GABRIEL GARCÍA MÁRQUEZ — Toamna patriarhului

Gabriel Garcia Mârquez 


Toamna patriarhului 


La sfîrşitul săptămînii, vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidenţial, distruseră cu 
ciocul plasele de la ferestre şi răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru, iar în zorii 
zilei de luni oraşul se deşteptă din letargia-i de veacuri la adierea unei brize caldute şi gingase 
ce aducea un iz de mort important şi de putredă grandoare. Abia atunci ne încumetarăm să 
intrăm fără a lua cu asalt zidurile năruite de piatră fortificată, aşa cum voiau cei mai 
înverşunaţi, şi fără să smulgem din balamale, cu boi injugati, porţile cele mari, după cum 
propuneau alţii, căci a fost de-ajuns ca cineva să le împingă pentru ca să cedeze cu tot 
blindajul lor care pe timpurile de glorie ale palatului rezistase bombardelor lui William Dampier. 
Parca am fi pătruns în lumea unei alte epoci, fiindcă aerul era mai uşor în gropile cu darimaturi 
din uriaşul sălaş al puterii, iar liniştea părea străveche şi lumina decrepită făcea ca totul din jur 
să se desluşească anevoie. In prima curte, ale cărei dale cedaseră presiunii subterane a 
buruienilor, văzurăm posturile pustii şi în dezordine ale gărzilor care fugiseră, armele părăsite 
în rastel, lunga masă de scînduri negeluite cu farfuriile cu resturile prînzului de duminică 
întrerupt de panică, văzurăm dependintele în penumbra unde fuseseră cîndva birourile civile, 
ciupercile pestrite şi crinii albi printre petiţiile nerezolvate al căror curs obişnuit fusese mai 
încet decît acela al vieților celor mai sterpe, văzurăm în mijlocul curţii cristelnita unde fuseseră 
botezate în sfintul har martial mai mult de cinci generaţii, văzurăm, în spate, vechiul grajd al 
viceregilor transformat în garaj, şi printre camelii şi fluturi berlina de pe vremea vacarmului, 
furgonul de pe timpul ciumei, caleaşca din anul cometei, dricul progresului în cadrul ordinii, 
limuzina somnambulă a celui dintii veac de pace, toate în stare bună, sub pinza de păianjen 
plină de colb şi toate vopsite în culorile drapelului national. In curtea următoare, dincolo de 
grilajul de fier, erau trandafirii ninşi de pulberea lunii la umbra cărora dormeau leproşii în vre- 
murile de glorie ale palatului, şi se întinseseră într-atit, nefiind îngrijiţi, încît aproape că nu mai 
rămăsese nici un ungher fără mirosul acela de roze în vălmăşag cu pestilenta ce razbea pina la 
noi din fundul grădinii, duhoarea de la cotetul de găini şi miasma de balega şi urină fermentata 
de la vaci şi de la soldaţii din biserica de pe timpurile coloniei preschimbată în staul pentru 
muls. Facindu-ne drum prin hatisul sufocant, văzurăm galeria cu arcade cu glastre de garoafe 
şi frunze de astromelia şi pansele unde fuseseră încăperile concubinelor, şi după felurimea 
resturilor menajere şi numărul mare al maşinilor de cusut ni se păru cu putinţă să fi locuit acolo 
peste o mie de femei cu droaia lor de prunci născuţi toţi la şapte luni, văzurăm dezordinea ca 
la război de prin bucătării, rufele în albii putrezind la soare, haznaua comună pentru concubine 
şi soldaţi, şi în fundul grădinii, sălciile somptuoase ce fuseseră aduse cu rădăcini din Asia Mică 
în uriaşe sere pe mare, cu pămîntul, seva şi burnita lor, şi dincolo de sălcii văzurăm palatul, 
imens şi trist, cu jaluzelele făcute tandari prin care continuau să intre vulturii. N-am fost nevoiţi 
să fortam intrarea, cum crezusem, căci poarta din mijloc păru a se deschide doar sub imperiul 
vocii, aşa încît am urcat la primul cat pe o scară de piatră roşie ale cărei covoare de operă 
fuseseră tocate de copitele vacilor, şi din primul vestibul şi pînă în iatacuri văzurăm birourile şi 
sălile oficiale în ruine, pe unde se plimbau vitele nepăsătoare mîncînd perdelele de catifea şi 
sfisiind plusul fotoliilor, văzurăm tablouri cu subiecte eroice, cu sfinţi şi militari, aruncate pe jos 
printre mobile sfarimate şi balegi proaspete, văzurăm o sufragerie distrusă de vaci, sala de 
muzică profanată de stricăciunile vacilor, masutele de domino făcute bucățele şi pajistea 
meselor de biliard jupuită de vaci, şi părăsită într-un ungher, maşina de fabricat vînt, care 
falsifica orice fenomen de pe cele patru cvadrante ale rozei vinturilor pentru ca lumea din palat 
să suporte mai uşor nostalgia mării dispărute, văzurăm colivii de păsări atîrnînd peste tot, 
acoperite încă de husele care le ocroteau somnul dintr-una din nopţile săptămînii trecute, iar 
prin ferestrele nenumărate văzurăm uriaşul animal adormit care era oraşul neştiutor din acea 
istorică zi de luni pe care începea s-o trăiască, şi dincolo de oraş, craterele moarte cu aspra 
cenuşă lunară ale cîmpiei nesfirsite unde odinioară fusese marea. In acel spaţiu interzis pe 
care foarte puţini oameni avuseseră privilegiul să-l cunoască, am simţit pentru prima oară 
mirosul de stîrv al vulturilor, le-am perceput giffitul milenar, instinctul prevestitor, şi 
călăuzindu-ne după duhoarea de putrefacție răspîndită prin filfiirea aripilor lor, am găsit în 
salonul de audienţe tigvele de vacă năpădite de viermi, picioarele din spate repetate fără şir în 
oglinzile mari, şi atunci am împins o uşă laterală ce dădea într-un cabinet ascuns în zid şi acolo 


I-am văzut pe el, în uniforma de doc fără galoane, cu jambierele puse, cu pintenul de aur la 
călcîiul sting, mai bătrîn decit toţi oamenii şi toate vietätile de pe pămînt şi din apă, prăbuşit cu 
faţa în jos, cu braţul drept îndoit sub cap în chip de pernă, aşa cum dormise noapte de noapte 
în toate nopţile din cumplit de lunga-i viaţă de despot singuratic. Abia cînd l-am întors să-i 
vedem faţa am înţeles că era cu neputinţă să-l recunoaştem, chiar dacă n-ar fi fost ciugulit de 
vulturi, fiindcă nici unul din noi nu-l văzuse vreodată, cu toate că profilul lui se afla pe ambele 
feţe ale monedelor, pe timbrele poştale, pe etichetele purgativelor, pe bandajele de hernie şi 
pe scapularii, iar tabloul lui înrămat unde apărea cu drapelul naţional şi dragonul patriei pe 
piept era expus mereu şi pretutindeni, căci ştiam că erau copii după portretele socotite 
inexacte încă de pe vremea cometei, cînd pînă şi părinţii noştri ştiau cine era el numai pentru 
că-i auziseră povestind pe părinţii lor, iar aceştia pe ai lor, şi de mici ne obişnuiseră să credem 
că el era viu acolo în palatul puterii, fiindcă cineva văzuse cum se aprindeau luminile într-o 
noapte de petrecere, altcineva povestise că-i zărise ochii trişti, buzele palide, mina ginditoare 
schitind in van gesturi de rămas bun prin dantelele bisericeşti ale limuzinei prezidenţiale, iar cu 
mulţi ani în urmă într-o duminică îl luaseră înăuntru pe orbul acela rătăcitor care pentru cinci 
banuti recita versurile poetului uitat Rubén Dario şi se întorsese fericit cu o uncie de aur 
adevărat cu care fusese plătit pentru recitalul dat numai pentru el, deşi nu-l văzuse, de bună 
seamă, şi nu fiindcă era orb, ci fiindcă nici un muritor nu-l mai văzuse de pe vremea vărsatului 
negru, şi totuşi ştiam că se afla acolo, o ştiam deoarece lumea continua să existe, viaţa 
mergea mai departe, poşta ajungea la timp, fanfara municipală cînta seria de valsuri leşinate 
în fiecare sîmbătă sub palmierii prăfuiţi şi felinarele triste din Piaţa Armelor, şi alti muzicanți 
bătrîni le luau locul celor care mureau. În ultimii ani, cînd dinăuntru n-au mai răzbit zgomote 
omeneşti nici cînt de păsări, iar porţile blindate se închiseseră pentru totdeauna, ştiam că era 
totuşi cineva în palat căci noaptea se vedeau lumini ca de corăbii la ferestrele dinspre mare, şi 
cei care se încumetaseră să se apropie auzeau tropot de copite şi fornăit de animale mari 
dincolo de zidurile fortificate, şi într-o după-amiază de ianuarie o vacă în balconul prezidenţial 
contemplind asfintitul, închipuiţi-vă, o vacă în balconul patriei, ce îngrozitor, ce ţară nenorocită, 
dar se făcură tot soiul de presupuneri legate de posibilitatea aceea ca o vacă să fi ajuns în 
balcon, doar toată lumea ştia că vacile nu urcă scările, şi în special dacă sînt de piatră, şi cu 
atît mai puţin dacă au covoare, astfel încît în cele din urmă n-am mai ştiut dacă o văzuserăm 
cu adevărat sau nu cumva trecînd într-o după-amiază prin Piaţa Armelor visaserăm cu ochii 
deschişi că o vacă stătea în balconul prezidenţial unde de fapt nu se văzuse nimic şi nici n- 
avea să se mai vadă ani mulţi, pînă în zorii ultimei vineri cînd începură să apară cei dintii 
vulturi ce-şi luară zborul de pe acoperişul spitalului pentru săraci unde picoteau zilnic, veniţi de 
undeva de departe de tarm, se iviră în valuri succesive din zarea hăului de pulbere unde 
fusese odată marea, se rotiră o zi întreagă în cercuri molcome deasupra palatului, pînă cînd un 
rege de-al lor, cu penele ca rochia de mireasă şi guler roşu-aprins, dădu un ordin tăcut şi atunci 
începu prăpădul de geamuri sparte, mirosul acela de hoit mare, năvala de vulturi prin ferestre, 
ceea ce nu era cu putinţă decit într-o casă rămasă de izbelişte, aşa încît am îndrăznit si noi să 
intrăm şi am descoperit în sanctuarul pustiu resturile măreției, trupul ciugulit, mîinile netede 
de fecioară cu însemnul puterii pe osul inelarului, tot corpul fiind plin de licheni minusculi şi 
vietati parazite din străfundurile mării, mai cu seamă la subsuori şi între picioare, şi avea 
bandajul de pînză tare ce-i susţinea testiculul umflat de hernie, singurul care fusese ocolit de 
vulturi cu toate că era cit un rinichi de bou, dar nici măcar atunci nu ne încumetarăm să 
credem că murise, fiindcă era a doua oară că fusese găsit în biroul acela, singur şi îmbrăcat, 
mort după cite se pare de moarte bună în timpul somnului, aşa cum fusese prezis cu multi ani 
în urmă în apa fermecată din ulcelele ghicitoarelor. Prima oară cînd îl găsiră, aflat la începutul 
toamnei vieţii lui, națiunea mai era încă destul de vie pentru ca el să se simtă în primejdie de 
moarte chiar şi-n singurătatea dormitorului său, şi totuşi cîrmuia mai departe ca şi cum ar fi 
ştiut că îi e hărăzit să nu moară în vecii vecilor, căci pe atunci nu părea că era vorba de un 
palat prezidenţial ci de o piaţă unde erai nevoit să-ţi croieşti drum printre slugi desculte care 
descărcau de pe măgari zarzavaturi şi coşuri cu găini prin coridoare, sărind peste cumetre cu 
copii morţi de foame care dormeau claie peste grămadă pe scări, aşteptînd miracolul 
milostiveniei oficiale, şi trebuia să te fereşti de puhoaiele de zoaie aruncate de concubinele 
slobode la gură care puneau în vase flori proaspete în locul celor de peste noapte şi spălau 
podelele, îngînînd cîntece de dragoste amăgitoare în ritmul în care băteau cu crengi uscate 
covoarele prin balcoane, totul petrecindu-se în toiul scandalului stîrnit de slujbasii pe viata care 
descopereau găinile ouîndu-se în sertarele birourilor, al foielii curvelor şi soldaţilor prin closete, 
al larmei de păsări şi încăierărilor de cîini vagabonzi chiar şi în cursul audienţelor, fiindcă 
nimeni n-avea habar care cine este, nici de partea cui, în palatul acela cu porţile deschise în a 
cărui dezordine nemaipomenită era cu neputinţă să-ţi dai seama unde se afla cîrmuirea. 


Stapinul casei nu numai că lua parte la prăpădul acela ca de bilci, dar îl şi stîrnea şi-l atita, căci 
îndată ce se aprindea lumina la el în dormitor, înainte de cîntatul cocoşilor, garda prezidenţială 
suna deşteptarea vestind noua zi cazărmii Conde din vecinătate, aceasta o repeta pentru baza 
de la San Jerénimo, care la rîndul ei o trimbita fortăreței din port, iar aceasta o repeta din nou 
de şase ori, una după alta, trezind mai întîi oraşul, apoi toată ţara, în vreme ce el medita pe 
closetul portabil, încercînd cu miinile să-şi domolească ţiuitul urechilor care începea tocmai 
atunci, şi văzînd cum licăreau luminile corăbiilor pe mişcătoarea mare de topaz, care pe 
timpurile acelea de glorie se mai afla încă in fata ferestrei sale. In fiecare zi de cînd luase în 
stăpînire palatul, supraveghease mulsul la grajduri ca să măsoare cu mina lui cantitatea de 
lapte pe care cele trei căruţe prezidenţiale trebuiau s-o ducă la cazărmile din oraş, bea apoi la 
bucătărie o ceaşcă mare de cafea neagră şi mînca turtă de manioc fără să ştie prea bine 
încotro aveau să-l poarte toanele acelei zile, mereu atent la sporovăială slugilor, cărora fiind 
de-ale casei le vorbea pe limba lor, pretuindu-le nespus linguşelile ceremonioase şi deslusindu- 
le lesne intenţiile, şi puţin înainte de ora nouă făcea o baie prelungă, în apa cu ierburi fierte din 
bazinul de granit construit la umbra migdalilor din grădina sa particulară, şi abia după 
unsprezece izbutea să-şi biruie neliniştea ce-l cuprindea în zori şi să facă faţă întîmplărilor 
reale. Odinioară, pe vremea ocupaţiei infanteriei marine, se închidea în cabinet pentru a hotărî 
soarta patriei împreună cu comandantul trupelor debarcate şi semna tot felul de legi şi decrete 
punîndu-şi degetul gros, căci pe atunci nu ştia să citească, nici să scrie, dar cînd îl lăsară încă o 
dată singur cu patria şi puterea sa, nu-şi mai făcu sînge rău cu corvoada legilor scrise, ci cîrmui 
prin viu grai şi în persoană în orice moment şi pretutindeni, cu o parcimonie neclintita, dar şi cu 
o pricepere de neconceput pentru vîrsta sa, asediat de o puzderie de leproşi, orbi şi damblagii 
care implorau din propria-i mînă sarea tämäduirii, şi de politicieni cu ştiinţă de carte si 
adulatori nerusinati care-l proclamau drept cel care îndreaptă cutremurele, eclipsele, anii 
bisecți şi alte greşeli ale Domnului, tirindu-si prin tot palatul paşii uriasi de elefant pe zăpadă, 
în vreme ce rezolva treburi de stat şi probleme curente cu aceeaşi naturalete cu care poruncea 
să-mi luaţi uşa asta de aici şi să mi-o puneţi dincolo, iar cînd o luau, să mi-o puneţi la loc, iar 
cînd o puneau, ceasul din turn să nu bată de douăsprezece la douăsprezece, ci la două pentru 
ca viaţa să pară mai lungă, porunca era împlinită fără nici o şovăială, fără o clipă de răgaz, în 
afara orei ca de moarte a siestei, cînd se refugia în penumbra concubinelor, alegea una cu 
forţa si fără s-o dezbrace, fără să închidă usa, în incinta palatului răsunînd atunci gifiiala-i 
nemiloasă de bărbat grăbit, zornăitul jinduitor al pintenului de aur, scîncetul ca de cîine, groaza 
femeii care-şi irosea răstimpul de dragoste străduindu-se să abată privirea ştearsă a copiilor 
prematuri, tipetele ei căraţi-vă de aici, duceti-va să vă jucaţi în curte, nu-i voie să vadă copiii 
aşa ceva, şi apoi glasurile se stingeau, viata incremenea, se lăsa o linişte adîncă, toată lumea 
raminea stană de piatră cu degetul pe buze, fără să respire, linişte, generalul se odihneşte, dar 
cei care-l cunoscuseră mai bine nu se încredeau nici măcar în răgazul acelei clipe sacre, fiindcă 
întotdeauna părea că se dedublează, doar îl văzuseră jucînd domino la şapte seara şi în acelaşi 
timp fusese văzut dînd foc baligilor de vacă pentru a alunga tintarii din salonul de audienţe, şi 
nimeni nu-şi făcea vreo iluzie pînă ce nu se stingeau luminile de la ultimele ferestre şi nu 
răzbătea zgomotul huruitor al celor trei zăvoare, celor trei lacăte şi celor trei drugi de la 
dormitorul prezidenţial, şi pînă nu se auzea prăbuşindu-se pe pardoseala de piatră trupul lui 
istovit şi răsuflarea-i de copil decrepit ce devenea tot mai adîncă pe măsură ce mareea 
creştea, pînă cînd harfele noptatice ale vintului făceau să amuteasca greierii din timpanele lui 
şi un uriaş val de spumă pustia străzile stravechiului oraş al viceregilor şi corsarilor şi năvălea 
în palatul prezidenţial prin toate ferestrele, ca în acea cumplită sîmbătă de august cînd 
oglinzile se umplura de scoici şi salonul de audienţe rămase la discretia rechinilor, depăşind cel 
mai ridicat nivel al oceanelor preistorice şi revărsîndu-se peste faţa pămîntului, peste spaţiu şi 
timp, şi numai el rămase plutind cu faţa în jos pe apa lunară a viselor lui de înecat solitar, cu 
uniforma-i de doc de simplu soldat, cu jambierele puse, cu pintenul de aur şi braţul drept îndoit 
sub cap în chip de pernă. Acea prezenţă simultană a sa pretutindeni în anii bolovănoşi care i-au 
precedat cea dintîi moarte, urcuşul acela în timp ce cobora, extazierea în fata mării pe cînd 
agoniza de dragoste nesatisfăcută nu erau un privilegiu al firii lui, aşa cum proclamau 
adulatorii, nici vreo născocire a mulţimii, cum susțineau cei care-l defăimau, ci norocul de a se 
putea bizui pînă-n pînzele albe pe serviciile şi fidelitatea de cîine a lui Patricio Aragonés, dublul 
lui perfect, care fusese găsit fără ca nimeni să-l fi căutat cînd veniră la el cu vestea, domnule 
general, că o falsă trăsură prezidenţială cutreiera satele de indieni făcînd o afacere mănoasă 
cu acea înlocuire, că-i văzuseră ochii stinşi în penumbra de moarte, că-i văzuseră buzele 
palide, mina de mireasă gingaşă cu o mănuşă de atlaz aruncînd sare bolnavilor ingenuncheati 
în stradă, şi că în urma trăsurii veneau călare doi falşi ofiţeri stringind bani grei pentru 
binefacerea tămăduirii, închipuiţi-vă, domnule general, ce sacrilegiu, însă el nu dădu nici un 


ordin împotriva impostorului, ci porunci să-i fie adus în secret la palatul prezidenţial, cu capul 
virit într-un sac din fire de agavă ca să-l dezorienteze, şi atunci îl copleşi umilinţa de a se vedea 
pe sine însuşi pe picior de egalitate cu celălalt, la naiba, omul ăsta sînt eu, zise, căci într- 
adevăr era ca şi cum ar fi fost, în afară de vocea autoritară pe care celălalt nu izbuti s-o imite 
niciodată, şi de netezimea liniilor din palmă, acolo unde curba vieţii se prelungea fără poticneli 
pînă la baza degetului gros, şi dacă n-a poruncit să fie împuşcat pe loc n-a făcut-o din interesul 
de a-l păstra ca înlocuitor oficial, căci asta-i trecu prin minte mai tîrziu, ci fiindcă l-a tulburat 
speranţa deşartă că datele propriului său destin ar sta scrise în palma impostorului. Cînd se 
încredința de zădărnicia acelui vis, Patricio Aragonés supravietuise impasibil la şase atentate, 
luase obiceiul să-şi tîrîie picioarele strivite cu lovituri de ciocan, îi tiuiau urechile şi-l supăra 
hernia în zorii zilelor de iarnă, şi învățase să-şi scoată şi să-şi pună pintenul de aur încurcîndu- 
şi curelele numai ca să cîştige timp în cursul audienţelor, bombănind ducă-se naibii cataramele 
astea făcute de meşterii din Flandra, nu-s bune de nimic, şi din mucalit şi vorbäret cum fusese 
pe cînd sufla sticlă la cuptorul părintelui său ajunse ginditor şi sumbru, neatent la ce i se 
spunea, scrutînd penumbra privirilor spre a ghici ce nu i se spunea, fără a răspunde vreodată 
la o întrebare înainte de a întreba la rîndu-i dar dumneata ce părere ai?, şi din trîntor şi parazit 
cum fusese pe vremea cînd vindea minuni se făcu trudnic de sîrguincios, călător neînduplecat, 
zgircit şi hraparet, multumindu-se să facă dragoste cu forţa si să doarmă pe podea îmbrăcat, 
cu fata în jos şi fără pernă, renuntind la ifosele-i timpurii de identitate proprie şi la orice vocaţie 
moştenită în ce priveşte ambiția strălucită de a fi pur şi simplu suflător de sticlă, şi înfrunta 
cele mai îngrozitoare riscuri ale puterii, asezind cea dintii piatră acolo unde niciodată n-avea să 
se mai pună vreuna, tăind panglici inaugurale pe meleagurile duşmanilor şi îndurînd năruirea 
atitor vise duse pe apa simbetei, înfrînîndu-şi atîtea suspine stîrnite de speranţe imposibile pe 
cînd încorona aproape fără să le atingă atît de multe şi atît de efemere şi de inaccesibile regine 
ale frumuseţii, căci se împăcase pe veci cu soarta ce-i hărăzise un destin care nu era al său, 
chiar dacă n-a făcut-o din lăcomie, nici din convingere, ci fiindcă el i-a schimbat existenţa 
dîndu-i slujba de impostor oficial pe viaţă, cu o simbrie de cincizeci de pesos pe lună şi 
avantajul de a trăi ca un rege fără pacostea de a fi rege cu adevărat, ce-ţi poţi dori oare mai 
mult? Confuzia aceea a identitätilor a atins culmea într-o noapte cu vînt, cînd dădu peste 
Patricio Aragones suspinînd înaintea mării, învăluit în boarea înmiresmată de iasomie, şi-l 
întrebă cu indreptatita nelinişte dacă nu cumva îi puseseră omag în mîncare fiindcă mergea 
împleticindu-se, bătut parcă de un vint necruţător, iar Patricio Aragonés îi răspunse că nu, 
domnule general, se intimplase ceva şi mai rău, căci sîmbăta trecută încoronase o regină de 
carnaval şi dansase cu ea primul vals, şi acum nu mai găsea portita de a scăpa din amintirea 
aceea, fiindcă era cea mai frumoasă fată de pe lume, din cele care n-au fost făcute pentru unul 
ca mine, domnule general, numai dacă aţi vedea-o, dar el îi răspunse cu un oftat de uşurare, 
ce dracu', astea-s chestii care li se întîmplă bărbaţilor cînd sînt în mare lipsă de femei, 
propunindu-i să i-o sechestreze, după cum făcuse cu atitea femei încîntătoare care-i ajunseră 
ibovnice, ţi-o vir eu cu forţa în pat, cu patru soldaţi care s-o tina de picioare şi de miini pe cînd 
tu te infrupti după pofta inimii, la naiba, cu virf si îndesat, zise, pînă şi mironositele se zbat ca 
turbatele la început, iar apoi te imploră nu mă lăsaţi aşa, domnule general, ca un biet fruct 
văduvit de saminta, însă Patricio Aragonés nu voia aşa ceva ci şi mai mult, voia să fie iubit, 
căci fata asta ştie cum stau lucrurile, domnule general, o să vedeţi şi dumneavoastră c-o să 
intelegeti cînd o veţi vedea, şi atunci el l-a îndemnat întru uşurare s-o apuce pe cărările 
noptatice care duc la încăperile concubinelor lui şi îngăduindu-i să se folosească de ele ca şi 
cum ar fi el însuşi, asaltindu-le în mare grabă şi fără să-şi lepede hainele, iar Patricio Aragonés 
se cufundă de bună credinţă în cloaca aceea de iubiri de împrumut, socotind că avea să-şi 
înfrîneze astfel patima, dar dorinta-i era atit de arzătoare că uneori uita condiţiile 
împrumutului, se desfăcea distrat la slit, se pierdea în amănunte, se lovea din neatentie de 
pietrele ascunse ale femeilor mai putin darnice, le smulgea suspine adinci şi le făcea sa rida 
uimite în beznă, mare hot, domnule general, îi spuneau, sinteti tot mai nesătul cu toţi anii pe 
care-i aveţi, şi de atunci nici unul din ei şi nici una din ele n-a mai ştiut care din copii era fiul 
cui, deoarece şi copiii lui Patricio Aragonés, ca şi ai lui, se năşteau la şapte luni. Astfel, Patricio 
Aragonés ajunse omul cel mai de seamă al puterii, cel mai iubit şi poate si cel mai temut, iar el 
avu mai mult timp să se ocupe de armată, la fel de temeinic cum o făcuse la începutul 
mandatului, nu pentru că puterea lui s-ar sprijini pe armată, cum credeam cu toţii, ci 
dimpotrivă, pentru că era duşmanul său firesc cel mai de temut, aşa înciît îi făcea pe unii ofiţeri 
să se creadă spionati de alţii, îi schimba dintr-un loc într-altul ca să-i împiedice să pună ceva la 
cale, aproviziona cazărmile cu opt cartuşe oarbe la fiecare zece cîte se cuveneau şi le trimitea 
pulbere amestecată cu nisip de mare pastrind muniţia cea bună la indemina lui într-un depozit 
din palatul prezidenţial ale cărui porţi aveau chei fără dublură şi unde nimeni altcineva nu 


putea pătrunde, în afară de el, la adăpostul umbrei tăcute a prietenului meu de-o viaţă, 
generalul Rodrigo de Aguilar, artilerist cu academia militară care pe deasupra mai era şi 
ministrul apărării şi totodată comandantul gărzii prezidenţiale, căpetenia serviciilor de 
siguranţă a statului şi unul din foarte puţinii muritori cărora le-a fost îngăduit să-l bată la o 
partidă de domino, fiindcă-şi pierduse braţul drept încercînd să dezamorseze o încărcătură de 
dinamită doar cu cîteva minute înainte ca berlina prezidenţială să treacă pe la locul 
atentatului. Se simţea atît de sigur, ocrotit fiind de generalul Rodrigo de Aguilar şi ajutat de 
Patricio Aragonés, încît începu să dea uitării presimtirile rele în ce-l privea şi ajunse să se lase 
văzut tot mai mult, se încumetă să se plimbe prin oraş însoţit doar de un aghiotant într-o 
trăsură fără fanioane, contemplind prin perdeluţe catedrala falnică de piatră pe care el o 
declarase prin decret cea mai frumoasă din lume, iscodind conacele vechi cu ziduri trainice, cu 
porţi din vremuri de mult apuse, ce-aveau briuri cioplite de floarea-soarelui cu fata spre mare, 
străzile pietruite cu miros de lumînări stinse din cartierul viceregilor, domnişoarele palide care 
făceau dantele cu iglita, vădind o cuviinţă de neînvins dincolo de glastrele de garoafe şi glicine 
atîrnate prin balcoane, mănăstirea cadrilată a cälugäritelor basce, de unde la ora trei dupa- 
amiaza răzbăteau aceleaşi acorduri de clavicord cu care sărbătoriseră prima apariţie a 
cometei, pentru a străbate apoi labirintul confuz al tîrgului, cu muzica-i ucigătoare, tarabele cu 
bilete de loterie, cărucioarele cu rachiu, şiragurile de ouă de iguana, mărfurile ieftine de la 
turci, decolorate de soare, tabloul înfricoşător cu fata prefăcută în scorpion drept pedeapsă că 
nu-şi ascultase părinţii, ulicioara nenorocită a femeilor fără bărbaţi care ieşeau despuiate în 
amurg să-şi cumpere plătică albastră şi bibani trandafirii, înjurîndu-se de mama focului cu 
zarzavagioaicele, în timp ce li se uscau rufele pe balcoanele de lemn cioplit, simţi izul de 
creveţi stricati, văzu după colt strălucirea familiară a petalelor de căldăruşă, dezordinea 
pestriță a barăcilor negrilor de pe promontoriul golfului, şi dintr-o dată se ivi portul, ah, portul, 
iată digul cu parapet, străvechiul crucişător al infanteriştilor, mai nesfirsit şi mai sumbru ca 
adevărul, negresa care se dădu în lături prea tîrziu pentru a face loc trăsurii speriate înfiorîndu- 
se de moarte la vederea bătrînului crepuscular care contempla portul cu privirea cea mai tristă 
de pe lume, el este! se minună înspăimîntată, trăiască şeful, strigă, trăiască, strigau bărbaţii, 
femeile şi copiii ieşind în fugă de prin cîrciumile şi hanurile indienilor, trăiască, strigau cei care 
opriră caii şi blocară trăsura ca să stringä mîna conducătorului, o pornire atît de sinceră si 
neaşteptată incit el abia avu timp să dea la o parte braţul înarmat al aghiotantului dojenindu-l 
cu asprime, nu fi prost, locotenente, lasă-i să mă iubească, atit de entuziasmat de izbucnirea 
aceea de dragoste si de altele asemănătoare din zilele ce au urmat, încît generalul Rodrigo de 
Aguilar trebui să se străduiască mult pentru a-i scoate din cap ideea de a se plimba într-o 
trăsură descoperită, ca să mă poată vedea bine patriotii, ce naiba, fiindcă el n-avea habar că 
asaltul din port fusese într-adevăr spontan, dar celelalte erau organizate de propriile servicii de 
siguranţă ca să-i facă pe plac fără nici o primejdie şi într-atit îl îmbătă dovada aceea de 
dragoste din pragul toamnei lui, încît se încumetă să plece din oraş după ani multi, repunind în 
funcţie vechiul tren vopsit în culorile drapelului, care se catara ca o pisică pe cornisele 
dealurilor din întinsul său regat al tristetii, făcîndu-şi drum printre hatisurile orhideelor şi 
balsaminelor amazoniene, alungind maimutele, păsările paradisului, leoparzii adormiti pe şine, 
pînă la satele glaciale şi pustii de pe sălbaticele sale meleaguri natale, în ale căror gări era 
aşteptat cu fanfară şi marsuri lugubre, întîmpinat cu dangăt funebru de clopote, de oameni 
purtînd pancarte de bun-venit patriarhului fără nume, care stătea aşezat la dreapta Sfintei 
Treimi, îi aduceau indieni vagabonzi pe cărările ce coborau în vale ca să cunoască puterea 
ascunsă în penumbra de moarte a vagonului prezidenţial, şi cei care izbuteau să se apropie nu 
vedeau nimic altceva decît ochii buimaci în spatele geamului prăfuit, buzele tremurînde, palma 
unei miini anonime ce saluta din limbul gloriei, în timp ce un oarecare din escortă încerca să-l 
ia de la fereastră, aveţi grijă, domnule general, patria are nevoie de dumneavoastră, dar el 
răspundea cufundat în visare, nu te nelinişti, colonele, oamenii ăştia mă iubesc, atît în trenul 
ce străbătea pustietatile cît şi în vasul cu zbaturi de lemn care înainta lăsînd în urmă amintirea 
unor valsuri la pianolă, învăluită în mireasma dulce de gardenii şi salamandre moarte în 
afluenții ecuatoriali, ferindu-se de leşuri de dragoni preistorici, de insule providentiale unde se 
ascundeau să nască sirenele, de înserări funeste peste imense oraşe dispărute, pînă şi în 
cătunele dezolante cu focuri aprinse ai căror locuitori veneau în fugă la tarm să privească vasul 
de lemn vopsit în culorile patriei şi abia de izbuteau să desluşească o mina a nimănui cu 
mănuşă de atlaz ce saluta de la fereastra cabinei prezidenţiale, însă el vedea pilcurile de 
oameni adunaţi la mal fluturînd în lipsă de steaguri frunze de malanga, îi vedea pe cei care se 
aruncau în apă cu cite un tapir viu, un nap uriaş cit o labă de elefant, nişte găinuşe de munte 
pentru tocänita preşedintelui, şi ofta mişcat în penumbra ca de biserică a cabinei, uită-te la ei 
cum vin, căpitane, vezi cît de mult mă iubesc. In luna decembrie, cînd lumea Caraibilor se 


făcea ca de sticlă, urca în trăsură pe coastele stincoase pînă la casa căţărată pe culmea reci- 
felor şi-şi petrecea după-amiaza jucînd domino cu foştii dictatori din alte ţări de pe continent, 
părinţii detronati ai altor patrii, cărora el le dăduse azil vreme îndelungată, şi care acum 
îmbătrîneau în umbra milostiveniei sale, visînd, în fotoliile de pe terasă, la himerica navă a 
unei a doua şanse, vorbind singuri, murind deja morţi fiind în vila de odihnă pe care el le-o 
construise pe faleză după ce-i primise pe toţi ca pe unul singur, căci toţi apăreau în zori, cu 
uniforma de gală îmbrăcată pe dos peste pijama, cu un cufăr de bani furati din tezaurul 
naţional şi o valiză cu decoraţii, tăieturi din ziare lipite pe vechi registre de contabilitate şi un 
album de fotografii pe care i le arătau lui la prima întrevedere de parcă ar fi fost scrisori de 
acreditare, spunîndu-i uitaţi-vă, domnule general, acesta sînt eu pe cînd eram locotenent, aici 
sînt în ziua cînd am preluat puterea, aici la a şaptesprezecea aniversare a preluării puterii, iar 
aici, priviţi, domnule general, însă el le acorda azilul politic fără să le dea prea multă atenţie şi 
fără să cerceteze asemenea scrisori de acreditare, pentru că singurul act de identitate al unui 
preşedinte răsturnat de la putere trebuie să fie certificatul de deces, spunea, şi asculta la fel de 
dispretuitor amăritul discurs amăgitor cum că accept pentru puţină vreme nobila 
dumneavoastră ospitalitate pînă cînd poporul meu va face dreptate judecîndu-l pe uzurpator, 
veşnica formulă de o solemnitate puerilă pe care puţin mai tîrziu i-o debita uzurpatorul, şi apoi 
uzurpatorul uzurpatorului ca şi cum n-ar şti ticăloşii de ei că în treburile astea de bărbaţi cel 
care cade e bun căzut, şi-i găzduia pe toţi cîteva luni în palatul prezidenţial, îi obliga să joace 
domino pînă-i scutura de ultimul sfant, şi apoi mă duse de brat pina la fereastra dinspre mare, 
mă ajută să mă lamentez din pricina vieţii ăsteia nenorocite care curge necontenit într-un 
singur sens, mă consolă cu iluzia că mă voi duce acolo, uite, acolo, în vila aceea uriaşă ce pare 
un transatlantic eşuat pe culmea recifelor, unde am pentru dumneata o cameră foarte 
luminoasă şi mîncare bună, şi o grămadă de timp ca să poţi uita împreună cu alţi tovarăşi întru 
nenorocire, şi cu o terasă spre mare, unde lui îi plăcea să stea în după-amiezile de decembrie, 
nu atit din dorinţa de a juca domino cu droaia aceea de oameni de nimic, ci pentru a se 
desfăta la bucuria meschină de a nu fi unul dintre ei, pentru a se privi în oglinda pilduitoare a 
mizeriei lor în vreme ce el se bălăcea în mocirla nesfirsita a fericirii, visînd de unul singur, 
urmărind cu paşi ageri şi gînd rău mulatrele supuse care măturau palatul în penumbra zorilor, 
adulmecîndu-le mirosul de dormitor comun şi briantină de duzină, şi pîndind ocazia să dea 
peste una singură şi să facă dragoste ca un cocoş în spatele uşilor de pe la birouri, pe cînd ele 
se prăpădeau de ris în întuneric, ce smecher mai sinteti, domnule general, atît de mare şi încă 
atît de hămesit, însă după aceea pe el îl cuprindea tristeţea şi începea să cînte spre a se 
consola fără să-l audă nimeni, sclipitoare lună de ianuarie, priveşte-mă cum pătimesc pe 
eşafodul ferestrei tale, cînta, atît de sigur de dragostea poporului său în lunile acelea de 
octombrie fără presimtiri rele, încît îşi atîrna hamacul în curtea conacului de la marginea 
oraşului unde locuia maică-sa, Benedici6n Alvarado, şi-şi făcea siesta la umbra tamarinilor, fără 
escortă, visînd peşti rătăcitori care navigau pe apele colorate ale dormitoarelor, patria e tot ce 
poate fi mai bun din cîte s-au inventat, mamă, suspina, însă niciodată nu aştepta răspunsul 
singurei fiinţe de pe lume care se încumeta să-l dojenească din pricina mirosului de ceapă 
putredă ce i se răspîndea de la subsuori, ci se întorcea la palatul prezidenţial pe poarta 
principală, exaltat de anotimpul acela miraculos din Caraibi în ianuarie, de împăcarea cu lumea 
la sfîrsitul batrinetilor sale, de serile violete în care făcuse pace cu nunțiul apostolic care îl 
vizita neanuntat pentru a încerca să-l convertească la credinţa întru Cristos pe cînd serveau 
ciocolată cu fursecuri, iar el argumenta prăpădindu-se de ris că dacă Dumnezeu e atit de 
grozav cum ziceti dumneavoastră, spuneţi-i să-mi scoată giza asta care-mi zumzăie în ureche, 
îi zicea, şi-şi descheia cei nouă nasturi de la slit şi-i arăta hernia uriaşă, spuneţi-i să-mi 
dezumfle vietatea asta. li zicea, dar nunțiul îl păstorea plin de stoicism, încerca să-l convingă 
că tot ce este adevărat, spună lumea ce o vrea, purcede de la Sfintul Duh, şi el îl petrecea pînă 
la uşă cu cele dintii lămpi, scuturindu-se de ris, aşa cum fusese văzut de foarte puţine ori, nu 
prăpădiţi praful de puşcă pe vulturi, părinte, îi zicea, la ce bun să mă convertiți dacă oricum fac 
ceea ce vreţi dumneavoastră, ce naiba! Oaza aceea de linişte pieri pe neaşteptate, cînd într-o 
luptă de cocoşi dintr-un ţinut îngheţat de departe un cocoş carnivor îi smulse capul 
adversarului şi-l devoră cu lovituri de cioc în faţa unui public înnebunit de sînge şi a unei 
fanfare de betivani care sărbătoriră grozăvia cu muzică de petrecere, căci el fusese singurul 
care luă în seamă prevestirea cea rea, o simţi atît de clar şi iminent încît ordonă în taină 
escortei să-l aresteze pe unul din muzicanți, pe acela care cînta la trompetă, şi într-adevăr 
găsiră la el o armă de foc cu ţeava scurtă şi omul mărturisi, torturat fiind, că avea de gînd să 
tragă asupra lui în confuzia iscată la ieşire, bineînţeles, era limpede ca lumina zilei, lămuri el, 
fiindcă eu mă uitam la toţi şi toţi se uitau la mine, dar singurul care n-a îndrăznit să mă 
privească nici măcar o dată a fost ticălosul ăsta de trompetist, nenorocitul, şi totuşi el ştia prea 


bine că nu asta era pricina cea de pe urmă a neliniştii care-l chinuia, pentru că o simţi mai 
departe în nopţile din palatul prezidenţial chiar şi după ce serviciile lui de siguranţă îi 
demonstraseră că nu avea motive de îngrijorare, domnule general, totul era în ordine, dar din 
clipa cînd îl fulgeră presimtirea de la lupta de cocosi se agata de Patricio Aragonés ca şi cum ar 
fi fost el însuşi, dindu-i să manince din mincarea lui, să guste din mierea lui de albine cu 
aceeaşi lingură pentru ca cel puţin să moară împăcat la gîndul că au murit amîndoi împreună 
dacă s-ar fi pus otravă, şi colindau ca fugarii unghere uitate, călcînd pe covoare pentru ca 
nimeni să nu le recunoască uriasii lor paşi tainici, de elefanţi siamezi, navigind invaluiti în 
licărirea intermitentă a focului ce intra prin ferestre inundind în lumină verde la fiecare treizeci 
de secunde încăperile palatului, prin fum de baligi de vacă şi lugubre sunete de sirenă în chip 
de rămas bun ale vapoarelor ce pluteau în noapte pe mările adormite, îşi petreceau după- 
amiezi întregi privind ploaia, numărînd rîndunici întocmai ca doi îndrăgostiţi de odinioară, în 
asfinţitul melancolic de septembrie, atît de departe de lume incit nici el însuşi nu şi-a dat 
seama că lupta-i feroce de a exista de două ori întărea bănuiala că, dimpotrivă, trăia din ce în 
ce mai puţin, zăcînd în letargie, că fusese dublată garda şi nu se permitea nimănui să intre sau 
să iasă din palatul prezidenţial, dar că totuşi cineva izbutise să înşele filtrul acela sever şi 
văzuse păsările amutite în colivii, vacile adăpîndu-se din cristelniţă, leprosii şi damblagiii 
dormind printre trandafiri, şi la amiază toată lumea părea incremenita asteptind să răsară 
soarele, căci el murise după cum spuseseră semnele de moarte naturală în somn, însă cei mari 
întîrziau cu vestea încercînd să-şi aplaneze în conciliabule sîngeroase veşnicele lor ciocniri. Cu 
toate că n-avea habar de astfel de zvonuri, era conştient că ceva urma să se întîmple în viaţa 
lui, şi îşi întrerupea lentele partide de domino ca să-l întrebe pe generalul Rodrigo de Aguilar 
cum mai merg treburile, firtate, ţinem totul sub control, domnule general, patria e liniştită, dar 
el pîndea semne prevestitoare în rugurile funerare ale baligilor de vacă ce se mistuiau prin 
coridoare şi prin fîntînile de demult fără a găsi nici un răspuns neliniştii lui, mergea s-o vadă pe 
maică-sa, Benediciôn Alvarado, în conacul de la marginea oraşului cînd se mai domolea căldura, 
se aşezau să se răcorească la umbra tamarinilor, ea în balansoarul său de mamă, decrepită 
dar întreagă la minte, aruncînd boabe de porumb găinilor şi păunilor care ciuguleau prin 
grădină, iar el în fotoliul de răchită vopsit în alb, făcîndu-şi vînt cu pălăria, urmărind cu vechea-i 
privire hămesită mulatrele zdravene care-i aduceau sucuri răcoritoare de fructe de toate 
culorile, ca să vă potoliti setea cu atîta căldură, domnule general, gîndindu-se dac-ai sti, 
mamă, că nu mai pot, c-aş vrea să-mi iau lumea în cap dar n-am habar încotro s-o apuc, 
mamă, să fiu departe de atita nedreptate, însă nici măcar maică-sii nu-i mărturisea chinul 
lăuntric ce-i smulgea suspine, ci se întorcea în faptul serii cînd se aprindeau cele dintii lumini la 
palatul prezidenţial, intra pe usa de serviciu şi auzea cînd trecea pe coridoare bătaia de cälciie 
a santinelelor care luau poziţie de drepţi, salutîndu-l, nimic nou, domnule general, totul e în 
ordine, însă el ştia că nu era adevărat, că-l înşelau din obisnuinta, îl minteau din teamă, că 
nimic nu era adevărat în criza aceea de nesiguranţă ce-i amăra gloria din după-amiaza nefastă 
cu lupta de cocosi şi-l lipsea pina şi de vechea dorinţă de a porunci şi raminea treaz pînă foarte 
tîrziu trîntit cu fata-n jos pe duşumea fără să poată adormi, ascultind prin fereastra dinspre 
mare tobele îndepărtate şi cimpoaiele triste care sărbătoreau vreo nuntă de oameni sărmani 
cu aceeaşi bucurie zgomotoasă cu care lui i-ar fi sărbătorit moartea, auzi sirena de rămas-bun 
a unui vas răzvrătit care o pornise în larg la ora două fără încuviințarea căpitanului, foşnetul de 
hîrtie al trandafirilor ce-şi desfăcuseră petalele în zori, şi-l treceau fiori de gheaţă, ofta fără 
voie, fără o clipă de răgaz, presimtind cu instinct de sălbăticiune ameninţarea din seara 
întoarcerii de la conacul de la marginea oraşului cînd a fost surprins de gloata ca o turmă în 
stradă, de ferestrele ce se tot deschideau şi închideau, şi de panica rîndunicilor pe cerul diafan 
de decembrie, şi atunci întredeschise perdeaua de la trăsură să vadă ce se întîmpla şi-şi zise 
asta era, mamă, asta era, îşi zise, şi-l încercă un puternic sentiment de uşurare cînd văzu 
baloanele colorate în văzduh, baloane roşii şi verzi, baloane galbene ori ca nişte uriaşe 
portocale albastre, nesfirsitele baloane rătăcitoare ce se înălţară printre rindunicile speriate şi 
plutiră o clipă în lumina de cleştar de la ora patru şi apoi se sparseră pe neaşteptate cu un 
pocnet surd şi general, slobozind mii şi mii de foi de hîrtie deasupra oraşului, o furtună de 
pamflete zburătoare de care birjarul profită ca să se strecoare afară din iureşul pieţei fără ca 
cineva să recunoască trăsura oficială, căci toată lumea se tnvalmasea străduindu-se să prindă 
hirtiile din baloane, domnule general, le citeau în gura mare prin balcoane, repetau pe dinafară 
jos cu exploatarea, strigau moarte tiranului, şi pînă şi santinelele de la palatul prezidenţial 
citeau cu glas tare pe coridoare să ne unim cu toţii fără deosebire de clasă contra 
despotismului de veacuri, pentru reconciliere patriotică împotriva corupţiei şi trufiei militarilor, 
nu mai vrem sînge, strigau, nu mai vrem să fim jefuiţi, tara întreagă se trezea din letargia 
milenară în clipa cînd el intră pe poarta pentru trăsuri şi află vestea îngrozitoare, domnule 


general, Patricio Aragonés fusese rănit de moarte cu o suliță otrăvită. Cu ani în urmă, într-o 
noapte în care îl băteau gîndurile negre, îi propusese lui Patricio Aragonés să tragă la sorti 
propria lor viaţă, cap sau pajură, dacă iese capul mori tu, dacă iese pajura mor eu, însă Patricio 
Aragonés l-a convins că ar muri amindoi la egalitate, pentru că toate monedele aveau chipul 
amindurora pe ambele fete, atunci îi propuse să-şi joace viata la masa de domino, cel care ia 
douăzeci de partide avea să moară, iar Patricio Aragonés se simţi onorat să primească, îmi 
face multă plăcere, domnule general, numai să-mi acordati privilegiul să pot cîştiga, şi el 
încuviinţă, s-a făcut, aşa jucară o partidă, jucară două, jucară douăzeci, şi Patricio Aragonés 
cîştiga întruna, căci înainte el cîştiga numai pentru că era interzis să fie învins, a fost o bătălie 
nesfirsita şi înverşunată şi ajunseră la ultima partidă fără ca el să cîştige măcar o dată, iar 
Patricio Aragonés îşi şterse sudoarea cu mineca de la cămaşă oftind din rărunchi, regret din 
suflet, domnule general, însă eu nu vreau să mor, şi atunci el se apucă să stringa piesele şi să 
le aranjeze în ordine în cutia de lemn în timp ce-i spunea ca un învăţător care-şi îngînă lecţia 
că nici el n-avea de gînd să moară la masa de domino, ci numai cînd îi va sosi ceasul şi în patul 
lui, de moarte bună în somn, după cum prevestiseră dintru început ulcelele ghicitoarei, şi nici 
măcar asa, dacă mă gîndesc bine, fiindcă Benediciôn Alvarado nu m-a adus pe lume ca să iau 
seama la ulcele ci ca să conduc, şi la urma urmelor eu sînt cine sînt, nu tu, aşa că multumeste-i 
lui Dumnezeu că n-a fost decît un joc, îi zise rizind, fără să-şi fi imaginat nici atunci şi nici mai 
tîrziu că gluma aceea îngrozitoare avea să se adeverească în noaptea în care intră în odaia lui 
Patricio Aragonés şi-l găsi zbătîndu-se în chinurile morţii, fără scăpare, fără nici o speranţă să 
supravieţuiască otrăvii, iar el îl salută din uşă cu mina întinsă, Domnul să te aibă în paza lui, 
prietene, e o mare cinste să mori pentru patrie. l-a rămas alături în lunga agonie, numai ei doi 
în cameră, dîndu-i cu mina lui linguri dintr-o infuzie spre a-i alina durerea, iar Patricio Aragonés 
le inghitea fără nici un fel de recunoştinţă zicîndu-i printre sorbituri te las, generale, cu lumea 
dumitale imputita, dar numai pentru puţină vreme, căci inima-mi spune că o să ne revedem 
foarte curînd în străfundurile iadului, eu mă strimb ca un chefal din pricina otrăvii, dumneata 
tinfndu-ti capul în mînă şi căutînd un loc unde să-l pui fie vorba între noi şi fără nici un respect, 
generale, fiindcă acum pot să-ţi spun că niciodată nu te-am iubit cum îţi închipui dumneata, ci 
dimpotrivă încă de pe vremea piraţilor, cînd am avut nenorocul să mă pomenesc pe domeniile 
dumitale, mă tot rog să te omoare, chiar şi cu blindete, numai să te omoare ca să-mi platesti 
viata asta de orfan cu care m-ai procopsit, mai întîi strivindu-mi picioarele cu maiul ca să-mi fie 
mersul de lunatic, ca al dumitale, apoi strapungindu-mi testiculele cu sulă de cizmar ca sa mi 
se facă hernie, mai tîrziu punîndu-mă să beau terebentină ca să uit să mai citesc şi să mai 
scriu, şi cînd mă gîndesc cît s-a chinuit mama să mă invete!, şi silindu-mă mereu să 
îndeplinesc eu îndatoririle publice pe care nu te încumetai să le duci la bun sfîrşit, şi asta nu 
pentru că ar avea nevoie de dumneata viu, cum o tot spui, ci pentru că şi pe cel mai dat naibii 
îl trec fiori de gheaţă cînd încoronează o curvă a frumuseţii fără să aibă habar în ce chip va da 
moartea peste el, fie vorba între noi fără nici o umbră de respect, generale, numai că lui nu-i 
păsa de insolenta, ci de nerecunostinta lui Patricio Aragonés, pe care l-am facut să trăiască 
într-un palat ca un rege, şi ţi-am dat ceea ce nimeni n-a dat cuiva pe lumea asta, chiar şi 
femeile mele ţi le-am împrumutat, hai s-o lăsăm baltă cu treaba asta, generale, că mai bine să 
fiu scopit cu lovituri de ciocan decît să mă tăvălesc pe podea cu nişte mame de parc-ar fi 
juninci de însemnat cu fierul roşu, atît doar că amăritele alea fără suflet nici măcar nu simt 
fierul, nici nu dau din picioare, nu se zbat şi nu scot răgete ca junincile, crupele lor nu fumegă 
şi nu miros a carne pirlita, şi doar ăsta-i cel mai mic lucru ce se poate cere acelor cumetre, ce- 
şi întind trupul ca o vacă moartă ca să-ţi faci datoria în timp ce ele curăţă mai departe cartofi şi 
le strigă celorlalte vă rog uitaţi-vă putin la bucătărie pînă mintui treaba asta, că mi se arde 
orezul, ei bine numai dumitale-ti poate trece prin cap că împerecherea asta e dragoste, 
generale, fiindcă nu cunoşti altceva, fie vorba între noi fără cel mai mic respect, iar atunci el a 
început să urle, taci, lua-te-ar dracu, taci din gură, că de nu o să te coste scump, însă Patricio 
Aragonés continuă să spună, fără nici o umbră de intenţie batjocoritoare, de ce să tac dacă tot 
ce poţi face e să mă omori, şi chiar mă omori de fapt, mai bine încearcă acum să priveşti 
adevărul în faţă, generale, află că nimeni nu ţi-a spus niciodată ce gîndeşte sincer, ci 
dimpotrivă, toţi iti spun ceea ce ştiu că-ţi doreşti să auzi, în timp ce-ţi fac plecaciuni în fata îşi 
caută pistolul pe la spate, multumeste-i barem hazardului care vrea ca eu să fiu omul căruia îi 
pare cel mai rău de dumneata pe lumea asta, fiindcă sînt singurul care-ţi seamănă, unicul 
cinstit care-ţi spune pe şleau ceea ce toţi o spun de fapt că nu eşti preşedintele nimănui, nici 
nu te afli pe tron datorită vitejiei tale militare, ci pentru că te-au pus acolo englezii iar yankeii 
te-au susţinut cu puterea cuirasatului lor, doar eu te-am văzut misunind ca un gindac înnebunit 
de frică fără să ai habar cum să începi să poruncesti, atunci cînd yankeii ti-au strigat te lăsăm 
baltă cu bordelul tău de negrotei cu tot, să vedem cum ai să te descurci fără noi, şi dacă n-ai 


fost dat jos, nici atunci şi nici mai tîrziu, asta nu-i fiindcă nu vrei, ci fiindcă nu poţi, recunoaste- 
o, doar ştii prea bine că atunci cînd vei fi văzut pe stradă, îmbrăcat ca orice muritor, or să se 
năpustească asupra-ti precum ciinii ca să-ţi plătească şi pentru măcelul de la Santa Maria del 
Altar, şi pentru deţinuţii azvirliti în santurile fortaretii din port ca să-i mänînce caimanii, şi 
pentru cei pe care-i jupuiau de vii, trimitindu-le apoi pielea familiei ca să se înveţe minte, şi-i 
tot spunea aşa, scotind din putul fără fund al urii lui adunate şiragul de fărădelegi cumplite 
savirsite de regimul său infam, pînă cînd nu mai putu vorbi căci o grebla de foc îi sfişie mărun- 
taiele, inima i se inmuie, şi sfirsi fără nici o intenţie să-l mai jignească, ci aproape implorindu-l, 
ţi-o spun serios, generale, acum că eu sînt pe moarte hotărăşte-te să mori odată cu mine, 
nimeni nu-i mai îndreptăţit să ţi-o spună căci n-am avut niciodată pretenţia să semăn cu cineva 
şi cu atît mai puţin să fiu un mare bărbat al patriei, ci doar un amărit de suflător de sticlă, ca 
taică-meu, îndrăzneşte, generale, nu doare chiar atit pe cit s-ar crede, şi i-a spus asta cu atita 
seninătate sinceră că lui îi trecu furia de a-i răspunde şi încercă să-l ajute să stea în scaun cînd 
văzu că începe să se zvircoleasca şi să-şi stringă burta cu miinile, plingind cu lacrimi amare de 
durere şi ruşine, ce îngrozitor, generale, mă scap pe mine, iar el crezu că zice aşa, în sens 
figurat, vrind adică să spună că murea de frică, însă Patricio Aragonés îi răspunse că nu, 
generale, vreau să spun că o fac de-a binelea, şi el apucă să-l implore abtine-te, Patricio 
Aragonés, abtine-te, noi generalii ţării trebuie să murim ca bărbaţii adevăraţi chiar dacă plătim 
cu viata, numai că o spusese prea tîrziu fiindcă Patricio Aragonés se lăsă pe vine şi căzu peste 
el zvircolindu-se inspaimintat, plin de rahat si de lacrimi. În biroul de lîngă salonul de audienţe 
a trebuit să-i frece trupul cu burete şi săpun ca să scape de duhoarea aceea a morţii, apoi l-a 
îmbrăcat cu propriile lui haine după ce şi le-a scos de pe el, i-a pus bandajul de pinza tare, 
jambierele şi pintenul de aur la călcîiul stîng, simțind, pe măsură ce făcea toate astea, ca 
ajungea să fie omul cel mai singur de pe fata pămîntului, şi sfirsi prin a şterge orice urmă de 
farsă, prefigurind la perfectie pînă şi cele mai mici amănunte pe care le văzuse cu ochii lui în 
apa prevestitoare a ulcelelor, pentru ca a doua zi în zori femeile care măturau în palat să dea 
peste trupul lui căzut cu faţa în jos pe pardoseala din birou, mort pentru prima dată de falsă 
moarte bună, în somn, cu uniforma de doc fără galoane, jambierele, pintenul de aur, şi braţul 
îndoit sub cap, în chip de pernă. Nici de data aceasta ştirea morţii nu se raspindi imediat, asa 
cum se aştepta el, ci se scurseră multe ceasuri de prudenţă, de cercetări în taină, căci 
moştenitorii regimului, adunaţi în conclavuri secrete, se străduiau să cîştige timp dezmintind 
zvonul morţii sale cu tot felul de versiuni ce susțineau tocmai dimpotrivă şi o scoaseră în 
strada cu prăvălii pe maica-sa, Benedici6n Alvarado, să ne încredinţăm că n-avea chipul cernit, 
mă îmbrăcară cu o rochie înflorată ca pe o matracucă, domnule, mă puseră să-mi cumpăr o 
pălărie cu pene de papagal, să mă vadă toată lumea fericită, mă puseră să-mi cumpăr fel de 
fel de boarfe deşi eu le spuneam că nu, domnule, că nu-i timpul de făcut cumpărături ci de 
jelit, căci pînă şi eu credeam că fiul meu era cel care murise, şi mă fortau să zimbesc cînd 
oamenii mă pozau, iar militarii spuneau că trebuia să fac toate astea pentru patrie, în vreme ce 
el în ascunzătoarea lui se întreba descumpanit ce-o fi patit lumea asta că nimic nu s-a 
schimbat la vestea mincinoasă a morţii mele, cum se face oare că soarele a răsărit o dată şi 
încă o dată fără nici o poticnire, de ce aerul acesta sărbătoresc, mamă, de ce căldura e la fel şi 
fără mine, se tot întreba uluit, cînd deodată răsună o lovitură de tun din fortăreaţa portului şi 
prinseră să bată clopotele cele mari de la catedrală, iar mulţimea se năpusti spre palatul 
prezidenţial ca un talaz pe care vestea cea mai mare de pe lume îl iscă din marasmul secular, 
şi atunci el întredeschise uşa dormitorului şi apăru în salonul de audienţe unde se văzu pe sine 
însuşi în capela mortuară, mai mort si mai împodobit decit toţi papii morţi ai creştinătăţii, 
copleşit de groaza şi ruşinea propriului trup de bărbat luptător întins între flori, cu faţa lividă 
pudrată, buzele vopsite, miinile de domnişoară senină intepenite pe pieptul blindat cu medalii 
de război, în uniforma-i zornăitoare de gală, cu cei zece sori crepusculari de general al 
universului nascociti de careva după moartea sa, cu sabia de rigă ca la cărţile de joc pe care n- 
o folosise niciodată, cizmele înalte de lac cu doi pinteni de aur, cu toată recuzita fastuoasă a 
puterii şi lugubra glorie marţială reduse la dimensiunea-i omenească de pederast zăcînd, la 
naiba, nu-i cu putinţă să fiu eu ăsta, îşi zise înfuriat, nu-i drept, la naiba, îşi zise iar, 
contemplînd cortegiul ce defila în jurul cadavrului său, şi preţ de o clipă uită scopurile tulburi 
ale farsei puse la cale, simțindu-se jignit şi micşorat de neinduplecarea morţii fata de 
maiestatea puterii, văzu viata fără el, văzu cu o umbră de compasiune cit erau oamenii de 
neajutorati fiind lipsiţi de autoritatea lui, văzu cu tainică nelinişte pe cei care veniseră doar ca 
să dezlege enigma dacă era într-adevăr el sau nu, văzu un bătrîn care se apropie schitind un 
salut de mason de pe timpul războiului federal, văzu un bărbat îndoliat care-i sărută inelul, 
văzu o scolarita punîndu-i o floare, văzu o pescăreasă care nu putu îndura adevărul morţii lui şi 
împrăştie pe jos coşul cu peşte proaspăt şi se repezi să îmbrăţişeze cadavrul parfumat plingind 


şi strigind Doamne, e el, ce-o să se aleagă de noi fara el, hohotea, prin urmare era el, era el, 
tipa mulţimea gata să se sufoce în soarele din Piaţa Armelor, şi atunci amutira dangatele de 
îngropăciune iar clopotele de la catedrală şi de la toate celelalte biserici vestiră o zi de miercuri 
de bucurie, se auzi pocnet de rachete ca de Paşti, petarde de slavă, tobe preamărind 
eliberarea şi văzu pilcuri luînd cu asalt ferestrele cu îngăduinţa tăcută a santinelelor, văzu 
căpeteniile fioroase ale răsculaților împrăştiind cortegiul cu lovituri de bita şi trintind-o la 
pămînt pe pescăreasă nemîngiiată, îi văzu pe cei care-şi revărsară ura împotriva cadavrului, 
cei opt oameni care-l scoaseră din starea-i imemorială, din timpul lui himeric de crini şi floarea- 
soarelui, şi-l tîrîră pe scări în jos, pe cei care risipiră măruntaiele acelui paradis de opulenţă şi 
nefericire pe care credeau că-l distrug pe vecie distrugînd pe vecie vizuina puterii, năruind 
capiteluri dorice de mucava, perdele de catifea şi coloane fastuoase încununate cu palmieri de 
alabastru, aruncind pe ferestre colivii cu păsări, tronul viceregilor, pianul cu coadă, spärgînd 
urnele funerare cu cenuşa unor mari bărbaţi necunoscuţi şi azvirlind goblenurile cu fecioare 
adormite în gondolele deziluziei şi uriaşe tablouri cu episcopi şi războinici de demult şi bătălii 
navale incredibile, nimicind totul pentru ca în memoria generaţiilor viitoare să nu rămînă nici 
măcar o părere din amintirea stirpei blestemate a militarilor, iar apoi se uită în stradă printre 
jaluzele să vadă pînă unde ajungeau ravagiile furiei de a arunca şi distruge şi dintr-o singură 
privire văzu mai multe ticăloşii, mai multă nerecunostinta decît au văzut şi din pricina cărora 
au plins ochii mei de cînd m-am născut, mamă, îşi văzu văduvele fericite cum părăseau palatul 
pe poarta din dos, ducind de căpăstru vacile din grajdurile mele, ducînd cu ele mobilele 
oficiale, borcanele cu miere din stupii tăi, mamă, îşi văzu copiii născuţi la şapte luni care 
făceau să răsune o muzică de o bucurie sălbatică batind în cratitele de la bucătărie, ciocnind 
comoara lui de veselă de cristal şi serviciile de masă pentru ospetele de mare gală, cintind în 
gura mare în plină stradă a murit tăticu', trăiască libertatea, văzu rugul aprins în Piaţa Armelor 
ca să-i ardă toate portretele oficiale şi pozele de prin almanahuri care erau afişate în orice 
moment şi pretutindeni de la începutul regimului său, şi-şi văzu propriul trup tîrît pe stradă 
lăsînd o dira de decoraţii şi epoleti, butoni de dolmane, fisii de brocart, fireturi şi ciucuri de 
sabie şi cei zece sori trişti de rege al universului, maică-măiculiţă, uite în ce hal m-au adus, 
spunea, simțind pe pielea lui mîrşăvia celor care-l scuipau ori deşertau asupra-i din balcoane 
tucale de bolnavi, îngrozindu-se la gîndul că putea fi sfişiat în bucăţi şi devorat de cîini şi 
vulturi, în toiul urletelor delirante şi tunetelor focurilor de artificii ale carnavalului iscat de 
moartea mea. După ce a trecut cataclismul mai auzi încă în seara plină de vint sunetele muzicii 
îndepărtate, continuă să omoare tintari şi să încerce totodată cu lovituri de palmă să 
nimicească si greierii ce-i tirtiau în auz nelăsîndu-l să gindeasca în voie, continuă să vadă focul 
incendiilor în zare, farul a cărui lumină strecurindu-se prin crăpăturile jaluzelelor îi brazda 
chipul în dungi de zebră la fiecare treizeci de secunde, ascultă mai departe răsuflarea firească 
a vieţii de zi cu zi ce redevenea ea însăşi pe măsură ce moartea lui ajungea să fie o moarte 
oarecare, ca atitea altele din trecut, torentul nesfirsit al realităţii care-l purta spre pămîntul 
nimănui unde domneşte îndurarea şi uitarea, fir-ar să fie, ducă-se naibii de moarte, exclamă, şi 
atunci îşi părăsi ascunzătoarea, exaltat de certitudinea că îi sosise ceasul cel mare, străbătu 
saloanele prădate, tîrîndu-şi paşii grei de stafie printre ruinele vieţii sale de dinainte, prin 
întunericul cu miresme de flori muribunde şi lumînări de inmormintare, împinse uşa de la 
salonul consiliului de miniştri, auzi prin aerul plin de fum glasurile sfirsite dimprejurul mesei de 
nuc, şi văzu prin norii de fum că se aflau acolo toţi cei pe care el îi dorise adunaţi la un loc, 
liberalii care rînduiseră războiul federal, conservatorii care-l cumpăraseră, generalii din 
comandamentul suprem, trei dintre miniştrii lui, arhiepiscopul primat şi ambasadorul 
Schnontner, toţi laolaltă în aceeaşi cursă, invocînd unirea tuturora împotriva despotismului de 
veacuri pentru a-şi împărţi între ei prada de pe urma morţii lui, atît de cufundati în prăpastia 
lăcomiei că nici unul n-a observat apariţia preşedintelui neîngropat care izbi o singură dată cu 
pumnul în masă şi strigă aha!, şi cu asta a fost de-ajuns, fiindcă n-apucă bine să-şi retragă 
mina şi după străfulgerarea aceea de panică nu mai rămaseră în salonul gol decît scrumierele 
dînd pe dinafară, ceştile de cafea, scaunele trîntite şi prietenul meu de o viaţă generalul 
Rodrigo de Aguilar în uniformă de campanie, mărunt, nepăsător, împrăştiind fumul cu unica-i 
mînă pentru a-i face semn să se culce pe jos, domnule general, că acum începe nebunia, şi 
amindoi se trîntiră pe podea chiar în clipa în care în fata palatului se dezläntui veselia 
aducătoare de moarte a gloantelor, petrecerea sîngeroasă a gărzii prezidenţiale care duse la 
bun sfîrşit cu mare cinste şi multă plăcere, domnule general, ordinul dumneavoastră 
necruţător ca nimeni să nu scape cu viata din conspirația aceea a trădării, secerindu-i cu rafale 
de mitralieră pe cei care încercară să fugă prin poarta principală, vinindu-i ca pe nişte păsări 
pe cei care îşi dădeau drumul pe ferestre, spintecîndu-i cu grenade de fosfor incandescent pe 
cei care izbutiseră să scape din încercuire şi să se refugieze în casele din vecinătate, şi dîndu-le 


lovitura de graţie răniților, potrivit principiului prezidenţial că orice supravieţuitor e un duşman 
înverşunat pe viaţă, în vreme ce el stătea mai departe culcat pe burtă, la două palme de 
generalul Rodrigo de Aguilar, îndurînd grindina de cioburi şi mortar care năvălea prin geamuri 
la fiecare explozie, murmurind fără răgaz de parc-ar fi spus rugăciuni, gata, firtate, gata, s-a zis 
cu nebunia, de acum înainte o să conduc eu singur fără cîini care să mă latre, trebuie doar ca 
mîine dis-de-dimineaţă să vedem ce se poate alege şi ce nu mai e bun de nimic din tot 
prăpădul ăsta şi dacă n-avem cumva pe ce să stăm să se cumpere degrabă şase taburete de 
piele din cele mai ieftine, nişte rogojini de răchită de pus ici şi colo s-astupe găurile, şi încă 
vreo două-trei vechituri şi cu asta basta, nici farfurii, nici linguri, nimic, o să iau totul de pe la 
cazărmi, căci n-o să mai tin soldaţi, nici ofiţeri, ce naiba, nu-s buni decît să sporească 
cheltuielile cu ratia de lapte şi cînd începe nebunia, s-a văzut doar, scuipă mina care le dă de 
mîncare, rămîn singur cu cei din garda prezidenţială, care-s oameni de încredere şi curajoşi şi 
n-o să mai numesc nici cabinet de miniştri, la naiba, numai un ministru al sănătăţii de ispravă, 
că sănătatea-i tot ce-ţi trebuie în viaţă, şi poate încă unul care scrie frumos pentru ce o fi de 
scris, şi astfel ministerele si cazărmile pot fi închiriate, iar cu banii ăştia să fie plătiţi slujbasii, 
că aici e lipsă nu de oameni ci de bani, să se facă rost de două servitoare vrednice, una pentru 
curăţenie şi gătit, cealaltă pentru spălat şi călcat, şi eu însumi mă ocup de vaci şi de păsări 
cînd o fi să le-avem, aşa că s-a zis cu curvele despuiate prin unghere, cu leproşii din grădina de 
trandafiri, cu doctorii în litere care le ştiu pe toate şi cu politicienii înţelepţi care le văd pe 
toate, pentru că la urma urmelor ăsta-i palat prezidenţial şi nu un bordel pentru negrotei cum a 
zis Patricio Aragonés c-au spus americanii, şi eu singur îmi sînt de-ajuns cu virf şi îndesat sa 
cîrmuiesc mai departe pînă o să treacă iar cometa, şi nu o dată, ci de zece ori, fiindcă dinspre 
partea mea n-am de gînd să mai mor, ce naiba, să moară ceilalţi, zicea vorbind fără să-şi lase 
timp de gîndit, de parc-ar fi spus totul pe de rost, căci ştia de pe vremea războiului că ginditul 
cu voce tare îi alunga frica stîrnită de exploziile de dinamită ce scuturau clădirea, şi-şi făcea 
planuri pentru dimineaţa zilei de miine si pentru veacul ce va să vină, pînă cînd răsună în 
stradă ultima împuşcătură şi generalul Rodrigo de Aguilar se tîri şerpuind pina în dreptul 
ferestrei şi ordonă să vină furgoanele gunoierilor să ridice morţii şi apoi ieşi din salon spunînd 
noapte bună, domnule general, noapte bună, firtate, răspunse el, multam frumos, aşa cum 
stătea pe burtă pe marmura funerară din salonul consiliului de miniştri, iar apoi îşi îndoi braţul 
drept sub cap în chip de pernă şi adormi pe loc, mai singur ca niciodată, legănat de foşnetul de 
izvor al frunzelor îngălbenite ale toamnei lui de jale care în noaptea aceea începuse pentru 
totdeauna în trupurile fumeginde şi în oglinda bălților înroşite de masacru. N-a fost nevoie să ia 
nici una din hotäririle stabilite, deoarece armata se destrămă de la sine, trupele se împrăştiară, 
iar puţinii ofiţeri care rezistaseră pînă în ultimul ceas în cazărmile din oraş şi din alte şase de 
pe cuprinsul ţării au fost anihilati de cei din garda prezidenţială cu ajutorul unor voluntari civili, 
miniştrii supraviețuitori au luat în zori calea surghiunului şi-au rămas doar doi dintre ei, cei mai 
credincioşi, unul care era şi medicul lui personal iar celălalt fiind cel mai bun caligraf din ţară, 
şi n-a fost silit să spună da nici unei puteri străine, pentru că tezaurul guvernului dădu pe 
dinafară de atitea verighete şi diademe de aur adunate de partizani neasteptati, nici n-a 
trebuit să cumpere rogojini sau taburete de piele din cele mai ieftine ca să îndrepte urmele 
dezastrului devastator, căci chiar înainte de a încheia pacificarea ţării salonul de audienţe era 
gata restaurat şi mai somptuos ca oricînd, şi peste tot se vedeau colivii de păsări cu papagali 
limbuţi, canari imperiali cîntînd pe stinghii pentru Spania nu pentru Portugalia, femei tăcute si 
harnice care ţineau palatul tot atît de curat şi în bună rînduială ca un vas de război, iar prin 
fereastră răzbătea aceeaşi muzică de slavă, aceeaşi larmă veselă de petarde, aceleaşi clopote 
de bucurie nebună care începuseră prin a-i sărbători moartea şi acum îi sărbătoreau 
nemurirea, în Piaţa Armelor încropindu-se o manifestaţie permanentă ce-şi striga adeziunea pe 
veci, agitînd pancarte uriaşe unde stătea scris Domnul să-l aibă în pază pe preamăritul care a 
înviat din morţi a treia zi, sărbătoare fără sfîrşit pe care el n-a trebuit s-o prelungească prin 
manevre secrete aşa cum făcuse odinioară, căci treburile statului se rezolvau de la sine, patria 
mergea mai departe, el singur stătea la cîrmă, şi nimeni, nici cu vorba nici cu fapta, nu se 
punea de-a curmezişul voinţei lui, pentru că era atît de singur în acea măreție încît nu-i mai 
rămăseseră nici duşmani, şi simţea atita recunoştinţă fata de firtatul meu de o viata generalul 
Rodrigo de Aguilar încît nu-i mai păsă de cheltuielile cu laptele pentru trupă ci dădu ordin să se 
alinieze în curte soldaţii simpli care se distinseseră prin cruzime şi simţ al datoriei, şi arătîndu-i 
cu degetul după cum i se năzărea îi ridică la gradele cele mai înalte ştiind că restaura astfel 
forţele armate ce aveau să scuipe mina care le da să manince, tu căpitan, tu maior, tu colonel, 
ba nu, general, şi toţi ceilalţi locotenenti, la naiba, firtate, iata-ti oştirea, şi era atît de mişcat de 
cei care-i deplînseseră moartea încît porunci să-i fie aduşi batrinul cu salutul masonic şi 
bărbatul îndoliat care-i sărutase inelul şi-i decoră cu medalia păcii, trimise după pescăreasă şi-i 


dădu ceea ce ea-i spuse că-i lipsea cel mai tare, o casă cu multe încăperi unde să poată trăi cu 
cei paisprezece copii ai săi, porunci să-i fie aduşi şcolăriţa care-i pusese o floare pe catafalc şi-i 
îndeplini dorinţa cea mai arzătoare, aceea de a se mărita cu un marinar, dar în pofida acestor 
acte care-i mai uşuraseră sufletul zbuciumat n-avu o clipă de linişte pînă nu-i văzu legaţi şi 
batjocoriti în curtea cazărmii San Jerénimo pe cei din trupele de asalt care intraseră cu de-a 
sila în palatul prezidenţial, îi recunoscu pe toţi, unul după altul cu memoria neiertătoare a urii 
şi-i împărţi în grupuri diferite după gravitatea vinei, tu aici, îi spuse celui care condusese 
asaltul, dincoace voi, le zise celor care trîntiseră la pămînt pescăreasa nemîngiiată, voi acolo, 
celor care scoseseră lesul din sicriu şi-l duseseră tîrîndu-l pe scări şi apoi prin noroi, şi toţi 
ceilalţi în partea asta, ticăloşilor, cu toate că în realitate nu-l interesa să-i pedepsească, ci să-şi 
dovedească lui însuşi că profanarea trupului şi asaltul palatului nu fuseseră un act popular 
spontan, ci o infamie pusă la cale de mercenari, aşa că preluă sarcina de a-i interoga pe captivi 
el în persoană şi prin viu grai, spre a-i face să mărturisească de bunăvoie adevărul iluzoriu 
după care-i tînjea sufletul, însă nu izbuti, îi spînzură de o grindă orizontală ca pe nişte papagali 
legaţi de miini si de picioare, cu capul în jos, ceasuri în şir, dar degeaba, porunci să fie aruncat 
unul dintre ei în santul din curte iar ceilalţi l-au văzut sfişiat în bucăţi şi devorat de caimani, dar 
tot degeaba, alese pe unul din grupul principal şi porunci să fie jupuit de viu în faţa tuturor, şi 
vazura cu toţii pielea moale şi galbenă ca o placenta scoasă de curînd, şi se simtira stropiti de 
sîngele cald al trupului rămas doar carne vie care agoniza zvircolindu-se pe pietrele curţii, şi 
atunci mărturisiră ceea ce voia el, că li se plătiseră patru sute de pesos de aur ca să tirasca 
leşul pînă la groapa cu gunoi din piaţă, că ei nu voiseră s-o facă nici din patimă nici pentru 
bani, fiindcă n-aveau nimic împotriva lui, şi cu atît mai puţin cînd îl văzură mort, dar că 


