Joseph Conrad — Nostromo

JOSEPH CONRAD 


NOSTROMO 


Capitolul unu. 

Pe timpul stăpânirii spaniole şi încă mulți ani după aceea, 
oraşul Sulaco - splendoarea exuberantă a plantațiilor de 
portocali stă mărturie a vechimii sale - n-a avut niciodată o 
importanță comercială alta decât a unui port de cabotaj, cu un 
comerţ local de indigo şi de cornute destul de dezvoltat. 
Galioanele oceanice grele ale conchistadorilor care, pentru cea 
mai mică manevră, aveau nevoie de vânt bun, ar fi stat în 
acalmie când corăbiile noastre moderne, cu velatură de goeletă, 
spintecă valurile la o simplă adiere ce le flutură pânzele, şi 
intrarea lor la Sulaco le-a fost interzisă de calmul ce predomină 
în imensul golf. Sunt poituri pe lume al căror acces este 
îngreunat de stânci submarine perfide şi de furtuni costiere. 
Sulaco îşi aflase un sanctur.r inviolabil împotriva poftelor lumii 
comerciale în ealmul solemn al profundului Golfo Placido, 
enorm templu semicircular descoperit, deschis înspre ocean şi 
înconjurat de meterf ze trufaşe de munţi drapaţi în cortine de 
nori. Pe o par.e a acestui vast amfiteatru se întinde coasta 
rectilinie a Kepublicii Costaguana, şi ultimul pinten al crestei 
muntoase îl formează un neînsemnat cap cu numele Punta Mala 
Din mijlocul golfului punctul acesta de țărm nu se vede dar se 
poate distinge masivul abrupt al înălțimilor de din' ilo de el, ca o 
umbră palidă profilată pe cer. 

Pe cealaltă parte pluteşte uşor ceea ce pare să fie o pată 
izolată de ceaţă albăstrie pe strălucirea orizontului. E peninsula 
Azuera, haos indescriptibil de roci sfărâmate şi de podişuri 
stâncoase sfârtecate de prăpăstii. Pătrunde departe în mare, 
cap cioturos de stâncă legat de coasta îmbrăcată în verdeață 
printr-un gât subţire şi lung de nisip, acoperit de tufe spinoase. 
Lipsit cu totul de apă, pentru că ploaia se scurge în ocean îndată 
ce cade, n-are - se zice - pă-mânt nici cât să crească un fir de 
iarbă, parc-ar fi sterp din blestem. Sărăcimea de pe acolo, 


asociind dintr-un obscur instinct de consolare ideea de rău cu 
cea de bogăţie, îţi va povesti că-i otrăvitor, din cauza comorilor 
ascunse în el. Oamenii de rând de prin partea locului, peonii din 
estan-cias, atâţia vaqueros de pe câmpiile de la malul mării, 
indienii inofensivi făcând mile întregi până la târg cu câte o 
legătură de trestie de zahăr sau cu un coş de porumb care nu 
fac mai mult de câţiva gologani, ştiu foarte bine că în bezna 
prăpăstiilor adânci care sfâşie podişul Azuera zac mormane de 
aur strălucitor. Tradiţia vrea ca numeroşi aventurieri din vremile 
de demult să fi pierit căutându-le. Mai merge şi vorba că de 
curând - oamenii îşi mai aduc încă aminte - doi marinari 
rătăcitori - americanos poate, nişte gringos în orice caz de 
undeva de prin Statele Unite - s-au înţeles c-un derbedeu, un 
târâie-brâu, un mozo, şi au furat toţi trei un măgăruş să le care 
o legătură de lemn de mină uscat şi un burduf de apă şi provizii 
pe ci-teva zile. Şi astfel echipați, cu revolvere la centură, au 
pornit tăindu-şi cu machetele drum prin tufele spinoase care 
acoperă istmul peninsulei. 

In seara următoare, pentru prima dată de când ţinea 
lumea minte, un fir de fum (nu putea fi decât de la focul lor) s-a 
văzut ridicându-se străveziu drept în sus pe cer, deasupra 
crestei ca lama de brici a capului stâncos. Echipajul unei goelete 
de cabotaj, în acalmie la trei mile de țărm, s-a uitat cu stupoare 
la el până s-a lăsat noaptea. Un pescar negru, locuind într-o 
colibă solitară la malul unui golf mic din apropiere, îi văzuse 
pornind şi aştepta acum un semn. Când soarele se pregătea să 
apună, şi-a chemat nevasta. Nu le venea să creadă: priveau 
minunăţia cu invidie, cu spaimă. 

Alt semn de viaţă, nelegiuiţii aventurieri n-au mai dat. 
Marinarii, indianul şi măgăruşul furat n-au mai apărut niciodată. 
Cât îl priveşte pe mozo, care era din Sulaco - nevastă-sa a plătit 
câteva parastase; sărmanul patruped, fiind fără păcate, i-o fi 
fost probabil îngăduit să moară în pace; dar cei doi gringos, 
fantome în veşnică agitaţie în puterea vrajei fatale a propriului 
lor succes, mai rătăcesc şi astăzi încă printre stânci. Sufletele lor 
nu se pot smulge din trupurile ce stau de veghe lângă comoara 
descoperită. Sunt bogaţi acuma, şi flămânzi, şi însetaţi - stranie 
mentalitate la nişte spectre de gringos eretici sfidând îndărătnici 
chinurile foamei cu carnea uscân-du-se pe ei, când un creştin ar 
fi renunţat şi ar fi scăpat. Aceştia sunt aşadar legendarii locuitori 


ai podişului Azu-era păzindu-şi comoara blestemată, şi pe de o 
parte umbra de pe cer, iar pe de alta pata rotundă de abureală 
albăstruie asumbrind filigrana strălucitoare a orizontului, 
marchează cele două puncte extreme ale curbei căreia i se zice 
Golfo Placido, pentru că nu se ştie ca vreodată vreun vânt 
puternic să fi suflat peste apele sale. Când trec peste linia 
imaginară care leagă Punta Mala de Azuera, navele care vin din 
Europa îndreptându-se spre Sulaco pierd dintr-odată ajutorul 
brizei vii a oceanului. Devin prada unor straturi capricioase de 
aer, care câteodată se joacă şi treizeci de ore în şir cu ele. în 
faţa lor, fundul golfului e acoperit, cele mai multe zile din an, de 
o masă de nori uriaşă, opacă, nemişcată. In rarele dimineţi 
senine, altă umbră e aruncată pe întinsul golfului. Zorile se ivesc 
sus de tot, dincolo de zidul înalt al Cordilierei, care-şi profilează 
semet crestele sumbre pe cer, dominând cu pantele abrupte un 
soclu trufaş de păduri ce pornesc chiar de la malul mării. Dintre 
creste se înalţă maiestuos în azur piscul alb al Higuero-tei. 
Vârfuri enorme de stânci pleşuve picură pete negre pe cupola 
netedă a zăpezii. 

Apoi soarele amiezii trage de pe golf umbra munţilor, de 
pe văile adânci încep să se rostogolească norii şi îmbrobodesc în 
zdrenţe întunecate marginile golaşe ale pră-păstiilor pe 
deasupra pantelor împădurite, ascund piscu-curile, se întind 
sfâşiaţi de vânturi peste zăpezile Higue-rotei. Cordiliera a 
dispărut, parcă s-ar fi dizolvat în mase li nesfârşite de abur 
cenuşiu şi negru, îndreptându-se lent spre mare ca să se 
spulbere în aerul uşor, în căldura toridă a zilei. Dantela deşirată 
a masei de nori se străduie întruna să treacă de mijlocul 
golfului, dar rareori izbuteşte. Cum zic marinarii - o ronţăie 
soarele. Se întâmplă însă câteodată ca un nor negru de furtună 
să se rupă din grămadă, să străbată toată întinderea golfului, să 
scape dincolo peste Azuera şi, ieşind în larg, să izbucnească 
deodată în flăcări şi trosnete, ca un sinistru pirat al văzduhului 
plutind deasupra orizontului în luptă cu marea. 

Noaptea, masa do nori ridicându-se mai sus pe cer 
cufundă întreg golful calm într-o beznă impenetrabilă, în care 
auzi, când ici când colo, averse căzând brusc şi în-cetând la fel. 
Nopțile astea opace sunt proverbiale, desigur, printre marinarii 
de pe toată coasta occidentală a unui mare continent. Cer, 
coastă, mare - dispar toate de pe faţa pământului când - cum 


se zice prin partea locului - Placido adoarme trăgând un poncho 
negru peste el. Cele câteva stele rămase în larg dincolo de 
încruntarea bolţii licăresc palid ca din gură de peşteră adâncă. 
In imensitatea asta nava pluteşte nevăzută sub picioarele sale şi 
velele ei îţi flutură invizibile deasupra capului. Nici ochiul 
Domnului-Dumnezeu din cer - adaugă ei cu o sinistră impietate 
- n-ar putea să descopere ce unelteşte acolo mina omului; şi 
liber ai fi să-l chemi şi pe diavol în ajutor, fără teamă, dacă şi el 
cu toată viclenia lui n-ar fi neputincios pe o beznă oarbă ca asta. 
Coasta golfului e abruptă, aproape perpendiculară jur împrejur; 
trei insulițe pustii, care se lăfăiesc la soare chiar la marginea 
cortinei de nori, în faţa portului Sulaco poartă numele de 
„Isabelele”. 

Una e Isabcla Mare, alta e Isabela Mică, care-i rotundă, şi 
a treia e Hermosa, cea mai mică. 

Aceasta din urmă nu e mai înaltă de trei palme, şi în şapte 
paşi ai străbătut-o toată, un simplu vârf tocit de stâncă cenușie 
fumegând în soare cum fumegă cenuşa încinsă după ploaie, şi 
unde nu e om să încerce să pună piciorul desculţ înainte de 
asfinţit. Pe Isabela Mică, un palmier prăpădit cu trunchiul 
cioturos şi plin de ţepi, adevărat vrăjitor printre palmieri, 
leagănă un smoc trist de foi uscate deasupra nisipului cu bobul 
mare. Isabela Mare are un izvor de apă limpede care iese dintr-o 
coastă de vâlcea bogată în vegetaţie. Seamănă cu o fâşie de 
pământ întinzându-şi pe faţa mării verdeaţa de smarald pe o 
milă întreagă, şi doi arbori crescuţi alături aştern un covor mare 
de umbră sub trunchiurile lor netede. O vâlcea înţesată de 
tufişuri se întinde pe toată lungimea insulei; despir-ătură adâncă 
şi încâlcită în partea mai înaltă, se lărgeşte şi se lăţeşte către o 
fâşie de plajă nisipoasă. De aici de la capătul de jos al Isabelei 
Mari, printr-o des-picătură, un fel de breşă verticală parcă tăiată 
cu securea în malul neted la vreo două mile, ochiul priveşte 
drept în portul Sulaco. E un patrulater de apă alungit, ca un lac. 
De o parte pintenii scurţi şi împăduriţi şi văile Cordilierei căzând 
în unghi drept chiar pe malul mării; de cealaltă, vasta câmpie 
Sulaco desfăşurându-se în misterul opalescent al marilor 
depărtări înceţoşate de tre-murul caniculei. Oraşul Sulaco 
prcpriu-zis - creste de ziduri, o cupolă mare, sclipiri de miridore 
albe ivindu-se dintre crânguri imense de portocali - e aşezat 


între munţi şi câmpie la o mică distanţă de port şi nu poate fi 
văzut de ps mare. 

Capitolul doi. 

Unica dovadă de activitate comercială înlăuntrul portului, 
vizibilă de pe plaja de la Isabela Mare, o constituie extremitatea 
scundă a cheiului de lemn pe care Compania de Navigaţie 
Oceanică (sau C. N. O. cum i se zice pe scurt) îl construise în 
partea mai puţin adâncă a golfului, cu-rând după hotărârea de a 
face din Sulaco una din escalele sale în Republica Costaguana. 
Statul dispune de mai multe porturi de-a lungul coastei, dar în 
afară de Cayta, localitate importantă, toate celelalte sunt fie 
nişte treceri înguste şi dificile tăiate în coasta plină de stânci 
submarine - ca Esmeralda de pildă, la şaizeci de mile mai spre 
sud - fie simple rade neocrotite expuse la vânturi şi măcinate de 
valuri. 

Probabil că înseşi condiţiile atmosferice care în vremile de 
demult împiedicaseră accesul flotelor comerciale au determinat 
compania C. N. O. să violeze pacea sanctuarului ce adăpostea 
existenţa calmă a oraşului. Brizele jucăuşe zburdând uşor pe 
întinsul hemiciclu de ape cuprins de capul Azuera nu puteau fi o 
şicană pentru forţa admirabilei sale flote de nave cu abur. Ani în 
şir vapoarele cu carenă neagră trecuseră de-a lungul coastei, şi 
într-un sens şi într-altul, intrând şi ieşind pe lângă Azuera, pe 
lângă Isabele, pe lângă Punta Mala, fără să se sinchisească de 
nimic decât de tirania timpului. Numele lor, toate din mitologie, 
deveniseră curente pe o coastă pe care zeii Olimpului nu 
stăpâniseră niciodată. Junona era cunoscută pentru confortul 
cabinelor sale de punte, Saturn pentru amabilitatea căpitanului 
şi pentru somptuozitatea salonului pictat şi aurit, pe când 
Ganymede, echipat în special pentru transport de vite, trebuia 
evitat de călătorii costieri. Şi indianul cel mai umil din cel mai 
obscur sat de pe coastă ştia de Cerberus, cabotier mic şi negru 
fără nici un farmec şi nici un confort demn de numele lui, care 
avea misiunea să se strecoare la plajele împădurite până lângă 
masele de stânci înalte şi amenințătoare şi să se oprească 
îndatoritor în faţa oricărui mănunchi de colibe să le încarce 
produsele, până şi un pachet de un Kil' jumate de cauciuc învelit 
în foi uscate. Şi cum rareori se rătăcea chiar şi cel mai mic colet 
şi mult mai rar se pierdea vreun tăuraş şi niciodată nu se 
înecase nici un singur pasager, numele C. N. O. se bucura de 


mare încredere. Oamenii spuneau că, luaţi în seama companiei, 
şi ei şi averea lor în mai mare siguranţă erau pe mare decât pe 
țărm, la ei acasă. 

Reprezentantul C. N. O. la Sulaco, care asigura serviciul 
pentru toată republica, era foarte mândru de faima companiei 
sale. O rezuma într-un dicton care-i venea destul de des pe 
buze: „Noi nu greşim niciodată”. Faţă de ofiţerii companiei, 
dictonul lua forma severă a unei sentinţe:N-avem voie să 
greşim. N-am poftă de greşeli aici, indiferent ce ar face Smith la 
el acasă.” Smith, pe care nu-l văzuse în viaţa lui, era celălalt 
reprezentant al companiei, cu sediul la vreo mie cinci sute de 
mile de Sulaco. „Să nu te mai aud cu Smith ăsta al dumitale , 

Ap)i, caln.mdu-se brusc, schimba vorba cu o neglijenţă 
b>:ie studiată. „Smith n-are idee de continentul ăsta nici cit un 
copil în faşăExeekntul nostru Senor Mitchell,” cum i se zicea în 
lumea de afaceri şi între oficialităţile din Sulaco, sau „Joe 
aferatul” pentru comandanții de pe vapoarele companiei, 
ăpitanul Joseph Mitchell se fălea cu profunda cunoaştere a 
oamenilor şi a lucrurilor din ţară - cosaş de Cos-taguana. Printre 
acestea din urmă el număra şi frecventele schimbări ck guvern 
provocate de revoluțiile de tip militar, socotinilu-le extrem de 
supărătoare pentru bunul mers al treburilor companiei. 

Atmosfera politică a republicii era în general furtunoasă în 
zilele acelea. Patrioţii fugari ai partidului înfrânt izbutiseră să 
repună piciorul pe coastă cu un vapor pe jumătate plin cu arme 
şi muniții. Căpitanului Mitchell o asemenea ispravă i se părea 
de-a dreptul uluitoare, ţinând seama de totala lor sărăcie în 
momentul fugii în străinătate. El făcuse atunci observaţia că 
„oamenii aceştia par să nu aibă niciodată destule parale în 
buzunar ca să-şi poată plăti biletul şi să plece din ţară.” Şi era în 
măsură să vorbească în cunoştinţă de cauză pentru că, într-un 
moment memorabil, se făcuse apel la el să salveze viaţa unui 
dictator o dată cu cea a câtorva demnitari din Sulaco - el jefe 
politico, directorul vămilor şi şeful poliţiei - care făcuseră parte 
din regimul răsturnat. Sărmanul Sefior Ribiera (acesta era 
numele dictatorului) făcuse în goană optzeci de mile pe poteci 
de munte după ce pierduse bătălia de la Socorro, cu speranţa 
de a o lua înaintea veștii fatale - ceea ce, natural, a fost 
zadarnică trudă cu un catâr şchiop. De altfel animalul şi-a şi dat 
sufletul când a ajuns la capătul Alamedei, unde cântă uneori 


muzica militară seara între revoluţii. „Domnule”, făcea căpitanul 
Mitchell cu o gravitate sumbră, „sfârşitul inoportun al acelui 
animal a atras atenţia asupra nefericitului călăreț. A fost 
recunoscut de câţiva dezertori din armata dictatorială 
amestecați în gloata de ticăloşi care începuse să spargă 
geamurile la Intendencia.” 

Devreme în dimineaţa acelei zile, autorităţile locale din 
Sulaco fugiseră să-şi caute refugiu în birourile companiei C. N. 
O., o clădire solidă ridicată pe țărm la capul debarcaderului, 
abandonând oraşul la bunul plac al hoardei revoluţionare; şi 
cum dictatorul era detestat de populaţie din cauza legilor aspre 
de recrutare pe care nevoia îl făcuse să le pună în aplicare în 
timpul luptelor, avea mari şanse să fie sfâşiat în bucăţi. 
Providenta a vrut ca Nos-tromo - nepreţuit om - cu câţiva 
muncitori italieni aduşi în ţară să lucreze la terasamentele căilor 
ferate naţionale, care erau pe acolo, să reuşească să-i scape - 
cel puţin pentru moment. în cele din urmă căpitanul Mitchell 
izbuti să-i treacă pe toţi cu gigul său personal pe unul din vasele 
Companiei - Minerva - care, spre norocul lor, tocmai atunci 
intrase în port. 

A trebuit să-i pună pe domnii aceia să coboare pe o funie 
printr-o gaură făcută în zidul din dos, în timp ce gloata care 
năvălise din oraş şi se răspândise de-a lungul țărmului urla şi 
spumega la poalele fațadei. A trebuit să-i mâne în goană tot 
lungul debarcaderului - o lovitură încercată în disperare, pe 
viaţă şi pe moarte - şi tot Nostromo a fost, şi de data aceasta, 
om fără pereche, dar în fruntea cargadores-ilor Companiei 
acum, apărând cheiul de năvala gloatei, dând astfel timp 
fugarilor să ajungă la capătul debarcaderului, unde gigul sta 
gata, cu drapelul companiei la pupă. Ploua cu bâte, cu pietre, cu 
împuşcături; şi cu cuţitele aruncau. Căpitanul Mitchell exhiba 
bucuros o cicatrice lungă de deasupra urechii stingi şi până la 
tâm-plă, de pe urma unei tăieturi făcute cu o lamă de brici 
prinsă într-un vârf de ciomag - o armă, explica el, care avea 
multă căutare la „indigenii aceştia de cea mai proastă speţă.” 

Căpitanul Mitchell era un om corpolent, mai în vârstă, 
purtând gulere tari cu vârful răsfrânt şi favoriţi scurţi, vădind o 
predilecție deosebită pentru vestele albe şi, în fond, un om 
realmente expansiv cu tot aerul lui de emfatică reţinere. 


„Domnii aceştia,” spunea el plimbându-şi ochii cu 
solemnitate în jur, „domnii aceştia au trebuit să fugă ca iepurii, 
şi ca iepurii a trebuit să fug şi eu, de altminteri. Sunt unele 
modalităţi de a muri care sunt... ăă... cam dezagreabile pentru o 
persoană onorabilă. M-ar fi omorât în bătaie şi pe mine. Gloată 
dementă, domnul meu, nu face nici o discriminare. Providența a 
vrut să vină omul meu, el ca-pataz de cargadores cum i se zice 
aici în oraş, un om, domnule, care atunci când i-am descoperit 
valoarea nu era decât şef de echipaj pe un vapor italian, un 
vapor mare din Genova, unul dintre puţinele vapoare europene 
care făceau escală la Sulaco cu mărfuri generale înainte de 
construirea căii ferate. A rămas pentru nişte prietenii legate aici, 
oameni foarte onorabili, compatrioți de-ai lui, dar, după opinia 
mea, probabil şi pentru ca să-şi facă o situaţie mai bună. 
Domnul meu, să ştii că eu mă pricep la oameni, la caractere. L- 
am angajat ca şef al hamalilor, capataz de cargadores, şi ca 
supraveghetor al debarcaderului. Asta-i tot, dar fără el, Senor 
Ribiera ar fi fost astăzi un om mort. Acest Nostromo, domnul 
meu, un om absolut ireproşabil, a devenit spaima tuturor hoţilor 
din oraş. Eram infestaţi de hoţi, domnul meu, infestaţi şi 
copleşiţi, pe vremea aceea, de ladrones şi de matreros, de hoţi 
şi de asasini, veniţi din toată provincia. în împrejurările de atunci 
se adunaseră în Sulaco cu o săptămână înainte. Adulmecaseră 
sfârşitul, domnul meu. Cincizeci la sută din gloata asta asasină 
erau bandiți profesionişti de pe Campo, domnul meu, dar nu era 
unul să nu fi auzit de Nostromo. Cât despre leperos-ii din oraş, 
numai să fi dat cu ochii de favoriţii lui negri şi de dinţii albi, şi le 
ajungea. Zdreanţă se făceau în faţa lui, domnul meu. Asta-i, 
când ai forţă de caracter.” 

Se putea foarte bine spune că Nostromo singur le salvase 
viaţa domnilor acelora. Căpitanul Mitchell, la rândul său, nu se 
despărţise de ei decât după ce-i văzuse prăbuşindu-se gâfâind 
terori/aţi şi exasperaţi, dar salvaţi, pe catifeaua somptuoasă a 
canapelelor din salonul de clasa întâi al Mineruei. Până în ultimul 
moment a avut grijă să se adreseze fostului dictator numai 
cu.,Excelenţa Voastră”.,Domnul mpu, altfel nu puteam. Omul 
era la pământ - livid, o stafie, un om sfârşit. 

La escala aceea?”.erva n-a mai lăsat ancora. 
Reprezentantul a ordonat părăsirea imediată a portului. Natural, 
nu se putea debarca nici un fel de încărcătură, şi pasa- 


2, Nostromo gerii pentru Sulaco au refuzat, bineînţeles, să 
debarce. Auzeau împuşcăturile şi vedeau perfect luptele de pe 
mal. Gloata respinsă îşi consacră toată energia într-un atac 
împotriva vămii, o clădire lugubră cu multe ferestre şi cu un aer 
neisprăvit, situată la vreo două sute de metri de birourile C. N. 
O., iar altă clădire în apropierea portului nu mai era. Căpitanul 
Mitchell, după ce dădu comandantului Minervei instrucţiuni să-i 
debarce pe „domnii aceia” la prima escală în afara frontierelor 
Costaguanei, s-a întors cu gigul său să vadă ce avea de făcut 
pentru apărarea bunurilor companiei. Şi acestea şi cele ale 
căilor ferate au fost apărate de europenii din localitate, adică de 
căpitanul Mitchell personal şi de inginerii care lucrau la căile 
ferate, ajutaţi de muncitorii italieni şi basci care s-au strâns fideli 
în jurul şefilor lor englezi. Hamalii companiei şi ei, cu toate că 
erau indigeni, s-au comportat foarte bine sub comanda 
capatazului lor. Adunături de paria, de apatrizi cu sânge 
amestecat, în majoritate negri, în veşnică duşmănie cu ceilalţi 
clienţi ai cârciumilor ordinare din oraş, ei au sărit îneântaţi pe un 
prilej de a-şi răfui socoteli personale sub auspicii atât de bune. 
Nu era printre ei nici măcar unul care să nu se fi pomenit c 
groază într-un moment oarecare cu revolverul lui Nostrom) al 
nostru sub nas, sau să nu fi fost în vreun alt chip domolit de 
străşnicia lui. Era „om, nu glumă”, capatazul lor, ziceau ei, fire 
prea dispreţuitoare ca să fi rostit vreodată vreo insultă, şef 
neobosit şi cu aât mai redutabil cu cât era mai distant. Şi, ia te 
uită, într-o zi ca asta era şi el acolo, în fruntea lor, catadicsind 
chiar să facă şi câte o glumă cu unul sau cu altul dintre ei. Un 
asemenea şef îţi dă curaj, şi în realitate tot ce a reuşit să strice 
gloata a fost să dea foc la o stivă - numai la una - de traverse 
de cale ferată care, fiind creozotate, ardeau frumos. Atacul 
principal, asupra triajului, asupra birourilor C. N. O. şi în special 
asupra vămii în al cărei tezaur, după cum se ştie, se afla o mare 
cantitate de lingouri de argint, a eşuat complet. Chiar şi micul 
hotel pe care-l ţinea bătrânul Giorgio, izolat la jumătatea 
drumului între port şi oraş, a scăpat de jaf şi de distrugere nu 
printr-o minune, ci pentru că la început, cu gândul la tezaur, l-au 
neglijat, iar după aceea n-au mai avut răgazul să se oprească. 
Nostromo cu oamenii lui îi înghesuiseră cam rău la ora aceea. 

capitolul trei. 


S-ar fi putut spune că nu făcea decât să-şi ferească ce era 
al său. Fusese primit din capul locului în intimitatea familiei 
hotelierului, un compatriot de-al său. Bătrânul Giorgio Viola, un 
genovez cu o coamă leonină albă şi zburlită - căruia i se zicea 
adesea „ii garibaldino” (aşa cum mahomedanilor li se spune 
după profetul lor) - era, cum se exprimase căpitanul Mitchell, 
„onorabilul prieten căsătorit” la sfatul căruia Nostromo părăsise 
vaporul ca să-şi încerce norocul pe ţărmul Costaguanei. 

Bătrânul, plin de dispreţ pentru norod, cum e adesea 
republicanul auster, nu luase în seamă zgomotele prevestitoare 
de zaveră. Continuă, şi în ziua aceea ca şi în toate zilele, să-şi 
vadă în papuci de mărunţişuri pe lângă casă, mor-măindu-şi 
mânios disprețul pentru natura non-politică a răzmeriţei şi 
ridicând din umeri. Aşa că până la urmă izbucnirea gloatei l-a 
luat prin surprindere. Era prea târziu să-şi mai ducă familia de 
acolo şi, fireşte, încotro să fi fugit cu corpolenta Signora Teresa 
şi cu două fetiţe pe întinderea aceea vastă? Atunci, baricadând 
bine toate deschiderile, bătrânul se aşeză încruntat în mijlocul 
cafenelei rămase în întuneric, cu o puşcă veche pe genunchi. 
Nevastă-sa şedea pe un alt scaun alături de el, murmurând rugi 
pioase la toţi sfinţii calendarului. 

Bătrânul republican nu credea nici în sfinţi, nici în 
rugăciuni, nici în ceea ce numea el „religia popilor”. Divinităţile 
lui erau Libertatea şi Garibaldi; dar tolera,.superstiţiile” femeilor 
şi trecea peste chestiile astea fără o vorbă, privindu-le de sus. 

Cele două fete ale lui, cea mare de paisprezece ani şi 
cealaltă cu doi ani mai mică, stăteau ghemuite pe duşumeaua 
presărată cu nisip, de-a dreapta şi de-a stingă Signorei Tcresa, 
cu capetele în poala mamei, speriate amândouă dar fiecare în 
felul ei, Linda, cea oacheşă, indignată şi furioasă, blonda Gisella, 
cea mică, uluită şi resemnată La padrona îşi ridică o clipă 
braţele cu care-şi îmbrăţişa fiicele, ca să-şi facă semnul crucii şi 
să şi le frângă în grabă Murmură, ceva mai tare:,Oh, Gian' 
Battista, de ce nu eşti aici? De ce nu eşti aici?” In clipa asta nu-l 
invoca pe sfânt, ci pe Nostromo care-i purta numele. lar Giorgio, 
stând nemişcat pe scaun alături de ea, începu să-şi piardă 
răbdarea la aceste apeluri disperate şi pline de reproşuri. 

„„ Linişte, femeie! Ce rost are? E la datorie...” mormăi el în 
întuneric; la care ea îi răspunse gâfâind: „Eh, nu mai pot. 
Datorie! Şi faţă de femeia care i-a fost ca o mamă? N-are 


datorie? în genunchi i-am căzut, azi-dimineaţă; nu te duce, Gian' 
Battista, rămâi acasă. Ba-ttistino, uită-te la copilele acestea 
nevinovate!” Tot italiancă era şi Signora Teresa; se născuse la 
Spezzia şi cu toate că mult mai tânără decât bărbatul ci, 
ajunsese şi ea între două vârste. Avea trăsături frumoase, cu un 
ten care bătea în galben acum, pentru că nu-i pria clima din 
Sulaco. Ao voce caldă de contraltă. Când, cu braţele încrucişate 
sub sânii planturoşi ocăra slujnicele chinezoaice, scurte şi cu 
picioare groase, care întindeau rufe sau jumuleau păsări sau 
pisau grâu în piuliţe de lemn printre colibele de chirpici din 
curtea din dos, era în stare să scoată nişte note atât de 
vehemente, de vibrante, de sepulcrale, încât dulăul de pază 
fugea în cuşcă zornăindu-şi lanţul. Luis, un mulatru cu faţa ca 
scorţişoara şi cu mustaţa răsucită peste nişte buze groase, 
închise la culoare, se oprea cu târnul de foi de palmier în mână 
din maturatul cafenelei, simțind un fior trecându-i prin şira 
spinării. O vreme ochii-i languroşi şi migdalaţi rămâneau închişi. 
Acesta era personalul Casei Viola, dar toată lumea asta fugise 
de dimineaţă devreme, la primul zvon de răzmeriţă, preferind să 
se ascundă în câmpie decât să se încreadă în zidurile casei; 
preferinţă din care în nici un caz nu li se putea face o vină, 
pentru că, pe drept sau pe nedrept, în oraş se credea că 
Garibaldinul are ceva parale îngropate sub pardoseala de 
pământ bătut a bucătăriei. Câinele, o bestie lăţoasă şi irascibilă, 
lătra ca un besmetic intrând şi ieşind într-una din cuşca lui, 
mânat de furie sau de frică. 

Explozii de strigăte cutremurau văzduhul în câmpia din 
jurul casei baricadate şi se stingeau apoi, ca nişte rafale de vânt 
în pustiu; răpăitul neregulat al împuşcăturilor începea să 
acopere răcnetele. Se iveau uneori, afară, perioade de 
inexplicabilă linişte, şi nimic nu reflecta mai multă pace şi 
veselie decât razele subţiri de lumină strălucitoare pătrunzând 
prin intersecțiile obloanelor şi alu-necând drepte peste scaunele 
şi mesele răvăşite din cafenea până în peretele opus. Bătrânul 
Giorgio alesese drept refugiu această încăpere cu pereţii goi şi 
văruiţi. Avea numai o singură fereastră şi unica uşă dădea la 
drumul acoperit de un strat gros de praf şi mărginit de tufe de 
aloe care ducea din port în oraş şi pe care auzeai de obicei 
carele greoaie scârţâind în urma jugurilor cu perechi de boi 
minaţi de băieţi călări. 


Într-unul din aceste intervale de linişte, Giorgio armă 
puşca. Zgomotul sinistru stoarse un geamăt surd de pj buzele 
femeii care şedea încremenită alături de el. O izbucnire bruscă 
de strigăte sfidătoare se stinse imediat într-un mormăit confuz. 
Cineva alerga de-a lungul zidului; i se auzi o clipă gâfâitul 
zgomotos prin dreptul uşii. Se auzeau, aproape de zid, murmure 
răguşite şi paşi; un umăr se frecă de oblon stingând razele 
sclipitoare de soare desenate pe toată lăţimea încăperii. Braţele 
Signorei Teresa cuprinzând siluetele îngenuncheate ale fetelor 
ei se încleştară mai tare, convulsiv. 

Gloata gonită de la vamă se împărţise în mai multe bande 
retrăgându-se peste câmp înspre oraş. Se auzeau din depărtare 
strigăte răspunzând surd salvelor neregulate ce trosneau 
înfundat de la distanţă mare. In intervalele de linişte se auzeau 
slab împuşcături izolate, şi clădirea lungă şi scundă şi albă, cu 
ferestrele toate oarbe, părea să fie miezul unui vârtej clocotind 
într-un cerc vast pe care-l strângea în chingi tăcerea. Dar 
mişcările circumspecte şi şuşotelile unei bande în derută 
căutând un adăpost trecător în dosul zidului agitau în întunericul 
încăperii brodat cu fire de lumină calmă sunete suspecte, 
tulburătoare. Le simțeau toţi patru zumzăindu-le în urechi, de 
parcă stafii plutind prin jurul scaunelor lor s-ar fi consultat în 
şoaptă asupra oportunității de a da foc acestei case de venetic. 
Era obositor pentru nervi. Bătrânul Viola se ridicase încet, cu 
puşca în mină, nehotărât, pentru că nu vedea cum i-ar fi putut 
împiedica. Se şi auzeau voci în spatele casei. Signora Teresa îşi 
ieşise din fire de groază. „Ah, trădătorul! Trădătorul!” mormăia 
ea, aproape ina-udibil.,O să ardem ca şoarecii acuma, şi în 
genunchi m-am plecat în faţa lui. Dar nu! Trebuia să alerge după 
călcâiele englejilor ălora!” 

Părea să creadă că simpla prezenţă a lui Nostromo ar fi 
asigurat casei o securitate perfectă. Era şi ea încă sub vraja 
reputației pe care el capataz de cargadores ştiuse să şi-o facă şi 
de-a lungul coastei şi al căii ferate, şi la englezi şi la localnici, la 
Sulaco. Când era el de faţă, cu toate că ştia că lui Giorgio nu-i 
face plăcere, îl lua în râs, îl zefle-misca, fără excepţie, câteodată 
cu un pic de voioşie, dar cel mai adesea cu o stranie 
amărăciune. Eh, avea Giorgio obiceiul să obiecteze, calm, când 
îi venea bine, că aşa-s femeile, nu totdeauna spun lucruri la 
locul lor. Dar de data asta, cu puşca întinsă gata să tragă, cu 


ochii ţintă la uşa baricadată, se plecă deasupra capului neveste- 
Şi şi-i şopti la ureche că Nostromo n-ar fi putut să le ajute. Ce să 
facă doi bărbaţi închişi într-o casă împotriva a douăzeci sau mai 
mulţi porniţi să dea foc acoperişului? Dar Gian* Battista se 
gândeşte la casa lor necontenit, era convins de asta. 

„Se gândeşte la casa noastră! El!” bolborosi Signora 
Teresa înnebunită. îşi lovi pieptul cu palmele.,îl ştiu eu! Nu se 
gândeşte la nimeni! La el se gândeşte!” O salvă de focuri de 
puşcă în apropiere o făcu să-şi dea capul pe spate, să închidă 
ochii. Bătrânul Giorgio îşi înfipse adânc dinţii în buză, sub 
mustaţa albă, şi ochii începură să i se rostogolească scăpărând. 
Câteva gloanţe izbiră deodată colţul zidului; afară se auziră 
căzând bucăţi de tencuială; un glas ţipă; „Uite-i! Vin!” şi după o 
clipă de tulburătoare tăcere, paşi precipitaţi răsunară de-a 
lungul fațadei. 

Tensiunea din atitudinea bătrânului Giorgio cedă, şi un 
7âmbet de uşurare se ivi pe buzele lui de bătrân luptător cu cap 
leonin xAştia nu erau un popor luptând pentru libertate, nu erau 
decât nişte tunari. Chiar şi a-şi apăra viaţa împotriva lor i se 
părea un fel de degradare pentru un bărbat care fusese unul din 
Mia Nemuritoare a lui Garibaldi la cucerirea Siciliei. Avea un 
dispreţ nemăsurat pentru această răzmeriţă de ticăloşi şi de 
lepe-ros care nu ştiau ce înseamnă cuvântul „libertate!. Puse jos 
puşca lui veche şi, întorcându-şi capul, îşi aruncă privirea la 
cromolitografia lui Garibaldi atârnată într-o ramă neagră pe zidul 
alb; o rază puternică de soare o izbea perpendicular. Ochii lui 
Giorgio, deprizându-se cu penumbra care se subţia, începeau să 
distingă culorile vii ale feţei, roşul cămâăşii, conturul umerilor laţi, 
pata neagră a pălăriei de bersaglier cu panaşul ei de pene de 
cocoş rotit în jurul cocardei. Erou nemuritor! Asta-i libertatea: îţi 
dă nu numai viaţă, îţi dă şi nemurire! Fanatismul lui pentru omul 
acesta rămăsese neatins. In clipa în care răsuflase uşurat de 
spaima a poate celei mai mari primejdii la care fusese expusă 
familia sa în toate peregrinările ei, ochii lui în primul rând la 
chipul fostului comandant se întorseseră şi numai după aceea îşi 
puse palma pe umărul nevestei. 

Copiii îngenunchiaţi pe duşumea nu se clintiseră. Sig-nora 
Teresa deschise puţin ochii, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn 
greu şi fără vise. Până să apuce el să spună o vorbă de 


îmbărbătare, ea sărise în picioare, cu copiii agăţaţi fiecare de-o 
parte, trase adânc aer în piept şi scoase un strigăt sfâşietor. 

Răsunase deodată cu un bubuit de lovitură în oblon, de 
afară. Auziră un fornăit de cal, copite frământând agitate drumul 
îngust şi tare din faţa casei, un călcâi de cizmă izbind din nou 
oblonul cu pintenul zornăind la fiecare lovitură şi un glas agitat 
strigă:Hola, hola! Ei, ăi de acolo dinăuntru!” 

capitolul patru. 

Toată dimineaţa Nostromo fusese, de departe, cu ochii pe 
Casa Viola, chiar şi atunci când învălmăşeala din faţa vămii era 
în toi. „Dacă văd fum ieşind de acolo, sunt pierduţi,” îşi zicea el. 
îndată ce gloata fusese împrăştiată se grăbi, cu un grup mic de 
muncitori italieni, să se îndrepte într-acolo, de fapt drumul cel 
mai scurt ca să ajungă în oraş. Banda de nemernici pe care o 
urmărea părea să aibă de gând să-şi facă din casă un punct de 
rezistenţă; o salvă trasă de oamenii lui de după tufele de aloe 
puse derbedeii pe goană. Prin breşa tăiată în tufişuri ca să lase 
să treacă spre port ramificaţia liniei ferate, apăru Nostro-mo 
călare pe iapa lui argintie. Scoase un strigăt puternic, trase 
după ei un foc de revolver şi porni în galop spre fereastra 
cafene.ci. Aşa-i venise lui să creadă: că Giorgio acolo-şi va căuta 
refugiu. 

Glasul lui pătrunse până la ei; suna zorit, gâiiit: „Hola t 
Bătrâne! Ei, bătrâne! Sunteţi bine, toţi?”,. Vezi...” murmură 
bătrânul Viola către nevastă-sa. Signora Teresa tăcea. Afară 
Nostromo râse. „Se aude de-aici că la padrona n-a murit.”,. Dar 
ai făcut tot ce-ai putut ca să mor de frică,” strigă. Signora 
Teresa. 

Vru să mai spună ceva, d'v n-o ajută glasul. Linda ridică o 
clipă ocnii către maică-sa, dar bătrânul Giorgio, în chip de 
«'_uză, strigă:E puţin tulburată...” 

De afară Nostronio răspunse strigând, râzând:Pe mine n-o 
j-ajungă ea să mă tulbure.” Signora Terr,a căpătă iarăşi glas: 
„Asta ziceam şi eu. N-ai inimă, Gian' Battista, şi nici conştiinţă n- 
ai...” îl auziră atunci întoreându-şi calul de la oblon. Grupul pe 
care-l comanda trăncănea agitat în italieneşte şi spanioleşte 
mdemnându-se unii pe alţii să pornească în urmărire. Nostromo 
trecu în fruntea lor strigând „Avanti!” „Nu s-a oprit la noi cine 
ştie ce. N-are cum să audă aici lauda străinilor,” zise cu un aer 
dramatic Signora Teresa. 


„Da. Avanti! Numai la asta-i e gândul. Să fie primul, 
oriun'âe, oricum - numai primul să fie, în ochii englejilor ălora. Și 
ei să-l arate în toate părţile. Asta-i Nostromo al nostru!” Râse 
amar. „Ce nume! Ce-nseamnă Nostromo? Şi-a ales un nume 
care pentru ăia nu-nseamnă nimic.” 

Intre timp Giorgio, cu mişcări domoale, trăsese zăvoarele 
şi deschisese uşa; un val de lumină căzu pe Signora Teresa şi pe 
cele două fete strânse lângă ea, grup pitoresc într-o poză de 
exaltare maternă. In spatele ei, în lumina soarelui, peretele alb 
îţi lua ochii şi cromolitografia lui Garibaldi pălea. 

Din uşă, bătrânul Viola îşi înălţă braţele ca şi cum şi-ar fi 
închinat toate gândurile năvalnice şi fugare chipului de pe 
perete al fostului său comandant. Chiar şi când făcea de 
mâncare pentru „i signori inglesi”, inginerii (era un bucătar 
grozav, cu toate că bucătăria era întunecoasă) - se afla, ai fi 
putut spune, sub ochii marelui bărbat care-l condusese în luptă, 
în lupta glorioasă de sub zidurile Gaetei, şi tirania şi-ar fi dat 
sufletul pentru vecie de n-ar fi fost rasa asta blestemată 
pierr.on-teză de regi şi de miniştri. Când lua foc câteodată vreo 
tigaie în timpul cine ştie cărei delicate operaţii de prăjit ceapă 
mărunt tăiată şi bătrânul era văzut ieşind pe uşa bucătăriei 
tuşind şi înjurând furios într-un nor acru de fum, numele lui 
Cavour - intrigantul intriganţilor, vân-dut regilor şi tiranilor - 
putea fi auzit amestecat în imprecaţiile la adresa slujnicelor 
chinezoaice care se ocupau de obicei cu gătitul şi la a 
nenorocitei ăsteia de ţări în care ajunsese să trebuiască să 
trăiască de dragul libertăţii pe care o sugrumase trădătorul ăla. 

Atunci Signora Teresa apărea, toată în negru, pe o altă 
uşă, ieşea în curte maiestuoasă şi îngrijorată, îşi înclina puţin 
capul frumos cu sprâncene negre, deschizându-şi braţele şi 
clamând vibrant, profund: „Giorgio! Ah ce om plin de pasiune! 
Misericordia divina !. Pe v.n soare ca ăsta! O să se 
îmbolnăvească!” La picioarele ei găinile se împrăştiau care- 
ncotro cu paşi imenşi: dacă se aflau pe acolo câţiva ingineri, 
veniţi de su<- de pe linie să stea la Sulaco, un chip sau două de 
cpgLvi tinerei apăreau din sala de biliard care era la unul din 
capetele clădirii, dar la celălalt capăt, în cafenea, Luis mulatrul i 
se ferea din ochi. Servitoarele indiene cu părul ca nişte coame 
negre fluturând în vânt şi îmbrăcate doar cu o cămăşuţă şi cu o 
fustă scurtă priveau fix Şi trist pe sub bretonul tăiat drept 


acoperindu-le fruntea; sfârâitul zgomotos al grăsimii încetase, 
fumul se ri- 

—i dica gros în lumina soarelui, un miros puternic de 
ceapă arsă plutea în căldura moleşită învăluind toată casa; iar 
ochiul rătăcea pe întinderea nesfârşită a preriei înspre apus, ca 
şi cum toată câmpia care se desfăşoară până sub Sierra 
dominând lanţul de pe coastă şi până departe în spre Esmeralda 
ar fi fost cât lumea de mare. Signora Teresa, după o pauză 
impresionantă, începea cu reproşurile... 

„Ei, Giorgio! Mai lasă-l în pace pe Cavour şi vezi-ţi de tine, 
c-am ajuns să ne pierdem în ţara asta prăpădită cu doi copii 
pentru că n-ai tu chef să vezi rege în capul tării” 

Şi câteodată, cu ochii încă la el, ducea repede o mână la 
coaste, cu o crispare scurtă a buzelor ei fine şi o încruntare a 
sprâncenelor negre, drepte, ca o scăpărare de durere câinoasă 
sau de mânie fulgerând pe trăsăturile ei frumoase, regulate. 

Era durere; îşi reprimă junghiul. Prima oară-l simţise la 
câţiva ani după ce plecaseră din Italia ca să emigreze în 
America şi în cele din urmă să se stabilească la Sulaco, după ce 
peregrinaseră din oraş în oraş încercând ici şi colo mici negoţuri, 
organizând o dată chiar, şi o întreprindere de pescuit - la 
Maldonado - pentru că Giorgio, ca şi marele Garibaldi, fusese 
marinar la vremea lui. Câteodată nu mai putea răbda, n-o mai 
ţineau nervii. De ani de zile chinul ăsta făcea parte din peisajul 
care îmbrăţişa şi seânteierea strălucitoare a portului şi coastele 
împădurite ale munţilor; însăşi lumina soarelui era grea şi tristă, 
grea de suferinţă - nu era ca lumina soarelui din tinereţea ei, de 
pe vremea când, grav şi pasionat, Giorgio îi făcea curte pe 
ţărmul golfului Spezzia.,Giorgio, intră imediat în casă”, ordona 
ea. „N-ai pic de milă de mine - când am patru signori inglesi pe 
cap.” „Va bene, va bene,” mormăia Giorgio. şi se supunea. | 
signori inglesi or să-i ceară în curând masa de prânz. Lui, care 
făcuse parte din cohortele de liberatori ce-i puseseră pe fugă pe 
mercenarii tiranilor; ca pleava se spulberaseră, suflaţi de 
uragan, un uragano terribile.” Dar asta fusese înainte de a se fi 
însurat şi a fi avut copii, şi înainte ca tirania să-şi fi ridicat din 
nou capul, o dată cu trădătorii care-l aruncaseră în temniţă pe 
Garibaldi, eroul lui. 

Fațada casei avea trei uşi şi în fiecare după-amiază Ga- 
ribaldinul putea fi văzut la una dintre ele, cu picioarele şi cu 


braţele încrucişate, rezemându-şi coama albă leonină de pragul 
de sus şi privind la coastele împădurite de la poalele munţilor, la 
cupola ninsă de pe Higue-rota. Faţa casei arunca un patrulater 
de umbră lungă, neagră care se lăţea alene peste drumul plin 
de praf al carelor cu boi. Printre breşele tăiate în tufele de 
oleandri, linia ferată care ducea în port, aşezată deocamdată 
de-a dreptul pe câmpie, îşi curba paralela de panglici lucioase 
pe o fâşie de ierburi arse şi veştede, la vreo şaizeci de metri de 
colţul casei. Seara, trenurile cu materiale de construcţie, cu 
vagoanele-platformă goale, ocoleau pe după masivul verde, 
sumbru al pădurii de la Sulaco ca să alerge, şerpuind uşor, cu 
panaşe de abur alb, peste câmp spre Casa Viola, în drum spre 
triajul din port. Mecanicii italieni îl salutau de pe platforma 
locomotivei ridicând braţul, în timp ce frânarii negri şedeau 
nepăsători privind drept înaintea lor, cu borurile largi şi moi ale 
pălăriilor bătute de vânt. Giorgio le răspundea cu un gest scurt 
din cap într-o parte, fără să-şi mişte braţele de la piept, în ziua 
aceea memorabilă a răzmeriţei, braţele lui nu mai stăteau 
încrucişate pe piept. Mâna îi era încleştată pe ţeava puștii 
rezemate cu patul de prag; o dată măcar nu-şi 2'idieă privirea la 
cupola albă de pe Higuerota, a cărei puritate glacială părea că 
planează sus, mult deasupra unui pământ încins. Ochii lui 
examinau curioşi câmpia. Coloane înalte de praf mai dăinuiau 
ici-colo. Pe un cer fără pată, soarele plutea pur şi orbitor. 
Oamenii alergau în pilcuri, bezmetici; alţii se opreau brusc să 
reziste, şi răpăitul neregulat al împuşcăturilor ajungea în valuri 
până la el prin văzduhul dogoritor, neclintit. Siluete izolate 
fugeau cu disperare. Călăreţi galopau unul spre altul ca să facă 
fiecare, într-un vârtej, stânga-împre-iur şi să se depărteze în 
goană. Giorgio văzu pe unul că-zând, dispărând, cal şi călăreț în 
plin galop, ca şi cum s-ar fi deschis o prăpastie sub picioarele 
lui, şi toate mişcările pe scena aceasta animată păreau 
fragmente dintr-o piesă violentă jucată pe câmpie de pitici, 
călare şi pe jos, răcnind din gâtlejurile lor micuţe la poalele unui 
munte care parcă ar fi fost întruchiparea gigantică a tăcerii. 
Niciodată până atunci nu văzuse Giorgio atâta viaţă mişunând 
pe bucăţica asta de câmpie; ochii nici nu puteau cuprinde dintr- 
odată toate amănuntele; ridică palma să-şi facă umbră ochilor, 
când deodată un tunet de copite în apropiere îl făcu să tresară. 


O trupă de cai răzbise prin împrejmuirea incintei 
companiei de cale ferată. Veneau val-vârtej, sărind peste şine, 
nechezând, lovind, gemând, masă compactă de spinări roibe, 
murge, sure, cu ochii ieşindu-le din orbite, cu gâtu-rilc întinse, 
cu nările roşii, cu cozile lungi fâuturând. De cum săriră în drum, 
un val de praf gros se ridică de sub copitele lor la nici zece paşi 
de Giorgio” şi un nor întunecat de forme înceţoşate, de gâturi şi 
crupe se rostogoli, făcând să tremure pământul în trecerea lor. 
Viola tuşi întoreându-şi faţa din praf şi clătinând uşor din cap. 

„O să fie o mulţime de cai de prins, până să se întunece,” 
murmură el. 

In pătratul de lumină care pătrundea pe uşă, Signora 
Teresa, în genunchi în faţa scaunului, îşi rezemase în palme 
capul greu de atâta păr negru ca abanosul brodat cu fire de 
argint. Şalul de dantelă neagră pe care-l drapa de obicei în jurul 
capului căzuse jos lângă ea. Cele două fete stăteau în picioare, 
mână-n mână, cu fuste scurte, cu părul despletit, răvăşit. Cea 
mică îşi dusese braţul la ochi, parcă i-ar fi fost frică de lumină. 
Linda, cu mina pe umărul celeilalte, privea curajoasă. Viola se 
uită la copiii săi. 

Soarele punea relief pe brazdele adânci de pe faţa sa 
care, viguroasă în expresie, avea o imobilitate sculpturală. Era 
imposibil să-i pătrunzi gândurile. Privirea lui sumbră era umbrită 
de sprâncene sure, stufoase.,. Păi, voi nu vă închinaţi, ca 
mama?” 

Linda făcu botişor, ţuguindu-şi buzele roşii, aproape prea 
roşii; dar avea ochi minunati, castanii, cu o seânteie de aur în 
irişi, plini de inteligenţă şi de înţelesuri, şi atât de limpezi că-i 
luminau şi faţa ei mică şi fără culoare. Reflexe de bronz sclipeau 
în cosiţele ei întunecate, iar genele lungi, de un negru de 
cărbune, o făceau să arate şi mai palidă. 

Mama o să aprindă o mulţime de luminări la biserică. Aşa 
face ea totdeauna când Nostromo e plecat să lupte. O' să am şi 
eu câteva de dus, la catedrală, în capela Madonei.” 

Toate astea le-a spus repede, foarte sigură pe ea, cuo 
voce însufleţită, pătrunzătoare. Apoi, zgâlţâind uşor umărul 
soră-si, adăugă: „O să trebuiască şi ea să ducă una!” „De ce o 
să trebuiască?” întrebă bătrânul Giorgio, serios. „Nu vrea?” „E 
timidă,” zise Linda, cu un hohot scurt de râs. „Când merge cu 
noi pe stradă, lumea se uită la părul ei blond. Se agaţă de ea: la 


uitaţi-vă la rubia | Uitaţi-vă la rubiacita | Se agaţă de ea pe 
stradă. E timidă.” „Si tu? Tu nu eşti timidă - zi?” rosti rar 
părintele. „De mine nu se agaţă nimeni pe stradă.” Bătrânul 
Giorgio îşi contemplă gânditor copilele. Erau doi ani diferenţă 
între ele. li veniseră târziu, ani de zile după moartea băiatului. 
Dacă ar fi trăit, el ar fi fost aproape de vârsta lui Gian' Battista - 
cel căruia englezii îi zic Nostromo; cât despre fete, severitatea 
temperamentului său, vârsta care înainta, amintirile care-i 
absorbeau tot timpul îl împiedicaseră să le acorde prea multă 
atenţie. îşi iubea copiii, desigur, dar fetele-s mai mult ale 
mamelor, şi o mare parte din capacitatea lui de afecţiune fusese 
cheltuită în cultul şi în slujba libertăţii. 

Era încă tânăr de tot când fugise de pe un vapor de marfă 
cu destinaţia La Plata, ca să se înroleze în flota de la 
Montevideo, pe atunci sub comanda lui Garibaldi. Mai târziu, în 
legiunea italiană a Republicii, luptând împotriva tiraniei 
uzurpatoare a lui Rosas, luase parte, pe vaste câmpii, pe maluri 
de fluvii imense, poate la cele mai crân-cene bătălii pe care le 
cunoscuse vreodată omenirea. Trăise printre oameni care 
declamau despre libertate, sufereau pentru libertate, mureau 
pentru libertate cu o exaltare disperată şi cu ochii înspre Italia 
oprimată. Entuziasmul său fusese hrănit cu scene de măcel, cu 
pilde de înălţător devotament în larma armelor în luptă, în 
limbajul înflăcărat al proclamaţiilor. Nu s-a despărţit niciodată 
de comandantul pe care şi-l alesese - focosul apostol al 
independenţei - fiind de partea lui şi în America şi în Italia, până 
după ziua nefastă de la Aspromonte, când s-a dezvăluit în faţa 
lumii întregi ce trădători sunt regii şi împărații şi miniştrii, care l- 
au răpit şi l-au întemnițat pe eroul său - o catastrofă care i-a 
inculcat o cruntă îndoială asupra capacităţii sale de a înţelege 
căile dreptăţii divine. 

De altminteri, n-o tăgăduia. Zicea că-i nevoie de răbdare. 
Cu toate că nu-i plăceau popii şi n-ar fi pus pentru nimic în lume 
piciorul într-o biserică, credea în Dumnezeu. Oare proclamaţiile 
contra tiranilor nu erau adresate popoarelor în numele lui 
Dumnezeu şi al libertăţii? „Dumnezeu pentru bărbaţi - religiile 
pentru femei,” mormăia el uneori. In Sicilia, un englez care 
apăruse la Palermo după ce oraşul fusese evacuat de armata 
regelui îi dăduse o Biblie în italieneşte - publicată de Societatea 
Biblică Britanică, legată frumos în piele de culoare închisă. în 


perioadele de descurajare politică, în intervalele de tăcere, când 
revoluționarii nu lansau proclamaţii, Giorgio îşi câştiga existenţa 
cu ce-i ieşea în cale - ca marinar, ca muncitor în port pe 
cheiurile Genovei, o dată şi ca argat la o fermă de pe dealurile 
din jurul Spezziei - şi în timpul liber citea din cartea groasă. O 
lua cu el în lupte. Acuma era unica lui lectură şi, ca să nu 
trebuiască să se lipsească de ea (tiparul era mărunt), consimţise 
să primească o pereche de ochelari montați în argint de la 
Senora Emilia Gould, soţia englezului care era directorul minelor 
de argint din munţi, la trei leghe de oraş. Era unica englezoaică 
din Sulaco. 

Giorgio Viola avea mare consideraţie pentru englezi. 
Sentimentul acesta, născut pe câmpurile de luptă din Uruguay, 
data de cel puţin patruzeci de ani. Mulţi dintre ei îşi vărsaseră 
sângele pentru cauza libertăţii în America, şi îşi aducea şi azi 
aminte de primul pe care-l cunoscuse, li chema Samuel; 
comanda o companie de negri sub ordinele lui Garibaldi, în 
timpul faimosului asediu al oraşului Montevideo, şi a murit eroic 
cu negrii lui la trecerea prin vad a fluviului Boyana. El, Giorgio, 
ajunsese la gradul de sublocotenent - ălferez - şi de asemenea 
gătea pentru general. Mai târziu, în Italia, cu gradul de 
locotenent, făcea parte din statul-major, dar continua să 
gătească pentru general. în Lombardia gătise pentru el tot 
timpul campaniei, în marşul spre Roma prinsese singur după 
moda americană, cu lassoul, în Campagna un bou de care avea 
nevoie; în luptele pentru apărarea Republicii Romane fusese 
rănit, era unul dintre cei patru fugari care, cu generalul 
împreună, purtaseră prin pădure corpul neînsufleţit al soţiei 
generalului până la o fermă, unde a şi murit, istovită de rigorile 
îngrozitoarei retrageri. Supravieţuise acestei dezastruoase epoci 
ca să-şi însoţească generalul la Palermo, unde obuzele 
napolitane plouau din cetăţuie peste oraş. Gătise pentru el şi pe 
câmpia de la Volturno după ce luptase ziua întreagă. Şi peste tot 
văzuse englezi luptând în primele rânduri ale armatei libertăţii. 
Respecta poporul acesta pentru că-l iubeau pe Garibaldi. Se 
zicea că înseşi contesele şi principesele lor îi sărutaseră mâna 
lui Garibaldi la Londra. Nu era de loc de necrezut; pentru că era 
un popor nobil, şi bărbatul acesta - un sfânt. De ajuns să te uiţi 
o dată la chipul lui, ca să vezi pe el zugrăvită forţa divină a 
credinţei în sine şi o neţărmurită milă pentru tot ce era sărac, 


chinuit şi oprimat pe lumea asta. Spiritul de sacrificiu, 
devotamentul total pentru un ideal umanitar măreț care inspira 
gândirea şi străduinţele acelor vremi revoluţionare îşi puseseră 
amprenta asupra lui Giorgio sub forma unui dispreţ auster 
pentru tot ce însemna avantaj personal. Omul acesta, pe care 
pleava mahalalelor din Sulaco îl bănuia că avea o comoară 
îngropată în bucătărie, dispreţuise banii toată viaţa lui. 
Conducătorii din tinereţea sa trăiseră săraci, şi săraci muriseră. 
Obiceiul lui fusese să nu se gândea”că la ziua de mâine. ŞI-I 
deprinsese, în parte, din viaţa de frămân-tări, de aventuri şi de 
lupte pe care o dusese. Dar cea mai mare parte era o chestiune 
de principiu. Nu nepăsare de condottiere, ci conduită de puritan 
generată de un entuziasm sever, ca puritanismul religios. Acest 
devotament absolut pentru cauză aruncase o umbră pe 
bătrâneţea lui Giorgio. Aruncase o umbră, pentru că acum cauza 
părea pierdută. Prea mulţi regi şi împărați mai înfloreau încă 
triumfători într-o lume pe care Dumnezeu o făcuse pentru 
popoare. Era trist, din pricina nevinovâăţiei lui. Cu toate că era 
totdeauna gata să sară în ajutorul compatrioţilor săi şi cu toate 
că era foarte respectat de către emigranții italieni oriunde s-ar fi 
aflat (în exilul său, cum zicea), nu putea ignora nepăsarea lor 
pentru suferinţele îndurate de popoarele călcate în picioare. 
Ascultau bucuroşi poveştile lui de război, dar păreau să se 
întrebe cu ce se alesese, la urma urmei. Cu nimic, din câte se 
putea vedea. „Noi nu voiam nimic, sufeream de dragul 
omenirii!'* izbucnea el furios uneori, şi vocea lui puternică, ochii 
scăpărând, coama albă cutremu-rându-se, mâna vânjoasă arsă 
de soare ridicată în sus parc-ar fi să cheme Cerul mărturie, 
impresionau pe ascultători. După ce bătrânul înceta brusc, cu un 
gest din cap şi o mişcare a braţului care însemnau limpede:La 
ce bun să vă mai spun toate astea!”, ei îşi făceau semne unul 
altuia pe ascuns. Era în bătrânul Giorgio o vigoare a 
sentimentelor, o valoare a convingerii, căreia-i ziceau uneori 
terribilită - „un leu bătrân”, aşa vorbeau despre el. Câtc un 
incident neînsemnat, un cuvânt rostit la-ntâm-plare îl făceau să- 
şi dea drumul, să le vorbească - la Maldonada pescarilor de pe 
plajă, sau mai târziu în prăvălioara pe care o ţinuse (la 
Valparaiso) - clienţilor compatrioți; şi, într-o seară, pe 
negândite, în cafenea la el, la unul din capetele Casei Viola 
(celălalt fiind rezervat inginerilor englezi) selectei clientele de 


mecanici de locomotive şi contramaiştri de la atelierele căii 
ferate. 

Cu feţele lor frumoase, bronzate şi fine, cu cârlionţii lor 
negii lucitori, cu ochii sclipitori, piepturile late, bărboşi, uneori cu 
un cercel subţire de aur în lobul urechii, aris-tociatia atelierelor 
căii ferate îl asculta, lăsând baltă jocul de cărţi sau dominoul. Ici- 
colo câte un basc cu părul blond îşi studia în timpul acesta 
mâna, aşteptând fără să protesteze. Nici un indigen din 
Costaguana nu pătrundea acolo. Ei a o fortăreață italiană. Chiar 
şi poliţiştii din Sulaco, în patrulă noaptea, îşi lăsau caii în voie să 
treacă mai de-paite, pleeându-se mult în şa să privească prin 
fereastră la capetele dm pâcla de fum de ţigară; şi ecoul 
poveştilor declamatorii ale bătrânului Giorgio părea să ajungă 
numai îarcori pâr.ă la ei, în câmpie. Când şi când, rareori, 
subşeful poliţiei, un domn mărunţel cu faţa lată, brună, cu mult 
sânge de indian în el, îşi făcea apariţia. Lăsa însoţitorul afară, cu 
caii, şi intra cu un zâmbet infatuat şi viclean, fără o vorbă, până 
la masa lungă pusă pe căpriori Arăta spre una dintre sticlele de 
pe raft; Giorgio, vârându-şi brusc pipa între dinţi, îl servea în 
persoană. Nu se auzea nimic decât zornăitul uşor al pintenilor. 
Paharul o dată golit, polițistul arunca alene în jur o privire 
cercetătoare şi ieşea, pornind călare, agale, spie oraş. 

capitolul cinci. 

Doar în astfel de forme se putea manifesta puterea 
autorităţilor locale asupra numerosului grup de străini vân-joşi 
care săpau pământul, puşcau stâncile, mânau locomotivele 
acestei „întreprinderi patriotice de progres”. Cum se rostise 
textual, acum un an şi jumătate, Excellentissi-mo Senor Don 
Vincente Ribiera, dictatorul Costaguanei. în marele său discurs 
de la Sulaco, cu prilejul primei cazmale de pământ azvârlite din 
săpături. Venise anume pentru asta la Sulaco şi, după 
solemnitatea de la uscat, a avut loc un dejun, o convilte oferită 
de compania C. N. O pe bordul vasului Junona. Căpitanul 
Mitchell a stat personal la cârma barcazului pavoazat cu toate 
drapelele care, la remorca şalupt i cu abur a Junonei, l-a 
transportat pe Excellentissimo de la chei până la vapor. 
Fuseseră invitate toate personajele de marcă din Sulaco - un 
negustor străin sau doi. toţi reprezentanţii vec hilor familii 
spaniole din oraş, mai ii proprietari de pământ, bărbaţi gravi, 
curtenitori şi simpli, caballcros de viţă veche pură, cu mâini şi 


picioare mici, conservatori, ospitalieri şi cumsecade. Provincia 
asta occidentală era cetăţuia lor; partidul lor, Blanco, triumfase, 
preşedintele-dictator era de-ai lor, un Blanco între Blancos, omul 
care acuma şedea zâmbitor şi politicos între reprezentanţii a 
două puteri străine amice. Veniseră cu el de la Santa Marta 
pentru ca, 

3. Nostromo prin prezenţa lor, să consolideze 
întreprinderea în care era angajat capitalul ţărilor pe care le 
reprezentau. Unica femeie din societate era doamna Gould, 
soţia lui Don Carlos, administratorul minei de argint de la San 
Tome. Cucoanele din Sulaco n-aveau încă destulă cutezanţă ca 
să ia chiar în aşa măsură parte la viaţa publică. La balul de la 
Intendencia, cu o seară înainte, veniseră în număr mare, dar pe 
estrada oficială îmbrăcată în pânză roşie, ridicată la umbra unui 
copac, nu-şi făcuse apariţia decât doamna Gould, o pată 
luminoasă în grupul de haine negre din spatele preşedintelui- 
dictator. Venise şi ea în barcazul plin de notabilităţi, aşezându- 
se în fluturarea veselă a drapelelor la locul de onoare, alături de 
căpitanul Mitchell, care sta la cârmă, şi rochia ei de culoare 
deschisă era singura notă cu adevărat festivă în sumbra 
adunare din salonul lung şi somptuos al Junonei. 

Capul preşedintelui consiliului de administraţie al căii 
ferate (din Londra), distins şi palid într-o ceaţă argintie de păr 
alb şi barbă retezată, se pleca atent, zâmbitor, obosit spre 
umărul ei. Voiajul cu pachebotul de la Londra la Santa Marta şi 
cu vagoane speciale pe linia de coastă de la Santa Marta (unica 
linie ferată din ţară pentru moment) fusese suportabil, foarte 
suportabil - chiar agreabil. Dar voiajul peste munţi până la 
Sulaco, într-o dili-gencia veche, pe drumuri impracticabile şi 
margini de prăpăstii înfiorătoare, fusese altă afacere.,într-o 
singură zi ne-am răsturnat de două ori, la marginea unor 
prăpăstii foarte adânci”, îi povestea el doamnei Gould cu glas 
scăzut.,. şi când am ajuns în fine aici, nu ştiu se ne-am fi făcut 
fără ospitalitatea dumneavoastră Ce cuib izolat, Sulaco! Şi ce 
port, Doamne! Ciudat, foarte ciudat!” „Dar noi suntem foarte 
mândri de el. îşi are importanţa lui istorică. în vremilo vechi, cel 
mai înalt tribunal ecleziastic şi doi viceregi, aici şi-au avut 
reşedinţa,” îl informă ea cu însufleţire. 

„Mă impresionați! N-am avut intenţia să defăimez oraşul. 
Păreţi s-aveţi sentimente patriotice foarte dezvoltate.” 


Localitatea e încântătoare, dacă nu prin altceva, prin 
aşezare. Poate că nu ştiaţi, dar eu locuiesc aici de foarte multă 
vreme.” „Mă întreb într-adevăr de cât de multă,” murmură el 
privind-o cu un surâs schiţat. Doamna Gould avea un aer de 
tinereţe pe care-l datora mobilităţii şi inteligenţei care-i animau 
faţa. „N-o să vă putem restitui tribunalul dumneavoastră 
ecleziastic, dar vă vom da mai multe vapoare, o cale ferată, un 
cablu telegrafic submarin - un viitor în lumea mare, care 
valorează infinit mai mult decât orice trecut ecleziastic. Veţi fi 
puşi în contact cu ceva mult mai mare d^cât doi-viceregi. Dar 
nu-mi imaginam că o localitate la malul mării ar putea fi atât de 
izolată de lume. Dac-ar fi fost la o mie de milo în interior... 
Foarte, foarte ciudat! Sa întâmplat până azi ceva pe aici, în 
ultima sută de ani?” 

In timp ce el continua pe tonul acesta scăzut de persiflare, 
ea îşi păstra surâsul fin. li asigură, admițând cu ironie, că 
realmente nimic nu se întâmplase - că niciodată nu se întâmpla 
nimic la Sulaco. Chiar şi revoluțiile, din care apucase vreo două 
de când era aici, respectaseră tihna oraşului. Ele se dezlănţuiau 
mii mult în zonele mai populate din sudul republicii, în larga vale 
Santa Marta, unicul mare câmp de luptă al partidelor, şi 
posesiunea lui oferea ca recompensă şi capitala, şi ieşirea la 
celălalt ocean. Făcuseră progrese mai mari, prin părţile acelea. 
Până la Sulaco nu ajungeau decât ecourile acestor mari 
probleme şi, fireşte, de fiecare dată se schimba lumra 
oficialităților, venind de peste meterezele munţilor pe care şi el 
trebuise să-i străbată într-o diligentă veche, cu primejduirea 
vieţii şi a mădularelor. 

Preşedintele căilor ferate se bucura de ospitalitatea ei de 
mai multe zile, şi-i era sincer recunoscător. De-abia după ce 
plecase din Santa Marta începuse să aibă sentimentul că în 
această exotică ambianţă pierduse contactul cu viaţa 
europeană. In capitală fusese oaspetele legaţiei şi tot tim-pul şi-l 
petrecuse în negocieri cu guvernul lui Don Vin-cente, oameni 
cultivați cărora condiţiile civilizate de viaţă nu le erau 
necunoscute. 

Ce-l preocupa mai mult în acea vreme era achiziţionarea 
terenurilor pentru traseul căii ferate. In valea Santa Marta, unde 
mai există o linie, se putea sta de vorbă cu oamenii, era numai o 
chestiune de preţ. Fusese numită o comisie care să facă 


evaluarea, şi dificultatea se reducea la a şti să exerciţi o 
influenţă adecvată asupra membrilor comisiei. Dar la Sulaco - 
această provincie occidentală a cărei dezvoltare se urmărea prin 
calea ferată - aici era bucluc. Veacuri întregi regiunea rămăsese 
pitită îndărătul barierelor ei naturale, opunându-se tentativelor 
de modernizare cu prăpăstiile munţilor, cu lipsa de adân-cime a 
portului deschizându-se în calmul etern al unui golf plin de nori, 
cu starea de spirit obscurantistă a proprietarilor acestor rodnice 
pământuri - toate aceste vechi familii aristocratice spaniole, toţi 
aceşti Don Ambrosio şi Don Fernando care lăsau impresia că 
detestă sincer pătrunderea căii ferate pe pământurile lor şi că n- 
au încredere în ea. Se ajunsese până acolo că unele dintre 
echipele de prospectare răspândite prin toată provincia fuseseră 
gonite, amenințate cu violenţe. In alte cazuri se formulaseră 
pretenţii scandaloase cu privire la preţ. Dar omul căilor ferate se 
mândrea că ştie să facă faţă oricăror circumstanţe. Cum la 
Sulaco era întâmpinat de un sentiment duşmănos, expresie a 
unui spirit retrograd orb, va răspunde şi el cu un sentiment, 
înainte de a se situa pe poziţia drepturilor sale incontestabile. 
Guvernul era obligat să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau 
în urma încheierii contractului cu consiliul de administraţie al 
noii companii de cale ferată, şi le va îndeplini chiar dacă va fi 
necesară folosirea forţei. Dar nimic nu i-ar fi fost mai puţin pe 
plac decât incidente armate în loc de o rezolvare fără tărăboi a 
planurilor sale. Prea erau ample planurile astea, şi prea vaste 
perspective deschideau, şi prea erau ele promițătoare pentru ca 
să lase măcar o piatră neîntoarsă; şi aşa îi veni ideea de a-l 
aduce pe preşedintcle-dictator la Sulaco într-un turneu de 
ceremonii şi discursuri, care să culmineze cu festivitatea 
inaugurării lucrărilor, a primei cazmale de pământ săpat la țărm, 
în port. La urma urmei era propria lor creatură - acest Don 
Vincente. Personifica triumful celor mai bune elemente ale ţării. 
Acesta era fapt, şi în afară de cazul că faptele nu mai însemnau 
nimic, îşi argumenta singur Sir John, influenţa unui asemenea 
om trebuia să fie reală, iar acţiunea sa personală va trebui să-şi 
producă efectul conciliatoriu necesar. Reuşise să aranjeze 
voiajul cu ajutorul unui avocat foarte abil, cunoscut la Santa 
Marta ca agent al minei de argint Gould, cea mai mare afacere 
din Sulaco şi chiar din toată republica. Era într-adevăr o mină de 
o bogăţie fabuloasă. Aşa-numitul ei agent, desigur om cultivat şi 


versat, părea, fără ca să aibă vreo situaţie oficială, să dispună 
de o influenţă extraordinară în cele mai înalte sfere 
guvernamentale. El a fost în stare să-l asigure pe Sir John că 
preşedintele-dictator va face deplasarea. Mărturisi însă, în 
cursul aceleiaşi conversații, că generalul Montero insistase să 
participe şi el. 

Generalul Montero, pe care începutul luptelor îl găsise un 
obscur căpitan al armatei de uscat într-un post pierdut pe 
frontiera de răsărit a statului, trecuse de partea lui Ribiera într- 
un moment în care anumite circumstanţe speciale dăduseră 
acestei modeste adeziuni o importanţă neprevăzută. Soarta 
armelor l-a slujit de minune, şi victoria de la Rio Seco (după o zi 
de lupte disperate) i-a pecetluit succesul. La sfârşit s-a trezit 
general, ministru de război şi şeful militar al partidului Blanco, 
cu toate că n-avea nimic aristocratic în ascendenta sa. Se zicea, 
e adevărat, că el şi cu fratele lui, orfani, fuseseră crescuţi din 
generozitatea unui vestit călător european în a cărui slujbă tatăl 
lor îşi pierduse viaţa. Altă legendă spunea ră tatăl lor nu fusese 
decât un cărbunar, care făcea mangal în pădure, iar mama o 
indiană creştinată, de departe din interior. 

Cum-necum, presa din Costaguana luase obiceiul să 
numească marşul lui Montero prin pădure, de la coman-dancia, 
ca să se alipească forţelor Blanco de la începutul tulburărilor, 
drept „cea mai eroică acţiune militară a timpurilor modeme.1!' 
Cam în acelaşi timp apăru şi fratele lui din Europa, unde pare-se 
că plecase ca secretar al unui consul. Strângând în jurul său o 
mică bandă de proscrişi, el făcu dovadă de oarecare talent ca 
şef de guerilă şi la pacificare fu recompensat cu postul de 
comandant militar al capitalei. 

Ministrul de război îl însoțea, aşadar, pe dictator. Consiliul 
de administraţie al companiei C. N. O., lucrând pentru binele 
republicii, mână-n mână cu oamenii de la căile ferate, a dat 
pentru această ocazie memorabilă instrucţiuni căpitanului 
Mitchell de a pune pachebotul jJunonei la dispoziţia distinşilor 
călători. Don Vincente, în voiajul său de la Santa Marta spre sud, 
se îmbarcase la Cayta, portul principal al Costaguanei, şi sosise 
la Sulaco pe mare. Dar preşedintele căilor ferate străbătuse 
vitejeşte munţii într-o diligentă hodorogită, mai ales pentru a-l 
întâlni pe inginerul şef, ocupat cu stabilirea definitivă a 
traseului. 


Cu toată indiferența omului de afaceri pentru natură, a 
cărei ostilitate poate totdeauna fi înfrântă de resursele 
financiare, el nu se putu împiedica de a fi impresionat de 
măreţia peisajului ce i se desfăşurase în faţa ochilor la 
cantonamentul ridicat în punctul cel mai înalt pe care avea să-l 
atingă calea ferată. Şi-a petrecut noaptea acolo, ajungând cu un 
moment prea târziu ca să mai poată vedea stingându-se ultima 
geană de jăratic a amurgului pe coastele înzăpezite ale 
Higuerotei. Mase verticale de bazalt negru încadrau, ca un 
portal deschis, o parte din câmpul alb întins spre apus. în aerul 
transparent al marii altitudini totul părea foarte aproape, 
cufundat într-o imobilitate limpede ca într-un fluid imponderabil; 
şi inginerul şef, cu urechea ciulită să prindă primul zgomot al 
aşteptatei diligencia, contemplase din uşa unei cabane de piatră 
brută schimbările cromatice pe imensele coaste ale munţilor, 
reflcctând cum în acest spectacol puteai găsi, ca şi într-o operă 
muzicală genială, alături de efecte de zdrobitoare măreție, 
delicateţea extremă a nuanţelor. Sir John sosi prea târziu ca să 
mai poată prinde muzica magnificei tăceri, accentele amurgului 
pe culmile Sierrei. Ultimele ecouri se stingeau în calmul imobil al 
asfinţitului aşternându-se în profunzimi, când el cobori amoi'ţit 
din diligencia, proptindu-se pe roata din faţă şi apoi strân-gând 
mina inginerului şef. 

l-au dat cina într-o cabană de piatră ca o celulă cubică, 
fără uşă nici fereastră la cele dcuă deschideri; un foc straşnic de 
buşteni (aduşi de catâri în spinare din cea mai apropiată vale de 
dedesubt) ardea afară aruncând o strălucire jucăuşă; două 
luminări în sfeşnice de tinichea - aprinse, i se explică, în 
onoarea lui - erau puse pe masa rustică la care şedea, în 
dreapta inginerului şef. Ştia să fie amabil; şi tinerii din colectivul 
de ingineri, pentru care prospectarea acestei linii ferate avea şi 
farmecul primilor paşi în viaţă, şedeau şi ei ascultând modeşti, 
cu chipurile fine arse de intemperii, foarte bucuroşi să afle atât 
de multă afabilitate la un personaj de atât ele mare importanţă. 

După cină şi până târziu în noapte, plimbându-se încoace 
şi încolo pe afară, stătu îndelung de vorbă cu inginerul şef. îl 
cunoştea foarte bine, de mult. Nu era prima lucrare de mare 
anvergură la care talentele lor, în esenţă tot atât de diferite ca 
focul şi apa, conlucrau armonic. Din colaborarea acestor două 
personalităţi, care nu aveau a-ceeaşi concepţie asupra lumii, se 


zămislise o forţă pusă în slujba acestei lumi - o forţă subtilă ce 
putea pune în mişcare maşini puternice, muşchi omeneşti, şi să 
trezească în piepturile oamenilor un neţărmurit devotament 
pentru opera începută. Dintre tinerii de la masă, pentru care 
trasarea acestei linii ferate era ca şi trasarea viitorului vieţii lor, 
nu numai unul avea să-şi afle moartea încă înainte de săvârşirea 
operei. Dar opera va fi înfăptuită: forţa va fi puternică, aproape 
tot atât de puternică pe cât era şi credinţa. Dar nu chiar atât. în 
tăcerea cantonamentului adormit pe podişul luminat de lună în 
care debuşa trecătoarea. arenă vastă înconjurată de ziduri 
prăpăstioase de bazalt, cele două siluete în pardesie groase se 
opriseră o clipă şi vocea inginerului se auzi c!ar: „Nu putem 
muta munţii din loc!” 

Sir John, ridieându-şi privirea să urmărească gestul, 
înţelese vigoarea, însemnătatea cuvintelor. Higuerota, albă, se 
avânta din umbra stân” ilor şi a pământului ca o băşică 
îngheţată în luciul lunii. Totul era numai tăcere, când, de după 
zidul de piatră necioplită ce împrejmuia un ţarc pentru vitele 
cantonamentului, un catâr izbi în pământ cu copita din fată şi 
necheză puternic de două ori. Inginerul şef rostise fraza 
răspunzând sugestiei făcute de preşedinte într-o doară, dacă nu 
cumva, cine ştie, nu s-ar nutea modifica traseul liniei, ca să se 
menajeze prejudecățile proprietarilor din Sulaco, Inginerul şef 
era de părere că îndărătnicia oamenilor constituia obstacolul cel 
mai mic. Ceva mai mult. Pentru a lupta împotriva ei dispuneau 
de marea influenţă a lui Charles Gould, pe când a săpa un tunel 
pe sub Higuerota ar fi o lucrare colosală. 

„Ah, da, Gould. Ce fel de om e?” 

Sir John auzise vorbindu-se mult la Santa Marta despre 
Charles Gould, şi voia să afle şi mai multe. Inginerul şef îl 
asigură că administratorul minelor de argint de la San Tome 
avea o imensă influenţă asupra tuturor Don-ilor ăstora spanioli. 
Mai avea şi una dintre cele mai frumoase case din Sulaco, şi 
ospitalitatea Goulzilor era deasupra oricărei laude. 

„M-au primit ca şi cum m-ar fi cunoscut de ani de zile,” 
zise el. „Micuța doamnă este amabilitatea personificată. Am stat 
o lună întreagă la ei. El m-a ajutat să formez e-chipele de 
prospectare. Faptul că-i ca şi propietarul minelor de argint de la 
San Tome îi creează o situaţie specială. S-ar părea că face ce 
vrea cu toate autorităţile provinciale şi, cum spuneam, poate să 


învârtească pe degetul mic pe toţi marii hiclalgos din întreaga 
provincie. Dacă ascultați de sfaturile lui, dificultăţile vor dispare 
de la sine, pentru că are nevoie de calea noastră ferată. Natural, 
trebuie să fiţi cu băgare de seamă când vorbiţi cu el. E englez, şi 
pe deasupra trebuie să fie şi putred de bogat. Firma Holroyd are 
o participare la mina aceasta, aşa că vă puteţi imagina...” 

Se întrerupse. De lângă unul dintre focurile mai mici care 
ardeau în afara zidului de împrejmuire se ridică silueta unui 
bărbat înfăşurat până în gât, ca într-o cergă, într-un poneho. 
Şaua pe care o folosise drept pernă făcea o pată neagră jos pe 
pământ, în para roşie a jăraticului. „Am să trec să-l văd pe 
Holroyd la întoarcere, în drum prin Statele Unite.” zise Sir John. 
„Sunt informat că şi el are nevoie de calea ferată.” 

Bărbatul care se ridicase, stingherit poate de vocile ce se 
apropiaseră, scapără un chibrit să-şi aprindă o ţigară. Flacăra 
lumină o faţă bronzată, cu favoriţi negri, doi ochi privind drept 
înainte, apoi. învelindu-se la loc, omul se întinse din nou, cât era 
de lung, cu capul pe şa. „Acesta e şeful cantonamentului, pe 
care trebuie să-l trimit înapoi la Sulaco acuma, că trecem cu 
prospectarea în valea Santa Marta,” zise inginerul şef. „Un tip 
foarte util; mi l-a împrumutat căpitanul Mitchell de la compania 
C. N. O. Gest foarte amabil din partea lui. Charles Gould mi-a 
spus să profit de ofertă, era cel mai bun lucru de făcut. Se pare 
că ştie cum să umble cu oamenii, cu peonii, cu catârgiii. N-am 
avut nici cea mai mică neplăcere cu oamenii noştri. El va 
escorta diligencia tot drumul până la Sulaco, cu câţiva dintre 
peonii noştri de la calea ferată. Drumul e foarte prost. Cu el la 
îndemână, poate o să evitaţi vreo răsturnare-două. Mi-a promis 
să aibă grijă de dumneavoastră ca de tatăl său, tot drumul.” 
Acest şef de cantonament era marinarul italian căruia toţi 
europenii din Sulaco, luându-se după căpitanul Mit-chel! şi 
pronunţarea lui greşită, obişnuiau să-i zică Nos-tromo. Şi fără 
îndoială, taciturn şi săritor, şi-a îndeplinit sarcina într-un mod 
excelent în locurile unde drumul era într-o foarte proastă stare, 
cum de altfel a recunoscut şi Sir John însuşi faţă de doamna 
Gould. 

capitolul şase. 

La vremea aceea Nostromo se afla în ţară de destul de 
multă vreme ca să fi ridicat la cea mai înaltă culme opinia 
căpitanului Mitchell despre extraordinara valoare a descoperirii 


sale. Incontestabil, era unul dintre acei nepreţuiţi subalterni a 
căror posesiune constituie un legitim prilej de fală. Căpitanul 
Mitchell se împăuna cu darul său de a se pricepe la oameni - dar 
nu era egoist - şi în nevinovăția mândriei sale prinsese mania de 
a propune „să ţi-l împrumut pe el capataz de cargadores', ceea 
ce, mai cu-rând sau mai târziu, avea să-l pună pe Nostromo în 
contact personal cu toţi europenii din Sulaco, ca un fel de 
factotum universal - o eficienţă prodigioasă în sfera sa de viaţă. 
„Omul mi-e devotat trup şi suflet,” se deprinsese să 
afirme căpitanul Mitchell; şi cu toate că nimeni, poate, n-ar fi 
fost în stare să spună de ce, era imposibil, considerând relaţiile 
dintre aceşti doi oameni, să le fi pus la îndoială, exceptând 
fireşte cazul unei firi excentrice şi acre ca - de pildă - doctorul 
Monygham, al cărui râs scurt şi dezamăgit părea să exprime o 
imensă neîncredere în omenire. Nu că doctorul Monygham ar fi 
fost risipitor cu rî-sul sau cu vorba. Şi în zilele lui cele mai bune 
era un taciturn îndărătnic. lar în cele rele, toată lumea ştia de 
frica limbii lui ascuţite şi a dispreţului aruncat în faţă. Numai 
doamna Gould se pricepea să-l facă să-şi păstreze în limite 
rezonabile expresia dispreţului său pentru mobilurile acţiunilor 
semenilor săi; dar chiar şi ei (cu un prilej fără legătură cu 
Nostromo, şi cu un ton blând la el) chiar şi ei îi spusese o dată: 
„Sincer vorbind, este absolut nerezonabil să-i ceri cuiva să 
gândească despre alţii mai bine do-cât e în stare să gândească 
despre sine însuşi.” Şi doamna Gould se grăbise să schimbe 
vorba. Despre doctorul englez circulau zvonuri ciudate. Cu ani 
de zile în urmă, pe vremea lui Guzman Bento, fusese amestecat, 
se şoptea, într-o conspirație în care s-a comis o trădare şi care, 
după cum se zice, a fost înecată în sânge. De atunci a încărunţit, 
faţa lui spână, brăzdată, a luat culoarea cărămizii, şi cămăşile în 
carouri colorate şi uriaşa pălărie pătată de Panama deveniseră o 
sfidare permanentă a convenienţelor din Sulaco. De n-ar fi fost 
curăţenia imaculată a acestei ţinute, ar fi putut foarte bine trece 
drept unul dintre acei trântori europeni care sunt o oroare 
morală pentru onorabilitatea unei colonii străine în aproape 
orice colţ exotic al lumii. Tinerele doamne din Sulaco, 
împodobind cu ciorchini de chipuri frumoase balcoanele de pe 
strada Constituţiei, când îl vedeau trecând cu mersul lui ţeapăn 
şi capul plecat, cu o hăinuţă scurtă de în trasă neglijent peste 
cămaşa de flanel cu carouri, îşi spuneau una alteia: „Uite-l pe 


Senor doctor dueându-se în vizită la Dona Emilia. Şi-a pus 
hăinuţa.” Deducţia era justă. Sensul ei mai adânc rămânra însă 
ascuns inteligenţei lor modeste. Ceva mai mult, nici nu mai 
zăboveau cu gândul la doctor. Era bătrân, urât, învăţat - şi puţin 
cam loco - cam smintit, dacă nu chiar vrăjitor, cum îl bănuiau 
oamenii din popor că ar fi. Hăinuţa albă era în fond o concesie 
făcută influenţei umanizante a doamnei Gould. Doctorul, cu f»lul 
lui sceptic, amar, de a vorbi, n-avea alt mijloc de a-şi a-răta 
profundul respect pentru caracterul femeii cunoscute în toată 
ţara drept Sefiora Englezoaica. Oferea acest atribut cu toată 
seriozitatea; nu era fleac pentru un om cu o-biceiurile lui. 
Doamna Gould îşi dădea şi ea perfect de bine seama de asta. 
Niciodată nu i-ar fi trecut prin cap să-i impună un asemenea 
semn exterior de respect. Ţinea deschisă casa ei spaniolă (unul 
dintre cele mai frumoase exemplare din Sulaco) pentru a oferi 
măruntele a-gremente ale existenţei. Se achita de sarcina asta 
cu simplitate şi farmec, pentru că era înzestrată cu un foarte fin 
simţ al valorilor. Era excepţional de dotată în arta raporturilor 
dintre oameni, care-s alcătuite din delicate nuanţe de uitare de 
sine şi din iluzia de comprehensiune universală. Charles Gould 
(familia Gould se stabilise în Costa-guana de trei genei aţii, dar 
băieţii studiau totdeauna în Anglia şi tot de acolo îşi luau 
neveste) îşi imagina ca orice om că se îndrăgostise de bimul- 
simţ sănătos al fetei - dar nu chiar acestea erau motivele pentru 
care, de pildă, tot cantonamentul de prospectare, de la cel mai 
tânăr dintre tineri şi până la maturul lor şef, găsea prilejul să 
pomenească atât de des, acolo printre crestele Sierrei, de casa 
doamnei Gould. Ea ar fi protestat, ar fi spus că nu făcuse nimic 
pentru ei, râzând amabil şi făcând ochii mari de uimire dacă 
cineva i-ar fi spus cu cât entuziasm se vorbea despre ea acolo 
sus, în pragul zăpezilor eterne ce dominau Sulaco. Dar imediat, 
cu aerul ei modest, cu aptitudinea ei de a face uz de judecată, 
ar fi găsit o explicaţie: „Natural, a fost o surpriză pentru băieţi, 
nu se aşteptau la nic: un fel de primire. Bănuiesc că li-e dor de 
ţară. Cred că oricui trebuie să-i fie, totdeauna, un pic dor de 
ţară.” Avea, întotdeauna, un fel de compasiune pentru oamenii 
cărora le era dor de ţară. 

Născut ca şi tatăl său în Costaguana, zvelt şi înalt, cu o 
mustață sclipitoare, cu bărbia frumoasă, cu ochii albaştri 
deschis, cu părul roşcat şi o faţă subţire, proaspătă, rumenă, 


Charles Gould arăta ca un nou sosit de peste ocean. Bunicul său 
luptase pentru cauza independenţei sub Bo-livar în acea 
faimoasă legiune britanică, salutată de Marele Liberator pe 
câmpul de luptă de la Carabobo ca salvatoare a ţării. Unul din 
unchii lui Charles Gould fusese ales chiar preşedinte al 
provinciei Sulaco (pe vremea a-ceea se numea stat) în zilele 
Federaţiei, şi după aceea a fost pus la un zid de biserică şi 
împuşcat din ordinul barbarului general unionist Guzman Bento. 
E vorba de acelaşi Guzman Bento care, ajuns mai târziu 
preşedinte pe viaţă, vestit pentru tirania lui crudă şi 
neîndurătoare, a pătruns în legenda populară întruchipând un 
spectru san-ghinar rătăcind prin ţară în căutarea trupului său pe 
care diavolul în persoană îl scosese din mausoleul de cărămidă 
clădit în naosul Bisericii înălţării din Santa Marta. Aşa cel puţin 
explicaseră preoţii mulţimii desculţe care năvălise 
înspăimântată să privească la spărtura din oribilul sarcofag de 
cărămidă de lângă altarul mare. Guzman Bento cel de cruntă 
memorie poruncise uciderea şi multor altora în afară de unchiul 
lui Charles Goulcl; dar având o rudă martirizată pentru cauza 
aristocrației, oligarhii din Sulaco (asta era frazeologia de pe 
vremea lui Guzman Bento; acuma li se zicea Blancos, albii, şi 
renunţaseră la ideea federalizării), adică familiile de orieint pur 
spaniolă, îl considerau pe Charles drept unul d:-ai lor. Cu vin 
asemenea istoric al familiei, nimeni nu putea fi mai 
costaguanero decât Don Carlos Gould; dar înfăţişarea iui era 
atât de caracteristică îneât, pentru poporul de rând, nu era 
decât el ingles - englezul din Sulaco. Arăta mai englez decât un 
turist englez rătăcit întâmplător, pelerin e-retic necunoscut la 
Sulaco. Arăta mai englez decât oricare din ultimul grup de tineri 
ingineri sosiți la calea ferată, mai englez decât oricare englez 
din pozele de vânătoare din Punch, care ajungea în salonul 
soţiei sale la două luni după apariţie. Te mirai să-l auzi vorbind 
cu atâta naturaleţe spaniola (castiliana, cum ziceau indigenii) 
sau dialectul indian al poporului. N-avusese niciodată accent 
englezesc; dar exista în toţi aceşti Goulzi - liberatori, 
exploratori, plantatori de cafea, negustori, revoluționari - ceva 
atât de indelebil costaguanez îneât el, unicul reprezentant al 
generaţiei a treia într-un continent care-şi avea propriul său stil 
de călărie, continua să arate, chiar şi călare, profund englez. 
Lucrul acesta nu-i spus aici în spiritul de batjocură al llmieros- 


ilor - oameni ai câmpi-ilor vaste - care-şi închipuie că numai ei 
pe lumea asta ştiu să se ţină în şa. Charles Gould, ca să folosesc 
o expresie adecvată şi arogantă în acelaşi timp, călărea ca un 
centaur. Pentru el a călări nu era o anume formă de mişcare; 
era o facultate naturală, cum e mersul pentru orice sănătos la 
minte şi la trup; şi cu toate acestea, când îi vedeai la trap, 
alături de pista desfundată a carelor cu boi, în “costumul 
englezesc şi cu harnaşamentul de import, arăta, ca şi cum în 
momentul acela picase în Costaguana, cu atei pasotrote uşor şi 
iute, de-a dreptul de pe cine-ştie-ce pajişte de la celălalt capăt 
al lumii. Trebuia să meargă de-a lungul vechiului drum spaniol - 
el cantino real cum i se zicea în limbaj popular - unicul vestigiu 
al unui fapt şi al unui nume lăsate de o regalitate detestată de 
bătrânul Giorgio Viola şi căreia până şi umbra îi dispăruse din 
ţară; pentru că marea statuie ecvestră a lui Carlos al IV-lea de la 
intrarea pe Alameda, înălțându-se albă pe verdele copacilor, era 
cunoscută de oamenii de la ţară şi de cerşetorii din oraş care 
dormeau lingă soclu sub numele de Calul de Piatră. Celălalt 
Carlos, cotind la stânga în tropotul iute al copitelor pe pavajul 
stricat - Don Carlos Gould, în costumul englezesc, arăta tot atât 
de nepotrivit, dar mult mai la-el-acasă decât regalul călăreț 
ţinându-şi în frâu armăsarul pe un piedestal a-juns gazdă de 
leperos dormind, cu braţul său de marmură ridicat către borul 
tot de marmură al pălăriei cu panaş. 

Efigia pătată de vremuri a regelui ecvestru, cu vaga ei 
sugerare a unui gest de salut, părea să păstreze sentimente 
impenetrabile faţă de schimbările politice cai'e-i răpiseră până şi 
numele; dar nici celuilalt călăreț, cunoscut şi el de toată lumea, 
ager şi vioi pe frumosul său cal sur cu pată albă pe ochi, nu-i 
puteai citi în inimă sau, cum era vorba prin partea locului, nu-şi 
purta inima ca pe o floare la reverul hainei lui englezeşti. Spiritul 
lui păstra un echilibru stabil, ca şi cum îşi găsise refugiu în 
calmul impasibil obişnuit în viaţa publică şi particulară din 
Europa. El accepta la fel de placid moda sinistră a cucoanelor 
din Su-laco de a-şi acoperi obrazul cu un strat gros de pudră 
albă până arătau ca nişte măşti de gips cu ochi superbi şi ne- 
astâmpăraţi, bârfelile bizare care umpleau oraşul, şi 
necontenitele frământări politice, permanente „salvări ale 
patriei”, care soţiei sale i se păreau un joc pueril şi sân-sfros de 
crime şi de jafuri, de care se apucaseră cu o oribilă _ seriozitate 


nişte copii ticăloşiţi. Pe la începuturile vieţii sale în Costaguana, 
tânăra doamnă îşi frângea mâinile de exasperare pentru că nu 
se vedea în stare să dea tre-bilor publice seriozitatea pe care o 
merita atrocitatea fortuită a metodelor. Ea nu vedea în ele decât 
o comedie ipocrită şi simplistă, şi nimic autentic decât 
indignarea şi o-roarea ei. Charles, foarte calm, răsucindu-şi 
mustăţile lungi, refuza să le discute. O dată însă i-a spus cu 
blân-deţe: „Scumpa mea, uiţi că eu aici m-am născut.” Aceste 
cuvinte au încremenit-o, parcă ar fi fost o revelaţie subită. Poate 
că în simplul fapt de a se fi născut în ţară stă toată deosebirea. 
Ea avea mare încredere în soţul ei, totdeauna avusese. Din 
capul locului imaginaţia îi fusese izbită de lipsa lui de 
sentimentalism, de chiar această chietudine a spiritului pe care, 
în forul ei interior, o considera drept dovada perfectei 
competenţe în materie de viaţă. Don Jose Avellanos, vecinul lor 
de peste drum, bărbat de stat, poet, om de cultură, care 
reprezentase ţara sa pe lingă mai multe curţi europene (şi 
suferise umilinţe inimaginabile ca deţinut politic pe vremea 
tiranului Guz-rnan Bento) avea obiceiul să declare, în salonul 
Donei Emilia, că în Don Carlos se întâlneau calităţile de caracter 
ale englezului cu virtuțile unui autentic patriot. Doamna Gould, 
ridieându-şi ochii spre faţa fină, roşie şi arsă de soare a soţului 
ei, nu putea detecta la el nici cea mai mică tresărire, nici un 
semn că auzise vorbindu-se despie patriotismul său. Poate că el 
tocmai descălecase, în-toreându-se de la mină; era destul de 
englez ca să ignoreze canicula acelor ore ale zilei. în patio, 
Basilio cu livrea de în alb şi cu brâu roşu se lăsase o rlipă pe 
vine la călcâiele lui, să-i desprindă pintenii grei şi tociţi; după 
care Sefior Administrador urca scara şi apărea pe galerie. Şiruri 
de ghivece cu plante, rânduite pe balustradă între pilaştrii 
arcadelor, făceau ca un paravan” de frunze şi flori între corredor 
şi curtea interioară de dedesubt pardosită cu piatră, care e 
adevărata vatră a casei sud-americane, unde calma scurgere a 
orelor în tihna vieţii domestice e marcată de alunecarea luminii 
şi a umbrei pe lespezile de piatră. 

Sefior Avellanos avea obiceiul să traverseze acest patio 
aproape în fiecare zi la cinci după-masă. Don Jose alesese, ca să 
vină, această oră a ceaiului, pentru că ritualul envlezesc în casa 
Donei Emilia îi amintea de timpurile când ăise la Londra, ca 
ministru plenipotenţiar pe lângă curtea la St. James. Ceaiul nu-i 


plăcea; şi de obicei, legănându-se balansoarul american, tu 
picioarele (încălţate în ghete mic; de lac) încrucişate pe bară, 
vorbea necontenit cu un fel de virtuozitate mulţumită de sine, 
impresionantă la un ork de vârsta lui, ţinând vreme îndelungată 
ceaşca în mâini. Părul tuns scurt era complet alb: ochii, negri ca 
tăciunele. 

Când îl vedea pe Charles Gould intrând, îi făcea un semn 
din cap şi îşi continua perioada oratorică până la sfârşit. De-abia 
după aceea îi spunea: „Carlos, prietene, ai venit tot drumul de la 
San Tome călare, în toiul căldurii. Adevărată treabă de englez, 
nu?” Dădea peste gât ceaiul deodată, performanţă urmată 
invariabil de un scurt fior involuntar „brrr”, pe care nu reuşea 
să-l acopere decât în parte cu exclamaţia „excelent!”, rostită 
pripit. 

Apoi, încredinţând ceaşca mânuţei amfitrioanei întinse cu 
un surâs, continua să peroreze despre natura patriotică a minei 
de la San Tome, pentru simpla plăcere de a se auzi vorbind, s-ar 
fi zis, în timp ce, lăsat pe spate, se legăna încoace şi-ncolo într- 
un balansoar din acelea aduse din Statele Unite. Tavanul celui 
mai înalt salon clin Casa Gould îşi desfăşura albeaţa sa 
monocromă mult deasupra capului său. Această înălţime turtea 
amestecul de scaune grele în stil spaniol cu spătarul drept din 
lemn brun şi cu fundul capitonat cu piele, şi de mobilă 
europeană scundă şi capitonată toată, ca nişte mici monştri 
gheboşi îndopaţi până aproape să plesnească cu arcuri şi cu păr 
de cal. Pe măsuţe erau fel de fel de fleacuri, în pereţi erau zidite 
oglinzi şi sub ele console de marmură, covoare pătrate erau 
aşternute sub cele două grupe de fotolii, prezidat fiecare de 
câte o canapea moale şi lată; carpete erau răspândite prin toate 
părţile pe pardoseala de cărămidă roşie; trei ferestre din tavan 
până-n pământ, doschizându-sc pe un balcon, erau flancate de 
faldurile verticale ale unor dra-peiii sumbre. între cei patru 
pereţi de culoarea delicată a primulei mai dăinuia ceva din 
grandoarea vremilor apuse, Şi doamna Gould, cu căpşorul mic şi 
buclele strălucitoare, Şezând într-un nor de muselină şi dantele 
în faţa unei măsuţe fine de mahon, părea o zână aşezată cu 
gingăşie în faţa unor băuturi fermecate şi delicioase servite în 
vase de argint şi porțelan. 

Doamna Gould cunoştea foarte bine povestea minei de la 
San Tome. Exploatată la începuturile ei mai mult cu bice pe 


spinări de sclavi, îşi plătise extracția cu greutatea ei în oase 
omeneşti. Triburi întregi de indieni pieriseră în a-ceastă 
exploatare; după care mina fu părăsită, pentru că această 
metodă primitivă nu mai renta, indiferent cât de multe cadavre 
i-ai fi aruncat în gură. Apoi a fost uitată. A fost redescoperită 
după Războiul Independenţei. O companie engleză obţinu 
dreptul de a o exploata şi dădu peste o vână atât de bogată, 
îneât nici impozitele exagerate ale guvernelor succesive, nici 
raidurile periodice ale ofiţerilor recrutori asupra populaţiei de 
mineri plătiţi nu-i descurajară perseverenţa. Dar până la urmă, 
în vârtejul de pronunciamentos care a urmat după moartea 
faimosului Guzman Bento, minerii indigeni, incitaţi la revoltă de 
e-misari trimişi din capitală, s-au ridicat împotriva şefilor lor 
englezi şi i-au măcelărit până la unul. Decretul de confiscare ce 
a urmat după aceea în Diario Oficial care apărea la Santa Marta 
începea cu aceste cuvinte: „împinsă la o justă disperare de 
insuportabila împilare a străinilor mi-naţi de josnice 
consideraţiuni de câştig în loc de dragoste pentru o ţară în care 
au venit săraci să-şi caute averi, populaţia minieră din San Tome 
etc...” şi încheia cu declaraţia:Şeful statului a hotărât să facă uz 
de întregul său drept de clemenţă. Mina, care după toate legile 
internaţionale, umane şi divine, revine acum guvernului ca 
proprietate a naţiunii, va rămâne închisă până ce spada trasă 
din teacă pentru sfânta apărare a principiilor liberale îşi va fi 
îndeplinit misiunea de a asigura fericirea scumpei noastre ţări.! 
Şi mulţi ani de zile nu s-a mai auzit nimic despre mina de 
la San Tome. Ce avantaj se aşteptase guvernul să stoarcă din 
această spoliere, e imposibil de înţeles acum. Cu multe 
dificultăţi, Costaguana a fost silită să plătească o nenorocită de 
indemnizaţie familiilor victimelor şi chestiunea a dispărut din 
depeşele diplomatice. Dar mai târziu un alt guvern şi-a adus 
aminte de preţiosul activ. Era un guvern costaguanez ca oricare 
altul - al patrulea în şase ani - dar îşi cântărea posibilităţile cu 
oarecare bun simţ. Şi-au adiaminte de mina de la San Tome, cu 
convingerea intima că în mâna lor nu face nici doi bani dar, cu 
un foarte acut “simţ al realităţilor, şi-au dat seama că o mină de 
argint poate cu oarecare ingeniozitate să aducă venituri şi în alt 
mod decât odiosul procedeu al extragerii metalului de sub 
pământ. Tatăl lui Charles Gould, multă vreme unul dintre cei 
mai bogaţi negustori din Costaguana, contribuise şi până atunci 


cu o parte considerabilă din averea sa la împrumuturile forţate 
ale diferitelor guverne care se succedaseră. Era un om cu 
judecată rece, căruia niciodată nu-i trecuse prin cap să-şi 
reclame drepturile cu cine ştie-ştie-ce insistenţă; şi când i se 
oferi pe negândite concesiunea perpetuă a minei de la San 
Tome cu toate formele regale, s-a alarmat îngrozitor. Cunoştea 
bine metodele guvernelor. Fireşte, mobilul acestei afaceri, 
meditat probabil în cel mai profund secret, era evident de la 
prima citire a documentului supus spre urgentă semnare. 
Articolul trei, cel mai important, prevedea ca deţinătorul 
concesiunii să plătească imediat guvernului rodevenţa pe cinci 
ani, înainte calculată, la venitul probabil al minei. Domnul Gould 
senior încercase să se apere împotriva a-cestei fatale favori 
jonglând cu numeroase argumente şi rugăminţi, dar fără succes. 
Nu se pricepea la mine, nu dispunea de mijloace să-şi valorifice 
concesiunea pe piaţa europeană; mina, ca obiectiv de 
exploatare, nici nu exista. Construcţiile fuseseră arse, instalaţiile 
de extracţie distruse, populaţia minieră dispăruse de prin 
împrejurimi cu ani şi ani în urmă; însuşi drumul de acces 
dispăruse sub exuberanţa vegetației tropicale, parcă ar fi fost 
înghiţit de valuri; iar galeria principală se prăbuşise la vreo sută 
de metri de la gură. Nu mai era o mină părăsită: era o peşteră a 
Sierrei, sălbăticită, inaccesibilă, numai stânci, unde ai mai fi 
putut găsi, risipite pe sol, sub masa de liane întreţesute, vestigii 
răzlețe de lemnărie calcinată, câteva grămezi de cărămidă 
măcinată şi câteva piese informe de fier ruginit. Domnul Gould 
senior nu dorea cu nici un preţ concesiunea perpetuă a acestor 
paragini; de fapt simpla viziune a lor, dacă-i apărea înainte 
noaptea, în momente de nesomn, era de natură să-i provoace 
ore întregi de chinuită insomnie. 

4. Nostromo. 

Din nenorocire, întâmplarea făcea ca ministrul de finanţe 
din vremea aceea să fie un om căruia, cu ani înainte, domnul 
Gould refuzase să-i acorde un mic ajutor bănesc, întemeindu-şi 
refuzul pe considerentul că solici-antui era un notoriu jucător de 
cărţi şi trişor şi, în plus, mai mult decât suspectat de tâlhărie şi 
violenţe faţă de un bogat ranchcro într-un ţinut îndepărtat al 
ţării, unde ocupa demnitatea de judecător. Acum, ajuns la 
această înaltă situaţie, politicianul îşi proclamă sus şi tare 
intenţia de a plăti răul cu bine domnului Gould - sărmanului om. 


A-firmă şi lăsafirmă în saloanele din Santa Marta, cu glas blând 
şi implacabil şi cu priviri atât de veninoase încât cei mai buni 
prieteni ai domnului Gould îl sfătuiră în mod serios să nu încerce 
cumva să-l mituiască spre a fi lăsat în pace. Ar fi fost inutil. Şi cu 
siguranţă că n-ar fi fost un procedeu lipsit de primejdii. De altfel, 
asta era şi opinia unei doamne de origine franceză, grasă şi cu o 
voce puternică, fiică, zicea ea, a unui ofiţer cu grad mare 
(officier superieur de l'armee), care-şi amenajase locuinţa între 
zidurile unei mănăstiri secularizate, situată alături de ministerul 
de finanţe. Când i s-a vorbit la modul cuvenit şi cu un cadou 
adecvat acestei înfloritoare persoane despre domnul Gould, ea a 
clătinat din cap cu tristeţe. Era o femeie cumsecade, şi tristeţea 
ei era sinceră. îşi zicea că nu poate lua parale pentru o chestie 
pe care n-o putea face. Prietenul domnului Gould care fusese 
însărcinat cu a-ceastă delicată misiune povestea, după aceea, 
că era unica persoană cinstită având legături mai mult sau mai 
puţin apropiate cu guvernul pe care o întâlnise vreodată. „Nu 
merge,” a zis ea franc, cu tonul acela brusc şi răguşit ca-re-i era 
caracteristic, făcând uz de expresii mai potrivite la un copil din 
părinţi necunoscuţi decât la o orfană de ofiţer superior. „Nu, nu-i 
nimic de făcut. Pas moyen, mon garqgon. Ceste dommage, tout 
de metne. Ah, zut! Je ne voie pas mon monde. Je ne suiş pas 
ministre - moi! Vous pouvez emporter votre petit sac,” a zis ea 
în limba ei, adică: Nu-i rost, măi băiatule. Păcat, n-am ce face. 
Păi, de! Eu nu înşel lumea. Că nu-s ministru! Poţi să-ţi iei 
punguta înapoi. 

O clipă, muşcându-şi buzele roşii regretă în forul ei 
lăuntric tirania principiilor rigide care guvernau traficul ei de 
influenţă în sferele înalte. Apoi, semnificativ şi cu o notă de 
enervare, adăugă: „Allez - et dites bien ă votre bon-homme - 
entendez-vous? - qu'il jaut avaler la pilule,” 

_ Hai, cară-te - şi spune-i tipului tău - m-ai înțeles? 

_că trebuie să-nghită hapu'. 

După un asemenea avertisment, nu mai avea decât să 
semneze şi să plătească. Domnul Gould a înghiţit pilula, care 
parc-ar fi fost fabricată dintr-o otravă subtilă ce acţiona direct 
asupra creierului. Din ziua aceea fu stăpânit de demonul minei, 
şi cum citise multă literatură de agrement, acest demon luă pe 
umerii săi chipul lui Sindbad Marinarul. începu să viseze vampiri. 
Domnul Gould îşi exagera singur dezavantajele noii situaţii, 


pentru că o considera din punct de vedere emoţional. Situaţia 
lui în Costaguana nu era mai rea decât fusese înainte. Dar omul 
e o făptură teribil de conservatoare, şi extravaganţa a-cestei 
forme noi de atentat la punga sa îi tulburase cu totul 
capacitatea de înţelegere. Vedea în jurul său toată lumea jefuită 
de bande groteşti şi criminale care, după moartea lui Guzman 
Bento, îşi jucau jocul lor de-a guvernul şi de-a revoluţia. 
Experienţa îi învățase că ori-cât s-ar fi nimerit de puţin rentabil 
jaful faţă de aşteptările legitime, nici o bandă aflată în 
posesiunea palatului prezidenţial nu era chiar atât de 
incompetentă în-cât să ajungă să se vadă pusă în încurcătură 
din lipsă de pretext. Primul colonel care se întâmpla să se afle în 
fruntea unei armate desculţe de sperietori de ciori era capabil 
să expună cu forţă şi precizie primului civil ieşit în cale 
temeiurile pentru care-i pretindea suma de zece mii de dolari, 
ceea ce însemna că spera ca generozitatea interlocutorului să 
nu scadă sub o mie. Domnul Gould ştia toate astea foarte bine 
şi, înarmat cu resemnarea, aştepta vremuri mai bune. Dar să fii 
jefuit cu toate formele legale, cu aerul că faci o afacere, era 
pentru imaginaţia lui ceva intolerabil. In înţelepciunea şi 
onestitatea sa, domnul Gould tatăl făcea o greşeală: dădea prea 
multă importanţă formei. Este o eroare comună omenirii, rare-i 
înclinată spre prejudecăţi. El vedea în această a-facere o 
ticăloşie a unei justiţii pervertite care, prin şocul moral produs, îi 
primejduia vigoarea fizică.,. Chestia asta o să mă bage-n 
mormânt,” luase el obiceiul să spună de câteva ori pe zi. Şi, de 
fapt, din epoca aceea începu să sufere de fierbinţeli, de dureri la 
ficat şi în special de o îngrijorătoare incapacitate de a se gândi 
la orice altceva. Ministrul de finanţe n-ar fi putut să scornească 
o răzbunare mai subtilă şi mai profundă. Până şi scrisorile 
domnului Gould către fiul său de paisprezece ani, Charles, 
plecat în Anglia la studii, ajunseseră în cele din urmă să nu 
vorbească, practic, despre nimic altceva decât despre mină. Se 
lamenta împotriva nedreptăţii ce i se făcuse, a persecuției, a 
scandalului cu mina; umplea pagini întregi expunând 
consecinţele fatale pe care le va produce posesiunea acestei 
mine, din toate punctele de vedere, cu toate sinistrele concluzii, 
oroarea faţă de caracterul aparent etern ai acestui blestem. 
Pentru că această concesiune îi fusese acordată, lui şi urmaşilor 
lui, pentru vecie, îl implora pe fiul său să nu se mai întoarcă 


niciodată în Costaguana, să nu revendice niciodată nici un drept 
la succesiunea din ţară, pentru că era pătată de această infamă 
concesiune; să nu se atingă niciodată de ea, să uite că există o 
Americă şi să-şi vadă de cariera lui comercială în Europa. Și 
fiecare scrisoare se încheia cu reproşurile pe care şi le făcea că 
întârziase prea mult în această cavernă plină de hoţi, de 
intriganţi şi de banditi. 

Să ţi se repete într-una că viitorul ţi-e periclitat din cauza 
posesiunii unei mine de argint, când ai paisprezece ani, nu 
prezintă prea mare importanţă în sine; dar într-o oarecare 
măsură te poate surprinde şi pune pe gân-duri. Cu timpul, 
băiatul la început numai perplex în faţa ieremiadelor mânioase 
ale tatălui său, dar îndurerat totuşi, începu să reflecteze la 
chestiune în răgazul pe care i-l lăsau sportul şi învăţătura. După 
aproximativ un an de zile, îşi formase din lectura scrisorilor 
covingerea că în provincia Sulaco din republica Costaguana, 
unde sărmanul unchi Harry fusese împuşcat de soldaţi cu mulţi 
ani în urmă, există o mină de argint. Mai era ceva în legătură cu 
această mină, ceva ce se numea „infama concesiune Gould”, 
scrisă, pare-se, pe o hârtie pe care tatăl său dorea fierbinte „s-o 
rupă bucățele şi să le-o arunce în nas” preşedinţilor, 
magistraţilor din curţile de justiţie şi miniştrilor de stat. ŞI 
dorinţa aceasta fierbinte dăinuia, constată el, cu toate că 
numele respectivelor peisonaje rareori rământau aceleaşi mai 
mult de un an de zile. A-ceastă dorinţă părea băiatului foarte 
firească, dat fiind că actul era infam, dar de ce era infam actul 
nu-şi dădea seama Mai târziu, începând să i se mai pârguiască 
mintea, izbuti să înţeleagă întreg adevărul afacerii şi toate 
fantasticele aluzii la Sindbad Marinarul şi la vampiri şi la strigoi, 
care dădeau corespondenţei tatălui său un parfum de poveste 
din O mie şi Una de Nopți. Până la urmă tânărul ajunse la o 
cunoaştere la fel de intimă a minei de argint de la San Tome ca 
şi bătrânul care, de pe malul celălalt al oceanului, scria 
epistolele plângăreţe şi furibunde. De mai multe ori fusese 
obligat să plătească a-menzi mari pentru că neglija exploatarea 
minei, arăta el, şi asta în afară de sumele estorcate în contul 
viitoarelor redevenţe, pe considerentul că un om care are în 
buzunar o atât de prețioasă concesiune nu poate refuza ajutorul 
său financiar guvernului republicii. Tot ce-i mai rămăsese din 
avere i se scurgea printre degete pe chitanţe fără nici o valoare, 


scria el furios, în timp ce lumea-l arăta cu degetul ca pe unul 
care ştiuse cum să tragă profituri imense de pe urma nevoilor 
ţării. lar în tânărul din Europa se trezea un interes din ce în ce 
mai mare pentru un lucru care putea provoca o asemenea 
furtună de cuvinte şi de pasiuni. 

Se gândea la asta în fiecare zi; dar se gândea fără 
amărăciune. Se poate ca pentru sărmanul său papa să fi fost o 
afacere nefericită, şi toată povestea arunca o lumină stranie 
asupra vieţii sociale şi politice din Costaguana. Era plin de 
înduioşată simpatie pentru tatăl său, dar asta nu-l împiedica să 
rămână calm şi să reflecteze. Sentimentele sale personale nu 
fuseseră jignite şi e greu să împărtăşeşti cu intensă şi continuă 
indignare chinurile fizice sau sufleteşti ale altei făpturi, chiar 
dacă acea altă făptură este tatăl tău. La vârsta de douăzeci de 
ani, Charles Gould căzuse, la rândul său, sub vraja minei de la 
San Tome. Dar era alt gen de vrajă, mai adecvată pentru vârsta 
sa, şi în formula ei magică intra speranţă, vigoare şi încredere în 
sine în loc de indignare obosită şi disperare. Lăsat după vârsta 
de douăzeci de ani să-şi fie singur cârmaci în viaţă (excepţie 
făcând severa recomandare de a nu se întoarce în Costaguana), 
el îşi continuase studiile în Belgia şi în Franţa cu gândul de a lua 
diploma în inginerie minieră. Dar în mintea lui acest aspect 
ştiinţific al muncii sale păstra ceva imperfect şi vag. Pentru el 
minele prezentau un interes dramatic, aşa cum ai studia 
caracterul la oameni diferiţi. Le vizita, cum te duci mânat de 
curiozitate să cunoşti personalităţi marcante. A vizitat mine în 
Germania, în Spania, în Cornwall. Exploatările abandonate îl 
fascinau nespus. Dezolarea lor îl impresiona dureros, ca o 
imagine a mizeriei umane, ale cărei cauze sunt diferite şi 
profunde. S-ar fi putut să n-aibă valoare, dar s-ar fi putut să fi 
fost şi rău înţelese. Viitoarea sa soţie a fost prima şi poate şi 
unica fiinţă care i-a descoperit resortul lăuntric ce-i dicta acestui 
om atitudinea de dureroasă şi aproape multă sensibilitate faţă 
de lumea lucrurilor materiale. Şi îndată admiraţia ei pentru el, 
până atunci poau şovăitoare, cu aripile nu de tot întinse ca o 
pasăre ce nu-Şj poate uşor lua avânt de jos din lan, îşi găsi aici 
culmea ameţitoare de pe care să se avânte în albastrul cerului. 
Se cunoscuseră în Italia, unde viitoarea doamnă Gould locuia la 
o vagă şi bătrână mătuşă care, cu ani în urmă, se măritase cu 
un matur marchiz italian scăpătat. Acum;el<-a acest bărbat 


care ştiuse să-şi dea viaţa pentru independenţa şi unitatea ţării 
<” ale, care ştiuse să fir>, în generozitatea sa, Ja fel de 
entuziast ca şi cel mai tânăr dintre toţi cei care au căzut pentru 
aceeaşi cauză ce făcuse din Giorgio Viola o epavă rătăcitoare 
pierdută în lume, lăsată în voia valurilor, ignorată ca o 
sfărâmătură de care-nă după o victorie navală. Marchiza ducea 
o viaţă liniştită, ştearsă, ca o călugăriţă, în rochiile ei negre şi cu 
panglica albă pe frunte, într-un colţ de la primul etaj al unui 
pala! vechi şi ruinat, ale cărui săli vaste şi goale de la parter 
adăposteau sub tavanele pictate recolta, păsările şi chiar şi 
vitele şi toată familia fermierului arendaş. Cei doi tineri se 
întâlniseră la Lucea. După această întâl-nire Charles Gould n-a 
mai vizitat mine; doar o dată s-au dus cu trăsura împreună să 
viziteze nişte cariere de marmură, unde exploatarea semăna a 
mină numai pentru că-i tot o extragere de materie primă 
prețioasă din măruntaiele pământului. Charles Gould nu şi-a 
deschis inima în faţa ei vorbindu-i lămurit. Pur şi simplu a 
continuat să acţioneze şi să gândească sub ochii ei. Aceasta-i 
adevărata sinceritate. Una dintre observaţiile lui cele mai 
frecvente era: „Am impresia că tata, în afacerea de la San 
Tome, are o optică greşită.'- Şi ei discutau această opinie 
îndelung şi serios, ca şi cum ar fi putut influenţa o judecată 
peste o jumătate de glob; dar în realitate o discutau pentru că 
dragostea îşi găseşte prilej de manifestare în orice teme, 
palpitând înflăcărată în frazele cele mai anodine. Din acest 
firesc considerent, discuţiile fuseseră foarte preţioase pentru 
ploamna Gould pe vremea când era numai logodnică. Charles se 
temea că domnul Gould senior, prin eforturile lui de a scăpa de 
concesiune, îşi irosea forţele şi-şi ruina sănătatea. „Am impresia 
că nu în felul acesta ar trebui rezolvată chestiunea,” murmura el 
tare, ca pentru sine. Şi când ea îşi mărturisea sincer o mirare că 
un om de valoare îşi poate consacra toată energia comploturilor 
şi intrigilor, Charles îi răspundea cu o blândeţe care dovedea că- 
i înţelesese uimirea: „Nu trebuie să uiţi că el e născut acolo.” 

Mintea ei ageră reflectă imediat la cele spuse şi dădu 
răspunsul nelogic, pe care el îl acceptă ca perfect înţelept, 
pentru că în fond chiar era:Dar tu? Tu nu eşti născut tot acolo?” 
Ei ştia dinainte ce avea de răspuns. 


„Cu mine e altceva. Eu am lipsit din ţară zece ani. Papa n- 
a lipsit niciodată atât. Şi de treizeci de ani n-a mai ieşit de loc 
din ţară.! 

Ea a fost primul om căruia i-a vorbit, după ce a primit 
vestea morţii tatălui său.,. L-a cmorât,” zise. 

La aflarea ştirii a ieşit imediat din oraş, a mers drept 
înaintea lui în soarele de amiază, pe şoseaua albă, şi picioarele 
l-au dus singure în faţa ei, în holul palazzo-ului în ruină, o 
încăpere magnifică şi goală, ici şi colo câte o bucată de tapet de 
mătase înnegrită de mucegai şi de ani pe un panou gol de 
perete. Era mobilată cu un singur fotoliu aurit cu spătarul stricat 
şi cu o scurtă coloană octogo-nală purtând un vas greu de 
marmură împodobit cu măşti sculptate şi cu ghirlande de flori şi 
crăpat de sus până jos. Charles Gould era plin de praful alb al 
şoselei pe ghete, Pe umeri, pe şapca lui cu două moţuri. Fa'ţa-i 
era plină de picături de transpiraţie şi în mâna dreaptă ţinea 
încleştată o bâtă de stejar. 

Sub trandafirii pălăriei mari de pai, ea se făcu albă ca 
varul, legănând, înmănuşată, o umbrelă de soare în culori 
luminoase, gata cum era să plece să-l întâlnească la poalele 
colinei, acolo unde sunt trei plopi lângă zidul care îm- 
prejmuieşte via. 

„L-a omorât,'1 repetă el. „Ar fi mai putut trăi încă ani 
destui. Suntem un neam care trăieşte mult.” Ea era prea uluită 
ca să mai poată spune ceva; el contempla, cu o privire 
pătrunzătoare şi nemişcată, urna de marmură crăpată, ca şi 
cum hotărâse să-şi întipărească pentru totdeauna în minte 
forma ei. De-abia după ce el, întor-cându-se brusc, bolborosi de 
două ori: „Am venit de-a dreptul la tine... Am venit de-a dreptul 
la tine...” fără să fie în stare să-şi încheie fraza, se pătrunse de 
toată jalea acestei morţi solitare şi chinuite din Costaguana, de 
toată amărăciunea ei zguduitoare. El luă mâna fetei şi o duse la 
buze, fi ea lăsă să-i cadă umbreluţa mângâindu-l pe obraz şi 
murmurând: „Sărmanul meu băiat,” şi începu să-şi şteargă ochii 
pe sub borurile largi ale pălăriei, mititică în rochia albă, simplă 
aproape ca un copil pierdut, plângând în măreţia decăzută a 
nobilului hol, în timp ce el sta ahturi, din nou nemişcat, 
contemplând urna de marmură. După aceoa au făcut o plimbare 
lungă, în tăcere, până ce ci exclamă:,Cel puţin de s-ar fi luptat 
aşa cum trebuia!” şi apoi s-au oprit. Peste tot, pe coline, pe 


drumuri, pe livezile de măslini împrejmuite, umbrele se lungeau: 
umbrele plopilor, ale castanilor bogaţi, ale clădirilor de la ferme, 
ale împrejmuirilor de piatră; şi în văzduh, o bătaie de clopot, 
ascuţită şi pripită, semăna cu pulsul pal-pitând al amurgului. 
Tânăra fată avea buzele întredeschise uşor, uimită că nu găsea 
în privirea lui expresia obişnuită. Expresia lui obişnuită era 
numai aprobare totală şi atenţie. Când stăteau de vorbă, el era 
cel mai grijuliu şi mai deferent dintre dictatori, atitudine care ei 
îi făcea o imensă plăcere. Confirma puterea ei, fără să 
ştirbească demnitatea lui. Fata asta puţintică, cu piciorul mic, cu 
mâinile mici, cu feţişoara încântătoare aşa cum o copleşeau 
buclele bogate, cu buze mai curând mari care, întredeschise 
doar, şi păreau că exală parfumul sincerităţii şi al generozităţii, 
avea un suflet greu de mulţumit, ca o femeie plină de 
experienţă. înainte de toate şi mai presus de orice linguşeli, 
preţuia în bărbatul pe care şi-l alesese propria ei mândrie. Dar 
acum el efectiv nu se uita la ea de loc; pe faţa lui, o expresie 
încordată, iraţională, pierdută, cum e firesc să fie dacă un om, 
cu bună ştiinţă, priveşte în gol peste capul unei tinere fete. „Da, 
bine. A fost o ticăloşie l-au otrăvit zilele, sărmanul. Ah, de ce nu 
m-a lăsat să mă întorc la el? Dar acum am să ştiu cum să vin de 
hac afacerii acesteia.” După ce rosti aceste cuvinte cu o 
desăvârşită siguranţă de sine, cobori privirea la ea şi căzu 
imediat pradă amărăciunii, incertitudinii, fricii. 

Singurul lucru pe care dorea acum să-l ştie, zicea, era 
dacă ea-l iubea destul - dacă va avea curajul să plece cu el atât 
de departe? li puse aceste întrebări cu un glas care tremura de 
teamă - pentru ca era un om hotărât. Da, îl iubea destul. O să p 
ece Şi îndată viitoarea amfitrioană a tuturor europenilor din 
Sulaco avu senzaţia că-i fuge, fizic, pământul de sub picioare. 
Pierise cu totul, chiar şi glasul clopotului pierise. Când picioarele 
îi atinseră din nou pământul, clopotul mai bătea încă în vale; îşi 
duse mâinile la păr cu sufletul la gură, privind în susul şi-n josul 
drumului pietros Era pustiu. Se linişti. In timpul acesta Chailes, 
cu un picior în şanţ, ridica umbreluţa care căzuse cu un zgomot 
belicos de tambur. l-o întinse grav, puţin ca de pe altă lume. 

