Radu Tudoran — 01 Casa domnului Alcibiade

RADU TUDORAN 


îi è b E [] E x At 
A AE l 
f Pi pe =m E E] N P f 
{ z p$ dă s 4 
ai 3 AK i R a + (i 
di i A ir << d ` r a îi A = a 
à y AE E NA T T V, m y $ . a M 
N 4 Li Li d = f 


SFÂRŞIT DE MILENIU - 


RADU TUDORAN 


Casa domnului Alcibiade 
(roman, 1978) 


SFÂRŞIT DE MILENIU - 1 


Kindle eBook: Cosimo, iunie 2013 

- versiunea 3.0 (definitivă) - 

llustraţia copertei: conacul domeniului Costache 
Cantacuzino 


Versiunea electronică este realizată după ediţia 
apărută la editura Eminescu, 1990 


CUPRINS: 


RADU TUDORAN 
EXPLICAŢIE 


RECAPITULARE 


Ciclul „Sfârşit de mileniu” cuprinde romanele: 


Vol. |. Casa domnului Alcibiade, 1978 
Vol. II. Retragerea fără torţe, 1982 

Vol. III. leşirea la mare, 1984 

Vol. IV. Victoria Neînaripată, 1985 

Vol. V. Privighetoarea de ziuă, 1986 
Vol. VI. O sută una lovituri de tun, 1989 
Vol. VII. Sub zero grade, 1992 


EXPLICAŢIE 


Sub titlul generic SFÂRŞIT DE MILENIU au apărut până vara 
trecută, 1989, şase volume dintr-un ciclu epic care urmărea să 
înfăţişeze, pe calea ficţiunii, istoria secolului nostru, aşa cum a 
trăit-o şi a înţeles-o autorul, la vârste succesive, din copilărie 
până la deplină maturitate, şi chiar după aceea. 

Deci nu este o cronică obiectivă, ci una personală, în 
prezentarea căreia autorul se foloseşte de Povestitor, acesta 
fiind el însuşi un personaj între celelalte; nu-i vorba de o 
disimulare, dar nu-i mai puţin adevărat că personajul se naşte 
din experienţa şi convingerile autorului, care se împrumută pe 
sine şi altor eroi din carte, aceasta devenind de fapt o 
confesiune şi o profesie de credinţă. 

Acţiunea ultimului volum se termina în august 1944; date 
fiind piedicile care se iveau de acolo înainte, autorul se vedea 
nevoit sau să abandoneze cronica, sau s-o falsifice. El se oprise 
la ideea s-o încheie într-un singur viitor volum, un epilog, în care 
să urmărească până la capăt destinul personajelor, eludând 
istoria inabordabilă a epocii, tristele, inutilele şi tragicile 
prefaceri cunoscute de societatea contemporană. Dar, cu toată 
abilitatea însuşită în patruzeci de ani cât s-a trăit în minciună şi 
cu mască pe faţă, autorul se afla în faţa unor dificultăţi mult 
prea mari, şi nu ştia dacă va izbuti să le depăşească. Era o 
dilemă pe care a rezolvat-o, ca un făcut, Revoluţia din 
decembrie. De aici porţile s-au deschis larg în faţa autorului, ca 
a noastră a tuturora, şi dacă el va fi în stare să meargă până la 
capăt, va avea de scris nu doar un epilog lipsit de fondul lui 
adevărat, ci încă două sau trei volume, ca să redea, după 
procedeul folosit în volumele dinainte, suferinţa, umilinţa şi 


îndelungata siluire a cugetului în care a trăit neamul nostru, 
împreună cu alte neamuri, la fel de nenorocoase, din 1944 până 
în 1989. 

Primele două volume din SFÂRŞIT DE MILENIU se retipăresc 
astăzi. Celelalte,  /eşirea la Mare, Victoria  Neinaripată, 
Privighetoarea de Ziuă şi O sută una lovituri de tun, urmează să 
apară succesiv, în anii care urmează. Intre timp autorul se va 
strădui să sfârşească lunga cronică a secolului nostru. Ca în 
invocaţiile antice, el speră să nu-şi atragă mânia cerului, pentru 
o atât de mare ambiţie. 


La opt ani am fugit de acasă; pe la ora patru dimineaţa, când 
se lumina de ziuă, după ce nu dormisem toată noaptea torturat 
de gândul pedepsei care avea să înceapă spre ispăşirea grelelor 
mele păcate, m-am strecurat afară, pe la bucătărie, unde 
dormeau pisicile şi, luând în lung zidul atenanţelor şi grajdurilor, 
am ajuns în grădină. 

Câinele venea după mine, îi simţeam în ceafă privirile 
mustrătoare. Inţelegea, desigur, dar ca să mă oprească ar fi 
trebuit să latre spre a-i trezi pe ai casei; mi-era devotat şi îi 
cunoşteam caracterul, ar fi înfruntat orice caznă, numai ca să nu 
mă trădeze. 

N-aveam pe mine decât o bluziţă, pantaloni scurţi şi sandale, 
şi vântul rece al dimineţii mă făcea să tremur, deşi venea o zi 
călduroasă de vară. Aş fi vrut să fiu pisică sau câine, să aibă 
altcineva grijă de mine, să nu fiu chinuit de răspunderi prea 
mari pentru puterile mele. 

Acestea sunt gândurile mele de atunci, nu le recompun astăzi, 
ci doar le aduc din urmă, nescăzute, neabătute, cum n-aş putea 
să le uit niciodată. 

Ajuns la gardul grădinii, am îngenuncheat în săpătura 
gloduroasă, ca să-mi iau rămas bun de la câine. Mai simt şi 
acum în rotule asprimea pământului, asociindu-se cu chinul mult 
mai brutal pe care îl cunoscusem în acel al doilea an de şcoală, 
pedepsit să stau în genunchi pe coji de nucă, în colţul de 
supliciu al clasei. Nucile le aduceam tot eu, cum alţii şi-au dus 
singuri şi pământeşte crucea viitoarei lor cazne; era protocolul 
răstignirii, vechi cât o civilizaţie căreia îi mai lipsea secolul meu 
ca să împlinească două milenii. 


Şi iată că încet-încet s-a scurs şi acest ultim secol, iar eu 
trebuie să scriu repede declaraţia mea de martor, să fiu gata 
când va începe procesul. 

Monitorul, adică băiatul cel mai silitor din clasă, spărgea 
nucile pe tabla de lângă sobă; doamna alegea miejii şi-i ronţăia 
la catedră, arătându-şi dinţii de aur; ceea ce rămânea era 
pentru mine. Datorită doamnei mă aflam la această amară 
răscruce, încercuind cu braţele goale grumazul câinelui şi 
plângând cu obrazul îngropat în blana lui prăfuită, singura fiinţă 
de la care îmi luam rămas bun când plecam în lume. 

Prietenia mea cu câinele era veche, de pe la patru ani după 
cum ţin minte, dar se poate ca dincolo de acele prime amintiri 
să mai fi fost şi altceva, uitat astăzi. El m-a însoţit cu fidelitate în 
primele drumuri, din ce în ce mai departe de casă, până ce într- 
o zi, ajungând la calea ferată şi luând-o de-a lungul şinelor nu 
ne-am mai oprit decât în gară. Macagiul ştia ai cui suntem şi ne- 
a silit să ne întoarcem. 

Am primit pedeapsă şi cred că mi s-a prezis un viitor 
reprobabil, cum s-a şi adeverit în oarecare măsură. Admit că 
trebuiau să mă pedepsească, mai ales că n-a fost ceva prea 
aspru; pare-mi-se am stat închis în casă o după-amiază. Singura 
mea suferinţă adevărată mi-a venit de la câine, fiindcă scheuna 
sub fereastră. 

Pe câine îl chema Fidel, mă mândream cu numele lui, fără să 
ştiu ce înseamnă, nu era un cuvânt să-l auzi la oricine, bănuiam 
că putea fi găsit în biblioteca din casă, cu cărţi groase, care m- 
au fascinat şi mi-au trezit o admiraţie confuză, puţin speriată, 
înainte de a şti să citesc ce scria pe cotoare, cu litere aurite. 

Noţiunea fidelității, înţeleasă mai devreme decât multe altele, 
fie şi din cele mai simple, a căpătat un sens capital în conştiinţa 
mea, ca naşterea şi moartea, datorită câinelui. 

lar căile ferate, mai ales când aveau şi o şosea alături, mi-au 
ajutat să mă cunosc pe mine însumi în raport cu dimensiunile 
lumii. Gândul că unii oameni nu le simt chemarea şi nu se lasă 


atraşi de ele până într-o gară, a trezit în mine deopotrivă 
orgoliul şi tristeţea... 

Am sărit gardul când răsărea soarele, iar ai casei începeau să 
se trezească. In faţă aveam câmpia, mărginită spre nord de 
dealuri, unde nu ajunsesem niciodată. Am pornit într-acolo, 
fiindcă la sud era oraşul, unde mergeam la şcoală, locul 
suferințelor grele. Mult timp m-a urmărit scâncetul câinelui. 

Seara m-am întors, după ce zadarnic încercasem să mă bag la 
stăpân, prin sate; aşa cum eram îmbrăcat, nimeni n-avea nevoie 
de mine. Am avut noroc că n-am întâlnit jandarmii, să mă aducă 
la urmă, adăugând încă o umilinţă înfrângerii mele. Foamea, 
frigul, necunoscutul, nesiguranța, spaima au fost mai puternice 
decât mine. M-am întors şi nu m-a omorât nimeni; cât s-a putut, 
am fost cuminte de atunci încolo, dar cu sufletul am rămas fugit 
până astăzi. 


x k x 


La originea nefericirii mele ajunsă până la disperare, după 
cum se vede, era plăcuţa de ardezie, prima rechizită a şcolarului 
din acea vreme; deşi anacronică încă de pe atunci, s-a mai 
păstrat mulţi ani după mine. Se inovase ceva când se întâmplau 
cele ce urmează, în clasa a doua primară: locul ardeziei grele şi 
friabile îl luase cartonul, vopsit negru, cu luciu şi cu liniuţe roşii, 
atât de enigmatice şi de promițătoare. Numai că pe materialul 
acesta impropriu condeiul de gresie scria mai puţin vizibil, în 
schimb lăsa zgârieturi care nu se ştergeau cu buretele. 

După o scurtă competiţie, ardezia avea să-şi recapete locul. 

Nu ştiu cum am rămas fără plăcuţă, curând după începerea 
anului; am pierdut-o sau mi-au furat-o. Lipsa ei a prilejuit acele 
pedepse grele şi repetate, ca statul în genunchi pe coajă de 
nucă, alternând cu bătaia la palmă. 

Doamna, cu faţa roşie de ură şi de plăcere, mă punea să 
împreunez buricele degetelor şi-apoi se pornea să le mutileze, 
săracul de mine, lovind în ele cu o riglă neagră, întărită cu 


muchii metalice, ca să dureze şi să facă pedeapsa mai 
dureroasă. 

— Mai bine puneţi-mă pe coajă de nucă! urlam ars de 
usturime până în inimă. 

Am fost de mic ruşinat de existenţa banilor între oameni, dar 
după o săptămână nu mai puteam îndura suferinţa şi ceream 
trei lei de acasă, cu un pretext găsit anevoie şi mergeam să-mi 
cumpăr plăcuţă. Numai că spre a ajunge la librărie treceam prin 
faţa cinematografului, şi niciodată n-am învins ispita de-a intra 
să văd noua serie, din cele douăsprezece anunţate, ale unui film 
numit Misterele din New York sau Mâna care nimereşte. Fiecare 
serie se termina cu o imagine de groază, o mână cu degetele 
răşchirate, ca nişte gheare, care se strângeau pregătindu-se să 
înhaţe pe cineva şi să-l gâtuie sub ochii spectatorilor; era numai 
un simbol, anunţul seriei următoare. Atunci îmi aminteam 
propria mea mână, cu buricele degetelor umflate şi, abia scăpat 
de o groază, mă copleşea alta. Dar am văzut toate 
douăsprezece seriile! 

După un timp, pierzând speranţa că într-o zi voi avea plăcuţa, 
am găsit scăparea în a nu mai merge la şcoală. Pierdusem şi 
altă speranţă, nu mai credeam că doamna va înceta să mă bată, 
tot restul şcolii, oricât m-aş fi străduit să-i intru în voie. Şi astăzi 
mai cred că odată deprinsă cu plăcerea de a chinui pe altul, 
care-i şi ea un viciu, ca beţia sau ca stupefiantele, doamna ar fi 
mers înainte. 

Ştiam de la şcolarii mai mari decât mine ce înseamnă să faci 
ghidunele, ce primejdioase, dar ce dulci puteau fi zilele când 
ocoleai şcoala, târând ghiozdanul prin locuri ferite de lume, pe 
la marginea oraşului, pe dâmburi, prin râpele cu gunoaie sau 
prin cimitire. Fiecare asemenea zi era plină de neprevăzut şi de 
mistere, mai puternice decât spaima că fapta rea are să se afle. 

Cât a fost iarnă, m-am chinuit prin sălile de aşteptare din gara 
oraşului, unde am văzut multe trenuri luând sau aducând lume, 
într-o vânzoleală nebună, în vreme ce eu stăteam obidit într-o 


margine, cu ochii la oameni, neputând nici să plec, nici să vin, ci 
fiind mereu martor. Am făcut altă şcoală acolo, învățând, dar nu 
dintr-odată şi bineînţeles că nu până la capăt, să citesc pe 
chipurile călătorilor ce fire avea fiecare, ce gânduri şi ce nevoi îi 
făceau să umble cu trenul. Cei mai mulţi nu aveau niciun gând, 
mergeau cu privirea în gol, lăsându-se duşi de picioare într-un 
hău trist care însemna viaţa şi lumea. Apoi am descoperit 
şiretenia şi cruzimea. Bunătatea şi iubirea nu se întâlneau în 
gară; era de înţeles ca oamenii îmbulziţi acolo să-şi urască 
semenii, din teama fiecăruia că la venirea trenului unii vor 
ocupa locurile cele mai bune, mai la căldură, iar alţii vor rămâne 
pe coridoare sau pe scara vagonului. Gara a devenit astfel rece 
şi antipatică, în schimb trenurile mi-au rămas în inimă. 

Când s-a apropiat primăvara, de la oraş m-am mutat în gara 
noastră, printre linii, dar nu în faţă, pe unde treceau trenurile de 
călători. Deşi mică, gara avea multe linii de garaj, datorită 
întreprinderii aurifere a domnului Alcibiade. Pe cea mai 
îndepărtată dintre ele, unde nu putea să mă vadă nimeni, 
trenurile încărcate cu pietriş aşteptau cu orele, şi uneori ziua 
întreagă, să le dea cale liberă, ca să poată trece prin gara 
oraşului, totdeauna aglomerată.  Aşezaţi pe  balastul 
terasamentului, lângă locomotivă, mecanicul şi fochistul trăgeau 
din ţigară, iar primul îl dăscălea pe al doilea, învăţându-l regulile 
de drum şi semnalele, că într-o zi trebuia să dea examen, să 
ajungă şi el mecanic. Nu mă răbda inima să stau deoparte la 
asemenea şcoală, mă aşezam alături, în piatra colţuroasă şi, 
intrând în vorbă, îl învăţam pe fochist tabla înmulţirii, deşi nici 
eu n-o ştiam ca pe apă. Sau îi spuneam că pământul este 
rotund, şi nu-i adevărat că soarele umblă pe cer, ci pământul se 
învârteşte în jurul soarelui. „Fugi de-aici, măi băiete!” se 
împotrivea fochistul. Mecanicul însă, dacă era în toane bune, îmi 
dădea dreptate. lar când tăceam toţi trei, pe chipurile lor 
tepoase şi negre de funingine, cu privirea când îngrijorată, când 
dusă departe, vedeam o amărăciune domoală şi invariabilă. Să 


nu fi fost locomotiva alături, dogorind dulce şi făcând ca aerul 
deasupra să se onduleze în straturi, în vreme ce focul pâlpâia 
potolit, numai cât să nu se stingă, aş fi zis că viaţa nu are de ce 
să fie trăită. 

Dar cum puteau să fie trişti cei doi oameni, când a lor era 
lumea în faţa locomotivei şi nu trebuia decât să se ridice 
semaforul, ca ei să dea drumul la aburi şi să pornească spre 
capătul pământului, fie că n-ar fi fost rotund ci drept ca un 
talger, după cum credea fochistul? 

Stăruinţa mea n-a rămas fără roade, mecanicii au început să 
mă cunoască şi atunci mi-au îngăduit să mă urc pe locomotivă, 
unde am stat cu ochii la sticlele de nivel şi la manometre, la 
mânerul fluierului, la regulatorul de aburi şi la toate. Mult m-a 
minunat cum trăgea fochistul apă din tender, când cea din 
cazan era pe sfârşite; uitându-mă cum creştea nivelul la sticlă, 
împins acolo de o forţă vrăjită, mi se părea că sunt martor la 
facerea lumii. Dar şi mai tare m-a minunat, umplându-mă de 
admiraţie şi încremenindu-mă de frică, roata schimbătorului de 
marş, din dreapta marchizei. Era ca un volan de automobil, de 
care luasem cunoştinţă de la distanţă şi tot cu frică, şi am fost 
sigur că trenul ţinea drumul şi nu sărea de pe linie numai 
datorită felului dibaci cum o mânuia mecanicul. „E învăţat!” 
spuneau copiii de seama mea, mulţumindu-se cu aceasta 
explicaţie timidă şi negândită. Eu însă ştiam că în mecanic 
sălăşluia o zeitate pogorâtă pe pământ, şi dacă avea faţa 
mânjită de funingine, iar în cap purta o şapcă murdară de 
păcură, apoi ce putea să însemne decât că omul îşi ascundea 
nimbul? 

Odată, cam tot în vremea aceea, am mers cu un autocamion, 
şoferul m-a luat în cabină, să-i arăt drumul până la o răspântie. 
Era un Renault uriaş din timpul războiului care abia se sfârşise, 
şi peste motor avea o cutie de tablă, pocită, ca la nicio maşină, 
semănând cu o râşniţă. Când am trecut podul lung, peste gâriă, 
cu balustrada subţirică, dincolo de care prundul părea ca într-un 


fund de prăpastie, şoferul a spus, cu o veselie sinistră: „Să scap 
acum volanul numai o fărâmiţă, alelică s-ar alege şi de mine, şi 
de maşină!”. Podul vibra sub greutatea camionului plin cu sfeclă 
de zahăr, balustrada o bătea vântul, iar mie îmi ticăia inima în 
colţul cabinei. Dar nu spuneam nimic, fiindcă n-aveam voie să- 
mi fie frică, mă uitam cum se smucea volanul, să scape din 
mâinile şoferului, care râdea ca smintiţii. 

Când am aflat rostul schimbătorului de marş de pe 
locomotivă, mi-a venit inima la loc, deşi a fost o dezamăgire; 
poate din clipa aceea am început să înţeleg ce era visul şi ce era 
basmul, alături de ceea ce rămânea fără ele, adică realitatea. Pe 
aceasta am gustat-o din plin şi cu o bucurie ameţitoare când 
mecanicul mi-a dat voie să trag de fluier. Eu, cu mâna mea! Ştiţi 
ce înseamnă? Am fost atât de ameţit, încât realitatea, abia 
definită, s-a amestecat iarăşi cu basmul şi cu visul, şi 
amestecate au rămas până astăzi, cu toate că fiecare din ele, 
luate în parte, s-a îmbogăţit întruna cu anii şi mi-a ajutat să 
înţeleg viaţa în mai multe feluri decât scrie în carte. 

Intr-o bună zi, când trenul a plecat, am rămas pe locomotivă. 
Nu mi-au spus să mă dau jos, nici mecanicul, nici fochistul, şi am 
mers până la oraş, unde am coborât, fără să mă silească nimeni, 
decât cumpătarea, ceea ce socotesc a nu fi o laudă. Azi mă 
întreb ce s-ar fi ales de mine, cum mi-ar fi fost viaţa, cât de 
bogată şi de fericită, dacă m-aş fi dus mai departe, până la 
Dunăre, căci trenul acela cu pietriş mergea la Giurgiu, oraş 
neînvăţat încă la geografie, fiind în alt judeţ decât judeţul 
copilăriei mele. Despre Dunăre ştiam dintr-o vorbă auzită în 
casă: „vezi că-ţi dau una de te trec Dunărea!” Multe vorbe, când 
le auzeam prima dată, îmi stârneau gânduri, le îmbrăcam în 
imagini şi aşa îmi revin ele în minte, ca dintr-o carte cu ilustraţii. 
Pe cel ocărât cu vorba de mai înainte mi-l şi închipuiam zburând 
peste Dunăre, ca un lemn de ţurcă său ca o minge de ocină lovită 
cu bâta. 


Din gară m-am întors pe jos, mergând în echilibru pe şina de 
cale ferată, care pe vremea aceea nu era atât de lată ca astăzi, 
trenurile neavând viteză prea mare. Dar n-am fost o singură 
dată până la gara oraşului; m-a luat când un mecanic, când 
altul, toţi îmi erau prieteni şi pe toţi fochiştii îi învăţam tabla 
înmulţirii. Ba cu timpul mecanicii mi-au îngăduit să pun mâna, 
lângă a lor, pe regulatorul de abur şi sunt sigur că eu apăsam 
cel mai tare, şi datorită mie patinau roţile locomotivei şi se 
urnea trenul, în vreme ce, cu mâna cealaltă, trăgeam de fluier. 

De multe ori s-a întâmplat să mă întorc nu pe jos, ci cu alt 
tren pe care îl găseam în gară, chiar dacă trebuia să aştept 
multe ceasuri până să plece. Exerciţiile de mers în echilibru pe 
şină le-am continuat însă în toate ocaziile, şi-am ajuns ca în 
patru kilometri să nu cad niciodată, ba nici măcar să mă clatin. 

Dacă a venit vara, m-am împărţit între trenuri şi gârlă, care şi 
ea era o ispită. Stau să mă gândesc pe care din ele o socotesc 
mai puternică, şi-mi dau seama că nu pot face comparaţie; 
niciodată n-aş fi ales între una şi alta, de aceea au rămas 
amândouă, până ce am ajuns la mare, când a început partea a 
doua a vieţii mele. 

La gârlă mă întindeam dezbrăcat pe pietre, să mă ardă 
soarele, apoi intram în apă, unde nu era adâncă. Am învăţat să 
înot mergând cu mâinile pe fund şi dând din picioare. Apoi îmi 
plăcea priveliştea, deschisă până departe, la deal şi la vale, tot 
lungul gârlei. Priveam valurile stârnite peste pietroaie, şi parcă 
număram clipele duse de apă undeva unde se ducea şi viaţa 
mea, să se piardă, fiindcă de acolo înapoi nu mai era şină de 
cale ferată, să merg în echilibru şi să mă regăsesc în locul de 
unde plecasem. În mişcarea ei, apa m-a ameţit şi m-a subjugat, 
de nu mi-a trecut nici până astăzi, dar tot ea mi-a dat, cu atâta 
putere ca nimic din natură şi din firea oamenilor, impresia 
instabilității. Dacă am iubit-o cu patimă, am iubit-o şi cu 
suferinţă, cum unii iubesc pe femeia necredincioasă. 


Când apele revărsate primăvara, la topirea zăpezilor, sau 
vara, după ploi grele, se retrăgeau, mâlul subţire lăsat de ele pe 
prund crăpa de căldură, făcând lespezi uscate, mari cam de o 
şchioapă, pe care le numeam scovergi şi se înşirau până 
departe, părând că nu au un capăt, asemeni cu apa. Dar ele, 
spre deosebire de gârlă, erau, în diviziunea lor infinită, părţi bine 
determinate, puteai să le numeri, ceea ce şi făceam, punând 
numărul în minte şi luându-le în primire, ca pe nişte bunuri 
numai ale mele şi necontestate de nimeni. Ştiam că oamenii îşi 
numără aşa orătăniile, vitele, galbenii şi anii, şi fiecare cifră 
înseamnă pentru ei griji şi temeri, nu doar mulţumire. Bogăția 
mea, în schimb, îmi venea de-a gata şi nu putea să mi-o fure 
nimeni, nu-mi rămânea decât s-o număr şi s-o ştiu acolo, 
intangibilă pentru alţii. Deşi mai târziu n-am agonisit nimic de 
seamă şi nici banii, când i-am avut, nu i-am numărat cu luare- 
aminte, numeralul a fost pentru mine primul mijloc de 
comunicare cu lumea exterioară; adjectivelor le-a venit rândul 
mai pe urmă, când, ce-i drept, am găsit în ele o bogăţie mult 
mai mare decât în scovergile de pe gârlă, oricât de multe ar fi 
fost ele la număr. Şi tot cu întârziere am descoperit o altă formă 
a mâlului, care de fapt era prima, starea lui plastică, dinainte de 
a se usca şi a deveni scovergă: mâlul moale, unduit şi docil, cu 
mirosuri adânci, de pământ dospit şi de planetă. N-am avut 
niciun îndemn, în afară de structura lui care, deşi repugnantă, 
rece şi neagră, avea o elasticitate sugestivă şi o ispită, când m- 
am apucat să-l modelez, mai mult din imaginaţie, făcând femei 
despuiate, întinse cu faţa în sus sub razele soarelui, pe 
marginea apei, nu prea pure, şi dacă nu păreau cu totul 
neruşinate, le apăra numai nemişcarea şi lipsa căldurii corporale 
a omului. Dar le contemplam şi uimit, şi speriat, întrezărind în 
forma lor pasiunile vii, viitoare. Alteori stăteam lipit de ele până 
ce îmi pătrundea frigul în oase, implorându-le în gând să învie şi 
visându-le calde, de treizeci şi şapte de grade. 


Mai târziu, în altă şcoală, când profesorul de lucru manual ne- 
a pus grămezi de lut umed în faţă, iar alături bustul de gips al 
zeiţei Palas-Atena, n-am fost în stare s-o copiez, nici măcar pe 
departe, dându-i o formă cât de cât omenească. Fusese mult 
mai uşor cu femeile goale făcute din închipuire. 

Nenorocirea mea a venit când s-a aflat acasă că nu fusesem 
la şcoală aproape tot anul. A doua zi dimineaţa, urmând să fiu 
luat pe sus şi dus la confruntare cu doamna hapsână căreia îi 
datoram atâta suferinţă nedreaptă şi atâtea revelații premature, 
am sărit gardul prin fundul grădinii şi am fugit în lume. 


M-am născut primăvara, cu opt ani înainte de întâmplarea 
povestită mai înainte, iar după opt luni de la naşterea mea, 
toamna târziu, pe frig şi pe ninsoare, în gara noastră a coborât 
din tren un om bătrân venit de departe şi necunoscut de nimeni. 
Venea din atât de mari depărtări, că nici nu i se cunoştea locul 
de baştină, decât că ar fi fost într-o ţară unde nimic nu semăna 
cu cele de pe la noi, nici natura, nici oamenii. Neştiind de unde 
să-l ia şi necunoscându-i rostul, judecându-l numai după 
înfăţişare, unii şi-au închipuit că ar fi un profet, alţii un sihastru. 

Era un moşneag potrivit la statură, neîncovoiat încă şi legat 
bine, cu plete albe căzute peste gulerul şubei şi cu pieptarul 
acoperit de o barbă la fel de albă ca părul. Imbrăcămintea lui, 
având o croială neobişnuită în părţile noastre, era făcuta din 
dimie sură, grosolană şi aspră. Incălţările, de toval gros, 
Sihastrul sau Profetul şi le lucrase singur, cum le lucrase şi 
altora, din umilinţă creştină, să nu le degere picioarele. N-avea 
în mână decât un toiag, cu care poate se gândea să scoată şi el 
apă din stâncă, dacă într-o zi omenirea ar fi fost însetată. 

Plecase cu trenul fără să vestească pe nimeni, ba chiar 
străduindu-se să nu i se afle drumul, şi căuta un loc unde să 
aibă linişte, să-şi poată serie testamentul, ca să-l pună în locul 
Bibliei. Aşa mi-au spus oamenii, când m-am făcut mare, dar cred 
că niciunul nu înţelegea bine. 

Sihastrul a coborât din tren şi s-a întins pe o bancă de lemn 
din sala de aşteptare, nemaiputând să lupte cu fierbinţelile, căci 
era bolnav tot mai rău, de câteva zile, cu plămânii aprinşi şi cu 
inima obosită. Seara, când prin gara noastră mică nu mai 
treceau trenuri, acarul, Nicolae, s-a dus să mai pună o mână de 


lemne în soba din sala de aşteptare, să fie cald şi bine, fiindcă 
mai târziu avea vorbă să vină acolo o văduvă tânără, Vasilica. 
Uimit de ceea ce îi vedeau ochii, acarul s-a dus alături, la şeful 
gării. 

— Dom şef, i-a spus, iluminat la faţă ca magii, a intrat un 
sfânt în sala de aşteptare. 

Cu toate că aproape îşi pierduse cunoştinţa de sine, Sihastrul 
avea o lumină în jurul capului, ca sfinţii, şi nu se putea şti că ea 
pornea din prea multe gânduri învălmăşite şi prea multă 
învăţătură învârtejită. 

— Du-te de-l cheamă pe popa Scovergă! a poruncit şeful gării, 
acarului. 

N-am născocit eu numele, n-am căutat să-l cheme cum 
spuneam noi lutului uscat de pe gârlă. Pe popa Scovergă l-am 
mai apucat şi eu, el m-a botezat, cu întârziere, când aveam doi 
ani şi începusem să înţeleg câte unele. Nimeni n-ar admite că o 
atât de prelungită ţinere de minte este posibilă şi mulţi or crede 
că vorbesc din închipuire. Ei iată că nu, chiar dacă întâmplări 
mai noi şi mai clare or fi de multă vreme uitate. Am în faţa 
ochilor botezul meu, o singură scenă, ce-i drept, dar cu toate 
detaliile: cum au adus în casă butoiul de varză, după ce l-au 
opărit şi l-au spălat bine, cum i-au învelit doagele în horbote 
scrobite, ca rochiţa rândunicii şi, dacă nu-i mai ştiu pe toţi 
oamenii câţi erau acolo, pe popa Scovergă îl văd limpede, 
mirosind a busuioc rece, cu odăjdiile îngheţate şi ţepene, ca o 
platoşă. lar în umbră stătea tatăl meu, sumbru şi aspru ca 
domnitorii văzuţi mai târziu pe zidurile bisericilor. Mama umbla 
repede de colo până colo, având grijă de oaspeţi, şi n-o ţin 
minte, în împrejurarea aceea, decât prin vârtejul pe care îl lăsa 
în urmă, cu un parfum învechit, rochia de mătase cenuşie, 
strânsă tare pe talie şi lungă până în podele. 

M-au despuiat, deşi era iarnă, iar casele nu se încălzeau 
niciodată bine pe vremea aceea; popa Scovergă m-a luat de 
cap, astupându-mi cu degetele nasul şi urechile şi m-a 


scufundat în apa rece, după ce m-a arătat lumii, făcând cu mine 
în aer semnul crucii. Când a fost să mă scufunde a treia oară, 
după datina creştină, apucasem să-mi vin în fire şi, agăţându- 
mă cu mâinile de marginea butoiului, m-am împotrivit strigând 
cât mă ţinea gura: 

— Gata! Lăsaţi-mă în pace! 

Părintele mi-a dat certificatul, ştiu că l-am avut printre acte 
când m-au înscris la şcoală, dar, dacă mă gândesc bine, 
înseamnă că, tipicul nefiind dus până la capăt, am rămas 
nebotezat toată viaţa. 

În prima clipă, popa Scovergă s-a uitat chiorâş la Sihastru; 
socotea că o asemenea faţă, care poate ascundea un diavol, 
avea să-i prilejuiască pagubă, amestecându-şi nimbul în 
treburile parohiei şi slăbind credinţa oamenilor care şi aşa nu 
prea veneau la biserică. 

— Tăieţi-mi mâna dreaptă! a gemut Sihastrul. 

— De ce, taică? 

— Fiindcă nu şi-a făcut datoria. 

Popa Scovergă tocmai se gândea să-şi vadă de treabă, 
lăsându-l pe pribeag în voia Domnului, când nimbul a crescut 
dintr-odată şi a început să ardă, ca o mână de paie aruncată 
peste jeratic. În sala de aşteptare s-a făcut o lumină puternică, 
peretele dinspre răsărit, unde erau camerele şefului de gară, a 
trosnit ca o catapeteasmă şi atunci toţi cei aflaţi acolo au căzut 
în genunchi, asemeni şi Vasilica, văduva tânără, care tocmai 
intrase pe uşă, cu busuioc în păr, îmbujorată şi plină de doruri. 
Busuiocul ei mirosea cald, nu rece, ca în biserică. 

Oamenii spun că Sihastrul a zăcut două săptămâni, l-au mutat 
numaidecât în odaia cea mai frumoasă a şefului de gară, pe 
care acesta a împodobit-o cu icoane şi cu năframe sfinţite, de 
părea o biserică. Îndată s-a dus vestea până departe şi a început 
să vină mulţime de lume, din ţară şi chiar din ţări străine. Care 
cum venea, cădea în genunchi în faţa ferestrei pe unde ieşeau 
mereu valuri de lumină. Toţi s-ar fi mirat cum de putea un nimb 


să ardă atât fără să se termine, dacă n-ar fi crezut că era într- 
adevăr o minune. Când trenurile opreau în gară, intrând încet şi 
fără să fluiere, călătorii, până la unul, coborau şi îngenuncheau 
în pietrişul peronului, închinându-se smeriţi şi înfricoşaţi de ceea 
ce ştiau că prezice Sihastrul în orele de iluminare, când nimbul 
căpăta atâta putere încât răzbea afară prin peretele gării. Să se 
fi îndoit cineva şi să fi spus că nu-l vede, mulţimea l-ar fi omorât 
în bătaie. Chiar şi mecanicii coborau de pe locomotivă să 
îngenunche, cei care mai târziu mi-au îngăduit să mişc 
regulatorul şi să trag de fluier, iar odată cu ei îngenuncheau 
fochiştii pe care aveam să-i învăţ tabla înmulţirii. 

Sihastrul nu cunoştea pe nimeni din jur şi nici nu voia să-i 
vadă, stătea cu ochii închişi, fără să geamă, iar între două 
preziceri tot cerea să-i taie careva mâna dreaptă. Mulţi până la 
el, începând din cea mai îndepărtată vechime, vestiseră sfârşitul 
lumii, adică Apocalipsul, cum scrie şi-n cărţile sfinte. Asemenea 
preziceri n-ar trebui să ne mire; oamenii ştiindu-se pieritori îşi 
închipuie şi lumea la fel de pieritoare, ceea ce s-a şi adeverit 
câteodată, când s-au stins alte civilizaţii. 

Spre deosebire de prorocii ceilalţi, Sihastrul nu vestea 
sfârşitul lumii, ci creşterea ei nemăsurată. Secolul nostru, care 
abia începuse şi avea să încheie mileniul prin întâmplări 
nemaivăzute, cum nu pot să fie decât la o mie de ani o dată, 
dospea de forţă omenească, de înţelepciune şi de ştiinţă, la fel 
cum dospeau în el nebunia şi răutatea. 

Numai o lună trecuse după secolul dinainte, sfârşit în pace şi 
veselie, când un tânăr omorâse o femeie, în Bucureşti, pe strada 
Icoanei, îndată ce se iubiseră. Fusese în noaptea de 26 februarie 
1901, şi unii mai ţineau minte, dar nimeni nu înţelegea cum de 
putea Sihastrul, aflat atunci atât de departe, să ştie despre o 
întâmplare petrecută cu nouă ani înainte. 

— Ceva vine până la mine, peste orice distanţă, pe lumină sau 
pe întuneric, peste munţi şi peste ape. Ceva ca un duh, pe care 


nimeni nu poate să-l oprească, dar nici să-l audă, iar mie parcă 
îmi suflă la ureche. 

— Vorbeşte în dodii! şopti popa Scovergă către şeful gării. 

Era gras şi rumen, om frumos după gustul din vremea aceea, 
iar numele nu i se potrivea defel, însemnând uscăciune. 

Şeful gării nu se încumeta să judece, nici să nege, ci îşi dădea 
silinţa să înţeleagă. 

— Păi e cazul cu telefonul, zise el, tot în şoaptă. 

— Nu! se împotrivi Sihastrul, care auzise, deşi nimeni n-ar fi 
putut să audă de la atâta distanţă, căci cei doi convorbitori se 
aflau lângă uşă, aşteptându-l pe episcop. 

Episcopul nu înţelegea nimic, nici el, dar nimbul nu putea să-l 
nege, chiar dacă nu era sigur că se vede, şi nu ştia ce vorbă să-i 
trimeată mitropolitului. 

— Ceea ce aud eu nu vine pe fir, ci prin aer, continuă 
Sihastrul. 

Zicerile şi prezicerile lui mergeau mult mai departe, trecând 
peste puterea de închipuire a omului, dovedind că în el este 
darul nu doar să audă, ci chiar să vadă, şi chiar prin ziduri, şi de 
la mare distanţă, până şi din altă ţară. Altfel cum ar fi ştiut totul 
despre omor, că doar nu fusese acolo? Ucigaşul, elev de liceu, 
era fiul unui general cu renume, care luptase la Plevna, după ce 
mai întâi îl detronase pe Cuza iar pe Carol întâiul nu-l 
recunoscuse de la început ca domnitor al României. Un alt 
tânăr, prieten cu primul şi poftit de acesta să vadă, se uita pe 
fereastră. În odaia caldă din strada Icoanei, femeia, după ce se 
iubise pe săturate, că era din cele preadornicele de dragoste, de 
unde i s-a tras şi nenorocirea, stătea la pian, pe deplin 
despuiată, cu spatele la fereastră, şi-i cânta amorezului, la 
dorinţa lui, cum a spus el însuşi când a fost judecata. Nici el nu 
se îmbrăcase de-a binelea, ci îşi pusese numai cămaşa, de unde 
femeia putea înţelege că după muzică aveau să se mai iubească 
o dată. Şi, pe când scotea din pian arpegii mai înfocate, şi se 
unduia pofticioasă cu bucile goale pe taburetul de catifea 


sângerie, s-a pomenit cu un cuţit între umeri. Înainte de a lovi, 
tânărul s-a uitat la fereastră şi i-a făcut cu ochiul prietenului de 
afară, ca să-l vestească despre începerea faptei. N-a fost nicio 
nepotrivire între spusele lor, s-au confirmat unul pe altul cu o 
eleganţă cavalerească. Femeia n-a murit dintr-odată, s-a ridicat, 
s-a întors, a vrut să se apere, şi numai după alte lovituri de cuţit 
a căzut, ca o vacă înjunghiată, după chiar vorbele ucigaşului, 
întărite de ale martorului: 

— Întocmai, domnule judecător, ca o vacă înjunghiată! 

Astfel, secolul care urma să încheie mileniul începea absurd şi 
abject, într-o gâlgâială de sânge, făcând să se amestece două 
noţiuni cu totul potrivnice, cum sunt omuciderea şi iubirea. 

— Tăieţi-mi mâna dreaptă! gemea Sihastrul, în odaia şefului 
de gară, iluminată. 

— Da de ce, taică? întrebă episcopul, cum mai demult 
întrebase popa Scovergă. 

— Mă simt ca şi cum eu aş fi vinovatul. Aşa o să vă simţiţi toţi 
pentru crimele din mileniul vostru. Dar să nu vă tăiaţi mâna 
dreaptă! Cu oameni fără mâna dreaptă, lumea nu poate să 
trăiască. Munciţi cu sudoarea frunţii, altceva n-aveţi ce face. 
Pentru rele, s-o găsi cine să pătimească. La începutul celuilalt 
mileniu luară un om, îl puseră pe cruce şi pătimi el pentru lumea 
lui vinovată. Nu va rămâne fără mântuitor nici mileniul vostru! 

Asemenea cuvinte trebuiau aduse la cunoştinţa poliţiei, nu 
doar a mitropolitului. Dar poliţia ştia totul, înaintea 
mitropolitului, avea iscoade nebănuite printre oamenii care se 
perindau prin gară, şi se perindau mulţi, la început cu sutele, 
apoi cu miile, că făcuseră şi tabără, în apropiere, unde aşteptau 
prezicerile. Nimeni nu ştia ce hram poartă cel de alături, aşa că 
mai bine oamenii îşi ţineau gura. În sat fură aduşi jandarmi, iar 
prin satele vecine armata făcea manevre şi trageri cu tunul. 
Oriunde se adună mulţimi de oameni e primejdie să se întâmple 
din cele nevrute, aşa că mai bine să te gândeşti dinainte. 


Când sosi mitropolitul, în odăjdii şi cu comănacul în văluri 
albe, cu o cruce mare de aur atârnându-i pe pântece, pe câmpul 
din jurul gării erau atâtea corturi şi atâta lume, că nici vrăbiile 
nu mai aveau unde să se aşeze; zburau cu orele, până îşi 
pierdeau puterea şi cădeau vlăguite, în spinarea oamenilor. 
Oamenii le socoteau o mană cerească, le adunau, le duceau la 
corturi, în tabără, şi le făceau ciulama, să-şi hrănească familia. 
Se înţelege că o mulţime atât de mare golea prăvăliile, încât 
greu se găsea câte ceva de-ale gurii, chiar la oraş, şi numai cu 
preţuri mărite. Dar mulţimi continuau să vină, se aciuiau pe 
oriunde găseau un adăpost cât de mizerabil împotriva iernii, 
care căzuse mai devreme ca altădată, cu viscol şi cu zăpezi 
grele, ca în anul când Napoleon se retrase din Rusia prăpădindu- 
şi armata, după cum povestea chiar şi Sihastrul, punând faţă în 
faţă secolul său cu începutul secolului nostru şi făcând preziceri 
înfricoşătoare: că oamenii se vor ridica în aer şi vor zbura peste 
râuri, apoi peste munţi şi peste mări, începând cu Canalul 
Mânecii, iar la urmă peste Oceanul Atlantic. Că vor ajunge la 
polii pământului, descoperind continente prinse sub gheaţă şi, 
când nu vor mai avea nimic de răscolit în lumea terestră, se vor 
duce în lumea stelelor, după ce mai întâi vor pune piciorul pe 
lună, unde nu este nimic, nici măcar aer, dar ei vor fi în stare să 
le facă pe toate, cu puterile lor, chiar şi aerul care nu se vede. 

Mitropolitul asculta lângă pat, în odaia gării; asemenea vorbe 
nesăbuite, care săpau temelia credinţei, ar fi atras afurisirea 
Sihastrului, după care n-avea decât să vină poliţia, să-l ridice, 
aşa bolnav cum era şi să-l trimită acasă, dacă n-ar fi văzut şi el 
nimbul, căci doar nu se cuvenea să aibă o credinţă mai mică. Se 
gândea că nu-i rămâne altceva de făcut, decât să adune 
Sinodul. 

Sihastrul muri după şase zile. Până atunci spuse tot ce avea 
să se întâmple cu omenirea, ce-o să fie cu bărbaţii şi cu femeile. 
Încă din anul o mie nouă sute unu, când feciorul generalului 
Candiano Popescu băgase cuțitul în spinarea femeii, făcând-o să 


cadă ca o vacă înjunghiată, una, pe nume Cosmuţă, care se 
deda la treabă nefemeiască, lucrând cu vopsele şi punând pe 
pânză chipuri neîngăduite în biserică, pictoriţă laică, pornise 
într-o călătorie sfruntată, pe urmele misionarilor, dar fără să 
propovăduiască vreo credinţă creştină şi ajunsese până în 
Japonia, ţară întru totul păgână. Tot cam atunci, alta, Cuţarida, 
încă şi mai eretică, făcea la Bucureşti o treabă numai şi numai 
bărbătească, vindecând bolnavii, adică punându-i să se 
dezbrace înainte de toate, pe bază de diplomă luată la Paris, de 
unde porneau relele în lume; şi la fel cu ea mai erau încă două. 
Dacă în primul an al secolului blestemat care avea să încheie 
mileniul dăduse Dumnezeu să moară regina Victoria, alte femei 
se luau la întrecere cu bărbaţii, ca Marie Curie, alchimistă cu 
sufletul vândut diavolului în schimbul premiului Nobel, cuvenit 
numai oamenilor cu barbă. Cam tot atunci pe regina Draga a 
sârbilor o omorâseră răzvrătiţii, unii bucurându-se pe urmă de 
trupul ei fără viaţă; era o învăţătură de minte pentru altele, să 
fie mai potolite. Când colo, nu trecură mulţi ani şi o femeie care 
nici măcar nu se împlinise, fiind încă fecioară, domnişoara de la 
Roche, zbura cu aeroplanul, şase kilometri, la şapte stânjeni 
înălţime, şi primea document la mână pentru această blasfemie, 
brevet adică, de unde îi venea dreptul să zboare şi altă dată. 
Fapta se întâmplase de puţină vreme, chiar la începutul anului 
când venise Sihastrul în gara noastră. Şi nu prea târziu după 
acea domnişoară, şi nici departe de locul unde eu, povestitorul, 
mă născusem, în luna martie, una, Cămărăşasca, femeie 
frumoasă, zbura la întâi mai 1910, timp de douăsprezece 
minute, doar aşa, ca să vadă cum este. Coborâse învineţită de 
frig, dar nu se lăsase, şi pe urmă, îmbrăcată mai bine, zburase 
aproape o oră, mână în mână cu diavolul, căci nu s-ar fi putut 
altfel! 

Sihastrul era pornit rău împotriva femeilor, se tot ruga să-i 
taie cineva mâna dreaptă, care păcătuise, fiindcă şi el îşi 
dezmierdase nevasta, ba chiar şi pe altele. 


Mitropolitul plecă, urmărit de cântările corurilor întrunite din 
tot judeţul şi în bătaia clopotelor de la biserică, nu prea bogate; 
în tren, mitropolitul îi porunci episcopului să pună altele. Plecase 
pe o zi cu viscol, că barba i se făcuse albă de zăpadă numai cât 
străbătuse peronul. După el, oamenii continuau să vină, în 
număr tot mai mare, şi de asemenea venea armată. Toţi 
aşteptau ca Sihastrul să facă o minune, fiecare din ei avea o 
meteahnă în trup sau o greutate pe suflet şi spera să se 
vindece. Ocârmuirea însă, deşi ar fi avut şi ea nevoie deo 
minune, toată împreună şi fiecare ministru în parte, ca să se 
izbăvească de rele şi de păcate, se aştepta mai degrabă la 
răzmeriţă. Nu trecuseră decât trei ani, atât de puţini faţă de 
mărimea mileniului, de când fusese răscoală în sate şi ţara se 
zvârcolise după aceea, bătută şi pusă în lanţuri. lar despre străin 
se aflase că, înainte de a se face Sihastru, îşi dăduse moşia 
ţăranilor, propovăduind înfrăţirea lor cu boierii, ceea ce nu se va 
putea face niciodată, căci se vor împotrivi şi unii şi alţii. 

Armată era şi la graniţă, vecinii temându-se că în urma 
Sihastrului avea să izbucnească o flacără şi să se ducă până 
departe. 

Între timp, în sala de aşteptare stăteau îmbulziţi trimişii 
ziarelor mari din lume. Şeful gării, cu acarul, se luptau din greu 
să nu-i lase în odaie. Afară, fotografii, cu aparatele aşezate pe 
trepiede, rebegiţi de ger şi de viscol, pândeau să prindă o 
mişcare, sperând că poate Sihastrul va veni la fereastră, dar 
zadarnic, nu se vedea nimic decât lumina ieşind prin ziduri, când 
nimbul îşi descărca forţa. Veniseră chiar şi operatori 
cinematografici, trimişi de Pathé, casă de filme pariziană; unul 
din ei, cumpărându-l pe acarul Nicolae cu mulţi napoleoni de 
aur, izbuti să intre la Sihastru, numai o clipă, cât şeful gării 
aţipise, dar fu destul spre a-şi face treaba. De la el a rămas 
imaginea, cam ştearsă şi tremurată, pe care am văzut-o eu 
însumi deunăzi, mai tremurată şi mai ştearsă din cauza 
timpului. Sihastrul stă cu ochii închişi, cu părul în pernă şi cu 


barba peste plapumă, şi îşi mişcă încet braţul drept, cerând 
întruna să i-l taie careva, ceea ce se înţelege după mişcarea 
buzelor, căci nu era film sonor pe vremea aceea, şi chiar filmul 
mut abia începuse. 

Pe Nicolae acarul nu l-ar fi cumpărat nimeni, mai ales că nici 
nu ştia bine ce înseamnă un napoleon de aur. Îl îmboldise 
Vasilica, tânjind să-şi facă o salbă. După cum se vede, chiar 
dacă nu se întâmplase nicio crimă, ba chiar fusese spre norocul 
omenirii, altfel nimeni nu l-ar mai fi văzut pe Sihastru pe patul 
de moarte, înseamnă că muribundul avea multă dreptate să 
dispreţuiască femeile. Dar disprețul lui s-a văzut pe deplin abia 
după două zile, când a venit trenul cu Paciaura. 

Podoaba făcută din banii de aur am văzut-o şi eu, mai târziu şi 
chiar am dat să pun mâna, dar Vasilica, fiindcă mai era şi 
netoată, nu doar rea de muscă, m-a zvârlit cât colo fără să ţină 
seama că abia îmi sfârşisem copilăria şi nu puteam râvni la 
pielea ei de sub salbă. Nicolae murise, îl călcase trenul, ceea ce 
era aproape firesc la un om care-şi ducea toată viaţa în gară. 
Şeful gării, însă, a murit de beţie. 

Paciaura a venit cu un tren comandat anume, cu vagoane 
luxoase, cu saloane şi dormitoare, şi nu lipseau nici băile, nici 
bucătăria. Convoiul a tras pe o linie moartă, unde mai târziu 
aveam să mă joc eu, în umbra locomotivelor, tânjind să merg cu 
ele, departe. Venise cu o droaie de copii şi cu tot felul de 
rubedenii. Unii dintre acele progenituri ale Sihastrului erau 
oameni în toată firea, cu mustăţi şi cu barbă, dar cum să le spun 
altfel decât copii, dacă veniseră să-şi vadă tatăl şi să primească 
binecuvântarea lui înainte de moarte. 

Aşa au aflat, cei care nu ştiau până atunci, că Sihastrul, 
înainte de a porni în pribegie, zămislise încontinuu şi cu multă 
râvnă, şi chiar până la urmă, fiindcă fructul ultimei lui strădanii 
abia începuse să gângurească. 

Paciaura dădea târcoale gării, pândind clipa când să se 
strecoare înăuntru, dar uşa o păzeau oamenii, din acei 


credincioşi care aşteptau să se întâmple minunea. Dacă văzu că 
nu-i chip altfel, Paciaura încercă să cumpere paznicii, cum mai 
înainte operatorul îl cumpărase pe Nicolae; zadarnic însă, 
nimeni nu putea s-o sufere din toţi câţi se perindau pe acolo, 
făcând pază cu rândul. Atunci Paciaura îl rugă în genunchi pe 
şeful gării să pună o vorbă bună, iar acesta îi aduse răspunsul 
că Sihastrul are să-i vorbească înainte de a-şi da duhul. Trei zile 
aşteptă Paciaura, cu pumnii la gură, tremurând de frică şi de 
nerăbdare, bătând mătănii pe podeaua vagonului, până ce primi 
vorbă să vină. Dar n-o lăsară înăuntru, ci Sihastrul îi vorbi prin 
uşa crăpată: 

— Te-am chemat ca să te blestem, ciumă şi muma pădurii! 

Apoi toţi îl auziră spunând pe patul de moarte o litanie lungă 
şi înfricoşătoare. 

— Doamne, cum fu cu putinţă? Pe femeia aceasta, baborniţă 
rea şi sluţită, am iubit-o şi-am mirosit-o ca pe o floare! Am văzut 
în ea pe cea mai frumoasă dintre zămislirile tale şi-am dorit să 
zămislim împreună, prin copiii noştri, o lume şi mai frumoasă. N- 
am dormit nopţile de dorul ei, mi-au ars măruntaiele şi-am udat 
cearceaful când o doream şi încă n-o atinsesem. Şi-am făcut mii 
de kilometri în jurul ei, în cercuri, până ce i-am ajuns sub 
fereastră şi-am căzut acolo istovit de iubire, gândindu-mă cu o 
spaimă care îmi îngheţa inima şi-apoi mi-o sfârteca, vârând în 
ea o întrebare cumplită: oare o să mă vrea Serafima, cea mai 
dulce şi mai curată decât toţi serafimii? 

Paciaura strigă de afară: 

— Eşti un ghiuj fără dinţi în gură, otreapă bătrână! Măcar adu- 
ţi aminte că m-ai luat fecioară!... 

— N-am uitat! continuă Sihastrul, aşa cum se auzea din odaie, 
prin uşa întredeschisă. Tocmai despre fecioria ta vorbeam 
adineauri, dacă nu ţi-ai dat seama; m-am închinat ei în 
genunchi, ca în faţa icoanelor. Dar acum eşti ca o baniţă dogită 
şi spartă. 


— Sunt! răcni Paciaura. După ce ţi-am făcut două duzini de 
copii, cum ai vrea să fiu altfel? Da, eram ca o floare când te-ai 
năpustit peste mine, mai flămând ca lupul care se aruncă în 
gâtul căprioarei, mi-ai rupt vinele şi mi-ai risipit sângele în 
cearceafuri. Da, fiindcă eram ca o floare, mi-ai strivit petalele 
grohăind ca porcul la margarete. Ajungă-ţi şi du-te dracului! 

Cu această afurisenie, Paciaura îşi ridică fustele, arătându-şi 
dosul prin crăpătura uşii, apoi se duse la tren unde începu să 
bea ţuică fiartă, căci îi luase repede obiceiul şi nu degeaba; cred 
că nicăieri în ţară nu se făcea ţuică mai bună ca prin părţile 
noastre. 

In urma ei, Sihastrul se jelui mai departe: 

— Dar cum fu cu putinţă, Doamne, te întreb astăzi? De ce ai 
îngăduit să ajung la atâta scârbă, când ai pus în trupul meu 
atâta dorinţă şi atâta bucurie, iar în suflet o adoraţie la fel de 
mare ca adoraţia pentru tine? Văleu, Doamne, mi-e ruşine şi să- 
mi aduc aminte, necum să spun în vorbe, ce caldă şi dulce şi 
înmiresmată era carnea ei în patul de nuntă! Mi-ai dat-o în 
deplină ştiinţă de soarta noastră, ne-ai binecuvântat şi ai purtat 
de grijă ca îmbrăţişările noastre să ne cutremure la fel de tare 
pe amândoi, căci ea n-o avea îndrăzneala să nege cum îşi sălta 
şoldurile, cum îşi frângea mijlocul, ce ţipete scotea şi cum mă 
muşca de umeri! Cu voia ta, nu ne-am precupeţit vlaga, ani de-a 
rândul, de credeam că are să fie fără capăt. Şi spune-mi, 
Doamne, de ce ne-ai trimis pe urmă scârba şi ura? 

Tăcu, şi toţi cei de faţă, printre care era şi popa Scovergă, 
crezură că venise clipa. Dar când să-i aprindă lumânarea, 
Sihastrul, care încetase să-şi mişte mâna dreaptă, zise deodată: 

— Tăieţi-mi părţile păcătoase! 

Atunci văzură, prin plapumă, că părţile socotite de el 
păcătoase erau în stare de veghe, ceea ce îi miră până la 
prostire, dar îi şi înfricoşă pe unii, iar pe alţii îi umplu de tristeţe 
şi de pizmă. Sihastrul se răzgândi repede: 

— Mai bine aduceţi-mi o muiere! 


lar în aşteptare vorbi cu el însuşi: 

— Mult te-a canonit trupul, păcătosule! Ai vrut să lupţi, dar n- 
ai ajuns niciodată la o izbândă deplină, te-ai lăsat biruit la 
jumătatea drumului. Fete din popor şi cucoane, văduve şi 
neveste, fecioare şi curve, toate te-au ispitit şi te-au învins, căci 
ele biruiau asupra ta şi nu tu asupra lor, chiar dacă le sfârtecai 
carnea! Fii blestemat să n-ai odihnă nici pe lumea cealaltă! 

Apoi se adresă celor din jur, strigând o ultimă dată: 

— Ei, ce faceţi, nu-mi aduceţi muierea? 

Şi îşi dădu duhul, cu o zvârcolire care făcu să se zgâlţâie 
patul. Atunci se văzu, prin plapumă, că părţile acelea erau tot în 
stare de veghe. Zadarnic făcu popa Scovergă semnul crucii; aşa 
rămaseră şi aşa erau când îl despuiară şi-l spălară, femei 
miloase, minunându-se. Bărbăţia lui nu se stinse în trei zile. Nici 
pe urmă, când îl puseră în sicriul de zinc, cu ornamente bogate. 
Ai fi zis că blestemul proferat de Sihastru asupra lui însuşi se 
împlinea, să n-aibă odihnă nici pe lumea cealaltă. 


x k x 


Lumea de rând n-a ştiut niciodată de unde venise omul acesta 
şi cum îl chemase. După moartea lui, iarna s-a făcut şi mai 
aspră. Toţi cei adunaţi acolo, aşteptând să se izbăvească, s-au 
dus înspre case; gara a rămas goală, şi satul a adormit în 
tăcere, acoperit de zăpadă. 

Dar Sihastrul lăsase o teamă în urmă, prevestirile lui despre 
soarta lumii, care n-avea să piară, ci să înnebunească. 

Deşi ultimul secol din mileniu începuse cu semne 
înfricoşătoare de mânie a cerului, prea puţini ţineau seama de 
ele, iar cei mai mulţi nici nu aveau cum să le afle, nefiind atâtea 
mijloace de răspândit ştirile, câte sunt astăzi, televizor şi radio, 
pe lângă jurnale. Cine ştia că opt ani înainte de venirea 
Sihastrului, un vulcan se pornise deodată să erupă, în insula 
Martinica, şi acoperise cu lavă încinsă un oraş întreg, cu 
cincizeci de mii de oameni, din care nu scăpase niciunul? Dar 


câţi ştiau unde era insula Martinica? Se întâmplase poate ca 
nenorocirea să vină la ceasul liturghiei, ori dacă nu aşa, 
înseamnă că lumea înnebunită dăduse buzna în catedrală, 
sperând într-o scăpare dumnezeiască. Trei mii de oameni 
prefăcuţi în cărbune fură găsiţi în lăcaşul de închinare, 
îngenuncheaţi şi aşteptând mântuirea. La Sodoma şi Gomora nu 
murise atâta lume! Şi era abia al doilea an al veacului care 
încheia mileniul! 

In anul al şaselea, la 8 martie, viitoarea mea zi de naştere, o 
mie nouăzeci şi nouă de oameni fură îngropaţi într-o mină din 
Franţa. Mai lipsea unul să fie cifră rotundă; moartea făcea rabat, 
ca negustorii care se opresc cu preţul puţin mai jos de mie sau 
de sută, scădere fără însemnătate, dar care dă iluzia că-i ieftin. 
Oamenii de afară se străduiră să-i scape pe cei care poate mai 
erau vii sub dărâmături; neavând nicio izbândă, se lăsară 
păgubaşi, la sfatul primarului, şi plecară. 

II chinuiau pe primar nişte vise urâte după nenorocire, dar 
cine nu visa urât noaptea, când toţi aveau măcar un mort în 
mină? Primarul socotea că mai degrabă îl chinuieşte stomacul; 
mânca bine seara, mai bea şi o oală de cidru, cam de-un litru, 
băutură nu la fel de tare ca vinul, dar mai păcătoasă. În a 
douăzeci şi una noapte cineva îi bătu la fereastră, şi când 
aprinse lumânarea şi se duse să vadă, afară era un copil, numai 
de paisprezece ani, alb la faţă, iar în spatele lui, aşezaţi în rând, 
doisprezece oameni, având toţi faţa neagră. Toţi ţineau în mâini 
târnăcoape, şi erau aliniaţi ca plutonul de execuţie. 

Părul primarului albi într-o clipă. 

Erau mineri, scăpaţi cu puterile lor, după ce săpaseră cu 
târnăcoapele până la un puț care dădea la lumină. 

— Mai sunt mulţi în viaţă? întrebă primarul. 

Nu-l loviră cu târnăcoapele, nici măcar nu-i sparseră 
geamurile, ci doar îl priviră. 

— Câtă frunză şi iarbă! răspunse băiatul. 


Întâmplarea o povestea Sihastrul, ca pe multe altele aflate nu 
doar din ziare, ci mai ales cu mijloacele sale magice. 

Apoi minerii îl luară pe primar de ceafă, îl duseră la locul 
nenorocirii şi-l puseră să sape, cu două târnăcoape deodată. 
Când se oprea să-şi tragă răsuflarea şi să-şi şteargă sudoarea de 
pe faţă, băiatul îl altoia cu biciul, de-l răzbea până în măruntaie. 
Ceilalţi şedeau pe un tăpşan, trăgând din ţigară. De mâncat, nu 
mâncau nimic, şi nu beau, nici apă, nici cidru, fiindcă pierduseră 
deprinderea. Sihastrul spunea că nici n-au s-o recapete până la 
bătrâneţe, ci au să trăiască numai cu puţin tutun şi cu aer. 

In timp ce primarul începuse să sape, s-au numărat oamenii 
câţi lipseau de acasă, şi s-a văzut că erau o mie o sută. In fundul 
minei au mai găsit viu numai pe unul, şi l-au scăzut de la 
socoteală, aşa s-a ajuns la o cifră nerotunjită, care lăsa impresia 
că uneori moartea închide ochii la socoteală. (Târziu, după 
moartea  Sihastrului, când îl cunoscusem pe loniţă Stere, 
primarul nostru, şi mă interesam de viaţa primarilor, în genere, 
am aflat că primarul din satul cu mina căpătase Legiunea de 
onoare, prin stăruința unui deputat din departament, drept 
mulţumire că-l ajutase să se aleagă. Până atunci, băiatul care îl 
bătuse cu biciul murise de oftică. Cei doisprezece mineri treceau 
drept poame rele, fiindcă scuipaseră pe decorație.) 

Sihastrul socotea că întâmplarea nu avea nici înţeles, nici 
morală, dar nu era prima de acest fel în istoria omenirii, iar el 
prevestea că nu va fi nici ultima, ci, dimpotrivă spunea că se va 
auzi de altele, mult mai urâte. 

Ceasul rău e scris dinainte, de asemenea luna şi ziua, şi de 
obicei se respectă o simetrie, care probabil vine de la un ritm al 
naturii, cum la oameni ar fi respiraţia şi bătăile inimii. O lună 
încheiată după întâmplarea din urmă, nici o zi mai târziu sau 
mai devreme, decât că în cu totul altă parte a lumii, unde 
noaptea vine când la noi se luminează de ziuă, un oraş mare din 
America, de pe coasta Oceanului Pacific, pieri aproape în 
întregime de un cutremur care îi surprinse pe locuitori în plină 


bucurie şi înflorire. Adăugându-se incendiile, căci aşa cum se 
ştie o nenorocire atrage pe altele, din acea mândră poartă la 
Oceanul cel mare, numită „Regina Pacificului”, rămaseră numai 
ruinele, printre care zăceau morţii, se tânguiau răniții, iar cei 
teferi fugeau înnebuniţi de colo până colo. Printre ei, unul, 
numai în pijama, cum scăpase, cu o geantă în mână şi cu o 
mutră speriată, cânta cât îl ţinea gura La donna è mobile, tot 
pipăindu-şi gâtul cu mâna liberă, să vadă dacă nu păţise nimic 
la laringe şi nu-i curgea sângele. Nu păţise, şi nici vocea nu 
pătimise, dar oamenilor nu le era aminte de muzică, deşi numai 
cu o zi înainte ar fi plătit zece dolari intrarea la operă, ca să-l 
asculte cântând Rigoletto de Giuseppe Verdi. Acum, în loc să-l 
aplaude, se uitau la el cu priviri tâmpite şi nimănui nu-i venea în 
minte să-i bage pumnul în gură, sau să-i dea una după ceafă. 

În gara noastră, nimeni nu auzise de acest om, pe care 
Sihastrul îl numea Caruso. 

În ziua cutremurului se mai afla acolo Jack London, pe care 
mai târziu l-am pus în suflet, cu multă căldură. Sihastrul n-a 
pomenit nimic despre el, sau nimeni n-a ţinut minte să-mi 
spună, aşa că am aflat din cărţi, abia când îmi începeam 
tinereţea. Dar nu era o poveste, ci întâmplare adevărată: Jack 
London se pregătea să plece peste Pacific cu un yacht pe care 
tocmai îl avea în construcţie. Oricât l-aş fi iubit pentru o intenţie 
atât de aventuroasă, încă şi mai mult am iubit-o pe nevasta lui, 
Charmian, care l-a pus în umbră şi al cărei nume era făcut din 
farmec şi muzică. Nu ştiu dacă am iubit-o numai fiindcă a 
descris mai bine decât un bărbat călătoria peste Pacific, ci dacă 
nu cumva numele ei mă vrăjise; în faţa numelor frumoase am 
fost totdeauna slab de înger. Şi iată că fără să-mi dau seama, 
peste o nenorocire cumplită, cum fu cutremurul de la San 
Francisco, am suprapus, ca o mângâiere pentru atâta omenire 
lovită, chipul unei femei pe care, deşi n-am văzut-o, cred eu că a 
fost  neasemuită. Se înţelege cât regret că nu aveam 
cincisprezece ani la vremea ei, când încă nu mă născusem, ca 


să mă bag mus pe Snark şi să-i ascult poruncile. Aşa trece 
fericirea, fără să ne găsească, fiindcă ne naştem sau prea târziu, 
sau prea devreme şi în altă parte a pământului. De aceea, dacă 
mi-ar fi îngăduit să-mi aleg o dorinţă, spre a fi împlinită ca în 
poveste, aş vrea să fi putut trăi oricând în trecutul şi în viitorul 
omenirii, şi să fi fost orice îmi trece prin minte, de la primul 
cioplitor în piatră, preistoric, până la cel care va debarca pe 
Venus, îndepărtata insulă cosmică atât de ispititoare pe lângă 
Marte, unde se trimit astăzi mesaje; în Marte n-aş vrea, 
totdeauna mi-a făcut frică. 


După ce s-a şters amintirea Sihastrului, cel mai ciudat, mai 
neînțeles şi mai nenorocos om din satul copilăriei mele a rămas 
domnul Alcibiade. Ca şi despre Sihastru, nimeni nu ştia despre 
el de unde venise şi ce făcuse mai înainte. În odaia lui, unde îmi 
îngăduia câteodată să intru, era un cufăr cum nu mai văzusem, 
de lac negru cu dragoni roşii, care îmi evocau o ţară ciudată, 
dintr-o geografie închipuită de mine; pe vremea aceea nu 
învăţasem încă geografia adevărată, a celor cinci continente ci 
abia ştiam ceva despre hotarele României, pentru a cărei 
reîntregire se purta război în Moldova, unde biata noastră oştire, 
atât de îndârjită dar neajutată din capul locului şi apoi lăsată în 
părăsire o vreme, îşi vindeca rănile cu o răbdare 
supraomenească. 

Într-o zi, domnul Alcibiade a deschis cufărul de faţă cu mine, a 
scotocit prin el şi a scos un țambal micuţ, ca o jucărie, de vreo 
două şchioape, care nu avea coarde multe, dar suna frumos şi 
pe el puteai cânta orice melodie. Tot atunci am zărit în cufăr o 
uniformă de general, sau de amiral, niciodată n-am cunoscut 
bine uniformele, deşi văzusem amirali în cărţile cu ilustraţii, 
primul dintre ei fiind Nelson, la Trafalgar, pe o fregată biruitoare 
între fregate incendiate; de generali nu mai vorbesc, îi văzusem 
în carne şi oase, trecând în automobile când se aduna armata la 
munte, numai că peste uniforme aveau halate, sau mantăi albe. 

Domnul Alcibiade mi-a dăruit mie ţambalul, şi m-am mirat, 
fiindcă avea copii de o vârstă cu mine. Mi-a mai dat şi două 
beţişoare, cu pâslă albă la capete, să lovesc în coarde. N-a 
trebuit să-mi spună cum se umblă cu ele; ajuns acasă, m-am 
aşezat pe scara de lemn dinspre grădină, am pus ţambalul pe 


genunchi şi am făcut o poveste, nu din cuvinte, ci din sunete; mi 
se părea totuna decât că n-ar fi înţeles şi altcineva în afară de 
mine. Aşa am tot lovit în coarde, cu ochii pe cer, călătorind 
printre nori, până s-a făcut noapte şi atunci am călătorit printre 
stele. Dar gândul îmi era tot timpul la uniforma pe care o 
văzusem în cufăr, aşa că n-am avut linişte până ce, zilele 
următoare ivindu-se prilejul să rămân singur în odaia domnului 
Alcibiade, am deschis cufărul. Era numai vestonul, de stofă 
neagră, cu tivuri roşii pe margine, încheiat la două rânduri de 
nasturi, cu feţele petrecute mult una peste alta şi cu galoane de 
aur; fără să cunosc gradele, am bănuit că era unul foarte mare, 
cum mi se păruse şi prima oară. Acum privirea mi-a fost atrasă 
de o pată scorţoasă, de vreo două palme, aflată pe piept, cam 
sub locul care ar fi acoperit inima. lar când în mijlocul petei am 
descoperit şi o gaură, făcută de glonţ, fără îndoială, am fost 
sigur că domnul Alcibiade avea o cicatrice sub inimă. 

Nu l-am întrebat nimic, şi bine am făcut, altfel nu m-ar mai fi 
primit niciodată în casă. Nu mult mai târziu aveam să aflu că 
uniforma, de locotenent, nu de general, cum crezusem, o 
purtase în războiul Angliei cu burii. Când venise în satul nostru, 
înaintea nenorocirii din San Francisco, se întorcea tocmai din 
Africa sudică, unde zăcuse mult prin spitale, după ce lupta 
bieţilor buri se sfârşise. 

Venirea domnului Alcibiade era îmbrăcată în mister, de aceea 
oamenii din sat l-au privit tot timpul cu neîncredere. Ba chiar 
mai mult, i-am văzut pe unii, şi nu o singură dată, făcându-şi 
semnul crucii şi schimbând repede drumul dacă îl zăreau la 
capătul uliţei. E adevărat că domnul Alcibiade nu se ducea 
niciodată la biserică, iar de zi întâi, când popa Scovergă venea 
cu botezul, nu-i săruta nici mâna, nici crucea, ci se mulțumea să 
arunce, parcă în silă şi cu un zâmbet ironic, un franc de argint, 
mai târziu doi franci, trei, apoi cinci, în căldăruşa cu apă sfinţită, 
care mirosea a busuioc rece. Sigur că vorbele rele le pornise 
popa Scovergă; domnul lunescu, învățătorul, le întărise, iar cei 


câţiva orăşeni care stăteau la ţară, purtând pălărie de pai şi 
îmbrăcăminte  nemţească, protipendada satului, le ţineau 
hangul, ofensaţi că domnul Alcibiade nu-i băga în seamă, şi 
pizmaşi pe bogăţia lui, căci părea plin de bani, cheltuind fără 
socoteală. Numai eu am ştiut, după o vreme, ce era cu bogăţia, 
şi omul care stârnea atâta pizmă mi-ar fi făcut milă, dacă n-aş fi 
simţit că era prea mândru şi prea altfel decât toată lumea ca să 
îngăduie vreo compătimire. 

Purtarea acelor oameni nu mă mira, am înţeles de mic că 
lumea satului, prima pe care începeam s-o cunosc pe departe, 
era aşezată nu pe o podea dreaptă, ci pe o scară, fiecare pe 
treapta lui, popa Scovergă pe cea mai înaltă. Urmau în jos 
domnul lunescu, învățătorul, apoi domnul Tănăsescu-Nazone, 
notarul, căruia i se mai spunea şi Maţe-Fripte şi umbla cu 
servietă. Sub el cred că venea domnul Niculici, roşcatul, 
perceptor la oraş, văduv cu două fete; acestea plecau şi ele 
dimineaţa cu trenul, de se credea că au slujbă împreună cu 
tatăl, până ce David, argat la moară, care nu-şi găsise ibovnică 
în tot satul, le-a întâlnit în stabilimentul de pe strada 
Calomfirescu. Le ţin minte pe amândouă, dar le-am uitat 
numele, una blondă, frumoasă, alta ţigancă spanchie şi cam 
schiloadă; soarta lor n-avea să fie egală, am să povestesc când 
va fi vremea, şi poate atunci am să-mi aduc aminte şi numele. 
David se ducea la cea urâtă; într-un fel îi era totuna, şi-apoi o 
găsea liberă, în vreme pe la cealaltă trebuia să aştepte. Curând 
a prins milă de ea, apoi i-a fost dragă şi n-a lipsit mult s-o ia de 
nevastă. 

Mai erau câţiva oameni pe scară, le-o veni şi lor rândul să le 
spun numele şi păcatele, iar de nu, va însemna că n-a fost 
nevoie. În sfârşit, pe cea mai de jos treaptă veneau ţăranii, fără 
înălţime şi fără să se deosebească prea mult unii de alţii, destui 
cu firea stricată prin învecinarea lor cu oraşul. Pe aceştia nu i- 
am înţeles ce aveau cu domnul Alcibiade, de ce-l vorbeau de rău 
şi-i scorneau porecle nemeritate, de ce nu-şi scoteau căciula în 


faţa lui decât dacă veneau cu vreo nevoie. Dar cu nevoi veneau 
toată ziua şi de-atâtea căciuli scoase s-ar fi crezut că domnul 
Alcibiade se bucura de mare cinste şi de dragostea satului. Las' 
că le dădea de lucru până şi leneşilor care nu-i făceau decât 
pagubă, stând cu mâna în tur şi numărând norii, las' că 
niciodată nu-i înşela la socoteală, ba mai punea de la el, când 
treaba părea  încurcată, mai bine să piardă decât să 
nemulţumească; de aceea era socotit mână spartă. Domnul 
Alcibiade avea în casă termometru, şi tot felul de medicamente, 
şi se pricepea la boli, fără să fie doctor. Mult bine făcuse 
oamenilor cu această însuşire, căreia i se adăugau şi 
bunăvoința, şi răbdarea, aproape apostoliceşte. Mulţi îl sculau 
din somn în puterea nopţii, să vină cu termometrul, să aline un 
copil mistuit de fierbinţeală. Toţi credeau că termometrul, strâns 
la subţioară, avea darul să ia căldura, şi se foloseau bucuroşi de 
miraculoasa însuşire a instrumentului, dar tot ei îl ţineau de rău 
pe domnul Alcibiade că mai avea în casă şi grad cu care măsura 
apa pusă în lapte. Nu era singura nedreptate pe care i-o făceau 
oamenii, şi băgând eu de seamă toate acestea, încă din prima 
copilărie, am privit cu multă neîncredere viaţa abia începută, şi 
de mic am adunat amărăciune în suflet. 

Când a venit acolo, domnul Alcibiade era însurat de multă 
vreme. Unde-şi lăsase nevasta cât fusese în atât de tristul război 
al burilor, nu ştia nimeni. Crescusem mărişor, adică aveam zece 
ani, când el se afla pe patul de moarte. Nu cunoşteam multă 
istorie, dar citisem o carte despre Transvaal şi despre Um 
Krugel, pe care l-am iubit după aceea tot atâta cât aveam s-o 
iubesc pe Charmian London. Şi într-o clipă, când nu era nimeni 
de faţă, mi-am luat îndrăzneala să-l întreb pe domnul Alcibiade 
de ce parte luptase. lar el, fără să se mire că îi cunoşteam 
trecutul, pe care nu mai ştiu cum de-l aflasem, căci uniforma 
fusese doar un punct de pornire, mi-a răspuns: 

— De partea cea bună! 


Mult mai târziu am aflat că în Africa nu fusese atunci prima 
dată, că înaintea însurătorii umblase mult prin lume, fugit de 
acasă când încă nu-i creştea barba, ca să scape de prigoana 
fraţilor vitregi, în număr de o duzină, jumătate din numărul 
copiilor făcuţi de Sihastru. Mama lui, ultima nevastă a tatălui, 
nu-l avusese decât pe el şi murise de tânără. lar el, când 
crescuse atât ca să simtă ce singur se afla pe lume, pornise în 
pribegie. Nimeni în afară de mine n-a aflat această istorie, încât 
domnul Alcibiade a fost pentru toţi un om fără urmă. 

Avea trei copii când a venit în satul nostru şi s-au mai născut 
şase pe urmă, ultimul într-un an cu mine, ba chiar în aceeaşi 
lună, încât am mers amândoi deodată la şcoală, am stat în 
aceeaşi bancă, iar până atunci am crescut şi ne-am jucat 
împreună, deşi fiecare aveam altă fire. El a fost mult mai bun 
decât mine, şi la purtare şi la învăţătură, şi nu m-a pârât acasă 
când, în clasa a doua primară, am lipsit de la şcoală aproape tot 
anul. Bietul băiat, care o începuse atât de bine, iar în liceu 
fusese tot timpul întâiul, cu mult mai sus decât oricare altul şi 
fără niciun păcat pe suflet, căci era de o bunătate cum ne-o 
închipuim pe-a îngerilor, şi-a pierdut deodată extraordinara lui 
flacără, ca să devină un slujbaş fără însemnătate. 

De sora lui, Teofana, şi de fraţii mai mari nu m-am putut 
apropia niciodată, cu excepţia primului dintre ei, Odor, 
prescurtarea lui Teodor, care îmi vorbea ca unui om în toată 
firea,  arătându-mi o încredere explicată numai prin 
neîncrederea în alţii; fiindcă îl ascultam cu ochii sclipind de 
bucurie, simțind că avea ce spune. De ceilalţi m-au despărţit nu 
doar vârstele noastre diferite, ci mai ales timiditatea mea, 
socotindu-i cu însuşiri mult mai mari decât ale mele. Nu m-am 
înşelat; în afară de Toma, următor ca vârstă lui Odor, o fire 
scelerată, şi de Tiberiu, cam secătură, toţi erau înzestrați cu 
daruri neobişnuite, şi n-ar fi trecut prin viaţă fără să lase urme, 
dar niciunul n-a avut noroc în aceeaşi măsură, moştenindu-l în 
toate privinţele pe domnul Alcibiade, căruia i s-ar fi cuvenit o 


viaţă mult mai lungă şi mai binecuvântată. Caci în ierarhia lumii 
el stătea mai sus decât toţi cei pomeniţi adineauri, cu 
nepricopsitul de popa Scovergă în frunte, care într-o orânduire 
mai dreaptă n-ar fi putut să-i ajungă nici la călcâie. În timp ce el, 
lăsându-i jos de tot pe ceilalţi, ar fi atins cerul cu fruntea, dacă 
scara ar fi avut atâtea trepte. 


Sunt sigur că nenorocul domnului Alcibiade s-a datorat unei 
stele greşite. Steaua după care s-a luat nu era cea răsărită când 
se născuse el şi i se oglindise în frunte. Poate venise un nor 
peste ea, sau o ceaţă şi o pierduse o clipă, destul ca să cadă cu 
ochii pe alta şi s-o urmeze, socotind că îi era cea destinată. Eu 
cred că domnul Alcibiade a fost un poet şi n-a ştiut, şi nici n-ar fi 
putut crede. Mi se rupe inima când mă gândesc ce s-a pierdut 
dintr-o neînțelegere. Căci dacă judec forţa şi patetismul puse de 
el în acte nevrednice de aceste însuşiri, atât de grandioase că 
deveneau dramatice şi puţin luciferice, ele ar fi dat un poem 
cum nu s-a scris până astăzi, şi nici nu s-ar mai putea scrie 
vreodată. Spunând aşa mă bizui pe însuşi poemul pierdut în 
genunii, deşi a existat virtual, a plutit în aer, aşteptând clipa 
când lumea să-l capteze şi să-l înţeleagă. A fost fructul încă 
necopt şi necules de nimeni, germinat de nemaipomenita visare 
a domnului Alcibiade carele, fără nicio dovadă şi fără nicio 
cercetare făcută mai înainte, a pus la cale o întreprindere de-o 
inspiraţie cu mult deasupra visării poeţilor, să scoată aur din 
gârla noastră, acolo pe unde, mai târziu, aveam să număr 
scovergile şi să modelez femei goale, din mâl, făcându-mi astfel 
şi eu poemele mele. 


x k x 


Albia râului, căruia uneori îi spun gârlă din modestie, fiindcă o 
socoteam un bun propriu şi încă de pe atunci nu-mi plăcea să 
mă laud cu avuţiile mele, avea o lăţime nemăsurată, un dezmăt 
de spaţiu, că ar fi încăput în ea toată apa Dunării, unită cu 


Amazoanele. Pe această întindere continentală, firul gârlei se 
muta de la un an la altul, şerpuind între cele două maluri şi 
lăsând în urma hectare de piatră. De când e lumea, apele rup 
piatra din munte şi o duc spre câmpie, înşirând-o tot lungul 
drumului, divizând-o şi tocând-o, făcând-o tot mai măruntă, cât 
pumnul, de unde la început era cât o căpăţână de bivol, apoi cât 
oul de gâscă, de găină, de bibilică, şi spre sfârşit cât alicea, de 
unde mai e puţin să se nască nisipul. Privind prundurile, un om 
priceput poate să-şi dea seama ce vârstă are râul, cât drum a 
făcut la vale şi prin ce munţi şi-a deschis calea. Nu ştiam să fac 
astfel de judecată, şi nici nu aveam cum să ajung la vreo 
comparaţie, dar bănuiam că puţine râuri în lume puteau să fie 
atât de bogate în piatră. 

În nepotrivire cu cele spuse mai înainte şi cu totul de 
neexplicat ştiinţific, pe prundul nostru se întâlneau pietre de 
toate vârstele, şi nu lipsea nici nisipul, nici mâlul, care când se 
usca se prefăcea în scovergi de culoarea argintului. Prundul 
gârlei era prodigios; niciodată nu am găsit cuvântului o ilustrare 
mai bună. 

Ar fi fost imposibil ca atâta piatră să nu ascundă o bogăţie. 
Acestei idei, domnul Alcibiade i-a dat o creştere extravagantă, 
printr-o inspirație care unora va fi părut schizofrenică, 
nelimitarea visării poetice fiindu-le necunoscută. Poate că la 
originea teoriei sale exista o informaţie ştiinţifică, poate chiar o 
experienţă adusă din ţinuturi aurifere. Nu-i curs de apă să nu 
transporte metale nobile; ca să le capteze, omului nu-i lipseşte 
decât darul de a ajunge la realitate pe calea închipuirii. 
Cantitatea de aur din râul nostru nu putea să fie decât foarte 
mică, de vreme ce nu sărise nimănui în ochi şi stătea ascunsă. 
Dar chiar dacă nu s-ar fi găsit nicio urmă, aparatele de laborator 
de pe vremea aceea nefiind atât de sensibile ca astăzi, când pot 
să meargă până la graniţa infinitului, aurul tot trebuia să existe, 
prin destinul lui cosmic de a fi pretutindeni. Intr-adevăr, nicio 


lege a naturii nu-i fixează limite pe suprafaţa pământului, 
bunăoară ca florei şi faunei, supuse unor repartiţii precise. 

Ignorându-şi adevărata chemare, domnul Alcibiade n-a avut 
norocul să facă poemul, ci inspiraţia şi-a investit-o într-o 
întreprindere lucrativă, constituită după lege, nelipsindu-i nici 
registrele, nici birourile - o construcţie de lemn, dar ambițioasă, 
pe malul gârlei, cu o firmă vizibilă: Întreprinderea auriferă 
Alcibiade et comp. 

Lumea din sat nu înţelegea ce înseamnă et comp., iar cei cu 
ştiinţă de carte şi cu treburi pe la oraş, chiar dacă deduceau că 
era vorba de un asociat, nu-şi închipuiau că întreg capitalul era 
al acestuia, şi toţi îl socoteau pe domnul Alcibiade om cu 
milioane. Adevărat este că investiţiile imense vesteau o sursă 
de bani incalculabilă. Se trăsese linie de cale ferată din gară 
până pe prund şi era uşor de presupus câte parale costase: mai 
mult decât tot satul, cu gospodării, cu animale, cu pământuri; 
oamenilor aproape că le era frică. Întreprinderea avea chiar şi o 
locomotivă de manevră, cu două rânduri de roţi motrice; nimeni 
până atunci nu-şi închipuise că putea să aibă o locomotivă şi 
altcineva decât statul, care bate singur banii iar pe deasupra 
porunceşte Ministerului de Finanţe şi percepţiilor. 

Ce bucurie ar fi fost pentru mine locomotiva, dacă ar fi rămas 
în funcţiune, ce şcoală aş fi făcut pe ea fiindu-mi la îndemână, la 
câteva sute de metri de casă, că puteam s-o văd pe fereastră. 
Avea şi nume, Leonora, nu ştiu de unde până unde, scris cu 
litere turnate în bronz, pe care le priveam cu tristeţe văzând 
cum îşi pierduseră luciul. Am petrecut multe ore în marchiza 
locomotivei, după ce fusese lăsată în părăsire, privind în faţă de 
la locul mecanicului, încercând să învârtesc roata de marş, 
țeapănă, şi să împing regulatorul de abur, acoperit de rugină. 
Numai fluierul mai scotea un sunet, nu semnalul din vremea lui 
bună, ci un scârţâit ca un scâncet, provenit din frecarea tijei cu 
tabla acoperişului. Locomotiva zăcea părăsită, pe la jumătatea 
drumului înspre gârlă, şi linia ruginise, iar traversele erau 


putrede. Mi-am găsit acolo o insulă, dar stăpânirea mea asupra 
ei îmi aducea numai regrete. 

Mai rămăsese pe prund excavatorul, părăsit şi el jalnic, când 
la vremea lui fusese mândria societăţii aurifere, după cum 
fusese şi mândria ţăranilor, fără niciun semn de admiraţie 
pentru domnul Alcibiade. La vremea lor nici cele două 
concasoare nu făceau mai puţină impresie, îndeosebi când 
începeau să zdrobească piatra, mai abitir decât năzdrăvanul 
ştiut din poveste. Oamenii nici nu îndrăzneau să se apropie, 
îngroziţi de bubuituri şi de scrâşnete, de icnete, de smucituri 
frânte. Copiii le priveau de pe marginea satului, şi până să se 
deprindă le visau noaptea, ca pe balauri. 

Toate au rămas în părăsire, au zăcut pe prund ani de zile, 
până s-a găsit cineva să aibă nevoie de ele şi le-a luat de acolo; 
nici nu ştiu dacă au avut cui să le plătească. Birourile arseseră 
mai demult, într-o noapte, când domnul Alcibiade trăgea să 
moară. A fost ultimul semn de ură pe care i l-au arătat oamenii, 
căci focul n-avea de unde porni, dacă nu-l punea mâna cuiva, 
seara, pe întuneric. Nu făcea nimănui pagubă acea baracă, 
oricât ar fi fost ea de ambițios construită, cu zeci de încăperi şi 
zeci de ferestre, având chiar şi un turn cu ceas deasupra intrării. 
Şi de ce-ar mai fi stârnit pizma oamenilor, când se ştia că nu 
mai folosea la nimic, şi nu îmbogăţise pe nimeni? 

Domnul Alcibiade nu mai putea să se ridice din pat, se 
întâmplase să fie singur în casă, l-am împins cu pat cu tot la 
fereastră, de unde a privit focul, împietrit, fără o tresărire şi fără 
o lacrimă. Atunci l-am întrebat de ce parte luptase în Transvaal. 
În vreme ce flăcările îi jucau pe obraz luminându-l până într-un 
adânc unde n-ar fi văzut nimeni, privirea lui se ducea dincolo de 
ele, în depărtarea altor continente, unde alte flăcări îi jucaseră 
în alt timp pe faţă, de la satele arse ale burilor. Şi chiar dacă nu 
mi-ar fi răspuns la întrebare, eu aş fi ştiut, după faţa lui chinuită 
de nedreptate, că nu putuse să lupte decât de partea 
nedreptăţiţilor. 


Ruina întreprinderii aurifere nu-l atingea decât pe domnul 
Alcibiade. Uneori mă întreb dacă nu socotea el însuşi, ca toată 
lumea, că se lăsase purtat de o nebunie. Probabil aşa era 
destinul lui, zdruncinat de o stea falsă; dacă ea nu-i micşorase 
forţa din suflet, în schimb îl înşelase asupra drumului, ducându-l 
prin hăţişuri, şi făcându-l să se rătăcească, să piardă înţelesul 
răului, sau poate să-l sfideze. 

Că era conştient de înfrângere stă dovadă grija pe care fi pus- 
o ca nimeni să nu rămână în pierdere, şi înaintea tuturor 
asociatul. Experții contabili care au cercetat registrul acestei 
societăţi de o concepţie unică în lume şi în toată istoria 
economiei au constatat că în primii doisprezece ani cât ea 
funcţionase spărgând piatra şi vânturând apa, asociatul îşi 
recuperase în întregime capitalul şi avusese un beneficiu 
constant de şapte la sută, aproape maximum din ce ar fi putut 
să producă banii săi în plasamentul cel mai rentabil. 

Eram mic şi înţelegeam prea puţin despre oameni, când l-am 
văzut pe asociat, venind cu automobilul; apariţia lui m-a 
impresionat atât de tare, încât am rămas ţeapăn pe marginea 
drumului. Cred însă că şi automobilul mi-a făcut o impresie la fel 
de puternică, era primul pe care îl vedeam de aproape, şi atât 
de luxos cum n-avea să fie nici măcar Cadillacul apărut după ce 
se terminase războiul. 

Automobilul a oprit lângă mine, iar şoferul, în livrea roşie 
împodobită cu fireturi de aur, cu şapcă galonată şi cu mănuşi 
albe, m-a întrebat de domnul Alcibiade. Atât de rău mă 
pierdusem cu firea, că n-am fost în stare să-i dau explicaţii, ci 


m-am bâlbâit ca un gâscan prins în scândura gardului, în timp 
ce încercam să-i arăt cu mâna încotro să pornească. 

Pierzându-şi răbdarea, stăpânul şoferului a strigat la mine din 
spate, unde stătea adâncit în perne, într-un halat alb de 
călătorie: 

— Haide, băiete, urcă să-i arăţi drumul! 

Deşi fraged la minte şi încă nedus la şcoală, am simţit dintr- 
odată ce distanţă punea domnul acela între el şi mine, între el şi 
toată lumea, când îmi poruncea să-i arăt drumul şoferului, şi 
nicidecum lui însuşi, eu nefiind demn de o cinste atât de mare. 
L-am privit o clipă, împietrit de spaimă, şi nu ştiu ce mă speria 
mai tare, porunca lui atât de semeaţă sau duduitul motorului. 
Până ce şoferul să deschidă uşiţa, o rupsesem la fugă pe 
marginea drumului, aşa că mult mai târziu aveam să merg cu 
automobilul, am spus, după război, cu autocamionul pe care l- 
am scos în şoseaua mare. O clipă însă mi-a fost de ajuns ca să 
mi se întipărească în ochi chipul domnului în halat alb, după ce 
în clipa dinainte mi se întipărise automobilul. Amândouă aceste 
imagini au rămas la fel de vii până astăzi. 

Dacă m-aş osteni să caut prin albume ilustrate, sigur că aş 
recunoaşte automobilul şi aş afla cine era fabricantul, dar nu mi 
se pare de-o importanţă prea mare. Ce m-a impresionat au fost 
două dimensiuni în alcătuirea lui, care parcă nu se legau de 
restul construcţiei, ci aveau un înţeles propriu, dar nu 
independent unul de altul. 

Lăsând la o parte vopseaua lucioasă, de un albastru ca 
noaptea, apoi brâurile nichelate, roţile cu spiţe roşii, felinarele 
puse în faţă, nu pe lături după obişnuinţă, şi holbate cât fundul 
de baniţă, că păreau ochi de balaur, m-a uluit spaţiul unde 
stătea domnul, căci de la picioarele lui până în spinarea 
şoferului era loc să pui o masă gospodărească, aşa mi s-a părut, 
pentru o familie întreagă. Deşi mic de vârstă, ajunsesem să 
înţeleg sau măcar să simt sensul lucrurilor făcute de oameni sau 
moştenite de la natură; sensul acelui spaţiu l-am înţeles mai 


târziu, după ce un timp am crezut, fără a cunoaşte cuvântul, că 
nu putea să fie decât o absurditate. 

A doua dimensiune frapantă era lungimea motorului, care la 
rândul lui mi s-a părut cât un cazan de locomotivă; desigur mă 
gândeam la Leonora, deşi la vremea aceea n-o văzusem decât 
de departe, trăgând la deal vagoanele cu pietriş şi ducându-le în 
gară, unde se formau trenurile. De ce era atât de mare motorul 
am înţeles în clipa când automobilul a luat-o din loc, zburând nu 
alta, înghițind uliţa dintr-o zvâcnitură, ca să nu-l ajungă praful 
din urmă; pentru această pornire se cerea ca motorul să fie 
puternic; şi aşa se explica dimensiunea lui încă neîntâlnită. 
(Mergând şi mai departe, astăzi, avioanele supersonice ating 
viteza când nu le mai ajunge din urmă nici urletul motoarelor, 
necum praful de pe pista de decolare.) 

Judecata nu mi-a mers repede, a trebuit să treacă ani, să mă 
coc bine la minte, până să înţeleg că spaţiul nemăsurat 
dinăuntrul automobilului dovedea şi el o putere, pe a stăpânului. 

Stăpânul acelui automobil fără asemuire era domnul 
Pretoreanu, asociatul, şi, oricât s-ar fi împotrivit numele lui la o 
asemenea alăturare, se spunea că seamănă cu Bismarck. După 
câţiva ani, când am văzut fotografia celui din urmă, n-am 
desluşit ce trăsături comune cu ale lui avea domnul Pretoreanu, 
afară poate de o privire autoritară şi cam prădalnică; amândoi 
păreau că pândesc momentul când să dea o lovitură, şi, ce-i 
drept, lovituri au dat amândoi, deşi într-o disproporţie foarte 
pronunţată, dar în favoarea domnului Pretoreanu, care ar fi 
putut prea bine să fie mai mult decât cancelar al Germaniei. De 
asemănat însă, privit din profil, mai degrabă semăna cu Petre 
Carp, omul politic, iar din faţă cu împăratul Germaniei, Wilhelm 
al doilea. (De câte comparații am fi lipsiţi, dacă n-ar exista 
amintiri şi istorie!) 

Altă dată, când l-am văzut pe domnul Pretoreanu în picioare, 
am simţit că toţi oamenii s-ar fi dat în lături din faţa lui, ca să 
nu-i închidă drumul, după cum s-ar fi dat şi din faţa 


automobilului. Şi uite că pe acest om, puternic şi părând fără 
milă, domnul Alcibiade izbutise să şi-l asocieze la o idee atât de 
imponderabilă. Şi iar a trebuit să treacă timp până să pot 
înţelege că numai partea domnului Alcibiade în afacere era 
hazardată, a domnului Pretoreanu fiind pusă pe bazele cele mai 
chibzuite, cu şanse depline de reuşită. Ceea ce în viitor avea să 
dovedească expertiza contabilă. 

Dar cum ajunseseră aceşti doi oameni să se cunoască, apoi să 
se apropie, trecând peste ceea ce s-ar crede un imposibil? Ei 
bine, între ei era o legătură veche, deşi indirectă, participarea 
comună la războiul de apărare al burilor. Atât că, în timp ce unul 
luptase cu arma în mână şi primise chiar un glonţ sub inimă, 
altul înlesnise traficul de arme, cumpărându-le din tabăra 
englezească şi vânzându-le în chipul cei mai cinic taberei 
celeilalte. 

După moartea domnului Pretoreanu, la percheziţia făcută pe 
ascuns de serviciul secret al statului, între actele lui s-au găsit 
scrisorile de cereri şi de recunoştinţă ale lui Um Krugel. Ceea ce 
nu împiedicase mersul istoriei şi nu-i salvase pe buri de la 
înfrângere, după cum nu împiedicase pe englezi să-i acorde 
domnului Pretoreanu un titlu de onoare la sfârşitul războiului, 
uitând că-i înarmase pe adversari şi-i ajutase să reziste mai 
multă vreme, dar ţinând minte ce rentabil le vânduse armele. 
Nu se întâmpla nici prima, nici ultima oară, era atât de clasic şi 
de cunoscut în lume, că nici n-aş mai scrie, dacă n-ar trebui să 
respect şi istoria. 

Cei doi oameni se întâlniseră într-un spital de campanie, 
lângă Pretoria, de unde pe urmă armatele victorioase Îl 
expulzaseră pe domnul Alcibiade înainte de a i se vindeca rana, 
ceea ce dusese la agravarea ei şi la o vindecare întârziată. Tot 
acolo zăcea şi domnul Pretoreanu, bolnav de dizenterie, numai 
că pe el comandantul englez îl tratase ca pe un oaspete; e iarăşi 
atât de banal şi de cunoscut oamenilor, că scriu în silă. 


N-am aflat prin ce alte spitale suferise domnul Alcibiade până 
să se refacă, nici care fuseseră tribulaţiile lui ca să ajungă în 
tară, unde îşi regăsise familia, în stare cam disperată. N-am 
aflat nici ce făcuse de la venire până ce ajunsese în biroul 
domnului Pretoreanu, la Bucureşti, pe Calea Victoriei, într-un 
palat aproape vecin cu Ministerul de Finanţe. Mulţi credeau că 
învecinarea era premeditată şi simboliza năzuinţa proprietarului 
de a ajunge ministrul vistieriei. E o copilărie; domnul Pretoreanu 
tintea mult mai departe! 

Şi iată că după convorbiri în care domnul Alcibiade îşi 
expusese pateticul său poem despre aur, şi după câteva vizite la 
faţa locului, urmate de o meditaţie scurtă, convorbitorul, 
împotriva tuturor aşteptărilor, convenise să investească cinci 
milioane în afacerea aventuroasă, interpretată de el foarte 
practic. 

— Ne-am înţeles, camarade! (Cuvântul voia să sugereze 
amintiri de campanie.) Tot aurul va fi al dumitale. Mie îmi 
trebuie numai piatra. 

Căile ferate ar fi putut să deschidă singure cariere de unde să 
scoată balastul pentru terasamente, dar ar fi însemnat să 
creeze noi servicii şi noi direcţii, să piardă ani cu prospectările şi 
proiectele, de aceea părea mult mai convenabil să accepte 
oferte externe, care rezolvau toate nevoile numai cu un 
contract, adică patru foi de hârtie, două semnături şi două 
ştampile. Nu interesa şi nu surprinse pe nimeni că, după ce 
domnul Pretoreanu duse tratativele şi i se acceptă oferta, în 
locul lui iscăli, ca asociat, domnul Alcibiade, iar firma 
reprezentată de el era întreprinderea auriferă. 


x k x 


De curând i-am văzut împreună într-o fotografie, pe domnul 
Alcibiade cu asociatul, şi am putut să-i compar în linişte, la 
imaginea lor în negru şi alb adăugind amintirile, încă 
nedecolorate. L-am recunoscut pe domnul Pretoreanu cum îl 


văzusem în fundul automobilului, poruncindu-mi să mă urc 
lângă şofer ca să-i arăt drumul. Ceea ce m-a izbit în fizionomia 
lui, făcându-mi o impresie puternică şi uluitoare, a fost 
monoclul, pus în orbita stângă, atât de ferm, de apăsat, încât 
părea înfipt în carne, să nu poată fi scos nici noaptea. 
Totdeauna, mai târziu, m-au intimidat şi mi-au impus respect 
oamenii cu monoclu, dar atunci vedeam prima oară unul, şi nu 
puteam înţelege, mi se părea că sticla sclipitoare, rece şi pură, 
ca un cristal de gheaţă, era crescută organic, făcea parte din 
anatomia omului, ca un al treilea ochi, capabil să străpungă 
întunericul şi să vadă ceea ce nu vedea nimeni, să treacă 
dincolo de suprafaţa lucrurilor, ca razele roentgen, capabil să 
citească până în cele mai întunecate ascunzişuri ale lumii şi ale 
sufletelor. Ceilalţi doi ochi, foarte apropiaţi, vii şi negri, nu 
păreau mai puţin puternici decât monoclul; ei făceau impresia 
că nu cunosc nici teama, nici mila, şi că nicio altă privire nu i-ar 
putea învinge. 

Alături, domnul Alcibiade, nu mai puţin impozant ca statură, 
părea mai fragil şi puţin obosit, cu umerii cam aduşi, cu o 
eleganţă demodată şi melancolică, un trubadur bolnav de 
dezamăgire. Nu avea cincizeci de ani, după data scrisă pe 
fotografie, şi fără să se poată citi în el chiar o prăbuşire, părea 
un om în declin, aşteptându-şi sfârşitul. Impresia pornea de la 
zâmbet, fiindcă zâmbea într-adevăr, deşi cu totul paradoxal, şi 
zâmbetul lui, nepronunţat pe deplin, în loc să vină dintr-o 
bucurie sau o speranţă, se cunoştea că ascunde înfrângeri şi 
resemnare; era un zâmbet de victimă. Prin el am intuit 
sentimente necunoscute, am înţeles că un om poate găsi 
mulţumire chiar în a-şi accepta cu seninătate soarta nedreaptă. 

În copilărie şi în tinereţe, poate şi mai târziu, bărbaţii cu barbă 
îmi stârneau un fel de teamă, o rezervă, dacă nu chiar repulsie. 
Patricianul roman, cu fizionomia lui rece, distinsă şi pură, aşa 
cum mi-a fost reprezentată pe toate căile, dintre care ilustrațiile 
din Quo Vadis bănuiesc că au fost primele, s-a impus în mintea 


mea ca tipul ideal de bărbăţie, şi am respins tipurile celelalte. 
Intre Traian şi Decebal, primul mi-a sugerat lumina Mediteranei, 
unde erau case cu coloane de marmoră, cu ziduri albe, cu băi 
albastre, cu festinuri rafinate, cu dialoguri spumoase, cu o 
retorică elegantă. În ţara dacilor toate mi le închipuiam mai 
posomorâte şi mai aspre: în locul marmorei, piatră; în locul 
lampadarelor, facle; în locul mătasei, blană de oaie, întoarsă; în 
locul discursurilor ritmate, vorbă bolovănoasă. Toate în potrivire 
cu barba lui Decebal. 

Ca eroii din cărţile pe care le citeam să-mi fie dragi, mai ales 
cei tineri şi îndrăgostiţi, ca de pildă Făt-Frumos din Tei sau din 
Lacrimă, căci mult mai târziu am ajuns la Romeo şi la Leandru, 
trebuiau să fie despresuraţi de umbre păroase, să le văd ochii şi 
zâmbetul de pe faţă. Socoteam că barba ascunde caracterul, 
desfiinţează expresia sau o reduce la treapta ei primitivă, săracă 
şi dură, şi, mai ales, dezumanizată. Ştiu că nu toată lumea putea 
să creadă ca mine, iar azi unii mă vor dezaproba cu pornire, dar 
eu n-am înţeles deloc şi mi-a trezit o împotrivire duşmănoasă 
elogiul pe care o femeie, prin mijlocirea lui Guy de Maupassant, 
îl face mustăţilor masculine, vorbind despre ele cu o înfiorare 
nesăţioasă. 

In fotografia aceea toate aceste impresii apăreau răsturnate 
în chip surprinzător şi inexplicabil. Chipul domnului Pretoreanu, 
cu obrazul bărbierit, cu pielea puţin uscată şi pergamentoasă, 
sugerând austeritatea, eleganța şi noblețea patriciană, îmi 
aducea o răceală în suflet, alungându-mă la distanţă. Să fi fost 
de aceeaşi condiţie socială şi de-o vârstă apropiată, n-am fi 
putut în niciun caz să ajungem la vreo prietenie; dimpotrivă, mi- 
am închipuit totdeauna că ne-am fi duşmănit până la insultă, 
după care mă vedeam pe un câmp de duel, la marginea unei 
păduri seculare, faţă în faţă cu el, ţintindu-l bine cu revolverul, 
apăsând pe trăgaci, găurindu-i orbita stângă şi spulberându-i 
monoclul. 


Domnul Alcibiade, în schimb, avea barbă, nu o barbă falnică, 
bogată şi înfoiată, ci o simplă încadratură a obrazului, care 
părea o pavăză, nu o mască. Acel păr dens şi cam aspru, rotunjit 
cu îngrijire, puţin cărunt, ceea ce nu putea să fie luat ca un 
semn de bătrâneţe fiindcă accentua fizionomia în loc s-o facă 
mai slabă, îl separa de lumea exterioară, dar nu prin vreo 
temeritate şi cu atât mai puţin prin sfidare, ci cu o amărăciune 
orgolioasă. Domnul Alcibiade avea pe faţă regretul că trăia într- 
o viaţă mult prea interioară, dar în acelaşi timp se vedea 
limpede că n-ar fi acceptat un pact mediocru cu oamenii. 

Exploatarea balastieră începuse să dea repede roade, 
asigurând veniturile scontate de domnul Pretoreanu. El judecase 
cu capul unui versat om de afaceri calităţile asociatului şi-i 
dăduse mână liberă să meargă oricât de departe, 
netemperându-l, nedezavuându-l, înfrânându-şi orice zâmbet 
ironic. Nu s-ar putea spune că sub această purtare se 
ascundeau gânduri diabolice; el ştia că domnul Alcibiade nu 
avea ce pierde în afacere, decât iluziile. Acceptându-i ideea, 
care altcuiva i-ar fi stârnit râsul, nu făcea decât un artificiu, 
ştiind că la un anumit scop se poate ajunge pe mai multe căi, şi 
că uneori o cale absurdă poate fi mai bună decât una logică, fie 
măcar pentru motivul că nu-i înţeleasă de alţii. Oricât de 
departe ar fi mers domnul Alcibiade cu imaginaţia, nu putea 
depăşi prundul gârlei, unde în cazul de faţă se concentra 
întreaga lui pasiune. Şi iarăşi, orice planuri ar fi avut, toate îl 
obligau să vânture apa şi să scoată munţi de piatră. lar piatra, în 
această proporţie, nu era mai puţin valoroasă decât aurul. 

Aşa a funcţionat ani de zile întreprinderea auriferă, fără să 
scoată niciun gram de aur, dar fără să ajungă la prăbuşire, spre 
nedumerirea oamenilor, cei în haine nemţeşti, căci ţăranii nu se 
pricepeau la afaceri. Dar şi unii şi alţii înțelegeau atât, că 
domnul Alcibiade avea bani cu grămada. Nimeni nu judeca 
situaţia după o logică directă şi elementară, ci după una atât de 
sucită şi deviată, că devenea obscură, acoperind realitatea, deşi 


aceasta se afla la îndemâna tuturora. Toţi ştiau că 
întreprinderea auriferă urmărea să caute aur şi negăsindu-l se 
afla într-o pagubă continuă, dar nimeni nu se gândea că piatra, 
produsul secundar, fără valoare în raport cu aurul, putea să 
aducă venituri uriaşe. 

Cât erau de interesante aceste venituri ştia numai domnul 
Pretoreanu şi n-a mai aflat nimeni până la expertiza contabilă. 
Lui i se păreau probabil atât de satisfăcătoare încât, trecând 
peste convenţia înscrisă în contractul de asociere, precum că 
partenerului îi revenea numai aurul, îi făcea acestuia parte 
constantă din beneficiul său, la vremea aceea incontrolabil. Erau 
sume generoase, care îi îngăduiau domnului Alcibiade să ducă o 
viaţă îmbelşugată, lăsând impresia că se scaldă în bogăţie, cum 
au crezut chiar şi copiii lui, până în ziua când, rămânând singuri 
pe lume, au fost aduşi brutal la realitate. Realitatea, domnul 
Alcibiade o ignorase; veniturile, socotite de el doar avansuri 
asupra unei bogății viitoare, nu i se păreau câtuşi de puţin 
nelegitime şi nestabile. 

Planurile lui pentru această fază a vieţii acopereau 
cincisprezece ani, la capătul cărora avea de gând să părăsească 
locul, la adăpost de orice griji viitoare. Sunt sigur însă că nu visa 
la odihnă, ci nu dorea decât să-şi caute alt decor, unde să-şi 
materializeze noi vise. 

Spre surpriza alarmată a domnului Pretoreanu, care aflase cu 
întârziere, asociatul său luase de la stat concesia prundului 
numai pe cincisprezece ani, fără să se prevadă în contract un 
drept de preemţiune. La capătul termenului, o manevră abilă a 
concurenţei, o clipă nenorocoasă ar fi putut duce la pierderea 
tuturor instalaţiilor, căci a le demonta fără destinaţie, paguba 
poate ar fi fost şi mai mare. 

Atunci l-am văzut prima oară pe domnul Pretoreanu, venit 
repede şi pe nepusă masă cu automobilul să-i ceară socoteală 
domnului Alcibiade. Cum s-au întâlnit şi cum s-a încheiat disputa 
lor nu ştiu, fiindcă în loc să mă urc în automobil, am luat-o la 


goană prosteşte. Ştiu însă că după ce a primit toate lămuririle, 
fără să le accepte, domnul Pretoreanu, a cărui influenţă era în 
creştere, a izbutit să obţină un contract pe nouăzeci şi nouă de 
ani, spre stupoarea domnului Alcibiade. Planurile de viaţă ale 
acestuia păreau că se sfârşesc la capătul celor cincisprezece 
ani, ca şi cum după aceea ar fi urmat neantul. Numai când îşi 
construi casa lăsă impresia că se gândea mai departe; casă 
durabilă, de cărămidă şi piatră, învelită cu tablă de aramă, cu 
ceardacuri largi, cu coloane şi bolți brâncovene, părând o 
ambiţie voievodală, când de fapt nu urmărea decât să fie 
primitoare şi confortabilă. Era pusă în ea atâta grijă şi trăinicie, 
de parcă ar fi trebuit să stea în picioare până în al treilea 
mileniu, aflat încă departe, căci era abia în faţa ultimului secol 
din mileniul al doilea, al nostru. În schimb locul, patru hectare 
ale unui ţăran din marginea satului, domnul Alcibiade, ca să 
rămână egal cu el însuşi, nu-l cumpără, ci se mulţumi să-l 
închirieze, pe cincisprezece ani desigur, după care construcţia, 
prin lege, o lua proprietarul pământului, dacă nu era prost să 
prelungească înţelegerea. 

Acolo, în casa nouă, mi-am petrecut multe zile ale copilăriei, 
îngăduit în preajma domnului Alcibiade printr-o simpatie pe care 
nu mi-o explic nici astăzi, decât într-un chip hazardat şi greu de 
mărturisit altcuiva, prin ceea ce era oarecum comun în firea şi în 
destinul nostru, dar nu putea în niciun caz să se întrevadă. Cum 
casa mea nu era departe, şi prin expunerea ei, pe o coastă puţin 
mai înaltă, puteam să văd oricând parcul domnului Alcibiade, 
aleile, peluzele, peroanele şi ceardacurile, pot spune că 
prezenţa mea în preajma lui era aproape continuă; aşa am 
devenit cel mai apropiat martor al vieţii petrecute acolo şi am 
prevăzut cu o precocitate de care nu sunt mândru, şi nu mi-a 
adus nicio fericire, că destinul acelei familii era să se destrame, 
lăsând în urmă multă amărăciune. 


Cel mai mare dintre copiii domnului Alcibiade a plecat de 
acasă la cincisprezece ani, în 1910, când eu abia mă născusem. 
La câteva luni după plecarea lui, în gară a venit Sihastrul. 
Coincidenţa este ciudată, cel puţin pentru mine. În plecarea 
unuia şi venirea celuilalt există o simetrie care m-a pus pe 
gânduri când am aflat faptele şi le-am judecat cu precocitatea 
pomenită mai înainte. Încă mai mult m-a tulburat o similitudine 
în gândirea amândurora, apoi, mai presus de toate, deşi ar 
putea să pară fără semnificaţie, m-a izbit asemănarea lor fizică. 
Dar ce poate fi mai ciudat decât întâmplarea că pe amândoi i- 
am văzut în aceeaşi zi, la un interval de câteva ore? Până atunci 
nu ştiam nimic despre înfăţişarea unuia şi a celuilalt. Printr-o 
altă coincidenţă, din cele mai rare, primul născut al domnului 
Alcibiade, care se numea Teodor, nume admis prin partea 
locului, totuşi puţin răspândit în familiile ţăranilor, s-a întors 
odată cu moartea tatălui său, şi exact în ziua când văzusem 
fotografia Sihastrului, la şeful gării, în a cărui odaie intram prima 
dată. Fotografia se afla prinsă în perete, deasupra patului unde 
cu zece ani înainte zăcuse pribeagul şi pe care de atunci nimeni 
nu-l mai mişcase din loc şi nu-l folosise. Sub fotografie ardea 
necontenit o candelă. Soţia şefului de gară o îngrijea cu evlavie, 
după cum îngrijea şi patul, cu recunoştinţă, fiindcă în căsnicia ei 
lungă şi stearpă se învrednicise să cadă grea după ce se rugase 
în genunchi la căpătâiul Sihastrului. Într-un mare elan de 
credinţă şi speranţă, ea implorase cerul să nu dezmintă simbolul 
reprezentat de cel care făcuse două duzini de copii într-o 
singură viaţă. Şi iată că, la timpul cuvenit, norocoasa femeie, 
numită de toţi Vulpoaia, după numele bărbatului, Vulpe Tănase, 


născu nu doar un prunc, cum ceruse în rugăciune, ci trei 
deodată; trăiesc şi astăzi, ieşiţi de multă vreme la pensie. (Nu 
mi se pare nimic deosebit ca trei gemeni să meargă în aceeaşi 
zi la şcoală, în acelaşi an la armată, chiar să se însoare simultan, 
la o nuntă triplă, dar socotesc nespus de caraghios să iasă la 
pensie toţi la aceeaşi dată.) 

Cum lumina candelei făcea să joace umbrele pe fotografie, mi 
s-a părut că faţa Sihastrului era însufleţită iar mâna lui se mişca 
ritmic, şi parcă îi auzeam glasul, în tăcerea evlavioasă: „Ei, ce 
faceţi, nu-mi aduceţi muierea?” 

leşisem de la gară puţin înfricoşat, cu gândul la cele petrecute 
aici cu zece ani înainte, când eu abia mă născusem. Mergeam 
înspre casă, cu umerii strânşi de teama lăsată în urmă şi de 
teama aflată în faţă, fiindcă întârziasem şi ai mei aveau să mă 
certe. Atunci am văzut un drumeţ, venind dinspre oraş, pe lângă 
calea ferată. Avea plete atât de bălaie că păreau albe, purta 
haine de la armată, fără grade, iar pe umăr ţinea un toiag, cu o 
traistă. M-am gândit îndată că omul acesta, ca să-şi semene lui 
însuşi, ar fi trebuit să poarte şi barbă, nu doar plete. lar în clipa 
următoare mi-am şi dat seama, şi nu fără un tremur, că, deşi 
foarte tânăr, semăna cu Sihastrul, aşa cum îl văzusem în 
fotografie. lar când mi-a vorbit, parcă am recunoscut chiar 
glasul Sihastrului, deşi nu-l auzisem niciodată. 

Mai întâi, drumeţul s-a uitat mult la mine, cu ochii albaştri, cu 
o privire bună cum nu mai văzusem, apoi m-a întrebat, cu o 
voce grea şi aşezată, ceva venit dintr-un loc unde viaţa omului 
nu mai poate să cunoască nicio schimbare: 

— A murit domnul Alcibiade? 

Nu-mi mai era teamă, dar se născuse o durere în mine că m- 
aş fi trântit jos şi aş fi plâns jalnic. Nu după domnul Alcibiade, 
scăpat de toate suferinţele dacă murise, ci după drumeţul 
acesta, fiindcă îl simţeam ars pe dinăuntru de gânduri 
mistuitoare. 


— A murit; astă-noapte! am spus, privindu-l în ochi şi 
minunându-mă, peste orice jale, că erau atât de adânci în 
albăstrimea lor luminoasă. 

— Când îl îngroapă? 

— Mâine. Trebuie să vină sicriul. 

De aceea fusesem în gară, cu rugămintea ca domnul Vulpe să 
telefoneze dricarului la oraş şi să-l zorească. 

Jos, peste calea ferată, se vedea prundul, cu excavatorul şi 
concasoarele oprite de mai multă vreme. Ceva mai încoace, încă 
ieşea fum, unde arsese noaptea. 

— Ce-i acolo? m-a întrebat drumeţul. (Vedea o schimbare, dar 
nu ştia cum s-o înţeleagă.) 

— Au ars birourile. 

— Păcat de munca omului! a mai spus el, plecând mai 
departe. 

După doi paşi s-a oprit, s-a uitat la mine, pe urmă a scos 
portofelul şi a luat din el trei hârtii de câte un leu, mototolite, 
tipărite de nemți în timpul războiului, ştampilate proaspăt de 
Banca Naţională, ca să poată circula mai departe. 

— la-i tu, mi-a spus, mie nu-mi mai trebuie. 

l-am luat, crezând că mai avea şi alţii, sute, dar pe urmă am 
aflat că trei lei erau toţi banii cu care venise. 

A dat iar să plece, pe urmă s-a răzgândit încă o dată, a pus 
traista jos, a desfăcut-o în iarbă şi-am văzut că era plină cu 
hârtii, scrise mărunt, cu creionul; un maldăr de hârtii, toate 
scrise, pe o parte şi pe alta, atât de multe că unui om i-ar fi 
trebuit luni de zile numai să le citească. Printre ele erau rătăcite 
câteva lucruri mici, pe care mi le-a dat mie: o oglinjoară, un 
pumn de bile colorate, nişte gioale de capră şi un clopoțel mic 
de alamă. Altceva nu mai avea în traistă, decât foile scrise. 

Aşa s-a întors Teodor, care plecase de acasă certat rău cu 
domnul Alcibiade, fiindcă voia să se facă teolog şi filozof, dar şi 
aviator, ca Aurel Vlaicu, la vârsta când abia terminase 
gimnaziul. Acum avea douăzeci şi cinci de ani, şi părea mult mai 


vârstnic, fiindcă semăna cu Sihastrul. Apoi mai fusese şi 
războiul, retragerea în Moldova, şi acolo îndurase multe, ca 
toată lumea, că orice om, cât de tânăr, putea să îmbătrânească. 

N-am izbutit niciodată să explic cuiva ideea care mi-a rămas 
în minte de la prima noastră întâlnire, că fiul domnului Alcibiade 
era menit să ducă mai departe spiritul Sihastrului. Nu printr-o 
moştenire directă, ci prin unde misterioase. Poate de aceea 
venise Sihastrul, să-l caute, înainte de a-şi da duhul. lar dacă nu- 
| găsise, datorită unor lucrături ale forţelor potrivnice, nu 
însemna că moştenirea era prescrisă. Ceea ce a urmat n-a făcut 
decât să-mi întărească ideea, care a rămas neschimbată şi 
astăzi. 


x kK x 


Când era mic, îi spuneau Odor, nu o mângâiere, ci 
prescurtarea numelui adevărat, prea lung şi mai greu de folosit 
în relaţiile părinţilor cu copilul. Trebuie, înainte de a povesti mai 
departe, să spun ceva despre mamă. Firesc ar fi s-o ţin minte cu 
claritate, am cunoscut-o bine, numai că dacă încerc s-o evoc 
astăzi, îmi fuge din minte. Fiindcă era o fiinţă fluidă, abia acum 
îmi dau seama. Este singura ei trăsătură pe care o pot înregistra 
deocamdată; pentru rest, va trebui să aştept o clipă mai bună. 

Prima ei imagine, pe care o simt cum începe să se formeze, 
este aceea de la ora sticlelor de lampă, înainte de înserare. Pe 
atunci nu exista decât în puţine locuri lumină electrică, în 
schimb lămpile cu gaz erau uneori rafinate şi fastuoase. ŞI 
astăzi se mai vede câte una atârnând de plafon, dar 
modernizată, în casele unde trăieşte un fanatic al lumii trecute. 
Oamenii săraci aveau lămpi micuţe, de agăţat în perete, cu o 
sticlă albăstruie, numărul unu, cea mai ponosită, şi flacăra lor 
abia alunga umbrele din odaie, deşi nu le lipsea oglinjoara 
rotundă, pusă în spate, ca să răsfrângă lumina şi s-o întărească. 
Pe măsură ce casele erau mai răsărite se măreau şi lămpile, 
numărul doi, trei, patru, nu mai ştiu până la ce gradaţie. Pe 


lângă cele de perete, mai erau lămpi de pus pe masă sau de 
agăţat în plafon, la mijlocul odăii. În saloanele luxoase tronau 
candelabre grele de bronz, de alamă, de porțelan, împodobite 
cu cristale, atârnând pe scripeţi, cu lănţişoare, ca să poată fi 
ridicate, sau coborâte, după nevoie şi după plăcere. La 
petreceri, când ardeau toate lămpile, casa era luminată ca ziua, 
a giorno cum se spunea pe atunci cu mult ifos. Expresia aproape 
a dispărut astăzi, şi nici n-ar mai fi necesară; becurile electrice 
transformă noaptea în ziuă până şi în ultima dintre cocioabe. 

În casa domnului Alcibiade nu lipseau slujnicele, după cum în 
curte nu lipseau argaţii, deşi nu totdeauna aveau ce face. Era un 
obicei al timpului, cei săraci să se bage la stăpân, iar cei avuţi 
să-i primească, şi aşa, fără a se ajunge chiar la o dreptate, viaţa 
mergea înainte. 

Dacă treburile din casă avea cine le face, ştersul sticlelor de 
lampă rămânea numai în grija doamnei Alcibiade; niciodată nu 
le încredinţase altcuiva. Era o ceremonie, care se celebra zilnic, 
vara între cinci şi şase după-amiază, iarna între trei şi patru. 
Atunci nimeni n-avea voie să-şi facă de lucru în altă parte, ci 
toată lumea trebuia s-o asiste, chiar şi copiii, dacă nu erau la 
şcoală. 

Lumea din sat îi spunea cucoana mare, cu intenţia de a-i 
acorda o cinste crescută şi nesimţind exact înţelesul cuvântului: 
altminteri, doamna Alcibiade era o femeie încă prea tânără ca 
să i se potrivească un asemenea titlu, şi nici nu visase vreodată 
să stea pe o treaptă înaltă între oameni, ca s-o vadă toată 
lumea. Târgoveţii care veneau în casă îi spuneau doamna 
Alcibiade şi-i sărutau mâna, aplecându-se mult şi ţinându-şi 
balansul cu un picior ridicat în aer la spate. Nimeni nu îndrăznea 
să-i pronunţe numele, deşi i-l cunoşteau, îl auzeau pe stăpânul 
casei spunându-i Alexandrina. 

Mult timp numele, pe care îl ştiam şi eu, ca toţi ceilalţi, mi s-a 
părut rece, greu de pronunţat şi antipatic. Am socotit că pentru 
cine avea nenorocul să-l poarte era o povară, până în ziua când 


am auzit-o pe doamna Alcibiade cântând la harpă. Cânta într-o 
odaie unde nu intrasem niciodată, iar sunetele harpei la început 
mi s-au părut stridente; simţeam numai primul răspuns al 
coardei ciupite, nu şi vibrația următoare, atât de dulce şi de 
cristalină care rămânea în aer, dându-i o culoare trandafirie. Le- 
am descoperit mult mai târziu, când am început să ascult 
muzică, pe la concerte şi la operă, şi mai ales când am mers în 
casa unui coleg de şcoală, a cărui mamă era harpistă la 
Filarmonică şi dădea recitaluri în săli publice, unde mă duceam 
şi eu câteodată. Când o vedeam pe podium, pe lângă bucuria 
muzicii, gândul că îi puteam săruta mâna îmi stârnea mândria 
într-o măsură cu totul nejustificată, căci doar nu o cunoşteam de 
aproape. 

Sunetul harpei are darul să contureze alte sunete muzicale, 
bunăoară pe cele de flaut, care seamănă cu nişte baloane 
străvezii, uşoare şi în culori pastelate, însă în primejdie să 
dispară, cu baloanele de săpun, la prima mişcare a aerului. 
Harpa, cu sunetele ei fine dar marcate clar şi profund, pune în 
jurul acelor balonaşe cercuri subţiri, atât de bine desenate încât, 
fără să le schimbe forma şi fără să le denatureze timbrul, le 
conturează pe cât de gingaş pe atât de precis; harpa dă flautului 
o personalitate dublă şi prelungă. Prin timbrul ei am simţit că 
Alexandrina era o emanaţie muzicală, ceea ce se vedea şi mai 
limpede când ştergea sticlele de lampă, nu ca să lumineze mai 
bine, cum credea toată lumea, ci ca să le purifice sunetul. 

Pentru Alexandrina Alcibiade, plecarea lui Odor a fost prima ei 
moarte; nimeni n-a băgat de seamă, toţi au socotit-o vie, şi în 
felul înţeles de ei ea a mai trăit multă vreme după aceea, 
ştergând în fiecare după-amiază sticlele de lampă. Erau multe 
lămpi în toată casa, mai mult de o duzină, şi toate se aprindeau 
când venea seara, chiar în odăile unde nu intra nimeni. 
Credeam că Alexandrina se temea de întuneric, dar era o 
greşeală; după ce a murit domnul Alcibiade şi copiii s-au 


răspândit în lume, lămpile nu s-au mai aprins, iar în camera ei s- 
a mulţumit cu una atât de firavă că părea un opaiţ. 

Abia mai târziu, gândindu-mă bine, am înţeles că pentru ea 
lumina, ca şi muzica, era o biruinţă asupra timpului, fiindcă 
prelungea durata zilei şi prefăcea seara în sărbătoare. Oricine 
trecea cu trenul sau cu trăsura şi vedea casa de pe deal, cu 
toate ferestrele strălucind de lumină, îşi închipuia că înăuntru 
era lume multă, veselie şi cântece. E adevărat că se făceau 
petreceri adesea, când nu lipseau veselia şi muzica, nu cea de 
harpă, ci a tarafurilor aduse de la oraş ca să distreze oaspeţii, 
dar în celelalte zile era linişte, iar lămpile ardeau numai pentru 
bucuria stăpânei. Seară de seară lumina se stingea târziu, când 
copiii dormeau, iar domnul Alcibiade, la biroul lui, sub abajurul 
verde, îşi scria visările în registrul de profit şi pierderi. Atunci, 
după ce îşi învelea harpa într-o husă de postav alb, Alexandrina 
trecea din odaie în odaie, în rochia lungă care foşnea pe podele, 
şi stingea lămpile coborând fitilul, apoi suflând în flacără, 
ridicată pe vârfuri. Cu fiecare lampă stinsă, fruntea i se umbrea 
lot mai tare, şi când rămâneau numai veiozele albastre din 
camerele copiilor, pe faţa ei, în locul luminii venea o tristeţe 
nevăzută de nimeni. 

Oamenii au crezut, cum am crezut şi eu multă vreme, că 
Alexandrina ştia să ia de la viaţă numai bucuria; nimănui nu i-ar 
fi trecut prin minte că odată cu întunericul în ea se trezea altă 
fiinţă, una care se născuse la plecarea lui Odor. De atunci 
aştepta, plină de îngândurare şi teamă, să plece al doilea. Dar 
nu-şi dezvăluia gândurile nici măcar ei înseşi, decât după ce 
stingea ultima lumină. 

Am văzut şi eu lămpile stingându-se, într-o noapte. Aveam 
îngrijorările mele, şi nu uşoare, dar parcă le uitasem. Era atunci 
când fugisem de acasă, şi seara mă întorsesem. Mi-a fost frică 
să intru pe poartă, am coborât pe furiş în marginea satului şi am 
aşteptat până târziu, adăpostit sub rambleul căii ferate. Treceau 
trenurile pe deasupra mea, făcând pământul să tremure şi să 


duduie; îl simţeam sub coaste. Mi-era frig, mă bucuram să simt 
o clipă căldura locomotivei, care îmi arunca în spate o jerbă de 
abur fierbinte cu miros de păcură arsă; nu l-am uitat până 
astăzi. lar sus pe deal, vedeam casa domnului Alcibiade, cu 
ferestrele luminate, semănând cu un palat, atât de bogată era 
lumina. Chiar eu, care ştiam ce viaţă se ducea acolo, aş fi crezut 
că este bal mare, cu musafiri de pe la alte palate dansând în 
redingote şi crinoline. Nu spun ce milă îmi era de mine, să mă 
văd acolo singur, obijduit, tremurând de frig în pantaloni scurţi 
şi numai cu o bluză subţire. 

Am uitat de mine şi m-a năpădit o durere când au început să 
se stingă luminile. S-au stins pe rând, pornind dintr-o parte a 
casei la mult timp una de alta, ceea ce dovedea că Alexandrina 
şovăia îndelung în fiecare odaie înainte de a se hotărî să 
coboare fitilul. Am văzut aşa stingându-se lumina în cele trei 
odăi dinspre vale, apoi s-au stins şi cele dinspre parc, mi-am dat 
seama după umbrele care cădeau pe rând peste arbori. Nu ştiu 
de ce s-a născut în mine gândul că fiecare lumină stinsă 
însemna o moarte, şi când s-au întunecat toate ferestrele, mi s- 
a părut că nu mai era nimeni viu în toată casa. Dar chiar aşa 
avea să şi fie, nu greşeam decât asupra timpului, aducându-l pe 
tot într-o singură seară. Atunci nu mi-a mai fost milă de mine, ci 
de ceilalţi, şi aşa am găsit mărimea adevărată a suferințelor 
mele, care mi s-au părut fără însemnătate, de unde mi-a venit 
pe loc îndrăzneala să merg acasă şi să bat în poartă. Mă 
împăcasem cu toate riscurile, nicio pedeapsă nu mai putea să 
mă înspăimânte, nimic nu mi s-ar mai fi părut aspru, după ce 
văzusem cum se stingeau luminile la casa domnului Alcibiade. 
Ceva îşi pierduse valoarea, şi se năşteau alte valori, mai grave şi 
mai amare. 

Tatăl meu m-a primit rece, dar fără brutalitate, şi nici mama 
nu a fost mai dură. Drept vorbind, meritam orice pedeapsă, ar fi 
urât să nu le recunosc bunătatea. A doua zi tatăl meu s-a dus la 
directorul şcolii cu doi curcani, cei mai mari din curtea noastră 


de păsări, căci nu era generos numai cu mine, şi mi-a fost dat 
un noroc cum nici măcar nu visasem, ca să nu spun că nu mă 
socoteam vrednic să-l aflu. Stând de vorbă cei doi bărbaţi, care 
înseamnă că au fost amândoi luminaţi la minte, şi înțelegând că 
nu mai era niciun chip să intru în voia doamnei, după cum ea nu 
mai putea să-mi intre în inimă, şi că aşa n-aş fi avut parte decât 
de o nouă suferinţă şi nedreptate, au hotărât să mă ţină departe 
de şcoală restul anului, iar toamna să dau examen şi să intru în 
clasa a treia, la domnul Glodeanu. 

Am răsuflat cu uşurare, mi-am pus în gând să nu mai supăr pe 
nimeni, mi-am împărţit cartea în o sută de părţi, pentru o sută 
de zile, şi am învăţat-o prosteşte pe dinafară. Mi-au rămas şi zile 
libere, cât a ţinut vara, am putut merge la gârlă, mulţumit că îmi 
făcusem datoria şi dornic să dau examen ca să spăl toate 
ruşinile. 

Pe domnul Glodeanu îl cunoşteam, era un om înalt, cu faţa 
cam fără gânduri, sau cu gândurile ascunse sub o nepăsare 
blajină. Trecea adesea prin faţa casei noastre cu bicicleta, 
ducându-se la deal, unde avea un petec de vie. Ţin minte că 
şaua bicicletei era îmbrăcată în pâslă galbenă, cum se punea 
sub şeile cailor. N-a intrat niciodată la noi în casă, şi nici n-a 
căpătat vreun curcan din partea tatei, dar într-o zi, întâlnindu- 
mă când veneam de la gârlă, m-a oprit şi m-a întrebat dacă eu 
eram cel cu isprăvile. Nu ştiu cum de putuse să afle de mine şi 
să mă recunoască; am bănuit că absenţa mea de la şcoală, atât 
de lungă şi de nemotivată stârnise ceva vâlvă în cancelarie şi 
îmi făcuse un fel de faimă, căci tot aşa se numeşte ea şi când e 
proastă. 

Pe scurt, domnul Glodeanu mi-a spus să nu mai vin la 
examen, că m-a şi trecut în clasa a treia, şi n-are nicio teamă cu 
mine. Ce-i drept, nu l-am supărat niciodată, şi învăţătura cu el, 
dusă mult mai departe decât se cerea în şcoală, mi s-a părut o 
glumă, o floare la ureche care mi-a înfrumusețat copilăria, după 
ce fusese atât de urâtă. Nu ascund însă că în prima clipă, după 


ce domnul Glodeanu m-a iertat de examen, mi-a fost necaz că 
învăţasem cartea pe dinafară. 


x k x 


Slujnicele aduceau sticlele de lampă pe rând şi le aşezau pe 
masa cea mare din sufragerie. Când se adunau toate, păreau o 
pădure de cleştar, cu o vorbă din primele basme auzite nu mai 
ştiu de la cine. Alexandrina aştepta, nemişcată şi solemnă, ca în 
strană. 

Dacă popa Scovergă ar fi văzut-o vreodată cum ştergea 
sticlele de lampă şi n-ar fi avut toate simţirile obosite în suflet, 
poate ar fi învăţat de la ea ce însemna o slujbă cucernică, n-ar 
mai fi dat liturghia peste cap şi n-ar mai fi spurcat-o suduindu-i 
pe oameni în pauzele cântărilor, poruncindu-le să-i aducă una şi 
alta, o târnă de mălai, o baniţă de grăunţe, o ulcea de untură, în 
gura mare şi fără ruşine. Aşa poate şi oamenii n-ar mai fi ocolit 
biserica, şi n-ar mai fi dat cu barda în Dumnezeu când ieşeau de 
la cârciumă având în ei basamac în loc de aghiazmă. 

Felul cum Alexandrina ştergea sticlele de lampă dovedea într- 
adevăr o credinţă pe care ar fi putut să se fundeze o religie 
nouă, cu biserica ei fastuos luminată. Fiecare sticlă, pusă 
deoparte, strălucind de curată, părea o poruncă dintr-un 
decalog nou, încă nedezvăluit oamenilor şi prea enigmatic ca ei 
să-l poată înţelege vreodată. Urmărind-o pe Alexandrina în 
solemna ei îndeletnicire, am înţeles cum se întemeiază religiile. 
Religia ei însă a rămas neştiută, fiindcă n-a propovăduit-o, şi 
cred că eu aş putea fi singurul apostol care s-o spun lumii, 
numai că n-are rost, de vreme ce peste tot domneşte acum 
lumina electrică. 

Sticla de lampă se ştergea întâi pe dinăuntru cu o bucată de 
pânză albă, moale, şi cu un bastonaş de lemn, o baghetă pe 
care o plimba circular, ducând-o treptat înainte, în mers de 
elice, de la buza de jos până la cea de sus, împodobită cu o 
emblemă gravată filigranatic, marca fabricii de la Viena, unde 


atunci era împărat Franz Josef. Când îţi plimbai degetul pe buza 
sticlei, atât de subţire că părea invizibilă, parcă numai 
închipuită, ea începea să vibreze, scoțând o muzică dulce şi 
cristalină. 

La atingerea cu cârpa Alexandrinei, pe care nu pot s-o 
numesc altfel deşi cred că avea o structură netextilă, sticla de 
lampă scotea un sunet cu totul diferit de cel spus mai înainte. El 
se apropia de cele mai înalte vibrații care pot fi percepute de 
urechea noastră, iar o parte trecea chiar dincolo, rămânând 
doar ca o bănuială şi adăugind timbrului o enigmă. Cred că aşa 
ar fi sunat în cer o coardă de vioară făcută dintr-o arteră de 
înger. Nimic nu mai părea de pe pământ în acele clipe, decât 
slujnicele, aşteptând alături şi privind prostite cum se mişcau 
mâinile, căci de auzit sigur că nu puteau să audă. Prin vibrația ei 
invizibilă, sticla adăuga o melodie armonizată cu vibraţiile emise 
de numele Alexandrinei şi acum era cu adevărat muzică. Ea se 
îmbogăţea şi mai mult, dând un contrapunct triplu, ceea ca 
cunoscătorii vor trebui să admită, atunci când o cârpă nouă 
începea să alunece pe partea din afară a sticlei, stârnind a treia 
vibraţie, într-o uşoară şi tulburătoare disonanţă cu primele două. 

Odată sticla ştearsă, Alexandrina o aşeza pe masă, şi nimeni 
nu mai avea voie s-o atingă. lar în vreme ce veneau la rând alte 
sticle, sticlele curate continuau să cânte, dând armonii din ce în 
ce mai bogate şi mai compuse, pe măsură ce deveneau mai 
imperceptibile. Dar muzica exista, şi se prelungea chiar după ce, 
toate sticlele fiind gata, Alexandrina le lua pe rând, ţinându-le 
cu buricele degetelor numai de buze, ca să nu le oprească 
vibrația, şi le ducea din odaie în odaie, să le pună în lampă. lar 
mai târziu, când se aprindeau lămpile, lumina lor părea şi ea un 
cântec. Pe acesta însă, răspândit în atâtea odăi şi acoperit de 
zgomotele casei, chiar că nimeni n-ar fi fost în stare să-l audă în 
afară de Alexandrina, fiindcă numai ea avea credinţă. 


x k x 


Nu mi-aş fi închipuit că domnul Alcibiade, în care era altă 
credinţă, dar nu mai mică, ar fi putut să se piardă pe sine în 
vreo clipă şi atât de rău, încât să lovească într-o făptură mai 
slabă decât el şi fără drept de replică. Dar ştiu că s-a întâmplat 
aşa într-o zi, şi victima a fost Odor, care n-a putut să riposteze, 
dar nu l-a iertat niciodată. Era la începutul verii, băiatul 
terminase clasa a patra gimnazială şi trebuia să-şi aleagă rostul 
în viaţă, ce dorea să ajungă, şi apoi să opteze pentru latină sau 
pentru matematici, ramura reală sau modernă a liceului. 

— Tu ce vrei să te faci? l-a întrebat domnul Alcibiade. 

Întreprinderea auriferă funcţiona de aproape opt ani, 
răscolind  prundul, vânturând apa şi spărgând bolovanii, 
încărcând piatră fărâmiţată în mii de vagoane, zeci de trenuri pe 
săptămână, fără să fi scos niciun gram de aur. Detectoarele, 
construite după un patent al domnului Alcibiade, care i-ar fi 
adus multe parale dacă s-ar fi găsit cine să-l cumpere, 
rămâneau mute, de s-ar fi crezut ca înţepeniseră. Dar erau 
bune, dovadă că, apropiind de ele un ceas de aur, sau o 
verighetă, începeau să sune alarma, agitând o baterie întreagă 
de clopote, acţionate de pile galvanice. Numai întreţinerea 
acestor aparate însemna o cheltuială destul de mare, şi folosul 
lor nu-l vedea nimeni. Domnul Alcibiade nu-şi pierdea credinţa, 
ar fi însemnat să se dezică pe sine, îl mâhnea însă îndoiala 
oamenilor, zâmbetele lor nelămurite, îngăduitoare sau ironice. 
Singurul neclintit alături de el rămânea domnul Pretoreanu, care 
din ziua primei lor înţelegeri nu mai scosese o vorbă în legătură 
cu aurul, ci urmărea numai beneficiile aduse de piatră. Domnul 
Alcibiade, oricât de visător, nu-şi făcea iluzii deşarte în privinţa 
asociatului, îl ştia că rămâne părtaş la ciudata afacere numai 
fiindcă nu încetase să fie rentabilă. Dar dacă era în stare să ţină 
piept îndoielilor din el însuşi, amărăciunea îl pătrundea încetul 
cu încetul, stârnită de neîncrederea oamenilor sau de judecata 
lor greşită. Se găseau şi din aceia care să-i atribuie intenţii 
ascunse, fără să le poată spune pe nume, decât cel mult uneia, 


cea mai uşor de imaginat - că ar fi în slujba unei puteri străine. 
Domnul Tănăsescu-Nazone, Maţe-Fripte, scrise un denunţ pe 
care îl trimise la Prefectura judeţului. Mult mai târziu, ultimul din 
copiii domnului Alcibiade, Trandafil, coleg de şcoală şi prieten cu 
mine, devenit, săracul, arhivar la Prefectură, l-a găsit într-un 
dosar pe care mi l-a încredinţat pe sub mână, amintindu-şi cu ce 
admiraţie vorbeam odinioară de tatăl său, deşi eram prea copil 
şi nu mi-ar fi fost îngăduit să am păreri despre oameni. Dar uite 
că le-am avut, aşa cum am avut părerile mele şi despre doamna 
din clasa a doua primară, şi despre domnul Glodeanu, şi despre 
alţii, şi despre Kaiserul nemților, iar mai înainte despre Aurel 
Vlaicu, al cărui aeroplan se prăbuşise la câţiva kilometri de casa 
noastră. 

M-a umplut de groază dosarul, în care nu era numai denunţul 
lui Tănăsescu-Nazone. Popa Scovergă îl făcea pe domnul 
Alcibiade anticrist, deşi nu era zi-ntâi ca bietul om să nu-i pună 
francul în căldăruşă, pe câtă vreme toţi ceilalţi, ţăranii bogaţi şi 
târgoveţii cu locuinţa la ţară, nu dădeau nici măcar o băncuţă, ci 
câte un ban de nichel găurit la mijloc, sau o para coclită. Și 
cârciumarul, domnul Petrică, poreclit Botezatu, cu un tâlc uşor 
să se înţeleagă, scrisese denunţuri, mai multe, cu o ură a cărei 
cauză am ştiut-o. Domnul Alcibiade făcuse pe prundul gârlei o 
prăvălie, într-o baracă de scânduri, şi acolo, un om al său le 
vindea lucrătorilor basamac mai ieftin şi mai curat decât al 
cârciumarului. Îl pregătea chiar el, cu spirt de monopol şi cu apă 
limpede, din gârlă; niciodată nu s-a auzit să fi pus spirt otrăvitor, 
cum era ştiut că obişnuia cârciumarul, făcându-i pe oameni să-şi 
verse maţele, când nu se întâmpla mai rău, să ajungă prin 
spitale şi chiar să-şi piardă vederea. Cine putea să dovedească? 
Şi cine şi cum să-i dezbare pe beţivi de patimă, dacă erau atât 
de înrăiţi, încât nu simțeau, sau nu le păsa că îşi prăpădesc 
sănătatea? 

Mult necaz şi multă pagubă i-a făcut domnul Alcibiade 
cârciumarului, cu prăvălia şi cu omul lui de încredere, aşa că nu 


mă miră denunţurile. Omul de încredere, cunoscut probabil de 
multă vreme domnului Alcibiade, era destul de bătrân ca să nu 
mai aibă când să-şi strice firea, de vreme ce până atunci o 
avusese bună. Îl chema neobişnuit, Proca Vincențiu, dar lumea îi 
spunea mai uşor Viceţiu, căci oamenii fără ştiinţă de carte 
pronunţă anevoie şi fără convingere două consoane alăturate. 

Niciunul din denunţuri n-a avut urmări ştiute, dar e greu de 
crezut că nu s-au pus întrebări şi nu s-a făcut cercetare, ceea ce 
e sigur că a amărât rău sufletul domnului Alcibiade. 

După o astfel de amărăciune se va fi aflat el în ziua când a 
scăpat o palmă lui Odor, una singură, dar atât de brutală, că 
băiatului i s-au clătinat minţile, şi până seara n-a ştiut pe ce 
lume se află. Dar când şi-a venit în fire, n-a mai întârziat decât 
ca să-şi ia un schimb de rufe şi odată cu noaptea a ieşit pe uşă, 
strigând către tatăl său cu o ură înnebunită: 

— Cât o fi să trăieşti n-ai să mă mai vezi niciodată! 

Şi toate câte s-au întâmplat aşa, şi cele ce aveau să urmeze 
în ani lungi de zbucium şi de suferinţă, s-au datorat numai 
răspunsului pe care Odor l-a dat la întrebarea domnului 
Alcibiade: 

— Ce ai vrea tu să faci în viaţă? 

— Nimic! a fost răspunsul băiatului. Vreau să gândesc şi să 
găsesc explicaţia existenţei noastre. 

Măcar dacă ar fi spus că vrea să urmeze filozofia, cum se şi 
gândea, de altfel! Nimeni nu s-ar fi opus, s-ar fi înscris la 
modern, şi până la terminarea liceului avea timp să judece, să 
se dezmeticească şi să-şi aleagă o meserie mai rezonabilă. Dar 
l-a mânat din urmă spiritul prea slobod, încrederea primejdioasă 
în puterile sale, dorinţa de a sări peste ziduri oricât de înalte, 
nefiind în stare să separe gândirea de faptă, ceea ce nu pornea 
din emfază, ci dintr-o credinţă adevărată care n-a slăbit toată 
viaţa, după cum n-a slăbit credinţa Alexandrinei şi a domnului 
Alcibiade. 


Neobosită şi rodnică va rămâne cât lumea lucrarea apelor! 
Tot ce se lua de pe prund într-o vară, tot ce scotea excavatorul 
şi fărâmau concasoarele, de-ar fi crescut munţi de piatră până la 
urmă, tot ce se încărca în căruţe şi apoi în trenuri, apele 
aduceau la loc primăvara, când veneau mari şi furioase, 
revărsându-se între cele două maluri îndepărtate; atunci nici 
Dunărea unită cu Amazoanele nu putea să fie mai lată. lar când 
se retrăgeau, într-o matcă pe care şi-o alegeau ele, după o lege 
a lor, niciodată înţeleasă, niciodată aceeaşi, în urma lor 
rămâneau valuri de piatră atât de înalte, că oamenii şi căruțele 
se pierdeau printre ele. Atunci excavatorul şi concasoarele, 
luate de pe prund pe timpul iernii, erau duse iarăşi la loc, lângă 
apă, după ce se deschideau drumuri. Zece boi se opinteau în 
juguri, să le tragă, piatra trosnea, scotea fum şi flacără. Uneori 
roţile grele se înfundau şi atunci era nevoie de macarale, de 
multă muncă omenească şi de vorbe aspre. Dar într-o bună zi 
maşinile gigantice, de care mereu mi-a fost teamă, se găseau la 
locul lor, porneau să vânture piatra şi s-o spargă şi de atunci, în 
afară de duminici, nu se mai opreau până toamna, când 
începeau ploile. 

Era multă omenire la lucru, şi pe toţi îi plătea domnul 
Alcibiade, nu el cu mâna lui, ci casierul. Munca lor însemna să 
încarce bolovanii în căruţe şi să-i aducă la gura concasoarelor, 
fiindcă excavatorul scotea doar nisip din albia apei, şi rar câte o 
piatră. Scotea atât nisip că ar fi acoperit lumea, dacă nu l-ar fi 
luat trenurile. lar în locul lui rămâneau bulboane adânci, unde 
duminica veneau copiii să se scalde, numai cei care ştiau să 
înoate. Dintre ei, prea puţini erau în stare să se afunde până 


dădeau de fundul bulboanei; se ducea luptă grea cu apa care-i 
împingea în sus şi le apăsa urechile să le spargă. Incercau mulţi, 
fără să izbutească; unii se dădeau bătuţi, pe faţă, alţii încercau 
să se fudulească spunând că au atins fundul apei, dar dacă nu 
scoteau un pumn de nisip, ca dovadă, degeaba le era lauda. 

Între toţi, făcea furori al doilea dintre copiii domnului 
Alcibiade, Toma, care nu semăna deloc cu Odor, nici la chip, nici 
la fire. Mai târziu avea să-şi spună Tom, luându-se după o carte 
englezească. 

Multă lume s-o fi gândit, dar cred că nimeni n-a putut să-şi 
explice de ce toţi nouă copiii domnului Alcibiade purtau nume cu 
aceeaşi iniţială, Teodor, Toma, Tiberiu, Teofil, Titus, Tadeu, 
Traian, Trandafil şi Teofana. E drept că aproape tuturor în casă li 
se spunea altfel, cum se întâmplă cu toţi copiii, cărora nu li se 
potriveşte numele ales pentru maturitate. Aşa, de pildă, prea 
puţini ştiau că fata, născută între Tiberiu şi Teofil, purta numele 
puţin obişnuit, mai degrabă monahal, Teofana, toţi crezând, 
chiar şi la şcoală, că o cheamă Fana, cum îi spuneau copiii. Nici 
domnul Alcibiade, nici Alexandrina nu admiteau acest nume şi 
nu-l pronunţau niciodată. Era o reducere banală şi de periferie a 
atât de frumosului Teofana, la care eu nu am renunţat niciodată 
până la dispariţia fetei, deşi copiii de vârsta mea zâmbeau 
ironic, dacă nu râdeau chiar pe faţă. Despre Teodor am mai 
spus şi e simplu de înţeles cum s-a ajuns la Odor, pe care unii l- 
au socotit o invenţie prețioasă. 

Nu se poate crede că toate aceste nume s-au datorat 
întâmplării; este evident că domnul Alcibiade le alesese cu 
premeditare; numai ţinta rămânea inexplicabilă. Nu pot spune 
că eu, unul, am dezlegat enigma. Insă într-o seară, în starea 
crepusculată dinaintea somnului, am avut o viziune, mi-au 
apărut în ochi, departe, părând numai umbre, toţi copiii 
domnului Alcibiade, aduşi cam la aceeaşi vârstă şi stând în rând 
unii lângă alţii, cu braţele întinse, că li se atingeau mâinile, 
făcând o linie. Abia atunci, văzându-i pe toţi împreună, mi-am 


dat seama ca ei nouă câţi erau puteau să alcătuiască singuri o 
lume şi m-am gândit că unui om conştient îi trebuie o forţă 
extraordinară să se încarce cu răspunderea atâtor vieţi, care nu 
sunt scrise dinainte. Privindu-i pe toţi, mă întrebam dacă viaţa 
lor merita să fie trăită. Ce voise să le dea domnul Alcibiade când 
îi adusese pe lume, şi ce le dăduse? Şi deodată, în viziunea mea, 
mi s-a părut că le dăduse numai câte o cruce, sugerată de 
propria lor iniţială, obsedantă, care acum se desena prin ei 
înşişi, aşa cum stăteau drepţi, cu braţele întinse. 

Toma avea numai unsprezece ani când, pus la ambiţie, s-a 
urcat pe braţul excavatorului, de faţă cu gloata de copii veniţi să 
se scalde, şi de la şapte metri înălţime s-a aruncat în bulboană, 
cu capul în jos, de toţi credeau că n-o să mai iasă. Cei mai mulţi 
s-au pus să bocească, alţii au luat-o la fugă spre casă. Vinovaţii 
făceau feţe-feţe, gândindu-se cum să se lepede, căci ei, vreo 
cinci, îl îndemnaseră pe Toma la această nesăbuinţă, deşi erau 
mai răsăriţi ca vârstă, cu şcoala sătească terminată de mult, şi 
s-ar fi cuvenit să aibă mai multă minte. Dar după un timp Toma 
a ieşit deasupra, şi cu toate că avea faţa plină de sânge, era 
teafăr. Ameţise în căderea la care nu cugetase, şi oricât de 
scurtă ar fi fost ea, avusese timp să-l ia groaza; când se izbise în 
apă îi fugise orice putere de judecată, altfel s-ar fi luptat cu 
braţele şi nu s-ar fi dus până la fundul bulboanei, unde dăduse 
cu fruntea în piatră. Nu avea capul spart, numai o tăietură în 
piele, din care însă sângele curgea şiroaie, înroşindu-i faţa, 
îngrozindu-i pe ceilalţi, şi nici nu s-a oprit până ce Toma nu s-a 
legat cu cămaşa. 

— Ţi-a fost frică? l-a întrebat unul, pe urmă, când stăteau toţi 
pe nisip, să se încălzească. 

Cred că firea lui Toma, tenace dar rea şi primejdioasă, 
îndemnată spre muncă dar şi spre silnicie, spre răzbunare şi 
lipsă de milă, şi chiar faţă de cei nevinovaţi şi fără apărare, s-a 
format în clipa aceea, în răstimpul scurt cât s-a uitat în ochii 
celui care îl întrebase. În prima jumătate de clipă se gândise să 


spună adevărul, fără ruşine, că îi fusese groază, nu frică, şi că n- 
ar mai fi sărit încă o dată nici pentru o pungă de aur. În a doua 
parte a clipei ceva se răsucise în sufletul lui, o asprime şi o 
răutate, prefăcându-se în ură. Îi ura pe toţi copiii de acolo, că 
erau martori, ura pe toată lumea că putea să afle şi de aceea 
trebuia să facă pe viteazul. 

— Nu mi-a fost frică! a răspuns, cu ochii în flăcări. 

Pentru întrebarea lui mârşavă l-ar fi luat de gât pe băiat şi l-ar 
fi înecat în bulboană. 

— Dacă-i aşa, mai aruncă-te o dată! 

Acum nimic nu-l mai putea întoarce pe Toma, să apuce în altă 
parte, unde să-i fie mai bine. Firea lui era gata. Intr-o zi avea să 
se răzbune bestial pe băiat, primul duşman trecut la răbojul 
răfuielilor lui sângeroase. Dar atunci s-a suit pe braţul 
excavatorului, aşa cum era legat la cap cu cămaşa, şi s-a 
aruncat în apă, având grijă să nu se lovească încă o dată de 
pietre. 

Ştiu ce prefaceri se petrec în sufletul nostru în împrejurări 
asemănătoare; într-un fel mi s-a întâmplat şi mie, dar după 
vârsta copilăriei, atunci când cred că învăţasem binişor viaţa. La 
a doua săritură, groaza, fără să scadă, a dat naştere în sufletul 
lui Toma altor stări şi altor sentimente, satisfacţie şi mândrie, 
urmate de o voluptate bolnavă, în vreme ce ura continua să 
crească, ducându-l cu gândul până la crimă, să-şi omoare 
duşmanul în chinuri. De mult băiatul acela, dacă avusese vreo 
răutate în el o uitase, privea prostit, fără să înţeleagă, ba chiar îi 
era frică. Fiindcă Toma, odată ce pornise şi se învinsese pe el 
însuşi, nu mai putea să se înfrâneze ci sărea întruna; abia ieşit 
din apă, vlăguit şi cu burta suptă, cu pielea ca de găină şi de 
frig, şi de frică, urca din traversă în traversă pe braţul 
excavatorului, ca un pui de gorilă, şi sărea iarăşi. Cămaşa îi 
căzuse, se dusese la fund, n-o mai vedea nimeni, sângele şiroia 
iarăşi, înroşindu-i faţa, desfigurându-l, şi chiar bulboana începea 
să se înroşească. lar el, cât era de copil, parcă înnebunise şi 


sărea înainte. Nu ştiu ce-ar fi fost mai departe, până unde ar fi 
putut să ajungă, poate până şi-ar fi dat duhul, dacă nu venea 
domnul Alcibiade. 

Atât de greu este să înţelegi copiii! Dar pe părinţi cine poate 
să-i înţeleagă? Domnul Alcibiade, care în curând avea să 
lovească în Odor cu atâta nesocotinţă, îl luă pe Toma de mână şi 
porni cu el înspre casă, fără să-l certe, fără să-l întrebe, ci 
mulţumindu-se să-i bandajeze fruntea ca batista albă, una 
dintre batistele lui admirate de toată lumea, subţiri ca o 
horbotă, mirosind a lavandă şi având în colţ o monogramă 
neobişnuită, un A cu bara împodobită de o floare stilizată, cu 
nouă petale. (Poate nouă era cifra fatidică a domnului Alcibiade, 
dar nu cred că numărul copiilor ar fi fost o premeditare şi ar fi 
avut vreo legătură. De altfel, monograma exista din tinereţe, cu 
mult înainte ca el să-şi fi întemeiat căsnicia care avea să aducă 
pe lume nouă copii şi nouă destine.) 

Mergând cu Toma spre casă, aşa cum îl ţinea de mână, nu ca 
pe un copil, ci ca pe un om matur, păreau nu tatăl cu fiul, ci doi 
tovarăşi. Cred că într-adevăr firea lui Toma se formase în ziua 
aceea, pe malul gârlei, poate însă n-ar fi fost cimentată şi 
definitivă, fără ceea ce urmase. Dacă domnul Alcibiade s-ar fi 
purtat altfel, lovind în el cum altă dată avea să lovească în fiul 
mai mare, poate firea lui Toma ar fi fost alta. Dar oare domnul 
Alcibiade, care fusese în război de partea burilor şi visa să 
scoată aur din gârlă, ar fi putut să reprime actul de vitejie, chiar 
dacă era o nesăbuinţă şi vestea o fire prea aprigă? Şi poate 
cineva să-l dezaprobe? 

Drumul lui înspre casă, cu Toma de mână, aşa cum mi-i 
închipui de parcă aş fi mers împreună cu ei, e o scenă de viaţă 
din cele mai frumoase între toate pe care le ţin minte, şi regret 
mult că urmarea ei a fost proastă. Din ziua aceea, Toma, 
devenind preferatul domnului Alcibiade, invulnerabil la orice 
plângere, avea să-şi exercite asupra întregii familii setea de 
dominație, dusă cu timpul până la teroare. Insăşi mama lui, 


buna Alexandrina, avea să-i fie victimă, incapabilă să se apere, 
neîncumetându-se nici să riposteze cu forţele ei slabe, nici să 
ceară ajutorul domnului Alcibiade. Speriată şi lovită, ea n-a 
încetat o clipă să-şi iubească băiatul, nici atunci când l-a 
surprins pângărindu-i sticlele de lampă, opacizându-le cu acid 
fluorhidric. Când într-un târziu domnul Alcibiade a aflat o parte 
din fapte, n-a vrut să creadă. ÎI înţeleg, ar fi fost o înfrângere, 
după ce în ziua de răscruce bandajase capul lui Toma cu batista 
lui albă şi-apoi mersese cu el de mână ca doi tovarăşi. 


x k x 


Cu timpul, la prăvălia lui Proca, deschisă pentru oamenii care 
lucrau pe gârlă, ajunsese să vină tot satul, ba chiar să se facă 
horă duminica. Nu mă miră că într-o noapte baraca a luat foc şi 
a ars de n-a rămas decât cenuşa; bietul negustor a scăpat în 
izmene. 

Cred că eu am văzut primul ieşind flăcări, devale, în marginea 
prundului. Stăteam pe scara de lemn dinspre grădină, cum 
aveam obiceiul serile, priveam luna plină şi loveam uşurel 
corzile ţambalului, făcându-mi o melodie, când am văzut o 
flacără roşie cu viţe albastre, jucând printre ramuri. Până să 
înţeleg, cerul deasupra gârlei s-a făcut ca de purpură, şi până să 
dau de veste în casă, focul se şi stinsese; baraca a ars repede, 
ca o cutie de chibrituri. Ce văzusem albastru între flăcări era 
spirtul din care Proca făcea basamac, amestecându-l cu apă. 

Mult mai mare a fost focul când, mai târziu, au ars birourile 
domnului Alcibiade. Prin părţile noastre, oamenii nu se 
înjunghiau cu cuțitul, nici nu-şi spărgeau capul cu resteul de la 
jugul boilor, dar puneau foc cu uşurinţă, ca să lovească în 
duşmani, sau le otrăveau vitele. După câte mi-aduc aminte, 
făptaşii nu erau niciodată daţi în vileag, deşi uneori ar fi fost 
uşor să li se spună numele. N-am avut pe cine bănui când au ars 
birourile, însă pentru baraca lui Proca nu-mi rămâne nicio 
îndoială că la mijloc fusese uneltirea cârciumarului, domnul 


Petrică. Aşa au crezut şi jandarmii, şi toţi oamenii cu un pic de 
minte, dar nu s-a putut face nimic, fiindcă la ceasul când 
izbucnise focul, cârciumarul era la tejghea, avea martori că nu 
ieşise din casă toată seara, şi nici măcar după-amiază. Parcă nu 
putea pune pe altul! Se găsea cine să arunce o feştilă aprinsă 
pentru un clondir de rachiu şi o legătură de covrigi tari ca piatra. 
Sau fie pentru două clondire; la asemenea treburi nu-i bună 
tocmeala. 

Am fost foarte amărât când a ars prăvălia. Însă domnul 
Alcibiade a dat bani şi într-o săptămână s-a făcut alta, cu alte 
mese, alte scaune, şi toate dichisurile, iar mie mi-a venit inima 
la loc şi am fost fericit să merg cu sacaua la apă, însoţind-o pe 
Chiva şi dându-i găleata. Chiva era slujnică la prăvălie şi mi se 
părea fata cea mai frumoasă din câte văzusem vreodată. Fiind 
mic, nu puteam să am vreo năzuinţă şi nimănui nu i-ar fi trecut 
prin cap să mă bănuiască; de uitat însă mă uitam la ea cu gura 
căscată. Era subţirică, dar nu schiloadă, oacheşă, dar nu ţigancă 
şi totdeauna îşi punea în păr o floare roşie. Poate să fi avut vreo 
şaisprezece ani la vremea aceea, mie mi se părea mult mai 
mare, numai bună să se mărite. Altminteri avea chiar şi 
logodnic, pe fierarul satului, care nici el nu era ţigan cum sunt 
fierarii, decât că îl înnegrea fumul. Când se spăla pe ochi, seara, 
şi îşi scotea tichia de piele, ieşea la iveală părul ca paiul şi faţa 
albă cu ochi albaştri. 

Ochii ei erau negri şi nu-ţi dădeau nicio siguranţă, jucau tot 
timpul, nu ştiai când au să te ţintească. El însă era prea în 
vârstă pentru asemenea fată, mai fusese însurat, prin alte sate, 
avea de două ori anii ei, şi încă vreo trei pe deasupra. Fiind însă 
om voinic, nimeni nu-l lua în derâdere şi nimeni nu îndrăznea să 
arunce fetei o vorbă în doi peri, ori o ocheadă mai îndrăzneață, 
deşi ea aştepta şi una şi alta, stând la pândă, cu privirea în toate 
părţile. 

Era obiceiul ca orice om să muncească, aşa că fierarul n-o 
ţinea de rău pe Chiva dacă se băgase slujnică la prăvălie, nici nu 


se temea că i s-ar trage vreun rău de acolo. Ce s-a întâmplat cu 
ea mai târziu, că a fost rău sau că a fost bine, a venit cu totul 
din altă parte, sau n-a venit de nicăierea; într-o bună zi Chiva a 
simţit cum îi creşte burta, şi s-a jurat fierarului că nu înţelege de 
ce, iar el a crezut-o. 

Nici eu n-am putut dezlega taina Chivei, n-am simţit nimic, n- 
am avut nicio bănuială. Nici măcar atunci când nu prea 
înţelegeam cum se întâmplă faptele n-aş fi fost atât de prost să 
cred că starea ei se schimbase datorită privirilor mele; dar o 
clipă de teamă am avut, fiindcă de uitat mă uitam, şi chiar cu 
prea mare aprindere, deşi fără voie. Să fi închis ochii?... Mă 
uitam pe sub fusta ei, cum stătea sus pe saca, iar eu îi dădeam 
găleata de jos, şi-i vedeam picioarele lungi şi sprintene, până la 
împreunare. N-avea nimic s-o acopere, mă holbam fără voie, îmi 
ardeau tare urechile, le simţeam zvâcnind, îmi venea ameţeală, 
nu înţeleg cum nu scăpam găleata din mână. Nu ştim mai nimic, 
dar aşa se învaţă viaţa, există abecedare pentru toate faptele 
noastre. In fiecare zi, de-abia aşteptam să merg cu sacaua. 

Era o cotigă pe două roate, cu un butoi deasupra, între loitre, 
şi-o trăgea un măgăruş cu părul gălbui, care rodea mărăcini pe 
prund, fără să se ştie prea bine al cui este, deşi trebuia să fie al 
cuiva; un măgar nu rămâne niciodată fără stăpân, dacă se 
hrăneşte cu mărăcini şi n-are alte pretenţii. 

Pe gârlă, în sus, era un loc ferit de vite şi de oameni, cu apa 
limpede, nespurcată, şi acolo umpleam sacaua. Chiva stătea 
sus, cu un picior pe o loitră, cu celălalt pe alta, să nu cadă, şi 
mai bine n-ar fi putut sta ca să se vadă limpede tot ceea ce nu-i 
cuviincios să se vadă. lar eu, jos, scufundam găleata în apă, cu 
capul sucit în sus de mă durea gâtul şi-ar fi putut să rămână 
strâmb toată viaţa. Era mult mai greu să scoţi găleata plină şi- 
apoi s-o ridici deasupra capului, decât s-o iei şi s-o deşerţi în 
butoi, cu pâlnia. Dar eu cred că fata nu-mi lăsa mie o treabă 
nepotrivită cu puterile mele ca să-i fie ei mai uşor, ci numai de 
afurisită. Şi mai cred că, deşi nu putea să-şi pună mintea cu 


mine, îi plăcea, şi poate se bucura să-mi simtă privirea cum îi 
urca pe picioare. Aşa că nu mă miră deloc ceea ce s-a întâmplat 
cu ea după aceea, ci doar mă mâhneşte. 