Cînd a fost găsit pentru a doua oară ciugulit de vulturi în acelaşi birou, îmbrăcat la fel şi în 
aceeaşi poziţie, nici unul din noi nu era destul de batrin ca să-şi amintească ce se intimplase 
prima dată, dar ştiam că nici o dovadă a morţii sale nu era zdrobitoare, fiindcă totdeauna mai 
exista alt adevăr dincolo de adevăr. Nici măcar cei mai neprevăzători nu ne multumeam cu 
aparențele, căci adesea se dăduse drept fapt sigur că suferea de epilepsie si se prăvălea de pe 
tron în cursul audienţelor zbătîndu-se pradă convulsiilor şi făcînd spume ca fierea la gură, că-şi 
pierduse graiul de atîta vorbit şi avea ventriloci ascunşi după perdele, prefăcîndu-se doar că 
vorbeşte, că pe tot trupul îi ieşeau solzi de peşte drept pedeapsă pentru depravarea sa, că în 
răcoarea din decembrie hernia îi îngîna cîntece marinaresti şi nu mai putea merge decît cu 
ajutorul unui cărucior ortopedic în care-şi ducea testiculul bolnav, că un furgon militar intrase 
la miezul nopţii pe poarta din dos cu un coşciug cu ferecături de aur şi garnituri de purpură, şi 
că cineva o văzuse pe Leticia Nazareno plingind cu lacrimi amare în grădina bătută de ploaie, 
însă cu cit zvonurile despre moartea lui păreau mai sigure, cu atît mai viu şi mai autoritar 
apărea el în cele mai neaşteptate ocazii pentru a da un curs imprevizibil destinului nostru. Ar fi 
fost uşor să te laşi convins de dovezile evidente, inelul cu sigiliul prezidenţial, sau mărimea 
supranaturală a picioarelor sale de călător neînduplecat, sau ciudata umflătură a testiculului 
bolnav de care vulturii nu îndrăzniră să se atingă, dar mereu exista cineva care-şi amintea că 
văzuse indicii asemănătoare la alţi morţi mai puţin importanţi din trecut. Nici cercetarea 
meticuloasă a casei n-a adus vreun amănunt grăitor pentru a-i stabili identitatea. În iatacul 
mamei lui, Benedicién Alvarado, de a cărei canonizare prin decret abia de ne mai aduceam 
aminte, am găsit cîteva colivii stricate cu oscioare de pasăre pietrificate de trecerea anilor, am 
văzut un fotoliu de răchită ros de vaci, cutii cu acuarele şi pahare cu pensule din cele folosite 
de vînzătoarele de păsări din ţinuturile sterpe ca să vinda la tîrg păsări cu penele decolorate 
dîndu-le drept mierle-galbene, am văzut un ciubăr cu o tufă de melisă care continuase să 
crească uitată de toţi, cu ramurile cätärindu-se pe ziduri, strapungind ochii portretelor şi ieşind 
prin ferestre pentru a sfirsi incilcite în hăţişul sălbatic din curţile din spate, dar nu am găsit nici 
cea mai neînsemnată urmă că el ar fi stat vreodată în camera aceea. In dormitorul nuptial al 
Leticiei Nazareno, pe care ne-o aduceam aminte mai bine nu numai pentru că domnise într-o 
perioadă mai apropiată, ci şi din pricina scandalului stîrnit de actele ei publice, am văzut un pat 
pe potriva nebuniilor unei iubiri neruşinate al cărui baldachin se prefăcuse în cuibar de găini, 
am văzut în cufere gulerele de vulpe albastră mincate de molii, carcasele de sîrmă de la 
malacovuri, praful de pe fuste, bluzele cu dantelă de Bruxelles, ghetele bărbăteşti pe care le 
folosea în casă şi papucii de atlaz cu toc înalt şi bridă pe care şi-i punea cînd primea vizite, 
pelerinele lungi pînă la călcîie cu violete de fetru şi panglici de tafta ale toaletelor sale funerare 


de primă doamnă şi rasa ei de novice din pînză groasă ca o piele de berbec de culoarea 
scrumului cu care o aduseseră din Jamaica, sechestrată într-o ladă pentru cupe de cristal 
folosite la banchete, ca s-o aşeze apoi în fotoliul ei de preşedintă ascunsă, dar nici în odaia 
aceea nu am găsit vreo urmă care să ne îngăduie să aflăm măcar dacă acea sechestrare 
piraterească fusese pusă la cale din dragoste. In dormitorul prezidenţial, unde el îşi petrecuse 
cea mai mare parte din ultimii ani, am găsit doar un pat de campanie nefolosit, un closet 
portabil din acelea pe care anticarii le scoteau din locuinţele părăsite de puscasii marini, un 
cufăr de fier cu cele nouăzeci şi două de decoraţii ale sale şi o uniformă de doc fără galoane, la 
fel cu cea cu care era îmbrăcat cadavrul, găurită de şase proiectile de calibru mare care 
făcuseră prăpăd de foc intrind prin spinare şi ieşind prin piept, ceea ce ne-a determinat să 
credem că se adeverea povestea bine cunoscută că glontul trădător tras pe la spate trecea 
prin el fără a-l vătăma, iar cel tras din faţă ricoşa atingîndu-i trupul şi se întorcea asupra 
agresorului, şi că era vulnerabil numai la focurile trase de aproape spre a cruța suferinţa celui 
împuşcat de cineva care-l iubea atît de mult încît era gata să moară pentru el. Amîndouă 
uniformele erau prea mici pentru cadavru, dar asta nu ne-a împiedicat să considerăm totuşi că 
nu-i exclus să fie ale lui, căci într-o vreme se mai povestise şi că el continuase să crească pînă 
la o sută de ani, şi că atunci cînd a făcut o sută cincizeci îi ieşise un al treilea rind de dinţi, 
chiar dacă trupul sfisiat de vulturi nu era de fapt mai mare decit al unui om mijlociu din zilele 
noastre, şi avea nişte dinţi sănătoşi, mărunți şi tociti, care păreau a fi de lapte, şi pielea de 
culoarea fierii, presărată cu aluniţe de decrepitudine, fără nici o cicatrice, atîrnîndu-i în pliuri 
peste tot de parcă ar fi fost foarte gras odinioară, şi abia i se mai desluşeau găvanele văduvite 
de ochii posaci, iar în afară de testiculul bolnav, tot ce părea a fi pe măsura proporţiilor sale 
erau picioarele enorme, pătrate şi plate, cu nişte unghii bolovănoase şi încovoiate ca la ulii. 
Spre deosebire de haine, descrierile istoricilor săi erau prea încăpătoare, căci manualele 
şcolare oficiale îl prezentau ca pe un patriarh cu o statură de uriaş, care nu ieşea deloc din 
casă fiindcă nu încăpea pe uşi, care îndrăgea copiii şi rindunelele, ştia graiul cîtorva animale, 
avea harul de a prevedea fenomenele naturii, putea ghici gîndul cuiva doar privindu-l în ochi şi 
cunoştea secretul unor săruri miraculoase care tămăduiau rănile leprosilor şi-i făceau pe 
damblagii să meargă. Deşi din manualele acestea dispăruse orice urmă referitoare la obirsia 
lui, se credea că venise din ţinuturile pustii, datorită setei nemăsurate de putere, felului de a 
cîrmui, comportării lugubre, rautatii de neînchipuit a acelui suflet care ne vindu marea unei 
puteri străine şi ne condamnă să trăim avînd înaintea ochilor cîmpia aceasta necuprinsă 
acoperită de asprul praf lunar, ale cărei amurguri fără temei ne dureau sfişietor. Se calcula că 
de-a lungul vieţii lui avusese probabil peste cinci mii de copii, născuţi cu toţii la şapte luni, de 
la şirul 

nesfirsit de amante fără dragoste care se perindaseră prin seraiul lui pînă cînd îi venea cheful 
să se culce cu ele, dar nici unul nu-i poartă numele de botez sau de familie în afară de cel al 
Leticiei Nazareno, care a fost făcut general de divizie cu drept de putere şi comandă chiar în 
clipa venirii pe lume, pentru că el socotea că nimeni nu era fiul cuiva ci doar al mamei şi numai 
al ei. Această convingere părea că i se potriveşte şi lui, căci se ştia că n-avusese tată, precum 
despotii cei mai de seamă din istorie, şi că unica rudă care i se cunoştea şi poate singura pe 
care a avut-o a fost scumpa lui mamă, Benedici6n Alvarado, căreia manualele şcolare îi 
atribuiau virtutea miraculoasă de a-l fi conceput fără bărbat şi de a i se fi deslusit în vis tilcul 
ascuns al destinului său mesianic, şi pe care el o proclamă prin decret mama patriei pentru 
simplul motiv că mama-i doar una, mama mea, o femeie ciudată de obirsie incertă, al cărei fel 
simplu de a fi îi scandalizase pe susţinătorii fanatici ai demnităţii prezidenţiale, la începutul 
regimului său, deoarece nu puteau admite ca mama şefului statului să-şi atîrne la git o 
pungutä cu camfor ca s-o ferească de toate bolile, nici să încerce să înfigă furculita in caviar, 
nici să umble ca o zăludă în papuci de lac, şi nu puteau accepta ideea ca ea să ţină stupi pe 
terasa salonului de muzică, să crească curcani şi tot soiul de păsări cu penele parcă vopsite cu 
acuarele prin birourile publice sau să-şi pună la uscat cearşafurile pe balconul de unde se 
ţineau discursurile, nici nu puteau trece cu vederea că la o recepţie diplomatică spusese m-am 
săturat să-l tot rog pe Dumnezeu să-l dea odată jos pe fiu-meu că treaba asta cu locuitul în 
palatul prezidenţial e ca şi cum aş sta tot timpul cu lumina aprinsă, dom'le, şi o spusese cu 
aceeaşi naturalete cu care la una din zilele nationale îşi croise drum printre soldaţii din garda 
de onoare cu un coş cu sticle goale pînă la limuzina prezidenţială care tocmai pornea să 
deschidă defilarea jubiliară în zgomotul asurzitor al ovatiilor şi marsurilor militare, sub o ploaie 
de flori, şi băgă coşul pe fereastra maşinii strigîndu-i fiului ei că dacă tot treci pe acolo fă bine 
şi dă înapoi sticlele astea la prăvălia din colţ, biata mamă. Lipsa aceasta de simţ al istoriei 
avea să-şi atingă noaptea de glorie la banchetul de gală cu care am sărbătorit debarcarea 
puşcaşilor marini sub comanda amiralului Higgingson, cînd Benedici6n Alvarado, vazindu-si fiul 


în uniformă de paradă cu medaliile de aur şi manusile de atlaz pe care le folosi mai departe 
toată viata, nu-şi putu infrina izbucnirea orgoliului matern şi exclamă cu voce tare în fata 
întregului corp diplomatic, dac-aş fi ştiut că feciorul meu avea s-ajungă preşedintele republicii 
l-aş fi dat la şcoală, dom'le, mare trebuie să fi fost ruşinea fiindcă de atunci o surghiuni la 
conacul de la marginea oraşului, un adevărat palat cu unsprezece camere cîştigat de el într-o 
noapte cu noroc la zaruri, cînd căpeteniile din războiul federal îşi împărţiseră la masa de joc 
splendidul cartier general al conservatorilor fugiţi, numai că Benedicién Alvarado dispretui 
ornamentele imperiale care mă fac să mă simt de parc-as fi soţia Suveranului Pontif şi preferă 
camerele de serviciu alături de cele şase slujnice desculte care-i fuseseră date, se instală cu 
maşina-i de cusut şi coliviile cu păsări vopsite într-o odăiţă nenorocită din fund unde căldura nu 
răzbea niciodată şi era mai uşor să alungi tintarii de la şase, se aşeza să coasă la lumina 
leneşă din curtea principală, în parfumul medicinal al tamarinilor, în timp ce găinile rătăceau 
prin saloane iar soldaţii din gardă pîndeau servitoarele prin încăperile pustii, se apuca să 
vopsească mierle-galbene cu acuarele jelindu-se în faţa slujnicelor de nenorocirea bietului meu 
fiu pe care puşcaşii marini îl ţineau ascuns în palatul prezidenţial, atît de departe de maică-sa, 
dom'le, fără o nevastă săritoare care să-l îngrijească dacă-l destepta în toiul nopţii vreo durere, 
şi băgat pînă-n git în slujba asta de preşedinte al republicii pentru o simbrie de mizerie de trei 
sute de pesos pe lună, sărmanul meu băiat. Ştia ea foarte bine ce spunea, pentru că el o vizita 
aproape zilnic în timp ce oraşul se bălăcea în milul siestei, îi aducea fructe glasate care ei îi 
plăceau atita, şi profita de ocazie să-şi descarce sufletul împovărat de conditia-i nenorocită de 
mijlocitor al puşcaşilor marini, povestindu-i cum trebuia să ascundă în servetele portocalele 
zaharisite şi dulceata de smochine fiindcă autorităţile de resort aveau contabili care treceau în 
registre pina şi resturile de la prînz, lamentindu-se că deunăzi a venit la palatul prezidenţial 
comandantul crucişătorului cu nişte astronomi de pe uscat care se apucară să măsoare totul şi 
nici măcar nu binevoiră să mă salute, ci îmi treceau de zor ruleta pe deasupra capului în vreme 
ce-şi făceau calcule în engleză, şi-mi tot strigau prin tălmaci ia dă-te la o parte, şi el se dădea, 
du-te din lumină, şi el se ducea, stai unde nu deranjezi pe nimeni, la dracu', şi el nu ştia unde 
să stea fără să deranjeze, pentru că măsurătorii mişunau peste tot măsurînd pînă şi mărimea 
luminii din balcoane, dar nu ăsta a fost necazul cel mai mare, mamă, ci faptul că i-au alungat 
în stradă ultimele două concubine care-i mai rămăseseră, căci amiralul îi spusese că nu erau 
vrednice de un preşedinte, şi acum era înnebunit de-a binelea de atîta lipsă de femei încît în 
unele după-amieze se prefăcea că pleacă din conacul de la marginea oraşului, însă maică-sa îl 
auzea fugărind slujnicele în penumbra iatacurilor, şi era atît de copleşită de durere că atita 
păsările din colivii pentru ca nimeni să nu-şi dea seama de lipsurile din pricina cărora tînjea fiul 
ei, făcîndu-le să cînte cu forţa ca să nu răzbată în vecini larma asaltului, ruşinea opintelilor, 
amenințările înăbuşite, fiţi cuminte, domnule general, că de nu vă spun mamei, şi le strica 
siesta canarilor obligindu-i să cînte gata să-şi dea sufletul pentru ca nimeni să nu-i audă gifiiala 
neîndurătoare de soţ grăbit, zbuciumul de amant ce n-apucă să-şi lepede hainele, scîncetul de 
căţel, lacrimile de obidă în singurătate ce făceau parcă să i se întunece totul, în cotcodăcit de 
găini innebunite prin iatacuri de iubirile acelea de nevoie rasunind în aerul ca de sticlă topită în 
toiul acelui august fără nici un Dumnezeu, la trei după-amiaza, sărmanul meu băiat. Starea 
aceea de penurie avea să dureze pina în ziua în care forţele de ocupaţie părăsiră tara speriate 
de o izbucnire a ciumei, cu toate că mai lipseau ani mulţi pînă să se împlinească sorocul stabilit 
pentru care debarcaseră, demontară în bucăţi pe care le-au numerotat şi ambalară în lăzi de 
scînduri locuinţele ofiţerilor, smulseră toată pajiştea albastră şi o luară înfăşurînd-o de parc-ar 
fi fost un covor, înveliră cu muşama rezervoarele cu apa potabilă pe care le-o trimiteau de 
acasă ca să nu bea din aceea cu tot soiul de gîngănii din riurile noastre, îşi dezafectara 
spitalele albe, dinamitară cazărmile pentru ca nimeni să nu afle cum fuseseră ridicate, părăsiră 
la chei stravechiul crucişător al debarcării pe puntea căruia bintuia în nopţile de iunie stafia 
unui amiral dispărut în furtună, dar mai înainte de a-şi lua în trenurile ce zburau ca vintul 
paradisul acela de bătălii portabile îi conferiră medalia de bună vecinătate, îi dădură onorurile 
de şef de stat şi-i spuseră cu voce tare ca s-audă toată lumea te lăsăm baltă cu bordelul tău de 
negrotei să vedem cum ai să te descurci fără noi, şi plecară, maica-maiculita, la naiba, duşi au 
fost, şi pentru prima oară în tot acest răstimp de umilinţă cît a fost animal de povară sub 
ocupaţie a urcat scările cîrmuind el însuşi şi în gura mare în toiul unui noian de rugaminti să se 
reinfiinteze luptele de cocosi, şi el poruncea, mda, bine, să se dea iar voie la zmeie să se înalțe 
şi la alte distracţii de oameni sărmani, care fuseseră interzise de puscasii marini, iar el 
poruncea, mda, bine, convins într-atit că e stapin pe întreaga-i putere încît ajunse să aşeze 
invers culorile drapelului şi să schimbe boneta frigiană de pe stemă cu dragonul învins al 
invadatorului fiindcă la urma urmelor sîntem propriii noştri cîini, măiculiţă, ciuma să trăiască. 
Benedici6n Alvarado avea să-şi amintească toată viata de spaima aceea stirnita de putere şi de 


alta de mai de mult şi mai amară din pricina mizeriei, dar nicicind nu şi le-a evocat cu atita 
tristeţe ca după farsa cu moartea, cînd el se bălăcea în balta bunăstării în vreme ce ea se 
plingea oricui avea chef s-o asculte că nu-i nici o scofală să fii mama preşedintelui şi să n-ai 
altceva pe lume decît o maşină nenorocită de cusut, îi tot dădea zor zicând aşa cum îl vedeţi 
cu trăsura toată numai fireturi, bietul meu băiat n-are nici măcar o groapă în pămînt unde să 
zacă mort după atita amar de ani în slujba patriei, dom'le, nu-i drept, şi nu se plîngea din 
obisnuintä, nici din prefäcätorie, ci pentru că el nu-i mai împărtăşea necazurile şi nici nu mai 
dădea fuga ca odinioară să-i incredinteze tainele cele mai minunate ale puterii, schimbindu-se 
atît de mult fata de cum fusese pe vremea puşcaşilor încît lui Benedicién Alvarado îi făcea 
impresia că e mai batrin ca ea, că o lăsase în urma lui, îl auzea bilbiindu-se, incurcindu-se la 
socoteala zilelor, uneori îi curgeau balele, iar pe ea o copleşea o milă ce nu mai era de mamă 
ci de fiică atunci cînd îl vedea sosind la conacul de la marginea oraşului încărcat de pachete şi 
străduindu-se cu disperare să le deschidă pe toate deodată, desfăcea sfoara cu dinţii, rupîndu- 
şi unghiile în noduri mai înainte ca ea să găsească foarfecele în cosuletul de lucru, scotea totul 
afară scormonind cu miinile prin hatisul de fleacuri, îmbătat de dorinţa arzătoare de a le 
vîntura, uite, mamă, ce chestii grozave, o sirenă vie într-un acvariu, un înger de mărime 
naturală care împins de un arc zbura prin încăpere cu un clopot ce bătea la fiecare oră, un 
melc uriaş înlăuntrul căruia nu se auzea vuietul valurilor şi al vîntului de pe mare ci imnul 
naţional, ce chestii trăsnet, mamă, vezi ce bine e să nu fii sărac, zicea, însă ea nu-l încuraja în 
entuziasmul acela ci se apuca să-şi roadă pensulele cu care vopsea mierle-galbene pentru ca 
băiatul ei să nu-şi dea seama că i se sfişia inima evocînd un trecut pe care nimeni nu-l 
cunoştea mai bine ca ea, amintindu-şi cît de scump îl costase să rămînă în scaunul pe care 
stătea, şi nu în vremurile de acum, dom'le, nu în vremurile astea uşoare în care puterea era o 
materie tangibilă şi unică, o mărgea de sticlă în palmă, cum spunea el, ci pe cînd era un peşte 
rătăcitor care înota fără nici un Dumnezeu şi fără noimă într-un palat din vecini, urmărit de 
cîrdul vorace al ultimelor căpetenii din războiul federal care mă ajutaseră să-l dau jos pe 
generalul poet Lautaro Munoz, un despot luminat, odihnească-l Domnul în gloria-i sflnta, cu 
ceasloavele lui scrise în latineşte de Suetoniu şi cei patruzeci şi doi de cai pur sînge, dar care, 
în schimbul sprijinului lor militar, puseseră stapinire pe gospodăriile şi vitele foştilor proscrisi şi- 
şi impartisera tara în provincii autonome cu argumentul fără drept de apel că asta înseamnă 
federalism, domnule general, pentru asta ne-am vărsat sîngele, şi ajunseră regi atotputernici 
pe pămînturile lor, cu legi proprii, cu sărbătorile lor naţionale, cu bancnotele semnate de ei 
înşişi, uniformele lor de gală cu săbii împodobite cu pietre preţioase şi dolmane cu 
brandenburguri de aur şi tricornuri cu panase din cozi de păun copiate după vechile gravuri cu 
viceregii patriei de dinaintea lui, şi erau neciopliti şi sentimentali, dom'le, intrau în palatul 
prezidenţial pe poarta mare fără permisiunea nimănui căci patria e a tuturora, dom'le general, 
de asta ne-am jertfit viaţa, se instalau în salonul de bal cu seraiurile lor scoase la iveală şi 
animalele domestice luate ca tribut de pace pe care-l cereau de pretutindeni pentru ca 
niciodată să nu le lipsească mîncarea, aveau o escortă personală de mercenari străini care în 
loc de cizme îşi înfăşurau picioarele în cîrpe şi abia ştiau să vorbească pe limba creştinească, 
dar erau iscusiti la jocuri de zaruri măsluite, cruzi şi dibaci in mînuirea armelor de război, astfel 
încît palatul prezidenţial părea o satra de ţigani, dom'le, răspîndind un miros greu de viitură, 
iar ofiţerii din statul major îşi luaseră pentru gospodăriile lor mobilierul republicii, jucau la 
domino privilegiile guvernamentale nepăsători la rugamintile fierbinţi ale mamei lui, 
Benedici6n Alvarado, care n-avea nici o clipă de răgaz străduindu-se să măture munţii de 
gunoaie de după petreceri şi să facă ordine cît de cît în naufragiul acela, căci ea era singura 
care încercase să ţină piept degradării îngrozitoare a faptelor liberalilor, numai ea îşi dăduse 
silinta să-i alunge cu lovituri de mătură cînd văzu palatul spurcat de nelegiuiţii aceia desfrinati 
care-şi disputau jilturile puterii supreme în certuri iscate la partidele de cărţi, îi văzu savirsind 
păcatul sodomiei în spatele pianului, îi văzu făcîndu-şi nevoile în amforele de alabastru cu 
toate că ea îi avertiză să nu, domnilor, nu sînt oale de noapte ci amfore descoperite pe fundul 
mării la Pantelaria, dar ei o ţineau una şi bună că nu, că erau tucale de bogătani, dom'le, n-a 
existat putere omenească în stare să le-o scoată din cap, nici forţă divină să-l împiedice pe 
generalul Adriano Guzmân să ia parte la recepţia diplomatică prilejuită de sărbătorirea a zece 
ani de la venirea mea la putere, chiar dacă nimeni nu şi-ar fi putut închipui ce ne aştepta cînd 
îşi făcu apariţia în salonul de bal, în uniforma-i sobră de doc alb aleasă anume pentru ocazia 
aceea, fără arme, aşa cum îmi făgăduise pe onoarea lui de militar, cu escorta de refugiaţi 
francezi în civil şi incarcati de crini de Cayenne pe care generalul Adriano Guzman îi împărţi pe 
rind soțiilor ambasadorilor şi miniştrilor, nu însă înainte de a le cere voie cu o plecaciune 
bărbaţilor lor, fiindcă aşa-i spuseseră mercenarii că era de bon ton la Versailles, iar el 
procedase întocmai cu neasemuit spirit cavaleresc, raminind apoi aşezat într-un colt, cu ochii 


ţintă la dans şi dînd din cap în semn de încuviinţare, foarte bine, spunea, dansează bine 
filfizonii ăştia de prin Europa, fiecare cu ale lui, zicea, uitat pînă intr-atit acolo în fotoliu încît 
numai eu mi-am dat seama că unul din aghiotanti îi tot umplea cupa de şampanie după fiecare 
sorbitură, şi pe măsură ce treceau orele devenea mai crispat si mai roşu la fata decit era de 
felul lui, îşi desfăcea cîte un nasture de la tunica umedă de sudoare ori de cite ori sfortarea de 
a-şi înăbuşi vreun rigiit i se citea în ochi, sughita picotind, mamă, şi pe neaşteptate se ridică 
anevoie în picioare într-una din pauzele balului şi-şi descheie toţi ceilalţi butoni, apoi pe cei de 
la pantaloni, dezgolindu-şi tulumba veştedă de vultur cu care stropi decolteurile parfumate ale 
soțiilor de ambasadori şi miniştri, împrăştiindu-şi urina acră de războinic beat peste fustele 
vaporoase de muselină, corsajele de brocart auriu, evantaiele de strut, cîntînd netulburat în 
toiul panicii stîrnite eu sînt amantul disprețuit care-ţi udă trandafirii din grădină, oh, minunätie 
de trandafiri, cînta de zor, fără ca nimeni să se încumete să-l oprească, nici măcar eu, fiindcă 
mă ştiam mai puternic decit fiecare dintre ei, dar mai slab decît doi care erau în cîrdăşie, 
nedîndu-mi încă seama că el îi vedea pe toţi ceilalţi aşa cum erau în vreme ce ei nu izbuteau 
să desluşească vreodată gîndurile ascunse ale bătrînului tare precum stinca de granit a cărui 
seninătate abia dacă se putea asemui cu prudenta-i netarmurita şi infinita virtute de a aştepta, 
îi vedeam doar ochii siniştri, buzele încremenite, mîna de domnişoară sfioasă care nici nu 
tresări pe minerul sabiei în acea amiază îngrozitoare cînd veniră cu vestea că, domnule 
general, comandantul Narciso Lépez înnebunit de marihuana şi rachiu de anason s-a năpustit 
în closet peste unul din soldaţii gărzii prezidenţiale şi l-a atitat după bunu-i plac cu tertipuri de 
femeie iscusită iar apoi l-a silit bagă-mi-o toată, ce dracu', e un ordin, toată, iubitule, pînă-n 
străfunduri, plingind de durere, plingind de furie, pînă s-a trezit în patru labe varsind de 
umilinţă cu capul în aburii imputiti din hazna, şi atunci l-a luat pe sus pe acel Adonis şi l-a 
străpuns cu o suliță înfigîndu-l ca pe un fluture în goblenul primăvăratic din salonul de audienţe 
fără ca nimeni să îndrăznească să-l dea jos de acolo vreme de trei zile, sărmanul om, pentru că 
el nu făcea nimic altceva decît să-i supravegheze pe vechii lui tovarăşi de arme ca să nu 
uneltească împotrivă-i, dar fără să intervină în viaţa lor, încredinţat că ei înşişi aveau să se 
extermine unii pe alţii mai înainte de a ajunge la el vestea că, domnule general, pe generalul 
Jesucristo Sânchez au fost siliţi să-l omoare cu lovituri de scaune cei din propria-i escortă fiind 
pradă unui atac de turbare de pe urma unei muscaturi de pisică, bietul om, n-apuca să termine 
partida de domino că îi şi şoptiră la ureche vestea că, domnule general, generalul Lotario 
Sereno se înecase deoarece calul i-a murit pe neaşteptate trecînd un rîu, bietul om, nici nu clipi 
cînd îi aduseră vestea că, domnule general, generalul Narciso Lopez şi-a virit in fund un cartus 
cu dinamită şi i-au explodat măruntaiele, copleşit de ruşinea de a nu-şi putea înfrîna 
pederastia, iar el îi tot dădea zor cu bietul om, de parcă n-ar fi avut nici un amestec în mortile 
acelea îngrozitoare şi ordona pentru toţi prin acelaşi decret onoruri postume, îi proclama 
martiri căzuţi la datorie şi le făcea funeralii magnifice îngropîndu-i la aceeaşi înălţime în 
panteonul naţional, căci o patrie fără eroi e ca o casă fără uşi, spunea, iar cînd n-au mai rămas 
decit şase generali de armată în toată ţara i-a invitat la petrecerea de ziua lui de naştere 
împreună cu o mulţime de camarazi la palatul prezidenţial, pe toţi laolaltă, domnule, inclusiv 
generalul Jacinto Algarabia, cel mai ascuns şi viclean dintre ei, care se fălea că are un copil cu 
propria lui mamă şi că bea numai alcool denaturat amestecat cu praf de puşcă, fiind doar noi 
în salonul de bal ca pe vremurile bune, domnule general, toţi fără arme ca nişte fraţi de lapte 
dar cu oamenii din escortă tngramaditi în sala de alături, încărcaţi cu daruri magnifice pentru 
singurul dintre noi care a ştiut să ne înţeleagă pe toţi, ziceau, vrind să spună că era singurul 
care ştiuse să-i ţină în fu, singurul care izbutise să-l găsească în birlogu-i de departe, din 
ţinuturile pustii, pe legendarul general Saturno Santos, un indian pur sînge, neîncrezător, care 
umbla veşnic cu picioarele goale aşa cum m-a făcut mama, domnule general, căci noi oamenii 
dintr-o bucată nu putem respira dacă nu simţim pămîntul, şi venise înfăşurat într-un poncho 
pictat cu nişte animale ciudate în culori vii, venise singur, aşa cum obişnuia să călătorească 
mereu, fără escortă, precedat de o aură sumbră, fără alte arme în afară de cuțitul lung de tăiat 
trestie pe care n-a vrut să-l scoată de la briu fiindcă nu-i armă de luptă ci de muncă, şi-mi 
aduse în dar un vultur dresat să ia parte la războaiele de oameni, şi aduse cu el harfa, mamă, 
instrumentul sacru ale cărui sunete alungau furtuna şi grăbeau coacerea recoltelor, la care 
generalul Saturno Santos cînta cu o măiestrie pornită din suflet, trezind în noi toţi nostalgia 
nopţilor de groază ale războiului, mamă, ne tulbură mirosul de riie de cîine al bătăliei, ne 
răscoli sufletul cîntecul acela de război despre barca de aur ce ne duce la țărm, îl cîntară în cor 
din toată inima, mamă, de pe pod scăldat în lacrimi m-am întors, aşa cîntau, în timp ce au 
mîncat un curcan umplut cu prune şi o jumătate de purcel de lapte, şi fiecare bea din sticla lui, 
fiecare din băutura proprie, cu toţii în afară de el şi de generalul Saturno Santos care în viaţa 
lor n-au pus nici o picătură de alcool în gură, nici n-au fumat, nici n-au mîncat mai mult decît 


aveau nevoie să poată trăi, cîntară în cor în cinstea mea cîntecul zorilor pe care-l cînta regele 
David, cîntară plingind toate cîntecele cu urări pentru ziua de naştere care se cîntau înainte de 
a veni consulul Hanemann cu chestia aceea nouă, domnule general, fonograful cu pilnie si 
cilindru cu happy birthday, cîntau pe jumătate adormiti, pe jumătate beti, fără să le mai pese 
de batrinul taciturn care atunci cînd bătu de miezul nopţii luă din cui felinarul şi se apucă să 
cerceteze palatul înainte de a se duce la culcare, aşa cum îi era obiceiul la cazarmă şi trecînd 
la întoarcere prin salonul de bal îi văzu pentru ultima oară pe cei şase generali claie peste 
grămadă pe jos, imbratisati, inerti şi linistiti, sub oblăduirea celor cinci escorte ce se pindeau 
între ele, căci pînă şi adormiti şi aşa imbratisati tot se temeau unii de alţii aproape la fel de 
tare pe cit fiecare se temea de el, şi pe cît el se temea de doi dintre ei care puneau ceva la 
cale în taină, şi atîrnă la loc felinarul în cui şi-şi încuie dormitorul cu cele trei zăvoare, cele trei 
lacăte şi cei trei drugi, se trînti pe duşumea cu faţa în jos, cu braţul drept în chip pe pernă, 
chiar în clipa în care temeliile palatului se legănară din pricina detunăturii asurzitoare a tuturor 
armelor escortelor la unison, mai întîi o dată, la naiba, fără nici un zgomot intermediar, fără un 
geamăt, şi încă o dată, la naiba, şi cu asta gata, s-a terminat tot bilciul, n-a mai rămas decit o 
boare de pulbere în liniştea lumii, n-a mai rămas decit el eliberat pe veci de zbuciumul puterii 
cînd văzu în cea dintîi geană de lumină violetă a zorilor ordonantele bălăcindu-se în balta de 
sînge din salonul de bal, o văzu pe maică-sa Benedicién Alvarado înfiorată de groază privind 
pereţii pe care şiroia sîngele oricît încercau să-i usuce cu var şi cenuşă, domnule, covoarele din 
care picura mai departe sînge oricît le storceau, iar de pe coridoare şi de prin birouri păreau că 
izvorăsc rîuri de sînge cu cit se chinuiau mai tare să-l spele ca să ascundă grozăvia măcelului 
celor de pe urmă veterani ai războiului nostru, care după cum spunea comunicatul oficial 
fuseseră asasinați de propriile escorte înnebunite, şi ale căror trupuri înfăşurate în drapelul 
patriei umplură la refuz panteonul eroilor neamului, făcîndu-li-se funeralii ca la episcopi, căci 
nici măcar un singur om din escortă nu scăpase cu viaţă din capcana sîngeroasă, nimeni, 
domnule general, în afară de generalul Saturno Santos care era blindat cu nenumăratele-i 
şiraguri de talismane şi ştia tot soiul de vrăji de-ale indienilor putîndu-se preface în orice după 
bunu-i plac, fir-ar să fie, se putea preschimba în tatu sau în eleşteu, domnule general, putea 
deveni tunet, şi el şi-a dat seama că aşa s-a şi întîmplat cu-adevărat, fiindcă cercetasii lui cei 
mai dibaci îi pierdură urma cam pe la ultimul Crăciun, cîinii de vînătoare îl căutau tocmai în 
sens invers, dar îl văzuse prefăcut în crai de verde în cărţile în care-i dădeau ghicitoarele lui, şi 
era viu, dormind ziua şi umblînd noaptea prin trecători, pe pămînt şi pe apă, lăsînd după sine o 
dira de rugăciuni care încurca simţul de orientare al urmăritorilor şi istovea vrerea duşmanilor, 
însă el nu renunţă să-l caute în orice clipă, ziua şi noaptea, ani în şir, pînă cînd după foarte 
multă vreme văzu de la fereastra trenului prezidenţial o puzderie de oameni, bărbaţi şi femei 
cu copiii lor, cu animalele şi cratitele lor de bucătărie, aşa cum văzuse atitea în spatele 
trupelor de război, îi văzu mărşăluind în bătaia ploii ducîndu-şi bolnavii în hamacele spînzurate 
de un par, în urma unui bărbat foarte palid într-o tunică de cînepă care susţine că e un sol 
divin, domnule general, iar el îşi bătu fruntea cu palma şi-şi zise uite-l acolo, fir-ar să fie, şi într- 
adevăr acolo era generalul Saturno Santos cerşind la mila peregrinilor cu vraja harfei sale fără 
strune, sărac si mohorit, cu o pălărie de fetru ponosita şi un poncho zdrentuit, dar pînă şi într-o 
asemenea stare de plins n-a fost tocmai uşor să-l omoare, aşa cum credea el, căci izbutise să-i 
decapiteze cu cuțitul cel lung de tăiat trestie pe trei dintre oamenii lui cei mai de nădejde şi sa 
le ţină piept celor mai cruzi cu atîta curaj şi iscusinta încît el porunci să fie oprit trenul în 
dreptul cimitirului dezolant din pustiu unde predica solul Domnului, şi toată lumea se repezi în 
lături cînd soldaţii din garda prezidenţială săriră din vagonul vopsit în culorile drapelului patriei 
cu armele gata să tragă, şi nu mai rămase nimeni la vedere, în afară de generalul Saturno 
Santos lîngă harfa-i legendară, cu mina intepenita pe prăseaua cutitului, parcă fascinat de 
apariţia duşmanului său de moarte care se ivise pe scara vagonului cu uniforma de doc fără 
galoane, neînarmat, mai bătrîn şi mai adumbrit decît dac-ar fi trecut o sută de ani de cînd nu 
ne-am văzut, domnule general, mi s-a părut istovit şi singur, cu pielea îngălbenită din pricina 
ficatului suferind şi ochii stînd să lăcrămeze, însă avea strălucirea lividă a celui stăpîn nu numai 
pe puterea sa ci şi pe aceea smulsă de la morţii săi, aşa încît m-am pregătit să mor fără să 
opun rezistenţă, fiindcă i s-a părut zadarnic să-l contrarieze pe batrinul care venise de atit de 
departe fără alte motive nici alte merite decit pofta sălbatică de a porunci, dar el îi arătă palma 
miinii sale de meduză şi spuse Domnul să te aibă în paza sa, viteazule, patria se mindreste cu 
tine, căci ştia dintotdeauna că împotriva unui om de neînvins nu există altă armă decit 
prietenia, şi generalul Saturno Santos sărută pămîntul pe care el călcase şi-l imploră să 
binevoiască a-i îngădui să-l slujească după cum veţi porunci, domnule general, atita vreme cît 
mîinile acestea vor mai avea vlagă să facă să cînte cuțitul, iar el se învoi, asa să fie, îl numi 
garda lui personală cu singura condiţie să nu stai niciodată în spatele meu, îl făcu partener la 


domino şi împreună jumuliră la patru miini multi despoti căzuţi de la putere, îl urca descult în 
trăsura prezidenţială şi-l ducea pe la recepții diplomatice cu răsuflarea lui de tigru care întărita 
cîinii şi le ametea pe soțiile ambasadorilor, îl puse să se culce de-a curmezişul pragului 
dormitorului său, pentru a-şi domoli frica de a dormi cînd viaţa îi devenise atît de grea încît 
tremura la gîndul de a se pomeni singur în mulţimea care-i stăpînea visele, ţinîndu-l la distanţă 
de zece palme de încrederea lui ani în şir pînă cînd uremia l-a văduvit de harul de a face cuțitul 
să cînte şi atunci l-a rugat să se îndure, ucideti-ma dumneavoastră, domnule general, ca să nu- 
i fac altcuiva plăcerea să mă omoare fără nici un drept, însă el îl trimise să moară, cu o pensie 
bună şi o medalie în chip de recunoştinţă, în birlogul de hoţi de vite din ţinuturile pustii unde se 
născuse şi nu-şi putu stapini lacrimile cînd generalul Saturno Santos lăsă sfiiciunea la o parte 
pentru a-i spune sufocîndu-se de plins vedeţi, domnule general, că pînă şi bărbaţilor celor mai 
de nădejde ne vine ceasul să ne înmuiem ca nişte blegi, naiba s-o ia de treabă. Astfel încît 
nimeni nu înţelegea mai bine ca Benedicién Alvarado bucuria copilărească ce-l cuprindea cînd 
se răzbuna pe vremurile vitrege de odinioară şi nesocotinta cu care-şi prăpădea banii puterii 
pentru a avea la batrinete ceea ce-i lipsise de copil, dar se înfuria că abuzau de inocenta lui 
spre a-i vinde drăciile acelea americanesti care nici nu erau chiar aşa de ieftine şi nici nu 
cereau atîta iscusinta ca păsările vopsite de ea din care însă reuşi să vîndă doar vreo patru, e 
bine să te bucuri de viaţă, spunea, dar gîndeşte-te şi la viitor, că nu vreau să te văd cerşind cu 
pălăria întinsă în poarta unei biserici dacă miine sau mai tîrziu, deie Domnul să nu fie aşa, te 
dau jos din scaunul pe care stai, dac-ai şti barem să cinti, sau dac-ai fi arhiepiscop, sau 
marinar, dar tu nu eşti decît general, deci nu esti bun de nimic, doar să dai ordine, îl sfătuia, 
îngroapă într-un loc sigur banii care-ţi prisosesc de la cîrmuire, undeva unde numai el să-i 
poată găsi, dacă se întîmplă cumva să fii nevoit să fugi ca nenorocitii ăştia de preşedinţi 
venetici care-şi rumegă uitarea cerşind acolo, în casa de pe stînci, sunetul de rămas bun al 
sirenelor vapoarelor, priveşte-te în oglinda asta, îi spunea, însă el n-o lua în seamă ci-i risipea 
amărăciunea cu vorbele magice stai liniştită, mamă, lumea asta mă iubeşte. Benedicién 
Alvarado avea să trăiască ani mulţi plîngîndu-se de sărăcie, certîndu-se cu servitoarele pentru 
banii de cosnita şi chiar sărind cîte un prînz ca să facă economii, fără ca nimeni să 
îndrăznească să-i spună că era una din femeile cele mai bogate de pe lume, că tot ce strîngea 
el din afacerile guvernului era trecut pe numele ei, că devenise nu numai stapina unor 
paminturi necuprinse şi a unor cirezi fără număr, ci şi a tramvaielor locale, a poştei, 
telegrafului şi reţelei apelor nationale, astfel încît orice vas ce naviga pe afluenții Amazoanelor 
sau în apele teritoriale trebuia să-i plătească taxa de trecere de care ea n-a ştiut pînă la 
moarte, după cum n-a ştiut ani în şir că feciorul ei nu era chiar atît de sărman cum credea ea 
cînd îl vedea venind la conacul de la marginea oraşului, aprins la faţă de minunatia jucăriilor 
batrinetii, căci pe lîngă impozitul personal pe care-l încasa pentru fiecare vită sacrificată de pe 
tot cuprinsul ţării, pe lîngă răsplata favorurilor şi plocoanele din interes pe care i le trimiteau 
partizanii săi, născocise şi pusese în aplicare de multă vreme un sistem infailibil de cîştigat la 
loterie. Erau anii de după moartea sa neadevărată, anii zgomotului, domnule, care nu s-au 
numit astfel, după cum credeam mulţi dintre noi, din pricina vuietului subteran simţit în toată 
tara într-o noapte a sfintului mucenic Heraclio şi despre care nu s-a dat niciodată o explicaţie 
sigură, ci datorită zgomotului veşnic al lucrărilor în curs ce se anunțau încă de la punerea 
temeliei ca fiind cele mai mari de pe lume, şi totuşi nu se isprăveau niciodată, o epocă liniştită 
cînd el convoca adunările guvernului în timp ce-şi făcea siesta în conacul de la marginea 
oraşului, se culca în hamac făcîndu-şi vînt cu pălăria sub crengile înmiresmate ale tamarinilor 
şi ascultîndu-i cu ochii închişi pe doctorii aceia în meşteşugul cuvintelor cu mustätile 
pomădate, care se aşezau să stea de vorbă în jurul hamacului, palizi de atîta zaduf în redin- 
gotele lor de postav şi cu gulere de celuloid, ascultindu-i pe miniştrii civili pe care-i detesta atît 
de mult desi îi numise din nou de convenienta, şi pe care îi auzea cum discută probleme de 
stat în larma stîrnită de cocoşii care fugăreau găinile prin ogradă, de tirfitul neîncetat al 
greierilor şi de gramofonul neobosit ce cînta în vecini cîntecul cu Susana, vino Susana, pe 
neaşteptate amuteau cu toţii, linişte, generalul a adormit, dar el striga fără să deschidă ochii, 
sforăind mai departe, nu dorm prostilor, continuaţi, şi continuau pina cînd el se desprindea 
bijbiind din păienjenişul siestei şi decreta că după atitea tîmpenii singurul care are dreptate e 
prietenul meu, ministrul sănătăţii, ce naiba, gata cu şedinţa, şi se termina, mai stătea de vorbă 
cu aghiotantii lui, purtîndu-i dintr-o parte într-alta în vreme ce mînca plimbindu-se cu farfuria 
într-o mina şi lingura în cealaltă, se despartea de ei pe scară spunindu-le morocănos faceţi cum 
vreţi că la urma urmelor eu sînt cel care porunceşte aici, ce naiba, îi trecu şi ideea năstruşnică 
să tot întrebe dacă lumea îl iubea sau nu, ce dracu', tăia panglici pe la inaugurări, se arăta în 
public în carne şi oase asumîndu-şi riscurile puterii cum n-o făcuse în vremurile cele mai 
liniştite, la naiba, juca partide interminabile de domino cu prietenul meu de o viaţă, generalul 


Rodrigo de Aguilar şi cu prietenul meu, ministrul sănătăţii, singurii care îi erau destul de 
apropiaţi ca să-i ceară eliberarea vreunui deţinut sau gratierea vreunui condamnat la moarte, 
şi singurii care se încumetară să-l roage s-o primească în audienţă specială pe regina 
frumuseţii săracilor, o făptură incredibilă pentru mlaştina aceea nenorocită căreia îi ziceam 
mahalaua luptelor de cîini, fiindcă toţi cîinii de aici se încăierau în plină stradă de ani de zile 
fără o clipă de răgaz, o redută a morţii unde patrulele din garda naţională nici nu se aventurau 
fiindcă-i lăsau goi-puşcă şi le desfăceau maşinile în piesele originale cu o singură mişcare a 
miinilor, unde bieţii măgari rătăciţi intrau pe la un capăt al străzii şi ieşeau pe la celălalt într-un 
sac de oase, unde erau mincati fripti copii de oameni bogaţi, domnule general, erau vinduti la 
tîrg prefacuti în cîrnaţi, închipuiţi-vă, ei bine acolo se născuse şi locuia Manuela Sanchez, piaza 
mea rea, o floare crescută printre gunoaie a cărei frumuseţe de necrezut uimise ţara, domnule 
general, şi el se simţi atît de intrigat de această destăinuire încît, dacă toate astea-s adevărate 
precum spuneţi, nu numai că o primesc în audienţă specială, dar şi dansez cu ea primul vals, la 
naiba, să se scrie în ziare, porunci, grozav le mai plac sărăntocilor chestiile astea. Totuşi, în 
noaptea de după audienţă, pe cînd jucau domino, îi spuse cu amărăciune vădită generalului 
Rodrigo de Aguilar că regina săracilor nu merita osteneala să danseze cu ea, că era la fel de 
ordinară ca atîtea alte Manuele Sanchez din cartier, cu rochia-i de nimfă cu volanase de 
muselina şi coroana poleită cu pietre false şi un trandafir în mînă, supravegheată de o mamă 
care o păzea de parc-ar fi fost de aur, aşa incit el îi dăduse tot ce-şi dorea, nimic altceva decit 
lumină electrică şi apă curentă pentru mahalaua ei cu lupte de cîini, dar declară că e ultima 
dată cînd ascult astfel de rugaminti, la naiba, n-o să mai vorbesc cu săracii, zise, şi fără să 
termine partida trinti uşa şi plecă, auzi cele opt bătăi metalice ale ceasului, se duse să dea 
nutreţ vacilor la grajduri, porunci să fie scoase baligile, cercetă tot palatul în vreme ce mînca 
din mers cu farfuria în mînă carne cu fasole, orez alb şi felii de banane crude, numără santine- 
lele de la poarta principală pînă la dormitoare, erau toate şi fiecare la post, paisprezece, văzu 
restul gărzii lui personale jucînd domino în postul din prima curte, văzu leproşii dormind printre 
tufele de trandafiri, damblagiii pe scări, era ceasul nouă, puse la o fereastră farfuria cu 
mîncarea neterminată şi se pomeni înotînd parcă în duhoarea de mil din barăcile concubinelor 
care dormeau la grămadă, chiar şi trei într-un pat, cu copiii lor născuţi la şapte luni, se sui 
călare pe un morman cu miros de mîncare stătută şi socoti într-o parte două capete şi într-alta 
şase picioare şi trei braţe, fără a se întreba dacă va afla vreodată ale cui erau, nici cine era 
aceea care-i dăduse pînă la urmă să sugă fără a se trezi, fără a-l visa, şi nici a cui fusese vocea 
care şoptise adormită din alt pat mai încet, domnule general, că se sperie copiii, se întoarse în 
palat, cercetă cremoanele de la cele douăzeci şi trei de ferestre, dădu foc baligilor de vacă din 
cinci în cinci metri pornind din vestibul şi pînă în camerele particulare, simţi mirosul fumului, îşi 
aminti de o copilărie nesigură ce putea fi a lui şi care-i veni în minte doar în clipa cînd începuse 
fumul iar apoi o uită pentru totdeauna, se întoarse stingînd luminile în sens invers, din 
dormitoare pînă în vestibul, şi acoperind coliviile cu păsările adormite pe care le număra 
înainte de a pune peste ele husele de pînză, patruzeci şi opt, străbătu încă o dată tot palatul cu 
o lampă în mînă, se văzu pe sine în oglinzi, unul după altul, pînă la paisprezece generali 
umblînd cu lampa aprinsă, se făcuse ora zece, totul în ordine, reveni în dormitoarele gărzii 
prezidenţiale, stinse şi aici lumina, noapte bună, domnilor, controla birourile de la parter, sălile 
de aşteptare, closetele, pe după draperii, pe sub mese, nu era nimeni, scoase maldărul de chei 
pe care le putea deosebi pipăindu-le una cîte una, încuie birourile, urcă un etaj cercetînd 
încăperile una după alta şi încuind uşile cu cheia, scoase borcanul cu miere de albine din 
ascunzătoarea lui din spatele unui tablou şi-şi luă cele două lingurite dinaintea culcării, se gîndi 
la maică-sa care dormea în conacul de la marginea oraşului, Benedici6n Alvarado cufundată în 
toropeala clipelor cînd îşi lua rămas-bun făcîndu-i cu mina printre tufele de roinita şi cimbru, cu 
mîna ei vlăguită cu care vopsea mierle-galbene, noapte bună, mamă, spuse, noapte bună, 
fiule, îi răspunse adormită Benedici6n Alvarado în conacul de la marginea oraşului, atîrnă în 
dreptul dormitorului lui lampa cu cîrlig pe care o lăsa acolo în răstimpul cînd dormea cu ordinul 
categoric să nu fie stinsă niciodată fiindcă era lumina pentru situaţii de urgenţă, bătu de 
unsprezece, inspectă palatul ultima oară, pe întuneric, pentru cazul că cineva s-ar fi strecurat 
crezîndu-l adormit, iar în urma lui lăsa dira de pulbere de stele a pintenului de aur sclipind cu 
străfulgerări verzi în dungile de lumină rotitoare a farului, zări între două pilpiiri un lepros 
somnambul care îi atinu calea, îl împinse în umbră fără să-l atingă, luminîndu-i drumul cu 
lampa sa de veghe, îl duse la tufele de trandafiri, prinse să numere din nou santinelele în 
întuneric, se întoarse în dormitor, văzînd cînd trecea prin faţa ferestrelor o mare aidoma 
oglindită în fiecare, Marea Caraibilor în aprilie, o contempla de douăzeci şi trei de ori fără a se 
opri şi era mereu la fel ca totdeauna în aprilie, ca o mlaştină aurie, auzi batind miezul nopţii, o 
dată cu ultima lovitură a orologiului din turnul catedralei simţi şuierele slabe ale herniei 


îngrozitoare, nu mai exista nici un alt zgomot pe lume, el singur era patria, puse cele trei 
zăvoare, cele trei lacăte şi cei trei drugi la uşa dormitorului, urină aşezat pe closetul portabil, 
două picături, patru picături, şapte picături chinuite, se prăvăli cu faţa în jos pe podea, 
adormind pe loc, fără vise, era trei fără un sfert cînd se deşteptă leoarcă de sudoare, înfiorat de 
certitudinea că cineva îl privise în timp ce dormea, cineva care avea puterea fermecată de a 
intra fără să desfacă zăvoarele, cine-i acolo, întrebă el, nu era nimeni, închise ochii, simţi iar că 
era privit, deschise ochii să vadă, inspaimintat, şi atunci văzu, la naiba, era Manuela Sanchez 
care umbla prin camera fără să fi descuiat uşa fiindcă intra şi ieşea după bunu-i plac 
strapungind pereţii, Manuela Sanchez, piaza mea rea, cu rochia-i de muselină şi jaraticul 
trandafirului în mînă şi mireasma naturală de iarbă-dulce a răsuflării ei, spune-mi că nu-i 
adevărat delirul acesta, zicea, spune-mi că nu eşti tu, spune-mi că aburul acesta de moarte nu- 
i neclintirea de iarbă-dulce a respirației tale, dar era ea, trandafirul ei, răsuflarea-i caldă care 
parfuma aerul din dormitor ca boarea mării, Manuela Sânchez, nenorocirea mea care nu-mi 
stătea scrisă în podul palmei, nici in zatul de cafea, nici măcar în apa ulcelelor în care 
ghicitoarele îmi citeau semnele morţii, nu-mi răpi aerul de respirat, nici somnul, nici 
cuprinderea întunecată a acestei încăperi unde niciodată n-a intrat şi n-avea să intre o femeie, 
stinge trandafirul acela, gemea, în timp ce se cätära pe perete căutînd comutatorul, şi dădea 
în locul lui peste Manuela Sânchez, nebunia vieţii mele, la naiba, de ce trebuie să te găsesc 
dacă nu te-am pierdut, dacă vrei ia-mi palatul, ţara întreagă cu dragonul de pe stemă, dar lasă- 
mă să aprind lumina, scorpion al nopţilor mele, Manuela Sânchez, pedeapsa herniei mele, 
ticăloaso, strigă, crezind că lumina îi va destrăma vraja, urlînd, dati-o afară, lasati-o fara mine, 
aruncati-o de pe ţărmul abrupt cu o ancora de git pentru ca pe nimeni să nu mai chinuie 
strălucirea trandafirului ei, răcnea înnebunit de groază pe coridoare, călcînd prin baligi pe 
întuneric, întrebîndu-se descumpănit ce se întîmplă aici, curînd o să bată de opt şi toţi dorm 
mai departe în casa asta de netrebnici, sculati-va, ticälosilor, tipa, se aprinseră luminile, 
goarnele sunară deşteptarea la ora trei, o repetară cele de la fortăreaţa din port, cele de la 
garnizoana din San Jer6nimo, de la toate cazărmile de pe cuprinsul ţării, şi se auzea zgomot de 
arme speriate, de trandafiri care şi-au desfăcut petalele cu două ceasuri înainte de rondul din 
zori al paznicului, de concubine lunatice care scuturau presuri la lumina stelelor, dezveleau 
coliviile păsărilor adormite, schimbau cu flori de aseară florile ofilite din vaze, iar o grămadă de 
zidari ridicau pereţi de protecţie şi descumpăneau floarea-soarelui lipind sori de poleială pe 
geamul de la ferestre ca să nu se vadă că era încă noapte pe cer şi era duminică douăzeci şi 
cinci la palat şi luna aprilie pe mare, şi se auzea larma stirnita de indienii de la spălătorie care-i 
goneau din paturi pe ultimii care mai dormeau ca să le ia cearsafurile, de orbii clarvăzători 
care prevedeau iubire, iubire unde nu exista defel, de funcţionarii stricati care dădeau peste 
găini ce ouau în sertarele fişetelor ouăle din ziua de luni, deşi alături se mai aflau încă cele de 
ieri, un vacarm de mulţime buimacă şi încăierări de cîini în toiul adunărilor guvernului 
convocate de urgenţă, pe cînd el îşi croise drum năucit de ziua venită pe neaşteptate printre 
linguşitorii nerusinati care-l proclamau eliberatorul zorilor, cîrmuitorul timpului şi purtător al 
luminii, pînă cînd un ofiţer din comandamentul suprem se încumetă să-l oprească în vestibul şi 
luînd poziţie de drepţi îi aduse la cunoştinţă vestea, domnule general, abia e două şi cinci, iar 
altă voce, trei şi cinci dimineaţa, domnule general, şi atunci el l-a pocnit peste faţă cu dosul 
palmei sale feroce şi urlă din răsputeri, înspăimîntat, ca să-l asculte lumea întreagă, e ora opt, 
la dracu', ora opt, am spus, ordin de la Dumnezeu. Benediciôn Alvarado îl întrebă cînd îl văzu 
intrînd în conacul de la marginea oraşului de unde vii cu mutra asta de parc-ar fi dat strechea- 
n tine, ce faci cu mîna pe care ţi-ai pus-o pe inimă, îi zise, dar el se prăbuşi în fotoliul de răchită 
fără să-i răspundă, îşi luă mîna de pe piept, începuse s-o uite cînd maică-sa îndreptă spre el 
pensula de vopsit mierle-galbene şi-l întrebă uimită dacă într-adevăr se credea Inima lui Isus cu 
ochii aceia sfirsiti şi mîna pe piept, iar el şi-a ascuns-o tulburat, rahat, mamă, trînti usa si 
plecă, la palat se porni să se plimbe în sus şi în jos cu miinile în buzunare ca să nu le mai puna 
fără să-şi dea seama unde nu trebuia, contemplind ploaia prin ferestre, văzu cum picura pe 
stelele de poleială de biscuiţi şi lunile de metal argintat pe care le lipiseră de geamuri ca să se 
creadă că e opt seara cînd era trei după-amiaza, văzu soldaţii din garda rebegiti în curte, văzu 
marea tristă, ploaia Manuelei Sânchez în oraşul său unde ea nu mai era, îngrozitorul salon 
pustiu, scaunele puse cu picioarele în sus peste mese, singurătatea fără leac a celor dintii 
umbre ale altei sîmbete efemere, ale altei nopţi fără ea, drace, măcar dacă mi-ar fi totuna, 
asta mă doare cel mai mult, oftă din rarunchi, ruşinîndu-se de starea lui, se gîndi la locurile de 
pe trup unde să-şi pună mina rătăcitoare în afară de inimă, şi-o duse în cele din urmă la hernia 
ce i se mai potolise datorită ploii, era la fel, avea aceeaşi formă, aceeaşi greutate, îl durea tot 
aşa, dar era şi mai cumplit, parcă-şi ţinea inima vie în palmă, şi numai atunci înţelese ceea ce 
atiti oameni din alte vremuri îi tot spuseseră că inima e un al treilea ou, domnule general, 


drace, se îndepărtă de la fereastră, se învirti prin salonul de audienţe cu nelinistea fără leac a 
unui preşedinte etern cu sufletul străpuns de un os de peşte, se pomeni în salonul consiliului 
de miniştri auzind ca totdeauna fără să înţeleagă, fără să asculte, îndurînd un raport ce te 
adormea despre situaţia fiscală, deodată se simţi ceva plutind în aer, ministrul de finanţe tăcu, 
ceilalţi se uitau la el prin crăpăturile unei armuri sfarimate de durere, se văzu pe sine 
neajutorat şi singur la capătul mesei de nuc cu chipul înfiorat pentru că fusese scoasă la 
lumină starea lui jalnică de preşedinte pe viata cu mina pe piept, simţi o arsură privind jarul de 
gheaţă din ochii scrutători de aurar ai prietenului meu, ministrul sănătăţii, care păreau că-l 
examinează pe dinăuntru în timp ce se juca infasurind lanţul de la ceasul de aur din buzunarul 
vestei, atenţie, zise cineva, trebuie să fie un atac, dar el îşi pusese deja mîna de sirenă asprită 
de furie pe masa de nuc, culoarea-i reveni în obraji, slobozi prin cuvinte o rafală mortală de 
autoritate, aţi vrea voi să fie un atac, ticăloşilor, continuaţi, iar ei continuară, dar vorbeau fără 
să se mai asculte crezind că se petrecea ceva foarte grav cu el dacă era atit de turbat, 
şuşoteau, zvonul se raspindi, îl arătau cu degetul, uitati-va cit îi e de rău că trebuie să-şi ţină 
mîna pe inimă, i s-au rupt băierele, murmurau, începu să umble vorba că-l chemase de urgenţă 
pe ministrul sănătăţii şi că acesta l-a găsit cu braţul drept pus ca o labă de miel pe masa de 
nuc şi i-a poruncit să mi-l tai, firtate, umilit de trista-i condiţie de preşedinte scăldat în lacrimi, 
însă ministrul îi răspunse nu, domnule general, nu îndeplinesc ordinul ăsta chiar de mă 
împuşcaţi, îi zise, nu se cade, domnule general, eu fac mai putin decit braţul dumneavoastră. 
Aceasta şi multe alte versiuni despre starea lui circulau tot mai stăruitor în timp ce el măsura 
în staule laptele pentru cazărmi văzînd cum cerul se lumina de ziuă în martea de Păresimi a 
Manuelei Sânchez, poruncea să fie scoşi leproşii de printre trandafiri ca să nu molipsească 
trandafirul său, căuta ungherele singuratice de prin palat pentru a cînta fără să-l audă nimeni 
primul tău vals de regină, ca să nu mă dai uitării, cînta, ca să simţi că mori dacă mă uiţi, cînta 
mai departe, se cufunda în glodul din camerele concubinelor străduindu-se să-şi ostoiască 
chinul, şi pentru prima oară în lunga-i viaţă de amant zorit îşi dădea friu liber instinctelor, 
zăbovea cu tot felul de jocuri, le smulgea suspine pînă şi celor mai potolite femei, o dată şi încă 
o dată, şi le făcea să rida de uimire în beznă, nu vă e milă, domnule general, la anii dumnea- 
voastră, însă el ştia prea bine că voinţa aceea de a se împotrivi era doar o înşelăciune cu care 
se amăgea pe sine ca să-şi treacă timpul, că fiecare pas al singurătăţii lui, fiecare icnitură a 
rasuflarii îl apropiau implacabil de zăpuşeala de la ora două a acelei după-amiezi necruțătoare 
în care s-a dus să implore pentru numele lui Dumnezeu dragostea Manuelei Sânchez la palatul 
din groapa de gunoaie a regatului tău neîndurător din mahalaua cîinilor ce se încăierau, se 
duse îmbrăcat în civil, fără escortă, într-o maşină de piaţă care se strecură dînd rateuri din 
pricina benzinei proaste prin oraşul cufundat în toropeala siestei, ocoli vacarmul asiatic din 
întortocheatele stradute ale tirgului, văzu marea necuprinsă a Manuelei Sanchez, pierzania 
mea, cu un albatros singuratic în zare, văzu tramvaiele hodorogite care duc spre casa ta şi 
porunci să fie înlocuite cu tramvaie galbene cu geamuri fumurii şi un tron de catifea pentru 
Manuela Sanchez, văzu plaja pustie unde-ti petreceai duminicile la mare şi porunci să fie puse 
cabine ca să-ţi schimbi hainele şi cîte un steag de diferite culori după capriciile vremii, şi o 
plasă de oţel pe plaja rezervată Manuelei Sânchez, văzu vilele cu terase de marmură şi pajişti 
visătoare ale celor paisprezece familii pe care el le făcuse să se îmbogăţească prin protecţia 
lui, văzu o vilă mai mare cu jeturi de apă giratorii şi vitralii la balcoanele unde vreau să te văd 
trăind pentru mine, şi o expropriară cu forţa, hotărînd soarta lumii în timp ce visa cu ochii 
deschişi pe canapeaua din spate a maşinii rablagite, pînă cînd briza mării se sfirsi şi se sfirsi si 
oraşul, iar prin ferestrele deschise ale automobilului pătrunse vacarmul drăcesc din mahalaua 
ta cu cîini ce se încaieră, unde el se pomeni fără să-şi creadă ochilor, gindindu-se maica- 
măiculiţă, Benedici6n Alvarado, uită-te unde-am ajuns fără tine, ocroteşte-mă, dar nimeni nu 
recunoscu în tumultul acela ochii pustiiti, buzele vlăguite, mina istovită aşezată pe piept, glasul 
de străbunic tnginind adormit în dreptul geamurilor trase, îmbrăcat cu cămaşă de in albă si 
pălărie de vătaf, care mergea din loc în loc întrebînd unde locuieşte Manuela Sânchez, ruşinea 
vieţii mele, regina sărmanilor, doamnă, cea cu trandafirul în mînă, întrebîndu-se tnspaimintat 
unde puteai oare să te afli in vălmăşagul acela de spinări zbirlite, de priviri satanice, de colti 
insingerati, in torentul acela de urlete pe fugă cu coada între picioare, în măcelul de cîini ce se 
sfisiau cu muscaturi fioroase prin gropile cu mocirla, unde o fi oare mirosul de iarbă-dulce al 
răsuflării tale, în acest tunet nesfirsit de difuzoare, ticăloaso, chin al vieţii mele, printre ce 
betivi alungaţi cu lovituri de picior din iadul cîrciumilor, pe unde te-ai rătăcit, pe la ce zaiafet 
nesfirsit cu băuturi vrăjite ce stirnesc dragostea, cu marihuana şi rom alb care te cufundă în 
letargie sau într-un veşnic delir în paradisul mitic peste care domnesc Adam cel Negru şi 
Juancito Trucupey, drace, care-i casa ta de locuit în vălmăşagul acesta de pereţi coscoviti de un 
galben ca dovleacul cu chenare mov ca o pelerină de episcop, cu ferestre de un verde ca 


papagalul, cu ziduri albastre, cu stilpi trandafirii ca trandafirul din mîna ta, ce oră va fi fiind în 
viaţa ta dacă netrebnicii ăştia n-au habar că am poruncit să fie acum trei şi nu opt al serii de 
ieri cum pare să fie în acest iad, care esti tu dintre femeile de colo motäind prin odăile pustii, 
făcîndu-şi vînt cu poalele fustelor, cu picioarele răşchirate în balansoare şi respirînd anevoie de 
căldură, în vreme ce el întreba prin ferestrele fără geam ale maşinii unde locuieşte Manuela 
Sânchez, nebunia mea turbată, cea cu rochie ca spuma cu sclipiri de diamante şi diadema de 
aur masiv dăruită de el la cea dintii aniversare a încoronării ei, ştiu cine e, domnule, zise 
cineva din mulţime, una cu tite mari şi fund tot aşa care se crede nemaipomenită, stă acolo, 
domnule, acolo, într-o casă ca oricare, vopsită strident, cu urma proaspătă lăsată de cineva 
care alunecase într-un rahat de cîine pe treapta de mozaic de la intrare, o casă de oameni 
săraci atît de diferită de imaginea Manuelei Sanchez sezind pe jiltul viceregilor încît era greu 
de crezut că ar fi ea, dar era chiar ea, maica mea scumpă, Benedici6n Alvarado, dă-mi puterea 
ta să pot intra, mamă, fiindcă este ea, şi ocolise de vreo zece ori casa ca să-şi vină în fire, 
bătuse în uşă cu degetele dînd trei lovituri care păreau că cer îndurare, aşteptase la umbra 
fierbinte a streasinei fără a şti dacă aerul urit mirositor pe care-l respira era astfel din pricina 
dogorelii soarelui sau a tulburării lui, aşteptă fără să se gindeasca măcar la situaţia în care se 
afla pînă cînd mama Manuelei Sânchez îl pofti să intre în penumbra răcoroasă cu iz de resturi 
de peşte din sufrageria încăpătoare şi simplă a casei adormite ce părea mai mare pe dinăuntru 
decit pe dinafară, iar el constată cit îi era de adinca dezamăgirea stînd pe taburetul de piele pe 
care se aşezase, pe cînd mama Manuelei Sânchez o trezea din somnul de după-amiază, văzu 
pereţii patati de şiroaiele ploilor de demult, o sofa ruptă, alte două taburete de piele, un pian 
fără corzi într-un ungher, şi nimic altceva, la naiba, să mă chinui atîta pentru prostia asta, oftă, 
iar mama Manuelei Sânchez se întoarse cu un coş de lucru şi se puse pe croşetat dantele în 
vreme ce Manuela Sânchez se îmbrăca, se pieptăna, îşi punea pantofii ei cei mai buni pentru a- 
| primi cu demnitatea cuvenită pe batrinul sosit pe neaşteptate care se întreba năuc unde esti 
oare Manuela Sânchez, nenorocirea mea, c-am venit să te caut şi nu te găsesc în casa asta de 
cerşetori, pe unde o fi mirosul de iarbă-dulce în duhoarea asta de resturi de mîncare, unde o fi 
trandafirul tau, unde ţi-e dragostea, scoate-ma din temnita acestor îndoieli cumplite, suspina, 
cînd o văzu ivindu-se în pragul uşii ca o nălucă dintr-un vis înfiripată în oglinda altui vis, cu o 
rochie de stambă de cîţiva bani metrul, cu părul prins în grabă într-un pieptene de podoabă, cu 
pantofii rupti, dar era femeia cea mai frumoasă si mai mindra de pe lume cu trandafirul aprins 
în mînă, o apariţie atit de strălucitoare înciît el abia dacă a fost în stare să se încline cînd ea l-a 
salutat cu capul ridicat, Domnul să vă aibă în paza sa, excelenţă, şi se aşeză pe sofa, în dreptul 
lui, astfel încît să n-o ajungă efluviile mirosului său fetid de nädusealä, şi atunci m-am încume- 
tat să-l privesc în fata pentru prima oară invirtind cu două degete jarul trandafirului ca să nu 
las să mi se vadă groaza, i-am scrutat fără milă buzele de liliac, ochii muţi ce mă priveau parcă 
din străfundul unui eleşteu, pielea fără păr, cu pete ca nişte bulgări de pămînt amestecați cu 
fiere parind mai netedă si mai vie pe mina dreaptă unde avea inelul cu sigiliul prezidenţial, 
căzută fără vlagă pe genunchi, tunica de in atît de mototolită încît s-ar crede că sub ea nu era 
nimic, uriaşii pantofi de mort, gîndirea invizibilă, puterea ascunsă, batrinul cel mai în vîrstă de 
pe lume, cel mai temut, cel mai duşmănit din toată ţara şi faţă de care nu exista nici un fel de 
milă, făcîndu-şi vînt cu pălăria de vataf şi contemplindu-ma în tăcere de pe celălalt mal unde 
se afla el, Doamne-Dumnezeule, ce bărbat cumplit de trist, m-am gîndit speriată, şi întrebă 
neîndurătoare cu ce vă pot fi de folos, excelenţă, iar el răspunse cu un aer solemn am venit să- 
ti cer o singură favoare, regină, să-mi îngădui această vizită. A vizitat-o fără răgaz luni în şir, în 
fiecare zi la aceleaşi ceasuri moarte de căldură la care îşi vizita de obicei mama pentru ca 
serviciile de siguranţă să creadă că se afla la conacul de la marginea oraşului, căci numai el n- 
avea habar de ceea ce toată lumea ştia, că puşcaşii generalului Rodrigo de Aguilar îl ocroteau 
tupilati pe terase, încurcînd circulaţia, golind cu lovituri de pat de armă străzile pe unde trebuia 
să vină el şi interzicînd oricui să mai treacă pentru ca de la ora două pînă la cinci să pară 
pustii, cu ordinul să tragă în plin dacă cineva încerca să iasă în balcon, dar chiar şi cei mai 
putin curioşi găseau vreo cale spre a pindi trecerea în fuga a limuzinei prezidenţiale vopsită ca 
o maşină de piaţă cu batrinul ce suferea de căldură deghizat în civil cu tunica-i alba de in, îi 
priveau paloarea de orfan, înfăţişarea care arăta că văzuse multe răsărituri de soare, că 
plinsese pe ascuns, că nu-i mai păsa ce s-ar crede despre mina pe care şi-o tinea pe piept, 
arhaicul animal taciturn ce lăsa în urmă o dira de amăgiri, uitati-va la el cum merge de parcă 
abia îşi mai trage sufletul în văzduhul sticlos de arsita al străzilor interzise, pînă cînd zvonurile 
despre tot soiul de boli ciudate se inmultira şi intetira pînă intr-atit încît în cele din urmă ieşi la 
iveală adevărul că el nu se afla în casa maică-sii ci în penumbra tainicei oaze de linişte a 
Manuelei Sânchez, sub supravegherea straşnică a mamei ce împletea fără răgaz, căci pentru 
ea cumpăra masinäriile acelea ingenioase care o mihneau atit de tare pe Benedici6n Alvarado, 


