridica ? Nu l-am auzit pipăind duşumeaua. Semn bun. E gata deci să-l 
considere pierdut şi uitat. După un timp m-a întrebat ; 

— Pot să-mi păf trez cămaşa bleu şi cravata neagră ? 

Cred că era gol cînd m-a întrebat de cravată şi de cămaşă — pentru că în timp 
ce vorbea am auzit foşnetul moale şi mătăsos al celor două lucruri care alunecau şi ele 
pe podea lingă portțigaret. 

— Nu păstrezi nimic, i-am răspuns. 

— Actele ? 

— Nimic. 

— Vom avea alte acte ? Ţi-a dat Pavel pe lingă haine şi alte acte? 


133 


— Soldaţi — ajunge. Ne-a făcut rost la fiecare de o puşcă-mitralieră. Ține-o pe a 
ta lingă tine. 

I-am întins arma. Pipăind prin întuneric din furgon s-o ia, Eugen mi-a atins fața 
cu degetele. îi tremura mîna. O clipă — şi apoi m-a pălmuit. O dată şi încă o dată 
strigîndu-mi ; 

— Eşti orgolios şi laş. E poate ultimul moment şi mă puteai socoti totuşi egal 
cu tine, şi nu să mă ocroteşti ca pe o lehuză. Dă-mi acum arma. 

După o vreme : 

— Arhip, am un ceas de la Ecaterina. 11 păstrez. Apoi, tot cu calm voit : 

— Te mai gîndeşti la Olga ta ? E chiar aşa urită cum mi-ai spus? Şi pistruiată? 
Nu cred, iubita ta trebuie să fie frumoasă. Eşti un om admirabil, Arhip. Povestirile 
lui Tolstoi despre Crimeea le ştiam. 

îl auzeam cum îşi scoate pantofii uşori, elastici, şi cum îşi trage bocancii de 
infanterist şi-i încearcă pe podeaua de tablă a furgonului. Apoi cum strînge cu putere 
şireturile groase de curea. O curea a pocnit sec, — şi ascultam cum încerca să-i 
înnoade capetele rupte. - — Ți-am povestit cum mi-a dăruit Ecaterina ceasul ? E 
încărcată puşca-mitralieră ? 

— Nu. 

— Bine — a spus Eugen, mişcînd încet, de cîteva ori, încărcătorul, apoi a culcat 
arma pe podea. Să-ţi povestesc întimplarea cu ceasul, a reluat el. Dar mai întâi să-ţi 
spun despre un om care trecea în fiecare an pe strada noastră din Babadag, cînd eram 
copil. I se spunea Soldatul, cu S mare cum ai fi spus Ionescu sau Hamlet. E tot o ches- 
tiune de- cuvinte, cum zici tu că-mi place să trag din cuvintele ce-mi convine numai, 
dar, crede-mă, acum n-am să imaginez prea mult. Mă asculți? Poate te 
gîndeşti la altceva. Cum ai să fii profesor de istorie — de pildă. Aş vrea să trăiesc, să te 
văd student. Tu ce-ţi pui în gînd împlineşti. Eu nu ştiu ce-aş putea lua de la capăt. 
Pentru că va trebui să ne reluăm generația şi să ne retrăim tinerețea netrăită. 

Se opri. Ultimele cuvinte le rostise atît de grav, încît vocea nu-i mai semăna 
deloc. Reveni însă la vocea lui obişnuită — şi, mirat el însuşi de schimbările astea 
bruşte, a ris. 

— Dă-mi lanterna ta, Arhip. Lasă, nu e nevoie Să ştii că tunica asta de la 
Pavel mi-e prea largă şi nu are toți nasturii. în schimb pantalonii sînt prea strimţi; iar 
moletierele n-au şnururi la capete. Pavel i-o fi dat furierului cîteva pîini pe uniformele 
astea — şi furierul 1-a înşelat. Să-ţi povestesc cu Soldatul ? 

— Mai avem cel mult o oră, două de mers cu furgo-nul. Povesteşte-mi. 

— Dacă vom fi prinşi, ce se va întîmpla? Vom fi executați ? 


134 


Apoi, din nou pe tonul obişnuit : 

— Aveam şapte ani cînd am văzut întîiia gară — pe străzile Babadagului — 
Soldatul. Ştia cîteva limbi — se zicea — era bătrin şi se credea că el învățase limbile 
multor oameni, din nu ştiu cîte ţări, trăgînd cu puşca în ei. N-aş putea jura asta, deşi 
se spunea că ar fi făcut parte din unităţile volante ale armatelor habsburgice 
care cutreierau Europa. Observasem că ştia într-adevăr cîteva cuvinte în diferite limbi, 
vorbe pe care, copil fiind, le bănuiam mai degrabă strigăte şi exclamaţii, mai ales că 
bătrînul le ţipa cam nearticulat. In Dobrogea noastră, fiecare înțelege expresii uzuale 
greceşti, turceşti, siîrbeşti, cîteva ruseşti şi bulgăreşti. Soldatul ştia şi franțuzeşti, şi 
italieneşti, foarte multe nemţeşti — şi, dacă-mi aduc bine aminte, le spunea mai ales 
la beţie, cînd îi plăcea să stârnească risul. Dar lumea nu prea ridea de el, îl privea 
cu tristețe. O mătuşă a mea — tot mătuşa care mă socotise un copil norocos — îmi 
zicea: „N-a luat Soldatul ăsta de la neamurile pe unde a fost decît vorbele porcoase şi 
înjurăturile. Mare ispravă." îmi amintesc că Soldatul avea un ceas de buzunar, mare 
cît o turtă, cu un turn de cetate desenat sub limbi. Obişnuia să ne arate cît 
de rezistent îi era ceasul, îl arunca în uliţă, îl izbea cu vîrful bocancului, ne punea pe 
noi copiii să î-l aducem din şariț şi apoi ni-l trecea pe rînd pe la urechi; iar noi ne 
minunam : ceasul bătea mai departe. Limbile nu se mişcau niciodată, dar de bătut, 
ceasul bătea. Tata mi-a spus că în anul cînd venise el învățător la Babadag omul acela 
purta tunică de soldat, nu trecuse mult timp de Sa primul război mondial. I se 
zicea Soldatul prin toate oraşele prin care rătăcea — şi trecea prin multe, ca să i se 
dea de mincare şi să poată trăi şi el, unii spuneau că trecea uneori şi granițele S-a 
crezut un timp că-şi caută familia, casa sau poate o țară. „Trece Soldatul" — se zicea 
pe strada noastră cînd era văzut venind, obosit şi plin de praf. După un timp nu mai 
avea tunică militară, purta haine de târg, dar îi rămăsese numele Soldatul — şi cînd 
am crescut ceva mai mare nu-mi a-mintesc să se fi întrebat lumea dacă el mai caută 
ceva sau nu. Dar Soldatul i se mai spunea încă. Mi se pare că nu crezi ce-ţi spun. — 
Te-am crezut. 

— Tu vorbeşti totdeauna puţin, încă de mic cred că vorbeai aşa, găseşti 
termenul potrivit — a zis Eugen. Nu devii, adică, fără să vrei, fabulist. Poate pentru că 
eşti crescut la sat. Ţăranii fac lucruri, şi asta le dă, cred, măsura cuvintelor. Lucrătorii, 
sau altfel, pictorii şi sculptorii trebuie că au de asemenea această măsură. Pentru 
mine, cuvintele sînt tare ascunse. Caut cîteodată cu multe vorbe înţelesul unui cuvînt. 
Să fie un semn că — dacă am să trăiesc — sînt predestinat să devin scriitor ? a zis 
Eugen, şi a ris mărunt. Aş vrea, totuşi, să-ţi fac un dar. Am la mine poezia Seara care 


fuge, pe care am scris-o pe marginile. unui ziar vechi. Rup numai partea unde-i notată 


135 


poezia, ziarul n-are decît comunicate dubioase de război transmise de agenţia D.N.B. 

Am auzit sfişierea uscată a ziarului, care mi-a stat mult timp în urechi. Am luat 
poezia de, la Eugen. El m-a întrebat : 

— Să-ţi spun cum mi-a dat Ecaterina ceasul ei ? 

Am tăcut amîndoi. Cineva de afară a încercat cu eforturi repetate să deschidă 
uşa din spate a furgonului. Uşa era încuiată, în plus blocată pe dinăuntru cu o ţeava 
de puşcă prinsă în cîrlige. Zgomotele violente şi învălmăşeala se mai depărtaseră, 
furgonul părea că urcă panta unui deal; pe mica fereastră mată ce dădea înspre capră 
se zărea, ca o umbră lată, spatele mare al lui Pavel, care mîna caii furgonului. Cel care 
încercase uşa, după ce o zgilțiise de cîteva ori,. nu mai revenise. 

— Spune povestea cu ceasul, i-am zis după un timp lui Eugen. 

— Cu ceasul Ecaterinei a fost simplu. Ne întorceam de la un bal, dimineaţa. 
Aveam optsprezece ani, eram într-o permisie, trebuia să plec pentru incă un 
an la şcoala militară de la Mediaş, iar apoi, după cum ştii, în practica mecanică de 
front, cum fusese numită, prin eufemism, trecerea promoţiei noastre sub comandă 
germană. Era dimineaţă, veneam de la bal, răsărea soarele, şi ideea Ecaterinei a fost 
să ne schimbăm ceasurile. Cred că a fost clipa cînd trebuia s-o sărut, dar n-am 
îndrăznit. Nu sărutasem niciodată o fată. Asta am povestit-o bine, sînt sigur. 

— Foarte bine. N-ai înflorit nimic. 

Am ris amindoi încet şi, fără să vrem, ne-am atins 

mîinile. 

— Cite zile să fie de cînd am trecut istmul ? m-a întrebat Eugen. Ne apropiem 
de mare ? (Şi a început iau să vorbească mult, avea un neastîmpăr voios de a vorbi, 
căruia abia mai tîrziu, cînd Eugen n-a mai fost deloc, i-am prețuit înțelesul). N-am 
coborît din furgon decît nopțile — spunea — şi atunci numai furînd cîteva minute. 
Aş vrea să văd ziua. De o săptămînă aproape n-am mai văzut decît stelele. Aş vrea să 
cuceresc dreptul elementar de a vedea cum mai arată o zi. Nu mi-e teamă, Arhip, că ai 
să rîzi de mine şi de cuvintele pe care le folosesc. Ar trebui oare să fac şi să vorbesc 
altceva acum, care să fie mai potrivit momentului şi furgonului ? Prostii. Ce-ar putea 
fi mai potrivit ? Tu n-ai învăţat să rizi de oameni, ştiu asta, 'Căci, din păcate, a ride de 
oameni e un lucru care se învață, şi încă cu metodă. 

Am auzit zgomotul cataramei de la centura pe care Eugen încerca să şi-o prindă 
peste tunica de soldat. Şi atunci i-am spus: 

— Eugen, am veşti sigure că am fost citați acum J cîteva zile, tu, eu 
şi ceilalți colegi ai noştri din practica de front — am fost citați pe ordin de zi ca 
dispăruți, căzuţi în incendiile aerodromului de pe' istmul încercuit. Am fost înaintați la 


136 


gradul de sublocotenenţi post mortem. Am aprins lanterna şi i-am luminat catarama, 
ca s-o poată încheia. 

— Stinge-o, mi-a zis. Nu e nevoie. E gata. Spun! mai departe. 

— Bine Mai departe. Locotenentul german Bewohner, care lăsase promoţia 
noastră ca detaşament de sacrificiu pe aerodromul încercuit de pe istm şi fugise cu 
singurul avion rămas după evacuarea escadrilelor germane, a fost interceptat şi 
doborit. S-a salvat cu paraşuta, a revenit pe aerodromul abandonat şi a izbutit să 
treacă apoi! printre linii, puţină vreme după plecarea noastră. A aflat că trăim. Nu mai 
sintem sublocotenenţi postumi. Trăim — Bewohner a “autentificat asta în fața 
tribunalului militar din peninsulă, unitatea aeronautică germană care ne-a avut sub 
comandă promoţia ne-a cerut pedeapsa capitală. Sintem de două ori fără identitate, în 
mod oficial. lar a treia oară acum, din propria noastră voinţă, în haine de infanterişti 
fără nume. Astă-seară, la coborirea din furgon, va trebui categoric să ne despărțim, 
altfel, împreună putem fi uşor recunoscuţi. Umple-ţi bine, buzunarele cu piine. Asta e 
tot. Nu mai e vreme de imaginat nimic. 

Am aprins lanterna, am îndreptat-o spre Eugen şi l-am întrebat : 

— Cit e ceasul ? Mi s-a făcut foame. 

— Şapte şi douăzeci, seara. Am stins lanterna. 

Furgonu) părăsise şoseaua pietruită, mergea acum pe ua drum de pămînt, urca. 
Crengi groase de copaci izbeau marginile dubei, în dungile de aerisire se prindeau şi 
se rupeau frunze mari, proaspete, umede, poate plouase înainte de a fi ajuns noi aici. 
Nu. Ploua chiar, din ce în ce mai repede, acoperişul de tablă suna mărunt, era o ploaie 
de primăvară şi mi-am amintit că sîntem în aprilie 1944. In furgon a pătruns un aer 
tare, de munte, şi mirosul de piine deveni din nou plăcut, mi s-a făcut şi mai tare 
foame, eram din cîmpie, şi muntele îmi făcea totdeauna foame. Am rupt o piine în 
două, i-am întins jumătate lui Eugen şi am început' să mîncăm cu poftă. Ploaia sărea 
înăuntru prin dungile de aerisire, ne uda pîinea şi hainele de soldați, frunzişul 
proaspăt învăluia tot mai mult furgonul, era un continuu foşnet, simțeam pădurea şi 
înăuntrul dubei, de cîteva ori ne-am aplecat chiar amîndoi rizîind, ca şi cum am fi fost 
afară şi am fi trecut direct pe sub crengile mari şi ude. 

— Mi se pare că sînt stejari, a zis Eugen. 

Şi s-a ridicat în picioare, a întins buzele spre dungile 'de aerisire şi a început să 
prindă între dinţi picurii care săreau pe lamele înguste de oţel. 

— De fapt, a zis el sorbind mai departe — şi aşa mi-a rămas Eugen în memorie 
— de fapt, noi sîntem acum oameni liberi. Cum nu se poate mai liberi. Să ne bucu- 


căm, deci. Ar trebui să cîntăm Gaudeamus. 


137 


Cineva a bătut, uşa s-a deschis toată, şi în cadrul ei 'a apărut statura elegantă a 
lui Veriotis. Purta un pardesiu în carouri mari, cafenii, avea mănuşi albe şi o floare la 
butonieră. 

— Ce doreşti, domnule Veriotis ? 

— Vreau să vă întreb dacă mai aveţi nevoie de mine. 'Au început să sosească 
studenţii în cămin. 