Odată, mai târziu, aflându-mă în casa soră-sii, Stanca, unde 
venisem să aflu cum îi mai merge, fiindcă fugise de la părinţi şi 
o ştiam bolnavă, s-a deschis uşa de la odaia de alături şi am 
văzut-o pe Chiva drept în faţa mea, întinsă pe laviţă, gemând şi 
zbătându-se, cu picioarele însângerate, iar între ele tremura un 
ghemotoc vânăt. Atunci am mai dat o foaie a abecedarului, dar 
mi s-a părut hâdă şi mi-am adus aminte ce pure erau zilele când 
mergeam cu sacaua, şi ce limpede era apa. 


x k x 


Într-una din acele zile, tocmai umpleam sacaua, când 
deodată, în jos, pe prund, unde lucra excavatorul, au început să 
sune clopotele detectorului. 

Nu ştiu cum era construită ciudata maşinărie. Mai târziu am 
întrebat pe unii oameni pricepuți, începând cu profesorul de 
fizică, pe ce principiu putea să funcționeze; neputând să dau 
lămuriri, n-au putut să-mi răspundă. Unii s-or fi gândit că 
vorbesc în dodii, alţii or fi crezut că detectorul fusese doar o 
glumă sau un truc, în sfârşit, nimeni nu putea să ia în serios o 
poveste atât de vagă şi neconvingătoare. Nici eu n-aş fi crezut, 
dacă n-aş fi auzit alarma cu urechile mele. 

Am dat fuga acolo, odată cu toată lumea, am lăsat-o pe Chiva 
singură, uitând cu totul picioarele ei goale. Şi n-ar fi fost nimic 
că sunaseră clopotele; puteau să sune cum sunau şi cele de la 
biserică, de mort sau de liturghie. Dar am văzut aurul, cu ochii 
mei, cum l-au văzut şi alţii, ca să nu mai vorbesc de cei care şi- 
au umplut buzunarele. 

Acestea se întâmplau pe la unsprezece dimineaţa, într-o zi de 
mai sau de iunie, când mai erau vreo două luni până să înceapă 
războiul, şi alte două până să merg prima oară la şcoală. 
Prundul, până departe, era împânzit de căruţe care încărcau 


bolovani să-i aducă la concasoare. Lucra acolo mai toată 
suflarea satului, chiar şi femeile, cu copiii, fiindcă plata nu se 
făcea după puterea braţelor, ci pe numărul căruţelor pline. 
Câţiva logofeţi luau în primire încărcătura şi ca să nu fie 
discuţie, pentru fiecare căruţă dădeau un cartonaş verde, cu 
ştampilă. Pe numărul cartonaşelor, seara se făcea plata, în uşa 
biroului. Era partea cea mai frumoasă a zilei, începea de pe la 
patru după-amiază şi ţinea până cădea întunericul, fiindcă 
veneau mulţi oameni la lucru şi se vânturau multe parale. 
Aşteptarea nu-i supăra pe oameni, era singurul lor timp de 
odihnă în afara somnului; ajuns acasă fiecare avea de făcut 
multe prin gospodărie. Şi apoi, nicăieri nu se aduna atâta lume, 
niciodată nu aveau prilej mai bun să pună ţara la cale. lar alături 
era prăvălia lui Proca, unde fiecare îşi lăsa bucuros banul pentru 
o litră de basamac, atât de binefăcător la sfârşitul unei zile 
obositoare. 

Se gândiseră unii odată să falsifice ştampila, dar nu era uşor 
pentru nişte oameni de la ţară, fără prea multă ştiinţă de carte. 
Şi-apoi, chiar dacă s-ar fi găsit cineva la oraş să facă o ştampilă 
pe comandă, fără să se mire şi fără să întrebe, de unde să iei pe 
urmă carton verde, atât de bine potrivit la culoare şi la grosime 
încât să nu se deosebească de celălalt? Potlogăria, nesăvârşită, 
rămăsese numai un vis de îmbogăţire, amestecat printre alte 
vise neîmplinite. 

Se mai aflau pe prund în ziua de pomină, oameni care 
încărcau balastul în vagoane, aruncând cu lopata, căci pe atunci 
nu existau benzi transportoare şi nu se gândea nimeni la ele, 
nici măcar domnul Alcibiade, deşi mergea cu mulţi ani înaintea 
vremii sale, (Dovadă că odată a cumpărat un dinam, cu gândul 
să pună lumină electrică în casă; dar degeaba s-au înşirat fire pe 
tavane şi pe pereţi, prinse cu role albe de porțelan, dinamul n-a 
fost bun şi becurile nu s-au aprins cum trebuie, ci doar au 
pâlpâit roşiatic, aşa că lămpile cu gaz au rămas la locul lor şi 
Alexandrina a continuat să le şteargă sticla, cu aceeaşi 


ceremonie, în timpul căreia nimeni n-avea voie să mişte în casă, 
spre a nu ridica praful.) 

Toţi câţi se aflau acolo, pe prund, cu căruțele, sau la vagoane, 
iar odată cu ei mulţi alţii, trecători şi oameni care aşteptau 
trenul în gară, au dat fuga, luându-se unii după alţii. 

Mecanicul de pe excavator, după declaraţia dată jandarmilor, 
spunea că la început nu înţelesese, socotea că era doar o toană 
a aparatului, nu putea să creadă, fiindcă niciodată nu se 
aşteptase să dea peste aur, ci îl socotea pe domnul Alcibiade 
cam caraghios şi într-o ureche, altminteri om cumsecade. 
Deodată, cupa excavatorului se opintise în ceva care nu putea 
să se vadă şi câteva clipe rămăsese ţeapănă. Motorul începuse 
să gâfâie, cablurile zbârnâiau, iar braţul excavatorului stătea să 
se rupă. Impresia era exagerată, oricine putea să-şi dea seama, 
dar se explică prin surpriza întâmplării, care îl găsise pe 
mecanic cu gândurile în altă parte; iar a doua surpriză, şi 
amândouă crescuseră una din alta, detectorul începuse să sune, 
în timp ce cupa se smucea la fundul apei. Omul nu-şi amintea ce 
manevră făcuse, sau încercase să facă, poate să tragă cupa 
înapoi, ca s-o uşureze. Dacă fusese aşa, manevra nu reuşise, şi 
după alte smucituri, în timp ce tot excavatorul trepida, iar 
detectorul continua să sune alarmând oamenii de pe prund şi 
făcându-i să dea fuga, urmase un trosnet, o opinteală însoţită de 
trosnetul cablurilor - şi cupa ieşise deasupra, împovărată cu un 
cazan negru, din care curgeau bani de aur. 

Se înţelege că în faţa unei întâmplări atât de uluitoare, un om 
nu-şi poate găsi numaidecât judecata. Până când mecanicul să- 
şi vină în fire şi să rotească braţul excavatorului, mult aur curse 
în apă. Multă bătaie se dete acolo, după ce goliră cazanul; cum 
era răsturnat pe prund şi făcut fărâme, fiindcă îl putrezise 
rugina, oamenii tăbărâră pe el şi în câteva minute îl şi goliră. 
Dar împărţeala nu era sfârşită, iar patima se arătă de aici 
înainte. Cei care izbutiseră să iasă nevătămaţi din învălmăşeală 
sau vătămaţi numai pe jumătate fugeau pe prund ca căciulile 


pline de aur, că lăsau dâră, sau cu aur în sân, prin buzunare, în 
pumni, iar cei veniţi mai târziu le ţineau calea. În tot locul se 
vedeau oameni încăieraţi doi câte doi, patru câte patru, opt câte 
opt - peste primii veneau mereu alţii, apoi li se adăugau 
nevestele, care dădeau şi ele cu ce găseau la îndemână, cu 
lopeţile, cu bolovani, cu pumnii. Copiii ţipau, se înghesuiau 
printre picioarele oamenilor, se agăţau de chimire, îşi băgau 
dinţii în cioarecii de dimie şi mulţi ieşeau plini de sânge, cu câte 
un ochi învineţit, cu o mână scrântită, se lăsau pe pietre şi 
începeau să plângă, prostiţi, cu nedumerirea cea mai stupidă. 

După o jumătate de oră bătălia era sfârşită, fără să se ştie 
cine câştigase; la percheziţia jandarmilor, nu se găsi un ban de 
aur în tot satul. Dar doi oameni rămăseseră pe prund, unul cu 
capul zobit, altul cu burta găurită de îi curse tot sângele. Pe cei 
cotonogiţi nu-i numără nimeni, chiar dacă zăcură prin spitale şi 
unii din ei rămaseră betegi pe viaţă. Victimelor li se adăugă un 
înecat, dintre cei care, când cazanul rămase gol şi ciuruit, se 
aruncară în bulboană să caute aurul căzut la fundul apei. Dacă 
unii din ei izbutiră ceva, nu se ştie, asupra lor nu se găsi nimic 
ca dovadă. În schimb, de încăierat se încăieraseră şi sub apă, 
nevăzuţi de nimeni, fiindcă înecatul, pe care gârla îl scoase mai 
la vale, avea grumazul învineţit rău, semn neîndoios că murise 
strâns de beregată. Cazanul, tot ce rămăsese, n-ar fi fost o 
dovadă despre cuprinsul lui, deşi la cercetarea oamenilor de 
ştiinţă i se stabili vechimea de pe la anul 1000, când mijlocul 
cunoscut de a păstra bogăţiile era să se îngroape. Dovada 
sigură o aduseseră cei câţiva bani pe care patrulele risipite pe 
prund îi găsiră amestecați cu sângele şi cu nisipul. Intâmplarea 
venea ca o ameninţare la începutul acestui sfârşit de mileniu, şi- 
mi amintea ce prevestise Sihastrul în gară, că lumea avea să 
înnebunească. 


x k x 


De multe ori în timpul meu de viaţă, care a fost presărat cu 
războaie, cu minciună şi jafuri între popoare, cu ameninţări şi 
crime, cu explozii, cu catastrofe, cu molimi misterioase - de 
multe ori în acest timp când am trecut şi eu prin războaiele mele 
încheiate fără nicio speranţă, m-am simţit ca în faţa unui sfârşit 
al omenirii, când nimic nu mai avea de ce să supravieţuiască. 

De ce trebuia să duc cu mine amintiri atât de întunecate, din 
vremea când nu aveam nici şapte ani, că nu începusem să merg 
la şcoală şi singurul meu păcat greu era că mă uitasem pe sub 
fustele Chivei să-i văd picioarele goale? De ce trebuia să mă 
nasc în acel timp şi în acele locuri, ca să fiu martor la 
dezonoarea domnului Alcibiade? Când l-au luat şi l-au urcat în 
tren, cu mâinile legate, în huiduielile oamenilor veniţi să vadă, 
după ce mâncaseră pâinea lui, mai bună decât pâinea lor de 
acasă. 

Dacă după două săptămâni domnul Alcibiade s-a întors fără 
să i se fi găsit vreo pată în toată viaţa, nu înseamnă că 
nedreptatea era ştearsă. N-am nimic nici cu jandarmii, nici cu 
judecătorii, nu şi-au făcut decât datoria; dar pe oamenii care au 
venit în gară să huiduiască, pe cei care au băgat zâzanie şi au 
depus mărturii false îi mai urăsc şi astăzi, deşi sunt de mult 
plecaţi pe lumea cealaltă, unde sper să-şi fi primit pedeapsa. 

Invinuirile care i se aduceau domnului Alcibiade nu puteau fi 
nici măcar puse în ordine, se îngrămădeau pe capul lui, răvăşite, 
îngropându-l, luându-i putinţa să se apere, fiindcă orice 
explicaţie ar fi dat, ea se transforma într-o acuzaţie nouă, mai 
gravă. La originea răului stătea numele întreprinderii: dacă îi 
spusese auriferă, înseamnă că ştia dinainte de existenţa 
comorilor (probabil mai multe decât cazanul cu bani de aur) şi 
urmărea să şi le însuşească, în paguba statului. Detectorul a fost 
supus unei expertize şi i s-a recunoscut valoarea, dar tot în 
paguba acuzatului, ca o dovadă că scopurile sale erau de multă 
vreme premeditate, cu planuri întocmite temeinic. Domnul 
Pretoreanu, deşi ar fi putut să-l apere, a ieşit din joc cu o reuşită 


manevră de eschivare, aducând dovezi că beneficiul său în 
asociaţie îl constituia numai piatra, şi nicidecum aurul, a cărui 
prezenţă în apa râului i se păruse o poveste copilărească. 

După două săptămâni de cercetări, judecătorul de instrucţie, 
pornit cu planuri măreţe, să descopere o şarlatanie colosală, 
trebui să convină că niciuna din acuzaţii nu stătea în picioare; 
încasările de la calea ferată, exagerate în mod indubitabil, ar fi 
putut face obiectul unei alte anchete, dar în privinţa aceasta 
jocul nu-l privea numai pe domnul Pretoreanu, ci un lanţ întreg 
de persoane sus-puse, a cărui ultimă za era însuşi ministrul 
comunicaţiilor, protejat la rândul lui de o faţă şi mai înaltă. Aşa 
încât contractul nu fu discutat în părţile lui păgubitoare pentru 
calea ferată, mai ales că se vorbea de război, şi un scandal n-ar 
fi picat bine, când toate forţele ţării trebuiau să fie unite. 
Cercurile conducătoare ştiau prea bine că în pregătirea acelui 
război dorit de toţi patrioţii, domnul Pretoreanu avea un rol din 
cele mai importante. 

Dosarul cu incriminări atât de grave deveni instrumentul de 
apărare al domnului Alcibiade, deşi nimeni nu ţinea să-l ajute. 
Beneficiile justificau pe deplin existenţa întreprinderii, cu toţi 
banii pe care îi înghiţise, fiindcă în doisprezece ani de activitate 
se ridicau la o sumă mai mare decât capitalul. 

La capătul a două săptămâni de cercetări furioase, din tot 
dosarul nu putu să rămână decât învinuirea, din fericire 
neinfamantă şi care avea să se judece în stare de libertate, că 
pârâtul nu luase măsuri de protejare a cazanului cu aur. 
Procesul se prelungi ani de zile, până după război, şi-l stoarse şi- 
| chinui pe bietul domnul Alcibiade, în ultima parte a vieţii sale, 
mai rău decât orice boală. 

Incă din prima zi a anchetei, întreprinderea, cu toate 
instalaţiile, fu pusă sub sechestru şi începură să se facă 
săpături, sub îndrumarea arheologilor. l-am văzut coborând din 
vagonul de clasa întâi, toţi cu redingote negre şi cu genţi de 
piele, ca doctorii. S-a spus că descoperirea tezaurului se datora 


lor; după banii de aur găsiţi pe prund au făcut deducţii clare şi 
au mers la sigur, de parcă între cazanul jefuit şi statuia de aur 
găsită în apropiere ar fi fost vreo legătură, de parcă n-ar fi 
aparţinut fiecare altei epoci, cu cinci secole între ele! Mi-e 
teamă că fără o întâmplare norocoasă ar fi putut să sape mult şi 
bine fără să găsească nimic, după cum mi-e teamă că pe lângă 
tezaurul descoperit, statuia în zale, puteau să fi rămas altele, 
neştiute de nimeni. Adevărul este că săpăturile mergeau pe 
albia râului, în sus, şi erau departe, când peste un om din sat s-a 
prăbuşit malul, îngropându-l şi stâlcindu-i oasele. 

Era un loc sub faleză, în marginea prundului, de unde oamenii 
luau pământ albicios pentru sobe. Se făcuse acolo o gaură, ca 
peşterile, şi alt loc la fel de bun nu se aflase, aşa că săpau 
înainte, fără nicio socoteală, până s-a prăbuşit malul peste omul 
acela, moş Costache, un bătrân după care nu prea avea cine să 
plângă. Totuşi, nu puteau să-l lase acolo şi, mai de milă, mai de 
silă, că veniseră şi jandarmii, câţiva oameni s-au apucat să 
sape, fără plată, în vreme ce alţii săpau cu plată pe râu, în sus, 
în căutarea comorilor. A fost întâmplarea pe care a trebuit s-o 
numesc norocoasă, deşi costase viaţa unui om, cât o fi fost ea 
de neînsemnată. 

Spuneau cei care săpau să-l dezgroape pe moşneag că 
deodată unul din ei a scos un răcnet şi a rămas ţeapăn, cu gura 
căscată. Atunci s-au întors cu toţii spre el şi au văzut drept sub 
ochii lor mâna lui moş Costache, numai că prefăcută în aur... 

Pe moş Costache l-au găsit alături; mâna de aur era fără trup, 
dar nu părea smulsă, nici ruptă, ci tăiată drept ca din bomfaier; 
pornea de deasupra cotului şi semăna cu o mână adevărată, 
îmbrăcată în mânecă de zale, până la încheietură; mai jos se 
vedeau vinele şi tendoanele şi te aşteptai să mişte. Şi s-a 
dovedit că moş Costache, înainte de a apuca să se înăbușe, cu 
gura plină de pământ albicios, murise de o lovitură în tâmplă, 
aşa a spus doctorul la autopsie, care s-a făcut chiar acolo, lângă 
surpătură. Şi s-a mai dovedit, fără nicio urmă de îndoială, că 


lovitura i-o dăduse mâna de aur. Oamenii s-au înfricoşat, 
crezând într-un semn al cerului, deşi nimeni n-a fost în stare să-l 
tălmăcească, în rău sau în bine. 

Cu semne sau fără semne din partea cerului, în două luni a 
început războiul şi nimeni din sat nu s-a mai gândit la mâna de 
aur care îl omorâse pe moş Costache şi fără care bătrânul tot ar 
fi murit, fiindcă îl înăbuşea pământul prăvălit deasupra; iar de n- 
ar fi fost nici aşa, nu mai avea mult să moară de moarte bună. 

Pornind de la mână, arheologii au găsit tot restul statuii, fără 
nicio lipsă. După ce l-au luat pe mort şi înainte de a apuca să-l 
bage în groapă, săpăturile erau terminate. S-au găsit, pe rând, 
la mici distanţe una de alta, toate părţile unui trup omenesc, 
îmbrăcat în armură şi zale, toate făcute numai şi numai din aur, 
chiar şi ochii, care aveau două scobituri în locul pupilelor, 
sculptura neputând să le reprezinte altfel. Cine a văzut multe 
statui înţelege şi simte; ţăranilor li se părea că ochii îi 
ciuguliseră ciorile. 

Ce părea ciudat, toate fragmentele statuii erau tăiate fără 
ştirbitură, mai lipsea să aibă cepi, ca să se lege una de alta, şi 
se îmbinau aşa de bine, încât puse alături păreau toate o 
singură bucată. Pe măsură ce le scoteau şi curăţau pământul de 
pe ele, le înşirau pe un pat de scânduri. Când fură gata, apăru 
un Făt-Frumos, ca în basme. Aşa au şi numit statuia de aur, Făt- 
Frumos-de-pe-gârlă. Timp de două luni după aceea, până la 
mobilizare, au continuat săpăturile, socotind să mai descopere o 
comoară. Eu credeam că o caută pe Ileana Cosânzeana. Insă nu 
o găsiră; poate rămăsese de partea cealaltă a râului. 

Când domnul Alcibiade fu eliberat, după două săptămâni, tot 
atunci când se ridică şi sechestrul, întreprinderea auriferă, cu 
denumirea ei care se dovedise atât de primejdioasă şi stârnea 
suspiciuni chiar după ce acuzaţia puerilă fusese retrasă, îşi reluă 
activitatea şi mai funcţionă câţiva ani, după o scurtă întrerupere 
la începutul războiului. Dar merse scârţâind tot mai tare, fiindcă 
domnul Alcibiade nu mai avea suflet pentru ea, dacă dispăruse 


ideea de aur; în primele zile după război, când câştigă procesul, 
la capătul unui lung şir de umilinţe şi de chinuri, o închise de-a 
binelea. Nu mai avea nici putere, nici scop s-o ducă mai 
departe, iar domnul Pretoreanu, ajuns pe culmile cele mai înalte 
ale vieţii, nu mai avea nevoie. 

Acesta fu sfârşitul întreprinderii aurifere. Calea ferată rugini, 
locomotiva, excavatorul, concasoarele rămaseră mult timp în 
părăsire. Mai urma să ardă birourile, premergând moartea 
domnului Alcibiade şi întoarcerea lui Odor, care n-aducea din 
lumea largă pe unde umblase decât o traistă cu hârtii scrise. 


Ca unul care fugisem şi eu de acasă, dar mă întorsesem 
seara, prima mea înfrângere în viaţă, m-am gândit cu înfiorare şi 
umilinţă la plecarea lui Odor. Am auzit spunându-se că 
Alexandrina îi trimitea pe furiş bani la Bucureşti, să aibă de 
mâncare şi cu ce-şi plăti gazda, dar nu-i adevărat, fiindcă odată 
dus, nimeni nu-i cunoscu adresa, pe bunul motiv că la început 
nu avea niciuna, iar dacă mai târziu se aciuia pe undeva, când 
ici, când colo, nu dădea de veste nimănuia. 

Drumul până la Bucureşti, în anul 1910, când eu abia mă 
născusem şi când avea să vină Sihastrul, Odor îl făcu pe jos, 
mergând trei zile, dimineaţa cu soarele în obrazul stâng, seara 
cu el în obrazul drept, iar la prânz, drept în ochi. Mergea pe 
marginea şoselei prăfuite, alături de căruțele cu coviltir care 
coborau de la dealuri, cu mere timpurii, albe şi dulci, al căror 
parfum trezea dorinţe triste, de pace, de linişte. Dar Odor, 
izgonit de acasă cum s-a socotit tot timpul, avea lumea înainte 
şi mergea s-o cucerească, sigur că va învinge, aşa că îndura 
foamea, oboseala şi arşiţa, îmbătat de nemărginirea viselor sale 
şi de nemărginirea pământului. 

Treceau harabale cu şase cai, venind de la munte, cu oameni 
claie peste grămadă, câte zece, cu boccele îngrămădite pe 
codârla imensă, peste sacii cu ovăz şi fânul proaspăt, hrana 
bietelor dobitoace atât de chinuite. Dar nici oamenii nu erau mai 
puţin chinuiţi în înghesuială, înecaţi în praf şi zgâlţâiţi prin 
hârtoape, şi nimeni în zilele noastre n-ar înţelege de ce nu se 
duceau mai bine cu trenul, în două ceasuri, decât să meargă din 
zori până târziu noaptea, cu harabaua. Trenul se vedea şi el 
destul de aproape, mâncând câmpul cu o cutezanţă gălăgioasă 


şi lăsând în urmă fumul, ca o prevestire a iadului, singurul loc, 
după cum credea Baba Rada, unde se putea duce lumea grăbită 
din cele trei vagoane, fiecare de altă clasă. Baba Rada mă 
crescuse pe mine. „Ptiu la dracu-ncolo!”, zicea ea când vedea 
trenul ieşind de sub deal, ca un şarpe negru făcut numai din 
fiare. 

Uneori, departe, unde şoseaua pierea la orizont, ducându-se 
într-o zonă închipuită, căci Odor nu mai fusese niciodată pe 
acolo decât doar cu gândul, se iscau nori de praf şi se apropiau 
fuga, rostogolindu-se, bolovănoşi, ameninţători, gata să învăluie 
câmpia. Caii sperioşi se trăgeau sforăind pe marginea drumului, 
căruţaşii săreau să-i ţină de căpestre, dar nici lor nu le era mai 
bine, ci priveau înţepeniţi cum în fruntea norului de praf gonea o 
măgăoaie, duşmanul şoselei, ca un balaur, căruia i se spunea 
otomobilă. Dar era mai rău decât orice balaur şi orice măgăoaie, 
fiindcă n-avea suflet, ci doar fierărie, şi nu se putea înţelege ce 
putere îl mână, cum îl coteşte, cum îl opreşte, nefiind deloc 
sigur că poate fi stăpânit totdeauna; oricând putea să se 
răzvrătească, să dea peste oameni şi peste căruţe, n-aveai de 
unde să ştii care îi erau toanele. Cum să nu creadă oamenii în 
prevestirea Sihastrului, că venea din toate părţile o nebunie 
asupra lumii? 

Trei zile Odor bău apă prin sate, de la puţurile cu roată. 
(Roată se pune la puţurile adânci; unde apa este aproape, e de 
ajuns cumpăna.) Drept hrană nu avu decât boabe de grâu, spice 
culese de pe mirişte; se terminase secerişul, şi ce rămâne pe 
câmp este pentru păsările cerului. Se simţea şi el ca o pasăre a 
cerului, şi îşi făcea planuri măreţe, să zboare până în slava cea 
mai înaltă. 

Multă lume l-a căinat, clătinând din cap şi privindu-l cu milă, 
când s-a întors fără nimic altceva decât un maldăr de hârtii 
scrise. Eram prea mic să pot înţelege, dar mai târziu, hârtiile, 
înmulţite întruna, m-au făcut să cred că un om care urmăreşte 
un gând, şi trecând peste toate piedicile nu se lasă de el toată 


viaţa, e mai presus de oricine s-ar crede în drept să-l căineze. 
Fiindcă un asemenea om, dacă se păstrează pe sine cu atâta 
credinţă şi înverşunare, înseamnă că a atins cu adevărat slava 
cerului, ci nu doar a visat-o. 

Prima noapte, Odor dormi în porumb, pe pământul gloduros şi 
rece, şi mai mult tremură de frig decât să se odihnească. Vedea 
sus cerul luminat de stele a căror rotire o urmări cu orele, şi 
fiindcă nu era nimeni între el şi ele, i se părea că totul pe lume îi 
aparţine. Cu toată această imensă avuţie, se chinui rău, 
înconjurat de foşnete, de vietăţi necunoscute care veneau până 
aproape să-l vadă, gâze şi păsări ale întunericului, lilieci şi 
cucuvele. Auzea alergând printre brazde şobolanii, sau poate 
iepurii, speriaţi de un zvon pe care îl aducea de departe vântul 
rece. Când veni dimineaţa, Odor se ridică buimac, îngheţat de 
frig, cu ochii duşi în fundul capului, cu hainele de gimnazist 
mototolite şi pline de ţărână. Dar trecuse o noapte, deci era una 
mai puţin în viitorul pe care trebuia să-l străbată, şi la fel cum 
trecuse prima, aveau să treacă şi celelalte. 

Scurgerea timpului, fenomen fundamental al existenţei 
noastre, Odor o sesizase în noaptea aceea în modul cel mai 
elocvent şi în toată complexitatea, prin rotirea stelelor, prin 
foşnetele misterioase, prin tremurul cărnii şi oaselor lui 
îngheţate, toate fiind prelungi şi continui zbateri de viaţă. Nu se 
încumeta să creadă că astfel definise eternitatea, dar drumul 
către ea nu mai avea piedici. 

Noaptea următoare dormi într-o pădure cu arbori seculari, o 
aripă rămasă pe marginea şoselei din vechiul Codru al Vlăsiei, 
care odată se întindea până la Dunăre. Se chinui şi mai rău, 
dârdâind de frig pe frunzişul umed, înconjurat de foşnete mai 
întinse şi mai profunde, că toată natura părea pusă să-şi spună 
istoria cu glas tare. Abia aţipi, câte o clipă, la răstimpuri, şi o 
dată simţi pe obraz o atingere caldă şi umedă, iar în nări îi 
pătrunse un miros necunoscut, pipărat şi dospit, de spurcăciune. 
Sări în sus cu spaimă şi scârbă, auzi paşi ducându-se pe 


frunzişul pădurii; nu ştia ce fusese şi-l adulmecase, poate lup, 
poate câine. 

Dimineaţa îl găsi mai rebegit ca în ajun, dar trecuse încă o 
noapte şi drumul spre eternitate se scurtase, atât de evident pe 
cât de evident era că se făcuse ziuă. 

La prânz Odor intră în Bucureşti pe la Băneasa şi se odihni un 
ceas într-un lan de lucernă, lângă vila doctorului Minovici, cu 
clopoței puşi să sune de vânt, sub arcadele culei. Pe drum îşi 
umpluse buzunarele cu boabe de grâu, din care ronţăi până 
seara, aşa că nu simţi foamea, iar apă bău de la cişmele. Cât 
mai era ziuă se plimbă pe străzile din centru, fără să-l uimească 
nimic, nici casele boiereşti, nici palatele şi nicio clipă nu-i pizmui 
pe oamenii care locuiau în ele. Se gândi la ei fiindcă îi vedea 
uneori pe ferestre, sau coborând din caleşti şi intrând pe sub 
portaluri; singurul lui sentiment faţă de această lume era 
indiferența. Abia seara se dumeri că n-avea unde să doarmă; 
terminase şi grâul din buzunare. Cum hoinărea de colo-colo, nu-i 
trebui mult să ajungă în grădina Cişmigiului, numai că, făcându- 
se noapte şi întinzându-se pe o bancă, nu apucă nici să închidă 
ochii, că un vardist se şi înfiinţă alături şi-l luă la goană. Din 
seara aceea vardiştii i se părură oamenii cei mai răi, după 
domnul Alcibiade, şi învăţă să-i ocolească, dar totdeauna ivirea 
lor îi trezea un sentiment de vinovăţie, deşi nu-şi recunoştea 
nicio vină, decât că rostul lui pe lume nu putea să-l înţeleagă 
oricine. 

Rostul lui, pe care se legase să-l apere, însemna să se 
păstreze tot timpul în forma cea mai pură, apropiată de propria-i 
gândire, aşa cum avea să evolueze ea cu anii, să facă din 
existenţa sa un marş către înţelepciune. Să cunoască adevărul 
său, fără să-l creadă unic, şi fără să-l nege pe-al altora. Mai 
multă superioritate umană nu credea că poate să existe şi, 
definindu-şi astfel aspiraţia la înţelepciune, nu o confunda deloc 
cu toleranța, viciul firilor slabe. 


Noaptea următoare dormi sub podul Mihai Vodă, printre 
murdării şi cerşetori puşi pe hartă. Era înghesuială, nu se putea 
aciui într-un loc fără să-l împingă cineva cu piciorul. Toţi erau 
mai chivernisiţi decât el, aveau ziare vechi şi le întindeau jos ca 
pe cearceafuri. Negăsind loc, Odor se gândea să plece în altă 
parte, când o femeie bătrână se milostivi de el şi-l chemă 
alături, pe ţolul ei, căci era mai înstărită decât ceilalţi. Îi dete 
chiar şi un ghem de cârpe, să-l pună sub cap, apoi îl înveli cu o 
pătură flendurită. Stăteau înghesuiți, nici ţolul, nici pătura nu 
erau pentru doi oameni, dar orice făptură vie are căldură, şi 
două făpturi lipite se încălzesc una pe alta. 

Odor aţipise cu spatele în burta femeii, înmuiat de milostenia 
ei caldă, când îi simţi mâna umblându-i la prohabul pantalonului. 
li desfăcea nasturii, îndemânatică, şi cu fiecare nasture Odor se 
trezea mai mult, gândindu-se că îi mai rămăsese de dormit 
atâtea clipe câţi nasturi avea pantalonul. lar când mâna babei, 
uscată şi osoasă, trecu mai departe, simţi ce credea el că 
trebuie să simtă un condamnat la moarte în dimineaţa 
execuţiei, când vin să-l trezească. Groaza îl făcu să se 
chircească atât de tare, că baba nici nu mai avea ce ţine în 
mână, şi după o clipă de nedumerire, îl întrebă indignată: 

— Mă, puţă, ţie nu ţi se scoală? 

Era ca în clipa când soldaţii duc armele la ochi, iar ofiţerul le 
comandă să tragă. Ultima clipă de căldură! Era oribil de bine sub 
pătura babei, iar în afara ei eternitatea începea prea repede şi 
prea aspră. Baba scuipă cu scârbă şi-i dete cu genunchiul în 
şale, de-l aruncă în jos, până la apă. 

Restul nopţii Odor nu mai dormi, patrulă pe străzile luminate, 
luându-şi un mers demn când întâlnea vardiştii. Ziua dormi în 
picioare, rezemat de un stâlp de fontă, în faţa spitalului 
Brâncovenesc, de la piaţă. Nu mâncă nimic, ci doar bău apă, iar 
seara, devreme, intră sub alt pod, Şerban Vodă, ca să-şi 
găsească loc până nu venea multă lume. Făcuse rost şi de ziare, 
le adunase de prin piaţă; le puse jos, în locul cel mai bun, spre 


jumătatea arcadei. La un timp simţi ghionţi şi auzi înjurături 
grosolane, cineva încerca să-l rostogolească, dar somnul îi 
făcuse atât de greu, că îl lăsară în pace. Dimineaţa nu mai avea 
ghetele în picioare, ci numai ciorapii; se miră că nu-i luaseră 
totul. 

Cât era ziuă nu putea să-l ţină nimeni de rău dacă mergea în 
picioarele goale; mergeau atâţia. Se temea să umble aşa 
noaptea, îl vedeau vardiştii, iar să se ascundă sub poduri nu mai 
avea îndrăzneală. 

Pe la prânz stătea sub un salcâm, pe cheiul Dâmboviţei, 
rezemat de balustradă. Îi era foame, dar nu ajunsese la 
disperare, să caute prin gunoaie. Mirosea a porumb copt, 
porumb de lapte, cu boabele încă albe şi atât de fragede că se 
topesc singure în gură, dar gura lui nu avea parte şi lăsa apă. Se 
gândea la câmpul cu porumb unde dormise prima noapte, când 
îşi descoperise credinţa într-o eternitate proprie şi inviolabilă. 
Deşi ameţit, credinţa nu-i slăbise, şi eternitatea nu i se părea 
mai departe. 

În faţa lui, lângă trotuar, stătea o trăsură, cam ponosită, cu un 
cal slab, pe care parcă numai hulubele îl mai ţineau în picioare. 
Îşi terminase ovăzul din traistă, fusese puţin, pesemne, fiindcă 
avea o privire tristă şi nedumerită, îndreptată în jos, ca şi cum 
ar fi vrut să treacă prin pânza de sac, tocită, şi să vadă dacă nu 
mai era o boabă rămasă. Birjarul mânca pâine cu măsline, 
aşezat pe trotuar, lângă balustradă. Odor nici nu-l băgase în 
seamă, când îi auzi glasul: 

— la de colea! 

Terminase măslinele şi-i întindea o bucată de pâine. 

La birjar primi Odor găzduire timp de o săptămână. Din vorbă 
în vorbă, stând acolo lângă trăsură, la umbra salcâmului, aflară 
unul despre altul cam toate câte se puteau spune, şi mai mult 
nici nu era nevoie. Pe birjar, Osman după poreclă, fiindcă turc 
nu fusese niciodată, îl lăsase ţiitoarea de două zile, şi n-avea 
cine să se îngrijească de casă şi să gătească. Locuia în fundul 


unei curţi, pe Delea-Veche, aproape de Calea Călăraşilor. Acolo 
avea grajdul, unde ţinea calul, iar deasupra o odaie, cu o terasă 
de scânduri în faţă, unde se ajungea cu o scară de lemn, 
aruncată pe afară, ca la porumbare. Pe acea terasă şi sub 
streaşina destul de lată, Osman făcu un pat pentru Odor, 
scânduri puse pe două capre; avea saltea de lână, şi plapumă, 
fără cearceafuri. Lui Odor nu-i fu scârbă de ele, păreau curate, şi 
stând toată ziua afară, erau aerisite, miroseau a soare. 

Uitase cu totul viaţa lui înlesnită de acasă, patul curat, 
cămaşa de noapte, perdelele de la ferestre, vântul dimineţii, 
cafeaua cu lapte, pendula bătând orele cu sunete ca de clopot. 
Ţinea minte numai ce fusese după plecare, drumul prăfuit, lanul 
cu porumb, pădurea, podurile de pe Dâmboviţa; acesta era 
adevăratul început al vieţii şi, culcat în patul birjarului, se 
gândea că mersese destul de repede, nu trecuse nici o 
săptămână şi urcase o treaptă. Mai erau multe până la cer, aşa 
cum îl vedea pe sub streaşină, nu se amăgea că are să le urce 
uşor şi degrabă, dar nici nu se temea că va rămâne la mijlocul 
drumului. În odaie Osman gemea prin somn, chemând-o pe 
ţiitoare, Mita, Mita, cu ofuri lungi, de parcă îşi dădea duhul. Jos, 
în grajd, calul bătea cu piciorul. 


În anul când Odor se întoarse acasă, odată cu moartea 
domnului Alcibiade şi după terminarea războiului, în satul nostru 
se petrecură două fapte uimitoare, cărora le-am fost martor. 
Primarul, loniţă Stere, avea o fată, Suzana, nume neobişnuit la 
ţară; botezând-o aşa, spre nedumerirea oamenilor, primarul voia 
să se ţină mare, să se vadă că era mai altfel decât ţăranii - şi 
nu-şi făcuse socoteala greşit, fiindcă din vremea aceea începu 
să i se spună Boierul. Dacă porecla i-o dăduse cineva în 
batjocură, el n-avea de unde să ştie. Mai târziu fu socotit boier 
de-a binelea, ceea ce îl îndreptăţi să-şi schimbe şi hainele, 
luându-şi din cele nemţeşti, numai cămaşa continuând s-o 
poarte ţărăneşte, pe deasupra pantalonilor. Purta pălărie 
orăşenească, cu o adâncitură de-a lungul, care o făcea să 
semene cu două buci negre; ţăranii nu găseau altă asemănare. 
Mândria primarului, când se ducea la oraş, cu trenul, era să-şi 
pună biletul în pamblica pălăriei, căci pălăriile ţăranilor n-aveau 
pamblică. Sigur că avea treburi la oraş, poate chiar la 
Prefectură, dar de două ori pe lună se ducea numai şi numai ca 
să-şi potrivească mustaţa la frizerie. Purta o mustață deasă, 
tunsă scurt, neobişnuită la ţară; în toată înfăţişarea lui, mustaţa 
era partea cea mai urbană, mai ales că încărunţise cu un fel de 
distincţie boierească. lar după mustață nu veneau pălăria şi 
hainele, ci bastonul, distanțat cu generaţii întregi de bâta 
strămoşilor. Poate odată cu bastonul, loniţă Stere urcase în viaţă 
a doua treaptă înaltă, după ce-o botezase pe fată Suzana. 

Nu mai ţin minte cum era Suzana, dar ştiu că bastonul 
primarului m-a intrigat, în copilărie, când nu mai văzusem altul 
să-i semene. Avea în el ceva care trăgea la mărire, nu chiar ca 


un sceptru, că nici nu putea să fie de aur. Poate îl alesese 
anume să fie mai lung, fiindcă, aşa cum îl purta cu mâna 
dreaptă şi-l sprijinea în pământ, avea umărul drept mai sus, 
ceea ce, dacă îi strâmba trupul, părea o aspirație pe jumătate 
realizată. Îmi închipuiam atunci, când îl vedeam pe primar 
mergând pe mijlocul uliţei, că nu-i rămânea decât să mute 
bastonul în mâna stângă, ca să-i crească şi umărul stâng, şi că, 
făcând aşa mereu, când cu dreapta, când cu stânga, şi lungind 
întruna bastonul, ar fi ajuns la o înălţime de unde toată lumea să 
rămână mică. N-a fost însă timp să se facă vestit dincolo de 
marginea satului, fiindcă l-a lovit calul cu copita în falcă. 

Vestită s-a făcut Suzana, care l-a săltat şi pe el, orişicum, deşi 
se înţelege că nu prin meritul lui. N-o ţin minte aproape deloc, 
eram copil, iar ea codană, că putea să se şi mărite. Cred că 
învăţa carte la oraş, auzeam că se ducea uneori în gară, să 
plece cu trenul, în timpul războiului; mai înainte nu venea la 
tren, taică-su o trimitea cu poştalionul, să n-o amestece cu 
mulţimea; acum, de teama nemților, îşi ţinea caii ascunși în 
luncă sau în pădure. Altceva nu mai ştiu despre Suzana, decât 
ce-am auzit de la oameni. În vara de la sfârşitul războiului, fata 
s-a întors de la gârlă cu o copaie în braţe, zicând că o văzuse 
cum venea de sus, adusă de apă, şi-o luase. lar în copaie era un 
prunc, în cârpe, şi nimic altceva. 

Nu-mi aduc aminte să fi auzit şi alte vorbe despre întâmplare, 
decât pe cele uimite şi evlavioase. Pe oameni nu-i stricase cu 
totul războiul şi vecinătatea oraşului. Dacă printre ei o fi fost 
vreunul cu limba mai veninoasă, şi-a tinut-o în gură, şi astfel a 
rămas înţeles pentru toată lumea că era o minune, că 
Dumnezeu pogorâse asupra satului nostru o rază luminoasă şi 
ea căzuse pe fruntea Suzanei, dacă îi fusese hărăzit să se afle 
pe gârlă tocmai atunci şi să scape de la înec, ea singură, făptura 
aceea nevinovată, care cu siguranţă venise pe lume cu o menire 
aleasă. 


Primarul nu luă nicio hotărâre de prima dată, ci privi pruncul 
cu sprâncenele încruntate; mult mai târziu s-a auzit că peste 
noapte o snopise în bătăi pe Suzana. A doua zi îl chemă pe popa 
Scovergă şi, judecând împreună, socotiră că era într-adevăr o 
minune, Popa se duse fuga la episcopie, iar episcopul îi dete de 
veste mitropolitului, întocmai cum se întâmplase la venirea 
Sihastrului, cu zece ani mai înainte. Şi întocmai ca atunci, 
vestea se răspândi dintr-odată, până departe, cu telefonul şi 
telegraful, îndată dădură năvală ziariştii, fotografii şi operatorii 
cinematografici. Am şi astăzi o fotografie, nu ştiu cum ajunsă la 
mine, din cele apărute în ziare şi în revistele ilustrate, 
înfăţişând-o pe Suzana cu pruncul în braţe, în scutece bogate, 
cu fel de fel de podoabe. Alături e primarul, cu pălăria în cap, şi 
dacă o privesc bine, îmi dau seama, după atâta vreme, după ce 
am văzut multe, că seamănă într-adevăr, cum spuneau ţăranii, 
cu două buci negre puse în creştetul capului. Bine se vede şi 
mustaţa, dar fotografia fiind luată de la mijloc în sus, nu apare 
bastonul; cum însă umărul drept al primarului e cu o palmă mai 
sus decât cel stâng, se înţelege de la sine şi cauza. In spatele lui 
se desluşeşte mare mulţime de oameni, prea puţini ţărani şi mai 
mulţi orăşeni, unii cu jobene care se mai purtau numai rar pe 
vremea aceea. Se văd şi uniforme, cu fireturi, şi printre ele un 
general cu o stea mare pe chipiu, deasupra cozorocului. Deşi 
fotografia e cam îngălbenită şi ştearsă, tăiată din Universul, cum 
scrie într-un colţ, cu cerneală violetă, pe primar îl recunosc 
foarte bine, aşa cum îl ştiam din copilărie. Mi-e imposibil însă s-o 
recunosc pe Suzana. 

Ce s-a întâmplat cu ea mai târziu îmi fuge din minte, în 
schimb ştiu totul despre pruncul ei, numai că nu-i vremea să 
povestesc astăzi; sunt alte fapte la rând, şi aşteaptă. 

Şi iarăşi dădu năvală lumea, să vadă, unii numai din evlavie, 
alţii ca să-şi tămăduiască boli nepătrunse. Femeile sterpe erau 
încredințate că vor rămâne grele dacă se vor atinge de Suzana, 
şi multe căzură în genunchi în faţa ei, şi-i sărutară pântecele, 


uitând că nu el zămislise, ci pruncul venise pe gârlă. Se spune 
că multe fură mame după aceea, şi căsnicii primejduite fură 
salvate. Ba unele credincioase născură chiar gemeni, cum zece 
ani mai înainte se întâmplase cu Vulpoaia, nevasta şefului de 
gară, pe care o blagoslovise Sihastrul. 

Multe semănau de altfel cu cele de altădată. larăşi se făcu 
tabără în jurul satului, noroc că era vară, iarăşi curseră banii. 
Veni şi mitropolitul, cam la o săptămână, cu mare pompă 
bisericească, şi iarăşi se traseră clopotele când opri trenul şi 
iarăşi corurile din judeţ, unite, cântară de răsună gara: Pe 
preasfântul nostru... 

Pe copil îl boteză însuşi mitropolitul, în faţa bisericii, nu 
înăuntru, ca să poată vedea toată lumea, şi-i spuse Miron, care 
se zvoni că în limba noastră înseamnă Cel venit de la Domnul. 

Era atâta lume, că se umplu nu doar curtea bisericii, ci chiar 
cimitirul vechi, de se dărâmară crucile, şi mormintele fură 
călcate în picioare, ca pe vremea păgânilor. Unii stăteau pe 
uluca de scândură înnegrită, până ce se rupseră stâlpii, putrezi 
la rădăcină, şi oamenii căzură unii peste alţii, stâlcindu-se şi 
înjurând necucernic. Se urcară şi pe acoperişul parohiei, şi pe al 
caselor vecine, iar unii ajunseseră în clopotniţă, alungând 
porumbeii popii Scovergă, care prinseră să zboare în cerc, pe 
deasupra mulţimii, de se crezu că era iarăşi un semn al cerului. 
Şi când dascălul vru să tragă clopotele, se văzu că n-avea nicio 
putere, stăteau ţepene, împresurate de lume. Dar dascălul trase 
şi smuci de frânghie până ce clopotul mic se porni, în sfârşit, 
numai că lovi la mir tocmai pe fie-su, de opt ani, aflat dedesubt. 
Copilul căzu pe scară, buşindu-se din treaptă în treaptă, până 
jos, şi tot atunci se rupse frânghia de atâta smucitură; dascălul 
căzu şi el pe spate, tatăl şi fiul se văzură unul lângă altul, pe 
pământul bătut, că nu erau duşumele, şi amândoi se mirau la fel 
de tare unul de altul. 

In timpul slujbei, popa Scovergă, care ţinea isonul, văzu în 
mărul tomnatic de lângă casă o droaie de copii, călare pe 


ramurile încărcate de fructe, dar nu ca să privească botezul, ci 
să culeagă merele încă necoapte, şi nu se putu înfrâna să nu 
strige la ei: „Fugiţi de-acolo, dracilor!”, mare păcat de faţă cu 
mitropolitul. 

Din toată suflarea satului lipsea de acolo numai Alexandrina, 
care veghea în casă, unde de la moartea domnului Alcibiade nu 
se mai aprindeau lămpile ci ardea numai o candelă. Odor venise 
în ajunul înmormântării, tot atunci când Suzana se întorcea 
acasă cu pruncul în copaie, dar în două săptămâni scurse nu-l 
văzu nimeni, stătea închis în odaie, cu hârtiile în faţă, scriind 
întruna cu un creion mic, pe care abia îl putea ţine între degete. 
Toată masa era plină de creioane mici, care parcă nu fuseseră 
niciodată întregi, cum se vând la librărie. 

Odor scria aşa toată ziua, şi nu se hrănea decât cu morcovi 
cruzi şi cu fructe din grădină. Nici la el în odaie nu se aprindea 
lampa, căci îndată ce venea întunericul punea creionul deoparte 
şi ieşea să se plimbe în jurul casei. Se plimba mult, fără să se 
uite la stele, şi nici nu ştia cum treceau orele, că uneori aproape 
îl prindea dimineaţa. lar ziua scria iarăşi. Scria întruna, de zece 
ani, după ce plecase de acasă şi îndată ce putuse să-şi cumpere 
creion şi hârtie. Se înţelege că măcar atunci trebuie să fi avut un 
creion întreg, dar nu l-a văzut nimeni. Ce avea el în traistă la 
venire era numai o mică parte din tot ce scrisese; restul sosi 
peste o săptămână, cu trenul, un cufăr legat cu frânghie şi cu 
sigilii de ceară roşie. 

Primul creion şi prima hârtie le cumpărase prin bunăvoința lui 
Osman birjarul, care dându-i dimineaţa bani pentru piaţă, nu-i 
cerea şi socoteala, că nici nu era vorba de sume însemnate, să 
îmbogăţească pe unul, iar pe altul să-l sărăcească. Datoria lui 
Odor, ca preţ al găzduirii, era să deretice puţin prin odaie şi să 
gătească. Osman nu-i lăsa în grijă şi grajdul, nici calul, nici 
trăsura, de care se îngrijea singur seara, înainte de masă. 

Jos, în curte, lipit de grajd era un şopron; şi sub el o maşină de 
gătit, cu lemne. Odor nu fusese niciodată la piaţă, nici nu ştia să 


gătească. Dar nici nu se sperie, niciodată n-avea să-l sperie 
ceva din afară, căci toate dincolo de gândurile lui i se păreau 
fără substanţă. La cincisprezece ani nu se putea spune că ştia 
ceva despre viaţă, şi totuşi i se părea mult prea cunoscută ca să 
merite o privire; o altă lume îl intriga şi aceea era în el însuşi. 
Toţi anii câţi i-au fost daţi să-i trăiască, n-a încetat să o caute. 
Cele aflate de el erau puse în cufăr, pe mii de hârtii, scrise 
mărunt, pe amândouă feţele. Mai târziu nemaiîncăpând în cufăr, 
hârtiile au umplut o odaie întreagă. Niciodată n-a aruncat o 
foaie de hârtie, nici măcar un petic cu un singur rând, o notiţă, 
un semn de întrebare sau o exclamaţie, dar nimeni până astăzi 
nu ştie ce cuprind maldărele de pagini scrise într-o viaţă. Eu 
cred că scrisul era adevăratul lui mijloc de comunicare, în primul 
rând cu el însuşi şi prea puţin cu lumea din afară, iar graiul 
rămânea o însuşire omenească inutilă, folosită mecanic, cu un 
anumit scop, dar fără satisfacţie. 

Din fundul curţii, unde era grajdul, până la poartă, se înşirau 
case lungi, pe o parte şi pe alta: o uşă, o tindă - o fereastră, o 
odaie. lnăuntru trăia sumedenie de oameni, se simţea prezenţa 
lor, cum se simte prezenţa aburului în cazanul de presiune, ca 
un tremur şi ca un zumzet, fără să se vadă. Odor nu vedea nici 
măcar copiii care se jucau în ţărână prin faţa caselor. Între ei se 
afla o fetiţă oacheşă, atât de frumoasă că mai târziu a ajuns să 
cânte şi să danseze la teatrul de revistă al lui Tănase; curgeau 
florile asupra ei că ar fi putut s-o îngroape, o iubeau oameni 
bogaţi, tineri chipeşi şi bătrâni darnici, şi multă vreme a fost 
întreţinuta ministrului de finanţe; ştia tot oraşul. Dar mai avea şi 
pe alţii. 

Odor era un flăcăiaş frumos, cu plete ca Eminescu, numai că 
bălaie, nu negre, şi cu ochi albaştri, şi fetiţa îi arunca priviri 
languroase; el, însă, când trecea pe acolo se uita în propria lui 
fiinţă şi n-ar fi avut cum s-o vadă. lar neamul femeiesc îi făcea 
groază, de când cu baba de sub podul Mihai Vodă, care îi 
descheiase prohabul. 


Când se duse prima oară în piaţă, care era la capătul 
Călăraşilor, Odor cumpără somnambulic câte încăpeau în coş, 
din cele ce se vedeau pe tarabe. Deşi făcută în stare absentă, 
târguiala lui nu era fără logică: tot ce se vinde în piaţă şi se 
poate fierbe e bun de mâncare. Puse totul într-o oală, carnea şi 
legumele, nu avea nevoie să cugete, era destinul lor să fiarbă 
împreună şi să facă o sumă. Rațiunea nu interveni decât pentru 
sare şi pentru acreală, iar Osman când veni la masă, în amurgul 
zilei, ostenit şi mort de foame, el ca şi calul, spuse că niciodată 
nu mâncase o ciorbă mai bună. 

A doua zi, Odor, după târguială, îşi cumpără creion şi hârtie, şi 
acasă, în timp ce oala clocotea pe foc scoțând abur cu miros de 
leuştean verde, se apucă să scrie, aşezat pe un butuc, lângă 
sobă. Mirosul leuşteanului se pierdu până să fie gata fiertura. 
Fără să judece, fiindcă judecata lui era pe hârtie, Odor înţelese, 
prin simţuri ignorate, că leuşteanul trebuie pus abia la urmă, şi 
aşa făcu de atunci încolo. lar lui Osman ciorba i se părea tot mai 
bună. 

Odor scria un caiet pe zi, cu creionul mic, ţinut între buricele 
degetelor, şi tot nu-mi închipui în care timp ajungea creionul la 
dimensiunea aceasta, fiindcă el n-a avut niciodată în mână unul 
întreg, cum îl ştim cu toţii. 

După o săptămână, Mita, ţiitoarea birjarului, se întoarse, 
bătută şi jumulită, fără să spună de cine. Veni pe la unsprezece 
ziua, trecu pe lângă Odor, care scria lângă sobă, unde fierbea 
oala, nu-l întrebă nici cum îl cheamă, nici ce caută acolo; se urcă 
pe scara cu fuse în loc de trepte şi intră în odaie. Nici Odor nu se 
miră s-o vadă, nici n-o întrebă de nume şi ce caută în odaie, ci 
continuă să scrie. La prânz femeia cobori, se dichisise cât de 
cât, nu mai părea jumulită, îşi puse ciorbă în farfurie, se aşeză şi 
ea pe un butuc, că nu erau scaune, şi mâncă în tăcere, nu spuse 
nici mulţumesc, nici dacă îi plăcuse fiertura. Odor nu dori să 
afle, ci scrise pagină după pagină, până seara, când veni 
Osman. 


Acum începea încurcătura, Odor ar fi trebuit să înţeleagă, 
dacă ar fi avut gând şi pentru altceva decât pentru ceea ce scria 
în caiete. După ce mâncară toţi trei de seară, Osman nu mai 
spuse cât era ciorba de bună, şi merseră la culcare. Păreau cam 
stingheriţi şi el, şi ţiitoarea. Din patul lui de sub streaşină, Odor îi 
auzi după o vreme vorbind în şoaptă, nu era greu să se audă 
prin peretele subţire, de scândură: 

— Nu se poate, mi-e ruşine! spunea ţiitoarea. 

— Lasă-l că doarme! răspunse birjarul. 

— Dacă ne-aude? 

Sigur că îi era ruşine ţiitoarei, toată ziua se uitase la Odor, la 
ochii lui albaştri, şi la pletele blonde, lungi de-i cădeau în valuri 
până pe umeri. Simţea în ea şi tristeţe şi silă pentru viaţa 
murdară şi păcătoasă care-i era hărăzită, şi râvnea să facă 
dragoste cu un înger. 

— Nu ne-aude, vino încoace! spuse birjarul. 

Şi ca s-o încredinţeze, ridică puţin glasul: 

— Tudore, Tudore! (Nu-i spunea Odor, nu putea înţelege.) Ai 
stins focul în sobă? Să nu ardem cu toţii! 

Focul era stins, chiar Osman aruncase un ibric de apă peste 
jăratic, dar voia să se încredinţeze că Odor adormise. 

Odor simţi un fel de gheaţă în tot trupul, şi mai ales în inimă, 
presimţea că va avea să îndure o tortură şi se strânse în sine, nu 
fu în stare să scoată o vorbă din gură, sau vru să cunoască 
tortura şi nu răspunse. 

Indată auzi foşnete, coşmelia începu să se zgâlţâie. Tinu 
puţin, era greu de înţeles cum un act omenesc, oricare ar fi el, 
început cu un gând înainte de faptă, se poate termina atât de 
repede, fără a lăsa timp pentru o concluzie. Să rupi o fructă din 
pom, să miroşi o floare, să bei o cană cu apă, să priveşti 
ciobanul din lună, toate cer timp: să afli gustul fructei, să simţi 
mireasma florii, şi puterea de viaţă aflată în apă, să auzi fluierul 
ciobanului. In scurtul timp, Odor avu când să-i fie ruşine, şi se 
ruşină încă mai tare gândindu-se că auzea şi calul... lar de cei 


doi îi era milă, plângea în sine pentru că erau, împreună, atât de 
mizerabili: „Bieţii oameni, bieţii oameni!” 

Când îi auzi răsuflând greu, ca de moarte, chemă în el toate 
forţele care puteau să fie, ştiute sau neştiute, să-l prefacă în 
duh, nimeni să nu-l vadă, să nu-l simtă şi cobori în curte, unde 
se plimbă până aproape se făcu dimineaţă. Osman îl găsi în 
grajd, dormind pe paie, cu spinarea în burta calului. Il luă afară, 
în lumina soarelui care era pătrunzătoare, rece şi tristă şi după 
ce se scarpină în creştet, îi spuse: 

— Măi băiete, vezi tu, de aici încolo nu se mai poate... 

Odor ştia dinainte, acel nu se mai poate fusese în el toată 
noaptea, cât se plimbase prin curte. Birjarului i se făcu milă, avu 
o şovăială, şi zise deodată, şi cu teamă, şi cu speranţă: 

— O ai mare, ori o ai mică? 

Şi întinse mâna la prohab, voia să vadă cât de primejduită ar 
fi fost iubirea lui pentru Mita. Odor îşi luă caietele, puse cu grijă 
între două scânduri, sub sobă, şi se duse. Nu-i era groază, ca 
sub podul Mihai Vodă, nici ruşine, nici silă, ci numai milă. 
Oamenii vin pe lume şi n-au în ei mai multă tărie decât râmele, 
şi se târăsc prin ţărână. „Bieţii oameni!”, plângea Odor, în sine, 
strângând caietele la sân, ca pe o avuţie. (Erau puţine, iar la 
moartea lui aveau să se găsească şapte mii, din care nimeni nu 
ştie ce cuprindea măcar unul.) Până la poartă, Osman îl ajunse 
din urmă, îi dete nouă băncuţe şi o pătură, cam roasă, pe care o 
punea iarna în spinarea calului. 

— Na, măi băiete, îi spuse, să ai şi tu ceva cu tine! 

Odor se gândi că poate era un semn, cu nouă băncuţe în 
mână se gândea la floarea cu nouă petale de pe monograma 
domnului Alcibiade. Nu regretă nicio clipă că plecase de acasă. 
Din cele nouă băncuţe mâncă nouă zile, fără prea multă 
socoteală, pâine cu măsline; pe urmă reduse măslinele şi alte 
nouă zile mâncă numai pâine; să se fi mulţumit de la început cu 
pâinea, ar fi dus-o o lună. Câteva zile dormi învelit în pătură, în 
lanul de lucernă pe lângă vila Minovici; când se stârnea vântul, 


auzea sunând clopoţeii, şi de atunci, orice clopoțel îi dădea un 
fior de frig pe şira spinării, fiindcă vântul de noapte e rece chiar 
vara, mai ales în afara oraşului. 

Poate şi locul acela, unde se odihnise odată iar acum venea 
să înnopteze, era o predestinare, să fie tocmai lângă vila 
doctorului Minovici, abia terminată. Peste aproape doi ani, când 
scrisese atâtea caiete că deveniseră o povară în viaţa lui fără 
casă, avea să se ducă la morgă cu gândul să-şi vândă trupul, 
pentru experienţe, dându-şi cuvântul că dacă până la treizeci şi 
trei de ani nu se întâmpla să moară, se omoară singur. Nu avu 
însă norocul să-l găsească pe doctorul Minovici, care probabil |- 
ar fi înţeles mult mai bine, ci pe Lucifer Chiricuţă, un discipol 
cam răzvrătit, fanatic al vieţii de după moarte. 

Credea oare Odor că până la treizeci şi trei de ani avea timp 
să spună tot ce gândeşte? Oricum, a-şi vinde trupul pentru el 
însemna cel mai mic sacrificiu posibil, socotind că nu abandona 
decât un suport provizoriu al spiritului, depozitul unde se 
adunau judecata omului şi gândurile înainte de a deveni eterate, 
cu totul desprinse de materie. După alt timp avea să-şi ofere 
spre vânzare şi sufletul domnului Pretoreanu, reeditând cazuri 
celebre dar socotindu-se cu mult deasupra lor, prin convingerea 
că un suflet vândut nu-i şi pierdut pentru omenire, ci îşi continuă 
funcţia, pe care noul proprietar nu poate s-o denatureze. 
Domnul  Pretoreanu avea să-i ofere numai o arvună, 
neînsemnată. 

Cât dormi în lanul de lucernă, Odor se scula dimineaţa, îşi 
băga caietele în sân, pătura făcută sul şi legată cu o frânghie şi- 
o atârna în spinare şi mergea într-un loc unde putea să scrie, 
sau la şoseaua Kiseleff, pe unde bucureştenii se plimbau în 
trăsuri şi călare, sau în grădina Cişmigiului, şi aşa trecea ziua. 
Se gândea să înnopteze în lanul acela până se cosea lucerna, îi 
era bine acolo, se simţea curat în afara oraşului, nu se amesteca 
nicio mizerie omenească în gândurile sale. A patra noapte îl 
încolţiră câinii şi-l puseră pe fugă. Era o haită întreagă, scăpată 


de la vilă, mai răi ca lupii, dar nu se atinseră de el, că altfel s-ar 
fi trezit în ei gustul sângelui, ei doar îl alungară. Lui Odor nu-i fu 
frică, aştepta să-l sfâşie, cu seninătate, împăcat cu moartea, 
fiindcă nu punea niciun preţ pe fiinţa sa fizică, decât preţul pe 
care l-ar fi dat alţii - şi numai pe acest ultim motiv avea să se 
ducă într-o zi să-şi vândă trupul. În schimb era sigur că eul său 
rămânea indestructibil, din moment ce nimeni nu putea să-l 
descopere şi nimic să-l atingă. Simţea numai milă pentru câini în 
ai căror ochi vedea o ură furioasă, atât de absurdă; nimic nu-l 
despărţea de ei, n-aveau nimic să împartă, nici o bucată de 
pâine, o mâncase pe toată. Şi-i plângea, cu mâhnire adâncă şi 
sinceră: „Bieţii câini, bieţii câini!” cum îl plânsese pe Osman. 

Aici ar putea să fie un anacronism, erau opt câini, Odor îi 
numărase, dar nu înţeleg prezenţa lor acolo în anul 1910. Este 
adevărat că la vila doctorului Minovici a funcţionat o şcoală de 
câini poliţişti, şi aceştia erau într-adevăr în număr de opt, 
majoritatea buldogi, dar abia doi ani mai târziu, când apar 
dovezi scrise. Câinii care-l alungaseră pe Odor rămân un mister. 

Noaptea următoare dormi lângă un hangar, pe câmpul de la 
Cotroceni, unde toată ziua îl urmărise pe Aurel Vlaicu cum îşi 
construia aeroplanul. Gândul zborului fusese în el din ziua când 
privise prima oară cerul, cu norii; acum se materializa într-o 
maşină capabilă să ia un om şi să-l ridice de pe pământ, în 
urmărirea propriului său spirit, care nu poate sălăşlui în trup, ci 
pe verticala lui, unde există un zenit pentru fiecare fiinţă. În 
toamna aceluiaşi an, Odor avea să zboare cu aeroplanul. 

Intre plecarea lui de acasă şi întoarcere, odată cu moartea 
domnului Alcibiade, trecuseră două războaie; în primul, soldaţii 
pieriră mai mult de holeră. Al doilea, întins peste aproape 
întreaga lume, ucise milioane de oameni; opt sute de mii îi dădu 
România. 


Tot la vremea întoarcerii lui Odor, când fata primarului găsi 
pruncul pe gârlă, se întâmplă încă o minune, o ştiu fiindcă iarăşi 
am fost martor. Încă din primăvară, Chiva îşi vesti logodnicul, pe 
Isaiia, fierarul satului, că era grea şi nu putea să fie decât prin 
putere dumnezeiască, altminteri nimeni nu se atinsese de ea, 
deşi mulţi îi dădeau târcoale văzând-o atât de frumoasă. 
Logodnicul câştiga parale bune, fiind puţin şi dulgher, nu doar 
fierar, meşteşuguri de care satul dusese lipsă mai înainte. 
Aflând ştirea, nu se îndoi că era o minune, o ştia pe Chiva 
neprihănită, că nici cu gândul n-ar fi atins-o înainte de nuntă. 
După ce căzu în genunchi, lăudându-l pe Domnul, găsi cu cale 
să vestească tuturor marea minune, care îl umplea de mândrie. 
Oamenilor însă nu le venea să creadă, înainte de toate fiindcă 
logodnica era prea subţire. Şi aşa rămase, ca o adevărată 
fecioară, fără să se îngroaşe, până la o săptămână înainte de 
naştere, când se închise în casă, la soră-sa, văduvă de pe urma 
războiului, şi de atunci n-o mai văzu nimeni. Născu singură, fără 
moaşă şi fără ajutor de la alţii, într-o linişte atât de nefirească, 
încât uimi pe toată lumea care aflase. Venea multă lume în 
casă, nu doar vecinii. Fusesem şi eu acolo, şi fără să vreau am 
văzut-o pe Chiva întinsă pe laviţă, cu picioarele însângerate, 
tocmai când se năştea pruncul şi începea să scâncească. Sigur 
că venisem să aflu ce face, dar cred că în primul rând voiam să 
văd bicicleta lui Toader. 

Toader era cumnatul Chivei, însurat cu sora ei Stanca, în a 
cărei casă a fost naşterea. Pe atunci nu ştiam că Toader era 
răstălmăcirea ţărănească a lui Teodor, numele celui mai mare 


din fiii domnului Alcibiade. Omul murise la război, în Moldova; de 
la el Stanca nu avea decât bicicleta. 

Au apărut vorbe noi la sfârşitul războiului, le auzeam, dar nu 
prea le ştiam înţelesul; era între ele o nepotrivire şi-o zbatere, şi 
mi se părea că datorită lor războiul continua, chiar dacă se 
făcuse pace. Nu ştiu câte or fi fost toate, ţin minte patru din ele, 
auzite des şi apoi risipite: îmbogăţiţi de război, invalizi, orfani şi 
văduve. Nu am înţeles bine aceste vorbe până n-am izbutit să- 
mi fac pentru fiecare o imagine directă sau indirectă. Văduva de 
război însemna o rochie cernită şi o basma legată peste gură. 
Invalidul, o cârjă şi o decorație mică pe pieptul sumanului, cu 
dreptul de-a vinde tutun în piaţă, dacă avea de unde. 
Îmbogăţitul de război nu-mi sugera o imagine, ci doar ideea 
poziţiei lui privilegiate între oameni. N-am văzut niciunul, dar 
ştiu că îi saluta toată lumea; e ciudat că nici măcar nu mi l-am 
închipuit ca înfăţişare, în vreme ce îi vedeam foarte limpede pe 
cei care îl salutau cu pălăria în mână. Pe orfani nu-i deosebeam 
de ceilalţi copii, decât dacă îşi dădeau importanţă. 

Până la război Toader lucrase în oraş, la rafinăria Vega, care a 
ars sub ochii mei când s-au apropiat nemţii. Pe atunci nu lucrau 
mulţi ţărani prin fabrici, poate aveau o teamă, dar Toader a fost 
primul om din sat care şi-a luat bicicletă, ceea ce n-ar fi putut 
dacă nu era rafinăria. Şi-a luat-o ca să facă mai uşor drumul 
până la oraş, trei kilometri şi jumătate; azi mi se pare nimica 
toată, pe atunci era o distanţă. Dar i-a fost milă de bicicletă, s-a 
dus tot pe jos, venea cu ea duminica, la horă, ţinând-o de 
coarne, şi cred că nu urmărea să se fudulească, ci numai aşa, 
fiindcă era frumoasă. Şi nici la horă nu s-a arătat cu ea decât 
două duminici, pe urmă a plecat la război, astfel că bicicleta 
rămăsese nouă-nouţă, iar eu mă duceam s-o văd aproape zilnic. 
Stanca îmi dădea voie, doar să nu pun mâna. O priveam cu 
bucurie şi cu un fel de durere în inimă, fiindcă nu speram ca într- 
o zi să am şi eu una. O ţinea în odaia curată, unde nu intra 
nimeni, cu laviţi şi cu scoarţe, agăţată de o grindă a podinei, 


fără atingere cu pământul, de aceea credeam că poate să 
zboare. Era neagră cu înflorituri aurite, şi cred că pe cadrul ei 
scria Neumann; bineînţeles că nu ştiam literele, mi-a rămas în 
ochi numai desenul lor şi l-am descifrat mai târziu, din memorie, 
când am început să merg la şcoală, cu întârziere, datorită 
războiului. 

Am văzut multe lucruri noi, totdeauna dai de ele, în fiecare zi 
se fabrică altele, dar nimic, de când mă ştiu, nu mi s-a părut 
atât de nou ca bicicleta, aşa cum stătea agăţată de grinda 
aurită, şi atât de lucioasă că lumina casa. lar când oamenii au 
început să înţeleagă şi să creadă că în odaia de alături se 
întâmplase o minune dumnezeiască, eu am rămas cu gândul că 
minunea adevărată era bicicleta. 

Abia după ce satul a văzut pruncul Chivei, de unde nimeni 
până atunci nu crezuse că ea, aşa subţire cum o ştiau toţi, putea 
să nască, au început unii să-şi amintească unele semne; 
fuseseră, dar nimeni nu le băgase în seamă. Într-o zi, primăvara, 
soarele răsărise roşu ca flacăra, ceea ce putea să vestească 
război, când războiul se terminase şi n-avea cum să vină altul, 
până nu se odihneau soldaţii şi generalii, până nu se reparau 
puştile şi tunurile. Acelaşi soare, la amiază, îşi trimisese o rază, 
una singură, alcătuită din mai multe şuviţe, ca snopii, drept în 
acoperişul de tablă al fierarului, făcându-l să sclipească atât de 
tare, că vecinii şi trecătorii se cruciră, fără să înţeleagă; desigur 
însă că fusese un semn pentru logodnicul Chivei, să ştie şi să nu 
se îndoiască. Se făcea acum socoteala lunilor din urmă, ca la 
orice naştere, şi lumea îşi aducea aminte cum iarna dinainte, 
asupra Chivei, când ieşea de la biserică, după liturghie, căzuse 
un porumbel alb din clopotniţă şi i se aşezase pe umăr. 
Crezuseră cu toţii că era unul din porumbeii popii Scovergă şi nu 
se mirase nimeni - porumbei blânzi, deprinşi cu credincioşii, nu-i 
vedeau prima oară apropiindu-se de oameni, mai ales după 
parastase, când ciuguleau grâul din colivă, lăsând la o parte 


zaharicalele; nu o singură dată se întâmplase să se găinăţeze pe 
ele, înflorindu-le şi mai tare. 

Acum se înţelegea că porumbelul acela era cu totul altceva, şi 
venea cu totul din altă parte, iar în clopotniţă nu stătuse decât 
să aştepte sfârşitul liturghiei, după ce picase din slava cerului 
spre a vesti oamenilor minunea. Numai că păcătoşii nu ştiuseră 
să vadă, după cum, dacă îi vestise fierarul, nu avuseseră urechi 
să audă. 

Semnele nu erau numai atâtea, fiecare îşi mai amintea unul. 
Cum a bătut vântul verde, spre primăvară, chiar aşa verde ca 
iarba, văzuseră mai mulţi oameni. Cum rațele şi gâştele 
porniseră într-o zi să zboare, dar de-a binelea, nu de ici-colo, 
cum încercau ele şi-n alte zile, fără să poată rămâne prea multă 
vreme în aer; acum zburaseră mai mult de o oră (cincizeci şi 
cinci de minute, spunea Nicolae acarul, care avea ceas, cu o 
locomotivă pe cadran, şi cu alta pe capacul din spate). Şi nu 
zburaseră oriunde, ci la casa Chivei, care stătea cu părinţii, o 
oră întreagă îi dăduseră ocoluri, cântând imnuri de slavă 
neînţelese de oameni. 

Cei mai neîncrezători fuseseră părinţii Chivei, care de aceea 
nici nu merită o oprire; de răul lor fecioara merse să nască la 
soră-sa, unde acum dădea năvală lumea din sat şi din alte sate. 
Toţi se înghesuiau în uşă, să arunce măcar o privire, şi printre ei 
se strecurau până şi dobitoacele, oile şi păsările; cele mai mari 
nu puteau să urce pe prispă, ar fi năruit-o. Eu în acest timp mă 
desfătam, în odaia de alături, privind fermecat cealaltă minune. 
Şi atunci, când ştiam că Stanca n-avea timp să vină la mine, am 
îndrăznit prima oară să ating bicicleta cu mâna şi să-i învârtesc 
roţile. Le-am învârtit la început încet, cu timiditate, apoi mai 
repede iar la urmă frenetic, de parcă eram beat şi-mi pierdusem 
minţile. Spiţele nici nu se mai vedeau, ci făceau o perdea 
tremurată, de nichel. lar eu parcă mă şi vedeam pe şa, cu 
ghidonul în mână, pedalând nebuneşte spre un cap al 
pământului. 


Veniră, printre alţii, trei oameni în haine monahale, dar mai 
împodobite, şi cu broderii de aur; nu erau împreună, se 
întâlniseră abia în gară şi pe urmă merseseră laolaltă, fără să-şi 
vorbească, aruncându-şi priviri duşmănoase. Cum intrară în 
casă, cum căzură în genunchi lângă laviţa lăuzei, care îşi alăpta 
pruncul, lăsând să i se vadă sânul mai alb ca zăpada, când 
altminteri avea pielea oacheşă. M-aş fi uitat şi eu, în amintirea 
zilelor când umpleam sacaua împreună, dar dacă era bicicleta 
nu-mi trebuia altceva. Atât doar, fiindcă am aflat ce vedeau 
ceilalţi, mi-am închipuit-o pe Chiva în pielea goală, oacheşă cum 
o ştiam, numai cu sânii albi că păreau o lumină, asemănându-i 
cu farurile automobilelor, de puteau să te şi orbească. 

Cei trei oameni despre care nu s-a ştiut niciodată ce hram 
purtau pe lume, şi nici n-au mai fost văzuţi după aceea, aduceau 
daruri pruncului; odată îngenuncheaţi lângă laviţă, le şi arătară. 
Primul avea o cutie cu bomboane fondante cât Evanghelia şi la 
fel de aurită. Stanca a pus-o în cufăr, unde a rămas ani de zile; 
tot ce era înăuntru s-a făcut iască şi piatră. Am dat peste ea 
odată, îngălbenită şi pătată de vreme; pe capacul ei se mai 
vedea scris, cu litere aurite: Cofetăria Riegler, furnizorul Curţii 
Regale. 

— la, mamă, ia! şi-a îndemnat Chiva pruncul, care continua 
să-i sugă sânul mare şi rotund, şi mai alb ca zăpada, dar nu la 
fel de rece. 

Pruncul nici n-a vrut să audă, şi n-a aruncat nici măcar o 
privire spre cutia cu bomboane de la cea mai vestită cofetărie. 

Al doilea străin a scos din sân o cutie cu pensule, vopsele şi 
creioane colorate, om fără minte, ce-i trebuiau noului născut, 
care nici să gângurească nu ştia bine, ci sugea întruna, 
umflându-şi obrajii şi împungând sânul maică-sii? Stanca a luat 
darul şi l-a pus bine, în odaia cu bicicleta. Acolo au rămas 
vopselele, cât ţin minte, uscate şi ele, ca bomboanele de la 
Riegler. 


Al treilea dar fu o trompetuţă de argint, şi pe aceea pruncul o 
simţi îndată, fără s-o vadă, că se şi repezi cu mânuţa întinsă, şi 
lăsând sânul mamei începu să sune din ea, cu gura încă plină de 
lapte. Laptele ieşea pe partea cealaltă, odată cu sunetele 
ascuţite şi atât de puternice încât toţi îşi astupară urechile, deşi 
nimeni nu înceta să se minuneze. 

S-a vorbit în fel şi chip despre întâmplare, s-au făcut şi 
legende, dar nimeni, oameni cu carte, teologi de la seminarul 
Nifon şi de la Universitate, n-a izbutit să dea o interpretare 
admisă de toţi înclinării pruncului spre trompetuţă. Ce arăta el 
că ar fi putut să devină nu s-a confruntat cu realitatea, fiindcă 
după o săptămână avea să dispară, împreună cu mama şi cu 
fierarul, şi când într-un târziu reapăreau în altă parte a ţării, 
nimeni nu mai ţinea minte întâmplarea îndepărtată, şi nu se 
putea face o legătură. 

Veni şi popa Scovergă, dator să vadă şi să înţeleagă, şi cum 
intră în odaie, căzu în genunchi, cuprins fără voie de o evlavie 
adâncă; fu cât pe-aci să se pună rău cu primarul, care nu ierta 
pe nimeni şi n-ar fi fost mai blând nici cu o faţă bisericească. 
După prima clipă, popa se dezmetici şi îşi spuse că două minuni 
una după alta puteau să pară treabă ciudată şi să scadă 
credinţa, în loc s-o mărească. Nu era nici o lună de când Suzana 
venise de la gârlă cu pruncul în braţe, abia plecase mitropolitul 
şi lumea abia se liniştise. Popa Scovergă se ridică de jos atunci 
când pruncul începea să sufle în trompetuţă. Dar dacă în făptura 
lui nou-născută zăcea un arhanghel, trimis de Dumnezeu, să fie 
pe pământ la vreme şi să sune învierea morţilor? Căci iată, se 
apropia vremea Apocalipsului. Popa socoti că trebuie să spună 
măcar la Episcopie, şi episcopul să hotărască. Avea de gând să 
plece a doua zi, cu trenul de dimineaţă, îşi pregătea primenelile, 
când cineva ciocăni la fereastră. Nu era altul decât primarul, 
care avea în casă pruncul scăpat de pe gârlă, el spuse, cu voce 
surdă: 

— Mă popă, nu care cumva să te mâne dracul... 


Atâta auzi din drum un om care se întorcea de la cârciumă; 
restul vorbelor se pierdură, fiindcă primarul intrase în casă. 

A doua zi, slujnica parohiei veni pe furiş la Isaiia şi-l sfătui să 
fugă în lume. Auzise cu urechile ei cum primarul ameninţa c-o 
să dea foc fierăriei, pe fierar o să-l snopească în bătaie iar pe 
prunc, stârpitura, o să-l înece în gârlă. Fierarul dete crezare 
amenințării, a doua zi îşi potcovi catârca, o biată mârţoagă care 
mânca mărăcini fără sare şi altceva nu mai voia de la oameni; 
acum, fiindcă pleca la drum pe multă vreme, fierarul nu putea s- 
o lase cu copitele goale. Tot restul zilei catârca se mişcă prin 
ogradă privindu-şi nedumerită picioarele îngreuiate şi parcă mai 
tepene. Seara, fierarul îi puse samarul în spate, aruncă peste el 
numai câteva boarfe, deşi avea o casă înstărită, îşi luă o traistă 
cu merinde, una cu unelte de fierărie. Înainte de miezul nopţii, 
după ce se încredinţă că nu pândea nimeni şi pe uliţă nu era nici 
măcar caraula, ieşi prin fundul ogrăzii şi ajunse la casa Stancăi 
pe drumuri dosnice. Chiva îl aştepta pe prispă, cu pruncul în 
braţe. Il aşezară pe samar, legându-l cu bete, să nu cadă, şi la 
miezul nopţii ieşeau din sat, sub lumina slăbuţă a lunii scăzută 
la jumătate. Isaiia mergea în frunte, ducând catârca de dârlogi, 
iar Chiva venea la urmă, plângându-şi soarta şi poate gândindu- 
se ce bine îi fusese înainte de buna-vestire. 

Merseră ei aşa multe zile, până la Dunăre, şi se aşezară într- 
un sat din Teleorman. Viaţa lor fu nefericită; treceau anii şi 
pruncul nu făcea nicio minune, deşi începuse să fie băiat mare. 
Cu fiecare an fierarul se înnegrea mai tare la faţă, nu de la 
funingine, ci de amărăciune. Uneori se mai năştea în el o 
nădejde, socotea că hotărârile Domnului erau nepătrunse şi 
atunci, trăgându-şi copilul jos de pe laviţă şi ţinându-l în 
picioare, că nu prea stătea fără reazim, se ruga de el privindu-l 
în ochi cu o evlavie de apostol: 

— Hai, mă tată, fă şi tu o minune! Măcar una mică, să amo 
idee! 


Pe la nouă ani, când copilul merse la şcoală, mişcându-se ca 
vai de lume, se văzu că era slab şi de minte, nu doar de 
picioare. Învățătorul îl trimise înapoi acasă şi îl sfătui pe taică-su 
să-l dea la altă şcoală, pentru oligofreni, dar asemenea şcoală 
se găsea numai la oraşe, şi nu în toate, iar fierarul nu ştia nici 
măcar ce înseamnă. Tot ce-a fost el în stare să facă în ziua când 
şi-a pierdut orice nădejde, a fost să-şi bată nevasta până la 
sânge şi s-o amenințe: 

— Ăsta nu-i fiul lui Dumnezeu, spune cu cine l-ai făcut, că te 
ia mama dracului! 

Acum mă gândesc la Chiva şi îmi simt inima ca de plumb şi de 
gheaţă, ce fată frumoasă era şi ce soartă i-a fost dat să aibă? 
După bătăi care au ţinut cu săptămânile, că tot trupul ei oacheş 
şi atât de frumos era numai o rană, Isaiia a târât-o în fierărie, 
unde i-a zdrobit capul cu barosul, să nu rămână nici urmă din 
frumuseţea ei care mă fermecase în copilărie şi pe care, ca s-o 
uit, ar însemna să mă uit pe mine cum eram pe vremea aceea. 
lar în urmă a ars-o cu fierul roşu pe dinăuntru. 

Când a aflat, Odor care era la a piatra mie de caiete, a spus: 
„Bieţii oameni!” 

Pe Isaiia l-au trimis întâi la ocnă, apoi l-au scos şi l-au băgat la 
spitalul de nebuni de la Sibiu, unde a şi murit, în anul 1939, 
când se zgâlţâia rău biata lume a noastră. 

Despre copil nu s-a ştiut nimic o bucată de vreme. La un an 
după moartea fierarului, într-un sat din Teleorman, un văcar a 
început deodată să facă gălăgie, spunând cu îndrăzneală că era 
nepotul lui Dumnezeu şi biserica trebuia să-i dea o leafă mare. 
Atunci s-a aflat cine fusese şi de unde venise, şi câtă nenorocire 
lăsase în urmă, fără ca să aibă vreo vină, ci urmărit de forţele 
necurate, care totdeauna s-au aşezat între Dumnezeu şi 
oameni, împotrivindu-se ca lumea să-şi spele păcatele. 

Pruncul de altădată era acum om în toată firea, cum se spune, 
şi din tot ce avusese, mai păstra trompetuţa. Nu mai avea 
picioarele moi, se închegaseră cu anii, erau strâmbe dar mergea 


bine pe ele, şi repede, ţopăind cu un umăr puţin înapoi şi cu un 
şold puţin înainte. La cap nu se luminase, şi nici nu dobândise 
învăţătură de carte, era prost ca noaptea dacă te uitai bine, dar 
intrase în el o îndrăzneală şi o şiretenie cu care dobora pe toată 
lumea, şi nimeni nu îndrăznea să-l pună la îndoială. El povestea, 
cam gângav dar fără să şovăie, şi totdeauna cu aceleaşi cuvinte, 
puţine şi sigure, cum dormind într-o zi la umbra unui gorun de 
câmpie, s-a pomenit alături cu Dumnezeu, care l-a trezit din 
somn - avea barbă albă, aşa cum îl ştie oricine - şi i-a spus, eu 
sunt tat-tu mare, să pleci în lume şi să duci tu cuvântul meu 
oamenilor, că pe tat-tu, adică pe fiu-meu, nu-l mai ascultă 
nimeni, de rea ce s-a făcut lumea, da' lasă că dacă nu se 
cuminţeşte o să piară. 

S-au găsit oameni de ştiinţă, doctori pe la spitale, să spună că 
omul nu era întreg la minte, şi făcându-i analizele să-l găsească 
atins de sfrenţie, dar fiind vremuri tulburi şi politica nemergând 
bine, era nevoie de o minune, aşa că li s-a închis gura. lar pe el, 
socotindu-l sfânt în toată regula, l-au adus la Bucureşti, cu 
cinstea cea mai mare, şi acolo l-am văzut chiar eu, într-o zi, pe 
Calea Victoriei, la înmormântarea patriarhului. Din câţi oameni 
urmau carul mortuar, el era primul, ţopăind cu un umăr înapoi şi 
cu un şold înainte, şi abia zece paşi în urmă veneau mitropoliţii 
în odăjdii de aur, miniştrii în haine negre şi cu ţilindrele în mână, 
şi generalii cu stea în frunte. La răspântii, unde înmormântarea 
se oprea după datină, să se spună o rugăciune şi să se arunce 
bani calicimii, sfântul sufla din trompetuţă. 

Curând a început războiul, i-au dat o trompetă mai mare, una 
adevărată, dar nu de alamă, ci de aur, l-au urcat în avion şi l-au 
trimis pe front, să binecuvânteze. Atunci nu era televiziune, l-am 
auzit la radio, povestind cum zburase şi cum cădeau avioanele 
inamice, numai ce sufla el din trompetă şi făcea asupra lor 
semnul crucii. Parcă îl vedeam în faţă, cum îl ţineam minte de la 
înmormântarea patriarhului, şi-mi părea atât de rău că lsaiia 
murise fără să vadă minunea. „Uite-aşa, povestea sfântul în 


auzul lumii, uite-aşa, suflam în trompetă şi le doboram, ca pe 
muşte... ca pe muşte!...” 


10 


Despre ceilalţi copii ai domnului Alcibiade nu-i acum timpul să 
se povestească; fiecare a avut o zi a lui când a spus ceea ce îi 
fusese dat să spună, şi-apoi s-a stins ca o stea căzătoare. În 
lume sunt miliarde de oameni; nu poţi să-i ştii pe toţi şi să le 
povesteşti viaţa. Fiecare din copiii domnului Alcibiade şi-a spus 
acel cuvânt al său la altă vârstă, unii de tineri, alţii în pragul 
morţii, dar nimeni n-a stat să ţină seama, şi clipa lor a rămas 
necunoscută. Incerc să le scot viaţa la lumină, nelăsând pe 
niciunul deoparte dacă voi avea vreme, fiindcă prin ei, pornind 
de la firile şi de la destinele lor atât de diferite, mi se pare că pot 
înfăţişa şi ilustra acest sfârşit de mileniu. Sigur că ar exista şi 
alte căi, şi poate chiar mai bune, pentru mine însă calea cea mai 
bună este aceea pe care o cunosc cel mai bine. 

Ca să fac ordine în amintirile mele, încep prin a o elimina pe 
Tina, socotită de multă lume, chiar şi de mine o vreme, al 
zecelea copil al domnului Alcibiade. Au mai fost şi alţi copii în 
casă, luaţi sub ocrotire în timpul războiului, dar toţi au plecat 
când s-a făcut pace şi părinţii lor s-au întors din retragere. A cui 
era Tina nu ştiu, nu ştiu nici cine a adus-o, când era foarte mică, 
poate încă în scutece. Nimeni n-a mai venit s-o ia, ca pe copiii 
ceilalţi; cred că îi murise şi tatăl, şi mama, aşa că a mai rămas în 
casă un timp, până când şi-a găsit nişte rubedenii, o familie 
scârnavă în sânul căreia şi-a trăit restul unei vieţi scurte şi 
mizerabile. 

Dacă Tina a fost socotită drept fiică a domnului Alcibiade, 
confuzia a pornit poate de la nume, cu aceeaşi iniţială ca a 
celorlalţi copii, acel T parcă simbolic şi neînțeles de nimeni. Dar 
în realitate pe Tina o chema altfel, nici nu-mi mai aduc aminte 


cum, iar numele sub care am cunoscut-o nu era decât 
prescurtarea unui epitet născocit de copiii mai mari ai domnului 
Alcibiade, nu şi Odor; aceştia i-au spus Cretina, cred că din 
invidie, fiindcă un timp a fost răsfăţata casei; sau numai din 
răutate. Porecla însă avea destulă justificare. 

Inainte de a o elimina şi a o abandona destinului ei jalnic, am 
de spus că şi Tina a trăit pe pământul nostru clipa ei de 
strălucire. Dar a fost prea devreme, pe la şase ani, când semăna 
cu un înger, şi apoi nu ştiu dacă numai frumuseţea ei trecătoare 
poate să-i justifice existenţa. O ţin minte cu o fustă de catifea 
roşie, plisată, cu bluza albă, plină de dantele scrobite, mirosind 
mai curat decât cerul şi decât pădurea, şi cu o fundă în păr, 
înfoiată, semănând cu un fluture. Totdeauna în vremea aceea 
care a fost a ei mi s-a părut o fiinţă aeriană, şi nu m-aş fi mirat 
s-o văd zburând, mai ales că într-o fotografie avea aripi. Ea şi-a 
avut vremea într-o toamnă, când toţi băieţii mai mărişori de la 
oraş, elevi de liceu în primele clase, sau chiar din şcoala 
primară, erau înnebuniţi de frumuseţea ei şi stăteau cu ceasurile 
la poartă, fără să ţină seama de vânt, de ploaie şi de drumul 
lung până acasă, unde mai aveau şi să dea socoteală. Pe unii îi 
primea în parc, după-amiaza, când domnul Alcibiade era în 
birou, de unde ştia că nu va ieşi până seara, iar Alexandrina 
ştergea sticlele de lampă în sufragerie. Pe Tina o credeau 
culcată; somnul de după-amiază, ca o pedeapsă, nu cruța pe 
niciunul din copii, cât nu avea vârsta de şcoală. Strecurându-se 
până la poartă, pe sub zidul casei, apoi pe sub arbori, ea îşi 
alegea trei sau patru dintre suspinătorii care aşteptau afară şi 
după ce se încredința că aveau cu ce s-o plătească, îi ducea în 
pavilionul din fundul parcului. Unii dădeau bile colorate, alţii 
poze de îngeri, sau poleieli de la pachetele de ciocolată, lucruri 
cu atât mai bine primite cu cât erau mai lucitoare. În pavilion, 
Tina se aşeza pe o ladă roşie, unde cred că se păstrau uneltele 
de grădină, iar băieţii se aşezau lângă ea, de o parte şi de alta, 
cât puteau mai aproape, şi fiecare pe rând îi băga mâna sub 


fustă. Multora nici n-avea ce să le placă, mai degrabă li se făcea 
silă şi frică, dar era în ei un îndemn cu care nu puteau să se 
lupte. Niciunul nu îndrăznea să spună cât se speria de tare şi cât 
dorea să se termine mai repede, să scape şi să plece. Dar când 
Tina îl dădea pe unul deoparte spre a face loc altuia, alungatul 
se simţea detronat, şi nu mai voia altceva de la viaţă decât să-i 
vină rândul încă o dată. 

Primăvara, Tina a început să se sluţească, i-a crescut nasul, s- 
a deşirat repede, până ce, în mai puţin de un an, s-a văzut că de 
sub fusta roşie, plisată, rămasă scurtă, ieşeau două bețe subţiri, 
strâmbe şi vinete. De atunci înainte şi încă mai repede s-a pocit 
cu totul, atât de rău că nimeni nu s-a uitat la ea cât a fost în 
viaţă, nimeni n-a vrut-o de nevastă şi a murit tânără, în 
cearceafuri murdare, departe de casa domnului Alcibiade, unde 
câtva timp fusese răsfăţată ca o prinţesă. A murit de inimă rea, 
altminteri n-a avut nicio boală. Nimeni n-a prins de veste şi n-a 
fost acolo nici măcar unul din cei care altădată se bucuraseră cu 
atât chin şi cu atâta dorinţă să-i ţină mâna sub fustă, la vremea 
ei, venită prea de timpuriu şi prea repede dusă. 

Odor, care a supravieţuit întregii familii şi a luat cunoştinţă de 
scurta strălucire a Tinei, a absolvit-o de orice vină, socotind că, 
în lipsa unor mijloace mai bune, făcuse şi ea tot ce putea ca să 
lase o amintire, o dovadă despre sine. Vina era în altă parte, 
acolo unde se împart darurile şi se hotărăsc destinele. In faţa 
avuţiei agonisite de Tina, care a rămas în casa domnului 
Alcibiade, un cufăr murdar, plin cu bile colorate, cu poleieli şi cu 
poze de înger, Odor, absolvind-o iarăşi de orice vină, şi-a 
reconfirmat credinţa că omul este o fiinţă mercantilă. Menit să 
vândă şi să cumpere. In câştig sau în pierdere. Dar fără 
încetare, de la naştere până la ultima zi a vieţii. Aceasta a fost 
credinţa lui Odor, care în ziua întoarcerii, când murise domnul 
Alcibiade, mi-a dat toţi banii lui, trei lei mototoliţi şi pătaţi de 
muşte. Omul îşi vinde totul, iar la urmă se vinde pe sine. Aşa 
credea Odor, care n-a adunat niciodată bunuri, fiindcă n-a ţinut 


la ele, şi s-a întâmplat să meargă cu pantalonii rupţi între 
oameni, fiindcă n-avea alţii, şi nici n-a vrut să aibă. Avea însă 
caietele scrise, şi pe acelea nu le-ar fi dat nimănui, păzindu-le cu 
sfinţenie. Dovedindu-şi că, într-un fel sau altul, în orice om 
există ispita agoniselii. lar din ea, pe căi lungi, printre spaime şi 
printre tentaţii, se naşte negustoria - a cumpăra sau a vinde. 
Totul, trupul şi sufletul. Şi chiar gândirea. 

De ce-i dăruise Osman băncuţele? Fiindcă era un om slab; şi 
nu ştia să-şi apere liniştea altfel, decât cumpărând-o. In 
schimbul a nouă băncuţe, Odor trebuia să nu se mai întoarcă 
niciodată. Să nu rămână singur acasă cu Mita, care tânjea şi ea, 
cu ochii pofticioşi, după un obraz proaspăt. 

Ce-şi vânduse Odor, luând cele nouă băncuţe? L-ar fi ispitit 
vreodată Mita, ca să aibă ce înfrânge în sine, ceva pentru care 
Osman plătise? Nu, nu l-ar fi ispitit, dar Osman n-avea de unde 
să ştie şi luând banii pe neştiinţa lui, Odor vindea ceva 
inexistent, de aceea negustoria lui mai era şi necinstită. 

Aceste gânduri nu-i veniră după ce termină banii, le avea în 
minte de la prima băncuţă, când cumpără măsline şi pâine. Era 
conştient că săvârşise o escrocherie, se socotea dator să şi-o 
tolereze, ca să mai scrie nouă caiete. 

Scria noaptea, cu pătura în spinare, rezemat de peretele 
hangarului, la lumina unui felinar cu arc voltaic, care sfârâia şi 
făcea ape violete sub streaşină. Dormea puţin, înspre ziuă, 
scriind în gând alte caiete, atât de istovit că n-ar mai fi putut să 
ţină creionul în mână. Ştia că orice gând care nu-i pus pe hârtie 
la vreme îşi pierde partea lui cea mai bună, iar ceea ce rămâne 
sunt numai urme. Ştia că nu-şi pierdea numai el gândurile, 
multe pluteau în neştire pe deasupra lumii, şi ce păcat că nu 
exista o maşină, să le adune! Cât s-ar fi deşteptat omenirea, şi 
ce lumină s-ar fi întins asupra pământului, că ar fi putut să 
dispară şi soarele! 

La ziuă, Odor îşi aduna caietele în pătură, le punea bine într-o 
firidă a temeliei, iar el îşi lua locul lângă aeroplanul pe care 


mecanicii îl scoteau în faţa hangarului. Lucrau neîndemânatici, 
fiindcă făceau o treabă neînvăţată, şi cam neîncrezători, fiindcă 
niciunul din ei nu fusese vreodată pasăre. Dar Vlaicu fusese, 
Odor era sigur, altfel n-avea de unde să-i vină nevoia de zbor, 
nici credinţa. 

Se chinuiau de mult cu lucrarea nemailucrată, le lipseau ba 
unele, ba altele, iar cele care nu lipseau, de multe ori nu erau 
bune. Veneau copiii de la marginea Bucureştilor, să vadă, nu-i 
oprea nimeni, dar niciunul nu îndrăznea să se apropie, ca Odor; 
le era teamă, fiindcă nici ei n-aveau credinţă şi nu fuseseră 
pasăre. Pe Odor îl asemuiau cu mecanicii, şi chiar era puţin, 
dădea o mână de ajutor la nevoie, se ducea în hangar, aducea o 
sculă, ţinea contra cu ciocanul, îşi plătea astfel, pe baza legii 
despre schimburile mercantile, dreptul să se uite la Vlaicu şi să-l 
judece. Se împărțea în acel timp între caietele unde scria ceea 
ce ajunsese să ştie şi avusese timp să gândească, şi între ceea 
ce voia să afle. Din tot ce se întâmpla atunci în lume, zborul 
omului i se părea fapta cea mai cutezătoare şi mai greu de a fi 
înţeleasă, de aceea şi-o făcea prima sa aspirație, ca s-o explice 
şi altora. 

In primele zile după întoarcerea lui acasă, Odor mi-a povestit 
cum zburase. Voiam şi eu să zbor, cerul îmi ţinea privirile legate 
până târziu, noaptea, când mă credeau culcat, iar eu stăteam 
pe treptele scării de lemn dinspre grădină şi loveam uşor de tot 
în coardele ţambalului, numai pentru mine, în timp ce 
urmăream mersul norilor. Cerul limpede nu-mi aprindea 
închipuirea atât de tare, mi se părea un ocean fără ţărmuri; norii 
în schimb creau continente şi istorii, şi călătorind de la unul la 
altul deveneam stăpânul unei lumi mari, închipuite de mine, şi 
aveam darul ca în unele clipe să n-o socotesc deloc închipuire. 
Spre nenorocul meu, îmi lipsea mijlocul de a-i marca frontierele, 
ca să se ştie până unde este a mea şi să nu vină nimeni peste 
mine. N-aş fi vrut să am miniştri, funcţionari şi armată, m-aş fi 
mulţumit cu un câine, ca Fidel al nostru, care însă murise. 


Spun acestea ca să se înţeleagă cât m-a scos din minţi zborul 
lui Odor. Deşi avea cincisprezece ani mai mult decât mine, îi 
spuneam pe nume, după obiceiul pe care îl cunoscusem în casa 
domnului Alcibiade, unde copiii, chiar cei mai mici, vorbeau cu 
părinţii de parcă ar fi fost de-o vârstă şi s-ar fi jucat împreună. 

Odor îmi povestea numai seara, după ce lăsa scrisul şi se 
plimba prin parcul căzut în paragină, în ultimul an cât au mai 
stat acolo, plătind chirie ţăranului, deşi casa nu o făcuse el, ci 
domnul Alcibiade. Contractul de închiriere a terenului expirase şi 
proprietarul se pricepuse să tragă foloase, până ce Alexandrina 
n-a mai putut să plătească şi a trebuit să plece, luând numai 
mobilele, şi nu pe toate. Țăranul n-a avut cui vinde o casă cu 
şapte camere, nici cui s-o închirieze, fiindcă după moartea 
domnului Alcibiade nu mai venea nimeni. Atunci a dărâmat-o 
fără milă, de mi-a stat mintea în loc şi m-a durut sufletul, iar din 
materialele scoase din ea, ca dintr-o mină, toate din cele mai 
bune şi atât de bine păstrate că n-aveau urmă de oboseală, a 
făcut cinci case, pentru toate cinci fetele, să le aibă de zestre. 

În acele zile parcă nu mai aveam niciun rost în viaţă decât să-l 
ascult pe Odor. Mergeam în stânga lui şi puţin în urmă, ca să-l 
văd mai bine, fiindcă îi înţelegeam altfel vorbele, dacă le 
adăugam şi imaginea. Apoi, când târziu de tot se ducea în casă, 
rămâneam afară, la fereastră, şi în timp ce el se dezbrăca de 
culcare, îmi povestea mai departe. 

Cine ar crede că unui om îi trebuie două ceasuri să se 
dezbrace? Stăteam cu bărbia rezemată de solbancul ferestrei, 
iar el, aşezat pe marginea patului, îşi desfăcea şireturile de la 
ghete. Numai un şiret îi lua timpul cât ar fi putut scrie o pagină, 
şi altă pagină cât să-şi scoată gheata. Apoi gheata cealaltă, 
scoasă cu o mişcare încă mai lentă. Urma surtucul negru, ros în 
coate, legătura de la gât, căci nu purta cravată, gulerul, 
bretelele şi apoi cămaşa, descheiatul nasturilor, pe puţin o 
jumătate de pagină pentru fiecare. Un caiet întreg se pierdea în 
fiecare seară, noroc că între timp îmi povestea, şi vorbele lui mi- 


au rămas în minte, chiar dacă nu le-am înţeles pe toate. Uneori 
uita să se mai dezbrace, rămânea aşa pe marginea patului, 
până dimineaţa, cu o gheată nescoasă, cu cămaşa descheiată 
pe jumătate, puţin zâmbitor, fără să audă nimic alături, fără să 
vadă nimic în faţă, ci auzind şi văzând probabil o altă omenire, 
care iarăşi probabil există dincolo de a noastră. 

— Cum poate un om să plece cu aeroplanul, l-am întrebat, 
fără să înveţe mai înainte? 

— Dar învăţasem! mi-a răspuns Odor, minunându-se că nu se 
înţelegea de la sine. 

Învăţase uitându-se; oricine poate să înveţe. lar exerciţiile le 
făcuse în închipuire; nu era greu, stătea rezemat de peretele 
hangarului şi îşi lua zborul, fără ca nimeni să ştie. Făcuse zboruri 
mai lungi decât oricine, nu-l împiedica nici vântul, nici ploaia. 
Căpătase atâta deprindere, că toate mişcările porneau singure, 
fără să le judece, cum un drumeţ nu-şi judecă paşii. „Imi dai 
voie să-l încerc?” întrebă Odor, când se socoti gata. 

Motorul mergea, făcând să tremure pânza aripilor. Stăpânul 
aeroplanului îşi încheia haina, să zboare; mai trebuia să-şi pună 
mănuşi groase de piele. În picioare avea ghete şi jambiere. 
„Încearcă-l, dacă ţi s-a urât cu viaţa!” 

Cine a zburat o dată cu mijloacele sale şi fără să fi ştiut ceva 
de la alţii, are dreptul să se socotească puţin zeitate. Nu ştiu 
dacă omul era îngâmfat, dar ar fi avut dreptul să fie, şi atunci 
îngâmfarea lui s-ar numi altfel. Nimeni nu avea curajul măcar să 
stea aproape când el dădea toată forţa motorului şi aeroplanul 
începea să tremure. Era firesc să nu-i treacă prin minte că în 
afară de el ar mai fi şi un altul care să nu se sperie. „Pui 
prinsoare că-l duc?” mai zise Odor. 

Era numai în cămaşă şi cu picioarele goale; de când Îi 
furaseră ghetele, nu-şi luase altele şi nici nu-şi făcea planuri. „Pe 
ce te prinzi?” întrebă omul care zburase. „Pe mâna dreaptă!” 

Se gândea cu tot dinadinsul, aşa era Odor, şi dacă n-ar fi 
izbutit să zboare, şi-ar fi tăiat singur mâna dreaptă, cu orice 


caznă, pe urmă ar fi învăţat să scrie cu stânga. „Ba eu zic să te 
dai tumba de aici până la poartă!” 

Era o glumă care voia să-l umilească pe Odor, dar el o primi 
serios şi cu gravitate, şi aşa se învoiră. Se urcă în scaun, apucă 
bine volanul, îl trase, îl împinse, îl răsuci, să-l încerce, pe urmă 
se propti bine şi dădu benzină, cu ochii înainte. Nu-i păsa de 
nimic care rămânea în urmă, toate mergeau întocmai cum îşi 
închipuise: aeroplanul alerga prin iarbă mărindu-şi viteza, în 
mişcarea lui se simţea o uşurare care creştea întruna, în timp ce 
se micşora atingerea cu pământul, până ce deodată roţile fură 
în aer, rotindu-se încă, mirate. Odor le privea şi îi venea să râdă. 
De ce i-ar fi fost frică? Dacă se ridicase, prinsoarea era 
câştigată, acum putea să şi cadă, şi fiecare minut de-aici încolo 
era un câştig pus deoparte. 

Odor se întoarse foarte bogat din zborul lui, ceea ce era o 
nedreptate faţă de stăpânul aeroplanului care îi muncise, după 
ce stătuse mult să judece cum să-l facă. Dar nu se întoarse 
îndată, ştiind că a doua oară n-avea să mai zboare; era dreptul 
lui să meargă oricât de departe, de vreme ce apucase să se 
ridice în aer şi fusese gata ca preţ să-şi dea mâna dreaptă. 
Venise ora amiezii, soarele îl bătea în ceafă, dar nu-i simţea 
căldura, vântul de sus era mult prea aspru. Uitase pe ce lume se 
află, când văzu jos umbra aeroplanului alergând pe o linie de 
cale ferată, atât de repede că un tren învăluit în fum negru 
rămase în urmă; după fum se cunoştea că fochistul îndopa 
cazanul cu cărbuni, mecanicul se silea să scoată toată puterea 
din locomotivă, şi Odor izbuti să-i distingă faţa schimonosită de 
ciudă. Pe la ferestrele vagoanelor se vedeau oameni, atât de 
uimiţi că nu erau în stare să facă semne cu mâna, ci doar 
priveau cu gura căscată. Când ajunse la prima gară, Odor citi pe 
firma albastră că era Chitila. Cârmi la dreapta, împotriva 
sensului de rotire a motorului, ştia că altfel putea să cadă, 
stăpânul aeroplanului nu încercase încă un viraj pe stânga, nu i 


se urâse cu viaţa, spus cu aceleaşi vorbe pe care i le spusese lui 
Odor înainte de decolare. 

Se roti până ce soarele îi veni în faţă şi văzu trenul care abia 
acum intra în gară. Merse aşa, dar nu cobori la Cotroceni, nici 
nu-i trecea prin minte, îşi pierduse judecata terestră şi se credea 
pasăre; fără răspundere pământească; ascultând de legile 
cerului; liberă să zboare până în ţările calde. Dar era prea 
devreme pentru migraţie, abia luna septembrie (a anului 1910). 

Văzu vila Minovici sub aripi şi se roti la dreapta pe deasupra 
lanului de lucernă; lucerna crescuse încă o dată şi începea să 
îngălbenească. Deşi motorul îl asurzea, auzi clopoţeii din culă, şi 
dacă văzu cei opt câini cu capetele în sus, să-l înhaţe, le auzi şi 
lătratul. 

O luă de-a lungul şoselei, după câini văzu şi oameni, fugind 
speriaţi în toate părţile, ascunzându-se pe sub arbori. O trăsură 
fără birjar, care pesemne căzuse de pe capră, gonea spre rondul 
al doilea. Caii, cu frâiele rupte, cu coama în vânt păreau gata să 
zboare, şi ar fi zburat să nu-i fi ţinut trăsura, că de mult copitele 
nu mai scoteau niciun tropot, fiindcă nici nu mai atingeau 
pavajul. Se auzea în schimb o cucoană răcnind în trăsură, ţinând 
la piept doi copii în haine de marinar, cu gulere mari, albastre şi 
cu pălării de pai, împodobite cu panglică tricoloră. lar pe 
panglică scria Cuirasatul Elisabeta, mult prea mândru pentru 
câtă spaimă dovedeau cu toţii. 

Privind trăsura fără birjar, Odor îşi aduse aminte de Osman şi 
merse drept deasupra pieţei, cu gândul că poate are să-l vadă. 
Venind pe sus nu însemna să-şi calce cuvântul, subînţeles, de-a 
nu se mai întoarce niciodată; zborul, act încă neomologat în 
relaţiile dintre oameni nu putea fi socotit nici plecare, nici 
întoarcere, ci transcendenţă. 

Sub un salcâm, unde văzuse prima oară trăsura, acum era un 
automobil galben, la umbră. Odor făcu ochii mari şi nu-i veni să 
creadă, fiindcă în omul aşezat pe scara automobilului îl 
recunoscu pe Osman. Stătea cu capul în palme, părea dus de pe 


lume. Restul oamenilor din piaţă fugeau care încotro, să se 
ascundă, pe sub ziduri, printre tarabe, privind îngroziţi în sus şi 
scoțând strigăte. 

Odor ocoli piaţa, cotind tot timpul spre dreapta, cobori mai jos 
şi când ajunse din nou deasupra automobilului galben intră în 
vorbă cu Osman: „Ce mai faci? Unde-i birja?” 

Birjarul fu bucuros să-i audă glasul. „Birja am dat-o. M-am 
băgat şofer la domnul Pretoreanu.” 

Domnul Pretoreanu pusese pe piaţă cinci automobile, cu 
gândul să înlocuiască birjele, dar curând trebui să le scoată, nu 
venise încă vremea lor, lumea fugea de ele. Şi totuşi erau vreo 
şapte sute în toată ţara, te miri de unde răsărite, aduse de cine? 
Toate semănau spaimă şi nenorocire, mergeau cu treizeci de 
kilometri pe oră, şi când unul intră în şanţ, chiar în anul acela, 
pe la Huşi, în Moldova, un biet om nevinovat care stătea în 
spate plăti cu viaţa greşeala şoferului. N-avea să fie împlinit 
anul când, vara următoare, alt automobil se răsturnă pe 
şoseaua de Târgovişte, drumul domnitorilor, dar măcar acum 
mortul era şoferul care purta vina. Şi nu trecea bine încă un an 
din acest sfârşit de mileniu, când automobilul se înfruntă cu 
trenul, pe la Craiova, unde căile lor drăceşti erau făcute să se 
încrucişeze, ca să-şi piardă viaţa trei oameni deodată, iar 
mulţimea din vagoane să înnebunească de spaimă. 

„Cum îţi mai merge?” întrebă Odor. Nu auzi răspunsul lui 
Osman şi se mai întoarse o dată. Poate ameţise tot rotindu-se 
spre dreapta, sau îi venise curajul descreieraţilor, care îi pierde 
pe oameni, că-şi zise: fie ce-o fi! Şi o luă la stânga, ţinându-se 
bine în scaun. Judecând îndrăzneala lui, oricât de primejdioasă, 
am înţeles-o şi am aprobat-o; un om care se învârteşte toată 
viaţa într-o singură parte fără să încerce şi altfel, nici nu merită 
să trăiască. 

La început aeroplanul nu se supuse, dădu să scape din 
mâinile lui, scutură din aripi, alunecă de-a latul gata să se 
răstoarne, dar Odor îl strânse din toate puterile şi cu toată 


nepăsarea, atât cât pot fi ele puse împreună, şi îl supuse. Dar 
când luă iar linia dreaptă îl durea tot trupul de încordare şi mai 
ales braţele. 

„Mie mi-ar merge bine, răspunse Osman, numai că Mita e 
moartă.” „Cum?” întrebă Odor. „A căzut de pe scară drept în 
moalele capului.” 

Odor se gândi că poate o împinsese chiar Osman, dar în 
starea lui din clipele acelea, când se lupta cu avionul şi se 
pregătea să vireze încă o dată la stânga, călcând încă o dată 
regula zborului, nu-şi dădea seama dacă fapta s-ar fi chemat 
crimă şi ar fi trebuit pedepsită. Şi oricum, nu el ar fi putut să fie 
judecătorul, la înălţimea unde se afla şi de unde toate ale lumii 
se vedeau altfel. Işi puse în gând să se întoarcă la Osman acasă, 
nu mai era motivul să rămână departe, să stea de vorbă cu el 
mai pe îndelete, poate să se aciuieze iarăşi sub streaşina lui şi 
să-i facă mâncare. Simţea de pe acum gustul ciorbei în gură, 
mirat cum de nu-l uitase. Nu mai avea mult până să se 
sfârşească de nemâncare. Din tot ce putea el să simtă în timpul 
zborului, numai foamea îl sili să se întoarcă, altfel ar fi mers în 
neştire, până ce ar fi trecut Dunărea şi poate chiar ar fi ajuns în 
ţările calde, deşi încă nu era vremea. 

La hangar nu găsi pe nimeni, toţi erau plecaţi să-l caute, 
fugeau pe câmp spre Chitila. Odor puse aeroplanul la locul lui, îl 
şterse de praf, apoi îşi luă pătura şi caietele şi se duse în piaţă. Îl 
găsi pe Osman tot aşa cum îl lăsase, aşezat pe scara 
automobilului, cu capul în palme. 

— N-ai avut muşterii astăzi? 

— Niciunul. Dar nu numai astăzi; de o lună. Râd birjarii de 
mine. 

Osman nu mai stătea în Delea-Veche, vânduse trăsura şi 
calul. Avea o odaie pe malul Dâmboviţei, aproape de colţul unde 
începea Calea Victoriei, căreia mulţi îi mai spuneau Podul 
Mogoşoaiei, şi unde de Bobotează se arunca în apă o cruce de 
gheaţă. In anii următori se duse şi Osman să prindă crucea, cu 


toţii erau vreo şase, şi cine avea norocul s-o ia înaintea celorlalți 
se umplea de parale, regele îi dădea o pungă de aur, nu prea 
mare, dar dădeau şi miniştrii, iar mitropolitul îl miruia cu apă 
sfinţită. Cât a ţinut acest obicei uitat astăzi, Osman s-a aruncat 
în apă de Bobotează şi niciodată n-a prins crucea de gheaţă; 
ceilalţi, fraţi cu toţii, îi tăiau calea. An de an crucea o scotea 
tatăl lor, i-o lăsau lui, era o datorie, pe ea se bizuia familia. 
Osman n-a înţeles, ci a continuat să se arunce în apă la toate 
Bobotezele care pe atunci erau geroase, până în 1934 când 
bătrânul, destul de prăpădit dinainte, a înţepenit cu crucea de 
gheaţă în mână, de faţă cu regele, cu mitropolitul şi cu tot 
guvernul, şi cu toată mulţimea îmbulzită pe maluri. 

Regele venea pe jos tocmai de la palat, mergând pe mijlocul 
străzii, între două rânduri de soldaţi care stăteau de pază şi 
dădeau onorul. Osman, cu o cojoacă groasă pusă pe umeri, iar 
pe dedesubt având doar o izmană, aştepta pe pod şi-l vedea pe 
rege cam de prin dreptul Poştei. În anul când a murit bătrânul 
care-i făcuse atâta inimă rea, i se păru că regele, în uniforma de 
artilerie, se cam clătina pe mijlocul străzii, călcând ca din pod, 
iar când fu aproape îl văzu roşu şi buhăit la faţă, gata să-i crape 
capul, că era mai mare ruşinea şi mai mare hazul. Cei care 
cunoşteau viaţa palatului ştiau că jucase pocher până 
dimineaţa, cu Lupeasca şi cu Malaxa (nu mai ţin minte cine era 
al patrulea), dar cum ar fi putut să judece Osman? El era cu 
ochii la crucea de gheaţă, şi când regele o aruncă în Dâmboviţa, 
îşi lepădase cojoaca, şi numai în izmană se repezi s-o scoată. 
Bineînţeles că îi ţinură calea, şi crucea o scoase tot bătrânul, 
numai că rămase ţeapăn, cu ochii ca de peşte mort, în ochii mai 
morţi ai regelui. 

Toată viaţa lui Osman a fost numai înfrângeri, chiar înainte de 
Mita; însă cât fusese ea mai avea unele speranţe. Ultima dintre 
ele se duse când îşi vându calul şi birja şi se băgă şofer la 
domnul Pretoreanu, după ce făcu şcoală în mijlocul verii. Acum 
stătea într-o casă cu ferestrele înspre Dâmboviţa, dar odaia lui 


n-avea nicio fereastră. Nici el nu ştia cum de nimerise acolo şi 
cum nu-şi căuta un adăpost mai ca lumea, fiindcă în odăile 
celelalte mai frumoase şi mai luminate, stăteau fete cu 
condicuţă de la poliţie şi toată noaptea se perindau bărbaţii. 
Odaia lui Osman n-avea nici sobă, să gătească, mânca la birt o 
dată pe săptămână, iar în zilele celelalte pâine cu măsline. Cine 
ar fi crezut când îl vedea mergând cu automobilul? 

Pe Odor nu-l putea primi în camera lui, nici măcar o noapte, 
nădăjduia să vină la el o fată, când sfârşea treaba. Era una 
micuță, Gela, mai molatică şi mai alintată decât o pisică, dar el îi 
spunea Mita, nu putea altfel, îi înţepenea limba în gură. Lui Odor 
îi puse un tol pe sală, în faţa uşii. Mai întâi îl duse la un birt de 
alături, şi-i dete să mănânce pe săturate, decât că băiatul se 
sătură dintr-o farfurie de ciorbă, i se făcu greu dintr-odată, viaţa 
i se părea o scârbă şi-o caznă şi numai după ce scoase afară tot 
ce mâncase, şi mai mult decât atâta, îşi aduse aminte de zborul 
pe deasupra oraşului. Stătea pe malul Dâmboviţei, aplecat 
peste balustradă şi în timp ce îşi vărsa maţele, se gândea că 
blestemul cel mai greu al omului era nevoia de mâncare. Și 
credea că dacă fiecare şi-ar pune frână, tot mai mult de la o zi la 
alta, omul s-ar subţia atâta încât după generaţii ar ajunge să 
trăiască numai cu aer, şi atunci ar înceta şi războaiele, ar 
rămâne numai gândirea, ar fi cel mai mare triumf al omului, în 
toată istoria. 

La capătul sălii unde dormea Odor era privata şi toată 
noaptea forfotiră oamenii pe acolo, împiedicându-se în ţolul lui şi 
lovindu-l cu picioarele. li auzea cum îşi făceau nevoile, cu 
zgomot şi cu suspine de uşurare şi n-avea altă mângâiere decât 
că zburase pe deasupra tuturora. Era prea istovit, rămase întins 
până dimineaţa, dar în nopţile următoare, după ce Osman îi 
cumpără de la vechituri o pereche de ghete cu nasturi se plimbă 
pe străzi până la ziuă, cu un caiet la subţioară, oprindu-se să 
scrie în el pe sub felinare, când nu se vedeau vardişti care să-l 
întrebe ce face acolo. Venea să se culce dimineaţa în patul lui 


Osman care pleca la treabă cu inima îndoită. De-aceea aici nu-l 
tinu pe Odor mai mult de o săptămână, când îi spuse să se ducă 
şi-i mai dădu nouă băncuţe, din sufletul lui bun, că altfel de 
unde? - nu câştiga mai nimic cu automobilul. Dar îi era teamă 
că Mita a doua, dacă îl vedea o dată pe Odor, să nu pună ochii 
pe el şi să nu vină ziua în odaia unde nu intrase niciodată 
noaptea. 

Din toată întâmplarea, lui Odor îi rămase în minte numele 
domnului Pretoreanu. Il ştia de altfel, era asociatul domnului 
Alcibiade. Atunci nu prea înţelesese de ce arunca atâţia bani pe 
prundul gârlei. Acum se gândi că era un om cu însuşiri 
neîntâlnite la alţii, dacă ţinea pe piaţă cinci automobile care nu-i 
aduceau decât pierdere, numai ca să pună Bucureştii în pas cu 
vremea, şi nu era vina lui că nimeni nu voia să meargă cu ele; 
orăşenii rămâneau la trăsură, cum aveau să rămână mulţi ani de 
atunci încolo. Cu toată bogăţia lui, cu tot palatul de pe Calea 
Victoriei, unde îşi închipuia ospeţe şi baluri, Odor avea credinţa 
că domnul Pretoreanu făcea parte dintre acei oameni care ar fi 
putut să renunţe la o masă pentru o idee. Nu venise însă timpul 
să-l încerce, disperarea lui nu era încă atât de mare. Şi-apoi 
avea nouă băncuţe, adică pâine pentru optsprezece zile. În 
acest timp nu dormi nicăierea, dacă se poate înţelege şi se 
poate crede. Noaptea se plimba pe străzi, cu vraful de caiete 
strânse în pătură, iar ziua aţipea câte puţin, pe câte o bancă, în 
grădinile publice, sau la şosea când găsea vlagă să ajungă până 
acolo. O asemenea viaţă n-avea de ce să fie trăită. Odor însă nu 
se gândi niciodată la moarte, fiindcă erau caietele, şi dacă putea 
să scrie în ele, pe sub felinare, existenţa lui i se părea întru totul 
justificată. 

N-aş fi crezut că Odor îmi cunoştea gândurile privind zborul lui 
cu aeroplanul; le cunoştea ca şi mine, dar aşa cum tăceam eu, 
tăcea şi el, de parcă între noi ar fi fost înţelegere. În anul când 
trăise pe câmpul de aviaţie şi se bucurase de oarecare atenţie 
din partea lui Aurel Vlaicu, ceea ce era o realitate verificată, eu 


abia mă născusem. Mult mai târziu, după război şi după 
întoarcerea lui Odor am citit într-o istorie a aviaţiei că într- 
adevăr în vara anului 1910 un aeroplan zburase prima oară pe 
deasupra Bucureştilor, înspăimântând oamenii. Nu fusese o 
dezamăgire să aflu că aviatorul era altcineva decât Odor, un 
francez, care venise să dea spectacol, şi dacă mai ţin minte, îl 
chema Molla. Ştiam dinainte că Odor nu zburase niciodată, nici 
n-ar fi fost nevoie să zboare, era destul că îmi povestise. Ceea 
ce n-am ştiut şi am aflat în anii din urmă, când nu mai avea mult 
de trăit şi ne-am împărtăşit ultimele păreri despre lume, el nu 
fusese niciodată străin de gândurile mele. Dar nu înseamnă că 
ne-am minţit unul pe altul, dimpotrivă, ne-am arătat o şi mai 
mare credinţă. Şi pentru mine, şi pentru el, zborul lui era mult 
mai adevărat decât orice realitate. Dacă am făcut ceva în viaţă, 
lui Odor i se datorează în cea mai mare parte. De aceea i-am şi 
spus, când l-am văzut ultima oară: 
— Dacă n-ai fi fost tu, n-aş fi zburat niciodată! 


11 


După cele două săptămâni şi jumătate cât ţinură băncuțele lui 
Osman, Odor o mai duse trei zile, fără pâine, numai cu apă. De- 
aici începe un gol prelungit aproape doi ani de zile; n-am găsit 
pe nimeni să-mi spună ceva despre viața lui din acel timp, iar el 
n-a vrut să-mi povestească. Sau n-a putut. Internat într-un azil, 
într-un spital, într-un ospiciu? Istovit şi căzut în stare de 
amnezie? 

După această atât de lungă eclipsă reapare deodată într-o 
lumină puternică, la amiaza strălucitoare a unei zile de 
octombrie, rătăcind iarăşi prin piaţă şi căutându-l pe Osman, 
fără să-l mai găsească. Spiritul lui renăscut ar fi rezistat din nou, 
probabil multă vreme, însă acum inima nu mai vru să bată, şi 
după ce se îndepărtă câteva sute de metri de piaţă, Odor se 
prăbuşi neînsufleţit pe cheiul Dâmboviţei, mai jos de podul 
Şerban Vodă unde odată îi furaseră ghetele. II duseră peste 
drum, de-a dreptul la Institutul medico-legal, adică la morgă, şi îl 
puseră pe o masă de marmoră. Acolo zăcu, despuiat, toată 
după-amiaza şi o parte din noapte, fără să-i bată inima şi fără să 
respire, până ce îşi reveni de la sine. Nu-i fu greu să-şi dea 
seama unde se află, înconjurat cum era numai de morţi cu 
trupurile goale şi îngheţate, dar nu simţi groază, ci o bucurie 
greu de înţeles altora. Deşi în camera bătută de lună era mai 
frig ca afară, avea pentru prima oară după ce-l izgonise Osman 
din Delea-Veche, un pat al lui, la care să nu râvnească altcineva 
şi unde să poată dormi până la ziuă. 

Caietele, învelite în pătură, i le dădură, dar rămase fără haine. 
Nimeni nu ştia sau nu voia să spună ce se făcuse cu ele. li 


puseră un halat în spinare şi-l duseră la profesor, care voia să-l 
vadă. 

Pe profesor îl chema Lucifer Chiricuţă, nu din vina lui, nimeni 
n-ar putea să-l acuze; nescuzabil era că nu-şi schimba măcar 
unul din aceste nume atât de nepotrivite. Dar am întâlnit şi pe 
alţii, oameni instruiți şi cu simţ estetic, purtând nume 
împreunate ridicol, sau nume groteşti, uneori ruşinoase, şi 
neacceptând să renunţe la ele. Unii mi-au spus că nu vor să-şi 
contrarieze părinţii; nu-i cred. E doar o orbire. Şi un orgoliu fără 
cauză. Pentru mulţi oameni numele apare ca o moştenire şi se 
socotesc datori să-l apere până la moarte. 

În cazul profesorului, care trăise la Paris multă vreme, existau 
circumstanţe atenuante: francezii nu puteau să simtă ce 
caraghios suna Lucifer lângă Chiricuţă. 

Nu ştiu în ce raporturi era omul acesta cu doctorul Minovici, 
directorul institutului, pe care voia să-l imite în unele privinţe, şi 
nu ştiu mai ales dacă avea încuviințarea lui pentru a relua pe 
seama lui anumite experienţe, destul de hazardate şi de 
primejdioase. Cum dădu cu ochii de el, Odor îl numi Lucifer, fără 
să fi ştiut că era adevăratul lui nume, care astfel căpăta o 
confirmare indiscutabilă. Cred că de atunci înainte profesorul 
putea să existe fără numele de familie. Eu am să i-l păstrez, ca o 
pedeapsă postumă. (intuiţia lui Odor m-a uimit la fel când 
domnului Pretoreanu i-a spus Mefistofel; sigur că domnul 
Pretoreanu nu putea folosi în societate un nume necunoscut 
între onomastici şi compromis în cu totul altă măsură decât 
Lucifer, dar cred că era numele lui secret, folosit în dialogurile 
cu el însuşi.) Odor nu putea să se înşele. Intre aceşti doi oameni 
avea să oscileze viaţa lui o vreme, ca între cei doi poli ai 
pământului. 

— Povesteşte! îi porunci profesorul Chiricuţă. Cum este 
moartea? 

— Dar nu există moarte, ripostă Odor, ci numai neant şi 
neființă. 


Exprimată cam copilăreşte, din cauza stării lui confuze, era 
ultima idee pe care o scrisese în caiet, nopţile trecute, după ce 
privise mult în el însuşi sub apăsarea foamei şi credea că toate îi 
erau cunoscute. Profesorul Chiricuţă avea cu totul altă părere, 
socotea că moartea există, ca o nouă fiinţă, deci o reînsufleţire, 
mutată însă în altă viaţă, pe care toţi cei ce moro trăiesc, în 
deplină cunoaştere, numai că nu au putinţa să o comunice în 
sens invers, celor din lumea părăsită. Între cele două stări, 
numite oricum, moarte sau viaţă, se află un zid ca de sticlă 
opacă, prin care nimeni nu poate trece decât o dată, iar dacă 
trece nu poate să se mai întoarcă. (Aplicat în fizică, era 
principiul diodei, cred că abia născocită în acel timp, şi al 
semiconductorilor născociţi mult mai târziu, iar astăzi răspândiţi 
atât de mult şi atât de departe, că ajung până la vulgarizare, ei 
înlesnind răspândirea aparatelor de radio cu tranzistori care 
sunt în viaţa noastră măcar o indiscreţie, dacă nu o calamitate.) 

Bizuindu-se pe credinţa sa şi adăugându-i un artificiu, care de 
fapt era o înşelătorie, admisă numai în ştiinţă, Lucifer făcea 
experienţe să treacă dincolo şi să vadă, dar lăsând jumătate din 
el dincoace şi punând oameni de pază, ca să-l ţină şi să-l tragă 
înapoi când ar fi să treacă şi partea cealaltă. Mort numai pe 
jumătate, nu ajungea decât până la zidul de sticlă, opac pe o 
faţă, şi nu vedea nimic dincolo. Era sigur însă că oricine ajungea 
acolo de-a binelea putea să privească în urmă, printr-o însuşire 
a sticlei de a fi penetrantă numai dintr-o direcţie. 

Fenomenul acesta optic era exact inversul celui pe care îl 
avea zidul de sticlă, de a permite trecerea corpurilor în zona 
morţii şi de a le împiedica întoarcerea la viaţă. 

Despre existenţa unei conştiinţe umane în acea zonă zisă a 
morţii, doctorul Chiricuţă deţinea dovezi sigure, comunicarea 
avută de el însuşi cu un om căruia i se tăiase capul. Nu mai ţin 
minte numele acelui nenorocit, poate Lefèvre; ca să fiu sigur ar 
trebui să mă întorc la ziarele vremii. Am citit despre el într-o 
revistă de medicină a cărei colecţie se afla în casa domnului 


Alcibiade, şi pe urmă s-a pierdut, cum s-au pierdut toate. Am în 
ochi pagina cu fotografia omului, la judecată, şi pagina 
următoare, cu fotografia capului desprins de trunchi şi pus pe o 
masă. Alături apare silueta cuiva, văzut din spate; mai târziu 
când Odor mi-a povestit întâmplările, nu mi-s fost greu să-mi 
dau seama că era însuşi profesorul Chiricuţă, cum arăta el la 
vremea aceea. Celălalt, cu o înfăţişare distinsă, cu o barbă 
neagră frumoasă şi îngrijită, îmbrăcat cu eleganţă aristocratică, 
era medic şi îşi otrăvise nevasta. M-a frapat expresia lui foarte 
vorbitoare, mi s-a părut că-i aud glasul, proclamându-şi 
nevinovăția de care juraţii n-au vrut să ţină seama. Omul era un 
scelerat, dar chipul nu-l arăta, l-ai fi crezut mai degrabă un 
savant, sau un misionar propovăduindu-şi credinţa. 

N-aş fi ţinut minte nimic despre el, dacă nu m-ar fi frapat 
expresia lui, devenită şi mai elocventă după decapitare. Nimic 
din distincţia aristocratică nu a dispărut de pe faţă şi parcă i s-a 
adăugat o nouă vivacitate, încât, dacă nu s-ar vedea limpede 
retezătura însângerată, l-ai crede în plină peroraţie, ca în faţa 
juraţilor. Un ochi e cu nervozitate, ceea ce dă naştere la o 
grimasă, ochiul celălalt însă are o privire limpede şi 
pătrunzătoare. Nu încape îndoială că între capul de pe masă şi 
omul de alături se duce o conversaţie. 

Profesorul Chiricuţă a scris o carte despre convorbirea lui cu 
decapitatul, dar n-am putut-o găsi, şi mă mulţumesc să 
rememorez darea de seamă, de altfel destul de amplă, din 
revista medicală. Pe atunci autorul ciudatei experienţe îşi 
continua studiile şi cercetările la Paris, unde îşi luase doctoratul 
în medicină. Lefèvre îi fusese coleg, apoi prieten, familiile lor se 
frecventau, erau adesea văzuţi împreună. Profesorul Chiricuţă 
nu spune dacă îl socoteşte pe Lefèvre capabil de crimă; nu-l 
absolvă, nu-l condamnă, păstrează o neutralitate deplină sau, şi 
mai bine spus, ocoleşte cu totul subiectul, mulţumindu-se să 
relateze experienţa. Zi de zi, înainte de execuţie, el îl vizitează 
pe condamnat la închisoare şi ajunge să-i exalte în asemenea 


măsură ideea că după moarte există altă viaţă, poate mai 
palpitantă, încât îi convinge să stabilească prin el un mijloc de 
comunicaţie cu lumea cealaltă. Glasul fiind exclus, decapitatul 
va răspunde la întrebări prin mişcări ale feţei, şi mai ales printr- 
un cod al ochilor. 

Nu ştiu cu ce sentimente va fi mers Lefèvre la ghilotină, 
nimeni nu s-a gândit, şi mă miră; eu unul cred că era partea cea 
mai importantă a experienţei. Când a auzit întrebările era în el 
frică, disperare, ură, sau ce altceva? Dar, în sfârşit, după 
împlinirea ceremoniei sinistre, capul, pus pe masă, a răspuns la 
toate întrebările. Dialogul redat de doctorul Chiricuţă n-am să-l 
uit niciodată, m-a zguduit puternic fiindcă îl ştiam autentic, şi 
apoi se simţea în el o sinceritate la care oamenii nu ajung decât 
în momente de cumpănă. Momentul de cumpănă nu era însă al 
lui Lefèvre, el îl trecuse, ci al profesorului Chiricuţă, când îşi 
vedea confirmată teoria despre viaţa de dincolo. Emoţia 
triumfului e atât de puternică, încât el uită de sine, interesându-l 
numai adevărul ştiinţific, şi nu pregetă să relateze chiar acele 
părţi din convorbire care îl pun într-o lumină stupidă şi peste 
care eu am să trec, din decenţă. „Lefèvre, mă auzi?” „Da. 
Limpede!” 

(Pentru afirmaţie, codul prevedea închiderea ochiului drept, 
pentru negaţie a celui stâng, dar un ochi se poate închide în 
atâtea feluri, lent, strâns, furios, ironic... lată numai câteva 
nuanţe dintr-o infinitate. Şi-apoi mai vorbesc şi fruntea, obrajii, 
nasul, gura, bărbia, toţi muşchii feţei. Oricât de îndoit aş fi fost 
la o primă gândire, mi-am dat seama că, într-adevăr, pe această 
cale se poate duce o convorbire completă, dacă există o 
înţelegere de amândouă părţile.) „Lefèvre, te doare?” „Ce să mă 
doară?” „[i-e frică?” „De cine?...” 

Nu merg mai departe. Multe întrebări sunt naive şi unele chiar 
ridicole, iar răspunsurile ironice şi cinice; mortul apare într-o 
superioritate vizibilă. 


Deşi la atâta depărtare de întâmplarea aceasta desigur 
interesantă dar mult prea sinistră, care mi-a prilejuit clipe de 
dezgust şi de groază, îmi repugnă să reproduc mai multe replici 
în paginile mele, destinaţia lor fiind alta. Convorbirea redată de 
profesorul Chiricuţă este cu totul convingătoare pentru mine, 
cum sunt sigur că ar fi pentru oricine, dacă ar cunoaşte-o. Mă 
fac garantul ei şi trec mai departe. În zece ani care urmaseră, 
profesorul nu încetase să aprofundeze teoria sa şi să şi-o 
reconfirme, neezitând să facă din el însuşi obiect de experienţă, 
în clipele când, cum e atât de firesc cu credinţele oamenilor, 
intervenea îndoiala. Însă niciuna din experienţele sale nu avea 
atâta valoare şi nu îl dusese atât de departe ca dialogul cu 
decedatul Lefèvre, pe care zadarnic căutase prilejul să-l 
continue cu altcineva; niciun condamnat la moarte nu acceptase 
colaborarea, mulţi înjurându-l sau chiar scuipându-l în faţă. 

lar acum găsea în Odor subiectul aşteptat de multă vreme: 
tânărul n-avea haine, n-avea casă, n-avea de mâncare şi n-avea 
pe nimeni. Cum credea el, n-avea decât disperarea; pentru un 
asemenea om, viaţa nu mai contează. 

— Vrei să devii celebru împreună cu mine? 

Îi propunea moartea, numai pe jumătate, cum încerca el 
însuşi, strangulându-se de faţă cu asistenții; aceştia însă, lipsiţi 
de o credinţă temeinică, se temeau să ducă experienţa până 
aproape de ultimele consecinţe, când într-adevăr putea deveni 
concludentă, şi se grăbeau să-l reanimeze înainte ca el să 
treacă prin zidul de sticlă. Totdeauna îşi venea în fire mahmur, 
ca după beţie, îl durea capul, îşi privea în oglindă gâtul vânăt, 
ştia cauza, deci şi scopul; dar nu-şi amintea nimic din ce vedea 
dincolo; trebuia o pătrundere mai departe, pe care s-o conducă 
el însuşi. 

Odor nu mi-a spus motivele pentru care căzuse la învoială. 
Cred că era în el şi o anumită curiozitate, dar mai degrabă îmi 
închipui că accepta drumul acesta spre moarte, ca să-şi 
prelungească viaţa şi să mai poată scrie câteva caiete. In orice 


caz, nu-i era frică. Profesorul Chiricuţă îi cumpără haine, un 
costum nou, verde cu dunguliţe galbene; cum era slab şi atât de 
uşor că pentru el aproape nu mai exista gravitație, semăna cu o 
lăcustă pe vreme de secetă. li mai dădu bani de cheltuială, şi îi 
puse un pat în biroul lui de la morgă. Odor îşi cumpără încă un 
vraf de caiete şi o duzină de creioane, şi iarăşi mă întreb dacă le 
cumpăra întregi, cum se vând creioanele la librărie, de ce avea 
totdeauna numai capete, pe care abia le ţinea între degete? 

Profesorul îl lăsă aşa să se întremeze, mai mult de o lună, 
până la sfârşitul lunii noiembrie, când îl chemă la experienţă, în 
amfiteatru. Băncile, până sus, erau pline de studenţi, de doctori 
şi cercetători, dar şi cu lume mondenă, în primul rând stăteau 
fotografii şi ziariştii, care mai serios ar fi fost să lipsească. Odor 
intră într-o cămaşă de in lungă până la călcâie, cu mâneci largi 
care îi fluturau pe braţele cam slăbuţe. Era un adolescent 
frumos, cu paloarea lui nepământească şi cu ochii albaştri în 
care se citea o uimire senină. Sigur că îl mirau atâţi oameni, 
aşezaţi în trepte, ca în viaţă, dar nu-i păsa de nimeni. Voiseră 
să-l tundă, pentru experienţă; fusese singura lui împotrivire şi 
acum părul blond îi atârna valuri-valuri pe umeri. Se simţi o 
înfiorare în sală şi se auziră exclamaţii înăbuşite. Erau şi câteva 
doamne de faţă, în afară de studente, şi toate se uitau cu mâna 
la gură. Ştiau că n-o să-l omoare, dar rămânea o teamă; tot ce 
se întâmpla semăna cu pregătirile pentru o execuţie şi le 
îngheţa inima: dacă se făcea o greşeală? Bietul tânăr! Nu era 
una acolo să nu şi-l dorească, de fiu sau de logodnic, chiar dacă 
era prea tânăr, şi fiecare în felul ei l-ar fi copleşit cu dragostea. 
O floare zbură din înălţimea amfiteatrului, ca să cadă la 
picioarele lui Odor; atunci se văzu că era un trandafir galben. 

— Să păstrăm  discreţia, doamnelor! ripostă profesorul 
Chiricuţă, cu un glas luciferic. Aici nu suntem la teatru! 

(Studenţii îi spuneau Lucifer, dar numai în spate, ca o poreclă, 
uitând că era adevăratul lui nume, din care scoteau o mulţime 
de derivate, articulându-l transformându-l în adverbe şi 


adjective, spre a defini nu doar persoana, ci şi actele sale: 
lucifericul, luciferic, luciferos, lucifurios...) 

Un asistent se apropie de Odor, îi ridică părul de pe umeri şi-l 
legă în creştet, cu o cordeluţă care-i încingea fruntea. Deşi 
părea o cunună de spini, o primi cu bunăvoință. Îi trecură 
ştreangul pe după gât; profesorul Chiricuţă îl ţinea de 
încheietura mâinii, numărând pulsul. După aceea fu o smucitură, 
Odor nu simţi altceva decât o alunecare, ca pe zăpadă, cu 
săniuţa; aerul rece îi vâjâia pe la urechi, auzea glasuri de copii, 
vesele. lar tot atunci o bucurie violentă îi cuprinse întreg trupul, 
făcându-l să se zgâlţâie. O fată căzu moale pe bancă, după ce 
scoase un țipăt. Restul lumii încremenise. 


x k x 


În luciferismul său, profesorul Chiricuţă nu voia să se lase 
învins şi făcu încă două experienţe. Odor nu-i aducea nimic de 
dincolo, ca şi cum lumea pe care o confirmase Lefèvre acum 
dispăruse. Uneori îşi ieşea din fire, îl apuca de pieptul cămăşii şi- 
| scutura, ca la poliţie: 

— Eşti îndărătnic, sau minţi? Nu vrei să vezi, sau nu vrei să 
spui ce-ai văzut? 

— Dar n-am cum să văd, domnule! se apăra Odor, blând şi 
nedumerit. Dacă există ceva dincolo n-aş putea să aflu decât 
printr-o moarte adevărată, dusă până la capăt! Cu jumătăţi de 
măsură nu ajungi nici măcar până la jumătate! 

La vremea aceea, împotriva unui prea timpuriu aer de 
maturitate, Odor n-avea decât şaptesprezece ani şi jumătate. 
Socotea că îi mai trebuiau aproape şaisprezece ca să-şi scrie 
toate caietele. 

— Asiguraţi-mi viaţa până la treizeci şi trei de ani, îi propuse 
lui Lucifer, şi atunci sunt gata să mor la cererea dumneavoastră, 
în condiţiunile care vi se vor părea mai interesante, acceptându- 
vă toate condiţiile ca să putem comunica, în cazul că există 
viaţa de dincolo. 


— Bineînţeles că există! Am o dovadă veche, din tinereţe. 

— De ce mai vreţi alta? 

— Fiindcă toate credinţele trebuiesc împrospătate. Nicio 
religie nu rezistă timpului. Dumnezeu l-a sacrificat pe propriul 
său fiu, ca să-şi afirme existenţa. 

— Atunci înfiaţi-mă, şi mă pregătesc pentru sacrificiu! 

Lucifer ar fi acceptat o înţelegere, nu aceasta din urmă, 
neserioasă, dar îi era teamă de lege. Un contract, ca să capete 
valoare, trebuia să aibă autentificarea tribunalului. Şi atunci 
devenea public, atrăgând oprobriul societăţii, şi pedepsele 
codului. Rămase să reflecteze la posibilitatea unei convenţii 
secrete, ce garanţii să-şi imagineze şi să-i ceară lui Odor. 
Deocamdată îl ţinu în subzistență, dându-i bani de mâncare şi 
culcându-l la morgă. Veni şi iarna, fără să fi ajuns la o hotărâre. 
li cumpără palton, şoşoni şi căciulă, şi Odor o ducea domneşte, 
la adăpost, cu căldură, cu o baie fierbinte sâmbătă seara, restul 
săptămânii mulţumindu-se cu apă rece, dar şi aşa era bine. In 
vremea aceea scria, însă mai încet, câte un caiet la două zile, nu 
din delăsare şi fiindcă dăduse de bine, ci îl ajungea oboseala din 
urmă. Grija care se ivise şi creştea întruna era unde să mai pună 
caietele scrise. Deocamdată i le ţinea fata de la arhivă, care 
avea o privire tristă, ca a îngerilor din cimitire. Era frumoasă, şi 
să fi avut gândul însurătorii, Odor ar fi luat-o de nevastă, numai 
ca s-o scoată de acolo, unde îşi ducea viaţa între cadavre şi 
dosare. O chema Medeea, nume rece şi nepotrivit, ales fără 
inspiraţie, neputând fi modulat într-o mângâiere şi el fu poate 
piedica adevărată în calea sentimentelor lui Odor, care 
altminteri era gata să se îndrăgostească. 

Medeea îi păstră caietele chiar după ce el plecă de acolo, 
ducându-se la Paris, cam pe socoteala domnului Pretoreanu, iar 
apoi la război, în Moldova. Intr-o noapte, când zepelinul zbura pe 
deasupra Bucureştilor, iar din pieţe trăgeau tunurile, Medeea 
fugi pe jos, tocmai de pe Rahova, unde stătea cu casa, mai sus 
de şoseaua Viilor, până la morgă, îngrozită că o bombă ar fi 


putut să cadă tocmai acolo. Şi nu-i păsa de morţi, ci de caietele 
lui Odor. Când el se întoarse, cu un braţ în eşarfă, le găsi pe 
toate, puse bine, le luă cu birja, după ce-i mulţumi Medeei. Dar 
nu băgă de seamă că ea avea un picior de lemn, stătea ascunsă 
în spatele mesei cu dosarele morţilor, zâmbind mai tristă ca 
altădată. Zepelinul venea dinspre poştă, după ce bombardase în 
centru, şi mergea către Dunăre, să treacă în Bulgaria, când mai 
lăsă o bombă pe cheiul Dâmboviţei, tocmai când Medeea trecea 
pe acolo. 

Nu ştiu de ce avea Odor braţul în eşarfă; mai târziu, când l-am 
văzut dezbrăcându-se, n-am observat nicio cicatrice. Era braţul 
stâng, şi ce-ar fi fost să-l piardă, când altădată şi l-ar fi dat chiar 
pe dreptul, numai să zboare? Sunt sigur că să fi ştiut şi să fi avut 
cum face schimbul, l-ar fi dat în noaptea bombardamentului, ca 
s-o salveze pe Medeea. 

Bărbaţi infirmi, mutilaţi în războaie sau în lupta lor cu viaţa, se 
văd mulţi şi s-au văzut totdeauna, mai ales în primii ani după ce 
se încheie pacea. Cum se împacă ei cu cele din jur nu ştie 
nimeni - poate cu tortură şi lacrimi, dar uite că îşi duc traiul 
până la capăt. Pe unii i-am văzut veseli, făcând planuri de 
fericire, şi dacă n-am putut înţelege, viaţa a avut grijă să-mi 
arate cât o iubesc şi cât o doresc oamenii. Fiindcă mi-a scos în 
faţă, în timpul războiului următor, al altor generaţii, la un spital 
de răniţi, un mutilat cum nu-mi închipuiam că poate să existe şi 
să supravieţuiască. Il chema lliuţă şi un proiectil de brand, după 
ce îi spulberase ochii, schilodindu-i rău faţa, îl lăsase fără 
amândouă mâinile, de sub umeri, şi fără amândouă picioarele, 
de sub şolduri. Era pe un scaun cu roate, mai puţin decât 
jumătate de om, din nefericire partea unde avea viscerele şi-i 
bătea inima ţinându-l în viaţă. Dar zâmbea vesel şi voia să 
trăiască. Despre el voi reaminti când voi ajunge la războiul al 
doilea. 

A fost o lege a lumii, femeile să îndure chinurile facerii, în 
schimb bărbaţii să le ferească de altele şi să îndure numai ei 


chinurile războiului. Pe urmă s-au schimbat multe, războiul a 
intrat între case şi o fată şi-a pierdut piciorul la podul Şerban 
Vodă, unde într-o noapte Odor rămăsese fără ghete. Dar nu se 
poate! Ce se alege de sufletul unei fete când ea trebuie să fie 
ispită şi frumuseţe, că numai aşa merge viaţa înainte, dacă se 
vede ciuntită, seara, când se dezbracă în faţa oglinzii, să-şi pună 
cămaşa de noapte şi să se pieptene? lar dacă sparge toate 
oglinzile, sau le acoperă cu cearceafuri, ca în zilele când este un 
mort în casă, şi nu se mai vede, e totuna, fiindcă se ştie şi se 
simte. Şi toată lumea se transformă în nedreptate. Niciodată un 
bărbat nu va putea s-o mângâie fără să se îngrozească. Şi- 
atunci pentru ce să mai trăiască o fată? 

Poate Medeea trăia ca să păstreze caietele lui Odor. Dar iată 
că Odor venise, şi ea îi întinsese mâna, peste masă, fără să se 
ridice, iar el plecase cu caietele, fără să ştie. Abia acum m-am 
gândit că îi rămăsese şi ei o bucurie, sărmană, gândul că dacă 
într-o zi Odor avea să şi-o amintească, în ochii lui imaginea ei 
rămânea întreagă, cum o ştiuse. Şi poate că viaţa ei adevărată 
era numai aceea rămasă în conştiinţa lui Odor; datorită lui se 
simţea întreagă şi putea să trăiască, zâmbind câteodată, cu 
ochii la dulapul unde ţinuse caietele, şi unde acum se 
înghesuiau dosarele morţilor. 

Abia spre sfârşitul vieţii a scris Odor despre sacrificiile făcute 
de alţii pentru noi, fără să le cunoaştem. Nu ştiu cum i-a venit 
ideea, nu cred că a pornit de la o întâmplare, ci a fost gândire 
pură. După zeci de ani din care un om a făcut din meditaţie 
singurul mobil al existenţei sale, trebuie să ajungă la un capăt, 
unde toate se arată în lumină, frumoase sau urâte, cu bucurie 
sau cu durere, dar fără să rămână nicio umbră şi nicio 
necunoscută; spre a se depăşi pe sine şi a-şi depăşi propria 
rațiune, spre a nu rămâne nimic dator, nimănuia. Odor convine 
că nu existăm decât prin proiecția noastră în conştiinţa altora. 
Ce altceva este notorietatea, spune el, dacă nu un act de 
capitulare a societăţii în faţa unuia din indivizii săi, poate mai 


înzestrat decât alţii, dar care, pus într-un vid fără etaje, n-ar mai 
putea să-şi afirme nici măcar a treia dimensiune, necum pe a 
patra, şi ar rămâne fără niciun relief, o biată suprafaţă plană. 
Mulţimi de oameni, încheie Odor, se sacrifică încontinuu şi se 
epuizează ducând în spinare greutatea statuilor. 

Numai că nimeni nu cunoaşte caietele lui, rămase în cufărul 
legat cu frânghie. De aceea sacrificiul Medeei care le-a salvat cu 
preţul nefericirii ei fără speranţe, rămâne o virtualitate, deci 
deocamdată un act gratuit şi sublim de care cred că nu sunt 
capabile decât femeile. Dar aşa e făcută lumea, să meargă 
înainte, fără să-şi dea seama cât datorează celor rămaşi în 
urmă, ca morţii pe câmpul de bătălie. 


x k x 


În timp ce Odor trăia boiereşte la morgă, în biroul profesorului 
Chiricuţă, aşteptând hotărârea luciferească a acestuia, în casa 
domnului Alcibiade viața era încă frumoasă, îndestulată, cu 
sărbători, cu ospeţe la care erau poftiţi oameni veseli şi cântau 
lăutarii, trezind pizma satului. Copiii creşteau, unii începeau 
şcoala, alţii erau la jumătate sau gata s-o termine şi fiecare îşi 
pregătea drumul lui în viaţă, la adăpost de griji, încredinţaţi că 
vor avea tot ce le trebuie, după cum se vedea în casă. Nimeni 
nu pomenea numele lui Odor, chiar dacă se mai gândeau la el o 
dată pe săptămână, sâmbăta, când se adunau cu toţii în familie, 
chiar şi cei aflaţi la oraş, în gazdă sau pe la internate. Locul lui 
Odor rămânea gol la masă, dar Alexandrina continua să-i pună 
tacâmul şi şervetul lui pe care nimeni nu-l mai atinsese, în inel 
de lemn, cu inițiala T, pirogravată. Toate inelele aveau aceeaşi 
iniţială, se deosebeau între ele prin culoare. Nu ştiu cine 
atribuise culorile, cred că Alexandrina, ei i se potrivea o astfel 
de idee, înrudită cu harpa şi cu sticlele de lampă. Culoarea lui 
Odor era violetul. 

Domnul Alcibiade se făcea că nu vede locul gol de la masă, 
dar îi stătea pe suflet să spună: „Haide odată, să facem pace în 


sufletele noastre!” Ceilalţi copii îl simțeau şi stăteau cu nasul în 
farfurie, făcându-se şi ei că nu văd locul gol şi tacâmul pus ca o 
mustrare continuă. 

Alexandrina nu se mai atingea de harpă decât rareori; când o 
rugau musafirii, şi mai mult ca să acompanieze o cucoană cu 
guşă de porumbiţă, care cânta arii din opere. Am văzut-o târziu, 
când nu mai avea voce deloc, admițând că avusese; cânta atât 
de spart şi de sălbatic, încât aş fi ajuns să urăsc muzica, dacă 
dincolo de glasul ei n-aş fi auzit harpa, pură, cristalină şi 
proaspătă, că o asemuiam cu roua de dimineaţă. lar după ce 
ascultam de la fereastră, mă întorceam acasă, mă aşezam pe 
scara de lemn dinspre grădină şi, cu ţambalul pe genunchi, 
încercam să pun alături unul de altul sunetele, ca pe cuvinte. 
Am rămas la cele din urmă, cu ţambalul n-am ajuns prea 
departe, au năvălit prea multe gânduri peste mine, ca să le spun 
numai prin coardele lui sărace. 

Şi acum, când Odor nu mai era acasă, ştergea Alexandrina 
sticlele de lampă, după-amiaza, iar seara făcea lumină multă în 
casă, dar o fereastră rămânea în întuneric. Pe urmă, una câte 
una, s-au întunecat şi celelalte ferestre, pe măsură ce au plecat 
ceilalţi, până la ultima dintre ele, fiindcă Alexandrina n-a păstrat 
pentru ea decât un opaiţ, iar Odor, când s-a întors, a stat toată 
noaptea pe întuneric. 

Din vremea aceea, de după întoarcere, ţin minte singura lui 
violenţă, pe care n-am înţeles-o. Chinuiam o viespe, nu 
degeaba, mă înţepase, dar recunosc că, oricum, era o faptă 
urâtă. O tăiasem în două, şi primei părţi, cu capul şi cu 
mandibulele, îi dădeam să mănânce partea cealaltă, abdomenul 
galben, cu dungi negre, culori de care mi-a fost frică multă 
vreme, poate îmi este şi astăzi. Mă înţepase în obraz, de am stat 
cu un ochi umflat multe zile, şi atunci culorile ei s-au asociat cu 
durerea usturătoare. 

Cazna la care am supus viespea era o pedeapsă crudă şi 
inutilă, fiindcă nu-mi alina suferinţa, iar ea, pare-se, nici nu are 


nervi destul de dezvoltați ca să simtă cu adevărat durerea. Dacă 
mandibulele devorau cu furie o parte din ea însăşi, de o vedeam 
ieşind mărunţită la baza toracelui, nu făcea decât să-şi arate 
lipsa de rațiune. Gândind aşa, răzbunarea mea nu mai era o 
cruzime, ci doar un timp pierdut nelăudabil. 

Asupra acestei scene de care aş putea să nu mă acuz şi pe 
care ar fi trebuit s-o uit de vreme ce nu poate fi comparată nici 
cu cea mai mică dintre cruzimile îndurate de oameni în timpul 
meu de viaţă, Odor s-a năpustit asupra mea, gata să mă 
strivească, m-a trântit în brânci şi mi-a pus genunchiul în ceafă. 

M-a scăpat Alexandrina, care a venit fuga din casă, cu fruntea 
într-un prosop alb; o durea tot mai des capul. 

— Lasă, Odor! îi spuse. (Cred că încă îi spunea Odorel, cum îl 
alintase când era mic, dar nu mă încumet să transcriu un 
diminutiv atât de îndepărtat şi de nepotrivit.) II doare şi pe el, 
săracu, şi mai rău decât pe o gâză veninoasă. 

Alexandrina credea că durerea creşte proporţional cu volumul 
trupului şi cu treapta lui de evoluţie. Durerea mea, pe lângă a 
gâzei, nu putea fi măsurată, iar Odor mi-a dat drumul şi a rămas 
pe gânduri. Îşi amintea că şi el omorâse făpturi fără conştiinţă, 
venite pe lume nu din propria lor vrere şi făcând rău prin 
dotarea lor de către natură. Erau păduchii, în Moldova, trebuia 
să-i strivească, altfel îi umpleau nu doar trupul, ci ajungeau să-i 
astupe gura şi nările, să nu mai aibă pe unde respira şi bea apă. 
În ziua aceea Odor n-a mai scris un rând în caiet, ci s-a plimbat 
până seara, apoi o bună parte din noapte, mergând furios de la 
un capăt la altul al parcului. A doua zi m-a mângâiat pe creştet 
şi mi-a spus doar atât: 

— Nu ştiu! Nu ştie nimeni nimic, nici măcar despre gâze! 


12 


De neînțeles, în comparaţie cu Odor, rămâne firea lui Toma, al 
doilea din copiii domnului Alcibiade. De unde a putut să se 
nască în el atâta ferocitate? Răutatea ca stil de viaţă, fără milă, 
fără folos, fără remuşcare. Construită cu o imaginaţie diabolică. 

A început din ziua când s-a aruncat de pe braţul excavatorului 
şi s-a rănit la tâmplă; i-a rămas o cicatrice vizibilă, căreia, după 
împrejurări, i-a dat cele mai extravagante explicaţii: că era o 
muşcătură de lup (alteori de urs); pe amândoi îi răpusese (blana 
ursului o avea lângă pat, dar era un urs alb, din alte locuri), cu 
blana lupului făcuse un schimb, o dăduse pe bicicletă. Cicatricea 
se mai datora unei lupte cu hoţii, apoi unui accident de 
aeroplan, deşi nu zburase, ca Odor. La laşi, în timpul războiului, 
cicatricea de la frunte îşi găsise explicaţia nobilă şi prestigioasă 
într-un şrapnel nemtesc care îi găurise casca franţuzească; nu 
era nici de mirare, nici de necrezut, dar nu ştiu ce nevoie avea 
să născocească un asemenea act de eroism pasiv, dacă sunt 
dovezi că luptase fără să se cruţe şi cu temeritate. 

Mult timp după întâmplarea de la excavator, când plecase pe 
prund, mână în mână cu domnul Alcibiade, şi când cred că s-a 
născut răutatea în el, ea a rămas în stare latentă, fiindcă îi 
lipsea forţa fizică să şi-o exercite. Făpturile plăpânde nu pot fi 
rele decât cel mult în suflet. Toma era un băiat firav, abia pe la 
paisprezece ani a început să se împlinească, prin clasa a treia 
de liceu, când s-au întâmplat cu el mai multe fenomene 
deodată, de au uimit toată şcoala şi nu li s-a găsit explicaţie. Că 
a început să crească repede, n-ar fi fost nefiresc, toţi copiii cresc 
la o vârstă, la el însă fu o dezlănţuire; de la un metru şaizeci şi 
cinci cât avea în septembrie, de Crăciun măsura unu optzeci şi 


patru. Era o turbulenţă care la şcoală stârnea curiozitatea, iar 
acasă îngrijorarea. Domnul Alcibiade se grăbi să-l ducă la cei 
mai renumiţi doctori, cum puteau să fie ei pe atunci, când nu 
prea se cunoştea endocrinologia. Îl examinară unii şi alţii, cum 
se pricepură, îi fotografiară oasele cu raze roentgen, îi numărară 
globulele roşii şi albe şi la sfârşit îl felicitară pe domnul 
Alcibiade, asigurându-l că băiatul era un exemplu de forţă fizică 
şi energie. 

După ce încetă să crească, rămânând la un metru optzeci şi 
şase, cum este înregistrat şi la armată, lui Toma începu să i se 
dezvolte pieptul şi bicepşii, şi tot repede, încât până la sfârşitul 
anului nimeni nu mai putea să-i reziste la luptă dreaptă sau 
strâmbă, nici chiar atleţii şcolii. Tot în acel an, cam înainte de 
vacanţa Paştelui, îi căzură toţi dinţii, unul după altul. Nu avusese 
dinţi frumoşi, dar nici nu meritau să cadă, în afară de două 
măsele, cariate prematur şi pe care dentistul Freiberg, cel mai 
bun din oraş, nu izbutise să i le scoată. Domnul Alcibiade era 
consternat, iar Alexandrina, de inimă rea, avea dureri de cap 
interminabile; numai sticlele de lampă continua să le şteargă, şi 
cu tot necazul, în casă nu fu mai puţină lumină decât altădată. 
Copiii cei mici se bucurau, aveau o teamă instinctivă de Toma, 
care apoi s-a dovedit cu totul justificată. În spate îşi dădeau 
coate, îi maimuţăreau mestecatul strâmb şi nevolnic, iar la 
masă îşi disputau hartanele lui de pui, pe care nu putea să le 
mestece, şi prăjiturile cu alune, pe care nu putea să le ronţăie. 

Lui Toma părea că nu-i pasă, era cu totul insensibil, sau avea 
în el o credinţă ascunsă, fiindcă se uita la ceilalţi cu un zâmbet 
ironic. Şi iată că din senin, şi ca în povestea cea mai 
năstruşnică, dinţii îi crescuseră la loc, într-o singură lună, albi şi 
puternici, măselele la fel, până la cea din urmă; ba îi crescuseră 
chiar măsele de minte, cu mult prea devreme, spre uimirea 
dentistului Freiberg. Odată cu acest fenomen, dacă firea îi 
rămase încă nedefinită un timp, fizionomia lui deveni brusc 
hotărâtă şi agresivă. Ca o completare, tot atunci şi tot din senin, 


părul, blond şi mătăsos, mai ondulat decât al lui Odor, prinse să 
se întunece, să se urâţească, devenind însă mai viril, până ce 
într-o săptămână ajunse negru şi ţepos, că băiatul nu mai putea 
să fie recunoscut. Cam tot din acel timp îşi spuse Tom şi, ce e 
ciudat, numele se potrivea atât de bine cu fizionomia lui nouă, 
încât părea o consecinţă a transformărilor petrecute cu el; toată 
lumea îl acceptă şi îl adoptă, fără efort, fără tranziţie, ca pe ceva 
care făcea parte din trup. 

Toate aceste fenomene ar putea găsi explicaţii biologice, dar 
ele reprezintă abia un început; cele ce urmează sunt din ce în ce 
mai enigmatice, până ce ultimul dintre ele rămâne cu 
desăvârşire de nepătruns. 

Tom avea de mic un imbold spre mistificare. Era poate o 
moştenire de familie, dusă prea departe şi înrăită, fiindcă 
urmărea să înşele sau să umilească pe cineva, o victimă fără 
alegere. Şi alţii din copiii domnului Alcibiade erau înclinați să 
mistifice, dar numai din exces de imaginaţie. În fruntea lor 
stătea Odor, care propunea celorlalţi drept realitate visele lui 
cele mai zăltate, şi izbutea să-i convingă prin faptul că nu se 
gândea să-i înşele, ci era convins el însuşi. 

Mistificarea la Tom nu era câtuşi de puţin un prilej de visare 
sau un joc al închipuirii, de aceea şi numele ei rămâne 
impropriu; mai potrivit ar fi să-i spun minciună sau escrocherie, 
iar pe el să-l rup de restul familiei. 

Crescusem şi eu mărişor când mi-a dat de gândit însuşirea lui 
Tom de a măsura timpul cu simţuri ascunse, mergând până la o 
exactitate de cronometru. Toţi avem noţiunea timpului, într-o 
măsură mai mare sau mai mică, şi cu exerciţiu putem să 
ajungem la anumite performanţe, să apreciem când a trecut un 
sfert de oră sau o jumătate, iar cei înzestrați chiar durate mai 
lungi, fără să ne uităm la ceasornic. Nimeni însă nu se va 
încumeta să ajungă la precizie de minut, şi cu atât mai puţin de 
secundă. 


Ştiam că Tom îşi căpătase o mare faimă printre copii încă din 
vremea când începuse să se transforme, căci eu, unul, l-am 
cunoscut de aproape mult mai târziu, când crescusem destul ca 
să mă ia în seamă cât de cât şi să-mi facă demonstraţia 
misterioasă. Metoda lui consta în a aduce în casă un număr de 
copii, percepând în primul rând o taxă de intrare, în bani sau în 
obiecte interesante, fie chiar mărci poştale, bile şi gioale, 
negociabile între şcolarii din aproape toate clasele. Odată 
aceştia adunaţi în camera lui, Tom îşi anunţa capacitatea de a 
măsura timpul cu ochii închişi, fără cea mai mică greşeală, până 
la secundă. Cum nimeni nu voia să creadă, chiar cei care mai 
participaseră o dată la experienţă, Tom propunea pariuri, foarte 
ispititoare pentru asistenţă, chiar şi pentru cei păţiţi, care 
pierduseră dar sperau să descopere secretul, sau Tom să 
greşească şi ei să-şi acopere pierderea. Căci pentru un gologan 
pariat, el se lega să plătească douăzeci în caz de nereușită. 

După ce se încheiau pariurile, i se propunea o durată de timp 
cât mai derutantă, de pildă nu o jumătate de minut, să zicem, ci 
treizeci şi una de secunde. Tom accepta orice propunere, chiar 
şi mai dificilă. Cei care aveau ceasornic cu secundar arbitrau 
demonstraţia şi, cu ochii pe cadran, făceau un semn cu mâna 
când începea măsurătoarea timpului. Tom închidea ochii, intra 
într-un fel de transă, înceta parcă să mai respire, şi toţi se 
holbau la el, să-l surprindă în greşeală, sau să-i descopere 
procedeul. Pe faţa lui Tom treceau valuri de sânge urmate de 
palori albe, ceea ce era teribil de impresionant la vedere, şi 
când mai rămâneau cinci secunde până la termen bătea ritmul 
lor, lovind cu un creion în masă, cum se dă astăzi ora exactă la 
radio. Cu ultima bătaie, mai apăsată, Tom deschidea ochii, se 
uita la toţi cu o privire rătăcită, ca şi cum se întorcea din altă 
lume, apoi, neexistând obiecţii, ci numai uimire, îşi încasa banii. 
Unii se ambiţionau, repetau pariul, cu sume îndoite, fiindcă altfel 
Tom nu accepta să continue, se alegea o durată de timp mai 
încâlcită, de pildă cincizeci şi nouă de secunde, şi jocul 


reîncepea, ca să se termine întocmai ca prima oară, cu o 
precizie incredibilă. 