încerca s-o ademenească fie cu misterul acelor magnetice, fie cu ninsorile de ianuarie captive 
în globurile de cuarţ folosite ca prespapier, cu aparatele de astronomie, de farmacie, de 
pirogravură, cu manometrele, metronoamele şi giroscoapele pe care el le cumpăra mai 
departe de la oricine i le vindea, în ciuda dorinţei mamei sale, în ciuda propriei zgircenii de 
nezdruncinat şi numai pentru fericirea de a se bucura de ele împreună cu Manuela Sanchez, îi 
ducea la ureche melcul patriotic care n-avea înlăuntru vuietul mării, ci marşurile militare ce-i 
proslăveau regimul, încălzea termometrele la flacăra chibritului ca să poţi vedea cum urcă şi 
coboară mercurul captiv ca şi gîndul meu lăuntric, o contempla pe Manuela Sânchez fără să-i 
ceară nimic, fără să-i destăinuie intenţiile, şi o 

coplesea în tăcere cu darurile acelea nebunesti pentru a încerca să-i spună prin ele ceea ce nu 
era în stare să-i spună, căci nu ştia să-şi manifeste dorinţele cele mai ascunse altfel decit prin 
simbolurile vizibile ale puterii lui uriaşe, cum a făcut-o la ziua de naştere a Manuelei Sânchez 
cînd a rugat-o să deschidă fereastra şi ea a deschis-o şi-am rămas încremenită de groază 
văzînd ce făcuseră din biata mea mahala cu cîini care se încaieră, am văzut casele albe de 
lemn cu perdele de americă la ferestre şi terase cu flori, pajiştea albastră cu jeturi de apă 
giratorii, păunii, pala de insecticid glacial, o replică oribilă a vechilor resedinte ale ofiţerilor din 
trupele de ocupaţie care fuseseră copiate pe întuneric şi în tăcere, tăiaseră capetele cîinilor, îi 
scoseseră din casele lor pe toţi locuitorii, căci n-aveau dreptul să fie vecini cu o regină şi-i 
trimiseseră să putrezească în altă groapă cu gunoaie, şi astfel clădiseră nopţi în şir, pe furiş, 
noul cartier al Manuelei Sânchez ca să-l vezi de la fereastră de ziua ta de naştere, iată-l acolo, 
regină, să trăieşti ani mulţi fericiţi, vreau să văd dacă risipa aceasta de putere izbutea să-ţi mai 
îmbuneze purtarea cuviincioasă dar de neînfrînt cînd îmi spuneai nu vă apropiaţi prea mult, 
excelenţă, că mama-i chiar aici păzindu-mi cu străşnicie cinstea, iar el se sufoca de dorinţă, 
clocotea de furie dar se înfrîna, dădea pe git cu înghiţituri domoale de bunic băutura 
răcoritoare din ananas proaspăt pe care ea se milostivea să i-o pregătească spre a-i potoli 
setea, îndura săgeata gheții la timple ca să nu i se descopere metehnele vîrstei, ca să nu mă 
iubeşti din milă după ce mi-am epuizat toate mijloacele pentru ca ea să-l iubească din 
dragoste, îl lăsa atît de singur cînd era cu ea că nu mai am tragere de inimă nici să rămîn, 
agonizind de dorul de a o atinge măcar cu răsuflarea mai înainte ca îngerul cît un stat de om 
să zboare prin casă batind clopotul ceasului meu de moarte şi el se bucura de ultima clipă a 
vizitei pe cînd punea jucăriile în cutiile lor originale, ca să nu le distrugă aerul sărat al mării, 
numai un minut, regină, se ridica de acum pînă miine, o viaţă întreagă, ce prostie, abia dacă-i 
mai rămînea o clipă ca s-o privească pentru ultima oară pe fecioara de necucerit care la 
trecerea îngerului rămăsese încremenită cu trandafirul mort în poală, pe cînd el pleca, se 
strecura printre cele dintîi umbre încercînd să ascundă o ruşine de domeniu public comentată 
în stradă de toată lumea, răspîndită de un cîntec anonim pe care-l ştia ţara întreagă în afară de 
el, pînă si papagalii cîntau prin curţi feriti femei la o parte, că vine generalul bocind cu mina pe 
piept, uitaţi-vă la el cum merge, nu mai e nimic, toată puterea i s-a dus, doarme stind la cirma 
şi rana i-e în veci deschisă, îl învăţară si papagalii sălbatici dupa ce l-au tot auzit de la 
papagalii din colivie, îl invatara canarii şi gaitele şi-l purtară în stoluri pînă dincolo de hotarele 
nemărginitului său regat de jale, şi pe tot cerul patriei răsună la asfintit cîntecul într-un singur 
glas al mulţimii fugare iată că vine generalul cel încercat de dragoste, scotind la rahat pe gură 
şi prin dos, scotind la legi, un cîntec fără sfîrşit căruia toată lumea pînă şi papagalii îi adăugau 
strofe spre a înşela serviciile securităţii statului ce se străduiau să-i dea de urmă, patrulele 
militare echipate de război dărîmau gardurile curților şi împuşcau papagalii subversivi, cîntînd 
pe cîte un stilp, aruncau la cîini grămezi de canari vii, declarară stare de asediu încercînd să 
stirpească acel cîntec vrăjmaş pentru ca nimeni să nu descopere ceea ce toată suflarea ştia că 
el era cel care se strecura ca un fugar în fapt de seară pe uşa de serviciu a palatului 
prezidenţial, trecea prin bucătării şi dispărea o dată cu fumul baligilor din camerele particulare, 
pe miine la patru, regină, zi de zi la aceeaşi oră cînd ajungea la Manuela Sânchez împovărat de 
atîtea daruri neobişnuite că fusese nevoie să se pună stapinire pe casele vecine şi să se 
darime pereţii despărțitori ca să aibă unde să le pună, astfel încît sufrageria de la început se 
preschimbă într-o magazie uriaşă şi sumbră unde se îngrămădeau nenumărate ceasuri din 
toate timpurile, tot felul de gramofoane, de la cele primitive cu cilindru pînă la cele cu 
diafragmă de sticlă, o mulţime de maşini de cusut cu manivelă, cu pedală, cu motor, stive 
întregi de galvanometre, leacuri homeopatice, cutii muzicale, aparate ce creau iluzii optice, 
vitrine cu colecţii de fluturi, ierbare asiatice, laboratoare de fizioterapie şi gimnastică medicală, 
aparate de astronomie, ortopedie şi ştiinţe naturale, şi o întreagă lume de păpuşi cu meca- 
nisme ascunse şi virtuţi omeneşti, camere desfiinţate în care nu intra nimeni nici măcar pentru 
a mătura, fiindcă toate lucrurile ramineau unde fuseseră puse cînd le-au adus, nimeni nu voia 
să ştie de ele şi Manuela Sanchez cu atît mai putin, căci nu mai voia să ştie nimic din ce-i pe 


lume din acea sîmbătă neagră cînd a dat peste mine nenorocirea să fiu aleasă regină, în seara 
aceea totul s-a sfîrşit pentru mine, foştii ei pretendenți muriseră unul după altul răpuşi de 
colapsuri fulminante şi boli de necrezut, prietenele ei dispărură fără urmă, o aduseseră fără s-o 
mişte din loc de la ea de acasă într-un cartier de străini, se simţea singură, supravegheată în 
gîndurile ei cele mai intime, prizonieră într-o capcană a destinului căruia nu se încumeta să i se 
împotrivească şi nici n-avea destul curaj să spună da unui pretendent dezgustător care o 
pîndea cu o dragoste de azil, o contempla cu un fel de uimire reverentioasa făcîndu-şi vînt cu 
pălăria albă, leoarcă de sudoare, atît de departe de sine însuşi încît ea se întrebase dacă o 
vedea cu adevărat, sau dacă era numai o fantasmă pentru el, îl văzuse clătinîndu-se în plină zi, 
îl văzuse mestecînd sucul de fructe, îl văzuse picotind în fotoliul de răchită cu paharul în mînă 
cînd zumzetul de aramă al greierilor făcea ca penumbra din sufragerie să pară mai întunecată, 
îl văzuse sforăind, aveţi grijă, excelenţă, îi spuse, iar el se trezea speriat îngînînd nu, regină, nu 
dormeam, închisesem doar ochii, zicea, fără să-şi dea seama că ea îi luase paharul din mînă ca 
să nu-i cadă în somn, îl distrase cu tot soiul de tertipuri ascunse pînă în după-amiaza de 
necrezut în care el sosi gituit de emoție cu ştirea că azi îţi aduc darul cel mai mare din univers, 
o minunatie a cerului pe care îl va străbate la noapte la unsprezece zero şase ca s-o vezi tu, 
regină, numai ca s-o vezi tu, şi asta era cometa. A fost unul din momentele noastre amare de 
dezamăgire pentru că de multă vreme se raspindise un zvon ca atitea altele că programul 
vieţii lui nu se supunea legilor timpului omenesc, ci ciclurilor cometei, că lui îi fusese hărăzit s- 
o vadă o dată, însă nu şi a doua oară, în ciuda prezicerilor minunate ale linguşitorilor săi, astfel 
încît aşteptarăm cu sufletul la gură noaptea aceea seculară de noiembrie, pentru care se 
pregătiră cîntece vesele, clopote de bucurie, rachete de sărbătoare ce pentru prima oară într- 
un veac n-aveau să explodeze spre a-l proslăvi pe el ci în onoarea celor unsprezece bătăi 
metalice de la ora unsprezece care aveau să marcheze sfîrşitul vieţii lui, spre a celebra un 
eveniment providential pe care el l-a aşteptat pe terasă în casa Manuelei Sanchez, stînd între 
ea şi maică-sa, răsuflînd adînc ca să-şi ascundă zbuciumul inimii, sub un cer străbătut de 
semne rele, aspirînd pentru prima oară mireasma nocturnă a Manuelei Sanchez, intensitatea 
atmosferei din preajma ei, aerul său liber, deslusi în zare tobele imploratoare ce preintimpinau 
dezastrul, auzi bocete pierdute, vuietul de lavă vulcanică al mulţimii ce se prosterna îngrozită 
dinaintea unei creaturi străine de puterea lui, care precedase şi avea să dăinuie dincolo de anii 
vîrstei lui, simţi povara timpului, îndură preţ de o clipă nefericirea de a fi muritor, şi atunci o 
văzu, iat-o acolo, zise, şi într-adevăr era acolo, fiindcă el o cunoştea, o văzuse cînd trecuse pe 
cealaltă parte a universului, e aceeaşi, regină, mai batrina decît lumea, trista meduza de foc cit 
necuprinsul cerului, care la fiecare palmă parcursă pe traiectoria sa se întorcea cu un milion de 
ani la obirsie, auziră fosnetul ciucurilor de staniol, îi văzură fata chinuită, ochii înecaţi în 
lacrimi, urmele de otrăvuri îngheţate pe pletele-i răsfirate de vinturile vazduhului, împrăştiind 
peste lume o dira de pulbere strălucitoare de resturi siderale şi răsărituri întîrziate de luna de 
smoală şi cenuşa craterelor unor vulcani din oceanele de dinaintea ivirii timpului pe pămînt, 
iat-o acolo, regină, şopti, uită-te bine la ea, că n-o s-o mai vedem pînă peste un veac, şi ea îşi 
făcu îngrozită semnul crucii, mai frumoasă ca niciodată în lumina fosforescentă a cometei şi cu 
capul nins de ploaia uşoară de pulbere astrală şi fulgi cereşti, şi atunci s-a întîmplat, maică- 
măiculiţă, Benedicién Alvarado, s-a întîmplat că Manuela Sanchez văzuse pe cer abisul 
veşniciei şi încercînd să se prindă cu putere de viaţă întinse mîna în gol şi singurul sprijin pe 
care l-a întîlnit a fost mina nedorită cu inelul prezidenţial, mina-i fierbinte şi netedă de pasăre 
de pradă coaptă în spuza focului domol al puterii. Foarte puţini au fost cei care s-au cutremurat 
la trecerea biblică a meduzei de lumină ce a speriat cerbii cerului şi a fumegat patria cu dira-i 
de pulbere sclipitoare de resturi siderale, căci pînă şi cei mai neîncrezători pîndeam moartea 
aceea neobişnuită care avea să nimicească principiile creştinătăţii şi să instaureze temeiurile 
celui de al treilea testament, dar am aşteptat zadarnic pînă s-a luminat de ziuă şi ne-am întors 
acasă mai osteniti de aşteptare decît de nesomn luînd-o pe străzile cu aer de sfîrşit de 
sărbătoare unde femeile sculate în zori măturau gunoiul ceresc împrăştiat de cometă, şi nici 
măcar atunci nu ne-am resemnat să credem că într-adevăr nu se întîmplase nimic, ci 
dimpotrivă, socoteam că fusesem victimele unei noi înşelăciuni istorice, fiindcă organele 
oficiale au proclamat trecerea cometei drept o victorie a regimului împotriva forţelor răului, 
folosindu-se prilejul pentru a se dezminti presupunerile privitoare la nişte boli ciudate ale 
bărbatului de la cîrma ţării prin dovezi de netăgăduit ale vitalitatii sale, înlocuindu-se lozincile 
cu altele noi şi dîndu-se publicităţii un mesaj solemn prin care el îşi exprima hotărîrea 
nestrămutată şi unică de a rămîne la post în slujba patriei cînd va fi să treacă iar cometa, însă 
el auzi muzica şi rachetele de parcă n-ar fi fost regimul său, auzi indiferent strigătele mulţimii 
adunate în Piaţa Armelor cu pancarte uriaşe ce-l proslăveau în veci pe mult stimatul 
conducător care avea să trăiască spre a povesti cele întîmplate nepăsîndu-i de greutăţile 


cîrmuirii şi împuternicind cu autoritatea sa nişte funcţionari mărunți, muncit de amintirea de jar 
a miinii Manuelei Sânchez în mina lui, visînd să retrăiască clipa aceea fericită chiar de-ar fi să 
se încalce legile naturii şi să se distrugă tot universul, şi dorindu-şi-o cu atîta nesat că-şi 
imploră astronomii să-i inventeze o cometă cu artificii de pirotehnică, un luceafăr căzător, un 
dragon de foc, orice născocire astrală îndeajuns de terifiantă pentru a-i stîrni o ameteala 
eternă unei femei frumoase, dar tot ce au putut găsi prin calculele lor a fost o eclipsă totală de 
soare în miercurea din săptămîna următoare la patru după-amiaza, domnule general, iar el 
încuviinţă, de acord, şi se iscă o noapte atît de adevărată în plină zi încît s-au aprins stelele, s- 
au ofilit florile, găinile s-au dus la culcare şi animalele s-au speriat înfiorate de un instinct 
prevestitor fără greş, în vreme ce el respira mireasma crepusculară a Manuelei Sânchez 
preschimbindu-se încet într-o boare nocturnă pe măsură ce trandafirul ei se veştejea în mina 
prin înşelăciunea umbrelor, iat-o, regină, îi spuse, iată-ţi eclipsa, dar Manuela Sânchez nu 
răspunse, nu-i atinse mina, nici nu respira, părea atit de ireală că el nu-şi putu infringe dorinţa 
mistuitoare şi întinse mina în întuneric ca să-i simtă mina, însă n-o găsi, o căută cu buricele 
degetelor în locul unde-i aflase mireasma, dar nici aici n-o găsi, o căută mai departe cu 
amindoua miinile prin casa uriaşă, agitindu-si braţele cu ochii deschişi în beznă ca un som- 
nambul, întrebîndu-se îndurerat unde eşti oare, Manuela Sânchez, nefericirea vieţii mele, te 
caut şi nu te găsesc în noaptea fără noroc a eclipsei tale, unde o fi mîna ta neîndurătoare, 
unde o fi trandafirul, înota ca un scafandru rătăcit într-un lac cu apă nevăzută la suprafaţa 
căreia descoperea plutind langustele preistorice ale galvanometrelor, crabii ceasurilor 
muzicale, homarii maşinăriilor tale cu meniri iluzorii, negăsind însă parfumul de iarbă-dulce al 
răsuflării tale, şi pe măsură ce umbrele nopţii efemere se risipeau i se aprindea în suflet lumina 
adevărului şi, în penumbra aurorei de la şase seara din casa pustie, se simţi mai batrin, mai 
trist, mai singur ca oricînd în deşertăciunea veşnică a acestei lumi fără tine, regina mea, 
pierdută pentru totdeauna în enigma eclipsei, în vecii vecilor, pentru că niciodată în anii fără 
şir ai puterii sale n-o mai reintilni pe Manuela Sanchez, pierzania vieţii mele, în labirintul de la 
ea acasă, se evaporă în noaptea cu eclipsa totală, domnule general, i se spunea că fusese 
văzută ba la un bal popular în Porto Rico, acolo unde au spintecat-o pe Elena, însă nu era ea, 
ba la zaiafetul de la priveghiul lui Papa Montero, minciună, chefliu ticălos, dar nici asta nu era 
ea, ba în vacarmul de la Barlovento deasupra minei, la carnavalul din Aracataca, în hora 
unduitoare a jocului din Panamă , dar nici una din toate astea nu era ea, domnule general, a 
luat-o dracu', şi dacă atunci nu s-a lăsat la cheremul morţii n-a fost pentru că i-ar fi lipsit furia 
turbată de a muri, ci fiindcă ştia că era osîndit fără scăpare să nu moară din dragoste, o ştia 
dintr-o seară de la începutul domniei sale cînd se duse la o ghicitoare ca să-i citească în apa 
din ulcica fermecată cheia destinului care nu-i stătea scrisă în palmă, nici în cărţi, nici în cafea, 
în nici un fel de mijloc de a afla, ci numai în oglinda apei prevestitoare unde se văzu pe sine 
răpus de moarte bună în somn, în biroul de lîngă salonul de audienţe, şi se văzu trintit cu fata 
în jos pe pardoseală, aşa cum dormise în toate nopţile vieţii lui de cînd se născuse, cu uniforma 
de doc fără galoane, cu cizmele înalte, pintenul de aur, braţul drept îndoit sub cap în chip de 
pernă, şi la o vîrstă imprecisă între 107 şi 232 de ani. 


Astfel îl găsiră în pragul toamnei lui, cînd cadavrul era de fapt al lui Patricio Aragonés, şi tot 
astfel îl regăsirăm după multi ani, într-o vreme cu atitea incertitudini încît nimeni nu se putea 
lăsa convins de evidenţa că lui îi aparţinea acel trup senil, ciugulit de vulturi şi plin de paraziți 
de pe fundul mării. Mina umflată ca un cîrnat din pricina putrefactiei nu mai păstra nici un 
semn c-ar fi stat vreodată pe piept datorită dispretului unei fecioare incerte de pe timpul 
marelui zgomot şi nici nu dăduserăm de vreun indiciu din viaţa lui care să ne poată ajuta să-i 
stabilim fără greş identitatea. Nu ni se părea ciudat, fireşte, că asta se întîmpla în anii noştri, 
căci pînă şi în epoca lui cea mai de glorie se găsiseră destule motive pentru ca lumea să se 
îndoiască de existenţa sa, şi nici chiar ucigasii lui tocmiti nu-i ştiau întocmai vîrsta, fiindcă au 
fost perioade de confuzie cînd părea să aibă optzeci de ani la tombola de binefacere, şaizeci în 
cursul audienţelor civile şi mai puţin de patruzeci la ceremoniile cu ocazia sărbătorilor 
naţionale. Ambasadorul Palmerston, unul dintre ultimii diplomaţi care-i prezentase scrisorile de 
acreditare, povestea în memoriile sale interzise că era cu neputinţă să crezi într-o vîrstă atit de 
înaintată ca a lui şi într-o stare de dezordine şi părăsire ca cea a palatului prezidenţial unde a 
fost nevoit să-şi croiască drum printre mormane de hirtii rupte, baligi de vită şi resturi de la 
mîncarea rămasă de la dinii adormiti pe coridoare, şi cum prin gherete şi birouri n-am aflat de 
la nimeni nimic, am fost nevoit să mă folosesc de leproşii şi damblagiii care invadaseră deja 


primele camere particulare şi ei îmi arătară drumul spre salonul de audienţe unde găinile 
ciuguleau holdele amăgitoare de grîu din goblenuri, iar o vaca sfişia pînza cu portretul unui 
arhiepiscop încercînd s-o mänînce, şi mi-am dat seama imediat că el era surd de-a binelea nu 
numai pentru că una îl întrebam şi alta îmi răspundea, ci şi fiindcă se plingea că păsările nu 
mai cîntau cînd de fapt abia dacă puteai să respiri din pricina larmei stîrnite de ele, de parcă 
te-ai fi adîncit într-o pădure în zori de zi, iar el întrerupse pe neaşteptate ceremonia inminarii 
scrisorilor de acreditare şi rămase cu privirea atintita şi mîna pilnie la ureche arătînd pe 
fereastră cîmpia de pulbere unde fusese marea şi spunînd cu o voce care ar fi trezit şi morţii 
ascultă ropotul turmei de catiri care vine de acolo, ascultă-l, dragul meu Stetson, e marea care 
se întoarce. Era greu de crezut că batrinul acela fără scăpare ar fi acelaşi bărbat mesianic care 
la începutul cirmuirii lui îşi făcea apariţia prin tîrguri la ora cea mai nepotrivită, fără nici o altă 
escortă decit un indian descult cu un cuţit lung de tăiat trestie de zahăr şi un mic cortegiu de 
deputaţi şi senatori pe care el însuşi îi desemna cu degetul după capriciile digestiei, voia să 
afle cum stau cu recolta, dacă vitele sînt sănătoase şi cum se poartă oamenii, se aşeza într-un 
balansoar de nuiele la umbra arborilor mango din piaţă, făcîndu-şi vînt cu pălăria de vătaf pe 
care o purta pe atunci, şi cu toate că părea toropit de căldură nu se lăsa pînă nu lămurea şi cel 
mai mic amănunt din tot ce vorbea cu bărbaţii şi femeile pe care-i adunase împrejur adresîndu- 
li-se cu numele mic şi cu cel de familie de parcă ar fi avut în cap un registru în care stătea scris 
totul, locuitorii, cifrele şi problemele întregii naţiuni, astfel că m-a chemat fără să deschidă 
ochii, vino încoace, Jacinta Morales, îmi spuse, povesteşte-mi cum o duce băiatul tău pe care el 
însuşi îl tinuse anul trecut pentru ca ea să-l facă să înghită ulei de ricină, şi tu, Juan Prieto, îmi 
spuse, ia zi ce-ţi mai face taurul de prăsilă pe care tot el îl îngrijise cu descîntece împotriva 
ciumei ca să-i iasă viermii din urechi, şi tu, Matilda Peralta, ce-mi dai ca să ţi-l aduc înapoi 
teafăr pe bărbatu-tău care a fugit de acasă, uite-l acolo, tîrît de funia din jurul gitului si 
ameninţat de el în persoană că avea să putrezească în butucul de tortură dacă mai încearcă o 
dată să-şi părăsească nevasta cu cununie, şi cu acelaşi simţ al dreptăţii imediate poruncise 
unui parlagiu să-i taie miinile în public unui vistiernic risipitor, şi se apuca să culeagă roşii dintr- 
o grădină particulară şi le mînca dîndu-şi aere de mare cunoscător cu agronomii de faţă, 
spunînd pămîntului de aici îi lipseşte multă baligă de măgar, să fie adusă pe cheltuiala 
guvernului, poruncea, şi-şi întrerupse plimbarea în scopuri patriotice şi-mi strigă pe fereastră 
prăpădindu-se de ris, aha, Lorenza L6pez, cum mai merge maşina de cusut pe care mi-o 
dăruise chiar el acum douăzeci de ani, iar eu i-am răspuns şi-a dat duhul, domnule general, 
închipuiţi-vă, nici lucrurile nici noi oamenii nu sîntem făcuţi să durăm toată viata, însă el 
răspunse că dimpotrivă, lumea-i veşnică, şi atunci s-a pornit să demonteze maşina cu o 
şurubelniţă şi o pară cu ulei fără să-i pese de suita oficială care-l aştepta în mijlocul străzii, la 
răstimpuri i se citea enervarea căci sufla ca un taur şi se minji cu ulei de motor pînă şi pe fata, 
dar după aproape trei ceasuri maşina cosea iar, ca nouă, fiindcă pe vremea aceea nu exista 
necaz cit de neînsemnat din viata de zi cu zi care să nu aibă pentru el tot atita importanţă ca 
cea mai serioasă afacere de stat şi credea din tot sufletul că era cu putinţă să împărţi fericire şi 
să înşeli moartea cu şiretlicuri soldatesti. Era greu de admis că bătrînul acela fără scăpare ar fi 
fost tot ce mai rămăsese dintr-un om a cărui putere fusese atît de mare încît odată cînd a 
întrebat cit e ceasul i-au răspuns cit porunciti dumneavoastră, domnule general, şi era 
adevărat, fiindcă nu numai că schimba orele de peste zi după bunul plac, aşa cum îi convenea 
în treburile lui, ci schimba pînă şi sărbătorile după planurile sale de călătorie ca să cutreiere 
tara dintr-un tîrg într-altul, cu umbra indianului descult şi senatorii lugubri şi coşurile cu cocoşii 
falnici pe care-i punea să se bată cu cei mai buni de prin partea locului, stringind el însuşi 
pariurile şi făcînd să se cutremure de ris temeliile arenei pentru că ne simţeam cu toţii obligaţi 
să ridem cînd slobozea ciudatele-i hohote bubuitoare ce răsunau peste fanfară şi rachete, iar 
noi sufeream cînd amutea, izbucneam usurati în strigăte şi aclamații cînd cocosii lui îi secerau 
pe ai noştri care fuseseră atit de bine învăţaţi să piardă că nici unul nu dădu greş, în afară de 
cocoşul lui Dionisio Iguarân, nenorocirea vieţii lui, care-l fulgeră pe cenusiul puterii într-o luptă 
atît de dreaptă şi sigură tncit el însuşi a fost primul care traversă arena ca să-i stringä mina 
învingătorului, eşti un bărbat şi jumătate, îi spuse plin de voie bună, mulţumit că cineva i-a 
facut în sfîrşit favoarea unei tnfringeri inofensive, ce n-aş da să fie al meu cocoşul ăsta, îi zise, 
si Dionisio Iguarân îi răspunse cu glas tremurînd e al dumneavoastră, domnule general, e o 
mare cinste pentru mine, şi se întoarse acasă în aplauzele mulţimii extaziate şi zgomotul 
asurzitor al fanfarei şi al rachetelor, arătîndu-le tuturora cei şase cocosi de rasă pe care el i-i 
dăruise în schimbul roşcovanului învingător, dar peste noapte se încuie în dormitor, bău de 
unul singur un butoiaş de rom din trestie şi se spînzură cu frînghia hamacului, bietul om, căci el 
n-avea habar de lanţul de nenorociri pricinuite oamenilor de aparitiile-i glorioase, nici de morţii 
nedoriți pe care-i semăna trecerea lui, nici de condamnarea pe viata a partizanilor în dizgrație 


pe care-i chemă greşindu-le numele de fata cu ucigaşi năimiţi plini de zel care interpretaseră 
eroarea drept o dovadă deliberată de duşmănie, cutreiera toată ţara cu mersul lui ciudat de 
tatu, cu sudoarea-i îngrozitoare, cu barba-i nerasă, apărea pe nepusă-masă în vreo bucătărie 
oarecare, cu aerul acela de bunic neputincios ce-i făcea pe toţi ai casei să tremure de groază, 
lua apă din ciubăr cu căucul alăturat, mînca chiar din cratita de gătit apucînd bucăţile cu 
degetele, din cale-afară de jovial, din cale-afară de simplu, fără să-i treacă prin cap că acea 
casă rămîne pe veci marcată de stigmatul vizitei lui, şi nu se purta astfel din vreun calcul 
politic nici din nevoia de dragoste cum se întîmplase odinioară, ci fiindcă aceasta-i era firea 
adevărată cînd puterea nu era încă mizga nemărginită din plenitudinea toamnei lui, ci un 
torent de fierbinteala pe care-l vedeam tisnind în fata noastră din izvoarele-i de obirsie, astfel 
că era de ajuns ca el să arate cu degetul pomii ce aveau să dea roade, animalele care aveau 
să crească şi oamenii care aveau să prospere, şi poruncise luaţi ploaia de acolo unde dăunează 
recoltei şi duceti-o peste pămînturile secetoase, si aşa se şi făcuse, domnule, am văzut cu ochii 
mei, căci legenda lui începuse cu mult înainte de a se crede el însuşi atotputernic, cînd era 
încă la cheremul semnelor prevestitoare şi al tălmăcirilor de coşmaruri, şi-şi întrerupea brusc o 
călătorie abia începută pentru că auzise cucuveaua cîntînd pe deasupra lui şi schimba ziua 
unei apariţii în public fiindcă mama sa, Benedicién Alvarado, găsise un ou cu două gälbenusuri, 
şi desfiinţa suita de senatori şi deputaţi zeloşi care-l însoțeau pretutindeni şi ţineau în locul lui 
discursurile pe care n-a îndrăznit niciodată să le ţină el însuşi, se lipsise de ei pentru că se văzu 
pe sine în casa mare şi pustie dintr-un vis urit înconjurat de oameni palizi în redingote cenusii 
care-l împungeau rizind cu nişte cuțite de măcelărie atacîndu-l cu atîta inversunare încît 
oriunde şi-ar fi întors el privirea se pomenea cu fierul amenintätor gata să-i cresteze fata şi să-i 
scoată ochii, incoltit ca o fiară de nişte asasini tacuti şi zimbitori care-şi disputau privilegiul de 
a lua parte la omor şi de a se desfăta la vederea sîngelui său, dar el nu simţea nici furie nici 
spaimă ci doar o uşurare imensă ce devenea tot mai adîncă pe măsură ce i se scurgea viata, i 
se părea că pluteşte, neprihănit, aşa încît zimbea şi el în timp ce-l omorau, zimbea din pricina 
lor şi a lui în necuprinsul casei din vis, cu pereţi de var alb ce se înroşeau de sîngele meu, pînă 
cînd cineva care în vis era viu îi dădu o lovitură în josul pîntecului de unde-mi ieşi tot aerul pe 
care-l mai aveam în mine, şi atunci îşi acoperi faţa cu poncho-ul îmbibat de sînge ca nimeni din 
cei care nu-l cunoscuseră viu să nu-l recunoască mort, şi se prăbuşi zguduit de horcăiala unei 
agonii atît de adevărate că nu-şi putu infringe nevoia arzătoare de a-i povesti totul prietenului 
meu, ministrul sănătăţii, iar acesta îl făcu pînă la urmă să încremenească destăinuindu-i că o 
astfel de moarte se petrecuse odată întocmai în istoria omenirii, domnule general, şi-i citi 
relatarea episodului cu pricina dintr-unul din caietele de însemnări mizgalite de generalul 
Lautaro Muñoz, şi totul era leit, maică-măiculiţă, pînă într-atit încît ascultind el îşi aduse aminte 
de ceva ce uitase cînd s-a trezit şi anume că în timp ce-l omorau se deschiseră pe neaşteptate 
şi nu din pricina vîntului toate ferestrele palatului, care erau în realitate atitea cîte răni 
fuseseră în vis, douăzeci şi trei, o coincidenţă terifiantă ce atinse în săptămîna aceea culmea 
cu asaltul corsarilor asupra senatului şi curţii de justiţie, sub nepăsătoarea privire complice a 
forţelor armate, distrugid prin foc pînă în temelii preaslăvita casă a marilor bărbaţi ai neamului, 
iar flăcările se văzură pînă noaptea tîrziu de pe balconul prezidenţial, însă el nu se tulbură 
deloc aflînd vestea, domnule general, că nu mai rămăsese piatră peste piatră, ne făgădui să-i 
pedepsească exemplar pe autorii atentatului care nu au fost descoperiţi niciodată, ne făgădui 
să reclădească o replică exactă a casei marilor bărbaţi ai neamului, ale cărei därimäturi arse 
dăinuiră pînă în zilele noastre, nu făcu nimic pentru a ascunde îngrozitoarea vrajă din coşmar, 
ci se folosi de prilejul acela pentru a desfiinţa aparatul legislativ şi judiciar al vechii republici, 
copleşindu-i cu onoruri şi daruri pe senatorii, deputaţii şi magistraţii curţii, de care nu mai avea 
nevoie spre a păstra aparențele ca la începuturile guvernării sale, îi surghiuni pe la ambasade 
magnifice şi îndepărtate, raminind fără nici un fel de suită decît umbra singuratică a indianului 
cu cuțitul de tăiat trestie care nu-l părăsea nici o clipă, îi gusta mincarea şi apa, stind la 
distanţa cuvenită, păzea uşa în timp ce el stătea la mine acasă făcînd să se împrăştie zvonul 
că era iubitul meu tainic, cînd de fapt venea în vizită cam de două ori pe lună ca să-i ghicesc în 
cărţi în toţi acei ani fără număr în care încă se credea muritor, mai avea virtutea de a se îndoi, 
ştia să greşească şi se încredea mai mult în cărţile de joc decit în instinctul său sălbatic, sosea 
mereu la fel de speriat şi de bătrîn ca prima oară cînd se aşezase în faţa mea şi fără să spună 
un cuvînt îmi întinsese miinile acelea cu palmele netede şi încordate ca burta broaştei cum nu 
mai văzusem niciodată şi nici n-aveam să mai văd în lunga-mi viaţă de ghicitoare a sorții 
altora, le puse pe amîndouă odată pe masă, parcă într-o rugăciune fierbinte şi tăcută de om 
deznădăjduit, atît de zbuciumat şi fără iluzii că nu mă impresionară atît palmele-i sterpe cit 
melancolia neostoită, tremurul buzelor, sărmană-i inimă de batrin ros de nesiguranţă al cărui 
destin îi era cu neputinţă de desluşit nu numai în palmă, ci şi în toate felurile de ghicit pe care 


le cunoşteam pe atunci, căci îndată ce tăia cărţile se iveau ape tulburi, zatul de pe fundul cestii 
după ce-şi bea cafeaua se întuneca, stergindu-se toate semnele ce ar fi avut a face cu viitorul 
şi fericirea lui, cu reuşita acţiunilor lui, în schimb cele privitoare la soarta oricui altcuiva ar avea 
vreo legătură cu el erau limpezi, astfel că am văzut-o pe maica-sa, Benedicién Alvarado, 
pictînd păsări cu nume străine la o vîrstă atit de înaintată că de-abia mai putea deslusi culorile 
prin aerul încărcat de aburi puturoşi, biata maică-sa, am văzut oraşul nostru devastat de un 
ciclon atît de cumplit că nu-şi merita numele de femeie, am văzut un bărbat cu o mască verde 
şi o spadă în mînă iar el întrebă îngrozit în ce loc de pe lume se afla şi cărţile i-au răspuns că în 
fiecare marti era mai aproape de el decit în celelalte zile ale săptămînii, şi el zise aha, şi 
întrebă ce culoare au ochii lui şi cărţile i-au răspuns că avea un ochi de culoarea rachiului de 
trestie privit în lumină şi celălalt era întunecat, şi el zise aha, şi întrebă ce gînduri avea 
bărbatul acela, şi atunci i-am dezvăluit pînă la capăt pentru ultima oară adevărul din cărţile de 
joc, fiindcă i-am spus că masca verde înseamnă perfidie şi trădare, şi el zise aha, cu un aer 
victorios, ştiu cine e, drace, exclamă, şi era colonelul Narciso Miraval, unul din aghiotantii lui 
cei mai apropiaţi care după două zile şi-a tras un glonţ în ureche fără nici o explicaţie, bietul 
om, şi aşa hotărau soarta ţării şi o luau înaintea istoriei după cum i se ghicea în cărţi pînă cînd 
el află de o prezicătoare fără pereche care citea moartea în apa nedezmintita din ulcica de 
descintat şi o porni în taină în căutarea ei, sträbätind pe măgar trecători înguste, neavînd alt 
martor decit îngerul păzitor cu cuțitul de tăiat trestie, pînă la coliba din ţinuturile sterpe unde 
trăia cu o strănepoată care avea trei copii şi stătea să mai nască unul, de la un soţ care murise 
de o lună, o găsi damblagie şi pe jumătate oarbă zăcînd într-o odaie aproape în beznă, dar cînd 
ea îi ceru să-şi pună miinile peste ulcică apa se lumină cu o strălucire lăuntrică diafană şi certă, 
şi atunci se văzu pe sine leit, culcat cu faţa în jos la pămînt, cu uniforma de doc fără galoane, 
cizmele înalte şi pintenul de aur, şi întrebă unde-i locul ăsta, iar femeia îi răspunse cercetind 
apa adormită că era o încăpere nu mai mare decit asta cu ceva ce se vede aici, se pare o masa 
de scris, un ventilator electric şi o fereastră ce dă spre mare şi cu pereţii ăştia albi cu tablouri 
cu cai şi un steag cu un dragon, iar el zise din nou aha, căci recunoscuse fără îndoială biroul de 
lîngă salonul de audienţe, şi întrebă dacă avea să fie de moarte năpraznică sau de o boală grea 
şi ea îi răspunse că nu, că avea să moară în somn şi fără dureri, şi el zise aha, şi o întrebă 
tremurind cînd o să fie asta, şi ea îi răspunse să doarmă liniştit că nu avea să se intimple 
înainte de a împlini vîrsta mea, adică 107 ani, dar nici după 125, şi atunci el zise aha şi o 
sugrumă pe batrina bolnavă acolo în hamac pentru ca nimeni să nu mai afle împrejurările 
morţii lui, o sugrumă cu cureaua de la pintenul de aur, fără durere, fără un geamat, ca un 
călău iscusit, şi a fost singura vietate de pe lumea asta, om sau animal, căreia îi făcu cinstea s- 
o ucidă cu mina lui, în vreme de pace sau de război, biata femeie. Asemenea amintiri ale 
faptelor lui infame nu-l făceau să simtă mustrări de cuget, în nopţile toamnei lui, dimpotrivă, îi 
slujeau drept poveşti pilduitoare despre ceea ce ar fi trebuit să fie şi nu era, mai cu seamă cînd 
Manuela Sânchez dispăru în negura eclipsei şi el voia să se mai simtă iar în toiul sălbăticiei, ca 
să-şi smulgă turbarea batjocurii ce-i fierbea măruntaiele, se culca în hamac sub clopoteii sfirniti 
de vînt ai tamarinilor, gîndindu-se la Manuela Sânchez cu o ură ce-i tulbura somnul, în vreme 
ce forţele armate de pe uscat, de pe mare şi din aer o căutau fără a găsi vreo urmă pînă şi la 
hotarele necunoscute ale deşertului de salpetru, unde naiba te-ai ascuns, se tot întreba, unde 
naiba ai de gînd să te viri ca braţul meu să nu te atingă şi să ştii cine-i stapin, pălăria ţinută pe 
piept îi tremura odată cu bătăile inimii, raminea ca dus pe altă lume din pricina furiei, fără să 
asculte de maică-sa care încerca stăruitor să afle de ce nu mai vorbeşti din noaptea cu eclipsa, 
de ce priveşti doar în tine însuţi, însă el nu răspundea, s-a dus, la naiba, mamă, tîrîndu-şi 
picioarele de orfan şi singerind stropi de fiere cu orgoliul rănit de amărăciunea neostoita că 
toate astea mi se întîmplă pentru că am ajuns un om de nimic, pentru că nu mai sînt stapin pe 
destinul meu cum eram înainte, pentru că am intrat în casa unei tirfe cu încuviințarea maică- 
sii, şi nu cum năvălisem în casa răcoroasă şi tăcută a Franciscăi Linero, pe drumul spre Santos 
Higuerones, pe vremea cînd era încă el însuşi şi nu Patricio Aragones cel care arăta în lume 
fata puterii, intrase fără să bată măcar la uşă, după bunu-i plac, în ritmul celor unsprezece 
bătăi ale pendulei şi eu i-am auzit zornăitul pintenului de aur de pe terasa din curte şi-am 
înţeles că paşii aceia ca pietrele de moară călcînd cu atita autoritate pe pardoseala de 
cărămidă nu puteau fi decit ai lui, l-am presimtit în carne şi oase înainte de a-l vedea aparind 
în cadrul uşii de pe terasa interioară unde stircul cînta la ora unsprezece printre muscatele 
aurii, cînta şi cinteza ametita de seva inmiresmata a ciorchinilor de banane agätate de stresini, 
iar lumina acelei funeste zile de marţi din luna august juca printre frunzele noi ale bananierilor 
din curte şi pe trupul cerbului tînăr pe care bărbatul meu Poncio Daza îl vinase în zori şi-l 
lăsase să i se scurgă sîngele atirnat de picioare lîngă ciorchinii de fructe vărgate de dulceata ca 
mierea a miezului lor, l-am văzut mai mare şi mai întunecat decit într-un vis, cu cizmele 


murdare de noroi şi tunica soldéteascé leoarcă de sudoare, fără arme la cingătoare dar ocrotit 
de umbra indianului descult care rămase neclintit în spatele lui cu mîna pe prăseaua cutitului 
de tăiat trestie, i-am văzut ochii de neocolit, mîna de fecioară adormită ce rupse o banană din 
ciorchinele cel mai apropiat şi o minca pe data cu nesat, şi apoi mai mîncă una şi încă una, 
mestecîndu-le lacom cu gura plină, scotind nişte sunete ca un clipocit de baltă fără să-şi ia 
privirea de la ademenitoarea Francisca Linero care se uita la el fără a şti ce să facă spre a-şi 
apăra pudoarea de tînără de curînd măritată, fiindcă el venise să-şi facă cheful şi nu exista pe 
lume nici o putere mai mare ca a lui ca să-l împiedice, abia dac-am simţit răsuflarea îngrozită a 
bărbatului meu care se aşeză lîngă mine şi amindoi rămaserăm încremeniţi tinindu-ne de mina 
cu cele două inimi ca de ilustrată batind speriate la unison sub privirea tenace a bătrînului de 
nepătruns care stătea mai departe la cîţiva paşi de uşă mincind banană după banană şi 
aruncînd peste umăr cojile în curte, fără să clipească măcar o dată din clipa în care începu să 
se uite la mine, şi doar atunci cînd isprăvi de mîncat tot ciorchinele şi rămase ciotul gol lîngă 
cerbul mort făcu un semn către indianul descult şi-i porunci lui Poncio Daza să meargă pentru 
scurtă vreme cu firtatul meu cel cu cuțitul, că are de încheiat o afacere cu tine, si cu toate că 
eu muream de frică mai aveam destulă minte ca să-mi dau seama că singurul meu mijloc de 
salvare era să-l las să facă tot ce-a vrut cu mine, pe masa mare pe care mîncam, ba mai mult |- 
am ajutat să mă găsească prin dantelele fustelor după ce mă lăsase fără suflare cu mirosu-i de 
amoniac şi-mi sfişie chiloţii dintr-o lovitură de gheară, căutîndu-mă cu degetele pe unde nu 
eram în vreme ce mă gindeam năucă Sfinte Dumnezeule-Doamne, ce ruşine, ce nenorocire, 
pentru că în dimineaţa aceea n-avusesem timp să mă späl din cauza cerbului vînat, astfel că el 
îşi făcu în cele din urmă pofta după atitea luni de asediu, dar o făcu pe grabă şi prost, de parc- 
ar fi fost mai bătrîn decît era, sau mult mai tînăr, era atît de descumpănit că abia de mi-am dat 
seama cînd şi-a făcut datoria cum a putut mai bine şi-a început să verse lacrimi de urină caldă 
de orfan mare şi singur, plîngînd cu o durere atît de adîncă încît mi s-a făcut milă nu numai de 
el ci de toţi bărbaţii de pe lume şi m-am apucat să-l scarpin pe cap cu buricele degetelor şi să-l 
consolez, nu merită, domnule general, viata-i lungă şi-n vremea asta omul cu cuțitul de tăiat 
trestie îl dusese pe Poncio Daza în păduricea de bananieri şi-l sfirteca în bucățele atit de mici 
că ne-a fost cu neputinţă să-i întregim trupul împrăştiat de porci, bietul om, dar nu se putea 
altfel, spuse el, fiindcă i-ar fi fost duşman de moarte pentru totdeauna. Imaginile acestea ale 
puterii lui îi veneau de foarte departe şi-i sporeau amărăciunea văzînd cit de tare i se slăbise 
forţa, dacă nu-i mai era de folos nici măcar pentru a alunga duhurile necurate stirnite de o 
eclipsă, iar la masa de domino se înfiora de parca i se scurgea fierea în sînge în fata stapinirii 
de sine de nezdruncinat a generalului Rodrigo de Aguilar, militar căruia îi incredintase viata 
după ce uremia i-a intepenit încheieturile îngerului cu cuțitul de tăiat trestie, şi totuşi se întreba 
dacă atita încredere şi atîta autoritate acordate unui singur om n-au fost oare pricina 
nenorocirii lui, dacă nu cumva tocmai prietenul meu de-o viaţă fusese cel care-l adusese în 
starea aceea căci încercase să-l lipsească de înfăţişarea firească de conducător pentru a-l 
preschimba într-un invalid de palat incapabil să dea un ordin care să nu fi fost îndeplinit încă 
dinainte, datorită invenţiei nefireşti de a arăta în public un chip ce nu era al lui, pe cînd 
indianul descult din vremurile bune era de ajuns cu vîrf şi îndesat pentru a-şi deschide drum cu 
lovituri de cuţit prin mulţimea ce se imbulzea, strigind dati-va la o parte, nenorocitilor, că vine 
stapinul, fără a putea deslusi în puzderia de aclamații care erau adevărații patrioţi iubitori de 
neam şi care erau cei făţarnici, căci încă nu descoperiserăm că cei mai perfizi strigau mai tare 
ca toţi trăiască viteazul, drace, trăiască domnul general, iar acum nu-i mai ajungea toată 
autoritatea armelor ca s-o găsească pe regina de doi bani care se ferise de asediul de nebiruit 
al poftelor lui senile, drace, aruncă piesele de domino pe pardoseală, obişnuia să întrerupă 
jocul la jumătate fără un motiv evident, descurajat de revelaţia într-o străfulgerare că toţi îşi 
găseau pînă la urmă locul în lume, toţi în afară de el, conştient pentru întîia oară că avea 
cămaşa leoarcă de sudoare la o oră atît de devreme, conştient de duhoarea de stirv ce 
răzbătea odată cu aburii de pe mare şi de şuierul dulce de flaut al herniei răscolite de căldura 
umedă, e din pricina zäpuselii, îşi zise fără convingere, încercînd să desluşească de la fereastră 
strania lumină a oraşului încremenit, unde singurele fiinţe vii păreau să fie stolurile de vulturi 
ce-şi luau zborul îngrozite de pe acoperişul spitalului săracilor şi orbul din Piaţa Armelor care 
simţi prezenţa bätrinului scuturat de fiori de la fereastra palatului şi-i făcu un semn grăbit cu 
toiagul, strigîndu-i ceva ce el nu putu înţelege, socotind că e încă un semn ce-i întărea 
presimţirea apăsătoare că avea să se întîmple curînd ceva, şi totuşi îşi zise iar că nu, pentru a 
doua oară la sfirsitul acelei descurajante zile de luni atît de lungi, e din pricina zapuselii, spuse 
şi adormi pe dată, legănat de răpăiala ploii pe geamurile incetosate de boarea viselor 
întrerupte, dar pe neaşteptate se trezi speriat, cine-i, strigă, era numai inima lui apăsată de 
tăcerea stranie a cocoşilor în zori, simţi că în vreme ce el dormea, plutind în piclă, corabia 


universului ajunsese într-un port, iar animalele pămîntului şi cerului care aveau virtutea de a 
presimti moartea mai presus de semnele neroade şi de ştiinţele omeneşti cele mai cu temei 
amutira de groază, văzduhul se sfirsi, timpul îşi schimbă cursul, şi lui i se păru cînd se ridică în 
picioare că inima i se umfla cu fiecare pas şi-i pocneau urechile, şi o materie fierbinte i se 
scurse pe nări, e moartea, se gîndi el, cu tunica îmbibată de sînge, înainte de a-şi da seama că 
nu, domnule general, era ciclonul, cel mai devastator din cite au farimitat într-o salbă de insule 
risipite vechiul regat compact din Caraibi, o catastrofă atit de tainică încît numai el o 
descoperise cu instinctul prevestitor cu mult înainte de a se stîrni panica printre cîini şi găini, şi 
atît de intempestiva că abia au avut timp să-i găsească un nume de femeie în brambureala 
aceea a ofiţerilor tngroziti care veniră cu vestea că acum am încurcat-o într-adevăr, domnule 
general, s-a zis cu ţara asta, însă el dădu ordin să se întărească uşile şi ferestrele cu scînduri 
groase, legară cu fringhii santinelele pe coridoare, închiseră găinile şi vacile în birourile de la 
primul etaj, priponiră toate obiectele începînd din Piaţa Armelor şi pînă la ultimul hotar al 
regatului său cutremurat de groază, ţara întreagă rămase ancorată la locul ei cu ordinul 
categoric ca la cel dintîi semn de panică să se tragă de două ori în aer iar a treia oară să se 
tragă cu adevărat, şi totuşi nimic nu rezistă la trecerea înfricoşătorului satîr al vînturilor 
rotitoare ce reteză dintr-o dată porţile mari din oţel blindat de la intrarea principală şi luă vacile 
pe sus, însă el nu şi-a dat seama, fascinat cum era de dezläntuirea aceea, de unde venea oare 
urletul de ploi orizontale ce împrăştiau peste tot o grindină vulcanică de darimaturi, şi de fiare 
ale pădurilor de pe fundul mării, nici n-a avut destulă judecată să se gindeasca la proporţiile 
îngrozitoare ale cataclismului, ci cutreiera în toiul potopului întrebîndu-se năpădit de gustul 
fetid al urii, unde eşti oare Manuela Sanchez, pedeapsa vieţii mele, drace, unde te-ai virit de nu 
te poate ajunge prăpădul acesta al răzbunării mele? Şi se pomeni în balta de linişte de după 
uragan, singur cu aghiotantii cei mai apropiaţi, navigind într-o barcă veche cu visle pe marea 
de stricăciuni din salonul de audienţe, ieşiră fără greutate pe poarta pentru maşini printre 
rămăşiţele de palmieri şi felinarele devastate din Piaţa Armelor, intrară în laguna moartă a 
catedralei şi-l străfulgeră iar gîndul pătrunzător că nu fusese niciodată şi n-avea să fie în veci 
atotputernic, iar arsura acelei certitudini amare îl chinuia neîncetat, în timp ce barca dădea de 
spaţii cu densități diferite după cum se schimba culoarea luminii vitraliilor revărsîndu-se peste 
frunzele de aur masiv şi ciorchinii de smaralde de pe altarul mare, peste lespezile funerare ale 
viceregilor îngropaţi de vii şi ale arhiepiscopilor morţi de atîtea dezamăgiri şi peste 
promontoriul de granit al mausoleului pustiu al Amiralului Mării Oceanice, cu conturul celor trei 
caravele, înălţat din ordinul lui, din dorinţa de a-şi odihni oasele alături de noi, am ieşit prin 
canalul prezbiteriului într-o curte interioară prefăcută în acvariu luminos pe al cărui fund de 
faianţă rătăceau bancurile de scrumbii printre tulpinile de chiparoase şi floarea-soarelui, am 
brăzdat făgaşurile tenebroase dinspre lăcaşul sfînt al mănăstirii călugăriţelor basce, am văzut 
chiliile părăsite, clavicordul în derivă în bazinul din salonul de muzică, iar în adîncurile apelor 
adormite din refectoriu am văzut întreaga comunitate a fecioarelor înecate la locurile lor 
împrejurul mesei lungi cu mîncarea servită, şi cînd el a ieşit pe balcon a văzut imensa întindere 
lacustră sub cerul strălucitor unde fusese oraşul şi doar atunci se incredinta că vestea era 
adevărată, domnule general, că prăpădul acela cuprinsese tot pămîntul numai ca să mă scape 
de chinul stîrnit de Manuela Sânchez, drace, barbare mai sînt metodele Domnului faţă de ale 
noastre, se gîndea mulţumit, contemplînd mlaştina tulbure unde fusese oraşul şi pe a cărei 
întindere nesfirsita plutea o întreagă lume de găini înecate, şi din care se zăreau numai turlele 
catedralei, reflectorul farului, terasele însorite ale conacelor solide din cartierul viceregilor, 
insulele risipite ale colinelor, vechiul port al traficantilor de sclavi negri unde-si aşezaseră 
corturile naufragiatii uraganului, cei de pe urmă suprevietuitori neîncrezători care contemplau 
trecerea tăcută a bărcii vopsite în culorile drapelului patriei printre şiragurile ca nişte alge din 
trupuri inerte de găini, şi i-am văzut ochii trişti, buzele vestede, mina ginditoare făcînd semnul 
crucii în chip de binecuvintare pentru ca ploile să contenească şi să strălucească soarele, şi 
care reînvie grădinile inecate şi porunci apelor să scadă şi apele scăzură. In toiul clopotelor de 
bucurie, rachetelor de sărbătoare şi imnurilor glorioase cu care s-a celebrat punerea celei dintii 
pietre pentru reconstrucţie, şi în mijlocul strigătelor mulţimii adunate în Piaţa Armelor pentru a- 
| proslăvi pe binefăcătorul care alungase dragonul uraganului, cineva îl apucă de brat ca să-l 
scoată în balcon, căci acum mai mult ca oricînd norodul are nevoie de cuvintele lui de 
îmbărbătare, şi mai înainte de a putea scăpa simţi vuietul aclamatiilor unanime care îi 
pătrunse în măruntaie ca un vînt de mare haină, trăiască bărbatul viteaz, căci încă din prima zi 
de cînd se afla la cîrmă ştiu ce înseamnă senzaţia de a fi lipsit de ocrotire dacă un întreg oraş 
se uită la tine în acelaşi timp, cuvintele îi încremeniră, înţelese într-o străfulgerare de luciditate 
mortală că n-avea curajul şi n-o să-l aibă niciodată să apară cu toată fiinţa lui în faţa abisului 
mulţimii, astfel că în Piaţa Armelor n-am zărit decît imaginea efemeră dintotdeauna, umbra 


unui bătrîn de neînțeles îmbrăcat în tunică de doc care din balconul prezidenţial împărţi în 
tăcere semne de binecuvintare şi dispăru imediat, însă viziunea aceea fugară ne era de-ajuns 
pentru a ne întări convingerea că el se afla acolo, veghindu-ne veghea şi somnul sub tamarinii 
străvechi din conacul de la marginea oraşului, stătea dus pe gînduri în balansoarul de răchită, 
în mina cu paharul de limonadă neatins, ascultind zgomotul boabelor de porumb vinturate într- 
o tigvă de către mama sa Benedici6n Alvarado, zărind-o prin reverberatia căldurii de la ora trei 
cum a apucat o găină sură, a băgat-o sub brat şi i-a răsucit gitul cu un fel de duiosie, în vreme 
ce-mi spunea cu glas de mamă privindu-ma în ochi ai să ajungi ofticos din pricina atitor gînduri 
şi fiindcă nu te hrăneşti ca lumea, rămii să maninci astă-seară, îl rugă fierbinte, ademenindu-l 
cu găina sugrumata pe care o tinea cu miinile amîndouă ca să nu-i scape din zvircolirea 
agoniei, şi el îi spuse bine, mamă, rămîn, şi rămase pînă se înnopta, cu ochii închişi în 
balansoarul de răchită, fără să doarmă, legănat de mirosul delicat al găinii ce fierbea în oală, 
preocupat de cursul vieților noastre, fiindcă tot ce ne dădea siguranţă pe lume era certitudinea 
că el stătea acolo, invulnerabil la ciumă şi la uragan, invulnerabil la batjocura Manuelei 
Sânchez, invulnerabil la trecerea timpului, dăruit fericirii mesianice de a se gîndi pentru noi, 
ştiind că noi ştiam că n-avea să ia nici o hotärîre în ce ne priveşte care să nu fie pe măsura 
noastră, căci el nu supravietuise la toate datorită curajului său de neînchipuit şi nici prudentei 
infinite, ci pentru că era singurul dintre noi care cunoştea dimensiunea adevărată a destinului 
nostru, căci am ajuns pina acolo, mamă, îi spuse asezindu-se să se odihnească la întoarcerea 
dintr-o călătorie anevoioasă pînă la cea de pe urmă piatră istorică de la îndepărtata graniţă de 
răsărit pe care fuseseră cioplite numele şi anii naşterii şi morţii ultimului soldat căzut întru 
apărarea integrităţii patriei, văzuse oraşul lugubru şi îngheţat al naţiunii vecine, văzuse ploaia 
veşnică, ceața din zori cu miros de funingine, oamenii îmbrăcaţi de gală în tramvaie electrice, 
înmormîntările celor de vază cu trăsuri fastuoase trase de cai albi cu coifuri de pene, copiii 
dormind înfăşuraţi în ziare în pridvorul catedralei, la naiba, ce lume ciudată, exclamă, par cu 
toţii poeţi, însă nu sînt, domnule general, sînt conservatorii care au ajuns la putere, i-au spus, 
şi se întorsese din călătoria aceea exaltat de revelaţia că nu-i nimic pe lume care să se poată 
asemui cu mirosul acesta de fructe tropicale stricate, cu larma de tîrg şi cu simtamintul adînc 
de tristeţe în fapt de seară al patriei noastre sărmane ale cărei hotare n-avea să le treacă 
niciodată, şi nu pentru că i-ar fi fost teamă să se mişte din scaunul pe care stătea, aşa cum 
spuneau duşmanii lui, ci fiindcă omul e ca un copac de pădure, mamă, ca sălbăticiunile ce nu 
ies din birlog decît pentru a mînca, spunea el, amintindu-şi cu luciditatea mortală a picotelii din 
timpul siestei de acea încremenită zi de joi din luna august, cu mulţi ani în urmă, cînd se 
încumetă să recunoască faptul că-şi ştia limitele ambitiei, i-o mărturisise unui războinic de pe 
meleaguri străine şi dintr-o altă epocă pe care-l primise singur în penumbra fierbinte a biroului, 
era un tînăr sfios ametit de trufie şi însemnat dintotdeauna de stigmatul singurătăţii, se oprise 
neclintit în uşă fără a îndrăzni să-i treacă pragul pînă cînd ochii i se obişnuiră cu penumbra 
parfumată de frunzele de glicină arzind într-un vas cu jăratic şi atunci îl putu vedea pe el 
aşezat în fotoliul turnant tinindu-si pumnii nemiscati pe masa goală, atît de obişnuit şi de şters 
că n-avea nimic comun cu imaginea-i publică fără escortă şi fără arme, cu cămaşa leoarca de 
sudoare ca orice muritor şi cu foi de salvie lipite la tîmple ca să-i treacă durerea de cap, şi 
numai cînd m-am convins de adevărul de necrezut că bătrînul acela plin de beteşuguri era 
chiar idolul copilăriei noastre, întruchiparea cea mai desavirsita a viselor noastre de glorie, 
numai atunci intră în birou si se prezentă spunindu-si numele cu glasul limpede şi hotărît al 
celui care aşteaptă să fie recunoscut prin faptele sale, iar el îmi strînse mîna cu o mînă gingaşă 
şi zgircita, o mînă de episcop, ascultînd cu atenţie uimită visele fabuloase ale străinului care 
voia arme şi solidaritate pentru o cauză care e şi a dumneavoastră, excelenţă, voia ajutoare 
pentru intendenta şi sprijin politic pentru un război fără crutare ce va nimici pe veci orice regim 
conservator din Alasca pînă în Patagonia, şi el se simţi atît de mişcat de vehementa tînărului 
că-l întrebase de ce naiba te bagi în chestia asta, de ce vrei să mori, dar străinul îi răspunse 
fără urmă de ruşine că nu există glorie mai mare decit aceea de a muri pentru patrie, 
excelenţă, şi el îi replică zimbind milostiv nu fi prost, băiete, patria înseamnă să fii viu, îi spuse, 
înseamnă asta, îi spuse şi-şi desfăcu pumnul pe care-l ţinea pe masă arătîndu-i în palmă 
mărgeaua aceea de sticlă pe care o ai Sau nu o ai, dar pe care numai cel ce o are o are cu 
adevărat, băiete, asta-i patria, spuse, pe cînd îl conducea bătîndu-l usurel pe spate fără să-i 
dea nimic, nici măcar alinarea unei promisiuni, iar aghiotantului care închise uşa îi ordonă să 
nu-l mai deranjeze nimeni pe cel care tocmai ieşise de acolo, nici măcar să nu-şi piardă careva 
timpul să-l urmărească, spuse, are sîngele prea înfierbîntat, nu-i bun de nimic. Nu ne-a fost dat 
să-l mai auzim spunînd vorbele astea decît după uragan, cînd decretă o nouă amnistie pentru 
deţinuţii politici şi autoriză întoarcerea tuturor exilatilor, în afară de literati, bineînţeles, aceştia 
niciodată, zise, au sîngele prea înfierbîntat precum cocosii de rasă cînd vor să-şi ia zborul asa 