Au pornit înapoi, şi după ce ea şi-a strecurat mâna sub 
braţul lui, primele cuvinte rostit? do el au fost:Avem noroc că o 
să ne putem stabili într-un oraş de coastă. Numele i-l ştii, Sulaco 
îmi pare bine că tata a cumpărat casa aceea A cumpărat o casă 


mare, cu mulţi ani în urmă, ca să existe întotdeauna o Casă 
Gould în principalul oraş a ceea ce pe vremuri se numea 
Provincia Occidentală. Am stat şi eu în ea, pe când eram mic, cu 
scumpa mea mamă, un an întreg, în timp ce sărmanul tata era 
Plecat pentru afaceri în Statele Unite Tu ai să fii noua stăpână a 
Casei Gould.” 

Şi mai târziu, în colţul locuit al palazzo-ului de deasupra 
viei, a colinelor de marmură, a pinilor şi măslinilor din Lucea, 
mai spuse: „Numele Gould a fost întotdeauna foarte respectat la 
Su-laco. Unchiul meu Harry a fost o vreme preşedintele statului 
şi a lăsat un nume glorios printre cele mai de frunte familii. 
Vreau să spun, printre familiile pur creole, caro nu participă la 
nenorocitele de farse guvernamentale. Unchiul Harry nu era un 
aventurier. In Costaguana, roi Goulzii nu suntem aventurieri. Se 
născuse acolo şi-şi iubea ţara, dar a rămas în fond englez în idei. 
Se raliase la formula politică a timpului său. Federaţia. Dar nu 
era politician. Pur şi simplu era pentru ordine socială, din 
dragoste pentru o libertate rezonabilă şi din ură împotriva 
opresiunii. Nu umbla cu vorbe goale. A acţionat cum a acţionat 
pentru că i se părea că-i drept, întocmai cum şi eu am 
convingerea că trebuie să intru în stăpânirea minei.1! li vorbea 
în felul acesta pentru că acum, în amintirea lui era numai ţara 
sa şi copilăria, în inima lui viaţa alături de fata asta, în mintea lui 
concesiunea San Tome. Adaugă că va trebui s-o părăsească 
pentru câteva zile ca să-l caute pe un american, un om de la 
San Francisco care mai era încă pe undeva prin Europa. Acum 
câteva luni îl cunoscuse într-un vechi şi istoric orăşel german 
dintr-o regiune minieră. Americanul era cu nevasta şi cu fetele, 
dar se simţea singur şi părăsit pentru că ele, cât era ziulica de 
lungă, luau schiţe după portale medievale şi ziduri cu turnuri. 
Charles Gould şi cu el deveniseră inseparabili vizitatori de mine. 
Americanul era interesat în întreprinderi miniere, ştia câte ceva 
despre Costaguana şi auzise pomenindu-se şi de numele de 
Gould. Stătuseră de vorbă cu intimitatea pe care o favoriza 
diferenţa de vârstă dintre ei. Charles dorea acum să-l găsească 
pe capitalistul acesta ager la minte şi accesibil ca fire. Averea 
din Costaguana a tatălui său, pe care el o mai crezuse 
considerabilă, părea să se fi topit în ticălosul creuzet al 
revoluțiilor. In afară de vreo zece mii de lire sterline depuse în 
Anglia, părea să nu mai fi rămas nimic decât casa din Sulaco, 


vagi d: op-turi asupra unor exploatări forestiere într-o zonă 
îndepărtată şi sălbatică, şi concesiunea San Tome, caro-l dusese 
pe tatăl său până în pragul mormântului. 

j_a explicat fetei toate acestea. Când s-au despărţit era 
târziu. Niciodată până atunci ea nu fusese atât de fascinantă în 
ochii lui. Toată ardoarea tinereţii pentru o viaţă stranie, pentru 
mari depărtări, pentru un viitor cu iz de aventură, pentru luptă - 
o subtilă idee de reparaţie şi de cucerire, îi dăduseră o intensă 
emoție, şi ea l-a răs-nlătit pri” „iii f3H<;e> oi mai «pHiirătnarp 
cfpc tandrete. 

— 7 - jir plătit prin mai făţişe şi mai seducătoare gesturi 
de se despărţiră, şi cobori colina; îndată ce rămase singur, îşi 
simţi sufletul greu. Acea ireparabilă transformare pe care 
moartea o provoacă în gândurile noastre de toate zilele îţi lasă o 
nelinişte chinuitoare şi nelămurită în inimă. 11 durea, pe Charles 
Gould, să-şi dea seama că niciodată, prin nici un efort de voinţă, 
n-o să poată să se gândească la tatăl său aşa cum se gândea 
când sărmanul om era în viaţă. N-o să mai poată evoca 
imaginea lui de om viu. Gândul acesta, care afecta profund 
propria lui fiinţă, îl umplea do o tristă şi mânioasă poftă de 
acţiune. Sub acest aspect, instinctul său nu-l înşela. Acţiunea 
consolează. E duşmana gândurilor deşarte şi prietena iluziilor 
măgulitoare. Numai în înfăptuirea hotărârilor noastre avem 
senzaţia că suntem stăpâni pe soartă. Pentru el, mina, evident, 
era unicul câmp de acţiune. Uneori devenea imperios necesarră 
ştie cum să calce dorinţele solemne ale răposatului. Hotări ca 
acest act de nesupunere să capete un caracter cit mai categoric 
posibil, ca un fel de compensare. Mina fusese cauza unui 
dezastru absurd; exploatarea ei trebuia să devină un succes 
temeinic şi moral. Era datoria sa faţă de memoria celui mort. 
Acestea erau, în înţelesul propriu al cuvintelor, emoţiile lui 
Charles Gould. Se gândea la mijloacele de a găsi, la San 
Francisco sau în altă parte, mari capitaluri; întâmplător făcu 
reflecţia că sfatul răposaţilor trebuie să fie, în general, o călăuză 
infidelă. Nimeni nu-şi poate da seama anticipat de schimbările 
considerabile pe care le poate produce în lume moartea chiar şi 
a unui singur om. Doamna Gould cunoştea ultima perioadă a 
istoriei minei din proprie experienţă. Era în fond istoria vieţii ei 
conjugale. Mantia situaţiei ereditare a Goulzilor la Sulaco 
pogorâse larg asupra micuţei ei persoane; dar ea nu înţelegea 


să permită ciudăţeniilor straniului veşmânt să sufoce sub 
greutatea lor vivacitatea temperamentului ei, care era semnul 
nu al unei vioiciuni pur mecanice, ci expresia unei inteligenţe 
ascuţite. Nu trebuie trasă concluzia că doamna Gould avea o 
inteligenţă masculină. La o femeie, judecata virilă nu este 
semnul unei esențe superioare, este un simplu fenomen de 
imperfectă diferenţiere - sterilă ca interes şi nulă ca importanţă. 
Inteligența Donei Emilia fiind feminină, o ajută să cucerească 
Sulaco, luminând calea către altruismul şi farmecul ei. Ştia să-ţi 
vorbească încântător, dar nu era vorbăreaţă, înţelepciunea 
inimii nu urmăreşte nici edificarea nici dă-râmarea de teorii, 
precum nici apărarea prejudecăţilor, şi nu se slujeşte de vorbe 
goale. Cuvintele pe care le rosteşte au valoarea unor acte de 
probitate, de toleranţă, de compasiune. Adevărata tandreţe la o 
femeie, ca şi a-devărata virilitate la un bărbat, se manifestă 
printr-o cucerire continuă. Doamnele din Sulaco o adorau pe 
doamna Gould. „Ele se mai uită încă la mine ca la un fenomen,” 
spusese doamna Gould amuzată unuia dintre cei trei domni de 
la San Francisco pe care trebuise să-i invite la ea cam la un an 
după căsătorie. Erau primii ei musafiri din străinătate, şi 
veniseră să vadă mina de la San Tome. Pe doamna Goulcl o 
găsiră de o voioşie deosebit de agreabilă, şi Charles Gould, pe 
lângă că ştia perfect de bine ce urmărea, se dovedise un om 
expeditiv, capabil să se descurce. Aceste elemente le creeau, 
celor trei musafiri, o dispoziţie în favoarea tinereii femei. 
Entuziasmul ei, indiscutabil parfumat de o uşoară notă de ironie, 
dădea un farmec indicibil spumelor ei despre mină şi-i făcea pe 
gravii ei vi7itatori «ă zâmbească cu o indulgență în care era o 
bună doză de respect. Cine ştie, poate că dacă vizitatorii şi-ar fi 
dat seama cât idealism era în dorinţa ei de succes, poate c-ar fi 
fost tot atât de uluiţi de starea ei de spirit pe cât erau de uluite 
doamnele sud-americane de neastâmpărata ei activitate fizică. 
Li s-ar fi părut, cum zicea chiar ea, „un fenomen”. Cu 
toate acestea, Goulzii erau o pereche esențialmente discretă şi 
musafirii lor plecară fără să bănuiască la ei alte motive de 
exploatare a minei decât simplul câştig Doamna Gould le oferise 
propria ei trăsură cu doi catâri albi să-i ducă până în port, unde 
Ceres avea să-i transporte în olimpul plutocraţilor, şi căpitanul 
Mitchell prinsese prilejul momentelor de rămas-bun ca să-i 


şoptească doamnei Gould discret, confidenţial: „Acum începe o 
eră nouă.” 

Doamna Gould adora patioul casei sale spaniole. O scară 
largă de piatră era dominată, dintr-o nişă în zid, de statuia unei 
Madone în văluri albastre cu pruncul Isus încoronat în braţe. 
Dimineaţa devreme se înălţau din patrulaterul curţii pavate cu 
lespezi mari de piatră glasuri şoptite, tropăit de cai şi de catâri 
duşi pe rând, perechi, la adăpat la cisternă. O mână de bambuşi 
verzi îşi plecau smocul de frunze ca lamele peste suprafaţa 
pătrată de apă şi vizitiul gras şedea înfofolit pe margine, ţi-nând 
alene capul hăţurilor în mână. Servitori desculți treceau încoace 
şi-ncolo, apărând din uşi scunde şi întunecoase; două fete de la 
spălătorie cu coşuri pline de rufe spălate, bucătarul cu o tipsie 
cu pâinea pentru ziua aceea, Leonarda - camerista ei personală 
- ţinând în palme, sus deasupra capului cu părul negru ca pana 
corbului, un teanc de jupoane scrobite, orbitor de albe în lumina 
jucăuşă a soarelui. Apoi venea bătrânul portar, şchiopătând, să 
măture dalele, şi casa era gata dereticată pentru ziua aceea. Pe 
trei din laturile curţii, camerele, înalte, se deschideau şi una într- 
alta şi spre corredor-ul cu balustrada de fier forjat şi bordura de 
flori, de unde, ca o doamnă dintr-un castel medieval, putea privi 
de sus la toţi cei ce plecau şi veneau în casă, căreia poarta 
boltită şi sonoră îi dădea un aer de solemnă importanţă. Privise 
plecând trăsura ei cu cei trei musafiri de la miazănoapte. 
Zâmbea. Trei braţe s-au ridicat simultan la cele trei pălării. 
Căpitanul Mitchell, al patrulea, care-i însoțea, şi începuse un 
discurs pompos. Ea zăbovi. Zăbovi de-a lungul galeriei, 
apropiindu-şi obrazul ici şi colo do câte un mănunchi de flori, 
parcă pentru a-şi aduce gân-durile la ritmul lent al paşilor pe 
corredor. Un hamac indian din Aroa, cu franjuri şi pene colorate, 
-usese întins într-un colţ, potrivit să prindă soarele de dimineaţă, 
pentru că la Sulaco dimineţile sunt răcoroase. Mănunchiuri de 
fior de noche biiena străluceau exuberant în fata uşilor de cristal 
deschise ale camerelor de recepţie. 

Un papagal mare şi verde, strălucitor ca un smaragd, într- 
o cuşcă ce sclipea ca aurul, ţipa feroce „Trăiască Cos-taguana!” 
pe urmă, de două ori, mieros, „Leonarda, Le-onarda,” imitând 
glasul doamnei Gould, pentru ca apoi să se retragă în imobilitate 
şi tăcere. Doamna Gould ajunse la capătul galeriei şi băgă capul 
pe uşa camerei soţului ei. Charles Gould, cu un picior pe un 


scăunaş scund de lemn, îşi strângea cataramele la pinteni. Se 
grăbea să se ducă la mină. Fără să intre, doamna Gould îşi 
aruncă ochii prin odaie. O bibliotecă mare, cu uşi de cristal, era 
plină cu cărţi, dar într-alta, fără rafturi, tapetată cu postav roşu, 
erau rânduite arme de foc: carabine Winchester, revolvere, 
două puşti de vânătoare şi chiar şi o pereche de pistoale de 
cobur cu două ţevi. Intre ele, suspendată solitar pe o fâşie de 
catifea roşie, o sabie de cavalerie veche, care fusese a lui Don 
Enrique Gould, eroul Provinciei Occidentale, oferită de către Don 
Jose Avellanos, prietenul de totdeauna al familiei. 

Altceva nu mai era nimic pe pereţii văruiţi alb, decât o 
schiţă în acuarelă a muntelui San Tome - opera Donei Emilia în 
persoană. Pe pardoseala de cărămidă roşie, în mijloc, se aflau 
două mese lungi pline cu planuri şi hârtii, câteva scaune şi o 
vitrină de cristal cu mostre de minereu din mină. Doamna 
Gould, privind pe rând la toate aceste lucruri, se întrebă cu glas 
tare de ce discuţiile cu aceşti bărbaţi bogaţi şi întreprinzători 
care comentaseră perspectivele, exploatarea, securitatea minei 
o făcuseră să se simtă atât de nervoasă şi de tulburată, pe când 
cu soţul ei putea vorbi despre mină ore întregi fără ca să-i piară 
nici interesul nici agrementul. Şi, pleeându-şi expresiv 
pleoapele, adăugă: „Şi tu, Charlcy, tu cu ce sentimente ai 
rămas?” Surprinsă c'e tăcerea soţului ei, îşi ridică privirea, făcu 
ochii mari, frumoşi ca nişte flori palide. El terminase de prins 
pinterii şi, răsucindu-şi mustăţile cu amândouă mâi-nile, o 
contempla cu o vizibilă admiraţie de la înălţimea lungilor lui 
picioare. Conştiinţa de a fi admirată îi făcea plăcere doamnei 
Gould. 

„Sunt oameni de mare importanţă,” zise el. „Asta o ştiu. 
Dar i-ai ascultat vorbind între ei? Am impresia că n-au înţeles 
nimic din ce-au văzut aici.” 

Au văzut mina. Asta au înţeles-o foarte bine, şi ajunge,” 
răspunse Charles Gould luând apărarea vizitatorilor; apoi soţia 
sa menţiona numele celui mai important dintre cei trei. Era unul 
dintre numele impresionante în finanţe şi în industrie; milioane 
de oameni îl cunoşteau. Era un personaj atât de important, încât 
niciodată nu s-ar fi deplasat la asemenea distanţă de centru său 
de activitate dacă medicii n-ar fi insistat - folosind şi voalate 
ameninţări - să-şi ia un lung concediu. „Sentimentul religios al 
domnului Holroyd,” continuă doamna Gould, „pare-se că a fost 


jignit, dezgustat de îmbrăcămintea ţipătoare a sfinţilor din 
catedrală - cultul lemnului şi al poleielii, aşa s-a exprimat. Dar 
mie mi-a făcut impresia că-l socoteşte pe Dumnezeul lui ca pe 
un fel de tovarăş de afaceri cu ceva mai multă trecere, care-şi 
capătă partea lui de beneficii sub formă de biserici. E şi acesta 
un fel de idolatrie. Mi-a spus că în fiecare an ridică o biserică, 
Charley.”,Ridică într-una,” zise domnul Gould, minunându-se în 
sine de mobilitatea chipului ei. „Toată ţara-i plină. E celebru 
pentru genul acesta de generozitate.” „Oh, nu pot să zic că se 
fălea,” afirmă doamna Gould din spirit de echitate „Cred că în 
fond e un om bun, dar e atât de mărginit!... Un biet indigen care 
oferă un braţ mic de argint sau un picior, să-i mulţumească 
Dumnezeului lui că a vindecat pe cineva, nu-i mai irațional, dar 
e mai emoţionant.” „E în fruntea unor imense interese în argint 
şi fier,” remarcă Charles Gould. 

„Ei, da! Religia argintului şi a fierului. E un om foarte 
amabil, cu toate că-şi luase un aer tare solemn când a văzut 
prima oară Madona de pe scară, care-i numai lemn şi vopsea; 
dar mie nu mi-a spus o vorbă Dragul meu Charley, i-am auzit 
vorbind între ei. Să fio adevărat că oamenii aceştia, numai ca să 
facă o avere imensă, sunt în stare de orice, să care apă, să 
spargă lemne pentru toate ţările Pământului?” 

Un om trebuie totuşi să lucreze cu un scop în viaţă,” zise 
Charles Gould, pe gânduri i-oamna Gould, încruntându-se, îl 
măsură cu privirea din cap până-n picioare. Cu pantalonii de 
călărie, cu ghetrole de piele (articol de îmbrăcăminte 
nemaivăzut până atunci în Costaguana), cu veston Norfolk de 
flanel gri şi cu mustăţile lui lungi şi roşii, părea un ofiţer de 
cavalerie devenit proprietar rural. Combinația asta satisfăcea 
gusturile doamnei Gould. „Cât a slăbit, sărăcuţul!” îşi zise ea. 
„Se surmenează.” Dar nu se putea contesta că faţa iui cu 
trăsături fine, vii şi silueta zveltă, cu picioare lungi îi dădeau un 
aer rasat, distins. Şi doamna Gould se îm-blânzi. 

„Te întrebasem numai cu ce sentimente ai rămas tu,” 
murmură ea. 

În ultimele zile Charles Gould trebuise atât de mult să se 
gândească de două ori ca să vorbească o dată, încât nu prea 
avusese timp să-şi dea seama care sunt piopriile sale 
sentimente. Dar ei doi erau o pereche admirabil potrivită, aşa că 
nu i-a fost greu să găsească răspunsul. „Tct ce ani mai bun ca 


sentimente e la tine în păstrare, scumpa mea,” zise el glumeţ; şi 
era atât de mult adevăr în fraza aceasta obscură, încât se simţi 
în acea clipă atras spre ea de un proaspăt val de gratitudine şi 
duioşie. Pentru doamna Gould, răspunsul nu părea de loc să fie 
obscur. Se lumină, plină de gingăşie; el însă schimbase imediat 
tonul: „Dar faptele rămân. Valoarea minei - ca atare - este 
absolut incontestabilă. Ne va face oameni bogaţi. Exploatarea ei 
e o simplă chestiune de pricepere tehnică, pe care o am - pe 
care o au şi mii de alţi oameni pe lume. Dar securitatea ei, 
fiinţarea ei continuă ca întreprindere adu-când beneficii 
oamenilor - străinilor, unor oameni relativ străini - care 
investesc bani în ea, e lăsată cu totul în mâinile mele. Am 
inspirat încredere unui om bogat şi influent. Ţie ţi se pare că-i un 
lucru perfect normal - nu-i aşa? Dar eu nu ştiu. Nu ştiu de ce le- 
am inspirat încredere, totuşi faptul rămâne. Şi face posibil orice, 
pentru că fără el niciodată nu mi-ar fi trecut prin gând să nu res- 
port dorinţa tatălui meu. N-aş fi dispus niciodată de concesiunea 
asta, cum negociază un speculator un d^ept al său într-o 
societate - pe bani gheaţă şi acţiuni ca să încerce să se 
îmbogăţească dacă poate, dar în orice caz să pună imediat 
mâna pe ceva parale Nu. Chiar dac-ar fi fost realizabil - crea ce 
mă îndoiesc - eu n-aş fi făcut-o. 

Sărmanul papa nu înţelegea. îi era teamă să nu ţin mai 
departe la afacerea în ruină tot aşteptând asemenea ocazii, şi 
să nu se aleagă nimic din viaţa mea. Acesta era înţelesul 
adevărat al interdicţiei lui, peste care noi am trecut cu bună- 
ştiinţă.” 

Se plimbau încoace şi-ncolo pe galerie. Capul ei îi ajungea 
lui până la umăr. Braţul lui, lăsat în jos, îi cuprinsese mijlocul. 
Pintenii zornăiau uşor. 

De zece ani nu mă mai văzuse. De fapt, nu mă cunoştea. 
Se despărţise de mine pentru binele meu şi nu m-ar fi lăsat 
niciodată să mă întorc. în scrisorile lui îmi spunea totdeauna că 
vrea să plece din Costaguana, să lase totul şi să fugă. Dar prea 
era o pradă de preţ. La cea mai mică bănuială l-ar fi aruncat în 
închisoare.” Pintenii zornăiau încetişor. Plimbându-se, se plecase 
spre soţia sa. Papagalul cel mare, întorcându-şi capul, le 
urmărea paşii cu ochii lui rotunzi, fără să cjipeasră.,. Eia un 
solitar. Când n-aveam decât zece ani, vorbea cu mine cum ar fi 
vorbit cu un om în toată firea. Cât am fost în Europa, îmi scria în 


fiecare lună. Zece ani de zile mi-a scris câte zece, douăsprezece 
pagini pe lună. Şi, în fond, nici nu mă cunoştea! Imaginează-ţi - 
plecat de zece ani de zile, ani în care creşteam, deveneam 
bărbat. Nu putea să mă cunoască. Crezi că putea?” 

Doamna Gould clătină din cap; era tocmai ce aştepta ş: 
soţul ei, faţă de puterea argumentului său. Dar ea clătinare din 
cap numai pentru că socotea că nimeni nu-l putea cunoaşte pe 
Charles al ei - să-l cunoască realmente, aşa cum era - nimeni 
decât ea. Evident. Sărea în ochi. Nu era nevoie de nici un 
argument. lar bietul domn Gould senior, care murise prea 
devreme ca să fi putut afla despre logodna lor, rămăsese pentru 
ea o figură prea ştearsă ca să-i poată atribui o cunoaştere, de 
orice fel.,Nu, nu înţelegea. Mina asta, după convingerea mea, n- 
a putut niciodată fi obiect de vânzare. Niciodată! După toate 
mizeriile pe care le-a suferit el, nu m-aş fi putut a-tinge”de ea 
numai pentru bani,” continuă Charles Gould, Şi ea îşi apăsă 
capul de umărul lui aprobându-l. Aceşti doi tineri îşi rememorau 
o viaţă care se sfârşise lamentabil tocmai când vieţile lor se 
alăturaseră în splendoarea acelei iubiri pline de făgăduieli care 
spiritelor celor mai sensibile le apare ca un triumf al binelui 
împotriva tuturor relelor de pe pământ. Pătrunsese, în piâ-nuirea 
vieţii lor, o vagă idee de reabilitare. Faptul că era atât de vagă, 
că eluda orice argumentare, îi dădea cu atât mai multă tărie. Le 
apăruse în clipa în care devotamentul instinctiv al femeii şi 
instinctul de acţiune al bărbatului aflau în cea mai puternică 
dintre iluzii impulsul cel mai viguros. Interdicţia paternă 
impunea necesarmente succesul. Era aproape un legământ 
moral: să compenseze prin punctul lor de vedere, al unei vieţi 
de vigoare, nefireasca eroare a oboselii şi disperării. Gândul la 
bogăţie le flutura şi lor câteodată pe dinaintea ochilor, dar 
numai în măsura în care era legat de cel al succesului, ca o 
consecinţă a lui. Doamna Gould fusese orfană din fragedă 
copilărie şi, fără avere, crescută într-o atmosferă de preocupări 
intelectuale, nu nutrise niciodată gânduri de mar<> bogăţie. 
Prea ar fi fost greu de realizat şi, din câte învățase ea, nu şi-o 
dorea. Pe de altă parte, nu trăise niciodată în lipsuri reale. însăşi 
sărăcia mătuşii sale, la marchesa, nu avea nimic insuportabil 
pentru un sipirit rafinat; părea să se armonizeze cu marea 
durere: sacrificiul austerităţii adus unui ideal nobil. Astfel că din 
caracterul doamnei Gould lipseau până şi cele mai legitime 


trăsături materialiste. Trebuia demonstrat eă răposatul, la care 
se gândea cu duioşie (pentru că era tatăl lui Charles) şi eu 
oarecare iritare (pentru că fusese slab), greşise. Era imperios 
necesar, pentru că numai astfel prosperitatea lor va constitui 
dovada imaculată a idealului lor just şi dezinteresat. 

Pe de altă parte, Charles Gould fusese obligat să nu piardă 
din vedere noţiunea de bogăţie, dar o promova ca mijloc, nu ca 
scop. Dacă mina nu era o afacere bună, n-avea rost să se ocupe 
de ea. Trebuia să stăruie asupra acestui aspect al afacerii. Era 
pârghia cu care mişca oamenii cu bani. Charles Gould credea în 
mină. Ştia despre ea tot ce se putea şti. Credinţa lui în mină era 
contagioasă, cu toate eă nu punea în slujba ei o mare elocvenţă; 
dar oamenii de afaceri sunt uneori tot atât de optimişti şi de 
imaginativi ca şi îndrăgostiţii. Se la.să influenţaţi de o 
personalitate mult mai frecvent decât crede lumea, şi Charles 
Gould, cu nezdruncinata lui siguranţă, era perfect ccr.- vingător. 
De altfel oamenii cărora li se adresare ştiau foarte bine că în 
Costaguana o afacere minieră prezintă un risc: riscul ca daraua 
să fie mai mare decât ocaua. Oamenii de afaceri ştiau lucrul 
acesta foarte bine. Adevărata dificultate era alta. Şi împotriva ei 
vorbea calmul şi implacabila hotărâre a lui Charles Gould. 
Oamenii de afa-ceii se bizuie uneori pe elemente pe care cei cu 
o judecată obişnuită le-ar numi absurde; iau uneori hotărâri pe 
temeiuri vădit omeneşti şi pripite. „Foarte bine,” spusese marele 
personaj căruia Charles Gould, în trecere prin San Francisco, îi 
expusese cu multă luciditate punctul său de vedere. „Să 
presupunem că afacerea minieră de la Sulaco e dată în 
exploatare. Or să fie amestecați: în primul râr.d firma Holrovd, 
ceea <- -i Jn ordine; în al doilea, Charles Gould, cetăţean 
costaguanez, ceea ce-i de asemenea în ordine; şi în fine, 
guvernul republicii. Asta începe să semene cu punerea în 
exploatare a zăcămintelor de nitrați de la Atacama, unde exista 
o firmă finantatoare, un domn cu numele de Edwards şi... un 
guvern, sau mai bine zis două guverne - - două guverne sud- 
ameri-canc. Şi ştii ce-a ieşit; a ieşit, domnule Gould, un război 
lung şi distrugător. Oricum, în cazul nostru avem avantajul că 
nu-i decât un singur guvern sud-american care să umble după 
jaf şi mită. E un avantaj, indiscutabil, dar relele îşi au şi ele 
ierarhia lor, şi guvernul acesta e guvernul din Costaguana.” 


Aşa grăit-a marele personaj, milionarul ctitor de biserici pe 
scară adecvată măreției ţării sale natale - acelaşi fată de care 
doctorii folosiseră limbajul teribilelor ameninţări voalate. Era un 
bărbat hotărât. cu braţe şi picioare vânjoase, a cărui calmă 
corpolenţă dădea redingotei sale cu revere de mătase un aer de 
distinsă demnitate. Avea părul de culoarea oţelului, 
“prâneenele încă negre, un profil masiv de Cezar de pe o veche 
monedă romană. Dar între ascendenţii lui avea nemți şi scoțieni 
şi englezi, cu vagi urme de sânge danez şi francez, care îi 
dăduseră un temperament de puritan şi o insaţiabilă poftă de 
cucerire. Faţă de vizitatorul său lăsase la o parte orice itzcrvă, 
mulţumită recomandărilor călduroase cu care ^ cmse din 
Europa şi inexplicabilei sale simpatii pentru seriozitate şi 
hotărâre, oriunde le-ar fi întâlnit şi orice ar fi urmărit ele. 

„Guvernul Costaguanei o să-şi joace cartea cit o să poată 
- să nu uiţi asta, domnule Gould. Şi, ce-i Costaguana? E un sac 
fără fund pentru împrumuturi cu zece la sută şi alte investiţii 
neroade. De ani de zile Europa îşi zvârle capitalurile în sacul 
acesta, cu amândouă mâinile. Noi nu. Noi, în ţara noastră, am 
învăţat măcar atâta lucru: să nu ieşim din casă când plouă. 
Stăm şi aşteptăm Natural, într-o bună zi o să intervenim şi noi. 
Suntem obligaţi. Dar nu-i zor. Timpul însuşi o să trebuiască să 
stea în loc, să aştepte cea mai mare ţară din tot universul făcut 
de Dumnezeu. Noi o să dăm cuvântul de ordine în toate: în 
industrie, în comerţ, în legislaţie, în presă, artă, politică, religie, 
de la Capul Horn şi până la Strâmtoarea Smith, şi chiar dincolo 
de ea dacă o să apară ceva demn de pus mâna, şi mai sus, la 
Polul Nord. Atunci o să ne putem o-cupa în voie şi de insulele 
îndepărtate şi de continentele de pe pământ. O să stăpânim 
toate afacerile lumii, şi dacă i-o fi lumii pe plac, şi dacă nu. 
Lumea n-are încotro şi, pare-mi-se, nici noi.” 

Voia prin asta să-şi exprime încrederea în destin, prin 
cuvinte la nivelul inteligenţei lui, destul de stângace în 
prezentarea ideilor generale. Inteligenta lui, se nutrea cu fapte 
concrete: iar Charles Gould, a cărui imaginaţie fusese în 
permanenţă afectată de un singur mare fapt concret, mina de 
argint, n-avea de obiectat la această teorie a viitorului lumii. 
Dacă pentru moment i s-a părut dezagreabilă, era din pricină că 
expunerea neaşteptată a unor asemenea eventualităţi 
minimaliza aproape până la zei o obiectivul în discuţie. Şi el şi 


planurile lui, şi toată bogăţia minieră a Provinciei Occidentale, 
păreau dintr-o dată lipsite de orice vestigii de grandoare. 
Senzaţia era neplăcută, dar Charles Gould nu era prost. Simţise 
că făcuse impresie bună; conştiinţa acestui fapt măgulitor îl 
ajută să schiţeze un zâmbet vag, pe care marele său 
interlocutor îl luă drept un asentiment elogios. Zâmbi şi el, calm, 
şi îndată Charles Gould, cu agerimea mintală pe care oamenii o 
manifestă când trebuie să-şi apere o cauză scumpă, îşi dădu 
seama că însăşi insignifianţa vădită a obiectivului său îl va duce 
la victorie. Şi el şi mina lui vor fi acceptaţi pentru că era o 
chestiune fără importanţă, şi într-un sens şi într-altul, pentru un 
om care îşi pregătea acţiunile în vederea unui viitor atât de 
magnific. lar pe Charles Gould, un asemenea considerent nu-l 
umilea: pentru el obiectivul rămânea la fel de mare ca 
întotdeauna Concepţiile oricui despre orice viitor nu-i puteau 
diminua nu-i puteau ştirbi voinţa lui de a reabilita mina de la 
San Torae. In comparaţie cu precizia obiectivului urmărit de el, 
definit în spaţiu şi realizabil în timp determinat, celălalt apăru o 
clipă ca un vizionar idealist lipsit de importanţă. 

Marele personaj, masiv şi binevoitor, rămase pe gânduri 
privindu-l; când rupse tăcerea, scurtă, fu ca să spună că în 
Costaguana plouă cu concesiuni. Orice nerod care vrea să se 
lase păcălit pune mâna pe o concesiune de la prima lovitură. 

„Consulilor noştri, cu asta li se închide gura!” continuă el 
cu o scăpărare de dispreţ îngăduitor în ochi; dar imediat 
redeveni grav. „Un om conştiincios şi integru, care nu umblă 
după fonduri secrete şi nu se amestecă în intrigile şi în 
comploturile şi în facțiunile lor, repede capătă paşaportul. 
înţelegi, domnule Gould? Persona non grata. Acesta e motivul 
pentru care guvernul nostru nu e niciodată bine informat. Pe de 
altă parte, n-ar trebui să lăsăm Europa să pătrundă pe 
continentul ăsta, şi pentru o intervenţie în regulă nu-i încă 
momentul, cred eu. Dar noi doi - noi nu suntem nici guvernul 
Statelor Unite, nici nerozi. Afacerea dumitale e bună. Chestiunea 
principală, pentru noi, este dacă cel de-al doilea tovarăş, adică 
dumneata, eşti omul în stare să ţină piept celui de-al treilea, 
celui supărător, care e când una când alta dintre bandele de 
tâlhari mari şi tari din fruntea guvernului costaguanez. Ce zici, 
domnule Gould? Ei?” 


Se plecă înainte să-şi cufunde privirea în ochii neclintiţi ai 
lui Charles Gould care, amintindu-şi de cutia mare Plină cu 
scrisori de la tatăl său, puse în tonul răspunsului pe care-l dădu 
tot disprețul şi toată amărăciunea aţi”or ani:«i măsura în care e 
vorba de cunoaşterea acestor oameni, Şi a metodelor lor, şi a 
politicii lor, răspund personal. Asta „j'-a fost hrana şi învăţătura 
încă de mic. Nu-i probabil sa.ac vreo greşeală din exces de 
optimism.”,Xu-i probabil, eh? Atunci e în regulă. Tact şi rigoare, 
asta e tot ce o să-ţi trebuiască: şi ai să poţi să şi blufezi puţin, pe 
spinarea noastră Nu prea mult însă. Te vom sprijini cită vreme 
lucrurile merg bine. Dar nu vrem să ne lăsăm târâţi în 
complicaţii mai mari. E o experienţă pL> care sunt dispus s-o 
fac. Există şi un risc oarecare, şi mi-l asum; dar dacă dumneata 
acolo nu poţi rezista, suportăm pagubele, natural, şi apoi... şi 
apoi basta. Mina poate să aştepte. A mai fost închisă şi înainte, 
ştii. Trebuie v; înţelegi că nu admit cu nici un preţ să arunc banii 
de pomană.” 

Aşa grăise atunci marele personaj, în biroul său, într-un 
mare oraş în care alte personaje (mari şi ele în ochii unei 
mulţimi naive) aşteptau ahtiate un semn cu mâna din partea lui. 
Si, un an şi ceva mai târziu, când apăru pe neaşteptate la 
Sulaco, a accentuat această atitudine intransigentă cu 
sinceritatea degajată pe care i-o permiteau bogăţia şi puterea 
sa. Poate că a uzat de mai puţină rezervă pentru că, văzând cele 
făcute şi mai ales modul în care fuseseră făcute, rămăsese 
impresionat şi ajunsese la convingerea că Charles Gould era 
perfect în stare să facă faţă sarcinilor sale.,. Tânărul acesta,” îşi 
zise el, „mai poate încă să ajungă o forţă în ţară.” îl măgulea, 
perspectha, pentru că până acuma singura relaţie despre tânăr 
pe care putuse s-o dea fusese:Cumnatu-meu l-a cunoscut într- 
un târguşor nemţesc din acelea istorice de lingă o regiune 
minieră şi mi l-a trimis cu o scrisoare de recomandare. E din 
familia Gould din Costaguana, englezi curaţi dar născuţi toţi 
acolo. Unohi-său a făcut politică, a fost ultimul preşedinte de 
provincie la Sulaco, şi l-au împuşcat după o luptă. Tatăl lui a fost 
un mare om de afaceri la Santa Mart a, a încercat să nu s2 
amestece în politică şi a murit ruinat după nu-ştiu-câte rf - 
voluţii. Şi asta-i toată Costaguana, în miniatură.” Natural, prea 
era mare personaj ca să-şi permită cineva, chiar şi dintre intimi, 
să-l întrebe care-i erau motivele Liberă era deci lumea 


exterioară să-şi pună respectuos îr-trebări referitoare la 
dedesubturile acţiunilor lui Era r.r. personaj atât de mare, îneât 
prodigalitatea lui în favoarea,.formei celei mai pure a 
creştinismului” (care în aspectul ei naiv de ctitorire de biserici o 
amuza pe doamna Gould* trecea la concetăţenii săi drept o 
manifestare de evlavie şi de umilinţă. Dar în cercurile financiare, 
participarea lui la o afacere ca mina de la Sânt Tome era 
considerată cu respect, fireşte, dar şi cu o discretă ironie. Un 
capriciu de mare personaj. In imensul edificiu al firmei Holroyd 
(un enorm pilon de fier, sticlă şi blocuri de piatră la întretăierea 
a două străzi înălțându-se deasupra unei intextrica-bile reţele de 
fire de telegraf, deasă ca o pânză de păianjen), şefii 
principalelor departamente schimbau între ei priviri amuzate 
care voiau să spună că nu fuseseră iniţiaţi în secretele afacerii 
San Tome. Curierul din Costaguana (niciodată prea mare - un 
singur plic, destul de greu) era dus, nedeschis, de-a dieptul în 
biroul piezidenţial, de unde nu ieşise niciodată nici o dispoziţie 
referitoare la mină. în birouri se şoptea că răspundea personal - 
şi nici măcar die-tând: scriind efectiv cu mina lui, cu toc şi cu 
cerneală probabil, şi scoţându-şi copie la propria sa presă şi în 
propriul său copier, inaccesibil ochilor profani. Câţiva tineri 
batjocoritori, rotiţe insignifiante la maşini mărunte în această 
uzină de mari afaceri înaltă de unsprezece etaje, îşi exprimau pe 
faţă opinia lor personală că marele şef făcuse, în fine, o prostie 
şi că-i era ruşine de propria sa nebunie; alţii, mai în vârstă şi la 
fel de insignifianţi clar plini de romantică venerație pentru 
întreprinderea care Ic mân-case cei mai frumoşi ani din viaţă, 
mormăiau întunecaţi şi importanţi eă era un semn rău; că 
această participare Holroyd însemna începutul acaparării 
republicii Costaguana, cu căţel cu purcel cu tot. Dar, de fapt, 
adevărată era teoria capriciului. Marelui personaj pur şi simplu îi 
făcea plăcere să se ocupe el însuşi de mina San Tome, îi făcea 
atâta plăcere încât îi consacră primul concediu pe care şi-l lua 
după un număr impresionant de ani. Nu era vorba aici de a 
lansa o mare întreprindere, o cale ferată, un grup industrial. Era 
vorba de lansat un om! l-ar fi făcut plăcere un succes pe acest 
teren cu totul nou, înviorător: dar pe de altă parte, acelaşi 
sentiment îl făcea să se simtă obligat să reteze scurt, la primul 
semn de eşec. Un om poate « oricând aruncat peste bord. 
Ziarele, din nefericire, trârn-tnţaseră în toată ţara voiajul său în 


Costaguana. Dacă-i lacea plăcere felul în care se descurca 
Charles Gouid, e1 Injcctă totuşi un supliment de severitate în 
promisiunii sale de sprijin. Chiar şi la ultima întrevedere, cu vreo 
jumătate de oră înainte de a ieşi cu trăsura pe poartă, ci: pălăria 
în mână şi cu catării albi ai doamnei Gould în faţă, în camera lui 
Charles spusese: „Mergi înainte aşa cum ştii, şi eu am să te ajut 
câtă vreme ai să te ţii tare. Dar trebuie să ştii că într-o anumită 
situaţie vom şti să te lăsăm să cazi la timp.” La asta, unicul 
răspuns al lui Charles Gould a fost:Puteţi începe expedierea 
maşinilor îndată ce doriţi.” şi marelui personaj îi plăcu siguranţa 
lui imperturbabilă Ce nu ştia el era că lui Charles Gould aceste 
condiţii intransigente îi conveneau. Mina îşi păstra id' ntitatea cu 
care o investise încă din copilărie, şi rămânea să depindă numai 
de el. Era o afacere serioasă şi o lua şi el cu toată gravitatea. 

„Natural,” îi spunea el soţiei sale, făcând aluzie la această 
ultimă convorbire cu musafirul pe picior de plecare, îr timp ce se 
plimbau alene încoace şi încolo pe corredor urmaţi de privirea 
agasată a papagalului, „natural, un om de felul acesta te poate 
lua în braţe, dar te poate şi lăsa să cazi, când îi vine pofta. Nu va 
avea nici un sentiment de eşec. S-ar putea să eşueze el, sau să 
moară mâine, dar marile interese în fier şi în argint vor 
supravieţui, şi într-o bună zi or să pună mâna pe toată 
Costaguana, cu tet restul lumii cu tot.” 

Se opriseră aproape de colivie. Papagalul, prinzâncl ecoul 
unui cuvânt aflat în vocabularul său, se simţi tentat să intervină. 
Papagalii seamănă mult cu oamenii. „Viva Costaguana '.” cârâi 
el - viguroasă manifestare de autoafirmare şi, zbârlindu-şi 
imediat penele, îşi luă îndărătul sârmei strălucitoare un aer de 
somnolenţă burzuluit!Şi tu crezi că aşa va fi, Charley?” întrebă 
doamna Gould. „Toate astea mi se par de un materialism oribil. 
„„. Scumpa mea, mie puţin îmi pasă,” o întrerupse soţul ei pe un 
ton măsurat. „Eu mă folosesc de ce găsesc. Ce-m: pasă mie 
dacă vorbele lui sunt vocea destinului sau simpla elocvenţă 
publicitară? Sunt fel de fel de elocvente în amâr-două Americile. 
Aerul din Lumea Nouă pare că prieşte arte. declamatorii. Ai uitat 
că scumpul nostru Avellanos poat-să ţină discursuri ore 
întregi...” 

Oh, dar asta-i altceva,” protestă doamna Gould, aproape 
scandalizată. Aluzia nu era la locul ei. Don Jose era o comoară 
de om, care voi boa foarte frumos şi era entuziasmat de mina 


de ia San Tome. „Cum poţi să faci o asemenea comparaţie, 
Charley?” exclamă ea cu un aer de reproş * El a suferit - şi 
totuşi mai speră.” 

Competența profesională a bărbaţilor - pe care niciodată 
n-o punea la îndoială - o uimea pe doamna Gould, când vedea 
cum în atâtea chestiuni elementare şi evidente ei erau teribil de 
mărginiţi. 

Charles Gould, cu un calm obosit care trezi imediat 
compătimirea neliniştită a soţiei sale, o asigură că nu făcuse nic: 
o cempaiaţie. Era şi el tot american la urma urmei, şi poate că 
ar înţelege ambele genuri de elocvenţă... „dacă ar merita să 
încerci,” adaugă, întunecat. Dar respirase aci ui Angliei mai mult 
decât oricare altul dintre ai lui de trei generaţii încoace şi, sincer 
vorbind, n-avea poftă. Şi barmanul lui tată ştiuse să fie elocvent. 
O întrebă dacă-şi aducea aminte de un pasaj dintr-una din 
ultimele scrisori ale tatălui său, în care bătrânul îşi exprima 
convingerea că „Dumnezeu e mânios pe aceste ţări, pentru că 
altminteri ar fi lăsat să cadă măcar o rază de speranţă printr-o 
spărtură în întunericul înspăimântător de intrigi şi de vărsări de 
sânge şi de crime ce pluteşte peste această regină a 
continentelor.” 

Doamna Gould nu uitase. „Mi-ai citit-o, Charley,” murmură 
ea. „Era o izbucnire chinuită. Cât de adânc trebuie să fi simţit 
tatăl tău oribila sa tristeţe.” „Nu-i plăcea să fie jefuit, li 
exaspera,” zise Charles Gould „Dar imaginea de care s-a servit 
nu mai poate fi de folos. Ce ne lipseşte nouă aici este 
legalitatea, buna-credinţă, ordinea, siguranţa. Oricine poate 
declama pe temele astea, poate spune vorbe mari, dar eu prefer 
să mă bizui pe interese matcnav Când interesele materiale se 
vor fi aşezat pe o bază solidă, ele vor trebui să impună condiţiile 
în care - şi numai pe acelea în care - vor putea continua să 
existe. Astfel s<- justifică aici îmbogățirea, în faţa regalității şi a 
dezordmei. Se justifică, pentru că securitatea p? care o pretinde 
trebuie împărtăşită cu un popor îm-Pilat. O justiţie mai bună va 
veni după. Asta-i raza ta Qe cperanţă „ Braţul lui o strânse mai 
aproape de el o clipă. „Şi cine ştie dacă, în sensul acesta, nu va 
deveni chiar mina de la San Torae acea spărtură în beznă, pe 
care bietul papa disperase s-o mai vadă ivindu-se vreodată.” 


Ea ridică spre el o privire plină de admirţie. Era un om 
care se pricepea; năzuinţelor ei a.truiste dar vagi, el i > dăduse 
un vast contur piecis. 

„Charley,” zise ea, „neascultarea ta e superbă” O părăsi 
brusc în corredor ca să se ducă să-şi ia pălăria, i.n sombrero 
moale, gri, articol de port naţional care s . potrivea neaşteptat 
de bine cu ţinuta lui englezească. Se întoarse cu o cravaşa sub 
braţ, încheindu-şi mănuşile din piele de câine; îi citeai pe faţă 
cât de hotărât era în gân-durile sale. Soţia sa îl aşteptase în 
capul scării şi el, înainte de a o săruta la despărţire, isprăvi ceea 
ce avea ci spus: „Ce trebuie să ne fie nouă absolut clar, ecă nu 
putem da înapoi. Unde am putea începe o altă viaţă? Tot ce 
putem realiza, aici trebuie să realizăm.” Se plecă tandru către 
faţa ridicată spre el, tandru dar şi cu un pic de remuşcare. 
Charles Gould era priceput în afaceri, pentru că nu-şi făcea iluzii. 
Concesiunea Gould trebuia să lupte pentru existenţă cu armele 
aflate la în-demână în mocirla corupţiei, care era atât de 
generală îneât aproape că-şi pierduse semnificaţia. Era gata să 
se coboare la a utiliza asemenea arme. O clipă avu sentimentul 
că mina de argint, care-l ucisese pe tatăl său, îl momise şi pe el, 
îl dusese mai departe decât avusese de gând să meargă şi, cu 
logica şerpuitoare a emoţiilor, simţi că viaţa lui însemna 
succesul ei. Nu mai putea fi vorba de a da înapo; 

capitolul şapte. 

Doamna Gould era într-un mod prea inteligent 
înţelegătoare ca să nu împărtăşească acest sentiment. li umplea 
viaţa de emoţii, şi prea era femeie ca să nu-i p'acă emoţiile. Dar 
o şi speria, puţin; şi când Don Jose Avellanos, legănându-se în 
balansoarul american, mergea atât de departe incit să spună 
„Dragul meu Carlos, chiar dacă ai sua chiar dacă cine-ştie-ce 
eveniment nenorocit ţi-ar distruge opera - Doamne fereşte! - tu 
vei fi binemeritat dj la Patrie,” doamna Gould, la masa de ceai, 
îşi îndrepta ochii pătrunzători spre soţul ei, care continua 
impasibil să învârtească linguriţa în ceaşcă parcă n-ar fi auzit o 
vorbă. ă Don Jose s-ar fi aşteptat la ceva în genul acesta. N-avea 
destule cuvinte de laudă penţiu tactul şi curajul scumpului său 
Carlos. Duritatea lui englezească, soliditatea de stâncă îi erau 
cel mai bun scut; întoreându-so către doamna Gould:Cât despre 
dumneata, Emilia, sufletul meu drag” - i se adresa cu 
familiaritatea îngăduită de vârsta lui şi de o veche prietenie 


—.,eşti o patriotă tot atât de sinceră ca şi cum te-ai fi născut 
printre noi. Poate că vorbele astea spuneau mai mult, ori mai 
puţin decât adevărul. Doamna Gould, însoţindu-şi prin toată 
provincia soţul în căutare de braţe de muncă, văzuse ţara cu 
ochii pătrunzând mai adânc decât ai unui autohton costaguanez. 
în constumul ei de amazoană, cu faţa pudrată ca o mască de 
gips împotriva prafului şi cu un voal de mătase în orele de 
caniculă, călărea pe un ponev bine făcut în mijlocul unei mici 
cavalcade. Doi pitoreşti mozos de campo, cu pălării mari, cu 
pinteni la călcâiele desculţe, cu calzoneras, pantalonii portului 
lor naţional, albi şi brodaţi, cu haine de piele şi cu ponehos, un 
fel de cergi vărgate, călăreau în frunte cu carabinele în 
bandulieră, legănându-se în pasul cailor. O tropilla - un grup de 
catâri de povară - - încheia coloana, sub comanda unui tânăr 
catârgiu oacheş şi slab, şezând mult spre coada ure-chiatului 
său animal, cu picioarele întinse departe înainte Şi cu pălăria 
mare lăsată cu totul pe ceafă, făcându-i un fel de aureolă Un 
fost ofiţer costaguanez. maior la pensie, de origină modestă dar 
bucurându-se de sprijinul familiilor bune datorită opiniil oisale 
Blanco, fusese reco-rnandat de Don Jose ca organizator şi 
comisar al expediției. Vârfurile mustăţilor sale cărunte atârnau 
mult sub bărbie şi, călărind în stingă doamnei Gould, se ocupa 
de ea cu multă amabilitate, atrăgându-i atenţia asupra unor 
locuri mai interesante din peisaj, spunându-i ici şi colo numele” 
micilor sătuleţe, pueblos, sau ale marilor moşii, naclendas, 
conace ca nişte lungi fortărețe cu zidurile netede şi goale, 
aşezate pe măguri deasupra văii Sulaco. L; se desfăşura înainte, 
valea asta, ca un parc, cu recoltele de un verde proaspăt, cu 
câmpii, păduri, ochiuri de apă sclipind, de la azurul vaporos al 
crestelor îndepărtate până la un imens orizont vibrând de ierburi 
şi de cer, cu nori imenşi şi albi părând să se topească încet, în 
propria lor umbră. 

Oamenii arau cu pluguri de lemn şi boi în jug, mărunți pe 
întinderea nesfârşită, ca şi cum ar fi înfruntat imensitatea însăşi. 
Siluete de vaqueros călări galopau în depărtări şi turmele lor de 
vite, toate cu capetele cornute întoarse într-o aceeaşi direcţie, 
făceau o singură linie ondulată cât vedeai cu ochii, peste vastele 
potreros. Ln copac imens umbrea o fermă cu acoperiş de paie la 
o margine de drum; şiruri de indieni târându-se cu poveri îşi 
scoteau pălăriile şi ridicau, trişti, ochii muţi spre cavalcada ce 


stârnea praful pe prăpăditul de camino real făcut de braţele de 
sclavi ale strămoşilor lor. lar doamna Gould, după fiecare zi de 
călătorie, părea să se apropie şi mai mult de suf ctul ţării, în 
goliciunea lui dureroasă, zguduitoare, nesmălţuită de lacul 
european superficial şi subţire al oraşelor de pe coastă, o ţară 
întinsă, de munţi şi câmpii şi oameni îndurând muţi, aş+eptând 
viitorul în patetica imobilitate a răbdării. 

li cunoştea peisajele şi ospitalitatea, oferită cu un fel ă* 
demnitate somnolentă, în casele lor mari cu ziduri lungi şi oarbe 
şi cu uşi grele în bătaia vântului ce mătura câni-piile. Era poftită 
în capul mesei, la care stăpâni şi slugi se aşezau după un obicei 
simplu şi patriarhal. Femeile casei vorbeau în şoaptă în lumina 
lunii sub portocalii din curte şi o emoţionau cu suavitatea vocilor 
şi cu acel ceva misterios din chietudinea vieţii lor. Dimineaţa, 
bărbaţii, cu sombreroul prins sub bărbie, cu haine de călărie 
brodate, c >i mult aigint bătut pe şa şi pe hamuri, călări pe cai 
frumoşi, plecau să-i escorteze până la marginea proprietăţii lor, 
ca să-i încredinţeze acolo, la stâlpii de hotar, cu cesturi grave de 
rămas-bun, pazei lui Dumnezeu. Pe toate aceste moşii i se 
povestea despre scandaluri, jigniri politice, prieteni sau rude 
ruinaţi, arestaţi, ucişi în războaie civile care n-aveau absolut nici 
un rost. execuţii feroce de proscrişi, exilări barbare, de parcă 
guvernarea ţării ar fi fost o luptă dezmăţată între bande 
zănatice de diavoli fără minte cărora li s-a dat drumul prin ţară 
cu săbii şi uniforme şi fraze grandilocvente. Şi de pe toate 
buzele culegeai dorinţa obosită de pace, frica de oficialități cu 
coşmarul parodiei lor de administrare, fără lege, fără securitate, 
fără justiţie. 

A suportat foarte bine două luni întregi de peregrinări, a 
avut puterea de rezistenţă la oboseală pe care o descoperi, 
când şi când cu uimire, la femei plăpânde - parc-ar fi stăpânite 
de un demon de o remarcabilă îndărătnicie. Don Pepe - fostul 
maior costaguanez - după multe manifestări de solicitudine 
pentru plăpânda doamnă, a sfâr-şit prin a o boteza „Neobosita 
Senora”. Indiscutabil, doamna Gould devenea o constaguanera. 
în Europa meridională cunoscuse țărănimea adevărată şi ştia 
cum să preţuiască marile valuri ale poporului. Ştia să 
recunoască omul în vita de povară cu ochii muţi şi trişti. Ştia să-l 
recunoască atunci când îl întâânea pe drumuri, cu poveri grele 
în spinare, siluete solitare pe întinsul câmpiei sau trudind sub 


pălării mari de pai, cu straiele albe fluturate de vânt; îşi amintea 
de sate din care-i rămăseseră săpate în minte femei indiene în 
grup la fântână, sau chipul vreunei tinere fete cu profil 
melancolic şi senzual ridicând un V” = de lut cu apă rece în 
pragul unei colibe sumbre cu ucă de lemn, la care erau 
grămădite urcioare de pământ ars; un car cu boi oprit cu oiştea 
în ţărână, şi pe roţile masive fără spiţe semne de bardă, un grup 
de cărători de mangal dormind întinşi în fâşia îngustă de umbră 
a unui zid scund de chirpici, cu povara pusă pe muchia lui, în 
dreptul capului. Ziduri masive de piatră, poduri şi biserici 
rămase de pe urma cuceritorilor trâmbiţau disprețul pentru 
munca omenească, tributul în muncă al unor popoare dispărute. 
Puterea regilor şi a bisericii s-a dus, dar la priveliştea unor 
imense ruine copleşind de pe coline zidurile scunde de chirpici 
ale unui sat, Don Pepe, întrerupându-şi povestea campaniilor 
sale, exclama: „Sărmană Costaguana! înainte vreme totul era 
pentru popi, nimic pentru popor; acuma totu-i pentru politicienii 
de la Santa Marta, pentru bandele astea de negri şi de tâlhari.” 

Charles orbea cu alcalzii, cu perceptorii, cu fruntaşii din 
oraşe şi cu los caballeros de pe moşii. în capitalele de district, 
los comandantes îi ofereau escorte - penţiu că le putea arăta o 
autorizaţie de la un şef po itic clin Sulaco, o maimărime a zilei. 
Cit îl costase act st document, în piese de aur de câte douăzeci 
de dolari, era un secret între el, un mare personaj din Statele 
Unite (care catadicsea să răspundă la scrisorile din Sulaco cu 
propria sa mână) şi un mare personaj de alt soi, cu ten măsliniu 
pronunţat şi cu priviri piezişe, avându-şi în momentul d” faţă 
reşedinţa în palatul Intendencia din Sulaco, şi care făcea caz de 
cultură şi de europeism în general într-un stil oarecum francez 
pentru că trăise câţiva ani în Euio-pa - în exil, cum spunea el. Se 
ştia însă foarte bine că exact în ajunul exilului său făcuse 
imprudenţa să piardă la joc toţi banii din casa vămii unui mic 
port, unde un prieten la putere îi făcuse rost de un post de 
taxator Această greşeală de tinereţe, printre alte inconveniente, 
îi obligase să-şi câştige o vreme existenţa la Madrid, chelner la o 
cafenea; dar talentele sale probabil că la urma urmei erau mari, 
deoarece i-au Ingăduit să-şi poată făuri un asemenea viitor 
politic. Charles Gould, expu-:!ndu-i afacerea cu imperturbabilul 
său calm, îi spunea excelenţă. 


Această excelenţă provincială afecta un aer de supe: li - 
ritate plictisită lăsmelu-se mult pe spate în scaun, după moda 
costaguaneză. întâmplarea făcea ca afară, în piaza, muzica 
militară să execute chiar atunci, ca o caterincă, nişte selecţiuni 
din operete, şi de două ori individul a ridicat mâna imperativ ca 
să asculte câte un pasaj favorit. „Încântător! Delicios!” murmura 
el, şi în vremea aceasta Charles Gould aştepta cu o răbdare 
impenetrabilă. „Luc'a, Lucia di Lamermoor! Mă pasionează, 
muzica. Mă tra i-sportă Ah, divinul... divinul... Mozart Da-da, 
divin... TV spuneaţi?' 

Natural, ajunseseră şi până la el zvonuri despre intenţiile 
noului venit. In plus, primise un avertisment oficial de la Santa 
Marta. Mofturile lui erau destinate doar să-i mascheze 
curiozitatea şi să-l impresioneze pe vizitator. Dar după ce încuie 
ceva de valoare în sertarul unui birou foarte mare dintr-un colţ 
îndepărtat al încăperii, deveni foarte afabil şi se întoarse bine- 
dispus la scaunul său. 

Dacă aveţi de gând să construiți sate şi să adunaţi 
populaţie în apropierea minei, va trebui să solicitaţi un decret al 
Ministerului de Interne în acest scop,-' sugeră el pe un ton 
pragmatic. 

fAm trimis recent un memoriu,” zise Charles Gould 
liniştit,şi socot că acum mă voi bucura de concluzii fa-voiabile 
din partea excelenţei voastre.” Excelenţa sa era un om care ştia 
să-şi adapteze starea de spirit la împrejurări. După primirea 
banilor păru că asupra sufletului său simplu se pogorâse o 
moliciune catifelată. Pe neaşteptate un oftat îi sfâşie inima. „Ah, 
Don Cailos! Ce ne lipsesc nouă, în provincia asta, sunt oameni 
cu idei avansate, oameni ca dumneavoastră. Letargia - letargia 
acestor aristocrați! Lipsa de spirit civic! Lipsa de spirit 
întreprinzător! Eu, cu studiile mele vaste în Europa, înţelegeţi...! 

Cu o mână la pieptul bombat, se ridică şi se lăsa pe 
călcâie şi zece minute în şir, fără să-şi tragă măcar răsuflarea, 
se lansă la asaltul intelectual al tăcerii politicoase a lui Charles 
Gould; şi când, oprindu-se brusc, se lăsă din nou să cadă în 
scaun, domnea impresia că asaltul său fusese zdrobit. Ca să-şi 
salveze demnitatea, se grăbi să-l concedieze pe tăcutul vizitator 
cu o solemnă înclinai e a capului, rostind condescendent: „Vă 
puteţi bizui pe bunăvoința mea luminată câtă vreme o veţi 
justifica printr-o conduită ele bun cetăţean.” Apucă un evantai 


de hârtie şi începu să-şi facă vânt cu un aer important, în timp 
ce Charles Gould salută şi se retrase. Atunci lăsă imediat 
evantaiul din mână şi rămase cu ochii aţintiţi la uşa închisă, 
minunându-se perplex o bună bucată de vreme. In cele din 
urmă ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că-l 
dispreţuia. Rece. Şters. Total lipsit de intelectualitate. Păr roşu. 
Un veritabil englez. îl dispreţuia. 

Se întunecă la faţă. Ce putea să însemne comportarea a- 
ceasta impasibilă, glacială? Era primul dintr-un şir de politicieni 
trimişi succesiv din capitală să conducă Provincia Occidentală, 
căruia atitudinea lui Charles Gould în raporturi.c oficiale îi lăsa o 
impresie de independenţă jignitoare. 

Charles Gould considera că dacă aparenţa de a asculta 
lamentabila pălăvrăgeală făcea parte din preţul ce trebuia plătit 
pentru ca să nu-i fie puse bețe în roate, obligaţia de a debita 
peisonal vorbe de clacă nu intra în nui un caz în secoteală. Ar fi 
fost prea mult. Pentru acest, autocraţi de provincie, în faţa 
cărora populaţia paşnica clin toate clasele sociale fusese 
obişnuită sa tremure, i-_-zerva acestui inginer cu aer de englez 
producea o nelinişte eare-i făcea să oscileze între gudurare şi 
agresivitate feroce. Cu timpul toţi au descoperit că, indiferent 
care partid era la putcie, omul acesta rămânea în cel mai eji- 
cent contact cu înaltele autontăţi de la Santa Marta. Lucrul era 
cert şi explica perfect de ce Goulzii nu erau nici pe depaite aat 
de bogaţi cit era în drept să presupună inginerul şef de la noua 
cale ferată. Urmând sfatul lui Don Jose Avellanos, care putea fi 
un bun sfătuitor (cu toai” că oribilele expenenţe din timpul lui 
Guzman Bento îl timoraseră), Charles Gould se ferise de 
capitală; dar în flecărelile lor de toate zilele, străinii de acolo îi 
dăduseră (şi era o buna uozA de seno/itate ascunsă sub ironie) 
porecla de „Regele din Sulaco”. Un avocat din baroul de 
Costaguana, om reputat pentru integritatea şi rapacitatea sa, 
membru al distinsei familii Moraga, şi posedând moşii întinse în 
Sulaco, era indicat străinilor, cu i umbră de mister şi respect, 
drept reprezentantul minei de la San Tome... „reprezentantul 
politic, înţelegeţi” Era un bărbat înalt, discret, cu favoriţi negri. 
Se ştia că avea acces la miniştri şi că numeroşi generali 
cestagua-nezi erau totdeauna îneântaţi să fie invitaţi la el la 
masă Prezidenţii îi acordau audiție cu uşurinţă. Avea o 
corespondenţă destul de intensă cu unchiul său dinspre mamă 


Don Jose Avellanos, dar scrisorile sale - cu excepţia celor care 
nu exprimau decât un respect afectuos - crai; rareori 
încredințate serviciilor poştale ale Costaguanei. A-colo plicurile 
se deschid fără nici o discriminare, cu o neruşinare făţişă, 
copilărească, caracteristică unora dintre guvernele sud- 
americane. Dar e bine de menţionat că la epoca redeschiderii 
minei de la San Tome, un catârgiu care mai lucrase pentru 
Charles Gould în călătoriile sale preliminare din Campo, îngroşa 
cu micul lui grup de patrupede urechiate firavul curent de 
circulaţie prin trecăto-rile din munţi între Santa Marta şi Sulaco 
Pe drumul a-cesta greu şi nesigur întâlneşti călători numai în 
împrejurări cu totul excepţionale, şi starea comerţului interior nu 
părea să necesite mijloace suplimentare de transport; dar omul 
nostru o scotea totuşi la capăt Totdeauna se mai găseau pentru 
el câteva colete, oricând ar fi pornit. Ars de soare, greoi, cu 
pantaloni din piele de capră cu părul pe dinafară, şedea aproape 
de coada frumosului său catâr, cu pălăria mare umbrindu-i ochii 
de soare, pe faţa prelungă cu o expresie de fericire ă<” parcă 
n-ar fi fost de pe lumea asta, îngânând plângăreţ zi după zi un 
cântee de dia-goste şi, când şi când, fără nici o schimbare de 
expresie, scoțând câte un strigăt la mica trcpilla din faţa sa. De 
grumaz îi atârna o chitară mică şi rotundă, iar la una din şeile de 
pe catârii de povară era un locşor scobit artistic în lemn, în care 
puteau fi strecurate câteva foi de hărţi” frumos împăturite şi 
dopul de lemn pus binişor la loc şi pânza groasă bătută şi ea la 
loc, de nu se mai cunoştea nimic. Când ajungea la Sulaco 
obişnuia să fumeze sau să moţăie cât era ziua de lungă (ca şi 
cum de nimic nu-i păsa pe lumea asta) pe o bucată de piatră în 
poarta Casei Gould cu faţa la ferestrele Casei Avellanos. Ani şi 
ani de-a rândul maică-sa fusese spălătoreasă - şefa 
spălătoreselor - în familia Avellanos, şi era neîntrecută la 
scrobit. El se născuse la una din haciendele lor. îl chema 
Bonifacio, iar Don Jose, după-masă când traversa strada, pe la 
cinci, ca să facă o vizită Dofiei Emilia, răspundea totdeauna cu 
un gest din cap sau cu mina la salutul lui umil. Portarii celor 
două case stăteau cu el de vorbă, alene, pe un ton de intimitate 
gravă Serile juca jocuri de noroc sau se ducea să-şi manifeste 
generozitatea la fetele cu peine d'oro de pe străzile mai dosnice 
sau mai de pe la marginea oraşului. Dar şi el era un om discret. 
capitolul opt. 


Aceia clintie noi pe care afacerile sau curiozitatea ne 
purtau pe la Sulaco în anii dinaintea apariţiei liniei ferate îşi pot 
aminti de efectul stabilizator al minei de la San Tome asupra 
vieţii din acea provincie îndepărtată. P.< atunci aspectul 
exterior nu se schimbase cum s-a schimbat de atunci încoace, 
după cum mi se spune, cu tramvai» care merg pe strada 
Constituţiei şi cu drumuri carosabile care duc departe în ţară, 
până la Rincon sau în alte sate unde negustoiii străini şi 
localnicii ricos au vile moderne,;i cu o gară mare de mărfuri în 
port unde s-au construit şiruri lungi de magazii mari lângă 
cheiuri, şi cu conflicte de muncă serioase, bine organizate. 

Pe atunci nimeni nu auzise despre conflicte de muncă. Los 
cargadores din port alcătuiau, desigur, o frăţie cam turbulentă, 
dospită cu tot felul de drojdii ale societăţii, cu un sfânt al lor 
căruia îi ţineau hram. Făceau regulat grevă (în zilele cu lupte de 
tauri), un gen de conflict căruia nici chiar Nostromo, ajuns în 
culmea gloriei, n-a putut niciodată să-i facă faţă cu succ es; dar 
în dimineaţa de după fiecare fiesta, încă înainte ca precupeţele 
indiene să-şi fie întins rogojinile ca nişte umbrele în piaza, când 
zăpezile de pe Higuerota străluceau palide deasupra o-raşului 
pe un cer încă negru, apărea ca o fantomă un călăreț pe o iapă 
sură ca argintul şi rezolva fără greş conflictul de muncă. Bidiviul 
străbătea ulițele şi ulicioarele mahalalelor infecte şi curţile 
năpădite de bălării dintre vechile fortificaţii, printre aglomeraţiile 
de cocioabe negre, fără lumină, ca nişte grajduri de vite, ca 
nişte coteţe d° câini. Călărețul ciocănea cu patul unui revolver 
greu la uşile scundelor pulperias, un fel de şoproane aproape 
năruite, proptite pe lângă un nobil zid gata să cadă şi el, în 
pereţii de seânduri ai unor barăci, atât de subţiri îneât se auzea 
sforăitul dinăuntru când nu era acoperit de ciocăni-turi. li striga 
pe oameni pe nume, amrninţându-i o dată sau de două ori. Se 
auzeau răspunsuri somnoroase - ţâf-noase, conciliante, turbate, 
„lumeţe sau nemulţumite - în noaptea mută în care călăreţul sta 
acuma nemişcat, şi îndată o siluetă neagră ieşea în fugă tuşind 
în aerul re-ce. Uneori, o voce groasă de femeie striga moale 
printr-a fereastră spartă: „Vine imediat, Serior,” şi călăreţul 
aştepta tăcut pe calul nemişcat. Dar dacă se întâmpla să 
trebuiască să descalece, atunci, după un răstimp, pe uşa colibei 
sau din pulperia zbura, într-un vuiet de imprecaţii înăbuşite, un 
cargador apucat de ceafă, cu capul înainte, ca să nimerească în 


țarină la picioarele din faţă ale iepei sure ca argintul, care doar 
îşi ascuţea puţin urechile-i mici. Era deprinsă cu asemenea 
incidente, şi omul se ridica şi o lua din loc în grabă, ferindu-se 
de revolverul lui Nostromo, bălăbănindu-se puţin în lungul străzii 
şi mârâind înjurături ordinare. Când răsărea soarele, căpitanul 
Mitchell ieşea îngrijorat în cămaşă de noapte pe balconul de 
lemn care se întindea pe toată lungimea clădirii solitare de pe 
chei a companiei C. N. O., ca să vadă barcazurile pornite - 
siluete agitându-se pe lângă vinciuri-le vaporului - şi poate chiar 
să-l audă pe nepreţuitul Nostromo, descălecat acum, cu cămaşa 
în carouri şi cu brâul roşu de marinar mediteranean răcnindu-şi 
cu voce de stentor ordinele de la capătul debarcaderului. Om ca 
el mai rar. 

Aparatura materială a civilizaţiei avansate, care anihilează 
personalitatea vechilor oraşe sub confortul stereotip al vieţii 
moderne, nu pătrunsese încă; dar peste patina de învechit, de 
uzat, atât de caracteristică oraşului Sulaco, cu clădirile lui cu 
stucaturi şi cu zăbrele la ferestre, cu zidurile lungi de un alb 
gălbui ale mănăstirilor abandonate, îndărătul şirurilor de 
chiparoşi de un verde sumbru, faptul - foarte modern în sine - 
pe care-l constituia mina de la San Tome, făcuse simţit ca o 
subtilă influenţă. Alterase până şi aspectul mulțimilor din piaza, 
din faţa uşilor deschise ale catedralei, în zilele de sărbătoare, 
prin numărul mare de ponchos albe cu dungă verde pe care 
minerii de la San Tome le purtau în zile de sărbătoare. Ei 
adoptaseră şi pălăria albă eu panglică sau şiret verde - marfă de 
calitate bună care se putea găsi foarte ieftin la magazinul 
administraţiei. Numai foarte rar se întâmpla ca un indian paşnic, 
un cholo îmbrăcat în portul acesta (neobişnuit în Costaguana) să 
fie bătut până la un pas de a-Şi da sufletul, sub acuzarea de a fi 
încălcat regulile poliţiei oraşului, sau să fie prins cu lasso-ul, în 
drum, de echipele de lanceros recrutori - metodă de înrolare 
voluntară considerată aproape legală înlăuntrul hotarelor 
republicii. Sate întregi ei au ştiute că se înrolaseră voluntar în 
felul acesta, dar, cum îi spunea ridicând din umeri Don Pepe 
doamnei Gould: „Ce vreţi, popor nenorocit! Pobrecitos! 
Pobrecitos! Dar statul trebuie să facă ros, de soldaţi.” 

Astfel grăi, ca un specialist, Don Pepe, luptătorul cu 
mustăţile atârnând, cu faţa brună ca o coajă de nucă, trasă, cu 
fălcile ca de fier, amintind de tipul văcarilor călări de pe 


imensele llanos ale Sudului. „Dacă vreţi să credeţi spusele unui 
bătrân ofiţer din Paez, Sefiores...” îşi începea el totdeauna 
peroraţiile la Clubul Aristrocraţilor din Sulaco, unde era acceptat 
datorită trecutelor sale servicii pentru pierduta cauză a 
Federaţiei. Clubul, datând din zilele proclamării independenţei 
Costaguanei, se fălea cu multe nume de liberatori printre 
întemeietorii săi. închis abuziv de nenumărate ori de diferite 
guverne, pă-itrând amintirea a numeroase proscrieri şi a cel 
puţin unui masacru al membrilor săi, convocați la un trist 
banchet din ordinul unui comandant militar zelos (cadavrele lor 
au fost despuiate şi aruncate în piaza pe fereastră de către tot 
ce avea mai ordinar drojdia societăţii), înflorea din nou în linişte 
şi pace în vremea despre care vorbim. Oferea stiăinilor o largă 
ospitalitate în vastele sala încăperi răcoroase şi în saloanele 
istorice din corpul central, pe timpuri reşedinţa unui înalt 
personaj al Sfântului Scaun. Cele două aripi, închise, căzute în 
ruină îndărătul uşilor bătute în cuie, şi ceea ce s-ar putea numi 
un pâlc de portocali crescând în patioul nepavat, ascundeau 
decrepitudinea fațadei posterioare. Intrarea era din stradă şi 
parcă pătrundeai într-o livadă izolată, şi ajungeai la piciorul unei 
scări delabrate păzite de o statuie acoperită de muşchi verde a 
nu-ştiu-cărui sfânt episcop, cu mitră şi cârjă, suportând 
resemnat umilinţa unui nas spart, cu mâi-nile fine de piatră 
încrucişate pe piept. De sus te priveau feţele ciocolatii ale 
servitorilor cu ciufuri de păr negru; îţi ajungea la ureche 
zgomotul bilelor de biliard ciocran-du-se şi, ureând scara, poate 
că l-ai fi putut zări în primul salon, foarte ţeapăn în scaunul cu 
spătarul drept, aşezat bine în lumină, pe Don Pepe mişcându-şi 
mustăţile lungi pe când silabisea, cu braţele întinse, dmtr-un 
ziar vechi din Santa Marta. Calul lui - o vită neagră nesimţitoare 
dar îndărătnică, cu un cap pătrat - îl vedeai în stradă moţăind 
nemişcat sub o şa imensă, cu nările aproape atin-oând bordura 
trotuarului. 

Când „cobora de la munte”, cum se zice foarte adesea la 
Sulaco, Don Pepe putea fi întâlnit în salonul Casei Gould. Şedea 
cu o siguranţă modestă la oarecare distanţă de masa de ceai. 
Cu genunchii strânşi, cu o seânteiere jucăuşă de haz plin de 
blândeţe în ochii înfundaţi în orbite, îşi presăra din când în când 
conversaţia cu câte o ironie. Avea, omul acesta, un fel de 
isteţime sănătoasă, hazoasă, o \u238?nă de omenie autentică 


pe care o găseşti destul de des la soldaţii bătrâni şi simpli ce şi- 
au dovedit curajul şi au trecut prin multe ceasuri grele Fireşte, 
nu pricepea absolut nimic din afacerile minei, dar slujba lui avea 
un caracter special. Răspundea de întreaga populaţie de pe 
teritoriul minei, care se întindea din cheia trecătorii până jos, 
unde drumul de care ajunge în câmpie şi trece peste o gârlă pe 
un pod mic de lemn vopsit cu verde - verde, culoarea speranţei, 
care era şi culoarea minei. La Sulaco se povestea că „sus la 
munte” Don Pepe umbla pe poteci prăpăstioase încins cu o 
sabie mare peste o uniformă ponosită de maior cu epoleţi de 
aur înnegiiţi. Cei mai mulţi dintre mineri fiind indieni îi ziceau 
Taita - Tăicuţu' - cum spun aceşti desculți din Costaguana 
oricărui încălţat; dar Basilio, mozo-ul personal al domnului Gould 
şi şeful servitorilor, a fost cel care, de perfectă bună-credinţă şi 
dintr-un spirit de respect al convenienţelor, l-a anunţat o dată 
solemn:A sosit el Senor Gober-nador.” 

Don Jose Avellanos, care se afla în clipa aceea în salon, a 
fost peste măsură de îneântat de acest titlu, pe care-l socotea 
admirabil adecvat şi cu care-l tachina pe bătrânul maior îndată 
ce silueta lui milităroasă se profila în prag. Don. Pepe se 
mulțumea să zâmbească pe sub mustăţile iui lungi zicând: 
„Pentru un soldat bătrân, se putea găsi şi ceva mai prost.” Şi el 
Senor Gobernador a rămas - cu micile-i glume pe seama slujbei 
şi a,„moşiei” sale, despre care-i spunea exa-gerând cu haz 
doamnei Gould: „Două pietre nu s-ar putea ciocni pe întinsul ei, 
Sonora, fără ca el Gobernador să nu le audă.” 

Şi bătea cu arătătorul în ureche. Chiar când numărul, 
numai al minerilor, ajunsese să se ridice până la şase sute, şi tot 
părea să-i cunoască pe fiecare personal, pe nenumăraţii Jose şi 
Manuel şi Ignacio, din satul primero. din satul Sl-gundo, sau 
tercero (erau trei sate de mineri) pe care le a-vea sub 
guvernământul său. li deosebea nu numai după feţele lor plate 
lipsite de bucurie, care doamnei Gould i se păreau toate la fel de 
parc-ar fi fost mulate toate în aceiaşi tipar ancestral de suferinţă 
şi răbdare, ci şi după infinit nuanţatele spinări brun-roşcate sau 
brun-nogricioasc ->a_i brun-arămii, când schimburile, numai în 
pantaloni de în şi şepci de piele se amestecau, într-un haos de 
braţe goale, de târnăcoape culcate pe umăr, de lămpi 
legănându-se într-un imens târşâit de sandale pe platoul vast 
din faţa intrării în galeria principală. Era vremea pauzei. Băieţii 


indieni se rezemau alene de şirul lung de vagonete basculante 
care aşteptau goale, ciuruitorii şi spărgătorii de minereu se 
lăsau pe călcâie fumând ţigări lungi de foi, lăstărişul bogat al 
pădurii care se pleca de sus peste platoul galeriei era nemişcat, 
nu se auzea decât goana repezită, neîncetată, violentă a apei în 
scocul de lemn plescăind aprins în zbaturile» în care izbea 
stropind, şi uruitul valţurilor ce sfărâmau roca, făcând pulbere 
din comoara scoasă la lumină, jos, p.» platoul de dedesubt. Şefii 
de echipă, cu câte o medalie ele bronz atârnându-le de gât pe 
pieptul gol, ca să-i deosebească, îşi muştruluiau oamenii; şi 
după un timp muntele înghiţea jumătate din omenirea aceasta 
tăcută, în timp ce jumătatea cealaltă pornea în şiruri lungi la 
vale, pe potecile întortochiate ducând în fundul trecătorii. Era 
adâncă, şi până jos era departe; un fir de vegetaţie şerpuia 
printre stâncile lucioase, ca o funie firavă şi verde în care trei 
noduri, trei ghemotoace groase de palmieri şi bananieri şi 
copaci umbroşi însemnau Satul Unu, şi Satul Doi, ri Satul Trei, 
unde locuiau minerii concesiunii Gould. Familii întregi veniseră, 
din prima zi, până aici în cheia trecătorii Higuerota; se 
răspândise zvonul pe întinderile pastorale că se găsea aici şi 
muncă şi siguranţă, şi oamenii năvăliseră, ca un torent aproape, 
deschizându-şi drum prin desişurile şi râpele şi prăpăstiile 
îndepărtatelor metereze albastre ale Sicrrei. Întâi tatăl, cu o 
pălărie de pai cu fundul ţuguiat; apoi mama cu copiii mai 
măricei şi, în general, şi un măgăruş ca de jucărie, toţi copleșiți 
sub giămada de boccele, în afară de capul coloanei sau poate 
de vreo fată mai răsărită, fala familiei, păşind desculţă şi 
dreaptă ca o luminare, cu cozile ca pana corbului, cu profilul 
viguros şi semet, şi cu nici o altă povară decât o chitară mică de 
prin pa: tea locului şi o pereche de sandale moi de piele, legato 
şi zvârlite pe spate. Când dădeau peste ci înşiraţi pe potecile 
străbătând câmpiile, sau aşezaţi pe marginea drumului, călătorii 
călări îşi spuneau între ei:,. Alţii care se duc la mină la San 
Tome. Şi o să mai vedem şi mâine, alţii.” 

Şi dând pinteni, fiindcă se apropia asfinţitul, discutau 
marea noutate a provinciei - vestea despre mina de la San 
Tome. Că era vorba s-o exploateze un englez bogat - poate, 
quien sabe? să nu fie chiar englez. Un străin, cu parale muite. 
Oh, da, desigur, începuse. Nişte oameni care fusese -ră la 
Sulaco cu o turmă de tauri negri pentru corrida viitoare 


spuseseră că clin poarta posadei din Rincon, la numai câţiva 
kilometri de oraş, se vedeau luminile în munţi cum sclipeau 
deasupra copacilor. Era şi o femeie, o văzuseră oamenii, călărea 
pe o parte, nu pe şă-scaun, pe un alt fel de şa, şi pe cap cu o 
pălărie de bărbat. lar pe poteci, sus pe munte, mergea şi ea pe 
jos. O femeie-inginer, s-ar părea. „Ce absurditate! E imposibil, 
Sefior!”,. Si! Si! Una americana del Norte!”,. Mă rog! Dacă 
excelența voastră ştie că-i aşa!... Una a-mericana... Natural, nu 
putea fi decât americană.” Şi râdeau puţin, cu uimire, cu 
dispreţ, cu priviri precaute la umbrele drumului, pentru că nu-i 
exclus când întârzii pe drum să dai peste oameni nu tocmai 
cumsecade. Şi nu numai pe bărbaţi era în stare Don Pepe să-i 
recunoască atât de bine; părea că ştie, dintr-o singuiă privire 
atentă, profundă, să cântărească, să clasifice orice femeie sau 
fată sau copil mai crescut de pe domeniul său. Numai puzderia 
de copilaşi îl mai lăsa perplex câteodată. îl puteai de multe ori 
vedea, cu el padre împreună, plimbându-se şi privind gânditori 
pe ulițele satului la câte un grup de copii măslinii şi gravi, 
încercând să-i categorisească, discutând cu glas scăzut, 
schimbând, doct, opinii, sau uneori iscodind câte un prichindel 
întâlnit umblând grav în pielea goală cu o ţigară de foi în guiiţă 
şi, poate, cu mă-tăniile maică-si şterpelite pentru scopuri 
ornamental atârnându-i peste pântecul emisferic. Păstorul 
spiritual şz+ cel temporal al turmei de la mină erau foarte buni 
prieteni. Cu păstorul medical, doctorul Monygham, care 
acceptase postul la rugămintea doamnei Gould şi locaia acum în 
clădirea spitalului, nu erau în termeni ia fel iL intimi. Dar nu era 
om să poată spune că ar fi în termer: mai intimi cu el Senor 
Doctor care, cu umerii ridicaţi, cu capul plecat, cu gura 
sarcastică şi privirea piezişă şi a-mară, avea totdeauna un aer 
straniu, do mister. Celelalt două autorităţi lucrau în armonie. 
Părintele Român, us- -at, mărunt, vioi şi zbârcit, cu ochii mari şi 
rotunzi, cu bărbia ascuţită şi nasul dolofan, parcă anume făcut 
pentru prizat tabac, era şi el un veteran; împărtăşise multe 
suflete pe câmpurile de luptă ale republicii, îngenunchind lingă 
muribunzi pe coastele colinelor, în iarba grasă şi înaltă, în umbra 
pădurilor, să-i spovedească cu mirosul d” praf de puşcă în nas, 
în răpăitul puştilor, în grindina ci gloanţe şuerându-i la urechi. Şi, 
mă rog, ce mare păcar dacă la prezbiteriu făceau câte o partidă 
cu nişte cărţi soioase, înainte ca Don Pepe să pornească în 


ultimul rond să vadă dacă paznicii minei - un corp de paznici 
organizat chiar de el - sunt toţi la posturile lor? Pentru această 
ultimă misiune înainte de culcare, Don Pepe realmente so 
încingea cu sabia sa veche, pe veranda casei albe demon-tabile 
de lemn, incontestabil americană, pe care părintr-le Român o 
numea prezbiteriu. Nu departe, o clădire lungă, scundă şi 
întunecată, cu acoperişul ţuguiat ca o şvr” imensă şi cu o cruce 
de lemn pe fronton, era capela minerilor. Acolo, în fiecare zi, 
părintple Român slujea în faţa unui altar sumbru reprezentând 
învierea: lespedea cenuşie de pe mormânt ridicată de un colţ de 
o figură lividă cu mâini şi picioare firave, lungi, într-un oval de 
lumină palidă, şi un legionar măsliniu cu cască pe cap zvăriit la 
pământ chiar în primul plan, pe solul bituminos. „Imaginea 
aceasta, copiii mei, muxj Unda e maravillosa,” spunea părintele 
Român câtorva dintre oile sal”,.pe care o puteţi vedea aici 
mulţumită generozităţii soţiei lui Senor Admi-nistrador, a fost 
pictată în Europa, o ţară de sfinţi şi de minuni, care-i mult mai 
mare decât Costaguana noastră.” Şi apoi trăgea, onctuos, o 
priză de tabac pe nas. Dar când, o dată, un «pârât mai curios şi- 
a manifestat dorinţa de a şti cam pe unde era situată această 
Europă, dacă în susul sau în josul țărmului, părintele Român, ca 
să-şi ascundă perplexitatea, îşi luă un aer foarte rezervat şi 
sever.,. Fără îndoială că-i foarte departe de aici. Dar nişte 
păcătoşi şi ignoranţi ca voi, aceştia de la mina San Tome, ar 
trebui să vă gândiţi serios la Judecata de Apoi, în loc să vă tot 
interesaţi de mărimea pământului şi de ţările şi de popoarele lui, 
care-s peste priceperea voastră.” Cu un,Noapte bună, padre,” şi 
„Noapte bună, Don Pepe,” el Gobernador, ţinându-şi sabia la 
şold şi cu trupul plecar puţin înainte, pornea cu paşi mari şi 
apăsaţi în beznă. Jovialităţii, foarte la locul ei la un joc de cărţi 
pe câteva ţigări de foi sau pe o legătură de yerba, îi lua imediat 
locul aerul sever al unui ofiţer care porneşte în inspecția 
avanposturilor unei armate în cantonament. Un şuierat prelung 
din fluierul care-i atârna la gât stârnea ecouri stridente şi 
repetate, în care se amesteca lătratul câinilor ce nu se domolea 
decât încet şi târziu, sus departe la intrarea în trecătoare; şi 
apoi, în liniştea restabilită, doi serenos, de pază la pod, apăreau 
apropiindu-se de el fără zgomot. De o parte a drumului, o 
clădire lungă de lemn - magazinul - era închisă şi ferecată de la 
un cap la altul; în faţa ei, o altă clădire albă de lemn, şi mai 


lungă, cu o verandă - spitalul - avea lumina aprinsă la cele două 
ferestre ale locuinţei doctorului Monygham. Nici chiar frunzişul 
delicat al unui arbore de piper nu se clintea, atât era de calmă 
bezna încinsă de dogoarea stâncilor supra-încăl-zite. O clipă Don 
Pepe stătea nemişcat cu cei doi serenos în faţa lui şi, deodată, 
sus, departe în coasta muntelui, punctată de lanterne izolate ca 
picături mici de foc risi-pindu-se din doi ciorchini mari de lumini, 
începea vacar-mul minereului curgând pe scocuri. Zgomotul de 
hodoro-geală, de târşâială creştea în intensitate, şi în viteză, şi 
în greutate, fiind prias de pereţii strâmtorii şi împrăştiat 
deasupra câmpiei în bubuituri ca de tunet. El pasadero de la 
Rincon jura ca în nopţile calme, dacă asculta atent din prag, 
putea să audă zgomotul acesta semănând cu o furtună în munţi. 

Dacă ar fi fost după Charles Gould, ar fi trebuit ca 
zgomotul să ajungă până la hotarele cele mai îndepărtate ale 
provinciei. 

Când se ducea la mină noaptea, călare, începea să-l audă 
de la marginea păduricii de dincolo de Rincon. Nu te puteai 
înşela era murmurul muntelui care-şi trimetea pj scoc fluviul de 
comori la valţuri; şi în inima lui ajungea cu forţa stranie a unei 
proclamaţii lansate în tunete pe întinsul ţării, şi a minunăţiei şi 
cksăvâi şirii urmi fapt răs-punzând unei temerare chemări O 
auzise, chemarea a-ceasta Auzise, în închipuirea sa, chiar 
zgomotul, în seara aceea îndepărtată când împreună cu soţia 
sa, după un încurcat drum călare printr-o fâşie de pădure, 
legaseră caii lingă un râu şi priviseiă pentru prima oară la 
solitara trecătoare năpădită de vegetaţia junglei. Ici şi colo se 
înălța o coroana de palmier în fundul unei râpe cu pereţi 
prăpăstioşi, pe după colţul muntelui San Tome (caie-i pătrat ca 
un turn de cetate) un fir subţire de cascadă licărea sclipitor şi 
sticlos prin verdele întunecat al ftligilor Don Pepe, care-i însoțea, 
mânându-şi calul câţiva P3şi mai departe ji întinzând braţul în 
diiecţia strâmtorii exclamase cu o solemnitate ironică: „Sonora, 
iată paraoSul şei pilor!” 

Apoi îşi întorseseră caii şi porniseră înapoi să doarmă în 
noaptea aceea la Rincon. Alc-> ]dele - un bătrân şi ( se s 
moreno, sergent pe vremea lui Gu7man Bento - îşi părăsise 
respectuos, el şi cele trei fete drăguţe ale sale, toată casa, ca să 
facă loc pentru Sefiora străină şi excelenţele lor cei doi 
caballeros. Tot ce-i pretindea el lui Charles Gould (pe care-l lua 


drept un misterios persanai oficial) era să amintească înaltului 
gu- ci Gobirrno supremo - despre o pensie (ridieându-se cam la 
un dolar pe lună) la care socotea că-i îndreptăţit îi fusese 
promisă, spunea el îndreptându-şi marţial spinarea,.eu mulţi ani 
înainte, pentru vitejie în luptele cu indienii, când rran mai tânăr, 
Senor.” 

Cascada nu mai exista. Ferigile din jur, care trăiseră 
luxuriant în stropii ei, se uscaseră, ochiul limpede de apă 
secase, şi râpa adâncă se umpluse pe jumătate cu steri' şi cu 
rezid auri. Torentul, zăgăzuit mai sus, î,i trimetea apa foşnind pe 
scocuri din copaci scobiţi, întinşi pe capre, ia turbinele care 
acționau morile de minereu, pe platoul - la mesa grande de pe 
San Tome, cum i se zicea - ce se îrtindca ceva mai la vale 
Amintii ea cascadei cu ferigile ci minunate, ca o grădină 
suspendată deasupra stâncilor strâmtorii, se mai păstra numai 
în acuarela doamnei Gould; o făcuse în grabă într-o zi într-un 
luminil; aşezată în umbra unui acoperiş de paie ridicat anume 
pentru ea pe trei prăjini, la ordinul lui Don Pepe. Doamna Gould 
văzuse totul de la început - defrişatul desişurilor, marcatul 
drumurilor, tăiatul de poteci noi - şi urcase până sus pe coama 
muntelui. Săptămâni de-a râridul trăise acolo alături de soţul ei 
şi stătuse atât de puţin la Sulaco în anul acela, îneât apariţia 
trăsurii lor pe Aia-mecia provoca o adevărată senzaţie. Din 
cupeele gre e pline cu Senoras maiestuoase şi Senoritas cu ochi 
negri, al. necâncl solemn pe aleile umbroase, mâini albe erau a- 
gitate cu însufleţire înspre ea, însoţite de un val de salutări. 
Dona Emilia „coborâse de la munte.” Dar nu pentru multă 
vreme. După o zi sau două, Dona Emilia „urca la munte” şi 
catârii ei de trăsură cu părul lucios aveau din nou o lungă 
perioadă de răgaz. Asistase la ridicai ea primei case 
demontabile, aşezată pe platoul de jos şi destinată să-i 
servească de birou lui Don Pepe; ascultase cu un fior de emoție 
şi recunoştinţă huruitul pi imului vagonet pe scocul încă unic în 
momentul acela; stătuse alături de soţul ei fără să scoată o 
vorbă, îngheţată de emoție, când prima baterie de numai 
cinsprezecj maiuri fusese pusă pentru prima oară în mişcare. 
Când s-au aprins focurile sub prima serie de retorte, în şopioa- 
ne, şi pai a lor a strălucit departe în noapte, ea nu s-a dus să se 
odihnească pe patul tare ce-i fusese pregătit în casa încă goală 
până ce n-a văzut primul bulgăre spongios de argint scos de 


concesiunea Gould din adâncurile întunecoase, ca să i se dea 
drumul în lume; a pipăit cu mâinile ei dezinteresate, totuşi, 
lingoul, cald încă din matriţă, cu o pasiune care o făcea să 
tremure: şi, în închipuirea ti, accrda acestei bucăţi de metal o 
valoare morală, justificatoare, ca şi cum n-ar fi fost un simplu 
obiect ci un concept imponderabil şi profund, expresia sinceiă a 
unei emoţii sau enunţarea unui principiu. 

Don Pepe, interesat la culme şi el, privea peste umărul ei 
cu un zâmbet care, săpând pe faţa lui brazde verticale, îl făcea 
să semene cu o mască de piele pe care expresia diabolică se 
îmbunase. 

„Cred că lui Hemandez şi frumoşilor lui muchachos, 
grozav le-ar place să pună mina pe obiectul ăsta. Şi, por Dioss 
seamănă mai mult cu o bucată de zinc!” spuse el în glumă. 
Hemandez, tâlharul la drumul mare, fusese pe vremuri un 
inofensiv şi neînsemnat ranchero, răpit în împrejurări de o 
nespusă cruzime din casa lui într-unui din războaiele civile şi 
forţat să slujească în armată. Purtarea lui ca ostaş a fost 
exemplară până ce, profitând de un prilej favorabil, l-a ucis pe 
colonel şi a reuşit să fugă. Cu o bandă de dezertori care l-au ales 
şef, s-a refugiat dincolo dj pustiul sălbatic şi fără apă, care se 
cheamă Bolson de Toloro. Toate haciendele îi plăteau un tribut 
în cornute şi cai; despre puterea lui şi despre nemaipomenitele 
lui evadări se istoriseau poveşti extraordinare. Obişnuia şi intre 
călare, de unul singur, în satele şi în oraşele de pe Campo, cu 
două revolvere la cingătoare, mânând înainte un catâr de 
povară, dueându-se de-a dreptul la o prăvălie sau la un depozit 
să aleagă ce-i trebuia şi să plece neapărat, datorită teroarei 
inspirate de isprăvile şi de cutezanţa sa. Pe oamenii săraci de la 
tară îi lăsa de obicei în pace; pe cei avuti îi oprea adesea în 
drum şi-i jefuia, dar dacă un nefericit de funcţionar avea norocul 
să cadă în mâna lui, mânca o bătaie zdravănă. Ofiţerilor nu le 
plăcea să audă de numele lui Hemandez rostit în prezenţa lor. 
Ciracii lui, călări pe cai furaţi, îşi băteau joc de trupa de 
cavalerie trimisă să-i prindă şi se amuzau întinzându-le cele mai 
savante capcane pe terenul propriei lor specialităţi: iuţeala. S-au 
organizat expediţii împotriva lui. i s-a pus capul la preţ; s-au 
făcut chiar încercări - nesincere, natural - să se negocieze cu el, 
fără ca să-i fie stâr-jenită cit de puţin cariera, ce a continuat să 
se desfăşoare-normal. In cele din urmă, el fiscal, perceptorul din 


To-noro, avid de gloria de a-l lichida el pe Hemandez, îi o-feri, în 
cel mai autentic stil costaguanez, o sumă de ban? şi un permis 
de liberă trecere ca să iasă din ţară şi să-şi trădeze tovarăşii. 
Dar, evident, Hernandez nu era făcut din aceeaşi stofă cu 
distinşii militari şi politicieni şi conspiratori din Costaguana. 
Acest mijloc isteţ dar curent (care deseori funcţionează de 
minune la înăbuşirea revoluțiilor) cu şeful vulgarilor salteadores 
n-a mers. Lui el fiscal i s-a părut la început că lucrurile or să 
meargă foarte bine, dar au sfârşit foarte prost pentru escadronul 
de lanceros, postat (după indicaţiile perceptorului) într-o cută 
îngustă de teren în care Hernandcz promisese să-i ducă pe 
neştiutorii lui amici. Şi i-a dus desigur, la ora convenită, dar 
târându-se de-a bugşilea prin lăstăriş şi nu şi-a făcut cunoscută 
prezenţa decât printr-o salvă de focuri de armă care a lăsat 
goale multe şei. Soldaţii care au putut scăpa au fugit în goana 
cailor la Tonoro. Se zice că ofiţerul care-i comanda (şi care, 
având cal mai bun, a fueit mult mai repede) s-a dus, într-o stare 
de furibundă disperare şi l-a bătut pe acel fiscal avid de glorie 
cu latul săbiei, rău de tot, în faţa nevestei şi a copiilor, pentru 
ruşinea pe care a pricinuit-o armatei naţionale. înaltul funcţionar 
din Tonoro, căzând leşinat la pământ, a fost apoi tăvălit pe jos în 
lovituri de picior şi de pinteni de către colegul său militar 
deosebit de susceptibil, şi s-a ales cu răni serioase pe gât şi pe 
faţă. Erau poveşti cunoscute pe întregul Campo, caracteristice 
acestor satrapi provinciali, faimoşi pentru metodele lor de 
oprimare stupide şi ineficace, ţesute din trădări şi împilare şi 
brutalitate sălbatică, poveşti pe care şi doamna Gould le ştia 
foarte bine. Că trebuiau acceptate fără comentarii şi indignare 
de către oameni inteligenţi şi rafinaţi şi cumsecade drept ceva 
inerent, în firea lucrurilor, era unul dintre simptomele de 
descompunere în stare s-o exaspereze până la disperare a- 
proape. Cu privirea încă la lingoul de argint, ea clătină din cap la 
vorbele lui Don Pepe: „De n-ar fi fost despotismul nelegiuit al 
guvernului dumneavoastră, Don Pepe, mulţi oameni din aceştia, 
scoşi de sub scutul legilor, ar fi trăit liniştiţi şi fericiţi din munca 
braţelor lor.” 

Senora,” exclamă Don Pepe cu entuziasm, „e adevărat ' 
Parcă Dumnezeu v-ar fi dat puterea să citiţi în inimile oamenilor. 
l-aţi văzut muncind în jurul dumneavoastră. Dona Emilia - blânzi 
ca nişte miei, răbdători ca nişte măgari, Viteji ca nişte Ici. l-am 


dus până în gura tunului -eu, care-s aici în faţa dumneavoastră, 
Sonora - în timpul lui Paez, om generos şi de un curaj pe care 
numai unchiul lui Don Carlos al nostru l-a mai arătat, din câte 
ştiu eu. Nu-i de mirare că-i plin de bandiți pe Campo, când Santa 
Marta-i plină de hoţi şi de escroci şi de maimute însetate de 
sânge care ne guvernează. Dar, cu toate astea, un bandit e un 
bandit şi o să ne trebuiască o duzină bună de puşti noi 
Winchester ca să mergem cu argintul până la Sulaco.” 

Călătoria călare a doamnei Gould cu prima escortă a 
argintului până la Sulaco a fost episodul final a ceea ce ea a 
numit „viaţa mea în cantonament! înainte de a se fi stabilit 
definitiv în casa ei din oraş, aşa cum se cuvenea şi cum era şi 
necesar pentru soţia administratorului unei instituţii atât de 
importante ca mina de la San Tome. Pentru că mina de la San 
Tome avea să devină o instituţie, un punct de raliere pentru tot 
ce, în provincia asta, avea nevoie ele ordine şi de stabilitate ca 
să poată trăi. Părea că, de sus, din trecătoare, securitatea se 
revărsa peste ţinut. Autorităţii” din Sulaco înţeleseseră cât 
aveau de câştigat de pe urma minei San Tome dacă lăsau în 
pace şi lucrurile şi oamenii Era cea mai scurtă cale de acces la 
legea bunului-simţ şi la justiţia pe caro Charles Gould avea 
sentimentul că le poate asigura într-o primă etapă. De fapt 
mina, cu organizaţia ei, cu populaţia din ce în ce mai dârză şi 
mai ataşată ele securitatea sa privilegiată, cu arsenalul ele care 
dispunea, cu Don Pepe al ei, cu corpul armat de serenos (în 
care, se spunea, îşi găsiseră loc mulţi proscrişi şi dezertori - şi 
chiar şi câţiva oameni din banda lui Hernandez), devenise o 
forţă în ţară. Cum exclamase o dată cu un hohot de râso 
anumită personalitate de frunte de la Santa Marta, într-un 
moment de criză politică când se comenta atitudinea luată de 
autorităţile din Sulaco:, Oamenii ăia, organele guvernului? Aia? 
Niciodată! Sin organele minei - organele concesiunii - ascultați 
ce vă spun!” 

Personalitatea de frunte (pe atunci la putere), cu tenul ca 
lămâia, cu părul foarte scurt şi buclat, ca să nu zic lânos, v mers 
în nemulţumirea-i temporară atât de departe, îneât a ameninţat 
cu pumnul său galben sub nasul interlocutorului, ţipând: 

(„Da! Toţi. Tăceţi! Toţi! Ascultaţi ce vă spun! Şeful politic, 
şeful poliţiei, şeful vămii, generalul, toţi, toţi sunt oamenii lui 
Gould!” 


La care un răstimp, pluti în cabinetul ministerial un 
murmur înfundat dar critic, insistent, care avu darul să stingă 
pasiunea Fersonajului marcant într-o cinică ridicare din u-meri. 
La urma urmei, părea c] să spună, ce importanţă avea, atâta 
vreme cât ministrul, personal, nu fusese uitat în scurta sa 
perioadă de exercitare a autorităţii? Dar cu toate acestea, 
reprezentantul neoficial al minei de la San To-me avea, în 
străduinţele sale pentru o cauză dreaptă, momente de 
îngrijorare care se oglindeau în scrisorile către Don Jose 
Avellanos, unchiul său dinspre mamă. „Nici o maimuţă 
sanghinară din Santa Marta n-o să pună piciorul în colţul acesta 
din Costaguana, n-o să treacă dincoace de podul San Tome,” 
fnea Don Pepe obiceiul s-o asigure pe doamna Gould. „Afară 
doar, fireşte, dacă vine ca oaspete onorat - pentru că el Scnor 
Administraclor al nostru e un politico profund.” 

Dar lui Charles Gould, în odaia acestuia, bătrânul n.aior îi 
spunea cu o acră veselie soldăţească: „Ne riscăm cu toţii capul 
în jocul ăsta.'1 

Don Jose Avellanos murmura:Impcriwm în imperio'. Emilia, 
sufleţelule,” cu un aer de profundă mulţumire de sine, din care, 
ciudat, uneori răzbea o stranie notă de nelinişte fizică. Dar poate 
că nu era perceptibilă decât celor iniţiaţi. 

Si, pentra iniţiaţi, era îneântător, acest salon al Casei 
Gould, cu scurtele apariţii ale stăpânului casei - el Senor 
Administrador - mai îmbătrânit, mai dur, mai enigmatic în 
tăcerea sa, cu trăsăturile de englez ale feţei sale roşcovane şi 
arse de soare mai pronunţate acum, ivindu-se în prag pe 
picioarele lui lungi de cavalerist, fie...tocmai cobo-nt de la 
munte”, fie zornăindu-şi pintenii şi strângându-şi sub braţ 
cravaşa pentru a pleca,.la munte.” Apoi Don Pepe. acest llanero 
şczând cu o marţială modestie pe scaunul său Şi părând să fi 
deprins o jovialitate, marţială şi ca, manie- 

1 Stat în stat (lat.). 95 re mondene, şi o comportare 
perfectă pentru situaţia sa în miezul unor sălbatice lupte armate 
cu cei de neamul său; Avellanos, distins şi familiar, diplomatul 
cu locvacitate ascuzând cu multă circumspecţie şi înţelepciune 
sfatul delicat, cu manuscrisul unei opere istorice despre Costa- 
guana, întitulată „Cincizeci de ani de proastă guvernarecare, în 
momentul de faţă, socotea el, nu era prudent (chiar dacă ar fi 
fost cu putinţă) „să fie încredinţată tiparului'1; aceştia trei, şi 


Dona Emilia printre ei, graţioasă, micuță, ca o zână, în faţa 
sclipitorului serviciu de ceai, toţi cu aceeaşi idee dominantă în 
cap, cu acelaşi sentiment al unei tensiuni în situaţie, cu aceeaşi 
năzuinţă permanentă de a apăra cu orice preţ inviolabilitatea 
minei. Şi mai putea fi văzut şi căpitanul Mitchell, puţin de-o 
parte, lângă una dintre ferestrele înalte, cu aerul lui de burlac 
bătrân de modă veche, puţin cam important cu vestea lui albă, 
puţin cam ignorat fără să-şi dea seama, ignorând absolut totul şi 
în-chipuindu-şi că ştie absolut totul. Bietul om - om cumsecade - 
petrecuse pe mări treizeci de ani buni din viaţă până să poată 
căpăta ceea ce numea el „repartiție la uscat”: se minuna de 
importanţa tranzacţiilor (fără legătură cu navigația) ce se 
puteau încheia pe uscat. Aproape fiecare eveniment din viaţa de 
toate zilele „marca o epocă” pentru el, sau „făcea istorie”: afară 
de cazurile în care, cu solemnitatea lui pompoasă, cu 
amărăciunea zugrăvită pc-faţa-i rubicondă şi destul de 
frumoasă, scoasă în relief de părul alb tuns scurt şi de favoriţii 
albi, spunea: „Ah, chestia asta! Chestia asta, domnul meu, a fost 
o mare greşeală!', 

Sosirea primului transport de argint de la San Tome, 
pentru a fi încărcat cu destinaţia San Francisco pe un pachebot 
al companiei C. N. O., natural,a marcat o epocă'1 pentru 
căpitanul Mitchell. Lingourile, în ambalaje de piele groasă de 
bou, cu minere împletite, erau destul de mici ca să poată fi uşor 
cărate de doi oameni. Au fost coborâte de pe munte de către 
serenos păşind cu grijă, de doi câtc doi, jumătatea de milă de 
poteci prăpăstioase şi întortocheate de la mină până la poalele 
muntelui. Acolo le-a” încărcat într-o coloană de căruţe cu două 
roţi, un fel d2 cufere mari cu uşă la spate, şi la fiecare căruţă 
erau înhămaţi câte doi catări în tandem, care aşteptau sub pa?a 
unui corp de serenos înarmaţi, călări. Don Pepe a pus pe rând 
lacăt la toate uşile şi, la un semnal dat de el din fluier, coloana, 
sub stricta supraveghere a zornăitului de pinteni şi a 
zăngănitului de arme, s-a pus în mişcare cu scâr-ţâituri şi cu 
pocnete de bici şi cu duduitul brusc şi profund la trecerea peste 
podul de hotar („în ţara hoţilor şi a maimutelor însetate de 
sânge”, după expresia lui Don Pepe); pălării pe creştet se iveau 
în geana de lumină a zorilor le-gănându-se deasupra siluetelor 
înfăşurate în cergi şi cu puşti Winchester la şold; mâini slabe şi 
negre ţinând alene căpestre apăreau din falduri ample de 


ponchouri. Convoiul, urmând pe drumul minei marginea unei 
pădurici, trecând de colibele de chirpici şi de zidurile scunde ale 
Rinconului, ajuns pe el camino real îşi lungi pasul cu catârii 
îmboldiţi să grăbească, escorta galopând, Don Car-los călărind 
singur în fruntea unei furtuni de praf din care apărea o vagă 
viziune de urechi lungi de catâr, de mici stindarde alb-verde 
fluturând deasupra fiecărei căruţe, de braţe ridicate printr-o 
masă de sombrerouri şi de ochi scânteietori; şi Don Pepe, de- 
abia vizibil în coada acestei gălăgioase şi prăfuite coloane, 
teapăn în şa şi impasibil la faţă, sălta în ritm pe spinarea 
bidiviului negru cu pete de argint, cu gât de oaie şi cap pătrat. 
Lumea somnoroasă din colibele cătunelor, din micile ranchos de 
lângă drum recunoştea după hărmălaie şi agitaţie escorta 
argintului de la San Tome trecând pe lângă zidurile năruite ale 
cetăţii de pe Campo. leşeau în uşi să vadă căruțele săltând 
peste hârtoape şi bolovani, hodorogind şi huruind în pocnete de 
bici, goană nesăbuită şi pricepută de baterie de artilerie de 
câmp avântân-du-se în linia de foc, şi silueta solitară de englez a 
lui Sefior Administrador călărind departe în capul coloanei. 

La zarva lor, în curţile înţărcuite de pe marginea drumului, 
caii în libertate galopau un răstimp zburdând speriaţi, cornutele 
în iarba până la piept mugeau, parc-ar fi bombănit la vacarmul 
goanei, câte un sătean indian întorcea capul şi apoi împingea 
blând cu trupul său măgăruşul împovărat şi-l lipea de zid să nu 
stea în drumul escortei argintului din San Tome pornit spre 
ţărmul mării; Pe Alameda, sub Calul pe Piatră, câţiva leperos 
înfrigu- 

7. Nostroma raţi vedeau convoiul făcând o curbă largă în 
galop şi pornind ca săgeata pe strada Constituţiei pustie, şi 
priniie dinţi scoteau un „Caramba”, pentru că li se părea normal, 
corect, cuvenit, catârgiilor din San Tome, să străbată oraşul în 
deşteptare de la un cap la altul cu un vuiet de parcă ar fi fost 
minaţi de diavol. 

Primele raze de soare străluceau pe fațadele delicate 
colorate în roz, azur şi azuriu ale caselor mari cu porţile încă 
încuiate şi nimeni după zăbrelele ferestrelor. Din întreg şirul de 
balcoane goale scăldate de soare pe tot drumul străzii, numai o 
singură siluetă albă se vedea, sus, deasupra străzii pustii - soţia 
lui Senor Adminis-trador - plecându-se peste balustradă să vadă 
escorta tre-când spre port, o masă grea de păr blond strânsă 


neglijent pe capul ei mic, şi o grămadă de dantelă în jurul 
decolteului capotului de muselină. Zâmbea privirii repezi - una 
singură - ridicate în sus a soţului ei şi urmărea scurgându-se 
întreg convoiul pe la picioarele ei într-un adevărat vacarm, până 
ce venea rândul să răspundă cu un semn amical salutului cu 
pălăria coborâtă mai jos de genunchi a lui Don Pepe galopând 
țeapăn. Pe măsură ce anii treceau, coloana de căruţe încuiate 
cu lacăt se lungea, escorta se mărea. La fiecare trei luni creştea 
masa de metal preţios cărată pe străzile oraşului Su-laco în 
drum spre tezaurul imobilului din port al companiei C. N. O., ca 
să aştepte încărcarea pentru a fi transportat spre nord. Creştea 
în volum, creştea şi în imensa-i valoare, pentru că, aşa cum îi 
spusese odată Charles Go-uld soţiei sale nu fără oarecare 
exultare, niciodată în lume nu se văzuse încă un zăcământ să 
atingă în bogăţie pe cel al concesiunii Gould. Pentru ei doi, 
fiecare trecere a escortei pe sub balconul casei lor era ca o nouă 
victorie pentru cucerirea păcii la Sulaco. Fără îndoială, 
începuturile lui Charles Gould au fost ai'utate de o perioadă de 
relativă linişte; şi de asemenea de o îmblânzire generală a 
moravurilor, în comparaţie cu epoca de războaie civile care au 
generat tirania de fier a lui Guzman Bento cel de cumplită 
memorie. In luptele care au izbucnit la sfârşitul dictaturii sale 
(ce menţinuse pacea în ţară cincisprezece ani încheiaţi) găseai 
mai cu-rând prostie infatuată, destulă cruzime şi suferinţe, dar 
mult mai puţin din ferocele şi orbul fanatism politic de pe 
vremuri. Totul, în mobilurile expuse, era mai josnic, mai ordinar, 
mai demn de dispreţ şi infinit mai transigent în cinismul său 
mărturisit. Era o bătălie mai neruşinată şi mai făţişă pentru o 
pradă care scădea din ce în ce mai mult, pentru că tot ce era 
întreprindere fusese în mod stupid sugrumat în toată ţara. Şi 
astfel provincia Sulaco, pe vremuri domeniu de crâncene 
răzbunări partizane, devenise într-un fel una dintre cele mai de 
preţ recompense în cariera politică. Maimărimile pământului 
(din Santa Marta) rezervau posturile din fostul Stat Occidental 
celor mai apropiaţi şi mai scumpi dintre nepoti şi fraţi şi cumnaţi 
şi prieteni intimi sau sprijinitori de nădejde - sau sprijinitori 
proeminenţi de care uneori le era teamă. Era provincia 
binecuvântată a marilor ocazii şi a celor mai mari salarii, pentru 
că mina de la San Tome îşi avea propriul ei stat de plată, 
neoficial, ai cărui beneficiari şi ale cărui prevederi erau stabilite 


prin consultări între Charles Go-uld şi Sefior Avellanos şi apoi 
comunicate unui proeminent om de afaceri din Statele Unite, 
care în fiecare lună acorda, timp de douăzeci de minute, toată 
atenţia sa exclusiv afacerii din Sulaco. Concomitent, interese 
materiale de tot felul, sprijinite de mina de la San Tome, 
începuseră să prindă cheag în această parte a republicii. De 
pildă, postul de perceptor la Sulaco era considerat acum, în 
general, în lumea politică a capitalei, ca un deschizător de porţi 
spre ministerul finanţelor, şi cam acelaşi lucru se putea spune şi 
despre celelalte posturi; pe de altă parte, cercurile de afaceri 
din capitală, descurajate, ajunseseră să considere Provincia 
Occidentală ca o ţară a făgăduinţei în ce priveşte securitatea, 
mai ales pentru cel care izbutra să fie în termeni buni cu 
administraţia minei. „ Charles Gould? Excelent tip! Absolut 
necesar să-ţi asiguri bunăvoința lui înainte de a face orice alt 
pas. la-ţi o scrisoare de recomandare la el, de la Moraga - dacă 
poţi - nu-l ştii? Reprezentantul regelui din Sulaco la Santa Marta 
Nici o mirare deci că Sir John, venind din Europa să 
netezească drumul pentru calea ferată, dăduse peste nudele (şi 
chiar peste porecla) lui Charles Gould oriunde se întorcea în 
Costaguana. Reprezentantul în Santa Marta al Administraţiei 
San Tome (după impresia lui Sir John un domn subţire, bine 
informat) fusese incontestabil de un real folos în realizarea 
voiajului prezidenţial, încât Sir John începu să creadă că trebuie 
să fie ceadevărai în câte se şuşoteau despre imensa influenţă 
oculte! a concesiunii Gould. In general, ceea ce se şoptea era că 
Administraţia San Tome finanţase, cel puţin în parte, revoluţia 
care-l adusese dictator pe cinci ani pe Don Yincente Ribiera, om 
cultivat şi integru, investit de către elementele cele mai 
valoroase cu mandatul de a reforma statul. Oameni serioşi, bine 
informaţi, păreau să dea crezare acestor zvonuri şi să nutrească 
speranţe că vor veni vremuri mai bune, legalitate, bună- 
credinţă, ordine în viaţa publică. Cu atât mai bine, îşi zicea Sir 
John. El lucra totdeauna pe scară mare; era vorba de un 
împrumut care trebuia acordat statului, de un proiect de 
colonizare sistematică a Provinciei Occidentale, implicat într-un 
mare sistem de construcţii de căi ferate. Bună-credinţă, ordine, 
cinste, pace - era mare nevoie de toate astea pentru o atât de 
vastă operaţie de dezvoltare materială. Oiicine era însufleţit de 


asemenea deziderate, mai ales dacă era în stare să şi 
colaboreze, căpăta importanţă în ochii lui Sir John. „Regele din 
Sulaco” nu-l dezamăgise. Dificultăţile locale dispăruseră, după 
cum foarte bine prevăzuse inginerul şef, îndată ce se produse 
mediaţia lui Charles Gould. Alături de preşedintele-dictator, Sir 
John fusese sărbătorit într-un mod superlativ la Sulaco, fapt 
care-şi avea poate importanţa în proasta dispoziţie manifestată 
de generalul Montero la prânzul ca; e s-a dat pe bordul 
pachebotului Junonei imediat înainte de plecarea navei cu care 
preşedintele-dictator şi suita sa, alcătuită din distinşi oaspeţi 
străini, părăseau Sulaco El Excellentissimo, („speranţa tuturor 
oamenilor cinstiţi” cum i se adresase Don Jose într-un discurs 
rostit în numele Adunării Provinciale din Sulaco) şedea în capul 
lungii mese; căpitanul Mitchell, încremenit şi îmbujorat de 
solemnitatea acestui „eveniment istoric”, ocupa celălalt capăt 
ca reprezentant al companiei C. N O. la Sulaco, având în jurul 
său invitaţii neoficiali, pe căpitanul vadului şi câţiva subalterni. 
Aceşti domni veseli şi oacheşi aruncau pieziş priviri joviale spre 
sticlele de şampanie care începeau să pocnească în spatele 
oaspeţilor, mânuite de stevarzii de pe vas. Vinul de culoarea 
chihlimbarului spuma peste buza paharelor. 

Charles Gould îşi avea locul lângă un ambasador străin 
care dm când în când îi vorbea în surdină despre vânătoare şi 
despre tir. Faţa iui palidă şi bine hrănită, cu monoclu şi cu 
mustață blondă atârnândă, făcea ca, prin contrast, el Senor 
Administrador să arate de două ori mai ars de boare şi mai 
roşcovan decât era şi de o sută de ori mai vioi: o vioiciune 
intensă şi tăcută. Don Jose Avellanos stătea a-lături de celălalt 
diplomat străin, un bărbat brun cu o comportare calmă, atentă, 
sigur de sine, şi cu o notă de rezervă. Orice etichetă fusese 
lăsată deoparte de data asta, şi generalul Montero era singurul 
în uniformă de gală: tunica lui era atât de ţeapănă din cauza 
broderiilor, încât pieptul îi părea protejat de o cuirasă de aur. Sir 
John lăsase de la început deoparte locurile de onoare, de dragul 
de a sta alături de doamna Gould. 

Marele financiar încerca să-i exprime sentimentele de 
gratitudine pentru ospitalitatea ei şi de obligaţie faţă dt 
„enorma influenţă a soţului ei în această parte a ţării”, când ea 
îl întrerupce cu un „sst” murmurat. Preşedintele voia să 
rostească un cuvânt neoficial. 


El Excellentissimo se sculase în picioare. N-a spus decât 
câteva vorbe, evident bine simţite, şi destinate probabil în 
special lui Avellanos - vechiul său prieten - referitoare la 
necesitatea unui efort perseverent şi neprecupeţit pentru a se 
asigura o bunăstare durabilă ţării ieşite din lupte şi intrate, 
nădăjduia, înti-o perioadă de pace şi prosperitate. 

Doamna Gould, ascultând glasul melodios şi puţin 
funebru, privind la faţa rotofeie, neagră, cu ochelari, la trupul 
scurt şi obez până la infirmitate, îşi zicea că omul acesta, 
intelectual fin şi melancolic, fiziceşte aproape schilod, ieşind din 
solitudinea lui ca să intre într-o luptă periculoasă la chemarea 
prietenilor săi, era în drept să vorbească cu autoritatea 
sacrificiului persoanei sale şi cu toate astea, ceva o tulbura. Era 
mai mult patetic decât ho-tărât, acest prim şef de stat civil din 
istoria Costaguanei, rostind cu paharul în mână cuvinte simple: 
ordine, pace, WI respectul legii, buna-credinţă în politica internă 
şi externă - garanţiile onoarei naţionale. Se aşeză. în murmurul 
respectuos de preţuire care a urmat, generalul Montero îşi ridică 
pleoapele grele, adormite şi îşi restogoli ochii, cu o nelinişte 
obtuză, de la o faţă la alta. Acest erou militar al pădurilor 
virgine, cu toate că în sine foarte impresionat de nesăbuitele 
noutăţi şi străluciri ale situaţiei sale (nu mai fusese niciodată pe 
un vapor până acuma, şi nici marea n-o văzuse decât de la mari 
depărtări), înţelegea printr-un fel de instinct avantajele pe care 
atitudinea sa ursuză, grosolănia de ostaş necioplit i-o dădeau 
printre toţi aceşti aristocrați Blanco Dar de ce nu se uita nimeni 
la el? se întreba mânios. Era în stare să silabisească ce sta scris 
în jurnale, şi-şi dădea seama că făptuise „cea mai mare acţiune 
militară a timpurilor moderne.” „Soţul meu avea nevoie de calea 
ferată,” îi spunea doamna Gould lui Sir John în murmurul general 
al conversaţiilor reluate. „Toate acestea ne apropie de viitorul 
pe care-l dorim acestei ţări, viitor aşteptat în necazuri destul de 
multă vreme, martor e Dumnezeu. Dar trebuie să mărturisesc,” 
adăuga ea, „că zilele trecute, în plimbarea de după-masă, când 
am văzut un băiat indian ieşind pe neaşteptate călare din 
pădure, cu un steag roşu al unei echipe de topografi în mână, 
am avut o emoție. Viitorul înseamnă schimbare - o adâncă 
schimbare. Şi totuşi, chiar şi aici sunt lucruri simple şi pitoreşti 
pe care ţi-ar place să le păstrezi.” 


Sir John asculta, zâmbind. Dar de data asta fu rândul lui 
să-i atragă atenţia doamnei Gould. 

„Generalul Montero are de gând să vorbească,” şopti el, şi 
adăugă, cu o spaimă comică: „Doamne-Dumnezeule, mi se pare 
că o să bea în sănătatea mea!” Generalul Montero se ridicase, în 
zdrăngănitul de oţel al tecii şi în unduirea de scânteieri pe 
pieptul său brodat cu aur; minerul greu al săbiei apăru deasupra 
marginii mesei. în uniforma somptuoasă, cu gâtul ca de taur, cu 
nasul coroiat turtit la vârf peste mustaţa vopsită negru-albăstrui, 
arăta ca un sinistru vaquero mascat. Vocea lui groasă avea un 
sunet aspru, straniu, neînsufleţit. Se rătăci bâjbâind prin câteva 
fraze confuze apoi, brusc, ridi-cându-şi capul mare, şi vocea, 
izbucni dur: „Onoarea ţării e în mâinile armatei. Vă asigur că-i 
voi fi credincios.” Ezită până ce ochii săi, rătăcind, îl găsiră pe 
Sir John şi fixară pe faţa lui o privire grea, adormită; şi-i veni în 
minte cifra împrumutului negociat recent. Ridică paharul. „Beau 
în sănătatea bărbatului care ne aduce un milion şi jumătate de 
lire sterline.” Dădu şampania pe gât şi se aşeză plimbându-şi 
privirea, jumătate mirată, jumătate provocatoare, pe feţele 
comesenilor, în tăcerea profundă, parcă îngrozită care se 
aşternu după toast. Sir John nu se mişcă. „Nu cred că trebuie să 
mă ridic,” murmură el către doamna Gould. „Cred că se înţelege 
de la sine.” Dar îi veni în ajutor Don Jose Avellanos, cu o scurtă 
oraţie în care făcu o aluzie evidentă la bunăvoința Angliei faţă 
de Costagu-ana, o bunăvoință, continuă el, „despre care eu, 
care am fost pe vremuri acreditat pe lângă curtea de la St. 
James, pot vorbi în oarecare cunoştinţă de cauză.” De-abia 
atunci Sir John socoti nimerit să răspundă, ceea ce făcu cu multă 
graţie, într-o franţuzească stricată, subliniată cu explozii de 
aplauze şi de exclamaţii „Foarte bine! Foarte bine!” ale 
căpitanului Mitchell, care era în stare când şi când să priceapă 
câte o vorbă. îndată ce termină, finanţatorul căilor ferate se 
întoarse către doamna Gould: „Aţi avut bunătatea să-mi spuneţi 
că intenţionaţi să-mi solicitaţi ceva,” îi aminti el galant. „Despre 
ce e vorba? Fiţi încredinţată că orice-mi veţi cere va fi 
considerată ca o favoare pe care mi-aţi acordat-o.” Ea îi mulţumi 
cu un zâmbet. Toată lumea se ridica de la masă. 

„Să ieşim pe punte,” propuse ea, „acolo am să pot să vă 
arăt chiar şi obiectul rugăminţii mele.” Un imens drapel naţional 
al Costaguanei, roşu şi galben în diagonală cu doi palmieri verzi 


în mijloc, flutura leneş în vârful catargului mare al Junonei. De 
pe țărm mii de artificii aprinse în onoarea preşedintelui 
însufleţeau cu un zgomot misterios aproape tot portul şi petarde 
invizibile se înălţau la cer ca să ia foc deasupra vaporului, într- 
un mic nor de fum pe cerul strălucitor. între porţile oraşului şi 
port se adunase mulţime de oameni sub buchetele de drapele 
multicolore fluturând pe stâlpi înalţi. Răzbeau răzlețe, ca nişte 
rafale, ecouri de muzică militară şi de urale îndepărtate. Un grup 
de negri zdrenţăroşi, la un capăt al cheiului, trăgea necontenit 
cu un tun mic de fontă. Un nor de praf subţire şi cenuşiu sta 
nemişcat în dreptul soarelui. 

Don Vincente Ribiera făcu câţiva paşi pe puntea acoperită, 
sprijinindu-se de braţul lui Sefior Avellanos; în jurul lor se formă 
un cerc larg în care se vedea zâmbetul lipsit de veselie al 
buzelor sale negricioase şi sclipirea oarbă a ochelarilor 
alunecând amabil de la unul la altul. Recepţia neoficială aranjată 
anume la bordul Junonei, pentru ca preşedintele-dictator să aibă 
prilejul de a sta mai intim de vorbă cu aderenţii săi de seamă 
din Sulaco, se apropia de sfârşit. Generalul Montero, deoparte, 
şedea nemişcat pe un scaun de covertă; îşi pusese pe capul chel 
chipiul cu panaş şi cocardă, mâinile, înmănuşate, le ţinea 
împreunate pe minerul săbiei proptite vertical între picioare. 
Panaşul alb, tenul arămiu al feţei sale late, mustaţa neagră- 
albăstruie sub nasul ca un cioc de pasăre, masa de aur de pe 
mâneci şi de pe piept, cizmele înalte de lac cu pinteni enormi, 
nările palpitânde, privirea imbecilă şi dominantă a gloriosului 
învingător de la Rio Seco aveau ceva ameninţător şi incredibil. 
Era exagerarea unei caricaturi pline de cruzime, stupiditatea 
caraghiosli-cului solemn, grotescul atroce al unui idol militar 
aztec în concepţie şi european în înzorzonare aşteptând 
prosternarea adoratorilor. Don Jose se apropie cu diplomaţie de 
această sinistră şi impenetrabilă piază rea, iar doamna Gould 
reuşi în fine să-şi întoarcă privirea fascinată de la el. 

Charles, venind să-şi ia rămas bun de la Sir John, îl auzi 
rostind pe când se înclina pe mâna soţiei sale: „Desigur. Fireşte, 
stimată doamnă Gould, pentru un protejat al dumneavoastră! 
Nici cea mai mică dificultate. Consideraţi că-i un lucru făcut.” 