Ducându-i-se faima în şcoală, Tom fu chemat să facă o 
demonstraţie în cancelaria profesorilor şi el acceptă, după ce 
pretinse să i se acorde un sfert de oră de reculegere. Era în 
recreaţia mare şi îl lăsară singur, într-un colţ al cancelariei, acel 
sfert de oră, în care timp el stătu cu ochii închişi, atât de 
concentrat că nu mai simţea pe nimeni din preajmă. Înainte de a 
se sfârşi timpul, deschise ochii, tot aşa, de parcă ar fi venit de 
departe, şi propuse să înceapă experienţa, nu însă fără pariuri. 
Profesorii puseră banii pe masă, convinşi că au să-l încolţească 
şi au să spulbere legenda, hotărâți ca apoi să i-o plătească la 
cursuri, cu notele cele mai proaste. Timpul ales crea o dificultate 
mai mare, fiindcă se extindea la două minute şi jumătate, fără o 
secundă; şi secunda aceasta scăzută, şi durata mai lungă, când 
simţurile ascunse, admițând că existau, puteau să se deregleze, 
erau capcane pe care le propusese profesorul de matematici. 
Şcolarii, ştiind ce se întâmpla, aşteptau pe sub geamurile 
cancelariei şi îşi lungeau gâturile să vadă. Nu eram printre ei, nu 
începusem liceul, dar am aflat de la alţii. Atunci le-am cerut 
unora, mai mari decât mine, să-mi descrie cancelaria cu tot ce 
se afla acolo. Imi intrase în cap o bănuială, care creştea întruna, 
iar descrierea cancelariei a fost aproape o confirmare. Recreaţia 
s-a prelungit cu cinci minute, Tom a câştigat fără tăgadă, după 
care şi-a luat banii şi s-a dus în clasă. Profesorul de matematici, 
cu care avea oră tocmai atunci, era hotărât să-l scoată la tablă, 
să-l încurce şi să-i pună un zero tăiat, ca să-i ajungă tot anul, dar 
n-a avut îndrăzneala. 

Mi-am chibzuit planul cu multă răbdare, cum n-am avut 
altădată în viaţă pentru treburi mai importante, mi-am plătit şi 
eu obolul ca să intru în camera lui Tom, în vreme ce în camerele 
celelalte intram ca la mine acasă; am dat, cu mult regret, o 
carte poştală ilustrată, venită tocmai de la Londra, dar nu ştiu în 
ce împrejurare, cu patru pisicuţe nemaipomenit de frumoase, 


care căscau toate patru cu poftă, arătându-şi limba roză, şi 
toate erau foarte gingaşe. O arătam cui voia s-o privească, toţi 
admirau pisicuţele, iar eu mă prăpădeam de râs în mine, să-i 
văd cum unul câte unul începea să caşte, fără să-şi dea seama 
de cauză. Căscatul e molipsitor, cred că toţi ştiau, dar toţi uitau 
în clipa aceea. 

Tom a luat ilustrata, a cântărit-o din ochi dacă merita ca preţ 
de intrare şi, în sfârşit, mi-a dat drumul în cameră, în timp ce 
căsca de-i trosneau fălcile. Pariul l-a câştigat şi de astă dată, iar 
eu am pierdut cinci parale, câte pariasem. Insă atunci am 
dezlegat enigma, şi la următoarea experienţă l-am demascat pe 
Tom, de faţă cu toţi copiii. În camera lui era o pendulă, între 
ferestre, la fel cum era una şi-n cancelarie. După ce experienţa 
începuse, şi Tom măsura timpul, cu ochii închişi, căzut în 
obişnuita lui transă, m-am apropiat de pendulă, i-am deschis 
uşiţa şi am oprit limba care bătea tic-tacul. 

Multe am învăţat despre stările oamenilor privind atunci 
chipul lui Tom. Cu mult înainte de a fi luat cunoştinţă despre 
vreo nenorocire nelimitată, una din prăbuşirile care dau naştere 
la sinucideri în masă sau la războaie, am intuit noţiunea de 
catastrofă urmărind reacţiile lui Tom când s-a oprit pendula. 
După o clipă de stupoare, cât s-a făcut alb ca peretele, apoi roşu 
ca flacăra, el a ieşit din transă cu o explozie de ferocitate care a 
băgat groaza în mine, în timp ce toţi ceilalţi priveau fără să 
înţeleagă. A trebuit să le explic pe urmă că tic-tacul pendulei, 
cronometrat dinainte, cum îl cronometrase şi în cancelarie, în 
timpul sfertului de oră, îl ajuta să măsoare timpul cu o precizie 
mecanică. Nu era nicio greutate, n-avea decât să numere 
bătăile şi să le raporteze la cronometrarea ştiută. 

În clipa următoare, Tom s-a repezit la mine, mi-a băgat mâna 
în gât şi m-a trântit pe podele, cum avea să facă şi bietul Odor, 
într-o zi, dar cu motiv, în singura lui izbucnire brutală. Atât că 
Odor s-a ruşinat numaidecât şi s-a chinuit toată noaptea, 
brăzdând parcul în toate direcţiile, urmărit de o căinţă 


istovitoare, pe când Tom m-ar fi omorât pe loc, să nu fi sărit 
ceilalţi. 

Scăpat din mâinile lui, mi-am îndreptat cămaşa, mi-am luat 
banii de pe masă, miza mea, care de astă dată fusese o băncuţă 
întreagă. Pe urmă, ca demonstraţia să fie şi mai spectaculoasă, 
şi cu toate că mi-era groază de răzbunarea lui, l-am privit pe 
Tom drept în ochi şi i-am cerut cu îndrăzneală: 

— Plăteşte! 

Încolţit şi furios, mi-a pus în mână douăzeci de băncuţe. A fost 
triumful meu asupra imposturii, dar n-am mai avut altele. 


x k x 


Prestigiul lui Tom n-a scăzut în măsura în care s-ar presupune, 
deşi suferise o descalificare publică şi îndestul de infamantă. 
Lumea, şi noi copiii, şi oamenii mari, a uitat repede, fiindcă 
tocmai în acel timp Tom a început să crească şi să devină o 
primejdie pentru oricine şi-ar fi îngăduit o ironie. Transformările 
suferite de el au mers mult mai departe; după creşterea 
corporală, a urmat un uimitor reviriment la învăţătură. Până 
atunci învățase atât de prost, încât se punea la îndoială putinţa 
lui de a termina liceul; cei mai mulţi dintre profesori îl îndemnau 
să se ducă la meserie. Rămânea corijent an de an, la câte patru 
materii, şi numai cu stăruința domnului Alcibiade, şi bineînţeles 
cu plocoane, îl iertau de unele, în conferinţa profesorilor, ca să 
nu piardă anul. Toamna trecea, de bine, de rău, cu alte 
plocoane, până în clasa a treia, când profesorul de latină îl trânti 
atât de tare, încât nu mai putu să-l ridice nimeni, şi rămase 
repetent, ceea ce pentru familia lui era o mare ruşine. Ciudat 
însă, domnul Alcibiade nu-şi retrăgea preferința născută după 
întâmplarea cu excavatorul şi, spre mâhnirea celorlalţi copii, 
cărora le făcea o continuă nedreptate, îi arăta pe faţă o simpatie 
aproape egală cu simpatia lui pentru Teofana. 

Când repeta clasa a treia, şi noii colegi se uitau la el ca lao 
capră neagră, Tom se schimbă brusc, se puse cu burta pe carte, 


cum spuneau copiii, şi spre sfârşitul anului se aştepta să fie 
primul în clasă, dacă n-ar fi existat primejdia să-l trântească, 
lăsându-l corijent a doua oară, profesorul de latină, pe care Tom 
îl înfrunta cu o ură nedomolită, atrăgându-şi reprimări 
duşmănoase şi nepedagogice, de parcă, lăsând la o parte 
poziţia lor diferită şi diferenţa de vârstă, ar fi fost doi adversari 
pe un câmp de duel, disputându-se pe viaţă şi pe moarte. 

După repetenţie, domnul Alcibiade îl dăduse în cel mai bun 
internat al oraşului, de fapt o pensiune elegantă, unde avea 
camera lui, şi sălile de meditaţie păreau mai degrabă saloane, 
cu pupitre de mahon, cu scaune tapiţate şi cu covoare groase, 
care absorbeau zgomotul paşilor. Pedagogii erau aleşi unul şi 
unul, şi învăţătura se ducea sub îndrumarea câtorva profesori cu 
faimă în toată ţara. Pentru un şcolar, pensionul numit Prinţul 
Mircea era o mândrie şi cea mai bună asigurare de succes în 
viaţă. In orele de clasă, când mergeau la liceu, alături de colegii 
lor care stăteau ca vai de lume pe la gazde sărace şi învățau în 
frig, la lumina unei feştile mizere, diferenţa dintre unii şi alţii 
apărea ca de la cer la pământ, anunțând distanţări 
spectaculoase, ca între gloabele puse la concurs cu caii de rasă. 

Prefacerea lui Tom fu premearsă de o bizarerie care ar fi 
stârnit râsul clasei, dacă nu le-ar fi fost teamă de el, căci îşi 
începea anul de repetenţie cu creşterea împlinită. Cu 
dimensiunile lui încăpea greu în bancă, dar altul era motivul 
pentru care, de la prima oră de meditaţie, Tom se băgă sub 
pupitru, cu cărţile sub burtă, într-o poziţie torturată, şi trăgându- 
le una câte una în faţă, începu să le roadă, fără să ţină seama 
de nimic din câte se întâmplau în jurul lui o după-amiază 
întreagă. Inainte de a începe să chinuiască pe alţii, Tom 
concepuse o ciudată şi stăruitoare metodă de a se chinui pe el 
însuşi. Ore în şir stătea în poziţia aceea închircită, cu totul 
nefirească pentru un om viu, a fătului în matcă, având genunchii 
şi coatele adunate în burtă, deasupra cărţilor, cu capul sprijinit 
în mâini, cu degetele în urechi, să nu audă, cu toate simţurile 


suspendate, ca fachirii, numai cu ochii vii, devorând pagină 
după pagină. Nimeni nu putea să schimbe un cuvânt cu el, de 
parcă i-ar fi separat o prăpastie. 

Există un obicei al şcolarilor, să ceară câte ceva unul altuia 
împrumut, o gumă, un creion, un caiet cu notițe, chiar dacă n-au 
nevoie neapărat. Cred că nu-i viciu, ci nevoia de a comunica, de 
a stabili legături cu lumea lor atât de comună. Ca pe o navă de 
explorare. 

Tom nu răspundea la nicio cerere, nici nu putea s-o audă de 
altfel, cum stătea cu urechile înfundate. Dar îndată ce simţea o 
umbră oprită alături, pantalonul negru de uniformă cu vipuşcă 
albastră, răspundea stereotipic, fără să-şi întrerupă lectura: 

— N-am, nu vreau, nu pot, nu-ţi dau! 

Un refuz mai complet n-am putut să-mi imaginez niciodată. 
Aşa, lumea lui Tom devenea impenetrabilă, iar forţa de 
învăţătură îi uimea pe toţi profesorii, până la perplexitate. 
Răspunsurile lui, vijelioase, debitate cu pasiune şi cu un dispreţ 
plin de răutate, aveau drept rezultat knock-out-ul; cataloagele 
erau învinse şi umilite. Numai la latină Tom răspundea încurcat 
şi gângav, deşi s-ar fi spus că îşi dădea toată silinţa; notele 
variau între doi şi zero. Sfârşitul anului se apropia, anunțând o 
anomalie pe care şcoala n-o mai cunoscuse, primul din clasa a 
treia, cu note maxime la toate materiile, neştirbite nici măcar de 
un minus timid, ca un infim semn de îndoială, era în primejdie 
să rămână încă o dată corijent la limba latină. 

Cam în acel timp când tocea cărţile înghesuit sub pupitru, 
Tom îşi descoperi o însuşire atât de uluitoare, că îl zăpăci şi pe 
el însuşi. Nu mai era înşelătorie, am încercat şi eu, după ce 
încercaseră mulţi alţii să o descopere, chiar şi o comisie de 
experţi numiţi de Ministerul Învăţământului, ce experţi or mai fi 
fost şi ei, că n-au putut să-şi explice fenomenul, şi nu i-au găsit 
nici măcar un nume, în latineşte, ca să scape cât de cât 
onorabil. Era de ajuns să se pună în faţa lui Tom o pagină de 
carte, indiferent ce-ar fi cuprins, ştiinţă sau literatură, şi chiar 


formule matematice, şi indiferent cât de mărunt tipărite, şi el să 
n-o privească mai mult de câteva secunde, ca pe urmă să poată 
reproduce tot textul, pe dinafară, nesărind niciun cuvânt şi nicio 
virgulă. Şi-a păstrat până la sfârşitul şcolii această însuşire, care 
cred că astăzi ar putea să fie explicată măcar pe departe. Cu 
timpul a slăbit, dar nu dintr-odată, şi până să plece voluntar la 
război, în Moldova, Tom a continuat să uimească pe toţi 
oamenii, făcându-i să se crucească. 

Spre sfârşitul anului şcolar, domnul Alcibiade, după ce se 
sfătuise cu domnul Pretoreanu iar acesta îi făgăduise sprijinul, 
trimise la minister o reclamaţie; ştiu, fiindcă am văzut copia, 
scoasă la presă pe foiţă umedă, care absorbea cerneala de pe 
foaia originală, cum se obțineau duplicate pe vremea aceea. 
Denunţând persecuțiile profesorului de latină, Jean Mănilă, 
domnul Alcibiade cerea ca fiul său, Toma T. Alcibiade, elev în 
clasa a treia, ameninţat să rămână corijent şi apoi repetent a 
doua oară să fie examinat minuţios şi cu severitate, în faţa unui 
inspector al ministerului. Prin stăruința domnului Pretoreanu se 
dădu curs cererii, şi inspectorul sosi în ziua hotărâtă. Câtă 
dreptate era dispus să facă nu ştiu, nu pun mâna în foc pentru 
el, fiindcă era vechi prieten cu Jean Mănilă, foşti colegi de 
universitate, uniţi de aceeaşi pasiune pentru cultura clasică. 

Sunt dator să spun că Jean Mănilă nu era un nechemat, ci o 
figură strălucită în lumea învăţământului; renumele lui se păstra 
neştirbit chiar când mi-a venit şi mie rândul să învăţ limba 
latină. Deşi atunci ieşise la pensie, infirm, lovit rău de viaţă şi 
aproape în mizerie, chinuit de o nevastă fără caracter şi cu 
deprinderi proaste, o mahalagioaică deocheată, spiritul lui 
plutea deasupra multor şcoli, extins până departe, şi tradiţia 
învăţăturii rămasă de la el se respecta cu venerație. Jean Mănilă 
era însă un om nedrept şi rău la suflet, păcate urâte pe care nu 
le putea absolvi marea lui erudiție şi vocaţia reală pe care o 
avea în a învăţa pe şcolari limba latină. Profesorul meu l-a 
moştenit întru totul, şi la erudiție, şi la vocaţie, dar din nefericire 


nici el n-a fost mai drept şi mai bun la suflet. M-a învăţat multă 
carte, cum pe alţii înaintea mea i-a învăţat Jean Mănilă, dar am 
suportat greu teroarea lui pedagogică. Fiindcă profesorul meu, 
ca şi predecesorul, era o fire mercantilă, ilustrând în cea mai rea 
ipostază gândurile pesimiste ale lui Odor cu privire la înclinarea 
omului de a se vinde. Amândoi lăsau corijenţi cu duiumul, ca 
apoi să-i mediteze ei înşişi peste vară, cu remunerări 
importante, după care examenul de toamnă rămânea o simplă 
formalitate. Dar cine se încumeta să le reziste, bizuindu-se pe o 
învăţătură primită din altă parte, nu avea nicio şansă să treacă, 
era condamnat dinainte. Tom fusese o astfel de victimă. 

Că pe deasupra amândoi profesorii erau de o severitate 
inflexibilă, de parcă al doilea ar fi fost fiul primului, nu ama mă 
plânge în gura mare. Poate severitatea lor m-a făcut să nu 
privesc cartea numai pe deasupra, şi lor le datoresc câte am 
ştiut măcar despre cultura latină, dacă limba în sine a rămas 
cam umbrită. Dar nu-i nicio dovadă că n-aş fi învăţat şi mai 
multe cu metodă mai omenoasă, şi poate aş fi ajuns până la 
tainele greu de pătruns pentru mine ale unei limbi care nu 
degeaba se socoteşte a fi moartă. 

Ceea ce făcuse faima lui Jean Mănilă erau dialogurile în limba 
latină. Oricât de moartă ar fi fost ea, nişte oameni o vorbiseră 
odată, e drept că nu sclavii de la Roma sau oamenii de pe 
stradă, ci poeţii şi patricienii, şi nu era niciun motiv să nu poată 
fi reînviată şi vorbită de oamenii vremii noastre, mai cultivați în 
definitiv decât cei lăsaţi în urmă cu mai bine de două milenii. 

Se înţelege că profesorul nu putea să vorbească latineşte cu 
oricine; în fiecare clasă superioară se găsea un şcolar mai 
răsărit, şi pe acela îl cultiva, exersându-l şi îmboldindu-l cu 
simpatie, până ce el devenea capabil să dialogheze. Din când în 
când, dacă era în toane bune, îl chema pe şcolarul lui în banca 
întâi şi începea cu el o conversaţie în limba latină, spre bucuria 
şi desfătarea întregii clase. Era o plăcere să asculţi cum curgeau 
replicile, de la unul la altul, adesea greu descifrabile pentru 


ceilalţi, deşi atât de sonore; pe deasupra, dispărea şi primejdia 
îngrozitoare a catalogului. Căci, indiferent pe cine ar fi scos la 
lecţie, Jean Mănilă, căruia  şcolarii îi spuneau Balaurul, 
răzbunându-se copilăreşte pentru teroarea imprimată de el 
orelor de latină, avea obiceiul să-şi petreacă patru degete de la 
mâna stângă între cele cinci file ale catalogului, pe care le 
vântura capricios, de la A la Z, şi oprindu-se pe un nume, de la 
început, de la urmă sau de la mijloc, de oriunde, în chipul cel 
mai neaşteptat să arunce o întrebare, mai neaşteptată şi mai 
perfidă, fiindcă nu se lega defel cu ceea ce se vorbea la catedră. 
Aşa, timp de cincizeci de minute, o clasă întreagă stătea 
ţeapănă şi contorsionată, ca lovită în bloc de tetanos, şi doar 
inimile mai băteau, în ritmuri bolnave, dârdâind de frică. Nimeni 
nu ştia pe cine putea să pice nenorocul, şi ora trecea într-o 
tensiune istovitoare. Dar chiar după ce se auzea clopoţelul pe 
sală, când ar fi trebuit să urmeze destinderea aşteptată, la fel 
de încordat cum naufragiaţii aşteaptă să vadă ţărmul, Balaurul 
mai striga un nume, mai punea o întrebare drăcească, mai 
dădea o bătaie de inimă, aruncând spaima şi asupra recreaţiei, 
care parcă nu mai tihnea nimănuia. 

În zilele de conversaţie însă toate cu el se întâmplau altfel, 
punea catalogul deoparte, ceea ce făcea să treacă pe deasupra 
clasei un voluptuos suflu de eliberare, se lăsa în spătarul 
scaunului şi fizionomia lui încruntată şi amenințătoare devenea 
omenească. Atunci şcolarii, uitând spaimele, îl iubeau cu o 
admiraţie sinceră şi înflăcărată. Adevărul este că aşa cum 
semăna groaza în şcoală, trezea şi veneraţia şi toţi vorbeau 
despre el cu orgoliu. 

Desigur, dialogul nu putea să ţină o oră; şi-ar fi dat duhul 
amândoi partenerii. Se schimbau zece sau cincisprezece replici, 
la început simple, pentru încălzirea spiritului. 

— Quid discipulo faciendum est cum introitum sonat 
tintinabulum? ... 


Elevul răspundea fără efort, întrebarea era obişnuită, aproape 
o rutină, şi oricine ştia că atunci când sună clopoţelul şcolarul 
trebuie să fie la locul lui, în bancă. 

— Cum tintinabulum sonat... discipulus in subsellio debet 
esse. 

— Optime! se pronunţa profesorul, cu satisfacţie. Quid ille in 
mensula debet habere? 

Ce trebuia să aibă discipolul pe pupitru, dacă nu textele, 
dicţionarul, caietul şi creionul?! 

Aşa mergea conversaţia, despre învăţătură, despre şcolarii răi 
care se foloseau de juxtă la traducerea textelor grele, în loc să- 
şi bată capul, despre şcolarii buni, vrednici de laudă, pe urmă 
însă apăreau întrebări mai lungi şi mai dificile, şi pe acelea nu le 
mai înţelegea nimeni. Rămânea plăcerea muzicală, de a asculta 
cuvintele sonore şi armonizate, la adăpost de teama obişnuită. 
Căci dacă profesorul ajungea să se încălzească, uita de 
catalogul aflat în faţă, abandona conversaţia şi latina, din care 
păstra numai ritmul ei scandat, ca o cântare, şi se avânta în 
spaţii, pe urmele lui Cezar în Alpi, ale lui Cicero în Forum, ale lui 
Ovidiu la Tomis, transformând realitatea în metaforă şi ajungând 
până la fantastic. Dar ce sugestive şi captivante erau evadările 
lui atât de îngroşate că ar fi părut rizibile, să nu fi fost convinse 
şi pătimaşe! Nimeni nu putea crede că în războiul cu galii Cezar 
avea mitraliere, mortiere, tunuri şi baloane captive, din ale căror 
nacele observatorii reglau tirul artileriei, dar asemenea evocări 
fantasmagorice aprindeau imaginaţia, şi falsul devenea un 
instrument de convingere care ducea mai departe decât istoria 
şcolărească. Scăpaţi de spaima catalogului, ascultătorii, în stare 
de beatitudine, ingurgitau imaginile colosale fără ca ele să 
deformeze adevărul, căci acesta îşi păstra desenul şi îşi schimba 
doar culorile care nu se mai ştergeau din memorie. Cine putea 
să uite vreodată tristeţea lui Ovidiu în exil, constrâns să trăiască 
pe malul unei mări îngheţate, adăpostit în bordeie getice şi 
purtând cojoace de oaie, când venea acolo de pe marile 


bulevarde ale Romei, luminate feeric de lampadare cu arc 
voltaic, pe unde el îşi va fi plimbat hainele elegante, de dandy, 
sacoul strâns pe talie, pantalonii în culoarea oului de rață, 
pălăria tare, ghetele de lac şi bastonul cu măciulie de aur? 

Se bucura şi Tom de aceste deraieri scânteietoare, dar ura pe 
care i-o nutrea lui Jean Mănilă nu putea să descrească, şi 
răzbunarea avea să-i fie de aceeaşi forţă cu a profesorului. 

In ajun de examen, inspectorul, sosit cu trenul, îşi petrecu 
seara cu vechiul lui coleg şi prieten, cinară împreună, ciocnind la 
începutul mesei mai multe păhărele cu ţuică de Văleni, renumită 
prin partea locului, iar pe urmă mai multe pahare cu vin de 
Valea Călugărească, nu mai puţin renumit decât ţuica. N-a stat 
nimeni să le măsoare băutura, dar dacă damigeana fusese 
plină, ceea ce este de presupus într-o casă chivernisită, 
înseamnă că trăseseră la măsea zece litri, întrucât la sfârşitul 
mesei era goală. Tot deşertând paharele, vorbiră despre toate, 
despre tinereţea lor şi anii de învăţătură, despre iubiri şi 
decepţii, despre familie, numai despre examenul de a doua zi nu 
pomeni niciunul, socotindu-l fără altă importanţă decât că le 
prilejuia o reîntâlnire atât de plăcută. Erau însă înţeleşi, în chip 
tacit, că elevul cu reclamaţia merita o pedeapsă şi trebuia 
trântit fără milă. 

Spre neşansa lor, directorul liceului îl simpatiza pe domnul 
Alcibiade, de la care primise adesea plocoane, uneori 
importante, aşa că veni la examen, să înlăture el însuşi o 
posibilă nedreptate, căci se cunoşteau practicile lui Jean Mănilă, 
deşi altminteri îl stima toată cancelaria. Odată cu directorul 
veniră şi câţiva profesori care nu aveau oră, astfel încât asupra 
clasei plutea o atmosferă solemnă. Ca şi cum s-ar fi 
desolidarizat de aceşti oaspeţi, sau poate ca să marcheze 
distanţa care-l separa de ei, inspectorul trecu dispreţuitor 
printre rânduri, după ce-i făcu cu ochiul lui Jean Mănilă, aflat la 
catedră, şi se aşeză în ultima bancă. 


Profesorul îl scoase pe Tom la tablă şi îşi începu examenul cu 
o tiradă amenințătoare, foarte inoportună dată fiind prezenţa 
directorului şi a profesorilor: 

— Dacă tat-tu s-a plâns la minister, să nu crezi c-a făcut vreo 
ispravă; leneşul leneş rămâne, şi pramatia pramatie moare. lar 
acum, frăţioare, să-mi deschizi cartea la pagina treizeci şi şase. 

Tom se făcu roşu de furie, strânse pumnii şi păru gata să 
izbucnească, dar se stăpâni la vreme, fiindcă nu aşa ar fi putut 
să se răzbune. Şi după ce înghiţi înveninat un nod cât pumnul, 
roşu la faţă, dar cu un glas calm şi atât de ferm că făcu să 
vibreze geamurile clasei, îi ceru profesorului să vorbească în 
latineşte, deoarece se afla la un examen de limba latină: 

— Domine, quia latinum examen agimus... 

Câteva clipe fu o linişte îngheţată; toți cei de faţă rămaseră 
tepeni; nu se auzeau decât respiraţii întretăiate, iar peste ele 
trecu tusea scurtă şi seacă a inspectorului din fundul clasei, în 
timp ce din trupul lui Jean Mănilă ieşea un icnet, nu se ştia dacă 
din gât sau din pântece. Vinul înghiţit seara cu o atât de 
euforică pierdere a măsurii devenea turbulent abia acum, deşi 
trecuse o noapte cu vise plăcute, fiindcă renumita băutură nu 
făcuse niciodată rău cuiva, nici măcar unuia cu burta mai slabă. 

Profesorul simţi că se clatină, câteva clipe nu avu noţiunea 
nici de timp, nici de loc, nemaiştiind pe ce lume se află. Îşi veni 
în fire abia când inspectorul tuşi a doua oară, şi se ridică în 
picioare, oarecum cu nesiguranţă. 

— Quid discipulo faciendum... începu Jean Mănilă, mecanic, 
uitându-se la Tom cu o privire atât de amorfă, de parcă avea 
albeaţă la amândoi ochii. 

Trebuia să fi trecut într-adevăr printr-o clipă de orbire şi de 
stupiditate ca să dea curs invitaţiei impertinente şi să pună o 
astfel de întrebare, în latineşte, unui şcolar care termina, şi încă 
târâş-grăpiş, primul an de latină. Stupefacţia crescu atunci când 
Tom răspunse, fără să ezite, cu o fermitate ironică şi 


răzbunătoare, la replica ştiută adăugând că şcolarul trebuie să 
aibă capul limpede şi să nu fi băut o damigeană de vin seara: 

— Cum tintinabulum sonat, discipulus in subsellio debet esse, 
clarum habeat caput, neque vespere vini urnam exauserit! 

Avea pregătită o replică şi mai lungă şi mai sarcastică, dar se 
opri în clipa când profesorul cădea pe spate, horcăind, rupând 
spătarul scaunului şi lovindu-se cu ceafa de bordura tablei, unde 
erau buretele şi creta. 

Nota se stabili în cancelarie; e de necrezut, dar inspectorul 
susţinea ca lui Tom să i se pună nici mai mult, nici mai puţin 
decât unu, şi nu doar la latină, ci şi la purtare şi astfel să piardă 
anul, a doua oară. Se convocă pe loc conferinţa profesorilor, fu 
aproape o răscoală, inspectorul ieşi trântind uşa. (Ca după- 
amiază să se ducă ruşinat şi umilit la director acasă şi să 
contrasemneze procesul verbal prin care conferinţa, întrunită în 
modul cel mai neuzitat, îi dădea lui Toma Alcibiade nota zece.) 
În acel an şi în toţi care urmară, Tom fu primul în toată şcoala. 

După două luni de înţepeneală, Jean Mănilă îşi reveni, dar îşi 
pierduse vederea, fără nicio legătură cu atacul de apoplexie, 
depăşit prin norocul că în cădere se rănise atât de tare la ceafă, 
încât, până să-l ridice şi să-l ducă la spital, pierduse mult sânge. 

Domnul Alcibiade, nu mai puţin triumfător decât fiul său, îl 
aştepta pe Tom la poarta şcolii. Şi iarăşi, ca după întâmplarea 
de pe prund, îl luă de mână şi porni cu el spre cofetărie, 
mergând pe mijlocul trotuarului, serioşi amândoi şi solidari ca 
doi combatanți care se întorc din campanie. _ 

Tom mâncă un tort întreg, de şapte sute de grame. Incă nu 
ajunsese la jumătate când i se făcu rău, totuşi merse până la 
ultima înghiţitură; atunci căzu sub masa de marmoră şi îşi vărsă 
până şi matele, cum păţise bietul Odor, când după săptămâni de 
nemâncare Osman îl dusese la birt şi-i dăduse o farfurie cu 
ciorbă. 

Ziua următoare, încă rupt în două de greață, cu burta ca o 
rană, Tom îşi sărbători încă o dată triumful printr-o faptă pe 


care, în lipsa altor cuvinte mai grele, nu o pot numi, din păcate, 
decât diabolică şi monstruoasă. Că fapta fusese premeditată, 
sta dovadă osul de rasol, cu un rest de carne, pe care îl luase de 
acasă ca să ademenească pe Miss, căţeaua şefului de gară. Era 
o căţea frumoasă, albă cu pete galbene, o iubea toată lumea şi 
toţi făceau haz când o vedeau pe peron, ridicându-se în două 
picioare la intrarea trenului şi salutând cu laba din faţă la 
cozorocul chipiului roşu al şefului de gară, pe care stăpână-su i-l 
punea puţin pe-o sprânceană, iar ea îl purta cu tot hazul. 

Altă dovadă de premeditare, Tom avea asupra sa şi frânghia 
cu care o legă pe Miss şi o imobiliză, înainte de a-i înfunda sub 
coadă furtunul de la rezervoarele cu aer comprimat ale 
excavatorului. 

Excavatorul mergea cu un motor Diesel, cât o căruţă, pe care 
n-ar fi putut să-l învârtească nici zece oameni, şi pornea cu aer 
comprimat, zvâcnind şi detunând ca tunurile, că nouă, copiilor, 
ne făcea frică şi nici nu stăteam aproape. Presiunea în cilindri 
trebuia să aibă zeci de atmosfere ca să poată urni pistoanele, 
aşa că se înţelege cu ce forţă ţâşni aerul când Tom deschise 
robinetul. Miss nu avu timp nici să se zbată, ochii îi ţâşniră din 
cap ca două prune plesnite, o clipă spinarea i se arcui în sus, 
frântă, în altă clipă toate pocniră în ea şi burta i se umflă cât un 
butoi de cinci vedre, după care făcu explozie şi dispăru, 
aruncată bucățele în toate părţile. Un pumn de maţe nimeri în 
obrazul lui Tom, care le dădu jos cu mâna năclăită de murdărie 
şi sânge, rânjind cu o satisfacţie sinistră, că ar fi îngrozit pe 
oricine ar fi fost martor. Dar nu era nimeni, copiii veniră abia pe 
urmă şi nu văzură decât sângele. 


x k x 


Tom îşi exersă multă vreme capacitatea lui supranaturală de 
a fotografia instantaneu orice pagină scrisă, pe care apoi putea 
s-o reproducă fără greşeală. Folosind cuvântul fotografie, cred 
că, fără voia mea, m-am apropiat de o explicaţie a fenomenului, 


neexplicat la vremea lui, nici după aceea. Întrucât nimeni nu 
putea să conteste această însuşire, care depăşea toate minunile 
şi pe care eu, unul, mi-am dat multă osteneală, dar zadarnic, s-o 
pot dovedi tot ca pe o mistificare, cum fusese măsurătoarea 
timpului, nu mi-a rămas să cred decât că Tom avea însuşirea 
neobişnuită, dar nu supranaturală de a înregistra pe retină 
imaginile, şi-apoi de-a putea să le developeze, întocmai ca pe 
nişte plăci fotografice. Înţeleg că mecanismul nu era atât de 
simplu; cine vrea şi se pricepe, ar putea să-l cerceteze ştiinţific, 
şi cred că ar ajunge până la capăt, dar mi se pare că nu mai 
merită. 

Cu totul altfel, mult mai tulburătoare şi mai profundă în 
consecinţe era însuşirea pe care Odor şi-o descoperise, în 
manifestări modeste la origine, de a putea trăi în conştiinţa 
altora, printr-o multiplicare a eului şi prin extinderea lui asupra 
spaţiului şi a timpului. 


13 


La început fusese un joc, un exerciţiu nepremeditat, de 
conjugare a timpului cu distanţa, printr-o adâncire şi o exaltare 
a imaginaţiei. Nu fusese fără efort şi fără temere, urmate de o 
oboseală grea, ca epuizarea pe care o dă trăirea în transă. Mai 
târziu, jocul, exersat cu tot mai multă aprindere, dar şi cu o 
teamă în creştere, intrase în zona inconştientului şi devenise la 
el o a doua natură, funcţionând aproape cu aceeaşi intensitate 
ca prima. Zborul cu avionul nu era o născocire, cum am fost 
nevoit să cred o vreme, şi cum chiar Odor a convenit să 
confirme, ci o substituire. Nici el nu ştia, sau nu îndrăznea să 
dea curs gândului, de teamă că ar urma o trezire brutală. Un 
somnambul care merge în echilibru pe marginea acoperişului, 
fără să se clatine şi fără să şovăie, fiindcă nu are conştiinţa 
înălţimii şi nu simte atracţia vidului, se prăbuşeşte în clipa când 
se trezeşte şi percepe realitatea. In zborul lui pe deasupra 
Bucureştilor, perceput cu simţurile proprii, Odor nu făcuse 
altceva decât să se dedubleze în fiinţa lui Vlaicu şi să-l 
înlocuiască, însă fără să-l elimine. Rezultatul era o realitate 
împărţită pe din două. Vlaicu povestea prietenilor cum visase un 
zbor pe deasupra oraşului, dădea chiar detalii, şi nimeni nu se 
gândea că ele n-ar fi avut cum să se releve, decât printr-un zbor 
aievea. 

Dar ce era convorbirea lui Odor cu Osman, în zborul la piaţă? 
Automobilul, pe care Odor îl descoperise din aeroplan, la umbra 
salcâmului deveni o realitate neîndoioasă, când merse acolo pe 
jos şi îl găsi pe Osman, tot aşa cum îl lăsase cu câteva ore mai 
înainte. Toate se legau, la fel convorbirea lor, deşi Osman nu 
ştia că Odor îi vorbise din aeroplanul care zburase pe deasupra 


pieţei. Totuşi dialogul lor şi-l amintea, până la ultima replică. Lui 
Odor nu-i rămase altceva de crezut decât că unele întâmplări se 
petreceau într-o a doua realitate, nedecalată de prima nici în 
timp, nici în spaţiu, ci doar etajată. 

La început fusese un joc, în copilărie, când poate nu avea 
decât zece ani, iar Toma opt. Era vara, într-o seară cu lună 
plină, cu un cer atât de alb că orbea privirile şi crea mistere 
pâlpâitoare. În casă ardeau toate strălucitoarele lămpi ale 
Alexandrinei şi se auzea harpa, dintr-o odaie îndepărtată. 
Domnul Alcibiade făcea socoteli sub abajurul verde al lămpii cu 
picior, de pe marginea biroului. Toma se dusese în casă, luase 
cheia de la poartă şi tocmai pleca la cârciumă, să cumpere 
covrigi săraţi, dintr-un capriciu, fiindcă abia sfârşiseră masa de 
seară şi era ghiftuit cu cremă de zahăr ars, prăjitura lui 
preferată, pentru care avea un adevărat viciu. Totdeauna Toma 
a avut gusturi paradoxale, cum în seara aceea erau covrigii 
săraţi de la cârciumă. 

Plecase de câteva clipe, şi Odor, aşezat pe scările de piatră 
ale terasei, cum mai târziu aveam să stau şi eu pe scara de 
lemn a casei noastre, la fel orientată, privea luna care aluneca 
repede pe o fâşioară de nor ca o şosea albă. Deodată, gândul lui 
abandonă luna, lăsând-o singură şi uitându-se la ea fără s-o 
vadă, şi alergă după Toma, pe care îl ajunse când descuia 
poarta parcului, ca s-o ia pe uliţă, înspre cârciumă. Nu-şi dădea 
seama cum, dar deşi era acolo numai cu gândul, făcuse un efort 
fizic să ajungă repede, dovadă că respira gâfâind, ca după o 
fugă. Merse lângă Toma până ce i se linişti respiraţia, cu toate 
că încordarea lui ca să rămână alături şi să-şi potrivească paşii 
nu era mică. (La sfârşit se simţi doborât de oboseală.) Vedea ca 
pe nişte umbre oamenii care veneau din faţă, beţivi ieşind de la 
cârciumă, fără să le distingă trăsăturile şi să-i recunoască, după 
cum nu recunoştea casele; țelul era să ţină cadenţa după Toma, 
şi să rămână lângă el, umăr la umăr. Aşa intrară în cârciumă, 


amândoi deodată, şi cât timp Toma vorbea cu cârciumarul, Odor 
avu când să se uite la toate. 

Cârciuma era o odaie mare, cu tavanul scund, de lemn, cu un 
stâlp în mijloc; pe cele patru laturi ale stâlpului prismatic erau 
puse patru lămpi mici, cu oglindă, care creau în jur o 
reverberaţie gălbuie, cam misterioasă, dar nu trimiteau decât o 
lumină slabă în ungherele încăperii, unde se vedeau umbre 
omeneşti, aşezate la mese, fără să li se distingă chipurile. Clare 
apăreau, sclipind puternic, deşi lumina ajungea la ele foarte 
firavă, ţoiurile cu basamac de pe mese. 

În timp ce privea toate acestea, Odor auzea convorbirea lui 
Toma cu cârciumarul; nu mai erau covrigi, aveau să-i aducă abia 
a doua zi. Domnul Petrică, stăpânul cârciumii, om de la oraş, cu 
copii la universitate şi prin şcolile militare, de unde au ieşit 
sublocotenenţi şi unul a ajuns colonel până să iasă la pensie, 
punea mare preţ pe covrigi, prin ei făcuse avere. Avea un 
simigiu la oraş, de unde lua covrigi cu camionul, puteau să se 
usuce, nu-şi pierdeau gustul, dar acum tocmai îi terminase. 
înăuntrul aluatului simigiul punea grunji de sare care trosneau în 
dinţii ţăranilor, dezvăluindu-şi o aromă parşivă, nebănuită, şi 
stârnind o sete nesăţioasă; ea nu se stingea decât cu basamac 
sau cu ţuică. Odată cu ţoiul, domnul Petrică punea alături un 
covrig, gratis, spre mulţumirea ascunsă şi puţin lubrică a 
ţăranului, atât de dornic de chilipir şi totdeauna înclinat să 
păcălească pe altul, când poate. Mărinimia cârciumarului le 
rămânea  neînţeleasă, o toană gugumănească, de aceea 
covrigul, ronţăit aproape cu vinovăţie, le dădea satisfacţii 
tainice, mai mari decât satisfacția gastrică a grunzului de sare 
cu aroma lui păcătoasă. Şi dacă după un covrig beau pe 
nerăsuflate două ţoiuri de ţuică, apoi altele, că nici nu puteau să 
le mai numere, cu ce se alegeau la urma urmelor dacă nu cu o 
plăcere mărită, pentru care se întorceau totdeauna la cârciumă? 

Dezamăgit de lipsa covrigilor, Toma bău o limonadă roşie, 
dintr-o sticlă cu bilă, care a dispărut astăzi, dar a reprezentat un 


miracol în copilăria noastră, cum stătea închisă prin presiunea 
acidului, pentru noi cu totul necunoscută; şi a fost o fascinaţie 
prin miile de ace dulci, viclene şi volatile, care înţepau limba, 
vestind voluptăţi viitoare, întrevăzute dar încă interzise. Odor 
auzi pocnetul bilei şi clinchetul ei înăuntrul sticlei, auzi şuierul 
umed şi aromat al acidului, ţâşnind ca o spumă, auzi în sfârşit 
limonada gâlgâind în gâtlejul lui Toma, care bea nesăţios, cu 
capul dat pe spate. 

Drumul înapoi îl făcură tot împreună, deşi Odor nu se mişcase 
de pe scara de piatră. Toma sosi exact în clipa când Odor 
deschidea ochii, revenind la prima lui realitate. Sincronizarea 
era micrometrică. 

— N-am găsit covrigi, spuse Toma. Am băut o limonadă. 

Dar Odor nu intrase niciodată în cârciumă, şi când se duse a 
doua zi, făcându-l pe domnul Petrică să se mire, fiindcă nu-l mai 
văzuse până în ziua aceea, descoperi că totul era cum îi apăruse 
în ochi seara, numai lămpile, stinse, nu-şi mai trimiteau 
pâlpâirile galbene prin colţuri. 

— Al cui eşti tu? întrebă cârciumarul. 

Odor îi răspunse cu un dispreţ acru al cui era, indignat că 
negustorul nu ştia totul despre domnul Alcibiade, pe care el, 
atunci, la zece ani, îl socotea un zeu coborât pe pământ, cu 
misiuni importante. 


x k x 


Pentru unii oameni, pentru ţărani mai cu seamă, domnul 
Alcibiade era el însuşi o apariţie enigmatică, de aceea ciudatele 
însuşiri ale copiilor puteau să fie o moştenire. Credinţa lui că va 
găsi aur în apa râului, care se bizuia pe o logică mult prea 
simplă, nu era însă o naivitate, ci o încercare, ce-i drept 
hazardată, de a transpune gândirea în realitate, cum atât de 
bine avea să izbutească Odor. Descoperirea tezaurului nu era un 
răspuns la planurile sale, orice om mai instruit şi cu rațiune 
neviciată putea să-şi dea seama că nu fusese decât o 


coincidenţă, ceea ce până la urmă trebui să recunoască şi 
judecătorul de instrucţie, ca să închidă dosarul. Dar pentru mulţi 
alţii, chiar pentru orăşenii cu locuinţa la ţară, ca şi pentru 
învăţător, şi pentru popa Scovergă, întâmplarea semăna a 
vrăjitorie, de aceea ei îl socoteau pe domnul Alcibiade un fel de 
frate cu dracul, insensibil însă la orice fel de aghiazmă. Căci, aşa 
cum se ştie, plângerile şi mărturiile false nu izbutiseră să-l 
dărâme, deşi toate aveau binecuvântarea popii Scovergă, capul 
răutăţilor, care nu pornea la o treabă fără să-şi facă semnul 
crucii zicând: „Ajută, Doamne!”. 

În sat, demascarea lui Toma privind falsa lui capacitate de a 
percepe scurgerea timpului rămăsese neobservată, mai ales că 
eu, autorul ei, nu băteam toba, ci dimpotrivă păstram tăcerea, 
socotind că e de ajuns o măciucă la un car de oale, proverb al 
cărui înţeles generos l-am simţit din copilărie, ca mai târziu să-i 
dau şi mai multe tâlcuri şi o extensiune mai mare. Astfel că 
Toma îşi păstra între ţărani, din auzite, faima de a şti timpul, 
ceea ce nu se explica decât printr-o însuşire diavolească de a 
avea ceasornic în burtă; mulţi credeau că dacă ar putea să 
asculte de aproape, i-ar auzi tic-tacul. Uluitorul şi strălucitorul lui 
salt la învăţătură, încununat cu doborârea lui Jean Mănilă nu 
atrăsese interesul ţăranilor, în schimb, însuşirea de a citi cu 
ochii închişi orice carte, căci aşa traduceau ei fenomenul, era 
menită să stârnească multă vâlvă, mai ales ca se scrisese şi-n 
ziare, şi se ştia că Toma fusese în observaţia oamenilor de 
ştiinţă. Cum aceştia nu putură să dea nicio lămurire, enigma 
continua să crească, aşezându-se de la sine în rândul 
vrăjitoriilor, şi dacă domnul Alcibiade era socotit frate cu dracul, 
pe Toma mult mai mulţi şi cu mai mare convingere îl socotiră 
dracul gol, mai drac decât propriul său tată. Monstruosul fel cum 
o omorâse pe Miss, căţeaua şefului de gară, şi care în alte 
împrejurări ar fi stârnit mânia obştească, punându-l în primejdie 
să piară în furcile ţăranilor, cu matele scoase, acum, date fiind 


antecedentele lui misterioase, nu făcu decât să bage spaima în 
suflete; oamenii îl ocoleau pe departe, închinându-se. 

Şi niciunul nu ştia ce se întâmpla în acest timp cu Odor, care 
plecase; de altfel cei mai mulţi îl şi uitaseră. lar când se 
întoarse, la sfârşitul războiului, cu un cufăr plin de caiete scrise, 
şi sosi în ajunul înmormântării, nimeni n-ar fi bănuit şi n-ar fi 
putut înţelege că Odor simţise limpede clipa morţii, şi ştia totul, 
chiar şi ultimele cuvinte ale domnului Alcibiade, ca şi când ar fi 
fost de faţă. 

Ciudat însă, între atâtea câte putea să afle şi să înţeleagă, 
numai nenorocirea Medeei îi rămânea necunoscută; nu băgase 
de seamă că avea un picior de lemn, nu-i trecea prin minte că 
biata fată se sacrificase alergând să-i salveze caietele, în 
noaptea când zepelinul bombarda Bucureştii. 


x k x 


Pe când Odor dormea în biroul de la morgă, aşteptând ca 
profesorul Chiricuţă să se hotărască dacă îi cumpără sau nu 
trupul, războiul era încă departe, şi prea puţină lume bănuia că 
s-ar putea să vină. Medeea era încă neschingiuită, dar Odor nu 
ştia cât avea picioarele de frumoase, fiindcă nu se uita 
niciodată. Îi ştia numai ochii şi tristeţea de fată săracă. O, să fi 
fost bogat, ce-ar mai fi împodobit-o! 

Se împliniseră de mult doi ani de când venise în Bucureşti, şi 
al treilea trecea fără ca el să sesizeze scurgerea timpului, prin 
trăirea în ceva asemănător cu o transă, datorită caietelor. 
Acestea erau şi scopul, şi justificarea existenţei lui în casa unde 
se aduceau morţii fără identitate, morţii fără familie, morţii 
căzuţi sub cerul liber, în accidente, în crime, morţii suspecți care 
erau disecaţi şi întorşi pe toate părţile, de parcă ar fi avut în ei 
marfă de contrabandă. 

Într-o zi de aprilie fură aduşi zece deodată, otrăviţi cu mangal, 
prin voinţa tuturora, o familie întreagă, instigată de fiul mai 


mare; atâta solidaritate, în loc de lacrimi, stârnea groază. 
Niciunul nu încercase să se opună? 

Fură aduşi după ce plecase Odor să scrie prin parcuri, şi 
Medeea avu de lucru până la amiază, să le facă dosarele, în 
timp ce alături le cotrobăiau prin burtă şi prin creier. Cât fusese 
frig, Odor stătea la arhivă, faţă în faţă cu fata, şi amândoi scriau, 
el ce credea despre viaţă, ea ce ştia despre moarte. Poate ar fi 
fost bine pentru amândoi să rămână împreună, să descopere 
fiecare ce credea şi ce ştia celălalt. 

Odată ce venise primăvara, Odor îşi lua caietul zilei şi se 
ducea să scrie în aer liber, grăbindu-se să fie gata la termen, 
deşi mai rămâneau şaisprezece ani până când socotise că putea 
să-şi încheie viaţa. Nu avea altceva de făcut, nici să se 
îmbogăţească, nici să întemeieze o familie şi să construiască o 
casă, nici să-şi caute loc de veci într-unul din cimitire, ci să-şi 
termine caietele. lar pe urmă trupul să i-l ia Lucifer, să facă 
toate experienţele. Odor era hotărât, cu bună-credinţă şi cu 
luciditate, să-l ajute pe cumpărător, dacă o comunicaţie după 
moarte s-ar fi arătat posibilă, cum nu credea astăzi, ceea ce 
avusese grijă să spună, ca să nu fie acuzat de înşelăciune. 

Şedea pe o bancă din Cişmigiu în dimineaţa aceea cu capătul 
de creion în mână, adunându-şi gândurile, ca să le scrie, când 
un tânăr se aşeză în dreapta lui, fără să-şi ceară voie şi fără să 
spună bună ziua. Odor nu întoarse capul, dar îl simţi şi nu-i veni 
bine; nu de teamă că ar fi fost de la poliţie, nu-i puteau face 
nimic, avea domiciliu şi bani de pâine. Vru să se ridice şi să-şi 
caute altă bancă; nu izbutea să scrie cu un străin alături. 
Gândurile lui, înainte de a se limpezi şi a se transforma în 
cuvinte legate între ele, pluteau în aer, în jurul frunţii, 
materializate, ca o briză neclară şi nestatornică, străbătută de 
mici rafale care îi fluturau părul, vizibil, şi nu puteau fi tăgăduite, 
mai ales când deveneau enervante. O prezenţă străină le 
perturba, făcându-le nesigure sau chiar risipindu-le până 
departe, de unde nu mai putea să le adune; răzmeriţa era cu 


atât mai violentă cu cât intrusul avea o stare de spirit mai 
neliniştită. Întâlnise şi oameni care îl supărau numai prin 
prezenţa lor fizică, fiind antipatici biologic, dar încolo având 
gânduri atât de adormite, că nu emiteau nicio undă. Pe aceştia, 
dacă îşi învingea prima repulsie, putea să-i şi uite, spre norocul 
lui, căci altfel rar i se întâmpla să rămână mai mult timp cu totul 
singur. Asemenea oameni, pe care uneori era nevoit să-i caute 
el însuşi, deveneau o pavăză şi dacă avea norocul să găsească 
doi pe aceeaşi bancă şi să se aşeze între ei, se simţea adăpostit 
ca într-o odaie blindată. 

Spre deosebire şi de unii, şi de alţii, Medeea avea o frunte 
încununată de gânduri, uneori atât de vii că îi luminau părul, 
dându-i culori de jăratec, deşi altminteri era negru, ca însuşi 
simbolul acelei case a morţilor. Gândurile ei însă erau supuse şi 
blajine, se auzeau de departe, ca o muzică stinsă şi fină, pe care 
Odor o asculta cu bucurie, fără a se simţi perturbat în gândurile 
sale. 

— Nu pleca! îl opri tânărul de alături, apucându-l de braţ şi 
silindu-l să rămână. 

Spiritul lui emana atâta turbulenţă, încât Odor se simţi scos 
din fire, incapabil să se recunoască, nemaiştiind nici măcar cine 
era şi de ce venise acolo. Până şi caietul pus pe genunchi, şi 
capătul de creion, ţinut între degete, îşi pierduseră înţelesul. 
Ridică ochii şi atunci văzu că străinul avea pe faţă o rătăcire din 
care nu părea că ar putea să-şi revină, dacă nu l-ar fi salvat 
altcineva. Deşi nu simţea imboldul să-i facă un bine, rămase, 
socotind că trebuie să afle tot ce cuprinde conştiinţa altora, ca 
s-o compare cu propria lui conştiinţă; altfel nimeni nu poate 
spera că are să ştie totul despre sine. 

Odor oftă din adâncul sufletului; îşi făcuse planul să termine 
în următorii şaisprezece ani, fără să pună la socoteală 
neprevăzutul. (Neprevăzutul ar înceta să fie ceea ce este şi n-ar 
mai încăpea în propria lui definiţie, dacă ar avea o limită. Odor 
fu nevoit să-şi prelungească periodic termenul, şi la nouăzeci şi 


cinci de ani, în ultima zi a vieţii sale care fu lucidă până la urmă, 
când se resemnă să nu mai continue întrecerea cu 
neprevăzutul, înțelegând în sfârşit că niciodată n-ar fi putut să-l 
învingă decât trecând în neființă, îşi scrise gândul final, ultimele 
rânduri, în ultimul caiet, cu un capăt de creion care apoi îi 
rămase înţepenit între degete: „De-aici înainte în mod sigur nu 
mai urmează nimic; cine va crede în acest adevăr, atestat de 
mine în plină cunoaştere, va fi scutit de chinul speranţelor 
zadarnice şi va fi liber să-şi vândă sufletul fără niciun risc şi fără 
teamă că ar putea să păcătuiască!") 

— Ce vrei? întrebă Odor. 

— Vreau să mă spovedesc şi să mă absolvi! răspunse tânărul. 

— Bine! 

Odor simţi deodată în el un suflet de duhovnic. 

— Nu aici! continuă tânărul. Hai în biserică! 

Merseră împreună pe strada Sărindar, pe Calea Victoriei, pe 
lângă Universitate, apoi pe ulite încâlcite, până ajunseră în 
strada Popa Rusu. Tânărul se opri în faţa casei cu numărul 38, 
de la a cărei mansardă ieşea un abur atât de subţire că abia 
putea să se bănuiască. Nimeni nu băga de seamă, oamenii îşi 
vedeau de drum, mergând repede. 

— Simti? întrebă necunoscutul. 

— Miroase a mangal, răspunse Odor. 

— Nu, a tămâie. 

Intrară în biserică, alături, unde nu era nimeni. Tânărul închise 
uşa cu zăvorul, se duse în altar, de unde veni cu odăjdii. 

— Îmbracă-te! 

Odor se supuse şi după ce-şi petrecu patrafirul peste cap, 
tânărul se aşeză în genunchi în faţa lui. 

— Semeni cu un sfânt, îi spuse. Dumnezeu o să te asculte. Să- 
i duci cuvântul meu şi să nu ascunzi nimic: mi i-am omorât pe 
toţi din casă. Zece. Sunt robul lui, Nicolae Filipovici, dacă o să te 
întrebe. 


Fără să aibă credinţe religioase. Odor se simţea sfânt şi nu 
ştia cui să mulţumească pentru noua sa faţă. 

— Ai tată? întrebă Nicolae Filipovici. 

— Nu-l ştiu! 

— Ai familie? 

— Da, mamă, şapte fraţi şi o soră. 

— Sunt în viaţă? 

— Cred că da, spuse Odor. 

— N-ai vrea să moară? Să nu se mai chinuiască? 

Dar nu mai era spovedanie! Cineva încercă uşa bisericii, apoi 
începu să smucească tare de clanţă. 

— Vine lumea să se roage, spuse Odor. 

— Nu, vin să mă spânzure! 

Se auziră buşituri în uşă, apoi un glas, tunând de afară: 

— În numele legii, deschideţi! 

Odor nu-şi putea închipui că era poliţia oamenilor; cu ce 
îndrăzneală ar fi buşit într-o uşă de biserică? Nu crezuse 
niciodată în Dumnezeu, dar acum avu deodată frică de el şi se 
gândi că aşa se nasc religiile noi; armatele lor asediază bisericile 
vechi, buşind tare în uşile zăvorâte. 

Uşa începu să se zgâlţăie. 

— Să fugim pe geamul de la altar! spuse Nicolae Filipovici. 
Scoate-ţi odăjdiile! 

Până să se dezbrace Odor, tânărul se uită pe geam şi văzu că 
biserica era înconjurată de mulţime. Se ascunse prosteşte sub 
masa Sfintelor Taine, rămase acolo până ce uşa, buşită întruna, 
se dădu de perete, lăsând să năvălească înăuntru poliţia, un 
comisar cu trei vardişti, apoi mare mulţime de oameni urlând 
furioasă. Printre ei, încercau să-şi facă loc parohul, diaconul şi 
dascălii. 

— El e? întrebă comisarul, punând mâna pe Odor. 

— Nu-i el! răspunse mulţimea. 

Căutară sub masa Sfintelor Taine. 

— El e! strigară atunci oamenii. 


Când îl scoaseră, Nicolae Filipovici se înseninase, avea o faţă 
iluminată, plină de evlavie. 

— De ce i-ai omorât, mă canalie? răcni comisarul. 

— Din dragoste! răspunse Nicolae Filipovici cu atâta credinţă, 
că lumea nu mai spuse nimic, ci rămase descumpănită. 

Pe Odor, dovedindu-se numaidecât că nici măcar nu-l 
cunoştea pe ucigaş şi nu putuse să ia parte la crimă, îl acuzară 
numai de profanare a altarului, dar până seara profesorul 
Chiricuţă îl scoase de la poliţie şi-l duse la morgă. 

— M-am hotărât, îi spuse. În curând o să facem contractul. 

Cât stătuse în arestul poliţiei, Odor meditase la neputinţa lui 
de a fi pătruns în cugetul lui Nicolae Filipovici. Cu o conştiinţă 
atât de încărcată că numai prin minune nu făcuse explozie, 
omul acesta rămăsese pentru el o fiinţă necunoscută. Abia 
noaptea, după ce venise de la poliţie, fără a-şi întrerupe 
meditaţia, înţelese că nici n-ar fi fost posibil să intre cineva în 
conştiinţa lui Nicolae Filipovici, de vreme ce ea nu era definită. 

Fiecare om are un sens de mişcare în spaţiul gândirii sale, 
spre doi poli socotiți răul şi binele, deşi se pot inversa, mutând 
întunericul în locul luminii şi minciuna în locul adevărului. 
Noţiunile îşi schimbă numele între ele, şi istoria omenirii 
continuă. Nicolae Filipovici era suspendat deasupra acestei arii 
unde evoluează gândirea, el trăia la un etaj fără scară, unde 
nimeni nu putea să ajungă. Dacă într-o zi avea să cadă de-acolo, 
între oameni cu chipul şi asemănarea sa, dar care nu-i erau 
semeni, nimeni n-ar fi putut să-l judece şi să-l condamne, 
invocând morala lor de mult stabilită, atâta timp cât nu ştiau ce 
morală conducea etajul de unde căzuse nenorocitul. 

Odor fu surprins şi copleşit de emoție constatând că aceste 
gânduri ale sale, necomunicate nimănuia, erau puse fără niciun 
adaus în pledoaria avocatului. Surpriza deveni şi mai mare, când 
în avocatul care îl apăra pe acuzat din proprie iniţiativă, fără 
nicio plată, îl descoperi pe domnul Pretoreanu. Îndată după 
proces, Odor se duse să-i vorbească. Nicolae Filipovici fusese 


achitat cu o majoritate de un singur vot, ceea ce dovedea nu 
nevinovăția lui, ci descumpănirea juraţilor, derutaţi de pledoarie. 
Toată lumea era descumpănită, şi opinia publică aproba 
verdictul de achitare, dar cu aceeaşi majoritate minimă. 


x kx * 

Pledoaria, dreaptă sau greşită, în care Odor îşi găsise propria 
conştiinţă, dar pe care nu s-ar fi încumetat s-o dezvăluie public 
până nu o completa cu toate gândurile sale, survenite până în 
ultima clipă a vieţii, fu determinantă, într-adevăr, totuşi el şi-ar fi 
amânat poate multă vreme vizita la domnul Pretoreanu, dacă n- 
ar fi survenit pe neaşteptate moartea profesorului Chiricuţă. 

Tocmai trebuiau să semneze contractul prin care Odor, în 
schimbul întreţinerii sale complete şi a posibilităţii ca în timpul 
prevăzut să poată trăi în oricare din oraşele mari ale Europei, se 
angaja ca la treizeci şi trei de ani împliniţi să-i vândă 
profesorului trupul său, încă viu, acceptând orice moarte ar fi 
fost socotită mai  concludentă pentru experiențele de 
comunicaţie între o lume şi alta. Deşi Odor declara că nu crede 
în supraviețuirea conştiinţei sale, el se angaja să nu facă 
obstrucţie, în cazul când comunicarea ar fi fost posibilă, şi să nu 
păstreze muţenia numai din încăpățânare. 

Dar profesorul Chiricuţă muri şi Odor rămase pe drumuri, 
fiindcă nu trebui să treacă o zi întreagă ca să fie evacuat de la 
morgă. 

Profesorul murise acasă, atât de neprevăzut şi de fulgerător, 
că pe faţa lui nu se găsi nicio crispare, după cum aşternutul nu 
arăta nicio urmă de zbatere. Îl tăiară, şi nu găsiră otravă, nici 
vreo urmă de violenţă, deci nu putea fi vorba de crimă; dar nu 
se putu stabili nici cauza morţii. Numai Odor socoti că murise 
din imprudenţă, într-o clipă când îşi continua experienţele în 
patul său de acasă, fără să se stranguleze, ci invocând moartea 
cu prea multă ardoare. 


Îl privi îndelung pe masa de marmoră, după ce-l cusură, 
aceeaşi masă unde zăcuse şi el odată şi se odihnise în linişte, cu 
sentimentul că avea un pat şi o casă. li deschise pleoapele 
vinete, privi în ochii lui, adânc, îşi făcu datoria de a încerca să 
citească în ei un gând, uitând cu sinceritate că îi lipsea credinţa, 
dar ochii erau atât de goi, încât Odor se convinse încă o dată că 
moartea însemna neființă. 

— Acum ce-ai să te faci? îl întrebă Medeea, după ce-l dădură 
afară din biroul defunctului. 

— Dacă poţi să-mi păstrezi caietele, de mine să nu-ţi pese, 
răspunse Odor. 

Ea avea un gând, dar nu-l spuse; pentru gândul acela, deşi 
era limpede, nu găsise cuvintele. Ar fi putut să-l spună şi fără 
cuvinte, într-un cântec. 

— Vino de mă aşteaptă diseară la şase, când termin slujba. 

Până la şase, Odor stătu în iarba de pe taluzul Dâmboviţei şi 
scrise. Nu-şi dădea seama, aluneca încet la vale, cum alunecau 
rândurile pe pagină, până pagina se umplea, iar el dădea cu 
picioarele în apă. Se urca sus, lângă balustradă, şi iar aluneca, 
în timp ce umplea altă pagină, şi tot aşa, până veni înserarea. 

Medeea îşi pusese în păr, deasupra urechii, o garofiţă albă 
uşor smălţată cu roşu, a cărei mireasmă Odor o simţea în aer, 
fără să ştie de unde vine, fiindcă nu vedea floarea. Era o 
garofiţă sălbatică, din cele care cresc pe la mahalale; Medeea o 
găsise pe jos, în poarta morgii, căzută dintr-o coroană săracă, 
pentru un mort fără familie. Coroana o făcuse o femeie 
milostivă, o vecină, cu flori din grădină; poate visase o dragoste 
cu mortul, un om singur şi tânăr. 

În aer nu mirosea a moarte, ci a iubire. Amurgea şi mergeau 
pe Calea Rahovei, în sus, pe lângă fabrica de bere. Peste drum, 
la bodegă, târgoveţii stăteau la mesele puse afară, ţinându-se 
strâns de toartele halbelor, parcă în primejdie să-i ia o furtună. 
Le era cald şi bine, dar nu ştiau, sărmanii, de unde le venea 


binele, credeau poate că de la halbe, căci nu simțeau 
primăvara. 

— N-am băut niciodată bere, spuse Medeea. Am auzit că e 
amară. De ce le-o plăcea oamenilor? 

Nici Odor nu băuse, nu se obişnuia în casa domnului 
Alcibiade; îl văzuse bând pe Osman. Când dădură în strada 
Uranus, Medeea mai spuse: 

— Simţi primăvara? 

Odor n-o simţea, dar nu ca târgoveţii, ci fiindcă era într-o 
vreme când n-avea anotimpuri, anul lui nu se împărțea în patru, 
ci îşi păstra o unitate cu temperatură constantă; din ziua când 
pornise pe jos de acasă. La fel cum, tot de atunci, pământul nu 
avea reliefuri. Numai aşa, neperturbat de topografia geografică, 
un om îşi poate urmări topografia sufletească, fără de care nu-i 
nicio nădejde să se cunoască. 

Dar iată ce se întâmplă în încrucişarea numită La Chirigiu, 
unde un tramvai cu cai, venind din oraş, mai avea puţin să 
întâlnească duba hingherilor, care venea dinspre barieră. 
Tocmai atunci pe şoseaua Viilor gonea un automobil, dinspre 
cimitirul Belu, şi fără să ţină seama de nimeni se năpusti peste 
Calea Rahovei, printre caii tramvaiului şi dubei, aproape 
ştergându-le boturile şi făcându-i să se ridice pe picioarele din 
spate, nechezând de groază. In clipa următoare, căzură unii 
peste alţii, se învălmăşiră, se încurcară în şleauri şi aşa, fără să 
se mai desprindă unii de alţii, o luară la fugă spre Belu, de unde 
venise automobilul, trăgând după ei duba şi tramvaiul scos de 
pe şine. 

Odor apucă să vadă că fusese automobilul de casă al 
domnului Pretoreanu, unul din ele, cel albastru, Izota Fraschini, 
adus din Italia. Dar nu-l conducea şoferul, pe care Odor îl ştia de 
asemenea, un om voinic, cu mustaţa neagră, lucioasă, cu obrajii 
sângerii, ca fleicile, venit şi el din ltalia, şi căruia domnul 
Pretoreanu îi spunea Garibaldi, deşi probabil că îl chema altfel: 
nu oricine se poate numi Garibaldi. In locul şoferului era un 


flăcăiandru, un băieţaş blond şi subţire, în capul gol, cum nu 
umbla nimeni pe atunci, un zvăpăiat fără îndoială, şi după port, 
şi după felul cum dăduse buzna cu automobilul, fără să-i pese 
de nimeni. Lângă el stătea o frumoasă domnişoară, având pe 
faţă un voal cu buline, care flutura în viteza automobilului, 
dezvelindu-i ochii şi lăsând să se vadă că era aprinsă de bucurie. 
Viteza îi plăcea, şi când automobilul trecu nebunește printre caii 
ridicaţi în două picioare, scoase un strigăt, dar nu de spaimă. 
Erau nebuni amândoi, dacă nu se gândeau că n-ar fi trebuit 
decât o secundă să omoare caii, să intre cu botul automobilului 
în tramvai şi în dubă, făcându-se şi ei praf odată cu atâţi 
oameni. Automobilul îşi continuă goana şi ei nici măcar nu 
întoarseră capul, să vadă ce se întâmplase în urmă. 

Caii fugeau pe pavajul bolovănos, iar duba şi tramvaiul se 
buşeau între ele, cu zgomot de lemne şi fiare, în timp ce 
oamenii de o parte şi câinii de alta strigau şi chelălăiau de 
groază, cu glasuri amestecate. Goana n-ar fi putut să ţină mult, 
în curând caii ar fi căzut istoviţi, când cele două vehicule dădură 
într-o groapă şi se răsturnară unul peste altul. Strada se umplu 
de oameni şi de câini speriaţi, care nu ştiau ce să facă, în vreme 
ce alţi oameni şi alţi câini se zbăteau sub tramvaiul răsturnat şi 
sub duba sfărâmată, cu uşile vraişte. 

— Bieţii cai! murmură Odor. Bieţii câini! 

Medeea tăcu, iar el adăugă, ca şi când în tăcerea ei ar fi fost o 
întrebare: 

— Cu oamenii e altceva. 

— Am avut noroc că n-am luat tramvaiul, spuse Medeea. 

Nu era speriată, avea deprinderea morţii, o privea ca pe o 
altfel de viaţă. Numai când ajunse acasă, în odăiţă, unde era 
bine şi linişte, i se făcu frică. Aici se regăsea pe sine, vie şi 
adăpostită, şi în prima ei clipă de tihnă o îngrozea gândul că a 
doua zi trebuia să se ducă iar dincolo, unde viaţa începea să se 
confunde cu moartea. 


Stătea numai ea cu maică-sa, într-o odăiţă cu tindă, într-un şir 
de odăiţe cu tinde, o casă lungă, intrată în pământ şi coşcovită; 
sunt atâtea! Odaia însă era tihnită, şi cum peste fereastră 
atârna o perdea de pânză, acoperind vederea spre curte, putea 
fi adăpost pentru un suflet. 

Medeea întinse braţele să aprindă lampa, o lampă micuță, 
numărul unu, cu oglindă, ca la cârciumă, şi când luă sticla şi 
suflă în ea ca s-o aburească şi s-o şteargă cu cârpa, Odor îşi 
aminti de Alexandrina şi îl apucă jalea. Apoi în sufletul lui se 
trezi deodată o asprime şi strânse din dinţi atât de tare, că se 
auzi, şi Medeea întoarse capul. Era mai sus decât el, care şedea 
pe marginea patului, părea că vine din cer, să-i dea o 
binecuvântare caldă şi dulce, şi încă o dată pe Odor îl cuprinse 
jalea, gândindu-se că ea era un înger, şi se prefăcea în femeie 
numai ca să şteargă sticla de lampă. Binecuvântată faptă a 
omului să şteargă sticla de lampă, să lumineze casa, şi numai 
femeile o pot face! 

Mama era prin vecini. 

— Te-am chemat să-ţi arăt că poţi să dormi aici, spuse 
Medeea. 

Aprinsese lampa şi acum şedea pe un scăunel, în faţa lui 
Odor, aplecată în faţă şi ţinându-şi genunchii în braţe. Când o 
fată stă aşa, e în ea dorinţa să nu se apere, dar nu poate spune, 
nu poate nici măcar să gândească, aşteaptă un noroc, să vină el 
singur, fiindcă n-are curajul să-l cheme. 

— Eu pot să dorm în tindă, continuă Medeea, cu o visare 
tristă. 

Visările triste sunt cele mai curate bucurii ale oamenilor. In 
teama şi în tristeţea ei, Medeea era fericită. Şi avea genunchii 
frumoşi, cum şi-i ţinea cu mâinile, mulând rochia pe gambe şi pe 
rotule. Toate ale ei trebuiau să fie frumoase, pornind de la 
genunchi, nu se putea altfel, frumuseţea nu se împarte 
anapoda. Şi-atunci pentru ce, în folosul cui şi în numele cărei 
dreptăţi avea să rămână fără un picior? 


— Mama are să doarmă în bucătăria de vară. 

Sigur, nu! Nu e făţărnicie să vorbeşti în felul acesta! O fată 
care îşi ţine genunchii în braţe e doborâtă de emoție şi nu poate 
să spună: „Stai şi dormi în pat lângă mine!” Ea prima s-ar topi 
de ruşine, iar visarea tristă şi-ar pierde puterea de speranţă şi 
bucurie. 

Odor se uita la Medeea şi sufletul atârna în el ca o fleandură; 
ca o cârpă roasă, dar fără păcate, o cârpă atunci ţesută, 
neatinsă de nimeni, oricât ar fi fost ea de ruptă. Fiindcă era 
vorba de suflet, printr-o asemuire smintită, şi sufletele, oricât ar 
fi de curate şi de neatinse, uneori se nasc gata rupte. Atunci de 
ce plecase el de acasă, dacă îşi găsea adăpost într-o odăiţă şi 
lângă o fată? 

O privi mult pe Medeea, gândindu-se, n-ar fi fost cu putinţă să 
nu se gândească de vreme ce-o avea în faţă, şi închipuindu-şi 
cum ar fi toate care trebuiau să se facă. Şi deodată îi veni în 
minte femeia bătrână de sub podul Şerban Vodă, simţi pe el 
mâna rece şi uscată şi se socoti spurcat pe toată viaţa. | se 
strânseră sufletul şi carnea, gândind că printr-o murdară voie a 
soartei nu-i mai era îngăduit să se apropie de o fată: pe el 
căzuse un blestem, trebuia să-şi scoată ochii, ca Oedip, ca să nu 
le mai vadă pe cele frumoase, să-şi pună pe frunte o coroană de 
spini şi să se numească Teodor-Nefericitul-Cel-Fără-De-Femeie. 

Noaptea nu dormi, ci măsură de sute de ori, cu pasul, distanţa 
între Morgă şi podul Şerban Vodă, care era un loc de plecare, iar 
a doua zi se duse la domnul Pretoreanu. Acesta n-ar fi avut de 
ce să-i cumpere trupul, după moarte, şi Odor îi propuse sufletul, 
cât timp era în viaţă. E un fel de a spune că îşi propunea 
sufletul, o metaforă, dar nu greşea socotindu-l pe domnul 
Pretoreanu drept un alt Mefistofeles, cum îl şi numi de aici 
înainte. Nu se înşelase venind la el; domnul Pretoreanu era 
totdeauna gata să cumpere un suflet. Odor nici nu cerea mult, 
numai cât îi trebuia să ajungă până la Paris, dar cum nu ştia să 


se tocmească, preţul obţinut era atât de mic, încât trebui să 
meargă pe jos, timp de peste trei luni, o sută de zile. 


14 


De când mă ştiu am fost înconjurat de miracole; e drept că 
toate s-au dezlegat, dar când s-au dezlegat unele, s-au născut 
altele. Toţi suntem înconjurați de miracole. 

Cum merge trenul pe şine fără să cadă, am înţeles când mi s- 
a explicat secretul roții de cale ferată, cu banaajul ei care ţine 
direcţia. Până atunci crezusem că era grija mecanicului, şi 
priceperea lui mi se părea atât de inexplicabilă, încât o 
socoteam diavolească. 

Uneori un automobil oprea în marginea prundului, să se 
odihnească puţin motorul şi călătorii; câteodată aceştia intrau la 
Vincențiu Proca să bea o cafea cu rom, iar copiilor să li se dea 
limonadă. Pe copiii aceia, de vârsta mea, care mergeau cu 
automobilul, îi priveam cu o uimire timidă, socotindu-i 
încununaţi cu merite de nepătruns pentru mine. Nu îndrăzneam 
să mă apropii când pornea motorul, zgomotul lui îmi făcea frică. 
Dar voiam să văd şi să înţeleg totul, de aceea mă uitam de-mi 
plesneau ochii şi mi se oprea respiraţia. După ce călătorii se 
urcau la locurile lor, îşi încheiau halatele albe şi îşi puneau 
ochelarii de praf care-i făceau să semene cu balaurii, şoferul 
trecea în faţă, învârtea de o manivelă şi motorul pornea, 
împuşcând în praful şoselei pe o ţeavă scoasă la spate. Atâta 
vedeam şi auzeam, şi nu puteam să înţeleg de ce, odată 
motorul pornit, automobilul rămânea pe loc, aşteptând ca mai 
întâi să se urce şi şoferul? Ce înţelegere putea să existe între 
om şi maşinărie? 

Nu mi-a trebuit mult timp să aflu ce-s cutia de viteze şi 
ambreiajul, şi de acolo înainte nu m-a împiedicat nimeni, în 
banca mea de la şcoală, să mân tot felul de automobile, să 


virez, să accelerez, să pun frâna, cu atâta credinţă încât de 
multe ori mă dureau mâinile şi picioarele. Dar până atunci, felul 
cum pornea automobilul, aşteptându-l pe şofer să fie la locul lui, 
mi s-a părut un miracol. 

Cam aşa erau miracolele pe vremea aceea, când exista 
gramofonul cu pâlnie şi telefonul (telefon numai la primărie), dar 
când nu se ştia nimic despre radio, ci abia se vorbea despre 
telegrafia fără fir, bineînţeles fără să înţeleagă nimeni. Într-o zi 
m-am apucat să spun la şcoală că doi oameni din două părţi ale 
lumii ar putea să se vadă unul pe altul, dacă s-ar folosi nişte 
ocheane încă nenăscocite şi s-ar uita, ca în oglindă, într-o stea 
din înaltul cerului; m-au socotit într-o ureche şi mi-au dat chiar 
şi-o poreclă, n-o mai ţin minte. 

Primul om care mi-a arătat cum se dezleagă un miracol şi mi- 
a lăsat o amintire neştearsă a fost domnul Glodeanu, institutorul 
meu din clasa a treia, în preajma căruia mi s-au alinat 
suferinţele din a doua. Într-o zi el a pus pe catedră un ineluş 
prins pe un picior, ca să stea drept şi să nu cadă; apoi ne-a 
arătat o bilă de alamă, de mărimea ineluşului, atârnată de un 
lănţug subţire, s-o poţi ţine în mână, şi ne-a chemat pe toţi să 
vedem cum bila trecea lesne prin mijlocul ineluşului. lar după ce 
n-a rămas nicio îndoială, domnul Glodeanu a încălzit bila de 
alamă la o lămpiţă cu spirt, şi bila n-a mai vrut să treacă. 

Acesta a fost miracolul; fiecare am avut voie să-l încercăm cu 
mâna noastră. 

În altă zi, domnul Glodeanu a luat o lumânare aprinsă şi a 
pus-o în deschizătura uşii, întâi la jumătatea înălţimii, cam o 
palmă mai sus de clanţă; flacăra a rămas dreaptă. Pe urmă a 
pus lumânarea jos, deasupra pragului, şi flacăra s-a abătut 
înăuntru, pâlpâind atât de tare, încât am crezut că o să se 
stingă. În sfârşit, domnul Glodeanu s-a urcat pe un scaun, deşi 
era foarte înalt de statură, dar altfel n-ar fi ajuns la tocul de sus 
al uşii, căci uşile aveau dimensiuni mai mari pe vremea aceea; 
flacăra s-a abătut în afară. 


Câte din natură n-am înţeles aşa, după ce mi se păruseră 
miracole?! Şi sigur că nu m-a mai mirat vântul, cum vine el şi 
cum se duce şi de ce nu stă locului, după cum nu m-a mai 
minunat ce tare trăgea zmeul de sfoară, şi cum de se urca 
balonul în aer. lar mai târziu am înţeles doar dintr-o vorbă cum 
putea să zboare aeroplanul, un miracol pe care nici nu puteam 
să-l judec în anii copilăriei, când a căzut bietul Vlaicu, la două 
poşte de casa noastră şi de a domnului Alcibiade. Îl pomenesc 
pe domnul Alcibiade cu gândul la Odor. Fiindcă Odor a zburat şi 
el, şi nu doar într-o zi, şi mai sus decât se putea în acel timp. 
Când va trebui, am să spun, dar şi după aceea Odor va rămâne 
un miracol nedezlegat. Nu-i decât vina celor care nu au putut 
pătrunde până în sufletul şi în mintea lui, şi eu fac parte dintre 
ei, deşi poate m-am străduit cel mai mult. 

Cred că toate miracolele pot fi dezlegate, când se găseşte un 
om să-şi bată capul. Dacă domnul Glodeanu m-a făcut cu atâta 
uşurinţă şi atât de convingător să înţeleg ce înseamnă dilataţia 
corpurilor, altul, mai târziu, ar fi putut să-mi bage îndoiala în 
minte. Am mai văzut o dată bila şi inelul puse pe masa de 
experienţe, şi un domn care nu mai era institutorul bun la toate, 
săracul, ci profesorul de fizică, doctor de la Paris (unde fusese 
cam în acelaşi timp cu Odor) a mai încercat o dată să-mi 
dovedească dilataţia corpurilor. Şi nu eram într-o sală de clasă 
ca toate, ci într-un laborator cu pereţii plini de dulapuri cu 
instrumente şi cu borcane pline cu substanţe chimice. Şi iată ce 
s-a întâmplat cu profesorul: a luat biloiul de lănţug, ţinându-l cu 
două degete manichiurate şi ne-a spus: „Priviţi!” Insă biloiul n-a 
vrut să treacă prin ineluş, s-a oprit pe el ca fundul ceaunului pe 
pirostrie. Profesorul s-a înroşit la faţă, a împins tare în biloi şi tot 
n-a putut să-l treacă. De câte ori nu reuşea să dezlege un 
miracol, avea obiceiul să spună: „Sunt aparate turceşti!” Avea 
dreptate, nu ştiu de unde până unde, aparatele de laborator 
veneau din Turcia, scria pe eticheta metalică în turceşte, dar cu 
litere latineşti. Eu credeam însă că nici în Turcia nu era altă lege 


a dilatării corpurilor, ci cauza insuccesului trebuia căutată în altă 
parte, până ce am ajuns să cred că sunt oameni atât de 
nechemaţi să facă o treabă, încât îşi bat joc de ei, şi nu li se 
supun nici măcar obiectele neînsufleţite. Fapt rămâne, şi aici 
începe un al doilea miracol, ca şi primul, că biloiul trecea prin 
ineluş abia după ce-l puneai la foc, întorcând de-a-ndoaselea 
legea dilataţiei. 

Cam în aceeaşi stare cu a profesorului care privea perplex 
fenomenul mă aflu când încerc să-l explic pe Odor, în primejdie 
să ajung la imaginea lui inversă. Cu deosebirea care mă scuză 
puţin şi mă apără de ridicol, că Odor nu are o lege ştiută, caa 
corpurilor, ci legea lui abia trebuie găsită. 


x kK x 


Când Odor intră în curtea palatului de pe Calea Victoriei, 
locuința citadină a domnului Pretoreanu, văzu la scara de piatră, 
cu lampadare de bronz bătute în perete, patru automobile 
luxoase, toate sclipind de lustruite şi de curate. Printre ele 
recunoscu şi pe cel din ajun, lzota Fraschini, care făcuse 
tămbălăul de la Chirigiu. Pe uşile deschise ale unui hangar din a 
doua curte, se mai vedeau alte câteva automobile, iar printre 
ele era şi cel galben al lui Osman. Domnul Pretoreanu îşi 
retrăsese automobilele de pe piaţă, fusese o încercare dusă 
prea departe, nepotrivită cu vremea. Trăsurile cu cai nu puteau 
fi întrecute, erau mândria oraşului, negre şi lustruite, cu roţile 
roşii sau albe, cu perne de mătase, cu blănuri puse la picioare, 
sau cu covoare orientale, lucrate de mână în Persia. lar cai mai 
frumoşi nu se găseau nicăieri în lume, cu penaje ca generalii şi 
cu harnaşamente mai bogate decât odăjdiile. Şi îi mânau cu o 
demnitate regească muscali cu faţa curată, albă şi grasă, 
îmbrăcaţi cu caftane de catifea albastră sau neagră, pe care 
nimeni nu-i putea face să-şi piardă firea, după cum nimic nu 
putea să schimbe trapul cailor, atât de cumpănit că părea pus 
pe muzică. 


Nu că s-ar fi temut să rămână fără muşterii şi fără pâine, dar 
birjarii se uitau chiorâş la automobilele domnului Pretoreanu, 
fiindcă făceau zgomot şi n-aveau înţelegere; spre deosebire de 
cal, nu pricepeau limba omului, nu puteau să-l iubească şi să se 
bucure de-o mângâiere. Când domnul Pretoreanu îşi retrase 
automobilele de pe piaţă, Mişca, starostele birjarilor, puse cinci 
popi să le cânte prohodul (sau poate că nu erau popi adevăraţi, 
ci oameni de rând îmbrăcaţi în odăjdii, căci nu prea aveau glas 
şi nici cunoaştere, dovadă că încurcară rău slujba). Apoi se făcu 
praznic la casa lui Mişca, în strada Birjarii Vechi, care a existat 
multă vreme, şi veniră să chefuiască toţi din breaslă, batjocorind 
automobilul, cu o viaţă atât de scurtă şi de nevolnică. 

Mişca avea în curte nu mai puţin de cincizeci de cai, cu 
douăzeci de argaţi, pentru şapte trăsuri şi şapte cupele; între 
acestea era chiar cupeaua cu care umbla înaintaşul nostru 
Mihail Kogălniceanu. lar alături, cupeaua cu care învățătorul 
nostru Titu Maiorescu mergea în strada Segmentului, să-l vadă 
pe Eminescu, în casa pe care am mai apucat-o şi eu în picioare, 
şi-am vizitat-o, de-am intrat chiar în odaia poetului. Era goală, 
dar am aflat unde fusese patul, unde masa şi pe unde zăceau 
cărţile, dacă nu m-o fi minţit un nepot al proprietarului, domnul 
Chiriţescu; el îmi spunea că le ţine minte pe toate şi între ele cel 
mai bine cupeaua şi jobenul lui Maiorescu. 

Nu apucase Odor să intre de-a binelea pe poarta cu drugi de 
fier auriţi la vârfuri, dată în lături, că un lacheu îi şi ieşi înainte, 
întrebându-l ce caută. Dacă află, lacheul îl duse într-o atenanţă 
de lângă poartă, un birouaş unde un domn cu favoriţi galbeni, 
care semăna cu Sobieski şi avea o decorație pe pieptul hainei, îl 
iscodi despre scopul vizitei. Odor nu putu spune că venea să-şi 
vândă sufletul. 

Pe masă se vedeau hârtii şi registre, şi o lupă cât farfuria. Pe 
peretele din stânga mesei era un telefon, cu pâlnie, şi un 
barometru care arăta vreme frumoasă. Deasupra lui, o gravură 
în alb şi negru, reprezenta un ofiţer aspru la faţă, cu chipiu ca al 


împăratului Franz Josef. Odor nu ştia cine este, dar mai târziu îl 
recunoscu chiar pe fiul acestuia, arhiducele, când căzu ciuruit de 
gloanţe, sub ochii lui, la Sarajevo. 

Negăsind altă cale, după ce se luptă mult cu sine însuşi, Odor 
îşi călcă pe suflet şi, înăbuşit de ruşine, spuse că venea din 
partea tatălui său, domnul Alcibiade. Mult avea să regrete după 
aceea, iar spre sfârşitul vieţii, când încercă să facă bilanţul şi 
trebui să se vadă în pierdere, socoti că înfrângerea lui era o 
pedeapsă pentru crima de-a fi abjurat şi a fi invocat numele 
tatălui, fără să creadă în el şi fără să-l cinstească. 

L-am întrebat pe Odor dacă văzuse vreodată vreo statuie sau 
un portret al lui Sobieski, ca să facă asemănarea cu domnul 
care-l primise. Mi-a răspuns că nu văzuse niciodată, dar aşa şi-l 
închipuise. Când afli de o existenţă umană, trebuie să-i atribui şi 
o fizionomie, altfel rămâne fără nicio consistenţă. Avea mai mult 
decât o simplă dreptate; mi s-a întâmplat ca fizionomia atribuită 
unei fiinţe cunoscute numai prin faptele sale să se suprapună 
întocmai peste imaginea adevărată, atunci când am cunoscut-o, 
aievea sau reprodusă. Cele mai vechi dovezi în amintirea mea 
sunt chipurile lui Traian şi Decebal, pe care a trebuit să mi le 
închipui, cartea unde am citit prima oară despre ei neavând 
ilustraţii. lar ilustrațiile cunoscute mai târziu n-au contrazis 
fizionomia lor imaginată. 

Domnul care semăna cu Sobieski desprinse pâlnia telefonului 
din cârligul fixat în perete şi, devenind deodată mai micuţ în 
toate, în gesturi şi în statură, pierzând parcă mult din propria-i 
greutate, decolorându-se şi transformându-se în umbră, începu 
să învârtească de-o manivelă, numai cu vârful degetelor şi abia 
atingând-o, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l ardă. Curând în pâlnie 
se auzi plesnind o voce, ca dintr-o băşică de peşte. Omul se 
frânse în două, cu pâlnia la ureche, şi aşa frânt îşi suci capul şi 
îşi lungi gâtul, într-o mişcare atât de nefirească şi de chinuită, că 
stârnea mila, ca să poată vorbi în altă pâlnie, prinsă în cutia de 
lemn a telefonului. Vorbea într-o limbă necunoscută, abia după 


câteva cuvinte se dezvălui că era franţuzeasca, dar greu să fie 
înţeleasă. Cu fiecare cuvânt făptura lui se făcea tot mai mică; pe 
urmă, în pâlnia de la ureche plesniră alte câteva băşici de peşte, 
sfârşite cu o bubuitură, şi atunci omul îşi îndreptă spinarea. 
Odor îl privea şi nu putea înţelege din ce creştea statura lui, 
cum de îşi recăpăta înălţimea veche, ba chiar şi pieptul începea 
să i se lăţească sub haina cu decorație, de te aşteptai să 
plesnească şi-n el ceva, ca o băşică de peşte. Favoriţii galbeni 
erau acum mai stufoşi ca înainte şi toată făptura lui devenise 
stufoasă, că nu mai avea loc în cămăruţă, iar Odor simţea că 
începe să se înăbuşe. Fusese mai bine pe masa de marmoră de 
la morgă. 

Ca să pot povesti, fiindcă va mai fi vorba despre el şi altă 
dată, l-am întrebat pe Odor cum îl chema pe domnul acela, 
secretarul sau şambelanul domnului Pretoreanu. „Ar fi trebuit să 
înţelegi, mi-a răspuns el, că nu putea să-l cheme decât 
Sobieski!” 

— Condu-l! îi porunci Sobieski lacheului. _ 

Acesta era îmbrăcat ca regii Franţei dinainte de revoluţie. În 
timp ce străbăteau curtea pavată cu gresie galbenă, Odor îl 
întrebă, respirând adânc, să-şi oxigeneze sângele stagnat multă 
vreme în creier: 

— Pe domnul acesta nu-l cheamă Sobieski? 

— Ba da! răspunse lacheul. 

Odor nu-şi regăsea judecata şi nu avea deloc noţiunea vremii 
care trecuse; parcă nimerise la curtea lui Ştefan cel Mare, şi 
lacheul era comandantul plăieşilor, numai că îi dăduseră alte 
haine. Inainte de a intra în palat, pe o uşă mai mică, lângă scara 
de piatră, trase aer în piept, adânc, ca oamenii care se bagă sub 
apă; trebuia să-i ţină până ieşea iarăşi în curte. 

Pe când traversau o încăpere întinsă, pe jumătate întunecată, 
de unde pornea o scară măreaţă, de lemn galben, cu balustrada 
sculptată, un tânăr le tăie drumul şi, fără să spună o vorbă, îl 
lovi pe lacheu cu piciorul sub şale, dându-l de-a rostogolul. Pe 


urmă se puse să râdă şi ieşi pe uşa din mijloc, care, când se 
deschise asupra scării de piatră, slobozi înăuntru un val de 
lumină. Odor îl recunoscu pe tânărul blond care conducea 
automobilul albastru. Acum purta costum de călărie şi în mână 
ţinea o cravaşă. 

Lacheul se ridică şi îl duse pe Odor în fundul încăperii, unde 
scara făcea un unghi de nouăzeci de grade, şi-l puse să aştepte 
pe o bancă tapiţată, sub balustradă, de unde se vedea în sus 
plafonul de la etaj, o boltă pictată, cu un candelabru ca de 
biserică. 

Pe o uşă întredeschisă, dar ascunsă privirii, se auzea un glas 
vorbind aspru cuiva care nu se încumeta să răspundă; era un 
dialog fără replică. Odor recunoscu plesnitura ca de băşică de 
peşte, cu un timbru mai rotund, fiindcă nu venea sărăcit prin 
pâlnia telefonului. Auzea fără voie, nu se străduia să tragă cu 
urechea şi nici nu urmărea să înţeleagă vorbele, când simţi o 
mişcare deasupra; ridicând ochii, văzu pe domnişoara de ieri, 
din automobilul albastru, şi cum era mult prea tânără ca să fie 
măritată, îşi închipui, fără să se înşele, că nu putea să fie decât 
sora băiatului blond care tocmai ieşise cu cravaşa în mână, 
altfel n-ar fi avut ce să caute amândoi în aceeaşi casă. leri, aşa 
cum stăteau în automobil, unul lângă altul, îşi închipuise că erau 
în dragoste, fără altă dovadă decât nişte unde care porneau de 
la ei şi ajungeau la cunoaşterea lui, ca şi cum cineva i-ar fi spus 
cu vorbele cele mai clare. Privind-o acum pe domnişoară, Odor 
nu înţelegea cum putuse să se înşele şi în mintea lui rămase o 
îndoială. 

Totuşi, amândouă impresiile lui erau drepte, şi mai târziu, 
după război, când s-a petrecut drama şi am aflat-o din ziare, am 
simţit încă o dată că Odor avea însuşirea să citească gândurile 
oamenilor, şi chiar de la distanţă, deşi nu totdeauna, ci, 
presupun abia astăzi, numai când aparatul lui de recepţie era 
acordat cu emiţătoarele, având o lungime de undă comună. Pe 
mine, de pildă, n-a putut să mă intercepteze niciodată, nici când 


eram aproape, şi înţeleg de ce: totdeauna a fost în mine o 
opoziţie, am simţit că poate auzi gândurile altora şi n-am vrut să 
le afle şi pe ale mele, din sfială, să nu-şi dea seama cât îl 
iubeam şi cu ce admiraţie. 

Justiţia n-a putut să facă lumină în această afacere 
întunecată, deşi au existat martori care văzuseră scena şi au 
socotit-o drept un semn al apocalipsului vestit de Sihastru. 
Numai că oamenii aceia n-au ajuns în faţa judecătorului de 
instrucţie. Garibaldi, şoferul domnului Pretoreanu, a declarat că 
puşca s-a descărcat din imprudenţă; când tânărul, care venea 
de la vânătoare, cobora din automobil, trăgaciul s-a agăţat de 
clanţa portierei. Dar poziţia era imposibilă ca să-i facă o gaură în 
piept, şi dacă ancheta s-ar fi dus cu frica lui Dumnezeu, 
judecând măcar traiectoria glonţului, lăsând deoparte celelalte 
dovezi, mai greu abordabile, era limpede că se trăsese de lao 
fereastră a palatului. Despre al doilea glonţ nici nu s-a vorbit, 
deşi se auziseră limpede două împuşcături, una după alta. S-a 
spus că glonţul, după ce trecuse prin pieptul tânărului şi-i 
perforase mortal ventricolul stâng, o rănise pe fată, care se afla 
încă în automobil. (Salvată, ea a continuat să fie ani de zile o 
frumuseţe a Bucureştilor, dar nimeni nu i-a mai auzit glasul 
limpede, fiindcă avea laringele mutilat, şi nicio reparaţie nu 
fusese posibilă, deşi domnul Pretoreanu cheltuise milioane. 
Aproape mută, distantă, totdeauna cu o eşarfă în jurul gâtului, 
ea a rămas o enigmă, pe când enigma adevărată de mult se 
uitase.) 

Înainte de a veni în România, Garibaldi, devotatul martor al 
domnului Pretoreanu, apăruse în procesul Mafiei, în februarie 
1912, la Neapole, închis împreună cu ceilalţi acuzaţi într-o cuşcă 
de fier, ca animalele primejdioase, căci altfel niciun judecător nu 
se încumetase să intre în sala de judecată. In acest timp, o 
armată întreagă păzea palatul de justiţie. Despre Mafie nu se 
ştia nimic cu un an înainte, iar acum era dovedit că număra 
peste opt sute de membri. Fără să am simţurile ascunse ale lui 


Odor, aş putea să jur că pe listă ar fi trebuit să se adauge încă 
un nume, al domnului Pretoreanu. Desigur însă că n-am de unde 
găsi o dovadă, după cum nici judecătorii de la Bucureşti nu 
găsiseră dovada că domnul Pretoreanu îşi omorâse fiul, cu 
carabina, pe câtă vreme arma incriminată avea cartuşe de 
vânătoare. „Ptiu la dracu'ncolo!” ar fi zis baba Rada, care mă 
crescuse pe mine. 

Ceea ce se ştie sigur, dar cine ar îndrăzni s-o ia drept dovadă 
de complicitate? - în procesul Mafiei pe Garibaldi îl apărase 
avocatul trimis de domnul Pretoreanu, şi izbutise să obţină 
achitarea. Probabil că mulţi oameni din Neapole şi-au exprimat 
mirarea cu aceleaşi vorbe ca ale babei Rada. 

Coborând scările, domnişoara îşi trăgea mănuşile pe mână şi 
nu-l simţi pe Odor sub balustradă. El însă îi simţi parfumul, un 
amestec de roşu cu aur şi cu puţină beţie alcoolică; se gândi la 
Medeea care nu mirosea decât a garoafă. Mai mult nu-i era 
îngăduit să ia de la ea, decât mirosul garoafei. 

După cum era îmbrăcată, domnişoara se ducea şi ea la 
călărie; afară, poate fratele ei inspecta caii. 

De după uşă se auzi glasul, plesnind o ultimă oară, ca o uriaşă 
băşică de peşte, o băşică de balenă: 

— Nu, alteţă! Nu pot fără voia Majestății Sale! 

Oricine ar fi încremenit de mirare. Odor însă rămase 
nepăsător, ca şi când n-ar fi ştiut ce însemnau aceste vorbe 
înalte. 

În afară „de monoclu, nu recunoscu nimic la domnul 
Pretoreanu. În locul halatului alb pe care îl purta în automobil 
când îl văzuse prima oară, în aceeaşi zi ca şi mine, acum avea o 
haină de casă ruginie, cu vipuşti şi găitane negre, şi nasturii, ca 
de sticlă, s-ar fi putut să fie diamante; ce-l împiedica pe domnul 
Pretoreanu să şi le pună? Lăsând la o parte trecutul cu faraonii, 
Odor credea că niciun alt om de pe lume nu avea bogății atât de 
nemăsurate. Greşea într-o prea mică măsură; fără să fie chiar 
cel mai mare bogătaş al vremii, domnul Pretoreanu simboliza 


bogăţia, lăsa să se simtă că pe orice ar fi pus el mâna se 
prefăcea în aur, aşa cum alicele se prefăceau în gloanţe de 
carabină. 

— Tot ce-i al meu e al tuturora; eu însă, în structura mea 
intimă, sunt numai al meu şi nimeni n-are voie să pună mâna pe 
mine! spuse Odor, începând convorbirea. 

Vorbind, se gândea că numai un nasture de la haina domnului 
Pretoreanu i-ar fi ajuns să trăiască până îşi termina caietele, 
dacă era într-adevăr diamant şi nu sticlă. Dar ar fi fost ridicol să- 
şi închipuie că domnul Pretoreanu mai avea şi altceva de sticlă, 
în afară de monoclu, dacă nu cumva chiar monoclul era tăiat 
dintr-un diamant mare. Stătea în faţa lui şi-i aştepta hotărârea, 
uitând că la prânz n-avea ce să mănânce, iar noaptea n-avea 
unde să doarmă. 

— Ce scrie în caietele mele nu ştie nimeni, şi nici nu va şti 
cineva cât sunt în viaţă, în afară de dumneavoastră, continuă el 
cu ochii la nasturii de diamante. Vă ofer prilejul să le citiţi 
primul. 

Imi vine greu să cred că Odor împlinise abia optsprezece ani, 
deşi fizionomia lui se maturizase înainte de vreme. Oricine i-ar fi 
judecat vorbele ar fi socotit că în ele era multă emfază, de 
tinereţe. E adevărat că, în timp, sistemul lui de exprimare s-a 
modificat, devenind mai clar şi mai simplu; gândirea însă a 
rămas neschimbată până la sfârşitul vieţii. 

— Un asemenea târg s-a mai făcut o dată, continuă Odor. 
Vreau să-mi vând sufletul, pentru desăvârşirea filozofiei mele. 
Nu-mi trebuie decât timpul, cincisprezece ani de aici înainte. 
Restul este în mine şi aşteaptă să fie scos la lumină. Cei care 
cred că se pot descoperi prin experienţa altora, se înşală. 
Singura cunoaştere adevărată e aceea dobândită prin meditaţie, 
şi nu prin învăţătură, care nu face decât să ne falsifice. 

Inchipuindu-mi scena, văzându-l pe domnul Pretoreanu cum 
asculta răbdător, interesat să audă toată tirada, mi-am dat 
seama că forţa lui consta în a nu reacţiona niciodată cum s-ar fi 


aşteptat alţii, şi, mai ales, reacţiile lui erau totdeauna foarte 
mult amânate. Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc că focurile 
de armă erau o premeditare, le plănuise poate din ziua când 
Odor venise la el, iar copiii plecaseră la călărie. Şi mi-am mai 
închipuit ceva, că replica dinainte, pe care Odor o auzise de 
afară, nu putea fi decât falsă. „Nu, alteţă!” era răspunsul 
adevărat, implacabil. Adaosul reprezenta o politeţe, sau o 
consolare pentru convorbitorul lui de la celălalt aparat telefonic: 
„Nu pot fără voia Majestății Sale!” Pe naiba! Sunt sigur că 
domnul Pretoreanu putea orice, împotriva oricărei alte voințe, 
oricât de sus-puse şi de puternice. Dacă n-ar fi fost aşa, de ce l- 
ar fi ascultat pe Odor cu atâta răbdare, el, care mai adineaori 
spusese fără sfială „Nu, alteţă!”. Tocmai fiindcă se ştia atât de 
puternic, nu mai avea deloc nevoie să spună acum: „Nu, 
băiete!"? O forţă care a explodat se odihneşte. 

— Şi de ce ai venit tocmai la mine? întrebă domnul 
Pretoreanu. 

— Numai datorită unei asemănări fizice; răspunse Odor, 
sincer pur şi simplu, nici cu inconştienţă, nici cu candoare. Am 
făcut o asociație, fiindcă fizionomia dumneavoastră îmi 
aminteşte de Mefisto. 

În orice om, oricât de puternic, există temeri nemărturisite, 
timidităţi rămase din prea mari orgolii, deveniri presupuse şi 
logice, dar şi decăderi fără logică şi inadmisibile. Omul care nu 
se temea de nimeni şi puţin mai înainte spusese „Nu, alteţă!”, 
era speriat de ceva ascuns în sine, un compus negativ rezultat 
din însuşirea sa cea mai pozitivă, aceea de a înfrunta pe oricine. 
Prea se simţea sigur pe actele sale şi pe rezultatele lor cele mai 
îndepărtate, cum nu poate fi niciodată în firea lucrurilor, ca să 
nu existe în el, latentă, bănuiala că îl conducea o forţă 
mefistofelică. Vorbele lui Odor treziră în cugetul domnului 
Pretoreanu o efervescenţă acidă şi corozivă. După plecarea 
tânărului merse drept la oglindă şi se studie multă vreme, ceea 
ce nu mai făcuse din tinereţe, când era îndrăgostit de o femeie, 


mama copiilor şi singura lui legătură amoroasă. Azi îşi nega 
până şi acea iubire, nu i se părea admisibilă, îşi amintea cu 
stupoare gesturi pe care nu putea să şi le ierte, fiindcă le 
socotea dezonorante: a sta în genunchi în faţa unei femei, a-i 
duce o floare, a-i implora graţia, a cheltui energie de milioane, a 
cădea vlăguit lângă ea, în cearceafuri. 

Domnul Pretoreanu se uită mult în oglindă, dar nu ca să se 
întrebe cum ar putea cuceri o femeie, ci în căutarea trăsăturilor 
mefistofelice semnalate de Odor. Sigur că sprâncenele groase, 
boltite ca nişte streşini, erau caracteristice, şi monoclul le dădea 
o accentuare drăcească. Oare nu apelase cu intenţie la acest 
artificiu? Poate că da, nu-şi mai aducea aminte, dar avusese 
rezultate şi nu putea decât să se felicite. 

După ce se studie privindu-se din toate părţile, chiar şi de la 
spate, prin altă oglindă, domnul Pretoreanu se pomeni că îşi 
pipăie fruntea, instinctiv, şi îşi dădu seama că era în căutarea 
unor proeminențe. Oare ce impresie ar fi făcut în consiliile de 
administraţie, şi în cabinetele miniştrilor, sau în vizitele sale la 
Rege (nu le numea audienţe) dacă ar fi apărut cu două corniţe? 

Domnul Pretoreanu nu lăsa niciodată lucrurile la jumătate, 
mai ales experienţele. Îndată porunci să vină Garibaldi, cel mai 
devotat dintre oamenii săi de încredere, şi îl trimise după nişte 
obiecte. 

— Unde pot găsi aşa ceva, domnule? întrebă şoferul, 
rămânând cu gura căscată. 

Numai surpriza îl putea face să pună o întrebare domnului 
Pretoreanu, căruia nimeni n-avea voie să-i adreseze cuvântul, 
odată ce dăduse un ordin. lar domnul Pretoreanu nu ripostă pe 
dată şi cu brutalitate numai fiindcă situaţia era cu totul 
neobişnuită. De altfel, şoferul îşi reveni repede şi îşi dădu seama 
că obiectele acelea nu le putea găsi decât la teatru. Intr-un ceas 
se întoarse cu ele şi-i ajută domnului Pretoreanu să şi le puie. 
Coarnele se lipiră singure de frunte, doar printr-o apăsare; n-ar 


fi putut să mire pe nimeni, şi nu era vreo minune: aveau câte o 
ventuză de cauciuc, aşa că odată puse păreau de acolo. 

Domnul Pretoreanu merse să se privească în oglinda dintre 
geamuri. Auzi jos paşii cailor, pe gresia galbenă; copiii tocmai 
încălecaseră. Dar erau peste trei ceasuri de când coborâseră, de 
aceea lăsase uşa deschisă, ca să-i simtă, în timp ce vorbea la 
telefon cu Alteța. Cât îl ascultase pe Odor, după aceea, şi cât îl 
aşteptase pe Garibaldi, copiii fuseseră ascunşi undeva, nu putea 
fi altă explicaţie decât că voiau să rămână singuri, aveau o 
tainiţă, poate în podul de fân de deasupra grajdului. 

Fata ridică ochii şi după un colţ al perdelei îl văzu pe domnul 
Pretoreanu cu coarne de diavol, dar nu se miră, fiindcă niciodată 
nu-l văzuse altfel; era o egalitate de imagini între adevăr şi 
închipuire. Nici Garibaldi care se afla şi mai aproape, şi chiar îi 
ajutase domnului Pretoreanu să-şi pună această recuzită, n- 
avea deloc sentimentul că ea ar fi fost un artificiu, i se părea, 
dimpotrivă, că datorită ei chipul ajunsese la expresia lui 
firească. 

După ce mi-am analizat mult propriile mele impresii şi le-am 
confruntat cu ale altora, am ajuns să cred că la domnul 
Pretoreanu coarnele nu puteau să mire pe nimeni, fiindcă erau 
subînţelese. De asemenea şi coada, deşi nu-i aparţinea organic. 
Dar nu e mai puţin adevărat că o avusese cândva, dovadă că 
îndată ce-o prinse la locul ei, sub haina de casă cu nasturi de 
diamante, coada începu să se mişte, ca şi cum era crescută din 
Coccis. 

Între timp, caii ieşiseră pe poartă şi domnul Pretoreanu mai 
avu timp să-i vadă o clipă pe copii, tocmai când coteau la 
stânga şi o luau în sus, pe Calea Victoriei, privind unul la altul. 
Băiatul părea mai reţinut, fata în schimb nu-şi ascundea patima. 

— Adu-mi carabina! îi porunci domnul Pretoreanu lui 
Garibaldi. 

Până să vină acesta, se plimbă de-a lungul şi de-a latul 
biroului, privindu-se în oglinzi, studiindu-şi fizionomia şi făcând 


felurite exerciţii cu coada. Restul dimineţii pândi poarta, cu 
carabina în mână, dar nu ca să tragă; sunt convins că nu avea 
luată decât hotărârea de principiu, fără să fi stabilit încă o zi 
când s-o aducă la îndeplinire. Destinul copiilor nu se jucase, 
destinele au nevoie de timp până să devină inevitabile. lar când 
veni ziua, şi ea veni abia după cinci ani, la sfârşitul războiului, 
domnul Pretoreanu nu mai aşteptă nicio secundă, ci trase două 
gloanţe, unul după altul, atât de repede, încât se găsiră oameni 
care să admită că se auzise o singură împuşcătură, cum se jura 
Garibaldi. 


15 


Într-una din convorbirile noastre nocturne, când stăteam la 
geam şi aşteptam ca Odor să se dezbrace pe întuneric, l-am 
întrebat dacă în ziua vizitei lui la palatul din Calea Victoriei, 
domnul Pretoreanu avea coarne şi coadă de diavol. Până să-şi 
scoată o gheată şi să o descheie pe a doua, trecuse mai mult de 
o oră, şi abia după acest timp de gândire am auzit răspunsul din 
întuneric, da, avea şi coarne, şi coadă. Nu-i puneam la îndoială 
nici memoria, nici buna-credinţă, ci voiam să ştiu ce reprezentau 
în realitate coarnele şi coada domnului Pretoreanu. Altminteri nu 
mă îndoiam de existenţa lor, cunoşteam prea bine succesiunea 
faptelor şi ştiam că Garibaldi fusese trimis după acele obiecte 
când Odor nu mai era acolo, ci ieşise pe poartă. Dar vizita lui 
fusese determinantă, fiindcă remarcase pe faţă ceea ce alţii n-ar 
fi îndrăznit să spună pentru nimic în lume, şi datorită lui domnul 
Pretoreanu convenise să se convertească la propria lui alcătuire. 
E adevărat deci că el îşi pusese accesoriile satanei abia după 
plecarea lui Odor, dar cum acesta avea conştiinţa deplină a 
prezenţei lor, căci să nu fi fost aşa nu m-ar fi minţit tocmai pe 
mine, înseamnă că ele existau dinainte, în devenire, şi singura 
controversă posibilă în această privinţă ar fi fost aceea 
privitoare la succesiunea faptelor, neputând fi găsită nicio 
dovadă certă a consecuţiei timpului, ca să se poată determina 
poziţia prezentului în raport cu trecutul. 

L-am mai întrebat pe Odor într-una din serile când se 
dezbrăca pe întuneric şi-i trebuiau ceasuri numai ca să-şi 
descheie cămaşa, cum s-a împăcat cu ideea să străbată drumul 
până la Paris, cu piciorul. Uitasem că şi la Bucureşti venise cu 
aceleaşi mijloace. 


— E foarte simplu, mi-a răspuns Odor. Nu trebuie să faci 
niciodată socoteala timpului, ci pe-a distanţei. Timpul nu-i o 
certitudine şi uneori poate să-ţi joace farse. M-am detaşat cu 
atâta forţă de el, încât nu ştiu câte zile mi-am petrecut pe drum. 
În noaptea când mi-am întins pătura sub podul Alexandru, am 
ştiut că ajunsesem. 

Cea mai mare dificultate a acestui drum fără durată, fiindcă 
efectiv Odor nu ştia cât timp îi luase, fusese păstrarea caietelor 
care aveau să se acumuleze, devenind curând o povară. Aşa se 
născuse ideea scrierii suprapuse. 

— Dar nu se distinge nimic! am spus, consternat, dând pagină 
după pagină. 

Era un singur caiet, tot ce adusese Odor dintr-o călătorie 
lungă de un an şi jumătate, cum am izbutit s-o estimez fără 
concursul lui, el continuând să-şi decline relaţia conştientă cu 
timpul. Ştia doar că scrisese fără întrerupere, în locurile de 
popas, şi uneori chiar în mers, când n-avea altă grijă decât să se 
orienteze la răspântii. Scria mărunt, rând lângă rând, cu aceleaşi 
capete de creion pe care le ştiu, decât că le ţinea legate cu 
sforicele de nasturii hainei, să nu se piardă. (Avea o haină de 
vânătoare, verde, dăruită de domnul Pretoreanu la plecare, şi 
tot cu ea se întorsese; nimeni nu ştia că haina exista şi astăzi, 
vopsită în negru, dar roasă şi foarte decolorată.) 

Mi-a fost imposibil să descifrez un singur rând din caiet; am 
socotit că Odor scrisese cam de o mie de ori fiecare pagină. 
Pornise de la un procedeu simplu, pe care îl văzusem şi eu la un 
coleg de şcoală, al cărui mobil era însă zgârcenia. După ce 
umplea o carte poştală de-a lungul, colegul aceia din copilărie o 
scria încă o dată, de-a latul, folosind altă cerneală, roşie dacă 
prima fusese albastră. Aspectul scrierii încrucişate părea 
enigmatic, dar numai la prima vedere; altfel era foarte 
descifrabil, mai ales cu o lupă. Procedeul însemna o meschinărie 
scârboasă, şi nici astăzi nu-mi aduc aminte de autorul lui fără să 
mi se facă silă. 


Pornind de la o idee asemănătoare, Odor avea s-o ducă la 
desfăşurarea ei infinită. Erau tot rânduri încrucişate, însă nu 
doar o dată, de-a lungul şi de-a latul paginii, ci în număr fără 
limită. Parcursă iniţial de trei sute şaizeci şi cinci de ori, în tot 
atâtea direcţii, cu diferenţă de un grad între un rând şi altul, 
pagina avea să fie acoperită ulterior pe noi direcţii intermediare, 
chiar dacă nu existau unităţi de măsură atât de mici ca să le 
definească şi nu puteau fi concepute decât cu imaginaţia. Aşa 
am ajuns să presupun că fiecare pagină era scrisă de o mie de 
ori, nu fiindcă o cifră mai mare n-ar fi fost posibilă, ci fiindcă ar fi 
lipsit timpul. Socoteala mea arată că Odor avusese nevoie deo 
mie de caiete şi folosise unul singur, pe care îl purtase în 
buzunarul de la piept al hainei de vânătoare primită de la 
domnul Pretoreanu. 

Constatarea mi-a prilejuit nu o singură întrebare, astfel am 
vrut să aflu cum îşi va descifra Odor scrisul, care nu era altceva 
decât o apă cenuşie, fără umbre şi fără valuri. Dar ştiam că ea 
provenea dintr-o adâncire de gânduri, puse unul alături de altul, 
într-o infinitate de linii paralele şi apoi întreţesute cu altele, că 
nimeni nu le-ar mai fi găsit structura iniţială, decât poate printr- 
o metodă încă neimaginată de descompunere a luminii. 

Intrebarea mea, într-o seară, i-a dat lui Odor impulsul să 
arunce cu gheata în mine; a rămas numai o intenţie, fiindcă nu- 
şi desfăcuse încă şireturile, se chinuia cu ele de o oră şi nu 
observa că erau înnodate. Intre timp furia îi trecuse şi cu toate 
că n-a spus un singur cuvânt, am înţeles ce stupidă fusese 
întrebarea. Rândurile acelea nici nu trebuiau descifrate, ele nu 
priveau pe nimeni, nici măcar pe Odor, decât că fusese obligat 
să le scrie. 

— Pentru cine? a fost a doua mea întrebare, la fel de stupidă 
ca prima. 

Odor îşi privea ghetele, neexplicându-şi de ce nu ieşeau din 
picioare. Dar nu scrisese pentru nimeni! Orice destinatar ar fi 
devenit corespondentul lui într-o lume definită ar fi dat scrisului 


un înţeles imediat, practic, plin de vulgaritate. Scrisul nu trebuia 
să fie altceva decât dovada că dincolo de el exista o gândire, cu 
atât mai umană cu cât era mai indescifrabilă. Existenţa noastră 
în univers o atestă nu răspunsurile, ci enunţurile. Căci un enunţ 
elucidat înseamnă o întristătoare trimitere în urmă, la cel mai 
banal dintre adevărurile descoperite de oameni. Aşa spunea 
Odor, dar eu nu puteam înţelege. 

— Atunci, am continuat să-l întreb în seara când nu izbutea 
să-şi scoată ghetele, de ce păstrezi cele câteva mii de caiete? 

Mi-era imposibil să nu mă gândesc că pentru caietele lui 
pătimise Medeea. 

— Dacă un om suferă, nu înseamnă că el a născocit suferinţa. 

După acest răspuns, am vrut să mai ştiu de ce totuşi urmărise 
să-i vândă caietele domnului Pretoreanu, dacă le socotea 
ininteligibile şi nu le recunoştea posibilitatea de circulaţie măcar 
între doi oameni. Acum şireturile au pocnit şi Odor a aruncat 
amândouă ghetele în mine. Deşi nu m-au nimerit, gestul era 
făcut, iar eu aveam un răspuns; dacă relaţiile între oameni sunt 
supravegheate de codurile civile şi penale, gândurile nu pot fi 
supuse aceloraşi legi, căci extinderea lor ar trebui să fie infinită. 
Prin imposibilitatea legiferării, gândurile rămân libere şi logica 
poate coexista cu absurdul, bătaia maximă a judecății umane; 
ea poate fi enunțată într-o infinitate de moduri. Lui Odor îi 
trebuiseră mii de caiete ca să înţeleagă că, oricâte cuvinte ar fi 
folosit, nu putea face niciun pas mai departe. Dar chiar şi 
această constatare negativă i se părea un câştig, care justifica o 
trudă atât de îndelungată; la urma urmelor, omul e dator să-şi 
descopere limitele. 

Nu mă împăcăm cu o asemenea resemnare şi cum nici nu-l 
puteam bănui de nesinceritate, îl credeam rătăcit în propria lui 
gândire prea frământată. Eram sigur că altceva aflase el despre 
existenţa omului şi a lumii, numai că se ascundea în caietul 
indescifrabil. Sub obsesia acelor pagini pe care le ştiam 
încărcate de idei suprapuse, chinuit să văd că ele există şi 


nimeni nu poate să le pună în lumină, am căzut într-o confuzie 
atât de gravă şi prelungită, că dăinuieşte şi astăzi. Sunt convins 
că am dus tratative cu Tom să înregistreze măcar o pagină din 
caiet şi să mi-o reproducă. Or în acel timp Tom nu se întorsese 
acasă din Moldova, şi nu s-a mai întors niciodată. lar eu îl văd în 
faţa ochilor, cum am stat de vorbă cu el şi cum am căzut la 
înţelegere. Pretenţiile lui nu mi se păreau exagerate, dar e 
adevărat că nu ştia ce-l aşteaptă. Pe lângă obligaţia pe care mi- 
o luam ca până la sfârşitul anului - şi în conştiinţa mea era abia 
luna iunie - să-i spăl în fiecare zi motocicleta, mai trebuia până 
la acel termen să-i prind câte o sută de muşte pe zi pentru 
hrana ciorii. Amândouă existaseră, şi motocicleta, şi cioara, dar 
acum dispăruseră, rămânând numai în memoria mea confuză. 
Avea o cioară rea şi urâtă, pe care o împuşcase domnul 
Alcibiade, rupându-i o aripă. Fusese singurul act de clemenţă pe 
care îl făcuse Tom în viaţă, cruţând cioara şi ajutându-o să se 
vindece. Niciodată însă nu obținuse de la ea un semn de 
recunoştinţă, trebuia să-şi pună mănuşi groase ca s-o 
bandajeze, altfel îi sfârteca degetele, privindu-l cu o ură 
neîmpăcată, scăpărând din ochi şi croncănind ca de moarte. Nici 
după ce era de mult vindecată şi într-un fel se domesticise, 
fiindcă nu mai pleca, deşi uşa coliviei rămânea deschisă, cioara 
n-a avut o purtare mai blândă, ci a continuat să-şi duşmănească 
stăpânul şi să-l atace, în vreme ce pentru ceilalţi din casă avea o 
purtare cu totul indiferentă. Răutatea ei neputând să fie 
tăgăduită, nu mi-a rămas să cred altceva, şi la fel cred şi astăzi, 
decât că Tom şi cioara se simțeau unul pe altul şi îşi cultivau 
reciproc duşmănia. Nu ştiu dacă între oameni Tom ar fi putut să 
găsească vreodată un ucenic care să-l urmeze atât de departe. 
Deoarece mă învoisem, am început să prind muşte şi am 
imaginat un instrument care să mă scutească de o muncă atât 
de plictisitoare, mai ales că niciodată n-am iubit ciorile. Din 
rama plăcuței de şcoală pe care o găsisem rătăcită prin casă, 
când nu mai aveam nevoie, am făcut o capcană electrică, 


întinzând pe ea fire de cupru; muştele veneau să se aşeze una 
lângă alta, în număr de câteva sute. Nu era nevoie să le pun 
nicio momeală, miere sau zahăr, veneau singure cum vedeau 
aparatul; cred că le conducea instinctul liniei paralele, pe care 
nu aveau cum să şi-l exercite altfel. Dacă le urmăream cum se 
aşezau pe tavan sau pe pereţi, pe faţa de masă sau pe perdele, 
descopeream o învălmăşeală de gloată, fără formă şi fără niciun 
semn de aliniere. Nu m-am îndoit că deşi năzuinţa exista în ele, 
nu le ducea capul să şi-o realizeze. Dovadă că dacă le ofeream 
un instrument de organizare, nu întârziau să-l folosească, luând 
numaidecât formaţii geometrice. 

Pe atunci nu aveam electricitate în casă, dar nici nu mi-ar fi 
folosit, cum am constatat mai târziu, când am vrut să 
electrocutez muştele, branşând vechiul meu aparat din copilărie 
la curentul de o sută zece volţi al oraşului. Niciuna n-a fost 
sensibilă la această tensiune, deşi avusesem grijă să pun firele 
două câte două, negativul şi pozitivul, foarte apropiate unul de 
altul, ca muştele să nu se poată aşeza decât pe amândouă. Le- 
am urmărit stupefiat cum se plimbau nestânjenite pe firele 
mele, mortale pentru un om cu inima slabă. 

Curentul folosit la început, în lipsa altuia, s-a dovedit pe deplin 
eficace, prin natura lui smucită, fiind furnizat de un magnetou, 
de la unul din automobilele domnului Pretoreanu; şoferul, altul 
decât Garibaldi, mi l-a dat pe nimica toată, cred că pe o păpuşă 
de tutun galben. Cu ciudata rezistenţă pe care corpul muştei o 
avea la curentul electric, desigur că nici magnetoul n-ar fi făcut 
o treabă mai bună, dacă n-ar fi provocat înainte de toate o 
izbitură; departe de a fi electrocutate, muştele ameţeau şi multe 
din ele nu-şi reveneau înainte de a le aduna cu făraşul ca să le 
înşir pe aţă. (Tom nu-şi pierdea timpul să le numere, etalonase o 
dată pentru totdeauna lungimea a o sută de muşte presate una 
în alta, şi le măsura cu metrul.) Oricâte ar fi izbutit să scape, 
totdeauna am prins mai mult decât o sută, astfel că de fiecare 
dată au trecut de la mine câţiva centimetri. 


Mi-au trebuit vreo două săptămâni de când căzusem la 
învoială cu Tom, până să pot pune mâna pe caietul lui Odor. 
Astfel că pe lângă obligaţia cu muştele, pe care am respectat-o 
zilnic, am spălat şi motocicleta în acest timp ceea ce nu era 
treabă uşoară, fiindcă Tom intra cu ea prin noroaie şi prin 
băltoace, fără s-o cruţe, numai ca să-mi dea mai mult de lucru. 
Şi totuşi, reacţia lui în faţa caietului mi-a făcut milă. De la 
întâmplarea cu pendula, nu mai văzusem o atât de furibundă 
expresie de neputinţă şi duşmănie. Până şi cioara îl simţi şi 
începu să croncăne bătând din aripi. 

Cel puţin de astă dată, Tom nu mai avea nicio vină. Se uita pe 
prima pagină, întorcea caietul pe o parte, pe alta, îl rotea în 
mâini, îşi sucea gâtul şi îmi dădeam seama că nu izbutea să 
filtreze imaginile, să desprindă măcar una clară. l-ar fi trebuit o 
răbdare neomenească şi o precizie la care nu ajunge niciodată 
privirea noastră, ca, mişcând caietul micrometric în faţa ochilor, 
să capteze o mie de imagini de pe o singură pagină. lar 
transcrierea celor o mie de imagini i-ar fi luat poate mai mult de 
o lună, căci erau prea apropiate ca să nu se interfereze, dând 
naştere la idei indescifrabile. Numai colaborarea cu Odor ar fi 
dus la reconstituirea corectă a textului, dar am arătat care era 
punctul lui de vedere în această privinţă. 

Tom a trebuit să renunţe, fără să înţeleagă cauza, şi nici eu 
nu i-am dat explicaţii, lăsându-l dinadins să se scufunde în 
confuzie, fără să ţin seama de confuzia mea, mult mai gravă. 
Împotriva memoriei mele, Tom nu mai exista la data aceea. 

Caietul a rămas o obsesie care mă urmăreşte şi astăzi. 
Speram că descifrându-l măcar în parte aş fi descifrat şi ceva 
din gândurile lui Odor, impenetrabile cu premeditare. Deşi am 
încercat o violare asupra lor, naivă şi ineficace, nu resping 
metoda lui de a rămâne singur. Un om, ca să fie credincios 
speţei sale, este dator să n-o trădeze biologic, optând pentru 
altă speţă; gândurile însă nu-i pot fi împiedicate de la nicio 
evoluţie şi nici de a se ascunde sau a se pierde în ele însele. 


Caietul mă interesa şi în altă privinţă, speram că odată 
descifrat ar fi putut să-mi dezvăluie condiţiile exacte ale 
călătoriei lui Odor până la Paris, o bună parte din lungimea 
Europei, legate neîndoios de necazuri şi tribulaţii despre care n- 
a vorbit niciodată cu claritate. În relatările lui orale, sporadice şi 
neconvinse, suma încredinţată de domnul Pretoreanu n-a fost 
de două ori aceeaşi, ci a variat între cinci sute de franci, din 
cale-afară de meschin, şi zece mii, cu totul de necrezut. Ce 
obținuse domnul Pretoreanu în schimb? Ideea recuzitei aceleia 
putea să aparţină lui Odor, într-adevăr, şi ar fi meritat o 
importantă răsplată, având în vedere efectul ei asupra societăţii; 
dar plătind-o, domnul Pretoreanu ar fi însemnat să recunoască 
rolul inspiratorului, ceea ce ducea la scăderea, poate chiar la 
anularea efectului. Recuzita satanică trebuia să se integreze 
într-o gândire la fel de satanică, aşa îmi explic de ce nimeni şi 
niciodată n-a cunoscut încheierea convorbirii şi înţelegerea 
stabilită între domnul Pretoreanu şi Odor. E adevărat însă că 
Odor, după întoarcere, pomenea despre o obligaţie şi despre un 
termen la capătul căruia era dator să se se prezinte într-un 
anumit loc din lumea reală. Şi este tot adevărat că în 1928, când 
împlinea treizeci şi trei de ani, i-a făcut o vizită domnului 
Pretoreanu, unde s-a dus senin şi plin de gravitate, după ce 
sigilase cufărul cu manuscrise, iar pe el lipise o etichetă cu un 
cap de mort şi două oase încrucişate. Domnul Pretoreanu însă, 
alarmat de iminenta catastrofalei crize economice de la sfârşitul 
deceniului, avea nevoie de altceva decât de sufletul lui Odor, şi 
nici n-a găsit timp să-l primească. După un greu proces de 
conştiinţă, Odor s-a hotărât să trăiască mai departe. 

Dacă pe Tom, la vremea lui, nu îndrăznea să-l acuze nimeni, 
împotriva evidenţei, că era un mistificator, Odor, în schimb, îşi 
făcuse acest nume, printr-o înţelegere greşită a capacităţii pe 
care o avea de a percepe realitatea pe calea visării şi a 
închipuirii. Până la relaţiile lui cu Vlaicu au fost şi alte întâmplări 
greu de crezut, date de el drept adevărate. Am avut şi eu 


momente de îndoială, cum a fost bunăoară atunci când cu 
zborul deasupra Bucureştilor, dar pe urmă a trebuit să cred, 
tocmai fiindcă povestea lui era ticluită în aşa fel ca să nu pară 
posibilă; or, prima grijă a mistificatorilor este să fie convingători. 
Adevărata satisfacţie a lui Odor provenea din neîncrederea 
celorlalţi: aşa, adevărul rămânea numai al său, nefiind obligat 
să-l împartă cu nimeni, cum ni se întâmplă tuturor, de la prima 
noastră descoperire. Cu ce rămânem numai al nostru, la capătul 
unei vieţi? Cu zgura spiritului, gândurile reprobabile pe care ne- 
am ferit să le mărturisim; din toate celelalte facem bunuri 
comune, şi lumea ni le adoptă cu atât mai repede şi mai deplin, 
cu cât sunt mai ieşite din obişnuit. 

Lui Odor îi recunosc o mare putere de conservare; fără să se 
ascundă de nimeni, el a rămas impenetrabil. N-am auzit de un al 
doilea om care la sfârşitul vieţii să-şi fi păstrat toată candoarea 
din naştere, cea mai primejduită din însuşirile noastre, şi cea 
mai ireparabilă dintre pierderi. Sigur că întâmplarea de sub 
podul Mihai Vodă, când cerşetoarea bătrână îi descheiase 
prohabul pantalonilor, fusese un atentat la candoarea lui încă 
neîncercată. Cu mulţi tineri faptele s-ar fi petrecut altfel, şi dacă 
după o aventură atât de monstruoasă fiinţa lor ar fi suferit vreo 
deformare, nu înseamnă că viaţa n-ar fi mers înainte. Dar ar fi 
mers numai biologic, şi fiindcă nimeni n-ar fi băgat de seamă, 
nici măcar ei înşişi, înseamnă că ar fi trăit fără o dimensiune, 
nebănuită de vreme ce era pierdută pentru totdeauna. 

Aşa se sluţeşte viaţa, prin suma rănilor primite de oameni, 
care deşi devin plăgi colective, ca o lepră universală, par să fie 
în firea lucrurilor. Într-o astfel de lume puritatea nu e 
recunoscută, ci pare o născocire, cum păreau trăirile lui Odor în 
lumile altora. Ceva al său rămânea sacrificat, acesta era preţul, 
întâmplarea nefastă nu putea fi reparată, şi pentru privilegiul de 
a-şi fi păstrat candoarea, care îi dădea puteri ieşite din comun, 
că păreau supranaturale, Odor trebuia să rămână toată viaţa 
omul cel fără de femeie. Apropiindu-se de alta, cea mai curată 


dintre fecioare, după ce el însuşi s-ar fi purificat lepădându-se 
de orice amintire, de fapt s-ar fi întors la bătrâna monstruoasă 
de sub podul Mihai Vodă, căci acolo se jucase destinul cărnii 
sale. judece alţii de ce la câteva sute de metri de acel loc jalnic 
era locul mai jalnic unde se făcea autopsia cadavrelor, şi acolo 
trăia Medeea, cea mai pură dintre fecioare, pe care Odor n-avea 
voie s-o atingă fără să se prefacă în stană de piatră. 


x k x 


În afara hainei de vânătoare, nu mai ştiu cu ce îmbrăcăminte 
ajunsese Odor în mijlocul Parisului: o pereche de pantaloni 
trebuie să fi avut, şi desigur pătura dăruită de Osman, dar mă 
tem că încălţările şi le prăpădise pe drum şi era în picioarele 
goale. După ce îşi petrecu prima noapte sub podul Alexandru, 
merse la bancă şi pe baza scrisorii pe care o avea de la domnul 
Pretoreanu încasă cinci sute de franci, sau o mie, sau de zece 
ori pe-atâta. 

— Nu ştii exact suma? îl întrebam de câte ori îmi aduceam 
aminte. 

— Nu, n-am ştiut niciodată. 

Continui să mă mir şi astăzi, dar recunosc că dorinţa mea de a 
şti adevărul era un semn de micime sufletească. Intre timp au 
fost două războaie şi banii şi-au pierdut valoarea nu o singură 
dată şi nu doar în Franţa. Cu ce satisfacţie înfricoşată aflam că 
la Berlin oamenii mergeau la piaţă cu o roabă de bani şi se 
întorceau cu o varză! Odor se afla atât de sus peste toate 
acestea! 

Din Rue Royale, unde era banca, Odor merse drept la Cafe de 
la Paix, în apropiere, şi se aşeză la o masă de pe trotuar, după 
ce puse pătura pe scaunul de tablă. In acest perimetru destul de 
redus, între podul Alexandru, Rue Royale şi Cafe de la Paix îşi 
duse el viaţa cam un an şi jumătate. Cât era cald scria afară, la 
o masă a cafenelei luxoase, după ce comanda în gura mare o 
îngheţată de banane. N-aveau niciodată îngheţată de banane, 


chelnerul se scuza cu umilinţă, iar Odor se apuca de scris, după 
ce exclama plin de indignare: „Nici astăzi n-aveţi îngheţată de 
banane? Cum e posibil?” Chelnerul nu-l mai întreba nimic până 
seara, şi el scria în toate direcţiile pe o pagină a caietului. 

N-am aflat unde locuia iarna, probabil în vreo mansardă 
neîncălzită de care nu a vrut să pomenească. De scris însă a 
scris tot timpul numai la Cafe de la Paix, decât că odată cu 
venirea frigului s-a mutat înăuntru, la o masă pe care de atunci 
înainte n-a mai ocupat-o nimeni. E adevărat că între timp îşi 
cumpărase ghete, dar şi să fi fost în picioarele goale tot nu s-ar 
fi văzut la cafenea, fiindcă stătea tot timpul cu picioarele învelite 
în pătură. Îndată ce se aşeza la masa obişnuită, chelnerul se 
apropia să se scuze cu o mutră amărâtă: „N-avem, domnule!” 
Dar niciodată nu arătase semne de plictiseală. Odor deschidea 
caietul, continuând să se mire: „Cum se poate?” 

Aproape douăzeci de luni se scurseră astfel, până în 
primăvara anului 1914, când Odor trebui să se întoarcă în ţară, 
fiindcă urma să înceapă războiul, şi pare-se era destinat să fie 
martor la actul care avea să-l declanşeze, în oraşul sârbesc 
Sarajevo. Dar după atâta timp, în ziua când vremea începea să 
se încălzească încă o dată şi Odor se muta la masa lui de afară, 
chiar în ajunul plecării, ca să-şi ia rămas bun de la primăvara 
pariziană, chelnerul se apropie de el radios şi frângându-se în 
două îl vesti, răguşit de bucurie: 

— Avem, domnule! 

— Nu se poate! 

— Ba da! confirmă şi oberul, apropiindu-se nu mai puţin 
emoţionat decât restul personalului, care dăduse buzna afară, 
lăsându-şi clienţii în părăsire. 

Şi Odor îşi avu îngheţata lui de banane, pe care o mâncă plin 
de încântare, degustând-o pe îndelete şi parcă privind în sine 
mersul înghiţiturilor, neîncetând să se minuneze, după cum 
personalul cafenelei nu înceta să exulte de bucurie. 

— Cum a fost? întrebă oberul. 


— Vive la France! strigă Odor, ridicându-se în picioare. Ofer 
îngheţată la toată lumea! 

— Vive la guerre! se auzi un glas din mulţimea care umplea 
strada. 

Războiul se vestea înainte de a se fi ivit pretextul. 

În apropiere izbucni o fanfară. 

— À bas la guerre! strigau de pe trotuarul celălalt. 

Veni poliţia şi începu să fluiere, fugărind mulţimea. La Cafe de 
la Paix chelnerii serveau îngheţată de banane, treceau de la o 
masă la alta, fără să ocolească pe nimeni. 

— O să ajungă? întrebă Odor. 

— Este pentru toată lumea, răspunse chelnerul. 

Fu ultima frivolitate pariziană. Trei luni mai târziu, jumătate 
din oamenii care savurau inconştienţi aroma îngheţatei de 
banane aveau să zacă în noroi, cu maţele agăţate în sârmă 
ghimpată. 


x k x 


Astăzi, când am încetat să sper că am să cunosc vreodată 
cuprinsul caietului scris la Cafe de la Paix în ultimii ani de pace, 
şi când Odor nu mai are mult să trăiască, rămas ultimul în viaţă 
dintre toţi fraţii, deşi era cel mai mare, mă întreb iarăşi şi iarăşi 
ce însemnătate au acele file impenetrabile, şi care-i semnificaţia 
faptului că ele totuşi există? 

Acum, când se sfârşeşte un mileniu, iar noi avem privilegiul să 
fim martori, mă gândesc în câte alte milenii din urmă scrierile 
lăsate de oameni au rămas necunoscute, în cuneiforme şi 
hieroglife, şi în cine ştie câte alte alfabete, nici măcar bănuite? 
Ele sunt avuţii de care se vor bucura din plin lumile viitoare, 
după ce noi ne-am bucurat probabil numai în parte, şi vom 
deveni o lume trecută. Şi sunt sigur că într-o zi, nu ştiu cât de 
îndepărtată, o lume care nu s-a născut încă se va bucura de 
caietul lui Odor. Cu tot regretul că nu i-am cunoscut cuprinsul, 
mă bucur că l-am ţinut în mână şi mi-am înceţoşat ochii 


încercând să separ rândurile contopite între ele, ca înainte de o 
nouă geneză. Dar nu va fi o pierdere definitivă, căci nu-i uscat 
care într-o zi să nu se despartă de ape. 

Deocamdată sunt dator să spun faptele, de aceea continui să 
mă întreb ce a fost în realitate drumul lui Odor? Nu-mi rămâne 
decât să cred în capacitatea pe care o avea de a se proiecta în 
alt timp decât timpul lui propriu şi astfel a trăit de mai multe ori, 
vieţi suprapuse sau paralele. 

Dacă întâlnirea cu Vlaicu are o cronologie exactă, cu totul 
inexplicabilă rămâne tovărăşia lui de călătorie cu căpitanul Păun 
(cred că Nicolae), a cărui existenţă e confirmată de ziarele 
vremii. Odor, după propria lui relatare, trunchiată dar clară, l-a 
întâlnit la Predeal, şi fiindcă s-a nimerit să poposească amândoi 
într-o poieniţă de deasupra Timişului, nu s-au mai îndurat să se 
despartă unul de altul şi, cât a fost posibil, au mers împreună. 
Aveau aceeaşi ţintă, dar alte mijloace de călătorie; căpitanul 
mergea la Paris călare, urmărind o performanţă pe care a şi 
realizat-o, stârnind multă vâlvă şi atrăgându-şi o faimă durabilă 
între iubitorii calului. Abia după şaptesprezece ani o tânără 
franţuzoaică, domnişoara Orange, la a cărei sosire am fost 
martor, a reluat explorarea, dar fără să atingă aceeaşi 
performanţă, fiindcă i-au trebuit şaptezeci şi opt de zile să facă 
drumul de la Paris la Bucureşti, pe când căpitanului, pentru 
traseul invers, egal cu celălalt, nu-i trebuiseră decât cincizeci şi 
opt, aproape trei săptămâni mai puţin, ceea ce merită să se 
reţină. Cât întârziase din cauza lui Odor nici n-a putut să fie pus 
la socoteală, căci mersul lor împreună nu-i confirmat nicăierea. 

Căpitanul, în haine civile, dar cu cizme de călărie, cu pălărie 
de pai (la Paris avea să ajungă în iunie, o zi după solstițiul de 
vară), călărea pe o mândră iapă roaibă, cu coada tăiată, ceea 
ce-i dădea o alură nervoasă, deşi era blândă şi la drum mergea 
singură. Echipajul, pe care toată lumea avea să-l admire şi să-l 
iubească, era întregit de o mânză, leit maică-sa, doar că era mai 


zburdalnică, şi ea transporta în spinare o parte din bagajele 
căpitanului. 

Aflând în locul acela de popas care era țelul lui Odor şi 
văzându-l atât de golaş, căpitanul se înduioşă de soarta lui şi 
vru să-l ajute, dar nu prea avea cum, din păcate, căci să-l fi luat 
călare pe mânză ar fi însemnat s-o deşeleze, nefiind încă destul 
de înfiripată. Să-l ia la spate, ar fi deşelat iapa şi atunci iată ce-i 
rămase de făcut acestui om cumsecade: să-şi scurteze etapele, 
măsurându-le nu după cum puteau caii, ci după Odor. Până 
dincolo de Viena merseră împreună, din zori şi până cădea 
noaptea, când se opreau pe la hanuri, şi nu făceau mai mult de 
şaizeci de kilometri, oricât de lungă ar fi fost ziua. Căpitanul îşi 
ţinea echipajul la pas, iar Odor mergea pe de lături cât putea şi 
el de repede. De vorbit, nu vorbeau între ei, ci mai degrabă cu 
caii, dar priveau lumea împreună. Vremea se nimerise 
frumoasă, peste tot înfloreau pomii şi erau locuri unde mirosul 
salcâmului le dădea ameţeală. În popasul de la prânz, se opreau 
la un puț sau lângă o apă, să adape caii. Odor căpăta câte ceva 
de-ale gurii din traista căpitanului, care nu era zgârcit, dar 
dispreţuia mâncarea bogată, ca să nu tragă la somn după- 
mesele şi să nu se îngraşe, şi nu se gândea câtă nevoie de 
hrană are un tânăr, el care ştia ca din carte rațiile de ovăz 
cuvenite iepei şi mânzei şi le respecta cu cântarul. 

Când se opreau seara la hanuri, Odor avea grija cailor, îi 
buşuma şi-i ţesăla cu plăcere, deşi abia se mai ţinea pe picioare, 
ba le mai împletea şi coamele. În acest timp, căpitanul stătea pe 
terasă, la drum, privind trecătorii, şi bea bere sau vin de Tokay, 
până a fi gata masa. Cravaşa n-o lepăda de pe mână, o avea 
legată cu o brățară de piele, dar îşi scotea pălăria, o punea 
alături, pe scaun, şi rămânea cu fruntea albă, în vreme ce restul 
obrazului era roşu de soare. N-avea apucături de boier, nici nu 
trăgea la mărire, altfel nu şi-ar fi luat pe suflet o treabă atât de 
anevoioasă, ca drumul călare până în Franţa, dar orice om tinde 
la bine, dacă se iveşte ocazia, astfel că, în locul ordonanţei 


lăsate acasă, căpitanul se bucura ca masa de seară să i-o 
servească tânărul tovarăş de călătorie, mai săritor şi mai gingaş 
decât chelnerii. Sigur că îşi primea şi Odor partea, ce rămânea 
de la masă, şi niciodată în această parte a drumului nu simţise 
vreo nemulţumire, căci dacă e vorba de oboseală, îi trecea până 
dimineaţa. Căpitanul nu avea de unde-i plăti o cameră, dar nici 
nu încăpea în discuţie, şi Odor dormea în grajd, împreună cu 
caii, mulţumit să le simtă căldura. Până pe la miezul nopţii, mai 
stătea să scrie, sub felinarul de la fântână, înconjurat de gâzele 
pe care le zăpăcea lumina. Erau atâtea gâze moarte sau 
ameţite, că rațele hangiului nu mai pridideau să le ciugulească, 
şi nu se opreau până dimineaţa, când cădeau sătule şi gata să 
crape. 

Multă lume îl credea pe Odor sluga căpitanului, şi poate chiar 
căpitanul începuse să creadă. Tovărăşia lor ar mai fi putut să 
ţină o vreme, toate mergeau bine, şi nici întârzierea nu era prea 
mare, dovadă că după ce căpitanul se duse singur, abia dacă 
mai câştiga câte doi, trei kilometri la etapa zilnică; poate că 
după atâta drum făcut la pas, iapa pierduse deprinderea 
trapului. lar mânza tot trăgea cu ochii înapoi, aşteptând să-l 
vadă pe Odor. Acesta nu era în urma lor, schimbase drumul 
deodată, luând-o peste munţi, prin nordul Italiei, unde învinsese 
Napoleon. 

Altceva nu mai ştiu despre călătoria lui Odor, decât că durase 
încă şaizeci de zile. Şi iarăşi mă întreb, dacă faptele s-ar fi 
petrecut altfel, ce nevoie avea el să le născocească pe acestea, 
mergând până la amănunte, bunăoară cum îi plăcea căpitanului 
să fie supa şi cum gulaşul: mai ştia de la el o poezie, tristă deşi 
părea jucăuşă, pe care o spunea la popasuri: „Dor de ducă mă 
apucă, Dar n-am unde s-o pornesc. Căci iubirea nicăierea, Eu nu 
pot s-o mai găsesc...” Multă vreme am crezut că poezia era o 
născocire hazoasă a lui Odor, până ce am găsit-o în revista Viața 
pe care o scotea Vlahuţă la începutul veacului. Desigur că de 
acolo o ştia căpitanul. Nu mai ţin minte cine o iscălea, s-ar putea 


să fi fost Carol Scrob, care era şi el căpitan, dacă nu mă înşală 
memoria. 

Am găsit, de asemenea, în ziare, ştirile privind faimoasa 
cavalcadă a căpitanului Păun, numai că într-o neconcordanţă de 
timp derutantă, adică în anul 1911, după ce Odor locuise la 
Osman, dar nu făcuse experienţa de la morgă, n-o cunoscuse pe 
Medeea, şi nici nu putuse să plece la Paris, fiindcă nu fusese 
încă la domnul Pretoreanu. Singura corespondenţă posibilă între 
o întâmplare şi alta este existenţa cailor. Într-adevăr, la Osman, 
deşi nu dormise în grajd decât o singură dată, Odor ţesăla 
uneori iapa, din propria lui plăcere, şi uneori îi împletea coama. 
Mai e adevărat că tot el aducea ciorbă la masă, cum îi ducea 
mâncarea căpitanului pe la hanuri, dar nu stătea în picioare, să-l 
servească pe Osman, ci mâncau amândoi deodată, din aceeaşi 
strachină. Şi, în sfârşit, iapa avea să fete o mânză, ca simetria 
să fie mai evidentă, numai că abia după ce Odor plecase, la 
întoarcerea Mitei, ţiitoarea. Încolo, toate rămân imposibile, şi 
dacă sunt sigur că nimeni nu va putea să-mi spună vreodată 
care-i adevărul adevărat, tot atât de sigur sunt că Odor nu m-a 
minţit, ci o bună parte din drumul până la Paris l-a făcut în 
tovărăşia căpitanului Păun, deşi cu totul într-un alt timp. 


16 


De la moartea Sihastrului până la atentatul de la Sarajevo, pe 
care Odor l-a văzut cu ochii lui, de la mai puţin de şapte metri, 
câteva întâmplări tragice şi misterioase au aruncat o lumină 
sumbră asupra primilor mei ani de viaţă. 

Puțin mai înainte lumea fusese tulburată de o cauză 
caraghioasă; un croitor de la Paris născocise rochia-pantalon şi-i 
dăduse drumul pe stradă, folosindu-se de câteva manechine 
frumoase. Oamenii le-au fugărit pe acele biete femei fără minte, 
ca şi când altcineva decât ele nu putea să aducă asupra lumii 
apocalipsul vestit de Sihastru. 

Curând avea să se scufunde pachebotul Titanic, răspândind 
atâta jale în lume şi-atâtea bocete, că tremura pământul şi se 
învolbura apa îndoliată, iar disputa oamenilor era dacă rochia- 
pantalon se cuvine. Chiar şi la Bucureşti a fost o îndrăzneală, au 
ieşit femei pe stradă, ziua-n amiaza mare, costumate drăceşte 
la îndemnul unui croitor care nici el nu putea fi altcineva decât 
diavolul, şi bietele de ele au scăpat de bătaie numai cu fuga, 
dovadă că rochia-pantalon le îngăduia să se mişte mai repede 
decât bărbaţii. 

Disputa tot nu era gata, şi fiindcă nimeni nu ţinea seama de 
ameninţarea Sihastrului, şi parcă niciun om nu avea presimţiri 
negre, lumea părea că nu este în stare să facă altceva decât să 
ceară avizul Academiei de medicină pariziene, adică primului 
creier din lume, dacă se cuvine ca femeia să poarte pantalonul. 
„Ptiu la dracu'ncolo !” ar fi spus baba Rada. Desigur că în faţa 
Inchiziției, Academia ar fi fost mai moale; aşa, iată că şi-a 
îngăduit, deşi fără foloase, să declare că pantalonul corespunde 
configurației anatomice a femeii. 


Era de la sine înţeles că omenirea avea nevoie de o zgâlţâire; 
până atunci, care mai de care se bucura de viaţă, cum s-a 
întâmplat totdeauna în faţa catastrofelor şi dezastrelor. La 
Mamaia, lângă Constanţa, pe atunci abia un mic port la Marea 
Neagră, se făcea plajă în haine de stradă şi în rochii, unii chiar 
intrau în apă despuiaţi pe jumătate, şi lumea din oraş dădea 
năvală să vadă, de se adunau acolo mai mult de o sută de 
oameni, ba chiar şi două sute în câte o duminică. 

O bucurie nouă, adusă de la Paris şi tocmai de la Londra, era 
patinajul pe rotile, prin staţiunile de vilegiatură, la Călimăneşti şi 
Sinaia, după cum peste iarnă bucuria nouă fusese coborârea cu 
sania care avea cârmă, în ţipete de spaimă şi de plăcere. Lumea 
voia viteză, îşi pregătea era când avea să meargă mai repede 
decât sunetul. 

Un an după moartea Sihastrului, şi când Odor era plecat de 
acasă, Ronald Amundsen, pe care l-am iubit nu ca pe un om, 
fiindcă nu încăpea în această noţiune, ci ca pe o epopee, ca pe o 
saga, patria lui de zăpadă şi gheaţă, ajungea la polul sud al 
pământului, în ziua dinainte spusă, ca lumea să ştie că nu 
mersese la întâmplare. Am fotografia lui cu steagul împlântat în 
gheaţă şi cu câinii făcuţi colac lângă sanie. Or merge oamenii 
mai repede decât sunetul, dar la pol n-au putut ajunge altfel 
decât cu câinii. Şi ani după aceea, când unii s-au încumetat să 
meargă cu dirijabilul, o maşină potrivită cu vremea, n-au avut 
norocul să se întoarcă; aparatul de zbor, acoperit de gheaţă, s-a 
sfărâmat şi cei mai mulţi dintre ei au pierit pe banchiză; fiindcă 
n-aveau niciun câine să-i scoată de acolo. Ronald Amundsen, 
care s-a dus după ei cu avionul sperând să-i descopere, s-a 
pierdut şi el între gheţuri, fără urmă, fiindcă de data aceasta n- 
avea cu el niciun câine. 

— Dar Scott de ce a murit? Lui Scott nu-i lipseau câinii. 

— În locul lui şi eu aş fi murit, mi-a răspuns Odor, căci lui se 
adresa întrebarea. 


Ştia tot, şi niciodată n-am înţeles de unde. Şi mai ales ţinea 
minte fapte pe care le uita toată lumea. La sfârşitul războiului, 
când Odor s-a întors din Moldova şi am început să-i pun întrebări 
de toate felurile, cine îşi mai amintea ceva limpede despre 
moartea lui Scott, rămasă în urmă cu aproape un deceniu, când 
fusese un război mare la mijloc şi un lanţ de drame? Scott a 
murit fiindcă nu mai avea de ce să trăiască, fiindcă izbânda lui 
era ruşinoasă: aşa credea Odor. Dacă ar fi ştiut din vreme, s-ar 
fi întors înainte de a face ultima sută de metri; ce să mai caute 
la un pol unde ajunsese altcineva? Când a văzut steagul lui 
Amundsen, şi semnele lăsate de el nici de o lună, l-a cuprins 
ruşinea la gândul că lumea îi va da locul al doilea, crezând că el 
ar putea să-l râvnească. Aşa mi-a spus Odor, şi mi-a părut bine. 
Lumea credea că Scott n-a mai avut puterea să se întoarcă, l-a 
prins viscolul, s-a rătăcit, n-a mai găsit depozitele cu merinde 
îngropate în gheaţă. Şi chiar dacă el însuşi spusese astfel, 
lăsând scris cum se apropia moartea, Odor nu voia să creadă, 
iar eu i-am dat dreptate. Cei făcuţi să fie primii, primii trebuie să 
rămână, chiar dacă le-o iau alţii înainte. 


x k x 


În dorinţa de a face salturi, oamenii nu-şi măsoară totdeauna 
puterile şi ajung la nesăbuinţe. Prima nesăbuinţă a fost a 
constructorului, şi atât de îngrozitoare, că dacă nu se îneca 
împreună cu cele o mie patru sute de victime, toate tribunalele 
din lume, reunite, ar fi trebuit să-l judece şi să-l condamne 
pentru o mie patru sute de crime. Al doilea vinovat a fost 
comandantul, şi de alţi vinovaţi nu mai este nevoie. Titanic s-a 
înecat, şi gata! Atunci a murit sora domnului Alcibiade şi, cu 
toate că n-o cunoştea nimeni, în casă a fost multă jale, fiindcă 
era tânără şi pleca în călătorie de nuntă. Mult mai târziu am 
văzut o fotografie, în camera lui Odor, o înfăţişa pe tânăra aceea 
nefericită, ţinându-se de braţ cu logodnicul, pe chei la Liverpool, 
în ziua plecării, când tocmai dădeau să urce schela, iar mii de 


oameni în jur făceau semne cu batista... Sus, pe puntea 
principală, unde călătorii stăteau rezemaţi de balustradă, 
aşteptând să urce întârziaţii, se vedea orchestra vaporului, 
cântând probabil marşul de plecare, fiindcă pe chipurile 
muzicanţilor, în uniforme albe, se citea multă însufleţire. Toate 
erau însufleţite în fotografie, era multă bucurie şi fericire pe 
feţele oamenilor şi dacă asupra tuturor avea să vină groaza să-i 
înnebunească şi marea să-i înghită, orchestra cântase până la 
urmă şi vaporul se înecase în valuri de muzică. 

Pe tânăra femeie o chema Josefina; minunându-mă cât era de 
frumoasă şi regretând că nu puteam s-o mai văd niciodată, am 
aflat de la Odor cât o dispreţuia domnul Alcibiade, de aceea n-o 
poftise în mijlocul familiei şi n-o ştia nimeni. lar fotografia, 
trimisă de la Liverpool, prin grija fotografului care primise 
comanda şi căpătase adresa, a scăpat să fie distrusă numai 
fiindcă a sosit în lipsa domnului Alcibiade, şi Alexandrina a avut 
grijă s-o ţină ascunsă până s-a întors Odor. 

O priveam dus pe gânduri, nici nu-l vedeam pe bărbatul care 
o ţinea de braţ trăgând-o spre schelă, în vreme ce ea se uita în 
urmă şi făcea semne cu batista, parcă neîndurându-se să plece. 
O altă făptură mai frumoasă nu văzusem, nici nu credeam că 
putea să existe, şi eram sigur că să nu fi plecat aş fi iubit-o toată 
viaţa. lar dacă mai târziu am văzut alte frumoase, şi mereu una 
mi s-a părut mai frumoasă ca alta, cred nu că admiraţia mea era 
nefixată, ci frumuseţea lor se tot muta, căutându-şi mereu altă 
întrupare. 

Seara, după ce Odor îşi deschidea ultimul nasture de la 
cămaşă şi îşi aducea aminte să-şi scoată ghetele, ca să se culce, 
mă duceam acasă, mă aşezam pe treptele scării de lemn 
dinspre grădină, cu ţambalul în braţe, şi atingând uşor coardele, 
să nu se audă, mă gândeam la Josefina. O ştiam atât de bine, 
încât o vedeam vie în faţă, venind pe sub lună, şi aveam 
puterea să cred că nu-i o închipuire, ci se va aşeza lângă mine, 
iar clipa aceea va fi neasemuită, fiindcă nimeni n-ar fi putut nici 


măcar să şi-o închipuie. Dar tot în mine era şi puterea 
înfricoşătoare de-a o vedea scufundată în valurile oceanului, 
făcând din ea două imagini, amândouă adevărate, una 
îmbătându-mi sufletul de fericire, cealaltă sfârtecându-l de 
moarte. Şi tot timpul auzeam pe sub ape muzica pornită de pe 
Titanic, căci din toată lumea aceea pierdută, numai muzicanţii 
care se scufundaseră cântând valsuri continuau să cânte şi 
astăzi, înconjurați de alge şi de sirene. lar Josefina, care se 
aşeza lângă mine zâmbind mulţumită sub lună, fiindcă ştia cât e 
de vie şi de frumoasă, făcea semne cu batista, ca pe schela 
vaporului, spre cealaltă Josefina, care era tristă şi plânsă, şi i se 
frângea sufletul că nu avusese puterea să se desprindă din 
mâna bărbatului şi să rămână pe cheiul din Liverpool. 

— Cine era bărbatul Josefinei? 

— Nu ştiu, mi-a răspuns Odor. 

Nu era nevoie să-l ştie nimeni. 

Doi oameni s-au trădat unul pe altul, şi au rămas femeile 
înecate; frumoase ca Josefina. Fiecare a lăsat o fotografie, şi pe 
fiecare a invocat-o cineva, făcând-o să reînvie într-o noapte cu 
lună. Forţele care s-au trădat au fost constructorul şi 
comandantul. Când Titanic s-a lovit de iceberg, toţi marinarii 
ştiau că în jur sunt ghețari; apa oceanului se răcise deodată şi 
bătea un vânt aspru. Comandantul îşi juca norocul în cărţi cu 
domnul Andrews, care era constructorul vasului şi dacă îi 
greşesc puţin numele, nu-l va confunda nimeni cu altcineva. 
Niciunul n-a vrut să creadă în nenorocul celuilalt, şi au dat 
cărţile mai departe, când icebergul era la o sută de metri. A fost 
primul joc de cărţi, din câte ştiu oamenii, când au pierdut 
amândoi partenerii. Niciunul n-a mai avut ce să salveze. 
Comandantul credea că domnul Andrews n-ar fi putut să 
greşească; Titanic era mai presus de ocean şi de oameni. lar 
domnul Andrews, încrezându-se într-o navigaţie lină, a lăsat 
vaporul să plece cu un îngrozitor viciu din naştere. Nimeni n-a 
vrut să vadă, nimeni n-a vrut să creadă, şi o singură tablă ruptă 


a făcut să se piardă un vapor mândru şi o mie patru sute de 
oameni. Dacă dincolo de ruptură ar fi fost o pavăză, un perete în 
calea apei, vaporul nu s-ar fi scufundat şi Josefina n-ar fi 
pierdută în valuri, în mijlocul orchestrei care cântă şi astăzi 
valsuri. 

Două forţe create de mintea omenească s-au trădat între ele, 
după ce se trădaseră cei doi oameni. Erau două forţe menite să 
se ajute una pe alta, fierul şi telegraful fără fire. Fierul s-a rupt, 
iar telegraful n-a fost în stare să scoale din somn adormiţii. Cât 
timp a cântat orchestra pe punte, radio-telegrafistul n-a încetat 
să sune alarma, şi cred că s-a înecat apăsând pe mânerul 
manipulatorului care trimitea în văzduh fulgere şi strigăte de 
salvare. Poate şi astăzi bietul om îşi mai trimite chemarea, la fel 
cum Josefina face semne cu batista, cu regretul că nu s-a întors 
de la schelă. In noaptea aceea, de 14 spre 15 aprilie, niciun 
radiotelegrafist din largul oceanului nu stătea să asculte, fiindcă 
n-avea credinţă. Cineva le dăduse oamenilor o forţă, dar ea nu 
era scrisă în nicio Biblie şi niciun apostol n-o explicase. 


x k x 


Mai erau două fotografii în camera lui Odor. Puse la vedere, 
altele decât cele pe care aveam să le descopăr într-un album 
păstrat de Alexandrina. Una înfăţişă aeroplanul lui Vlaicu, făcut 
fărâme pe câmpul de la Băneşti, lângă Câmpina, şi avea 
petrecut peste colţul de sus, în dreapta, o panglică neagră, în 
diagonală, în semn de doliu. 

Cu toţi anii care trecuseră, împreună cu războiul şi cu alte 
întâmplări nefericite, fetele din satul nostru tot mai cântau seara 
pe uliţă, cu glasurile subţiri şi tremurate, ca nişte iele triste, 
balada făcută de ele la moartea lui Vlaicu: Vlaicule, Vlăicuţule, ai 
căzut, drăguţule... 

— Tu ştii de ce-a căzut? îl întrebam pe Odor. 

Avea să-mi răspundă abia într-un târziu, când cred că n-a mai 
putut să suporte stăruinţele mele. 


Cealaltă fotografie era portretul unui necunoscut cu părul 
tuns scurt, puţin încărunţit pe la tâmple, cu o mustață cam 
aspră, cu o privire care parcă trecea prin mine şi mă făcea să 
mă simt fără pavăză. Un asemenea om, să fi fost viu, mi-ar fi 
făcut frică, dar ştiu că aş fi vrut să-l am dascăl, să mă înveţe tot, 
iar eu să-l ascult cu sârguinţă. Semăna puţin cu domnul 
Alcibiade, de aceea l-am întrebat pe Odor dacă îi era rudă. Mi-a 
răspuns că nu, şi s-a înăsprit: făcusem asemănarea cu domnul 
Alcibiade, al cărui nume nu voia să-l audă nici după ce el 
murise. M-am mirat că putea să păstreze atâta ură, când nu 
ţinea la nimic din bunurile sale; de ce să urăşti, dacă n-ai ce să 
aperi? Ura ascunde dorinţe de mărire şi agoniseală. 

Greu am aflat că omul din fotografie era un prieten de la 
Paris; nu puteam înţelege, îi despărţea un număr de ani mult 
mai mare ca de la tată la fiu. Şi ce putuse să-i apropie, când 
Odor n-avea decât o pătură, un caiet şi câteva capete de creion 
legate cu sfoară de nasturii hainei, iar omul acela se bucura de 
bani şi de faimă, fiindcă făcuse, din capul lui, un motor care le 
întrecea pe toate celelalte. Când omul acesta, venit la Paris doar 
ca să vadă oraşul, s-a aşezat aproape de Odor, la Cafe de la 
Paix, şi s-au salutat, parcă au simţit şi unul şi altul cât erau de 
străini în lumea de-acolo, a altora, şi atunci şi-au vorbit ca doi 
prieteni. 

— Mă pricep şi eu la motoare, şi chiar la aeroplane, i-a spus 
Odor după ce aflase cu ce se ocupa convorbitorul. 

— Eu fac motoare grele, i-a răspuns acesta. Pentru vapoare. 

— Aţi avut noroc că nu m-am născut înaintea dumneavoastră, 
altfel aţi fi găsit motorul gata făcut de mine. 

Tot vorbind aşa, s-au apropiat, mutându-se amândoi la 
aceeaşi masă. Odor s-a apucat să-i explice în ce fel era alcătuit 
motorul imaginat de el pe când nici nu mergea la şcoală, şi 
omul, neîndoindu-se deloc, s-a minunat cât de clar putuse să 
vadă un copil o maşină încă neinventată. 


Prietenia lor n-a ţinut multă vreme, dar a lăsat o amintire 
temeinică, dovadă că Odor mai păstra fotografia. Pe dosul ei 
scria: „Lui Teodor Alcibiade, inventatorul motorului Diesel, din 
partea celui care i-a dat numele său, săvârşind o mare 
nedreptate şi dovedind o neiertată lipsă de modestie. Rudolf, 
Paris, 25 septembrie 1913”. Abia când am văzut scrisul şi 
iscălitura, l-am recunoscut pe Rudolf Diesel, după un desen 
mare publicat pe pagina întâi a suplimentului ilustrat Corriere 
della Sera, un număr dinaintea războiului, rătăcit prin casa 
noastră, nu ştiu cum, poate că îl luasem de la domnul Alcibiade. 
Şi cu toate că nu ştiam limba, nu mi-a fost greu să înţeleg ce 
scria pe pagina a doua, despre enigmatica dispariţie a 
constructorului de motoare. Se întâmplase în largul mării, la 29 
septembrie, puţine zile după data de pe fotografie. Odor nu ştia 
de dispariţie, se despărţise de Rudolf Diesel la Paris şi socotea 
firesc să nu-l mai fi întâlnit pe urmă, dacă nu mult după aceea 
începuse războiul. S-a mirat când i-am pomenit întâmplarea, pe 
care o ţineam minte fiindcă lăsase în urmă un mister nedezlegat 
niciodată. 

— Când l-ai văzut ultima oară pe Rudolf Diesel? 

— Chiar atunci, la 25 septembrie, când mi-a dat fotografia, 
înainte de a lua trenul. 

— Unde voia să se ducă? 

— In Anglia, era invitat de amiralitate la o discuţie; cred că 
voiau să înzestreze flota cu motoare Diesel. 

Flota Angliei! lar Rudolf era supusul lui Wilhelm! Şi curând 
avea să izbucnească războiul! Prost să fi fost şi ceva tot ţi-ar fi 
dat prin minte. 

— Îl urmărea cineva? l-am întrebat pe Odor. 

Sigur că îl urmăreau, cu zecile, se aşezau pe la mesele vecine, 
fumau trabuc şi citeau ziarul, dar Odor n-avea nicio bănuială, îi 
credea clienţi obişnuiţi ai cafenelei, care erau de toate felurile. 

La acel sfârşit de septembrie, Rudolf Diesel se afla la Anvers, 
şi se îmbarca pe vaporul Dresden, cu destinaţia Alnwick, în 


Anglia. În seara zilei a fost văzut, ultima oară, pe puntea de 
promenadă. A doua zi cabina lui era goală... Anglia a folosit în 
războiul mondial vechile maşini cu aburi şi turbinele, care au 
rămas bune încă multă vreme. Poate motorul Diesel nu şi-ar fi 
dat măsura sperată, era încă mult prea greu şi mai avea nevoie 
de îmbunătăţiri importante. Cu timpul s-au făcut toate, dar ţin 
minte ce primitiv era motorul excavatorului din copilărie, ce 
greu pornea şi ce tare putea să trepideze! 

Enumerând ţările beligerante, l-am întrebat pe Odor care din 
ele, după părerea lui, putuse să-l suprime pe Rudolf Diesel. 

M-a privit foarte mirat. 

— De ce să-l suprime? Sunt sigur că trăieşte şi astăzi. 

Era abia primul an după sfârşitul războiului. 

Odor avea o explicaţie cu totul extravagantă a dispariţiei lui 
Rudolf Diesel. Cine ar fi folosit pe vapoare motorul lui, în stadiul 
din vremea aceea, ar fi pierdut războiul. Constructorul se ducea 
în Anglia din îndemnul lui Wilhelm, s-o momească. Flota Angliei 
era ca şi nimicită. 

— Atunci cine avea interesul să-l omoare sau să-l răpească? 

— Nimeni! S-a ascuns singur. 

Oricât de fantezistă, era şi aceasta o ipoteză posibilă, dar 
nimeni n-o făcuse, se vorbise de sinucidere, de accident sau de 
crimă. După părerea lui Odor, Rudolf Diesel se ascunsese fiindcă 
nu putea să-l sufere pe Wilhelm şi nici pe Kronprinţul. De fiecare 
dată când bea şampanie, la Cafe de la Paix, blestema berea 
nemţească. Sigur, putea fi un mod de a-şi manifesta 
sentimentele antidinastice. 