că nu-s buni de nimic, şi dacă-s buni de ceva, spuse, sînt mai răi ca politicienii, mai răi ca popii, 
inchipuiti-va, dar să vină toţi ceilalţi fără deosebire de culoare, pentru ca reconstrucţia patriei 
să fie opera tuturor, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de posibilitatea de a se încredința că el 
era din nou atotputernic, cu sprijinul înverşunat al forţelor armate care ajunseseră să fie 
întocmai ca cele de odinioară de cînd el împărţi membrilor comandamentului suprem proviziile 
de hrană, medicamentele şi materialele pentru asistenţă socială primite ca ajutor din 
străinătate, de cînd familiile miniştrilor lui îşi petreceau duminicile de plajă în spitalele 
demontabile şi corturile Crucii Roşii, vindeau ministerului sănătăţii cantităţile de plasmă şi 
tonele de lapte praf pe care ministerul sănătăţii le revindea la rîndul lui spitalelor pentru săraci, 
iar ofiţerii din statul-major îşi scoaseră la mezat ambițiile ca să obţină contractele pentru 
lucrări publice şi programe de restaurare înfăptuite cu împrumutul pentru cazuri de urgenţă 
acordat de ambasadorul Warren în schimbul dreptului ca navele ţării sale să pescuiască pe 
termen nelimitat în apele noastre teritoriale, ce naiba, exclama el, numai cine o are o are într- 
adevăr, îşi zicea, amintindu-şi de mărgeaua colorată pe care i-o arătase acelui biet visător de 
care nu s-a mai ştiut niciodată, atît de exaltat de opera de reconstrucţie încît se ocupa în 
persoană şi prin viu grai pînă şi de amănuntele cele mai neînsemnate, ca pe vremurile de la 
începutul guvernării sale, se bălăcea în bălțile de pe străzi cu o pălărie şi nişte cizme de vinator 
de rate, pentru ca să nu se clădească un oraş diferit de cel pe care-l concepuse el, întru slava 
lui, în visele-i de înecat singuratic, poruncind inginerilor să-mi luaţi astea de aici şi să mi le 
puneţi acolo unde nu deranjează, şi ei le luau, să mai înălţaţi turnul ăsta cu încă doi metri ca să 
se poată vedea din el vapoarele din larg, şi-l inaltau, să-mi intoarceti cursul acestui rîu tocmai 
în sens invers, îl întorceau, fără nici o împotrivire, fără o umbră 

de descurajare, şi era atît de ametit de reconstrucţia aceea febrilă, atît de obosit de zelul de 
care dădea dovadă şi atît de nepăsător la celelalte treburi de stat mai mărunte, încît se pomeni 
că dă cu nasul de pămînt cînd un aghiotant distrat i-a comentat din greşeală problema cu 
copiii, şi el întrebă ca picat din nori care copii, copiii, domnule general, dar care anume, ce 
dracu, fiindcă pînă atunci îi ascunseseră că armata îi ţinea în taină pe copiii care scoteau 
numerele de loterie de teamă ca nu cumva să povestească de ce ieşea totdeauna cîştigător 
biletul prezidenţial, iar părinţilor care veniseră să întrebe ce s-a întîmplat le spuneau că nu era 
nimic adevărat, ducîndu-i cu vorba pînă aveau să găsească un răspuns mai bun, le spuneau că 
erau minciuni scornite de venetici, calomnii ale opoziţiei, şi pe cei care se răsculaseră în faţa 
unei cazărmi îi împrăştia-seră cu foc de obuze şi se ajunse la un măcel public pe care vi l-am 
ascuns de asemenea ca să nu vă supărăm, domnule general, căci adevărul e că acei copii se 
aflau închişi în bolțile fortăreței din port în condiţiile cele mai bune, fiind cu toţii veseli şi 
sănătoşi, dar necazul e că nu mai ştim ce să facem cu ei, domnule general, că să tot fie vreo 
două mii. Metoda infailibilă de a cîştiga la loterie fusese inventată chiar de el fără să vrea, 
observînd numerele încrustate de pe bilele de biliard, fusese o idee atît de simplă şi uimitoare 
că nici el nu-şi putea crede ochilor cînd văzu mulţimea fremătîndă ce umplea la refuz Piaţa 
Armelor încă de la prînz, făcînd socoteli referitoare la miracol înainte de a se savirsi, sub 
soarele arzător, printre strigăte de recunoştinţă şi pancarte colorate, glorie în veci prea 
milostivului care împarte fericirea, veniră muzicanți şi dansatori pe fringhie, se instalară birturi 
şi grătare, rulete anacronice şi licitaţii anemice de animale, rămăşiţe din alte lumi şi alte 
vremuri care dădeau tîrcoale pe meleagurile norocului încercînd să se pricopsească pina şi cu 
firimiturile atitor iluzii, iar la ora trei deschiseră balconul, puseră să urce în el copiii sub şapte 
ani aleşi la întîmplare chiar din mulţime ca să nu existe vreo bănuială în legătură cu 
corectitudinea metodei, dădură fiecărui copil cîte un saculet de diferite culori, după ce 
verificară de faţă cu martori vrednici de încredere că în fiecare erau zece bile de biliard 
numerotate de la unu la zero, atenţie, doamnelor şi domnilor, mulţimea îşi ţinea respiraţia, 
fiecare copil legat la ochi o să scoată o bilă, mai întîi copilul cu säculetul albastru, apoi cel cu 
saculetul roşu şi la sfîrşit cel cu säculetul galben, unul după altul cei trei copii îşi băgau mina în 
saculet, simțeau la fundul lui nouă bile toate la fel şi o bilă îngheţată, şi ascultînd de porunca 
pe care le-o dăduserăm în secret scoteau bila îngheţată, o arătau mulţimii, îi strigau cîntînd 
numărul şi în felul acesta scoteau cele trei bile ţinute în gheaţă cîteva zile, cu cele trei numere 
ale biletului pe care el şi-l pusese deoparte, dar niciodată nu ne-a trecut prin cap că s-ar putea 
ca cei trei copii să povestească, domnule general, ne-am gîndit aşa de tîrziu la treaba asta ca 
n-am mai avut încotro şi a trebuit să-i ascundem cite trei, apoi cîte cinci, apoi cite douăzeci, 
închipuiţi-vă, domnule general, căci tragind de firul ghemului încurcat el ajunse pînă la urmă să 
descopere că toţi ofiţerii din comandamentul suprem al forţelor armate de uscat, maritime şi 
aeriene erau implicaţi în pescuitul miraculos al loteriei nationale, află că primii copii urcaseră în 
balcon cu încuviințarea părinţilor, ba chiar fuseseră iniţiaţi de aceştia în ştiinţa iluzorie de a 
recunoaşte prin pipăit numerele încrustate pe fildeş, dar că pe următorii îi făcuseră să urce cu 


forţa, pentru că se răspîndise zvonul că odată suiti acolo nu mai apucau să coboare, şi atunci 
părinţii îi ascundeau, îi îngropau de vii cînd treceau patrulele pornite să-i ia cu arcanul în miez 
de noapte, că trupele de urgenţă nu împresurau Piaţa Armelor pentru a stapini delirul 
norodului, cum i se spunea lui, ci pentru a tine la distanţă mulțimile care năvăleau ca cirezile 
de vite ame-nintind cu moartea, şi că diplomaţii care solicitaseră audienţă ca să intervină 
pentru aplanarea conflictului se lovira de piedici absurde, căci la funcţionari le confirmau ca 
sigure legendele despre bolile lui ciudate, spunîndu-le că nu-i putea primi deoarece făcuse 
broaşte în burtă, că nu mai era în stare să doarmă decit în picioare ca să nu-l înţepe crestele 
de iguană care-i ieşeau printre vertebre, şi îi ascunseseră mesajele de protest şi cererile 
stăruitoare venite din lumea întreagă, îi ascunseseră şi o telegramă de la Suveranul Pontif care 
exprima îngrijorarea noastră apostolică pentru soarta celor nevinovaţi, nu mai rămăsese loc în 
temnițe pentru atitia părinţi răsculați, domnule general, nu mai rămăsese nici un copil pentru 
tragerea de la loteria de luni, drace, în mare bucluc ne-am băgat. Cu toate acestea, el nu şi-a 
dat prea bine seama cit de adinca era prăpastia pînă nu i-a văzut pe copii înghesuiți ca nişte 
vite duse la tăiere în curtea interioară a fortăreței din port, ieşind din bolțile acesteia ca o 
turmă înnebunită de capre orbite de strălucirea soarelui după atitea luni de teroare, se rătăciră 
în lumină, atît de mulţi în acelaşi timp că el nu i-a mai văzut ca două mii de făpturi separate ci 
ca pe un uriaş animal fără formă ce răspîndea un iz impersonal de piele încinsă şi făcea un 
zgomot de apă adinca şi a cărui natură multiplă îl ferea de primejdia de a fi distrus, fiindcă nu 
era cu putinţă să nimiceşti o asemenea cantitate de viata fără să laşi o dîră de oroare care 
avea să dea ocolul pămîntului, drace, nu era nimic de făcut, şi cu această convingere a 
convocat conducerea supremă, paisprezece comandanţi scuturati de fiori şi mai de temut ca 
oricînd pentru că nu s-au simţit niciodată atît de înspăimîntaţi, scrută fără nici o grabă ochii 
fiecăruia, unul după altul, şi atunci înţelese că era singur împotriva tuturor, astfel că rămase cu 
capul sus, glasul i se aspri, şi-i îndemnă să fie uniţi acum mai mult ca oricînd, pentru bunul 
renume şi onoarea forţelor armate, îi iertă de orice vinovăţie, tinindu-si pe masă pumnii strinsi 
ca să nu i se vadă tremurul nesigurantei, şi le ordonă în consecinţă să rămînă fiecare la postul 
lui, făcîndu-şi datoria cu zelul şi autoritatea de totdeauna, fiindcă hotărîrea mea supremă şi 
irevocabilă este aceea că aici nu s-a întîmplat nimic, şedinţa s-a terminat, pe răspunderea 
mea. Ca simplă măsură de precauţie i-a scos pe copii din fortăreaţa portului şi i-a trimis în 
furgoane nocturne în regiunile cele mai nelocuite din ţară, în timp ce el înfrunta furtuna 
dezlantuita de declaraţia oficială şi solemnă că nu era adevărat, că nu numai că nu existau 
copii reţinuţi de autorităţi, ci că în închisori nu mai rămăsese nici un deţinut de nici un fel, 
minciuna cu sechestrarea masivă era o infamie a trădătorilor de neam ca să tulbure spiritele, 
porțile patriei sînt deschise pentru a se stabili adevărul, să vină să-l caute, şi au venit, a venit o 
comisie a Societăţii Naţiunilor care a răscolit pînă şi pietrele cele mai ascunse din fundul ţării şi 
a interogat cum a vrut şi pe cine a vrut atît de amănunţit încît Benedici6n Alvarado avea să 
întrebe cine erau intruşii aceia îmbrăcaţi ca nişte spiritişti care intrară în casa ei căutînd două 
mii de copii pe sub paturi, în coşul de croitorie, în borcanul cu pensule, şi care în cele din urmă 
adeveriră public că găsiseră închisorile pustii, patria în linişte şi pace şi fiecare lucru la locul lui, 
şi nu descoperiră nici un indiciu care să confirme bănuiala lumii că ar fi fost violate prin intenţie 
sau faptă, prin acţiune sau omisiune, principiile drepturilor omului, dormiti fără grijă, domnule 
general, au plecat, el le-a făcut din fereastră semne de rămas bun cu o batistă brodată pe 
margini, încercînd senzaţia de uşurare că ceva se termina pentru totdeauna, adio, netotilor, 
călătorie sprincenata, oftă, s-a zis cu povestea asta, dar generalul Rodrigo de Aguilar îi aminti 
că nu era aşa, că povestea nu se sfirsise fiindcă mai rămăseseră copiii, domnule general, şi el 
se bătu cu palma peste frunte, drace, îi uitasem de tot, ce facem cu copiii? Încercînd să scape 
de gîndul acesta apăsător pînă cînd avea să scornească o soluţie drastică, dădu ordin să fie 
scoşi toţi copiii din ascunzătoarea din pădure şi duşi tocmai în partea opusă, în provinciile cu 
ploi veşnice unde nu băteau vinturi trădătoare care să răspîndească glasurile, unde animalele 
pămîntului putrezeau în mers, unde înfloreau crini în cuvinte si caracatitele înotau printre 
copaci, poruncise să fie duşi în peşterile Anzilor cu neguri eterne pentru ca nimeni să nu afle 
unde erau, să-i treacă din tulburea lună noiembrie năpădită de putrezire în februarie cel cu zile 
orizontale, pentru ca nimeni să nu ştie în ce timp se aflau, le trimise pastile de chinină şi pături 
de lina cînd i se aduse la cunoştinţă că erau scuturati de fierbinţeală fiindcă stătuseră zile 
întregi ascunsi în lanurile de orez cu noroiul pînă la git ca să nu-i descopere aeroplanele Crucii 
Roşii, pusese să fie vopsită în roşu lumina soarelui şi strălucirea stelelor ca să-i vindece de 
scarlatină, dăduse ordin să fie stropiti din văzduh cu prafuri insecticide ca să nu-i manince 
păduchii-de-frunză din plantațiile de banani, le trimitea ploi de bomboane şi ninsori de 
îngheţată cu frişcă din avioanele şi paraşutele încărcate cu jucării de Crăciun, pentru a-i ţine 
linistiti pînă avea să-i dea prin cap o soluţie magică, şi astfel încetul cu încetul reuşi să scape 


de vraja malefică a memoriei şi uită de ei, cufundîndu-se în mlaştina jalnică a nopţilor lui fără 
şir, toate la fel, bîntuite de insomnii obişnuite, auzi bătăile metalice de la nouă, scoase găinile 
care dormeau pe sub cornişele palatului şi le duse în poiată, iar pînă să apuce să numere 
păsările picotind pe stinghii intră o slujnică mulatră să strîngă ouăle, si el îi simţi boarea 
însorită a tinereţii, foşnetul trupului, şi năvăli asupra-i, aveţi grijă, domnule general, a îngăimat 
ea, tremurind toată, or să se spargă oule, să se spargă, ce naiba, zise el, şi o culcă la pămînt 
dintr-o singură lovitură, fără s-o dezbrace şi fără să-şi lepede nici el hainele, tulburat de dorinţa 
mistuitoare de a scăpa de gloria înşelătoare a acelei zile de marti ninsă de gäinatul verde al 
păsărilor adormite, alunecă, se prabusi în virtejul iluzoriu al unei prăpăstii străbătute de lumini 
livide, efluvii de transpiratie, suspine de femeie neimblinzita şi amăgitoare ameninţări de 
uitare, lăsînd în cădere dira stelei efemere a pintenului de aur, cu clinchetul său jinduitor, izul 
de salpetru al gifiielii lui de bărbat grăbit, scîncetu-i de căţel, groaza de a exista prin sclipirea şi 
tunetul tăcut al izbucnirii instantanee a acelei scîntei a morţii, dar pe fundul prăpastiei regăsea 
miriştea de gäinat, somnul fără somn al găinilor, obida mulatrei care se ridică de jos cu poalele 
minjite de melasa aurie a gälbenusurilor, plingindu-se că s-au spart ouăle, vedeţi, domnule 
general, doar v-am spus eu, iar el bombăni încercînd să-şi înfrîngă furia unei alte iubiri fără 
iubire, uită-te cîte au fost, îi spuse, ţi le scad din leafă, şi plecă, se făcuse zece, se duse la 
grajduri şi cercetă gingiile vacilor, una cîte una, o văzu pe una din femeile lui sfişiată de durere 
pe podeaua barăcii şi pe moasa scotindu-i din măruntaie o făptură aburindă cu cordonul 
buricului răsucit în jurul gitului, era băiat, ce nume să-i dăm, domnule general, care-l vreţi voi, 
răspunse, era ceasul unsprezece, ca în fiecare noapte de cînd era la cîrma ţării numără 
santinelele, controla broastele de la uşi, acoperi coliviile păsărilor, stinse luminile, era 
douăsprezece, patria era în linişte şi pace, lumea dormea, se îndreptă spre dormitor prin 
încăperile în întuneric, străbătute de săgețile luminoase ale zorilor fugare ale rotirii farului, 
atîrnă în cui lampa pentru cazuri de urgenţă, trase cele trei zăvoare, puse cele trei lacăte şi cei 
trei drugi, se aşeză pe closetul portabil şi în vreme ce-şi storcea firicelul de urină îşi tot mîngiia 
copilaşul neîndurător al testiculului cu hernie pînă cînd îşi îndreptă umflătura, adormindu-i în 
mînă, durerea îi conteni, dar reveni într-o clipă cu o străfulgerare de panică atunci cînd prin 
fereastră răzbi o pala de vînt de dincolo de deserturile cu salpetru şi imprastie prin dormitor 
crimpeie de cîntec duios îngînat de mulţimi întrebînd de un cavaler care se duse la război si 
suspinînd vai, ce durere, vai, ce jale, şi s-au urcat într-un turn să vadă dacă se întorcea şi l-au 
văzut cum venea înapoi, iată-l că-i iar aici, ce bucurie, dar nu, e într-un sicriu cu catifea, vai ce 
durere, vai, ce jale, şi era un cor de voci fără număr şi atît de îndepărtate că el ar fi putut 
adormi cu iluzia că era chiar cîntecul stelelor, dar se ridică în capul oaselor furios, ajunge, la 
naiba, strigă, sau ei sau eu, răcni, şi au fost ei, căci încă înainte de revărsatul zorilor porunci 
să-i urce pe copii pe un şlep încărcat cu ciment, să-i poarte cîntînd pînă la hotarele apelor ţării, 
să-i arunce în aer cu dinamită fără să apuce să sufere cîntînd întruna, şi cînd cei trei ofiţeri care 
savirsisera crima i s-au înfăţişat luînd poziţie de drepţi cu vestea, domnule general, că ordinul 
a fost îndeplinit, îi ridică în grad şi le dădu medalia lealitatii, dar apoi porunci să fie împuşcaţi 
fără nici o cinste ca pe nişte delincventi oarecare fiindcă sînt ordine care pot fi date dar nu şi 
îndeplinite, drace, bietii copilaşi. Experiente atit de îngrozitoare ca acestea îi adevereau 
convingerea străveche cum că duşmanul cel mai de temut este în tine însuţi, în inima 
încrezătoare, că propriii lui oameni pe care-i înarma şi ridica în grad pentru a-i susţine regimul 
sfirsesc, mai devreme sau mai tîrziu, prin a scuipa mina care le dăduse de mîncare, iar el îi 
distrugea dintr-o singură lovitură, scotea de aiurea alţii în loc, îi avansa la gradele cele mai 
înalte arătîndu-i cu degetul după cum i se năzărea, tu căpitan, tu colonel, tu general, şi toţi 
ceilalţi locotenenti, ce dracu, îi vedea împăunîndu-se cu uniforma pina-i plesneau cusäturile, 
apoi îi pierdea din vedere, şi o întîmplare ca aceea cînd au fost descoperiţi două mii de copii 
sechestrati îl făcea să-şi dea seama că nu era vorba de un singur om care-l trădase, ci de 
întregul comandament suprem al unor forţe armate care nu-s bune decît să sporească 
cheltuielile cu laptele şi cînd începe greul fac ceva în farfuria din care tocmai au mîncat, şi cînd 
mă gîndesc că eu i-am născut pe toţi, la naiba, mi i-am scos din coaste, am cucerit pentru ei 
respect şi pîine, şi totuşi n-avea nici o clipă de linişte încercînd mereu să se ferească de 
ambiția lor, pe cei mai primejdiosi îi tinea aproape ca să-i supravegheze mai bine, pe cei mai 
putin indrazneti îi trimitea la garnizoanele de graniţă, din cauza lor acceptase ocupaţia 
puşcaşilor marini, mamă, şi nu pentru a combate frigurile galbene cum scrisese ambasadorul 
Thompson în comunicatul oficial, nici pentru ca să-i asigure protecţia în fata nemulțumirii 
populare, cum spuneau politicienii din exil, ci pentru ca să-i înveţe pe militarii noştri să fie 
oameni dintr-o bucată, şi aşa s-a şi întîmplat, mamă, trebuie să recunoaştem, ei i-au învăţat să 
umble încălţaţi, să se şteargă cu hîrtie, să folosească prezervative, ei au fost cei care mi-au 
dezvăluit secretul de a menţine servicii paralele spre a spori rivalitatile dintre militari, mi-au 


inventat biroul securităţii statului, agenţia generală de investigaţii, departamentul naţional al 
ordinii publice, şi o mulţime de alte chestii de-astea pe care nici măcar eu nu le mai tineam 
minte, organisme asemănătoare pe care el le dădea drept altele pentru a stapini cît mai în 
tihnă în toiul furtunii, făcîndu-i pe unii să creadă că sînt spionati de ceilalţi, amestecînd cu nisip 
de mare praful de puşcă al garnizoanelor şi incurcind adevărul intentiilor lor cu simulare ce 
contraziceau acest adevăr, şi totuşi se revoltau, el năvălea în cazărmi spumegind de furie, 
racnind dati-va la o parte, nemernicilor, că trece stăpînul, înspăimîntîndu-i pe ofiţerii care 
făceau exerciţii de tragere ochind portretele mele, să fie dezarmati, ordonă fără să se oprească 
dar cu atita autoritate turbată în voce că îşi predară singuri armele, scoateti-va hainele astea 
bărbăteşti, ordonă, şi le scoaseră, la baza din San Jer6nimo e razmerita, domnule general, el 
intră pe poarta mare tîrîndu-şi labele uriaşe de bătrîn suferind printre cele două şiruri al 
gărzilor insurgente care i-au dat onorul cuvenit comandantului suprem, apăru în sala cu 
căpeteniile rebelilor, fără escortă, fără nici o armă, dar urlînd într-o explozie de forţă la pămînt, 
culcati cu fata în jos, că am venit eu cel atotputernic, la pămînt, lepădăturilor, şi nouăsprezece 
ofiţeri de stat-major se aruncară cu fata-n jos, îi siliră să se perinde muscind tarina prin satele 
de pe tarm, ca să vedeţi cîte parale face un militar fără uniformă, ticăloşi nenorociti, auzi peste 
celelalte strigăte din cazarma răzvrătită propriile lui ordine irevocabile, să fie împuşcaţi pe la 
spate capii rebeliunii, expuseră cadavrele spînzurate de picioare în văzul tuturor, şi în plină zi, 
ca să nu rămînă nimeni fără să ştie cum sfirsesc cei care-l hulesc pe Dumnezeu, nemernicilor, 
dar povestea nu se termină nici după aceste pedepse sîngeroase fiindcă la cea mai mică 
neatentie se pomenea iar cu ameninţarea acelui parazit tentacular despre care credea că-l 
smulsese din rădăcini dar care creştea mai departe în străfundurile puterii lui, în umbra 
privilegiilor obligatorii şi farimelor de autoritate şi încredere din interes pe care era nevoit să le 
acorde ofiţerilor celor mai curajoşi chiar împotriva propriei voințe, deoarece îi era cu neputinţă 
să rămînă la cirma fără ei dar nici împreună cu ei, condamnat pe veci să trăiască respirind 
acelaşi aer care-l asfixia, la naiba, nu era drept aşa ceva, după cum nu putea să trăiască nici 
cu spaima neîncetată stirnita de cinstea exagerată a prietenului meu generalul Rodrigo de 
Aguilar care intrase la mine în birou cu o mutră de tnmormintare dornic să afle ce s-a întîmplat 
cu cei două mii de copii, cei cu lozul cel mare, că toată lumea zice că i-am înecat în ocean, şi el 
i-a spus fără să clipească măcar nu mai tot da crezare unor minciuni scornite de trădătorii de 
tara, prietene, copiii cresc teferi şi în pacea Domnului, îi spuse, în fiecare noapte îi aud cîntînd 
pe aici primprejur, spuse, arătîndu-i cu o rotire amplă a miinii un loc nedefinit din univers, şi pe 
ambasadorul Evans în persoană îl învălui într-o aură de incertitudine cînd îi răspunse 
netulburat nu ştiu despre ce copii îmi vorbiti cînd însuşi delegatul ţării dumneavoastră la 
Societatea Naţiunilor declarase public că din şcoli nu lipseşte nici un copil şi sînt cu toţii 
sănătoşi, ce naiba, s-a terminat cu povestea asta, şi totuşi n-a avut încotro şi a fost trezit la 
miezul nopţii cu vestea că, domnule general, s-au răsculat două din garnizoanele cele mai mari 
din tara şi pe deasupra cazarma Conde la cîteva străzi de palatul prezidenţial, e o insurecție 
dintre cele mai de temut condusă de generalul Bonivento Barboza care se baricadase cu o mie 
cinci sute de soldaţi extrem de bine înarmaţi si aprovizionati cu muniții cumpărate de contra- 
bandă prin consulii atasati politicienilor din opoziţie, aşa că nu stăm deloc pe roze, domnule 
general, de data asta zău că ne-a luat dracu. Odinioară, subversiunea aceea vulcanică i-ar fi 
atitat pasiunea pentru risc, dar el ştia mai bine ca oricine cît de greu atirna adevărata povară a 
vîrstei, căci abia dacă mai era în stare să reziste ravagiilor lumii sale tainice, iar în nopţile de 
iarnă nu reuşea să adoarmă decît după ce-şi alina în podul palmei durerea testiculului cu 
hernia ce şuiera uşor, cîntîndu-i cu duioşie un cîntec de leagăn ca unui prunc dormi, puişor, 
dormi, şi se chinuia de ceasul morţii stînd pe closet, dîndu-şi sufletul picătură cu picătură parcă 
printr-un filtru astupat de cocleala atitor nopţi de cînd urina în singurătate, şi amintirile i se 
ştergeau, nu mai izbutea să-şi dea seama cu exactitate cine era unul sau altul, nici de partea 
cui se afla, la cheremul unui destin necruţător în palatul acela necunoscut pe care de mult l-ar 
fi schimbat pentru alt loc, departe de aici, în oricare văgăună de indieni unde să nu ştie nimeni 
că fusese preşedintele unic al ţării atît amar de ani încît el însuşi le pierduse şirul, şi totuşi cînd 
generalul Rodrigo de Aguilar se oferi să mijlocească o înţelegere onorabilă cu rebelii nu s-a 
pomenit cu mosul scrîntit care motäia în cursul audienţelor ci cu vechea cerbicie de bizon căci, 
fără să stea nici o clipă pe gînduri, răspunse că în ruptul capului nu ţinea în nici un fel, deşi nu 
era vorba dacă ţinea sau nu ţinea, ci de faptul că totul e împotriva noastră, domnule general, 
pînă şi biserica, dar el a spus că nu, biserica e cu acela care are pîinea şi cuțitul, iar generalii 
din comandamentul suprem întruniţi vreme de patruzeci şi opt de ore nu izbutiseră să se puna 
de acord, n-are a face, spuse el, o să vezi cum se hotărăsc toţi cînd or să afle cine-i plăteşte 
mai bine, conducătorii opoziţiei civile şi-au scos în sfîrşit capul şi au ajuns să conspire în plină 
stradă, cu atît mai bine, spuse el, spînzură-i cîte unul de fiecare felinar din Piaţa Armelor ca să 


ştie cine-i cel atotputernic aici, nu-i chip, domnule general, poporul e cu ei, minciună, spuse el, 
poporul e cu mine, aşa că de aici nu mă scot decît mort, declară, lovind în masă cu mina-i grea 
de domnişoară cum făcea numai cînd lua hotariri definitive, şi dormi pînă la ora mulsului 
vacilor, cînd se pomeni că în salonul de audienţe era un adevărat prăpăd, fiindcă rebelii din 
cazarma Conde catapultaseră pietre ce nu lăsaseră nici un geam întreg din galeria dinspre 
răsărit şi mingi aprinse prin ferestrele sparte, semanind groază printre cei aflaţi în palat cit a 
fost noaptea de lungă, dacă aţi fi văzut cum a fost, domnule general, n-am închis ochii dînd 
fuga dintr-o parte într-alta cu pături şi găleți cu apă să stingem trombele de foc ce se iscau în 
colţurile cele mai neaşteptate, însă el abia dacă asculta, v-am spus doar să nu-i luaţi în seamă, 
zicea, tîrîndu-şi picioarele de mormint pe coridoarele pline de cenuşă şi zdrente de covoare şi 
goblenuri pirlite, însă n-or să se potolească, îi spuneau, şi-i trimiseseră vorbă că bulgării de foc 
sînt doar un avertisment, că vor urma exploziile, domnule general, dar el traversă grădina fără 
să-i pese de nimeni, auzi în întunericul cel de pe urmă foşnetul trandafirilor care tocmai îşi 
desfăcuseră bobocii, larma cocosilor răzbind prin vîntul dinspre mare, ce facem, domnule 
general, n-am spus să nu-i luaţi în seamă, ce naiba, şi se duse ca în toate diminetile la ora 
aceea să supravegheze mulsul, astfel că insurgenții din cazarma Conde au văzut aparind ca în 
toate diminetile la ora aceea căruţa trasă de catiri cu cele şase tone de lapte de la grajdurile 
prezidenţiale, iar sus pe capră era acelaşi căruţaş dintotdeauna cu mesajul prin viu grai ca 
domnul general vă trimite laptele ăsta chiar dacă scuipati mai departe mina care vă dă de 
mîncare, şi-l strigă cu atîta inocenta că generalul Bonivento Barboza ordonă să fie primit 
laptele cu condiţia ca mai întîi să-l guste carutasul, să fie siguri că nu e otrăvit, şi atunci se 
deschiseră porţile mari de fier şi cei o mie cinci sute de rebeli care se iviseră prin balcoanele 
interioare au văzut căruţa intrînd pînă în mijlocul curţii pietruite, l-au văzut pe soldatul de 
serviciu urcîndu-se pe capră cu un vas si cu polonic ca să-i dea cärutasului să guste laptele, |- 
au văzut desfăcînd primul butoi, l-au văzut plutind în încetineala efemeră a unei deflagratii 
orbitoare, şi apoi n-au mai văzut nimic în vecii vecilor în dogoarea vulcanică a lugubrului 
edificiu cu tencuială galbenă unde n-a existat niciodată vreo floare, ale cărui darimaturi 
rămaseră o secundă suspendate în aer din pricina exploziei îngrozitoare a celor şase butoaie 
cu dinamită. Gata, s-a terminat, oftă el în palatul prezidenţial, înfiorat de suflul de cutremur 
care nărui încă patru case dimprejurul cazărmii şi sparse serviciile de cristal primite ca dar de 
nuntă de prin dulapurile caselor pînă dincolo de zidurile oraşului, gata, s-a terminat, oftă, cînd 
furgoanele de gunoi scoaseră din curţile interioare ale fortăreței din port cadavrele a 
optsprezece ofiţeri care fuseseră împuşcaţi cîte doi odată, spate în spate, spre a se economisi 
munitia, gata, s-a terminat, oftă el cînd generalul Rodrigo de Aguilar luă poziţie de drepţi în 
faţa lui aducîndu-i vestea că, domnule general, iar nu mai era nici un loc în puşcării pentru 
deţinuţii politici, gata, s-a terminat, oftă el cînd începură clopotele de bucurie, rachetele de 
sărbătoare, marşurile de glorie ce vesteau sosirea altui veac de pace, gata, s-a terminat, s-a 
zis cu povestea aia, spuse el, atît de convins, atît de nepăsător, atît de neglijent fata de 
propria-i siguranţă că într-o dimineaţă pe cînd străbătea curtea întorcîndu-se de la mulsul 
vacilor instinctul său de apărare dădu greş şi nu văzu la timp apariţia falsului lepros care se 
ridică dintre tufele de trandafiri ca să-i aţină calea în ploaia molcomă de octombrie, şi văzu 
doar prea tîrziu strălucirea fulgerătoare a revolverului brunat, degetul tremurător ce prinse să 
apese pe trăgaci, şi atunci strigă cu braţele deschise oferindu-i pieptul îndrăzneşte, lasule, 
îndrăzneşte, descumpănit de spaima că-i sosise ceasul, în pofida prevestirilor celor mai limpezi 
din apa ulcelelor, trage dacă eşti cu adevărat bărbat, strigă, în secunda imperceptibilă de 
şovăială cînd se aprinse o stea lividă pe cerul oglindit în ochii agresorului, iar buzele i se ofiliră, 
vointa-i slăbi, şi atunci el îi repezi doi pumni ca nişte lovituri de ciocan în urechi, îl trînti brusc la 
pămînt, ameţindu-l cu o palmă zdravana în falcă, auzi ca dintr-o altă lume larma santinelei care 
năvălise la strigătele lui, străbătu izbucnirea albăstrie a tunetului necontenit stîrnit de cele 
cinci explozii ce-l făceau să se zvircoleasca într-o baltă de sînge pe falsul lepros care se 
împuşcase în burtă cu cinci gloanţe ca să nu-l prindă viu cumpliţii inchizitori ai gărzii 
prezidenţiale, auzi peste celelalte strigăte ale vacarmului din palat propriile sale ordine fără 
drept de apel să rupă în bucăţi cadavrul ca să le fie învăţătură de minte, îl ciopirtira mărunt, 
expunîndu-i capul conservat în bulgări de sare în Piaţa Armelor, piciorul drept la graniţa de 
răsărit în Santa Maria del Altar, cel stîng în apusul nemărginit al deşertului de salpetru, un braţ 
în ţinuturile sterpe, celălalt în mijlocul selvei, părţile trunchiului au fost fripte în untură de porc 
şi expuse în aer liber în bătaia soarelui pînă n-au mai rămas decit oasele curatite de carne, 
risipite de-a lungul şi de-a latul acestui zbuciumat şi apăsător bordel de negrotei pentru ca să 
nu mai existe nimeni care să nu ştie cum o sfirsesc cei care ridică mina asupra părintelui lor, si 
apoi încă verde de furie se duse la tufele de trandafiri de unde garda prezidenţială îi izgonea 
pe leproşi cu vîrful baionetelor ca să vadă dacă mai descoperea pe careva, netrebnicilor, urcă 


la primul etaj dîndu-i la o parte pe damblagii cu lovituri de picior, să vedem dacă o să învăţaţi 
în sfîrşit cine-i cel care comandă aici, mama voastră de ticăloşi, străbătu coridoarele strigind 
dati-va naibii în lături că trece stapinul, stîrnind panică printre funcţionarii şi lingusitorii fără 
ruşine care-l proclamau cel fără de moarte şi lăsînd de-a lungul palatului dira bolovănoasă a 
răsuflării lui dogoritoare, pentru a dispărea în salonul de audienţe, de unde se îndreptă ca un 
fulger spre camerele particulare, intră în dormitor, trase cele trei zăvoare şi puse cele trei 
lacăte şi cei trei drugi la uşă, şi-şi scoase cu virful degetelor pantalonii de pe el, plini de rahat. 
N-avu o clipă de răgaz adulmecînd de jur-împrejur ca să-l descopere pe duşmanul ascuns care 
îl înarmase pe falsul lepros, căci simţea că era cineva din apropiere, cineva care-i cunoştea 
ascunzătoarea unde-şi ţinea mierea de albine, care se uita pe gaura cheii şi asculta prin pereţi 
la orice oră aflîndu-se pretutindeni, ca portretele mele, o prezenţă schimbătoare care şuiera cu 
vînturile alizee din ianuarie şi-l urmărea ajungînd la el cu mireasma fierbinte a iasomiilor în 
serile calde, care-l urmări luni în şir în spaima nopţilor fără somn cînd îşi tirfia înfricoşătoarele-i 
picioare de strigoi prin camerele cele mai ferite ale palatului cufundate în beznă, pînă în 
noaptea cu partida de domino cînd îşi văzu presimtirea materializată într-o mînă ginditoare ce 
termină jocul cu cinci dublu, şi parcă o voce lăuntrică îi dezvăluia că aceea era mîna 
trădătorului, la naiba, asa-i, îşi zise uluit, şi atunci ridică privirea prin razele de lumină ale 
lămpii atîrnate deasupra mijlocului mesei şi dădu de frumosii ochi de artilerist ai bunului meu 
prieten generalul Rodrigo de Aguilar, ce chestie, braţul lui drept, complicele sacru, nu era cu 
putinţă, se gîndea, cu atît mai mihnit cu cît deslusea mai limpede urzeala falselor adevăruri cu 
care-l amăgiseră atît amar de ani spre a-i ascunde adevărul brutal că prietenul meu de o viaţă 
se afla în slujba politicienilor înstăriți pe care el îi scosese de convenienta din străfundurile cele 
mai întunecate ale războiului federal şi-i îmbogăţise, copleşindu-i cu privilegii fabuloase, se 
lăsase folosit de ei, îi tolerase să se servească de el pentru a ajunge departe, acolo unde nici 
nu visase vechea aristocrație împrăştiată de adierea irezistibilă a vintului liberal, şi tot mai 
voiau, drace, voiau locul de ales al Domnului pe care şi-l rezervase pentru el, voiau să fie în 
pielea mea, nenorociţii, avînd drumul luminat de luciditatea glaciala şi prudenta nesfirşită a 
omului care reuşise să inspire cea mai mare încredere şi să cîştige autoritatea cea mai înaltă 
sub regimul său, prevalindu-se de faptul că era unica persoană de la care el primea hirtii la 
semnat, îl punea să citească tare ordinele executive şi legile ministeriale pe care numai eu le 
puteam da, îi indica amendamentele, iscălea cu urma degetului mare, punînd dedesubt sigiliul 
cu inelul pe care-l păstra pe atunci într-o casa de bani al cărui cifru era ştiut numai şi numai de 
el, în sănătatea ta, prietene, îi spunea de fiecare dată intinzindu-i hirtiile semnate, ai aici cu ce 
să te ştergi, îi spunea rizind, şi în felul acesta generalul Rodrigo de Aguilar reuşise să 
stabilească alt sistem al puterii înlăuntrul puterii atît de vaste şi atît de rodnice, dar fără să se 
mulţumească doar cu asta declarase din umbră insurecția din cazarma Conde, cu 
complicitatea şi ajutorul neprecupetit al ambasadorului Norton, confratele cu care se ducea la 
curvele olandeze, maestrul lui de scrimă, cel care trecuse munitia de contrabandă în butoaie 
de peşte din Norvegia, la adăpostul scutirii de vamă pentru diplomaţi, în timp ce mă tămiia la 
masa de domino zicînd că nu există alt guvern mai prieten, nici mai drept şi mai vrednic de a fi 
dat ca pildă decit al meu, si tot ei puseseră revolverul în mina falsului lepros împreună cu 
aceşti cincizeci de mii de pesos tăiaţi pe jumătate pe care-i găsirăm îngropaţi în casa 
agresorului, urmînd ca celelalte jumătăţi să-i fie date după săvîrşirea crimei de către însuşi 
prietenul meu de o viata, mamă, ce grozavie, şi totuşi nu se împăcau cu infringerea ci 
puseseră la cale lovitura perfectă fără să verse nici un strop de sînge, nici măcar din al 
dumneavoastră, domnule general, căci generalul Rodrigo de Aguilar adunase dovezi demne de 
toată crezarea cum că eu îmi petreceam nopţile fără să dorm, stînd de vorbă cu vazele de flori 
şi portretele în ulei ale marilor bărbaţi ai neamului şi ale arhiepiscopilor din palatul cufundat în 
beznă, că le puneam termometrul vacilor şi le dădeam să înghită fenacetină ca să le scadă 
febra, că poruncisem să se ridice un mausoleu pentru un amiral al mării oceanice dar care nu 
exista decit în inchipuirea mea bolnavă, cînd eu însumi am văzut cu ochii mei milostivi cele trei 
caravele ancorate dinaintea ferestrei mele, că prăpădisem banii ţării cu viciul de nestapinit de 
a-mi cumpăra mecanisme ingenioase, ba chiar ajunsesem să pretind ca astronomii să 
perturbeze sistemul solar numai ca să-i fac pe plac unei regine a frumuseţii care nu existase 
decit în nălucirile delirului meu, şi că într-o izbucnire de demenţă senilă ordonasem ca două mii 
de copii să fie urcați pe un şlep încărcat cu ciment care a fost dinamitat în largul mării, mamă, 
inchipuieste-ti şi dumneata, ce ticăloşie, şi pe temeiul acelor dovezi solemne generalul Rodrigo 
de Aguilar şi statul-major al gărzilor prezidenţiale hotarisera în plen să-l interneze în azilul 
pentru bătrînii iluştri de pe faleză la miezul nopţii de întîi martie, în timpul cinei anuale cînd se 
prăznuia Sfîntul înger Păzitor, patronul gărzilor de corp, adică peste trei zile, domnule general, 
imagineaza-ti, dar în pofida iminentei şi mărimii conspirației el nu făcu nici un gest ce ar fi 


putut trezi bănuiala că o descoperise, ci la ora prevăzută îi primi ca în fiecare an pe invitaţii 
gărzii lui personale şi-i pofti să se aşeze la masa banchetului şi să servească aperitivele pînă 
avea să sosească generalul Rodrigo de Aguilar să ţină toastul de onoare, stătu de vorbă cu ei, 
rise cu fiecare în parte, pe cînd ofiţerii se făceau că se distrează dar îşi priveau pe furiş 
ceasurile, şi le duceau la ureche, şi le întorceau, era douăsprezece fără cinci şi generalul 
Rodrigo de Aguilar nu mai sosea, era o căldură ca-n sala cazanelor de pe un vapor, şi 
mireasmă de flori, de gladiole şi lalele, de trandafiri care-şi desfăceau petalele în salonul acela 
închis, cineva deschise o fereastră, am respirat cu toţii, ne-am uitat la ceas, am simţit o adiere 
gingaşă dinspre mare aducind un miros de bunatati fragede ca la un ospăț de nuntă, asudau 
cu toţii în afară de el, pătimeam cu toţii din pricina zapuselii din acel moment sub strălucirea 
neumbrită de nimic a animalului vetust care clipea cu ochii deschişi într-un spaţiu propriu 
rezervat în altă epocă a lumii, noroc, zise, mîna necruțătoare dar semanind cu un crin ofilit 
ridică iar cupa cu care închinase toată seara fără să bea, se auziră zgomotele viscerale ale 
mecanismelor orologiilor în liniştea aceea de abis, era douăsprezece, dar generalul Rodrigo de 
Aguilar nu mai venea, cineva încercă să se ridice, vă rog, spuse el şi-l făcu să încremenească 
aruncîndu-i o privire mortală, să nu mişte nimeni, să nu respire nimeni, să nu trăiască nimeni 
fără voia mea, se sfirsisera cele douăsprezece bătăi, şi atunci perdelele au fost date la o parte 
şi intră strălucitul general de divizie Rodrigo de Aguilar pe o tipsie de argint aşezat cît era de 
lung peste o garnitură de conopidă şi foi de dafin, dres cu mirodenii, rumenit la cuptor, 
împodobit cu uniforma de mare gală cu cinci migdale de aur şi epoletii cu ciucuri pentru curaj 
fără margini pe mineca, pînă la jumătatea braţului, cu paisprezece livre de medalii pe piept şi o 
rămurică de pătrunjel în gură, tocmai bun să fie servit la banchetul camarazilor de măcelarii 
oficiali, sub privirea plină de oroare a invitaţilor prefacuti în stană de piatră, care asistau cu 
sufletul la gură la ceremonia aleasă a tăierii în bucăţi şi împărţirii, şi cînd în fiecare farfurie se 
afla o portie egală de ministru al apărării umplut cu alune şi ierburi aromate el dădu ordinul de 
începere, poftă bună, domnilor. 


Scăpase de atitea primejdii iscate de haosul teluric, de atitea eclipse nefaste şi atitia 
bulgări de foc de pe cer, încît părea cu neputinţă ca cineva din vremurile noastre să se mai 
încreadă în prevestirile ghicitului în cărţi cu privire la soarta lui. Şi totuşi, în timp ce 
demersurile pentru a reface şi îmbălsăma cadavrul înaintau, pînă şi cei mai puţin naivi dintre 
noi speram fără s-o marturisim în împlinirea prezicerilor de odinioară, cum că în ziua morții lui 
milul mlastinilor avea să se întoarcă, purtat de afluenţi, la izvoarele acestora, că va cădea 
ploaie de sînge, că găinile vor face ouă pentagonale, iar liniştea şi negurile vor învălui din nou 
universul, fiindcă atunci va sosi ceasul sfirşitului vieţii pe pămînt. Era cu neputinţă să nu crezi 
aşa ceva, cînd puţinele ziare care se mai publicau continuau să proslăvească veşnicia şi să-i 
dea o strălucire falsă prin materiale de arhivă, ni-l tot arătau zilnic în cadrul încremenit al 
primei pagini cu uniforma-i teapana cu cei cinci sori trişti din timpurile sale de glorie, mai 
autoritar, mai activ şi mai sănătos ca oricînd, chiar dacă trecuse o groază de vreme de cînd îi 
pierduserăm socoteala anilor, inaugura iar în veşnicele lui fotografii monumente bine 
cunoscute sau clădiri de interes obştesc de care nimeni nu ştia nimic în realitate, prezida acte 
solemne despre care se spunea că avuseseră loc ieri, cînd de fapt se desfăşuraseră cu un veac 
în urmă, deşi ştiam cu toţii că nu era adevărat, că nimeni nu-l mai văzuse în public de la 
moartea cumplită a Leticiei Nazareno cînd rămase singur în casa aceea a nimănui, în timp ce 
treburile de zi cu zi ale guvernului mergeau singure şi doar prin inertia uriaşei lui puteri de 
atitia ani, căci se închise pînă la moarte în palatul de izbelişte de la ale cărui ferestre de sus 
contemplam cu inima grea aceeaşi înserare lugubră pe care el o văzuse desigur de atitea ori 
stind pe tronul iluziilor sale, vedeam lumina intermitentă a farului ce inunda cu apele-i verzi şi 
lîncede saloanele în ruină, vedeam lămpile celor sărmani în bolțile fostelor recife de sticlă 
solară ale ministerelor de altădată, unde năvăliseră hoardele săracilor cînd barăcile pestrite de 
pe colinele din port fuseseră darimate de unul din nenumăratele noastre cicloane, vedeam jos 
oraşul răsfirat şi scotind aburi, orizontul abrupt profilat de fulgere palide din craterul de cenuşă 
al mării vîndute, prima noapte fără el, vastul său imperiu lacustru cu anemone de paludism, 
satele sufocate de căldură din deltele afluenților cu apele pline de mil, nesätioasele garduri de 
sîrmă ghimpată din provinciile aflate în proprietatea sa unde se inmultea în neştire o noua rasă 
de vaci magnifice care se năşteau cu semnul ereditar al fierului prezidenţial. Nu numai că 
ajunseserăm să credem într-adevăr că îi era hărăzit să supravieţuiască celei de a treia comete, 
dar această convingere ne dăduse o siguranţă şi o linişte pe care speram să le ascundem cu 


tot felul de glume despre batrinete, atribuindu-i virtuțile senile ale broaştelor țestoase şi 
obiceiurile elefanților, povestind prin circiumi că cineva dăduse de ştire sfatului ţării că el 
murise şi toţi miniştrii se priviră inspaimintati şi se întrebară cu groază cine avea să i-o spună 
şi lui, ha, ha, ha, cînd în realitate nu i-ar fi păsat dac-ar fi aflat aşa ceva, nici n-ar fi fost foarte 
sigur că bancul acela popular era adevărat sau fals, căci pe atunci nimeni nu ştia în afară de el 
că nu-i mai rămăseseră în tainitele memoriei decit nişte urme vagi ale trecutului, era singur pe 
lume, surd de-a binelea, tîrîndu-şi uriaşele picioare decrepite prin birourile sumbre unde cineva 
cu redingotă şi guler scrobit îi făcuse un semn enigmatic cu o batistă albă, rămas bun, îi zise 
el, şi echivocul deveni lege, funcţionarii din palatul prezidenţial fiind nevoiţi să se ridice în 
picioare cu o batistă albă în mînă cînd trecea el, iar santinelele de pe coridoare şi leprosii din 
grădina cu trandafiri îi fluturau o batistă albă în semn de rămas bun, la revedere, domnule 
general, la revedere, însă el nu auzea, nu auzea nimic de la doliul crepuscular după Leticia 
Nazareno, cînd ajunsese să creadă că păsărilor din colivii li se tocise glasul de atita cîntat şi le 
dădea să manince din mierea lui de albine ca să cinte mai cu sirg, le picura în cioc cu pipeta 
cantorină, le fredona cîntece de odinioară, sclipitoare lună pe cerul de ianuarie, cînta fără să-şi 
dea seama că nu păsările îşi pierdeau încetul cu încetul puterea glasului, ci el auzea tot mai 
putin, iar într-o noapte zumzetul din timpane i se sfarima în mii de crimpeie, pieri, prefăcîndu- 
se într-o desime ca de mortar prin care abia mai răzbăteau vaietele de despărţire ale 
vapoarelor iluzorii din negura puterii, vînturile închipuite, larma păsărilor lăuntrice care pînă la 
urmă îl consolară ajutîndu-l să uite de abisul tăcerii păsărilor adevărate. Puţinii oameni care 
aveau pe atunci dreptul de a intra în palat îl vedeau în balansoarul de răchită îndurînd 
zăpuşeala de la două după-amiaza, sub bolta de fucsii, după ce-şi descheiase haina, îşi 
scosese sabia cu centura în culorile drapelului national, îşi descältase cizmele, dar îşi lăsase 
ciorapii de purpură din cele douăsprezece duzini trimise de Suveranul Pontif de la furnizorii lui 
particulari, iar fetele de la liceul din apropiere care se catarau pe zidurile din spate unde garda 
era mai puţin vigilentă îl surprinseseră adesea cufundat în toropeala aceea fără somn, palid, cu 
frunze de plante medicinale lipite la timple, brazdat de fişiile de lumină ale umbrarului, într-un 
extaz ca de meduză ce pluteşte cu faţa în sus pe fundul unui iaz, ramolit bătrîn, îi strigau, el le 
vedea nedesluşit în picla iscată de reverberatia căldurii, le zimbea, le saluta cu mina fără 
mănuşa de atlaz, însă nu le auzea, simţea duhoarea de mil a crevetilor adusă de briza mării, 
simţea cum găinile îi ciuguleau degetele de la picioare, dar nu auzea şuierul stăruitor al 
cosaşilor, nu le auzea pe fete, nu mai auzea nimic. Singurele lui legături cu realitatea acestei 
lumi erau pe atunci doar cîteva crimpeie răzlețe din amintirile lui cele mai de seamă, numai 
acestea îl ţinură în viata după ce se eliberase de treburile guvernării şi rămăsese plutind în 
starea de inocenta a limbului puterii, numai cu ajutorul lor înfrunta rafala distrugătoare a anilor 
săi prea numeroşi cînd rătăcea la căderea nopţii prin palatul pustiu, se ascundea prin birourile 
cufundate în beznă, rupea marginile petitiilor, însemnînd acolo cu scrisul lui înflorit resturile 
care-i prisoseau din ultimele amintiri ce-l fereau de moarte, într-o noapte scrisese mă cheamă 
Zacarias şi recitise numele la lumina fugară a farului, l-a mai citit o dată şi apoi de mai multe 
ori, iar numele repetat în atîtea rînduri ajunse să-i pară îndepărtat şi străin, ce naiba, îşi zise, 
rupînd în bucățele fişia de hirtie, eu sînt eu, îşi zise, şi scrise pe altă fişie că împlinise o sută de 
ani pe timpul cînd trecuse din nou cometa, deşi pe atunci nu mai ştia prea bine de cite ori o 
văzuse pe cer, şi scrise din memorie pe altă fişie mai lungă cinste celui rănit şi cinste soldaţilor 
credincioşi răpuşi de mînă străină, căci a fost o vreme în care scria tot ce gindea, tot ce ştia, 
bunăoară scrise pe un cartonaş şi-l prinse cu ace de gămălie pe uşa unui closet e interzis a se 
face porcării în closete, pentru că deschisese uşa aceea din greşeală şi surprinsese un ofiţer de 
rang superior masturbîndu-se pe vine deasupra latrinei, scria puţinele lucruri de care-şi mai 
aducea aminte ca să fie sigur că n-o să le uite niciodată, Leticia Nazareno, scria, soţia mea 
unica şi legitimă, care-l învățase să citească si să scrie în plinătatea bätrinetii, se străduise să-i 
evoce imaginea în lume, voia s-o revadă cu umbreluta-i de soare din tafta în culorile drapelului 
şi cu gulerul din cozi de vulpi argintii de primă doamnă, dar nu izbutea decit să şi-o amintească 
goală la două după-amiaza sub lumina ce se cernea ca făina prin pinza ce o apăra de tintari, îşi 
aducea aminte de molcoma odihnă a trupului tău ascultător şi palid în zumzetul ventilatorului 
electric, iti simţeam titele vii, mirosul de catea, foşnetul aspru al miinilor tale neinduplecate de 
novice care făcea laptele să se strice şi aurul să se oxideze şi florile să se ofilească, dar care 
pentru dragoste erau bune, fiindcă numai ea cistigase victoria de neconceput cînd l-a convins 
scoate-ti cizmele că-mi murdăreşti cearşafurile de olanda, iar el şi le scotea, scoate-ti curelele 
ca mă zgirii pe piept cu cataramele, iar el şi le scotea, scoate-ti sabia, bandajul de hernie, 
jambierele, scoate-ti totul iubitule, că nu te simt, şi el îşi scotea totul pentru tine, cum 
niciodată n-o făcuse înainte şi n-avea s-o mai facă în veci cu altă femeie după Leticia 
Nazareno, dragostea mea unică şi legitimă, suspina el, şi-şi trecea suspinele pe fişiile de hîrtie 


rupte din petitiile îngălbenite pe care le răsucea ca pe nişte ţigări ca să le ascundă prin locurile 
cele mai neaşteptate din casă, unde doar el le putea găsi, pentru a-şi aminti cine era el însuşi 
cînd n-avea să mai fie în stare să-şi amintească de nimic, unde nimeni nu le-a găsit niciodată 
chiar şi după ce imaginea Leticiei Nazareno fusese înghițită de golurile memoriei şi nu 
rămăsese decit amintirea nepieritoare a mamei sale Benedicién Alvarado în serile cînd îşi lua 
rămas bun la conacul de la marginea oraşului, maică-sa muribundă care aduna găinile făcînd 
să zornăie boabele de porumb într-o tigvă pentru ca el să nu-şi dea seama că trăgea să moară, 
şi continua să-i aducă suc de fructe la hamacul atîrnat printre tamarini pentru ca el să nu poată 
bănui că abia dacă mai respira de durere, maică-sa care-l zămislise singură, care-l născuse 
singură, care se chinuise singură pînă cînd suferinta-i solitară se intetise într-atit că i-a învins 
orgoliul şi a fost silită să-i ceară fiului uită-te să vezi ce-am pe spinare de simt junghiul ăsta de 
jăratic ce nu mă lasă să trăiesc, şi-şi scoase cămaşa de noapte, se întoarse, şi el privi îndelung, 
mut şi îngrozit, spatele ros de rănile aburinde în a căror duhoare ca de fruct stricat de guayava 
plesneau basicile minuscule ale primelor larve de viermi. Grele timpuri au mai fost acelea, 
domnule general, nu era secret de stat care să nu fie de domeniul public, nu era ordin care să 
fie îndeplinit cu siguranţă de cînd la banchetul de gală fusese servit cadavrul împodobit al 
generalului Rodrigo de Aguilar, dar lui nu-i păsa, nu-i păsa de greutăţile puterii în lunile amare 
în care maică-sa se chinui perpelindu-se la foc mocnit într-un dormitor vecin cu al lui, după ce 
doctorii cei mai pricepuţi în flageluri asiatice socotiră că boala ei nu era ciumă, nici rie, nici 
sifilis, nici vreo altă plagă venită din Orient, ci se datora unei vrăjitorii de indieni neputind fi 
vindecată decit de cine o făcuse, iar el înţelese că era vorba de moarte şi se încuie înăuntru 
îngrijind-o cu o dăruire de mamă, rămase acolo să se chinuie împreună cu ea pentru ca nimeni 
să n-o vadă cum fierbea în zeama aceea de larve, porunci să-i fie aduse găinile la palat, să-i fie 
aduşi păunii, păsările vopsite care zburătăceau în voie prin saloane şi birouri pentru ca maică- 
sa să nu ducă dorul treburilor ei gospodăreşti de care-şi văzuse ca la ţară în conacul de la 
marginea oraşului, el cu mîna lui punea pe foc în dormitor lemne de bija pentru ca nimeni să 
nu simtă duhoarea aceea de moarte răspîndită de mama care se stingea, el însuşi alina cu 
unsori germicide trupul înroşit de argintul viu, îngălbenit de acidul picric, înalbăstrit de metilen, 
el însuşi ungea cu balsamuri turceşti rănile fumeginde, în pofida părerii ministrului sănătăţii 
care avea oroare de vrăjitorii, ce dracu, mamă, mai bine murim împreună, spunea el, dar 
Benedicién Alvarado îşi dădea seama că numai ea era pe moarte şi încerca să-i dezvăluie fiului 
secretele de familie pe care nu voia să le ducă în mormint, îi povestea cum i-au aruncat 
placenta la porci, Doamne, 

n-am putut afla niciodată care dintre atitia vagabonzi de aiurea citi s-au tot perindat fusese 
tatăl tău, încerca să-i spună pentru istorie că-l procrease stînd în picioare şi cu pălăria pe cap 
din pricina furtunii de muşte metalice stîrnite de cojile melasei fermentate, în spatele unei 
cîrciumi, că-l născuse cu greu în zorii unei zile de august într-un cotlon de mănăstire, că îl 
cercetase la lumina harfelor melancolice ale muscatelor şi văzuse că avea testiculul drept de 
mărimea unei smochine care se dezumfla cu un suier ca de burduf cînd respira, si îl desfăşa 
din cîrpele date de novicele care aveau să se călugărească şi-l arăta pe la tirguri nădăjduind sa 
găsească pe cineva care să ştie vreun leac mai bun şi mai cu seamă mai ieftin decit mierea de 
albine, singura recomandată pentru betesugul acela, dar nu-i spuneau decit vorbe de alinare, 
că nu se cuvine s-o iei înaintea destinului, îi spuneau, că la urma urmelor copilul era bun 
pentru orice în afară de cîntat la instrumente de suflat, îi spuneau, şi numai o ghicitoare de circ 
îşi dădu seama că nou-născutul n-avea nici o linie în palmă, şi asta însemna că îi era hărăzit să 
ajungă rege, şi aşa a şi fost, însă el nu-i dădea atenţie, o ruga stăruitor să se culce fără a mai 
scormoni trecutul fiindcă îi era mai uşor să creadă că vitregiile acelea ale istoriei patriei erau 
doar urmarea delirului febrei, culcă-te, mamă, o implora el, o înfăşură din cap pînă-n picioare 
într-un cearşaf de in din multele pe care le comandase special ca să nu-i irite rănile, o aşeza să 
doarmă pe o parte cu mîna pe inimă, o consola spunîndu-i nu te mai gîndi la lucruri triste, 
mamă, oricum eu sînt cine sînt, culcă-te liniştită. Fuseseră zadarnice numeroasele şi 
stăruitoarele demersuri oficiale pentru a curma zvonurile cum că matriarha patriei putrezea de 
vie, dădeau mereu publicităţii buletine medicale inventate, dar pînă şi curierii care duceau 
aceste comunicări recunosteau că erau certe faptele dezmintite de ei, că duhoarea de 
putreziciune ce răzbea din dormitorul muribundei era atit de pătrunzătoare că-i speriase chiar 
şi pe leproşi, că tăiau berbeci pentru a o scălda în sîngele lor cald, că scoteau cearşafurile 
năclăite de un lichid roşiatic ce-i curgea din răni şi că oricît le-ar fi spălat nu izbuteau să le 
redea strălucirea de la început, că nimeni nu-l mai văzuse la grajdurile de muls vacile, nici în 
odăile concubinelor, unde era zărit totdeauna în zori, chiar şi în timpurile cele mai vitrege, iar 
arhiepiscopul primat în persoană se oferise să-i dea muribundei sfinta împărtăşanie, însă el l-a 
ţinut la uşă, nu moare nimeni, părinte, nu da crezare zvonurilor, îi spuse, şi mînca împreună cu 


maica-sa, din aceeaşi farfurie şi cu aceeaşi lingură, în pofida aerului ca într-un spital de ciumati 
care se respira în cameră, îi făcea baie cu săpun înainte de culcare, fiind ca un cîine credincios, 
pe cînd inima i se fringea de durere auzind-o cum dădea instrucţiuni cu ultimul firicel de glas 
privitoare la îngrijirea animalelor după ce avea să moară, să nu li se smulgă penele păunilor 
pentru pălării, da, mamă, spunea el, şi o ungea cu creolină pe tot trupul, să nu fie silite păsările 
să cînte la petreceri, da, mamă, şi o înfăşură cu cearşaful de dormit, să fie scoase cloştile din 
cuibar cînd tuna ca să nu iasă din ouă vreo iguana, da, mamă, şi o aşeza cu mina pe inimă, da, 
mamă, dormi în pace, o săruta pe frunte, dormea puţinele ceasuri care-i rămîneau trîntit cu 
fata-n jos lîngă pat, atent la delirul fără sfirşit ce devenea tot mai lucid pe măsură ce se 
apropia de moarte, invatind cu ajutorul furiei strînse în fiecare noapte să îndure uriaşa furie din 
acea zi de luni a durerii cînd l-a trezit liniştea îngrozitoate a lumii în zori, căci scumpa lui mamă 
Benedici6n Alvarado încetase să mai respire, şi atunci desfăşă trupul dezgustător şi văzu la 
lumina mijită odată cu primul cîntat al cocoşilor un alt trup identic cu mîna pe inimă zugrăvit 
din profil pe cearsaf, şi observă că trupul zugrăvit n-avea răni de boală nici urme de batrinete, 
ci era tare şi neted parcă pictat în ulei pe ambele feţe ale giulgiului şi răspîndea un parfum 
natural de flori proaspete care purifică atmosfera de spital din dormitor, şi oricît au spălat 
cearşaful cu sodă şi l-au fiert în leşie n-au reuşit să facă să dispară de pe el trupul acela, căci 
era pătruns şi pe fata şi pe dosul pinzei părînd a fi chiar din țesătură de in, devenise in veşnic, 
însă el n-a avut stare ca să-şi dea seama cit de extraordinară era minunea savirsita, ci plecă 
din dormitor trîntind uşa furios, iar zgomotul răsună ca o împuşcătură în tot palatul, şi atunci 
prinseră să bată a mort clopotele de la catedrală şi apoi de la toate bisericile din oraş şi apoi la 
toate de pe întreg cuprinsul ţării, şi bătură fără răgaz timp de o sută de zile, şi cei pe care 
clopotele i-au trezit din somn au înţeles fără speranţă că el era din nou atotputernic şi că 
enigma inimii lui coplesite de furia morţii se ridica mai hotărît ca oricînd împotriva principiilor 
raţiunii, demnităţii şi tolerantei, fiindcă scumpa lui mamă Benedici6n Alvarado murise în zorii 
acelei zile de luni douăzeci şi trei februarie şi un nou veac de tulburări şi scandal începea în 
lume. Nici unul din noi nu era destul de batrin ca să fi fost martor la moartea aceea, dar ecoul 
funeraliilor ajunsese pînă în vremea noastră, şi aveam dovezi evidente că el n-a mai fost omul 
dinainte pentru tot restul vieţii, nimeni n-a avut dreptul să-i tulbure insomniile de orfan multă 
vreme după cele o sută de zile de doliu naţional, n-a mai fost văzut în casa durerii a cărei 
atmosferă fusese împrăştiată peste tot de uriaşa rezonanţă a clopotelor funebre, nu mai 
existau alte ore decit cele ale doliului său, se vorbea printre suspine, garda din palat umbla 
descultä ca în anii de început ai regimului său, şi numai găinile au rămas de capul lor în casa 
interzisă al cărei monarh devenise invizibil, sîngerînd de furie în balansoarul de răchită pe cînd 
scumpa lui mamă Benedici6n Alvarado călătorea prin pustietatile bătute de arsita şi mizerie 
într-un sicriu plin cu rumeguş şi bulgări de gheaţă ca să nu putrezească mai tare decit în viata, 
căci purtaseră trupul în procesiune solemnă prin cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său 
pentru ca nimeni să nu fie lipsit de privilegiul de a-i cinsti memoria, îl purtară în imnurile de 
slavă ale alamurilor cu crep de doliu pina la gările din ţinuturile sterpe unde fusese intimpinat 
cu aceeaşi muzică funebră şi de aceleaşi mulţimi tăcute care pe vremurile de glorie de 
odinioară veniseră să vadă puterea ocultă din penumbra vagonului prezidenţial, expuseră 
trupul la mănăstirea milostivă unde la începutul veacului o vînzătoare de păsări pribeaga 
născuse anevoie un copil din flori care ajunsese rege, deschiseră porţile cele mari ale lăcaşului 
sfint pentru prima oară într-o sută de ani, soldaţi călare luau cu arcanul indieni de prin sate, îi 
minau ca pe vite şi-i băgau lovindu-i cu patul pustii în biserica imensă adumbrita de soarele de 
gheaţă al vitraliilor unde nouă episcopi în veşminte de ceremonie oficiau slujba de 
înmormîntare, dormi în pace întru gloria Domnului, cintau diaconii şi acolitii, veşnică odihnă, 
cîntau, afară ploua peste florile de muscata, călugărițele împărțeau colaci şi rachiu de trestie, 
sub arcadele de piatră ale curților se vindeau costite de porc, siraguri de mătănii, sticlute cu 
apă sfinţită, prin cîrciumile de pe stradă era muzică, se auzea zgomot de petarde, prin case 
lumea dansa, era zi de duminică, acum şi în veci, erau ani de sărbătoare pe cărările fugarilor şi 
trecătorile de negură pe unde paşii scumpei lui mame moarte Benedici6n Alvarado o purtasera 
în viata urmîndu-şi fiul în viltoarea nebuniei federale, căci ea avusese grijă de el în război, îl 
ferise să nu fie călcat de catirii trupelor cînd el se prăvălea fara simţire la pămînt înfăşurat într- 
un poncho, delirînd de fierbinteala frigurilor, ea se străduise să-i insufle frica ancestrală de 
primejdiile care-i pindesc în oraşele de la malul mării tenebroase pe oamenii crescuţi în 
ţinuturile sterpe, căci îi era teamă de viceregi, de statui, de crabii care sorbeau lacrimile 
pruncilor nou-născuţi, şi tremurase de groază în fata măreției palatului pe care-l zărise prin 
ploaie în noaptea cînd îl luaseră cu asalt, fără să-şi fi închipuit pe atunci că era casa în care 
avea să moară, casa singurătăţii unde se afla el acum, întrebîndu-se înfierbîntat de furie, trîntit 
cu fata în jos pe pardoseală, unde naiba te-ai ascuns, mamă, în ce hatis de mangrove ti s-o fi 