Întorcându-se la țărm în aceeaşi barcă cu soţii Gould, Don 
Jose Avellanos tăcu tot timpul. Nici chiar în trăsura lor nu 
deschise gura, multă vreme. Catării mergeau într-un trap moale 


depărtându-se de chei printre mâinile întinse ale cerşetorilor 
care, pentru ziua de azi, păreau să fi părăsit în corpore 
portalurile bisericilor. Charles Gould, pe scăunelul trăsurii, privea 
departe, peste câmpie. Nenumărate tarabe, din ramuri verzi, din 
papură, din scânduri vechi acoperite cu bucăţi de pânză, 
fuseseră ridicate prin toate părţile, şi vindeau trestie de zahăr, 
dulciuri, fructe, ţigări. Pe grămăjoare de mangal încins, femei 
indiene şe-zând pe rogojini găteau mâncare în oale negre de lut 
şi fierbeau apa pentru tărtăcuţele cu mate pe care-l ofereau cu 
voce mângâietoare, caldă, oamenilor de la ţară. Se improvizase 
şi un teren de curse pentru vaqueros, şi mai departe spre 
stingă, unde mulţimea se înghesuise în jurul unei construcţii 
provizorii ca un cort de circ dar din scânduri şi cu un acoperiş 
conic acoperit cu iarbă, se auzea zbâmâiala răsunătoare a 
coardelor de harpă, ciupitul ascuţit de chitară şi bătăile grave 
într-un gombo indian pulsând fără-ncetare, ritmând refrenele 
stridente ale dansatorilor. 

Charles Gould zise: „Toată întinderea asta de pământ e 
acum proprietatea companiei de căi ferate. N-o să mai vedem 
serbări populare pe aici.” 

Doamnei Gould îi părea rău. Şi le spuse, cu acest prilej, că 
tocmai obținuse de la Sir John să nu se atingă nimeni de casa 
ocupată de Giorgio Viola. Spunea că n-a putut niciodată să 
înţeleagă de ce inginerii care trasau linia ferată vorbeau să 
dărâme casa aceea, care era de atâta vreme acolo. Nu stătea 
de loc în drumul liniei. Opri trăsura în faţa uşii ca să-l liniştească 
imediat pe bă-trânul genovez, care se apropie cu capul gol şi se 
opri lingă scara trăsurii, li vorbi pe italieneşte, natural, şi el îi 
mulţumi cu o calmă demnitate. Un bătrân garibaldino îi era 
recunoscător din adâncul inimii pentru că le păstra un acoperiş 
deasupra capulai, soţiei şi copiilor. El era prea bătrân acum ca 
să mai peregrineze.,. Şi-i pentru totdeauna, Signora?” „Pentru 
câtă vreme ai să vrei.” 

Bene. Atunci o să trebuiască să-i dau un nume. Până 
acuma nu merita.” 

Zâmbi grav, şi brazdele din obraz şi cutele de la ochi i se 
strânseră pungă. 

„Mâine am să pun să-i zugrăvească numele.” „Şi ce nume 
ai să-i dai, Giorgio?” „Albergo diltalia Una,” zise bătrânul 
garibaldin întorcân-du-şi o clipă ochii. „Mai mult în memoria 


celor care au murit pentru ea,” adăugă el, „decât a ţării care ne- 
a fost furată, nouă, soldaţi ai libertăţii, de viclenia blestematei 
ăsteia de rase piemonteze de regi şi de miniştri.” Doamna Gould 
surise uşor şi, plecându-se puţin spre el, îl întrebă ce-i fac 
nevasta şi fetele. Le trimisese în oraş, astăzi. Padrona se simţea 
ceva mai bine cu sănătatea, multe mulţumiri, Signorei, de 
întrebare. Trecea lume, câte doi, câte trei, grupuri întregi de 
bărbaţi şi femei cu copiii după ei tropăind. Un călăreț pe o iapă 
sură ca argintul opri încet în umbra casei, după ce scoase 
pălăria în faţa celor din trăsură, care-i răspunseră zâmbind şi 
făcându-i semn cu mâna. Bătrânul Viola, natural, foarte încântat 
de vestea primită, se întrerupse o clipă ca să-i spună că-i fusese 
salvată casa, prin bunătatea Signorei engleze pe câtă vreme o 
să vrea s-o ţină. Celălalt ascultă atent dar nu răspunse. 

Când trăsura se urni din loc, îşi scoase iar pălăria, un 
sombrero cenuşiu cu cureluşă şi ciucuraş de argint. Un serape 
mexican în culori ţipătoare cu împletitură pe margini îi înfăşură 
mijlocul, iar nasturii enormi de argint pe haina de piele brodată, 
nasturii de argint mai mici în şir pe cusătura pantalonilor, rufăria 
albă ca zăpada, fularul de mătase cu capetele brodate, plăcile 
de argint bătute pe şa şi pe căpăstru trâmbiţau stilul inaccesibil 
al faimosului capataz de cargadores - marinar din Mediterana - 
e-chipat cu mai multă şi mai rafinată strălucire decât orice tânăr 
ranchero bogat de pe Campo în zi de mare sărbătoare. 

„E mare lucru pentru mine,” murmură bătrânul Giorgio cu 
gândul încă la casă, pentru că obosise să se tot mute. „A fost 
destul ca Signoia să-i spună două vorbe englezului.” „Englezul 
ală bătrân cu destule parale ca să plătească o linie ferată? 
Pleacă peste un ceas,” zise Nostromo nepăsător. „Buon viaggio, 
atunci. l-am păzit ciolanele tot drumul de la Entrada, din 
trecătoare, până jos la câmp şi până la Sulaco, l-am păzit ca pe 
tata.” 

Băt linul Giorgio dădu absent din cap. Nostromo făcu un 
semn după trăsura lui Gould, care se apropia de poarta năpădită 
de vegetaţie din vechiul zid al oraşului, acum cuprins cu totul de 
junglă. 

Şi, noaptea, în magazia companiei, de câte ori n-am stat 
singur cu revolverul în mână, lângă grămada de argint a ăluilalt 
englez, şi am păzit-o de parcă ar fi fost a mea?” Viola părea 
pierdut în gânduri. „Pentru mine e mare lucru,” repetă el din 


nou, ca pentru sine. „Este,” aprobă calm magnificul capataz de 
cargadores. '. Ascultă, vecchio - du-te şi adu-mi o ţigară. Dar nu 
căuta la mine în odaie. N-am nimic, acolo.” Viola intră în 
cafenea şi ieşi imediat, absorbit încă în gândurile lui, şi-i întinse 
o ţigară de foi, mormăind pe sub mustață: „Copiii cresc - şi-s 
fete! Fete!” Oftă şi tăcu. „Ce? Numai una?' făcu Nostromo 
privind cu un fel de mirare amuzată în jos la bătrânul cu 
gândurile aiurea. „N-are a face,” adăugă el cu o nepăsare 
trufaşă, „ajunge şi una până-i nevoie de-a doua.” 

O aprinse şi lăsă chibritul să-i cadă dintre degetele-i 
pasive. Giorgio Viola îşi ridică privirea şi spuse brusc: „Băiatul 
meul ar fi fost un flăcău tot atât de frumos ca şi tine, dac-ar fi 
trăit, Gian' Battista...” „Ce băiatul tău? Da-da, ai dreptate, 
padrone. Dac-ar fi fost ca mine. ar fi fost bărbat.” îşi întoarse 
calul alene şi porni printre tarabe, ţinându-şi uneori iapa în loc 
aproape, în faţa câte unui copil sau a unor pilcuri de oameni de 
departe de pe Campo, care întorceau capul după el cu 
admiraţie. Hamalii companiei îl salutau de departe; şi mult 
invidiatul capataz de cargadores îşi făcea drum, printre 
murmurele celor care-l recunoşteau şi saluturi servile, către 
hardughia semănând a circ. Acolo înghesuiala era şi mai mare, 
chitarele zăngăneau şi mai tare; alţi călăreţi, imobili pe caii lor, 
fumau placizi deasupra capetelor mulţimii; în faţa uşilor 
îmbulzeala tălăzuia omenirea înainte şi înapoi şi dinăuntru se 
auzea zgomotul confuz de picioare izbind pământul în ritmul 
muzicii de dans dominat de bubuitul gol, continuu, formidabil de 
gombo. Zgomotul barbar şi impresionant al acestei tobe mari, în 
stare să înnebunească mulţimea şi pe care chiar europenii, când 
îl ascultă, au o stranie emoție, părea să-l atragă şi pe Nostromo 
acolo unde-i era izvorul, în timp ce un om înfăşurat într-un 
poncho decolorat şi rupt se ţinea după el mergând alături de 
scară si, izbit iii dreapta şi în stânga, se ruga stăruitor de 
„înălţimea sa” să-i dea de lucru în port. Se văicărea, îi oferea lui 
Senor capataz jumătate din câştigul zilnic pentru privilegiul de a 
fi admis în mândra frăţie a cargadores-ilor; lui avea să-i fie de 
ajuns cealălaltă jumătate, îl asigura el. Dar mâna dreaptă a 
căpitanului Mitchell - „nepreţuit pentru activitatea noastră, un 
tip absolut incoruptibil” - după ce aruncă o privire cercetătoare 
în jos la zdrenţărosul mozo, clătină din cap fără o vorbă în 
vacarmul din jur. 


Omul se pierdu în mulţime; ceva mai departe Nostromo 
trebui să se oprească. De pe uşile sălii de dans, bărbaţi şi femei 
ieşeau împleticindu-se, leoarcă de transpiratie, tremurând din 
toate încheieturile, ca să se rezeme gâfâind, cu ochii zgâiţi şi 
gura căscată, de peretele hardughiei în care harpele şi chitarele 
cântau într-un ritm nebunesc şi într-o neîncetată rostogolire de 
tunete. Sute de mâini băteau cadenţa acolo înăuntru, se auzeau 
răzbind ţipete, apoi deodată totul se domolea, şi vocile la unison 
îngânau refrenul unui cântec de dragoste cu finalul stins. O 
floare roşie, bine ţintită de undeva din mulţime, îl lovi pe 
superbul capataz în obraz. 

El o prinse cu eleganţă, dar o vreme nu-şi întoarse capul. 
Când, în fine, catadicsi să-şi arunce ochii în jur, mulţimea se 
despicase în două să facă loc unei frumoase morenita cu părul 
prins într-un pieptene de aur, care se îndrepta spre el prin locul 
lăsat liber. 

Braţele şi gâtul, goale, apăreau rotofeie dintr-o bluză albă 
ca zăpada; fusta de lină albastră cu toate cutele adunate în faţă, 
mulată pe coapse şi întinse la spate, socotea în relief umbi'etul 
ei provocator. Veni drept la el şi puse o palmă pe gâtul calului, 
cu o privire timidă, cochetă, din colţul ochilor, în sus spre el. 

t,/Qnerido” murmură ea drăgăstos, „de ce te faci că nu mă 
vezi când trec?” „Pentru că nu te mai iubesc,” zise Nostromo cu 
sânge rece, după o clipă de tăcere în care păru că se gândeşte. 
Mâna de p® gâtul calului fu străbătută de un tremur convulsiv. 
Ea îşi plecă fruntea, sub ochii tuturor celor din cercul ce se 
formase în jurul generosului, teribilului, inconstantului capataz 
de cargadores şi a more-nitei lui. 

Nostromo, privind-o, văzu lacrimi începând să-i alunece pe 
obraji. 

„Va să zică, a venit şi clipa asta, dragoste veşnică a 
sufletului meu,” şopti ea.,E adevărat?” „Nu,” zise Nostromo 
nepăsător, cu privirea în altă parte. „Nu-i adevărat. Te iubesc la 
fel de mult ca întotdeauna.” „E adevărat?” gunguri ea, veselă, 
cu obrajii încă uzi de lacrimi. „E adevărat.” „Pe viaţa ta?” „Pe 
viaţa mea. Dar să nu-mi ceri să-ţi jur pe Madona de la tine din 
odaie.” Şi el capataz râse scurt la rânjetul mulţimii. 

Ea făcu botişor - tare drăguţ - puţin tulburată. „Nu, n-am 
să-ţi cer. lţi citesc dragostea în ochi.” Puse mâna pe genunchiul 
lui. „De ce tremuri aşa? De dragoste?” continuă ea în timp ce 


bubuitul cavernos de gombo continua fără încetare. „Dar dacă o 
iubeşti atât de mult pe Paquita ta, trebuie să-i dai nişte mătănii 
de perle bătute în aur, să le pună la gâtul Madonei ei.” „Nu,” 
zise Nostromo privind în ochii ei ridicaţi rugători spre el, 
încremeniţi deodată, uluiţi. 

„Nu? Atunci ce-o să-mi dea Măria-ta de ziua asta de 
jiesta?” întrebă ea furioasă, „Ce-o să-mi dea ca să nu mă fac de 
râs în faţa atâtor oameni?”,. Nu e nici o ruşine dacă se întâmplă 
într-o zi să nu capeţi nimic de la iubitul tău.” „Adevărat. 
Ruşinea-i a Măriei-tale, a iubitului meu sărac,” izbucni ea 
sarcastic, scăpărând. 

Mânia, riposta ei, stâmiră râsete. Ce afurisită şi 
îndrăzneață era! Lumea care asista la scenă începu să-şi cheme 
în grabă cunoscuţii din mulţime. Cercul din jurul ie-pei sure ca 
argintul, încet-încet, se strângea. Fata se depărta un pas-doi, 
înfruntând curiozitatea cam batjocoritoare din ochii mulţimii, 
apoi se zvârli înapoi la scara lui, ridicându-se pe vârfurile 
picioarelor, cu faţa furibundă în sus spre Nostromo şi ochii 
scăpărând scântei. El se plecă în şa mult, spre ea. „Juan,” şuieră 
ea, „ţi-aş vâri un cuţit în inimă!” Temutul capataz de 
cargadores, superb şi nepăsător la prezenţa mulţimii în scenele 
lui amoroase, îşi aruncă braţul în jurul gâtului ei şi-l sărută 
buzele ce fremătau. Se auzi un murmur în jur. „Un cuţit!” ceru 
el, ţinând-o strâns de umăr. Douăzeci de lame scânteiară 
deodată în cerc. Un tânăr în haine de sărbătoare sări, îi întinse 
un pumnal lui Nostromo în mână şi, mândru de ispravă, se 
întoarse în rând. Nostromo nici nu se uitase la el. 

„Sprijină-te de piciorul meu,” comandă el fetei care, 
supusă, săltă uşor şi, când o puse în şa, o prinse cu braţul de 
mijloc, îi trase obrazul aproape de al lui şi puse cuțitul în mâna 
ei mică. 

„Nu, morenita! N-am să rămân de ruşine,” zise el. „Ai să-ţi 
primeşti darul. Şi ai să-l primeşti astfel ca toată luea să ştie 
cme-i azi iubitul tău: poţi să-mi tai toţi nas-turij de argint de la 
haină.” Se aiiziră hohote de râs şi aplauze la această toană 
amuzantă, şi fata, cu lama ascuţită, începu să taie nasturii; iar 
impasibilul călăreț suna în palmă grămăjoara de argint care 
creştea mereu. Când o cobori pe pământ, amân-două palmele ei 
erau pline. După ce, gravă, îi mai şopti ceva câteva clipe, se 
depărta cu privirea semeaţă şi se pierdu în mulţime. 


Cercul se rupse, şi trufaşul capataz de cargadores, omul 
indispensabil, încercatul şi fidelul Nostromo, marinarul 
mediteranean rămas la uscat să-şi încerce norocul în 
Costaguana, porni încet călare spre port. Junona tocmai vira să 
iasă din bazin şi chiar când Nostromo mai opri calul o dată ca să 
privească, văzu ridicându-se un drapel pe un catarg improvizat 
în vechiul şi dezafectatul fort de la intrarea în port. O jumătate 
de baterie de tunuri de eâmp fusese adusă în grabă din cazarma 
de la Sulaco, să tragă salvele protocolare de salut pentru 
preşedintele-dictator şi pentru ministrul de război. Când 
pachebotul ieşea din radă, detunăturile neregulate anunțau 
sfârşitul primei vizite oficiale a lui Don Vincente Ribiera la 
Sulaco, iar căpitanului Mitchell, sfârşitul încă unei „împrejurări 
istorice”. Data următoare când avea să mai treacă pe aici 
„speranţa oamenilor cinstiţi”, un an şi jumătate mai târ-ziu, 
avea să fie neoficial, sosit peste poteci de munte, fugind după o 
înfrângere, pe un catâr şchiop, pentru ca de-abia, de-abia să 
poată fi salvat de Nostromo de la o moarte ruşinoasă în mâinile 
gloatei. Eveniment cu totul de altă natură decât cel actual, şi 
despre care căpitanul Mitchell obişnuia să spună: i,A fost istorie, 
domnul meu - istorie! Şi tipul ăsta al meu, Nostromo, ştiţi, a fost 
chiar în miezul ei. Absolut un capitol de istorie!” 

Dar acest eveniment, care s-a datorat întru totul lui Nos- 
tromo, avea să ducă la altul, care în limbajul căpitanului Mitchell 
nu poate fi clasat nici ca „istorie” nici ca „greşeală”. Avea 
pentru el alt cuvânt. „Domnule,” avea să zică el mai târziu, „n-a 
fost nici o greşeală. A fost fatalitate. O nenorocire, pur şi simplu. 
şi băiatul ăsta al meu, săracul, chiar în miezul ei. O fatalitate, 
altfel nu poţi să-i zici - şi, după părerea mea, de atunci încoace 
el n-a mai fost niciodată acelaşi om.” 

PARTEA A DOUA. 

Isabelele capitolul unu. 

Cu zile mai bune sau mai rele în soarta variabilă a luptei 
pe care Don Jose o caracterizase prin fraza „soarta probităţii 
naţionale oscilează în balanţă”, concesiunea Gould, acest 
„Imperium în imperio” îşi continuase opera: din muntele pătrat 
continuaseră să curgă comori în scocurile de lemn spre 
neobositele baterii de maiuri; luminile de la San Tome licăriseră 
noapte de noapte peste-vastul, neţărmuritul întuneric de pe 
Campo; la fiecare trei luni escorta argintului coborâse la mare, 


ca şi cum nici războiul nici consecinţele lui n-ar fi putut vreodată 
să atingă fostul Stat Occidental izolat după înalta barieră a 
Cordilierei. Toate luptele au avut loc dincolo de maiestuosul zid 
dantelat de culmi peste care domnea cupola imaculată a 
Higuerotei, încă nestrăpuns de calea ferată, pentru că nu fusese 
aşezată decât prima parte, partea mai uşoară, de pe Campo, de 
la Sulaco până la Valea Ivie, la poalele trecătorii Nici linia de 
telegraf nu străbătuse încă munţii; stâlpii ei, ca nişte faruri 
zvelte pe întinsul câm-piei, pătrundeau până la liziera pădurii de 
la poalele munţilor, în care se tăiase o fâşie largă pentru linia 
ferată, şi firul se oprea brusc la cantonamentul şantierului, la o 
masă mică de lemn nevopsit pe care era un aparat Murse într-o 
lungă baracă de scânduri cu acoperiş de tablă ondulată 
dominată de nişte cedri uriaşi - cartierul general al inginerului 
care conducea primul tronson. Portul era şi ei în plină activitate, 
cu traficul de material KTOşi cu mişcările de trupe de-a lungul 
coastei. Compania C. N. O. avea mult carie pentru vapoarele ei. 
Costaguana n-avea flotă şi, în afară de câteva vedete pentru 
paza coastei, nu existau vapoare sub pavilion naţional, cu 
excepţia a două vechi vase de marfă utilitate penţiu transporturi 
de trupe. 

Căpitanul Mitchell, simțindu-se din ce în ce mai mult 
cufundat în istorie, găsea totuşi timp, câte o oră-două, clupă- 
amiezile, pentru salonul doamnei Gould unde, cu o stranie 
ignoranță în privinţa forţelor reale ce se agitau în jurul lui, 
mărturisea senin că e îneântat să scape un moment din 
viitoarea treburilor. Nu ştia ce s-ar fi făcut fără nepreţuitul său 
Nostromo, spunea. Blestemaţii ăştia de politicieni costaguanezi 
- mărturisea el doamnei Gould - îi dădeau de furcă mai mult 
decât se aşteptase. Don Jose Avellanos desfăşurase în serviciul 
guvernării periclitate a lui Ribiera o activitate organizatorică şi o 
elocvenţă ale căror ecouri răzbiseră până în Europa. Pentru că, 
după noul împrumut acordat guvernului Ribiera, în Europa se 
trezise interesul faţă de Costaguana. Sala Adunării Provinciale 
(în clădirea primăriei din Sulaco), cu portretele liberatorilor pe 
pereţi şi cu un drapel vechi de pe vremea lui Cortez păstrat sub 
geam deasupra fotoliului prezidenţial, auzise toate aceste 
discursuri - primul conţinând declaraţia pătimaşă că „duşmanul 
nostru e militarismul”, faimosul discurs cu „balanţa care 
oscilează”, rostit cu prilejul votului pentru recrutarea la Sulaco a 


unui al doilea regiment care să apere guvernul reformist; şi, 
când provinciile şi-au fluturat din nou vechile lor drapele 
(proscrise pe vremea lui Guzman Bento) a avut loc o alta din 
acele mari manifestări oratorice, când Don Jose a salutat vechile 
embleme ale războiului independenţei scoase să fluture în 
numele unor noi idealuri. Vechea idee a federalismului 
dispăruse. Cât despre el, nu voia să mai reînvie doctrine politice 
învechite. Ele erau perisabile. Mureau. Dar doctrina 
corectitudinii politice era nemuritoare. Al doilea regiment din 
Sulaco, cel căruia îi dăruia acest drapel, îşi va arăta vitejia 
luptând pentru ordine, pace, progi”s; pentru pă&trarta onoarei 
naţionale, fără de cai o - declară ei cu energie - „vom fi de 
ruşinea şi de râsul popoarelor lumii”. 

Don Jose Avellanos îşi iubea ţara. O slujise şi îşi chel-tuise, 
fără să pregete, averea în cursul carierei sale diplomatice; 
povestea captivităţii lui de mai târziu şi a maltratărilor suferite 
sub Guzman Bento era cunoscută foarte bine de ascultătorii săi. 
O minune că nu îuscse şi el victima feioceior execuţii sumare ce 
marcaseră această tiranie, pentru că Guzman guvernase ţara cu 
sumbra imbecilitate a fanatismului politic. In mintea sa neroa- 
dă, puterea supremă a guvernului devenise un obiect de cult 
bizar, cultul unei zeități crude. Zeitatea asta o incarna el, iar 
adversarii săi, federaliştii, erau cei mai mari păcătoşi, obiect de 
ură, de oroare, de spaimă, ca ereticii pentru un inchizitor 
convins. Ani de-a rândul târâse după el, în coada Armatei de 
Pacificare, o bandă captivă de astfel de criminali feroci care-şi 
blestemau zilele că nu fuseseră executaţi sumar. Era o trupă din 
ce în ce mai redusă de schelete în pielea goală, încătuşaţi în 
lanţuri grele, murdari, plini de păduchi, cu răni deschise, toţi 
oameni cu situaţie, cultivați, bogaţi, care ajunseseră să se bată 
între ei pentru bucăţile de carne stricată aruncate de soldaţi, 
sau să se milogească la bucătarul negru pentru o gură de apă 
împuţită. Don Jose Avellanos, care-şi zornăia şi el lanţurile 
împreună cu ceilalţi, părea că supravieţuieşte numai pentru ca 
să demonstreze cât de mult poate rezista un trup omenesc 
foamei, durerii, decăderii, torturilor atroce, fără ca să-i dispară 
totuşi o ultimă scân-teie de viaţă. Uneori erau supuşi, de către o 
comisie de ofiţeri improvizată în pripă, într-o colibă din prăjini şi 
frunziş, unor interogatorii stimulate cu câteva mijloace primitive 
de tortură, comisie nemiloasă pentru că tremura pentru propria 


ei viaţă. Câte unul sau doi din acest spectral detaşament de 
prizoneri, mai norocoşi, erau duşi împleticindu-se în dosul 
vreunui tufiş şi împuşcaţi de un Şir de soldaţi. Totdeauna se 
găsea un confesor militar - un individ murdar, nebărbierit, încins 
cu o sabie şi având o cruce mică brodată cu aţă albă în stânga, 
pe pieptul uniformei de locotenent - care să-i urmeze cu 
ţigareta în colţul buzelor, cu un scaun de lemn în mână, ca să-i 
în spovedească şi să le acorde iertarea păcatelor, pentru că 
Cetăţeanul Salvator al Ţării (aşa i se zicea oficial în petiţii lui 
Guzman Bento) nu era împotriva unei clemente rezonabile. Se 
auzeau împuşcături dezordonate, urmate uneori de un foc unic 
de lichidare; un nor mic de fum albăstrui plutind deasupra 
tufişului verde, şi Armata Pacificării pleca mai departe prin 
savane, prin păduri, pest” râuri, invadând bietele pueblos 
rurale, devastând hacien-dele stăpânite de oribilii aristocrați, 
ocupând oraşele din interior întru îndeplinirea patrioticei lor 
misiuni şi lă-sând în urmă o ţară unificată în care n-ai mai fi 
putut descoperi nici urmă de federalism în fumul caselor 
incendiate şi în mirosul sângelui vărsat. Don Jose Avellanos 
supravieţuise acestor vremuri. Poate că atunci când i-a semnat 
dispreţuitor eliberarea, Cetăţeanul Salvator al Ţării să se fi 
gândit că acest aris-tocr-at înapoiat prea era zdrobit fizic şi 
moral şi pecuniar ca să mai constituie un pericol. Sau poate să fi 
fost un simplu capriciu. Guzman Bento, de obicei plin de temeri 
imaginare şi ros de sumbre suspiciuni, avea accese subite de 
cutezanţă dementă, socotindu-se în culmea puterii şi siguranţei, 
intangibil la simple comploturi uneltite de muritorii de rând. în 
asemenea momente, impulsiv, poruncea să se celebreze slujbe 
so'emne în catedrala din Santa Marta, oficiate cu mare pompă 
de către servilul şi î”r; rozii ui arhiepiscop, creatura sa. Asista, 
şezând într-un jilţ aurit aşezat în faţa marelui altar, înconjurat de 
capii civili şi militari ai autorităţilor guvernamentale. Lumea 
neoficială din Santa Marta se înghesuia în catedrală pentru că 
nu era recomandabil să lipseşti de la asemenea manifestări de 
pietate prezidenţială. După ce prezenta astfel omagiul său 
unicei puteri căreia era dispus să-i accepte superioritatea, 
zvârlea câteva acte de grațiere politică, clemenţă de o 
sarcastică extravaganţă. Nu mai avea alte căi de a savura 
puterea sa decât văzându-şi adversarii zdrobiţi, ieşind din 
sumbrele, asurzitoarele celule de la Collegio ca să se târască 


neputincioşi în lumina zilei. Erau inofensivi, şi asta îi nutrea 
nesăţioasa vanitate; de altfel, oricând ar fi putut pune din nou 
mâna pe ei. Devenise regulă pentru toate femeile din familile lor 
să vină după aceea să-i aducă mulţumiri într-o audienţă 
specială. 

Întruchiparea acestei stranii zeități: el Gobierno Supremo, 
ie primea stând în picioare, cu pălăria cu cocardă pe cap, şi Ic 
cerea, într-o bâiguială amenințătoare, să-şi dovedească 
gratitudinea crescându-şi copiii în spirit de fidelitate faţă de 
forma democratică de guvernământ,pe care am instaurat-o 
pentru fericirea ţării noastre.” Dinţii din faţă şi-i pierduse într-un 
accident de pe vremea când fusese văcar, şi acuma vorbea 
confuz, stropşit. Îşi închinase toate forţele numai Costaguanei, 
în mijlocul trăda: ii şi opoziţiei Să înceteze, toate acestea, c-o să 
se sature apoi de atâta iertat! 

Asta fusese iertarea de care avusese parte Don Jose Ave- 
llanos. 

Sănătatea-i era zdrobită şi averea într-o stare deplorabilă, 
a^a că-i putea oferi supremului şef al instituţiilor democratice 
un spectacol realmente îmbucurător. Se retrase la Sulaco. Soţia 
sa avea în această provincie o moşie şi, după ce Don Jose ieşise 
din casa morţii şi a captivităţii, îngrijirile ei îl readuseră la viaţă. 
Când ea muri, fiica lor, copilul lor unic, era destul de mare ca să 
se consacre „bietului papa”. 

Domnişoara Avellanos, născută în Europa şi crescută în 
bună parte în Anglia, era o fată înaltă, gravă, stăpână pe sine, 
cu o frunte mare şi albă, cu un păr bogat şi frumos, castaniu, şi 
cu ochi albaştri. 

Celelalte tinere din Sulaco erau pline de respect pentru 
firea şi pentru calităţile ei. Avea reputaţia că-i grozav de 
învățată şi de serioasă. Cât despre mândrie, se ştia foarte bine 
că toţi Corbelânii erau mânari, şi mama ei era o Corbelăn. Don 
Jose Avellanos se bizuia foarte mult pe devotamentul iubitei sale 
Antonia. îl accepta din acea ignoranță a bărbaţilor care, deşi 
făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt ca nişte 
idoli de piatră şi nu simt nimic la fumul jertfelor aprinse pe 
altarul lor. Era ruinat sub toate aspectele, dar un bărbat animat 
de pasiuni nu e un falit în viaţă. Don Jose Avellanos dorea cu 
pasiune pentru ţara sa pace, prosperitate şi (cum spunea la 
finele prefeţei sale la „Cincizeci de ani de proastă guver-nare”). 


„un loc onorabil în concertul naţiunilor civilizate”, în această 
ultimă frază se dezvăluia, sub patriot, ministrul plenipotenţiar 
oribil umilit de reaua credinţă a guvernului său faţă de străinii 
deținători de obligaţii. Dezlănţuirea stupidă a facţiunilor avide 
care a urmat tiraniei lui Guzman Bento părea să dea năzuinţelor 
sale noi prilejuri de manifestare. Era prea bătrân ca să mai 
coboare personal în arenă la Santa Marta. Dar oamenii care 
aveau puterea îi cereau sfatul la fiecare pas. Chiar şi el era de 
părere că putea fi mai util, mult mai util de la distanţă, de la 
Sulaco. Numele său, legăturile, situaţia lui anterioară, 
experienţa sa impuneau respect clasei din care făcea parte. 
Descoperirea că omul acesta, trăind într-o sărăcie plină de 
demnitate în oraşul de reşedinţă al Cor-belânilor (peste drum de 
Casa Gould) putea dispune de mijloace materiale pentru 
sprijinirea cauzei, i-a sporit influenţa. Apelul lansat prin 
scrisoarea sa deschisă a fost decisiv în fixarea candidaturii lui 
Don Vincente Ri-biera la prezidenţie. Un alt act oficios, de 
aceeaşi natură, redactat de Don Jose” (de data asta sub forma 
unei adrese din partea Provinciei) l-a determinat pe scrupulosul 
con-stituţionalist să accepte puteri excepţionale, conferite pe 
termen de cinci ani cu o majoritate zdrobitoare, de către 
Congresul de la Santa Marta. Era în fond un mandat pentru 
instaurarea bunăstării poporului prin asigurarea unei păci 
trainice în ţară, şi pentru restabilirea creditului naţional prin 
satisfacerea tuturor justelor deziderate ale străinătăţii. 

După-amiază, ştirea despre votul Congresului ajunse, pe 
căile ocolite uzuale, cu poşta adică, până la Cayta şi de acolo, 
de-a lungul coastei, cu vaporul până la Sulaco. Don Jose, care 
aştepta corespondenţa în salonul doamnei Gould, se ridică din 
balansoar lăsând să-i cadă pălăria de pe genunchi. De bucurie, 
îşi frecă părul scurt argintiu cu amândouă mâinile, fără să poată 
rosti o vorbă. „Emilia, sufletul meu,” izbuti el să exclame, „dă-mi 
voie să te sărut... dă-mi voie...” 

Căpitanul Mitchell, dacă ar fi fost de faţă, fără îndoială că 
ar fi făcut o foarte competentă remarcă referitoare la zorile unei 
ere noi; dar chiar dacă şi gândurile lui Don Jose mergeau pe 
acelaşi drum, de data asta elocvenţa l-a părăsit. Promotorul 
renaşterii partidului Blanco se clătina pe picioare. Doamna 
Gould îi sări înainte şi, întinzându-i obrazul zâmbitor, reuşi, cu 
tactul ei, să-i ofere şi un sprijin de care bătrânul avea realmente 


nevoie. Don Jose îşi reveni imediat, dar o vreme nu putu decât 
să murmure: „Ah, voi doi, sunteţi patrioţi!... Sunteţi patrioţi!” 
privind de la unul la altul. In mintea lui pluteau acum planuri 
vagi de noi opere istorice, în care să fie consemnate de tipar 
toate numele celor ce se devotaseră renaşterii ţării pe care o 
iubea, pentru ca posteritatea să le venereze. Istoricul a cărui 
elevaţie sufletească îi permisese să scrie despre Guzman Bento: 
„Şi totuşi, acest monstru, care s-a scăldat în sângele 
compatrioţilor săi, nu trebuie sortit exclusiv execrării viitorimii. 
Este cert că, în felul său, şi-a iubit şi el ţara. l-a asigurat 
doisprezece ani de pace şi, stăpân absolut pe viaţa şi pe averile 
tuturor, a murit sărac. Poate că păcatul lui cel mai mare nu a 
fost ferocitatea, ci ignoranţa”; omul care putuse scrie aceste 
rânduri despre un despot crud (pasajul este din „Istoria proastei 
guvernări”) simţea, la primele semne prevestitoare de victorie, 
o afecţiune aproape neţărmurită pentru cei doi care-l ajutaseră, 
cei doi tineri veniţi de peste ocean. 

Întocmai cum cu ani şi ani în urmă, calm din convingerea 
că necesitatea practică e mai puternică decât orice doctrină 
politică abstractă, Henry Gould trăsese sabia, tot aşa acum, 
timpurile schimbânu-se, Charles Gould aruncase în luptă 
argintul de la San Tome. El ingles din Sulaco, „englezul 
costaguanez” din a treia generaţie, era tot atât de puţin un 
intrigant politic pe cât de puţin fusese unchiul său un fanfaron 
revoluţionar. Izvorâtă din onestitatea instinctivă a 
temperamentelor, acţiunea lor era gândită. Au sesizat un prilej 
şi au folosit arma pe care au avut-o la îndemână. 

Poziţia lui Charles Gould - o poziţie-cheie pe fundalul 
acestei tentative de a salva pacea şi creditul republicii — era 
foarte clară. La început a trebuit să se acomodeze 
împrejurărilor, corupţiei afişate cu atâta naivă neruşinare, încât 
dezarma până şi ura unui om destul de curajos ca să nu se 
teamă de iresponsabila ei forţă de a duce la ruină °rice atingea. 
| se părea că nu-i demnă nici de mânie măcar. S-a folosit de ea 
cu un dispreţ rece, neînfricat, i curând manifestându-l decât 
ascunzându-l sub formele de curtenie glacială cu care rezolva o 
bună parte din ignominia situaţiei. In adâncul lui suferea, poate, 
din cauza asta, pentru că nu era un om să-şi facă, laş, iluzii, dar 
cu soţia sa refuza să discute aspectul moral al chestiunii. Era 
convins că ea, chiar dacă puţin dezamăgită, va fi destul de 


inteligentă ca să înţeleagă că forţa lui de caracter era garanţia 
salvării operei vieţii lor, tot atât dacă nu chiar mai mult decât 
abilitatea lui politică. Extraordinara dezvoltare a minei pusese în 
mâinile lui o mare putere. Să simţi această prosperitate 
totdeauna la cheremul rapacităţii prosteşti devenise, în cele din 
urmă, enervant. lar pentru doamna Gould, umilitor. In orice caz, 
periculos. In schimbul confidenţial de misive dintre Charles 
Gould, regele din Sulaco, şi patronul intereselor în argint şi fier 
din California îndepărtată, creştea convingerea că orice 
tentativă făcută de oameni cultivați şi integri trebuie, discret, 
sprijinită. „Poţi să-i spui amicului dumitale Avellanos că aceasta 
e opinia mea”, scrisese Holroyd în momentul oportun, din 
inviolabilul său sanctuar situat în imobilul cu unsprezece etaje al 
fabricii de mari afaceri. Şi curând după aceea, cu un credit 
deschis de către Third Southern Bank (despărțită numai printr-o 
singură clădire de imobilul Holroyd), partidul ribierist din 
Costaguana căpăta contururi concrete sub supravegherea 
administratorului minei de la San Tome. Şi Don Jose, amicul 
ereditar al familiei Gould, putea spune:Cine ştie, scumpul meu 
Carlos, poate că n-a fost în van credinţa mea.” 

capitolul doi. 

După un nou conflict armat, încheiat cu victoria lui Mon- 
tero de la Rio Seco, nou capitol adăugat la povestea războaielor 
civile, „oamenii de treabă”, cum îi numea Don Jose, au putut să 
respire liberi pentru prima oară într-o jumătate de secol. 
„Mandatul pe cinci ani” constituia baza acestei regenerări pe 
care Don Jose Avellanos o aşteptase cu atâta pasiune şi cu 
atâtea speranţe, ca pe un elixir de tinereţe eternă. 

Şi când brusc - chiar dacă nu pe neprevăzute - ea a fost 
primejduită de „bruta de Montero”, o indignare furibundă păru 
să-i dea viaţă nouă. Încă de pe timpul vizitei preşedintelui- 
dictator la Sulaco, Moraga, de la Santa Marta, agitase un 
clopoțel de alarmă în privinţa ministrului de război. Montero şi 
fratele său au făcut atunci obiectul unei foarte serioase 
convorbiri între preşedintele-dictator şi Nestorul inspirator al 
partidului. Dar Don Vincente, doctor în filosofie de la 
universitatea din Cor-dova, părea să aibă un respect exagerat 
pentru aptitudinile militare, al căror caracter misterios - întrucât 
se constata că erau complet_ independente de intelect - 
impunea imaginaţiei sale. învingătorul de la Râo Seco era un 


erou popular. Serviciile sale erau atât de recente încât 
preşedintele-dictator şovăia, de teama unei certe acuzaţii de 
ingratitudine politică. Se hotărâseră tranzacţii de mare 
importanţă pentru regenerarea ţării - noul împrumut, noua linie 
ferată, un amplu program de colonizare. Trebuia evitat tot ce ar 
fi neliniştit opinia publică din capitală. Don Jose se înclină în faţa 
acestor argumente şi încercă să elimine din mintea sa imaginea 
de rău augur brodată cu aur şi încălţată cu cizme şi încinsă cu o 
sabie, imagine care, spera el, îşi pierduse în fine semnificaţia în 
noua stare de lucruri. 

La mai puţin de şase luni de la vizita preşedintelui- 
dictator, Sulaco află stupefiat că se produsese o revoltă militară 
în numele onoarei naţionale. Ministrul de război, în curtea unei 
cazărmi, declarase ofiţerilor regimentului de artilerie pe care-l 
inspecta că onoarea naţională fusese vândută străinilor. 
Dictatorul, prin slăbiciunea sa, prin supunerea la toate 
pretenţiile puterilor străine - pentru reglementarea unor vechi 
datorii neplătite - se dovedise inapt de a conduce. O scrisoare a 
lui Moraga explica mai târziu că iniţiativa şi chiar textul 
alocuţiunii incendiere erau în realitate opera celuilalt Montero, 
fostul guerillero şi Comandante de Piaza. Intervenţia energică a 
doctorului Monygham, după care au trimis în grabă „sus la 
munte” Şi care a venit galopând tot drumul, peste cincisprezece 
kilometri în noapte, l-a salvat pe Don Jose dinir-un periculos atac 
de gălbinare. 

Refăcut după primul şoc, Don Jose refuză să se declare 
învins. Natural, la început au venit ştiri bune. In capitală revolta 
fusese înăbuşită după o noapte de lupte de stradă. Dm neferic 
ire, amândoi Montero reuşiseră sg fugă spre sud, în provincia lor 
natală Entre-Monte” Eroul marşului prin pădure, învingătcrui de 
la Rio Seco, rusese primit la Nicoya, capitala provinciei, cu 
aclamații frenetice. Trupele din garnizoana locală au trecut în 
bloc de partea lui, Cei doi fraţi organizau o armată adunând 
nemulţumiţii, trimițând emisari înarmaţi cu minciuni patriotice 
pentru popor şi cu făgăduieli de jafuri penţiu sălbaticii llaneros. 
Luase fiinţă chiar şi o presă monterls-iă, vorbind echivoc despre 
promisiuni secrete de ajute date de „sora noastră mai mare, 
republica de la Nor: împotriva sinistrelor manevre ale puterilor 
europene d a pune mâna pe ţară şi insultând în fiecare număr 
pe „mizerabilul Ribiera”, care complotase să dea ţara, legată de 


mâini şi de picioare, pradă speculanţilor străini Sulaeo, pastoral 
şi somnoros, cu opulentul Campo şi bogata sa mină de argint, 
auzea din fericita sa izolare numai îritâmplător zăngănitul 
armelor. Era în prima linie a apărării, e foarte adevărat, şi cu 
oameni şi cu bani, dar ci iar şi zvonurile ajungeau acolo pe căi 
ocolite - uneori venind din străinătate, atât era de izolat de 
restul republicii, nu numai prin obstacole naturale ci şi de 
vicisitudinile războiului. Monteriştii asediau Cayta, impoi-tant 
ned de legătură poştală. Curierii tereştri nu mai puteau trece 
munţii şi în cele din urmă nici un catârgiu n-s mai vrut să 
accepte riscul unei călătorii; chiar şi Boni-facio, la un moment 
dat, nu s-a mai întors de la Santa Marta, fie că n-o fi îndrăznit să 
plece, fie că fusese prin<-de detaşamente de ale duşmanului 
care cutreierau ţar? între Cordiliera şi capitală Publicaţiile 
mon”“eriste îcj făceau însă drum în provincie, destul de 
misterios; tot aşa şi emisari monterişti, care clamau moartea 
aristocraților prin satele şi oraşele de pe Campo. Nu mult după 
începerea tulburărilor, Hernandez, banditul, propuse (pi în 
intermediul unui bătrân preot dintr-un sat din deşert) să predea 
doi dintre aceştia autorităţilor ribieriste din Tonoro. Ei veniseră 
le el să-i ofere grațiere şi gradul de colonel din partea lui 
Montero, cu condiţia să se ralieze, cu banda lui de călăreţi, la 
armata rebelă. Atunci propunerea n-a fost luată în seamă. Ca 
dovadă de bună-credinţă era însoţită de o petiție prin care ruga 
Adunarea din Sulaco să i se permită să se înroleze, cu devotaţii 
lui, în forţele ce se constituiau la Sulaco pentru apărarea 
„Mandatului pe Cinci Ani pentru Regenerarea Ţării”. Petiţia, ca şi 
orice altceva, ajunsese în mâinile lui Don Jose. El a-rătase 
doamnei Gould aceste pagini de hârtie ordinară ă” un cenuţiu 
murdar (poate furată din vreo prăvălie din cine ştie ce sat) 
acoperite de scrisul mare şi stângaci de agramat al bătrânului 
preot smuls din coliba lui de lângă bisericuţa de chirpici ca să 
facă pe secretarul temutului salteador. Se plecaseră amândoi, în 
lumina lămpii din salonul Gould, pe documentul ce cuprindea 
apelul înfocat şi totuşi umil al acestui om, strigătul lui împotriva 
barbariei oarbe şi stupide care făcuse dintr-un ranchero cinstit 
un bandit la drumul mare. Un post-scriptum al bătrânului preot 
adăuga că, exceptând faptul că fusese lipsit de libertate timp de 
zece zile, se purtaseră cu el omenos şi cu respectul cuvenit 
sacrei sale chemări. Din câte părea, i se spovediseră, şi şeful şi 


cei mai mulţi din bandă, şi el îi absolvise şi garanta sinceritatea 
bunelor lor intenţu L<-—-dăduse penitente grele, fireşte, litanii şi 
posturi, dar argumenta, destul de abil, că ar fi fost greu ca 
oamenii aceştia să facă pace cu Dumnezeu până ce nu făceau 
cu oamenii. 

Poate că niciodată până atunci capul lui Hernandcez nu 
fusese mai puţin în primejdie decât în clipa când petiţi-ona umil 
să-şi răscumpere iertarea pentru el şi pentru banda lui de 
dezertori, oferindu-se să lupte cu arma în mână. Putea cutreiera 
până departe vastele câmpii, pro-tejându-şi nestingherit 
fortăreaţa, pentru că trupe nu mai rămăseseră nicăieri în toată 
provincia Garnizoana din Sulaco plecase la război, spre sud, cu 
muzica militară cân-tând marşul lui Bolivar, pe puntea unuia din 
vapoarele companiei C. N. O. Trăsurile marilor familii oprite de-a 
lungul cheiului se legănau pe arcurile lungi cu chingi de Piele din 
pricina entuziasmului cu care Senorele şi Se-noritele în picioare 
fluturau batistele de dantelă când barcaz după barcaz se 
dezlipea, plin cu trupe, de lingă debarcader. 
dirija îmbarcarea sub supravegherea supremă a căpitanului 
Mitchell cu faţa roşie în soare, atrăgând atenţia cu vesta lui 
albă, reprezentând bunăvoința aliată şi îngrijorată a tuturor 
intereselor materiale ale lumii civilizate. Generalul Barrios, care 
comanda trupele, îl a-sigurase la despărţire pe Don Jose că în 
trei săptămâni o să-l aducă pe Montero într-o cuşcă de lemn 
trasă de trei perechi de boi, gata să-l plimbe prin toate oraşele 
ţării. 

„Si atunci, Senora,” continuă el descoperindu-şi capul 
cărunt şi buclat în faţa doamnei Gould care şedea în trăsură - 
„Şi atunci, Senora, vom face din săbii pluguri şi ne vom 
îmbogăţi. Chiar şi eu, îndată ce voi lichida cu fleacul ăsta, o să- 
mi stabilesc o fundacion pe o bucată de pământ pe care o am 
pe llanos şi o să încerc să scot ceva parale în linişte şi pace. 
Senora, ştiţi, toată Costaguana va afla - dar ce spun eu? - tot 
continentul sud-ameri-can va afla că Pablo Barrios s-a săturat de 
glorie militară!” 

Charles Gould nu era de faţă la această îngrijorată 
festivitate de rămas-bun, plină de entuziasm patriotic. Nici nu 
era rolul lui, nici nu-i făcea plăcere, nici nu intra în vederile lui 
politice. Rolul lui, înclinațiile lui, politica lui se uneau în strădania 
de a menţine nestânjenită scurgerea comorii pe care o pornise 


de unul singur din cicatricea redeschisă în coasta muntelui. Pe 
măsură ce mina se dezvoltase, el îşi formase câteva ajutoare 
indigene. Erau maiştri, artificieri, funcţionari, cu Don Pepe ca 
gober-nador al populaţiei miniere. Restul acestui „Imperium în 
imperio”, marea concesiune Gould, numai pe umerii lui ce 
rezema, când doar umbra ei fusese de ajuns ca să zdrobească 
viaţa tatălui său. 

Doamna Gould n-avea nici o mină de argint de care să se 
ocupe. în ansamblul concesiunii Gould ea era reprezentată de 
cei doi locotenenţi ai ei, doctorul şi preotul, dar îşi alimenta 
setea feminină de senzaţii cu evenimente a căror semnificaţie 
ajungea până la ea purificată de focul propriei sale imaginaţii. In 
ziua aceea îi luase pe cei doi Avellanos, tatăl şi fiica, în port cu 
ea. 

Printre alte activităţi ale sale în aceste timpuri agitate, 
Don Jose devenise preşedintele Comitetului Patriotic care 
înzestrase o mare parte din trupele garnizoanei din Sula-co cu 
un nou model de armă de infanterie, perfecţionat. Una dintre 
marile puteri europene îl înlocuise tocmai atunci cu un altul, mai 
ucigător. Cât anume din preţul p? piaţă al acestor arme de 
ocazie fusese acoperit din contribuţiile voluntare ale marilor 
familii, şi cât anume din fondurile de care se presupunea că 
dispune Don Jose în străinătate - era un secret pe care numai el 
l-ar fi putut dezvălui; dar acei ricos, cum le zicea bogătanilor 
mulţimea, sub presiunea elocvenţei Nestorului lor contribuiseră. 
Unele dintre doamne, mai entuziaste, ajunseseră până la a-şi 
depune bijuteriile în mâinile bărbatului care era viaţa şi sufletul 
partidului. 

Erau momente când şi viaţa şi sufletul lui păreau copleşite 
de atâţia ani de nezdruncinată credinţă în renaşterea ţării. Arăta 
aproape neînsufleţit, aşa cum şedea ţeapăn în landou, alături de 
doamna Gould, cu capul său fin de om bătrân, cu faţa bine 
bărbierită, tenul uniform parcă ar fi fost mulat din ceară 
galbenă, umbrit de o pălărie mar” de fetru şi cu ochii negri 
privind drept înainte. Antonia, frumoasa Antonia, cum i se 
spunea la Sulaco domnişoarei Avellanos, sta în faţa lor, 
rezemată, şi silueta ei, plină, ovalul grav al feţei cu buze 
cărnoase o făceau să arate mai matură decât doamna Gould, 
mignonă şi cu expresia mobilă, stând dreaptă sub o umbrelă 
uşor înclinată. Oricând era cu putinţă, Antonia îşi însoțea tatăl; 


devotamentul ei arhirecunoscut de toţi atenua efectul şocant pe 
care-l producea disprețul ei pentru convențiile rigide care 
reglementau viaţa unei tinere hispano-americane Şi în realitate, 
ea nu mai avea nimic tineresc Se spunea că scrie deseori, la 
dictarea tatălui ei, documente oficiale, şi că avea voie să 
citească orice carte din biblioteca lui. La recepții - când eticheta 
era salvată de prezenţa unei bă-trâne ramolite (o rudă a 
Corbelânilor) care şedea surdă şi imobilă într-un fotoliu - 
Antonia putea ţine piept în discuţii la doi şi la trei bărbaţi 
deodată. Evident că nu era o fată să se mulţumească să caşte 
gura prin zăbrelele unei ferestre la silueta înfăşurată în pelerină 
a unui iubit Pitit peste drum sub un portal - care-i felul de a face 
curte în Costaguana. Se credea în general că, dată fiind 
educaţia ei primită în străinătate şi ideile cu care venise de 
acolo, învăţata şi mândra Antonia n-o să se mărite niciodată - 
afară doar, desigur, dacă s-ar mărita cu un străin din Europa sau 
din America de Nord, acuma că Sulaco părea a fi pe punctul de 
a fi invadat de lumea întreagă. 

capitolul trei. 

Când generalul Barrios se oprise să vorbească cu doamna 
Gould, Antonia ridicase cu un gest neglijent mina în care ţinea 
un evantai deschis, ca şi cum ar fi vrut să-şi ferească de soare 
capul înfăşurat într-un văl subţire de dantelă. Privirea limpede a 
ochilor ei albaştri alunecă pe sub genele negre, se opri o clipă la 
tatăl ei, apoi alunecă mai departe până la un tânăr de cel mult 
treizeci de ani, potrivit ca statură, mai curând plinuţ, purtând un 
pardesiu de culoare deschisă. Sprijinindu-se cu palma întinsă pe 
măciulia unui baston flexibil, privea mai de mult trăsura, dar 
îndată ce constată că fusese văzut, se apropie încet şi puse 
cotul pe uşa landoului. 

Gulerul scurt al cămăşii, cravata cu funda mare, ţinuta 
vestimentară, de la pălăria rotundă până la pantofii de lac, îi 
dădeau un aer de eleganţă franţuzească; dar altminteri era tipul 
pur al creolului spaniol blond. Mustaţa stufoasă şi barba scurtă 
cârlionţată, de un blond de aur, nu-i acopereau buzele roze, 
proaspete, proeminente, aproape să-i dea un aer de bosumflat. 
Faţa plină, rotundă, avea albul acela creol, cald şi sănătos, pe 
care soarele natal nu reuşeşte niciodată să-l pârlească. Martin 
Decoud era însă rareori expus soarelui costaguanez sub care se 
născuse Familia lui se stabilise de mult la Paris, unde el studiase 


dreptul, încercase câte ceva prin literatură şi din când în când, 
în clipe de exaltare, sperase să ajungă poet, ca şi celălalt străin 
cu sânge spaniol, Jose Măria Heredia. Au fost şi momente când, 
ca să-şi treacă timpul, catadicsise să scrie articole despre 
probleme europene pentru El Semenario, cel mai important ziar 
din Santa Marta, care le publica doar cu menţiunea „de la 
corespondentul nostru specialcu toate că numele autorului nu 
mai era un secret pentru nimeni. In Costaguana, unde poveştile 
despre compatrioţii din Europa sunt urmărite cu aviditate, toată 
lumea ştia că-i vorba de „Deeoud-fiul'1, un tânăr talentat despre 
care se presupunea că se învârteşte în cele mai înalte cercuri 
ale societăţii. De fapt era un simplu bulevardier fără nici o 
treabă, în contact cu câţiva jurnalişti dezgheţaţi, având acces în 
birourile câtorva redacţii, şi primire cordială asigurată în 
localurile de noapte frecventate de ziarişti. Felul acesta de viaţă, 
a cărui sinistră superficialitate e acoperită de sclipirile unei farse 
universale ca şi clovneriile stupide ale unui arlechin de paietele 
costumului lui bălţat, i-au dat un fel de cosmopolitism franţuzit - 
dar total ne-francez - în realitate un simplu indiferentism sterp 
pozând în superioritate intelectuală. Despre ţara lui luase 
obiceiul să spună colegilor săi francezi:Imaginaţi-vă o atmosferă 
de operă-bufă în care toate comicăriile de pe scenă, cu oameni 
de stat şi briganzi şi tot, toate farsele cu hoţii, cu intrigi, cu 
înjunghieri, se joacă de-adevărat. îţi vine să urli, sângele curge 
în permanenţă, şi actorii îşi închipuie că schimbă soarta lumii. 
Natural, guvernarea în general, orice guvernare oriunde, e o 
chestie de un comic irezistibil pentru o minte care ştie să vadă; 
dar, sincer, noi sud-americanii depăşim orice margini. Nu există 
om cât de cât inteligent care să se amestece în intrigile de farce 
macabre. Şi totuşi, ribieriştii aceştia, despre care auzim acum 
vorbindu-se atât, realmente încearcă în felul lor caraghios să 
facă ţara oarecum locuibilă şi chiar să plătească unele datorii. 
Dragii mei, aţi face foarte bine dacă l-aţi descrie în culori cât 
mai frumoase pe Senor Ribiera, din bunătate pentru creditorii de 
aici. Pentru că, dacă e adevărat ce mi se scrie, s-ar părea că, în 
fine, au oarecari şanse.” 

Si le explica, cu o vervă zeflemitoare, ce anume susţine 
Don Vincente Ribiera - un om mărunt şi melancolic co-Pleşit de 
propriile sale bune intenţii; le arăta semnificaţia luptelor pe care 


le câştigase; cine era Montero (un gro-tesque vaniteux et 
feroce) şi modalităţile noului împru- 

9. Nostromo mut, conexat cu calea ferată şi cu colonizarea 
unor teritorii vaste, totul într-un program unic de mare amploare 
financiară. 

Amicii săi francezi spuneau apoi că, evident Decoud con- 
naissait la question ă fond. O importantă revistă pariziană î-a 
cerut un articol asupra situaţiei. L-a scris la modul serios, dar 
într-un spirit facil Mai târziu întreba po unul din intimii săi:,Mi-ai 
citit chestia cu regenerarea Costaguanei? 

— Une bonne blague, hein?” îşi închipuia că-i parizian 
până în vârful unghiilor. Dar departe de a fi aşa ceva, era în 
primejdie de a rămâne toată viaţa un fel de diletant greu de 
definit. Obiceiul de zeflemea universală îl împinsese atât de 
departe, încât îi orbea până şi elementele cele mai autentice ale 
propriului său temperament. A fi ales pe negândite membru în 
organul executiv al Comitetului Patriotic din Sulaco pentru arme 
de foc i se părea o culme a absurdului, unul dintre acele gesturi 
fantastice de care numai „scumpii săi compatrioți” sunt în stare. 

„Parcă mi-ar fi căzut o cărămidă în cap. Eu... eu membru 
în organul executiv! E pentru prima oară că aud de chestia asta! 
Ce mă pricep eu la puşti? Cest funambule squ<? ',, exclamase el 
către sora sa favorită; pentru că familia Decoud - cu excepţia 
bătrânului şi a mamei - orbeau între ei franţuzeşte. „Şi să vezi 
ce scrisoare explicativă şi confidențială! Opt pagini - nu mai 
puţin!” Scrisoarea (cu scrisul Antoniei) era semnată de Don Jose, 
care făcea apel la „tânărul şi înzestratul eostaguanez' pe 
consideraţiuni de interes general, iar în numele său propriu se 
adresa cu căldură talentatului fin, pe care bogăţia, timpul liber 
de care dispune, relaţiile, înrudirea şi educaţia îl făceau demn 
de toată încrederea. „Ceea ce înseamnă,” comenta cinic Martin 
în faţa surorii sale, „că nu-i probabil să-mi însuşesc fondurile sau 
să mă duc să-i dau de gol la legaţie.” 

Toată afacerea trebuia negociată fără ştirea ministrului de 
război, pentru că Montero nu se bucura de loc de încrederea 
colegilor săi din guvern, dar pentru moment era greu să scapi 
de el. Nu trebuia să transpire nimic, până ce trupele sub 
comanda lui Barrios nu vor avea noile arme în mână. 
Preşedintele-dictator, a cărui situaţie era foarte dificilă, era 
singurul la curent. 


E nostim,' spuse sora şi confidenta lui Martin; iar fratele ei, 
cu aerul de perfect parizian zeflemitor, răspunse: 5iE formidabil! 
Ideea ca un şef de stat să se angajeze, cu ajutorul unor simpli 
particulari, la subminarea propriului său ministru de război care- 
i e indispensabil! Nu! Suntem inegalabili!” Şi se prăpădea de 
râs. 

Mai târziu sora lui fu surprinsă de seriozitatea şi de 
abilitatea de care dădu dovadă în executarea misiunii sale, 
misiune foarte delicată, atât din cauza împrejurărilor, cât şi a 
lipsei lui de cunoştinţe de specialitate. în toată viaţa lui nu-l 
văzuse vreodată pe Martin dându-şi atâta osteneală pentru 
ceva. 

„Mă amuză,” explica el, scurt. „Sunt asaltat de o mulţime 
de escroci care încearcă să-mi vândă fel de fel de vechituri Să-i 
vezi, sunt adorabili, mă invită la mese copioase, eu le alimentez 
speranţele, e extraordinar de distractiv. în timpul acesta, 
afacerea reală se desfăşoară pe cu totul alt plan.” 

După încheierea tranzacţiei, şi-a mărturisit pe neaşteptate 
intenţia de a însoţi preţioasa marfă, s-o vadă livrată în mâini 
sigure la Sulaco. Toată chestia asta burlescă, zicea el, merită s-o 
urmăreşti până la capăt. Murmura scuze trăgând de barba aurie 
în faţa tinerei doamne cu inteligenţa ascuţită care (după ce făcu 
o dată ochii mari de mirare) îl privi printre gene şi rosti rar:Cred 
că vrei s-o vezi pe Antonia.” „Care Antonia?” făcu bulevardierul 
costaguanez pe un ton vexat şi dispreţuitor. Strânse din umeri şi 
se răsuci pe călcâie. Sora lui strigă după el: „Antonia pe care ai 
cunoscut-o când purta cozi pe spate.” O cunoscuse cu vreo opt 
ani în urmă, ou puţină vreme înainte de plecarea definitivă a 
Avellanilor din Europa, o fată de vreo şaisprezece ani, înaltă, 
foarte serioasă cu toată tinereţea ei şi cu un caracter atât de 
format, încât cuteza SŞ-l ia peste picior pentru poza lui de june 
a-toate-ştiutor Şi dezamăgit. O dată, lăsând impresia că-şi 
pierduse răbdarea cu el, i-a şi spus în faţă că duce o viaţă fără 
rost, că e superficial în opinii. El avea pe atunci douăzeci de ani, 
unic, alintat de familia care-l adora. Atacul l-a desfiu cumpănit în 
aşa hal, încât n-a mai avut curajul să afecteze fn faţa ei, un fleac 
de şcolăriţă fără importanţă, superioritatea lui amuzată. Dar 
impresia lăsată a fost atât de puternică, încât de atunci orice 
prietenă de-a surorilor lui îi amintea de Antonia Avellanos, fie 
printr-o uşoară asemănare, fie prin contrast. Parcă-i o fatalitate 


ridicolă, îşi zicea el. Şi, natural, între veştile pe care familia 
Decoud le primea regulat din Costaguana, numele prietenilor lor 
Ave-llanos apărea frecvent - arestarea şi tratamentul 
abominabil la care fusese supus fostul ministru plenipotenţiar, 
pericolele şi privaţiunile pe care a avut să le îndure familia, 
retragerea la Sulaco şi viaţa modestă de acolo, moartea mamei. 
Pronunciamento-umonterist avusese loc înainte da fi ajuns 
Martin Decoud în Costaguana. El a urmat o rută ocolită, prin 
strâmtoarea Magellan, ruta uzuală a companiei C. N. O. pentru 
navele poştale cu destinaţia coasta de vest. Preţioasa 
încărcătură a sosit tocmai la timp ca să transforme primul 
sentiment de consternare într-unui de speranţă şi hotărâre. Las 
familias principales au făcut mare caz de el, în public. In 
particular, Don Jose, încă zguduit şi slăbit, l-a îmbrăţişat cu 
lacrimi în ochi. „Ai venit personal! De la un Decoud nici nu 
puteam să mă aştept la mai puţin! Vai, temerile noastre cele 
rr.ai grave s-au adeverit,” se lamenta el, afectuos. Şi din nou, îşi 
strânse la piept finul. Era, indiscutabil, momentul ca bărbaţii cu 
judecată şi conştiinţă să se strângă în jurul cauzei în primejdie. 
Atunci a fost când şi-a dat seama Martin Decoud, copilul 
adoptiv al Europei occidentale, de totala schimbare de 
atmosferă. A suportat îmbrăţişările şi discursurile fără să scoată 
o vorbă. Fără voia lui se simţea emoţionat de nota de pasiune şi 
de îngrijorare, necunoscute pe scena politică europeană, mai 
rafinată. Dar când, în sala vastă şi goală, zvelta Antonia se 
apropie de el cu pasul uşor în semiobscuritatea casei Avellanos 
şi-i întinse mâna (în felul ei emancipat) murmurând: „Sunt 
bucuroasă că te văd aici, Don Martin,” îşi dădu seama că îi era 
absolut imposibil să le spună celor doi că intenţia lui fusese să 
plece cu vaporul următor, luna viitoare. In timpul acesta Don 
Jose continua cu elogiile. Fiecare nouă adeziune întărea 
încrederea generală şi, în afară de asta, ce pildă pentru tinerii 
din ţară dată de strălucitul apărător al regenerării patriei, 
valorosul exponent al încrederii pe care o inspiră lumii politica 
partidului! Citiseră toţi strălucitul articol din faimoasa revistă 
pariziană. Acum lumea era informată, iar prezenţa autorului în 
acest moment era ca un act de credinţă mărturisit în public. Tî- 
nărul Decoud se simţea covârşit de un sentiment de confuzie 
enervată. Avusese de gând să se întoarcă prin Statele Unite, 
prin California, să viziteze parcul de la Yello-wstone, să vadă 


Chicago, Niagara, să facă un tur prin Canada şi, poate, să stea 
puţin la New York şi ceva mai mult la Newport, folosind scrisorile 
de recomandare pe care le avea. Strângerea de mână a Antoniei 
a fost atât de sinceră, tonul glasului ei atât de surprinzător de 
neschimbat în căldura cu care-l aproba, încât tot ce a putut să 
articuleze după o adâncă plecăciune a fost:Vă sunt nespus de 
recunoscător pentru această primire, dar de ce e nevoie să 
mulţumiţi unui om pentru că se întoarce în ţara în care s-a 
născut? Sunt convins că Dona Antonia e de părerea mea.” 
„Desigur, Senor,” zise ea cu aceeaşi calmă sinceritate care-i 
caracteriza toate vorbele. „Dar când el se întoarce aşa cum te 
întorci dumneata, e cazul de a fi bucuros - şi pentru unul, şi 
pentru celălalt.” 

Martin Decoud n-a mai spus nimic despre intenţiile pe 
care le avusese. Nu numai că n-a suflat o vorbă nimănui despre 
ele, dar două săptămâni mai târziu, în Casa Gouâd (unde, 
fireşte, fusese primit din primul moment) întreba pe stăpâna 
casei, apleeându-se puţin înainte în scaun cu un aer de 
familiaritate de om binecrescut, dacă ea nu descoperea pe faţa 
lui, în acea zi, o schimbare categorică - un aer, explica el, de 
gravitate de cea mai pură speţă. La care doamna Gould se 
întoarse şi-l privi drept în faţă cu o urmă de surâs, făcând ochii 
mari şi întrebători, gest obişnuit la ea cu care-i fascina pe toţi 
bărbaţii, pentru că era expresia devotamentului ei subtil, a 
altruismului ei rafinat, a atenţiei totdeauna vii şi prompte. 
Pentru că, urmă imperturbabil Decoud, el nu mai avea 
sentimentul de a fi inutil pe lume, stând altora în cale. Ea avea 
Jn faţa ochilor, o asigură el, în clipa aceea pe ziaristul din Sulaco. 
Imediat doamna Gould îşi întoarse ochii la Antonia, care şedea 
dreaptă pe un colţ de canapea spaniolă cu spătar înalt agitând 
cu gesturi moi un evantai mare negru prin faţa trăsăturilor ei 
fine, iar de sub marginea fustei negre se iveau vârfurile ghetelor 
- picior peste picior. Decoud era şi el cu privirea aţintită într- 
acolo şi, cu un ton mai scăzut, spuse că domnişoara Ave-llanos 
îşi dădea bine seama de această nouă şi neaşteptată vocaţie a 
lui, care în Costaguana era în general apanajul unor indigeni 
semidocţi şi al unor avocaţi lefteri Şi, înfruntând cu un fel de 
cinism cuviincios privirea doamnei Gould, întoarsă acum spre el 
cu simpatie, şopti: „Pro Patria!” 


Ceea ce se întâmplase era că cedase deodată implorărilor 
insistente ale lui Don Jose de a lua direcţia unui ziar care să 
„dea glas aspirațiilor provinciei”. Era o veche şi scumpă idee a 
lui Don Jose. Instalaţia necesară (la scară modestă) şi o mare 
cantitate de hârtie sosiseră cu puţin timp înainte din America; 
mai era nevoie numai de omul potrivit. Nici chiar Sefior Moraga, 
la Santa Marta, nu fusese în stare să găsească pe cineva, şi 
acum chestiunea devenea presantă; era absolută nevoie de un 
organ care să contracareze efectul minciunilor răspân-dite de 
presa monteristă: calomniile oribile, apelurile la popor 
chemându-l să se ridice cu cuţitele şi să-i lichideze o dată pentru 
totdeauna pe Blancos, aceste rămăşiţe vandale, aceste sinistre 
mumii, aceşti paraliticos impotenţi care complotau cu străinii 
pentru a le vinde ţara şi a înrobi poporul. 

Tapajul făcut de „Liberalismul Negru” îl speria pe Serior 
Avellanos. Singurul remediu era un ziar. Şi acum, că găsiseră în 
Decoud omul potrivit, peste arcadele parterului uneia dintre 
casele din piaza, între ferestre apărură zugrăvite litere mari 
negre. Era alături de marele magazin al lui Anzani cu ghete, 
mătăsuri, fierărie, muselinuri, jucării de lemn şi obiecte de argint 
(pentru a fi oferite ex-voto), mătănii, şampanie, pălării de damă, 
specialităţi farmaceutice şi chiar câteva cărţi broşate pline de 
praf, majoritatea franţuzeşti. Literele mari şi negre formau 
cuvintele „Birourile Ziarului El Porvenir”. Din aceste birouri ieşea 
de trei ori pe săptămână o singură foaie, produsul jurnalistic al 
lui Martin Decoud; iar firavul Anzani, învârtindu-se galben, cum 
era, în haine negre prea mari şi în papuci de pâslă, prin faţa 
numeroaselor uşi ale bazarului său, saluta cu o adâncă şi piezişă 
plecăciune din tot corpul pe ziaristul din Sulaco când acesta 
intra sau ieşea din oficina augustei sale misiuni. 

capitolul patru. 

Poate că, venind să asiste la plecarea trupelor, se 
considera în exerciţiul funcţiunii. Fără îndoială că în numărul 
următor, El Porvenir va relata evenimentul, dar directorul lui, 
rezemat de landou, părea să nu vadă nimic. O companie de 
infanterie, dispusă pe trei rânduri, fusese adusă să bareze 
accesul la debarcader şi când mulţimea se înghesuia prea tare, 
soldaţii aplecau feroci baionetele ca pentru atac, ci2 mare 
tărăboi, şi atunci mulţimea de spectatori dădea înapoi până sub 
nasul catârilor mari şi albi. Cu toate că venise o mare mulţime 


d) 


de oameni, nu se auzea decât un murmur slab, înfundat; praful 
se înălța ca o ceaţă brună, în care călăreţii ce despicau ici şi 
colo gloata apăreau de la coapse în sus, privind pe deasupra 
capetelor, toţi în aceeaşi direcţie. Aproape fiecare dintre ei avea 
câte un prieten la spate, călare, care se încleştase cu mâinile de 
umerii celui din faţă şi borurile pălăriilor lor se atingeau şi 
păreau că-s un singur disc cu două conuri deasupra şi cu două 
feţe dedesubt. Un mozo răguşit răcnea ceva cuiva, unui 
cunoscut în trupa aliniată, o femeie striga deodată Adios! şi un 
nume bărbătesc. 

Generalul Barrios, într-o tunică albastră ponosită şi cu 
pantaloni de călărie albi căzând peste nişte cizme roşii bizare, 
stătea cu capul descoperit, puţin adus de spate, proptit într-un 
baston gros. Nu! Câştigase glorie militară de ajuns ca să sature 
pe orice om - insista el faţă de doamna Gould, încercând în 
acelaşi timp să dea atitudinii sale un aer galant. De pe buza de 
sus îi atârnau câteva fire răzlețe de păr negru, nasul era 
proeminent, subţire, fălcile înguste şi lungi, şi un ochi era 
acoperit cu un petec negru de mătase. Celălalt ochi, mic şi 
înfundat, scânteia intermitent, neliniştit, cu o vagă amabilitate 
fără rost. Cei câţiva spectatori europeni, bărbaţi toţi, se 
grupaseră, firesc, prin vecinătatea trăsurii Goulzilor şi trădau 
prin solemnitatea de pe feţele lor impresia că generalul trebuie 
să fi băut prea mult (punci suedez, importat în sticle înfundate, 
de către Anzani) la Clubul Amarilla, înainte de a fi pornit cu 
statul său major într-o goană nebună spre port. Dar doamna 
Gould se plecă spre el şi îşi exprimă cu mult calm convingerea 
că pe general îl mai aşteaptă glorie proas*pătă într-un viitor 
foarte apropiat. „Seiâora!” protestă el din tot sufletul. „Pentru 
numele lui Dumnezeu, gândiţi-vă! Ce glorie poate fi pentru un 
om ca mine să înfrângă pe un embustero chel cu mustăţile 
cănite?” 

Fiu al unui alcalde de sat, Pablo Ignacio Barrios, general 
de divizie, comandantul şef al Districtului Militar Occidental, nu 
frecventa înalta societate a oraşului. Prefera reuniunile mai 
puţin ceremonioase, numai între bărbaţi, în care-şi povestea 
isprăvile la vânătoarea de jaguari, se fălea cu ce era în stare să 
prindă în lassou, izbutind minunăţii de felul celor pe care, cum 
se zicea printre llaneros, „nici un bărbat însurat n-ar trebui să le 
încerce”, istorisea extraordinare cavalcade nocturne, lupte cu 


tauri sălbatici, cu crocodili, aventuri prin pădurile seculare, 
treceri peste ape umflate de ploi. Şi nu lăudăroşenia dădea ghes 
amintirilor generalului, ci o adevărată dragoste pentru felul 
sălbatic de viaţă pe care-l dusese în tinereţe până a nu fi părăsit 
pentru totdeauna pădurea şi părinteasca tolderia acoperită cu 
paie. A ajuns până în Mexic, a luptat contra franţujilor, de partea 
(cum zicea el) a lui Juares, şi era unicul ostaş costaguanez care 
să fi participat vreodată la o campanie împotriva unor trupe 
europene, fapt ce dăduse o mare strălucire numelui său, până a 
nu fi fost eclipsată de steaua nou-răsărită a lui Montero. Toată 
viaţa fusese un jucător de cărţi inveterat. Nu se jena să 
pomenească uneori o poveste care circula curent pe seama lui, 
cum odată, în timpul nu-ştiu-cărei campanii (când comanda o 
brigadă), jucând monte cu coloneii lui o noapte întreagă în 
ajunul unei bătălii, pierduse şi caii şi pistoalele şi harna- 
şamentul şi tot, până şi epoleţii. In cele din urmă îşi trimisese cu 
o escortă sabia în oraşul din spatele poziţiei (o sabie pe care o 
primise în dar, cu minerul de aur) ca să fie imediat amanetată 
pe cinci sute de pesetas la un negustor adoimit şi speriat. Când 
s-a luminat, în zori, nu-i mai rămăsese nici din banii aceştia 
vreun gologan şi când s-a ridicat, calm, de la joc, a zis doar: 
„Acum haideţi să ne batem pe viaţă şi pe moarte.” Din ziua 
aceea şi-a dat seama că un general îşi poate foarte bine duce 
trupele la luptă cu un simplu baston în mână. „Şi de atunci am 
rămas cu obiceiul ăsta,” zicea el. 

Era veşnic plin de datorii; chiar şi în timpul perioadelor de 
splendoare care alternează în viaţa unui general costaguanez, 
când deţinea înalte comandamente militare, uniformele lui 
brodate cu aur erau aproape totdeauna amanetate la cine ştie 
ce negustor. Şi în cele din urmă, ca să curme odată cu 
neîncetatele neplăceri în materie de ţinută provocate de 
creditorii spăimoşi, cuprins de un dispreţ total pentru zorzoanele 
uniformei militare, adoptase moda tunicilor vechi şi jerpelite, ce- 
i devenise aproape o a doua natură. Dar facțiunea căreia i se 
ralia Barrios n-avea a se teme de trădare. Prea era ostaş până în 
măduva oaselor pentru ca să se preteze la ignobilul trafic cu 
vânzarea şi cumpărarea de victorii. Un membru al corpului 
diplomatic din Santa Marta spusese odată despre el: „Barrios e 
un om de o probitate desăvârşită şi dovedeşte chiar şi unele 
talente strategice, mais ii manque de te-nue.” După triumful 


ribieriştilor obținuse comanda, reputată a fi lucrativă, a 
Provinciei Occidentale, dar asta datorită mai ales presiunilor 
creditorilor săi (negustori din Santa Marta, toţi mari politicieni) 
care răsturnaseră cerul şi pământul, chipurile în interesul 
generalului, dar în fond în interesul lor personal asaltându-l pe 
Sefior Moraga, influentul reprezentant al minei de la San Tome, 
cu lamentările lor exagerate: „Rămânem toţi pe drumuri dacă 
generalul pierde ocazia.” La numirea lui în postul acesta a 
contribuit întrucâtva şi faptul că numele îi fusese menţionat - 
întâmplător dar favorabil - într-o scrisoare din lunga 
corespondenţă a lui Gould senior cu fiul său; dar mai cu seamă, 
indiscutabil, onestitatea lui politică necontestată. Absolut nimeni 
nu-i punea la îndoială bravura personală; poporul îi 
zicea,Moartea tigrilor.” Se şoptea că-i ghinionist pe câmpul de 
luptă - dar o dată cu el începuse o eră de pace. Soldaţii ţineau la 
general pentru firea lui omenoasă, floare stranie şi prețioasă 
care - neaşteptat lucru - înfloreşte în vâlvătaia revoluțiilor şi a 
corupţiei; şi când trecea, călare, încet pe străzi, la vreo paradă 
militară, cu singurul lui ochi rătăcind cu o bună dispoziţie puţin 
cam dispreţuitoare pe deasupra mulţimii, stârnea aclamaţiile 
oamenilor de rând. Femeile din păturile de jos, în special, 
păreau de-a dreptul fascinate de nasul lung şi coroiat, de bărbia 
ascuţită, de buza de jos care-i atârna groasă, de peticul negru 
de mătase şi de banda neagră şi ea care-i brăzda fruntea. 
Situaţia lui îi asigura totdeuna un auditoriu de caballeros pentru 
poveştile de aventuri pe care le spunea cu amănunte, foarte 
frumos, simplu, şi le savura cu gravitate. Cit despre societatea 
doamnelor, era plicticoasă, pentru că impunea fel de fel de 
restricţii, fără să ofere în schimb - după cit îşi putea da el seama 
- nici o contravaloare. Cu doamna Gould poate că nu vorbise de 
trei ori de când luase în primire înaltul comandament, dar o 
văzuse tre-cârd călare cu Sefior Administrador şi declarase că 
era mai multă judecată în degetul ei mic decât în capetele 
tuturor femeilor din Sulaco. Simţise nevoia, la despărţire, să fie 
foarte deferent faţă de o femeie care ştie să se ţină în şa şi care 
se întâmpla să mai fie şi nevasta unui personaj foarte important 
pentru cineva veşnic fără parale. A mers cu atenţia chiar atât de 
departe încât să-l roage pe aghiotantul său (un căpitan scurt şi 
gras cu mutră de tătar) să aducă un caporal cu câţiva ostaşi să 
stea în faţa trăsurii, pentru că altminteri „gloata, aşa cum se tot 


tălăzuia înainte şi înapoi, ar putea incomoda catârii Sc-râorei.” 
Apoi, întorcându-se către micul grup de europeni care se 
strânseseră la câţiva paşi de trăsură şi nu scoteau o vorbă, 
ridică puţin vocea, cu un aer protector: „Sefiores, să nu vă fie 
teamă. Continuaţi liniştiţi să vă construiți ferro carril-ul 
dumneavoastră - calea asta ferată, telegraful şi ce mai aveţi de 
gând. Costaguana-i destul de bogată să plătească totul - că de 
nu nici dumneavoastră n-aţi fi aici. Ha, ha! Nu luaţi în seamă 
mica picardia a amicului meu Montero. în curând o să-i puteţi 
admira mustăţile cănite printre gratiile unei cuşti solide de lemn. 
Da, Sefiores! Nu vă temeţi de nimic. Lucraţi pentru propăşirea 
ţării, lucraţi, lucraţi!” Micul grup de ingineri primi călduroasa 
recomandare fără să scoată o vorbă şi generalul, după un semn 
condescendent cu mâna, se adresă din nou doamnei Gould:,Aşa 
spuse şi Don Jose. Să fim întreprinzători! Să muncim! Să ne 
îmbogăţim! Treaba mea e să-l bag pe Montero în cușcă, şi după 
ce-oi isprăvi şi cu bagatela asta, am să fac şi eu ce spune Don 
Jose că trebuie să facem cu toţii: să ne îmbogăţim, cu mic cu 
mare de la cel dintâi până la cel din urmă, cum fac atâţia 
englezi, pentru că o ţară numai cu bani poate fi salvată, şi...” Un 
tânăr ofiţer, într-o uniformă nou-nouţă venit în grabă de la 
debarcader, întrerupse interpretarea idealurilor lui Senor 
Avellanos. Generalul schiţă un gest de enervare, însă celălalt 
continuă să-i vorbească, respectuos dar insistent. Caii statului 
major fuseseră îmbarcaţi, gigul vaporului îl aştepta pe general la 
treptele debarcaderului; şi Barrios, după o uitătură furioasă din 
unicul său ochi, începu să-şi ia rămas bun. Don Jose se ridică în 
picioare şi rosti mecanic o frază ocazională. Tensiunea 
îngrozitoare, speranţele şi spaimele lăsaseră urme, şi el părea 
că-şi drămuieşte cu grijă ultimele seanţei din focul său pentru 
eforturile oratorice destinate să fie auzite până şi în îndepărtata 
Europă. Antonia, strângându-şi tare bu-zele-i roşii, îşi ferea capul 
la adăpostul evantaiului, iar tânărul Decoud, cu toate că simţea 
ochii fetei cum îl fixau, privea cu îndărătnicie în altă parte, 
rezemat în cot, dispreţuitor, indiferent. Doamna Gould îşi 
ascundea eroic spaima pe care i-o provocau evenimentele şi 
oamenii cu convenţii atât de diferite de cele ale lumii din care 
venea ea, spaimă mult prea profundă ca s-o poată reda în 
cuvinte, fie chiar şi soţului ei. Acuma înţelegea mai bine rezerva 
mută în care se menținea el. Nu în intimitate ci dimpotrivă, în 


public, schimbau ei impresii confidenţiale, când o scurtă privire 
era un adevărat comentariu al cine-ştie cărei noi turnuri a 
evenimentelor. 

La şcoala lui deprinsese ea valoarea tăcerii inflexibile, 
singura atitudine posibilă faţă de atâtea fenomene 
dezgustătoare, sinistre, groteşti şi care totuşi, trebuiau 
considerate normale întru urmărirea realizării scopurilor lor, în 
tara asta. Indiscutabil, frumoasa Antonia arăta mai matură şi 
infinit de calmă, dar n-ar fi ştiut niciodată cum să împace 
sentimentul brusc de descurajare care o năpădea uneori cu o 
mobilitate de expresie prietenoasă. Doamna Gould îşi luă, cu un 
surâs, rămas bun de la Bar-rios, salută cu capul în jur europenii 
(care-şi scoaseră pălăriile toţi deodată) invitându-i amabilă: 
„Sper să ne vedem îndată cu toţii la mine acasă,” apoi, lui 
Decoud, nervoasă: „Urcă-te, Don Martin.” şi-l auzi, pe când 
deschidea uşa trăsurii, murmurând ca pentru sine: „Le sort ep. 
est jete.” Cuvintele acestea într-un fel, o exasperară. El, mai 
bine decât oricine, ar fi trebuit să ştie că în jocul acesta disperat, 
zarurile fuseseră de mult aruncate. Aclamaţii în depărtare, 
comenzi răcnite, un răpăit de lobe!a debarcader salutau 
plecarea generalului. O cuprinse ca un fel de sfârşeală uşoară şi- 
şi îndreptă, descumpănită, ochii spre chipul calm al Antoniei, 
întrebându-se ce s-ar întâmpla cu Charley dacă omul acesta 
absurd ar eşua. „A Za casa, Ignacio,” strigă ea către spinarea 
lată, nemişcată a vizitiului, care apucă fără grabă hăţurile mur- 
muiind printre dinţi, ca pentru sine: „Si, la casa. Si, si, nina.” 

Pe drumul moale, de pământ, trăsura înainta fără zgomot, 
umbrele cădeau lungi pe câmpul mic şi prăfuit presărat cu 
tufişuri sumbre, cu movile de pământ din săpături, clădiri de 
lemn scunde, cu acoperiş de tablă, ale companiei de căi ferate, 
şirul rar de stâlpi de telegraf de-părtându-se oblic de oraş, 
ducând departe pe întinsul Campo firul unic, aproape invizibil - 
ca o plăpândă antena vibrândă a acelui progres ce aştepta afară 
la poartă clipa de pace în care să poată intra să întindă, să 
cuprindă tot miezul obosit al ţării. 

La Albergo d'Italia Una, fereastra cafenelei era plină de 
oameni de la calea ferată, cu feţe arse de soare, încadrate de 
favoriţi. Dar la celălalt capăt al casei, capătul rezervat pentru / 
Signori Inglesi, bătrânul Giorgio, în uşă cu fetele sale, câte una 
de fiecare parte, îşi descoperise capul cu coama albă ca zăpezile 


Higuerotei. Doamna Gould opri trăsura. Rareori se întâmpla să 
treacă fără să se oprească să stea puţin de vorbă cu acest 
protejat al ei; de data asta emoția, căldura, praful îi stârniseră 
setea. Ceru un pahar de apă. Giorgio trimise fetele să-i aducă şi 
se apropie de trăsură; pe faţa-i sinceră se citea bucuria. Nu se 
întâmpla prea des să aibă ocazia să-şi vadă binefăcătoarea, care 
pe deasupra mai era şi englezoaică - alt titlu de stimă în ochii 
săi. O scuză pe nevastă-sa. Zi proastă, pentru ea, astăzi; suferea 
de apăsare - bătu cu palma în pieptul său lat. Nu se putea ridica 
de pe scaun. Decoud, înfundat în colţul lui, observă morocănos 
pe bă-trânul revoluţionar al doamnei Gould, şi apoi, pe negân- 
dite: „Ei, garibaldino, ce zici de toate astea?” Bătrâr.ul Giorgio, 
privindu-l cu oarecare curiozitate, spuse foarte politicos că 
trupele defilaseră foarte bine. Chiorul Barrios şi cu ofiţerii, lui 
făcuseră minuni cu recruţii, într-un timp destul de scurt. Indienii 
ăştia, adunaţi de ieri-de-alaltăieri, au trecut în pas gimnastic, ca 
bersaglierii; pe deasupra, arătau şi bine hrăniţi şi erau îmbrăcaţi 
toţi în uniforme. „Uniforme!” repetă el, schiţând un surâs de 
milă. Un văl de tristeţe, stârnit de amintiri, umbri privirea lui 
pătrunzătoare, fermă. Altfel era pe vremea lui, când oamenii 
care luptau prin pădurile Brazilei şi pe câmpiiie Uruguayului 
împotriva tiraniei, mureau de foame cu porțiile infime de carne 
aproape crudă, fără sare, mai mult goi şi de multe ori drept 
armă cu un cuţit ler gat de un vârf de ciomag. „Şi totuşi, îi 
băteam pe opresori,” sfârşi el mândru. 

Insufleţirea i se topi; gestul lui vag cu mâna exprima 
descurajare; dar adăugă că ceruse unui sergent să-i arat”3 
puşca asta nouă. Pe vremea când lupta el nu existau ase-monea 
arme, şi dacă Barrios n-o să poată... Da, da,” interveni Don Jose, 
tremurând de ardoare. „Nici o primejdie. Senor Viola e om cu 
experienţă. Teribil de ucigătoare, armele astea - nu-i aşa? Ţi-ai 
îndeplinit misiunea admirabil, dragul meu Martin.” D^coucl, 
prost dispus, se lasă pe spate, privindu-l pe bă-trânvl Viola:,Ah! 
Da. Om cu experienţă. Dar de fapt, în fundul sufletului dumitale, 
cu cine eşti?” 

Doamna Gould se aplecă înainte spre fete. Linda, cu multă 
grijă, venise cu un pahar de apă pe o tavă. Gisella îi oferi un 
buchet de flori culese în grabă. „Cu poporul,” spuse bătrânul 
Viola aspru. „Cu poporul... Cu poporul suntem cu toţii, la urma 


urmei.”, Da,” mormăi bătrânul Viola, mânios. „Şi între timp, ei se 
bat pentru voi. Orbi! Esclavos '.” 

In momentul acesta tânărul Scarfe, din colectivul de 
ingineri de la calea ferată, apăru pe uşa aripii rezervate pentru / 
Signori Inglesi. Coborâse la centrală de undeva din susul liniei, 
cu o locomotivă mică, şi doar cât avusese timp să facă o baie şi 
să-şi schimbe hainele. Era un băiat drăguţ şi doamna Gould îl 
salută amabilă. 

„Ce surpriză încântătoare să vă întâlnesc, doamnă Gould. 
Chiar acum am sosit. Norocul meu. Am ratat tot, natural. Tot 
spectacolul. Tocmai acum s-a terminat. Aud că aseară a fost bal 
mare la Don Juste Xopez. E adevărat? Djsirrur, au d3nsat tinerii 
patricieni,” începu brusc De-coud în englezeasca lui perfectă, 
„înainte de a pleca la război sub comanda marelui Pompei.” 

Tânărul Scarfe, mirat. îl privi cu ochii mari. „Nu vă 
cunoaşteţi?” intervine doamna Gould. „Domnul Decoud - 
domnul Scarfe.”,Ah!” protestă Don Jose repede, nervos, tot în 
englezeşte. „Doar nu ne îndreptăm spre Pharsala! N-ar trebui să 
glumeşti în felul acesta, Martin.” 

Antonia trase aer, adânc, şi pieptul îi saltă. Tânărul inginer 
nu pricepea absolul nimic. „Marele cine?” murmură el 
nedumerit... 

„Din fericire, Montero nu e Cezar,” continuă Decoud.,Chiar 
şi amândoi Montero puşi cap la cap nu fac nici măcar un Cezar 
de parodic.” îşi încrucişa braţele pe piept privind la Senor 
Avellanos, care-şi reluase imobilitatea. „Numai dumneata, Don 
Jose, eşti un autentic roman de pe timpuri - vir romanus - 
elocvent şi inflexibil!” De când auzise pomenindu-se numele lui 
Montero, tânărul Scarfe ardea de nerăbdare să-şi exprime 
sentimentele. Cu glas puternic, tineresc, îşi mărturisi speranţa 
că acest Montero o să mănânce o bătaie zdravănă, o dată 
pentru totdeauna, ca să se termine cu el. E imposibil de spus ce 
s-ar întâmpla cu calea ferată dacă ar fi ca revoluţia să câştige. 
Poate c-o să trebuiască să fie abandonată. N-ar fi prima cale 
ferată în Costaguana care să se ducă de râpă. „Ştiţi, e una din 
aşa-zisele lor chestii naţionale,” continuă el strâmbând din nas, 
ca şi cum profunda lui experienţă în probleme sud-americane 
detecta în termenul ăsta un parfum suspect. Dar, fireşte, urmă 
el cu însufleţire, mare noroc pentru el, la vârsta lui, să fie numit 
în colectivul „unt-i chestii colosale ca asta - nici nu vă daţi 


seama'1. Era un salt grozav, îi dădea avantaj pe toată viaţa faţă 
de o mulţime de băieţi, declară el. „De aceea, jos cu Montero, 
doamnă Gould!” Zâmbetul lui sincer îi pieri cu încetul când văzu 
feţele grave cu care-l priveau fără excepţie toţi cei din trăsură; 
numai „bătrânul”, Don Jose, profil de ceară imobil, privea drept 
înaintea lui, parcă ar fi fost surd. Scarfe nu-i cunoştea prea bine 
pe Avellanoşi. Ei nu dădeau baluri, şi Antonia nu apărea 
niciodată la fereastra de la parter, cum obişnuiau să facă atâtea 
tinere doamne, asistate de altele mai bătrâne, ca să stea de 
vorbă cu ca-baleros-ii călări care treceau pe Căile. Cum arătau 
aceste creole, n-avea cine ştie ce importanţă, dar ce-i venise 
doamnei Gould? Ea zise:Hai, Ignacio, dă-i drumul,” iar pe el îl 
salută cu o uşoară înclinare a capului. îl auzi pe tipul franţuzit cu 
faţa rotundă cum hohoti scurt. Se înroşi până în albul ochilor şi- 
şi întoarse privirea spre Giorgio Viola care, cu pălăria în mână, 
se trăsese îndărăt cu fetele. 

„O să am nevoie de un cal, imediat,” îi spuse el puţin cam 
aspru, bătrânului. 

„Si, Sefior. Avem cai destui,” murmură garibaldinul mân- 
gâind cu mâinile sale arse de soare, cu gândul în altă parte, cele 
două capete, unul brun cu sclipiri de bronz, celălalt blond cu 
reflexe arămii, ale fetelor sale, care stăteau lângă el. Pe drum, 
şuvoiul de spectatori care se întorceau ridica un nor de praf. 
Călăreţi în trecere recunoşteau grupul. „Duceţi-vă la mama,” le 
zise el. „Ele cresc şi eu îmbă-trânesc, şi nu-i nimeni...” 

Se uită la tânărul inginer şi se opri, ca trezit dintr-un vis; 
apoi, încrucişându-şi braţele la piept, îşi luă atitudinea lui 
obişnuită, rezemându-se cu spatele de uşor, cu privirea în sus, 
fixată pe cupola albă a Higuerotei, acolo, departe, în trăsură, 
Martin Decoud, tot sucindu-se parcă nu şi-ar fi găsit locul, 
murmură pe când se apleca spre Antonia: „Bănuiesc că mă 
deteşti.” Apoi, cu glas tare, începu să-l felicite pe Don Jose de 
faptul că toţi inginerii se arătau a fi ribierişti convinşi. Interesul 
pe care-l arătau toţi străinii aceştia era reconfortant. „L-aţi auzit 
pe acesta. E un cap luminat, şi e sincer. lţi face plăcere să 
constaţi că bogăţia Costaguanei e de oarecare folos omenirii.” 
„E foarte tânăr,” remarcă, liniştită, doamna Gould. „Şi atât de 
înţelept pentru vârsta lui,” ripostă Decoud. „lată adevărul gol- 
goluţ, ieşind din gura copilului a-cestuia. Aveţi dreptate, Don 
Jose. Bogăţiile naturale ale Costaguanei prezintă interes pentru 


Europa progresistă reprezentată de tânărul nostru, tot aşa cum 
cu trei sute de ani în urmă bogăţia părinţilor noştri spanioli 
stârnea interesul celeilalte Europe - reprezentată de piraţii fără 
ruşine. Parcă-i blestemată, firea noastră, blestemul zădărniciei: 
Don Quijote şi Sancho Pânza, spiritul cavaleresc şi spiritul 
materialist, sentimente sforăitoare şi morală târâtoare, eforturi 
violente pentru o idee, şi jalnică acceptare a corupţiei sub orice 
formă. Un continent întreg a clocotit pentru independenţa 
noastră, numai ca să ajungem prada lesnicioasă a unei 
democraţii de parodie, victime neajutorate ale şarlatanilor şi 
cuţitarilor; instituţiile noastre-s o maimuţăreală, legile o farsă - 
stăpânul nostru un Guzman Bento! Şi am căzut atât de jos, îneât 
atunci când un om ca dumneata ne-a trezit conştiinţa, un barbar 
stupid ca Montero - Doamne-Dumnezeule, un Montero! - devine 
un pericol mortal, iar un ignorant, un indio lăudăros ca Barrios, 
apărătorul nostru!' Dar Don Jose, nesocotind rechizitoriul 
general de parcă n-ar fi auzit un singur cuvânt, luă apărarea lui 
Barrios. Omul era destul de competent pentru sarcina ce i se 
fixase în planul de campanie. Ea consista dintr-o mişcare o- 
fensivă având ca bază Cayta, pe flancul forţelor revoluţionare, 
înaintând de la sud spre Santa Marta, care era acoperită de o 
altă armată, avându-l pe preşedintele-dicta-tor în mijlocul ei. 
Don Jose se însufleţise vorbind, un veritabil torent de elocventă, 
apleeându-se înainte, nervos, sub privirea fermă a fiicei sale. 
Decoud, parcă redus la tăcere de atâta ardoare, nu scotea o 
vorbă. Când trăsura trecu pe sub vechea poartă de pe drumul 
portului, monument inform de frunze şi de pietre, clopotele din 
oraş băteau pentru Oracion. Uruitul roţilor sub arcul sonor fu 
întrerupt de un țipăt straniu, pătrunzător, şi Decoud, de pe 
banchetă, avu perspectiva mulţumii din urma trăsurii târându-se 
de-a lungul drumului, dincolo de poartă, întor-când toţi capul, cu 
sombrerouri sau cu rebozos, ca să privească la locomotiva ce 
dispăru repede din vedere, după casa lui Giorgio Viola, trăgând 
după ea o coadă lungă, albă de abur pe care părea că-l înghite 
ţipătul prelung, gâfâit, isteric, parcă ar fi fost un urlet de triumf 
războinic. Imagine fugară de vis, locomotiva fantomatică ţipând, 
zburând prin bolta porţii, şi în urma ei mulţimea uluită ce se 
întorcea de la un spectacol militar, cu pasul moale, în praful 
gros al drumului. Era un tren de materiale care se întorcea de 
pe Campo la triajul împrejmuit cu gard. Vagoanele goale 


alunecau uşor pe linia simplă; nu se auzeau roţile duduind, 
pământul nu se zguduia. Mecanicul de pe locomotivă, trecând 
pe lângă Casa Viola cu braţul ridicat pentru salut, reduse viteza 
înainte de a intra în triaj; iar când ţipătul sinistru care-ţi spărgea 
urechile scos de fluierul locomotivei pentru frânari încetă, sub 
bolta porţii răsunară zgomote de ciocănituri puternice, metalice, 
zornăit de lanţuri de cuplare, un veritabil vacarm de fierărie 
zdrăngănită şi de izbituri. 

capitolul cinci. 

Trăsura Goulzilor a fost prima care s-a întors din port în 
oraşul rămas pustiu. Pe pavajul învechit, cu desen de mozaic 
plin de hopuri şi de hârtoape, maiestuosul Ignacio, grijuliu cu 
arcurile landoului fabricat la Paris, mina ca-tirii la pas şi Decoud, 
din colţul lui, contempla morocănos Poarta oraşului cum arăta 
pe dinăuntru. Turnurile laterale erau scunde şi late şi sprijineau 
între ele o masă de zidărie pe care creştea iarbă, iar deasupra 
arcului, un 

]0. Nostromo ecuson de piatră cenuşie cu volute greoaie şi 
blazonul regal al Spaniei era aproape complet tocit, gata parcă 
să primească vreo nouă inscripţie mai conformă cu progresul în 
mers. 

Vacarmul exploziv al vagoanelor păru să fi îmboldit 
iritarea lui Decoud. Mormăi ceva printre dinţi, apoi începu să 
vorbească, tare, în fraze scurte şi agresive, zvârlite parcă în 
tăcerea celor două femei. Nu se uitau la el de loc; iar Don Jose, 
cu faţa sa aproape transparentă, ca de ceară, umbrită de pălăria 
moale, gri, se legăna alături de doamna Gould în zdruncinăturile 
trăsurii. 

„Zgomotul acesta dă faţă nouă unui foarte vechi adevăr.” 

Decoud vorbea franţuzeşte, poate din cauza lui Ignacio de 
sus de pe capră; bătrânul vizitiu cu spinarea lată purta o haină 
scurtă, galonată cu argint şi avea o pereche de urechi cât toate 
zilele, ale căror muchii cărnoase stăteau foarte departe de capul 
lui tuns. „Da, zgomotul de acolo, de afară din oraş e nou, dar 
procedeul e vechi.” îşi rumegă un timp nemulţumirea, apoi 
începu din nou, cu o privire piezişă spre Antonia. 

„Închipuiţi-vă pe strămoşii noştri cu coif şi cu platoşă 
ieşind pe poarta aceasta, şi o bandă de aventurieri caro tocmai 
debarcaseră de pe corăbii acolo, în port. Hoţi, natural. Şi 
speculanţi pe deasupra. Expediţiile lor, fiecare, erau speculaţii 


puse la cale în Anglia de persoane serioase şi respectabile. Asta- 
i istoria, cum ar spune absurdul acela de marinar, 

Mitchell.”, Dispoziţiile luate de Mitchell pentru îmbarcarea 
trupelor au fost excelente,” exclamă Don Jose.,Ei da, desigur! Au 
fost luate în realitate de marinarul genovez! Dar ca să ne 
întoarcem la zgomotele mele; se obişnuia, pe vremea veche, să 
sune trâmbiţele în faţa porţilor. Trâmbiţe de război! Sunt sigur 
că erau trâmbiţe Am citit undeva că Drake, care a fost cel mai 
mare dintre oamenii de soiul acesta, avea obiceiul să mănânce 
singur în cabina lui de pe corabie, în sunetul trâmbiţelor. în 
zilele acelea, oraşul nostru era doldora de bogății Au venit 
oamenii aceia şi le-au luat. Acuma ţara întreagă e un tezaur, şi 
toată lumea dă buzna la noi, în timp ce noi ne tăiem beregata 
unul altuia. Singurul lucru care-i mai retine pe ei e gelozia 
reciprocă. Dar într-o bună zi or să se înţeleagă - şi până s- 
ajungem noi să terminăm cu certurile şi să devenim oameni 
cumsecade şi onorabili, n-o să mai rămână nimic. Totdeauna 
aşa a fost. Suntem un popor minunat, dar ne-a fost scris ca 
veşnic să fim.” n-a spus,.jefuiţi'1 ci, după o pauză, a adăugat 
„„exploataţi!” Doamna Gould zise: „Oh, dar eşti nedrept!' Şi 
Antonia interveni: „Nu-i răspunde, Emilia. în mine loveşte el.” 

Desigur că nu v-aţi imaginat că-l atac pe Don Carlos!” 
ripostă Decoud. 

Tocmai atunci trăsura se opri în faţa porţii Căsoi Gould. 
Tânărul oferi mina doamnelor. Intrară cu toţii; Don Jose alături 
de Decoud, şi bătrânul portar gutos clătinându-se pe picioare în 
urma lor, cu câteva pături uşoare în mână. 

Don Jose îl luă de braţ pe jurnalistul din Sulaco. „El 
Porvenir trebuie să publice un articol lung şi entuziast despre 
Barrios şi invincibila lui armată de la Cav* a! E nevoie să 
menţinem moralul ridicat în ţară. Trebuie să telegrafiem extrase 
încurajatoare în Europa şi în Statele Unite, ca să păstrăm o bună 
impresie în străinătate.” Decoud mormăi: „Oh da, desigur, 
trebuie să-i reconfortăm pe prietenii noştri, speculanţii.” 

Se lăsase umbra pe galeria lungă deschisă; ecranul de 
plante din glastrele înşirate de-a lungul balustradei oferea flori 
imobile, şi toate uşile de cristal ale camerelor de primire erau 
date de perete. Un zornăit de pinteni se stingea încet, departe la 
capătul galeriei. Basilio, dându-se deoparte şi lipindu-se de 
perete, zise cu glas şoptit doamnelor care treceau: „El Sefior 


Admini-strador chiar acum s-a întors de la munte.” In salonul cel 
mare unde, sub tavanul întins şi înalt şi alb, mobila spaniolă 
veche şi cea europeană modernă îţi lăsau impresia unor nuclee 
adverse, argintul şi porţelanul serviciului de ceai, stălucind într- 
un grup de scaune pitice ca într-un colţ de budoar, dădeau o 
notă de intimitate feminină şi delicată. 

Pon Jose, în balansoar, îşi pusese pălăria pe genunchi şi 
Decoud se plimba încoace şi-ncolo de la un capăt la altul al 
încăperii, printre mesele încărcate cu bibelouri, dispărând 
apioape cu totul după spătarele canapelelor de piele. Se gândea 
la chipul supărat al Antoniei; era convins c-or să se împace. Nu 
pentru ca să se certe cu Antonia rămăsese el la Sulaco. 

Martin Decoud era supărat pe sine însuşi. Tot ce vedea şi 
auzea şi se întâmpla în jurul lui exaspera opiniile preconcepute 
ale civilizaţiei lui europene. A contempla re-ţiile de la distanţă, 
de pe bulevardele Parisului era cu totul altceva. Aici, la faţa 
locului, nu mai puteai să ignorezi comedia asta tragică cu un 
simplu „Quelle jarce.', Acţiunea politică în toată realitatea ei te 
prindea, şi pasiunea cu care Antonia credea în cauză îi dădea o 
acuitate muşcătoare. Brutalitatea ei grosolană îi jignea 
sentimentele. Era uimit de propria sa sensibilitate. „Am impresia 
că sunt mai costaguanez decât aş fi crezut vreodată posibil,” 
gândi el. 

Dispreţul lui creştea: reacţie a scepticismului său faţă do 
acţiunea în care se vedea angrenat cu sila de dragostea lui 
pentru Antonia. Incercă să se consoleze zicându-şi că nu-i un 
patriot, că-i un îndrăgostit. Intrară doamnele - îşi scoseseră 
pălăriile - şi doamna Gouâd se lăsă să cadă pe un scaun scund 
în faţa măsuţei de ceai. Antonia se aşeză la locul ei obişnuit în 
orele de primire - colţul unei canapele de piele - cu o graţie 
puţin rigidă şi un evantai în mână. Decoud, abătându-se cie îa 
linia dreaptă a plimbării, se opri şi se plecă peste spătar în 
spatele ei. 

Un răstimp îi vorbi la ureche, blând, cu un zâmbet abia 
schiţat, cu aerul de a-şi cere, familiar, scuze. Evantaiul, ţinut 
moale, sta pe genunchi. O dată măcar nu şi-a ridicat ea ochii 
spre el. Debitul lui rapid deveni din ce în ce mai insistent şi mai 
tandru. In cele din urmă riscă să şi râdă, uşor: „Nu, sincer. 
Trebuie să mă ierţi. Trebuie, câteodată, să fim şi serioşi.” Se 


opri. Ea ridică puţin capul; ochii ei albaştri alunecară în sus spre 
el, încet, uşor, îmblânziţi, întrebători. 

„ Nu poţi să crezi că sunt serios când din două în două zile 
El Porvenir spune că Montero e o gran' bestia? Nu-i treabă 
serioasă. Nici o treabă nu-i serioasă, nici chiar când pedeapsa 
eşecului e un glonte în inimă.” 

Antoniei i se crispa mâna de evantai. ()Dacă stai şi te 
gândeşti, se poate foarte bine să prinzi o licărire de rațiune, o 
scânteie de adevăr, mă înţelegi. Vreau să zic, de adevăr 
adevărat, pentru care nu-i loc nici în politică nici în jurnalism. S- 
a întâmplat să spun ce gândesc. Şi dumneata te-ai supărat. 
Dacă vrei să-mi faci plăcerea şi să reflectezi un pic, ai să 
constaţi că am vorbit ca un patriot.” 

Buzele ei roşii se deschiseră pentru prima oară, îmbunate. 

„E adevărat, dar dumneata nu vezi niciodată scopul. 
Oamenii trebuie folosiţi aşa cum sunt. Bănuiesc că nimeni nu-i 
realmente dezinteresat, în afară, poate de dumneata, Don 
Martin.',Ferească Dumnezeu! Pentru nimic în lume n-aş vrea să 
crezi asta despre mine.” Vorbise încet, şi se opri. Ea începu să-şi 
facă vânt, cu mişcări lente, fără să ridice mâna. După un timp el 
şopti cu pasiune: „Antcnia!” 

Ea zâmbi şi întinse mâna, după moda englezească, lui 
Charles Gould care se înclina în faţa ei, în timp ce De-coud, cu 
coatele rezemate de spătarul canapelei, plecă ochii şi murmură: 
„Bonjour”. 

El Sefior Administrador al minei San Tome se plecă o 
clipă:>pre nevastă-sa. Schimbară câteva cuvinte, dintre care 
numai o singură frântură de frază, „cel mai mare entuziasm, !'- 
rostit de doamna Gould se putu auzi.,Da,” începu Decoud să 
murmure. „Chiar şi el.” „Asta-i curată calomnie.” zise Antonia, 
dar nu prea sever „Spunc-i să-şi pună mina la bătaie pentru 
cauza cea maro,” şopti Decoud. 

Don Jose ridică vocea. îşi freca mâinile voios. Ţinuta 
impecabilă a trupelor şi marea cantitate de puşti noi şi 
ucigătoare pe umerii acestor bravi ostaşi părea să-i insufle o 
încredere superlativă. 

Înalt şi slab, Charles Gould sta în faţa scaunului şi asculta, 
dar pe fata lui nu puteai citi nimic decât o atenţie blândă şi 
respectuoasă. 


În timpul acesta Antonia se ridicase şi, traversând 
încăperea, privea pe una dintre cele trei ferestre înalte care 
dădeau în stradă. Decoud o urmă. Fereastra era deschisă şi el 
se rezemă de zid. Faldurile lungi ale draperiei de mătase 
damasată căzând lungi, drepte, de sus de pe galeria lată de 
alamă, îl acopereau în parte primirilor din interior, îşi incruţişă 
braţele pe piept, privind insistent profilul Antoniei. 

Trotuarele erau pline de lume întorcându-se din port; 
târşâitul sandalelor şi un murmur confuz, în surdină, a-jungea 
până la fereastră. Când şi când trecea şi câte o trăsură, încet, 
pe această Căile de la Constitucion cu pavajul stricat. Nu erau 
multe trăsuri particulare la Sulaco. Pe Alameda, când era 
aglomeraţia mai mare, le puteai număra pe toate dintr-o ochire. 
Legănate alene pe chingile de piele, marile arce familiale 
treceau pline de chipuri drăguţe, pudrate, din care scăpărau 
ochi vii şi negri. întâi apăru Don Juste Lopez, preşedintele 
Adunării Provinciale, cu cele trei încântătoare fiice ale sale, 
solemn în redingota neagră şi cravata crohmălită de parcă ar fi 
condus o dezbatere de la o înaltă tribună. Fetele îşi ridicară 
ochii, dar Antonia nu flutură mâna, ca de obicei, într-un gest de 
salut amical, şi ele se făcură că nu văzuseră pe cei doi tineri 
costaguanezi cu educaţie europeană, ale căror excentricităţi 
erau comentate îndărătul ferestrelor cu gratii ale marilor familii 
din Sulaco. Apoi trecu Senora Gavilaso de Valdes, frumoasa şi 
nobila văduvă, într-o hardughie mare cu care obişnuia să 
călătorească până la reşedinţa ei de la ţară înconjurată de un 
alai înarmat, cu haine de piele şi sombrerouri mari şi cu 
carabine la oblâncul şeii. Se trăgea dintr-o familie dintre cele 
mai distinse, şi era mândră, bogată şi cumsecade. Jaime, al 
doilea fiu al ei, tocmai plecase în statul major al lui Barrios. Fiul 
cel mare, o secătură cu toane, umplea Sulaco cu orgiile lui şi 
juca la club pe sume enorme. Ceilalţi doi băieţi, mai mici, cu 
cocarde galbene ribieriste la pălărie, erau în trăsură cu ea, pe 
scaunul din faţă. Şi ea la fel se făcu că nu-l vede pe Sefior 
Decoud stând de vorbă cu Antonia în public, sfidând toate 
obiceiurile şi tradiţiile. Şi din câte se ştia în oraş, nici măcar nu-i 
era novio! Cu toate că şi aşa dacă ar fi stat lucrurile, scandalul 
n-ar fi fost mai mic. Dar nobila bătrână doamnă, atât (de 
respectată şi de admirată în cele mai bune familii, s-ar fi 
scandalizat şi mai rău dacă ar fi putut să audă ce-şi spuneau. 


Ziceai că am pierdut din vedere scopul? N-am decât un 
singur scop pe lume!” 

Ea făcu un semn cu capul, negativ, imperceptibil aproape, 
rămânând cu ochii la stradă, la casa Avellanos de peste drum, 
cenuşie, cu semne de ruină şi cu gratii ca o închisoare. 

)(Şi ar fi atât de uşor de atins,” continuă el, „scopul 
acesta, pe care, conştient sau nu, l-am purtat totdeauna în 
inimă 

_de atunci, din ziua în care m-ai pus atât de groaznic la 
punct, la Paris, ţi-aduci aminte?” 

Un uşor zâmbet păru să-i ridice puţin colţul buzelor în 
partea din care o privea el. 

„Ştii că erai un personaj teribil, un fel de Charlotte Cor- 
<iay în uniformă de şcolăriţă; o patriotă feroce. Cred că ai fi fost 
în stare să bagi cuțitul în Guzman Bento!” Ea îl întrerupse: „Îmi 
faci o prea mare cinste.” „In orice caz,” zise el, trecând brusc la 
un ton de frivolitate amară, „m-ai fi trimis pe mine fără nici un 
scrupul.” „Ah, par exemple!” murmură ea scandalizată. „Uite,” 
insită el în derâdere, „mă ţii aici să scriu prostii ucigătoare. 
Ucigătoare pentru mine! Mândria, mi-au şi ucis-o. Şi-ţi poţi 
imagina,” tonul trecând acum la gluma facilă, „dacă bate 
Montero, o să lichideze socoteala cu mine în singurul fel în care 
o brută ca el e în stare să lichideze o socoteală cu un om 
inteligent care a mers cu bunăvoința până la a-l numi gran' 
bestia de trei ori pe săptămână. Asta-i un fel de moarte 
intelectuală, dar pentru un jurnalist de calibrul meu, mai e şi 
cealaltă, care aşteaptă pe planul al doilea.” „Dacă bate 
Montero!” repetă Antonia pe gânduri. „S-ar zice că-ţi face 
plăcere să vezi eă viaţa mea atârnă de un fir de păr,” răspunse 
Decoud, zâmbind cu toată gura. »Şi celălalt Montero, «fratele 
meu de nădejde» din proclamaţii, marele guerillero - n-am scris 
eu despre el că ţinea paltoanele şi schimba farfuriile la Paris la 
legația noastră, când nu era ocupat cu spionatul refugiaților, pe 
vremea lui Rojas? Şi el o să spele în sânge adevărul. în smgele 
meu! De ce ai aerul supărat? E pur şi simplu o frântură din 
biografia unuia dintre marii noştri bărbaţi de stat. Ce crezi că o 
să-mi facă? E un anume zid de mănăstire, după colţ, acolo în 
piaza, peste drum de poarta aienei. Ştii unde? Peste drum de 
poarta pe care scrie „Intrada de la Sombra”. Foarte nimerit, cine 
ştie! Tot acolo şi-a dat şi unchiul gazdei noastre sufletul anglo- 


sudamerican. Şi, bagă de seamă, el ar fi putut să fugă. Un om 
care a luptat cu arma în mână poate să fugă. Ai fi putut să mă 
laşi să plec cu Barrios, dacă ţineai la mine. Aş fi luat şi eu în 
mână una din puştile acelea în caie crede atâta Don Jose, şi aş fi 
mers cu mare plăcere în rând cu amanţii de peoni şi de indieni 
care habar n-aa nici de rațiune nici de politică. Cea mai 
nenorocită speranţă în cea mai nenorocită dintre toate armatele 
de pe lume ar fi fost pentru mine mai bună decât cea penţiu 
care mă sileşti să stau aici. Când faci război te poţi retrage, dar 
când îţi pierzi vremea incitând nişte bieţi smintiţi ignoranţi să 
ucidă şi să moară, nu poţi.” Rămăsese la tonul de uşoară ironie 
şi ea, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama că-i şi el acolo, sta 
nemişcată, cu mâiniie uşor împreunate, cu evantaiul atârnându-i 
dintre degete... El aşteptă un timp, apoi zise: „Or să mă pună la 
zid,” cu un fel de disperare amuzată. Nici chiar vorbele acestea 
n-o făcură să-şi întoarcă privirea spre el. Capul îi rămăsese 
nemişcat, cu ochii ţintă la casa Avellanos, la pilaştrii ei ştirbiţi, la 
capitelurile ciobite, toată decăderea nobleţei pe care o acoperea 
acum amurgul de pe stradă. Pe chipul ei doar buzele se mişcară, 
articulând: „Martin, ai să mă faci să plâng.” 

O clipă rămase mut, uluit, copleşit parcă de un soi de 
fericire prea greu de dus, cu grimasa zâmbetului zeflemist 
încremenită încă în jurul gurii, şi în ochi o incredibila uimire. 
Valoarea unei fraze stă în omul care o enunţa, pentru că nimic 
nou nu poate fi spus, nici de bărbat, nici de femeie; şi el numai 
cuvintele astea nu se aştepta să le audă rostite de Antonia. 
Niciodată încă nu-şi deschisese sufletul în faţa ei atât de mult, 
de total, în toate măruntele, scurtele lor întâlniri; dar încă 
înainte de a fi avut ea timp să se întoarcă spre el - ceea ce făcu 
încet, cu o graţie puţin rigidă - el începuse să pledeze: 

Soia mea abia aşteaptă să te strângă în braţe. Tata-i 
nebun de bucurie. Nu mai vorbesc de mama! Mamele noastre 
au fost ca două surori. Săptămâna viitoare e un vapor spre sud - 
hai să plecăm. Moraga ăsta-i un imbecil! Un om ca Montero se 
cumpără. E obiceiul pământu-lui. Tradiţie - politică. Citeşte 
„Cincizeci de ani de proastă guvernare...",Lasă-l pe sărmanul 
papa în pace, Don Martin. El crede.”,Tată-l tău mi-e tare drag 
„ începu el repede. „Dar te iubesc, Antonia! Şi Moraga a încurcat 
oribil toată afacerea. Poate că-i de vină şi tatăl tău, nu ştiu. 
Montero e coruptibil. Bănuiesc că voia şi el partea lui din 


faimosul împrumut pentru dezvoltarea ţării. De ce nu i-au dat, 
imbecilii de la Santa Marta, o misiune în străinătate, sau ceva? 
Ar fi luat leafa pe cinci ani înainte şi s-ar fi dus să-şi piardă 
vremea la Paris, indianul ăsta stupid şi feroce!” „E i.n om deo 
vanitate dementă,” zise ea gânditoare, foaite calmă în faţa 
acestei izbucniri. „Am primit informaţii din mai multe surse, nu 
numai de la Moraga; şi mai erau şi intrigile fratelui său.” „Oh, 
da, desigur!” zise el. „Desigur că ştiai. Ştii tot. Citeşti toată 
corespondenţa, scrii toate articolele, toate documentele oficiale, 
care-s inspirate de aici, din odaia asta, din respectul orb al 
teoriei purității politice. Nu-l aveai pe Charles Gould în faţa 
ochilor? El rey de Sulaco! El şi cu mina lui sunt demonstraţia pe 
viu a ce s-ar fi putut face. Crezi că prin fidelitate faţă de teoria 
virtuţii a reuşit el? Şi toţi aceştia de la calea ferată, cu cinstita 
lor lucrare! Natural, fac lucru cinstit! Dar ce te faci când nu poţi 
să lucrezi cinstit până ce nu saturi pe toţi hoţii? Nu putea, 
domnul ăsta, să-i fi spus lui Sir John şi-mai-nu ştiu-cum, că 
Montero trebuie cumpărat - şi el şi toată banda lui de nespălaţi 
liberali, agăţaţi de mâneca aia galonată şi aurită? Cu aur trebuia 
plătit! Pus pe cântar Şi plătit cu aur cât atârna, cu cizme, cu 
sabie, cu pinteni, cu chipiu cu tot, cu tot!” 

Ea dădu încet din cap. „Era imposibil,” murmură.,. Voia 
tot? Sau ce?” 

Ea «tătea acum cu faţa la el, foarte aproape, imobilă, în 
arnbrazura adâncă a ferestrei. Buzele i se mişcau repede. 

Decoud, cu spatele rezemat de zid, cu braţele încrucişate, 
asculta cu pleoapele puţin plecate. Sorbea vocea ei egală, 
urmărea viaţa, zbuciumul gâtului ei în care părea să clocotească 
valuri de emotie izvorând din inimă ca să-i treacă în glas, în 
vorbele ei înțelepte. îşi avea şi el năzuinţele lui, visa s-o scoată 
de aici, s-o ducă departe, s-o scape de toate zădărniciile astea 
ucigătoare, de pro-nunciamentos, de reforme. Toate astea erau 
jalnice —. jalnice la culme, dar ea îl fascina, şi uneori o frază 
sagace, pătrunzătoare, sfâşia farmecul, înlocuia fascinația cu un 
involuntar şi brusc fior de curiozitate. Unele femei plutesc în 
pragul geniului, gândea el. Ele nu vor să ştie, sau să gândească, 
sau să înţeleagă. Au în loc de toate astea pasiunea, şi el era 
dispus să admită că uneori, o observaţie de o uluitoare 
profunzime, o caracterizare, o judecată a unui' eveniment frizau 
miracolul. In Antonia matură el vedea cu o extraordinară 


vivacitate şcolăriţa austeră de pe vremuri îi captiva atenţia; 
uneori nu-şi putea reţine un murmur de achiesare; din când în 
când formula, foarte serios, câte o obiecţie. încetul cu încetul 
începură să discute; draperia îi ascundea pe jumătate de ochii 
celor din salon Afară se întunecase. Din tranşeea adâncă de 
umbră dintre case, vag luminată de licărirea felinarelor, urca 
tăcerea serii din Sulaco, tăcerea unui oiaş cu trăsuri puţine, cu 
cai nepotcoviţi, cu locuitori purtând sandale moi. Ferestrele 
casei Gould aruncau paralelograme strălucitoare p>? casa 
Avelanos. Din când în când, un târşâit de paşi se auzea de 
dedesubt şi un punct roşu de ţigară pulsa pa lingă marginea 
zidului; iar aerul nopţii, răcorit parcă de zăpezile de pe 
Higuerota, le înviora feţele. „Noi occidentalii,” zise Martin 
Decoud slujindu-se de aceeaşi expresie de care se foloseau şi 
localnicii când vorbeau despre ei, „am trăit totdeauna deosebiți 
şi separați Câtă vreme Cayta e în mâinile noastre, nimeni nu 
poate răzbi până aici. Oricâte frământări au fost, niciodată o 
armată n-a trecut peste munţii aceştia. E de ajuns o revoluţie în 
provinciile centrale, ca să fim imediat izolaţi. Uite cât e de totală 
acuma, izolarea! Ştirea despre plecarea lui Barrios va fi 
transmisă prin cablu în Statele Unite, şi de-abia de acolo va 
ajunge la Santa Marta, tot prin cablu, de pe cealaltă coastă. 
Avem bogăţiile cele r mari, pământul cel mai fertil, familii cu 
sângele cel mai pur, populaţia cea mai muncitoare. Provincia 
Occidentală ar trebui să-şi ducă viaţa ei. Federalismul de la 
început nu era rău pentru noi. Au venit atunci cu unirea asta, la 
care s-a opus Don Enrique Gould. S-a deschis drum tiraniei; şi de 
atunci încoace, restul Costaguanei ne atârnă de gât ca o piatră 
de moară. Pământul ăsta occidental e destul de mare ca să facă 
o ţară bună pentru oricine. Uită-te la munţii aceştia! Parcă 
natura însăşi strigă: Separaţi-vă!” 

Ea făcu un gest energic de negaţie. Se lăsă tăcere. „Ei, da, 
ştiu că-i împotriva doctrinei anunţate în „Cincizeci de ani de 
proastă guvernare”. Nu fac decât să încerc să fiu rezonabil. Dar 
s-ar părea că raţiunea mea e totdeauna motiv de supărare 
pentru dumneata. Te-am speriat atât de mult cu năzuinţele 
mele perfect rezonabile?” Ea clătină din cap. Nu, n-o speriase. 
Dar ideea în sine era împotriva convingerilor ei înrădăcinate. 
Patriotismul ei era mai cuprinzător. La o asemenea eventualitate 
ea nu se oprise niciodată. 


„Poate că ar exista totuşi mijloace de a salva unele dintre 
convingerile dumitale,” zise el, profetic. Ea nu răspunse. Părea 
obosită. Stăteau unul lângă altul rezemaţi de balustrada micului 
balcon, împăcaţi; isprăviseră cu politica, se lăsau cuprinși de 
sentimentul mut al apropierii; era unul dintre acele răgazuri de 
linişte profundă ce intervin uneori în clocotul pasiunii. La capătul 
dinspre piaza al străzii, cărbunii încinşi din bra-zeros la care-şi 
găteau precupeţele cina licăreau roşietic de-a lungul trotuarului. 
La lumina unui felinar apăru, nctrădat de nici un zgomot, 
triunghiul colorat al unui poncho brodat şi dat pe spate, prins de 
umeri ca un echer Şi atârnând până mai jos de genunchi. Pe 
Căile, dinspre port, venea un om călare cu pas catifelat, şi în 
dreptul fiecărui felinar sclipiri de argint jucau pe silueta lui 
sumbră. 

„Priveşte la ilustrul capataz de cargadores,” zise Decoud 
încetişor, „cum se întoarce în plină splendoare după ce Şi-a 
terminat treburile. E cel mai mare om din Sulaco, aupă Don 
Carlos Gould. Dar e un om de treabă, şi a pri-mit să fim 
prieteni.” „Ah, nu mai spune!” făcu Antonia. „Cum v-aţi 
împrietenit?” „Un ziarist trebuie să simtă pulsul poporului, şi 
omul e unul dintre conducătorii populaţiei. Un ziarist trebuie să 
cunoască oamenii de seamă - şi, în felul lui, acesta e 
remarcabil.” „Ah, da” zise Antonia, pe gânduri. „E ştiut, italianul 
are mare influenţă.” 

Călărețul trecuse pe sub balcon, cu licăriri palide pe crupa 
lată şi lucioasă a iepei cenuşii, pe scara şeii lustruite şi grele, pe 
un pinten lung de argint, dar scurta pâlpâire de lumină galbenă 
fusese neputincioasă în faţa siluetei sumbre învăluite în mister 
şi cu faţa ascunsă sub un sombrero mare. 

Decoud şi Antonia rămăseseră rezemaţi de balcon, unul 
lângă altul, cu coatele atingându-se, cu capetele aplecate în 
întunericul străzii şi cu salonul în spatele lor strălucind de 
lumină. Era un tete-ă-tete absolut ne-la-locul lui; în toată 
republica asta, cât era ea de mare, numai Antonia era în stare 
de aşa ceva - sărmana fată, orfană de mamă, cu un tată 
neatent, care o lăsa să umble neînsoţită, care nu se îngrijise să-i 
dea decât învăţătură. Chiar şi Decoud părea să-şi dea seama că 
asta era tot ce putea aştepta în materie de intimitate până. 
până se va isprăvi cu revoluţia şi o să poată s-o ia în Europa, s-o 
smulgă dintre nesfârşitele războaie civile a căror nerozie părea 


mai greu de suportat decât chiar ignominia lor. După un 
Montero o să vină altul, o să vină anarhia unei gloate de toate 
culorile şi de toate rasele, barbaria, tirania incurabilă. Cum 
spusese marele liberator Bolivar, cu toată amărăciunea 
îngrămădită în sufletul său: „America e imposibil de guvernat. 
Cei care s-au trudit pentru independenţa ei, au tras cu plugul 
brazde în apa mării!” Lui, personal, puţin îi pasă, declară el 
fetei, fără ocol; prindea orice prilej ca să-i spună că, deşi 
făcuseră din el un jurnalist Blanco, nu era un patriot. In primul 
rând, pentru un om de cultură, care socoteşte îngustimea de 
vederi a unei credinţe odioasă, cuvântul n-avea nici un sens; în 
al doilea rând, pentru că eternele răzmeriţe din nefericita asta 
de ţară îl terfeliseră şi-l compromi?eseră pe vecie: fusese lozinca 
celei mai crâncene barbarii, mantia anarhiei, a crimelor, a 
rapacităţii, a jafului pur şi simplu. 