Pe Wilhelm îl ştiam din portrete, dar mai ales din caricaturile 
revistei Furnica. Dacă mi-ar fi fost dat să-l întâlnesc într-o zi pe 
stradă, l-aş fi recunoscut dintr-odată. Din vremea aceea, domnul 
Pretoreanu mi se părea o figură cunoscută, dar n-am putut să 
fac legătura decât târziu, după război, când şi-a lăsat mustață; 
atunci, văzându-l, mi-am dus mâna la gură, fiindcă semăna leit 
cu Wilhelm. Ar fi trebuit să-mi dau seama că pe când se purta 


ras la faţă, semăna cu Kronprinţul, care însă era mult mai tânăr. 
M-am mirat foarte mult că domnul Pretoreanu îşi lăsase 
mustață, şi încă una întocmai ca a lui Wilhelm, atât de 
inoportună în timpul când ziarele îl acuzau de trădare. E 
adevărat că unul din fraţii lui, despre care nici nu ştiusem, 
colonel în armată, încercase să treacă de partea nemților, cu tot 
regimentul, dar oamenii nu-l urmaseră, şi se predase numai el, 
cu aghiotantul, care studiase în Germania şi era tovarăş de 
petreceri cu Kronprinţul. Colonelul avea să ducă o viaţă 
mizerabilă, în sărăcie şi dezonoare, săpând la o grădină, în 
Olanda, unde îl urmase pe Wilhelm, mai dezonorat decât oricine 
altcineva. 

Domnul Pretoreanu n-avea însă niciun amestec în fapta 
aceasta infamantă, şi oricare i-ar fi fost păcatele, destule, numai 
de trădare nu puteau să-l învinuiască, de vreme ce se ştia cât se 
luptase în anii de neutralitate ca România să facă războiul de 
partea aliaţilor, şi cât sprijin dăduse guvernului pe urmă, de la 
retragerea dezastruoasă, până în ultima clipă de rezistenţă, 
când se vorbea despre Triunghiul Morţii. E drept că domnul 
Pretoreanu făcuse afaceri colosale cu furniturile, nici măcar 
bănuite în adevărata lor extindere, mai mult decât scandaloasă, 
şi era omul cel mai bogat la sfârşitul războiului. Dar în acelaşi 
timp sunt sigur, nu doar prin intuiţia care nu m-a înşelat 
niciodată, ci prin ceea ce am simţit când l-am văzut prima oară, 
şi prin ceea ce ştiam despre bizarele lui relaţii cu domnul 
Alcibiade, că omul acesta putea să rişte totul într-o anumită 
clipă, fără ca măcar să i se mişte monoclul înfipt în orbită, şi 
dacă disperatul Triunghi al Morţii de la laşi ar fi fost să se facă, 
domnul Pretoreanu ar fi rămas acolo, în centrul lui geometric, 
expunându-se egal din toate direcţiile, şi ar fi tras ultimul glonţ 
de carabină. (Asemenea gândire va părea ignobilă în lumina 
celor două gloanţe trase de la fereastra palatului, dar datoria 
mea este să-mi păstrez libertatea de judecată şi nepărtinirea; 
nu vreau să fac un erou din domnul Pretoreanu, nu vreau nimic 


altceva decât să dau fiecăruia ce i se cuvine, şi nu mai puţin lui 
decât altora. Or mai fi oameni care să-şi aducă aminte că un an 
sau doi înaintea războiului, când tăbăcăriile şi fabricile de 
încălţăminte din toată Europa şi chiar de pe alte continente 
fabricau bocanci şi cizme în cantităţi schizofrenice, să umple cu 
ele toate câmpurile de bătălie posibile, să nu mai rămână un 
petic de pământ liber, şi toate să se înglodeze acolo, în noroi şi 
în sânge, în acel an, gardienii publici apăreau în opinci pe 
străzile Bucureştilor, făcând să se clatine nu doar autoritatea lor 
în faţa  gospodinelor şi târgoveţilor ci însăşi autoritatea 
guvernului? S-a spus că era o măsură de economie, prea 
caraghioasă ca să fie luată în serios, s-au făcut toate 
presupunerile, dar nimeni n-a ştiut şi nu s-a dezvăluit nici până 
astăzi că domnul Pretoreanu pregătea un monopol al tălpii şi al 
tovalului. Indiferent care era câştigul lui - foarte mic în raport cu 
ceea ce aduceau armamentul şi muniţiile - lucrătura se 
transforma într-un act patriotic; în aşteptarea războiului, el 
făcea stocuri pentru armată, fiindcă soldaţii nu puteau să lupte 
desculți, ci mai bine să umble gardienii în opinci, cum umblaseră 
şi plăieşii.) 

Incă o dată, în cazul cu Rudolf Diesel, când am văzut 
fotografia şi autograful, m-am temut că era o mistificare a lui 
Odor. Prietenia lor şi convorbirile de la Cafe de la Paix puteau să 
fie închipuiri, dar nu le condamnam, de vreme ce el credea în 
ele ca şi când le-ar fi trăit aievea. De altfel, Odor nici nu avea 
imaginaţie în sensul obişnuit al cuvântului; când era copil 
refuzase să creadă în basme şi în mituri, după cum mai târziu 
nu accepta ficţiunea, fiindcă nu putea să o proiecteze în 
realitate. În schimb avea forţa extraordinară de a se transpune 
pe el însuşi, într-o alcătuire multiplă, în mijlocul tuturor faptelor 
vremii sale. Dacă spunea că Rudolf Diesel trăia ascuns undeva 
unde nu pretindea că el unul ar fi fost vreodată, aveam 
sentimentul că nu făcea o presupunere, şi cu atât mai puţin s-ar 
fi putut gândi la o farsă, ci se bizuia pe o certitudine, ca a unui 


act istoric clădit în conştiinţa lui prin documente secrete. Dar 
chiar propria lui gândire şi existenţă erau consemnate în 
documente secrete: caietele pe care nu le putea citi nimeni. 
Aşa, dacă am crezut în prietenia lui cu Rudolf Diesel, oricât de 
impalpabilă ar fi fost realitatea unde ea se desfăşurase, m-am 
îndoit în schimb de autenticitatea documentului care putea s-o 
atesteze, şi m-am temut că autograful era o plastografie. 

Mult mai târziu, prin intermediul unui prieten care era 
membru al Academiei tehnice de la Dresda (dacă nu mă înşel 
asupra oraşului) am trimis fotografia să fie supusă la expertiză, 
şi mi s-a răspuns că era scrisul autentic al lui Rudolf Diesel. Cu 
această confirmare nebănuită, cuvintele adresate lui Odor au 
pus într-o lumină nouă tot ce-mi relatase el vreodată, nu doar în 
cazul acela, ci în atâtea altele, la fel de ciudate. Incontestabil, 
puterea lui de a intra în comunicaţie cu oamenii, uneori peste 
timp şi peste distanţe, era o însuşire neobişnuită, pe care n-o 
socotesc însă supranaturală, tocmai prin forţa ei de a mări 
dimensiunile realităţii, şi nu pe ale închipuirii. Câmpul de 
observaţie al lui Odor avea o mare divergență, depăşind aria 
cercului, de trei sute şaizeci de grade. În schimb, gândirea era 
convergentă şi judecăţile se concentrau într-un punct, ca focarul 
unei lupe, dând o lumină de laser; adesea ea mi-a lăsat urme, 
ca de arsură, şi cred că unele se mai văd în ceea ce scriu astăzi. 

Am renunţat să ţin seama că în ziua când a căzut Vlaicu, la 13 
septembrie 1913, în al treilea an de la naşterea mea şi de la 
moartea Sihastrului, Odor nu putea să fie la Câmpina, pentru 
motivul că era la Paris, dovedit nu doar prin spusele sale, ci 
chiar prin atât de preţiosul şi concludentul autograf al lui Rudolf 
Diesel. Oricine ar fi fost martor la convorbirea noastră, dacă ar fi 
avut răbdarea s-o asculte până la capăt, fără să-şi iasă din fire şi 
fără să ne dea dracului, ar fi crezut că vrem să ne batem joc de 
oameni, căci nebun nu păream nici unul, nici altul. 

Aveam numai unsprezece ani, dar mă văd de parcă ar fi fost 
ieri seară, stând în parc, la fereastra lui Odor, cu pieptul rezemat 


în solbancul de cărămidă aparentă. lată cum poate să simtă 
cineva, în piept şi în braţele rezemate pe marginea ferestrei, 
cum s-a dus timpul! Cu un an înainte, când se întorsese Odor 
din Moldova şi începusem convorbirile noastre nocturne, abia 
ajungeam să-mi rezem bărbia de solbanc, stăteam mai degrabă 
agăţat, cu capul dat pe spate, de mă durea ceafa. Şi deodată 
crescusem într-o singură vară de ajungeam cu pieptul unde mai 
înainte abia ajungeam cu bărbia; poate fiindcă stăteam mult cu 
ochii la lună. 

Mai bine ducă-se dracului el, omul care n-ar fi vrut să ne 
creadă! Eram eu cel mai prost dintre copii dacă, aşa cum îl 
ascultam pe Odor, dispărea deodată şi timpul dintre fapte, şi 
distanţa dintre locuri, şi ceea ce nu se poate? 

— Odor, tu ai văzut de aproape ultimul aeroplan al lui Vlaicu? 
E adevărat că era metalic? 

— Da, de argint aripile, iar restul de platină. Lucea atât de 
tare, că se întuneca soarele. 

— Atunci cum a căzut, dacă era făcut din metale atât de 
preţioase? 

In fotografie se vedea aeroplanul, zdrobit pe câmpul de la 
Băneşti, şi nu părea câtuşi de puţin să fi fost metalic. Alături era 
fotografia Josefinei, făcând semne cu mâna, şi a lui Rudolf 
Diesel, dispărut enigmatic. Fiecare fotografie reprezenta un 
document şi nu putea fi înţeleasă decât într-un fel. Pe Odor însă 
îl uimea acest fel de a le privi. Un aeroplan zdrobit înseamnă o 
cădere doar dacă judeci simplist. 

Aeroplanul mergea în zbor drept, nu-l supăra nimic, motorul 
se rotea lin, aripile presărau fire de argint pe câmpie, aşa erau 
făcute, să se depene întruna. Nu se simţea nimic rău, nici să se 
adune nori, nici să vină furtuna, vântul bătea domol, din urmă; 
mai frumos nu s-ar fi putut să fie. Vlaicu a întors capul şi-a spus: 
„Ajungem cu bine!” Era vesel, făcea semne cu mâna ţăranilor 
de pe câmp, le zâmbea fetelor cu sapa pe umeri, care aveau să- 
i cânte balada, cu glasuri triste de iele. Şi deodată, pământul n-a 


mai vrut, n-a mai răbdat, s-a zvârcolit cu furie, şi-a adunat 
ghearele dedesubt şi s-a aruncat în sus. Aşa a fost, aeroplanul n- 
a căzut, s-a ridicat pământul la el şi l-a zdrobit. Pe urmă şi-a 
reluat locul, nepăsător şi rigid, şi când au venit oamenii n-au 
mai găsit nicio dovadă, astfel că lucrurile au rămas până astăzi 
înţelese anapoda. 


17 


În haina de vânătoare pe care Odor o avea de la domnul 
Pretoreanu era o gaură de glonţ, fără urme de sânge, ca haina 
de locotenent a domnului Alcibiade. După urma lăsată, în stânga 
şi cam deasupra taliei, glonţul ar fi trebuit să treacă prin splină, 
dar atunci ar fi ţâşnit sângele, murdărind stofa şi făcând-o 
scoarță. 

Vremea fiind caldă pe valea Miljakăi, în Bosnia şi Herţegovina, 
Odor umbla doar în cămaşă, iar haina o ţinea pe mână, aşa că 
glonţul a trecut pe lângă cot, fără ca măcar să-l zgârie, deşi i-a 
simţit zvâcnirea. Se ştie că au fost mai multe gloanţe, el însă n-a 
auzit decât unul, cel care i-a smucit haina din mână, făcându-l 
să se aplece. Într-o clipă l-a şi înconjurat poliţia, iar un ofiţer, 
călare, repezindu-se cu calul în el şi cu sabia ridicată, numai că 
nu i-a crăpat capul. 

Era la mijlocul podului, şi trăsura cu arhiducii venea din faţă. 
Trăsura, sau automobilul? Cum s-ar putea vorbi despre istorie ca 
despre o ştiinţă exactă, când versiunile ei sunt diferite, chiar 
dacă e vorba de o întâmplare petrecută în secolul nostru? 
Fotografia pe care o am sub ochi, luată cam din locul unde cred 
că era şi Odor, înfăţişează un automobil de epocă; fiindcă nu i se 
vede partea din faţă, s-ar putea să fie şi o caleaşcă. Am văzut 
reconstituită în filme întâmplarea de la Sarajevo: când cu 
automobil, când cu trăsură! In cine să cred, dacă nici Odor, 
martor ocular, nu poate să-mi spună? 

Arhiducesa, grasă şi cam trecută, are o pălărie albă, cu o 
blăniţă în creştet, ca o veveriţă, sau poate că este o pană de 
struţ, înfoiată; Odor nu se putuse dumeri în singura clipă cât o 
văzuse. De pe borurile pălăriei coboară o voaletă cu buline mari, 


cât prunele, acoperind faţa arhiducesei, dar nu atât cât să nu se 
vadă că zâmbeşte mulţumită cu ochii la mulţimea care probabil 
că bate din palme şi strigă ura. In braţe are un buchet de 
trandafiri, pe care i l-a dat primarul, în gară. In stânga ei, 
arhiducele, cu un chipiu înalt, dur şi rece ca un burlan de tablă, 
cu cozorocul de piele, zâmbeşte şi el, mai crispat şi fără 
convingere, cu o faţă bătrânicioasă, pe care mustăţile ascuţite o 
mai fac şi zburlită. 

Atât apucase să vadă Odor, când trăsura se afla la şapte 
metri, iar de auzit nu auzise decât o împuşcătură, după care 
arhiducii căzuseră în pernele trăsurii sau automobilului, în 
vreme ce mulţimea mai bătea din palme şi striga ura. 

Nu-i puteau găsi nicio vină lui Odor, dacă se întâmplase să 
treacă pe-acolo. N-avea nici arme, nici mutră de ucigaş, nici 
temeiuri să tragă, şi apoi atentatorul sau unul din ei se afla şi el 
acolo, în celula vecină, şi adus la confruntare ridicase din umeri. 
Sigur că poliţia nu stătea cu mâinile în sân, bătea telegraful 
între Sarajevo, Viena, Bucureşti şi Paris, căutând urmele lui 
Odor, care venea pe jos tocmai din sudul Franţei, ceea ce ieşi la 
iveală pas cu pas, loc cu loc, fără înşelăciune şi fără tăgadă, 
numai că fu nevoie de-o lună. In acelaşi timp se căuta şi 
misterul hainei de vânătoare, de unde pornise un tremur în 
toată poliţia secretă austro-ungară. Fiindcă haina, lucrată la 
Viena, de croitorul Curţii, cum arăta emblema cu coroană 
imperială, era o comandă a lui Franz Ferdinand, şi trebui încă o 
lună până să vină răspunsul de la Bucureşti, confirmând 
declaraţia lui Odor că o avea de la domnul Pretoreanu, care la 
rândul lui o primise în dar din partea arhiducelui. 

Când toate se lămuriră, îl urcară în tren şi-i dădură bani de 
drum să ajungă în ţară. Dar nu merse o oră, că trenul înţepeni în 
drum spre Belgrad, lăsând să-i treacă prin faţă convoaiele 
militare. Războiul începuse, în urma împuşcăturilor, şi Odor nu 
se gândea că haina lui de vânătoare primită de la domnul 
Pretoreanu, care la rândul său o avea de la arhiduce, era un 


obiect istoric; el nu-i atribuia altă valoare decât aceea 
intrinsecă, stofa plus croiala, cu mult scăzământ fiindcă era 
veche şi mai avea şi o gaură de glonţ în dreptul splinei. 
(Câteodată îl durea splina; îl durea fiindcă n-avea linişte, fugea 
în zig-zag printre liniile frontului, străbătând peninsula Balcanică 
şi căutând locul pe unde să treacă Dunărea.) 

La data când Odor se dusese prima oară la domnul 
Pretoreanu, în palatul său din Calea Victoriei, în Bucureşti 
existau vreo şase mii de posturi telefonice, aşa că, deşi n-am 
căutat o dovadă, n-ar fi fost exclus să fi existat şi legături 
internaţionale. Linii telegrafice ştiu sigur că funcționau încă de 
multă vreme, cu tot vestul Europei, şi în ultimii ani, punându-se 
cablul submarin de la Constanța la Constantinopole, 
extremităţile continentului aveau o comunicaţie directă, capitala 
Angliei cu capitala turcească. 

Am motive să cred că o legătură telefonică exista cel puţin cu 
Viena, fie măcar una particulară, şi convorbirea pe care o auzise 
Odor, absolut fără intenţie, domnul Pretoreanu o ducea nu cu 
altă alteţă decât cu arhiducele Franz Ferdinand, şi poate chiar 
povăţuindu-l să nu viziteze Bosnia. (Odor înţelegea de mic limba 
germană, care într-un fel îi era tot atât de familiară ca limba 
maternă, însă refuza s-o vorbească şi se mulțumea cu lecturile. 
Era o aversiune care la ceilalţi copii ai domnului Alcibiade, 
excepţie făcând Teofana, mergea mult mai departe, până la 
repulsie.) E adevărat că arhiducele îşi tot amânase acea 
călătorie, probabil atâta timp cât domnul Pretoreanu îşi 
impusese sfaturile, până ce într-o zi, nemaiţinând seama de ele, 
făcuse cum se ştie, şi o păţise. Sigur că istoria ar deveni o ştiinţă 
prea populară dacă ar înregistra asemenea detalii: cineva 
(Sobieski, de ce aş ascunde?!) în memoriile lui, pe care le-am 
avut în mână, susţine că ultimele cuvinte ale domnului 
Pretoreanu, în ultima convorbire cu arhiducele, la începutul lunii 
iunie 1914, au fost un avertisment indirect, dar de cea mai mare 
severitate: „Eu mă spăl pe mâini, alteţă!” 


x k x 


În ziua când Odor ajungea la Bucureşti, Europa era brăzdată 
de trenuri militare. Duceau soldaţi, se întorceau cu răniţi, 
niciodată nu mergeau goale. Pe unele scria „...uber Metz, nach 
Paris” şi stârneau veselie prin gările germane, unde cântau 
coruri de copii şi fanfare. Soldaţii, la geamuri, îşi fluturau 
capelele. 

Şoselele erau pline de căruţe cu coviltir şi de tunuri trase de 
cai prin noroaie. Nu se putea face război fără cai şi fără trenuri. 
Dar când fu primejdie să cadă Parisul, se scoaseră automobilele. 
Câte se găseau, toate taximetrele, cu miile, maşini caraghioase, 
cu manivelă, cu roţi înguste şi înalte, cu spiţe de lemn, cu 
comenzile pe afară, cu articulaţii grosolane, cu arcuri ca 
trăsurile, cu felinare de acetilenă. Dar n-aveau nevoie de cai şi 
puteau merge toată ziua, fără oprire. Ele încărcară armata şi o 
duseră pe Marna. 

L-am văzut pe Joffre, într-o fotografie făcută în vremea 
războiului. Era un moşneag cu mustață albă, pe oală, îmbrăcat 
ca Moş Teacă, în pantaloni ca nişte burlane, cu o tunică fără 
talie, încheiată la nouă nasturi, de parcă ar fi avut o coloană 
vertebrală în faţă. Unii se prefăceau a nu şti cui se datora 
victoria de pe Marna şi salvarea Parisului, ceea ce avea să 
însemne salvarea Franţei şi poate salvarea lumii care avea să se 
nască. De pe urma lui a rămas numele unei prăjituri răspândite 
prin cofetăriile noastre, care mie îmi aminteşte tunica neagră, 
fără talie, încheiată cu nouă nasturi. L-am întrebat pe cofetar, 
odată, dacă ştie. Ştia totul şi mi-a răspuns salutând cu mâna la 
bonetă: „Joffre, mareşal al Franţei... Paris, Marna...” „Atunci cum 
poţi să dai numele lui, acoperit de glorie, unei prăjituri 
caraghioase?” Sigur că nu ne-am putut înţelege; pentru cofetar, 
prăjitura era o capodoperă, şi eu, detractând-o, luam în ochii lui 
locul pe care în ochii mei îl aveau detractorii lui Joffre. Dar nu m- 
am certat cu cofetarul care era de origine franţuzească şi pe 


firma prăvăliei scrisese Verdun, în amintirea războiului. El mi-a 
amintit ce-a spus mareşalul: „Nu ştiu cine a câştigat bătălia de 
pe Marna, ştiu însă cine ar fi pierdut-o, dacă s-ar fi întâmplat să 
fie pierdută.” 

Îmi pare rău numai că mareşalul n-a pomenit nimic despre 
taximetre. Din ziua când a dus armata la Mama, automobilul a 
intrat în istoria războiului, ocupând locul al treilea, ca mijloc de 
transport, primele fiind calul şi trenul, înaintea tuturora însă 
rămânând infanteristul, cu bocanci şi moletiere, care se 
transportă singur, pe orice vreme. 

Printre taximetrişti era şi Odilon Albaret, pe un elegant cupeu 
marca Unic, cred că roşu, deşi nu-l ştiu decât dintr-o fotografie 
alb-negru; n-avea roată de rezervă, ci numai o anvelopă, legată 
cu curele pe scară, în dreapta volanului. Odilon, un flăcău nu 
prea înalt, bine legat şi mândru de sine, cu o faţă cam lată, cu o 
mustață orizontală, neagră şi deasă, avea o soră, Adele, 
măritată cu patronul cafenelei Larivière, în colţul străzilor 
Feydeau şi Montmartre. La începutul războiului, Odilon tocmai 
se însurase cu Celeste, protejata surorii sale Adele, care când îşi 
punea ceva în minte, nici diavolul nu mai putea să i-l scoată. Ea 
a vrut să se facă nunta, şi-a făcut-o, dar n-a greşit, fiindcă a fost 
o căsătorie liniştită. Şi cu toate că a plecat la război imediat 
după cununie, Odilon a avut norocul să se întoarcă, iar când s-a 
făcut pace, şi-a cumpărat un taximetru nou, tot roşu. Şi au dus o 
viaţă îndestulată. 

Sigur că au fost lupte grele, fronturile s-au mişcat înapoi şi 
înainte, cu sute de kilometri, dar a venit o zi când toate au 
înţepenit locului şi de la mare până în munţii Elveţiei s-au săpat 
două şanţuri care au stat faţă în faţă mai mult de o mie de zile. 
Dacă o parte se încumeta s-o atace pe cealaltă, întâi vărsa 
asupra ei proiectile de artilerie de nu rămânea o palmă de loc în 
repaus, şi la urmă nimeni nu mai putea recunoaşte priveliştea. 
Fiecare proiectil era o avere, dar n-avea să li se spună soldaţilor 


cât costă bombardamentul; nu ştiau nici măcar deputaţii, deşi ar 
fi avut dreptul, fiindcă ei votau bugetul războiului. 

Cineva, un nechibzuit care putea să sfârşească în faţa 
plutonului de execuţie, a avut timp între două bombardamente 
să facă socoteala că trebuiau atâtea ghiulele numai ca să rupă 
sârma ghimpată în faţa unei companii de infanterie, încât ar fi 
fost mai ieftin să se întindă pe deasupra un pod de aur. Aşa 
este, atât costă, dar nu ştiu nici măcar deputaţii! lar după ce se 
răscolea pământul şi se rupea sârma ghimpată, pentru o sută de 
metri cât putea să înainteze, compania lăsa acolo trei sferturi 
din oameni, şi seara tot trebuia să se întoarcă de unde plecase, 
fiindcă era rândul inamicului să atace, să-şi lase şi el trei sferturi 
din oameni între cele două tranşee, care rămânea ţara 
nimănuia. 

O lungă ţară a nimănui se întindea de la Newport, pe malul 
mării, pe la Lille, Reims şi Verdun, până în frontiera Elveţiei, spre 
Basel. Infanteriştii erau îngropaţi în pământ, şi cei morţi, şi cei 
vii. Trenurile brăzdau ţările, de o parte şi de alta, nu fluierau, dar 
scoteau fum negru; noaptea mergeau cu luminile stinse. 
Aduceau merinde, muniții şi trupe. De la un loc înainte, 
infanteriştii porneau pe jos, cu raniţa în spinare, pe poteci 
şerpuite, peste dâmburi bătute de artilerie, prin văi pline de 
noroaie şi sânge, prin păduri fără păsări şi fără frunze, cu arbori 
sfârtecaţi, plesniţi şi prefăcuţi în ţepuşe. Muniția şi merindele se 
încărcau în căruţe, care din zece ajungeau numai şase, sau 
patru, după cum era sectorul de aspru; mare risipă, dar 
infanteriştii mergeau înainte. După un timp căruțele nu mai 
puteau răzbate, şi-atunci încărcătura se punea în spinarea 
cailor; numai caii şi infanteriştii ajungeau în linia întâi, de unde 
se vedeau tranşeele inamicului. 

Era plin drumul de cai răsturnaţi pe spate; în burta lor 
şobolanii îşi făceau cuib, rodeau carnea putredă şi oasele, se 
înmulţeau cu miile, că nu mai aveau loc înăuntru, şi pielea golită 
se întindea ca o tobă, până ce un obuz căzut alături îi dădea 


gaură dezumflând-o; atunci şobolanii buimaci de explozie şi de 
lumină umpleau câmpul cu chiţcăieli speriate, până găseau alt 
cal răsturnat pe spate; dar înăuntru de mult erau alţii, şi-atunci 
începeau să se bată, să se sfârtece, luptându-se aprig, pe viaţă 
şi pe moarte, cum luptau şi soldaţii. Fiecare cu războiul lui, şi 
când mureau în număr destul de mare ca să nu mai aibă cine 
chiţcăi şi cine trage cu puşca, viaţa devenea liniştită şi simplă. 
Pe sute de kilometri, de la Newport până în frontiera Elveţiei. 
Măcar o zi, până veneau alţi şobolani şi se aduceau trupe 
proaspete. 

Un cal mare, un cal de povară din vestita rasă normandă, 
zăcea pe o colină dintre linii la egală distanţă de un front şi de 
altul. Colina o avusese când o armată, când alta, o colină este 
oricând o tentaţie, un comandant nu rabdă s-o ştie în mâinile 
celorlalţi. O bătuse artileria de-i luase vârful şi-o îndesase, că nu 
mai avea vechea ei înălţime, deşi pe hartă continua să fie 
însemnată cu cota 409; poate că nu mai măsura decât trei sute 
nouăzeci şi nouă. Batalioane după batalioane se măcinaseră, ca 
s-o atace şi ca s-o apere, şi după stăpâniri vremelnice, plătite 
cât n-ar fi făcut ea nici dacă era zidită din diamante, colina 
rămăsese fără stăpân, în dezolanta ţară a nimănuia, şi în vârful 
ei, la cota patru sute nouă, unde comandanții ar fi vrut să aibă 
postul de observaţie, zăcea un cal de Normandia. Nu se ştia din 
ce tabără făcuse parte şi cum de căzuse tocmai acolo, ce 
nebunie îl îndemnase să galopeze între cele două rânduri de 
tranşee cu sârmă ghimpată, ca şi cum sub împletitura de 
gloanţe mai putea să fie o pajişte unde să pască. Zăcea cu 
picioarele în aer, îndreptat spre cele patru puncte cardinale, şi 
puteau să-l vadă şi dintr-o tabără, şi din alta. 

Infanteriştii, adânciţi în tranşee, nu ştiau că după cinci atacuri 
duse de o parte şi cinci de alta, fiecare din cei doi comandanţi îl 
pregătea pe al şaselea, şi că aveau să se declanşeze amândouă 
deodată. 


Tocmai atunci şobolanii, atât cei dintr-o tabără cât şi din 
cealaltă, simţiră că la cotă era un cal de Normandia şi trimiseră 
iscoade, în vreme ce grosul lor se aduna în tranşee, în şanţurile 
de comunicaţie, strecurându-se printre picioarele infanteriştilor. 
Iscoadele aduseră vestea că nu era timp de pierdut, întrucât la 
calul de Normandia tânjeau şi şobolanii din tabăra opusă; astfel, 
chiar dacă avură să lupte spre a-şi împărţi prada, pentru ei nu fu 
o surpriză. In schimb, cei doi comandanţi ai armatelor rămaseră 
cu gura căscată când, după ce se sfârşi canonada, infanteriștii 
porniră în număr egal de o parte şi de alta, de parcă ar fi fost 
vorbiţi şi asupra efectivelor, şi asupra orei H, care se păstrează 
secretă. Odată cu infanteriştii veniră şi şobolanii şi toţi câţi luau 
parte la luptă se întâlniră la cotă, unde zăcea calul neatins de 
obuze, deşi împrejur erau numai cratere. 

Lupta tinu până seara, veniră întăriri şi toate se măcinară, şi 
colina iarăşi rămase a nimănuia. Şobolanii însă continuară să 
lupte toată noaptea, îngrămădiţi de o parte şi de alta a calului, 
din care până să se facă ziuă nu mai erau decât oasele groase; 
atunci se retraseră. Câţi şobolani pieriră în această încăierare, 
nu se ştie. Oamenii, din paisprezece batalioane rămaseră cam 
două plutoane, care la căderea întunericului se traseră înapoi, 
vlăguiţi, hărţuiţi, orbiţi, ieşiţi din minţi. Destul! Din aceştia mai 
împuşcară jumătate, luându-i din doi în doi, fiindcă nu primiseră 
ordin de retragere; comandanții i-ar fi împuşcat pe toţi dacă nu 
trebuiau să păstreze o parte pentru plutonul de execuţie. 


x k x 


În aceeaşi zi, la Paris (toamnă frumoasă), îndată după amiază, 
când soarele bătea în lung Rue Royale şi, trecând printre 
coloanele dorice, intra pe portalul templului creştin al Mariei 
Magdalena, înăuntru, o femeie tânără se ruga îngenuncheată în 
faţa altarului. Nu mai era nimeni în toată biserica, nu cântau 
orgile, nu răzbea rumoarea oraşului şi plutea în aer o linişte atât 
de grea, că tânăra femeie o simţea pe umeri, ca pe o pedeapsă 


venită s-o încovoaie. Nici n-ar fi ştiut că vremea nu-i oprită în loc 
asupra suferinţei sale, dacă nu şi-ar fi auzit inima bătând ritmic 
şi adeverind scurgerea timpului. Pentru ea, orice ritm era 
sugestiv, ca o potrivire de cuvinte; el se putea transforma într-o 
povestire. Totul în jurul ei trăia datorită ritmului, până şi 
obiectele neînsufleţite; forma lor şi culorile deveneau mişcare, 
chiar dacă n-o vedea nimeni. Şi peisajul! Ce erau văile şi 
colinele, ogoarele şi pădurile, munţii şi câmpiile, dacă nu 
ritmuri? Şi viaţa oamenilor, de la naştere până se oprea inima? 
Şi istoria omenirii? 

Acea tânără femeie putea să-şi spună gândul cu o mişcare a 
mâinii. Aşa le spusese basme copiilor, fără cuvintele tocite şi 
roase, şi unele dezgustător de murdare, cuvinte prostituate, 
aceleaşi pentru adevăr şi minciună, cuvintele acuzatorului, 
sinonime cu ale apărării, cuvintele josniciei şi crimei. Numai 
gesturile rămâneau pure, atâta timp cât nu deveneau şi ele 
limbajul tribunalelor, al neînţelegerii şi disputei dintre oameni. 
Pentru tânăra femeie nici Biblia nu era fără prihănire, fiindcă 
Abel vorbea limba lui Cain, şi Mântuitorul n-avea alte cuvinte 
decât fariseii. Odată, în trecutul ei, când era foarte tânără, se 
duse pe malul mării, într-un loc pustiu unde nu ajungeau 
efluviile lumii, după cum astăzi în templul Mariei Magdalena nu 
ajungea rumoarea Parisului din acea zi de toamnă, următoare 
bătăliei unde muriseră infanteriştii şi şobolanii pentru cota patru 
sute nouă. Acolo, pe plajă, se despuie, merse în întâmpinarea 
unui bărbat tânăr care ieşea gol din valuri, şi îi spuse în cel mai 
curat şi mai proaspăt dintre limbaje, îngenunchind în faţa lui şi 
acoperindu-i picioarele cu părul care se văluri mai vorbitor decât 
orice cuvinte: „Vreau să am un copil de la tine!” 

Acum tânăra femeie stătea îngenuncheată şi se ruga Mariei 
Magdalena să-i îngăduie măcar o clipă de bucurie, oricât ar fi 
fost ea de amară. Să-i aducă într-o rază de lumină, cât o 
străfulgerare, imaginea copiilor. Avusese doi şi se împlinea anul 
de când erau intraţi în Sena. 


Multe nenorociri viitoare înşirase Sihastrul înainte de moarte, 
aceasta însă cred eu că fusese o răutate dacă îi prevestise unei 
femei că o să-şi piardă amândoi copiii deodată, numai pentru 
vina ca se despuiase în faţa unui bărbat care ieşea gol din mare, 
şi voise să zămislească în libertate. 

Maria Magdalena ascultă rugămintea, cobori din înalturi, în 
mantie albastră, şi îngenunche alături de tânăra femeie, căreia îi 
zâmbi cu trista ei bunătate, căci nici ea nu fusese o fericită. 
Atunci se iscă o lumină deasupra altarului, ca o proiecţie 
cinematografică, şi din ea se alese o imagine: femeia se 
recunoscu pe ea însăşi, aşezată într-un fotoliu de lemn cu braţe 
sculptate, cum se vede Fecioara Maria în pictura lui Rafael, 
păstrată azi la Florenţa. Nu mai purta părul lung de pe plajă, 
care îşi spusese limbajul, ci avea o pieptănătură cu bucle 
deasupra urechilor, o pieptănătură modestă şi statornică, dar 
trufaşă, care cred că fusese aleasă ca să simbolizeze 
maternitatea. Pe un braţ al fotoliului atârna un şirag de mătănii, 
acelaşi pe care femeia îl frământase în mână când invoca 
îndurarea Mariei Magdalena. Poate mătăniile erau acolo ca să nu 
uite cât de trecătoare sunt clipele; ceruse una singură şi nu mai 
ştia câte trecuseră; dar multe. Apoi veni aceea care nu putea fi 
decât ultima: femeia privi intens şi adânc, să nu uite. Fascicolul 
de lumină îşi schimbă unghiul şi ea se văzu tot aşa cum fusese 
mai înainte, numai că în fiecare braţ avea câte un înger. Cu 
bucle blonde. Stăteau la pieptul ei cu atâta încredere, că nimeni 
n-ar fi bănuit ce nesigură fusese acea clipă trecută şi reînviată 
acum prin îndurarea Mariei. 

să fi fost de faţă, Rafael s-ar fi dus ruşinat la Florenţa, ar fi 
şters tot, lăsând numai jilţul, iar în locul Fecioarei Maria ar fi 
pictat-o pe femeia cu bucle, punându-i în braţe doi prunci şi 
dând lumii doi Mântuitori, chiar dacă n-ar fi făcut-o mai bună. 

Ceva se schimbase în ritmul bisericii: un om înainta printre 
bănci, într-un mers rigid, strâmb, nefiresc. Era un ofiţer tânăr, cu 
chipul înfrumusețat de un chin ascuns, cu obrazul prelung, 


adâncit sub pomeţi, cu ochii străini de lumea din jur, privind 
parcă în propriul lor eu. Tânărul ofiţer purta un trenchcoat 
cenuşiu, haină de război, necunoscută până atunci la Paris, 
împrumutată de la englezi. Deşi făcută pentru viaţa pe front, 
acea haină ca o manta, strânsă cu un cordon pe mijloc, bună şi 
la ploaie şi la vânt, nu era croită neîngrijit, şi îi dădea ofițerului 
un elegant aer sportiv. După epoleţi era locotenent, şi după 
chipiul pus pe antebraţul stâng părea să fie cavalerist. 

Intrigată de mersul lui nefiresc, care transmitea o nelinişte 
sub bolți şi poate făcuse să dispară imaginea de la altar, tânăra 
femeie întoarse capul, dar nu-l ridică, şi privirea se duse pe jos, 
peste lespezile dintre bănci, până ce întâlni sursa acelui ritm şi 
împietri. Era o cizmă de lac, îmbrăcând cu supleţe un picior 
omenesc, iar de o parte şi de alta se vedeau două cârji, două 
bețe sfârşite cu tampoane de cauciuc. 

Nu era primul invalid care se vedea în acel timp la Paris, după 
primele luni de război, dar tânărul ofiţer ducea cu el un tragism 
nemaiîntâlnit, deşi atunci totul era tragic în jur; starea lui o 
zgudui adânc pe femeia îngenuncheată la altar, făcând-o să 
piardă înţelesul imaginii unde o clipă mai înainte îşi urmărise 
propriul ei tragism. Imaginea dispăruse, altarul era întunecat şi 
în locul Mariei Magdalena acum stătea ofiţerul, în cârji, cu 
chipiul pe antebraţul stâng. Cârja din stânga o ţinea sub cot, 
neîndemânatic şi stânjenit - nu putea rămâne cu chipiul în cap. 
Dar ceea ce devenea izbitor la el, deşi nu se vedea de la 
început, poate fiindcă părea de neînțeles şi de neadmis, era un 
pinten de argint, bine profilat şi agresiv, un pinten de muşchetar 
care împodobea cizma lucioasă de lac. 

Acel pinten stingher, umilit în pofida desenului agresiv, rămas 
fără niciun rost, devenea înfricoşător, şi privindu-l cu ochii răniţi, 
tânăra femeie nu se mai putu gândi la nimic altceva decât la 
perechea lui. Nu-şi imagina piciorul pierdut, imaginea nu se 
forma în ochi, era o inexistenţă şi nu putea fi nici măcar definit. 
Pintenul absent în schimb îi ardea retina, repetând imaginea 


celui pe care îl vedea la doi paşi, şi amândoi uniţi în ritmica lor îi 
trezeau imaginea unui galop nebun, o şarjă peste cratere de 
obuz, prin împânzeala de schije şi gloanţe fierbinţi. Piciorul 
zburase într-un hău, pintenul îşi păstra locul mai sus de călcâi. 
Oricât de nefericit, un om se poate lipsi de un picior; un pinten 
nu poate exista fără perechea lui. 

Ofiţerul se ruga cu ochii închişi, putea să-l privească în voie, 
îngenuncheată aproape la picioarele lui. Dar el n-avea decât un 
picior, atunci cum să spui? Ingenuncheată unde, în raport cu el? 
Tot vocabularul trebuia revizuit, dar degeaba ar fi încercat să 
pună altceva în locul piciorului pierdut; cu un singur picior nu se 
poate naşte decât un ritm strâmb. 

Atunci în mintea acelei femei care de mult pierduse 
deprinderea de-a se exprima altfel decât prin mişcări, se născu 
un gând nebun şi abject, pe care nici Satana nu şi l-ar fi 
închipuit. Fusese în aprilie, anul trecut (ziua când Odor oferea 
îngheţată de banane întregului Paris). Se despărţise de copii la 
Operă, îi trimisese cu bona şi cu şoferul, iar ea încerca un ritm 
nou, care nu se mai sprijinea pe muzică; niciun compozitor n-ar 
fi înţeles până unde ţintea ea să ajungă, la ultima dintre 
abstracţiuni, dincolo de orice urme pământeşti, în vid şi în 
imponderabilitate, mai sus de cea mai îndepărtată planetă, 
unde sunetul nu se mai aude, neavând cum să se propage, şi 
rămâne numai mişcarea, eliberată de gravitație. 

Era îndrăzneala ei prea mare, călca vreo religie? Cine o 
pedepsise? Un sfert de minut, cât şoferul coborâse să cumpere 
mărci poştale, automobilul porni singur pe strada în pantă, îşi 
luă vânt, zdrobi parapetul şi căzu în Sena, cu bona şi cu copiii 
care o clipă, adineaori, fură în imagine, deasupra altarului. Cu 
ochii la pintenul de argint, abjectul gând al femeii era: ce-ar fi 
ales ea în ziua nenorocirii, dacă i s-ar fi cerut un picior în locul 
copiilor? 

Ofiţerul se întoarse şi porni spre ieşire, iar ea îl urmă, 
obsedată de gândul satanic, până la uşa bisericii, unde îl opri: 


— Vreau să vă vorbesc, domnule! 

În capătul străzii încă plină de soare se vedea obeliscul, 
giganticul şi inutilul semn de exclamaţie care nu încheia nicio 
frază, ci era numai piatră. Ofiţerul se opri în faţa acelei femei 
tinere şi frumoase; îşi simţea estropierea şi nu mai putea să 
braveze nici măcar lovind cu cârja în pinten, ca să trezească un 
sunet de şarjă. Cu un an înainte, dacă o femeie frumoasă l-ar fi 
oprit pe trepte când ieşea de la Madeleine, s-ar fi descoperit în 
faţa ei, dar cu un alt gest decât în biserică, n-ar fi pus chipiul pe 
antebraţul stâng ca la rugăciune, ci l-ar fi ţinut în mână, cu 
eleganța tânără care nu era deloc ştirbită în el pe vremea 
aceea, şi înclinându-se şi-ar fi lovit călcâiele făcând să sune 
pintenii, în vibrația cărora ar fi spus, plin de curtenie: „Sluga 
dumneavoastră, doamnă!” 

Îl chema Phillippe şi avea o particulă de nobleţe la numele de 
familie; era însurat cu o Louise, care îşi muşcase încheietura 
mâinii până la sânge când îl văzuse în cârji; iar pe urmă leşinase 
în pat simțind ciotul. Nu era vina ei, voia din tot sufletul, dar în 
dragostea lor, aşa cum începuse, cu un bucheţel de nu-mă-uita 
prins la piept pe jerseul mov, nu fusese pus gândul unui picior 
tăiat mai sus de genunchi. Cu un glonţ în inimă nu mai e timp 
nici măcar pentru un gând, nefiinţa anulează tot ce-a fost până 
atunci, rămâne doar o uitată floare de nu-mă-uita pe jerseul 
mov. Cu un picior tăiat, nimic nu se poate uita; decât bucuria 
trecută. 

Ar fi vrut să moară de mâna lui, ca să nu-l simtă, iar el să nu-i 
simtă oroarea. Acest brav om care-şi lăsase un picior pe Marna, 
şarjând flancul escadronului de ulani, împiedicându-i să ajungă 
la Paris, unde ar fi siluit-o pe Louise, cea neatinsă de altcineva, 
nu mai avea nicio bravură, nu ştia să primească vorbele ei ca pe 
un glonţ tras în inimă, când ea îi spunea îngrozită, ferindu-se de 
el, cu pumnii la gură: „Nu pot, Philippe! Mai bine omoară-mă!” Îi 
era frică de cloroform s-o adoarmă, nu ştia cum să-l folosească 
şi de unde să-l ceară. Îi turna coniac pe gât, din sticlă, în fiecare 


seară, înecând-o, făcând-o să horcăie, până cădea crispată în 
perne, cu ochii albi, daţi peste cap. Dar nici în cea mai otrăvită 
beţie, scârba ei nu i se ştergea de pe faţă şi pe urmă, ruptă în 
două pe marginea băii, vărsa şi plângea în hohote, până îşi 
golea sufletul şi măruntaiele, de părea moartă. 

O, biată Medeea, m-am gândit la ea, cum ar fi fost nopţile ei 
dacă avea un bărbat pe front şi ar fi găsit-o cu un picior tăiat, 
fără de care o femeie nu mai poate să existe nici măcar ca 
închipuire? 

— Sunteţi tânăr, domnule! spuse femeia, după ce îl privi încă 
o dată, din cap până în picioare. 

E nelogic să folosesc pluralul, dar altfel ar fi groaznic. 

El se înroşi, cu o furie care nu putea să se vadă sub greaua lui 
suferinţă. Cuvintele ei, deşi măgulitoare, ascundeau o 
compătimire. Dar ce mai putea aştepta de la oameni de aici 
înainte? Nici măcar pintenul nu era o trufie, ci un semn de 
solidaritate cu armata cavaleriei, căreia i se dăruise cu pasiune. 
(Şi pierduse.) 

— Nimeni în afara dumneavoastră n-ar putea să-mi răspundă 
la o întrebare, continuă femeia... Dar numai în cazul că aveţi 
copii, domnule. 

— Am doi, răspunse ofiţerul. 

— l-aţi dorit? 

— Da, doamnă. 

— Îi iubiţi? Nu v-aţi lepădat niciodată de ei? Îi socotiți raţiunea 
existenţei dumneavoastră? 

Era ca un bombardament, el reculă gândindu-se instinctiv la o 
pâlnie de obuz, unde să se adăpostească. 

— Spuneţi-mi, domnule, dacă schimbul s-ar putea face, aţi da 
copiii pentru piciorul care vă lipseşte? 

Câteva clipe ofiţerul o privi paralizat, alb la faţă. Îl domina 
adevărul, singurul care putea să existe, singura dreptate: să fie 
întreg, să stea aşa în faţa Louisei, să se arate, să se 
dovedească, şi apoi s-o răstoarne, îndepărtându-i amândoi 


genunchii, demonstrându-şi amândouă picioarele, simetric şi cu 
forţă egală, şi altceva să nu mai existe pe lume, decât triumful 
lui anatomic, fără victoria de pe Marna, fie de-ar fi fost să se 
audă fanfara nemţească pe Champs Elysees, şi caii ulanilor 
bătând pavajul, fie de-ar fi fost să dea năvală în casă toţi 
duşmanii şi să-i siluiască femeia în patul lor de dragoste, iar el 
să fie martor. Dar întreg! Sprijinit bine pe amândouă picioarele. 
Să şi le simtă, să şi le vadă! Cu două cizme de lac, şi cu doi 
pinteni! Pocnind din călcâie şi spunându-i Louisei: „Acum eşti 
mulţumită, micuţo?” 

După clipele de paloare, ofiţerul se făcu roşu la faţă şi îl 
năpădi indignarea; altă putinţă n-avea să-şi apere trista şi 
definitiva lui decădere. Ridicând o cârjă, s-o lovească pe femeie, 
acolo pe treptele Madeleinei, el îşi ascunse adevăratul gând sub 
insulte: 

— Târfă! Neam de putoare! 

să fi fost ea pedepsită fiindcă se născuse la San Francisco, 
oraşul destinat pieirii, şi fugise de acolo ca să-şi înşele destinul? 
In anul cutremurului, când San Francisco era lovit ca o nouă 
Gomora, ea dansa în picioarele goale pe scenă, în oraşele 
Europei de mult blestemate. Nu era şi Parisul o cetate 
condamnată? Cât îi lipsise ca să aibă soarta Sodomei? Ulanii 
călare, cavalerii pedepsei, erau la douăzeci şi opt de kilometri şi 
se pregăteau să purifice oraşul, trecându-l prin foc şi sabie, 
necruţând decât cabaretele, unde mai apoi să se desfete cu 
femei desfrânate şi cu şampanie franţuzească. 

Dar taximetriştii Parisului se năpustiră ca unul la Marna, cu 
Odilon Albaret în frunte şi îi duseră lui Joffre câtă armată trebuia 
ca să apere oraşul. Cavaleria se năpusti şi ea, şarjând 
nebuneşte, şi-i răsturnă pe ulani din faţa Parisului. Louise fu 
salvată. 

Aveau să treacă treisprezece ani de la întâlnirea acelei femei 
tinere cu locotenentul de cavalerie. Prezicerea Sihastrului, care 
mi se păruse nedreaptă, tot avea să se împlinească. Ce fusese 


să ardă, arsese; lumea era veselă şi dornică de viaţă. Pe malul 
mării, la Nisa, care scăpase întreagă, deşi poate merita şi ea o 
pedeapsă, femeia îşi conducea automobilul, lăsând să fluture în 
urmă o lungă eşarfă pusă în jurul gâtului; proiectată pe cer, în 
goana automobilului, eşarfa părea o cometă. O perturbaţie 
cosmică, un vârtej stârnit printre aştri, o făcu să cadă, o roată o 
prinse între spiţe şi tânăra femeie muri strangulată, apăsând pe 
acceleraţie. Pe copiii ei înecaţi în Sena îi chema Patrick şi 
Deirde; iar pe ea Isadora. 


18 


În anul când începuse războiul în Europa, influenţa domnului 
Pretoreanu în treburile publice şi chiar în cele particulare de-o 
anumită importanţă ajunsese atât de mare, încât s-ar fi părut că 
nimic nu putea să mişte în ţară, fără ca el să-şi dea 
încuviințarea. Puterea lui de cuprindere era fenomenală, nu se 
folosea de niciun aparat birocratic, avea un singur secretar, 
Sobieski, care făcea şi pe şambelanul. In ziua de lucru a 
domnului Pretoreanu, când de multe ori se luau hotărâri grave, 
o notiţă aproape indescifrabilă, pusă pe colţul biroului, ţinea 
locul teancurilor de dosare pe care le-ar fi implicat o activitate 
atât de vastă şi de ramificată. Calitatea importantă a acestui 
om, pe care atâţia conducători o ignoră, era să nu-şi retragă 
niciodată cuvântul şi să nu schimbe niciodată o hotărâre, chiar 
dacă se dovedea inaplicabilă; cu pierderi, cu suferinţă, cu 
lacrimi şi chiar cu sânge, lumea patronată de el trebuia să 
meargă înainte, şi la sfârşitul încercărilor nimeni nu putea 
dovedi că o altă cale ar fi fost mai bună. 

Dar adevărata cheie a succesului la domnul Pretoreanu era 
forţa lui niciodată înfrântă de-a anihila orice opoziţie. Innăscută 
sau construită, simplă îndrăzneală sau fanatism fără limită, 
această forţă făcea din el un invincibil. Când adversarii nu mai 
îndrăznesc să-şi spună cuvântul şi orice altă gândire este 
abolită, adeziunea devine totală, chiar necredincioşii se închină 
şi atunci se naşte ideea mistică a Mântuitorului; omul căţărat pe 
treapta unde nimeni n-ar mai îndrăzni să urce este un trimis al 
providenţei. 

Intr-o dimineaţă de ianuarie, anul când avea să izbucnească 
războiul în Europa, domnul Pretoreanu îşi începu activitatea zilei 


judecând situaţia din insula japoneză Sebura, primul punct 
înscris pe notiţă. Vulcanul Mitake făcuse erupție, concomitent cu 
un catastrofal cutremur de pământ, şi şaptezeci de mii de 
oameni pieriseră în lava fierbinte; un oraş întreg, Kagosima, era 
îngropat în cenuşă. Nenorocirea ar fi putut să-l zguduie pe 
domnul Pretoreanu, dacă n-ar fi fost atât de departe că devenea 
abstractă. Pe notă scria: „de răspuns primului ministru”. 

Domnul Pretoreanu ridică pâlnia telefonului: 

— Sobieski, află câţi oameni au murit la Pompei. 

N-avea de ce folosi cuvântul imediat, sau un alt termen care 
să însemne urgenţă. Răspunsul veni înainte de a trece două 
minute. În aşteptarea lui, domnul Pretoreanu se uită pe geam şi 
îl văzu pe Garibaldi pregătind de pornire automobilul albastru, 
Isota Fraschini. Copiii se întorseseră în zorii zilei de la o 
petrecere, şi plecau iarăşi. Garibaldi îl informase că se duc la 
Hanul Roşu, pe drumul Bratocei. Dădu draperia la o parte şi privi 
carabina, dar nu era momentul să tragă. 

În acest timp, Sobieski se gândea câţi oameni ar fi putut să 
moară la Pompei, în lava vulcanului. Nu avea când cere 
informaţii, şi cu siguranţă că fiecare sursă la care ar fi apelat i-ar 
fi dat altă cifră. Se frânse de mijloc şi sucindu-şi capul în sus 
vorbi în pâlnie: 

— La Pompei au murit cinci mii de oameni. 

— Bine! Fă-mi legătura cu primul ministru! 

Răspunsul pe care trebuia să-l dea domnul Pretoreanu privea 
eventualul ajutor de acordat sinistraţilor. 

— Nimic! spuse scurt, când avu legătura telefonică. Numai 
condoleanţe, dar discrete. 

Şi fiindcă interlocutorul părea mirat de această răceală cinică, 
adăugă, cu ochii pe al doilea punct din notiţă: 

— Nu te-ai gândit că ţarul ar putea să se supere? 

Poate nu s-ar fi supărat. În faţa unei calamităţi de care nici 
națiunea cea mai rea nu poate fi vinovată, resentimentele se 
uită, sau măcar se atenuează. 


— Dar sunt informat că Rusia va trimite! protestă primul 
ministru. 

— Înţeleg, va face impresie bună. Noi, care n-am mâncat 
bătaie de la Japonia, n-avem nevoie să facem nicio impresie. 

Domnul Pretoreanu ţinea seama că se duceau convorbiri 
pentru vizita ţarului în România. Într-adevăr, la iunie acesta sosi 
la Constanţa, pe yachtul imperial Standard (ciudat nume într-o 
împrejurare atât de festivă!), escortat de două crucişătoare. S-ar 
fi părut că toată lumea uitase istoria crucişătorului Potemkin. 
Domnul Pretoreanu, consultat din vreme, propuse ca Regele 
Carol să-şi întâmpine oaspetele în uniformă de mareşal rus. 
Prințului Ferdinand îi puseră tot uniforma rusească, dar numai 
de colonel, şi nu luxoasă, şi fără decoraţii, şi tot la propunerea 
domnului Pretoreanu, care socotea că diferenţa între rege şi 
moştenitorul tronului trebuia bine marcată, întrucât acesta din 
urmă nu reprezenta o descendență directă, era mai puţin om de 
familie şi mai mult om de casă. Nici primul ministru, nici 
ministrul de externe şi nici şambelanii palatului nu s-ar fi gândit 
cu atâta pătrundere la un simplu detaliu. 

Seara, ţarul plecă înapoi, cu prea multă grabă; nimeni nu ştia 
de ce, dar toţi erau convinşi că domnul Pretoreanu, care nici 
măcar nu fusese la Constanţa, deţinea explicaţia, numai că nu 
voia să vorbească. Toţi îi purtau o admiraţie mistică, puţin 
speriată. 

Preocupările acestui om neavând limite, unele din ele treceau 
drept extravaganţe. În luna mai, când încă nimeni nu ştia cum 
are să înceapă războiul, deşi mulţi îl simțeau în aer, iminent, nu 
doar probabil, domnul Pretoreanu merse să patroneze prima 
cursă de motociclete din ţara noastră, pe şoseaua Piteştilor, 
mărginită de plute seculare. Cum se prinse de veste, sute de 
automobile ieşiră în goană pe Calea Griviței, cotiră la stânga pe 
la Chitila şi, oprindu-se în preajma postului de observaţie al 
patronului, dincolo de pădurea Râioasa, ocupanţii lor alcătuiră o 
selectă şi neaşteptată asistenţă la această manifestare sportivă 


care nu pasiona pe nimeni, ba multora le stârnea oroare; 
doamnele îşi ţineau urechile astupate cu mâinile puse în mănuşi 
fine de antilopă îndantelată, şi dacă se fereau astfel de barbarul 
pocnet al motoarelor, nu aveau cum să lupte şi cu praful, care 
jignea atât trupul cât şi vestmintele elegante. Şi toată această 
absurdă penitenţă, numai pentru a fi în preajma domnului 
Pretoreanu. Ce folos urmărea el să tragă din cursa de 
motociclete nu-şi închipuia nimeni, dar iarăşi nimeni nu credea 
că venise acolo numai cu o intenţie mondenă. Poate se gândea 
la o uzină de motociclete, era oricând disponibil pentru o 
experienţă şi niciodată nu se temea de pierdere, ştiind că 
totdeauna câştigul era proporţional cu riscurile. Cursa însă nu fu 
concludentă, ţăranii se puseră cu prăjinile pe concurenţi, fiindcă 
le speriau vitele şi probabil domnul Pretoreanu socoti că 
motocicleta, mai antipatizată decât automobilul, trebuia să 
aştepte. 

În iunie, cu două săptămâni înaintea atentatului de la 
Sarajevo, domnul Pretoreanu se duse la concursul hipic de la 
Băneasa, unde un cal năstruşnic, Buzdugan, sări un obstacol de 
aproape doi metri. Frumuseţea saltului îl impresionă atât de 
puternic, deşi păstră o mască neperturbată, încât îi dădu 
dispoziţii lui Sobieski să cumpere un grajd de curse. Dorinţa 
deveni fapt în mai puţin de o săptămână; grajdul era pe lângă 
Târgovişte şi avea un mare renume; noul proprietar nu se duse 
niciodată să-l vadă. 

Câteva zile după concursul hipic, primi la palatul din Calea 
Victoriei vizita unei aviatoare, doamna Caragiani, care îşi luase 
brevetul de zbor în Franţa, încă din ianuarie 1912. De atunci 
zburase mult în America, sfârşind prin a fi corespondentă de 
război, de partea Franţei, în conflagraţia din Mexic. Domnul 
Pretoreanu o ascultă cu multă atenţie, dar nu vru să mizeze. 
Doamna îi cerea sprijinul, fiindcă ministrul de război refuzase să 
fie primită ca pilot în aviația militară care lua naştere. 

— Purtaţi corset, doamnă? 


Tocmai atunci ziarele reîncepuseră campania veche împotriva 
corsetului. Vizitatoarea se înroşi foarte tare, dar nu se sfii să-şi 
arate talia şi bustul. 

— Nu, domnule, n-am nevoie. 

— Păcat, doamnă! Nu pot să vă sprijin. 

Hotărârea, înainte de toate ridicolă, mi se pare apoi absurdă. 
Poate domnul Pretoreanu se gândea la amazoanele care-şi 
sacrificau un sân ca să poată trage nestingherite cu arcul, dar în 
acest caz făcea o confuzie uriaşă; corsetul, a cărui lipsă o 
reproşa doamnei, nu are rolul să atenueze feminităţile prea 
explozive, ci, dimpotrivă, să le scoată şi mai mult în evidenţă. 
Oricum, cu toată campania ziarelor, reluată la intervale, corsetul 
s-a mai purtat încă un deceniu după ce se sfârşise războiul. 

Nu vreau să trec peste acel an încărcat de evenimente, fără 
să mai arunc o privire în dosarul domnului Pretoreanu, atât de 
sumar de alminteri, care, în afară de punctajul activităţii zilnice, 
redus uneori numai la câteva cuvinte aproape neinteligibile, nu 
mai cuprinde decât unele mici tăieturi din ziare şi puţină 
corespondenţă. Este adevărat că domnul Pretoreanu detesta 
scrisul ca mijloc de comunicaţie între oameni; uriaşele pachete 
de scrisori sosite prin comisionari sau prin poştă intrau în 
mâinile lui Sobieski, care avea darul să le simtă cuprinsul înainte 
de a le deschide, astfel că marea lor parte erau ca şi nevenite. 
Pe cele de un oarecare interes le rezuma într-o frază, şi numai în 
ocazii cu totul neobişnuite îi prezenta domnului Pretoreanu 
scrisoarea originală, de obicei atunci când nimeni altcineva n-ar 
fi putut s-o înţeleagă. 

Una dintre ele, după format şi scris venită de la o femeie, 
spunea numai atât: „Am fost jefuită, poliţia se mişcă greu, sau 
nu vrea să se mişte. In numele...” (un rând era şters cu tuş 
negru, o dâră groasă de pensulă, dar privind în zare am 
descifrat câteva litere şi aşa am putut să deduc cuprinsul:) „În 
numele a ceea ce a fost între noi şi regret că nu mai este, te 
rog, apără-mă!” 


Cred că ştergând cu tuş rândul, pe care oricum secretarul 
apucase să-l citească şi altcineva nu mai avea cum să-l vadă, 
domnul Pretoreanu nu urmărea să se apere, şi încă tardiv, de o 
insinuare indiscretă, ci voia să-i notifice colaboratorului său 
intim şi permanent zona gândurilor interzise; Sobieski n-avea 
decât să ştie, dar nu trebuia să cugete. 

Pe marginea scrisorii era un fel de rezoluţie: „Cercetează!” Un 
singur cuvânt, şi iarăşi fără vreun apel la urgenţă, dar după 
scurtul raport al secretarului se vedea că răspunsul era 
consemnat după două ceasuri. Intr-adevăr, Sobieski avusese 
grijă ca sub rezoluţie să noteze ora zece, când o primise, iar 
informaţiile sale erau triate şi gata scrise la ora douăsprezece: 
„Doamnei Creţulescu (numele şters cu tuş) i s-au furat, din 
palatul său de pe strada Ştirbei Vodă, bijuterii în valoare de 
şapte sute de mii de lei. Autorul furtului, arhitectul Sotiriu 
(numele subliniat cu cerneală roşie) care se afla în casă în 
calitate de...” (restul şters cu tuş negru şi de data asta rămas cu 
totul  indescifrabil). Aşa cum m-am gândit mai înainte, 
ştersăturile nu puteau să fie decât avertismente la adresa 
secretarului, ca să nu-şi îngăduie un comentariu nici măcar cu el 
însuşi, căci desigur exista şi în el viciul omenesc al bârfelii, 
aproape organic. Nu-i putea impune amnezia totală, nu şi-ar mai 
fi îndeplinit rolul, bizuit în primul rând pe memorie, dar trebuia 
să ajungă la o memorie selectivă. Până atunci îl accepta cu 
educaţia lui incompletă, folosind toate mijloacele ca să-l 
perfecţioneze, unul dintre ele fiind tuşul negru. Era şi aceasta 
una din calităţile domnului Pretoreanu, să ia de la oameni 
partea bună şi s-o tolereze pe cea rea, ştiind că nimeni nu poate 
fi fără păcate. Însă acel rând din scrisoarea păgubaşei, cu aluzia 
ei la ceea ce fusese odată, cred că domnul Pretoreanu nu-l 
ştersese doar ca să-l scoată din gândul secretarului, ci şi ca un 
avertisment făcut lui însuşi: în viitor să-şi controleze gesturile, 
iar până atunci doamna trebuia amuţită, ca să nu-şi mai 
îngăduie aluzii perfide. Singura lor intimitate fusese o coborâre 


cu săniuţa, la Sinaia, în anul 1910, şi dacă săniuţa se răsturnase 
iar ei se rostogoliseră împreună în zăpadă, domnul Pretoreanu 
se ferise să profite de situaţie, fie şi în modul cel mai idilic. 

Adevărul este că omul acesta, pe care nu degeaba Odor l-a 
socotit un descendent direct al lui Mefisto, era în unele privinţe 
de-o moralitate excesivă. Dar oare excesul nu-i şi el o 
manifestare drăcească? Nu spun că înclinarea pe care băiatul şi 
fata o aveau unul pentru altul ar fi trebuit tolerată, dar la un om 
cu mijloacele domnului Pretoreanu s-ar fi găsit destule soluţii 
mai bune decât carabina. De ce să nu-i fi despărţit din vreme, 
trimiţându-l pe unul în America, pe altul în Japonia, în loc să-i 
împuşte? 

E adevărat că există în dosar dovada unei încercări de 
această natură, abandonată fără explicaţie. Tot atât de adevărat 
poate fi că scopul era altul, o afacere pur şi simplu. Pe atunci 
domnul Pretoreanu ducea tratative, sau cel puţin le începuse, ca 
fiul său să intre în Consiliul de Administraţie al Canalului 
Panama, care tocmai avea să se inaugureze, după ce se lucrase 
la el treizeci şi trei de ani, cu o lungă întrerupere suspectă. 
Fusese un scandal nedezvăluit cu totul publicului, dar pare-se 
cunoscut de domnul Pretoreanu în amănunte; oricum, faţă de 
administraţia Canalului avea un ton imperativ, ceea ce ar fi fost 
o dovadă că deţinea unele secrete la care de altfel chiar făcea 
aluzie, amintind că ar putea să le speculeze. Sobieski infirmă 
impresia mea şi spune că autoritatea domnului Pretoreanu 
asupra administraţiei se datora numai importantului capital 
investit de el în afacere şi neanunţat public. Nimeni nu a vorbit 
vreodată de această investiţie deşi unul din descendenţii săi, 
prin alianţă, nepot al fostei neveste, devenit cetăţean panamez, 
a izbutit să-şi revendice dreptul de moştenire, confirmând astfel 
afirmaţia bătrânului Sobieski, ultimul martor. 

Ceea ce este sigur, dacă tratativele cu societatea Canalului au 
fost întrerupte, faptul nu s-a datorat unui refuz al administraţiei. 
S-ar părea că băiatul n-a vrut să plece, spunând cu o fermitate 


romantică: „Mai bine împuşcă-mă!”. Ceea ce a şi fost să fie, şi 
dovedeşte (dar nu pentru justiţie, şi nici pentru opinia publică, 
legată la ochi cu cârpe groase) că gestul nu s-a datorat unui 
impuls, într-un fel scuzabil la un părinte cu morala de familie 
adânc lezată, ci a avut o lungă premeditare. 

Dosarul anului 1914 consemnează apoi atitudinea domnului 
Pretoreanu în faţa unei tragedii de familie, o dramă pasională, 
pe care nimeni n-a ascuns-o publicului, cum avea să fie ascunsă 
drama propriei lui familii. O scurtă informaţie scrisă de mâna lui 
Sobieski spune: „La 29 octombrie, numitul Dimitrie Anghel, 
aflându-se la moşia Buciumeni, trage cu revolverul asupra soţiei 
sale, numită Natalia Negru («De ce nu poartă numele soţului?» 
adnotează pe margine domnul Pretoreanu) şi o răneşte la picior, 
după care cu aceeaşi armă îşi trage un glonţ în piept. Internat la 
spitalul din Tecuci, făptaşul declară: «Nu am de dat nicio 
explicaţie justiţiei, întâmplarea priveşte intimitatea mea cea mai 
deplină. Dacă voi fi salvat împotriva voinţei mele, nu voi renunţa 
la hotărârea de a mă sinucide»” 

La numeroasele semne de întrebare puse pe margine de 
domnul Pretoreanu, secretarul său adaugă informaţia că Natalia 
Negru este fosta soţie a numitului St. O. losif, cel mai bun 
prieten al celuilalt numit, Dimitrie Anghel, şi că amândoi sunt 
poeţi (fără alte amănunte şi fără nicio apreciere). 

Am reprodus informaţiile acestea ca să arăt ce vastă şi 
variată era aria de preocupări a domnului Pretoreanu. Şi acum 
iată şi rezoluţia pusă de el în josul hârtiei: „1) Pentru ziare: 
campanie împotriva poeziei - cazul Baudelaire şi ruşinosul caz 
Verlaine-Rimbaud nu trebuie să dea sămânță în ţara noastră. 2) 
Pentru ministrul Instrucțiunii Publice: eliminarea poeţilor imorali 
din şcoală, exemplu, Eminescu. 3) Pentru ministrul Justiţiei: 
judecarea severă a asasinului.” 

Sobieski, pus să urmărească executarea rezoluţiei, 
raportează, parcă scuzându-se: „In mod regretabil, asasinul 
decedat la 13 noiembrie”. (Un sinucigaş care supravieţuieşte 


două săptămâni nu trebuie bănuit că a vrut să facă numai o 
înscenare. Cu tot efectul întârziat, actul său poate fi socotit 
onorabil.) 

In continuarea imediată a acestei drame privite cu atâta 
asprime de domnul Pretoreanu, care pe atunci ţinea carabina 
ascunsă sub draperie, dosarul cuprinde o tăietură de ziar 
(Evenimentul, laşi, noiembrie 1914): „Fiindcă ne aflăm în ajunul 
iernii, soldaţii din garnizoana noastră au nevoie de obiele. 
Facem apel la inima femeilor să le vină în ajutor măcar cu câte o 
pereche.” (Au răspuns douăzeci de doamne din înalta societate, 
unele trimițând chiar două perechi.) Însemnare pe margine: „Să 
mi se comunice numele donatoarelor.” 

Indiferent ce-ar fi urmărit domnul Pretoreanu, poate să le 
mustre pe acele doamne sau să obţină decoraţii pentru ele, 
trebuie să convin că era omul cel mai paradoxal al vremii sale, 
la antipodul lui Odor, şi întocmai ca în cazul acestuia nimeni n-ar 
ajunge prea departe, dacă ar încerca să-l înţeleagă. 


x k x 


După multe tribulaţii, Odor ajunse la Bucureşti într-o zi de la 
sfârşitul lui septembrie, când războiul se întinsese pe o bună 
parte a continentului. Primul drum îl făcu la domnul Pretoreanu, 
căruia era dator să-i arate ce pagini scrisese. După ce Sobieski îl 
descusu ca şi prima dată, deşi îl ţinea minte, după ce vorbi 
iarăşi la telefon frângându-se de mijloc cu pâlnia la ureche, 
acelaşi lacheu de rândul trecut, costumat în rege al Franţei, îl 
conduse de-a latul curţii pavate cu gresie galbenă şi-l introduse 
în palat pe uşa din dreapta masivelor scări de piatră. În faţă 
erau tot vreo şase automobile, dar altele decât rândul trecut, 
mai moderne, şi între ele atrăgea atenţia un torpedou galben, 
de un lux şi o strălucire duse până la impertinenţă. Asemenea 
automobile nu aveau probabil nici curţile imperiale, nici ţarul, 
nici Wilhelm al doilea, şi cu atât mai puţin zgârcitul Franz Josef. 
(Schonbrunn, palatul său fastuos de la Viena, era o moştenire, şi 


îi stătea pe suflet cu cele o mie de camere; l-ar fi vândut, 
călcând orice lege, dar cine să-l cumpere?) 

În curtea a doua, unde erau grajdurile şi unde fuseseră garate 
odată taximetrele retrase de pe piaţă, apăruseră trei ambulanţe, 
camionete Renault, cu motorul sub capota de tablă care 
amintea la fel de bine şi maşina de călcat, şi râşniţa; pe 
flancurile coviltirului de pânză cenuşie era pictată câte o cruce 
roşie, ca nişte pete de sânge. Odor văzuse şiruri lungi de 
ambulanţe pe şoselele Europei (cele mai multe trase de cai) nu 
înţelegea însă rostul lor aici, în atmosfera încă paşnică a 
oraşului, decât dacă nu cumva domnul Pretoreanu se pregătea 
pentru un război propriu. 

Deşi venise cu două ore mai târziu decât prima dată, iarăşi îl 
întâlni pe tânărul de rândul trecut, coborând scările de la etaj, 
numai că fără cravaşă. Ca şi cum ar fi fost lipsit de orice 
imaginaţie, tânărul repetă întocmai gestul ştiut, dându-i 
valetului un picior în spate şi făcându-l să se ducă de-a 
rostogolul. (Ar fi fost oare nefiresc ca bietul om, probabil 
maltratat în multe alte ocazii, să-i poarte o ură neîmpăcată? 
După înmormântarea tânărului, când toată lumea plecase, 
continuând să comenteze accidentul cu glasul pe jumătate, 
valetul rămase în cimitir şi când începu să se întunece îşi 
descheie pantalonii, spre a face în uşa cavoului o faptă 
nepermisă... Dar nepermisă de cine?) 

Pe când Odor aştepta pe bancheta din cotul scării, iarăşi 
cobori domnişoara, nu în costum de călărie, ci într-o rochie de 
stofă gri cu buline albe, lungă până la jumătatea gambelor şi 
atât de strâmtă că nu îngăduia piciorului să ajungă de la o 
treaptă la alta; domnişoara cobora mai degrabă de-a latul, cu 
sărituri mici şi gingaşe, ca de vrăbiuţă. Ţinuta ei însă, deşi foarte 
mlădie, era suverană şi Odor nu ştia ce s-ar fi cuvenit să facă, în 
cazul că s-ar fi pomenit străpuns de ea cu privirea: să salute 
milităreşte, sau să îngenuncheze? Domnişoara nu-l văzu, ci se 
duse cu paşi mici, cât îi îngăduia rochia. Odor o privi cum se 


îndepărta încheindu-şi mănuşile, îi recunoscu parfumul lăsat în 
urmă, şi fără să-şi dea seama de ce, îl cuprinse tristeţea. Atunci 
auzi glasul domnului Pretoreanu de după uşă. De fapt îl auzise 
mai dinainte, dar mintea îi era la domnişoara care cobora 
scările. Oare îl fascinau mişcările ei, care în loc să pară 
împiedicate aveau ceva aerian, o trecere în imponderabil? Sau 
presimţea soarta ei tristă? 

Domnul Pretoreanu vorbea la telefon ca şi prima dată, şi tot 
cu o persoană sus-pusă: 

— Domnule general, vă mulţumesc pentru trista veste. Vă rog 
să transmiteţi Majestății Sale Regina condoleanţele mele 
înlăcrămate! 

Odor nu înţelegea cum poţi să mulţumeşti pentru o veste 
tristă. Nici nu-i firesc, nici nu se obişnuieşte. Dar, ce-i drept, 
domnul Pretoreanu nu părea întristat, dimpotrivă, glasul lui avea 
o sprinteneală ciudată, care pe Odor îl făcu să şi-l închipuie 
topăind vesel, cu pâlnia telefonului la ureche. 

Mai era cineva acolo, căci după ce închise telefonul, domnul 
Pretoreanu începu o convorbire precipitată, la care participau 
încă două persoane, pare-se, dar fiecare folosea altă limbă şi 
amândouă îi erau prea puţin cunoscute lui Odor ca să înţeleagă 
altceva decât cuvinte răzlețe. Işi dădu seama totuşi că fiecare 
din ei pe limba lui era mulţumit de acea tristă veste. In 
încheiere, stăpânul casei spuse: 

— Acum, domnilor, vom avea războiul! Vă rog comunicaţi 
guvernelor dumneavoastră să aştepte cu toată încrederea! 

Oaspeţii îşi luară rămas bun şi ieşiră. Odor îi văzu, erau 
militari, în uniforme diferite, nu le desluşi gradele, păreau însă 
persoane importante, fiindcă domnul Pretoreanu îi conduse 
până la uşă. Atunci îl văzu pe Odor şi-l pofti să intre; probabil că 
fără haina de vânătoare nu l-ar fi recunoscut, deşi secretarul îl 
prevenise. 

Oare domnul Pretoreanu lăsa totdeauna uşa întredeschisă, să 
se audă ce se vorbeşte înăuntru? Odor se gândi că poate voia el 


să ştie ce se întâmplă afară. Aşa era, dar nu şi-ar fi închipuit că 
în timpul unei convorbiri telefonice atât de importante cum 
fusese cea de mai înainte, nu-i scăpase nicio mişcare petrecută 
în hol, niciun zgomot. Simţise plecarea băiatului şi-a fetei, şi 
apoi, ridicându-se pe vârfuri, îi urmărise cu privirea afară, cum 
se urcau în Isota Fraschini, uitându-se unul la altul cu priviri 
languroase. 

Odor rămase în picioare, cu caietul în mână, neştiind ce să 
facă şi ce să creadă, fiindcă domnul Pretoreanu, ignorându-i 
prezenţa, se dusese drept la fereastra din stânga, luase 
carabina de sub draperie şi acum ochea cu ea afară, deşi în 
toată curtea nu mişca nimeni; părea că se exersează. În sfârşit, 
se întoarse spre Odor, dar fără să lase carabina din mână, şi îl 
examină cu multă atenţie. Nu se miră că tânărul îşi lăsase 
mustață; era atât de blondă şi de mătăsoasă că părea 
nematerială, ca un atribut al sufletului, sedimentul unei 
emanaţii spirituale. Descoperi repede gaura de glonţ din haină, 
o examină de aproape, ceru lămuriri şi, aflându-le, păru 
interesat în cel mai înalt grad, dar fără să se emoţioneze. Odor 
trebui să-i povestească în amănunte scena atentatului, cum era 
îmbrăcat arhiducele şi ce pălărie avea arhiducesa. Pe urmă îi 
porunci lui Odor să-şi scoată haina şi s-o ţină întinsă în lături, 
cum fac toreadorii cu muleta, ca să-i provoace pe tauri, iar el, 
după ce se retrase până în fundul încăperii, mai lungă de zece 
metri, luă carabina la ochi, ţinti şi trase. Glonţul trecu prin 
vechea gaură, din dreptul splinei, mărind ruptura, altfel nu 
rămânea nicio dovadă că nu se dusese pe de lături, ceea ce ar fi 
fost posibil la un trăgător de mâna a doua. Odor, care simţi chiar 
o uşoară scuturătură în haină, conveni că domnul Pretoreanu 
era un trăgător de mâna întâi, de aceea mai târziu nu se miră 
deloc să afle cu ce precizie îşi trimisese glonţul în pieptul 
băiatului. În cazul fetei greşise probabil numai de emoție, căci 
nici cel mai satanic dintre oameni n-ar fi putut ochi cu răceală 
într-o fiinţă atât de gingaşă. 


Gazda duse carabina la locul ei, o ascunse sub draperie, apoi 
luă caietul din mâna lui Odor. 

— Până diseară îl citesc, aşa că vino din nou mâine, spuse 
aşezându-se de partea cealaltă a biroului. 

Abia după aceea deschise caietul, dar nu păru surprins 
văzând paginile. Era de necrezut şi cu totul inexplicabil, dar 
părea că în apa aceea uniformă, provenită din drumul creionului 
în sute de direcţii, distingea rânduri şi cuvinte pe care le 
urmărea cu o privire inteligentă şi mulţumită. Orice alt om s-ar fi 
mirat, socotind că era o farsă, o înscenare a doi oameni cu 
mintea pierdută. 

Odor însă îşi dădea seama că domnul Pretoreanu îi descifra 
cuvintele, ba chiar le înţelegea în adevăratul lor spirit, fiindcă pe 
faţa lui îşi descoperea propriile gânduri, aşa cum le scrisese 
acolo; şi nici nu se miră că până seara ar fi putut parcurge tot 
caietul, care într-o extensie grafică normală ar fi cuprins mii de 
pagini. 

Când se întoarse a doua zi înaintea prânzului, pe lângă 
automobilele din ajun, în faţa scării mai erau încă vreo patru, 
toate luxoase; în schimb lipsea Isota Fraschini, şi tânărul nu le 
mai ieşi în cale, în hol, să-i dea lacheului cu piciorul în spate. 
Odor înţelese că nici fata nu va cobori scările şi simţi fel de fel 
de regrete, dar toate nedefinite. Prin uşa întredeschisă, din 
birou se auzeau iarăşi glasuri, mai numeroase şi mai aprinse, 
unele chiar violente. 

— Dar ne trebuiesc garanţii, domnilor! spunea domnul 
Pretoreanu. N-avem nici armament, nici muniții; cum ne 
asiguraţi că le vom primi la vreme şi vor fi împrospătate tot 
timpul? 

Era greu de urmărit răspunsurile, în felurite limbi, Odor nici nu 
încerca să le înţeleagă, ci doar le înregistra mecanic, gândul lui 
fiind în altă parte; era prima oară după plecarea de acasă, când 
îşi amintea de Alexandrina, de domnul Alcibiade şi de ceilalţi. 


Îmi dau seama că şi eu i-am abandonat de prea multă vreme, 
şi nu mi-ar fi greu să mă întorc la ei, ca să nu las goluri în 
povestire, dar scopul meu este altul şi va trebui să merg spre el 
pe drumuri adesea cotite, oricât de mare ar fi hazardul şi oricât 
de mult i-aş contraria pe cei dispuşi să mă urmeze. Şi chiar dacă 
unii dintre aceştia s-ar pierde pe drum, şi chiar dacă s-ar pierde 
mai mulţi, până la ultimul, tot nu pot face altfel. Chiar şi Odor va 
intra acum într-un con de umbră, unde va rămâne o vreme. 
Fiindcă altele erau faptele, şi ele aveau să influenţeze destinul 
mai tuturor oamenilor pomeniţi aici, sau despre care se va 
pomeni mai departe. Îl voi pierde în întuneric până şi pe domnul 
Pretoreanu, îl simt cum se dizolvă, acoperit de evenimente ca 
de o apă; nu voi uita însă nicio clipă că rolul lui, pe scenă sau în 
culise, în umbră sau în lumina cea mai puternică, va fi 
determinant pentru toate câte urmau să se întâmple în lumea 
noastră, atât de lovită. 

L-am lăsat pe Odor în antecameră, pe când în birou se ducea 
o convorbire foarte înfierbântată. Nu va fi greu nimănui să 
înţeleagă ce se punea la cale acolo, chiar dacă se va întreba 
cine îl împuternicise pe domnul Pretoreanu să ducă tratativele. 
Adevărul este că nu-l împuternicise nimeni, şi totuşi, 
convorbitorii puneau mai mult preţ pe cuvântul lui decât pe al 
unei persoane oficiale. lar când mai târziu, după aproape doi ani 
de tergiversare înţelegerea fu parafată şi deveni un tratat de 
alianţă, ea era un fapt judecat de mult pe toate feţele şi i se 
ştiau toate consecinţele. 

După mai bine de două ore, oaspeţii ieşiră, şi amfitrionul îi 
conduse iarăşi până la uşă. Ca şi rândul trecut, erau ofiţeri în 
uniforme străine, iar printre ei câţiva civili cu serviete mari de 
piele, îmbrăcaţi în redingote; cu pantaloni reiaţi şi cu mănuși 
albe de ceremonie. 

Câteva minute mai târziu, Odor se afla în faţa domnului 
Pretoreanu. 


— Nu ne vor da mare lucru, fiindcă n-au de unde, îi spuse 
acesta. Nu ne vor trimite trupe, să ne sprijine, fiindcă vor avea 
ei înşişi nevoie de sprijin. Vom lupta singuri, şi va fi o înfrângere. 
Dar n-avem încotro, va trebui să ne dăm sângele. 

Cineva ar fi crezut că era doar o vorbă; ce să caute pe front 
domnul Pretoreanu, cu situaţia lui privilegiată? Dar nu fu aşa: 
merse la luptă şi îşi dete chiar sângele. Odor, care se apropiase 
de el ca de Mefistofeles, începu să-l admire, de-aceea continuă 
să poarte haina lui de vânătoare, ponosită rău şi găurită de 
glonţ în dreptul splinei. Domnul Pretoreanu nu băgă de seamă 
că n-avea altă îmbrăcăminte, şi îi lipsea mai ales paltonul; toată 
iarna Odor merse numai în haină. În acel timp, pe toate 
fronturile din Europa, adversarii stăteau faţă în faţă, îngropaţi în 
tranşee; cât erau de întinse câmpurile de luptă, peste ele 
apăsau gerul şi suferinţa; bine o duceau numai păduchii. 

O dată pe săptămână, Odor se ducea la Medeea şi ea îi spăla 
cămaşa, în tindă. Până s-o usuce, el stătea pe un scăunel, lângă 
soba de tablă, cu haina pe umeri; ea îi vedea coastele. Mâncau 
mere coapte, tot ardea focul, şi era bine să simtă puţină căldură 
şi pe dinăuntru, numai că merele trebuiau drămuite, pentru unii 
ele au fost totdeauna prea scumpe. Când venea vremea să se 
aprindă lampa, Odor pleca prin înserarea vânătă, să-şi caute un 
loc unde să doarmă. Medeea credea că avea odaie, cum spunea 
el, într-un loc dincolo de Sfântul Elefterie, unde atunci se cam 
termina oraşul, dar cred că nu era adevărat, deşi n-am putut 
afla pe unde şi-a dus el veleatul în iarna care încheia anul 
întoarcerii din Franţa, fiindcă niciodată n-a vrut să-mi 
povestească. Bănuiesc însă că ducea o viaţă grea şi aspră, iar 
când Medeea se ridica să aprindă lampa şi el se ridica să plece, 
îmi închipui că ar fi fost imposibil să nu-i vină în minte serile 
luminoase din casa domnului Alcibiade. Multă bărbăţie trebuie 
să fi fost în sufletul lui ca să plece de la Medeea în sâmbetele 
acelea vinete şi geroase, şi iarăşi multă bărbăţie spre a înfrânge 
ispita de a se întoarce acasă. Orice ar fi fost în gândul lui, cred 


că era firesc să-şi aducă aminte după-amiezile când Alexandrina 
ştergea sticlele de lampă, şi dacă şi-o amintea, cred că era şi 
mai firesc să tânjească după lumină şi după odaia lui caldă. 

Fiindcă pleca de la Medeea, când ea se ridica să aprindă 
lampa, m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă într-una din 
sâmbete lampa ar fi rămas neaprinsă. Chiar să fi stat toată 
noaptea la doi paşi unul de altul, tot le-ar fi fost bine - şi n-au 
avut parte. 


19 


Anul care urmează, al cincilea de la naşterea mea şi de la 
moartea Sihastrului, mi-a lăsat amintiri mult mai limpezi, fiindcă 
începusem să înţeleg binişor ce se întâmplă în lumea aceea 
turmentată despre care se vorbea adesea în casă. Las deoparte 
faptele mele, deşi sunt cele mai vii în memorie; ar fi o mărunţire 
să vorbesc despre ele, între întâmplări care zguduiau lumea. 
Îndeosebi două din acestea au tulburat rău conştiinţa oamenilor, 
pe unii înfricoşându-i, pe alţii umplându-i de mânie şi trezind în 
ei setea de răzbunare. Dintre toţi, cred că cel mai izbit a fost 
domnul Pretoreanu, pe care amândouă dramele îl afectau 
direct, deşi fiecare din ele în alt fel. În orice caz, prima din cele 
două întâmplări nenorocite îi putea fi pusă în sarcină, parţial, 
deşi fusese cu totul fără intenţie; dar unui om ca el nu i se iartă 
inconştienţa. Spre norocul lui, faptele rămâneau secrete. 

N-am putut afla de cât timp era amestecat în această afacere; 
pe timpul lui, spionajul industrial era o activitate mult mai puţin 
extinsă ca astăzi, când a dat naştere unei adevărate ştiinţe. De 
un an sau doi, el finanța, nu ştiu în ce măsură, dar probabil nu 
neglijabilă, o nouă industrie chimică de pe valea Rinului, sau o 
ramificaţie a unei vechi industrii prea bine cunoscute, o uzină 
care fabrica sulfură de etil diclorată. Să nu se fi întrebat 
niciodată domnul Pretoreanu la ce folosea această substanţă? 
Ar fi de crezut; având investiţii foarte numeroase, nu putea să le 
controleze pe toate, mai ales de când începuse războiul. 
Afacerile lui se extindeau în amândouă taberele beligerante, 
lăsând la o parte ţările neutre, ca Suedia (desigur oţeluri) şi 
Elveţia (motoare marine). 


Activitatea domnului Pretoreanu, grandioasă, precum se 
vede, acoperea însă şi zone minore, cum ar fi de exemplu 
finanţarea câtorva restaurante bucureştene, unele chiar 
periferice, investiţie ridicolă şi într-un fel compromiţătoare. Nu 
m-a mirat însă; mult mai inexplicabilă mi se părea, bineînţeles 
că la altă scară, existenţa unei mari şi renumite industrii de 
motoare marine în Elveţia, ţară muntoasă şi neînvecinată cu 
marea. Lasă că nu-i uşor să transporţi asemenea mase metalice 
până într-un port maritim, mai ales că niciunul nu-i foarte 
aproape, dar cui a putut să-i vină în minte o idee atât de 
nefirească, în contrazicere şi cu peisajul, şi cu spiritul terestru al 
oamenilor?  Ceasornicele, da, n-am nimic împotrivă, sunt 
produsul cel mai helvetic după lapte şi brânză, şi au fost mai cu 
seamă în vremea domnului Pretoreanu, când fiecare păstor sau 
cioban, ducându-se cu oile sau cu vacile îşi lua cu el scule şi 
făcea rotiţe pentru Longines. 

Odor a avut curiozitatea să-l întrebe pe domnul Pretoreanu 
cum ajunsese patron de restaurante, căci aşa interpreta el 
faptele, şi nu cu totul fără dreptate. Oricine altcineva s-ar fi ales 
cu o ripostă mânioasă şi poate chiar ar fi trebuit să-şi ia adio de 
la viaţă. Odor primi un răspuns pe atât de calm, pe cât de 
inoportună fusese întrebarea: 

— Tinere, oamenii trebuie să şi mănânce! 

După care stăpânul casei se duse la geam, luă carabina de 
sub draperie, şi începu să ochească spre poartă. Nu se vedea 
nimeni, decât trecătorii de pe Calea Victoriei. 

La 22 aprilie, domnului Pretoreanu i se transmise prin telefon, 
înainte de apariţia ziarelor, prima din cele două ştiri groaznice: 
pe frontul din Flandra, în apropiere de Ypres, germanii 
bombardaseră tranşeele aliaţilor cu gaze toxice. Era un lichid 
care se vaporiza prin explozie, se întindea persistent pe pământ, 
pe plante, pe îmbrăcămintea oamenilor şi pe piele, teribil de 
înşelător, fiindcă în afara unui miros de muştar care nu speria pe 
nimeni, nu avea nicio caracteristică alarmantă. El provoca însă 


vezicaţii cu atât mai nocive cu cât erau mai neaşteptate, şi, cu 
ajutorul vântului, putea să pustiască un întreg câmp de bătălie. 
Riposta aliaţilor nu a întârziat să vină şi aşa a început războiul 
chimic. Mai târziu, când s-a făcut pace şi, după câte ştiu, nimeni 
n-a fost pedepsit pentru acest nou fel de moarte, m-am mirat că 
faptele n-au mers până la ultima lor consecinţă, şi lumea a 
supravieţuit, spre a face noi războaie, când ar fi putut să piară în 
întregime, otrăvită cu gaze. 

Un timp, domnul Pretoreanu şi-a ignorat vinovăția, îl 
consterna doar cruzimea noului fel de luptă; substanţa 
ucigătoare s-a numit yperită, aşa cum este cunoscută şi astăzi. 
Aproape trei decenii mai târziu, în bătălia Mediteranei, 
Eisenhower a purtat tot timpul după el, până ce a debarcat în 
Italia, un vapor încărcat cu yperită, ca să poată răspunde repede 
dacă nemţii ar fi folosit iarăşi gazele toxice. Ştim cu toţii, care 
am trăit în vremea aceea, cât de mare a fost teama tuturor, şi 
nu ne-a rămas decât să ne mirăm că nu şi-a găsit justificarea. 
Poate cineva să fi crezut în clemenţă, dar este destul să ne 
amintim cu ce înfricoşătoare emfază anunţa Hitler viitoarele lui 
arme secrete, spre a înţelege că ideea gazelor de luptă nu-i mai 
dădea satisfacţie; n-ar fi fost o surpriză şi, mai ales, n-ar fi 
rămas fără replică; ştia şi el, probabil, despre vaporul lui 
Eisenhower şi despre alte depozite de yperită şi nu se hazarda, 
cât timp nu avea siguranţa că o să-şi amuţească inamicul. 

La data aceea domnul Pretoreanu era hulit şi admirat în 
măsură egală. Fiindcă ştiu foarte bine datele componente ale 
personalităţii lui atât de paradoxale, îi înţeleg şi pe detractori şi 
pe admiratori şi le dau dreptate. Dar totodată sunt sigur că, 
lăsându-i la o parte păcatele, să fi fost mai tânăr în timpul 
războiului al doilea, nu şi-ar fi lăsat carabina nefolosită. 

Ultimii ani din viaţă domnul Pretoreanu şi i-a trăit într-un 
fotoliu pe roate, ca Roosevelt, cu care de altfel începuse să şi 
semene fizic, de parcă i-ar fi fost frate. Atât că fotoliul avea 
motor electric, cu baterii, şi putea să fie manevrat cu uşurinţă, 


înlesnire de care nu se bucura preşedintele Statelor Unite. Cu 
toate că nu mai avea pe cine să împuște, şi-a păstrat carabina 
sub draperie până în ultima lui zi de viaţă, care a fost exact la 
un an după ce explodase bomba de la Hiroshima. Până atunci, 
deplasându-se din când în când la fereastră, lua cu mâinile 
tremurătoare vechea lui armă, devenită istorică, şi ochea în 
stradă. Atunci mâinile încetau să-i tremure; dacă ar fi tras, nu şi- 
ar fi greşit ţinta. 

A trebuit să treacă un timp, în 1915, până ce domnul 
Pretoreanu să afle că yperita nu era altceva decât sulfura de 
carbon diclorată care se fabrica în uzina de pe valea Rinului şi 
pe care el o credea un fel de îngrăşământ chimic. În ziua aceea, 
în prada unei amarnice crize de conştiinţă, era cât pe-aci să se 
spânzure cu şnurul draperiei, când ochii i-au căzut pe carabină. 
Inşfăcând-o cu furie, a început să tragă în portretele strămoşilor 
săi, atârnate pe pereţi, în rame aurite, şi le-a găurit ochii, cu o 
precizie de necrezut la un om stăpânit de-o asemenea 
surescitare. Dar nu era un paradox mai izbitor decât celelalte. 
Odată cu ultimul cartuş, şi-a regăsit calmul, şi chiar dacă îi va fi 
rămas vreo mustrare de conştiinţă pentru yperită, ea nu s-a mai 
manifestat niciodată vizibil. 

Cam tot atunci, Germania începuse războiul submarin, care 
avea să facă şi el atâtea victime. Cred că primul vas scufundat a 
fost crucişătorul italian Leon Gambetta, găurit de torpile în 
Marea Adriatică. Mi se pare că Italia abia intrase în război, şi nici 
nu apucase să lupte; în orice caz, nu avusese timp să se 
dezmeticească, iar scopul războiului nu-l ştia bine decât 
Gabriele D'Annunzio. 

Nu trecuse a doua săptămână de la atacul cu gaze de luptă, 
când se întâmplă acea a doua dramă menită să-l tulbure pe 
domnul Pretoreanu. 

să fi bănuit ce-i aşteaptă, nemţii n-ar fi săvârşit o asemenea 
nesăbuinţă. Ştiu bine, aşa cum ştiu şi istoricii, că soarta lui 
Wilhelm al doilea era pecetluită din prima zi a războiului. Cu 


oricâte eforturi, cu oricât sânge, cu prelungiri şi cu suferinţe mai 
mari decât cele închipuite, într-o zi Germania tot avea să fie 
învinsă, în numele dreptăţii care, după oricâte întârzieri, şi 
întârzie uneori până la pierderea tuturor speranţelor, odată şi 
odată iese victorioasă; altfel pământul ar înceta să se 
învârtească în jurul soarelui, n-ar mai fi ziuă şi noapte, nici 
anotimpuri, n-ar mai creşte iarba, şi fructele ar cădea din pomi 
înainte de a se coace. Dar nu ştiu când ar fi venit acea 
înfrângere şi nu ştiu ce ar fi determinat-o, dacă nemţii n-ar fi 
săvârşit nesăbuinţa de a torpila pachebotul Lusitania. 

Nu se uscaseră pe deplin lacrimile celor care au plâns după 
mândrul Titanic, iar în ocean încă nu erau stinse vaierele, când o 
şi mai mândră corabie fu lovită în coastă şi se scufundă cu o 
mare mulţime de oameni, mai mulţi decât o mie şi-o sută. Ştiu 
că toţi câţi pieriră au fost deplânşi cu durere egală, şi au stârnit 
în bloc revolta tuturor lumilor, însă determinarea a venit de la 
ultima sută de victime, cetăţeni ai acelei lumi care se numea 
Lumea Nouă. 

Lusitania, cel mai mare şi mai rapid pachebot din vremea lui, 
venea de la New York către Anglia şi nu-i trebuiseră decât patru 
ore peste cinci zile ca să traverseze oceanul, pe când alte 
vapoare mergeau cu săptămânile. Ce-şi va mai fi râs în barbă 
comandantul submarinului, când îl va fi văzut în periscop, 
scoțând fum pe toate patru coşurile şi grăbindu-se să străbată 
cele câteva mile care îl despărţeau de Liverpool! Nu ştiu cum îl 
chema pe acest brav lup de mare, şi nici nu i-am văzut vreodată 
chipul într-o fotografie, nu ştiu nici cum glăsuiau ordinele 
primite de el, dacă era chemat să lovească oricând şi în oricine, 
nu ştiu dacă s-a făcut proces şi a fost tras la răspundere, sau 
dacă nu cumva i-au dat cea mai mare decorație pentru fapte de 
arme. Ce fapte de arme? Lusitania n-avea, ca să se apere, nici 
măcar o puşcă! Două sute treizeci şi nouă de metri lungime! 
Grozavă ţintă, şi-un chior ar fi nimerit-o, şi grozavă pleaşcă! O 
singură torpilă, şi pe urmă tulai! - cu coada în spinare, fără nicio 


zgârietură.  Submarinul avea matricola U-20, o inscripţie 
anodină. Ce rău îmi pare că n-am aflat numele comandantului, 
şi n-am putut să văd cum arăta la faţă! 

Nu ştiu dacă pe Lusitania a cântat orchestra, ca pe Titanic, 
dar e sigur că printre călători era o mireasă, o fată din statul 
Texas, cu faimă cam proastă, fiica unui fermier care o învățase 
să călărească pe cai sălbatici şi să tragă cu puşca din şa, fără să 
greşească ţinta. Şi ce puşcă! Pe un bărbat nu prea voinic l-ar fi 
trântit pe spate şi i-ar fi învineţit umărul. De ce n-a avut parte 
fata să stea faţă în faţă cu comandantul submarinului, aşa, 
printr-o minune cum se întâmplă în basme, şi să-i dea un pumn 
în falcă, să-i scoată măselele? Sau să fi avut cu ea puşca 
grozavă, să tragă în oglinda periscopului, cioburile să cadă pe 
tubul metalic, să-l lovească pe comandant în frunte, să-i crape 
ochii. Fata se măritase cu un tânăr din sudul Londrei, care 
fusese un timp în America, şi acum mirele o aducea s-o arate 
părinţilor, încunoştinţaţi şi veniţi să-i aştepte la Liverpool. De 
aceea o pusese să-şi îmbrace rochia de mireasă, cu vălul şi 
coroniţa de perle şi lăcrămioare adevărate, care după cele cinci 
zile ale traversării, erau încă proaspete. 

Mirele s-a aflat printre cei salvaţi cu barca, dar mai bine s-ar fi 
înecat şi el, decât să vadă rochia de mireasă cum plutea între 
valuri, ondulându-se de părea un braţ alb ieşind din apă şi 
făcând semne de despărţire. Ce-a mai fost viaţa pentru acel 
tânăr? Şi când s-au întâlnit cu toţii, pe cheiul din Liverpool, el cu 
părinţii, cu fraţii, care şi ei aveau poate să ia câte o fată din 
America, şi cu surorile, care şi ele visau să îşi pună rochie de 
mireasă dar nu voiau să se înece, au izbucnit cu toţii în lacrimi, 
în blesteme şi bocete. Şi de-aici i s-a tras Germaniei, de la fata 
aceea născută dincolo de ocean, care venea în Anglia nu doar 
ca să-şi facă o nouă familie, ci să-şi regăsească strămoşii. Că pe 
lângă ea pieriseră şi alţi cetăţeni ai Americii, peste o sută cu 
toţii, nu schimbă cu nimic soarta, deşi printre ei era unul din cei 


mai bogaţi şi mai puternici, cel pe care avea să-l deplângă amar 
şi consternat domnul Pretoreanu. 

Părerea mea este că numai moartea fetei în rochie de 
mireasă, şi ar fi fost un motiv prea temeinic ca America să 
pornească. Din ziua aceea, fiecare ţară ştia ce-o să aibă în rău 
sau în bine, după cum îşi aşternuse. Nu socotesc însă a fi mai 
puţin adevărat că oricare altă victimă putea fi un motiv de 
război la fel de temeinic. Pentru domnul Pretoreanu, de pildă, 
motivul care îl umplea de revoltă era că în acel dezastruos şi 
barbar naufragiu pierise unul din corespondenţii săi de afaceri, 
miliardarul Vanderbilt, omul pus de mine printre cei mai bogaţi 
şi mai puternici din lume. 

Îndată ce primi vestea, domnul Pretoreanu deschise uşa 
seifului de oţel îngropat în perete, pe care Odor nu-l văzuse 
fiindcă semăna cu tapetul, şi scoase o agendă nu mai mare deo 
palmă şi nu mai groasă de un deget, deşi avea peste cinci sute 
de file (cea mai subţire hârtie de biblie). După ce o deschise la 
litera V, nu-i fu greu să găsească pagina pe care scria cu 
cerneală roşie: Vanderbilt. Dedesubt erau două coloane de cifre, 
atât de mărunte că nu s-ar fi putut distinge fără lupă, iar sub 
fiecare un total subliniat cu linii apăsate. Atât şi nimic altceva, 
dar poate în acele cifre, rezultate din munca a zeci de spioni şi-a 
sute de contabili, era o biografie întreagă, dacă nu chiar o 
istorie, cu arcuri de triumf, cu decoraţii şi legiuni de onoare, cu 
falimente, cu sinucideri şi crime. 

După ce examină toată pagina şi compară între ele cele două 
coloane, care probabil lui îi spuneau toată acea lungă istorie 
neînţeleasă de alţii, domnul Pretoreanu, fără să se aşeze, căci n- 
ar fi avut linişte, ci doar aplecat asupra biroului, scrise o 
telegramă, pe care Sobieski o trimise îndată la poştă, să fie 
transmisă prin cablu la Washington. Telegrama era adresată 
direct preşedintelui, domnul Wilson, şi pe lângă condoleanţe 
pentru pierderea  Lusitaniei, cu cele o sută de victime 
americane, exprima speranţa într-o ripostă imediată, aşa cum o 


aştepta toată lumea, în afara făptaşului. (Referirea la moartea 
lui Vanderbilt era foarte firească, fiecare vorbeşte despre ce-l 
doare, dar ce păcat că domnul Pretoreanu nu ştia nimic de fata 
înecată în rochie de mireasă!) 

După ce îşi sfârşi îndatorirea protocolară, care însă acoperea 
o mâhnire sinceră şi o revoltă adevărată, domnul Pretoreanu 
puse agenda în locul de unde o luase, închise seiful, luă 
carabina şi trase două încărcătoare în uşa blindată, ochind 
încuietorile. Pe urmă se uită cu lupa; oţelul era atât de tare, că 
gloanţele nu făcuseră nici măcar o zgărietură. Ce folos, dacă un 
om puternic ca Vanderbilt poate să piară aşa, ca oricine, de la o 
clipă la alta! 


x k x 


O lună după scufundarea Lusitaniei, asupra Bucureştilor se 
abătu un val de căldură care atinse cincizeci de grade Celsius, 
necunoscută niciodată până atunci, de când exista termometrul. 
Câinii, de pildă, umblau cu limba scoasă şi le sfârâiau picioarele 
pe piatra pavajului. Domnul Pretoreanu se mută la Sinaia, unde 
erau regele Ferdinand şi guvernul, dar nu se duse acolo din 
slugărnicie, cum se duceau alții, ci fiindcă suferea de căldură 
mai rău decât câinii. Bineînţeles că îşi luă şi carabina, şi agenda, 
pe care o ţinea noaptea sub pernă, iar ziua în buzunarul de la 
spate al pantalonului, blindat cu o țesătură de oţel împletită în 
țesătura de lână. Tot acolo păstra şi răspunsul preşedintelui 
Wilson, care venise, tot prin cablu, la şase ore după ce domnul 
Pretoreanu expediase telegrama de condoleanţe. Păstra asupra 
sa hârtia aceasta atât de valoroasă, ca un ultim argument 
împotriva celor care încă doreau alianţa cu Germania. Cuprinsul 
ei a rămas necunoscut, afară doar dacă poşta a făcut o 
indiscreţie, dar nu putea fi altul decât cel presupus, că Statele 
Unite vor pedepsi pe agresor când va veni vremea. La început n- 
am înţeles de ce vremea a venit cu atâta întârziere, abia în 
1917. Pe urmă am aflat că la începutul războiului european 


preşedintele Wilson n-avea armată. Domnul Pretoreanu n-a 
arătat nimănui telegrama, fiindcă n-a mai fost nevoie. Cred însă 
că mulţi spioni i-au dat târcoale, iar după război ştiu că mulţi 
istorici şi-au bătut capul s-o vadă; zadarnic! Sunt oameni care 
când îşi pun mintea cu o treabă, o fac în aşa fel ca nimeni să n-o 
mai poată desface. 

Nu mă întorc nici acum la domnul Alcibiade şi la lumea pe 
care o avea în preajmă, fiindcă în curând, odată cu izbucnirea 
războiului, voi fi mai mult pe acolo, ei rămânând singurul meu 
orizont în vremea aceea. Spun doar că în vara caniculară a 
ultimului an de pace, excavatorul continua să răscolească fundul 
gârlei, şi apa era atât de fierbinte, că scotea aburi şi niciun copil 
nu mai putea să se scalde. Văcarii degeaba veneau la prânz cu 
cireada, să o adape, bietele dobitoace se trăgeau înapoi, 
speriate, cum îşi atingeau botul de apă. In tot satul nu erau 
decât două puțuri, noroc că aveau izvoare bogate, la adâncime, 
şi nu se sleiau nici pe vreme de secetă. Noaptea întreagă văcarii 
şi oamenii învârteau de roată, scoțând apa cu găleţile, de la 
cincizeci de metri, ceea ce era o treabă anevoioasă, şi abia în 
zori izbuteau să adape întreaga cireadă. Vacile stăteau la coadă, 
în drum, cum în curând aveau să stea şi oamenii, pentru pâine. 
Târgoveţii care locuiau la ţară cârteau zicând că nu puteau să 
doarmă noaptea de mugetul dobitoacelor însetate. Se înţelege 
ce treabă bună făcea cârciumarul, cu băutura, că şi oamenilor le 
era sete şi sufereau de căldură, iar el pe lângă pivniţa răcoroasă 
mai avea şi gheţărie. În afară de cârciumar, gheţărie nu mai 
avea decât popa Scovergă, dar mai mică. Pe la jumătatea 
caniculei, presimţind că vremea o să se răcorească, popa începu 
să vândă gheaţă târgoveţilor: ar fi vândut şi ţăranilor, însă ei n- 
aveau bani de aruncat pe fereastră şi nici nu înțelegeau rostul 
gheții. 

Mulţi dormeau atunci prin pivnițe, unde îşi adăposteau şi 
păsările, ca să nu moară de turbare, cum mureau câinii; muriră 
vreo opt, pe urmă se răcori vremea şi începu să plouă. 


În acest timp Odor se bucură de găzduirea domnului 
Pretoreanu, la Sinaia, care îi dădu o odăiţă deasupra garajului şi- 
| lăsă în pace, să scrie. Odor scria toată noaptea şi nu ieşea din 
casă decât înspre ziuă, când mergea să se plimbe, în sus, pe 
Calea Codrului şi spre Stâna Regală, numai în cămaşă, că era 
cald până şi la munte, şi chiar înainte de-a răsări soarele; haina 
de vânătoare însă n-o părăsea niciodată, ci o ducea pe mână şi 
de nasturii ei avea legate creioanele. 

În ceea ce-l priveşte, nu-i nimic de ţinut minte din acea vară, 
când zilele se asemănau una cu alta şi mergeau cu viteză 
constantă. Despre restul lumii, în schimb, câte nu s-ar putea 
spune! Dar cum să le spui pe toate? Sigur că Odor nu trăia fără 
gânduri într-o lume care aştepta apocalipsul, cum îl prevestise 
Sihastrul, numai că el nu-şi spunea gândurile, ca atâţi oameni, ci 
le punea pe hârtie, iar hârtiile nu le-a descifrat nimeni, în afară 
de domnul Pretoreanu. 

Nu ştiu dacă turcii au închis Dardanelele înainte sau după 
caniculă. Domnul Pretoreanu se afla la Sinaia când îi veni ştirea 
că două cargoboturi mari, ale Societăţii România, care se aflau 
în Mediterană, nu se putuseră întoarce în ţară. N-am aflat dacă 
avea vreun amestec în conducerea acelei societăţi, multe dintre 
participările lui în afaceri fiind secrete; ceea ce este sigur, 
fiindcă am văzut corespondenţa, domnul Pretoreanu abia 
primise vestea, că şi dădu dispoziţii lui Sobieski să mişte 
anumite pârghii, care aveau articulaţii la mari distanţe. Şi 
îndată, o societate engleză angajă cele două vase, să facă 
transporturi în Atlantic, oriunde o fi nevoie, chiar în apele 
nordice. Faţă de imensitatea tonajului angajat pe aceste căi de 
navigaţie, două cargoboturi de câte opt mii de tone (mi se pare) 
ar fi nimica toată, nici cât o roabă faţă de un convoi de căruţe, şi 
nu le-aş fi făcut locul în povestire numai fiindcă erau primele 
vase româneşti care ajungeau atât de departe, şi chiar în 
America. Naufragiul unuia dintre ele, Bistriţa, torpilat de 
germani spre sfârşitul anului 1916, în Oceanul Ingheţat de Nord, 


este legat de o ciudată moştenire a domnului Alcibiade, şi iată 
ce mă interesează. 

Domnul Alcibiade murise de mult, de mult Odor se întorsese 
în casa unde nu se mai aprindeau lămpile, când veni de la 
Londra ştirea despre acea moştenire pe care am numit-o 
ciudată, fiindcă nimeni nu-şi închipuia din partea cui putea să 
fie; după ştiinţa Alexandrinei, soţul ei nu avea niciun fel de 
rubedenii, sau dacă existau vreunele, de mult le pierduse urma; 
era în el o lepădare de tot ceea ce ar fi putut să însemne o 
istorie de familie. Orice om are un trecut şi o obârşie, dar pe-ale 
domnului Alcibiade nu le cunoştea nimeni. Cum însă ştirea 
venea de-a dreptul de la Banca Angliei, pe hârtie cu en-tâte şi 
cu ştampilă, neputând să fie o farsă, Tiberiu, al treilea dintre 
copii, se duse la Londra să încaseze banii, şi veni cu o mie de 
lire sterline, care pentru cei mai mulţi oameni însemna o avere 
bunişoară; cu ei, pe vremea aceea se putea cumpăra o casă cu 
zece camere; ultimul automobil al domnului Pretoreanu, un 
Bentley cu frâne pe toate patru roţile, prima limuzină adevărată 
pe care o vedeau bucureştenii, mare pe dinăuntru cât un 
compartiment de tren de clasa întâi, nu costase nici de două ori 
aceeaşi sumă, deşi era o comandă specială. Ar fi părut mult în 
comparaţie cu preţul unei case, dar cine se asemuia cu domnul 
Pretoreanu? Nici măcar prinţul Nicolae, mort după automobile! 

Tiberiu, despre care deocamdată nu voi spune nimic, decât în 
treacăt, nu dădu niciun fel de socoteală despre mia de lire; de la 
moartea domnului Alcibiade, când n-avea decât douăzeci de ani, 
el devenise capul familiei, fiindcă Odor trăia pe altă lume, iar 
Tom se prăpădise în Moldova, într-o împrejurare sinistră. Tiberiu 
cumpără de la Londra câte ceva pentru fiecare din ai casei, dar 
lucruri de nimic, care cu totul nu costau mai mult de zece lire. 
Alexandrinei, de exemplu, îi aduse douăsprezece sticle de 
lampă, pretinzând că erau de cristal şi dădeau o lumină dublă; 
când deschise cutia, le găsi sparte pe toate, ceea ce nu era de 
mirare după atâta drum făcut cu trenul, şi cu atâtea 


transbordări, când bagajele se manevrează fără nicio grijă, 
fiindcă nu-i vreme. Alexandrina n-avea de ce să fie mâhnită, tot 
nu mai aprindea lămpile. Tiberiu o sfătui să păstreze cioburile, 
căci într-o zi avea să găsească un cumpărător pentru ele, fiind 
un cristal de cea mai bună calitate. Până la moartea 
Alexandrinei, cutia cu cioburi a stat în camera ei, deasupra 
dulapului. 

Lui Odor, fratele lui îi aduse două duzini de nasturi automaţi, 
patent englezesc, care se montau la pantaloni printr-o simplă 
apăsare şi nu mai era nevoie nici de ac, nici de aţă. Oricât era 
de ridicol darul acesta, la o moştenire atât de importantă, 
pentru Odor fu de cea mai mare utilitate, fiindcă totdeauna îi 
lipsea câte un nasture. 

Între celelalte lucruri aduse pentru restul copiilor, risipiţi prin 
internate sau pe la rudele Alexandrinei, care îi găzduiau gratis, 
ştiind cât de greu o duceau acasă, îmi amintesc o cursă de 
şoareci din cele mai obişnuite, numai că înăuntru avea trei 
clopoței, atârnaţi pe sârme, şi dacă şoarecele apuca să intre, se 
atingea de ei, făcându-i să sune, şi cum fiecare scotea alt ton, 
dădeau un fel de muzică, atât de neprevăzută că rămâneai cu 
gura căscată. Era şi acesta un patent englezesc şi mult m-a pus 
pe gânduri. la te uită ce le dă prin minte englezilor! îmi 
spuneam. Câte pot să născocească! Nasturi automati şi curse de 
şoareci, cu muzică! Dacă-i aşa, în viitor le puteau face cu patru 
clopoței, cu cinci sau cu şapte, să fie o gamă întreagă! Dar tot ei 
construiau acum un pachebot de două ori mai mare decât 
Titanic. Am fost dezamăgit să aflu, după cum scria în prospect, 
că rostul clopoţeilor era să dea de veste când şoarecele cădea 
în cursă. Crezusem că era pur şi simplu o idee trăsnită. Ţi-ai 
găsit de la cine! 

Deşi n-avea nici cea mai mică obligaţie, Tiberiu mi-a adus şi 
mie un dar, o pereche de ciorapi negri, de lână, la care am ţinut 
mult, ştiind că veneau de la Londra, iar când s-au rupt, le-am 
pus tălpi de pâslă şi i-am purtat încă un timp, neîndurându-mă 


să-i arunc. Datorită lor am învăţat, dar mai târziu, să nu mă leg 
de niciun fel de obiecte, căci dacă ajungi să ţii la ele, te 
ameninţă primejdia de robie. Mulţi oameni o îndură şi nici măcar 
nu-şi dau seama. 

În sfârşit, Tiberiu a dezlegat şi misterul moştenirii, dar eu 
socotesc că numai o parte, ceea ce de fapt a dat naştere unui 
mister şi mai mare, Dacă banii ar fi picat din cer, mi-aş fi pus 
mai puţine întrebări, aş fi admis, la nevoie, că putea fi chiar o 
minune. Dar ei aveau o provenienţă clară: un anume Pantelimon 
Dumitrescu, marinar pe cargobotul Bistriţa, care ducea muniții 
de la Liverpool la Arhanghelsk şi se scufundase în Oceanul 
Îngheţat cu întreg echipajul, lăsase prin testament domnului 
Alcibiade prima de asigurare valorând o mie de lire. Nu ştiu dacă 
toţi marinarii se asigurau pentru aceeaşi sumă, probabil că da, 
cred că era o datorie a societăţii de navigaţie, şi am admis că, în 
măsura în care o viaţă de om poate să fie plătită, o mie de lire 
era un preţ bunişor, dat fiind că pentru soldaţii căzuţi pe front 
nu dădea nimeni nici măcar o liră. Căci, să fi fost altfel, la atâtea 
milioane de morţi, tot ce este bancă şi instituţie financiară ar fi 
sărit în aer. 

Misterul dăinuia prin faptul că nimeni nu putea să spună cine 
era acel Pantelimon Dumitrescu şi ce legături avusese el cu 
domnul Alcibiade. Odată ce moartea lui fu recunoscută oficial, 
societatea de navigaţie dădu curs testamentului, şi aşa ajunse 
Tiberiu să ia banii. Fără nicio teamă de răspundere civilă, căci 
Alexandrina şi fraţii ceilalţi, frustraţi cu îndrăzneală, ar fi putut 
să-l dea în judecată, fără niciun scrupul de conştiinţă, căci în 
acel timp abia aveau ce să mănânce şi seara nici nu mai 
aprindeau lămpile, în jumătate de an Tiberiu dădu gata 
moştenirea, în chefuri de pomină, cu femei care dansau goale 
pe masă. Fără să fie la fel de crud şi de diabolic, el îl continua 
într-un fel pe Tom, caracter mult prea scelerat ca să poată avea 
o asemănare. 


Nici până astăzi, când scriu cartea, tot n-am putut să aflu cine 
fusese Pantelimon Dumitrescu; am însă o presimţire, că istoria 
lui încă nu este încheiată şi într-o zi îmi va fi dat să-i aflu şi 
originea, şi urmarea. 

Mulţi oameni care au avut un amestec în treburile publice din 
timpul războiului şi dinaintea lui, când nu era încă hotărât cu ce 
parte o să mergem, şi-au scris memoriile, dar nu totdeauna au 
contribuit la luminarea istoriei, ci, dimpotrivă, uneori au 
întunecat-o. Nu spun prima oară că istoria, deşi se ocupă de 
fapte, nu-i o ştiinţă exactă; după mine, ea va fi totdeauna şi 
subiectivă, şi incompletă. Chiar acele întâmplări cărora le-am 
fost martori, după un timp îşi pierd conturul clar în memoria 
noastră, şi dacă le ascultăm povestite de alţii, într-o viziune a 
lor, şi altfel decât le tineam minte, începem să ne îndoim de 
ceea ce am văzut cu ochii. Sunt mulţi care au pledat pentru o 
cauză strâmbă la un punct al istoriei, şi când faptele s-au 
consumat, şi dreptatea a ieşit la iveală, n-au vrut să accepte 
paguba, ci s-au grăbit să se declare partizani ai cauzei celeilalte, 
zicând că niciodată n-au combătut-o. Ţinerea de minte e atât de 
scurtă la cei mai mulţi dintre oameni, încât asemenea schimbări 
de direcţie sunt acceptate, dacă nu chiar dintr-odată, măcar cu 
încetişorul. Şi iată de ce culoarea neagră devine uneori atât de 
albă, că ne ia ochii. 

Socotind că n-ar fi de niciun folos pentru nimeni, şi nici nu mi- 
ar lumina povestirea, nu am să mă amestec în viaţa 
personajelor istorice din acea vreme. Rolul lor se cunoaşte şi e 
acceptat aşa de toată lumea, deşi eu, unul, ştiu bine că e 
construit cu erori enorme, uneori opuse diametral adevărului. 
Deci, odihnească în pace cu toţii, n-am de gând să le stric 
somnul! 

Domnul Pretoreanu nu şi-a scris memoriile, iar rolul lui, 
cunoscut prea puţin în vremea aceea, astăzi nu-l mai cunoaşte 
nimeni. Am însă mărturia lui Odor că în palatul din Calea 
Victoriei s-au dus tratativele preliminarii ale alianțelor noastre, şi 


acolo s-au luat hotărârile. E adevărat că Odor nu s-a ostenit să 
înţeleagă faptele, fiindcă el trăia de mult într-o lume proprie 
suprapusă peste a celorlalţi, dar le-a înregistrat cu fidelitate şi a 
putut să mi le povestească până la ultimul dintre detalii, de 
pildă ce vipuşcă avea la pantaloni ataşatul militar al Franţei, şi 
ce decoraţii ataşatul militar al Marii Britanii, deşi îi văzuse numai 
în treacăt. Indiferenţa lui pentru aceste întâmplări, pe care s-ar 
fi putut spune că nici nu se ostenea să le înţeleagă, este pentru 
mine garanţia unei obiectivităţi continui. Odor nu putea nici să 
mintă, nici să inventeze şi nici măcar să dea interpretări false, 
deoarece fiinţa lui era mai presus de fapte, sau hai să spun în 
afara lor, spre a nu se crede că îl situez deasupra 
evenimentelor. Mă bizui pe relatările lui ca pe o înregistrare 
mecanică, pe care nimeni n-a putut s-o trucheze. 

Astfel, e neîndoios că la un timp după ce doi ataşaţi militari 
pomeniţi mai înainte, în palatul din Calea Victoriei au apărut 
ataşaţii militari ai Rusiei şi Italiei, la o consfătuire pe care Odor a 
ascultat-o iarăşi, în parte. Niciunora din aceşti parteneri nu le 
mergea bine cu războiul, şi alianţa noastră nu s-a făcut într-o 
clipă îmbietoare. Dar nu se putea altfel: adeziunea României la 
cauza bună trebuia marcată fie şi printr-o înfrângere. 
Bineînţeles, nu spunea nimeni aşa, ci se vorbea de victorie. 
Domnul Pretoreanu cunoştea adevărul, de aceea era foarte trist 
în ziua când se puseră semnăturile pe tratatul de alianţă. 

Era o zi de vară, la jumătatea lunii august şi o lume veselă 
umplea Calea Victoriei; parcă aşteptau o serbare. Domnul 
Pretoreanu privea de la fereastră, atât de cufundat în gânduri 
negre, încât parcă uitase şi de carabina ascunsă sub draperie, 
cu care ochea zilnic afară. Sobieski, trimis să observe atmosfera 
oraşului, îi raportă că terasele cafenelelor şi berăriile gemeau de 
lume; mai mult nu avea nevoie să vadă, era destul pentru cine 
ştia să înţeleagă. 

Curând pe poartă intră automobilul care îi aducea pe ataşaţii 
militari ai Franţei şi Angliei; de data aceasta veneau invitaţi la o 


cupă de şampanie. Pe ceilalţi doi domnul Pretoreanu nu-i 
chemase, nu erau în relaţii de prietenie, şi nici nu le-ar fi putut 
împărtăşi gândurile. 

— Domnilor, le spuse celor doi oaspeţi, întinzându-le cupele 
pline, noi ne-am făcut datoria. Regret că nu vă veţi face-o şi 
dumneavoastră. 

Merseră toţi trei la fereastră să privească mulţimea. 

— Ce lume veselă! exclamă unul din oaspeţi. Oare nimeni nu 
ştie ce-i aşteaptă? 

Al doilea adăugă: 

— Am impresia că am săvârşit o crimă! 

Aceste cuvinte n-au intrat în istorie, domnul Pretoreanu nu şi- 
a scris memoriile. Dar Odor, care aştepta dincolo de uşa 
întredeschisă, le-a auzit foarte bine. 

Pe urmă toţi trei lăsară să le scape din mână cupele goale. 

După plecarea oaspeţilor, domnul Pretoreanu îl pofti pe Odor 
să guste şampania; mai rămăsese jumătate de sticlă. Odor 
spune că era foarte amară. 


20 


Aveam numai şase ani, nu-mi aduc aminte mai nimic despre 
zilele frumoase când soldaţii se urcau în trenuri şi plecau la 
război cu cântece şi cu flori în ţeava armei; am auzit de la alţii. 
Vara aceea nu mi-a lăsat nicio imagine, parcă am sărit peste ea 
sau a trecut acoperită de văluri; nu mă pot plânge că amo 
memorie proastă, dimpotrivă, ţin minte întâmplări mai vechi, 
cum ar fi drumul la gară, cu câinele, şi chiar ziua botezului, când 
popa Scovergă m-a scufundat în butoiul de varză, împodobit cu 
horbote albe. Dar nimic, nimic nu mai ştiu despre vara aceea, 
nici măcar dacă am fost vreodată la gârlă, şi sigur că fusesem, 
nu se putea altfel. 

Prima lumină care mi se face în minte îmi dezvăluie o lume cu 
totul schimbată; atâţi oameni pe care îi ştiam nu mai erau, 
plecaseră la război şi unii nu s-au mai întors niciodată, cum a 
fost Toader, bărbatul Stancăi, de pe urma căruia a rămas 
bicicleta nou-nouţă, agăţată de grindă. Nu vorbesc de Odor, 
care era plecat mai dinainte; nu-i simţeam lipsa, nu-l 
cunoscusem. Prima oară l-am văzut după război, când s-a întors, 
la moartea domnului Alcibiade. Imaginea pe care o aveam 
despre ei, foarte difuză şi totuşi stăruitoare, ca o obsesie, se 
formase din spusele altora. 

În schimb, pe Tom îl cunoşteam bine, am povestit ciocnirile 
noastre şi unele dintre isprăvile lui, care îi făcuseră o faimă 
sinistră. După ce-o omorâse pe Miss, trebuise să se ascundă. A 
stat la pension şi până la vacanţa mare n-a mai venit acasă nici 
duminica. Şeful gării voia să-l împuşte, spunea pe faţă, fără să-i 
pese că putea ajunge la ocnă. Cu timpul s-a liniştit, e în firea 
omului să le uite pe toate, însă Tom, când s-a întors, vara, a 


înţeles că trebuia să renunţe la tren şi să nu se mai arate prin 
gară. Domnul Alcibiade i-a cumpărat bicicletă. Mult tânjeam şi 
eu după una, dar cum nu mi-o cumpăra nimeni, mă mulţumeam 
să mă uit la a lui Tom ca la Sfânta Precistă. Drept răsplată că o 
ştergeam de praf, o spălam de noroi şi îi dădeam lustru, îmi 
îngăduia s-o duc de ghidon, prin curte, nu mai mult de un minut 
sau două, şi nu c-ar fi putut să se strice, ci ca să mă chinuiască, 
să nu mă bucur pe săturate. În mai puţin de şase luni bicicleta 
era hârbuită, trosnea şi scârţâia gata să se rupă, dar mergea 
încă, până ce Tom, gonind într-o noapte întunecoasă, a căzut cu 
ea într-o râpă şi-a făcut-o fărâme; nevătămat a rămas numai 
clopoţelul. Venea iarna şi până la începutul primăverii domnul 
Alcibiade stătu pe gânduri; pe urmă nu mai putu să îndure 
suspinele lui Tom şi privirea lui mustrătoare, şi îi cumpără 
motocicletă, nou-nouţă, comandată în Italia. 

Şi iată că în vara din care nu mai ţin minte nicio imagine, se 
duse şi Tom la armată, abandonând motocicleta, nu ştiu cum, 
punând-o nu ştiu unde, de parcă n-aş fi fost acolo şi n-aş fi văzut 
tot ce se întâmpla în casa domnului Alcibiade. Plecaseră mulţi, 
chiar şi poştaşul care aducea câte o scrisoare din an în paşte, iar 
în locul lui venise altul, un om în vârstă, care nu mai era bun să 
facă războiul. Dintre oamenii în putere rămăsese numai şeful 
gării, fie că se învârtise, fie că n-aveau pe altul să-l schimbe. 
Plecaseră toţi tinerii, şi asupra zilelor când memoria mea se 
trezeşte, apasă impresia tristă că satul se golise mai mult de 
jumătate şi rămăsese o tăcere ca de zile geroase, când lumea 
amuţeşte înţepenită în casă. Nu plecaseră doar oamenii, ci şi 
caii, cu căruțele; veneau echipe, alegeau, luau şi dădeau în 
schimb bonuri de rechiziţie. Degeaba au păstrat oamenii 
bonurile, băgate pe sub grinzile podinei, nimeni n-a plătit 
căruțele, nici caii nu i-au dat înapoi, dacă muriseră. 

Intre cei rămaşi era loniţă Stere, primarul, care când s-au 
apropiat nemţii a poruncit oamenilor să pună steag alb la 
poartă, iar el a ieşit în întâmpinarea regimentului de ulani, la 


marginea satului, spunându-le „Bine aţi venit, dragi prieteni!”. 
De-acolo înainte, tot timpul războiului, loniţă Stere a dus-o 
împărăteşte şi a învăţat chiar câteva boabe în limba nemților, 
cărora s-a grăbit să le facă pe plac şi să dea tot ce le dorea 
inima, chiar şi câte o văduvă pe care o povăţuia să fie supusă. 

Că popa Scovergă trebuia să rămână, se înţelege de la sine, 
biserica nu putea să se închidă, era nevoie de o slujbă măcar 
pentru morţi, că de nunţi n-a prea fost vorba în timpul 
războiului. Asemeni nu s-a mirat nimeni că a rămas învățătorul, 
al cărui nume nu se ştia de unde vine, că nu-l chema lonescu, ci 
lunescu, fără niciun înţeles pentru oameni; învățătorul a rămas 
fiindcă nu mai avea de mult vârsta când să poată ţine raniţa în 
spinare şi puşca pe umăr. Ca el mai erau destui oameni, unii 
încă în putere, dar nu destul ca să îndure greutatea războiului, 
alţii cu un picior în groapă, şi câţiva chiar cu amândouă 
picioarele, dar pe aceia nu-i vedea nimeni, fiindcă boleau prin 
case şi nu ieşeau nici măcar pe prispă. 

Tot pentru vârstă înaintată rămăsese şi domnul Niculici, deşi 
vârsta nu i-o ştia nimeni şi mergea încă la slujbă, era perceptor 
la oraş, pleca dimineaţa cu trenul de şapte şi se întorcea seara, 
cu cel de opt, abia de-i mai rămânea timp să citească ziarul, şi 
pe urmă stingea lampa, rupt în două de oboseală. Fireşte, 
obosite erau şi fetele, care îşi munceau şalele în casa de pe 
strada Calomfirescu, numai că fiind tinere şi deprinse nici nu se 
băga de seamă. Ba încă, de multe ori îşi continuau treaba şi 
acasă, mai cu perdea, ca să nu simtă vecinii; începuseră să vină 
pe la ele şi oameni din sat, din cei cu mai multă îndrăzneală, 
cum fusese David, argatul de la moară, acum plecat şi el la 
armată. După intrarea nemților, fetele nu s-au mai dus la casa 
aceea, pleca numai domnul Niculici, iar ele, fiind singure ziua 
întreagă, au făcut treabă bună, tot timpul războiului, nu le-a 
lipsit nici pâinea, nici zahărul, nici săpunul, care erau atât de 
rare. Seara, după ce se întorcea bătrânul, după cum îi spuneau 
ele, nu mai primeau pe nimeni în casă, dar dacă se nimerea să 


bată vreunul la poartă, nu-l goneau, ci îl chemau în fundul 
grădinii, unde aveau un umbrar şi o laviţă. Acolo a prins 
reumatism una din ele, Angela, cea oacheşă, care după ce era 
slută a ajuns şi să şchioapete, iar mai târziu, când boala s-a 
ridicat la oasele capului, i-a vătămat un ochi, pe dinăuntru, că s- 
a uscat şi s-a făcut vânăt, de-a ajuns, nefericita, să stea tot 
timpul cu pleoapa lăsată. Oamenii, care îşi dau părerea fără să 
ştie medicină, spuneau că la picior putea să fie reumatism, dar 
că la ochi era sifilis; şi din răutate, şi din neştiinţă. Dar uite aşa, 
şchioapă şi chioară, când s-a întors de la război David tot a 
plăcut-o şi era cât pe ce s-o ia de nevastă. Dacă s-a răzgândit, a 
fost vina ei, proasta. 

Soră-sa, Puicuţa, cea blondă, care era şi frumoasă, a avut mai 
mult noroc, sau a ştiut să se poarte, că s-a măritat cu un 
magazioner din gara oraşului, un om cu ceva parale, tânăr pe 
deasupra, ba încă şi chipeş, şi mai ales galanton cum nu s-ar fi 
găsit altul. O vedeam în fiecare seară când terminam şcoala şi 
veneam să iau trenul ca să merg acasă. Stătea la restaurantul 
gării, la o masă de pe peron, cu umbreluţa în mână şi cu o halbă 
de bere în faţă, dichisită şi parfumată, aşteptându-şi soţul, să 
termine cu slujba. Nu se plictisea niciodată, cu atâta lume în jur, 
care o privea curioasă, şi putea chiar să-i poarte pizmă. lar 
halba, dacă se termina, nimic mai uşor decât să facă un semn 
băiatului şi să ceară alta. 

Soţul venea totdeauna înainte de a pleca trenul, şi lumea 
înghesuită la ferestrele vagoanelor, şi cei de pe peron, toată 
mulţimea care se aduna la gară putea să vadă cum se apleca 
spre ea, cu o mişcare plină de eleganţă, ducându-şi un picior 
înapoi, ca să se ţină în cumpănă, cum am mai spus că făceau şi 
alţii, şi cum îi săruta mâna. Halal viaţă! Când am plecat de 
acolo, Puicuţa era înfloritoare, încă tânără, şi mai frumoasă ca 
niciodată, şi aşa mi-a rămas în minte, deşi astăzi, dacă o mai fi 
trăind, trebuie să fie o babă. 


Toate au fost înţelese despre oamenii rămaşi la vetre în 
timpul războiului, mai greu a fost înţelesul cu domnul Alcibiade, 
care era încă tânăr. În realitate nimeni nu-i ştia anii şi-l judecau 
numai după înfăţişare, după mers, că niciunul nu putea să se 
ţină aproape de el decât dacă o lua fuga, după ochi, că noaptea 
vedea pe cer cinci stele nevăzute de alţii, după atletica lui 
putere trupească; de multe ori, în faţa oaspeţilor, când era în 
toane bune, se întâmplase să şi-o arate, încingându-se pe sub 
umeri cu un lanţ de căruţă, cu zaua groasă, şi făcându-l fărâme 
numai cât îşi umfla pieptul. Despre puterea lui se vorbeau 
multe, şi gurile bune - de ce le-aş socoti rele pentru o asemenea 
laudă? - spuneau că ar avea la oraş vreo cinci ţiitoare şi nu uita 
de niciuna. Dacă o fi fost aşa, Alexandrina n-a aflat niciodată, şi 
nici nu cred să fi avut vreo bănuială, căci el dacă pleca des de 
acasă, şi uneori lipsea chiar nopţile, îl ştia dus după treburi. 

Astfel, oamenii îl credeau pe domnul Alcibiade de vârsta când 
ar fi putut să lupte pentru ţară, şi fiindcă rămăsese acasă, îl 
socoteau un învârtit şi-l priveau cu o ciudă admirativă; nu 
oricine putea să se învârtească: ori avea rude sus-puse, ori 
dăduse parale, fiind mult mai bogat decât şeful gării. Câte 
parale avea, s-a văzut după moartea lui, când în casă nici măcar 
nu se mai aprindeau lămpile. lar despre vreo rudă nu s-a ştiut 
niciodată, şi mi s-a părut demn să ţin seama, că după ce 
colindase pământul şi cunoştea toată omenirea, domnul 
Alcibiade era singur pe lume. 

Dacă s-ar fi ştiut că odată fusese la război în sudul Africii şi 
luptase de partea burilor, fără să-l fi silit cineva, şi nici de dragul 
îmbogăţirii, că nu-i plătea nimeni sângele pe care urma să-l 
piardă, şi n-avea cine să-l răsplătească nici măcar cu o decorație 
pentru lunile de suferinţă prin spitalele de campanie, sigur că 
oamenii ar fi judecat altfel rămânerea lui acasă. Oamenii însă nu 
ştiau nimic despre buri, nici măcar învățătorul, şi abia unul, ici- 
colo, ar fi putut spune, cu o privire de îndoială, că Africa era o 
tară îndepărtată, unde oamenii se numeau negri şi nu trebuiau 


A 


să facă nicio treabă, fiindcă îşi găseau hrana de-a gata, în 
copaci, doar să le cadă în gură. 

Dar nici măcar oaspeţii în faţa cărora domnul Alcibiade, când 
era în toane bune, îşi scotea cămaşa ca să rupă lanţul cu 
puterea pieptului nu se gândeau că doar tăietura pe care o avea 
el între coaste, prelungită până în spate, şi tot ar fi fost un motiv 
de scutire. Dar el nu bătea toba despre faptele sale, oricât ar fi 
fost ele de frumoase, după cum păstra cea mai deplină tăcere în 
privinţa celor cinci ţiitoare, dacă ele existau, cum spunea lumea. 
Nici măcar Alexandrina nu ştia că de sub acea tăietură pornită 
din dreptul inimii lipseau jumătate din plămânul stâng şi splina. 
Oamenii izbiţi atât de tare nu se iau la război, e lege, chiar dacă 
vor ei singuri să meargă, chiar dacă sunt în stare să rupă lanţuri. 
Aşa că nu era vorba de vârstă, ci de altă piedică, numită 
infirmitate, deşi nu se potriveşte. 

Ceea ce n-ar fi crezut nimeni, la începutul războiului domnul 
Alcibiade avea cincizeci şi nouă de ani, când nimeni nu mai e 
luat sub arme, chiar dacă gradul îi dă dreptul să meargă călare. 
Ar fi fost bine ca aceiaşi oameni care îl judecau că rămăsese 
acasă, să se întrebe cum de plecase Tom înainte de a avea 
vârsta? Mulţi n-au făcut decât să se bucure, cu speranţa că are 
să-şi lase oasele pe câmpul de luptă. Tom abia împlinise 
nouăsprezece ani şi se dusese voluntar, fără nicio codeală, 
fiindcă, lăsându-i la o parte păcatele, nu era o fire fricoasă, ba 
chiar îi plăcea să sfideze primejdia, cum dovedise încă de la o 
vârstă fragedă, aruncându-se în bulboană de pe braţul înalt al 
excavatorului. Dar acum îndemnul venise de la taică-su, şi iată 
ce vreau să se ştie, că dacă domnul Alcibiade nu mai putea 
merge la luptă, îl trimisese pe fie-su, după legi de familie 
dinaintea evului mediu. Îmi pare rău pentru el că nu a aflat ce se 
întâmpla cu Odor, care avea vârsta, dar pe care îl credea 
nesupus la încorporare, ascunzându-se prin cine ştie ce loc de 
ţară. După ce i-a încredinţat Medeii caietele şi după ce şi-a luat 
rămas bun de la domnul Pretoreanu, asigurându-l că nu va 


înceta scrisul nici sub focul duşmanului, a plecat şi el la luptă, 
aproape fără instrucţie, şi a făcut tot războiul, dar cu Tom nu s-a 
întâlnit niciodată. Biata Medeea mult a lăcrămat urmărindu-l cu 
ochii, din poartă, când el a venit ultima oară s-o vadă. Tristeţea 
o făcea atât de frumoasă, că orice om, numai privind-o, şi-ar fi 
dat inima. Numai că Odor, nefericitul, cel fără de femeie, era 
pedepsit să se uite la ea ca orbii, cu privirea goală şi cu inima ca 
de gheaţă. 

Amintirea mea începe să se lumineze, aşadar, asupra satului 
gol pe jumătate, fără bărbaţi în putere, fără cai şi fără căruţe. 
Era toamna, ultimele zile calde şi însorite. Nu se mai auzeau 
cântece şi chiote, dar nu venise încă jalea. După ce mersese 
repede o bună parte din Transilvania, unde oamenii din sate le 
dădeau flori soldaţilor, să le pună la ţeava armei, armata 
noastră, lovită pe alt front, între malul mării şi Turtucaia, şi 
lipsită de ajutoare, cum prevestiseră cu atâta mâhnire ataşaţii 
Franţei şi Angliei, acum bătea în retragere pretutindeni şi ţinea 
piept doar prin trecătorile munţilor. Sigur că nu ştiam nimic nici 
de Valea Oituzului, nici de-a Jiului, dar astăzi mi se pare că am 
fost peste tot şi am privit de aproape; fiindcă mi-au povestit 
alţii, prilejuindu-mi să transform vorbele în imagini. 

De curând am văzut pusă în film o zi din timpul războiului al 
doilea, când s-a făcut debarcarea din Normandia, şi s-a spus că 
a fost ziua cea mai lungă, nu pentru o singură tabără. Am văzut 
filmul în tihnă, într-o sală frumoasă, şi m-am pomenit că 
recunosc peisaje, oameni şi fapte până într-atât, că nu mi-a 
rămas a crede altceva decât că mai văzusem filmul şi îl ţineam 
minte. La sfârşit însă am stat să mă gândesc bine şi mi-am dat 
seama că nu avusesem nici când să-l văd, nici unde, ceea ce mi- 
a confirmat multă lume, fiindcă filmul se dădea prima oară. 
Atunci a trebuit să înţeleg că imaginile recunoscute cu atâta 
claritate veneau din cartea aflată la originea filmului pe care o 
citisem încordat de emoție. 


În acele zile de toamnă încă frumoase, satul golit pe jumătate 
s-a umplut iarăşi, cu alţi oameni, răniţi de pe câmpul de luptă. 
Erau soldaţii cu răni uşoare, cu un bandaj la frunte, cu un braţ în 
eşarfă, care mergeau pe picioarele lor de bine, de rău, n-aveau 
nevoie de spital şi de ambulanţă, îi pansa un sanitar care trecea 
de la unul la altul cu geanta; pe geantă, într-un cerc alb, era o 
cruce roşie, parcă aşa îmi aduc aminte, sau doar îmi închipui, 
ştiind că aşa trebuia să fie. 

Am văzut mulţi răniţi din aceştia, chiar şi în curtea noastră, 
aşezaţi pe stivele de lemne aduse de la pădure. Şedeau şi se 
încălzeau la soare, aşteptând ziua de mâine. Cred că erau 
mereu alţii, veneau şi plecau în drumul lor de retragere, mie 
însă mi s-au întipărit în minte într-o imagine neschimbată, ca şi 
când ar fi fost aceiaşi, stând nemişcaţi zile de-a rândul. Apoi au 
dispărut cu toţii, curtea a rămas goală, şi satul a fost iarăşi 
împuţinat la jumătate; tot atunci s-a schimbat vremea, au venit 
zile noroase; dar încă nu simţeam jalea. Oamenii, câţi 
rămăseseră, aveau frunţile încruntate şi din purtarea lor 
înţelegeam că se apropie o restrişte. Tot ce era aramă prin case, 
cazane, tigăi, garniţe, se îngropa prin fundul curților. Popa 
Scovergă ar fi vrut să îngroape şi clopotele de la biserică, dar n- 
avea cu ce să le dea jos din clopotniţă, şi le-au luat nemţii. 
Toate se ascundeau, cât era cu putinţă, în tainiţele cele mai 
neînchipuite, porumbul, grâul, untura, ţuica, putinile cu brânză, 
până şi nucile. Fiindcă la noi în curte erau multe lemne încă 
netăiate, au venit vecinii şi s-au rugat de tatăl meu să le 
ascundă porcii sub ele. Le-au stivuit altfel, făcând pereţi şi 
acoperişuri, iar înăuntru au băgat porcii, atât de bine ascunși, că 
nu i-ar fi găsit nimeni dacă nu i-ar fi ştiut dinainte. Sigur că erau 
ferestruici, pe unde să le dea mâncarea, lăturile şi apa, dar pe 
urmă se astupau cu un buştean sau cu o buturugă şi tainiţa 
rămânea nebănuită. S-au făcut fel de fel de ascunzători în restul 
satului, nu le-am ştiut pe toate, niciun porc n-a rămas pe afară, 
i-au băgat în căpiţele de paie, în privăţi, în pivnițe, ba i-au urcat 


până şi-n podul casei. A fost războiul pentru salvarea porcilor, 
fără de care nu putea să spere nimeni în ziua de mâine, chiar 
dacă războiul celălalt ar fi mers bine. Dar mergea rău, din 
nefericire, nemţii răzbiseră la câmpie şi nu mai aveau mult până 
să vină. 


21 


Într-una din zilele acelea posomorâte am mers la oraş cu 
domnul Alcibiade, deşi nu era vremea de bătut drumurile; dar 
avea nevoie de ajutor, şi nu găsise pe altcineva în afară de moş 
Covrig Belea Mare, argatul din curte, un bătrân beteag, care îşi 
trăgea piciorul şi nici pe umeri nu putea pune multă greutate, 
fiindcă avea o boală în şira spinării. Domnul Alcibiade îşi luase în 
ajutor şi copiii rămaşi acasă, despre care n-am avut ce să spun 
până astăzi, pe Traian şi pe Trandafil, ultimul de-o vârstă cu 
mine. 

De dus ne-am dus cu mâinile goale, în schimb ne-am întors 
împovăraţi de boccele; nu se găsise în tot satul o căruţă, nici 
măcar un cărucior sau o roabă. De câteva zile nu mai lucra 
nimeni pe prund, unde de altminteri după mobilizare 
rămăseseră numai bătrânii, şi pe ici, pe colo câte un flăcău fără 
tragere de inimă. În ultimele zile câte mai erau până să vină 
nemţii, toţi aceştia se trăseseră pe la case, pregătindu-se să 
întâmpine asuprirea, să pună bine lucrurile mai ispititoare. 
(Stanca a urcat bicicleta lui Toader în nuc, de era să cadă şi să- 
şi rupă picioarele, a îmbrăcat-o în saci găuriţi şi în petice, de 
părea o sperietoare de ciori, atât că prea mare; nemţii însă nu 
ştiau cum se fac sperietorile prin părţile noastre. Bicicleta a stat 
în nuc până la Crăciun, când s-a mai potolit tevatura; atunci 
Stanca a dat-o jos, a dus-o în casă, de teamă să nu ruginească, 
şi l-a aşteptat pe Toader. Însă bărbatul nu s-a mai întors de la 
război, şi bicicleta a rămas agăţată în grindă, ţinută cu atâta 
grijă că părea nouă.) 

Se oprise şi excavatorul în acele zile, nemaiavând mecanic. 
Se oprise totul, nu mai mergea nici trenul. Balastiera a început 


să lucreze iar abia iarna, forțând firea; se lucra cu mare grabă, 
dar fără spor, fiindcă bântuia gerul şi toate erau îngheţate. 
Nemţii aveau nevoie de piatră, la drumuri, că erau rupte şi 
desfundate. Ei au adus mecanic, iar la lucru au pus prizonierii, 
pe care îi păzeau santinelele cu arma în mână. Erau oameni de 
prin alte părţi ale ţării, dar nu înseamnă că satul nu le arăta 
milă. Oricum, le-a fost mai bine acolo decât în lagăr. De unde au 
avut, de unde n-au avut, ţăranii le-au mai dat câte ceva de 
mâncare. Văduvele le-au spălat cămăşile şi i-au mai spălat şi pe 
ei sâmbătă seara, că la început căpătaseră învoire să stea pe la 
casele oamenilor, până ce au fugit unii. 

La oraş n-am fost o singură dată; domnul Alcibiade a adus în 
casă vreo trei familii, femei cu bărbaţii plecaţi pe front şi rămase 
singure cu copiii. De unde le cunoştea nu ştiu, am înţeles că era 
prieten cu bărbaţii, iar aceştia îl rugaseră să le ia sub ocrotire. 
Lumea spunea că ar fi unele din cele cinci ţiitoare, dar atunci de 
ce să nu le fi adus pe toate, că ar fi avut odăi destule?! Eu nu 
cred ce spunea lumea, deşi toate erau tinere şi curăţele, iar una 
mi s-a părut de o frumuseţe nepământească. Ajunsesem să mă 
uit la ea cu ceasurile, gata să-i ascult orice poruncă şi rugându- 
mă lui Dumnezeu să aibă nevoie de mine, să-i încing fierul de 
călcat, să strâng rufele de pe frânghie ori măcar să-i dau o cană 
cu apă. Mă făceam de râs, ceilalţi copii îşi dădeau coate, dar nu 
puteam altfel, şi fiindcă a fost aşa, nu mă căiesc nici astăzi. La 
fel aş privi-o de-ar fi să mă nasc încă o dată şi s-o întâlnesc 
iarăşi, pe ea sau pe una la fel de frumoasă. 

O chema Smaranda, însă îi mai spunea şi Maria, nume care i 
se potrivea mult mai bine. 

Pe celelalte două le chema Frosina şi Parasuca; n-am ştiut 
niciodată de unde se trăgea numele acesta din urmă. 

Se prăpădise armata la Turtucaia, de la Dunăre veneau 
bulgarii cu nemţii lui Mackensen, şi se spunea că n-au să 
lipsească nici turcii, ca înainte vreme. Tot atunci, alţi nemți 


coborau de la munte şi luau în lung câmpia; nu mai era nicio 
scăpare. Trecea luna octombrie, nu se mai vedea soarele. 

Ne întorceam a treia oară de la oraş, încărcaţi cu baloturi şi 
geamantane; duceam şi eu o boccea mai mare ca mine. Luasem 
cu noi a treia familie, o biată femeie înfofolită în zdrenţe, ca o 
cerşetoare, cu un copil în braţe şi alţi doi care se ţineau de 
scurteica ei peticită, smiorcăind că îi dor picioarele. Eu nu 
spuneam nimic, uitând că mai făcusem drumul şi la venire şi tot 
pe jos, de-ar fi putut să mă doară şi pe mine picioarele, ba chiar 
şi spinarea, fiindcă aveam şi povară, în timp ce ei mergeau cu 
mâinile goale. Nici nu mai puneam la socoteală că truda, durând 
de trei zile, nu-mi era de niciun folos, decât acela de a şti că am 
putut face o faptă bună. Dar ce-i drept, îmi şi plăcea să umblu, 
cu ochii în toate părţile, ca să văd lumea, şi cred că nu-mi scăpa 
nimic nebăgat în seamă; nici chiar acum, cu toată îngândurarea, 
nu mergeam cu capul în pământ, ca toţi ceilalţi. De aceea, când 
tocmai ieşeam din oraş, eu singur am văzut cum pe poarta 
rafinăriei ieşea automobilul, cu doi ofiţeri la spate, care ne 
făceau semne s-o luăm la fugă. Nu înţelegeam de ce, nu-mi era 
frică, doar că aveam un motiv de mirare şi i-am spus domnului 
Alcibiade, aflat mai în faţă: 

— Uite, nu-i automobilul domnului Pretoreanu? 

— Ţi se pare, mi-a răspuns el, abia întorcând capul. 

Dar eram sigur, decât că nu înţelegeam ce căutase înăuntrul 
rafinăriei şi mai ales ce era cu cei doi ofiţeri, în alte uniforme 
decât ale ofiţerilor noştri. 

Nu trecuse mai mult timp decât aş fi numărat până la zece 
(ştiam să număr până la o mie, deşi nu mergeam încă la şcoală, 
aş fi mers atunci, toamna, dacă nu venea războiul), când pe 
poarta rafinăriei a ieşit în goană alt automobil, o camionetă cu 
coviltirul dat la o parte, înăuntru se îngrămădeau vreo zece 
soldaţi, iar lângă şofer stătea un ofiţer în uniformă românească, 
am recunoscut-o şi am fost cu atât mai sigur că primii nu erau 


din armata noastră. Ofiţerul ne făcea şi el semne, şi-a avut timp 
să strige la noi, când a fost mai aproape: 

— Fugiţi că arde! 

Numai eu am desluşit vorbele, i le-am spus domnului 
Alcibiade, dar n-a vrut să mă creadă, şi ne-am continuat mersul 
de-a lungul gardului de scânduri negre care închidea rafinăria şi 
era lung de un kilometru. (Atunci nu ştiam ce înseamnă un 
kilometru, ca unitate de măsură; cuvântul, pe care îl auzeam 
adesea, credeam că este numele bornelor de pe marginea 
şoselei, cărora nu le cunoşteam rostul cu claritate, deşi prin ele 
îmi dădeam seama cât am făcut din drum şi cât mai rămânea 
până acasă) Tot eu am văzut primul cum din curtea rafinăriei se 
ridica fum negru. 

— Arde, domnule! i-am strigat domnului Alcibiade. 

In aceeaşi clipă mi-am adus aminte unele vorbe auzite în 
casă, destul de neînţelese, că dacă vin nemţii o să se pună foc 
la rafinării şi la sonde. Abia mai târziu am aflat de la Odor că, 
într-adevăr, ofiţerii care se adunau la domnul Pretoreanu 
discutaseră toate acestea, nu fără momente de ceartă, se 
făcuseră planuri, în amănunte, important era ca nemţii să nu 
găsească un strop de benzină, de gaz sau de păcură, iar paguba 
aveau s-o plătească aliaţii la sfârşitul războiului. 

— Oare au plătit? l-am întrebat pe Odor, într-una din serile 
când stăteam la fereastră şi-l aşteptam să se culce. 

Pe el nu-l interesa nimic din afară, mare minune că îmi 
spusese câte ceva din conversaţia auzită la domnul Pretoreanu. 
Nici astăzi nu ştiu dacă paguba a fost plătită vreodată. 

Fumul se înălța tot mai sus şi începea să se întindă pe cer, 
înnegrindu-l. Era cam patru după-amiază. (Învăţasem să mă uit 
la ceas, dar până deunăzi nu ştiam să spun decât unde este 
limba mică şi unde cea mare.) Ziua, câtă mai rămăsese, se 
întuneca repede. Prin perdeaua de fum începură să se vadă şi 
flăcări şi abia atunci îl cuprinse îngrijorarea pe domnul Alcibiade, 
dar nu spaima, că nu era el omul să se teamă de vreo primejdie, 


şi nici nu-şi pierdea capul. Decât că ne îndemnă să mărim pasul. 
Cei doi mucoşi care se ţineau de scurteica mamei lor abia îşi 
mai târau picioarele şi biata femeie se lupta din greu să nu 
rămână în urmă. Acum începea să se simtă jalea, îmi dădeam 
seama câtă suferinţă avea să vină peste toată lumea noastră, şi 
peste mine - şi ca să fie cât mai rău, se porni şi ploaia, o ţârâială 
rece de toamnă. 

De după gardul rafinăriei se auzea un freamăt, ca de ramuri 
smucite şi scuturate, părea că venea furtuna şi voia să ducă pe 
sus o pădure întreagă, dar încă n-avea destulă putere. Mai era 
parcă şi o apă, o gârlă scăpată din stăvilare cotropind pământul 
de după gard, cum fumul negru cotropea cerul. Şi parcă apele 
furioase se apropiau, să se reverse asupra şoselei. lar peste 
aceste zgomote se înălţau, însoţind flăcările tot mai puternice, 
un sfârâit punctat de pocnete scurte, ca de smoală încinsă, şi-un 
şuierat ca de bice împletite între ele, smucite şi rupte. 

Nimic din ce văzusem până atunci, nici apele gârlei, când 
primăvara veneau mari şi vijelioase răscolind prundul, nici 
viscolul, oricât ar fi smucit de ferestre şi-ar fi zgâlţâit acoperişul, 
nici grindina, nici tunetele şi fulgerele, şi nici chiar trăsnetul pe 
care l-am văzut căzând în vârful unui plop şi spintecându-l în 
toată lungimea, lăsând în urmă numai tăciunii, nimic din toate 
relele ştiute de mine, adăugând focul, aşa cum îl tineam minte 
de când arsese magazia domnului Alcibiade, nimic nu mi se 
păruse că ar fi o pornire a naturii atât de înverşunată, încât să 
schimbe faţa şi mersul lumii. Erau numai toane, şi după ce 
treceau, toate rămâneau ca mai înainte, doar cu un pod dus de 
ape, cu o casă arsă şi cu câte un plop, ici-colo, lovit de trăsnet. 

Acum prima oară simţeam că asupra lumii puteau să vină 
primejdii care să nu mai lase nimic din ce-a făcut omul într-o 
viaţă, să nu mai fie un pic de fericire în case, ci numai teamă şi 
lacrimi. Nu-mi venea să plâng, însă femeia străină, din urma 
mea, suspina greu şi cred că îi curgeau lacrimi, aşa cum se 
chinuia cu copilul în braţe şi cu cei doi care o ţineau de 


scurteică, făcând-o să rămână în urmă, când domnul Alcibiade 
striga la noi să mergem mai repede. Atunci m-am întors spre ea, 
avea într-adevăr faţa plânsă cât se vedea din broboadă, şi-am 
smuls pe unul din copii, luându-l cu mine, strângându-l atât de 
tare de mână că puteam să-i rup oasele. El a dat să urle, atunci 
l-am strâns mai tare, i-am tras un picior în ţurloaie, pe 
înfundate, să nu vadă ceilalţi, dar fără nicio milă şi i-am scrâşnit 
la ureche: 

— Dacă nu taci, îţi astup gura cu pumnul! Şi mişcă mai 
repede, potaie, că te-arunc în şanţ şi te las singur! 

Toate aceste vorbe le-am spus repede, cu o asprime de care 
mă miram eu însumi, fiindcă nu era în mine, ci se născuse în 
clipa aceea; nu m-am ruşinat, ci am socotit că aveam tot 
dreptul. Atunci m-am gândit prima oară că în unele clipe nu poţi 
face bine fără să pui înainte răul, şi chiar nedreptatea. 

Nu-mi era uşor să ţin bocceaua cu o singură mână, şi mai 
greu îi era mâinii celeilalte care se lupta cu îndărătnicul; în 
schimb îl făcusem să tacă şi îl târam după mine, izbutind să mă 
ţin la un pas de domnul Alcibiade. Despovărată, acum mergea şi 
femeia mai spornic, o simţeam, în urmă, gata să ne ajungă. 

Ploaia rămânea măruntă, numai că se înteţise; se făcuse atât 
de întuneric, încât abia am putut să văd borna kilometrului unu 
de pe marginea drumului - am văzut-o fiindcă o ştiam dinainte; 
însemna că nu mai era mult până să se termine gardul 
rafinăriei, dincolo de care flăcările creşteau tot mai înalte, 
împletite cu fumul. Începeau chiar să ne lumineze, ne vedeam 
mai bine unul pe altul şi drumul se desena limpede în faţa 
noastră, până departe, semănat cu băltoace înroşite. Insă jalea 
era tot mai mare, să mă văd aşa, împreună cu ceilalţi, chinuiţi şi 
mânaţi din urmă de-o spaimă căreia nici măcar nu-i ştiam 
numele. Şi parcă nu mai ştiam nici unde trebuia să ajungem, nu 
mai ştiam dacă se afla vreun loc unde să dăm de bine, de 
lumină şi de căldură, şi să nu fie prea departe, că n-am mai fi 
avut putere să ajungem. Fără domnul Alcibiade, care mergea în 


faţă, cu salteaua pe umeri legată cu frânghia de rufe şi cu un 
balot mare în braţe (mergea apăsat şi cu îndârjire), să nu fi ştiut 
că trebuie să-l urmez fiindcă el avea în grijă soarta noastră, a 
tuturora, i-aş fi dat drumul năzgâmbului pe care îl târam după 
mine, m-aş fi aşezat în şanţ, pe marginea drumului, aş fi închis 
ochii şi aş fi aşteptat ce-o fi să fie. 

În acest timp focul se întindea în lungul rafinăriei şi în 
adâncime, vuietul căpăta tonuri tot mai profunde, în vreme ce 
flăcările, crescând şi lovindu-se între ele, scoteau un şuier tot 
mai subţire, dar cu tot mai multă putere, că nici nu mai 
înţelegeam până unde putea ajunge şi ce avea să se întâmple 
cu urechile noastre. Acum câmpul se vedea până departe, dar 
nu ca ziua, fiindcă nu se sfârşea lin, într-o zare, ci într-un perete 
negru de întuneric; acolo mi se părea că ar fi marginea iadului, 
nu cea de unde începe, ci unde se termină; însemna că noi eram 
înăuntru, şi înţelegeam de ce domnul Alcibiade mărea mereu 
pasul, îndemnându-ne să nu rămânem în urmă - fiindcă trebuia 
să ieşim cât mai repede. 

Eram nouă cu toţii, nu mai ştiam de nimeni, deşi îi vedeam 
lângă mine; socoteam că fiecare e dator să înceteze de-a mai fi 
el însuşi, doar să se ţină de domnul Alcibiade, fără alte gânduri 
şi fără să judece. Il strângeam atât de tare pe copilul acela, că 
amuţise, şi-l târam cu atâta înverşunare, că mergea mai 
degrabă prin aer, atingând rar cu picioarele câte o băltoacă 
înroşită de flăcări. Atât am văzut o dată, când am întors capul, 
că mergea moale şi orbeşte, ca pisoii la naştere. 

Mai era puţin până la cotul gardului, care se făcuse roşu, 
părând şi el gata să se aprindă, când am simţit sub picioare un 
tremur greu al pământului; şoseaua a început parcă să salte şi 
să se zvârcolească, şi din mijlocul flăcărilor s-a ridicat deodată 
un trăsnet, urmat de o detunătură adâncă, de am crezut că o să 
rupă lumea în două. 

— In şanţ! a poruncit domnul Alcibiade, cu un glas poate la fel 
de puternic ca tunetul. 


În stânga şoselei se căsca o săpătură adâncă de trei metri, pe 
unde trecea calea ferată, şi pe taluz erau plantați salcâmi, ca să 
ţină pământul, să nu curgă la vale cu ploaia. Nu ştiu cum şi care 
mai întâi ne-am dat drumul la vale; ne-am pomenit toţi, unul 
peste altul, lângă calea ferată pe care de mult nu mai treceau 
trenuri şi avea şinele ruginite. Eram zgâriaţi pe mâini şi pe faţă 
de spinii salcâmilor, dar nimeni nu-şi pierduse poverile. Copilul 
dus de mine avea mână moale, l-aş fi crezut leşinat, dacă n-aş fi 
văzut ce rătăcit şi cu ce groază se uita la mine, cu ochii sclipind 
ca doi tăciuni aprinşi, în mijlocul petei negre care îi era faţa. 

Până să ne dezmeticim vreunul, şi înainte de a se auzi plânset 
sau scâncet, dintre flăcări, după tunetul care nu voia să se 
termine, îşi luă zborul un talger cât un acoperiş de biserică, 
semănând cu ceea ce azi socotim că ar fi o farfurie zburătoare, 
venită din altă lume. Talgerul, înroşit de foc şi lăsând o coadă de 
scântei în urmă, trecu pe deasupra noastră, atât de jos că îi 
simţeam dogoarea, sau mi se părea de frică, şi se duse până 
departe, prăbuşindu-se în câmpie. 

Toţi stăteam ghemuiţi sub terasamentul caii ferate, la 
adăpostul salcâmilor, care n-ar fi fost o pavăză dacă talgerul 
cădea mai aproape. Numai domnul Alcibiade rămăsese în 
picioare, neînfricat, şi cum îl vedeam în lumina vie a flăcărilor 
semăna cu un comandant de oaste în toiul bătăliei. Fără să fi 
ştiut că luptase în războiul burilor, şi cu câtă bravură, mi s-a 
părut atât de curajos şi de puternic, încât am fost sigur că sub 
paza lui nu putea să se apropie de noi nicio primejdie. 

O altă explozie urmă curând după prima, şi un alt talger, 
poate mai mic dar nu mai puţin înfricoşător zbură pe deasupra, 
ducându-se pe câmp, aproape în aceeaşi direcţie cu primul. Pe 
urmă am aflat că erau capacele rezervoarelor, mai mari decât 
casele, pe care le ştiam, fiindcă se vedeau de departe, din 
marginea satului. Văzusem odată cu ochii mei ce putere are 
benzina aprinsă, şi înţelegeam cum de le arunca în aer, ca pe 
nişte foiţe. Una din smintitele isprăvi ale lui Tom, care ar fi putut 


să ducă la o nenorocire, fusese să arunce un bidon cu benzină în 
cuptorul spălătoriei, aflată mai într-o margine a curţii din spate. 
Nu ştiu ce explicaţie i-a dat Tom domnului Alcibiade, fapt este 
că a scăpat fără nicio pedeapsă. Noroc că nu era nimeni pe 
aproape şi ne-am ales numai cu groaza; mă aflam şi eu acolo, 
mă dusesem poate cu vreo treabă, sau poate doar ca să iau o 
mână de clăbuc din cazanul cu rufe, să fac balonaşe. Explozia 
m-a prins când ieşeam din spălătorie. Am simţit mai întâi o 
izbitură în spate, care m-a trântit la pământ de mi-am julit 
mâinile şi genunchii. Aşa cum stăteam lungit, fără să ştiu ce se 
întâmplase, a trecut peste mine un tunet care spinteca aerul şi-l 
făcea să tremure, şi o lumină care câteva clipe a fost mai 
puternică decât soarele. M-am dezmeticit repede şi când am 
ridicat capul am mai avut timp să văd cum cazanul de rufe, 
aruncat în aer prin acoperişul spălătoriei, cădea la intrarea din 
spate a casei, unde iarăşi din fericire nu se afla nimeni. În afară 
că era turtit, cazanul rămăsese întreg, şi după ce l-au îndreptat, 
l-au dat la ţigani să-l cositorească pe dinăuntru, aşa că în el s-au 
fiert iarăşi rufele. Dar nu mi se părea un câştig demn de luat în 
seamă, când cuptorul era făcut praf, pereţii spălătoriei năruiţi, 
acoperişul găurit, gata să cadă, şi când e ştiut că oricine s-ar fi 
aflat înăuntru, fie chiar şi vinovatul, putea să se prăpădească. 
Dar aşa era domnul Alcibiade, fire ciudată, se bucura la un 
câştig mic şi nu ţinea seama de o pagubă mare. Odată, când şi- 
a pierdut portofelul, n-a fost atât de necăjit pe cât a putut să se 
bucure - am văzut cu ochii mei, fiindcă îl însoţeam la plimbare - 
când a găsit o băncuţă, jumătate de leu, în praful drumului. S-a 
aplecat repede, parcă temându-se că ar putea s-o ia altcineva, a 
ridicat-o, a privit-o vesel şi înfoiat de satisfacţie, şi pe urmă mi-a 
dat-o mie. lar eu l-am iubit şi l-am venerat, dar nu pentru 
băncuţă, ci pentru că, atât de puternic pe cât îl ştia lumea, 
putea să fie uneori mai copilăros decât mine. 

Mi-a făcut bine să ies puţin din încordarea unde ajunsesem 
când pe deasupra noastră zburau capacele rezervoarelor. Să mă 


duc cu gândul, fie şi o clipă, spre o amintire duioasă, înainte de 
a mă întoarce în teroarea aceea, atât de nedreaptă pentru un 
copil cu viaţa încă neîncepută. 

Timp de câteva minute domnul Alcibiade urmări zborul 
talgerelor încinse, care nu conteneau să zboare pe deasupra, 
apoi porunci, ca pe câmpul de luptă: 

— Înainte! Nu vă fie frică! 

Am înţeles în aceeaşi clipă, poate prin intuiţie, pe ce se bizuia 
domnul Alcibiade: exploziile erau atât de puternice, încât 
capacele rezervoarelor se duceau totdeauna departe, niciunul 
nu căzuse în preajma noastră. Cred că nu era lege, putea să se 
întâmple şi altfel, măcar o dată, dar norocul a fost ca el să aibă 
dreptate. Nici marile victorii ale generalilor nu se bizuie pe o 
lege neschimbătoare; neschimbat rămâne adevărul că numai 
cine merge înainte poate să câştige. 