încurcat trupul, cine ţi-o fi alungînd fluturii de pe faţă, gemea năucit de durere, pe cînd maică- 
sa Benedicién Alvarado naviga sub un umbrar de frunze de bananieri prin miasmele mlaştinilor 
pentru a fi expusă în şcolile publice din judeţe, în garnizoanele din deşertul de salpetru, în 
satele indienilor, o arătau în clădirile oficiale împreună cu un portret din tinereţe, era firavă, era 
frumoasă, isi aşezase pe frunte o diademă, îşi pusese fără voie o coleretă de dantelă, se lăsase 
pudrată şi rujată pentru prima şi ultima dată, în mînă îi dăduseră o lalea de mătase ca să şi-o 
tina aşa, nu, nu aşa, doamnă, ci în poală, îi spuse fotograful venetian al monarhilor europeni 
cînd făcuse portretul oficial al primei doamne pe care-l expuneau acum lîngă sicriu ca o dovadă 
supremă împotriva oricărei bănuieli că ar fi altcineva în loc, şi erau identice, fiindcă nimic nu 
fusese lăsat la voia întîmplării, chipul îi era mereu aranjat în taină cu mare strădanie pe 
măsură ce i se întindeau fardurile topite de căldură pe pielea crăpată dată cu parafină, îi 
îndepărtau de pe pleoape muschiul pe vreme de ploaie, croitoresele pentru armată se îngrijeau 
de rochia moartei care arăta ca şi cum i-ar fi îmbrăcat-o ieri şi de prospetimea cununei de flori 
de portocal şi de vălul de mireasă neprihănită pe care nu l-a avut niciodată în viata, pentru ca 
nimeni din bordelul ăsta de idolatri să nu îndrăznească să mai spună vreodată că eşti altfel 
decit în portret, mamă, pentru ca nimeni să nu uite cine-i cel care porunceste în vecii vecilor 
pînă în cătunele cele mai mizere din rovinele selvei, unde după atît amar de ani de uitare 
văzură cum venea în miez de noapte vetustul vas fluvial cu zbaturi cu toate luminile aprinse şi- 
| întîmpinaseră cu tobe de sărbătoare crezind că s-au întors timpurile de glorie, trăiască 
bărbatul neînfricat, strigau, binecuvintat fie cel care vine în numele adevărului, strigau, şi se 
aruncau în apă ducind animale vinate, un dovleac mare cît un bou, se catarau pe balustrada 
de lemn cioplit ca să se închine supuşi puterii nevăzute ale cărei zaruri hotărau soarta patriei, 
raminind cu răsuflarea tăiată în fata catafalcului cu bulgări de gheaţă şi sare multiplicat în 
luciul încremenit al oglinzilor din sufrageria prezidenţială, expus judecății publice sub 
ventilatoarele cu palete ale arhaicului vas de croazieră ce cutreieră luni în şir printre insulele 
efemere din apele ecuatoriale pînă se rătăci într-un timp de coşmar în care gardeniile prindeau 
să cugete şi iguanele zburau în beznă, ajunseră la capătul lumii, zbaturile se intepenira în 
nisipurile de aur, sfarimindu-se, gheaţa se topi, sarea se umezi, trupul umflat rămase plutind în 
derivă într-o baie de rumegus, şi totuşi nu putrezi, ci dimpotrivă, domnule general, căci atunci 
am văzut-o deschizind ochii şi am văzut că pupilele îi erau ca şi cleştarul şi aveau culoarea 
omagului în ianuarie şi virtutea lui de piatră lunară, şi pînă şi cei mai necredincioşi dintre noi 
văzuserăm cum se aburea capacul de sticlă al sicriului de răsuflarea ei şi cum îi izvora din toţi 
porii o sudoare vie şi parfumată, şi cum ne zimbea. Nu vă puteţi închipui cum a fost, domnule 
general, nebunia de pe lume, am văzut catircele fatind, florile crescînd din salpetru, surdomutii 
ametiti de miracolul propriilor lor strigăte minune, minune, minune, au făcut praf sticla 
sicriului, domnule general, şi n-a lipsit mult să rupă în bucățele cadavrul ca să-şi împartă 
relicvele, astfel încît a trebuit să punem un întreg batalion de grenadieri să tina în friu ardoarea 
mulţimii frenetice care năvălea necontenit din puzderia de insule mici din Caraibi atrasă de 
vestea că sufletul mamei dumneavoastră Benedici6n Alvarado căpătase de la Dumnezeu harul 
de a se împotrivi legilor firii, ajunseră să vinda fire din giulgiu, cruciulite, apă luată din preajma 
ei, poze cu chipul său de regină, dar era o gloată atît de uriaşă si innebunita că părea mai 
curînd o cireadă de tauri sălbatici care în goana lor distrugeau cu copitele tot ce le stătea în 
cale, făcînd un zgomot ca de cutremur, că pînă şi dumneavoastră îl puteţi auzi de aici dacă 
ascultați cu atenţie, domnule general, ascultaţi-l, şi el îşi duse mina pilnie la urechea care-i 
tiuia mai puţin, ascultă cu atenţie şi atunci auzi, mama mea Benedici6n Alvarado, auzi tunetul 
fără sfîrşit, văzu mlaştina clocotindă a mulţimii întinzîndu-se pînă în zare unde era marea, văzu 
puhoiul de lumînări aprinse care aducea cu sine o noua zi mai strălucitoare în limpezimea 
luminoasă de la amiază, căci scumpa lui mamă Benedici6n Alvarado se întorcea în oraşul 
temerilor ei de demult, aşa cum sosise prima oară adusă de urgia războiului, de mirosul de 
carne crudă a războiului, dar scăpată pentru totdeauna de primejdiile lumii fiindcă el poruncise 
să fie smulse din manualele de şcoală paginile despre viceregi ca să nu mai existe în istorie, 
interzisese statuile care-ţi tulburau somnul, mamă, astfel încît acum se întorcea fără temerile 
ei înnăscute purtată pe umeri de o mulţime paşnică, revenea fără sicriu, sub cerul liber, prin 
aerul neîngăduit fluturilor, copleşită de povara aurului ofrandelor pe care i le aduseseră de-a 
lungul călătoriei nesfirsite de la marginile selvei prin vastul şi zbuciumatul lui regat al tristetii, 
ascunsă sub grămada de cîrje mici de aur pe care i le dăruiseră damblagii inzdraveniti, de stele 
de aur ale celor naufragiati, de figurine de aur cu copilasi date de femeile sterpe cărora nu le 
venise să creadă şi au fost nevoite să nască în pripă în dosul tufişurilor, ca pe vremea 
războiului, domnule general, plutind în derivă în mijlocul torentului pustiitor al strămutării 
biblice a unui neam întreg care nu găsea unde să-şi pună vasele de bucătărie, animalele, 
crimpeiele unei vieţi fără altă speranţă de izbăvire decit aceleaşi rugăciuni tainice pe care 


Benedici6n Alvarado le spunea în timpul luptelor ca să abată gloantele trase asupra fiului ei, 
care se adîncise în viitoarea războiului cu o cîrpă roşie legată la cap strigînd în clipele de răgaz 
cînd febra îi scădea trăiască partidul liberal, ce naiba, trăiască federalismul victorios, 
conservatori de rahat, chiar dacă de fapt venise împins de curiozitatea atavică de a vedea 
marea, numai că mulţimea aceea nenorocită care invadase oraşul purtînd trupul mamei lui era 
cu mult mai turbulentă si frenetică decit cele care devastasera tara în aventura războiului 
federal, mai vorace decit lăcustele, mai cumplită decît panica, cea mai îngrozitoare care-mi 
fusese dat s-o văd cu ochii mei în toate zilele anilor fără şir ai puterii lui, lumea întreagă, 
domnule general, priviţi ce minunätie! Convins de evidenţă, el ieşi în cele din urmă din negura 
doliului, se ivi palid, sever, cu o banderolă neagră pe braţ, hotărit să folosească toate 
mijloacele autorităţii lui pentru a obţine canonizarea mamei sale Benedicién Alvarado în 
temeiul dovezilor copleşitoare ale virtuţilor ei de sfinta, îşi trimise la Roma miniştrii învăţaţi, îl 
invită iar pe nunțiul apostolic la ciocolată cu fursecuri sub umbrarul de glicină prin care 
răzbăteau razele soarelui, îl primi ca în familie, el fiind culcat în hamac, fără cămaşă, făcîndu-şi 
vînt cu pălăria albă, şi nunțiul aşezat în fata lui cu ceaşca de ciocolată fierbinte, imun la 
zăpuşeală şi la praf în aura de levantica a sutanei de duminică, imun la moleşeala tropicală, 
imun la géinatul păsărilor mamei lui moarte ce zburătăceau libere printre ochiurile de apa 
solară ale umbrarului, bind cu înghiţituri măsurate ciocolata cu vanilie, mestecînd fursecurile 
cu sfiiciune de mireasă şi străduindu-se să păstreze cît mai mult otrava inevitabilă a ultimei 
înghiţituri, teapän în balansoarul de răchită pe care el nu-l oferea nimănui, numai 
dumneavoastră, părinte, ca în serile acelea violete din vremurile de glorie cînd alt nunțiu batrin 
şi plin de candoare încerca să-l convertească la credinţa întru Cristos cu pildele scolastice ale 
lui Toma de Aquino, dar acum sînt eu cel care vă chem pentru a vă face să credeţi, părinte, 
cum se mai schimbă lumea, fiindcă acum cred, spuse, şi repetă fără să clipească, acum cred, 
deşi în realitate nu credea nimic despre lumea asta si nici despre vreo alta, decît că scumpei 
lui mame i se cuvenea dreptul de a avea parte de gloria altarului, graţie propriilor ei merite, 
vocației de a se jertfi şi modestiei sale exemplare, într-atit încît el nu-şi întemeia cererea pe 
cele vînturate de gura lumii cum că steaua polară se mişca în direcţia în care mergea cortegiul 
funebru, iar instrumentele de coarde se porneau să cînte singure în rafturi la trecerea sicriului, 
ci şi-o întemeia pe virtutea acestui cearşaf pe care-l desfăcu în mare viteză în strălucirea de 
august pentru ca nunțiul să vadă ceea ce a văzut într-adevăr pe țesătura de in, imaginea 
mamei lui Beendicién Alvarado fără urme de batrinete, nici ravagii de boală, culcată pe o parte 
cu mîna pe inimă, simţi pe degete umezeala sudorii veşnice, aspiră mireasma florilor vii în toiul 
larmei iscate de păsările tulburate de adierea miracolului, vedeţi ce minunatie, părinte, spunea 
el aratind cearsaful pe fata si pe dos, pînă şi păsările îşi dau seama, însă nunțiul era cufundat 
în contemplarea pînzei cu o atenţie necruțătoare care fusese în stare să descopere fire de 
cenuşă vulcanică în materia prelucrată de marii maeştri ai creştinătăţii, desluşise crăpăturile 
unui crater şi chiar şi îndoielile unei credinţe prin intensitatea unei culori, cunoscuse extazul de 
a simţi că pămîntul e rotund stînd întins cu fata în sus sub cupola unei capele solitare dintr-un 
oraş ireal unde timpul nu se scurgea, ci plutea, pînă cînd după o contemplare adîncă avu 
curajul să-şi ia ochii de la cearsaf şi spuse pe un ton blind dar hotărît că trupul imprimat pe 
pînza de in nu era un mijloc al Divinei Providente pentru a ne da încă o mărturie a mărinimiei 
sale fără margini, nu, nici vorbă de aşa ceva, excelenţă, ci e lucrarea unui pictor priceput la 
toate, şi la cele bune şi la cele rele , care abuzase de noblețea dumneavoastră, pentru că 
aceea nu era pictură în ulei ci vopsea de uz casnic dintre cele mai ordinare, din aceea pentru 
ferestre, excelenţă, şi peste parfumul răşinilor naturale pe care le dizolvase în vopsea mai 
răzbătea încă mirosul corcit al terebentinei, se mai vedeau urme de var, şi o umezeală 
persistentă care nu era sudoarea celui de pe urmă fior al morţii cum îl făcuseră să creadă, ci 
umiditatea artificială a inului impregnat cu ulei tot de in şi ascuns în locuri întunecoase, 
credeti-ma că îmi pare rău, încheie nunțiul cu neprefăcută amărăciune, dar nu izbuti să mai 
spună nimic în faţa bătrînului ca stînca de granit care-l cerceta fără să clipească din hamac, 
după ce-l ascultase din milul lugubrelor sale tăceri asiatice fara să deschidă măcar gura ca să-l 
contrazică, în ciuda faptului că nimeni nu cunoştea mai bine ca el adevărul despre miracolul 
secret al cearşafului în care eu însumi te-am înfăşurat cu miinile mele, mamă, eu m-am 
înspăimîntat de cea dintii linişte a morţii tale cînd mi s-a părut că lumea s-ar fi trezit în zori în 
străfundurile mării, eu am văzut miracolul, ce naiba, dar în pofida acestei certitudini nu 
întrerupse verdictul nuntiului, abia clipi de două ori fără să închidă ochii, precum iguanele, 
zimbi şters, bine, părinte, aşa să fie cum spuneţi, dar vă avertizez că purtaţi întreaga 
responsabilitate a spuselor dumneavoastră, v-o repet ca să nu uitaţi cîte zile veţi avea în lunga 
dumneavoastră viaţă că purtaţi întreaga responsabilitate a celor spuse, părinte, eu nu-mi asum 
nimic. Şi lumea lîncezi toată săptămîna aceea cu prevestiri negre, în care el nu se sculă din 


hamac nici pentru a mînca, îi alungau cu evantaiul păsările imblinzite ce se asezau pe el, dînd 
să sperie pînă şi petele de lumină dintre florile de glicină ce păreau a fi păsări, nu primi pe 
nimeni, nu dădu nici o poruncă, dar forţele de ordine rămaseră nepăsătoare cînd hoardele de 
fanatici näimiti asaltară palatul Nunțiaturii Apostolice, jefuiră muzeul cu relicve istorice, îl luară 
prin surprindere pe nunțiu în timp ce-şi făcea siesta în aer liber în oaza de linişte a grădinii 
interioare, îl scoasera gol în stradă şi-şi făcură nevoile peste el, domnule general, tnchipuiti-va, 
însă el nici nu se mişcă din hamac, nici măcar nu clipi cînd îi aduseră vestea, domnule general, 
că pe nuntiu îl plimbau călare pe un măgar pe străzile din tîrg, sub o ploaie de zoaie pe care i 
le aruncau de pe balcoane, strigindu-i mînă strîmbă, miss vatican, lăsaţi copiii să vină la mine, 
şi numai atunci cînd l-au azvirlit aproape mort în groapa cu gunoaie din piaţă el se ridică din 
hamac alungînd păsările cu miinile, apăru în salonul de audienţe dînd la o parte pinzele 
cernite, cu banderola de doliu pe brat, ochii umflati de nesomn, şi porunci ca nunțiul să fie pus 
pe o plută cu merinde pentru trei zile şi lăsat în voia sorții în calea vapoarelor spre Europa ca 
să afle lumea întreagă cum sfirsesc veneticii care-şi ridică mîna împotriva maiestatii patriei, şi 
pînă şi papa să se înveţe minte în vecii vecilor că o fi el papă la Roma cu inelul pe deget stind 
în jiltul lui de aur, dar aici eu sînt cine sînt, lua-v-ar naiba de laşi nenorociti. A fost un mijloc 
eficace, fiindcă nu s-a sfîrşit anul şi s-a început procesul de canonizare a mamei lui, Benedicién 
Alvarado, al cărei trup întreg şi nevătămat a fost expus să fie venerat de mulţime în naosul cel 
mare al catedralei, cîntară imnuri de slavă în altare, se abrogă starea de război pe care el o 
declarase împotriva Sfîntului Scaun, trăiască pacea, striga lumea adunată în Piaţa Armelor, 
slavă întru Cel de Sus, striga, pe cînd el primea în audienţă solemnă pe trimisul Sfintei 
Congregatii a Ritului şi promotor şi susţinător al credinţei, monseniorul Demetrio Aldous, 
cunoscut sub numele de eritreanul, căruia i se incredintase misia de a scruta viata lui 
Benedici6n Alvarado pina nu ar mai raminea nici cea mai mică urmă de îndoială asupra sanc- 
titatii ei, pînă unde doriţi dumneavoastră, părinte, îi spuse el, retinindu-i mîna în ale sale, căci 
simţea de cum l-a văzut că putea avea încredere în abisinianul acela măsliniu care iubea viata 
mai presus de orice, mînca ouă de iguană, domnule general, se dădea în vînt după luptele de 
cocosi şi după firea mulatrelor, îi plăcea să joace cumbia, întocmai ca noi, domnule general, 
aceeaşi treabă, aşa că din ordinul lui uşile cele mai bine păzite se deschiseră fără rezerve 
pentru ca cercetarea avocatului diavolului să nu se împiedice în nici un fel, căci nu era nimic de 
ascuns după cum nimic nu era invizibil în necuprinsul său regat al amărăciunii care să nu fie o 
dovadă de netăgăduit că scumpa lui mamă Benedici6n Alvarado era predestinată gloriei 
altarelor, ţara e la dispoziţia dumneavoastră, părinte, poftiti, şi bineînţeles a poftit, trupele 
înarmate au impus ordinea în palatul Nunțiaturii Apostolice, în fata căruia se iveau în zori 
şirurile nesfirsite de leproşi tamaduiti care veneau să-şi arate pielea de curînd crescută peste 
răni, foştii infirmi de la San Vito veniră să le demonstreze celor care nu credeau că puteau 
băga ata-n ac, veniră să-şi etaleze averea cei care se îmbogăţiseră la ruletă pentru că 
Benedici6n Alvarado le dezvăluia numerele în somn, cei care primiseră veşti de la rude 
dispărute, cei care îşi găsiră inecatii, cei care nu avuseseră nimic şi acum aveau de toate, 
veniră cu toţii, se perindară fără răgaz prin biroul ca o capelă mortuară împodobit cu 
arhebuzele de omorit canibali şi testoasele preistorice ale lui Sir Walter Raleigh unde 
neobositul eritrean îi asculta pe toţi fără să întrebe, fără să intervină, asudind din plin, 
nepăsător la duhoarea aceea omenească stătută ce stăruia tot mai mult în biroul cu aerul de 
nerespirat datorită fumului trabucurilor lui din cele mai ordinare, îşi însemna amănunţit decla- 
rațiile martorilor şi-i punea să iscălească, aici, cu numele întreg, sau cu o cruce, sau ca 
dumneavoastră, domnule general, punînd degetul, oricum, dar iscăleau, intra următorul, la fel 
ca cel dinainte, eu eram ofticos, părinte, spunea, eritreanul scria, şi acum auziti cum cînt, eu 
eram neputincios, părinte, şi acum uitati-va cum umblu cit e ziua de lungă, eu eram impotent, 
părinte, însemna cu cerneală de neşters pentru ca scrisul lui riguros să nu poată fi schimbat în 
vecii vecilor, eu aveam un animal viu în burtă, părinte, aveam un animal viu, scria întocmai, 
intoxicat de cafeaua amară, otrăvit de tutunul alterat al trabucelor pe care şi le aprindea unul 
de la altul, desfăcut la cămaşă pina la briu ca un vislaş, domnule general, ce popă grozav, da, 
un bărbat adevărat, ce-i al lui e al lui, spetindu-se cu munca, fără să manince nimic ca să nu 
piardă timpul pînă nu se întuneca de tot, dar chiar şi atunci nu se odihnea ci făcea iute o baie 
şi apărea prin cîrciumile din port cu sutana de pînză cîrpită cu petice pătrate, intra acolo mort 
de foame, se aşeza la masa lungă de scînduri împărțind ghiveciul pescăresc cu hamaiii, 
desfăcea peştele cu degetele, toca pînă şi oasele cu dinţii aceia diavoleşti ce luminau în 
întuneric, bea sosul ducînd farfuria la gură ca un sălbatic, domnule general, dacă l-aţi vedea, 
amestecat cu gloata aceea nenorocită de pe corăbiile murdare, care porneau în larg încărcate 
cu maimuțe şi banane verzi, cu tirfe tinere pentru hotelurile de sticlă din Curacao, pentru 
Guantanamo, părinte, pentru Santiago de los Caballeros care nici măcar n-are mare pe unde să 


se ajungă, părinte, pentru insulele cele mai frumoase şi mai triste de pe lume la care visam 
pînă mijea cea dintii geană de lumină a zorilor, părinte, aminteste-ti cît de ciudat ne simţeam 
cînd plecau goeletele, aminteste-ti de papagalul care ghicea viitorul din casa Matildei Arenales, 
de racii care ieşeau din farfuriile cu supă, de puzderia de rechini, de bubuitul tobelor în 
depărtare, ce viaţă, părinte, ce viaţă a naibii de grozavă, băieţi, fiindcă vorbeşte ca noi, 
domnule general, de parcă s-ar fi născut în cartierul cu cîinii care se încaieră, bătea mingea pe 
ţărmul mării, invata să cînte la armonică mai bine ca sătenii din Valledupar, zău că o făcea mai 
bine ca ei, tnvata limba înflorită a marinarilor de apă dulce, îşi ridea de ei pe latineste, se 
îmbăta cot la cot cu ei prin barăcile de pederaşti din piaţă, se bătu cu un tip care-l ponegrise 
pe Domnul, se luară la trîntă, domnule general, ce ne facem cu ei, şi el porunci să nu-i 
despartă nimeni, se 

strînseră roată împrejurul lor, a învins, a învins popa, domnule general, ştiam eu, spuse el 
satisfăcut, e un bărbat şi jumătate, şi-i mai putin uşuratic decit credea toată lumea, căci în 
nopţile acelea zbuciumate descoperi tot atîtea adevăruri ca în zilele istovitoare din palatul 
Nunțiaturii Apostolice, cu mult mai multe decit aflase în întunecatul conac de la marginea 
oraşului, pe care-l cercetase fără să ceară voie într-o seară cînd, pe o ploaie cu găleata, crezu 
că poate înşela vigilenta neadormita a serviciilor securităţii prezidenţiale, scociori pînă în cel de 
pe urmă colt umezit de picăturile ce se prelingeau din tavan, prins în hatisul de liane si camelii 
otrăvitoare din dormitoarele splendide pe care Benedici6n Alvarado le abandona fericirii 
slujnicelor, fiindcă era bună la suflet, părinte, era umilă, le punea să doarmă în cearşafuri de 
olandă pe cînd ea se culca pe o rogojină rărită într-un pat de campanie, le lăsa să se îmbrace 
cu hainele ei de sărbătoare de primă doamnă, se parfumau cu sărurile ei de baie, se jucau 
despuiate cu ordonantele în spuma colorată din căzile de baie metalice cu picioare de leu, 
trăiau ca reginele, în vreme ce ea îşi petrecea viaţa vopsind păsări, gătindu-şi terci de legume 
pe sobita cu lemne şi cultivînd ierburi tămăduitoare pentru urgentele vecinilor care o trezeau în 
miez de noapte spunindu-i mă doare îngrozitor burta, doamnă, şi ea le dădea să mestece 
seminţe de caltunasi, copilului i s-a strimbat un ochi, şi ea îi dădea un leac de tamiita împotriva 
viermilor, o să mor, doamnă, dar nu mureau, pentru că ea îi vindeca pe toţi cu mîna ei, era o 
sfinta în viata, părinte, umbla învăluită într-un nimb de puritate prin casa aceea de pierzanie 
unde începuse să plouă necruţător de cînd o duseră cu forţa la palatul prezidenţial, ploua peste 
florile de lotus ale pianului, peste masa de alabastru din sufrageria somptuoasă pe care 
Benedicién Alvarado n-a folosit-o niciodată pentru că i se părea că s-ar fi aşezat să manince în 
altar, inchipuiti-va, părinte, ce presimtire de sfinta, dar în ciuda mărturiilor înflăcărate ale 
vecinilor avocatul diavolului găsi printre resturile de acolo mai curînd dovezi de sfiiciune decit 
de umilinţă, şi printre Neptunii de abanos şi bucăţile de demoni bastinasi şi îngeri răzbunători 
ce pluteau printre mangrove în fostele saloane de bal dădu de semne ce arătau că fusese mai 
mult sărmană cu duhul decit plină de abnegatie, şi în schimb nu găsi nici cea mai mică urmă a 
acelui Dumnezeu dificil, unul şi ternar, care-l trimisese de pe arzătoarele cîmpii ale Abisiniei să 
caute adevărul care nu fusese aici niciodată, căci nu găsi nimic, domnule general, dar absolut 
nimic, ce chestie. Totuşi, monseniorul Demetrio Aldous nu se mulţumi cu cercetarea oraşului, ci 
se catara pe spinarea unui catir cutreierind împărăţia glacială a ținuturilor sterpe, în căutarea 
unor indicii ale sanctitatii lui Benediciôn Alvarado în care imaginea să nu-i fie încă pervertita de 
strălucirea puterii, se ivea din ceaţă înfăşurat într-un poncho ca tilharii de drumul mare si cu 
nişte cizme uriaşe ca o apariţie diavolească ce stîrnea la început frica, apoi uimirea şi în cele 
din urmă curiozitatea celor din partea locului care nu văzură niciodată o făptură omenească de 
culoarea aceea, însă vicleanul eritrean îi îndemna să-l atingă spre a se încredința că nu era dat 
cu catran, le arăta dinţii strălucind în întuneric, se îmbăta cu ei mîncînd brînză cu mîna şi bînd 
rachiu de porumb din aceeaşi tigvă pentru a le cîştiga încrederea prin cîrciumi lugubre din 
cătune pierdute, unde în zorii altui veac cunoscuseră o vînzătoare de păsări sărmană, cocosata 
de povara uriaşă a coliviilor cu pui vopsiți ca privighetorile, tucani aurii, rate deghizate în păuni 
ca să păcălească proştii în duminicile posomorite cînd se ţinea tîrg în ţinuturile sterpe, se aşeza 
acolo, părinte, la căldura cuptorului, sperînd ca cineva să-şi facă milă şi pomană să se culce cu 
ea în dosul cîrciumii, pe sacii cu coji de trestie de zahăr, ca să aibă ce mînca, părinte, numai ca 
să aibă ce mînca, fiindcă nimeni nu era atît de prost să-i cumpere pocitaniile acelea de doi bani 
care-şi pierdeau culoarea la prima ploaie şi se stricau de atîta mers, numai ea era aşa de 
naivă, părinte, era sfinta binecuvintare a păsărilor sau a ținuturilor pustii, cum vrei s-o iei, căci 
nimeni nu ştia cu siguranţă cum o chema pe atunci, nici cînd a început să-şi zică Benedicién 
Alvarado care se pare că nu era numele ei adevărat pentru că nu-i de pe meleagurile astea, ci 
dinspre mare, ce chestie, pînă şi asta o aflase alunecosul acuzator al Satanei care le 
descoperea şi le desluşea pe toate, în pofida ucigaşilor cu simbrie din serviciul securităţii prezi- 
dentiale care-i încurcau itele adevărului şi-i puneau piedici nevăzute, ce părere aveţi, domnule 


general, va trebui să-l aruncăm într-o prăpastie, să-i dăm brinci catîrului, însă el le interzise 
poruncindu-le să-l supravegheze, dar asigurindu-i integritatea fizică, repet, asigurindu-i integri- 
tatea fizică, dîndu-i absolută libertate si toate înlesnirile ca să-şi ducă la bun sfîrşit misiunea 
din ordinul nestrămutat al acestei autorităţi supreme, să fie ascultat şi îndeplinit întocmai, 
iscălit, eu însumi, şi insist, eu însumi, conştient că prin hotărîrea aceea îşi asuma riscul 
îngrozitor de a cunoaşte adevărata imagine a mamei sale Benedici6n Alvarado de pe vremurile 
interzise cînd era încă tînără, neajutorată, umbla îmbrăcată în zdrente, descultä, şi avea ce 
mînca numai culcîndu-se cu careva, dar era frumoasă, părinte, şi atit de neştiutoare că punea 
la papagalii cei mai ieftini cozi minunate de cocoşi ca să-i dea drept papagali de soi, cîrpea 
găinile năpirlite cu pene de curcan ca să le vinda drept păsări ale paradisului, nimeni nu 
credea, de bună seamă, nimeni nu cădea de fraier în capcanele vînzătoarei singuratice care 
îngîna în ceața tîrgurilor de duminică să vedem cine dă un ban şi-l lua pe degeaba, căci toată 
lumea de prin partea locului îşi amintea de naivitatea şi sărăcia ei, şi totuşi părea cu neputinţă 
să i se dezvăluie identitatea pentru că în arhivele mănăstirii unde fusese botezată nu s-a găsit 
foaia cu certificatul ei de naştere şi în schimb s-au găsit trei diferite ale fiului, şi în fiecare el 
era altul, de trei ori zămislit în trei împrejurări deosebite, de trei ori născut anevoie, graţie 
făuritorilor istoriei neamului care încurcaseră firele realităţii pentru ca nimeni să nu poată 
pătrunde taina originii sale, mister ascuns pe care numai eritreanul reuşi să-l dezlege dînd la o 
parte numeroasele minciuni îngrămădite una peste alta, căci bănuise el care-i adevărul, 
domnule general, şi cînd era gata să ajungă la el răsună bubuitul asurzitor repetat de ecou prin 
bolțile cenusii şi văile adinci ale munţilor şi se auzi nesfirsitul răget de groază al catirului 
aruncat în prăpastie ce cădea într-un hau fără fund de pe culmea zăpezilor veşnice strabatind 
climele succesive şi instantanee din planşele de ştiinţe naturale ale abisului şi izvorul firav al 
marilor cursuri de apă navigabile si cornişele abrupte pe unde se cätärau în spinarea unui 
indian, cu ierbarele lor secrete, doctorii învăţaţi ai vreunei expediţii botanice, şi platourile cu 
magnolii sălbatice unde păşteau oile cu lînă fină, ce ne dăruiau hrană din belşug şi adăpost şi 
exemplu bun de urmat şi conacele plantațiilor de cafea, cu ghirlandele lor de hirtie prin 
balcoanele solitare, şi cu vesnicii lor bolnavi, şi zgomotul neîncetat al rîurilor învolburate 
trasînd graniţele naturale dincolo de care începea căldura şi la asfintit se simţea miros de mort 
adus de cite o pala de vint fetidă, de mort de demult răpus mişeleşte, ucis în singurătate pe 
plantațiile arborilor de cacao cu frunze mari veşnic verzi şi flori purpurii şi fructe în capsule ale 
căror seminţe se foloseau ca ingredient principal pentru ciocolată, şi soarele neclintit şi 
pulberea arzătoare şi plantele cucurbitacee şi vacile slabe şi amarite din departamentul 
atlantic în singura şcoală de caritate pe o rază de două sute de leghe şi cel de pe urmă răget al 
catirului încă viu care se sparse cu o explozie de fruct zemos de guanabana printre bananierii 
pitici şi găinuşele speriate de pe fundul prăpastiei, drace, l-au omorît, domnule general, îl 
vinasera cu o puşcă de ucis tigrii în trecătoarea Sufletului Singuratic, cu toate că era sub 
protecţia mea, ticăloşilor, şi cu toate telegramele mele categorice, la naiba, dar o să vedeţi voi 
acum cine sînt eu, ameninţa, făcînd spume la gură nu atit de furie că nu-i dăduseră ascultare, 
cît din convingerea că îi ascundeau ceva grav dacă îndrăzniseră să se împotrivească fulgerelor 
puterii lui, supraveghea pina şi răsuflarea celor care-i aduceau veşti, ştiind prea bine că numai 
cine cunoaşte adevărul ar avea curajul să-l mintă, iscodea gîndurile secrete ale 
comandamentului suprem ca să afle cine era trădătorul, tu pe care te-am făcut om cînd erai un 
nimeni, tu pe care te-am pus să dormi în pat aurit după ce te adunasem de pe drumuri, tu 
căruia ţi-am salvat viaţa, tu pe care te-am cumpărat cu mai mulţi bani ca pe oricine altcineva, 
voi toţi, mama voastră de nenorociti, că numai unul dintre voi s-a putut încumeta să 
necinstească o telegramă semnată cu numele meu şi pecetluită cu sigiliul puterii, astfel încît îşi 
asumă conducerea personală a operaţiunii de salvare cu ordinul nestrămutat ca în maximum 
patruzeci şi opt de ore să-l găsiţi viu şi să mi-l aduceţi şi dacă-l găsiţi mort mi-l aduceţi viu, şi 
dacă nu-l găsiţi mi-l aduceţi, un ordin atît de limpede şi înfricoşător că înainte de a se împlini 
termenul prevăzut veniră să-i raporteze, domnule general, că fusese găsit în hatisurile din 
prăpastie cu rănile vindecate de florile aurii de gălbenele, mai viu ca noi, domnule general, 
teafăr şi nevătămat graţie harului mamei dumneavoastră Benedicién Alvarado care a dat încă 
o mărturie a milosteniei şi puterii sale tocmai faţă de cel care încercase să-i întineze memoria, 
îl duseră pe cărări ştiute numai de indieni într-un hamac spînzurat de un par cu o escortă de 
grenadieri şi în faţă cu un poliţist călare sunînd dintr-o talangă ca la liturghie pentru ca toată 
lumea să afle că e voia celui de la cîrma statului, îl puseră în dormitorul pentru oaspeţii de 
onoare din palatul prezidenţial, sub directa răspundere a ministrului sănătăţii, pînă cînd putu 
sfirsi extraordinarul memoriu scris de mina lui şi parafat cu inițialele sale pe marginea din 
dreapta pe toate cele trei sute cincizeci de file cîte avea fiecare din cele şapte volume pe care 
le iscălesc cu numele şi titlul meu, întărindu-le cu sigiliul astăzi a paisprezecea zi din luna 


aprilie a acestui an de graţie al Domnului Nostru, eu, Demetrio Aldous, asesor al Sacrei 
Congregatii a Ritului, canonic anchetator şi propavaduitor al credinţei, din însărcinarea 
Luminatului Tribunal, spre strălucirea dreptăţii oamenilor pe pămînt şi întru marea glorie a lui 
Dumnezeu din ceruri, afirm şi mărturisesc că acesta este unicul adevăr, adevărul întreg şi 
numai adevărul, excelenţă, iată-l aici. Într-adevăr se afla acolo, captiv în cele şapte biblii 
pecetluite, atit de inevitabil şi de brutal că numai un om imun la nada gloriei şi străin de 
interesele puterii sale îndrăzni să-l dezvăluie fără ascunzişuri în fata batrinului impasibil care-l 
ascultă fără să clipească, făcîndu-şi vînt cu pălăria în balansoarul de răchită, suspinînd abia 
simţit după fiecare revelaţie mortală, făcînd doar cîte un aha ori de cîte ori vedea cum se 
aprinde lumina adevărului, aha, repeta, alungind cu pălăria muştele de aprilie atrase de 
resturile prinzului şi înghițind adevăruri întregi, amare, adevăruri arzătoare care-i pilpfiau în 
tenebrele sufletului, căci totul fusese o farsă, excelenţă, o înscenare de bilci pe care el însuşi a 
pus-o la cale fără să vrea cînd hotărise ca trupul mamei lui să fie expus spre a fi venerat în 
public pe un catafalc de gheaţă cu mult înainte ca cineva să se gindeasca la virtuțile sanctitatii 
tale şi numai pentru a închide gura ponegritorilor care susțineau că putreziseşi de vie, o 
înşelăciune de circ în plasa căreia căzuse el însuşi fără s-o ştie, de cînd veniseră cu vestea, 
domnule general, că mama dumneavoastră Benedicién Alvarado savirsea minuni şi el 
poruncise să-i poarte trupul în procesiune solemnă pînă în colţurile cele mai neştiute din 
întinsa lui tara fără statui, pentru ca să nu fie om care să nu afle de răsplata pentru virtuțile 
tale după atitia ani de chinuri în zadar, după atitea păsări vopsite fara nici un cîştig, mamă, 
după atita dragoste fără plăcere, deşi nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că ordinul acela avea 
să se prefacă în minciuna cu 

falşii suferinzi de hidropizie care erau plătiţi ca să se golească de apă în faţa lumii şi dăduseră 
două sute de pesos unuia care făcea pe mortul şi acesta ieşi din mormint şi apăru umblind în 
genunchi prin mulţimea speriată cu giulgiul ferfenita şi gura plină de pămînt, plătiseră optzeci 
de pesos unei ţigănci care se prefăcu în plină stradă că naşte un făt cu două capete drept 
pedeapsă fiindcă spusese că minunile acelea erau o afacere a guvernului, şi aşa şi erau, nu 
exista nici o singură mărturie care să nu fie plătită cu bani, la mijloc fiind o mirsava înţelegere 
tainică ce nu fusese totuşi urzită de adulatorii lui din dorinţa nevinovată de a-i face pe plac, 
cum crezu monseniorul Demetrio Aldous la primele cercetări, nu excelenţă, era o afacere 
murdară a prozelitilor dumneavoastră, cea mai scandaloasă şi nelegiuită din cite proliferaseră 
în umbra puterii dumneavoastră, căci cei care inventau miracolele şi cumpărau mărturiile 
mincinoase erau aceiaşi susţinători ai regimului dumneavoastră care fabricau şi vindecau 
relicvele din rochia de mireasă moartă a mamei dumneavoastră Benedicién Alvarado, aha, şi 
tot ei tipăreau pozele şi băteau medaliile cu portretul ei de regină, aha, se tmbogatisera cu 
buclele din părul ei, aha, cu sticlutele cu apă din coasta ei, aha, cu batistele pe care pictau cu 
vopsea de uşi fragedul trup de fecioară adormită pe o parte cu mîna pe inimă şi care erau 
vindute la metru în dosul prăvăliilor din bazarele hindusilor, o scorneală nemaipomenită 
întemeiată pe presupunerea că trupul continua să arate ca viu privirilor avide ale mulţimii 
nesfirsite ce se perinda prin naosul cel mare al catedralei cînd de fapt adevărul era cu totul 
altul, excelenţă, pentru că trupul mamei dumneavoastră nu se păstrase intact graţie virtuţilor 
ei, nici dresurilor cu parafină si înşelăciunii cu farduri hotarite de el din pura mindrie filială, ci 
fusese conservat prin cele mai îngrozitoare mijloace de taxidermie, întocmai ca animalele 
împăiate din muzeele de ştiinţe naturale, după cum constatase el însuşi, mamă, căci cu miinile 
mele am desfăcut sicriul de sticlă ale cărui însemne funerare se făceau praf numai suflind 
peste ele, ţi-am dat jos cununa de flori de portocal de pe capul mucegăit al cărui păr aspru ca 
o coamă de cal fusese smuls din rădăcină fir cu fir ca să fie vîndut ca relicve, te-am scos dintre 
zdrentele rochiei de mireasă şi resturile uscate şi măcinate chinuitor de sarea morţii şi abia 
dacă erai mai grea decit un dovleac pus la soare, şi aveai un miros stătut ca de pe fundul unui 
cufăr, şi se simţea în tine o nelinişte febrilă ce părea foşnetul sufletului tău, dar era forfecarea 
moliilor care te rodeau pe dinăuntru, membrele tale se făcură bucățele cînd am vrut să te iau 
în braţe, fiindcă te goliseră de măruntaie, de tot ce-ţi alcătuise trupul tău de mamă fericită 
adormind cu mina pe inimă şi te umpluseră cu cilti astfel că nu mai rămăsese din toată făptura 
ta decit un înveliş ca de foi de plăcintă învechite ce se fărîmă doar ridicîndu-l în aerul 
fosforescent al licuricilor din oasele tale şi abia se auzi zgomotul ca săritura de purici a ochilor 
de sticlă pe lespezile bisericii crepusculare, totul era nimicnicie, o dîră de resturi dintr-o mamă 
prefăcută în pulbere pe care poliţiştii le-au strîns de pe jos cu o lopată ca să le pună iar în sicriu 
în faţa neclintirii monolitice a satrapului enigmatic cu ochi de iguană ce nu lăsau să i se 
desluşească cea mai mică tresărire de emoție, nici măcar atunci cînd rămase singur în berlina 
fără fanioanele prezidenţiale cu singurul om de pe lume care îndrăznise să-i pună în faţă 
oglinda adevărului, uitindu-se amindoi prin ceata perdelutelor la hoardele de nevoiaşi care se 


odihneau în după-amiaza fierbinte în răcoarea de sub portaluri unde odinioară se vindeau 
broşuri cu crime înfiorătoare şi iubiri fără noroc, flori carnivore şi fructe incredibile care slăbeau 
voinţa şi unde acum se auzea numai larma asurzitoare a talciocului cu relicve false din 
veşmintele şi trupul mamei sale Benedicién Alvarado, în vreme ce el era coplesit de senzaţia 
clară că monseniorul Demetrio Aldous îi ghicise gîndul cînd îşi luă privirea de la gloata aceea 
de invalizi şi mormăi că la urma urmelor tot rămînea ceva bun din temeinicia cercetării sale, si 
anume certitudinea că bietii oameni vă iubesc, excelenţă, ca pe lumina ochilor, căci 
monseniorul Demetrio Aldous desluşise perfidia chiar şi dinlăuntrul palatului prezidenţial, 
văzuse lăcomia razbatind dincolo de adulatia şi servilismul viclean al celor ce se pricopseau 
ocrotiti de putere, şi cunoscuse în schimb o nouă formă de iubire a turmelor de nevoiaşi care 
nu aşteptau nimic de la el, căci nu mai aşteptau nimic de la nimeni, şi nutreau pentru el o 
evlavie paminteasca ce se putea atinge cu mina şi o credinţă nemărginită pe care am dori-o 
noi pentru Dumnezeu, excelenţă, însă el nici măcar nu clipi auzind revelaţia aceea uluitoare ce 
în alte timpuri i-ar fi răscolit măruntaiele, nici măcar nu scoase un suspin, ci se gîndi în sinea 
lui cu o nelinişte ascunsă numai asta mai lipsea, părinte, asta mai lipsea să nu mă iubească 
nimeni acum cînd dumneata ai să te bucuri de gloria nefericirii mele sub cupolele de aur ale 
lumii tale amăgitoare, pe cînd el raminea cu povara nemeritată a adevărului fără o mamă 
grijulie care să-l ajute s-o poarte, mai singur ca un sihastru în patria asta pe care nu eu am 
ales-o de bunăvoie, ci mi-au dat-o gata făcută precum ai văzut-o şi cum a fost dintotdeauna cu 
sentimentul acesta de irealitate, cu mirosul acesta de rahat, cu oamenii aceştia fără istorie 
care nu cred în nimic decit în viaţă, asta-i patria pe care mi-au impus-o fără să mă întrebe, 
părinte, cu patruzeci de grade de căldură şi nouăzeci şi opt de umiditate la umbra capitonată a 
limuzinei prezidenţiale, înghițind praf, chinuit de perfidia herniei care scotea un şuierat uşor ca 
o cafetieră din salonul de audienţe, fără nimeni cu cine să pierd o partidă de domino, fără 
nimeni în care să mă încred cu adevărat, părinte, pune-te în pielea mea, dar nu-i spuse nimic, 
abia suspină, abia clipi instantaneu şi-l imploră pe monseniorul Demetrio Aldous ca discuţia 
sinceră din seara aceea să rămînă între noi, dumneata nu mi-ai spus nimic, părinte, eu nu ştiu 
care-i adevărul, făgăduieşte-mi, şi monseniorul Demetrio Aldous îi făgădui că, bineînţeles, 
excelența voastră nu cunoaşte adevărul, pe cuvînt de onoare. Procesul sanctificarii lui 
Benedici6n Alvarado a fost oprit datorită insuficientei dovezilor, edictul de la Roma fiind adus la 
cunoştinţă de la amvonul bisericilor cu autorizaţie oficială, împreună cu hotărîrea guvernului de 
a reprima orice protest sau tentativă de razmerita, dar forţele de ordine nu interveniră cînd 
hoardele de pelerini indignati înălţară ruguri în Piaţa Armelor cu porţile cele mari ale catedralei 
şi sparseră cu pietre vitraliile cu îngeri şi gladiatori de la Nunţiatura Apostolică, le făcură praf 
pe toate, domnule general, dar el nu se mişcă din hamac, asediară mănăstirea cälugäritelor 
basce, lăsîndu-le să moară de foame, jefuiră bisericile, casele misiunilor religioase, distruseră 
tot ce avea vreo legătură cu popii, domnule general, însă el rămase nemişcat în hamac, la 
umbra răcoroasă a glicinelor, pînă cînd comandanții statului său major în plen se declarară 
incapabili să liniştească spiritele şi să restabilească ordinea fără vărsare de sînge după cum se 
stabilise, şi abia atunci se ridică în picioare, apăru în cabinetul său după atîtea luni de deläsare 
şi-şi asumă în persoană şi prin viu grai responsabilitatea solemnă de a interpreta voinţa 
poporului printr-un decret pe care-l concepu după propria-i inspiraţie şi-l dădu pe riscul lui, fără 
a preveni forţele armate şi fără a se consulta cu miniştrii, în al cărui prim articol proclamă 
sanctitatea civilă a lui Benedicién Alvarado prin hotărîrea supremă a poporului liber şi suveran, 
o numi patroana neamului, tămăduitoarea bolnavilor şi maestra a păsărilor, iar ziua ei de 
naştere a fost declarată sărbătoarea naţională, şi în articolul al doilea şi cu începere de la 
promulgarea prezentului decret se declară stare de război între această naţiune şi puterile 
Sfintului Scaun, cu toate consecinţele prevăzute pentru astfel de cazuri de dreptul international 
şi tratatele în vigoare, şi în articolul al treilea se ordonă expulzarea imediată publică şi 
nestrămutată a arhiepiscopului primat, urmînd apoi cea a episcopilor, a trimişilor apostolici, a 
preoţilor şi a călugăriţelor şi a tuturor celorlalte persoane, din tara sau străine, care ar avea 
vreo legătură cu cele sfinte în orice condiţii şi sub orice denumire pe tot cuprinsul ţării şi la 
cincizeci de leghe marine în apele teritoriale, şi în articolul al patrulea şi ultimul se ordonă 
exproprierea averilor mănăstireşti, cu bisericile, scriiturile, seminariile preotesti, terenurile 
agricole, uneltele aferente şi animalele, plantațiile de trestie de zahăr, fabricile şi atelierele, 
precum şi orice le-ar mai aparţine în fapt, chiar dacă ar fi înregistrat pe numele unor terţe 
persoane, toate aceste bunuri intrind în patrimoniul postum al Sfintei Benedici6n a Păsărilor, 
pentru strălucirea cultului ei şi pomenirea veşnică a memoriei sale, cu începere de la data 
prezentului decret dictat prin viu grai şi semnat cu sigiliul autorităţii maxime şi de necontestat 
al puterii supreme, spre a fi cunoscut şi îndeplinit întocmai. În toiul focurilor vesele de artificii, 
al clopotelor de glorie şi cîntecelor de bucurie cu care se sărbători evenimentul canonizării 


civile, el se ocupă în persoană de îndeplinirea decretului fără manevre greşite pentru a fi sigur 
că nu va mai fi victima altor înşelăciuni, luînd iar friiele realităţii în mtinile sale hotărite cu 
manusi de atlaz, ca pe timpurile cele mai glorioase cînd lumea îi tinea calea pe scări ca să-l 
roage să reinfiinteze cursele de cai şi el poruncea aşa să fie, să dea iar drumul la alergările în 
saci şi el poruncea aşa să fie, şi-şi făcea apariţia prin gospodăriile cele mai nenorocite ca să 
explice oamenilor cum trebuiau puse cloştile pe ouă şi cum se jugănesc viteii, şi nu se 
multumise să verifice personal listele ce inventariau bunurile bisericii de-a fir-a-păr, ci conduse 
direct formalitatile de expropriere ca să nu existe nici o nepotrivire între voinţa sa şi faptele 
împlinite, confruntînd adevărul din documente cu adevărurile înşelătoare din viaţa de zi cu zi, 
supraveghind expulzarea principalelor comunităţi religioase cărora li se atribuia intenţia de a 
scoate ascunse în saci cu fund dublu şi despärtituri false comorile secrete ale ultimului 
vicerege care rămăseseră îngropate prin cimitirele săracilor, în ciuda înverşunării cu care 
căpeteniile federale le căutaseră în anii nesfirsiti de război, ordonînd nu numai ca nici unul din 
oamenii bisericii să nu ia cu sine alt bagaj în afară de un rînd de haine, ci şi hotărînd fără drept 
de apel să fie imbarcati în pielea goală cum i-a facut mama, popii neciopliti de la sate cărora le 
era totuna dacă umblau îmbrăcaţi sau goi din moment ce li se schimba destinul, misionarii 
chinuiti de malarie, episcopii spini şi demni, iar după ei femeile, sfioasele surori de caritate, 
misionarele vajnice deprinse să tmblinzeasca natura şi să facă să crească legume în desert, şi 
călugărițele basce zvelte care cintau la clavicord, şi cele salesiene cu miini fine şi trup 
neprihănit, căci chiar şi aşa goale cum veniseră pe lume era cu putinţă să le deslusesti obirsia, 
diversitatea condiţiei şi deosebirea de funcţii pe măsură ce se perindau printre baloturi de 
cacao şi saci cu peşte sărat în şopronul uriaş al vămii, tumult rotitor de oi speriate cu braţele 
încrucişate pe piept încercînd să-şi ascundă ruşinea unele celorlalte în faţa bătrînului ca o 
stană de piatră, sub ventilatoarele cu palete, care se uita la ele fără să respire, fără să-şi ia 
ochii de la spaţiul îngrădit pe unde trebuia neapărat să treacă puhoiul de femei goale, privindu- 
le impasibil, fără să clipească, pînă cînd nu mai rămase nici una pe teritoriul naţional, acestea 
au fost ultimele, domnule general, şi totuşi el îşi amintea doar de una pe care o separase dintr- 
o singură privire din cîrdul de călugăriţe speriate, o deosebi de celelalte cu toate că nu era 
deosebită, era micuță şi îndesată, robustă, cu fese opulente, tite mari şi oarbe, miini aspre, 
sexul adîncit, părul scurtat cu foarfecele de tăiat lăstari, dinţii cu strungäreatä şi ascuţiţi ca 
nişte cuțite, nas cîrn, picioare plate, o novice de rînd, ca toate celelalte, dar el simţi că era 
singura femeie în turma aceea de femei goale, singura care, trecînd prin faţa lui fără să-l 
privească, lăsă o dira ascunsă de animal de pădure care îmi luă aerul de respirat şi abia dacă 
avu timp să-şi mai arunce privirea şovăielnică spre a o vedea încă o dată pentru totdeauna 
cînd ofiţerul de la serviciul de identificare îi găsi numele în ordinea alfabetică de pe listă şi 
strigă Nazareno Leticia, iar ea răspunse cu voce bărbătească prezent. Şi aşa avea să-i fie tot 
restul vieţii, prezentă, pînă cînd ultimele nostalgii i s-au prelins prin crăpăturile memoriei, 
rămînînd numai imaginea ei pe bucata de hirtie pe care scrisese Leticia Nazareno, dragostea 
mea, iată ce-am ajuns fără tine, o ascunse în nişa unde ţinea mierea de albine, recitind-o cînd 
ştia că nu-l vede nimeni, apoi o făcea iar sul după ce retrăia pentru o clipă efemeră după- 
amiaza de demult cu ploaie strălucitoare cînd l-au luat prin surprindere cu vestea, domnule 
general, că te repatriaseră îndeplinind un ordin pe care el nu-l dăduse, căci nu făcuse altceva 
decit să şoptească Leticia Nazareno în vreme ce privea ultimul cargou cenusiu ce se pierdea în 
zare, Leticia Nazareno, repetă cu glas tare ca să nu-i uite numele, şi asta fusese de ajuns 
pentru ca serviciile securităţii prezidenţiale s-o sechestreze în mănăstirea din Jamaica de unde 
o scoaseră cu căluş în gură şi în cămaşă de forţă într-un cufăr de pin cu chingi metalice, sigilat 
cu ceară roşie şi cu litere scrise cu catran fragil do not drop this side up şi cu licenţa de export în 
regulă şi cuvenita scutire consulară de taxe pentru două mii opt sute de cupe de şampanie din 
cristal fin pentru crama prezidenţială, o îmbarcaseră de întoarcere în cala unui cargou cu 
cărbune şi o aşezaseră goală şi narcotizată în patul cu coloane din dormitorul pentru invitaţii 
de onoare, aşa cum el avea să şi-o amintească la ora trei după-amiază în lumina făinoasă a 
plasei împotriva tintarilor, părea cufundată în aceeaşi linişte de somn natural ca atitea alte 
femei inerte care îi fuseseră aduse fără să le fi cerut şi pe care el le posedase în încăperea 
aceea fără a le trezi din letargia provocată de lumina şi chinuit de un îngrozitor simtamint de 
descumpănire şi înfrîngere, numai că pe Leticia Nazareno n-a atins-o, a contemplat-o adormită 
cu un soi de uimire copilăroasă, surprins de cît de mult i se schimbase nuditatea de cînd o 
văzuse în şopronul din port, îi incretisera părul, o răseseră peste tot pînă şi în părţile cele mai 
intime şi-i lăcuiseră cu roşu unghiile de la miini si de la picioare, îi dăduseră cu ruj pe buze, cu 
carmin pe obraji şi cu parfum de mosc pe pleoape, aşa încît răspîndea o mireasmă dulce care 
făcu să dispară mirosul tău ascuns de animal de pădure, ce naiba, o sluţiseră vrind s-o facă 
frumoasă, schimbind-o intr-atit că el nu izbutea s-o vadă goală sub fardurile grosolane, pe cînd 


o contempla cufundată în extazul dat de lumina, o văzu plutind, desteptindu-se, uitindu-se la 
el, mamă, era ea, Leticia Nazareno, femeia care mă descumpanea, încremenită de groază în 
fata batrinului ca stana de piatră care o privea neîndurător prin vălul subţire împotriva 
tintarilor, înfricoşată de scopul imprevizibil al tăcerii lui, fiindcă nu-şi putea imagina că în ciuda 
anilor fără număr şi a puterii netarmurite el era mai speriat decit ea, mai singur, nestiind ce să 
facă, la fel de buimăcit şi neajutorat ca prima dată cînd devenise bărbat cu o femeie care 
umbla cu soldaţi, pe care o surprinsese la miezul nopţii scăldîndu-se goală într-un rîu, şi-şi 
dădu seama de puterea şi mărimea ei după cum necheza ca o iapă la fiecare scufundare, îi 
auzea risul tainic şi solitar în beznă, simţea desfătarea trupului ei în beznă, dar stătea 
încremenit de 

frică pentru că era încă virgin cu toate că era locotenent de artilerie în cel de-al treilea război 
civil, pînă cînd teama de a pierde ocazia atîrnă mai mult în cumpănă decit frica de a porni la 
asalt, şi atunci intră în apă cu tot ce avea pe el, cizmele, ranita, cartuşiera, cuțitul, puşca, 
tulburat de povara echipamentului de război care-l stingherea şi de atîtea tresăriri de groază, 
încît femeia crezu la început că era cineva care intrase cu calul în apă, dar îşi dădu imediat 
seama că nu era decît un biet bărbat înspăimîntat si se îndură să-l primească în alinătura ei, îl 
luă de mina în întunericul zäpäcelii lui fiindcă el nu reuşea să găsească drumul în întunericul 
alinăturii, spunîndu-i cu glas de mamă în întuneric prinde-te zdravän de umerii mei să nu te ia 
curentul, nu te lăsa pe vine ci îngenunchează cu nădejde pe fundul apei şi respiră încet să-ţi vii 
în fire, iar el făcea tot ce-i zicea ea cu o supunere copilărească gindindu-se maicä-mäiculitä, 
Benedicién Alvarado, cum naiba reuşesc oare femeile să facă toate astea ca şi cum le-ar 
inventa pe loc, cum reuşesc să fie aşa de curajoase, se gîndea, în timp ce ea îl despuia de 
zestrea inutilă a altor războaie mai putin înfricoşătoare şi dezolante decît războiul acela solitar 
cu apa pina la git, murise de spaimă ocrotit de acel trup mirosind a săpun de pin cînd ea apucă 
să-i desfacă cele două catarame de la curele şi i-am descheiat nasturii de la prohab şi m-am 
cutremurat de groază fiindcă n-am găsit ce căutam ci un testicul uriaş plutind ca o broască în 
întuneric, îi dădu drumul speriată, se feri într-o parte, du-te la maică-ta să te schimbe cu altul, 
îi zise, tu nu eşti bun de nimic, căci îl copleşise aceeaşi frică ancestrală care îl făcea să stea 
încremenit în fata goliciunii Leticiei Nazareno, în al cărei rîu cu viltori imprevizibile nu trebuia să 
intre, nici cu tot ce avea pe el, atît timp cit ea n-avea să se îndure să-l ajute, o acoperi el însuşi 
cu un cearsaf, îi punea gramofonul pînă cînd se strică tot repetînd cîntecul cu sărmana 
Delgadina cea chinuită de dragostea tatălui ei, porunci să i se pună flori artificiale în vase ca să 
nu se ofilească precum cele naturale la atingerea miinilor ei înzestrate cu putere malefică, făcu 
tot ce i se năzări ca s-o facă fericită, ţinînd-o însă mai departe în captivitatea strictă şi cu 
pedeapsa de a sta goală pentru ca ea să înţeleagă că avea să fie bine îngrijită şi iubită dar că 
n-avea nici o posibilitate să scape de soarta aceea, şi ea pricepu atît de bine încît prima oară 
cînd frica o lăsase să respire îi ceruse fără să-l roage deschideti-mi fereastra, generale, să intre 
putin aer proaspăt, si el o deschise, tnchideti-o la loc că-mi bate luna în ochi, şi el o închise, îi 
îndeplinea poruncile ca şi cînd ar fi fost izvorite din dragoste, cu atît mai ascultător şi sigur de 
sine cu cit se ştia mai aproape de după-amiaza cu ploaie strălucitoare în care se strecură sub 
pînza ce o apăra de tintari şi se întinse îmbrăcat lîngă ea fără s-o trezească, desfatindu-se de 
unul singur nopţi întregi de efluviile secrete ale trupului ei, adulmecindu-i mirosul de cätea 
sălbatică tot mai pătrunzător cu trecerea lunilor, muşchiul de pe pintecele ei prinse să crescă, 
se deşteptă speriată strigînd pleacă de-aici, generale, şi el se ridică anevoie însă cînd ea 
adormea se culca iar alături, şi astfel se bucură de făptura ei fără s-o atingă în tot acel prim an 
de captivitate pînă cînd ea se obişnui să se trezească lîngă el fără să priceapă care era cursul 
apelor tainice ale acelui batrin enigmatic care renuntase la plăcerile puterii şi la bucuriile lumii 
spre a se consacra contemplării şi slujirii ei, cu atît mai descumpănită cu cit el se simţea mai 
aproape de după-amiaza cu ploaie strălucitoare cînd s-a întins peste ea în timp ce dormea aşa 
cum odinioară intrase în apă cu tot ce avea pe el, uniforma fără galoane, curelele pentru sabie, 
legătura de chei, jambierele, cizmele de călărie cu pintenul de aur, într-un asalt de coşmar care 
o făcu să se trezească îngrozită, străduindu-se să dea jos de pe ea calul acela împodobit cu 
accesorii de luptă, dar el era atit de neclintit că ea hotărî să cîştige timp cu cea de pe urmă 
încercare, scoate-ti curelele, generale, că-mi răneşti pieptul cu cataramele, si el şi le scoase, 
scoate-ti pintenul, generale, că-mi nenoroceste gleznele cu steaua de aur, scoate-ti legătura 
de chei de la briu că mă loveşte peste şold, si pînă la urmă el făcea tot ce-i cerea ea, deşi a 
avut nevoie de trei luni ca să-l determine să-şi scoată curelele pentru sabie că nu mă lasă să 
respir, şi de încă o lună să-şi dea jos jambierele că mă zgirie de mă seacă la suflet, era o luptă 
lentă şi anevoioasă în care ea îl tot amina fără să-l exaspereze, iar el sfirsea cedind ca să-i facă 
pe plac, aşa încît nici unul din ei n-a ştiut vreodată cum s-a întîmplat cataclismul final la puţină 
vreme după ce se împlinise al doilea an de sechestrare, cînd miinile lui calde si delicate 


orbecăind la întîmplare dădură de pietrele ascunse ale novicei adormite care se deşteptă 
înfiorată de o sudoare rece şi un tremur de moarte şi nu încercă nici cu blindete nici cu 
vicleşug să dea jos animalul dezlantuit de peste ea, ci reuşi să-l tulbure cu rugămintea scoate- 
ti cizmele că-mi murdăreşti cearşafurile de olandă şi el şi le scoase cum putu, scoate-ti 
jambierele, şi pantalonii, şi bandajul pentru hernie, scoate-ti tot de pe tine, dragul meu, că nu 
te simt, pînă cînd el însuşi n-a mai ştiut cînd a rămas cum îl văzuse doar maică-sa în razele de 
lumină ce se strecurau prin harfele melancolice ale muscatelor, eliberat de frică, slobod, 
prefăcut în bizon de luptă care la prima izbitură distruse tot ce întîlni în cale şi se prabusi pe 
brînci într-un abis de tăcere unde nu se mai auzea decit scrisnetul ca lemnul corăbiilor bătute 
de vînt al dinţilor încleştaţi ai Leticiei Nazareno, prezent, se prinsese de părul meu cu toate 
degetele ca să nu moară singură în virtejul fără sffrşit în care eu însumi mă stingeam, împins în 
acelaşi timp şi cu aceeaşi inversunare de toate dorinţele trupesti, şi totuşi uită de ea, rămase 
singur în beznă cautindu-se pe sine în apa sărată a lacrimilor, generale, în firul molcom al 
balelor de bou, generale, în uimirea netarmurita, maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado, cum 
de a fost cu putinţă să fi trăit atît amar de ani fără să cunsoc chinul acesta, plingea, ametit de 
dorinţele aprige pe care le simţea în rărunchi, de salvele de foc de artificii din pîntec, de 
sfisierea de moarte a acelui tentacul gingaş care-i smulse năvalnic maruntaiele şi-l prefăcu în 
animal înjunghiat ale cărui zbateri stropeau cearşafurile ca neaua cu o materie fierbinte şi acră 
ce-i întina în amintire aerul de cleştar al după-amiezii cu ploaie strălucitoare de sub vălul ce 
împresura patul, căci era rahat, generale, propriul lui rahat. 