Era surprins el însuşi de căldura cu care vorbea. N-avea 
nevoie să coboare vocea, vorbise încet tot timpul, un simplu 
murmur în tăcerea caselor în beznă cu obloanele închise 
devreme, după obiceiul din Sulaco, să nu intre aerul nopţii. 
Numai la Casa Gould salonul zvârlea sfidător strălucirea celor 
patru ferestre ale sale, scânteietoa-rea chemare a luminii în 
bezna oarbă a străzii. Şi după un răstimp, scurt, murmurul de pe 
micul balcon continuă. 

„Dar noi ne muncim să schimbăm toate astea,” protestă 
Antonia. „Tocmai asta vrem. E obiectivul nostru. Marea cauză. ŞI 
cuvântul pe care-l dispreţuieşti a însemnat şi jertfă, curaj, 
conştiinţă, suferinţă. Papa, care...” „Brazde trase-n apa mării,” 
întrerupse Decoud privind în jos. 

Dedesubt se auzeau paşi grăbiţi şi grei. „Unchiul dumitale, 
marele vicar al catedralei, a intrat pe poartă,” spuse Decoud. „A 
slujit azi-dimineaţă pentru trupe, în piaza. Ştii, i-au înjghebat un 
altar din tobe. Şi au scos afară toate statuile pictate, să ia aer. 
Stăteau, sfinţii de lemn, toţi aliniaţi milităreşte pe un rând, sus 
la scara mare. Arătau ca o escortă fastuoasă asistându-l pe 
marele vicar. Am văzut toată sfânta ceremonie de sus, de la 
fereastra redacţiei. E uluitor, unchiul dumitale, cel din urmă 
Corbelân. Scânteia teribil în odăjdii, cu crucea mare de catifea 
stacojie pe spinare. Şi în vremea asta salvatorul Barrios stătea 
la Clubul Amarilla şi bea punci la o fereastră deschisă. Esprit 
fort, Barrios al nostru. Mă aşteptam în fiecare clipă să-l văd pe 


unchiul dumitale aruneând de acolo, pe loc, anatema la chiorul 
din fereastra de peste drum, din piaza. Dar nimic. Până la urmă, 
tru-pele au plecat. Mai târziu a coborât şi Barrios cu câţiva 
ofiţeri şi s-a oprit, descheiat la uniformă, perorând la marginea 
trotuarului. Deodată a apărut unchiul dumitale în uşa catedralei; 
nu mai scânteia acum, era tot în negru, cu” aerul ameninţător 
pe care-l are - ştii, parcă ar fi spiritul răzbunării. A aruncat o 
privire în jur, s-a dus “rept la grupul de uniforme şi l-a apucat pe 
general de cot. L-a plimbat aşa un sfert de oră în umbra unui 
zid. O clipă nu i-a lăsat cotul din mină. Vorbea tot timpul, exaltat 
gesticulând cu braţul lung şi negru. Curioasă scenă. Ofițerii 
încremeniseră. Teribil om, unchiul dumitale, misionarul. Mai rău 
urăşte pe un eretic decât pe un infidel, şi de multe ori preferă un 
păgân unui necredincios Are - uneori - bunătatea neţărmuită să- 
mi spună păgân ştii.” 

Antonia asculta cu mâinile peste balustradă, deschizând şi 
închizând încetişor evantaiul, iar Decoud vorbea, cam nervos, 
parcă i-ar fi fost teamă că la prima întrerupere ea se va depărta. 
Relativa lor izolare, senzaţia prețioasă de intimitate, atingerea 
uşoară a braţelor îl tulburau, îl îmblânzeau; din când în când, în 
debitul murmurului său ironic, se strecura o notă de tandreţe. 
„Cel mai mic semn de bunăvoință din partea unei rude a 
dumitale e binevenit. Şi, la urma urmei, poate că el mă înţelege. 
Dar şi eu îl cunosc, pe padre Corbelân al nostru. Pentru el ideea 
de onoare politică, de justiţie, de cinste constă în restituirea 
bunurilor bisericeşti confiscate. Nimic altceva nu l-ar fi scos din 
pădurile seculare pe creş-tinătorul ăsta aprig de indieni sălbatici 
şi să-l facă să lupte pentru cauza ribieristă. Nimic altceva decât 
speranţa asta nebunească! Ar fi în stare să facă el însuşi un 
pronun-ciamento pe chestia asta, contra oricărui guvern, dacă 
ar găsi pe cineva să-l urmeze! Don Carlos ce părere are? Dar, 
natural, cu impenetrabilitatea lui englezească nu poate nimeni 
şti ce gândeşte. Probabil că nu se gândeşte la nimic decât la 
mina lui, la „Imperium în imperio.” Cât despre doamna Gould, 
ea se gândeşte la şcolile ei, la spitale, la mamele cu copii mici şi 
la fiecare bătrân bolnav din toate trei satele. Dacă ţi-ai întoarce 
puţin capul, ai vedea-o scoțând cu cleştele câte o informaţie de 
la doctorul acela sinistru - cum îl cheamă? Monygham - sau 
catehi-zându-l pe Don Pepe, sau poate ascultând la padre 
Român. Sunt toţi aici, astăzi - toţi miniştrii ei. Da-da, e o femeie 


înţeleaptă, şi poate că şi Don Carlos e un om înţelept. Face şi 
asta parte din solida cuminţenie englezească, să nu gândeşti 
prea mult, să vezi numai ceea ce prezintă interes practic în 
momentul respectiv. Oamenii aceştia nu-s ca noi. Noi n-avem 
raţiuni politice, noi avem pasiuni politice - uneori. Ce este o 
convingere? Un anume punct de vedere în interes personal, fie 
el practic sau afectiv. Nimeni nu e patriot de pomană. Cuvântul 
slujeşte, slujeşte foarte bine. Eu, însă, Antonia, văd limpede, şi 
n-am să folosesc cuvântul acesta în faţa ta! N-am iluzii 
patriotice. N-am decât suprema iluzie a unui îndrăgostit.” Se 
opri, apoi murmură, aproape inaudibil: „Dar asta poate duce 
foarte departe, totuşi.” în spatele lor, mareea politicii, care o 
dată la fiecare douăzeci şi patru de ore năvălea cu talazurile ei 
în salonul Gould, se auzea urcând într-un zumzet de voci. 
Bărbaţii veniseră câte unul, câte doi, câte trei: înalţi funcţionari 
ai provinciei, ingineri de la calea ferată, arşi de soare şi 
îmbrăcaţi ca proprietarii la moşie, cu şeful lor cu chica colilie 
zâmbind alene cu o indulgență zeflemitoare la chipurile înfocate 
ale tinerilor. Scarfe, pasionatul de fan-dangos, se eclipsase în 
căutarea unui bal, indiferent unde, fie chiar şi la marginea 
oraşului. Don Juste Lopez, după ce-şi dusese fetele acasă, îşi 
făcuse solemn apariţia într-o haină neagră boţită, încheiată 
până sus sub barba castanie răvăşită. Cei câţiva membri 
prezenţi ai Adunării Provinciale se strânseră imediat ciorchine în 
jurul preşedintelui lor să discute veşti de la război şi ultima 
proclamaţie a rebelului Montero, a mizerabilului Montero care, în 
numele unei „democraţii pe bună dreptate exasperate”, soma 
toate Adunările Provinciale ale republicii să-şi suspende 
şedinţele până ce spada sa va instaura pacea în ţară şi poporul 
va putea fi consultat. Practic, era o invitaţie la dizolvare: o 
nemaipomenită cutezanţă a unui dement periculos. 

Indignarea era la culme în grupul de deputaţi din spatele 
lui Jose Avellanos. Don Jose, ridicând glasul, le strigă peste 
spătarul înalt al scaunului său: „Sulaco a răspuns trimiţându-i 
astăzi o armată în coastă. Dacă toate celelalte provincii ar 
dovedi măcar pe jumătate atâta patriotism cât noi, 
occidentalii...” 

O explozie de aclamații acoperi glasul subţire, vibrant al 
celui care era viaţa şi sufletul partidului. Da! Da. Acesta-i 
adevărul! Mare adevăr! Sulaco era în prima linie, ca 


întotdeauna! Un tumult de fanfaronadă, de speranţe stârnite de 
evenimentul zilei îi cuprinse pe toţi aceşti eaballeros de pe 
Campo, ale căror gânduri erau la turme, 

15Q la moşii, la siguranţa familiilor lor. Totul era în joc... 
Nu! Imposibil să câştige Montero! Criminalul ăsta! Indianul ăsta 
neruşinat! Zarva continuă o bucată de vreme, toţi cei din 
cameră privind la grupul în care Don Juste afişase aerul său de 
imparţialitate solemnă, de parcă ar fi prezidat o şedinţă a 
Adunării Provinciale. Decoud se întorsese şi el când auzise 
zgomotul şi, rezemat cu spatele de balustrada balconului, strigă 
din toată puterea plămânilor: „Grafi' bestia!” 

Strigătul neaşteptat avu un efect calmant asupra gălăgiei, 
o stinse. Toate privirile se îndreptară spre fereastră, cu un aer 
de asentiment şi de aşteptare, dar Decoud se şi întorsese cu 
spatele, aplecat din nou spre strada liniştită. 

„lată chintesenţa jurnalistului meu, supremul argument,” 
îi spuse el Antoniei. „Am inventat expresia asta, ultimul cuvânt 
într-o mare problemă. Dar nu-s patriot. Nu-s patriot cum nu-i nici 
acest capataz au tuturor cargadorilor din Sulaco, acest genovez 
care a făcut atâtea lucruri mari pentru portul nostru, acest 
neobosit agent-aducător al tuturor instrumentelor noastre de 
progres. L-ai auzit pe căpitanul Mitchell repetând cui vrea să-l 
asculte că până n-a pus mâna pe omul ăsta, nu putea niciodată 
spune cât va dura descărcarea unui vapor. Pentru progres, asta 
era rău. L-ai văzut trecând după ce-şi terminase lucrul, pe calul 
său faimos, ducându-se să scoată fetele din minţi la cine ştie ce 
sală de dans cu pământ pe jos. Norocos om! Munca, pentru el, e 
exerciţiul calităţilor sale, şi timpul liber şi-l cheltuieşte primind 
dovezi de adulare nemaipomenite. Şi-i şi place. Poate fi cineva 
mai norocos? Să fii temut şi admirat...” 

Si astea-s cele mai înalte aspirații ale dumitale, Don 
Martin?” îl întrerupse Antonia. 

„Vorbeam de un om de teapa lui,” zise scurt Decoud.,. 
Eroii lumii au fost temuţi şi admiraţi. Ce-şi mai poate dori?” 

Decoud simţea deseori cum zemflemeaua lui obişnuită s? 
zdrobea de severitatea Antoniei. îl irita, la ea, senzaţia că ar 
putea suferi şi ea de acea inexplicabilă stupiditate feminină care 
de atâtea ori se ridică între un bărbat şi o femeie de nivel 
obişnuit. Era foarte departe de a o socoti pe Antonia un om 
obişnuit, indiferent cum l-ar fi judecat ea din cauza 


scepticismului lui. Cu o notă de tandreţe învăluitoare în glas, o 
asigură că unica lui aspirație era o fericire atât de mare, încât i 
se părea aproape irealizabilă pe lumea asta. 

Ea se îmbujora în întuneric, simțind un val de căldură 
împotriva căruia briza răcoritoare din sierra părea să-şi fi pierdut 
puterea cu care topea dintr-odată zăpezile. Şoaptele nu puteau 
să fi ajuns atât de departe, cu toate că în tonul lui era 
fierbinţeală destulă să poată topi şi o inimă de gheaţă. Antonia 
se întoarse brusc, parcă ar fi vrut să ducă înăuntru cu ea 
asigurarea şoptită, s-o ducă în odaia plină de zgomot, de voci şi 
de lumină. între cei patru pereţi ai vastului salon mareea 
speculațiilor politice urca necontenit, parcă minată peste nivel 
de un suflu de speranţă. Barba ca un evantai a lui Don Juste mai 
era încă centrul unor dezbateri animate şi zgomotoase. In toate 
glasurile vibra o notă de încredere. Chiar şi cei câţiva europeni 
din jurul lui Charles Gould - un danez, doi francezi, un neamt 
discret şi gras şi zâmbitor cu pleoapele căzute, reprezentanţii 
acelor interese materiale care se instalaseră la Sulaco ocrotite 
de puterea minei de la San Tome - infuzaseră o doză de bună 
dispoziţie în atitudinea lor respectuoasă. Charles Gould, spre 
care se îndrepta deferenta lor, constituia simbolul viu al unei 
stabilităţi ce putea fi realizată chiar pe terenul şubred al 
revoluțiilor. Erau plini de speranţe pentru întreprinderile lor. 
Unul dintre cei doi francezi, mărunt, brun, cu ochi scăpărători 
pierduţi într-o imensă barbă stufoasă, îşi agita mâinile mici şi 
brune cu articulaţii delicate. Călătorise în interiorul provinciei 
pentru un consorţiu de capitalişti europeni. Avea un fel emfatic 
de a spune la fiecare minut Monsieur l'Administrateur, care 
ţâşnea strident pe deasupra zumzetului conversaţiilor. Relata 
im-Presiile culese. Rămăsese extaziat. Charles Gould plecă spre 
el o privire plină de politeţe. 

La astfel de recepții inevitabile, doamna Gould luase o- 
biceiul ca, la un moment dat, să se retragă discret într-un mac 
salonaş, rezervat numai ei, alături de marele salon. Se ridicase 
şi, aşteptând-o pe Antonia, asculta cu o nuanţă de îngrijorare în 
graţia-i obişnuită cuvintele in- 

11. Nostro.-no ginerului şef care-i povestea, fără cel mai 
mic gest, ceva probabil foarte amuzant, pentru că în ochii lui 
licărea un pic de sarcasm. Antonia, înainte de a o urma pe 


doamna Gould, întoarse doar o clipă capul peste umăr spre 
Decoud. 

„De ce să creadă oricare dintre noi că aspiraţiile lui nu 
sunt realizabile?” spuse ea repede. 

„Am să rămân credincios alor mele până la sfârşit, 
Antonia,” răspunse el printre dinţii încleştaţi, apoi salută 
plecându-se adânc, puţin cam distant. 

Inginerul şef nu terminase de istorisit povestea lui 
amuzantă. Construcţia de căi ferate în America de Sud îşi avea 
hazul ei; erau situaţii de un absurd încântător, şi el povestea 
cazuri trăite de el, prejudecăţi din ignoranță, dar şi viclenii, tot 
din ignoranță. Acuma, însoţindu-le la ieşirea din încăpere, 
doamna Gould îl asculta cu toată a-tenţia. In cele din urmă toţi 
trei trecură neobservaţi prin uşile de cristal pe galerie Numai un 
preot înalt care umbla semeţ şi tăcut prin tot salonul se opri să 
se uite după ei. Părintele Corbelân, pe care Decoud îl văzuse de 
pe balcon cotind să intre în Casa Gould, nu schimbase încă de 
când intrase nici o vorbă cu nimeni. Sutana lungă şi strimtă 
accentua statura lui înaltă; umbla cu pieptul voinicesc scos 
înainte, sprâncenele negre făceau o unică linie dreaptă, 
trăsăturile agresive ale feţei sale osoase, pata albă a unei 
cicatrice pe obrazul vânăt bărbierit (măiturie a zelului său 
apostolic, datorată unui grup de indieni neconvertiţi) sugerau 
dedesubtul preoţiei lui ceva i'icit, ideea unui capelan de bandiți. 

Işi desfăcu mâinile osoase strânse la spate, ca să ridice un 
deget către Martin. 

Decoud intrase înăuntru după Antonia. Dar n-a mers 
departe. A făcut doar un pas şi a rămas lângă draperie, cu o 
expresie de seriozitate nu chiar autentică, ca un om matur care 
ia parte la un joc de copii. Privea liniştit la degetul ameninţător. 

„Am văzut azi-dimineaţă pe sfinţia voastră cum convertea 
în piaza pe generalul Barrios printr-o predică specială,” zise el 
fără să facă cea mai mică mişcare. „Ce nerozie nenorocită!” 
Vocea profundă a părintelui Corbelân răsună în tot salonul, 
făcând capetele să se sucească pe umeri. „Omul acesta-i un 
betiv, Seiiores. Dumnezeul generalului vostru e sticla!” 

Era în glasul lui ceva dispreţuitor, arbitrar, care stârni 
jenă, impuse o tăcere totală, ca şi cum sentimentul de optimism 
şi încredere al adunării fusese zdruncinat din-tr-o lovitură. Dar 
nimeni nu răspunse declaraţiei părintelui Corbelân. 


Se ştia că părintele Corbelân venise din codru ca să 
pledeze pentru drepturile sfinte ale Bisericii cu aceeaşi fanatică 
neînfricoşare cu care se dusese să convertească pe sălbaticii 
setoşi de sânge, lipsiţi şi de sentimente omeneşti şi de 
sentimente religioase de orice fel. Luaseră proporţii de legendă 
vorbele care circulau pe seama lui, despre succese de misionar 
prin locuri încă nevăzute de ochi de creştin. Botezase neamuri 
întregi de indieni şi trăise cu ei la un loc ca un sălbatic. Se 
povestea despre padre Corbelân că pleca zile întregi călare, cu 
indienii, pe jumătate gol, cu un scut din piele de bivol şi, cu 
siguranţă, şi cu o suliță - poţi să ştii? Că umblase îmbrăcat cu 
piei de vânat, căutând prozeliţi până pe undeva pe sub limita 
zăpezilor de pe Cordiliera Dar despre isprăvile astea, nimeni nu-l 
auzise vreodată pe padre Corbelân scoțând o vorbă. Nu făcea o 
taină însă nici din opinia lui că politicienii din Santa Marta aveau 
inima mai dură şi erau mai corupți decât păgânii cărora le 
dusese el cu-vântul Domnului. Zelul lui nesocotit pentru 
bunăstarea temporală a bisericii dăuna cauzei ribieriste. Era 
ştiut de toată lumea că refuzase să accepte scaunul de episcop 
titular al diocezei occidentale până nu se va face dreptate 
bisericii spoliate. El jefe politico din Sulaco (aceeaşi demnitar 
politic pe care căpitanul Mitchell avea să-l salveze mai târziu de 
furia mulţimii) făcea, cu un cinism dezarmant, aluzie la 
excelenţele lor miniştrii, că-l trimiseseră pe padre peste munţi în 
toiul iernii, în speranţa c-o să degere şi o să moară în viscolele 
glaciale, în cumplitele pâramos. Nu era an în care să nu piardă 
în felul acesta câţiva catârgii vajnici - oameni deprinşi cu 
primejdiile. Dar ce vreţi? Se prea poate ca excelenţele lor să nu- 
şi fi dat seama ce preot straşnic era el. In timoul acesta însă, 
ignoranţii începuseră să murmure că reformele ribieriste nu 
însemnau decât că li se lua oamenilor pământul O parte avea să 
fie dată străinilor care făceau cale ferată, dar partea cea mai 
mare aveau s-o ia popii. Acesta era rezultatul zelului marelui 
vicar. Chiar în scui-ta alocuţiune din piaza către trupe (pe care 
n-au putut-o auzi decât primele rânduri) n-a fost în stare să 
renunţe la ideea lui fixă, a unei Biserici ultragiate care aşteaptă 
repararea nedreptăţii de la o ţară în căinţă. El jefe politico era 
exasperat. Dar nici nu putea arunca în închisoarea Cabildo pe 
cumnatul lui Don Jose. Acest înalt demnitar, om foarte 
cumsecade şi popular, îşi făcea vizita la Casa Gould venind după 


apusul soarelui, pe Jos de la Intendencia, neînsoţit de nimeni, şi 
răspundea cu aceeaşi politeţe puţin solemnă la salutul şi al celor 
do sus şi al celor de jos. Tn seara asta venise de-a dreptul la 
Charles Gould să-i spună şuierat printre dinţi că mare poftă ar 
avea să-l deporteze undeva pe marele vicar de Sulaco, oriunde, 
într-o insulă pustie, pe Isabele de pildă. „De preferinţă pe coa 
fără apă - eh, Don Car'os, re 7ici?” adăugase el pe un ton pe 
jumătate în glumă, dar jumătate în serios Preotul acesta care nu 
ştie de stăpân, care-i refuzase propunerea ce-i oferea ca 
reşedinţă palatul episcopal şi prefera să se întindă în hamacul 
lui nenorocit, printre dărâmăturile şi păienjenii unei foste 
mănăstiri dominicane confiscate, îşi luase în cap să pledezp 
pentru graţierea fără condiţii a lui Hernandez banditul ' Şi asta 
nu-i ajungea: pare-se că luase contact cu cel mai cutezător 
criminal ce se pomenise în ţara asta d” ani de zile! Poliţia din 
Sulaco ştia, natural, tot ce se punea la cale. Părintele Corbelân 
pusese mâna pe italianul cel re-săbuit, pe el capataz de 
cargadores, singurul om potrivit pentru o ispravă ca asta, şi îi 
trimisese un mesaj prin el Părintele Corbelân ctudiase la Roma 
şi vorbea italieneşte Despre el capataz se ştia că se duce 
noaptea la mări „ştirea dominicană O bătrână care-l îngrijea pe 
mnre'p vicar auzise rostindu-se numele lui Hernandez; şi nu mai 
târziu decât sâmbăta trecută, după masă. el capataz fusese 
văzut plecând în galop din oraş. Nu s-a întors decât după două 
zile Ar fi pus mâna, poliţia, pe el, clacă nu i-ar fi fost frică de 
cargadori, o masă de oameni cam turbulentă, în stare foarte 
bine să facă cine-ştie-ce tărăboi In ziua de azi nu-i uşor să 
guvernezi la Sulaco V>- niseră fel de fel de oameni periculoși, 
atraşi de banii din buzunarele lucrătorilor de la calea ferată. 
Discursurile părintelui CorbeMn nelinişteau populaţia. Şi primul 
demnitar îi explică lui Charles Gould că acuma, când toată 
provincia era golită de trupe, once izbucnue anarhică ar găsi 
autorităţile, cum se zice pe aici, cu cizmele scoase. 

Se depărta îngândurat, morocănos, ca să se aşeze într-un 
fotoliu şi să fumeze o ţigară de foi, lungă şi subţire, nu departe 
de Don Jose cu care schimba din când în când câte o vorbă 
aplecându-se într-o parte. Când intră preotul, îl ignoră, şi de 
câte ori părintele Corbelân ridica vocea în spatele lui, avea un 
gest nervos din umeri. Părintele Corbelân rămăsese absolut 
nemişcat, şi avea în imobilitatea lui acel ceva vindicativ care 


părea să-i caracterizeze toate atitudinile. Convingerile lui 
profunde dădeau chipului său sumbru o strălucire aprigă, cu o 
notă de tragism Der când dădu cu ochii de Don Martin, asprimea 
i so muie, ridică încet, impresionant, braţul său lung şi negru: 
„Şi dumneata dumneata eşti un veritabil păgân,” zise el cu voce 
potolită, profundă. 

Făcu un pas înainte, cu arătătorul spr” pieptul tânăru-lui. 
Decoud, foarte calm, simţi cu capul peretele în dosul draperiei. 
Apoi, ridicând bărbia, zâmbi. „Mă rog, dacă vreţi,” admise el cu 
indiferența puţin o-bnsită a unui om deprins de mult c” 
asemenea ieşiri. „Dar asta poate pentru că n-aţi descoperit încă 
Dumnezeul în care cred? Cu Barrios a fost mai uşor.” Preotul 
reprimă un ge=t de descurajare. „Dumneata nu crezi nici în 
dracu nici în tat-su,” zise el.,Si rifi în sticlă,” adăugă Decond fără 
să se clintească.,. Cum de a'tfel nu crede în sticlă nici celălalt 
confident al sfinţeniei voastre Mă refer la el capataz de 
carpadores Nu bea F->ec cinste perspicacităţii domniei voastre 
felul cum mi-aţi citit caracterul. Dar de ce să spuneţi că sunt 
Păgân?” 

Ai dreptate,” ripostă preotul. „Eşti de zece ori mai rău “ici 
chiar o minune nu te-ar converti.” -Jn minuni nu cred. asta-i 
cert,” zise Deccud calm Părintele Corbelân ridică din umeri, 
şovăielnic. 

„Un soi de francez... ateu... un materialist...” rosti el rar ca 
şi cum ar fi cântărit termenii unei analize riguroase. „Nici copilul 
ţării lui, nici al alteia...” continuă el gân-ditor. 

„De fapt, aproape că nici făptură omenească,” comentă 
Decoud printre dinţi, cu capul rezemat de perete şi cu ochii în 
tavan. 

„Victimă a epocii acesteia lipsite de credinţă,” conchise 
părintele Corbelân cu glasul profund, domol. „Dar util întrucâtva 
ca jurnalist.1' Decoud îşi schimbase poza şi vorbea cu mai multă 
însufleţire. „A omis cumva sfinţia voastră să citească ultimul 
număr din El Porvs-nir? Vă asigur că e întocmai ca şi celelalte. In 
politica generală continuă să-l numească pe Montero gran' 
bestia şi pe frate-său, pe guerillero, îl stigmatizează ca lacheu şi 
spion. Ce s-ar putea mai eficace? în problemele locale, 
îndeamnă guvernul să înroleze în armata naţională banda lui 
Hernandez tâlharul - care s-ar părea că se bucură de protecţia 


Bisericii - sau cel puţin a marelui vicar Ceva mai bun nici nu se 
putea.” 

Preotul dădu din cap şi se răsuci pe călcâiele ghetelor sale 
cu tocuri pătrate şi cu catarame mari de oţel. începu din nou să 
umble de colo până colo, cu mâinile la spate, cu paşi mari şi 
apăsaţi. Când se răsucea, poalele sutanei fluturau puţin umflate 
de bruscheţea mişcării. Salonul începuse încetul cu încetul să se 
golească. Când şi el jefe politico se ridică să plece, majoritatea 
celor rămaşi se ridicară şi ei în semn de respect, iar Don Jose 
Avellanos îşi încetă legănatul în balansoar. Dar cumsecadele 
prim demnitar făcu un gest de prevenire, îl salută cu mâna de 
departe pe Charles Gould şi plecă discret. 

În liniştea relativă a încăperii, exclamaţiile de Monsieur 
FAdministrateur ale francezului mărunt şi bărbos păreau să 
capete o stridenţă supranaturală. Exploratorul consorţiului de 
capitalişti mai era încă entuziasmat. „Zece milioane de dolari 
cupru la vedere, Monsieur l'Admi-nistrateur '. Zece milioane la 
vedere! Şi linia ferată care se construieşte - o linie ferată! Când 
or să-mi citească raportul, n-or să creadă. Cest trop beau!” Se 
lăsase cuprins de extazul său strident în mijlocul unor capete 
care aprobau cuminţi, clătinându-se înainte şi-napoi, şi în faţa 
calmului imperturbabil al lui Charles Gould. jSTumai preotul îşi 
continua plimbarea, zvârlind în jur pulpana sutanei la fiecare 
întoarcere. Decoud îi şopti ironic: „Domnii vorbesc despre 
Dumnezeii lor.” părintele Corbelân se opri scurt, privi o clipă fix 
la jurnalistul din Sulaco, dădu uşor din umeri şi îşi reluă mersul 
apăsat al unui călător perseverent, începuseră să se mai 
rărească şi europenii din grupul format în jurul lui Charles Gould, 
şi acuma administratorul marii mine de argint de la San Tome 
putea fi văzut din cap şi până-n picioare, înalt şi slab, lăsat de 
mareea în retragere a oaspeţilor să eşueze pe vastul careu 
multicolor al covorului cu flori şi arabescuri de sub cizmele lui 
maro. Părintele Corbelân se apropie de balansoarul lui Don Jose 
Avellanos. 

„Hai, frate,” zise el cu oarecare amabilitate în bruscheţe, 
şi cu o notă de uşurare după nerăbdarea care te cuprinde către 
sfârşitul unei ceremonii absolut inutile. „A la casa! A la casa ' 
Până acuma n-a fost decât vorbărie. Hai să mergem să cugetăm 
şi să ne rugăm cerului să ne călăuzească.” 


Ridică în sus ochii săi negri. Alături de firavul diplomat - 
inima şi sufletul partidului - părea un gigant cu o licărire de 
fanatism în privire. Dar glasul partidului, sau mai bine zis 
purtătorul lui de cuvânt,fiul Decoud” de la Paris, devenit 
jurnalist de dragul ochilor Antoniei, ştia foarte bine că nu astfel 
stăteau lucrurile, că nu era decât un preot sever, cu o idee fixă, 
temut de femeile şi detestat de bărbaţii din popor. Martin 
Decoud, diletantul în viaţă, îşi imagina că gustă o veritabilă 
plăcere artistică conttrnplând pitoreştile extravagante spre care 
putea împinge pe un om o convingere cinstită, aproape sacră. 
„E curată demenţă. Trebuie să fie - pentru că te împinge la 
propria ta nimicire,” îşi spusese de mai multe ori Decoud. Avea 
sentimentul că orice convingere, îndată ce Producea efecte, lua 
acea formă demenţială pe care zeii o trimit celor pe care vor să-i 
piardă. Dar savura gustul amar al acestui exemplu cu deliciul 
unui cunoscător în arta-i preferată. Cei doi bărbaţi se înțelegeau 
foarte bine, Parcă ar fi simţit fiecare că o convingere 
dominatoare ca 

1S7 şi un scepticism total pot duce un om foarte departe 
pe căile ocolite ale politicii. 

Don Jose ascultă de atingerea mâinii mari şi păroase. De- 
coud ieşi cu cei doi cumnaţi. Şi în salonul vast şi gol, cu 
atmosfera lui ceţoasă albăstruie de fum de tutun nu rnai rămase 
decât un singur musafir, un bărbat cu o privire adormită pe faţa 
rotundă, cu mustaţa căzută, un negusto.-de piei din Esmeralda, 
venit la Sulaco pe uscat, cu câţiva peoni, călare, peste şirul de 
munţi de pe coastă. Era foarte îneântat de călătoria pe care o 
făcuse în special ca să-l întâlnească pe el Sefior Administrador 
de la San lome, în legătură cu sprijinul pe care-l solicita pentru 
întreprinderea sa de export de piei. Spera să o extindă con- 
sidtrabil acuma, când avea să se facă ordine în ţară Avea să se 
facă ordine, repetă el de mai multe ori, degra-dând cu tonul lui 
plângăreţ şi anxios sonoritatea limbii spaniole, pe care o debita 
volubil ca pe un fel de jargon servil. Un om de treabă putea 
acum să-şi vadă de mica lui afacere - în deplină siguranţă - şi 
chiar să se gân-dească la extindere. Nu era aşa? Părea să 
implore de la Charles Gould un cuvânt de confirmare, o 
mormăială cb asentiment, un simplu semn măcar. 

N-a putut scoate nimic. Neliniştea lui crescu, şi în 
momentele de tăcere îi fugeau ochii în toate părţile, apoi, prea 


puţin dispus să renunţe, începu cu aluzii la pericolele prin care 
trecuse în cursul călătoriei. îndrăzneţul Hernandez îşi părăsise 
ascunzătorile obişnuite, traversase Campo de Sulaco şi, din câte 
se ştia, dădea târcoale prin văile din zona de coastă. leri, pe 
când era numai la câteva ore de drum de Suâaco, negustorul de 
piei şi cu pe-onii lui văzuseră trei oameni care se opriseră 
suspect în drum, cu capetele cailor grămadă. Doi dintre ei au 
plecat imediat dispărând într-o quebrada mică, spre stânga. 
„Ne-am oprit,” continuă omul din Esmeralda, „şi am încercat să 
mă ascund după un tufiş. Dar niciunul dintre mozos n-a vrut să 
se ducă să vadă ce era acolo, ce însemnau toate astea, şi al 
treilea călăreț părea să ne aştepte. N-aveam ce face. Ne 
văzuseră. Aşa că am pornit înec' mai departe, tremurând. Ne-a 
lăsat să trecem - era un bărbat cu pălăria trasă pe ochi, cu un 
cal mare ca argintul - n-a scos o vorbă de salut, dar din când în 
când îl 

16H auzeam galopând în uima noastră. Ne-am întors să-i 
facem faţă, dar asta nu l-a intimidat de loc. S-a apropiat repede, 
mi-a atins piciorul cu călcâiul cizmei şi mi-a cerut o ţigară cu un 
râs de-ţi îngheţa sângele în vine. Nu părea înarmat, dar când a 
băgat mâna să-şi ia chibrit u-rile, am văzut un revolver cât toate 
zilele prins la brâu. M-am cutremurat. Avea nişte favoriţi 
înfiorători, Don Carlos, şi cum nu arăta că vrea să plece, noi nu 
îndrăzneam să ne mişcăm. In cele din urmă, suflând pe nări 
fumul din ţigara mea, mi-a zis: Senor, poate c-ar fi mai bine 
pentru dumneavoastră dacă aş veni şi eu în w ma grupului. 
Acum nu mai sunteţi departe de Sulaco. Mergeţi cu Dumnezeu! 
Ei, dumneavoastră ce-aţi fi făcut? Am pornit. Nici vorbă de 
rezistat. Se putea să fi fost Hernandez în persoană, cu toate că 
servitorul meu, care a venit de multe ori la Sulaco pe mare, m-a 
asigurat că-l cunoaşte foarte bine, că-i el capataz de cargadores 
de la Compania de Navigaţie. Mai târziu, în aceeaşi seară, l-am 
văzut pe omul acesta în colţ în piaza vorbind cu o fată, o 
morenita, care stătea lângă scară cu o mână pe coama calului.” 
„Vă asigur, Senor Hirsch, că n-aţi trecut prin nici o primejdie cu 
ocazia asta,” murmură Charles Gould. „Se prea poate să fie aşa. 
Senor, cu toate că mai tremur şi acuma. Ce om fioros. Şi ce 
înseamnă asta? O persoană în serviciul Companiei de Navigaţie 
să stea de vorbă cu nişte salteadores - nimic altceva, Senor; 
ceilalţi doi călăreţi erau precis nişte salteadores - într-un loc 


izolat şi eomportându-se el însuşi ca un tâlhar! O ţigară nu-i 
nimic, dar ce-l împiedica să-mi ceară punga?”. Nu, nu, Senor 
Hirsch,” murmură Charles Gould lăsân-du-şi privirea să 
vagabondeze puţin în gol, în timp ce faţa rotundă cu nas coroiat 
se înălța acum spre el rugătoare, aproape ca a unui copil.,Dacă 
cel pe care l-aţi în-tâlnit era el caoataz de cargadores - şi nu mai 
rămâne nici o îndoială, nu-i asa? - eraţi în perfectă siguranţă”. 

Vă mulţumesc. Sunteţi foarte bun. Teribil arăta, Don ' 
arlos. Mi-a cerut o ţigară în modul cel mai familiar posibil. Dar ce 
s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi avut? Mă înfior şi acuma. Ce căuta 
el să stea de vorbă cu tâlhari într-un loc izolat?” 

Dar Charles Gould, vădit preocupat acum, un semn nu 
făcea, un sunet nu scotea. Impenetrabilitatea omulm care 
întruchipa concesiunea Gould îşi avea şi ea nuanțele ei. Muţenia 
nu-i decât o lovitură a soaitei; dar regele din Sulaco ştia destul 
de bine să mânuiască în aşa fel cuvintele, încât forţa sa 
taciturnă să capete toată ponderea de mister necesară. 
Consolidate de elocvenţa sa, tăcerile căpătau semnificaţii cu tot 
atâtea nuanţe cit şi cuvintele, exprimând asentiment, ori 
îndoială, ori negaţie - sau chiar un simplu comentariu. Unele 
păreau să spună simplu „Mai reflectaţi”, altele însemnau de-a 
dieptu! „Daţi-i drumul”, un simplu „înţeleg” abia şoptit cu un 
semn afirmativ din cap la sfârşitul unei jumătăţi de oră de 
ascultare atentă era echivalentul unui contract verbal, pe care 
lumea învățase să se bizuie fără ezitare, penţiu că în spate se 
afla marea mină de la San Tome, alfa şi omega în domeniul 
intereselor materiale, atât de puternice încât nu mai depindeau 
de bunăvoința nimănui pe tot întinsul Provinciei Occidentale cât 
era ea de lungă şi de lată - vreau să zic de nici o bunăvoință 
care să nu poată fi cumpărată nu o dată: de zece ori. Dar pentru 
o-muleţul cu nas coroiat de la Esmeralda, îngrijorat de exportul 
lui de piei, tăcerea lui Charles era de rău augur, însemna eşec. 
Evident că nu erau vremuri de extins o întreprindere modestă a 
unui om cumsecade. Cuprinse într-un singur blestem prompt, în 
gând, toată ţara cu toţi locuitorii ei, ribierişti şi monterişti la un 
loc, şi în mânia lui mută aproape că-i dădeau lacrimile la gândul 
nenumăratelor piei de bovine care aveau să se strice pe 
întinderile de vis de pe Campo, cu palmierii solitari apă-rând ca 
vapoarele pe mare la un vast orizont perfect circular, cu pilcuri 
masive de copaci imobili ca nişte insule de frunze solide 


deasupra valurilor de iarbă în veşnică rostogolire. Erau piei 
acolo putrezind fără nici un câştig pentru nimeni - putrezind 
acolo unde fuseseră lăsate să zacă de oamenii chemaţi să 
participe la nevoia urgentă de revoluţii politice. Sufletul practic, 
negustoresc, al lui Senor Hirsch se revolta împotriva unei 
asemenea stupidităţi, în timp ce îşi lua, în persoana lui Charles 
Gould, un respectuos dar tulburat rămas bun de la puterea şi 
maiestatea minei de la San Tome. Nu-şi putu reţine un murmur 
îndurerat, smuls din inima lui zdrobită. /Toate acestea, Don 
Carlos, sunt o mare, o adevărată nebunie. La Hamburg preţul 
pieilor urcă... urcă. Natural, guvernul ribierist va pune ordine în 
toate - când se va fi instalat solid. Dar până atunci...” Oftă. 

„Da, până atunci...” repetă Charles Gouâd impenetrabil. 
Celălalt ridică din umeri. Dar nu era încă dispus să plece Mai era 
o mică chestiune pe care ar fi dorit foarte mult s-o menţioneze, 
dacă i se permitea. Intâmplarea făcea să aibă la Hamburg 
prieteni foarte buni (murmură numele unei firme) care ar fi 
foarte doritori să plaseze dinamită, explică el. Un contract de 
dinamită cu mina San Tome şi, poate, mai târziu cu alte mine 
care cu siguranţă că... Omul de la Esmeralda era dispus să se 
extindă asupra perspectivelor, dar Charles îl întrerupse. Părea 
că, în fine, răbdarea lui Şeilor Administrador ajunsese la limită. 

„Seiâor Hirsch,” zise el, „am sus în munte înmagazinată 
destulă dinamită ca să-l arunc în aer tot şi să umplu valea” - 
glasul său se ridică puţin - „să arunc şi jumătate din Sulaco, 
dacă aş vrea.” 

Charles Gould zâmbi ochilor rotunzi, uluiţi ai negustorului 
de piei, care murmură grăbit: „Extraordinar. Extraordinar.” ŞI 
acum, pleca. Era imposibil să vinzi explozivi unui Administrador 
atât de bine aprovizionat şi atât de puţin îmbietor. Suferise 
toate chinurile iadului venind călare şi se expusese atrocităților 
banditului Hernandez, de pomană, absolut de pomană. Nici piei, 
nici dinamită - şi până şi umerii întreprinzătorului izraelit 
exprimau deprimare. La uşă salută cu o plecăciune profundă pe 
inginerul şef. Dar jos în capul scării, în patio, se opri brusc, cu 
mâna grăsuţă la gură, într-o atitudine de uimire meditativă. 

„Ce nevoie are de atâta dinamită?” murmură el. „Şi de ce- 
mi spune mie?” 

Inginerul şef apăru în pragul salonului gol, de unde se 
retrăsese până şi ultima şi cea mai insignifiantă picătură de 


maree politică, făcu familiar un semn cu capul stăpânu-iui casei, 
care stătea nemişcat ca un far înalt printre stân-ciie pustii ale 
mobilierului. 

„Noapte bună, plec. Am bicicleta jos. Acum calea fcrat o 
să ştie de unde să ceară dinamită dacă s-o întâmpla să aibă 
nevoie vreodată. Până acum am tot tăiat şi defrişat. In curând o 
să începem să aruncăm obstacolele îr aer, să ne deschidem 
drumul.” „Mie să nu-mi ceri,' zise Charles Gould cu o seninătate 
perfectă. „N-o să am nici un dram de dat, nimănui. Nici un dram. 
Nici pentru fratele meu, dacă aş avea un frate şi dacă ar fi 
inginer şef la cea mai promițătoare cale ferată din lume.'1,. Ce 
mai e şi asta?” întrebă inginerul şef la fel de senin.,Lipsă de 
bunăvoinţă?' „Nu,'- zise Charles Gould flegmatic. „Politică.” 
„Radicală, aş zice,” făcu inginerul şef din uşă. „Crezi că-i chiar 
termenul potrivit?” zise Charles Gould din mijlocul salonului. 

„Vreau să zic că merge până la rădăcină, ştii,” lămuri 
inginerul şef cu un aer amuzat. 

„Da, aşa da,” rosti Charles încet. „Concesiunea Gould a 
prins rădăcini atât de adânci în ţara asta, în provincia asta, în 
trecătoarea asta dintre munţi, că nimic, numai dinamita ar mai 
putea s-o scoată de acolo. Asta-i hotă-râroa mea. E ultima 
carte.” 

Inginerul şef fluieră încet. „Frumoasă partidă,” zise el cn o 
urmă de discreţie. „Şi lui Holroyd, i-ai spus de a-tuul acesta 
extraordinar pe care-l ai în mână?” „Atu numai dacă-l joc, dacă-l 
arunc pe masă la sfârşitui partidei. Până atunci poţi să-l numeşti 
o. 0...” „O armă,” sugeră omul căilor ferate. „Nu Mai curând un 
argument,” îl corectă blând Charles Gould. „Şi tot aşa i-am 
prezentat chestiunea şi domnului Holroyd.” „Si el ce-a 7is?” 
întrebă inginerul cu interes nedisimulat. 

El” - Charles Gould vorbi după o scurtă pauză —, a zis 
ceva despre a rezista cu disperare şi a te încrede îr Dumnezeu. 
îmi închipui că a fost destul de surprins. D^ 2Hfel« - continuă 
administratorul minei de la San To- 

^ )(Be altfel, el e foarte departe, ştii, şi Dumnezeu, curij se 
zice pe la noi, e tare sus, deasupra.” Râsul satisfăcut al 
inginerului se stingea jos pe scară, unde Madona cu Copilul în 
braţe din nişa îngustă părea că se uită la spinarea lui lată 
zguduită încă de râs. 


capitolul şase în Casa Gould domnea o linişte profundă. 
Stăpânul casei, mergând de-a lungul coridorului şi deschizând 
uşa ca nerei sale, o găsi pe soţia sa şezând într-un fotoliu mare - 
fotoliul iui de fumat - gânditoare, privindu-şi vârful pantofilor. 
Nu-şi ridică ochii când intră el. „Obosită?” întrebă Charles Gould. 

„Puţin,” zise doamna Gould. Tot fără să-şi ridice ochii, 
adăugă cu emoţie:Toate asta-mi dau un sentiment oribil de 
irealitate.” 

Charles Gould, în faţa mesei lungi acoperite cu hârtii 
răvăşite şi pe care mai erau un baston de vânătoare şi o 
pereche de pinteni, se opri uitându-se la sofia sa: „Căldura şi 
praful trebuie să fi fost îngrozitoare azi după-amiază la malul 
mări,” murmură el compătimitor. „Reverberarea soarelui în apă 
trebuie să fi fost pur şi simplu insuportabilă.” „La reverberare 
închizi ochii,” zise doamna Gould.,. Dar, Charley dragă, mi-e 
imposibil să închid ochii la situaţia noastră, la acest teribil.” 

Ridică privirea spre soţul ei, de pe faţa căruia dispăruse 
orice urmă de compătimire sau de orice alt sentiment. „De ce 
nu-mi spui şi mie ceva?” făcu ea gata să plângă. „Credeam că 
ne-am înţeles perfect din capul locului,"?ise Charles Gorld rar,. 
Credeam că n” spusesem tot ce era de spus, încă de mult. Acum 
nu mai e nimic de a-ăugat. Erau lucruri care trebuiau făcute. Le- 
am făcut, Şi continuăm să le facem. Nu mai putem da înapoi. 
Am impresia că din capul locului n-a fost nici o posibilitate „e a 
da înapoi. Si, mai mult, nu ne putem permite nici m§ear să stăm 
pe loc. K 

„Ah, dacă aş şti măcar oât de departe ai de gând să 
mergi,” zise soţia sa tremurând în sine, dar cu un ton aproape 
jucăuş. 

„Oricât de departe, natural,” fu răspunsul, pe un ton 
pragmatic, care o obligă pe doamna Gould să facă un nou efort 
pentru a-şi reprima un frison. Se ridică, zâmbind plină de graţie, 
şi chipul ei mic păru să se micşoreze şi mai mult datorită masei 
grele de păr şi trenei lungi a rochiei. 

„Dar numai spre victorie,” zise ea, persuasiv. Charles 
Gould, învăluind-o cu privirea lui albastră, a-geră, de oţel, 
răspunse fără ezitare:Oh, altă alternativă n-avem.” 

Spusese asta pe un ton de imensă siguranţă. Cât despre 
cuvinte, erau tot ce-i permitea conştiinţa să spună. Surâsul 
doamnei Gould întârzie o idee prea mult pe buze. Ea murmură: 


„Te las. Mă doare puţin capul. Căldura, praful, au fost, desigur... 
Mi se pare că te întorci la mină înainte da a se lumina de ziuă?” 
„La miezul nopţii,” zise Charles Gould. „Mâine aducem argintul. 
Pe urmă rămân trei zile în oraş, cu tine.” „Âh, ieşi înaintea 
escortei. Am să fiu la cinci în balcon să te văd trecând. Până 
atunci, la revedere.” Charles Gould ocoli repede masa şi, 
apucându-i amân-două mâinile, se plecă peste ele sărutându-le. 
înainte de a se fi îndreptat, ea îşi trăsese o mână şi-i mângâia 
obrazul parcă ar fi fost un băieţel. 

„încearcă să te odihneşti câteva ore,” murmură ea arun- 
când o privire spre hamacul întins într-un colţ al camerei, mai 
departe. Trena foşnea în urma ei pe cărămizii” roşii. La uşă se 
opri, şi privi înapoi. 

Două lămpi mari cu globuri de sticlă mată scăldau într-o 
lumină catifelată, abundentă cei patru pereţi albi ai camerei, 
vitrina de cristal cu arme, pe careul de catifea al căreia 
strălucea minerul de alamă al săbiei de cavalerie a lui Henry 
Gould, şi schiţa în acuarelă a trecătoarei San Tome. Şi doamna 
Gould, privind la aceasta din urmă, oftă:Ah, Charley, dacă le-am 
fi lăsat pe toate în pace.” 

Nu,'1 zise Charles Gould, morocănos „era imposibil să fi 
lăsat în pace.” oate că era imposibil,” admise doamna Gould, 
încet. Biizele-i tremurau puţin, dar ea zâmbea cu un aer de 
bravură care înduioşa. „Am deranjat o mulţime de şerpi în 
paradisul acela, Charley, nu-i aşa?”,Da, umi aduc aminte,” zise 
Charles Gould. „Don Pepe a numit trecătoarea Paradisul 
Şerpilor. Fără îndoială că am deranjat foarte mulţi. Dar nu uita, 
draga mea, că acuma nu mai e cum era când ai făcut schiţa 
asta.” Arătă cu mâna spre acuarela atârnată singură pe un 
perete mare, gol. „Nu mai e paradisul şerpilor. Arn adus oameni 
acolo, şi nu putem să le întoarcem spatele şi să plecăm ca Să 
începem altă viaţă în altă parte.” Fixă asupia soţiei sale o privire 
de o energie concentrată, la carp doamna Gould răspunse cu un 
aer de bravură şi ieşi închizând încet uşa în urma ei. în contrast 
cu odaia albă, strălucitoare, coridorul slab luminat părea învăluit 
într-un mister odihnitor de luminiş de pădure, sugerat de 
tulpinile şi frunzele plantelor înşirate de-a lungul balustradei, pe 
partea deschisă, în fâşiile de lumină căzând prin uşile deschise 
ale saloanelor de primire, florile albe sau roşii sau palide ca 
liliacul ieşeau vii în relief, cu vioiciunea florilor în bătaia soarelui, 


şi doamna Gould, când trecea prin dreptul lor, avea aceeaşi 
strălucire vie pe care o capeţi trecând peste petele de soare ce 
joacă printre umbre într-un luminiş de pădure. Briliantele 
inelelor de la mâna ei apăsată pe frunte seânteiară la lumina 
lămpilor din salon când trecu prin dreptul uşii. 

„Cine-i acolo?” întrebă ea cu tresărire în glas. „Dumneata 
eşti, Basilio?” Se uită înăuntru şi-l văzu pe Martin Decoud 
umblând printre scaune şi mese de parcă ar fi pierdut ceva. 

„Antonia şi-a uitat evantaiul,” zise Decoud cu un aer 
straniu, distrat, „aşa că am intrat să-l caut.” Dar, chiar pe când 
vorbea, renunţase la orice căutare şi veni drept la doamna 
Gould, care-l privi surprinsă şi tulburată. „Sefiora,” începu el cu 
voce scăzută. 

„Ce s-a întâmpjat, Don Martin?- întrebă doamna Gould. Şi 
adăugă, râzând puţin: „Sunt atât de nervoasă, astăzi,-parc-ar fi 
vrut să explice pripeala întrebării. „Nimie direct primejdios,” zise 
Decoud, care acuma nu-şi mai putea ascunde agitația. „Vă rog 
să nu vă speriaţi Nu, efectiv, nu-i cazul să vă speriaţi.” Doamna 
Gould, cu privirea sinceră, cu ochii mari deschişi, cu buzele 
încercând un zâmbet, îşi căută cu mâiia ei mică plină de inele un 
sprijin în uşorul salonului. „Poate că nu-ţi dai seama cât eşti de 
alarmant apărând aşa, pe neaşteptate...” „Eu! Alarmant!” 
protestă el sincer vexat şi surprins.,. Vă asigur că nu sunt 
absolut de loc alarmant. S-a pierdut un evantai; ei, o să se 
găsească. Dar nu aed să fie aici. Caut un evantai. Nu ştiu cum a 
putut Antonia... Ei? L-ai găsit, amigo?” „No, Senor,” se auzi în 
spatele doamnei Gould vocea moale a lui Basilio, majordomul 
casei. „Nu cred că Se-norita a putut să-l lase aici în casă.”,Du-te 
şi caută-l din nou, prin patio. Du-te chiar acum, amice; caută-l 
pe scări, pe la poartă, uită-te pe fiecare lespede de piatră, 
caută-l până cobor... Omul acesta,” - se adresă el în englezeşte 
doamnei Gould - „îţi apare totdeauna în spate, desculţ cum 
umblă. L-am pus să caute evantaiul îndată ce am venit, ca să-mi 
justific a-pariţia, întoarcerea.” 

Se opri, şi doamna Gould zise, amabilă: „Eşti totdeauna 
binevenit”. Se opri şi ea o clipă. „Dar aştept să aflu motivul 
întoarcerii.'1 

Decoud luă brusc o atitudine afectată, de extremă inui- 
diferenţă. 


„Nu suport să fiu spionat. Oh, motivul? Da, există un 
motiv: s-a mai pierdut ceva, în afară de evantaiul favorit al 
Antoniei. Pe când mă duceam acasă, după ce-i condusesem 
peDon Jose şi pe Antonia, m-a oprit el ca-pataz de cargadores 
care trecea călare.”,. S-a întâmplat ceva la Viola acasă?” întrebă 
doamna Gould. 

„Viola? Vreţi să spuneţi bătrânul garibaldin care ţine 
hotelul unde stau inginerii? Nu s-a întâmplat nimic, a-rolo El 
capataz nu mi-a spus nimic despre ei; mi-a spus numai eă 
telegrafistul de la compania cablului unicu capul gol prin piaza 
după mine; mă căuta. Sunt ştiri din interior, doamnă Gouid. Aş 
spune mai curând zvordespre ştiri.” 

Ştirx bune?” întrebă încet doamna Gould. „Faraonici o 
valoare, aş zice. Dar dacă ar trebui să precizez, aş zice mai 
curând proaste. In sensul că s-a dat o luptă lângă Santa Marta şi 
că nbieriştii au fost bătuţi. Trebuie să se fi întâmplat acum 
câteva zilepoate o săptămână. Zvonul de-abia acuma a ajuns la 
Cayta, şi omul de la cablu a telegrafiat-o colegului său de aici. 
Era mai bine să-l fi oprit pe Barrios aici la Sulaco.” „Şi acuma, 
ce-i de făcut?” murmură doamna Gould. „Nimic. Barrios e cu 
trupele pe mare. In câteva zile a-junge la Cayta şi află acolo 
cum stau lucrurile. Ce-o să facă - cine ştie? Să apere Cayta? Să 
se supună lui Montero? Să-şi demobilizeze oamenii - lucrul cel 
mai probabil - iar el să plece cu unul din vapoarele C. N. O. spre 
nord sau spre sud - la Valparaiso sau la San Francisco, n-are 
importanţă unde. Barrios al nostru are multă experienţă în 
materie de exiluri şi de repatrieri, şi în jocul politic, acestea sunt 
tot atâtea puncte câştigate.” Decoud şi doamna Gould se priviră 
lung, şi el adăugă, mai mult ca o sugestie:Şi totuşi, dacă l-am fi 
avut pe Barrios aici, cu cele două mii de puşti perfecţionate, s-ar 
fi putut încerca ceva.” „Montero victorios. Complet victorios!” 
şopti doamna Gould, parcă nu i-ar fi venit să creadă.,Vreun zvon 
fals, probabil. Palavrele se răspândesc uşor în vremuri de astea. 
Şi chiar dacă ar fi adevărat? Mă rog, să presupunem cazul cel 
mai rău, să zicem că-i a-devărat.” 

Atunci totul e pierdut,” spuse doamna Gould cu calmul 
disperării. 

Deodată ea păru să ghicească, să descopere emoția 
teribilă a lui Decoud sub mantia lui de nepăsare afectată. 
Începuse să se trădeze în privirea lui îndrăzneață şi 


circumspectă, în cuta buzelor ironice, nesăbuite. şi se desprinse 
de pe ele o frază în franţuzeşte, ca şi cum pentru cos- 
taguanezul acesta bulevardier nu exista altă limbă mai c- 
<presivă... 

12. Nostromci „Non, Madame. Rien n'est perdu.” 

Pe doamna Gould, fraza o electriza, o scoase din 
toropeală, şi ea exclamă repede: „Ce crezi că e de făcut?” 

Dar în emoția stăpânită a lui Decoud apăruse o nuanţă de 
zeflemea. 

„Ce vă aşteptaţi să facă un autentic costaguanez? Aitg 
revoluţie, bineînţeles. Pe cuvântul meu de onoare, doamnă 
Gould, cred că sunt un veritabil hijo del păiş, un veritabil fiu al 
ţării mele, orice ar spune părintele Corbelân. Şi nu sunt chiar 
atât de necredincios, încât să nu cred nici în propriile mele idei, 
în propriile mele remedii, în propriile mele dorinţe.” „Da,' zise cu 
oarecare ezitare doamna Gould. „Nu păreţi convinsă,' continuă 
Decoud pe franţuzeşte. „Să zicem atunci: în pasiunile mele.” 
Doamna Gould primi adăugirea fără să se clintească. Ca s-o 
înţeleagă perfect n-ar mai fi fost nevoie să audă şi asigurarea pe 
care o murmură el: „Nu există pe lume ceva să nu fiu în stare să 
încerc de dragul Antoniei. Nn există nimic să nu fiu gata să fac. 
Nu există primejdie să nu fiu gata s-o înfrunt.' Decoud părea să 
prindă curaj proaspăt auzindu-se for-mulându-şi gândurile. „Nu 
m-aţi crede dacă aş spune că dragostea de ţară e cea care...” 

Ea făcu un fel de gest de descurajare cu braţul, ca şi cum 
ar fi vrut să spună că renunţase de mult să mai aştepte de la 
cineva să acţioneze din acest mobil. „O revoluţie la Sulaco”, 
continuă Decoud şoptit dar vehement. „Marea cauză poate fi 
slujită şi aici, la faţa locului, chiar unde s-a născut, unde a fost 
zămislită, doamnă Gould.' 

Încruntându-se, muşcându-şi gânditoare buza de jos, ea 
făcu un pas, depărtându-se de uşă. 

„Nu cumva aveţi de gând să-i spuneţi soţului 
dumneavoastră?” o opri Decoud neliniştit. „Dar nu vei avea 
nevoie de ajutorul lui?” „Fără îndoială,” admise Decoud franc. 
„Totul se învâr-teşte în jurul minei de la San Tome, dar aş 
prefera ca el să nu fie încă pus la curent cu... cu speranţele 
mele.” Pe faţa doamnei Gould se putea citi perplexitate, şi 
Decoud, apropiindu-se, îi explică pe un ton confidenţial: jtNu 


înţelegeţi? E un idealist atât de mare!” Doamna Gould se 
împurpura, şi ochii i se făcură şi mai negri. 

„Charley un idealist!” făcu ea ca pentru sine, minu-nându- 
se. „Nu înţeleg ce vrei să spui.” „Da,” recunoscu Decoud, „e un 
lucru minunat să poţi spune asta când ai în faţa ochilor mina 
San Tome, poate cea mai mare realizare din toată America de 
Sud. Dar chiar aşa, această realizare, el a idealizat-o într-o 
măsură...'1 Se opri. „Doamnă Gould, vă daţi seama în ce 
măsură a idealizat el existenţa, valoarea, semnificaţia minei San 
Tome? Vă daţi seama?” Ştia el ce spunea. 

Efectul scontat se produse. Doamna Gould, gata să ia foc, 
renunţă brusc, cu un sunet slab, ca un geamăt. „Ce ştii 
dumneata?” întrebă ea cu voce stinsă. „Nimic,” răspunse 
Decoud ferm. „Dar nu înţelegeţi că el e englez?” „Da, şi ce-i cu 
asta?” întrebă doamna Gould. „Pur şi simplu că nu poate acţiona 
sau măcar exista fără să idealizeze până şi cel mai modest 
sentiment sau dorinţă sau realizare. N-ar putea crede nici în 
propriile sale motive dacă nu le-ar face întâi să intre într-o 
frumoasă poveste cu zâne. Teamă mi-e că pământul nu-i destul 
de bun, pentru el. Mă iertaţi că vorbesc cu atâta sinceritate? De 
altminteri, şi dacă mă iertaţi şi dacă nu, spusele mele fac parte 
din adevărurile care jignesc - cum spuneţi dumneavoastră - 
susceptibilităţile anglo-saxone, şi în momentul de faţă nu mă 
simt în stare să iau în serios nici concepţia lui despre viaţă şi - 
dacă-mi permiteţi să spun - nici chiar pe a dumneavoastră.” 
Doamna Gould n-arăta să se fi supărat. „Bănuiesc că Antonia te 
înţelege perfect?” „Mă înţelege? Da, cred că da. Dar nu sunt 
sigur că mă aprobă. Ceea ce nu schimbă absolut nimic, de altfel. 
Sunt destul de cinstit ca să vă spun şi lucrul acesta, doamnă 
Gould.” „Ideea dumitale, natural, e separaţia,” zise ea. 
„Separaţia, natural,” declară Martin. „Da, separarea întregii 
Provincii Occidentale de restul ţării acesteia turbiuente. Dar 
ideea mea adevărată, singura de care-nu pasă, e să nu fiu 
separat de Antonia.” „Asta-i tot?' întrebă doamna Gould, fără 
severitate „Absolut. Nu mă înşel pe mme însumi asupra 
propriilor mele mobiiuri. Ea nu vrea să părăsească Sulaco de 
dragul meu, aşa că Sulaco trebuie să lase republica în voia soar- 
tei. Nimic mai limpede. îmi plac situaţiile clare şi precise. Nu mă 
pot despărţi de Antonia, deci Republica Costagu-ana, una şi 
indivizibilă, trebuie silită să se despartă dt. Provincia ei 


Occidentală. Din fericire, întâmplarea tac ca politica asta să fie 
foarte sănătoasă. Să fie salvată de la anarhie cea mai bogată, 
cea mai fertilă parte a ţării. Personal, puţin îmi pasă, prea puţin; 
dar e cert că instalarea lui Montero la putere ar însemna pentru 
mine moartea, în toate proclamaţiile de amnistie ale generalului 
pe care le-am văzul, numele meu şi alte câteva sunt exceptate 
în mod expres. Fraţii mă urăsc, precum foarte biu” ştiţi, 
doamnă Gould, şi iată, vine zvonul că au câştigat o luptă. O să 
spuneţi că în ipoteza că-i adevărat, am încă destul timp să fug.” 

Uşorul murmur de protest al doamnei Gould îl făcu să se 
oprească o clipă şi să se uite la ea cu o privire întunecată şi 
hotărâtă. 

„Oh, fireşte că aş fugi, doamnă Gould. Aş fugi dacă ar 
servi la ceea ce-i acuma singura mea dorinţă. Am destul curaj să 
spun lucrul acesta şi să-l şi fac. Dar femeile, chiar şi ale noastre, 
sunt idealiste. Atonia n-o să fugă. Un gen nou de vanitate.” 
„Numeşti asta vanitate?” zise doamna Gould p.^ un tor. 
scandalizat. 

„Să-i spunem atunci mândrie, ceea ce - părintele Cor- 
belân vă va confirma - e un oăcat de moarte. Dar eu nu sunt 
mândru. Sunt pur şi simplu prea îndrăgostit ca să pot fugi. ŞI, în 
aceiaşi timp, vreau să trăiesc. Pentru morţi nu mai există 
dragoste. De aceea e necesar ca Sulaco să nu recunoască 
victoria lui Montero.”,Si crezi că soţul meu îţi va acorda 
sprijinul?”,. Cred că va putea fi determinat să mi-l dea, ca toţi 
idealiştii, când va ajunge să vadă o bază sentimentală pentru 
acţiunea lui. Dar n-aş vrea să vorbesc acum cu el. Simplele 
fapte n-or să-l mişte. E mult mai bine pentru el să se convingă 
singur, în felui lui. Şi, sincer vorbind, poat” că în momentul de 
faţă n-aş fi în stare să respect destul njci motivele lui şi, poate, 
nici chiar pe ale dumneavoastră, doamnă Gould.” 

Evident lucru, doamna Gould era hotărâtă să nu se supere 
Zâmbi vag în timp ce părea să reflecteze la chestiune. In 
măsura în care-şi putuse da seama din jumătăţile de confidenţe 
ale fetei, Antonia îl înţelegea p-l băiat. Evident că în planul lui, 
sau mai curând în ideea lui, exista o perspectivă de securitate. 
In orice caz, bună sau rea, ideea n-avea ce să strice. Şi se mai 
putea foarte bins» ca zvonul să fi fost fals. „Ai vreun plan? ' îi 
întrebă ea. 


„Simplicitatea însăşi. Barrios a pornit, să-l lăsăm să 
meargă; va ocupa Cayta, care-i poarta drumului pe mare spre 
Sulaco. Peste munţi ei nu pot trimite trupe suficiente. Nici măcar 
să-i ţină piept lui Hernandez. în timpul acesta ne vom organiza 
rezistenţa aici. Şi în acest scop ne va fi de folos chiar Hernandez 
în persoană. Ela bătut trupele luptând ca bandit, fără îndoială 
că va fi în stare de acelaşi lucru dacă-l facem colonel sau chiar 
general. Cunoaşteţi ţara asta destul de bine pentru ca vorbele 
mele să nu vă scandalizeze, doamnă Gould. V-am auzit afir- 
mând că acest sărman bandit este pilda vie, în carne şi oase, a 
cruzimii şi nedreptăţii şi stupidităţii şi împilării care zdrobesc 
sufletele oamenilor şi spulberă averile ţării. Ei bine, va fi o mică 
revanşă poetică, ridicarea acestui om ca să nimicească el relele 
care au împins pe un ranchero cinstit pe căile crimei. Splendidă 
idee de revanşă, nu?” 

Decoud trecuse uşor la limba engleză, pe care o vorbea 
corect, cu precizie, dar cu prea multe z-uri. >,Gândiţi-vă, de 
asemenea, la spitalele, la şcolile dumneavoastră, la mamele 
suferinde şi la bătrânii neputincioşi, la toată populaţia pe care 
dumneavoastră şi soţul dumneavoastră aţi adus-o în trecătoarea 
asta stâncoasă numită San Tome. Nu vă simţiţi responsabilă în 
faţa conştiin-ţei” durnneavoastră de soarta oamenilor acestora? 
Xu m< -n*ă ei încă un efort, care nu-i de loc atât de disperat cV 
are aerul să fie, în loc de...” 

Decoud îşi sfârşi ideea cu un gest al braţului ridicat în sus 
sugerând distrugerea; şi doamna Gould întoarse capul' cu 
groaza citindu-i-se în ochi. 

„De ce nu-i spui toate astea soţului meu?” întrebă ea fără 
să se uite la Decoud care aştepta efectul cuvintelor sale. „Ah! 
Dar Don Carlos e atât de englez,” începu el. Doamna Gould îl 
întrerupse: „Isprăveşte cu asta, Don Martin. E tot atât de... Nu! E 
mai costaguanez decât dumneata.” „E un sentimental, un 
sentimental,” insistă el aproape gungurind, cu o deferentă 
blândă şi alinătoare. „Sentimental în genul acela de neînțeles al 
poporului dumneavoastră. L-am observat pe el rey de Sulaco de 
când am ajuns aici, umblând după cai verzi sau poate, dintr-o 
trădare a soartei, pândind cotituri inexplicabile în viaţa unor 
oameni. Dar eu n-am nici o importanţă, eu nu sunt sentimental, 
eu nu pot să-mi îmbrac dorinţele personale în veşminte de 
mătase şi bijuterii. Pentru mine viaţa nu-i un roman moralist 


scos din basmele cu zâne ale tradiţiei. Nu, doamnă Gould, eu 
sunt un om practic. Mie nu mi-e frică de propriile mele motive. 
Dar, iertaţi-mă, m-am lăsat luat de vorbe. Ce am vrut să spun e 
ceea ce am observat. N-am să vă destăinui ce am descoperit. 
„Nu E inutil.” şopti doamna Gould întorcând iar capul,E mutil. 
Cu excepţia unui fapt neînsemnat: că nu-i sunt pe plac soţului 
dumneavoastră. E o chestiune măruntă care, în circumstanţele 
de astăzi, pare să capete o importanţă perfect ridicolă. Ridicolă 
şi imensă; pentru că e clar: planul meu cere bani.” Reflectă o 
clipă, apoi adăugă, cu subiînţeles: „Şi avem de-a face cu doi 
sentimentali.” „Nu ştiu dacă te înţeleg, Don Martin,” zise 
doamna Gould rece, continuând să vorbească în surdină. „Dar 
presupu-nând că ar fi aşa, cine-i al doilea?” „Marele Holroyd de 
la San Francisco, natural,” şopti Decoud. „Cred că mă înţelegeţi 
foarte bine. Femeile sunt idealiste, dar sunt atât de perspicace!” 
Oricare ar fi fost motivul acestei observaţii, insultătoare dar şi 
măgulitoare în acelaşi timp, doamna Gould păru să nu-i dea 
atenţie. Numele lui Holroyd imprimase neliniştii ei altă 
tonalitate. 

Escorta cu argintul coboară mâine în port; toată munca de 
Şase luni de zile, Don Martin,” exclamă ea înspăimân-tată. 

„Lăsaţi-o să coboare atunci,” şopti Decoud serios, aproape 
ia ureche. 

„Dar dacă zvonul se răspândeşte, şi în special dacă se 
constată că e adevărat, ar putea izbucni tulburări în oraş,” 
obiectă doamna Gould. 

Decoud admise că era posibil. Cunoştea foarte bine 
progeniturile de pe Campo de Sulaco ajunse târgoveţi: moho- 
râţi, ţâfnoşi, hoţi, vicleni, răzbunători, setoşi de sânge - asta 
erau, oricât de mari vor fi fost calităţile fraţilor lor rămaşi în 
câmpie. Dar, mai era şi celălalt mare sentimental, care şi el 
dădea un straniu înţeles idealist faptelor concrete. Râul de 
argint trebuia lăsat să curgă spre nord, ca să se întoarcă sub 
formă de sprijin financiar, acordat de marea firmă Holroyd. Sus 
la munte, în tezaurul minei, barele de argint nu făceau, pentru 
scopul lui, nici măcar cât plumbul, din care cel puţin puteai 
turna gloanţe. Mai bine să fie adus în port, gata de încărcare. 
Primul vapor spre nord îl va lua, spre salvarea a înseşi minei San 
Torni, care a produs atâtea bogății. Şi în afară de asta, zvonul 


probabil că era fals, spuse el cu multă convingere în glasul lui 
zorit. 

„Şi încă ceva, Seflora,” încheie Decoud „Putem să-l mai 
ţinem ascuns câteva zile. Cu telegrafistul am vorbit în Piaza 
Mayor, eram chiar în mijlocul ei, aşa că sunt sigur că nu ne-a 
putut auzi nimeni. Nici măcar o pasăre nu era pe aproape. Şi să 
vă mai spun ceva. M-am împrietenit cu omul acela, Nostromo, el 
capataz. Am stat de vorbă cu el chiar astă-seară, mergând unul 
lingă altul, încet, eu pe jos şi el călare, şi am ieşit din oraş. Mi-a 
promis că dacă se va produce vreo dezordine, indiferent din ce 
motiv - chiar şi pentru cel mai politic dintre motive, mă înţele- 
legeţi - el şi cu cargadorii lui, parte importantă din populaţia 
oraşului, trebuie să admiteţi, vor fi alături de europeni.” „Ţi-a 
promis el asta?” întrebă doamna Gould cu interes. „Ce l-a 
determinat să-ţi promită una ca asta?” „Pe cuvântul meu că nu 
ştiu,” declară Decoud pe un ton Puțin surprins. „Că mi-a promis, 
e cert; dar acum, că mă întrebaţi, n-aş putea să vă spun 
motivele lui. Vorbea cu indiferența sa obişnuită, pe care, de-ar fi 
fost altceva decât un simplu marinar, aş fi numit-o poză sau 
afectare.” 

Decoud întrerupându-se privi curios spre Doairna Gould. 

„In fond,” continuă el, „bănuiesc că şi-a făcut socoteala 
vreunui avantaj. Nu trebuie să uitaţi că extraordinarul ascendent 
pe care-l are asupra claselor de jos nu-i lipsit de unele riscuri 
personale şi că implică şi cheltuieli destul de mari. Un lucru atât 
de solid ca prestigiul individual, într-un fel sau într-altul trebuie 
plătit. După ce ne împrietenisem, într-o seară la un bal, într-o 
posada ţinută de un mexican dincolo de zidurile oraşului, mi-a 
spuo că a venit aici să facă avere. Bănuiesc că socoteşte 
pi'estitiiul lui ca un fel de investiţie.” „Poate că-i face pur şi 
simplu plăcere,”_ spuse doarr.na Gould, vrând parcă să respingă 
o calomnie nemeritată.,Viola garibaldinul, la care stă de câţiva 
ani de zile, îi zice incoruptibilul.” „Ah, face parte din grupul 
dumneavoastră de protejaţi de acolo din port, doamnă Gould. 
Muy bien. Şi căpitanul Mitchell zice că-i un om extraordinar. Am 
auzit rc-sfârşite legende despre puterea, despre îndrăzneala, dc- 
spr” fidelitatea lui. Lucruri grozave, la infinit. Hm, incoruptibil! 
Este, incontestabil, un nume de mare cinste pentru un capataz 
de cargadores la Sulaco. Incoruptibil! Frumos, dar cam vag. 
Oricum, presupun că-i un om rezonabil. Am vorbit cu el şi 


mA 
| 


despre această presupunere practică şi bănătoasă.” „Prefer să-l 
consider dezinteresat şi, deci, demn de încredere”, 7ise doamna 
Gould pe un ton cât era ea în <', să-l ducă până la limita 
politeţei. 

„Perfect. Dacă-i aşa, argintul va fi în şi mai mare 
siguranţă. Lăsaţi-l să coboare, Senora. Lăsaţi-l să coboare, ca să 
poată pleca spre nord şi să se întoarcă la noi sub fonr.ă de 
credite.” 

Doamna Gould îşi aruncă ochii pe coridor către camera 
moţului ei. Decoud urmărind-o, parcă i-ar fi fost soarta în 
mâinile ei, detecta un semn de asentiment aproape 
imperceptibil. Salută zâmbind şi, ducând mâna la buzunarul d” 
la piept al hainei, scoase evantaiul din pene uşoare, prinse pe 
lame de lemn de santal pictat. „îl aveam în buzunar.” murmură 
el triumfător, „ca pretext plauzibil.” Salută din nou. „Noapte 
bună, Senora.” 

Doamna Gould îşi continuă drumul pe coridor, în partea 
opusă camerei soţului ei. Soarta minei de la San Tome o apăsa 
greu pe inimă. De multă vreme îi era teamă. Fusese o idee la 
început, mina asta. O urmărise cu îndoială, cu presentimente 
cum devenea fetiş, şi acum fetişul devenise povară 
monstruoasă, strivitoare. Ai fi zis că avântul din anii începutului 
o părăsise şi că spiritele rele înălţa-seră un zid de cărămizi de 
argint între ea şi bărbatul ei. El părea să trăiască singur, după 
metereze din preţiosul metal, lăsând-o pe ea pe dinafară, cu 
şcoala, cu spitalul, cu mamele bolnave şi bătrânii neputincioşi, 
vestigii fără valoare ale unui entuziasm iniţial. „Sărmanii 
oameni!', murmură ea ca pentru sine. 

Jos, în patio, se auzi vocea lui Martin Decoud spunând 
tare: „Basilio, am găsit evantaiul Donei Antonia. lată-l.” 

capitolul şapte. 

Din pricina a ceea ce Decoud ar fi numit materialismul său 
sănătos, el nu credea posibilă prietenia între un bărbat şi o 
femeie. 

Unica excepţie pe care o admitea, susţinea el, nu făcea 
decât să confirme regula aceasta absolută. Prietenia între fratt 
şi soră era posibilă, înţeâegând prin prietenie exprimarea 
sinceră şi fără rezerve a gândurilor şi simţurilor tale în faţa altei 
făpturi omeneşti; sinceritate totală şi dezinteresată în viaţa 


lăuntrică cea mai intimă, ca o încercare de retrăire în profunda 
simpatie a unei alte fiinţe omeneşti. 

Sora sa favorită, frumosul înger hotărât şi puţin cam 
poruncitor care domnea peste bătrânii Decoud, tatăl şi mama, 
într-un apartament la primul etaj al unui frumos imobil Parizian, 
era destinatara confidenţelor lui Martin Decoud despre 
gândurile, faptele, scopurile, îndoielile şi chiar şi eşecurile lui. 

Pregăteşte micul nostru cerc din Paris pentru apariţia unei 
noi republici sud-americane. Una mai mult sau mai puţin, ce 
importanţă are? Ele răsar ca florile otrăvitoare într-un focar de 
putregai, dar sămânţa acesteia a germinat în mintea fratelui 
tău, şi asta e destul pentru asentimentul tău plin de devotament 
îţi scriu la lumina unei singure luminări, într-un fel de han, a- 
proape de port, ţinut de un italian pe nume Viola, un protejat al 
doamnei Gould. Toată casa, care din câte ştiu pare să fi fost 
concepută de un conquistador concesionar al pescuitului de 
perle acum vreo trei sute de ani, e cufundată în tăcere 
desăvârşită. La fel şi câmpia dintre oraş şi port: în tăcere, dar nu 
şi în a-ceeaşi beznă ca şi casa, pentru că pichetele de muncitori 
italieni care păzesc calea ferată au aprins focuri mici de-a lungul 
liniei. leri n-a fost chiar atâta linişte pe aici. A fost o răzmeriţă 
groaznică - o izbucnire brutală a gloatelor, care n-a putut fi 
potolită decât astăzi, târziu. Mobilul, natural, a fost jaful, şi 
răscoala a fost reprimată, după cum probabil ai şi aflat din 
cablo-grama expediată via San Francisco-New York, aseară când 
cablul mai funcţiona. Ai citit desigur că energica acţiune a 
europenilor de la calea ferată a salvat oraşul de la distrugere, şi 
poţi crede că aşa a fost. Cablograma am scris-o chiar eu, pentru 
că agenţia Reuter n-are om aici. Am tras chiar şi în mulţime, de 
la ferestrele clubului, împreună cu alţi câţiva tineri de familie. O- 
biectivul nostru era să ţinem Căile de la Constitucion liberă 
pentru evacuarea doamnelor şi a copiilor, care s-au refugiat pe 
bordul a două cargoboturi, aici în port. Asta a fost ieri. Trebuie 
să mai fi aflat din cablograma că preşedintele Ribiera, despre a 
cărui soartă nu se ştia nimic după lupta de la Santa Marta, a 
apărut aici la Sulaco, printr-una dintre acele coincidenţe 
incredibile aproape, călare pe un catâr şchiop, chiar în mijlocul 
luptelor de stradă. Se pare că, ajutat de un catârgiu numit Boni- 
facio, fugise peste munţi de frica lui Montero, ca să nimerească 
tocmai în braţele unei gloate turbate. 


El capataz de cargadores, marinarul italian despre care ți- 
am mai scris, l-a salvat de la o moarte oribilă. Omul acesta, 
italianul, pare să aibă un talent special de a se afla acolo unde e 
cazul de făcut vreo ispravă mai spectaculoasă. 

j^a patru dimineaţa era la mine, la biroul ziarului El 
Porvenir, unde îşi făcuse apariţia atât de devreme ca să mă 
prevină despre tulburările ce se puneau la cale şi, de asemenea, 
să mă a-sigure că oamenii lui, cargadorii, vor fi de partea ordinii. 
Când s-a făcut ziuă bine, ne uitam împreună la mulţimea 
pedestră şi călare demonstrând în piaza şi aruncând cu pietre în 
ferestrele Intendenciei. Nostromo (aşa i se zice pe aici) îmi arăta 
cargadorii lui răspândiţi prin gloată. 

Soarele răsare târziu la Sulaco, pentru că trebuie întâi să 
urce peste munţi. In lumina limpede a dimineţii, mai 
strălucitoare decât amurgul, Nostromo zări la capătul străzii în 
cealaltă parte a pieţii, dincolo de catedrală, un om călare părând 
să aibă dificultăţi cu o ceată de leperos care urlau. îmi spuse 
deodată:E un străin. Oare ce i-or fi făcând?' Apoi scoase un fluier 
de argint, pe care de obicei îl foloseşte în port (omul pare să 
socotească sub demnitatea lui întrebuinţarea unui metal mai 
puţin preţios decât argintul) şi fluieră de două ori, evident un 
semnal stabilit dinainte pentru cargadori. El s-a repezit afară şi 
ei s-au strâns în jurul lui. Am alergat şi eu, dar prea târziu ca să-l 
mai ajung şi să-i ajut la salvarea străinului, al cărui cal se 
prăbuşise. M-au descoperit imediat că sunt un aristocrat odios şi 
am fost prea fericit că am reuşit să ajung la club, unde Don 
Jaime Berges (poate că-ţi aduci aminte, a fost la noi acasă la 
Paris acum vreo trei ani) mi-a pus în mână o puşcă de 
vânătoare. Ei începuseră să tragă, de la ferestre. Pe mesele de 
joc erau grămăjoare de cartuşe. Parcă văd şi acum câteva 
scaune răsturnate, câteva sticle rostogolindu-se pe jos printre 
pachetele de cărţi de joc care se risipiseră când caballeros-ii se 
ridicaseră de la mese ca să deschidă focul asupra mulţimii. Cei 
mai mulţi dintre tineri stătuseră toată noaptea la club. 
aşteptându-se la tulburări. In două dintre candelabre, pe 
console, luminările arseseră până la capăt. Când am intrat eu. 
un bulon mare de fier zbură din stradă pe fereastră înăuntru, 
spărgând o oglindă mare din perete Într-un colţ zăcea unul 
dintre servitorii clubului, legat de mâini Şi de picioare cu 
cordoanele de la draperii Am ca o vagă impresie că Don Jaime 


mi-a spus în grabă că tipul fusese prins punând otravă în 
mâncarea pentru cină. Dar îmi amintesc foarte bine că urla 
cerând îndurare, urla fără întrerupere şi atât de nebăgat în 
seamă, că nu se găsise unul măcar să-i vâre un căluş în gură 
Făcea o gălăgie atât de insuportabilă îneât m-am gândit să i-l 
vâr cu. Dar nu era timp pentru ademenea fleacuri. Mi a,n luat 
locui la una dintre ferestre şi am început şi eu să trag. De-abia 
târziu după-masă, am aflat pe cine salvase Nostrom” cl] cei 
câţiva cargadori ai lui şi cu o mână de muncitori italieni i!n 
ghearele ticăloşilor beţi. Omul acesta are un talent special m” t 
de făcut ceva care să frapeze imaginaţia l-am spuo mai târziu, 
când ne-am întâlnit, după ce se restabilise în oraş o oar >-care 
ordine, şi răspunsul lui m-a surprins puţin. Mi-a spus, dt s-tul de 
moroconos: „Şi cu ce m-aleg, Senor?” Numai pe urină.m-a dat 
prin gând că, poate, vanitatea omului ajunsese ia saturație din 
cauza adulării celor de jos şi a încrederii celor de Dccoud se opri 
să-şi aprindă o ţigară, apoi, cu capul în^â plecat pe scrisoare, 
suflă un nor de fum care păru ^ă ricoşeze pe hârtie. Luă iarăşi 
condeiul. 

a fost aseară, în piaza; şedea pe treptele catedralei, c: 
mâi-nile între genunchi, ţmând de frâu faimoasa lui iapă ca 
argintul. Comandase superb, toată ziua, ceata lui de cargadori. 
Arata o bosit. Cum arătam eu, nu ştiu. Foarte murdar, presupun. 
Dor, presupun că şi foarte satisfăcut. Din momentul în care 
preşedin-ttle fugit apucase să fie urcat pe Minerva, lucrurile au 
început să se întoarcă împotriva răsculaților. Au fost scoşi afară 
din port, scoşi de pe străzile mai importante din oraş şi împinşi 
înapoi în labirintul lor de ruine şi de tolderias. Trebuie să înţelegi 
că această răscoală, al cărei principal obiectiv a fost fără 
îndoială să se pună mâna pe argintul de la San Tome' depozitat 
în pivnițele vămii (plus jefuirea caselor bogătaşilor), căpăta? o 
coloratură politică prin faptul că doi deputaţi ai Adunării Pr' 
vincidle, Sefiores Gamacho şi Fuentes. amândoi din Bolson, s au 
pus amândoi în fruntea gloatei - dapă-masă târziu. e adevărtt, 
când dezamăgită speranţa ei de jaf. mulţimea se grămădise ce 
străzile mai înguste strigând,. Viva la Libertad! Jos cu 
feudalismul!” (Mă întreb, ce şi-or fi închipuind ei că e 
feudalismul?!Jos cu barbarii şi cu paraliticii!” Bănuiesc că 
Sefiores Gamacho şi Fuentes ştiau bine ce făceau Sunt nişte 
domni foarte prudeni'.i T'i Adunare îşi ziceau moderați şi, în 


numele unei filantropii visătoare, se opuneau oricăror măsuri 
energice. La primele zvonuri despre victoria lui Montero, 
începură să manifeste o sub-t'Jă modificare în atitudinea lor 
visătoare şi să-l sfideze pe sârmanul Don Juste Lopez la tribuna 
sa prezidenţială, cu o neruşi nare la care bietul om nu putea 
răspunde decât mângâindu-şi uluit barba şi agitând clopoţelul 
prezidenţial. Apoi, când prăbuşirea cauzei ribieriste se confirmă 
fără urmă de îndoială, se po-ţneniră liberali convinşi, acţionând 
împreună ca nişte fraţi siamezi, pentru ca în cele din urmă să se 
instaleze în fruntea răzmeriţei în numele principiilor rnonteriste. 

Ultima lor mişcare, aseară la opt, a fost să se organizeze 
într-un comitet monterist, cu sediul, din câte ştiu, într-o posada 
ţinută de un fost toreador mexican retras, mare politician şi el, 
dar am uitat cum îl cheamă. Pe urmă au emis un comunicat, 
adresat nouă, barbarilor şi paraliticilor de la Clubul Amarilla 
(care a-veam şi noi comitetul nostru), invitându-ne să ajungem 
ia o înţelegere provizorie în vederea unui armistițiu, pentru ca, 
aveau neobrăzarea să spună, „nobila cauză a libertăţii să nu fie 
pătată de excesele criminale ale egoismului conservator”. Când 
am ieşit să stau de vorbă cu Nostromo pe treptele catedralei, la 
club, în sala mare se discuta în dezordine, printre cartuşe arse, 
sticle sparte, pete de sânge şi de ceară şi fel de fel de gunoaie 
oe jos, răspunsul ce se cuvenea să-l dea. Toate astea bânt 
prostii. In oraş nimeni nu are vreo putere reală, în afară de 
inginerii de la calea ferată, ai căror oameni ocupă casele 
dărâmate cumpărate de companie în piaza, pe una din laturi, ca 
să construiască gara. şi Nostromo, ai cărui cargadori dormeau 
sub arcade în faţa prăvăliilor lui Anzani. în piaza ardea un foc de 
mobile sparte, scoase din saloanele Intendenciei, cele mai multe 
aurite, şi flăcări mari pâlpiau până sub statuia lui Carlos IV. Pe 
treptele soclului zăcea cadavrul unui bărbat cu braţele deschise 
şi cu faţa acoperită de un sombrero - gestul vreunui prieten, 
poate. Lumina flăcărilor juca pe frunzişul primilor copaci de pe 
Ala-meda, la capătul unei străzi L.torale din apropiere, blocată 
do un morman de epre răsturnate şi de bivoli morţi. Pe un stârv 
şedea un Ippero înfofolit, fumând. Era armistițiu, înţelegi. în 
piaza, unica făptură omenească în afară de noi era un cargador 
umblând ca o sentinelă încoace şi-ncolo cu un cuţit în mină. în 
faţa arcadelor unde dormeau prietenii lui. Şi unica lumină în 
bezna ora””lui erau ferestrele clubului, în colţ pe Căile. 


Ajuns cu scrisul aici. Don Martin Deroud, exoticul dandy de 
pe bulevardele Parisului, traversă cafeneaua cu nisip presărat 
pe jos de la capătul Hotelului Italia Unită ţinut de Giorgio Viola, 
bătrânul tovarăş de arme al lui Gari-baldi. Cromolitografia 
ţipătoare a Eroului Leal părea că priveşte ca prin ceaţă la 
bătrânul care nu credea în nimic decât în adevărul propriilor 
sale senzaţii. Uitându-se pe fereastră afară, Decoud se izbi de o 
beznă impenetrabilă; nu vedea nici munţii, nici oraşul, nici 
măcar casele de lângă port şi nu era nici un zgomot, ca şi cum 
fantastica întunecime a Golfului Placido se întinsese de pe ape şi 
peste uscat şi-l făcuse şi mut şi orb. Deodată Decoud simţi 
pardoseala zguduindu-se uşor şi în depărtare un zgomot de 
fierărie. Din adâncul întunericului apăru o lumină albă, 
strălucitoare, crescând repede şi duduind. Materialul rulant ţinut 
de obicei pe linii de garaj la Rincon era adus la triaj pentru mai 
multă siguranţă. Ca un vâr-tej misterios de beznă tras de farul 
locomotivei, trenul trecu cu un vacarm înfundat pe lângă colţul 
casei, care vibra toată. Limpede nu se vedea nimic, dar la coada 
ultimului vagon, un negru cu pantaloni albi şi despuiat până la 
brâu agita neîncetat cu braţul gol un felinar a-prins într-o 
mişcare circulară. Decoud nu se clinti. In spatele lui, pe spătarul 
scaunului de pe care se ridicase, atârna elegantul său pardesiu 
parizian cu mătasea căptuşelii de culoarea perlei. Dar când se 
întoarse la masă, pâl-pâiala luminării descoperi un chip murdar 
şi zgârâiat. Buzele roşii se înnegriseră de arsură, de fumul 
prafului de puşcă. Luciul bărbii scurte pierise sub praf şi 
sudoare. Gulerul cămâăşii şi manşetele erau boţite, cravata 
albastră de mătase îi atârna pe piept ca o zdreanţă; o pată de 
unsoare îi brăzda fruntea albă. De vreo patruzeci de ore 
aproape nu se dczbrăcase, iar de apă nu făcuse uz decât ca să 
soarbă lacom câteva înghiţituri. O nelinişte oribilă pusese 
stăpânire pe el, îi imprimase pe faţă toate semnele unei lupte 
disperate şi-i fixase în ochi o privire seacă, nedormită. îşi 
murmură sieşi, răguşit: „Mă întreb dacă or avea ceva ruine pe 
aici,” privi vag în jur, apoi se lăsă în scaun şi luă din nou 
condeiul. îşi dădu seama că nu mâncase nimic de multe ore. 

li trecu prin minte că nimeni nu-l putea înţelege mai bine 
decât sora lui. Chiar şi în inima omului celui mai sccptif 
pândeşte, în momentele când viaţa e în joc, o dorinţă dp a lăsa 
o imagine cât mai adevărată a sentimentelor, ca o lu în care să 


se mai poată vedea acţiunea când persoana va fi dusă, dusă 
acolo unde nici o lumină a nici unei căutări nu mai poate ajunge 
la adevărul pe care o-mul, murind, îl ia cu sine. De aceea, în loc 
de a căuta ceva de mâncare sau de a aţipi puţin, Decoud 
aşternea pe pagini dintr-un carnet mare scrisoarea către sora 
sa. Intimitatea relaţiilor lor nu-i permitea să ascundă oboseala, 
istovirea, senzaţia dureroasă de epuizare trupească. Se apucă 
din nou de scris, parcă i-ar fi vorbit. Aproape că avea iluzia 
prezenţei ei, şi scrise: „Sunt tare flămând.” 

Am sentimentul că în jurul meu e o mare solitudine 
(continuă el). Să fie oare pentru că sunt singurul om cu o idee 
bine determinată în cap, când la toţi ceilalţi e o complota 
prăbuşire a oricărei fermităţi, intenţii, speranţe? Dar 
solutitudinea e şi foarte reală. Toţi inginerii au şters-o, sunt 
plecaţi de acum două zile să vadă de proprietăţile Căilor Ferate 
Naţionale, această mare întreprindere costaguaneză destinată 
să umple buzunarele englezilor şi francezilor şi americanilor şi 
nemților şi Dumnezeu mai ştie cui. Tăcerea din jurul meu e 
sinistră. Deasupra, în partea centrală a casei, este un fel de etaj 
întâi care în loc de ferestre are câteva deschideri înguste, ca 
nişte creneluri, folosite probabil pentru o mai bună apărare 
împotriva sălbaticilor în vremile de demult, când barbaria 
persistentă a ţării noastre nu purta haine negre de politician, ci 
umbla pe jumătate goală urlând şi sărind, cu arc şi cu săgeți în 
mână. Nevasta patronului e pe moarte sus acolo, numai ea şi cu 
bătrânul. Există o scară îngustă, genul de scară pe care un om îl 
poate uşor apăra singur împotriva unei gloate, şi care duce la ei; 
şi tocmai l-am auzit, prin grosimea zidului, pe bătrân cobo-rând 
în bucătărie pentru cine-ştie-ce. Acelaşi zgomot pe care l-ar face 
un şoarece în dosul tencuielii unui perete. Toţi servitorii pe care- 
i aveau au fugit ieri şi nu s-au întors încă, dacă se vor mai 
întoarce vreodată. Altceva - mai sunt doi copii, două fete Tatăl 
lor le-a trimis jos şi s-au strecurat aici în cafenea, poate pentru 
că sunt şi eu. S-au ghemuit amândouă într-un colţ, una în 
braţele celeilalte, de-abia acum câteva minute le-am remarcat, 
şi mă simt mai singur decât orieând. 

Decoud se răsuci pe jumătate în scaun şi întrebă: „E < 
%eva pâine pe aici?” 

Capul brun al Lindei se agită negativ pe deasupra capului 
blond al surorii ei care i se cuibărise la piept. 


„N-ai putea să-mi aduci puţină pâine?” insistă Decou j. 
Cepila nu se mişcă: îi văzu ochii mari fixându-l, negri din colţul 
întunecat. „[i-e frică de mine? întrebă el. „Nu,” zise Linda, „nu 
ne e frică de dumneata. Ai venit cu Gian' Battista.” „Vrei să zici 
Nostromo?” zise Decoud.,. Aşa-i zic englezii, dar ăsta nu-i nume, 
nici de om nici de vită,' zise fata trecând blând cu mâna peste 
părul surorii ei. 

„Dar el îi lasă să-i spună aşa,” obiectă Decoud. „Nu în 
casa asta,” ripostă Linda. „Bine, foarte bine; am să-i spun 
capataz, atunci.” Decoud renunţă, şi după ce scrise neîntrerupt 
încă o bună bucată de vreme, se întoarse din nou: „Când crezi 
că se întoarce?” „După ce te-a adus pe dumneata, s-a dus să-l 
aducă pp Senor doctor pentru mama. Trebuie să se întoarcă 
repede.” „Are destule şanse să se aleagă cu un glonte undeva 
pe drum,” murmură Decoud pentru sine dar audibil; şi Linda, cu 
glasul ei ascuţit, imediat: „Nimeni n-o să îndrăznească să tragă 
în Gian' Battista.” „Crezi tu una ca asta, crezi cu adevărat?” „Nu 
cred: ştiu,” zise fata cu convingere. „Nu există pe-aici om să 
aibă curajul să-l atace pe Gian' Battista.” „Nu-i nevoie de cine- 
ştie-ce curaj ca să apeşi pe trăgaci de după un tufiş,” mormăi 
Decoud pentru sine. „Din fericire e noapte neagră, că altminteri 
n-ar fi multe şanse de salvat argintul de la mină.” 

Şi se întoarse din nou la carnetul său, răsfoi puţin paginile 
din urmă şi apucă iar condeiul. 

era situaţia ieri, după ce Minerva cu preşedintele fugar la 
bord ieşise din port şi răsculații fuseseră împinşi pe străzile 
lăturalnice ale oraşului. Şedeam pe treptele catedralei cu Nostro 
mo după ce expediasem coblagrama pentru o lume mai rrvilt 
sau mai puţin atentă. Lucru destul de bizar, cu toate că biroul 
Companiei de cabluri este în acelaşi imobil cu El Porvenir, gloi-ta 
care mi-a aruncat maşinile pe fereastră şi a umplut piaza c 
litere, nu s-a atins de aparatele din cealălaltă parte a curţii. „e 
când stăm şi vorbeam cti Nostromo Bernhardt, telegrafistul a 
ieşit de sub arcade cu o foaie de hârtie în mină. Omuleţul îşi 
prinsese o sabie cât toate zilele şi era plin de revolvere. E 
ridicol, dar e cel mai de treabă neamt din câţi au bătut vreodată 
la aparatul Morse. Primise un mesaj de la Cayta anunțând că 
transportul de trupe al lui Barrios tocmai intra în port, şi încheia 
cu cuvintele „Domneşte cel mai mare entuziasm!” M-am dus la 
fân-tână să beau puţină apă, şi de pe Alameda, cineva ascuns 


după un pom, a tras în mine. Dar am băut, nu m-am sinchisit; cu 
Barnos la Cayta şi cu Cordiliera între armata victorioasă a lui 
Montero şi noi, mi se părea că, în ciuda prea-stimaţilor Ga- 
macho şi Fuentes, ţineam noul stat în palmă. Voiam să mă duc 
să mă culc, dar când am ajuns la Casa Gouki, tot patioui era plin 
cu răniţi întinşi pe paie. Erau aprinse lămpi, şi în curtea închisă, 
în noaptea încinsă plutea un uşor miros de cloroform şi sânge. 
Într-o parte doctorul Monygham, medicul minei, pansa răniții, în 
cealaltă părintele Corbelân, în genunchi. împărtăşea pe un 
cacgador muribund. Doamna Gould umbla prin abatorul ăsta cu 
o sticlă mare într-o mână şi cu multă vată în cealaltă. S-a uitat la 
mine, dar atât, nici n-a clipit. Camerista mergea după ea, tot cu 
o sticlă în mână, şi cu ochii în lacrimi. M-am aflat şi eu în treabă 
o bucată de vreme aducând apă de la cisternă pentru răniţi. 
După aceea m-am urcat sus şi, într-un salon, am întâlnit câteva 
dintre doamnele din marea societate, mai palide decât oricând, 
cu braţele pline de pansamente. Nu toate fugiseră pe vapor. 
Multe se refugiaseră pentru o zi în Casa Gould. Pe palier, o fată 
cu părul pe jumătate despletit îngenunchiase la perete, sub nişa 
în care se află o Madonă cu rochie albastră şi coroană aurită pe 
cap. Cred că era cea mai mare dintre domnişoarele Lopez, faţa 
n-am putut să i-o văd, dar îmi aduc aminte că i-am văzut tocul 
înalt franțuzesc de la pantof. Nu scotea nici un sunet, nu făcea 
nici o mişcare, nu plângea; stătea absolut nemişcată, toată în 
negru pe zidul alb, siluetă mută de pasionată evlavie. Sunt 
convins că nu era mai speriată decât celelalte cucoane cu faţa 
albă pe care te întâlnisem ducând pansamente. Una stătea în 
capul scării şi rupea nervos în fâşii o bucată de pânză - tânăra 
soţie a unui bogătaş mai vârstnic de pe aici. S-a întrerupt ca să- 
mi răspundă la salut printr-un gest cu mina, parcă ar fi fost în 
trăsură pe Ala-meda. Pe vreme de revoluţie face să te uiţi la 
femeile din ţara noastră. Rujul şi pudra dispar, o dată cu ele 
dispare şi atitudinea aceea pasivă faţă de lumea exterioară pe 
care le-au impus-o „in frageda juneţe educaţia şi tradiţia şi 
obiceiurile. M-am gândit 

la faţa ta, care de mică poartă amprenta inteligenţei, în locul a- 
celei expresii imobile de răbdare şi resemnare ce apare de 
îndată ce vreo tulburare politică dă jos masca de cosmetice şi 
obiceiuri. 


În marele salon de sus ţinea şedinţă un fel de junta a 
notabililor, rămăşiţele unei Adunări Provinciale care se 
evaporase. Jumătate din barba lui Don Juste Lopez se dusese, 
pârlită de o încărcătură de alice trasă în chiar faţa lui de una din 
flintele acelea numite tra-bucos şi dacă niciuna nu l-a atins, e 
pură providenţă. Aşa cum îşi întorcea capul dintr-o parte într- 
alta, lăsa exact impresia că în redingota lui ar fi doi oameni, 
unul solemn şi cu favoriţi magnifici, iar celălalt speriat şi zburilt. 

Când m-au văzut intrând, au început să strige: „Decoud! 
Don Martin!” l-am întrebat: „Domnii mei, s-ar putea şti care-i o- 
biectul deliberărilor dumneavoastră?” Nu părea să prezideze 
cineva, cu toate că Don Jose Avellanos şedea în capul mesei. Au 
răspuns toţi deodată: „Ocrotirea vieților şi a averilor noastre 1” 
lar Don Juste îmi explică: „Până la sosirea noilor autorităţi,” 
oferind ochilor mei latura solemnă a chipului său. Parcă ar fi 
turnat un butoi cu apă rece peste ideea mea incandescentă de 
stat nou. Urechile îmi vâjâiau, ochii mi se împăienjeniseră, parcă 
s-ar fi umplut odaia de abur. 

M-nm dus până la masa lor, orbeşte, ca şi cum aş fi fost 
beat „Dumneavoastră deliberaţi asupra capitulării!” am zis. Au 
amuţit toţi, cu nasul în foaia de hârtie pe care fiecare o avea în 
fată. numai Dumnezeu ştie pentru ce. Don Jose a fost singurul 
care şi-a acoperit obrazul cu palmele murmurând: „Niciodată, 
niciodată!” Dar oind m-am uitat la el, mi s-a părut că-l puteam, 
sufla din loc, atât arăta de firav, de slab, de uzat. Orice s-ar 
întâmpla, n-o să supravieţuiască. Prea e mare decepţia pentru 
un om la vârsta lui. Şi nu şi-a văzut el oare colile din „Cincizeci 
de ani de proastă guvernare”, pe care începusem să le 
imprimăm în tipografia ziarmui, răvăşite prin toată plaza; 
zăcând prin rigole, aprinse ca feştile pentru trabucos încărcate 
cu pumni de litere de-ale mele, zvârlit” în vânt, călcate în noroi? 
Am zărit unele plutind pe apă în port. Ar fi ncrezonabil să ne 
aşteptăm să supravieţuiască. Ar fi o cruzime. 

„Vă daţi seama.” am strigat, „ce ar însemna capitularea 
pentru dumneavoastră, pentru femeile şi copiii dumneavoastră, 
pentru averile dumneavoastră?” 

Cinci minute întregi am declamat, fără să-mi trag sufletul 
măcar, cântând pe struna marilor şanse de a ne salva, a 
ferocităţii lui Montero, din care am făcut o mare bestie cum sunt 
sigur că ar vrea şi el să fie dacă ar fi destul de inteligent ca să 


poată concepe un regim de teroare sistematic. Şi alte cinci 
minute, sau poate chiar mai mult, am turnat un apel pasionat la 
curajul şi la bărbăţia lor, cu toată ardoarea dragostei mele 
pentru Antonia. Dacă un bărbat vorbeşte vreodată bine, e numai 
dintr-un sentiment personal, denunţarea unui duşmanf propria 
sa apărare, sau o pledoarie pentru ceva ce-i poate fi mai scump 
decât viaţa. Fată dragă, am tunat şi-am fulgerat, asta am făcut. 
Mi se părea că vocea mea o să năruie pereţii, şi când m-am 
oprit, n-am văzut decât ochii lor speriaţi privindu-mă cu un aer 
de îndoială. Acesta era tot efectul pe care-l produsesem! Numai 
capul lui Don Jose parcă se plecase şi mai mult pe piept. Mi-am 
culcat urechea la buzele lui arse şi am distins ca un murmur: 
„Atunci, Martin, fiul meu, în numele Domnului...” Nu mai ştiu 
exact. Ştiu că pomenise de Dumnezeu asta-i cert. Am impresia 
că i-am prins ultima suflare de pe buze - i se înălța sufletul. Mai 
trăieşte, e adevărat. L-am mai văzut de atunci; dar nu mai e 
decât un trup senil culcat pe spate, acoperit până la bărbie, cu 
ochii deschişi şi atât de nemişcat încât ai impresia că nici nu mai 
respiră. L-am lăsat aşa, cu Antonia îngenuncheată lingă patul 
lui, şi de acolo am venit aici, la posada italianului, să găsesc 
moartea omniprezentă dând şi aici târcoale. Dar îmi dau seama 
că în realitate Don Jose a murit acolo, în Casa Gould, suflându- 
mi mie la ureche să încerc ceea ce sufletul lui, îmbibat de 
sanctitatea tratatelor diplomatice şi a declaraţiilor solemne, 
trebuie să fi detestat. Le-am strigat: „Nu există nici un 
Dumnezeu într-o ţară în care oamenii nu vor să se ajute 
singuri.” Intre timp Don Juste începuse un discurs ponderat al 
cărui efect solemn era spulberat de ridicolul dezastru suferit de 
barba lui. N-am aşteptat să-l termine. Părea să susţină că 
intenţiile lui Montero (îl numea generalul) probabil că nu erau 
răuvoitoare, cu toate că, aşa spunea mai departe, „acest distins 
bărbat (numai cu o săptămână înainte toţi nu-l scoteam din 
gran' bestia) poate că greşeşte în privinţa mijloacelor ce trebuie 
folosite”. Iţi poţi închipui că n-am mai stat să ascult şi restul. 
Cunosc foarte bine intenţiile fratelui lui Montero, ale lui Pedrito, 
el guerrilero, Pe care l-am demascat la Paris acum câţiva ani 
într-o cafenea frecventată de studenţi sud-americani, unde 
încerca să se dea drept secretar de legaţie. Venea şi vorbea ore 
întregi, răsucindu-şi pălăria de fetru în mâinile păroase, şi 
ambiția lui era să devină un fel de Duce de Morny al unui fel de 


Napoleon. încă de pe atunci vorbea despre fratele lui în termeni 
ditirambici. Nu a-răta să-i fie teamă că ar putea fi descoperit, 
pentru că studenţii, toţi din familii Blanco, după cum îţi poţi 
imagina, nu frecventau legația. Numai Decoud, om fără credinţă 
şi fără principii, cum aveau ei obiceiul să spună, numai el se 
ducea câteodatăj de amuzament, cum te-ai duce la un spectacol 
cu maimute dresate. îi ştiu intenţiile. L-am văzut schimbând 
farfuriile la masă. Dacă oricui îi e permis să trăiască sub teroare, 
eu însă trebuie să mor. 

Nu, n-am stat să-l aud până la urmă pe Don Juste 
încercând să se convingă, în solemna lui alocuţiune, de 
clemenţa şi justiţia şi onestitatea şi puritatea fraţilor Montero. 
Am ieşit brusc să o caut pe Antonia. Era pe galerie. Când am 
deschis uşa, mi-a întins mâinile împreunate. „Ce fac acolo?' ' m- 
a întrebat. „Vorbesc,” am zis, cu ochii în ochii ei. „Da, da. dar...” 
„Vorbe goale.” am întrerupt-o. „îşi ascund frica în spatele unor 
speranţe imbecile. Sunt toţi nişte mari parlamentari - după 
tipicul englezesc, precum ştii.” Eram atât de furios, îneât abia 
puteam vorbi. Ea făcu un gest de disperare. 

Lăsasem uşa întredeschisă în spatele meu şi auzeam 
amândoi debitul lui Don Juste, monocord, măsurat, ureând de la 
frază la frază cu un fel de demenţă solemnă îngrozitoare: „în 
fond, poate că aspiraţiile democraţiei îşi au legitimitatea lor. 
Căile progresului omenesc sunt impenetrabile, şi dacă soarta 
ţării se află în mâinile lui Montero, suntem datori...” Când am 
auzit asta, am trântit uşa; era de ajuns; era prea mult. Niciodată 
un chip frumos n-a exprimat mai multă oroare şi disperare ca al 
Antoniei atunci. N-am mai putut. l-am apucat amândouă 
mâinile. 

„. Ce-au făcut, l-au omorât pe tata?” a întrebat ea. Ochii ei 
scăpărau de indignare, dar pe când îi priveam fascinat, lumina 
lor se stinse. 

„E o capitulare,” i-am spus. Şi îmi aduc aminte cum îi 
zgâlţâiam pumnii pe care i-i ţineam pe fiecare într-o mână. „Dar 
mai e şi altceva în afară de vorbe. Tatăl dumitale mi-a spus să 
merg mai departe cu Dumnezeu.” 

Fată dragă, e ceva în Antonia care mă face să mă cred în 
stare de orice. O dată să mă uit în ochii ei, şi-i destul ca să-mi 
scapere creierii. Dar ru toate astea o iubesc cum ar iubi-o orice 
alt bărbat - din inimă şi numai din inimă. Ea e, pentru mine. mai 


mult decât e Biserica pentru părintele Corbelân (marele vicar a 
dispărut din oraş astă-noapte; poale că s-a dus la banda lui 
Hernandez). Mai mult decât e preţioasa mină de argint pentru 
sentimentalul englez. Nu vreau să spun acelaşi lucru despre 
nevastă-sa. Poate că a fost şi ea odată sentimentală. A-cuma, 
mina de la San Tome stă între ei doi ca un zid. „Chiar tatăl 
dumitale, Antonia, mi-a spus să merg mai departe, mă înţelegi?” 

Şi-a întors fata de la mine. şi ru o voce îndurerată:Ţi-a 
spus el?” exclamă ea. Atunci, într-adevăr, mi-e teamă că n-o să 
mai vorbească niciodată.” îşi degajă mâinile din strânsoarea 
mea şi începu să plângă în batistă. N-am luat în seamă durerea 
ei; mai bine s-o văd suferind decât să n-o văd de loc, să n-o mai 
văd niciodată; fie că fugeam, fie ci rămâneam ca să mor. pentru 
noi nu exista viaţă împreună, nu exista viitor. Şi aşa stând 
lucrurile, n-aveam milă de irosit pentru durerile ei trecătoare. 
Am trims-o, aşa plângând, s-o cheme pe Dona Emilia şi pe Don 
Carlos. Pentru izbânda planului meu, aveam nevoie de 
sentimentalismul lor; sentimentalismul unor oarreni care nu vor 
face niciodată nimic de dragul dorințelor lor. oricât de fierbinţi ar 
fi ele, decât dacă le vin îmbrăcate în frumoasele veşminte ale 
unei idei. Noaptea târziu, am format şi noi o mică junta în patru 
- cele două femei. Don Carlos şi cu mine - în budoarul alb- 
albastru al doamnei Goul'. 

El rey de Sulaco se socoteşte, fără îndoială, un om foarte 
cinstit. Şi chiar şi este; dacă ai putea pătrunde în muţenia lui, s- 
ar vedea. î.şi închipuie, poate, că numai aşa e posibil să-şi 
păstreze cinstea nepătată. Englezii aceştia trăiesc cu nişte iluzii 
care, într-un fel sau altul. îi ajută să sesizeze realitatea. Când 
vorbeşte) nu spune decât rar câte nu „da” sau un „nu”, care par 
tot atât de impersonale ca şi rostirile unui oracol. Dar pe mine 
nu mă poate impresiona cu rezerva lui taciturnă. Ştiam ce are în 
cap: mina lui o are în cap; iar nevastă-sa n-are ni-mic în cap 
decât preţioasa lui persoană, identificată cu concesiunea Gould, 
amândouă la un loc atârnate de gâtul micuţei femei. N-are-a 
face. Chestiunea era ca el să-i prezinte lui Holroyd (regele 
oţelului şi al argintului) afacerea în aşa fe! încât să ne asigure 
sprijinul financiar. Noaptea trecuta pe vremea asta, adică exact 
acum douăzeci şi patru de ore, credeam argintul minei în 
siguranţă în pivnițele vămii, aşteptând să vină vaporul pentru 
nord să-l ia. Şi câtă vreme averile or să curgă spre nord, fără 


Întrerupere, ultra-sentimentalul acela de Holroyd n-o să renunţe 
la ideea lui de a aduce nu numai industrie şi Justiţie şi pace pe 
continentul înapoiat, ci şi visul lui de predilecție: o formă de 
creştinism mai pură. Ceva mai târziu, europeanul realmente cel 
mai important din Sulaco, inginerul şef de la calea ferată, oin 
port călare, pe Căile, a fost primit/ şi el în conclavul nostru. Intre 
timp junta notabililor din salonul cel mare delibera; numai că 
unul dintre ei ieşise pe coridor să întrebe pe un servitor dacă nu 
li se putea aduce înăuntru ceva de mâncare. Când a intrat în 
budoar, primele cuvinte ale inginerului şef au fost: „Ce a ajuns 
casa dumneavoastră, doamnă Gould? Jos e un spital de 
campanie, şi deasupra sjar părea că e un restaurant. l-am văzut 
intrând cu tăvi pline de bunătăţi în salon.” „Şi aici în budoarul 
acesta,” am zis eu, „vedeţi cabinetul re-strins al Republicii 
Occidentale în devenire.” 

Era atât de preocupat încât n-a zâmbit, nici măcar n-a 
arătat surprins. 

Ne-a spus că tocmai dădea dispoziţii generale pentru 
apărarea bunurilor căii ferate din depouri, când a venit cineva 
să-l cheme la biroul telegrafistului. Inginerul de la capătul liniei, 
a-colo la poalele munţilor, era personal la capătul firului şi voia 
să-i vorbească. în birou nu era nimeni decât el cu telegrafistul 
căii ferate, citindu-i ou glas tare semnele de pe banda care se 
derula şi se încolăcea împrăştiindu-se pe duşumea. Din 
cuprinsul acestei comunicări, ţăcănită nervos pe un raft de lemn 
în adâncurile pădurii, inginerul şef a aflat că preşedintele Ribicra 
fusese, sau mai era încă, urmărit. Era ceva nou pentru noi, aici 
la Sulaco. Ribiera, după ce l-am salvat, l-am reînviat şi l-am 
potolit noi, aici, înclina să creadă că nu fusese urmărit. 

Ribiera cedase solicitărilor insistente ale amicilor lui şi 
părăsise cartierul general al armatei sale înfrânte, singur, având 
de călăuză pe Bonifacio, catârgiul, care se declarase dispus să-şi 
ia şi răspunderea, şi riscul. Porniseră în zorii zilei a treia. Forţele, 
câte-i mai rămăseseră, se topiseră peste noapte. Au pornit pe 
cai, Bonifacio şi cu el, şi până spre Cordiliera a fost o e-tapă 
foarte obositoare, apoi au căpătat catâri, au intrat în trecători, 
au traversat Parâmo de Ivie, blestematul de podiş stâncos, 
imediat înainte de dezlănţuirea unui viscol care a îngropat sub 
zăpadă bordeiul c e boloani ce le folosise de adăpost peste 
noapte. După aceea sărmanul Ribiera a mai avut multe 


aventuri, s-a rătăcit de Bonifacio, şi-a pierdut catârul şi a trebuit 
să ajungă pe jos până în Campo, *i dacă nu s-ar îi încredinţat 
îndurării unui ranchero, s-ar fi prăpădit cu mult înainte de a 
ajunge la Sulaco. Omul acela, de fapt îl recunoscuse de cum 
dăduse ochii cu ej, dar i-a dat un catâr odihnit pe care fugarul 
greoi şi nepriceput l-a călărit până l-a omorât. Şi era adevărat că 
fusese urmărit de o bandă, comandată nu de altcineva decât de 
Pedro Montero în persoană, fratele generalului. Din fericire 
vântul îngheţat de pe Parâmo i-a prins pe urmăritori pe culmea 
trecătorii. Câţiva oameni au pierit, şi au pierit şi toate a-nimalele 
în viscolul care tăia ca gheaţa. Cei răzleţiţi au murit, dar grosul 
trupei a rezistat. Au dat peste sărmanul Bonifacio. zăcând mai 
mult mort la poalele unui povârniş înzăpezit, şi repede au băgat 
baionetele în el, în cel mai autentic stil de război civil. L-ar fi 
prins şi pe Ribiera dacă, din nu-ştiu-care motiv, n-ar fi lăsat 
deoparte drumul bătut, El Camino Real, ca să se rătăcească prin 
pădurile ce se întindeau către poalele munţilor. Şi acolo au dat, 
pe ncgândite, peste cantonamentul şantierului căii ferate. 
Inginerul de la calea ferată i-a spus şefului său, prin fir, că Pedro 
Montero era chiar acolo, în biroul din care vorbea, ascultând 
ţăcăniturile. Se pregătea să pună stăpânire pe Sulaco, în numele 
Democraţiei. Era foarte arogant. Oamenii lui tăiaseră, fără să 
ceară voie, câteva din vitele căii ferate, şi se apucaseră să frigă 
carnea pe jăratic. Pedrito pusese întrebări peste întrebări, foarte 
puţin echivoce, cu privire la argintul minei şi la ce se întâmplase 
cu extracția pe ultimele Şase luni. Spusese, foarte 
autoritar:întreabă-l pe şeful dumitaâe, acolo, pe fir, că el trebuie 
să ştie; spuse-i că Don Pedro Montero, Şeful din Campo şi 
ministrul de interne a] noului guvern, doreşte să fie informat cu 
precizie.” 

Picioarele ]ui era înfăşurate în zdrenţe pătate de sânge, 
avea chipul istovit, părul şi barba vâlvoi şi intrase şchiopătând, 
spri-jinindu-se pe o bâtă ruptă dintr-un copac. Poate că 
însoțitorii lui să fi fost într-o mizerie şi mai mare, dar după cum 
se arăta, nu-şi aruncaseră încă armele şi în nici un raz toată n 
um-ţia. Feţele lor supte erau grămădite în uşă şi la ferestrele 
cabanei telegrafului. Cum ea servea şi de dormitor inginerului, 
Montero se aruncase în aşternutul curat şi zăcea tremurând şi 
dictând ordine şi pretenţii spre a fi transimse pe fir la Sulaco 
Cerea un tren şi vagoane goale, să vină să-i transporte oamenii. 


„ La asta i-am răspuns,” povestea inginerul şef,.că nu 
îndrăzneam să risc trimițând material rulant în interior, penţi j 
că se mai produseseră numeroase tentative de a ataca 
trenurile, pe tot parcursul. Am făcut-o de dragul dumitale, 
Gould,” zise inginerul şef. „Răspunsul lui a fost - reproduc 
întocmai termenii subalternului meu: Bruta asta infectă de pe 
patul meu a spus. Dar dacă te-<mpuşc? La care subalternul 
meu care, pare-se. transmitea personal, i-a obiectat că asta nu 
i-ar aduce vagoanele şi celălalt, căscând, a spus: N-are a face. 
Sunt cai destui pe Campo. Şi s-a întors cu spatele şi a adormit 
pe patul lui Harris. Acesta-i motivul, fată dragă, pentru care 
astă-seară am devenit şi eu fugar. Ultima telegramă de la 
capătul liniei spune că Pedro Montero şi oamenii lui au plecat în 
zorii zilei, după ce toată noaptea mâncaseră asado, carne 
afumată. Au luat toţi caii; pe drum or să mai găsească şi alţii. In 
mai puţin de treizeci de ore vor fi aici, aşa că la Sulaco nu maie 
de stat nici pentru mine nici pentru marele depozit de argint al 
concesiunii Gould. Dar asta nu-i tot. Garnizoana din Esmeralda a 
trecut de partea partidei învingătoare. Am aflai de la telegrafist, 
care a <u ştirea dimineaţa de” ra<re la Casa Gould. De fapt era 
atât de devreme, că la Sulaco nici nu se luminase de ziuă. îl 
chemase colegul său de la Esmeralda şi-i comunicase că 
garnizoana, după ce a împuşcat câţua ofiţeri, a pus stăpânire pe 
vaporul guvernului, aflat în port. Pentru mine e într-ade< ărn 
lov'f'iră gira Credeam că în provincia asta mă puteam bizui pe 
fiecare om A fost o greşeală. S-a produs şi la Esmeralda o 
revoluţie mon-teristă, întocmai cum s-a încercat şi la Sulaco, 
numai că aici a fost înăbuşită. Telegrafistul îi semnaliza în 
permanenţă lui Bernharat, şi ultimele cuvinte transmise au 
fost:Acuma sparg uşa şi pun stăpânire pe Biroul Cablului. 
Sunteţi izolaţi. Nu mai pot face nimic.” 

De fapt, nu ştiu cum a făcut, dara scăpat un moment de 
sub vigilenţa celor care voiau să întrerupă comunicaţia cu lumea 
ex- 

200 terioară. A reuşit. Cum a reuşit, nu ştiu, însă câteva 
ore mai târ ziu, a chemat din nou Sulaco şi a spus: „Armata 
insurgență n pus stăpânire pe vasul de transport al guvernului, 
aflat în radă, şi îmbarcă trupe cu intenţia de a porni de-a lungul 
coastei spre Sulaco. Deci, fiţi atenţi. Vor fi gata de plecare în 
câteva ore şi pot ajunge acolo înainte de zorii zilei.” 


Asta a fost tot ce-a putut spune. Probabil că l-au luat de-a 
bine-lea de la aparat pentru că Bernhardt a chemat de atunci 
într-una Esmeralda, fără ca să mai răspundă cineva. 

După ce a aşternut aceste rânduri în carnetul pe care-l 
umplea pentru sora lui, Decoud a ridicat capul să asculte. Dar 
nu se auzea nimic, nici în odaie, nici în casă, în afară de 
picăturile de apă care picurau într-un ulcior de pă-mânt sub 
raftul de lemn. Şi afară, tăcere. Decoud îşi plecă din nou capul 
pe carnet. 

Nu fug, mă înţelegi (scrise el mai departe). Plec, eo 
simplă plecare, cu o mare cantitate de argint ce trebuie salvat 
cu orice preţ. De De Campo, Pedro Montero, iar de pe mare, 
garnizoana insurgență din Esmeralda - spre el converg. E însă o 
simplă întâm-plare faptul că argintul e aici, că e gata, 
aşteptându-i. Obiectivul lor real e însăşi mina de la San Tome, 
cum cred că foarte uşor îţi imaginezi; altminteri Provincia 
Occidentală ar fi fost lăsată în pace încă multe-rnulte săptămâni, 
să pice de-a gata în braţele partidei învingătoare. Don Carlos 
Gould va avea destul de lucru ca să-şi salveze mina, şi 
organizaţia, şi lumea ei, acest „Imperium în imperio”, această 
producătoare de bogăţie de care sentimentalismul lui leagă o 
bizară idee de justiţie. Ţine la ea cum ţin alţii la ideea de 
răzbunare sau de dragoste. Ar trebui să mă înşel foarte mult în 
aprecierea omului acestuia, dar după el mina trebuie să fie 
salvată sau să piară dintr-un act de voinţă al lui, şi numai al lui. 
In viaţa sa rece şi idealistă, s-a strecurat o paşi une. O pasiune 
pe care eu nu pot s-o înţeleg decât prin rațiune. O pasiune care 
r.u-i ca pasiunile pe care le ştim noi, bărbaţii cu alt fel de sânge. 
Dar e la fel de periculoasă ca şi ale noastre. Nevastă-sa a 
înţeles-o, şi ea. De asta îmi este o aliată atât de bună. Işi 
însuşeşte toate sugestiile mele, cu instinctul sigur că, în ultimă 
analiză, ele duc la consolidarea concesiunii Gould. Şi el i se 
supune, poate pentru că are încredere în judecata ei, dar am 
curând imnresia că o face ca un fel de compensare pentru o 
subtilă nedreptate, pentru această infidelitate sentimentală 
care-l face ca, sedus de o idee, să sacrifice viaţa ei fericirea ei. 
Micuța femeie a descoperit că el trăieşte mai curând pentru 
mină decât pentru ea. Dar, treaba lor. Fiecare cu soarta lui, aşa 
cum şi-o croieşte, din pasiuni sau sentimente. Principalul lucru e 
că ea u susţinut ideea mea: argintul trebuie scos din oraş, scos 


dm tăia, imediat, cu orice preţ, cu orice risc. Misiunea lui Don 
Carlos e să păstreze nepătată faima strălucită a minei sale; 
misiunea doamnei Gould e să-l salveze pe el de la efectele 
pasiunii sale reci, dominatoare, irezistibile, de care ea se teme 
mai mult decât de un amor pentru o altă femeie. Misiunea lui 
Nostromo e să salveze argintul. 

Planul nostru este următorul: să încărcăm argintul în cel 
mai mare barcaz pe care-l are compania şi să-l trecem dincolo 
de golf, într-un mic port în afara teritoriului costaguanez, exact 
de cealaltă parte a Azuerei” iar primul vapor în drum spre nord 
să primească ordin să-l încarce de acolo. Marea e calmă. Ne 
vom strecura prin întunericul golfului înainte de sosirea rebelilor 
din Es-meralda; şi când se va lumina de ziuă pe ocean, vom fi 
departe, invizibili, ascunşi de Azuera. care ea însăşi, de pe mal 
de la Su-laco, se vede ca un nor albastru la orizont. 

Incoruptibilul capataz de cargadores este exact omul 
potrivit pentru o asemenea treabă; iar eu, omul cu pasiune dar 
fără misiune, plec cu el ca să mă întorc - şi să-mi joc până la 
sfârşit rolul în farsa asta şi, dacă izbutesc, să-mi primesc 
recompensa, pe care nimeni nu mi-o poate da decât Antonia. 

N-am s-o mai văd înainte de plecare. Am lăsat-o, cum ti- 
am spus, lângă patul lui Don Jose Strada era în beznă, casele 
ferecate şi am ieşit afară din oraş, în noapte. De două zile n-a 
mai fost a-prins nici măcar un singur felinar pe străzi, şi arcul 
porţii era numai o masă de tenebre cu o vagă formă de turn; se 
auzea un geamăt slab sinistru, care părea să răspundă 
murmurului unei voci de bărbat. 

Avea, în tonul lui, acel ceva impasibil, indiferent, 
caracteristic marinarului genovez, adus aici ca şi mine de 
întâmplare, ca să fie amestecat în evenimente pentru care 
scepticismul lui, ca şi al meu, par să alimenteze un soi de 
dispreţ pasiv. Din cât am fost eu în stare să descopăr, singurul 
lucru de care s-ar părea că-i pasă, e să se vorbească bine 
despre el. Ambiţie potrivită pentru suflete nobile dar teribil de 
utilă şi şnapanilor inteligenţi. Da. După propriile sale cuvinte: 
„Să se vorbească bine despre mine. 

Si, Senor.” Pare că nu face mare deosebire între a vorbi şi 
a gândi. Mă întreb dacă-i pură naivitate, sau e un punct de 
vedere practic? Individualităţile excepţionale mă interesează 


întotdeauna, pentru că ele reprezintă cu autenticitate formula 
ce exprimă stadiul moral al omenirii. 