— Eşti totuşi un om delicat. îţi mulțumesc. însă poți pleca, nu e nevoie de 
dumneata. 

— Bună seara. 

După plecarea lui Veriotis, mi-am îmbrăcat tunica Becolorată de sublocotenent 
aviator, m-am sprinnit în bastonul de com, am ieşit pe coridor, şi pînă tirziu am 


montat împreună cu ceilalți studenţi uşile la camere. 


VIETI PROVIZORII 

AU FOST TIMPURI CARE ŞI-AU ARĂTAT semnul de sfîrşit prin sfirşitul unui 
om. „Cu el s-a sfirşit o lume" — e o expresie dintre cele mai obişnuite, nu ? Da, sînt 
vorbe obişnuite, le folosim ca pe o banalitate, fiind gata făcute de cine ştie cînd, dar 
dacă ne oprim sa le pricepem înţelesul, începe să ne fie teamă de ele ca de un fir rupt 
între două veşnicii. Aşa mi-a fost mie- frirâ de cuvintele „cu el s-a sfirşit o lume", 
auzindu-le cînd s-a prăpădit un om ce mi se păruse totdeauna o ființă neînsemnată. 
Nu era nici bun, nici rău, nu venea de nicăieri şi nu pleca nicăieri. „Om fără istorie”, 
ziceam. Şi totuşi, se folosiseră cuvintele „cu el s-a sfîrşit o lume" la pierderea lui — şi 
mi-a fost şi mai frică. Însemna că nu înţeleg şi nu înţelesesem ceva foarte grav, că 
omul acela reprezentase ceva enorm. Independent, poate, de viaţa lui cotidiană, 
banală, ştearsă, fragmentată după capriciile evenimentelor dinafară, purtase în el 
un mare blestem sau un neobişnuit rost pierdut, iar eu nu fusesem în stare să văd 
măcar ceva din toate aceste minusuri preţioase de sinteză. Dacă aş fi fost mai atent, 
mi-ar fi fost teamă mai demult, încă de cînd trăia zilnic aşa ciim trăise, cînd crezusem 
că i se potriveşte foarte bine observaţia pe care o făcuse cineva despre destinul său : 
„omul ăsta îşi trăieşte mai mult umbra decît chipul”. Să fi fost greşeala mea 
fundamentală socotind că el nu dusese decit o continuă viaţă provizorie, umilită 
pînă şi de zigzagul celor mai mărunte întîmplări, captivă lor pînă la nimicirea celui 
mai naiv vis personal de zi sau de noapte? Să nu fi fost în stare să văd că o astfel de 
existenţă purta semnul tulburător al destinelor celorlalţi ? Să nu credeţi că spun toate 
astea impresionat de această călătorie pe un drum de ţară, în trăsura asta veche, 


anacronică pentru timpul nostru cosmic. S-ar părea că nici pe dumneavoastră, 


138 


domnule, nici pe doamna care stă alături pe bancă nu vă interesează această 
călătorie. Dar, ierta-ţi-mă, nu m-aţi cunoscut. Numele meu e Miron Basara-bescu. Al 
dumneavoastră, Alexandru Lăscăreanu ? Doamna Corvin... Scuze, doamnă Corvin, 
aveţi alt nume decît' dînsul, credeam că domnul Lăscăreanu vă e fiu. Drumul pe care 
mergem nu duce decît spre o comună neînsemnată şi se poate spune că o ţintă atît de 
mică nu poate atrage trei oameni străini unul de altul, zece oameni sau o sută de 
oameni, decît numai pentru acelaşi scop. Nu mă sfiesc, deci, să vă spun că şi eu merg 
în comuna asta de cîmpie cu acelaşi scop ca şi dumneavoastră. Să mă reculeg o clipă 
în faţa omului care s-a stins în această comună, departe de oraşul unde trăise pierdut 
şi şters, deci tocmai omul despre care vă spuneam că mi-a fost frică atunci cînd am 
auzit spunîndu-se la vestea siirşi-tului lui : „cu el s-a sfirşit o lume”. Numele acestui 
om, după cum cred că ştiţi, e Popescur şi într-atit de provizoriu era în cele mai intime 
case ale existenţei sale încît nimeni nu putea jura dacă fetele sale blonde şi 
şterse sînt patru, cinci sau şase la număr. Poate vom afla acum, cînd îi omagiem 
sfirşitul. Observaţi, vizitiul de la trăsura asta veche îşi strigă din cînd în cînd caii pe 
nume. Poate că în felul ăsta ne ironizează anonimatul. Să nu ne întrebăm de ce 
trăsura are legat de capul oiştii un clopot care răsună asurzitor peste cîmp. E ora opt, 
a apus soarele. Clopotul trebuie să aibă o poveste, nici că se poate, o poveste care va 
deveni misterioasă cînd copiii de azi vor deveni maturi — ştiţi bine, poveştile le fac 
copiii cu longevitate — şi povestea va fi atît de teribilă, încît nu va mai păstra clară 
nici imaginea cimpiei, nici a clopotului. Aceste legende stupide cu clopote şi cai ( Dar 
să tăcem puţin. Să-Î întrebăm pe omul de pe capra trăsurii, pe nume Polider, ce a fost 
cu zgomotul care a răsunat atît de ciudat peste cîmp şi a revenit de cîteva ori în 
urechile noastre. Omul ăsta, Polider, e răutăcios, v-am spus dinainte că observasem 
asta, zice că au răsunat hohotele mele de ris peste cîmp. Nu, n-am rîs. Şi, după cîte 


ştiu, nici dumneavoastră n-aţi ris. 


Pălăria de pai 

URCIND SCĂRILE, ALEXANDRU LÂSCAREANU auzise voci în camera sa de la 
etaj, dar un timp nu distinse nici una din cele pe care le cunoştea. Odaia îi era de 
obicei invadată pe cealaltă scară, de serviciu, prin sala de depozit a unui anticariat 
unde lucra în aburi de cafea şi de maşină de spirt un anume Matei lonescu, care 
achiziționa şi mobilă veche, şi, neavînd spaţiu din pricina maldărelor de cărți, 
împingea fotoliile cumpărate, scrinurile, etajerele, canapelele, în camera lui 
Lăscăreanu, motivind gestul cu aceste cuvinte, mai degrabă cu reproş decît cu intenție 


de scuze : „sînt lucruri foarte scumpe şi nu înţeleg să le las în acest depozit ingrat, 


139 


unde optzeci la sută din stivele sufocante de tipărituri ce vin de pe o zi pe alta sînt 
maculatură producătoare prin sine de mucegai”. Invadîndu-i camera lui Lăscăreanu 
cu mobile, Matei Ionescu socotise neimportant amănuntul că grupurile familiare de 
vizitatori ai depozitului foloseau şi ei camera lui Alexandru Lăscăreanu pentru discuţii 
prelungite, discuţii privind mai puţin -cărțile aflate în depozit ; Matei Ionescu expedia 
_ rapid volumele de oarecare interes. Obişnuit să audă voci în camera sa, Alexandru 
Lăscăreanu evita să se întoarcă acasă în timpul zilei, venea seara numai, cînd odaia i 
se golea şi cînd Matei Ionescu, obosit şi de depozit, şi de vizitatori, se retrăgea cu mult 
firesc în „încăperea cu mobile”, ca să se odihnească o oră într-un somptuos fotoliu 
galben şi să-şi bea ultima cafea înainte de a porni spre domiciliul său aflat într-un 
cartier îndepărtat al Bucureştilor. Şi azi Alexandru Lăscăreanu se întorsese acasă 
după şapte seara, dar vocile continuau să existe în camera sa, îşi controla ceasul, era 
aproape zece, şi-şi spuse că, mai mult decît el, Matei Ionescu trebuie să fie foarte iritat 
că nu s-a putut retrage la timp să-şi petreacă ora de ticuri în fotoliul galben. Rozeta de 
aerisire dinspre scară a depozitului arăta că sala anticariatului e încă luminată, se 
auzeau dintre stivele de cărți paşii nervoşi, în aşteptare, tuşea miniată a lui Ionescu, 
pe cînd dincolo, în cameră, vocile îşi urmau calme cursul, ignorînd timpul. Erau voci 
multe, ca niciodată, probabil toate fotoliile erau acum ocupate, numai fotoliul galben 
stătea gol, respectat fiind printr-un consemn tacit. Alexandru- Lăscăreanu căută o 
explicaţie acestei întirzieri a vocilor în camera sa, dar nu găsi vreuna, deşi gindul îl 
ducea la ceva ce i se întîmplase săptămîna trecută : îşi uitase într-una din zile acasă 
sulul de calc al unui proiect. ingineresc de mare trebuinţă şi fusese silit să se întoarcă 
să-l ia, era puţin după prînz, şi intrînd în locuinţa sa observă că permanențţii 
vizitatori străini s-au arătat absenţi la apariţia lui, iar în acea totală absenţă, o 
voce de o stranie intimitate spusese cu voalată tristeţe cuvintele care-l "speriaseră 
puţin; „Ne ocoliți, domnule Alexandru Lăscăreanu, mulţi din cei de față nu vă cunosc, 
dar aproape toţi vă aşteaptă”, şi glasurile îşi continuaseră convorbirile ; stupefiat de 
întoarcerea peste program a lui Alexandru se arătase atunci numai Matei lonescu, 
care, pentru a-şi sublinia mirarea plină de reproş, se grăbise să vină din depozit, să se 
aşeze şi să stea crispat în fotoliul galben tot timpul cît Lăscăreanu îşi căutase sulul de 
calc, ca şi cum ticurile sale mutate cu' cîteva ceasuri mai devreme prin venirea lui 
Alexandru nu voiau să-şi piardă dreptul de a fi trăite. 

Acum, Alexandru urca scările la timpul cuvenit, chiar mult mai tirziu, era zece 
seara, nu găsi o explicaţie exageratei întîrzieri a vocilor în camera sa, dar se gîndi că 
nu trebuie să fie intrigat de asta, era prea obişnuit cu necunoscuţii care-şi luau 


dreptul în orice loc şi în orice moment de a-l admonesta, de a-l face partizanul unei 


140 


cauze sau adversarul ei, de a-l subsuma unor pricini curente, aflate dincolo de 
existenţa lui. Continuă dar să urce scările spre camera zgomotoasă. Se opri pe una 
din treptele de sus şi se aşeză să aştepte plecarea vizitatorilor care foloseau drept 
ieşire uşa depozitului dinspre scara de serviciu. Aşezat pe treaptă, îşi sprijini un umăr 
de zid, desfăcu ziarul de seară şi încercă să citească, dar replicile care răzbăteau de 
dincolo de uşa camerei se suprapuneau pe tuşul negru al literelor, al ştirilor agenţiilor 
de presă, al comentariilor politice, — şi se lăsă luat, în oboseala care-l copleşise, de 
lectura rapidă, amestecată, a replicilor emise de vocile din odaia sas 

— Un curs universitar e cu totul altceva. 

— Dar n-am susţinut contrariul. 

— Nici nu s-ar putea susține contrariul. Un curs universitar are rolul 
său limitat, dar şi deschis marilor sugestii de perspectivă: Urbi et Orbi. La Roma 
ca şi în Univers. 

— Vă cer scuze amîndorura că vă întrerup discuţia, smteţi de la Facultatea 
de litere ? 

— Nu, domnule 

— Exact ce spuneam şi eu celor trei prieteni ai mei, aci de faţă, unul e regizor, 
doi operatori de cinema, eu creator de costume de teatru. Le spuneam că nu sînteţi de 
la Facultatea de litere, deşi dvs. puteaţi sugera prin chip ceva din aerul eposului 
dramatic al lui Euripide, iar dînsul pe Panteleevici din Livada cu vişini a lui 
Cehov în recenta interpretare italiană de la Torino. Faciesurile, într-adevăr, v-ar 
putea arăta ca fiind de la Litere, prin substituție, desigur, dar personal nu 
mă conduc după faciesuri, pe care mulţi înclină să le aplice persoanelor în viaţă. 
Vreau să spun, din pricina unor comodităţi culturale, pe croiala cîtorva tipuri sau 
arhetipuri, date fie de istorie, fie de ficţiunea literară, clasificăm existenţe' reale... 
Domnilor, ne Invadează lecturile, zadarnic surrealisrmil, el n-a putut rezolva nimic, 
coşmarul lecturilor se substituie vieții şi faciesurilor, dar personal, credeți-mă, nu 
cedez acestei... E groaznic, noianul lecturilor formează prejudecăţi încă din 
copilărie, lecturile conduc paradoxal la inerție intelectuală în viața obişnuită, se 
poate vorbi chiar de oameni care citesc din inerție... 

Cîțiva paşi uşori,. elastici, ritmînd cu discreţie un rîs jovial, schițară peste 
coloanele ziarului liniile de statură ale unui om suplu, puţin demodat, trecut de 
cincizeci de ani. 

— Dar e domnul Vesper, domnul Vlad Vesper, n-aţi îmbătrinit deloc, acelaşi 
pas şi acelaşi aer optimist. - 

— Sînt de mult aici, dar se vede că am început să devin o prezență tirzie. îmi 


141 


permiteţi să iau loc lingă dvs., nu vă temeți, nu mă aşez în fotoliul galben. Mă 
mulțumesc cu acest taburet de figurație. Mă simt atras de discuţiile agitate despre 
actualitatea febrilă, am fost mereu obişnuit să fiu un contemporan docil. 

— V-aţi căsătorit, desigur. 

— De optani — şi risul uşoral lui Vlad Vesper sună iarăşi limpede 
peste vocile din cameră şi peste literele ziarului, cu o undă de melancolie. Aş putea 
spune că întradevăr m-am căsătorit numai puţin. Circui lafe ca şi înainte, 
singur, pe relaţiile de mult aşeztte, la care adaug fără traumatisme relaţiile noi. 
Camera asta o ştiu de foarte mult timp, de pildă, de acum cincisprezece sau 
optsprezece ani. Aparţinea unei "Adoamne, puţin rudă cu mine, doamna Corvin, p 
doamnă distinsă. Numele ei sună! întrucitva a Istorie, dar să ştiţi că doamna Corvin 
era o ființă preocupată mai mult de fragmentele anotimpurilor, pe care le celebra 
făcînd delicioase sorturi de dulceţuri, de zarzăre verzi, de flori de măceş, de cireşe şi 
vişine, de caise şi căpşuni. Toamna însă o. deconcerta'pe doamna Corvin, o scotea din 
categoria existenţei sezoniere, pot să vă spun fără să greşesc prea mult că n-a oferit 
niciodată cuiva dulceaţă de gutui. Poate n-ar trebui să fac legături atît de triste, dar 
doamna Corvin a dispărut prin surprindere toamna — şi Vlad Vesper rise iar 
melodios, cu melancolii discrete. 