Era aproape noapte cînd terminarăm de scos scheletele putrezite ale vacilor şi făcurăm 
puţină ordine în harababura aceea de pomină, dar nu reuşiserăm încă să facem astfel încît 
cadavrul să semene cu imaginea lui din legendă. II răzuiserăm cu cutitele de curăţit solzii de 
peşte ca să-i dăm jos stratul de depuneri de pe fundul mării, îl spălaserăm cu creolina şi grunji 
de sare ca să-i îndepărtăm urmele de putrefacție, îl pudraserăm cu amidon ca să-i ascundem 
cirpeala cu cilti şi adînciturile umplute cu parafină cu care am fost siliţi să-i dregem fata 
ciugulită de păsările de pradă, îi redaserăm culoarea vieţii cu farduri şi ruj de buze, dar nici 
măcar ochii de sticlă adinciti în orbitele goale n-au izbutit să-i imprime expresia autoritară de 
care avea nevoie ca să-l expunem privirilor mulţimii. În vremea aceasta, în salonul consiliului 
de guvernamint invocam unirea tuturora împotriva despotismului de veacuri pentru ca prada 
puterii lui să se dividă în parti egale, căci se întorseseră cu toţii atitati de zvonul tainic dar de 
nestăvilit al morţii lui, se întorseseră liberalii şi conservatorii impacati între ei la focul mocnit al 
atitor ani de ambiţii amînate, generalii din comandamentul suprem care pierduseră strălucirea 
autorităţii, ultimii trei miniştri civili, arhiepiscopul primat, toţi cei pe care el nu i-ar fi vrut înapoi 
stăteau acum în jurul mesei lungi de nuc încercînd să se pună de acord asupra formei în care 
trebuia să fie făcută publică vestea acelei morţi colosale pentru a împiedica explozia 
prematură a mulţimii în stradă, mai întîi un prim comunicat în zorii zilei în legătură cu o uşoară 
indispozitie care impusese suspendarea tuturor activităţilor publice şi audienţelor civile şi mili- 
tare ale excelentei sale, apoi un buletin medical prin care se anunţa că ilustrul bolnav fusese 
nevoit să rămînă în apartamentul său particular datorită unei stări proaste obişnuite pentru 
vîrsta sa, şi în cele din urmă, fără nici un comunicat, dangătele prelungi ale clopotelor 
catedralei în luminosul revărsat de zori al zilei călduroase de marţi din luna august vestind o 
moarte oficială despre care nimeni n-avea să ştie vreodată cu deplină siguranţă dacă era într- 
adevăr a lui. Ne-am pomenit dezarmati în fata acestei evidențe, siliţi să ne descurcam cu un 
cadavru pestilent pe care nu eram în stare să-l înlocuim în lumea aceasta fiindcă el refuzase cu 
încăpăţinare senilă să ia vreo hotărîre privitoare la soarta ţării după ce avea să nu mai fie, 
împotrivindu-se cu îndirjire neclintită de om bătrîn la toate propunerile care i se făcuseră din 
clipa în care guvernul se mută în edificiile cu pereţi de sticlă insoriti ale ministerelor, iar el 
rămase să stea singur în palatul pustiu al puterii lui absolute, îl găseam mergind în somn, 
înotînd printre stricăciunile făcute de vaci fără nimeni căruia să-i dea ordine în afară de orbii, 
leproşii şi damblagiii care nu mureau de boală ci de batrinete printre tufele de trandafiri, şi 
totuşi era atît de lucid şi de îndărătnic încît nu obtinuseram de la el decît răspunsuri în doi peri 
şi aminari ori de cite ori îi vorbeam despre nevoia stringentă de a lua o hotarire cu privire la 
moştenire, căci spunea că a te gîndi la lumea de după ce n-aveai să mai fii însemna să cobeşti 
cautindu-ti moartea, ce dracu', doar la urma urmelor cînd o fi să mor eu or să vină sigur înapoi 
politicienii ca să-şi împartă între ei totul ca pe vremea conservatorilor, o să vedeţi, spunea, o 
să se împartă iar totul între popi, venetici şi bogătani, şi n-o să rămînă nimic pentru sărmani, 
bineînţeles, fiindcă ăştia or să fie veşnic atit de nenorociti încît în ziua în care rahatul ar avea 


vreun preţ ei se vor naşte fără fund, o să vedeţi, zicea, pomenind spusele cuiva din timpurile 
lui de glorie, şi-şi bătu joc pînă şi de sine cînd ne zise prăpădindu-se de ris că pentru trei zile cit 
o să zacă mort n-avea rost să-l trambaleze pina la lerusalim ca să-l îngroape în Sfîntul Mormint, 
punînd capăt oricărei neînţelegeri cu argumentul final că n-avea nici o importanţă dacă pe 
atunci ceva despre el nu era adevărat, ce naiba, cu vremea o să se adeverească şi a avut 
dreptate, fiindcă în zilele noastre nimeni nu punea la îndoială legitimitatea istoriei lui şi nimeni 
n-ar fi putut s-o dovedească sau s-o dezmintă, din moment ce nu eram în stare să-i stabilim 
identitatea trupului, nu exista altă patrie decît cea făcută de el după chipul şi asemănarea lui, 
cu spaţiul schimbat şi timpul îndreptat de planurile voinţei sale nestrămutate, reclădite de el 
de la începuturile cele mai incerte ale memoriei, pe cînd rătăcea fără noimă prin casa aceea 
infamă unde n-a dormit niciodată vreo fiinţă fericită, pe cînd arunca boabe de porumb găinilor 
care tot ciuguleau în preajma hamacului şi exaspera servitorimea cu poruncile lui ce se băteau 
cap în cap, aduceti-mi o limonadă cu gheaţă pisată pe care o lăsa neatinsă lîngă el, luaţi 
scaunul ăsta de aici şi puneţi-l mai încolo, şi îl puneau acolo şi apoi iar unde fusese la început 
ca să-şi satisfacă în felul acesta josnic tresăririle imensului viciu de a porunci, amăgindu-şi 
plictisul zilnic al puterii, cercetînd cu răbdare clipele efemere ale copilăriei sale îndepărtate pe 
cînd picotea de somn sub uriaşul seiba din curte şi se trezea brusc cînd izbutea să prindă vreo 
amintire aidoma unei piese în acel puzzle nesfirsit al patriei dinainte de el, al patriei mari, 
himerice, nemărginite, împărăție a manglierilor cu luntre plutind lin şi prăpăstii din vremuri 
străvechi cînd oamenii erau atît de viteji încît vînau caimani cu mîna lor, înfigîndu-le în gură un 
tarus, uite aşa, ne explica el cu arătătorul spre cerul gurii, ne povestea că odată, de Vinerea 
Mare, simtise şuierul vîntului şi mirosul stătut adus de el şi văzu norii uriaşi de lăcuste ce 
întunecară cerul amiezii forfecînd tot ce întîlneau în cale şi lăsară lumea pustie şi lumina 
sfişiată ca în ajunul facerii ei, fiindcă el trăise prăpădul acela, văzuse un şir de cocosi fără cap 
spinzurati de picioare ca să li se scurgă tot sîngele picătură cu picătură de streaşină unei case 
de provincie, mare şi dărăpănată, unde tocmai murise o femeie, mersese ţinut de mînă de 
mama lui, descult, în urma cadavrului în zdrente pe care-l duceau la groapă fără sicriu pe o 
targă roasă de valul de lăcuste, căci aşa era patria pe atunci, n-aveau nici coşciuge pentru 
morţi, ce mai, văzuse el odată cum un om încercase să se spinzure cu funia altui spinzurat de 
un copac din piaţa din mijlocul satului şi funia putrezită se rupse prea devreme şi bietul om 
rămase agonizind în piaţă spre groaza cucoanelor care ieşeau de la biserică, dar n-a murit, l-au 
făcut să-şi vină în simtire cu lovituri de bită fără să-şi dea nimeni osteneala să afle cine era, 
pentru că pe timpul acela nimeni nu ştia cine eşti dacă nu te cunoştea de la biserică, l-au virit 
cu picioarele într-un butuc şi l-au lăsat în bătaia soarelui împreună cu alţi tovarăşi de tortură, 
căci aşa erau vremurile acelea ale conservatorilor cînd Dumnezeu poruncea mai mult decît 
guvernul, vremurile grele pentru patrie înainte de a da el ordin să se taie toţi copacii din 
pieţele satelor ca să se pună capăt înfiorătorului spectacol al spinzuratilor de duminică, 
interzisese pedeapsa cu butucul, îngropăciunile fără coşciug, orice ar fi putut trezi în mintea 
oamenilor mîrsavele legi anterioare regimului său, construise drumul de fier prin ţinuturile 
sterpe ca să se termine odată cu nenorocirea aceea cu catirii ingroziti pe stîncile de la 
marginea prăpăstiilor cărînd în spinare piane cu coadă pentru balurile mascate de la conacele 
plantațiilor de cafea, căci el văzuse şi prăpădul cu cele treizeci de piane cu coadă căzute într- 
un abis despre care se vorbise şi scrisese atita pînă şi în străinătate cu toate că numai el ar fi 
putut aduce o mărturie adevărată, se dusese la fereastră din întîmplare chiar în clipa în care 
alunecă ultimul catir şi-i trase şi pe ceilalţi în prăpastie, astfel încît nimeni în afara lui nu auzise 
ragetul de groază al animalelor prabusindu-se şi acordul nesfîrşit al pianelor ce căzură odată 
cu ele răsunînd în gol, în adîncul unei patrii care pe atunci era cum erau toate înainte de 
venirea lui la putere, vastă şi nesigură, pînă într-atit încît nu se putea şti dacă era noapte sau 
era zi în acel crepuscul etern cu ceaţă 

ridicîndu-se în aburi calzi din cheile profunde unde se sfarimasera pianele importate din 
Austria, văzuse asta şi încă multe altele din lumea aceea de demult, deşi nici el însuşi n-ar fi 
fost în stare să susţină fără nici o umbră de îndoială dacă erau cu adevărat amintiri trăite de el 
sau îi fuseseră povestite în nopţile de coşmar ale războiului cînd zăcea scuturat de friguri, sau 
dacă nu cumva le văzuse desenate prin cărţile de călătorie, căci în fata planselor din ele 
petrecea extaziat multe ceasuri libere cînd apele puterii erau liniştite, însă nimic din toate 
astea nu conta, ce naiba, cu timpul vor fi adevărate, o să vedeţi, spunea, conştient că mizga 
aceea de amintiri nesigure care-i veneau în minte doar cînd începea să se ridice fumul bali- 
gilor, uitîndu-le apoi pentru totdeauna, nu era adevărata lui copilărie, pe care şi-o trăise de 
fapt în oaza fericită dăruită de unica şi legitima mea soţie Leticia Nazareno, care-l aşeza în 
fiecare după-amiază de la două la patru pe un scăunel ca la şcoală sub bolta de glicine ca să-l 
înveţe să citească şi să scrie, ea îşi pusese în joc toată stăruința de novice în acţiunea aceasta 


eroică, iar el i-o împărtăşi cu îngrozitoarea-i răbdare de om batrin, cu nestrămutata voinţă a 
puterii sale nemărginite, din toată inima, aşa încît buchisea cîntat şi plin de insufletire socul în 
sac şi sacul pe cap, scufie de fir, cînta fără să se audă şi fără să-l audă nimeni în larma stirnita 
de păsările mamei lui moarte ţăranul pune untură în oală, tata pune tutun în pipă, Cecilia vinde 
ceară secară ceapă cireşe şi cicoare, Cecilia vinde de toate, ridea, repetind în zumzetul 
cosaşilor lecţia de citire pe care Leticia Nazareno o cînta în ritmul metronomului ei de novice, 
pînă cînd toată firea se umplea de creaturile plămădite de vocea ta şi în întinsa lui împărăție 
de jale nu mai era alt adevăr decit cele pilduitoare din abecedar, nu mai era nimic altceva 
decit luna peste lume, capra calcă piatra, urma scapă turma, fata are fustă frumoasă, lecţiile 
de citire pe care el le tot repeta pretutindeni cum erau şi portretele lui şi la orice oră, pînă şi în 
prezenţa ministrului de finanţe al Olandei care se zăpăci uitînd de scopul vizitei oficiale cînd 
batrinul încruntat îşi ridică mîna cu mănuşa de atlaz în bezna de nepătruns a puterii sale şi 
întrerupse audiența ca să-l poftească să cînte împreună mămica mea mă iubeşte, Ismael a stat 
şase zile pe uscat, frunza frasinului freamătă, bătînd cu arătătorul ritmul metronomului şi 
repetind pe de rost lecţia de marti cu o dictie fără cusur dar atît de nelalocul său încît 
întrevederea luă sfîrşit aşa cum dorise el lăsîndu-se pe altă dată plata datoriilor olandeze, cînd 
o să fie o ocazie mai bună, cînd o să avem timp, hotărî, spre uluirea leprosilor, orbilor si 
damblagiilor care se treziră în zori printre tufele ninse de trandafiri väzindu-l pe batrinul 
sumbru care făcea pe tăcute semnul binecuvintarii, cintind de trei ori ca la sfinta liturghie eu 
sînt rege după lege, ingina, betivul bea băutura, îngîna, farul e un turn foarte înalt cu o lumină 
ce călăuzeşte navigatorii noaptea, îngîna, conştient că în umbra fericirii lui senile nu exista alt 
timp decit cel al preaiubitei lui Leticia Nazareno în căldura zbenguielilor sufocante din timpul 
siestei, nu mai aveam nici o altă dorinţă decît să stau gol cu tine pe rogojina udă de sudoare 
sub liliacul captiv al ventilatorului electric, nu mai era altă lumină decit cea a bucilor tale, 
Leticia, nimic altceva decit titele tale totemice, picioarele-ti plate, rămurica de virnant 
tamaduitor, şi lunile apăsătoare de ianuarie din îndepărtata insulă Antigua unde ai venit pe 
lume în zorii unei zile de singurătate brăzdată de un vint arzător dinspre mlastinile putrede, se 
închiseseră în camera pentru invitaţii de onoare cu ordinul lui expres ca nimeni să nu se 
apropie la cinci metri de uşă căci o să fiu foarte ocupat invatind să citesc şi să scriu, astfel că 
nimeni nu-l întrerupse nici măcar cu vestea, domnule general, că vărsatul negru făcea prăpăd 
prin sate, în timp ce ritmul inimii mele o lua înaintea metronomului întețit de puterea nevăzută 
a mirosului tău de animal de pădure, cîntînd piticul joacă într-un picior, măgarul merge la 
moară, Otilia spală ciubărul, vitel se scrie cu v de la vacă, pe cînd Leticia Nazareno îi dădea la 
o parte testicolul cu hernie ca să-i curețe resturile de rahat de la ultima lor împreunare, îl 
cufunda tot în apa curată a căzii metalice cu picioare de leu şi-l dădea cu săpun englezesc, îl 
freca bine cu buretele şi-l clătea cu apa cu infuzie de ierburi aromate cîntînd pe două voci cu j 
se scrie jug, judeţ şi jăratic, îl ungea între picioare cu unt de cacao ca să-i aline rosătura de la 
bandajul pentru hernie, îi pudra cu acid boric steaua ofilită a fundului şi-i dădea cîteva palme 
uşoare întocmai ca o mamă drăgăstoasă pentru că te-ai purtat urit cu ministrul din Olanda, na- 
na, îi ceru drept pocăință să îngăduie întoarcerea în ţară a comunităţilor de misionari pentru 
săraci ca să se ocupe iar de orfelinate, spitale şi alte instituţii de caritate, însă el o învălui cu 
aura lugubră a duşmăniei sale de nepotolit, nici în ruptul capului, oftă, nu exista putere pe 
lumea asta şi nici pe cealaltă care să-l facă să-şi schimbe o hotărîre luată de el însuşi si prin viu 
grai, ea îl rugă în toiul nădufului de dragoste de la ora două fă-mi o favoare, iubitule, una 
singură, lasă să vină înapoi comunităţile de misionari din toate provinciile, care îşi văd de 
treaba lor departe de orice soi de ambiţie politică, dar el îi răspunse precipitat printre giftielile-i 
de bărbat grăbit nici vorbă, dragostea mea, mai bine mort decît umilit de droaia asta de laşi 
care pun şaua pe indieni in loc de catiri şi împart siraguri de mărgele din sticlă colorată în 
schimbul inelelor şi cerceilor de aur, nici gînd, protesta, nesimtitor la rugämintile fierbinţi ale 
Leticiei Nazareno, femeia nenorocirii mele, care-şi strinsese zdravăn picioarele cerîndu-i să 
deschidă şcolile confesionale desfiinţate de guvern, să ridice restricţiile puse pe bunurile de 
mînă moartă, fabricile de zahăr, bisericile transformate în cazinouri, dar el se întoarse cu faţa 
la perete dispus mai degrabă să renunţe la chinul neostoit al iubirii tale molcome şi ameţitoare 
decit să se dea bătut în fata acestor tilhari ai Domnului care veacuri în şir au supt sîngele 
patriei, nici în ruptul capului, hotărî el, şi totuşi s-au întors, domnule general, au venit înapoi în 
tara prin orice mijloc toate comunităţile de misionari pentru săraci potrivit ordinului său 
confidential de a debarca fără zgomot în golfuri tainice, le plătiră indemnizaţii exorbitante, 
bunurile expropriate au fost înapoiate cu virf şi îndesat şi s-au abolit legile recente care 
prevedeau căsătoria civilă, divorţul, învățămîntul laic, tot ce hotărise prin viu grai în turbarea 
ce-l cuprinsese la batjocura aceea de proces al canonizării mamei sale Benedicién Alvarado, 
Domnul s-o odihnească în împărăţia lui, ce dracu, însă Leticia Nazareno nu se mulţumi cu atît 


ci îi ceru şi mai mult, îl rugă pune-ti urechea pe pintecul meu să auzi cum cîntă copilasul care 
creştea în ea, căci se trezise la miezul nopţii speriată de glasul acela adînc care descria 
paradisul acvatic al măruntaielor tale brăzdate de un asfintit violet şi vînturi de catran, glasul 
acela lăuntric ce-i vorbea de polipii rărunchilor tai, de oţelul moale al matelor tale, ambra caldă 
a urinei tale dormind la izvoarele ei, şi el şi-a pus urechea care-i tiuia mai putin pe pintecele ei 
şi a auzit bolboroseala tainică a copilului zămislit de păcatul lor mortal, un copil din pîntecele 
noastre neruşinate care trebuie să se cheme Emanuel, fiindcă acesta e numele cu care Domnul 
e cunoscut de ceilalţi dumnezei, şi o să aibă în frunte o stea albă mărturie a obirsiei sale alese 
şi o să mosteneasca spiritul de jertfă al mamei şi măreţia tatălui şi acelaşi destin de 
conducător nevăzut, însă avea să fie ruşinea lumii şi stigmatul patriei din pricina naturii lui 
nelegitime, atita vreme cit el nu se hotăra să consfinteasca în fata altarului ceea ce înjosise în 
aşternut atît amar de ani de concubinaj blestemat, şi atunci şi-a făcut drum prin vălurile de 
nuntă ca spuma ale apărătorii vechi de tintari, cu răsuflarea aceea ca de cazan de vapor ce-i 
ieşea din străfundul cumplitei furii înăbuşite, strigînd nici în ruptul capului, mai bine mort decit 
însurat, şi-şi tîrîia uriaşele picioare de mire ascuns prin saloanele unei case devenite străine, a 
cărei splendoare de odinioară fusese reînviată după prelungul răstimp de întuneric al doliului 
oficial, vălurile negre ca în săptămîna Patimilor fuseseră smulse de pe cornişe, lumina mării 
scălda dormitoarele, balcoanele erau pline de flori, se auzeau marsuri de fanfară, şi toate astea 
se făcuseră spre a împlini un ordin pe care el nu-l dăduse, dar care a fost al dumneavoastră 
fără nici o umbră de îndoială, domnule general, căci avea aceeaşi fermitate liniştită a vocii şi 
acelaşi mod nestrămutat de a-şi manifesta autoritatea, şi el incuviinta, asa să fie, şi se 
redeschiseră bisericile ferecate, iar mănăstirile şi cimitirele au fost restituite vechilor 
congregatii prin alt ordin al său care nici acesta nu fusese dat însă el îl aprobase, aşa să fie, şi 
se restabiliră vechile sărbători religioase şi zilele de post, şi prin balcoanele deschise intrau 
imnurile de bucurie ale mulţimii care înainte cîntase spre a-l proslăvi pe el, iar acum, 
îngenuncheată sub soarele arzător, o făcea în cinstea veştii minunate că-l aduseseră pe 
Dumnezeu pe un vapor, domnule general, zău că da, îl aduseseră din ordinul tău, Leticia, 
printr-o lege de alcov ca atitea altele date de ea în secret fără a se consulta cu nimeni şi pe 
care el le aproba în public ca să nu pară în ochii lumii că-şi pierduse virtutea autorităţii, pentru 
că tu erai puterea ascunsă a acelor procesiuni nesfirsite pe care le privea uluit de la fereastra 
dormitorului său, pînă se pierdeau în zare, acolo unde nu ajunseră hoardele fanatice ale mamei 
sale Benedici6n Alvarado, a cărei memorie fusese desfiinţată din timpul omenesc, îi risipiseră 
în vînt zdrentele rochiei de mireasă şi scrobeala oaselor şi puseseră din nou lespedea cu fata în 
jos deasupra criptei, cu literele înăuntru ca să nu rămînă nici urmă din numele său de 
vânzătoare de păsări în veşnică odihnă şi de maestră în vopsitul mierlelor-galbene pînă la 
sfîrşitul veacurilor, şi toate astea din ordinul tău, fiindcă tu ai fost cea care porunciseşi astfel 
pentru ca nici o amintire de femeie să nu-ţi întunece memoria, Leticia Nazareno, piaza mea 
rea, ticăloasa. Ea îl schimbase la o vîrstă cînd nimeni nu se mai schimbă, poate doar ca să 
moară, izbutise să-i înfrîngă prin tertipuri de aşternut rezistenţa copilărească, nici în ruptul 
capului, mai bine mort decit însurat, îl obligase să-şi lege un bandaj nou pentru hernie, ascultă 
cum mai sună ca o talangă de oaie rătăcită în întuneric, îl silise să-şi pună cizmele de lac cu 
care dansase primul vals cu regina, iar la călcîiul stîng pintenul de aur dăruit de amiralul mării 
oceanice ca să-l poarte ca semn al autorităţii supreme pînă la moarte, uniforma ta cu galoane 
şi fireturi si epoleti ca de statuie pe care el nu şi-o mai îmbrăcase de pe vremea cînd i se 
puteau vedea încă ochii trişti, bărbia gînditoare, mîna taciturnă cu manusa de atlaz după 
perdelutele limuzinei prezidenţiale, îl obliga să-şi pună sabia ta de război, medaliile cu cordonul 
ordinului cavalerilor Sfîntului Mormint pe care ti le-a trimis Suveranul Pontif pentru că ai 
restituit bisericii bunurile expropriate, îl obligă să se dea cu parfum bărbătesc, m-ai împodobit 
ca pe un altar de sărbătoare şi m-ai dus în zori pe picioarele mele în sumbrul salon de audienţe 
mirosind a luminari de mort cu ghirlande de flori de portocal la ferestre şi simbolurile patriei 
atîrnate pe pereţi, fără martori, şi m-ai făcut să intru în jugul novicei care-şi pusese sub rochia 
cu volane de muselină un jupon de pînză ce o stringea ca un ghips spre a-şi ascunde ruşinea 
celor şapte luni de desfriu tainic, năduşeam amindoi în toropeala mării invizibile presimtite 
mereu şi care împresura tristul salon de bal unde nu avusese voie să intre nimeni din ordinul 
lui, ferestrele fuseseră zidite, orice urmă de viaţă din palat fusese ştearsă pentru ca lumea să 
nu afle nici cel mai mic zvon despre marea nuntă pe furiş, abia dacă puteai respira de căldură 
şi de apăsarea băiatului prematur care înota printre lichenii întunericului din dunele 
măruntaielor tale, căci el hotărise să fie băiat, şi era într-adevăr, cînta în străfundul fiinţei tale 
cu acelaşi glas de izvor nevăzut cu care arhiepiscopul primat îmbrăcat în veşminte pontificale îl 
proslăvea pe Dumnezeu acolo sus ca să nu-l audă nici santinelele care motäiau, cu aceeaşi 
groază de scafandru rătăcit cu care arhiepiscopul primat îşi încredința sufletul Domnului pentru 


a-l întreba pe batrinul impenetrabil ceea ce nimeni pînă atunci şi nici după aceea nu s-ar fi 
încumetat în vecii vecilor să-l întrebe, dacă o vrei de soţie pe Leticia Mercedes Maria Nazareno, 
şi el abia clipi, o vreau, abia dacă-i zornăiră medaliile de război de pe piept sub apăsarea 
ascunsă a inimii, însă vocea lui era atît de autoritară încît făptura fără seaman din maruntaiele 
tale se zvircoli întorcîndu-se de tot în echinoctiul său de ape dense şi-şi îndreptă răsăritul 
găsind drumul către lumină, şi atunci Leticia Nazareno se răsuci, aplecîndu-se şi plingind, 
Doamne-Dumnezeule, ai milă de roaba ta umilă care mult s-a mai desfătat nesocotind sfintele 
tale legi şi acum primeşte supusă pedeapsa aceasta îngrozitoare, muscind totodată mitena de 
dantelă pentru ca zgomotul oaselor dezarticulate ale mijlocului ei să nu-i trădeze necinstea 
apăsată strîns de juponul de pînză tare, se puse pe vine, se sfirteca în balta aburindă a apelor 
ei rupte şi-şi scoase din virtejul faldurilor de muselină fătul de şapte luni care avea aceeaşi 
mărime şi acelaşi aer neajutorat de animal speriat ca un vițel fătat mort, l-a ridicat cu 
amindoua miinile încercînd să-l cerceteze la lumina tulbure a lumînărilor de pe altarul 
improvizat, şi a văzut că era băiat, aşa cum aţi hotărît, domnule general, un băiat plăpînd şi 
sfios care avea să poarte fără cinste numele de Emanuel, cum era prevăzut, şi-l numiră 
general de divizie cu autoritate efectivă din momentul în care el îl aşeză pe piatra de sacrificiu 
şi-i tăie cu sabia buricul, recunoscîndu-l drept unicul meu copil legitim, părinte, botează-mi-l. 
Hotärîrea aceea fără precedent avea să fie preludiul unei noi epoci, cea dintii vestire a unor 
vremuri grele în care armata împrejmuia străzile înainte de a se face ziuă, ordona să se închidă 
ferestrele balcoanelor şi alunga oamenii din piaţă lovindu-i cu patul puştilor pentru ca nimeni 
să nu vadă trecerea în goana mare a strălucitoarei limuzine cu caroseria din oţel blindat şi 
minere de aur cu scutul prezidenţial, iar cine se încumeta să iscodeasca de pe terasele 
interzise nu-l mai vedea înăuntrul ei ca odinioară pe generalul milenar sprijinindu-şi bărbia în 
mina ginditoare cu manusa de atlaz prin perdelutele brodate în culorile drapelului national, ci 
pe fosta novice durdulie cu pălăria de pai cu flori artificiale şi gulerul de vulpe albastră pe care 
şi-l punea la git în ciuda căldurii, o vedeam coborind în dreptul pieţei în zilele de miercuri în 
zori escortata de o patrulă de soldaţi înarmaţi ducîndu-l de mina pe micuțul general de divizie 
care n-avea mai mult de trei ani şi pe care nu puteai să nu-l crezi, din pricina gratiei şi 
gingăşiei lui, o fetiţă deghizată în militar cu uniforma de gală cu fireturi de aur ce părea că-i 
creştea pe trup, căci Leticia Nazareno i-o pusese încă dinainte de a-i ieşi dinţii de lapte cînd îl 
ducea în leagănul cu roţi să prezideze întrunirile oficiale în locul tatălui său, îl lua în braţe cînd 
trecea în revistă trupele, îl ridica deasupra capului ca să primească ovatiile mulţimii pe 
stadionul de fotbal, îi dădea să sugă în automobilul descoperit în timpul defilărilor de ziua 
naţională fără să-i pese de glumele pe furiş stirnite de spectacolul public oferit de un general 
cu cinci sori agăţat în extaz ca un vițel orfan de tita mamei, asista la receptiile diplomatice de 
cînd a fost în stare să se ţină pe picioare, şi atunci purta nu numai uniforma ci şi medaliile de 
război pe care le alegea pe gustul lui din cutia cu decoraţii împrumutate de tatăl lui să se 
joace, şi era un copil serios, deosebit, ştia să se poarte în public de cînd avea şase ani, tinind în 
mînă cupa cu suc de fructe în loc de şampanie, în timp ce vorbea despre probleme de oameni 
în toată firea cu o naturalete şi o graţie firească pe care nu le mostenise de la nimeni, chiar 
dacă nu o singură dată s-a întîmplat ca asupra salonului de bal să se abată un nor negru, 
timpul să se oprească, iar delfinul palid învestit cu cele mai înalte demnități să cadă prada 
somnului, linişte, şopteau, micuțul general doarme, aghiotantii lui îl scoteau pe braţe, discuţiile 
se întrerupeau brusc, încremeneau gesturile asistenţei alcătuite din mercenari de lux şi 
doamne ruşinoase care abia îndrăzneau să murmure ascunzindu-si în spatele evantaielor de 
pene risul stîrnit de situaţia neplăcută, ce îngrozitor, de-ar afla generalul, fiindcă el lăsase să se 
răspîndească zvonul scornit chiar de el că era străin de orice se întîmpla în lume şi nu era la 
înălţimea măreției lui, precum năzdrăvăniile publice ale unicului copil pe care-l recunoscuse ca 
fiind al lui dintre toţi ceilalţi fără număr pe care-i zămislise, sau atribuţiile exagerate ale unicei 
mele soţii legitime Leticia Nazareno care venea la piaţă în fiecare miercuri în zori ducîndu-l de 
mînă pe micul general ca o păpuşă în mijlocul escortei gălăgioase de slujnice de la cazarmă şi 
ordonanţe înarmate, transfigurate de acea stranie strălucire vizibilă a conştiinţei care precede 
iminentul răsărit al soarelui în Caraibi, se scufundau pina la briu în apa fetidă a golfului pentru 
a intra puşi pe jaf în corăbiile cu pînze peticite ancorate în vechiul port al vînzătorilor de sclavi, 
încărcate de flori din Martinica, de ghimbir din Paramaribo, smulgind în trecerea lor războinică 
peştele pescuit, disputîndu-şi-l cu porcii pe care-i loveau cu patul pustii în jurul vechii bascule 
pentru sclavi folosită şi acum, unde în altă zi de miercuri dintr-o altă epocă a patriei dinainte de 
el fusese cumpărată la licitaţie publică o senegaleza captivă care costase mai mult decît 
greutatea ei în aur din pricina frumuseţii ei de coşmar, devastară totul, domnule general, mai 
rău ca lacustele, mai rău ca uraganul, dar el raminea impasibil la scandalul tot mai mare stirnit 
de Leticia Nazareno care dădea iama cum nici chiar el nu s-ar fi încumetat prin galeria pestriță 


a pieţei de păsări şi legume urmată de larma cîinilor vagabonzi care o lătrau speriaţi de ochii 
de sticlă uimiti ai vulpilor albastre, se foia cu siguranţa nerusinata a autorităţii printre 
coloanele zvelte de fier forjat sub uriaşa boltă luminată pe care se vedeau ramuri şi frunze 
mari de sticlă galbenă, mere de sticlă trandafirie, fabuloase cornuri ale abundenței cu flori de 
sticlă albastră, unde alegea fructele cele mai frumoase şi legumele cele mai proaspete ce se 
veştejeau totuşi la atingerea ei, fără să fie conştientă de puterea malefică a miinilor sale, care 
făcea ca pîinea caldă încă să prindă mucegai şi-i înnegrise verigheta de aur, şi atunci se 
dezlantuia înjurînd precupetele şi invinovatindu-le că ascunseseră marfa cea mai bună şi 
lăsaseră pentru palat numai porcăria asta de mango, hoatelor ce sinteti, numai dovleacul ăsta 
care sună pe dinăuntru ca un maracas, ticăloaselor, numai mizeria asta de coaste pline de 
viermi care nu sînt de vită ci de măgar mort de ciumă, se vede de la o poştă, nenorocitelor, 
tipa cît o tinea gura, în timp ce slujnicele cu coşuri şi ordonantele cu copăi de adăpat animalele 
luau cu japca tot ce întîlneau în cale, iar strigătele ei de pirat erau mai stridente decit urletul 
cîinilor innebuniti de izul de vizuină ninsă al cozilor de vulpi albastre care-i erau aduse vii la 
porunca sa din insula prinţului Eduard, mai ascuţite decît replicile usturătoare ale papagalilor 
nerusinati pe care stapinele lor îi învățau în secret tot ce ele nu-şi puteau îngădui să spună 
după bunul lor plac, Leticia hoata, călugăriţa curvă, îi strigau cocotindu-se pe rămurelele de 
fier forjat ale frunzişului de sticlă în culori prăfuite de pe bolta din hala pieţei unde se ştiau la 
adăpost de prăpădul acela al sarabandei corsarilor ce se repeta în fiecare miercuri în zori cît a 
ţinut copilăria zgomotoasă a micutului general de convenienta a cărui voce devenea tot mai 
dulce şi ale cărui gesturi păreau tot mai gingaşe cu cit se străduia să lase impresia de bărbat în 
toată firea cu sabia lui de rigă pe care încă o tîrîia după el în mers, raminind imperturbabil în 
toiul acelei prădăciuni, senin, mîndru, cu aerul demn şi inflexibil pe care maică-sa i-l insuflase 
pentru a fi vrednic de obirsia aleasă dar care era înjosită chiar de ea la piaţă prin acele 
apucături de catea intaritata şi prin înjurăturile ca la uşa cortului sub privirile impasibile ale 
batrinelor negrese cu turbane de pînză în culori strălucitoare care îndurau ocările si 
contemplau jaful făcîndu-şi vînt cu evantaiul fără a clipi, cu o linişte abisală de idoli aşezaţi pe 
jos, fără a respira, mestecînd foi de tutun şi cocoloaşe din frunze de coca, leacuri ieftine care le 
făceau să poată supravieţui unei asemenea josnicii pînă cînd asaltul necruţător ca năvala 
lăcustelor se sfirşea şi Leticia Nazareno îşi croia drum cu soldatelul ei de jucărie printre spinäri 
zbirlite de cîini frenetici şi striga din poartă puneţi totul în contul guvernului, ca totdeauna, iar 
ele oftau, Doamne-Dumnezeule, de-ar şti generalul, de-ar fi cineva în stare să-i povestească, 
amăgindu-se cu iluzia că el n-a ştiut pînă în ceasul morţii ceea ce ştia toată lumea fiind vorba 
de un adevărat scandal şi anume că unica mea soţie legitimă Leticia Nazareno făcuse prăpăd 
printre groaznicele lebede de sticlă şi oglinzi cu rame de scoici şi scrumiere de coral din 
bazarele hindusilor, golind prăvăliile sirienilor de cupoanele de tafta cernită şi luînd cu pumnii 
siragurile de pestisori aurii şi amulete ocrotitoare ale vînzătorilor ambulanți de podoabe de pe 
strada mare, care-i strigau în fata eşti mai vulpe decit letitiile albastre pe care le purta atirnate 
la git, punind mina pe tot ce-i ieşea în cale pentru a-şi satisface gustul pueril şi viciul de a cere 
fără să aibă nevoie, doar atit îi mai rămăsese de pe vremea cînd era novice, numai că acum nu 
trebuia să cerşească întru numele Domnului pe la porţile grădinilor cu parfum de iasomie din 
cartierul viceregilor, ci poruncea să se încarce în furgoane militare tot ce-şi alegea după bunul 
ei plac fără alt efort din parte-i decît acela de a da ordinul urgent de a se trece totul în contul 
guvernului. Era ca şi cum ar fi spus treceţi în contul Domnului, pentru că nimeni nu ştia pe 
atunci dacă el mai trăia în mod cert, devenise invizibil, vedeam zidurile fortificate pe colina din 
Piaţa Armelor, palatul prezidenţial cu balconul discursurilor lui legendare, ferestrele cu perdele 
de dantelă şi ghivece de flori atîrnate la cornişe, care noaptea părea un vas cu aburi navigînd 
pe cer, nu numai cînd era privit din orice colţ al oraşului, ci şi de la şapte leghe din largul mării, 
după ce îl zugrăviseră în alb şi-l luminaseră cu globuri de sticlă în cinstea vizitei cunoscutului 
poet Ruben Dario, deşi nici unul din semnele acelea nu dovedea cu toată siguranţa că el s-ar 
afla înăuntru, dimpotrivă, ne gindeam pe bună dreptate că aparențele acelea de viata erau 
artificii militare prin care se încerca să se dezmintă versiunea tot mai răspîndită că el căzuse 
pradă unei crize de misticism senil, că renuntase la fastul şi vanitatea puterii, impunîndu-şi 
singur penitenta de a trăi anii care-i mai rămăseseră într-o cumplită stare de prostratie, 
supunîndu-şi spiritul la privatiuni şi trupul la tot felul de chinuri, fără a mînca altceva decit pîine 
de secară şi bînd numai apă de izvor, dormind pe lespezile goale ale unei chilii din mănăstirea 
calugaritelor basce spre a-şi răscumpăra păcatul de a fi posedat cu forţa şi a fi lăsat grea o 
femeie care nu se cuvenea să fie atinsă şi care numai fiindcă Dumnezeu e îndurător nu se 
călugărise încă, şi totuşi nimic nu se schimbase în vastul său regat al amărăciunii pentru că 
Leticia Nazareno ţinea cheia puterii lui şi îi era de-ajuns să spună că el poruncise să se treacă 
totul în contul guvernului, o formulă veche prin care la început părea că e foarte uşor să se 


eschiveze, dar care cu trecerea timpului deveni tot mai de temut, pînă cînd un grup de 
creditori mai curajoşi se încumetă să se înfăţişeze după multi ani cu un geamantan de facturi 
neachitate la garda palatului prezidenţial şi ne pomeniram uluiti că nimeni nu ne-a spus nici da 
nici nu, ci ne-au trimis cu un soldat de serviciu într-o salita discretă de aşteptare unde ne-a 
primit un ofiţer de marină foarte amabil, foarte tînăr, cu voce calmă şi numai zimbete, care ne- 
a oferit o ceaşcă de cafea proaspătă şi aromată din recolta prezidenţială, ne-a arătat birourile 
albe şi luminoase cu plasă de sîrmă la ferestre şi ventilatoarele cu palete în tavan, şi totul era 
atît de diafan şi de omenesc încît te întrebai descumpănit unde era oare puterea în aerul acela 
mirosind a medicamente parfumate, unde era josnicia şi neînduplecarea puterii în conştiinţa 
acelor funcţionari în cămăşi de mătase care cîrmuiau fără grabă şi în tăcere, ne-a arătat 
grădiniţa interioară cu tufele de trandafiri ce fuseseră curățate cu foarfecă de Leticia Nazareno 
pentru a purifica boarea zorilor de amintirea apăsătoare a leprosilor şi orbilor si damblagiilor 
care fuseseră trimişi să moară în uitare prin azilele de binefacere, ne-a arătat vechiul şopron al 
concubinelor, maşinile de cusut ruginite, paturile de cazarmă unde sclavele seraiului dormiseră 
pînă şi cîte trei în celule de pedeapsă ce aveau să fie darimate pentru a se construi în loc 
capela particulară, ne-a arătat de la fereastra lui interioară galeria cea mai ascunsă a palatului, 
bolta de glicine aurite de soarele de la ora patru deasupra chioşcului din şipci verzi unde 
tocmai terminase de mîncat împreună cu Leticia Nazareno şi copilul, singurele fiinţe care 
aveau voie să se aşeze la masă cu el, ne-a arătat legendarul seiba la umbra căruia agatau 
hamacul din pînză de sac în culorile drapelului naţional unde el îşi făcea siesta în după-amiezile 
mai călduroase, ne-a arătat grajdurile unde mulgeau vacile, putinile pentru brînză, fagurii, iar 
cînd ne-am întors pe cărarea pe care venea el în zori ca să fie de faţă la muls se opri 
străfulgerat de lumina unei revelații şi ne arătă cu degetul urma unei cizme în noroi, uitati-va, 
spuse, e pasul lui, şi am rămas încremeniţi privind conturul unei tălpi mari şi grosolane în care 
se desluşeau semetia şi siguranţa liniştită şi izul de rapăn vechi al unui tigru deprins cu 
singurătatea, şi în această urmă am văzut puterea, i-am simţit prezenţa misterioasă cu mai 
multă forţă revelatoare decit atunci cînd unul dintre noi a fost ales să-l vadă pe el în carne şi 
oase deoarece capii armatei începeau să se ridice împotriva veneticei care izbutise să adune în 
mîinile ei mai multă putere decît comandamentul suprem, decît guvernul, şi chiar decit el, căci 
Leticia Nazareno ajunsese atît de departe cu fumurile-i de regină că însuşi statul-major 
prezidenţial îşi asumă riscul de a da liberă trecere unuia dintre noi, unul singur, ca să încerce 
să-i spună, să aibă cît de cît o idee despre cum stăteau lucrurile în ţară fără ştiinţa 
dumneavoastră, domnule general, şi aşa mi-a fost dat să-l văd, era singur în cabinetul călduros 
cu pereţii albi plini de gravuri cu cai englezeşti, stătea înclinat pe spate în fotoliul cu arcuri, sub 
ventilatorul cu palete, în uniforma şifonată de doc alb cu butoni de alamă şi fără nici un fel de 
galoane, îşi tinea mina dreaptă cu mănuşa de atlaz sprijinită de biroul de lemn pe care nu se 
aflau decit trei perechi identice de ochelari foarte mici cu rame de aur, iar în spatele lui era o 
vitrină cu cărţi prăfuite părînd mai degrabă registre de contabilitate legate în piele de om, şi la 
dreapta o fereastră mare deschisă, şi aceasta cu plasă de sîrmă, de unde se vedea oraşul 
întreg şi tot cerul pe care nu se zăreau nici nori şi nici păsări pînă dincolo de mare, şi m-a 
încercat o uşurare adinca pentru că el părea mai putin conştient de propria-i putere decit 
oricare din adepţii săi şi era mai familiar ca în poze şi totodată mai vrednic de milă, căci toată 
făptura lui era imbatrinita şi vlăguită şi părea devorată de o boală nesăţioasă, pînă intr-atit că 
n-a avut putere nici să-mi spună să stau jos, ci îmi indică doar printr-un semn sfîrşit cu mănuşa 
de atlaz, îmi ascultă cuvintele fără să mă privească, răsuflînd anevoie cu un şuierat ascuţit, un 
şuierat ascuns ce raspindea în încăpere un miros de creozot, adincit cu desavirsire în 
cercetarea socotelilor pe care eu i le lămuream cu ajutorul unor exemple ca la şcoală, deoarece 
el nu reuşea să înţeleagă noţiunile abstracte, astfel că am început prin a-i demonstra că Leticia 
Nazareno ne datora bani pe un sul de tafta atît de gros încît măsura de două ori mai mult decit 
distanţa pe mare ce ne despartea de Santa Maria del Altar, adică 190 de leghe, iar el zise aha 
parcă pentru sine, şi am terminat arătîndu-i că totalul datoriei cu reducerea specială pentru 
excelența sa era de şase ori premiul cel mare de la loterie vreme de zece ani, şi el spuse iar 
aha şi abia atunci mă privi în faţă fără ochelari şi am putut vedea că ochii lui erau sfioşi şi 
intelegatori, şi numai atunci mi-a zis cu o voce stranie ca de armoniu că socotelile noastre erau 
exacte şi indreptatite, fiecare trebuia să primească ce-i al lui, zise, aşa că treceţi totul în contul 
guvernului. Aşa era el cu adevărat pe vremea cînd Leticia Nazareno îl făcuse ca nou fără 
apucăturile sălbatice moştenite de la maică-sa, Benedicién Alvarado, îl dezvata să manince 
plimbindu-se cu farfuria într-o mina şi lingura într-alta şi se aşezau toţi trei la o masuta de plajă 
sub bolta de glicine, el în fata copilului şi ea între amindoi, invatindu-i regulile de bună purtare 
şi de igienă în timpul mesei, le arăta cum să stea cu şira spinării lipită de spătarul scaunului, cu 
furculita în mîna stîngă şi cuțitul în dreapta, mestecînd fiecare îmbucătură de cincisprezece ori 


pe o parte şi de cincisprezece ori pe cealaltă cu gura închisă şi capul drept, fără a ţine seama 
de protestele lor ca parc-ar fi fost la cazarmă cu atitea reguli, îl invata să citească după prînz 
ziarul oficial în care apărea el însuşi ca patron şi director onorific, i-l punea în mînă cînd îl 
vedea trîntit în hamac la umbra uriaşului seiba din grădina familiei spunîndu-i că era de 
neconceput ca un adevărat şef de stat să nu fie la curent cu tot ce se petrece în lume, îi aranja 
ochelarii de aur pe nas şi-l lăsa să se bălăcească în lectura ştirilor despre el însuşi în vreme ce 
ea îl antrena pe copil la jocul deprins la călugăriţe cu mingea de cauciuc, iar el se regăsea pe 
sine în poze atît de vechi încît multe din ele nici nu erau ale lui ci ale unei sosii de odinioară 
care murise în locul lui şi al cărui nume nu şi-l mai amintea, se vedea prezidînd consiliile de 
miniştri din zilele de marţi la care nu mai asista de pe timpul cometei, lua cunoştinţă de 
cuvintele istorice pe care i le atribuiau miniştrii lui de cultură, citea picotind în zăpuşeala iscată 
de norii mari rătăcitori în după-amiezele de august, adîncindu-se puţin cîte puţin în viitoarea 
nadusita a siestei şi mormăind ce rahat de ziar, la dracu, nu pricep cum îl suportă lumea, 
mormăia, dar ceva tot îi rămînea pesemne din lectura aceea anevoioasă fiindcă se deştepta 
din somnul scurt şi uşor cu cîte o idee nouă inspirată de ştiri, le trimitea ordine miniştrilor prin 
Leticia Nazareno, aceştia îi răspundeau tot prin ea străduindu-se să-i ghicească gîndurile prin 
gîndurile ei, pentru că tu erai ceea ce dorisem să fii, cea care-mi tălmăceşte intenţiile cele mai 
tainice, tu erai vocea mea, judecata şi forţa mea, era urechea lui cea mai fidelă şi la pîndă în 
vuietul de lavă neîncetată al lumii inaccesibile care-l asedia, deşi în realitate cele de pe urmă 
oracole ce-i conduceau soarta erau anunţurile anonime scrise pe pereţii closetelor personalului 
de serviciu, din care desluşea adevărurile ascunse pe care nimeni nu s-ar fi încumetat să i le 
dezvăluie, nici măcar tu, Leticia, le citea în zori întorcîndu-se de la mulsul vacilor, înainte de a fi 
şterse de ordonanţe şi poruncise să se văruiască zilnic zidurile acelea pentru ca nimeni să nu 
reziste ispitei de a-şi descărca ura ascunsă, şi astfel cunoscu acolo toată amărăciunea de a fi 
comandant suprem şi intenţiile înfrînate ale celor care prosperau în umbra lui ponegrindu-l pe 
la spate, se simţea atotputernic cînd reuşea să descifreze o enigmă a sufletului omenesc în 
imaginea revelatoare a inscriptiilor acelor canalii, începu să cînte din nou după atitia ani 
privind prin ceata pinzei care apăra de tintari somnul matinal de balenă pe uscat al unicei si 
legitimei sale soţii Leticia Nazareno, scoală-te, cînta, inima bate de ora şase, marea-i la locul 
ei, viaţa merge mai departe, Leticia, viaţa imprevizibilă a singurei sale femei din atît de multe, 
care obținuse de la el totul în afară de favoarea măruntă de a se trezi dimineaţa alături de ea 
în pat, căci el pleca după ce făceau dragoste pentru ultima oară, atîrna felinarul pentru cazuri 
de urgenţă în pragul dormitorului său de burlac bătrîn, punea cele trei zăvoare, cele trei lacäte, 
cei trei drugi, se trintea cu fata în jos pe podea, singur şi îmbrăcat, cum făcuse în toate nopţile 
dinainte de tine, cum făcu fără tine pînă în cea de pe urmă noapte cu visele-i de înecat 
singuratic, se întorcea după muls în camera ta mirosind a sălbăticiune în noapte pentru a-ţi da 
mai departe tot ce doreai, întrecînd cu mult moştenirea nemăsurată a mamei lui, Benedicién 
Alvarado, mai mult decit visase o fiinţă omenească de pe lumea asta, nu numai pentru ea, ci şi 
pentru neamurile ei nesfirsite care soseau de prin insulele pierdute ale Antilelor fără altă avere 
decit pielea de pe ele, fără vreun titlu în afara numelui de Nazareno, o familie aspră cu bărbaţi 
cutezători şi femei cuprinse de fierbinteala lăcomiei care luaseră cu asalt monopolul sării, al 
tutunului, al apei potabile, vechile privilegii cu care el îi favorizase pe comandanții diferitelor 
arme spre a-i ţine departe de alt soi de ambiţii şi pe care Leticia Nazareno le smulsese încetul 
cu încetul prin ordine ale lui pe care de fapt el nu le dădea însă le incuviinta, aşa să fie, abolise 
astfel barbarul sistem de executare prin sfîrtecarea trupului tras de cai şi încercase să-l 
înlocuiască prin scaunul electric dăruit de comandantul debarcării pentru ca şi noi să ne 
bucurăm de metoda cea mai civilizată de a omori, vizitase laboratorul groazei din fortăreaţa 
portului unde erau aleşi deţinuţii politici cei mai vlăguiţi pentru a se antrena cu ei minuind 
tronul morţii ale cărui descărcări absorbeau întreaga energie electrică a oraşului, ştiam cu 
precizie ora acestui experiment mortal fiindcă rămîneam o clipă în beznă cu respiraţia tăiată 
de groază, păstram un minut de reculegere în bordelurile din port şi închinam un pahar pentru 
sufletul condamnatului, nu doar o dată ci de mai multe ori căci majoritatea victimelor 
ramineau prinse în curelele scaunului ce le brăzdau trupul ca un salam legat cu sfoară scotind 
fum şi mirosind a carne arsă dar încă gifiind de durere, pînă cînd cineva se îndura de ele şi le 
omora impuscindu-le după mai multe încercări nereuşite, totul ca să-ţi facă tie pe plac, Leticia, 
pentru tine golise puşcăriile şi autorizase din nou repatrierea duşmanilor lui şi dădu un decret 
euforic ca nimeni să nu fie pedepsit pentru delict de opinie, nici urmărit pentru convingerile 
sale intime, încredinţat din tot sufletul în plenitudinea toamnei lui că pînă şi cei mai tnversunati 
adversari aveau dreptul să-i împărtăşească liniştea de care el se bucura în nopţile molcome de 
ianuarie alături de singura femeie demnă de privilegiul de a-l vedea fără cămaşă şi în izmene 
lungi şi cu uriaşa umflătură a herniei aurită de razele lunii pe terasa palatului, contemplau 


împreună sălciile misterioase 

dăruite de Crăciun de regii Babiloniei pentru a fi plantate în grădina bătută de ploi, 
desfatindu-se de soarele palid prin perdeaua de apă ce nu înceta să cadă şi de steaua polară 
aninată în înaltul frunzelor, scrutînd universul pe undele radioului interferate de bruiajul 
batjocoritor al planetelor fugare, pe cînd ascultau împreună episodul zilnic din romanele 
difuzate de postul din Santiago de Cuba care le lăsau în suflet un simtamint tulbure, nestiind 
dacă miine vom mai fi în viata să aflăm cum se sfirşeşte povestea asta nenorocită, el apuca să 
se joace cu copilul înainte de a-l trimite la culcare şi-l învăţa tot ce se putea şti despre minuirea 
şi păstrarea armelor de război, ştiinţa omenească pe care el o cunoştea mai bine ca oricine, 
însă unicul lui sfat a fost să nu dea niciodată un ordin dacă nu eşti sigur că o să fie îndeplinit, 
punîndu-l să-l repete atît cît i s-a părut că e nevoie pentru a nu uita în veci că singura greşeală 
care nu o poate face nici măcar o dată în toată viaţa un om învestit cu putere şi autoritate este 
aceea de a da un ordin fără a fi încredinţat că o să fie îndeplinit, un sfat mai degrabă de bunic 
patit decit de părinte înţelept şi pe care copilul n-avea să-l uite niciodată chiar de-ar fi trăit cit 
el, fiindcă i l-a băgat în cap pe cînd îl învăţa să tragă pentru prima oară la vîrsta de şase ani cu 
un tun cu recul ale cărui bubuituri de urgie au dezlantuit, socoteam noi, îngrozitoarea furtună 
uscată cu fulgere şi tunete vulcanice şi turbatul vînt polar de la Comodoro Rivadavia care a 
răscolit străfundurile mării şi a luat pe sus circul cu animale care-şi ridicase cortul în piaţa 
vechiului port al vînzătorilor de sclavi, încît am scos cu năvoadele efefanti, clovni înecaţi, girafe 
urcate pe trapeze de furia prăpădului, ce printr-o adevărată minune n-a scufundat nava cu 
banane cu care a ajuns după cîteva ceasuri tînărul poet Felix Ruben Garcia Sarmiento care 
avea să devină faimos sub numele de Ruben Dario, din fericire marea se linişti pe la patru, 
văzduhul curăţat se umplu de furnici zburătoare şi el apăru la fereastra dormitorului şi văzu la 
adăpostul colinelor din port mica navă albă aplecată la tribord şi cu catargele rupte, dar plutind 
în afară de orice primejdie în blindetea după-amiezii purificate de pucioasa furtunii, îl văzu pe 
căpitan pe puntea de comandă conducînd manevra dificilă în cinstea pasagerului ilustru cu 
haină de postav cenusiu şi vestă la două rînduri de care el nu auzi decît în duminica următoare 
cînd Leticia Nazareno îl rugă să-i facă favoarea de neconceput de a o însoţi la serata lirică la 
Teatrul National şi el incuviinta fără să clipească, de acord. Aşteptarăm trei ore în picioare în 
atmosfera umedă din stal sufocîndu-ne în hainele de gală pe care ni le impuseseră urgent în 
ultimul moment, cînd în sfîrşit începu imnul national şi ne-am întors aplaudind spre loja cu 
stema patriei unde îşi făcu apariţia novicea durdulie cu pălăria de pene unduitoare şi cozile de 
vulpi nocturne peste rochia de tafta, se aşeză fără a saluta lîngă copilul în uniformă de paradă 
care răspunse aplauzelor cu mănuşa de atlaz ca un crin ţinută în mînă aşa cum îi spusese 
maică-sa că făceau prinții de odinioară, şi n-am mai văzut pe nimeni altcineva în loja 
prezidenţială, dar în cele două ceasuri cît tinu recitalul ne chinui certitudinea că el se afla 
acolo, îi simţeam prezenţa invizibilă care ne veghea destinul spre a nu fi schimbat de haosul 
poeziei, el orînduia dragostea, hotăra intensitatea şi sorocul morţii într-un ungher al lojii în 
penumbră de unde vedea fără să fie văzut minotaurul greoi al cărui glas de tunet marin îl 
desprinse luîndu-l pe sus de la locul lui şi din prezent şi-l făcu să plutească fără voie în sunetul 
de aur al trompetelor limpezi de pe arcurile de triumf ale zeilor Marte şi ale zeitelor Minerva, 
într-o glorie ce nu era a dumneavoastră, domnule general, văzu atletii eroici purtind stindarde 
ogarii negri de vinatoare puternicii cai de război cu copite de fier suliti şi lăncii de paladini cu 
panase stufoase care duceau cu ei drapelul străin pe care-l capturaseră spre cinstea unor arme 
ce nu erau ale dumneavoastră, văzu trupa de tineri viteji care înfruntaseră soarele verii 
purpurii zăpezile şi viscolul iernii îngheţate noaptea şi chiciura şi ura şi moartea întru slava 
eternă a unei patrii nemuritoare mai mari şi mai glorioase decit toate cele visate de el în 
nesfirsitele-i deliruri de pe vremea frigurilor de soldat descult, se simţi sărac şi neînsemnat în 
bubuitul cutremurător al aplauzelor pe care le încuviinţa din umbră gindindu-se maică- 
măiculiţă, Benedici6n Alvarado, aşa paradă zic şi eu, nu porcăriile pe care mi le organizează 
oamenii mei, simțindu-se mărunt şi singur, chinuit de toropeală şi de tintari şi sufocat de 
coloanele vopsite cu auriu şi catifeaua veştedă din loja de onoare, drace, cum e cu putinţă ca 
indianul ăsta să poată scrie ceva atit de frumos cu aceeaşi mina cu care se şterge la fund, îşi 
zicea, atît de tulburat de revelaţia frumuseţii scrise că îşi tira uriaşele-i picioare de elefant 
captiv în cadenta marsurilor triumfale ale tobelor, atipea în ritmul imnurilor sonore de slavă 
intonate de corul înflăcărat pe care Leticia Nazareno îl făcea să prindă viaţă pentru el la umbra 
arcurilor de triumf ale arborelui seiba din grădină, scria versurile pe pereţii closetelor, încerca 
să recite pe de rost întregul poem în olimpul cald al balegilor din grajdurile unde erau mulse 
vacile cînd pămîntul s-a cutremurat la explozia încărcăturii de dinamită ce se produse înainte 
de timp în portbagajul automobilului prezidenţial aflat în garaj, a fost îngrozitor, domnule 
general, o deflagratie atît de puternică încît multe luni mai tîrziu am găsit încă prin tot oraşul 


bucăţi răsucite din maşina blindată pe care Leticia Nazareno şi copilul urmau s-o ia peste un 
ceas ca să se ducă la piaţă ca în fiecare miercuri, căci atentatul era împotriva ei, domnule 
general, fără nici o îndoială, şi atunci el se bătu cu palma peste frunte, drace, cum se poate să 
nu-l fi prevăzut, ce s-a ales cu clarviziunea lui legendară dacă nu şi-a dat seama de atitea luni 
de zile că mizgaliturile din closete nu erau îndreptate împotriva lui, ca totdeauna, sau 
împotriva vreunuia din miniştrii săi civili, ci se datorau fie obrăzniciei celor din neamul 
Nazareno care ajunseseră să ciupească pina şi din bunurile rezervate autorităţii supreme, fie 
ambițiilor slujitorilor bisericii care obțineau de la puterea trecătoare favoruri nemăsurate şi 
veşnice, iar el luase aminte că diatribele nevinovate împotriva mamei lui Benedici6n Alvarado 
deveniseră înjurături de papagal, răbufniri ale unor resentimente ascunse care dospeau 
nepedepsite în căldura closetelor şi sfirseau prin a ieşi în stradă, cum se întîmplase de atitea 
ori cu alte scandaluri mai neînsemnate stirnite chiar de el, cu toate că nu s-a gîndit niciodată şi 
nici nu i-ar fi putut trece prin cap că ar fi fost atit de sălbatici încît să pună două chintale de 
dinamită chiar în incinta palatului prezidenţial, ticăloşii de ei, cum se poate ca el să fi fost atit 
de cufundat în extazul trimbitelor triumfale încît mirosul lui fin de tigru călit să nu fi recunoscut 
la timp vechiul iz dulceag al primejdiei, ce naiba, convocă de urgenţă comandamentul suprem: 
paisprezece militari tremurind cu toţii, care după atitia ani de serviciu banal şi de ordine 
transmise indirect îl vedeam iar la cîţiva paşi de noi pe bătrînul incert a cărui existenţă reală 
era cea mai simplă dintre enigmele sale, ne primi stind pe jiltul ca un tron din salonul de 
audienţe cu uniforma de simplu soldat mirosind a urină de sconcs şi cu nişte ochelari foarte fini 
cu rama de aur pe care nu-i mai văzuserăm nici măcar în fotografiile lui cele mai recente, şi 
era mai batrin şi mai desprins de toate decît ne-am fi putut închipui, în afară de miinile 
molatice fără manusile de atlaz ce nu păreau a fi mîinile lui adevărate de militar ci ale cuiva 
mult mai tînăr şi milostiv, tot restul era dur şi sumbru, şi cu cît îl recunoşteam mai mult era mai 
limpede că abia dacă-i rămăsese un ultim suflu de viaţă, dar era suflul unei autorităţi 
nestrămutate şi devastatoare pe care el însuşi se străduia să şi-o ţină în friu, aşa cum faci cu 
un cal nărăvaş ca argintul viu, fără să vorbească, fără să-şi mişte măcar capul în timp ce-i 
prezentau onorurile de general şi comandant suprem şi sfirşeam prin a ne aşeza în faţa lui în 
fotoliile puse în cerc, şi numai atunci îşi scoase ochelarii şi începu să ne cerceteze iscoditor cu 
ochii aceia meticuloşi ce cunoşteau ascunzişurile de nevăstuică ale intentiilor noastre 
nemărturisite, ne sfredeli fără milă cu privirea, unul după altul, pe îndelete, pentru a stabili cu 
precizie cît de tare se schimbase fiecare dintre noi din seara pierdută în ceața memoriei în care 
ne conferise gradele cele mai înalte arătîndu-ne cu degetul după bunul lui plac, şi pe măsură 
ce ne scruta simţea cum i se întăreşte convingerea că printre cei paisprezece duşmani ascunşi 
se aflau autorii atentatului, dar în acelaşi timp se simţi atît de singur şi neajutorat în fata lor 
încît abia dacă clipi, abia îşi ridică încet capul ca să-i îndemne la unitate acum mai mult ca 
oricînd întru binele patriei şi spre cinstea forţelor armate, recomandindu-le energie şi prudenţă 
şi le încredința misiunea de onoare de a descoperi fără greş pe autorii atentatului spre a-i da 
pe mîna aspră a justiţiei militare, asta e tot, domnilor, încheie, ştiind că făptaşul era unul din 
ei, sau toţi împreună, rănit de moarte de convingerea de nestrămutat că viaţa Leticiei 
Nazareno nu mai depindea de voia Domnului ci de înţelepciunea cu care el reuşea s-o ferească 
de o ameninţare ce avea să se împlinească neindoios, mai curînd sau mai tîrziu, fir-ar să fie. O 
obligă să-şi anuleze toate activităţile publice, le sili pe rudele ei cele mai lacome să se lepede 
de orice privilegiu i-ar putea face să înfrunte forţele armate, pe cei mai tntelegatori îi numi 
consuli cu puteri depline iar pe cei mai tnversunati i-am găsit plutind printre resturi de fructe în 
santurile din piaţă, si după atitia ani de zile apăru pe neanuntate ocupindu-si fotoliul gol din 
salonul consiliului de miniştri, hotărît să pună capăt amestecului clerului în treburile statului 
pentru a te feri de duşmanii tăi, Leticia, şi-şi începu investigaţiile amănunțite la 
comandamentul suprem după cele dintii decizii drastice, convingindu-se că şapte dintre ei îi 
erau credincioşi fără nici o rezervă, şi în plus căpetenia lor care era prietenul său cel mai vechi, 
dar n-avea încă nici o putere împotriva celorlalţi şase, enigme care-i făceau nopţile nesfirsite 
dîndu-i senzaţia implacabilă că Leticia Nazareno era sortită morţii, o ucideau chiar în braţele lui 
în ciuda rigorii cu care poruncise să i se guste mîncarea de cînd descoperiseră un os de peşte 
într-o felie de piine, verificau mereu puritatea aerului pe care-l respira fiindcă el se temea să nu 
i se pună otravă în pompa de flit, o vedea palidă cînd se asezau la masă, o simţea cum nu mai 
avea glas în toiul ceasurilor de dragoste, îl chinuia gîndul că-i strecurau microbi de vărsat 
negru în apa de băut, vitriol în colir, tot soiul de tertipuri ingenioase aducătoare de moarte 
care-i otrăveau zilele clipă de clipă şi-l trezeau la miezul nopţii cu coşmarul viu că Leticiei 
Nazareno i se scursese tot sîngele în somn din pricina unei vrăji de indieni, buimăcit de atitea 
primejdii închipuite şi ameninţări adevărate incit îi interzicea să iasă pe stradă fără escorta 
feroce a gărzii prezidenţiale, instruită să omoare pe loc, dar ea pleca, domnule general, lua şi 


copilul, iar el se străduia să-şi înfrîngă presimtirile rele privindu-i cum se urcă în noul automobil 
blindat, şi le făcea semne de despărţire de pe balconul interior cu rugăciunea maica-maiculita, 
Benedici6n Alvarado, ocroteste-i, fă ca gloantele să ricoşeze de corsetul ei, imblinzeste puterea 
laudanumului, mamă, îndreaptă gîndurile strimbe, fără o clipă de răgaz pînă nu auzea iar 
sirenele escortei în Piaţa Armelor şi-i vedea pe Leticia Nazareno şi pe copil traversînd curtea 
sub primele raze de lumină ale farului, ea se întorcea agitată, fericită în mijlocul soldaţilor din 
gardă incarcati cu curcani vii, orhidee din Envigado, şiraguri de beculete colorate pentru 
nopţile Crăciunului care se anunţa deja pe străzi prin firme cu steluțe luminoase puse din 
ordinul lui spre a-şi mai ascunde neliniştea, o intimpina în capul scării ca să te simt încă vie cu 
boarea de naftalină a cozilor de vulpi albastre, cu sudoarea acră a meselor tale de invalidă, te 
ajutam să duci darurile în dormitor cu siguranţa stranie că mă bucuram de ultimele fărîme ale 
unei fericiri sortite pieririi pe care aş fi vrut să n-o cunosc, cu atît mai întristat cu cit era mai 
convins că fiecare leac pe care-l scornea ca să-şi aline zbuciumul acela de neîndurat, fiecare 
pas făcut de el spre a o ocroti îi apropiau necruţător de acea îngrozitoare zi de miercuri a 
nenorocirii mele, cînd a luat hotărîrea bruscă, la dracu, ce-o fi să fie cît mai repede, şi a fost 
parcă un ordin fulgerător pe care nici n-a apucat să-l dea cînd doi din aghiotanţii lui năvăliră în 
cabinet cu vestea cumplită că Leticia Nazareno şi copilul fuseseră sfirtecati şi devorati de cîinii 
sălbatici din piaţa publică, i-au mîncat de vii, domnule general, dar nu erau cîinii vagabonzi 
dintotdeauna, ci nişte animale de pradă cu ochi galbeni uimiti şi piele netedă ca de rechin pe 
care cineva îi asmutise împotriva vulpilor albastre, şaizeci de cîini ia fel care fără să ştie nimeni 
săriră dintre tarabele de legume aruncîndu-se peste Leticia Nazareno şi peste copil atît de 
repede că n-am apucat să tragem de teamă să nu-i împuşcăm pe ei doi care păreau că se 
sufocă împreună cu cîinii într-o viltoare de iad, vedeam numai semnele instantanee făcute de 
miini efemere întinzîndu-se spre noi pe cînd restul trupului dispărea în bucăţi, vedeam nişte 
expresii fugare şi imposibil de reţinut care erau cînd de groază, cînd de milă, cînd parcă de 
bucurie, pînă dispărură cu desavirsire în virtejul încăierării şi nu mai rămase decît pălăria cu 
violete de fetru a Leticiei Nazareno sub privirile pline de oroare calmă ale precupetelor ca nişte 
totemuri stropite de sîngele cald care se rugau Doamne-Dumnezeule, aşa ceva n-ar fi fost cu 
putinţă dacă n-ar fi vrut generalul, sau măcar fără ştirea lui, spre eterna dezonoare a gărzii 
prezidenţiale care fără să tragă un glonţ n-a fost în stare decit să strîngă oasele împrăştiate 
printre legumele stropite cu sînge, nimic altceva, domnule general, tot ce-am găsit au fost 
medaliile astea ale copilului, sabia fără ciucure, pantofii de cordovan ai Leticiei Nazareno de 
care nimeni n-avea habar cum de au apărut plutind în golf la mai bine de o leghe de piaţă, 
colierul de mărgele de sticlă colorată, portofelul de zale împletite pe care vi le înmînăm 
dumneavoastră, domnule general, împreună cu cheile astea trei, verigheta de aur înnegrit şi 
cincizeci de centime în monede de cite zece pe care le puseră pe birou ca el să le numere, şi 
nimic altceva, domnule general, asta-i tot ce-a mai rămas din ei. Lui nu i-ar fi păsat dacă ar 
mai fi rămas ceva, sau nici atit, de-ar fi ştiut pe atunci că n-aveau să fie nici multi nici prea grei 
anii de care avea nevoie ca să şteargă pînă şi ultima umbră a amintirii acelei inevitabile zile de 
miercuri, plînse de furie, se trezi strigînd ca turbat, chinuit de urletele cîinilor care-şi petrecură 
noaptea legaţi cu lanţuri în curte pînă cînd hotăra el ce să facem cu ei, domnule general, 
întrebîndu-se buimac daca a omori cîinii n-ar însemna de fapt a-i mai omori o dată în mărun- 
taiele lor pe Leticia Nazareno şi pe copil, porunci să fie darimata cupola din fier forjat a halei 
unde se vindeau zarzavaturi şi să se facă în locul ei o grădină cu magnolii şi prepelite şi o cruce 
de marmură cu o lumină mai înaltă şi mai puternică decit a farului, pentru a eterniza în 
memoria generaţiilor viitoare pînă la sfîrşitul veacurilor amintirea unei femei legendare pe care 
el însuşi o uitase cu mult înainte ca monumentul să fie aruncat în aer de o explozie nocturnă 
ncrevendicată de nimeni, iar cele trei magnolii să fie mîncate de porci şi astfel grădina 
memorială se prefăcu într-o groapă de gunoi plină de mizgă urit mirositoare pe care el nici n-a 
văzut-o, nu numai pentru că-i ordonase şoferului prezidenţial să nu mai treacă prin locul unde 
fusese piaţa de zarzavaturi, chiar de-ai fi nevoit să faci ocolul lumii, ci pentru că n-a mai ieşit 
vreodată în oraş, de cînd mutase birourile în edificiile însorite de sticlă ale ministerelor iar el 
rămase doar cu un personal de serviciu redus la minimum să locuiască în casa pustie unde tot 
din ordinul lui nu mai exista pe atunci nici cea mai mică urmă a dorințelor tale presante de 
regină, Leticia, cutreiera palatul gol care nu mai folosea la nimic decît pentru eventuale 
consultări cu ofiţerii înalţi sau decizia finală a vreunei adunări anevoioase a consiliului de 
miniştri sau vizitele primejdioase ale ambasadorului Wilson care îi ţinea de obicei tovărăşie 
pînă se însera de tot, sub frunzişul arborelui seiba, şi-i aducea bomboane din Baltimore şi 
reviste cu poze de femei goale ca să-l convingă să-i cedeze apele teritoriale în chip de aconto 
cu totul justificat al uriaşei datorii externe, şi el îl lăsa să vorbească, se prefăcea că ascultă mai 
puţin sau mai mult decît putea auzi în realitate, după cum avea el chef, se apăra de 


sporovăială lui fiind atent la corul de fete de la scoala din apropiere care cinta păsărică pestriță 
de pe rămurica verde de lămii, îl petrecea pînă în capul scărilor cînd se întuneca străduindu-se 
să-i explice că putea lua tot ce poftea în afară de marea din dreptul ferestrelor mele, inchipuiti- 
vă, ce m-aş face eu singur în casa asta uriaşă dacă n-aş putea-o vedea acum ca totdeauna la 
ceasul acesta ca o mlaştină în flăcări, ce m-aş face fără vintul din decembrie care se 
năpusteşte lătrînd prin geamurile sparte, cum aş putea să trăiesc fără clipirile verzi ale farului, 
eu care mi-am părăsit podişurile înalte învăluite în ceaţă şi am intrat agonizind de friguri în 
viltoarea războiului federal, şi să nu credeţi c-am făcut-o din patriotism cum scrie la carte, nici 
din spirit de aventură, şi cu atît mai puţin fiindcă mi-ar păsa naibii de principiile federaliste, 
Domnul să le ţină în împărăţia lui, nu, dragul meu Wilson, am făcut toate astea ca să văd 
marea, aşa că gindeste-te la altă chestie în schimb, spunea, şi apoi îşi lua rămas bun de la el 
bătîndu-l uşurel pe umăr, se întorcea aprinzind lămpile din saloanele pustii si din fostele birouri 
unde într-una din seri dădu peste o vacă rătăcită, o sperie ca s-o îndrepte către scări şi 
animalul se împiedică de zdrentele covoarelor şi căzu rupîndu-şi grumazul pe scări, spre 
fericirea leprosilor care se repeziră s-o sfişie în bucăţi, căci după moartea Leticiei Nazareno 
leproşii se întorseseră, stind iar împreună cu orbii şi damblagiii şi asteptind din miinile lui sarea 
tămăduirii printre tufele de măceşi din curte, el îi auzea cîntînd în nopţile instelate, cînta cu ei 
cîntecul cu Susana vino Susana de pe timpurile lui de glorie, la cinci după-masa se uita prin 
lucarnele grînarului să vadă cum ieşeau fetele de la şcoală şi se extazia de sorturile albastre, 
de şosetele scurte, de cositele lor, mamă, ce mai fugeam speriate de ochii de ofticos ai 
strigoiului care ne tot chema printre gratiile de fier cu degetele rupte ale mănuşii zdrentuite, 
fetito, fetito, ne chema, vino să te mîngii, le vedea luînd-o la goană îngrozite şi se gindea 
maică-măiculiţă, Benedicién Alvarado, ce tinere sînt fetele din ziua de azi, batindu-si joc de el 
însuşi, dar se împăca iar cu sine cînd medicul lui personal şi ministru al sănătăţii îi examina 
retina cu o lupă ori de cite ori îl poftea la masă, îi lua pulsul, voia să-l oblige să ia cu lingura 
untură de peşte ca să-mi petecească găurile memoriei, ce timpenie, să iau eu leacuri cu 
lingura, eu care n-am avut vreo boală în viaţa mea în afară de frigurile de pe vremea 
războiului, du-te dracului, doctore, şi rămase singur să manince la masă, întorcînd spatele lumii 
aşa cum îi spusese eruditul ambasador Maryland că mincau regii din Maroc, folosind furculita şi 
cuțitul şi cu capul drept după normele severe ale unei învăţătoare uitate, cutreiera prin toată 
casa căutînd borcanele cu miere ascunse de el în locuri de care la puţină vreme nu-şi mai 
aducea aminte şi găsea din greşeală tigärile răsucite din hirtia ruptă de pe marginile unor 
agende unde odinioară îşi nota totul ca să nu uite atunci cînd n-avea să-şi mai poată aminti, 
citi pe una că miine e marti, pe alta că pe batista-ti albă era o iniţială, o iniţială roşie a unui 
nume ce nu era al tau, stäpîne, citi intrigat iubită Leticia Nazareno uite ce-am ajuns fără tine, 
citea peste tot Leticia Nazareno fâră să poată pricepe că cineva ar fi putut fi atît de nefericit 
încît să lase în urmă dira aceea de suspine scrise, şi totuşi era scrisul meu, singura caligrafie cu 
mîna stîngă ce se găsea pe atunci pe pereţii closetelor unde scria ca să se consoleze singur 
trăiască generalul, trăiască, ce naiba, vindecat cu desavirsire de furia de a fi fost cel mai slab 
dintre militarii armatelor de apă, aer şi uscat din pricina unei călugăriţe fugare din care nu mai 
rămăsese decit numele scris cu creionul pe fişii de hirtie, aşa cum hotărise el atunci cînd n-a 
vrut nici măcar să se atingă de lucrurile pe care aghiotantii i le puseseră pe birou şi a poruncit 
fără să le privească luaţi de aici pantofii, cheile, tot ce i-ar putea aduce aminte de morţii lui, 
duceti toate cîte au fost ale lor în dormitorul unde-şi petrecuse atitea sieste nebunesti şi bătură 
în cuie uşile şi ferestrele, iar la urmă dădu ordinul să nu intre nimeni în camera asta nici dacă 
poruncesc eu, la naiba, a supravieţuit fiorilor din noaptea cu urletele de groază ale cîinilor 
legaţi în curte luni în şir fiindcă tot mai credea că orice rău le-ar face ar putea fi o durere 
pentru morții lui, se refugie în hamac, tremurind de furia de a sti cine erau asasinii sîngelui lui 
şi a fi silit să îndure umilinţa de a-i vedea în propria-i casă căci pe atunci n-avea nici o putere 
asupra lor, se împotrivise oricăror onoruri postume, interzisese vizitele de condoleanţe, doliul, 
asteptind să-i vină ceasul şi legănîndu-se turbat în hamac la umbra ocrotitoare a uriaşului 
seiba unde ultimul dintre prietenii mei îi exprimase comandantului suprem mindria pentru 
liniştea şi disciplina cu care poporul a făcut fata tragediei, iar el zimbi batjocoritor, nu fi prost, 
firtate, ce-i tot dai zor cu liniştea şi disciplina, adevărul e că lumii putin i-a păsat de 
nenorocirea asta, cerceta ziarul pe toate părţile căutînd altceva în afară de ştirile născocite de 
propriile-i servicii de presă, îşi puse radioul lîngă el ca să asculte aceeaşi veste de la Veracruz 
pînă la Riobamba că forţele de ordine se află pe o pistă sigură urmărindu-i pe făptaşii 
atentatului, şi el mormăia cum să nu, idiotilor, doar fuseseră identificaţi fără greş, cum să nu, îi 
încolţiseră tintndu-i sub foc de mortiere într-o casa de toleranţă de la marginea oraşului, gata, 
oftă, bietii oameni, dar rămase mai departe în hamac fără a lăsa să se vadă nici o sclipire de 
răutate rugîndu-se maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado, dă-mi vlagă să mă razbun, nu mă 