M-a ajuns în drum spre port, după ce pe sub poartă 
trecusem pe lingă el fără să mă opresc. Vorbise cu o femeie 
amărâtă. Am tăcut, din discreţie, şi am continuat să mergem 
unul lângă altul. După o vreme a început el să vorbească. Nu 
era ce crezusem eu. Nu fusese decât o bătrână, o dantelăreasă, 
care-şi căuta băiatul, măturător de stradă la primărie. Cu o zi 
înainte, de dimineaţă în zori, veniseră nişte prieteni la uşa 
bordeiului, să-l cheme. S-a dus cu ei şi de atunci nu l-a mai 
văzut, aşa că şi-a lăsat mânca-rea nefiartă pe jăraticul stins şi a 
plecat să-l caute, strecurându-se până în port, unde auzise că în 
dimineaţa răscoalei fuseseră omo-râţi câţiva mozos din oraş. 
Unul dintre cargadori, care păzea vama a adus o lanternă şi a 
ajutat-o să se uite la cei câţiva morţi rămaşi zăcând acolo. 
Acuma se strecura înapoi, căci nu aflase nimic. Se aşezase pe o 
bancă de piatră sub arc, gemând, pentru că era tare obosită. El 
capataz a întrebat-o, şi după ce a auzit povestea ei întreruptă 
de gemete, a sfătuit-o să se ducă să caute printre răniții de la 
Casa Gould. l-a dat şi un sfert de dolar, a mai adăugat el pe un 
ton lipsit de importanţă. „De ce î-ai dat?” L-am întrebat eu. „O 
cunoşteai?” „No, Senor. Nu cred s-o mai fi văzut vreodată în 
viaţa mea. Cum s-o fi văzut? Probabil că n-a mai ieşit pe stradă 
de ani de zile. E dintre femeile acelea bătrâne, cum găseşti în 
tara asta peste tot în dosul cocioabelor, ghemuite jos lângă foc 
cu un baston alături pe pământ, şi slăbite că aproape nu mai pot 
goni nici câinii de pripas de lângă ceaun. Caramba! După glas 
puteai spune că uitase moartea de ea. Dar, bătrâno sau tinere, 
le plac banii, şi or să vorbească de bine pe omul care le dă.” 
Râse o clipă. „Senor, trebuia să fi simţit cum şi-a încleştat 
ghearele când i-am pus piesa în palmă. Ultima mea piesă,” 
adăugă el după o clipă. N-am făcut nici un fel de comentariu. E 
cunoscut pentru larghe-ţea lui şi pentru ghinionul la jocul de 
monte, care-l fac să fie tot atât de sărac ca şi la început când a 
venit aici. Don Martinj eu cred,” începu el pe un ton de 
meditaţie, de presupunere, „eu cred că Senor Administrador de 
la San Tome o să-mi dea cândva o recompensă dacă-i salvez 
argintul, nu?” 

l-am spus că, desigur, nici nu s-ar putea altfel. Continuă să 
meargă, murmurând: „Sij si, fără-ndoială, fără-ndoială şi vedeţi 


dumneavoastră, Don Martin, ce înseamnă să fii vorbit de bine! 
Pentru o treabă ca asta nu există om la care să se fi putut gândi 
măcar, în afară de mine. O să-mi dea ceva frumos, când o fi. Şi 
de ar fi mai curând,” murmură el. „Trece timpul şi-n ţara asta, 
tot aşa de repede ca oriunde.” 

Acesta e, soeur cherie, tovarăşul meu la marea evaziune 
de dragul marii cauze. E mai mult naiv decât şiret, mai mult 
autoritar decât viclean, mai generos cu sacrificiul de sine decât 
sunt cu banii lor cei care-l folosesc. Cel puţin asta e ce crede el, 
mai mult cu mân-drie decât cu sentiment. îmi pare bine că m- 
am împrietenit cu el. Ca tovarăş, capătă mult mai multă 
importanţă decât ar fi putut avea vreodată în felul lui de geniu 
minor - sau ca un marinar italian original căruia i-am permis să 
vină la birou în orele mici să vorbească familiar cu directorul 
ziarului El Porvenir> în timp ce foaia era trasă în maşină. Şi e 
interesant să întâlneşti un om pentru care valoarea vieţii pare 
să rezide în prestigiul personal, li aştept acum aici. Aiungând la 
posada ţinută de Viola, i-am găsit pe copii jos, singuri, şi 
bătrânul genovez a strigat la concetăţeanul lui să se ducă să-l 
aducă pe doctor. Altfel ne-am fi putut duce direct în port. unde 
căpitanul Mitchell, cu câţiva europeni care s-au oferit singuri şi 
cu câţiva cargadori, încarcă în barcaz argintul ce trebuie salvat 
din ghearele lui Montero, ca să poată fi folosit la înfrângerea lui. 
Nostromo a pornit înapoi spre oraş galopând furios. E mult de 
când a plecat. întârzierea lui îmi lasă însă timp să stau de vorbă 
cu tine. Până când va ajunge carnetul acesta în mâinile tale, 
multe se vor fi întâmplat. Dar acum am un răgaz, sub aripa 
morţii care se întinde peste casa asta fără un zgomot cufundată 
în bezna nopţii, cu femeia muribundă, cu doi copii ghemuiţi şi 
amuţiţi şi cu bătrânul pe care-l aud prin grosimea zidului cum 
umblă de colo-colo cu un uşor târşâit, mi mai tare decât 
zgomotul pe care l-ar face un şoarece. lar euţ singura făptură 
din afară, nu ştiu dacă să mă socotesc printre cri vii sau printre 
cei morţi. Quien sabe? cum le place oamenilor de pe aici să-ţi 
răspundă, orice i-ai întreba Dar nu! Afecţiunea mea pentru tine 
desigur că nu-i moartă, şi toată chestiunea asta, noaptea 
neagră, copiii amuţiţi din odaie, însăşi prezenţa mea aici - toate 
astea sunt viaţă, trebuie să fie viaţă, pentru că prea seamănă 
mult a vis. 


Scriind acest ultim rând, Decoud avu un moment de totală 
uitare, de absenţă bruscă. Căzu peste masă ca lovit de un 
glonte. în clipa următoare se ridică în picioare, zăpăcit, cu 
senzaţia că îşi auzise condeiul rostogolindu-se pe duşumea. Uşa 
scundă a cafanelei, larg deschisă, luminată de o torţă, lăsa să se 
vadă o jumătate de cal dând din coadă peste piciorul unui 
călăreț cu un pinten lung de fier prins la călcâiul gol. Cele două 
fete nu mai erau acolo, şi Nostromo, în picioare în mijlocul odăii, 
se uita la el pe sub borul rotund al unui sombrero tras mult pe 
sprâncene. „L-am adus pe doctorul englez cu mutra acră în 
trăsura Senorei Gould,” zise Nostromo. „Mă îndoiesc să mai fie 
în stare, cu toată ştiinţa lui, s-o mai salveze pe padrona de data 
asta. Au trimis după copii. Semn rău.” Se aşeză la capătul unei 
bănci. „Vrea să le dea binecu-vântarea, pesemne.” Buimac, 
Decoud constată că trebuie să fi adormit butuc şi Nostromo, cu 
un zâmbet vag, îi zise că se uitase pe fereastră şi-l văzuse cu 
capul pe braţe, lungit peste masă, nemişcat. Senora 
englezoaiacă venise şi ea cu trăsura şi se dusese imediat sus cu 
doctorul. l-a spus lui să nu-l scoale pe Don Martin, dar când au 
trimis după copii, a intrat şi el în cafenea. Jumătatea de cal cu 
jumătatea de călăreț din uşă se întoarseră în sens invers; torţa 
de funie şi răşină din coşul de fier purtat pe un baston ţinut la 
oblânc lumină o clipă direct în odaie şi doamna Gould intră 
grăbită, cu faţa foarte albă, obosită. Gluga mantoului albastru 
închis îi căzuse pe spate. Amândoi bărbaţii se ridicară. „Teresa 
vrea să te vadă, Nostromo,” zise ea. El capataz nu se mişcă. 
Decoud, cu spatele la masă, începu să-şi încheie pardesiul. 

„Argintul, doamnă Gould, argintul,” murmură el pe 
englezeşte. „Nu uitaţi că garnizoana din Esmeralda dispune de 
un vapor. Pot apare în orice clipă la intrarea portului.” „Doctorul 
zice ră nu mai e nici o speranţă,” spuse doamna Gould, tot pe 
englezeşte. „Vă duc cu trăsura în port şi mă întorc să iau fetele.” 
Şi imediat, în spanioleşte, se adresă lui Nostromo: „De ce pierzi 
vremea? Soţia lui Giorgio vrea să to vadă.” „Mă duc, Senora,” 
murmură el capataz. 

Doctorul Monygham apăru şi el, aducând înapoi copiii. 
Doamna Gould îl privi întrebătoare şi el răspunse numai cu un 
semn din cap, ieşind imediat urmat de Nostromo. Calul 
purtătorului de torţă, imobil, lăsă capul să-i atârne până la 
pământ; călăreţul dăduse drumul frâului ca să aprindă o ţigară. 


Lumina torţei juca pe faţada casei, pe care se înşirau literele 
mari şi negre ale firmei, dar din toată inscripţia numai cuvântul 
ITALIA era luminat în întregime. Lumina jucăuşă ajungea până la 
trăsura doamnei Gould care aştepta în drum, cu maiestuosul 
Igna-cio cel galben la faţă moţăind pe capră. Alături de e], 
Basilio, negru şi lucios, ţinând cu amândouă mâinile în faţa sa o 
carabină Winchester, sfredelea cu teamă întunericul. Nostromo 
atinse uşor cu mâna umărul doctorului. 

„Moare, Sefior doctor?” „Da,” zise doctorul, cu o bizară 
zvâcnire a obrazului cu cicatricea. „Şi de ce vrea să te vadă, nu- 
mi pot imagina.” „Aşa a fost ea şi înainte,” zise Nostromo 
uitându-se în altă parte „Ascultă, capataz, pot să te asigur că n- 
o să mai fie niciodată aşa,” mârâi doctorul Monygham. „Poţi să 
te duci la ea sau să nu te duci. Nu te alegi cu mare lucru vorbind 
cu un muribund Dar cum îi zicea şi Donei Emilia de faţă cu mine, 
a fost ca o mamă pentru dumneata, de când ai pus piciorul pe 
pământul acesta.” „Si. Dar o dată n-a avut o vorbă bună de zis 
despre mine, nimănui. Parcă n-ar fi putut să-mi ierte că eu 
trăiam, şi mai eram şi omul care sunt, cum ar fi vrut ea să fi fost 
feciorul ei.” „Poate,” exclamă lângă ei o voce profundă, 
mâhnită. „Femeile îşi au felul lor de a se chinui singure.” Giorgio 
Viola ieşise din casă Făcea o umbră masivă şi neagră în lumina 
torţei, şi strălucirea ei îi cădea pe faţa mare, pe capul leonin cu 
părul alb. li făcu semn cu braţul întins lui Nostromo să intre în 
casă. 

Doctorul Monygham, după ce scotoci într-o cutie mică de 
medicamente din lemn lustruit, care era pe bancheta landoului, 
scoase un flacon mic cu dop de sticlă, se întoarse spre bătrânul 
Giorgio şi i-o împinse în mina lui mare, tremurândă. 

„Dă-i câte o linguriţă, din când în când, în puţină apă,” 
zise el.,O s-o uşureze.” „Nu mai e nimic de făcut?” zise bătrânul, 
cu răbdare. „Nu. Pe lumea asta nu,” făcu doctorul, cu spatele la 
el, pocnind încuietoarea cutiei de medicamente. Nostromo 
traversă încet bucătăria mare, toată în întuneric, în afară de 
para unei grămezi de mangal în maşina de gătit, pe care, într-un 
ceaun de tuci, clocotea cu zgomot apă. Intre cei doi pereţi ai 
casei scării, îngustă, năvălea lumină puternică de sus, din odaia 
bolnavei, iar magnificul capataz de cargadores, păşind fără 
zgomot în sandale moi de piele, cu favoriţi stufoşi, cu gâtul 
musculos şi cu pieptul bronzat apărând de sub cămaşa 


desfăcută la gât, semăna cu un marinar din Mediterana chiar 
atunci debarcat pe uscat de pe o felucca încărcată cu vin sau cu 
fructe. In capul scării se opri, lat în umeri, îngust în şolduri, 
suplu, privind spre patul mare, alb ca un pat de ceremonie cu o 
mulţime de lenjerie imaculată ca zăpada, în care la padrona sta 
în capul oaselor, încovoiată, cu frumosul ei chip cu sprâncene 
negre căzut pe piept. O masă de păr negru ca pana corbului cu 
numai câteva fire albe i se resfirase pe umeri, iar o şuviţă 
groasă îi alunecase peste obraz acoperindu-i-l aproape. Absolut 
nemişcată în atitudinea asta exprimând îngryorare şi suferinţă, 
numai ochii şi-i întoarse spre Nostromo. El capataz avea un brâu 
roşu înfăşurat de câteva ori în jurul mijlocului şi un inel gros de 
argint la arătătorul mâinii ridicate să-şi răsucească mustaţa. 
„Revoluţiile lor, revoluțiile lor,” bolborosi Sefâora Teresa. „Uite, 
Gian' Battista, au reuşit să mă bage-n mormânt!” Nostromo nu 
răspune şi bolnava ridicând privirea, insistă. „Uite, asta m-a 
omorât, asta de acuma, şi tu erai pe drumuri, luptând pentru ce 
nu te priveşte, nesocotitule!” „De ce vorbeşti asa?” murmură el 
capataz printre dinţi. „Niciodată n-ai să crezi că am şi eu un pic 
de judecată? Mă priveşte şi pe mine să continui să rămân ceea 
ce sunt: în fiecare zi acelaşi.” „Nu te schimLi niciodată, asta-i 
adevărat,” zise ea amar. „Totdeauna te gândeşti numai la tine şi 
te la i p.atât cu vorbe frumoase de cei cărora puţin le pasă de 
tine.' Era. în antagonismul lor, o intimitate tot atât de strânsă ca 
şi intimitatea într-o înţelegere şi afecţiune. El nu apucase pe 
drumul aşteptărilor Teresei. Ea fusele cea care-l încurajase să-şi 
părăsească vaporul, în speranţa că o să-şi asigure un prieten şi 
un apărător pentru fete. Nevasta bătrânului Giorgio îşi dădea 
seama că sănătatea ei e şubredă şi era obsedată de frica de a-şi 
lăsa bărbatul singur şi fetele fără protecţie. Căutase să şi-l 
ataşeze pe tână-rul acesta cu înfăţişare liniştită şi aşezată, 
afectuos şi docil, orfan de mic copil după câte-i spusese, fără 
alte legături cu Italia decât un unchi, proprietar şi patron de 
felucea, de ale cărui maltratări fugise încă înainte de a împlini 
paisprezece ani. Avusese impresia că-i curajos, că-i muncitor, 
hotărât să-şi facă un rost în lume. Din gratitudine şi din obicei le 
va deveni ca un fiu, ei şi lui Giorgio; şi mai târziu, când Linda se 
va face mare, cine ştie... zece ani diferenţă între bărbat şi 
nevastă nu-i chiar atât de mult. Şi al ei era cu aproape douăzeci 
de ani mai mare decât ea. Şi în afară de asta, Gian' Battista era 


băiat atrăgător; plăcea şi femeilor şi bărbaţilor şi copiilor tocmai 
prin firea lui atât de profund liniştită care, întocmai ca un amurg 
senin, dădea o notă şi mai seducătoare vigorii şi comportării 
sale hotărâte. 

Bătrânul Giorgio, care habar n-avea de intenţiile şi de 
speranţele soţiei sale, purta o mare stimă tânărului său 
compatriot. „Un bărbat nu trebuie să se lase domesticit,', avea 
el obiceiul să spună citind proverbul spaniol în apărarea 
superbului capataz. Ea devenise cu timpul geloasă de succesele 
lui. Se temea să nu-i scape din mină Spirit practic, i se părea 
absurd felul cum îşi iroseşte el calităţile ce-l făceau atât de 
prețuit. Nu căpăta mai nimic pe ele. Prea le risipea cu 
amândouă mâinile, şi prea în folosul altora, socotea ea. Bani 
deoparte nu punea. îi lua în zeflemea sărăcia, isprăvile, 
aventurile, amorurile, reputaţia; dar în inima ei niciodată nu 
renunţase la el, ea şi cum într-adevăr ar fi fost băiatul ei. Chiar 
şi acum, bolnavă cum era, destul de bolnavă ca să simtă cu un 
fior rece suflul negru al sfârşitului apropiindu-se, dorise să-l 
vadă. Parcă ar fi întins mina ei amorţită ca să repună stăpânire 
pe el. Dar prea se încre-zuse mult în puterile ei. Nu mai era 
stăpână pe gânduri; i se înceţoşaseră, ca şi vederea. Cuvintele îi 
şovăiau pj buze şi numai paroxismul neliniştii şi dorinţa ei de 
viaţă păreau să ţină moartea în loc. 

El capataz zise: „Mi-ai mai spus lucrurile astea, de multe 
ori. Eşti nedreaptă cu mine, dar nu mă supăr. Numai că acuma 
dumneata nu ai multă putere să vorbeşti şi eu am foarte puţin 
timp să ascult. Trebuie să fac o treabă foarte importantă.” 

Ea făcu un efort să-l întrebe dacă e adevărat că-şi găsise 
timp să se ducă să aducă doctorul pentru ea. Nostromo făcu din 
cap un semn afirmativ. 

li făcea plăcere, îi alina suferinţa să ştie că omul acesta 
avusese condescendenţa de a face un asemenea gest pentru 
aceea care avea nevoie de ajutorul lui. Era o dovadă de 
prietenie. Vocea ei căpătă putere. 

„De preot am nevoie, mai mult decât de doctor,” zise ea, 
patetic. Capul nu şi-l mişcă, numai ochii se întoaiseră să-l 
caute, să-l vadă pe capataz stând la căpătâiul patului. „Te-ai 
duce acuma să-mi aduci un preot? Gândeşle-te! Te roagă o 
femeie pe moarte.” 


clătină din cap hotărât. Nu credea în preoţi, în caracterul lor 
sacerdotal. Un doctor e un om care poate fi do fo'os, dar un 
preot, ca preot, era nimic; nu era în stare nici de bine nici de 
rău. Pe Nostromo vederea lor nu-l indispunea, ca pe Giorgio. Ce- 
| izbea pe el mai mult era totala lor inutilitate. 

„Padrona,” spuse el,ai mai trecut prin d-astea şi mai 
înainte, şi după câteva zile te-ai făcut bine. Am venit la 
dumneata în ultimele momente pe care le mai am libere. Spune- 
i Sefiorei Gould să-ţi trimită ea unul.” Impietatea refuzului îl 
tulbura. La padrona credea în preoţi şi li se spovedea. Toate 
femeile fac la fel, e adevărat. Nu putea să aibă cine-ştie-ce 
importanţă. şi cu toate astea, pentru moment simţi ca o apăsare 
pe inimă - gândindu-se ce uşurare ar fi fost pentru ea absolvirea 
dată de preot, dacă într-adevăr credea cât de cât. N-are ce face. 
Şi aşa îi consacrase şi ultimul moment de care mai putea 
dispune. 

14. Nostromo „Refuzi să te duci?” făcu ea gâfâind. „Ah, ai 
rămas acelaşi din totdeauna!” „Padrona, de ce nu vrei t>ă 
nţelegi?” zise el. „Trebuie să mă duc să salvez argintul minei. 
Mă auzi? O avere mai mare şi decât cea pe care se zice c-o 
păzesc stafiile şi dracii pe Azuera. Asta-i adevărul. Sin: hotărî t 
să fac şi isprava asta, cea mai disperată din câte ani făcut 
vreodată în toată viaţa mea.” 

O cuprinse indignarea şi disperarea. Supr.ma încercare 
dăduse greş. Nostromo, în picioare, nu-i vedea trăsăturile 
doscompunându-se pe faţa ei, descompunându-se dintr-un 
paroxism al durerii şi al mâniei. începu să tremure toată. ŞI 
capul ei plecat tremura. Prin umerii ei laţi treceau fiori. 

„Atunci poate c-o să-i fie lui Dumnezeu milă de mine! Dar 
tu, omule, măcar vezi de scoate ceva şi pentru tine din treaba 
asta, în afară de remuşcările care or să te năpădească într-o 
bună zi.” 

Si la padrona râse slab. „Strânge măcar şi tu o dată avere, 
tu faimosul Gian'Battista de care oamenii nu se pot lipsi. Pentru 
tine, mântuirea unei femei pe moarte e mai puţin decât lauda 
unor oameni care pentru trupul şi sufletul tău nu ti-au dat decât 
o poreclă tâmpită - altceva nimic n-au găsit să-ţi dea.” 

El capataz de cargadores înjură printre dinţi.,Lasă-l în 
pace, sufletul meu, padrona, şi de trup o să ştiu eu cum să am 
grijă. Ce rău vezi că au oamenii nevoie de mine? Ţi-am furat 


ceva, ţie, copiilor, de mă invidiezi? Chiar oamenii ăştia cu care- 
mi scoţi ochii, au făcut pentru Giorgio mai mult decât s-au 
gândit vreodată să facă pentru mine.” 

Se bătu cu palma în piept; vorbise în şoaptă, dar cu 
energie. Îşi răsuci mustăţile, şi ochii îi rătăceau prin odaie. „Ce-s 
eu de vină că sunt singurul om care le poate fi de folos? De ce 
vorbeşti cu mânie, mamă? Ai prefera să mă vezi timid şi 
prostănac vânzând pepeni în piaţă, sau făcând pe barcagiul în 
port pentru pasageri, ca un napolitan bleg şi fricos, fără nici o 
faimă? Ai vrea să mă vezi, om tânăr, ducând viaţă de călugăr? 
Nu cred! Ţi-ar place un călugăr de bărbat pentru fata ta cea 
mare? Las-o să crească. Ce ţi-e frică? Eşti supărată pe mine 
pentru orice fac, de ani de zile, de atunci de când ai vorbit cu 
mine despre Linda fără să ştie Giorgio. Să-i fiu uneia bărbat şi 
ăleilalte-frate, nu ziceai aşa? Bine, de ce nu? Mi-s dragi 
amândouă, şi un bărbat trebuie să se însoare, odată şi odată. 
Dar de atunci încoace ai început să mă vorbeşti de rău la toată 
lumea. De ce? Credeai c-o să-mi pui zgardă şi lanţ, parcă aş fi 
câine de pază cum ţin ăia la calea ferată ia depou? Ascultă, 
padrona, eu sunt tot omul ăla care după ce a debarcat a intrat 
într-o seară la voi, la ferma acoperită, cu paie în care locuiaţi 
atunci, în partea cealaltă a oraşului, şi care v-a povestit toată 
viaţa lui. Aţi fost buni cu mine. Ce s-a întâmplat de atunci 
încoace? Nu mai sunt un flăcăiandru fără importanţă. Şi un 
nume bun e o comoară, padrona, aşa zice Giorgio.” „i-au sucit 
capul cu laudele lor,” gâfâi bolnava. „Te-au plătit cu vorbe 
goale. Nebunia ta o să te ducă de râpă, la sărăcie, la mizerie, ai 
să mori de foame. Până şi leperos-ix or să râdă de tine - de 
marele capataz.” Un timp Nostromo parcă amuţi. Ea nu se mai 
uita la el. Un zâmbet prezumţios, trist apăru pe buzele 
bărbatului şi se stinse imediat; ieşi de-a-ndăratelea. Silueta lui, 
neluată în seamă, se plecă pe sub uşă. Cobori scara cu un 
sentiment cu care se obişnuise, de oarecare uluială în faţa 
acestei denigrări a reputației ce şi-o câştigase şi pe care voia s-o 
păstreze. 

Jos, în bucătăria vastă, ardea o luminare înconjurată de 
umbrele de pe pereţi şi de pe tavan, darnici o lumină roşietică 
nu mai umplea careul gol al uşii de afară. Trăsura cu doamna 
Gould şi cu Don Martin, precedată de-călăreţul cu torţa, plecase 
la debarcader. Doctorul Monyg-ham, care rămăsese, şedea pe 


colţul unei mese de lemn. lângă sfeşnic, cu faţa brăzdată de 
cicatrice, bine bărbie-rită, aplecată într-o parte, cu braţele 
încrucişate la piept, cu buzele strânse şi cu ochii bulbucaţi 
privind încruntaţi, îngheţaţi, la pardoseala neagră de pământ. 
Lângă raftul de deasupra vetrei, pe care apa mai fierbea încă 
zgomotos, Giorgio stătea cu bărbia în palmă şi cu un picior întins 
înainte, ca oprit în drum de un gând. 

„Adios, viejo,” zise Nostromo pipăindu-şi patul revolve- 
rului de la centură şi liberând cuțitul din teacă. Apucă un poncho 
albastru cu dungi roşii de pe masă şi îl trecu pestecap. „Adios, ai 
grijă de lucrurile din odaia mea, şi dacă nu mai auzi de mine, 
lada să i-o dai Paquitei. Nu-i mare lucru în ea, doar un serape 
nou din Mexic şi câţiva nasturi de argint de la haina de 
sărbătoare. N-are a face! Or să arate destul de bine pe noul ei 
iubit, şi omul n-o să aibă ce să se teamă c-o să mai zăbovesc şi 
după moarte pe pământ, ca veneticii ăia de pe Azuera.” 
Doctorul Monygham îşi întinse buzele într-un surâs amar După 
ce bătrânul Giorgio, cu un semn din cap aproape imperceptibil, 
urcă fără o vorbă scara îngustă, zise: „Ascultă, capataz! 
Credeam că nu dai greş niciodată în tot ce faci.” 

Nostromo, aruncându-i o privire de dispreţ, zăbovi în uşă 
răsucindu-şi o ţigară, apoi scapără un chibrit şi, după ce aprinse 
ţigara, ridică beţişorul arzând deasupra capului, până ce flacăra 
aproape că-i atinse degetele. „Nu-i vânt,” murmură el ca pentru 
sine. „Ascultă, Seiâor, ştii dumneata de ce treabă m-apuc?” 
Doctorul Monygham dădu din cap acru. „E ca şi cum mi-aş lua 
un blestem pe cap, Seiâor doctor. Pe coasta asta, un om cu o 
comoară, oriunde ar fi, ori pe unde ar trece, numai de cuțite 
ridicate dă. Pricepi asta, Serâor doctor? Am să plutesc cu 
blestemul ăsta pe capul meu până ce-oi întâlni undeva vaporul 
de nord al companiei, şi atunci da, atunci or să vorbească 
despre el capataz de cargadores din Sulaco, de la un capăt al 
Ame-ricii la altul.” 

Doctorul râse scurt, râsul său gutural. Nostromo se răsuri 
în uşă. 

„Dar dacă excelența voastră poate să găsească pe un altul 
gata pentru o treabă ca asta, şi în stare s-o facă, îi dau locul. Nu- 
s chiar atât de obosit de viaţă, cu toate că-s destul de sărac ca 
să pot duce tot ce am, călare, cu mine pe cal.” „Joci prea mult, 
capataz, şi niciodată nu zici nu când dai de o fată frumoasă,” 


făcu doctorul Monygham simplu, dar cu un pic de răutate. „Nu 
aşa se face avere. Dar nimeni din câţi ştiu eu nu te bănuieşte că 
ai fi sărac. Sper că te-ai asigurat de o răsplată ca lumea în cazul 
că te întorci cu bine din aventura asta.” tiCe răsplată ar fi cerut 
excelența voastră în locul meu?” întrebă Nostromo, suflând 
fumul de ţigară de pe buze prin cadrul uşii. 

Inainte de a răspunde, doctorul Monygham trase cu 
urechea o clipă în sus pe scară, apoi zise, tot cu râsul acela al 
lui, scurt, retezat: „Ilustre capataz, ca să iau asupra mea un 
blestem de înoarte cum zici dumneata, ar fi trebuit să-mi dea 
toată comoara.” 
dispăru din uşă cu un mormăit de nemulţumire la acest răspuns 
de batjocură Doctorul Monygham îl auzi depărtându-se în galop. 
Nostromo călărea furios în întuneric Se vedea lumină în clădirile 
companiei C N. O. de pe chei, dar până să ajungă acolo se 
întâlni cu trăsura Gould Călărețul mergea înainte cu torţa, la a 
cărei lumină se vedeau catârii albi în trap, magnificul Ignacio 
mânându-i şi Basilio cu carabina pe capră. Din trăsura neagră se 
auzi vocea doamnei Gould strigând;Te aşteaptă, capataz!” Sj 
întorcea înfrigurată şi înfiorată, cu carnetul lui Decoud încă în 
mână. l-I încredinţase ca să-l trimită surorii lui. „Poate că sunt 
ultimele rânduri către ea,” spusese strângându-i mina doamnei 
Gould. El rapataz nu-şi potoli mersul. La capul cheiului, câteva 
siluete cu puşti săriră înaintea calului; alţii îl înconjurară pe el - 
erau cargadori de ai companiei, pe care căoitanul Mitchcill îi 
postase acolo de pază. La un cuvânt al lui se tra-seră înapoi cu 
murmure supuse: îi recunoscuseră vocea. La celălalt capăt al 
debarcaderului, lângă o macara, într-un grup ca o pată neagră 
în care străluceau ţigări, fu rostit numele lui pe un ton de 
uşurare. Erau acolo aproape toţi europenii din Sulaco, strânşi în 
jurul lui Charles Gould, ca şi cum argintul minei ar fi fost 
emblema cauzei comune, simbolul supremei importante a 
intereselor materiale. Cu mâinile lor îl încărcaseră în barcaz. 
Nostromo îl recunoscu pe Charles Gouâd, o siluetă înaltă şi 
subţire, stând deoparte, şi o altă siluetă înaltă, a inginerului şef, 
rostea cu glas tare: „Dacă-i vorba să se piardă, e mai bine de o 
mie de ori să se ducă în fundul mării „ Martin Decoud strigă de 
pe barcaz „Au revoir, Messieurs, până ne vom strânge mâinile 
într-o nouă Republică Occidentală.” Glasului său clar, sonor îi 
răspunse numai un murmur înfundat; apoi i se păru că fuge 


cheiul de lingă el în noapte, dar era Nostromo care împinsese 
barcazul cu una dm ramele grele, proptită într-un stâlp gros al 
cheiului. Decoud nu se clinti; avea senzaţia că-i lansat în spaţiu. 
După o plescăitură, două, nu se mai auzi nici un zgomot, decât 
doar dupăitul înfundat al picioarelor lui Nostromo sărind pe 
punte. Acesta ridică vela mare, şi o adiere de vânt mângâie 
obrazul lui Decoud. Totul dispăruse, în afară de lumina unui 
felinar pe care căpitanul Mitchell îl pusese în vârful unui stâlp la 
capătul debarcaderului, să-l ghideze pe Nostromo la ieşirea din 
port. Cei doi bărbaţi nu se puteau vedea şi nu scoaseră o vorbă 
până ce barcazul, alunecând pe o briză cu toane, trecu printre 
cele două promontorii aproape invizibile în întunericul şi mai 
adânc al golfului. O vreme lanterna de pe chei se mai văzu 
lucind în urma lor. Vântul se opri, apoi se porni din nou, dar atât 
de slab încât barcazul, mare, aluneca fără nici un zgomot, parcă 
ar ii plutit în aer. „Am ieşit în golf acuma,” zise vocea calmă a lui 
Nostromo. După o clipă adăugă: „Sefior Mitchell a coborât 
felinarul.”,. Da,” zise Decoud. „Acuma nimeni nu mai poate da 
de noi.” 

Un întuneric şi mai dens cuprinse vasul. In golf marea era 
neagră ca norii de deasupra. Nostromo, după ce aprinse câteva 
chibrituri ca să se uite la busola pe care o luase pe barcaz, 
naviga după cum simţea vântul adiindu-i pe obraz. 

Era ceva cu totul nou pentru Decoud, acest mister al 
apelor întinse, de un calm atât de intens şi de straniu, de părea 
că neliniştea lor fusese turtită sub greutatea nopţii dense. Golful 
Placido dormea adânc, sub un poncho de beznă. 

Principalul lucru acum, ca să izbutească, era să se 
depărteze de coastă şi să ajungă în mijlocul golfului înainte de a 
se lumina de ziuă. Isabelele erau pe undeva pe aproape. „La 
stânga, cum priviţi, drept înainte, Sefior,” zise Nostromo 
deodată. Când vocea i se stinse, tăcerea imensă, goală de orice 
lumină sau sunet, păru să acţioneze asupra simţurilor lui 
Decoud ca un narcotic puternic. Uneori nici nu-şt dădea bine 
seama dacă doarme sau e treaz. Nu auzea nimic, nu vedea 
nimic, ca un om căzut în toropeală. Nici chiar mâna întinsă în 
faţa ochilor nu exista pentru ochii lui. Trecerea de la agitația şi 
pasiunile şi primejdiile, de la viziunile şi zgomotul de la uscat era 
atât de totală, încât ar fi semănat a moarte de nu i-ar fi fost vii 
gândurile. în această mostră de pace eternă, ele pluteau 


luminoase ca nişte limpezi visuri supranaturale despre unele 
lucruri lumeşti, care mai obsedează încât sufletele eliberate prin 
moarte din atmosfera ceţoasă de regrete şi speranţe. De-coud 
se scutură puţin, îl trecu un fior, cu toate că briza care adia era 
călduţă. Avea senzaţia extrem de bizară că sufletul lui tocmai se 
reîntorsese în corp din întunericul ambiant, în care pământul, 
marea, cerul, munţii, stânciL-parcă nici n-ar fi existat. 

De la timon se auzi vocea lui Nostromo, dar şi el parcă nici 
n-ar fi existat. „Ai dormit, Don Martin? Caramba! Dacă ar fi 
posibil, aş crede că şi eu am aţipit. Am aşa, ca o impresie, parcă 
aş fi visat că se aude un fel de mormăială, ca de om nenorocit, 
aici pe undeva pe aproape de barcazul ăsta. Ceva între oftat şi 
plânset.” “Ciudat!” murmură Decoud, întins pe o stivă de lăzi 
cu argint acoperită cu mai multe prelate. „S-ar putea cumva să 
fie vreo altă barcă pe aproape de noi, aici în golf? De văzut n-am 
putea s-o vedem, îţi dai seama.” Tdeea era absurdă, şi 
Nostromo râse puţin, pe urmă nu se mai gândi la asta. Aproape 
că puteai pipăi solitudinea, şi când briza încetă, bezna îl apăsă 
pe Decoud ca un bolovan. 

„Asta te copleşeşte,” mormăi el. „Măcar ne mişcăm, ca- 
pataz?” „Nu chiar atât de repede cât un gândăcel încurcat 
printre fire de iarbă,” răspunse Nostromo, şi glasul lui păru 
înăbuşit de valul gros de beznă pe care o simţea caldă şi „fără 
speranţă peste tot în jur. Erau lungi răstimpuri în care nu scotea 
nici un sunet, rămânea invizibil şi inaudibil, parcă ar fi dispărut 
misterios de pe barcaz. Noaptea era atât de amorfă încât atunci 
când vântul cădea de tot, Nostromo nu ştia nici măcar încotro să 
îndrepte barcazul. Căuta cu privirea insulele. Nici urmă de ele. 
Nici gând să le poată vedea, de parcă s-ar fi cufundat în fundul 
golfului. In cele din urmă se lungi alături de Decoud şi-i şopti la 
ureche că, dacă din lipsă de vânt, s-ar întâmpla să-i prindă zorile 
aproape de mal, de Sulaco, ar putea să strecoare barcazul în 
spatele stâncilor din capătul înalt al Isabelei mari, unde ar 
rămâne ascuns. Pe Decoud îl surprinse îngrijorarea lui 
posomorită. Pentru el, Decoud, deplasarea argintului era un gest 
politic. Era, din mai multe consideraţiuni, imperios necesar ca 
argintul să nu cadă în mâinile lui Montero, dar Nostromo părea 
să ă chestiunea sub alt aspect. Caballeros-ii de colo de pe uscat 
se arătau a nu fi avut cea mai mică idee despre ceea ce-i 
ceruseră lui să facă Nostromo, afectat parcă şi el de bezna din 


jur, părea nervos, iritat. Decoud se simţi surprins. El capataz, 
indiferent la primejdiile care păreau manifeste pentru tovarăşul 
său, se socotea în drept să fie exasperat şi sarcastic faţă de 
primejdia irortaâă p> care o prezenta misiunea ce-i fusese 
încredinţată ca un lucru de la sine înţeles. Treaba asta e mai 
periculoasă. zicea Nostromo cu un hohot scurt şi o înjurătură, 
decât dacă ai trimite un om să caute comoara din prăpăstiile de 
pe Azuera care, zice lumea, e păzită de draci şi de stafii. 
„Senor,” spuse Nostromo, „trebuie să prindem vaporul pe mare. 
Trebuie să rămânem în larg şi să-l căutăm până om isprăvi tot 
ee ne-au pus la bord de mâncare şi de băutură. Şi dacă, din cine 
ştie ce ghinion, îl scăpăm, trebuie să ne ferim de uscat până ce 
vedem că ne apucă s'ăbiciunea, sau poate nebunia, sau poate 
murim, şi atunci ne lăsăm purtaţi aşa morţi, până ce trece unul 
dintre vapoarele companiei şi dă peste barcaz cu doi oameni 
morţi care au salvat argintul. Asta, Senor, e singurul fel de a-l 
«alva, pentru că, nu vedeţi? - pentru noi, să mergem pe uscat, 
oriunde până la o sută de mile de coasta asta, cu argintul la noi, 
înseamnă să ne aruncăm cu pieptul deschis într-un vârf de 
pumnal. E ca o boală fără leac, treaba pe care mi-au dat-o s-o 
fac. Dacă află lumea de ea, sunt un om mort, şi dumneavoastră 
la fel, pentru că aţi vrut să veniţi cu mine. E aici destul argint ca 
să îmbogăţească o provincie întreagă, necum un pueblo de pe 
malul mării ic-uit pe hoţi şi de vagabonzi. Or să creadă, Senor, 
că Cerul în persoană le-a trimis pomana asta, şi-or să ne taie 
beregata fără nici o milă. Nu m-aş încrede în nici o vorbă bună a 
celui mai de treabă om dintre toţi cei de pe malul golfului ăstuia 
sălbatic. Gândiţi-vă că şi dacă le dăm comoara de la prima 
cerere, tot n-o să putem scăpa cu viaţă. Mă înţelegeţi, sau 
trebuie să vă explic?” „Nu, n-ai nevoie să-mi explici,” zise 
Decoud placid. „înţeleg foarte bine şi eu că posesiunea acestei 
comori e ca o boală mortală pentru oameni în situaţia noastră. 
Dar trebuia scoasă din Sulaco, şi erai singurul om pentru o 
asemenea treabă.” „Eram; dar nu pot să cred că pierderea ei l- 
ar fi sărăcit cine-ştie-ce pe Don Carlos Gould. Mai e argint destul 
în munte, li auzeam rostogolindu-se pe scocuri în nopţile 
liniştite, când mă duceam călare până la Rincon, la o fată, după 
ce isprăveam cu lucrul în port. Ani şi ani de zile a curs minereu 
bogat cu o gălăgie ca de tunet şi zic minerii că în inima muntelui 
mai e destul ca să mai tune încă ani de zile. Şi cu toate astea 


alaltăieri ne-am bătut ca să-l scăpăm de gloată şi astă-seară ne- 
au trimis cu el în bezna asta în care nu-i pic de vânt să te poţi 
mişca din loc cu el, parcă ar fi fost ultimul argint de pe pământ 
cu care să dai înfometaţilor pâine de mâncare. Ha, ha! Biine, 
vânt, ne-vânt, am de gând să fac din asta cea mai grozavă şi 
mai faimoasă ispravă din viaţa mea. Or să vorbească de ea când 
or ajunge copiii să fie oameni mari şi oamenii mari bă-trâni. 
Aha! Să nu pună mina monteriştii pe el, mi se spune, orice s-ar 
întâmpla cu Nostromo, cu el eapataz de cargadores; şi n-or să 
pună, ascultați ce vă spun, n-or să pună, pentru că i l-au legat 
lui Nostromo de gât, ca să fie în siguranţă.” „înţeleg,” zise 
Decoud. înţelegea, într-adevăr, că tovarăşul său îşi avea punctul 
lui de vedere, personal, în această afacere. 

îşi întrerupse reflecţiile asupra modului în care se face uz de 
calităţile oamenilor fără o cunoaştere fundamentală a firii lor, 
propunând să scoată ramele mari şi să încerce amândoi să 
îndrepte barcazul în direcţia Isa-belelor. Nu era bine ca lumina 
să dezvăluie comoara plutind la o milă sau cam aşa ceva de 
gura portului. De obicei, cu cât era întunericul mai adine, cu atât 
erau mai puternice rafalele de vânt, şi el pe asta se bizuise ca 
să se depărteze; dar în noaptea asta golful, sub cerga lui de 
nori, era fără suflare, parc-ar fi fost mort, nu adormit. Mâinile 
fine ale lui Don Martin sufereau cumplit din trasul la ramele 
enorme cu manşe groase. Se lupta bărbăteşte, strângând din 
dinţi. Şi el se simţise prins în iţele unei existenţe fanteziste, şi 
trasul la ramă la un barcaz ce părea să facă parte integrantă din 
geneza unui stat nou căpăta un înţeles simbolic prin dragostea 
lui pentru Antonia. Cu toată strădania lor, barcazul greu încărcat 
de-abia se mişca. Pe Nostromo îl puteai auzi înjurând printre 
dinţi între două plescăituri ale ramelor în apă. „Şerpuim,”- 
mormăi el pentru sine. „Tare aş vrea să pot vedea insulele.” 

Pe Martin Decoud neîndemânarea îl istovise. Când şi când 
simţea un fel de leşin muscular trecând, ca un fior, din vâr-ful 
degetelor îndurerate până în fiecare fibră a corpului şi apoi 
pierind într-un val de fierbinţeală. în ultimele patruzeci şi opt de 
ore luptase, vorbise, suferise şi fizic şi mintal, fără întrerupere. 
Nu se odihnise de loc, mâncase foarte puţin, şi încordai ea 
gândurilor şi a sentimentelor nu scăzuse o clipă. Chiar şi 
dragostea lui pentru Antonia, din care-şi sorbea şi forţa şi 
inspiraţia, atinsese un punct de tensiune tragic în cursul 


întrevederii lor zorite de lângă patul lui Don Jose. Şi acum, dintr- 
odată. era zvârlit din toate acestea în bezna unui golf, la a cărui 
mohorâtă încremenire, fără nici o adiere, se mai adăuga şi 
chinul efortului fizic. La gândul că barcazul s-ar putea scufunda, 
îl trecu un fior de plăcere. „Sunt la un pas de delir,” gândi. îşi 
stăpâni tremurai mâinilor şi picioarelor, al pieptului, rtremurul 
lăuntric al corpului întreg, stors de vlaga nervoasă. 

„Ne odihnim puţin, capataz?” propuse el cu indiferenţă. 
„Mai avem destule ore de noapte.” „Adevărat. Mai e cam vreo 
milă, bănuiesc. Odihniţi-vă braţele, Sefior, dacă asta aţi vrut să 
spuneţi. Altfel de odihnă n-o să găsiţi, vă făgăduiesc, pentru că 
v-aţi lăsat legat de comoara asta, care dacă s-ar pierde, pe nici 
un sărac n-o să-l facă mai sărat? decât este. Nu, Sefior, nu 
există odihnă până nu găsim vaporul de nord, sau ne găseşte pe 
noi vreun vapor întinşi morţi pe argintul englezului. Sau mai 
bine, - nu, por Diosl - mai bine dau copastia jos cu toporul, 
exact la nivelul apei, până să nu apuce setea şi foamea să-mi ia 
puterile. Pe toţi sfinţii şi pe toţi dracii, mai bine trimit comoara la 
fund decât să pună un străin mina pe ea. Dacă aşa a fost buna 
plăcere a caballeros-ilor, să mă trimită pe mine cu o treabă ca 
asta, să afle dumnealor că-s tocmai omul care credeau că sunt.” 

Decoud se lungise gâfiind pe lăzile cu argint. Toate 
senzațiile şi senimentele lui reale, de când îşi putea aduce 
aminte, i se păreau acuma cele mai demente visuri. Până şi 
pasionata sa devoțiune pentru Antonia, dragostea asta care-l 
smulsese din scepticismul său profund, îşi pierduse orice 
aparenţă de realitate. Pentru moment, era prada unei 
indiferenţe apatice dar nu dezagreabile. „Sunt convins că ei n- 
au crezut că ai să iei chestia asta sub un aspect atât de 
disperat,” zise el. „Dar cum s-o iau, atunci? Ca o glumă?” mirii 
acela care pe statele de plată ale companiei CN. O., agenţia 
Sulaco, figura în dreptul cifrei salariului sub nomenclatura şef 
echipă mol. „în glumă m-au sculat din somn după două zile de 
luptă de stradă ca să mă pună să-mi joc viaţa pe o carte 
proastă? Ştie toată lumea că eu n-am noroc la joc” „Da, dar 
toată lumea ştie că ai noroc la femei, capataz,” încercă să-l 
îmbuneze Decoud, cu glas tărăgănat, obosit. „Ascultaţi, Sefior, 
eu n-am făcut nici o obiecţie la afacerea asta. îndată ce am 
văzut ce mi se cere şi mi-am dat seama cât era de disperată 
toată chestia, am hotărât în mintea mea s-o scot la capăt. 


Fiecare minut era important, întâi a trebuit să vă aştept pe 
dumneavoastă. Pe urmă, când am ajuns la Italia Una, bătrânul 
Giorgio a strigat la mine să mă duc după doctorul englez să-l 
aduc. După asta, sărmana muribundă a vrut să mă vadă, după 
cum ştiţi. Senor, am şovăit. începusem să simt blestematul ăsta 
de argint cum mă apasă pe umeri, şi mi-era teamă că ştiind că-i 
pe moarte, să nu mă trimită să-i aduc un popă. Dacă era 
părintele Corbelân, ar fi venit la prima vorbă, că nu-i e frică de 
nimic; dar părintele Corbelân e departe, în siguranţă la banda lui 
Hernandez, şi poporul, care ar fi avut poftă să-l sfâşie în bucăţi, 
e tare îndârjit contra popilor. Nici un grăsan de-ăştia n-ar fi 
acceptat să scoată nasul din ascunzătoare în noaptea asta ca să 
un suflet de creştin, decât, poate, sub protecţia mea. Asta era în 
capul ei. l-am zis că nu cred că-i pe moarte. Senor, am refuzat 
să mă duc să aduc un popă unei femei pc moarte...” Decoud se 
mişcă. 

„Ai făcut asta, capataz.',, exclamă el. Tonul i se 
schimbase., Ei ştii - e grozav!” „Dumneavoastră nu credeţi în 
popi, Don Martin? Nici eu nu cred. Ce nevoie să pierd timpul? 
Dar ea - ea crede. Chestia asta îmi stă în gât. Poate că a şi 
murit, şi noi aici plutim neputincioşi fără pic de vânt. Afurisite să 
fie superstiţiile! Ea a murit gândind că din cauza mea n-o să 
ajungă în rai; aşa bănuiesc. O să fie cea mai disperată ispravă 
din viaţa mea.” 

Decoud rămase pierdut în gânduri. încercă să analizeze 
sentimentele trezite de cele ce-i fuseseră povestite. Se auzi din 
nou glasul lui Nostromo: „Don Martin, să tragem acum iar la 
rame şi să vedem dacă nu putem da de Isabele. Ori le găsim, ori 
dăm barcazul la fund dacă ne prinde ziua pe-aici. Să nu uităm că 
vaporul cu soldaţi de la Esmeralda poate pica dintr-o clipă într- 
alta. O să ţinem drept acuma. Am pe aici un căpăţel de 
luminare, şi o să riscăm să-i aprindem puţin, să mergem după 
busolă. Nu-i vânt nici măcar s-o stingă - trăsni-l-ar Dumnezeu de 
golf de orbeţi blestemat!” Flăcăruia se ivi arzând dreaotă, 
nemişcată. Lumina pe ici pe colo nervuri'e robuste şi bordajul în 
partea goală a calei. Decoud putu să-l vadă pe Nostromo 
trăgând la rame în picioare. îl vedea până la brâul roşu, şi patul 
alb al revolverului sclipind, şi plăselele de lemn ale cuţitului lung 
la şoldul stâng. Don Martin încercă să prindă curaj, să tragă din 
nou la rame. într-adevăr, nu era vânt nici măcar să stingă 


luminarea, dar flacăra începu să pâlpâie la mişcarea lentă a 
barcazului greoi. Vasul era atât de mare, îneât cu toate 
eforturile lor, nu puteau face mai mult de o milă pe oră. Destul 
însă ca să-i ducă până între Isabele înainte de ivirea zorilor. Mai 
aveau şase ore bune de întuneric în faţă, ci distanţa din port 
până la Isabela Mare nu trecea de două mile. Decoud punea 
truda asta istovitoare pe seama nerăbdării lui Nostromo. Uneori 
se opreau şi ciuleau urechea să audă vaporul din Esmeralda. în 
liniştea asta perfectă, un vapor în mers s-ar fi auzit de departe. 
Cât despre văzut ceva, nici vorbă nu putea fi. Nici măcar unul pe 
altul nu se vedeau. Nici chiar vela, cu toate că rămăsese 
ridicată, n-o vedeau. Se opreau foarte des. 

„Caramba!” exclamă el capataz deodată, în timpul unei 
pauze, când stăteau rezemaţi alene de manşele ramelor grele. 
„Ce-i, Don Martin? V-aţi descurajat?” Decoud îl asigură că nu, că 
nu era câtuşi de puţin descurajat. O vreme Nostromo rămase 
perfect nemişcat apoi, în şoaptă, îi spuse lui Martin să vină la 
pupă. Cu buzele lipite de urechea iui Decoud îi şopti că-i convins 
că mai era cineva la bord. Auzise a doua oară pe cineva 
plângând. 

„Sefior,” murmură el uluit şi speriat,sunt sigur că e cineva 
care plânge aici pe bracazul ăsta.” 

Decoud nu auzise nimic. îşi mărturisi îndoiala. In orice caz, 
le era uşor să afle adevărul. 

„E de necrezut,” murmură Decoud. „Să fi putut cineva să 
se ascundă la bord în timp ce barcazul era la chei?” „Şi zici că 
plângea?” întebă Decoud coborând şi el vocta. „Dacă plânge, 
oricine ar fi, nu-i chiar atât de periculos.” Căţărându-se peste 
preţioasa stivă, coborâră în jos în faţa catargului şi căutară 
bâjbâind pe sub punte. Tocmai în faţă, la provă, în partea cea 
mai îngustă, mâinile lor dădură peste mădularele unui om care 
făcea pe mortul. Prea uluiţi amândoi ca să scoată vreun sunet, l- 
au tras afară la pupă apucându-l de o mână şi de guler. Era 
amorţit ţeapăn - ca un mort. 

Lumina capătului de luminare căzu peste o faţă rotundă 
cu nas coroiat, cu mustață neagră şi favoriţi scurţi. Era teribil de 
murdar. O barbă unsuroasă începuse să-i crească pe părţile 
bărbierite ale obrazului, buzele gr-se erau uşor întredeschise, 
dar ochii rămâneau închişi. Spre marea lui mirare, Decoud 
recunoscu pe Senor Hirsch. negustorul de piei din Esmeralda. El 


capataz îl recunoscuse şi el. Şi acum se uitau unul la altul pe 
deasupra lui, care zăcea cu picioarele desculţe mai sus decât 
capul, îndărătnicindu-se prosteşte să lase impresia că doarme 
sau că-i leşinat ori mort. 

capitolul opt. 

Descoperirea asta extraordinară îi făcu să uite o clipă de 
propriile lor preocupări şi senzaţii. Senzaţiile lui Senor Hirsch 
zăcând acolo întins la picioarele lor trebuie să fi fost de groază 
cumplită. O bună bucată de vreme refuză să dea orice semn de 
viaţă, dar în cele din urmă, la admonestările lui Decoud şi poate 
că mai curând la sugestia enervantă a lui Nostromo de a-l 
arunca peste bord pentru că tot arăta a fi mort, se hotări să 
deschidă întâi un ochi apoi pe al doilea. 

Reieşi că nu găsise nici o ocazie potrivită de a pleca din 
Sulaco. Locuise la Anzani, negustorul care avea bazarul din 
Piaza Mayor. Dar când a izbucnit răscoala, a fugit din casa 
gazdei înainte de ivirea zorilor şi în aşa grabă incit a uitat să se 
încalţe. A luat-o la fugă ca un nesocotit în ciorapi şi cu pălăria în 
mână prin grădina casei lui Anzani. Frica i-a dat aripi să sară 
peste mai multe ziduri, şi în cele din urmă a nimerit în galeriile 
năpădite de o vegetaţie exuberantă ale unei mănăstiri 
franciscane abandonate, căzută în paragină, de pe una din 
străzile laterale. Cu nesăbuinţa disperării îşi făcuse drum prin 
mijlocul unor tufişuri dese, ceea ce explica zgârieturile de pe 
corp şi hainele rupte. A stat acolo ascuns toată ziua, cu limba 
umflată lipită de cerul gurii de arsura setei provocate de căldură 
şi frică. De trei ori au pătruns acolo diferite bande căutându-l pe 
părintele Corbelân, dar către seară, stând încă lungit cu faţa la 
pământ, se gândi că la noapte o să moară de frica tăcerii. Nu se 
arătă prea explicit în ce priveşte motivele care l-au determinat 
să plece de acolo dar, evident, reuşise să iasă şi să se strecoare 
pe poteci pustii, până afară din oraş. Mersese prin întuneric, pe 
lângă linia ferată, atât de înnebunit de frică încât nu îndrăznise 
nici măcar să se apropie de focurile pichetelor de muncitori 
italieni care păzeau linia. Avea desigur o vagă idee că ar putea 
găsi un refugiu la depoul căii ferate, dar s-au repezit câinii la el 
lătrând; oamenii au început să strige, s-a tras un foc de puşcă la 
în-tâmplare. A fugit şi de acolo. Din pură întâmplare a apucat în 
direcţia clădirilor companiei C. N. O. De două ori s-a împiedicat 
de leşuri de oameni ucişi în cursul zilei. Dar tot ce era viu îl 


înspăimânta mult mai mult decât morţii. Se ghemui la pământ, 
se strecură, se târi, făcu salturi ghidat de un fel de instinct 
animalic, ţinându-se la distanţă de orice lumină şi de orice voci. 
Intenţia lui era să se arunce la picioarele căpitanului Mitchell şi 
să-l implore să-i dea azil în birourile companiei. Era beznă când 
s-a apropiat în patru labe, dar deodată cineva de pază a strigat 
tare „Quien vive?” Erau câţiva morţi pe acolo şi repede s-a 
lungit, s-a lipit de un cadavru rece. A auzit un glas spunând: 
„Vreunul din ticăloşii ăia care a fost rănit şi se târâie pe aici. Să 
mă duc să-i fac de petrecanie?'* Un alt glas a obiectat că nu e 
bine să se depărteze fără lanternă pentru o asemenea ispravă; 
poate că nu era decât vreun indian liberal umblând să bage 
cuțitul în matele vreunui om de treabă. Hirsch n-a mai stat să 
asculte mai departe; s-a târât până la capătul cheiului şi s-a 
ascuns printre nişte butoaie goale. După o vreme au trecut pe 
acolo câţiva oameni vorbind, cu ţigări aprinse. N-a stat nici 
acum să se întrebe dacă or să-i facă vreun rău sau nu, şi s-a 
repezit imediat spre chei, a văzut un barcaz priponit acolo şi s-a 
aruncat în el. în dorinţa de a-şi găsi un adăpost, s-a strecurat 
până sub punte, la provă şi a stat acolo, mai mult mort decât 
viu, suferind toate chinurile setei şi ale foamei şi aproape 
leşinând de frică când a auzit paşi numeroşi şi voci de europeni 
venind în grup să escorteze vagonul cu argint împins pe linie de 
o echipă de cargadori. A înţeles foarte bine ce se petrecea din 
vorbele auzite, dar nu şi-a dezvăluit prezenţa de teamă că nu o 
să i se permită să rămână. Unica lui idee, permanentă, 
dominantă, irezistibilă era să scape din acest teribil Sulaco. ŞI 
acuma regreta, regreta foarte mult. îl auzise pe capataz vorbind 
cu Decoud şi ar fi preferat să fi fost pe uscat. Nu dorea să fie 
implicat în nici o afacere disperată - într-o situaţie din care să 
nu se poată scăpa. Gemetele lui involuntare, groaza, îl trădaseră 
urechilor fine ale lui Nos-tromo. 

Il proptiseră în poziţia aşezat, rezemat de copastie, şi el 
continua să se văicărească pe tema aventurilor sale până-şi 
pierdu vocea şi-i căzu capul în piept. „Apă,” şopti cu greutate. 
Decoud îi duse la buze un bidon. îşi reveni extrem de repede şi 
sări în picioare ca un nebun. Nostromo, furios şi ameninţător, îi 
ordonă să treacă la provă. Hirsch era unul dintre oamenii pe 
care frica îi ustură ca briciul, şi trebuie să fi avut o idee 
groaznică despre ferocitatea lui Nostromo. Făcu dovadă de o 


agilitate excepţională dispărând în întuneric, sub punte, li auziră 
vârându-se sub prelată; urmă un zgomot înfundat de căzătură şi 
un geamăt chinuit. Apoi se făcu linişte în partea din faţă a 
barcazului, parcă ar fi murit când căzuse cu capul înainte. 
Nostromo strigă la el ameninţător: „Stai acolo şi nu mişca! Un 
deget să nu clinteşti. Doar un oftat să mai aud, şi-ţi trag un 
glonte în cap.” Simpla prezenţă a unui laş, oricât ar fi el de 
pasiv, constituie într-o situaţie primejdioasă o posibilitate de 
trădare. Impacienţa nervoasă a lui Nostromo se transformase 
într-o îngrijorare sumbră. Decoud, pe şoptite, vorbind parcă 
pentru sine, spuse că la urma urmei evenimentul acesta bizar 
nu avea cine ştie ce importanţă. Nu-şi putea imagina ce rău le- 
ar putea face omul ăsta. Cel mult să le stea în cale ca un obiect 
inanimat şi inutil - ca un butuc de lemn, de piâdă. 

„Ca să dau încolo o bucată de lemn, m-aş gândi de două 
ori înainte,” zise Nostromo calm. „S-ar putea ivi ceva, cine Ftie 
ce, când ti-ar fi de folos. Dar într-o afacere ca a noastră, un om 
ca el ar trebui aruncat peste bord. Chiar de ar fi curajos ca un 
leu, tot n-am ce face cu el. Noi nu fugim ca să ne salvăm viaţa. 
Senor, nu-i nici un rău când un brav încearcă să-şi salveze viaţa 
sincer şi cinstit; dar povestea ăstuia, aţi auzit-o, Don Martin. C-a 
ajuns aici e o minune - minune făcută de frică...” Nostromo se 
opri. „Nu-i loc pentru frică pe barca asta',...pdăutfă el printre 
dinţi. Decoud n-avea ce răspunde. Nu era o situaţie de stat la 
discuţie, de etalat scrupule sau sentimente. Erau mii de feluri în 
care un om cuprins de panică putea deveni periculos. Şi evident 
că Hirsch nu era omul să înţeleagă de vorbă, să-i explici, să-l 
convingi să adopte o linie de conduită rezonabilă. Povestea fugii 
lui demonstra foarte bin” lucrul acesta. Decoud regreta, în 
gând, de o mie de ori că Hirsch nu murise de frică. Natura, care-l 
făcuse ce era, pare să fi calculat cu o cruzime rece cit poate el 
suporta în materie de spaimă atroce fără ca să-şi dea efectiv 
sufletul. Merita un pic de milă, atâta groază. Decoud, om cu 
destulă fantezie, ar fi fost în stare să se înduioşeze; hotărî totuşi 
să nu se amestece în ceea ce avea Nostromo de gând să facă. 
Dar Nostromo nu făcu nimic. Şi soarta lui Sefior Hirsch rămase 
suspendată în bezna golfului, la discreţia unor evenimente care 
nu puteau fi prevăzute. El capataz, întinzând brusc mina, stinse 
luminarea. Decoud avu senzaţia că printr-o simplă atingere, 
tovarăşul său spulberase o lume de afaceri, de iubiri, de 


revoluţii, în care superioritatea lui suficientă analiza cu 
îndrăzneală toate motivele şi toate pasiunile, inclusiv ale sale. 
Oftă. Noutatea intervenită în situaţie îl afecta. Avea încredere în 
inteligenţa sa, dar suferea pentru că această situaţie îl lipsea de 
unica armă pe care o putea mânui cu eficacitate. Nu există 
inteligenţă să poată străpunge întunericul Golfului Placido. Nu-i 
mai rămânea decât o singură certitudine: inimaginabila vanitate 
a tovarăşului său. O vanitate directă, pură, naivă şi eficace. 
Decoud, care se folosise de el, încerca să-l înţeleagă bine pe 
omul acesta. Constatase că toate variatele manifestări ale 
acestui caracter consecvent erau determinate de un mobil unic. 
De aceea omul rămânea uimitor de simplu, în toată grandoarea 
geloasă a îngâmfării sale. Şi acum, apărea o complicatie. 
Evident, faptul că i se dăduse o sarcină cu atâtea şanse de eşec 
îl irita. „Mă întreb cum s-ar comporta dacă n-aş fi eu aici,” îşi 
zise Decoud. 

Îl auzi pe Nostromo murmurând din nou: „Nu, nu-i loc 
pentru frică pe barcazul ăsta. Curaj să fie, şi tot n-ar fi de ajuns. 
Am ochi bun şi mână sigură. Nu există om să poată spune că m- 
a văzut obosit sau că nu sunt sigur pe ce trebuie făcut; dar, por 
Dios, Don Martin, m-au trimis aici, în calmul ăsta de smoală, cu 
o treabă în care n-ai ce face nici cu ochi bun, nici cu mână 
sigură, nici cu judecată...” Debită printre dinţi un tacâm întreg 
de înjurături în spanis-leşte şi în italieneşte. „In afacerea asta 
nu-ţi trebui nimic, decât disperare.” 

Cuvintele lui erau într-un contrast ciudat cu liniştea care 
domnea - liniştea aproape solidificată a golfului. Se pomeniră cu 
o aversă, cu un val brusc de şoapte în jurul bărcii, şi Decoud îşi 
scoase pălăria lăsând ploaia să-i ud ^ capul, şi se simţi mult 
înviorat. O adiere îi mângâie obrajii. 

Barcazul începu să se mişte, dar aversa încetă, sau se de- 
părtă Nu-i mai cădeau picături pe cap şi pe mâini, şoaptele de 
pe apă Se stinseră în depărtare. Nostromo scoase un mormăit 
de satisfacţie şi, apucând timonul, îl juca uşor într-o parte şi într- 
alta, cum fac marinarii ca să ajute vântul. Niciodată în ultimele 
trei zile nu simţise Dccoud mai puţin decât acum nevoia de ceea 
ce el capataz ar fî numit disperare. 

Am impresia că aud o altă aversă pe aproape,” zise el cu 
un ton de satisfacţie calmă. „Sper să treacă şi peste noi.” 


încetă imediat jocul cu cârma.,. Auziţi altă aversă?” făcu el cu 
îndoială. Părea să se fi produs un fel de subţiere a obscurităţii, şi 
Decoud putea să vadă acuT conturul siluetei tovarăşului său şi 
chiar şi vela apăru în noapte, ca un bloc mare de zăpadă densă. 
Zgomotul pe care-l auzise Decoud aluneca pe apă, se auzea 
clar. Nostromo recunoscu şuieratul, foşnetul p^ care-l face un 
vapor când taie o apă mătăsoasă pe o noapte liniştită. Nu putea 
fi altceva decât transportul capturat, cu trupele din Esmeralda. 
N-avea lumini. Zgomotul maşinilor, crescând cu fiecare minut, 
înceta uneori cu totul, pentru ca să înceapă brusc din nou şi, 
uimitor lucru, mult mai aproape, ca şi cum vaporul acesta 
invizibil, a cărui poziţie n-o puteai ghici cu precizie, se îndrepta 
direct spre barcaz. lar ei continuau să alunece încet şi fără 
zgomot la o briză atât de slabă, îneât numai pleeându-se peste 
bord şi simțind apa treeându-i printre degete, se convinse 
Decoud că se mişcau. Senzaţia de somnolenţă dispăruse. Era 
bucuros să ştie că barcazul se mişcă După atâta linişte, 
zgomotul vaporului i se părea adevărat t'i-mult, tulburător. Era 
ceva sinistru în a nu-l vedea. Deodată, linişte absolută. Vaporul 
se oprise, dar atât de aproap de ei, îneât aburul de eşapare le 
vibra chiar deasupra capetelor. 

„încearcă să-şi dea seama unde sunt,” zise Decoud în 
şoaptă. Băgă din nou degetele în apă. „Ne mişcăm destul de 
frumos,” îi spuse lui Nostromo. 

„Mi se pare că suntem la prova lor,” zise el capataz p° un 
ton circumspect. „Dar e un joc de-a baba oarba cu moartea. Nu 
ajută la nimic că ne mişcăm. Nu trebuie să ne vadă sau să ne 
audă.” 

Tensiunea îi sugruma şoaptele. Din toată faţa lui nu i se 
mai vedea decât sclipirea albului ochilor. Degetele i se înfipseră 
ca ghearele în umărul lui Decoud. „E singurul mijloc de a salva 
comoara de vaporul ăsta plin de soldaţi. Orice alt vapor ar fi 
luminat. Observaţii că nimic nu licăreşte măcar, ca să ne putem 
da seama unde e.” Decoud rămăsese ca paralizat; numai 
gândurile-i trăiau frenetic. în cuprinsul unei secunde îşi aminti 
de privirea dezolată a Antoniei când s-au despărţit la patul 
tatălui ei, în casa tristă a Avellanilor, cu obloanele închise dar cu 
toate uşile deschise, abandonată de toţi servitorii cu excepţia 
bătrânului indian de la poartă. îşi aminti de Casa Gould la ultima 
lui vizită, de discuţii, de tonul vocii sale, de atitudinea 


impenetrabilă a lui Charles, de faţa doamnei Gould, atât de albă 
de îngrijorare şi de oboseală, încât ochii păreau să-şi fi schimbat 
culoarea, părând prin contrast aproape negri. Chiar şi fraze 
întregi din proclamația pe care avea intenţia să-l facă pe Barrios 
să o emită de la cartierul său general de la Cayta, îndată ce va 
ajunge acolo, îi treceau prin cap, însuşi germenul noului stat, 
proclamația separatistă, pe care încercase în grabă înainte de 
plecare să i-o citească lui Don Jose, întins în pat sub privirea 
pironită a fiicei sale. Dumnezeu ştie dacă bă-trânul diplomat 
înţelesese ceva: nu era în stare să vorbească, dar îşi ridicase 
mâna deasupra cuverturii; o ridicase parcă ar fi vrut să facă 
semnul crucii, gest de bine-cuvântare, de asentiment. Textul, 
Decoud îl avea în buzunar, scris cu creionul pe câteva foi de 
hârtie cu antetul imprimat gros: „Administraţia minei de argint 
San Tome, Sulaco, Republica Costaguana.” O scrisese furios, 
smul-gând foaie după foaie de pe masa lui Charles Gould. De 
câteva ori doamna Gould i se uitase peste umăr să vadă ce 
scrie; dar ei Sefior Administrador, stând cu picioarele depărtate, 
nici n-a vrut să se uite la ea, când a terminat-o A făcut ferm cu 
mâna un gest negativ. Trebuie să fi fost dispreţ, nu 
circumspecţie, pentru că n-a făcut nici un moment vreo obiecţie 
la folosirea hârtiei cu antetul Administraţiei la un document atât 
de compromiţător. Şi asta-i arăta disprețul, veritabil dispreţ 
englezesc pentru tot cc-i prudenţă curentă, ca şi cum tot ce 
depăşeşte gama propriilor lor gânduri şi simţiri nu merită să fie 
luat serios în consideraţie. O secundă sau două au fost de-ajuns 
ca să aprindă în Decoud o mânie furibundă împotriva lui Charles 
Gould, şi simţi un resentiment chiar şi împotriva doamnei Gould, 
în a cărei grijă o lăsa - tacit, e adevărat - pe Antonia. Mai bine 
să pieri de o mie de ori decât să-ţi datorezi salvarea unor 
asemenea oameni, exclamă ei în gând. Strânsoarea degetelor 
lui Nostromo pe umărul lui încetase o clipă şi, accentuându-se 
acut, îl readuse la realitate. 

„întunericul ne vine în ajutor acum,” îi murmură el capataz 
la ureche. „Am să cobor vela şi salvarea noastră rămâne în 
mâna golfului ăstuia de smoală. Nu există ochi să ne descopere, 
dacă nu facem zgomot şi dacă e gol catargul. O dau jos acuma, 
până nu se apropie şi mai mult de noi. Cea mai mică scârţâitură 
la scripete ne poate da de gol, şi atunci argintul de la Son Tome 
cade în mâinile hotilor ăstora.” începu să se mişte ca o pisică, 


pe nesimţite. Decoud n-auzi nimic, şi numai dispariţia petei mari 
de întuneric l-a făcut să-şi dea seama că varga de vintrea era 
jos. coborâtă cu atâta grijă, parcă ar fi fost de sticlă. In clipa 
următoare auzea alături de el răsuflarea liniştită a lui Nostromo. 

„. Ar fi mai bine să nu vă clintiţi din locul în care sânteţi- 
Don Martin,” îl sfătui el capataz, serios. „S-ar putea şi vă 
împiedicaţi şi să mişcaţi ceva, să se facă gălăgie. Ramele şi 
căngile-s împrăştiate pe jos. Dacă ţineţi la viaţă, nu vă mişcaţi. 
Por Dios, Don Martin,” continuă esă şoptească, tăios dar amical 
totuşi, „situaţia e atât de disparată încât dacă n-aş şti că 
excelența voastră e un om de curaj, în stare să nu crâcnească 
orice s-ar întâmpla, v-aş băga cuțitul în inimă.” 

O tăcere de mormânt înconjură barcazul. Greu să crezi că 
era pe aproape un vapor plin cu oameni şi că o mulţime de ochi, 
de pe punte, sfredeleau întunericul să găsească în noapte vreun 
semn de uscat. Nu se mai auzea nici aburul eşapând; probabil 
că rămăsese oprit prea departe de ei ca să mai prindă vreun 
zgomot mărunt. 

„Tot ce se poate, capataz,” începu în şoaptă Decoud. „Dar 
n-are de ce să-ţi fie teamă. Sunt alte lucruri, nu frica de cuțitul 
dumitale, care mă fac să mă ţin bine. N-am să te dau de gol. 
Numai că, ai uitat...” „Am vorbit cu dumneavoastră deschis, ca 
unui om aflat în aceeaşi stare disperată ca şi mine,” explică el 
capataz. „Trebuie salvat argintul, să nu cadă în mâinile 
monteriş-tilor. De trei ori i-am spus căpitanului Mitchell că prefer 
să plec singur. l-am spus şi lui Don Carlos. M-am dus la Casa 
Gould. Trimiseseră după mine. Erau şi doamnele acolo, şi când 
am încercat să le explic de ce nu voiam să fiţi şi dumneavoastră 
cu mine, ele mi-au promis, amândouă, recompense foarte-foarte 
mari pentru salvarea dumneavoastră. Ciudat fel de a vorbi unui 
om pe care-l trimiţi aproape la moarte sigură. Lumea asta nobilă 
pare să n-aibă nici măcar atâta judecată cât să priceapă ce-i cer 
ei omului. Le-am spus că nu puteam face nimic pentru 
dumneavoastră. Că aţi fi fost mai în siguranţă la Hernandez, 
banditul. Aţi fi putut ieşi călare din oraş. fără alt risc decât vreun 
foc de puşcă tras în întuneric după dumneavoastră. Dar parcă 
erau surde. A trebuit să le promit că am să vă aştept la intrarea 
portului. Am aşteptat. Şi acuma, pentru că sunteţi un om 
curajos, sunteţi în siguranţă cât e în siguranţă şi argintul. Nici 
mai mult nici mai puţin.” 


mA 
| 


În clipa asta, ca un fel de comentariu la spusele lui Nos- 
tromo, vaporul invizibil porni, cu jumătate viteză, dacă judecai 
după bătaia domoală a elicei. Sunetul se deplasa sensibil, dar 
fără să se apropie. Chiar păru că se depăr-fpază puţin, într-o 
parte; apoi iar încetă, „încearcă să vadă Isabelele,” mormăi el 
capataz, „ca să se îndrepte direct spre port şi să pună mâna pe 
vamă cu comoara din ea. L-aţi văzut vreodată pe Sotillo, 
comandantul din Esmeralda? Frumos băiat, cu voce plăcută 
Când am venit eu aici, la început, îl vedeam pe Căile rărind 
curte Senoritelor în faţa ferestrelor; îşi arăta tot timpul dinţii 
albi. Dar mi-a povestit un cargador de-ai meu, care a fost soldat, 
că o dată a dat ordin să juprai* un om de viu - ora departe pe 
Campo, pe la estancios, la recrutare. Nu i-a dat niciodată prin 
cap că s-ar putea ca un om a! companiei să fie în stare să-i 
strice socotelile.” 

Locvacitatea şoptită a lui Nostromo îl tulbura pe Decoud 
ca un semn de slăbiciune. Şi cu toate astea, limbuţia poate fi un 
tot atât de autentic semn de hotărâre ca şi tăcerea 
morocănoasă. 

„Până acuma socotelile lui Sotillo n-au fost încă stricate,” 
zise Decoud. „Dar ai uitat de smintitul de la provă?” 
nu-l uitase pe Sefior Hirsch. îşi reproşa amar că nu inspectase 
barcazul înainte de a se fi dezlipit de chei. îşi reproşa că nu 
băgase cuțitul în el şi nu-l aruncase peste bord chiar în clipa în 
care-l descoperise, fără să se mai uite măcar la mutra lui. Ar fi 
fost în concordanţă cu caracterul disperat al operaţiei. Orice s-ar 
întâm-pla însă, socotelile lui Sotillo erau gata stricate. Chiar 
dacă prăpăditul ăla care acuma tăcea mâlc trăda cine-ştie-cum 
prezenţa barcazului, Sotillo - dacă Sotillo era la comanda vasului 
- tot pierduse partida cu argintul. „Am în mină un topor,” şopti 
Nostromo furios, „cu care din trei lovituri ajung la linia de 
plutire. In plus, fiecare barcaz are la pupă o priză de apă şi a 
noastră ştiu exact unde e. O simt cu talpa piciorului.” 

In murmurul nervos Decoud recunoştea accentul 
determinării autentice, emoția vindicativă a faimosului capa-taz. 
Până ce vaporul, călăuzit de un strigăt sau două (că mai multe 
n-o să apuce el să scoată - şi-l auzeai pe Nostromo scrâşnind 
din dinţi pe când spunea vorbele astea), să poată găsi barcazul, 
o să fie timp destul să-l scufunde, cu comoara legată de gâtul lui 
cu tot. Cuvintele astea parcă le şuieră la urechea lui Decoud. 


Decoud nu zise nimic. Era perfect convins că-i aşa. Se isprăvise 
cu placiditatea caracteristică a lui Nostromo. Nu mai era 
potrivită situaţiei, aşa cum o vedea el. Apăruse ceva nou, 
profund nebănuit de nimeni. Decoud, cu mişcări circumspecte, 
îşi scoase pardesiul şi apoi se descălţă: nu se considera obligat 
să se înece odată cu argintul. Obiectivul lui era să ajungă la 
Barrios, la Cayta, lucru p? care el capataz îl ştia foarte bine; şi 
apoi, avea şi el intenţia să-şi pună, în felul său, toate puterile şi 
toată disperarea de care era în stare ca să-l realizeze. Nostromo 
murmură: „E drept, e drept! Dumneavoastră sunteţi politician, 
Sefior. Găsiţi armata, şi începeţi altă revoluţie.” îi atrase însă 
atenţia că orice barcaz are o bărcuţă care poate duce doi 
oameni, dacă nu chiar şi mai mult. A lor era la remorcă, venea 
după ei. 

Despre asta Decoud nu ştiuse. Natural, prea era neagră 
noaptea ca să fi văzut barca, şi de-abia când Nostromo i-a dus 
mâna la odgonul legat de un ţăruş la pupă, a avut senzaţia unei 
uşurări depline. Perspectiva de a se pomeni în apă înotând la 
întâmplare, copleşit de neştiinţă şi de întuneric, învârtindu-se 
probabil în jurul său până când avea să se înece istovit, era 
revoltătoare. Imbecilitatea sterilă şi inutilitatea crudă a unui 
astfel de sfârşit zdruncinau chiar şi afectata lui nepăsare 
pesimistă. Prin comparaţie, şansa de a fi abandonat plutind într- 
o bărcuţă, expus la sete, foame, capturare, puşcărie, execuţie - 
căpăta un aspect de confort demn de a fi asigurat chiar cu un 
oarecare sacrificiu de amor propriu. N-a acceptat propunerea lui 
Nostromo de a se urca în barcă imediat.,S-ar putea să dea ceva 
peste noi pe negândite, Senor,” zise el capataz, prorniţându-i în 
acelaşi timp cu toată sinceritatea să taie remorca din prima 
clipă, când va fi necesar. 

Dar Decoud îl asigură, pe un ton liniştit şi grav, că n-avea 
de gând să coboare în barcă decât în ultimul moment, şi că 
atunci va trebui să vină şi el capataz. Bezna golfului nu mai 
însemna pentru el chiar sfârşitul sfârşitului. Era şi ea un colţişor 
din lumea vie pentru că, uite, simţeai cot la cot cu tine eşecul şi 
moartea. Şi în acelaşi timp, era şi o protecţie: acum obscuritatea 
asta impenetrabilă îi făcea chiar plăcere. „Ca un zid, ca un zid,” 
îşi murmura sie însuşi. 

Singurul lucru care-l neliniştea, îi ştirbea încrederea, era 
Sefior Hirsch. | se părea culmea neprevederii şi a nebuniei să 


nu-l fi legat şi să nu-i fi pus un căluş în gură. Atâta vreme cât 
făptura asta nenorocită era în stare să scoată un urlet constituia 
o permanentă primejdie. Groaza lui abjectă era mută pentru 
moment, dar putea oricând să explodeze în ţipete cine ştie din 
ce motiv, însăşi demenţa provocată de frică, pe care şi Decoud 
şi Nostromo o citiseră în privirile lui rătăcite şi în zvâcnirile 
necontenite ale colţului gurii, l-a ferit pe Senor Hirsch de crudele 
necesităţi ale acestei situaţii disperate. Momentul de a-i astupa 
gura pentru totdeauna trecuse. Cum observă şi Nostromo, ca 
răspuns la regretele lui De-coud, era prea târziu! Nu se putea 
face fără zgomot, cu atât mai mult cu cât nu ştiau exact unde se 
află. Oriunde se va fi ghemuit, era prea periculos să te apropii 
de el. Probabil că ar începe să ţipe cerând îndurare. Câtă vreme 
tăcea, era mult mai bine să fie lăsat în pace. Dar pentru stăpi- 
nirea de sine a lui Decoud, a se încrede în tăcerea lui devenea 
cu fiecare clipă un efort tot mai mare. „Aş fi preferat, capataz, 
să nu fi lăsat să treacă momentul potrivit,” murmură el. 

„Cum? Să-l fi amuţit pentru totdeauna?! La început am 
socotit că trebuie să aflu cum de a putut ajunge aici. Prea era 
ciudat. Cine să-şi fi închipuit că-i din întâmplare? După aceea, 
Şeilor, când v-am văzut că-i daţi apă să bea, n-am mai putut. 
Nu, când am văzut cum îi ţineţi bidonul la gură, parcă v-ar fi fost 
frate, n-am mai putut. Senor, la lucruri de astea, când n-ai 
încotro, nu trebuie să te gân-deşti prea mult. Cu toate că nu era 
nici o cruzime să-i iei nenorocita de viaţă! Pentru el nu-i decât o 
veşnică groază. Atunci l-a salvat mila dumneavoastră, Don 
Martin, şi acuma e prea târziu. N-aş putea s-o fac fără gălăgie.” 
Pe vapor domnea o tăcere desăvârşită, şi calmul era atât de 
profund îneât Decoud avea senzaţia că şi cel mai mic zgomot 
imaginabil ar trebui să se propage nestânjenit şi perceptibil 
până la capătul lumii. Dar dacă-l apucă pe Hirsch tuşitul sau 
strănutul? Să te simţi la discreţia unei eventualităţi atât de 
idioate era prea exasperant ca să mai vezi lucrul cu ironie. 
Nostromo, şi el, părea să devină mai nervos. Era oare posibil, se 
întreba Decoud, ca vaporul, socotind că întunericul prea-i de 
nepătruns, să ră-mână oprit unde se afla până se va lumina de 
ziuă? începu să-şi dea seama că, în fond, adevărata primejdie 
asta ar fi. li era teamă că întunericul, din pavăză, va deveni 
pierzanie. 


Cum foarte bine presupunea Nostromo, Sotillo era cel care 
comanda la bord. Nu cunoştea evenimentele petrecute la Sulaco 
în ultimele patruzeci şi opt de ore; nici că telegrafistul din 
Esmoralda izbutise să-l avertizeze pe colegul său din Sulaco. Ca 
mulţi ofiţeri ai garnizoanelor din provincie, Sotillo fusese 
determinat să treacă de partea ribieriştilor de ideea că aceştia 
aveau de partea lor imensa bogăţie a concesiunii Gould. Fusese 
unul dintre cei care frecventaseră Casa Gould, unde afişase 
convingeri Blanco şi pasiuni reformateare în faţa lui Don Jose 
Avellanos, aruncând în acelaşi timp priviri sincere şi oneste 
către doamna Gould şi Antonia. Se ştia despre el că face parte 
dintr-o familie bună, persecutată şi sărăcită în timpul tiraniei lui 
Guzman Bento. Opiniile pe care le etala păreau fireşti şi la locul 
lor la un om cu originea şi antecedentele lui. Şi nu minţea: era 
perfect natural să exprime sentimente înalte, când toate 
facultăţile lui erau dominate de o idee practică şi sănătoasă - 
ideea că soţul Antoniei Avellanos va fi, natural, amicul intim al 
concesiunii Gould. O dată chiar i-a atras atenţia lui Anzani, cu 
care trata al şaselea sau al şaptelea mic împrumut, în 
apartamentul întunecos şi igrasios cu gratii enorme din spatele 
principalei prăvălii din şirul de sub arcadă. l-a făcut o aluzie, 
negustorului cu bazar universal, la termenii excelenți în care <-e 
afla cu emancipata Serâorita, care era ca o soră cu englezoaica. 
Zvârlise un picior înainte şi-şi pusese mâinile în şold, pozând în 
faţa lui Anzani şi privindu-l de sus. „Uită-te, pârlitule!” părea să-i 
zică. „Cum ar putea un bărbat ca mine să nu aibă succes la 
orice femeie, ne-cum la o fată emancipată, care trăieşte într-o 
libertate scandaloasă?” în Casa Gould, natural, purtarea lui era 
cu totul alta - lipsită de orice fanfaronadă, ba chiar cu o nuanţă 
uşor melancolică. Ca mulţi dintre compatrioţii săi, se lăsa 
îmbătat de vorbe frumoase, mai ales când le rostea chiar el. 
Convingeri nu avea, de nici un fel, pe nici o temă, cu excepţia 
credinţei în irezistibila sa forţă de atracţie. Dar era atât de 
fermă, această credinţă, îneât nici chiar apariţia la Sulaco a lui 
Decoud şi intimitatea acestuia cu familiile Avellanos şi Gould nu 
l-au neliniştit. Dimpotrivă, a încercat să se împrietenească cu 
acest bogat costaguanez din Europa, în speranţa să poată 
împrumuta repede de la el o sumă frumuşică. In viaţa lui, unicul 
mobil călăuzitor era să facă rost de bani pentru a-şi satisface 


gusturile costisitoare, pe care şi le îngăduia fără nici un fel de 
frâu, ne- 

2. Î? 

fiind în stare să se stăpânească. Se credea maestru în 
materie de intrigi, dar corupţia lui era simplă ca un instinct 
animalic. Avea uneori accese de ferocitate, când era singur, sau 
când încerca de pildă să-i stoarcă lui Anzani un nou împrumut. 

Reuşise, după multă tevatură, să obţină postul de 
comandant de garnizoană la Esmeralda. Micul port marin îşi 
avea importanţa lui ca staţiune de legătură a principalului cablu 
submarin care lega Provinciile Occidentale cu lumea exterioară; 
în plus mai era şi racordul cu Sulaco. Don Jose Avellanos l-a 
propus, şi Barrios, cu un hohot de râs brutal şi batjocoritor, a zis: 
„Eh, n-are decât să se ducă. Pentru paza cablului e bun şi 
Sotillo, şi la urma urmei e drept să le vină rândul şi cucoanelor 
din Esmeralda.” Barrios, care indiscutabil că era un om de curaj, 
n-avea de loc o părere strălucită despre Sotillo. 

Numai prin cablul de la Esmeralda se putea ţine mina de 
la San Tome în contact permanent cu marele financiar, a cărui 
tacită aprobare constituia puterea mişcării ribieriste. Mişcarea 
îşi avea adversarii ei chiar şi acolo, la Esmeralda. Sotillo însă 
guvernase cu o mână de fier şi reprimase orice opoziţie, până ce 
cursul evenimentelor, pe îndepărtatul teatru de operaţiuni al 
războiului civil l-a obligat să reflecteze că, la urma urmei, marea 
mină de argint era sortită să devină prada învingătorilor. 
Trebuia, totuşi, să fie circumspect. începu prin a manifesta o 
atitudine sumbră, enigmatică faţă de autorităţile din Esmeralda, 
ribieriste. S-a aflat apoi că ţinea şedinţe secrete în toiul nopţii cu 
ofiţerii (informaţie care, nu se ştie cum, dar se strecurase), şi 
faptul acesta i-a determinat pe domnii edili să-şi neglijeze cu 
totul îndatoririle cetăţeneşti şi să se încuie în casele lor. Într-o 
bună zi, pe neaşteptate, toată corespondenţa sosită pe uscata 
fost ridicată de la poştă de un detaşament de soldaţi şi dusă la 
Comandancia în văzul tuturor, fără fereală sau scuze. Sotillo 
aflase, prin Cayta, desp-p înfrângerea definitivă a lui Ribiera. 

Acesta a fost primul semn vizibil al schimbării 
convingerilor sale. Imediat democraţii notorii, care până atunci 
trăiseră sub ameninţarea permanentă a arestării, a lanțurilor la 
picioare şi chiar a biciului, au putut fi văzuţi in-trând şi ieşind de 
la Comandancia pe uşa din faţă, unde caii carierilor moţăiau 


apăsaţi de şei grele, în timp ce oamenii, în uniforme zdrenţuite 
şi cu pălării de pai ţuguiate, trân-oăvcau pe o bancă, cu 
picioarele desculţe ieşind din fâşia de umbră; iar o santinelă, 
mtr-o tunică do postav ro:u ruptă în coate, sta în capul scării 
privind cu măreție la muritorii de rând care se descopereau 
când îi treceau pe dinainte. 

Ideile lui Sotilo nu se avântau mai sus decât securitatea sa 
personală şi un eventual jaf în oraşul aflat sub oblăduirea sa, dar 
se temea că adeziunea atât de tardivă să nu fie primită cu o 
gratitudine cam modestă de către învingători, întârziase puţin 
cam prea mult cu încrederea sa în puterea minei de la San 
Tome Corespondenţa confiscată îi confirma informaţiile sale 
anterioare, potrivit cărora o mare cantitate de argint era 
depozitată în vama din Sulaco. A pune stăpânire pe ea ar fi un 
gest pur monterist; un fel de serviciu prestat care va trebui 
recompensat. Cu argintul în mână, putea pune condiţii pentru el 
şi pentru trupă. Nu ştia nici de răscoală nici de fuga la Sulaco a 
preşedintelui, scăpat ca prin urechile acului de urmărirea fratele 
lui Montero, guerillero-ul. | se părea că are toate atu-urile în 
mână. Primele măsuri au fost ocuparea biroului cablului şi 
capturarea vaporului guvernamental aflat în micul golf care 
serveşte de port Esmeraldei. UliLra ops-raţie a fost dusă la capăt 
fără dificultăţi de către o companie de soldaţi, care a năvălit pe 
pasarela vaporului tras la chei, dar locotenentul însărcinat cu 
arestarea telegrafistului s-a oprit pe drum la singura cafenea din 
Esmeralda, unde a distribuit ceva coniac oamenilor săi şi s-a 
cinstit şi pe sine însuşi pe contul proprietarului, un cunoscut 
ribierist. S-au îmbătat şi au pornit mai departe la îndeplinirea 
misiunii, cântând pe stradă şi trăgând focuri de armă la 
întâmpiare în ferestre. Această mică festivitate, care ar fi putut 
să se termine prost pentru telegrafist, i-a permis în cele din 
urmă acestuia să emită avertismentul către Sulaco. 
Locotenentul urcă scara cu sabia trasă, împleticindu-se, pentru 
ca după câteva clipe să-l pupe pe telegrafist pe amândoi obrajii 
- toană de betiv, stranie şi inexplicabilă. îl luase pe telegrafist 
de gât cu amândouă braţele, asigurându-l că toţi ofiţerii din 
garnizoana Esmeralda vor fi făcuţi colonei, şi ţn timpul a.cesta 
lacrimi de fericire îi curgeau şiroaie pe faţa buhăită. Întâmplarea 
a făcut ca mai târziu să treacă pe acolo maiorul garnizoanei şi 
să-i găsească pe toţi sforăind pe scări şi po coridoare, şi pe 


telegrafist (care nu luase în seamă această şansă de scăpare) 
foarte ocupat ţăcănind la transmiţător. Maiorul l-a luat cu capul 
gol, cu mâinile legate la spate, dar lui Sotillo nu i-a spus 
adevărul, aşa că acesta n-a ştiut nimic de avertismentul 
transmis la Sulaco. Colonelul nu era omul să lase să-i stea în 
drumul surprizei proiectate nici un întuneric din lume. Pentru el 
reuşita era o certitudine absolută; îşi pusese în cap obiectivul 
acesta şi acum era dominat de el, era cuprins de o nerăbdare 
insuportabilă, copilăroasă. Din clipa în care vaporul ocolise 
Punta Mala ca să pătrundă în întunericul mai profund al golfului, 
rămăsese tot timpul pe puntea de comandă, cu un grup de 
ofiţeri tot atât de agitaţi ca şi el. Zăpăcit de rugăminţile şi de 
amenințările lui Sotillo şi ale statului său major, nefericitul 
comandant al vaporului continuă să navigheze cu toată 
prudenţa pe care i-o permiteau s-o manifeste. Nici vorbă, unii 
dintre ei băuseră serios, dar perspectiva de a pune mâna pe 
atâta bogăţie îi făcea peste măsură de nesăbuiţi şi, în acelaşi 
timp, teribil de neliniştiţi. Comandantul de batalion, bătrânul 
maior, un dobitoc bănuitor care în viaţa lui nu călătorise cu 
vaporul, se apucă să stingă lampa din habitaclul busolei. Nu-i 
intra în cap cum putea ea fi bună la găsit drumul. La protestele 
vehemente ale căpitanului vaporului, izbi din picior, bătând cu 
palma peste minerul săbiei. „Aha, te-am demascat!” strigă el 
triumfător. „ţi smulgi părul din cap de disperare că ţi-am 
pătruns planurile cu perspicacitatea mea! Ce, sunt copil să cred 
că o lumină într-o cutie de alamă îţi arată ţie undc-i portul? Sunt 
soldat bă-trân. să ştii. Ţi-l miros pe trădător de la o poştă. îți 
trebuia lumina ca să trădezi apropierea noastră, să dai de veste 
prietenului tău, englezului O drăcie ca asta să-ţi arate drumul! 
Ce minciună tâmpită! Que picardia! Voi ăştia de la Sulaco 
sunteţi toţi în solda străinilor. Meritaţi toţi să bag sabia în voi!” 
Ceilalţi ofiţeri strânşi în jurul lui încercară să-i calmeze 
indignarea, repetându-i convingător: „Nu, nu! E un instrument 
marinăresc, domnule maior Nu e nici o trădare.” Căpitanul 
vaporului se zvârli pe punte cu faţa în jos şi refuză să se ridice. 
„Isprăviţi cu îne, aici, pe loc!” repeta el cu voce şuierată. 
Trebuise să intervină Sotillo. 

Vacarmul şi zăpăceala de pe puntea de comandă 
ajunseseră atât de mari, încât timonierul lăsă timona şi fugi. 
Sc> refugie în sala maşinilor şi-i alarmă pe maşinişti care, fără 


să ia seama la amenințările soldaţilor puşi să-i păzească, opriră 
maşinile, declarând că preferă să fie împuşcaţi decât să rişte să 
scufunde vaporul. Asta a fost atunci când Nostromo şi Decoud 
au auzit prima oară vaporul oprindu-se. După ce s-a restabilit 
ordinea şi s-a aprins din nou lumina la busolă, vaporul a pornit, 
tre-când departe de barcaz, în căutarea Isabelelor. Nu le-a putut 
distinge şi, la jalnicele implorări ale căpitanului, Sotillo permise 
ca maşinile să fie din nou oprite şi să aştepte una din acele 
diluări ale beznei, provocată de deplasări în coviltirul de nori 
întins deasupra apelor golfului. Pe punte Sotillo bodogănea din 
când în când supărat, la căpitan. Numai scuze şi gudurări, 
acesta implora su mereed colonelul să ia în consideraţie limitele 
pe care întunericul nopţii le impune facultăţilor omeneşti. Sotillo 
clocotea de furie şi de nerăbdare. O dată în viaţă dădeai peste o 
asemenea şansă. 

„Dacd o'hii nu-ţi mai sunt buni la nimic, am să ţi-i scot!” 
izbucni el. 

Căpitanul vaporului nu răspunse, pentru că în aceeaşi 
clipă masa Isabelei Mari îi apăru ca o pată sumbră în at-mosfeia 
limpezită de aversă, apoi pieri, acoperită de un şi mai mare al 
de beznă, precursor al unei noi averse Dar i-a fost de ajuns. Cu 
glasul unui om întors la viaţă, îl informă pe Sotillo că într-o oră 
va trage la chei la Sulaco. Vaporul porni cu toată viteza drept 
spre port, iar pe punte se i'-că o zarvă teribilă cu pregătirea 
soldaţilor pentru debarcare. 

Au auzit-o limpede, şi Decoud şi Nostromo. El capataz ştia 
ce înstamnă. Descoperiseră Isabeleie, şi acum porneau drept 
spre Sulaco. îşi făcu socoteala că vor trece pe aproape, dar 
credea că, stând nemişcaţi, cu vela coborâtă, barcazul nu putea 
fi văzut. „Nu, nici chiar dacă ne frecăm unul de altul,” murmură 
el. 

r 07 * Oi începu din nou să plouă, la început o burniţă, 
apoi cu picături mai mari, din ce în ce mai grele, până ajunse o 
adevărată ploaie torențială, perpendiculară, foşnetul vaporului 
auzinau-se extrem de aproape. Decoud, cu căpui plecat să nu-i 
cadă p2căturile în ochi, se întieba cit o sa mai dureze până o să 
treacă vaporul de ei, când deodată se simţi legănat. Un val de 
spumă trecu peste pupă vâjâind şi foşnind, şi în acelaşi timp se 
auzi lemn trosnind, pârâind, şi un şoc cutremură barcazul. Avea 
impresia că o mână furioasă îl apucase şi-l trăgea să-l sfărâme. 


Şocul, natural, îl trântise, şi se pomeni rostogolindu-se într-o 
masă de apă pe fundul calei. Se simţi o hârşâitură violentă în tot 
lungul navei, în timp ce o voce stranie, uluită, urla ceva în 
noapte pe deasupra capului lui. Era Sencr Hirsch, ţipând strident 
după ajutor. Decoud îşi ţinu, totuşi, tot timpul dinţii încleştaţi. Se 
ciocniseră! 

Vaporul lovise barcazul oblic, împingându-l într-o parte, 
gata să-l răstoarne, şi din forţa loviturii i-a rupt ceva din copastie 
şi l-a adus într-o poziţie paralelă cu a sa. La bordul vaporului 
şocul a fost aproape imperceptibil. Toată violenţa coliziunii a 
suportat-o, ca de obicei, nava mică. Chiar şi Nostromo a crezut 
că era, poate, sfârşitul disperatei lui aventuri. Fusese şi el 
aruncat de la cârmă, care cedase la izbitură. încă o clipă, şi 
vaporul avea să treacă, lăsând barcazul în voia lui, să se 
scufunde sau să plutească, după ce. cu un brânci, îl dăduse în 
lături din drum, fără să te lase să-ţi arunci măcar o privire la 
forma lui; şi n-ar fi fost nimic dacă, aşa de greu încărcat cum 
era, cu provizii şi cu oameni mulţi la bord, ancora n-ar fi ajuns 
prea aproepe de apă şi n-ar fi agăţat în trecere un filin metalic 
de la catargul barcazului. Cât să-ţi tragi două, trei respiraţii cu 
sufletul la gură, cablul, nou, a ţinut la efortul brusc. Aceasta era 
ce-i dăduse lui Decoud senzaţia că cineva, o mână furioasă, 
trage barcazul să-l sfărâme. Fireşte, n-avea cum să-şi explice 
cauza. Totul a fost atât de neaşteptat, îneât n-a avut timp nici 
să gândească. Dar senzațiile şi le amintea absolut dar; 
rămăsese perfect stăpân pe sine; de fapt avea sentimentul 
agreabil de a savura retrospectiv calmul de care dăduse dovadă 
chiar în momentul când fusese zvâr-lit pe spate prin bocaportă 
într-o masă de apă. Ţipătul lui Senor Hirsch l-a auzit şi l-a 
recunoscut în timp ce-şi recăpăta echilibrul, având totuşi 
senzaţia teribilă de a fi târât pfan întuneric. O vorbă n-a scos, un 
strigăt măcar; n-avea timp să vadă nimic, şi după ţipetele 
disperate de ajutor, senzaţia de târât a încetat brusc şi el s-a 
împleticit şi a căzut cu faţa înainte, cu braţele deschise, peste o 
stivă de lăzi de argint S-a agăţat de ele instinctiv, cu o vagă 
teamă de a nu fi ai uncat din nou pe undeva; şi îndată a auzit 
alte strigăte de ajutor, prelungi şi disperate, dar nu mai erau de 
loc aproape de el ci, inexplicabil, păreau să vină de undeva de 
departe, de pe barcaz în nici un caz, parcă cine ştie ce nălucă a 


nopţii îşi bătea joc de Senor Hirsch îngânându-i pe undeva 
groaza şi disperarea. 

Apoi, linişte - liniştea în care te trezeşti în patul tău în 
odaia în întuneric, după un vis bizar şi agitat. Barcazul dansa 
uşor, de plouat mai ploua. Două mâini dibuind îl apucară pe la 
spate de coastele lovite şi vocea lui Nostromo îi şopti în ureche: 
„Tăcere! E viaţa în joc. Tăcere! Vaporul s-a oprit!” 

Decoud ciuli urechea. Golful era mut. Simţea apa până 
aproape de genunchi. „Ne scufundăm?” întrebă, abia su-flând. 

„Nu ştiu,” răspunse Nostromo tot aşa. „Senor, nu faceţi 
nici cel mai mic zgomot.” 

Când Nostromo îi ordonase lui Hirsch să se ducă la provă, 
aceasta nu se întorsese în prima lui ascunzătoare. Căzuse lingă 
catarg, şi nu mai avu putere să se ridice; ş: în afară de asta îi 
era şi frică să se mişte. Făcea pe mortul, dar nu din vreo 
judecată oarecare, ci pur şi simplu pentru că era stăpâmt de o 
senzaţie crudă, terorizantă. Cum încerca să se gândească la ce 
o să se aleagă de el, începeau să-i clănţăne dinţii, violent. Prea 
era dominat de oroarea abjectă a fricii ca să mai bage de seamă 
ceva. Cu toate că se înăbuşea sub vela barcazului pe cire, fără 
să ştie, Nostr&mo o coborâse peste el, nici capul măcar n-a 
îndrăzn 1 să-l scoată până în momentul ciocnirii. A-tunci da, de 
sigur, a sărit drept în sus, îmboldit la noi miracole de vigoare 
fizică de aspectul nou pe ca”e-l luase pericolul Valul de apă 
care năvălise când barcazul s-a culcat pe o parte i-a rupt 
pecetea de pe buze. Ţipătul lui,. Ajutor ', a fost pentru cei de pe 
bordul vaporului prima indicație netă de ciocnire. In clipa 
următoare fiUand a cedat şi ancoia, eliberată, a măturat puntea 
anterioară a barcazului. Lui Sefior Hirsch i-a venit drept în piept 
şi el, fără să-şi dea câtuşi de puţin seama ce e, a luat-o în braţe 
şi şi-a încolăcit şi picioarele pe ea, deasupra labelor ei, cu o 
tenacitate invincibilă, absurdă. Barcazul deviind brusc, într-o 
mişcare amplă, şi vaporul continuându-şi drumul, îl luă cu sine 
agăţat cum era şi ţipând după ajutor. Dar abia după ce vaporul 
s-a oprit iar, l-au descoperit şi pe el. Urletele lui neînuej upie de 
ajutor lăsau impresia că vin de undeva, de pe apă. In cele din 
urmă doi oameni s-au lăsat peste etravă şi l-au ridicat la bord. L- 
au dus direct pe puntea de comandă, la Sotillo. Interogatoriul a 
confirmat că dăduseră peste o ambarcaţiune şi că o 
scufundaseră, dar ca să caute dovada concretă, sfărâmăturile 


epavei plutind pe o noapte neagră ca asta, nici gând nu putea fi. 
Sotillo era mai nerăbdător decât oricând să intre cât mai repede 
în port; ideea de a fi distrus el însuşi principalul obiectiv al 
expediției sale prea îi era insuportabilă ca să o poată accepta. 
Sentimentul acesta făcea şi mai incredibilă povestea pe care o 
auzi. Sefior Hirsch, după ce mâncă puţină bătaie pentru a fi 
îndrugat minciuni, fu închis în careul de navigaţie. Dar bătaie a 
mâncat numai puţină. Povestea lui reuşise să taie orice curaj 
ofiţerilor lui Sotillo, cu toate că repetau în cor în jurul şefilor 
lor:Imposibil! Imposibil!” - cu excepţia bătrânului maior care 
triumfa morocănos. 

„. V-am spus eu! V-am spus eu!” mormăia el mereu. „Am 
mirosit de la o poştă, o trădare, o diableria!” Intre timp vaporul 
îşi urmă cursul spre Sulaco, căci numai acolo vor putea face 
lumină în chestia asta. Decoud şi Nostromo auzeau uruitul elicei 
cum scade şi se pierde; şi atunci, fără vorbe de prisos, se 
apucară de treabă; să ajungă la Isabele. Ultima aversă adusese 
o briză, blândă dar constantă. Piimejdia nu trecuse încă. şi nu 
era timp de vorbe. Barcazul lua apă ca o sită. Călcau numai în 
apă. El capataz îi puse în mână lui Decoud minerul pompei, care 
era fixată lateral la pupă şi imediat, fără să întrebe sau să spună 
ceva, Deeoud se apucă să pompeze, îăsând deoparte orice alt 
gând decât de a menţine ambarcaţiunea la linia de plutire. 
Nostromo ridică vela, fugi îndărăt la cârmă şi trase de pânză ca 
un nebun. Aprinse or. chibrit (le păstrase uscate într-o cutiuţă de 
tinichea, cu toate că el era ud leoarcă) şi flacăra lui vie i-l arătă 
pe Decoud trudind, cu ardoarea citindu-i-se pe faţă; se plecă 
peste caseta busolei cu privirea atentă. Acum îşi dădea scama 
în ce punct se afla şi spera să poată duce barcazul găurit şi pun 
de apă la mal, într-un golf mic, puţin adine, pe care-l forma la 
capătul falezei Isabelei Mari o rij_ă cu vegetaţie luxuriantă care 
împarte insula în două părţi egale. 

Decoud pompa fără încetare şi Nostromo ţinea cârma, 
fără să înceteze nici el, o clipă, de a sfredeli cu privirea 
îr.tuneiicul. Fiecare, în treaba pe care o făcea, era cumplit de 
singur. le trecea prin gând să voroească. î«u era nimic comun 
între ei decât conştiinţa că barcazul avariat era condamnat, 
încet dar sigur, să se scufunde. Această conştiinţă, care parcă 
punea năzuinţele lor la o supremă încercare, părea să-i fi 
înstrăinat cu totul pe unul de celălalt, ca şi cum însăşi ciocnirea 


le-ar fi luminat mintea, i-ar fi ajutat să înţeleagă că pierderea 
barcazului însemna pentru fiecare altceva Pericolul comun 
scosese în evidenţă cu o forţă impresionantă deosebirile de 
scop, de puncte de vedere, de caracter, de situaţi' care îi 
dominau. Nu-i lega nici o convingere comună, nici o idee; nu 
erau decât doi aventurieri urmărind fiecare propria sa aventură, 
implicaţi în aceeaşi iminenţă a unei primejdii de moarte. De 
aceea nu aveau ce să-şi spună. Dar primejdia, acest unic adevăr 
incontestabil pe care-l împărtăşeau, părea să le dea forţe noi, şi 
trupeşti şi sufleteşti. 

Era rralmrnte ap cape un miracol felul în care a ştiut el 
capataz să ajungă în golf cu o umbră de indicație a profilului 
insulei şi cu o vagă lucire a unei mici fâşii de nisip. A pus 
barcazul pe uscat în locul unde râpa se lărgeşte între două 
faleze şi un pârâiaş descriind meandre care alunecă printre 
tufişuri ca să-şi verse apa în mare; şi cei doi bărbaţi cu o energie 
implacabilă, mută. începură să descarce preţioasa marfă, 
cărând fiecare ladă învelită în piele de bou în susul albiei 
pârâiaşului, dincolo de tufişuri, într-un loc ca un fel de scobitură, 
o surpă-tură de pământ sub rădăcinile unui copac uriaş. 
Trunchiul lui gros şi neted, plecat ca o coloană gata să se 
răstoarne, Nostromo se întindea departe peste firul de apă ce 
şerpuia printre itânci răzlețe. 

Cu vreo doi ani de zile în urmă Nostromo îşi petrecuse o 
duminică întreagă, singur-singurel, cercetând insula. l-a povestit 
lui Decoud, după ce terminaseră cu treaba şi şedeau rupţi de 
oboseală pe mal, cu picioarele atârnându-io şi cu spinarea 
rezemată de trunchi, ca doi orbi, conştient; fiecare de prezenţa 
celuilalt şi de a mediului înconjurător doar printr-un indefinisabil 
al şaselea simţ.,Da,' repetă Nostromo, „niciodată nu uit un loc 
dacă m-am uitat o dată bine la el.” Vorbea rar, aproape alene, 
ca şi cum ar fi avut o viaţă înaintea lui de trăit în tihnă, în loc de 
cele două amărâte de ceasuri câte mai rămăseseră până la ziuă 
Existenţa comorii, prea puţin ascunsă în locul acesta la care 
nimeni nu s-ar gândi, apăsa ca o taină pe tot ce aveau de gând 
să facă, pe orice intenţie, pe orice proiect de viitor. Avea 
sentimentul că această afacere disperată, încredinţată 
prestigiului excepţional pe care ştiuse să şi-l câştige, era în 
parte un eşec. Dar era, totuşi, şi un succes. Vanitatea lui era 
întrucâtva satisfăcută. A-gitaţia nervoasă i se potolise. 


„Nu ştii niciodată la ce-ţi poate prinde bine,” continuă el 
cu calmul său obişnuit şi în ton şi în maniere. „Am petrecut o 
nenorocită de duminică întreagă cu exploratul fărâmei ăsteia de 
pământ.” „Mizantropică ocupaţie,” murmură Decoud nu fără 
puţină răutate. „Pesemne că n-aveai bani de joc, sau de zvârlit 
la fete, după obiceiul dumitale, capataz.” „E vero!” exclamă el 
capataz atât de surprins de perspicacitatea lui Decoud, încât 
fără să-şi dea seama, folosise limba maternă. „N-avtam! De aia 
nu voiam să mă duc printre calici, obişnuiţi cu dărnicia mea. Ei 
la asta se aştc aptă, de la un capataz de cargadores. care-i un 
fel cl” bogătaş printre ei, cum s-ar zice, un caballero între 
oamenii de rând. Pentru mine, cărţile-s ca să-mi pierd vremea; 
cât despre fete care se laudă că le-am bătut în uşă şi mi-au 
deschis, ştiţi foarte bine că nu e una la -care m-aş uita a doua 
oară, dacă n-ar fi de ce-ar zice lumea. Sunt suciţi, oamenii ăştia 
cumsecade din Sulaco, şi o mulţime de lucruri care mi-au prins 
bine le-am aflat numai aşa, stând şi ascultând cu răbdare la ce 
povestesc femeile astea pe care toată lumea crede că le iubesc. 
Sărmana Teresa, niciodată n-a putut ea să înţeleagă lucrul ăsta. 
în duminica aia, Senor, atâta mă ocărise, c-am plecat din casă 
cu jurământ că nu le mai calc pragul decât ca să-mi iau hamacul 
şi lada cu haine. Senor, nu e nimic mai exasperant decât să auzi 
o femeie pe care o respecţi că-şi bate joc de reputaţia ta când n- 
ai un gologan în buzunar. Am dezlegat o barcă mică şi am ieşit 
din port, şi n-aveam nimic la mine decât trei ţigări cu ce să-mi 
pierd o zi întreagă pe insula asta. Dar apa din pârâiaş e dulce şi 
bună, şi înainte de fumat, şi după.” O vreme tăcu, apoi adăugă, 
gânditor: „Asta a fost în prima duminică după ce l-am adus pe 
englezul ăla cu favoriţi alLi, el rico cu care am făcut drumul de la 
Parâmo, de sus de la trecătoarea Entrada - şi pe deasupra şi cu 
trăsura! De când e om să ţină minte, n-a pomenit nimeni să fi 
urcat trăsură până acolo sau să fi coborât, Senor, şi m-am găsit 
tocmai eu să-l duc, cu cincizeci de peoni şi cu funii şi cu 
târnăcoape şi cu prăjini, că lucrau oamenii ca unul singur la 
comanda mea. E vorba de englezul ăla bogat despre care zice 
lumea că dă banii pentru făcut calea ferată. A fost foarte 
mulţumit de mine. Numai că leafă n-aveam de luat decât tocmai 
la sfârşitul lunii.” 

Se lăsă brusc să alunece jos pe mal. Decoud auzi 
plescăitul picioarelor în pârâiaş şi-i urmă paşii îi r^pă la vale. 


Silueta i se pierduse printre tufişuri până să ajungă la fâşia de 
nisip de sub faleză. Cum se întâmplă adeseori în golf când în 
prima parte a nopţii au căzut averse frecvente şi puternice, 
către dimineaţă întunericul se subţiază simţitor, cu toate că nu 
se vede încă nici urmă de răsărit. 

Barcazul, uşurat de preţioasa sa încărcătură, dansa încet, 
cu etrava pe nisip şi plin numai pe jumătate cu apă. O frânghie 
lungă se întindea ca un fir de aţă neagră peste fâşia de plajă 
albă, până la cârligul de ancoră pe care Nostromo îl adusese la 
uscat şi-l prinsese în trunchiul unui tufiş arborescent, chiar în 
gura râpei. Decoud n-avea altă soluţie decât să rămână pe 
insulă. Primi din mâinile lui Nostromo toată hrana pe care 
prevederea căpitanului Mitchell o trimisese la bordul barcazului, 
şi o depozită în bărcuţa pe care o trăseseră la uscat încă de la 
sosire şi o ascunseseră în tufăriş. Avea.să-i rămână lui, acolo. 
Insula urma să-i fie ascunzătoare, nu închisoare; o să poată ieşi 
la vreun vapor în trecere. Vaporul de călători al companiei C. N. 
O. trecea foarte aproape de insule când venea la Sulaco dinspre 
nord. Se putea însă ca primul vas spre Sud să fi primit 
instrucţiuni să evite portul cu totul, pentru că, din câte ştiau 
ofiţerii de pe Minerva, ei lăsaseră oraşul în mâna gloatei. Asta 
însemna că, în ce priveşte cursa poştală, n-o să mai treacă alt 
vapor o lună de zile, dar Decoud trebuia să-şi asume şi riscul 
acesta. Insula era unicul său azil împotriva proscrierii care-l 
ameninţa. El capataz, natural, se ducea înapoi. Descărcat, 
barcazul lua mult mai puţină apă, şi el spera să-l ţină până în 
port. li dădu lui Decoud, care intrase în apă până ia genunchi, 
una dintre cele două cazmale care fac parte din echiparren-tul 
oricărui barcaz, folosite la balastare. Dacă lucra a-tent, îndată ce 
se lumina de ziuă Decoud putea să degajeze o masă de pământ 
şi de bolovani de pe buza de sus a cavităţii în care depozitaseră 
comoara, aşa ca să pară c-ar fi căzut în mod natural. O să 
acopere astfel nu numai golul, ci şi toate urmele lor, paşii, 
bolovanii daţi la o parte, şi chiar şi tufişurile rupte. 

„Şi în afară de asta, cui să-i treacă prin minte să vă caute, 
fie pe dumneavoastră, fie comoa-ra, tocmai aici?” continuă 
Nostromo, lăsând impresia că nu se putea smulge din loc. „Cu 
siguranţă că n-o să caice nimeni pe aici La ce să vină omul până 
aici când are atâta loc pe uscat! Oamenii nu-s curioşi prin 
locurile astea. Nici măcar pescari nu-s pe aici, ca să deranjeze 


pe excelența voastră. în golful ăsta, dacă se pescuieşte, e numai 
pe la Zapiga, într-acolo. Senor, dac-o să fiţi forţat să plecaţi de 
aici înainte de a se aranja ceva pentru dumneavoastră, ^ă nu 
încercaţi să vă duceţi la Zapiga. E un loc rurr.ai de hoţi şi de 
matreros, unde-i taie gâtul p > loc, numai pentru un ceas de 
aur cu lanţ. Şi, Senor, gândiţi-vă bine înainte de a vă încrede în 
cineva, îr oricine, chiar şi în ofiţerii de pe vapoarele convcan;e: 
da-ă s-o întâmpla să ajungeţi pe bordul vreunuia. Cinstea nu-i 
de ajuns ca să fii în siguranţă. La un om trebuie să vedeţi dacă e 
discret şi prudent. Şi nu uitaţi niciouată, Senor, înainte de a 
scoate o vorbă, că argintul ăsta poate sta aici în siguranţă sute 
de ani. Timpul e de partea iui, Senor. Şi argintul e un metal 
incoruptibil, poţi să te încrezi în el că-şi păstrează valoarea o 
veşnicie... Un metal incoruptibil,” repetă el, ca şi cum noţiunea 
asta îi făcea o profundă plăcere. 

„Cum se spune că ar fi şi unii oameni,” rosti Decoud, 
u:p.netiabil, în timp ce el capataz, care-şi făcuse de lucru 
scoțând apa din barcaz cu o găleată de lemn, continuă s-o 
arunce în lături cu mişcări regulate. Decoud, în scepticismul lui 
incorigibil, se gândi, fără cinism dar nu lără oarecare satisfacţie, 
că pe omul acesta ceea ce-l făcea incoruptibil era vanitatea lui 
incomensurabilă, acea formă desăvârşită de egoism care poate 
îmbrăca aspectul virtuţii. 
se opri din aruncatul apei, lăsând găleata să-i * acid cu zgomot 
în barcaz, ca şi cum atunci i-ar fi venit o idee. 

„Aveţi vreo vorbă de trimis?” întrebă el cu glas scăzut. „Nu 
uitaţi, or să-mi pună întrebări.” „O să tiebuiască să găseşti 
cuvinte de încurajare pe care să le poţi spune celor din oraş. Mă 
bizui pe inteligenţa dumitale, capataz. Mă înţelegi?” „Si, Senor... 
Pentru doamne.” „Da, da,” zise Decoud, pripit. „Reputația 
dumitale extraordinară 1? va face să pună foarte mare valoar > 
pe fiecare cuvânt pe care-l vei rosti; de aceea, fii cu băgare de 
seamă la ce spui. Nădăjduiesc,” continuă el cu inevitabila notă 
de dispreţ faţă de sine însuşi la care-l predispunea firea sa 
complicată, „nădăjduiesc să-mi îndeplinesc cu succes misiunea 
glorioasă. înţelegi, capataz? Foloseşte cuvintele succes şi glorios 
când vorbeşti cu Senorita. Misiunea dumitale personală a fost 
îndeplinită cu succes şi în mod glorios. Ai salvat, incontestabil, 
argintul minei. Nu numai argintul acesta, ci probabil tot argintul 
care va să vină după el de aici” Nostromo simţi ironia din ton. 


„Aşa aş zice şi eu, Senor Don Martin,” răspunse el morocănos. 
„Sunt foarte puţine lucruri re care să nu fiu în stare să le duc la 
capăt. Întrebaţi-i pe i signori străini. Eu, un om din popor, care 
nu totdeauna poate să priceapă ce zace în cuvintele 
dumneavoastră. Cit despre argintul ăsta, pe care trebuie să-l las 
aici, daţi-mi voie să vă spun că l-aş fi socotit în mai mare 
siguranţă dacă n-aţi fi venit şi dumneavoastră cu mine.” 

Lui Decoud îi scăpă o exclamaţie, şi un moment tăcu. „SI 
mă întorc cu dumneata la Sulaco?” întrebă el, supărat. „Să bag 
cuțitul în dumneavoastră, aici pe loc?” ripostă Nostromo cu 
dispreţ. „Ar fi acelaşi lucru cu a vă duce la Sulaco. Lăsaţi, Senor. 
Reputația dumneavoastră e legată de politica dumneavoastră, şi 
a mea e legată de soarta argintului ăstuia. Vă miraţi c-aş fi 
preferat să nu mai ştie nimeni ce ştiu eu? Eu n-am vrut să mai 
vină cineva cu mine, Senor.” „Fără mine barcazul s-ar fi 
scufundat,” zise Decoud, strigând aproape. „Te-ai fi dus la fund 
cu el cu tot.”,. Da,” rosti Nostromo. „Singur.” 

Uite un om, îşi zise Decoud, care lasă impresia că ar fî 
preferat mai cuiând să moară decât să păteze imaginea 
impecabilă pe care în egoismul său şi-o face despre sine. Pe un 
asemenea om te puteai bizui, li ajută în tăcere să ducă pe bord 
cârligul de ancoră. Cu o ramă grea şi lungă, Nostromo împinse 
dintr-o singură mişcare barcazul de la malul uşor înclinat şi 
Decoud se pomeni singur pe plajă: avea senzaţia că visează. îl 
apucă o dorinţă subită de a mai auzi o dată glas omenesc. 
Barcazul de-abia dacă se mai putea distinge din obscuritatea 
adâncă în care plutea „Ce crezi că s-o fi-ntâmplat cu Hirsch?” 
strigă el. „L-au zvârlit peste bord şi s-a înecat,” se auzi vocea 
convinsă a lui Nostromo din pustiul impenetrabil de cer şi mare 
înconjurând insuliţa. „Nu te depărta de ripă, Senor. Am să încerc 
să vin într-o noapte, mâine sau poi-mâine.” 

Un foşnet uşor ajunse până la Decoud: Nostromo ridicase 
vela. Se umflă dintr-odată, pocnind ca o lovitură de tobă. 
Decoud se întoarse lângă râpă. Nostromo, la cârmă, se uita din 
când în când înapoi la masa Isabelei Mari care, încet-încet, se 
topea în substanţa uniformă a nopţii. Când îşi întoarse capul 
ultima oară, nu mai văzu decât întunericul neted ca un perete 
solid. 

Atunci îl cuprinse şi pe el acel sentiment de solitudine 
care-l copleşise greu pe Decoud când barcazul, alunecând, se 


dezlipire de țărm. Dar pe când omul de pe insulă era chinuit de 
o bizară senzaţie de irealitate, care implica până şi pământul pe 
care păşea, el capataz de cargadores trecu imediat la problema 
a ceea ce avea de făcut de acum înainte. Aptitudinea lui 
Nostromo de a face mai multe lucruri deodată îi dădea 
posibilitatea să ţină bara, să caute cu ochii Hermosa, pe lângă 
care trebuia să treacă, şi să încerce să-şi imagineze ce se va 
întâmpla mâine la Sulaco. Mâine - de fapt azi, pentru că până în 
zori nu mai era mult - Sotillo va afla încotro apucase comoara. 
Fusese încărcată, la vamă, într-un vagon de cale ferată deo 
echipă de cargadori, şi împinsă apoi la chei. Or să se facă 
aiestări şi cu siguranţă că încă înainte de amiază. Sotillo va şti 
cum ieşise argintul din Sulaco şi cine-l scosese. 

Intenţia lui Nostromo fusese să se ducă de-a dreptul în 
port, dar la gândul acesta, cu o mişcare scurtă în bară, luă 
vântul în spate şi reduse puţin viteza. Reapariţia lui chiar cu 
barcazul cu pricina va trezi bănuieli, va stârni presupuneri, îl va 
pune incontestabil pe Sotillo pe urmele argintului. lar pe el îl vor 
aresta; şi o dată la Calabozo, în temniţă, cine ştie de ce or să fie 
în stare ca să-l facă -a vorbească. Avea încredere în sine, dar se 
ridică în picioare să se uite în jur reflectând la ce-i de făcut. In 
apropiere, Hermosa se vedea întinzându-se albă şi plată ca o 
masă, şi valurile ştămiţe de briză se rostogoleau do-moale 
scăldându-i zgomotos malul. Barcazul trebuia scufundat îndată. 

li lăsă dus în derivă, cu vela sus. Luase destulă apă li lăsă 
dus în derivă către intrarea portului şi, lă«înd câr-mă în voie, se 
ghemui lângă priza de apă. Când buşonul va fi scos, apa se va 
urca foarte repede; fiecare barcaz are puţin fier vechi ca balast - 
destul ca să-l ducă la fund îndată ce se va umple. Când se ridică 
în picioare, Hermosa cu talazurile spărgându-se zgomotos era 
departe, aproape că nu se mai auzeau; putea distinge acum 
conturul țărmului la intrarea în port. Era o chestie de viaţă şi de 
moarte, şi el înota bine. O milă nu era mare lucru, şi ştia el un 
loc unde era uşor de ieşit la mal, undeva chiar sub terasamentul 
vechiului port abandonat. îl fascina teribil ideea asta care-i 
venise în cap: că fortul era un loc unde putea foarte bine să 
doarmă ziua întreagă după atâtea nopţi nedormite. Scoase bara 
din lăcaş şi, cu o lovitură puternică, deschise priza de apă, dar 
nu-şi mai dădu osteneala să coboare vela. Simţi apa năvălind cu 
putere pe lângă picioare şi sări pe marginea copastiei, la pupă. 


Drept, nemişcat, în pantalon şi cămaşă, sta aş-teptând. Când 
simţi că barcazul se duce la fund, sări departe împroşcând apă 
cu putere. 

Întoarse imediat capul. în lumina tristă, înnourată a zorilor 
ivindu-se de dincolo de munţi, văzu pe întinsul mătăsos al apei 
colţul de sus al velei, triunghi de pânză negru şi ud 
bălăngănindu-se încet încoace şi încolo. II văzu pierind, parcă 
smucit în jos, şi se îndreptă hotărât spre uscat. 

PARTEA A TREIA. 

Farul capitolul unu îndată ce barcazul se depărta de chei 
şi se pierdu în bezna portului, europenii se împrăştiară; se 
duceau să se pregătească de venirea regimului monterist, care 
se a-propia de Sulaco atât dinspre munte cât şi de pe mare. 
Munca manuală, puţină cât fusese, a încărcării argintului fusese 
ultima lor acţiune concertată. Cu ea se încheiaseră trei zile de 
primejdie în timpul cărora, dacă te luai după presa europeană, 
energia lor ferise oraşul de calamităţile unei gloate răsculate. La 
capătul dinspre uscat al debarcaderului, căpitanul Mitchell le 
spuse noapte bună ci se întoarse. Avea de gând să se plimbe pe 
debarcader până la sosirea vaporului de la Esmeralda. Inginerii 
de la calea ferată îşi adunară muncitorii basci şi italie.il şi 
porniră cu ei spre depou, lăsând vraişte vama, atât de bine 
apărată în prima zi de răzmeriţă, s-o bată toate vânturile 
cerului. In timpul faimoaselor „trei zile” de la Sulaco, oamenii lor 
se purtaseră cu credinţă şi curaj. La drept vorbind, acest curaj şi 
această credinţă se manifestaseră mai curând în auto-apărare 
decât în apărarea intereselor materiale cărora li se închina 
Charles Gould. Printre strigatele gloatei, Moarte străinilor” nu 
fusese dintre cele mai rare. A fost fără îndoială un noroc pentru 
Sulaco faptul că relaţiile cu poporul din Sulaco ale acestor 
muncitori venetici fuseseră proaste de la început şi până ia 
sfârşit. 

Doctorul Monygham, în uşa bucătăriei lui Viola, constata 
că această retragere marca sfârşitul amestecului străin, armata 
progresului lăsând terenul liber revoluțiilor eosta-guaneze. 

Simţea în nări aroma pătrunzătoare a torţelor de ro:-cove 
algarrobe, purtate jur împrejurul trupei în marş. Lumina lor juea 
pe faţada casei scoțând în relief literele mari ale firmei „Albergo 
d Italia Una”, înşirate pe cit era zidul de lung. Lumina îl făcea să 
clipească. Câţiva tineri, cei mai mulţi înalţi şi blonzi, inginerii cu 


puşti în bandulieră şi ţevile sclipind, călăuzeau mulţimea de 
capete brune şi bronzate şi, trecând, îi făceau semne amicale. 
Doctorul era un personaj bine cunoscut. Unii dintre ei se 
întrebau ce căuta în momentul acela acolo. îşi continuau apoi 
drurmul alături de muncitorii lor, de-a lungul liniei ferate. 

„Vă retrageţi oamenii din port?” făcu doctorul adresân-du- 
se inginerului şef de la calea ferată, care-l însoţise rină aici pe 
Charles Gould în drumul spre oraş mergând alături de cal cu 
mâna pe oblâncul şeii. Se opriseră exact în dreptul uşii deschise, 
ca să lase muncitorii să traverseze drumul. 

Cit de repede pot. Noi nu suntem facțiune politică,” 
răspunse inginerul accentuând semnificația., Şi n-avem d -gând 
să dăm noilor guvernanţii arme împotriva căii ferate. Eşti de 
acord, Gould?” 

Perfect de acord,” se auzi distinct vocea impasibilă a lui 
Charles Gould, din afara paralelogramului ceţos do lumină 
căzând în drum prin uşa deschisă. Cu Sotillo aşteptat dintr-o 
parte şi cu Pedro Montero din cealaltă, singura grijă a inginerului 
şef era să evite o ciocnire cu vreunul dintre ei. Sulaco, pentru el, 
era o staţie de cale ferată, o gară terminus, ateliere, magazii 
p'ire cu materiale. Ca şi împotriva răzmeriţei, calea ferată îşi 
apăi-a bunurile, dar din punct de vedere politic rămânea neutră. 
Era un om de curaj, inginerul, şi în cpiritul acesta do neutralitate 
se dusese cu propuneri de armistițiu la şefii auto-enjaţi ai 
partidului popular, deputaţii Fuentes şi Gamacbo. Când traversa 
piaza eu aceasta misiune, fluturând deasupra capului o faţă de 
masă albă de la Clubul Amarilla, mai şuierau gloanţe pe acolo. 