Alexandru Lăscăreanu se mută mai jos pe scară, se aşeză şi scutură larg ziarul 
pentru a îndepărta dintre coloanele şi titlurile negre liniile feline ale domnului Vlad 
Vesper, care luase proporţii pe întregimea celor două pagini. Dar statura lui reveni cu 
gesturi largi de sub apele rupte ale literelor negre şi-şi limpezi mişcările plutitoare şi 
rîsul jovial. O nouă scuturătură enervată a ziarului, dar Vesper rezistă înalt, rizind fin, 
melancolic, apăsîndu-şi ocrotitor pălăria albă de pai cînd pe un rever, cînd pe altul, ca 
pe un colac de salvare; fiindcă trebuie să fi avut o pălărie de pai care să "convină 
moliciunii mişcărilor sale. 

— Vă mărturisesc sincer că nu ştiu sigur ce profesie avea doamna Corvin, o 
ştiam mai mult ca doamnă distinsă, dealtfel mi-era rudă foarte' îndepărtată. Lucra 
într-adevăr la teatru, cum susțineţi dumneavoastră ? 

Probabil că Vesper se adresase creatorului de costume de teatru — şi tînărul 
Lăscăreanu de pe treptele de afară îşi dădu seama că pierduse pasagii întregi din dis- 
cuţiile vocilor din cameră, lucru pentru care se felicită, dar convorbirea de dincolo se 
reluă pe paginile ziarului, făcînd din rîndurile de tipar o apă din ce în ce mai neagră : 

— Dar vă jur, domnule Vesper — era vocea costu-mierului — vă jur că doamna 
Corvin mi-a fost asistentă la costumele de epocă, schița admirabil mai ales costumele 


de tineri dregători, explicabil poate pentru o fată bătrină ca dinsa. Credeţi-mă, la 


142 


teatru era cu totul alta. E drept, avea trac la costumele lui Hamlet, dar pe al lui | 
Horatio îl executa fără greş. Vă amintiţi replica lui Ho- 1 ratio cînd reapare fantoma :* 
„„„„Stai, nălucă, de nu ai 1 grai de om, cu orice grai să-mi spui..." Cred că doamna | 
Corvin ştia reț>lica sau o simţea fără s-o ştie prea bine, itrăia toate replicile care 
constituiau rolul scutierului pentru că era foarte tulburată în fața hainelor lui Ho- I 
ratio, care i se iveau de sub degete, ca un rol perfect | învăţat transpus în stofă. La 
costumele antice — care I pot fi considerate dacă nu mai simple, mai tranşante, nu-i 
aşa ? — îmi amintesc cum creatorul-şef m-a îndemnat să-i dau totuşi să lucreze 
costumul lui Oreste. „Nu,_ i-am replicat maestrului, dincolo de Pilade nu 
îndrăz- : neşte.” Şi i-am dat, deci costumul lui Pilade. Poate şi ;< în ceea ce 
priveşte doamna Corvin, lecturile — dacă j le-a avut, deşi personal nu sînt 
convins de anvergura J lor — substituise ceva care se potrivea unor aspirații ale 
matrimoniale pe care şi le credea cuvenite. Era tulburată * cînd lucra în atelierul 
teatrului, dar, cînd pleca spre domiciliu, devenea calmă, poate pentru că îşi 
consumase esența existenţei la masa de schițat costume, pe planul i elevat al istoriei 
şi ficţiunii. întoarsă acasă, trăia liniş- .-l tea acelor pauze casnice sezoniere în afara 
timpului istoric, cum spuneațţi dvs., domnule Vesper. A avut doamna 1 Corvin lecturi 
sau nu, n-are importanţă, îmi voi menţine | părerea că lecturile, aşa cum 
mărturiseam domnilor de jla Litere... 

— Am spus doar că nu sîntem de la Facultatea de îi 

Litere. 

— N-am susținut că doamna Corvin se sustrăgea timpului istoric — 
spuse Vesper cu tristeţe în glas, dar mă gîndesc cu regret că n-am ştiut amănuntul 
cu teatrul, aş fi înţeles atunci mai bine că gestul ei de a celebra anotimpurile 
captindu-le în transparența dulceţu-rilor de fructe însemna poate mai mult 
decît vagul simț istoric pe care îl au atiţia... M-ar interesa foarte mult 
amănuntele de destin ale unei asemenea ființe. 

Poate numai tînărul Alexandru Lăscăreanu, pe care n-am avut plăcerea să-l 
cunosc şi care ne ocoleşte cu o elegantă discreţie, are favoarea de a şti foarte, jnult 
despre enigmatica existenţă a acestei doamne aproape anonime şi mai ales despre 
dispariția ei, poate chiar despre clipele ei de apus în lumea în care a călătorit şi s-a 
refugiat... Repet, doamna Corvin a fost a femeie distinsă. 

— Nu recunosc pericolul lecturilor, după cum nu recunosc aşa-zisa 
evaziune pe planurile epocilor trecute de istorie — interveni o voce groasă apăsat 
răguşită pe vocale. Sintem toți prea solicitați de istoria prezentă, se face în 


zilele noastre prea multă istorie, palpabilă, oră de oră, pînă în cel mai îndepărtat 


143 


colț al planetei, niciodată nu s-a făcut atita istorie sub privirile zilnice ale 
oamenilor. Grăbiţi, în această epocă modernă să prindem în micul etalon al 
propriilor noastre clipe extraordinara istorie, n-avem şanse, de multe ori, decit ^ă 
zărim în fugă istoria, de pe scundul nostru promontoriu învirtit circular pe 
mecanismul perfect al prejudecăţilor, de la fereastra automobilului, sau prin 
hubloul, avionului, «cînd e cazul şi cînd avem prilejul. 

— Greşit, domnule, interveni vocea cuiva, probabila regizorului de film, 
aducînd contraargumentele neorealismului şi ale ultimelor lui consecinţe. 

— Iar ca pietoni — continuă netulburată vocea apăsat răguşită la vocale — ne 
îngăduim cîteodată răgazul să citim la repezeală o carte cu o singură pagină : afişul ! 
N-aţi observat ce mult s-a dezvoltat acea sinteză a artelor numită afiş ? Dar să fim 
rezonabili. Susținind că n-avem şansa de a ne identifica istoriei, am putea 
ajunge la perfidia de a ne scuza hiatusurile noastre cotidiene de istorie, sau, 
dimpotrivă, de a identifica istoria ocupatiilor noastre aproximative de slujbaşi înscrise 
într-o ierarhie calchiată după un presupus tabel contemporan de istorie — ceea ce 
ar fi strident, nu ? — ca şi pretenția imberbilor cu tunsoarea aci prea scurtă, 
aci prea lungă, ce se vor crezuţi că sfidează cine ştie ce inerții ale zilei 
pentru a-şi confirma lor înşişi nă nu-i înţelege istoria, cînd de fapt sînt nişte 
conformişti foarte limitați ai acelui gen de inerțţii laterale, spre deosebire de inerțiile 
principale, care, să-mi fie iertată expresia, sînt mult mai cuprinzătoare în ceea ce le 
priveşte. Care istorie, domnilor, cînd fiecare invocă istoria pe potriva limitelor 
existenței sau  măsuratelor lui perspective ? Facem cu bună-ştiință prea multe 
legende despre istorie şi despre noi înşine. Credeţi-mă, domnilor, că un prieten 
al tatălui meu era considerat mort de vreo douăzeci de ani şi ceva, avusese gradul de 
sergent. Ei bine, săptămîna trecută acest om mi-a adus o scrisoare, m-a salutat 
respectuos şi a ţinut să-mi spună : „Mă bucur că am fost transferat ca factor poştal în 
cartierul dumneavoastră. Ce mai face tatăl dumneavoastră?" l-am răspuns 
uluit 3 „Doar ştii, ați pierit împreună în război..." M-a privit mirat3 „Da 
? Aşa se spune? E o greşeală.” Poate să fi fost într-adevăr o greşeală, istoria n-a 
avut timp să se întoarcă şi să corecteze legendele despre fostele lor drumuri 
de moarte şi de minimă viaţă, şi legendele s-au impus în locul istoriei exacte. Se prea 
poate să treacă provizoratul legendelor drept istorie şi în tomuri groase, deşi, după cîte 
ştim cu toţii, nu ise poate imputa nicidecum epocii noastre că n-ar avea 
mijloace de a nota şi de a reprezenta cît mai aproape de verosimil ce se întîmplă pe pă- 
mint şi sub soare. 


A urmat o tăcere jenantă, cîteva monosilabe de protest, tăceri prelungite, 


144 


mişcări de fotolii, paşi iritați. Vlad Vesper dispăru brusc din paginile ziarului. Lăscă- 
reanu făcu un gest de apropiere a paginilor, parcă pentru a-l reînchega şi a-i da 
posibilitatea să se retragă mai conform cu politeţea sa, dar oricît cuprinse aerul cu 
ziarul, figura dispărută intempestiv nu reveni. Pălăria lui albă şi largă de pai alunecă 
singură cînd pe planul înclinat al unei pagini, cînd pe celălalt, şi Alexandru 
Lăscăreanu se silea ca roata borurilor să nu se rostogolească pe scări în fața unei 
perechi de bătrîni care înaintau încet, temători, pe culoarul prost luminat al etajului 
de dedesubt. Pălăria căzu de pe marginea paginilor şi se săltă în jos pe trepte spre 
picioarele bă-trinilor, care se opriseră privind miraţi spre Lăscăreanu; care alerga 
aplecat pe scări să ajungă din urmă roata albă de pai. N-o ajunse la timp, bătrînii 
speriaţi se depărtară unul de altul, pălăria lunecă printre ei, la dreapta, rostogolindu- 
se mai departe pe scări, urmată în fugă de Lăscăreanu, care schiță un semn de scuze, 
şoptind în trecere 5 „pălăria de pai". „Era o pălărie ?" — întrebă bătrina în urmă, la 
care bătrînul duse un deget la buze. Mai statură un timp pe coridor, pînă cînd paşii 
repezi ai lui Lăscăreanu se opriră undeva. Apoi, întristați că nu văzuseră nici o 


pălărie, bătrînii intrară în locuința lor. 


Ploaia şi biserica pe roate 

Lumina PĂTRUNSESE ÎN MICA ceasornicărie de pe scara mezaninului şi ramase 
in cadrul uşii deschise, cu ziarul desfăcut atîrnîndu-i în mina. Nu fusese niciodată 
aici, deşi trecuse zilnic timp de cîtiva cni pe lingă prăVvălia asta de scară. Citi firma de 
pe peretele din stinga pentru a-şi aminti numele ceasornicarului, nume peste care 
trecuse de atitea ori cu ochii şi nu-l înregistrase bine : SCHWARTZ. Ce simplu, 
Schwartz. Schwartz stătea după uşă, pe un fel de butuc îmbrăcat în blană de iepure. 
Aplecat deasupra unei mese mici, într-un semiîntuneric tulbucat de un bec cu lumina 
pitită printre maldăre de şuruburi şi rotiţe ruginite, meseriaşul privea nemişcat printr- 
un tub prins sub arcada ochiului stîng maşinăria veche a unui ceas deşteptător. Pe 
peretele din fața lui se zăreau vag păpuşi fără culoare şi, printre ele, în poziţii cu totul 
nefireşti, păsări mici împăiate ; Lăscăreanu îşi roti privirea să descopere pe pereţi un 
ceas sau mai multe ceasuri, dar nu văzu nici unul. Imaginea de timp înapoiat stăruia 
în cîteva tablouri pătate, lipsite de identitate artistică, cu chipuri vopsite ţeapăn. 

Nu departe de Schwartz, în dreapta, un om cărunt, cu faţa striată de riduri 
adînci sprijinită în palme, a-şezat pe un scaun de aluminiu înalt cît o etajeră, vorbea 
cu glas tare spre un paravan de carton galben : 

— Dumnezeu v-a făcut pe toate blonde, fetele mele. Sînteţi prea blonde, prea 


sărace şi prea slabe, aveţi o spaimă fixă în ochi şi cine ştie dacă se va afla vreodată 


145 


că aţi putea fi şi voi frumoase. Sinteţi frumoase, dar trăiţi împotriva voastră, din 
pricina a ceea ce cred alții despre voi şi despre mine că am fi. Lumea vă confundă pe 
una cu alta şi nu prea mulţi din oraşul nostru au ştiut dacă sînteţi patru, cinci sau 
şase, fetele mele. Siînteţi şase, desigur, v-o spun eu, tatăl vostru, Popescu. 

Şi Popescu se îndreptă de spate şi ciocăni nervos în paravanul galben. Apoi : 

— Mă credeţi, domnule Schwartz ? 

Schwartz continuă să stea nemişcat deasupra maşinăriei vechi. 

Popescu făcu semn cu mîna spre paravanul galben, chemîndu-şi poate fetele, 
să vină spre el. îşi lăsă din nou capul în palme şi reîncepu : 

— V-am. chemat, fetele mele, să veniţi pe un dimb cil iarbă de la marginea 
drumului. Mersesem aproape o o zi întreagă peste cîmp. Azi nu mai ştie nimeni seceta 
din 1946, de după război. Eu mă aşezasem sus pe dimb, de atîta praf devenisem de 
pămînt, mi-am lipit spatele de un trunchi de piatră înaltă tăiată în patru colțuri. 

Se prea poate să fi fost cîndva o piatră kilometrică sau o cruce cu braţele 
pierdute. Oraşul din care plecasem nu se mai zărea. 

Popescu ciocăni din nou în paravan 8 

— Ştiu că nu mă ascultați, domnule Schwartz. 

— N-am zis că nu vă ascult. Ceasul ăsta are peste patruzeci de ani. 

— Ei bine, fetele mele, n-aţi îndrăznit să urcați spre mine. Priveaţi în urmă cu 
frică miriştea goală pe care o străbătusem sub un soare crunt. Se înserase bine şi un 
fel de umbre lungi ale nimănui încercau să se culce imense pe miriştea ţepoasă 
lunecînd între orizonturi fără să-şi găsească loc potrivit. Şi nu se aşezau, şi de- 
veneau şi mai lungi, neînchipuit de lungi. 

O nouă ciocănitură în paravanul galben. Schwartz spuse ; 

— Da. 

— Da, fetele mele, vedeniile acelea lungi de seară e pe cîmpie erau numite 
de cunoscători umbra cerului, în serile de vară tirzie şi secetoasă şi numai pe cîmpie 
se poate vedea umbra asta a cerului. Şi din toate părţile orizontului se auzea un 
muget de vite flămiînde. Şi câte o înjurătură clară sub cer, atît de clară, încît ţi se 
adresa direct. 

— Mi-aţi mai spus aşa ceva — zise Schwartz în-torcînd maşinăria 
ceasornicului vechi pe partea cealaltă. 

Popescu scoase din buzunarul hainei în carouri o sticlă de rachiu vinăţ şi bău, 
strimbîndu-se. Ciocăni în paravan şi întinse brațul cu sticla spre Schwartz. 