— Nu poci să mă ridic! gemea moş Covrig, pe care abia acum 
îl vedeam lângă mine. 

Nu ştiu de unde îi venea porecla, Belea Mare, prefăcută în 
nume, fiindcă era scrisă şi în acte, şi nu ştiu dacă şi-o meritase, 
dar atunci moşneagul fu o mare belea pentru domnul Alcibiade. 

Toate se petreceau între detunături născute una din alta, tot 
mai puternice, şi nu păreau că ar putea să se sfârşească; nu 
exista nici motiv, nici logică, odată ce se porniseră. Abia dacă îşi 
încetineau ritmul, câte o clipă, ca să se audă vuietul flăcărilor şi 
să se vadă că nu dau înapoi, şi că nu-i nicio nădejde să se 
stingă. 

Cel aflat acum departe de spaima noastră poate uşor să-şi 
închipuie ce se întâmpla dacă după fiecare explozie, cuprinsul 
unui rezervor, zeci de vagoane de benzină uşoară, dar fie numai 
gaz sau păcură, se revărsa peste flăcări, ca o cascadă. Totul era 
destinat să ardă, nimic nu putea să scape, numai că trebuia aer, 
volume nemăsurate, absorbite din toate părţile. Acesta era 
vâjâitul pe care-l auzeam, tot mai sălbatic, o zbatere disperată, 
ca a unei fiinţe gigantice pe cale să se înece. Şi ceea ce vedeam 


nu era numai o impresie născută din groază, ci o imagine 
adevărată: pe lângă vuiet, vedeam cum se prăbuşea aerul, 
fiindcă fumul îi dădea contururi materiale şi ochiul putea să le 
urmărească. Aerul cădea şi-l înghiţeau flăcările, iar pe ele le 
vedeam şi mai limpede, ca pe nişte guri de balauri. Şi cum 
lăcomia lor nu putea să se liniştească, nu rămânea decât să se 
facă un gol mare, până la înălţimea unde era cerul, acesta să se 
prăbuşească în flăcări şi să ardă, cu stelele, cu paradisul, cu 
sfinţii, cu arhanghelii şi cu îngerii. Era apocalipsul prevestit de 
Sihastru. Abia acum, când o simţeam gata să piară, îmi 
închipuiam împărăţia cerurilor ca pe o lume adevărată, cu 
întreaga ei suflare atârnând peste flăcări, ţinându-se doar într-o 
aţă, şi cu toate că nu-mi făcusem nicio iluzie în legătură cu 
împărăţia aceea, abia acum, ştiind că n-are să mai fie, m-a 
apucat groaza că lumea o să rămână ciuntită şi murdară de 
funingine, fără niciun acoperiş deasupra şi fără speranţa în 
Paradis, ultimul refugiu al oamenilor. 

M-am ridicat greu la porunca domnului Alcibiade, nu-mi 
dădeam seama că respiram repede, în schimb vedeam că toate 
în jurul meu începeau să se clatine. Simţeam lipsa aerului, dar 
nu bănuiam că îl înghiţeau flăcările, trăgându-l din lături, după 
ce îl terminau pe cel de deasupra. In urechile mele se năştea un 
vâjâit mai puternic decât cel din afară, despărţindu-mă de restul 
lumii şi ducându-mă la o nepăsare puţin dureroasă, dar încolo 
caldă şi bună, că m-aş fi întins la loc, în pietrişul terasamentului, 
uitând de orice datorie. Mergeam însă, m-am dezmeticit după 
câteva clipe, restul rămâneau închipuiri tulburi, eram la un pas 
după domnul Alcibiade, trăgând copilul de mână, fără să-i mai 
simt greutatea. Pe ceilalţi îi ştiam lângă mine, cred că erau toţi, 
deşi nu-i vedeam limpede şi nici nu stăteam să-i număr. Numai 
moş Covrig rămăsese neputincios unde căzuse. Am încercat să 
judec ce are să se întâmple cu el mai departe. Oare domnul 
Alcibiade hotărâse să-l jertfească, să-l lase pieirii ca noi să 
putem merge înainte? Sau bătrânul avea mai multe păcate 


decât alţii şi era condamnat să rămână acolo ca să-l ardă focul 
iadului? 

Căci de vreme ce paradisul stătea să cadă, ce putea fi jos, 
dacă nu iadul, cum îmi închipuisem mai dinainte? Îi şi vedeam 
pe draci aţinându-se, cu furcile ridicate, iar în mijlocul lor, pe un 
tron de smoală, care nu putea să ardă, ci doar scotea fum în 
trâmbe, stătea Belzebut, bucurându-se, aşteptând ca Dumnezeu 
să cadă la picioarele lui şi să i se supună. Erau draci puzderie, 
niciodată nu mi-i închipuisem în număr atât de mare, şi mulţi 
dintre ei, îngrămădiţi pe talgerele aruncate în aer, se duceau cu 
poruncă să cotropească pământul rămas fără pavăza cerului, îi 
vedeam dănţuind pe tabla încinsă, puteam distinge chiar cum 
ne făceau semne cu mâna, foarte veseli, siguri că n-aveam nicio 
scăpare, că până la urmă au să ne înhaţe pe toţi, chiar şi pe 
domnul Alcibiade, oricât era el de puternic. Cred că ne aruncau 
şi vorbe de batjocură, dar nu distingeam niciuna, până ce am 
înţeles că vorbeau altă limbă decât a noastră. Dacă ei aveau să 
devină mai mari peste lume şi dacă aveau să ne cruţe pe câte 
unii, am fi fost nevoiţi să le învăţăm limba, după legea 
învingătorului. 

Când au venit nemţii şi a trebuit să le spunem Guten Tag în 
loc de bună ziua, mi-am adus aminte de bejenia noastră, şi m- 
am gândit că imaginile acelea apocaliptice care se formau în 
mintea mea speriată vesteau ceea ce avea să se întâmple. 

Sub un tăpşan domnul Alcibiade s-a oprit, a lăsat jos salteaua 
înmuiată de ploaie, împreună cu celelalte poveri şi ne-a poruncit 
să mergem înainte, fără să micşorăm pasul. El a luat-o repede 
înapoi, n-am înţeles ce voia să facă, mergeam şi mereu 
întorceam capul, până ce l-am văzut venind cu moş Covrig în 
spinare. 

Aşa ne-am continuat drumul, domnul Alcibiade mergând de 
două ori cât fiecare din noi ceilalţi. II ducea pe moş Covrig până 
la o sută de metri în faţă, îl punea jos iar el se întorcea fuga să 
ia salteaua, pe care o ducea cu altă sută de metri mai departe. 


Cine ar fi înţeles oare rostul nostru, o mână de suflete câţi 
eram şi ne chinuiam să mergem înainte, fără să ştim ce-avea să 
fie acolo unde urma să ajungem, dacă izbuteam să ajungem 
vreodată? Fiindcă toată lumea noastră pierise, odată cu 
Paradisul. Mergeam trăgând de mână copilul, care îşi pierdea tot 
mai mult greutatea, altfel nu l-aş fi putut duce, nu mai aveam 
nicio vlagă, mă ţinea viu numai încrederea în domnul Alcibiade. 

Făcusem drumul pe jumătate, dar focul mi se părea tot 
aproape şi nici nu voia să scadă, ci continua să ne ia aerul, 
silindu-ne să răsuflăm repede şi cu spasmuri. Nu mai ştiam ce-o 
să se aleagă de lucrurile pe care le căram cu atâta trudă, erau 
pătrunse de ploaie, ca şi hainele noastre. M-am gândit atunci că 
din toate câte au fost făcute pe lume, nu ştiam când şi de cine, 
căci nu învăţasem încă despre Creaţiune, nimic nu rezistă mai 
bine ca pielea omului, fie la frig, fie la căldură. Nimic nu are o 
durată atât de mare, judecând după pielea lui moş Covrig, 
tăbăcită dar încă întreagă, ţinând bine la ploaie. Ploua cu 
picături tot mai mari, le priveam cu mirare, nu mai văzusem şi 
nici nu credeam că se poate, picături cât alunele, apoi cât 
nucile, cât merele, cât gutuile; ne-ar fi spart capul să nu fi fost 
atât de uşoare, că abia le simţeam atingându-ne faţa. De atâta 
fum se făcuse noapte, dar o noapte roşie, de la flăcări; toate 
erau roşii, chiar şi picăturile de ploaie, ajunse acum de mărimea 
pepenelui şi rămase neschimbat de uşoare. 

In acest timp capacele rezervoarelor continuau să zboare, şi 
pe unde treceau lăsau asupra pământului o lumină albă. Până 
ce, din roşii cum erau înainte, toate s-au făcut albe, de 
asemenea flăcările, dar mai întâi picăturile de ploaie; ele aveau 
acum mărimea pruncului pe care îl ţinea în braţe femeia. Era o 
atât de neînţeleasă întâmplare, încât am început să mă clatin, 
iar cele din jur au început să se rotească, până la ameţeală. 
Urechile îmi ţiuiau, nu mai auzeam vuietul focului, nici 
exploziile; îl vedeam numai pe domnul Alcibiade, alb şi el, de 
parcă ar fi fost îmbrăcat în haine de vară, alunecând de la o zare 


la alta, ducând în spinare când salteaua, albă ca nouă şi 
nepătrunsă de ploaie, când pe moş Covrig pus în giulgiu. 

Frumoase haine purta vara domnul Alcibiade, totdeauna 
proaspăt spălate şi atât de bine călcate că nu făceau o cută, 
stăteau pe el ca turnate. Cu atâta dichis n-ar fi putut să le spele 
nimeni în casă; le trimiteau cu trenul la Bucureşti, la spălătorie, 
de unde veneau în cutii legate cu fundă, ca rochiile de mireasă. 
Cutiile şi fundele erau şi ele tot albe. 

Apoi, deodată şi fără nicio mirare, am văzut că picăturile de 
ploaie, mari cât pruncul din braţele femeii, erau îngeri care 
cădeau din cer, cu aripile arse, şi se aşezau pe pământ cu faţa 
în sus, cu mânuţele împreunate pe piept, cuminte; şi în atâta 
dogoare şi vâlvătaie de flăcări, simţeam că mânuţele sunt 
îngheţate. Ochii, la fel, erau ca de gheaţă; şi obrajii. 

Tot drumul am mers printre îngeri morii, trebuia să-i ocolesc 
la tot pasul, ţinându-l cu grijă pe copil, ca să nu-i lovească. In tot 
acest timp dracii continuau să zboare pe deasupra noastră, 
dănţuind şi veselindu-se pe capacele explodate, nemailăsând 
nicio îndoială că victoria lor era sigură şi întreagă. Spre a se 
adeveri, l-am văzut pe Dumnezeu fugind pe câmpie, cu barba 
smulsă, într-o sutană albă pârjolită de flăcări, urmat numai de 
câţiva arhangheli, tot ce mai rămăsese din marea lui oaste. L- 
am recunoscut deşi îl vedeam prima oară, şi o clipă l-am 
asemuit cu domnul Alcibiade, aşa cum tocmai trecea fuga pe 
lângă mine, ducându-l pe moş Covrig în spinare. Dumnezeu şi 
arhanghelii s-au pierdut într-o văioagă; la capătul ei era o 
pădurice, şi dacă fugarii ajungeau până acolo, găseau unde să 
se ascundă. Dar mai degrabă cred că Dumnezeu a căzut în 
captivitate. 


22 


Focul a ţinut multe zile, până ce n-au mai rămas rezervoare 
să explodeze; atunci i-a scăzut furia, n-a mai tras vârteje de aer, 
apoi încet-încet a început să se stingă. Dar n-a ars numai o 
rafinărie, ci toate câte înconjurau oraşul, şi altele în alte oraşe, 
împreună cu pădurile de sonde de sub dealuri. Zile în şir cerul a 
fost negru de fum, iar nopţile roşii de flăcări. Domnul Pretoreanu 
le vedea tocmai de la Bucureşti, dacă se urca în foişorul 
palatului şi se uita cu binoclul, şi chiar dacă nu le-ar fi văzut, 
ştia, fiindcă în biroul lui se luase hotărârea, şi el ajutase să se 
pună focul. Câteva zile mai târziu, când aflase că sondele şi 
rafinăriile erau toate în flăcări şi nu mai rămânea de aruncat 
nicio torţă, domnul Pretoreanu se urcă în automobil şi porni spre 
Moldova, pe drumuri triste şi desfundate. 

Cât despre noi, care aveam să rămânem, am avut de făcut 
multă treabă până să vină nemţii. Cât eram de mic, am cărat şi 
eu pământ, cu găleata, din pivnita domnului Alcibiade, unde se 
săpa în perete o firidă adâncă. 

Eram uzi şi îngheţaţi cu toţii seara, când ajungeam acasă, 
după ce lăsasem în urmă atâţia îngeri; ceilalţi nu i-au văzut, nu 
mă miră, înseamnă că n-au avut nevoie să vadă. Eu însă nu-mi 
puteam închipui un cer în flăcări, atârnând fleandură şi să nu fie 
nicio victimă. Sigur că au ars şi sfinţii; dacă n-au căzut în drumul 
nostru, înseamnă că s-au luptat până în ultima clipă, chiar după 
ce Dumnezeu fugise şi când noi de mult intrasem în casă, unde 
ne spălam de funingine. 

Când am dat de lumină, am regăsit altă imagine a lumii, cea 
ştiută de mai înainte, decât că, aşa cum se vedea de la 
fereastră, era înroşită de flăcări; focul rămânea o realitate şi 


nimeni nu putea să-l stingă, dar nu mai era nimic alb afară, şi 
ploaia se vedea iar măruntă. Ne-au trebuit câteva clipe până să 
ne venim în fire; atunci, seara, când ne-am uitat unii la alţii, nu 
ne-am recunoscut şi n-am putut înţelege; în afară că eram uzi şi 
murdari de noroi până în creştet, toţi aveam faţa neagră, ceea 
ce abia acum se vedea bine, sub lămpile strălucitoare ale 
Alexandrinei. Nu ştiu ce închipuiri îşi făceau alţii, mie, unul, care 
îl văzusem pe Dumnezeu fugind pe câmpie, mi s-a năzărit că în 
ziua, în seara sau în noaptea aceea de deschidere a 
apocalipsului, orice răsturnare în firea lucrurilor şi orice 
răstălmăcire erau posibile, şi noi, cei intraţi atunci în casă, nu ne 
reprezentam pe noi înşine, care poate murisem şi zăceam 
printre îngeri, măcar cei cu sufletul curat, ci în locul nostru 
coborâseră dracii de pe capacele zburătoare. 

Nu mă bucuram de această transpunere, chit că ne puteam 
socoti în tabăra învingătorilor. Dar şi mai rău a fost când mi-am 
dat seama că în realitate eram noi cei adevăraţi, ajunşi să nu ne 
mai recunoaştem, istoviţi de poverile pe care le purtasem, 
înspăimântați de flăcări şi de explozii şi negri ca dracii. Ploaia 
care ne scăldase tot timpul obrajii pusese pe noi, strat după 
strat, funinginea ridicată la ceruri şi o făcuse scoarță, să n-o mai 
spălăm niciodată. E drept că spaima de a rămâne aşa pe toată 
viaţa a trecut repede, când m-am aflat în faţa ligheanului cu apă 
caldă şi am văzut în oglindă cum începe să mi se albească 
obrazul. Abia pe urmă, după ce dădusem jos funinginea de pe 
mine, dar nu într-o singură apă, când am simţit ce adăpost 
înseamnă o casă şi mi-am amintit drumul sub flăcări, printre 
explozii, m-a cuprins spaima că unul din capacele zburătoare ar 
fi putut să cadă asupra noastră. M-am uitat la domnul Alcibiade, 
care se spălase şi îşi pieptăna barba; nu i-am spus nicio vorbă, l- 
am întrebat doar cu privirea. Sunt sigur că a ştiut ce aveam în 
minte, şi mai sigur sunt că i-am înţeles răspunsul. Fără cuvinte! 
Care-i cel mai vorbitor mijloc al oamenilor de a se cunoaşte în 
adâncime. „Nimic nu-i mai primejdios, în vreme de restrişte, mi- 


a spus domnul Alcibiade, decât să te întorci din drum, chiar dacă 
n-ai nicio speranţă înainte!” Am pus la păstrare cuvintele lui, 
atunci nu le-aş fi putut pătrunde, şi abia mai târziu le-am scos la 
lumină, când am încercat să-mi fac din ele crezul de zile 
nenorocoase. 

Nu mai ţin minte unde erau ceilalţi ai casei, nici copiii pe care 
îi adusesem, nici Alexandrina care poate pregătea ceva pentru 
masa de seară, după ce aprinsese lămpile în toată casa, nici 
cele două femei străine şi, ce e mai ciudat, nici chiar domnul 
Alcibiade; poate se dusese să-şi pună haine curate. Dar parcă 
niciunul din ei nu s-a mai întors toată seara, cât am fost eu 
acolo, până ce n-am mai avut încotro şi m-am dus acasă, fiindcă 
era de mult noapte. Rămăsese numai femeia pe care o ştiam cu 
pruncul în braţe; acum nu mai vedeam pruncul, cum nu-i mai 
vedeam nicăieri nici copiii, dintre care pe unul îl ţinusem de 
mână tot drumul; poate Alexandrina îi luase să-i culce în altă 
odaie. Era numai femeia, stând pe un scaun, în mijlocul odăii, 
aşa cum venise, îmbrobodită şi îmbrăcată ca o cerşetoare, 
murdară de noroi şi udă de ploaie. 

Cred că în seara aceea, deşi eram mic şi nu puteam nici pe 
departe să judec şi să simt ca un om mare, s-a născut în mintea 
mea, în deplinătatea ei, căci niciodată n-a mai putut creşte, 
ideea dezolării, pusă într-un cuvânt pe care bineînţeles încă nu-l 
auzisem, ci aveam să-l asimilez după multă vreme. Dar înţelesul 
lui, cu toată cuprinderea, amar, tristeţe, îngenunchere fără 
speranţă, şi poate nevoia de moarte, l-am citit pe chipul femeii 
şi l-am ţinut minte. Şedea pe scaun, sub lampă, cu mâinile pe 
genunchi, ca omul care nu ştie ce are de făcut şi de unde ar 
putea să înceapă. Nu-şi scosese nici broboada, nici scurteica; 
din toată făptura ei se vedeau numai mâinile goale şi faţa 
neagră de funingine; restul putea să fie o grămadă de boarfe 
murdare şi ude. Mă uitam la ea fără să mă pot înţelege, ce 
aşteptam când toată lumea plecase, până ce am văzut că din 
ochi începeau să-i curgă lacrimi, brăzdându-i obrajii şi lăsând 


dâre albe - spălau funinginea mai bine decât orice apă, erau 
calde şi veneau întruna curate. 

Oricine i-ar fi spus: „Nu plânge!” E primul îndemn al omului, 
când vede lacrimi în ochii altuia. Unii spun mai blând, alţii mai 
aspru. Eu m-am apropiat de ea şi i-am spus: 

— Plângi! Te rog, plângi tare! 

Îndată lacrimile au început să curgă şiroaie, că le-aş fi putut 
aduna în palme, ca ploaia la streaşină. Atunci am întins mâna, 
care era curată, şi i-am spălat faţa cu lacrimi, am pornit de la 
frunte, am coborât pe tâmple, pe obraji, pe bărbie, lăsând în 
urmă pielea albă. Niciodată, mai târziu, mângâind un obraz de 
femeie, cu alte gânduri decât în seara aceea de prăbuşire când 
Dumnezeu lăsase lumea în părăsire, n-am cunoscut o bucurie 
mai mare. Dacă uneori simt silă pentru o faptă, dacă toate din 
jur mi se par hâde, veştejite sau moarte, dacă nu pot să sufăr pe 
nimeni şi aş trage cu mitraliera în lume, mă duc cu gândul la 
cea mai îndepărtată dintre bucuriile mele, seara aceea de 
dezolare când am spălat obrazul femeii cu lacrimi, şi atunci 
toate simţămintele şi gândurile mi se limpezesc, devenind 
calme şi pure. 

De câte ori aş fi vrut să-i spun unei femei că este frumoasă! 
Nu i-am spus niciuneia, nici când nevoia de a spune creştea 
până se transforma în durere. Dar nu fiindcă n-aş fi avut 
îndrăzneală. Ci fiindcă sunt vorbe care se spun o singură dată. Și 
eu i-am spus acelei femei, după ce i-am şters obrazul cu o 
năframă curată. Mă uitam la ea şi nu puteam înţelege. De unde 
era, cine o făcuse, de ce venise? Mersesem pe drum împreună, 
sub cerul de flăcări, îi dusesem copilul de mână? Dar nu era cu 
putinţă! Aceea fusese altă femeie, cerşetoarea îmbrobodită, cu 
scurteica plină de petice. Şi dispăruse. lar în locul ei era alta, 
pogorâtă din cerul care arsese, şi am socotit că nu putea să fie 
decât Sfânta Maria, Preacurata, neasemuită în frumuseţe. Acum 
ştiu de unde îmi venea îndrăzneala s-o privesc prelung şi cu 
stăruinţă, atât de aproape de ea că-i simţeam respiraţia, fiindcă 


o socoteam o icoană, în faţa căreia orice credincios are voie să 
îngenuncheze, şi căreia poate să-i sărute obrazul. Am 
contemplat-o astfel, într-un fel de vrajă, fără să mai ştiu nimic 
despre lume, prin ce trecusem pe drum şi câtă deznădejde 
lăsasem în urmă, până ce i-am spus: „Eşti frumoasă!” 

l-am spus cum spui: Bună dimineaţa! Simplu, curat şi cu 
bucurie, fără nicio şovăială şi fără niciun tremur al glasului. Cum 
se spune o singură dată. 

Eram doar un copil, nici nu începusem abecedarul. Cine pune 
preţ pe o vorbă pornită dintr-o minte prea mică să aibă 
pricepere? Mai ales despre frumuseţe, care nu poate fi definită 
şi nu se învaţă din carte? Întâi s-a uitat la mine mirată şi parcă 
neputând înţelege. Vorba zburase, trecuse pe la urechea ei, pe 
sub broboadă, şi poate n-o auzise decât jumătate; dar ceea ce 
spusesem mi se vedea pe faţă, n-ar fi fost nevoie să spun iarăşi. 
Şi atunci, după ce am simţit că îmi caută gândul în ochi şi mi-l 
citeşte, deodată, pe faţa ei care fusese murdară şi plânsă, a 
trecut o lumină. 

Poate n-am înţeles dintr-odată, dar astăzi ştiu bine că şi-un 
corb în pădure de-i va spune unei femei că este frumoasă o va 
umple de bucurie, şi nu cred deloc că bucuria ar fi vană, numai 
fiindcă porneşte de la o minte nepricepută. Trebuie numai ca 
vorba să fie din inimă. Dacă pe corb încă l-ai mai putea pune la 
îndoială, copilul nu ştie să mintă. 

Zâmbea atât de cald şi cu atâta bucurie, că toată lumea îmi 
părea altfel, dezolarea ieşise prin zid şi prin geamuri, o luase 
vântul, o tăvălea printre îngerii morţi care umpleau câmpul. 

Dar ce era adevăr şi ce numai închipuire? Pe drum, domnul 
Alcibiade o strigase pe nume. Uitasem, toate atârnau greu pe 
mine, pe umeri, pe inimă. Deodată mi-am amintit că o chema 
Maria şi mi-am dat seama că nu se putea s-o cheme altfel. 

Aşa cum n-am mai spus niciodată cuvântul, n-am mai văzut 
niciun zâmbet să-i semene. Nu mă pot plânge că am rămas 
nerăsplătit pentru adoraţiile mele. Dar de multe ori am tânjit 


după zâmbetul acela ca niciun altul, tare aş fi vrut să-l mai 
stârnesc o dată şi să mă bucur, mai mult şi mai bine decât 
prima oară, cu altă putere şi cu altă răsplată. Îmi pare rău, am 
dus după mine o pedeapsă, ca o infirmitate - n-am mai putut să 
spun niciunei femei că este frumoasă! O, şi câte n-au fost!... 

Tot ce este frumos pe lume, poezie şi muzică, şi case, şi flori 
şi arbori - şi toată natura, nu pot fi înţelese, nu pot fi simţite 
decât dacă le raportăm la singurul reper neschimbător, 
frumuseţea femeii, care le învie pe toate. Fără o femeie 
frumoasă, natura ar fi goală şi tristă. 

Stau să mă gândesc bine, nu pot trece repede peste cuvinte 
atât de grele. Ce era frumuseţea acelei femei, pe care o chema 
Maria? Fruntea, ochii, obrazul, gura, bărbia? Dar cine poate să 
ştie şi, mai ales, cine poate să spună? Câte nu se împletesc, şi 
câte nu se suprapun. Fără să aibă un nume, peste ceea ce se 
vede la întâia privire, şi abia izbutesc să dea un suport 
anatomic? Fără vibraţie şi fără culoare. Frumuseţea e dincolo de 
anatomie, o stare, o devenire, un flux, o neodihnă. Starea de 
repaos o destramă. E un aparat de zbor mai greu decât aerul; 
mişcarea ei este un freamăt care emană voluptate, şi fără de 
care se prăbuşeşte. 

Toate acestea le-am gândit cu scurgerea anilor, însă le 
ghicisem atunci, seara, în scurtul timp cât a durat zâmbetul şi 
când Maria şi-a scos broboada. 

Dacă o femeie va sta cu broboada în cap după ce i-ai spus că 
este frumoasă, înseamnă sau că are părul urât, şi dacă-i aşa ce 
rămâne din frumuseţe? - sau că suferă de o boală a sufletului, şi 
atunci nici măcar nu poate să zâmbească, fiindcă o doare. 

Când Maria şi-a scos broboada, s-a descătuşat din strânsoare 
un nimb de aur care era părul, şi-am avut încă un îndemn să 
cred că pogorâse din ceruri. Dar nu era numai nimb, ci şi 
cascadă, fiindcă se revărsa pe umeri, pe spate, peste scurteica 
ponosită, făcând-o să strălucească. 


Dacă am rămas cu imaginea unui nimb de aur, ar însemna că 
părul era blond, dar iată că nu-mi dau seama, putea să fie şi 
altfel; când încerc să-l aduc în minte, culorile îşi schimbă 
valoarea şi se amestecă între ele. Şi-apoi, în afară de nimb, era 
o cascadă, iar cascadele nu pot fi definite prin culoare, ci prin 
mişcarea lor, ea însăşi nedefinită. Fiindcă în căderea apelor, în 
învolburarea lor neîntreruptă, nu-ţi mai dai seama de la o vreme 
dacă se întâmplă o prăbuşire şi nu o ridicare, sau poate o 
împletire între amândouă, o trecere simultană, ascendentă şi 
descendentă, între două trepte care se pot schimba între ele. 

Acest gând mi-a venit după câţiva ani, într-o noapte când 
stăteam la fereastra lui Odor, vorbind în timp ce el se dezbrăca 
pe îndelete, întârziind câte un ceas între o mişcare şi alta. 
Tânjea după o carte apărută în timpul războiului, chiar în anul 
când ardeau rafinăriile noastre, şi m-a trimis la oraş s-o caut. 
Am mers din librărie în librărie, silabisind după notiţa pe care 
mi-o dăduse Odor: Aveţi Bazele teoriei relativității generale de 
Einstein? Cuvintele luate în parte îmi erau cunoscute, dar nu 
înţelegeam nimic din ideea pe care o reprezentau împreună. 
Cartea nu am găsit-o, şi când Odor a scris la o librărie mare din 
Bucureşti să întrebe de ea, i-au răspuns că n-o au, dar ar putea 
s-o comande, cred că la Munchen. Am adunat leu cu leu, suma 
cerută, vreo şaizeci de lei, mi se pare; Odor avea buzunarele 
goale şi îmi închipui că pierduse cu totul noţiunea banului. Nici 
noi n-o duceam bine, nici nu mai ştiu cum am scos-o la capăt, 
poate m-am lipsit de covrigul zilnic din recreaţia mare, şi am 
mers pe jos între casă şi şcoală, o toamnă întreagă, ca să nu 
plătesc trenul. Îmi aduc aminte că în ultimele zile, când ştiam că 
are să vină cartea şi nu adunasem suma întreagă, am făcut o 
tombolă la şcoală, mi-am sacrificat lanterna electrică, n-aveam 
alt obiect de valoare şi-o agonisisem cu multă trudă. Sigur că m- 
a durut inima, dar nu puteam face altfel, şi când a venit cartea 
ramburs, am plătit-o fără tocmeală. 


Odor nici măcar nu s-a gândit să-mi spună un cuvânt de 
mulţumire, s-a apucat s-o citească, adâncit în pagini ca într-o 
apă, putând să se şi înece. Abia peste vreo lună şi-a venit în fire 
după tulburarea pe care i-o stârnise cartea şi a vrut să mi-o 
explice, mi-a vorbit seri de-a rândul. ÎI ascultam din plăcerea să-i 
aud glasul, care căpătase un timbru mai adânc şi era mlădios, 
ca o muzică. Apoi mă simţeam mândru că îmi vorbeşte ca unui 
om mare, ca mai multor oameni deodată, cum le vorbea Platon 
ucenicilor în parcurile Atenei. Mă străduiam să-i urmăresc ideile, 
ceea ce îmi prilejuia o altă plăcere, dar le pierdeam pe drum şi 
nu le puteam înţelege. Primul fir de lumină, tot ascultându-l, mi 
s-a aprins în minte odată, pe neaşteptate, când peste vorbele lui 
s-a suprapus părul Mariei, cum nu-l uitasem, ca un nimb şi ca o 
cascadă. Sigur că era puţin, după lungile conferinţe ale lui Odor, 
totuşi puteam fi mulţumit că, fără a-i fi înţeles spusele, în 
mintea mea se năştea o idee, care nu era concluzia celor auzite, 
ci o derivație a lor, descoperită de mine, fie că la fel puteau să 
gândească şi alţii, mai târziu sau mai înainte. Pe atunci nu 
aveam noţiunea de competiţie, iar azi, când o am, o resping, 
socotind că un om care ajunge primul nu trebuie să sune din 
trâmbiţă. 

Dar nu! Cine ar fi putut gândi până atunci că părul Mariei, a 
cărui culoare n-o pot numi, fiindcă a rămas nedefinită, e primul 
şi cel mai convingător exemplu al relativităţii generale? Al 
faptelor şi al lucrurilor. A toate de pe suprafaţa pământului, şi de 
pe oricare alte pământuri unde o femeie are părul şi ca un nimb, 
şi ca o cascadă, şi rămânând el însuşi poate oricând să fie 
oricare altul, între culoarea aurului şi a antracitului, limitele lui 
absolute. Limita absolută opusă nimbului, simbolul seninătăţii, 
fiind cascada, simbolul neliniştii. 

In cele de mai sus am încercat să spun cele gândite atunci, în 
fereastra lui Odor. După ani, când aveam mai multă putere de a 
înţelege starea lucrurilor, am văzut părul multor femei izbucnind 
asupra privirii mele, de sub pălării, toci, berete, turbane, 


basmale sau eşarfe. Mai demult erau pălării cu borurile cât o 
umbrelă, care se prindeau de păr cu un ac lung de două 
şchioape; pe atunci, când vedeam o femeie în faţa oglinzii, 
fixându-şi pălăria, pe care altfel ar fi luat-o vântul, mi se părea 
că îşi bagă acul în creier, dar nu pot spune că gestul şi pălăria, şi 
chiar acul, n-aveau graţie. Erau apoi pălării împodobite cu flori 
sau cu pene de struţ vopsite. La Berlin am văzut femei cu pălării 
bărbăteşti, şi unele chiar cu monoclu, şi toată purtarea lor era 
bărbătească, aşa că ar fi fost fără niciun folos să le despleteşti 
părul, admițând că nu erau tunse băieţeşte. Am mai văzut în 
viaţa mea pălării care îşi pierduseră borul cu totul, stăteau lipite 
în jurul capului, ca o cască, peste tâmple, peste urechi şi peste 
ceafă, şi dacă m-au dezamăgit prima dată, n-aş putea spune că 
mai târziu nu le-am descoperit şi un fel de farmec. S-au purtat şi 
şepci - mi se pare că într-un timp au fost chiar un fel de 
uniformă a studentelor, de aceea le asimilez celei mai receptive 
dintre fazele tinereţii, vârsta când se învaţă viaţa; cu altă vârstă 
n-ar putea să se potrivească. Imi închipui că o şapcă roşie, cu un 
echer şi un compas brodate cu fir de aur drept emblemă, sau cu 
un şarpe împletit pe piciorul unei cupe, i-ar fi stat caraghios unei 
femei cu copilul de mână. 

Beretă purtau mai ales fetele sărace, dar le stătea bine, dacă 
ştiau s-o pună, şi mă gândesc la ele cu duioşie. E adevărat că 
am văzut şi cucoane cu brățări şi inele scumpe, împrumutând 
nelegitim această coafură de midinetă, numai că beretele lor nu 
erau de pe strada Lipscani, ci de la Paris, se vedea cât de colo, 
şi nu mi-au fost simpatice. O beretă este, înainte de toate, o 
ştrengărie; în compoziţia ei mai trebuie să intre râsul şi nebunia; 
râsul din inimă, din voioşie, şi râsul smintit care erupe deasupra 
tristeţilor - şi ce dacă vei plânge seara? Trebuie să intre dorinţa 
de a fugi pe câmp, cu un băiat de mână, cu obrajii aprinşi ca 
florile roşii, cu respiraţia dogorind la cincizeci de grade Celsius, 
cu un fin văl de năduşeală pe piele. Să fugi peste văi şi tăpşane, 
până la marginea unui crâng, sau a unei ape, şi acolo să-ţi scoţi 


bereta, s-o arunci în soare, să-ţi scuturi părul, ca să cadă pe 
spate, apoi să te întinzi în iarbă, gata aprinsă după atâta goană, 
şi să-i spui băiatului: „Vino!”, cum i-a spus Isadora bărbatului 
când ieşea gol din spuma mării. lar bereta să se ducă şi să se 
tot ducă, până în stratosferă, de unde să cadă înapoi abia după 
o oră, plină de ozon şi de puritate. 

Însă nimic din toate aceste acoperăminte ale capului nu va 
ascunde părul mai deplin şi mai bine decât basmaua. Şi nimic 
din toate, cât ar fi ele de scumpe şi de luxoase, ieşite din mâna 
celor mai mari şi mai renumite modiste din lume, nu va îngădui 
mai multă desfăşurare de fantezie decât cea mai simplă dintre 
basmale; cum e făcută, cum e chitită, cum e înnodată. Basmale 
într-o singură culoare, negre, de doliu, şi albe, de feciorie; iar 
între ele, toate culorile care încap între prima iubire şi moarte. 
Basmale în triunghi sau pătrate, care se pun în două. Cu flori, cu 
dungi, cu valuri, cu buline, cu romburi, cu toate figurile 
geometrice reale sau închipuite; sau cu simboluri: cu Turnul 
Eiffel, cu ultimul tip de Lamborghini, cu Alain Delon machiat cu o 
cicatrice pe frunte. Cu rachete cosmice, cu submarine, cu marea 
aeronavă Concorde zburând pe deasupra Atlanticului, unde au 
pierit Lusitania şi Titanicul. Cu pescăruşi şi cu rândunele. Cu 
titluri din ziare, ca să se definească timpul istoric. 

Dar în câte feluri nu poate fi înnodată basmaua, având de 
fiecare dată altă explicaţie şi dovedind altă stare a sufletului? 
Nodul auster de deasupra bărbiei; sub o basma înnodată aşa se 
ascunde o fire aspră, sau o dezamăgire prefăcută în piatră cu 
anii, şi care nici măcar nu merită să fie reînviată printr-o nouă 
durere şi readusă în suflet, unde orice vibraţie este moartă; o 
femeie îmbrobodită atât de aspru merge prin lume fără să aibă 
dreptul, singurul ei loc fiind la mănăstire. Ea nu trebuie 
abordată, şi nici nu se cuvenea să-i închin atâtea cuvinte. 

Toate se schimbă când nodul basmalei se face sub bărbie. E 
în el încă o nehotărâre, în privirea femeii se vede încă un semn 
de întrebare, dar faţa ei este gata să râdă, şi nu lipseşte decât 


mâna destul de hotărâtă şi de îndemânatică spre a desface 
basmaua. O femeie cu basmaua desfăcută seamănă cu o cetate 
care se predă singură, după un asediu, nu prea lung şi care nici 
nu i-a făcut prea multă frică. De-aici înainte ea nu mai aşteaptă 
decât ultimul gest, gata să pactizeze cu inamicul, plină de 
recunoştinţă. 

Basmaua se mai poate înnoda la spate, dar aşa părul stă mai 
mult liber şi acoperământul lui, sau pavăza, rămâne mai 
degrabă simbolic. Sau poate fi de-a dreptul o invitaţie. O basma 
astfel legată o ia vântul cu uşurinţă. lar de cele mai multe ori 
cade singură. Ea dovedeşte în primul rând o mare sinceritate, şi 
acceptarea oricăror riscuri. Dacă pe femeia care o poartă, şi se 
cuvine să nu fie trecută de-o vârstă, o chemi să joace şotron pe 
trotuarul din faţa casei, ea nu va întârzia să vină, şi-i va sta bine 
ca unei fetiţe. Bineînţeles că basmaua îi va aluneca pe umeri 
după prima săritură. Lăsaţi-o să-şi ducă jocul până la capăt; 
răsplata va fi înzecită. 

Credinţa mea rămâne că din tot ce poartă femeile la lumina 
zilei basmaua este cea mai feminină; fiindcă are în ea o uşoară 
reţinere, cea care salvează pudoarea şi creează ispita, împreună 
cu taina, derivând atât de strâns una din alta. Dacă este bine 
legată, dar nu austeră ca în primul caz, amintit adineaori, nu 
îngăduie să se formeze nicio idee despre ceea ce ascunde, ce 
culoare de păr, şi mai ales ce structură, căci pot fi atâtea, de la 
buclele de oiţă până la casca grea şi rigidă, alcătuită din şuviţe 
lamelate, sudate între ele şi părând inexpugnabile, când în 
realitate se pot desprinde de la prima atingere, restituind o 
căldură ascunsă şi nici măcar bănuită. Asemenea păr, fluturat 
cu trufie, poate să scoată sunete de săbii încrucişate, dar e de 
ajuns o atingere, cu o tandreţe sinceră, ca să se transforme în 
muzică. Fericit cel cu urechea deschisă spre sunetele care se 
nasc când o femeie îşi aruncă basmaua pe spate şi îşi flutură 
părul. 


Nu ştiu ce culoare avea părul Mariei, dar când îşi lepădă 
broboada udă de ploaie, dintr-o singură mişcare a capului odaia 
se umplu de sunete din registrele extreme ale muzicii, de la cele 
mai grave sau mai profunde, până la cele atât de înalte că nici 
nu pot fi auzite, ci intră numai în compoziţia timbrului, sunetele 
pe care eu le numesc ale liniştii, folosite cred la dialogul dintre 
stele, putând deci străbate distanţele astronomice. 

Mi se părea de neînchipuit cum putuse să se ascundă 
asemenea muzică sub o broboadă aşa de groasă, de murdară şi 
hâdă, şi mai ales cum supravieţuise ororii pe unde trecusem, 
explozii şi  fierării  învârtejite, victoria infernului asupra 
paradisului, încheiată cu moartea atâtor îngeri. 

Ce se ascundea sub celelalte boarfe nu îndrăzneam să-mi 
închipui, şi când într-o zi, mai târziu, am văzut-o pe Maria stând 
goală în ploaie, cu pielea însetată, am auzit altă muzică, fiindcă, 
asemenea părului, trupul ei era încărcat de sunete. 

O ţineau ascunsă, nu se putea duce la gârlă, iar ea simţea 
nevoia de soare şi apă. Odată când veneam la domnul Alcibiade, 
pe o ploaie de vară bogată şi caldă şi când nu era nimeni pe 
afară, mergând pe poteca mea nu prea ştiută de alţii, mi-a luat 
ochii o lumină dintre boschete. Atunci am văzut-o pe Maria, 
printre ramuri, stând despuiată în ploaie, cu braţele ridicate, cu 
capul dat pe spate, râzând şi bucurându-se, parcă beată. Trupul 
ei, atât de fierbinte că prefăcea ploaia în aburi, emana într- 
adevăr sunete muzicale, octave suprapuse care n-ar fi încăput 
pe portativele obişnuite, cu cheile cunoscute, ca să fie scrise, să 
le poată asculta şi cine nu le auzise. A fost privilegiul meu, şi l- 
aş împărţi cu oricine, căci n-ar însemna o pierdere; frumuseţea 
creşte prin recunoaşterea ei şi de alţii. N-am atâta putere, am 
încercat, cred că se vede. Ca să ajung la capăt ar trebui să spun 
ce ochi avea Maria, şi ce gură. Le văd limpede pe toate, cum le 
ştiu din seara când i-am spălat obrazul cu lacrimi descoperind 
cât era de frumoasă. Dar cum să le definesc în mijlocul acelui 


dezastru, când lumina focului intrând pe fereastră îmbrăca viaţa 
în roşu? Maria era ca o rafinărie în flăcări. 


x k x 


Când mersesem ultima oară la oraş, s-o luăm pe Maria, nu 
ştiam despre ea nici măcar cum o cheamă, o vedeam prima 
oară, dacă se poate spune că o văzusem înainte de a-şi scoate 
basmaua. Ne-am oprit în faţa unei cizmării cu obloanele lăsate şi 
după ce domnul Alcibiade a bătut în portiţa de alături, s-a auzit 
un glas înăuntru: „Sunt gata, vin îndată!” Glasul ar fi trebuit să- 
mi atragă luarea-aminte, fiindcă el premergea imaginea care 
avea să se formeze pe urmă, în casă la lumina flăcărilor. Dar 
degeaba spun aşa; în niciun caz n-aş fi putut face legătura, la 
anii aceia ai copilăriei, şi mă îndoiesc că ar fi fost uşor chiar 
pentru un om dedat cu viaţa, şi bineînţeles nu oricare. Era o 
înrudire legată parcă prin fire subţirele de aţă, dar trainice, între 
sonoritatea glasului şi întreaga ei sonoritate, începând cu ceea 
ce emitea părul fluturat peste umeri, cu flăcările de pe faţă şi cu 
tot ceea ce se simţea sub boarfele păcătoase. Glasul mi-a rămas 
în memorie, dovadă că l-am recunoscut seara, în casă, însă 
când l-am auzit prima oară nu mi-a trezit nicio impresie. Eram 
cu ochii la firma pe care scria: „Cizmărie, comenzi şi reparaţiuni, 
la Petre Piciu”. Nu ştiam ce căutăm acolo, iar numele meşterului 
mi-ar fi stârnit râsul, să nu fi fost o zi atât de mohorâtă şi să nu 
fi înţeles că vor veni vremuri proaste. Până atunci nu prea le 
simţisem, cu toate că auzeam vorbindu-se despre retragere şi 
văzusem răniții prin curte. Ştiam chiar că la Bucureşti venise 
zepelinul şi bombardase (în noaptea când nenorocoasa Medeea 
îşi pierduse piciorul) după cum nu prea târziu avea să vină şi 
prin părţile noastre. (Atunci l-am văzut cu ochii mei, zburând pe 
deasupra oraşului, departe; era argintiu în lumina reflectoarelor, 
desigur slabe şi primitive, nu se comparau cu cele pe care le 
ştim cu toţii din războiul al doilea. Cât despre nenorocirea 
Medeei, m-am gândit mai târziu, era ca o urmare a nenorocirii 


lui Odor, şi el mutilat, sufleteşte, şi la care ea n-a încetat 
niciodată să se gândească, deşi s-a ferit să-l mai vadă. Într-un 
fel, ei au rămas legaţi până la moarte, căci nici Odor n-a încetat 
vreodată să se gândească.) 

În realitate, pe meşter nu-l chema Piciu, ci Biciu, prima literă 
avea bucla de jos puţin ştearsă, şi cum nu ştiam să citesc, că 
abia învăţasem câte o buche, nu-i de mirare că am ajuns la alt 
nume, la fel de neobişnuit şi de neserios ca şi celălalt. 

După scurt timp s-a deschis o uşă, şi femeia pe care aveam s- 
o ducem ne-a poftit înăuntru. Era gata îmbrăcată de drum, cu 
broboada până deasupra sprâncenelor şi până sub gură, cum 
mai rău nu se poate sluţi nicio femeie (pentru o zi atât de tristă 
şi pentru o singură dată, se iartă), şi ţinea în braţe un prunc, 
poate încă în scutece, iar doi copii smiorcăiţi stăteau agăţaţi de 
scurteica ei ponosită. Domnul Alcibiade ne-a împărţit fiecăruia 
câte o boccea sau două, care erau gata făcute şi zăceau în 
tindă, el a luat pe cele mai grele, în afara saltelei, şi aşa am 
pornit-o la drum, încărcaţi după puterea fiecăruia. 

Mintea mea n-a putut înţelege nici până astăzi, şi n-am putut 
crede că femeia aceea era nevasta cizmarului. Şi astăzi, când 
îmi aduc aminte, închid ochii şi-mi astup urechile să n-aud, să nu 
văd adevărul care continuă să-mi pară un imposibil. 

În cei doi ani ai refugiului, silindu-mă din răsputeri, 
reprimându-mi imaginaţia, am izbutit s-o separ pe Maria de 
figura bărbatului ei care mereu îmi venea în minte, aşa cum 
văzusem pictat într-un medalion rotund, în partea din dreapta a 
firmei. Era şi el rotund, capul lui faţă de medalion părea un cerc 
concentric, din care nu ieşeau afară decât urechile. Restul, gura, 
nasul, ochii se circumscriau fără greş în figura geometrică, dând 
o perfecţiune comică. Atunci, în stradă, mi-ar fi stârnit râsul, 
dacă n-ar fi fost acea apăsare de pe suflet, care mă împiedica să 
fac haz de numele nu mai puţin caraghios decât chipul. Dar 
niciodată n-am putut râde, fiindcă totdeauna când mi-a venit în 
minte imaginea lui, în câte o clipă scurtă, mi-am dat seama că el 


era bărbatul Mariei, şi atunci m-am pomenit că strâng pumnii şi 
scrâşnesc din dinţi, crispat până în adâncul fiinţei. 

L-am văzut aievea, într-una din cele mai triste zile ale mele, 
care prin prezenţa lui s-a transformat într-o amintire penibilă. A 
venit după război să-şi ia copiii, cu o birjă nenorocită, care 
stătea într-o rână fiindcă avea o roată mai mică. Din câte mizerii 
văzusem în cei doi ani de restrişte, niciuna n-a stârnit în sufletul 
meu o deprimare atât de adâncă. Infirmitatea birjei parcă 
simboliza toate infirmităţile rămase în urma războiului, toate 
suferinţele cuprinse în cele trei iniţiale administrative născocite 
în pripă, IOV - Invalizi, orfani, văduve. 

Era grotesc şi sinistru să-l văd pe acel om coborând din birja 
povârnită, cu picioarele lui scurte şi puţin strâmbe, dar mergând 
pe amândouă, slavă Domnului, când s-ar fi putut să fie în cârje. 
Era teafăr şi avea chiar o decorație, o medalie mică, şi dacă la 
vremea aceea lumea era plină de invalizi, de orfani şi de 
văduve, el ocupa un loc unic în societatea postbelică, fiind ceea 
ce s-ar fi putut numi un erou, datorită decoraţiei, şi în acelaşi 
timp văduv de război, caraghiosul. 

Mi-a fost imposibil să înţeleg, şi nici astăzi nu ştiu mai bine ce 
îl lega pe domnul Alcibiade de omul acesta, cum îl cunoscuse, 
ce-l determinase să-i ia sub ocrotire familia. Odată coborât din 
birjă, noul venit se repezi la stăpânul casei, care îi ieşi în 
întâmpinare, îngenunche în faţa lui şi îi sărută mâinile. Obrazul 
lui, nu mai puţin comic decât pictura de pe firmă, era plin de 
lacrimi, pornite în mod evident dintr-o durere adâncă şi sinceră, 
ceea ce făcea chipul lui şi mai comic. Nu ştiu dacă vreun clovn 
din cei mai mari care au existat vreodată a izbutit să îmbine mai 
autentic cele două sentimente extreme, atât de distanţate unul 
de altul, care imprimă simultan râsul şi plânsul pe aceeaşi faţă 
omenească. 

Atunci am observat prima oară pe faţa domnului Alcibiade 
paloarea care avea să crească repede, prevestind o boală 
neiertătoare. Nu ştiu de ce nu mai am deloc în memorie chipul 


celuilalt om, din clipa când s-a ridicat în picioare şi şi-a şters 
lacrimile; singura imagine a lui, care a rămas nealterată, este 
aceea de pe firmă, deşi n-am mai văzut-o, pentru că, mai târziu, 
când am ajuns la oraş dispăruse, îl văd numai din spate, 
ducându-şi copiii de mână şi urcându-i în trăsura care sub 
greutatea lor s-a adâncit şi mai rău într-o parte. Birjarul a pocnit 
din bici, şi atunci, cu toate că nu era nicio veselie, nici în felul 
cum pleca trăsura, nici în felul cum rămânea domnul Alcibiade, 
m-am pornit pe râs, şi am râs fără stăpânire mult timp după ce 
nu s-a mai auzit trapul neritmic al calului. (Calul nu era şchiop, 
dar trăsura, strâmbă, îl trăgea într-o parte.) Abia atunci se 
dezlănţuia în mine râsul înfrânat mai bine de doi ani, din ziua 
când văzusem chipul de pe firmă. Ar putea să pară o asociaţie 
neserioasă, dar adevărul este că în clipa când birjarul a pocnit 
din bici, mi-am amintit deodată că pe bărbatul Mariei îl chema 
Biciu. 


23 


A doua zi după venirea Mariei şi când rafinăriile şi sondele 
continuau să ardă întunecând cerul, chiar dacă ploaia încetase 
şi poate deasupra fumului era o lume albastră şi paşnică, am 
început să facem o firidă în pivnita domnului Alcibiade. Eu, 
împreună cu Teofil, penultimul dintre copiii familiei, căram 
pământul cu găleţile şi-l aruncam în vale, să nu se strângă 
movilă în faţa casei; ar fi bătut la ochi şi nemţii s-ar fi întrebat ce 
săpătură se făcuse acolo. Nu mai ştiu de ce nu dădeau ajutor 
copiii ceilalţi; în afară de Odor şi de Tom, erau toţi acasă, 
niciunul nu mai mergea la şcoală de când războiul venise atât 
de aproape. Îmi amintesc doar că Trandafil, cel de-o vârstă cu 
mine, avea vărsat de vânt, totuşi n-a rămas cu ciupituri pe faţă, 
şi nici eu n-am luat boala, deşi mergeam să-l văd şi mă aşezam 
pe marginea patului; pe noptieră avea mereu un pachet cu 
şocolată, nu se atingea de el, pe mine mă ispitea, dar cum aş fi 
râvnit să-l iau de la gura bolnavului? Îmi mai amintesc puţin că 
Teofana, mărişoară pe lângă noi, deretica prin casă, o văd cu o 
cârpă în mână ştergând praful de pe etajere, fără tragere de 
inimă, în schimb scuturând bucuroasă cărţile din bibliotecă. 

Jos, în pivniţă, lucrau doi oameni pe care nu-i cunoşteam; 
domnul Alcibiade avea încredere în ei, sau poate îi pusese să 
jure. Nu sunt sigur că şi-au ţinut gura, dar nici n-aş îndrăzni să 
spun că ei au fost trădătorii. 

Domnul Alcibiade ne zorea, nemţii puteau să vină într-o 
săptămână. (În realitate au venit mult mai repede, dar 
apucasem să sfârşim treaba în ultima noapte, când am lucrat cu 
toţii până la ziuă, având şi ajutorul celor trei femei, şi chiar pe al 
Alexandrinei.) Stăpânul casei nu pregeta să pună mâna pe sapă, 


pe cazma, pe târnăcop şi pe lopată, ba chiar cu mult mai mult 
spor decât ceilalţi, aşa am avut prilejul să-i văd dezlănţuită forţa 
cu care rupea lanţurile. 

Tot atunci m-am familiarizat cu uneltele acelea de săpat 
pământul, folosite şi astăzi. Oricând le văd simt o emoție 
puternică, dar ea nu se leagă de amintirea întunecoasă a firidei 
pe care o făceam în pivniţă, ci de lucratul grădinii şi al câmpului. 
Oamenii mergeau cu ele la sapă şi la praşilă. Cu târnăcopul 
scoteau rădăcinile din pădurile defrişate, să facă ogoare. Cu 
cazmaua făceau gropi, să pună arbori sau să îngroape furcile 
caselor. Ce se săpa în cimitir las deoparte. Niciodată nu m-am 
gândit că pământul suferă; dimpotrivă, mi s-a părut că se 
bucură şi întinereşte. 

Săpatul firidei a fost însă altceva, nu mi-a plăcut, ci mi-a făcut 
frică, şi parcă de pe atunci am avut presimţiri triste. N-am vrut 
să cred în ele, ziceam că vin numai de la umezeala rece din 
pivniţă şi de la întuneric. Lucram la lumina firavă a unui opaiţ, 
ca pe vremuri, o strachină cu seu de oaie în care ardea o feştilă, 
cred că un şnur galben cu dunguliţe negre, din cele folosite de 
tărani la amnar, înlocuind iasca nu de multă vreme. Cremenea 
lovită cu amnarul dădea o scânteie, şnurul se aprindea şi ardea 
mocnit, până îl strângeai între degete. Ilmbibat cu grăsime, 
ardea cu flacără şi izbutea să dea puţină lumină, care juca pe 
pereţii pivniţei şi abia ajungea până în firidă, unde mişca 
umbrele oamenilor. Gazul trebuia păstrat, avea să lipsească 
dacă ardeau rafinăriile şi veneau nemţii. Nici în casă nu se mai 
aprindea decât o lampă, în odaia unde seara se strângea 
întreaga familie, împreună cu cele trei femei aduse de domnul 
Alcibiade; cu toţii, şi cu copiii, erau vreo douăzeci de suflete. In 
celelalte odăi se aprindea numai câte o lumânare şi numai cât 
se făceau paturile şi cât se dezbrăcau toate fiinţele acelea 
înghesuite. Dar Alexandrina tot mai ştergea sticlele de lampă, în 
fiecare după-amiază, între orele ştiute, dinaintea amurgului, de 
parcă se pregătea pentru o sărbătoare. 


Când sărbătoarea a venit, nimeni n-a mai putut să se bucure 
din toată inima, fiindcă rămâneau prea mulţi morţi şi prea multe 
lacrimi în urmă. Lămpile au mai ars numai câteva luni, la 
sfârşitul războiului, au ars mai luminoase ca niciodată, parcă 
înnebunite, şi casa părea incendiată. Pe urmă, când domnul 
Alcibiade a căzut la pat, au continuat să ardă, cu flacără mică, 
de păreau candele pregătite pentru morţii casei. lar când el a 
murit, nu s-au mai aprins şi de atunci stinse au rămas, până ce 
ultimii din familie au părăsit casa. În acest timp Alexandrina a 
continuat să şteargă sticlele de lampă, pe toate, până în ultima 
zi, când bagajele erau făcute, şi nu mai avea de stat acolo decât 
o noapte. 

Nu ştiu cum de a rămas atâta gaz nears în curtea rafinăriei, 
după ce-au făcut explozie rezervoarele; a curs gârlă pe poartă şi 
printre scândurile gardului, fără să ia foc, şi s-au făcut băltoace. 
Pe atunci oamenii, chiar la oraşe, se încălzeau numai cu lemne, 
şi doar în unele case mari şi la unele palate erau calorifere cu 
păcură, pe care multă lume nici nu putea să şi le închipuie. 
Gazul nu se ardea nicăieri în sobe, nici în maşinile de gătit, ci 
numai în lămpi, dar trebuia mult, fiindcă în prea puţine case se 
pusese lumina electrică. 

Nici oamenii preistorici, în peşteri şi în caverne, n-au stat pe 
întuneric; în clipa când au descoperit focul, au descoperit şi 
lumina, fie ea numai de la flacără şi numai de la jăratic; dar au 
avut-o. Nici eschimogşii nu stau pe întuneric, şi cât de lungă o fi 
iarna polară, când soarele nu răsare niciodată, au în iurtele lor 
îngheţate o luminiţă, fie ea numai câtă poate da un opaiţ cu 
grăsime de focă. În mersul lungii ei istorii, de multe ori asupra 
omenirii a venit întunericul, şi mi-e de ajuns să mă gândesc la 
exemplul cel mai apropiat, războiul al doilea, când felinarele nu 
se aprindeau noaptea pe străzi, când automobilele orbecăiau cu 
farurile camuflate şi cine avea nevoie să se ducă dintr-un loc în 
altul, mergea cu mâna pe garduri. Bezna prelungă care a apăsat 
asupra oraşelor ani de zile fără întrerupere a făcut răni în suflet, 


decât că mulţi oameni care poate şi astăzi mai suferă de pe 
urma războiului nu ştiu că o cauză poate fi şi întunericul, între 
alte cauze atât de multe. Eu, unul, am simţit cât mă ostenise şi 
câtă suferinţă îmi băgase în suflet, abia în prima noapte de 
pace, când s-au aprins luminile. Atunci nu am putut să recunosc 
lumea, deşi o ştiam de cu ziuă, ci mi s-a părut o născocire; 
fiindcă pe timpul nopţii se naşte o altă lume decât ziua, mai 
tainică şi mai intimă, în care omul îşi aparţine lui însuşi mai mult 
şi mai temeinic; sau poate chiar atunci şi numai atunci e timpul 
când se formează noţiunea eului nostru. Când am văzut lumina 
mi-a venit să urlu, credeam că de bucurie; pe urmă mi-am dat 
seama că nu era bucurie, ci suferinţă, abia acum mă durea cu 
adevărat prelungul întuneric rămas în urmă, cum o arsură 
începe să usture cu adevărata ei putere abia după ce a fost 
oblojită. 

Am înţeles de mic nevoia omului de lumină şi teama lui de 
întuneric. Chiar şi lămpile Alexandrinei ar fi fost o dovadă, dar 
pusă pe o treaptă prea înaltă, unde se învecina cu visarea. 
Dovada care m-a zguduit atât de tare că n-am uitat-o nici astăzi 
era jos de tot, în rasul pământului, unde oamenii din oraş 
veneau cu garniţe ruginite să ia gaz din băltoace; să-l separe, 
să-l culeagă, fiindcă era amestecat cu noroi şi cu apă. 

Mi-ar fi greu şi nu mi-ar face bine să povestesc războiul aşa 
cum e scris în istorie sau cum l-am auzit de la alţii. Dar de ce m- 
aş duce atât de departe, când l-am văzut cu ochii mei, la 
marginea oraşului? Şi dacă după rafinăriile arse a mai venit şi 
zepelinul, a lăsat bombe, a dărâmat case şi a omorât oameni, 
sau pe alţii i-a schilodit, ca pe biata Medeea... Şi dacă au venit 
ulanii călare la poartă... lar noi săpasem o firidă în pivniţă...Şi 
dacă doi soldaţi rătăciţi la retragere au fost împuşcaţi pe uliţa 
satului... Şi dacă ştiu bocetele femeilor, când le-au murit 
bărbaţii, sau când nemţii le-au luat porcii ascunşi cu atâta 
caznă... Şi atâtea suferinţe, amestecate cu atâta groază... ŞI 


mai ales moartea Mariei, pe care au fugărit-o prin parc, până ce 
au răpus-o... 

Acesta era războiul de acasă; deşi copil, l-am trăit cu 
luciditate. 

Am văzut oamenii la gaz, într-o zi posomorâtă, când lumea ar 
fi trebuit să fie mai albă fiindcă de dimineaţă căzuse prima 
zăpadă şi acoperise tot câmpul; numai băltoacele de gaz 
rămâneau negre, ridicând în aer un fel de temere, parcă n-ar fi 
fost o binecuvântare pentru lumea săracă. Oamenii se vedeau în 
două şiruri răzlețe, unii ieşind, alţii intrând pe bariera oraşului, 
neînghesuiţi, lăsând distanţă între ei, poate cu gândul că aşa 
fiecare rămâne cu norocul lui. Şi soarta lor nu se amestecă una 
cu alta decât în ultima parte, când au de ales - gazul sau 
moartea. Îi urmăream din dreptul rafinăriei unde şoseaua era 
mai înaltă, şi fiind departe îmi apăreau ca nişte umbre, 
asemănându-se atât de bine că păreau născute una din alta. 
Apoi, oricât ar fi vrut ei să nu li se amestece sorţile, n-aveau ce 
face, îi aşteptau aceleaşi necazuri în viaţă, iar după moarte 
acelaşi dric sărac, de clasa a treia, fără podoabe şi fără arcuri, 
care arunca sicriul în sus când dădea de hârtoape. 

Din locul meu nu distingeam femeile de bărbaţi, de bătrâni, 
că lipseau tinerii, şi poate le ţinea locul câte un copilandru. Și 
iarăşi, oricât ar fi urmărit să se răzleţească, îi lega o singură 
nevoie: gazul, ca să aprindă lampa în casă. Toţi voiau să aibă 
lumină, oricât ar fi fost vremurile de grele, şi dacă se 
mulţumeau cu o bucată de pâine amară, pentru care stăteau cu 
ceasurile la coadă, nu se puteau mulţumi cu întunericul. 
Întunericul este un pas înspre moarte, iar ei voiau să trăiască. 

Pe atunci nu ştiam nimic despre Napoleon, deşi văzusem 
undeva şi-o ţineam minte o cromolitografie care îl înfăţişa călare 
pe un cal alb, în vârful unei coline, privind cu ocheanul întinsa 
câmpie din vale, unde se mişcau oşti şi trăgeau tunurile. Cred că 
era bătălia de la Austerlitz; mai târziu am reconstituit imaginea 
şi am suprapus-o peste ceea ce între timp învăţasem. 


Deşi nu aveam niciun amestec în mişcarea mulţimii de 
oameni care năvălea dinspre barieră, m-am asemuit puţin cu 
Napoleon, numai prin privilegiul de a fi văzut tot câmpul de 
luptă de pe o înălţime unde n-ar fi putut să ajungă gloanţele. 
Căci şi acolo, ca la Austerlitz, se ducea un război, pe viaţă şi pe 
moarte, pe care astăzi, când ne-am deprins cu etichete şi cu 
formule pentru toate faptele noastre, că nu mai putem trăi 
altfel, l-aş numi războiul gazului. 

Nu ştiu ce-ar fi vrut să facă nemţii cu gazul curs în băltoace, 
nu cred că le-ar fi fost de vreo trebuinţă, fapt rămâne că 
puseseră o oaste să-l apere. Nu era o oaste numeroasă, numai 
trei santinele, înşirate în linie, la distanţe mari una de alta. Dar 
oricum, înfăţişau o tabără, iar în faţa lor înainta altă tabără, atât 
de îndârjită, că nu putea s-o oprească nicio somaţie. Cât de 
puţin am privit acea bătălie, am înţeles multe din şiretlicurile 
războiului, pe care mai târziu aveam să le descopăr aplicate pe 
marile câmpuri de luptă. 

Orăşenilor gazul le trebuia ca să supravieţuiască, să nu-i 
îngroape de vii întunericul, şi pentru o lampă aprinsă în casă, 
fără de care copiii ar fi avut vise urâte şi poate n-ar mai fi ajuns 
niciodată oameni cu mintea întreagă, erau hotărâți să înfrunte 
toate primejdiile. Aceasta era superioritatea lor faţă de oastea 
cealaltă; numărul, oricât de mare, n-ar fi dus la nicio izbândă în 
faţa puştilor încărcate, oricât ar fi fost ele de puţine; puşca n-o 
poţi înfrunta cu mâinile goale, ci trebuie să-ţi faci din inimă o 
grenadă. lar inferioritatea taberei celeilalte nu pornea de la 
marea distanţă dintre o santinelă şi alta; cu gloanţe s-ar fi 
umplut toate golurile. Însă cele trei santinele nu ştiau cum să 
lupte cu o armată civilă, şi poate, dacă aveau puţin suflet şi 
puţină minte, recunoşteau în sinea lor că nu ştiau pentru ce 
luptă. 

Războiul a ţinut multă vreme, tabăra orăşenilor a fost tot 
timpul învingătoare şi până la urmă a izbutit să ia gazul de n-a 
mai rămas nicio picătură, iar santinelele s-au uitat una la alta, 


cu gura căscată, neînţelegând ce hram purtau ele acolo. Lupta a 
încetat fiindcă n-a mai existat scopul, dar războiul gazului n-a 
fost numai o glumă, dovadă că au căzut victime, şi chiar fără ele 
a avut un fond tragic. 

Era tragic să vezi umbrele negre începând să iasă pe barieră 
înainte de a fi ziuă, şi continuând să forfotească până cădea 
întunericul. Poate mersul lor nu înceta nici noaptea, dar atunci 
nu le mai ştia nimeni; mai tot timpul au fost nopţi întunecoase, 
nopţi de război şi de jale. Mi-i închipuiam pe oameni, care nu 
puteau fi decât bătrânii, femeile sau băieţandrii, ieşind cu 
garniţa în mână pe o portiţă deschisă numai pe jumătate, după 
cum în clipa dinainte tot aşa se deschidea uşa casei. O uşă 
deschisă numai pe jumătate dovedeşte teamă şi nesiguranţă; 
oamenii se duceau după gaz, dar puteau întâlni moartea. 
Niciunul nu se întorcea de la jumătatea drumului şi până la 
urmă au secat toate bâăltoacele. 

Mi-i închipuiam îmbrăcându-şi zdrenţele la lumina lămpii 
făcută mică, încă buimaci de somn, îngheţaţi de frig, mişcându- 
şi greu oasele înţepenite. Dacă n-aveau mănuşi, îşi înveleau 
mâinile în cârpe, luau garnita de toartă şi ieşeau pe uşa 
deschisă numai pe jumătate, apoi pe portiţă. Drumul lor era ca o 
misiune de recunoaştere dincolo de linia inamică. 

La fiecare colţ de stradă se mai ivea o umbră tăcută, până ce 
se formau şirurile lungi pe care le vedeam ieşind pe bariera 
oraşului. Niciodată n-am văzut doi oameni, umăr la umăr, ci 
numai risipiţi, ca trăgătorii pe câmpul de luptă. N-aveau un 
comandant, nici nu-şi comunicau unul altuia planul; fiecare 
mergea cum credea el mai bine, ţintind numai şi numai să-şi 
umple garniţele şi să ajungă cu ele acasă. Dar era între ei o 
înţelegere mută, la fel de clară ca şi cum şi-ar fi vorbit cu glas 
tare, sau ar fi mers sub comandă; îi unea o ţintă, singură, nevoia 
de-a avea gaz în lampă, dar poate că exista în ei un instinct 
vechi al bătăliei, o moştenire de la Mihai Viteazul, Ştefan cel 
Mare, sau din vremurile şi mai îndepărtate ale dacilor şi 


romanilor. Atunci nu am găsit nicio explicaţie, fiindcă n-aveam 
minte s-o caut; astăzi cred că înţelegerea lor se datora unei 
vibrații a pământului, o simțeau sub picioare, pământul era de 
partea lor, nici nu s-ar fi putut altfel, şi le arăta pe unde să 
meargă. 

De curând cineva a făcut descoperirea tulburătoare că florile 
simt apropierea omului, au nevoie de el, îi răspund cu 
recunoştinţă, dăruindu-şi parfumul şi frumuseţea; iar dacă omul 
nu le iubeşte şi nu-şi arată dragostea, se ofilesc repede. Nu ştiu 
de când n-am mai auzit ceva să-mi meargă atât de bine la 
inimă. Păcat că n-a aflat toată lumea, lucrurile s-au oprit la 
jumătate, în loc să fi dat naştere unei ştiinţe universale; viaţa 
noastră atunci ar fi fost mult mai bună şi mai frumoasă. 

De ce, îmi spun, n-ar fi şi pământul ca florile? Să simtă pe om 
şi să-l iubească, să-i fie aliat în zilele lui grele, să-l scoată din 
restrişte? 

Azi, când mă duc cu mintea în urmă, mi se pare că tot ce-am 
învăţat mai târziu despre strategia napoleoniană, faimoasele 
patru legi mari ale războiului, ştiute de când lumea la urma 
urmelor, dar neexprimate, îşi găseau aplicaţia în războiul 
gazului, pe care într-o zi l-am privit de pe colină. 

În tabăra cealaltă apărarea nu mergea bine, fiindcă 
santinelele n-aveau cum să comunice între ele, pământul nu 
putea să le iubească, şi nu le ajuta să se înţeleagă; ba chiar cred 
că le punea bețe în roate, altfel n-ar fi umblat de colo-colo, 
zăpăcite, incapabile să facă faţă atacului. 

Napoleon spunea că principala condiţie a izbânzii asupra 
inamicului este să te afli cu oastea în locul ales, la momentul cel 
mai potrivit pentru a da lupta. Cine îi învăţa pe oamenii mei să 
facă la fel, dacă nu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, care ştiau 
şi ei cele patru mari legi ale războiului, numai că nu făcuseră din 
ele o teorie. Ele nu erau scrise în cărţi, ci transpuse în vibrații 
ale pământului, în bătălii pierdute şi câştigate, care le ilustrează 
şi se ţin minte. 


Fără să fie vorbiţi între ei, orăşenii, în şiruri răzlețe, se 
îndreptau spre o aripă a frontului, aceea care se termina spre 
rafinărie, sub colina unde îmi aveam postul de observaţie. 
Îndată ce băga de seamă, santinela făcea semne celorlalţi, să se 
apropie, aşa cum se întâmplă pe toate câmpurile de luptă, când 
forţele apărării se masează pe direcţia unde se simte că va fi 
atacul. Aplicau şi nemţii legea războiului, dar dacă locul ar fi 
putut să fie bine ales, momentul era din cele mai proaste. 
Fiindcă în timp ce forţele lor astfel masate ridicau puştile să 
întâmpine atacul şi-i sileau pe orăşeni să stea locului, la aripa 
cealaltă, rămasă fără apărare, dădea buzna o altă armată. 

Curgea pe acolo un pârâiaş murdar de păcură, un fir de apă 
care seca pe timp de secetă. Pe ploi sau la topirea zăpezilor se 
umfla şi devenea atât de năvalnic, încât cu anii săpase o albie 
adâncă; pe sub malurile ei s-ar fi putut strecura regimente, şi 
chiar artilerie. Pe acolo venea trista oaste care în loc de arme 
avea numai garniţe. Ca la un semnal, ca şi când s-ar fi tras o 
rachetă, s-o vadă tot frontul, oamenii urcau dâmbul şi, risipindu- 
se iarăşi în trăgători, se înşirau de-a lungul băltoacelor. Nu 
vorbea nimeni, nu era nicio înţelegere, totuşi nu se vedea 
îmbulzeală şi dezordine; fiecare îşi găsea locul, de parcă ar fi 
fost pus pe plan şi anunţat dinainte, şi care pe brânci, care în 
genunchi, sau îndoit de mijloc, după cum îi venea mai bine sau 
după obişnuinţă, începeau să umple garniţele. Gazul trebuia 
adunat numai de deasupra apei, îl culegeau fiecare cu alte 
mijloace şi cu altă pricepere, cu căni, cu ulcele, cu făraşul, cu 
tinichele, cutii de conserve şi chiar cu pumnii când nu se putea 
altfel. 

O, de-ar fi fost acolo Napoleon, să vadă! Câte legi noi pentru 
câştigarea războiului! Până să le descopere, mi se pare că el ar 
fi numit ceea ce se întâmpla în faza aceea o manevră pe linii 
interioare; poate greşesc, sau poate nu se potriveşte prea bine, 
dar războiul gazului trebuia să aibă o teorie, mai mult decât 
oricare războaie, fiindcă altfel cum să explici victoria taberei 


celei mai slabe? Fără nicio armă, şi având împotriva ei toate 
ordonanţele comandaturii germane, lipite pe garduri! Fiind 
pasibilă de aducerea în faţa Curţii Marţiale şi de condamnarea la 
moarte! 

Când prindeau de veste, de la flancul celălalt, la sute de metri 
distanţă, santinelele dădeau fuga pe câmp să împiedice jaful. Să 
se împartă în trei puncte ale frontului, la extremităţi şi la centru, 
cum probabil prevedea consemnul, nu se simțeau în destulă 
forţă, şi frica îi făcea să adopte, de partea lor, manevra inversă, 
pe linii exterioare, contraatacând când ici, când colo, şi sleindu- 
şi vlaga în marşuri forţate. 

La flancul unde se duceau fuga, niciun om nu se clintea din 
loc, chiar dacă avea garniţa plină; iată care era puterea acelei 
armate: să nu se destrame. Dacă veneau răzleţi şi răzleţi se 
întorceau acasă, ca să nu pice toţi grămadă în vreo capcană şi 
ca să nu bată la ochi dacă întâlneau patrule pe străzile 
mahalalei, tactica lor se schimba complet în faza cea mai grea a 
atacului. Santinela putea să tragă uşor într-un om răzleţit şi 
prins asupra faptului. Să tragă însă în masă, împuşcând zeci de 
oameni, nu i-ar fi fost de niciun folos, n-avea nici timp, nici 
gloanţe, şi poate nici atâta cruzime. Şi-apoi ar fi creat primejdia 
ripostei; omul încolţit, văzându-se fără scăpare, uită şi de 
supunere, şi de prudenţă, dacă tot e să moară. 

Cât santinelele reflectau aşa, gonind pe câmp cu arma în 
cumpănire şi neîncumetându-se să opteze pentru soluţia 
sângeroasă, ci doar strigând de departe: Halt! Zurück! vorbe 
care totdeauna mi-au făcut frică, oamenii continuau să adune 
gazul şi niciunul nu bătea în retragere, decât după ce erau pline 
toate garniţele. O asemenea retragere însă e de fapt o victorie, 
şi santinelelor, cuprinse de mânie, nu le rămânea decât să strige 
iarăşi după ei, aceleaşi cuvinte, Halt, Zuruck, care însă îşi 
schimbau înţelesul, ilustrând încă într-un fel ideea relativităţii. 
Căci aceeaşi comandă care prima oară urmărea să-i alunge pe 
oameni, acum voia să-i întoarcă. Nimeni nu se întorcea, după 


cum mai înainte nimeni nu voise să plece. Santinelele i-ar fi 
fugărit şi ar fi încercat să le răstoarne garniţele, sau să le 
străpungă cu baioneta, dacă n-ar fi băgat de seamă că între 
timp, la flancul celălalt, altă grupare de oşti se punea pe treabă. 
Nu le rămânea decât să înjure, Verfluchtes Schwein, cu glasurile 
răguşite, şi apoi, după o clipă de descumpănire, să o ia la fugă 
înapoi, agitând puştile şi strigând de departe: Halt, Zurück, şi 
iarăşi Verfluchtes! 

O singură dată au încolţit un luptător care venise singur, sau 
se rătăcise de ceilalţi, nu ştiu bine, fiindcă n-am fost acolo, ci mi- 
a povestit domnul Niculici, perceptorul. Era un băieţandru în 
zdrenţe negre, la fel ca toţi pe care-i văzusem, şi avea două 
garniţe pe care le umpluse. Tocmai pleca, tupilându-se, când 
santinelele i-au tăiat drumul şi i-au strigat amenințătoare: Halt şi 
Verfluchtes. Insă băieţandrul n-a vrut nici să stea, nici să lase 
garniţele, ci a mers înainte. Santinelele s-au ţinut de el până 
aproape de marginea oraşului, unde era domnul Niculici, care a 
putut să vadă de aproape. Este de neînțeles cum nemţii se 
ţineau de băieţandru, strigându-i să stea şi înjurându-l, când ar 
fi putut să-l ia pe sus, că erau trei iar el, unu. Aproape de 
barieră, văzându-l că nu se opreşte, l-au străpuns cu baionetele. 
Băiatul a căzut cu faţa în jos, dar n-a dat drumul garniţelor; le- 
au găurit şi pe ele cu baionetele - sângele s-a amestecat cu 
gazul. lată ce-a văzut domnul Niculici, la 15 decembrie 1916. 


XXX 

Firida din pivniţă a fost gata în zorii zilei când au venit nemţii. 
Tot timpul cât am cărat pământul afară, cu găleţile, am crezut 
că domnul Alcibiade are de gând să ascundă acolo lucrurile mai 
de preţ de prin casă, şi proviziile, făina, mălaiul, untura, zahărul 
şi toate câte le adunase, în saci, în lăzi, în cutii sau în garniţe, 
unele din ele prea puţin obişnuite la ţară, orez, griş, cafea, apoi 
altele nici măcar cunoscute, cum ar fi tapioca, azi dispărută cu 
totul şi folosită atunci mai ales pentru hrana copiilor. Domnul 


Alcibiade avea de hrănit douăzeci de suflete, în afară de argaţi 
şi de slujnice. l-am văzut de mai multe ori adunaţi la masă, unde 
mi-au făcut şi mie loc dacă mă nimeream acolo, şi m-am 
minunat cât puteau să mănânce cu toţii. Bucatele se găteau în 
oale de zece litri şi chiar mai mari, cum mai târziu n-aveam să 
văd decât prin bucătăriile restaurantelor. Nu era lucru uşor să ţii 
în viaţă douăzeci de suflete, în vremurile acelea, şi dacă n-or fi 
fost pe masă toate bunătăţile, ca înaintea războiului, ştiu că 
nimeni n-a răbdat de foame, în tot înţelesul cuvântului. Într-o zi 
nu s-a putut face pâine; s-a făcut mămăligă. Cozonacii lipseau 
de la o vreme, dar pentru a îndulci gurile a fost măcar dovleac 
copt sau grâu fiert, cu puţină miere. 

Spre mirarea mea, în firidă nu s-a dus nimic din ceea ce îmi 
închipuisem. În ultima noapte, când se ştia că nemţii sunt la 
vreo două poşte şi vor sosi dimineaţa, am rămas şi eu acolo, şi 
am ajutat să se acopere pereţii de pământ umed cu preşuri şi 
scoarţe, peste care s-au atârnat covoare atât de frumoase cum 
nu mai văzusem niciodată. 

In casa domnului Alcibiade duşumelele erau goale, vopsite cu 
lac roşu, totdeauna curate şi lustruite că reflectau lumina 
lămpilor, ca oglinzile. Am înţeles că Alexandrinei nu-i plăceau 
covoarele, nici perdelele, zicând că nu-s bune la altceva decât 
să adune praful şi moliile. Nu le îngăduia nici măcar în camera 
ei, care s-ar fi cuvenit să fie mai gingaşă, şi pe care, slavă 
Domnului, avea cine s-o deretice. Lasă că nici praf n-avea de 
unde să vină, dacă acolo nu intra nimeni. Mă uitasem înăuntru o 
singură dată şi nu văzusem decât harpa, aşezată la mijloc, sub o 
lampă ca un candelabru. 

Oricât ar fi fost ea de lustruită şi de curată, duşumeaua goală 
mi s-a părut rece. Dar la un om ca domnul Alcibiade, care părea 
atât de bogat şi ducea o viaţă atât de largă, cu mese unde se 
adunau două şi chiar trei duzini de oaspeţi, care avea lucruri 
atât de frumoase în casă, paturi grele de bronz şi dulapuri 
Biedermayer, ca să nu mai pomenesc harpa şi lămpile 


Alexandrinei, ar fi fost neînțeles să lipsească tocmai covoarele. 
Aşa că mi-a venit inima la loc când le-am văzut adunate într-o 
odaie unde nu fusesem niciodată, făcute sul şi puse în picioare 
de-a lungul pereţilor. Dacă s-ar fi găsit cineva să creadă că le 
ţineau acolo ca să nu se tocească, aşa cum fac cărpănoşii, şi-ar 
fi schimbat părerea văzând cum toate au fost duse în pivniţă, la 
umezeală; într-un an şi jumătate s-a ales praful de ele, 
mucegăite şi putrede. Nu mi-a venit a crede că eram într-o 
hrubă de sub pământ, când am sfârşit de îmbrăcat pereţii cu 
atâtea covoare, că luaseră o bună parte din spaţiu, şi rămăsese 
numai o chilie, unde abia încăpea un pat şi o măsuţă. Mie însă 
mi s-a părut ca o odaie de prinţesă, şi uitând cât de aproape era 
pământul umed şi rece, mi-am spus că nicio zână nu şi-ar fi dorit 
un iatac mai cald, mai bogat şi mai îmbietor decât încăperea 
aceea născocită, ca de poveste. Niciodată nu mai văzusem 
covoare atât de frumoase, şi nu-i mare lucru să spun aşa, căci 
nici nu avusesem unde să văd prea multe, dar cred că nici nu 
pot să existe decât puţine ca ele, pe tot pământul. Dacă mi-aş 
frământa mintea şi m-aş uita prin albume, poate aş izbuti să le 
identific măcar pe unele. Dar cu ce folos? Că or fi fost turceşti, 
de Gordes sau de Kula; indiene, de Madras; persane, de 
Kerman, Hamadam, Kurdistan, şi Kurasan; şi nu doar orientale, 
ci franţuzeşti; olandeze; belgiene. Şi chiar spaniole; de la 
Barcelona. Şi încă multe feluri - toate s-au pierdut şi nu merită 
osteneala să le mai afli numele. Aşa cum erau înşirate şi puse 
unele peste altele cu multă risipă, unora li se vedea numai câte 
o margine şi alcătuiau un izvor de culori îmbinate ca rândurile în 
caietele lui Odor, nu le mai distingeai una de alta, ci se 
transformau în torente, îţi luau vederea şi ţi-o învârtejeau ca pe 
ape, că la urmă te dureau ochii, dar nu de suferinţă, ci de 
plăcere. Aşa era, ţin minte, nici nu ştiai unde să te opreşti cu 
privirea, ci ai fi lăsat-o să tot alunece, de pe un perete pe altul, 
frângându-se la colţuri, urmând linii şerpuite, fiindcă toate 
culorile te chemau, cu strigăte, fiecare voia să fie văzută, 


niciuna nu rămânea rece şi amuţită. Chiar dacă ai fi închis ochii 
după câteva clipe, culorile ar fi trecut prin pleoape, dănţuind 
împletite pe muzică, o muzică nouă fiindcă nu era auzită, dar 
care aşa, în tăcere, se ducea până în suflet. 

Nu-i uşor să ajungi cu gândul până în miezul lucrurilor, unde 
este o materie fierbinte şi nepătrunsă, şi nu mi-aş fi dat 
osteneala să spun cum se înfăţişa la urmă tainiţa, atât de 
misterioasă şi atât de împodobită, dacă ea n-ar fi fost adăpostul 
Mariei. Nemţii nu trebuiau s-o vadă nicio clipă, altfel ea ar fi 
căzut victima frumuseţii ei nemaiîntâlnite, necunoscută nici pe 
Rin, nici pe Elba, nici în munţi, nici în câmpia germanică. 

Am îmbrăcat în covoare toată hruba, chiar şi partea de sus, 
boltită, unde nu mai ştiu cum au fost prinse, deşi am dat ajutor, 
bătând cuie cu ciocanul. Bănuiesc că mai întâi s-au pus grinzi de 
lemn, dintr-un perete în altul, şi pe ele au fost prinse covoarele, 
cu multă caznă. La sfârşit am întins covoare şi pe jos, nici nu 
mai ştiu câte; sigur că însemna o risipă, dar aşa făcea totdeauna 
domnul Alcibiade, nu se oprea niciodată la jumătate, ci mergea 
până-n pânzele albe, cu hotărâre şi fără prea multă chibzuinţă. 
Nu se explică astfel sărăcia pe care a lăsat-o în urmă, decât că 
risipea în stânga şi-n dreapta, de parcă n-ar fi avut o mână 
spartă, ci pe amândouă. 

Când covoarele au fost întinse pe jos, nici nu puteai merge pe 
ele, piciorul se înfunda până la gleznă. Numai că nici n-aveai 
unde merge, firida fiind foarte mică, să încapă un pat şi o 
măsuţă. Pe măsuţă s-a pus o lampă de porțelan alb, cu un 
trandafir roşu, căzut parcă din desenul covoarelor; abajurul 
subţire semăna cu o floare de lotus, întoarsă, şi sub lumina lui 
covoarele păreau că palpită, însufleţite. Uitând grijile de afară şi 
uitând mai ales de ce fusese făcută ascunzătoarea, mi s-a părut 
că pentru un om n-ar fi bucurie mai mare decât să doarmă o 
noapte acolo. Aproape că aş fi simţit invidie pentru Maria, dacă 
frumuseţea ei nu mi-ar fi trezit o adâncă evlavie. 


Când am terminat cu toate, aproape de ziuă, peste intrarea 
firidei s-a pus dulapul cu borcane, din pivniţă, căruia între timp 
domnul Alcibiade îi făcuse un picior într-o parte, să se poată roti, 
aşa cum mai târziu aveam să văd într-un film, Misterele din New 
York. 

N-a mai trecut mult timp şi ulanii călare au fost la poartă, 
unde steagul alb flutura de cu seară. 


24 


Despre ascunzătoare ştiau toţi ai casei, de asemenea şi 
slugile, nu s-ar fi putut altfel. Timp de un an şi jumătate nimeni 
n-a dezvăluit secretul, nici măcar din greşeală, nici chiar copiii 
care n-aveau minte să înţeleagă. Trădarea, cred eu, a venit din 
afară, şi aici a fost greşeala domnului Alcibiade, că s-a bizuit pe 
cei doi oameni. Dar s-ar putea să mă înşel, vina să fie în altă 
parte şi oamenii să n-aibă nimic pe suflet. N-am avut cum să 
aflu, nu-i cunoşteam şi nu i-am mai întâlnit niciodată. 

Când am ieşit din pivniţă, înaintea zorilor târzii de decembrie, 
domnul Alcibiade a adunat pe toţi ai casei în sufragerie, unde au 
venit şi bucătăreasa cu încă două femei şi cu o fată care făceau 
toate treburile. Înainte de război erau mai multe slugi, acum 
plecaseră, poate fiindcă trebuiau să aibă grijă de gospodăria lor, 
în lipsa bărbaţilor. Pentru treburile din curte nu mai rămăsese 
decât vizitiul, moş Dumitru, şi moş Covrig Belea Mare, cel care 
fusese cu noi la oraş, de unde se întorsese beteag în spinarea 
domnului Alcibiade. Erau şi ei de faţă, într-un colţ al camerei, cu 
picioarele în căciulă ca să nu murdărească duşumeaua ceruită. 
Pe beteag îl ajutase să vină moş Dumitru, cu destulă anevoinţă. 
Stăpânul casei le-a dat câte o cană de ţuică, el cu mâna lui, deşi 
ar fi putut să pună o slujnică; după ce amândoi au deşertat cana 
pe gât, le-a mai umplut-o o dată şi s-a oprit, ca să nu-i 
nărăvească. 

Îi ţin minte pe amândoi moşnegii, moş Dumitru vânjos şi 
vrednic. În schimb moş Covrig nu mai era bun de nimic decât să 
facă umbră pământului şi numai pe jumătate, fiindcă se 
cocârjase; după drumul la oraş nu se mai înzdrăvenise şi domnul 
Alcibiade l-a ţinut pe lângă casă, fără să-l pună la nicio treabă, 


hrănindu-l şi îmbrăcându-l, dându-i şi câte o cană de ţuică din 
când în când, mai ales sâmbăta. 

După ce ne-am aflat toţi acolo, înghesuiți, deşi sufrageria era 
mare, am aşteptat cuvântul care trebuia să se spună. Toţi 
stăteam în picioare, că n-am fi avut loc pe scaune, în afară de 
femeile cu copii în braţe. Ardea lampa cu lanţuri şi scripeţi, care 
putea fi ridicată până în tavan sau coborâtă până deasupra 
mesei; când am văzut-o prima dată n-am înţeles nimic până n- 
am  mişcat-o eu însumi, mirându-mă cu ce uşurinţă, şi 
minunându-mă de ce-i poate da omului prin minte. 

— Fă lampa mai mică! a poruncit Alcibiade uneia din slujnice. 

Dar femeia n-a apucat să se mişte, când Alexandrina a fost 
lângă lampă şi a coborât ea însăşi fitilul, făcând să scadă 
lumina; cred că o durea inima, i se citea suferinţa pe faţă. De 
atunci lumina a fost tot scăzută, până la sfârşitul războiului; 
Alexandrina părea foarte tristă, deşi continua să şteargă sticlele 
de lampă în fiecare după-amiază. 

Şi domnul Alcibiade mi s-a părut mâhnit, penumbra a coborât 
pe faţa lui ca un văl de tristeţe. Incolo şi-a păstrat firea şi a 
vorbit cu seninătate, deşi spunea vorbe amarnice. 

— Sunteţi în casa mea, care este şi a voastră. 

Se adresa tuturora, copiilor săi şi celorlalţi, Alexandrinei şi 
femeilor străine, vizitiului, argatului şi slujnicelor, şi poate chiar 
mie, deşi eu, unul, aveam casa în altă parte, aveam şi părinţi 
care să-mi poarte de grijă. 

— Casa noastră, a continuat domnul Alcibiade, este acum ca 
o corabie ameninţată de furtună. Ţineţi seama că am umblat 
mult pe mare şi mă pricep să ţin cârma. Dacă vreţi să trecem cu 
bine prin nenorocirile care au să vină, socotiţi-mă ca pe un 
comandant de corabie şi nu ieşiţi din cuvântul meu, pentru 
nimic în lume. Pe mare, comandantul are voie să împuşte pe 
acel din oamenii săi care nu se supune. Eu n-am să împuşc pe 
nimeni, dar celui care nu mă va asculta, fie că ar fi chiar copilul 
meu, am să-i întorc spatele cât voi avea zile. Şi acum aveţi grijă, 


în casa noastră va intra lume străină. Până să vă spun eu altfel, 
socotiți că toţi ne sunt duşmani, chiar dacă ne-ar vorbi cu vorbe 
frumoase. Suntem numai noi, fără nimeni; nu trebuie să aveţi 
încredere nici chiar în cei pe care odată i-aţi văzut oaspeţi în 
casă. Pentru orice veţi vrea să faceţi, fie c-ar fi să înălţaţi zmeul, 
sau să vă duceţi până la poartă, pentru orice veţi spune, fie că 
veţi vrea să daţi bună ziua unui om care intră în curte, trebuie 
mai întâi să-mi cereţi sfatul, numai mie şi nimănui altuia. 

Nu era nevoie de jurăminte. Aşa cum simţeam eu, simțeau şi 
ceilalţi; niciunul n-a ieşit din cuvântul domnului Alcibiade. 
Corabia lui a străbătut furtuna fiindcă toţi au fost uniţi, şi sigur 
că ar fi sfârşit greaua ei călătorie fără nicio pierdere, dacă nu 
intervenea ceva din afară. Ţelul era ca toţi câţi se aflau acolo să 
apuce nevătămaţi sfârşitul războiului, să nu fie alungaţi de sub 
acoperiş şi să nu le lipsească mâncarea; de îmbrăcăminte nouă 
nu putea fi vorba, fiecare trebuia să-şi păstreze cu grijă hainele, 
ghetele şi paltonul. Vara, copiii umblau cu picioarele goale; 
neobişnuiţi, unora le-au intrat ţepi în talpă şi au făcut buboaie; 
au suferit, dar au scos-o la capăt. Din paltoane vechi, din pături 
roase, Alexandrina le-a făcut tărlici, ca să-i poarte iarna prin 
casă. 

La început, nemţii au vrut să ia toate odăile, pentru 
comandantul lor, care a venit mai pe seară. Atunci domnul 
Alcibiade a strâns în jurul lui toţi copiii, erau paisprezece, şi cu 
Alexandrina alături, ţinând-o de după umăr într-un fel care arăta 
că nimeni n-ar putea să-i despartă decât tăindu-i cu iataganul, i- 
a spus comandantului de ulani, un baron cu mustăţi ca ale lui 
Wilhelm şi cu monoclu ca al domnului Pretoreanu: 

— Apelez la generozitatea dumneavoastră de învingător şi la 
gentileţea de nobil, rugându-vă să ne împuşcaţi pe toţi, fiindcă 
altfel nu vom ieşi din casă. 

Domnul Alcibiade vorbea bine limba germană, după cum am 
aflat că vorbea şi engleza; ceea ce era firesc dacă luptase în 
războiul burilor. Un om care umblase atâta prin lume cunoştea 


probabil şi alte limbi, dar n-am avut ocazia să aflu. Baronul avea 
o chivără dezbrăcată de pânza verzuie pe care o văzusem la 
chivărele ulanilor veniţi mai devreme, să ia casa. Pânza se 
punea în vreme de război, ca oţelul lăcuit să nu lucească, şi nu 
se mai scotea până la pace şi la paradă. Comandantul însă 
trebuia să se deosebească de ceilalţi, şi la luptă nu mergea prea 
în faţă, unde chivăra lucioasă ar fi fost o ţintă pentru gloanţele 
noastre. În vârful ei, drept în creştet, ieşea o ţepuşă de oţel, 
ascuţită şi ţeapănă, cea mai agresivă imagine din câte am 
păstrat în amintirea copilăriei mele; şi astăzi când văd în 
fotografie sau în filme de epocă o chivără nemţească îmi 
îngheaţă sângele. 

Baronul s-a înduplecat şi a lăsat o odaie, unde au dormit cu 
toţii, dar nu ştiu cum, că n-am rămas acolo peste noapte. Cred 
că au făcut cu schimbul, unii întinşi pe jos, alţii aşteptând în 
picioare. Copiii mai mici au smiorcăit până la ziuă; dimineaţa 
erau traşi la faţă şi palizi ca plantele ţinute în pivniţă. 

Sigur ca m-am gândit la Maria, cum dormea în iatacul 
îmbrăcat în covoare. Poate un covor le-ar fi prins bine şi copiilor, 
să le fie cât de cât moale. Bănuiesc că la fel îşi spunea toată 
lumea, dar nimeni nu cârtea, de vreme ce treaba era făcută şi 
pornea din hotărârea domnului Alcibiade. 

Toată această spaimă şi suferinţă n-au avut alt scop decât 
găzduirea baronului. El singur a luat toate odăile şi nu ştiu la ce 
i-or fi trebuit, mai ales că n-a stat decât o singură noapte. Pe 
aghiotant, de care avea nevoie să fie tot timpul pe lângă el, l-a 
culcat pe o saltea, în uşa salonului, poate şi ca să-l păzească, 
deşi erau destule santinele puse pe afară, câte una sub fiecare 
fereastră. Ordonanţele au dormit la bucătărie. Înainte de 
culcare, baronul a deschis uşa, l-a strigat pe domnul Alcibiade şi 
i-a cerut cheia bibliotecii. Era numai în cămaşă, dar avea 
cizmele în picioare, şi o ordonanţă aştepta pe sală, să i le 
scoată. 


Probabil baronul văzuse pe geamul bibliotecii o carte care îl 
interesase şi s-a pus s-o citească. După cum am aflat, la miezul 
nopţii lumina încă mai ardea în bibliotecă, şi ordonanța, tâmpită 
de oboseală, aştepta în picioare, să-i tragă cizmele baronului, 
neîndrăznind nici măcar să se reazime de tocul uşii. 

În afară că vremea era mohorâtă, când cu ger şi zăpadă, când 
cu zloată, şi că drumurile erau proaste, desfundate şi pline de 
făgaşe, încolo pentru baron războiul nu putea să fie decât dulce, 
măcar acum când nu mai avea cu cine să lupte; dormea după 
plac, în casele cele mai frumoase, descuia toate bibliotecile, 
căutându-l poate pe Goethe, îl păzeau santinelele, ordonanta îl 
aştepta să-i tragă cizmele, iar dimineaţa, aghiotantul, frânt în 
două şi pocnind din pinteni, îi ciocănea la uşă, spunându-i: „Ist 
vertig die cafee. Ich habe die Ehre!” 

Musafirul a plecat cu noaptea în cap, cu întreg regimentul, dar 
îndată după ei au venit alţii. Am văzut cu ochii mei cartea de 
vizită pe care baronul a lăsat-o legată de bronzul patului. Era un 
carton lunguieţ, cu un şnur de mătase la un capăt, cum sunt 
etichetele care se leagă de bagaje, la tren şi la avioanele de 
astăzi, numai că în cazul acesta şnurul nu-i decât o stofă, 
nicidecum mătase. Întâlneam prima oară un nobil, şi cu toate că 
l-am zărit numai o clipă, când a intrat pe uşă, pe urmă a trebuit 
să fug acasă, îl mai ţin minte şi astăzi. Mult timp, până i-am 
descoperit pe cei din literatură, am păstrat despre nobili o 
admiraţie plină de spaimă. Doream să mai văd unul, să-l privesc 
mai bine, cum se îmbracă şi cum se poartă, dar mi-era frică. 
Târziu am cunoscut unul, cu titluri recunoscute, şi chiar cu o 
carte de vizită cu coroană, ca a baronului, numai că era o jigodie 
decăzută. 

Impresionat tare de cartonul acela lunguieţ, atât de fin că 
părea o catifea subţire, l-am întors în mână pe toate părţile, şi 
parcă nu-mi venea a crede că sunt pe lume asemenea lucruri şi 
că au importanţa lor în istoria omenirii. M-am gândit că era o 
datorie a nobililor să-şi lase numele în casele unde au dormit 


noaptea, şi mi-am spus că pentru un război lung, baronului îi 
trebuia un cufăr întreg cu cărţi de vizită. 

Fuseseră încartiruiţi la domnul Alcibiade şi ofiţeri români, mai 
înainte, colonei şi chiar un general care mergea nu călare, ci cu 
automobilul. Se purtaseră frumos, se rugaseră de Alexandrina 
să cânte la harpă, admiraseră lămpile, ba câte unul ceruse şi el 
cheia de la bibliotecă, dar nimeni nu lăsase cartea de vizită. ŞI 
chiar dacă ar fi lăsat-o, nu cred că ar fi fost atât de fină şi de 
frumos tipărită, şi nici n-ar fi avut coroană deasupra numelui. 
Am avut un timp gândul, neghiob chiar pentru vârsta mea de 
atunci, că nemţii ne bătuseră fiindcă ofiţerii noştri nu erau 
baroni, n-aveau chivără şi nici cărţi de vizită. 

Numele baronului l-am uitat, îmi amintesc numai coroana 
pusă deasupra. Dar îl ştiusem, şi l-am ţinut minte un timp, 
destul ca să-l recunosc, numai prin asemănarea grafică, altfel 
literele gotice fiindu-mi cu totul necunoscute, căci abia le 
buchiseam pe celelalte, când l-am văzut în Gazeta Bucureştilor, 
ziarul pe care-l scoteau nemţii, şi care ajungea uneori în casa 
domnului Alcibiade. A fost, cred, pe vremea Mărăşeştilor. 
Numele, uitat astăzi, era într-un chenar de doliu, iar deasupra, în 
locul coroanei am văzut, fără să-i înţeleg rostul, o cruce neagră, 
mare şi sinistră, ca un croncan cu aripile ciuntite. Am întrebat, 
mi s-a spus ce înseamnă, mi s-a făcut un fel de frig şi de frică, 
pe urmă am simţit o mulţumire de care nu sunt mândru, fiindcă 
nu era potrivită nici cu mintea mea de copil, nici cu sufletul. 
Ştiam, auzisem că despre morţi trebuie să vorbeşti numai bine. 
Astăzi cred altfel, dar atunci s-ar fi cuvenit să judec cu frica lui 
Dumnezeu, nu să mă bucur că nefericitul baron se odihnea într- 
o groapă de doi metri, ca toţi morţii, după ce avusese nevoie de 
toate odăile domnului Alcibiade. 

Ascunzătoarea Mariei nu avea nici ea mai mult de doi metri şi 
era tot sub faţa pământului. Doamne fereşte ! - parcă a fost o 
predestinare. 


x k x 


Tot timpul până la întâmplarea nenorocită, Maria a fost păzită 
ca un tezaur. Sigur că nu putea să zacă tot timpul în pivniță, s-ar 
fi prăpădit din lipsa aerului şi a luminii, iar până atunci s-ar fi 
ofilit ca o floare smulsă din rădăcină şi-ar fi fost mare păcat 
dacă era aşa de frumoasă. O scoteau când nu aveau nemti în 
casă şi când nu se simţea nicio primejdie. Celelalte femei, şi 
chiar Alexandrina, o priveau cu răceală, sigur că era în ele pizmă 
şi poate chiar ură, în primul rând fiindcă domnul Alcibiade nu le 
socotea în primejdie, adică nu se gândea că ar putea să fie şi ele 
o ispită. Poate că erau, am văzut câte un neamţ aruncându-le 
ocheade, dar stăteau atât de ţepene, că niciunul n-a îndrăznit să 
se apropie şi să le spună o vorbă. Nu e sigur că nimeni nu le-ar fi 
socotit urâte, dar poate nu ardea în ele focul care să aprindă 
inimile şi să ia minţile; sau poate nu le lipsea puterea de a se 
apăra singure. 

Sunt asemenea femei, am văzut multe, fără să cred că aşa 
erau mai fericite decât cele puţine în faţa cărora bărbaţii îşi 
pierd judecata şi devin capabili de crimă. 

Cât a ţinut ocupaţia, la casa domnului Alcibiade cineva a stat 
de veghe tot timpul, din zori până la apusul soarelui, fără să 
scape din ochi cele două direcţii de unde ar fi putut veni o 
primejdie, poarta de la intrarea parcului, şi cea de jos, dinspre 
calea ferată. Primejdioşi erau nu doar nemţii, ci orice 
necunoscut care ar fi intrat în curte, şi chiar cunoscuţii. Sunt 
împrejurări când nimeni nu inspiră încredere; când ai ceva de 
ascuns, e bine să te fereşti chiar şi de prieteni. 

De veghe nu puteau să stea decât copiii, bărbaţi în casă nu 
erau decât domnul Alcibiade, care avea alte treburi, şi cei doi 
bătrâni, moş Dumitru şi moş Covrig, cocârjatul; primul avea şi el 
destule de făcut pe lângă casă, pe al doilea nu puteai să te 
bizui, ar fi adormit de-a-n picioarele, dacă ar fi putut să stea în 
picioare. 


Vara, copiii se jucau în parc, sau în livada din vale; totdeauna 
doi din ei erau cu ochii la poartă şi nu scăpau din vedere nici 
gardurile; nu-mi aduc aminte cum se schimbau, cred că o 
singură dată, la amiază, fiindcă paza nu era grea, deşi lipseau 
câinii care îi simt pe străini şi latră. Nu ştiu de ce nu ţinea câini 
domnul Alcibiade; poate ca să nu facă stricăciuni în parc, sau să 
nu lase pureci în uşa bucătăriei; a fost o greşeală. E adevărat 
însă că nimeni n-ar fi putut să se apropie de casă fără ştirea 
celor dinăuntru; dacă s-a întâmplat altfel a fost o fatalitate. Să 
sară cineva gardul ar fi însemnat să-şi lase bucăţi de piele în 
sârma ghimpată pusă deasupra. lar ca să intre pe vreuna din 
porţi, care erau mereu încuiate, ar fi trebuit să-i deschidă moş 
Dumitru. Totuşi gândul că un ochi era tot timpul de veghe 
mărea sentimentul de încredere şi siguranţă, deşi paza copiilor 
mi se părea o exagerare romantică şi cam naivă, dacă nu chiar 
puţin caraghioasă. 

Îi cunoşteai pe cei doi observatori după avertizoarele sonore 
care li se dădeau în primire. Ca să nu devină suspecți - dar cui? 
- avertizoarele nu erau decât jucării obişnuite, pentru cel din 
livadă o trompetuţă de bâlci, gălăgioasă şi antipatică, semănând 
întru totul cu aceea primită în dar de feciorul Chivei, la naşterea 
lui miraculoasă. Cel din parc, mai aproape de casă, avea o 
muzicuţă de hârtie, numai cu suflătorul metalic, care scotea un 
sunet asemănător cu al cimpoaielor scoțiene; pavilionul de 
hârtie se desfăşura ca un şarpe când suflai în muzicuţă, putând 
să sperie pe cineva mai slab de înger, dar numai prima oară; de 
altfel s-a rupt repede, nu era o jucărie să dureze toată viaţa, şi a 
rămas suflătorul, care a căpătat un timbru mai limpede. 

Sigur că unui om cu bănuiala trezită şi cu ascuţime de minte, 
cele două instrumente sonore, atât de nevinovate, i-ar fi dat de 
gândit, pentru motivul temeinic altminteri că în casa domnului 
Alcibiade nu existase niciodată o jucărie. El socotea că jucăriile 
obişnuite duc la o proastă dezvoltare a imaginaţiei: copiii 
trebuie să şi le facă singuri, în cea mai deplină libertate, cum şi 


din ce le trecea prin minte. Muzicuţa şi trompetuţa aparţineau 
celor doi copii mai mărişori ai Mariei; sunt sigur însă că o făptură 
atât de frumoasă cum era mama lor nu ar fi adus niciodată în 
casă cu mâna ei asemenea obiecte plicticoase, ci nu putuse să 
le cumpere decât cizmarul. Domnul Alcibiade le cruţase în 
scopul pe care îl avea în vedere. Toate celelalte jucării, ale 
copiilor străini, le confiscase din clipa venirii lor şi le aruncase la 
gunoi, în mod abuziv, fireşte, fiindcă ar fi trebuit să le păstreze, 
ca să le înapoieze la sfârşitul bejaniei; dar aşa era domnul 
Alcibiade, dădea cu otuzbirul şi poate de aceea îl urau atâţi 
oameni. Eu nu l-am dezaprobat decât pentru dragostea oarbă şi 
de o sută de ori nemeritată pe care i-a arătat-o lui Tom, 
refuzând să vadă şi să-i reprime ticăloşiile. 

Confiscarea jucăriilor a stârnit atâta smiorcăială şi bocet încât 
mi s-a făcut greață, iar copiii mi s-au părut atât de proşti şi de 
răzgâiaţi, încât mi-a părut rău că nu sunt mai mare, ca să-i pot 
bate. Am fost cu totul de partea domnului Alcibiade, probabil eu 
singur în toată casa. Poate fiindcă nu avusesem niciodată 
jucării, nu că nu le-aş fi dorit; nu se gândise nimeni să mi le 
cumpere şi lipsa lor îmi lăsase un fel de tristeţe. Dar era 
adevărat ceea ce gândea domnul Alcibiade, că jucăriile copiilor 
e mult mai bine să şi le facă ei singuri. Cu toată tristeţea, mai 
degrabă obidă, n-am avut decât să câştig din această lipsă; 
frământându-mi mintea ca să-mi imaginez una sau alta, am 
ajuns la cea mai îndrăzneață dintre ele, să scriu o poveste, când 
n-aveam decât şase ani şi jumătate, sau şapte. Sigur că doar 
am început-o, n-am putut s-o duc mai departe, dar gândul ei nu 
s-a pierdut niciodată şi încerc s-o termin astăzi. 


x k x 


Mai greu a fost de făcut paza la început, în timpul iernii, când 
nu era chip de stat afară. În tot acest timp dacă un om invizibil 
ar fi intrat în curte şi ar fi făcut ocolul casei, ar fi găsit totdeauna 
şi fără greş un chip de copil cu nasul turtit de geam, privind cu 


ochii mari de la fereastra din partea parcului, şi altul în partea 
opusă, la o fereastră dinspre livadă. Îi vedeam dimineaţa, când 
veneam la domnul Alcibiade şi, schimbându-se iarăşi între ei, 
după o regulă pe care n-o mai ţin minte, stăteau aşa până 
seara. Se supuneau, n-aveau încotro cu domnul Alcibiade, deşi 
nu putea să le placă, mai ales când în spatele lor ceilalţi se 
jucau, se fugăreau, se dădeau tumba până la ora când 
Alexandrina începea să şteargă sticlele de lampă şi când toată 
suflarea din casă trebuia să se liniştească. Atunci copiilor nu le 
rămânea decât să se uite în cărţi ilustrate, schimbând impresii 
în şoaptă, sau să construiască turnuri din cărţi de joc, puse câte 
patru, unele peste altele; ambiția fiecăruia era să ridice cât mai 
multe etaje, dar cred că rar ajungeau până la patru, când firava 
construcţie începea să tremure şi să se clatine, până cădea 
dezmembrată. lar în acest timp, cei doi de pază făceau zâmbre, 
cu ochii afară. 

Ultimul dintre copiii domnului Alcibiade, Trandafil, îmi era 
prieten, ne potriveam puţin şi la fire, dar fiind prea mic ca să 
învăţ de la el ceva despre lume, la început prietenia noastră n-a 
mers prea departe. Şi-apoi n-am înţeles de ce purta un nume de 
floare. Următorii, luaţi după vârstă, în creştere, Teofil, Tadeu, 
Titus, Traian şi Tiberiu, mi-au rămas cam străini şi deocamdată 
n-am ce spune despre ei, cum am spus de cei mari, Tom şi 
Odor. Cât despre Teofana, ea era domnişoară, nici n-ar fi stat de 
vorbă cu mine şi curând a fost ca şi dusă de pe lumea noastră, 
fiindcă i s-a aprins inima de-a înnebunit-o, după un ofiţer neamt, 
un tânăr de obârşie nobilă, pe care îl văzuse la fântână, unde îşi 
adăpa calul, şi era mai frumos decât un arhanghel. Pe Tina, care 
trecea şi ea drept copil al domnului Alcibiade, am ocolit-o, deşi 
ne apropiam ca vârstă şi era foarte frumoasă; dar avea o fire 
urâtă. Aşa că până să vină Odor, prieten adevărat l-am socotit 
numai pe domnul Alcibiade. 

Ceilalţi copii, din afară, veniţi în casă toţi deodată, multă 
vreme au rămas pentru mine doar nişte umbre, abia însufleţite. 


Cred că nu mai erau decât vreo şapte, dar cum la început nici 
nu ştiam cum îi cheamă şi greu îi deosebeam pe unii de alţii, nu 
puteam să le ţin socoteala, mi se păreau atât de mulţi că ar fi 
putut să umple o clasă întreagă. Cu toate că de mic nu mi-a 
plăcut îmbulzeala, unde caracterele încep să se confunde, dacă 
nu cumva pier de-a binelea, mă bucuram să-i ştiu acolo, la 
adăpost de frig şi de foame; aşa aveam măsura adevărată a 
bunătăţii pe care o ţinea ascunsă în suflet domnul Alcibiade, 
omul acesta în aparenţă atât de aspru. Mi-aduc aminte, când se 
adunau la masă, cum trecea de la unul la altul, cu castronul în 
mână, punându-le supa în farfurie. Ar fi putut lăsa această grijă 
vreunei slujnice, atunci însă masa ar fi devenit sărmană, ca la 
pâinea zilnică, unde cineva îţi aruncă blidul în faţă, fără să-ţi 
spună o vorbă prietenoasă, de parcă la hrănirea trupească n-ar 
fi martor şi sufletul. Frumos şi greu lucru să dai cuiva de 
mâncare când îl ai sub ocrotire, făcându-l să nu se simtă umilit, 
căci altfel îi vor curge lacrimile în farfurie! E atât de uşor să 
loveşti o inimă, într-un moment de iritare, sau de oboseală, sau 
când te copleşesc grijile necunoscute de alţii, şi să spui: Na, 
ţine! 

Domnul Alcibiade avea un gând pentru fiecare, şi când îi 
punea farfuria în faţă, îi spunea şi o vorbă de mângâiere, chiar 
dacă unul n-ar fi meritat-o; el socotea că masa nu trebuie 
amestecată cu mustrarea; timpul de masă e scurt, pentru 
mustrare rămâne toată ziua, şi toată viaţa. Prin el am înţeles, 
mai mult şi mai bine decât spune cuvântul, ce înseamnă pâinea 
de toate zilele; pâinea pusă pe masă n-ar fi fost cea de toate 
zilele, dacă nu era şi o farfurie cu supă, însoţită de o vorbă 
bună. Cum trecea de la unul la altul, cu castronul într-o mână, 
cu polonicul în alta, domnul Alcibiade semăna cu un patriarh, 
care îşi hrănea tribul, şi masa lui părea de pe la începuturile 
lumii. 


După ce toate farfuriile copiilor erau pline, îşi primeau şi 
femeile partea, iar el trecea în capul mesei, pentru clipa de 
rugăciune. 

N-am ştiut niciodată dacă domnul Alcibiade credea în 
Dumnezeu; nu l-am auzit nici lăudându-l, nici cârtindu-l. Pe popa 
Scovergă îl primea în casă de zi întâi, dar nu-i săruta mâna, nici 
crucea. Nici nu-l lua în batjocură, ci stătea tăcut, cu fruntea 
plecată, în timp ce popa cu dascălul îşi spuneau pe nas scurta 
litanie, devoraţi de lăcomie, cu ochii la buzunarul domnului 
Alcibiade, abia aşteptând să vadă ce-o să le cadă. (La început 
căpătau un franc de argint, cu timpul obolul crescuse până la 
cinci - monedele sclipeau pe fundul căldăruşii, printre paralele 
de aramă coclită adunate de la ţăranii evlavioşi, dar zgârciţi cu 
biserica.) Ştiam, auzisem chiar din gura popii Scovergă că banul 
e ochiul dracului, şi mă miram că tocmai el îi aduna în căldăruşa 
cu apă sfinţită. Acest paradox a făcut ca de mic să suspectez 
orice predică, a oricărei credinţe. Decât să mă afurisească 
pentru asemenea idei, teologii ar face mai bine să găsească 
rezolvarea grelei neînţelegeri de mai înainte, pe care nu am 
creat-o eu, şi nici nu am dorit-o. Ştiu că mi-ar putea răspunde, 
cu ochii în Biblie, crede şi nu cerceta, dă-i lui Dumnezeu ce-i al 
lui Dumnezeu, dar nu mă mulţumesc cu vorbe, mi-e lehamite de 
ele, după ce am auzit atâtea, din tot felul de amvoane. 

Rugăciunea domnului Alcibiade nu era luată din cărţile sfinte, 
nu invoca pe Dumnezeu, nici marea lui suită din ceruri, cred că 
o făcuse el însuşi. Odată ajuns în capul mesei, toţi ceilalţi se 
ridicau în picioare, în faţa farfuriilor aburinde; copiii învăţaseră 
să aştepte, şi oricât ar fi fost de flămânzi, nu se atingeau de 
supă. 

— Să mulţumim pentru pâinea noastră de astăzi! 

Aşa începea stăpânul casei, fără să spună cui aduce 
mulţumirea: poate pământului care rodise, ploii care udase 
ogorul, soarelui care încălzise sămânţa, o făcuse să încolţească, 
să se transforme în tulpina de plantă, să dea spic, iar boabele să 


se coacă. Dar fiindcă era un om cu judecată, nu putea să-i uite 
pe oameni, oricâtă duşmănie i-ar fi arătat unii, şi oricât rău i-ar fi 
făcut alţii. Pe plugar, pe morar, pe brutar, fie inima lor plină de 
păcate, nu putea să-i lase deoparte şi să nu-i cinstească. 

— Să sperăm în pâinea noastră de mâine! spunea el după o 


pauză. 
Nu era uşor să ai pâinea de mâine pentru atâtea guri 
înfometate - m-am speriat ce mult mâncau copiii! - când nemţii, 


cu tălmaciul după ei, cotrobăiau prin toate ascunzătorile, din 
pivniţă până în podul casei, căutând porumbul, grâul şi restul 
bucatelor. (Tălmaciul era o jigodie omenească, pripăşit de la 
oraş, unu cu faţa ţepoasă şi scofâlcită, care avea meritul să ştie 
nemţeasca. Asemenea oameni se vor găsi totdeauna, din 
nefericire, să treacă de partea duşmanului şi să-l slujească. Dar 
mai mult decât tălmaci era iscoadă, lui s-au datorat multe 
necazuri pe care le-au avut oamenii. Cunoscând obiceiurile, ştia 
unde să meargă; el a descoperit bunăoară ascunzătoarea 
porcilor de sub stiva de lemne. Sudălmile şi blestemele care s- 
au ridicat atunci până în slava cerului ar fi trebuit să-l sperie, şi 
fapta lui cea mai nimerită ar fi fost să-şi pună ştreangul de gât, 
ca luda lIscariotul. Dar n-a făcut altceva decât să râdă cu 
satisfacţie. Nu spun cu ce sete am aşteptat ziua când avea să 
plătească!) 

Domnul Alcibiade încheia astfel: 

— Cine dintre noi nu-şi merită pâinea de astăzi, străduiască- 
se s-o merite pe cea de mâine! 

Apoi se aşeza, după el se aşezau ceilalţi, şi începeau să 
mănânce, după cum le era firea, mai lacomi sau mai cu reţinere; 
de aici înainte, domnul Alcibiade îi lăsa în voie, socotind că nu 
trebuie urmărit nimic altceva, decât ca fiecare să se sature. 

Celor doi copii care stăteau de veghe, iarna la geamuri, vara 
pe-afară, tot el le punea supa în farfurie, după ce terminau 
ceilalţi şi, fără să repete rugăciunea, rămânea cu ei până la 
sfârşitul mesei. 


Nu am pus niciodată un preţ prea mare pe masa 
sărbătorească, poate fiindcă de mic am trăit departe de o 
familie în sânul căreia toate actele omeneşti şi toate faptele zilei 
au o căldură necunoscută între străini, fie ei oricât de buni şi de 
cumsecade. Uneori masa mea a fost o grijă, în acelaşi înţeles cu 
„grija zilei de mâine” - teama că nu voi avea de mâncare. 
Alteori a fost o datorie, şi s-a întâmplat chiar s-o socotesc o 
corvoadă. De prea puţine ori a devenit o desfătare adevărată. 

Cea mai sărbătorească masă pe care o ştiam era Cina cea de 
taină, cu toate că avea înțelesurile ei triste. Aşa am crezut mulţi 
ani, până ce mi-am adus aminte de masa domnului Alcibiade. La 
masa lui, atunci, în timpul războiului, se adunau aproape de 
două ori mai multe guri decât numărul apostolilor. Oricât ar fi 
fost ea de săracă, pe măsura acelor vremuri aspre, totdeauna 
mi s-a părut o masă de sărbătoare. 


x k x 


Nemţii au venit la începutul lui decembrie, în zorii unei zile 
posomorâte. Mă gândesc ce-ar fi fost dacă era vară, dar e ceva 
care nu-mi intră în minte. Adică să fi fost o dimineaţă cu soare, 
să se fi auzit ciocârlia şi turturelele, să se fi deschis toate 
ferestrele, dincolo de garduri să fi râs fetele înălțate pe vârfuri şi 
făcând semne vesele trecătorilor. Mă gândesc degeaba, cred că 
să fi fost aşa, s-ar fi pornit o furtună întunecoasă, prefăcând ziua 
în noapte, ar fi bătut grindina, vântul ar fi trântit ferestrele şi 
fetele ar fi fugit în fundul casei, ţipând speriate. 

Dar au venit iarna, şi cerul era atât de negru, încât părea că 
niciodată n-are să se mai lumineze. Zăpada de pe câmp, deşi 
nebătută şi neîntinată, părea presărată cu cenuşă, te mirai de 
unde atâta. Pe asemenea vreme nu cântă ciocărlia şi turturelele, 
iar ferestrele rămân închise, lipite pe margini. Se auzeau doar 
ciorile, croncănind supărate, fără să se vadă în norii joşi de 
deasupra pământului. Vrăbiile coborau în drum, dar n-aveau ce 
să ciugulească şi se pregăteau de moarte. Fetele stăteau 


ascunse prin poduri, pe sub paturi, prin pătule. Tot ce era în 
primejdie se ascunsese mai dinainte. Încă din ajun, Ioniţă Stere, 
primarul, înştiinţat prin telefon de la Prefectură, mersese din 
casă în casă şi ceruse ca a doua zi, înainte de zori, când va bate 
clopotul la biserică, toată lumea să iasă în marginea satului. Să 
nu lipsească nici fetele, să-şi rumenească puţin obrajii, cu foiţă 
roşie şi să nu fie sfioase. 

Pe la trei noaptea clopotul începu să bată; primarul ieşi primul 
în marginea satului, cu un colac copt proaspăt, pus pe tava de 
anafură de la biserică şi învelit cu o maramă de borangic, iar 
deasupra cu o cojoacă de oaie. Lângă colac era şi solniţa, dar în 
timpul de aşteptare sarea trase apă şi aproape că se făcu 
saramură. 

Nu venea nimeni din sat, deşi clopotul bătea întruna. loniţă 
Stere îşi lovea călcâiele ca să nu degere. Într-un târziu, apărură 
umbre răzlețe, şi când în lumina tulbure a dimineţii se văzu 
primul pâlc de călăreţi coborând de pe dealuri, la marginea 
satului, în afară de primar, îmbrăcat ca de sărbătoare, şi de 
popa Scovergă cu odăjdiile puse peste şuba de vulpe, nu erau 
decât vreo zece moşnegi, adunaţi de o parte a drumului, iar de 
partea cealaltă vreo douăzeci de femei, în număr mai mare 
decât bărbaţii; ele totdeauna sunt mai supuse. Abia în ultima 
clipă, când ulanii călare se aflau la o sută de metri, sosi şi 
învățătorul, în palton negru (ţăranii spuneau „balton”) şi cu 
căciulă de astrahan, mirosind de departe a naftalină. După el se 
ţineau câţiva copii de şcoală, pe care învățătorul îi pusese în 
front, iar acum le striga, ca la armată, un, doi, un, doi... Dar ei 
stricaseră frontul şi mergeau învălmăşiţi, nici vorbă să ţină 
cadenţa. 

— Asta ţi-e toată şcoala? strigă loniţă Stere. 

— N-au ce pune în picioare, răspunse învățătorul. 

Primul ulan ajunsese la zece metri, i se distingea faţa sub 
chivără, cu mustaţa albită de promoroacă şi îngheţată. Ţinea 
frâul cu mâna stângă, iar în dreapta avea o suliță lungă, 


sprijinită în scara şeii şi îndreptată spre cer, pe unde se auzeau 
croncănind ciorile. Tot pâlcul îi semăna, la chivăre şi la suliță, 
numai că nu toţi aveau mustață. 

Pe lonică Stere, până atunci îngheţat bocnă, că nu-şi mai 
simţea picioarele în cizme, îl străbătu o fierbinţeală din creştet 
până în călcâie. 

— la, ieşiţi mai la vedere! le strigă femeilor, fără să le 
privească, fiindcă între timp se chinuia să dea jos cojoaca pusă 
deasupra  colacului. Haide, treceţi peste şanţ, nu-mi staţi 
înţepenite acolo! 

Prea târziu se trezise să le scoată în faţă, deşi avusese gândul 
cu mult înainte. Toate mergeau anapoda, nu putea dezveli 
colacul, se prostise, nu mai avea nicio îndemânare, şi când 
ulanul ajunse în dreptul lui, îi întinse tava aşa cum era învelită în 
cojoacă. Ulanul însă trecu mai departe, nici măcar nu întoarse 
capul, şi loniţă Stere nu apucă să-şi înceapă urarea, pe care o 
spusese în gând toată noaptea. Aşa trecu întreg pâlcul de 
călăreţi, şi după un timp se văzură venind alţii, în rânduri mai 
strânse, o coloană lungă, întinsă până în zarea îngheţată, toţi cu 
cai roibi, aleşi unul şi unul. 

Până se apropie, loniţă Stere avu timpul să scoată colacul de 
sub cojoacă şi să le aducă pe femei peste şanţ, ca să fie mai 
aproape de drumul armatei. Stăteau în rând, atât de înfofolite că 
nu se mai deosebea nimic din alcătuirea lor omenească, şi atât 
de îmbrobodite că abia li se desluşeau ochii, fără să ştii dacă 
erau tinere şi frumoase, sau babe şi slute. Toate îşi ţineau mâna 
la gură, sau la bărbie, peste broboadă, şi stăteau ţepene în 
fustele scorţoase care le cădeau până la glezne, lăsând să se 
vadă numai vârful opincilor. 

Trecu un escadron întreg; nimeni nu întorcea capul şi Ioniță 
Stere stătea degeaba cu tava întinsă; colacul îngheţase şi 
începuse să se albească de promoroacă. Se făcu iar un gol, şi 
abia pe urmă, în fruntea altor escadroane, apăru un ofiţer care 
părea a fi comandantul. 


Mergea în frunte, pe mijlocul drumului, pe un cal sur, în vreme 
ce toţi ceilalţi erau roibi, cum se văzuse, şi numai el avea 
chivără fără învelitoarea de pânză. Cât era cerul de mohorât, 
chivăra neagră lucea ca un soare, văzându-se de departe, iar în 
frunte lucea mai puternic o pajură ca de aur. În ochiul drept, un 
monoclu opacizat de gerul dimineţii scotea ape de gheaţă. Doi 
aghiotanţi se ţineau de o parte şi de alta a lui, puţin mai în 
spate, după ei veneau trompeţii şi toboşarii, călare, pe urmă 
restul regimentului, iar în coadă căruțele cu muniții şi cu bagaje, 
şi bucătăriile pe roate, scoțând fum alb pe coşuri şi mirosind a 
cafea, sau a orz prăjit, pentru gustarea de dimineaţă. 

În sfârşit, când ajunse la grupul de oameni şi îl văzu pe primar 
cu tava întinsă, comandantul se opri, după ce făcu semn să stea 
tot regimentul. Aghiotanţii strigară comenzile, care se repetară 
până departe, ca nişte ecouri, tot mai şterse. Caii strănutau şi îşi 
scuturau greabănul. 

— Fiţi  bineveniţi în satul nostru, iubiţi prieteni! bâigui 
primarul, în nemţeşte, întinzând pâinea şi sarea. 

Cine îl învățase fraza nemţească nu-l dăscălise destul cum s-o 
spună. La început comandantul nu înţelese vorbirea stâlcită şi 
răguşită, întoarse capul spre aghiotanţi, pe urmă se dumeri 
singur şi pe faţa lui se văzu un zâmbet mirat, care putea să se 
transforme în rânjet. 

— Omule, zise el rece, eu nu sunt prieten cu tine! 

Apoi atinse colacul cu vârful cravaşei, greu să se ştie dacă în 
semn că-l acceptă sau îl respinge, şi îndemnă calul să plece. Dar 
înainte ca aghiotanţii să fi strigat comanda, trase de frâu cu o 
smucitură şi rămase cu ochii zgâiţi la femeile de pe marginea 
drumului. Stăteau toate pe un rând, înfofolite şi îmbrobodite, 
toate în negru, atât de ţepene că le-ai fi crezut moarte, dacă din 
loc în loc, zăpada sub ele nu s-ar fi făcut galbenă, scoțând abur. 

După o clipă de nedumerire şi alta de stupoare, ochii 
comandantului se făcură cât cepele, împuşcând cât colo 
monoclul. 


Deşi avea şi el chivăra dezvelită şi purta de asemenea 
monoclu, acela era un comandant mai mic decât baronul 
încartiruit în casa domnului Alcibiade. Baronul a venit abia spre 
seară, şi nu călare, ci cu automobilul. 


25 


La sfântul Ignat se tăiau porcii, la toate casele, oricât ar fi fost 
de sărace. După câte îmi aduc aminte, un singur om nu ţinea 
porc, Miu, potcovarul, dar el era ţigan şi locuia afară din sat, 
lângă macazul căii ferate, unde îşi avea casa, nespoită, şi 
fierăria, un şopron de scânduri negre şi putrezite. Miu nu ţinea 
porc nu din sărăcie - avea mai mulţi bani decât alţii - ci fiindcă 
nu ştia să-l crească şi mai ales fiindcă îi lipsea din suflet această 
nevoie. 

Porcul ocupa un loc mare în sufletul oamenilor; cred că el 
simboliza o speranţă venită din cel mai îndepărtat trecut al 
omenirii, chiar dacă atunci nu creşteau porci pe faţa pământului, 
tocmai din epoca glaciară, când a fost o iarnă lungă de secole. 
Omul a pierit atunci şi mai târziu a trebuit să se nască a doua 
oară, dar ar fi putut să supravieţuiască dacă ar fi avut hrană. 

Eschimoşii supraviețuiesc iernii polare adunând peste vară 
grăsime de focă şi de morsă şi punând-o în gropi săpate în 
gheaţă. Dacă printr-un cataclism inimaginabil provizia s-ar 
pierde, ea însemnând nu doar hrana, ci de asemenea lumina şi 
căldura, nimeni n-ar mai ajunge în primăvară. 

La noi, depozitul de hrană al familiei a fost porcul; din 
primăvară până înaintea Crăciunului, ţăranul a adunat în el, cu 
teamă, cu speranţă şi cu dragoste, dreptul la viaţă al lui, al 
femeii şi al copiilor, iar cu inima mai îndoită pe al bătrânilor, 
care totdeauna sunt o povară, dar pe care nu-i poţi lăsa să 
moară de foame. 

Cataclismul care să-i lase pe eschimoşi fără grăsime în lunga 
iarnă polară n-am auzit să se fi întâmplat până astăzi. În schimb 
am văzut ce-a fost când nemţii au dibuit ascunzătorile şi au luat 


porcii. Dacă un porc care se prăpădeşte lasă în casa omului 
atâta jale, înmulţiţi jalea cu numărul gospodăriilor din tot satul şi 
nu veţi înţelege cum de nu s-a cutremurat pământul, şi cum de 
nu s-a rupt în două catapeteasma bisericii. 

Mă bucurasem şi eu, în acei primi ani ai copilăriei, de 
sărbătoarea când se tăiau porcii. Dar să fi fost numai o 
sărbătoare? Poate aşa o credeam eu, luându-mă după ce se 
vedea pe din afară. Venea după o aşteptare lungă, care începea 
primăvara. Greşesc oare dacă spun că în acel timp porcul ocupa 
un loc tot mai de seamă în sânul gospodăriei, ca la sfârşit să fie 
primul, înaintea boului şi a calului? Şi păcătuiesc rău dacă îmi 
vine în minte gândul că uneori trecea înaintea bătrânilor, şi 
iartă-mă, Doamne, chiar înaintea nevestei şi a copiilor? Nu că 
între moartea acestora şi a porcului ar fi ales-o pe prima; ar fi o 
mare blestemăţie să-mi treacă prin minte. Dar dacă tot ar fi fost 
să moară cineva, de o parte sau de alta, s-ar fi putut ca după 
porc să curgă mai multe lacrimi. Şi de ce nu, ca să fiu drept cu 
toată lumea? Fără porc puteau să moară şi ceilalţi. El era o 
soluţie de continuitate, cum se spune într-o lume mult 
distanţată. Când îl tăiau, şi dacă puneau carnea să se săreze şi 
să se afume, iar grăsimea o topeau făcând-o untură cu care 
umpleau căzănelul, oamenii ştiau că au să trăiască. 

Astfel, era altceva decât numai o sărbătoare, era un act plin 
de gravitate, nu lipsit de temeri şi de îndoială, aşa cum vor fi 
fost aceste simţăminte în sufletul poporului însetat, când se uita 
la Moise care lovea cu toiagul în stâncă, să curgă apă. Omul îşi 
cântărea porcul din ochi, îi dădea târcoale - şi cu câtă dragoste! 
- când ştia că are să-l taie. „O avea o sută, o sută douăzeci de 
ocale?” socotea el în gând, măsurându-şi speranţele. Apoi cu 
glas tare: 

— Ce crezi, nevastă? 

Nevasta nu era în stare să spună, se uita, cu mâna la gură. lar 
omul: „O avea mai multă carne, ori mai multă grăsime?” Şi 


toate aceste gânduri nu însemnau lăcomie, ci ascundeau o grijă 
străveche: „Oare o să ţină până la primăvară?” 

Sunt mişcări în natură, cum ar fi, bunăoară, îngheţul apelor 
mari, al fluviilor şi limanelor, care se anunţă prin semne 
ascunse, neputând fi văzute cu ochii şi nici percepute cu vreunul 
din celelalte simţuri. E poate o vibraţie care nu atinge ceva de 
deasupra, ci din adâncul omului, o fibră necunoscută. La fel cum 
se vesteşte furtuna în mijlocul oceanului, printr-o linişte prea 
adâncă şi prea grea ca să poată fi crezută. Sau cum se anunţă 
războaiele, prin pornirea cu totul contrarie a oamenilor de a fi 
veseli şi de a petrece; este o clipă când râsul îngheaţă, înainte 
de a se dezlănţui cu mai multă frenezie; atunci toţi simt, deşi 
nimeni nu crede, că în depărtarea de unde nu poate să se audă 
bubuitura, s-au dezlănţuit tunurile şi s-au pornit gemetele. 

Tot pe căi neînţelese se vestea ziua când se tăiau porcii. 
Plutea parcă un zvon în aer, venind peste dealuri, din creastă în 
creastă, până ce cobora asupra satului, ca o zbatere. O simțeau 
şi oamenii, şi porcii şi se pândeau unii pe alții. 

In ziua aceea, oamenii se sculau mai devreme, încă pe 
întuneric, se spălau pe mâini şi pe faţă şi nu pregetau să se 
radă, dacă îşi simțeau barba ţepoasă. Am în ureche sunetul 
briciului, cu alt timbru decât în zilele celelalte, sunt foarte sigur 
şi nu-l socotesc o impresie deformată. Poate fiindcă mâna 
omului ţinea briciul în alt fel, şi apăsarea era alta şi nu m-ar mira 
să se datoreze gândului că în curând avea să răzuiască porcul, 
aşa cum îşi răzuia obrazul; scula e alta, sunetul va fi acelaşi, 
poate printr-un tremur al mâinii, printr-o emoție seculară. Porcul 
este atunci cel mai bun prieten al omului. Şi dacă omul îl va 
înjunghia, nu va fi o cruzime, ci o dovadă de iubire şi adoraţie. 

Dimineaţa porcilor începea cu murmure întrebătoare, scoase 
din fundul gâtului, după o noapte încremenită; ca noaptea 
dinaintea atacului; şi ca liniştea de pe ocean care vesteşte 
furtuna. Fiecare animal are limba lui, omul o cunoaşte, copiii o 
învaţă la şcoală: câinele latră, pisica miaună, calul nechează, 


vaca mugeşte, lupul urlă, ursul mormăie. Despre porc se spune 
că grohăie; nu admit, măcar pentru dimineaţa când îl taie; e 
prea ignobil. Măcar în dimineaţa aceea porcul scoate din gât 
murmure; un singur sunet, ca din registrul grav al violoncelului, 
o coardă abia atinsă cu arcuşul; fără decizie, cu teamă şi cu 
nelinişte.  Intr-adevăr, murmure, şi într-adevăr foarte 
întrebătoare. Pe unele omul nu le aude, datorită briciului şi 
celorlalte sunete din odaie şi din ogradă. Dar cine caută să le 
asculte ia cunoştinţă de ele ca de o mişcare misterioasă. Ai 
spune că o mulţime de nemulţumiţi se adună în faptul zilei, cu 
jalbe. Dacă asculţi bine, descoperi un marş fără cadență, o 
incertitudine, ca un început de rostogolire, când mişcarea încă 
se mai poate opri de la sine. E o tortură, marşul neritmic al 
osândiţilor cu lanţuri la picioare. 

Când e gata să se lumineze de ziuă, murmurele încetează 
toate deodată, pentru câteva clipe. Se aud zgomote surde, 
buşituri, icnete, ca la teatru, în pauza când se schimbă decorul 
pe întuneric. Apoi se aprind brusc toate reflectoarele, şi 
izbucnesc ţipetele. Nu pot folosi cuvântul care se ştie, e prea 
mic şi mai degrabă comic - nu pot spune că porcul guiţă când îşi 
simte sfârşitul; porcul ţipă, folosesc pios cuvântul, care 
determină un sunet atribuit în primul rând omului. Ţipă pe toate 
tonurile, începând cu cele mai înalte, de flaut, sunetul spaimei, 
atât de puternic încât se rupe de la jumătate şi cade în cioburi, 
ca sticla spartă. Sunetele coboară odată cu zbaterea, vibrația lor 
se transmite cuţitului care scurmă în beregată şi omul le aude 
prin braţ, înainte ca ele să ajungă la ureche. Nimeni n-ar crede 
până n-ar sta să asculte cu luare-aminte ce întins registru 
acoperă ţipătul porcului. El coboară până la deznădejde, egală 
cu sunetul celui mai grav tub de orgă, şi acolo îşi dă duhul. 
Liniştea care urmează e incredibilă. Ultimul rol al urechii este să 
asculte urările: „Să fie cu noroc! Să-l mâncaţi sănătoşi! La anul 
mai frumos şi mai mare!” 


Pe urmă simţul auzului trece în repaus şi se trezeşte simţul 
mirosului. Era mirosul de şorici pârlit, care n-o să se uite 
niciodată, nici chiar dacă porcii vor dispare cu totul de pe 
suprafaţa pământului. El se asocia cu imaginea vizuală a 
fumului alb de paie, aprins în ogrăzi, de unde vântul îl lua şi-l 
ducea peste garduri, făcând o pătură caldă, acoperind şi unind, 
măcar pentru ora aceea, viaţa tuturor oamenilor. În ora aceea 
toate erau asemeni în orice casă, se făceau aceleaşi gesturi, se 
trăiau aceleaşi simţăminte, măreţele funeralii se celebrau cu 
aceeaşi înfrigurare. 

Cum o să se uite mirosul de şorici pârlit, aducător de plăceri, 
bucurii şi speranţe? Fără el, o zi întreagă din cele trei sute 
şaizeci şi cinci ale anului şi-ar fi pierdut înţelesul, ar fi fost ca o 
pată neagră în istoria casei. Ceremonia ar fi rămas ştirbă şi 
multe şi-ar fi pierdut înţelesul, s-ar fi dus fastul iernii şi bucuria 
sărbătorilor, când se porneau colindele şi pluguşorul, dacă 
asupra lor n-ar fi stăruit mirosul de şorici pârlit şi imaginea 
focului de paie deasupra căruia se rotea porcul, după rituale 
străvechi, de-o frumuseţe barbară. 

Şi la casa noastră se tăia porcul şi nu era mai mic decât al 
altora; aş fi putut să mă bucur ca toţi copiii, dându-i târcoale, 
trăgându-l de coadă, aşteptând un vârf de ureche, să-l molfăi cu 
o plăcere falsificată, fiindcă niciodată nu m-a ispitit ba chiar îmi 
făcea greață, dar nu puteam să mă arăt mai puţin carnivor 
decât alţii. Un instinct de înstrăinare mă îndemna să ies pe 
poartă şi să mă duc pe la alte case, cu precădere la domnul 
Alcibiade. 

Cum toate acolo se făceau cu un simţ al grandoarei, despre 
care n-am apucat să spun decât primele vorbe, tăiatul porcului 
nu putea fi mai prejos decât celelalte. Întâi, fiindcă niciodată nu 
era un singur porc, ci trei sau patru, iar în ultimul an dinaintea 
războiului îmi amintesc să fi fost chiar şase. Şase focuri de paie, 
întinzându-se pe toată lungimea curţii din spate, şase porci 
rotindu-se între flăcările uşoare, săltate, vioaie şi vesele ca o 


horă. Nu era o imagine fără noimă, ea se năştea din muzica 
lăutarilor, două şi chiar trei tarafe unite, care cântau în mijlocul 
curţii şi se afumau odată cu porcii, ţiganii făcându-se şi mai 
negri la faţă. 

Despre lăutarii din părţile locului se dusese vestea până 
departe, în alte judeţe, de unde veneau oameni să-i ia la nunţi 
sau la petreceri, şi oricât de mulţi ar fi plecat, rămâneau destui 
şi prin satele noastre, că niciodată nu li s-a simţit lipsa. In 
fiecare duminică dimineaţa, şi-n celelalte zile de sărbătoare, 
tarafele mergeau din curte în curte şi le cântau oamenilor 
adunaţi pe prispă, dacă era cald şi vreme frumoasă. Pe frig şi pe 
burniţă, gospodarii ascultau din odaia curată, iar lăutarii stăteau 
în tindă, de unde ieşeau valuri de muzică, ducându-se pe la 
casele celelalte şi înveselind satul. 

Pe la oamenii săraci se duceau tarafe mai amărâte, un 
scripcar cu dibla dogită, cu o coardă lipsă şi cu celelalte de 
sfoară, un cobzar cu cobza crăpată, care suna ca o doniţă. Dar 
mai multe erau tarafele blagoslovite, cărora nu le lipseau 
tambalul şi contrabasul şi făceau să salte podina casei, să 
zbârnăâie sticla de la geamuri, iar oamenilor le dădeau furnicături 
prin tot trupul. Nimeni nu putea să rabde mult timp fără să 
chiuie şi să joace şi dacă se pornea veselia, nu se mai oprea 
până seara, iar lăutarii se umpleau de gologani şi de clondire cu 
ţuică, de abia le puteau duce. Lăutari vestiți, umblaţi pe la 
oraşe, în haine negre, şi chiar în redingote, că semănau cu nişte 
stăncuţe. Oraşul le cam strica muzica, dar cine să judece? In 
cântările lor se amestecau romanțe franţuzeşti, stâlcite, Avant 
de mourir şi La priere d'une vierge, cuplete de pe la berării şi 
şantane. Ţin minte un cântec pe care sigur că nu-l înţelegea 
nimeni, dar l-au cântat un an întreg, duminică de duminică, iar 
eu l-am ascultat cu gura căscată: „Invârteşte Doamne roata, 
roa-ta, Să mă culc băiat să mă scol fată, fa-tă”... 

La casele mari se adunau mai multe tarafe, era ambiția 
gospodarilor, plesneau de mândrie, îşi umflau burta şi guşa, 


ştiind că lăutarii care cântau în cinstea lor se auzeau în tot satul. 
Sigur că domnul Alcibiade nu avea asemenea ambiţie şi nici nu 
putea să-i placă muzica stâlcită a ţiganilor, dar dacă ei veneau, 
nu-i dădea afară. În casa lui muzica însemna harpa Alexandrinei, 
care nu putea să fie pe gustul tuturor oamenilor, şi mai ales 
cerea timp spre a fi simțită, şi încă mai mult timp spre a fi 
înţeleasă. Îmi aduc aminte că la început, când am auzit primele 
acorduri, deşi veneau stinse dintr-o odaie îndepărtată, m-a luat 
frica, era ceva atât de necunoscut şi de nefiresc, încât mi se 
părea că porneşte dintr-o lume închipuită şi primejdioasă. Nu 
mi-a fost teamă că aş putea să cad în stare de vrajă, cum se 
spunea că păţesc oamenii dacă aud cântecul ielelor; despre 
sirene nu ştiam nimic la vârsta aceea. O teamă însă am avut, în 
primele rânduri, că sunetele harpei, necunoscute, ar putea să- 
mi îmbolnăvească auzul, pe căi ascunse, fiindcă trezeau în mine 
o plăcere greu suportabilă, şi rea, şi bună, de care ai vrea să 
scapi şi s-o prelungeşti totodată. Ceea ce simţeam era o 
înţepătură în ureche de unde se ducea până în creier, făcând să 
vibreze oasele capului, iar de-acolo cobora pe şira spinării, şi 
mai departe, până în călcâie, abătându-se mai întâi prin plămâni 
şi prin inimă. Cu timpul m-am obişnuit într-atât, că a devenit o 
nevoie, prelungită şi crescând întruna, până astăzi, când s-a 
transformat într-o obişnuinţă, de care nu mă pot lipsi multă 
vreme fără să sufăr; dar nici astăzi muzica, de unde îmi vin 
atâtea clipe de bucurie, n-a încetat să fie o durere. 

Cred că prima oară am descoperit-o într-o nocturnă de 
Chopin, după ce le ascultasem pe toate, şi nu o singură dată, şi 
nu doar nocturnele, ci şi valsurile, şi mazurcile. Am ascultat 
multă muzică după aceea, unde am putut, fără să pierd un 
prilej, în sala de concerte sau la operă, şi n-am disprețuit nici 
gramofonul, care, cu toate sunetele lui sparte, a fost totuşi o 
şcoală, la fel cum pentru cel ce vrea să afle lumea, şcoală poate 
fi şi dicţionarul, atât de impropriu pentru lectură. Cred însă că 
un dicţionar, asociat cu imaginaţia, poate să ducă foarte 


departe, chiar la naraţiune, după cum un gramofon, asociat cu 
toleranța la sunetele sărace, te poate purta prin toate ungherele 
muzicii. 

Inainte de toate acestea a fost însă harpa Alexandrinei, cu 
Nocturna în si bemol major de Chopin, pe care ani în şir am 
fredonat-o în gând, neavând norocul să mă bucur de o voce 
frumoasă. Revelația a fost când am izbutit s-o reproduc la 
tambalul dăruit de domnul Alcibiade, ale cărui coarde le-am 
mângâiat seară de seară, aşezat pe treptele scării de lemn 
dinspre grădină. Când melodia cunoscută a început să se înfiripe 
sub degetele mele, născându-se a doua oară şi mult mai 
aproape de inimă, am simţit, cred, prima bucurie adevărată, la 
începutul meu de viaţă; o bucurie turbulentă de care m-am 
speriat, nu fiindcă era dureroasă, ci credeam că mă va robi 
toată viaţa. S-a întâmplat altfel; căzând în altă robie, am scăpat 
de prima şi nu ştiu nici astăzi care din ele era cea mai bună. 

După câte am spus, se înţelege cât mă îngrozeau tarafele din 
curtea domnului Alcibiade, care de care mai puternic, rupând 
arcuşele şi coardele fără să fie acordate la fel şi fără să păstreze 
acelaşi ritm, când nu se întâmpla să cânte bucăţi diferite, unul o 
horă, altul o sârbă, dacă nu chiar romanțe şi doine. Era printre ei 
unul Gore, cu burta cât o damigeană, cobzar care cânta şi pe 
gură, cu ofuri şi cu suspine de-i înnebunea pe musafiri la 
petreceri: „Sărut ochii şi-o sprânceană, şi-aluniţa de sub 
geană...” Nu mai ţin minte altceva, cântecul se adresa uneia 
Leana, „aolică Leană-Leană”, trebuia să fie şi o rimă, dar nu era 
femeie să nu-şi simtă inima atinsă, chiar dacă o chema altfel. Și 
ce-şi mai răsuceau bărbaţii mustaţa, şi ce-şi mai dădeau ochii 
peste cap în faţa doritei, indiferent că n-o chema Leana. Atunci 
cred că am înţeles prima dată că rostul lăutarului era să facă 
declaraţia de dragoste în locul pretendentului, scutindu-l de 
osteneală, mai ales dacă nu avea îndemânare la vorbă şi limba 
nu-i era unsă cu miere. De-atunci m-am hotărât, deşi nu ştiam 
care-mi vor fi puterile, să nu mă folosesc niciodată de mesageri, 


oricât ar fi fost ei de iscusiţi, spre a-mi transmite sentimentele şi 
a-mi face înţelese dorinţele. 

Abia astăzi, când în jurul meu s-au întâmplat multe şi atâtea 
s-au răsturnat din câte stăteau atunci în picioare, văd altfel 
spectacolul din curtea domnului Alcibiade, cei şase porci 
rotindu-se pe rugurile de paie, în posomorâta zi de decembrie 
când începea să ningă şi fulgii de zăpadă se topeau în fumul alb, 
amestecându-se cu mirosul de şorici pârlit şi cu muzica 
grotească a lăutarilor. Astăzi scena aceea înfricoşătoare mi se 
pare de o măreție istorică, un moment de răscruce în drumul 
omului spre civilizaţie, spre ceea ce avea să însemne măcelărie, 
restaurant, apoi cantină, cartelă şi de multe ori foamete. Porcii 
din curtea domnului Alcibiade, sacrificați pentru o sărbătoare 
păgână, şi nicidecum pentru cea a creştinătăţii, Naşterea 
Domnului, atât de apropiată, anunțau în sunetele tarafelor 
sfârşitul anilor graşi, căci iarna următoare avea să fie toiul 
războiului. 

Nu era nici pe departe nevoie de atâţia porci într-o gospodărie 
unde nu se găteau bucate grele ci numai din cele alese, cu tot 
ce se găsea mai fin la băcănie, ca fazanii şi sturionii, în afară de 
pasările crescute acasă, şi unde nu se folosea niciodată untura, 
decât la sarmalele moldoveneşti, mici cât alunele şi înotând în 
grăsime. Nici nu ştiu bine ce se făcea cu atâta carne, atâtea 
jamboane, caltaboşi şi afumătură, în afară de cea trimisă pe la 
alte case. 

Şase măcelari aduşi de la oraş să taie porcii, în anul acela 
dinaintea războiului, au avut de lucru mai bine de o săptămână. 
Magaziile s-au umplut de copăi unde carnea se punea la sărat, 
în timp ce în cazane mari, aşezate pe pirostrii în curte, în locul 
rugurilor acum stinse, se topea untura, ca apoi să se pună în 
garniţe de tablă albă, de câte douăzeci de kilograme. Când nu 
mai rămânea nimic de topit, se aduceau butoaiele unde se 
afuma carnea, câte şase, opt, zece şi poate mai multe, că 
păreau o baterie de mortiere. lnăuntru, atârnate cu sfori sau cu 


cârlige, se aliniau cârnaţii, şuncile, costiţele şi jamboanele, la 
distanţa potrivită ca fumul să le poată lua pe toate părţile. 
Dedesubt se făcea foc mocnit, cu coceni de porumb, iar 
deasupra se puneau saci care în două zile ajungeau negri şi 
scorţoşi, îmbibaţi de carbonuri şi de gudroane. Ar fi părut o 
treabă murdară şi scârboasă, dacă fumul pătruns în carne şi în 
grăsime nu s-ar fi încărcat cu arome ispititoare, atât de 
nebănuite că trezeau ramuri noi în simţul mirosului. 

În toate casele, odată cu tăierea porcului se făceau ospeţe, 
risipindu-se multă carne; erau şi gospodari mai cărpănoşi, din 
cei care îşi mănâncă de sub unghie, dar chiar şi ei puneau pe 
masă măcar şorici şi o sticlă cu ţuică. Alţii în schimb uitau că 
grăsimea şi carnea trebuiau să ţină până în primăvară, se 
îndestulau împreună cu vecinii, le dădeau copiilor să mănânce 
pe săturate, zicând că o viaţă are omul - şi în zilele acelea nu 
răbdau de foame nici câinii. 

La domnul Alcibiade nu se făcea niciodată pomana porcului, 
cum se numea ospăţul, în casă nu pătrundeau nici măcar 
mirosurile, care nu s-ar fi potrivit cu lămpile strălucitoare ale 
Alexandrinei şi cu sunetele de harpă. Oamenii ar fi putut să-l 
creadă zgârcit pe domnul Alcibiade, dacă el ar fi pus bine toate 
acele produse, prin cămări şi prin pivniţă. Dar când toate erau 
gata, începea să le împartă, arătând el însuşi cu mâna bucăţile, 
jamboane, cârnaţi, costiţă şi toate celelalte, care se înveleau în 
pânză curată şi se puneau în coşuri, ca apoi să fie trimise în 
toate părţile, nu ştiu bine unde, prin sat, la unele case, şi la 
oraş, la felurite adrese, unde moş Dumitru se ducea cu trăsura, 
nu o singură dată, că n-ar fi avut loc pentru toate, şi nici timp să 
le lase, ci câteva zile la rând, dacă nu chiar o săptămână. ŞI 
iarăşi gurile rele sau bune spuneau că erau plocoane pentru 
ţiitoare, al căror număr ar fi însemnat să depăşească duzina. 
Dar chiar să fi fost aşa, tot era o faptă bună, şi nu ştiu ce păcat 
ar fi acela de a îndestula o familie măcar o dată pe an, la 
pomana porcului, când pică iarna şi sângele omului, fără puţină 


grăsime, începe să se răcească, aşa cum se răceşte şi casa fără 
puţin foc în sobă. 

În iarna când au venit nemţii, toate s-au întors de-a- 
ndoaselea. Încă din prima zi am auzit bocete, la început mai 
răzlețe, pornite dintr-o margine a satului, cum auzeam când era 
un mort în casă şi la poartă se punea prapurele de la biserică, 
îndoliat cu o cârpă neagră, iar pe ferestrele de la odaia curată 
se vedeau pâlpâind lumânări subţirele. Acum însă ar fi fost prea 
mulţi morţi deodată, şi de unde atâţia prapuri, că la biserică nu 
ştiam să fie mai mult de unu? 

Bocetele n-au contenit decât seara, ca a doua zi să reînceapă, 
iar zilele următoare să se tot înteţească, până ce au cuprins 
întreg satul. Patrula nemţească venea pe uliţă, cu tălmaciul în 
frunte, şi lua pe rând toate curţile. Pe tălmaci îl chema Ţicu şi nu 
mai ştiu cum altfel, era unu pirpiriu, îmbrăcat orăşeneşte, dar 
fără palton, şi cu haine cam ponosite; până şi-a făcut altele. In 
cap purta şapcă, iar ca să se apere de frig n-avea decât un fular 
în jurul gâtului; nemţii i-au dat o manta soldăţească, dar n-a 
avut prea multă nevoie de ea, că până seara a pus mâna peo 
şubă de postav negru, căptuşită cu blană de vulpe, roşcată. Nu 
ştiu a cărui gospodar fusese mai înainte, îi venea prea mare, şi 
cum mergea fuga-fuga pe uliţă chiar semăna cu o vulpe cam 
slabă şi hămesită. Numai până ce a prins carne, de i s-a îngroşat 
ceafa şi a făcut burtă; pe urmă şuba a stat pe el de parcă era pe 
măsură. Acest Ţicu, ori venise cu nemţii, din sus, ori le ieşise în 
întâmpinare, din jos, fapt este că până atunci nimeni nu-l văzuse 
pe acolo. Mai târziu s-a aflat că fusese chelner la vagonul- 
restaurant şi călătorise mult în străinătate. Cu toate că nu părea 
pornit de la ţară, cunoştea şi firea ţăranilor, şi obiceiurile satului, 
atât de bine, că se mişca prin ogrăzi de parcă ar fi fost la el 
acasă. Şi cum intra într-o gospodărie, era de-ajuns să se uite în 
ochii gospodarului, să arunce o privire în jur, la femeie, pe 
prispă, la copii, în fereastră, şi pe urmă mergea întins drept la 
ascunzătoare, unde nici cu mintea n-ai fi gândit dacă n-ai fi fost 


dedat la ticăloşie. Îl ajuta ori mirosul, ori auzea şi înţelegea 
limba porcilor, care poate vorbeau între ei cu glasuri neauzite şi 
neînţelese de oameni. Sau poate că îl conducea tocmai gândul 
gospodarului, frica din el, bătăile inimii, răsuflarea pripită, care 
şi ele dădeau poate naştere la o limbă, şi nu trebuia decât 
tălmăcită, cum tălmăcea Ţicu limba nemţească. 

L-am văzut de aproape, când a ajuns şi la noi în curte. Dacă 
aş fi avut putere, i-aş fi dat mare pedeapsă pentru răul făcut 
oamenilor, pentru bocetele lăsate în urmă. M-am gândit la tot 
felul de cazne şi unele mi s-au părut mulţumitoare. Dar nu mi- 
am putut închipui una destul de nemiloasă, ca să-i răsplătesc 
rânjetul de satisfacţie, aşa cum i-l văd şi astăzi pe faţă. 

Nu vreau să iert niciuna din faptele urâte săvârşite de 
oameni, deşi unele din ele şi-ar găsi o înţelegere şi s-ar cuveni 
să capete o pedeapsă mai mică, aşa cum face şi justiţia: răul 
săvârşit fără judecată sau sub îndemnul unei nevoi care ia 
minţile şi căreia îi urmează căinţa, uneori mai grea decât 
lanţurile şi biciul. Dar ca după ce faci răul să te mai şi bucuri, cu 
o mulţumire scârboasă, înseamnă să nu mai ai nici urmă din 
omenia cu care vine pruncul pe lume, dacă a fost zămislit de 
oameni, şi nu de fiare fără inimă şi fără minte. Pentru acel rău 
încă nu am găsit cazna, dar nu voi înceta să o caut cât timp voi 
mai putea scrie o pagină. 

Nu ştiu cum de stăteau porcii sub stiva de lemne fără să 
mişte, vorbind poate doar între ei, pe neauzite, fără să-i 
iscodească pe oameni cu glasurile lor pe care oricine le 
cunoaşte, chiar dacă n-a băgat de seamă că sunt făcute ca să 
ceară şi să întrebe. Clipele de tăcere ale porcului sunt numai 
cele când aşteaptă răspunsul oamenilor. Dar acum toţi porcii 
tăceau, nu doar sub stiva de lemne, ci prin toate ascunzişurile; 
cum se lăsa întunericul peste ei, cum amuţeau şi înţepeneau 
locului, că nu li se mai auzea nici respiraţia. Poate ştiau totul 
despre soarta lor, care le este rostul pe lângă oameni, de ce 
capătă de mâncare şi li se spun vorbe frumoase; de vreme ce 


trebuiau să moară, poate se gândeau că mai bine să fie de folos 
gospodarului, decât să se lase pe mâna nemților. 

Când aceştia au intrat în curte cu Ticu în frunte, asudat şi 
scoțând aburi din şuba prea groasă, cu fularul aruncat pe spate, 
sub stiva de lemne era atâta linişte, că se auzeau carii rozând în 
inima lemnului, unde nu ajungea gerul. Tălmaciul a mers drept 
acolo, a ocolit stiva de două ori, fără să se grăbească. Era în 
paşii lui stăpânirea de sine pe care o au numai oamenii care ştiu 
unde merg şi de ce anume. Cu fiecare pas, pe faţă i se vedea 
crescând multumirea, până ce a pus mâna pe o buturugă şi a 
tras-o afară. Atunci, cu prima rază de lumină care pătrundea sub 
bolta de lemne, porcii au început să grohăie, toţi deodată, şi 
altfel, cu furie şi cu ură, că nu le-am mai recunoscut întrebările 
paşnice, ci mi-am dat seama că aruncau sudalme în obrazul 
tălmaciului. 

Pe urmă, în timp ce acesta continua să rânjească şi să-şi frece 
mâinile, nemţii au dărâmat stiva de lemne, au băgat căruţa pe 
poartă şi au urcat în ea porcii, după ce i-au legat de picioare. 
Atunci, în vecini, femeile ascunse pe după garduri au început să 
bocească. Bocetele lor s-au amestecat cu grohăitul porcilor, 
care au continuat să suduie şi să-l amenințe pe Ţicu, până ce 
căruţa a ajuns departe. 

Dacă şiretenia tălmaciului mergea atât de departe, cum a 
putut să se vadă, s-au găsit oameni care au izbutit să-l întreacă. 
Dovadă că după ce valurile de nemți s-au dus mai departe, spre 
Moldova, şi un timp satul a rămas fără altă stăpânire decât a 
primarului, s-au mai scos porci din câte o ascunzătoare, din 
râpele de pe malul gârlei, din luncă sau din pădure, puşi atât de 
bine că nici lupii n-au putut să-i ajungă, ci doar le-au dat 
târcoale, urlând de necaz şi de furie. Oamenii îi aduceau 
noaptea şi parcă nu ştiau unul de altul; dacă îşi zăreau umbrele 
se ocoleau pe departe, ferindu-se să fie martori. De mult nu se 
mai auzeau bocete, glasurile femeilor erau ostenite şi îngheţate, 


dar jalea a plutit deasupra satului până în primăvară; iar atunci 
nu înseamnă că s-a stins, ci a subţiat-o căldura soarelui. 

Într-o dimineaţă, când am intrat în curtea domnului Alcibiade, 
am văzut două sănii cu caii înhămaţi gata să plece. M-am mirat 
că mai erau oameni care îşi scăpaseră caii de rechiziţie, mă 
întrebam unde îi ţineau şi cum aveau îndrăzneala să-i scoată în 
văzul lumii. L-am întrebat din ochi pe Teofil, care era de pază la 
geam şi mă văzuse venind, trebuia să mă vadă, dar a ridicat din 
umeri; nici el nu ştia ce hram ţineau săniile. Vizitiii, doi oameni 
necunoscuţi de mine, au ieşit de la bucătărie şi cât s-a deschis 
uşa am simţit miros de ţuică fiartă. Pe urma lor a ieşit şi moş 
Dumitru, a mers de le-a deschis porţile, şi oamenii s-au dus, pe 
lângă cai, cu câte un capăt de ţigară lipit în colţul gurii scoțând 
fum şi abur; aburul se topea repede, rămânea fumul. 

Săniile veniseră noaptea, după cum mi-a spus moş Dumitru, 
coborâseră pe gârla îngheţată şi înzăpezită, tocmai dintr-un sat 
dintre dealuri, unde nu ajunsese armata nemţească, nefiind 
drumuri. Vasăzică aşa scăpaseră caii de rechiziţie. Ce legături 
avea acolo domnul Alcibiade, n-am avut nevoie să aflu, mi-a fost 
destul să văd porcii, în spatele şurii de paie; erau trei, gata 
înjunghiaţi, aşa că nu mai putea să-i simtă nimeni. Oamenii 
ceilalţi când veneau cu porcii de la pădure trebuia să-i aducă vii, 
pe picioare, n-aveau cai de pus la sănii. li aduceau cu râturile 
legate, şi ca să-i taie mai întâi le dădeau cu ceva în moalele 
capului, să-i ameţească, altfel s-ar fi zbătut şi ar fi grohăit măcar 
prin junghietură, de vreme ce nu puteau să deschidă gura. 

Nu spun că tăiatul porcilor era o sărbătoare frumoasă; poate 
nu era nici măcar veselă, deşi oamenii se bucurau şi se cinsteau 
cu ţuică fiartă, urându-şi bunăstare şi sănătate. Era mai degrabă 
o sărbătoare sinistră, dar fără ea nimeni n-ar fi putut să trăiască, 
de-aceea făcea parte din viaţa satului, ca înmormântările, 
nunțile şi botezurile. 

După atât timp, când stau să mă gândesc bine, înţeleg că 
strigătele porcilor, zbaterea lor de moarte nu putea să-mi placă, 


era o bucurie făcută; cred că la fel se întâmpla cu toţi copiii şi cu 
mulţi oameni, dar sărbătoarea trebuia să rămână. Oamenii îşi 
fac sărbători nu doar din Naşterea Domnului, ci şi din punerea 
lui pe cruce. O, cum aş putea să uit mirosul de zambile din 
biserică, în vinerea mare, când se trecea pe sub masă? Zambile 
roz şi mov, amestecate. (De curând au apărut şi albe, cum n-am 
văzut niciodată.) Şi cum aş putea să uit mirosul de şorici pârlit, 
mult mai adânc şi dus mult mai departe în sensurile existenţei 
noastre decât orice mireasmă de floare? 

Decât că în iarna când se aflau nemţii în ţară, nimeni n-a mai 
pârlit porcii. Pentru mine a fost o durere grea şi mirată, am 
simţit ce înseamnă consternarea, cum mai înainte simţisem 
dezolarea, doar privind pe Maria, când ardeau rafinăriile iar ea 
şedea pe scaun, în casa domnului Alcibiade, abia venită de pe 
drum, înmuiată de ploaie şi plină de funingine pe faţă. 

Nevoia îl învaţă pe om să iasă din toate încurcăturile; de când 
e lumea, împotmoliţi n-au rămas decât nevolnicii. Am văzut mai 
ales atunci, în timpul războiului, câte poate omul să facă şi să 
desfacă, din câte nici nu i-ar fi dat prin minte în alte vremuri. 
Atunci am auzit prima oară vorbindu-se de surogaturi, pe care 
eu cred că le-au născocit nemţii, deşi vorba nu era nemţească. 
Ei au făcut supă falsă, cum am mâncat şi noi când n-aveam alta, 
ei au pus orz prăjit în locul cafelei de care nu se puteau lipsi nici 
civilii, nici soldaţii, iar în locul untului au pus margarina. Ne-a 
mirat şi ne-a umplut de greață ştirea că fac săpun din grăsime 
de câine, ceea ce era nimica toată pe lângă ce-au făcut în 
războiul al doilea. Că au scos magiun din dovleac şi din morcovi 
în loc de prune, nici n-ar fi de ruşine. Aşa cum nu era ruşinos să 
pui talpă de lemn la ghete, decât că sluţea mersul şi rănea 
picioarele. Ştiu c-am păţit-o şi eu, nu doar alţii. 

Nemţii nu plecaseră din ţară şi oricând puteau să se întoarcă, 
împreună cu Ţicu tălmaciul, care s-a aflat că era la oraş şi avea 
birou la comandatură. Aşa că porcii, câţi rămăseseră, s-au tăiat 
pe furiş, cu atâta grijă şi teamă că uneori n-au simţit nici vecinii. 