Era destul de mândru de isprava sa şi, gândind că 
doctorul, ocupat toată ziua cu răniții din curtea Casei Gould, n- 
avusese timp să afle noutatea, începu să i-o relateze pe scurt. 
Le comunicase informaţiile referitoare la Pedro Montero primite 
de la cantonamentul constructorilor. li asigurase că fratele 
generalului învingător putea sosi la Sulaco dintr-un moment într- 
altul. întocmai cum se aşteptase, Sefior Gamacho anunţă 
imediat pe fereastră vestea mulţimii adunate în faţa casei, şi se 
produse o năvală spre Rincdn, pe drumul spre Campo. Cei doi 
deputaţi, după ce îi strânseră mâna cu efuziune, încălecară şi ei 
şi porniră în galop să-l întâmpine pe marele bărbat. „l-am indus 
puţin în eroare în privinţa orei,” mărturisi inginerul şef. „Oricât s- 
ar zori, ar fi greu să ajungă aici înainte de mâine dimineaţă. Dar 


obiectivul meu e atins. Am asigurat câteva ore de linişte partidei 
învinse. Despre Sotillo însă nu le-am spus nimic, ca nu cumva să 
le vină ideea să pună din nou mâna pe port, fie ca să-i ureze 
bun-venit, fie ca să-i reziste - cu ei nu ştii niciodată. Era vorba 
de argintul lui Gould, pe care se bazează tot ce a mai rămas din 
speranţele noastre. Trebuia să mă gândesc şi la fuga lui Decoud. 
După mine, calea ferată şi-a ajutat destul de mult prietenii, fără 
să se compromită definitiv. Acum, partidele trebuiesc lăsate în 
voia lor.” 

Cosâaguara - rostapuanezilor,” făcu doctorul, sarcastic... 
Straşnică ţară, au scos o recoltă grozavă de ură. de cira» şi 
răzbunări şi jafuri aceşti fii ai patriei”... Unul dintre ei sunt şi 
eu.” se auzi, calmă vocea lui Charles Gould. „şi trebuie să 
continui să-mi văd de propria mea recoltă de necazuri. Soţia 
mea a trecut spre o-raş. doctore?” 

Da. Era linişte pe aici. Doamna Gould le-a luat cu oa şi pe 
cele două fete.” 

Charles Gould îşi continuă drumul şi inginerul şef îl urmă 
p° doctor înăuntru. 

Omul acesta e calmul personificat,” zise el aproape cu 
admiraţie, lăsându-se să cadă pe o bancă şi întinzându--—i 
picioarele bine făcute până aproape de prag. „Trebuie să fie 
foarte sigur de el.” 

— Dacă-i sigur numai de atât, nu-i sigur de mare lucru,” 
zise doctorul. Se căţărase din nou pe colţul mesei. Işi re-zemase 
bărbia într-o palmă şi în cealaltă îşi ţinea cotul. „E ultimul lucru 
de care ar trebui să fie sigur cineva.” Luminarea, consumată pe 
jumătate, ardea palid cu mucul lung şi-i lumina de jos în sus faţa 
aplecată, a cărei expresie, datorită şi scobiturilor cicatricelor din 
obraji, avea ceva vag nefiresc, o exagerată amărăciune plină de 
căinţă. Aşa cum şedea acolo, avea aerul că meditează la lucruri 
sinistre. Inginerul şef îl privi un timp şi numai după aceea 
protestă:,Sincer vorbind, nu sunt de părerea dumitale. După 
mine, altceva nici nu există. Cu toate că...” Era un om înţelept, 
dar nu-şi putea ascunde disprețul pentru paradoxuri de felul 
acesta; de fapt, doctorul Mony-gham nu era agreat de europenii 
din Sulaco. înfăţişarea lui de paria, pe care şi-o păstra până şi în 
salonul doamnei Gould, stârnea critici destul de severe. Desigur, 
inteligenţa lui nu putea fi contestată şi, cum locuia în ţara asta 
de peste douăzeci de ani, nici prezicerile lui pesimiste nu puteau 


fi cu totul ignorate. Dar, dintr-un instinct de auto-apărare, ca să- 
şi îndreptăţească acţiunile şi speranţele, auditorii lui puneau 
acest pesimism pe seama unor păcate ascunse ale caracterului 
său. Se ştia că, înainte cu mulţi ani, pe când era încă destul de 
tânăr, Guzman Bento îl numise şeful serviciului medical al 
armatei. Niciunul dintre europenii aflaţi pe vremea aceea în 
Costaguana nu se bucurase de atâta simpatie şi încredere din 
partea bă-trânului şi fiorosului dictator. 

De aici încolo povestea lui nu mai era atât de lin-pode. Se 
pierdea în nenumărate istorii de conspirații şi de comploturi 
împotriva tiranului, cum se pierde un râu la hotarul unei fâşii de 
pustiu nisipos, ca să reapară tulbure şi poate şi micşorat de 
partea celaltă. Doctorul nu făcea nici un secrert din faptul că ani 
de zile vieţuise prin păiţile cel<-i mai sălbatice ale republicii, 
peregrinând cu triburi d',1 indieni aproaoe necunoscute prin 
imensele păduri din interiorul ţării, departe, acolo unde izvorăsc 
marile fluvii. Doar simplă peregrinare, fără scop; nu scrisese 
nimic, nu culesese nimic, nu se întorsese cu nimic pentru ştiinţă 
din codrii a căror penumbră părea să fi rămas agăţată de 
persoana sa vrednică de milă, hoinărind şchiopătând prin Su- 
laco, unde eşuase din pură întâmpiare ca o epavă zvârlită de 
valuri la țărm. 

Se mai ştia că până la venirea din Europa a Goulzilor 
trăise în lipsuri. Don Carlos şi Dona Emilia când au văzut că cu 
toată independenţa sălbatică pe care o afişa, putea fi domesticit 
prin bunătate, au întins o mână de ajutor a-cestui doctor englez 
smintit. Se poate însă ca să-l fi domesticit doar foamea. Cert era 
însă că la Santa Marta, cu ani înainte, îl cunoscuse pe tatăl lui 
Charles Gould; şi acum, cu toate perioadele de mister din 
trecutul său, în calitate de medic oficial al minei San Tome, 
devenise cineva, o personalitate recunoscută. Recunoscută, dar 
nu şi acceptată fără rezerve. Excentricitatea lui sfidătoare, 
disprețul zvârlit în faţa speţei omeneşti păreau să indice mai 
curând mintea nesăbuită a unuia care, vinovat fiind, bravează. 
Pe deasupra, acum, după ce începuse din nou să fie luat puţin în 
seamă, iar se auzeau, ici şi colo, şoapte cum că pe vremuri, cu 
ani în urmă, când căzuse în dizgrație şi fusese zvârlit în 
închisoare de Guzman Bento cu aşa zisa Mare Conspiraţie, 
trădase pe unii dintre cei mai buni prieteni aflaţi printre 
conspiratori. Pe cine-l întrebai spunea că nu crede în asemenea 


zvonuri; toată povestea Marii Conspiraţii era atât de obscură şi 
de misterioasă, încât în toată Costaguana domnea convingerea 
că ea, Marea Conspiraţie, nu existase decât în imaginaţia 
bo'navg a tiranului şi deci nu avusese nimeni nimic de trădat, 
chiar dacă cei mai de frunte dintre costagupnez: fuses-” ă 
închişi şi executaţi sub această acuzaţie. Ancheta se tărăgănase 
ani de zile, decimând ca o ciumă toată crema societăţii. Simpla 
mărturisire a amărăciunii pentru soarta unei rude executate se 
pedepsea cu moartra Don Jose Avellanos era poate singurul om 
în viaţă care ş'ia toată povestea acestor indicibile cruzimi, fce 
îndurase pe pielea lui, şi oricând se făcea vreo aluzie le ele, 
ridica nervos din umeri şi avea un gest smucit cu mâna, parcă 
ar fi vrut să gonească orice amintire. Dar, oricare ar fi fost 
motivul, doctorul Monygham, un adevărat personaj în 
administraţia concesiunii Gould, considerat cu respectuoasă 
teamă de mineri, cu indulgență pentru excentricităţile sale de 
doamna Gould, rămânea oarecum în afara lumii bune. Nu de 
dragul doctorului zăbovise la han inginerul şef. Bă-trânul Vio.a îi 
era mult mai simpatic. Venise să examineze,Albergo d'Italia 
Una” ca dependinţă a căii ferate. Mulţi dintre subalternii lui 
locuiau acolo. Interesul pe care doamna Gould îl arăta familiei 
dădea o oarecare distincţie localului. Inginerul şef, care avea o 
armată întreagă de muncitori sub ordinele sale, preţuia influenţa 
morală a bătrânului garibaldin asupra conaţionalilor săi. 
Republicanismul lui auster, de modă veche, avea un standard 
sever, ostăşesc, de fidelitate şi simţ al datoriei, ca şi cum lumea 
ar fi fost un câmp de luptă pe care oamenii trebuiau să se bată 
pentru fraternitate şi iubire universală şi nu pentru o parte mai 
mare “au mai mică din prada de război. 

Sărmanul om!” zise el după ce ascultase ce-i spusese 
doctorul despre Teresa. „N-o să fie niciodată în stare să ţină 
singur localul. Şi o să-mi pară rău.” „E singur-singurel, acolo 
sus,” mormăi doctoral Mony-gham cu un semn din cap către 
scara îngustă. „Au plecat toţi, până la unul, iar doamna Gould 
adineauri a luat şi fetele. Aici în scurta vreme ele n-ar mai fi fost 
în siguranţă. Ca doctor, natural, nu mai am ce căuta, dar ea m-a 
rugat să stau cu bătrânul Viola, şi cum n-am nici cal ca să mă 
întorc la mină, unde ar trebui să fiu, n-am obiectat. In oraş se 
descurcă ei şi fără mine. „,Mă gândesc să rămân cu dumneata, 
doctore, să vedem clacă se întâmpiă ceva noaptea asta în port,” 


spuse inginerul şef. „Să nu cumva să-l molesteze soldăţimea lui 
So-tillo. care o să ajungă repede până aici. Sotillo era foarte- 
amabil cu mine la Gouâd în casă şi la club. Cum o să mai 
îndrăznească omul acesta să mai dea ochii cu prietenii lui de 
aici, nu-mi pot închipui.”,. O să înceapă prin a împuşca pe câţiva 
dintre ei, ca să-şi firme jena,” zise doctorul. „In ţara asta, pentru 
un militar care a trecut dintr-o tabără într-alta, nimic nu face 
mai bine decât câteva execuţii sumare.” Vorbea cu o siguranţă 
amară, care nu lăsa loc protestului. De altfel, in-einerul şef nici 
nu schiţă vreunul. Doar dădu trist din cap de câteva ori, apoi 
zise: „Cied că dimineaţă o să-ţi putem oferi un cal, doctore. 
Peonii noştri au prins câţiva dintre cei risipiţi ieri cu debandada. 
Dacă te grăbeşti şi faci un ocol mare pe la Los Hatos şi pe la 
marginea pădurii, ca să nu te apropii de loc de Rincon, poţi 
spera să ajungi la pod la San Tome fără să te supere cineva. Eu 
cred că în momentul de faţă mina e locul cel mai sigur pentru 
oricine-i cât de cât com-promR Tare-aş vrea ca şi calea ferată să 
fie tot atât de greu d'j atins.” „Eu sunt compromis?”! rosti lent 
doctorul după un moment de tăcere. 

„Toată concesiunea Gould e compromisă. Nici eu n-aş fi 
putut rămâne la nesfârşit în afara vieţii politice a ţării - dacă poţi 
numi viaţă zvârcolirile astea. Chestia e - se pot atinge de ea, de 
mină? Trebuia să vină şi momentul în care neutralitatea să 
devină imposibilă, şi Charles Gould a înţeles foarte bine lucrul 
acesta. Cred că e pregătit pentru orice eventualitate. Un om de 
felul lui nu se poate resemna să rămână la infinit la bunul plac al 
ignoranței şi al corupţiei. E ca şi cum ai fi prizonier în peştera 
unor bandiți, cu banii de răscumpărare în buzunar şi ţi-ai 
răscumpăra viaţa cu ţârâita, zi cu zi. Viaţa zic, doctore, nu 
libertatea, bagă de seamă. Ştiu ce spun. Imaginea la care ai 
ridicat din umeri adineauri este exactă, mai ales dacă-ţi închipui 
un captiv înzestrat cu puterea de a-şi umple buzunarul prin 
mijloace atât de depărtate de capacitatea de înţelegere a celor 
ce-l ţin captiv, îneât să li se pară curată magie. Dumneata 
trebuie să fi înţeles lucrul acesta tot atât de bine cât şi mine, 
doctore. Era în situaţia găinii care face ouă de aur. Am discutat 
asta cu el când cu vizita lui Sir John aici. Captivul unor bandiți 
stupizi şi lacomi est” totdeauna la cheremul primului mârlan 
imbecil care-i poate zbura creierii într-un moment de furie sau 
crezând că dă cine ştie ce lovitură. Povestea cu omorâtul găinii 


care face ouă de aur nu degeaba s-a născut în înţelepciunea 
popoarelor E o poveste care n-o să se învechească niciodată Din 
cauza asta Charles Gould a încurajat, în felul lui ascuns şi mut, 
mandatul ribierist, primul act public care-i făgăduia securitate 
pe alt temei decât cel venal. Ribieris-mul a eşuat, cum eşuează 
în ţara asta tot ce-i raţional, tot ce nu-i decât raţional. Vrând să- 
şi salveze transportul 

17, Nostromo de argint, Gould a rămas logic. Planul lui 
Decoud, contra-ievoluţia, poate să fie realizabil sau nu, poate să 
aibă şanse iau să nu aibă. Cu toată experienţa mea pe 
continentul acesta revoluţionar, mi-e greu să le iau în serios 
metodele. Decoud ne-a citit conceptul lui de proclamaţie şi dou-i 
ceasuri întregi ne-a vorbit foarte frumos despre planul lui de 
acţiune. Avea argumente care ar fi trebuit să a-rate destul de 
solide dacă noi, membri ai unor organizaţii politice şi naţionale 
vechi, statornice, n-am fi fost uluiţi la ideea unui stat nou 
apărând din capul unui tânăr zeflemist, fugind ca să-şi scape 
viaţa cu o proclamaţie în buzunar, la un bădăran corcit şi 
fanfaron care prin partea asta a lumii poartă numele de general. 
Pare o poveste cu zâne, caraghioasă - dar ia seama, s-ar putea 
să se înfăptuiască; pentru că e realmente în spiritul ţării.” 
„Vasăzică, argintul a plecat?” întrebă doctorul, morocănos. 

Inginerul şef scoase ceasornicul. „După socotelile 
căpitanului Mitchell - şi el ar trebui să se priceapă - probabil că 
la ora asta sunt la trei-patru mile de port; şi cum spunea 
Mitchell, Nostromo e soiul de marinar care ştie să iasă din 
încurcătură.” La vorbele acestea doctorul mârâi atât de tare, 
îneât celălalt schimbă tonul. „Eşti de părere că e o mişcare 
greşită, doctore? D>5 ce? Charles Gould era obligat să joace 
până la capăt partida, cu toate că el nu e omul să traseze o 
conduită, poate nici chiar sie însuşi, necum altora. S-ar putea ca 
jocul să-:' fi fost sugerat, cel puţin în parte, de Holroyd, dar li e şi 
lui în fire: de asta i-a şi izbutit. N-au ajuns, la Santa Marta, să-i 
zică „El rey de Sulaco”? O poreclă poate fi cea mai bună dovadă 
de succes. Asta-i ce nmnesc eu: să spui cu o vorbă de duh un 
adevăr serios. Scumpul meu domn, când am ajuns pentru prima 
oară la Santa Marta, m-a izbit felul cum toţi ziariştii şi demagogii 
şi deputaţii şi generalii şi magistraţii se gudurau pe lângă un 
avocat somnoros şi fără clientelă, numai pentru că era 
împuternicitul concesiunii Gould. Sir John, când a venit, a fost şi 


el la fel de impresionat.” „Un stat nou, cu Decoud, filfizonul ăla 
dolofan, drept cel dinţii preşedinte,” medita cu glas tare 
doctorul Monygham, mâng-îindu-şi obrazul şi băiăngănindu-şi 
picioarele tot timpul. 

Si la urma urmei, de ce nu?” replică inginerul şef cu un 
glas devenit pe neaşteptate serios şi confidenţial. Aveai 
impresia că ceva imperceptibil din atmosfera Costaguanei îi 
inoculase şi lui încrederea în pronunciamento-urile care 
bântuiau pe acolo. Incepu deodată să peroreze, parcă ar fi fost 
revoluţionar expert, despre instrumentul la L de-mână constituit 
de armata intactă de la Cayta, care ar putea fi adusă înapoi la 
Sulaco în câteva zile dacă Decoud reuşea să se strecoare de-a 
lungul coastei. Pentru că era sub comanda lui Barrios, care de la 
Montero, fostul său rival In profesie şi duşman crâncen, n-avea 
altceva de aşteptat decât un glonte în cap. Concursul lui era 
deci asigurat. Cit despre armata lui, nici ea n-avea nimic de 
aşteptat de la Montero; nici măcar solda pe & lună. Din punctul 
acesta de vedere, existenţa tezaurului era de o importanţă 
enormă. Simpla informaţie că fusese salvat din mâi-nile 
monteriştilor ar constitui pentru trupele din Cayta un puternic 
imbold la îmbrăţişarea cauzei noului stat. Doctorul se răsuci în 
loc şi îl privi un timp pe interlocutorul său. 

„Din câte văd eu, Decoud ăsta trebuie să fie un tip foarte 
persuasiv,” zise el în cele din urmă. „Şi atunci, spune-mi, te rog, 
pentru asta a trimis Charles Gould tot transportul de lingouri în 
larg în seama lui Nostromo?” „Charles Gould,” făcu inginerul şef, 
„n-a spus nici de data asta despre intenţiile sale mai mult decât 
de obicei. Ştii şi dumneata că nu prea vorbeşte. Dar noi cei de 
pe aici, toţi, ştim care-i scopul lui, unicul lui scop - securitatea 
minei de la San Tome şi apărarea concesiunii Gould în spiritul 
convenției lui cu Holroyd. Holroyd e şi el un om ieşit din comun. 
Fiecare dintre ei înţelege latura imaginativă a celuilalt. Unul e de 
treizeci cie ani, celălalt de aproape şaizeci, şi parcă au fost 
făcuţi unul pentru altul Să fii milionar, şi încă milionar aşa cum e 
Holrovd, înseamnă să fii veşnic tânăr. Cutezanţa tinereţii se 
bizuie pe timpul nelimitat pe care hi închipuie că-l are la 
dispoziţie, dar un milionar are la dispoziţie mijloace nelimitate - 
ceea ce e mai bine. Timpul omului pe pământ e o cantitate 
incertă, dar puterea milioanelor e, fără nici o îndoială, certă 
introducerea pe continentul acesta a unui creştinism pur nu-i 


decât un vis de tânăr entuziast, dar am încercat să-ţi explic de 
ce Holroyd la cincizeci şi opt de ani e ca un om în pragul vieţii, 
ba încă şi mai bine. Nu e misionar, dar mina de la San Tome îi 
dă exact senzaţia că ar fi Crede-mă, nu-ţi spun decât adevărul 
adevărat: nu s-a putut abţine, acum vreo doi ani, în toiul unei 
conferinţe strict de afaceri pe care o avea cu Sir John, 
referitoare la finanţele Costaguanei, să nu-i vorbească despre 
asta. Sir John, foarte amuzat, mi-a pomenit-o într-o scrisoare 
trimisă din San Francisco, în ajunul plecării spre Anglia. Pe 
cuvântul meu, doctore, s-ar părea că lucrurile nu valorează 
nimic prin ele însele. încep să cred că singura parte solidă este 
valoarea spirituală pe care fiecare o descoperă în propria sa 
activitate...” „Eh,” făcu doctorul, care nu se oprise o clipă din 
bălăngă-nitul picioarelor. „Auto-măgulire. Hrană pentru vanitate, 
care face lumea să se învârtească. Dar între timp, ce crezi c-o să 
se întâmple cu comoara asta care pluteşte pe aici prin golf, cu 
marele capataz şi cu marele politician?” „Ce te tulbură atât 
chestia asta, doctore?” „Pe mine? Să mă tulbure? Dar de ce 
dracu să-mi pese mie de ea? Eu nu acord nici o valoare 
spirituală nici dorințelor, nici opiniilor, nici acţiunilor mele N-au 
suficientă amploare ca să-mi lase loc şi pentru auto-măgulire. 
Uite, de pildă, cu siguranţă c-ar fi trebuit să-mi facă plăcere să-i 
uşurez ultimele clipe, sărmanei femei. Nu pot E imposibil. Te-ai 
întâlnit vreodată faţă în faţă cu imposibilul - sau dumneata, 
Napoleonul căilor ferate, n-ai cuvântul acesta în vocabular?” „O 
să aibă mult de suferit?” întrebă inginerul şef cu omenie în glas. 

Sus, pe seândurile puse pe grinzile grele de lemn tare din 
tavanul bucătăriei, se auzeau paşi rari şi apăsaţi. Apoi, prin caja 
scării tăiată în grosimea zidului, destul de îngustă ca să poată fi 
uşor apărată de un om singur împotriva a douăzeci de duşmani, 
răzbi murmurul a două glasuri, unul slab şi frânt, celălalt 
răspunzându-i, profund şi blând, tonul grav acoperind uneori 
vocea slabă. 

Cei doi bărbaţi rămaseră nemişcaţi şi muţi până ce 
murmurele încetară, apoi doctorul dădu din umeri şi mormăi: 
„Da, o să aibă. Şi, dacă m-aş duce sus n-aş putea s-o ajut cu 
nimic.” 

Urmă o lungă perioadă de tăcere, şi sus şi jos. „Am 
impresia,” începu inginerul, cu voce coborâtă,că n-ai încredere 
în capatazul căpitanului Mitchell.” „N-am încredere!” mormăi 


doctorul printre dinţi. „îl cred în stare de orice - chiar şi de 
fidelitatea cea mai absurdă. Sunt ultimul om cu care a vorbit 
înainte de a pleca la debarcader, ştii. Sus, sărmana femeie voia 
să-l vadă, şi l-am trimis la ea. Muribunzii nu trebuiesc contrazişi, 
ştii Atunci ea părea destul de calmă şi de resemnată, dar 
ticălosul ăsta, în cele zece minute sau câte au fost cât a stat el 
acolo, nu ştiu ce a făcut sau ce i-a spus, c-a adus-o la disperare. 
Ştii,” continuă doctorul e/itând, „femeile, în orice împrejurare şi 
la orice vârstă, pot fi atât de bizare - credeam uneori că ea, într- 
un fel, mă înţelegi, era îndrăgostită de el - de capataz. Fără 
îndoială, ticălosul are farmecul lui, că altfel n-ar fi cucerit el 
toată populaţia oraşului. Nu, nu, nu sunt absurd. Se prea poate 
să fi dat eu un nume greşit sentimentului puternic pe care l-a 
nutrit ea pentru el, unei simple atitudini emoţionale pe care o 
femeie poate să o ia faţă de un bărbat. De multe ori mi l-a vorbit 
de rău, ceea ce, fireşte, nu-i de natură să infirme ideea mea. 
Câtuşi de puţin. îmi făcea impresia că veşnic era cu gândul la el. 
Ocupa un loc important în viaţa ei. Ştii, i-am văzut foarte des pe 
oamenii aceştia Ori de câte ori coboram de la mină, doamna 
Goujd mă ruga să mă ocup de ei îi plac ital'^nii; a stat multă v- 
cme în Italia mi se pare, şi-i e drag bătrânul garibaldin K un tip 
remarcabil, n-am ce zice. Om din<r-o bucată, un vizionar, 
trăieşte în republicanismul tinereţii lui ca în nori. L-a încurajat 
foarte mult pe capataz în blestematele lui de aiureli - bătrânul 
ăsta temporamentos şi exaltat.”,Ce fel de aiureai?” întrebă 
rirat inginerul şef,Eu am găsit că întotdeauna a fost un băiat 
foarte isteţ şi foarte la locul lui, plin de bun simţ şi care nu ştie 
ce-i frica. Un om extraordinar de descurcăreţ. Sir John a fost 
teribil de impresionat de ingeniozitatea şi de bunăvoința pe care 
le-a arătat când cu voiajul lui pe uscat de la Santa Marta Mai 
târziu, cum poate că ai auzit şi dumneata, ne-a făcut un mare 
serviciu dezvăluind şefului de atunci al poliţiei prezenţa în oraş a 
unei barde de hoţi profesionişti, veniţi de nu-ştiu-unde să atace 
trenul cu salariile noastre, să-l facă să deraieze şi să-l jefuiască. 
Şi serviciul de încărcări şi descărcări din port, al companiei C. N. 
O., nu încape discuţie, l-a organizat cu multă pricepere. Ştie 
cum să se facă ascultat, aşa străin cum e. E adevărat că şi car- 
gadorii sunt străini - cei mai mulţi sunt imigranţi. islenos.” 
„Averea lui e prestigiul,” mormăi doctorul, acru. 


„Omul a dovedit că-i demn de încredere de o mie de ori şi 
într-o mie de feluri,” insistă inginerul. „Când s-a ivit problema 
asta cu argintul, căpitanul Mitcheâl l-a propus, fireşte foarte 
călduros; era de părere că ei capataz e singurul om căruia i se 
putea încredința o asemenea misiune. Ca marinar, desigur, aşa 
presupun. Dar, ca om, să ştii, şi Gould şi Decoud şi eu 
considei'am că n-avea absolut nici o importanţă cine pleca. 
Orice barcagiu ar fi făcut exact aceeaşi ispravă. Spune-mi, te 
rog, ce putea să facă un hoţ cu o asemenea cantitate de 
lingouri? Dacă ar fi fugit cu ea, tot ar fi trebuit în cele din urmă 
să acosteze undeva, şi cum ar fi putut ascunde încărcătura de 
ochii celor de la țărm? N-am stăruit de loc asupra acestui 
aspect. Şi apoi, pleca şi Decoud. Au fost şi alte împrejurări, când 
lui capataz i s-a acordat o încredere aproape oarbă.” „El avea un 
punct de vedere întrucâtva diferit,” zise doctorul. „L-am auzit 
spunând chiar aici, în odaia asta, că va fi cea mai disperată 
aventură din toată viaţa lui. A lăsat un fel de testament verbal, l- 
am auzit eu, şi pe bătrânul Viola executor testamentar; şi ştii şi 
dumneata că nu s-a îmbogăţit de loc din fidelitatea faţă de voi, 
oamenii de bine do la calea ferată şi din port. Presupun că 
obținea pentru truda lui unele - cum ai zis dumneata? - unele 
valori spirituale, pentru că altfel nu-mi explic de ce ţi-ar fi fost 
credincios dumitale sau lui Gould sau lui Mitcheâl sau oricui 
altcuiva. Cunoaşte ţara foarte bine. Ştie de plidă că Gamacho, 
deputatul de Javira, n-a fost altceva decât un tramposo de cea 
mai ordinară speţă, un nenorocit de negustor ambulant de pe 
Campo până ce a ajuns să capete de ajuns marfă pe credit de la 
Anzani ca să-şi poată deschide o dugheană undeva în deşert, şi 
s-a ales deputat cu diverşi mozos care-şi pierdeau vremea prin 
jurul cârciumilor şi cărora le-a dat de băut, şi cu cei mai 
prăpădiţi ranche-ros, care ajunseseră datori la el. Şi Gamacho, 
care mâin - o să fie probabil unul dintre marii noştri demnitari, e 
un străin şi el - un isleno. Tot cargador ar fi fost şi el azi, la chei 
la C. N O., dacă n-ar fi omorât în pădure un negustor ambulant 
(el posadero din Rincon e gata să jure) şi i-a furat marfa ca să-şi 
înceapă negoţul cu ea Şi crtzi dumneata că Gamacho, dacă 
rămânea cargador, ar fi ajuns eroul poporului, ca el capataz al 
nostru? Natural că nu. Nu-i nici pe departe omul. Nu, hotărât 
lucru, Nostromo trebuie să fie nebun.” 


Vorbele doctorului nu-i făcură plăcere constructorului de 
căi ferate. „Nu e o chestiune care să se poată discuta,” zise el 
cu filosofie. „Fiecare om îşi are talentele sale. Trebuie să-l fi 
auzit pe Gamacho tinind discursuri amicilor din stradă. Are o 
voce ca un răget, răcnea ca un nebun, ridica pumnul strâns 
drept în sus deasupra capului şi se repezea aproape tot pe 
fereastră afară. Cum se oprea, gloata de dedesubt urla „Jos cu 
oligarhia! Viva la liber-tad!” înăuntru, Fuentes era prăpădit rău 
de tot. Ştii, o fratele lui Jorge Fuentes, care a fost vreo şase luni 
ministru de interne acum câţiva ani. Fireşte, conştiinţă n-are, 
dar e un om de familie bună are ^i un pic de cultură - a fost la 
un moment dat dnvcuprul \u259?mii din Ca>ta. Bruta asta 
stupidă de Gamacho a pus mâna pe el şi-l ţine în gloata lui 
abjectă. Frica lui bolnăvicioasă - a lui Fuentes - era cel mai 
amuzant spectacol imaginabil.” Se ridică şi se duse la uşă să 
privească afară, spre port. „Linişte deplină.” zise el.,Mă întreb 
dacă într-adevăr Sotillo are de gând să-şi facă apariţia.” 

capitolul doi. 

Căpitanul Mitchell, umblând pe chei de coio-colo, îşi punea 
aceeaşi întrebare. Exista, totuşi, o îndoială; dacă avertismentul 
telegrafistului din Esmeralda - mesaj fragmentar şi întrerupt - 
fusese interpretat cum trebuie. In orice caz, omul luase 
hotărârea să nu se ducă să se culce înainte de ivirea zorilor, 
dacă şi atunci s-o duce. Avea convingerea că-i făcuse un 
serviciu imens lui Charles Gould. Când se gândea la argintul 
salvat, îşi freca mâinile satisfăcut. în felul lui simplu, era mândru 
de a fi participat la această extrem de iscusită manevră. El 
fusese cel care-i dăduse un aspect concret, relevând 
posibilitatea interceptării în larg a pachebotului în cursă spre 
nord. Era şi pentru companie o soluţie profitabilă, căci ar fi 
pierdut o încărcătură prețioasă dacă tezaurul era lăsat pe uscat 
să fie confiscat. Plăcerea de a le trage monteriştilor chiulul nu 
era nici ea mică. Temperament autoritar şi cu o îndelungată 
deprindere de a comanda, căpitanul Mitchell nu era un 
democrat. Dimpotrivă, mergea până acolo încât dispreţuia însuşi 
parlamentarismul. „Excelenţa sa Don Vincente Ri-biera,” 
obişnuia el să spună, „pe care eu, stimate domn, şi cu 
Nostromo, omul meu, am avut onoarea şi, ca să zir aşa plăcerea 
de a-l salva de la o moarte oribilă, se bizuia prea mult pe 


parlament A fost o greşeală, domnul meu - categoric o 
greşeală.” 

Marinarul acesta bătrân şi naiv care conducea agenţia C. 
N. O. îşi închipuia că ultimele trei zile epuizaseră orice 
posibilitate de surpriză pe care viaţa politică a Costaguanei ar 
mai fi putut s-o ofere. Avea să mărturisească mai târ-ziu că 
evenimentele care au urmat au întrecut o* ice închipuire. In 
primul rând, Sulaco (prin întreruperea cablului şi prin 
dezorganizarea serviciului de comunicaţii maritime) a rămas 
două săptămâni încheiate izolat de restul lumii, ea o cetate 
asediată. 

„N-aţi fi crezut că-i cu putinţă, stimate domn, dar aşa a 
fost. Două săptămâni încheiate.” 

Nemaipomenitele întâmplări petrecute în timpul acesta şi 
puternicele emoţii care-l zguduiseră aveau să capete, prin felul 
emfatic în care le relata el, o solemnitate comică, începea 
totdeauna prin a-şi asigura auditorul că fusese „în miezul 
lucrurilor din primul moment şi până în cel din urmă”. Continua 
apoi descriind evacuarea argintului şi fireasca sa îngrijorare ca 
nu cumva „omul iui', în seama căruia dăduse barcazul, să facă 
vreo greşeală. In afară de pierderea unei cantităţi atât de mari 
de metal preţios, însăşi viaţa lui Don Martin Decoud, un tânăr 
gentleman amabil, bogat şi la curent cu problemele, ar fi fost 
pusă în primejdie dacă ar fi căzut în mâinile duşmanilor săi 
politici. Căpitanul Mitchell recunoştea de asemenea că în 
veghea sa solitară la debarcader fusese stă-pânit, într-o 
oarecare măsură, de grija pentru viitorul ţării acesteia. 

„Un sentiment, stimatul meu domn,” explica el, „perfect 
comprehensibil la un om sincer recunoscător pentru 
nenenumăratele amabilităţi manifestate faţă de mine de cele 
mai bune familii de negustori şi distinşi rentieri din provincie 
care, de-abia salvaţi de noi de la excesele gloatei răzvrătite, 
riscau să devină, după cum vedeam eu situaţia, şi ei personal şi 
averea lor, prada soldăţimii indigene, a cărei comportare, 
precum prea bine se ştie, este regretabil de barbară în 
momente de tulburări intestine din acestea. Şi apoi, stimatul 
meu domn, mai era perechea Gould, şi pentru amândoi, soţ şi 
soţie, nu puteam să nutresc decât sentimentele cele mai calde; 
nici nu se putea altfel ţinând seama de ospitalitatea şi de 
amabilitatea pe care mi le arătaseră. Eram conştient, de 


asemenea, de primejdia în care se aflau domnii de la Clubul 
Amarilla, care mă numiseră membru onorific şi se comportaseră 
faţă de mine în toate împrejurările cu o perfectă consideraţie şi 
urbanitate, pentru dubla mea calitate de agent consular şi de 
reprezentant al unei mari companii de navigaţie maritimă. Mă 
preocupa, într-un grad nu mai modest, domnişoara Antonia 
Avellanos, cea mai frumoasă şi mai desăvârşită tânără dintre 
cele cu care am avut privilegiul a sta de vorbă în viaţa mea - 
trebuie să mărturisesc şi faptul acesta. Pe de altă parte, atenţia 
îmi era absorbită în mare măsură de felul în care interesele 
companiei mele aveau să fie afectate de iminentele schimbări 
de demnitari, într-un cuvânt, stimatul meu domn, eram extrem 
de îngrijorat şi foarte obosit, precum prea bine puteţi să vă 
imaginaţi, după senzaţionalele şi memorabilele evenimente la 
care avusesem şi eu părticica mea de participare. Imobilul 
companiei, care adăpostea şi reşedinţa mea, era la cinci minute 
de mers pe jos, şi mă tenta o cină frugală şi hamacul (noaptea 
totdeauna dorm în hamac, e mult mai potrivit pentru clima de 
aici); dar nu ştiu cum se făcea, stimatul meu domn, cu toate că, 
evident, n-aş fi putut fi de folos cu nimic nimănui stând acolo, nu 
mă puteam smulge de la debarcader, chiar dacă mi se 
împleticeau uneori picioarele de durere şi de oboseală. Noaptea 
era excesiv de întunecoasă - cea mai întunecoasă noapte de 
care-mi pot aduce-amite în viaţa mea; aşa că începusem să-mi 
închipui că, din cauza dificultăţilor de navigaţie în golf, 
transportul de trupe de la Esmeralda n-o să poată intra în port 
înainte de a se lumina de ziuă. Ţânţarii mă înţepau cu furie. Era 
o nenorocire cu ţânţarii, aici, până ia lucrările recente; o specie 
portuară faimoasă, stimatul meu domn, feroce. Erau nor pe 
capul meu, şi de n-ar fi fost ei, nici o mirare dacă aş fi adormit 
din mers şi aş fi făcut o căzătură periculoasă. Fumam ţigară 
după ţigară, mai mult ca să mă apăr de a nu fi mâncat de viu 
decât de poftă. Şi atunci, stimatul meu domn, când poate că 
pentru a douăzecea oară apropiam de ceas capătul aprins al 
ţigării ca să văd ora, observând cu mirare că mai erau încă zece 
minute până la mizeul nopţii, am auzit un zgomot de elice de 
vapor - indubitabil un zgomot de elice pentru o ureche de 
marinar într-o noapte atât de calmă. Era foarte-foarte slab, 
pentru că avansau cu precauţiune şi de-abia se mişcau, atât din 
cauza întunericului cât şi din dorinţa de a nu-şi dezvălui prea 


devreme prezenţa: preocupare absolut inutilă, realmente, 
pentru că pe tot întinsul portului acestuia enorm eu eram 
singura fiinţă vie. Chiar şi echipa de păzitori şi ceilalţi lipseau de 
la post de câteva nopţi, din cauza tulburărilor. Mi-am aruncat 
ţigara şi-am strivit-o cu piciorul şi am rămas nemişcat - lucru 
deosebit de agreabil pentru țânțari. cred, dacă ar fi să judec 
după cum arăta faţa mea a doua zi dimineaţă. Dar asta avea să 
fie o neplăcere cu totul neînsemnată în comparaţie cu 
tratamentul brutal la care am fost supus din partea lui So-tillo. 
Lucruri absolut inimaginabile, stimatul meu domn: procedee mai 
curând ale unui dement decât ale unui om în toată firea, chiar 
dacă îşi pierduse orice sentiment al o-noarei şi al decenţei. 
Sotillo însă era furios pentru că îi eşuase planul său tâlhăresc.” 
Aici căpitanul Mitchell avea dreptate. incontestabil, Sotillo 
era furibund. Căpitanul Mitchell, însă, n-a fost arestat imediat; o 
vie curiozitate îl făcuse să rămână pe chei (care-i lung de 
aproape două sute de paşi) ca să vadă, sau mai curând să audă, 
toată tevatura debarcării. Ascuns după platforma de cale ferată 
pe care, după ce aduseseră argintul, o împinseseră până la 
capătul dinspre țărm al debarcaderului, căpitanul Mitchell văzu 
un mic detaşament, expediat în grabă înainte, trecând pe lângă 
el ca să se răspândească în diferite direcţii. Intre timp trupele 
debarcau şi intrau în formaţie, capul coloanei ajungând cu 
încetul atât de aproape de el, încât constată că ocupa toată 
lăţimea debarcaderului şi era la numai câţiva paşi. Apoi 
murmurul înfundat, târşâiala, zdrăngănitul încetară, şi masa de 
oameni încremeni mută aproape o oră întreagă aşteptând 
întoarcerea patrulelor. Dinspre uscat nu se auzea nimic decât 
lătratul gros al dulăilor de la atelierul căii ferate, căruia îi 
răspundea hămăitul ascuţit al potăiior ce împânzeau mahalalele 
din jurul oraşului. în capul coloanei se detaşa un grup de umbre 
negre. Nu trecu mult şi puteai auzi santinelele de la capătul 
debarcaderului somând în surdină siluetele izolate care se 
întorceau din patrulare de pe câmp. Ştafetele întoarse din 
cercetare dădeau scurt parola şi treceau repede mai departe, 
pierzându-se în masa imensă, imobilă, ca să raporteze la postul 
de comandă. Căpitanul Mitchell îşi dădu seama că poziţia lui 
putea să devină neplăcută şi poate chiar periculoasă când, pe 
neaşteptate, de la capătul celălalt al debarcaderului răsună o 
comandă, un semnal de trompetă, urmat imediat de zgomot de 


paşi, de zăngănit de arme. şi coloana, de la un capăt la altul, fu 
străbătută de un murmur. Lângă el o voce puternică ordonă 
scurt: „împinge vagonu' ăla din drum!” Auzind picioare desculţe 
repezindu-se să execute ordinul, căpitanul Mitcheil sări un pas- 
doi îndărăt; vagonul împins brusc de braţe numeroase îi zbură 
pe dinainte şi până să-şi dea seama ce se petrece cu el, se 
pomeni înconjurat şi apucat de braţe şi de guler. 

„Am prins pe unu' care se ascundea aici, mi teniente!' 
strigă careva. 

„Dd-l deoparte şi ţine-l acolo până trece trupa,” răspunse 
o voce. întreaga coloană se scurse în pas alergător pe lingă 
căpitanul Mitchcil, duduitul picioarelor stingându-se brusc la 
trecerea de pe debarcader pe sol. Ostaşii care-l prinseseră îl 
ţineau strâns, fără să se sinchisească de protestele lui că este 
englez, şi de pretenţia de a fi dus imediat în faţa comandantului. 
In cele din urmă tăcu - o tăcere plină de demnitate. Două tunuri 
de câmp trase de oameni trecură cu huruit înfundat de roţi pe 
seândurile debarcaderului. Apoi, după ce trecu şi un mic 
detaşament care escorta, cu săbiile trase şi tecile zdrăngănind, 
patru-cinci siluete mergând pe jos, se simţi smucit de braţ, 
porun-cindu-i-se să pornească. Din nefericire, se prea poate ca 
pe parcursul de la debarcader la vamă căpitanul Mitchell să fi 
fost supus de către ostaşi la oarecari jigniri şi umilinţe - precum 
ghionti, pumni după ceafă, ţeava de puşcă înfiptă în moalele 
şalelor etc. Ideile lor despre mers repede nu se potriveau cu 
concepţia lui despre demnitate. Fu cuprins ele tulburare, se 
congestiona, se simţea neputincios. Parcă venise sfârşitul lumii. 
Vastul imobil era înconjurat de trupe, care-şi făceau armele 
piramidă pe companii şi se pregăteau să-şi petreacă noaptea 
culcaţi pe pământul gol, înfăşuraţi în ponehouri şi cu raniţa 
căpătâi. Caporalii cu câte un felinar în mână umblau de colo- 
colo postind santinele oriunde era o uşă sau deschizătură. 
Sotillo lua măsuri de apărare a clădirii cucerite, de parcă într- 
adevăr comoara ar fi fost înăuntru. Gândul că şi-ar putea 
asigura viitorul dintr-o singură lovitură, genială, îi întunecase 
judecata. Nu admitea posibilitatea unui eşec; simpla aluzie îl 
făcea să spumege de furie; orice împrejurare să-l confirme i se 
părea incredibilă; afirmaţiile lui Hirsch, condamnându-i definitiv 
toate speranţele, erau absolut inadmisibile. E adevărat, toată 
povestea lui Hirsch fusese relatată cu atâta incoerentă, cu 


atâtea semne de vădită aiureală, îneât realmente apărea 
incredibilă. N-avea, cum se zice, nici cap nici coadă, şi era greu 
să înţelegi ceva. în nerăbdarea şi surescitarea lor, Sotillo şi 
ofiţerii lui, pe puntea vaporu-luidupă ce-l salvaseră, nu-i lăsaseră 
prăpăditului nici măcar răgazul să-şi vină în fire, să-şi mai 
liniştească şi puţina judecată cata-i mai rămăsese. Ar fi trebuit 
să-l ca.meze, să-l potolească, să-l asigure, dar ei îl brutalizaseră, 
îi puseseră cătuşe, îl zgâlţâiseră, îl ameninţaseră. Zbuciumul lui, 
ziârcolirile, tentativele de a cădea în genunchi, urmate de 
eforturi deznădăjduite de a se smulge din strânsoare parcă ar fi 
vrut să se arunce peste bord, strigătele şi con-vulsiunile, privirile 
lui înnebunite îi uluiseră la început, dar apoi începuseră să se 
îndoiască asupra sincerităţii lui, pentru că aşa sunt oamenii, 
suspectează autenticitatea oricărei mari suferinţe. Pe deasupra, 
spaniola începuse să i se amestece atât de mult cu nemţeasca, 
încât mai bine de jumătate din spusele lui rămâneau neînţelese. 
Încerca să-i linguşească adresându-li-se cu hochwohlgeborene 
Heren, care lor le suna suspect. Când fu avertizat în mod serios 
să lase gluma, îşi repetă implorările şi declaraţiile de loialitate şi 
nevinovăție tot în nemţeşte, cu îndărătnicie: nu-şi dădea seama 
în ce limbă vorbeşte. Identitatea lui, fireşte, era cunoscută, 
pentru că locuia în Esmeralda, dar cu a^ta nu se lămurea nimic. 
Cum el continua să nu-şi aducă aminte de numele lui Decoud, 
confundându-l cu diverse alte nume întâlnite în Casa Gould, lăsă 
impresia că toţi aceia fuseseră grămadă în barcaz, şi pentru 
moment Sotillo crezu că-i înecase pe toţi ribieriştii de frunte din 
Sulaco. Improbalitatea unui asemenea lucru făcea să fie pus la 
îndoială tot ce spunea. Hirsch sau era nebun sau făcea pe 
nebunul - încercând ca, la adăpostul spaimei şi zăpăcelii 
simulate, să acopere mai bine adevărul. Sotillo, în rapacitatea 
lui, stârnită şi dusă la cea mai înaltă culme de perspectiva 
imensei prăzi de război, nu voia să admită nimic ce nu-i 
convenea. Ovreiul ăsta o fi fost el înspăimântat de accident, dar 
unde-i ascuns argintul ştia, şi cu viclenia lui ovreiască, inventase 
toată povestea asta ca să-l inducă în eroare, să-l pună pe o pistă 
greşită. 

Sotillo se instalase la etaj într-un vast apartament cu 
grinzi mari înnegrite, dar care n-avea tavan, şi privirea i se 
pierdea în bezna de sub creasta acoperişului. Obloanele grele 
erau deschise. Pe o masă lungă se afla o călimară voluminoasă, 


câteva pene de gâscă boante, pătate de cerneală, şi două cutii 
pătrate de lemn, fiecare conţinând cam la douăzeci de 
kilograme de nisip. Pe pardoseală erau împrăştiate coli de hârtie 
de scris oficială, groasă, cenuşie. Trebuie să fi fost biroul vreunui 
ina t funt ţiuacu vamal, pentru că în faţa mesei era un fotoliu 
mare capitonat cu piele şi în jur mai erau şi alte scaune, cu 
spătar înalt. Sub una din grinzi era întins un hamac d” reţea - 
pentru siesta de după-masă a funcţionarului, fără îndoială. Două 
luminări înfipte în sfeşnice lungi de fier dădeau o lumină palidă, 
roşietică. între ele, pălăria, sabia şi revolverul colonelului şi, 
rezemaţi de masă, melancolici, doi dintre ofiţerii lui mai de 
încredere. Colonelul se trântise în fotoliu şi un negru voinic, cu 
galoane de sergent pe mâneca-i zdrenţuită, lăsându-se în 
genunchi îi scoase cizmele. Mustaţa lui Sotillo, neagră ca 
abanosul, contrasta violent cu obrajii lui livizi. Ochii erau sumbri, 
şi parcă înfundaţi adânc în cap. încurcăturile păreau să-l fi 
istovit, iar dezamăgirea îl făcea apatic, dar când plantonul de pe 
palier îşi vâri capul pe uşă ca să anunţe sosirea unui captiv, se 
învioră imediat.,Să-l aducă încoace,” răcni el, aprig. 

Uşa se dădu în lături şi căpitanul Mitchell, cu capul 
descoperit, descheiat la vestă, cu nodul cravatei în dreptul 
urechii, fu împins înăuntru. 

Sotillo îl recunoscu imediat. N-ar fi putut să-şi imagineze o 
captură mai de preţ; era omul care, dacă voia, i-ar fi putut 
spune tot ce dorea el să afle - şi imediat îşi puse problema: care 
era calea cea mai bună de a-l face să vorbească. 
Resentimentele pe care eventual le-ar fi trezit într-o ţară străină 
nu-l speriau pe Sotillo. Toată puterea armată a Europei nu l-ar fi 
scăpat pe căpitanul Mitchell de insulte şi de maltratări, dacă lui 
Sotillo nu i-ar fi dat repede prin cap că avea de-a face cu un 
englez pe care cu siguranţă că brutalitatea l-ar fi făcut să se în- 
căpţâneze, să devină intratabil. In orice caz, pentru moment îşi 
descreţi fruntea. 

„Cum! Admirabilul Senor Mitchell!” exclamă el cu simulată 
stupoare. Mânia prefăcută cu care se repezi înainte, şi răcnetul: 
„Luaţi imediat mâna de pe acest caballero '.” au fost atât de 
impresionante, încât ostașii, uluiţi, au sărit literalmente în lături. 
Lipsit astfel brusc de orice sprijin, căpitanul Mitchell se legănă 
pe picioare, cât pe-aci să casjă. Sotillo îl apucă repede de braţ, 


cu familiaritate, îl conduse spre un scaun şi, făcând un semn cu 
mâna, ordonă scurt: „leşiţi afară toţi!” 

Rămaşi singuri, îşi lăsă privirea în jos, nehotărât, fără să 
scoată o vorbă, aşteptând să-şi recapete căpitanul Mitchell 
graiul. 

li picase în palmă, îl avea în mână, acolo în faţa lui, pe 
uniil dintre oamenii implicaţi în sustragerea argintului. Pe Sotillo 
îl cuprinse - era firea lui - o poftă nebună să-l bată; întocmai ca 
pe vremuri când negocia, cu atâta greutate, clic un împrumut la 
circumspectul Anzani: totdeauna i se crispau degetele în 
buzunar, să-l strângă de gât pe prăvăliaş. Cât despre căpitanul 
Mitchell, aventura subită, absolut neprevăzută, de neconceput, 
îl năucise complet. Pe deasupra, era şi istovit fiziceşte. „De trei 
ori m-au trântit la pământ, de la debarcader până airi,” reuşi el 
în cele din urmă să articuleze, gâfâind.,Cineva tot o să 
trebuiască să plătească pentru asta!” Indiscutabil că pe drum se 
împleticise, şi nu o dată, şi o bucată de drum a trebuit să fie 
târât, până să se poată ţine iar pe picioare. Pe măsură ce-şi 
recăpăta sufletul, indignarea părea să-l înnebunească. Sări în 
picioare: stacojiu la faţă, cu părul alb făcut măciucă, cu ochii 
scă-părându-i de furie, îşi fâlfâi poalele hainei sfâşiate, în faţa 
unui Sotillo încurcat. „Priveşte! Tâlharii dumitale de jos în 
uniformă mi-au furat ceasul!” 

Bătrânul marinar avea un aer foarte ameninţător. Sotillo 
îşi văzu tăiat drumul spre masa pe care se aflau sabia şi 
revolverul. 

„Cer restituirea ceasului şi scuze!” tună vocea lui Mit- 
chel], ieşit din fire cu totul. „De la dumneata! Da-da! De la 
dumneata!” 

Răstimp de o secundă sau două, colonelul rămase 
nemişcat, cu o expresie complet împietrită pe faţă; apoi, când 
căpitanul Mitchell întinse o mână spre masă, care putea lăsa 
impresia că vrea să apuce revolverul, Sotillo, cu un strigăt de 
spaimă, sări la uşă şi ieşi ca fulgerul trântind-o după el. Uimirea 
potoli furia căpitanului Mitchell. Dincolo de uşa trântită, pe 
palier, Sotillo striga, şi se auzi tumult de paşi pe scara de lemn. 

„Dezarmaţi-l! Legaţi-l!” putea fi auzit vociferând colonelul. 

Căpitanul Mitchell n-avu timp decât să arunce o pi ivire la 
ferestrele cu câte trei bare de fier la fiecare, cam la vreo şapte 
metri de la pământ, precum prea bine ştia dinainte, că uşa se 


izbi de perete şi se repeziră la el. într-un timp incredibil de scurt 
se pomeni legat fedeleş cu curele de piele de un scaun cu 
spătarul înalt, astfel îneât să nu-i ră-mână liber decât capul. De- 
abia atunci Sotillo, care stătuse tremurând în prag, îndrăzni să 
intre din nou înăuntru. Soldaţii, adunându-şi puştile de pe jos, 
unde le lăsaseră să cadă în lupta lor cu captivul, ieşiră unul 
după altul din cameră. Ofițerii rămaseră, privind rezemaţi în 
sabie.,Ceasul! Ceasul!” delira colonelul, umblând de colo-colo ca 
un tigru în cuşcă. „Daţi-mi ceasul omului ăstuia!” 

Era adevărat că jos în hol, la sosire, când îl perchiziţiona- 
seră ca să vadă dacă nu are arme, înainte de a-l introduce la 
Sotillo, îl uşuraseră şi de ceas şi de lanţ, dar la tărăboiul făcut de 
colonel, ceasul fu găsit destul de repede şi adus cu grijă în 
palmele făcute căuş ale unui caporal. Sotillo i-l smulse şi 
împinse pumnul în care-l ţinea ':ă-lăngănindu-se sub nasul 
căpitanului Mitchell. „Uite, englez impertinent! îndrăzneşti să 
numeşti ostaşii armatei mele, hoţi?! Uite-ţi ceasul!” Şi îşi agită 
pumnul ca şi cum ar fi vrut să-l lovească pe căpitan în faţă. 
Căpitanul Mitchell, neputincios ca un copil în scutece, privea 
înspăimântat la cronometrul său de aur de şaizeci de guinee, ce- 
i fusese oferit cu ani înainte de un grup de agenţi de asigurare 
pentru că le salvase un vapor de la distrugere într-un incendiu. 
Sotillo păru să-şi dea şi el seama de valoarea ceasului. Tăcu 
deodată, se duse la masă şi, la lumina luminărilor, începu să-l 
examineze cu atenţie. In viaţa lui nu văzuse ceva atât de 
frumos. Ofițerii se strânseră în jur sau priveau peste umărul lui. 

Părea să fie atât de interesat îneât, pentru o clipă, uită de 
preţiosul său captiv. Rasele acestea meridionale pline de 
pasiune, lucide, au totdeauna ceva pueril în rapacitatea lor care 
le lipseşte nordicilor, ca idealismul lor ceţos, dispus la cea mai 
mică încurajare să viseze la nimic mai puţin decât la cucerirea 
lumii întregi Lui Sotillo îi plăceau bijuteriile, podoabele de aur, îi 
plăcea să le şi poarte. După o clipă se răsuci, şi cu un gest 
imperativ îndepărtă ofiţerii de lângă el. Puse ceasul pe masă şi, 
cu o neglijenţă simulată, trase pălăria deasupra. 

„Ha!” făcu el, apropiindu-se de scaun. „îndrăzneşti să 
numeşti vitejii ostaşi ai regimentului din Esmeralda, tâl-hari)! 
îndrăzneşti una ca asta! Ce neruşinare! Voi străinii, veniţi aici să 
ne jefuiţi ţara şi bogăţiile. Nu vă săturaţi niciodată! îndrăzneala 
voastră n-are margini!” îşi îndreptă privirea spre ofiţeri, de la 


care porni un murmur de aprobare Maiorul cel bătrân se simţi 
îndemnat să zică: „Si, mi coronei. Sunt toţi nişte trădători!” „Ca 
să nu mai vorbesc,” continuă Sotillo, fixându-l pe imobilizatul şi 
neputinciosul Mitchell cu o privire rea dar încurcată, „ca să nu 
mai vorbesc despre tentativa trădătoare de a pune mâna pe 
revolverul meu şi a mă împugşca, în timp ce eu îţi arătamo 
consideraţie pe care n-o meritai Ţi-ai jucat viaţa. Singura 
speranţă care ţi-a mai rămas e în clemenţa mea.” 

Aşteptă să vadă efectul vorbelor sale, dar pe faţa 
căpitanului Mitchell nu se vedea nici un semn de teamă. Părul 
lui alb era plin de țarină, şi restul neputincioasei sale persoane 
la fel. Ca şi cum n-ar fi auzit nimic, îşi mişca o sprinceană ca să 
scape de un fir de pai ce i se agăţase. 

Sotillo îşi propti un picior înainte şi-şi puse mâinile în şold. 
„Dumneata eşti hoţ, Mitchell, nu ostaşii mei,” zise el plin de 
emfază. întinse spre captiv un arătător cu o unghie migdalată. 
„Unde-i argintul de la San Tome? Te întreb, Mitchell, unde-i 
argintul care fusese depozitat aici în vamă? Răspunde-mi! L-aţi 
furat! Ai fost complice la furtul lui. Era al guvernului, lui i l-aţi 
furat! Aha, crezi eă nu ştiu ce vorbesc? Dar vă cunosc eu 
şmecheriile voastre de străini. A zburat, argintul! Nu? S-a dus, s- 
a dus cu unul din barcazurile voastre, mizerabile! Cum de-ai 
îndrăznit?!” 

De ci:ta asia Sotillo obţinu efectul scontat. „De unde dracu 
o fi:ţiind?” se întrebă Mitchell. Capul, singura parte a trupului 
care se mai putea mişca, îi trăda uimirea printr-o tresărire 
bruscă. 

„Ha! Tremuri!” răcni deodată Sotillo. „E o conspirație. E o 
crimă împotriva statului. Nu ştiai dumneata că argintul ăsta, 
până la acoperirea pretențiilor guvernului, aparţinea Republicii? 
Unde-i? Unde l-ai ascuns, tâlhar mizerabil?” 

Auzind această întrebare, căpitanul Mitchell îşi recapătă 
curajul. Oricum, indiferent prin ce mijloc, de nepriceput 
deocamdată, va fi aflat Sotillo despre barcaz - de capturat nu-] 
capturase. Atâta lucru era clar. Căpitanul Mitchell se simţea 
ultragiat până în adâncul sufletului, şi luase hotărârea să nu 
scoată o vorbă cu nici un preţ, atâta vreme cât va fi ţinut în 
această dezgustătoare situaţie, legat, dar dorinţa lui de a 
contribui la salvarea argintului îl făcu să se abată de la 


hotărârea luată. Creierul lui lucra intens. Descoperi la Sotiâlo o 
oarecare îndoială, ne-hotărăre. 

Işi zise: „Omul ăsta nu-i sigur de ce spune.” Căpitanul 
Mitchell, cu toată solemnitatea lui pompoasă în relaţiile sociale, 
în viaţa de toate zilele era un om hotărât şi expeditiv. Acum, că 
trecuse peste primul şoc al abominabilului tratament la care 
fusese supus, redevenise destul de rece şi de stăpân pe sine. 
Imensul dispreţ pe care-l nutrea pentru Soti'lo îi dădea putere şi, 
cu un aer sibilin rosti: „Fără îndoială că la ora aceasta este pus 
la adăpost sigur.” 

Sotillo avusese şi el timp să se calmeze. „Muy bien, Mit- 
chcll,” zise el rece şi ameninţător. „Dar poţi dumneata să 
prezinţi chitanţă pentru taxele datorate statului, poţi să prezinţi 
permisul de încărcare? Ha? Poţi? Nu. Atunci ridicarea argintului 
s-a făcut în mod fraudulos şi, dacă vinovatii nu-l vor restitui în 
termen de cinci zile din acest moment, vor avea de suferit 
consecinţele.” Dădu ordin ca prinsul să fie dezlegat şi închis într- 
una din odăile mai mici de jos. Se plimbă prin cameră 
morocănos şi tăcut până ce căpitanul Mitchell, imobilizat de 
patru oameni care-l ţinea câte doi de fiecare braţ, se ridică smu- 
Câ'ndu-se şi bătu din picior. 

m „Ckm ţi-a plăcut legat, Mitchell?” îl întrebă Sotillo bătaie 
de joc. 

„Este cel mai inimaginabil, cel mai infam abuz de putere!” 
exclamă Mitchell cu glas puternic. „Şi orice ai urmări, să ştii că 
pe calea asta n-ai să obţii nimic, te asigur.” Colonelul, înalt, livid, 
cu mustaţa şi cârlionţii negri ca tăciunele, se plecă să se uite în 
ochii captivului, scurt şi îndesat, roşu la faţă, cu părul alb zburlit. 
„Asta o s-o vedem noi. Ai să faci cunoştinţă cu puterea mea 
când am să te leg de un potalon afară, în soare, o zi întreagă.” 
Se îndreptă plin de aroganță şi, cu un semn, ordonă ca Mitchell 
să fie scos afară. 

„Şi cu ceasul meu, ce-i?” strigă căpitanul Mitchell, lă- 
sându-se greu la eforturile soldaţilor de a-l trage către uşă. 

Sotillo se întoarse spre ofiţeri. „Ei nu! Asta-i culmea! 
Ascultaţi, caballeros, la acest picaro,” exclamă el cu dispreţ 
afectat; îi răspunse un cor de râsete batjocoritoare. „işi cere 
ceasul...!” Se repezi din nou la căpitanul Mitchell, pentru că 
pofta de a-şi descărca sentimentele, de a-l lovi şi de a-l face să 
sufere pe englezul ăsta era foarte mare. „Ceasul tău! Eşti 


prizonier în timp de război, Mitchell! In timp de război! N-ai nici 
drepturi, nici proprietăţi! Caramba! Până şi răsuflarea ta e a 
mea. Să nu uiţi asta!” „Vax!” făcu căpitanul Mitchell, 
ascunzându-şi o impresie dezagreabilă. 

Jos, într-o sală mare pardosită cu pământ, şi cu un 
muşuroi de furnici albe într-un colţ, soldaţii aprinseseră un foc 
mic din scaune şi mese sfărâmate, chiar lângă intrarea boltită 
prin care pătrundea slab zgomotul valurilor stingându-se pe 
plajă. Pe când căpitanul Mitchell era coborât pe scară, un ofiţer 
trecu pe lângă el alergând, să-i raporteze lui Sotillo că mai 
făcuseră şi alţi captivi. In încăperea mare şi tristă era fum gros, 
focul pârâia şi, ca prin ceaţă, căpifa-nul Mitchell distinse, 
înconjurate de soldaţi mărunți cu baionete la armă, capetele a 
trei captivi înalţi - doctorul, inginerul şef şi coama albă leonină a 
bătrânului Viola, care stătea puţin mai deoparte, aproape cu 
spatele, cu bărbia în piept şi cu braţele încrucişate. Uimirea lui 
Mitchell n-avea margini. Strigă, şi cei doi îi răspunseră. Dar fu 
împins mai departe, străbătând în diagonală sala mart, ca o 
cavernă. Gânduri,presupuneri, incitări la circumspecţie roiau în 
capul lui, îl ameţeau. „Te-a reţinut într-adevăr?” strigă inginerul 
şef, cu monoclul sclipind în lumina focului. 

Un ofiţer din capul scării ţipă în jos:Aduceţi-i sus - pe toţi 
trei!” 

În larma vocilor şi în zornăitul armelor, căpitanul Mitchell 
încercă să se facă auzit: „Ceasul meu! Individul mi-a furat 
ceasul!” 

Inginerul şef, pe scară, rezistă destul împinsului ca să 
apuce să strige: „Ce? Ce-ai spus?” „Cronometrul meu!” răcni 
căpitanul Mitchell cu violenţă, chiar în clipa în care era împins cu 
capul înainte printr-o uşă scundă într-un fel de celulă în care 
domnea o beznă desăvârşită; era atât de mică încât se izbi cu 
capul de peretele din fund. Uşa fu imediat trântită în urma lui. 
Ştia unde-l închiseseră. Era tezaurul vămii, de unde cu câteva 
ore înainte fusese scos argintul. îngust aproape cât un coridor, 
avea în peretele din fund o deschidere pătrată, mică, cu gratii 
groase. Căpitanul Mitchell se împletici câţiva paşi, apoi se aşeză 
pe duşumeaua de pământ bătătorit, cu spatele rezemat de 
perete. Nimic, nici o licărire de lumină de nicăieri nu venea să 
tulbure reflecţiile căpitanului Mitchell. Se gândea; nu la prea 
multe lucruri, dar se gândea profund. Şi concluziile nu erau 


sumbre. Cu toate micile lui slăbiciuni şi absurdităţi, bă-trânul 
marinar nu era prin firea lui omul să stăruie prea mult asupra 
unor temeri referitoare la siguranţa sa personală. Nu atât din 
forţă de caracter, cât dintr-o anumită lipsă de imaginaţie - 
imaginaţie a cărei excesivă amploare îi provoca lui Senor Hirsch 
suferinţe atât de cumplite; acea imaginaţie care, la toate 
aprehensiunile ce constituie baza sensului existenţei noastre, 
mai adaugă şi teroarea oarbă a suferinţei fizice şi a morţii 
considerate ca simplu accident, pur trupesc. Din nefericire, 
căpitanul Mitchell nu era prea perspicace; semnificaţia unor 
fapte mărunte, anumite înţelesuri ale unor cuvinte, mişcări, 
gesturi caracteristice îi scăpau cu desăvârşire. Era conştient cu 
prea multă solemnitate - şi naivitate - de propria sa existenţă, 
ca s-o mai bage în seamă pe a celorlalţi. De pildă, nu-i era cu 
putinţă să creadă că lui Sotillo îi fusese realmente frică de el, şi 
asta pur şi simplu pentru că lui nu i-ar fi dat niciodată prin cap 
să împuşte pe cineva, decât doar într-un caz extrem de legitimă 
apărare. Oricine putea să vadă că nu era genul de om în stare 
să omoare pe cineva, îşi spunea el cu profundă seriozitate. 
Atunci, de ce acea stupidă şi insultătoare acuzaţie? se întreba. 
Dar gândurile i se învârteau în special în jurul uluitoarei întrebări 
căreia nu-i putea găsi răspuns: cum dracu apucase individul 
ăsta să afle că argintul fusese scos cu barcazul? Că nu-l 
capturase, era evident. Şi tot evident era că nici n-ar fi putut să-l 
captureze! Ca să poată ajunge la această ultimă concluzie, 
căpitanul Mitchell comitea o eroare: eroare întemeiată pe o 
observaţie făcută în timpul îndelungat cât stătuse de veghe la 
debarcader. Avusese impresia că vân-tul sufla mai tare decât de 
obicei, când în realitate adevărul era tocmai pe dos. 

„Cum Doamne-iartă-mă a putut blestematul ăsta să 
prindă de veste?” fusese prima întrebare pe care şi-o pusese şi 
imediat uşa, deschisă cu zgomot, zdrăngănind, cu un val de 
lumină (şi trântită la loc trosnind încă înainte de a fi avut timp 
să-şi ridice capul proptit în piept) îi dădu de ştire că are un 
tovarăş de captivitate. Vocea doctorului Monygham încetă de a 
mai mormăi înjurături în englezeşte şi spanioleşte. 

„Dumneata eşti, Mitchell?” făcu el, ursuz. „M-am izbit cu 
atâta putere de afurisitul ăsta de zid, că şi un bou ar fi căzut 
doborât. Unde eşti?” 


Căpitanul Mitchell, deprins acum cu întunericul, putu să-l 
distingă pe doctor bâjbâind cu braţele întinse, orbeşte „Stau jos 
aici, pe pardoseală. Vezi să nu te împiedici de picioarele mele şi 
să cazi,” se auzi, plină de demnitate, vocea căpitanului Mitchell. 
Solicitat să nu mai umble în beznă, doctorul se lăsă şi el pe 
duşumea. Cei doi captivi ai lui Sotillo, cu capetele aproape să se 
atingă, începură să facă schimb de impresii. 

„Da,” povestea doctorul, cu glas scăzut, ca să împace 
curiozitatea vehementă a căpitanului Mitchell, „am fost prinşi în 
ca”ă la bătrânul Viola. Pare-se că unul dintre deta=amentelc 
lor, comandat de un ofiţer, înaintase până la poarta oraşului. 
Avea ordin să nu intre în oraş, dar să prindă şi să aducă pe 
oricine ar găsi pe câmpie. Noi stăteam acolo de vorbă cu uşa 
deschisă şi, cu siguranţă, au văzut luminarea licărind. Probabil 
că dădeau târcoale de câtăva vreme şi că se apropiaseră cu 
binişorul. Inginerul se întinsese pe o Lancă într-o nişă lingă sobă, 
şi eu mă dusesem să văd ce mai e pe sus. Nu mai auzisem nici 
un zgomot de o bucată de vreme. Bătrânul Viola, cum mă văzu 
intrând, ridică mina, ca nu cumva să fac gălăgie. M-am strecurat 
în vâr-ful picioarelor. Pe Dumnezeul meu, nevastă-sa dormea. 
B.ata femeie, într-adevăr reuşise să aţipească! „Senor doctor,” 
îmi şopti Viola, „s-ar zice că apăsarea aia de pe piept s-a mai 
uşurat.” „Da,” i-am răspuns, foarte surprins, „nevasta dumitale 
e o femeie extraordinară, Giorgio.” Chiar în clipa aceea se auzi 
de jos din bucătărie o împuşcătură, care ne-a făcut să sărim în 
sus speriaţi ca de un trăsnet. Pesemne că detaşamentul se 
strecurase până pe aproape şi că unul dintre soldaţi se furişase 
la uşă. Se uitase înăuntru şi, pentru că nu văzuse pe nimeni, 
intrase fără zgomot, cu puşca gata să tragă. Inginerul mi-a spus 
că tocmai apucase să închidă ochii o clipă şi că, redes-chizându- 
i, l-a văzut pe soldat în mijlocul odăii scormonind cu privi; ea 
prin ungherele întunecoase. A fost atât de surprins îneât, fără să 
se gândească, a sărit de pe bancă drept în faţa vetrei. Soldatul, 
speriat şi el, a ridicat puşca şi, din zăpăceală, a apăsat pe 
trăgaci, asurzindu-l şi pârlin-du-l, dar fără să-l nimerească. Să 
vezi însă nenorocire! Bubuitura a trezit-o pe biata femeie din 
somn, şi a sărit de parcă ar fi fost pe arcuri, ţipând: „Copiii, 
Giann' Batistta! Salvează... copiii!” Şi acuma-i mai aud ecoul în 
urechi. A fost cel mai sincer strigăt de disperare pe care l-am 
auzit în viaţa mea! Am rămas încremenit, ca paralizat, dar 


bătrânul s-a repezit la pat şi a întins mâinile. Ea s-a încleştat de 
ele. li vedeam ochii cum încep să-i sticlească; bătrânul a 
coborât-o încet pe perne şi apoi a întors capul spre mine. 
Murise! Toate astea n-au ţinut mai mult de cinci minute, şi am 
fugit jos, să văd ce se întâmplase. N-avea nici un rost să încerci 
să rezişti. Tot ce i-am putut argumenta, amândoi, ofițerului n-a 
servit la nimic, aşa că m-am oferit să mă duc sus cu doi soldaţi 
să-l aduc pe bătrânul Viola. Şedea la picioarele patului uitându- 
se la chipul neveste-şi, şi părea că n-aude ce-i spun, dar după ce 
am tras cearşaful peste chipul ei, s-a ridicat şi a venit jos cu noi 
fără să scoată o vorbă, parcă pierdut în gânduri. Ne-au pornit pe 
drum, lăsând uşa deschisă şi luminarea arzând. Inginerul şef 
mergea fără să scoată o vorbă, dar eu am întors o dată sau de 
două ori capul la licărirea palidă. După ce făcusem o bucată 
bună de drum, garibaldinul, care mergea alături de mine, a zis 
deodată: „Am îngropat mulţi oameni pe câmpurile de luptă ale 
continentului ăstuia. Vorbesc popii de pământ sfânt! Fleacuri! 
Tot pă-niintul făcut de Dumnezeu e sfânt, dar marea, care nu 
ştie nici de regi, nici de popi, nici de tirani, e cea mai sfântă 
dintre toate. Doctore! Aş vrea s-o înmormântez în mare. Fără 
maimuţăreli, fără luminări şi tămâie şi a-ghiazmă poşte care să 
mormăie popi. Spiritul libertăţii peste ape domneşte...” Teribil, 
bătrânul. Le spusese, toate astea, mai mult şoptit, parcă vorbise 
cu sine.”,Da, da,” îl întrerupse, puţin nervos, căpitanul Mitchell. 
„Sărmanul de el! Dar ai cumva idee cum de a putut ticălosul de 
Sotillo să afle? Să fi pus mâna pe vreunul dintre cargadorii care 
ne-au ajutat la vagon? Crezi? Nu! Exclus! Erau oameni aleşi pe 
sprinceană, care de cinci ani de zile lucrează pe vapoarele 
noastre, şi i-am plătit eu, cu mâna mea, în mod special pentru 
treaba asta, le-am spus ca douăzeci şi patru de ore cel puţin să 
nu se arate pe nicăieri. Cu ochii mei i-am văzut pâecând 
împreună cu italienii spre atelierul căii ferate. Inginerul mi-a 
promis că le dă acolo de mâncare cit or avea poftă să 
stea.",Păi,” rosti doctorul cu vorbă rară, „ce pot eu să-ţi spun e 
că-i cazul să-ţi iei adio pe vecie şi de la cel mai bun barcaz şi de 
la cel mai bun capataz de cargadores.” La cuvintele acestea, 
căpitanul Mitchell sări în picioare de emoție. Fără să-i lase timp 
să scoată o vorbă, doctorul îi relată pe scurt rolul jucat de Hirsch 
în timpul nopţii. 


Căpitanul Mitchell era zdrobit. „înecat!” murmură el u-luit, 
speriat. „Înecat!” Apoi amuţi, lăsând impresia că ascultă, dar 
prea copleşit de vestea catastrofei ca să mai urmărească cu 
atenţie povestea doctorului. 

Acesta îl luase pe „nu ştiu” în braţe, ceea ce-l făcuse în 
cele din urmă pe Sotillo să pună să-l aducă pe Hirscili, ca să-i 
repete toată povestea, care şi de data asta a trebuit să-i fie 
scoasă cu cleştele, pentru că la fiecare câteva cuvinte începea 
din nou cu vaietele. Până la urmă Hir”ch, arătând mai mult 
mort decât viu, fu scos afară şi închis într-una din camerele de 
sus, la îndemână. Apoi, doctorul, jucându-şi mai departe rolul de 
om care nu fusese admis la consfătuirile intime ale 
administraţiei de la San Tome, (mise opinia că povestea era de 
necrezut. Natural, spusese el, personal n-avea cum să ştie ce 
făcuseră europenii, pentru că fusese reţinut până peste cap de 
propriile sale treburi, de îngrijirea răniţillor, şi se ocupase de 
asemeni şi de Don Jose Avellanos. Reuşise atât de bine să ia un 
ton de indiferenţă şi de imparţialitate, încât Sotillo părea să fie 
complet convins. Până atunci se mai păstraseră oarecum 
formele unui simulacru de anchetă: unul dintre ofiţeri şedea la o 
masă şi scria întrebările şi răspunsurile, iar ceilalţi se învârteau 
prin cameră ascultând atenţi şi pufăind din ţigările lor lungi, cu 
ochii pe doctor. Dar, ajuns aici, Sotillo îi dădu pe toţi afară. 

cipitolul trei. 

Rămaşi singuri, atitudinea severă şi oficială a colonelului 
se schimbă imediat. Se sculă de pe scaun şi se apropie de 
doctor. îi scăpărau ochii de lăcomie şi de speranţă când îi zise 
pe un ton confidenţial: „Se poate foarte bine ca argintul să fi 
fost încărcat în barcaz, dar nu-i de conceput să-l fi scos în larg.” 
Doctorul, cu băgare de seamă la fiecare cuvânt, dădu uşor din 
cap, trăgând aparent cu plăcere din ţigara de foi pe care i-o 
oferise Sotillo, ca să-l asigure de intenţiile sale amicale. 
Indiferenţa rece manifestată de doctor faţă de ceilalţi europeni îl 
indusese în eroare pe Sotillo şi, din ipoteză în ipoteză, el ajunse 
să-şi exprime bănuiala că toată afacerea nu era decât o 
manevră a lui Charles Gould ca să-şi însuşi.ască personal tot 
argintul. Atent şi stăpân pe sine doctoiul mormăi: „E în stare!” 
La care, căpitanul Mitchcill, uluit şi amuzat dar şi indignat 
txclamă: „Ai spus dumneata una ca asta despre Charles Gould?” 
în tonul lui se strecurase dezgust şi poate şi un pic de 


mA 
| 


suspiciune, pentru că şi el, ca şi ceilalţi europeni, nutrea unele 
îndoieli cu privire la caracterul doctorului. 

„Ce Doamne-iartă-mă te-a făcut să spui aşa ceva unei 
canalii de hoţ de ceasornice?” întrebă el. „Blestematul ăsta de 
tâlhai e în stare să te şi creadă.” 

Şi căpitanul Mitchell scoase un fel de fornăit pe nas. O 
bucată de vreme doctorul tăcu în întuneric. „Da, exact cuvintele 
astea le-am spus,” rosti el în cele din urmă, cu un ton care pe 
oricine, cu excepţia căpitanului, l-ar fi făcut să înţeleagă că 
pauza nu însemnase reticenţă ci reflecţie. Căpitanul Mitchell îşi 
zise însă că în ţa lui nu-i fusese dat să audă o mai neruşinată 
obrăznicie. 

„Mă rog, mă rog,” bolborosi el, fără să aibă curajul să dea 
glas impresiilor sale, măturate de altfel de altele, pline de 
stupoare şi de regrete. Era copleşit de un sentiment apăsător de 
înfrângere: pierderea argintului, moartea lui Nostromo, care 
pentru sensibilitatea lui era o mare lovitură, întrucât se ataşase 
mult de acest capataz al său, aşa cum se ataşează oamenii de 
subalternii lor, din confort şi dintr-o recunoştinţă aproape 
inconştientă. lar la gândul că Decoud se înecase şi el, sfârşitul 
ăsta îngrozitor îl zdrobea de tot. Ce lovitură teribilă pentru 
sărmana fată! Căpitanul Mitchell nu era un burlac bătrân şi 
înăcrit; dimpotrivă, îi făcea plăcere să-i vadă pe tineri atenţi şi 
galanti în jurul fetelor tinere; i se părea că aşa e firesc şi că aşa 
se cuvine. Mai ales aşa se cuvine. Cu marinarii, era însă altceva; 
dacă-l ascultai pe el, marinarii nu trebuiau să se însoare, şi asta 
din consideraţiuni morale, dintr-un sentiment de abnegaţie, 
pentru că, explica el, viaţa la bord, chiar şi în cele mai bune 
condiţii, nu-i potrivită pentru o femeie, iar dacă o laşi la uscat, în 
primul rând nu-i drept, şi în al doilea, sau suferă sau nici nu-i 
pasă, ceea ce şi într-un caz şi în celălalt e rău. Nu era în stare să 
spună ce-l consterna mai mult - imensa pagubă matei:ăla a lui 
Charles Gould, moartea lui Nostromo, o mare jjiticiere penţi u ci 
însuşi, sau gândul la doliul în caie fusese cufundată frumoasa şi 
desăvârşita Antonia. „Da,” începu iar doctorul, care în timpul 
acesta continuase să reflecteze, „m-a crezut fără ezitare. Era în 
stare să mă îmbrăţişeze. Si, si, zicea, o să-i scrie tovarăşului 
ăluia al lui, americanul bogat de la San Francisco, că totul s-a 
pierdut. De ce nu? E destul, are de unde să împartă la mulţi.” 
„Dar asta e complet idiot,” exclamă căpitanul Mit-chell. 


Doctorul, calm, spuse că Sotillo era efectiv idiot şi că 
imbecilitatea lui era destul de inventivă ca să-l lăiă-cească de-a 
binelea. El, doctorul, nu făcuse decât să dea o mână de ajutor, 
la început. 

„Am spus aşa, ca din întâmplare, că în general comorile se 
îngroapă în pământ, nu sunt purtate plutind pe mări. Când a 
auzit Sotillo asta, s-a plesnit cu palma peste frunte. Por Dios, 
desigur, a spus, trebuie s-o fi îngropat pe undeva pe țărm, prin 
port, înainte de a fi pornit în larg „ „Doamne-Dumnczeule,” 
murmură căpitanul Mitchell, „n-aş fi crezut că poate fi cineva 
atât de dobitoc...” Se opri, apoi continuă, sumbru: „Dar la ce 
bun, toate astea? Ar fi folosit la ceva, minciuna asta isteaţă, 
dacă barcazul nu s-ar fi scufundat. L-ar fi împiedicat pe nerod să 
trimită vaporul să încrucişeze în golf. Gândul la pericolul acesta 
m-a frământat într-una.” Căpitanul Mitchell oftă adânc. 

„Aveam ceva în gând,” spuse doctorul, rar. „Da, aveai?” 
mormăi căpitanul Mitchell. „Tot e bine, că altfel te-aş fi crezut în 
stare să-l prosteşti numai de dragul prostitului. Şi poate că, la 
urma urmei, chiar asta ai vrut. Eu, să-ţi spun drept, nu m-aş fi 
coborâf la asemenea lucruri. Nu sunt pe gustul meu. Nu-nu Să 
terfelesc caracterul unui prieten nu-i un amuzament în genul 
meu, chiar dacă ar fi să prostesc pe cel mai mare şanta-gist din 
lume.” 

De n-ar fi fost depresiunea provocată de veştile atât de 
rele, dezgustul lui pentru doctorul Monygham ar fi luat forme 
mai făţişe, dar îşi spuse că acuma, într-adevăr nu mai avs-a nici 
o importanţa ce o să spună şi ce o să facă omul acesta, pentru 
care nu avusese niciodată nici un pic de simpatie. 

Mă întreb,” mormăi el, „de ce ne-or fi închis pe amân-doi 
la un loc, sau, la drept vorbind, de ce te-o fi închis Sotillo pe 
dumneata, când se pare că acolo sus vă aveaţi ca fraţii?”,Da, 
asta mă întreb şi eu,” făcu doctorul, încruntat. Căpitanul Mitchell 
îşi simţea inima atât de grea încât, pentru moment, ar fi 
preferat o solitudine completă celei mai agreabile companii. Dar 
orice companie i-ar fi fost mai agreabilă decât a doctorului, la 
care totdeauna se uitase pieziş ca la un fel de derbedeu, de o 
inteligenţă superioară e adevărat, dar care se ridicase numai în 
parte din starea lui de degradare. Sentimentul acesta îl făcu să 
întrebe: „Ce-a făcut ticălosul cu ceilalţi doi?” „Inginerului şef i-o 
fi dat drumul, în orice caz,” zise doctorul. „Nu i-ar conveni să-i 


pice pe cap un conflict cu calea ferată. Nu în momentul de faţă, 

cel puţin. Cred, căpitane Mitchell, că n-ai înţeles exact situaţia în 
care e acum Sotillo...” „Nu văd de ce mi-aş bate capul cu asta,” 

mârâi căpitanul Mitchell. 

„Nu, nici eu,” consimţi doctorul cu un mărâit asemănător 
„Nu văd de ce ai face-o. Nu cred să fie om pe lumea asta să se 
aleagă cu vreun folos, oricât ţi-ai bate dumneata capul.” „Nu,” 
zise căpitanul Mitchell simplu, pe un ton evident deprimat. „Cu 
ce să poată fi de folos cuiva un om închis într-o temniţă şi o 
beznă ca astea?” „Cât despre bătrânul Viola,” continuă doctorul 
ca şi cum nu l-ar fi auzit, „Sotillo i-a dat drumul exact pentru 
acelaşi motiv pentru care o să-ţi dea şi dumitale, imediat.” „Eh? 
Ce?” exclamă căpitanul Mitchell zgâindu-se ca o bufniţă în 
întuneric. „Ce poate fi comun între Viola şi mine? Probabil 
pentru că bătrânul n-are ceas cu lanţ pe care să i-l fure borfaşul 
ăsta Şi să-ţi spun un lucru, doctore Monvgham,” continuă el cu 
mânie crescândă, „o să-i fie mai grou să scape de mine decât îşi 
închipuie. 

O să-şi frigă degetele pe chestia asta, pot să te asigur. în 
primul rând, n-am să ies de aici fără ceas; cât despre rest - vom 
vedea. Poate că pentru dumneata nu-i mai'e lucru să fii închis. 
Dar Joe Mitchell e alt soi de om, domnul meu. N-am de gând să 
mă supun docil insultelor şi jafului. Eu sunt o persoană de 
notorietate publică, domnul meu.” 

Căpitanul Mitchell îşi dădu seama că gratiile de la 
deschizătura de aerisire deveniseră perceptibile, şi acum vedea 
bare negre şi pătrate cenuşii. Tăcu: zorile îl făceau să-şi aducă 
aminte că în ziua ce va veni, că în toate zilele ce vor veni, va fi 
lipsit de nepreţuitele servicii ale lui el capataz al său. Se rezemă 
de perete cu braţele încrucişate pe piept, iar doctorul porni să 
umble prin celulă de la un cap ia altul, cu pasul lui şchiopătat, ca 
şi cum s-ar fi târât pe picioare betegite. La capătul opus 
gratiilor, silueta lui dispărea complet în întuneric. Se auzea 
numai târşâitul uşor, şontâcăit. Era în această necontenită 
fâţâială chinuită şi amară un aer de nepăsare morocănoasă. 
Când uşa celulei se trânti de perete şi îşi auzi numele strigat, nu 
vădi nici un fel de mirare. Se răsuci din mers şi ieşi imediat, ca şi 
cum de iuţeala asta atârna aproape totul; cât despre căpitanul 
Mitchell, el mai rămase o bucată de vreme cu umerii rezemaţi 
de zid, nehotărât încă în înverşunarea lui dacă n-ar fi mai bine 


să refuze să se clintească din loc, ca un fel de protest. îl păştea 
gândul să se lase târât afară, dar după ce ofiţerul din uşă îi 
strigă numele de trei sau patru ori, cu reproş şi mirare în glas, 
se hotări în fine să iasă. Sotillo îşi schimbase atitudinea. 
Politeţea lui de circumstanţă trăda o oarecare nehotărâre, ca şi 
cum s-a-r fi îndoit că în cazul de faţă politeţea era calea cea mai 
bună. Din fotoliul său mare dindărătul biroului, întâi îl măsură 
atent cu privirea pe căpitanul Mitchell şi numai după aceea 
catadicsi să spună: „Am hotărât să nu te rețin, Sefior Mitchell. 
Sunt înclinat la clemenţă, astăzi. Sunt indulgent. Dar asta să-ţi 
fie învăţătură de minte.” 

Zorile sunt ciudate, la Sulaco. Par să se ivească de undeva 
de departe, dinspre apus, şi să se târâie în umbra munţilor, 
amestecându-se cu lumina roşietică a luminărilor. Căpitanul 
Mitchell, în semn de dispreţ şi de indiferenţă, îşi lăsă privirea să 
alunece prin toată odaia şi o opri, dură, asupra doctorului, 
cocoţat pe marginea unei ferestre, cu ochii în jos, nepăsător, 
meditativ - sau poate ruşinat. Sotillo, înfundat în fotoliul imens, 
remarcă: „Îmi închipuiam că sentimentele dumitale de caballero 
ti-ar fi dictat un răspuns potrivit.” 

Il aşteptă, acest răspuns, dar căpitanul Mitchell rămase 
mut, mai mult din cauza intensității resentimentului decât dintr- 
o hotărâre bine chibzuită. Sotillo ezită, îşi aruncă ochii la doctor, 
care-i întâmpină privirea şi făcu uşor un semn cu capul, apoi, cu 
un efort parcă, reluă: „Uite, Senor Mitchell, ceasul dumitale. Ca 
să vezi cât de pripită şi de nedreaptă a fost aprecierea dumitale 
la adresa ostaşilor mei patrioţi.” 

Răsturnat în scaun cum era, întinse mâna peste masă şi 
împinse puţin ceasul înainte. Cu o grabă nedisimulată, căpitanul 
Mitchell îl apucă, îl duse la ureche, apoi, calm, îl vări în buzunar. 

Sotillo păru să-şi înfrângă o imensă reticenţă. Din nou îşi 
îndreptă privirea spre doctor, care se uita la el fără să clipească. 

Dar când căpitanul Mitchell se întoarse să plece, fără un 
semn din cap măcar, sau o privire, se grăbi să spună: „Poţi 
pleca. Aşteaptă jos până vine şi Senor doctor; îl eliberez şi pe el. 
Pentru mine, voi străinii n-aveţi importanţă.” 

Hohoti scurt, silnic, discordant, şi căpitanul Mitchell, 
auzindu-l, îşi ridică pentru prima oară ochii la el, ci! oarecare 
interes. 


„Infracţiunile dumitale vor fi deferite justiţiei mai târziu,” 
adăugă Sotillo în pripă. „Dar în ce mă priveşte, vei fi liber, 
nepăzit, nesupravegheat. Mă auzi, Senor Mitchell? Poţi să te 
duci să-ţi vezi de treburile dumitale. Nu mă mai interesezi. Acum 
atenţia mea este solicitată de probleme de cea mai mare 
importanţă.” Căpitanul Mitchell fu cât pe aci să-i răspundă. îl 
indispunea să se vadă eliberat în modul acesta insultător; dar 
nesomnul, anxietatea îndelungată, amărăciunea profundă 
produsă de dezastruosul deznodământ în afacerea cu salvarea 
argintului apăsau greu pe sufletul iui. Tot ee putu face fu să-şi 
ascundă tulburarea, provocată poate nu atât de gândul la soarta 
lui, cit de evoluţia situaţiei în general. Avu cert sentimentul unor 
uneltiri ascunse. leşi, ignorându-l ostentativ pe doctor. „O 
brută!” zise Sotillo după ce se închise uşa. Doctorul Monygham 
se lăsă să alunece de pe fereastră şi, vârându-şi mâinile în 
buzunarele pardesiului lung, cenuşiu pe care-l purta, făcu câţiva 
pa?i prin odaie. Sotillo se ridică şi el şi-i ieşi în cale, examinându- 
| din cap până în picioare. 

„. După cum văd, concetăţenii dumitale n-au prea multă 
încredere în dumneata, Seiâor doctor. Nu le eşti pe plac, ai? Mă 
întreb, de ce oare? 

Doctorul, ridicându-şi capul, îi răspunse cu o privire lungă, 
stinsă: „Poate pentru că am trăit prea mult în Costaguana.” 

Albul dinţilor lui Sotillo sclipi o clipă pe sub mustaţa-i 
neagră. 

„Aha. Dar dumitale îţi eşti pe plac,” zise el pe un ton 
încurajator. 

„. Daeă-i laşi în voia lor,” zise doctorul cu aceeaşi privire 
stinsă aţintită pe faţa frumoasă a lui Sotillo, „se vor da singuri 
de gol, şi încă foarte repede. între timp, să încerc să-l fac pe Don 
Carlos să vorbească?” „Ah, Seiâor doctor,” făcu Sotillo dând din 
cap, „pricepi repede lucrurile. Suntem făcuţi să ne înţelegem 
unul cu altul.” Se întoarse. Nu mai putea suporta privirea 
neclintită, lipsită de expresie, al cărei vid îţi sugera adâncurile 
sumbre ale unui abis. 

Chiar şi la un om total lipsit de simţ moral, mai rămâne 
trează o noţiune de ticăloşie, şi oricât ar fi ea de convenţională, 
e totuşi perfect clară. Sotillo presupunea că doctorul Monygham, 
atât de deosebit de ceilalţi europeni, era gata să-şi vândă 
concetăţenii şi pe Charles Gould, patronul său, pentru o 


părticică din argintul de la San Torae. Nu din pricina asta îl 
dispreţuia. Lipsa d” simţ moral a colonelului era totală şi 
inocentă. Se întindea până la hotarul prostiei, al prostiei morale. 
Nimic din ce servea scopurilor sale nu putea să i se pară 
realmente condamnabil. Şi totuşi, îl dispreţuia pe doctorul 
Monygham. Un dispreţ imens, satisfăcut. îl dispreţuia din toată 
inima, pentru că avea de gând să-i tragă chiulul, să nu-i dea 
absolut nimic. Dispreţuia în el nu un om fără credinţă şi onoare, 
ci un prost. Profunda perspicacitate a doctorului, care-l 
pătrunsese până în adânc, îi scăpase lui Sotiilo cu desăvârşire. 

De la sosirea sa la Sulaeo, ideile colonelului suferiseră 
oarecare modificări. 

Nu mai râvnea la o carieră politică în guvernul lui Mon- 
tero. Această idee îi stârnise din capul locului îndoieli. De când 
aflase din gura inginerului şef că în zorii zilei va trebui, foarte 
probabil, să-i facă faţă lui Pedro Mon-terc, dubiile lui pe această 
temă sporiseră considerabil. Fratele generalului, faimosul 
guerrillcro - Pedrito cum i se zicea în popor - îşi avea reputaţia 
lui bine stabilită. Nu era recomandabil să ai de-a face cu el. în 
mod vag, în planurile lui Sotiilo figurase nu numai argintul ci şi 
Sulaco; să pună mâna pe oraş şi pe urmă să negocieze în tihnă. 
Dar în faţa faptelor aflate de la inginerul şef (care îi dezvăluise 
sincer care era situaţia) curajul lui, niciodată prea strălucit, 
făcuse loc celei mai circumspecte ezitări. 

„O armată - o armată a trecut munţii, sub ordinele lui 
Pedrito...” repeta el, incapabil să-şi ascundă consternarea. 
„Dacă ştirea nu mi-ar fi fost adusă la cunoştinţă de o persoană 
în situaţia dumneavoastră, n-aş fi crezut-o nici un moment. E 
uimitor!” „O forţă armată,” îl corectă, suav, inginerul. Scopul 
inginerului şef era atins. Urmărise să evite. încă un număr de 
ore, orice ocupare militară a oraşului, ca să permită fuga celor 
împinşi de frică. In descurajarea generală, unele familii credeau 
că pot fugi pe drumul spre Los Hatos, care rămăsese deschis 
prin scurgerea gloatei înarmate a lui Fuentes şi Gamacho înspre 
Rin-con, să-i facă lui Pedro Montero o primire entuziastă Exod 
pripit şi riscant; se spunea că băjenarii erau primiţi de 
Hernandez, care ocupa cu oamenii lui pădurile de lângă Los 
Hatos. Inginerul şef ştia foarte bine că multe dintre cunoştinţele 
sale voiau să fugă în felul acesta. Străduinţele părintelui 
Corbelân în favoarea acestui atât de pios bandit nu fuseseră 


chiar cu totul sterile. Şeful politic din Sulaco, cedând în ultimul 
moment la insistentele rugăminţi ale preotului, semnase un 
decret provizoriu prin care-l numea pe Hernandez general şi, în 
această calitate, îl însărcina cu păstrarea ordinii în oraş. In 
realitate, în situaţia disperată în care se afla, şeful politic puţin 
se mai sinchisea de ce semna. Era ultimul document oficial 
iscălit înainte de a părăsi palatul Inten-denciei ca să caute azil în 
birourile companiei C. N. O. Dar chiar dacă în intenţia lui actul ar 
fi trebuit să aibă eficacitate, era prea târziu. Răzmeriţa de care 
se temea şi la care se aştepta izbucnise la mai puţin de o oră de 
la plecarea părintelui Corbelân. Acesta, care aranjase o înlâl-nire 
cu Nostromo la mănăstirea dominicană unde stătea într-una din 
chilii, n-a mai apucat să ajungă până acolo. De la Intendencia se 
dusese direct la Avellanos acasă, să-i spună şi cumnatului său, 
şi cu toate că acolo n-a în-târziat mai mult de o jumătate de oră, 
s-a pomenit cu drumul spre ascetica sa locuinţă tăiat. Nostromo, 
după ce aşteptase o bucată de vreme, urmărind neliniştit 
tumultul de pe stradă, se strecurase până la redacţia ziarului El 
Por-venir şi rămăsese acolo până se luminase de ziuă, cum a 
povestit şi Decoud în scrisoarea către sora sa. Aşa că Nostromo, 
în loc să pornească spre Los Hatos, călare, ca purtător al numirii 
lui Hernandez, a rămas în oraş ca să salveze viaţa preşedintelui- 
dictator, să dea o mină de ajutor la reprimarea răscoalei şi, în 
cele din urmă, să ridice vela cu argintul minei. 

Dar părintele Corbelân, ajungând la Hernandez, avea în 
buzunar documentul, o bucată oficială de hârtie care făcea 
dimr-un bandit la drumul mare un general, printr-un ultim şi 
memorabil act de guvernământ al partidului ribie-rist, ale cărui 
cuvinte de ordine fuseseră cinste, pace, progres. Probabil că nici 
preotul şi nici banditul n-au sesizat ironia. Părintele Corbelân 
desigur că găsise mesageri pe care să-i trimită în oraş, pentru 
că în zorii celei de a doua zile de răscoală se răspândi zvonul că 
Hernandez s-ar afla pe drumul spre Los Hatos, gata să-i 
primească pe cei care ar dori să se pună sub protecţia lui. 
Apăruse în oraş un călăreț ciudat, matur şi temerar, mergând în 
pasul calului şi examinând faţada caselor, ca şi cum nu mai 
văzuse până atunci clădiri atât de înalte. In faţa catedralei 
descălecase şi, îngenunchind în mijlocul pieţei, cu frâul pe braţ 
şi cu pălăria în faţă, pe pământ, îşi plecase capul, făcuse semnul 
crucii şi se bătuse de câteva ori cu pumnul în piept. Sărise apoi 


din nou în şa şi, cu o privire neînfricată dar nu neprietenoasă 
aruncată micului grup ce se formase în jur să-l privească 
închinându-se, întrebase unde e casa Ave-llanos. Zeci de mâini 
se ridicaseră să-i arate, cu degetul întins spre Căile de la 
Constâtucion. 

Pornind, călăreţul aruncă curios doar o singură privire, ca 
din întâmplare, în sus spre ferestrele Clubului Ama-rilla din colţ. 
Vocea lui de stentor răsuna din timp în timp pe strada pustie: 
„Care-i Casa Avellanos?”, până ce-i răspunse, speriat, portarul; 
atunci dispăru pe poartă. Misiva pe care o aducea, scrisă cu un 
creion la lumina focului din tabăra lui Hernandez, era de la 
părintele Cor-belân, adresată lui Don Jose, de a cărui stare 
critică preotul nu ştia nimic. O citi Antonia şi, după ce se 
consultă cu Charles Gould, o trimise pentru luare de cunoştinţă 
domnilor asediați la Clubul Amarilla. în ceea ce o privea pe ea, 
hotărârea era luată; se va duce la unchiul ei; ultima zi - poate 
ultimele ore - de viaţă ale tatălui ei le va pune sub protecţia 
banditului, a cărui existenţă însăşi era un protest împotriva 
tuturor partidelor la un loc, împotriva beznei morale în care era 
cufundată ţara. Mai bine în întunericul pădurilor de lângă Los 
Hatos; viaţa plină de asprimi dintr-o tabără de bandiți era mai 
puţin înjositoare. Antonia împărtăşea din tot sufletul sfidarea 
îndărătnică pe care unchiul ei o zvârlea soartei adverse în faţă. 
Se bizuia pe credinţa în bărbatul pe care-l iubea. în mesajul 
trimis, vicarul general garanta cu capul său fidelitatea lui 
Hernandoz. Cât despre puterea acestuia, atrăgea atenţia asupra 
faptului că atâţia ani de zile rămăsese neînfrânt. în scrisoarea lui 
se menţiona pentru prima dată în public ideea lui Decoud, 
întemeierea unui nou Stat Occidental (a cărui stare înfloritoare 
şi stabilitate sunt lucruri cunoscute azi de toată lumea) făcându- 
se din ea un argument. Hernandez, fostul bandit şi ultimul 
general de creaţie ribieristă, se făcea forte să apere porţiunea 
de ţară dintre Los Hatos şi munţii coastei, până ce marele 
patriot Decoud va reuşi să-l readucă la Sulaco pe generalul 
Barrios ca să recucerească oraşul. 

J9. Nostromo „E voia Cerului. Providența e cu noi,” scria 
părintele Corbelân. Nu mai era timp de stat pe gânduri sau de 
combătut declaraţiile sale, iar dacă discuţia stârnită la Clubul 
Amarilla după citirea acestei scrisori a fost aprinsă, a fost şi 
scurtă. în mijlocul stupoarei generale provocate de înfrângere, 


unii descopereau în misivă, cu o uimire plină de bucurie, o nouă 
speranţă. Alţii se simțeau atraşi de perspectiva imediată a 
salvării lor, a nevestelor şi copiilor. Majoritatea se agăța de ea 
ca înecatul de un fir de pai. Părintele Corbelân le oferea, pe 
negândite, să-i pună la adăpost de Pedrito Montero şi de 
llaneros-ii lui, de Fuentes şi Gamacho cu gloatele lor înarmate, 
aliaţii lui Pedrito. Către sfârşitul după-amiezii, se mai desfăşura 
încă în vastele saloane ale Clubului Amarilla o discuţie animată. 
Chiar şi cei ce se postaseră la ferestre cu puşti şi cu carabine, ca 
să supravegheze capătul străzii în eventualitatea unei întoarceri 
ofensive a gloatei, îşi strigau peste umăr opiniile şi argumentele. 
Către asfinţit Don Juste Lopez invită pe acei caballeros care erau 
de acord cu vederile sale să-l urmeze; se retrase pe coridor 
unde, la o masă mică, la lumina a două luminări, se apucă să 
redacteze o adresă, sau mai curând o declaraţie solemnă ce 
urma să fie prezentată lui Pedrito Montero de către o delegaţie 
de membri ai Adunării, dintre cei ce hotărâseră să rămână în 
oraş. El gândea că în felul acesta îl va îndupleca şi va salva, cel 
puţin formal, instituţiile parlamentare. Şezând în faţa unei foi 
albe de hârtie, cu o pană de gâscă în mină şi înghiontit din toate 
părţile, se întorcea spre dreapta şi spre stânga, repetând 
solemn şi insistent: „Caballeros, un moment de tăcere, vă rog! 
Un moment de tăcere! Trebuie să arătăm clar că ne înclinăm cu 
bună credinţă în faţa faptului împlinit!” 

Rostirea frazei acesteia păru să-i dea o melancolică 
satisfacţie. Vacarmul vocilor din jur creştea în intensitate şi 
confuzie. în clipele de bruscă tăcere care interveneau uneori, 
ardoarea ce crispa chipurile se topea într-o descurajare mută, 
profundă. 

Intre timp exodul începuse. Carretas pline cu cucoane şi 
copii treceau legănându-se prin piaza, cu bărbaţii mer-gând 
alături, pe jos sau călare; urmau grupuri de oameni călări, pe cai 
sau pe catâri; cei mai săraci porneau pe jos, bărbaţi şi femei, cu 
boccele, strângând în braţe copilaşi, sprijinind bătrâni, târând 
după ei copii mai măricei. Când, după ce se despărţise de doctor 
şi de inginer la Casa Viola, Charles Gould intră în oraş pe poarta 
portului, toţi cei care avuseseră de gând să plece plecaseră, iar 
ceilalţi se baricadaseră în casele lor. Cit era strada de lungă, 
toată era cufundată în întuneric, şi singurul loc unde el Senor 
Ad-ministrador mai zări pâlpâind lumini şi strecurându-se umbre 


era Casa Avellanos, în poarta căreia recunoscu trăsura soţiei 
sale, aşteptând. Ajunsese până acolo călare aproape nebăgat în 
seamă, şi în timp ce se apropia, câţiva dintre servitorii săi ieşiră 
purtându-l pe Don Jose Avellanos care, cu ochii închişi, şi chipul 
rigid, părea complet lipsit de viaţă. Soţia sa şi Antonia erau 
fiecare de câte o parte a tărgii improvizate, pe care o urcară 
imediat în trăsură. Cele două femei se îmbrăţişară; în timpul 
acesta, de dincolo de trăsură, emisarul părintelui Corbelân, cu 
barba sură şi zbârlită, cu umerii obrajilor proeminenţi şi arşi de 
soare, privea nemişcat, şezând drept, ţeapăn în şa. Apoi 
Antonia, fără urmă de lacrimi în ochi, se aşeză alături de targa 
şi, după ce făcu scurt semnul crucii, îşi cobori vălul peste obraz. 
Servitorii şi cei trei sau patru vecini veniţi să dea o mână de 
ajutor se traseră un pas înapoi, descoperin-du-se. Pe capră 
Ignacio, resemnat acum să mâne noaptea întreagă (şi poate să 
se pomenească ou beregata tăiată înainte de ivirea zorilor) privi 
morocânos peste umăr. 

„Să mergi cu grijă,” strigă doamna Gould cu glas 
tremurat. 

„Si, cu grijă, si, nina,” mormăi el muşcându-şi buzele, cu 
obrajii rotofei tremurând. Şi trăsura porni încet şi se pierdu în 
întuneric. 

„Mă_du5 cu ei Până la vad>,„ “se Charles Gould soţiei 
sale Ea rămăsese la marginea trotuarului, cu mâinile uşor 
încleştate; dădu din cap când el porni în urma trăsurii. La 
ferestrele Clubului Amarilla nu mai era lumină. Ultima scânteie 
de rezistenţă se stinsese. La colţ, întorcând capul, Charles Gould 
îşi zări soţia traversând în pata de lumină am stradă spre poarta 
lor. Unul dintre vecini, un mare negustor şi proprietar de pământ 
la ţară, mergea alături de ea vorbind şi gesticulând. Când ea 
intră pe poartă, toate luminile se stinseră şi strada rămase în 
beznă, pustie de la un capăt la altul. 

Pe marginile vastei piaza, casele se pierdeau în noapte 
Sus de tot, în vârful uneia dintre turlele catedralei, ardea o 
luminiţă ca o stea; şi statuia ecvestră se profila palidă pe negrul 
copacilor de pe Alameda, ca o stihie a regalismului rătăcind pe 
scenele revoluţiei. Rarii trecători pe care-i întâlneau, repede se 
lipeau de zid. Dincolo de ultimele clădiri ale oraşului, trăsura 
alunecă uşor pe un covor de praf şi, o dată cu obscuritatea mai 
profundă, o senzaţie de prospeţime răcoroasă păru să se lase 


din frunzişul copacilor de pe marginea drumului de ţară. 
Emisarul din tabăra lui Hernandez îşi trase calul aproape de 
Charles Gould. 

„Caballero,” zise el cu un pic de curiozitate în glas,” 
dumneavoastră sunteţi cel căruia i se zice Regele din Sulaco, 
stăpânul minei de la San Tome, nu-i aşa?” „Da, eu sunt stăpânul 
minei,” răspunse Charles Gould. Un timp omul galopă în tăcere, 
apoi zise: „Am un frate, un sereno, în serviciul dumneavoastră, 
în valea San Tome. V-aţi arătat a fi un om drept. De când aţi 
chemat oamenii să muncească în munţi, nu i s-a făcut nimănui 
nici o nedreptate. Fratele meu zice că nici un funcţionar al 
guvernului, nici un jecmănitor de pe Campo n-a călcat dincoace 
de gârlă, pe partea dumneavoastră. Şi nici funcţionarii minei nu 
jecmănesc oamenii din trecătoare. Fără vorbă că le e frică. 
Sunteţi un om drept, şi sunteţi şi puternic,” adăugă el. 

Vorbea apăsat, cu glas de om neatârnat, dar evident că 
era vorbăreţ cu un anume scop. li povesti lui Charles Gould că 
fusese şi el ranehero pe vremuri, pe una din văile din jos, 
departe spre sud, vecin pe atunci cu Hernandez, şi-i botezase 
primul băiat; fusese unul dintre cei ce i se alăturaseră în 
opunerea la expedițiile de recrutare, începutul tuturor 
nenorocirilor lor. El a fost cel care, atunci când cumătrul său a 
fost ridicat, i-a îngropat nevasta şi copiii ucişi de soldaţi „Si, 
Sefior,” şopti el cu glas răguşit, „eu cu încă doi sau trei, 
norocoşii care rămăsesem liberi, i-am îngropat pe toţi într-o 
singură groapă, lângă cenuşa casei lor, sub copacul care le 
ţinuse umbră în bătătură , 

Si Hernandez, când a fugit, trei ani mai târziu, tot la el a 
venit. Mai purta încă uniforma, cu galoane de sergent pe 
mânecă şi cu sângele colonelului pe mâini şi pe piept. Venise cu 
trei ostaşi dintre cei trimişi în urmărire, dar care i se alăturaseră 
în fuga spre libertate. Şi îi mai povesti lui Charles Gould cum el 
şi cu câţiva prieteni, vă-zând venind soldaţii, se puseseră la 
pândă după nişte stânci, gata să tragă în ei, dar şi-a recunoscut 
cumătrul şi a ieşit din ascunzătoare şi l-a strigat pe nume; ştia 
bine că Hernandez nu era în stare să fi venit cu vreun gând de 
nedreptate sau silnicie. Cei trei ostaşi şi grupul de după stânci 
au constituit sâmburele faimoasei bande, iar el, cel de faţă care 
povestea, fusese mulţi, mulţi ani de zile locotenentul favorit al 
lui Hernandez. Adăugă cu mândrie că oamenii statului puseseră 


la preţ şi capul lui, dar că asta nu l-a împiedicat să-i 
încărunţească şi lui părul. Şi trăise destul ca să apuce să-l vadă 
pe cumătru făcut general. 

Hohoti înfundat. „ Acuma, din tâlhari, iată-ne soldaţi. Dar 
priviţi, caballero, priviţi la cei care au făcut din noi soldaţi şi din 
el general! Priviţi la oamenii ăştia!” Ignacio strigă. Lumina 
felinarelor de la trăsură alunecând de-a lungul tufelor care 
încununau taluzul drumului de o parte şi de alta lumina în 
trecere feţe speriate de oameni săriţi în lături, drum scobit 
adânc ca o potecă de ţară în pământul moale de pe Campo. Se 
fereau; ochii le luceau o clipă, mari, apoi lumina, trecând mai 
departe, cădea pe rădăcina pe jumătate dezgolită a unui copac 
bătrân. pe un alt şir de tufe, ori pe un alt grup de feţe speriate 
privind înapoi. Trei femei - dintre care una ţinea un copilaş - şi 
doi bărbaţi în civil - unul înarmat cu o sabie şi altul cu o puşcă - 
erau grămădliţi în jurul unui măgar încărcat cu două baloturi 
strânse în cearceafuri. Ceva mai încolo Ignacio strigă din nou, ca 
să poată trece pe lângă o carreta ca o cutie de lemn pe două 
roţi înalte, cu uşa din spa+e bălăbănindu-se deschisă. Câteva 
cucoane dinăuntru probabil că recunoscuseră catârii albi, pentru 
ca ţipară_: „Dumneata eşti, Dona Emilia?” La o cotitură a 
drumului, strălucirea unui foc mare ilumina bolta de ramuri ce 
se încrucişau deasupra capului. Aproape de vadul gârlei puţin 
adânci, la marginea drumului, luase foc din întâmplare un 
rancho, casă făcută din trestie împletită şi acoperită cu paie; 
flăcările, trosnind duşmănoase, luminau un maidan plin de cai şi 
catâri şi o mulţime ţipând zăpăcită. Când Ignacio dădu să treacă 
mai departe, câteva cucoane mergând pe jos năvăliră până la 
trăsură rugând-o pe Antonia să le ia şi pe ele. La zarva lor ea 
răspunse arătând mută spre tatăl ei. „Aici trebuie să te 
părăsesc,” zise Charles Gould în mijlocul vacarmului. Flăcările se 
înălţau jucând spre cer dogorind până în drum şi împingând 
torentul de fugari înspre trăsură. O doamnă între două vârste, 
îmbrăcată în mătase neagră, cu o broboadă groasă pe cap şi în 
mână cu o cracă necioplită drept baston, se împiedică de roata 
din faţă. Agăţate de braţele ei se ţineau două fetiţe speriate, 
amuţite. Charles Gould o cunoştea foarte bine. „Misericordia! Ne 
stâlceşte, mulţimea asta!” exclamă ea zâmbind curajoasă. „Am 
pornit-o pe jos. Servitorii noştri, toţi, au fugit de ieri, au trecut la 
democrați. Ne ducem să ne punem sub protecţia părintelui 


Corbelân, a sfântului tău unchi, Antonia. A făcut o minune cu 
inima celui mai nemilos tâlhar. O minune a făcut!” 

Ea ridica vocea pe măsură ce torentul o stâlcea şi o ducea 
cu el, ferindu-se din calea unor căruţe ieşind din vad în galop cu 
răcnete şi pocnituri de bici. Nori mari de fum negru plin de 
scântei pluteau deasupra drumului, trestiile de bambus ale 
pereţilor trosneau în flăcări ca un foc neregulat de infanterie. 
Apoi, deodată, flacăra strălucitoare păli, lăsând în loc un 
crepuscul roşu, prin care rătăceau în toate părţile umbre negre 
zăpăcite; zgomotul vocilor păru să se domolească o dată cu 
flăcările, iar vânzoleala de capete şi arme şi zarva şi imprecaţiile 
amuţiră în noapte. 

„Acum trebuie să te părăsesc,” repetă Charles Gould către 
Antonia. Ea îşi întoarse încet capul şi îşi descoperi faţa. Emisarul 
şi cumătrul lui Hernandez dădu pinteni calului şi se apropie. 

„Stăpânul minei n-are cumva de trimis vreo vorbă lui 
Hernandez, stăpân pe Campo?” 

Plasticitatea comparaţiei îl izbi puternic pe Charles Gould. 
El stăpânea mina cu aceeaşi îndărătnică voinţă cu care 
invincibilul bandit domnea peste Campo, şi stăpânirea 

Jor a amândurora, era la fel de precară. Egali erau în fata 
anarhiei care stăpânea ţara, şi contactele înjositoare cu ea la fel 
terfeleau orice activitate. O urzeală deasa de crime şi corupţie 
acoperea toată ţara. îşi simţi buzele pecetluite un răstimp de o 
descurajare imensă şi obositoare. 

Sunteţi un om drept,” insistă emisarul lui Hernanadez. 
„Uitaţi-vă la oamenii ăştia, care l-au făcut general pe cumătru- 
meu, iar pe noi, soldaţi. Uitaţi-vă la toţi oligarhii ăştia care fug 
ca să-şi salveze zilele, numai cu ce-i pe ei. Cumătru-meu nu se 
gândeşte la asta, dar toţi oamenii lui cu siguranţă că se 
întreabă, şi eu în numele lor vă vorbesc. Ascultaţi, Senor! De 
luni de zile Campo e în stăpânirea noastră. N-avem nevoie să 
cerem nimănui nimic. Dar soldaţii trebuie să-şi primească solda, 
ca să aibă din ce trăi cinstit când s-o isprăvi războiul. Se zice că 
sunteţi un om atât de drept, că doar o rugă de-a dumneavoastră 
vindecă orice vită bolnavă, ca voia Celui de Sus. Vreau să aud 
câteva vorbe din gura dumneavoastră - şi ele vor lecui ca o 
vrajă orice îndoieli din partida noastră, în care toţi sunt bărbaţi.” 
„îl auzi ce spune?” făcu în englezeşte Charles Gould către 
Antonia. 


„lartă-ne mizeria noastră!” exclamă ea repede. „Faima 
dumneavoastră este tezaurul inepuizabil care ne mai poate încă 
salva pe toţi. Faima, Don Carlos, nu bogăţia Vă implor să-i daţi 
acestui om cuvântul dumneavoastră că veţi accepta orice 
înţelegere pe care unchiul meu o va încheia cu şeful lor. Un 
cuvânt. Nu are nevoie de mai mult.” 

Pe locul colibei din marginea drumului nu mai rămăsese 
nimic decât o grămadă enormă de jăratic, împrăştiind până 
departe o dogoare roşie ce se întuneca încet şi în lumina căreia 
faţa Antoniei arăta îmbujorată de emoție. Charles Gould, după o 
scurtă şovăire, rosti făgăduiala solicitată. Era în situaţia unui om 
ce se aventura pe o potecă pră-pastioasă, fără loc de întoarcere. 
Singura şansă de scăpare era sg” mergi tot înainte. înţelese 
lucrul ăsta foarte bine în clipa în care-şi aruncă ochii la Don Jose, 
întins alături de mândră şi dreapta Antonia, de-abia respirând, 
înfrânt după * viaţa întreagă de lupte împotriva tenebroaselor 
puteri amorale în ale căror profunzimi insalubre se zămislesc 
crime monstruoase şi iluzii monstruoase. Emisarul lui Hernandez 
îşi exprimă, în câteva cuvinte, completa lui satisfacţie. Stoică, 
Antonia îşi cobori vălul, rezistând dorului de a întreba de soarta 
lui Decoud. Dar Ingacio, peste umăr, rânji acru: „Uitaţi-vă bine la 
catâri, mi amo, că n-o să-i mai vedeţi!” 

capitolul patru. 

Charles Gould o porni înapoi spre oraş. In faţa lui, crestele 
zimţate ale Sierrei apăreau negre în lumina zorilor. Ici-colo, la 
auzul copitelor calului, clte un lepero înfăşurat în poncho se 
repezea după primul colţ de stradă pe care crescuse iarba. Din 
dosul gardurilor de zid lătrau câinii; în lumina incoloră, răcoarea 
zăpezii părea să coboare din munţi peste pavajele desfundate şi 
peste casele cu obloanele închise, cu cornişele ciobite şi cu 
bucăţi mari de tencuială scorojită între pilaştrii frontoanelor. Pe 
sub arcadele din piaza zorile luptau cu întunericul şi nici un 
semn nu arăta să fi venit oameni de la ţară să-şi aşeze marfa 
pentru târg - grămezi de fructe, legături de legume împodobite 
cu flori, pe tarabe scunde sub nişte umbrele enorme. Nici urmă 
din zarva matinală veselă a sătenilor, a femeilor, copiilor şi 
măgăruşilor împovăraţi. Numai câteva grupuri mici de 
revoluționari în toată piaţa, pândind pe sub borurile mari ale 
pălăriilor, toţi într-o singură direcţie, vreun semn de la Rincon. 
Când Charles Gould trecu pe lângă ei, cel mai numeros dintre 


grupuri se întoarse ca un singur om strigând pe un ton 
ameninţător „Viva la libertad!” 

Charles Gouâd îşi continuă drumul şi, pe sub bolta porţii, 
intră în curte. In patio, aşternut cu paie, un practicante, unul 
dintre ajutoarele indigene ale doctorului Monygham, sta jos pe 
lespezi rezemat cu spinarea de marginea fântânii ciupind discret 
coardele unei chitare, în timp ce două fete'din popor, în picioare 
în faţa lui, săltau puţin tălpile ondulându-şi braţele şi fredonând 
o melodie populară de dans. Cei mai mulţi dintre răniții celor 
două zile de răzmeriţă apucaseră să fie luaţi de prieteni sau de 
neamuri dar mai erau câteva siluete care-şi legănau capetele 
bandajate în ritmul muzicii. Charles Gould descăleca. Un mozo 
somnoros apăru pe uşa bucătăriei şi luă calul de căpăstru. El 
practicante încercă să ascundă repede chitara, şi fetele fără să 
se piardă cu firea se traseră înapoi zâmb'ind; Charles Gould, în 
drum spre scară, îşi aruncă privirea într-un colţ întunecos din 
patio, la un alt grup - un cargador rănit de moarte şi o femeie 
îngenuncheată lângă el; ea murmura repede rugăciuni, 
încercând în acelaşi timp să treacă o bucată de portocală printre 
buzele muribundului, care începuseră să devină rigide. 

Uşurinţa şi suferinţele acestui incorigibil popor dezvăluiau 
toată cruda zădărnicie a lucrurilor; cruda zădărnicie a vieţii şi a 
morţii sacrificate în vana străduinţă de a ajunge la o soluţie 
durabilă a problemei. Spre deosebire de Decoud, Charles Gould 
nu era în stare să ia în glumă un rol dinlr-o farsă tragică. Prea îl 
chinuia mult convingerea că totul nu-i decât o iremediabilă 
nebunie. Prea era sever simţul său practic şi prea înalte 
idealurile sale pentru ca să-l amuze comicul macabru, cum îl 
amuza în lumina rece a scepticismului său sec pe materialistul 
plin de imaginaţie care era Martin Decoud. Pentru Charles 
Gould, ca şi pentru noi toţi, perspectiva eşecului scotea violent 
în relief, în toată urâţenia sa, compromisul cu conştiinţa. Felul lui 
de a fi, taciturn, adoptat cu un anume scop, îl ferise până acum 
de schimbări de atitudine în văzul altora; dar concesiunea Gould 
îi pervertise, insidios, cugetul. îşi zicea, rezemat cum stătea de 
balustrada coridorului, că ar fi trebuit să-şi dea seama că 
ribierismul n-o să fie niciodată în stare să facă ceva. Mina îi 
pervertise judecata, pentru că-l obligase, ca să poată fi lăsat să 
lucreze în pace de la o zi la alta, să mituiască în toate părţile 
până la îngreţaşare, să recurgă la intrigi, la manevre. Ca şi 


tatălui său, nu-i plăcea să fie furat. îl exaspera. îşi băgase în cap 
că, lăsând la o parte consideraţiunile de ordin superior, 
sprijinirea speranţelor reformiste ale lui Don Jose era o treabă 
bună Pornise la lupta asta absurdă ca şi sărmanul său unchi, a 
cărui sabie atârna pe perete în biroul său, pornise la luptă ca şi 
el - în apărarea celor mai elementare nevoi ale unei societăţi 
organizate. Numai că arma lui era bogăţia minei, armă mult mai 
eficace şi mai subtilă decât onesta lamă de oţel înfiptă într-o 
gardă de alamă. Mai periculoasă însă şi pentru cel ce o mânuia, 
această bogăţie devenind armă cu două tăişuri - cupiditatea 
omenească şi mizeria omenească - muiată în toate viciile 
egoismului ca într-o fiertură de rădăcini otrăvitoare, pângărind 
însăşi cauza pentru care era folosită, şi totdeauna gata să se 
întoarcă împotriva celui ce o mânuia. Nu mai era nimic de făcut 
acum, decât să meargă mai departe cu folosirea ei. Era însă 
ferm hotărât ca mai bine s-o vadă sfărâmata în bucăţi decât s-o 
lase din mână. 

La urma urmei, cu originea şi cu educaţia sa englezească, 
era mai curând un aventurier în Costaguana, descendent al unor 
aventurieri înrolați într-o legiune străină, al unor bărbaţi care-şi 
căutaseră norocul într-un război revoluţionar, care puseseră la 
cale revoluţii şi crezuseră în revoluţii. Cu toată corectitudinea 
firii sale, avea în el ceva din morala facilă a unui aventurier care, 
în cântă-rirea etică a unei acţiuni, ţine seama şi de riscul 
personal. Era gata, de se va ivi nevoia, să arunce în aer tot 
muntele San Tome, să-l svârle până la cer, să-l spulbere de pe 
faţa republicii. Hotărârea aceasta era o expresie a dârzeniei firii 
sale, era însă şi remuşcarea generată de acea subtilă infidelitate 
conjugală datorită căreia soţia sa nu mai era unica stăpână a 
gândurilor lui. Mai era şi ceva din slăbiciunea imaginativă a 
tatălui său şi, poate, şi din spiritul de pirat care mai bine aruncă 
un chibrit în magazia cu praf de puşcă, decât să-şi lase corabia 
capturată. 

Jos în patio, cargadorul rănit îşi dăduse ultima suflare. 
Femeia scoase un țipăt, şi ţipătul ei, neaşteptat, strident, ridică 
în sus toţi răniții. El practicante sări şi el în picioare şi, cu chitara 
în mână, rămase multă vreme cu ochii la femeie, cu sprâncenele 
ridicate. Cele două fete - şezând acuma una de o parte şi una 
de cealaltă a rudei lor rănite, cu genunchii la gură şi cu câte o 


ţigară lungă de foi între buze - dădeau cu importanţă din cap 
una către cealaltă. 

Charles Gould, privind m jos peste balustrada, văzu trei 
bărbaţi îmbrăcaţi ceremonios în redingote negre şi cămăşi albe 
şi cu pălării melon pe cap intrând în patio, venind din stradă. 
Unul dintre ei, mai înalt cu un cap decât ceilalţi, păşea în frunte, 
plin de o solemnă gravitate. Era Don Juste Lopez, însoţit de doi 
dintre prietenii săi membri ai Adunării, venind la ora aceasta 
matinală să-l vadă pe el Sefior Administrador al minei San 
Tome. îl zăriră şi ei şi îi făcură insistent semne cu mâna, pornind 
să urce scările ca într-o procesiune. 

Don Juste, uimitor de schimbat după ce-şi răsese complet 
barba pârlită, pierduse o dată cu ea şi nouă zecimi din 
solemnitatea, din prestanţa sa. Chiar şi într-o asemenea clipă de 
preocupări grave, Charles Gould nu putu să nu remarce inepţia 
totală pe care o dezvăluia aspectul a-acestui om. însoțitorii lui 
arătau descurajaţi şi somnoroşi. Unul dintre ei îşi trecea 
necontenit vârful limbii peste buzele uscate; celălalt lăsa să-i 
alunece o privire tristă pe cărămizile ce pardoseau coridorul, în 
timp ce Don Juste, cu un pas înaintea lor, îşi debita discursul 
destinat să-l impresioneze pe el Sefior Administrador al minei de 
la San Tome. Era convingerea lui fermă că trebuiau păstrate 
formele. Totdeauna un nou guvernator era primit de delegaţii 
reprezentând el Cabildo, consiliul municipal adică, el Consulado, 
Camera de Comerţ, şi se cuvenea ca Adunarea Provincială să 
trimită şi ea o delegaţie, dacă nu de altceva măcar ca să 
confirme existenţa instituţiilor parlamentare. Don Juste 
propunea ca Don Car'los Gould, cel mai proeminent cetăţean al 
provinciei, să facă şi el parte din delegaţia Adunării. Deţinea o 
situaţie excepţională, persoana sa era cunoscută în lungul şi-n 
latul întregii republici. Curtenia oficială nu trebuia neglijată, 
chiar dacă o îndeplineai cu inima însângerată. Acceptarea 
faptului împlinit mai putea salva încă preţioase vestigii ale 
instituţiilor parlamentare. Ochii lui Don Juste luceau trist; credea 
în instituţiile parlamentare -ţ şi vocea lui monotonă şi convinsă 
se pierdea în liniştea casei ca un băzâit gros de bărzăun. 

Charles Gould se întorsese să asculte cu răbdare, reze- 
mându-se cu cotul de balustradă. Clătină uşor dm cap refuzând, 
aproape emoţionat de implorarea din ochii preşedintelui 


Adunării Provinciale. Nu intra în vederile lui Charles Gould să 
amestece mina San Tome în acţiuni cu caracter politic. 

„Sfatul meu, Sefiores, este că ar fi trebuit să aşteptaţi 
hotărârile soartei, fiecare la dumneavoastră acasă. Nu e nevoie 
să vă predaţi formal în mâinile lui Montero. Capitularea în faţa 
inevitabilului, cum spune Don Juste, toarte bine, dar când 
inevitabilul se numeşte Pedrito Montero, nu e necesar să insişti 
în a da pe faţă toată amploarea capitulării. Păcatul acestei ţări, 
Sefiores, este lipsa de măsură în viaţa politică. Acceptarea 
servilă a ilegalităţii, urmată de reacțiune sângeroasă - nu 
aceasta, domnii mei, este calea spre un viitor stabil şi prosper.” 
In faţa stupoarei, a dezolării de pe feţele lor, Charles Gould tăcu, 
urmărind privirile lor uluite, speriate. Un sentiment de milă 
pentru oamenii aceştia care-şi puneau toate speranţele în 
vorbe, în timp ce crima şi jaful bântuia ţara întreagă, îl 
împinsese să spună ceea ce păreau vorbe de clacă. Don Juste 
murmură: „Ne părăseşti, Don Carlos. Şi cu toate acestea, 
instituţiile parlamentare.” 