— V-am spus mereu, de ani de zile, domnule Popescu, că nu beau şi nu 


fumez. Acum e vorba despre cei doi negustori. Nu vă temeți... 


146 


Popescu izbucni într-un hohot de ris larg. Făcu un gest timid de» ocrotire, 
spre paravanul galben, apoi 5 

— Nu vă temeţi că rid. Mi-am amintit de doi negustori, doi cunoscuţi ai mei, 
acum bătrîni şi nesărați. 

Poate că au fost nesăraţi totdeauna, dar pentru că se mişcaseră mult, într-o 
parte a vieţii lor, prin tirguri, pe uscat şi pe apă, cum se zice, dobindiseră o gravitate şi 
un mister care le ascundeau lipsa de har şi erau luaţi drept gînditori, deşi unul nu era 
decît negustor de brînză frămîntată, iar celălalt de feştile de luminări. Ei bine, aceşti 
trişori de personalitate... 

Popescu suci în palme sticla de rachiu, părea ruşinat, vru să privească spre 
Schwartz, dar nu , îndrăzni, nici spre paravan nu privi, nu ciocăni în peretele galben 
de carton, suspendat acolo pe scaunul înalt de aluminiu. Schwartz' acceleră învîrtirea 
şurubelniței prin. golurile maşinăriei de ceasornic, se grăbea evident, pentru a putea 
să spună ceva fără ca repararea ceasului să întirzie, viri, în sfîrşit, corpul maşinăriei 
în capacele carcasei şi zise : 

— Aceşti negustori care treceau drept cetățeni solizi.1M 

— Ei bine, şi care erau nelipsiți din loja primăriei la parăzi, iar duminica de la 
slujba catedralei din centru, aceştia doi erau gravi şi cînd mestecau alviță. Puteau 
spune orice neadevăr despre cer şi despre oameni şierau. crezuți. Nevestele 
lor deveniseră la ifel de grave, şi creditul moral al celor doi se cvadruplă. Nu i-am urit, 
deşi existența mea fusese clasată din punct de vedere public conform aprecierilor 
infailibile ale unor astfel de oameni gravi, lucru care mi s-a întîmplat şi recent, într-un 
alt mod, din pricina altor oameni gravi — nu i-am urit, îi stimam, pentru că mie, ca şi 
altora ca mine cu mintea tăioasă, ne produceau o teribilă veselie. Umorul, această 
demiurgică slăbiciune, chiar cînd e involuntară, slăbiciune care-i mîntuie şi pe cei ce 
n-o au... 

— Pe asta nu mi-aţi spus-o pînă acum, aţi început să adăugaţi de la 
dumneavoastră — zise Schwartz ui-tîndu-se mirat la Popescu prin mica lunetă a 
tubului de ebonit de la ochiul stîng. 

— Vedeţi, fetele mele -blonde, lumea... Domnule Schwartz, ce-i cu 
ochiul dumneavoastră drept de e aşa de ciudat ? 

— Mi se pare, domnule Popescu, nu v-am spus pînă acum chiar exact, cu 
ochiul drept nu mai văd de mult 

Popescu bău din sticla de rachiu. Izbucni în ris : 

— Imbecilii! Ei bine, negustorii ăştia aveau magazinele față în față, paralele 


pe o fundătură, la etaje cu terase față în faţă, unde nevestele apăreau dimineața 


147 


şi se salutau cu solemnitate. într-o zi cei doi se ceartă, cred că dintr-o confuzie. 
După ceartă zidesc uşile a magazine să nu mai fie față în faţă, îşi sparg casele în 
spate făcîndu-şi fiecare intrarea de magazin spre străzile opuse cu care se învecinau 
clădirile. Ei bine, au fost considerați pentru asta şi mai serioşi : dăduseră dovadă de 
intransigenţă. Nu mai puteau scăpa ei înşişi de prestigiul lor imaginar. Pe cînd eu, 
dimpotrivă, m.-am căznit, degeaba, toată viața aproape, în oraşul meu, să fiu stimat 
pentru ceea ce sînt, pentru ceea ce eram în stare, dar eram pus mereu în 
imposibilitate de a arăta ce vreau şi ce pot. Şi n-am izbutit să schimb o iotă din 
condamnarea pe viață care mi se semnase ceas de ceas, an de an fără să ştiu, fără să 
fi crezut că e posibilă o- asemenea invazie de imbecilitate publică într-un secol 
civilizat. Dacă l-aş mai fi găsit pe marele om Miron Basarabescu, cu care fusesem 
coleg un an la Belle-Arte, el mi-ar fi înţeles tragedia, pentru că, deşi n-am devenit 
pictor sau poet, eu am avut totdeauna o fire de axtist Am fost 1 predestinat 
tragediei. 

Schwartz trase un sertar de la masa din fața lui, scoase un pachet şi, 
înainte de a-l desface şi a începe. să mănînce, zise, fără să se întoarcă spre uşă : 

— Puteţi lua loc, domnule Lăscăreanu Alexandru  Lâscăreanu  tresări, 
n-ar fi crezut că Schwartz îi ştie numele. Se aşeză pe un scaun în stînga 
ceasornicarului şi privi mai departe spre Popescu, care, nemişcat pe scaunul înalt 
de aluminiu, vorbea acum mult-J mai încet : 

— Să plecăm de aici, fetele mele E dimineaţă, să| trecem peste mirişte şi 
să găsim ceva. 

— O gară — spuse apăsat Schwartz, tăindu-şi pîineaJ felii şi ungînd-o cu 
magiun. 

— Am ajuns după prînz la o gară, nu miîncasem ni4 mic — continuă 
Popescu. Era luni după prînz. Trenul trecea pe acolo de două ori pe sâptămină : 
luni la prinjji şi sîmbătă la prînz. Aşa era imediat după război. Sosisem prea tirziu, 
era luni după prînz, şi- aveam de aştepta pînă sîmbătă la prînz. Gara era în plină 
eîmpie, cu uşi| date de perete, prin sala goală şi înaltă vedeai, spre câmp, într-o 
parte luna, şi într-alta soarele. Păsările zburau prin sală dintr-o parte în alta a 
miriştilor. - Eram singur cu fetele mele, pe peronul deşert, cînd a apărut Constantin 
Pierdutul întiiul. Regele nebun al cîmpiei. El nu cunoştea şi nu recunoştea pe nimeni. 
Făcea asta fără să insulte. Se urca la o gară în cîmp si cobora ia alta, fără să întrebe 
unde merge trenul următor. Era fără ţintă. Aducea cu el un aer de pustiu. Umbla în 
cămaşă şi iarna, şi cum era înalt, foarte înalt, primul cap pe care-l zăreai pe timp de 


ploaie, sub fulgi de zăpadă, sau pe vreme cu soare, era capul lui Constantin Pierdutul 


148 


întîiul. Şi atunci, luni după prînz, eu cu fetele mele ne-am întîlnit singuri pe peron cu 
Constantin Pierdutul întîiul. Venea din cîmp din partea dinspre lună, şi a traversat 
sala gării, cu capul printre păsări spre partea dinspre soare. A ajuns pe peron, a dus 
palmele la gură, şj-a dat capul pe spate şi a urlat, spre cîmpul gol şi ars din faţă, un 
sunet gros de vapor. l-am dat două numere, unul de 14 cifre şi altul de 18 cifre, ştiam 
că are nevoie să facă o înmulţire, aşa obişnuia, şi-a dus din nou palmele la gură şi, 
după ce sunetul său de vapor s-a -stins, mi-a dat rezultatul exact, calculat în gînd, la 
înmulțirea celor două numere, de 14 şi de 18 cifre, mîniat în tăcere că nu-i alesesem 
numere cu cifre mai multe. Fetele mele, ca să-i aducă o mulțumire, s-au căznit mult 
timp să facă înmulţirea lui Constantin cu virful unui ciob de cărămidă pe întreg 
peronul de plăci albe şi spre amărăciunea lor s-au încurcat pe la sfertul socotelilor şi 
voiau să întrebe încă o dată rezultatul calculat mai înainte în gînd de regele cîmpiei. 
Dar Constantin” Pierdutul întiiul plecase, se depărtase în apele uscate de foc nevăzut 
ale miriştii, se oprea din loc în loc, şi cînta gros, spre soare, sunetele grave de vapor. 
El n-a strigat niciodată un om pe nume, nu recunoştea pe nimeni, era un suveran al 
pustiului, dar atunci, luni după prînz, cînd abia se mai zărea subțire şi înalt pe 
mirişte, a,strigat spre mine : 

— Popescule, pe tine te cunosc. Să-ţi trăiască fetele blonde şi frumoase. Vino, 
peste cîmpul ăsta e o gară pe unde trece un tren luni noaptea. 

Am vrut să-l ajungem din urmă, dar n-am putut, fugeam pe ţepii miriştii, 
citeodată îl mai vedeam înalt şi subţire clătinîndu-se prin văpăi, ne chema poate iar, şi 
se depărta fără să ne aştepte, din statura lui care unea pămîntul cu cerul se 
desprindea uneori şi se ridic o mînă lungă, îi vedeam umbra pe soare şi din nou nu-lj 
mai zăream. Dincolo de el, la marginea cîmpiei, părerea) unui salcim sau ceva ca un 
copac. Spre salcîm p alerga Constantin Pierdutul întiiul, el care nu avusese vreodată o 
țintă. Era aşa de cald, încît călcam cu ochi închişi de frica soarelui, mergeam înaintea 
fetelor să-şi poată lepăda ele hainele şi să umble cum or vrea Doamne, cele şase fete 
ale mele alergau în urma mea goale pe mirişte, flămînde şi secate de soarele secetei,! 
una din fete alerga mai tare, avea cu sine un vas de lut şi credea că o să găsească apă, 
regele Constantin se zărea din ce în ce mai rar în fuga lui înaltă şi clătinată spre 
salcimul de la marginea cîmpiei. Şi nu l-am mai văzut, poate că ajunsese la umbra 
salcimului subţire şi, cum umbra salcimului înalt n-atingea pămîntul în timpul se- 
cetei, poate Constantin Pierdutul întîiul se urcase şi-şi făcuse loc sus, printre crengi, la 
răcoare. Cînd am ajuns şi noi la copac, l-am zărit într-adevăr, acolo sus. Se 
spînzurase de umbra salcimului, sub răcoarea care n-atingea pămîntul. 


Popescu vărsă cîteva picături din sticla de rachiu pe podelele ceasornicăriei, 


149 


spunînd : „Dumnezeu să-l ierte pe Constantin Pierdutul întîiul”. 

— Şi a venit ploaia, domnule Popescu — spuse Schwartz, împăturind cu grijă 
hîrtia în care fusese mîncarea. 

— Am intrat cu cele şase fete ale mele noaptea, într-un sat, în casa unui țăran 
bătrîn, care ne-a primit furios. Nu mult timp după noi, au mai venit doi călă-- tori, 
uzi şi ei pînă la piele, un tînăr uscățiv şi scund în haine albe, şi c doamnă tînără în 
verde. Țăranul bătrîn s-a adresat tot furios călătorului în alb, arătind cu capul spre 
femeia în verde : 

— E nevasta ta ? 

— Nu. N-o cunosc — a răspuns uscăţivul în alb. 

— A venit cu tine. Nu pare româncă. Nu mă aşteptam să mai vii după 
cincisprezece ani de lipsă şi- fără să-mi fi dat vreodată un semn. Un om simţit ar fi 
lăsat să se înțeleagă că a pierit şi n-ar mai fi dat cuachii pe aici. Dar ştiam că dacă ai 
să vii, ai să vii noaptea. Şi aş fi jurat că ai să soseşti, cum ai şi sosit, cu trăsura cu 
clopot a lui Polider. Ai vreo meserie ? 

Pe uşă a mai intrat un om înalt, bătrincios, cu un sac în cap. Venea şi el de 
afară din ploaie, şi sacul ud leoarcă nu-i mai putuse apăra hainele de postav grosolan 
din care curgea o apă ruginită şi noroioasă. Fără să-şi dea jos sacul din cap, privind la 
tînărul în alb şi la femeia în verde, zise : 

— Am auzit clopotul lui Polider cum s-a oprit la poartă. Dar tot nu înţeleg 
cine a venit. Nu este vorba de prăpăditul care a venit cu o turmă de şase fete. Ci de 
ăsta în haine albe însoţit de o muiere în verde. 

— Nu-l cunoşti pe ăsta? — strigă miniat bătrinul arătînd spre uscăţivul 
scund în alb. E fiul meu, Matei lonescu. Şi fratele tău, pe care nu l-ai mai 
văzut de cincisprezece ani. E un om fără meserie. L-am întrebat dacă femeia în verde 
îi e nevastă şi-mi spune că nici măcar n-o cunoaşte. Dar a venit cu ea 24 de kilometri 
de' la gara din cîmp şi le-a sunat pe drum clopotul lui Polider pînă aici, pe ploaie. 
Grigore, tu care umbli cu sacul în cap primăvara, toamna, iarna, şi vara cînd plouă, 
ar trebui să te însori, a început să fie tirziu pentru tine. Cît timp nu l-am văzut 
amindoi pe Matei, credeam, că vremea nu şi-a bătut joc de noi. Şi dacă femeia în verde 
cu care a venit i-ar fi fost nevastă, încă am mai fi putut zice că lucrurile nu ne arată 
bătrîni. Dar n-o cunoaşte pe femeia care o aduce în casa mea, unde n-a mai fost 
demult o femeie — eu, Dumnezeu să mă ierte, am îngropat două — el nu-mi poate 
spune că după cincisprezece ani de lipsă are vreo meserie sau nu — şi asta e mai 
mult decît un semn că tu, Grigore, ai îmbătrânit prost, iar oasele mele nu mai au 


rost să stea în picioare în casa asta. Războiul şi seceta mi-au aruncat din nou un 


150 


nevolnic în casă, pentru că Matei nu poate fi decît un nevolnic, pe care nu-l mai ştiam 
ce fel e şi cum se mai închină, şi o dată cu asta, eu şi cu tine, Grigore, şi | sacul tău 
din cap, aflăm că am dus vremea la groapă 1 şi în vreme de pace, cînd puteam şi noi 
să ne facem oa-Jl meni şi să mîngîiem timpul. 

Altcineva îşi bătea afară, la pragul uşii, tălpile bo-l cancilor 
— Alţi paşi de flămînd. A intrat pe uşă un preot. 

— Părinte, ar fi fost mai bine să nu fi stat cu casele jl alături — a zis bătriînul 
aspru La miezul nopţii am fi J dormit amindoi liniştiţi, fiecare' în patul lui. 

— Am auzit clopotul lui Polider. 

— Clopot de cobe. A venit Matei. 

— Domnul Matei ? Şi doamna în verde ? 

— N-o cunosc pe" doamna, spuse Matei privind în lături Am venit cu 
acelaşi tren, a coborit în gară, nu mai avea tren mai departe pînă sîmbătă la prînz şi 
azi e abia luni noaptea... 