S-au tăiat ca totdeauna, băgându-le cuțitul în beregată şi 
adunând sângele în oală, decât că mai întâi i-au dat una în cap 
porcului, să-l ameţească şi să-i ia glasul. Obiceiul nu s-ar fi 
stricat dintr-atâta; e o clipă mai altfel, şi trece. Greu a fost 
pentru oameni să curețe şoriciul de păr, că nu puteau să-l 
pârlească la foc de paie, cum era obiceiul; mirosul s-ar fi întins 
peste tot satul şi aşa s-ar fi dus vestea. Atunci le-a dat prin 
minte să-l opărească, am văzut la domnul Alcibiade, după şura 
de paie, şi-apoi, în doi ani de război am mai văzut şi la alţii. Am 
înţeles că nu se putea altfel, dar mi s-a făcut greață. Au băgat 
porcii pe rând într-o copaie cu apă fiartă, care scotea aburi şi 
părul înmuiat l-au smuls cu mâna, smocuri-smocuri, cum 
smulgeau femeile troscot de sub garduri, să-l toace şi să-l dea 
rațelor. Părul mai lung şi mai tepos, de pe coamă, se păstra 
pentru bidinele; celălalt nu era bun nici să umpli saltelele. 
Şoriciul rămânea alb, şi treaba părea bine făcută, era o 
născocire bună, dar ce folos dacă lipsea fumul? Mirosea a zoaie 
şi a leşie. Cred că şi carnea rămânea leşioasă şi atunci însemna 
că, din tot ce fusese înainte sărbătoare şi bucurie, oamenii se 
alegeau doar cu teama că ar putea să se afle. Am pus opăritul 
porcului între surogate şi multă vreme m-am ferit să mă ating 
de carnea batjocorită, de teamă să nu mi se aplece. lar când n- 
am mai avut încotro şi m-am spurcat, împins de foame, am 
mâncat-o în silă. 


26 


După ce-au trecut nemţii, un timp satul a fost cam al nimănui. 
Şcoala mergea, cu zece băieţi şi cinci fete, din toate clasele, 
amestecate; domnul lunescu îi învăţa să spună Guten Tag şi 
Guten Morgen, pe urmă îi punea să repete tabla înmulţirii, cu 
glas tare, iar el se ducea în casă şi-şi vedea de treburi. Cred că 
mergea şi primăria, dar un timp a mers degeaba, fiindcă n- 
aveau de unde să vină ordine, nu se ştia cine-i pretorul plasei, 
nici prefectul judeţului. Notarul, Tănăsescu-Nazone, căruia mai 
uşor era să-i spui Maţe-Fripte şi care târa mereu după el o 
servietă de piele, umflată, de-ai fi crezut-o plină de acte, era la 
oraş când au intrat nemţii, poate se dusese acolo cu treburi, sau 
avea motive să se ascundă. Vorba e că nu s-a întors seara, nici 
zilele următoare; lipsa lui a durat aproape o lună. În acest timp 
nu s-au scris în registre nici nou-născuţii, nici morţii, şi nu s-au 
dat certificate, fiindcă primarul nu prea le ştia rostul. Şi-apoi, de 
unde să iei hârtie şi timbre, dacă erau încuiate în sertarul 
notarului? 

S-a crezut că pe notar îl luaseră nemţii şi-l băgaseră în lagăr, 
ostatec; e adevărat că se luau ostatici, dar numai oameni cu 
vază. Când a venit, după o lună, n-a dat socoteală nimănui de 
ce lipsise, nu părea să fi avut vreo suferinţă, nici hainele nu-i 
erau ponosite, şi avea chiar servieta, aşa cum i-o ştiam dinainte. 

Locuia într-o casă a lui, cu grădină, nu departe de primărie; şi- 
o făcuse singur cu meseriaşi de la oraş şi era destul de acătării, 
cu duşumele de scândură, cu trei odăi măricele, iar în bucătărie 
avea chiar şi cadă de baie, din zinc, destul de mare ca să încapă 
în ea şi să se spele. Apa o încălzea pe maşina de gătit şi lumea 
aflase că făcea baie de două ori pe săptămână, nu doar 


sâmbăta, ci şi miercurea seara, peste nevoile fireşti ale omului. 
Nu era om sărac, câştiga parale bunişoare, actele nu le dădea 
fără plocoane; mai câştiga şi cu timbrele, luând de două ori 
preţul, că şi timbrele erau duble, unul se punea pe certificat, 
altul în registru, şi ţăranii nu ştiau, plăteau fără să citească. Pe 
deasupra era şi apărător la judecătoria de pace a plasei, şi chiar 
la tribunalul oraşului, unde se ocupa de pricinile ţăranilor, 
totdeauna încurcate, încurcându-le şi mai tare. 

Când s-a întors, s-a ivit prilejul aşteptat de mult, să-i deschid 
servieta; n-avea înăuntru decât o rață nejumulită şi două ouă de 
gâscă, le cunoşteam, erau mai mari decât oul de găină, mai 
galbene şi cam pistruiate. Intâi fusese acasă şi de-acolo venise 
la primărie, întors pe dos, cu părul vâlvoi şi cu ochii roşii. Aşa s-a 
făcut că a lăsat servieta din mână, a aruncat-o pe banca din 
poarta primăriei, dându-mi putinţa să cotrobăi în ea şi să-i aflu 
cuprinsul. Stătea numai el în toată casa, nu ţinea nicio slugă, 
singur îşi săpa grădina şi îngrijea pomii, singur mătura odăile, îşi 
spăla rufele, singur îşi gătea de mâncare, dar mai mult îşi 
mânca de sub unghie, de-aceea îi şi spunea Maţe-Fripte. Avea 
doar o vietate în casă, o pisică tigrată, ţărănească, poate ca să 
fie acolo şi-o altă inimă care să bată, dar mai degrabă cred că o 
ţinea să prindă şoarecii, şi nu prea îi dădea de mâncare. lar 
acum, după lipsa lui de o lună, pisica îl aştepta moartă, întinsă 
pe podele, atât de scofâlcită şi slabă că nici viermii n-aveau ce 
să mănânce din ea, decât ochii. 

Aşa am şi văzut-o, de am fost bolnav toată ziua, iar noaptea 
am visat-o, m-am zbuciumat şi am tipat în somn trezind toată 
casa. Ştiam că aşa o să se întâmple, dar m-am dus să văd 
pisica, m-a mânat un demon şi n-a fost atunci singura dată. 
Cred că nu murise de foame, pisicile îndură multe, ci de sete. 
Strachina de apă era uscată, cu un gândac mort înăuntru, care 
poate şi el murise tot de sete. lar strachina de lapte avea în ea 
praf de un deget. Mai târziu am aflat că pisicile, dacă rămân 
închise în casă, se caţără pe hornul sobei şi ies pe acoperiş, 


pline de funingine. Aşa o fi, dar hornul era închis cu un oblonaş 
de tablă, ca să nu iasă căldura după ce se stingea focul. 

Intâmplarea avea să se uite curând, notarul îşi luase altă 
pisică, eu însă n-am uitat, şi-am socotit că moartea acelei vietăţi 
nenorocoase făcea parte dintre tristeţile războiului, care au fost 
atâtea. Uneia din ele îi vine îndată rândul să fie povestită. 

Mergea şi biserica, popa Scovergă ţinea slujbele, boteza 
copiii, îngropa morţii şi umbla cu căldăruşa. Trenul nu mergea 
încă, nici balastiera, şi nici barabaua cu călători nu mai cobora 
de la munte. La cârciumă veneau unii, ca nişte umbre, să bea 
ţuică pe tăcute, dar covrigii se terminaseră şi domnul Petrică le 
dădea grunji de sare de-a dreptul din solniţă, ca să nu piară 
obiceiul. Cele patru lămpiţe puse pe stâlpul din mijloc nu se mai 
aprindeau seara, lipsea gazul, lumea pleca repede şi 
cârciumarul închidea obloanele îndată ce cădea întunericul. Nici 
prin case nu se aprindeau lămpile; în ferestrele îngheţate 
sclipea doar câte o stea, când gerul alunga norii să ningă în altă 
parte. 

Nimeni nu ştia câtă lumină era în casa domnului Alcibiade, 
fiindcă seara se trăgeau perdelele negre peste ferestre, se 
numeau transperante, puse pe timpul când venea zepelinul să 
bombardeze; până atunci fuseseră albe. Aşa că nici acolo nu se 
simţea vreo viaţă decât ziua, când ieşeau copiii să se joace, să 
se dea cu săniuţa pe coasta dinspre livadă şi să facă oameni de 
zăpadă. 

Cu atâta linişte, ai fi spus că toată lumea uitase de satul 
nostru, chiar şi nemţii, care nu mai aveau niciun interes acolo, 
după ce luaseră porcii şi clopotele de la biserică, dacă într-o 
bună zi n-ar fi apărut pe uliţă un militar cu o uniformă 
necunoscută. Aşa e vorba, într-o bună zi, numai că ziua a fost 
nenorocită. 

Nemţii purtau haine de stofă păroasă, cenuşie, asemeni 
mantăile, cu vipuşti colorate după felul armei din care făceau 
parte (roşii infanteria), cu epoleţi şi cu grade, iar cât nu 


mergeau la luptă şi se odihneau prin sate în spatele frontului, nu 
aveau chivăre, ci un fel de şepci rotunde, fără cozoroc, aşa că 
nu s-ar fi ştiut care-i partea din faţă, dacă n-ar fi fost însemnată 
cu o cocardă, sau o emblemă de tablă, nu prea sunt sigur, am 
cam uitat-o. lar ca arme aveau puşti cu ţeava lungă, şi baionete 
în trei colţuri, ca nişte frigări, pe care de altminteri, când 
terminau de omorât oameni le foloseau să frigă puii şi găinile pe 
jăratec. 

Militarul în uniformă necunoscută a sosit într-o dimineaţă, 
singur, mergând pe mijlocul uliţei şi uitându-se pe la case, până 
ce, ajungând la primărie, a spus că de aici încolo el este 
stăpânul satului. Nici limba lui nu era cea nemţească, dar ştia 
câteva boabe româneşte, aşa că loniţă Stere, pe care vătăşelul 
l-a chemat repede, a înţeles despre ce era vorba, mai ales că 
nici n-ar fi fost greu să se înţeleagă. Militarul cerea înainte de 
toate casă, masă şi băutura, şi o femeie care să-l spele, iar 
restul satului să se tragă lângă şanţ la trecerea lui, şi să-şi 
scoată căciula, cu fruntea plecată. Aşa a vrut el, aşa a făcut 
lumea; nimeni nu putea să se împotrivească. 

În loc de puşcă, militarul avea o carabină cu ţeava scurtă; n-o 
purta pe umăr, ci îi petrecea cureaua peste braţ, ţinând-o 
atârnată, vânătoreşte. Şi baioneta era mai scurtă decât ale 
nemților, şi lătăreaţă. lar uniforma nu era cenuşie, ci verde ca 
pădurea, o tunică strânsă pe talie; nu mai ţin minte epoleţii cu 
gradul, dacă nu cumva şi-i scosese, altfel nu-mi explic cum de 
nu mi-a rămas nici cea mai mică idee, când pe toate celelalte le 
am în ochi ca într-o fotografie. In cap purta o capelă cu moţuri 
scurte, aplecate puţin în faţă, cum ar fi vrut să împungă cu ele, 
iar în picioare cizme cu carâmbul scurt, strânse pe pulpă cu 
două rânduri de catarame. În sfârşit, mai avea un centiron, cu 
două cartuşiere, şi cred că încărcătoarele primeau câte cinci 
gloanţe, în timp ce ale nemților primeau numai trei, şi nu ştiu de 
ce, că doar nu erau mai proşti decât alţii. Asemeni nu ştiu de ce 
gloanţele lor erau ascuţite la vârf şi făceau răni mai uşoare 


decât gloanţele boante, cum avea militarul în puşca lui scurtă. 
L-am văzut odată cum a împuşcat un câine, i-a sfârtecat burta, a 
lăsat o gaură cât să bagi pumnul, de-au ieşit matele afară. Mai 
târziu am aflat că nemţii nu dormeau deloc pe-o ureche, aveau 
gloanţe dum-dum, dar le ţineau ascunse; dacă întâlneau un os, 
făceau explozie în trupul omului, nelăsându-i nicio scăpare. 

Sunt sigur că domnul Alcibiade şi-ar fi dat seama ce hram 
purta militarul acela, dar nu l-a văzut niciodată la faţă. Cât era el 
de stăpân al satului, că intra prin casele oamenilor când avea 
poftă, se aşeza pe pat sau pe laviţă, îşi răsucea mustaţa şi orice 
ar fi vrut să facă nimeni nu putea să i se împotrivească, la 
domnul Alcibiade nu s-a dus niciodată, nici măcar n-a încercat 
poarta. După cum erau gardul şi parcul, şi după cât se zărea din 
acoperişul casei, parcă simţea că n-are ce să caute acolo. De 
uitat s-a uitat de multe ori, a dat târcoale, dar cu teamă, şi nici 
măcar n-a întrebat pe oameni cine-i stăpânul acelei case. 

Abia spre primăvară, când s-au întors nemţii să pornească 
balastiera, fiindcă aveau nevoie de piatră, şi l-au împuşcat în 
poligonul de tragere din faţa gării, a ieşit la iveală că nu era 
altceva decât un dezertor din armata austro-ungară, fără niciun 
grad, numai cu îndrăzneala şi obrăznicia, şi mai crud decât 
fiarele cele mai rele. Dar de ce neam era nu s-a aflat bine, în 
armata austro-ungară au fost fel de fel de neamuri; nemţii care 
l-au judecat n-au găsit cu cale să spună, iar de întrebat nu i-a 
întrebat nimeni. De chemat, îl chema Firi, care cred că nu putea 
să fie un nume, ci doar o prescurtare, dar aşa îl ştia lumea. 

Ciudată şi neînţeleasă mi s-a părut purtarea oamenilor la 
urmă. După ce au îndurat luni de zile samavolnicia, batjocura şi 
ruşinea, când au auzit că nemţii îl judecă şi îl împuşcă, şi-au 
făcut cruce şi s-au închis în case, să nu vadă şi să n-audă. Dar 
cum, nu simţea nimeni nevoia să-şi răcorească inima? Uitaseră 
găinile împuşcate, şi nu pe uliţă, ci în mijlocul bătăturii, pe care 
apoi le dădea gospodinelor să le jumulească şi să le frigă? 
Uitaseră cum el între timp, Firi, se lăfăia pe trei rânduri de perne 


brodate, în odaia curată, murdărind ţolurile cu cizmele pline de 
zloată, şi scuturându-şi luleaua pe macatul de zestre, cumpărat 
de la oraş şi adus tocmai de la Lipsca, unde se fac numai lucruri 
frumoase? Să zicem că uitaseră; nu moare nimeni din aceste 
pagube. Să nu punem la socoteală nici numărul văduvelor la 
care îşi petrecea nopţile, aruncând copiii în tinda neîncălzită, şi 
în plin miez al iernii. Dar uitaseră oamenii chiar şi de fetele 
fugărite prin nămeţii din grădină şi puse jos pe sub garduri? 
Cum le lovea cu patul armei în tâmplă, dacă erau îndărătnice şi 
se apărau cu dinţii şi cu unghiile? Nimeni nu-şi mai amintea 
tipetele? 

Aşa o fi lumea făcută, să uite şi nedreptatea, şi suferința. 
Dacă toţi oamenii care erau acolo ar sta în faţa mea la învierea 
morţilor, şi eu le-aş spune ce cred despre ei şi ce am pe suflet, 
ar arunca în mine cu pietre, să mă răpună. Dar până să mă 
atingă o piatră în tâmplă, aş vrea să le mai amintesc numai o 
întâmplare, cea mai groaznică, şi pe urmă să le strig: „Atât de 
departe aţi mers cu uitarea voastră?” 

Doi oameni nefericiţi, doi soldaţi români loviți rău de soartă, 
rătăciţi de regimentele lor în retragere, sau poate chiar 
dezertori, Dumnezeu să-i ierte, într-o dimineaţă vânătă au ajuns 
la marginea satului, acolo unde loniţă Stere le întinsese nemților 
pâinea şi sarea. Nu mai aveau pe ei decât zdrenţe, cine ştie pe 
unde stătuseră ascunşi şi cât rătăciseră! Aveau obrajii ţepoşi şi 
tăbăciţi de ger şi burţile supte până în şira spinării, cu maţele 
subţiate şi îngheţate. Aşa cum se înfăţişau bietele umbre, n-ar fi 
putut să facă rău nici unei gâze. lar dacă purtau vreo vină 
trecută, nu Firi ţinea dreptul să-i judece. 

La ora aceea de dimineaţă, Firi tocmai ieşea dintr-o casă, în 
marginea satului, încheindu-şi tunica şi umflându-şi guşa; ispite 
pot fi şi-n casele mărginaşe, nu ştii cât nu te duci înăuntru. Aşa 
a vrut soarta nefericită. Dând cu ochii de ei, i-a luat pe cei doi 
oameni, i-a pus înaintea puştii şi i-a plimbat prin tot satul. Se 
făcuse ziuă şi oamenii se iveau pe la garduri. 


— Ce-ai cu ei, domnule Firi? întreba câte unul. 

Străinul, a cărui limbă n-o ştia nimeni, mai învățase câteva 
cuvinte în româneşte, destul ca să poată răspunde: 

— Rumân dezertor, porc, ticălos! 

— Şi unde-i duci, domnule Firi? 

— Impuşc la ei! Dai sape. 

Sapele nu erau bune, trebuiau cazmale, dar Firi nu ştia cum le 
spune. Până la urmă s-au înţeles, oamenii n-au avut încotro, au 
adus două cazmale şi două lopeţi. Mai târziu au spus că nu 
puteau crede, au socotit că era doar o glumă. Firi le-a poruncit 
prizonierilor să ia fiecare o cazma şi o lopată şi i-a dus mai 
departe, spre marginea cealaltă a satului. Acolo i-a pus să-şi 
sape groapa, în afara şoselei. 

— Ce vrei cu noi, mă camarade? a bâiguit unul. 

Altul s-a rugat: 

— lartă-ne, domnule! 

N-am văzut, n-am fost acolo, dar am auzit împuşcăturile: întâi 
două, una după alta, apoi alte două. A doua zi am văzut 
mormântul, nu ştiu cine aruncase pământul deasupra şi-l 
netezise; avea aproape jumătate de metru înălţime, cum sunt 
toate mormintele proaspete. Mai târziu pământul s-a bătut, dar 
nu de tot, şi când a venit iar primar, loniţă Stere a pus o cruce 
de lemn, făcută la oraş, pe care scria cu litere negre: „Aici zac 
doi soldaţi români necunoscuţi”. 

lată dar că am văzut şi eu războiul, şi încă nu era gata, mi-a 
fost dat să-l văd mai departe. Însă pe loniţă Stere, când a pus 
crucea şi a făcut parastas pentru cele două suflete, aş fi vrut să- 
| întreb, numai că n-am avut glas, eram prea mic, poate am să-l 
întreb la învierea morţilor: „Tu unde erai atunci, dimineaţa?” 

Şi astăzi simt că îmi crapă capul când mă gândesc cum de a 
fost cu putinţă? Ologise tot satul, cu primarul în frunte? lar cei 
doi oameni ce-au avut ei în minte, nefericiţii? 

Săpau amândoi în groapă, adâncindu-se până la genunchi, 
până la şolduri, până sub osul pieptului. Săpau un rând de 


cazmale, apoi dădeau pământul afară cu lopeţile. Firi stătea pe 
marginea şanţului, rezemat în carabină şi trăgea din lulea, că n- 
ar fi fost nicio greutate să-i altoiască o lopată în piept şi să-i 
spargă capul cu cazmaua. lar dacă nu-l nimerea, şi-i rămânea 
timp să pună mâna pe carabină, pentru un om care aşteaptă 
moartea ar fi fost totuna. Ba ar fi fost mult mai bine, că una e să 
mori cu o armă în mână şi alta să aştepţi gloanţele ca o 
stârpitură moartă dinainte. Cei care au dârdâit de frică prin 
pivnițe în timpul bombardamentelor s-ar fi simţit altfel dacă ar fi 
fost pe acoperişul casei şi ar fi tras cu mitraliera în valul de 
avioane, chit că n-ar fi avut sorţi de izbândă. 

La fiecare rând de cazmale, oamenii îşi ştergeau năduşeala 
îngheţată de pe frunte şi ridicau ochii spre Firi. 

— Nu zău, ce vrei cu noi, mă camarade? întreba unul. 

lar celălalt se ruga: 

— lartă-ne, domnule! 

Când au săpat destul ca să nu li se mai vadă creştetul, Firi s-a 
apropiat de groapă, a proptit carabina în ceafa primului şi a tras 
înainte ca omul să se dezmeticească. Şi iarăşi mă întreb până ce 
simt că îmi plesneşte capul, de ce nici atunci, în ultima lui clipă, 
când nu mai avea ce pierde, cel de-al doilea n-a pus mâna pe 
teava carabinei, să-l tragă pe Firi în groapă, să se încleşteze de 
grumazul lui şi dacă era prea târziu să mai scape, barem să 
moară împreună? 

Mi-am luat o răspundere grea povestind întâmplarea, şi îmi 
mai iau una, spunând ce-a fost mai departe. Ştiu dinainte că am 
să fiu judecat aspru, şi poate unii au să-mi întoarcă spatele. Căci 
m-am dus să văd când a fost ca Firi să-şi plătească păcatele. 
Pentru mine a însemnat o pedeapsă care s-a transformat într-o 
boală, dar nu puteam altfel. Nu m-am dus prea aproape, nemţii 
nu mi-ar fi dat voie; i-am cerut domnului Alcibiade binoclul, şi 
am văzut ca şi când aş fi fost lângă plutonul de execuţie. 

Sigur că domnul Alcibiade a vrut să ştie ce pun la cale, iar eu 
nu i-am ascuns adevărul. Atunci m-a privit adânc şi aspru; am 


înţeles că se îndoieşte de mine, când mai înainte îmi arătase 
numai încredere, de parcă aş fi fost un om mare. 

— Îl urăşti? m-a întrebat el pe urmă. De ce vrei să vezi cum îl 
omoară? 

Până acum nu mă gândisem; Firi ar fi murit şi fără mine, şi 
dacă aşa îşi plătea crimele, nu rămânea nimic în plus, nimic în 
minus, ci trebuia să se facă linişte în toate sufletele. Dacă îl 
uram nu puteam spune, cuvântul mi se părea de prisos şi fără 
nicio întindere. Peste toate gândurile mele rămânea dimineaţa 
geroasă când soldaţii îşi săpau groapa. Deasupra pământul era 
îngheţat, iar în jos urma argilă uscată; ca groapa să fie destul de 
adâncă am presupus că trebuiau două sau trei ore. Pentru atâta 
prelungire a spaimei şi chinului am socotit că era prea puţin ca 
Firi să moară o singură dată, pe urmă să-l îngroape şi mai târziu 
un suflet milos să-i pună la cap o cruce, pe care să scrie: „Aici 
zace un soldat necunoscut din armata austro-ungară”. Firi 
trebuia să moară de fiecare dată când m-aş fi gândit la el, şi nu 
mă temeam că am să uit repede, cu condiţia să văd, ca să mi se 
întipărească în minte. 

N-am putut să-i spun domnului Alcibiade aceste gânduri, erau 
prea nelămurite, în schimb în ochii mei se va fi văzut atâta 
obidă şi atâta groază, că domnul Alcibiade a întins mâna şi mi-a 
mângâiat obrazul de gheaţă, spunându-mi „Săracu de tine!” Ca 
unui om mare. Apoi mi-a dat binoclul, după ce, în faţa mea, i-a 
şters lentilele cu o pielicică de căprioară. 

Poligonul de tragere era într-o vale din faţa gării, închis pe trei 
laturi de taluzuri înalte, ca să oprească gloanţele, să nu lovească 
în vitele şi în oamenii de pe gârlă. La început le asemuisem cu 
dealurile care începeau unde se sfârşea satul; nu puteam crede 
că erau făcute de mâna omenească, prea mare muncă pentru 
prea mici foloase, fiindcă rar venea un pluton de soldaţi de la 
oraş să facă exerciţii de tragere. Pe urmă a început războiul şi 
tragerea s-a făcut de-a dreptul în oameni; a tras fiecare pe 
săturate. 


Am stat ascuns în ghereta acarului, care avea ferestre pe 
patru laturi şi de acolo am văzut cum îl duceau pe Firi, fără 
capelă în cap şi cu mâinile legate la spate. L-au scos de la postul 
de jandarmi, unde fusese închis în pivniţă. Drept în faţă era 
biserica, o biserică ortodoxă amărâtă; oamenii spuneau că Firi 
când venea de la cârciumă se oprea să-şi uşureze burta în uşa 
bisericii, fiindcă era de altă credinţă. Şi iarăşi mă întreb, cum nu 
s-a găsit nimeni să-i dea cu un pietroi în ceafă, măcar atunci 
când pângărea credinţa satului şi, cu pantalonii în vine, n-ar 
prea fi avut cum să se apere. Dar nu, au tăcut cu toţii, şi 
dimineaţa s-au uitat la dascăl cum aduna necurăţeniile cu 
făraşul. 

Dând cu ochii de lumină, după ce stătuse la întuneric, mai 
întâi şi mai întâi Firi a văzut biserica, şi atunci a căzut în 
genunchi, în praful de pe uliţă, şi a început să se vaite, în limba 
lui necunoscută, dar nu era greu să se înţeleagă că îl chema pe 
Dumnezeu să-l ajute, după ce-i spurcase pragul casei. Doi 
soldaţi nemți, cu puşca în bandulieră, îl ţineau de coate; l-au 
smuls de jos şi l-au târât mai departe. În faţă mergea un ofiţer, 
sau un feldwebel cu sabia scoasă, pe lături erau două şiruri de 
soldaţi cu baioneta la armă, iar în spate venea plutonul de 
execuţie, care nu era un pluton întreg, ci doar o secţie, vreo 
paisprezece oameni, cu puştile pe umeri. 

Aşa a trecut Firi prin dreptul cârciumii unde intrase de atâtea 
ori lovind cu patul carabinei în uşă şi punându-i pe oamenii 
dinăuntru să stea în genunchi cât el îşi bea romul, căci nu-i 
plăcea tuica. Nu se vedea nimeni la cârciumă, dar Firi s-a oprit, 
s-a lăsat în ţărână, şi a început să strige: „Dom Petric, scapi la 
mine! Ajutor, dom Petric!” 

Cârciumarul stătea ascuns în fundul prăvăliei, cum ţăranii 
stăteau ascunşi prin fundul caselor, sau prin grajduri. 

Au trebuit iarăşi să-l smulgă de jos pe Firi, iar drumul până la 
gară şi peste calea ferată l-au dus mai mult târâş, că se lăsa 
greu şi ar fi vrut să se agaţe cu ghearele de scoarţa pământului. 


Au trecut pe lângă ghereta acarului, l-am auzit cum horcăia, 
zbătându-se să scape şi cum le spunea celor doi soldaţi care îl 
ţineau de coate: 

„Ce-aveţi cu mine, mă camarade?” Apoi cum se ruga de 
ofiţerul sau de feldwebelul care mergea în faţă, cu sabia scoasă: 
„lertaţi-mă, domnule!” 

L-am văzut bine la faţă, când a fost aproape. O clipă, câta 
întors capul spre gheretă, ne-am privit ochi în ochi şi m-am 
temut c-o să mă spună nemților, să mai facă un rău înainte de 
moarte. Dar poate nici nu m-a văzut, în întunericul din gheretă, 
iar dacă m-o fi văzut, poate nici nu mai era în stare să înţeleagă. 
Eu în schimb l-am văzut bine şi am înţeles tot ce trebuia să se 
înţeleagă, că Firi nu mai avea de trăit decât un sfert de oră. Ştia 
ofiţerul, ştiam eu, ştia cârciumarul, şi tot satul, şi cel mai bine 
ştia el însuşi, chiar dacă nu-i venea să creadă. Aceasta îi era 
adevărata pedeapsă: să nu creadă, dar totodată să ştie că nu-i 
nicio scăpare. Am citit-o în ochii lui, ca într-o carte: era frică, ură 
şi disperare. N-am putut să văd restul, clipa când în ochii lui s-a 
aprins o speranţă. De-aceea astăzi cred că nimeni şi niciodată 
nu va şti totul despre un om care merge la moarte. 

Când a ajuns deasupra văii de unde se vedea poligonul de 
tragere, cu stâlpul proaspăt înfipt în pământ şi vopsit cu dungi 
negre, roşii şi albe, în diagonală, Firi s-a trântit la pământ cu o 
forţă atât de înnebunită, că buşitura s-a auzit până în ghereta 
acarului, şi poate chiar am simţit un tremur. Scăpat din mâna 
soldaţilor, şi-a dat drumul la vale, ducându-se de-a rostogolul, 
atât de învârtejit că nu se mai vedea unde avea capul şi unde 
picioarele, şi nu s-ar fi bănuit că era un om întreg şi în viaţă, 
dacă nu i s-ar fi auzit răcnetele de groază. 

Sigur că n-avea scăpare. Soldaţii erau gata să se pună pe el, 
cu gloanţele, când ofiţerul, sau feldwebelul, care era un om cu 
sânge rece, le-a strigat halt! - şi lăsând sabia deoparte, a luat 
puşca soldatului aflat mai aproape, i-a dat piedica la o parte şi a 
stat liniştit ca Firi să ajungă la picioarele pantei. lar când s-a 


ridicat şi a luat-o la goană spre gârlă, atât de învălmăşit în el 
însuşi că încă nu i se desluşea bine alcătuirea trupească, ofiţerul 
sau feldwebelul a dus puşca la ochi şi a tras o singură dată. Nu 
cred că a fost numai o întâmplare; ştia să ochească, învățase în 
doi ani de lupte. Firi s-a prăbuşit cu faţa la pământ, şi până să 
ajungă soldaţii la el am crezut că murise; nu mişca, îi îngheţase 
şi glasul, şi dacă am simţit o uşurare, mi-a părut şi rău că plătise 
prea ieftin, iar eu n-apucasem să mă uit cu binoclul, să-i văd 
chipul în ultima clipă. 

Cei doi soldaţi care îl ţinuseră au ajuns fuga, s-au uitat la el, l- 
au întors cu faţa în sus, apoi văzându-l că era viu şi că privea cu 
ochii roşii de sânge, l-au apucat de coate şi l-au ridicat în 
picioare. Avea un genunchi zdrobit, numai atât, cred că dreptul, 
şi să nu fi fost condamnat la moarte ar fi trebuit să-i taie 
piciorul. 

Nu mă pot hotărî, nu ştiu dacă era ofiţer sau feldwebel; orice 
grad ar fi avut, s-a apropiat fără grabă şi, ajuns la un pas de Firi, 
pe care soldaţii îl ţineau strâns, nu că ar fi mai putut să fugă, ci 
ca să nu cadă, a dezlănţuit asupra lui o ploaie de palme. Lovea 
cu atâta sete că auzeam plesniturile până în cabina acarului; nu 
le-am numărat, dar mi s-a părut că nu se mai termină. 

Se cade să loveşti într-un om care nu mai are de trăit decât 
zece minute? Nu ştiu. Cred că lovea în fugar, nu în condamnatul 
la moarte. 

Când i-am dus binoclul domnului Alcibiade, nu i-am povestit 
ceea ce văzusem, ci i-am spus doar atât: „A murit bărbăteşte!” 
Dar ce ştiam eu despre moarte şi despre bărbăţie? Şi cine îmi 
poate găsi vină, dacă n-am înţeles bine şi dacă nu mai ţin minte 
care a fost adevărul? Poate Firi chiar a murit bărbăteşte, altfel 
de unde să-mi fi trecut prin minte vorbele pe care i le-am spus 
domnului Alcibiade? 

L-au scos târâş de la jandarmerie, sau a ieşit pe picioarele 
sale, privind în jur cu o trufie ironică? A căzut în genunchi, 
cerând mila cerului, sau a scuipat spre biserică, înjurând de toţi 


Dumnezeii? L-au dus de coate, sau i-a împins cât colo pe soldaţii 
puşi să-l ţină şi a mers singur, pe mijlocul drumului, bătând 
pasul, ca la paradă? Când a trecut pe lângă mine şi i-am văzut 
faţa, mi-a fost milă sau frică? Soldaţilor care mergeau pe lângă 
el, tot dând să-l apuce de coate, le-a spus, văicărindu-se: „Ce 
aveţi cu mine, mă camarade?”, sau le-a strigat în batjocură: 
„Vedeţi să nu vă scăpaţi pe voi, neputincioşilor!”? lar de 
comandant s-a rugat, cu glasul în lacrimi şi dârdâind de frică: 
„lartă-mă, domnule!” sau i-a spus, de la spate: „Mişcă mai 
repede, burtă stricată, că n-am chef să-ţi înghit putoarea!”? lar 
dacă şi-a dat drumul de-a rostogolul pe pantă, şi pe urmă a luat- 
o la fugă, să fi fost lipsă de judecată, sau un semn de bărbăţie? 
Ca să nu moară ca vitele la abator, unde ele stau nemişcate să 
le lovească în creştet, ci măcar ca lupul care dacă nu mai are 
altă putinţă să se apere decât fuga, barem şi-o foloseşte până la 
urmă şi glonţul îl atinge într-un salt prin aer. 

De nimic nu sunt sigur, decât că domnului Alcibiade i-am 
spus: „A murit bărbăteşte!” 

L-au dus pe sus ultima sută de metri, fiindcă nu mai putea să 
meargă. L-am privit cu binoclul, din spate, avea tot tunica 
verde, strânsă bine pe talie, dar îi luaseră centironul, cu 
cartuşierele. Piciorul drept îi atârna din genunchi ca o cârpă, şi 
sângele curgea şiroaie peste cizma cu carâmbul scurt, strânsă 
pe gleznă cu două catarame. Când au ajuns la stâlp, l-au întors 
cu faţa, şi până să-l lege l-am privit atât de încordat că puteam 
să rup binoclul cu mâinile, iar muchiile lui şi-au lăsat urma în 
palmă. Stătea nepăsător, pe faţă nu i se vedea nici suferinţă, 
nici frică, şi nu ştiu, nu ştiu dacă din bărbăţie, ci fiindcă avea 
minţile rătăcite. Numai când au vrut să-i pună un sac în cap, s-a 
zbătut, cât îi îngăduiau legăturile. Atunci am văzut în ochii lui o 
sclipire de ură, şi după cum îşi strâmba gura am înţeles că 
înjură. | l-au pus însă, cu sila, deşi am auzit că oricărui 
condamnat la moarte i se respectă ultima dorinţă. Era un sac 
mic, un fel de traistă, au tras de el ca să-i cuprindă capul şi din 


clipa aceea Firi n-a mai văzut lumina zilei. Pentru mine ar fi fost 
ca şi mort, dacă nu ar fi urmat ultima tresărire, care nici n-am 
bănuit cât putea să fie de sălbatică. Comandantul s-a dus la el şi 
i-a prins pe piept, în dreptul inimii, o cârpă albă. Binoclul îl 
aducea atât de aproape, încât i-am văzut până şi inelul de pe 
deget, un inel de argint, nu de aur, cu o piatră verzuie. (După 
felul inelului am fost înclinat să cred, abia la urmă, că nu putea 
fi decât feldwebel.) Cred că n-am văzut numai inelul, ci până şi 
acul de siguranţă cu care a prins cârpa pe inimă. (Nu, sigur că n- 
aş fi putut să-l văd de la atâta distanţă, oricât m-aş fi apropiat 
cu binoclul; înseamnă că am dedus, datorită mişcărilor; un ac de 
cusut sau cu gămălie se prinde altfel decât un ac de siguranţă, 
care impune o mişcare mai complicată.) Pe urmă feldwebelul s-a 
tras în lături, a ridicat sabia, soldaţii, aşezaţi pe două rânduri la 
zece metri de stâlp, cei din faţă în genunchi, cei din spate în 
picioare, au dus armele la ochi şi au stat încordaţi câteva clipe; 
nu se auzeau comenzile, am văzut însă cum sabia a căzut scurt 
şi atunci prin trupul lui Firi a trecut un cutremur. Abia pe urmă s- 
a zărit fumul în gurile puştilor, iar în următoarea jumătate de 
secunda s-au auzit şi împuşcăturile, un trosnet prelung, fiindcă 
n-au tras toţi deodată, nu puteau să aibă reflexe egale, cum 
înţeleg astăzi. 

Că am văzut întâi fumul şi pe urmă am auzit detunăturile, n- 
avea de ce să mă mire, deşi nu învăţasem nimic despre 
propagarea sunetului prin aer; dar observasem de multă vreme, 
când auzeam fluierând trenul în depărtare, că aburul fluierului 
se vedea cu mult înainte de a veni sunetul. Mai târziu, când am 
învăţat legile cele mai simple ale acusticii, nu mi-a fost greu să 
număr secundele în gând, câte treceau de la imaginie la sunet, 
să le înmulţesc cu trei sute patruzeci şi să-mi dau seama cu 
satisfacţie la ce distanţă se află trenul. Nu mi-a folosit la nimic în 
viaţă, dar şi astăzi fac la fel, dacă se iveşte ocazia, şi n-am o 
satisfacţie mai mică. 


Însă cât priveşte cutremurul care a zgâlţâit trupul lui Firi, am 
simţit, înainte de a şti ceva despre viteza luminii prin care se 
transmite imaginea, că el nu putea să fie decât simultan cu ceea 
ce vedeam în binoclu, din cabina acarului. Poate mi s-a părut, 
dar n-am de ce să născocesc altceva, aşa mi-a rămas în ochi 
momentul acela, trupul s-a strâns în el însuşi, şi-a pierdut parcă 
dimensiunile, s-a chircit cu capul în piept şi cu genunchii în 
burtă, deşi n-ar fi fost posibil datorită frânghiei, şi pe urmă s-a 
destins cu o plesnitură, peste vechea lui dimensiune, până ce s- 
a făcut de două ori mai mare. Cred c-ar fi crescut şi mai mult şi 
ar fi sărit în aer dacă nu-l ţineau legăturile. Aceasta a început 
înainte de a se auzi împuşcăturile şi s-a terminat în clipa când se 
risipea fumul. Dar oricât ar fi trecut de repede, într-o clipită, mi 
s-a întipărit pe retină în zeci de imagini înlănţuite, care astăzi, 
când îmi revin în minte, dau o mişcare încetinită. Şi nu ştiu pe a 
câta imagine a murit cu adevărat Firi, de aceea şi moartea în 
sine, care nu poate fi un fenomen de durată, cum credea 
profesorul Chiricuţă, rămâne indiferentă în raport cu timpul. 

După ce l-au desfăcut din legături, unde se chircise iarăşi, de 
data asta într-o imagine adevărată, cu capul în piept şi frânt de 
mijloc, şi când trupul s-a prăbuşit la pământ, feldwebelul s-a 
apropiat şi i-a mai tras un glonţ în tâmplă; aşa se obişnuieşte şi 
se cheamă lovitura de graţie. Eram sigur că Firi murise, dar la 
acel ultim glonţ trupul lui s-a mai cutremurat o dată. Şi atunci, 
care a fost clipa morţii? Ar fi fost oare posibil ca profesorul 
Chiricuţă să aibă dreptate, dreptatea lui, pentru mine 
inacceptabilă, că moartea se poate prelungi într-o a doua viaţă? 
Ar însemna că Firi a murit de două ori. Ar fi meritat, dar nu cred 
că se poate. 


27 


Rămăsese în urmă bătălia de pe Marna, atât de sângeroasă, 
care salvase Parisul şi fusese o clipă de glorie pentru mândra 
Franţă, aliata noastră. Aceste cuvinte redau sentimentele mele 
din vremea aceea, când nu ştiam istorie, nu puteam urmări 
mersul războiului, dar auzeam câte o vorbă în casă, şi poate 
prindeam zvonuri din aer, cum mi se întâmplă şi astăzi, adesea, 
fără să-mi dau seama. Sunt adevăruri pe care când le aflu, mi se 
par cunoscute de când lumea. Tot ce găsesc în ziare şi în cărţi 
de istorie despre războiul Franţei nu face decât să repete o 
informaţie mult mai veche, vie şi completă, care înţeleg foarte 
bine că nu puteam s-o înregistrez altfel decât prin spirit. De mic, 
Franţa mi-a fost aproape de inimă, m-am bucurat de triumfurile 
ei, fie că i le-ar fi adus cavalerii, regii şi muşchetarii, fie Jean 
Valjean şi Edmond Dantes, şi-am plâns după toate doamnele cu 
camelii, frumoase şi moarte de tinere. 

Auzeam şi despre Anglia, tot în vremea războiului, când 
soldaţii ei, răbdători, tăcuţi, socotiți impasibili, dar cred că fără 
dreptate, porecliţi Tommy, luptau pe pământul Franţei, stând 
îngropaţi în tranşee înaintea atacului, după atac mulţi dintre ei 
îngropându-se de-a binelea în cimitire unde mai zac şi astăzi, 
sub cruci albe de piatră. Dar pentru mine Anglia era o ţară rece, 
învăluită în ceaţă. Nu mi-a rămas în minte niciunul din marii ei 
comandanţi de oaste, aşa cum mi-au rămas, de partea Franţei, 
Joffre şi Pétain şi mulţi alţii, iar printre ei Foch, de la care s-a 
păstrat vorba că războiul îl câştigă tabăra capabilă să reziste un 
sfert de oră mai mult decât cealaltă. De ce un sfert de oră? Un 
minut ar fi de ajuns şi poate ar prisosi! Dar aşa sunt generalii, îşi 
iau totdeauna margini de siguranţă. 


Foch şi-a avut sfertul său de oră, drept care Kaizerul şi-a 
aruncat sabia. Aş fi vrut să fiu acolo; nu se putea, eram prea 
mic, şi era prea departe. M-am gândit însă cu atâta intensitate, 
încât uneori mi se pare că am fost martor, într-o altă viaţă. Altfel 
de unde aş şti cum s-au petrecut faptele în dimineaţa când 
Hindenburg şi Luddendorff i-au spus Kaizerului, cu harta în faţă: 
„Maria ta, dacă ai ieşi la atac în fruntea unui batalion din garda 
imperială, onoarea dinastiei ar fi salvată!”. Bieţii soldaţi, ei ce 
vină puteau să aibă? Spre norocul lor, Kaizerul n-a vrut să moară 
conducându-i la moarte, ci s-a retras în Olanda, unde cât a mai 
trăit şi-a săpat grădina de lângă casă şi a tăiat copaci în pădure. 

Până să se ajungă acolo, au fost multe bătălii, după cea de pe 
Marna, iar între ele bătălia pentru Verdun mi se pare mai lungă, 
mai grea, mai sângeroasă decât oricare alta. N-am răbdat să nu 
văd locurile pomenite de-atâtea ori în comunicate, în istorie, în 
cărţi de război sau civile şi înfăţişate în filme. Când am ajuns 
acolo, într-o după-amiază de vară, după săptămâni de secetă şi 
de caniculă, cerul s-a întâmplat să se înnoreze şi vremea să se 
răcorească. Pe când toată Franţa răsufla uşurată, am simţit frig 
în spinare şi m-a cuprins o tristeţe amară. Erau şaizeci de ani 
încheiaţi de la războiul Verdunului. 

Văzusem puţin înainte câmpul de bătălie de la Waterloo, unde 
găseşti astăzi un fel de bâlci şi o panoramă. În vârful unei coline 
artificiale, un con de vreo patruzeci de metri înălţime, făcut de 
oameni pe locul unde a fost postul de comandă al învingătorului, 
s-a urcat cu macaralele şi s-a pus pe un soclu de piatră un leu 
de bronz, care nu poate fi altul decât leul britanic. Din vârful 
colinei, unde se dau şi explicaţii, se vede tot câmpul de bătălie, 
cu râpele unde s-a împotmolit cavaleria lui Ney, sau a lui Murat, 
cu ferma care într-o singură zi a trecut de zeci de ori dintr-o 
mână în alta. Ceva mai departe după un crâng şi după o vale, 
era postul de comandă al lui Napoleon. Dacă mai înainte ai 
intrat şi la panoramă şi ai văzut armatele pictate pe uriaşa 


pânză circulară, poţi să-ţi închipui bătălia ca şi când s-ar da abia 
în clipa când eşti acolo. 

Sigur că au tras tunurile şi puştile, s-au măcelărit oameni şi 
cai, a fost suferinţă şi pe urmă au rămas invalizi, orfani şi 
văduve, dar bătălia de la Waterloo n-a fost un punct de răscruce 
în istoria lumii. Pe când la Verdun s-a jucat o carte primejdioasă 
în vremea aceea, o carte grea pentru Franţa, pentru noi şi 
pentru omenire. Dacă Verdunul cădea şi nemţii treceau mai 
departe, şi dacă intrau în Paris şi luau tot parfumul franțuzesc şi 
toată mătasea, e adevărat că n-ar fi rămas acolo cât veacul; s-a 
văzut cu ocazia următoare. Dar era o ruşine care ne-ar fi usturat 
inima şi astăzi, mai rău decât a usturat ruşinea întâmplată două 
decenii după aceea, când jumătate din Europa se deprinsese cu 
umilinţele. 

Oricine ar fi avut urechi să audă, ochi să vadă şi minte să 
înţeleagă, ar fi ştiut că Franţa va fi victorioasă. Atât că mai întâi 
trebuia să sângereze şi să verse lacrimi. Bătălia de la Verdun s-a 
dus nu doar pentru câştigarea războiului, ci mai ales pentru 
salvarea onoarei. Ea a început în februarie, când România încă 
nu se hotărâse să meargă, şi s-a terminat în decembrie, când 
armata noastră se refăcea în Moldova, oblojindu-şi rănile grele. 
Ştiu ce-a fost acolo, mi-a povestit Odor, în afară de alţii şi de cei 
care nu s-au mai întors acasă, dar mi-au vorbit de pe lumea 
cealaltă. 

Verdun era mult mai departe, de aceea am simţit nevoia să 
mă duc eu însumi prin locurile unde au fost câmpurile de luptă. 
Veneam aproape pe acelaşi drum pe unde coborâse armata 
germană. Nu prima dată, căci nici Metz, nici Sedan, din alte 
atacuri, nu erau departe, iar eu mă aflam între ele, pe colinele 
împădurite care de la frontieră coboară lin şi întruna către valea 
Meusei. Pădurea ar fi trebuit să fie înaltă şi falnică, pe jumătate 
seculară, dar după atâtea bombardamente pământul nu mai 
dădea sevă, căci în tot ţinutul abia de creşteau tufişuri, iar din 
loc în loc crânguleţe. Să nu fi fost amintirea războiului, grea şi 


neştearsă, dealul de deasupra Meusei ar fi părut un frumos parc 
de promenadă, unde lumea din Verdun să vină duminica la pik- 
nik. Dar nu, nicăieri n-am văzut o natură atât de rece şi de 
crispată, că nu îngăduia nici măcar păsărilor să se aşeze în 
arbori şi să ciripească. N-am văzut tineri plimbându-se pe alei şi 
pe poteci, mână în mână, n-am auzit glasuri vesele, nici muzică. 
Poate oamenii ar fi vrut să arunce o pânză uşoară peste 
amintirea anului 1916, să iasă la creastă cu armonici şi 
cimpoaie, să chiuie, şi să arunce artificii în aer, cum făceau prin 
oraşe, mai ales că rămăsese în urmă nu o singură generaţie 
după a invalizilor, a orfanilor şi văduvelor. Dar pământul nu voia 
să uite şi să-i primească. Şi mi-am dat seama, ca niciodată, că şi 
el putea să aibă o mândrie a lui. Şi o severitate. 

De-aici şi-a început atacul generalul von Falkenhayn, 
aruncând o sută de batalioane asupra francezilor, care aveau 
numai treizeci şi patru. Dacă Germania nu izbutise pe Marna, cu 
un an şi jumătate mai înainte, apoi şi pe la Verdun era un drum 
ca să cucerească Parisul. Cred însă că nu mai aveau o ambiţie 
chiar atât de mare, ci se mulţumeau să distrugă armata 
franceză, să bage spaima în lume şi apoi să se abată asupra 
englezilor ale căror trupe venite atunci pe continent erau în 
plină formaţie. Acesta a fost gândul lui Falkenhayn, pare-se, 
fiindcă trebuia să fi avut unul; Joffre însă, ca mai priceput şi mai 
informat decât alţi, spune că atacul german nu-şi găseşte nicio 
justificare. Se poate; uneori oamenii îşi pierd minţile de furie, ca 
taurii înnebuniţi de culoarea roşie. 

Eram prea mic ca să pot pronunţa numele generalului care şi 
astăzi face să mi se împleticească limba dacă nu sunt atent cu 
fiecare silabă. Reţineam cu uşurinţă numai prima lui parte, 
cunoscută şi-n limba noastră, ilustrată de imaginea zmeului, 
cum vine cu o falcă în cer şi cu una în pământ, să semene 
groaza în lume. Falcă aveau şi oamenii, şi animalele şi nu exista 
alt cuvânt spre a defini-o, dar aceasta este o lipsă a limbii şi o 
nedreptate. Mult timp, în orice caz toată copilăria, am preferat 


s-o ştiu fără nume, iar când n-am avut încotro i-am spus 
maxilar, chiar dacă îmi strepezea gura. Falca rămânea numai a 
zmeului. De la ea am crezut că îşi luase numele generalul, care 
se prea poate să fi fost zmeul însuşi, terminația cuvântului fiind 
traducerea lui în limba germană. Cine dacă nu zmeul putea să 
pună o sută de batalioane contra treizeci şi patru?! Şi şapte sute 
de tunuri! Dintre care unele cu gura de aproape jumătate de 
metru! 

La mai bine de-o jumătate de secol, trecând pe acolo, îmi 
simţeam pielea  înfiorată. Oamenii care  înduraseră un 
bombardament „cum nu se mai văzuse” erau morţi, i-am găsit 
în cimitire şi-n osuare, pe câmpul de luptă. Pământul însă 
rămăsese acelaşi şi, împreună cu pădurea care nu mai crescuse, 
nu puteau să uite. 

Despre Falkenhayn n-am mai auzit o vreme; prin august, aşa 
mi se pare, văzând că nu poate să cucerească Verdunul, şi-a dat 
demisia, după ce măcelărise atâta lume. Generalii ies totdeauna 
cu faţa curată, se sprijină unii pe alţii, chiar când o fac boacănă, 
căci doar corb la corb nu-şi scoate ochii, cum spune proverbul. 
Două luni mai târziu l-au pus în fruntea armatei a noua din 
Transilvania. Sper să nu mă înşel în amintirile mele pe care mă 
bizui mai mult decât pe cărţile de istorie şi să nu fac o confuzie 
de nume, căci n-or fi fost doi Falkenhayni în timpul războiului. l- 
am regăsit amintirea mai târziu, pe o înălţime la est de Sibiu, 
unde şi-a avut postul de comandă, marcat azi de un mic 
monument comemorativ, un obelisc singuratic care domină 
câmpia Cibinului. Nu mai eram copil, învăţasem să trag cu puşca 
şi cu mitraliera, dar tot mi s-a înfiorat pielea când am văzut 
săpat în piatră numele generalului, care venise aici cu o falcă în 
cer şi cu una în pământ să înghită armata română. De înghiţit nu 
ne-a înghiţit-o, dar eram la ananghie şi nu i-a fost greu să ne-o 
arunce în trecătorile munţilor. Pe urmă l-au mutat încă o dată, în 
Asia Mică, unde n-a fost bun de nimica; frontul turcesc, pe care 
venise să-l ajute, a căzut repede şi cine a vrut să scape a luat-o 


la fugă. Sigur că a fugit şi generalul, de data asta cu fălcile 
strânse, fiindcă nu mai avea ce să înghită. Câţiva ani mai târziu 
a murit, la el acasă, pe lângă Potsdam şi l-au înmormântat cu 
onoruri reduse. Nu s-au tras salve de tun, şi nici măcar de 
puşcă; Germania îşi prăpădise toate muniţiile; numai în 
pregătirea de artilerie de la Verdun trăsese peste două milioane 
de obuze. Mi le imaginam, risipite pe coline şi, împărțind 
pământul în două milioane de pătrăţele, trebuia să înţeleg că la 
fiecare pas căzuse măcar unul. Cum să mai crească pădurea, şi 
unde să-şi întindă orăşenii masa de picnic? 

Două locuri mă atrăgeau cu mai multă putere, amintirea lor 
fiind cea mai dramatică, şi cred că nu doar pentru mine, forturile 
Vaux şi Douaumont, unde s-au dat luptele cele mai grele. Acum 
era o linişte îngheţată, mi se părea că am timpanele sparte, ca 
şi cum aş fi suportat eu însumi canonada, sfârşită de câteva 
clipe. După-amiaza fiind înnorată, am regăsit „cerul jos şi tragic” 
al Verdunului, cum l-a numit Pétain, când a luat comanda, şi 
cum nimeni n-ar fi putut să spună mai bine. De la şapte 
dimineaţa până la cinci după-amiaza, artileria germană a bătut 
încontinuu, aruncând cele două milioane de obuze. Mă uitam, 
ascultam în jur şi nu-mi venea să cred că mai rămăseseră 
oameni vii de partea Franţei, între atâtea cratere, şi i-au oprit pe 
nemti, când au pornit atacul. Consemnul lor era ca fiecare 
luptător să rămână pe loc, să nu dea înapoi nici cât o lungime 
de deget; vii sau morţi, au rămas, altceva nu puteau face. 

Atacul nu era o surpriză, comandanții de pe front simțeau 
mişcare de trupe, aveau posturi de ascultare înaintate, captau 
convorbirile inamice, prizonierii le confirmau literă cu literă, 
adesea puneau mâna pe ordine scrise care nu mai lăsau niciun 
dubiu, şi totuşi Inaltul Comandament nu voia să creadă. Fiindcă 
atacul era o absurditate, cum socoteau strategii, şi cu toată 
dreptatea. Dar nemţii nu făceau prima lor nesăbuinţă. Adevărul 
este că ei au pierdut războiul în ofensive. 


Când au pornit atacul, pe frontul francez comunicațiile erau 
distruse, posturile de comandă în derută, nimeni n-avea cum să 
mai dea ordine, să încerce o manevră, cum se face la nevoie, 
spre a salva ceea ce nu s-a pierdut încă. Nemţii au întâlnit o 
apărare pe cât de rărită pe atât de rigidă; peste ordinul de a nu 
se retrage nefiind cu putinţă să vină altul, mai omenos şi mai 
rezonabil, francezii s-au ţinut de scoarţa pământului, cu 
genunchii, cu coatele şi cu dinţii. 

După două milioane de obuze, atacanţii credeau că vor face o 
promenadă şi au pornit cu arma în bandulieră; întâi grenadierii, 
apoi puşcaşii, în rânduri mai dese, având cu ei aruncătoare de 
flăcări, adică pârjolul lumii, aşa cum spunea Sihastrul din gară, 
anunțând venirea apocalipsului. 

De când puşca şi mitraliera au luat locul iataganului şi suliţei, 
lupta se duce de la distanţă. In alt loc voi spune că soldaţii noştri 
aveau ordin să tragă numai când inamicul ajungea atât de 
aproape că putea să i se vadă culoarea ochilor, cel mai adesea 
albaştri. Dar un asemenea ordin e mai degrabă o glumă; cine 
are atâta stăpânire de sine? Odată ce ţin puşca în mână, soldaţii 
apasă pe trăgaci cum văd o mişcare în faţă, oricât de departe. 
Dacă izbutesc să oprească duşmanul şi să-l pună cu botul pe 
labe, atunci e bine; unii primesc decoraţii. Dacă nu, de la postul 
de comandă, se trage o rachetă, căci de obicei în această fază a 
luptei telefoanele nu mai pot să meargă, şi toată lumea se 
retrage pe altă poziţie. Nici vorbă să vezi ce culoare de ochi 
avea inamicul! Retragerea nu înseamnă laşitate, ci iscusinţă; 
când nu mai sunt şanse de izbândă, e mai bine să cruţi vieţile, 
ca să le foloseşti în altă luptă. Aşa se face războiul, de când 
există mitralieră şi puşcă. 

Dar ce se întâmplă când nimeni nu dă ordin soldaţilor să se 
retragă? Păi se apără cu gloanţe până în ultima clipă, când 
duşmanul ajunge atât de aproape că în afară de culoarea ochilor 
i se văd chiar broboanele de sudoare de pe faţă şi se aude cum 
gâfâie, de goană şi de frică. Atunci apărătorii sar în picioare, cu 


baioneta la puşcă şi începe lupta corp la corp, ca pe vremea 
iataganului şi suliţei. 

Cu tehnica lor mai nouă decât a tuturor armatelor, nemţii 
uitaseră acest fel de luptă, chiar dacă făcuseră instrucţie. De ce 
mai aruncaseră două milioane de obuze? Ca să moară strânşi de 
gât, sau cu baioneta în burtă? Dar nu le plâng de milă, chiar 
dacă la fortul Vaux au înotat în propriul lor sânge. Cred că de 
aceea, când am ajuns acolo n-am găsit în jurul cazematelor 
decât o iarbă rară şi ofilită. O fi fost din cauza secetei prelungite, 
dar sângele fierbinte care cursese pe deasupra nu putea să fie o 
cauză mai mică; oricât ar fi plouat de mult şi de bine pe urmă, 
ceva rămânea mort pentru totdeauna, ca țesuturile cicatrizate 
din trupul nostru. Aşa era, ca o cicatrice, fortul Vaux, pentru 
care s-a dat multă luptă şi care a trecut dintr-o mână în alta, cu 
iarba arsă de sânge. Tot malul drept al Meusei era o cicatrice. Şi 
cel mai de neînțeles, toată distrugerea şi toată vărsarea de 
sânge fusese fără niciun câştig pentru von Falkenhayn, 
monstruos cu Franţa şi absurd cu el însuşi. 

La 23 februarie ofensiva germană se putea socoti sfârşită. 
Pétain luase comanda sub cerul lui tragic, primise întăriri şi 
istoria Verdunului era scrisă. Von Falkenhayn îşi băgă coada 
între picioare şi se duse după glorie pe frontul din Transilvania. 

In urma lui, nemţii s-au încăpățânat să atace. E sigur că nu 
mai sperau să pună mâna pe Verdun, dar nu puteau să stea 
degeaba, şi au tot ciocănit frontul, lovind când ici, când colo, ca 
pasărea care găureşte copacii. Aflam de la domnul Alcibiade, 
care n-avea alte informaţii decât comunicatele germane, dar 
ştia să le interpreteze. Aşa mi i-am văzut pe nemți la Verdun, ca 
pe-o ciocănitoare cu ciocul de oţel, încăpăţânată şi furioasă de 
neputinţă. 

Douaumont se socotea în acel timp a fi patria unghiulară a 
frontului şi era în stăpânire germană. După ce-l recuceriseră o 
dată în mai, ca să-l piardă din nou în iunie, risipind de pomană 
muniţia şi vieţile, toamna francezii au socotit că aşa nu se mai 


poate şi trebuie să se termine odată. Trei zile au bombardat 
locul, aruncând asupra lui atâtea obuze câte încap în patru sute 
de tone; nu ştiu dacă mai mult sau mai puţin decât nemţii, care 
aruncaseră două milioane, în bucăţi numărate. Imi pare rău că 
nu este o regulă, comunicatele să folosească de amândouă 
părţile aceleaşi unităţi de măsură, ca să poţi face o comparaţie. 
Un prizonier neamt scăpat de sub canonadă le-a spus 
francezilor: „vă osteniţi degeaba! Noi nu vom lua Verdunul, dar 
nici voi n-o să luaţi Douaumontul!” Adică totul să fi fost 
zadarnic? Un suflet slab ar fi putut să se descurajeze. Francezii 
însă au atacat la 24 octombrie, când pe fronturile noastre de 
luptă armata română bătea în retragere şi veneau vremuri 
triste. Luarea Douaumontului a fost o rază de lumină, de care 
lumea noastră îngândurată n-a prea ţinut seama, căci nu era 
timp de speranţe. Domnul Alcibiade însă, citind comunicatul 
nemţesc, sucit şi răsucit că parcă anunţa o victorie, a înţeles pe 
dată, s-a bucurat şi, fără multă vâlvă, a făcut sărbătoare în casă, 
a pus să se aprindă lămpile, ceea ce era o imprudenţă, iar lui 
moş Dumitru şi lui moş Covrig le-a dat să bea ţuică. 

Din câte greutăţi am aflat că erau în calea batalioanelor 
franceze, lăsând la o parte gloanţele şi obuzele, cel mai tare mă 
înspăimânta noroiul de pe coaste. Pământul răzbit de ploi 
curgea la vale, prefăcut în clisă, şi infanteriştii se împotmoleau 
până deasupra genunchilor. lar un soldat care merge la luptă 
duce cu el echipament care la deal atârnă cât jumătate din 
propria lui greutate. Toate acestea trebuia să le lase jos, să-şi 
smulgă cu amândouă mâinile piciorul prins în glod ca în cleşte, 
apoi, luându-şi poverile în braţe, să facă un pas înainte într-o 
mişcare deznădăjduită. Au fost de făcut sute de paşi, cu aceeaşi 
blestemată anevoinţă, dar cei cărora le era scris să trăiască au 
ajuns şi au pus steagul pe redută. Primul din ei, maiorul Nicolai 
care comandase atacul, a întâlnit sus un ofiţer neamt, luat 
prizonier şi l-a chemat să-l interogheze. Atunci neamţul a scos 
de sub manta pistolul şi a tras repede, doborându-l. Inainte de a 


cădea la rândul lui, împuşcat de gornist care văzuse, a mai avut 
timp să spună, cu o emfază josnică: „Amândoi murim făcându- 
ne datoria!". Nicio regulă de onoare a războiului nu-i justifica 
gestul care rămâne o crimă. L-or fi înmormântat într-un cimitir 
de eroi la el acasă? 

Ca să ajungă pe înălţimea Douaumontului, care era Franţa, 
maiorul Nicolai îşi smulsese cu amândouă mâinile picioarele 
împotmolite, în ore lungi de caznă, când omul nu mai are de 
partea lui nici măcar o mică speranţă, dar merge până la capăt. 

Vreau cu ardoare să ştiu că există o viaţă de dincolo, măcar 
pentru o clipă, cât maiorul Nicolai, vlăguit şi plin de noroi până 
în albul ochilor, să-i poată răspunde ucigaşului, scuipându-l în 
faţă. În vreme ce eu, care doresc din tot sufletul să fiu martor, i- 
aş trage acelui neamţ un picior în spate, aşa, de la mine, ca să- 
mi sărez inima. 

Revolta mea şi furia au drept cauză şi cresc, de fiecare dată 
când îmi aduc aminte, întâmplarea neinventată că în februarie 
nemţii ocupaseră fortul fără să tragă un foc de puşcă. O 
companie brandenburgică venea pe văioagă, comandată de un 
locotenent, Brandis, nume cu origine cam ciudată şi puţin 
negermanică. Deodată, cum se tupila pe sub dealuri, 
aşteptându-se în orice clipă să pice sub ploaia de gloanțe, 
locotenentul a văzut la creastă turelele fortului, acoperite de 
zăpadă, părând astfel şi mai sinistre. Poate era o ieşire din 
realitate, niciodată n-a putut spune ce s-a petrecut cu el în clipa 
aceea, decât că a dat ordin companiei să atace. Indată s-a 
dezmeticit şi a vrut să-şi oprească soldaţii, era o nebunie să-i 
pună cu pieptul gol în faţa tunurilor din cazemate. Cu toate cele 
două milioane de obuze aruncate deasupra Verdunului, fortul 
Douaumont scăpase fără distrugeri, şi turelele, întregi, păreau 
gata să tragă. Nu mă miră, se prăpădesc mii de obuze până ce 
unul să cadă pe ţintă. 

Socotindu-se fără scăpare, Brandis n-a mai găsit de folos, sau 
n-a mai avut puterea să-şi schimbe gândul; că înainta, sau 


stătea pe loc, sau o lua la fugă, i se părea totuna. Aşa că a urcat 
dealul în fruntea companiei, mirându-se cum tunurile de sus nu 
deschideau focul, sau crezând că de mult murise, împreună cu 
toţi soldaţii, iar acum ataca în viaţa de dincolo, scăpat de 
primejdie, fiindcă nu putea să moară încă o dată. 

Compania brandenburgică a cucerit fortul Douaumont în stare 
de transă; soldaţii credeau, ca locotenentul, că totul se întâmpla 
pe lumea cealaltă. În cazemate, în şanţurile de comunicaţie, în 
curţile interioare nu era nimeni. Târziu, într-o turelă, au găsit 
doisprezece artilerişti care nici ei nu ştiau pe ce lume se află. 
Fortul nu avea apărare, trăia tihnit viaţa de pace, în grija unui 
intendent ocupat cu inventarul tunurilor, al munițiilor şi cu 
administraţia. Cum să nu urli de furie? Comandantul sectorului, 
un colonel viteaz, dar prea moale, care venise odată să facă 
inspecţie, nu putuse nici măcar să intre pe poartă; intendentul îl 
oprise sub cuvânt că fortul nu primea ordine decât de la 
guvernatorul  Verdunului, iar acesta pesemne plutea cu 
gândurile în altă parte, deşi două milioane de obuze ar fi putut 
să-l trezească. N-am auzit să-l fi judecat vreo curte marţială. 
Singura dreptate care s-ar putea face ar fi ca maiorul Nicolai să-l 
întâlnească şi pe el în viaţa de dincolo. 

Toate acestea le ştiu de la domnul Alcibiade, iar revolta şi 
furia erau ale lui, cred că nu-i greu să se înţeleagă. 

Despre Guynemer însă mi-a povestit Odor, legându-l 
amintirea propriilor sale zboruri. Cum să vorbeşti despre 
Verdun, fără să pomeneşti aviația? Nemţii aveau acolo două 
treimi din avioanele lor; mă folosesc de cifră mai mult ca să arăt 
cu ce nepăsare se scrie istoria. Două treimi din câte? Presupun 
că erau foarte multe, cu zecile sau cu sutele. lar când a venit 
Guynemer, în martie, cu escadrila Berzelor, francezii nu aveau la 
Verdun decât patru piloţi şi patru avioane. A fost timpul gloriilor 
personale, nu se putea duce altfel lupta aeriană, decât pe riscul 
fiecăruia, pe curaj, pe îndemânare, pe îndrăzneală. Singura lege 
era a onoarei. Pe atunci cerul n-avea pete. 


Nu-l ţin minte numai pe Guynemer, ar însemna să-i 
nedreptăţesc pe maiorul de Rose, pe căpitanul Navarre şi pe 
Nungeser, primul aviator, cred, care şi-a pilotat avionul cu o 
proteză de lemn în locul piciorului, respingând decăderea unde 
duce orice infirmitate. Oamenii întregi nu pot înţelege. 

Pe Guynemer l-a lovit odată tocmai artileria franceză şi a 
căzut, scăpând cu viaţă, chiar lângă baterie. Şi-au cerut scuze, 
neghiobii, iar el le-a răspuns cu voie bună: „Vă felicit pentru 
precizie! N-aţi făcut o treabă uşoară!” Altă dată, aterizând 
aproape de un aviator inamic pe care îl doborâse în luptă, s-a 
dus fuga la el, cu gândul să-i dea ajutor dacă mai era vreme, dar 
l-a găsit zdrobit în carlingă; în timpul prăbuşirii mai avusese 
prezenţa de spirit să dea foc hărţii, cu însemnări secrete, 
probabil. Pe o margine a ei, scăpată de flăcări, o mână de 
femeie scrisese: „Sper să ai multe victorii!” Era însemnarea care 
ar fi trebuit să rămână cea mai secretă. Guynemer i-ar fi dat 
victoria sa, dacă ar mai fi fost cu putinţă. Ca un cavaler al 
cerului. Ca soldat, n-avea voie. 

La Verdun s-a născut aviația de vânătoare a Franţei. Acolo a 
fost primul front aerian unde s-a spus ca pe atâtea fronturi 
terestre: „Pe-aici nu se trece!” 

Nu credeam în moartea lui Guynemer; mulţi ani după război 
el a continuat să trăiască, învăluit de o legendă misterioasă. 

— Ba nu, e mort! mi-a spus Odor, apropiindu-se de fereastră. 

Stăteam afară, sub lună, şi-l ascultam, cu coatele pe 
solbancul de cărămidă roşie. Odor a continuat, aplecându-se 
spre mine şi arătându-mi cu degetul un punct în mijlocul frunţii: 

— lată unde l-a lovit glonţul. A murit într-o clipă. 

— Nu se poate! am ripostat. Nimeni nu i-a găsit trupul! 

l-I găsiseră, se pare, după un timp, dar nu puteam să cred, ci 
voiam să-mi închipui că Guynemer trăia dincolo de nori, într-un 
sat de arhangheli. De ce tocmai Odor să nu admită, când era 
convins că Vlaicu nu se prăbuşise niciodată? L-am privit mai 


bine în lumina lunii; ori era o halucinație, ori apăsase prea tare 
cu degetul, fiindcă avea o cicatrice mică drept în mijlocul frunţii. 

Aşa a fost la Verdun, privind nu sub toate unghiurile şi nu din 
toate punctele de observaţie. Doar ce am putut să văd şi ce mi- 
am rememorat într-o după-amiază de vară, înnorată, a anului 
1976. După forturile Vaux şi Douaumont, după tranşeele încă 
neruinate unde s-a dat lupta la baionetă, m-am dus să văd şi 
osuarul, ca pe o concluzie; acolo era rezultatul. Semăna cu un 
castel de inspiraţie cu adevărat franţuzească, aşa cum este ea, 
rafinată până şi-n pietate. Mausoleul nostru, de la Mărăşeşti, 
mai adunat, mai sobru şi mai dramatic, concentrează în el un 
eroism simplu, reţinut, fără emfază. Baza lui se înscrie în 
dimensiunea şi în forma vechii legiuni romane, din care poate că 
şi emană. lar cel de la Pasul Giuvala, construit în piatră brută, ca 
munţii, mi se pare un semn dacic pe drumul din Muscel în 
Transilvania, şi nu m-ar mira ca un asemenea turn de veghe să 
fi existat la cetatea Sarmisegetuzei, care nu mai are oa treia 
dimensiune, spre a se face dovada. 

Am trăit vremea alianțelor agresive care s-au numit axe, deşi 
uneori erau triunghiuri şi năzuiau să devină poligoane pe 
întreaga suprafaţă a lumii. Cuvântul fiind compromis nu-l pot 
folosi, dar nimeni n-are să spună că Verdun nu-i legat de 
Mărăşeşti printr-o linie dreaptă, o axă. 

De la osuar am lăsat maşina să meargă singură la vale, spre 
apa Meusei, printre tranşee şi cimitire, prin lăstărişul care nu 
vrea să crească spre a reface vechile păduri bombardate. Când 
am trecut podul şi am intrat în oraş, unde nu putuseră intra 
nemţii, mi s-a părut că viaţa îmi acorda unul din cele mai mari 
privilegii. Nu pierdusem nicio picătură de sânge şi singurul preţ 
pe care i-l plăteam cuceririi mele era tristeţea acelei zile. 

N-am avut inimă să rămân noaptea între zidurile obosite de 
lungul asediu, şi m-am dus mai departe, spre Marna. Am regăsit 
pe drum toate locurile istorice, din comunicate, care n-aş fi 
crezut că, după atâta timp şi după ce le uitasem, ar fi putut să 


reînvie şi să-mi ardă inima, fie şi numai două dintre ele, Barle- 
Duc şi Chemin des Dames, evocând atât de dramatic războiul. 

M-am oprit la vreo douăzeci de kilometri mai departe, într-un 
sat, Clermont-en-Argonne, sperând că aici geografia redevenea 
cât de cât paşnică. Dar un monument, drept deasupra locului de 
parcaj unde am tras maşina, arăta că din această prea mică 
localitate nemţii luaseră o sută de ostatici, şi şaptezeci din ei nu 
mai veniseră niciodată acasă. 

Insă acum era vreme de pace, astfel că n-am înţeles spiritul 
războinic descoperit la patroana hotelului aflat peste drum, 
unde m-am dus cu valiza în mână, să cer găzduire de noapte. 
Preţul părându-mi-se convenabil, am vrut să văd camera. 

— Dacă rămâi, o vezi; - dacă nu, du-te mai departe! mi-a 
răspuns hotelereasa, pusă pe harţă. 

M-aş fi dus, numai că îmi parcasem maşina şi eram cu valiza 
în mână. În timpul războiului au fost şi laşi, nu doar eroi fără 
frică şi fără pată. În timp de pace, laşitatea s-ar părea că-i mai 
puţin reprobabilă. Totuşi, nu sunt mândru de mine că am rămas 
la hotel, am plătit şi numai pe urmă m-a condus patroana în 
cameră. Urcând scările mi-a spus, nu mai puţin războinică, deşi 
îmi luase banii: 

— N-o să-mi rup picioarele pentru oricine întreabă! 

Această femeie m-a făcut să mă gândesc că Franţa trebuie 
din când în când să mai mănânce bătaie. Dar poate că ar fi de 
ajuns la meciuri de fotbal. Sau la întreceri cicliste, unde adesea 
a fost imbatabilă. Ca să nu propovăduiesc şi să justific 
războaiele. 


28 


În toiul luptei de la Verdun, când fortul Douaumont era în 
mâinile nemților şi Franţa trimitea soldaţii la atac, val după val, 
să-l recucerească, armata noastră trecea munţii în Transilvania. 
Aşa a început războiul, la 15 august, când am auzit tunul la 
munte; pe urmă au început să vină răniții. Jignită de înaintarea 
armatei române, Germania îl trimitea repede pe von Falkenhayn 
s-o răstoarne. Ce frumos începuse şi ce jale a fost pe urmă! 

Tot atunci se dădeau luptele de la Turtucaia, unde fiind 
primejdie mare şi nevenindu-ne ajutoarele aliaţilor, strategii au 
găsit cu cale să aducă divizii din Transilvania, care măcar atunci 
erau victorioase, de vreme ce se aflau în faţa Sibiului. 

Dacă motorul avionului se opreşte la decolare, orice pilot ştie 
că nu-i este îngăduit să schimbe linia dreaptă; merge înainte şi 
aterizează cum poate, în copaci, în şanţuri, în râpe, oriunde, cu 
riscul de a-şi rupe aripile. Cine încearcă să vireze ca să revină 
deasupra aerodromului, n-are nicio scăpare; în asemenea 
condițiuni, un viraj fără motor înseamnă pierdere de viteză, 
ceea ce, aproape de pământ, duce la prăbuşire. Nimeni n-a 
scăpat până astăzi; cei mai norocoşi îşi rup măcar picioarele. 

Strategii ştiu că un plan de război gândit dinainte şi discutat 
în state majore nu trebuie schimbat în ultima clipă, şi cu atât 
mai puţin după ce a început bătălia; e totuna cu pierderea de 
viteză a avionului şi cu intrarea în vrilă. Nu am căderea să judec 
şi nici dreptul să condamn pe cineva, mai ales după atâta vreme 
şi când n-au condamnat alţii. Dar nimeni nu mă împiedică să 
cred că soarta războiului în Transilvania ar fi fost alta dacă nu se 
luau diviziile; căci von Falkenhayn nu era zmeul zmeilor şi la 
Verdun nu făcuse nicio ispravă. 


Cunosc bine locurile din faţa Sibiului, frumoasele sate, printre 
care Avrigul şi Porumbacul, şi pe-acolo limba românească e la 
fel de frumoasă ca în cărţile noastre, când sunt scrise cu 
respectul cuvântului. Măcar pentru că au auzit acea limbă 
curată şi tot e bine că au ajuns acolo armatele; căci dacă s-au 
retras lovite şi însângerate, cel puţin au avut dovada că nu 
fuseseră într-o ţară străină, s-o cotropească. Eu cred că pe 
urmă, când aşteptau în Moldova o zi mai înseninată şi o soartă 
mai norocoasă, ostaşii noştri visau să revină la Porumbacu, de 
unde cei cu ochii buni puteau să vadă turnurile Sibiului, în 
dreapta lui înălțimile de la Guşteriţa, cu postul de comandă al lui 
von Falkenhayn. 

Starea armatelor noastre era prea tristă în toamna anului 
1916, când îl vedeam atât de zbuciumat pe domnul Alcibiade, 
ca să-i judec pe strategi cu o vorbă mai degrabă glumeaţă, care 
spune că dacă vrei să duci doi pepeni într-o mână, îi scapi pe 
amândoi în ţărână. Turtucaia oricum era pierdută, fără 
ajutoarele pe care ne bizuiam şi nu veniseră; măcar să fi bătut 
în retragere cu socoteală şi-n linişte, înainte de a ne izbi 
Mackensen, şi-n schimb să fi lungit lupta în Transilvania, ca 
românii de dincolo să-i cunoască mai bine pe românii de 
dincoace, să le dea flori şi să se veselească. 

Întoarcerea a fost grea şi mai ales dureroasă, dar cel puţin în 
trecătorile munţilor ne-am tras sufletul şi în multe locuri 
luptătorii noştri, oricât ar fi fost ei de descurajaţi, au spus „pe- 
aici nu se trece!” şi, oricât de istoviţi, au pus vorba în faptă. 

Turtucaia, în schimb, s-a încheiat cu dezastru; după atâta 
timp şi după revanşă, pot folosi fără teamă cuvântul cel mai 
amarnic. Pe lângă miile de morţi, mulţi dintre ei luaţi de Dunăre, 
douăzeci şi cinci de alte mii din luptătorii noştri au căzut 
prizonieri şi i-au dus în Bulgaria. Printre ei era Topârceanu, şi 
poate datorită captivităţii lungi, triste şi grele, veselia lui este 
adesea amară. 


Mă mir că după o înfrângere atât de grea şi descurajantă, 
când nu mai aveau în cine crede, şi nici ajutor de la cine să 
spere, rămăşiţele armatei şi-au mai putut târî picioarele până în 
Moldova, când multora le-ar fi fost mai uşor să-şi pună capul jos 
şi să moară. Atunci l-am văzut pe domnul Alcibiade plângând cu 
lacrimi şi am crezut că n-o să mai fie nicio scăpare. Dar pe urmă 
faţa lui s-a făcut aspră, în ochii înlăcrimaţi s-au aprins flăcări şi a 
spus către toţi din casă: „Nu se poate! Dacă pierim noi, 
înseamnă să piară şi Franţa!” Şi el nu vorbea limba franceză ca 
pe germană, şi în biblioteca lui primul loc nu-l ocupa Voltaire, ci 
Goethe. 

Îmi revine în amintire ca din ceaţă, când nu mă aşteptam să 
învie încă o imagine din vremea aceea atât de tulbure şi de 
îndepărtată, chipul unui ofiţer rănit, cu capul în bandaje 
scorţoase, care a primit găzduire o zi şi o noapte în casa 
domnului Alcibiade. Era avocat într-un oraş din Moldova, 
Dorohoi, mi se pare, şi parcă fusese prefectul judeţului; ar fi 
putut să se învârtească, să rămână prin vreun birou, la partea 
sedentară, sau chiar la el acasă, cum făceau mulţi care aveau 
bani sau putere. Însă el se dusese la regiment din prima zi de 
mobilizare şi pe urmă trecuse munţii în Transilvania, pe la Bicaz 
şi pe valea Bistriţei. Întâmplări ca ale lui nu mai aveam de unde 
să aflu, şi dacă atunci nu le-am simţit prea bine, le simt şi le 
înţeleg astăzi când îmi revin în memorie. Aşa cum ştiam şi de la 
alţii, începutul a fost o sărbătoare, cu chiote şi cu flori puse la 
teava armei. Ceea ce nu ştiusem mai înainte şi-a avut el darul 
să-mi zugrăvească limpede şi cu emoție, a fost simţământul 
tuturora că mergeau să elibereze o suflare omenească 
desprinsă de noi numai prin nedreptate, fiindcă altminteri se 
trăgea din aceeaşi coapsă, şi nici nu vorbea altfel, şi nici 
gândirea ei nu era alta. La frontieră, soldaţii cădeau în genunchi 
şi sărutau pământul Transilvaniei, iar cei de dincolo, 
întâmpinându-i cu lacrimi, spuneau: „Bine-aţi venit, fraţilor!”. 
Băteau clopotele, câte nu fuseseră luate şi, întrebaţi ce slujbă se 


face în biserică, oamenii răspundeau că-i Învierea, punând mai 
presus ţara decât pe Mântuitorul. 

Ascultând cum povestea ofiţerul, am simţit că dezrobirea pe 
care o aşteptau cu toţii nu mai era o nevoie şi o dorinţă, ci o 
sete cumplită. Pe urmă, terminându-se cu bucuriile, în povestire 
au apărut cuvinte care mi-au strâns inima - carnagiu, dezastru 
şi disperare. Sate arse, avuţii aruncate în şanţul drumului, vite 
prăpădite, lume în bejenie. Grea usturime, după ce începuse cu 
chiote şi cu cântece! Apoi morţi şi răniţi, iar şi mai groaznic, 
printre aceştia din urmă unii împuşcaţi singuri, în picior sau în 
podul palmei, prosteşte, zicând să scape de moarte; făcuţi de 
ruşine şi puşi în faţa plutonului de execuţie, ca să moară deo 
moarte înfricoşătoare, ştiută dinainte, de-o mie de ori mai grea 
decât ar fi fost ea în toiul luptei, când nici nu-i bănuieşti clipa. 

Intr-un comandant de companie, colonelul trage cu 
revolverul, el, cu mâna lui, fiindcă îl găseşte, zice, răzleţit de 
plutoane, lăsându-le să se ducă singure la luptă. Cine ştie? 
Partea proastă, spunea ofiţerul, când este atâta moarte în jur, 
nimeni n-are timp să judece printre ele o moarte nedreaptă. 

Intr-un bordei plin cu răniţi, cineva se roagă: „Măi, oameni 
buni, scoteţi-mă careva afară, să mor la soare!” E soare de 
septembrie într-un şir de zile frumoase; numai seara se lasă frig 
şi atunci soldaţii taie pădurea şi aprind focuri. Rănitul are burta 
găurită şi de durere ochii i-au ieşit din cap, să plesnească; nu 
vede pe nimeni şi se roagă: „Scoteţi-mă de-aici, mă camarade; 
dau cincizeci de bani cui mă duce afară”. Ca el mor oameni cu 
sutele şi toţi ar vrea să se mai uite o dată la soare, ar da oricât, 
şi-ar goli buzunarele. Cine dă numai cincizeci de bani, înseamnă 
că n-are alţii: mi se rupe inima. 

Bună infanteria, dar artilerie prea puţină ca s-o amuţească pe 
cea din faţă. Tunul a făcut prăpăd în regimentele noastre, care, 
ca să ajungă pe Mureş, au semănat drumul cu morminte; pe 
urmă au trebuit să se întoarcă, dar barem aveau semne, să nu 


rătăcească. Până aici fusese suferinţă şi moarte; acum începea 
jalea. 

Oamenii din sate stăteau ţepeni pe lângă garduri, cu groaza 
pe faţă sau cu ochii în lacrimi. Mulţi porneau în pribegie, peste 
dealuri; nu puteau ajunge departe. Era multă spaimă, fiindcă în 
spate se auzea tunul, din ce în ce mai aproape şi se aştepta să 
vină cavaleria ungurească; în tot timpul retragerii, cavaleria a 
fost o ameninţare. Din când în când sosea câte un zvon, că s-au 
văzut călăreţi gonind peste creste, ducându-se înainte, să 
închidă drumul. Atunci oamenii îşi pierdeau capul, se puneau cu 
ciomegele pe spinarea cailor înhămaţi la căruţe, la tunuri şi la 
chesoane; toţi voiau să scape şi de-atăâta goană se învălmăşeau 
şi se împiedicau unii pe alţii. Incepuse să plouă, ca şi când n-ar fi 
fost destulă pedeapsă; drumurile se desfundau, se făceau gropi 
cât roţile carelor şi dacă se nimerea şi un urcuş în faţă, şase cai 
nu mai puteau scoate tunul, trebuiau să pună şase boi pe de 
lături. În acest timp nu conteneau să vină din urmă ambulanţele 
cu răniții, din care mulţi îşi dădeau duhul şi-i îngropau în 
marginea drumului. Nici nu înţeleg cum toată această lume 
nenorocoasă şi pedepsită mai apucase să treacă munţii, şi să 
ajungă în Moldova, de unde pornise. In trecători, drumul era plin 
de bolovani prăvăliţi de pe povârnişuri, iar printre ei şi peste ei 
glodul ajungea până la butucul roţilor. Acum în coastele grele şi 
nesfârşite nici şase cai cu şase boi nu mai puteau trage tunurile, 
şi era atâta teamă şi-atâta disperare că vor cădea în mâinile 
inamicului, încât oamenii se sfârşeau împingând la roţi, 
plesnindu-le ochii şi scuipându-şi sufletul, şi nu cruţau nici pe 
bietele dobitoace. Era plin văzduhul de înjurături şi de răcnete. 
Caii loviți cu parul icneau, cădeau cu coastele rupte, iar pe sus 
se roteau avioanele, parcă în batjocură, şi nimeni de partea 
noastră nu era acolo să le pună pe fugă. Dar această omenire 
nemângâiată izbutise după săptămâni de caznă să iasă la 
câmpie, lăsând în urmă morţi, cu grămada. Cai se vedeau mai 
mulţi decât oameni, pe marginea drumului, că nu-i îngropa 


nimeni şi rămâneau aşa până ce le dezgoleau oasele câinii şi 
fiarele. Răniţii loviți mai uşor mergeau şi ei pe lângă coloană, 
albiţi de bandaje; ceilalţi, care nu puteau să se mişte şi pe care 
brancardierii şi ambulanţele nu pridideau să-i ridice, zăceau cu 
ochii la cer, până îşi dădeau sufletul. 

Dar ce jale era în satele din Moldova, unde mai ieri oamenii 
întâmpinaseră regimentele cu flori şi cu poame proaspăt culese, 
şi le petrecuseră cu chiote vesele! Acum se pregăteau de 
bejenie, îşi îngrămădeau avutul în căruţe, fără să ţină seama că 
nu le puteau duce numai cu un cal deşelat şi cu o vacă slabă şi 
nici loc nu era pe unde să meargă, drumurile fiind toate pline de 
armată, până peste şanţuri. Se pierdea hrana soldaţilor, 
rămâneau stive în ploaie sacii de făină şi zahăr şi în şanţuri 
curgea aluatul de pâine pe care brutăriile de campanie, 
retrăgându-se fuga, nu-l mai puteau coace, în timp ce toată 
acea lume alungată din urmă suferea de foame. 

O fi fost nenoroc, spunea ofiţerul, dar nesocotinţa era mult 
mai mare. În doi ani, cât ţinuse aşteptarea, şi când se ştia bine 
că de mers o să mergem, ar fi fost timp pentru o pregătire mai 
bună. 

Îmi era milă de pâinea aruncată nu doar fiindcă ne aştepta şi 
pe noi foametea, ci dintr-o evlavie pe care ea mi-a trezit-o de 
mic copil, înainte de-a fi învăţat s-o cer Domnului în rugăciunea 
de toate zilele. Dar şi mai milă mi-era de caii înhămaţi la tunuri, 
care cădeau în glod cu coastele rupte şi mureau punându-şi 
capul pe-o parte. Avea să fie alb pământul de fălcile lor risipite. 
Pentru mila de oameni morţi şi răniţi nici nu mai aveam loc în 
suflet, fiindcă nici cei vii, bejenari şi armată, nu cereau o milă 
mai mică. 

N-am înţeles din ce povestea ofiţerul, cum se făcuse, cu a cui 
chibzuială ajunsese regimentul lui, din Moldova, tocmai pe 
Argeş, şi numai ca să se mai retragă o dată. Dar aşa fusese; 
abia scos dintr-o luptă pierdută, l-au trimis să mai piardă una, şi 
încă în partea cealaltă a ţării; oare nu s-ar fi găsit un front mai 


aproape, căci lupte s-au dat prin mai toate trecătorile, cât de 
lungi sunt Carpaţii? De ce nu i-or fi trimis la Oituz, că le era în 
drum, şi nici nu s-ar fi dus degeaba?! Acolo s-a bătut cu nemţii 
generalul Eremia Grigorescu şi datorită acelor lupte, duse în 
două rânduri, la sfârşitul lui octombrie şi în mijlocul lui 
noiembrie, a fost scăpată Moldova, iar armata a avut un loc 
unde să se refacă. 

Dar s-o fi crezut că era mai multă nevoie de regimente în 
partea cealaltă a ţării, care se mai spera să rămână a noastră. 
Au mers bieţii oameni când pe jos, când cu trenul, săptămâni 
de-a rândul, fără să ştie măcar unde trebuie să ajungă; mulţi 
credeau că se duc să apere Bucureştii; când colo, l-au ocolit pe 
departe şi s-au pomenit pe Argeş, unde n-au ajuns bine şi au 
întâlnit armata care bătea în retragere. Aşa că au primit şi ei 
ordin să ia calea întoarsă, fără să tragă un foc de puşcă, fără să 
vadă inamicul, ci doar auzindu-i tunurile, din depărtare. Dar 
poate n-am înţeles eu bine sau nu mai ţin minte, o fi fost şi vreo 
luptă, altfel unde fusese rănit ofiţerul? Căci doar nu era să fi 
venit aşa din Moldova şi să fi străbătut toată ţara cu capul în 
bandaje scorţoase! 

Era cam la două luni după ce venise zepelinul să bombardeze 
Bucureştii, împreună cu un avion trimis poate să-l apere, şi 
atunci îşi pierduse Medeea piciorul. Pe lângă bombe au aruncat 
bomboane cu microbi de toate felurile, cum scria în ziare, şi cum 
am citit în jurnalul de război al lui Barbu Delavrancea, care 
pusese mult suflet să mergem alături de Franţa. Zepelinul a 
venit de multe ori şi după aceea, până într-o noapte când l-a 
lovit artileria şi s-a târât greu să scape la bulgari, pe la Giurgiu. 
Artileria era prin pieţe, tunuri de câmp, puse pe capre de lemn 
înalte, ca să poată ridica ţeava; antiaeriana încă nu apăruse, 
căci nici aviația nu avea decât o istorie scurtă. Lovit sau nelovit, 
nimeni nu fusese în cer să vadă, de atunci zepelinul n-a mai 
apărut niciodată. De altfel, curând guvernul cu toată 
administraţia, cu Banca Naţională şi cu tezaurul ţării, s-au retras 


în Moldova, unde s-a dus şi domnul Pretoreanu, îndată ce-a 
văzut rafinăriile în flăcări. Dar el n-a ajuns la laşi, ci s-a oprit pe 
linia frontului şi a luptat vitejeşte; nimeni n-ar crede. 

Ofiţerul cu capul în bandaje a poposit în satul nostru, cu 
regimentul, când ardeau rafinăriile; în multe locuri drumul 
trecea pe sub flăcări, soldaţii trebuiau să se arunce înainte, 
orbeşte, ferindu-şi faţa cu mâinile dogorite. Dacă n-aş fi văzut cu 
ochii mei, aş fi crezut că-i poveste. În ziua cât a stat ofiţerul 
acolo, regimentul a primit întăriri, de aceea se şi oprise. Dar 
întăririle erau o biată gloată de oameni, trimisă tocmai din 
Moldova, în hainele lor de acasă, amestecate, sumane şi 
cioareci, şi în loc de puşti n-aveau decât nişte ciomege. 
Aşteptau să-i îmbrace şi să le dea arme regimentul, aşa li se 
spusese, dar de unde? Tocmai atunci se află că Bucureştii 
căzuse în mâinile nemților. Ca să-şi dea ifos, aceştia spuneau că 
au cucerit cetatea Bucureştilor, şi-i adevărat că oraşul era 
înconjurat de o linie fortificată, cred că prost socotită, care mai 
există şi astăzi, dar forturile aveau tunurile scoase şi, întocmai 
ca la Douaumont, n-au dus niciun fel de luptă. 

Amestecat cu gloata venită să-l întărească, regimentul a 
plecat repede pe drumuri ocolite, fiindcă toate celelalte gemeau 
de armata pusă pe fugă, şi de lume civilă îngrozită, care se 
ducea în refugiu, fără să se gândească dacă biata ţară a 
Moldovei putea să-i cuprindă. Dar cine ar fi avut inimă să-i 
împiedice? La laşi, unde până atunci trăiau şaptezeci şi cinci de 
mii de oameni, în luna decembrie refugiații erau în număr de 
patru ori mai mare. Înseamnă că într-o casă cu cinci suflete, 
trebuia de aici încolo să încapă douăzeci pe deasupra. Şi de 
unde atâta pâine? Şi de unde săpun pentru toată lumea? Să te 
mai mire păduchii?! 

Mult l-am admirat pe domnul Pretoreanu că a rămas pe linia 
frontului şi nu s-a băgat în înghesuială, deşi sunt sigur că să fi 
vrut, ar fi găsit o casă întreagă pentru el singur, ca baronul de la 


domnul Alcibiade, numai că n-ar fi luat-o cu anasâna ci ar fi 
plătit-o. 

Atunci, în decembrie, s-a făcut la laşi o decorație nouă, care s- 
a numit Ordinul Mihai Viteazul; dacă ea a răsplătit fapte de 
bravură adevărată, la multă pizmă a dat naştere, pe de o parte, 
iar pe de alta la multe nedreptăţi şi la indignare. Decorația era 
numai pentru ofiţeri, de toate gradele, dar se înţelege că se 
dădea cu precădere gradelor mai înalte. Soldaţii căpătau 
decoraţii mai mici, în schimb regele le-a făgăduit pământ la 
sfârşitul războiului. 

O ţin mai bine minte pe regină; numai din fotografii, cred că 
se înţelege, altfel n-aş fi avut de unde. Dar parcă o văd vie, 
călare pe un cal alb, falnică şi frumoasă. Se cunoştea că are 
sânge fierbinte, şi cine a cunoscut-o n-a spus altfel. La mulţi a 
râvnit, mulţi au râvnit-o, după cum mărturisea ea însăşi, fără să 
se sfiască. 

Nici pe rege nu-l văzusem în carne şi oase, şi nu l-am văzut 
niciodată. Mi-l amintesc şi pe el tot dintr-o fotografie, făcută în 
timpul războiului. Era într-o poiană, în nu ştiu ce loc din 
Moldova, mărginită de soldaţi puşi în rânduri. Nu mai ţin minte 
generalii şi miniştrii care nu puteau să lipsească. Pe latura din 
dreapta, regele, în manta de campanie, fără grade şi fără 
zorzoane, cu cască, le vorbeşte soldaţilor. Probabil generalii şi 
miniştrii se ţineau mai în spate şi n-au încăput în fotografie, de 
aceea n-am cum să-i ţin minte. 

Nu ştiu ziua, dar anul nu poate să fie decât 1917. Cred că pe 
timpul revoluţiei din Rusia, când armatele ţarului plecau şi ne 
lăsau singuri, în primejdie. Primejdie nu erau numai nemţii, ci şi 
revoluţia. De-aceea se afla regele acolo, să le făgăduiască 
soldaţilor pământ, ca ei să ştie pentru ce luptă. 

Nu l-am auzit niciodată vorbind, pe atunci nu era radio. Se 
spunea că fusese bolnav de piept şi avea un plămân de viţică. O 
fi fost adevărat sau nu, se spunea iarăşi că în glasul lui se 
simţea o behăială subţire. Dar indiferent de glas, pământul îl 


făgăduise. Altceva, cât a ţinut războiul, n-am mai auzit despre 
el. Mai târziu, i s-a spus Ferdinand cel Loial, fiindcă trecând 
peste tratatul secret al lui Carol întâi, proclamase războiul 
împotriva Germaniei; loial cu poporul român şi cu aliaţii. 

Despre regină, da, s-a vorbit tot timpul. A fost şi ea o mamă a 
răniților, i-a alinat cu mâna pe frunte. De-aici au ieşit vorbe, şi 
nu mi-ar fi greu să fac din ele o poveste. Cine vrea să ştie ce se 
petrecea în spitalul de la Coţofăneşti, sub patronajul reginei, să 
caute în altă carte. N-am să pot spune niciodată vorbe urâte 
despre o femeie frumoasă. Şi-apoi, sunt mărturii că a crezut tot 
timpul în victorie, şi, dacă ar fi fost după ea, nu s-ar fi început 
niciodată discuţiile de pace de la Buftea. 

Nu-i ştiu pe toţi care îi ţineau partea, dar cred că primul dintre 
ei era Nicolae lorga, un om plin de patimi şi de credinţe, care şi- 
a iubit neamul tumultuos şi retoric, fără să ostenească, rătăcind 
şi greşind uneori, poate din prea multă dragoste. L-am văzut 
mai târziu, în gara oraşului nostru, venind de la Vălenii de Munte 
şi mergând modest printre linii, să schimbe trenul. Avea barbă şi 
servietă, amândouă negre şi impozante. Când şeful gării l-a 
salutat, a răspuns ducând două degete la pălăria cu borul cât 
roata căruţei. Nu mai era domnul Alcibiade, să-mi spună dacă 
nu făceam o greşeală asemuindu-l cu un vultur negru care 
bătea tot timpul din aripi, zburând între piscurile Ceahlăului şi 
Caraimanului. Înainte de toate, Nicolae lorga a fost un om de 
strajă, de aceea a şi murit tragic pe zidurile cetăţii asediate. 

Un alt om vrednic, care îmi vine în minte, era, în mod ciudat, 
tot de pe lângă locurile unde copilărisem şi unde cu siguranţă 
paşii lui s-au încrucişat cu ai lui Nicolae lorga, şi nu o singură 
dată. Chiar dacă nu vor fi fost prieteni, amândoi au avut în 
timpul războiului aceeaşi credinţă. Era un avocat ilustru din 
judeţul Prahova, care pe urmă a avut o statuie înaltă în mijlocul 
Bucureştilor; nu ştiu de ce a trebuit să se topească; poate 
cineva azi ar vrea s-o pună la loc, dar de unde? Un basorelief de 
pe soclul statuii îl reprezenta vorbind în faţa parlamentului, în 


refugiu, cred că atunci când nu mai era altă scăpare decât 
Triunghiul Morţii: să se strângă toată armata pe o poziţie în trei 
colţuri, cu oraşul laşi la mijloc, şi acolo să reziste până la ultimul 
om şi până la ultimul glonte. Multora le părea o propunere 
disperată, o sinucidere, de aceea inimile slabe au cedat şi s-a 
iscălit pacea. Vorbitorul meu însă nu voia să se lase, şi spunea 
în parlament, cum scria cu litere de bronz în josul basoreliefului: 
„Cred în victoria aliaţilor cum cred în lumina soarelui!” O 
asemenea credinţă, care a fost adevărată şi îndârjită, ar fi 
meritat o frază mai dramatică; lumina soarelui face parte din 
argumentaţia zilnică. Dar vorbitorul era avocat şi avea 
experienţa tribunalului; el nu vorbea pentru posteritate, ci 
pentru a convinge un juriu. Spre mâhnirea lui, n-a izbutit, şi am 
fost nevoiţi să ne înţelegem cu nemţii. După război, şi-a luat 
revanşa: deşi pentru scurtă vreme şi fără răsunetul la care mă 
aşteptasem, a fost prim-ministru în România întregită. l-am 
văzut efigia prin vitrine, în capitala judeţului nostru, unde îmi 
terminam şcoala primară. Era un scut oval, de vreo treizeci de 
centimetri, cu chipul lui în relief, din profil, zâmbind cu încredere 
unui viitor fără durată. 

Pe omul acesta l-am iubit fără să ştiu limpede de ce; eram 
prea mic ca să înţeleg istoria şi politica, şi domnul Alcibiade nu 
mai putea să mi le explice. Azi, îmi dau seama că-l iubeam 
fiindcă simboliza eroismul civil, care se sprijină numai pe forţe 
lăuntrice şi nu pe-o armată. 

M-a dezamăgit căderea lui de la putere, dar şi mai dezamăgit 
am fost când am văzut că efigiile din vitrine, scoase repede, nu 
erau de aur, cum crezusem; una din ele, spartă în cădere, lăsa 
să se vadă ghipsul, alb, dat cu poleială. 

Sigur că dacă îi spun numele, Tache lonescu, şi-l aminteşte 
oricine. Dar el a avut un frate, care n-a trăit cu o strălucire mai 
mică, şi totuşi nu-l ştie nimeni, decât probabil o parte din 
medicină. Că la timpul lui a fost socotit părintele chirurgiei 
noastre e un titlu care poate fi pus la îndoială, din invidie sau din 


ignoranță, şi fiindcă aşa se întâmplă cu toate paternităţile, 
lipsind metodele sigure spre a fi dovedite. Crezusem însă, fiind 
vorba de fapte precise, că nimeni n-ar putea să-i conteste 
meritul de a fi făcut prima rahianestezie pe faţa pământului, din 
gândirea lui, prin îndrăzneala lui, pe răspunderea lui gravă, 
aducând atâta alinare oamenilor. Era mai mult decât credinţa în 
orice victorie, de care nu mai este nevoie după ce s-a încheiat 
pacea. Îl chema Toma. Şi iată că târziu şi cu mâhnire, înflăcărata 
mea încredere se zdruncină. Aş putea să tac, socotind că despre 
morţi nu trebuie să spui răul. Dar cum, dacă mai este un mort şi 
el nu are mai puţin drept la o vorbă de bine? Acel om, asistentul, 
n-a aşteptat moartea profesorului spre a spune public că el şi nu 
altcineva îşi imaginase rahianestezia, şi o înfăptuise. De ce a 
tăcut toată lumea? De ce nu i-a răspuns profesorul? Sau fratele 
lui, prim-ministru al ţării? 

Nu pot dovedi nimic; îmi rămâne datoria să semăn îndoiala, 
ca un început de dreptate. 


x kK x 


De ofițerul cu capul în bandaje n-am mai auzit niciodată. Chiar 
dacă nu murise pe front şi într-o zi întâmplarea mi l-ar fi scos în 
faţă, cum se întâmplă mai ales cu oamenii care nu stau locului şi 
se uită în toate părţile, iar eu făceam parte dintre aceştia, tot nu 
l-aş fi putut recunoaşte, fiindcă nu-l prea văzusem la faţă; în 
afară de ochi, nas şi gură, avea capul învelit în bandaje. De glas 
cred că mi-aş aduce aminte, l-am auzit o seară întreagă, dar 
cum să te duci la un om, pe stradă, fără să ai cel mai mic 
indiciu, şi să-l întrebi de vorbă, cu gândul că l-ai putea 
recunoaşte? Oricine te-ar crede fără o doagă, şi pe bună 
dreptate. Dar de amintit mi l-am amintit tot timpul, şi nu l-am 
uitat nici astăzi. Datorită lui am mai aflat ceva despre război, în 
afară de ceea ce văzusem cu ochii, şi-am mai cunoscut măcar 
una din miile lui de feţe. 


După plecarea ofițerului n-am mai ştiut nimic, decât din 
zvonuri; ştirile pe care le publicau nemţii, în ziarele scoase de ei, 
Lumina şi Gazeta Bucureştilor, nu puteau fi decât mincinoase. 
Doar ceva nu aveau de ce să ascundă, ce iarnă groaznică 
bântuia în Moldova, ce frig era în case, ce foamete, şi câte mii 
de oameni mureau în fiecare zi de tifos exantematic. Acestea 
da, le spuneau şi le răspuneau, cu o sete duşmănoasă, de băgau 
groaza în suflete. Despre armata care se refăcea nu suflau o 
vorbă, de parcă era refugiată în lună, dar nu spuneau nici cine le 
oprise înaintarea şi-i ţinea în loc pe malul Siretului. Nimeni nu 
mai ştia nimic de comandanții noştri, decât de cei căzuţi în lupte 
pierdute, Poenaru-Bordea, Praporgescu sau Dragalina. Când a 
venit vara n-au mai putut ascunde că armata din lună picase pe 
pământ comandată de Averescu şi le spărsese frontul la Mărăşti, 
punându-i pe fugă, ceea ce putea să înţeleagă oricine, oricât de 
răsucit ar fi fost comunicatul. Chiar dacă izbânda aceasta n-a 
mers până la capăt, şi tot a fost bine să ştim că armata noastră 
nu dispăruse. Ce mult l-am iubit atunci pe generalul Averescu, 
pe care l-am asemuit cu voinicii din basme, cei care răpun 
zmeii, şi câtă revoltă a fost în sufletul meu pe urmă, când i-au 
dat ordin să se oprească. Dar înţeleg că nu se putea altfel, ar fi 
însemnat să intre cu flancurile goale în mijlocul nemților. Fiindcă 
armata rusească de pe Siret, care trebuia să atace şi ea 
totodată, nu mai pornise, având gândul la revoluţie. 

Mi-a părut rău că după război acel om viteaz, căruia lumea s-a 
grăbit să-i dea votul, drept recunoştinţă, s-a băgat în politică, 
poate cu bune intenţii, dar fără să se priceapă, şi n-a făcut decât 
să-şi piardă renumele. S-a mai întâmplat şi cu alţii, din cele mai 
vechi timpuri, şi între ei primul îl pun pe Cezar, chiar dacă se va 
găsi cineva să mă contrazică. De mult cred, şi nu mi-am 
schimbat niciodată credinţa, că orice om trebuie să rămână la 
meseria pe care o cunoaşte. 

O lună după Mărăşti, şi iarăşi nemţii n-au putut să ascundă, 
Mackensen, ca să spele ruşinea păţită mai înainte, s-a năpustit 


cu douăsprezece divizii în frontul de la Mărăşeşti, unde diviziile 
noastre erau mai puţin decât jumătate. Şi n-a putut să treacă. 
De aceea cred eu că Mărăşeşti înseamnă pentru noi ce-a 
însemnat Verdun pentru Franţa. Amândouă bătăliile au salvat o 
onoare. 


29 


Ne obişnuisem cu nemţii care păzeau podul, erau unsprezece 
şi locuiau în casa noastră, într-o singură cameră, când ar fi putut 
să le ia pe toate. La domnul Alcibiade nu îndrăzniseră să se 
ducă, aşa cum Firi nu îndrăznise nici să-şi bage nasul pe poartă. 
Mai erau soldaţi, vreo zece, având în grijă prizonierii care lucrau 
la balastieră, dar aceia locuiau într-o baracă, pe prundul gârlei. 
Balastiera mergea în linişte, de vreun an de zile, atât că nimeni 
nu avea tragere de inimă; domnul Alcibiade nu se mai ducea pe 
acolo, şi nici nu mai semăna cu cel ce fusese până la începutul 
războiului. Nici nemţii de pază nu se omorau cu firea dacă 
balastiera nu mergea bine; în loc de trei trenuri pe săptămână 
se încărca numai unul; pare-se nimeni nu cerea socoteală. 
Stăteau acolo fiindcă n-aveau ordin să plece, altminteri ştiau că 
totul era de pomană, că deşi se făcuse un fel de pace cu 
România, pierduseră războiul şi în unele locuri începuse 
retragerea. Pe prizonieri nu-i mai ţineau cu arcanul, stăteau de 
vorbă prieteneşte, lipsea doar să le dea drumul, ceea ce cred că 
ar fi fost gata să facă. Numai că prizonierii nu ştiau încotro să 
pornească, aşteptau, şi între timp mai puneau mâna pe o 
lopată, chiar dacă nu-i silea nimeni. Aşa sunt oamenii, nu pot sta 
cu totul degeaba, iar pentru cei de la ţară, cum erau în buna lor 
parte, îndemnul venea de la lopată, care, alături de topor, de 
sapă, coasă şi seceră, înseamnă o veche obişnuinţă în viaţa 
ţăranului. 

Nimic din ce îmi aduc aminte despre vremea aceea nu am 
găsit scris în cartea de istorie. Istoria se petrecea altunde; aici 
vremea stătea pe loc, ca norii văratici care atârnă uneori pe cer 
şi nici nu dau ploaie, nici nu pleacă. Poate lumea obosise de 


suferinţă şi nu mai credea în zile frumoase. Unii spuneau că 
nemţii n-au să mai plece niciodată, că aşa scrie în tratatul de 
pace. Armata se demobiliza în Moldova şi soldaţii, fără arme, 
aveau să vină la vetre lunile următoare; porniseră, numai că 
trenurile mergeau greu, nemţii le ţineau pe drum să le 
controleze. O asemenea întoarcere nu avea de ce să fie veselă, 
dar n-o puteai opri, nu puteai să încui poarta. Erau câteva femei 
care făcuseră copii blonzi, cu nemţii; poate îşi crezuseră bărbaţii 
morţi, iar acum aflau, prin carte poştală, că au să se întoarcă. 
Toată suflarea omenească dorise şi se termine războiul. Şi uite 
că pentru unii pacea însemna o pacoste, ca pentru loniţă Stere, 
pentru Ţicu tălmaciul şi pentru femeile necredincioase. 

Acestea stăteau prostite în poartă, Ţicu dispăruse, iar 
primarul umbla din casă în casă, căutându-şi prieteni şi martori. 
De pe acum începeau unii să spună că fără el soarta satului ar fi 
fost amarnică, nemţii l-ar fi trecut prin foc şi prin sabie. 

Veni şi la domnul Alcibiade, care, deşi scârbit, îi deschise uşa, 
credincios legii sale despre ospitalitate. loniţă Stere îşi lăsă 
bastonul şi pălăria în antreu, şi în drum spre birou, unde îl 
poftise stăpânul casei, îşi aruncă ochii pe fereastra de cristal a 
sufrageriei. 

Era o după-amiază de primăvară, noroasă, şi deasupra mesei 
ardea lampa, ca în zile de pace. Fără voia lui, primarul stătu 
locului o clipă, zgâindu-se la scena din sufragerie, pe care n-o 
putea înţelege. Ştia că domnul Alcibiade găzduia câteva familii, 
mai bine zis femeile şi copiii, dar numai atât, nu avusese prilejul 
să le vadă vreodată; credea şi el, ca tot satul care vorbea cu 
mâna la gură, că îşi adusese ţiitoarele în casă. Nu-şi închipuise 
însă câtă suflare omenească se afla acolo, şi acum îi vedea 
aşezaţi în jurul mesei, femeile şi copiii, cam douăzeci cu toţii, 
cum îi ştiam şi eu, căci doar nu îi văzusem o singură dată. Decât 
că nu era ora mesei de seară, iar ora ceaiului trecuse, şi cei 
adunaţi în sufragerie se îndeletniceau cu o treabă ciudată. 


În mijlocul mesei, pe un macat alb ca laptele, zăcea un 
maldăr de zahăr tos, ceea ce nu se înţelegea dintr-odată, fiindcă 
avea o culoare pestriță, ca şi cum cineva ar fi amestecat în el un 
pumn de piper pisat, sau de neghină. Inainte de toate pe primar 
nu-l miră culoarea murdară şi cauza e greu să fie închipuită, ci 
cantitatea de zahăr, vreo două baniţe, într-o vreme când nu era 
casă unde să găseşti măcar cât încape într-o linguriţă. Nici în 
casa domnului Alcibiade nu mai fusese zahăr de multă vreme, 
ceaiul se îndulcea cu miere şi chiar mierea trebuia drămuită, 
când nu lipsea cu totul, cum lipseau multe. În ajun însă domnul 
Alcibiade cumpărase un sac cu zahăr de la un soldat ungur care 
trecuse cu o coloană întreagă, spre munte. Mergeau în 
dezordine pe şoseaua noroioasă şi desfundată, îi văzusem, nici 
nu mai ţin minte dacă aveau arme sau le aruncaseră; duceau 
însă după ei bucătăria pe roate, şi bucătarul era cel care 
vânduse sacul cu zahăr, pe şapte lei din vremea aceea; nu ştiu 
la ce-i mai foloseau banii, dar nici zahărul n-avea cum să-l 
folosească, fiind amestecat cu tutun, din greşeală. Luându-l aşa 
murdar cum nu l-ar fi luat nimeni, domnul Alcibiade se bizuia pe 
mulţimea sufletelor din casă, şi-i puse pe toţi să aleagă fir cu fir, 
tutunul de o parte şi zahărul de alta. 

Toţi s-au apucat bucuroşi de treabă, mai ales copiii, dornici să 
se îndulcească, sperând că se vor face cozonaci şi baclavale, şi 
s-au făcut, într-adevăr, dar erau cam amare, după cum tutunul 
pe care l-a căpătat moş Dumitru era dulce. 

După două zile de clacă s-au ales două grămezi, cam de 
aceeaşi mărime, numai că fusese peste putinţă să nu scape un 
fir de tutun în zahăr şi un fir de zahăr în partea cealaltă; la atâta 
migală oricare ochi oboseşte şi se înşală. Moş Dumitru şi-a 
fumat tutunul cu scârbă, uitându-se încrucişat la ţigara răsucită 
în hârtie de ziar şi tuşind toată ziua, dar l-a fumat, fiindcă nu 
avea altul. Şi zahărul s-a mâncat, cu toată amăreala. L-au pus la 
topit, tutunul, cât se rătăcise, s-a ales deasupra şi l-au luat cu 


lingura de spumă. Din tot sacul şi după atâta caznă au rămas 
vreo zece sticle de sirop galben. 

Când a fost gata prima prăjitură, am căpătat şi eu o bucată, 
ca toţi copiii, şi înainte de a mă atinge de ea m-am uitat la 
ceilalţi. 

In afară de cei care păstrează până la bătrâneţe gustul pentru 
lucrurile dulci şi râvnesc la ele aproape cu necuwviinţă, oamenii 
mari de obicei uită ce-a însemnat o prăjitură în copilărie. Dacă 
am pizmuit pe cineva când eram mic, acela a fost băiatul 
cofetarului, după cum mai târziu i-am pizmuit pe cei doi băieţi ai 
domnului Apostoliu, care ţinea un fel de velodrom unde se 
închiriau biciclete. Cofetăria şi velodromul, amândouă greu 
accesibile, iar uneori interzise, au fost două paradisuri care, 
oricât ar fi de pierdute astăzi, continuă să mă emoţioneze prin 
aducere aminte. Câte ceasuri n-am stat pe margine, să privesc 
bicicletele cum se învârteau nebuneşte pe pista circulară de 
pământ bătut, care, deşi nu cred să fi avut o rază mai mare de 
cincizeci de metri, mi se părea că face înconjurul pământului! Şi 
ce-şi mai dădeau ifose bicicliştii, elevi de şcoală cel mai adesea, 
cu şapca de uniformă pusă de-a-ndoaselea, cu cozorocul la 
spate, ca să nu-l întoarcă vântul, cu haina descheiată fluturând 
ca două aripi şi dând chiar impresia, în unele clipe, că se vor 
ridica deasupra pământului! Şi ce se mai luau la întrecere, 
aplecaţi înainte, cu pieptul deasupra ghidonului! Alţii lăsau 
ghidonul liber, şi mergeau cu mâinile în şolduri, aruncând priviri 
sfidătoare asistenţei şi fudulindu-se în faţa fetelor. lar unii se 
dedau la figuri acrobatice, se urcau cu picioarele pe şa, după ce- 
şi luau viteză, şi din această poziţie făceau tot felul de 
giumbugşlucuri, ca la circ, lipsea numai muzica. Oricât ar fi fost ei 
de viteji şi de îndemânatici, niciodată n-am dorit să fiu în pielea 
vreunuia dintre aceştia, ci i-am invidiat numai pe băieţii 
domnului Apostoliu, care nu făceau nimic să atragă privirile, în 
schimb puteau merge cu bicicleta pe săturate. Atâta doream, să 
înconjur de mii de ori acel pământ cu diametrul de o sută de 


metri, dar n-am avut parte decât mult mai târziu, când aflasem 
dimensiunile reale ale planetei noastre şi visam altceva. 

Dacă mi-a trecut vremea pentru bicicletă, nu înseamnă că mă 
uit la ea cu indiferenţă, la fel cum, deşi nu-mi plac prăjiturile, ţin 
foarte bine minte ce-a fost pentru mine cofetăria; cu canapele 
de pluş roşu şi cu mese de marmoră; cu galantare unde se 
putea urmări toată istoria plăcerilor gastrice, scrisă cu unt, 
ciocolată şi zahăr, cu aromele tuturor continentelor, din toate 
epocile. 

În cofetărie intram evlavios, cum n-am simţit nevoia să fiu în 
biserică. Mergeam cu părinţii şi cu toţi fraţii seara, după ce se 
termina cinematograful, abia încăpeam la o masă, dar atunci 
evlavia scădea, fiindcă vorbeam unii cu alţii, comentându-ne 
credinţa, adică arătându-ne preferinţele pentru o prăjitură sau 
pentru alta, căci n-aveam toţi aceleaşi gusturi; aşa se nasc 
schismele care slăbesc puterea religiei. Uneori însă mă duceam 
numai cu mama, după ce mă purta prin oraş să-mi cumpere o 
pălărie sau stofă de haine. 

Deşi nu făceam nimic altceva decât să stau în picioare lângă 
taraba pe care negustorul îşi întindea marfa, pentru mine 
mersul la cumpărături a fost o corvoadă, aşa cum a rămas până 
astăzi. Mamei i se aducea un scaun şi alegerea se putea 
prelungi până seara. Se întindeau pe tarabă baloturi peste 
baloturi, negustorul nu cârtea şi nu-şi arăta oboseala, scotea 
stofele unele după altele până se goleau rafturile, iar eu mă 
gândeam cu milă la băieţii de prăvălie, care trebuiau să le 
chitească, şi să le pună la loc rupându-şi şalele, ca să nu mai 
pomenesc ce plictiseală însemna o asemenea treabă sterilă. 
Odată, pentru o pălărie de pai, mama a luat la rând toate 
magazinele, nu într-o singură zi, se înţelege; peste tot i s-a adus 
scaunul, peste tot am stat în picioare, şi mi-au pus în cap pălărie 
după pălărie. Niciuna nu-i plăcea mamei, pe toate le socotea 
urâte, până ce n-am mai putut să rabd şi uitându-mă prostit la 
oglindă, mi-am dat gândul pe faţă, căci nu înţelegeam cum între 


atâtea pălării să nu fie una frumoasă. Aşa că am spus, şi agasat 
şi cu resemnare: „Eu sunt urât, mamă, nu pălăriile!” Ca în toate 
rândurile, la sfârşit mama a mers cu mine la cofetărie şi a cerut 
o prăjitură cu ciocolată. Nu mă punea să aleg, aşa era mama, 
dar nici nu s-ar fi găsit o prăjitură mai bună. 

Nu m-am gândit niciodată, într-o viaţă atât de lungă, la mine 
cel de atunci, faţă în faţă cu prăjitura. Admiţând că aş fi putut să 
fiu acolo, eu cel de astăzi, printr-o dedublare transpusă în viaţa 
mea de altădată, cred că mi-aş fi dat un ghiont pe sub masă, şi 
mi-aş fi spus, fără să ascund, cât îmi păream de antipatic: „Ce 
te prosteşti atât pentru o prăjitură?” 

Ce era prăjitura, la urma urmei, aşa cum o disec astăzi? Un fel 
de pâine înmuiată în sirop de zahăr, învelită cu o coajă de 
ciocolată crăpată, cu un mot de alifie albă, trandafirie sau 
galbenă, totul trăsnind a esenţă de rom proastă. Cum aş putea 
s-o compar cu crema de zahăr ars sau cu baclavalele făcute în 
casă? Acelora însă le lipsea templul, care era cofetăria, şi nicio 
credinţă nu poate să reziste dacă nu există lăcaşul unde să se 
celebreze. Astfel că atitudinea mea acolo, care acum mi se pare 
caraghioasă şi antipatică, nu era decât evlavie, şi cred ca 
gesturile mele se înrudeau cu ale popii Scovergă, fiind 
împrumutate de la el, cum vedeam la zi întâi când venea cu 
căldăruşa şi ne dădea să-i sărutăm crucea. Tuns în cap chilug şi 
cu pantaloni scurţi până deasupra genunchilor, nu mă puteam 
asemui cu părintele, dar mâinile le mişcam la fel şi lingurita o 
tineam ca pe o cruce sfinţită. Linguriţa nu semăna cu cele de 
acasă, avea marginile drepte, ca o lopăţică, şi puţin ascuţite, ca 
să poată tăia prăjitura şi tortul fără să le surpe. Inainte de a o 
înfige în prăjitură făceam cu ea câteva balansuri în aer, cum 
popa Scovergă îşi balansa cădelniţa, pe urma o coboram rotind- 
o, cu un fel de nehotărâre, neştiind de unde să încep prăjitura, îi 
dădeam târcoale cum face vulpea la coteţul de păsări, până ce, 
deodată, o lăsam să cadă şi-o înfigeam într-o margine, 
despicând-o până ce pocneam farfurioara; mişcarea nu dovedea 


o alegere, ci doar răbdarea pierdută. Bucata desprinsă o 
duceam la gură, urmărind-o cu ochii încrucişaţi de mă durea la 
rădăcina nasului. lar pe urmă, aşa încrucişaţi cum erau, 
coboram pleoapele peste ei, cu o încetineală lubrică şi începea 
partea cu adevărat miraculoasă, plimbarea prăjiturii între cei doi 
poli unde se concentrează simţul gustului, între limba şi cerul 
gurii, care se scurtcircuitează şi se descarcă unul în altul, dând 
delicii şi extazuri. 

Nicio plăcere omenească nu-i scutită de puţină stupiditate şi 
iată motivul pentru care uneori ne ruşinăm de noi înşine dacă ne 
pierdem prea tare capul în vreo clipă. Dar între toate plăcerile 
noastre, împărţite pe vârste, prăjitura se întinde pe zona cea 
mai lungă a vieţii, la unii până la bătrâneţe, şi e cea mai 
încărcată de stupiditate. 

Când s-a băgat la cuptor prima prăjitură, după ce luni de zile 
nimeni nu mai ştiuse gustul zahărului, în casa domnului 
Alcibiade s-a pornit un freamăt, un vârtej de dorinţe a 
împresurat toată suflarea, a trecut din odaie în odaie, făcând să 
fluture perdelele şi să pâlpâie flacăra lămpilor. Nu a dat nimeni 
buzna în bucătărie, toţi erau de mult timp adunaţi acolo, 
freamătul n-avea o cauză materială, o mişcare, ci sunt sigur că 
pornea din sufletul copiilor, care se luptau între ei cu gândul, se 
zbăteau cum se zbat înecaţii agăţându-se unul de altul. Toţi 
aveau în ochi tava abia băgată în cuptor, o cântăreau în minte şi 
se gândeau cât de mare va fi bucata fiecăruia, dacă prăjitura se 
împărțea în douăzeci şi patru, punând la socoteală şi oamenii 
mari, şi slujnicele şi chiar argaţii bătrâni, moş Covrig şi moş 
Dumitru, pe care domnul Alcibiade nu putea să-i uite. Fiecare se 
gândea că o astfel de împărţeală nu era dreaptă. Moş Dumitru 
luase o grămadă de tutun cât grămada de zahăr; moş Covrig nu- 
şi mai simţea trupul, avea picioarele betege şi şalele amorţite, 
zăcea toată iarna pe fundul patului; vara îl scoteau la soare. Mai 
avea el nevoie de prăjitură, îi mai înţelegea gustul? lar 
slujnicele, cu ce drept să se înfrupte deopotrivă cu toţi ai casei? 


- când în gospodăria lor nu se cunoştea zahărul nici în timp de 
pace; doar o litră pe an, pentru coliva de sâmbăta morţilor. 
Dacă se dădeau la o parte şi oamenii mari, prăjitura s-ar fi 
împărţit numai în paisprezece. Oamenii mari aveau alte gusturi 
şi alte bucurii la masă, care copiilor le erau oprite: ghiudemul 
ardeiat, dospit şi aspru, cu miros de privată, fileurile de 
scrumbie sărată, brânza înverzită, vinul Otonel, ţuica şi mastica; 
după ce toate acestea ard gura, nu mai simţi nimic dintr-o 
prăjitură. 

Le citeam gândurile pe faţă, aşa cum se uitau toţi la capacul 
cuptorului. Nu era greu să înţeleg că venea rândul meu la 
judecată; ce căutam acolo, să le iau bucăţica de la gură, când 
aveam şi eu o casă şi nu lipsea cine să-mi poarte de grijă? Apoi 
se eliminau între ei, fiecare îşi găsea drepturi mai mari decât 
altul, se băteau doi câte doi, până rămâneau jumătate la număr, 
şi începea o nouă bătaie. Lăsând învinşii în urmă, la sfârşit se 
alegea numai unul, stăpân pe toată prăjitura. Fiecare îşi 
recunoştea numai dreptul lui şi dacă ştia că totuşi îşi vor primi şi 
ceilalţi partea, socotea că va fi o injustiţie. Aşa am gândit atunci 
că se naşte nedreptatea în lume, din dorinţa unora de-a avea 
toată prăjitura. Cum încă ne aflam în război, m-am gândit că o 
prăjitură mare de tot, care să sature pe toţi comandanții 
armatelor şi mai ales pe Kaizer, ar fi putut să aducă pacea. Dar 
de unde să iei atâta zahăr? 

Cred că prăjitura a fost o dezamăgire pentru toţi copiii, deşi 
niciunul n-a vrut să recunoască. Şi cu toate că au privit-o 
chiorâş, au mâncat-o cu lăcomie. Era o prăjitură grosolană, un 
fel de pandişpan făcut cu făină nu tocmai albă, care nu prea 
crescuse, şi poate avea chiar puţin mălai în amestec, aşa cum 
se găsise. Când am gustat din ea mi s-au încleiat dinţii în cocă, 
dar am mestecat şi pe urmă am înghiţit, fiindcă era dulce. După 
ce dulceaţa s-a dus pe gât, în gură a rămas o amăreală 
neprevăzută. Până să înţeleg că se datora tutunului din zahăr, n- 
am mai ştiut ce să cred despre simţurile mele, mă temeam că le 


stricase războiul şi niciodată n-o să-mi mai dau seama cu 
adevărat ce este amar şi ce este dulce, şi viaţa mai departe va fi 
o nedumerire nesfârşită. Am mâncat şi eu toată prăjitura, nu m- 
aş fi putut opri chiar dacă mi se făcea greață, şi nu ştiu dacă din 
lăcomie, sau ca să nu mă port altfel decât toată lumea. Insă 
iarăşi am avut ochi să mă uit la toţi, din clipa când s-a deschis 
capacul cuptorului. 

Bucătăria era mare, încăpeam acolo cu toţii, în voie, chiar şi 
slujnicele; numai moş Dumitru rămăsese pe sală, iar moş Covrig 
era la el, în odaia de lângă grajduri. Acolo i-au dus prăjitura, iar 
el a mâncat-o fără să înţeleagă şi fără să spună altceva decât 
bogdaproste; pe urmă l-a podidit plânsul. 

Domnul Alcibiade nu era un om lacom şi nu se omora cu 
mâncarea, dar îi plăcea să întindă mese mari pentru oaspeţi, 
astfel că bucătăria, încăpătoare şi luminoasă, avea toate 
dichisurile. Îmi luau ochii tingirile de aramă, totdeauna frecate, 
tingiri de toate formele şi mărimile, că păreau instrumentele 
unei fanfare, trompete, fligoarne, tromboane, aşa cum le ştiam 
din grădina publică, unde se dădeau concerte duminicale. In 
dulapuri erau tot felul de oale şi de cratiţe, strecurători, capace, 
ibrice, puse pe mărimi, de la stânga la dreapta. In oala de supă 
nu se fierbea niciodată ciorba şi cu atât mai puţin peştele; 
acesta avea fiecare, pe neamuri şi pe mărime, vasul potrivit, să 
stea bine şi să nu se fărâme. Pentru şalău, ţin minte, erau tăvi 
lungi, de nichel, cu capace bine închise, parcă în ele s-ar fi 
sterilizat instrumente chirurgicale, iar deasupra aveau o supapă, 
şi la cinci minute după ce începea să iasă abur, însemna că 
peştele era gata. 

Mămăliga ţărănească se făcea în ceaun de tuci, iar mămăliga 
pripită în oală cu smalţ, şi se mesteca repede, cu lingura de 
lemn, pe când prima se mesteca pe îndelete, cu făcăleţul. 
Pentru ghiveci erau vase ovale, de pământ smălţuit, care după 
ce fierbeau se duceau în pivniţă, unde stăteau două zile la rece, 
şi apoi se băgau la cuptor, iar înainte de a se aduce la masă li se 


presăra pe deasupra, peste coaja rumenită, pătrunjel verde, 
spălat în trei ape şi apoi uscat în tifon alb care mirosea a 
bumbac şi a aer proaspăt. 

Dar nu de bucătărie e vorba, că de-ar fi aşa n-aş isprăvi nici 
până mâine. Ar trebui să spun despre telurile cu care se bătea 
albuşul de ouă, pentru a se face lapte de pasăre (mult m-a 
nedumerit această numire şi mult aş fi vrut să văd cum se 
mulgeau păsările dacă n-aveau uger). Despre sulurile de lemn 
cu care se întindea coca de prăjitură; erau de toate mărimile şi 
toate miroseau a unt şi a vanilie. Apoi despre presele de unt, 
fiindcă veni vorba. Untul se punea între patru scândurele de fag, 
încheiate la colţuri cu balamale; deasupra venea capacul, 
articulat cu o pârghie care mărea puterea mâinii; când strângeai 
de ea, untul lua forma cutiei, iar pe faţa de sus se imprima un 
ornament sculptat în capac, cu o floare la mijloc; restul 
desenului nu-l mai ţin minte, ştiu doar că mă minuna şi-mi 
dădea o stare de mulţumire. 

Toate din bucătărie erau gândite şi socotite, nu doar 
frumoase; formele de cozonaci, bunăoară, cu caneluri elicoidale 
care parcă se înşurubau în aer; unii ar fi putut crede că le făcuse 
cineva ca să se afle în treabă şi să ia banii oamenilor, dar un 
cozonac de forma aceea căpăta o dimensiune suplimentară şi 
dădea iluzia că nu se va termina niciodată. Înainte de a merge 
la şcoală, am cunoscut toate figurile geometrice, şi chiar mai 
multe decât erau în carte, datorită formelor de prăjituri înşirate 
pe rafturi în bucătăria domnului Alcibiade. 

Sigur că nu-i destul forma ca o prăjitura să fie bună; apucă-te 
să arunci în compoziţie un pumn de piper pisat şi doi pumni de 
sare amară, cum a făcut Tom o dată, şi bunătatea s-a dus 
dracului, chiar dacă a rămas frumuseţea exterioară; cine a 
apucat să guste din prăjitura aceea otrăvită, şi-a vărsat pe urmă 
până şi sufletul, nu doar maţele. 

Compoziții de prăjituri erau cu zecile şi toate ieşeau bine, 
fiindcă se făceau întocmai cum scria în carte, cu minutul şi cu 


gramul, iar cartea, din zestrea Alexanadrinei, era adusă de la 
Viena. Multe se aduceau atunci de la Viena, în primul rând 
sticlele de lampă; apoi, tot ce-ţi trecea prin minte, chiar şi 
mobila; venea cu vaporul. 

Însă prăjitura de război s-a făcut din sărăcie, şi-n afară de 
aroma caldă care a umplut bucătăria când s-a deschis uşa 
cuptorului, n-avea nimic să amintească vremea de pace. 
Domnul Alcibiade a luat tava cu o cârpă groasă, a pus-o pe 
masa de zinc şi sub ochii aprinşi ai tuturora a început s-o taie, 
patru fâşii pe latura mică, şase pe latura mare, cu totul două 
duzini de prăjituri, cum mă aşteptasem, pe numărul tuturor 
sufletelor din casă. 

Prăjiturile erau mărişoare, un om cumpătat putea să se 
sature, şi m-am mirat cât puteau fi de egale. Dar am văzut în 
ochii copiilor că se uitau lacomi şi neliniştiţi la tavă, să nu le pice 
o bucată mai mică. Prăjitura era cleioasă şi amară, totuşi am 
mâncat-o, ca toţi ceilalţi; nimeni nu s-a oprit la jumătate şi mulţi 
dintre copii ar mai fi vrut una, dacă ar fi fost de unde, deşi prima 
nu le picase bine. 

Se afla acolo şi Tina, desfrânata, în ultimele ei luni de glorie, 
înainte de a începe să se urâţească. Nu ştiu de ce totdeauna mi- 
a fost silă de ea, deşi vedeam cât era de frumoasă. Fusese 
gândul ei, sau i-l băgase cineva în cap, Tina credea că 
frumuseţea are nevoie de zahăr, de aceea râvnea la dulciuri, 
hrana îngerilor pe care nimeni nu şi-i poate închipui mâncând 
grăsime şi carne. Când mai târziu s-a uitat în oglindă, şi a înţeles 
că frumuseţea ei se dusese pe apa sâmbetei, fără putinţa de a 
se mai întoarce, Tina a socotit că o sluţise numai lipsa zahărului. 

Sunt sigur că domnul Alcibiade n-avea nevoie de turta aceea 
cleioasă şi cam amară; m-am uitat la el cu nedumerire şi n-am 
înţeles de ce a mâncat-o. A mâncat-o pe toată, îngândurat şi cu 
un fel de tristeţe. A mâncat toată lumea şi când au sfârşit s-au 
uitat unii la alţii, într-un moment de tăcere. Femeile se gândeau, 
cred, unde le erau bărbaţii, iar Alexandrina se întreba, sunt 


sigur, ce făceau în Moldova Odor şi Toma, căruia nu putea să-i 
spună Tom, englezeşte. Deşi au mai venit zile grele, şi 
întâmplări triste, culminate cu moartea tragică a Mariei, 
momentul de tăcere anunţa sfârşitul războiului; fiindcă după doi 
ani de lipsă, în casă se găsea iar zahăr. Că era amar şi tulbure 
nu se punea la socoteală; după doi ani de război toate sunt 
amare şi tulburi. 

Era şi Maria acolo, de mult n-o mai ţineau în ascunzătoare, 
unde doar dormea noaptea; acum apele curgeau liniştite la vale. 
Şi-a mâncat şi ea prăjitura, cu gândul dus departe. Nimic n-am 
ştiut despre ea, ce gândeşte şi ce aşteaptă, i-am ştiut numai 
frumuseţea, şi moartea ei a lăsat în urmă, pe locul ocupat de ea 
în viaţă, o pată neagră şi dureroasă. 

Şi-au mâncat prăjitura şi slugile, şi moş Dumitru, pe sală, l-am 
auzit tuşind cu nedumerire, pe urmă a scăpat linguriţa din 
mână. Şi moş Covrig a mâncat-o, chircit în patul lui, în odaia de 
lângă grajduri; cred că s-a căznit greu, avea şi mâinile pe 
jumătate betege, şi farfurioara abia a putut s-o pună pe scaunul 
cu trei picioare, de la căpătâiul patului; acolo a stat până a venit 
moartea, când nu ştiu de ce, a luat-o şi a ascuns-o sub pernă. In 
casă nici nu se băgase de seamă că lipsea o farfurioară. Moş 
Dumitru a pus-o în sicriu, deşi nu era datina; a pus-o dintr-o 
toană, sau dintr-un gând necunoscut de nimeni; nu mai avea 
nici el mult până să moară. 

Din douăzeci şi patru de prăjituri, numai una a rămas 
neatinsă, dar n-a mai observat şi altcineva în afară de mine; 
între străini trebuie să fii cu ochii în toate părţile, altfel îţi scapă 
vreunul printre degete şi degeaba te mai afli acolo. 

Aşa mi-a fost dat să aflu eu primul cum a început dragostea 
Teofanei. 


x k x 


O ştiam de mult, de când venisem prima dată în casa 
domnului Alcibiade şi nu pot spune că trăise fără s-o bag în 


seamă. Dar nu era o fetiţă, ci o domnişoară. Treceam pe lângă 
ea cu capul în pământ, fără s-o salut, căci aş fi silit-o să-mi 
răspundă, ceea ce socoteam a fi din partea mea o îndrăzneală 
prea mare. De când începuse războiul stătea acasă, până atunci 
fusese la pension, de unde venea numai sâmbătă după-amiază; 
domnul Alcibiade se ducea s-o ia cu trăsura şi numai rareori, 
când îl împiedica vreo treabă prea importantă, îl trimitea pe moş 
Dumitru, după ce se încredința că nu miroase a ţuică. 

Mi-o aduc aminte de când avea vreo paisprezece ani, iar 
acum împlinise şaptesprezece. Se pregătea, cred, să dea 
examenele în particular, la sfârşitul războiului, fiindcă o vedeam 
adesea cu o carte de şcoală în mână. Alexandrina o învăţa să 
cânte la harpă, dar n-avea tragere de inimă nici una, nici alta. O 
mai pregătea pentru a-i lua locul odată la ceremonia sticlelor de 
lampă, o punea să stea în stânga ei şi să privească, încă nu-i 
încredinţase nici bagheta, nici cârpele albe, moltonate, care 
aveau un rol atât de important în viaţa casei. Teofana stătea 
supusă, dar cred că se plictisea şi-abia aştepta să scape. Am 
fost nevoit să cred că între mamă şi fiică nu era o dragoste prea 
mare. Mă tem că ar fi ajuns să se duşmănească. 

Deşi prezentă în casă, Teofana n-a existat pentru mine decât 
prin numele ei, care târa după el o siluetă neclară, o umbră încă 
neîntrupată, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţii din copiii domnului 
Alcibiade. Ei n-au intrat în conştiinţa mea decât fiecare la rândul 
lui, într-o anumită zi, când aveau toate datele gata. 

Privind-o atunci pe Teofana cum punea prăjitura deoparte, 
ferindu-se să n-o vadă ceilalţi, am înţeles că avea o taină, dar 
nici pe departe nu mi-aş fi închipuit ce avea să urmeze şi până 
unde putea să ajungă. Câteva clipe n-am mai ştiut de ceilalţi şi- 
am stat cu ochii numai pe ea, urmărindu-i mişcările cu o 
curiozitate atât de aprinsă că la un moment dat a şi simţit-o, ca 
şi cum privirea mea ar fi ars-o în ceafă. O vedeam din spate, 
într-o mână ţinea farfurioara cu prăjitura neatinsă, cu mâna 
cealaltă trăgea un sertar, când s-a oprit deodată şi mi-am dat 


seama că stă la pândă, ca vietăţile în primejdie. În clipa 
următoare s-a întors brusc şi mi-a întâlnit privirea. Era prima 
oară când ne vedeam ochi în ochi, şi cu toate că n-a fost mai 
mult decât ţine un fulger, chipul ei mi s-a întipărit în minte, unde 
a rămas, neşters până astăzi, deşi împreună cu el supraviețuiesc 
sute sau mii de chipuri, că mă mir cum pot să încapă şi cum de 
nu se tulbură unul pe altul. Avea ochi negri şi-n ei scânteia 
lumina lămpii, făcându-i să pară ca de jăratec; deşi ardeau de 
departe, n-am avut puterea să mă feresc, ci am privit-o în faţă. 

Părea surprinsă şi revoltată, ca şi cum aş fi spionat-o, şi m-am 
temut că are să mă duşmănească; nu ştiam ce să fac ca să mă 
înţeleagă, dar nici nu-mi puteam lua privirea din ochii ei, dându-i 
pace. 

Nu ştiu dacă era frumoasă, aşa cum am ştiut despre Maria, 
îndată ce m-am uitat la ea în lumină. Trăsăturile ei se topeau 
într-o iradiaţie orbitoare, nu răsfrângerea lămpii, oricât ar fi fost 
ea de puternică şi de albă, ci pornită de la o flacără aprinsă în 
suflet. Ar fi trebuit să înţeleg că Teofana era îndrăgostită. 


30 


În după-amiaza noroasă când încă nu se făcuse prăjitura, ci 
abia se alegea zahărul în sufragerie, nu eram acolo să-l văd 
venind pe loniţă Stere; am picat curând după el, dar mi-am dat 
seama de vizita lui îndată ce i-am descoperit pălăria şi bastonul 
în cuier, în antreul al doilea, căruia i se spunea antreul mic, deşi 
era la fel de mare ca primul. Casa avea două intrări, în afară de 
cea pentru slugi, aflată în capul coridorului dintre cămări şi 
bucătărie. Intrarea principală nu era spre porţile parcului, ci în 
partea opusă, spre vale, aşa că un oaspete care ar fi fost primit 
pe acolo trebuia mai întâi să ocolească toată casa. Cred că 
domnul Alcibiade nu o făcuse cu un scop simplu şi practic, cum 
se fac uşile caselor, dovadă că nu s-a deschis niciodată. Asupra 
ei plutea o tăcere misterioasă, care mă urmăreşte şi astăzi. A 
trecut mai bine de o jumătate de secol; din cei care au trăit 
acolo sau doar au venit în treacăt puţini mai sunt în viaţă, casa 
nu mai există de multă vreme, numai uşa mi se pare că dăinuie, 
de sine stătătoare, fără pereţi s-o sprijine, sprijinită doar de 
ideea că a fost făcută să oprească o trecere; trecerea de afară 
înăuntru, sau dintr-o lume în alta, sau între două viduri. Şi e 
ciudat că deşi ea se păstrează atât de tenace în amintirea mea, 
nu ţin deloc minte cum era făcută, din ce material (presupun că 
stejar), cu ce lucrătură (poate sculptată, poate cu vitrouri 
romboidale şi cu bare de bronz, puse deasupra). Toate acestea 
sunt numai închipuiri şi s-ar putea să fie cu totul false; ceea ce 
mi-a rămas în ochi şi nu se şterge e numai clanţa, cu drucăre 
grele, probabil de alamă suflată cu un material inoxidabil, că 
doar n-or fi fost cu totul şi cu totul de aur, cum mi se părea pe 
vremea aceea. Dar drucărele, împreună cu plăcile, chiar cele din 


afară, de pe terasă, unde oricât de adăpostite le mai atingea 
câte un strop de ploaie, luat de vânt, sau câte un fulg de 
zăpadă, adus de viscol, nu-şi pierdeau niciodată luciul, erau 
făcute să nu se învechească, păreau de azi şi nu de altădată, 
lipsite de orice relaţie cu timpul. Poate datorită lor uşa continuă 
să fie prezentă în conştiinţa mea, când de multe decenii nu mai 
există. 

Un singur om a vrut odată să treacă pe această uşă, nu c-ar fi 
avut neapărată nevoie, ci doar din curiozitate, sau mai degrabă 
din ambiţie, baronul care s-a încartiruit la domnul Alcibiade şi a 
ocupat toată casa, pentru cele douăzeci de suflete câte se 
adăposteau acolo milostivindu-se să lase doar o odaie. Dacă 
domnul Alcibiade i-a dat cu uşurinţă cheia bibliotecii, a refuzat s- 
o dea şi pe-a casei; l-am văzut cu ochii mei cum a luat-o de pe 
etajeră unde stătea la îndemâna oricui, în stânga uşii, şi cum a 
aruncat-o pe fereastră. Era o cheie sfinţită de stătea acolo şi n-o 
atingea nimeni!... Când vrei ca o uşă să nu se deschidă, înainte 
de toate pui cheia bine. Oricine din casă ar fi putut s-o ia de pe 
etajeră, chiar şi copiii. Niciodată domnul Alcibiade nu s-a gândit 
s-o ascundă, dar cu toate că era atât de la îndemână, nimeni nu 
s-a atins de ea până la venirea baronului. lar după aceea n-a 
mai găsit-o nimeni. Am căutat-o eu, pe furiş, primăvara, am 
răscolit iarba palmă cu palmă şi cred că toamna m-a găsit încă 
mai căutând-o, cheia însă a rămas pierdută şi uşa mai închisă ca 
niciodată. 

M-am întrebat cărui oaspete fusese destinată uşa, pe cine 
aştepta domnul Alcibiade şi prin ce avea cel ce trebuia să vină 
dreptul la asemenea cinste, când nici baronului n-a vrut să-i 
deschidă? 

Nici nu mai sunt sigur că s-a ferit de baron când a aruncat 
cheia pe fereastra de deasupra peluzei, şi pe urmă a ridicat din 
umeri, scuzându-se că uşa nu se poate deschide. Să fie un semn 
de slăbire a memoriei, sau nevoia de a recompune oamenii şi 
întâmplările după o rațiune înnoită? Să fie din teama că raţiunea 


comună şi-a pierdut relieful? Că totul din amintirea noastră se 
va pierde asemeni, dacă nu vom turna un acid peste vechile 
tipare, să se facă o efervescenţă şi aşa să se readâncească? De 
ce am în minte două imagini despre moartea lui Firi? De ce 
uneori sunt înclinat să cred că domnul Alcibiade a luat cheia de 
pe etajeră fără să se ferească şi a aruncat-o pe fereastră sub 
ochii baronului? Poate ceva din firea lui, încă nelimpezit în 
conştiinţa mea, îl obliga să facă aşa şi nu altfel. Oricât l-am 
cunoscut de bine, oricât l-am iubit şi oricât m-am străduit să-i fiu 
aproape de inimă, domnul Alcibiade rămâne pentru mine, în 
bună parte, o enigmă, aşa cum rămâne şi uşa pe care n-a intrat 
nimeni. 

Baronul ar fi putut trimite ordonanţele să caute cheia în 
zăpadă, ar fi putut chema în ajutor un pluton, cu torţe, sau un 
batalion, sau tot regimentul, ar fi putut să arunce rachete 
luminoase, transformând noaptea de afară în ziuă, cum lămpile 
Alexandrinei transformau în ziuă noaptea din casă. Baronul n- 
avea destulă închipuire, sau n-avea suflet pentru fapte 
nemaifăcute. Tot ce-a fost el în stare să facă, a întins mâna, şi 
aghiotantul i-a dat revolverul. Mi-a îngheţat inima, crezând că o 
să-l împuşte pe domnul Alcibiade. Insă nu a tras în el, ci în 
clanţa uşii, cum trăsese odată domnul Pretoreanu în încuietorile 
seifului. Gesturile comune dovedesc firi comune. Sigur că între 
baron şi domnul Pretoreanu era o înrudire. Să se fi întâlnit, ar fi 
fondat o societate anonimă, româno-germană. 

Baronul s-a mulţumit să tragă două gloanţe, pe urmă a întors 
spatele, spunând printre dinţi Verfluchtes, înjurătură pe care 
mai târziu am auzit-o în gura soldaţilor. Atunci am simţit o 
dezamăgire; nobilii ar trebui să aibă înjurăturile lor, interzise 
mulţimii. 

A doua zi după ce a plecat regimentul, m-am tupilat în antreul 
mare şi am privit clanţa; ca şi încuietorile de la seiful domnului 
Pretoreanu, nu avea nicio zgârietură, sclipea şi părea toată de 
aur. 


Singura realitate de care am convenit că nu trebuie să mă 
îndoiesc, după ce a rămas în urmă o viaţă întreagă, este aceea 
născocită. Dar ar însemna să mă mint pe mine însumi dacă n-aş 
recunoaşte că, de cele mai multe ori, această realitate derivă 
dintr-o realitate primară, autentică şi nedeformată, ci doar 
îmbogăţită cu anumite nuanţe. Ştiu foarte bine, bunăoară, şi n- 
am de ce să inventez altceva, că antreul mic era pardosit cu 
cărămidă, aleasă bucată cu bucată, fără crăpături sau colţuri 
sărite, lustruită şi ceruită, cu rosturile drepte şi egale de păreau 
trase cu teul şi cu echerul. Totdeauna în antreu mirosea a ceară 
şi a curăţenie, un miros care mi-era bine cunoscut şi nu-l 
întâlneam în altă parte, încât dacă m-ar fi dus cineva acolo legat 
la ochi, aş fi recunoscut îndată unde mă aflu. Hainele celor ai 
casei nu se lăsau niciodată la vedere, se puneau într-un dulap 
uriaş, cât o odaie, aflat pe coridorul mare; cuierele din antreu 
rămâneau doar pentru oaspeţi. 

In după-amiaza când venise loniţă Stere, am simţit că este un 
om străin în casă, îndată ce am deschis uşa antreului. În nara 
stângă mi-a ajuns pe loc o înţepătură acrie şi în acelaşi timp 
leşioasă, un miros de câine ud sau de târlă, dar nu atât de 
puternic ca să-mi strâmbe nasul; un miros cu originea mai 
îndepărtată. Numaidecât am descoperit pălăria primarului, 
agăţată în cuierul din stânga uşii şi mi-am explicat mirosul, era 
acela de pâslă veche, având în structura ei şi lâna de oaie, şi 
părul de câine, amândouă trezite de umezeală, fiindcă afară 
părea să pornească ploaia. 

Mi-am dat seama că loniţă Stere nu venise de multă vreme, 
altfel mirosul ar fi umplut tot antreul şi mi-ar fi cuprins 
amândouă nările. Nu avea de ce să mă mire vizita lui la domnul 
Alcibiade, deşi nu-l mai văzusem niciodată acolo. M-am folosit 
de prilej să privesc pălăria de aproape, am luat-o din cuier, am 
întors-o pe o parte şi pe alta, era veche, cu pâsla decolorată, 
arsă de ploi, de ninsori şi de soare şi mirosul de târlă şi de câine 
ud acum se simţea foarte puternic. Văzând cât era de slinoasă 


pe dinăuntru, curiozitatea din mine a fost înfrântă, m-a cuprins 
sila şi pe urmă mi s-a făcut greață. Abia am mai izbutit s-o pun 
la loc, apoi am fugit la bucătărie, să mă spăl pe mâini cu 
agheasmă. Dar deşi bolnav de scârbă, o clipă am mai zăbovit, 
cu greaţa în mine, să pipăi şi bastonul. Că era mai lung decât 
toate bastoanele, am mai spus o dată; acum m-a uimit şi chiar 
m-a speriat greutatea lui nefirească. O fi fost lemn de corn, 
care-i mai dens decât altele, totuşi ceva rămânea fără 
explicaţie; bastonul primarului îţi rupea mâinile şi a trebuit să 
mă opintesc ca să-l pun la loc şi să nu-l scap pe pardoseala de 
cărămidă, care ar fi bubuit atât de tare că s-ar fi auzit în toate 
odăile. 

Aş fi putut să-mi fac multe închipuiri despre bastonul acela, 
bunăoară că în el loniţă Stere îşi ţinea ascunse fişicurile de aur, 
ca să nu caut alte taine. Dar când s-a nimerit să-l scape din 
mână pe linia trenului, în gară, tocmai când venea personalul 
care l-a prefăcut în surcele, s-a văzut că la mijloc bastonul avea 
o şpangă de oţel, pe toată lungimea, atât de ţeapănă, că roţile 
locomotivei au îndoit-o, după ce au spulberat lemnul, dar n-au 
putut s-o taie. lar mecanicul, care coborâse pe peron, făcea 
gălăgie, numai de afurisit, spunând că bastonul primarului putea 
să răstoarne trenul. Nimeni nu credea, decât poate copiii, totuşi 
mulţi oameni din tren, ieşiţi la ferestre, îi ţineau hangul, 
huiduindu-l pe loniţă Stere şi făcându-l de ruşine, cât era el de 
primar şi cât de mândru îşi purta pălăria. 

Apă sfinţită se găsea totdeauna în casa domnului Alcibiade; 
popa Scovergă o vindea cu vadra, moş Dumitru o aducea cu 
găleata, iar baba Stana, despre care n-am spus nimic până 
astăzi şi îi era nevastă, o punea în sticle, iar sticlele le ţinea în 
bufetul din bucătărie, fără ştirea Alexandrinei. Agheasma era o 
deprindere ţărănească. Vasele din casele ţăranilor, oale, 
lighene, crătiţi, sau cănile, paharele, farfuriile se spurcau des şi 
cu uşurinţă. Dacă un câine îşi scăpa botul într-o strachină, 
însemna că a spurcat-o, şi nu era de ajuns să fie fiartă cu leşie, 


că de aruncat oamenii nu se îndurau să o arunce, trebuia 
stropită cu agheasmă, aşa cum se stropea vasul unde se îneca 
un gândac sau cădea o muscă. 

După ce mi-am clătit mâinile cu apă sfinţită, pe care baba 
Stana mi-a turnat-o din sticlă, cu picătura şi nu fără să mă certe 
pentru risipă, m-am dus în sufragerie, unde toţi al casei alegeau 
tutunul din zahăr. Mi-am luat şi eu un loc şi m-am apucat de 
treabă, în tăcere, fără să cer lămuriri, deşi nu înţelegeam prea 
bine rostul migalei lor şi mai ales nu-mi închipuiam cum se 
ajunsese la acel amestec, batjocorind şi zahărul şi tutunul; dacă 
nu vorbea nimeni, nu era să stric tocmai eu liniştea casei. Se 
auzea numai foşnetul mâinilor când trăgeau zahărul din 
grămadă şi-l întindeau pe macatul alb, să-l separe de tutun, fir 
cu fir, care cred că trebuie să fi fost milioane. Şi deodată, în 
tăcerea aceea s-a auzit un strigăt venind dinspre biroul 
domnului Alcibiade, trecând prin uşi şi prin ziduri şi ajungând în 
urechile noastre ca o bubuitură, încât toţi am ridicat capul şi am 
rămas ţepeni de spaimă. Dar spaima care a trecut repede lăsase 
în loc o uimire grea şi amenințătoare, parcă anunțând o altă 
primejdie după ce prima trecuse; fiindcă strigătul era 
neaşteptat, nefiresc, şi inexplicabil. Toţi recunoscusem glasul 
domnului Alcibiade, deşi s-ar fi putut să ne pară un glas străin, 
de vreme ce-l auzeam prima oară izbucnind aşa, într-o casă 
unde chiar copiii la joaca lor vorbeau mai mult pe şoptite şi unde 
singurele sunete mai puternice erau acordurile forte ale harpei, 
care nici nu pot să intre în comparaţie. După o clipă strigătul s-a 
repetat, şi dacă prima oară nu desluşisem un cuvânt, ci doar o 
explozie de mânie, acum s-a auzit limpede cum domnul 
Alcibiade răcnea, scos din fire: 

— leşi afară, jigodie! 

Să fi avut puşca la îndemână şi să fi semănat la fire cu 
domnul Pretoreanu, sunt sigur că ar fi tras în pieptul primarului. 

Mulţi din câţi eram acolo or fi uitat până seara, eu însă mai 
păstrez şi acum în urechi izbucnirea aceea de revoltă şi de ură, 


fiindcă vreau s-o ţin minte, deşi de mult am pierdut speranţa ca 
într-o zi să aflu ce se întâmplase în birou, în după-amiaza 
noroasă când se aştepta ca nemţii să plece. 

Presupuneri am făcut multe, dintre care una sinistră; cum n- 
am avut dovezi, a trebuit s-o păstrez pentru mine, sperând că 
într-o zi, când voi fi mare, să-l încolţesc într-un fel pe loniţă 
Stere, să-l strâng cu uşa, să-l dobor cu întrebări repezi, gândite 
dinainte şi să-i smulg o mărturisire. Până să ajung la vârsta când 
mi-aş fi putut îndeplini planul, s-a întâmplat ca pe loniţă Stere 
să-l lovească un cal cu copita în falcă, de l-a făcut ca pe 
neoameni. Luni de zile l-au chinuit prin spitale, să-i pună la loc şi 
să-i lege între ele nişte oase care erau numai bucățele şi nici 
măcar toate, când mult mai bine pentru el era dacă-l lăsau să 
moară. 

Plecasem de-acolo, să învăţ carte şi nu mă mai întorceam nici 
măcar în vacanțe; am aflat însă de la alţii, nu ştiu cum, 
totdeauna se află, şi m-am gândit că dacă loniţă Stere avea într- 
adevăr vina aceea îngrozitoare, acum îşi primea pedeapsa. lar 
dacă nu purta pe suflet fapta sinistră presupusă de mine, de 
altfel cu destule temeiuri, apoi în conştiinţa mea n-avea de ce să 
se nască o remuşcare, căci nu eu îl dusesem în copita calului, nu 
eu îi dădusem pedeapsa, ci doar dorisem să aflu. 

Dacă loniţă Stere se chinuise prin spitale, cu capul prins în 
menghini de fier, cu şuruburi şi sârme trecute prin oasele feţei, 
cu table bătute în cerul gurii, ca să nu curgă creierul, cum 
vorbeau oamenii, cu tuburi băgate prin nări până în gâtlej, ca 
să-l hrănească de bine, de rău, cu supă şi apă, dacă îndurase 
toate acestea, care sunt într-adevăr o caznă prea grea chiar 
pentru un om plin de păcate, apoi pedeapsa lui avea să înceapă 
abia la vindecare, când i-au dat drumul acasă. 

L-am întâlnit după mulţi ani şi mi-am făcut cruce, fără să-mi 
ascund groaza, mai ales că n-aveam de cine-o ascunde; ochiul 
lui, singurul care-i mai rămăsese, vedea ca prin ceaţă şi nu 
putea să mă recunoască. M-am uitat la el, stătea rezemat în 


poartă, îl ciuguleau rațele de picioare, dar părea sau că nu 
simte, sau că nu-i pasă, şi mi-am zis, iată ce poate face o copită 
de cal dintr-o faţă omenească! Oare unde era calul? Mai trăia, îi 
dădeau de mâncare? Un om care sluţeşte pe altul intră la 
puşcărie. Pe un cal nu poţi să-l judeci şi să-i dai pedeapsă, 
fiindcă el nu ştie ce face. Aşa e, dar oare să fi fost la fel şi cu 
calul acela? Nu gândim prea simplu despre purtarea animalelor 
şi despre rostul lor în viaţa noastră? 

Pesemne loniţă Stere m-a văzut ca pe-o umbră, fiindcă a 
întors capul şi m-a ţintit cu singurul lui ochi, umflat cât o prună 
şi la fel de vânăt. Apoi i-am auzit glasul: 

— Cine eşti tu, mă creştine? 

Dar ce fel de glas? Înainte de toate, nu ieşea pe gură, ci parcă 
prin ceafă, cum nu ştiu, prin vreo gaură făcută în carnea 
grumazului, fiindcă se auzea venind din spate, de-aş fi crezut că 
vorbeşte altcineva, ascuns după poartă. E ciudat, am recunoscut 
glasul primarului, deşi nu era decât un hărâit, parcă mecanic, o 
înşiruire de tonuri sparte, ca de gramofon cu acul tocit şi placa 
uzată. Nu ştiu ce mai avea el în gâtlej, poate coarde vocale de 
câine, deşi un asemenea transplant nu s-a făcut până astăzi; 
sau or fi fost vechile lui coarde, ciopârţite, cusute, cicatrizate, 
vibrând strâmb într-o cutie de rezonanţă ea însăşi ciopârţită, 
cusută şi cicatrizată. Fiindcă locul lor firesc în anatomia capului 
lipsea cu desăvârşire, omul nu mai avea gâtlej deloc, după cum 
nu mai avea nici falca de jos, în locul lor nevăzându-se altceva 
decât un gol zdrenţuit, în fundul căruia se bănuia o învălmăşeală 
de cărnuri cusute peste nişte oase fărâmiţate. Orice bănuială aş 
fi avut odată, acum nu mai era nevoie să-mi dovedesc vina 
primarului, fiindcă nu se mai putea să primească o nouă 
pedeapsă. Şi chiar adevărat fiind că el nu fusese străin de 
moartea Mariei, cel puţin ea odihnea astăzi în pace, şi ultima 
imagine pe care mi-o lăsase, şi nu puteam s-o uit niciodată, era 
tot frumoasă. Neasemuit şi neînchipuit de frumoasă, căzută pe 
spate în iarbă, cu părul risipit printre albăstrelele abia înflorite 


care-i făceau o cunună de nestemate. Şi cum avea obrazul încă 
aprins, fiindcă fugise până în ultima clipă şi nimeni nu putuse s- 
o ajungă şi s-o atingă, părea că sângele ei încă pulsează şi ea 
nu-i moartă, ci doar îşi trage sufletul după o joacă prea lungă. Și 
avea un mormânt acolo, pe pajişte, între albăstrelele care 
continuau să înflorească primăvară de primăvară, tot mai vii şi 
mai bogate, că nici nu mai semănau cu florile noastre, ci păreau 
aduse din altă parte a lumii, din ţările unde nu-i iarnă şi nu cade 
zăpadă. Printr-o binecuvântare a firii frumuseţea Mariei nu se 
pierduse odată cu moartea, ci făcea să răsară o altă frumuseţe, 
perpetuând imaginea din ultima ei clipă. Maria se reîntrupa într- 
o floare, şi nu o singură dată, ci în fiecare primăvară. 

Pe câtă vreme loniţă Stere, rămas în viaţă, reprezenta o 
hidoşenie, era o epavă sinistră înţepenită în poartă, uitându-se 
la trecători ca prin ceaţă şi întrebându-i cu vocea lui hârâită: 
„Cine eşti tu, mă creştine?”. Măcar dac-ar fi fost orb şi mut de-a 
binelea! Atunci poate ar fi pierdut pe deplin înţelesul existenţei 
lui mizerabile şi ar fi trăit ca o vită schiloadă, fără suferinţă şi 
fără speranţă. Dar pesemne avea ce să plătească, bănuiala mea 
nu fusese degeaba! 

Cum n-am putut să aflu ce se întâmplase în biroul domnului 
Alcibiade, întâmplarea rămâne o taină. Însă ceva s-a întipărit în 
ochii mei cu claritate, şi aşa s-a născut bănuiala. În clipa când în 
sufragerie s-a auzit strigătul, şi când toţi am înmărmurit de frică, 
Maria a sărit de pe scaun, cu ochii la uşă. lar când pe coridor au 
răsunat paşii primarului, împiedicaţi şi învălmăşiţi într-un fel de 
fugă oloagă, de parcă l-ar fi urmărit cineva şi l-ar fi lovit cu 
ciomagul peste picioare, ea s-a repezit afară, cu gândul 
neîndoios să vadă ce se întâmplă, sau poate chiar să ţină calea 
fugarului. Ceea ce m-a făcut să cred că dacă vizita lui loniţă 
Stere, care stârnise indignarea domnului Alcibiade ascundea o 
taină, Maria ştia mai multe decât noi toţi, aşa cum stăteam 
țepeni pe scaun, cu purcoiul de zahăr în faţă. Poate ştia mai 
multe chiar decât domnul Alcibiade, ştia totul din ceva 


necunoscut de noi atunci şi rămas necunoscut până astăzi. 
După mine, nimeni n-are să-şi mai aducă aminte. Albăstrelele de 
pe mormântul Mariei au înflorit întruna, până ce a venit plugul 
peste ele, să are. Atunci s-au mutat pe cer, într-o constelație 
nouă, fiindcă sunt imagini care nu trebuie să piară, chiar dacă 
oamenii nu mai au loc de ele. 

După ce uşa de la antreul mic s-a închis în urma primarului, 
domnul Alcibiade a chemat slugile, să curăţe. S-a făcut 
curăţenie în birou, s-au frecat duşumelele, geamurile au stat 
deschise până seara, făcând să se zbată perdelele. S-a frecat pe 
jos tot coridorul, deşi nu erau urme, s-a spălat pardoseala de 
cărămidă din antreu, iar la urmă, după ce domnul Alcibiade a 
fost mulţumit, baba Stana a dat cu agheasmă. 

Maria revenise în sufragerie, alegea tutunul din zahăr, odată 
cu ceilalţi. Însă avea o tulburare, nu putea să şi-o stăpânească, îi 
tremurau mâinile, încurca grămăjoarele de tutun şi de zahăr, 
trebuia să le amestece din nou şi să le ia de la capăt. lar eu 
aveam în minte imaginea ei din uşa sufrageriei, unde ieşise să 
vadă ce se întâmplă. Nu ştiu ce era în ochii ei, stătea cu spatele, 
dar când dincolo de ea a apărut umbra greoaie şi ţeapănă a 
primarului, s-a tras înapoi cu o mişcare înfricoşată, aşa mi s-a 
părut, deşi nu puteam să-i văd faţa. 

Seara, târziu, când s-a terminat claca, nimeni nu s-a mai 
gândit la mâncare, nici chiar copiii, deşi cred că le era foame; 
încordarea nu trecuse, pluteau în aer o nedumerire şi o teamă. 
După ce se făcuse curăţenie, domnul Alcibiade se închisese în 
birou, de unde venea mirosul lemnului de santal; îl aprindea 
câteodată, după câte un străin pe care îl primea în casă. Nu 
urmărea decât să purifice aerul, dar baba Stana credea că se 
dedă la farmece, şi nu le dezaproba, dimpotrivă, stăpânu-su îi 
stârnea admiraţia, făcând-o să risipească şi mai habotnic apa 
sfinţită prin casă, asociind ofranda ei la ofranda lemnului de 
santal. 


S-au dus toţi la culcare şi am plecat şi eu acasă. Ca să-l 
scutească de osteneală pe moş Dumitru, Teofil a venit după 
mine să-mi descuie poarta, deşi aveam un loc al meu, o 
deschizătură în gard, neştiută de nimeni, pe unde puteam să ies 
şi singur. În ferestrele biroului perdelele tot mai fluturau, 
răspândind afară adieri din fumul de santal. Domnul Alcibiade 
ne-a simţit şi i-a strigat lui Teofil să aibă grijă de cheie. 

— E un blestem! mi-a spus băiatul la despărţire. 

Mi s-a părut nemulţumit şi temător, deşi n-am înţeles ce voia 
să spună. 

— Da, e un blestem. Femeia asta! 

N-avea decât zece ani Ce putea el să ştie? 

Mai târziu, când s-au adunat de prin casă lucrurile Mariei, mi-a 
picat în mână o cutie de pudră şi am pus-o deoparte. Seara, am 
deschis-o şi am regăsit cu tristeţe ceva care venea de la ea, nu 
doar parfumul, parcă şi respiraţia, şi zâmbetul din seara când i- 
am spălat obrazul de funingine şi i-am spus că este frumoasă. 
Era o cutie de pudră Pompadour, dispărută cu totul astăzi; 
deschizându-i capacul şi absorbindu-i parfumul dulce, suav, care 
mi se părea amar şi aspru, am descoperit o hârtiuţă îndoită în 
patru. Când am despăturit-o, cu mâinile tremurând de emoție, 
presimţind că are să mi se dezvăluie un secret din viaţa Mariei, 
ceva care putea să mă doară, nu mi-a venit să-mi cred ochilor 
că era scrisul lui Teofil: îl cunoşteam bine, doar ne făceam 
lecţiile împreună, deşi eu eram cu două clase în urmă. Lipsea 
iscălitura, ar fi fost o îndrăzneală prea mare şi-ar fi cerut un 
curaj greu de găsit chiar la un om în toată firea. „Să nu crezi că 
am să te uit vreodată! scria pe hârtiuţă îndoită în patru. Chiar 
dacă am să mor şi au să mă îngroape în cimitirul din marginea 
satului, când pământul greu şi rece are să-mi apese pieptul, eu 
am să mă gândesc la tine, minunată fiinţă dumnezeiască!” 