lăsa din miinile tale, mamă, învaţă-mă, atit de sigur de puterea rugii sale fierbinţi încît l-am 
găsit refăcut învingîndu-şi durerea atunci cînd comandanții statului-major care răspundeam de 
ordinea publică şi de siguranţa statului venirăm să-i aducem la cunoştinţă vestea că trei dintre 
făptaşii crimei fuseseră ucişi într-o încăierare cu forţele de ordine şi ceilalţi doi sînt la dispoziţia 
dumneavoastră, domnule general, în beciurile de la San Jerénimo, iar el spuse aha, stind în 
hamac cu carafa cu suc de fructe din care ne servi cîte un pahar la fiecare cu mînă sigură de 
tintas neintrecut, mai chibzuit şi mai atent ca oricînd, pînă intr-atit că-mi ghici dorinţa nebună 
de a aprinde o ţigară şi-mi dădu permisiunea, ceea ce nu mai făcuse pînă atunci cu nici un 
militar în timpul serviciului, sub copacul ăsta toţi sîntem egali, spuse, şi ascultă fără minie 
relatarea amănunţită a crimei din piaţă, cum fuseseră aduşi din Scotia în custi separate optzeci 
si doi de cîini de vinatoare abia născuţi, dintre care douăzeci şi doi muriseră în timpul cit au 
fost dresați şi şaizeci fuseseră învăţaţi să omoare de către un profesor scoţian care le sădi o 
ură feroce nu numai faţă de vulpile albastre ci şi faţă de Leticia Nazareno şi de copil, folosindu- 
se de obiectele acestea de îmbrăcăminte pe care le sustraseră unul cîte unul de la spălătoria 
palatului, corsetul acesta al Leticiei Nazareno, batista aceasta, ciorapii, uniforma completă a 
copilului, şi i le arătarăm ca să le recunoască, dar nu zise decît aha, fără să se uite la ele, i-am 
explicat cum de fuseseră învăţaţi cei şaizeci de cîini pînă şi să nu latre cînd nu trebuie, îi 
deprinseră cu gustul de carne de om, şi-i tinusera închişi fără nici un contact cu lumea cit au 
durat anii grei de dresaj într-o fostă fermă de indieni la şapte leghe de capitală unde aveau 
nişte păpuşi cît un stat de om cu hainele Leticiei Nazareno şi ale copilului pe care cîinii îi ştiau 
şi din portretele astea originale şi din tăieturile astea de ziar cu poza lor, şi i le-am arătat lipite 
într-un album pentru ca dumneavoastră, domnule general, să apreciaţi mai exact perfecțiunea 
la care ajunseseră bastarzii ăştia, fiecare cu treaba lui, dar el n-a spus decit aha, fără să-i 
privească, şi i-am explicat în cele din urmă că acuzaţii nu acționau pe socoteala lor, 
bineînţeles, ci erau agenţi ai unei organizaţii subversive cu sediul în străinătate al cărei simbol 
era pana asta de gisca cu un cuţit de-a curmezişul, aha, şi că toţi fugiseră de justiţia militară 
pentru alte delicte împotriva securităţii statului, aceştia trei care au fost omoriti, v-am arătat 
pozele lor în album cu numărul din fişa de la poliţie atîrnat de git, şi aceştia doi care sînt la 
închisoare asteptind hotărîrea dumneavoastră ultimă si fără drept de apel, domnule general, 
fraţii Mauricio şi Gumaro Ponce de Leén, de 28 si 23 de ani, primul dezertor din armată, fără 
profesie nici domiciliu cunoscut, iar al doilea maestru de ceramică la şcoala de arte şi meserii, 
şi fata de care cîinii dăduseră asemenea dovezi de familiaritate şi bucurie, că numai asta ar fi 
fost de-ajuns ca mărturie a vinovatiei lor, domnule general, şi el nu zise decît aha, dar i-a citat 
prin ordinul de zi cu toate onorurile pe cei trei ofiţeri care duseseră la bun sfîrşit cercetarea 
crimei şi le-a acordat medalia meritului militar pentru servicii aduse patriei într-o ceremonie 
solemnă în care a constituit şi consiliul de război care i-a judecat sumar pe fraţii Mauricio şi 
Gumaro Ponce de Leén condamnindu-i la moarte prin împuşcare în următoarele patruzeci si 
opt de ore, numai dacă nu ar beneficia de clementa dumneavoastră, domnule general, după 
cum ordonati. Rămase îngîndurat şi singur în hamac, nepăsător la rugämintile insistente de 
grațiere ale lumii întregi, ascultă la radio dezbaterea infructuoasă de la Societatea Naţiunilor, 
insultele ţărilor vecine şi cîteva adeziuni de departe, ascultă cu aceeaşi atenţie argumentele 
sfioase ale miniştrilor care erau adepţi ai clementei şi ratiunile bătătoare la ochi ale 
susținătorilor execuţiei, refuză să-l primească pe nunțiul apostolic cu un mesaj personal din 
partea papei în care îşi exprima îngrijorarea pastorală pentru soarta celor două oi rătăcite, 
ascultă comunicatele date de forţele de ordine din întreaga ţară tulburată de tăcerea lui, auzi 
împuşcături îndepărtate, simţi cum se cutremură pămîntul din pricina exploziei neidentificate a 
unui vas de război ancorat în golf, unsprezece morţi, domnule general, optzeci şi doi de răniţi 
şi nava distrusă, bine, spuse el, contemplind de la fereastra dormitorului rugul nocturn din rada 
portului pe cînd cei condamnaţi la moarte îşi trăiau noaptea dinaintea execuţiei la baza de la 
San Jer6nimo, iar el şi i-a amintit în ceasul acela aşa cum îi văzuse în poze, cu sprincenele 
stufoase moştenite de la aceeaşi mamă, şi i-a închipuit înfioraţi de frică, singuri, cu tablitele cu 
numerele succesive atîrnate de git sub lumina veşnic aprinsă din celula de agonie, a simţit ca 
şi ei se gindeau la el, că aveau nevoie de el, că era căutat, dar nu făcu nici cel mai mic gest 
care să lase să se ghicească încotro i se îndrepta voinţa atunci cînd termină cu repetarea 
gesturilor de rutină ale unei alte zile din viaţa sa şi se despărţi de ofiţerul de serviciu care 
trebuia să stea de pază la uşa dormitorului pentru a fi gata să-i ducă mesajul cu hotărîrea la 
orice oră ar lua-o înainte de cîntatul celor dintîi cocoşi, îi spuse în trecere fără a-l privi noapte 
bună, căpitane, atîrnă felinarul în cui, puse cele trei zăvoare, cele trei lacăte şi cei trei drugi la 
uşă, se cufundă trîntit cu faţa în jos într-un somn chinuit prin ai cărui pereţi subţiri continuă să 
audă lătratul înnebunit al cîinilor din curte, sirenele ambulantelor, petardele, rafalele muzicii de 
la vreo petrecere nepotrivită pentru noaptea aceea zbuciumată a oraşului înfiorat de asprimea 


sentinţei, se trezi cînd ceasul din turnul catedralei bătu de miezul nopţii, se mai trezi o dată la 
două, şi iarăşi înainte de trei cînd se pomeni cu zgomotul ploii în plasa de sîrmă de la ferestre, 
şi atunci se ridică de pe jos cu mişcarea aceea uriaşă şi anevoioasă ca a unui bou, mai întîi 
picioarele dinapoi, pe urmă cele din faţă şi la sfîrşit capul buimac cu un fir de bale prelingîndu- 
i-se de pe buze şi porunci în primul rînd ofițerului de gardă să fie duşi de acolo cîinii aceia, 
undeva ca să nu-i mai pot auzi, să fie ţinuţi pe cheltuiala guvernului pînă ce vor muri de 
batrinete, în al doilea rînd porunci să fie puşi în libertate necondiționată soldaţii care îi 
escortaseră pe Leticia Nazareno şi pe copil, şi în ultimul rînd ordonă ca fraţii Mauricio şi 
Gumaro Ponce de Leon să fie executaţi îndată ce se aduce la cunoştinţă decizia mea supremă 
şi fără drept de apel, dar să nu fie puşi la zid şi împuşcaţi cum era stabilit, ci să fie supuşi 
caznei căzute în uitare a sfirtecärii trupului tras de cai iar membrele lor să fie expuse spre a se 
stîrni indignarea şi groaza mulţimii în locurile cele mai vizibile ale neţărmuritului său regat al 
durerii, bietii băieţi, în vreme ce el îşi tîra labele-i uriaşe de elefant rănit de moarte implorind 
cu furie maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado, ocroteşte-mă, nu-mi da drumul din mina ta, 
mamă, fă să-l găsesc pe omul care să mă ajute să răzbun sîngele acesta nevinovat, un om 
providential pe care el şi-l imaginase în delirul furiei şi pe care-l căuta cu o ardoare de neinfrint 
în adîncul tuturor ochilor pe care-i vedea în cale, încerca să-l recunoască pitit în nuanțele cele 
mai subtile ale vocilor, în bătăile inimii, în colţurile cele mai neştiute ale memoriei, şi-şi 
pierduse nădejdea că-l va găsi vreodată cînd pe neaşteptate se pomeni fascinat de cel mai 
uimitor şi semet dintre oamenii pe care i-am văzut în viaţă, mamă, îmbrăcat asemeni 
conservatorilor de odinioară cu o haină ca Henry Pool şi o gardenie la butonieră, cu pantaloni 
Pecover şi o vestă de brocard cu ape argintii pe care o purtase cu eleganța lui naturală în 
saloanele cele mai pretentioase din Europa, ducînd de zgarda un doberman taciturn de 
mărimea unui vitel cu ochi parcă omeneşti, José Ignacio Saenz de la Barra, la dispoziţia 
excelentei voastre, se prezentă, ultimul vlăstar ce a mai rămas din aristocrația noastră distrusă 
de vintul pustiitor stîrnit de căpeteniile federale, rasă de pe fata pămîntului patriei cu visurile-i 
sterpe de grandoare şi vastele-i palate melancolice şi accentu-i franțuzesc, un falnic exemplar 
de sfîrşit de viţă fără altă avere decit cei 32 de ani ai săi, şapte limbi şi patru medalii de la 
vînătoarea de porumbei de la Deauville, vînjos, zvelt, închis la culoare, cu părul de metis cu 
cărare la mijloc şi o suvita albă vopsită, buzele subţiri arătînd o voinţă de fier, privirea hotărită 
a omului providential care se prefacea că joacă criket cu bastonul din lemn de cireş ca să i se 
facă o fotografie în culori pe fundalul primăverilor idilice din goblenurile salonului de bal, şi în 
clipa în care l-a văzut răsuflă uşurat şi-şi spuse acesta este, şi într-adevăr acesta era. Intră în 
serviciul lui cu simpla condiţie ca dumneavoastră să-mi asiguraţi un venit de opt sute cincizeci 
de milioane fără să trebuiască să dau socoteală nimănui şi fără să am vreo altă autoritate 
deasupra mea decit excelența voastră, iar eu vă aduc în curs de doi ani capetele asasinilor 
adevăraţi ai Leticiei Nazareno şi ai copilului, şi el acceptă, bine, s-a făcut, convingindu-se de 
loialitatea şi eficienţa lui după nenumărate încercări grele la care îl supusese pentru a-i cerceta 
tainitele sufletului şi a-i afla limitele voinţei şi slăbiciunile firii înainte de a se hotărî să-i dea pe 
mina cheile puterii sale, ultima încercare fiind partidele necruțătoare de domino unde José 
Ignacio Sâenz de la Barra îndrăzni să-şi ia libertatea de a cîştiga fără a cere voie, şi cîştigă, căci 
era bărbatul cel mai curajos pe care l-am văzut cu ochii mei, mamă, avea o răbdare fără cusur, 
le ştia pe toate, cunoştea şaptezeci şi două de feluri de a face cafea, se pricepea să distingă 
sexul crevetilor, ştia să citească notele muzicale şi scrisul pentru orbi, şi stătea privindu-mă în 
ochi, fără să vorbească, iar eu n-aveam habar ce să fac în faţa acelui chip de piatră, a miinilor 
molatice sprijinite pe măciulia bastonului din lemn de cireş, cu un opal în degetul inelar, cu 
dulăul acela culcat la picioarele lui, vigilent şi feroce sub învelişul de catifea vie al pielii lui 
adormite, cu aroma aceea de săruri de baie emanind din trupul imun la dragoste şi la moarte 
al bărbatului cel mai frumos şi mai sigur pe sine din citi mi-a fost dat să văd, care a avut 
îndrăzneala să-mi spună că eu nu sînt militar decît de convenienta, fiindcă militarii sînt exact 
opusul dumneavoastră, domnule general, sînt oameni cu ambiţii care se pot realiza imediat şi 
uşor, îi interesează mai mult să conducă decit puterea în sine, si nu sînt în slujba unui ideal ci a 
cuiva, şi de aceea e atît de lesne să te foloseşti de ei, spuse, mai ales de unii împotriva altora, 
iar eu n-am făcut altceva decît să zimbesc, convins că nu mi-aş fi putut ascunde gîndurile în 
fata acelui bărbat fără seaman căruia îi acordă mai multă putere decit oricui altcuiva sub 
regimul său după prietenul meu Rodrigo de Aguilar, odihnească-se în pace, făcîndu-l stăpîn 
absolut al unui imperiu secret înăuntrul propriului său imperiu particular, un serviciu invizibil de 
represiune şi exterminare care nu numai că era lipsit de orice identitate oficială dar era greu să 
crezi pînă şi faptul că exista în realitate, căci nimeni nu răspundea de actele lui, n-avea nici 
nume şi nici un loc pe lumea asta, şi totuşi era un adevăr înfricoşător care se impusese prin 
teroare asupra celorlalte organe de represiune ale statului cu mult înainte ca originea şi natura 


lui de neînțeles să fi fost stabilite cu toată siguranţa de către comandamentul suprem, nici 
chiar dumneavoastră n-aţi prevăzut amploarea acelei maşinării care producea groază, 
domnule general, nici eu însumi n-am putut bănui că în clipa în care a încuviinţat înţelegerea 
am rămas la cheremul farmecului irezistibil şi al dorinţei tentaculare a acelui barbar îmbrăcat 
ca un prinţ care mi-a trimis la palat un sac din fire de agavă ce părea plin cu nuci de cocos 
poruncind să fie pus bine într-un dulap cu hirtii de arhivă făcut în perete să nu stea în drum, a 
uitat de el, iar după trei zile nu se mai putea trăi din pricina duhorii de mortăciune ce răzbea 
prin pereţi şi incetosa cu un abur fetid cristalul oglinzilor, o căutam în bucătărie şi o 
descopeream la grajduri, era alungată arzindu-se mirodenii prin birouri şi năvălea în 
întîmpinare în salonul de audienţe, îmbibă cu efluviile-i de putreziciune ungherele cele mai 
tainice unde nu pătrunseseră nici chiar ascuns de alte miasme izul părelnic de rapăn din 
văzduhul nopţilor ciumei, şi în schimb se afla acolo unde nici nu ne trecuse prin cap s-o 
căutăm, în sacul ce părea plin cu nuci de cocos pe care José Ignacio Saenz de la Barra îl 
trimisese drept primă plată a înţelegerii, şase capete retezate însoţite de respectivele 
certificate de deces, capul patricianului orb din epoca de piatră, don Nepomuceno Estrada, de 
94 de ani, ultimul veteran al marelui război şi fondator al partidului radical, mort conform 
certificatului alăturat la 14 mai în urma unui colaps de senilitate, capul doctorului Nepomuceno 
Estrada de la Fuente, fiul acestuia, în vîrstă de 57 de ani, medic homeopat, mort conform 
certificatului alăturat în aceeaşi zi cu tatăl său în urma unei tromboze coronariene, capul lui 
Eliecer Castor, de 21 de ani, student la litere, mort conform certificatului alăturat în urma mai 
multor răni de armă albă într-o încăierare de cîrciumă, capul lui Lidice Santiago, de 32 de ani, 
activistă clandestină, moartă conform certificatului alăturat în urma unui avort provocat, capul 
lui Roque Pinzén , alias Jacinto Invizibilul, de 38 de ani, fabricant de baloane colorate, mort la 
aceeaşi dată în urma unei intoxicații etilice, capul lui Natalicio Ruiz, secretar al mişcării ilegale 
17 octombrie, de 30 de ani, mort conform certificatului alăturat în urma unui glonţ de pistol pe 
care şi l-a tras în cerul gurii din pricina unei deziluzii în dragoste, şase în total, împreună cu 
chitanta de primire pe care el o iscăli cu stomacul întors pe dos de duhoarea aceea şi de 
groază zicindu-si maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado, omul ăsta-i o fiară, cine şi-ar fi 
închipuit aşa ceva văzîndu-i gesturile fandosite şi floarea de la butonieră, îi porunci nu-mi mai 
trimite pastrama, Nacho, mi-ajunge cuvîntul pe care ti l-ai dat, însă Sâenz de la Barra îi 
răspunse că era vorba de o treabă de bărbaţi, domnule general, dacă pe dumneavoastră nu vă 
tin curelele să vedeţi adevărul în fata vă dau banii înapoi şi s-auzim de bine, ce s-o mai lungim, 
înainte pentru mult mai puţin decît vorbele astea el ar fi dat ordin s-o împuşte pînă şi pe 
maică-sa, dar acum şi-a muşcat limba, n-o lua asa, Nacho, spuse, fa-ti datoria, astfel încît 
capetele continuară să sosească în sacii aceia lugubri din fire de agavă care păreau plini cu 
nuci de cocos iar el poruncea cu stomacul întors pe dos duceti-le de aici, în timp ce se făcea că 
citeşte amănuntele din certificatele de deces ca să semneze de primire, de acord, semnase 
pentru nouă sute optsprezece capete ale adversarilor lui cei mai inversunati pînă în noaptea 
cînd a visat că se vedea pe sine prefăcut într-un animal cu un singur deget care lăsa o dira de 
amprente digitale pe o cîmpie de ciment proaspăt, se trezi cu broboane de sudoare amară ca 
fierea, şi încercă să scape de apăsarea din zori socotind capetele tăiate în memoria-i ca o 
groapă de bălegar ce răspîndea aburi pătrunzători din grajdurile pentru muls, atît de absorbit 
de gîndurile lui de bătrîn încît confunda tiuitul urechilor cu zumzetul insectelor în iarba putredă, 
zicîndu-şi maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado, cum se poate să fie atitea capete şi totuşi încă 
nu soseau cele ale adeväratilor vinovaţi, dar Saenz de la Barra îi atrăsese atenţia că fiecare 
şase capete însemnau şaizeci de alţi duşmani şi fiecare şaizeci alţi şase sute şi apoi şase mii şi 
după aceea şase milioane, întreaga ţară, drace, nu mai terminăm niciodată, şi Sâenz de la 
Barra îi replică impasibil dormiti liniştit, domnule general, o să terminăm cînd se vor termina ei, 
ce îngrozitor. N-a şovăit niciodată nici măcar o clipă, n-a lăsat nici o portita pentru alta 
alternativă, se baza pe forţa tainică a dobermanului veşnic la pîndă, unicul martor al acelor 
discuţii cu toate că el a încercat să-l împiedice încă de prima oară cînd l-a văzut pe José Ignacio 
Saenz de la Barra tinind de zgarda animalul acela nervos care nu asculta decît de dresajul 
imperceptibil al bărbatului cel mai viteaz dar şi cel mai putin complezent din citi văzusem la 
viaţa mea, lasă cîinele afară, i-a poruncit, dar Sâenz de la Barra i-a răspuns nici gînd, domnule 
general, nu-i pe lume loc unde să pot intra eu şi să nu intre şi Lord Kochel, aşa că intră, rămase 
cu ochii închişi la picioarele stăpînului în timp ce ei făceau socotelile de rutină ale capetelor 
tăiate dar se ridica tresărind cînd vorbele erau rostite pe un ton ridicat, ochii lui feminini nu-mi 
dădeau pace, răsuflarea-i omenească mă făcea să mă înfior, l-am văzut ridicîndu-se pe 
neaşteptate, adulmecind cu botul său umed şi scotind un fel de bolborosit ca o oală care dă în 
foc atunci cînd el lovi furios cu pumnul în masă fiindcă descoperi în sacul cu capete pe cel al 
unuia din foştii lui aghiotanti care pe deasupra i-a fost şi partener de domino ani în sir, la 


naiba, să terminăm cu treaba asta, dar Sâenz de la Barra îl convingea totdeauna, nu atit ca 
argumente cît mai ales prin molatica sa neînduplecare de dresor de cîini fioroşi, îşi reproşa în 
sinea lui supunerea faţă de unicul muritor care îndrăznise să-l trateze ca pe un vasal, se 
revolta împotriva dominaţiei lui, hotărîndu-se să scuture jugul acestei servituti care încetul cu 
încetul a pus stapinire pe spaţiul propriei autorităţi, gata, s-a zis cu treaba asta, ce dracu, 
spunea, căci la urma urmelor Benedici6n Alvarado nu m-a adus pe lume ca să primesc ordine ci 
ca să poruncesc, numai că hotäririle sale nocturne dădeau greş în clipa în care Sâenz de la 
Barra intra în cabinet iar el raminea orbit de strălucirea purtării lui delicate a gardeniei naturale 
a glasului limpede a esentelor aromatice a butonilor de smarald de la mansetele scrobite a 
bastonului elegant a frumuseţii grave a bărbatului cel mai atrăgător şi mai insuportabil din citi 
mi-a fost dat să văd, nu te supăra, Nacho, îi spunea iar, fa-ti datoria, şi primea mai departe 
sacii cu capete, semna chitantele fără să se uite la ele, se cufunda fără să se poată agăța de 
nimic în nisipurile mişcătoare ale puterii lui, întrebîndu-se la fiecare răsărit în faţa mării ce se 
întîmplă pe lume că o să bată de unsprezece şi nu-i tipenie de om în casa asta ca un cimitir, 
cine-i acolo, întreba, era doar el, unde sînt că nu mai recunosc nimic, spunea, unde sînt 
cîrdurile de ordonanţe desculte care descărcau de pe măgari coşurile cu legume şi cu găini prin 
toate culoarele, unde sînt bălțile de apă murdară ale concubinelor mele limbute care schimbau 
florile ofilite peste noapte cu altele proaspete şi spălau coliviile şi scuturau covoarele prin 
balcoane cîntînd în ritmul măturilor de nuiele cîntecul cu Susana vino Susana vreau să mă 
desfăt cu dragostea ta, unde-mi sînt copiii murdari născuţi toţi la şapte luni care-şi făceau 
nevoile pe după uşi şi desenau cămile urinîndu-se pe pereţii salonului de audienţe, ce s-a ales 
de larma funcţionarilor care dădeau peste găini ouînd în sertarele birourilor, de forfota aceea 
de tirfe şi soldaţi prin closete, de alaiul de cîini vagabonzi care-i urmăreau pe diplomaţi, cine 
mi-a gonit iar damblagiii de pe scări, leprosii dintre tufele de trandafiri, linguşitorii nerusinati 
care apăreau pretutindeni, abia dacă mai apuca să-i zărească pe ultimii săi camarazi din 
comandamentul suprem dincolo de cordonul compact al noilor responsabili cu securitatea lui 
personală, abia dacă-l lăsau să intervină în şedinţele de consiliu ale noilor miniştri numiţi la 
cererea cuiva care nu era el, şase doctori în litere îmbrăcaţi în redingote funebre şi gulere albe 
care-i anticipau gîndurile şi hotărau treburile guvernului fără să se consulte cu mine cînd la 
urma urmelor guvernul sînt eu, dar Sâenz de la Barra îi explica impasibil că nu, domnule 
general, nu sinteti guvernul, dumneavoastră sinteti puterea, se plictisea la jocul de domino 
pînă şi cînd îi înfrunta pe cei mai dibaci căci nu reuşea să piardă nici o partidă oricît de multe 
capcane născocea împotriva lui însuşi, trebuia să se supună avizului celor care gustau din 
mincarea lui cu o oră înainte de a se aşeza el la masă, nu-şi mai găsea mierea de albine în 
locurile unde o ascunsese, drace, asta nu-i puterea pe care o voiam eu, se revolta, iar Sâenz de 
la Barra îi răspundea că nu există alta, domnule general, era singura putere posibilă în letargia 
de moarte a ceea ce fusese odinioară paradisul lui de tîrg de duminică şi unde acum nu mai 
avea altceva de făcut decit să aştepte să bată de patru ca să asculte la radio episodul zilnic din 
romanul de dragoste neîmplinită de la postul local, îl asculta în hamac cu paharul de suc de 
fructe neatins in mina, raminea plutind în neantul aşteptării cu ochii umeziti de lacrimi mistuit 
de dorinţa de a şti dacă fata aceea atît de tînără avea să moară, şi Sâenz de la Barra afla că 
da, domnule general, fata moare, păi să nu moară, la naiba, a poruncit el, să trăiască pînă la 
sfîrşit, să se mărite, să facă şi copii şi să apuce să imbatrineasca aşa ca toată lumea, iar Séenz 
de la Barra punea să se modifice scenariul ca să-i facă lui pe plac dîndu-i iluzia că el era cel 
care poruncea, astfel că n-a mai murit nimeni din ordinul lui, se căsătoreau logodnici care nu 
se iubiseră niciodată, reînviau personaje moarte în episoade anterioare iar ticăloşii erau 
sacrificați înainte de timp ca să i se facă cheful domnului general, toată lumea era fericită la 
porunca lui pentru ca viata să nu-i pară atit de zadarnică atunci cînd cerceta palatul la cele opt 
bătăi ale ceasului şi se pomenea că cineva înaintea lui schimbase finul la vaci, că luminile de la 
cazarma gărzii prezidenţiale se stinseseră, personalul dormea prin bucătării, totul era în 
ordine, podelele fuseseră măturate, mesele de tăiat carnea spălate cu creolină, fără nici o 
picătură de sînge, mirosind a spital, şi că cineva trăsese cremoanele ferestrelor şi pusese 
lacăte la birouri cu toate că numai el avea legătura cu chei, că luminile se stingeau una după 
alta mai înainte ca el să atingă întrerupătoarele de la primul vestiar pînă în dormitorul lui, 
mergea pe întuneric tîrîndu-şi picioarele greoaie de monarh captiv prin dreptul oglinzilor 
întunecate, cu apărătoare de catifea la unicu-i pinten pentru ca nimeni să nu-i zărească dira de 
aur pe care o lăsa în trecere, văzînd prin ferestre aceeaşi mare, marea Caraibilor în ianuarie, o 
contemplă fără a se opri de douăzeci şi trei de ori şi era şi acum ca totdeauna în ianuarie 
precum o baltă înflorită, intră în dormitorul lui Benedicién Alvarado ca să vadă daca mai erau la 
locul lor busuiocul lăsat moştenire, coliviile cu păsări moarte, patul de suferinţă în care mama 
patriei îndurerate îndurase batrinetea putrezind de vie, noapte bună, murmură el ca de obicei, 


deşi nimeni nu-i răspundea de atita amar de vreme noapte bună fiule, Domnul să te aibă în 
pază, se îndrepta spre dormitorul lui cu lampa pentru ieşit în fugă în caz de urgenţă cînd simţi 
fiorul de jar al pupilelor uimite ale Lordului Kochel în întuneric, simţi un parfum de bărbat, 
puterea autorităţii lui, străfulgerarea-i dispretuitoare, cine-i acolo, întrebă, deşi ştia cine era, 
Jose Ignacio Sâenz de la Barra în ţinută de seară care venea să-i aducă aminte că era o noapte 
istorică, 12 august, domnule general, data memorabilă în care sărbătorim primul centenar de 
cînd ati ajuns la putere, astfel încît veniseră oaspeţi din întreaga lume fascinati de vestea unui 
eveniment la care nu puteai asista decît o singură dată într-o viaţă oricît de lungă, patria era în 
sărbătoare, tara toată în afară de el, căci în pofida staruintei lui José Ignacio Sâenz de la Barra 
de a-şi petrece noaptea aceea de pomina în mijlocul ovatiilor şi bucuriei nezăgăzuite a 
poporului său, el se ferecă mai devreme ca oricînd cu cele trei zăvoare în chilia somnului, puse 
cele trei lacăte şi cei trei drugi, se trînti cu faţa în jos pe cărămizile goale cu uniforma-i ordinară 
de doc fără galoane, cu jambierele trase, cu pintenul de aur şi cu braţul drept îndoit sub cap în 
chip de pernă, aşa cum aveam să-l găsim ciugulit de vulturi şi plin de vietati şi flori de pe 
fundul mării, şi prin ceața filtrului somnului atît de uşor că era mai curînd stare de veghe 
desluşi petardele îndepărtate ale sărbătorii fără el, cîntecele de bucurie, clopotele triumfale, 
puhoiul de mil al mulţimii care venise să preamărească o glorie ce nu era a lui, în vreme ce el 
îngîna mai mult pierdut decit trist maica mea scumpă, Benedici6n Alvarado, au trecut deja o 
sută de ani, drace, o sută de ani, cum mai zboară timpul. 


Se afla deci acolo, ca şi cînd într-adevăr ar fi fost el deşi se putea să nu fie, întins pe masa 
de banchete din salonul de bal, cu splendoarea-i feminină de papă mort, între florile sub care 
nu se recunoscuse pe sine la ceremonia expunerii trupului cu prilejul primei sale morţi, mai de 
temut mort decit viu, cu mänusa de atlaz umplută cu vata pe pieptul blindat cu false medalii 
de la victorii inchipuite în războaie de bilci născocite de adulatorii lui fără ruşine, cu uniforma-i 
strălucitoare de paradă şi cizmele înalte de lac cu singurul pinten de aur pe care-l găsiserăm în 
palat şi cu cei zece sori lugubri de general al universului, grad ce-i fusese conferit în ultimul 
moment pentru a-i da o ierarhie superioară celei a morţii, atît de aproape şi de evident cu 
noua-i identitate postumă încît pentru prima oară se putea crede fără umbră de îndoială în 
existenţa lui reală, chiar dacă de fapt nimeni nu-i semăna mai puţin, nimeni nu era mai diferit 
ca el decît cadavrul acela de vitrină care în miez de noapte se cocea mai departe la focul 
scăzut al spaţiului închis din camera mortuară, în vreme ce alături, în salonul consiliului de 
miniştri, dezbăteam cuvînt cu cuvînt textul celui de pe urmă comunicat cu ştirea pe care 
nimeni nu se încumeta s-o creadă, cînd ne trezi zgomotul de camioane pline cu soldaţi şi 
armament de război, patrulele tăcute ocupind edificiile publice încă din zori, se întinseră pe jos 
în poziţie de tragere sub arcadele de pe strada cu prăvălii, se ascunseră prin coridoare, şi cînd 
mi-am deschis balconul în faptul zilei să caut un loc să-mi pun buchetul de garoafe stropite de 
rouă pe care tocmai le culesesem din grădină, i-am văzut instalîndu-şi mitralierele pe trepied 
pe terasele din cartierul viceregilor, iar sub balcon am văzut o patrulă de soldaţi comandată de 
un locotenent care mergea din poartă în poartă poruncind să se închidă puţinele prăvălii de pe 
stradă care începeau să deschidă, azi e sărbătoare naţională, striga, ordin de sus, le-am 
aruncat o garoafă de la balcon si am întrebat ce se întîmplă cu atitia soldaţi şi atîta zgomot de 
arme de jur-împrejur iar ofiţerul prinse garoafa în aer şi-mi răspunse păi să vezi, draguto, nici 
noi n-avem habar, o fi înviat mortul, zise, prăpădindu-se de ris, fiindcă nimeni nu îndrăznea să 
creadă că s-a întîmplat ceva atit de extraordinar, ci dimpotrivă, ne gindeam că după atitia ani 
de nepăsare el luase iarăşi în mînă friiele cîrmuirii şi era mai viu ca niciodată tîrîndu-şi iar 
uriaşele-i picioare de monarh iluzoriu prin casa puterii ale cărei lumini se aprinseră din nou, 
credeam că el alungase vacile care păşteau iarba crescută prin crăpăturile dalelor din Piaţa 
Armelor unde orbul aşezat la umbra palmierilor muribunzi confundase tropotul copitelor cu cel 
al cizmelor militare şi se pornise să recite versurile despre fericitul cavaler care se întorcea de 
departe după ce învinsese moartea, le declama în gura mare cu mîna îndreptată spre vacile 
care-şi întindeau gitul să apuce ghirlandele de balsamină de pe chioşcul fanfarei, obişnuite să 
tot urce şi coboare scări ca să manince, şi rămaseră să trăiască printre ruinele muzelor 
încoronate cu camelii sălbatice şi printre maimutele atirnate de lirele dărimăturilor Teatrului 
Naţional, năvăleau moarte de sete stirnind zgomot de ghivece sparte cu chiparoase în 
penumbra răcoroasă a pridvoarelor din cartierul viceregilor, şi-şi cufundau boturile infierbintate 
în bazinele din curţile interioare fără ca nimeni să se încumete să le alunge pentru că 
recunoşteam marca din naştere făcută cu fierul roşu prezidenţial pe care vacile o aveau pe 
picioare şi boii pe grumaz, erau de neatins, pînă şi soldaţii se dădeau la o parte din calea lor pe 


la cotiturile străzii cu prăvălii ce-şi pierduse vechea larmă de bazar infernal, rămăsese doar un 
cimitir de bărci sparte şi catarge frînte zăcînd prin bălțile cu miasme arzătoare unde fusese 
piaţa centrală pe vremea cînd marea mai era încă a noastră şi goeletele ancorau printre 
tarabele de legume, rămăseseră localurile pustii ale bazarurilor hindusilor de pe timpurile de 
glorie, căci hindusii plecaseră, nici n-au spus un mulţumesc, domnule general, iar el strigă la 
naiba, pradă ultimelor accese de minie senilă, ducă-se să curețe rahatul englezilor, strigă, şi 
plecară cu toţii, în locul lor apărînd vînzătorii ambulanți de märuntisuri cu amulete de indieni şi 
leacuri împotriva muscaturilor de napirca, localuri ordinare de dans cu discuri frenetice, care 
aveau în spate paturi de închiriat pe care soldaţii le distruseseră cu lovituri cu patul pustilor, pe 
cînd clopotele catedralei vesteau doliul, totul se terminase înainte de el, ne pierise pînă şi 
ultima suflare asteptind fără speranţă ca într-o zi să se adeverească zvonul repetat şi veşnic 
dezmintit că în sfîrşit îşi dăduse duhul din pricina vreuneia din nenumăratele-i boli de rege, si 
totuşi nu credeam că moartea lui era sigură, şi nu fiindcă n-am fi putut s-o credem cu 
adevărat, ci pentru că nu voiam să fie sigură, ajunseserăm să nu înţelegem cum am fi putut 
trăi fără el, ce s-ar alege de vieţile noastre după ce el nu mai era, eu nu puteam să-mi 
imaginez lumea fără bărbatul care mă făcuse fericită la doisprezece ani, cum nici unul n-a mai 
reuşit de atunci, din după-amiezile acelea de demult cînd ieşeam de la şcoală la cinci şi el 
pîndea prin lucarnele de la grajd fetele în uniformă albastră cu guler marinar şi părul împletit 
într-o singură coadă pe spate, gindindu-se maică-măiculiţă, Benediciôn Alvarado, frumoase mi 
se mai par fetele la vîrsta mea, ne chema, îi vedeam ochii tremurători, mîna cu manusa ruptă 
la degete care încerca să ne ademenească arätindu-ne clopotelul de martipan dăruit de 
ambasadorul Forbes, toate fugeau speriate, toate în afară de mine, am rămas singură pe 
strada şcolii şi cînd m-am încredinţat că nu mă vedea nimeni am încercat să ajung la clopoțel 
şi atunci el m-a înhăţat de încheieturile mi:inilor cu o uşoară smucitură de tigru şi m-a ridicat în 
aer fără să-mi facă nici un rău şi m-a tras înăuntru prin lucarnă cu atita grijă că nu mi s-a 
şifonat nici o cută a uniformei şi m-a culcat în fînul mirosind a urină dospita străduindu-se sa- 
mi spună ceva ce nu-i ieşea de pe buzele-i sterpe fiindcă era mai speriat decît mine, tremura, i 
se vedeau prin tunică bătăile inimii, era palid, cu ochii plini de lacrimi cum n-avea să-i mai aibă 
din pricina mea nici un alt bărbat în toată viata mea de exil, mă mîngiia tăcut, rasuflind alene, 
mă cerceta cu o duioşie de bărbat pe care n-am mai întîlnit-o niciodată, îmi înfiora pieptul 
fraged, îşi băga mina pe sub marginea chilotilor, îşi mirosea degetele, mă făcea să le miros si 
eu, uite, îmi spunea, e mirosul tău, n-a mai avut nevoie de bomboanele ambasadorului 
Baldrich pentru ca eu să mă strecor prin lucarna grajdului spre a-mi trăi ceasurile fericite ale 
pubertatii cu bărbatul acela cu inima sănătoasă şi tristă care mă aştepta stind în fin cu o pungă 
cu de-ale gurii, îmi stergea cu pîine cea dintii sevă de adolescentă, îmi vira înăuntru alimentele 
înainte de a le mînca, mi le dădea si mie să le mănînc, îmi băga bucăţi de sparanghel pentru a 
le mînca apoi murate în saramura umorilor mele intime, ce minunată eşti, îmi spunea, miroşi a 
port, visa să-mi manince rinichii fierti în propria lor zeamă cu iz de amoniac, cu sarea 
subsuorilor tale, visa, cu urina ta caldă, mă tăia în bucățele din cap pînă-n picioare, ma presăra 
cu grunji de sare, boia şi frunze de dafin şi mă lăsa să mă coc la foc scăzut în vioriul incandes- 
cent de asfintit efemer al iubirii noastre fără viitor, mă mînca din cap pînă-n picioare cu un 
nesat şi o generozitate de bătrîn pe care nu le-am mai regăsit niciodată la atitia bărbaţi grăbiţi 
şi mici la suflet care se străduiră să mă iubească fără a izbuti în tot restul vieţii mele fără el, 
îmi vorbea de sine însuşi în digestia domoala a iubirii în timp ce dădeam la o parte boturile 
vacilor care încercau să ne lingă, îmi zicea că nici măcar el nu ştia cine era, că era sătul pina-n 
git de atîta domnule general, mi-o spunea fără amărăciune, fără nici un motiv, vorbind parca 
singur, plutind în zumzetul neîncetat al unei linişti lăuntrice pe care o puteai sparge numai cu 
tipete, nimeni nu era mai prevenitor si mai dibaci ca el, nimeni nu era mai bărbat, ajunsese 
singura mea rațiune în viaţă la paisprezece ani cînd doi militari de rangul cel mai înalt se 
infiintara în casa părinţilor mei cu un geamantan ticsit cu galbeni adevăraţi şi mă băgară la 
miezul nopţii într-un vapor străin împreună cu toată familia şi cu ordinul de a nu ne întoarce pe 
pămîntul patriei ani în şir pînă cînd în lume căzu ca o bombă vestea că el murise fără să fi aflat 
că eu mi-am petrecut restul vieţii tînjind de dorul lui, mă culcam cu necunoscuţi de pe stradă 
ca să văd dacă găsesc vreunul mai bun decit el, şi m-am întors imbatrinita şi plină de 
amărăciune cu liota asta de copii făcuţi cu tot soiul de bărbaţi cu iluzia că erau ai lui, şi în 
schimb el o uitase chiar de a doua zi cînd n-o mai văzu intrînd prin lucarna grajdului, înlocuind- 
o cu alta în fiecare după-amiază fiindcă încă de pe atunci nu prea mai distingea în cîrdul acela 
de şcolăriţe în uniforme la fel care scoteau limba la el şi-i strigau ramolit bătrîn cînd încerca să 
le ademenească aratindu-le bomboanele de la amabsadorul Rumpelmayer, le chema fara 
deosebire pe toate, fără să se întrebe niciodată dacă cea de azi era cea de ieri, le primea pe 
toate la fel, se gindea la toate ca şi cum ar fi una singură, în timp ce asculta pe jumătate 


adormit în hamac aceleaşi veşnice argumente ale ambasadorului Streimberg care-i dăruise un 
cornet acustic identic cu cel al cîinelui de pe discurile cu vocea stapinului său, avînd un 
dispozitiv electric amplificator pentru ca el să poată auzi încă o dată pretenţia insistentă de a 
ne lua în stapinire apele teritoriale în chip de aconto al datoriei noastre externe, iar el repeta 
ca totdeauna lasă prostiile dragul meu Stevenson, orice numai marea nu, deconecta aparatul 
ca să nu mai audă vocea bubuitoare de fiinţă metalică ce părea că întoarce discul ca să-i mai 
explice o dată ceea ce-mi explicaseră de-a fir-a-păr proprii mei experţi fără tertipurile de 
dicţionar că am ajuns la sapă de lemn, domnule general, ne-am terminat pînă şi ultimele 
rezerve, secatuiti de nevoia seculară de a accepta împrumuturi pentru a plăti ratele datoriei 
externe de pe vremea războaielor de independenţă, şi apoi alte împrumuturi pentru a plăti 
dobinzile ratelor neachitate, totdeauna în schimbul a ceva anume, domnule general, mai întii 
monopolul chininei şi tutunului pentru englezi, apoi monopolul cauciucului şi recoltei de cacao 
pentru olandezi, apoi concesiunea căilor ferate din ţinuturile pustii şi a navigaţiei fluviale 
pentru nemti, şi totul pentru americani prin acordurile secrete de care el n-a avut cunoştinţă 
decît după prăbuşirea răsunătoare şi moartea publică a lui José Ignacio Saenz de la Barra, 
arde-l-ar Domnul la focul mistuitor al căldurii din strafundurile iadului, nu ne-a mai rămas 
nimic, domnule general, dar el îi auzise pe toţi miniştrii lui de finanţe spunînd acelaşi lucru încă 
de pe timpurile vitrege cînd declarase moratoriu la angajamentele luate fată de bancherii din 
Hamburg, escadra germană blocase portul, un crucişător englez trase cu tunurile o salvă de 
avertisment ce făcu o gaură în turnul catedralei, însă el strigă la naiba cu regele Londrei, mai 
bine morţi decît vinduti, urlă, moarte Kaizerului, fiind salvat în ultima clipă prin bunele oficii ale 
partenerului său de domino ambasadorul Charles W. Traxler al cărui guvern s-a pus garant 
pentru toate angajamentele europene în schimbul dreptului de exploatare pe viaţă a subsolului 
nostru, şi de atunci o ducem tot aşa într-o veşnică datorie, pînă şi izmenele de pe noi, domnule 
general, însă el îl petrecea pînă în capul scărilor pe eternul ambasador de la ora cinci şi-şi lua 
rămas bun bătîndu-l uşurel pe umăr, lasă prostiile dragul meu Baxter, mai bine mort decit fără 
mare, coplesit de tristeţea de cimitir a palatului unde puteai umbla fără să te poticnesti de 
parcă ai fi fost sub apă de pe vremea blestemată a acelui Jose Ignacio Sâenz de la Barra, 
greşeala vieţii mele, care tăiase toate capetele stirpei omeneşti în afara acelora ce se 
cuveneau, ale autorilor atentatului împotriva Leticiei Nazareno şi a copilului, păsările din colivii 
nu mai cîntau oricite picături de cantorină le turna el deschizindu-le pliscul, fetele de la şcoala 
învecinată nu mai îngînau în recreatie cintecul cu păsărică pestriță de pe rămurica verde de 
lămii, viaţa i se scurgea în aşteptarea nerăbdătoare a ceasurilor cînd sînt cu tine în grajd, 
fetito, cu titisoarele tale ca merele şi scoica ta vrăjită, mînca singur sub bolta de glicine, plutea 
în reverberatia căldurii de la două picotind şi tresărind din somnul de după-amiază ca să nu 
piardă şirul serialului de la televizor în care totul se petrecea la porunca lui pe dos decit în 
viata, căci binefăcătorul patriei care ştia orice n-a aflat niciodată că de pe vremea lui José 
Ignacio Sâenz de la Barra îi instalaserăm mai întîi un post de radio individual pentru romanele 
dramatizate iar apoi un canal particular de televiziune ca să vadă doar el filmele retuşate după 
gustul lui unde nu mureau decit cei răi, dragostea învingea moartea, viaţa era o desfătare, îl 
fericeam cu tertipul acesta aşa cum se intimplase în multele-i după-amieze ale batrinetii cu 
copilele în uniformă care i-ar fi făcut pe plac pînă la moarte dacă el n-ar fi avut proasta 
inspiraţie s-o întrebe pe una din ele ce te învaţă la voi la şcoală iar eu i-am răspuns spunîndu-i 
adevărul că nu mă învaţă nimic, domnule, fiindcă eu sînt o curvă din port, şi el a pus-o să 
repete pentru că nu-mi intelesese bine cuvintele de pe buze şi eu i-am mai spus o dată pe 
şleau că nu sînt elevă, domnule, ci curvă din port, serviciul sanitar o frecase cu buretele 
îmbibat în creolină, îi spuseseră să-şi pună uniforma asta cu guler marinar şi ciorapii ăştia de 
fetiţă de familie bună şi să treacă pe strada asta în fiecare după-masă la cinci, nu numai eu ci 
toate curvele de vîrsta mea recrutate şi dezinfectate de poliţia sanitară, toate cu aceeaşi 
uniformă şi aceiaşi pantofi bărbăteşti şi cozile astea din păr de cal ce se scot şi se pun, ia 
uitati-va şi dumneavoastră, cu o agrafă, ne-au spus să nu ne speriem că e un biet bunic ramolit 
care nici măcar n-o să se culce cu voi, doar vă cercetează ca la doctor cu degetul şi vă suge 
sfircurile si vă bagă chestii de mîncat in găoace, în sfîrşit, tot ceea ce-mi faceţi dumneavoastră 
cînd vin aici, că n-avem altceva de făcut decit să închidem ochii de încîntare şi să zicem 
dragule, ah dragule, că asta-i ce vă place, aşa ne-au spus, ba chiar ne-au spus să repetăm 
totul de la început înainte de a ne da banii, dar eu cred că prea-i de tot cu atitea banane tari în 
gaoace şi atitea fire de praz în fund pentru patru pesos amariti care ne mai rămîn după ce ne 
scad impozitul de sănătate şi comisionul sergentului, ce naiba, nu-i drept să prapadesti atîta 
mîncare prin părţile de jos cînd n-ai ce băga sus în gură, zise, învăluită în aura lugubră a 
bătrînului impenetrabil care-i ascultă destăinuirea fără să clipească gindindu-se maica- 
măiculiţă, Benedici6n Alvarado, de ce mă pedepsesti aşa, dar nu făcu nici un gest care să-i 


trădeze dezamăgirea, ci se înverşună să pună la cale tot soiul de cercetări secrete pînă 
descoperi că într-adevăr şcoala de fete din vecinătatea palatului fusese închisă de ani de zile, 
domnule general, ministrul educaţiei în persoană de comun acord cu arhiepiscopul primat şi 
asociaţia de părinţi pusese la dispoziţie fondurile pentru a se construi noua clădire cu trei 
nivele cu faţa spre mare unde odraslele familiilor de vază fuseseră ferite de pînda craiului 
tomnatic al cărui trup de peşte eşuat cu burta în sus pe masa banchetelor începea să se 
profileze pe nuanțele livide de mov ale orizontului de cratere lunare ale primelor noastre zori 
de zi fără el, era la adăpost de orice printre florile ninse de crin, în sfîrşit eliberat de puterea-i 
absolută la capătul atitor ani de captivitate reciprocă încît era cu neputinţă să descifrezi cine 
era victima cui în cimitirul acela de preşedinţi vii care fusese zugrăvit pe dinăuntru şi pe 
dinafară în alb de mormint fără a mă consulta, ci poruncindu-i ca şi cum nu l-ar recunoaşte nu 
trece pe-aici că ne murdăreşti varul, dom'le, şi el nu trecea, rămii la etajul de sus, dom'le, ca-ti 
poate cădea vreo schelă în cap, şi el raminea sus, ametit de zgomotul tîmplarilor şi de furia 
zidarilor care-i tot strigau dă-te la o parte, boşorogule, c-ai să te scapi în găleata cu mortar, şi 
el se dădea la o parte, mai ascultător decît un răcan în toate acele luni grele cît a durat 
restauratia imprudentă care deschise ferestre noi vintului mării, mai singur ca niciodată sub 
paza feroce a unei escorte ce nu părea să fie de protecţie ci de supraveghere, îi mîncau 
jumătate din mîncare ca să nu fie otrăvit, îi schimbau ascunzătorile unde-şi ţinea mierea de 
albine, îi fixau pintenul de aur ca la cocosii de luptă ca să nu-i sune în mers, la naiba, o groază 
de tertipuri de văcari care l-ar fi făcut să moară de ris pe prietenul meu Saturno Santos, trăia la 
cheremul a unsprezece bătăuşi cu haină şi cravată care-şi petreceau zilele împletind frînghii 
japoneze, mişcînd un aparat cu beculete verzi şi roşii care se aprind şi se sting cînd apare 
cineva cu o armă pe o rază de cincizeci de metri, şi ieşeau în oraş ca nişte fugari în şapte 
automobile la fel care se depăşeau între ele pe drum astfel încît nici eu însumi nu mai ştiam în 
care mă aflam, la naiba, o risipă zadarnică fiindcă el trase la o parte perdelutele ca să vada 
străzile după atitia ani de izolare şi-şi dădu seama că nimeni nu se tulbură la trecerea în tăcere 
a limuzinelor funebre din caravana prezidenţială, văzu recifele de sticlă solară ale ministerelor 
mai înalte decit turnurile catedralei şi acoperind promontoriile impestritate de barăcile negrilor 
de pe colinele portului, văzu o patrulă de soldaţi care ştergeau nişte cuvinte scrise proaspăt cu 
bidineaua pe un zid şi întrebă ce scria acolo iar ei i-au răspuns că glorie veşnică părintelui 
patriei noi, deşi el ştia că îl minteau, bineînţeles, că de-ar fi fost aşa nu le-ar fi şters, ce naiba, 
văzu un bulevard mai larg decit şase la un loc străjuit de cocotieri şi răzoare de flori ducînd 
pînă la ţărmul mării unde odinioară fuseseră mlaştinile, văzu o suburbie cu vile toate la fel 
avînd portice romane şi hoteluri cu grădini amazonice unde se aflase groapa de gunoi a pietii 
publice, văzu automobilele ca nişte broaşte țestoase pe serpentinele labirinturilor autostrăzilor 
urbane, văzu mulţimea îndobitocită de canicula de la prînz pe trotuarul unde bătea soarele în 
timp ce pe celălalt nu era nimeni decit încasatorii improvizati ai impozitului pentru dreptul de a 
merge pe la umbră, dar de data asta nimeni nu se tulbură ghicind puterea ascunsă în coşciugul 
cu aer condiţionat al limuzinei prezidenţiale, nimeni nu recunoscu ochii dezamăgiţi, buzele 
crispate, mina nevolnică făcînd aiurea semne de rămas-bun în larma vinzatorilor de ziare şi 
amulete, printre cărucioarele cu îngheţată, fanioanele cu bilete de loterie cu trei numere, 
vacarmul zilnic al străzii străine de tragedia intimă a militarului solitar care suspina coplesit de 
nostalgie gindindu-se maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado, ce s-a întîmplat cu oraşul meu, 
unde-i oare straduta nenorocită cu femeile fără bărbaţi care ieşeau despuiate pe înserat să 
cumpere scrumbie albastră şi roşioară trandafirie şi să se înjure de mamă cu zarzavagioaicele 
în timp ce-şi uscau rufele pe balcoane, unde-s hinduşii care-şi făceau nevoile chiar în uşa 
prăvăliilor, ce s-a ales de nevestele lor palide care înduioşau moartea cu cîntecele lor de jale, 
unde o fi oare fata care se prefăcuse în scorpion pentru că nu şi-a ascultat părinţii, unde-s 
cîrciumile mercenarilor, pîraiele lor de urină dospită, priveliştea zilnică a pelicanilor de cum 
dădeai colţul străzii, şi deodată, ah, portul, unde-i oare că doar aici era, ce s-a ales de 
goeletele contrabandiştilor, de tabla veche de la debarcarea puscasilor marini, de mirosul meu 
de rahat, mamă, ce se întîmpla pe lume că nimeni nu-i recunoştea mîna fugară de amant uitat 
ce flutura zadarnic în chip de rămas-bun de la fereastra cu geamurile lăsate a trenului 
inaugural care străbătea suierind lanurile cu ierburi aromatice unde fuseseră cîndva mlastinile 
culturilor de orez bintuite de păsări tipätoare şi de malarie, trecu în goană speriind cirezile de 
vaci însemnate cu fierul prezidenţial ce păşteau pe cîmpiile neverosimil de albastre, iar el în 
interiorul capitonat cu catifea bisericească al vagonului de litanie al destinului meu irevocabil 
se tot întreba pe unde mi-o fi trenuletul vechi cu patru roti, drace, unde-mi sînt hatisurile cu 
anaconde şi balsamine otrăvitoare, larma maimutelor, păsările paradisului, tara întreagă cu 
stindardul ei cu dragon, mamă, unde-s oare că doar erau aici haltele cu indiene taciturne cu 
pălării englezeşti care vindeau zaharicale în formă de animale prin ferestre, cartofi albi ca 


neaua, mamă, găini fripte în unt galben sub arcurile unde stătea scris cu litere înflorate slavă 
în veci binefăcătorului de care nimeni nu mai ştie unde se află, dar ori de cîte ori se revolta 
zicînd că viaţa aceea de fugar era mai rea ca moartea i se răspundea ba nu, domnule general, 
este pacea prin disciplină, îi spuneau, şi el sfirsea prin a fi de acord, bine, fascinat iar de 
farmecul personal al lui José Ignacio Saenz de la Barra, omul smintelii mele, cel pe care-l 
degradase şi scuipase de atitea ori în furia insomniilor sale şi totuşi cădea iar în mrejele 
seducţiei lui de cum îl vedea intrînd în biroul năpădit de lumina soarelui tinind în lesă cîinele 
acela cu privire de om de care nu se despartea niciodată nici măcar cînd se ducea la closet, şi 
care pe deasupra mai avea şi nume de persoană, Lord Kochel, şi-i accepta din nou ideile cu o 
supunere care-l făcea să se revolte împotriva lui însuşi, nu-ţi face griji, Nacho, încuviinţa el, du- 
ti sarcina la bun sfîrşit, astfel că José Ignacio Saenz de la Barra se întorcea încă o dată cu 
puterea-i intactă la fabrica de tortură pe care o instalase la mai puţin de cinci sute de metri de 
palatul prezidenţial în nevinovata clădire de piatră în stil colonial unde fusese ospiciul 
olandezilor, o casă la fel de mare ca a dumneavoastră, domnule general, ascunsă într-o pădure 
de migdali şi înconjurată de o pajişte cu violete sălbatice, al cărui etaj era destinat serviciilor 
de identificare şi înregistrare a stării civile iar tot restul era ocupat de instrumentele de tortură 
cele mai ingenioase şi barbare pe care le putea imagina mintea omenească, pînă într-atît încît 
el n-a vrut să le vadă ci i-a atras doar atenţia lui Saenz de la Barra dumneata fa-ti mai departe 
datoria aşa cum se cuvine potrivit intereselor patriei, cu singura condiţie că eu nu ştiu nimic, n- 
am văzut nimic şi n-am fost niciodată acolo, şi Sâenz de la Barra îşi dădu cuvîntul de onoare la 
dispoziţia dumneavoastră, domnule general, şi-şi făcuse datoria, îndeplinindu-i şi ordinul de a 
nu mai tortura copiii sub cinci ani cu sîrme electrice înfipte în testicule pentru a-i forţa pe 
părinţi să mărturisească, fiindcă se temea că infamia aceea i-ar putea stîrni iar insomniile din 
atîta amar de nopţi toate la fel de pe vremea loteriei, deşi îi era cu neputinţă să uite de 
atelierul acela al ororii aflat atît de aproape de dormitorul lui, căci în nopţile liniştite cu lună îl 
deşteptau zgomotele de trenuri fugare ale zorilor furtunoase ale lui Bruckner care făceau 
prăpăd potopind totul şi iscînd un vălmăşag dezolant de zdrente din veşminte de mirese 
moarte atirnate printre ramurile migdalilor dimprejurul vechiului lăcaş al nebunilor olandezi 
pentru ca să nu se audă din stradă urletele de groază şi durere ale muribunzilor, şi toate 
acestea fără să ceară un ban, domnule general, fiindcă Jose Ignacio Sâenz de la Barra 
dispunea de salariul lui ca să-şi cumpere hainele acelea ca de prinţ, cămăşile de mătase 
naturală cu monogramă pe piept, pantofii de antilopă, cutiile cu gardenii de prins la revere, 
lotiunile frantuzesti cu blazoanele de familie tipărite pe eticheta originală, dar nu i se cunoştea 
nici o femeie şi nici nu umbla vorba c-ar fi fost pederast, c-ar avea un singur prieten ori o casă 
proprie unde să locuiască, nimic din toate astea, domnule general, o viata de sfint, trudind ca 
un rob în fabrica de tortură pînă-l dobora oboseala pe divanul din birou unde dormea la 
întîmplare însă niciodată noaptea şi nu mai mult de trei ore în şir, fără gardă la uşă, fără o 
armă la indemina, sub ocrotirea gifiitoare a Lordului Kochel care nu-şi mai încăpea în piele de 
înfrigurarea stîrnită de faptul că nu mînca nimic altceva decît măruntaiele calde ale celor 
decapitati, aşa cum se spunea, scotind bolboroseala aceea de oală în clocot spre a-l trezi de 
îndată ce privirea-i omenească simţea prin pereţi că cineva se apropia de birou, oricine ar fi 
fost să fie, domnule general, căci bărbatul acesta nu se încrede nici în oglindă, lua hotäriri fără 
să se consulte cu nimeni după ce asculta rapoartele agenţilor lui, şi nimic nu se întîmpla în ţară 
iar cei surghiuniti în orice loc de pe planetă n-apucau nici să scoată un oftat fără ca José 
Ignacio Sâenz de la Barra să nu afle imediat prin firele invizibilei pînze de păianjen a turnătoriei 
şi mituirii cu care înconjurase globul pamintesc, pentru că pe aşa ceva îşi cheltuia banii, 
domnule general, nefiind adevărat ce se tot spunea cum că tortionarii ar avea leafă de 
miniştri, dimpotrivă, se ofereau să dovedească pe gratis că erau în stare să-şi căsăpească 
propria mamă şi să arunce bucăţile la porci fără să li se înmoaie glasul, iar în loc de scrisori de 
recomandare şi certificate de bună purtare aduceau mărturii despre antecedentele lor atroce 
pentru a obţine slujba sub ordinele tortionarilor francezi care sînt rationalisti, domnule general, 
şi prin urmare metodici în cruzime şi refractari la milă, ei erau cei care făceau posibil progresul 
prin disciplină, ei erau cei care o luau cu mult înaintea conspiratiilor, încă de cînd acestea nici 
nu prindeau să incolteasca în minte, clienţii distrati care se răcoreau sub ventilatoarele cu 
palete de prin cofetăriile unde se servea îngheţată, cei care citeau ziarul prin cîrciumile 
chinezilor, care dormeau în sălile de cinema, care cedau în autobuz locul unei doamne 
însărcinate, care învăţaseră meseriile de electrician şi instalator după ce-şi petrecusera 
jumătate din viata ca hoţi care atacau noaptea şi bandiți de drumul mare, logodnicii 
improvizati ai slujnicelor, curvele de pe transatlantice şi de prin barurile internationale, 
iniţiatorii excursiilor turistice în paradisurile din Caraibi prin agenţiile de voiaj din Miami, 
secretarul particular al ministrului belgian al afacerilor externe, supraveghetoarea pe viaţă a 


tenebrosului coridor de la etajul patru al Hotelului International de la Moscova, şi atitia alţii 
necunoscuţi de nimeni viriti pînă si în cel mai uitat colt de lume, dar dumneavoastră puteţi 
dormi liniştit, domnule general, fiindcă patriotii adevăraţi spun că dumneavoastră nu ştiţi 
nimic, că toate astea se întîmplă fără consimtamintul dumneavoastră, că dacă domnul general 
ar fi ştiut ar fi făcut ca Sâenz de la Barra s-ajungă oale şi ulcele în cimitirul renegatilor din 
fortăreaţa portului, căci ori de cite ori aflau de un nou act de barbarie suspinau spunindu-si în 
sinea lor de-ar şti generalul, de-am putea să-l încunoştinţăm, de-ar exista vreo cale să-l 
vedem, şi el a poruncit celui care-i povestise toate astea să nu uite în veci că într-adevăr eu nu 
ştiu nimic, nici n-am văzut nimic, nici n-am vorbit cu nimeni de treburile astea, şi astfel îşi 
recăpăta liniştea, însă continuau să sosească atitia saci cu capete retezate încît nu i se părea 
de conceput ca José Ignacio Sâenz de la Barra să se minjeasca de sînge pînă peste cap fără 
nici un folos pentru că lumea o fi laşă dar nici chiar aşa, şi nu-i părea firesc să treacă ani şi ani 
iar comandanții celor trei arme să nu protesteze din pricina condiţiei lor subalterne, să nu 
ceară mărirea lefurilor, nimic, astfel că începuse să cerceteze pe ascuns spre a încerca să 
stabilească motivele resemnării militare, dorind să afle de ce acceptau supremaţia unui civil, 
şi-i întrebase pe cei mai lacomi dacă nu socoteau c-a venit vremea să-i mai taie din nas 
veneticului setos de sînge care păta onoarea forţelor armate, însă ei i-au răspuns nu, 
bineînţeles, domnule general, nu merită, şi de atunci nu mai ştiu care cine este, nici cine ţine 
cu cine sau e împotriva cui în harababura asta a progresului prin disciplină care începe să-mi 
miroase mie a ceva putred la mijloc ca şi povestea aceea de care nici nu mai vreau să-mi 
amintesc cu bietii copii cu loteria, dar Jose Ignacio Sâenz de la Barra îi domolea avintul cu 
blînda-i siguranţă de dresor de cîini sălbatici, dormiţi fără grijă, domnule general, îi spunea, 
lumea-i a dumneavoastră, făcîndu-l să creadă că totul era atît de simplu şi de limpede si 
lăsîndu-l iar în bezna acelei case de izbelişte pe care el o străbătea de la un cap la altul 
întrebîndu-se în gura mare cine naiba sînt eu de mă simt ca şi cînd m-aş vedea în oglinzi 
tocmai cu susu-n jos, unde naiba mă aflu că acum se face unsprezece dimineaţa şi nu-i nici 
măcar o găină rătăcită în pustiul ăsta, amintiţi-vă cum era înainte, striga, amintiti-va de 
vălmăşagul leprosilor şi damblagiilor care se încăierau pentru mîncare cu cfinii, amintiti-va de 
alunecusul pe baligile de vite de pe scări şi de liota de patrioţi care-mi atineau calea cu 
pacostea aceea cu aruncati-mi sarea tămăduirii, domnule general, botezati-mi băiatul, poate 
aşa i-o trece diareea, fiindcă spuneau că atingerea miinii mele avea virtuţi mai eficace decit 
banana verde, puneti-mi mina aici poate mi se potolesc bătăile inimii că nu mai am nici un chef 
de viaţă cu cutremurul ăsta veşnic în mine, aţintiţi-vă privirea spre mine, domnule general, ca 
să tntoarceti din drum uraganele, uitati-va la cer ca să curmati eclipsele, coboriti-va ochii pe 
pămînt ca să alungaţi ciuma, fiindcă spuneau că eu eram binefăcătorul respectat pînă si de 
natură, că eram în stare să îndrept ordinea universului şi că-i scosesem fumurile din cap 
Providentei Divine, iar eu le dădeam ce-mi cereau şi le cumpăram tot ce-mi vindeau nu pentru 
că eram prea slab cum îi spunea maică-sa Benedici6n Alvarado, ci pentru că ar fi trebuit să am 
inima de piatră ca să-i refuz un serviciu celui care-l ridica în slăvi, şi în schimb acum nu mai era 
nimeni care să-i ceară ceva, nimeni care să-i spună bună ziua, domnule general, cum aţi 
dormit, n-avea nici măcar mingiierea de a auzi exploziile acelea în timpul nopţii care-l 
deşteptau cu o grindină de sticlă de geamuri, scotind ferestrele din balamale şi semănînd 
panică printre soldaţi, dar care-i erau cel puţin de folos ca să se simtă viu, nu ca acum cu 
liniştea asta ce-mi răsună în cap şi mă trezeşte cu vuietul ei, nu mai sînt altceva decît o paiata 
zugrăvită pe peretele acestei case de groază unde îi era cu neputinţă să dea un ordin care să 
nu fie împlinit încă dinainte, şi-şi găsea dorinţele cele mai tainice gata satisfăcute în ziarul 
oficial pe care continua să-l citească în hamac făcîndu-şi siesta, de la prima pînă la ultima 
pagină, chiar şi anunţurile de publicitate, nu exista vreun imbold al inimii sau vreo tresărire a 
voinţei lui care să nu apară tipărite cu litere mari alături de fotografia cu podul pe care el n-a 
poruncit să fie construit pentru că uitase, cu temelia şcolii de învăţat cum se mătură, cu vaca 
ce dădea lapte si cu arborele de piine, şi portretul său de pe vremurile de glorie pe cînd tăia 
panglici inaugurale, şi totuşi nu-şi afla liniştea, îşi tîra uriaşele picioare de elefant senil în 
căutarea a ceva ce nu pierduse niciodată în casa aceea a singurătăţii, descoperea că cineva i-o 
luase înainte acoperind coliviile cu pînze cernite, cineva contemplase marea de la ferestre şi 
numărase vacile înaintea lui, nu lipsea nimic şi totul era în ordine, se întorcea în dormitor cu 
lampa în mînă cînd deodată îşi recunoscu propria-i voce amplificată în ghereta gărzii 
prezidenţiale şi ducîndu-se la fereastra întredeschisă văzu un grup de ofiţeri picotind în 
încăperea plină de fum în faţa strălucirii triste a ecranului unui televizor, şi pe ecran era el, mai 
slab şi teapan, dar eram eu, mamă, aşezat în biroul unde avea să moară cu steaua patriei în 
fundal şi cele trei perechi de ochelari cu ramă de aur pe masă, repetind pe dinafară o analiză a 
bilanţului naţiunii cu vorbe de învăţat pe care nu s-ar fi încumetat în veci să le rostească, 