Tăranul bătrîn a micşorat flacăra lămpii, s-a aşezat pe pat, şi-a scos cizmele, 
ciorapii lungi şi groşi de lînă împletită în patru, şi-a dezbrăcat haina şi pantalonii de 
aba. şi le-a aşezat sub cap, s-a lungit, şi-a tras o pătură peste el, gemînd şi aşezindu- 
şi oasele „Mie mi-e cam somn" — a zis. 

— Miine, doamna pleacă mai departe — spuse Matei Ionescu repede, pentru 
a-l mai prinde pe bătrîn treaz. E o gară într-un loc pe unde trece trenul marți. 
Dacă at putea merge într-o odaie să se odihnească. E udă de ploaie şi tremură. 

— M-am încălzit — spuse rizind femeia tînără în vrrde, simțind că 
bâtrînul o plăcuse, îl surprinsese cum îi priveşte aburii verzi ce i se ridicau în jurul 
umerilor şi părului negru revărsat pe gitul înalt Aş vrea să mai râinîn aici, cu toţii 
Nu mă sperii aşa uşor — spuse femeia şi făcu flacăra lămpii mai mare. 

— Casa mea e plină — zise bătrinul căscînd voit, răsfățindu-şi cuvintele 
şi rostindu-le pe ales ca să Le. scalde mai bine în aburii verzi. Zilele astea mi-au 
sosit rude şi prieteni chiar de pe timpul primului război mondial, pe care nu le mai 
ştiam, sau le ştiam trecute sub alte zodii şi pe seama altora — şi bătrînul, din culcuş, 
îşi arătă dinţii încă tari spre locul dintre flacăra lămpii şi gitul înalt şi dezgolit al 
femeii. „Porc bătrîn", zise, popescu, bău din sticla de rachiu, se strimbă şi 
reîncepu : Nu ştiu ce vor străinii ăştia de la mine — a spus mai departe bătrinul. Am 
crezut că mă socotesc bogat, şi pe vremea asta de foamete şi de război 
neterminat au venit să-mi ceară ceva. Au văzut că nu sînt bogat, dar nu pleacă. Am 
pînă şi în bucătărie un ofițer pensionar cu sabie şi decorație de pe vremea celor morți, 


face fel de fel de teorii despre un al treilea război mondial, ca şi cum ar vrea să rămînă 


151 


singur pe lume dacă s-ar întîmpla un asemenea prăpăd. Ce e mai rău e că toţi 
profeţii ăştia n-au somn. Vorbesc mult şi despre pace, fără să doarmă, îşi închipuie 
că dacă or să ţină mereu ochii deschişi au să vadă. Povestesc despre lucruri frumoase 
netrăite şi de neatins — şi aici bătrinul se uită la femeia în verde cu ochi reci, de 
gheaţă, duşmănoşi — cine ar crede că la vremi atît de grele pot să poftească lucruri 
ce ar trebui ştiute mai întîi încă din leagăn ? Că de foame nu fac asta. Cine 
ştie, poate din prea mult pustiu. Sînt mulți, aproape douăzeci, mi-au umplut 
odăile, se plimbă prin casa mea fără să mă mai ia în seamă, seara joacă cărți în odaia 
ofițerului chel cu sabie, cîntă romanțe, vorbesc despre istorie printre uşi, se supără 
unul pe altul. Zilele trecute au fost la vinătoare de rațe pe baltă şi s-au întors împărțiți 
pe tabere şi certați pe pacea neîncheiată încă. Plănuiesc acum să scrie un fel de 
istorie a satului, în frunte cu unul modos, Vlad Vesper, umblă pe la arhiva primăriei, 
trec din poartă în poartă pe la casele oamenilor şi am auzit că întreabă dacă ştie 
cirfeva de o biserică pe roate care ar fi o mare avere, şi care s-ar fi aflat la noi în sat nu 
ştiu.cînd S-a aflat, se zice, o biserică pe roate în satul nostru, acum două sute de ani 
şi mai bine. Dar pentru puţin timp a stat biserica asta în sat la noi, fusese ascunsă 
aici sub malul Dunării de frica tătarilor, dar pe urmă au venit nişte oameni călări şi 
au luat-o, ar fi plătit pentru asta nişte calupuri de aur unui grec cu patru neveste 
turcoaice şi care pe urmă şi-ar fi dat foc la casă cu aur cu tot şi ar fi plecat spre Athos, 
desculț, da, a fost o biserică pe roate, aşa se zice că spuneau străbunicii noştri înainte 
de a-şi fi îngropat părinții, dar au luat-o cu şase cai galbeni, potcoviţi cu bani de pe 
vremea împăraţilor Constantin şi Elena, şi au dus-o, undeva, s-o învelească în ceară 
albă cu cai şi călăreți cu tot. Era un lucru biserica pe roate, pe unde o mai fi, poate că 
acum roiurile de albine fac miere în coaja ei de ceară albă — zise bătrinul şi ..e 
întoarse cu fața la perete, fără să mai fi privit spre femeia tînără în verde, şi mai zise : 
„n-aveţi decît să alergați după zilele săptămînii, şi dacă nu le prindețţi, tot e bine, 
izbutiţi să le încurcaţi măcar, marţea cu vinerea şi cu sîmbăta, şi asta să ştiţi că e 
ceva pentru o viață de om" — şi adormi, cu sforăituri. 

Popescu se opri, întîrzie cu privirile spre un tablou prins spre colțul 
paravanului galben : 

— E doamna Bogomileanu, domnule Schwartz, da ? Aşa mi-aţi spus, sînt 
sigur. 

Şi Popescu arătă spre un portret al Măriei Stuart — după detaliile de costum. 

— Da, sînt sigur că v-am spus, actrița Catinca Bogomileanu în rolul Măriei 
Stuart la Paris, în 1929. La întoarcere mi-a adus atunci două din perechile de păpuşi 


pe care le vedeţi, în costume „Mărie Antoinette”, primite de la cineva din vechiul 


152 


cartier Marais, de la un artizan care nu făcea negoţ, dăruia numai, în clipe de uitare 
de sine — răspunse Schwartz. 

— Doamna Bogomileanu era încă tînără, din nou li-, beră — explică' Popescu 
cu gesturi largi şi vesele spre paravanul galben — prinţul dalmat renunţase s-o 
mai chinuiască cu gelozia lui subistorică de rege medieval balcanic fără tron. 
Domnule Schwartz — spunea Catinca Bogomileanu în 1929 — sînt fericită, 
bătrînule prieten Schwartz, e departe acum coroana halucinantă dalmată, sînt din 
nou Catinca, ce frumos bat ceasurile dumneavoastră de porțelan, lăsaţi-mă să le 
ascult cum făceam cînd eram copilă... 

Aici Popescu tăcu, suci sticla de rachiu în palme, privind uimit în 
podele, sticla era aproape goală. 

— Vai, de ce sînteţi pansat la ochiul drept, domnule Schwartz — spuse 
Schwartz, continuînd replica întreruptă de Popescu. 

— Nimic, doamnă Bogomileanu, o simplă oboseală a ochiului — reluă 
Popescu şi bău repede, proptmdu-şi buzele aproape închise pe gura sticlei ca să 
poată face puţină economie din rachiul rămas, poate în vederea unei replici 
viitoare. Vă supăraţi, doamnă Bogomileanu, dacă vă fac în dar un mic ceas de mină, 
unicul ceas lucrat de mine în întregime, iertați-mă, îl lucrasem mai demult pentru 
altcineva, dar... 

— Dar e mult mai potrivit pentru dumneavoastră, doamnă, primiţi-l 
împreună cu aceşti doi canari roşii pe care-i am de la un vameş din strimtoarea 
Gibralt.a-rului. De ce sînteți atît de trist, domnule Lăscăreanu ? spuse Schwartz, cu 
acelaşi ton. 

Lăscăreanu tresări din nou auzindu-şi numele şi căută să îndepărteze gîndul că 
Schwartz, ca atiţia alții, ce par absenţi la trecerea şi la existenţa lui, îi judecă viaţa cu 
fiecare gest, la fiecare gînd intim. 

— Treceţi de cîțiva ani pe linvă mezaninul meu, urcați scările, le coborîți şi n-aţi 
intrat niciodată în ceasornicăria mea. Ca să fiu sincer, din pricina asta, de pe scaunul 
meu scund căptuşit cu blană de iepure, n-am izbutit să vă văd prin lentila acestui 
tub decît pînă la genunchi, cînd treceaţi. Vă cunosc doar pînă la genunchi, domnule 
Lăscăreanu. Aveţi trei perechi de pantaloni, nu? Cei mai uzaţi sînt cei gri. 
Două perechi de pantofi Purtaţi cîte o pereche de. sandale doi ani de-a rîndul 
Cîteva zile, era înainte de un Crăciun, ați purtat şi nişte galoşi. l-aţi uitat undeva, 
poate la o persoană agasantă, şi nu v-aţi mai dus să-i luați. 

— Vă mulțumesc, domnule Schwartz, spuse Popescu, privind prin golul 


sticlei de rachiu, ceasul de mină e superb, e o bijuterie. Am să-l trimit pe 


153 


tînărul Vlad Vesper să vă aducă un portretal meu în rolul Manei Stuart. Cred 
că are să vă placă domnul Vlad Vesper, e adevărat, e foarte tînăr, dar e atît de fin, de 
prevenitor, are un cultal conversaţiei atît de elevat, incit îi tace pe cei din jur 
să plutească. O, de nzar fi atît de tînăr, prea tînăr pentru o Mărie Stuart ca mine, ai să 
te convingi, bătrinul meu prieten Schwartz — şi Popescu vărsă pe podele 
ultimele picături din sticla de rachiu zicînd: „Dumnezeu s-o ierte pe nefericita 
femeie Ca-tinca Bogomileanu”. Apoi: domnule Lăscăreanu, l-am cunoscut pe 
tatăl dumneavoastră, inginerul. Era un om. De foarte mult timp trec pe la.domnul 
Schwartz şi-l rog să mă prezinte dumneavoastră. îmi spune mereu că nu e posibil, că 
nu vă cunoaşte decit pînă la genunchi. Vreau să vă iau martor la un proces de mare 
omenie. Vreau să-mi recapăt identitatea. Vreau să mă realipesc mie însumi. Am fost 
despărțit de mine într-un mod fantastic, e un gol pe care mi-e frică să-i măsor singur, 
eu n-am fost ceea ce un paralelism imaginar crease din persoana mea şi a creat apoi 
din mine pe nişte tipare nepotrivite mie, în aşa fel încît pot apărea multora drept o 
tristă absenţă de la istorie, cînd de fapt existența mea e plină rie istorie, atît de plină, 
că de multe ori par neverosimil, incomod, arogant, neconform cu limitele propriului 
meu destin. Nu sînt crezut, datele existenței mele mărunte, în loc să mă confirme în 
fața altora, mă contestă. Din asemenea pricini, chiar casa din oraşul meu e greu să 
fie dovedită că ar fi fost a mea, deoarece pe o perio-idă întreagă de ani de zile, de la 
secetă încoace, din 1945 pînă în 1956, adică vreo zece ani, se crede că aş fi fost 
absenteist-, nimeni nu m-ar fi văzut măcar rătăcind sub numele meu. Absenteist ? 
O, doamne, eu alergam cie colo-colo să-mi cîştig existența pentru mine şi 
pentru fetele mele şi o iege absurdă m-a declarat absenteist .într-o perioadă de 
ani cea mai agitată din viața mea | Şi nu mi se mai permite să mă întorc şi să intru în 
propria mea casă. Puteţi fi de acord cu mine, tuturor ne trebuie timpul să ne trăim 
viața propriu-zisă şi e absurd să ne cheltuim o groază de vreme pentru a infirma o 
viață imaginară creată prin aproximaţii străine nouă. Bineînţeles, foacte mulţi 
fac un act de bunăvoință cie-punînd efortul de a ne reînchega.măcar sumar prin 
ipoteze, dar a proceda sumar în cazul destinelor e mairiscant decit în 
aritmetică, pentru că se pot omite sau atinge nepotrivit multe lucruri, poate tocmai 
acelea ce merită respect delicat, ţinînd de esenţialul unei existențe. Unii cred că 
biografia mea ar fi alta decit aceea pe care susțin că aş fi avut-o şi că aş fi alimentat-o 
cu întim-plări ce nu pot fi crezute ca reale, vedeţi, nu sînt decit unul singur şi 
inalienabil, în timp ce alți opt, sau douăzeci, să zicem, ocupați cu treburile lor,, cu 
intenţiile lor, cu lucrurile care îi privesc şi pe care şi le cunosc foarte .;bine, e posibil 
să fi spus şi să spună că nu m-au văzut 'i într-o anumită perioadă'a vieţii lor, sau 


154 


atunci cînd m-au Văzut şi cînd ei erau ocupați cu lucrurile lor grave sau nu, eu 
stăteam cu spatele, dar de aici nu se poate nicidecum înţelege că aş fi fost absenteist 
de la istorie. Pentru că acela n-aş mai fi eu ! „Bineînţeles că nu sînteţi 
dumneavoastră", mă încurajează foarte mulţi, „dar e o lipsă de date de aproape 
zece ani în filele destinului dumneavoastră, o existenţă neconfirmată care 
bineînţeles că trebuia măcar provizoriu notată prin mărturiile altora, aveţi cale 
deschisă să aduceţi datele dumneavoastră, dar pentru aceasta trebuie timp în care, an 
de an, lună de lună, trebuiesc refundamenţate cu date semnificative pentru 
consensul general, n-am spune că e nevoie să cheltuiţi pentru asta un timp 
egal cu perioada considerată lipsa, dar o să vă trebuiască destulă vreme în acest scop, 
pentru a vă realipi dumneavoastră înşivă, cum spuneţi, şi avem toată 
încrederea că veți" izbuti, domnule Popescu ; onestitatea dumneavoastră dinainte şi 
de după golul nejustificat ne dă convingerea în dreptatea dumneavoastră şi vă 
vom sprijini, dacă e necesar." Casa e în bună stare, aşa cum era cînd am plecat pe 
secetă să-mi regăsesc existența, să mă redescopăr, nu en m singur, altfel mi- 
ar fi fost mai uşor, eram cu cele şase fete... — aici Popescu ezită, tăcu, privi sticla 
goală, apoi reluă — e drept, mi-au trebuit zece ani, altora le trebuie o viaţă întreagă 
pentru a se închega — artiştii, de pildă, nu ? — să zicem, să nu mă consider artist, 
deşi destinul meu, Miron Basarabescu, pictorul celebru, ar putea aduce 
mărturie, altora, zic, le trebuie mai mult, nu zece ani, nu o viață întreagă, ci 
generații de-a rindul pentru a se mărturisi în ceva, pentru a-şi arata esențele neştiute, 
eu am avut nevoie de vremea modestă de zece ani ca să descopăr nişte lucruri simple, 
dar cutremurătoare, în numele omeniei, poate că e tirziu să mai fiu luat în seamă, 
poate n-ar mai trebui. Dar trebuie, dacă tatăl dumneavoastră ar mai fi trăit, el ştia 
aproape tot despre mine... 