Sigur că Maria era blestemată! 


Dar şi asupra lui Teofil apăsa un blestem, să se însoare cu o 
fată mult prea frumoasă, care purta în frumuseţea ei nefirească 
germenele nefericirii. 


x x * 

Şi iată-ne în seara când s-a făcut prăjitura, şi din toţi douăzeci 
şi patru câţi eram în casă, numai Teofana nu şi-a mâncat 
bucata, ci a dosit-o într-un sertar din bucătărie. Fiindcă o 
văzusem, m-a privit duşmănoasă, iar eu nu ştiam cum să-i cer 
iertare, deşi n-aveam nicio vină. 

Câtva timp Teofana a rămas încruntată, privindu-mă pe furiş 
şi strângând pumnii. Din când în când ochii îi fugeau la ceasul 
deşteptător de deasupra bufetului, care arăta opt şi un sfert, opt 
şi douăzeci, opt şi jumătate. De ceilalţi părea că nu-i pasă, deşi 
bucătăria era plină; o interesam numai eu şi ceasul. Afară se 
făcuse de mult întuneric. Apoi, pe neaşteptate, am văzut 
născându-se un zâmbet pe faţa Teofanei. S-a născut încet, 
venind cu nehotărâre şi de departe, până ce i-a cuprins tot 
obrazul şi atunci s-a uitat la mine de-a dreptul, fără să se mai 
ferească. lar eu, deşi aş fi putut să mă bucur, m-am strâns în 
mine şi am răspuns cu un zâmbet oprit la jumătate, cu îndoială 
şi nedumerire. Nimeni nu mă învățase să mă tem de oameni, 
mai ales când te privesc cu prietenie; am simţit însă că 
zâmbetul Teofanei, atât de neaşteptat după privirea ei dinainte, 
ascundea un gând şiret, ceea ce s-a adeverit foarte repede. 

— Ei, dar tu nu te duci acasă? mi s-a adresat Teofana, nu cum 
ar fi vrut să mă alunge, ci doar să arate că-mi poartă de grijă. 

Până atunci nu-mi vorbise niciodată şi nici nu cred că mă 
privise decât ca pe o făptură fără identitate. Schimbarea atât de 
neaşteptată în purtarea ei faţă de mine mi-a alungat ultima 
îndoială şi m-a făcut să fiu cu ochii în patru. Teofana îmi întindea 
o cursă, voia ceva de la mine, şi nu înţelegeam de ce se folosea 
de şiretlicuri, când aş fi fost gata să fac orice pentru ea, numai 
să-mi spună. 


— Haide, a continuat ea, zâmbind tot mai prieteneşte, îţi 
descui eu poarta. 

Zicând aşa, a ieşit pe coridor şi a luat cheia mare, a porții, 
care atârna, cu un lănţug, într-un cui, pe tocul uşii de la 
bucătărie. Nu puteam să mă codesc, am urmat-o şi, cu toată 
teama din mine, am simţit o bucurie nebănuită, care mi-a 
înfierbântat inima, să merg împreună cu ea, noaptea, până la 
poartă. 

Eram sigur că Teofana avea o taină şi aşteptam să mi-o 
împărtăşească, spre a-mi cere apoi ajutorul, pe care abia 
aşteptam să i-l dau, până la capăt şi fără nicio şovăire. Visam 
chiar că aveam de înfruntat primejdii, o luptă cu zmeii sau cu 
hoţii, între basm şi viaţa adevărată. Mă simţeam în stare să le 
înfrunt pe toate, cu vitejie, deşi noaptea întunecoasă şi plină de 
foşnete, mai degrabă închipuite, făcea să-mi bată inima de frică. 
Dar în acelaşi timp, prezenţa Teofanei lângă mine îmi dădea un 
curaj ca de beţie şi o încredere nebună în puterea mea de a 
trece peste orice piedică. 

Pe lângă aleea pentru trăsură, acoperită de salcâmi care 
făceau deasupra o boltă înaltă, pierdută în întuneric, plină şi ea 
de foşnete misterioase, la poartă ducea şi o potecă, de fapt 
nepermisă, o scurtătură datorată copiilor. Domnul Alcibiade nu 
putea pune biciul pe ei dacă tăiau drumul de-a dreptul, printre 
boschetele şi tufişurile înflorite tot timpul, dar îi mustra cu 
asprime ori de câte ori îi prindea călcând pe iarbă. Adesea îi 
aduna pe toţi, îi punea pe un rând, ca la armată, şi îi muştruluia, 
ameninţându-i cu pedepse nemiloase. Şi iarăşi, nu putea să 
pună pază pentru atâta lucru, sau să stea la pândă tot timpul. 
lar copiii, nu din răutate, ci fiindcă nu înțelegeau motivul 
opreliştii, pentru ei natura fiind fără hotare şi neavând nevoie să 
fie protejată, o zbugheau de-a dreptul prin iarbă, ori de câte ori 
îl ştiau pe domnul Alcibiade în birou sau plecat după treburi. 
Acesta iar se mânia după un timp, când vedea că se formează 
potecă, iar îl punea pe moş Dumitru să pieptene cu grebla iarba 


călcată, iar îi aduna pe delincvenţi şi iar îi ameninţa că primului 
recalcitrant îi va rupe urechile. 

Lupta pentru cruţarea ierbii a continuat şi în timpul războiului, 
când erau griji mai mari, şi parcul era ameninţat de alte 
primejdii decât să se formeze o potecă nedorită de stăpânul 
casei. Oricât l-aş fi dezaprobat pe domnul Alcibiade pentru ceea 
ce alţii socoteau că era doar o manie, m-a durut inima în ziua 
când mi-am dat seama că iarba din parc nu-l mai interesa şi 
poteca îi era indiferentă. În ultimele luni nimeni nu mai ţinea 
seama de recomandările lui, pe care le făcea cu tot mai puţină 
convingere, şi fără să le adauge ameninţarea pedepsei. Poteca 
luase formă definitivă, pământul bătut cu piciorul era tare şi 
crăpat de secetă. O foloseau nu doar copiii, datorită cărora se 
formase, ci chiar moş Dumitru, baba Stana şi slugile celelalte, 
câte mai rămăseseră. lar într-o zi, când se întorcea de la 
liturghie, unde se ducea din când în când, cu toată scârba pe 
care i-o făcea popa Scovergă - se ducea să se roage pentru 
Odor şi pentru Toma, şi pentru cine mai ştie ce durere - am 
văzut-o chiar pe Alexandrina venind pe potecă. Domnul 
Alcibiade era la geam, a văzut-o şi el, şi nu s-a mai dus, cum 
făcea totdeauna, s-o întâmpine la intrare. Totdeauna, cât ar fi 
fost de necăjit şi de plictisit, se ducea să-i deschidă uşa, se 
înclina în faţa ei, făcând o reverență galantă, îi săruta mâna, 
apoi o săruta pe obraz cu o afecţiune statornică şi discretă. Aşa 
era domnul Alcibiade, discret, cu tot despotismul lui, şi statornic; 
în gânduri, în fapte. 

In ziua aceea, după ce Alexandrina intrase în casă, domnul 
Alcibiade a ieşit în parc, unde nu se vedea nimeni; copiii îşi 
făceau lecţiile sau se jucau pe devale. Îl văd ca şi când ar fi fost 
ieri, cu o pălărie de panama albă, cu barba cam nepotrivită din 
foarfecă, îmbrăcat cu o haină de lustrin negru, descheiată la toţi 
nasturii, ceea ce cred că se întâmpla prima dată. Ajuns în 
dreptul potecii, domnul Alcibiade a stat mult şi a privit-o, cu 
umerii tot mai aduşi, în timp ce vântul îi flutura haina 


neîncheiată. Atunci am ştiut că va veni un sfârşit, deşi putea să 
fie încă departe. Dar de vestit se vestise. 

Deodată, domnul Alcibiade şi-a îndreptat umerii şi a ridicat 
capul, de nu puteam crede; fiindcă avea vechea lui înfăţişare 
trufaşă. Pe urmă şi-a încheiat haina, şi-a îndreptat pălăria şi a 
pornit cu pas milităresc pe potecă. Aşa a mers până la poartă. Il 
priveam din spate, mă aflam în colţul casei, acolo stăteam 
teapăn de când o văzusem venind pe Alexandrina şi nu 
îndrăzneam nici să plec, nici să mă duc jos, unde se auzeau 
copiii, la joacă. Mergea atât de falnic, de parcă ar fi fost în faţa 
unui regiment cu trompeti şi fanfară, şi-atunci mi-am amintit de 
războiul burilor şi de tunica lui găurită sub coaste. Dar nu fusese 
colonel, bietul om, ci doar locotenent, şi comandase doar o 
companie. Nu-mi păsa; în urechile mele şi în mintea mea suna 
fanfara mare a regimentului. 

La poartă, după ce s-a oprit scurt, ca la comandă, domnul 
Alcibiade a stat o clipă, apoi s-a întors soldăţeşte şi a pornit 
înapoi, călcând în ritmul fanfarei. Dar când a ajuns mai aproape, 
fără să arunce o privire spre mine, ca şi când n-aş fi fost acolo, 
am văzut pe faţa lui tristeţea şi descurajarea celui care nu mai 
ştie pentru ce trebuie să trăiască. 

Era cam la o lună după dispariţia Teofanei, urmată de sfârşitul 
năprasnic al Mariei. Deşi războiul se terminase, multe ale lui 
rămâneau neterminate. Trebuia altă pace. 


x k x 


Sunt singurul care n-am pus niciodată piciorul pe potecă, nici 
chiar după ce a fost îngăduită. 

— Nu pe-aici, te rog! i-am spus Teofanei, când am văzut că o 
ia printre tufişuri. 

— Nu fi ridicol! mi-a răspuns fata. Toate astea n-au să mai fie. 

Putea să aibă dreptate, dar n-am urmat-o, ci m-am dus pe 
alee; îi bănuiam umbra în dreapta. Când ne-am întâlnit la poartă 
mi s-a părut că râde, deşi abia i se desluşea faţa. 


— Ce-ai văzut? m-a întrebat deodată, apropiindu-se mult de 
mine. 

Nu râdea, ci era încruntată. N-am înţeles ce voia să spună şi 
am bătut din pleoape. 

— De ce mă pândeşti? a continuat ea, cu glasul mai aspru. 

Mi-a pus cheia porţii în piept, ca pe o puşcă, şi-a apăsat, de 
m-au durut coastele. 

— Bagă de seamă, să nu te amesteci în treburile mele şi să 
nu scoţi o vorbă, că te ia mama dracului! 

Cu tot tonul ameninţător, părea mai degrabă că glumeşte. 
Oare numai pentru atât mă chemase? Ce ştiam despre ea? Ce 
văzusem în afară că nu se atinsese de prăjitură? Cui şi ce-aş fi 
putut spune? Apăsarea din piept a slăbit. Teofana s-a întors 
înspre poartă. 

— Crezi c-o să se aleagă mare lucru de tine? mi-a spus, în 
timp ce răsucea cheia în broască. 

Nu înţelegeam nimic, încă mai aşteptam mărturisirea. Am fost 
dezamăgit văzând că nu urmează altceva, şi când poarta s-a 
închis după mine, am stat locului, sperând ca Teofana să mă 
cheme, decisă în ultima clipă. Nu m-a chemat, ci i-am simţit 
paşii îndepărtându-se pe potecă. Şi deodată mi-am dat seama 
că poarta rămăsese descuiată, nu se auzise cheia răsucindu-se 
în broască, n-aveam nicio îndoială, scotea un sunet pe care îl 
cunoşteam bine. 

Dacă nu se mai făcea pază ca într-o vreme, în schimb 
încuiatul porţilor şi al uşilor rămânea o rigoare a casei. Seara 
târziu, după ce termina lucrul în birou şi înainte de a se duce la 
culcare, domnul Alcibiade închidea cu zăvorul trecerea spre 
bucătărie, iar cheile de la poartă şi de la antreul mic le lua cu el 
şi le ţinea pe noptieră până dimineaţa. 

Grija porţii, care rămânea încuiată ziua şi noaptea, o avea 
moş Dumitru; el se ducea să deschidă când venea cineva, el 
închidea pe urmă, iar cheia o punea în cui, pe tocul uşii de la 
bucătărie. El dădea drumul slugilor să plece, seara, el le descuia 


dimineaţa după ce domnul Alcibiade punea cheia pe tocul uşii 
de la bucătărie. Nu pleca niciodată peste noapte, dormea într-o 
odaie vecină cu a lui moş Covrig lângă grajduri; acasă se ducea 
doar baba Stana, şi el trecea pe acolo un ceas sau două, să se 
laie, sâmbăta după-amiază. 

Toţi din casă cunoşteau rânduiala, după cum ştiau cu ce grijă 
veghea domnul Alcibiade ca ea să se respecte. Ce se întâmplase 
cu Teofana, unde-i fusese mintea, de putea săvârşi o greşeală 
atât de gravă? Am mai întârziat, sperând că are să se 
dezmeticească şi are să se întoarcă. M-am gândit să mă duc 
după ea, dar s-ar fi băgat de seamă. Nu ştiam cum să îndrept 
lucrurile, deşi eram sigur că domnul Alcibiade ar fi iertat-o cu 
uşurinţă, poate nici n-ar fi mustrat-o, ci i-ar fi mângâiat pletele, 
cu gestul pe care îl ştiau toţi din casă. E adevărat că Teofana 
era ascultătoare, învăţa bine, nu supăra pe nimeni, se mişca lin 
şi nu lăsa urme, copiii însă o pizmuiau fără să se ascundă pentru 
preferința pe care i-o arăta domnul Alcibiade. Chiar şi mie mi se 
părea nedrept că lor nu le mângâia niciodată părul, fără să mă 
gândesc că niciunul nu avea păr ca al Teofanei. 

Pe când stăteam aşa în cumpănă, mi-a venit deodată o 
bănuială, că toată întâmplarea fusese premeditată, că Teofana 
se oferise să mă conducă nu atât ca să mă ameninte, ci mai ales 
ca să lase poarta descuiată. Şi pentru ce altceva ar fi făcut aşa, 
dacă nu ca mai târziu, după ce domnul Alcibiade lua cheile din 
cui, cineva să poată ieşi sau intra pe poartă? Devenea Teofana 
duşmanul casei? Şi iată-mă nevoit să veghez, aşteptând să se 
stingă luminile pe rând, în toate odăile, căci acum era iarăşi gaz 
şi se aprindeau toate lămpile, fără să se mai pună 
transperantele la ferestre. 

Aici cred eu că a fost greşeala domnului Alcibiade, că a socotit 
războiul terminat, când mai erau multe gloanţe netrase. 

Cât despre Teofana, nechibzuinţa ei nu a creat nicio 
primejdie, împotriva oricărei alte impresii. Dar chiar să nu fi fost 
aşa, cine ar fi putut s-o împiedice? Acum, când ştiu faptele, îmi 


dau seama că nicio forţă n-ar fi întors-o din drum, dacă pornise, 
trăsnită de dragoste. 

Se întâmplase în aceeaşi zi, nu mai demult; pe la patru după- 
amiază. Şi fusese de-ajuns o clipită. Venea de pe câmp, îşi luase 
obiceiul să umble mult, singură, o răscoleau dorinţe şi doruri 
neştiute, nu vedea pe nimeni dacă-i trecea prin faţă, nu auzea 
pe nimeni dac-o striga pe nume. 

La puț, un ofiţer german, în retragere, îşi adăpa calul. Era ca 
un copil blond, o minune de înger, numai că îl asprise războiul; 
părea că duce în spinare secole, că vine tocmai din vremea 
cruciaților, de la eliberarea lerusalimului. Avea ochi albaştri, 
cam reci, teutonici, dar se încălzeau la un zâmbet. 

Zâmbi, văzând-o pe Teofana. Ea nu putea să zâmbească, se 
oprise la un pas de el, împietrită, şi se uita în ochii lui ca şi cum 
s-ar fi căutat în altă viaţă. Din clipa aceea, viaţa ei aici se 
terminase, şi numai el putea să-i dea alta. 

Ofiţerul avea mâneca stângă smulsă, şi în jurul umărului se 
vedeau bandaje însângerate. li crescuse barba, mai puţin 
blondă ca părul, bătută de vânt şi de ploaie. Semăna cu un 
martir tânăr. Peste vreo două ceasuri, când nu se mai vedea 
lumina decât în biroul domnului Alcibiade, am auzit paşi pe 
potecă. De-abia apucasem să mă lipesc de gard şi s-a ivit 
Teofana, cu pelerina albastră de şcoală, cu părul într-o basma 
neagră. Despre basmale am spus altă dată. In pacheţelul pe 
care îl avea în mână, am înţeles mai târziu că era prăjitura; o 
ducea iubitului ei, ca pe un dar de nuntă. Baba Stana, care o 
crescuse şi-ar fi stat în faţa puştilor s-o apere, îl adăpostise, cu 
învoirea lui moş Dumitru. Amândoi înțelegeau că altfel fata era 
ca şi moartă. Şi-au făcut cruce. Au dat acatiste. 

Cinci săptămâni a stat acolo alesul Teofanei, neîndurându-se 
să plece de lângă ea, şi când nu s-a mai putut să rămână, 
fiindcă se scurgeau ultimele trupe, a luat-o cu el, pe cal, şi au 
trecut munţii. Până atunci ea s-a dus seară de seară la el, după 
ce se stingeau lămpile. In tot acest timp poarta a rămas 


descuiată, fără ca nimeni să ştie. Şi s-a întâmplat ca nimeni să 
n-o încerce. 


31 


N-am urmărit-o pe Teofana, ci am rămas lipit de gard, fără 
nicio putere. Nu doar atunci, niciodată n-am fost în stare să 
urmăresc pe cineva. Cred că este nevoie de o însuşire anume, 
un talent, o îndemânare, o îndrăzneală; totdeauna mi-a fost 
teamă că îmi va trosni un vreasc sub picioare sau va scârțâi 
duşumeaua şi se va trânti o uşă. De stat la pândă însă am stat, 
cu ceasurile, aşa eram în apele mele, fiindcă nu-mi lipseşte 
răbdarea, iar timpul care trece pe lângă mine se transformă în 
imagini mişcătoare, tot felul de lumi se nasc, îşi trăiesc istoria şi 
se sting spre a se naşte altele, iar eu sunt martor la toate aceste 
morţi şi naşteri, fără ca viaţa mea să se scurgă odată cu ele. 
Dacă n-aş şti să stau la pândă, de multe ori n-aş putea să termin 
de scris o pagină, acolo unde înţelesul unor fapte este ascuns şi 
trebuie să aştept în linişte şi în nemişcare clipa când îl pot 
prinde. Uneori aştept ore, alteori zile; mi s-a întâmplat să aştept 
cu lunile şi cu anii. Îmi cunosc meseria. Am început-o când 
pândeam să se stingă luminile la ferestrele domnului Alcibiade, 
şi în acelaşi timp pândeam luna, să iasă din nori, pândeam 
liliecii, cum zburau pe dârele de întuneric dintre arbori. Nimeni 
nu mă pusese acolo de pază, la poartă, dar să fi plecat 
socoteam că aş fi trădat casa domnului Alcibiade, unde chiar în 
seara aceea îmi mâncasem şi eu prăjitura. 

La mine acasă învăţasem de mult să intru pe furiş, sau se 
învăţaseră cu plecările mele şi nu-mi mai cerea nimeni 
socoteala. Cred că uneori mama prindea de veste, dar închidea 
ochii, ştiindu-l pe tatăl meu prea aspru şi înconjurat de necazuri, 
cum erau atâţi oameni în timpul războiului. 


Cântau cocoşii a patra oară, ceea ce se întâmplă numai când 
li se năzare că o noapte e mai lungă decât altele. Atunci abia a 
venit Teofana, tupilându-se pe sub garduri, păşind atât de uşor 
că nu i se auzeau paşii. Oare în drumul ei nu era niciun vreasc, 
să-i trosnească sub picioare? 

Nu cântau degeaba cocoşii, fusese o noapte lungă, iar pe 
mine mă pătrunseseră frigul şi umezeala. Când am ajuns acasă 
aveam hainele jilave, aşa le-am pus pe scaun; dimineaţa mama 
le-a găsit, le-a dus afară să se usuce şi mi-a călcat pantalonii. 
Am tuşit o săptămână întreagă, am băut ceai de tei şi siropuri 
cu gudron, care miroseau a păcură. 

A fost o săptămână de nelinişte, m-am zbuciumat întrebându- 
mă dacă sunt dator să-i spun domnului Alcibiade. Toate nopţile 
poarta rămânea descuiată; nimeni din casă nu ştia, în afară de 
Teofana şi de moş Dumitru. 

Amară mai fusese prăjitura! Şi o plăteam cât n-ar fi făcut 
toată tava! Eram dator să spun, la acest gând am ajuns, 
degeaba aş fi căutat altul. Numai că n-aveam voie. Şi am tăcut, 
luând asupra mea păcatele. Astăzi, după atâta timp, ştiu că am 
făcut rău. Dar nici a doua oară, dacă ar fi să fie, n-aş putea să 
fac altfel. 

Cred că tot aşa judeca şi moş Dumitru, dacă tăinuia plecările 
Teofanei. Ştia că îl trădează pe domnul Alcibiade, dar nici el nu 
putea să facă altfel, şi poarta rămânea descuiată toată noaptea. 
l-ar fi deschis el însuşi Teofanei, şi apoi ar fi aşteptat-o să se 
întoarcă, dar de la o oră înainte cheia era la stăpânul casei. 
Nimeni nu ştia că în toate aceste nopţi, bietul moş Dumitru 
stătuse de veghe, în tufişuri, ca să păzească poarta, până 
dimineaţa, când domnul Alcibiade punea cheia pe tocul uşii de 
la bucătărie; atunci abia se ducea să încuie. 


x k x 


Deşi am fost cel mai aproape de drumul Teofanei, unde 
mergea ea n-am ştiut înaintea celorlalţi. Am aflat odată cu toţi 
din casă. 

Cred că fusese un presentiment al ei, iar mai presus de ea 
fusese o predestinare. 

Nimeni din copii nu învățase limba germană, decât atâta câtă 
se cerea ca să poată trece la examene, ca gâsca prin apă; se 
scutură şi rămâne uscată. Era un refuz inexplicabil, când domnul 
Alcibiade vorbea germana ca pe a doua limbă maternă, iar în 
biblioteca sa Goethe ocupa două rafturi, în ediţii atât de bogate 
că stârniseră până şi interesul baronului, căruia cred că nu-i 
lipseau cărţile, ba poate îi stârnise chiar admiraţia, altfel nu s-ar 
fi înduplecat să renunţe la o odaie. Cine ştie dacă refuzul 
copiilor, mergând până la adversitate, uniţi ca la răzmeriţă, nu 
se datora Alexandrinei, spiritului ei părea suav ca să se 
acomodeze cu virtuțile teutonice?! In Germania, care a dat cei 
mai mari compozitori ai omenirii şi unde în acel timp se făcea 
mai multă muzică decât în tot restul lumii, nu putea să lipsească 
harpa, slujită de mâini virtuoase, totuşi, nu ştiu de ce există în 
mine credinţa poate de atunci când l-am văzut pe baron în casa 
domnului Alcibiade, că instrumentul acesta, limpede şi fragil, 
acolo scoate sunete mai precise decât oriunde, însă nu tot atât 
de limpezi şi de fragile, ci imperative şi aspre. Lângă harpa 
Alexandrinei nu se putea vorbi limba germană. 

Numai Teofana se arătase de mică atrasă de limba pe care 
ceilalţi copii nu puteau s-o iubească şi nu izbuteau s-o înveţe. Nu 
vreau să spun că una din fapte era consecinţa celeilalte, dar tot 
atât de adevărat este că interesul ei pentru limba germană, 
devenit încântare şi pasiune, coincidea cu aversiunea pentru 
harpă. Când Alexandrina încerca s-o iniţieze în bogatul şi dificilul 
necunoscut al instrumentului, plin de bucurii misterioase, fata 
suferea în toate fibrele fiinţei ei şi nervii încordaţi o exasperau, 
intraţi în rezonanţă cu coardele harpei. O liniştea o baladă de 


Uhland, un imn vindicativ de Schiller sau o reverie tristă de 
Heine. 

Nu-l avusese profesor decât pe domnul Alcibiade, cu care 
începuse să înveţe de pe la trei ani, fără metodă, fără gramatici 
şi lexicoane, cum învaţă un copil să vorbească ascultând-o pe 
mamă. Astfel, când ajunsese în şcoală, Teofana avea limba 
germană intrată în sânge, ca o limbă maternă. Era, cred, una 
din cauzele pentru care domnul Alcibiade o iubea mai mult 
decât pe copiii ceilalţi, chiar şi decât pe Tom, o adora ca pe o 
prinţesă. Şi mai cred că deşi plecarea ei l-a îndurerat şi i-a grăbit 
sfârşitul, în sinea lui nu a dezaprobat-o. lar dacă ar fi avut cum 
s-o oprească, n-ar fi oprit-o. Când moş Dumitru i-a dat plicul 
lăsat de Teofana, şi a găsit înăuntru fotografia iubitului, s-a uitat 
la chipul blond, frumos şi blând, cu numai o umbră de asprime 
bărbătească, s-a uitat curios şi cu admiraţie, până ce a spus, 
acceptând soarta: 

— E un prinţ, şi o merită! 

judeca după fizionomie, fără să-şi închipuie că noblețea acelui 
tânăr, cum i-o citise pe faţă, era o moştenire autentică şi atât de 
veche încât ieşea din realitate. Nici el şi nici strămoşii lui din 
ultimele generaţii n-ar fi amintit cuiva că descindeau în linie 
directă din însuşi Dietmar, întemeietorul casei domnitoare a 
Lombardiei, cu capitala în Verona, pe atunci Bern, care, cu 
primii urmaşi, devenise numele lor de familie, păstrat până în 
zilele noastre. De secole, alţi urmaşi emigraseră în Germania de 
nord, şi ultimul von Bern, tatăl tânărului din fotografie, avea un 
rest de domeniu aproape de Hamburg, pe drumul către Lubeck 
şi Travemunde. 

Căldura nobilă din ochii acelui tânăr care o vrăjise pe Teofana 
era desigur o moştenire sudică, de dincolo de Alpi, unde se 
întinde însorita câmpie a Lombardiei. Numele lui însă avea o 
emanaţie rece, solemnă şi princiară, care ar fi îngheţat inima 
fetei, să nu fi fost atât de nebuneşte înfierbântată. II chema 
Harold, cum nu s-ar fi putut mai germanic. Dar el venea de la 


Verona, unde se iubise perechea legendară. Poate fusese încă o 
predestinare, fiindcă, deşi sfârşită atât de repede şi de tragic, 
pentru mine iubirea lui Harold şi a Teofanei nu este mai puţin 
legendară decât a lui Romeo şi a Julietei. 


x k x 


Spre deosebire de ceilalți copii, care nu prea se omorau cu 
biserica, fiind crescuţi cu totul nehabotnic, Teofana era 
credincioasă. Din puritate. În biserică nu-l căuta pe Dumnezeu, 
ci numai refugiul unde spera să fie la adăpost de minciună şi de 
ofensă. Erau temerile ei, atât de precizate că făceau să-şi piardă 
însemnătatea păcate mult mai rele, cum ar fi fost trădarea, 
omorul sau jaful; pe acestea nu le putea concepe. Dar biserica 
unde-şi căuta refugiul avea să-i ofere cele mai sfruntate 
exemple de minciună, în purtarea popii Scovergă. 

Trecuse timp până să le observe; spiritul ei nu stătea la 
pândă, să-l prindă în greşeală pe slujitorul bisericii. Vorbele 
ireverenţioase la adresa acestuia, pe care le auzea în casă, i se 
păreau calomniile unor atei incapabili de credinţă. Credinţa ei în 
schimb era atât de necilintită, încât se sili să-l absolve pe popa 
Scovergă, chiar atunci când nu se mai putea îndoi că între 
faptele şi piedicile lui era distanţa dintre pământ şi soare. Işi 
spuse că omul învestit să-l slujească pe Cel de sus putea să fie 
un biet păcătos în viaţa lui din afara bisericii; dacă Dumnezeu îl 
tolera, când ar fi putut să-l doboare cu un trăsnet, însemna că 
părintele rămânea în mila Domnului, care îi tolera păcatele, şi 
atunci cu atât mai mult trebuia să i le tolereze credincioşii. 

Astfel, Teofana merse mai departe la liturghie, duminica, 
silindu-se să nu bage de seamă că uneori slujbele se 
transformau în petreceri laice, încurajate de însuşi părintele, 
care citea evanghelia cu nasul roşu de băutură, intercalând între 
vorbele sfinte când ocări din cele mai grosolane, când glume cu 
două înţelesuri, de se stârnea freamăt şi râs în biserică. Ea 
continua să-şi apere credinţa, să-şi păstreze refugiul, simțind că 


va avea şi mai mare nevoie de el, odată cu trecerea anilor. Într- 
o casă ca a domnului Alcibiade, unde se ignora calendarul 
bisericii, era greu să ţină posturile şi totuşi Teofana, cu ajutorul 
babei Stana, care trăia cu frica lui Dumnezeu, izbutea să se 
păstreze curată, chiar dacă de multe ori trebuia să se prefacă 
bolnavă ca să nu vină la masă. Oare nu se putea trăi fără 
minciună? Eforturile ei însă se răsplăteau cu multumirea că 
mergând să se spovedească n-avea de mărturisit nici cel mai 
mic dintre păcate. Nu-i plăcea să stea în genunchi, cu capul sub 
patrafirul părintelui, cu obrajii aproape lipiţi de pantalonii care 
ieşeau la iveală prin rasa despicată în faţă şi-n care dospeau 
mirosuri aspre, învechite, în schimb, pe urmă, când ieşea la aer 
şi la lumină şi îşi lua împărtăşania, lumea i se părea mai bună ca 
înainte, iar ea, mergând înspre casă parcă avea aripi, se simţea 
uşoară şi neprihănită şi mulțumea lui Dumnezeu care-i ajutase 
să treacă prin cazna spovedaniei, fără să se îndoiască. 

Însă la ultima ei spovedanie, cu un an înainte, de Paşte, când 
în biserică mirosea a zambile şi a salcie verde, Teofana avu de 
îndurat o încercare atât de brutală că o umplu de groază şi-i 
tulbură minţile. După ce o iscodi de toate păcatele pe care nu le 
făcuse, dacă ţinuse postul, dacă îşi ascultase părinţii, dacă nu 
era în ceartă cu nimeni, dacă nu jurase strâmb şi nici nu minţise, 
popa Scovergă o întrebă, aplecându-se la urechea ei, scăzând 
glasul, într-o şoaptă misterioasă: 

— Ai sărit pârleazul? 

Fetele de la ţară cunoşteau vorba părintelui; care cum era 
mai răsărită, codană, de începea să i se vadă sânii prin bluză, 
trebuia să răspundă la întrebare. Teofana nu cunoştea al doilea 
înţeles al cuvântului, iar dacă în parcul domnului Alcibiade nu 
erau pârleazuri, avea moş Dumitru, între ogradă şi grădina de 
zarzavaturi. Deci, răspunse, făcând ochii mari de mirare: 

— Da, părinte! 

O clipă, popa rămase ţeapăn, într-o încordare stupefiată, şi 
doar matele îi ghiorăiră, nu de foame, ci de uimire. Pe urmă, 


după încordarea aceea, tot trupul i se făcu moale şi începu să se 
pâţâie, fără nicio stăpânire, că i se auzeau pocnind încheieturile. 

— Când? întrebă el, cu vocea şuierată, în timp ce îşi înfigea o 
mână în umărul fetei. 

Ea era speriată de tremurul lui, de vocea şuierătoare, de 
mâna care îi strângea umărul, ca o gheară, dar tot nu putea să 
înţeleagă. Şi după ce se gândi bine, să nu greşească, răspunse, 
prostită: 

— leri după masă, părinte! 

— Ah, păcătoaso! gemu popa Scovergă, strângându-i obrazul 
între genunchii osoşi, care tremurau ca de friguri. 

Fără să ajungă la înţelesul deplin al întâmplării, fata îşi dădu 
seama că preotul, care o întreba de păcate, se afla el însuşi în 
faţa unui păcat groaznic, şi se miră că nu se dărâmă biserica. 
Ajunse acasă tremurând de scârbă şi de deznădejde şi, neavând 
cum să se reculeagă, căzu hohotind la picioarele domnului 
Alcibiade căruia îi spuse întâmplarea, spovedindu-se a doua 
oară. í 

Ştiu cum ar replica sinodul în apărarea bisericii. In alte cazuri 
asemănătoare s-ar putea să aibă dreptate, medicina le 
cunoaşte: crize de isterie sau boli ale imaginației. Domnul 
Alcibiade nu avea motive să se îndoiască de sănătatea fiicei sale 
şi apoi îşi cunoştea omul; totdeauna socotise că în popa 
Scovergă sălăşluia o făptură scârnavă. Dar ca să-l apuce de 
barbă ar fi însemnat să ridice împotriva sa tot satul. Oricât ar fi 
ei de necredincioşi, oamenii au nevoie de un preot, măcar să le 
dea împărtăşania în pragul morţii. Nu le spuse nimic celorlalţi 
copii, nici nu le interzise să intre în biserică, şi nici slujitorului ei 
nu-i închise uşa în nas, de zi întâi, nici nu-i puse mai puţin de 
cinci franci în căldăruşă. Însă popa îşi primi pedeapsa curând, 
când Teofana trecu la credinţa catolică, fără ca domnul 
Alcibiade să facă taină din această trădare. Să nu se fi ştiut cu 
musca pe căciulă, ce mai anateme ar fi aruncat popa din uşa 
altarului, blestemând-o pe oaia rătăcită şi întreaga familie, cu 


capul ei în frunte! Dar nu, tăcea mâlc, deşi vuia satul, iar babele 
se cruceau şi scuipau ca după diavol, crezând despre catolicism 
că este o credinţă păgână. 

De zi întâi, popa n-avea încotro, trebuia să dea ochii cu 
domnul Alcibiade, că doar nu abjuraseră toate sufletele din 
casă, şi să nu se fi dus cădea într-o vină grea faţă de biserică, 
însemna că îşi lasă turma nepăstorită. Aşa că, o dată pe lună, 
era nevoit să ia cunoştinţă de disprețul pe care i-l purta domnul 
Alcibiade şi care i se citea cu uşurinţă pe faţă. Totdeauna când 
ieşea pe uşă i se făcea frică să nu se pomenească altoit cu un 
picior în spate, ba încă să vadă şi dascălul. Păşind repede, cu 
bucile strânse, părintele se ruga în gând: „Apără Doamne!” fără 
să uite însă cei cinci franci de argint pe care domnul Alcibiade îi 
arunca în căldăruşă. 

Trecerea Teofanei la noua ei credinţă se făcu atât de repede 
cât îngăduiau canoanele. Ea se simţi ca într-o casă nouă, mai 
mare şi mai frumoasă, cu podoabe mai bogate, deşi Dumnezeu 
rămăsese acelaşi, ca şi Mântuitorul. Indată ceilalţi copii, înclinați 
să zeflemisească, o numiră Fana catolica. Era puţin comic, 
ţinând seamă că numele ei rămânea mai ortodox decât toate. 
De fapt, ea nu făcuse altceva decât să se pregătească pentru un 
destin aflat foarte aproape. Implinise şaptesprezece ani şi era 
gata. 


x k x 


Şi Teofana îi văzuse pe ulani intrând călări în curte ca să 
ceară casa. Il văzuse şi pe baron şi îl privise cu o ură fricoasă, 
fiindcă avea putere de viaţă şi moarte şi îi înghesuise pe toţi 
într-o odaie. Dar când mai târziu baronul ceru cheia bibliotecii, 
ura din inima ei, fără să-i treacă frica, se transformă în 
admiraţie. Purtătorul titlului de nobleţe venea de la lupte grele, 
îl aşteptau altele, făcuse război pe jumătate din întinderea 
Europei, era obosit, îngheţat, înfometat, şi cum ajunsese într-o 
casă, nu voise altceva mai înainte, ci cheia bibliotecii. Acolo se 


afla, pusă în cărţi, tot ce era mai de seamă în cultura omenirii. O 
bună parte din acele cărţi le citise ea însăşi, prin ele îşi 
reprezenta lumea, şi gândindu-se că baronul le răsfoia acum, 
căutând un reper sau o reminiscență în trecutul lui de 
învăţătură, i se părea că spiritele lor se întâlnesc într-o lume 
aflată mai presus de mizeriile omenirii, departe de război şi de 
suferinţe, salvată prin ceea ce a izbutit ea să adune în mii de 
volume. 

Cunoştea şi ea brutalitatea învingătorului, care semăna 
moartea în jur, cu tunul, cu puşca şi cu zepelinul. Văzuse şi ea 
casele bombardate, de unde se scoteau răniții, pe brancarde 
pline de sânge. Auzea blesteme şi injurii, le înţelegea, ştiind că 
pornesc din spaimă şi suferinţă, dar ar fi vrut să separe războiul 
de ceea ce rămânea nobil în gândirea oamenilor şi nu putea să 
se piardă, datorită literei tipărite. Peste biata noastră ţară nu 
venise un popor, care îşi avea şi el o ţară, cu biblioteci 
numeroase. Venise o armată. O alcătuire absurdă. În 
compunerea ei nu intrau eroii cunoscuţi de ea din legende şi din 
literatură. Aceia continuau să existe, alcătuind o altă armată, 
din nefericire pusă în umbră. Dar nimeni nu putea să-i anuleze şi 
nici măcar să-i nege, fiindcă atestatele existenţei lor se aflau în 
bibliotecile de pe întreg pământul. În momentele de frică, 
Teofana apela la ei, să vină cu spadele lucind în soare şi s-o 
ajute. li căuta în cel mai îndepărtat din timpurile trecute, 
ducându-se până la mitologie, care poate dezvălui mai bine 
decât cărţile de istorie firea şi năzuinţele unui popor şi poate 
defini mai uşor locul lui printre celelalte popoare. Puritatea o 
făcea să greşească uitând cu totul, între eroii din legende, pe cel 
care şi-a ucis fratele sau şi-a necinstit sora; sau a furat comori 
ascunse sub ape; sau a aşteptat somnul potrivnicului ca să-i 
bage cuțitul în inimă, neputând să-l învingă în luptă dreaptă; sau 
a cotropit, a împilat şi şi-a făcut singur legea. Să nu fi trecut 
pudică peste toate acestea, ar fi ştiut din ce sămânță se trăgea 
baronul care voia toată casa. 


Eroii ei nu aveau pată - şi nici măcar tirania lui Wotan, 
bunăoară, nu i se părea fără justificare, de vreme ce era 
atoateştiutorul şi stăpânul a toate. Pe Balder îl iubea fiindcă era 
invincibil, ca Ahile, iar pe Donar fiindcă se lupta întruna cu 
uriaşii din gheţuri şi neguri. Dar cea mai aproape de inimă o 
punea pe Brunhilda, înainte de toate femeie. Şi dacă în curând 
avea să calce legea domnului Alcibiade, poate exemplul venea 
de la această mândră walkirie care pentru dreptatea lui Agnar 
nesocoteşte poruncile lui Wotan. Ca ea, Teofana ar fi înfruntat 
orice pedeapsă, închisoarea între ziduri de foc, pentru ceva din 
sufletul ei care izbucnise ca flacăra şi era mai presus decât 
toate legile. Nu crezuse niciodată că Brunhilda avea un frate. 

Aşa îl văzu, la fântână. Ca pe fratele Brunhildei, întruchiparea 
tuturor eroilor ei, având de la fiecare partea cea mai bună. Totul 
în ea era pregătit să-l primească. Nu trebuia să judece, fiindcă 
judecase dinainte. 

Puritatea Teofanei, la cei şaptesprezece ani pe care îi 
împlinise, nu era ştirbită nici măcar în închipuire, fiindcă iubirile 
din literatură, retrăite de ea cu sfială dar nu fără pasiune şi 
transformate în iubiri proprii, nu se umbreau cu imagini 
obscene. Pentru ea, gestul iubirii, pe care îl intuia fără să se 
ruşineze, era ferit de impuritate prin el însuşi, fiind o aspirație 
miraculoasă şi sublimă, ca înălţarea la ceruri. 

lar ursitul ei, orice viaţă ar fi avut înainte, cu rătăciri ca ale 
celor mai mulţi dintre tineri, venea de pe câmpul de luptă, după 
un război care ţinuse patru ani de zile, şi în acest timp, trecând 
prin flăcări, îşi arsese până şi amintirea vechilor lui păcate. 
Teofana socoti că era însetat de iubire, de aceea i se dărui din 
prima noapte, după ce  mâncară împreună prăjitura 
sărăcăcioasă. 


x kK x 


După plecarea lor şi când s-a aflat toată întâmplarea, moş 
Dumitru şi baba Stana, încărcaţi de ani, de beteşuguri, nu lipsiţi 


de greşeală, dar buni la suflet şi dăruiţi cu totul dragostei pentru 
Teofana, au stat în genunchi în faţa scărilor, aşteptând judecata. 

Când domnul Alcibiade a ieşit din casă, cu biciul în mână, 
baba Stana şi-a lăsat capul în jos, cu mâna la gură. Moş 
Dumitru, fără să-şi scoată căciula, şi-a pus fruntea pe treapta 
scării. N-au tăgăduit, nu s-au milogit, n-au cerut iertare. 

Of, Doamne, unde s-au dus aceşti oameni, şi împreună cu ei 
domnul Alcibiade?! Ce demni erau unii de alţii! 

In grajd, lângă uşă, atârnau tot felul de bice, începând cu 
unele foarte simple, un şfichi legat pe o codirişcă, şi mergând 
până la cele mai scumpe, de piele împletită, lungi, elastice şi 
uşoare, cu mânerul de ebonită lucioasă, alteori de bambus, sau 
de abanos, că era o plăcere să le ţii în mână şi parcă zburau 
singure prin aer când le fluturai peste crupele cailor. Unele 
aveau podoabe de argint curat, inele şi ţinte, alcătuind desene 
care nu rugineau niciodată şi n-aveau altă menire decât să fie 
frumoase. Dar biciul cel mai nou, ultimul descoperit de domnul 
Alcibiade căruia îl plăcea să umble prin prăvălii şi să caute, sau 
să le comande în Anglia şi Germania, după cataloage ilustrate, 
acela îl ţinea în birou, lipit de bibliotecă. Îl încredința lui moş 
Dumitru când îl trimitea la oraş, sau la gară, să primească 
oaspeţi de seamă, sau când se ducea el însuşi să-i întâmpine. 
Atunci nici hamurile cailor nu rămâneau cele de toate zilele, ci 
se puneau unele noi galbene dacă era dimineaţa, până la prânz, 
şi albastre după-amiaza sau înspre seară. Domnului Alcibiade îi 
plăcea fastul şi, nu ştiu cum, trăsura lui părea mai bogată decât 
automobilele domnului Pretoreanu. Cu vopseaua ei de lac 
negru; cu spiţele roţilor roşii; cu pernele de catifea albastră; cu 
ferestrele felinarelor de cristal şlefuit în fațete, ca diamantul; cu 
covoraşul de la picioare, o carpetă de rugăciune adusă din 
Turcia. Şi moş Dumitru se îmbrăca de sărbătoare, fără să-şi 
schimbe portul de la ţară, ci punându-şi cioareci de dimie albă, 
cămaşă cusută cu râuri şi mintean negru, adăugând o bundă 
înflorată când era vremea mai răcoroasă. Aşa, cu 


îmbrăcămintea lui ţărănească şi cu nelipsita căciulă de oaie, 
neagră, chiar dacă ar fi fost miezul verii - şi ce căciulă, nici de 
astrahan n-ar fi fost atât de lucioasă! - moş Dumitru n-avea mai 
puţină bogăţie pe el şi nu arăta mai puţin mândru decât slujitorii 
voievozilor de pe vremuri. 

Aşa era şi acum, când venise la judecată, îmbrăcat ca de 
Paşte, decât că îşi pusese cioareci negri, de dimie nouă. Nu mai 
ţin minte ce avea pe ea baba Stana, am auzit pe urmă că erau 
lucrurile ei cele mai bune, păstrate pentru înmormântare. 

Toţi care pândeau la ferestre, după perdele, sau afară, pe la 
colţurile casei, aşteptau ca domnul Alcibiade să ridice biciul. N- 
ar fi fost o pedeapsă, pedeapsa avea să vină pe urmă, potrivită 
cu fapta lor fără iertare; biciul însemna doar ruşinea. 

— Ridicaţi-vă! le-a spus domnul Alcibiade. 

S-au ridicat, dar au rămas cu privirea plecată. Domnul 
Alcibiade i-a poruncit lui moş Dumitru: 

— Du-te de înhamă caii la trăsură! 

Nu mai ştiu dacă erau caii dinaintea războiului şi unde îi 
ascunsese ca să scape de rechiziţie, sau cumpărase o pereche 
nouă. C-ar fi fost unii sau alţii, cai mai inimoşi n-am văzut la 
nimeni. 

Pe baba Stana a poftit-o să stea jos, pe banca de lângă scară, 
iar el s-a dus la cămări cu un zimbil de papură, în care a pusun 
jambon, o costiţă afumată, o cutie de sardele şi două felii mari 
de brânză. Din bucătărie a mai luat şi o pâine. Pe urmă a 
coborât în pivniţă, şi în alt zimbil a pus şase sticle de vin, ceruite 
la gură, păstrate dinaintea războiului. 

Când trăsura a fost gata şi a tras în faţă, a luat-o pe bătrână şi 
i-a ajutat să se urce în spate, aşezând-o pe pernele de catifea 
albastră. Pe moş Dumitru, care ţinea caii de căpestre, l-a aşezat 
în stânga ei. La picioarele lor a pus cele două zimbile, iar el s-a 
urcat pe capră, a luat hăţurile, a fluturat biciul şi a ieşit cu 
trăsura pe poartă, ducându-i pe cei doi slujitori necredincioşi cu 


mai multă cinste decât pe oricine din câţi oaspeţi avusese în 
casă. 

Am socotit toţi că domnul Alcibiade îşi cam pierduse minţile, 
şi nici n-ar fi fost de mirare. Când s-a întors, căzuse de mult 
noaptea, dar era o lună mare şi luminoasă răsărită peste copacii 
din vale. Pe unde umblase trăsura atâta timp nu prea s-a aflat; 
au văzut-o unii ici, alţii colo şi s-a înţeles că ajunsese până în 
şoseaua mare, de unde se abătuse spre pădure şi i se pierduse 
urma. Dacă nu s-ar mai fi întors niciodată, am fi crezut că 
domnul Alcibiade îi împuşcase pe cei doi bătrâni în întunericul 
pădurii, şi pe urmă se dusese în lume. Dar bătrânii erau în viaţă, 
şi alţi oameni văzuseră cum îi adusese chiar domnul Alcibiade 
cu trăsura la poartă şi intrase în casă cu ei, cărând şi două 
zimbile, el cu mâinile lui, cumpănindu-le. In casă rămăsese o 
bucată de vreme, un ceas sau poate doar jumătate. 

Când trăsura s-a întors nu mai eram acolo; nu mi-a fost greu 
să aflu că domnul Alcibiade venise singur, pe moş Dumitru îl 
lăsase acasă, fără să înţeleg cu ce rațiune; în orice caz nu ca să- 
| izgonească. Poarta o descuiase el însuşi, intrase în curte şi 
deschisese porţile mari, care se zăvoreau pe dinăuntru, de 
închisese la loc cu grijă, le pusese drugii şi lacătele, apoi 
deshămase caii şi-i băgase în grajd, fără să aştepte ajutorul 
copiilor. Aceştia se pricepeau şi la cai, şi la trăsură, îl ajutau pe 
moş Dumitru să pună hamurile şi le plăcea să stea lângă el, pe 
capră, să ţină hăţurile cu amândouă mâinile. 

Copiii erau de un ceas în sufragerie, aşteptau înfometați şi 
somnoroşi masa de seară. Domnul Alcibiade însă n-a stat cu ei, 
ci doar a spus rugăciunea, după ce şi-a cerut iertare de 
întârziere şi pe urmă s-a dus în birou, unde lumina a ars până la 
miezul nopţii. 

Un ceas mai târziu, când luna albea transperantele din 
ferestre, s-au auzit două detunături în mijlocul parcului, apoi 
încă una, mai puternică. Domnul Alcibiade a ieşit repede cu 
puşca într-o mână, cu un felinar în mâna cealaltă. Nu se mai 


auzea nimic şi nu ştia încotro să pornească. A ocolit casa o dată, 
pe urmă s-a dus la poartă şi a găsit-o larg deschisă, cu cheia în 
broască, pe dinăuntru. Atunci şi-a dat seama că seara, tulburat 
de toate întâmplările, cu gândul în altă parte, uitase cheia în 
broască, şi nici măcar n-o răsucise. Nimeni nu ştia şi nici n-avea 
cum să mai afle că timp de cinci săptămâni Teofana lăsase 
poarta descuiată în toate nopţile. Şi-abia acum, când ea plecase 
şi poarta rămăsese descuiată din vina domnului Alcibiade, 
cineva o încercase şi intrase în parc, fără nicio piedică. 


32 


Soldaţii de la balastieră plecaseră de aproape o lună, cu ordin 
sau fără ordin, după ce dăduseră drumul prizonierilor. Cei de la 
paza podului rămâneau pe loc, când şi un copil ar fi înţeles că 
nu mai aveau ce face acolo. Şeful lor, Albert, un sergent micut, 
curăţel, cu obrazul trandafiriu şi cu mustaţa blondă, spunea că 
nu poate pleca până nu primeşte hârtie cu ştampilă. De la cine, 
dacă plecase comandamentul şi nu mai treceau decât trupe 
răzlețe, întârziate sau rătăcite? Eu cred că Albert şi-ai lui 
întârziau fiindcă la ei în ţară nu-i aştepta nicio bucurie. li ştiam 
bine pe toţi, locuiau la noi în casă. De unde, de neunde, nu le 
lipseau de niciunele. De multă vreme nu-şi mai primeau tainul 
de la companie, care nici nu mai ştiau unde este; nici pesmeţi, 
nici conserve, nici zahăr, nici măcar orz prăjit în locul cafelei. 
Acum, la sfârşitul războiului, când nu prea se mai făceau 
rechiziţii, fiindcă nici nu prea avea cine le face, oamenii din sat 
se mai chiverniseau şi pe lângă ei o duceau bine şi nemţii. Ba 
până nu demult, când mai mergea poşta lor militară, trimiteau 
câte unele şi acasă, în Germania, unde era mare foamete. 
Aveau dreptul să trimită lădiţe de câte cinci kilograme, doar să 
scrie bine adresa. Nu puteau pune înăuntru carnea căpătată de 
la oameni, care acum tăiau porcul aproape pe faţă, nici untura; 
una s-ar fi stricat, alta s-ar fi topit de căldură. Carnea o mâncau 
ei, friptă în baionetă, iar untura o întindeau pe pâine şi o 
înfulecau de mi se făcea greață. Trimiteau făină de grâu, de 
secară şi uneori chiar de ovăz; nu era pe alese. Când nu găseau 
făină, trimiteau boabe nemăcinate. Se împăcau până şi cu 
mălaiul, le scriau nevestelor cum să-l fiarbă şi să-l mestece, de 
unde mult timp luaseră în batjocură mămăliga. 


Erau unsprezece, le ştiam obiceiurile, nu mi se păreau oameni 
răi, şi mi se făcea milă de familiile înfometate, când îi vedeam 
punând în lădiţe un chil de mazăre uscată şi unul de fasole albă. 
Alteori linte, care se găseşte rar astăzi. Sau bob, care a dispărut 
cu totul şi nimeni nu şi-l mai aminteşte; creştea ca fasolea, în 
păstăi verzi şi cam păroase; nu mă dădeam în vânt după el, 
avea o amăreală coclită, dar ţinea de foame şi trebuie să-l pun 
în carte, ca să-i rămână măcar numele. 

Nu spun că nemţii noştri îmi stăteau pe suflet, dar mă 
ruşinam de ei când mă pedepsea tata, pentru vreo ispravă. 
Avea pedepsele lui ciudate, mă punea să stau la colţul casei, dar 
nu înăuntru, cum se ştie, ci afară, ca santinelele; n-ar fi fost rău, 
decât că era în văzul nemților care râdeau de mine, uitând că şi 
ei aveau copii, departe, şi poate cineva le dădea tocmai atunci o 
pedeapsă. (Copii aveau toţi, mi-i arătau în fotografie; în afară de 
Albert, ceilalţi erau oameni mai în vârstă, de aceea îi şi dădeau 
la paza podului, în loc să-i bage în luptă.) O altă pedeapsă, mai 
lungă dar nu foarte plictisitoare era să număr boabele de 
porumb dintr-o baniţă; nici nu mai ştiu câte puteau să fie, cu 
zecile de mii probabil, căci îmi lua toată ziua. Ce este greu de 
crezut, niciodată n-am spus o cifră din mintea mea, cred că nu 
de frică, nu eram atât de prost să cred că tata s-ar fi apucat să 
le numere şi el, ca să mă controleze, ci dintr-o reală curiozitate 
şi din ambiţie. Ca să nu le mai amintesc pe toate, care de care 
mai neobişnuită, mă opresc la cea mai ciudată dintre pedepse, 
aceea de a căra nisip cu târna, dintr-o parte a curţii în alta. Era o 
grămadă de nisip cam de două căruţe şi ca s-o duc pe toată mi- 
ar fi trebuit mult mai mult timp decât să număr boabele de 
porumb dintr-o baniţă. Niciodată însă pedeapsa nu putea să fie 
atât de mare; aveam de cărat, după faptă, zece, douăzeci, 
treizeci până la patruzeci şi rar cincizeci de târne, altfel ar fi 
însemnat să nu-mi rămână timp de învăţat lecţiile. După mai 
multe pedepse, grămada de nisip se termina şi atunci o căram 
în partea cealaltă. Cu totul şi cu totul, într-o copilărie cam 


neastâmpărată, cred c-am mutat-o de zeci de ori, ba de sute, 
fiindcă se făcea tot mai mică; nisipul mai curgea din târnă, se 
mai lua în picioare sau îl spulbera vântul. Când n-a mai fost 
nimic de cărat, tatăl meu a socotit că aveam educaţia împlinită. 

Nemţii se uitau la mine şi râdeau prosteşte, ceea ce mă 
umilea şi mă scotea din fire. Dar şi eu mă răzbunam, când îmi 
venea bine. Fumau toţi, în afară de Albert, şi cum nu mai 
primeau tainul de țigarete, căpătau păpuşi de tutun de la ţărani, 
şi-l tăiau cu briciul. Ca să nu se usuce prea tare, îl păstrau într- 
un chiup de pământ învelit cu cârpe ude şi pus la umbră. O dată 
am amestecat în tutunul lor boia de ardei iute de le-a luat 
gâtlejul foc şi au tuşit o zi întreagă cu ochii ieşiţi din cap şi cu 
obrazul roşu. Le-a trebuit mult până să se dumirească şi să 
arunce tutunul, dar nu şi-au dat seama de ce era iute. In schimb 
tatăl meu m-a dibuit repede, nu era greu să mă bănuiască; 
strâns cu uşa, am mărturisit şi atunci m-a pus să car nisip, 
cincizeci de târne. Nemţii se veseleau, arătând cu mâna la mine, 
până ce îi apuca tusea şi le trecea cheful să râdă, că le ieşeau 
plămânii pe gură. Eu în schimb râdeam pe înfundate, iar târna 
mi se părea mai uşoară ca altădată. 

Aveam în casă un creion de nitrat de argint, cu care se ardeau 
spuzelile de la gură. Băgasem de seamă că locul atins cu 
creionul se înnegrea la lumină, fără să ştiu că aşa se născuse 
fotografia. Atunci, ce mi-a dat prin minte, am lăsat creionul să 
se topească într-o sticluţă cu apă şi odată, când trei dintre 
nemti, înmuiaţi de ţuică ţărănească îi trăgeau la aghioase sub 
nucul de lângă casă, cu burta în sus şi cu tunicile descheiate, 
atât de adormiţi că nu simțeau nici frunzele care le cădeau pe 
faţă, le-am făcut una de pomină, pentru care mai târziu, când a 
aflat tatăl meu, am stat trei jumătăţi de zi pedepsit la colţul 
casei. Înmuind un beţişor în sticluţă, le-am desenat perciuni şi 
mustăţi groase; muştele însă au întins soluţia pe toată faţa. Pe 
cei trei nemți îi chema Gustav, Muller şi Willi, şi se nimerise că, 
deşi oameni în vârstă, niciunul nu purta mustăţi adevărate. Alţi 


patru dormeau în casă, iar restul făceau paza podului, de unde 
urmau să vină peste vreo două ceasuri. Cum ceasurile lor 
trecuseră de mult, au călcat consemnul şi au trimis pe unul din 
ei să vadă de ce nu-i schimbă. Era pe la patru după-amiază, 
soarele se abătuse şi cădea pieziş sub nuc, unde nemţii mei 
dormeau duşi, atât de pociţi că abia îi mai puteai recunoaşte. S- 
au speriat rău când s-au văzut unul pe altul, s-au speriat şi 
ceilalţi, dar mai rău m-am speriat eu, gândind că dacă mă află 
pot să mă şi împuște. 

Nici acum nu m-au bănuit nemţii, nici prin minte nu le-a trecut 
că la mijloc fusese o mână omenească. Poate picurase ceva de 
pe frunza nucului, care e drept că are în ea o apă neagră. Dar 
putea să fie şi-o vrajă. De râs n-au râs nici de feţele pocite, n-au 
mai râs nici de mine, care îmi făceam pedeapsa. Le-a venit 
inima la loc peste câteva zile, când negreala a început să se 
şteargă, până ce a dispărut cu totul. Atunci, nemaifiindu-mi 
frică, mi-a părut rău că se terminase atât de repede şi mă 
gândeam la altă ispravă. Am şi făcut-o, ba chiar mai multe; le-aş 
povesti, dar am pierdut prea mult timp cu gluma. Trebuie să 
merg mai departe, şi râsul mi se răceşte pe faţă. 


Într-o bună zi, spun bună nu fiindcă aşa se spune, nemţii au 
hotărât în sfârşit să se ducă şi să ne lase în pace. Nu ştiu cum s- 
a întâmplat, pare-se a trecut pe pod un ofiţer cu grad mare, 
aflat şi el în întârziere. Şi văzându-i de santinelă i-a descusut 
despre rostul lor acolo, apoi le-a poruncit să se retragă. Cât a 
fost ziuă nemţii şi-au strâns boarfele, le-au îndesat în ranite, 
deasupra şi-au legat foaia de cort şi mantaua, iar alte agoniseli 
le-au pus şi ei cum au putut, în câte o boccea sau o desagă. Pe 
seară unii s-au culcat, urmând să plece de cu noapte, alţii s-au 
dus prin sat să-şi ia rămas bun de la oamenii cu care legaseră 
prietenie. S-au întors repede, cu câte un pumn de nuci prin 
buzunare, sau cu câteva poame uscate şi cu câte un clondiraş 
de ţuică, daruri de despărţire. Astfel ultima lor zi acolo ar fi fost 


cu adevărat bună pentru toată lumea, dacă nu s-ar fi sfârşit cu o 
nenorocire. 

Ultimul a trecut pe uliţa satului Albert, l-a văzut caraula, 
aproape de miezul nopţii. N-a fost greu să se afle că până atunci 
fusese la loniţă Stere, unde nu se ducea prima dată. Până mai 
într-o vreme primarul se mânadrise cu prietenia neamţului, îl 
poftea la ospeţe şi la chiolhanuri şi umblau împreună pe uliţă, 
ţinându-se de mijloc ca fraţii. Acum ar fi vrut să se uite, 
înmuiase prietenia şi începuse chiar s-o tăgăduiască, dar dacă 
omul venise, nu putea să-l dea afară din casă, mai ales că era 
ultima dată. 

Am mai mult decât o bănuială cu privire la amestecul lui 
loniţă Stere în ceea ce avea să se întâmple. In conştiinţa mea 
am chiar o certitudine, numai că îmi lipseşte dovada. Şi nici nu 
pot construi o înlănţuire logică a faptelor; în unele locuri firul lor 
se rupe şi atunci totul pare o închipuire. Aş vrea să cred că-i aşa, 
să termin cu îndoielile şi cu neliniştea. Dar e imposibil, fiindcă 
un adevăr există, îmi pulsează în minte şi uneori simt că este 
gata să iasă la lumină, cum ies piscurile munţilor din ceaţă, când 
existenţa lor nu era nici măcar bănuită. 

Dacă aş şti ce-a vorbit loniţă Stere cu neamţul, în acea ultimă 
noapte! Ce-au avut ei în minte! Ce-a urmărit unul şi ce-a urmărit 
celălalt! E imposibil să-mi închipui. Dar e şi mai imposibil să cred 
că primarul n-a avut niciun amestec. 

Uneori înclin să mă gândesc că Albert a încercat poarta numai 
din întâmplare şi s-a mirat s-o găsească deschisă. Însă, înainte 
de toate, dacă nu urmărea ceva acolo, n-avea de ce să se abată 
pe la domnul Alcibiade, un ocol destul de mare, când mai 
rămâneau numai câteva ceasuri până să plece. Şi apoi e dovedit 
că mai întâi a trecut pe acasă, i-a trezit din somn pe ceilalţi doi 
şi i-a luat cu dânsul. Să prade? Să dea foc casei? ... 

Numai Ioniţă Stere ar fi putut să-mi spună, cu glasul lui ieşit 
parcă din ceafă, când l-am văzut ultima oară. 


x k x 


Ce s-ar întâmpla cu lumea şi cum ar arăta faţa pământului, 
dacă la imaginaţia lor, încă netemperată, copiii ar avea puterea 
şi mijloacele oamenilor mari, să pună în faptă orice basm le 
trece prin minte? Ar fi oare pe pământ o excrescenţă haotică, 
sau ar fi o feerie, o ploaie de sori şi de stele? 

Cam pe acest drum se afla domnul Alcibiade, căruia, fără să-i 
lipsească bunul simţ al faptelor şi raţiunea comună, aducea cu 
el în viaţa noastră destul de brutală şi de nedreaptă o candoare 
copilărească, lăsându-se uneori în voia unei imaginaţii 
necorectate. Exemplul întreprinderii aurifere e lăsat în urmă: am 
acum în minte adăpostul Mariei. 

Poate că primejdia în care se afla ea venind în casă nu era 
numai în mintea domnului Alcibiade şi înţeleg că trebuia 
apărată. Dar el, odată ce luase această hotărâre, nu-şi mai 
înfrânase imaginaţia, şi cum nu-i lipseau mijloacele, făcuse din 
adăpostul Mariei o exagerare feerică. lar paza organizată apoi, 
angajarea copiilor într-un joc de-a viaţa şi moartea, era o 
înscenare misterioasă, la care ei participau cu febrilitate şi cu 
solemnitate, înfricoşaţi cu adevărat de primejdia anunţată şi în 
acelaşi timp îmbătându-se de satisfacția că participă la o faptă 
atât de gravă. Fusese nevoie de doi oameni voinici ca să sape 
adăpostul din pivniţă. După aceea rămăseseră numai copiii să 
ducă lucrul până la capăt, şi eu cred că altcineva nici n-ar fi fost 
potrivit să-l facă; era o treabă pentru imaginaţii încă neobosite. 
să nu fi fost grabă, domnul Alcibiade ar fi renunţat la alt ajutor, 
s-ar fi folosit numai de puterea copiilor, iar eu n-aş mai fi avut 
bănuiala, odată, că unul din cei doi oameni trădase. Acum cred 
că trădarea a fost a lui loniţă Stere, dar a pornit cu totul din altă 
parte, nu de la adăpostul despre care n-a aflat nimeni. 

Apasă peste toată întâmplarea un val de absurditate. După o 
pază neîntreruptă aproape doi ani de zile, cu atât mai severă cu 
cât părea mai romantică prin prezenţa copiilor care nu-şi luau 
rolul în joacă, numai printr-o neşansă stupidă, cineva a împins 


poarta tocmai în acea noapte, după ce rămăsese descuiată cinci 
săptămâni încheiate! Era Teofana vinovată? Sigur, dar nu de 
moartea Mariei. Fără nicio consecinţă, vina ei era de a fi trădat 
clanul, atât de bine definit prin domnul Alcibiade, care 
adăpostea, hrănea şi apăra o familie uriaşă. Cum să-mi explic 
vina Teofanei, dacă nu prin aprinderea imaginaţiei? Ea pierduse 
deodată simţul realităţii, copilăreşte, fără a pierde şi mijloacele 
de a făptui cele imaginate. 

Este vinovat domnul Alcibiade, fiindcă după cinci săptămâni 
ale Teofanei, tocmai el a lăsat poarta descuiată în acea ultimă 
noapte? Mi-e şi frică să mă gândesc; destul că nenorocirea, 
petrecută imediat după ce plecase fata, l-a lovit atât de greu 
încât şi-a venit în fire doar ca să sufere şi mai tare. Bineînţeles 
că s-a socotit vinovat, numai că era o absurditate. Dacă nemţii 
intrând în parc n-ar fi întâlnit-o pe Maria, drama ar fi fost evitată, 
sau se întâmpla altă dramă, mai puţin gravă. Poate dădeau foc 
casei. Sau nici atât, şi rămânea numai o coţcărie, jefuirea 
bucătăriei şi a cămării. Cine ştie ce-a vorbit Albert cu loniţă 
Stere, şi cu ce hotărâre a plecat din casa acestuia? 

Dar ce căuta Maria în parc, după miezul nopţii? lată cea mai 
mare neşansă, şi cel mai absurd joc al soartei! 


x k x 


E uşor de închipuit că viața Mariei în adăpostul subteran, 
oricât de împodobit, era o caznă, după cum paza care se 
prelungise atâta timp fusese o povară. 

E adevărat că asupra ei apăsa o primejdie mult mai grea 
decât asupra celorlalte femei din casă, fiindcă avea o frumuseţe 
mult prea ispititoare. Dar, în grija lui s-o apere, nu mersese 
domnul Alcibiade prea departe? 

Se ducea el uneori în iatacul ei îmbrăcat în covoare? Sunt 
sigur că nu, orice ar crede alţii, cum poate este firesc să se 
creadă. Nimeni n-a fost acolo, să vadă, iar dacă eu nu cred, mă 
bizui pe tot ceea ce înfăţişează pentru mine un om ca domnul 


Alcibiade. E greu oare să se înţeleagă că n-ar fi fost cu putinţă, 
că altfel imaginea lui mi s-ar fi şters din minte şi n-aş mai fi scris 
niciodată aceste pagini? 

Avea el atunci o adoraţie tainică pentru Maria, cu frumuseţea 
ei inegalabilă? Aştepta clipa când ea urma să-l răsplătească? 
Vai, o asemenea năzuinţă, cu atât mai vulgară cu cât ar fi fost 
mai ascunsă, se potriveşte şi mai puţin cu domnul Alcibiade! Da, 
era conştient de frumuseţea Mariei; niciodată şi-n faţa oricui, fie 
el şi orb, şi prost, frumuseţea ei n-ar fi putut să rămână 
necunoscută. Dar oare frumuseţea e bună numai ca să fie 
iubită? 

Într-un război care avea să sluţească multe, domnul Alcibiade 
voia să scape nelovit şi nepângărit tot ce văzuse mai frumos pe 
faţa pământului. Maria nici nu mai era pentru el o alcătuire 
femeiască, ci doar o idee. O imagine eterată. 

N-am cunoscut-o pe Maria atât ca s-o pot înţelege, îi 
cunoşteam numai firea, supusă, liniştită, împăcată cu 
nefericirea; altfel nici nu s-ar explica viaţa ei în casa cizmarului, 
unde, presupunând că ajunsese prin vreo întâmplare 
nenorocoasă, nu s-ar fi împăcat să rămână, n-ar fi făcut trei 
copii, prin îmbrăţişări pocite, ci poate unul, când s-ar fi 
dezmeticit măcar prin durerile naşterii, ca apoi să-şi ia câmpii. 

Dacă s-a apărat de nemți şi nu s-a lăsat răpusă, pentru cine 
se păstra ea cu atâta îndârjire? Pentru Petre Biciu? Haida de! 
Cum aş putea admite? 

Negăsind altă explicaţie, nu-mi rămâne să cred decât că se 
păstra pentru ea însăşi, printr-o forţă nepământească, paralelă 
cu a domnului Alcibiade şi poate chiar înfrățită. 

Mai ieşise oare şi în alte nopţi să se plimbe? Nimeni nu ştie, şi 
un răspuns n-ar fi mai logic decât altul contrariu. Dacă nu era la 
prima ei evadare, presupun că fusese o nevoie, să respire, să se 
mişte, şi apoi devenise o ispită. Dacă ieşea atunci prima dată, 
cineva ar putea spune că fusese o fatalitate, că o chema 
moartea. Eu unul mai degrabă cred că era magnetismul lunii. 


Luna plină poate înnebuni pe oricine, mai ales pe-o femeie care 
a stat sute de nopţi închisă într-o chilie mică, sub faţa 
pământului. Aşa e mai uşor să-mi explic de ce nu şi-a luat nicio 
măsură de prevedere, măcar să se apere de frig, fiindcă era o 
noapte rece şi umedă, iar ea n-avea nici măcar un şal peste 
cămaşa de noapte, şi nici papuci în picioare. l-au căutat prin tot 
parcul, zadarnic, până ce i-au găsit sub patul din chiliuţă. Deci 
plecase în fugă, deşi n-avea cine s-o zorească; zorul era în ea 
însăşi, sau era în afara zidurilor, în parc, la poartă - o chemare 
imperativă. 

Dormea oare loniţă Stere la ora aceea, sau pândea prin 
apropiere? Dacă ar fi urmat un dezmăţ, s-ar fi înfăţişat şi el să ia 
parte? Ce boală mocnise în sufletul lui din clipa când o întâlnise 
pe Maria în uşa sufrageriei? Ce i se citea în ochi, dacă ea se 
trăsese înapoi îngrozită? 

Maria era aproape de poartă când au intrat nemţii, Albert 
urmat de Hans şi Robert; luna îi bătea în faţă, atât de puternic 
că le ştergea trăsăturile, puteau să pară numai nişte duhuri, 
nişte umbre, de-aceea probabil ea nici n-a reacţionat repede, ci 
numai după ce s-au repezit asupra ei, iar primul a dat s-o 
cuprindă în braţe. Nimeni nu poate spune că s-a întâmplat altfel. 

Nici nemţii n-au năvălit dintr-odată, un timp au fost izbiţi de 
apariţia ei luminoasă, îmbrăcată în nimburi, ca o zână sau ca o 
zeiţă. Pe ea luna o bătea din spate, străpungea cămaşa de 
noapte, desenându-i trupul trăsătură cu trăsătură, de la umeri 
până la glezne. Ştiam cum arată, de când o văzusem stând 
goală în ploaie. Imi închipui ce nebunie s-a născut atunci în 
privirile celor trei oameni, care în viaţa lor nepoleită, la fermă, la 
bâlci, la dansul de sâmbătă seara, cu cârnaţi şi cu bere, cu fuste 
groase rotindu-se pe duşumelele cârciumii, nu văzuseră zeițe şi 
zâne şi nici măcar nu şi le închipuiseră. Puştile le-au scăpat din 
mâini, căci veniseră înarmaţi, ceea ce mă pune pe gânduri, 
făcându-mă să mă întreb iarăşi ce vorbise Albert cu primarul, de 


ce se dusese pe acasă, de ce-i luase pe ceilalţi doi şi ce 
urmăreau intrând în parcul domnului Alcibiade. 

Atunci, când a auzit zgomotul de doagă al puştilor căzute pe 
iarbă, Maria şi-a dat seama unde se află şi ce se întâmplă, s-a 
smuls de sub braţul care voia s-o cuprindă şi a luat-o la fugă. 
Aşa a început goana ei de moarte, care a rămas imprimată în 
pietrişul de pe alei, în iarbă, în rondurile de flori, în tufişuri, în 
ramurile rupte. A fost o horă smintită şi lungă, a măturat parcul 
din poartă până devale, la calea ferată, iar de-acolo înapoi, la 
deal, pe partea cealaltă a casei, până ce-a ajuns iar la poartă, 
unde nemţii s-au împiedicat în puştile aruncate. Le-au luat şi au 
continuat urmărirea, dar pe Maria tot n-au ajuns-o, şi n-au putut- 
o atinge. O femeie n-are niciodată în ea atâta forţă încât să lase 
în urmă bărbaţii, pe un parcurs fără capăt şi fără salvare. Atunci 
cum a fost cu putinţă? Cum altfel, dacă nu printr-o forţă mistică? 


33 


A trebuit să-mi trăiesc viaţa, să fiu martor la încă un război, 
nu doar mondial, ci total, cum s-a numit acesta din urmă, când a 
murit lume civilă cu milioanele şi întreg pământul a fost o rană. 
A trebuit să-mi cunosc până la cap bucuria şi fericirea, apoi 
suferinţa şi disperarea. Să cunosc fapte sublime ale semenilor 
mei, şi fapte mârşave, petrecute unele alături de altele, fără ca 
soarele să se întunece şi să se rupă catapeteasma. Tot ce este 
înfierat în tablele atâtor credinţe, în cărţi sfinte, în coduri penale 
şi-n tratate de pace, mi-a fost dat să le aud ridicate în slavă, de 
la alte tribune, şi prefăcute în lege. Aş fi ajuns să nu mai cred în 
nimic şi în nimeni dacă n-aş fi avut bucuria macabră de-a asista 
la moartea tiranilor, şi-a vedea cum se prăbuşesc de-o parte 
tronurile, de alta eşafodurile. După ei au rămas suferinţă şi 
leşuri însângerate, dar a răsărit soarele. Şi-am aflat în fiecare 
din aceste dimineţi întârziate că asupra pământului şi asupra 
sufletelor noastre nu se poate întinde o noapte continuă. Şi tot 
n-aş fi înţeles ce s-a întâmplat atunci cu Maria, sau poate aş fi 
ajuns să cred că nu fusese decât o închipuire, că o fiinţă 
omenească nu are justificarea să ajungă atât de departe, dacă 
nu i-aş fi regăsit spiritul într-o dramă petrecută în altă parte a 
lumii. Drama Genevi&vei. O femeie tânără, care a reluat gestul 
Mariei, la cincizeci de ani după moartea ei tragică. 

Când mă întorceam de la Verdun, unde mă dusesem să văd 
tranşeele încă nesurpate, m-am abătut prin satul ei, am 
petrecut o noapte acolo şi am stat de vorbă cu hotelierul. 

— Da, domnule, mi-a răspuns el, convenind să vorbească 
numai fiindcă îi aduceam un câştig în casă. Geneviève! O 
cunoşteam... O nebună! 


Cum era cu putinţă să nu înţeleagă? Ceva mai limpede şi mai 
convingător decât lumina!... Geneviève se apărase cu o 
hotărâre supremă. Dacă ar fi fost pentru cauza bisericii, astăzi 
era sanctificată, cu ziua ei în calendar, şi cu altarul ei, împodobit 
cu flori de fecioarele satului. O nebună! spunea hotelierul. Sigur, 
nevasta lui n-ar fi făcut aşa; nici fata lui, nicio parte femeiască, 
din toată familia! 

Era într-o sâmbătă seara, timp de primăvară, bal în satul 
vecin, la cinci kilometri, pe şosea asfaltată. Logodnicul 
Genevievei a venit s-o ia cu motocicleta. Am văzu casa şi mi-am 
închipuit-o pe fată, cum a deschis portita, cum a trecut podeţul 
şi cum s-a urcat pe şa, la spate având grijă să nu-şi păteze 
rochia. Avea o rochie de muselină albă, nepotrivită cu 
motocicleta, dar abia şi-o cususe şi voia să fie admirată. Cum s- 
a urcat în şa l-a cuprins pe logodnic cu braţele; aşa se merge pe 
motocicletă. Rochia cădea ca un clopot pe aripa din spate şi 
când se aprindea becul roşu, de frână, toată țesătura albă şi 
transparentă părea că arde; flăcările se duceau în sus, pe sub 
cordonul din talie, îi cuprindeau spatele, braţele, şi Geneviève 
semăna cu o torţă înaripată. 

Am fost în satul vecin a doua zi dimineaţa. Am văzut sala de 
bal unde s-a dus Geneviève cu logodnicul. Cum a intrat, cum s- 
au repezit băieţii s-o danseze. l-au spus vorbe frumoase şi 
ademeneli la ureche. Toţi erau cu ochii pe ea, dar trei păreau 
mai stăruitori decât ceilalţi. Au încercat pe rând s-o învăluie, s- 
au oferit s-o conducă la plecare; aveau automobil, Alfa Romeo. 
Geneviève a dansat până aproape de ziuă, când a plecat cu 
motocicleta. Alfa Romeo i-a ajuns într-o curbă, la un kilometru, 
le-a tăiat drumul, cei trei tineri au coborât, pe logodnic l-au 
culcat la pământ cu o lovitură în ceafă, iar pe ea au târât-o în 
maşină. 

Nimeni n-ar fi avut confirmarea deplină a celor ce au fost pe 
urmă, dacă unul din agresori nu rămânea în viaţă. Nimeni n-ar fi 
ştiut cum murise Maria, dacă unul din cei trei nemți nu scăpa cu 


zile. (Asa se spune, a rămâne în viaţă, a scăpa cu zile - deşi 
zilele neamţului au fost numai câteva ore, iar tânărul din maşină 
a rămas în viaţă doar duminică, din zori până seara. Destul 
pentru amândoi ca să spună.) 

După o noapte de bal cu băutură şi veselie, stoarsă de puteri 
şi poate puţin ameţită, o fată nu are cum scăpa de trei bărbaţi în 
mâna cărora se află, înghesuită într-o maşină. 

Logodnicul şi-a revenit repede, la atingerea cu iarba udă de 
rouă, însă i-a lipsit puterea să se ridice, şi a mai zăcut un timp, 
câteva minute. Chiar fără această întârziere n-ar fi ajuns 
niciodată o Alfa Romeo, dacă n-o găsea făcută zob, la mai puţin 
de doi kilometri. Era o bifurcaţie, iar în unghiul celor două şosele 
fusese un crucifix pe un soclu puternic de piatră. 

Nu ştiu dacă din cauza credinţei scăzute, sau poate din 
superstiție, nimeni n-a mai făcut la loc crucifixul. Când am fost 
pe acolo, am găsit numai temelia şi blocuri de piatră risipite 
până departe. Crucea cu Mântuitorul o luase cineva şi-o dusese 
în cimitirul unde era înmormântată Geneviève. Fetele din sat o 
împodobeau cu flori de Rusalii; s-ar fi apărat oare vreuna din ele 
tot atât de fanatic? 

Geneviève se zbătea şi striga, hohotind disperată: 

— L-aţi omorât, ticăloşilor! 

Dacă ar fi ştiut că el era în viaţă, ar fi făcut altfel? Ar fi 
consimţit, socotind că avea pentru cine să trăiască şi gândind că 
nici el nu i-ar fi dorit moartea? 

Cineva a spus că în orice viol trebuie căutată şi o urmă de 
consimţire. E greu de înţeles, de admis, dar cred că are 
dreptate. Oare gestul Genevi&vei nu-i o dovadă? Trei bărbaţi n- 
au putut s-o învingă, fiindcă din prima până în ultima clipă ea n- 
a vrut să accepte, nici măcar cu gândul. 

La bifurcaţie, maşina a luat-o pe drumul din stânga. 
Geneviève s-a apucat brusc de volan şi l-a smucit spre dreapta. 
Dacă maşina o lua pe şoseaua cealaltă, lăsând crucifixul în 


stânga, ar fi trebuit să împingă volanul, mişcare mai grea şi n-ar 
fi avut destulă putere. Înseamnă că atunci se dădea învinsă? 

Cel care conducea a murit cu pieptul aproape rupt în două de 
volan, care i-a pătruns în torace şi s-a înfundat până în şira 
spinării. Cei din spate au fost aruncaţi afară, prin uşile care au 
sărit în lături, s-au smuls din balamale şi au zburat la zeci de 
metri. Unul din ei a supravieţuit până seara într-un spital de 
ţară, la câţiva kilometri. Chiar dacă l-ar fi dus la Paris, tot n- 
aveau ce să-i facă. 

Era un singur medic în spital, fiind zi de duminică, şi când 
logodnicul s-a năpustit înăuntru a vrut să-l oprească. Jandarmii 
care aduseseră rănitul i-au sărit în ajutor, şi poate la drama abia 
petrecută s-ar fi adăugat alta, dacă nu şi-ar fi dat seama cu toţii 
că tânărul se afla într-o stare mult mai rea decât muribundul. 

— E dreptul meu să intru! Dacă nu mă lăsaţi, torn pe mine 
benzina din rezervor şi îmi dau foc în faţa spitalului. 

L-au crezut şi l-au lăsat să intre. lar el a stat ceasuri aplecat 
deasupra patului. 

— Vorbeşte! Nu te las să mori până nu-mi spui ce-aţi făcut cu 
fata! 

Chiar fără vreo mărturisire, exista dovada că nu putuse să se 
întâmple nimic cu Geneviève; dacă ar fi consimţit, nu mai avea 
de ce să smucească volanul. Şocul o proiectase prin parbriz 
până pe braţele crucii, de unde căzuse peste maşina zdrobită. 
Dar mâna ei stângă rămăsese încleştată pe volan, smulsă din 
încheietură. N-avea verighetă, ci doar un inel subţire, de aur, cu 
o pietricică albastră. În Franţa, iubiții fetelor se numesc 
logodnici; e o idee gingaşă. 


XXX 
Ce bine mi-ar fi să nu mă mai întorc cu cincizeci de ani în 


urmă! Povestea Genevievei, petrecută de curând, îmi ajunge! 
Prea mult război şi prea multă durere. 


A doua zi dimineaţa, văzând că Albert şi ceilalţi doi camarazi 
ai lui nu se arată, şi neputând pierde vremea, nemţii şi-au pus 
raniţele în spinare, lopeţile Lienemann la şold, puşca pe umăr şi 
au ieşit pe poartă. 

După ce s-au dus şi am văzut odaia goală, doar cu priciul de 
scânduri pus de ei de-a lungul peretelui, cu murdăria de pe 
duşumele, cutii de conserve goale, ţoluri rupte, câte un crac de 
izmană şi alte amintiri mizerabile, mi-am dat seama ce lung 
fusese războiul. Dar în loc să mă bucur că se terminase şi nu 
mai aveam nemți în casă, m-a cuprins o tristeţe nouă. Nu ştiu 
dacă mă gândeam de pe atunci la războaiele viitoare, nimeni nu 
credea în ele; presimţeam însă că suferinţele oamenilor nu erau 
terminate. 

Nemţii, opt câţi rămăseseră, au trecut ultima oară podul şi au 
luat drumul spre munte, sperând să se alăture unui convoi în 
retragere, să-şi pună măcar raniţele în vreo căruţă. 

Când ieşeau pe poarta noastră, domnul Alcibiade, în capul 
mesei, aştepta să spună rugăciunea de dimineaţa şi apoi să 
împartă laptele; îl turna în farfurii, ca pe supă, apoi copiii luau 
singuri mămăliga. 

Se găsea făină de grâu în casă, dar încă nu din belşug, aşa că 
nu se făcea pâine în toate zilele. Chiar dacă războiul se sfârşise, 
sau era pe sfârşite, căci nimeni nu ştia limpede, multe din ce are 
nevoie omul continuau să lipsească. La oraş barem, pentru o 
pâine neagră şi acră, femeile aşteptau la coadă toată noaptea şi 
uneori, după atâta caznă, se întorceau cu mâinile goale. Aşa că 
mămăliga, pentru cine o avea, era o binecuvântare. 

In mijlocul mesei, pe un taler de o jumătate de metru, se 
răsturna o mămăligă mare, aurie, iar în faţa domnului Alcibiade 
se aducea laptele, într-un castron de cinci litri. Unii puneau 
bucata de mămăligă în farfurie şi tăiau din ea bucată după 
bucată, dumicând-o împreună cu laptele; alţii o zdrobeau cu 
dosul lingurii, făcând o torocală, un fel de terci, practică pe care 
Alexandrina n-o privea cu ochi buni, socotind-o grosolană, şi ar fi 


împiedicat-o dacă stăpânul casei n-ar fi hotărât de multă vreme 
ca la masa lui fiecare să mănânce cum vrea şi cum poate. 

Două scaune erau goale în dimineaţa aceea, al Teofanei, pe 
care n-o mai aştepta nimeni şi care chiar de la prânz trebuia dat 
la o parte, şi al Mariei. Niciodată Maria nu întârziase la masă. 
Domnul Alcibiade parcă avea o presimţire, stătea cu fruntea 
plecată, plină de cute neliniştite şi nu îndrăznea nici să se ducă 
el, nici să trimită pe cineva în chilie. Deodată se ridică şi rămase 
cu ochii pironiţi la fereastra deschisă. Fusese într-adevăr o 
presimţire, de aceea sărise în picioare, nu-l atrăsese vreun 
zgomot. Abia după o clipă se ivi la fereastră moş Dumitru, care 
venise ca o umbră, fără să i se simtă paşii. Tocmai se gândea 
să-l trimită pe Traian, să-i descuie poarta, fiindcă altfel 
moşneagul n-avea cum să intre. Dar iată că intrase - şi cum 
altfel, dacă nu pe poartă? Domnul Alcibiade avea o pată de 
întuneric în minte. Lăsase a doua oară poarta descuiată, după 
ce o găsise dată în lături? Nu exista altă explicaţie, dar nici nu 
mai avea importanţă. Ştia, avea certitudinea că nenorocirea 
presimţită mai înainte şi care acum se citea pe chipul lui moş 
Dumitru nu putuse să se întâmple decât prima dată; nici n-ar 
mai fi avut de ce să încuie poarta. Şi poate de aceea nici n-o 
încuiase. 

Înainte de a-i citi groaza pe faţă, domnul Alcibiade observă că 
moşneagul era în capul gol şi îşi dădu seama că în zece ani de 
zile îl vedea prima oară fără căciulă. Nu intrase niciodată cu el în 
biserică, unde orice om se descoperă, nici nu ştia cum doarme 
noaptea, dar chiar când îl poftea în casă, moş Dumitru rămânea 
cu căciula în cap, iarna, vara, şi aducea cu el altă căciulă, la 
subţioară, în care îşi băga picioarele, ca să nu murdărească 
duşumeaua. Până acum domnul Alcibiade nu băgase de seamă 
ce mult albise părul vizitiului, tuns scurt şi pocit, cu foarfeca. 
Trecuseră anii, îi ştia bine, dar abia acum înţelegea ce însemna 
timpul dus, şi ce imposibil era să se mai întoarcă vreodată. 


Cu faţa înţepenită de groază, cu zbârcituri grele săpate parcă 
în glod tare, bătrânul încerca să vorbească, fără să-şi poată 
descleşta gura. Domnul Alcibiade se stăpâni şi spuse celor din 
casă: 

— Mâncaţi fără mine! 

Se întâmpla prima oară să-i lase singuri la masă, şi prima oară 
nu-şi rostea rugăciunea. Credea că afară va găsi pe Teofana, nu- 
şi închipuia în ce stare, se gândea şi la Maria, care până să iasă 
el pe uşă tot nu venise. 


x k x 


Nimeni nu putea să ştie ceva despre Teofana. 

lar Maria zăcea pe spate, în parc, cu părul risipit pe iarbă, 
între doi mesteceni tineri, care abia se înfiripaseră. Zăcea puţin 
aplecată pe o parte şi sângele care îi acoperea pieptul se 
închegase, după ce o şuviţă cursese oblic până în talie, ca o 
eșarfă. 

La picioarele ei erau morți Albert şi Robert, pe care domnul 
Alcibiade îi văzuse câteodată, dar nu ştia cum îi cheamă. Să nu 
fi rămas un martor, nimeni n-ar fi ştiut ce se întâmplase. 
Căzuseră împreună, fiecare cu puşca în pieptul celuilalt, trăgând 
amândoi în aceeaşi clipă. E tot ce putea să se înţeleagă. 

La douăzeci de paşi, sub un salcâm galben pe cale să 
înflorească, al treilea dintre nemți, Hans, era încă în viaţă, dar 
teapăn, căzut pe spate în iarbă, cu ochii daţi peste cap, cu gura 
umflată, horcăind şi luptându-se cu moartea. Se spânzurase cu 
cureaua de la armă şi în spaima lui, în rătăcire şi nebunie, nu 
găsise alt copac în tot parcul decât salcâmul galben, cu ramurile 
elastice. Ramura se îndoise, cureaua alunecase, dar mai întâi 
fusese o smucitură, şi acum Hans se chinuia de moarte, 
paralizat, cu grumazul vânăt, cu vertebrele de la ceafă 
desprinse una de alta. Nu mai avea glas să vorbească, îşi mişca 
doar buzele. Din mişcarea lor şi din privirea deznădăjduită, se 
înţelegea uşor că se ruga să-l împuşte; n-ar fi fost greu, puşca 


era alături. Dar oricât s-ar fi chinuit neamţul, domnul Alcibiade 
voia să-l ţină în viaţă, ca să afle. 

Nu-i trebui mult timp să judece. Era la el acasă, peste 
hotărârea lui nu putea să treacă nimeni. 

— Mai sunt nemti în sat? îl întrebă pe moş Dumitru. 

— Nu; erau cei cu podul; au plecat mai adineaori. 

— Stai aici, şi nu-ţi pierde firea! mai spuse domnul Alcibiade, 
pornind înspre casă. 

Lipsise un sfert de oră şi în acest timp, deşi le dăduse 
dezlegarea, nimeni în afară de Tina nu se atinsese de mămăligă 
şi de lapte, care se răceau şi nu mai scoteau aburi. Tina ridică 
ochii din farfurie, cu obrajii umflaţi de mămăligă şi murdară de 
lapte la gură. Ceilalţi stăteau cu capetele plecate; simțeau că se 
întâmplase o nenorocire. 

Văzând că îl aşteptaseră, domnul Alcibiade se duse în capul 
mesei; toţi se ridicară în picioare şi ascultară rugăciunea: 

— Să mulţumim pentru pâinea noastră de astăzi... 

— Care pâine? bolborosi Tina, cu gura plină de mămăligă. 

Ar fi meritat să fie aruncată afară, dar domnul Alcibiade era 
mult prea tulburat ca s-o audă şi îşi continuă rugăciunea: 

— Cine din noi nu-şi merită pâinea de astăzi străduiască-se s- 
o merite pe cea de mâine! 

Se simțeau în glas tristeţea şi deznădejdea; nu le mai putea 
ascunde. Pe urmă mai spuse: 

— Acum ascultaţi-mă şi mâncaţi în linişte! E un ordin! Şi până 
nu mă întorc, nu vă ridicaţi de la masă, chiar dacă ar fi să 
aşteptaţi toată ziua! 

Se duse în birou, luă o sticluţă cu rom, pusă sub cheie, şi se 
întoarse la căpătâiul neamţului, căruia îi turnă băutura pe gură. 
Nu putea înghiţi, romul se prelingea pe obraz, prin colţul 
buzelor, dar o picătură tot avea să-i treacă în sânge, măcar prin 
porii pielei; şi dacă nu, măcar aburul alcoolului, ducându-se în 
plămâni odată ca respiraţia, trebuia să-l învioreze. 


În timp ce continua să toarne romul picătură cu picătură pe 
buzele umflate neomeneşte, domnul Alcibiade îi porunci 
vizitiului: 

— Du-te şi adă-l pe primar! Altcineva să nu vină! 

Primarul plecase din sat înainte de a se face ziuă. N-avea să 
apară decât după cinci luni, când demobilizaţii se întorseseră 
acasă şi necazurile erau aproape uitate. Nu fuseseră multe 
răfuieli, câteva femei cotonogite, altele aruncate în uliţă, apoi 
iertate. Necruţător cu nevasta, care în lipsa lui făcuse doi 
gemeni cu ochii albaştri, fusese un om din marginea satului, 
Ştirbu, poreclit aşa fără nicio dreptate, fiindcă avea toţi dinţii în 
gură, cam galbeni, dar încolo buni şi tari ca fierul. Poate a lui era 
casa de unde ieşea Firi, răsucindu-şi mustaţa, într-o dimineaţă 
geroasă când îi întâlnise pe cei doi soldaţi rătăciţi de armata 
noastră şi-i împuşcase. Ştirbu păstră copiii, socotind că n-aveau 
nicio vină, îi crescu bine, îi dădu la învăţătură. Pe nevastă însă 
nu vru s-o ierte, o tunse cu foarfecă de oi, în mijlocul bătăturii, 
ca să vadă vecinii şi toţi care treceau pe la poartă; pe urmă o 
despuie, o unse cu păcură din picioare până în creştet şi-i dădu 
drumul pe uliţă. 

Femeia a ieşit din sat, şi dusă a fost, i s-a pierdut urma, nu s-a 
mai întors niciodată. Când au venit şi jandarmii în sat, la spartul 
târgului, şi au aflat întâmplarea, au făcut un fel de cercetare, ar 
fi vrut să-l bage pe Ştirbu la ocnă, dar nu găseau lege şi după ce 
l-au necăjit degeaba l-au lăsat în pace. 

Sângeroasă a fost numai răfuiala cu Ţicu tălmaciul pe care l- 
au omorât în bătaie, dar abia peste un an de zile, când i-a luat 
Dumnezeu minţile şi în loc să stea ascuns mai departe, s-a ivit 
în sat, fără nicio nevoie, nenorocitul. Până atunci uitaseră de el 
şi de câte necazuri le adusese oamenilor. Mergea mândru pe 
mijlocul uliţei, cu ochii într-o parte şi-n alta, de parcă venea 
iarăşi la rechiziţie, cu patrula nemţească în spate. Cum a fost şi 
cine i-a dai pedeapsa, n-a putut să se afle. Abia după douăzeci 
de ani, s-a auzit de numele unuia; era prea târziu să-l cheme la 


judecată. Pe [icu l-au găsit a doua zi, departe de sat, la 
„kilometru doi” cum numeam eu locul, jumătatea distanţei între 
casă şi şcoală, pe care o parcurgeam zilnic, cu ghiozdanul în 
spate. Zăcea în şanţul şoselei, făcut zob cu ciomegele. Deşi îl 
uram, nu m-am bucurat să aflu. Oamenii din partea locului 
aveau multe păcate, dar atât de sângeroşi nu-i ştiusem. Pe 
urmă m-am gândit că după un război în care semenii mei au 
murit cu sutele de mii, mirosul de sânge nu se poate risipi dintr- 
odată, şi poate omorârea lui Ţicu nu era o crimă, ci încă un act 
de război, ultimul. 

loniţă Stere se întorsese cu mult înainte şi mergea din casă în 
casă, făcând propagandă pentru alegeri. N-a trecut mult până 
să fie iar primar, şi poate ar fi ajuns mai sus, deputat la Cameră, 
mai ales după ce fiică-sa, Suzana, venise cu copilul luat de pe 
gârlă, de s-a stârnit vâlvă în toată ţara. Numai că l-a lovit calul 
în falcă, scoţându-l din rândul oamenilor. 

Mult m-am gândit la cal şi mult am vrut să-l văd, ca şi cum ar 
fi putut să-mi vorbească. Un cal nu trăieşte cât omul; dar odată 
tot am dat de el, deşi i se pierduse urma. loniţă Stere zăcea în 
spital, nimeni nu credea că are să scape. Calul îl vânduse 
nevasta, fără act, fără chitanţă. Nu-şi amintea nici măcar 
numele cumpărătorului, ştia doar că era un om de sub munte şi 
venea la oraş toamna, cu poame uscate. Deşi nu-mi ieşea din 
minte, nu m-aş fi încumetat să caut un cal pe toată faţa 
pământului. L-am găsit când pierdusem orice speranţă. 


x k x 


În lipsa primarului, domnul Alcibiade socoti că nu mai avea 
datoria să înştiinţeze pe altcineva. Era un punct de vedere cam 
ciudat la un om care cunoştea legile şi ştia ce răspundere îl 
aşteaptă. Dar tocmai că la răspundere se gândea, pe când 
încerca să-l învioreze pe neamţ, spre a-l face să spună o vorbă. 
Răspunderea îl obliga să ştie mai întâi ce se întâmplase. Nu era 
timp de autopsie şi cercetare, morţii nu puteau să aştepte. 


Regreta chiar că trimisese după primar, pe care îl dispreţuia şi 
pe care îl alungase din casă. Ce-ar fi făcut loniţă Stere dacă 
venea? Şi-ar fi luat vreo răspundere? Domnul Alcibiade socoti că 
era mai bine să aibă el toată răspunderea. 

Peste un ceas, izbuti să scoată câteva vorbe din gura 
muribundului Se vedea că Maria nu consimţise, altfel n-ar fi 
fugărit-o atâta, dar trebuia să aibă o confirmare. Nu era nevoie 
să afle cine trăsese; unul din trei, sau doi, fiindcă era străpunsă 
de două gloanţe. Primul o lovise în spate; unul din trei trăsese, 
din furie şi din neputinţă, îşi sleise puterile şi înţelegea că n-are 
s-o mai ajungă. Atinsă de glonţ între umeri, Maria se răsucise în 
aer, ca şi cum ar fi vrut să zboare. Atunci al doilea glonţ o lovise 
din faţă, şi drept în inimă. 

— Albert, Albert... bâiguia muribunaul. 

Intre cei doi morţi, domnul Alcibiade nu ştia care era Albert. 
Descreieratul voise să se bucure de carnea încă fierbinte şi se 
năpustise. Dar înainte de-a arunca arma din mână, se încăierase 
cu Hans, care îi tăia drumul. Să-l împiedice, sau ca să fie el 
primul?... Muribundul deschise ochii şi se uită atât de jalnic la 
domnul Alcibiade, încât acesta renunţă să-l mai chinuie cu 
întrebările. li turnă o ultimă oară rom pe gură; de data asta 
neamţul înghiţi, cu un horcăit care îi scutură tot trupul. 

Mai trăi până seara, în desişul unde îl duseră târâş, ca să nu-l 
vadă copiii. Fără să fie sigur, domnul Alcibiade credea că în 
privirea lui jalnică, de adineaori, după care nu mai deschise 
ochii, nu se citea suferinţa, ci ruşinea. Aşa, măcar o câtime a 
păcatului era spălată; rămânea speranţa ca după atâta sânge 
vărsat şi atâta atrocitate, oamenii să se reculeagă. 

Pe cei doi morţi, după ce le luară puştile, cartuşierele, 
baionetele şi lopeţile, îi urcară în roabă şi-i duseră pe rând în 
cocina porcilor. 

Abia după aceea domnul Alcibiade se întoarse în sufragerie, 
unde aştepta toată lumea, aşa cum le poruncise. Dar mai întâi îi 
dădu lui moş Dumitru o cană de ţuică. Dacă odată avea să fie 


proces, el era singurul lui martor. Se gândise fără să vrea şi-i era 
ciudă. | se părea ruşinos să ia vreo măsură de prevedere, când 
scăpase viu, în timp ce în jurul lui murise atâta lume. 

— Veniţi cu mine! spuse, din pragul sufrageriei. 


x k x 


Primă mea mare durere a fost moartea Mariei. Şi prima 
revoltă! 

Oamenii se revoltă pentru pâine, pentru lumină, pentru 
libertate, pentru drepturi egale, pentru dreptul de a visa, de a 
avea idealuri şi speranțe. Eram mic şi nu simţisem lipsa 
niciuneia dintre acestea, fiindu-mi neînţelese. Moartea Mariei a 
trezit în mine revolta împotriva nedreptăţii divine. Dacă 
Dumnezeu plăsmuise o asemenea frumuseţe, era dator s-o 
apere şi s-o ferească de chinuri. 

Mai târziu m-am gândit la ce scrie în cărţi şi în Biblie, că mult 
înaintea vremii noastre acelaşi Dumnezeu trimisese pe pământ 
o altfel de frumuseţe, un simbol al iubirii şi bunătăţii, care 
propovăduia înfrăţirea oamenilor, şi nu-l apărase, ci îl lăsase să 
moară pe cruce, în chinuri. Zică oricine orice, un asemenea 
Dumnezeu mi se pare cam într-o ureche. Şi dacă el totuşi există 
şi se arată unui cioban nătâng sau unei păstoriţe copilăroase, nu 
poate fi decât un uzurpator. Dumnezeu cel adevărat este 
dincolo de el, dincolo de Buda sau de Mahomed, şi de ceilalţi 
toţi. Pentru el neexistând nici distanţă, nici timp, nu-i greu de 
crezut că sălăşluieşte în fiecare om; fiecare din noi suntem 
propriul nostru Dumnezeu. 

Prima oară am avut acest gând când am văzut-o pe Maria 
moartă. Domnul Alcibiade o învelise cu un covor, din cele care 
împodobeau chilia. | se vedea numai capul, cu părul risipit între 
albăstrele, şi iarăşi mi-am adus aminte cum venise în casă, cum 
îşi desfăcuse basmaua şi cum eu îi spălasem obrazul cu lacrimi 
Acum, pe obrazul ei nu era nicio pată. 


N-am putut citi mare lucru pe feţele copiilor. Spun aşa, fiindcă 
refuz să admit indiferența; mi s-a părut, dar nu este posibil. 
După orele de nelinişte petrecute în casă, când trecuse peste ei 
teama, presimţirile negre şi groaza, acum păreau goi de orice 
simţire şi orice gânduri, în afară poate de nedumerire. Parcă 
voiau să spună: „Asta a fost tot?” Sau poate nu voiau să creadă. 
Nu plângea niciunul, nici măcar copiii Mariei. Crescuseră, se 
amestecaseră între ei, nu mai ştiam pe care îl dusesem de 
mână când ardea rafinăria şi îi dădusem un picior în ţurloaie. Se 
uitau cu privirile moarte, şi i-aş fi lovit cu piciorul pe toţi trei, să 
le stârnesc măcar aşa o durere. 

Cum m-aş încumeta să spun că moartea unui om poate 
bucura pe altul, afară doar dacă nu este el ucigaşul? Şi nici 
atunci, Doamne iartă-mă!, fiindcă oamenii mai ucid şi din 
greşeală. Sau, dacă nu, măcar se căiesc, şi dacă nu toţi, măcar 
câte unul. Nu pot spune că am citit bucurie pe chipul femeilor. În 
afară de Alexandrina mai erau două, nu m-am oprit niciodată cu 
ochii la ele; ştiusem cum le cheamă, două nume caraghioase, 
dar pe urmă le-am uitat repede. Acum le priveam prima oară şi 
mi se părea că au faţa cam prea luminoasă. Dar poate aşa era 
faţa lor dintotdeauna; cum să judec dacă mai înainte nu le 
privisem ca lumea? Pentru mine fusese numai Maria. Nici 
Alexandrina nu exista decât prin rochiile ei lungi, prin lămpi şi 
prin harpă. Dar pe ea o privisem mult, când ştergea sticlele de 
lampă, şi chipul ei mi se întipărise bine în minte, deşi îi vedeam 
mai degrabă mâinile. 

N-am să spun niciodată o vorbă rea despre Alexandrina. Nu 
venise degeaba pe lume, trăise frumos şi cu demnitate, îşi 
respectase bărbatul şi îşi iubise copiii, până şi pe Tom care de 
multe ori îi făcuse viaţa amară. In ziua aceea însă, când eram cu 
toţii în jurul Mariei, am văzut pe chipul ei o schimbare. Nu voi 
păcătui să spun că era bucurie. Ci linişte. Liniştea oamenilor 
cărora li se ia o piatră de pe inimă. E o linişte cu totul aparte, 
fiindcă poartă în ea amintirea durerii. O linişte amară. 


De-aici înainte, până ce voi povesti moartea ei, târzie şi 
împăcată, nu-mi voi mai aminti niciodată îndoiala care a fost 
atunci în mine. Cred că se temuse de Maria. Şi celelalte două 
femei, de asemenea. Orice femeie ar fi trebuit să se teamă. 

— Acum plecaţi fiecare unde credeţi, a spus domnul Alcibiade, 
şi adunaţi flori; cât de multe. 

După amorţirea dinainte, aceste cuvinte îi făcură pe toţi să 
tresară, în ochii tuturor se aprinse o scânteiere. Acum fiecare 
devenea participant, de unde mai înainte fusese doar martor. 
Sunt sigur că nu se gândeau s-o ia unul înaintea celuilalt, ci să 
se întreacă pe ei înşişi. N-a cântărit nimeni seara cununile, s-o 
aleagă pe cea mai frumoasă. Dar niciodată după aceea, lăsând 
la o parte înmormântările ca soldaţi şi fanfară, cu afete de tun, 
funeralii naţionale, cu jerbe şi coroane aduse cu camioanele, n- 
am văzut atâtea flori la o moarte. Tot ce făcea soarele 
primăverii să înflorească pe câmp şi-n grădinile oamenilor, se 
revărsa peste parcul domnului Alcibiade. Copiii mai mici, care 
adunaseră mai multe flori decât puteau duce, veneau cu braţele 
încărcate şi dădeau fuga să le aducă pe celelalte. 

Spre seară groapa era gata, mult mai mare decât se 
obişnuieşte. Pe Maria o puseră în mormânt numai domnul 
Alcibiade şi moş Dumitru. Ceilalţi fură ţinuţi departe. Era nu într- 
un Coşciug, nu în giulgiu, ci într-un covor cu fondul albastru; abia 
atunci mi-am dat seama că domnul Alcibiade iubea culoarea 
albastră. Deasupra puseră toate covoarele celelalte, care 
îmbrăcau şi împodobeau adăpostul din pivniţă. Nu erau de 
niciun folos mormântului, şi ar fi prins bine să fie în casă mai 
târziu, când lipseau banii şi fiecare din ele ar fi însemnat traiul 
pe luni de zile. 

Aşa era domnul Alcibiade, când dădea cuiva un lucru, chiar 
dacă nu era un dar pe viaţă, nu-l mai lua înapoi nici la moarte. 

După ce s-a aşezat pământul, au adus florile şi ele au alcătuit 
ultimul covor, pus deasupra. 


La căderea nopţii, când toată lumea intrase în casă, văzând 
că neamţul din tufişuri murise, l-au urcat şi pe el în roabă şi l-au 
aruncat peste ceilalţi, în cocină. Moş Dumitru a mai făcut o 
groapă, unde au fost puse puştile şi ce mai rămăsese. Pe urmă 
tot ce era lemn de foc în curte, câţiva stânjeni, s-a îngrămădit 
deasupra cocinei. Odată treaba sfârşită, domnul Alcibiade i-a 
dat lui moş Dumitru o cană de ţuică, pe urmă l-a trimis în odaia 
lui să se culce. Rămas singur, a turnat o garniţă de gaz peste 
stiva de lemne şi a aruncat o torţă aprinsă. Moş Dumitru însă nu 
s-a culcat, ci a stat să privească focul de la fereastră, pe sub 
perdeaua de chembrică. 

A ars ceasuri, cu flăcări turbate. Ai fi spus că un asemenea foc 
fusese o nechibzuinţă, puteau să se aprindă magaziile, 
atenanţele şi chiar casa, unde copiii priveau speriaţi de la 
geamuri. Aşa era domnul Alcibiade; când făcea o treabă, o 
ducea până la capăt. 

Nu mai aveam ce căuta acolo, mă dusesem acasă şi stăteam 
pe treptele scării de lemn dinspre grădină, cu ţambalul pe 
genunchi, dar nu-mi venea în gând nicio melodie. Vedeam 
flăcările răsfrânte în arbori, pe deasupra acoperişului. Vântul 
mişca ramurile şi în aer era o legănare roşie. În ritmul ei 
atingeam uşor o coardă, fără să-mi dau seama, scoțând un 
singur sunet. 


34 


A plouat cu telegrame la laşi, în timpul refugiului, pe capul 
regelui şi reginei, al primului ministru, al ministrului de război, al 
Comisiei aliate, să-l scoată pe domnul Pretoreanu din tranşee. 
Veneau telegrame din toate capitalele, de la Paris, Londra, 
Washington, şi chiar din tabăra duşmană, de la Berlin şi Viena, 
oricât ar fi fost de inoportun şi oricât ar fi părut de grotesc 
amestecul inamicului într-o treabă care la urma urmei era 
militară. Zeci de curieri de la Statul Major au bătut drumul între 
laşi şi Oneşti, întâi furieri simpli, fără grade, cu ordinul ascuns în 
capelă, apoi plutonieri, ofiţeri, de la sublocotenent la colonel, şi 
la urmă chiar un general de brigadă, cu insigne de aghiotant al 
regelui. Singura favoare cerută de domnul Pretoreanu, după ce 
a cedat ultimul automobil comandantului de divizie care mergea 
cu trăsura, a fost să i se lase carabina adusă de acasă. Sigur că 
nimeni nu i-ar fi rechiziţionat automobilul, după ce le dăduse de 
bunăvoie pe celelalte cinci, sau şase, iar pe deasupra înzestrase 
armata cu zece ambulanţe, comandate cu banii lui, în Franţa. Ba 
să fi vrut, cred că l-ar fi lăsat să meargă cu el până în linia întâi, 
ca să-şi cruţe picioarele. Dar nu, domnul Pretoreanu s-a dus pe 
jos, cum merg infanteriştii şi a rămas în tranşee, cu gradul de 
sublocotenent în rezervă, ca învățătorii de la sate. Când, la 15 
august, compania lui, decimată, nu mai avea nici măcar o 
singură mitralieră în stare să tragă, domnul Pretoreanu, numai 
cu carabina, a ţinut în loc mai bine de-o oră atacul inamicului, 
până au venit întăriri din spate. Sigur că nu se poate face război 
fără să cadă oameni, şi au căzut atâţia, că pe câmpul de bătălie 
au rămas mai multe cimitire decât sate. Dar cum de nu mor toţi, 
ci unii trec neatinşi prin ploaia de gloanţe? Apoi fiindcă de multe 


ori ploaia de gloanţe e mai mult zgomot. Parcă domnul 
Pretoreanu nu vedea cum adesea soldaţii din jurul său trăgeau 
cu puşca în vânt, fiindu-le frică să ridice capul? Şi-apoi ştia ce 
precizie aveau acele puşti, făcute, zice-se, să tragă peste un 
kilometru. Dincolo de o sută de metri greu putea fi nimerită o 
ţintă, când bătea tunul şi tremura mâna de frică. De aceea, era 
ordin ca focul să nu înceapă niciodată decât în ultimele clipe, 
aşa cum s-a mai spus, atunci când se vedea ce culoare de ochi 
are inamicul. 

Domnul Pretoreanu nu putea să facă o ploaie de gloanţe 
numai cu carabina; dar carabina lui nu-şi greşea ţinta, şi lui nu-i 
tremura mâna, deşi dacă îl lovea un glonte în frunte avea ce 
pierde, slavă Domnului, ştia toată lumea. 

Împotriva ordinelor şi a tehnicii statornicite, el începu să tragă 
glonţ după glonţ, fără să se grăbească, dar fără să piardă 
timpul, din clipa când primul neamt ieşi din tranşee, la patru 
sute de metri. 

Un lanţ de trăgători, pe frontul unei companii, numără vreo 
sută de oameni. Alţii se pregătesc să-i urmeze, şi pe urmă vin şi 
nişte rezerve; aşa se făcea războiul pe vremea domnului 
Pretoreanu. 

Ca o sută de oameni să înainteze o sută de metri pe câmpul 
de luptă, prin gropi de obuze şi printre sârme învălmăşite, le 
trebuie pe puţin zece minute. Trăgând glonţ după glonţ, şi 
negreşindu-şi ţinta niciodată, în zece minute domnul Pretoreanu 
culcase la pământ cincizeci din cei o sută. Supraviețuitorii se 
trântiră la pământ, iar valul al doilea veni să-i ajute. Culcă şi din 
ei cincizeci, în zece minute. Mă şi întreb, la atâta dibăcie şi atâta 
sânge rece, cum de avea să-şi greşească ţinta, trăgând asupra 
fetei? Mai ales că o clipă înainte îl nimerise pe băiat exact în 
locul unde ochise? 

Poate să pară poveste, dar până să vină întăririle, compania 
inamică nu putuse să înainteze mai mult de trei sute de metri şi 
era redusă la o treime; de regulă, o asemenea unitate se 


retrage din luptă. Abia în ultimele clipe dibuiră locul de unde 
trăgea domnul Pretoreanu, nu din vreo cazemată, ci dintr-o 
tranşee obişnuită, cu un parapet de pământ şi un sac de nisip 
aruncat deasupra. Se puseră pe el cu tunurile, cu mitralierele şi 
cu puştile înainte ca artileria să-şi regleze tirul, un glonţ 
spulberă nisipul din sac şi-i smulse domnului Pretoreanu 
urechea stângă, orbindu-l cu sânge. Dar veniseră întăririle şi-l 
luară repede cu brancarda. 

Nu se îndepărtase mai mult de douăzeci de metri, când în 
urmă căzu o ploaie de obuze; aşa-i la război, plouă când cu 
obuze, când cu gloanţe. Zece dintre ele erau inutile; unul singur 
căzu în locul unde ar fi fost cu adevărat de folos, dar mai 
înainte; aşa-i la război, se face multă risipă. 

Abia la spital se văzu că pe lângă ureche, domnul Pretoreanu 
avea vătămat şi ochiul stâng, sau nervul optic, pierdere mult 
mai gravă, care s-a înrăutățit cu timpul. Dar nu din această 
cauză şi-a greşit ţinta când a tras asupra fetei; ochiul drept a 
fost ager toată viaţa. Rămânând fără ochiul stâng, pe care mai 
târziu au trebuit să i-l scoată, domnul Pretoreanu n-a avut 
încotro şi a renunţat la monoclu, ceea ce însemna o pierdere tot 
atât de grea ca vederea însăşi; un timp după operaţie, cât a 
umblat cu un ochi de sticlă, personalitatea lui părea redusă la 
mai puţin de jumătate şi într-o descreştere continuă. Până ce-a 
avut inspiraţia să-şi ascundă infirmitatea sub un alt monoclu, de 
sticlă neagră, opacă. A fost un reviriment care a uimit lumea şi a 
băgat spaima în inima adversarilor. Dacă mai înainte ar fi fost 
cineva în stare să-i înfrunte privirea, acum nimeni nu putea să 
reziste la compusul agresiv care rezulta din adăugarea 
monoclului la celelalte accesorii satanice. Personalitatea 
domnului Pretoreanu, ştirbită o vreme, revenea cu forţe mult 
mai puternice, imposibil să fie cunoscute şi explicate, fiindcă se 
ascundeau după o suprafaţă de sticlă neagră, impenetrabilă. 


Cât despre urechea pierdută, o fină proteză de cauciuc prinsă 
cu agrafe disimulate o înlocuia atât de bine, încât cine nu ştia 
nici nu putea să observe. 

S-au găsit unii să scrie în ziare că domnului Pretoreanu nu i se 
cuvenea Ordinul Mihai Viteazul, că fapta sa de arme nu avusese 
anvergură, chiar acesta era cuvântul, ţin minte, că era un 
eroism local şi mai degrabă o mascaradă. Dar el nu refuză 
decorația, cum îl sfătuiau ziarele, şi o purtă cu mândrie. Odată, 
mai târziu, l-am văzut în tribuna regală, la o defilare, cu 
majestuoasa pelerină albă pe care o aveau cavalerii ordinului. 
Aceştia mai primiseră şi câte zece hectare de pământ, sau 
poate mai mult, nu sunt sigur. Spre nedumerirea tuturor, 
duşmani sau prieteni, domnul Pretoreanu, cel mai bogat om din 
ţară, sau poate din lumea întreagă, îşi reclamă pământul, îl 
primi pe alese, nu departe de Bucureşti, pe apa Colentinei, şi îşi 
făcu acolo o vilă cu piscină de marmoră verde, lungă de o sută 
de metri. Abandonându-şi celelalte reşedinţe, chiar pe cea de la 
Sinaia, unde vara, pe căldură, se trăia atât de confortabil, el 
dădu preferinţă Colentinei, deşi acolo avea de îndurat zădufuri 
caniculare, unite cu atacul neîntrerupt al ţânţarilor. Zăduful îl 
învinse punând aer condiţionat, primul în România, şi făcând 
atâta răcoare în casă încât trebuia să stea îmbrăcat cu paltonul. 
Vestibulul era plin de paltoane şi şube, de toate mărimile, 
pentru oaspeţi. Pe țânțari, în schimb, nu izbuti să-i răpună; se 
înmulţeau atât de repede, că în doi ani năpădiră până şi piscina. 
In odăi însă nu intrau, chiar dacă se deschideau geamurile, 
fiindcă era răcoare. Domnul Pretoreanu îi privea cu satisfacţie 
cum se roteau furioşi în jurul casei. Din când în când, pentru o 
satisfacţie şi mai mare, abătea câte unul, cu carabina. 

Cred a şti de ce era el legat atât de puternic de această 
proprietate incomodă şi mult prea modestă pe lângă celelalte; 
fiindcă între imensele lui bunuri din ţară şi din străinătate, a 
căror origine uneori nu putea să fie mărturisită, pe acesta Îl 
plătise cu sânge. 


Admit că în codurile penale europene n-ar fi fost destule 
articole care să încadreze în toată extinderea lor internaţională 
unele din faptele şi din manevrele domnului Pretoreanu, când 
ele ar fi ieşit la lumină. Însă dacă-i vorba despre celelalte fapte, 
care i-ar fi atras recunoştinţa oamenilor şi i-ar fi adus gloria, să 
nu fi fost acoperite de tăcere, am certitudinea că o decorație pe 
măsura lor nu se găseşte nicăieri în lume. 

În afară de foştii ataşaţi militari ai Franţei şi Angliei, cine a 
mai cunoscut cu adevărat rolul jucat de domnul Pretoreanu la 
Versailles? Nu în sala de conferinţe, ci într-o odaie vecină, unde 
a bătut atât de tare cu pumnul în masă, că s-au zgâlţâit zidurile? 
Dar ataşaţii, pe care Odor îi văzuse înainte de război în palatul 
din Calea Victoriei, au murit fără să-şi fi scris memoriile până la 
ultima faptă. 


x kK x 


Care puteri erau de partea noastră şi care contra, la acea 
bătălie a discursurilor, următoare bătăliei cu gloanțe, istoricii 
ştiu, numai că istoria rămâne o ştiinţă inexactă. Fiindcă puterile, 
cu politica lor, de bine, de rău declarată, sunt reprezentate de 
oameni, de mai mulţi, nici măcar de unul singur. lar oamenii, 
pornind de la informaţii greşite, de la intrigi şi instigaţii, acestora 
adăugându-li-se simpatii sau antipatii fără explicaţie, şi tot felul 
de patimi, acoperă cu mandatul lor lumina soarelui şi fac 
întuneric. Aşa nu mai ştii cine apără şi cine acuză. Cel care a 
cerut pedeapsa cu moartea n-are decât să zâmbească la urmă, 
în faţa aparatelor fotografice, şi mulţi îl vor confunda cu cel care 
graţiază. 

Cineva a spus, la conferinţa de pace, în sala de dezbateri sau 
pe coridoare, că intrarea României în război i-a prilejuit 
Germaniei să poată duce războiul încă doi ani de zile, datorită 
petrolului nostru şi grâului. De porci nu se pomenea, nici de 
clopotele de la biserici. Acel cineva nu fusese aici, să audă 
anatemele preoţilor şi bocetele femeilor! Dar cum îşi îngăduia să 


vorbească despre petrolul pe care l-au găsit nemţii, dacă nu 
văzuse cum ardeau rafinăriile, cu atâta vâlvătaie că se pârjolea 
până şi cerul, de unde cădeau îngerii cu aripile aprinse? Că n-am 
putut ţine frontul cu armele noastre nu trebuia nimeni să se 
mire şi să se supere; nu puteam să facem din fiecare soldat un 
trăgător ca domnul Pretoreanu, şi nici carabine ca a lui nu erau 
mai mult de zece în toată lumea. E adevărat că domnul 
Pretoreanu a ţinut în loc o companie întreagă numai cu 
carabina; dar ce se întâmpla dacă ajutoarele mai întârziau zece 
minute? 

Unde erau ajutoarele pe care le aşteptam la Turtucaia, cum 
fusese înţelegerea, şi n-au venit niciodată? Ce făceau englezii, 
cu Churchill, la Gallipoli? Şi francezii la Salonic, cu generalul 
Sarrail? 

În istorie nu scrie cum şi cât l-au aşteptat pe acesta din urmă 
soldaţii noştri înghesuiți în tranşee; toţi îi ştiau numele, ca pe-al 
lui Hristos, dovadă că în el le era toată speranţa, să vină şi să-i 
mântuiască. Mi-a rămas în minte un cântec de jale de pe frontul 
Moldovei; părea vesel, fiindcă îi lipsea paraponul şi mergea pe o 
melodie săltată: „Aoleu, Sarai, Sarai, nemţii-atacă şi tu stai!” 

Nu spun că generalii au stat acolo degeaba, la Salonic sau în 
Dardanele; s-au luptat şi au pierdut floarea armatei, aşa cum şi 
noi am pierdut-o pe-a noastră. Dacă nu-i învinuiesc, ei de ce să 
ne învinuiască? Au fost pe câmpurile noastre de bătălie, ca 
martori? Să se fi dus măcar după război, înaintea conferinţei de 
pace, să vadă cimitirele şi să audă vaierele rămase în aer. Şi să 
se fi întrebat ce însemnau cele trei iniţiale, IOV, prin care se 
rezumau pierderile noastre în suflete omeneşti, lăsând la o parte 
rafinăriile, clopotele de la biserici şi celelalte pagube. Să fi aflat 
câţi invalizi, câţi orfani şi văduve erau în România. 

În oraşul copilăriei mele, invalizii vindeau tutun la piaţă, 
proptiţi într-un picior de lemn lângă tarabă, sau cu mâneca 
hainei goală, îndoită în sus de la jumătate şi prinsă cu un ac de 


siguranţă de sub umăr, ca să nu se bălăbăne. Văduvele şi orfanii 
n-aveai după ce-i cunoaşte; nu era să plângă toată viaţa! 


x k x 


Când domnul Pretoreanu se întorsese din Moldova, găsi 
palatul de pe Calea Victoriei aşa cum îl lăsase; lacheul care-l 
primea pe Odor era tot acolo, şi Sobieski nu se mişcase din 
biroul lui de la poartă. Oricât de ispititoare era clădirea care, 
după draperiile trase deasupra ferestrelor, probabil ascundea 
bogății şi secrete, niciun comandant nu se încartiruise în ea cât 
tinu ocupația. Un general bulgar, pare-se, avusese această 
năzuinţă, dar îl oprise Mackensen; drept compensatie, bulgarilor 
li se dăduse cofetăria Capşa, care era şi ea o năzuinţă, încă din 
vremea de pace. 

Curând după ce intrase în Bucureşti, Mackensen merse la 
palatul domnului Pretoreanu, el în persoană, nu trimise 
aghiotantul, şi-i înmână lui Sobieski cartea sa de vizită, la fel de 
luxoasă, cu litere în relief, pe hârtie de mătase, ca a baronului 
de la domnul Alcibiade. Apoi, ca să fie sigur că nimeni din aliaţii 
săi nu va îndrăzni să-i nesocotească ordinele, puse santinele la 
poartă. Acestea stătură acolo, în uniformă de paradă, chiar 
atunci când, printr-un caraghios joc al soartei, domnul 
Pretoreanu ţinea în loc, numai cu carabina, o companie întreagă 
din armata lui Mackensen. 

Îi înţeleg pe cei care l-au acuzat de trădare pe domnul 
Pretoreanu. Ca inamicul să-ţi lase cartea de vizită şi apoi să-ți 
păzească palatul, nu-i treabă curată. De unde să ştie ei ce făcea 
în acel timp stăpânul palatului? Şi dacă ar fi ştiut, puteau oare 
să creadă? S-a adăugat apoi o confuzie de nume: un colonel, 
Pretoreanu, într-adevăr dezertase de pe front, încercând să 
treacă în liniile duşmane cu toată brigada, dar nu-l urmase 
decât aghiotantul, care îi era atât de devotat că nu putuse să-l 
părăsească; însă ajuns dincolo, îşi trăsese un glonte de revolver 
în gură, înainte ca nemţii să-i ia sabia. 


Acel colonel, care l-a urmat pe Kaizer în Olanda şi l-a ajutat 
să-şi sape grădina, nu era fratele domnului Pretoreanu, cum 
chiar eu am spus din greşeală; nu-i era nici măcar rudă 
îndepărtată. Cu numele oamenilor se fac totdeauna confuzii, 
totdeauna se găseşte cineva să întrebe: eşti rudă? Dar iarăşi, nu 
există atâtea nume şi nici nu se pot născoci destule ca să fie 
câte unul pentru câţi oameni trăiesc într-o ţară. Ştiu eu? Poate 
tot mai bine ar fi cu numere. Aşa ţi-ai cunoaşte şi neamurile, 
fiindcă desigur numerele s-ar da pe familii, în ordinea gradului 
de rudenie. Mă miră din cale-afară că domnul Pretoreanu a 
răbdat confuzia. Ar fi putut să trateze cu colonelul, să-i cumpere 
numele, iar de nu, să pună mâna pe carabină. 

Văzând cartea de vizită a lui Mackensen, stăpânul palatului îi 
porunci lui Sobieski să afle pe unde ajunsese comandantul 
german în retragere, şi să-i trimită o telegramă de mulţumire. 
Telegrama, compusă după un protocol pe care Sobieski îl avea 
în dosarul lui cu tot felul de formule, se încheia astfel: „Al 
dumneavoastră cordial prieten...” Secretul poştei nu putea să fie 
păstrat când pacea nu se instaurase bine şi încă funcţiona 
cenzura. Textul telegramei, care făcu să vuiască oraşul, deveni 
un grav cap de acuzare. Dar domnul Pretoreanu n-o trimisese 
din nechibzuinţă, ci din loialitate. Şi-apoi împuşcase destui 
soldaţi din armata lui Mackensen! 

Erau doi ani de când draperiile din birou acopereau ferestrele, 
enigmatic, ca în tot palatul. Indată ce le dădu la o parte, domnul 
Pretoreanu luă carabina cu care luptase pe front şi începu să 
ochească spre poartă; războiul fusese un bun prilej de exerciţiu, 
deşi n-ar fi avut nevoie; niciodată nu greşise o ţintă. Prima avea 
să-i scape lunile viitoare, când se întoarseră băiatul şi fata. 
Pedeapsa însă era tardivă, sau, în orice caz, nu se mai putea 
vorbi de vechea vină. De mult tinerii rupseseră legăturile 
nepermise, fiecare îşi trăia viaţa lui, şi pare-se cu destulă sete. 
Ea cel puţin, deşi atât de tânără, căci abia atingea vârsta 
majoratului, ajunsese la performanţe scandaloase, care o 


înspăimântaseră până şi pe regină. Aceasta o chemase în 
cancelaria spitalului şi-i examinase şalele cu invidie. „la ascultă, 
târfuliţă, e adevărat ce se spune?” lar ea îşi lăsase ochii în jos, 
roşind cu modestie: „Da, Majestate!” Cred că era vorba nu atât 
de apetit, cât de rezistenţă. În această privinţă, femeile se 
subestimează adesea una pe alta. 

Domnul Pretoreanu primea veşti tot mai proaste de la 
conferinţa de pace. Renunţând să mai aştepte întoarcerea 
copiilor şi amânând clipa pedepsei, îşi comandă un vagon-salon 
la Simplonul de Paris, şi peste două zile era la Versailles. Printr-o 
coincidenţă nefavorabilă, vagonul îl folosise Mackensen în 
timpul ocupaţiei. Semnalându-se plecarea domnului Pretoreanu 
şi istoria vagonului, izbucni şi mai violent strigătul de trădare. 

S-a vorbit mult de trădători, după ce se terminase războiul. 
Erau oameni care prin educaţie, sau din raţiuni eronate, ar fi 
vrut să luptăm alături de Germania, cum voise şi regele Carol, 
bătrânul; spre norocul lui murise înainte de-a fi nevoit să rupă 
înţelegerea secretă cu Kaizerul. Işi dăduse seama şi el, înainte 
de moarte, că România n-ar fi luptat niciodată împotriva Franţei. 

lar acum, la Versailles, viitorul României era pus sub semne 
de îndoială. Domnul Pretoreanu, care se ducea acolo mânat de 
revoltă, dar nu mai puţin de spaimă, lăsa în urmă acuzaţia de 
trădare. 

La Văcăreşti era închis Stere. Deşi i s-a dat drumul, a rămas 
stigmatizat multă vreme; calomnia durează mai mult decât o 
vină adevărată care îşi primeşte pedeapsa. Şi totdeauna lasă 
urme. 

Mai era închis Slavici, bietul de el, căruia nu-i cunosc altă 
greşeală decât că într-un timp, pe când îi dădea găzduire, n-a 
avut destulă grijă de Eminescu. 

Dintre ceilalţi, nu-l mai ştiu decât pe Arghezi, care atunci a 
scris Poarta neagră. Cine mai ţine minte? Paraschiva îi aducea 
de mâncare. Prima oară i-am văzut numele sub o poezie, în 
pagina a doua a unei reviste ilustrate scoasă de nemți la 


Bucureşti, în timpul ocupaţiei. Mă mir cum de mi-a rămas în 
memorie, fiindcă n-aveam decât treisprezece ani când mi-a 
căzut în mână un număr foarte vechi din acea revistă 
nemţească scrisă în româneşte, şi niciodată până atunci nu 
auzisem de un asemenea nume; poate m-a frapat alcătuirea lui 
ciudată şi fără asemuire; ei da, când te cheamă aşa, nu rişti 
nicio confuzie! Poezia n-o mai ştiu, dacă voi fi citit-o, deci nu-i 
pot spune cuprinsul. Să fi fost o fabulă, să fi fost o odă? 

Pe pagina întâi a revistei, o gravură care imita cu iscusinţă 
fotografia, cum mai târziu am văzut săptămânal în suplimentul 
ilustrat Corriere della Sera, înfăţişa o scenă de groază, soldaţi 
prăpădiţi fugind cu picioarele la spinare, cai şi tunuri prăvălindu- 
se odată cu soldaţii spre vadul unui râu, unde urmau să se 
împotmolească sau să se înece. Dedesubt scria: „Artileria 
română se retrage la Epureşti!” Sigur că s-a retras artileria. Şi 
nu doar la Epureşti. Şi poate chiar în învălmăşeala redată de 
gravură. Dar mi se pare că este o impietate de neiertat să 
prezinţi aşa o armată învinsă. De aceea ţin minte. 

Peste toţi cei din închisoare a căzut o blagoslovită amnistie în 
ziua când s-a aflat de la Versailles că ni se recunoscuse 
dreptatea. Implicit, cei răspunzători de înfrângerile noastre îşi 
recunoşteau vina, dar fără s-o scrie în tratatul de pace; după 
cum în tratatul de alianţă, ataşaţii militari nu-şi scriseseră 
gândul lor adevărat, ci doar i-l spuseseră domnului Pretoreanu, 
cu paharele de şampanie în mână: „Mi se pare că am făcut o 
crimă!” Şi pe urmă spărseseră paharele. 

Domnul Pretoreanu nu ceru să-i vadă nici pe Clemenceau, nici 
pe Loyd George, nici pe Wilson, care venise din America să dea 
Europei o fericire eternă. Oricare din aceşti bărbaţi l-ar fi primit 
fără întârziere; Wilson mai ales, care ştia ce înseamnă finanta, 
fiindcă între supuşii săi îl avusese pe Vanderbilt. Oare când 
America declarase războiul, moartea bogătaşului atârnase puţin 
în balanţă? Domnul Pretoreanu nu avea o greutate mai mică; 


dacă nu ştia multă lume, ştia bine de tot preşedintele Statelor 
Unite. 

Neavând niciun angajament cu cei trei puternici şi apelând la 
ei, domnul Pretoreanu ar fi însemnat să le ceară o favoare, ceea 
ce nu-i stătea în fire. De aceea îi chemă într-o cameră pe 
ataşaţii militari ai Franţei şi Angliei, cărora le spuse: 

— Mai ţineţi minte, domnilor, ce veselă era mulţimea pe Calea 
Victoriei şi ce amară şampania? Sunteţi datori să amintiţi 
guvernelor dumneavoastră ce ne-au făgăduit, ce ne-au dat şi ce 
ne-au cerut. Dacă nu-i veţi aduce la realitate, atunci, la sfârşitul 
conferinţei nu vă rămâne altceva de făcut decât să vă trageţi 
câte un glonţ în tâmplă! 

Domnul Pretoreanu bătu cu pumnul în masă atât de tare că se 
zgâlţăi zidul din faţă, făcând să cadă portretul lui Napoleon 
Bonaparte. 

— Şi spuneţi-le că dacă nu ne recunosc dreptatea, torn pe 
mine un bidon de benzină şi-mi dau foc în faţa palatului. 

Asemenea argumente nu mai au niciun efect în zilele noastre. 
Atâţia oameni îşi dau foc de la o vreme încoace! Ultimul care a 
avut câştig de cauză cred că a fost logodnicul Genevievei. 


35 


Cât ţinuse războiul, nu venise nicio veste de la Odor. Nu 
venea nici după aceea, dar nici nu o aştepta cineva din casă. În 
legătură cu el se păstra tăcere. Suferea numai Alexandrina. 

Tom scrisese, din când în când, cărţi poştale trimise prin 
Crucea Roşie. Luptase la Mărăşeşti, ca soldat voluntar, în 
regimentul pe care un atac al nemților îi găsise în cămăşi, cu 
armele făcute piramidă, despăduchindu-se pe malul gârlei. Tom 
scrisese şi despre păduchi odată - oficial li se spunea paraziți - 
dar cartea poştală, deşi nu cuprindea decât câteva rânduri, o 
oprise cenzura. De parcă nu se ştia câţi oameni mureau de tifos 
exantematic! Soldaţii erau obişnuiţi cu păduchii până la 
prostraţie, că nici nu se mai osteneau să-i omoare. Dacă se 
întindeau pe o scândură şi după un minut se ridicau în picioare, 
jos le rămânea forma corpului, desenată cu păduchii căzuţi de 
pe ei şi care forfoteau speriaţi, rămaşi de izbelişte. Dar nu 
piereau toţi, îşi găseau repede trupul din care să sugă. Nu mai 
aveau loc în beteliile cămeşilor şi izmenelor nespălate, unde se 
prăsesc prima dată; se împingeau afară, generaţie după 
generaţie, făcând şi ei, ca şobolanii, războiul lor, fără de care nu 
puteau să trăiască; înaintau pe sub haine, migrând de-a lungul 
trupului, unii spre cap, alţii spre picioare, după cum le era 
norocul, aşa cum au migrat şi oamenii dintr-o parte a lumii în 
alta, căutând o hrană mai bună. Păduchelui nu-i place lumina, 
dar când nu mai aveau loc în haine, ieşeau prin mâneci şi pe 
sub gulere, împinşi de alţii care creşteau în urmă, şi umblau 
capii pe feţele oamenilor, pătrunzându-le în urechi şi în gură. 

Oamenii regimentului n-au mai apucat să-şi ia hainele, ci doar 
puştile, şi s-au încins cu cartuşierele peste cămăşi sau numai 


peste izmene. Aşa au întâmpinat atacul, chiuind ca la horă, şi nu 
doar că au oprit înaintarea nemților, ci i-au pus pe goană ca pe 
iepuri, urmărindu-i departe, până a sunat goarna după ei, să-i 
oprească. Tom fusese acolo şi luptase ca apucaţii, după cum 
avea să ne povestească un martor; dădea în nemți când cu 
patul puştii, când cu pietre, că nu mai avea gloanţe, sau le 
punea piedică pe la spate şi-apoi îi burduşea cu pumnii în ceafă. 
La drept vorbind, asta îi era firea, să pună piedică şi să 
lovească, dar cel puţin acum şi-o folosea pentru o cauză bună. 

Odată cu primii demobilizaţi a venit la domnul Alcibiade un 
soldat mai în vârstă, un rezervist, dascăl într-un sat de sub 
munte. 

— Cum, s-a mirat domnul Alcibiade, dascălii nu rămân la 
biserici? 

— Eram supranumerar, a răspuns dascălul. 

Atunci am auzit prima oară această vorbă şi n-am putut s-o 
înţeleg dintr-odată; mi se părea ceva colosal, dar nu ştiu în ce 
unităţi de măsură. Am fost dezamăgit să-i aflu înţelesul, şi încă 
mai dezamăgit când am fost primit supranumerar la şcoală, 
unde pentru patruzeci de locuri ieşisem al patruzeci şi nouălea. 
Şi tot n-am rămas ultimul, erau şcoli puţine, trebuiau să facă 
locuri supranumerare, căci pe celelalte le ocupau în primul rând 
orfanii de război, aflaţi ierarhic între invalizi şi văduve. 

Dascălul era trimisul lui Tom, după spusele sale; luptaseră în 
acelaşi pluton, el a povestit faptele lui de arme, poate le-a mai şi 
înflorit puţin ca să-i facă plăcere domnului Alcibiade, mai ales că 
la urmă i-a cerut „un pol de parale”, să poată ajunge acasă. Dar 
nu-i mai puţin adevărat că avea asupra sa un ziar de campanie, 
îndoit în şaisprezece, şi în pagina a doua, încadrat cu creionul 
roşu era ordinul de zi al regimentului care îl cita a cincea oară 
pe Tom, pentru fapte de vitejie. Dascălul spunea că primise şi-o 
decorație. 

— Dar unde-i acum? întreba nerăbdător domnul Alcibiade. De 
ce nu vine? 


— O să vină, răspundea în doi peri povestitorul, cu ochii la 
sticla de ţuică. 

Se făcuse târziu, şi noaptea l-au oprit acolo să doarmă, i-au 
pus un pat într-o magazie, părea prea murdar să-l culce în casă, 
şi nici n-a vrut să se spele, zicând că a doua zi o să ajungă în 
satul lui şi-o să-l laie nevasta. 

Abia înainte de a se duce la culcare s-a încumetat să spună, 
tot în doi peri, că de o vreme pierduse urma lui Tom, care 
plecase într-o permisie şi nu se mai întorsese dar nu era 
dezertor, Doamne fereşte, ci internat în spital aproape de laşi, la 
Bârnova. Fusese rănit nu pe front ci într-o ciocnire de trenuri. 

— Să ştiţi, stimate domnule, că tot erou de război se numeşte. 

Domnul Alcibiade era negru la faţă, îmi închipuiam ce avea în 
suflet, iar dascălul îmi făcea silă, şi cu murdăria de pe el şi cu 
vorba tărăgănată. Poate chiar minţea poate nici nu-l cunoscuse 
pe Tom. 

A doua zi, Alexandrina a găsit un păduche în gulerul lui Traian 
şi i-a luat la inspecţie pe toţi din casă. N-a mai descoperit altul, 
dar un păduche era floare la ureche pe lângă ce lăsase dascălul 
în patul unde dormise, o somieră veche cu pânza verde. Când 
mi-a arătat-o moş Dumitru, se făcuse cenuşie de păduchi, care 
colcăiau speriaţi de lumină. Nici nu s-a mai gândit cineva s-o 
curețe, i-au dat foc în faţa magaziei, lemnul vechi ardea cu 
pocnituri ca de mitralieră, mi se părea însă că aşa trosneşte 
păduchele prins de flăcări. Rezervistul, gata de drum, îşi mânca 
farfuria de lapte cu mămăligă la masa de afară. M-am mirat cum 
de lăsase în casă numai un păduche, când avea pe el cu sutele. 
Omul nu se pierdea cu firea pentru atâta lucru, se mira numai 
că dăduseră foc somierei. 

— Păduchele, stimate domnule, îi spunea domnului Alcibiade, 
a fost fratele nostru tot timpul războiului, împreună am dus 
greul; căci războiul e greu chiar şi pentru un păduche, oricât ar 
fi el de mic şi nebăgat în seamă. Şi ce-avea patul ăsta, să-l 
ardeţi? Apăi să fi văzut ce era în tranșee şi în adăposturi! Dacă 


mă întindeam numai zece minute pe-o scândură, când mă 
ridicam în picioare, jos rămânea forma corpului, albă. 

Mai auzisem; două întâmplări care seamănă între ele se 
povestesc cu aceleaşi cuvinte. 

Înainte de-a pleca rezervistul, domnul Alcibiade îi dădu în silă 
doi poli, nu doar unul, adică patruzeci de lei, în hârtii scoase de 
nemți la Banca Generală a României. Banca Naţională îi 
recunoştea, doar că le punea o ştampilă, nu putea să fure banii 
oamenilor. Ştampila, însă, vai de lume, ce să mai desluşeşti din 
ea pe-o hârtie mototolită, care trece din mână în mână? Cine n- 
apucase să-şi ştampileze banii la vreme, sau mai găsea câte 
cinci lei rătăciţi prin buzunare, le răsucea deasupra un ban de 
nichel dat cu cerneală violetă, iar dacă n-avea cerneală, topea 
creion chimic, în apă. Şi dacă n-avea nici ban de nichel, era bun 
chiar şi un nasture de la o manta soldăţească. 

Ultima pereche de ghete (cu bombeu, negre şi lucioase) pe 
care mi le cumpărase mama înainte de război (bineînţeles după 
ce răscolise toate prăvăliile una după alta, fără să ştie ce ne 
aşteaptă şi ce goale au să fie rafturile), costase douăzeci şi cinci 
de lei. lar acum, rezervistul privea cu scârbă cei doi poli de 
hârtie, dăruiţi de domnul Alcibiade. 

— Zilele trecute, zice el, la Focşani unde am stat să ne 
despăducheze, trecea unul pe peron şi striga pe sub ferestrele 
trenului: „Un ban, o bucată de pâine! Cine mai cumpără? Un 
ban, o bucată de pâine!” Pâinea o avea într-un sac, la spinare. 
Cu o băncuţă, mă gândesc, îi cumpăr tot sacul. De unde veneam 
noi era viaţa mai scumpă, cinci lei pâinea. li dau băncuţa şi-i cer 
restul. El zice: „Eşti nebun, camarade? Mai pune o băncuţă!” 
„Păi n-ai spus un ban, o bucată de pâine?” „Banul ăla nu mai e; 
ce-a fost banul, acum e leul!” 

Despre această faţă a războiului nu apucasem să aflu; aici 
lumea nu prea se folosea de parale, ca să vândă sau ca să 
cumpere, sau nu ţin eu minte; cred că mai degrabă făcea 
schimb, ca pe vremuri. Am aflat de la rezervist că leul îşi 


pierduse de zece ori puterea; se numea devalorizare, încă un 
cuvânt învăţat înainte de a merge la şcoală. 

Cât de mare fusese leul înainte, ar fi trebuit să înţeleg după 
un cuplet care se cânta la teatrul de revistă, în Moldova, că, 
oricât o fi fost viaţa de grea în refugiu, lumea mai trebuia şi să 
se veselească. Îl aduseseră primii demobilizaţi de la oraş şi-l 
fredonau foarte mândri de puterea lor bărbătească: „In lumea 
asta sunt femei, care se vând pentru cinci lei...” Mai departe era 
atât de vulgar, că şi azi mi-e ruşine când îmi aduc aminte. 
Oricâtă nevoie o fi de veselie, nu înţeleg ce lume venea la teatru 
să asculte asemenea cântec, să bată din palme şi să râdă. Deşi 
cei cinci lei erau desconsideraţi în raport cu obiectul târgului, se 
putea înţelege că ei valorau mai mult decât nimica toată, dacă 
reprezentau preţul unei femei, fie ea oricât de pierdută. 

Îndată după plecarea rezervistului, domnul Alcibiade îi porunci 
lui moş Dumitru să pună caii la trăsură şi se duse la oraş să 
ceară autorizaţie ca să meargă în Moldova. În curte mai dogorea 
jăratecul somierei care arsese. 

Autorizaţia nu se obținea uşor, trebui o săptămână de 
alergătură. În acest timp domnul Alcibiade se pregătea de drum. 
Cu trenul ştia că n-ar fi fost chip să ajungă. Mai cumpără doi cai, 
apoi un docar în care putea să încarce merinde pentru o lună. 
Se gândea că, mânând repede, ar ajunge la laşi într-o 
săptămână, dar trebuia să pună la socoteală şi cât avea să 
zăbovească pe acolo. Luă şi ovăz pentru cai, luă şuba şi cizmele 
de vânătoare, deşi era vară. l-ar fi prins bine şi puşca într-o 
asemenea călătorie; ştia însă că n-au să-i dea voie, şi drept 
armă de apărare puse sub capra docarului un cuţit lung, în 
teacă de fildeş, pe care-l adusese din Africa şi-l ţinea în cufărul 
de lac negru, la un loc cu tunica. 

Priveam aceste pregătiri cu strângere de inimă, ca şi când aş 
fi avut o presimţire, dar poate mai degrabă eram trist că nu 
plecam şi eu în călătorie. La fel aş fi simţit pe cheiul unde 
Cristofor Columb îşi pregătea corăbiile. Ce m-aş mai fi urcat pe 


una din ele, fie ea cea mai mică, şi ce-aş mai fi muncit, fie că nu 
mi-ar fi dat o treabă mai importantă decât să spăl puntea, 
numai să mă primească! Dar corăbiile lui Cristofor Columb erau 
departe, acolo unde se sfârşeşte istoria şi încep basmele. Pe 
când docarul domnului Alcibiade îl vedeam toată ziua, îi dădeam 
târcoale cu inima strânsă, din ce în ce mai trist pe măsură ce se 
apropia ziua plecării. O, ce m-aş fi dus cu el, numai să-mi fi spus 
o vorbă! Seara aş fi ţesălat caii, le-aş fi pus ovăz în traistă, cum 
făcea Odor cu calul căpitanului, în drum spre Franţa îndepărtată. 
Dar parcă Moldova era mai aproape? Aş fi spălat docarul, l-aş fi 
învelit cu şuba pe domnul Alcibiade, pe banca din spate, iar eu 
aş fi stat de veghe toată noaptea. Un drum în Moldova, peste 
liniile unde fusese războiul, şi sigur că se mai vedeau tranşeele 
şi poate pământul încă mai era roşu de sânge, mi se părea mai 
mult decât ocolul pământului. Uneori, când nu dormi, noaptea, 
şi închipuirea se înflăcărează, mă gândeam că dacă mi-aş lua 
inima în dinţi şi l-aş ruga pe domnul Alcibiade... Din păcate, 
ştiam că nu m-ar fi lăsat tata. A fost prima mea călătorie ratată. 
Însă adevărata tristeţe a venit din altă parte, copleşind toată 
casa. 

Era într-o sâmbătă, şi domnul Alcibiade spera să plece luni de 
cu noapte, când veni vestea că Tom se prăpădise în spitalul de 
campanie de la Bârnova. Oricât mă temusem de el şi oricât îl 
urâsem câteodată, m-am simţit sfâşiat, am fugit în curte cu 
obrazul în palme, am căzut cu capul pe aripa docarului, pe care 
o lustruisem şi o mângâiasem, şi-am plâns în hohote, fără să 
mai aud plânsul celorlalţi. 

Nu ştiu de ce, pe lângă suferinţă şi deznădejde era în mine un 
gând aspru, că dacă ar fi murit Odor, n-ar fi fost atâta jale. 

Domnul Alcibiade ştia că oricât ar fi mers de repede, chiar 
dacă ar fi mânat nebuneşte, fără oprire, tot n-ar fi ajuns la 
vreme, să-l înmormânteze. Dar hotărî să plece, măcar să-i vadă 
mormântul şi să-i pună o cruce ca lumea. 


Avu în el puterea să meargă la oraş, de unde în sfârşit luă 
autorizaţia, şi se gândea să pornească la drum nu luni, ci chiar 
atunci, sâmbătă după masă. Toate erau gata şi se îndrepta spre 
uşă cu biciul în mână, cel mai frumos, biciul pe care îl avea când 
îi plimbase pe moş Dumitru şi pe baba Stana. Abia se împlinise o 
lună de la plecarea Teofanei, de la moartea Mariei. Inainte de a 
ajunge la uşă, urmat de toată suflarea din casă, domnul 
Alcibiade se opri şi se întoarse, surpat dintr-odată, atât de alb la 
faţă, că peretele de lângă el părea negru. intinse biciul cuiva, 
nu-l scăpă din mână şi spuse: 

— Pregătiţi-mi patul! 

Nicio suferinţă n-ar fi putut să-l oprească, sunt sigur: ar fi 
mers rupt în două de durere şi nu s-ar fi oprit până la capătul 
drumului. Era altceva, simţea moartea venind şi trebuia s-o 
aştepte. 

A fost o moarte nemiloasă şi leneşă; de vestit se vestise şi 
mereu îşi repeta vestea, dar i-a trebuit un an şi jumătate până 
să ajungă. 


x k x 


Am aflat de la Odor cum s-a întâmplat accidentul de tren de la 
Ciurea, care a umplut de groază Moldova întreagă, deşi războiul 
dădea mai mulţi morți şi aducea mai multă suferință; cu războiul 
lumea se obişnuise. 

Ştiam că Odor avea obiceiul să mistifice; judecam simplu şi 
fără înţelegere. Aşa, şi zborul cu avionul lui Vlaicu ar fi putut să 
fie o mistificare. M-am mai îndoit o dată, şi pe urmă a trebuit să 
cred, cu toată convingerea. Nu doar prin puterea lui mitică, ci şi 
prin argumente, prin dovezi materiale, prin coincidenţe care nu 
puteau fi născocite. Şi la urma urmelor, chiar şi adevărul este o 
relativitate; un adevăr al nostru şi unul al altora. Nu ştiu după ce 
legi îl alegem pe primul şi nu pe al doilea. De câte ori am vrut să 
resping adevărul lui Odor şi să-l caut pe-al meu, m-am întors cu 
fruntea plecată. 


M-am îndoit că Odor se afla în gară, tocmai atunci când trenul 
avea să deraieze; era o coincidenţă dusă prea departe, fiindcă în 
acel tren se afla Tom, pe care nu-l întâlnise niciodată în timpul 
războiului, şi nu-l mai văzuse de şapte ani, din ziua când plecase 
de acasă, întorcând spatele domnului Alcibiade. 

Odor se afla în gara Ciurea, unde se sfârşeşte panta lungă şi 
povârnită de la Bârnova, care avea să capete în timpul 
războiului un renume sinistru. Pe-aici am coborât, mergând la 
laşi cu trenul, târziu în viaţa mea, după ce trecusem prin multe, 
şi nu mi-e ruşine să spun că mi-a fost frică. Mă uitam la ceilalţi 
din compartiment, cum jucau cărţi, sau mâncau cârnaţi şi ouă 
răscoapte şi beau apă din sticlă, deşi nu mai aveam mult până 
să ajungem la destinaţie. Părea să nu le pese că vagonul se 
zgâlţâia şi se smucea în frâne, gata să le rupă. E o pantă 
inadmisibilă şi cred că se datoreşte unei inspiraţii nefericite, 
altfel calea ferată ar fi trebuit să treacă prin altă parte. Frica era 
numai a mea, fiindcă ţineam minte; ceilalţi îşi mâncau ouăle 
răscoapte şi cârnaţii, fără să se întrebe ce-ar fi dacă ar scăpa 
frânele. Se gândeau că un asemenea accident nu-i posibil, sau 
nu se gândeau deloc şi mestecau înainte. Dar uite că o dată 
fusese posibil, printr-o întâmplare demonică. 

Trenul de laşi venea cu lume îmbulzită şi terciuită, agăţată pe 
tampoane şi pe acoperişuri, cum se călătorea în acel timp de 
restrişte. Când şi-a dat drumul pe panta de la Bârnova, frânele 
n-au mai vrut să se strângă, deşi mecanicul şi lăcătuşii de 
revizie le încercaseră mai înainte, între tenderul locomotivei şi 
vagonul de poştă, robinetul tubului de aer comprimat care 
comandă frâna Westinghouse era închis; aşa s-a văzut la 
anchetă. S-a spus, şi altă explicaţie nici nu putea fi găsită, că 
unul din oamenii înghesuiți pe tampoane se sprijinise cu piciorul 
pe pârghia robinetului şi-o închisese, fără să ştie. Mecanicul, 
nemaiputând să dea drumul aerului comprimat, rămânea numai 
cu frânele locomotivei. Le-a strâns, bietul om, le-a strâns cât a 
putut de tare, dând semnale de alarmă cu fluierul. Trenul îşi 


mărea viteza, vagoanele împingeau în locomotivă, care n-avea 
putere, cu roţile el, oricât de înfrânate, să oprească prăvălirea 
masei metalice din spate, de sute sau poate mii de tone. 

In gara Ciurea, de la poalele dealului, speriată de şuierele 
sinistre, de vuietul trenului, de urletele călătorilor, care se 
auzeau rostogolindu-se la vale ca un vaier de moarte peste alte 
zgomote şi ecouri, lumea s-a îmbulzit pe peron, nesocotită, în 
loc să fugă. Şi, deodată, îmi povestea Odor, care nu se putea 
smulge din mulţime, de după curbă, la piciorul pantei unde era 
intrarea în gară, s-a văzut locomotiva, îmbrăcată în flăcări, că 
părea gata să se topească şi arunca înapoi, de-a lungul trenului, 
o jerbă roşie, zvârcolită, ca o cometă nebună. Erau scânteile pe 
care roţile blocate le scoteau din frecarea lor cu şinele, rupând 
aşchii aprinse. lar în acest timp mecanicul continua să dea 
semnale de alarmă tot mai deznădăjduite. 

Nu era nimic în cale, n-a fost o ciocnire; locomotiva îmbrăcată 
în flăcări a sărit de pe linie în faţa gării, s-a dat peste cap şi 
vagoanele venind peste ea s-au zdrobit intrând unul în altul. 


x k x 


Uneori mă gândesc că sfârşitul lui Tom nu putea fi altfel. Pe 
urmă mă ia groaza; un asemenea gând nu se spune. 

Tom fusese la Bârlad, într-o permisie de cinci zile, nu ştiu la 
cine, iar acum se întorcea la regimentul lui, aflat în refacere 
aproape de laşi, la Podul Iloaiei. Bârladul era atunci, pentru un 
timp, cap de linie, trenul nu mergea mai departe, frontul fiind la 
vreo treizeci de kilometri. 

Văzând înghesuiala din gară îl cuprinse furia, învrăjbit mai 
ales pe lumea civilă, fiindcă n-o silea nimeni să umble forfota 
printr-o ţară atât de micşorată. Când trenul trase la peron, era 
plin dinainte, dar, printr-un miracol cunoscut de cei care au 
văzut o gară în timpul războiului, oameni după oameni 
continuau să se urce în vagoane, pe uşi şi pe geamuri, şi 
încăpeau, şi iacă se mai găsea loc pentru alţii; poate printr-o 


însuşire a lor, necunoscută în timp de pace, de a-şi reduce 
volumul la jumătate, sau chiar mai mult, sau poate de a-şi 
păstra numai duhul, trupul urmând să vină pe altă cale şi să-i 
aştepte la capătul drumului. 

Scârbit de înghesuială, Tom îşi găsi loc tocmai în faţă, pe 
tampoanele tenderului, unde încă nu se urcase nimeni. Dar nu 
avu nici aici linişte, începură să vină, întâi un ceferist, cu o 
paporniţă, apoi vreo doi soldaţi, fără arme şi fără ranite, 
probabil în permisie ca şi Tom şi pe care el îi primi cu 
bunăvoință şi chiar le spuse: „Hai sus, camarade!” Necazul e că, 
pe urmă, se iviră şi civili, că-ţi venea să-i strângi de gât, sau să 
le dai vânt cu piciorul; poate erau speculanţi, ducându-se pe la 
ţară, după o pâine de mălai, după vreo găină leşinată, sau după 
o bucată de săpun, că nu se găsea, de aceea bântuiau păduchii. 
Colac peste pupăză, veni chiar şi o femeie, o hoaşcă grasă şi 
lăbărţată, care mai făcea şi pe tinerica, şi avea buzele înroşite. 
Tom fu cât pe ce s-o îmbrâncească, dar tocmai atunci porni 
trenul. Inghesuită şi ea din toate părţile, femeia se băga în el, se 
ţinea de mijlocul lui, să nu cadă, ţipa la curbe şi peste macazuri 
că ar fi scos din fire pe cineva chiar şi în zile mai bune. lar totul 
era învăluit în aburi şi în fumul locomotivei, amândouă fierbinţi, 
de parcă ar fi fost iadul şi sfârşitul lumii. 

Trenul nu mergea repede, mai mult se târa, timp de vreo 
două ore Tom strânse furie în el, şi tocmai când nu mai era mult 
până să ajungă, nu se mai putu stăpâni, adevărata lui fire de 
diavol făcu eruptie. Când trenul intra pe panta de la Bârnova pe 
chip îi apăru un rânjet de satisfacţie - şi aşa împinse cu piciorul 
pârghia robinetului de aer comprimat, aflată alături. 

Urmarea nu se simţi în primele clipe; din vagoane se auzeau 
înjurături şi strigăte mânioase, ca şi mai înainte, oamenii se 
striveau unii pe alţii, dar erau şi chiote de veselie, şi cântece, o 
lume nebună alunecând la vale pe roate. Tom îi ura pe toţi, voia 
să bage spaima în suflete, să-i audă urlând, văicărindu-se, 
sfâşiindu-se între ei, dându-se de ceasul morţii. Indată auzi roţile 


locomotivei scrâşnind, simţi frâna, vagonul se izbi în tender, 
strivind tampoanele, făcându-le să trosnească. Fără să înţeleagă 
ce se întâmplă, oamenii din jurul lui Tom începură să strige, se 
agăţară unii de alţii, gata să se dărâme cu toţii, înnebuniţi de 
frică. Fluierul locomotivei scoase un şuier spart, apoi se puse să 
dea semnale repezi şi scurte. Trenul se smucea, parcă primea 
buşituri din spate; mecanicul slăbea frânele şi-apoi le strângea 
repede, încercându-le, probabil nedându-şi seama de întreaga 
nenorocire, simțind doar că vagoanele veneau peste locomotivă. 
Lumea din tren amuţise; câteva clipe nu se auzi decât fluierul de 
alarmă şi scrâşnetul năprasnic pe care roţile locomotivei îl 
scoteau patinând pe şine şi aşchiindu-se. Un val de scântei 
erupse din jos, printre tender şi vagonul de poştă, îi învălui pe 
oamenii înghesuiți pe tampoane, peste lanţuri şi cârlige de 
tracţiune, aşa cum stăteau încleştaţi unii de alţii, ţinându-se ca 
în menghini, că să fi căzut unul ori i se rupeau braţele, ori 
cădeau toţi grămadă. Tom auzi ţipete venind din urmă; 
semănase groaza în tren, aşa cum dorise. Ţipa toată lumea, în 
toate chipurile, după cele câteva clipe cât amuţiseră, paralizaţi 
de frică. Scânteile ajungeau acum până la ultimul vagon, 
umpleau valea dintre taluzuri, părea că trenul alunecă pe o albie 
de flăcări. 

Un timp chiar şi Tom rămase ţeapăn, de nedumerire şi poate 
de frică; nu mai ştia ce voise, sau nu-şi închipuise până unde 
avea să ducă fapta lui nesăbuită. Salcâmii zburau în urmă, nu se 
mai vedeau unul şi unul, ci o pânză. Probabil acel timp cât Tom 
rămăsese ţeapăn, paralizase în el şi gândul şi puterea de 
judecată, că nici măcar nu mai ştia ce făcuse. Abia pe urmă 
simţi sub picior pârghia robinetului şi atunci se dezmetici dintr- 
odată: dacă împinsese pârghia cu piciorul, nu putea s-o şi tragă. 
Inversul situaţiei în care se aflase Geneviève, când smucise 
volanul. 

Mecanicul, care vedea cum se topesc roţile locomotivei şi nu 
putea face altceva decât să tragă de fluier, simţea că merge 


spre catastrofă, nu exista nicio scăpare, dar nu ştia cauza. 
Oamenii din tren, urlând si ţipând de groază, simțeau şi ei că 
merg înspre moarte, şi nu înțelegeau ce se întâmplase. Singurul 
care ştia şi înţelegea era Tom, nu mai puţin îngrozit decât 
ceilalţi. Atunci se smulse din strânsoare, împinse disperat cu 
genunchii şi cu coatele, să-şi facă loc printre oameni. Dintr-o 
coastă îl împiedica femeia sulemenită, se ţinea de el nu doar cu 
braţele, ci şi cu dinţii înfipţi în haină, şi urla din gât, sau din 
fundul plămânilor, cu gura înăbuşită. Orbit de scântei, Tom 
izbuti să îngenuncheze pe tampon şi să apuce pârghia, când un 
bocanc greu, cu ţinte se aşeză deasupra, zdrobindu-i mâna. Nu 
simţi nicio durere şi în locul spaimei îl cuprinse din nou furia, 
aceeaşi care îl împinsese la fapta necugetată. Renunţând la 
orice sprijin, ţinându-se în echilibru pe tamponul care sălta şi se 
smucea gata să-l arunce, începu, cu mâna cealaltă, să lovească 
în piciorul de-alături. Lovea ca şi când ar fi lovit în toţi oamenii 
din tren şi se gândea că dacă nu va izbuti să împiedice 
deznodământul, va rămâne, în ultima clipă, cu satisfacția să-i 
ştie mutilaţi sub vagoanele sfărâmate. Piciorul parcă nici nu 
simţea loviturile, se lăsa tot mai greu pe mâna zdrobită şi-atunci 
Tom începu să împingă în el cu tot trupul, împingea cu umerii şi 
cu pieptul şi-l buşea cu capul, de-ar fi putut să-i rupă oasele, 
până ce-l simţi că slăbeşte şi se trage în lături. 

Atunci, aşa cum împingea cu toate puterile şi fără niciun 
sprijin, Tom alunecă de pe tampon şi căzu pe linie. În ultima lui 
încercare de a se salva, se apucă de piciorul care nu ştia al cui 
este; dar îi alunecă printre braţe. 


x k x 


Tom şi Odor nu se întâlniră; între ei rămăsese mai puţin de un 
kilometru. 

Atunci am avut, singura dată, o revoltă împotriva domnului 
Alcibiade. M-am gândit la scena, care mi se păruse frumoasă, 
când bandajase fruntea lui Tom, zdrelită, cu batista lui albă, şi 


apoi plecase cu el pe prund, mergând mână în mână ca doi 
tovarăşi. Să fi ştiut şi să fi venit la spitalul din Bârnova, i-ar mai îi 
bandajat şi acum rănile cu batistele lui de olandă? 

E atât de neînțeles cum scăpase Tom cu viaţă, după ce 
pierduse toată noaptea sânge. Părea întreg, căzuse pe traverse 
şi trenul trecuse peste el fără să-l atingă, dar avea răni grele, 
ascunse, şi oase rupte. Lupta lui cu moartea fu lungă şi 
conştientă. ÎI ciopârţiră pe rând, începând cu picioarele; mai 
întâi unul, apoi pe celalalt, retezate prima dată de sub genunchi, 
pe urmă de deasupra, iar la urmă din şolduri. In vreme de 
război, aceste operaţii urmate de gangrenă erau aproape 
imorale, când atâţi răniţi mureau pe front sau la posturile de 
prim-ajutor, sau în uşa spitalelor, nemaifiind loc unde să-i pună. 
Dar medicii nu puteau să-l condamne la moarte. Dacă nu cumva 
voiau să-şi încerce puterile, intrigaţi şi îndârjiţi de atâta 
vitalitate. 

Cu vederea pierdută, cu picioarele şi braţele amputate pe 
rând şi bucată cu bucată, Tom nu aştepta decât să moară. Tot 
lungul acestei cazne, poate mai grele decât cazna lui loniţă 
Stere, nu scoase un cuvânt, refuză să trimită o veste acasă. La 
capătul a şaisprezece luni, medicii îl anunţară că scăpase. Tom 
nu-şi manifestă în niciun fel nici disprețul pentru medicină, nici 
dezgustul pentru viaţa care i-o salvaseră, fără ca el să dorească; 
tot timpul sperase că are să moară. Nu putea face nicio mişcare, 
să caute un mijloc ca să-şi curme viaţa. Peste noapte încercă să 
se sinucidă, ţinându-şi respiraţia. Ştiam că era capabil să reziste 
până la înăbuşire. Dar îndată ce bioxidul de carbon acumulat în 
sânge depăşea o limită, el excita centrul respirator şi plămânii 
îşi reluau funcțiunea. Încercă de mai multe ori, în aceeaşi 
noapte, buimac de atâtea morţi şi de atâtea întoarceri. Dacă ar 
mai fi trăit, ce curios ar fi fost profesorul doctor Chiricuţă să afle 
impresiile lui de pe lumea cealaltă! 

Spre ziuă, negăsind altă cale, Tom îşi înghiţi limba şi aşa 
izbuti să se înăbuşe de-a binelea. Se spune că-i imposibil. Nu 


însă pentru un om cu voinţa diabolică. Îşi înghiţi limba ca pe o 
bucată de carne nemestecată. 