Durerea îi curmă cuvintele. O clipă îşi duse mâna la ochi. 
Charles Gould, cu teama lui de vorbe goale, ignoră acuzaţia 
Răspunse în tăcere saluturilor lor ceremonioase. Tăcerea era 
refugiul său. înţelegea foarte bine că ceea ce urmăreau oamenii 
aceştia era să aibă puterea de influenţă a minei San Tome de 
partea lor. Voiau ca sub aripa concesiunii Gould, să trimită 
învingătorului o misiune de conciliere. Alte corpuri constituite - 
el Cabildo, el Con-sulado - vor apărea şi ele, foarte curând, să 
solicite sprijinul celei mai eficace forţe care a existat vreodată în 
provincia lor. 

Când îşi făcu apariţia şi doctorul, cu mersul lui repezit, 
sacadat, i se spuse că stăpânul casei se dusese la el în odaie şi 
că dăduse ordin să nu fie deranjat sub nici un motiv. Dar 
doctorul Monygham nu ţinea să-l vadă pe Charles Gould chiar 
imediat. Consacră câtva timp examinării răniților. Se oprea pe 
rând în faţa fiecăruia, frecându-şi bărbia îndegetul mare şi 
arătător, şi răspundea întrebării mute din ochii lor cu o privire 
lungă, inexpresivă. Toţi mergeau spre bine; dar când ajunse la 
cargadorul mort, se opri ceva mai mult, măsurând cu privirea nu 
pe bărbatul ale cărui suferinţe încetaseră, ci femeia 
îngenuncheată con-templând amuţită chipul încremenit cu 


nările strânse şi cu o sclipire albă între pleoapele incomplet 
închise. Ea îşi ridică încet capul şi zise: 

Nu era de multă vreme cargador - doar de câteva săptă- 
mâni. După multe rugăminţi, excelența sa el capataz îl 
primise."”,Eu nu răspund de faptele marelui capataz,” murmură 
doctorul, depărtându-se. 

Urcă scara şi se îndreptă spre odaia lui Charles Gould, dar 
în ultimul moment se răzgândi; luând mâna de pe clanţă cu o 
smucitură a umerilor săi strimţi, se strecură cu paşi repezi de-a 
lungul coridorului, căutând-o pe camerista doamnei Gould. 

Leonarda îi spuse că Senora nu se sculase încă. Senora 
lăsase în seama ei cele două fete ale italianului, ale lui el 
posadero. Ea, Leonarda, le culcase în odaia ei. Fata cea blondă 
plânsese până adormise, dar cea brună - cea mare - nici până 
acuma nu închisese ochii. Şedea în vârful patului, cu cuvertura 
trasă până sub bărbie, privind în gol drept înaintea ei, ca o mică 
vrăjitoare. Le-onardei nu-i făcea plăcere faptul că fetele Viola 
fuseseră aduse în casă, şi tonul indiferent cu care întrebă dacă 
mama lor murise sau nu, era o dovadă. Cât despre Senora, 
probabil că dormea. De când intrase în odaia ei, după ce 
asistase la plecarea Donei Antonia şi a tatălui ei muribund, nu 
se mai auzise dinăuntru nici cel mai mic zgomot. 

Doctorul, parcă revenind dintr-o meditaţie profundă, îi 
spuse brusc să se ducă s-o cheme imediat pe stăpâna ei. lar el, 
şchiopătând, trecu în salon s-o aştepte pe doamna Gould acolo. 
Era tare obosit, dar prea agitat ca să poată sta jos. In salonul 
acesta mare, gol acuma, în care sufletul său vestejit se 
reînviorase după ani şi ani de viaţă stearpă, şi spiritul său de 
proscris răbdase în tăcere multe Priviri piezişe de tolerare, 
începu să umble la întâmpla” e printre scaune şi mese, până 
când doamna Gould, înfăşurată într-un capot de dimineaţă, intră 
grăbită. „Ştiţi că eu nu am fost nici un moment de acord cu 
evacuarea argintului,' începu el imediat, ca un fel de preambul 
povestea aventurilor sale din cursul nopţii, alături de căpitanul 
Mitchell, de inginerul şef şi de bătrânul Viola, la cartierul general 
al lui Sotillo Doctorului, care avea vederile sale personale despre 
această criză politică, evacuarea argintului i se păruse o măsură 
şi absurdă şi periculoasă. Ca şi cum un general, în ajunul unei 
bătălii, îşi expediază cele mai bune trupe sub un pretext obscur. 
Ar fi trebuit să i se găsească, lotului de lingouri de argint, o 


ascunzătoare pe undeva, ca să se poată face faţă cu el 
primejdiilor ce amenințau concesiunea Gould. El Administrador a 
procedat ca şi când imensa şi robusta prosperitate a minei s-ar 
fi realizat prin metode de probitate, s-ar fi bazat pe un 
sentiment de utilitate publică. Şi nu era de loc cazul. Fusese 
folosită unica metodă posibilă. De la începuturile ei, 
concesiunea Gould trăise mi-tuind. Procedeu dezgustător. 
înţelegea foarte bine că Charles Gould, scârbit, voise să 
abandoneze vechile procedee pentru a sprijini nişte iluzorii 
încercări de reformă. Doctorul nu credea că în Costaguana ar fi 
posibile reforme. Şi acum mina era exact acolo de unde pornise, 
pe vechiul făgaş, în plus cu dezavantajul că de acum înainte nu 
va avea de-a face numai cu rapacitatea provocată de bogăţia ei, 
ci şi cu resentimentul stârnit de încercarea de a se elibera din 
strânsoarea morală a corupţiei. Era sancţiunea eşecului. Ceea 
ce-l neliniştea însă era faptul că, după impresia lui, Charles 
Gould slăbise frâul tocmai în momentul când o întoarcere 
brutală la vechile metode era unica şansă. Fusese o slăbiciune 
să asculte la planurile nesăbuite ale lui Decoud. Doctorul ridică 
braţele în sus exclamând: „Decoud! Decoud!” Mergea 
şchiopătând prin cameră de colo-colo, presărându-şi vorbele cu 
hohote scurte, mânioase de râs. Cu ani în urmă avusese mult de 
suferit la amândouă gleznele cu ocazia unor anumite cercetări 
la care fusese supus în cetăţuia de la Santa Marta de către o 
comisie de anchetă alcătuită din militari. Numirea lor în comisie 
le fusese anunţată pe neaşteptate, în toiul nopţii, personal fie 
către un Guzman Bento încruntat, cu ochii scăpărând scântei şi 
cu voce furtunoasă. Bătrânul tiran, înnebunit de unul din 
accesele lui subite de suspiciune, amesteca bolborosind apeluri 
rugătoare la fidelitate cu imprecaţii şi ameninţări teribile. 
Celulele şi cazematele din cetăţuia de pe vârful dealului erau 
pline de deţinuţi. Comisia primi sarcina să descopere ticăloasele 
conspirații urzite împotriva Cetăţeanului-Salvator al ţării. Frica 
turbatului tiran se oglindi în pripeala şi ferocitatea 
anchetatorilor. Cetăţeanul-Salvator nu avea obiceiul să aştepte; 
trebuia descoperită o conspirație. Curțile cetă-ţuii răsunau de 
zdrăngănitul fiarelor, de zgomotul loviturilor, de urletele de 
durere; iar în comisie ofiţerii superiori trudeau febril, 
ascunzându-şi unul altuia dezolarea şi frica, dar în special 
ascunzând-o de secretarul comisiei, părintele Beron, un preot 


militar pe acea vreme foarte mult în grațiile Cetăţeanului- 
Salvator. Preotul era un bărbat voinic, adus de spate, cu o 
tonsură murdară, prea mare pe un cap turtit, şi un ten gălbejit şi 
nespălat, gras şi molâu, cu pete de unsoare pe pieptul tunicii de 
locotenent pe care, în partea stingă, era brodată cu aţă albă o 
cruce mică. Avea nasul butucănos şi-i atârna buza. Doctorul 
Monygham îl mai avea şi acum în ochi, cu toate că se străduia 
din răsputeri să-l uite. Părintele Beron fusese ataşat de către 
Guzman Bento comisiei, anume pentru ca s-o ajute în munca ei 
prin zelul său luminat. Nimic nu-l putea face pe doctorul 
Monygham să uite zelul părintelui Beron, sau mutra lui, sau 
vocea cu care rostea monoton, nemilos, cuvintele: „Vrei să 
mărturiseşti, acum?” Nu se mai înfiora la amintirea lui, dar ea, 
amintirea asta, îl făcuse să apară în ochii lumii onorabile drept 
un om care nu se sinchiseşte de regulile elementare de cuviinţă, 
drept ceva între un vagabond istet şi un medic dubios. Dar nu 
toţi cei care alcătuiau lumea asta onorabilă ar fi” avut 
sentimentul de delicateţe necesar ca să înţeleagă cu câtă 
oroare şi vivacitate îşi amintea doctorul Monygham, şef al 
serviciului medical al minei San Tome, de părintele Beron, preot 
militar, fost secretar al comisiei militare de anchetă. Cu toate că 
trecuseră de atunci atâţia ani, doctorul Monygham, acolo în 
fundul locuinţei sale de la capătul clădirii din trecătoarea San 
Tome în care era spitalul, îşi amintea de părintele Beron mai 
limpede decât oricând. Uneori îşi aducea aminte de el noaptea, 
în somn. Când se întâmpla astfel, doctorul aştepta zorile cu 
luminarea aprinsă, plimbându-se prin odăi de la un cap la altul, 
privindu-şi picioarele goale, cu braţele lipite strâns de trup. îl 
visa uneori pe părintele Beron şezând la capătul unei mese 
negre şi lungi, îndărătul căreia apăreau capetele, umerii şi 
epoleţii militarilor din comisie, morfolind între dinţi o pană de 
gâscă şi ascultând cu un dispreţ obosit şi enervat protestele 
vreunui deţinut chemând cerul martor al nevinovăţiei sale, şi 
apoi izbucnind: „La ce bun să pierdem atâta vreme cu prostiile 
astea! Să vină puţin cu mine în curte!” Şi părintele Beron ieşea 
în urma deţinutului cu fiarele zdrăngănind între doi soldaţi. 
Asemenea interludii aveau loc în multe zile, de multe ori pe zi, 
cu o mulţine de deţinuţi. Când era adus înapoi, părintele Beron, 
plecându-se înainte cu privirea aceea tristă, de om ghiftuit, pe 
care o găseşti uneori pe mutrele mâncăilor după o masă grea, 


declara că l-a convins să facă mărturisiri complete. Instinctele 
de inchizitor ale preotului n-aveau mare lucru de suferit de pe 
urma absenței aparatajului clasic al inchiziţiei. Niciodată în 
istoria lumii oamenii nu s-au simţit puşi în încurcătură când a 
fost vorba de a-şi supune semenii la torturi morale sau fizice. 
Acest talent le venea dintr-o complexitate mereu mai mare a 
pasiunilor şi dintr-o timpurie rafinare a ingeniozităţii. Dar se 
poate spune fără teamă de eroare că omul primitiv nu se 
ostenea să inventeze torturi. Era indolent şi avea inima pură. La 
nevoie, apuca toporul de piatră şi-i spărgea cu sălbăticie capul 
vecinului, fără pic de răutate. Chiar şi mintea cea mai neroadă 
poate inventa o frază veninoasă, poate stigmatiza un nevinovat 
cu o calomnie ticăloasă. O bucată de sfoară şi un băț, câteva 
puşti şi o vână de bou, sau un simplu ciocan dintr-un lemn greu 
şi tare, făcut să cadă cu elan pe degetele omului sau pe 
articulaţii, sunt de ajuns ca să constituie cea mai rafinată 
tortură. Doctorul fusese un deţinut foarte îndărătnic şi, urmare 
firească a acestei „proaste dispoziţii” (cum îi zicea părintele 
Beron), mijloacele de supunere au fost zdrobitoare şi decisive. 
De aci şchiopătatul, de aci umerii smuciţi, de aici cicatricele atât 
de profunde de pe obraji. Mărturisirile lui, când au venit, au fost 
şi ele decisive. Uneori, în nopţile când se plimba cu picioarele 
goale pp duşumea, se minuna scrâşnind din dinţi de ruşine şi de 
furie de fertilitatea imaginaţiei sale când era stimulată de acel 
gen de dureri care fac din adevăr, din onoare, din mândrie, şi 
chiar din viaţă - lucruri de minimă importanţă. 

Si nu-l putea uita pe părintele Beron cu fraza lui 
monotonă: „Vrei să mărturiseşti, acum?”, revenind cu o 
înspăimântătoare regularitate, cu o luciditate demenţială în 
delirul incoerent de chinuri insuportabile. Nu putea uita. Dar mai 
era ceva, mai grav. îşi dădea seama că dacă acum, după atâţia 
ani de zile, l-ar fi întâlnit pe părintele Beron pe stradă, el, 
doctorul Monygham, ar fi fugit din faţa lui. Eventualitate puţin 
probabilă, întâl-nirea acesta. Părintele Beron murise; dar 
certitudinea aceasta dezgustătoare, degradantă îl împiedica pe 
doctorul Monygham să se mai uite în ochii cuiva. Doctorul 
Monygham devenise, într-un fel, robul unei năluci. Era evident 
exclus să se întoarcă în Europa, cu această groază de părintele 
Beron. Pe când i se smulgeau mărturisirile în faţa comisiei 
militare, doctorul Monygham nu încercase să scape de moarte. 


Tânjea după ea. Zăcând ore întregi pe jumătate gol, pe 
pământul umed al temniţei sale, şi atât de nemişcat încât 
păianjenii, tovarășii săi, îşi ţeseau pânzele în părul lui, îşi potolea 
tortura morală ar-gumentându-şi riguros că recunoscuse 
suficiente crime pentru ca să fie condamnat la moarte - că prea 
merseseră departe cu el ca să-l mai lase în viaţă să poată 
povesti prin ce a trecut. 

Dar, parcă dintr-o şi mai rafinată cruzime, doctorul 
Monygham fu lăsat luni de zile să putrezească încet în bezna 
gropii care-i slujea de temniţă. Sperau, fără îndoială, că vor 
scăpa de el fără să mai fie nevoie de o execuţie. Dar doctorul 
Monygham avea o constituţie de fier. Cel care a murit a fost 
Guzman Bento. Şi nu înjunghiat de un conspirator, ci lovit de 
apoplexie, şi doctorul Monygham fu imediat eliberat. | s-au tăiat 
cătuşele la lumina unei lumâS05 

20. Nostromo nări de a cărei strălucire, după luni de 
zăcere în beznă, îl dureau ochii atât de rău încât a trebuit să şi-i 
acopere cu mina. A fost ridicat în picioare. li bătea inima să se 
rupă, de frica libertăţii. Când a încercat să meargă, picioarele i 
s-au părut atât de uşoare încât i-a venit ameţeală şi a căzut. l-au 
pus în mână două bastoane şi l-au împins afară. Era în amurg; 
prin ferestrele camerelor ofiţerilor din jurul curţii se vedeau 
lumini aprinse, dar cerul în asfinţit îl orbi cu imensa şi 
copleşitoarea lui strălucire. Un poncho subţire îi atârna peste 
umerii goi, numai piele şi os; zdrenţele de pantaloni nu-i 
ajungeau mai jos de genunchi; după un an şi jumătate de când 
nu mai fusese tuns, părul îi cădea în laţe cărunte, murdare, pe 
lângă pomeţii proeminenţi ai obrajilar. Pe când se târa prin faţa 
uşii corpului de gardă, unul dintre soldaţii care-şi pierdeau 
vremea pe afară, împins de cine ştie ce instinct obscur, se 
apropie de el şi-i puse pe cap o pălărie de pai desfundată. ŞI 
doctorul Monygham, împleticindu-se, îşi urmă drumul mai 
departe. Proptea un baston înainte, ducea piciorul mutilat după 
el, apoi muta celălalt baston; celălalt picior se târa mai întâi 
puţin pe pământ, cu multă trudă, parcă ar fi fost prea greu ca să 
poată fi mişcat din loc; şi aşa cum se vedeau de sub colţurile 
ponchoului atârnând, picioarele nu arătau mai groase decât cele 
două bastoane din mâini. Un tremur neîncetat îi zgâlţia trupul 
încovoiat, mădularele descărnate, capul osos şi conul găurit ce-l 


acoperea, sumbreroul ale cărui boruri mari îi cădeau până pe 
umeri. 

În acest hal şi în această ţinută a pornit doctorul 
Monygham să-şi ia în primire libertatea. Şi halul acesta părea 
să-l fi legat indisolubil de Costaguana, ca un oribil procedeu de 
naturalizare, implicându-l ineluctabil în viaţa naţională, mult mai 
adânc decât ar fi putut s-o facă ori-câte succese şi onoruri. 
Stârniseră europeismul din el; pentru că doctorul Monygham 
avea despre decăderea sa o concepţie proprie, idealizată. O 
concepţie eminamente potrivită pentru un ofiţer şi un 
gentleman. înainte de venirea sa în Costaguana, fusese chirurg 
într-unui din regimentele de pedestraşi ale Maiestăţii Sale 
Britanice. Era o concepţie care nu ţinea seama de fapte 
fiziologice sau de argumente rezonabile, dar nu însemna că era 
absurdă. 

Era doar simplă. O regulă de conduită bazată mai cu 
seamă pe interdicții severe este necesarmente simplă. Doctorul 
Monygham considera cu o excesivă severitate comportarea sa 
viitoare; concepţia sa era un punct de vedere idealizat în 
măsura în care era o exagerare plină de imaginaţie a unui 
sentiment corect. 

Era, în acelaşi timp, prin forţa, prin eficacitatea şi prin 
persistenţa sa, punctul de vedere al unei firi eminamente leale. 

Exista în firea doctorului Monygham un mare fond de 
lealitate. Şi îl consacrase, în întregime, doamnei Gould. O credea 
demnă de cel mai mare devotament. In adâncul sufletului său 
domnea o nelinişte nu lipsită de mânie faţă de prosperitatea 
minei de la San Tome, pentru că dezvoltarea minei îi răpea ei 
toată liniştea sufletească. Costaguana nu era un loc potrivit 
pentru o asemenea femeie. Ce-o fi avut în cap Charles Gould 
când a adus-o aici?! Era scandalos! lar doctorul aşteptase 
desfăşurarea evenimentelor cu o rezervă morocănoasă şi 
distantă pe care i-o impunea, îşi închipuia el, lamentabila sa 
poveste. Dar lealitatea faţă de doamna Gould nu putea lăsa 
neluată în seamă securitatea soţului ei. Doctorul combinase 
lucrurile în aşa fel încât să se afle în oraş în perioada critică, 
pentru că n-avea încredere în Charles Gould. îl considera 
iremediabil contaminat de nebunia revoluțiilor. Din pricina 
aceasta se plimba în dimineaţa aceea şchiopătând prin salonul 
casei Gould, exclamând „Decoud! Decoud!”, cu iritare 


îndurerată. Doamna Gould, cu obrajii îmbujoraţi şi cu ochii 
strălucitori, privea drept în faţa ei cu gândul la enormitatea 
subită a dezastrului. îşi rezemase vârful degetelor de o măsuţă 
de lângă ea, dar braţul îi tremura, până la umăr. Soarele, care la 
Sulaco răsare târziu, apăruse în toată splendoarea şi puterea sa 
de după creasta înzăpezită, orbitoare a Higuerotei şi precipitase 
cenuşiul moale, delicat, de perlă al luminii în care oraşul sta 
cufundat în primele ore ale dimineţii în mase compacte de 
umbră neagră Şi spaţii de strălucire dogoritoare care-ţi lua ochii. 
Trei dreptunghiuri de soare pătrundeau, lungi, prin ferestrele 
salonului, şi faţada casei Avellanos de peste drum, văzută din 
potopul de lumină de aici, apărea foarte sumbră. 

Din. uşă se auzi o voce:Ce-i cu Decoud?” Era Charles 
Gould. Nu-l auziseră venind pe coridor. Privirea lui alunecă peste 
nevastă-sa şi se opri la doctor.,Ai venit cu veşti, doctore?” 

Doctorul Monjgham îi debită dintr-o dată tot ce ştia, fără 
menajamente. Pe urmă, un timp el Administrador al minei de la 
San Tome rămase nemişcat privindu-l, fără să scoată o vorbă. 
Doamna Gould se lăsă să cadă într-un fotoliu scund, cu mâinile 
în poală. Cele trei făpturi imobile tăceau. După un timp Charles 
Gould zise: „Trebuie să mănânci ceva.” 

Se dădu deoparte s-o lase pe soţia sa să treacă. Ea îi 
apucă mina şi i-o strânse, apoi, ieşind, îşi duse batista la ochi. 
Apariţia soţului ei îi adusese aminte de situaţia Antoniei, şi la 
gândul sărmanei fete nu-şi putu ascunde lacrimile. Când se 
întoarse în sufragerie la cei doi bărbaţi, după ce-şi clătise faţa cu 
apă rece, Charles Gould îi spunea doctorului, aşezat la masă în 
faţa lui: „Nu cred că mai poate fi loc pentru nici un fel de dubiu.” 

Doctorul era de acord: „Nu, nici eu nu văd cum am putea 
pune la îndoială povestea prăpăditului ăluia de Hirsch. Teamă 
mi-e că-i adevărul adevărat.” 

Ea se aşeză în capul mesei, copleşită, uitându-se de la 
unul la celălalt Cei doi bărbaţi, fără să-şi întoarcă pro-priu-zis 
capul, îi evitau privirea. Doctorul chiar se prefăcu a fi flămând; 
apucă furculiţa şi cuțitul şi începu să mănânce, cu emfază, ca pe 
scenă. Charles Gould nu-şi dădu o asemenea osteneală; cu 
coatele în sus, îşi răsucea vârful mustăţilor sale ca focul - erau 
atât de lungi încât mâinile rămâneau departe de orbaji. 

„Nu mă miră,” murmură el lăsând mustăţile în pace şi 
întinzând un braţ peste spătarul scaunului. Pe faţa lui calmă, o 


imobilitate de expresie trăda apriga luptă lăuntrică, îşi clădea 
seama că accidentul acesta pusese capăt tuturor implicaţiilor ce 
decurgeau din linia de conduită pe care şi-o fixase şi tuturor 
intenţiilor sale, conştiente sau inconştiente. Trebuie să 
isprăvească acum cu rezerva lui mută, cu aerul de 
impenetrabilitate îndărătul căruia îşi apăra demnitatea. Fusese, 
e drept, forma de disimulare cea mai puţin abjectă la care-l 
silise parodia asta de instituţii civilizate care-i jignea şi 
inteligenţa şi corectitudinea şi simţul de dreptate. Era ca şi tatăl 
său. N-avea simţul ironiei. Absurdităţile, de care-i plină lumea, 
nu-l amuzau. li răneau gravitatea înnăscută. Îşi dădea seama că 
moartea sărmanului Decoud îl lipsea de poziţia inaccesibilă de 
forţă dindărătul scenei. îl obliga la acţiune pe faţă, afară doar 
dacă nu voia să renunţe la partidă - lucru imposibil. Interesele 
materiale îi pretindeau sacrificarea atitudinii sale distante - 
poate şi a propriei sale securităţi. Şi îşi zise că planurile 
separatiste ale lui Decoud nu se duseseră la fund o dată cu 
argintul Singurul lucru care nu se schimbase erau raporturile 
sale cu domnul Holroyd. Patronul intereselor în argint şi oţel se 
lansase în afacerea din Costaguana dintr-un fel de pasiune. 
Costaguana devenise necesară vieţii sale; în mina de la San 
Tome găsise satisfacţii spirituale pe care alţii le găseau în 
teatru, în artă sau în vreun joc fascinant plin de riscuri. Era o 
formă specială a extravaganţei marelui om, sancţionată de 
altminteri de intenţii morale destul de vaste ca să-i măgulească 
vanitatea. Chiar şi în rătăcirile geniului său, el slujea progresul 
lumii. Charles Gould era sigur că va fi înţeles cum trebuie şi 
judecat cu indulgenţa pasiunii lor comune. Pe acest mare om, 
nimic nu-l mai putea surprinde acum, nici uimi. Şi Charles Gould 
se şi vedea scriind la San Francisco o scrisoare cam cu aceste 
cuvinte...:Cei din fruntea mişcării au murit sau au fugit, 
administraţia civilă a provinciei este pentru moment inexistentă; 
partidul Blanco din Sulaco s-a spulberat ruşinos, dar într-un fel 
caracteristic pentru ţara asta. La Cayta, însă, Barrios cu armata 
intactă ră-mâne. disponibil. Sunt forţat să preiau pe faţă planul 
revoluţiei provinciale, ca singură cale de a asigura în 
permanenţă uriaşele interese materiale care depind de pace ŞI 
de prosperitatea din Sulaco...” Era limpede. Vedea cuvintele 
scrise cu litere de foc pe albul zidului la care privea visător. 


Doamna Gould îi urmărea reveria cu teamă. Era un 
fenomen care o înspăimânta, care-i întuneca şi-i îngheţa 
căminul şi viaţa conjugală, cum întunecă norii de furtună 
soarele. Accesele de reverie ale lui Charles Gould trădau o 
considerabilă concentrare de voinţă dominată de o idee fixă. Un 
om dominat de o idee fixă e dement. E periculos, chiar şi atunci 
când ideea fixă e o idee de justiţie; pentru că, cine ştie, s-ar 
putea ca cerul nemilos să se prăbuşească peste un cap iubit. 
Privind profilul soţului ei, ochii doamnei Gould se umeziră din 
nou. Şi din nou i se păru că vede disperarea bietei Antonia. „Ce 
m-aş fi făcut eu dacă se îneca Charles pe când eram logodiţi?” 
exclamă ea în gând, cu groază. Simţea cum îi îngheaţă inima, în 
timp ce “brajii-i ardeau ca dogoriţi de jarul unui rug funerar 
mistuind toate afecțiunile ei pă-mânteşti. li dădură lacrimile. 
„Antonia are să se omoare!” strigă ea. Căzând în tăcerea din 
cameră, strigătul ei nu avu decât un foarte modest efect. Numai 
doctorul care, cu capul plecat, frământa între degete o bucăţică 
de pâine, îşi ridică faţa, iar cele câteva fire lungi de păr ieşindu-i 
din sprân-cenele stufoase se zbârliră într-o uşoară încruntare. 
Doctorul Monygham socotea foarte sincer că Decoud era prin 
excelenţă un obiect care nu merita afecțiunea vreunei femei. 
Apoi îşi lăsă iar capul în jos, răsfrângându-şi dispreţuitor buza, 
cu inima plină de o afectuoasă admiraţie pentru doamna Gould. 

„li e gândul la fata asta,” îşi zise el, „îi e gândul la copiii 
Viola, îi e gândul la mine, la răniţi, la mineri; totdeauna îi e 
gândul la cineva sărac şi nenorocit! Dar ce o să se facă ea dacă 
Charlie eşuează în afacerea asta infernală în care l-au băgat 
blestemaţii de Avellanos? După cât” văd, la ea nu se gândeşte 
nimeni.” 

Charles Gould, cu ochii la perete, îşi continua subtil 
reflecţiile. 

„Am să-i scriu lui Holroyd că mina San Tome e destul de 
mare ca să-şi poată asuma sarcina de a constitui un nou stat. O 
să-i placă, ideea asta. O să-l facă să accepte riscul.” 

Se putea însă pune realmente bază pe Barrios? Poate. 
Numai că n-aveai cum ajunge la el. Să trimiţi un vapor la Cavyta, 
era imposibil acum, pentru că Sotillo era stă-pân pe port şi avea 
şi un vapor la dispoziţie. Şi, cu toţi democraţii din provincie 
răzvrătiți şi cu toate oraşele de pe Campo în fierbere, de unde 
să găsească un om care să izbutească să răzbată pe uscat, cu 


un mesaj, până la Cayta, drum de cel puţin zece zile călare, un 
om curajos şi hotărât, care sa ştie să evite de a fi arestat sau 
asasinat sit în ipoteza că ar fi totuşi arestat, să înghită hârtia? e! 
capataz de cargadores ar fi fost tocmai omul potrivit. Dar el 
capataz nu mai exista. 

Şi Charles Gould, luându-şi ochii de pe perete, zise cu 
blândeţe: „Şi Hirsch ăsta! Ce lucru extraordinar! S-a salvat 
agăţându-se de ancoră, nu? Habar n-aveam că mai era încă la 
Sulaco. Credeam că plecase le Esmeralda pe uscat, încă de mai 
bine de o săptămână. Venise pe aici să-mi vorbească despre 
afacerile lui cu piei şi despre altele. l-am spus limpede că nu era 
nimic de făcut.” „l-a fost frică să plece, din cauza lui Hemandez, 
că era pe aproape,” zise doctorul. 

„Şi dacă n-ar fi fost el, n-am fi aflat nimic din ce s-a în- 
tâmplat,” se minună Charles Gould. Doamna Gould exclamă: 
„Numai să nu afle Antonia! Nu trebuie să i se spună. Nu 
acuma!”,E puţin probabil să se găsească cineva care să-i ducă 
vestea,” spuse doctorul. „Nimeni n-are interes. Şi în afară de 
asta, oamenilor de aici le e frică de Hemandez ca de dracu.” Se 
întoarse către Charles Gould: „E chiar supă-rător! pentru că 
dacă ar trebui să comunici cu refugiații, n-ai găsi nici un 
mesager. Când Hemandez era la sute de mile de aici, şi încă se 
cutremurau de groază la poveştile unora, că ar fi frigând 
oamenii de vii.” „Da,” murmură Charles Gould. „El capataz era 
singurul om din oraş care dăduse ochii cu Hemandez. îl 
trimisese părintele Corbelân. El a stabilit, pentru prima oară, 
legătura. Păcat că...” 

Vocea îi fu acoperită de dangătul clopotului mare de la 
catedrală. Trei bătăi, una după alta, răsunară exploziv, t>entru 
ca să se stingă apoi în vibrații profunde, calde. Şi după el, toate 
clopotele din toate clopotniţele oraşului, de la biserici, mănăstiri, 
capele, chiar şi de la cele închise de ani de zile începuseră să 
bată asurzitor. Acest potop fu-f unbund, acest vacarm metalic 
sugera cu atâta putere imagini de luptă şi de voinţă, încât 
doamnei Gould îi fugi tot sângele din obraji. Basilio, care servise 
la masă, se făcu mic de frică, se prinse cu mâinile de bufet şi-i 
clănţăneau dinţii în gură. Era cu neputinţă să mai înţelegi o 
vorbă. 

„închide ferestrele!” strigă la el Charles Gould, furios. Toţi 
ceilalţi servitori, înspăimântați de ceea ce credeau că e 


semnalul unui masacru general, năvăliseră sus învălmă-şindu- 
se, căzând claie peste grămadă, bărbaţi şi femei, populaţia 
obscuiă şi de obicei nevăzută a parterului, a celor patru laturi 
ale patioului. Femeile, ţipând „Misericordia!”...năvăliră de-a 
dreptul în cameră şi, căzând în genunchi cu faţa la perete, 
începură să-şi facă, convulsiv, semnul crucii. Bărbaţii, cu priviri 
rătăcite, rămăseseră în prag, blocând intrarea - mozos de la 
grajd, grădinari, argaţi, zilieri pripăşiţi trăind din firimiturile 
acestei case generoase - şi Charles Gould putu cuprinde dintr-o 
singură privire întreaga sa servit»rime, până la portar, un bătiân 
pe jumătate paralizat, ale cărui plete albe lungi îi cădeau pe 
umeri, moştenire acceptată de Charles Gould din pietate filială. 
Bătrânul îşi amintea de Henry Gould, englez şi costaguanez din 
a doua generaţie, şeful provinciei Su-laco; îi fusese ani şi ani de 
zile mozo personal, şi în timp de pace şi în vremuri de război; îi 
fusese îngăduit să-şi slujească stăpânul în închisoare; în 
dimineaţa fatală mersese în urma plutonului de execuţie şi, 
dintr-unul dinţii chiparoşi crescuţi de-a lungul gardului mănăstirii 
franciscane, văzuse cu ochii ieşindu-i din orbite cum Don 
Enrique ridicase braţele în sus şi se prăbuşise cu faţa în ţărână. 
Charles Gould remarcase, în spatele celorlalţi servitori, capul 
mare, patriarhal al acestui martor ocular Dar fu surprins când 
văzu una sau două mutre zbârcite de vrăjitoare, de a căror 
existenţă între zidurile casei sale nu ştia nimic. Trebuie să fi fost 
mamele sau poate chiar bunicile unora dintre servitori. Erau şi 
câţiva copii, mai mult sau mai puţin goi, plângând şi 
încleştându-se de picioarele părinţilor lor. Niciodată până atunci 
nu văzuse nici măcar urmă de copil la el în patio. Chiar şi 
Leonarda, camerista, intră înfricoşată, făcându-şi loc cu coatele, 
cu fata ei botoasă, mofturoasă de subretă favorită, ţinând de 
mâ'nă pe cele două fete Viola. Pe masă şi pe bufet farfuriile 
jucau, şi toată casa părea să se legene în valurile asurzitoare de 
zgomot. 

capitolul cinci. 

În cursul nopţii mahalaua pusese stăpânire pe toate 
clopotniţele din oraş, aşteptând să-i ureze bun sosit lui Pe-drito 
Montero care, după ce petrecuse noaptea la Rincon, urma să-şi 
facă intrarea în oraş. Prin poarta dinspre Campo apărură întâi, în 
dezordine, cete înarmate, de toate culorile, de toate soiurile, de 
toate tipurile şi în tot felul de zdrenţe, cete ce-şi ziceau Garda 


Naţională din Sulaco, comandată fiind de Senor Gamacho. Se 
scurgea, prin mijlocul străzii, ca un torent de gunoaie, o masă 
de pălării de pai, de ponchouri, de ţevi de puşcă, cu un drapel 
enorm verde cu galben fluturând în mijlocul lor într-un nor de 
praf şi răpăit turbat de tobe. Trecătorii se lipeau de zidurile 
caselor strigând „Viva!” îndărătul gloatei se vedeau lăncile 
cavaleriei, „armata” lui Pedro Montero. Acesta înainta între 
Seiâores Gamacho şi Fuentes, în capul tiu-pei sale de liane ros, 
care aveau la activul lor isprava de a fi trecut peste Paramos de 
Higuerota înfruntând viscolul. Veneau în rânduri de câte patru, 
călări pe cai confiscaţi d” pe Campo, îmbrăcaţi în haine 
heteroclite găsite prin magazinele de pe marginea drumului, 
jefuite în graba mare în marşul lor forţat prin nordul provinciei; 
pentru că -Pedrito Montero se zorea să ocupe Sulaco. Basmalele 
înnodate uşor în jurul gâtului erau toate noi-nouţe, sclipeau, şi 
toate mânecile drepte ale cămăşilor de bumbac fuseseră tăiate 
din umăr, ca să lase mai multă libertate in” aruncarea lassoului. 
Bărboşi cărunţi, slabi, călăreau alături de tineri slabi şi bruni, 
purtând toţi urmele rigorilor campaniei, şi având curele de piele 
crudă încolăcite la pălărie şi pinteni mari de fier la călcâiele 
goale. Cei care în trecătorile munţilor îşi pierduseră lancea îşi 
făcuseră rost de un fel de suliță cu care văcarii de pe Campo 
îndeamnă vitele: tije de palmier, subţiri, lungi de aproape trei 
metri, cu fier în vârf şi cu o mulţime de inele care sunau ca 
zurgălăii. Erau înarmaţi cu cuțite şi revolvere. Pe chipurile lor, o 
expresie de bravură şi istovire; priveau în jos la mulţime cu 
trufie în ochii uscați, sau în sus, obraznici, arătându-şi unul 
altuia câte o femeie la vreo fereastră. Când ajunseră în piaza şi 
dădură cu ochii de statuia ecvestră a regelui strălucind albă în 
soare, uriaşă, nemişcată deasupra valurilor mulţimii, cu eternul 
gest de salut, un murmur de uimire se răspândi printre rândurile 
lor. „Cine-o fi sfântul ăsta cu pălărie mare?” se întrebau unul pe 
altul. 

Erau nişte demni reprezentanţi ai cavaleriei de câmpie, cu 
care Pedro Montero contribuise atât de substanţial la cariera 
victorioasă a fratelui său, generalul. Influenţa pe care omul 
acesta crescut în oraşele de pe coastă şi-a căpătat-o în scurtă 
vreme asupra oamenilor de la şes nu poate fi atribuită decât 
geniului său pentru trădare, de o eficacitate atât de 
impresionantă, îneât făpturilor acelora violente, dar încă prea 


puţin depărtate de starea de sălbătăcie pură, trebuie să le fi 
apărut ca o dovadă a supremei vitejii şi abilităţi. Inţelepciunea 
populară a tuturor neamurilor stă însă dovadă că duplicitatea şi 
viclenia, alături de puterea trupului, erau preţuite mai mult chiar 
decât curajul drept virtuțile eroice ale omenirii primitive Marea 
problemă a vieţii era să-ţi dobori adversarul. Curajul era de la 
sine înţeles. Dar utilizarea inteligentei stârnea uimire şi respect. 
Şiretlicurile, cu condiţia să nu dea greş. erau socotite onorabile; 
masacrarea facilă a unui duşman luat prin surprindere trezea 
doar sentimente de plăcere, de mândrie, de admiraţie. Nu 
pentru că oamenii primitivi erau poate mai puţini leali decât 
descendenţii lor de astăzi, dar ei mergeau la ţintă mai de-a 
dreptul şi erau mai simpli, mai naturali în a vedea în succes 
singurul standard de moralitate. 

De atunci ne-am mai schimbat. Folosirea inteligenţei 
trezeşte uimire puţină, şi respect şi mai puţin. Dar oamenii de la 
Şes>în ignoranta l°r de barbari, când se înrolau într-un război 
civil urmau bucuros un şef care de multe ori reuşea să le dea 
duşmanul, cum s-ar zice, de-a gata, legat de mâini şi de 
picioare. Pedro Montero avea talentul de a-şi legăna adversarii 
până-i adormea într-un fals sentiment de securitate. Şi cum în 
capul oamenilor înţelepciunea pătrunde extrem de încet, dar 
făgăduielile care le gâdilă speranţele secrete foarte repede, 
Pedro Montero înregistra succes după succes. Servitor sau 
funcţionar mărunt la legația din Paris a Costaguanei, se 
întorsese grabnic în ţară imediat ce aflase că fratele său ieşise 
din anonimat, din obscura sa comandancia de frontieră. 
Izbutise, prin darul său de a vorbi convingător, să-i păcălească 
pe şefii mişcării ribieriste din capitală şi nici chiar agerul agent 
al minei San Tome nu reuşise să-i pătrundă intenţiile. Şi-a 
stabilit imediat un ascendent considerabil asupra fratelui său. 
Ca înfăţişare semănau foarte mult: amândoi cu chelie, amândoi 
cu smocuri stufoase de păr creţ deasupra urechilor, trădând 
amestecul cu sângele negru. Numai că Pedro era mai mărunt 
decât generalul, mai subţiat în toate, şi avea o aptitudine de 
adevărată maimuţă în a imita semnele exterioare de rafinament 
şi distincţie, şi un talent de papagal la limbi străine. Amândoi 
fraţii avuseseră parte de oarecare instrucţie, din generozitatea 
unui mare călător european pe care tatăl lor îl servise ca valet în 
călătoriile lui prin interiorul ţării. Pe general lucrul acesta îl 


ajutase la avansare. Pedrito, mezinul, leneş incorigibil şi 
neglijent, hoinărise fără nici un rost dintr-un oraş într-altul de-a 
lungul coastei, ba angajat la cine ştie ce birou, ba ataşându-se 
pe lângă străini ca un fel de valet de place, ducând o viaţă 
lesnicioasă şi rău famată Faptul că citea nu-i folosea la nimic, 
doar îi umplea capul cu visuri absurde. în general acţiunile lui 
erau determinate de motive destul de fanteziste pentru a putea 
fi pătrunse de un om rezonabil. 

Aşa că, la prima vedere, agentul concesiunii Gould la 
Santa Marta îi atribuise opinii sănătoase, şi chiar oarecare 
putere de frânare a vanităţii etern nesatisfăcute a generalului. 
Niciodată nu i-ar fi trecut prin cap că Pedrito Montero, lacheu 
sau scrib insignifiant, devorase prin mansardele diverselor 
hoteluri pariziene în care legația Costaguanei îşi adăpostea 
demnitatea sa diplomatică lucrări facile de istorie, în limba 
franceză, ca de pildă cartea lui Imbert de Saint Amand asupra 
imperiului lui Napoleon al Ill-lea. Pe Pedrito îl impresionaseră 
profund splendorile unei curţi strălucite şi îşi imaginase pentru 
sine o viaţă în care, ca şi ducele de Momy, să împletească toate 
plăcerile cu conducerea treburilor politice şi să savureze sub 
toate aspectele puterea supermă. Nimeni n-ar fi putut bănui una 
ca asta. Şi totuşi, era una dintre cauzele imediate ale revoluţiei 
monteriste. Lucrul va apare mai puţin incredibil dacă ne gândim 
că, totdeauna, cauzele fundamentale au fost aceleaşi peste tot: 
lipsa de maturitate politică a poporului, indolenţa claselor 
superioare şi obscurantismul celor inferioare. 

Cu ascesiunea fratelui său, Pedro Montero văzu deschi- 
zându-i-se larg calea către visurile sale cele mai nesăbuite. Din 
această anume cauză pronunciamiento-ul mon-terist devenise 
inevitabil. Generalul poate că ar fi putut fi cumpărat, împăcat 
prin linguşeli, expediat în vreo misiune diplomatică în Europa. 
Dar fratele său a fost cel care l-a împins, din primul moment şi 
până-n ultimul. Dorea să devină cel mai strălucit om politic din 
America de Sud Nu puterea supremă şi-o dorea, li speria truda, 
şi riscul, înainte de toate, Pedrito, cu ce ştia din experienţa 
europeană, avea de gând să adune o avere serioasă. Cu acest 
obiectiv în faţă, obţinu de la fratele său, chiar a doua zi după 
bătălia victorioasă, permisiunea de a trece munţii şi a pune 
stăpânire pe Sulaco. Sulaco era ţara prosperității viitoare, era 
pământul făgăduinţei, al progresului material, singura provincie 


a republicii prezentând interes pentru capitaliştii europeni. 
Urmând exemplul ducelui de Morny, Pedrito Montcro înţelegea 
să-şi aibă partea lui din această prosperitate. Asta voia, şi nu 
altceva. Acum, că fratele său era stăpânul ţării, fie ca 
preşedinte, fie ca dictator, sau chiar şi ca împărat - la urma 
urmei, de ce nu împărat? - avea de gând să-şi ceară partea sa 
de la fiecare întreprindere: căi ferate, mine, plantaţii de trestie 
de zahăr, filaturi de bumbac, exploatări agricole, de la absolut 
toate întreprinderile ca preţ al protecţiei sale. Dorinţa de a 
ajunge cât mai repede la faţa locului a fost cauza reală a 
faimoasei treceri peste munţi cu vreo două sute de llaneros, 
aventură de ale cărei primejdii în nerăbdarea lui nu şi-a dat bine 
seama la început. După victoriile în serie, 1 se părea că-i de 
ajuns ca un Montero să-şi facă apariţia, pentru ca să devină 
stăpânul situaţiei Iluzia asta îl împinsese la o imprudenţă de 
care începuse să-şi dea sema. Pe când călărea în fruntea celor 
două sute de llaneros, se gândea cu părere de rău că sunt atât 
de puţini. îl linişti entuziasmul gloatei. Urlau „Viva Montero! Viva 
Pedrito!” Ca să aţâţe şi mai mult entuziasmul, dar şi din 
plăcerea, naturală la el, a duplicităţii, lăsă calul cu frâul pe gât 
şi, cu un gest de mare familiaritate şi încredere, îi luă de braţ pe 
Senores Fuentes şi Gamacho. în postura aceasta a traversat, 
triumfător, piaza, un mozo ducându-i calul de frâu, până în uşa 
Intendenciei, ale cărei ziduri tnste se cutremurau în aclamaţiile 
mulţimii ce sfâşiau văzduhul şi acopereau vacarmul clopotelor 
catedralei. 

Pedro Montero, fratele generalului, descăleca în mijlocul 
unei mulţimi entuziaste urlând năduşite, pe care garda naţională 
în zdrenţe încerca zbătându-se s-o ţină în frâu Urcând câteva 
trepte, îşi aruncă ochii la gloata imensă ce căsca gura la el. Pe 
deasupra ei şi a pieţei vaste vedea zidurile găurite de gloanţe 
ale caselor de peste drum, uşor estompate de o ceaţă 
luminoasă de praf, şi majusculele negre imense ale cuvântului 
EL PORVENIR alternând cu ferestre sparte; se gândi cu deliciu la 
orele de răzbunare, pentru că era foarte sigur că va pune mina 
pe Decoud. în stânga lui, gras şi congestionat. Gamacho îşi 
ştergea faţa păroasă asudată, dezgolindu-şi dinţii gălbejiţi într- 
un rân-jet stupid şi ilar. In dreapta, Sefior Fuentes, mic şi slab, 
cu buzele strânse, îşi pironise ochii drept înainte, în depărtare 
Mulțimea privea, literalmente cu gura căscată, într-o tăcere 


nerăbdătoare, parcă s-ar fi aşteptat ca marele gue-rillero, 
faimosul Pedrito, să înceapă imediat să împartă daruri palpabile. 
El începu însă un discurs. îl începu clamând: „Cetăţeni!”, răcnet 
auzit până şi de cei din mijlocul pieţei. Apoi, cea mai mare parte 
dintre cetăţeni se lăsă fascinată numai de dinamica oratorului, 
de săltatul în vârful picioarelor, de braţele zvârlite-n sus cu 
pumnii încleştaţi, de o palmă trântită în dreptul inimii, de 
argintiul ochilor daţi peste cap, de gesturi larg cuprinzătoare, de 
o mână rezemându-se familiar pe umărul lui Gamacho sau 
schiţând un salut solemn către mărunta persoană în haine negre 
ce se numea Senor Fuentes, avocat şi politician, decretat 
veritabil amic al poporului. Strigătele de „Viva” izbucnind la cei 
mai apropiaţi de orator se propagau neregulat până la marginile 
mulţimii, ca flăcările prin iarba uscată, şi se stingeau tocmai 
unde începeau străzile. în intervale, pe piaza mişunândă, 
frământată mocnea o tăcere grea şi gura oratorului se 
deschidea şi se închidea într-una; frânturi de frază - „Fericirea 
poporului...”, „Fiii patriei...”, „întreaga lume, el mundo 
entiero...” - ajungeau până şi pe treptele aglomerate ale 
catedralei: sunete slabe, clare, ascuţite, ca un băzâit de ţânţar. 
Oratorul se bătea cu pumnii în piept; flancat de cei doi suporteri, 
făcea pe grozavul. Era supremul efort al peroraţiei sale. Apoi, 
cele două siluete mai mărunte dispărură din ochii publicului şi 
enormul Gamacho, lăsat singur, ocupă scena ridicându-şi pălăria 
sus deasupra capului. Şi-o puse apăi la loc cu mândrie şi răcni: 
„Ciudadanos!” Un muget gros şi trist îl salută pe Serior 
Gamacho, fost vânzător ambulant pe Campo, actualmente 
comandante al Gărzii Naţionale. Sus, Pedrito Montero trecea 
repede dintr-o cameră devastată a Intendenciei într-alta, 
mârâind necontenit: „Ce idioţie! Ce prăpăd!” 

Senor Fuentes, în urma lui, renunţă pentru o clipă la 
muţenia sa ca să murmure: „E opera lui Gamacho şi a oamenilor 
lui,” pentru ca apoi aplecându-şi puţin capul spre stânga, să-şi 
strângă iar buzele, atât de tare încât îi apăru la fiecare comisură 
câte o gropiţă. Avea în buzunar numirea de şef politic al 
oraşului, şi era plin de nerăbdare de a-şi lua funcţia în primire. 

In vasta sală de audienţe cu oglinzi înalte până la plafon, 
sparte cu pietre, cu draperiile sfâşiate şi cu baldachinul din 
capul sălii făcut bucăţi, murmurul gros al mulţimii imense şi 
glasul lui Gamacho răcnind îngrozitor chiar dedesubtul lor 


pătrundeau prin obloanele închise până la ei, în penumbra şi în 
dezolarea în care încremeniseră prostiţi. 

Ce brută!” exclamă scrâşnind printre dinţi excelența sa 
Don Pedro Montero. „Trebuie să facem ceva şi să-l expediem cât 
mai repede, cu oamenii lui cu tot, să lupte împotriva lui 
Hernandez.” 

Noul jefe politico făcu din cap un gest în lături şi trase un 
fum de ţigară, ca semn de asentiment la metoda de a scăpa 
oraşul de Gamacho şi de gloata lui supărătf)3fPPedrito Montero 
privi dezgustat la pardoseala absolut goală la brâul de rame 
somptuoase, aurite, ale tablourilor de pe pereţi, din care 
pânzele fuseseră sfâşiate şi împrăştiate pe jos, prin încăpere, ca 
nişte zdrenţe murdare. „Parc-am fi nişte barbari!” 

Aşa grăit-a excelența sa, popularul Pedrito, iscusitul 
guerillero, neîntrecut în arta de a întinde curse, însărcinat de 
fratele său, la cerere proprie, de a instaura la Su-laco o ordine 
bazată pe principii democratice. Noaptea precedentă, în 
consultările cu partizanii săi care-i ieşiseră în întâmpinare la 
Rincon, îşi dezvăluise în faţa lui Senor Fuentes intenţiile. 

„Vom organiza un vot al poporului, prin da sau nu, în- 
credinţând destinele scumpei noastre patrii înţelepciunii şi 
vitejiei eroicului meu frate, generalul invincibil. Un plebiscit. Mă 
înţelegeţi?” 

Şi Senor Fuentes, umflându-şi obrajii pergamentoşi, 
înclinase puţin capul spre stânga, lăsând un fir subţire de fum 
albastru să-i iasă printre buzele ţuguiate. înţelesese. Pe 
excelența sa, devastările îl exasperaseră. Nu rămăsese în toată 
Intendencia un singur scaun, o singură masă, canapea, etajeră, 
consolă nesfărimate. Excelenţa sa, cu toate că fierbea de furie, 
fu oprit de la manifestări de violenţă de un sentiment de izolare, 
de neputinţă. Eroicul său frate era” departe, foarte departe. Dar, 
în acelaşi timp, unde să-ri facă siesta? După un an de viaţă 
aspră de campanie, se aşteptase să găsească la Intendencia 
confort şi lux, care să pună capăt privaţiunilor şi greutăților 
îndurate în cutezătorul marş asupra oraşului Sulaco - asupra 
provinciei care valora, ca bogăţie şi influenţă, mai mult decât tot 
restul teritoriului republicii. Trebuia să lichideze socotelile şi cu 
gamacho. Senor Gamacho îşi continua în timpul acesta aiscursul 
său desfătător pentru urechile poporului, în mija/9 locul luminii 
orbitoare şi a dogoarei din piaza, cu urlete barbare ca un diavol 


de o speţă inferioară băgat într-un cuptor încins la roşu. în 
fiecare clipă trebuia să-şi şteargă cu braţul gol sudoarea de pe 
faţă; îşi scosese haina, îşi suflecase mânecile cămăşii până mai 
sus de coate; dar mai ţinea pe cap tricornul cu pene albe. In 
simplitatea lui, adora acest însemn al gradului de comandante 
al Gărzii Naţionale. Frazele lui erau salutate cu mormăieli groase 
de asentiment. Era de părere că trebuia imediat declarat război 
Franţei, Angliei, Germaniei şi Statelor Unite, tutui or deodată, 
pentru că ele, prin introducerea căilor ferate, a exploatărilor 
miniere, a colonizării şi sub atâtea alte pretexte cusute cu aţă 
albă, intenționau să fure poporului sărac pământurile şi, cu 
ajutorul barbarilor şi paraliticilor de aristrocraţi, să-i transforme 
pe toţi în sclavi nenorociţi şi jecmăniţi. Ascultându-l, leperos-ii 
fluturau colţurile mantalelor lor murdare, cândva albe, urlând de 
entuziasm. Generalul Montero, răcnea cu convingere Gamacho, 
era unicul om la înălţimea acestei sarcini patriotice! Poporul 
aprobă şi aceste vorbe. 

Încet-încet dimineaţa trecea; în mulţime apăruseră semne, 
curente, mişcări de disoluţie, de dispersare. Unii căutau un pic 
de umbră pe lângă ziduri sau pe sub copacii de pe Alameda. 
Călăreţii dădeau pinteni cailor strigând; grupuri de sombrerouri 
puse orizontal pe cap împotriva soarelui vertical apucau pe 
străzile pe care uşile deschise ale unor pulperias lăsau să se 
întrevadă ispititor răcoare şi vag zumzet de chitară. Gărzile 
Naţionale visau la siestă, şi elocvenţa lui Gamacho, şeful lor, se 
epuizase şi ea Mai târziu, în orele mai răcoroase ale după- 
amiezii, când încercară să se adune din nou pentru a continua 
examinarea problemelor de interes general, detaşamente din 
cavaleria lui Montero, cantonată pe Alameda, îi şarji fără nici un 
fel de somaţie dar cu mare viteză, cu lăncile lungi plecate la 
înălţimea spinărilor fugarilor, şi-i goni până la extremitatea 
străzilor. Gărzile Naţionale din Sulaco părură foarte surprinse de 
procedeul acesta. Dar nu indignate. Nici un costaguanez n-a 
învăţat vreodată să discu+ excentricităţile puterii militare. Era 
ceva ce făcea parte din ordinea naturală a lucrurilor. Trebuie să 
fie, fără îndoială, cine ştie ce măsură administrativă. Dar motivul 
ei scăpa înţelegerii lor neajutorate, iar Gamacho, şeful şi 
oratorul lor comandante al Gărzii Naţional, beat-mort, zăcea 
dormind în sânul familiei. Picioarele sale desculţe, 
respingătoare, întinse în umbră, păreau de cadavru. Guia sa 


elocventă încremenise căscată. Fiică-sa mai miră, cu o mână se 
scărpina în cap, şi cu cealaltă făcea vânt cu o ramură verde 
peste faţa lui arsă şi cojită. 

capitolul şase. 

Soarele, asfinţind, mutase umbrele caselor din oraş de la 
apus spre răsărit. Le mutase şi pe tot cuprinsul nesfârşitu-lui 
Campo, cu ziduri albe de haciende aşezate pe măgurile ce 
dominau verziie depărtări, cu ranehouri acoperitp cu paie, pitite 
prin cutele pământului pe la margini de gârlă, cu pilcuri de 
copaci ce alcătuiesc insule întunecate pe marea luminoasă de 
iarbă şi cu Cordiliera prăpăstioasă apărând uriaşă, neclintită din 
talazurile codrilor de la poale ca o coastă stearpă a unei ţări de 
giganţi. Razele apusului izbind din depărtări pe coastele 
înzăpezite ale Higuerotei îi dădeau un aer rumen de tinereţe, în 
timp ce masa zimţată a crestelor îndepărtate rămânea neagră, 
calcinată parcă de pârjolul razelor. Suprafaţa unduindă a 
pădurilor părea pudrată de pulbere de aur palid; dincolo, 
departe, peste Rincon, ascunse ochilor din oraş de doi pinteni 
împăduriţi, stâncile trecătorii San Tome şi peretele drept al 
muntelui încununat de ferigi uriaşe căpătau tonuri calde de 
galben şi castaniu, cu dungi ruginii Şi_ pete de verde închis ale 
tufişurilor ce prinseseră rădăcini prin prăpăstii. Din câmpie 
hangarele şteampuri-lor şi casele minei arătau negre şi mici, 
căţărate acolo sus de tot, ca nişte cuiburi de păsărele agăţate 
pe muchie de prăpastie. Zigzagul potecilor desena dungi subţiri 
pe un zid de cazemată ciclopeană. Celor doi serenos ai minei 
care> fiind de servici, se plimbau cu carabina în mână şi cu 
ochii la pândă prin umbra copacilor înşiraţi pe malul râus2i 

21. Nostromo lui, aproape de pod, Don Pepe, care cobora 
pe potecă venind de pe platoul de sus, le apărea mic cit un 
gândac. 

Cu toate că avea aerul că merge ca o gâză, fără rost şi 
fără ţintă, de colo până colo pe faţa stâncii, silueta lui Don Pepe 
cobora cu perseverenţă, şi când fu aproape să ajungă jos, 
dispăru după acoperişurile magaziilor, atelierelor, forjelor. O 
vreme cei doi screrios umblară încoace şi-ncolo prin faţa podului 
la care opriseră pe un călăreț cu un plic mare, alb în mână. 
Tocmai atunci Don Pepe apăi u dintre case pe uliţa satului, la 
mai puţin de o aruncătură de băț de podul-hotar, se apropie cu 
paşi mari, îmbrăcat în pantaloni largi de culoare închisă vârâţi în 


cizme, cu o haină albă de in, încins cu sabia şi cu un revolver la 
centură. în vremuri din astea, tulburi, nimeni nu l-ar fi putut 
prinde pe Serior Gobernador, cum zice proverbul, descălţat. 

La un semn uşor făcut de unul dintre serenos, omul, un 
mesager venit din oraş, descăleca şi trecu podul ducându-şi 
calul de frâu. 

Don Pepe apucă scrisoarea cu dreapta, cu stânga 
pipăindu-şi pe rând pieptul şi buzunarele să dea de tocul 
ochelarilor. După ce-şi aşeză drăcovenia cu rame groase de 
argint călare pe vârful nasului şi îşi potrivi cu grijă tijele după 
urechi, deschise plicul ţinându-l ridicat sus, în faţa ochilor. 
Scoase foaia de hârtie, pe care erau scrise numai trei rânduri. Le 
contemplă îndelung. Mustaţa lui căruntă se mişcă încet în sus şi 
în jos şi ridurile care porneau radial de la colţul ochilor se 
strânseră. Dădu senin din cap. „Bueno,” zise. „Nu e nici un 
răspuns.” Apoi, în felul lui liniştit plin de bunătate, intră în vorbă 
circumspect cu mesagerul, care era foarte dispus să stea la 
taifas, bucuros de parcă primise de curând cine ştie c? veste 
bună. Văzuse de la distanţă infanteria lui Sotillo cantonată în 
port, de-a lungul malului, de o parte şi de alta a vămii. Nu 
stricaseră nimic, la case. Străinii de la calea ferată erau închişi 
în ateliere; nu se mai trăgea în sărăcime. li blestemă pe străini; 
apoi povesti despre intrarea lui Montero şi despre zvonurile din 
oraş. Acuma, pe săraci aveau să-i facă bogaţi. Asta era foarte 
bine. Mai multe nu ştia şi, cu zâmbete servile, lăsă să „nteleagă 
că îi era şi foame şi sete. Bătrânul maior îi îndrumă să se ducă la 
casa alcaldelui din primul sat. Omul „ncălecă şi porni, iar Don 
Pepe o luă agale spre o clopot-l!ta mică de lemn, privi peste gard 
într-o grădiniţă 1 zări pe părintele Român într-un hamac alb, 
întins între doi portocali din faţa prezbiteriului. Un tamarind 
enorm acoperea cu umbra frunzişului său toată căsuţa de lemn. 
O tânără indiană cu părul lung şi ochii mari, cu mâini şi picioare 
micuţe, aduse din casă un scaun de lemn, în timp ce o femeie 
bătrână şi slabă acră şi vigilentă o urmărea de pe verandă. Don 
Pepe se aşeză pe scaun şi aprinse o ţigară, preotul trase pe nas 
o imensă cantitate de tabac din palma făcută căuş. Pe faţa lui 
roşie-arămie, îmbătrânită, uzată, scofâlcită, ochii, proaspeţi, 
sinceri, scânteiau ca două diamante negre. 

Cu glas blând şi ironic, Don Pepe îl puse la curent pe 
părintele Român: Pedrito Montero, slujindu-se de Se-nor Fuentes 


ca intermediar, îl întreba în ce condiţii ar fi dispus să predea 
mina în stare de funcţiune unei comisii de cetăţeni patrioţi legal 
constituite, escortată de o mică forţă armată. Preotul ridică ochii 
la cer. Totuşi, continuă Don Pepe, din câte spusese mozo-ul care 
adusese scrisoarea, Don Carlos Gould era în viaţă şi, pare-se, nu 
avusese de suferit deocamdată nici o violentă. 

Părintele Român îşi exprimă în câteva cuvinte 
recunoştinţa la vestea că el Sefior Administrador era teafăr şi 
sănătos. 

Ora rugăciunii, anunţată de sunetele argintii ale unui 
clopot din clopotniţa mică, trecuse. Brâui de păduri ce mchidea 
gura văii sta ca un paravan între soarele as-fmţit şi uliţa satului. 
La celălalt capăt al stâncoasei trecători, între pereţii de bazalt şi 
de granit, se ridica pieptiş un munte acoperit de codri cu frunziş 
bogat şi mminat până sus în vârf, ascunzând locuitorilor din San 
iome tot şirul de munţi. Deasupra lui, în albastrul fără 
nmcatârnau nemişcaţi trei nori mici, trandafirii. în uliţă, Pucuri 
de oameni stăteau printre colibele de nuiele împle-«te. In faţa 
casei alcaldelui, contramaiştrii din schimbul e noapte, gata 
adunaţi să-şi ia oamenii, şedeau pe jos, cerc de căşti de piele şi, 
încovoindu-şi spinările de bronz, î?i treceau unul altuia o 
tărtăcuţă cu mate. Şi în timp ce îărtacuţa trecea din mină în 
mână, mozo-ul din oraş, după ce-şi legase calul de un stâlp de 
lemn din faţa uşii, le povestea noutăţile din Sulaco. însuşi gravul 
alealde, cu brâu alb şi cămaşă indiană cu mâneci, de creton 
înflorat, larg deschisă în faţă ca un halat de baie ţipător, dezvă- 
luindu-i grasa şi oăroasa făptură, asista cu pălăria de fetru 
lăsată pe ceafă şi ţinând strâns în mână un baston cit o cârjă, cu 
măciulie mare de argint. Aceste însemne ale demnităţii sale îi 
fuseseră conferite de Administraţia minei, izvorul tuturor 
onorurilor, al prosperității şi al păcii. Fusese printre cei dinţii 
veniţi în această vale; fiii şi ginerii lui lucrau aici în muntele care, 
de sus din galeriile superioare, îşi rostogolea cu zgomot infernal 
în scocuri comorile sortite să asigure bunăstarea şi ziua de 
mâine şi dreptatea pentru truditori. Asculta veştile de la oraş 
curios şi indiferent, parcă ar fi privit oameni dintr-o altă lume, nu 
dintr-a lui. Şi, într-adevăr, aşa i se părea. în numai câţiva ani de 
zile se dezvoltase în aceşti indieni tiranizaţi şi pe jumătate 
sălbatici un sentiment de apartenenţă la o organizaţie 
puternică. Erau mândri de mina lor, şi-i erau devotați. Le dăduse 


încredere în ei, şi speranţe. îi atribuiau virtuţi protectoare 
invincibile, ca unui idol făcut de mâna lor, pentru că erau 
ignoranţi, dar în alte privinţe nu se deosebeai; prea mult de 
restul omenirii, care îşi pune infinite speranţe în propriile sale 
iluzii. Niciodată nu-i trecuse al-caldelui prin cap că mina ar putea 
eşua în asigurarea rolului ei de protecţie şi de forţă. Politica era 
bună pentru oamenii de la oraş şi de pe Campo. Faţa lui 
gălbejită, rotundă, cu nările mari şi expresia placidă, semăna cu 
o lună plină încinsă. Ascultau balivernele senzaţionale ale mozo- 
ului fără temeri, fără uimire, fără nici o emoție de nici un fel. 

Părintele Român, deprimat, se legăna în hamac cu mâinile 
încleştate pe margini şi cu picioarele atingând uşor pămân-tul. 
Mai puţin încrezător, dar tot atât de ignorant ca şi turma lui, îl 
întrebă pe maior ce credea c-o să se întâmplc acum. 

Tndreptându-se în scaun. Don Pepe, cu amândouă mâinile 
aşezate calm pe garda săbiei, înfiptă perpendicular înoicioare, îi 
răspunse că nu ştie. Mina putea fi apă--— împotriva oricăror 
trupe trimise s-o ia în posesie. v>de altă parte, ţinând seama de 
ariditatea văii, dacă i lăturile de aprovizionare cu Campo ar fi 
tăiate, populaţia 1 r trei sate ar putea fi forţată la supunere prin 
înfometare. Don Pepe îi expunea senin părintelui Român toate 
circumstanţele, iar părintele, trecut prin atâtea ampanii 
înţelegea raţionamentul militarului. Vorbeau simplu şi' deschis. 
Pe părintele Român îl întrista gândul că turma sa ar putea fi 
împrăştiată sau redusă la sclavie. Nu-şi făcea iluzii cu privire la 
soarta lor, nu din perspicacitate ci dintr-o lungă experienţă în 
viaţa unui stai. Pentru el, activitatea uzuală a instituţiilor publice 
consta dintr-o serie de calamităţi ce cad pe capul oamenilor, 
decurgând logic una din alta, pornite din ură, răzbunare, 
nebunie, lăcomie, parcă ar fi fost împărţite de pronia cerească. 
Clarviziunea părintelui Român era slujită de o minte ignorantă; 
dar inima sa, în care scenele de violenţă, de măcel, de jaf nu 
înăbuşiseră blândeţea şi afecțiunea, avea oroare de aceste 
calamităţi, cu atât mai mult cu cât se simţea mai strâns legat de 
victime. Pentru indienii din vale nutrea un patern sentiment de 
dispreţ. De mai bine de cinci ani de zile căsătorise, botezase, 
spovedise, iertase şi înmormântase atâţia lucrători de la mina 
San Tome, cu demnitate şi oncţiune, şi credea sincer că 
sfinţenia acestor gesturi de sacerdoţiu făcuse din ei, într-un sens 
spiritual, copiii lui. îi era scumpă, această supremație 


sacerdotală. Grija pe care doamna Gould o purta cu atâta 
seriozitate nevoilor acestor oameni înălța importanţa lor în ochii 
preotului, pentru că în realitate i-o mălţa şi pe a sa. Când 
discuta cu ea despre nenumăratele Marii şi Brigite de prin sate, 
simţea cum i se îmbogăţeşte Propria sa omenie. Părintele 
Român era incapabil de fanatism, incapabil într-o măsură 
aproape reprehensibilă. aenora englezoaică era desigur o 
eretică, dar el o vedea cu toate astea angelică şi minunată. Ori 
de câte ori era cuprins de aceste sentimente încâlcite, de pildă 
când se rinrt i -CU breviarul sub braţ în umbra vastă a tama- 
mă- i S6 “prea scurt?* trăSea zgomotos pe nas o doză celo °' 
seuturind caPul cu vigoare. La gândul r ce i s-ar putea întâmpla 
ilustrei Senore în viitorul imediat, începea să-l copleşească 
disperarea, li dădu gias în şoapte agitate. Pentru o clipă chiar şi 
Don Pepe îşi pierdu seninătatea. Se aplecă înainte, aproape 
sufocat: ' „Ascultă, padre. însuşi faptul că maimuţele alea hoaţe 
din Sulaco încearcă să afle preţul cu care mi-aş vinde onoarea 
dovedeşte că Sefior Don Carlos şi Casa Gould sunt încă teferi. 
Cât despre onoarea mea, e teafără şi ea, precum ştie oricine, 
bărbat, femeie sau copil. Dar indienii ăia dezmăţaţi, care au pus 
mâna pe oraş prin surprindere, nu ştiu. Bueno. Să stea şi s- 
aştepte. Câtă vreme aşteaptă, nu pot face nici un rău.” 

Şi îşi recapătă stăpânirea de sine. Şi-o recapătă uşor 
pentru că, orice s-ar fi întâmplat, onoarea lui de bătrân ofiţer de- 
al lui Paez nu-i putea fi ştirbită. îi promisese lui Charles Gould că 
la apropierea unei trupe va apăra trecătoarea destulă vreme ca 
să-i dea posibilitatea să distrugă în mod ştiinţific toată 
exploatarea, cu clădiri, cu ateliere, cu tot, cu ajutorul unor mari 
încărcături de dinamită; să înfunde galeria principală, să 
distrugă drumurile, să arunce în aer barajul centralei electrice, 
să arunce până la cer sfărâmată-n bucățele faimoasa 
concesiune Gould, sub privirile îngrozite ale unei lumi întregi. 
Mina pusese stăpânire pe Charles Gould cu o putere tot atât de 
ucigătoare ca pe vremuri pe tatăl său. Dar lui Don Pepe această 
hotărâre i se părea cel mai firesc lucru din lume. El luase 
măsurile necesare cu chibzuială. Totul era preparat, până la 
ultimul amănunt. Şi Don Pepe îşi împreună mâinile pe garda 
săbiei, paşnic, făcând din cap preotului un semn liniştitor. De 
enervare, părintele Român îşi zvârlise în faţă un pumn întreg de 
tabac şi, plin tot, cu ochii ioşindu-i din orbite, scos din fire, sărise 


din hamac şi umbla de colo-colo, scoțând fel de fel de 
exclamaţii. 

Don Pepe îşi răsucea mustata căruntă, ale cărei vârfun 
subţiri îi atârnau mult sub linia viguroasă a maxilarului şi, 
mândru de reputaţia sa, rosti: „Aşa, padre. Nu ştiu ce o să se 
întâmple. Dar ce ştiu e că atâta vreme cât sunt eu aici, Don 
Carlos poate vorbi cu mai-muta aia de Pedro Montero şi 
ameninţa să distrugă min3, absolut sigur că va fi luat în serios. 
Pentru că lumea n$ cunoaşte.” să-şi sucească, cam nervos, 
ţigara între buze, apoi unar astea toate-s vorbe de clacă - bune 
pentru politicos. Fi sunt ostaş. Nu ştiu ce se poate întâmpla. Dar 
ştiu ce ar trebui sa se facă - ar trebui ca mina să pornească spre 
oraş cu puşti, cu topoare, cu ciomege cu cuțite în vârf por'Dios. 
Asta ar trebui făcut. Numai că...” Mâinile sale împreunate pe 
garda săbiei se crispară. îşi morfolea tot mai repede ţigara în 
colţul buzelor. şi cine să ia comanda, altul decât mine? Din 
nefericire!H ascultă-mă bine - mi-am dat cuvântul de onoare lui 
Don Carlos să nu las să cadă mina în mâinile tâlharilor ăstora. La 
război - ştii asta, padre - soarta bătăliilor e nesigură, şi pe cine 
să las aici să acţioneze în locul meu în caz de înfrângere? 
Explozivii sunt gata. Dar e nevoie de un om de mare cinste, 
inteligent, cu judecată, curaj, care să execute distrugerile 
pregătite. Cineva în mâinile căruia să-mi pot încredința onoarea, 
în care să am încredere ca în mine însumi. Un alt fost ofiţer de- 
al lui Paez, de exemplu. Sau... sau... poate c-ar fi bun şi un fost 
preot militar de-al lui Paez...” 

Se ridică, înalt, zvelt, drept, dur, cu mustăţi marţiale, cu 
faţa osoasă, din care privirea ochilor înfundaţi în cap păreau să-l 
străpungă pe preot oprit în loc, cu o cutie de tabac goală ţinută 
în mână cu gura în jos, mut cu ochii la guvernatorul minei. 

capitolul şapte. 

Cam pe aceeaşi vreme, la Intendencia din Sulaco, Charles 
^ould îl asigura pe Pedro Montero, care-l invitase la el, ca n-0 să 
lase niciodată să i se ia mina în folosul unui guvern care-l 
spoliase. Asupra cancesiunii Gould nu se Putea reveni. Tatăl său 
n-o dorise. Fiul lui n-o va ceda moii-l  Preţ' N'* Va ceda în nici ^ 
caz vieŞi * dată a, cme va mai fi în stare să reînvie din cenuşa şi 
ruinele distrugerii o asemenea exploatare, în toată vigoarea şi 
bogăţia ei? în. ţară nu era nimeni în stare. Sj în străinătate, de 
unde specialişti şi capital care să accepte să se atingă de un 


cadavru de atât de rău augur? Charles Gould vorbea cu tonul lui 
impasibil care atâţia ani de zile îi folosise să-şi ascundă mânia şi 
disprețul. Suferea. li era scârbă de cele ce trebuia să spună. 
Prea sunau a eroism. La el, instinctul strict practic era în profund 
dezacord cu concepţia sa aproape mistică despre drepturile 
sale. Concesiunea Gould era simbolul justiţiei abstracte. Chiar 
de-ar fi să se prăbuşească cerurile. Dar cum mina San Tome 
ajunsese la o celebritate mondială, ameninţarea lui avea destulă 
vigoare şi eficacitate ca să pătrundă până la inteligenţa 
rudimentară a unui Pedro Montero, îmbibată cu deşarte 
anecdote istorice. Concesiunea Gould constituia un activ serios 
în finanţele ţării şi, lucru şi mai grav, şi în bugetele particulare a 
numeroşi demnitari. Era tradiţie. Se ştia. Se vorbea. Era 
plauzibil. Toţi miniştrii de interne îşi aveau leafa lor la mina San 
Tome. Era natural. Şi Pedrito intenţiona să fie ministru de 
interne şi preşedinte de consiliu în guvernul fratelui său. Ducele 
de Morny deținuse aceste două înalte posturi în timpul celui de- 
al doilea imperiu francez, cu remarcabile avantaje personale. 

| se procuraseră excelenţei sale o masă, un scaun şi un 
pat de lemn şi, după o scurtă siestă absolut necesară în urma 
oboselilor şi a pompei intrării sale în Sulaco, luase în stăpânire 
maşina administrativă făcând numiri, dând ordire şi semnând 
proclamaţii. în faţa lui Charles Gould în camera de audienţă, 
excelența sa reuşi cu binecunos-cuta-i iscusinţă să-şi ascundă 
supărarea şi consternarea. începu prin a vorbi cu un aer de 
superioritate despre confiscare, dar absenţa oricărei expresii şi 
a oricărei mişcări pe faţa lui Şeilor Administrador sfârşi prin a 
tulbura magistrala sa forţă de disimulare. Charles Gould repetă: 
„Guvernul, fără îndoială, poate dacă vrea sa determine 
distrugerea minei de la San Tome, dar fără mine nu poate face 
altceva nimic.” Era o declaraţie alarmantă şi bine calculată ca să 
rănească sensibilitatea unui politician a cărui minte era numai la 
prada care urma victoriei. Şi Charles Gould mai spuse că „,„;r,pi 
de la p ş rinderi, retragerea capitalului european şi, loarte 
trObabil reținerea ultimei tranşe a împrumutului stiăin. Pro ia 
agta de om dur ca piatra spunea asemenea lucruri cesibile 
inteligenţei excelenţei sa.e) cu un sânge ia agta rtoate 
accesibile inteligenţei excelenţei sa.e) cu un sânge rece care te 
înfiora, îndelungile lecturi din opere istorice, chiar daca uşoare 
anecdotice, făcute prin mansardele hotelurilor pariziene - vreun 


pat răvăşit şi în detrimentul îndatoririlor sale de lacheu sau de 
altă natură, influenţaseră manierele lui Pedro Montero. Văzuse 
în jurul său splendorile vechii Intendencii, draperiile magnifice, 
mobila aurită înşirată de-a lungul pereţilor; dacă ar fi apucat să 
stea pe o estradă cu un somptuos pătrat de covor roşu sub 
picioare, probabil că sentimentul succesului şi al parvenirii l-ar fi 
făcut foarte periculos. Dar în reşedinţa asta jefuită şi devastată, 
cu trei piese de mobilă ordinară adunate cum a dat Dumnezeu 
în mijlocul unui vast apartament, imaginaţia lui Pedrito era 
frânată de un sentiment de insecuritate, de teama unei 
răsturnări a situaţiei. Această senzaţie şi atitudinea fermă a lui 
Charles Gould care o dată măcar nu-i spusese „excelenţă” îl 
diminuau în propriii săi ochi. Adoptă atunci tonul unui om de 
lume luminat şi-l rugă pe Charles Gould să-şi gonească din 
minte orice gând alarmant. Stătea de vorbă, îi aminti el, cu 
fratele stăpânitorului ţării, însărcinat cu o misiune de 
reorganizare. Un frate care se bucura de totala încredere a 
stăpânitorului, repetă el. Nimic nu era mai departe de gândurile 
acestui erou înţelept şi patriot decât ideea de distrugere. „Vă 
implor, Don Carlos, să nu vă lăsaţi dus de prejudecăţi 
antidemocratice,” exclamă el într-o izbucnire de efuziune 
condescendentă. 

La prima vedere, Pedrito Montero surprindea - prin iruntea 
lui cheală enormă, o vastă suprafaţă galbenă şi lucioasă între 
două tufe de păr negru ca tăciunele, creţ,1 tară lustru, o gură 
foarte frumoasă şi un glas surprinzător de cultivat. Numai ochii, 
foarte! strălucitori, parcă Proaspăt vopsiți, de o parte şi de alta a 
ud ui nas coroiat, perarOnd „ deschidea mari * rotunjime şi o 
privire dismătat *aPasăreAcuma, în orice caz, îi ţinea pe ju- 
mehişi, amabil, zvârlindu-şi bărbia înainte! şi vorbind pe nas cu 
dinţii strânşi, în genul în care-şi îu_ chipuia el că vorbesc marii 
seniori. 

Şi, în această atitudine, brusc, fără nici o legătură, declară 
că cea mai înaltă expresie a democraţiei e cezaris. mul: 
guvernare imperială fundată pe vot popular direct. Cezarismul e 
conservator. E puternic. Recunoaşte toate nelegitime ale 
democraţiei, nevoia ei de titluri, decoraţii, distincţii. Vor ploua cu 
găleata, peste bărbaţii merituoşi. Cezarismul înseamnă pace. E 
progresist. Asigură prosperitatea ţării. Pedrito Montero fu luat de 
curent. Priviţi la ce-a făcut pentru Franţa al doilea imperiu. 


Pentru un asemenea regim, era o plăcere să onoreze oameni de 
calitatea lui Don Carlos. Al doilea imperiu a căzut, dar a căzut 
din cauză că şeful lui era lipsit de acel geniu militar care pe 
generalul Montero l-a ridicat pe culmea gloriei şi a faimei. 
Pedrito zvârli mâna în sus ca să ajute la evocarea noţiunii de 
culme şi de faimă. „O să mai stăm de vorbă, de multe ori. Ne 
vom înţelege temeinic, Don Carlos!” exclamă ti pe un ton 
cordial. Republicanismul şi-a trăit traiul. Viitorul e al democraţiei 
imperiale. Şi Pedrito, guerillero-ul, dând cărţile pe faţă, cobori 
sensibil vocea. Pe un om pe care concetăţenii săi l-au scos în 
relief prin onorabila poreclă de el rey de Sulaco, o democraţie 
imperială n-ar putea decât să-l confirme pe deplin drept un 
mare căpitan de industrie, un om al cărui sfat atârnă greu, a 
cărui denumire populară va fi curând înlocuită cu un titlu mai 
solid. „Ei, Don Carlos? Nu! Ce spuneţi? Conte de Sulaco?... Ei? 
Sau marchiz...?” Tăcu. Atmosfera se mai răcorise în piaza, şi o 
patrulă de cavalerie îi dădea necontenit ocolul, fără a pătrunde 
însă pe străzi, unde răsunau strigăte şi zumzet de chitare 
răzbind pe uşile deschise a numeroase pulperias. Consemnul 
era ca petrecerile poporului să nu fie tulburate. Şi peste 
acoperişuri, dincolo de liniile ţanţoşe ale turlelor catedralei, 
cupola înzăpezită a Higuerotei masca ferestrelor Intendenciei o 
porţiune mare de cer albastru întunecân-du-se. După un timp 
Pedrito Montero îşi vâri mâna sub rever, la piept, şi îşi plecă uşor 
capul cu o lentă demnitate. Audienţa se sfârşise. 

leşind, Charles Gould îşi trecu mâna peste frunte, parcă 
a” fi vrut să împrăştie o ceaţă, un coşmar a cărui grotesca, 
avasanţă lăsa o senzaţie perfidă de pericol fizic şi mpunere 
intelectuală. Pe culoarele şi pe scările ve-deSC*. paiat, călăreţii 
lui Montero forfoteau aflându-se “treabă şi 'âncurcând drumul, 
fumând insolenţi, fără să f11 „loc să treacă nimănui; toată 
clădirea răsuna de Rănitul săbiilor şi al pintenilor. Pe galeria 
principală teptau trei grupuri de civili îmbrăcaţi grav în negru, 
reremonioşi şi timoraţi, busculaţi de colo-colo, fiecare ferindu-se 
de celălalt, parcă ar fi simţit o irezistibilă nevoie de a nu fi văzuţi 
de nimeni în exercitarea a-cestei îndatoriri oficiale. Erau 
delegaţiile aşteptând să fie primite în audienţă. Cea a Adunării 
Provinciale, manifes-tând o comună tulburare agitată, era 
dominată de chipul mare, moale, alb, cu ochii bulbucaţi al lui 
Don Juste Lo-pez, învăluit într-o impenetrabilă solemnitate ca 


într-un nor'gros. Preşedintele Adunării Provinciale, avântându-se 
cu bravură întru salvarea ultimelor fărâme de instituţii 
parlamentare (după model englezesc), evită să dea ochii cu el 
Administrador al minei de la San Tome, gest de reproş demn şi 
mut pentru prea puţina lui încredere în a-cest unic principiu 
salvator. 

Trista severitate a blamului nu-l tulbură pe Charles Go-uld, 
dar fu sensibil la privirile, lipsite de orice reproş, pe care le 
îndreptară spre el ceilalţi delegaţi, ca să citească pe faţa lui 
soarta ce-i aştepta pe ei. îi auzise pe toţi vorbind, strigând, 
declamând în marele salon al Casei Gould. Dar sentimentul de 
milă pentru aceşti oameni loviți de o stranie impotenţă, într-o 
obositoare descompunere morală, nu-l determină totuşi să le 
facă vreun semn. Prea mult suferea simțindu-se legat de ei prin 
mizeria comună. Traversă piaza nesupărat de nimeni. Clubul 
Amarilla era plin de derbedei petrecând. Capetele lor patibulare 
apăreau pe la toate ferestrele, iar dinăuntru se auzeau strigăte 
de be-ţivi, tropăit de picioare, sunete de harpă. Trotuarul era 
Pun cu cioburi de sticlă. Charles Gould îl mai găsi pe doctor 
acasă. 

Doctorul Monygham se depgrtă de fereastra de la care 
”praveghease strada nrintr ninterstiţii: al jaluzelei. 

'. Doam n o' t6-ai întors!” zise el cu un ton de uşurare, 
nei Gould îi spuneam că eşti în perfectă siguranţă, dar eu nu 
eram de loc sigur că individul te va lăsa &â-j scapi din mână.” 
„Nici eu,” mărturisi Charles Gould punându-şi pălăria pe masă. 

„Va trebui să acţionezi.” 

Tăcerea lui Charles Gould părea să admită că era singura 
cale de urmat. Charles Gould n-avea obiceiul să spună mai mult 
când era vorba de mărturisit intenții., Sp”r că nu l-ai prevenit 
pe Montero despre cele ce ai de giiid să faci,” zise doctorul, 
îngrijorat.,Am încercat să-l fac să înţeleagă că existenţa minei e 
strâns legată de securitatea mea personală,” continuă Charles 
Gould, luându-şi ochii de la doctor şi fixându-i pe acuarela de pe 
perete. „Te-a crezut?” întrebă doctorul, repede. „Dumnezeu 
ştie!” zise Charles Gould. „Eram dator faţă de soţia mea să-i 
spun lucrul acesta. E destul de bine informat. Ştie că-l am acolo 
pe Don Pepe. Trebuie să-i fi spus Fuentes. Ei ştiu că bătrânul 
maior e perfect capabil să arunce mina în aer fără nici un 
scrupul sau ezitare. De n-ar fi fost aşa, nu cred că aş fi ieşit de la 


Intcndencia ca om liber. Va arunca în aer totul, din lealitate şi 
din ură - din ură împotriva acestor liberali, cum îşi zic ei. 
Liberali! Sunt cuvinte pe care le cunoşti foarte bine, şi care în 
ţara asta capătă un înţeles de coşmar. Libertate, democraţie, 
patriotism, guvern - toate au un iz de nebunie, de crimă. Nu-i 
aşa, doctore...?Numai eu pot să-l opresc pe Don Pepe. Dacă ar fi 
ca ei să... să mă lichideze, nimic nu l-ar mai putea opri.” „Vor 
încerca să-l corupă,” sugeră doctorul, pe gânduri. „Foarte 
posibil,” zise Charles Gould încet, ca şi cum ar fi vorbit cu sine 
însuşi, cu ochii încă la schiţa trecătorii San Tome de pe 
perete.,Da, mă aştept să încerce şi asta” Charles Gould, privi 
pentru prima dată la doctor. „Mi-ar da timp,” adăugă el. 

„Exact,” făcu doctorul Monygham dominându-şi emoția. 
„Mai ales dacă Don Pepe se arată diplomat. De ce să mi-i lase să 
spere? Eh? Altminteri n-ai câştiga chiar atât de mult timp. N-ar 
putea primi instrucţiuni.” Charles Gould, uitându-se fix la doctor, 
dădu din cap negativ, dar doctorul continuă, cu oarecare 
aprindere: 

Da să înceapă negocieri pentru predarea minei. E o idee 
i'ună. lar dumneata ai să găseşti un plan. Natural, nu au sgj 
ştiu. JYu mă interesează. Dacă încerci să mi-l ui refuz să-l ascult. 
Nu sunt bun de confidenţe.” Sp absurd!” murmură Charles 
Gould, nemulţumit. Nu admitea susceptibilitatea doctorului pe 
tema acelui îndepărtat episod din viaţa lui. O atât de tenace 
memorie îl scandaliza. Era ceva morbid în ea. Şi din nou dădu 
din cap negativ Nu suporta să fie pusă în discuţie conduita 
perfect cinstită, sinceră, a lui Don Pepe; era atât o chestie de 
gust cât şi una de principiu. Instrucţiunile ar fi trebuit date fie 
verbal, fie în scris. In ambole cazuri exista riscul de a fi 
interceptate. Nu era de loc sigur că un mesager ar putea ajunge 
până la mină; şi în afară de asta, nu aveai pe cine trimite. Lui 
Charles Gould îi stătuse pe vârfui limbii să spună că numai 
răposatul capataz de cargadores ar fi putut fi folosit cu oarecari 
şanse de succes şi cu certitudinea discreţiei. Dar n-o mai spuse. 
îi demonstra doctorului că ar fi o politică proastă. îndată ce ar 
exista bănuiala că Don Pepe ar putea fi cumpărat, securitatea 
personală a lui El Administrador şi securitatea prietenilor săi ar fi 
primejduită. Pentru că în acest caz, n-ar mai exista motiv de 
moderație. Incoruptibilitatea lui Don Pepe era un factor de 
reţinere esenţial. Doctorul lăsă capul în jos şi admise că, într-un 


sens, aşa era. Nu putea contesta, nici în forul său interior, că 
raţionamentul era destul de solid. Utilitatea lui Don Pepe rezida 
în reputaţia lui de incontestabilă integritate. Cât despre propria 
sa utilitate, reflectă doctorul cu amărăciune, tot în reputaţia sa 
rezida. îi declară lui Charles Gould că a-vea mijlocul de a-l 
împiedica, cel puţin pentru moment, pe Sotillo de a se alătura 
lui Montero.,. Dacă argintul ar fi fost aici,” zise doctorul, „sau 
măcar dacă s-ar fi ştiut că e sus la mină, ai fi putut să-l mitu- 
leşti pe Sotillo, să-l faci să renunţe la monterismul său de dată 
recentă. L-ai fi putut convinge să plece cu vaporul mdarăt, sau 
chiar să ţi se alăture.” „Astaân orice caz, nu,” declară Charles 
Gould hotărât. e-ai fi putut face cu un om ca el după aceea - 
spune-mi, aoctore? Argintul s-a dus, şi-mi pare bine. Ar fi fost o 
tentaţie imediată, şi puternică. Bătălia pentru pradă ar fi 
precipitat un sfârşit dezastruos. Şi în afară de asta, ar fi trebuit 
să-l şi apăr. Îmi pare bine că l-am expediat - chiar dacă s-a 
pierdut. Ar fi fost un pericol şi un blestem."”,Poate că are 
dreptate,” spunea doctorul în grabă, o oră după aceea, doamnei 
Gould pe care o întâlnise pe coridor. „Ce s-a întâmplat s-a 
întâmplat, şi umbra comorii poate aduce aceleaşi servicii ca şi 
comoara însăşi. Daţi-rni voie să încerc să vă fiu de folos 
exploatând până la fund proasta mea reputaţie. Mă duc să joc 
pe lângă Sotillo comedia trădării, ca să-l împiedic o vreme să 
intre în oraş ,, 

Ea întinse, spontan, amândouă mâinile. „Doctore Mony- 
gham, te expui la un risc îngrozitor,” şopti ea, întoreând-du-şi 
ochii plini de lacrimi de la faţa doctorului, ca să arunce repede o 
privire spre uşa camerei soţului ei. îi apucă mâinile şi i le strânse 
cu căldură, şi doctorul parcă prinsese rădăcini; se uita la ea şi 
încerca să scoată, crispân-du-şi buzele, un zâmbet. 

„Oh, ştiu că-mi veţi apăra memoria,” reuşi el în cele din 
urmă să articuleze, şi plecă şchiopătând repede pe scări în jos 
spre patio, şi ieşi în stradă. Continuă să umble cu paşi mari, cu 
mersul său inegal, ţinând sub braţ trusa de instrumente. îl ştia 
toată lumea că e puţin trăsnit, un Zoco. Nu i se punea nimeni în 
cale. De sub Poarta Mării, dincolo de câmpia prăfoasă, aridă, 
presărată cu tufe mici, vedea la mai bine de o milă clădirea 
vămii, enormă şi urâtă, şi celelalte două sau trei clădiri care pe 
vremea aceea constituiau portul maritim Sulaco. Departe spre 
sud, pilcuri de palmieri mărgineau curba țărmului. Piscurile 


îndepărtate ale Cordilierei îşi pierdeau identitatea profilului în 
albastrul profund al cerului spre răsărit. Doctorul mergea 
repede. Zenitul părea că lasă peste el o umbra din ce în ce mai 
deasă. Soarele apusese. O vreme zăpezile de pe Higuerota 
continuară să reflecte splendoarea apusului. Doctorul, în mersul 
său solitar direct spre vamă, părea, ţopăind printre tufişurile 
sumbre, o pasăre mare cu aripa ruptă. 

Tonuri de purpură, aur şi roşu aprins se oglindeau în apa 
limpede a portului. O limbă lungă de pământ, dreaptă ca un zid, 
cu ruinele năpădite de ierburi ale fortului închipuind fel de 
movilă rotundă şi verde, perfect vizibilă de pe unlu2 interior, 
închidea cercul. Dincolo, în partea celaltă, r* Iful Placido repeta 
splendoarea coloritului pe o scară ampla şi într-o măreție mai 
sumbră. Masa uriaşă a „orilor care închidea gura golfului avea 
pete mari roşii pe faldurile-i bogate, negre şi cenușii, o mantie în 
vânt pătată de sânge. Cele trei Isabele, de un negru purpuriu cu 
nete contururi profilându-se sumbru pe imensa mătase a cerului 
şi a mării confundându-se, păreau suspendate în aer. Valuri 
mititele aruncau scântei mărunte, roşii pe nisipul plajelor. La 
orizont, oglinda apelor se încingea cu un purpuriu de flacără, 
apa şi focul se amalgamau pe vasta întindere a oceanului. In 
cele din urmă conflagraţia dintre cer şi mare, îmbrăţişate în 
flăcări la margine de lume, se stinse. Scânteile roşii din apă 
pieriră o dată cu petele de sânge de pe mantia neagră drapând 
fruntea sumbră a Golfului Placido; o briză se trezi pe negândite, 
şi se stinse după ce foşni zgomotos prin tufişurile de pe 
meterezele în ruină ale fortului. Nostromo se trezi dintr-un somn 
de paisprezece ore şi se ridică, lung czt era, din culcuşul lui de 
buruieni înalte, în iarba unduind în şoapte care-i venea până la 
genunchi, el rămase cu aerul pierdut al unuia care parcă atunci 
picase pe lume. Frumos, voinic, suplu, îşi dădu capul pe spate, 
îşi deschise braţele în lături şi se întinse agale, ră-sucindu-se 
lent din talie, căscând leneş şi arătându-şi albul dinţilor, la fel de 
natural şi de nevinovat în clipa trezirii ca o superbă şi 
inconştientă fiară sălbatică. Apoi privirea îi încremeni deodată, 
fixată în neant, fruntea i se încruntă, şi apăru omul. 

capitolul opt c J,^ns *a mal înot, cu apa curgând de pe el, 
Nostromo se lu'”fSSe °^ m”n^e Şi cu picioarele până în careul 
vechiuort, şi acolo, printre ziduri prăbuşite şi acoperişuri 
»oproane putrezite, dormise ziua întreagă. Dormise in umbra 


munţilor, în vâlvătaia incandescentă a zilei, în liniştea şi 
solitudinea acestui petec de pământ năpădit de vegetaţie aflat 
între ovalul portului şi semicercul cuprinzător al golfului. Zăcuse 
ca mort. Un rey zomuro, un vultur pleşuv imperial, apăruse în 
azur ca un punct negru mic, se oprise dând târcoale într-un zbor 
de o prudenţă uimitoare pentru o pasăre de asemenea mărime. 
Se aşezase pe o movilită de gunoaie la trei metri de omul imobil 
ca un cadavru, fără să facă mai mult zgomot decât făcuse 
umbra corpului său argintiu şi a aripilor cu negru în vâif 
aşternându-se pe iarbă. îşi lungise gâtul gol, şi întinsese capul 
chel, respingător în strălucirea împestriţată a culorilor, cu un aer 
de voracitate speriată către promiţătoarea nemişcare a trupului 
istovit. Apoi, înfundându-şi adânc capul în penajul moale, se 
aşezase pe aşteptat. Primul lucru de care dăduse cu ochii 
Nostromo trezindu-se fusese acest paznic plin de răbdare, 
cătând la primele semne de moarte şi putreziciune. Când omul 
se ridicase în picioare, vulturul sărise greoi în lături, în salturi, 
dând din aripi. Sumbru, reticent, mai stătuse o vreme şi apoi se 
înălţase, în sinistre cercuri insonore, cu capul şi ghearele plecate 
să apuce. 

Pasărea dispăruse de mult când Nostromo, ridieându-şi 
ochii la cer, murmură: „încă n-am murit.” El capataz de 
cargadores din Sulaco trăise în strălucire şi ostentaţie până în 
clipa în care luase în primire barcazul cu lingourile de argint. 

Ultima sa faptă în Sulaco fusese în perfectă concordanţă 
cu vanitatea lui şi, ca atare, absolut autentică. Dăduse ultimul 
său dolar unei femei bătrâne gemând de suferinţă şi de 
oboseală sub bolta porţii vechi. Gest făcut în întuneric şi fără 
martori, având totuşi trăsături de strălucire şi de ostentaţie; era 
deci în strictă conformitate cu reputaţia sa. Dar trezirea sa în 
solitudine, fără alt martor decât vulturul la pândă, printre ruinele 
fortului, nu mai semăna do loc cu această reputaţie. Prima sa 
impresie, confuză, tocmai asta a fost - că nu mai semăna de loc. 
Semăna mai mult cu un declin fatal. Necesitatea de a se 
ascunde, Dumnezeu ştie cită vreme, ce-l copleşise din clipa în 
care îşi revenise în fire, făcea ca tot ce'se petrecuse 

330 nte ani de zile în şir, să i se pară deşertăciune naivă, 
un vis încântător din care te trezeşti brusc, cf caţără pe 
meterezele în ruină şi, făcându-şi loc prin f privi spre port. Pe 
pânza de apă reflectând încă ul-tu ele licăriri de lumină văzu 


vreo două vapoare la an-tlirV şi ia chei, legat, vaporul lui Sotillo. 
Dincolo de faţada lungă, aibă a vămii se desfăşura în 
perspectivă întreg oraşul, ca o dumbravă deasă adormită pe 
câmpie, cu 0 poartă în faţă, iar deasupra copacilor, cupole, 
turnuri, foişoare profilându-se, toate negre, cufundate parcă de 
pe aciim în noapte. Gândul că nu-i mai era îngăduit să se plimbe 
pe străzi recunoscut de mic şi mare, cum se în-tâmpla în fiecare 
seară când se ducea să joace monte la posada lui Domingo 
mexicanul, sau să stea la loc de cinste ascultând muzica şi 
privind la dans, era de ajuns ca să facă să-i pară oraşul 
inexistent. 

Privi multă vreme, apoi îşi trase mâinLe, şi tufele reveniră 
ca nişte arcuri, iar el, trecând în partea cealaltă a fortului, 
contemplă vidul vast al marelui golf. Isabeieie se reliefau masive 
pe fâşia de roşu îngustându-se spre apusul care mai licărea jos, 
aproape de orizont, între siluetele lor negre, şi iNostiomo se 
gmcti ia Decoud, singur acolo cu comoara. Era unicul om pe 
lume care se sinchisea dacă el, Nostromo, cădea sau nu în 
mâinile monteriştilor, cugetă el cu amărăciune. Şi asta din pură 
grijă pentru propria sa soartă. Cât despre ceilalţi, nici nu ştiau, 
nici nu se sinchiseau. Ceea ce-l auzise el pe Giorgio Viola 
spunând odată, era foarte adevărat. Regii, miniştrii, aristocrații, 
într-un cuvânt bogătaşii ţineau poporul în sărăcie şi robie; îi 
ţineau ca pe câini, să se bată şi să vâneze pentru ei. întunericul 
de pe cer coborâse către orizont învăluind golful întreg, insulele 
şi pe iubitul Antoniei, singur pe Isa-bela Mare cu comoara. 
Întorcând spatele acestor lucruri care trăiau dar nu se vedeau, 
el căpăta? se aşeză jos luându-şi ca-P”*,, *n mâini. Pentru prima 
dată în viaţa lui simţea junghiul saiaciei. | se întâmplase să se 
pomenească fără un ban upa o noapte de ghinion la monte în 
posada scundă, afu-ata a lui Domingo unde, seara, cargadorii 
jucau jocuri O yor*c, cântau, dansau, sau să rămână cu 
buzunarele 6 dmtr-un acces d? generozitate ostentativă faţă de 
Ştie ce fată cu peine d'oro în păr (la care nici măcar nu 

2 Nostromo ţinea), dar atunci n-avusese de loc 
sentimentul umilitor al sărăciei adevărate. Se simţea bogat în 
glorie şi în prestigiu. Dar la gândul că nu va mai putea să treacă 
fălos pe străzile oraşului, sau să se vadă salutat cu respect în 
localurile în care obişnuia să se amuze, marinarul se simţi 
realmente căzut în mizerie. 


| se uscase gura. | se uscase de somn greu şi de gândurile 
atât de neliniştite, cum nu i se mai uscase niciodată până 
atunci. S-ar putea zice că Nostromo simţea gustul prafului şi al 
cenuşii ce se alesese din fructul vieţei, din care muşcase adine 
în foamea lui de glorie. Fără să-şi ridice capul din mâini, încercă 
să scuipe drept înainte - „Ptiu” - şi mormăi o înjurătură la 
adresa tuturor bogătaşilor din lume şi a egoismului lor. 

Cum la Sulaco totul părea pierdut (şi asta era impresia lui 
de când se trezise), Nostromo se gândi să plece din ţară. Ideea îi 
aduse în faţa ochilor, ca un început de vis nou, viziuni de coaste 
prăpăstioase şi mări ca oglinda, de creste acoperite cu pini 
sumbri şi căsuțe mici şi albe, jos la poale, lingă marea atât de 
albastră. Vedea cheiurile unui port mare şi felurile de cabotaj cu 
velele lor latine întinse ca nişte aripi imobile, alunecând 
neauzite printre capetele unor diguri lungi de blocuri pătrate 
colţuroase aruncate unele într-altele, stringând la superbul sân 
al colinei acoperite de palate ciorchini întregi de nave. îşi aminti 
nu fără oarecare filială emoție de aceste peisaje deşi, ca băiat 
mic, era bătut crunt pe una dintre aceste feluci de un geno-vez 
spân cu gât de taur, om neîncrezător care ştia ce vrea şi care-i 
mâncase (era ferm convins) moştenirea sa de orfan. Dar aşa-i e 
dat de sus omului, să fie îndurător: relele trecutului să nu le vezi 
în amintire decât pălite. în sentimentul de singurătate, de 
abandon, de eşec ce-l stăpânea, ideea întoarcerii în acele locuri 
i se părea suportabilă. Să se întoarcă? Dar cum? Desculţ şi cu 
capul gol, cu o cămaşă în carouri şi o pereche de calzoneros de 
bumbac, drept tot ce adunase pe lume? 

Faimosul capataz, cu coatele pe genunchi şi cu pumnii în 
obraji, râse de sine însuşi cu aceeaşi scârbă cu care ceva mai 
înainte scuipase în noapte drept în faţa sa. Impresia confuză, 
profundă, intimă a unei năruiri totale, universal, ce-l copleşeşte 
pe omul cu fire subiectivă când paşisa sa de dominare 
întâmpină un obstacol, avea un gust de apropiere a morţii. Era 
un om simplu. In stare ”"devină, ca şi un copil, pradă oricărei 
credinţe, oricărei superstiții sau năzuinţe. 

C noştea ţara bine de tot şi judeca lucid situaţia în care se 
fia Vedea limpede. Ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o beţie t asnică. 
li exploataseră fidelitatea. Convinsese ceata de “rgadori să 
treacă alături de Blancos împotriva restului poporului; avusese 
întrevederi cu Don Jose, fusese folosit de părintele Corbelân ca 


să negocieze cu Hernandez, se ştia în oraş că Don Martin 
Decoud îl socotea oarecum printre apropiații săi, că putea să 
intre când voia în redacţia ziarului „El Porvenir”. Toate astea, ca 
de obicei, îl măguliseră. Dar ce-i păsa lui de politica lor? Nici de 
doi bani. Şi până la urmă, din toate astea - Nostromo aici, 
Nostrorno colea, unde-i Nostromo? Nostromo poa' să facă asta, 
poa' să facă ailaltă, să muncească toată ziua şi noaptea toată să 
alerge călare - poftim! se pomenise cu ştampila de ribi-erist, 
bun de orice răzbunare de care un Gamacho, de pildă, e în stare 
acum că partidul monterist a ajuns, la urma urmei, stăpân pe 
oraş. Europenii au abandonat lupta, au abandonat-o şi 
caboleros-n. Da, desigur, Don Martin i-a explicat că toate astea 
sunt provizorii, că el se duce să-l aducă pe Barrios în ajutor. Dar 
ce se alesese din toate astea - cu Don Martin (felul lui de a vorbi 
totdeauna ironic îl făcea pe capataz să nu se simtă bine) eşuat 
pe Isabela Mare? Toată lumea abandonase lupta. Chiar şi Don 
Carlos o abandonase. Evacuarea în graba mare a argintului nu 
însemna nimic altceva decât asta. Într-un total reviriment al 
sentimentelor, el capataz de cargadores, exasperat până la 
nebunie aproape, acuza lumea întreagă că-i fără credinţă şi fără 
curaj. Fusese trădat! 

Cu infinitele umbre ale oceanului în spate, cu faţa spre 
siluetele trufaşe ale crestelor adunate în jurul strălucirii albe şi 
ceţoase a Higuerotei, Nostromo sări în picioare, din tăcerea şi 
nemişcarea sa, cu un hohot de râs Şi încremeni locului. Trebuia 
să plece. Dar încotro? fSta-i” “e ^n Şi ne îndeamnă, ca pe 
câini, născuţi să ne 

— ^ ^^ şi să vânăm Pentru eiAvea dreptate,” zise el lent, 
cu mânie. îşi aminti cum scotea bătrânul Giorgio luleaua din 
gură, ca să zvârle peste umăr vorbele astea în cafeneaua plină 
de mecanici de locomotivă şi montori de la atelierele căilor 
ferate. Imaginea îi curmă şovăiala gândunlor. O să încerce, dacă 
o putea, să dea de bătrânul Giorgio. Dumnezeu ştie ce s-o mai fi 
întâmplat cu el! Făcu câţiva paşi, se opri din nou, dădu din cap. 
în stingă şi în dreapta, în spate şi în faţă, mărăcinişul tufos 
fremăta misterios în întuneric. 

„Avea şi Teresa dreptate,” mai zise el cu glas scăzut, 
pătruns de teamă. Se întrebă dacă murise cu supărarea pe care 
i-o făcuse, sau mai trăia. Ca un răspuns la gândul acesta, 
jumătate remuşcare, jumătate speranţă, o bufniţă mare şi 


greoaie trecu estompată prin faţa lui, fluturându-i aripile încet 
într-un zbor pieziş, ţipând lugubru:Ya-acabo! Ya-acabo! - s-a 
sfârşit, s-a sfârşitf! - ceea, ce după credinţa poporului aduce 
nenorocire şi moarte. In faţa prăbuşirii tuturor realităţilor care-i 
constituiseră forţa, deveni sensibil la superstiții şi se înfiora. 
Signora Teresa trebuie să fi murit. Altceva nu putea să însemne. 
Ţipăt de pasăre piază-rea, primul sunet de vietate ce i-a fost dat 
să a-udă după întoarcere, salutul cel mai potrivit pentru ur> om 
trădat. Puterile nevăzute pe care le ofensase refuzând să a-ducă 
un preot unei femei pe moarte ridicau acum glasul împotriva lui. 
Era moartă. Cu o consecvență admirabilă, omenească, el 
considera toate lucrurile în raport cu sine. Fusese o femeie cu 
multă judecată, totdeauna. Şi bătrânul Giorgio rămânea singur 
acum, năucit de pierdere, tocmai când el avea să aibă, probabil, 
nevoie de sfatul şi de perspicacitatea lui. Lovitura asta avea să-l 
prostească de tot, o bună bucată de vreme, pe bătrânul visător. 
Cât despre căpitanul Mitchell, Nostromo, după deprinderea 
subalternilor cărora li se acordă încredere, îl considera bun doar 
să stea într-un birou şi să iscălească hârtii şi să dea ordine, dar 
de altceva, de nimic, ba chiar nerod de-a binelea uneori. Nevoia 
de a-l duce, aproape în fiecare zi, c'e nas, suficiența solemnă şi 
obositoare a bă-trânului marinar începuseră să-l agaseze pe 
Nostromo. La început lucrurile astea îi dăduseră o oarecare 
satisfacţie Dar obligaţia de a înfrânge într-una obstacole 
mărunte devine cu timpul plictisitoare pentru un temperament 
plil] de încredere în sine, atât prin certitudinea succesului cât 
şI în monotonia efortului. Faptul că şeful său ei a totdeauna Pr, 
sg se afle în treabă îl indispunea. Englezul ăsta bătrân ^ are pic 
de judecată, îşi zicea el. Era o copilărie să-ţi închipui că, dacă ar 
afla care-i adevărata situaţie, ar fi în tare să tacă din gură. S-ar 
apuca să propună lucruri irealizabile. Nostromo se ferea de el, 
cum se fereşte omul de belele Nu ştie să-şi ţină gura. Ar trăda 
secretul comorii. Şi Nostromo ajunsese la concluzia că nu 
trebuie trădat. Cuvântul acesta se înfipsese îndărătnic în spiritul 
său. Cu un sentiment de stupefacţie, imaginaţia sa găsi a în 
această noţiune simplă şi clară de trădare o explicaţie 
luminoasă a manierei în care se folosiseră de el, în care se 
abuzase fără ruşine de felul său nepăsător de a fi, pentru ca să-l 
smu'gă din viaţa lui obişnuită şi să-l amestece într-o afacere fără 
să se ţină seama că un om cu temperamentul său n-avea ce 


căuta în ea. Un om trădat e un om pierdut. Signora Teresa 
(Dumnezeu s-o ierte!) avusese dreptate. Niciodată nu ţinuseră 
seama de el. Distrus! Vedea şi acuma forma ei albă, în pat, cu 
spatele îndoit, cu părul negru că-zându-i despletit şi chipul cu 
fruntea mare, îndurerat de suferinţă, ridicat spre el; mânia din 
vorbele ei acuzatoare căpăta măreție acum în amintirea lui, o 
semnificaţi” dramatică, teribilă, de apropiere a morţii. Pentru că 
nu degeaba pasărea cobe scosese ţipătul ei jalnic deasupra 
capului lui. Murise, Signora Teresa - Dumnezeu s-o ierte! 

El împărtăşea sentimentele anticlericale şi liber-cugetă- 
toare ale maselor, şi rostea în gând pioasa formulă din puterea 
obişnuinţei, superficial, dar cu o profundă sinceritate. Spiritul 
popular e incapabil de scepticism şi, deşi e puternic, această 
incapacitate îl face pradă facilă pentru vicleniile escrocilor şi 
entuziasmeie neîndurătoare ale conducătorilor inspirați de 
viziunea unui alt destin. Era moarta. Dar voi-vă oare Domnul să-i 
primească sufletul? Murise tară să se spovedească, fără să-i fi 
fost iertate păcatele, pentru că el n-a vrut să-i mai acorde o 
clipă din timpul său. Lspreţul lui pentru preoţi ca preoţi rămânea 
acelaşi, dar Pina la urmă nu puteai să ştii dacă ce spun ei e 
adevărat sau nu. Putere, pedeapsă, iertare, sunt idei simple şi 
cre-«ibile. Magnificul eapataz de cargadores, lipsit de anu-TOlte 
realităţi elementare, ca de pildă admiraţia femeilor, adulaţia 
bărbaţilor, strălucirea invidiată a faimei sale, era gata să simtă 
povara sacrilegiului pogorând şi apă-sând pe umerii săi. 

Cu capul gol, cu o cămaşă şi un pantalon subţire, simţea 
în talpa picioarelor căldura zăbovită în nisipul fin. In faţa lui 
lucea departe curba lină a plajei înguste delimitând conturul 
acestei părţi încă sălbatice a portului. Se strecură dc-a lungul 
malului ca o umbră fugărită, între plantaţia sumbră de palmieri 
şi mătasea moartă, nemişcată a mării întinzându-sc în dreapta 
sa. Mergea zorit, cu paşi mari, pripiţi, în tăcere şi singurătate, ca 
şi cum ar fi uitat de prudenţă şi de fereală. Dar ştia că p~ partea 
acta a țărmului nu risca să fie descoperit. Singurul om care 
locuia pe acolo era un indian solitar şi tăcut, care avea grijă de 
palmieri şi venea câteodată la oraş să vândă nuci de cocos. 
Locuia, fără nevastă, într-un şopron deschis, în faţă cu im foc de 
vreascuri pe care nu-l lăsa să se stingă niciodată şi alături, pe 
plajă, o canoe întoarsă cu fundul în sus. Putea uşor să-l evite. 


Pe aproape de locuinţa idianului lătratul câinilor i-a mai 
domolit iuţeala mersului. De câini uitase. Coti scurt şi se înfundă 
în plantaţia de palmieri ca într-o sală imensă cu coloane la 
nesfârşit, în a cărei obscuritate densă parcă şuşotea cineva sus, 
departe deasupra capului său. O străbătu, nimeri într-o vâlcea, 
urcă malul abrupt până pe creastă, pe care nu creştea nimic. 

De acolo, în lumina palidă a stelelor, văzu câmpia întinsă 
între port şi oraş. In pădure, deasupra, o pasăre de noapte făcea 
un zgomot ciudat, ca un turuit de darabană. Jos, dincolo de 
palmieri, pe plajă, câinii indianului lătrau într-una, furioşi. Se 
întrebă ce putea să-i fi stârnit în halul ăsta şi, cercetând de pe 
înălţimea pe care se afla, descoperi, spre uimirea sa. jos 
departe, mişcări pe care nu şi le putea explica - părea că se 
mişcă pământul. Petele acelea negre deplasându-se din loc în 
loc, ba le vedea, ba-i fugeau din ochi, îşi schimbau locul într- 
una, dar depărtân-du-se de port, şi lăsau o impresie de 
regularitate, de ordine consecventă. Deodată înţelese: era o 
coloană de infanterie în marş de noapte, îndreptându-se spre 
podişul sfârtecat de viroage de la poalele munţilor. Dar prea nu 
ştia multe din câte se întâmplaseră, ca să-şi pună întrebări şi să 
facă presupuneri. CâmPia îŞi reluase imobilitatea sumbră. 
Cobori de pe astă şi se pomeni solitar pe întinderea vastă dintre 
rt şi oraş. Întin,dere mărită la infinit prin efectul obscurităţii, 
lucru ce-l făcea să simtă mai puternic profunda sa izolare. 
încetini pasul. Nu-l aştepta nimeni; nu se gândea nimeni la el; 
nimeni nu spera să se întoarcă şi nimeni n-o dorea. „Trădat! 
trădat!” murmură el ca pentru sine. Nimeni nu se sinchisea. Și 
de s-ar fi înecat, tot nu s-ar fi sinchisit nimeni - afară doar, 
poate, de fetiţe, se gândi el. Dar acuma erau la Signora 
englezoaică, şi nu la el se mai gândeau ele. 

Ezita s-o ia de-a dreptul spre Casa Viola. La ce bun? Ce 
putea să găsească acolo? Părea că toate în viaţă, până în cele 
mai mici amănunte, încep să-i iasă prost, aşa cum îi prezisese, 
plină de dispreţ, Teresa. îşi dădea seama de reticenţa sa, şi-l 
durea. Să fi fost remuşcările pe care i le profeţise ea când - de- 
abia acuma înţelegea - îşi dădea ultima suflare? 

Intre timp se abătuse de la drumul drept şi apucase, dintr- 
un fel de instinct, spre dreapta, către debarcader şi port, locurile 
muncii lui de toate zilele. Clădirea vămii, cât era de lungă, i se 
ridică deodată în faţă, tristă ca un zid de fabrică. Nici picior de 


om, să-l oprească. li dădu ocol, cu prudenţă, şi fu foarte surprins 
să vadă, când nu se aştepta, lumină la două ferestre. 

II fascinau, aceste două ferestre lucind stins, unicele pe 
toată vasta suprafaţă a clădirii părăsite, privind spre port ca o 
veghe solitară de paznic misterios. O solitudine aproape 
palpabilă. Miros greu de fum de lemne plutea ca ca o ceaţă 
subţire, abia perceptibilă când îşi ridică ochii spre “sclipirea 
stelelor. Păşind în tăcerea adâncă, ţârâitul nenumăraţilor greieri 
din iarba uscată părea pur şi simplu asurzitor pentru tensiunea 
urechilor sale. încetişor, pas <^ pas, se pomeni în sala mare, 
cufundată în întuneric, Plină de fum acru. 

Un foc mare aprins lângă scară se potolise, nu mai era 
aecât un morman de jăratic. Lemnul era tare, nu prinsese, ŞI 
numai câteva trepte pe jos fumegau, muchiile se făcuseră 
tăciune, desenate de scântei alergând de-a lungul lor Sus se 
vedea o dungă de lumină de la o uşă deschisă Cădea pe un 
palier larg, înceţoşat de fumul gros urcânct încet. Urcă treptele, 
apoi se opri pentru că văzuse înă-untiu umbra unui om pe unul 
din pereţi. Era o umbiă informă, cu umerii ridicaţi, umbra unuia 
pe care nu-l vedea, şezând nemişcat cu capul plecat. El capataz, 
adu-cându-şi aminte că-i complet dezarmat, se dădu în lături şi, 
lipindu-se de perete într-un colţ întunecos, aşteptă cu ochii 
aţintiţi pe uşă. 

Enorma clădire, cât o cazarmă, ruinată încă înainte de a fi 
fost terminată şi având acoperiş înalt dar neavând tavane, era 
năpădită de fum plutind încoace şi încoio, minat de curenţii de 
aer care jucau în beznă prin încăperi multe şi mari şi prin 
coridoare cât o şură. O dată unui dintre obloanele care se 
băteau în balamale se izbi de perete cu un trosnet scurt, parcă 
trântit de o mină nervoasă. O bucată de hârtie suflată de 
undeva alunecă de-a lungul paizerului. Omul, cine-o fi fost, nu 
acoperea lumina dm uşă. De două ori ieşi el capataz doi paşi din 
as-cunzătoaie lungindu-şi gâtul, cu gândul să vadă ce s-o f 
petrecând acolo înăuntru în atâta linişte. Dar de fiecare dată nu 
văzu decât umbra informă a unor umeri laţi şi a capului plecat. 
Omul, pare-se, nu făcea nimic şi nu se clintea din loc, parcă ar fi 
stat pe gânduri - sau poate că citea un ziar. Şi nici un zgomot nu 
se auzea din odaie. El capataz se trase din nou îndărăt. Se 
întreba cine o fi - vreun monterist? Dar îi era teamă să se arate. 
Dacă i se descoperea prezenţa la uscat înainte de a se fi scurs 


câteva zile, ar primejdui comoara, credea el. Complet obsedat 
de secretul său, i se părea că ar fi fost imposibil să-l vadă cineva 
din Sulaco şi să nu ghicească imediat adevărul. După vreo două- 
trei săptămâni, ar fi fost ev totul altceva. Cine ar mai fi putut 
spune, atunci, că nu-i adevărat că s-a întors pe jos, pe uscat, din 
cine ştie ce port, dincolo de hotarele ţării? Existenţa comorii îi 
încurca gândurilo, îi dădea o stare stranie de nelinişte, parcă 
viaţa lui toată rămăsese legată de comoară. O clipă, în faţa 
enigmaticei uşi luminate, îi fusese frică. Dracu să-l ia, cine-o fi! 
N-avea nevoie să-l vadă. N-avea ce afla de la mutra lui, şi de-l 
cunoştea, şi de nu. Era un dobitoc că-şi pierdea timpul acolo, 
aşteptând. 

f a nici cinci minute după ce intrase, el capataz începu 
tragerea. Cobori scara fără nici o supărare, mai aruncă ieSte 
umăr o privire în sus, la lumina de pe palier, şi Yicepu să se 
strecoare prin sală, repede. Dar chiar în -lipa în care ieşea pe 
uşa mare, cu gândui să scape nesimţit de omul de sus, cineva 
pe care nu-l auzise venind grăbit prin faţa casei se izbi piept în 
piept cu el. Mormăind amândoi înfundat ceva, uluiţi, săriră 
iiecare un pas înapoi şi rămaseră nemişcaţi. Nostromo tăcea. 
Primul vorbi celalalt, cu vocea stinsă de stupoare. 

slCine-i'?” 
avu impresia eă-i doctorul Monygham. Nu, nici o îndoială, el era. 
Ezită cam o secundă. îi trecu prin cap s-o şteargă fără o vorbă. 
Inutil! O repulsie inexplicabilă de a rosti numele sub care era 
cunoscut de toţi îi mai pecetlui buzele o clipă. în fine, cu glas 
scăzut, zise: „Un cargador.” 

Făcu un pas înainte. Doctorul Monygham rămase trăsnit. 
Ridică braţele în sus exclamându-şi tare uimirea, 
nemaigândindu-se la ce face, faţă de minunea acestei revederi. 
Nostromo, furios, îi spuse să-şi domolească vocea, că vama nu-i 
chiar atât de pustie cât arăta. Sus, în camera luminată, e cineva. 

Când se întâmplă un fapt extraordinar, nu există element 
mai volatil decât durata minunării. Mintea omenească, solicitată 
neîncetat de factori care-i determină temerile, dorinţele, e firesc 
să se abată de la aspectul miraculos al evenimentului. Şi 
doctorul, care până acum două minute îl crezuse pe omul acesta 
înecat în mijlocul golfului, îl întrebă în modul cel mai natural din 
lume: „Ai văzut pe cineva acolo sus?” „Nu, nu l-am văzut.” 


„Atunci de unde ştii?” „Fugeam de umbra lui, când ne-am 
ciocnit.” „De umbra lui?” 

Da. De umbra lui, în odaia luminată,” zise Nostromo cu 
dispreţ în glas. 

Rezemat eu” spinarea de zidul clădirii, cu braţele încru-! 
Şate, îşj lăsă capul în jos muşeându-şi uşor buza, fără să se uite 
la doctor. „Acuma o să înceapă să mă întrebe de comoară,” îşi 
zise el. 

Dar gândurile doctorului erau absorbite de un alt 
eveniment, nu atât de miraculos ca reapariţia lui Nostromo, însă 
mult mai puţin limpede în sine. De ce-şi îndepărtase subit Sotillo 
trupele, şi în atât de mare secret? Ce prevestea o atare 
mişcare? în orice caz, doctorul crezu că omul de sus era un 
ofiţer lăsat de colonel ca să ia contact cu el. 

„Cred că mă aşteaptă pe mine,” zise doctorul. „Poate.” 
„Trebuie să văd. Să nu pleci, capataz."”.,Să plec, unde?” mormăi 
Nostromo. 

Doctorul se şi depărtase. Nostromo rămasa rezemat de 
perete, cu ochii pironiţi la apa neagră a portului; în urechi îi suna 
numai ţârâit de greieri. O toropeală de neînvins îl cuprinse, cu 
gânduri cu tot, şi nu mai era în stare să ştie ce vrea. 

Capataz! Capataz!” se auzi de sus, insistentă, vocea 
doctorului. 

O senzaţie de trădare şi de ruină se revărsă peste 
indiferența sumbră a lui Nostromo ca peste o mare inertă de 
smoală. Dar ieşi de îângă zid şi, privind în sus. îl văzu pe 
doctorul Monygham aplecat la una din ferestrele luminate. 

„Vino sus să vezi ce a făcut Sotillo. N-are ce să-ţi fie frică 
de omul de aici.” 

li răspunse cu un râs scurt, amar. Să-i f'-e frică de un om ' 
Lui capataz de cargadores din Sulaco, să-i fie frică de un om! îl 
apuca furia la gândul că-i putea trece cuiva prin cap una ca 
asta. îl apuca furia când se vedea dezarmat, în primejdie, 
obligat să se strecoare pe furiş din cauza blestematei ăleia de 
comori care nu mai însemna nimic pentru cei ce i-o atârnaseră 
de gât. Nu mai putea scăpa de asta. în ochii lui Nostromo, 
doctorul pe oamenii aceştia îi reprezenta... Şi nici măcar nu 
întrebase de ea, de comoară. Nici o vorbă măcar, despre cea 
mai nesăbuită ispravă din toată viaţa lui. 


Rumegându-şi gânduri e, Nostromo trecu din nou prin sala 
cu aer de cavernă în care fumul se subţiase mult şi urcă 
treptele, care nu 1 mai frigeau la tălpi acuma, spre de lumină de 
sus. Doctorul apăru o clipă în uşă, agitat nervos. Vino! Vino!” în 
momentul în care ajunse în prag, Nostromo simţi şocul. Omul nu 
se clintise. îi văzu umbra în acelaşi loc. Tresări apoi intră, cu 
sentimentul că acum în fine se va ri-&ipi'misterul. 

Era foarte simplu. O fracțiune infinitezimală de secundă,*n 
lumina fumegândă a două luminări ce pâlpâiau, printr-s pânză 
subţire, albăstruie de ceaţă iute care-i ustura ochii, îl văzu pe 
om şezând aşa cum şi-l imaginase, cu spatele la uşă, aruncând 
pe zid o umbră enormă şi informă, şi deodată, ca un fulger, mai 
repede chiar, percepu postura lui forţată, gata să cadă - umerii 
aruncaţi înainte, capul căzut de tot în piept. Apoi observă la 
spate braţele, răsucite atât de rău încât pumnii încleştaţi unul 
într-altul erau ridicaţi mai sus de omoplaţi. In aceeaşi clipită 
ochii săi distinseră cureaua, de la pumnii legaţi, până sus peste 
grindă, şi de acolo la piron în perete. N-a avut nevoie să se mai 
uite la picioarele ţepene, inerte, desculţe, atârnând cu tălpile la 
o palmă de duşumea, ca să-şi dea seama că omul fusese supus 
la tortura estrapadei, până la sincopă. Primul său impuls fu să se 
repeadă să taie curcau din-tr-o mişcare. Se pipăi, după cuţit. N- 
avea cuţit. Nici măcar cuţit n-avea. Rămase locului, tremurând, 
şi doctorul, aşezat pe colţul mesei, cu bărbia în palmă, 
contempla gân-ditor spectacolul atroce, lamentabil şi murmură, 
fără să ss clintească: „Torturat - şi împuşcat în piept - aproape 
rece.” Aceste cuvinte îl liniştiră puţin pe capataz. Una dintre 
luminările fumegânde se stinse. „Cine a făcut asta?” întrebă el. 

„Sotillo. Cine altul? L-a torturat - natural. Dar de ce să-l 
împuşte?” Doctorul se uită fix la Nostromo, care dădu uşor din 
umeri. „Şi bagă de seamă, împuşcat brusc, dmtr-un impuls. Se 
vede cât colo. Tare aş vrea să aflu de ce.” 

Doctorul îşi întoarse din nou ochii spre el. „Poate că am St 
^U într-* zi să-i invidiez soarta. Ce zici, capataz, Dar Nostromo 
nici nu-l auzi. Apucând luminarea care mai ardea, o duse sub 
capul plecat. Doctorul şedea pierdut în gânduri, cu privirea în 
gol. Apoi sfeşnicul greu de fontă se rostogoli din mâna lui 
Nostromo pe duşumea. 

„Hei!” făcu doctorul ridicând ochii, speriat. îl auzi pe 
capataz împletieindu-se şi rezemându-se de masă, gâfâind 


Stingerea bruscă a luminării aduse în bezna moartă care 
f)<=tiira fereastra lumina vie a stelelor.,. Natural, natural,” 
murmură doctorul pe englezeşte. „Are de ce se speria.” 

se înăbuşea. | se învârtea capul. Hirsch! Omul ăsta era Hirsch! 
Se ţinu strâns de marginea mesei. „Dar se ascunsese în barcaz,' 
rosti el, strigă aproape Glasul i se stinse. „în barcaz... şi... şi...” 
„Şi Sotillo l-a adus aici,” zise doctorul Tq uluieşte, cuât m-ai uluit 
şi dumneata pe mine. Ce-aş vrea eu să ştiu e - cum dea 
convins el un suflet milos să-l împuşte.” „Va să zică Sotillo 
ştie...” începu Nostromo pe un ton mai potolit. 

„Tot ', făcu doctorul. 

Il auzi pe capataz izbind cu pumnul în masă. „Tot? Ce vreţi 
să spuneţi? Tot? Ştie tot? Imposibil! Tot?”,. Fireşte. Ce-nseamnă 
asta, imposibil? îţi spun că am au?it e<astă-noapte, cum l-au 
interogat pe Hirsch, aici, chiar în camera asta. Ştia numele 
dumitale, ştia numele lui Decoud, ştia tot despre încărcatul 
argintului. Barcazul a fost rupt în două. Se târa abject la 
picioarele lui Sotillo, înnebunit de teroare, dar de asta îşi aducea 
aminte. Ce mai vrei? Mai puţine ştia despre el. L-au găsit agăţat 
d” ancoră Trebuie să se fi prins de ea când s-a dus barcazul la 
fund „ „Când s-a dus barcazul la fund?” repetă Nostromo, rar. 
„Aşa crede Sotillo? Bueno!” 