drace, era o viziune mai neliniştitoare decît aceea a propriului său trup mort înconjurat de flori, 
pentru că acum se vedea viu şi se auzea vorbind cu glasul lui, eram eu însumi, mamă, eu care 
n-am putut îndura niciodată ruşinea de a mă arăta la balcon nici n-am reuşit să-mi înving 
sfiiciunea de a vorbi în public, şi totuşi era acolo, atît de veridic şi muritor încît rămase năuc la 
fereastră gîndindu-se, maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado, cum o fi cu putinţă asemenea 
minune, însă José Ignacio Saenz de la Barra se arătă impasibil în fata uneia din putinele-i 
explozii de furie pe care şi-a îngăduit-o în anii fără şir ai regimului său, nu merită să vă 
supăraţi, domnule general, îi spuse cu stăruinţa-i cea mai blîndă, am fost nevoiţi să recurgem 
la mijlocul acesta ilegal pentru a salva de la naufragiu nava progresului prin disciplină, a fost o 
inspiraţie divină, domnule general, graţie căreia am izbutit să spulberăm neîncrederea 
poporului într-un conducător în carne şi oase care în ultima miercuri a fiecărei luni prezenta un 
raport liniştitor cu privire la activitatea guvernului transmis la radio şi la televiziunea naţională, 
îmi asum răspunderea, domnule general, căci eu am aşezat aici vaza asta cu şase microfoane 
în formă de floarea-soarelui care vă înregistrau gîndurile rostite cu voce tare, eu eram cel care 
punea întrebările la care el răspundea în cursul audienţelor din fiecare vineri fără a bănui că 
spusele-i nevinovate erau crimpeie din discursul ţinut în fata naţiunii, întrucît nu folosise 
niciodată vreo imagine care să nu fi fost a lui şi nici vreun cuvînt pe care el să nu-l fi spus, după 
cum vă veţi putea încredința dumneavoastră înşivă ascultînd aceste discuri, şi Saenz de la 
Barra le-a pus pe birou împreună cu aceste benzi înregistrate şi această scrisoare pe care o 
semnez cu mina mea în prezenţa dumneavoastră, domnule general, ca să dispuneti de soarta 
mea cum găsiţi de cuviinţă, iar el îl privi descumpănit fiindcă îşi dădu dintr-o dată seama că 
Saenz de la Barra era pentru prima oară fără cîine, neinarmat, palid, şi atunci oftă, bine, 
Nacho, fa-ti datoria, zise, cu un aer sfîrşit, rezemat de spătarul fotoliului cu arcuri şi cu privirea 
ţintă la ochii denuntätori ai portretelor marilor bărbaţi ai neamului, mai bătrîn ca oricînd, mai 
lugubru şi mai trist, dar cu aceeaşi expresie ascunzind intenţii imprevizibile pe care Saenz de la 
Barra avea să le cunoască peste două săptămîni cînd intră iar în birou fără să fi cerut audienţă 
în prealabil, aproape tîrînd cîinele de zgardă, cu vestea urgentă despre insurecția armată pe 
care numai intervenţia dumneavoastră o putea împiedica, domnule general, şi el descoperi în 
sfîrşit fisura imperceptibilă pe care o căutase atitia ani în zidul de obsidiană al fascinatiei, 
maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado a răzbunării mele, îşi zise, laşul ăsta nenorocit se scapă 
pe el de frică, dar nu făcu nici un gest care să lase să i se întrevadă gîndurile ci îl învălui pe 
Saenz de la Barra într-o aură maternă, nu-ţi face griji, Nacho, oftă el, mai avem o grămadă de 
timp să descoperim fără ca nimeni să ne deranjeze unde dracu e adevărul în mlaştina aceea 
de adevăruri contradictorii ce păreau mai nesigure decit daca ar fi fost minciuni, în vreme ce 
Saenz de la Barra îşi scoase ceasul cu lant văzînd că era aproape şapte seara, domnule 
general, comandanții celor trei arme terminau de mîncat fiecare la el acasă, cu nevasta si 
copiii, pentru ca nici măcar aceştia să nu le desluşească intenţiile, vor pleca îmbrăcaţi în civil şi 
fără escortă pe uşa din dos unde-i aşteaptă un taxi comandat la telefon spre a înşela vigilenta 
oamenilor noştri pe care nu-i vor vedea, bineînţeles, deşi ei vor fi acolo, domnule general, sînt 
chiar şoferii, însă el zise aha, zîmbi, nu-ţi mai face atîtea griji, Nacho, mai bine explică-mi cum 
de-am trăit pînă acum atit de linistiti dacă după socoteala capetelor tăiate reiese că am avut 
mai mulţi duşmani decît soldaţi, dar Sâenz de la Barra era atent numai la ticăitul abia simţit al 
ceasului său cu lanţ, mai sînt abia trei ore, domnule general, comandantul forţelor terestre se 
îndrepta în momentul acela spre cazarma Conde, comandantul forţelor navale spre fortăreaţa 
din port, comandantul forţelor aeriene spre baza de la San Jerénimo, mai era posibil sa fie 
arestaţi pentru că fiecare era urmărit la mică distanţă de o camionetă încărcată cu legume, dar 
el nici măcar n-a clipit, simţea că neliniştea crescîndă a lui Sâenz de la Barra îl elibera de chinul 
unei sclavii care fusese mai necruțătoare decît dorinţa lui de putere, stai liniştit, Nacho, mai 
bine explică-mi de ce nu ţi-ai cumpărat o vilă mare cit un vapor, de ce te speteşti muncind 
dacă nu-ţi pasă de bani, de ce trăieşti ca un sihastru cînd pînă şi femeile cele mai 
simandicoase se dau în vînt să-ţi intre în dormitor, pari mai catolic decît papa, Nacho, dar 
Sâenz de la Barra se sufoca năpădit de o sudoare îngheţată pe care nu reuşea s-o ascundă cu 
demnitatea-i neştirbită în biroul devenit un cuptor de crematoriu, se făcuse unsprezece, acum 
e prea tîrziu, zise, un ordin cifrat începea să circule la această oră prin firele de telegraf spre 
toate garnizoanele din ţară, comandanții rebeli îşi puneau decoraţiile de paradă pentru 
fotografia oficială a noii junte guvernamentale în timp ce aghiotantii transmiteau ultimele 
ordine ale unui război fără duşmani ale cărui singure bătălii se reduceau la controlul centralelor 
de comunicaţii şi al serviciilor publice, însă el nici n-a clipit măcar în fata presimtirii gifiitoare a 
Lordului Kochel care se ridicase dintr-un salt cu un fir de bale prelingindu-i-se ca o lacrimă 
nesfirşită, nu te teme, Nacho, mai bine explică-mi de ce ţi-e aşa de frică de moarte, si José 
Ignacio Sâenz de la Barra îşi smulse brusc gulerul de celuloid înmuiat de năduşeală şi de pe 


chipul lui de bariton se şterse orice expresie, e firesc, răspunse, frica de moarte e zgura 
fericirii, de asta n-o simtiti dumneavoastră, domnule general, şi se ridică în picioare numarind 
din obişnuinţă bătăile clopotelor de la catedrală, e douăsprezece, spuse, nu v-a mai rămas 
nimeni pe lume, domnule general, eu eram ultimul, însă el nu se mişcă în fotoliu pînă cînd n-a 
auzit tunetul subteran al tancurilor de război în Piaţa Armelor, şi atunci zimbi, nu te amăgi, 
Nacho, mi-a mai rămas poporul, zise, bietul popor cel de totdeauna care înainte de a se crăpa 
de ziuă a ieşit în stradă instigat de batrinul imprevizibil care s-a adresat prin radio şi 
televiziunea naţională tuturor adevaratilor patrioţi fără discriminări de nici un fel şi animat de 
cea mai vie emoție istorică pentru a anunţa că, insufletiti de idealurile nestrămutate ale 
regimului, sub conducerea mea personală şi slujind ca totdeauna voinţa poporului suveran, 
comandanții celor trei arme au lichidat la miezul acestei nopţi glorioase aparatul de teroare al 
unui civil setos de singe care fusese pedepsit de justiţia oarbă a mulţimii, şi iată-l pe José 
Ignacio Saenz de la Barra făcut chiselitä, spînzurat cu capul în jos de un felinar din Piaţa 
Armelor, cu propriile-i organe genitale în gură, întocmai cum aţi prevăzut, domnule general, 
cînd ne-aţi ordonat să blocăm străzile ambasadelor pentru a-l împiedica să ceară azil politic, 
poporul l-a vinat cu pietre, domnule general, dar mai întîi am fost nevoiţi să ciuruim cu gloanţe 
bestia de cîine care devorase măruntaiele a patru civili şi ne răni de moarte şapte soldaţi cînd 
poporul luase cu asalt dependintele unde locuia şi aruncase pe ferestre peste două sute de 
veste de brocart avînd încă eticheta fabricii, cam trei mii de perechi de pantofi italieneşti nou- 
nouti, trei mii, domnule general, că pe asta se prăpădeau banii guvernului, şi nu ştiu cîte cutii 
cu gardenii pentru revere şi toate discurile lui Bruckner cu respectivele partituri de dirijat 
adnotate de mina lui, iar apoi scoaseră deţinuţii din beciuri şi dădură foc camerelor de tortura 
din fostul ospiciu al olandezilor în strigăte de trăiască generalul, trăiască bărbatul viteaz care 
şi-a dat în sfirşit seama care-i adevărul, căci toţi spun că dumneavoastră nu stiati nimic, 
domnule general, că vă ascundeau totul abuzind de bunătatea dumneavoastră, şi încă la ora 
asta îi mai vineaza ca pe sobolani pe tortionarii securităţii statului pe care i-am lăsat fara 
protecţia soldaţilor conform ordinelor dumneavoastră pentru ca oamenii să-şi descarce atita 
furie acumulată şi atita groază, iar el a încuviinţat, bine, mişcat de clopotele de veselie şi 
cîntecele de libertate şi strigătele de recunoştinţă ale mulţimii concentrate în Piaţa Armelor cu 
pancarte uriaşe pe care stătea scris Domnul să-l aibă în paza lui pe binefăcătorul care ne-a 
izbăvit de bezna teroarei, şi în acea replică efemeră a vremurilor de glorie el porunci să se 
strîngă în curtea palatului ofiţerii de carieră care-l ajutaseră să-şi sfarirme propriile lanţuri de 
ocnaş al puterii şi arătîndu-ne cu degetul după cum îi trecea prin cap completă cu noi ultimul 
comandament suprem al regimului său decrepit în locul făptaşilor care îi omoriseră pe Leticia 
Nazareno şi pe copil şi care fuseseră capturați în pijamale pe cînd încercau să găsească azil pe 
la ambasade, însă el abia de i-a recunoscut, le uitase numele, îşi căută stăruitor în inimă 
povara de ură pe care se străduise s-o menţină vie pînă la moarte şi nu dădu decit de cenuşa 
unui orgoliu rănit pe care nu mai avea vreun rost să şi-l stirneasca, să se cărăbănească, 
porunci, îi băgară în primul vapor ce ridică ancora tndreptindu-se spre meleaguri îndepărtate 
unde nimeni n-avea să-şi mai amintească de ei, bietii nenorociti, iar el prezida cel dintii consiliu 
de miniştri al noului guvern cu senzaţia clară că exemplarele acelea alese dintr-o nouă 
generaţie a unui nou veac erau aceiaşi miniştri civili de totdeauna, cu redingotele lor prăfuite 
şi slabi de înger, atît doar că aceştia erau mai avizi de onoruri decît de putere, mai speriosi, 
mai servili şi mai incapabili decît toţi cei de pînă atunci în faţa unei datorii externe mai mari 
decit tot ce s-ar putea vinde în vlăguitul său regat al tristetii, căci nu mai e nimic de făcut, 
domnule general, ultimul tren din ţinuturile sterpe se prăbuşise în prăpastia cu orhidee, 
leoparzii dormeau în fotolii de catifea, chilele navelor cu zbaturi eşuaseră în mlaştinile 
orezăriilor, veştile putrezeau în sacii poştali, perechile de lamantini se amăgeau cu iluzia că 
zămisleau sirene printre crinii tenebroşi ai oglinzilor mari din cabina prezidenţială, şi numai el 
n-avea habar de toate astea, bineînţeles, crezuse în progresul prin disciplină fiindcă pe atunci 
nu mai avea nici un alt contact cu viaţa reală în afară de cititul ziarului guvernamental pe care- 
| tipăreau numai pentru dumneavoastră, domnule general, o ediţie completă într-un singur 
exemplar cu ştirile care vă sînt pe plac, cu ilustrațiile pe care doreati să le vedeţi, cu anunţurile 
publicitare ce v-au făcut să visati la o lume diferită de cea pe care v-o împrumutaseră pe 
timpul siestei, pînă cînd eu însumi m-am putut convinge cu ochii mei increduli că dincolo de 
edificiile de sticlă solară ale ministerelor rămaseră neatinse barăcile pestrite ale negrilor de pe 
colinele din port, construiseră bulevarde străjuite de palmieri pînă la ţărmul mării pentru ca eu 
să nu văd că în spatele vilelor romane cu portice toate la fel continuau să existe cartierele 
mizere devastate de unul din multele noastre uragane, semănaseră plante aromatice pe 
ambele părţi ale căii ferate pentru ca el să vadă din vagonul prezidenţial că lumea părea mai 
frumoasă graţie vopselelor cu care scumpa lui mamă Benedici6n Alvarado picta mierle- 


galbene, şi nu-l înşelau ca să-i facă pe plac aşa cum procedase pe vremurile lui de glorie 
generalul Rodrigo de Aguilar, nici ca să-l ferească de supărări inutile aşa cum făcea Leticia 
Nazareno, mai curînd din milă decît din dragoste, ci pentru a-l tine legat de propria-i putere în 
marasmul senil al hamacului de sub seiba din curte unde spre sfârşitul anilor lui nu mai avea să 
fie adevărat nici măcar cîntecul scoläritelor cu păsărică pestriță de pe rămurica verde de lămii, 
ce timpenie, şi totuşi batjocura nu-l afecta, ci se strădui să se împace cu realitatea recuperînd 
prin decret monopolul chininei şi al altor medicamente esenţiale pentru fericirea statului, însă 
realitatea îl surprinse iar atrăgîndu-i atenţia că lumea se schimba şi viaţa îşi urma cursul chiar 
şi pe ascuns faţă de puterea lui, căci nu mai e chinină, domnule general, nu mai e cacao, nu 
mai e indigo, domnule general, nu mai e nimic, în afară de averea lui personală nemărginită 
dar neproductivă şi ameninţată de paragină, şi totuşi nu se tulbură la aflarea unor ştiri atît de 
nefaste ci trimise un mesaj provocator batrinului ambasador Roxbury să vadă daca nu găseau 
vreo soluţie salvatoare la masa de domino, dar ambasadorul îi răspunse cu aceleaşi cuvinte ca 
ale lui lăsaţi-vă de prostii, excelenţă, tara asta nu face nici cît o ceapă degerată, cu excepţia 
mării, bineînţeles, care era diafană şi bogată şi-ar fi fost de-ajuns să faci focul dedesubtul ei ca 
să găteşti în propriu-i crater nemărginita ciorbă de creveţi a universului, aşa că ginditi-va, 
excelenţă, v-o acceptăm ca acont la dobinzile datoriei veşnic aminate pe care n-o vor achita 
nici o sută de generaţii de bărbaţi de vază la fel de zeloşi ca excelența voastră, însă el nici nu-l 
luă în serios cînd i-a vorbit astfel prima oară, l-a petrecut pînă în capul scărilor zicîndu-şi 
maică-măiculiţă, Benedicién Alvarado, ce străini sălbatici, cum se poate oare să se gindeasca 
la mare numai ca s-o manince, se despărţi de el cu obişnuita bătaie pe umăr şi rămase iar 
singur cu sine însuşi orbecăind prin zdrentele de neguri iluzorii din deşertul puterii, fiindcă 
mulţimea părăsise Piaţa Armelor de îndată ce se terminara mincarea şi băutura pe care soldaţii 
le împărțeau ca stimulent în pauzele dintre aclamații luînd pancartele care se tot repetau si 
lozincile de închiriat pentru alte asemenea sărbători viitoare, lăsînd din nou saloanele pustii şi 
triste în ciuda ordinului dat de el de a nu se închide porţile mari la nici o oră, ca să poată intra 
cine vrea, ca odinioară, cînd acesta era un palat plin de lume şi nu o casă bintuita de stafii, şi 
totuşi singurii care au rămas au fost leproşii, domnule general, şi orbii şi damblagiii care 
stătuseră ani în şir în fata palatului aşa cum îi văzuse Demetrio Aldous bronzindu-se la soare 
lîngă porţile Ierusalimului, distruşi dar de nebiruit, incredintati că mai curînd sau mai tîrziu vor 
intra iar ca să primească din miinile lui sarea tamaduirii, fiindcă el avea să supravieţuiască 
tuturor loviturilor potrivnice, pasiunilor celor mai necruțătoare şi celor mai primejdioase 
capcane ale uitării, căci el era etern şi aşa a şi fost, el i-a reintilnit cînd se întorcea de la mulsul 
vacilor încălzind resturile de conserve de la bucătărie pe vatra de cărămizi improvizată în 
curte, i-a văzut întinşi cu braţele pe piept pe rogojinile putrede din pricina sudorii ulceratiilor la 
umbra înmiresmată a trandafirilor, a poruncit să li se facă o plită comună, le-a cumpărat 
rogojini noi şi a dat ordin să li se ridice în fundul curţii un refugiu din frunze de palmier ca să nu 
mai fie nevoiţi să se adăpostească în casă, dar nu treceau patru zile fără să dea de o pereche 
de leproşi dormind pe covoarele persane din salonul de bal sau se pomenea cu un orb rătăcit 
ori un damblagiu căzut pe scări, poruncea să se închidă toate uşile ca să nu lase urme de plăgi 
vii pe pereţi şi să nu strice aerul din palat cu duhoarea de acid fenic cu care îi dezinfectau 
serviciile de igienă, cu toate că abia reuşeau să-i alunge dintr-o parte că şi apăreau într-alta, 
tenaci, de neînvins, agatindu-se de vechea lor speranţă cumplită cînd nimeni nu mai aştepta 
nimic de la bătrînul acela neputincios care ascundea hirtii cu amintiri prin crăpăturile pereţilor 
şi se orienta bijbîind ca un lunatic prin vîntul potrivnic ce bătea peste mlaştina cetoasa a 
memoriei sale, îşi petrecea ore lungi de nesomn în hamac, întrebîndu-se cum dracu să fac să 
scap de noul ambasador Fischer care mi-a propus să recunosc izbucnirea unei epidemii de 
friguri galbene pentru a justifica debarcarea infanteriei marine conform tratatului de asistenţă 
reciprocă pe tot timpul cit va fi nevoie spre a insufla un nou elan patriei muribunde, dar el 
răspunse fără să pregete nici în ruptul capului, fascinat de evidenţa că retrăia începuturile 
regimului său cînd se folosise de un mijloc asemănător pentru a dispune de puterile exceptio- 
nale ale legii marţiale în faţa unei grave ameninţări de revoltă civilă, declarase prin decret 
stare de ciumă, dispuse înălţarea steagului galben în lancia farului, închise portul, suprimă 
duminicile, interzise jelirea morţilor în public şi cîntecele ce aminteau de ei şi forţele armate au 
fost însărcinate să vegheze asupra îndeplinirii decretului şi să hotărască în privinţa bolnavilor 
după bunul lor plac, astfel încît patrule cu brasarde sanitare executau în văzul lumii oameni de 
cea mai diferită condiţie, marcau cu un cerc roşu porţile celor banuiti de nesupunere fata de 
regim, însemnau cu fierul roşu ca la vaci fruntea infractorilor de rînd, a vagabonzilor şi 
pederastilor, pe cînd o misiune sanitară solicitată de urgenţă guvernului său de către 
ambasadorul Mitchell era menită să-i protejeze de molimă pe cei care locuiau în palat, luau de 
pe jos probe de rahat de la copiii născuţi la şapte luni pentru a-l analiza la microscop, puneau 


pastile dezinfectante în hîrdaie, le dădeau cobailor din laboratoarele lor de cercetare să 
manince gîngănii, iar el le spusese prin interpret, prăpădindu-se de ris, nu fiţi proşti, misters, 
aici nu-i altă ciumă decit voi, dar ei insistau că este, că aveau ordine de sus ca să existe, 
preparaseră o miere cu virtuţi preventive, densă şi verde, cu care îi ungeau din cap pînă-n 
picioare pe toţi cei care veneau în vizită fără deosebire de rang, de la cei mai simpli pînă la cei 
mai de vază, îi obligau să păstreze distanţa în cursul audienţelor, ei în picioare în prag iar el 
aşezat în fundul salonului unde glasul lor răzbătea dar nu şi respiraţia, parlamentind prin 
strigăte cu nudurile de viţă aleasă care gesticulau cu o singură mînă, excelenţă, cu cealaltă 
acoperindu-şi porumbelul sfrijit uns cu verde, şi toate acestea pentru a-l feri de contagiune pe 
cel care concepuse în istovirea stării de veghe pînă şi amănuntele cele mai banale cu privire la 
falsa calamitate, scornind minciuni cosmice şi răspîndind pronosticuri de apocalips potrivit 
principiului său că lumea se teme cu atît mai mult cu cit înţelege mai putin, şi nici nu clipi cînd 
unul dintre aghiotanti, livid de groază, luă poziţie de drepţi în fata lui dîndu-i vestea, domnule 
general, că ciuma face ravagii cumplite în rîndul populaţiei civile, astfel că prin sticla fumurie a 
limuzinei prezidenţiale văzuse timpul oprit din ordinul său pe străzile pustii, văzu vîntul buimac 
fluturînd steagurile galbene, văzu uşile închise pînă şi la casele fără cerc roşu, văzu vulturii 
ghiftuiti prin balcoane şi văzu morţii, morţii, morţii, atît de multi pretutindeni că era cu 
neputinţă să-i numeri prin şanţuri, ingramaditi sub soarele de pe terase, culcati printre 
zarzavaturile din piaţă, morţi în carne şi oase, domnule general, cine mai ştie citi, fiindcă erau 
mult mai multi decît şi-ar fi dorit el să vadă în rîndurile duşmanilor lui, aruncaţi la groapa de 
gunoi ca nişte cîini morţi, şi peste putreziciunea trupurilor şi duhoarea familiară a străzilor 
recunoscu mirosul de rapăn al ciumei, dar nu se tulbură, nu cedă la nici o rugăminte pînă nu se 
simţi din nou stăpîn absolut pe întreaga-i putere, şi numai atunci cînd se părea că nu există nici 
un mijloc, omenesc sau divin, spre a pune capăt prăpădului văzurăm pe străzi o trăsură fără 
fanioane înăuntrul căreia nimeni nu deslusi la început suflul de gheaţă al maiestatii puterii, dar 
pe fundalul de catifea cernită văzurăm ochii letali, buzele tremurînde, manusa nuptiala 
aruncînd pumni de sare pe la porţi, văzurăm trenul vopsit în culorile drapelului cätärindu-se cu 
ghearele printre gardenii şi leoparzi inspaimintati pînă la țărmurile de negură din provinciile 
muntoase cele mai abrupte, văzurăm privirea tulbure prin perdelutele vagonului solitar, chipul 
mihnit, mîna de domnişoară bosumflata ce lăsa în urmă o dira de sare imprastiata pe 
meleagurile lugubre ale copilăriei sale, văzurăm vasul cu zbaturi şi pianoie fantomatice cu 
mazurci care naviga anevoie printre stînci şi bancuri de nisip şi ravagiile catastrofelor din 
junglă pricinuite de plimbările primăvăratice ale dragonului, văzurăm ochii de asfintit 
oglindindu-se în geamul cabinei prezidenţiale, văzurăm buzele palide, mîna fără trup care 
arunca pumni de sare prin satele toropite de căldură, şi cei care mîncau sarea aceea şi lingeau 
pămîntul unde căzuse se înzdrăveneau pe loc şi deveneau imuni pentru multă vreme la 
presimtirile rele şi la iluziile amăgitoare, astfel că el n-avea să fie surprins în amurgul toamnei 
lui cînd i-au propus un nou plan de debarcare întemeiat pe aceeaşi minciună abilă cu epidemia 
de friguri galbene, ci s-a opus argumentelor aduse de miniştrii incompetenti care strigau să se 
întoarcă puşcaşii marini, domnule general, să vină înapoi cu maşinile lor de dezinfectat 
ciumatii şi să ne ceară în schimb tot ce vor, să vină înapoi cu spitalele lor albe, pajistile 
albastre, jeturile de apă giratorii care completează anii bisecți cu veacuri de sănătate, dar el 
bătu cu pumnul în masă şi spuse nu, pe răspunderea lui supremă, pînă cînd necioplitul 
ambasador MacQueen îi replică nu mai avem ce discuta, excelenţă, regimul nu se întemeia pe 
speranţe nici pe conformism, şi nici măcar pe teroare, ci pe simpla inertie a unei dezamăgiri 
vechi şi fără leac, ieşiţi în stradă şi priviţi adevărul în faţă, excelenţă, sîntem pe ultima sută de 
metri ori vin puşcaşii marini ori luăm marea, nu există altă alternativă, excelenţă, nu exista 
altă alternativă, mamă, aşa încît luară Marea Caraibilor în aprilie, o luară inginerii navali si 
ambasadorul Ewing în bucăţi numerotate ca s-o ducă departe de uragane în zorii insingerati 
din Arizona, o luară cu tot ce avea în ea, domnule general, cu oglindirea oraşelor noastre, cu 
înecaţii nostri sfioşi, cu dragonii noştri dementi, în ciuda faptului că el pusese în joc resursele 
cele mai îndrăzneţe ale vicleniei sale milenare încercînd să stirneasca o mişcare naţională de 
protest împotriva acestei jefuiri, însă nimeni nu dădu ascultare, domnule general, nu ieşi în 
stradă nici cu vorba nici cu de-a sila, căci credeam că e o nouă manevră de-a lui ca atitea 
altele pentru a-şi potoli cu prisosinţă pasiunea năvalnică de a dăinui, numai de s-ar întîmpla 
ceva, chiar dac-ar fi să ne ia marea, la naiba, chiar dacă ne iau ţara întreagă cu dragon cu tot, 
ne gindeam, insensibili la arta de seducţie a militarilor care apăreau în casele noastre deghizați 
în civil şi ne implorau în numele patriei să ieşim în stradă strigind afară cu yankeii spre a 
împiedica săvîrşirea jafului, ne îndemnau să prădăm şi să dăm foc präväliilor şi vilelor 
străinilor, ne ofereau bani sunători să ne răsculăm în semn de protest sub protecţia armatei 
solidare cu poporul în faţa agresiunii, însă nimeni nu se răsculă, domnule general, pentru că 


nimeni nu uita că ne mai spuseseră odată toate astea sub cuvînt de onoare militară şi totuşi 
oamenii au fost masacrați cu gloanţe pretextindu-se că se strecurasera provocatori care 
deschiseră focul asupra trupelor astfel încît de data asta nu ne mai putem bizui nici pe norod, 
domnule general, şi am fost nevoit să port eu singur povara acestei pedepse, a trebuit să 
semnez singur zicîndu-mi maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado, nimeni nu ştie mai bine ca 
tine că-i mai sănătos să raminem fără mare decît să permit debarcarea puscasilor, adu-ti 
aminte că ei erau cei care gîndeau ordinele pe care mă obligau să le semnez, ei îi făceau pe 
artişti să ajungă pederaşti, ei aduseră Biblia şi sifilisul, ei le băgau oamenilor în cap că viaţa e 
uşoară, mamă, că totul se obţine cu bani, că negrii sînt contagioşi, încercară să ne convingă 
soldaţii că patria înseamnă căpătuială şi că simţul onoarei era o prostie născocită de guvern 
pentru ca armata să lupte pe gratis, şi numai spre a evita repetarea unor asemenea nenorociri 
le-am acordat dreptul de a se bucura de mările teritoriale după cum vor găsi de cuviinţă 
potrivit intereselor umanităţii şi păcii între popoare, intelegind că respectiva cedare se referea 
nu numai la apele fizice vizibile de la fereastra dormitorului său pînă în zare, ci şi tot ce 
înseamnă mare în sensul cel mai larg, adică fauna şi flora specifice acestor ape, regimul 
vînturilor, capriciile militarilor săi, totul, însă niciodată nu mi-am putut închipui că erau în stare 
să facă ceea ce au făcut, luînd cu dragele alea uriaşe de absorbţie ecluzele numerotate ale 
bătrînei noastre mări asemeni unui joc de şah, în al cărei crater năruit văzurăm aparind 
străfulgerările instantanee ale resturilor scufundate din străvechiul oraş Santa Maria del Darien 
ras de pe faţa pămîntului de urgia invaziei furnicilor uriaşe, văzurăm nava-comandant a 
amiralului cel mai de seamă al mării oceanice aşa cum o văzusem eu de la fereastra mea, 
mamă, era exact la fel, prinsă în hatisul de scoici pe care colții dragelor îl smulseră brusc 
înainte ca el să fi avut timp să ordone un ultim omagiu demn de importanţa istorică a acelui 
naufragiu, luaseră tot ceea ce fusese raţiunea războaielor mele şi motivul puterii lui nelăsînd 
decît cîmpia pustie cu pulbere lunară pe care el o privea cu inima strînsă ori de cite ori trecea 
prin dreptul geamurilor strigind maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado, luminează-mă cu 
înţelepciunea ta, căci în nopţile din ultima vreme se trezea înspăimîntat, morţii patriei se 
ridicau din morminte spre a-i cere socoteală în legătură cu marea, îi auzea cum zgreptanau 
pereţii, îl îngrozeau vocile neîngropate, privirile postume ce-i pîndeau prin gaura cheii urmele 
pasilor săi imensi de reptilă muribundă în mlastina fumeginda a celor de pe urmă smircuri 
salvatoare din casa împresurată de negură, cutreiera fără răgaz la răscruce de elizee tirzii şi de 
rafale de mistral artificial stîrnite de maşina de vînt pe care i-o dăruise ambasadorul Eberhart 
ca să mai uite de afacerea proastă cu marea, vedea pe creasta falezei lumina solitară a casei 
de odihnă a dictatorilor în exil care dorm ca nişte boi în timp ce eu mă chinui, nenorocitilor, îşi 
amintea de ultimul sforăit al mamei sale Benedici6n Alvarado în conacul de la marginea 
oraşului, de somnul ei liniştit de vînzătoare de păsări în camera luminată de veghea 
busuiocului de pădure, cine ar mai fi ca ea, suspina, mamă fericită dormind, ea care nu s-a 
speriat niciodată de ciumă, nu s-a lăsat intimidată de dragoste şi nici îngrozită de moarte, iar el 
în schimb era atit de coplesit că pînă şi rafalele farului rămas fără mare ce pilptiau în ferestre îi 
păreau murdărite de morţi, fugi inspaimintat de fantasticul licurici sideral a cărui orbită de 
coşmar giratoriu raspindea efluviile primejdioase de pulbere lucitoare din măduva morţilor, 
stingeti lumina aceea, strigă, o stinseră, porunci să călăfătuiască palatul pe dinăuntru şi pe 
dinafară ca să nu se strecoare prin crăpăturile uşilor şi ferestrelor nici măcar ascunsă 
amestecîndu-se cu alte miresme vreo adiere oricît de uşoară a vîntului nocturn al morţii, 
rămase în beznă, bijbiind, respirind anevoie în zăpuşeala fără aer, simțind cum trece prin 
oglinzi întunecate, nestînd în loc de spaimă, pînă cînd auzi tropot de copite în craterul mării şi 
era luna ce se înălța cu zăpezile-i decrepite, înfricoşătoare, luati-o de acolo, strigă, stingeti 
lumina stelelor, ce naiba, poruncă de la Domnul, însă nimeni nu se arătă la strigătele lui, 
nimeni nu-l auzi, doar damblagiii care se treziră speriaţi prin fostele birouri, orbii pe scări, 
leproşii umeziti de rouă din zori care se ridicară la trecerea lui printre tufele cu primii trandafiri 
pentru a-l implora să le dea din mina lui sarea tămăduirii, şi atunci se întîmplă minunea, 
necredincioşilor din lumea întreagă, idolatri nenorociti, el ne atinse crestetul în trecere, unul 
după altul, ne atinse pe fiecare în locul unde aveam vreun beteşug, cu o mînă netedă şi 
atotştiutoare, mîna adevărului, şi în clipa în care ne atingea ne recăpătăm sănătatea trupului şi 
liniştea sufletului, ne reveneau puterile şi pofta de viata, şi-i văzurăm pe orbi uimiti de 
strălucirea trandafirilor, îi văzurăm pe damblagii împiedicîndu-se pe trepte şi văzurăm propria- 
mi piele de nou-născut pe care o arăt acum colindind bilciurile din lumea întreagă ca să nu fie 
nimeni fără să cunoască vestea miracolului, şi simţirăm parfumul acesta de crini timpurii din 
cicatricile rănilor mele pe care-l răspîndesc pe faţa pămîntului spre batjocura necredincioşilor şi 
învăţarea de minte a desfrinatilor, strigau toate astea prin oraşe şi sate, pe la petreceri şi 
procesiuni, străduindu-se să inspire norodului groaza de miracol, dar nimeni nu credea c-ar fi 


adevărat, socoteam că şi de data asta era vorba de unul din multii oameni de la palat pe care-i 
trimiteau prin ţară cu o bandă de şarlatani ca să încerce să ne convingă de ultimul lucru de 
care aveam nevoie să credem că el redase leproşilor pielea, orbilor lumina ochilor, damblagiilor 
putinţa de a se mişca, credeam că era cel de pe urmă tertip al regimului spre a atrage atenţia 
asupra unui preşedinte nesigur a cărui gardă personală se redusese la o patrulă de recruți şi 
asta împotriva opiniei unanime a consiliului de miniştri care stăruise, nu, domnule general, era 
neapărată nevoie de o protecţie mai serioasă, cel puţin o unitate de trăgători, domnule 
general, însă el se opuse cu îndărătnicie, nimeni n-are motiv şi nici chef să mă omoare, singurii 
care ati avea sinteti voi, miniştrii mei nepriceputi, comandanții mei leneşi, atît doar că nu 
îndrăzniţi nici nu veţi îndrăzni s-o faceţi în vecii vecilor fiindcă ştiţi că apoi va trebui să vă 
ucideti între voi, astfel că rămase numai garda de recruți pentru casa aceea de izbelişte unde 
vacile hoinăreau după bunul lor plac din vestibulul de la intrare pînă în salonul de audienţe, 
mincasera pajiştile cu flori de pe goblenuri, domnule general, mîncaseră arhivele, însă el n- 
auzea, văzuse prima vacă ce a urcat scările într-o seară de octombrie cînd era cu neputinţă să 
stai afară de furia potopului, încercase s-o alunge cu miinile, vacă, văcuţă, amintindu-si pe 
nepusă-masă că vaca se scrie cu v de la vacă, o mai văzuse apoi mîncînd abajurul de la lămpi, 
într-o perioadă a vieţii cînd începea să înţeleagă că n-avea rost să se deranjeze ducîndu-se 
pînă la scări ca să alunge o vacă, se pomenise în salonul de bal cu alte două exasperate de 
găinile care li se urcau pe spinare ciugulindu-le căpuşele astfel încît în nopţile acestea din urmă 
în care vedeam lumini ca de vapoare şi auzeam tropot de copite de animale mari dincolo de 
pereţii fortificati, pricina era el care mergea cu felinarul aprins, disputîndu-şi cu vacile un loc 
unde să doarmă, în timp ce în exterior viaţa publică se desfăşura mai departe fără el, zilnic 
vedeam în ziarele guvernamentale fotografiile trucate de la audienţe civile şi militare în care 
apărea mereu cu altă uniformă potrivit caracterului fiecărei împrejurări, ascultam la radio 
discursurile repetate an după an de atita amar de vreme la toate zilele importante ale patriei, 
era prezent în vieţile noastre de cum ieşeam din casă, cînd intram în biserică, ori cînd mîncam 
şi dormeam, deşi era de notorietate faptul că abia de-si mai putea tiri cizmele rustice de 
drumet împătimit prin casa decrepită al cărei personal se redusese pe atunci la trei sau patru 
ordonanţe care-i dădeau să mänînce, se îngrijeau ca ascunzătorile unde-şi tinea mierea de 
albine să fie mereu pline şi alungau vacile ce făcuseră un adevărat prăpăd în statul-major al 
mareşalilor de porțelan din biroul interzis unde el avea să moară după cum glăsuiau prezicerile 
ghicitoarelor şi de care uitase chiar el, ramineau în aşteptarea ordinelor lui întîmplătoare pina 
cînd atirna felinarul în cui şi se auzea zgomotul celor trei zăvoare, celor trei lacăte şi celor trei 
drugi de la dormitorul cu aer înäbusitor din pricina lipsei mării, şi atunci se retrăgeau în 
camerele lor de la parter convinse că el se lăsase în voia viselor de înecat singuratic pînă în 
zori, dar se destepta tresărind pe neaşteptate nu mai era chip să închidă ochii, îşi tira 
picioarele uriaşe de strigoi prin casa imensă cufundată în beznă în care abia se auzea 
rumegatul leneş al vacilor şi respiraţia uşoară a găinilor adormite pe cuierele viceregilor, 
asculta vintul lunar în întuneric, simţea paşii timpului în întuneric, o vedea pe maică-sa 
Benedicién Alvarado măturînd în întuneric cu aceeaşi mătură de nuiele verzi cu care 
spulberase ca pe nişte frunze uscate vieţile bărbaţilor iluştri curmate de Cornelius Nepos în 
textul original, retorica străveche a lui Livius Andronicus şi Cecilius Status aruncaţi la coşul de 
gunoi în noaptea sîngeroasă cînd el int 

biserică să mîncăm pe ea, şi tacîmuri de aluminiu şi farfurii de tablă ca să reziste la viaţa aspră 
de cazarmă, un ulcior cum se cuvine pentru apa de băut şi o plită cu cărbuni şi gata, la urma 
urmelor sînt banii guvernului, spunea ca să-l consoleze, însă el n-o asculta, copleşit de cele 
dintîi gene de lumină violetă ale zorilor ce făceau să se desluşească pe de-a întregul fata 
ascunsă a adevărului, conştient că nu era decît un bătrîn nenorocit scuturat de fiorii febrei 
acolo pe scări, gîndindu-se neînduplecat maică-măiculiţă, Benedici6n Alvarado, deci asta-i 
toată povestea, la naiba, deci puterea era casa aceea de naufragiati, mirosul acela omenesc 
de cal ars, iar zorii aceia trişti dintr-un alt doisprezece august la fel cu atîtea însemnau data 
venirii lui la putere, mamă, în ce chestie ne-am băgat, indurind vechea-i nelinişte, spaima 
atavică în fata noului veac al întunericului ce se înălța peste lume fără încuviințarea lui, cocoşii 
prinseră a cînta pe mare, cîntau şi englezii pe limba lor adunind morţii din curte pe cînd maica- 
sa Benedicién Alvarado îşi isprăvi socotelile-i optimiste cu un plus de uşurare zicînd nu mă 
sperie pe mine lucrurile pe care trebuie să le cumpărăm şi nici treburile de făcut, nici gînd, 
băiatul meu, ce mă framinta e cantitatea de cearşafuri pe care va trebui să le spălăm în casa 
asta, şi atunci el a fost cel care cu toată dezamăgirea încercă s-o consoleze spunindu-i dormi 
liniştită, mamă, în ţara asta nu există preşedinte care să dureze, îi zise, o să vezi cum mă vor 
da jos înainte de cincisprezece zile, îi zise, şi nu numai că atunci a crezut-o ci a continuat s-o 
creadă în fiecare clipă a tuturor orelor îndelungatei sale vieţi de despot sedentar, cu atît mai 


mult cu cit viata îl încredința că în nesfirsitii ani ai puterii nu există două zile la fel, că avea să 
fie totdeauna o intenţie ascunsă în spusele unui prim-ministru cînd acesta provoca explozia 
orbitoare a adevărului în raportul de rutină din fiecare miercuri, iar el abia de zimbea, nu-mi 
spune adevărul, licenciado, că rişti să-l cred, nimicind doar cu aceste cîteva cuvinte toată 
strategia laborioasă a consiliului de guvernamint pentru a-l face să semneze fără să pună 
întrebări, căci niciodată nu mi-a părut mai lucid ca atunci cînd deveneau tot mai stăruitoare 
zvonurile că se scăpa în pantaloni fără să-şi dea seama în cursul vizitelor oficiale, şi-mi părea 
mai sever pe măsură ce se adincea în alinătura decrepitudinii cu papucii aceia de bolnav şi 
ochelarii cu un singur braţ legat cu aţă de cusut, iar firea îi era şi mai aprigă, instinctul şi mai 
sigur, dînd la o parte tot ce-i părea nepotrivit şi semnind ce se cuvenea fără a citi măcar, ce 
dracu, doar la urma urmelor nimeni n-ascultă de mine, zimbea, că dădusem ordin să pună un 
drug în vestibul pentru ca vacile să nu se mai urce pe scări şi iat-o din nou acolo, vaca, vacuta, 
băgase capul pe fereastra biroului şi mînca florile de hirtie de pe altarul patriei, însă el se 
mulțumea să zimbeasca vezi bine ce spun, licenciado, tara asta se duce de rîpă fiindcă nimeni 
nu m-a ascultat niciodată, spunea, şi-o spunea cu o limpezime a minţii ce nu mai părea posi- 
bilă la vîrsta lui, chiar dacă ambasadorul Kippling povestea în memoriile sale interzise că pe 
vremea aceea îl găsise într-o stare jalnică de inconstienta senilă care nu-i îngăduia să se 
descurce singur nici măcar în împrejurările cele mai simple, povestea că-l găsise ud leoarcă de 
o sudoare acră ce-i izvora încontinuu din piele, şi căpătase o dimensiune uimitoare de înecat, 
plutind molcolm în derivă, şi-şi desfăcuse cămaşa să-mi arate trupul încordat şi lucios de înecat 
pe uscat în ale cărui adîncituri se înmulţeau paraziți de pe stîncile din străfundul mării, avea o 
remoră prinsă pe spinare ca o corabie, polipi şi crustacee microscopice la subsuori, însă era 
încredinţat că vietätile acelea de rocă erau doar primele simptome ale revenirii spontane a 
mării pe care mi-ati luat-o voi, dragă Johnson, fiindcă mările sînt ca pisicile, spuse el, se întorc 
totdeauna, convins că puzderia de scoici de pe burtă era prevestirea tainică a zorilor fericiţi 
cînd avea să deschidă fereastra dormitorului ca să vadă iar cele trei caravele ale amiralului 
mării oceanice pe care se săturase să-l tot caute prin lumea întreagă pentru a vedea dacă era 
adevărat ce i se spusese cum că avea podul palmelor neted, fără nici o linie, asemenea lui şi 
atitor alti mari oameni din istorie, poruncise să-i fie adus, chiar şi cu forţa, după ce alţi navi- 
gatori îi povestiră că-l văzură desenind hărţile insulelor fără şir din mările vecine, schimbind cu 
nume de regi şi de sfinţi vechile lor nume de războinici în timp ce căuta cercetind ştiinţa 
băştinaşilor singurul lucru care-l interesa cu adevărat, şi anume să descopere un leac 
miraculos împotriva cheliei lui incipiente, ne pierduserăm speranţa de a-l regăsi cînd el îl 
recunoscu din limuzina prezidenţială ascuns sub rasa cenusie cu funia Sfintului Francisc la briu, 
huruind dintr-o morişcă de penitent în mijlocul mulţimii de duminică adunate în piaţă, ajuns 
într-o asemenea stare de mizerie morală că nu puteam crede c-ar fi fost acelaşi cu cel pe care-l 
văzuserăm intrînd în salonul de audienţe cu uniforma roşie ca focul şi pinteni de aur, cu mersul 
acela solemn de vislas pe uscat, dar cînd încercară să-l urce în limuzină din ordinul lui nu-l mai 
găsirăm, domnule general, parcă-l inghitise pămîntul, se spunea că se făcuse musulman, că 
murise de pelagră în Senegal şi fusese îngropat în trei locuri diferite din trei oraşe din lume, 
deşi în realitate nu se afla în nici unul, osindit să rătăcească din mormint în mormint în vecii 
vecilor pentru nenorocirile aduse de cele înfăptuite de el, căci omul acela purta ghinion, 
domnule general, era o adevărată cobe, însă el n-a crezut niciodată aşa ceva, aştepta mai 
departe să se întoarcă în ultimii săi ani de batrinete, cînd ministrul sănătăţii îi smulgea cu 
penseta căpuşele de bou de pe trup iar el o tinea una şi bună că nu sînt căpuşe, doctore, e 
marea care revine, spunea, atit de înverşunat în credinţa lui încît ministrul sănătăţii se gîndise 
de multe ori că nu era chiar aşa de surd cum se prefăcea în public, nici aşa de dus cu sorcova 
cum părea în cursul audienţelor stingheritoare, cu toate că un examen amănunţit arătase că 
arterele îi erau ca sticla, că avea sedimente de nisip de tarm în rinichi şi inima i se zbircise din 
lipsă de dragoste, astfel încît bătrînul medic se apără cu scutul unei încrederi prietenesti de o 
viaţă pentru a-i spune c-a venit timpul să predati ştafeta, domnule general, hotariti măcar pe 
ce miini ne lăsaţi, îi spuse, scäpati-ne de haos, însă el îl întrebă uluit cine ţi-a spus c-am de 
gînd să mor, dragă doctore, să moară alţii, ce dracu, şi termină pus pe glume acum două seri 
m-am văzut la televizor şi m-am găsit mai bine ca oricînd, ca un taur gata de luptă, zise, 
prăpădindu-se de ris, fiindcă se văzuse ca prin ceaţă, picotind de somn şi cu un prosop ud în 
jurul capului în faţa ecranului fără sunet după obiceiul ultimelor sale seri de singurătate, şi într- 
adevăr era mai îndrăzneţ ca un taur gata de luptă la farmecele ambasadoarei Franţei, sau 
poate a Turciei, sau al Suediei, ce dracu, erau atitea la fel că nu le mai deosebea şi trecuse 
atîta vreme că nu-şi mai aducea aminte nici de el însuşi printre ele cu uniforma de gală şi o 
cupă de şampanie neatinsă în mînă la sărbătoarea de aniversare de pe 12 august, sau la 
comemorarea victoriei de pe 14 ianuarie, sau la cea a renaşterii de pe 13 martie, nici nu mai 


ştiu, căci în brambureala de date istorice ale regimului ajunsese să nu mai ştie care cînd era, 
nici ce anume se sărbătorea şi nu-i mai erau de nici un folos hirtiutele răsucite pe care le as- 
cunsese cu atita zel şi grijă prin crăpăturile pereţilor fiindcă pînă la urmă uitase ce anume 
trebuia să-şi amintească, dădea peste ele din întîmplare în locurile unde-şi dosise mierea de 
albine şi citise odată pe una că pe 7 aprilie e ziua de naştere a doctorului Marcos de Leon, 
trebuie să-i trimit în dar un tigru, citise cuvintele scrise de mîna lui, fără a avea însă habar de 
cine era vorba, simțind că nu există pedeapsă mai umilitoare şi mai nemeritată pentru un om 
decit să se vadă trădat de propriu-i trup, începuse s-o bănuiască cu mult înaintea vremurilor 
imemoriale ale lui José Ignacio Sâenz de la Barra cînd îşi dădu seama că abia dacă mai ştia cine 
erau cei de la audientele in grup, un om ca mine care fusese în stare să strige pe numele de 
botez şi de familie pe toţi locuitorii unui sat din cele mai îndepărtate din necuprinsul său regat 
al amărăciunii, şi totuşi ajunsese acum exact în partea cealaltă, zărise din trăsură în mulţime 
un tînăr cunoscut şi se speriase atit de tare că nu-şi amintea unde îl mai văzuse încît am dat 
ordin să fie arestat de escortă pînă aveam să-mi amintesc, un biet nenorocit de la ţară care a 
stat 22 de ani în temniţă repetind adevărul stabilit din prima zi în ancheta judiciară că se 
numea Braulio Linares Moscote, că era fiul natural dar recunoscut al lui Marcos Linares, 
marinar de apă dulce, şi al Delfinei Moscote, crescătoare de cîini pentru vînătoarea de tigri, 
amindoi cu domiciliul cunoscut în Rosal del Virrey, că venise pentru prima oară în capitală 
fiindcă maica-sa îl trimisese să vinda doi catelandri la jocurile florale din martie, că sosise 
călare pe un măgar închiriat fără alte haine decit ce-şi pusese pe el în zorii acelei zile de joi 
cînd fusese arestat, că stătea la o tarabă din piaţă bind o cafea amară şi intrebind femeile care 
vindeau gogosi dacă nu cunoşteau pe cineva care ar vrea să cumpere doi căţei corciţi buni de 
vinat tigri, că ele îi răspunseră că nu cînd începuse răpăitul tobelor, trimbitele, rachetele, 
lumea striga vine bărbatul, iata-l, şi el întrebă cine era şi-i răspunseră cine putea fi decît 
stăpînul care porunceste, că atunci virt catelusii într-o ladita rugindu-le pe femeile care vindeau 
gogosi să aibă grijă de ei pînă mă întorc, că se urcase pe pervazul unei ferestre ca să se uite 
peste capetele mulţimii şi văzu escorta pe cai cu valtrapuri aurite şi coifuri cu pene, văzu 
trăsura cu dragonul patriei, o mina care saluta cu o mănuşă de atlaz, chipul livid, buzele 
taciturne fără urmă de zîmbet ale bărbatului care poruncea, ochii trişti care-l găsiră dintr-o 
dată ca pe un ac în carul cu fin, degetul ce-l arătă, acela, cel cätärat la fereastră, să fie arestat 
pînă îmi amintesc unde l-am mai văzut, ordonă, aşa că mă luară la bătaie, mă făcură zob 
lovindu-mă cu latul sabiei, mă arseră pe grătar ca să mărturisesc unde mă văzuse înainte 
conducătorul, dar nu reuşiseră să-i smulgă alt adevăr decît singurul strigat în carcera 
îngrozitoare din fortăreaţa portului, şi-l repetă cu atîta convingere şi atîta curaj că el sfirsi prin 
a recunoaşte că se înşelase, dar nu mai era nimic de făcut, zise, pentru că îl maltrataseră atit 
de cumplit încît dacă înainte nu fusese un duşman acum era, bietul de el, aşa că putrezi de viu 
în temniţă în vreme ce eu rătăceam prin casa asta a umbrelor zicindu-mi maica-maiculita, 
Benedici6n Alvarado din timpurile mele bune, ajută-mă, vezi ce-am ajuns fără ocrotirea ta, 
strigînd de unul singur că n-avea nici un rost să fi trăit atîtea zile glorioase dacă nu era în stare 
să şi le amintească pentru a se bucura de ele, a se hrăni cu ele şi a supravieţui prin ele în 
mlastina batrinetii, fiindcă pînă şi durerile cele mai vii şi clipele cele mai fericite din vremurile 
lui strălucite i se prelinseră fără scăpare prin golurile memoriei în pofida încercărilor lui 
copilăreşti de a împiedica aceasta cu dopuri din hirtiute răsucite, era pedepsit să nu ştie 
niciodată cine era această Francisca Linero de 96 de ani, deşi poruncise să fie inmormintata cu 
onoruri de regină după cum arăta un bilet scris de mîna lui, condamnat să guverneze orbeşte 
cu unsprezece perechi de ochelari nefolositori ascunsi în sertarul biroului pentru a se preface 
că vorbea de fapt cu fantome ale căror voci aproape că nu reuşea să le desluşească şi 
ghicindu-le identitatea prin semne din instinct, cufundat într-o stare de neputinţă a cărei 
gravitate primejdioasă i se dezvălui fără putinţă de tăgadă în cursul unei audienţe cu ministrul 
său de război cînd a avut ghinionul să strănute şi ministrul de război i-a spus sănătate, dom- 
nule general, şi apoi mai strănutase o dată şi ministrul de război spuse iar sănătate, domnule 
general, dar după nouă strănuturi unul după altul nu i-am mai spus sănătate, domnule general, 
căci m-am îngrozit de ameninţarea acelei feţe schimonosite de stupoare, am văzut ochii înecaţi 
în lacrimi care mă stropiră necruţător din mlaştina agoniei, am văzut limba de spinzurat a 
animalului decrepit care-mi murea în braţe fără un martor care să-mi certifice inocenta, fara 
nimeni în jur, şi atunci nu mi-a trecut prin minte altceva decit să fug din birou înainte de a fi 
prea tîrziu, însă el mă împiedică strigîndu-mi într-o dezlantuire de autoritate între două 
strănuturi nu fi las brigadier Rosendo Sacristan , stai liniştit, ce dracu, doar nu sînt atît de 
timpit să mor în fata ta, urlă, şi aşa a şi fost, pentru că strănută mai departe pînă în pragul 
morţii, plutind într-un spaţiu al inconstientei brăzdat de licurici în plină zi însă crezind cu 
înverşunare că maică-sa Benedicién Alvarado n-avea să-i facă ruşinea de a-l lăsa să moară 


dintr-un acces de strănutat în prezenţa unui subaltern, nici pomeneală, mai curînd mort decît 
umilit, mai bine să trăieşti cu vacile decît cu nişte oameni în stare să te lase să mori fără 
demnitate, ce dracu, dar n-a mai ajuns să vorbească despre Dumnezeu cu nunțiul apostolic 
pentru ca acesta să nu-şi dea seama că el îşi bea ciocolata cu lingura, nici n-a mai jucat 
domino de teamă că cineva s-ar încumeta să piardă din milă, nu voia să mai vadă pe nimeni, 
mamă, pentru ca nimeni să nu descopere că deşi îşi supraveghea purtarea cu mare atenţie şi 
în ciuda strădaniei de a nu-şi tîrşii picioarele plate pe care de fapt şi le tirstise dintotdeauna si 
în ciuda sfiiciunii de la anii lui se simţea pe marginea acelei prăpăstii de suferinţă a ultimilor 
dictatori căzuţi în dizgrație pe care el îi tinea mai curînd ca prizonieri decît ca protejaţi în vila 
de pe faleză ca să nu molipsească lumea de ciuma nemerniciei, simtise acest chin de unul 
singur în dimineaţa nenorocită cînd adormise în bazinul din curtea lui particulară făcîndu-şi 
baia cu ierburi medicinale, te visam, mamă, visam că tu făceai ca cicadele acelea să zumzăie 
pînă plesneau deasupra capului meu printre ramurile înflorite ale migdalului din viaţa reală, 
visam că tu vopseai cu pensulele tale sunetele pestrite ale graurilor, cînd se trezi speriat de 
ghiorăitul neaşteptat al matelor sale pe fundul bazinului, mamă, se trezi roşu la fata de furie în 
apa stricată a rusinii lui, unde pluteau frunzele aromatice de busuioc de pădure şi de nalbă, 
florile de curînd căzute din portocal, pluteau broaştele țestoase înveselite de noutatea acestei 
dire de rahat auriu şi moale al domnului general în apa înmiresmată, ce porcărie, dar el 
supravietuise acestei nenorociri ca şi multor altora pricinuite de vîrstă şi-şi redusese la 
minimum personalul de serviciu pentru a le face faţă fără martori, nimeni nu trebuia să-l vadă 
rătăcind aiurea prin casa rămasă de izbelişte zile şi nopţi întregi legat la cap cu cîrpe înmuiate 
în alcool camforat, ingretosat de miros, gemind cu disperare cu faţa la perete, înnebunit de 
durerea insuportabilă de care n-a vorbit niciodată cu nimeni, nici măcar cu doctorul său 
personal, fiindcă ştia că nu era altceva decit una din multele dureri inutile ale decrepitudinii, o 
simţea cum vine ca un tunet de piatră cu mult înainte de a se ivi pe cer norii mari stirniti de 
furtună şi poruncea să nu mă deranjeze nimeni îndată ce începea să simtă menghina 
stringindu-i timplele, să nu intre nimeni în casa asta orice s-ar întîmpla, ordona, el auzind cum 
îi piriie oasele capului cînd menghina îl stringea şi mai tare, nici Dumnezeu daca vine, 
poruncea, nici de-o fi să mor, la naiba, orbit de durerea aceea necruțătoare care nu-l slăbea 
nici o clipă ca să poată gîndi, pînă cînd se dezlantuia ploaia binecuvintata punînd capăt 
veacurilor de disperare, şi atunci ne chema, îl găseam ca nou-născut la masuta gata pentru 
cină în faţa ecranului mut al televizorului, îi serveam tocană cu carne, fasole cu slănină, orez 
cu nucă de cocos, banane prăjite, o cină de neconceput la vîrsta lui pe care el o lăsa să se 
răcească fără să guste mai nimic, uitîndu-se la veşnicul film de umplutură, conştient că 
guvernul voia să-i ascundă ceva dacă dădeau iar acelaşi program pe circuit închis fără să bage 
măcar de seamă că inversaseră rolele filmului, ce timpenie, spunea, încercînd să uite ceea ce 
voiseră să-i ascundă, dacă ar fi fost ceva grav s-ar fi aflat oricum, zicea, sforăind cu cina 
servită în faţă, pînă cînd orologiul catedralei bătea de opt şi el se ridica, lua farfuria cu 
mîncarea neatinsă şi arunca tot ce era la closet, ca în fiecare noapte la ceasul acela de o 
groază de timp pentru a-şi ascunde umilinţa că stomacul îi refuza orice, pentru a-şi întreţine cu 
legendele de pe vremurile de glorie furia pe care o simţea împotriva lui însuşi ori de cîte ori 
făcea vreun gest detestabil din pricina neputinței batrinetii, pentru a uita că abia de-si mai 
ducea zilele, că era el şi nimeni altul cel care scria pe pereţii latrinelor trăiască generalul, 
trăiască bărbatul, că băuse pe ascuns o licoare făcută de vraci pentru a putea face faţă de cite 
ori avea chef într-o singură noapte pînă şi de trei ori cu femei diferite şi plătise naivitatea 
aceea senilă cu lacrimi de minie mai curînd decît de durere ţinîndu-se zdravan de barele 
closetului şi plîngînd, maica mea iubită, Benedici6n Alvarado, pedepseşte-mă, curata-ma cu 
apele tale de foc, ispăşindu-şi cu semetie cazna pentru naivitatea aceea fiindcă ştia prea bine 
că ceea ce-i lipsea atunci ca totdeauna la pat nu era putinţa ci dragostea, avea nevoie de 
femei mai putin serbede decit cele trimise de prietenul meu ministru cancelar ca să nu-mi 
pierd bunul obicei de cînd închiseră şcoala din vecinătate, femei clasa întîi numai pentru 
dumneavoastră, domnule general, aduse cu avionul şi cu scutirea oficială de taxe vamale din 
vitrinele din Amsterdam, de pe la concursurile de filme de la Budapesta, de prin mările Italiei, 
domnule general, uitati-va ce minunăţie, cele mai frumoase din toată lumea pe care el le 
găsea aşezate cu o decenta de profesoare de canto în penumbra biroului, se dezbrăcau ca 
nişte artiste, se culcau pe divanul de pluş cu urmele de la bridele costumului de baie 
imprimate ca un negativ de fotografie pe pielea caldă ca melasa aurie, miroseau a pastă de 
dinţi mentolată, a parfum de flori, întinse lîngă uriaşul bou de ciment care n-a vrut să-şi scoată 
uniforma de militar pe cînd eu încercam să-l atit cu metodele mele cele mai de pret pînă cînd 
el n-a mai putut îndura constringerea acelei frumuseți halucinante de peşte mort şi i-am spus 
gata, fata mea, du-te şi te călugăreşte, atît de abătut din pricina propriei lui nevolnicii că în 


seara aceea cînd bătu de opt luă prin surprindere pe una din femeile angajate să spete rufele 
soldaţilor şi o trînti dintr-o lovitură pe albia din spălătorie, cu toate că ea se strădui să scape cu 
şiretlicul care i-a venit în minte de frică spunîndu-i azi nu pot, domnule general, pe cuvînt, mi-a 
venit sorocul, dar el a întors-o cu fata-n jos pe scindurile de spălat revărsîndu-şi saminta pe la 
spate cu un asemenea elan biblic că biata femeie a simţit că-şi dă duhul şi-i slobozi gifiind 
sălbatic mai sinteti, domnule general, mai virtos ca un armăsar, iar el se simţi mai măgulit de 
geamătul acela de durere decit de elogiile cele mai înfocate ale linguşitorilor lui de profesie, şi-i 
stabili femeii o pensie pe viata spre a-şi creşte copiii, începu iar să cînte după atit amar de ani 
pe cînd dădea nutreţ la vaci în grajdurile pentru muls, strălucitoare lună de ianuarie, cînta, fără 
să se gindeasca la moarte, căci nici măcar în ultima noapte din viaţă n-avea să-şi îngăduie 
slăbiciunea de a se gîndi la ceva care să nu fie de bun simţ, numără din nou vacile de două ori 
în vreme ce fredona eşti lumina de pe cărarea-mi întunecată, eşti steaua mea polară, şi 
descoperi că lipseau patru, se întoarse în palat numârînd în trecere găinile adormite pe 
cuierele viceregilor, acoperi coliviile păsărilor adormite numărîndu-le pe măsură ce punea 
peste ele husele de pînză, patruzeci şi opt, dădu foc baligilor presărate de vaci în cursul zilei 
din vestibul pînă în salonul de audienţe, îşi aminti de o copilărie de demult care pentru prima 
dată îi oferea propria-i imagine tremurind în frigul podişurilor îngheţate şi imaginea maică-sii 
Benedicién Alvarado care smulgea din ghearele vulturilor de la groapa de gunoi măruntaiele 
unui berbec pentru masa de prînz, bătuse de unsprezece cînd străbătu încă o dată toată casa 
în sens invers, luminîndu-şi calea cu felinarul în timp ce stingea lămpile pînă în vestibulul de la 
intrare, se văzu pe sine în chip de paisprezece generali cu felinarul în mînă repetati în oglinzile 
întunecate, unul după altul, văzu o vacă răsturnată cu picioarele în sus în fundul oglinzii din 
salonul de muzică, vacă, vacuta, zise, era moartă, fir-ar să fie, trecu pe la dormitoarele gărzii 
pentru a spune că era o vacă moartă într-o oglindă, porunci să fie scoasă miine devreme, 
neapărat, pînă nu ni se umple casa de vulturi, porunci, cercetind cu felinarul fostele birouri de 
la parter în căutarea altor vaci pierdute, rămăseseră trei, le căută prin closete, pe sub mese, în 
fiecare oglindă, urcă la primul etaj verificînd camerele una după alta şi nu găsi decit o găină 
ascunsă sub apărătoarea de tintari de culoare trandafirie a unei novice de odinioară al cărei 
nume îl uitase, îşi luă lingura de miere de albine dinaintea culcării, puse înapoi borcanul în 
ascunzătoarea unde dădu peste una din hirtiutele lui cu data aniversării marelui poet Ruben 
Dario, să-l ţină Domnul pe tronul cel mai înalt din sfînta sa împărăție, răsuci iar biletelul şi-l 
puse la loc pe cînd spunea pe dinafară rugăciunea potrivită părinte şi maestru magic poet 
celest! care faci avioanele să plutească în văzduh şi transatlanticele pe mare, tirindu-si uriasele 
picioare de deznădăjduit fără somn prin ultimele gene de lumină fugară ale zorilor înverzite de 
pîlpiirile farului, auzea vintul fără odihnă de pe marea pierdută, muzica din toiul unei petreceri 
de nuntă la care fusese gata să moară răpus pe la spate într-o clipă de nebăgare de seamă 
divină, se pomeni cu o vacă rătăcită şi-i atinu calea fără a o atinge, vacă, vacuta, se întoarse la 
dormitor, vedea trecînd prin dreptul tuturor ferestrelor puzderia de lumini a oraşului fără mare, 
simţi aburii fierbinţi ai misterului din măruntaiele sale, taina răsuflării lui unanime, îl contempla 
de douăzeci şi trei de ori fără să se oprească din mers şi îndură pe veci şi ca totdeauna chinul 
incertitudinii oceanului vast şi impenetrabil al poporului adormit cu mîna pe inimă, îşi dădu 
seama că este urit de cei care-l iubeau cel mai tare, se simţi iluminat de lumînări ca la sfinţi, îşi 
auzi numele invocat pentru ca femeile însărcinate să aibă o naştere uşoară şi pentru 
îndreptarea cursului vieţii muribunzilor, îşi aminti de ovatiile în cinstea lui din partea aceloraşi 
oameni care-l blestemau de mamă cînd îi vedeau ochii încruntaţi, buzele triste, mîna de 
mireasă gînditoare în spatele geamurilor blindate de pe vremurile de demult ale limuzinei 
lunatice şi-i sărutau urmele cizmelor sale în noroi şi rosteau pentru el descîntece care să-l 
ferească de moarte năprasnică în nopţile fierbinţi cînd vedeam din curţile noastre luminile 
rătăcitoare în ferestrele neinsufletite ale palatului, nimeni nu ne iubeşte, oftă, ducîndu-se în 
pragul fostului dormitor al vânzătoarei şi vopsitoarei de păsări sävirsite din viaţă, mama sa 
Benedici6n Alvarado cu trupul acoperit de lintiţă, să ai parte de moarte bună, mamă, îi spuse, 
moarte bună, fiule, îi răspunse ea din criptă, era exact miezul nopţii cînd agäta felinarul în cui 
simtindu-si măruntaiele sfişiate de junghiul mortal ce însoțea şuieratul domol dar odios al 
herniei, nu mai era loc în lume pentru nimic altceva în afara durerii lui, trase cele trei zăvoare 
de la dormitor pentru ultima oară, puse cele trei lacăte şi cei trei drugi, îndură sacrificiul final al 
urinatului redus la cîteva picături în closetul portabil, se trînti pe podeaua goală cu pantalonii 
de postav pe care-i purta prin casă de cînd puse capăt audienţelor, cu cămaşa în dungi fără 
guler tare şi papucii de invalid, se trînti cu faţa în jos, cu braţul drept îndoit sub cap în chip de 
pernă şi adormi pe dată, dar la două şi zece se trezi cu mintea împiclită şi hainele ude leoarcă 
de o sudoare palidă şi calduta ca înainte de ciclon, cine-i acolo, întrebă înfiorat de certitudinea 
că cineva îl strigase în somn cu un nume care nu era al lui, Nicanor, şi încă o dată, Nicanor, 


cineva care avea darul să se strecoare în cameră fără să desfacă lacătele fiindcă intra şi ieşea 
cînd voia trecînd prin pereţi, şi atunci o văzu, era moartea, domnule general, moartea 
dumneavoastră, îmbrăcată cu o tunică zdrentuita din fire de agava ca penitentii, cu coasa în 
mînă şi craniul presărat cu alge sepulcrale şi flori de pămînt în crăpăturile oaselor, cu ochii 
străvechi şi holbati în găvanele goale, şi numai atunci cînd o văzu din cap pînă-n picioare 
înţelese de ce-l strigase Nicanor, Nicanor, căci era numele cu care moartea ne cheamă pe noi 
toţi în clipa de pe urmă, dar el îi spuse nu, moarte, încă nu mi-a sunat ceasul care trebuia să- 
mi vină în somn în penumbra biroului, aşa cum fusese prevestit dintotdeauna în apa 
descîntătoare a ulcelelor, însă ea îi răspunse ba nu, generale, va fi aici, descult şi cu hainele de 
om sărman de pe tine, chiar dacă cei care-i găsiră trupul aveau să spună că a fost în biroul lui 
jos pe podea, cu uniforma de doc fără galoane şi cu pintenul de aur la calciiul stîng pentru a nu 
se împotrivi prevestirii ghicitoarelor, se intimplase cînd o dorea mai putin, cînd după atît amar 
de ani de speranţe deşarte începuse să întrevadă că nu vietuiesti, la naiba, ci supravietuiesti, 
afli prea tîrziu că pînă şi vieţile cele mai lungi şi folositoare nu ajung pentru nimic altceva decit 
ca să înveţi să trăieşti, căci îşi deslusise neputinta de a iubi în enigma din palmele miinilor sale 
mute şi în cifrele nevăzute de pe cărţile de joc şi se străduise să îndrepte destinul acela ticălos 
prin cultul devastator al viciului solitar care este puterea, devenise victima sectei sale 
jertfindu-se pe rugul acelui holocaust veşnic, se cufundase în înşelăciune şi crimă, prosperase 
în nelegiuire şi oprobiu, învingîndu-şi avaritia înfrigurată şi teama înnăscută numai pentru a-şi 
păstra în pumn pînă la sfîrşit mărgică de sticlă fără să ştie că era un viciu infinit a cărui 
satietate genera propriu-i apetit în vecii vecilor, domnule general, ştiuse de la început că îl 
înşelau pentru a-i fi pe plac, că plătea pentru a fi adulat, că adunau prin forţa armelor 
mulțimile concentrate la trecerea lui cu urale de bucurie şi lozinci nesincere urînd viata eternă 
preastrălucitului care dăinuie dinaintea vîrstei sale, însă tnvata să trăiască şi cu astea şi cu 
toate mizeriile gloriei pe măsură ce descoperea de-a lungul anilor săi fără şir că minciuna e 
mai comodă decit îndoiala, mai folositoare decit dragostea, mai trainică decît adevărul, 
ajunsese fără uimire la această prefăcătorie ruşinoasă de a conduce fără a avea putere, de a fi 
preamărit fără glorie şi ascultat fără autoritate, convingîndu-se în risipa de frunze ruginii ale 
toamnei sale că niciodată n-avea să fie stapinul întregii lui puteri, că era condamnat să nu 
cunoască viata decît pe dos, condamnat să desluşească şirul tesäturii şi să îndrepte firele şi 
nodurile urzelii acelui goblen iluzoriu al realităţii fără a bănui nici măcar cînd era prea tîrziu că 
singura viaţă demnă de a fi trăită era cea care poate fi arătată, cea pe care noi o vedeam de 
pe partea cealaltă care nu-i şi a dumneavoastră, domnule general, de pe partea sărmanilor 
unde se afla risipa de frunze ruginii a nenumaratilor nostri ani de nenorociri şi a clipelor 
părelnice de fericire, unde iubirea era infestată de germenii morţii dar era iubirea adevărată, 
domnule general, unde dumneavoastră înşivă abia dacă erati o imagine incertă a unor ochi 
jalnici prin perdelele prăfuite de la fereastra unui tren, tremurul unor buze taciturne, gestul 
fugitiv de rămas bun al unei mänusi de atlaz din mîna anonimă a unui bătrîn fără destin despre 
care niciodată n-am ştiut cine a fost, nici cum era, nici dacă n-a fost doar o amăgire a 
închipuirii, un tiran de batjocură care n-a ştiut vreodată care era dosul şi care era faţa acestei 
vieţi pe care o iubeam cu o patimă nesätioasä pe care dumneavoastră nu v-aţi încumetat nici 
măcar să vi-o imaginati de teamă să nu aflaţi ceea ce noi ştiam prea bine, că era grea şi 
efemeră, dar că nu mai există alta, domnule general, fiindcă noi ştiam cine sîntem pe cînd el a 
rămas pe veci în nestiintä cu şuierul dulce al herniei lui de mort bătrîn secerat de lovitura 
morţii, zburînd împresurat de foşnetul tulbure al ultimelor frunze îngheţate ale toamnei lui spre 
tărîmul întunecat al adevărului uitării, agăţat cu spaimă de zdrentele putrede ale mantiei 
morţii şi străin de strigătele mulţimii dezläntuite ce se revărsa pe străzi cîntînd imnuri de 
bucurie la aflarea morţii lui, străin pentru totdeauna de cîntecele eliberării şi de petardele 
sărbătoreşti şi de clopotele de slavă care răspîndiseră în lume vestea cea minunată că în sfîrşit 
se isprăvise timpul infinit al eternității.