— Dar tatăl meu trăieşte — spuse Lăscăreanu, surprins la vorbele lui Popescu. 

— Nu se poate! — strigă Popescu, coborînd de pe scaunul de aluminiu şi 
îndreptindu-se încordat spre Alexandru. lertaţi-mă, am spus ceva insultător... — şi 
Popescu se oţjri încurcat sub tabloul cu portretul Măriei Stuart. Dar... se hotărise... 
Aşa se stabilise de mărturiile unor existenţe care au supravieţuit... tatăl 
dumneavoastră mur... un bombardament, sau altceva, după aceea... E 
monstruos, unele mărturii sînt mai groaznice decît moartea. Excelent, tatăl 
dumneavoastră trăieşte, îmi va fi martor un om care şi el fusese despărțit într-un 
mod fantastic de el însuşi, îmi voi recăpăta identitatea, voi locui iarăşi în casa mea, 
mă voi realipi mie însumi. Poate şi dumneavoastră îmi veţi fi martor... 


— Dare un lucru atît de greu să vă reluați casa din oraşul dumneavoastră ? — 


155 


zise Lăscăreanu, evitînd privirile pătrunzătoare ale lui Popescu. 

Popescu se urcă şi se reaşeză pe scaunul de aluminiu — zise : „Nu e vorba de 
asta, nicidecum numai de asta, nu-i nimic dacă n-aţi înţeles încă totul, domnule 
Lăscăreanu, sînteţi tînăr, aveţi vieţile tuturor înamiea dumneavoastră, chiar şi pe cele 
care s-au stins” — şi-şi lăsă capul în palme. După un timp ciocăni în paravanul 
galben. 

— Avea şase încăperi easa — începu Schwartz — o împărțţisem în şase 
încăperi pentru cele şase fete ale mele. Mie îmi oprisem un colţ izolat unde 
lucram la registrele unei companii de topometrie. 

— Dar lucram mult şi pentru mine — spuse Popescu —' aveam o pasiune 
secretă, pe care am aflat apoi căoau sau ocaută fără să ştie nouă oameni din 
zece. Lucram intr-un stil foarte original  Descopeream istoria. CH sâ fiu 
sincer, perioada m:gr-dți;l r nu m-a tulburat atîta cit epoca fanariotă, cu 
confuziile ei încurcate în fantastic. Dar noi românii n-am avut niciodată o istorie 
obscură, aflaţi fiind totdeauna la punctul maxim de tragedie de la răspîntia imperiilor. 

— Un sol tătar — anunţă Schwartz. 

— Cevrea ? 

— Hanul tătar a fost jignit. I-a fost răpit de oşti de pradă străine calul primit în 
dar de la regele polonez. Un cal istoric, trecut în toate cronicile, cîştigat de şleah-ticii 
polonezi de la sultanul turc în campania din Boemia. 

— Cine ştie de calul hanului tătar ? 

— A fost vîndut de cineva marinarilor genovezi de pe un vas de la Galaţi, drept 
cal al celei mai tinere principese austriece. 

— Să fie întrebat pircălabul de Galaţi, dar el ţine de dregătoriile Moldovei. 

— Pîrcălabului de Galaţi i s-a tăiat capul din ordinul hanului tătar. Vasul 
genovez a fost distrus fără să se fi găsit calul, în timp ce marinarii italieni erau plecaţi 
în Delta Dunării să se convingă că acolo vin şi păsările polare să-şi scoată-- 
puii. Solul tătar vrea, pentru hanul său, supunerea măriei-tale, treizeci de mii de 
galbeni şi cincizeci de fecioare. 

Popescu rise cu hohote : 

— Am fost mazilit de turci de o lună şi mai bine. Cronicarii Sublimei Porţi 
au şi scris în istoriile lor cămi s-a tăiat capul. Spuneţi-i solului tătar că nu 
mai exist. Bani n-am, cu cei din urmă zece mii de galbeni mi-am cumpărat 
moartea, i-am plătit unui capugibaşi să încredinţeze Poarta prin înscrisuri că am 
fost pedepsit şi că mi s-a tăiat capul. Cîmpurile ne-au fost arse, oamenii pribegesc. 


Fecioarele au fost duse cu biserica pe 


156 


; roate la adăpost spre munţii Transilvaniei Şuu, dacă şhanul află că deşi sînt 
mort trăiesc, aşteaptă sâ-mi cer cu daruri scumpe tronul prin el, dar nu mai pot fi 
domn, locul meu a fost şters din istoria sultanului, poate după aceea să mai fiu, dar 
sultanul e încă tînăr. Totuşi, să i se trimită hanului- calul pe care ţarul îl cîst.iga*e de 
la regele suedez şi pe care l-a rătăcit pe la apele Moldovei şi a fost găsit” pe drumul 
Focşanilor bâtrin, fără şa si fără însemne şi cu răni deschise. Şi aşa nu-l doreşte 
nimeni. 

— Calul acela nu mai e. A revenit cavalerilor germani din Braşov, printr-o 
înțelegere cu principele maghiar. Lucru consemnat de cancelariile imperiilor 
vecine, deşi calul se află în grajdurile măriei-tale, din Pădurea Ialomiţei, iar 
la Braşov a fost trimis un caltinăr încă de pe timpul domnitorului dinainte şi 
fără ştirea lui. Sînt un păcătos, măria-ta, dar cavalerii Braşovului sînt orgolioşi, calul 
adevărat fiind bătrîn şi bolnav li s-ar fi părut fals, şi, cine ştie, ne-am fi trezit cu 
incursiuni şi din partea lor. Hanul tătar... Dar, uite, a sosit acum o solie turcească, 
cîmpul arde din nou, aud că hanului tătari s-ar fi smuls spatele cu plumbi de 
archebuze pe cînd făcea dragoste în cortul lui verde cu Duda-Cruda, o femeie 
frumoasă din satul Bucureştilor. Duda a scăpat vie şi nevătămată dt sub hanul 
mort şi a trecut în grija paşei, Aziz. Prin Aziz sultanul vă trimite o scrisoare, lui 
capugibaşi care primise cei zece mii de galbeni i s-a tăiat capul, scrisoarea, cred, 
vă cere, iarăşi capul. 

— Da, să citim scrisoarea : Eu, pe acest pămînt unicul Dumnezeu şi împărat 
neînvins, stăpîn al lumii întregi, cel mai mare apărător al celor doi sfinți, soarele şi 
luna. Iți vestesc ție, prea neînsemnat valah, pentru întărirea coroanei noastre, dar 
şi pentru pieirea ta şi pustiirea locurilor tale, că am pornit în cea mai mare grabă cu 
întreaga putere a împărăției noastre şi a țărilor supuse şi te vom căuta şi te vom prinde 
în locurile tale cele mai ascunse, vom nimici prin foc, pustiiri, ucideri şi distrugeri pe ai 
tăi şi pe cei ce țin de tine. Cape broaşte... copiii voştri şi femeile voastre grele..." 
Domnule Schwartz, spuse Popescu, dumneavoastră, care sînteți un fel de neamţ, nu 
vi se pare, scrisoarea asta seamănă cu aceea transcrisă de notarul Georg Kraus din 
Sighişoara pe la 1 600 şi ceva, în cronica Transilvaniei. 

— Scrisorile celor ajunşi în culmea puterii seamănă între ele. nu e un plagiat. 

— In casa mea, într-un timp, luase obişnuința sămă viziteze un 
copil, un băiat, eu n-am avut parte de băieți — zise Popescu îndreptîindui pe 
spate acolo pe scaunul de aluminiu — era copilul unor refugiaţi polonezi veniţi în 
1940 în oraşul nostru de cîmpie, care au plecat apoi, cînd cu seceta, în altă 


parte. Băiatului îi mărturiseam cîte ceva din istorie, aşa cum se zice că 


157 


Moliere îşi încerca comediile în fața bucătăresei. Dar — zise Popescu schițind 
un gest vag către Lăscăreanu — - paginile de istorie cele mai serioase pe care le-aţi 
pătruns cu onestitate sau pe care le-aţi trăit numai, în-cercaţi-le în fața celui mai 
nevinovat şi mai nefericit ccpil. Mă asculta mirat, mă privea uimit, filial, se aşeza pe 
podea, îşi prindea genunchii cu palmele. Ştiam atunci că vorbeam clar. Cînd 
băiatul se îngrozea, însemna câ alunecasem în patima de a cultiva sălbăticia 
istorică prin cuvint. Evenimente vechi, sau foarte vechi, începuse să şi le închipuie 
petrectite pe o cîmpie galbenă în întregime, unde se vedea totul, datorită 
soarelui puternic care arăta umbrele pînă la cele mai îndepărtate margini. Putea fi 
dimineaţă, amiază sau după prînz, în povestirile mele, imensitatea de galben 
solar a cîmpiei, iacă putea da o noţiune de timp, aceea era de zi continuă, deci 
ora eternă avea ascultătorul meu mereu în față. 

— Şi a văzut lunecînd dintr-o parte în alta a cîmpiei biserica pe roate. 

— Poate că biserica pe roate venea dinaintea voievodatelor stabile şi timpul prin 
care a călătorit ea a fost nemăsurat dacă luminările ei topite au învelit-o neştiută în 
ceară albă cu călăreți cu tot. Avea două oişti. Cu două oişti pentru că oamenii cîmpiei 
nu ştiau de unde au să vină invaziile mai întîi. 

— Dincotro are să vină amenințarea? — întrebau cei tineri — zise 
Schwartz, întors cu luneta tubului de ebonit spre înălțimea lui Popescu. 

— Din toate părțile — răspundeau cei virstnici — zise Popescu. Cîmpul 
arde. l-am dat foc, să-i primim pe invadatori cu foc şi pară. Au să calce cu caii 
pe scrum. Pulberea în urma copitelor are să fie cenuşă. Poate că s-au strîns la 
marginea cîmpului şi au înconjurat focul împins spre noi. De foame, rup ştiuleţii 
copți de-a gata de pe tulpinele porumbului. Cînd mănîncă, li se frig degetele. 
Flăcările îi ațiță mai mult decît mierea şi griul pe care n-au să-l atingă cum trebuie. 
Ne vor femeile, patima pentru femeile noastre le-a uscat cerul gurii mai mult decît 
dogoarea focului. Femeile noastre simt asta. De spaimă cele tinere au devenit mai 
frumoase. Plingînd, unele se leagă la cap cu basmale galbene, iar altele îşi împletesc 
cozile în fața caselor cu uşile în flăcări. Uite-o pe Zida, stă-n drum cu părul desfăcut, 
cu mărgele verzi pe gîtul înălțat ca un şarpe alb spre marginile cimpului. Zidele astea, 
cu dragoste de răspîntie. Nu încercați — striga omul care nu ştia în ce parte a 
bisericii să înhame mai repede caii — nu încercaţi să le suiți pe Zide în carele 
voastre cînd ne vom biciui caii şi vom fugi spre munţi la adăpost, în capul 
convoiului cu biserica asta pe roate. Zidele vor sări din căruţe în galopul cailor şi cu 
tălpile pe cenuşa cu */av vor fugi înapoi spre braţele invadatorilor, mai repede decit 
caii noştri înainte. Şi le vor lua turcii, tătarii sau alţii pe caii lor, răstignite de spaimă, 


158 


şi le vor căra cu bacurile pe Dunăre, vreuna va nimeri pe pernele unui paşă sau ale 
altuia, înainte de a deveni roabă ca toate celelalte. Şi toate vor plînge pînă la 
urmă cîmpul nostru ars înainte de cules şi oamenii lăsaţi aici care le puteau fi bărbaţi 
şi le-ar fi făcut să rodească pe cenuşă şi pe cîmpul sec. Pe cine aştepţi, Zida, în 
mijlocul drumului şi între porţile în flăcări, cu spatele la biserica gata de drum ? 

— Bătrîn neputincios, glumeşti strimb în zile rele, cum te mai rabdă 
vremea dinainte adunată în prăpădul ăsta, mii caii bisericii pe roate de cîteva ori 
pe an şi spui vorbe de scîrbă. Parcă n-ai vedea femeile şi fecioarele cum urcă în 
biserică vasele de lut cu sâmînţa griu-lui pentru semănatul de după stingerea focului. 

— Din nenorocire vorbesc, Zida, am avut şi eu fete tinere şi frumoase şi n-aş fi 
vrut să le ştiu pierdute cu urîțenie. Mă uit ce frumoase sînteți. Şi nu mai ştiu bine în 
ce parte să înham caii şi văd pe coastele bisericii briul de năduşeală veche, şi-au 
şters caii convoaielor celor dinaintea noastră spinările şi şeile alergînd pe Ungă 
roţile bisericii ăsteia care poartă înăuntru sfinții şterşi de vreme şi fecioarele noastre 
pentru lauda zilei de mîine. 

Lăscăreanu se apropie de portretul Măriei Stuart şi privi atent : 

— Ştiţi, domnule Schwartz: portretul seamănă puţin cu doamna Corvin. A 
locuit cu ani în urmă în această clădire, în încăperea pe care o locuiesc eu acum, n- 
âveaţi pe atunci ceasornicăria aici. Era o femeie cu întinse relaţii, prin vîrstă şi 
ocupaţii n-ar fi fost imposibil să se fi cunoscut cu doamna Bogomileanu. Avea un 
tulburător talent la desen — bineînţeles, nu vreau să spun că dinsa a făcut acest 
portret doamnei Bogomileanu — desena costume de epocă. Dar, ciudat — în ceea ce 
priveşte costumele feminine — doamna Corvin» schița numai îmbrăcămintea eroinelor 
de comedie. Se poate ca la rolurile tragice, dacă lucra şi pentru aceste roluri 
în unele cazuri extreme, să fi transpus cu fină ironie ceva din umorul costumelor de 
comedie. Să-i fi schițat doamna Corvin citeodată şi costumele doamnei Catinca 
Bogomileanu ? Doamna Bogo-mileanu în rolul Măriei Stuart pare în acest tablou uşor 
tiădată prin aerul de umor al detaliilpr de costum. Am în camera mea un tablou 
foarte reuşit, e făcut de un pictor reputat, un portret care aduce întrucîtva cu ima- 
ginea aceasta, deşi nu cred că poate fi vorba de doamna Bogomileanu, şi tabloul 
acela seamănă şi mai mult cu doamna Corvin, iar costumul arată şi mai limpede 
lima ironică a talentului de. costumieră al doamnei Corvin. E un portret de 
actriță, în mod sigur, în rolul de Lady Machbeth. 

— Lady Machbeth — zise Schwartz pe un ton sec — nu-mi amintesc ca 
doamna Bogomileanu să fi ținut la acest rol, atît de incomod pentru actrițele cu 


adevărat femei, incit să-şi fi dorit un portret. 