Doborât de vestea nenorocită, domnul Alcibiade îşi aştepta 
moartea şi nu mai avea cum să afle ce rol jucase Tom în 
catastrofa de cale ferată. Ar fi putut crede că se sacrificase, ca 
să-i salveze pe ceilalţi. La fel ar putea să creadă oricine. La urma 
urmelor, nimeni nu ştia adevărul, decât cine îl cunoştea pe Tom 
atât de bine încât să înţeleagă logica faptelor, punându-le în 
corelaţie unele cu altele şi sondându-le până la originea lor cea 
mai îndepărtată. 


36 


Domnul Alcibiade zăcea, şi doctorii nu-şi dădeau seama ce 
are. Veneau mulţi şi de toate felurile, o galerie de tipuri umane 
care mi-au rămas în minte şi pot să populeze o societate 
întreagă. Erau cu adevărat de toate felurile şi abia acum 
începeam să-mi dau seama ce dimensiuni mici avea lumea în 
care trăisem, deşi războiul îi adăugase multe chipuri, bunăoară 
pe al baronului, pe-al lui Ţicu tălmaciu, pe-al lui Firi, Albert şi toţi 
ceilalţi. Pe domnul Pretoreanu nu-l puteam pune la socoteală, nu 
fiindcă abia îl văzusem o dată; dar el nu făcea parte nici din 
lumea mea, şi nici din alta, ci dintr-o lume numai a lui, unde nu 
încăpea încă o fiinţă omenească. 

Doctorii erau când înalţi şi gravi, când scunzi, rotofei, cu faţa 
rotundă, trandafirie şi zâmbitoare. Aceştia din urmă îmi inspirau 
mai multă încredere, deşi poate mai buni erau ceilalţi. Unii 
aveau părul roşcat, alţii blond, şaten sau negru, în afară de cei 
suri sau albiţi cu totul sau de cei calviţi, cărora le lucea ţeasta. 
Şi iarăşi îi priveam cu mai multă încredere pe aceştia din urmă, 
calviţia fiind, în copilăria mea, dovadă de multă învăţătură, deşi 
roşcaţii s-ar fi putut să fie mai buni decât toţi ceilalţi. Unii se 
plimbau în jurul patului, cu capul în pământ şi cu mâinile la 
spate, şi-mi închipuiam ce adânc căutau numele bolii. Alţii 
stăteau ţepeni, cu două degete înfipte între nasturii vestei; atât 
mă fascinau degetele rămase afară, atât îmi atrăgeau ochii, 
încât nici nu mai ştiam ce făcea mâna cealaltă, de parcă ar fi 
fost tăiată. Unii, mai ales cei scunzi, stăteau cu mâinile departe 
de trup şi cu burta scoasă, şi nu ştiu de ce îmi trezeau mai multă 
încredere, deşi poate mai buni decât ei erau cei care îşi ţineau 
mâinile în buzunare şi îşi sunau banii. Cei mai mulţi aveau 


favoriţi stufoşi, ca ai lui Franz Schubert, aşa cum îl ştiam din 
fotografie. Dar erau printre ei şi unii cu ţăcălii, cu barbişoane şi 
chiar cu bărbi falnice, ascuţite sau late, că nu li se mai vedeau 
piepţii cămăşii. Şi iarăşi cei mai mulţi purtau ochelari, fie în 
rame de baga, groase, fie de aur, subţiri, sau fără nicio ramă, 
prinşi cu un cleştişor la rădăcina nasului şi numiţi pince-nez din 
această cauză. Unul singur avea monoclu, legat cu un şnur 
negru de butoniera hainei; la început l-am socotit mai învăţat 
decât ceilalţi. După cât ţin minte, toţi, până la ultimul, purtau 
haine negre, sau redingote, pline de mătreaţă pe umeri, în afară 
de cei care, nemaiavând păr, nu mai aveau nici mătreaţă. Şi 
încă o dată toţi aveau genţi negre şi ceasornice puse în 
buzunarul vestei, de unde le scoteau, cu gesturi grave, identice, 
să numere pulsul bolnavului; atunci, cu ochii pe ceas şi mişcând 
uşor buzele, odată cu cifrele spuse în gând, toţi îşi pierdeau 
aerul solemn şi semănau puţin cu nişte contabili. Şi oricât se 
deosebeau unul de altul, ca fel de a fi şi ca înfăţişare, pe toţi 
parcă îi văd ţinându-se de umeri şi învârtindu-se în jurul patului, 
într-un fel de vals repede; atât de vie îmi apare în ochi 
imaginea, încât parcă aud ritmul legănat al viorii şi 
contrabasului. 

Alexandrina cheltuia mulţi bani să-i aducă, de la Bucureşti, de 
la laşi, de pe la universităţile noastre, iar mai târziu chiar de la 
Cluj, fiindcă se făcuse Unirea. Moş Dumitru se ducea să-i ia cu 
trăsura de la gară, şi nici nu mai deshăma caii; abia plecau unii 
şi veneau alţii. Se cheltuiră atâţi bani, că la moartea domnului 
Alcibiade nu mai era nici o sută de lei în toată casa. 

Nu puteam sta tot timpul acolo, nici nu mi-ar fi dat voie, dar 
de multe ori am aşteptat ceasuri în odaia de-alături, să aud ce 
spuneau doctorii după ce terminau valsul. În acest timp, domnul 
Alcibiade nu s-a plâns niciodată, până într-o zi când i-au băgat în 
burtă un ac gros cât andreaua, şi atunci a gemut stins, ca de 
departe. Şi numai o dată, după vreo optsprezece luni de boală, 
i-am auzit glasul, înviorat parcă de o speranţă: 


— Domnule doctor, nu sunt un om bogat, dar tot ce se vede 
în casă e al dumneavoastră, dacă îmi daţi un an de viaţă. 

Nu ştiu ce mai voia să facă domnul Alcibiade, sunt sigur însă 
că avea ceva în gând şi anul nu-i trebuia degeaba. N-au putut să 
i-l dea. În antreu, doctorul i-a spus Alexandrinei, cu destulă 
amărăciune, cred că era un om cu inimă bună: 

— Mai are două săptămâni, doamnă. Pregătiţi-vă şi fiţi tare! 

N-am vrut să cred, şi totuşi au fost exact două săptămâni. 
Doctorul mi s-a părut un mag, m-am gândit la el cu admiraţie. 
Dar puţin înaintea termenului o întâmplare nebănuită l-a zguduit 
rău pe domnul Alcibiade. Fără ea oare ar fi fost tot după spusele 
doctorului? Cine se pronunţase: ştiinţa sau hazardul? 


x kK x 


Într-o zi, pe la amiază, şedeam pe treptele scării de lemn 
dinspre grădină, cu ochii la casa domnului Alcibiade, pe care o 
vedeam pieziş, printre arbori. Trăsura, cu moş Dumitru, aştepta 
în fața intrării. Alexandrina chemase mai mulți doctori deodată 
să se sfătuiască şi nu aveam suflet să-i aud ce-au hotărât 
împreună. Ştiu că s-au certat rău, dar au trebuit să plece toţi cu 
trăsura, băgaţi unii în alţii. Neînţelegerea lor, dusă până la 
insulte, m-a făcut să înţeleg că era o boală grea, poate fără 
scăpare, dacă nu izbutiseră să-i găsească măcar numele. 

Jos în vale, peste calea ferată, se vedea gârla, unde nu 
fusesem decât de două ori toată vara; oare copilăria mea se 
terminase atât de repede? 

Şi cum mă uitam aşa, pe sub nori, fiindcă stătea să plouă, am 
văzut intrând pe pod, dinspre munte, un automobil care încă de 
la atâta distanţă mi s-a părut mai impunător şi mai luxos decât 
tot ce ştiusem, chiar decât Isota Fraschini, cu care venise o dată 
domnul Pretoreanu. L-am urmărit cu ochii, gândindu-mă de 
unde venea şi ce căuta pe valea noastră, când, spre surpriza 
mea, în loc să se ducă înainte, pe şoseaua mare, a cotit la 
dreapta şi a luat-o pe aleea în serpentine care urca la casa 


domnului Alcibiade. Ar fi trebuit să înţeleg că în automobil 
cineva cunoştea locurile. Am dat fuga şi am ajuns tocmai când 
oprea în faţa porţii. 

Mai târziu am aflat ca acest fel de automobil se numea 
limuzină şi nu apăruse de multă vreme. In orice caz, nu ştiu ca 
domnul Pretoreanu să fi avut vreuna, deşi nu-i lipseau nici banii, 
nici dorinţa să fie mai ceva decât alţii, iar în ceea ce priveşte 
automobilele, îl lăsa în urmă chiar şi pe prinţul Nicolae. 

Până să-i văd pe cei dinăuntru, am avut timp să-mi dau 
seama că automobilul întrecea orice închipuire, era o casă pe 
roate, un salon cu ferestre în toate părţile, căptuşit cu catifea 
argintie, dungată cu roşu. Ochii îmi fugeau de colo-colo, neştiind 
unde să se oprească, la roţi, la faruri, la lada mare din spate, la 
cele patru tuburi misterioase lipite de arcuri şi care mai târziu 
am aflat că erau amortizoare, având rostul să îndulcească 
mersul pe şoselele proaste, fiindcă pe-atunci oamenii nici nu 
visau să le asfalteze. Tot în fugă şi sărind de la una la alta, am 
văzut că pe uşile negre, la o palmă mai jos de ferestre, era 
pictată o coroană cu nouă colţuri, cu multe podoabe şi cu bucle 
de jur-împrejur, arcuite şi unite sus, ca o floare de lotus. Nu 
ştiam ce rang heraldic putea să reprezinte, dar m-a impresionat 
de-am rămas ţeapăn şi o clipă mi-am pierdut respiraţia; pe 
cartea de vizită a baronului coroana avea numai cinci colţuri. Să 
fi fost o coroană de conte, de marchiz, de duce? Nici prin minte 
nu mi-ar fi trecut că era de prinţ şi n-aveau dreptul la ea decât 
descendenţii regilor! Pe urmă l-am văzut pe şofer scoțând mâna 
pe geamul din dreapta şi dând să sune dintr-o trompetă cu pară 
de cauciuc, ca o pătlăgea vânătă, dar mai mare. Văzusem şi 
până atunci trompete şi le auzisem sunetul, semăna cu goarna 
de la armată. Aici însă erau trei, unite, mi le-am închipuit 
sunând împreună şi am fost sigur că o să-mi placă, mai ales că 
erau foarte lucioase. Apăruseră şi claxoane cu manivelă, 
învârteai repede şi ieşea un hărâit spart, puternic, care speria 
caii şi chiar pe oameni. 


Înainte să apese pe pară, am auzit un glas dând o poruncă, 
dar nu ştiam al cui putea să fie. În spatele şoferului era un geam 
de cristal, care îl împiedica să audă vocea stăpânilor şi 
numaidecât mi-am dat seama că el primea poruncile printr-o 
pâlnioară, am descoperit-o pusă pe stâlpul uşii, de-i venea drept 
la ureche. 

Am înţeles că glasul de mai înainte îl oprise să sune din 
trompetă. Şoferul s-a dat jos repede şi s-a dus la poartă, unde a 
tras de clopot. Era îmbrăcat în haină de piele, neagră, cu cizme 
în picioare, iar în cap purta o şapcă albă de pânză, cu cozorocul 
ca hainele şi cu un galon lat de aur. Avea mustăţi ca ale 
Kaizerului, pe o faţă nu la fel de aspră. Mi l-am închipuit cu 
chivără în loc de şapcă; era firesc, fiind un om voinic şi de vârsta 
când cu siguranţă făcuse războiul. Poate luptase chiar pe 
fronturile noastre şi mi se părea ciudat că se întorsese fără 
puşcă, fără chivără şi în haine civile; hainele însă nu erau tocmai 
civile şi nici felul cum a tras de clopot. N-avea nimic arogant, 
totuşi se vedea că odată fusese învingător, la noi, sau în Belgia, 
în Franţa, şi nu se sfiise să tragă de clopote. 

Ştiam că la poarta parcului era clopot, îl vedeam zilnic, 
atârnând sub streaşina acoperită cu olane şi pe jumătate ascuns 
între frunzele de iederă care rămâneau verzi toată iarna. Avea o 
pârghie de fier, cu articulaţii, care se termina cu un mâner, ca o 
scară de şa, pus la vedere pe stâlpul de zid dintre poarta mică şi 
cea mare. De când mă ştiam, venise multă lume la domnul 
Alcibiade, se perindaseră pe poartă musafiri şi prieteni, veniseră 
ofiţeri de-ai noştri, să se încartiruiască, la mobilizare, veniseră şi 
ulanii baronului; nimeni până acum nu trăsese clopotul. Nici 
măcar din întâmplare sau din greşeală. În ceea ce mă priveşte, 
eram foarte curios să-l aud o dată; ajunsesem să cred că aici n- 
avea sunet. 

Dar cum se anunțau oamenii când veneau la poartă? Cred că 
nici nu trebuiau să se anunţe; totdeauna se ştia de ei, şi cineva 
stătea acolo să le deschidă. lar dacă nu, aşteptau, sau reveneau 


mai târziu, sau nu mai veneau niciodată. loniţă Stere, singura 
dată când a fost acolo, a bătut cu bastonul în poartă; ca şi când 
între bastonul lui şi poarta domnului Alcibiade ar fi fost vreo 
înrudire! 

Când şoferul a tras de clopot, o singură dată, s-au auzit două 
sunete. Le-am ascultat cu uimire, neînţelegându-le originea, 
căci fiecare avea alt ton, dând o armonie penetrantă, ca un 
țipăt, şi apoi modulând în jos, înainte de a se stinge. Semăna cu 
un bocet, dar nu jalnic, ci doar puţin trist, cu o melancolie 
blândă, ca a frunzelor care se scutură. Oricât doream să-l aud 
mai limpede, n-am îndrăznit niciodată să trag de clopot; nici 
măcar după moartea domnului Alcibiade. 

Automobilul intrase în curte fără să bag de seamă, atât mă 
fascinau sunetele rămase în ureche; m-am suit pe poartă până 
am ajuns cu capul sub streaşină şi am văzut că erau două 
clopote, unul în altul, cel de deasupra de bronz, cel dinăuntru de 
sticlă, fiecare cu un ciocan, dar mişcate de o singură pârghie. 
De unde, Dumnezeule, îl adusese domnul Alcibiade? Ideea nu 
putea fi decât a lui, dar cine i-l făcuse? Şi de ce-l pusese acolo şi 
de ce nu trăsese de el măcar o dată? Dar aşa era domnul 
Alcibiade; am ajuns să cred că dacă vreodată i-aş fi înţeles toate 
faptele, atunci ar fi fost o zi de tristeţe. 

Rămăsesem cu ochii la clopot şi am pierdut clipa când 
coborau cei din limuzină. l-am văzut din spate, cum urcau 
scările. În dreapta era un domn în vârstă, înalt şi suplu, în 
redingotă neagră. M-am şi mirat cum de călătorise în aceste 
haine, de ceremonie, dacă era limpede că venea de departe; 
nici el, nici automobilul nu puteau fi de prin părţile noastre. 
Pesemne la un han, dimineaţa, se schimbase; desigur cufărul 
negru de la spatele limuzinei, închis cu catarame mari nichelate 
şi legat cu curele, era plin cu haine. Cel mai mult m-a mirat 
pălăria tare, pusă pe antebraţul drept, căci se descoperise în 
faţa uşii, lăsând să i se vadă părul cărunt, care îi arăta vârsta, 
deşi rămăsese bogat şi viguros, ca al oamenilor tineri. 


Lângă el urcau scările două doamne, îmbrăcate şi ele în 
negru, cu voaluri grele şi fastuoase, care cred că aveau o 
emanaţie princiară, fiindcă mi-au revenit în minte mai târziu, 
când le-am văzut pe regina Maria şi principesa Ileana în doliu. 
Probabil fiindcă proveneau de la aceeaşi casă, un furnizor al 
curților regale. După mers, doamna din stânga părea şi mai în 
vârstă decât bărbatul, dar ducea cu ea o trufie încă neobosită, o 
asprime pe care o simţeam fără să-i văd chipul. Ce e ciudat, mi- 
a fost dintr-odată simpatică, aşa, din senin, înainte de a şti cine 
este şi fără să-mi pese că părea aspră. Deşi solemn şi nu mai 
puţin trufaş, bărbatul se cunoştea că era făcut dintr-o materie 
mai blândă, ca aurul pe lângă platină, unul din cei care, după o 
viaţă lungă, încercată mult şi nu totdeauna fericită, şi-au tocit 
muchiile. Eram sigur că se pricepea la muzică, aşa cum s-a 
adeverit după câteva minute. Aşteptând în salon să se îmbrace 
domnul Alcibiade şi văzând harpa Alexandrinei, pe chipul lui a 
trecut o undă de bucurie, deşi împrejurarea era tristă. Atunci a 
rugat-o pe stăpâna casei să cânte, şi, oricât ar fi părut de 
imposibil, ea s-a supus, dar a scos numai câteva acorduri. Fără 
nicio poruncă, şoferul a adus din cufăr flautul musafirului şi 
seara, acesta a cântat împreună cu Alexandrina sonate de 
Mozart, cu harpa în locul clavecinului. 

La data aceea plecaseră din casă toate familiile străine, 
femeile cu copiii. Venise şi Petre Biciu să-i ia pe ai săi, cu trăsura 
schiloadă. Rămăseseră numai ai casei şi Tina, care înfuleca pe 
ascuns la bucătărie tot ce-i cădea sub mână; căpătase o privire 
de fiară nesăţioasă. 

Pe când eram încă la poartă, intrigat de vizita străinilor în 
doliu şi uimit de sunetul clopotului, m-am întrebat ce aduceau 
cu ei aceşti oameni pe care îi vedeam prima dată, de mi se 
părea ceva cunoscut şi foarte aproape? li priveam cum intrau pe 
uşă; domnul şi doamna s-au oprit şi au lăsat-o să treacă prima 
pe cea de la mijloc. La început nici nu văzusem vreo deosebire 
între ea şi ceilalţi, nici nu mă gândeam că ar putea să fie 


vreuna, până ce s-a desprins de ei şi a înaintat singură. Era mai 
mică de statură, zveltă şi cu totul de altă vârstă; fără doliu, abia 
dacă ar fi fost ceva mai mult decât o copilă. Mi-am dat seama 
după mers, şi pe urmă mi-a stat inima; era mersul cuiva care nu 
intra prima oară în casă. 


37 


Nu ştiu cum de nu s-a mirat domnul Alcibiade când a auzit 
clopotul. Doar a tresărit şi a deschis ochii, cu o privire care se 
ducea spre poartă, prin ziduri. 

— E Teofana! a spus, încercând să se ridice în coate. Duceţi- 
vă repede şi deschideţi porţile! 

Apoi a pus-o pe Alexandrina să aprindă lemn de santal în 
toate patru colţurile camerei. Până să se deschidă uşa, felioarele 
subţiri de fum şi-au răspândit pretutindeni parfumul lor ondulat, 
fin, pur şi puţin mortuar. Teofana a făcut numai un pas peste 
prag, şi-a ridicat vălul şi a stat. Trecuseră cam două luni de când 
plecase călare. Nu mai era nimeni în odaie decât Alexandrina, 
cu o cutie de chibrituri în mână. 

— Bună ziua, mamă! i-a spus Teofana, fără să se mişte şi fără 
s-o privească. 

Nu exista niciun motiv de duşmănie între ele, dar n-aveau ce 
să-şi spună, şi dacă ar fi vrut, n-ar fi ştiut de unde să înceapă. Se 
întâmplă uneori ca între doi oameni să fie imposibilă orice 
comunicare. Neputându-şi împărtăşi gândurile, nu le rămâne 
decât să se îndepărteze unul de altul. Pe patul morţii se miră, 
dar atunci chiar că nu mai au cum să-şi vorbească. 

Alexandrina puse cutia de chibrituri pe masă; nu-mi dau 
seama cum, era ca şi când ar fi ieşit din cameră. Teofana înaintă 
şi îngenunche la căpătâiul patului. Domnul Alcibiade îi luă vălul 
în mână, îl privi lung, parcurgându-l ca pe o pagină de carte, pe 
urmă întrebă, deşi înţelesese: 

— ER 


Teofana înclină din cap. Domnul Alcibiade îi dădu vălul la o 
parte şi îi mângâie părul. Cum aş mai putea spune plete, la 
atâta doliu? Ea întrebă: 

— Eipot să intre? Am venit cu tatăl lui şi cu bunica. 

— Bunica?! Trebuie să fie foarte bătrână! Roagă-l să aştepte 
până îmi pun hainele. 

— Redingota! spuse Teofana. 

Domnul Alcibiade nu putea sta în picioare, şedea într-un jilţ cu 
spătarul înalt, că părea o strană. Nu avusese cine să-i 
potrivească barba, ar fi trebuit să trimită trăsura după frizer şi ar 
fi însemnat să întârzie două ceasuri. Dar şi-o pieptănase 
cuviincios; toată înfăţişarea lui era cuviincioasă. Părea că se află 
într-o biserică, şi nu datorită jilţului care semăna cu o strană, ci 
fiindcă avea în el o credinţă. Nu era ceva simplu, o credinţă 
compusă, între statornicie şi răzvrătire, între dorinţa de a se 
depăşi şi a rămâne el însuşi. 

Mirosul de santal, atât de obişnuit în casă, nu se mai potrivea 
deloc cu împrejurarea, părea de-o intimitate prea mare pentru o 
clipă atât de solemnă cum era intrarea celor două personaje 
venite cu Teofana. Stăteau în picioare, în faţa domnului 
Alcibiade, la o distanţă şi ea solemnă; într-o asemenea clipă nu 
puteau să se aşeze, păreau purtătorii unei solii grave, pe care, 
ca s-o primească, însuşi stăpânul casei ar fi trebuit să se ridice. 
Dar nu putea, şi rămânând jos, ar fi fost într-o postură penibilă, 
dacă n-o salva jilţul, care acum părea un tron, fără a înceta să 
fie o strană. 

— Sunt Manfred von Bern, vorbi capul soliei, făcând o 
jumătate de pas înainte. 

Era venerabil; altceva nu pot să adaug, decât că m-am gândit 
mult cum să spun, mai bine. Şi dacă imaginea lui nu va fi destul 
de clară, de vină sunt cei care au dat prea multă întrebuințare 
cuvântului; asemenea cuvinte ar trebui apărate prin lege, spre a 
nu fi folosite fără socoteală. 


Mi s-a părut o clemenţă a soartei că într-o împrejurare atât de 
tristă exista şi o bunică. Bunicile aduc în viaţă o căldură calmă, 
veche şi nealterabilă. Bunica lui Harold! Prin ea, clipa devenea 
mai blajină. 

Dar era o bunică excentrică; mi-am dat seama fără s-o fi 
cunoscut mai înainte şi fără să-i văd faţa, sub voalul negru cu 
emanaţie princiară. M-am luat după o floare albă, necunoscută 
de mine, şi prinsă la piept, pe rochia de doliu, atât de nepotrivit 
că ar fi părut o impietate. Am simţit că nu era decât o săritură în 
afara drumului; bunica nu se supunea legilor. Nici cuvântul 
excentric nu-l cunoşteam atunci, l-am căutat cu răbdare. ŞI 
toate în firea bunicii şi-au adeverit potrivirea cu acest cuvânt 
găsit anevoie. 

Bunica făcu şi ea o jumătate de pas înainte. 

— Domnule, am venit ca reprezentanta cea mai veche a 
familiei, să cerem în căsătorie, pentru fiul şi nepotul nostru 
repausat, Harold, pe fiica dumneavoastră, Teofana. 

Era din cale-afară de bizar, dar am înţeles că la asemenea 
oameni nu se putea fără această ceremonie postumă. Domnul 
Alcibiade se întreba câţi ani avea fiecare din soli şi ce putere în 
ei îi făcea să păstreze tradiţiile familiei? Mai mult de optzeci de 
ani bunica, şi cel puţin şaizeci tatăl. Atinşi de vârstă, dar nu 
stinşi. Nu le tremura glasul, nici mâna. Ceva în fiinţa lor 
îngheţase, de aceea rămânea fix, nu mai putea să evolueze; 
moartea, la timpul ei viitor, trebuia să se furişeze, să-i învăluie, 
şireată, să nu li se arate în faţă; sau să fugă, lăsându-i în pace. 

Bunica se trase înapoi jumătate de pas, iar fiul ei făcu 
asemeni; prima parte a ceremoniei era sfârşită; odată enunțat 
scopul vizitei, urma să se discute condiţiile. 

Alexandrina stătea în picioare, cu o mână pe spătarul jilţului. 
Deşi nu avea ce face acolo, biata, nu părea cu nimic mai prejos 
decât domnul Alcibiade, aşa cum o vedeam acuma, după ce 
avusese de îndurat războiul, şi nu doar pe cel din afară, ci 
războaie ascunse, din casă, bănuite dar necunoscute de nimeni, 


cu copiii străini, cu mamele lor cărora nu ştia de ce le dădea 
găzduire, cu Maria, pusă sub pază cu o grijă atât de jignitoare. Şi 
totuşi, simţeam că niciodată n-avea să-şi judece bărbatul şi să-l 
condamne pentru vreo faptă. Cu toate că se expusese adesea, 
dând oamenilor dreptul să-l judece, noblețea domnului Alcibiade 
rămăsese neatinsă; fiindcă pornea dintr-o profunzime a 
sufletului. Alexandrina era datoare s-o recunoască, de aceea, 
aşa cum stătea cu mâna pe spătarul jilţului, în sufletul ei nu era 
mai puţină nobleţe. 

Dar nu înţelegea limba germană, şi nu era timpul ca domnul 
Alcibiade, cu atât mai puţin Teofana să-i tălmăcească. Înţelegea 
ce se spune, deoarece situaţia lor, unii în faţa altora, era 
limpede şi nici n-ar fi avut nevoie de cuvinte spre a fi lămurită. 
Nuanţele însă rămâneau pierdute, odată cu detaliile unei istorii 
care începea la Verona, cu Dietmar, şi avea să se sfârşească 
după moartea lui Hitler, prin fiul lui Harold şi al Teofanei, numit 
Harold el însuşi, ultimul descendent al unei familii vechi de un 
mileniu şi jumătate. Toate petrecându-se printr-o multiplă şi 
prelungită predestinare. 

Teofana stătea deoparte, nu putea să ocupe locul 
Alexandrinei, de-a stânga jilţului, şi nici n-avea rost să se aşeze 
de-a dreapta, ca în fotografiile de familie. Şi apoi, de aici înainte, 
oricâte afecţiuni ar fi înconjurat-o, ea rămânea a nimănuia, până 
ce Harold avea să se reîntrupeze în fiul lor, zămislit dintr-o iubire 
izbucnită ca fulgerul şi ca fulgerul stinsă. Harold avea o mamă, 
care nu o voise pe Teofana şi îl blestemase să moară: „Mai bine 
să te ştiu în mormânt, decât însurat cu o ţigancă de la gurile 
Dunării!” 

Şi ea putea gândi aşa, ca Victor Emanuel al Italiei? 

Nu povestesc mai departe, înainte de a spune tot ce am pe 
suflet. 

Am fost orgolios de originea noastră latină, cu mult înainte de 
a învăţa un cuvânt în latineşte. lar acel prim cuvânt, când mi-a 
căzut sub ochi, pe prima pagină a manualului, m-a umplut de 


uimire şi de neîncredere, până ce, dându-mi seama că nu putea 
fi o născocire, şi nici nu-l citeam greşit, m-a cuprins bucuria. 
Venea peste mine o lumină albastră de la Mediterană, tocmai 
din Italia. Sigur că era ales cu meşteşug cuvântul care mi-a dat 
starea de beatitudine; nu mi-am închipuit nicio clipă că dacă m- 
aş duce în trecutul îndepărtat, la Roma necreştinată, cu limba 
mea românească de astăzi aş putea să stau de vorbă cu 
gladiatorii şi cu martirii. Dar ei mi-ar fi înţeles măcar cuvântul de 
pe prima pagină a manualului de latină, care spunea astfel: „În 
Italia multe insule sunt”. Cum aşa?! m-am minunat. Acest 
cuvânt, sunând clar româneşte, era latinesc în realitate, şi mai 
latinesc decât el nu putea să fie altul, nici chiar în Italia, 
moştenitoarea directă. Prin ce minune trecuse el în limba 
noastră, aproape neschimbat, şi peste multe mii de kilometri 
distanţă, peste secole zbuciumate, se păstrase aşa până astăzi? 
Veniseră peste noi alte popoare, cu vorbirea lor care nu putea 
rămâne cu totul depărtată de-a noastră, ba ar fi putut chiar s-o 
înăbuşe. Şi când colo, noi continuam să spunem cum spuneau 
romanii, că în Italia sunt multe insule! Păi cum s-ar explica altfel 
decât că limba lor era în sângele nostru? 

Ştiu de la Odor cât de indignat a fost domnul Pretoreanu, şi 
odată cu el desigur multă lume, când luându-se de noi fără nicio 
pricină, Victor Emanuel al treilea, regele Italiei, pe care ni-l 
socoteam un fel de rubedenie, s-a apucat să spună că nu 
suntem altceva decât nişte ţigani de la gurile Dunării. Erau şi 
ţigani pe-aici - cine susţine altfel? - cum sunt şi-n Italia, dar 
restul oamenilor de la noi nu se înfăţişau mai negricioşi decât 
restul italienilor. lar vorba cu care spuneam că în Italia sunt 
multe insule nu era țigănească. Dacă regele Italiei ar fi spus, în 
limba lui, că în România nu sunt multe insule, ultimul dintre 
români ar fi înţeles fără nicio greutate şi nu s-ar fi supărat, 
afirmaţia fiind cu totul adevărată. 

Cred că era în timpul neutralității noastre, şi pe monarh îl 
supăra că nu ne decideam odată, ca şi când nu şovăise şi el 


destul până să scoată sabia. lar când o scosese, mare ispravă! 
Să fi ştiut vorbele lui încă din timpul războiului, ce m-aş mai fi 
bucurat când l-au bătut austriecii la Caporetto, făcându-l de 
ruşine în faţa întregii Europe, care s-ar fi prăpădit de râs dacă n- 
ar fi fost acoperită de sânge şi suferinţă. 

Vorbele lui Victor Emanuel al treilea, când le-am aflat, n-au 
făcut ca Italia să-mi fie mai puţin dragă şi să uit ce mai de insule 
sunt acolo. Mulţi ani mai târziu, ajungând la Roma, am avut 
parte de-o răzbunare neaşteptată. Ca să spun drept, uitasem, şi 
aveam destule bucurii spre a nu-mi mai aminti necazurile de 
altădată. Dar mi-a sărit în ochi, încă de la mare distanţă, 
stârnindu-mi o ilaritate nedumerită, greoiul monument al lui 
Victor Emanuel al doilea, înaintaşul, alcătuit cu o risipă 
caraghioasă de marmoră şi ridicat deasupra Romei antice, în 
Piaţa Veneţia. 

Şi dacă monumentul acesta pe cât de grotesc, pe atât de 
gigantic, aşezat comic deasupra nobilelor ruine, în faţa 
Columnei Traiane, n-ar fi fost o răzbunare deplină, vecin cu el 
mai era şi palatul de unde îşi ţinea Mussolini discursurile, peste 
capul lui Victor Emanuel al treilea, urmaşul, de altfel mic de 
statură. Lovind în vinovatul meu, poate pedeapsa ar fi ajuns 
până la a noua generaţie, ca în blesteme, dacă nu se stingea 
regalitatea. 

Când mama lui Harold se năpustea cu atâta ură şi nedreptate 
împotriva neamului nostru, se terminase războiul şi mai bine de 
doi ani, trei sau chiar patru, dacă pun la socoteală timpul 
neutralității, stătusem faţă în faţă cu Europa, frecându-ne 
muchiile. De multe ori în timpul vieţii mele, la acest sfârşit de 
mileniu, am stat faţă în faţă cu Europa şi ne-am tot frecat 
muchiile unii de alţii. Cred că după atâta frecare ne-am rotunjit 
destul de bine. 

Neluând în serios vorba nechibzuită a regelui de la Roma şi 
vorba pătimaşă a mamei lui Harold, socotesc venită clipa când 
trebuie să spun ce cred că suntem noi în lume. Ei iată, suntem 


occidentali prin moşteniri şi prin aspirații; nimic n-a putut să le 
anuleze, nici când au fost puse în umbră şi chiar negate. Peste 
această tenacitate, celeilalte zări a lumii îi datorăm, în afară de 
suferinţă, un lung şir de experienţe utile, deşi uneori dureroase; 
influenţe şi tradiţii. De acolo ne-au venit temerile, care au 
generat şiretenia; ca defensivă. N-am păcălit pe nimeni decât ca 
să ne apărăm, când n-aveam alte arme. Şi n-am avut, adesea, şi 
nu-i nici de mirare, nici de ruşine. Va veni vorba îndată şi despre 
ele. 

Din împărţirea noastră între apusul şi răsăritul Europei a 
rezultat o zbatere contradictorie şi fertilă; ce-a însămânţat ea în 
spiritul nostru nu-i valorificat decât în prea mică măsură. În noi 
sunt latenţe masive şi neştiute. Lumea ne va descoperi când ne 
va înţelege limbajul. Trebuie să ne învingem timiditatea pe care 
ne-au insuflat-o secolele nenorocoase. Nu-i cu putinţă să ne 
însuşim altă limbă decât aceea care ştie să spună că în Italia 
sunt multe insule. Dar trebuie să vorbim fără sfială. Cum a făcut 
domnul Pretoreanu la Versailles, fără să fie delegat la 
conferinţă, unde nici n-ar fi putut să stea alături de Brătianu, 
fără să-şi scoată ochii unul altuia. 


x k x 


O chema Gertrude. Toate aceste nume care intră deodată în 
povestire pot fi găsite în orice anuar telefonic din Germania, dar 
mai înainte, când nu exista telefonul, erau înscrise în almanahul 
Gotha. E adevărat că Gertrude, înapoiată şi obtuză, nu fusese 
niciodată în Grecia, în Spania, în Italia, să vadă oamenii de la 
Mediterană şi să-şi dea seama ca aşa cum nu erau ei ţigani, nu 
putea să fie nici aleasa lui Harold, deşi avea părul mai negru 
decât întunericul nopţii. Datorită împotrivirii ei învrăjbite şi duse 
până la crimă, nunta se făcuse odată cu înmormântarea, 
călcând legile ţării şi canoanele bisericii. Aşa cum şi domnul 
Alcibiade o înmormântase pe Maria, neţinând seama de lege. 


E greu de închipuit, de crezut şi de explicat, fără să fi fost 
acolo. Incerc să trec peste toate piedicile. Strania ceremonie se 
petrecea în sala de arme a castelului, transformată în catedrală, 
cu o mie de lumânări în sfeşnice şi în candelabre. Fără lume; 
numai un organist, care cânta la armoniu corale. Volumul 
instrumentului era prea mic, fusese adus din salonul de muzică; 
se auzea în surdină şi nu acoperea răsuflarea lumânărilor. Aşa i 
se părea Teofanei, că lumânările respiră, şi respirau, într- 
adevăr, absorbind uşor aerul, stârnind un freamăt, o adiere care 
mişca perdeaua de la intrare. Cele trei uşi erau deschise şi pe 
peron stăteau servitorii, femeile de o parte, bărbaţii de alta, toţi 
cu eşarfe lungi de doliu, prinse de umăr. lar jos, în faţa scărilor, 
veghea calul, cu şaua pusă, şi de oblânc atârna o eşarfă neagră. 
Il adusese un rândaş, dar pe urmă îl lăsase singur, şi el stătea 
acolo, fără să se mişte, cu ochii la intrare, tresărind când 
armoniul, care se auzea ca dintr-o lume nereală, scotea un 
acord mai puternic. 

Avea oare memorie calul? Şi sentimente? Ce înţelegea, ce 
simţea? Işi aştepta stăpânul, sau ştia că n-are să mai vină 
niciodată? lar el, cât mai avea să trăiască? 

Făcuse războiul, traversase de două ori Europa, nu-l atinsese 
niciun glonţ, nicio schijă, nicio lance. 

Teofana stătea faţă în faţă cu el, erau între ei cincizeci de 
metri, scările, peronul şi perdeaua de la intrare. Dar îl vedea, şi 
parcă îi auzea respiraţia, odată cu a lumânărilor. Nu cunoştea pe 
nimeni în această casă, unde fusese întâmpinată cu blesteme. ÎI 
cunoştea doar pe cal, mersese pe grumazul lui aproape trei mii 
de kilometri, toată lungimea Dunării, înainte de-a răzbi spre 
nord, la Elba. Nu era şi Dunărea o predestinare? Curgea de mii 
de milenii, şi-o aşteptase pe ea, s-o însoţească. lar acum, după 
această ceremonie, acoperită de umbre tremurate ca irealul, 
despre care niciodată în viaţă n-ar fi putut să creadă că se 
petrecuse aievea, când aveau să se stingă lumânările şi calul să 
plece la grajduri, nu i-ar fi fost greu decât să urce pe Elba şi să 


ajungă iarăşi la Dunăre. Acolo nu i-ar mai fi trebuit decât ceva 
să plutească, o barcă oricât de mică sau un trunchi de arbore, şi 
Dunărea ar fi dus-o singură înapoi, acasă. Pe drum s-ar fi regăsit 
pe ea, aşa cum venise împreună cu Harold, şi-ar fi retrăit 
amintirile, şi viaţa ei, oricât de nefericită, ar fi fost de două ori 
mai bogată. 

Nu era nicio slujbă, ci doar aşteptare. În sunetele armoniului, 
atât de îndepărtate că păreau să se stingă, Teofana privea calul, 
afară. Din toţi câţi erau în casă, numai el o cunoştea; dacă ar fi 
ieşit pe terasă, calul şi-ar fi scuturat greabănul şi ar fi venit până 
la scară, s-o întâmpine; cu siguranţă că ţinea minte. Cum 
trecuseră în galop peste pusta ungară, ca să ajungă în locuri 
mai sigure. Harold o ţinea în braţe, era frumos şi n-o mai 
interesa altceva; cu albastrul ochilor profund ca porţelanurile de 
Delft, cum le ştia din sufrageria de acasă, părăsită cu tristeţe, 
dar fără regrete. Şi ce li se mai împletea părul din goană, cel 
blond şi cel negru, cum ziua s-ar fi împletit cu noaptea, prin 
imposibil! 

Aşa trecuseră de Hegyeshalom, lăsând revoluţia ungară în 
urmă, şi se apropiau de Viena. Trebuia să ocolească oraşul, cum 
ocoliseră Budapesta şi oraşele mari, unde nu era linişte şi 
oricând cineva putea să le pună puşca în piept, o patrulă fără 
comandant, sau demobilizaţii, răsculații, mulţimea rătăcită, 
minţită, fără ocârmuire de stat şi fără ocârmuire de suflete. Era 
ca şi cum războiul nu se terminase, ca şi când abia avea să 
înceapă. Când venea vreun tren plin de lume, nimeni nu ştia 
unde se duce, şi dacă nu va sări în aer până la gara următoare. 
Mergeau călare de zece zile, pe calul de la fântână, fără de care 
Teofana nu l-ar fi întâlnit niciodată pe Harold. Amândoi îi dădeau 
căldură, calul şi omul, şi i se părea că niciodată n-ar putea fi 
unul fără altul. Poate nu-i bine să-ţi împarţi sentimentele, dar 
dacă s-au născut două deodată, cum să-ţi schimbi sufletul? 
Multe fiinţe în afară de om ne atrag dragostea. D-apoi un cal, 
care mănâncă pământul şi ne duce la zarea dorită! Furi ceva 


omului, dacă iubeşti calul? Şi cum s-ar fi putut despărţi de el, 
chiar dacă ar fi mers trenurile? 

Scriind despre Geneviève, mai înainte, m-am gândit că în 
locul calului să fi fost o motocicletă, Teofana ar fi stat la spate şi 
l-ar fi ţinut ea pe Harold, încercuit cu braţele. N-ar fi fost la fel 
de frumos, deşi ar fi mers mai repede. Sau poate ar fi prins 
dragoste chiar de motocicletă; fără să fie o fiinţă vie, 
motocicleta este şi ea însufleţită. Dar degeaba mă gândesc; pe 
vremea aceea motocicletele erau proaste, şi nici n-aveau şaua 
de astăzi; cel din spate nu se putea lipi de cel din faţă şi nu-l 
putea ţine în braţe. 

Odată Teofana întrebă, fără să cugete: 

— Tu ai tras în soldaţii noştri? 

Harold simţi cum braţele ei îngheaţă. Calul se opri singur. 
Erau pe un tăpşan, în mijlocul unei câmpii unde cu siguranţă 
cândva se dăduse o bătălie; iar tăpşanul fusese locul de 
observaţie. Harold întoarse capul şi văzu că Teofana îl privea cu 
groază. Dacă nu se întâmpla repede ceva să-i salveze, simţea 
că-i va despărţi o prăpastie. 

— Ştiu! spuse ea, salvându-se singură. Altfel te omorau ei pe 
tine! 

Trebuia să meargă până la capăt, recunoscându-şi şi 
respectându-şi credinţa de la fântână, care se născuse într-o 
singură clipă: 

— Pentru viaţa ta aş omori mii de oameni! 

În ziua când Harold trăgea să moară, înjunghiat lângă inimă, 
Teofana avu timp să-şi aducă aminte ce vorbe îngrozitoare 
spusese. Nu voia să se lepede de ele, ar fi omorât mai mult 
decât o mie de oameni, ca să-l salveze; nu ştia însă cine ar fi 
trebuit să fie ei, şi unde să-i caute. 


xxx 
Ţinta fusese inima; cuțitul alunecase. 


Cum era cu putinţă să moară? se gândea Teofana, în timpul 
agoniei care ţinuse o zi întreagă. Şi de ce sângele îi amintea 
vinul? 

Prin dreptul Budapestei, în prima săptămână de drum, într-un 
sat, Harold dădu un inel de aur pe-o sticlă de vin roşu. Teofana 
nu băuse niciodată vin, i se părea un păcat, deşi religia ei îl 
îngăduia, iar slujitorii bisericii se întreceau în a-l preamări, 
asemuindu-l cu sângele lui Hristos. Chiar aşa scria pe sticlă, 
Sângele lui Crist. Era o etichetă neagră pe care apărea, în alb, 
chipul Mântuitorului, cu o cunună de spini; din fiecare spin 
curgea o picătură de sânge, ca vinul din sticlă. 

Teofana bău, socotea că îi este îngăduit, după ce se dăruise 
unui bărbat. Mergeau la pas, printr-un crânguleţ de pe malul 
Dunării şi-n afară de apă şi de pâlcul de arbori, nu se vedea 
decât pământ prăfuit şi pustiu. Beau din sticlă, pe rând, dar în 
mersul calului Teofana nu putea ţine sticla la gură, o lovea de 
dinţi, putea să-i spargă. Îşi dădea capul pe spate şi Harold îi 
turna de sus. Vinul se risipea, curgea în şuviţe roşii pe bărbie, pe 
grumaz, se strecura pe sub bluză şi-i uda sânii. Era o orgie, aşa, 
dintr-odată, când mai înainte nu cunoscuse nici vinul, nici 
dragostea. „Când te-am văzut prima oară, te-am asemuit cu un 
cruciat. Sunt credincioasă, de-aceea m-am dat ţie cum m-aş fi 
dat Mântuitorului. Nu mi-a trebuit nicio clipă de gândire, am 
ştiut că nimic nu putea fi mai cucernic. Spune-mi, e adevărat că 
ai fost la eliberarea lerusalimului?” 

Cum intrară în sala de arme, unde acum cânta armoniul, 
Harold o duse să vadă armura, platoşa, coiful, scutul şi spada. ŞI 
armura calului. 

— Să le îmbraci într-o zi! Pentru mine! 

Numai ea avea dreptul să-l vadă în armura sfinţită; fiindcă 
venera cetatea Mântuitorului, la fel cum o venerează cruciații. Și 
nici un sfert de oră mai târziu, când Harold se dusese la mama 
lui s-o aducă, de la etaj se auzi blestemul ei de moarte: 


— Mai bine să te ştiu în mormânt, decât însurat cu o ţigancă 
de la gurile Dunării! 

Dar Dunărea izvora din Germania, pământul Gertrudei! Când 
ajunge să se verse în mare, un fluviu e mai puţin nobil decât a 
fost la origine? Fiindcă trece prin capitale mari şi bogate? Se 
duce în jos pământ din toate ţările, creând un continent nou 
pentru erele când continentul vechi, bătrân şi bolnav are să 
dispară? 

— Mamă, nici n-ai văzut-o! 

Cum putea să spună mamă acestei fiinţe? Şi de ce nu curma 
discuţia, de ce nu cobora să-şi îmbrace armura? 

— Am văzut-o. E neagră şi murdară! Şi ai luat-o pe cal lângă 
tine! 

„Mai sunt şi destrăbălată, se gândea Teofana. Sunt, şi mă 
bucur! L-am iubit din prima clipă şi m-am dat lui nebuneşte. 
Apoi am băut amândoi vin dintr-o sticlă! lar dacă mă arunci 
afară din casă, eu tot am fost fericită!” 

Trufaşa Gertrude nu avea altă nobleţe decât pe a pădurii 
unde crescuse, cu legi brutale şi nedrepte. Castelanul o adusese 
în casă, îi pusese rochie albă şi-i dăduse inelul său, care fusese 
la asediul lerusalimului. Tot aici, în sala de arme, exact în locul 
unde Teofana auzise blestemul, iar acum zăcea Harold, cu coiful 
şi sulița la picioarele catafalcului. 

Descendenții regilor lombarzi nu mai erau foarte bogaţi, dar 
în grajdurile castelului de la Hamburg Manfred von Bern avea la 
începutul războiului nu mai puţin decât şapte automobile de 
curse pe care le conducea singur. Pasiunea lui pentru aceste 
vehicule fiind numai sportivă, se deosebea întru totul de a 
domnului Pretoreanu. Acesta voia să fie un om modern, pe deo 
parte, pe de alta să i se cunoască puterea; el era gata să 
achiziţioneze orice automobil nou apărea în lume, dar niciodată 
unul de curse; de altfel, nici nu-l interesa să conducă; a pune 
mâna pe volan i se părea o înjosire şi trebuia să rămână treaba 
şoferului. Pe câtă vreme, Manfred von Bern luase parte la mai 


toate cursele dinaintea războiului, între altele temerara 
întrecere pe drumurile lungi şi nesigure dintre Paris şi Madrid, 
sfârşită cu o catastrofă. Totdeauna însă refuzase trofeele, 
socotind că simpla satisfacţie a triumfului îl răsplătea şi de risc, 
şi de osteneală. Şi mai ciudată era rezerva lui faţă de tehnica 
germană, deşi aceasta i-ar fi putut da destule satisfacţii, prin 
vestitele mărci Opel, Daimler, Mercedes, şi chiar altele. 
Automobilele lui erau toate de fabricaţie franceză, începând cu 
Richard-Brasier, urmat de Peugeot şi sfârşind cu Bugatti, ultima 
achiziţie de după război, cea mai nobilă construcţie din vremea 
aceea. 

Cunoscând pasiunile lui, m-ar fi surprins limuzina cu care 
venise la domnul Alcibiade, dacă n-aş fi aflat că era a bunicii. La 
optzeci de ani, ea călătorea prin toată Europa, şi numai cu 
automobilul, deşi şoselele erau prăfuite şi proaste. Un tehnician 
curajos îi montase un compresor care menținea în cabina 
confortabilă şi elegantă o presiune cu jumătate de atmosferă 
mai mare decât afară; priza de aer era deasupra parbrizului, 
prevăzută cu filtre, astfel că aerul pătrundea înăuntru fără nicio 
impuritate. Forţat să iasă prin rosturile geamurilor şi uşilor, care 
nu pot fi niciodată cu totul etanşe, aerul acesta mereu în 
mişcare, dinăuntru în afară, împiedica să intre altul, care ar fi 
adus cu el praful ridicat în trombe de roţile automobilului. 

In budoarul ei care putea merge cu o sută douăzeci de 
kilometri pe oră, bunica avea tot ce îi trebuia într-o călătorie 
lungă, chiar şi oala de noapte. În 1925, la aproape şapte ani 
după Harold, muri pe când mergea la Nisa. Ultimul cuvânt pe 
care i-l spuse şoferului exprima obişnuita ei nerăbdare: „Hai, 
Rudolf, mână mai repede, nu vreau să ne prindă dimineaţa pe 
drum!” (De obicei oamenii se tem să nu-i prindă noaptea!) 
Plecase pe seară de la Paris, unde se oprise o zi, ca să-şi 
cumpere parfumuri şi o eşarfă argintie. 

judecând cu simplitate, fiul unei asemenea mame ar fi trebuit 
să fie un frivol. Bunica însă nu era frivolă, cum s-ar crede, ci 


excentrică; nimeni nu-i putea descoperi, în lunga-i viaţă, o 
uşurinţă reală şi condamnabilă. Poate nu urmărise altceva, cu 
călătoriile ei nesfârşite şi extravagante, decât să-şi găsească o 
moarte frumoasă. Când automobilul opri la Nisa, în faţa hotelului 
Negresco, soarele răsărea dintr-un colţ al Mediteranei şi aurea 
tapiţeria argintie, cu dungi roşii. Rudolf, ca şapca pe antebraţul 
stâng, deschise portiera. Bunica mai avusese timp să vadă 
răsăritul soarelui; sosise la timp, abia acum se făcea dimineaţă; 
pe chipul ei imobil se citea satisfacția. Şoferul îngenunche în 
faţa portierei şi se închină împietrit de admiraţie. 

Bunica nu-l condamnă pe Manfred că adusese la castel pe 
fata pădurarului. Dimpotrivă, îşi dădu binecuvântarea, şi făcu ea 
însăşi patul de nuntă, cu o mulţumire solemnă. Ar fi putut s-o 
trimită înapoi, iar fiul ei să se ducă de două ori pe săptămână şi 
s-o iubească. O fată din pădure! Avea părul blond, greu ca aurul, 
atât de lung că îşi putea înveli şoldurile. Păr să-l iei cu grebla, 
să-l faci căpiţă, să te culci în căldura lui parfumată. Fără păr, ce 
rămânea dintr-o frumuseţe înlemnită şi aspră? Ochi verzi, ficşi 
ca de sticlă şi reci ca de gheaţă. Poate gheaţa s-ar fi topit într-o 
zi, dacă s-ar fi lăsat dogorită. Să fi fost în viaţa ei un om de-al 
pădurii, un haiduc cu mâinile grele, cu ochi răi, în ură cu lumea; 
să doarmă cu cuțitul sub pernă. 

Fiecare fată îşi face imaginea bărbatului după datele pe care 
le cunoaşte; chiar în visările ei cele mai nepământene, ea 
ţinteşte o realitate terestră; niciuna nu doreşte să aibă ceea ce 
nu ştie sigur că există. Tatăl ei, pădurarul, dormea cu cuțitul la 
îndemână; puşca nu era prima lui armă. Gertrude îşi imagina 
altfel nopţile ei de dragoste, cu un cuţit sub pernă, să-l simtă, s- 
o doară şi să-i fie frică. Armura cruciatului, şi lancea pe care le 
găsise la castel erau pentru ea dovezi de laşitate şi neputinţă: 
să izbeşti de departe, să-ţi aperi pieptul cu fiare! Ea nu înţelegea 
lupta decât ca unul să lovească şi altul să moară. Apărarea nu-i 
intra în minte; să învingă cel care scoate cuțitul mai repede. 
Decisiv să fie numai atacul. 


Manfred von Bern nu urmărise să facă din ea un vânat, ci 
stăpână. Era la vânătoare, pe domeniile lui; Gertrude 
recunoştea dreptul să tragă în orice ţintă. Se supusese ca 
lupoaică împuşcată în pântece. 

Deşi nu se socotea altceva decât un bun al castelanului, care 
putea la fel de bine s-o mângâie sau s-o pună la stâlp şi slugile 
s-o bată cu biciul, în ea fu probabil o clipă de iubire, fiindcă o 
dată simţi nevoia să-i spună pe nume. 

Dar nu-i spuse Manfred, ci Mein Freund, născocind fără să-şi 
dea seama o vorbă de dragoste. Mai târziu, când el o duse la 
castel şi-i arătă armura, se simţi atât de dezamăgită, încât ar fi 
fugit înapoi în pădure să aştepte un haiduc pe măsura viselor ei 
înşelate, dacă n-ar fi fost legată prin jurământ făcut în biserică, 
şi în care credea, superstiţioasă, ca toate sufletele sălbatice. 
Mein Freund îi îngheţase în suflet; buzele ei îl mai rosteau 
câteodată, însă nu credeau în el nici unul, nici altul. Până se 
simţi gata să zămislească, Gertrude puse totdeauna un cuţit sub 
pernă şi trăi cu sentimentul că făcuse o mezalianţă. Aşa cum nu- 
şi iubise bărbatul, nu-şi iubi nici copilul, deşi Harold era o 
izbândă a procreării. Ideea că sângele trebuie împrospătat, care 
obsedează  spiţele vechi,  ducându-le adesea până la 
nesocotinţă, la încrucişări stupide, acum dăduse rod pe deplin, 
de parcă împreunarea ar fi fost fericită, nu s-ar fi întemeiat pe 
dezamăgire şi ură. În orice clipă de iubire, Gertrude putea 
scoate cuțitul de sub pernă, şi de mai multe ori fusese gata, dar 
se oprise în ultima clipă; nu ca să cruţe, ci ca să-şi imagineze o 
lovitură mai bună. 

Se întâmplă adesea ca sângele proaspăt, râvnit cu umilinţă de 
cei care se simt la capătul generaţiilor, să fie obosit de o 
vechime şi mai mare, fără cronică; din oameni care nu 
evoluează şi rămân primitivi, într-o istorie necunoscută, dar sunt 
surpaţi de boli neîngrijite, de vicii ascunse, de gustul crimei, de 
incesturi, de nebunie. Gertrude aducea în mezalianţa ei o 
sănătate primitivă, de arbore şi de vietate a pădurii. Prin ea, 


= O 


O = 


după cincisprezece secole, ultima progenitură a străvechii 
familii de la Verona părea că va începe o istorie nouă, mai 
presus decât a acelor nenumărate generaţii care se osteniseră 
pe faţa pământului şi dăduseră luptători în trei cruciade. 
Exaltarea Teofanei nu era fără cauză; Harold nu se întorcea 
învins din Moldova, ci victorios de la eliberarea Ierusalimului. 

În viaţa ei de castelană, Gertrude, impenetrabilă ca pădurea 
cea mai întunecoasă, refuză să înveţe carte. Singura ei 
informaţie despre lumea exterioară era râuşorul care trecea prin 
faţa unui castel din sudul Germaniei. O ramură a familiei von 
Bern locuia temporar acolo şi Manfred cu bunica voiseră să le 
arate mireasa, în luna de după nuntă. Gertrude se închise mai 
rău în sine, speriată de vizită şi de castelul mult mai bogat şi 
mai strălucit decât cel de la Hamburg. 

Râuşorul îşi avea unul din izvoare în parcul castelului; în jurul 
lui era construit un bazin de piatră unde se aduna apa, şi când 
dădea peste margini îşi începea calea ei lungă cât Europa. 
Gertrude aflase, dar nu putea crede că de la un loc înainte pe 
această apă mergeau vapoare cu oameni. Şi nu putea înţelege 
lungimea ei continentală, fiindcă nu ştia ce înseamnă un 
kilometru. Îi contempla însă izvorul, pe care îl socotea un 
fenomen tainic, neînțeles de oameni, cum neînţeleasă era 
pădurea; oamenii nu ştiau că fiecare arbore pus în sobă, în 
şarpantele caselor, în uşi, în ferestre sau în mobile însemna o 
viaţă curmată. Din partea ei, mai uşor ar fi omorât un om, decât 
să dea cu toporul în trunchiul unui copac din pădure. Dacă le 
trebuiau lemne, oamenii n-aveau decât să planteze arbori pe 
lângă casă -de aceştia Gertrudei nu-i păsa - dar să lase 
pădurea în pace. 

Pe fundul bazinului luceau monede de nichel, poate şi de 
argint câteva, ofranda oamenilor cărora duminica li se îngăduia 
să viziteze parcul. Deşi nu cunoştea valoarea banilor, Gertrude 
socotea că era o ofrandă săracă; oamenii nu ştiau să 
răsplătească frumuseţile din natură. Fascinată de limpezimea 


apei şi de ceea ce atribuia tainic darului ei de-a ieşi neîntinată 
din pământ, care nu-i altceva decât tină, ea adună într-o basma 
toate monezile de aur din cabinetul numismatic al castelului şi 
le semănă în bazinul de piatră. In faţa gazdelor şi oaspeţilor, 
adunaţi fuga, consternaţi şi scandalizaţi, bunica spuse: 

— E feeric! 

Nimeni n-ar fi putut să nege că bazinul era mai feeric decât 
un cer împodobit cu stele, în cea mai feerică dintre nopţile 
anului. După exclamaţia bunicii, vizibil scandaloasă, nu se auzi 
niciun cuvânt; toată mulţimea părea amuţită. Nimeni nu putea 
face un gest: toată lumea paralizase. Abia după câteva clipe 
soţul îşi învinse stupefacţia, se desprinse de ceilalţi şi se apropie 
de Gertrude, care, de lângă bazin, se uita la toţi cu o privire 
mirată. Nu se desluşi ce-i spuse el, nu-i vedeau nici faţa; 
probabil îi scrâşni ceva, abia izbutind să nu meargă mai departe; 
după cum strângea pumnii, părea gata să lovească. lar Gertrude 
părea gata să primească lovitura, fără s-o înţeleagă, fiindcă 
mirarea ei continua să crească, din ce în ce mai nevinovată. 

In afară de bunica, toţi îşi stăpâneau greu revolta; după 
clipele de stupefacţie, fiecare ar fi trecut la fapte deşi n-ar fi 
ştiut ce să facă; era mai uşor să aştepte gestul lui Manfred, pe 
care nu puteau să şi-l imagineze. Momentul n-avea ieşire, cum 
se spune astăzi în asemenea situaţii, poate prea des, chiar 
atunci când ieşirea există, dar oamenilor le e frică să păşească 
înainte. 

leşirea o găsi Gertrude, după ce, trecând din nedumerire în 
nedumerire, cum i se citea pe faţă, înţelese că făcuse o faptă 
nepermisă. Atunci porni numaidecât s-o repare, cu un zâmbet 
plin de bunăvoință. Nu cred că în gestul ei era şi dorinţa să 
sfideze, să se răzbune pe o lume la fel de meschină ca banii de 
nichel pe care ea îi acoperise cu aur. Fără să ezite şi fără să se 
sfiască, întoarsă la gesturile din pădure, raportate la nimic 
altceva decât la ea însăşi, niciodată la un martor, se despuie de 
toate veşmintele de faţă cu toţi, în plină lumină a zilei şi, intrând 


în bazin, începu să adune una câte una monezile valoroase; pe 
cele de nichel le arunca afară. Părul lung şi greu, neputând să 
plutească, spăla lespezile de piatră, ca o trenă de aur. 

Nimeni nu se gândi să intervină; şi ce-ar fi putut face! Păreau 
nişte osândiţi în lanţuri. Numai bunica se desfăta, urmărind 
gesturile Gertrudei; nu-şi închipuise că era atât de frumoasă. 
Cine o adusese pe lume? O fată din pădure! Un arbore! 

După două zile gazda îşi reconstituise colecţia, consultând 
cataloagele, şi anunţă că nu lipsea nicio monedă. Manfred von 
Bern răsuflă uşurat, dar bunica făcu o grimasă. Atunci el îi 
spuse, cu un regret care nu acoperea furia: 

— lartă-mă! Nu toată lumea poate să fie nebună! 

Curând se întoarseră la Hamburg. Gertrude ar fi aruncat în 
bazin inelul de nuntă, barem să rămână ceva în locul banilor de 
nichel; ştia însă că l-ar fi găsit repede cineva şi nu l-ar fi lăsat 
acolo. Numai datorită acestei întâmplări află ca apa în care se 
scufundase era Dunărea şi de-acolo mergea două mii de 
kilometri ca să se verse în Marea Neagră. Dar unde era Marea 
Neagră tot nu aflase şi tot nu ştia ce înseamnă un kilometru. Era 
foarte tânără, mai avea nouă ani până să împlinească vârsta 
când se botezase Isus şi când nu aruncase nimeni bani de aur în 
apa lordanului. 

După mai bine de douăzeci şi cinci de ani, purtarea ei 
scandaloasă, care nu putea fi decât un semn vechi de nebunie, 
avea să fie invocată în faţa justiţiei, spre a explica omorul. 
Medicii şi judecătorii admiseră; altfel, nimeni nu putea să 
câştige nimic, ci doar să piardă. 

Până atunci, în timpul războiului, când fiul ei Harold ajunsese 
cu armata în România, Gertrude văzu, în sfârşit, pe hartă, unde 
erau gurile Dunării şi simţi o ură înverşunată pentru lumea 
aflată acolo. În conştiinţa ei, altminteri închisă, pătrunsese un 
ecou al injuriilor pornite din Germania împotriva ţării noastre, 
care nu voia să fie învinsă şi-l oprise pe Mackensen. 


Nu-l aştepta pe Harold, îi era totuna dacă n-ar mai fi venit 
niciodată. Înlemni când îi văzu descălecând în faţa scărilor şi 
dând jos de pe cal o ţigancă. 

Stăpânul castelului era la Berlin, încerca să tranzacţioneze 
ultimele acţiuni şi titluri, devalorizate, ca să comande la Paris 
viitorul său Bugatti. Când se întoarse, după trei zile, Gertrude îl 
întâmpină cu părul despletit, ca în timpul iubirii lor din pădure; 
părul încă nu-i obosise, iar ea mai avea putere de dragoste. Voia 
să-l ispitească, ar fi făcut orice să-l ştie de partea ei, fiindcă n-ar 
fi putut duce un război dublu. li spuse: „Mein Freund!” Apoi se 
plânse: „Fiul nostru...” nu „Fiul tău”, cum spunea totdeauna. Nu- 
şi dorise niciodată un fiu şi nu ierta durerile facerii nici fiului, nici 
tatălui. O fiică i-ar fi fost poate mai aproape, ar fi conspirat 
împreună, ar fi învăţat-o să doarmă cu cuțitul sub pernă şi să se 
apere; ea una nu ştiuse să-l folosească. 

— Mein Freund, se plânse Gertrude, întâmpinându-şi bărbatul, 
fiul nostru s-a întors şi vrea să facă o mezalianţă. 

Pentru ea cuvântul avea un singur înţeles, dar două sensuri, 
unul în sus, cum fusese mezalianţa ei, şi altul în jos, cum o 
proiecta Harold. Pe Teofana n-o primise să rămână în castel nici 
prima noapte. Harold dormi cu ea în pădure, în casa 
pădurarului, în patul unde tatăl lui se iubise cu Gertrude. După 
ce fiică-sa se căsătorise, în condițiuni pe care şi el le socotea o 
mezalianţă, pădurarul plecase fără să ceară nimic, nici măcar 
leafa pe ultimii ani; aşa se plăteau pe atunci slujitorii castelelor, 
cu anul şi cu deceniul; oamenii voiau să economisească, să se 
aleagă cu ceva la sfârşit, dar se întâmpla uneori să-şi primească 
banii abia pe patul de moarte. 

Într-adevăr, căsătoria Getrudei i se părea dezonorantă 
pădurarului şi atunci era îndreptăţit s-o creadă mezalianţă. Cel 
care îl înlocuise, acum era plecat la război, poate n-avea să se 
mai întoarcă. Multe rămâneau în voia soartei pe pământul 
Germaniei, nu doar o pădure. 


Pe perete, deasupra patului, atârna un cuţit cu plăsele de os; 
nu putea fi decât al pădurarului; Harold se miră că nu-l luase. 
Dar era cuțitul Gertrudei. Avea două; celălalt se afla la castel, şi 
uneori îl contempla nostalgică. 

— Nu vrei să rămânem aici? întrebă Teofana. Toată viaţa? 

Credea în ameninţarea Gertrudei. Ar fi trebuit să creadă cu 
toţii. 

Manfred von Bern porunci să se pună şaua pe cal şi merse la 
casa pădurarului, drumul pe care de-atâtea ori îl făcuse pentru 
Gertrude. De ce n-o lăsase acolo, în pădure? Toată viaţa! Dar 
acum nu voia să se mai gândească la nicio greşeală; totul 
fusese greşit, în afară de Harold. Datorită lui accepta existenţa 
mamei; n-o putea învinui că nu i-l făcuse bine. 

— Ai cam pierdut războiul, băiete! 

Il ţinea în braţe, cu o voluptate care depăşea, trecând pe 
deasupra lor, celelalte voluptăţi trăite în această încăpere, şi 
peste umărul lui Harold o privea pe Teofana, cum stătea pe 
marginea patului. 

— Războiul l-au pierdut alţii! spuse ea, agresivă. Pe el nu-l 
poate învinge nimeni! 

Tatăl încuviinţă: 

— Sigur! Strămoşii lui au eliberat lerusalimul! 

— Ştiu, domnule! 

Harold interveni: 

— Războiul a însemnat fericirea mea! 

— Da, e cam ţigancă! murmură tatăl. 

II lăsă pe Harold din braţe şi se apropie de Teofana. 

— Când ai învăţat limba germană? 

— De mică. 

— De ce? 

— Din predestinare! răspunse Harold. 

Era şi convingerea mea, cum am spus altă dată. El adăugă, 
apărând-o: 

— Şi este catolică! 


Pentru oameni ca ei, descendenţi ai cruciaților, chiar dacă 
unul ar fi fost ateu astăzi, o altă credinţă rămânea o piedică 
peste care nu se putea trece. 

Manfred von Bern întinse mâna spre Teofana: 

— Pot să-ţi mângâi părul? Eşti foarte frumoasă! 

Eu n-am ajuns să ştiu, la timpul meu, dacă era frumoasă; nu 
ridicasem ochii spre ea, iar singura dată când am privit-o în faţă, 
m-a orbit o iradiaţie. 


38 


Pe chipul domnului Alcibiade treceau umbre de durere; se 
vedeau limpede, ca nişte cute mişcătoare, răsărind pe un obraz 
şi ducându-se pe celălalt, întunecând ochii şi crispând gura; 
după o clipă de linişte se întorceau, mai aspre şi mai 
chinuitoare. De-ar fi fost acolo un doctor care să fi urmărit cu 
adevărat, îndelung şi cu pătrundere durerile oamenilor, cred că 
n-ar fi trebuit nici să-i numere pulsul, nici să-i bage andrele în 
burtă ca să ştie ce boală are, numai după umbrele de pe faţă. 
Fiecare boală dă o durere a ei, şi ea se poate citi pe faţa 
bolnavului, dar se cere o ştiinţă nescrisă în carte. Imi părea rău 
de domnul Alcibiade că se chinuia atât de tare şi nici nu putea 
să se vaite. Nu putea nici măcar să închidă ochii, ci trebuia să 
asculte. 

— Alienaţia mintală a fost invocată doar ca să evităm 
dezonoarea familiei, spunea tatăl lui Harold. 

Acum trebuia gândită soarta copilului. 

— Numai Teofana trebuie să hotărască, socoti domnul 
Alcibiade. 

— Dar e bine să afle şi judecata noastră. Ca să ştie în ce 
măsură ne are alături. 

Domnul Alcibiade spuse, ascunzându-şi cu decenţă orice 
emoție: 

— Eu n-am să mai fiu multă vreme! 

Simţeau toţi şi tăcură. Impotriva bănuielilor, urma să mai 
trăiască un an şi jumătate, dar ar fi putut să fie numai o 
săptămână; important era că avea sentimentul morţii şi îl 
accepta cu seninătate. 


— Copilul, continuă Manfred von Bern, nu are de la cine să 
moştenească niciun germene de nebunie. 

„Ba da, se gândea Teofana. De la mine!” 

— Va fi copilul legitim al fiului meu, dintr-o căsătorie legitimă, 
înfăptuită prin voinţa mea, ca şef al familiei, şi printr-o voinţă 
supranaturală. Nimeni nu-i va uzurpa nici titlul, nici bunurile. 

— Ce nume ai să-i dai? întrebă domnul Alcibiade. 

— Harold! răspunse Teofana. 

Avea hotărârea luată de mult; adeziunea la noul ei destin era 
deplină şi fixă. 

— Şi dacă are să fie fată? 

— Are să fie băiat! Ştiu dinainte. 

A fost într-adevăr băiat şi l-a botezat Harold. Fiindcă numele 
de familie era precedat de numele bunicului, s-a făcut o 
confuzie şi multă lume credea că îi cheamă Manfred. Sub acest 
nume l-am cunoscut la Berlin puţin înaintea războiului, tânăr 
locotenent de aviaţie. Ar fi fost cavalerist, după tradiţia familiei, 
dar cavaleria era ca şi dispărută; cred că ultima care a intrat în 
luptă, curând, a fost a Poloniei, în septembrie 1939, când a 
înfruntat tancurile cu o bravură întristătoare. Eram într-o 
cafenea cu orchestră de pe Kurfurstendamm, sâmbătă după- 
amiază, cu un prieten, când un tânăr, însoţit de o fată, amândoi 
în uniformă de aviaţie, s-au oprit la masa noastră şi ne-au întins 
cutia cu chetă pentru ajutorul de iarnă al soldaţilor. Asemenea 
grupuri circulau pretutindeni, pe străzi, în localuri şi magazine, 
în tramvaie şi în trenurile subterane, mai ales sâmbăta, de 
obicei o fată şi unul sau doi tineri. Aviatorul salută milităreşte, 
iar fata ne întinse cutia, zâmbind ademenitoare, ca şi când ar fi 
fost gata să răsplătească. (Pe atunci armata nu adoptase încă 
salutul lui Hitler, şi dacă va fi cineva să susţină altfel, am încă un 
motiv să mă îndoiesc de exactitatea istoriei. Poate salutau unii 
din fanatism propriu. Cred a-mi mai aminti bine că salutul 
hitlerist a devenit obligatoriu în armată abia după atentatul din 
iunie 1944.) Am pus câţiva pfenigi în cutie, din timiditate sau 


poate pentru zâmbetul fetei. Prietenul meu însă a refuzat, 
ostentativ, adăugând o invectivă, în româneşte. 

Atunci tânărul aviator s-a uitat la noi surprins, şi ne-a întrebat 
în limba noastră: 

— Sunteţi români? Ne îngăduiţi să ne aşezăm câteva clipe? 

Vorbea corect, dar căutându-şi cuvintele. L-am poftit să şadă 
şi s-au simţit atât de bine, încât lăsând baltă cheta au rămas 
până s-a terminat concertul orchestrei şi s-a închis cafeneaua. 
Doar fata, la un moment dat, văzând cât era ceasul, a spus, 
ridicându-se: 

— Mă duc să predau cutia şi mă întorc repede. 

Ştiam că va fi în dificultate şi atunci ne-am sacrificat tot 
mărunţişul din buzunare, ca să n-o lăsăm cu cutia goală. 

Ce m-a surprins la acel tânăr cu părul de un pur şi strălucitor 
blond germanic, erau ochii, negri ca antracitul, cu sclipiri 
fascinante. Ar fi trebuit să-mi amintesc ochii Teofanei, din seara 
când m-a surprins spionând-o şi am înţeles că era îndrăgostită. 
Ar fi trebuit să-mi amintesc mai ales când tânărul ne spusese că 
avea o mamă româncă, explicând astfel cum de vorbea atât de 
bine limba noastră. 

Abia a doua zi am făcut legătura între toate datele care 
existau în memoria mea, dar erau adormite. Amintindu-mi ochii 
tânărului, am văzut în ei imaginea Teofanei şi atunci am ştiut că 
stătusem de vorbă cu fiul ei, deşi mă mira numele, Manfred. 

În ultimele zile cât am mai stat în capitala Germaniei, apăsată 
de temeri, mi-a venit un gând care ar putea să pară aberant, 
fiindcă, într-adevăr, orice viziune nematerializată poate fi 
socotită aberaţie. Încă nu înţelegeam bine ce se întâmpla cu 
oamenii din jurul meu, care îşi aclamau furtunos cancelarul, iar 
când ciocneau halbele de bere strigau: „Heil Hitler!” Eram şi 
prea tânăr, aveam şi prea multe gânduri în minte. Când, într-o 
zi, am văzut o fată uitându-se la o haină de blană, într-o vitrină. 
Era atât de absorbită, încât nici n-a simţit că mă oprisem alături, 
altfel s-ar fi temut şi ar fi plecat fuga. Se uita în voie, fără să-şi 


ascundă tristeţea, o tristeţe atât de gravă, că să fi fost altcineva 
în locul meu o şi lua de umăr, s-o ducă la poliţie. Orice fată 
poate într-o zi să-şi dorească o blană şi să sufere că n-are cu ce 
să şi-o cumpere. Dar nu-i iremediabil: îşi poate vinde inelele, sau 
un obiect scump din casă, poate colecta de la rude şi de la 
prieteni, poate -treaba ei! - chiar să se prostitueze, şi să-şi 
cumpere ce doreşte. Dar tristeţea fetei n-avea leac, fiindcă 
niciodată n-ar fi ajuns să-şi cumpere blana din vitrină, nici dacă 
dădea greutatea ei în aur; blana nu era de vânzare! Pe o 
etichetă pusă alături, în loc de preţ, scria: „Numai pentru 
export”. La fel ca toate blănurile şi nu doar ca ele; la fel ca tot 
ce era mai bun şi mai frumos prin vitrine. 

Poţi să judeci o lume după tristeţea din ochii unei fete? Sigur 
că da! Am ştiut că fata, la ea acasă, nu striga niciodată „Heil 
Hitler!” Şi nici o fată care se uita tristă în vitrine. Şi poate nici 
băutorii de bere nu strigau decât de frică. 

Atunci m-am gândit că dacă Harold trăia, în 1933 ar fi avut 
treizeci şi opt de ani, şi Hitler n-ar fi luat puterea. Mi-l 
închipuiam pe el în locul lui Hindenburg; tânăr, puternic, călare, 
cu armura şi lancea de la asediul lerusalimului. 

Pe fiul lui l-am reîntâlnit la Bucureşti, într-o permisie, prin 
1942 sau 1943, colonel de aviaţie. Un asemenea grad, la 
douăzeci şi patru de ani, mi se părea incredibil. Dar doborâse 
până atunci patruzeci de avioane şi avea crucea de fier cu 
spade şi diamante. 

N-a trebuit să-l privesc cu prea multă luare-aminte; acum am 
recunoscut dintr-odată ochii Teofanei, iar părul cu siguranţă îl 
avea de la Harold. Restul fizionomiei lui era luată de la amândoi, 
îi găseai împreună, în fiecare trăsătură. M-am abținut să-i 
vorbesc despre mama lui, cât de aproape fusesem în copilărie, 
ce participare avusesem la actul cel mai important din viaţa ei 
care pe urmă fusese atât de nefericită. El însă mi-a vorbit 
despre ea, cum era şi firesc între străini, după o despărţire atât 
de lungă. Locuiau tot în castelul de lângă Hamburg, dar 


vânduseră pădurea şi pământurile. Ca toţi soldaţii, avea 
fotografii de acasă şi n-a întârziat să mi le arate. Abia acum, 
într-un portret făcut după douăzeci de ani de când n-o mai 
văzusem, mi-am dat seama cât fusese de frumoasă Teofana. ŞI 
cât de mult era ea fiica domnului Alcibiade! Prin tristeţea 
profundă şi iremediabilă care i se citea pe faţă, dacă o 
descopereai cum stătea ascunsă sub un văl de reţinere nobilă. 
Aşa cum l-am văzut pe domnul Alcibiade, în ziua când aştepta 
moartea, ridicat deasupra durerilor, ascultând afară să-i audă 
paşii, fără teamă, doar cu o tristeţe senină şi demnă. 

Sigur că în faţa fotografiei a reînviat tot trecutul acelor 
oameni, şi al meu totodată, împrospătându-mi amintirile până 
ce-au devenit dureroase. Dar tot n-am mărturisit că o 
cunoscusem pe Teofana; l-am lăsat pe el să vorbească. Nimic 
din ce mi-a spus nu contrazicea imaginea pe care o aveam 
despre ea, dimpotrivă, o adâncea şi-o ducea mult mai departe. 
Esenţială în viaţa ei rămânea clipa când îl întâlnise pe Harold. 
De acolo înainte nu mai încăpea altceva. 

Tânărul mi-a arătat şi fotografia unei logodnice, poate 
frumoasă, dar nefotogenică, fiindcă nu mi-a făcut nicio impresie 
şi n-o mai ţin minte. Ştiu doar că a murit după un an, în 
bombardamente. 

În sfârşit, într-o fotografie am văzut castelul, despre care nu 
aveam nicio imagine. De obicei fotografiile luate din unghiuri 
bune mă duc până în mijlocul realităţii, suplinind-o complet şi cu 
exactitate. Aşa am izbutit de multe ori să descriu locuri unde n- 
am fost niciodată şi să pun atâta convingere, încât după un timp 
să nu mai ştiu nici eu adevărul. Castelul de la Hamburg, deşi 
fotografia era corectă, n-a putut să iasă din cadru, ci a rămas o 
simplă imagine, fără să mă inspire. Nu ştiu de ce, poate vina să 
fi fost în mine o neîncredere, o crispare, sau chiar o durere. Se 
vedea faţada, cu treptele lungi ale peronului şi cu cele trei uşi 
centrale de la sala de arme. Se vedeau chiar şi perdelele, numai 
că le flutura un vânt prea vesel pentru mine. Erau şi servitorii, 


dar nu nemişcaţi, cu eşarfe de doliu, ci forfotind voioşi, cu tăvi 
pe care sclipeau în lumină pahare pline. Imaginea era reprodusă 
cu atâta perfecţiune şi rafinament fotografic, încât, în prim plan, 
se distingeau până şi bulele minuscule ale băuturii; nu putea fi 
decât şampanie. Era o serbare, se simţea în toate o veselie de 
primăvară, cu flori risipite în tot cadrul, cu muzică, o fanfară în 
mijlocul parcului şi o orchestră în sala de arme; fără să le vezi, le 
auzeai, aşa cum se auzeau pe alei strigătele zglobii ale copiilor 
şi râsul voios al oaspeţilor, iar de dincolo de perdele clinchetul 
de cristal al paharelor. Aşa ar fi fost poate la nunta Teofanei, iar 
mie îmi trebuia un decor de doliu, pentru înmormântarea lui 
Harold, un cer sumbru, un parc pustiu, cu frunze scuturate, fără 
copii şi oaspeţi, iar dinăuntru să nu se audă decât armoniul. 
Cum să-mi imaginez în acest decor vesel calul, stând nemişcat 
în faţa peronului? Fără cal, nimic nu putea să se transforme în 
imaginea de care aveam nevoie. 

l-am înapoiat tânărului fotografia, care nu făcuse decât să mă 
deruteze. Eram nemulţumit că îl chema Manfred şi condamnam 
inconsecvenţa Teofanei; a fost singura umbră care i-a întunecat 
puţin imaginea. Mă gândeam că poate Manfred von Bern 
avusese orgoliul să-i impună numele, ceea ce era şi o impietate, 
şi-o impostură. O bănuiam pe Teofana că se supusese, ca să-l 
linguşească; gestul ei, mai mult decât o impietate, era o 
trădare. M-am liniştit, deşi acoperit de regrete pentru gândurile 
mele pripite, când am aflat că în realitate îl chema Harold, iar 
Manfred provenea dintr-o confuzie. 

Un nume de om evocă totdeauna o imagine omenească. Prea 
rar se întâmplă să-l rosteşti fără să-l legi de o fiinţă, fie ea doar 
imaginată, dintr-o carte, un personaj care se ţine minte. Când 
mai multe persoane sau personaje poartă acelaşi nume, primul 
vine în gând cel cu mai multă forţă de a se impune; el le 
întunecă pe celelalte, până le face să dispară. Sigur că uneori 
sunt dispute; un nume şters revine, după cum alunecă gândul, 
şi-l pune în umbră pe cel care învinsese mai înainte. Dar fiecare 


e stăpân pe un timp al lui, fie numai de o clipă, şi-n clipa aceea 
nu pot să intre două imagini. 

Manfred e singurul nume care mi-a evocat simultan doi 
oameni, ba încă atât de contradictorii, încât n-ar fi putut respira 
împreună aerul din aceeaşi cameră. Ca domnul Pretoreanu cu 
Brătianu. 

Primul era ambasadorul Germaniei în România, care s-a 
sinucis la Bucureşti, după 23 august 1944, credincios lui Hitler 
până în ultima clipă; altfel nimic nu-l împiedica să se predea, şi 
chiar dacă mai târziu l-ar fi judecat cineva pentru crime de 
război, el nu avea de unde să ştie. Istoria rămânând de multe ori 
necunoscută, pe lângă că tot de atâtea ori poate fi inexactă, nu 
toată lumea ştie ce şi cât rău a făcut Manfred von Killinger 
României. Dar aroganţa îi era bine cunoscută, de aceea 
imaginea care îmi apare în faţă când îi evoc numele este a unui 
om descheiat la pantaloni, cu mâinile în şolduri şi cu cravaşa 
atârnând de încheietură, cocoţat pe frontonul unei clădiri aflate 
aproape de palatul domnului Pretoreanu, de unde stropeşte 
trecătorii de pe Calea Victoriei cu jetul lui infamant, gâtuit de 
prostata bolnavă. 

lar cealaltă imagine, antagonică, înfruntând pe prima, este a 
lui Harold, fiul Teofanei, căruia i se spunea Manfred din 
greşeală, cu o faţă răvăşită, cu un ştreang de gât şi cu mâinile 
legate la spate. Spre sfârşitul războiului lupta în apus, sub 
ordinele lui Rommel, într-o armată aeriană distrusă. Curând 
după şeful lui, amestecat în complotul din iunie şi obligat să se 
sinucidă, l-au luat de pe front, în septembrie 1944, dar n-au 
putut să-l spânzure decât anul următor, în martie, când era atât 
de târziu şi atât de zadarnic că te prinde jalea. Până atunci 
izbutise să evadeze de trei ori, în ajunul execuţiei, cu o 
îndrăzneală mai mare decât a lui Skorzeni. De fiecare dată l-au 
prins înainte de a ajunge la Hamburg, unde spera să scape, 
ascunzându-se în casa pădurarului. Dar casa pădurarului nu mai 
exista, şi nu mai exista nici pădurea, decât cenuşă. Aşa cum 


cenuşă erau şi oraşul, şi celelalte oraşe. Într-o ţară de gropi, de 
ruine şi de morminte, poliţia funcţionase până în ultima clipă şi 
reprimase complotul împotriva lui Hitler, care la data aceea 
poate că şi murise. 

Complotul s-a numit al generalilor. Şi Harold era general, 
avansat în a doua săptămână după ce explodase bomba la 
Rastemburg. Era nevoie de generali în locul celor spânzurați sau 
care se otrăviseră şi se împuşcaseră. Până în clipa atentatului 
rămăsese colonel; înainte să i se afle vina, Hitler îi dăduse 
epoleţii de general, cu mâna lui. ŞI-I trimisese să bombardeze 
Parisul. Harold ar fi avut ocazia să-l împuşte sau să-i arunce o 
grenadă în burtă. Nu se mai putea; după atentat, nimeni, nici cei 
mai apropiaţi colaboratori nu intrau în bunker fără percheziţie. 

Poate acesta fusese destinul ultimului descendent al unei 
familii vechi din timpul lui Atila: să-l suprime pe Hitler. Chiar 
dacă nu izbutise, îşi dăduse pe deplin contribuţia. Avea sângele 
Teofanei, din cele cinci săptămâni de iubire. lar mai de departe, 
avea sângele domnului Alcibiade, care să fi trăit cu 
cincisprezece secole înainte n-ar fi fost mai puţin nobil şi mai 
puţin viteaz decât regii Lombardiei, şi ar fi găsit oricând o 
dreptate pe care s-o apere pe câmpul de luptă. 


x k x 


Ştiu ce s-a hotărât atunci, la consfătuirea lui Manfred von 
Bern cu domnul Alcibiade, dar am uitat cum a plecat Teofana. A 
mai întârziat acolo câteva zile? Nu cred; în tot ce se întâmpla 
era grabă, viteza cu care trecea timpul crescuse, nimeni n-avea 
răbdare să stea o clipă şi să se uite în urmă. Singurul răgaz a 
fost seara, când Alexandrina şi bătrânul prinţ au cântat 
împreună sonatele pentru flaut de Mozart, cu harpa în locul 
clavecinului. Auzeam prima oară un flaut şi să nu fi fost însoţit 
de harpă, cred că nu mi-ar fi plăcut, cum nu-mi place nici astăzi, 
decât în ansamblu. Mi se pare un instrument rece, incapabil să 
se modeleze pe sentimentele noastre, mai ales pe tristeţe, cum 


mai degrabă izbuteşte un modest fluier de lemn, cu numai 
câteva tonuri, cel mai primitiv dintre instrumente. Reflecţiile pe 
care le-am făcut mai demult despre însoţirea flautului cu harpa 
se datorau acelei seri de muzică din salonul Alexandrinei. Nu 
ştiu dacă exista o transcripție pentru harpă a sonatelor de 
Mozart, sau era doar o improvizație. Sigur că înlocuirea 
instrumentului schimba structura muzicii şi rezultatul se 
îndepărta de intenţia cui o scrisese, dar harpa îmi va plăcea 
totdeauna mai mult decât clavecinul, căruia îi lipsesc nuanțele. 
După mine clavecinul ar putea să dispară, fiindcă odată cu 
apariţia pianului şi-a trăit vremea; îl admit numai pentru 
culoarea de epocă. 

Domnul Alcibiade nu putuse să vină, şedea în jilţ, în camera 
lui, îmbrăcat în redingota pe care n-o mai pusese de luni 
încheiate şi acum o punea ultima oară. Cred că Teofana 
rămăsese cu el, aşezată în genunchi, cu capul pe pieptul lui, şi 
el îi mângâia pletele, cu mişcări tot mai rare, tot mai mici, gata 
să se oprească. 

Nu mai e potrivit să spun plete; tot ce era juvenil, răzvrătit şi 
sălbatic în părul Teofanei se pierduse la moartea lui Harold, 
după ce îşi dăduse ultima strălucire în lungul drum călare peste 
întinderea Europei. Dar mă leg de un cuvânt cu speranţa că 
astfel mai păstrez ceva din acel trecut, când seara, după ce îşi 
termina treaba în birou şi venea în sufragerie unde se aduna 
toată familia, domnul Alcibiade, aşezat lângă şemineu, o chema 
pe Teofana, ea se aşeza în genunchi, cu capul pe pieptul lui, iar 
el îi mângâia pletele juvenile, răzvrătite şi sălbatice. 

În afară de Alexandrina şi Manfred von Bern, în salon nu eram 
decât eu, stând stingher şi timid într-un colţ, pe marginea unui 
scaun, unde nu mă simțeau şi puteau să uite de mine. Nici nu 
ştiu dacă mi-au plăcut sonatele; ar fi fost greu, le auzeam prima 
dată. Ascultam numai cum se îmbinau instrumentele, cum 
harpa punea contururi subţiri, ca nişte cercuri desenate cu 
compasul în jurul sunetelor de flaut, care altfel mi se părea că s- 


ar fi risipit în aer, rarefiate şi decolorate. O dată însă, un acord 
cu totul neprevăzut m-a lovit drept în inimă, m-a umplut de 
durere şi am simţit că dacă nu plec repede voi izbucni în hohote. 
Poate muzica, deşi credeam că nu-mi ajunge în suflet, mă 
dusese cu gândul la domnul Alcibiade, care mă temeam că nu 
mai avea multe zile, şi la ceilalţi oameni din jurul nostru, morţi 
sau gata să moară. 

Am ascultat de multe ori sonatele pentru flaut şi clavecin, 
ultima dată ieri, după fraza de mai înainte, când am făcut o 
pauză lungă. Am ascultat pândind cu atenţie, lipsindu-mă de 
plăcerea muzicii, dar mi-a fost imposibil să identific acordul care 
mă lovise în inimă. Poate fiindcă în locul harpei era clavecinul, 
cu sunetele lui de gheaţă. Sau poate acel acord nici n-a existat, 
ci a fost o emanaţie a tristeţii mele. Cred că darul cel mai 
tulburător al muzicii este de a se lăsa recompusă după 
sentimentele noastre. Astfel ea devine infinită. 


39 


Am făcut un păcat, după ce plecasem pe furiş din salonul de 
muzică. Aveam poarta mea, ascunsă între tufişuri şi neştiută de 
nimeni, aproape de poarta mare, pe unde ieşeam într-o vreme, 
când Teofil sau altcineva din casă venea cu mine să-mi descuie. 
De când cu boala domnului Alcibiade, nu se mai ostenea nimeni 
să meargă până la poartă şi mă lăsau să mă descurc singur. Nu 
înţeleg cum de nu se mirau să mă vadă răsărind ca o fantomă 
dintre arborii parcului, iar mai târziu, la plecare, dispărând fără 
urmă. Poate că toţi mă socoteau doar o umbră. Uneori, când 
peste amintiri începe să se lase crepusculul, de nu mai ştiu sigur 
ce-a fost realitate şi ce numai închipuire, mă întreb eu însumi 
dacă în acea lume a domnului Alcibiade nu eram cu adevărat 
altceva decât o umbră. 

Căzuse noaptea şi mă strecurasem de-a lungul gardului, când 
am auzit deschizându-se poarta. Am aşteptat, ascuns de 
întuneric, şi i-am văzut trecând pe moş Dumitru, urmat de popa 
Scovergă. Chiar dacă n-aş ţine minte că veneam din salonul de 
muzică, tot n-aş putea să mă înşel asupra zilei; acestea se 
întâmplau când Teofana şi Manfred von Bern se aflau acolo, 
fiindcă automobilul era în faţa intrării. Ţin minte că îi dădusem 
ocol, mă uitasem pe geamuri şi chiar voisem să mă urc la volan, 
măcar o clipă, deşi îmi bătea inima de frică să nu pornească 
motorul, singur. Dar uşa era încuiată. Nu ştiu unde dormea 
şoferul. 

Intrigat de venirea popii Scovergă la o oră atât de 
neobişnuită, m-am luat după ei şi când am văzut că moş 
Dumitru îl bagă în odăiţa de lângă grajduri, nu mi-a fost greu să 
înţeleg că venea să-i dea sfânta împărtăşanie lui moş Covrig, 


care încă de peste zi trăgea să moară. Poate nu mai era timp 
până dimineaţa, poate moş Dumitru se temea să-l aducă pe 
popă la lumina zilei, ca să nu-l supere pe domnul Alcibiade. 

Ştiam că e mare păcat să tragi cu urechea la spovedanie, dar 
tare voiam să aflu ce blestemăţii făcuse moş Covrig în viaţă, 
dacă el singur spunea, la beţie, dându-şi cu pumnii în cap şi 
jelindu-se, că avea sufletul vândut dracului. Nu mă îndoiam că 
se poate: unul din fraţii mei citise într-o carte despre un astfel 
de târg şi avea vise urâte, se trezea noaptea strigând: „Ucigă-l 
toaca!”. l-a trecut numai după ce-a ars cartea, iar cenuşa ei, 
câtă n-a luat-o vântul, a aruncat-o în gârlă, cum l-a povăţuit 
baba Stana, care pe deasupra a venit la noi pe furiş şi a înecat 
în aghiazmă rafturile bibliotecii. 

Moş Dumitru pândea la uşă, nici chip să mă apropii; până să 
mă pot strecura în grajd, au trecut multe minute. Mi-am apăsat 
urechea în peretele subţire de scândură şi l-am auzit pe moş 
Covrig vorbind, dar prea stins ca să disting ce spune. Atât mi-am 
presat urechea în scândură că mi-a lăsat urme, şi simţeam o 
mâncărime în inimă, de-mi venea să-mi bag mâna în piept s-o 
scarpin cu unghiile. Pe popa Scovergă, în schimb, îl auzeam 
limpede, ca în biserică, deşi nu ridica glasul: 

— Mare păcat, nenorocitule! Şi? Mai departe, mai departe? 

O singură dată am desluşit vreo două cuvinte în gura 
moşneagului; când aşteptam încă două, ca să prind o idee, a 
strănutat calul de lângă mine, de mi-a venit să-i dau cu piciorul 
în burtă, oricât de dragi mi-ar fi fost caii. lar celălalt bătea cu 
copita. 

Spovedania mi s-a părut lungă, şi după cum îl blestema şi-l 
drăcuia popa Scovergă, am înţeles că într-adevăr păcatele lui 
moş Covrig erau grele; poate doar împărtăşania şi multe 
rugăciuni în biserică l-ar fi scăpat de focul Gheenei. Am dedus 
că se terminase, când popa a spus, schimbând glasul: 

— Scoate polul! 


Şi ce să vezi, la această vorbă poruncitoare, moş Covrig a 
prins viaţă: parcă-l şi vedeam săltându-se în capul oaselor, 
fiindcă l-am auzit smucindu-se, apoi răstindu-se, cu o voce 
puternică şi arţăgoasă: 

— Care pol? De unde pol? 

— Polul de aur! N-ai avut grijă? Altfel cum să-ţi dau sfânta 
împărtăşanie? 

— N-am, părinte! a răspuns moşneagul. 

Şi înainte ca popa să se înfurie, a adăugat deodată, străbătut 
de o idee: 

— Uite o farfurioară! 

— Ce să fac cu ea? Mie să-mi dai polul de aur! 

Am auzit patul scârţâind, nu ştiu care din ei se mişca, nu-mi 
închipuiam ce ar putea să urmeze, poate o încăierare; nimic nu 
m-ar fi mirat, luându-mă după glasurile furioase. 

— N-ai decât să mori neîmpărtăşit! a strigat popa Scovergă. 
(Am simţit că se ridicase, pocnind de revoltă.) Şi să ştii că eu nu 
te duc la groapă! 

— Atunci, du-te dracului! 

Odată cu aceste cuvinte, cred că lui moş Covrig i-a trecut frica 
de moarte; făcuse tot ce putuse, îşi mărturisise păcatele, acum 
le avea popa în spinare, chiar dacă nu-i dădea împărtăşania. 

Ce e ciudat, nu a murit atunci, noaptea, deşi fusese la un pas 
să-şi dea sufletul. Dimpotrivă, a doua zi era înviorat şi a cerut 
să-l scoată la soare. A trăit încă o săptămână, atât de vioi, încât 
nimeni nu mai credea c-o să moară. Într-o seară m-am strecurat 
la el în odaie, cu o sticluţă de ţuică. 

— Moş Covrig, l-am întrebat, ai multe păcate? 

— Nu mai am niciunul! mi-a răspuns, aruncându-mi o privire 
şugubeaţă. 

Pe urmă a luat o farfurioară de pe scăunelul aflat alături şi a 
băgat-o sub pernă. A doua zi moş Dumitru l-a găsit mort, cu 
colţurile gurii încreţite într-un zâmbet de şiretenie. 


40 


Domnul Alcibiade a consfințit şi el căsătoria Teofanei gândind 
că nimeni nu avea dreptul să judece dacă era legală. Putea fi 
socotită o căsătorie în lipsă, pe care legea o admite. Dar Harold 
nici măcar nu lipsea, era acolo, spiritul lui încă nu avusese când 
să se îndepărteze, şi odată cu reculegerea pentru sufletul 
morţilor se celebra nunta lui cu Teofana, aşa cum ceruse de 
fiecare dată când îşi venea în fire câteva clipe. 

Potrivnică mezalianţei, Gertrude mersese până la capăt. 
Dimineaţa, cu opt ore înainte de nuntă, găsiseră cuțitul ei înfipt 
adânc în pieptul lui Harold; dar deviase şi trecând pe lângă 
inimă prilejuise o agonie prelungă. Dacă bunica n-ar fi fost 
plecată cu automobilul în Spania, ar fi izbutit să-l apere, fiindcă 
numai ea cunoştea cu adevărat firea Gertrudei, pe care o 
admirase, şi nu s-ar fi îndoit că îşi va pune blestemul în faptă. 

Nu era nevoie de dovezi şi de pledoarii false; nimeni n-ar fi 
crezut sau n-ar fi vrut să creadă că putea să fi fost altceva decât 
nebunie. Spre prânz, ambulanţa o luase pe ucigaşă, legată în 
cearceafuri şi cu căluş la gură. lar seara, la lumina celor o mie 
de lumânări pregătite pentru nuntă, prinţul Manfred von Bern, 
care plătise cu un preţ barbar iubirea lui din pădure, puse pe 
degetul cald al Teofanei inelul de nuntă al familiei, cu blazonul 
vechilor regi ai Lombardiei. lar inelul ei, o verighetă simplă, îl 
puse pe degetul rece al lui Harold. 

Nu fu altă slujbă, decât muzica în surdină a armoniului, 
cantate fără cuvinte, şi pentru înmormântare, şi pentru nuntă. 
Până când lumânările, sfârşindu-se, se stinseră. 

In faţa scării calul stătea nemişcat, privind cum scădea 
lumina. Când ultima ei pâlpâire se şterse, când servitorii care 


încadrau uşile se pierdură în umbră, calul se întoarse şi se duse 
singur la grajduri. 

Domnul Alcibiade încuviinţă ca Teofana să se întoarcă la 
Hamburg; era ultima lui renunțare; aici n-ar fi avut cine să-i 
poarte de grijă şi nici ea n-ar fi putut să-şi facă altă viaţă, 
despărţindu-se de mormântul lui Harold. Alexandrina nu spuse 
un cuvânt, şi se duse să aprindă lămpile; era prima oara când 
sticlele rămâneau neşterse. Fiecare abdica la câte ceva în ziua 
aceea. Pierderea ei putea să nu fie luată în seamă, deşi neşterse 
din ajun, sticlele de lampă nu aveau nicio umbră. 

— Când copilul va fi destul de mare, spuse în încheiere prinţul 
Manfred von Bern, Teofana va veni să vă vadă ori de câte ori 
veţi chema-o. 

Domnul Alcibiade se uită la el lung, apoi încuviinţă din cap, iar 
în locul suferinţei de mai înainte, pe chipul lui se ivi un zâmbet 
de neîncredere. Şi totuşi, poate că nu-şi pierduse speranţa cu 
totul; poate că anul pe care îl cerea doctorilor, mai târziu, în 
ultimele lui zile, îi trebuia ca să vadă copilul Teofanei. 


x kK x 


Din toate întâmplările care se înşiruie în această carte, unele 
bizare şi greu să fie înţelese, altele cu concluzii nelămurite, 
împinse până la marginea realităţii şi chiar dincolo, niciuna nu 
mi se pare atât de neprecisă ca viaţa Teofanei, începând din 
seara când mi-am dat seama că era îndrăgostită. 

Am fost la puț şi m-am străduit să-mi închipui întâlnirea ei cu 
Harold. Un puț cu roată, cu ghizduri de lemn şi cu un acoperiş 
de şindrilă înnegrită. Apa era la cincizeci de metri, trebuia să 
învârţi de o sută de ori roata ca să scoţi o găleată. Mi-am 
închipuit-o uşor pe Teofana; n-am putut să mi-l închipui pe 
Harold; nici calul. Am înnădit cuvinte ca să umplu golul, şi am 
rămas cu o nemulţumire. 

Am fost la casa babei Stana, am intrat în odaie, am privit 
scoarţele de pe pat şi de pe pereţi, până mi-au rămas în ochi, 


desen cu desen, floare cu floare. Pe ei n-am putut să mi-i 
închipui, şi acum nici pe Teofana. Parcă se dizolvase. In schimb 
l-am văzut pe domnul Alcibiade, aşa cum intrase în casă după 
ce-i plimbase pe bătrâni cu trăsura. E uşor să presupun de ce se 
dusese acolo; să fie singur şi să cugete în aerul pe care îl 
respirase Teofana. 

E timpul să mă întreb, cum sunt sigur că se întreba şi domnul 
Alcibiade în seara aceea de reculegere, care era raţiunea venirii 
lui pe lume? Un război, fie el de partea cea bună, nu justifică o 
existenţă umană. O întreprindere care să extragă aur din piatră 
şi care nu poate decât să eşueze, scoate pe om din realitate. 
Nici altceva nu rămâne din toate câte îmi aduc aminte, decât 
familia. 

Deşi nu ştiu dacă pentru domnul Alcibiade paternitatea a fost 
cu adevărat o vocaţie, copiii sunt singurul temei vrednic de luat 
în seamă al trecerii lui printre oameni, prin faptul esenţial că se 
încumetase să-i aducă pe lume; restul era doar o consecinţă - 
grija pe care le-o arătase să aibă de toate, să nu le fie nici frig, 
nici foame, să-şi înceapă viaţa fără teama zilei de mâine, ceea 
ce prilejuieşte de obicei o pornire bună. Niciunuia dintre copii nu 
i-a lipsit sprijinul lui, atâta timp cât i-a trebuit şi l-a dorit; 
niciunul n-a cunoscut trista oprimare de a se simţi orfan sub 
acoperişul propriului său tată. E de ajuns să-mi amintesc mesele 
la care se aduna toată familia, ca să simt ce putere ocrotitoare 
era în domnul Alcibiade, şi cât de generos ştia el s-o împartă; 
dar greşesc, nu-i vorba de o ştiinţă, ci de dăruire. Fiindcă 
altminteri simţul pedagogic îi lipsea cu totul, dovadă ciocnirea 
lui cu Odor, care a dus la exilul acestuia; iar pe de altă parte, 
simpatia nedreaptă pentru Tom, monstrul familiei, căruia mai 
degrabă i s-ar fi cuvenit şcoala de corecție. 

După strădanii spectaculoase dar nereuşite, după atât fast 
răspândit în jur şi rămas fără urme, sau eşuat în tristeţe şi 
durere, justificarea existenţei domnului Alcibiade o vor aduce 
abia copiii, prin ceea ce, bun sau rău, vor face în viaţă, 


prelungind spiritul lui după moarte. Într-o viziune pe care am 
avut-o odată, mi-au apărut toţi nouă, proiectaţi pe un cer de 
furtună, stând alături unul de altul, cu braţele întinse, ca şi cum 
ar fi vrut să facă un front pe care nimeni să nu-l străpungă. Dar 
cum se vedeau numai ca nişte umbre, fiecare semăna cu o 
cruce, şi iluzia frontului se destrăma îndată, fiindcă nu puteau 
ajunge la o alianţă; erau firi prea deosebite între ele, şi chiar 
antagonice. Atunci, cu toată grija pe care ştiam că le-o purta, a 
trebuit să înţeleg că tatăl lor nu lăsase altceva decât o cruce 
fiecăruia, şi fiecare trebuia s-o ducă în spinare pe alt munte. lar 
în vârful tuturor acestor nouă Golgote îi aştepta domnul 
Alcibiade, multiplicat de nouă ori, recunoscându-se drept părinte 
dar neputând să-i ajute, cum nu putuse nici Dumnezeu să-şi 
ajute fiul la vremea lui biblică. 

Drumul Teofanei spre Golgota ei începuse cu nopţile a cinci 
săptămâni de dragoste. Am stat în odaia lor până s-a făcut 
întuneric afară şi nu s-au mai văzut pereţii îmbrăcaţi în scoarţe; 
mi-a fost imposibil să-mi închipui un gest sau o şoaptă, şi am 
trecut pudic mai departe. Teofana mi se părea prea mică, nu-mi 
închipuiam cum o fată atât de reţinută se putea transforma 
dintr-odată într-o femeie atât de pătimaşă. Mai târziu am înţeles 
că dezlănţuirea ei era o moştenire tumultuoasă, primită de la 
omul care luptase de partea burilor, dându-şi sângele fără nicio 
răsplată, iar pe urmă răscolise până departe prundul gârlei ca să 
scoată aur din apă şi piatră, umplând de bani pe altul, ale cărui 
bogății erau şi aşa fără număr. Pe câtă vreme, la moartea lui, 
Alexandrina a trebuit să vândă caii şi trăsura, ca să-l poată duce 
la groapă. 

Cred că în seara când meditase în odaia cu scoarţe, domnul 
Alcibiade se recunoscuse în Teofana, care atunci galopa prin 
pusta ungară. 

Am izbutit puţin să mi-o închipui în această cavalcadă, să văd 
gesturi şi să aud cuvinte de dragoste şi atunci am crezut că 
povestea ei îmi va umple sufletul, ca s-o pot scrie ca şi când ar fi 


fost propria mea poveste, căci altfel nimic nu vrea să se nască şi 
cerneala îngheaţă. 

Iluzia a durat până în faţa castelului, pe care nu-l văzusem şi 
nu izbuteam să mi-l închipui. Oricât de bine evoluau eroii, ei nu 
puteau să trăiască decât o existenţă forţată, fiindcă îmi lipsea 
decorul unde să se poată exterioriza şi să se simtă în voie. 

O mie de lumânări şi-un armoniu nu mi-au fost de ajuns s-o 
văd pe Teofana în faţa catafalcului, şi să-mi închipui 
sentimentele ei din clipele acelea. Intrând în sala de arme unde 
nu fusesem niciodată, şi ea şi Harold, încă viu, trecuseră în 
neant, şi nu-i mai puteam urmări, decât prin remanente răcite, 
imagini aduse cu deznădejde din urmă. Dacă voi fi izbutit să 
conving pe cineva, am rămas neconvins eu însumi, de aceea 
povestea Teofanei, încheiată cu o dramă, pentru mine se 
încheie cu o înfrângere. 

Am lăsat lucrul şi m-am dus la Hamburg, să caut castelul pe 
care fiul lui Harold mi-l arătase într-o fotografie neconcludentă. 
(Cu acelaşi prilej, împins de aceeaşi insatisfacţie care se 
transforma în descurajare şi în tristeţe, m-am dus şi la Verdun, 
să văd câmpul de luptă.) Ajungând la douăzeci de kilometri de 
Hamburg, m-am oprit şi am înnoptat într-un mic burg de 
câmpie; după ştiinţa mea aici era locul castelului. 

În burg n-am găsit ruinele la care mă aşteptasem: lumea se 
refăcuse şi golurile nu se vedeau, dacă nu ştiai ce fusese în locul 
lor, înainte. Dar despre castel nimeni n-a putut să-mi spună o 
vorbă; oamenii mă priveau miraţi şi ridicau din umeri, şi abia 
atunci am văzut că toţi erau tineri. Martorii războiului lipseau de 
acolo: morţi, deportaţi, fugiţi, umblând capii prin lume. 

După o schiţă şi câteva informaţii luate din Mayers Lexicon, 
am încercat să reperez singur măcar locul unde fusese castelul, 
acum dispărut cu tot cu temelie, şi cred că l-am găsit la 
marginea burgului, cu câmpia din faţă şi cu drumul spre 
Hamburg. În locul lui era un parcaj de automobile. Totul ar fi fost 
un imens parcaj de automobile, dacă nu se refăceau casele, 


dintre care niciuna nu scăpase de bombe. Numai castelul nu-l 
refăcuse nimeni. Încetul cu încetul, chiar dacă nu vor veni alte 
războaie, toate castelele au să dispară. 

Peste câmpia unde se termina parcajul cu marcaje albe, se 
vedea o pădure şi nu-mi venea a crede, fiindcă şi acolo fusese 
cenuşă. lar acum pădurea nu era la prima ei vârstă, ajunsese 
matură, ca pe vremea când Manfred von Bern se ducea s-o 
întâlnească pe Gertrude. M-am dus până la marginea pădurii, să 
găsesc măcar un mic impuls, o vibraţie a trecutului care să-mi 
fertilizeze închipuirea. Am găsit două morminte de piatră, la 
zece metri unul de altul, despărțite cu un fel de ostilitate. Pe 
primul scria, cu litere despuiate de poleială, dacă o avuseseră: 
„Gertrude von Bern, decedată în 1939”. Probabil murise în 
spitalul de alienaţi, ca la închisoare. Fiul Teofanei nu-mi 
spusese, poate nici nu ştia, şi nici nu fusese ocazia. Mormântul 
de alături, mai sărac, o placă nu de piatră, cum crezusem, ci de 
beton, ca la cazemate, era al lui Manfred von Bern, mort în 
septembrie 1944, când mai lipsea numai o săptămână ca 
fanaticii lui Hitler să-l aresteze pe tânărul Harold, fiul Teofanei, şi 
să-l condamne la spânzurătoare. Bătrânul prinţ avusese cel 
puţin norocul să moară înainte. Era în timpul celor mai 
necruțătoare bombardamente. 

Lipsa unui mormânt nu aduce nicio certitudine. Dacă Teofana 
nu era înhumată tot acolo, ea putea la fel de bine să fie pe 
undeva, în viaţă, sau să-şi fi avut locul ei de veci - nu pot spune 
de veci decât cu o ironie înfricoşată - în parcul castelului, alături 
de bărbatul ei mort în ziua de nuntă. O bombă le va fi aruncat în 
aer pe amândouă, trecându-le în altă veşnicie. Nu mai am când 
să aflu; pentru mine ea rămâne pierdută din clipa când a intrat 
pe una din uşile castelului, şi nu ştiu nici măcar dacă pe cea din 
mijloc, sau pe una din cele două alăturate, fiindcă toate trei erau 
uşi de onoare. 

In zarea de sud, la Hamburg, se vedea ridicându-se deasupra 
oraşului singurul turn rămas în picioare din cea mai frumoasă 


catedrală. Părea un trist reper gotic. Azi aşa se văd, singure 
deasupra oraşelor, turnurile de televiziune, şi nu sunt mai puţin 
triste. 

La parcaj venise o caravană, cu o familie numeroasă; toţi 
mâncau crenvurşti. Şi oamenii din burg, pe străzi, în pieţe, în 
cârciumi, la berărie, toţi şi pretutindeni mâncau crenvurşti. 

Pe cine să mai întreb? Toată lumea murise şi tot trecutul 
zăcea sub o pânză neagră. Rămăsesem atât de singur, că mi s-a 
făcut frică. 


41 


Fiindcă viaţa i-a pus odată faţă în faţă şi pe urmă au mers 
puţin împreună, nu chiar alături, ci pe drumuri paralele, la 
distanţă destul de mare că trebuiau să strige cu mâna la gură ca 
să se audă, am încercat să-l compar pe domnul Alcibiade cu 
domnul Pretoreanu, să văd ce-i apropia şi ce-i despărţea pe unul 
de altul. Poate n-aş fi izbutit prea bine, dacă nu i-aş mai fi văzut 
o dată faţă în faţă, când domnul Alcibiade era mort, iar domnul 
Pretoreanu a venit să ţină discursul de înmormântare. 

Abia după moartea lui s-a văzut că domnul Alcibiade nu avea 
niciun fel de rubedenii, nicăieri în lume, sau le pierduse urma, 
cum o pierduse pe a Josefinei, o soră necunoscută de nimeni; o 
ştiam doar din fotografie. De unde venise omul acesta şi ce 
lăsase acolo, cred că nu ştia nici Alexandrina, care de altfel n- 
avea prietene, să se destăinuiască, să spună măcar ce făcuse 
ea, unde îl aşteptase când el se dusese în Africa. 

Acum se pomenise singură, numai cu copiii cei mici, de vârsta 
şcolii primare, fără nimeni s-o ajute, fără bani, decât o sumă 
neînsemnată. Tiberiu, Traian şi Titus, următori lui Odor şi lui 
Tom, erau interni, fiecare în alt oraş, şi le trimise telegrame. 
Până să vină vreunul din ei, nu rămânea altul decât Tadeu, abia 
cu cinci ani mai mare ca mine, să facă drumul până la Bucureşti 
şi să-l caute pe domnul Pretoreanu; Teofil şi Trandafil erau mult 
prea mici. 

Tadeu cheltui de pomană banii de tren, fiindcă nu aduse 
decât o scrisoare: „Stimată doamnă, regret mult moartea 
prietenului meu, dar nu vă pot avansa nicio sumă, oricât de 
mică, deoarece conturile noastre au rămas nelămurite din 
timpul războiului. Mi-e teamă că am suferit o pagubă, ceea ce 


nu admit din principiu în afacerile mele. În schimb, am fost 
bucuros să ofer cinci mii de franci fiului dumneavoastră mai 
mare, ca să studieze în Franţa. Sper că sunteţi la curent cu 
acest sacrificiu”. 

Alexandrina nu era câtuşi de puţin la curent, dar deşi Odor nu 
mi-a vorbit niciodată de o sumă precisă, nu cred că domnul 
Pretoreanu putea să mintă. În încheierea scrisorii, el o sfătuia pe 
Alexandrina să vândă lucrurile valoroase din casă, şi făgăduia că 
are să vină la înmormântare. 

A venit, şi a ţinut un discurs de mi-au dat lacrimile. M-am 
gândit atunci că, lăsând la o parte ziua pierdută cu această 
ocazie, a cărei valoare, pentru el, nici nu putea fi estimată de 
mine, şi punând la socoteală numai timpul cât i-l luase 
scrisoarea, ar fi acoperit cu preţul lui mai mult decât îi ceruse 
Alexandrina ca să-l poată înmormânta pe domnul Alcibiade. 

loniţă Stere, care se întorsese de un timp şi acum umbla din 
casă în casă aruncând praf în ochii oamenilor ca să-i tragă de 
partea lui la alegeri, a cumpărat docarul, pregătit pentru 
călătoria în Moldova. N-a avut îndrăzneala să ia trăsura, prea 
era boierească, dar i-a dat târcoale, şi se cunoştea că făcea 
zâmbre. Nici de docar nu s-a bucurat multă vreme, fiindcă l-a 
lovit calul. La început crezusem că era un cal cumpărat de la 
domnul Alcibiade şi făceam o legătură cam îndrăzneață între 
faptă şi pedeapsă. Mă gândeam că spiritul răzbunător al fostului 
stăpân sălăşluia în calul acela şi cu ajutorul soartei el ajunsese 
la loniţă Stere anume ca să-l lovească în falcă, făcându-l neom 
pe tot restul vieţii. Dar nu, caii, împreună cu trăsura îi luase un 
avocat de la oraş însurat cu o femeie frumoasă. 

Calul lui loniţă Stere tot l-am găsit într-o zi; deşi pierdusem 
multă vreme să-i dau de urmă, m-am bucurat că nu 
renunţasem. Pornind de la o informaţie foarte vagă, am bătut 
drumurile, am întrebat din om în om şi în sfârşit l-am aflat la 
Vălenii de Munte; trecuse prin mai multe mâini şi acum era la 
dricarul oraşului, ceea ce pentru un cal nu înseamnă o soartă 


tristă, cum îşi închipuie lumea. Îmbătrânise, desigur, dar nu se 
prăpădise cu totul şi avea mai ales o privire inteligentă. L-am 
examinat cu o curiozitate avidă, aş fi vrut să-mi dau seama cu 
ce copită lovise, dar se înţelege că ar fi fost imposibil. Pe urmă, 
dacă am văzut că nu era nicio primejdie să mă lovească şi pe 
mine, m-am apropiat, având totuşi grijă să nu-i trec prin spate, |- 
am mângâiat sub fălci şi pe frunte. Am văzut atâtea fălci de cai 
risipite pe câmpuri, albite de soare, lăsate în voia soartei, să le 
macine gerul şi să le risipească vântul, încât mă apucă tristeţea, 
socotind că oamenii se leapădă prea uşor de ce le-a fost de folos 
şi le-a fost drag odată. 

Calul dricarului a simţit că nu venisem acolo doar ca să mă 
aflu în treabă, dovadă că şi-a aţintit ochii spre mine, cu o privire 
întrebătoare. Eram aproape, mă vedeam în ochii lui, într-o 
imagine bulbucată, care nu putea să-mi placă, dar n-aveam ce 
face, trebuia să mă suport oricum şi să merg până la capăt. 

— la spune, măi globane, ce-a fost cu primarul? 

Îi vorbeam în limba mea omenească, şi întocmai cum m-aş fi 
adresat unui prieten. Eram sigur că are să mă înţeleagă, nu 
ştiam însă cum ar putea să-mi răspundă. Atunci mi-am amintit 
de convorbirea profesorului Chiricuţă cu prietenul său Lefèvre, 
după decapitarea acestuia. Aşa că i-am spus calului: 

— Eu te întreb iar tu închizi ochii, o dată pentru da, de două 
ori pentru nu. Dacă ai înţeles, răspunde-mi! 

Lefèvre, în codul stabilit cu profesorul Chiricuţă, închidea un 
ochi pentru afirmaţie, şi ochiul celălalt pentru negaţie. Nu 
puteam să procedez la fel; caii probabil nu făcea deosebire între 
stângul şi dreptul. La întrebarea mea, a închis ochii o dată, ba a 
scuturat şi din cap, în semn de afirmaţie, ceea ce m-a 
îndreptăţit să merg mai departe: 

— Pe primar l-ai lovit din motive personale? 

— Nu! mi-a răspuns calul. 

— A fost o pedeapsă? 

— Da! 


Aşadar, bănuiala mea era cu totul întemeiată! Mai mult nu 
puteam să aflu cu acest prea simplu aparat de comunicaţie; ar fi 
fost nevoie de vorbe, rostite sau scrise, ca să-mi spună cine 
hotărâse pedeapsa. Dar nici nu mai aveam nevoie, decât cel 
mult pentru a-mi satisface o curiozitate, ceea ce nu era lăudabil, 
date fiind circumstanţele; poate calul voia să uite. L-am mai 
mângâiat o dată pe sub fălci, gândindu-mă înfiorat că mâine- 
poimâine vor luci albite pe câmpul unde alţi cai vor veni să 
pască. Şi mi-am văzut din nou în ochii lui imaginea bulbucată. 

Cu patru cai de mâna întâi, cu docarul şi cu trăsura şi cu ce se 
mai vânduse prin casă, Alexandrina ar fi avut asigurată şi 
înmormântarea, şi traiul copiilor o bună bucată de vreme, dacă 
n-ar fi venit datornicii. Veneau unul mai neaşteptat decât altul, 
din toate direcţiile şi de toate soiurile, încât ai fi spus că domnul 
Alcibiade nu trăise pentru altceva decât ca să se împrumute. E 
drept că unii aduceau poliţe sau chitanţe şi cu ei nu era discuţie, 
deşi multe din acele hârtii păreau dubioase; un om priceput le- 
ar fi dibuit dintr-odată. Alexandrina le plătea, şi mai scotea ceva 
în vânzare. Dar veneau şi unii care n-aveau nicio chitanţă, îşi 
dădeau cuvântul de onoare sau făceau gălăgie; pe mulţi din ei 
nimeni nu-i văzuse la faţă mai înainte şi nici nu i-a mai văzut 
după ce şi-au luat banii. A venit până şi Miu, potcovarul, singurul 
care nu creştea porc în tot satul şi trăia ca neoamenii, într-o 
casă nevăruită. Avea o bucată de mucava pe care erau trase 
linii cu cărbune, probabil proaspăt, dar cine să probeze? - 
arătând de câte ori potcovise caii domnului Alcibiade, pe 
datorie. Moş Dumitru nu lipsea de acolo şi-ar fi putut să-l scuipe 
în faţă, dar era doborât de plâns, şi Alexandrina, ca să-l cruţe în 
durerea lui grea şi sinceră, i-a plătit lui Miu atât cât ceruse. La 
un ţigan nu aveai de ce să te miri; de neînțeles mi s-a părut 
îndrăzneala domnului Niculici, perceptorul de la oraş, care a 
venit să ceară puşca de vânătoare, în locul unei datorii de cinci 
sute, bani împrumutaţi domnului Alcibiade, fără martori şi fără 


altă dovadă; sunt sigur că domnul Alcibiade nu-i dădea nici 
măcar bună ziua. 

Până şi Freiberg, dentistul care scotea măselele copiilor, a 
trimis o notă de onorarii neachitate, şi în ea era trecută valoarea 
a cinci dinţi de aur. Nimeni din casă nu avea dinţi de aur, şi cu 
atât mai puţin domnul Alcibiade, care nu rupea doar lanţuri cu 
pieptul, ci spărgea sâmburii de măsline în gură. Alexandrina a 
plătit, căci doar nu era să desfacă mormântul ca să dovedească 
minciuna. 

Datornicii au continuat să vină mult timp după înmormântare, 
unii mai neprevăzuţi decât alţii, şi cel mai uimitor dintre toţi a 
fost Petre Biciu, cizmarul cu picioarele strâmbe, care a pretins 
salba Mariei, rămasă în casă. Maria avusese într-adevăr o salbă 
săsească, bani de aur înşiraţi pe o catifea neagră, dar am văzut- 
o la gâtul ei numai de două ori, o dată când am adus-o de la 
oraş, cu copiii şi cu boccelele, şi când cred că şi-o pusese ca să 
n-o piardă. lar a doua oară când era moartă, întinsă pe spate în 
iarbă, cu părul răsfirat printre albăstrele; atunci i-a pus-o 
domnul Alcibiade, care, dacă a băgat în groapă toate covoarele 
din casă, nu era să păstreze o salbă. Să fi fost după mine, l-aş fi 
trimis pe cizmar la mormânt, să sape şi să-şi ia aurul de pe 
oasele moartei. Dar Alexandrina i-a cumpărat altă salbă, tocmai 
o avea de vânzare Vulpoaia, nevasta şefului de gară, care la 
rândul ei o cumpărase de la Vasilica, ţiitoarea lui Nicolae, acarul. 
Şeful gării murise de o săptămână, cu ficatul prăpădit de 
băutură, în aceeaşi zi când pe acar îl călcase trenul de opt 
seara. 

Multe mi-a fost dat să văd atunci şi multă scârbă am adunat 
în mine. Nici n-am mai putut să mă mir că într-o zi a bătut în 
poartă o fetişcană din sat, n-avea mai mult de şaisprezece ani, 
dar era văduvă, dacă e cineva în stare să înţeleagă. Sunt sigur 
că domnul Alcibiade n-o văzuse niciodată; pe vremea când el 
pleca de acasă şi uneori lipsea nopţile, ea nu putea să fie decât 


abia ieşită din scutece. Văzând-o înaintea celorlalţi, am 
întâmpinat-o şi-am întrebat-o ce caută. 

— Vreau să vorbesc cu cocoana! 

— Pentru ce treabă? 

— Boierul mi-a promis o brățară şi-o umbreluţă. 

Era peste orice măsură. Mi-a venit sângele în ochi, am izgonit- 
o, atât de mânios că poate i-aş fi dat cu un pietroi în ceafă, dacă 
nu se ducea fuga. 

Pe-atunci nu se făcuse crematoriu, iar când s-a făcut, după 
vreo cincisprezece ani, multă împotrivire au pus biserica şi 
habotnicii. lată cum s-ar fi potrivit să dispară domnul Alcibiade 
din lumea noastră, să-l ardă, şi cenuşa s-o ia vântul. Sau măcar 
să-l fi îngropat departe, pe un vârf de deal. Sau şi mai bine în 
mijlocul câmpiei, fără lespede şi fără cruce, să nu-l ştie nimeni. 
Dar nu s-a putut, nimănui nu i-a dat prin minte, şi cred că nici nu 
îngăduia legea. Aşa că l-au îngropat în mijlocul cimitirului, într- 
un loc pe care cineva l-o fi socotit mai de cinste, şi crezând că 
pe urmă o să se facă şi cavou deasupra, ca la oraşe. L-au 
îngropat creştineşte, cu preoţi din cinci sate, avându-l pe popa 
Scovergă la mijloc. Bietul domnul Alcibiade, ce s-o mai fi răsucit 
în groapă! L-am auzit pe popa Scovergă cântând „Veşnica 
pomenire”, atât de jalnic, că stârnea hohotele mulţimii, dar 
vedeam pe faţa lui că se bucură, avea într-un ochi sclipiri roşii, 
vesele şi parcă îi vedeam coada de diavol ascunsă sub odăjdiile 
aurite. Barem domnul Pretoreanu, odată, când îşi pusese o 
coadă şi se plimbase cu ea prin casă, nu se ferise nici de şofer, 
nici de Sobieski. 

Domnul Pretoreanu venise cu automobilul, după ce începuse 
slujba; cred că întârzierea era socotită, făcea parte din metodele 
lui de viaţă, să apară ultimul, iar oamenii să-l aştepte cu sufletul 
la gură, temându-se că s-ar putea să nu vină. Dar venise, cu 
Sobieski după el şi cu un secretar nou, tânăr. (Era de înţeles să-i 
pregătească un urmaş lui Sobieski, socotind că bătrânul secretar 
se apropia de capătul vieţii. Secretarul tânăr a murit însă mai 


înainte şi la fel s-a întâmplat cu încă vreo patru; nu se poate 
spune că era un blestem, ci doar o neşansă, în schimb, Sobieski 
le-a supravieţuit tuturor, şi chiar domnului Pretoreanu, care îşi 
făcuse griji de pomană.) 

La venirea lui slujba se oprise, şi mulţimea se trăsese în lături, 
ca la poruncă, lăsându-i loc pe unde să treacă. Dar chiar fusese 
poruncă; deşi încă nu revenise la primărie, loniţă Stere îi 
învățase pe oameni cum să se poarte dacă vor auzi automobilul 
la poartă, fiindcă de domnul Pretoreanu atârna soarta satului, să 
se facă pod peste gârlă, să se dea izlaz pentru vite şi loturi mai 
bune demobilizaţilor. 

Acum domnul Pretoreanu stătea în dreapta gropii, singur, fără 
să-l înghesuie nimeni, în redingota neagră cu pălăria tare pusă 
pe antebraţul stâng, aşa cum îl văzusem pe bătrânul prinţ 
Manfred von Bern, numai că el ţinea pălăria pe antebraţul drept, 
când venise la domnul Alcibiade, şi găsisem spre a-l defini 
cuvântul venerabil. La fel de venerabil mi se părea şi domnul 
Pretoreanu. 

Nu-mi puteam lua ochii de la el, ceea ce nu înseamnă că nu-i 
vedeam şi pe ceilalţi. Nu înţeleg de unde se adunase atâta 
lume, cum aflaseră şi ce aveau ei cu moartea domnului 
Alcibiade. În stânga gropii era Alexandrina cu copiii; se întorsese 
şi Odor de două zile, însă nu voise să vină la înmormântare, şi 
nici nu se dusese în odaia unde era catafalcul. 

Am descoperit în acea întinsă şi îndesată adunare de oameni 
fel de fel de figuri cunoscute, dar pe care le uitasem fiindcă nu 
le mai văzusem de multă vreme. Greu mi-am amintit-o pe 
Vasilica, ţiitoarea lui Nicolae acarul, nu fiindcă se cam trecuse; 
dar plângea cu atâta amar şi bocet, că aş fi crezut-o legată nu 
de amintirea acarului, ci de domnul Alcibiade. 

Mai era Tănăsescu-Nazone, notarul, căruia i se spunea Mate- 
Fripte, şi umbla totdeauna cu o servietă în care însă nu ţinea 
acte, ci lucruri de mâncare, luate plocon probabil. Mulţi alţii mi 
se păreau cunoscuţi, dar nu-mi aminteam de unde şi nici nu 


ştiam ce hram purtau prin părţile noastre. Sunt asemenea 
oameni, apar la un cap al drumului, se apropie, îţi dau bună 
ziua, te întreabă ce mai faci, domnule, apoi se duc şi dispar pe 
drum, în partea cealaltă. 

Pe domnul Niculici îl ştiam mai bine, era perceptor la oraş, 
tatăl celor două fete cu condicuţă, Angela, şchioapa, şi Puicuţa, 
blonda frumoasă care avea să se mărite la oraş, cu 
magazionerul din gară. De perceptor nu mă miram că venise la 
înmormântare, dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut că peste 
câteva zile, când încă nu se uscaseră florile pe mormânt, avea 
să ceară puşca domnului Alcibiade, pentru o datorie neştiută de 
nimeni. Fiindcă mi-am amintit de flori, atunci am văzut prima 
oară coroane funerare, numai două, una a familiei, şi alta a 
domnului Pretoreanu, pe care a adus-o şoferul Garibaldi şi a 
proptit-o cu ifos în vârful movilei de pământ scos din groapă. Era 
o coroană bogată, de trandafiri roşii, pe puţin cinci sute, şi părea 
o flacără; a fost unul din primele lucruri foarte frumoase pe care 
le-am văzut în viaţă, dar m-a întristat, fiindcă, pusă alături, 
coroana familiei părea obidită ca o cenuşăreasă. 

Dacă n-au fost decât două coroane, florile, în schimb, n-au 
mai avut loc pe mormânt şi au umplut cimitirul. Era vremea 
florilor de altfel, toţi moşnegii şi toate babele au venit cu braţele 
pline, că aveau de unde culege, şi aşa, fără prea mare 
osteneală, îşi pregăteau şi ei un drum mai frumos spre lumea 
cealaltă. Nu înseamnă că oamenii tineri au intrat în cimitir cu 
mâinile goale. Angela şi Puicuţa, care în modul cel mai de 
neînțeles erau şi ele acolo, au adus câte o jerbă, de la florărie, 
nu prea mari, dar la fel de gingaşe ca ideea lor pioasă şi 
delicată. Un flăcău mai curăţel, cu mustăcioară, îmbrăcat pe 
jumătate nemţeşte, cu haină şi vestă, dar cu cămaşa pe 
deasupra pantalonilor, cum umbla şi loniţă Stere, s-a tot uitat la 
Puicuţa, blonda frumoasă, până ce i-a făcut semn cu capul să 
iasă dintre oameni şi să vină după el, dar ea a ridicat din umeri, 
ofensată, şi n-a vrut să se ducă, deşi cred că se cunoşteau şi 


avuseseră de a face unul cu altul. Dacă a văzut aşa, flăcăul n-a 
aşteptat mult şi i-a făcut semn Angelei, iar ea s-a dus, 
îmbujorată de bucurie, fiindcă o lua înaintea soră-sii. N-au mers 
împreună, se prefăceau că n-au niciun gând, au trecut prin câte 
o ruptură a gardului, fiecare prin altă parte şi s-au întâlnit în 
porumbişte. Acolo aşteptau încă patru. Au fost dezamăgiţi că nu 
era Puicuţa, dar pe urmă s-au mulţumit şi cu şchioapa, au pus-o 
la pământ tocmai când începea să bată clopotul într-o dungă. 
Moare unul şi viaţa merge înainte! Se pare că au batjocorit-o 
rău, fiindcă n-a avut curaj să treacă prin cimitir şi apoi prin 
mijlocul satului, ci a stat ascunsă până seara, când s-a întors 
acasă pe furiş, cu rochia ruptă şi şchiopătând mai rău ca înainte. 

David, argatul de la moară, care voise să ia de nevastă pe 
Angela, s-a făcut vânăt când a văzut-o că pleacă şontâc-şontăc 
spre gardul cu scândura putrezită; a înţeles repede, nu s-a lăsat 
păcălit de jocul ei cu flăcăul care mergea pe departe, ca şi când 
n-ar fi avut nicio intenţie. Era cât pe ce să le ia urma, să pună 
mâna pe-o jordie şi să-i altoiască. Ar fi tăbărât pe el toţi cei din 
porumbişte şi poate i-ar fi băgat cuțitul în burtă. Spre norocul 
lui, tocmai atunci preoţii au început să cânte „Veşnica 
pomenire...” şi David, căzând în genunchi, s-a pus pe un plâns 
cu suspine. Nici măcar nu-l cunoştea pe domnul Alcibiade; cred 
că nu plângea nici după Angela - ducă-se dracului de şchioapă 
şi reumatică! - îşi plângea morţii de acasă. 

L-am mai văzut pe Proca Vincențiu, Viceţiu cum îi spuneau 
ţăranii, care încă mai ţinea cârciuma de pe prundul gâriii, 
înfiinţată de domnul Alcibiade pentru lucrătorii de la balastieră. 
De mult cârciuma rămăsese a lui, fără nicio plată. Nu se ştia de 
unde îl adusese domnul Alcibiade; cred că a fost unul din puţinii 
oameni care nu l-a înşelat niciodată, i-a purtat recunoştinţă şi l-a 
plâns cu durere neprefăcută. Căci plânsul multora, ca al lui 
David, putea să aibă cu totul şi cu totul altă cauză; aşa sunt 
oamenii, suferinţele aproapelui le răscolesc suferinţele lor, 
uitate. 


Acel Proca mi-a amintit de Chiva, slujnica lui de la cârciumă, 
căreia îi ajutam să umple sacaua cu apă din gârlă. Am căutat-o 
cu ochii printre oameni şi mult timp n-am recunoscut-o, am 
trecut peste ea cu indiferenţă, fiindcă avea în cap o beretă roşie, 
orăşenească. Abia când am văzut alături pe Isaiia fierarul, cu 
care se logodise, m-am dumerit şi nu mică mi-a fost mirarea. De 
unde până unde bereta roşie, pusă pe-o sprânceană, 
ştrengăreşte, de-o făcea să pară o domnişoară? De s-ar fi 
întrebat şi Isaiia ca mine, poate ar fi îndreptat lucrurile la vreme, 
sau dacă nu, măcar ar fi stricat logodna şi ar fi evitat 
nenorocirile viitoare. Peste iarnă, Chiva fusese două săptămâni 
la Sinaia, spunând că se duce la neamuri, în Bucovina, se 
dăduse cu săniuţa, se răsturnase în zăpadă, se veselise, şi se 
întorsese cu bereta roşie. Sora ei Stanca nu lipsea nici ea de la 
înmormântare, avea o broboadă neagră şi stătea cu mâna la 
gură, fără să plângă; îşi plânsese prea mult bărbatul şi nu mai 
avea lacrimi. lar eu mă gândeam la bicicleta lui Toader, nouă- 
nouţă, atârnată de grinda podului şi-mi părea rău că dacă avea 
s-o vândă, nu puteam să i-o cumpăr. (N-a vândut-o.) Deşi mi se 
rupea inima după domnul Alcibiade şi plângeam zbuciumat când 
preoţii cântau „Veşnica pomenire”, cred că o lacrimă era şi 
pentru bicicletă. 

Sigur că venise şi Tina, ca una care se socotea din familie. 
Stătea între copii, în spatele Alexandrinei, ochii ei însă erau la 
tăvile cu colivă, şi nu m-ar fi mirat să-şi fi făcut planuri cum să 
ademenească pe vreunul ca să-i dea şi partea lui, încă 
inconştientă că se sluţise şi nu mai putea fi o ispită. 

loniţă Stere stătea în faţa rândului de oameni, pe partea 
domnului Pretoreanu, gata să se rupă în două când acesta ar fi 
întors capul, deşi îl salutase de zece ori mai înainte. Nu-i lipsea 
bastonul pe care-l ţinea cu dreapta şi-i înălța umărul. Regreta 
probabil că nu putea să stea cu pălăria în cap, spre a se deosebi 
de oamenii satului. Pălăria o avea pusă pe antebraţul stâng, 
întocmai ca domnul Pretoreanu, în timp ce ţăranii îşi ţineau 


căciula prosteşte, în mâna bătătorită atârnând până la 
genunchii cu petice, fiindcă nu toţi aveau pe ei hainele de 
duminică. 

Parcă l-am văzut şi pe cârciumar prin mulţime, Petrică 
Botezatu, care n-ar fi avut ce să caute acolo, după ce făcuse 
atâtea denunţuri împotriva domnului Alcibiade. Dar denunţuri 
nu făcuse numai el, ci şi Tănăsescu-Nazone, şi perceptorul, şi 
alţii, şi mai ales popa Scovergă care cântase chiar adineaori 
„Veşnica pomenire”. 

Atunci am văzut-o pe Suzana, fata primarului, pe care n-o 
ştiam dinainte, fiindcă taică-su o ferea de lume; la gară însă 
venea uneori, să ia trenul, şi dacă n-am întâlnit-o niciodată, deşi 
mă duceam adesea acolo, înseamnă că n-a vrut soarta. Acum 
am putut s-o privesc în voie, deşi ochii îmi erau mai mult la 
domnul Pretoreanu. Stătea lângă taică-su şi era îmbrăcată ca 
domnişoarele, avea până şi pălărie. (De pai, împodobită cu 
cireşe roşii.) Am auzit pe cineva de lângă mine spunând cu o 
ironie vulgară: „Vezi, fă, să nu ţi-o mănânce vacile!”, dar numai 
cu glasul pe jumătate, ca să n-audă şi loniţă Stere. Nu ştiu pe 
unde o fi umblat Suzana, cu ce săniuţă s-o fi dat peste iarnă, 
vorba este că nu la multe luni după aceea a venit la taică-su cu 
un prunc în braţe, zicând că îl găsise pe gârlă. Mă uitam o dată 
la ea, o dată la Chiva, care nu era departe, şi mi se părea una 
mai frumoasă ca alta, până când preoţii au tăcut şi după o 
pauză s-a auzit glasul domnului Pretoreanu. 

Cum să nu-mi fi trezit recunoştinţa şi admiraţia că îşi lăsase 
treburile importante şi venise într-un fund de ţară, la o 
înmormântare sătească, numai ca să aducă ultimul său omagiu, 
aşa se spune, domnului Alcibiade?! Să fi prins de veste, câţi 
oameni şi câte cucoane nu şi-ar fi lăsat şi ei treburile, şi ar fi 
venit să-l audă! Vorbea cu atâta patos că mi se înfiora pielea şi 
îmi simţeam inima înecându-se. Avea şcoală, se pricepea să 
facă gesturi şi să-şi tremure glasul, dar eu l-am crezut doborât 
de o durere sinceră, de-aceea l-am socotit un om cu mult suflet. 


De unde să ştiu că numai cu cinci luni înainte trăsese cu 
carabina de la fereastra palatului şi îşi împuşcase fiul în inimă, 
iar fiicei, pe care o tintea în primul rând teribila lui pedeapsă, îi 
perforase numai laringele, fiindcă avusese o clipă de slăbiciune 
şi-i tremurase mâna? 

Nu puteam afla nimic decât de la domnul Alcibiade, iar acesta 
credea, cu candoarea lui nescăzută, că nu fusese decât un 
accident, cum dovedise procesul, iar restul era calomnie. Despre 
băiat nu mai vorbea nimeni, odată ce murise de-a binelea, fata 
în schimb, oricât de pedepsită, aproape mută şi cu grumazul 
sluţit pe toată viaţa, deşi altminteri frumoasă, nu scăpa nici 
acum de judecata oamenilor. Se spunea că după dragostea cu 
propriul ei frate, după alte purtări scandaloase prin spitalele din 
Moldova, tatăl o prinsese în pat cu câinele. E adevărat că la 
timpul când porniseră aceste zvonuri, domnul Pretoreanu 
împuşcase chiar în palatul de pe Calea Victoriei unul din cei doi 
ogari ai băiatului. S-ar fi putut să fie doar o cruzime, sau o 
descărcare nervoasă, cum a fost când a tras în încuietoarea 
seifului, la moartea prietenului său, miliardarul Vanderbilt. 

Venirea lui la înmormântare şi discursul mă împiedică să-l 
judec, şi nici nu-l voi vorbi de rău pe ascuns, cum făceau atâţia 
oameni. Dar fiindcă i-am văzut atunci faţă în faţă, continui să 
mă întreb ce-l apropia şi ce-l deosebea pe domnul Alcibiade de 
domnul Pretoreanu? 

li apropia candoarea primului şi simţul practic al celuilalt, 
feroce dacă dădeai la o parte masca de mătase pictată sub care 
îşi ascundea obrazul. Atât, şi nimic altceva. lar de despărţit îi 
despărţea totul, în primul rând destinele lor, atât de contrare. 
Că nu s-au ciocnit niciodată, se explică prin spaţiul care 
despărţea drumul unuia de al celuilalt. Nu ştiu însă dacă înainte 
de orice, n-ar trebui să pun rolul copiilor în viaţa fiecăruia. Prin 
copii, domnul Alcibiade urma să ajungă la o împlinire postumă, 
justificându-şi pe deplin, deşi uneori trist, trecerea lui prin lume. 
Pe când domnul Pretoreanu, oricât de mare şi de puternic ar fi 


fost şi mai înainte, avea să devină acea stea, fără asemuire în 
societatea vremii, care a strălucit îndelung pe cerul nostru, mai 
ales după ce îi eliminase pe copii din viaţa sa, rămânând 
impasibil, dur şi singur, ca un vultur fără familie. 


42 


Se făcuse că nu mai era nimeni în casă când au ars birourile, 
ultima lovitură primită de domnul Alcibiade înainte de moarte. 
Nu-i mai folosea la nimic construcţia aceea de lemn, provizorie 
dar lucrată temeinic şi dichisită, deasupra căreia se ridica un 
turn cu ceasornic, ca la castele. Multora li se va fi părut doar un 
semn de ifos, mai ales ţăranilor care atât de explicabil nu 
înţeleg şi nu admit dimensiunile mai mari decât sunt necesare. 
Deşi clădirea era părăsită de o vreme şi nici nu mai avea cum să 
capete o folosinţă nouă, domnul Alcibiade a lăcrimat când a 
văzut-o în flăcări. 

Era seară şi nu ştiu cum de rămăsesem acasă; stăteam ca de 
atâtea ori pe treptele scării de lemn dinspre grădină, care în 
amintirile mele va fi cel mai vechi şi mai statornic punct de 
referire, când deodată arborii s-au îmbrăcat într-o lumină roşie. 
Mi-am amintit seara când arsese cocina porcilor, cu stânjeni de 
lemne aruncate deasupra; era un groaznic rug de pedeapsă, dar 
poate domnul Alcibiade se gândise să facă din el o sărbătoare 
medievală, un imn de slavă la moartea Mariei. 

Flăcările au crescut repede şi atunci mi-am dat seama că 
ardeau birourile, devale. M-am dus fuga la domnul Alcibiade, pe 
care l-am găsit singur. Nu mai putea să umble, l-am împins cu 
patul în dreptul ferestrei şi l-am ridicat în perne, atât ca să vadă 
afară. 

Era un foc năprasnic şi vesel, parcă dânţuiau zeci de flăcăi şi 
sute de fete cu fotele vinete şi cu bluzele roşii, bătute cu 
fluturaşi galbeni, care explodau, se prefăceau în scântei şi 
zburau printre stele. Îl vedeam bine pe domnul Alcibiade, 
flăcările îi împurpurau faţa ca apusurile de soare, nu mai părea 


palid şi istovit, ci renăscut, gata să ia de la capăt încă o viaţă. 
Aşa îl mai văzusem o dată în timpul războiului, când trecuse 
zepelinul şi lăsase bombe în gară. Ardeau magaziile, se 
răspândise repede zvonul că erau pline de muniții, care au să 
facă explozie. Domnul Vulpe, şeful gării, putea să ştie cel mai 
bine că prin magazii bătea vântul, iar în clipe de spaimă mulţi 
oameni îşi pierd minţile, dovadă că tocmai el fugea primul şi mai 
iute ca toţi, lăsând în urmă copii şi nevastă şi strigând în gura 
mare, deşi nimeni nu-i ţinea drumul: „Păzea, păzea, la o parte!” 

Atunci l-am văzut pe domnul Alcibiade luminat de flăcări, 
trăgând în zepelin, cartuş după cartuş, cu puşca de vânătoare. 
Ştia şi el, desigur, că alicele n-aveau atâta bătaie, dar a 
continuat să tragă până ce zepelinul a ajuns departe şi s-au 
stins reflectoarele. lată diferenţa între unul şi altul: niciodată 
domnul Pretoreanu n-ar fi tras un glonţ de pomană. 

Flăcările s-au înmuiat la iuţeală, pereţilor de scânduri nu le 
trebuia mult ca să ardă, au ars repede şi vesel, pe urmă n-a mai 
rămas decât o pâlpâire care a ţinut până dimineaţa, 
răsfrângându-se în geamuri şi în frunzele arborilor. În casă se 
făcuse întuneric şi abia mai distingeam faţa domnului Alcibiade. 
De mult voiam să-l întreb de ce parte luptase în Africa, dar îmi 
lipsea îndrăzneala. Am simţit că dacă nu-l întreb nici acum, altă 
dată n-o să se mai poată. M-a ascultat fără să se mire şi, după o 
mică aşteptare, mi-a răspuns din întuneric: 

— De partea cea bună! 

La un om ca el, care trăsese asupra zepelinului cu puşca de 
vânătoare, se înţelege de la sine care era partea cea bună. 
Domnul Pretoreanu fusese şi de o parte, şi de cealaltă. 

Pe urmă mi-a cerut să-i aduc un pahar cu vin din sufragerie. 
De când îl ştiam, niciodată nu-l văzusem să bea vin, ci doar le 
turna oaspeţilor. Totdeauna se îngrijise să aibă pivniţa plină de 
sticle, vinuri de toate soiurile, mai dulci sau mai aspre, sobre 
sau cu arome, albe şi roşii, potrivite cu fiecare fel de bucate şi 
cu gusturile oamenilor poftiţi la ospeţe. 


Deşi se făcuse că nu era nimeni în casă, ardeau lămpile 
pretutindeni, cu sticlele curate ca totdeauna, şi nu ştiu cum de 
lipsea Alexandrina tocmai în seara aceea. 

În sufragerie am găsit-o pe Tina (peste vreo lună au venit s-o 
ia nişte rude), aşezată la masă, mâncând singură dintr-un 
castron uriaş de supă, în care scufunda bucăţi mari de pâine 
albă. Nu mai fusese pâine albă dinaintea războiului. Apăruse 
atunci o pâine afânată, dulce dar cam uscăcioasă, cum nu se 
mai văzuse prin părţile noastre. Spunea lumea că era făcută cu 
făină de orez trimisă din America. Americanii au fost totdeauna 
cam năzdrăvani; multe făcute de ei erau mai altfel decât în 
Europa. Făina fusese pentru armata de la Salonic, dar acum, 
dacă se terminase războiul, n-avea rost s-o care înapoi, peste 
ocean, şi au împărţit-o pe unde era nevoie mai mare. Aşa se 
face, spunea lumea, că un vapor încărcat cu făină de orez 
ajunsese la Sulina. 

— Aveţi zahăr acasă? m-a întrebat Tina, fără să-şi ia ochii de 
la mâncare. Dacă mi-aduci o litră, te las să pui mâna. 

Atunci s-a auzit glasul domnului Alcibiade, strigând, puternic 
şi limpede: 

— Intră! 

Aşa îl auzisem strigând la loniţă Stere: „leşi afară, jigodie!”, 
cu atâta mânie, că vibrau pereţii şi se zgâlţâiau uşile. Dar acum 
glasul lui, deşi la fel de puternic, avea alt timbru, o vibraţie 
caldă, pornită din inimă. Dacă pe loniţă Stere îl alungase cu 
scârbă, numindu-l jigodie, cum mai rău nu poţi spune, acum, 
după glas, părea sigur că va veni un prieten. Cât se chinuise 
domnul Alcibiade între oameni ca Ioniţă Stere, până să vină cel 
pe care îl aştepta astă seară! 

M-am dus fuga, lăsând vinul, de care bănuiam că n-o să mai 
fie nevoie. Poate greşeam; de unde să ştiu pentru cine îl ceruse? 

— Deschide uşa din faţă! mi-a poruncit domnul Alcibiade, cum 
mi-a auzit paşii. 

Dar cheia era pierdută! Chiar el o aruncase pe fereastră. 


— Deschide! E descuiată. 

Am apăsat pe clanţă şi uşa s-a deschis singură, a împins-o 
vântul, pe care l-am simţit trecând pe lângă mine şi dându-mă 
la o parte. 

Cinci săptămâni stătuse poarta descuiată şi n-o încercase 
nimeni. Să fi fost la fel şi cu uşa, să fi stat aşa patru ani, de când 
baronul voise s-o deschidă şi domnul Alcibiade aruncase cheia? 

Nu ştiu! Poate uşa pe care a intrat vântul şi m-a dat la o parte 
n-a existat niciodată. 

Când m-am întors în cameră, murise. 

M-am dus la mine acasă, m-am aşezat pe treptele scării de 
lemn dinspre grădină, ţinând pe genunchi tambalul pe care îl 
aveam de la domnul Alcibiade. Vedeam ultimele pâlpâiri ale 
focului răsfrânte în arbori. Vântul mişca ramurile şi în aer era o 
legănare roşie, rămasă parcă din timpul când ardeau rafinăriile. 
Mânat de amintirea a tot ce arsese, atingeam uşor o coardă, 
fără să-mi dau seama, scoțând un singur sunet, care nu era încă 
o melodie, ci abia o meditaţie pentru un marş funebru. 

A doua zi s-a întors Odor. 


[SFÂRŞITUL PRIMEI CĂRŢI] 


Radu ludoran 


SFIRSIT DE MILENIU 
CASA 


DOMNULUI 
ALCIBIADE 


RECAPITULARE 


Capitolul 1 

Cele mai vechi amintiri ale povestitorului: statul în genunchi 
pe coajă de nucă, bătaia la palmă cu rigla. Cinematograful. 
Gara, locomotivele, mecanicii. Gârla; soarele, apa şi mâlul. Fuga 
de acasă şi întoarcerea ruşinată. 


Capitolul 2 

Cum a fost botezat povestitorul, cu multă întârziere. Venirea 
pribeagului, profet şi sihastru. Sumbra lui părere despre viitorul 
omenirii; un apocalips neprevestit încă de nimeni. Moartea 
pribeagului. 


Capitolul 3 

Primul personaj, domnul Alcibiade. Participarea lui la războiul 
din Transvaal. Viaţa misterioasă. Copiii, opt băieţi şi o fată. 
Întreprinderea auriferă. Ingratitudinea lumii. 


Capitolul 4 g 
Al doilea personaj, domnul Pretoreanu, asociatul. Ințelegerea 
lui de neînțeles cu domnul Alcibiade. Fizionomia lor şi caracterul. 


Capitalul 5 

Al treilea personaj, Teodor (prescurtat Odor, pentru cei din 
casă), cel mai mare dintre fiii domnului Alcibiade. Enunţul 
rătăcirii lui prin lume şi al întoarcerii acasă cu un cufăr de 
manuscrise inaccesibile. Al patrulea personaj, doamna Alcibiade, 
Alexandrina. Sticlele de lampă şi harpa; pasiunea ei pentru 


muzică şi lumină. Conflictul domnului Alcibiade cu Odor şi 
ireconciliabila răzvrătire a acestuia din urmă. 


Capitolul 6 

Piatra de pe prundul gârlei. Excavatorul şi concasoarele. Al 
cincilea personaj, Toma (Tom, prescurtare făcută de el însuşi), al 
doilea fiu al domnului Alcibiade; firea lui scelerată. Un cuvânt 
despre restul copiilor şi despre numele lor cu inițiala unică. 
Neîngăduita toleranţă a domnului Alcibiade pentru Toma. 
Cârciuma de pe prundul gârlei. Chiva, fecioara frumoasă, aduce 
apă cu sacaua, cu participarea precoce a povestitorului. 
Descoperirea cazanului cu bani de aur; scoaterea lui din gârlă şi 
încăierarea mulţimii. Duşmănoasa incriminare a nevinovatului 
domn Alcibiade. Dezgroparea statuii de aur. 


Capitolul 7 

Drumul lui Odor la Bucureşti, pe jos, fără bani şi fără mâncare. 
Primă definire a eternității. Tribulaţiile lui Odor în capitala ţării; 
podurile de pe Dâmboviţa; atentatul încercat împotriva lui de 
hoaşca vicioasă. Întâlnirea lui Odor cu un personaj nou, Osman, 
birjarul. 


Capitolul 8 

Alt personaj, loniţă Stere, primarul. Minunea săvârşită de fiica 
lui, Suzana; pruncul găsit într-o copaie, pe gârlă. Trimiteri la 
viaţa lui Odor pe lângă Osman, până la întoarcerea ţiitoarei 
acestuia, Mita, când este imposibil să mai rămână acolo. 
Pudoarea şi generozitatea lui Osman. 


Capitolul 9 

A doua minune: Chiva, logodită cu lsaiia, fierarul satului, 
naşte de fecioară. Semnele de bunăvestire. Venirea celor trei 
magi, cu daruri. Fuga în Teleorman. Groaznicul sfârşit al 
fecioarei şi tristul sfârşit al lui Isaiia. Pruncul ajuns la maturitate 


îşi revendică paternitatea divină şi reuşeşte să obţină o 
recunoaştere. 


Capitolul 10 

Stabilirea locului ocupat de Tina (prescurtare de la Cretina), 
intrusa, între copiii domnului Alcibiade. Zborul lui Odor cu 
avionul lui Aurel Vlaicu; viraje deasupra Bucureştilor. 
Reîntâlnirea cu Osman, după moartea Mitei. Osman a devenit 
şofer de taximetru, în slujba domnului Pretoreanu. Locuinţa lui 
la stabilimentul de pe cheiul Dâmboviţei. Aruncarea crucii de 
Bobotează. Noile tribulaţii ale lui Odor. 


Capitolul 11 

Odor la morgă. Întâlnirea lui cu profesorul doctor Lucifer 
Chiricuţă. Opinii contradictorii despre viaţa de după moarte. 
Convorbiri cu ghilotinatul. Oferta lui Odor de a-şi vinde trupul. 
Medeea, secretara de la morgă; simpatia ei pentru Odor, căruia 
îi păstrează caietele scrise; sacrificiul ei la bombardamentele 
zepelinului. Opiniile lui Odor despre gâze. 


Capitolul 12 

Anomalii biologice petrecute cu Toma. Povestitorul demască 
însuşirea lui trucată de a măsura scurgerea timpului cu precizie 
absolută. Miraculos reviriment la învăţătură. O altă însuşire 
miraculoasă a lui Toma, de data asta reală, dar neexplicată nici 
până astăzi. Formidabilul duel cu profesorul de latină; triumful 
zgomotos al lui Toma, urmat de o faptă mârşavă. 


Capitolul 13 

Dedublările lui Odor; întâlnirea cu Nicolae Filipovici şi 
spovedania acestuia în biserica Popa Rusu. Pledoaria domnului 
Pretoreanu în procesul de înzecită omucidere al lui Nicolae 
Filipovici, personaj episodic. Moartea profesorului doctor Lucifer 
Chiricuţă. Odor rămâne iarăşi pe drumuri. Odăiţa Medesei; 


blestemata imposibilitate a lui Odor de a-i accepta găzduirea. 
Intâlnirea cu băiatul şi fata domnului Pretoreanu, care vor fi 
obiectul unei drame sângeroase. 


Capitolul 14 

Miracole din copilăria povestitorului. Birjele şi automobilul. 
Prima vizită a lui Odor la domnul Pretoreanu. Un alt personaj, 
Sobieski, secretarul şi şambelanul. Reîntâlnirea cu băiatul şi 
fata; enunţul clar al viitoarei drame, când tatăl va trage asupra 
lor cu carabina. Rolul lui Garibaldi, şoferul domnului Pretoreanu, 
şi apartenenţa lui la Mafia napolitană. Accesoriile satanice ale 
domnului Pretoreanu. 


Capitolul 15 

Convorbirile nocturne ale povestitorului cu Odor, despre 
drumul acestuia la Paris, în tovărăşia căpitanului Păun, care 
merge călare în scop de performanţă. Despre caietul 
indescifrabil. Cafe de la Paix, sediul parizian al lui Odor, 
îngheţata de banane în aşteptarea unui pretext pentru 
declanşarea războiului. 


Capitolul 16 

Moda rochiei pantalon şi tulburările pe care le provoacă, într- 
un moment când oamenii ar face mai bine să se reculeagă. 
Amundsen la Polul Sud al Pământului. Sinuciderea lui Scott, sau 
refuzul de a fi al doilea. Scufundarea pachebotului Titanic, cu 
Josefina, sora domnului Alcibiade. Prietenia lui Odor cu Rudolf 
Diesel; dispariţia misterioasă a acestuia. Adevărul despre 
prăbuşirea lui Aurel Vlaicu. 


Capitolul 17 

Odor la Sarajevo, odată cu atentatul. Relaţiile domnului 
Pretoreanu cu arhiducele Franz Ferdinand; neşansa acestuia de 
a nu-i asculta sfaturile. Întoarcerea lui Odor la Bucureşti, peste 


câmpurile de luptă. Joffre în bătălia de pe Marna. Taximetrele 
Parisului. Luptele celor doi beligeranţi pentru cota patru sute 
nouă; luptele şobolanilor din cele două tabere, pentru calul de 
Normandia, mort la aceeaşi cotă. Cei doi copii ai Isadorei se 
îneacă în Sena; dramatica întâlnire a mamei nemângâiate cu 
ofiţerul de cavalerie, mutilat, în biserica Madeleine. Moartea 
Isadorei. 


Capitolul 18 

Feluritele activităţi ale domnului Pretoreanu. Un prematur 
concurs de motociclete. Punctul lui de vedere asupra corsetului. 
Imoralitatea poeţilor invocată împotriva imortalităţii. Vizita lui 
Odor, după întoarcere, la domnul Pretoreanu; reîntâlnire cu fata 
acestuia. Moartea regelui Carol şi satisfacția domnului 
Pretoreanu, împărtăşită de ataşaţii militari ai Franţei şi Angliei. 
Domnul Pretoreanu faţă de caietul indescifrabil. Greaua viaţă a 
lui Odor în timpul neutralității. Gingăşia şi tristeţea Medeei. 


Capitolul 19 

Relaţiile domnului Pretoreanu cu industria şi finanţele 
mondiale; sulfura de etil diclorată, socotită, din nepăsare, un fel 
de îngrăşământ chimic. Războiul submarinelor. Scufundarea 
Lusitaniei, moartea miliardarului american Vanderbilt, prietenul 
domnului Pretoreanu; telegrama acestuia către preşedintele 
Statelor Unite, exprimând speranţa că America va declara război 
Germaniei. Canicula din România. Torpilarea cargobotului 
Bistriţa în Oceanul Ingheţat de Nord. Ciudata moştenire de la 
Londra. Conciliabulele domnului Pretoreanu cu ataşaţii militari. 
Tratatul de alianţă şi mobilizarea. 


Capitolul 20 

Satul după mobilizare. Raţiunile pentru care domnul Alcibiade 
nu putea face războiul; participarea lui morală la înfrângeri şi la 
victorii. Lupta oamenilor pentru salvarea porcilor. 


Capitolul 21 
Venirea Mariei, cel mai nefericit dintre personaje, când ardeau 
rafinăriile de petrol, şi îngerii cădeau din cer cu aripile în flăcări. 


Capitolul 22 
Frumuseţea Mariei. Despre pălării şi basmale. Un fel de a privi 
teoria relativităţii generale. Noţiunea dezolării. 


Capitolul 23 
Adăpostul Mariei; împodobirea lui cu covoare. Războiul 
gazului lampant la marginea oraşului. 


Capitolul 24 

Incartiruirea baronului. Măsurile luate de domnul Alcibiade 
pentru ocrotirea Mariei. Confiscarea jucăriilor. Masa şi 
rugăciunea. Venirea armatei germane; loniţă Stere o întâmpină 
cu pâine şi sare, dar pâinea îngheaţă şi sarea trage apă. Femeile 
rebegite de frig îşi lasă udul pe marginea drumului. 


Capitolul 25 

Tăiatul porcilor în vreme de pace; lăutarii, ospeţele. După 
venirea nemților ascunzătorile, bocetele. Tăiatul porcilor în 
timpul ocupaţiei. 


Capitolul 26 

Notarul, servieta cu rața nejumulită şi ouăle de gâscă; 
moartea pisicii. Apariţia lui Firi; puterea lui asupra satului. Firi 
împuşcă doi soldaţi români rătăciţi în retragere. Firi îşi primeşte 
pedeapsa. Plutonul de execuţie. A muri laş, a muri bărbăteşte. 


Capitolul 27 


Bătălia de la Verdun, pentru salvarea onoarei. Ofensiva 
stupidă, Generalul von Falkenhayn îşi caută o victimă mai 
neînarmată în Transilvania. 


Capitolul 28 

Războiul României; trecerea munţilor, sărbătoarea eliberării; 
înfrângerile, retragerea, iarna grea în Moldova. A doua bătălie 
pentru onoare, la Mărăşti, şi bătălia de la Mărăşeşti, pentru 
săratul inimilor, Triunghiul Morţii. 


Capitolul 29 

Un sac de zahăr. Despre prăjituri şi despre cofetărie. 
Bucătăria domnului Alcibiade. Prăjitura amară. Venirea Teofanei 
în lumină, personaj principal apărut târziu şi destinat să dispară 
degrabă. 


Capitolul 30 

Intrările casei. Misterioasa vizită a lui loniţă Stere, primarul, la 
domnul Alcibiade. Spaima inexplicabilă a Mariei. Intervenţia 
calului în destinul oamenilor. Cutia de pudră a Mariei. Aiurizanta 
declaraţie de dragoste a unui copil de vârsta povestitorului. 
Poteca neîngăduită. Teofana îşi pierde minţile. 


Capitolul 31 

Presimţiri şi predestinări în viaţa Teofanei: limba germană; 
convertirea la ritul catolic. Tânărul ofiţer neamţ de la fântână. 
Admiraţia domnului Alcibiade pentru cultura germană. 
Consimţământul lui la unirea Teofanei, urmat de extravaganta 
purtare cu tăinuitorii. 


Capitolul 32 

Pedepsele aplicate povestitorului pentru purtări 
necuviincioase. Nemţii din casă, întârziaţi la noi fără noimă. 
Ultima noapte a Mariei în parcul domnului Alcibiade. 


Capitolul 33 

Despre  consimţire şi despre refuzul femeii. Moartea 
Genevi&vei. Victoria Mariei asupra agresorilor. Înmormântarea. 
Rugul de pedeapsă. Apropierea sfârşitului. 


Capitolul 34 

Domnul Pretoreanu ţine în loc, cu carabina, o companie 
inamică. Rănirea lui în ultima clipă; pierderea urechii şi ochiului 
stâng; monoclul de sticlă neagră. Ordinul Mihai Viteazul. Vila de 
pe apa Colentinei, cu aer condiţionat şi piscină de marmoră 
verde. Despre trădători şi trădare. Relaţiile de curtoazie dintre 
domnul Pretoreanu şi Mackensen. Impetuoasa intervenţie a 
domnului Pretoreanu la conferinţa de pace de la Versailles. 


Capitolul 35 

Păduchii demobilizatului venit în vizită la domnul Alcibiade. 
Devalorizarea leului. Despre faptele eroice săvârşite de Tom în 
timpul războiului. Domnul Alcibiade e gata să plece în Moldova 
cu docarul, dar se prăbuşeşte. Dezvăluirea rolului scelerat avut 
de Tom în accidentul de cale ferată de la Ciurea. Moartea lui 
monstruoasă. 


Capitolul 36 

Boala domnului Alcibiade; medici de toate felurile. Prima 
limuzină pe care o vede povestitorul. Clopotul de la poartă. 
Străinii în doliu. Intoarcerea Teofanei. Două personaje din 
Almanahul Gotha. 


Capitolul 37 

„In Italia multe insule sunt”. Părerea regelui Victor Emanuel al 
treilea, cel mic de statură, despre oamenii de la gurile Dunării. 
Drumul Teofanei călare, până la Hamburg. Logodnicul, Harold 
von Bern, al treilea personaj din almanahul nobilimii. Calul lui, 


acelaşi de la fântână. Sticla de vin roşu în Ungaria. Sosirea la 
castel. Amenințarea cu moartea. Trecutul Gertrudei, mama lui 
Harold. Lovitura ei de cuţit. Moartea excentrică a bunicăi. 
Indreptăţită teamă a Teofanei. 


Capitolul 38 

După moartea lui Harold. Trimitere îndepărtată în viitor, când 
fiul lui şi al Teofanei participă la conjuraţia împotriva lui Hitler. 
Condamnarea la moarte. Evadările. Ştreangul. O tristă seară de 
muzică, sonate pentru flaut, de Mozart. 


Capitolul 39 
Spovedania lui moş Covrig Belea Mare. Conflictul lui cu popa 
Scovergă, urmat de o moarte senină şi şugubeaţă. 


Capitolul 40 

Fiecare abdică de la câte ceva înaintea sfârşitului. Ce le lasă 
copiilor domnul Alcibiade. Incursiune târzie a povestitorului în 
trecutul unor personaje; călătoria lui la Verdun, iar mai înainte la 
Hamburg. Ruinele catedralei şi turnul de televiziune. Tristeţea 
gotică. 


Capitolul 41 

Convorbire cu calul care l-a lovit pe loniţă Stere. Defilarea 
personajelor secundare la înmormântarea domnului Alcibiade. 
Creditorii. Discursul domnului Pretoreanu. Concluzie la sfârşitul 
comparaţiei între cele două personaje principale. 


Capitolul 42 

Incendiul, ultima lovitură primită de domnul Alcibiade. 
Veghind lângă patul lui de moarte, povestitorul şi-l aminteşte 
cum trăgea în zepelin cu puşca de vânătoare. Uşa din faţă. 
Ultimul personaj, prietenul aşteptat de domnul Alcibiade. 


SFIRȘIT DE MILENIU 
Cronica romanţțată a secolului XX 


VOLUME APĂRUTE : 


I Casa domnului Alcibiade 
Ii Retragerea fără torţe 
III Ieșirea la Mare 
IV Victoria Neinaripată 
V Privighetoarea de Ziuă 
VI O sută una lovituri de tun 


IN PREGĂTIRE 


VII Sub zero grade 


PREŢUL: Vol. | şi II: 46 lei 
4 lei T.L. 


ISBN 973.22-0177-0 50 lei total