159 


— Să mergem puţin sus la mine — spuse Lăscăreanu atingînd uşor, fără să 
vrea, umărul lui Popescu  înso-ţiţi-mă. Putem vedea tabloul. La mine sus 
sint nişte voci străine, zilnic sînt acolo, dar astă-seară. au întîr-ziat prea mult, 
sper că vom fi singuri. 


Popescu zise, de pe scaunul său înalt de aluminiu, atent la zgomotele 


puternice de afară din stradă : : — Plouă cu găleata. Cînd eram cu fetele... 1, Şi 
Popescu îşiîncorda şi mai mult auzul. Rise uşor::;  — Nu, clopotul lui Polider nu se 
aude. 


Schwartz încuie ceasornicăria şi împreună cu Po-pescu urcară scările, 
urmîndu-l pe Lăscăreanu în oa-mera acestuia. 

Intrară. în cameră, ploaia de afară se auzea şi mai puternic 

în fotoliul galben, Matei Ionescu, cu o ceaşcă de cafea pe genunchi, privea vrăjit, 
frînt de mijloc : în faţa lui, o femeie tînără, în rochie verde, udă pînă la piele, dansa. 

Pe covorul roşu stătea undeva stingheră pălăria de pai cu boruri largi a lui Viaţi 
Vesper. 

Lipit de peretele în penumbră al unei nişe înalte, umilit, strîns în hainele vechi 
şi ude de ploaie, un om cărunt, slab, osos, cu faţa striată de riduri adinci, părea şi el 
vrăjit, neîndrăznind însă să ridice ochii spre femeia în verde care dansa rizind, 
umbrind lumina lămpilor cu părul negru ce se înfăşură lung pe gitul înalt în 
repeziciunea dans'ului. Popescu, de lingă-"-Schwartz, îşi pipăi obrajii slabi şi osoşi, 
boţiţi de riduri, îşi trecu palmele peste hainele uscate spunîndu-şi „Popescule, fetele, 


nn 


unde ţi-ai lăsat fetele..." şi vru să privească din n>"">u spre nişa din față, unde o 
oglindă îi arăta chipul stafidit. Dar femeia în verde îi tăie privirile, dansul se rotea pe 
covorul roşu între fotoliul galben, nişa cu o-glindă şi Popescu, fotoliul galben se zări de 
citeva ori, dar gol, ca şi nişa, paşii dansului deveneau tot mai repezi ritmaţi de ploaia 
torențială de afară, se auzi sunetul depărtat al clopotului lui Polider lunecînd printre 
coloanele de cifre ale înmulţirilor lui Constantin Pierdutul Intliul scrise cu ciob de 
cărămidă între orizonturi, părul negru al femeii în abur verde se desfăşura larg şi 
bogat rotindu-şi cercul întunecat pe toată întregimea camerei, şi Popescu îşi aşeză 
braţele pe umărul lui Schwartz, zimbi vag "şi-şi sprijini fruntea acolo, zicînd slab : 


„Doamne, istoria, dacă este, nu vrea să mă primească”. 


CASA CU ECOURI TÎRZII 
RUDA MEA ÎNDEPĂRTATĂ, FOARTE BATRINA doamnă Cuna Bogcmileanu, 
locuia într-o casa numita — cred-că de mine, în urma poveştilor auzite despre dinsa - 


Casa cu ecouri tirzii. Doamna Cuna Bogomi-leTnu nu ştia de existența mea, aflind 


160 


odată ca m nea-, mui lui Lascăreanu, atît de numeros, este şi unul Filip, a rămas 
convinsă că aş fi un unchi al meu. Filip. care după ce absolvise cu brio seminarul 
ortodox din Kiev se stabilise la Viena, prin 1880, dispăruse un timp, ca să reapară în 
Bucureşti odată cu ocupaţia germană şi cu tratatul de la Buftea din vremea primului 
război mondial, însurat cu o nemţoaică tiranică, pe nume Wanda Walberg, care în 
pauzele tiraniei asupra soţului cinta la orgă. Cred că doamna Bogomileanu îl 
cunoscuse pe unchiul Filip pe cînd era foarte tînăr, poate chiar seminarist de Kiev, şi 
auzind dînsa de mine şi de numele meu, prin 1943, remarcase, după cum mi s-a spus 
: „Bineînţeles, a devenit un tînăr ascet. Vreau să vorbesc cu Filip" — mărturisise 
doamna Cuna, şi mi-a trimis o invitaţie, fixîndu-mi ziua şi ora cînd s-o vizitez, anume 
în toamna aceluiaşi an, 1943, într-o miercuri, la orele 11 înainte de amiază. Dar 
locuiam departe de Bucureşti, vremile erau tulburi, şi mi-am amînat prilejul de a o 
cunoaşte pe doamna Bogomileanu pînă în toamna anului 1944, cînd m-am prezentat 
la Facultatea de drept, să-mi dau examenul de admitere, pe care l-am trecut SDunînd 
sonetul Veneţiei de Eminescu, în fața unui profesor plictisit să tot, audă cunoştinţe 
sumare de manual juridic. Erau pe atunci manifestații de stradă cu dese ciocniri, şi ca 
să ajung din Cotrocenii facultății pînă în Armenească, unde locuia doamna 
Bogomileanu, trebuia să fac drumul pe jos printre „tramvaie răsturnate, tre-cînd 
printre convoaie de manifestanți. 

Doamna Cuna, auzisem din- spusele altora, încetase de mult să mai coboare în 
stradă, chiar înainte de a atinge- vîrsta înaintată pe care puţini i-o mai ştiau exact, 
stătea cu obloanele trase, micile cumpărături, se zicea, i le făcea un bătrîn valet, pe 
nume Eleonor, din fosta curte a mareşalului Prezan. îmi anunțasem vizita ia dinsa 
printr-o scrisoare tipărită pe un carton la o imprimerie de pe strada Antim, pe care o 
ținea un sirb naturalizat ce avusese, pînă în momentul trecerii trupelor spre cucerirea 
Berlinului, şi un magazin de închiriat puşti de' vînătoare. In sfîrşit, respectasem rigo- 
rile, cartonul cred că sosise la. timp înaintea mea, am urcat scările spre apartamentul 
doamnei Cuna Bogomileanu, am tras de un şnur în fața unei uşi de stejar care avea 
sus, la înălțimea ochilor, un pătrat de gratii de argint, în spatele cărora două şiruri de 
clopoței subțiri au început să cînte. Mi-a deschis un bătrin îndatoritor, după gesturi 
poate să fi avut ceva din ceea ce fusese valetul Eleonor de la curtea mareşalului 
Presan. M-am prezentat : „Filip”. Bătriînul Eleonor a tăcut CH o umilă şi respectuoasă 
nedumerire. Am spus că sînt aşteptat şi că mi-am anunţat vizita printr-o 
scrisoare. „îngăduiţi-mi să întreb dacă sînteți domnul seminarist ?" „Cred că pe mine 
mă aşteaptă azi doamna Bogomileanu” — am răspuns puţin iritat ceremoniei 


bătrînului. „Ilustra noastră stăpînă, Cuna Bogomileanu, v-a lăsat un răspuns" — a 


161 


zis bătrinul şi m-a invitat în hol, rugîndu-mă să iau loc într-un scaun 
verde cu spătar înalt. Mi-am amintit că se spunea că doamna Cuna nu are în casa 
cu ecouri tîrzii calendar şi orologii, adică ziua şi anul ar fi fost abolite, ce observam în 
vizita mea era că locuinţa trăia o altă dimensionare- a timpului, printr-un portic al 
holului se zărea un fundalcu un enorm sistem de discuri albe care arătau 
mişcările şi .conjuncturile planetelor Mi s-a adus o scrisoare pe o tavă, lingă 
scrisoare o carte, un volum legat în piele, din 1847, imprimat la tiparnița lui Anton 
Pann. Cuna Bogomileanu îmi scria : 

„Tinere Filip. Regret că trebuie să cobor puţin. E pentru întiia oară cînd mi se 
întîmplă lucrul groaznic de a cobori înainte de venirea unui oaspete. Mă vei vizita, 
sper, poate după întoarcerea dumitale de la Viena, unde, nu mă bucur, îţi vei face 
studiile. Praterul e banal, imitaţiile de la Palatul Imperial al Vienei să le treci cu bine. 
Dumnezeu să-ţi vegheze mintea şi bucuriile Cuna Bogomileanu” Bucureşti, 
noiembrie 1943 

Am citit data scrisorii cu glas tare, noiembrie 1943. Venisem tirziu, în 1944. 
Doamna Cuna Bogomileanu cobo-rise puţin, în noiembrie 1943. în adăpostul 
cartierului, în timpul unei alarme aeriene, şi nu se mai întorsese niciodată. l-am scris 
totuşi doamnei Cuna Bogomileanu, mulțumindu-i pentru investitura de tînăr peste 
timp pe care mi-o acordase şi am înmînat răspunsul bătrinului stupid şi descoperit 
Eleonor, care a zimbit insă cu satisfacție că îşi poate îndeplini şi postum o datorie față 
de stăpîna sa. li scriam doamnei Bogomileanu că n-am să mai pot veni niciodată 
acasă la dînsa, din pricina unei greşeli nedemne pentru un tînăr, şi-i ceream iertare. 
Dintre noi doi, cel întîrziat, cel cu ecouri tirzii, 'eram eu, şi trebuia să ispăşesc. Cînd 
am părăsit locuința doamnei Cuna Bogomileanu, discurile albe arătau că luna în- ~ 


cepuse să intre în umbra solară a pămîntului. 


Addenda CÂNTECE DE CÂMPIE 

Omul din nisipuri 

Nisip alb, nisip întins, Zi şi noapte ai tot nins. Şi mi-am pierdut urmele, Ga 
mocanul, turmele. Vine Crivăţul, le scurmă, Sînt sărac de n-am nici urmă 

Urmele zboară la nori După cîrdele de ciori. 

Caut unde-am fost — şi plec, Şi pe lîngă mine trec. Frica mi-e. şi mi-e ruşine, 
Am să mă lovesc de mine, Ziua. în amiaza mare. Pe câmpul întins la soare. 

Dar eu trec mereu şi vin Ca pe linsă om străin. 

Cântec de seară 


Mă-ntorc acasă 


162 


Cu soarele asfinţit în cămaşă. 

Cu praf dulce între măsele şi dinţi 

Şi cu oasele fierbinţi. 

Mă salt din oasele toate 

Şi calc între ziuă şi noapte. 

îmi trece umbra pe lună 

Şi-i lasă pe frunte ţărină. 

Pînă la ziua albă 

îmi răsar stelele între barbă şi iarbă. 

Salcîmul din Bărăgan 

Salcîm nalt, salcîm subţire, Umbra ta, cîteva fire, Stă pe lung, nu stă pe latul, 
Atîrnă ca spînzuratul. Şi oricît o bate vintul N-atinge umbra pămîntul. N-o ajung, şi 
mult aş vrea Să mă odihnesc sub ea, Că mă arde dogoarea. 

Umbră, să mă sui la tine, Că tu nu cobori la mine. Nu mă sui, a mai fost unul 
Pe nume Costea Nebunul, Sus la umbră s-a urcat, De-o cracă s-a cățărat Şi pe 
câmpul gol şi spin S-a spînzurat de salcim. 

Haina 

De m-ai vedea bătrîn, mamă, Am îmbătrinit c-o haină. Haina mea, minune 
mare, Pleacă singură să are îndoită de spinare. 

Ară haina fără mine, Printre boi abia se ţine. 
O bate vintu-ntre boi 
Şi-o întoarce înapoi. 

Vine haina înspre mine Să-mbrace oase străine. 

Caut haina-n buzunare. Dau de grăunţe şi soare. De m-qi vedea bătrin. mamă. 
îmi creşte griul în haină. 

Cocoşul 

A tăiat noaptea în zimţi. Creasta e mai sus de sfinţi. Pe cer, pieptul şi pîntecul. 
Prin urmele frînte ale zimţilor, l-a ţişnit cântecul, De la pintenii de rouă La ciocul de 
lună nouă. Cântatul suna a gheaţă, Spartă de dimineaţă între stele Peste câmpul de 
negură caldă. 

Cînd să-l aflu mai bine cum cântă. Cum îşi împlintă zimţii culorilor în noapte şi 
în gheţuş, Am văzut doar soarele Topindu-i în urcuş aripile, ciocul. Pintenii şi 
ghearele. 

Pe miriştea arsă şi lată, La dunga cerului spartă De-o vizuină de soare, Spre 
asfinţit şi răcoare Se saltă un cap de şarpe Printre năluci verzi de ape. 


Şarpele cu cap de vultur, Cu plete galbene-n jur, La gît cu soarele roată, Cu 


163 


piept şi sfircuri de fată, Cu coroană de regină, Cu aripile-n țarină. Stă cu pieptul 
dezgolit Tremurat în asfinţit. 

Am cătat dropia-n soare Că eram de-nsurătoare. Mi-am dus mîna peste câmpi 
Printre praf şi printre ghimoi Am vîrît mîna în cer Şi am dat, vara. de ger. Mi-a degerat 
mîna toată : O-ntinsesem după fată, Cînd s-o fur — prin degete Mi-a trecut şarpele 
rece. 

Cere gîrla om 

Curge Dunărea în somn 

Geme ca un om 

Cere gîrla om. 

La cotlonul lui Ion 

Se-ntoarce cu peştii în sus 

Şi cu rădăcini de pom 

Cere girla om. 

Az-noapte pe rînd 

Au căzut prispele în pămînt 

Mi-a venit apa la briu 

Cu streşine şi cu grîu. 

Andrei Mortu 

Andrei Mortu din Săltava, Hoţ de fete şi de mori, A murit de patru ori. 

L-a-mpuşcat întiia oară Pe un piept de fată mare. A vrut fata să-l îngroape, Dar 
nu l-a găsit pe-aproape. Numai hainele din pat Singerate, le-a-ngropat. 

Corbii trec, timpul se duce, Haine goale zac sub cruce. 

Andrei Mortu, gură dulce, S-a sculat un deal să urce, Că uitase să mănînce. S-a 
ivit a doua oară, încerca un geam să sară C-un picior de lemn de plop, într-o noapte la 
o moară. L-a-mpuşcat din nou, să moară, Şi-a căzut în noaptea chioară Pleoscăind 
apa murdară. l-a rămas lemnul de plop în roata oprită-n loc. 

S-a sculat Andrei din baltă Că vroia apă curată. S-a ivit şi-a treia oară Pe câmp 
gol de Bărăgan, într-o vară, într-un an, Pe la Conacul lui Ceară. Şi era a treia oară 
Făr-o mînă şi-o ureche, Cu iarbă crescută-n ghete. A cerut Andrei, să plece, 

O cană de apă rece. 

Ca să-i dea, Ceară Sucitul I-a cerut în schimb cuțitul. 

I l-a dat Andrei, iar Ceară L-a-mpuşcat din nou, să moară. A murit Ceară 
Sucitul Şi-a-ngropat cu el cuțitul. 

Nu putea Andrei să moară Şi-a venit şi-a patra oară, Era toamnă, era seară. N- 


avea miîini bune s-apuce, Picioare-ncotro se duce Numai ochii priveau dulce. Era alb. 


164 


albit şi-n gene, Avea barbă şi-n sprîncene. Nu putea Andrei să moară Şi-a venit şi-a 
patra oară într-o margine de sat : Spunea basme la copii Prin tufişuri şi prin vii. Dar 
aici l-a împuşcat Şi nu s-a mai arătat. 

Salcia 

Trăieşti într-o sărutare Salcie fără spinare. Stai cu fața şi-nspre soare, Şi-nspre 
apă la răcoare, Şi eşti rece, şi eşti caldă, Salcie, salcă de baltă. 

Şi cînd vine apa mare, Piere plopul, iarba moare. Numai tu stai plutitoare Peste 
lumea de sub apă. Şi cînd piere apa moartă Stai sub cer ca după poartă, Salcie, fată 
înaltă. 

M-am întors îmbătrinit. Nu mai erai de găsit. Te-a virit cineva-n foc ? Te-a 
păscut vreun dobitoc ' Am găsit un ciot în loc. Iar din ciot creşteau lăstare Cu fagure-n 
subțioare. Te-ai iubit şi pe sub tină, Cînd erai doar rădăcină. 

Om fără noapte 

Lunca vrăbiilor 

Am priponit ziua albă Şi mi s-a-ncurcat în barbă. Barba albă pe de-a-ntregul Mă 
trage-n nisipul negru. Pragul zilei dinspre noapte Are casele surpate. 

Lunca mea cu cai mărunți îmbrezați cu scai în frunți. Am furat cu ei iubite, Că 
au iască la copite. 

Lunca-i cu cărări pierdute, Are nuferi pe cucute. M-au cătat duşmanii-n luncă 
Şi-au uitat să se mai ducă. 

Lunca mea-i plină de oase, De-şi fac vrăbiile case. 

Cînd mă culcă jos o rană îmi vin vrăbiile-n palmă, Şi le las să ciripească, Şi le 
las să mă cunoască. 

Rugă pe gheaţă 

Piatră sau Cântec de dobrogean bătrin 

Zac pe Dunărea-ngheţată, Mi-e carnea de răni bălțată. M-aş sălta în sus, pe 
coate. M-apasă stelele toate. M-apasă luna pe gură, Mă ţine-ntr-o muşcătură. A intrat 
luna în mine Şi mă latră ca un cîine. 

Taci, lună, nu mai lătra, Taci că ne aude lumea, Taci, în fiare nu mă da. Iți dau 
din căldura mea, Dunărea om dezgheţa Şi-om aduce primăvara, îţi dau peşti şi ierbi 
înalte, îți dau plopi şi ape calde, î-auzi, inima ce-mi bate Printre apele-ngheţate. 
Gheaţa groasă nu se ţine A trosnit gheața sub mine : Carnea mea arde şi sapă, Mi-a 
intrat o mină-n apă Şi mă-nţeapă-n degete Dunărea caldă cu peşte. 

Cine blestemă şi scurmă De mă uit la mine-n urmă ? îmi văd tinereţea toată 
Prefăcută-n colți de piatră, Pietre sparte, de ierbi pline, Mai bătrine decît mine. 

Piatră-i — tot — popa Custură, Ploaia verde-i cîntă-n gură Piatră-i clopotul, nu 


165 


sună, Şi de el dascălu-atîrnă. Mîna-i e de piatră spînă, Cu tot ştreangul împreună. 
Unde stă mîna pe ştreang S-a strîns ploaia verde cheag. S-a ros piatra şi s-a supt, Din 
mînă ştreangul s-a rupt. 

Piatră-i ploaia, plouă var, Picurii în aşchii sar. 

Piatră-i Chira la fintînă, Şi sub soare, şi sub lună. Chira mea, Chiră satană, 
Rămasă de fată vădană, 

Mireasă fără cunună Rezemată de fintină, Stă sub soare şi sub lună Cu toarta 
găleţii-n mînă. A-mpietrit Chira, nebună. Chiră, fă, Chiră de piatră, îti plinge ploaia pe 
față, Ploaia din urmă, de piatră. 

Cântec de dimineaţă 

Câmpie, cu porţi dărimate, 

Cu ierbile-n cer vărsate. 

Creşte iarbă-n cer, şi-ii stele, 

Şi în călcîiele mele. 

întind mîna înainte 

Şi îovesc în soare, un dinte. 

Care tocmai răsărea, - 

In gingie sîngera. 

întind mîna înapoi 

Şi dau de noapte în toi. 

M-am ridicat în picioare, Mi-am văzut umbra pe soare. Şi de umbră, îngerii Nu 
mai vedeau ugerii Au căzut îngerii-n iarbă Din căleiie să îmi soarbă Lumina scursă 
prin barbă 

Dau un pas să-mi tai cărare, Mi-am julit degetul mare : Dumnezeu stătea-n 
genunchi L-am sădit şi-l făcui trunchi, Trunchi cu umbră de salcim Pentru cînd voi fi 
bătrîn, Să am umbră şi răcoare Cînd m-oi topi pe picioare De-atita lumină mare. 

Trecătorul Pămîntului 

Am împins un rîu în mare, Mi-a rămas setea-n izvoare. 

ALTELE De spus pe neştiute 

Orz pe vatră 

în noaptea Anului Nou sau Cântec 

de femeie tînără 

Lume-n jar, jar peste lume, Pămîntule, nu mă spune. Boabe rele, boabele, 
Jarule, tu soarbe-le. Boabe bune-aruncă-mi-le, printre ele bob de 4ur, faur, om de 
aur, taur, iute ca un graur. 


Culcă-ţi ochii-n palma mea ca să am în degete inele cu pietre negre dragule- 


166 


săracule. 

Taur, 

aur, 

ban de aur, 

să-ți rup zimţii cu dinții, 

să te-ndoi, din tine să fac doi, 

din doi să fac trei. o mie din ei, 

din o mie să fac unul, 

în pat să te-arunc, pe piept să te culc. 

Dinţii tăi albi-pietricele 

să-mi rîdă pe piept mărgele, 

dragule, 

magule. 

Din ochii negri 

şi arunci djr ei scîntei 

să-mi pui 1& urechi cercei, 

dragule-mpâratule. 

Cuţitul de aur 

Am trăit in stuf, pe plaur, Şi-am găsit cuţit de aur. 

Am găsit cuţit de aur, Printre oase, pe un plaur. 

Flori am retezat cu el, Colţul lunii de pe cer, Un mistreţ şi-un corcodel. 

Luna am zvirlit-o-n apă, Florile în pat de fată, Mistreţul l-am dat la cîini, 
Corcodelul la stăpîni. 

Luna-n pat nu mă mai bate, Cîinii nu mai dau să latre Şi stăpînii să mă cate. 

Mi-am uitat cuțitul meu în-de ăpătiiul tău. 

Am pierdut cuţit de aur. Altul nu găsesc pe plaur, 

plaurul s-a înecat, Ghiolul e adînc şi-i lat. Luna-i mare şi mă.vinde, 

Mistreţul mă ia în dinte, Mă iau ciinii şi stăpînii. 

La tine nu-i loc în pat, Te-ai lăţit, te-ai măritat. 

Te-am pierdut cuţit de aur, Altul nu găsesc pe plaur. 

Calc şi pămîntul se crapă, Intru-n el ca într-o teacă. 

Martie, nuntă cu lacrimi 

Să tăceţi la circiumă. 

Auzi, pămîntul se zdruncină. 

Plinge o mireasă grea In drum şi pe vreme rea. Vrea să nască, vîintu-o-ndoaie, 
Şi-o zvirle în gheaţă şi ploaie. Naşte-n vînt, cu crengile, Pe pămînt, cu ierbile, Pe- 


167 


ntuneric fără cer, * Piîndită de lupi în ger. 
Soarele o fi dormind, Ce stearpă o fi-ncălzind ? 
Bătrinul 
Am rămas albit în câmp. 
Ninge zăpada pe plug, S-a dus pămîntul afund. 
Pămiîntul nu-l mai ajting Să-l mai calc şi să-l mai pling. 
Soare nu-i, doar umbra mea Rămasă de cînd cu vara. E-albită cu chiciure, îmi 


stă umbra țurțure, Şi trec stelele prin ea, Trece martea, vinerea. 


Omul şi moartea 

Duda Cruda 

Aram cu plugul la vale Şi-mi săpam mormiîntu-n cale. Oricât plugul îl împingi, 
Nu vezi moartea de opinci. 

Mă clatin de somn. Mor furnicile în pom Dunărea îmi seamănă, E sucită şi 
galbenă. 

Aram cu plugul la deal, Nu vedeam moartea de cal. 

Mă uitam peste pămînt, Nu vedeam moartea de vînt. 

Moartea nu-i, ce-o fi cu ea ? Că ştiam c-o să mă ia. 

Nu mat vine Duda, 

Cruda, 

Paparuda, 

în vara asta de scrum 

Să joace goală în drum, 

Să-i curgă sudoarea şiroaie 

pe pîntecul negru 

mursecat pe la şolduri de lupi 

şi să aducă ploaie, 

de secetă să mă despoaie. 

Nici sus moartea nu era. 

N-o mai aşteptaţi pe Duda. 

Sta în vale şi ridea, Călare pe şeaua mea. 

Am văzut-o trecînd culcată Pe Dunăre, înecată. 

Caloienii 

lragment 

Ioane, Ioane, 


Gheorghe, Andrei şi Miroane, 


168 


Cum te mai duci. tu, străine, 

Nu te uiţi la vremea mea, 

Ai lăsat-o şi pe-a ta, 

Şi te duci pe Dunăre, 

Pe scîndură, bulgăre, 

îngroşi apa şi valul, 

în urma ta creşte malul. 

Argument Ia retipărirea de faţă 

ÎN CUVÎNTUL CARE PREFAȚA PRIMA EDITTE a volumului de Cântece de 
Câmpie, autorul lăsa să se înţeleagă un lucru, anume că aceste Cântece îi aparţin, sînt 
creaţia lui personală şi nu preluări de texte folclorice, „prelucrări” ete. 

O legătură de fond, susţine autorul (aşa cum a spus-o şi cu alt prilej) este între 
universul spiritual al lumii din „Iarna bărbaţilor” şi între versurile din Cântece de 

Câmpie (tipărite în volum în 1968, cu trei ani adică după apariţia într-o carte a 
nuvelelor) 

Cântece-le de Câmpie ar fi un mic codice care ar cuprinde documentele lirice ale 
teritoriului sever pe care se desfăşoară proza din „larna bărbaților" (după cum ele 
cuprind în germene şi imagini transmise mult timp după aceea, la o altă măsură, 
dimensiunilor teritoriului imaginar din „Cartea Milionarului”). 

De fapt, lucrul autorului la Cântece de Câmpie — deşi acestea tipărite mai tirziu 
decît povestirile — a fost anterior, cel mult concomitent, în unele cazuri, cu scrierea 
nuvelelor. Cea mai simplă dovadă : aproape în proza tuturor nuvelelor apar din cînd în 
cînd imagini şi versuri „trase" din Cântece, versuri spuse de un personaj sau altul în 
împrejurări sau dispoziţii potrivite, oriimagini transpuse în limbajul specific prozei (v. 
nuvelele : Mistreții erau blînzi — versuri din Cântec de dimineață şi o imagine fugară a 
lui Andrei Mortu transmisă din substanţa baladei cu acelaşi nume; Dropia — versuri 
din Orz pe vatră şi din Cântec de seară; Satul de lut — versuri din Caloienii; Vară şi 
Viscol — versuri din Haina etc). Nemaivorbind că pentru un ochi care a urmărit atent 
cronologia scrierilor autorului şi circulația motivelor şi personajelor de la Cântece la 
nuvele şi de aici la „Cartea Milionarului” — e limpede că cele mai multe Cântece de 
Câmpie, pînă a fi sțrinse în volum, au fos” tipărite în revistele literare cu mult înainte 
de editarea nuvelelor (Amintim în acest sens grupajul celor opt Cântece publicate la 
începutul anului 1963, în rev „Luceafărul" nr. 3/110 din 1 februarie.) Dar nu puţine 
Cântece au apărut şi mai înainte de această dată. De pildă, cîn-tecul Salcîmul din 
Bărăgan apare prima oară în anul 1960 — la acea dată inclus într-un reportaj-eseu 


AN 


publicat în „Gazeta Literară" nr. 14/316 din 31 martie ; cîntecul a fost retipărit în 


169 


volumul de publicistică apărut la E.P.L., în acelaşi an, şi' apoi într-un grupaj cu alte 
numeroasa cântece în rev. „Ramuri" nr. 6/11 din 15 iunie 1965. „Salcîmul din 
Bărăgan" este prima scriere a autorului în care apare imaginea lui Costea Nebunul — zis 
şi Pierdutul — personaj rătăcitor prin câmpia toridă şi sectoasă în căutarea unui copac 
cu umbră şi răcoare; a-ceastă imagine e reluată şi extinsă apoi, în special in povestirea 
„Vieţi provizorii" — publicată în „Gazeta, Literară" nr. 43/782 din 26 octombrie 1907 ; 
iar din a-"* ceste scrieri imaginea este proiectată mai tirziu în „Cartea Milionarului” ~- 
1977 — în fabuloasa biografie di'co-mesiană a „regelui nebun al câmpiei”, supranumit 
da autor Constantin Pierdutul l-iul, întregitorul, Regele tuturor Nenorociților. Uşor de 
observat atenţia constanta şi continuă acordată acestui personaj (lucru detectabil şi în 
cazul altor motive sau personaje) : între prima imagine a lui Costea sau Constantin, 
data de autor în 1960, şi aceea extinsă şi conturată din nuvelistica sa, este o distanţă 
de aproape zece ani, iar în ceea ce priveşte distanța de timp parcursă de autor între 
imaginea primară schițată în Salcîmul din Bărăgan şi imaginea complexă a 
personajului din Cartea Milionarului pot fi numărați aproape douăzeci de ani. 

Şi pentru a face mărturisită o Idee scumpă autorului, privind constituirea 
scrierilor sale într-un univers unic : pe cînd îşi crea teritoriul pe care se petrece acţiu- 
nea nuvelelor şi se întretaie destinele personajelor şi pe cînd se prefigurau abia liniile 
mari ale lumii imaginare ce avea să fie cuprinsă în Cartea Milionarului, scriitorul s-a 
simţit atras să inventeze şi o lirică sui-ge-neris, care să convină solului şi naturii 


spirituale a eroilor săi. 


170