Doctorul, puţin enervat, nu era în stare să-şi imagineze ce 
altceva ar putea crede un om. Da, Sotillo credea că barcazul se 
scufundase şi că el capataz, Martin Decoud şi poate încă alţi doi- 
trei fugari politici se înecaseră „Am spus cu bine ce-am spus, 
Senor doctor,” zise deodată Nostromo, „Sotillo nu ştie tot.” 

Fh? Ce vrei să spui?” „Nu'ştie că eu n-am murit.” 

Nuş „Nici noi nu ştiam.” „„...puHn vă păsa - 
dumneavoastră, atâtor caballeros de i” debarcader - că aţi 
expediat un om din carne şi sânge ă it fiţita şi barc 
dumneavoastră într-o afacere smintită care n-avea cum să se 
isprăvească bine.” 

Uiţi capataz, că eu n-am fost la debarcader. Şi că nu eram 
de loc de acord cu afacerea asta. Aşa că n-ai nevoie să-ţi verşi 
focul pe mine. Şi să-ţi mai spun ceva, omule N-am prea avut 
vreme să ne gândim la morţi. Ne dădea târcoale. moartea, 
tuturor. Voi plecaserăţi.” 

Plecasem, da desigur!” izbucni Nostromo. „Plecasem ds 
dragul cui - ia spuneţi?!” 


Ah, asta-i treaba dumitale,” zise doctorul, tăios MNu mă 
întreba pe mine.” 

Murmurul lor ce picura în beznă se opri. Aşezaţi pe 
marginea mesei, cu feţele puţin depărtate, simțeau umerii 
atingându-li-se, iar ochii le rămăseseră îndreptaţi spre forma 
rigidă, pierdută aproape în obscuritatea din fundul încăperii 
care, cu capul şi umerii aruncaţi înainte, într-o imobilitate 
lugubră, parcă voia să prindă fiecare cuvânt. 

„Muy bien!” murmură în cele din urmă Nostromo.,. Fie şi 
aşa. Avea dreptate, Teresa. E treaba mea.” „Teresa a murit,” 
spuse doctorul, absent, urmărind în minte un alt şir de idei, 
sugerat de ceea ce s-ar putea numi resurecţia lui Nostromo. „A 
murit, sărmana femeie.” „Fără preot?” întrebă el capataz, 
speriat. „Ce întrebare! Cine ar fi putut să-i aducă un preot, 
noaptea trecută?” 

Dumnezeu s-o ierte!” exclamă Nostromo cu o ardoaro 
„stă> disperată, care n-avu timp să-l mire pe doctorul lonygham 
pentru că, revenind la conversaţia lor anterioară, Nostromo 
continuă pe un ton sinistru: „Da, Senor ctor. Cum spunraţi şi 
dumneavoastră, e treaba mea O treaba_ tare afurisită.” se r 
SUnt doi oameni Prin părţile astea ale lumii care să mi” Putut 
salva înot, ca dumneata,” zise doctorul, cu adSi iar se lasă 
tăcere între cei doi. Rămăseseră pe gânduri şi firile lor deosebite 
făceau ca şi gândurile izvorâte dări întâlmrea lor să apuce pe căi 
mult divergente. Doctorul împins la acţiuni temerare de 
lealitatea sa faţă de Goulzi' se gândea cu recunoştinţă la şirul de 
incidente care-l adusese îndărăt pe omul acesta, ce putea ii de 
cel mai mare folos la salvarea minei. Doctorul era leal faţă de 
mină. în ochu lui de om de cincizeci de ani, ea lua înfăţişarea 
unei femei micuţe într-o rochie suplă, lungă, cu trenă, un cap 
fermecător copleşit de o masă bogată de păr blond, şi O 
gingăşie şi o valoare lăuntrică având ceva şi de floare şi de 
giuvaer, ce se dezvăluia în fiecare gest, în fiecare atitudine. Pe 
măsură ce primejdiile în jurul minei de la San Tome se 
accentuau, această viziune prindea contur, vigoare, 
permanenţă, autoritate. îl solicita. Şi solicitarea asta exaltată, de 
o totală detaşare de noţiunile de speranţă, recompensă, făcea 
ca gândurile, actele, persoana însăşi a doctorului Monygham să 
devină extrem de periculoase atât pentru el cât şi pentru alţii! 
sentimentul de mândrie că devotamentul său era unicul 


obstacol între o femeia admirabilă şi un înspăimântător dezastru 
anihila la el orice scrupul. 

Era ca un fel de beţie, ce-l făcea perfect indiferent la 
soarta lui Decoud, dar îi lăsa destul de lucid spiritul ca să 
cântărească ideile politice ale acestuia. Ideile erau bune - şi 
Barrios, unicul intrument pentru realizarea lor. Sufletul 
doctorului, lovit, timorat, crispat de ruşinea morală a dezonoarei 
devenea acum implacabil în expansiunea duioşiei sale. 
întoarcerea lui Nostromo era providenţială. Nu se gândea la el 
omeneşte, ca la un semen al său, o făptură de-abia scăpată din 
ghearele morţii. In ochii doctorului, el capataz era unicul 
mesager posibil pentru Cayta. Exact omul care trebuia 
Mizantropia doctorului, neîncrederea lui în speța omenească (cu 
atât mai amară cu cât se întemeia pe propriul său eşec) nu-l 
ridica însă destul deasupra slăbiciunilor obişnuite. Se afla sub 
blestemul unei reputaţii bine stabilite. Trâmbiţată de căpitanul 
Mitchell, umflată prin ecoul repetărilor, admisă în unanimitate, 
fidelitatea lui Nostromo, ca fapt în sine, nu fusese niciodată pusă 
la îndoială de doctorul Monygham. Şi nu acu*11, în ceasul unei 
necesităţi imperioase, era momentul s-o „ poctorul Monygham 
era om şi el; aderase la opinia facă lă după care el capataz era 
incoruptibil, pentru gen ^ motiv că niciodată vreo vorbă sau 
vreun fapt nu S1 iseră să contrazică o simplă afirmaţie. Părea să 
facă V din făptura lui, la fel cu favoriţii sau măselele. Era sibil să 
ţi-1 imaginezi altfel. întrebarea era dacă va epta o misiune atât 
de periculoasă, nebunească aproape. Doctorul era destul de bun 
observator ca să-şi fi dat seama din capul locului că se ivise 
ceva nou, ciudat în firea omului ăstuia Cu siguranţă, îl durea 
pierderea argintului. 

Am să fiu obligat să-i spun absolut tot secretul,” îşi zise el 
cu o anumită acuitate în pătrunderea caracterului omului cu 
care avea de-a face. 

La Nostromo tăcerea era mohorâtă, neagră, plină de 
mânie, de neîncredere. Cu toate astea, el fu cel ce o rupse 
primul. 

Înotatul n-a fost mare lucru,” zise el. „Greu a fost ce-a fost 
înainte - şi ce o să vină după...” N-a spus tot ce avusese de 
gând să spună, oprindu-se scurt, parcă i se împiedicase gândul 
de un obstacol concret. Doctorul îşi urmărea în minte planul, cu 
o machiavelică subtilitate. Spuse, cu căldură - cu câtă căldură 


era el în stare să spună ceva: „E, desigur, o situaţie nenorocită, 
capataz. Dar nu-i trece nimănui prin cap să-ţi atribuie vreo vină. 
Desigur, foarte nenorocită. Numai că, în primul rând, argintul n- 
ar fi trebuit niciodată coborât din munte. Decoud a fost cel 
care... dar, în fine, el e mort. Nu mai are nici un rost să vorbim 
despre el.” „Nu,” fu de acord Nostromo când doctorul se opri, 
„n-are rost să vorbim despre morţi. Dar eu încă nu-s mort.”,”u, 
desigur, ai scăpat. Numai un om cu îndrăzneala du-mitale putea 
să se salveze.” 

Spunând vorbele acestea, doctorul era sincer Preţuia 
marea îndrăzneală a omului ăstuia, pe care în fond, dezizionat 
cum era de omenire în general, nu-l preţuia cine şaf “-e' pentru 
că el însuşi nu fusese la înălţimea idealului rim n anume caz 
special. Trebuind, de-a lungul pe-”1 S^-le de ecliPsă> să facă 
fată de multe ori unor fizice, îşi dădea foarte bine seama care 
este cel mai îedutabil element dintre toate, şi comun tutui or: 
Sen ţimentul zdrobitor şi paralizant al nimicniciei omenest” 
pentru că asta-i ce înfrânge pe om când e singur, departe d' 
ochii semenilor săi, în lupta cu forţele naturii. Era porfect apt să 
aprecieze aşa cum se cuvine imaginea pe care şi-O făcea în 
minte despre capataz: după ore şi ore de tensiune şi anxietate, 
aruncat deodată în abisul apelor şi al bezne; fără pământ, nici 
stele - şi nu numai să le înfrunte cu curaj, dar şi cu extraordinar 
succes! Desigur, era un înotător incomparabil, lucru 
necontestat, dar doctorul considera că exemplul „ie faţă 
dovedea un spirit de o valoare cu totul deosebită. îi făcea 
plăcere Era de bun augur pentru dificila misiune pe care avea de 
gând să o încredinţeze acestui capataz întors atât de miraculos 
la iată Si, pe un ton vag admirativ, continuă: „Tiebuie să fi fost 
un întuneric îngrozitor.”,A fost cel mai afurisit întuneric din câte 
am văzut vreodată în golf,” admise el capataz. Ceea ce părea să 
fie un semn de oarecare interes pentru lucruri întâmplate lui îl 
muiase puţin, şi lăsă să-i scape două-trei fraze descriptive, 
scurte, cu o afectată indiferenţă dispreţuitoare. Simţea că în 
clipa aceea avea poftă de vorbă. Aştepta în continuare semne 
de interes care, fie că i-ar fi făcut plăcere, fie că le-ar fi 
disprețuit, i-ar fi restabilit puţin din personalitatea iui - singurul 
lucru realmente pierdut în această afacere disperată. Dar 
doctorul, absorbit de aventura, tot disperată, în care avea să se 
arunce chiar el, îşi urmărea ideea cu o logică implacabilă. Lăsă 


să-i scape o exc'ama-ţie de regret., Aproape că aş fi vrut să ştiu 
că ai ţipat sau ai aprins o mină.” 

La aceste vorbe neprevăzute, el capataz înmărmuri Atâta 
atrocitate la rece nu mai pomenise. Era ca şi cum i-ar fi spus: 
„AŞ fi vrut să te fi purtat ca un laş; aş fi vrut ca, drept răsplată 
pentru osteneala ce ţi-ai dat-o, să ţe fi ales cu beregata tăiată.” 
Natural, el le punea în legătură cu sine, când în realitate ele se 
refereau la argint spuse simplu, şi cu multe rezerve mintale. De 
stupoare şi furie, lui Nostromo îi pieri glasul, şi doctorul continuă 
fără ta marinarul să-l mai audă, atât de violent îi vâj»a sângele 
în urechi. 

„tru că, sunt convins, dacă Sotillo punea mâna pe ar-” f'ar 
fi virat imediat de bord şi ai fi nimerit în cine 'ce mic port străin. 
Din punct de vedere economic, ar ^ desigur o pagubă, dar o 
pagubă mai puţin inutilă d A fi fost cea mai bună soluţie săl fi a 
„t scufundarea. Ar fi fost cea mai bună soluţie să-l fi t astfel 
undeva la îndemână, în siguranţă, pentru a-i aVmpăra pe Sotillo 
numai cu o parte din el. Dar mă în-rTiesc că Don Carlos ar fi 
acceptat o asemenea soluţie. El nu-i făcut pentru Costaguana, 
asta-i sigur, capataz.”. „. „ „,. El capataz reuşise să-şi 
stapmeasca la timp furia şi - îâitul din urechi ca să audă rostit 
numele lui Don Carlos. Părea acum alt om - un om vorbind 
chibzuit, cu voce potolită, egală. 

Şi credeţi că Don Carlos ar fi fost mulţumit dacă predam 
comoara?” 

Nu m-aş mira de loc dacă la ora asta ar fi toţi mulţumiţi,” 
spuse doctorul întunecat. „Mie nu mi-au cerut niciodată părerea. 
S-au luat după Decoud. Cred că în momentul de faţă au deschis 
şi ei ochii. In ce mă priveşte, ceea ce ştiu e că dacă printr-o 
minune argintul ar reapare în clipa asta aici la țărm, i l-aş da lui 
Sotillo. Şi, aşa cum stau lucrurile, sunt sigur că toată lumea m-ar 
aproba.' „Dac-ar reapare, ca printr-o minune...” repetă el 
capataz încet de tot, apoi ridicând vocea: „Asta, Senor, ar fi o 
minune mai mare decât e în stare vreun sfânt să facă.” „Te 
cred, capataz,” zise doctorul, rece. Şi începu să-şi expună 
punctul său de vedere, cum, în situaţia actuală, Sotillo este un 
element periculos. lar el capataz ascultându-l ca prin vis, se 
simţea tot atât de mărunt şi de lipsit de importanţă ca şi silueta 
indistinctă, imobilă, a mortului pe care-l vedea ţeapăn, 


spânzurat de P*nc!”! cu aeriu c-ar asculta şi el, nesocotit, 
abandonat, '“i'-'iâă pildă de uitare omenească. 

„91 atunci, pe mine, pentru o toană, pentru o nerozie m- 
au cnemat^?” interveni el brusc. „Nu făcusem destule pentru ei. 
ca să merit un pic de consideraţie, por Dios? Oare toţi aceşti 
hombres fânos - domnii ăştia mari - când e vorba e un om din 
popor, care-şi riscă pielea şi sufletul, n-au oie să-şi dea 
osteneala să cugete? Sau poate noi n-avem suflete - suntem 
câini?” 

Era şi Decoud, avea şi el un plan,” îi aminti docto rul. 

„SL Mai era şi bogătaşul ăla din San Francisco, avea şi ei 
ceva de-a face cu comoara - ce ştiu eu? Nu! M-am' săturat de 
câte am auzit. Am impresia că bogaţilor le e permis orice!” „Te 
înţeleg, capataz,” începu doctorul. „Ce capataz,” izbucni 
Nostromo cu vocea puternică dar egală. „S-a isprăvit cu 
capataz. L-au distrus. Nu mai există -apata/ Oh, nu! N-o să-l mai 
găsiţi pe capataz.”,. Hai, nu fi copil,” protestă doctorul, şi 
celălalt se caimă imediat. 

„Da, aveţi dreptate, m-am purtat ca un copil,” marmură 
el. 

Şi cum ochii lui dădură din nou peste silueta omului ucis, 
spânzurat într-o imobilitate oribilă, ascultând parcă politicos şi 
atent conversaţia, întrebă gânditor şi blând: „De ce l-o fi supus 
Sotillo la estrapadă pe prăpăditul ă-na? Dumneavoastră 
înţelegeţi? Nu exista pentru el tortură mai groaznică decât 
spaima. Că l-a ucis, înţeleg. Nu pireai suporta să-i vezi spaima. 
Dar de ce să-l fi torturat în halul ăsta? De spus, nu mai avea ce 
spune.” „Nu, nu mai avea. Orice om întreg la minte vedea lucrul 
ăsta. Spusese tot. Să-ţi explic cum stau lucrurile, capataz. Sotillo 
nu credea ce-i spunea Hirsch. In orice caz, nu credea totul.” „Ce 
nu voia să creadă? Nu înţeleg.” „Eu înţeleg, pentru că l-am 
văzut. Nu vrea să creadă că argintul e pierdut.” „Ce?” exclamă 
el capataz, descompus. „Te uimeşte, nu?” „Vreţi să spuneţi, 
Senor,” continuă Nostromo pe un ton stăpânit şi, cum s-ar zice, 
circumspect, „că Sotillo aede că argintul a fost salvat într-un fel 
oarecare?” „Nu, nu! Asta ar fi imposibil,” zise doctorul cu 
convingere; şi în întuneric se auzi un mormăit al lui Nostromo.,. 
Ar fi imposibil. El crede că argintul nu era în ba”az> când s-a 
scufundat. Şi-a băgat în cap că tot teatrul ăsfa cu expediatul pe 
mare a fost o simplă farsă, pusă la cale ca <=ă-i înşele pe 


Gamacho şi pe oamenii lui, pe Pcdrito Mofl-tero, pe Sefior 
Fuentes, noul nostru jefe politico, şi chiar ei pe Sotillo. Numai că, 
zice el, chiar atât de pros: „n e n-are pic de minte. E cel mai 
mare imbecil din câţi „z;s vreodată colonel în toată ţara asta 
păcătoasă,” Şri-"orrnăî Nostromo. 

NuV-'i mai smintit decât multi oameni cu judecată,” ' 
doctorul „Pentru că vrea cu o pasiune nebună să nuna „mina pe 
argint, a reuşit să-şi bage în cap că poate { găsit. li mai e şi frică 
de ofiţerii lui, să nu-l lase şi să treacă la Pedrito, cu care n-are 
curaj nici să se bată nici Sa se alieze. înţelegi, capataz? N-are ce 
să-i fie frică de dezertori, câtă vreme mai există speranţa găsirii 
acestei imense prăzi. Şi eu mi-am luat sarcina să-i nutresc 
această speranţă.” dumneavoastră?” repetă el capataz de 
cargadores, precaut. „E frumos. Şi câtă vreme credeţi c-o să i-o 
nutriţi?” „Cât o să pot.” „Adică?” „Să-ţi spun exact. Cât trăiesc,” 
ripostă doctorul, îndărătnic. Apoi, în câteva cuvinte, îi povesti 
despre arestarea sa şi despre împrejurările eliberării. „Când ne- 
am întâlnit, mă întorceam la canalia asta,” încheie doctorul. 
Nostromo ascultase cu multă atenţie. „Atunci, v-aţi resemnat să 
muriţi curând,” murmură el printre dinţii încleştaţi. 

„Poate, ilustre capataz', zise doctorul, acru.,. Xu oşti =->.- 
purul aici care să ştie să privească în faţă moartea urâtă.”,. Fără 
îndoială,” murmură Nostromo destul do tare ca să ne auzit. „S- 
ar putea chiar să se găsească mai mult de doi nebuni prin 
partea locului. Cine ştie?” „Asta-i treaba mea, în orice caz,” zise 
doctorul, tăios. 

t h “Um scoaterea blestematului de argint în larg era 
greaca mea,” făcu Nostromo. „înţeleg. Bueno. Fiecare 

^mtre noi avem motivele noastre. Dar dumneavoastră 
pplq „î _uttinu'l orn cu care am vorbit înainte de plovorkeaţj ca 
umi. smînt;t>» tromo îl indispunea teribil sarcasmul cu care 
trata 1_ strălucita lui reputaţie. Uşoara ironie cu care i-o 
recunoştea îl jena, dar familiaritatea cu un om ca Don Martin era 
măgulitoare, pe când doctorul era nn nimeni. îşi amintea foarte 
bine de vremea când, proscris sărac lipit, se furişa pe străzile 
din Sulaco fără u*- “inj gur prieten sau cunoscut, până ce l-a 
primit Doi Carlos în slujba minei. 

„ Poate că dumneavoastră sunteţi foarte înţelept,” '„onti- 
nuă el, gânditor, cu ochii pierduţi în obscuritatea încăpeiii 
dominate de enigma torturatului şi ucisului Hirsch. „Dar eu nu 


mai sunt prostul care eram când am plecat Am învăţat de 
atunci, un lucru - şi anume că sunteţi >.orn periculos.” 

Doctorul Monygham, încremenit, nu reuşi decât să aiti- 
culeze: „Ce spui?” „Dacă ăsta ar putea vorbi, ar spune acelaşi 
lucru,'1 continuă Nostromo, cu un semn vag perceptibil din 
capul profilat pe fereastra luminată de stele. „Nu te înţeleg,” 
zise, slab, doctorul Monygham. „Nu? Nu credeţi că de nu l-aţi fi 
încurajat pe Sotillo în nebunia lui, nu s-ar fi grăbit să-l pună pe 
nenorocitul ăsta de Hirsch la estrapadă?” 

Doctorul tresări. Dar devotamentul, anihilându-i oike 
sensibilităţi, îi blindase inima împotriva remuşcării şi a milei. 
Totuşi, ca să-şi domolească scrupulele, simţi r voia să-şi exprime 
disprețul cu glas tare. „Eh! îndrăzneşti să-mi spui mie una ca 
asta, când ştii că-i vorba de Sotillo. Spun drept, nu m-am gândit 
nici o clipă la Hirsch. Şi dacă aş fi făcut-o, ar fi fost acelaşi lucru 
Oricine îşi dă seama că prăpăditul ăsta nenorocit era condamnat 
din clipa în care s-a atins de ancoră. Era condamnat, ascultă-mă 
ce-ţi spun! întocmai cum sunt condamnat şi eu - foarte 
probabil.” 

Astea fură vorbele doctorului Monygham drept răspuns la 
sugestia lui Nostromo, destul de plauzibilă de altfel ca să-i 
tulbure puţin conştiinţa. Nu era insensibil, doctorul-Dar urgenţa, 
amploarea, importanţa sarcinii pe care şi-o asumase, pur şi 
simplu striveau toate considerentele de omenie. îşi asumase 
această sarcină cu un fel de fana”-sm-Nu-i făcea plăcere. Să 
minţi, să înşeli, să păcăleşti chiar şi pe omul cel mai josnic de pe 
lume, îi era odios. îi a odios prin educaţie, din instinct, din 
tradiţie. A te f de asemenea ticăloşii, a juca rolul de trădător era 
vinovalexecrabil pentru firea lui şi înfiorător pentru un ]uC teje 
iui. Făcuse acest sacrificiu într-un spirit de sen?irnfg |şi spusese, 
amar: „Sunt unicul în stare să facă 11 rTria asta.” Şi chiar 
credea aşa. Nu era subtil. Era mul lu atât de simplu încât, cu 
toate că nici gând n-avea Slute o moarte eroică, ideea că risca 
moaitca îl recon-Sa ta îi era un sprijin. Pentru o asemenea stare 
de şpiţ soarta lui Hirsch făcea parte din ferocitatea generală a 
Maurilor. Considera evenimentul sub aspectul său prac-fc Ce 
însemna el? Indica oare un reviriment periculos la un Sotillo 
păcălit? Ce nu înţelegea doctorul era de ce fusese omul ucis în 
felul acesta. 


Da. Dar de ce să-l împuşte?” murmură el. Nostromo nu 
spuse absolut nimic. 

capitolul noua. 

Chinuit între îndoieli şi speranţe, înspăimântat de dangătul 
clopotelor anunțând sosirea lui Pedrito Montero, Sotillo îşi 
petrecuse dimineaţa luptând cu propriile sale gând uri; bătălie 
inegală, din cauza vidului din minte şi a violenţei pasiunilor sale. 
Dezamăgire, rapacitate, f arie Şi frică produceau în pieptul 
colonelului un tumult mai mare decât în oraş clopotele. Niciunul 
din planuri nu-i reuşise. Nici Sulaco nu-i picase în palmă, nici 
argintul. -nu făcuse nici o ispravă militară care să-i consolideze 
situ-apa şi nu pusese mina pe nici o pradă, să aibă cu ce o 
şterge din loc. Pedrito Montero îl înspăimânta fie ca prie-fca 
duŞman. Dangătul clopotelor îl înnebunea. ncftipuindu-şi la 
început că ar putea fi atacat imediat, Pnuse batalionul sub arme, 
în port. Se plimba de la ^ ^tU^ Cât era încăPerea de lungă, 
oprindu-se din ^ ^~Đ* roadă unghiile de la mina dreaptă, arun- 
Jrî piezişe spre duşumea; apoi, mohorât, resâşi rotea ochii prin 
odaie şi îşi relua mers-il de fiară în cuşcă. Pălăria, cravaşa, sabia 
şi revolverul erau pe masă. Ofițerii lui, grămădiţi la fereastra cu 
vedero Spr, oraş, îşi smulgeau din mâini binoclul lui, cumpărat ^ 
Ş, 39, pan” trecut pe datone de la Anzani. Trecea de la unul la 
alţi/ şi posesorul de o clipă era hărțuit cu întrebări nelirj” ţâţe,. 
Nu-i nimic, nu-i nimic de văzut!” repeta el, enervat. 

Nu era nimic, într-adevăr. Şi după ce patrula din tjfişu. rile 
de lângă Casa Viola primi ordin să se întoarcă la grosul trupei, 
nu se mai zări nici urmă de viaţă pe toată în-tinderca prăfuită de 
pământ sterp dintre oraş şi apele portului. Dar târziu după- 
masă, un călăreț fu văzut ieşind pe poarta oraşului, apropiindu- 
se fără frică. Era un emisar al lui Şeilor Fuentes. Fiind singur, l- 
au lăsat să se apropie. Descălecând la uşa principală, salută cu 
un aer vesel şi impertinent spectatorii tăcuţi şi rugă să fie 
condus de îndată la.,el muy valiente” colonel. 

Senor Fuentes, luând în primire demnitatea de jefe 
politico, se apucase să-şi valorifice aptitudinile diplomatice 
încer-când să pună mina atât pe port cât şi pe mină. Omul ales 
să negocieze cu Sotillo era un notar public, pe care revoluţia îl 
găsise lâncezând în puşcărie, la drept comun, sub acuzaţia de 
falsificator de acte. Liberat de gloată o dată cu celelalte „victime 
ale teroarei Blanco”, se grăbise să-şi ofere noului guvern 


serviciile sale. Pornise hotărât să-şi desfăşoare tot zelul şi 
elocvenţa în încercarea de a-l convinge pe Sotilio să vină în 
oraş, sin-giir. pentru o conferinţă cu Pedrito Montero. Nimic nu 
era mai departe de intenţiile colonelului. Simpla idee de a se da 
pe mâinile faimosului Pedrito îl îmbolnăvea Nici vorbă nu putea 
fi - era curată nebunie. lar ostilitate pe faţă, tot nebunie curată. 
Ar face imposibilă o cercetare sistematică pentru a se da de 
urma argintului, comoara asta imensă de argint pe care o 
simţea pe undeva pe aproape, o mirosea. 

Dar unde? Unde? Dumnezeule! Unde? Oh, de ce-l scăpase 
din mână pe doctor, de ce-l lăsase să plece! Imbeci* ce era. Ba 
nu! Era singura cale justă, gândi el frământat. în timp ce 
mesagerul aştepta jos într-o amabilă conversa; ţie cu ofiţerii. Era 
în interesul canaliei ăleia de doctor & 

— toarcă cu un răspuns pozitiv Dar dacă se ivea vreun se 
inent? Interdicţia de a ieşi din oraş, de pildă? Inabil că circulau 
patrule. 

Îndu-se cu mâinile de cap, colonelul se îrvârtca în fpUCca 
apucat de ameţeală. O inspiraţie fulgerătoare dj iOC.,ron fi 
sugeră un expedient, pe care oamenii de stat P* „oeni nu-l evită 
când vor să temporizeze o negociere „dificilă. încălţat şi 
împintenat cum era, se caţără în hamac o” grabă cu totul şi cu 
totul lipsită de demnitate Chipul lui frumos se îngălbenise de 
atâtea griji apăsătoare. Nasul fin se ascuţise, nările obraznice se 
pleoştiseră Privirea, altădată catifelată, învăluitoare a ochilor săi 
frumoşi, părea moartă, descompusă chiar; migdala galeşă a 
globilor se injectase de sânge, de atâta insomnie sinistră. 
Vocea-i stinsă, epuizată îl uimi pe trimisul lui Fuentes. Te 
înduioşa auzind-o răzbind de sub un vraf de ponchouri care-i 
acoperea eleganta persoană până sub negrele mustăţi, 
nerăsucite, atârnânde, semn de prostrare fizică şi de 
incapacitate mentală. Friguri, friguri - o febră groaznică îl 
doborâse pe colonelul „muy valiente”. O expresie de rătăcire, 
provocată de spasmele intermitente ale unei uşoare colici ce se 
manifestase subit, şi dinţii clănţănind de panică reprimată aveau 
o autenticitate care-l impresiona pe emisar. Un acces de febră 
rece. Colonelul îi explică: era incapabil să gândească, să asculte, 
să vorbească. Simulând un efort supraomenesc, reuşi să bâiguie 
că nu era în stare să dea un răspuns convenabil sau S3”execute 
vreun ordin al excelenţei sale. Mâine însă, da! Mâine." Ah, 


mâine! Excelenţa sa Don Pedro să n-aibă nici O grijă. Bravul 
regiment din Esmeralda era stăpân pe port, era stăpân... Şi, 
închizând ochii, îşi bălăngăni într-o parte şi în alta capul de 
durere, ca un bolnav aproape în enr, sub ochii inchizitori ai 
emisarului, care fu obligat sa se plece peste hamac ca să prindă 
frânturi dureroase de ^ za. Colonelul Sotillo îşi exprimă în 
acelaşi timp conferea. 

Că omenia excelenţei sale va permite doctorului, me 
“u“englez, să vină din oraş cu cutia lui de medica-tent străine 
ca să-l îngrijească. îl ruga foarte insis-tatea onoratul caballero 
aici de faţă să aibă amabili-ţezev”h trecând Prin fata Casei 
Gould, să-l încunoştin-Pe doctorul englez, care foarte probabil se 
afla acolo, că serviciile sale erau solicitate de urgenţă de către 
co lonelul Sotillo, bolnav de friguri în clădirea vămii. De u*” 
genţa. CV a mai mare urgenţă. Aşteptat cu extrema nl răbdare. 
Mii de mulţumiri. Închise obosit ochii şi nu: mai deschise, zăcând 
nemişcat, surd, mut, insensibil, CCk pleşit, înfrânt, zdrobit, 
anihilat de teribila boală. Dar îndată ce trimisul închise uşa după 
el ieşind pe pali. er, dintr-o singură mişcare sări din hamac cu 
amândouă picioarele deodată, într-o avalanşă de cuverturi de 
lâng Pintenii i se încurcară în talmeş-balmeşul de pături, îneât fu 
cât pe-aci să cadă cu capul înainte, şi nu-şi recăpăta echilibrul 
decât prin mijlocul odăii. Ascuns după jaluzelele pe jumătate 
închise pândea la cele ce se petreceau jos. 

Emisarul încălecase şi, întoreându-se către ofiţerii rno- 
rocănoşi care-şi pierdeau vremea în uşa principală, îşi scosese 
pălăria cu un aer ceremonios: „Caballeros,” rosti el cu voce 
foarte puternică, „permite-ţi-mi să vă recomand cea mai mare 
grijă pentru colonelul dumneavoastră. A fost o deosebită cinste 
să vă cunosc, domnilor, un corp ofițeresc admirabil, manifestând 
frumoasa virtute ostăşească a răbdării în această penibilă 
situaţie, în arşiţa soarelui şi, ca să zic aşa, fără pic de apă, când 
oraşul e plin de vin şi de femei frumoase gata să vă întâmpine 
ca pe nişte viteji ce sunteţi. Caballeros, am onoarea să vă salut. 
Va fi dans mare, astă-seară la Sulaco! Cu bine!” 

Dar îşi ţinu calul şi îşi aplecă într-o parte capul văzându-l 
pe bătrânul maior că-i iese înainte, foarte înalt şi foarte slab, 
într-o manta strimtă şi lungă până la glezne, parcă ar fi fost 
vârât într-un toc de drapel regimental. Bătrânul şi agerul 
războinic, după ce enunţă pe un ton dogmatic teoria generală că 


„lumea-i plină de trădători'; continuă rostind un veritabil 
panegiric lui Sotillo. K atribuia, cu o emfază domoală şi amplă, 
toate virtuțile de sub firmament, rezumându-le apoi într-un 
dicton idj°! care avea curs prin clasele de jos ale Provincie' 
Occidentale (mai ales la Esmeralda). „Şi,” conchise e-ridicând 
brusc vocea, „e un om cu douăzeci şi patru oe măsele - hombre 
de muchos dientes. Şi, Senor. Cin de5' pre noi,” continuă el 
sinistru şi emoţionant, „excelent 

— aveţi în faţa ochilor cel mai strălucit corp ofiţe-voastra 
j”epuUblicii, oameni fără seamăn pentru vitejia “ereSCcePerea 
lor, y hombres de muchos dientes.! şi Prl? xoţi?” întrebă 
emisarul cu reputaţie compromisă ^^ Fuentes, un uşor surâs 
batjocoritor fluturându-i pTodos' Si, Senor,” afirmă maiorul, 
grav, cu convingere. „Oameni cu douăzeci şi patru de măsele.” r 
lălăit îşi întoarse calul spre uşa care acum semăna mai urând cu 
o poartă de şură părăsită. Se ridică în scări şi întinse braţul. Era 
poznaş, ticălosul, şi avea un profund dispreţ pentru nerozii de 
occidentali, sentiment firesc la unul născut în provinciile 
centrale. Nebunia celor din Es-meralda îl amuza în mod 
deosebit, până la sfidare. Începu un elogiu al lui Pedro Montero 
rostit pe un ton solemn. Făcea cu braţul gesturi largi, ca şi cum 
l-ar fi prezentat acolo în faţa lor. Şi când constată că toţi erau 
atenţi, căscând gura la buzele lui, începu, strigând, un fel de 
catalog al perfecţiunilor: „Generos, viteaz, prietenos, profund” - 
(îşi smulse, de entuziasm, pălăria de pe cap) - „om de stat, 
invincibil şef de partizani...” Vocea îi scăzu brusc, deveni 
profundă, cavernoasă... şi „dentist.” Dădu pinteni imediat şi se 
depărta repede; furca rigid 1 a picioarelor, cu labele întinse în 
afară, spinarea ţeapănă, sombreroul pus golăneşte pe o ureche, 
umerii drepţi şi laţi exprimau o neruşinare înspăimântătoaie şi 
nemărginită. 

Sus, după jaluzele, Sotillo rămase o vreme nemişcat. 
îndrăzneala individului îl speria. Ce şi-or fi spunând ofiţerii lui, 
jos? Nu-şi spuneau nimic. Tăcere totală. Simţi că tremură. Nu 
aşa îşi închipuise el că o să arate în stadiul acesta al expediției. 
Se lu259?'use triumfător, necontes-t ' “niŞtit, idolul soldaţilor, 
alergând, cumpănind cu o mămică savoare, î-tre putere şi 
bogăţie, amândouă la discreţia sa. Dar vai! Ce deosebire! 
Tulburat, agitat, imo-” izat, clocotind de furie sau încremenind 
de groază, sim-rea ^-^^^ s^u ° sPaima învăluindu-l, 


insondabilă ca ma-Era Vca*osul ă^a de doctor trebuie să spună 
tot ce ştie. Pent „^U *~ar ^ ^e nici un ^°*os să Păstreze 
secretul babn -S1^6' Blestem! N~° să spună nimic, doctorul. 
Pro-ca-i deja arestat, închis, împreună cu Don Carlos. 

Râse tare, dement. Ha, ha, ha, ha! O să pună Pedrito Mon 
tero mâna pe secret. Ha, ha, ha, ha! Şi pe argint! Ha! Deodată, 
în mijlocul râsului, rămase nemişcat şi mut, parcă s-ar fi 
transformat într-o stană de piatră. Avea şi el cap, tivul lui. Un 
captiv care trebuie, trebuie să ştie adevărul, adevărat. Va trebui 
să-i facă să vorbească. Şi Sotilio, care de fapt nu uitase nici o 
clipă de Hirsch, simţi o inexpljca_ bilă reticenţă la ideea de a 
recurge la procedee extreme. 

Simţea o reticenţă - părticică din insondabila spaimă ce-] 
învăluia, ce creştea din toate părţile. Îşi aminti tot cu reticenţă 
de ochii holbaţi ai negustorului de piei, de contorsiunile lui, de 
plânsul lui cu sughiţuri, de protestele lui. Nu era milă, nici măcar 
simplă sensibilitate nervoasă Era faptul că Sotillo nu crezuse o 
clipă măcar povestea asta - nu putea s-o creadă; nimeni n-ar fi 
putut să creadă o asemenea prpstie - şi cu toate astea 
accentele lui de disperare sinceră îl impresionaseră dezagreabil. 
îl îmbolnăveau, pur şi simplu. Şi se mai temea ca omul să nu fi 
înnebunit de frică. Cu un nebun nu mai ai ce fac? Eh! Şi-mif 
cază. Nu-i nimic altceva decât simulare. O să >ţie ei cum s-o 
scoată la capăt. 

Se monta singur, ca sa ajungă la ferocitatea trebuincioasă. 
Ochii lui frumoşi se uitau puţin chiorâş; bătu din palme: apăru, 
fără nici un zgomot, un planton desculţ, un cnporal cu baioneta 
atârnată la coapsă şi cu o bâtă în mână. Colonelul dădu ordinele 
necesare şi imediat nefericitul Hirsch, împins de câţiva soldaţi, 
avu cinstea să dea cu ochii de el, şezând într-un fotoliu mare, 
încruntat groaznic, cu pălăria pe cap, ru genunchii mult 
depărtaţi, cu mâinile-n,-old, dominant, impunător, irezistibil, 
trufaş, sublim, teribil. 

Hirsch, cu mâinile legate strâns la spate, fus:se zvârlit cu 
violenţă într-una din odăile mai mici. Rămăsese acolo, uitat ore 
întregi, zăcând fără viaţă întins pe duşumea-Din această 
solitudine plină de teroare şi disperare l-$11 scos brutal în 
pumni şi-n lovituri de picior, îndobiWciltj pasiv. Ascultă 
amenințările şi avertismentele şi dădu, ciupa aceea, obişnuitele 
sale răspunsuri la întrebări, cu bărbi* căzută în piept, cu mâiniie 


legate la spate, clătinându-se puţin pe picioare în faţa lui Sotillo, 
fără să ridice o stf1' cu „, tt ochii. Când fu silit să-l privească în 
faţă gura ul unuj vârf de baionetă înfipt sub bărbie, ochii lui aju 
o uitătură goală, de halucinat, şi picături de sudare mari cât 
bobul de mazăre curgeau pe jegul şi vână-*le şi zgârâieturile de 
pe faţa lui albă. Apoi secară, cMillo îl Privi „m tăcere- »Ai de 
gând să isprăveşti cu îndărătnicia asta, ticălosule?” întrebă el. O 
frânghie, al rei capăt era legat de pumnii lui Senor Hirsch, 
fusese “runcată pe după o grindă în tavan şi trei soldaţi ţineau 
de celălalt capăt, aşteptând. Nu răspunse. Buza groasă îi atârna 
bleaga. Sotillo făcu un semn. Hirsch fu smucit de funie în sus şi 
un răcnet disperat de agonie izbucni din o-daie, umplu 
coridoarele vastei clădiri, sfâşie văzduhul afară, făcând pe toţi 
soldaţii din cantonamentul de lângă mal să-şi întoarcă privirile 
spre ferestrele vămii; câţiva ofiţeri din sala de jos începură să 
pălăvrăgească agitaţi, cu ochii sticlind, iar alţii, cu buzele 
strânse, priveau trişti în pământ. 

Sotillo, şi după el şi soldaţii, ieşiră din odaie. Santinela de 
pe palier prezentă arma pentru onor. Hirsch continua să urle, 
singur după jaluzelele pe jumătate închise, pe când soarele, 
reflectat de oglinda de apă a portului, arunca până sus pe 
perete dungi de lumină dansând neîncetat. Omul ţipa cu 
sprâncenele ridicate şi gura larg deschisă, incredibil de mare, 
enormă, neagră, plină de dinţi - comică. In aerul încă torid al 
după-amiezii liniştite, valurile agoniei sale ajungeau până la 
birourile companiei C. N. O. De pa balcon, de unde încerca să 
urmărească desfăşurarea evenimentelor, căpitanul Mitchell îl 
auzise şi el, slab dar distinct şi, strigătul îngrozitor îi mai dăinuia 
încă în urechi după ce intrase înăuntru alb ca varul la faţă. De 
câteva *n, în timpul acestei după-amiezi, fusese astfel gonit de 
“e balcon., col UiO'- “rost dispus, nervos, se plimba agitat de 
colo până * “nea COn“erinte cu ofiţerii, dădea ordine care se 
Cap,„în caP Ş* tot timpul se auzea acest strigăt stri-U”dân-toat” 
clă(3irea părăsită. Uneori interveneau *,însP” imântătoare 
tăceri. Intrase de câteva ori în It tortură, unde îşi avea pe masă 
sabia, cravaşa, f*rţat ^ *moclul de campanie, ca să întrebe cu 
un calm col „Ai de gând să spui adevărul? Nu? Pot să aştept.'- 
Łw nu-ţi putea permite să mai aştepte mult. Tocmai asta cr 
buba. De câte ori intra şi apoi ieşea trântind uşa, santingia de pe 
palier prezenta arma pentru onor şi primea în schimj, o privire 


întunecată, plină de venin, şovăitoare, privire car în fond nu 
vedea nimic pentru eă nu era decât reflectarea sufletului 
dinlăuntru - un suflet de ură tristă, nehotărâre lăcomie şi furie. ' 

Când intră din nou, soarele apusese. Un soldat veni cu 
doua luminări aprinse şi se strecură apoi afară închizând uşa 
fără zgomot. 

„Vorbeşte odată, jidan afurisit! Argintul! Argintul, îţi zic! 
Unde-i? Unde l-aţi ascuns, străini ticăloşi! Spui sau...” 

Un uşor frison se propagă de la braţele torturate la 
frânghia întinsă, dar corpul lui Senor Hirsch, om de afaceri plin 
de iniţiative din Esmeralda, atârna perpendicular şi mut sub 
grinda groasă, înfiorător în faţa colonelului. Pătrundea aer 
nocturn acum, răcorit pe zăpezile Sierrei, şi răspândea încetişor 
o prospeţime savuroasă în zăpuşeala închisă din odaie. 

„Vorbeşte, tâlharule... canalie... pâcaro sau de nu...” 
Sotillo apucase cravaşa şi sta cu braţul ridicat. Un cinânt un 
singur cuvinţel să fi rostit, şi avea impresia c-ar fi îngenuncheat, 
l-ar fi implorat, s-ar fi târât la picioarele lui, în faţa privirii năuce 
a ochilor gata să iasă din capul murdar, ciufulit, atârnând 
nemişcat, cu gura închisă, strâm-bată. Furibund, colonelul 
scrâşni din dinţi şi lovi. Frânghia vibra îndelung, ca un fir de 
pendulă pusă în mişcare. Dar nu imprimă nici o legănare 
corpului lui Senor Plirsch, negustor de piei bine-cunoscut pe 
coastă. Un efort convulsiv disperat al braţelor torsionate îl ridică 
de o palmă, răsucindu-l în jurul său ca un peşte în jurul undiţei 
Capul lui Senor Hirsch se ridică pe gâtul întins o clipă; bărbia îi 
tremura. Un moment clănţănitul dinţilor umplu încăperea vastă 
şi sumbră, în care luminările făceau o pată de lumina în jurul 
celor două flăcări arzând una lângă alta. Şi, pe cl”n Sotillo, cu 
braţul ridicat, aştepta să-l audă vorbind, nenorocitul, cu un 
rictus brusc, un rânjet, un efort dispeiat dtf umerii zdrobiţi, îl 
scuipă violent drept în faţă. 

S64 ridicată căzu şi colonelul sări îndărăt cu un stri-Cravaş 
“at ^ spaimă, de parcă ar fi fost împroşcat cu ^t în ucigător. 
lute ca gândul apucă revolverul şi uad uă ori. Pocnetul şi 
comoţia împuşcăturilor îl aruncară de, Otjată' din furia 
nestăpânită într-o stupoare de idiot, -ase cu gura căscată, cu 
ochii împietriţi. Ce-a făcut, ngre de Dios? Ce-a făcut? îl cuprinse 
o groază laşă de “ovriul său gest impulsiv, care pecetluise pe 
vecie buzele “tea din care ar fi trebuit să stoarcă mărturisiri de 


preţ. Ce o să spună? Cum o să explice? în laşitatea lui, îi trecu 
prin cap să fugă, undeva, oriunde, chiar şi gândul josnic şi jdiot 
de a se băga sub masă. Era prea târziu. Ofițerii năvăliseră 
înăuntru într-un vacarm de zăngănit de teci, zarvă, exclamaţii 
de stupoare. Dar cum nu-i vârâră imediat săbiile în piept, 
impertinenta lui îşi ridică iar capul. Tre-cându-şi mâneca 
uniformei peste faţă, redeveni stăpân pe sine. Privirea lui feroce 
se plimbă încet încoace şi încolo, făcând să amuţească 
zgomotul; iar corpul rigid al răposatului Seiâor Hirsch, negustor, 
se răsuci o jumătate de circumferință şi rămase imobil, în 
mijlocul unor murmure de spaimă şi de şuşoteli tulburate. 

O voce spuse tare; „lată un om care n-o să mai vorbească 
niciodată.” Şi o alta, din fund, timidă şi insistentă, exclamă; „Dar 
de ce l-ai omorât, mi coronei? 

„Pentru că a mărturisit totul,” răspunse Sotillo, cu 
temeritatea disperării. Se simţea încolţit. Sigur de reputaţia lui, 
jniza pe impertinenţă, cu destul succes de altfel. Ascultătorii îl 
credeau perfect capabil de un asemenea act. “r.au foarte 
dispuşi să creadă într-o poveste atât de promițătoare. Nu există 
credulitate mai avidă şi mai oarbă necât credulitatea lăcomiei 
care, acoperind lumea întreagă, a măsura mizeriei morale şi a 
decăderii intelectuale a omenirii. Aha, mărturisise totul, acest 
jidan nărăvaş, acest nbon - acest potlogar. Buun! Atunci nu mai 
era ne-“ie„de e” “e auzi deodată un hohot de râs gros - râsese 
n căpitan, om cu capul mare, ochii mici şi rotunzi şi obrajii Băt*” 
^r^s*me monstruoasă, care nu se mişcau niciodată să Unu' 
p13*01'. înalt şi zdrenţăros ca o sperietoare de pă-Hirs v^ 
Invârtea în jurul cadavrului răposatului Sefior c« mormăind 
printre dinţi cu o inefabilă satisfacţie că acuma nu mai e cazul 
să te temi de trădarea ş Ceilalţi căscau ochii mutându-se de pe 
un picior pe ă lalt, schimbând între ei scurte păreri. 

Sotillo se încinsese cu sabia şi dădea ordine scurte, 
peremptorii de a se grăbi retragerea hotărâtă în cursul după- 
amie-zii. Sinistru, impresionant, cu sombreroul tras până pe 
sprâncene, ieşi primul pe uşă, zăpăcit în aşa hal îneât mtă să 
dea dispoziţii pentru eventuala întoarcere a doctorului 
Mongham. Ofițerii ieşiră în urma lui şi doi sau tru îşi aruncară în 
grabă ochii îndărăt spre răposatul Senor Hi.3ch negustor din 
Esmeralda, rămas ţeapăn cum era să penduleze până se va 
opri, singur cu cele două luminări aprinse. In vidul încăperii, 


umbra disproporţionată a capului şi a umerilor pe perete avea 
un aer de viaţă. Jos, trupele se încolonară în tăcere şi porniră, pe 
companii, fără tobe nici trompete. Bătrânul maior sperietoare de 
ciori comanda ariergarda; dar detaşamentul lăsat în urmă, cu 
ordinul de a incendia vama („să ardă stârvul jidanului trădător 
aşa spânzurat cum erau) nu izbuti, din pricina zorului, să dea 
cum trebuie foc scării. Cadavrul răposatului Senor Hirsch 
rămăsese o bucată de vreme singur în trista solitudine a clădirii 
neterminate, în care la fiecare rafală de vânt răsunau lugubru 
uşile trântite încoace şi-ncolo, clanţele pocnind în broască, 
vârtejurile de hârtii rupte foşnind şi suspinele tremurătoare care 
se-nfundau pe sub acoperişul înalt. Licărirea celor două luminări 
arzând în faţa perpendicularei imobilităţii neînsufleţite a 
răposatului Seiâor Hirsch se vedea până departe pe uscat şi pe 
mare, ca un semnal în noapte. Dăinui destul ca să-l facă pe 
Nostmmo să tresară şi pe doctorul Monygham să rămână 
p,rp:ex în faţa misterului acestei morţi atroce. 

„. Dar de ce să-l împuşte?” continua doctorul să se întrebe, 
audibil. De data asta îi răspunse râsul sarcastic al lui Nos- 
tromo:,După cum se arată, sunteţi foarte preocupat de un Licru 
absolut normal, Senor doctor. De ce? Foarte probabil că n-o să 
treacă mult şi o să fim împuşcaţi cu toţii, unul după altul, dacă 
nu de Sotillo, de Pedrito sau de Fuentes, sau de Gamacho. ŞI 
poate c-or să ne pună şi pe noi la estrapadă, sau mai rău - quien 
sabe? - după ce i-aţi băgat lui Sotillo în cap frumoasa poveste 
cu argintul.” 

O veaân cap gata băgată,” protestă doctorul. „Eu 
„Dumneavoastră numai i-aţi bătut-o în ţinte, bine, 

~s ci dracu...” 

Tocmai asta am şi vrut să fac,” întrerupse doctorul. 
„A<;ta”ati vrut să faceţi. Bueno. întocmai precum spuneam. 
Sunteţi un om periculos.” 

Vocile lor care, fără să se ridice, deveniseră agresive, tară 
brusc. Răposatul Sefior Hirsch îşi proiecta vertical Cmbra în 
lumina stelelor, părând să asculte atent într-o tăcere imparţială. 

Dar doctorul Monygham n-avea de gând să se certe cu 
Nostromo. în acest moment de criză supremă pentru soarta 
oraşului Sulaco, îşi dădea şi el în fine seama că omul era 
realmente indispensabil, indispensabil într-un grad mult mai 
mare decât ar fi putut concepe în infatuarea lui mân-drul său 


dr] 


descoperitor, căpitanul Mitchell; mult mai mare decât 
intenţionase vreodată să spună, cu ironia lui rece, Decoud când 
îl numea „ilustrul meu amic, neasemuitul capataz de 
cargadores.” Individul era unic. Nu era „unul dinlr-o mie.” Era 
absolut unicul. Doctorul capitulă. Era în geniul acestui marinar 
genovez ceva care domina destinele marilor aventuri, destinele 
multor oameni, averea lui Charles Gould şi soarta unei femei 
admirabile. Gândul acesta din urmă îi înecă glasul şi doctorul 
trebui să-şi limpezească gâtlejul ca să poată vorbi. 

Pe un ton cu totul schimbat îi demonstra că pentru 
moment el, Nostromo, personal, nu risca cine-ştie-ce. Toată 
lumea îl socotea mort Era un avantaj enorm. Tot ce avea de 
acut era să nu se arate, că <4na ascuns în Casa Viola, und? 
credeau pe bătrânul garibaldin singur - cu nevaslă-sa poartă. 
Servitorii fugiseră. Nimănui n-o să-i dea prin cap să-l caute 
tocmai acolo, sau dacă-i vorba, nicăieri pe lumea sta aşa ar fi 
fost,” spuse Nostromo cu amărăciune, „dacă nu v-aş fi întâlnit 
pe dumneavoastră.” sta 1u259?Slimp doctorul tăcu. „Vrei să spui 
că mă crezi în rjfare sa te denunţ?” întrebă el cu glas nesigur. 
„De ce? ' Ce-aş face una ca asta?” „Ştiu şi eu? De ce nu? Poate 
ca să eâştigaţi o zi. L,] yo_ tillo tot i-ar trebui o zi ca să mă pună 
la estrapada “aii să încerce cine-ştie-ce altceva până să-mi 
poată tragj Utl glonte în inimă - cum i-a tras prăpăditului ăstuia 
de aici. De ce nu?” 

Doctorul înghiţi în sec. Gâtul i se uscase într-o clipă. }{u 
de indignare. Socotea, destul de patetic, că-şi pierduse dreptul 
la indignare faţă de oricine - pentru orice. Era doar de teamă. 
Aflase oare omul acesta, cine-ştie-cum despre povestea sa? 
Dacă aflase, nu mai putea face rimic din ceea ce plănuise. Nu 
mai putea avea nici o influentă asupra acestui om indispensabil 
- din cauza petei indelebile care-l stigmatiza drept în stare de 
orice mârşăvie Fu cuprins de o senzaţie de greață. Ar fi dat nu- 
ştiu-cj ca să afle, dar nu îndrăznea să încerce să facă lumină în 
problema asta. Devotamentul fanatic, alimentat şi de 
sentimentul propriei sale decăderi, îi împovăra inima cu t-isteţe 
şi dispreţ. 

„De ce nu, într-adevăr?” replică el, sarcastic. „Şi a' anei, 
cel mai simplu lucru pentru dumneata ar fi să mă ucizi aici pe 
loc. M-aş apăra, natural. Dar probabil că ştii şi dumneata că eu 
nu umblu înarmat.” „Por Dios'.” făcu el capataz, aprins. 


„Dumneavca”iă, cei din lumea de sus, sunteţi toţi la fel. Sunteţi 
toţi periculoşi. Toţi îi trădaţi pe săraci, pe care-i socotiți nişte 
câini.” „Nu m-ai înţeles,” începu doctorul, cu răbdare. „Ba v-am 
înţeles, vă înţeleg pe toţi!” strigă celălalt cu o mişcare violentă 
dar tot atât de învăluită în um": în ochii doctorului, pe cât era de 
persistentă imobilitatea răposatului Senor Hirsch. „Cu alde 
dumneavoastră, omul sărac trebuie să-şi aibă singur grijă de el. 
Puțin vă pasă de cei ce vă servesc! Uitaţi-vă la mine! După 
atâţia ani de zile mă pomenesc deodată în drum, ca o javră care 
latră de pomană - fără coteţ, fără un ciolan, fără nimic 
Caramba!” Dar se potoli şi, corect, însă plin de dispreţ, continuă 
liniştit: „Fireşte, nu zic c-o să daţi fuga să mă denunţaţi lui 
Sotillo. Nu asta am vrut să spun. Am vrut să spun că eu nu 
însemn nimic! Deodată...” Lăsă u*a' ţul să-i cadă. „Nu însemn 
nimic pentru nimeni,” repetă el. 

forul răsuflă uşurat. „Ascultă, capataz,” zise el pu-#° j 
mma aproape afectuos pe umărul lui Nostromo. „Am „m spun 
un lucru foarte simplu. Eşti în siguranţă pentru S- 1 nevoie de 
dumneata. Eu unul nu te-a? denunța pen-Că animic în lume, 
tocmai pentru că am nevoie de dumneata.1! î întuneric, 
Nostromo îşi muşcă buzele. Auzise destule!|e-alde astea. Ştia ce 
însemnau. Se săturase. Dar de acum 'nainte va trebui să se 
îngrijească singur de soarta lui, „si zise. Şi-ŞI mai zi-se c& n”ar ^ 
prudent să se despartă ertat de'omul ăsta. Doctorul, despre 
care se ştia că-i un mare tămăduitor, avea printre oamenii de 
jos din Sulaco şi reputaţia de om în stare de rele. Asta din 
pricina înfăţişării sale stranii şi a felului lui de a fi sarcastic - 
dovezi vădite, palpabile, incontestabile că doctorul era om în 
stare să facă rău. Şi Nostromo, era şi el dintre oamenii de jos. 
Aşa că scoase doar un mârâit de neîncredere. „Ca să vorbim 
cinstit, dumneata eşti singurul. Stă în puterea dumitale să scapi 
oraşul ăsta şi... pe toată lumea, de rapacitatea nesăţioasă a 
unor oameni care...” „Nu, Senor,” articula mohorât Nostromo. 
„Nu stă în puterea mea să aduc comoara înapoi ca să i-o daţi lui 
So-tillo sau lui Pedrito sau lui Gamacho. Sau mai ştiu eu ce.” 
„Nimeni nu pretinde ceva imposibil,” se auzi răspunsul. 

„Singur aţi spus-o - nimeni,” mormăi Nostromo, ursu.? 
ameninţător. 

Dar doctorul Monygham, plin de speranţă, nu luă în seamă 
cuvintele enigmatice şi ameninţarea din ton. Ochii li se 


deprinseseră acum u întunericul şi răposatul Senor Hirsch se 
contura mai bine, părea că se apropiase. lar doctorul începu să- 
şi expună planul cu glas ccborât, parcă jemându-se să nu fie 
auzit. 

ivorbi omului de care nu se puteau lipsi, absolut des-,ls 
"nu-i ascunse nimic. Impresia de măgulire lăsată de ua, 
Incre”ere Şi aluzia la marile primejdii trezeau în sufl”+a ^'* 
“Testrorno ecouri de mult cunoscute, pe care mir ui său plutind 
acum între nehotărâre şi nemuiţu-e le recunoştea cu 
amărăciune. Că doctorul voia 

2]. Nostromo cu orice preţ să salveze mina de la San 
Tome, înţelegea foarte bine. Fără ea, nu mai însemna nimic. Era 
în interesul lui. Întocmai cum fusese în interesul lui Deconc] ai 
celor din partidul Blanco, al europenilor să-i aibă p@ cargadori 
de partea lor. | se opri gândul la Decoud. Ce o să se întâmple cu 
el? 

Ta”eiea lui Nostromo se prelungea, şi faptul îl nelinişti pe 
doctor. li demonstra, complet inutil de altminteri, că chiar dacă 
pentru moment era în siguranţă, n-o să poată trăi ascuns o 
veşnicie. De ales, n-avea decât între misiunea la Barrios, cu 
toate riscurile şi greutăţile ei, şi fuga din Sulaco pe furiş şi fără 
bani şi fără glorie. „Niciunul dintre prietenii dumitale nu te poate 
recompensa şi proteja în momentul de faţă, capataz. Nici câxiar 
Don Carlos.” „lam nevoie de protecţia nimănui şi nici de 
recompensele dumneavoastră. Aş vrea doar să mă pot încrede 
în curajul şi în judecata dumneavoastră. Dar când m-oi întoarce 
în triumf, după cum spuneţi, cu Barrios, s-ar putea să vă găsesc 
pe toţi morţi. Sunt?ţi cu cuțitul în coastă.” De data aceasta fu 
rândul doctorului să-şi prelungească tăcerea, cu gândul 
rătăcindu-i la ororile ce-i aşteptau.,. Noi însă o să ne încredem în 
curajul şi în judecata dumitale. Eşti şi dumneata cu cuțitul în 
coastă...",Da. Şi cui trebuie să-i mulţumesc pentru asta? Ce-mi 
pasă mie de politica şi de minele dumneavoastră - de argintul şi 
de constituţiile dumneavoastră - de Don Carlos, că vrea una, şi 
de Don Jost, că vrea alta...",Habar n-am,” izbucni doctorul, 
exasperat. „Dar sunt aici oameni nevinovaţi în primejdie, şi 
numai degetul lor mic face mai mult decât dumneata şi decât 
mine şi decât toţi ribieriştii la un loc. Habar n-am. Trebuie să te 
fi întrebat lucrul acesta înainte de a-l fi lăsat pe Decoud să te 
bage în încurcătură. Eşti bărbat şi trebuie să judeci; dacă n-ai 


făcut-o atunci, încearcă măcar acum să te porţi ca un bărbat ţi 
închipui cumva că-i pasă lui Decoud de ce avea să se aleagă de 
dumneata?” „Nu mai mult decât îţi pasă dumitale de ce mi se 
întâmplă mie acum,” bombăni celălalt. 

„Îmi pasă de ce ţi se întâmplă dumitale exact atât de p-~ 
tin cit îmi pasă de ce mi se întâmplă mie.” toate astea pentru că 
sunteţi un ribierist atât de con- 

1?” întrebă Nostromo neîncrezător. 

Is toate astea pentru că sunt un ribierist atât de con-”, s 
„ îl îngână doctorul Monygham, acru. “stromo rămase din nou 
pe gânduri, privind fără să-l dă la cadavrul răposatului Senor 
Hirsch, zicându-şi că h ctorul era un om periculos nu numai sub 
un singur as-oect Era exclus să te poţi încrede în el. Vorbiţi în 
numele lui Don Carlos?” întrebă el în cele din urmă. 

Da. In numele lui,” rosti doctorul, tare, fără să şovăie. 
„Trebuie să cedeze acum. Trebuie,” adăugă el murmu-rând, dar 
Nostromo nu sesiză. „Ce-'aţi spus, Senor?” 

Doctorul tresări. „Spun că trebuie să rămâi cinstit cu tine 
însuţi, capataz. Ar fi cea mai mare prostie să faci un pas greşit 
în momentul de faţă.” „Cinstit cu mine însumi,” repetă 
Nostromo. „De unde ştiţi că n-aş fi cinstit cu mine însumi dacă 
v-aş spune să vă duceţi dracului cu propunerile dumneavoastră 
cu tot?” „Nu ştiu. Poate c-ai fi,” zise doctorul pe un ton aspru, ca 
să-şi ascundă sentimentul de sfârşeală şi tremurul din glas. „Tot 
ce ştiu e c-ar f; r, bine să pleci de aici. S-ar putea să apară vreun 
om de-al lui Sotillo, să mă caute.” 

Se lăsă să alunece de pe masă, ciulindu-şi urechile. El 
capataz se ridică şi el. 

„Şi dacă aş pleca la Cayta, ce-aţi face între timp?” întrebă 
el. 

„îndată ce ai pleca, m-aş duce să-l caut pe Sotillo - aşa 
cum mi-am făcut socoteala.” „Frumoasă socoteală, numai de-ar 
accepta-o inginerul “ef-“Aduceţi-i aminte, Sefâor, că l-am 
escortat şi am avut gr|lă de bătrânul bogătaş englez care a dat 
banii pentru calea ferată, şi că am salvat viaţa câtorva dintre 
oamenii ui, atunci când a venit din sud banda de tâlhari să je-” 
iască trenul cu salariile. Eu am fost acela care i-am int UJt> 
"mi-am riscat viaţa, m-am prefăcut că vreau să ru părtaş. 
întocmai cum vreţi dumneavoastră să faceţi acuma cu Sotillo.”,. 
Ea Da, fneşte. Dar eu am argumente mai bune,” răspunse 


doctorul fără să se gândească. „Lasă asta în <- >arna mea 
„ „Ah, da, desigur. Eu nu sunt nimic.” „Ba de loc. Eşti totul.” 

Făcură câţiva paşi spre uşă. In urma lor, răposatul SonOr 
Hiisch păstra imobilitatea unuia căruia nu i se acordă nici o 
atenţie. 

„Lasă c-o să iasă bine. Ştiu eu ce să-i spun ingineiului,” 
continuă doctorul cu glasul scăzut. „Greul o să fie cu So-tillo.” 

Şi doctorul Monygham se opri în pragul uşii, ca şi cum 
această dificultate l-ar fi intimidat. Era dispus să-şi rişte viaţa. 
Considera că prilejul era potrivit. Dar nu voia să şi-O sacrifice 
degeaba, prea devreme. în ipostaza de trădător al încrederii lui 
Don Carlos, va trebui în cele din urmă să indice ascunzătoarea 
tezaurului. Şi asta va însemna sfârşitul şi al înşelătoriei, şi al lui 
de mâna furibundului colonel; voia să-l amine, acest sfârşit, 
până în ultimul moment posibil; şi îşi storcea creierii să 
inventeze o ascunzătoare care să fie şi plauzibilă şi destul de 
inaccesibilă, împărtăşi încurcătura sa lui Nostromo şi încheie: 
„Ştii ce, capataz? Mă gândesc că atunci când va vrni momentul, 
să trebuiască totuşi să spun ceva, să spun l^abela Mare. E, 
cred, locul cel mai potrivit... Ce s-a-ntâm-plat?” 

Lui Nostromo îi scăpase o exclamaţie înfundată. Doctorul 
aşteptă, surprins, şi după o clipă de profundă tăcere auzi o voce 
groasă bolborosind: „E curată nerozie!” şi oprindu-se, icnit. „De 
ce nerozie?” „Ah! Nu pricepeţi,” începu Nostromo caustic, 
montându-se „Trei oameni într-o jumătate de oră îşi pot da 
seama că n-a băgat nimeni ceva în pământ acolo de nu ştiu cită 
vieme Credeţi dumneavoastră că se poate îngropa o comoara ca 
asta fără să lase urme - credeţi, Seiăor doctor? Nici juma de zi 
n-ar trece până să vă taie Sotillo beregata. Isabela' Ce idioţie! 
Ce scornire nenorocită! Ah, sunteţi toţi la f“-dumneavoastră, 
oamenii ăştia subţiri şi deştepţi. Tot ce sunteţi în stare e să-i 
duceţi de nas pe oamenii din popor. 

— faceţi să-şi rişte viaţa în aventuri de care nici măcar 
“sunteţi siguri. Dacă iese, foarte bine, câştigu-i al dum-nU 
oaStră. Dacă nu, n-are importanţă. Ei nu-s decât nişte n-e-ni Ah! 
Madre de Dios! Aş... Aş.!” Ameninţă cu pumnii deasupra capului. 

Doctorul avu un moment de stupoare în faţa acestei 
vehemente feroce, şuierate. 


Păi după cum te-arăţi, mi se pare că oamenii din popor nu- 
ş' nici ei nişte prostănaci,” zise el întunecat „Hai, spune 
dumneata. Eşti om deştept, ştii vreun loc mai bun?” 
se calmă tot atât de repede pe cât se afrin-, şese. 

„Pentru atâta lucru sunt destul de deştept,” zise el calm, 
cu indiferenţă aproape. „Trebuie să-i spui o ascunzătoare destul 
de mare ca să aibă nevoie de zile întregi să scormonească - un 
loc unde o comoară de lingouri de argint să poată fi îngropată 
fără să lase urme la suprafaţă „ „Şi la îndemână,” completă 
doctorul, „întocmai, Sefior. Spuneţi-i c-a fost zvârlită în mare.” 
„Ar avea şi meritul de a fi adevărat,” zise doctorul cu dispreţ. 
„Dar n-o să mă creadă.” „Spuneţi-i c-a fost aruncată în mare 
într-un loc unde ar putea crede că poate pune mâna pe ea, şi o 
să vă creadă imediat. Spuneţi-i c-a fost scufundată în port, ca să 
poată fi scoasă mai târziu de scafandri. Spuneţi-i că am avut 
crdin de la Don Carlos Gould să arunc lăzile peste bord una câte 
una pe o linie undeva între capul digului şi intrarea în port. 
Fundul, acolo, nu-i prea adânc. Scafandri n-are, dar are un vapor 
şi are bărci, are parâme, lanţuri, oameni - asta are. Faceţi-l să 
caute argintul. Faceţi-l să pună nerozii să bâjbâie în dreapta şi-n 
stânga, şi-n sus şi-n jos, şi el să stea să se uite până-i ies ochii 
din cap „ „ ntr-adevăr, e o idee admirabilă,” murmură doctorul. 
„ Zppuneţi-i aşa, şi o să vedeţi dacă n-o să vă creadă ' e întregi 
o să piardă în chin şi-n turbare - şi tot o să creadă N-o să-i stea 
gândul la nimic decât la asta. N-o să nunţe decât când or să-l 
gonească - e în stare să şi uite E ţVa,prnoai'eNici de somn n-o 
să ştie, nici de mâncare 

1 | 

„Exact ce trebuie! Exact ce trebuie!' repetă doctorul în 
şoaptă agitată. „Capataz, încep să cred că în felul dunutale eşti 
un mare geniu.” 

Xostromo se oprise; apoi, pe un ton schimbat, sumbru, Ca 
şi cum şi-ar fi vorbit sieşi, ca şi cum ar fi uitat de existenţa 
doctorului, continuă: „Au, comorile astea, ceva care intră în 
mintea omului ca un sfredel. Nici cu rugi nu şi le poate scoate 
din cap, nici cu blesteme. Afuriseşte ziua în care a aflat de 
vreuna şi( fără să-şi dea seama, ajunge în pragul zilei din urmă 
şi tot mai crede că a fost la un pas de ea. Cum aţipeşte o vede 
în faţa ochilor! N-o uită până la moarte - şi nici atunci măcar... 
Aţi auzit, Senor doctor, de nenorociţii de, gringos de pe Azuera, 


care nu pot să moară? Ha, ha! Marinari, ca mine. De o comoară 
care ţi-a intrat în cap nu poţi să scapi.” „Eşti dat dracului, 
capataz. E cel mai plauzibil lucide spus lui Sotillo.” Nostromo îl 
strânse de braţ. 

„O şi-l chinuie mai rău decât chinuie setea pe mare sau f 
ja-raea-a oraş. Ştiţi dumneavoastră ce înseamnă asta? O să 
sufere mai rău decât prăpăditul ăsta înspăimântat pe care l-a 
torturat pentru că nu ştia să născocească o minciună. Do loc nu 
ştia! Absolut de loc! Nu ca mine. Eu i-aş fi p u;t spune lui Sotillo 
o poveste să-l înnebunesc, fără să-mi bat capul cine ştie ce.” 

Kâse rău, feroce, şi se întoarse din prag spre cada*.rul 
răposatului Senor Hirsch, o pată opacă şi lungă în obscuritatea 
semitransparentă a Odăii, între cele două paralelograme înalte 
ale ferestelor pline de stele. „Biet om spăimântat!” exclamă el. 
„Ai să fii răzbunai de mine - de Nostromo. Feriţi din drum, Senor 
doctor! Datină în lături - sau de nu, pe sufletul chinuit al unrl 
femei moarte neîmpărtăşite, vă sugrum cu amândouă mâi-nile!” 

Porni în goană în jos, în bezna plină de fum a sălii_ Cu un 
mormăit de stupoare, doctorul Monygham se repezi nesăbuit 
după el. Jos, pe treptele arse, alunecă şi căzu cu capul înainte, 
izbându-se cu o putere care l-ar fi ameţit pe oricine mai puţin 
stăpânit de iubire şi devotament. Se ridică într-o clipă, julit, 
năucit, cu impresia stranie că-i e cineva din întunercic globul 
terestru în cap r fi f*st nevoie de ceva mai mult decât atât ca să- 
| scă pe doctorul Monygham în exaltarea sa de auto-fire, 
exaltare dominată de rațiune; era hotărât să nu dă niciunul din 
avantajele pe care i le-ar fi scos în ale întâmplarea. Goni cât de 
repede-i permitea împleti-C*ala lui, bălăngănindu-şi braţele ca o 
moară de vânt, în fortul de a-şi păstra echilibrul cu picioarele-i 
schilodite. j pierdu pălăria; poalele pardesiului descheiat fluturau 
în urma lui. N-avea de gând să lase să-i scape din rnână omul de 
care nu se putea lipsi. Dar a durat mult, şi a fost drum lung, 
până departe de vamă, când să poată punp din nou mina pe el, 
de ia spate, smucit, cu sufletul la guiă. 

„Opreşte-te! Eşti nebun? ' 

NoEiromo începuse să meargă încet, cu capul plecat, ca şi 
cum nehotărârea-l obosea şi-i stânjenea paşii. „Şi ce vă pasă? 
Ah, da, uitasem că-i nevoie de mine, pentru o treabă. Ca 
totdeauna. Siempre Nostromo.”,. Cc-ai vri r să spui, ca mă 
sj^ruin?” gâf.i c1.-torul. „Cc-am vrut să spun? Am vrut să spun 


că numai regele diavolilor în persoană putea să vă fi scos din 
oraşul ăsta do laşi şi de palavragii ca să-mi tăiaţi calea tocmai în 
noaptea asta dintre toate nopţile de pe lume.” Sub cerul înstelat 
se ivi Albcrgo d'Italia Una, negru şi scund, rupând monotonia 
cam' va a c ropui. I>st'rrr.j z-opri. 

„Popii zic că el e ispita, nu-i aşa?” adăugă Nostromo 
printre dinţii încleştaţi „Măi omule, vorbeşti prostii. Ce-are di acu 
a face în chestia a^a? şi nici oraşul - poţi să-i zici cum vrei - n- 
are par Don Carlos Gould nu-i las, şi nici de pomană nu vor- 
“eşte. Admiţi?” Aşteptă. „Ei?”. -Pot să-l văd pe Don Carlos?” 
»boamne-Dumnezeule! Nu! De ce să-l vezi? La ce bun?” 
exclamă doctorul agitat. „Ascultă-mă ce-ţi spun, e nebunie 
_Jrată. Nu te las să te dvei în oraş pentru nimic în. 

deU t,„r.cl:iuie!” Şuieră doctorul aprig, aproape ieşit din 
fire Palmă, ca nu cumva omul ăsta, din cine ştie ce capriciu 
imbcc:l să-şi compromită utilitatea. „îţi spun că nu tr^_ buie! 
Mai bine.” 

Se opri. îi lipseau cuvintele. Era istovit, neputincios şi î; 
ţinea pe Nostromo de mânecă mai mult ca să se spione* după 
alergătură. 

„Am fost trădat!” murmmă el capataz pentru sine, sj 
doctorul, care nu auzise dtcât ultimul cuvânt, făcu un.; for>-ca 
să vorbească liniştit: „Exact. Asta ai să păţeşti. Ai să fu trădat.” | 
se făcea rău de teamă la gândul că omul era atât d>j j, ^ 
cunoscut, incit nu mai încăpea nici o îndoială că va fi 10- 
cunoscut. Casa lui Senor Admmistrador, cu siguranţă, ei a 
înconjurată de spioni Şi nici chiar în servitorii din ca^ă nu puteai 
avea încredere. „Gândeşte-tc, capataz,” zise e*, în-cereând să 
fie convingător. „De ce râzi?”' „Râd când mă gândesc că, dacă 
cineva căruia nu-i convine prezenţa mea în oi aş, de pildă - mă 
înţelegeţi, Senor doctor! - dacă cineva m-ar denunta lui Pedri:<- 
nu rai-ar fi peste puteri să mă împrietenesc cu el. Aşa-t. Ei, ce 
aveţi de spus la una ca asta?” „Că eşti un om de o inventivitate 
făiă margini, capăta/,” zise doctorul Monygham, descurajat 
„Recunosc. Dar ora-ui e plin de vorbe pe seama dumitale, şi cei 
câţiva cargadori care nu s-au ascuns la murcitcrii de la calea 
ferată au st. g?t în piaza toată ziua „Viva Montero!” „Sărmanii 
mei cargadori!” muimură Nostromo „Tiă-daţi! Trădaţi!” „După 
câte am auzit, în port erai destul de darnic î i lovituri de ciomag 
pe spinarea sărmanilor dumitale cai” a-ilori,” zise doctorul acru, 


ceea ce arăta că-şi revenise uin spaimă. „Bagă de seamă 
Pedrito e furios că l-ai salvat ps Senor Ribiera şi că i-ai răpit 
plăcerea de a-l împuş a pe Decoud. în afară de asta, în oraş au 
şi început să circile zvonuri că argintul ar fi fost sustras. Nici 
asta n-are cnm să-i facă plăcere lui Pedrito. Dar dă-mi voie să-ţi 
spun ca, chiar dacă ai av”a toată comoara în mână, să te 
răscurn-peri cu ea, tot nu te-ar salva.” 

Răsucirdu-se brusc şi apucându-l pe doctor de umori, 
Nostromo îşi vâri obrazul într-al doctorului şi zise: „Maladetta! 
îmi tot vorbeşti într-una de comoară. Ai jjrat-să mă distrugi! Eşti 
ultimul om care m-a văzut înainte <^e fi pornit cu ea. Sidoni, 
maşinistul, zice că eşti niază rea.” 

Trebuie că ştie ce spune. l-am salvat anul trecut piciorul '.' 
nt” zise stoic doctorul. Simţea pe umeri mâinile despre 
lare'poporul zicea că rupeau parâme şi îndoiau potcoave. 

iar dumitale îţi ofer cel mai bun mijloc de a scăpa - ia-ţi 
mâinile jos !. - şi de a-ţi recăpăta faima. Te făleai că ai ă-l faci pe 
el capataz de cargadores celebru de la un capăt al Americii la 
altul, pe chestia nenorocitului ăstuia de argint. Dar eu îţi ofer o 
ocazie mai bună - ia-ţi mâinile jos, hornbre.',,. 
îi dădu brusc drumul şi doctorul se temu că omul indispensabil o 
s-o ia din nou la goană. Dar n-o luă. Porni încet. Doctorul 
mergea şontâcăind pe lângă el, până când, la o azvârlitură de 
băț de Casa Viola, Nostromo se opri din nou. 

Cufundată în tăcere şi în beznă inospitalieră, Casa Viola 
părea să se fi schimbat: propria sa locuinţă, în loc să-l atragă, îi 
făcea silă, cu aerul ei de disperare şi mister duşmănos. Doctorul 
zise: „Intră, capataz. Aici ai să fii în siguranţă.” „Cum să intru?” 
Nostromo părea că se întreabă pe sine însuşi, cu o voce stinsă, 
lăuntrică „Ea nu poate lua înapoi ce a spus, şi eu nu pot desface 
ce-am făcut.” „îţi spun eu că totul e în regulă. Viola e absolut 
singur. Am trecut pe la el când am venit din oraş. Ai să fii în 
perfectă siguranţă în casa asta până pleci să-ţi faci celebru 
numele pe Campo. Mă duc acum să aranjez cu inginerul şef 
plecarea dumitale şi am să mă întorc cu ştiri încă înainte de 
ivirea zorilor.” 

Doctorul Monygham, i?norând, sau temându-se poate să 
pătrundă înţelesul tăcerii lui Nostromo, îl bătu uşor pe umăr ŞI 
porni cu mersul său repezit şi şchiopătat, dispărând cu totul 
după câteva ţopăituri în direcţia liniei ferate. Rămas intre cei doi 


stâlpi de lemn puşi acolo ca să aibă oamenii d° C?~.^!eSa ca”> 
Nostromo nu se clintea, parcă ar fi fost şi el înfipt în pământ 
După vreo jumătate de oră, îl făcu să-şi “aice capul lătratul gros 
al câ'imlor de la triajul gării, lă-v. JZDUcnit brusc, şi care se 
auzea înfundat, parcă ar fi mt de sub pământ. Doctorul ăsta 
şchiop şi piază rea «junsese acolo destul de repede. Pas cu pas, 
Nostromo se apropie de Albergo d'Italia Una, nG care niciodată 
până acuma nu-l văzuse cufundat în a'tâta beznă şi tăcere. Uşa, 
neagră toată în peretele alb, era deschisă cum o lăsase el cu 
douăzeci şi patru de ore înainte când n-avea nimic de ascuns de 
ochii lumii. Se opri în faţa ei nehotărât, ca un evadat, ca un om 
care fuses? *ră-dat. Sărăcie, mizerie, foame! Unde mai auzise el 
o u;n_ tele astea? O femeie muribundă îi profeţise mămoasa 
soarta asta, rod al nesăbuinţei lui. Aşa cum se arată-l lucrurile, 
părea să se adeverească mult prea repede. Şi or să râdă, 
leperos-ii - spusese ea. Da, ar râde dacă arti că el capataz de 
cargadores era la cheremul unui doctor smintit care, îşi aduceau 
şi ei aminte, nu mai demult decât acum câţiva ani îşi cumpăra 
mâncarea gata gătită de la o ta^bă din piaţă, de un gologan de 
aramă - ca unul de-ai lor în clipa asta-i trecu prin cap ideea de 
a-l căuta pe căpitanul Mitchell îşi aruncă ochii în direcţia cheiului 
şi zări o lumină slabă în clădirea companiei C. N O Ferestrele 
luminate nu-l atrăgeau însă. Din cauza a două ferestre luminate 
intrase el în clădirea vămii şi căzuse în ghearele c'oc-torului Nu, 
noaptea asta n-o să se mai apropie de f^'es-tre luminate. 
Căpitanul Mitchell era acolo, la el în birou. şi putea să-i spună 
ceva? Doctorul o să scoată de la el tof, ca de la un copil. 

Din prag, strigă înfundat: „Giorgio! „ Nu-i răspuns” 
nimeni. Intră,Olă, viejo ' Eşti aici.?” întunericul ora impenetrabil, 
şi lui i se învârtea capul, avea impresia că obscuritatea din 
bucătărie era la fel de profundă ca aceea din Golful Placido şi că 
duşumeaua se înclinase ca un barcaz când se scufundă,Olă, 
viejo!” repetă el, şovăitor, rld-tinându-se pe picioare. întinse 
mâna să-şi asigure echilibrul şi dădu de o masă. Făcu un pas 
înainte, pipăi şi simţi sub degete o cutie de chibrituri. | se păru 
că auzise un ci” >-pin slab. Ascultă puţin, ţinându-şi răsuflarea, 
ap”i cu mâinile tremurânde încercă să aprindă un chibrit. 
B“ţigaşul minuscul de lemn din vârful degetelor, ridicat 
deasupra ochilor lui care clipeau, luci orbitor. O lumini violentă 
căzu pe capul alb, leonin al bătrânului Giorgio, profilat pe vatra 


neagră - arătându-l aplecat înainte, pe un scaun, şi privind 
încremenit înconjurat, copleşit de rnari de umbră, cu picioarele 
încrucişate, cu capul „ini cu pipa stinsă în colţul gurii Ceasuri 
întregi pase fi scurs până să întoarcă bătrânul faţa; şi chiar 
aceea chibritul se stinse, şi el dispăru înghiţit de ca şi cum 
pereţii şi acoperişul casei pustii se prăvăliseră peste el într-o 
tăcere de fantome. Ko'troiro îl au-'i iruşundu-se şi rostind, cu 
njpăsaie: “Trebuie sg fi fost o vedenie.” „Nu „ răspunse el încet. 
„Nu-i vedenie, bătrâne. „ O vece puternică, din piept, întrebă din 
întuneric: Tu eşti, Giovann' Battista? E glasul tău?” „Si, viejo. 
încetişor. Nu vorbi aşa tare.” După ce Sotillo îi dăduse drumul, 
inginerul şef, om bun la inimă, îl condusese până la uşă, şi 
Giorgio Viola reintrase în ca^a sa din care fusese silit să iasă 
aproape în clipa în care-i murise nevasta. Tăcere peste tot. Sus, 
lampa ardea încă. Aproape că-i venise s-o strige pe nume, şi 
gândul că în vecii vecilor chemarea lui n-o să mai trezească 
răspunsul glasului ei, îl făcuse să se lase greu într-un scaun, cu 
un geamăt adânc, frânt de o durere ca de spadă tăioasă ce-i 
străpunsese pieptul. 

Restul nopţii n-a mai scos nici un sunet. Bezna deveni 
cenuşie şi în zorile incolore, limpezi, sticloase, Sierra colţuroasă 
se desena otova, opacă, parcă decupată în hârtie. Suflet”! i 
ntuzia”t şi grav al lui Giorgio Viola, marin; gt-pion al umanităţii 
oprimate, duşman al regilor şi, din graţia doamnei Gould, hangiu 
în portul Sulaco, cobo-îs” în prăpastia căscată a deznădejdii 
printre vestigiile trecutului său distrus. îşi aducea aminte cum îi 
făcuse curte Tere-sei, între două campanii, o săptămână scurtă 
p<” vremea culesului măslinilor. Nimic nu semăna mai bine cu 
Pasiunea gravă din acele timpuri decât sentimentul profund Şi 
disperat al pierderii de acum. De-abia azi înţelegea întreaga 
amploare a stăpânirii pe care o avusese asupra lui această voce 
amuţită. Vocea ei, asta-i lipsea lui acum cel mult Distrat, ocupat, 
pierdut în gândurile, în visurile ', r.are*ri se uitase la nevastă-sa 
în anii din urmă. ui era o temă de îngrijorare, nu de conso-asta o 
să-i lipsească. Şi îşi aduse aminte de - băieţelul, care murise pe 
mare. Ah! Un ar fi fost altceva, ar fi fost un sprijin. Dar, ce să-i 
bă % faci, chiar şi Giann' Battista - despre care ncvast?-a î) 
vorbise în legătură cu Linda, cu atâta îngrijorare, înainte de a 
închide ochii pentru ultima dată pe lumea asta, el -qo care chiar 
în clipa dinaintea morţii ea îl strigase cu gfas tare, ca să-i 


salveze copiii - chiar şi el murise! Şi bătrânul, aplecat înainte, cu 
capul în mâini. rămg” “e ziua întreagă în această imobilitate şi 
solitudine. Nici o clipă nu auzise dangătul clopotelor din oraş. 
Când acr-s'.a se stinse, filtrul de lut din colţul bucătăriei îşi 
conţinu? picu-rul său muzical, căzând în chiupul mare şi poro-> 
de sub el. 

Către amurg se ridică şi, cu mişcări lente, dispăru în ^us 
pe scara îngustă. Trupul lui masiv umplea locul; umerii 
freeându-se de pereţi făceau un zgomot uşor, parcă ar fi alergat 
un şoricel pe după tencuiala peretelui. Cât timp rămase sus, 
casa fu mută ca un mormânt. Apoi, cu acelaşi zgomot slab de 
frecare, cobori. Trebui să se sprijine de scaune şi de mese ca să 
ajungă la locul său. Apucă luleaua de pe poliţa înaltă a 
căminului - dar nu făcu nici un gest ca să ia şi tutunul - o vâri 
goală în colţul gurii, şi se aşeză la loc în aceeaşi atitudine, 
privind în gol. Soarele in'răni lui Pedrito în Sulaco, ultimul soare 
din viaţa lui S -fior Hirsch, primul din solitudinea lui Decoud pe 
Isabela Mare, aluneca peste Albergo diltalia Una. pe drumul său 
spie apus. Picurul argintiu, picurul filtrului, încetase: lampa de 
sus se stinsese de la sine şi noaptea îi împresura pe Gior-gio 
Viola şi pe soţia sa moartă cu întunericul şi tăcerea ei, care 
părură invincibile până în clipa când apăru el capataz de 
cargadores, revenit dintre morţi, şi le puse pe goa>-l cu 
scăpărarea şi flacăra unui chibrit. „Si, viejo. Eu sunt. Aşteaptă 
puţin.” 

Nostromo, după ce baricadă uşa şi închise bine toate 
obloanele, bâjbâi pe poliţă după o luminare şi o aprinse. 
Bătrânul Viola se ridicase. Urmărise cu ochii prin în'.vacrie 
zgomotele pe care le făcea Nostromo. Lumina îl arltă în picioare, 
nesprijinit de nimic, şi simpla prezenţă a omului acestuia loial, 
curajos, incoruptibil, care înfăţişa tot ce ar fi putut să fie fiul său, 
părea de ajuns ca să susţină p^t?n'c sale slăbite. 

mina, apucă pipa de lemn de măceş cu marginile ci din 
pricina luminii îşi încruntă sprâncenele stuai întors,” zise el 
termurând, dar cu demni*aţe. „Ah! vmrte bine! Eu...” c 
„ntrerupse. Nostromo, rezemat de masă, cu braţele încrucişate 
pe piept, dădu uşor din cap. r deai că m-am înecat?! Nu! Cel mai 
bun dine ai bogătaşilor, al aristocraților, al domnilor ăstora 
subţiri care nu ştiu decât să pălăvrăgească şi să trădeze 
poporul, n-a murit încă.” 


Garibaldinul, nemişcat, părea că soarbe glasul bine 
cunoscut Făcu, o dată, uşor, cu capul un semn de aprobare, dar 
Nostromo îşi dădu seama că bătrânul nimic nu înţelesese din 
vorbele lui. Nu era nimeni să-l înţeleagă, nimeni căruia să-i 
poată spune secretul soartei lui Decoud, secretul soartei sale, 
secretul argintului. Doctorul era un duşman al poporului - era 
ispita... 

Trupul masiv al bătrânului Giorgio tremura din cap până în 
picioare, străduindu-se să-şi domine emoția produsă de 
revederea omului care împărtăşise intimitatea vieţii sale de 
familie ca un fiu mai mare. „Ea ştia că ai să te întorci,” zise el, 
solemn. Nostromo ridică privirea. 

„Era o femeie care ştia ce spune. Cum aş fi putut să r.; mă 
întorc...?” 

Şi, în gând, îşi completă ideea: „Când ea îmi prorocise că o 
să sfârşesc în sărăcie, mizerie şi foame?” Aceste cuvinte ale 
Teresei, spuse la mânie, împrejurările în care fuseseră rostite, 
ca strigătul unui suflet pe care-l împiedeci să “e împace cu 
Dumnezeu, răscoliseră în el superstiţia obscură despre „ce-i e 
scris omului”, de care nici cele mai mari genii dintre oamenii de 
acţiune şi de aventuri nu sunt decât rareori scutite. Ele 
stăpâneau mintea lui Nostromo cu puterea unui blestem. Şi ce 
blestem! Era atât de mic când amasese orfan, îneât nu-şi mai 
aducea aminte de nici o Ua femeie căreia să-i fi putut spune 
mamă. De acum îna-s e' q? orice s-ar apuca, o să iasă prost. 
Blestemul prinSeŞi moartea o să i se ferească din cale, acum. 
Zise. violent: 

| 

„Hxi, i icjo! Dă-mi ceva de mâncare. Mi-e foame! 

de Dios! îmi ghiorăie maţele! Mă clatin pe picioare! 

angr( sinistru. 

Bătrânul Viola apăru dintr-un colţ întunecos şi, fără o 
vorbă, răsturnă pe masă din palmele făcute căuş clteva coji de 
pâine uscată şi o jumătate de ceapă, în thr>p ce Nostromo 
devora masa asta de cerşetor, apu_ câr.d lacom bucată după 
bucată de pe masă de lângă el, ga_ riba'dinul se duse într-un 
colţ şi, lăsându-se pe călcâie, umplu o cană de părnânt cu vin 
dintr-o damigeana îmbrăcată în răchită. Cu gestul lui obişnuit, 
ca atunci când servea clienţii, îşi vârâse între dinţi pipa stinsă, 
ca să aibă niâinile libere. 


El capataz bău cu sete. O roşeaţă uşoară îi îmbujora 
obrajii arşi de soare. în faţa lui Viola, cu un semn din capul alb şi 
masiv către scară, îşi scoase pipa goală din. gură şi rosti 
rar:,După ce s-a auzit împuşcătura de jos, care a ucis-o de parcă 
ar fi trecut glontele prin inima ei chinuită, a strigat după tine, să- 
i salvezi copiii. După tine a strigat, Giann' Batistta.” El capataz 
ridică ochii. 

„„ Accvărat, padrone? Să-i salvez copiii! Dar ei sunt la Se- 
lâcra englezoaică, bogătaşa binefăcătoare. Hei, bătrâne om din 
popor. Binefăcătoarea ta...” „Srnt om bătrân,” murmură Giorgio 
Viola. „Pe vremuri i s-a dat voie unei englezoaice să-i dea un pat 
lui Garibal-cli, care zăcea rănit în închisoare. Cel mai mare om 
care a trăit vreodată. Om din popor, marinar - şi el. Pot şi eu să-i 
dau voie altei englezoaice să-mi ofere un acoperiş dea-sapra 
capului. Si... Sunt om bătrân. Pot să-i dau voie. Viaţa, uneori, 
ţine prea mult.” „Cine ştie, poate că peste câteva zile n-o să mai 
aibă nici ea acoperiş deasupra capului, dacă eu. la spune, să-i 
apar acoperişul de deasupra capului? Să încerc să-i salvez Pe 
toţi Blancos ăştia ca să scape şi ea?” 

—o faci,” zise bătrânul Viola cu voce puternică. „S-o „^ 
aşa cum ar fi făcut-o şi fiul meu...” 

TT-'fiul tău, viejo!... N-a existat om pe lume ca fiul tău! ii i 
Trebuie să încerc... Dar dacă nu-i decât o momeală, să atragă 
blestemul pe capul meu?... Va să zică ea m-a Semat să-i salvez 
copiii - şi pe urmă?”. 

N-a apucat să mai spună nimic.” La gândul tăcerii şi al 
„ Mişcării eterne care cuprinsese trupul întins pe pat, „colo sus, 
înfăşurat în linţoliu, eroicul tovarăş de luptă al iui Garibaldi ridică 
mâna şi o duse la fruntea adânc brăzdată. „Murise încă înainte 
de a mai apuca să-i iau mâinile într-aâe mele,” murmură el cu 
un glas sugurmat care-ţi făcea milă. 

Prin faţa ochilor larg deschişi ai lui el capataz privind la 
usa scării întunecate, plutea silueta Isabelei Mari, ca o navă 
stranie în primejdie, purtând la bord o comoară uriaşă şi viaţa 
unui om abandonat. Nu putea face nimic. Nu putea decât să-şi 
ţină gura, pentru că nu exista nimeni în care să se poată 
încrede. Comoara se va pierde, probabil - în afară doar dacă 
Decoud. Gândul îi încremeni brusc. îşi dădu seama că-i era 
absolut imposibil să-şi imagineze ce ar putea face Decoud. 


Bătrânul Viola nu se clintise. Nemişcat şi el, el capataz de 
cargadores îşi cobori genele-i lungi şi mătăsoase, care dădeau 
părţii de sus a feţei sale dure cu favoriţi negri o notă de 
nevinovăție feminină. Tăcerea ţinuse prea mult. „Dumnezeu s-o 
ierte!” murmură el trist. 

capitolul zece zi, dimineaţa a fost calmă, în afară doar do 
cî-impuşcături înfundate aduse de ecou de la nord, re Los Hatos. 
Căpitanul Mitchell le ascultase, îngri-de ' “in balconul său. 
Fraza: „în situaţia mea delicată ţj Unic agent consular al portului 
în acea vreme, totul, nul meu, totul devenea motiv de legitimă 
îngrijorare,” îşi avea locul ei bine stabilit în relatarea, mai mult 
sa mai puţin stereotipă, a „istoricelor evenimente”, pe ca U 
avea s-o iacă în următorii câţiva ani străinilor de marc” ce se 
întâmplau să treacă prin Sulaco. Urma, în ordine menţiunea 
despre demnitatea şi neutralitatea pavilionul”! atât de greu de 
apărat în situaţia lui, prins cum era chiar miezul acestor 
evenimente, între canalia nelegiuită de Sotillo, un adevărat 
pirat, şi tirania întrucâtva mai Legal stabilită, dar de-abia dacă 
ceva mai puţin crudă, a excelenţei sale Don Pedro Montero.” 
Căpitanul Mitch'ell nu era omul să se extindă asupra unor 
pericole elementare, dar susţinea insistent că fusese o zi 
memorabilă ziua în care, pe înserat, îl revăzuse pe „omul meu - 
pe bietul Nostromo, marinarul descoperit de mine şi, daţi-mi 
voie să afirm, format de mine, da, domnul meu. Omul faimoasei 
expediţii la Cayta, domnul meu. Un adevărat eveniment istoric, 
domnul meu!” 

Considerat de către compania C. N. O. drept un slujitor bă- 
trân şi fidel, căpitanul Mitchell a rămas să funcţioneze până la 
sfârşitul puterilor sale, cu demnitate şi scutit de griji materiale, 
în fruntea unei agenţii care căpătase o extensiune enormă. 
Dezvoltarea instituţiei, cu puzderia ei de funcţionari, cu un birou 
în oraş, cu vechiul birou dm port divizat în departamente - 
călători, mărfuri, încăr-cări-descărcări şi aşa mai departe - îi 
asigura, pentru ultimii săi ani într-un Sulaco regenerat, capitală 
a Republicii Occidentale, o viaţă tihnită. Agreat de localnici 
pentru firea sa bună şi simplitatea manierelor sale 
ceremonioase şi pline de importanţă, cunoscut de ani de zile ca 
„amic al ţării noastre”, el se simţea un personaj de frunte al 
oraşului. Sculându-se de dimineaţă ca să dea o raită prin piaţă 
cit timp umbra gingantică a Higuerotei mai acoperea încă 


mormanele de fructe şi flori de un colorit superb etalate pe 
tarabe, urmărind fără multă bătaie de cap lucrările curente, 
binevenit în orice casă, salutat de doamnele de pe Alame”3- 
primit în toate cluburile şi avându-şi colţul lui în <-a „ Gould, îşi 
ducea confortabil şi solemn viaţa sa privilegiat de burlac 
monden. Dar în zilele de escală a pachebotului, se ducea dis-de- 
dimineaţă la biroul din poit şi aştep ta, cu gigul său personal 
armat de un elegant echipa] h albastru, gata în orice clipă să 
pornească să abor-? nava, imediat ce-şi va arăta prova în gura 
portun* „ sosea vreun pasager de seamă, îl aducea cu barca sa 
sonală în port, la birou, şi îl invita să ia un moment Pe -t gg 
semneze câteva hârtii. Şi, aşezându-se la biroul căpitanul 
Mitchell continua să vorbească. 

N-aveţi prea multă vreme, dacă vreţi să vedeţi totul într-o 
singură zi. Vom porni imediat. Dejunul îl vom lua la Clubul 
Amarilla - cu toate că sunt membru şi al Clubului Anglo- 
American - ingineri de mine, oameni de afaceri ştiţi... 

— Şi sunt membru şi la Mirliflores, un club n0U'_ englezi, 
francezi, italieni, de toate neamurile - majoritatea tineri vioi 
care s-au gândit să omagieze pe un bătrân rezident, domnul 
meu. Dar dejunul îl vom lua la Amarilla. O să vă intereseze, 
bănuiesc. Absolut autohton. Lume din familiile cele mai bune. 
Chiar şi preşedintele republicii face parte dintre membri, domnul 
meu. Veţi vedea, în patio, statuia unui bătrân şi distins episcop, 
cu nasul spart. O remarcabilă piesă de sculptură, cred. Il 
Cavaliere Parrochetti - aţi auzit desigur de Parrochetti, celebrul 
sculptor italian - a lucrat la ea doi ani - avea o foarte bună 
opinie despre episcopul nostru... Gata! Sunt cu totul la dispoziţia 
dumneavoastră.” Mândru de experienţa sa, pătruns de 
sentimentul importanţei istorice a oamenilor, a evenimentelor, a 
clădirilor, vorbea pompos în fraze repezite, cu gesturi iuți ale 
bia-ţului ^ău scurt şi gros, şi nu lăsa nimic „să scape atenţiei” 
privilegiatului său captiv. 

„Se construieşte foarte mult, după cum vedeţi. înainte de 
Separaţie, aici era un câmp de iarbă arsă, şi nori de praf, Şi un 
drum de care până la cheiul nostru. Altceva nimic. Asta-i Poarta 
Portului. Pitorească, nu? înainte, oraşul “ungea numai până aici. 
Acuma intrăm pe Căile de la onstitucion. Remarcaţi vechile 
clădiri în stil spaniol ImPresionante, nu? Cred că totul e aşa cum 
era pe vremea d^~reg^°r, în afară doar de pavaj. Acuma e din 


calupuri envn. Acolo, cu gherete de santinele de ambele părţi 
ale nos e Banca Naţională din Sulaco. Aid e Casa Avella- ' cu 
obloanele de la parter trase. E locuită de o femeie 

25. Nostromo excepţienală - domnişoara Avellanos - 
frumoasa Am nia Un caracter, domnul meu! O femeie istorică! 
Pest- druri - Casa Gould. Portal impozant. Da, din Goulzii r/ 
care-i ştie lumea întreagă, fondatorii concesiunii GoulcT Ştiţi, am 
şi eu şaptesprezece acţiuni de o mie de dolar: ale Minelor 
Unificate de la San Tome. Bietelele mele econo mii de o viaţă 
întreagă, care or să-mi asigure bunăstarea la sfârşitul zilelor, 
după ce voi ieşi la pensie şi mă voi întoarce în ţara mea. Le-am 
obţinut de la sursă, înţelegeţi Don Carlos mi-a fost bun prieten. 
Şaptesprezece acţiuni - aproape o avere, s-o las moştenire, nu? 
Am o nepoată - căsătorită cu un preot - om de mare valoare, 
are o mică parohie în Sussex şi o droaie de copii. Eu personal n- 
am fost însurat niciodată. Un marinar trebuie să ştie să se 
sacrifice. Chiar de sub acest portal, domnul meu, sub care 
stăteam cu câţiva tineri prieteni ingineri, gata să apărăm 
această casă în care am fost primiţi ou atâta amabili* aţe şi 
ospitalitate, am asitat la prima şi ultima şarjă a cavaleriei lui 
Pedrito contra trupelor lui Barrios ce tocmai p' ->oseră mâna pe 
Poarta Portului. N-a putut rezista noilor arme aduse de sărmanul 
Decoud. Un foc ucigător. într-un minut, toată strada era blocată 
de cadavre de oameni şi di cai. N-au mai încercat.” 

Şi în felul acesta, ziua întreagă, căpitanul Mitchell îl vorbea 
victimei sale mai mult sau mai puţin resemnate... „Asta-i Plazo. 
Nu-i superbă? De două ori cât Tr?fa'gar Square.” 

Şi din chiar mijlocul ei, în arşiţa soarelui orbitor, îi arăta 
fiecare clădire: „Intendencia, acum palatul prezidenţial - 
Cabildo, unde îşi ţine şedinţele Camera deputaţilor. Vedeţi 
clădirile acelea noi, pe latura pieţei? Sunt ridicate de Compania 
Anzani, un mare magazin universal cum sunt la rc-i în Anglia 
societăţile pe acţiuni. Bătrânul Anzani a fost onio-rât, în faţa 
casei lui de bani, de garda naţională. Pentru această anume 
crimă deputatul Gamacho, comandantul gărzii naţionale, o fiară 
setoasă de sânge, a fost executat în public prin strangulare, în 
baza sentinţei unei curţi marţiale formate la ordinul lui Barrios 
Nepoţii lui An-zani au transformat afacerea în societate. Toată 
litura asta a pieţei a ars; înainte fuseseră aici colonada Un îl'l 
teribil; la lumina lui am văzut ultimele lupte, os-ii fugind, garda 


naţională aruncându-şi armele, toţi minerii de la San Tome, toţi 
indienii de pe Şi-S1 năvălind ca un torent, cu flaute şi talgere, cu 
stea-evV verzi fluturând în vânt, masă amorfă de oameni în 
chouri albe şi pălării verzi, pe jos, pe catări, pe măgari Tjn 
asemenea spectacol, domnul meu, n-o să se mai vadă viodată. 
Minerii, domnul meu, porniseră în marş asupra oraşului cu Don 
Pepe în frunte, pe calul lui negru, şi cu nevestele în urma lor, pe 
măgăruşi, strigând şi încurajân-du-i şi bătând din tamburine. Îmi 
aduc aminte că una dintie femeile astea aveau pe umărun 
papagal verde, placid parcă ar fi fost de piatră. L-au salvat astfel 
pe el Se-iâor Administrador al lor, pentru că Barrios, cu toate că 
a ordonat atacul imediat, atunci noaptea, ar fi ajuns prea târziu 
Pedro Montero pusese să-l scoată pe Don Carlos să-l împuşte - 
ca pe unchiul său cu mulţi ani în urmă - şi atunci, cum avea să 
spună şi Barrios mai târziu, „Sulaco n-ar mai fi meritat să lupţi 
pentru el.” Sulaco fără concen-siunea Gould nu mai însemna 
nimic; tone întregi de dinamită erau pregătite sus în munte, 
peste tot, cu detonatoarele montate, şi un preot bătrân, 
părintele Român, sta gata să arunce mina în aer, la prima veste 
de eşec. Don Carlos hotărâse să nu lase nimic în urma lui, şi 
avea <;i oamenii care-i trebuiau să se ocupe de asta.” Astfel 
vorbea căpitanul Mitchell în mijlocul pieţei, ţinând deasupra 
capului umbrela albă căptuşită cu verde; dar în interiorul 
catedralei, în penumbra cu uşor parfum de tămâie plutind în 
atmosfera răcoroasă, cu răzlețe siluete îngenuncheate de femei 
în negru sau în alb şi cu văl pe cap, vocea lui, coborâtă, devenea 
gravă şi impresionantă. 

„iată,” z'cea el arătând spre o nişă în umbră, „iată bustul 
iln_Don Jose Avellanos,patriot şi om de stat”, cum stă sens pe 
inscripţie, fost ministru pe lingă curţile Angliei, Piei etc., etc, 
mort în codrii de la Los Hatos în zorile i istovit după o viaţă 
întreagă de luptă pentru şi Justiţie. Seamănă destul de bine 
Opera lui ^^ după nişte fotografii vechi şi o schiţă In cre-ac 7? 
ta_ de doamna Gould. îl cunoşteam foarte bine pe distins 
hispano-american de şcoală veche, un adeio f^ R7 i vărat 
hidalgo, iubit de toţi cei care-l cunoşteau. Medar onul de 
marmură, din zid, în stil antic, reprezentând o fe~ meie cernită 
şezând cu mâinile împreunate pe genunchi e î ~ amintirea 
tânărului aceluia nefericit, care a pornit cu No stromo în noaptea 
fatală, domnul meu. Priviţi:în rne~ moria lui Martin Decoud, 


logodnica sa Antonia Avellanos Franc, simplu, nobil. E ea 
întreagă, în cuvintele acestea domnul meu. O femeie 
excepţională. Cei care credeau că se va lăsa pradă disperării, s- 
au înşelat, domnul meu în multe cercuri a fost blamată că nu s-a 
călugărit. La asta se aşteptau. Dar Dona Antonia nu-i din stofa 
din care se fac călugărițele. Episcopul Corbelăn, unchiul ei, 
locuieşte cu ea în casa din oraş a Corbelânilor. E teribil, preotul 
acesta, veşnic hartuieşte guvernul pe chestia pământurilor şi a 
mănăstirilor Bisericii, secularizate pe vremuri. Am impresia că e 
foarte bine văzut la Roma. Acuma, să mergem la Clubul A- 
marilla, chiar aici în piaza, să mâncăm ceva.” îndată ce ieşea din 
catedrală, chiar sus în capul impunătoarelor trepte, vocea sa îşi 
recăpăta sonoritatea, braţul îşi relua gesturile largi. 

„El porvenir, acolo peste drum, la etajul întâi, deasupra 
vitrinelor acelora franţuzeşti; cel mai mare cotidian al nostru. 
Conservator, sau mai bine aş zice parlamentarist. A-vem aici un 
partid parlamentarist, în cap cu actualul şef de stat, Don Juste 
Lopez. Om foarte înţelept, după opinia mea O minte, domnul 
meu, de primul ordin. Partidul democrat, din opoziţie, se sprijină 
în cea mai mare parte - şi-mi pare rău că trebuie s-o spun - pe 
italienii soc'alizaţi, domnul meu, cu societăţile lor secrete, 
camorras şi alte de-alde astea. Sunt o mulţime de italieni 
stabiliţi aH, pe terenurile căilor ferate, foşti terasieri, mecanici 
şi-aşa-mai-departe, pe tot lungul liniei principale. Pe Campo sânf 
sate întregi de italieni. Acuma şi indigenii sunt atraşi pe căile 
astea... Barul american? Da, şi acolo, vis-â-vis, un altul Acesta e 
frecventat mai ales de new-yorkezi. la*a. ani ajuns la Amarilla. 
Uitaţi-vă la episcop, la picioarele s>ea-rii, în dreapta 
dumneavoastră cum urcăm.” Şi dejunul începea, şi se sfârşea, la 
o masă mică pe galerie, copios, savurat în tihnă, căpitanul 
Mitchell înclinându-se şi salutând şi ridieându-se să schimbe o 
clipă câteva vordiferiţi funcţionari în haine negre, cu negustori în 
k6 t „n cu ofiţeri în uniformă, cu caballeros între două vfs '^g pe 
Campo - bărbaţi mărunți, palizi şi nervoşi, ^^ graşi, placizi şi 
oacheşi, precum şi europeni sau nord-SaUericani din pliurile 
înstăriți., al căror ten părea foarte a!b în mulţimea de feţe 
bronzate cu ochii negri străluCăpitanul Mitchell se rezema în 
scaun, aruneând în jur iviri de satisfacţie, ca apoi să întindă 
peste masă o cutie plină de ţigări groase de foi. 


Luaţi o buruiană dintr-astea la cafea. Tutun de aici 
Cafeaua neagră pe care o puteţi bea la Amarilla, domnul meu, 
n-o mai găsiţi nicăieri pe lume. Primim boabele de la o renumită 
plantație de la poalele dealurilor, al cărei proprietar trimite în 
fiecare an trei saci în dar prietenilor săi de la club pentru 
comemorarea luptei împotriva gărzii naţionale a lui Gamacho, 
care s-a dat chiar aici, la ferestrele acestea, apărate de 
caballeros. El era în oraş pe vrpmea aceea, şi a luat parte la 
lupte, domnul meu, până în ultimul moment. Cafeaua e trimisă 
pe trei catâri - nu pe calea ferată, cum ar fi normal, Doamne- 
fereşte! - pe trei catâri direct până în patio, escortată de peoni 
călări sub supravegherea alcaldelui de pe moşia sa. care, cu 
cizme şi cu pinteni, urcă sus şi o predă solemn comitetului 
nostru rostind cuvintele: „In amintirea celor căzuţi în ziua de trei 
mai.” Noi îi spunem cafeaua,Tres de Mayo” Gustaţi-o.” 

Cu o expresie de om care se pregăteşte să asculte o 
predică în faţa altarului, căpitanul Mitchell ducea la buze ceaşca 
minusculă. Şi sorbea nectarul până la fund, într-o tăcere 
odihnitoare şi în norul fumului de ţigară. „Priviţi la omul în negru 
care tocmai iese pe uşă,” începea el apleeându-se repede 
înainte.,E faimosul Hernandez, ministrul nostru de război. 
Corespondentul special al ziarului e Tines a scris o serie de 
articole impresionante, în C^re numea Republica Occidentală - 
„tezaurul lumii”...r iui i-a consacrat un articol întreg, lui şi 
armatei orga-“aţe “e el - celebrii carabinieri de pe Campo.” 

^6 c“Pitanului Mitchell, privind plin de curiozi-> vedea o 
siluetă într-o redingotă neagră păşind grav, 

3Sy cu pleoapele plecate, o faţă prelungă, calmă, o frunte 
br dată de cute orizontale, un cap ţuguiat al cărui păr căru?-— 
pieptănat cu grijă în toate părţile, se rărea spre creştet s cădea 
lung şi cârlionţat pe gât şi pe umeri. Va să zică, ace ta era 
faimosul bandit ale cărui isprăvi fuseseră urmăr't-” cu atâta 
interes în Europa! Pe cap avea un sombrero înau cu boruri mari, 
iar la încheietura mâini drepte purta în făşurat un şirag de 
mătănii de lemn. Şi căpitanul Mitchel' continua: „Apărătorul 
refugiaților din Sulaco împotriva furiei IUI Pedrito. Ca general de 
cavalerie, s-a distins alături de Barrios la atacul de la Tonoro, 
unde a fost ucis Sefior Fuen-tes împreună cu ce mai rămăsese 
dintre monterişti. Estp prietenul şi umilul servitor al episcopului 
Corbelăn. Asistă la trei slujbe pe zi. Pariez că acuma, în drum 


spre casă ca să-şi facă siesta, va intra în catedrală să spună o 
rugăciune două.” 

Trase din ţigară de câteva ori, în tăcere; apoi, cu emfază 
de zile mari, rosti: „Rasa aceasta spaniolă, domnul meu, e 
fecundă în figuri remarcabile în toate straturile sociale... Vă 
propun să mergem acum în sala de biliard, unde e răcoare, să 
stăm de vorbă liniştiţi. Nu-i nimeni acolo, niciodată, până după 
cinci. V-aş putea povesti episoade din revoluţia separatistă, care 
v-ar surprinde. Când o mai trece puţin canicula, facem o 
plimbare pe Alameda.” 

Programul era înfăptuit fără cruţare, ca o lege a naturii 
Plimbarea pe Alameda avea loc ou paşi rari, plini de 
solemnitate. 

„Toată lumea bună din Sulaco e aici, domnul meu 
„ Căpitanul Mitchell saluta în dreapta şi-n stânga, ceremonios 
cum nu se mai poate; apoi, plin de însufleţire: „Dona Emilia! 
Trăsura doamnei Gould. Priviţi... Totdeauna cu căţân albi. Cea 
mai amabilă, coa mai distinsă femeie de sub soare Situaţie 
grandioasă, domnul meu. Grandioasă. Prima doamnă din Sulaco 
- mult deasupra soţiei preşedintelui De altminteri, şi merită.” îşi 
ridică pălăria, apoi cu o schim' bai e de ton studiată, adăugă 
neglijent, că dom uri ifl negru de lângă ea, cu guler alb înalt, 
scrobit şi cu cir&' trice pe faţa agresivă ei a doctorul Monygham, 
inspectol d p ţa yg, rul de stat al spitalelor şi şef al serviciului 
medicaUnificate de la San Tome. „Un obişnuit al casei, sitNu-i de 
mirare. E o creaţie a lor. Foarte deşnu-i' vorbă, dar mie nu mi-a 
plăcut niciodată. Nu teF ' nimănui. îmi aduc aminte cum mergea 
şchiopătând F“trăda, cu cămaşă în carouri şi cu sandale 
indigene, cu Pe pepene verde sub braţ - unica lui hrană pe ziua 
aceea. ac cineva, un mare personaj, domnul meu, dar la fel de 
t'oatic ca întotdeauna. Cu toate astea... Nu i se poate an testa 
că a jucat un mare rol, şi că l-a jucat admirabil, C”nd a fost 
momentul. El ne-a salvat pe toţi de coşmarul Cribil care a fost 
Sotillo; un altul, mai scrupulos, ar fi putut eşua.” Ridică braţul. 

Statuia ecvestră care se afla pe soclul acesta a fost dată 
jos. Era un anacronism,” adăugă căpitanul Mitchell, lăsând în 
obscuritate înţelesul vorbelor sale. „Se spune că va fi înlocuită 
cu ceva, un obelisc de marmură, să comemoreze Separaţia, cu 
îngeri la cele patru colţuri, şi o Justiţie de bronz ţinând o balanţă 
în echilibru, toată aurită. II Cavaliere Parrochetti a fost solicitat 


să prezinte un proiect, pe care-l puteţi vedea pus sub sticlă la 
primărie. Pe soclu, jur împrejur, vor fi gravate nume. După 
părerea mea, cel mai bun lucru ar fi să înceapă cu Nostromo. 
Băiatul ăsta a făcut pentru Separaţie mai mult decât orcine altul 
şi,” adăugă căpitanul Mitchell, „s-a ales cu mai puţin decât 
oricare altul - dacă-i vorba de asta.” Se lăsă pe o bancă de 
piatră sub un copac şi bătu îmbietor cu palma pe locul de 
alături.,l-a dus lui Barrios mesajele din Sulaco, deter-minându-l 
astfel pe general să plece din Cayta şi să se întoarcă pe mare în 
ajutorul nostru. Din fericire, vasele de transport mai erau încă 
acolo. Domnul meu, trebuie să “ă spun că eu nu ştiam nici 
măcar că el capataz de carga-dores, omul meu, mai era în viaţă. 
Nici idee n-aveam. Doctorul Monygham a fost acela care a dat 
peste el, din pură 'jtimplare, la vamă evacuată cu un ceas, două 
mai înainte e canalia de Sotillo. Nu mi s-a spus nimic, nici o 
vorbă ~ ca şi cum n-aş fi fost demn de încredere. Monygham 

~a aranjat, toate. S-a dus la triaj la inginerul şef, care 

^ ' mult de dragul Goulzilor decât din orice alt motiv ePtat 
să dea o locomotivă, să încerce să străbată până la celălalt 
capăt al liniei, o sută optzeci de nule Nostromo la bord. Era 
unicul mijloc de a-l scoate '” oraş. La capătul liniei, la şantier, a 
obţinut un cai, arme ceva haine, şi a pornit singur în expediţia 
aceea fenomenală - patru sute de mile în şase zile, într-o ţaiă-n 
ră/rnt-riţă, ca s-o încheie cu isprava - adevărată marine ^L de a 
trece printre rândurile monteriştilor care înconjurau Cayta. 
Povestea acestei expediţii, domnul meu, ar da o carte dintre 
cele mai senzaţionale. Ţinea în buzunarul lui vieţile noastre ale 
tuturor. Devotament, curaj, fidelitate, inteligenţă - n-ar fi fost de 
ajuns. Natural, nu ştia ce-i frica, şi era incoruptibil. Dar era 
nevoie de un om care să ştie cum să izbutească. Ei, bine, omul 
acesta el era, domnul meu. In ziua de cinci mai, în timp ce eram, 
în mod practic, captiv în biroul din port al companiei, am auzit 
deodată un fluierat de locomotivă, la triaj, la un sfert de milă 
distanţă. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Dintr-o săritură am 
fost pe balcon şi am văzut o locomotivă cu un panaş enorm de 
abur ieşind pe poarta triajului, fluierând nebuneşte, învăluită în 
norul alb ~i apoi oprindu-se aproape complet în faţa hanului 
bătrânului Viola. Am văzut, domnul meu, un om - n-aş fi putut 
spune cine era - repezindu-se din Albergo d'Italia Una, ureându- 
se în cabină, şi atunci, domnul meu, realmente am avut 


impresia că locomotiva a ţâşnit, a sărit ca din casă, şi dusă a 
fost, într-o clipită. Cât ai sufla într-o luminare, domnul meu! 
Aveau, în cabină, un mecanic clasa-ntâi, domnul meu, asta pot 
să vă asigur. La Rincon. şi în alte locuri, garda naţională a tras 
serios în oi Din fericire, n-au demontat linia. în patru ore au 
ajuns ia şantier. Ei, şi de acolo a pornit Nostromo... Restul, îl Ştiţi 
N-aveţi decât să vă uitaţi în jurul dumneavoastră. Sunt aici, pe 
Alameda, oameni care se plimbă în trăsură, şI care îşi 
datorează viaţa faptului că am angajat cu ani ifl urmă un 
marinar italian, fugit de pe un vapor, ca şef *2 echipă la 
descărcare, pentru simplul motiv că mi-a plăcu mutra lui. Asta-i 
cert. Peste asta nu puteţi trece, doro”u meu. Pe ziua de 
şaptesprezece mai, exact la douăspreze zile după ce văzusem 
pe omul din Casa „Viol a ureând P locomotivă şi mă întrebasem 
ce-o fi însemnând asta, '^ de transport ale lui Barrios intrau în 
portul nostru şi aurul lumii”, cum spunea corespondentul lui The 
Times în cartea sa, era salvat pentru civilizaţie - pentru un viitor 
strălucit, domnul meu. Pedrito, cu Hernandez coastă dinspre 
vest şi cu minerii de la San Tome pre-” du-l la Poarta dinspre 
câmpie, nu putea să se opună d* bărcarii. De o săptămână îi 
trimitea mesaje lui Sotillo, 5 i se alăture. Dacă Sotillo l-ar fi 
ascultat, nici un bărbat I»u femeie din familiile bune n-ar fi 
scăpat de masacru. Dar aici intră în scenă doctorul Monygham. 
Sotillo nu voia să vadă şi să audă de nimic, nu se mişca de pe 
vaporul lui supraveghind dragajul după argint, despre care 
credea că-i dat la fund în port. Se povesteşte că în ultimele trei 
zile era ca ieşit din minţi, făcea spume la gură de furie că nu 
găsea nimic. Alerga pe punte de la un cap la altul, urlând şi 
blestemând şi înjurând în jos la bărcile de dragaj, che-mându-i 
înapoi şi bătând din picior şi strigând: Şi totuşi, e acolo! îl văd, îl 
simt! 

Se pregătea să-l spânzure pe doctorul Monygham ^e 
macaraua catargului din pupă, când apăru prima dintre navele 
lui Barrios, - între paranteze fie zis, o navă de-a noastră - şi 
abordând transportul lui Sotillo, deschise făiă nici o somaţie foc 
viu de infanterie. A fost cea mai teribilă surpriză de pe faţa 
pământului, domnul meu. La început erau prea uluiţi ca să 
coboare în cală. Cădeau oamenii în dreapta şi-n stânga ca 
popicele. A fost un adevărat miracol că doctorul Monygham, 
cum stătea pe bocaporta calei de la pupă, cu funia de gât, a 


scăpat, că nu l-au găurit ca pe o strecurătoare. îmi spunea, mai 
târziu, doctorul, că nu credea c-o să mai scape şi că striga, cât îl 
ţineau plămânii:Ridicaţi un drapel alb! Ridicaţi un drapel alb!” 
Deodată, un maior bătrân din regimentul Esmeralda, care era 
lângă eJ> a tras sabia şi a vârât-o în Sotillo până la gardă stri- 
Sjnd: „Mori, trădător sperjur!”, cu o clipă înainte de _a cădea el 
însuşi lovit de un glonte în cap.” “Pitanul Mitchell se opri o clipă. 
„ J> domnul meu, aş putea să povestesc aşa ore întregi. 
cef e *'""PUL1 s§ pornim spre Rincon. Ar fi păcat să treuj” 
Prin Sulaco şi să nu vedeţi luminile de la San Tome, Unte întreg 
iluminat ca un palat, deasupra întuneritului de pe Campo. E o 
plimbare la modă... Dar î daţi-mi voie să vă povestesc o mică 
anecdotă, meu, numai aşa, pentru edificarea dumneavoastră. La 
vre două săptămâm, sau poate mai mult, după ce Barrios, pro* 
clamat generalissim, pornise spre sud în urmărirea lui pe~ 
dri'.0, când Junta Provizorie, cu Don Juste Lopez în fructe 
promulgase noua constituţie şi Don Carlos îşi făcea vahze]P să 
plece în misiune la San Francisco şi la Washington (Statele 
Unite, domnul meu, au fost prima dintre marile puteri care au 
recunoscut Republica Occidentală) - (ju_ pă vreo două 
săptămâni zic, când începeam să ne simţim iar capetele, dacă 
mă pot exprima astfel, stând bine între umeri, un personaj 
proeminent, un important client al companiei noastre, a venit să 
mă vadă într-o chestiune de afaceri şi primul lucru pe care mi l-a 
spus a fost: „Spune-mi, căpitane Mitchell, tipul ăla (se referea la 
Nostromo) mai este capataz de cargadores la dumneata sau 
nu?” „Dar ce s-a întâmplat?” zic eu. „Pentru că, dacă mai e, n-aş 
avea de obiectat nimic; expediez şi primesc atâta marfă cu 
vapoarele dumneavoastră, dar l-am observat de otova ori 
hoinărind pe chei, şi chiar adineauri m-a oprit şi, fără nici o jenă, 
mi-a cerut o ţigară. Acuma, ştii şi dum-ntata, fumez ţigări destul 
de rare, nu pot s? mi le procur chiar atât de uşor.” „Sper că i-ai 
făcut, totuşi, favoarea asta,” i-am zis eu cu duhul blândeţii. „Da, 
desigur. Dar e dezagreabil. Tipul te tapează mereu de o ţigară 
„ Domnul meu, mi-am îmors ochii în altă parte, şi pe urmă l-am 
întrebat: „Dumneata n-ai fost printre cei închişi la Cabil-do?” 
„Ştii bine că am fost, şi încă în lanţuri,” zice el „Şi nu ţi-au fixat 
şi o amendă de cincisprezece mii de dolari?”' S-a făcut roşu, 
domnul meu, pentru că se ştia în tot oraşul că leşinase de frică 
atunci când au venit să-l aresteze, şi în faţa lui Fuentes s-a 


purtat în aşa hal, îneât până şi los policianos care-l târâseră 
până acolo de păr zâmbeau la văicărelile şi gudurările lui. „Da,” 
a zis el cam încurcat „De ce?” „Oh, de nimic. Erai la un fir de păr 
de a pierde o avere frumuşică,” i-am zis, „chiar dacă scăpai cu 
viaţaDar, mă rog, cu ce-ţi pot fi de folos?” Nu pricepuse absolut 
nimic. Absolut nimic. Şi, uite aşa se învârte roata lumii, domnul 
meu.” idica, puţin cam ţeapăn, şi plimbarea cu trăsura până Se 
vancon dădea Joc la o singură reflecţie, filosofică, la tjtâ de 
necruţătorul cicerone cu ochii la luminile de la rOS ŢOine, ce 
păreau suspendate în beznă între cer şi pă- 

^”mare forţă, domnul meu, şi la bine, şi la rău. O mare 

? cina, la Mirliflores, cu o excelentă bucătărie, lăsa în 
m'ntea călătorilor impresia că la Sulaco erau mulţi ţi-eri 
agreabili şi inteligenţi, cu salarii vădit prea mari la discreţie, iar 
printre ei câţiva, în majoritate anglo-saxoni, pricepuţi cum e o 
vorbă, să-l „ducă” pe atât de amabilul căpitan. 

Cu o cursă rapidă până în port, într-o drăcovenie 
hodorogită pe două roţi (căreia căpitanul Mitchell îi zicea 
cabrioletă) trasă de un catâr slăbănog şi iute, biciuit fără 
încetare de un birjar indiscutabil napolitan, ciclul ajungea 
aproape de încheiere în faţa birourilor luminate ale companiei C. 
N. O., deschise până târziu din cauza vaporului. Aproape - dar 
nu chiar. 

„E ora zece. Vaporul dumneavoastră n-o să fie pata de 
plecare înainte de ora douăsprezece şi jumătate - dacă va fi şi 
atunci. Intraţi să mai luăm un coniac cu sifon şi să mai fumăm o 
ţigară.” 

Si, în biroul personal al căpitanului Mitchell, pasagerul 
privilegiat de pe Ceres sau Junona sau Pallas, ameţit, cu mintea 
năucită de potopul de peisaje, zgomote, nume, fapte, informaţii 
complicate şi insuficient digerate, asculta cum ascultă un copil 
obosit basme cu zâne; asculta un glas devenit familiar dar 
surprinzător de pompos poves-tindu-ii ca dintr-o altă lume, cum 
„Chiar în acest port” a avut loc o demonstraţie navală 
internaţională care a pus ca-Pat războiului dintre Costaguana şi 
Sulaco. Cum crucişă-” rul Statelor Unite, Powhattan, a fost 
primul să ofere salutul său pavilionului Republicii Occidentale - 
alb, cu beCUnună verde de lauri la mijloc, în jurul unei flori gal- 
put” de amari”- Asculta cum generalul Montero, la mai aj ~n 
^e ° săptămână după ce se proclamase singur împărat 


Ostaguanei, fusese împuşcat (în timpul unei distribuții ' | 
solemne de ordine şi decoraţii) de către un tânăr ofiț6r <* 
artilerie, fratele amantei lui din acel moment. e „Odiosul Pedrito, 
domnul meu, a fugit din ţară,” spune glasul. Şi continua: „Mi-a 
spus, mai târziu, căpitanul unuia dintre vasele noastre, că l-a 
recunoscut pe Pedrito guerillero-ul, împopoţonat cu pantofi 
purpurii şi cu o Scuj fie de catifea cu ciucur de aur ţinând o casă 
de dezmăţ, undeva într-unui din porturile din sud.” „Odiosul 
Pedrito? Cine dracu' o mai fi şi ăsta?” se va fi minunat distinsa 
pasăre călătoare, plutind ameţit de sortin între vis şi viaţă, 
ţinându-şi cu forţa ochii deschişi şi cu un surâs palid dar amabil 
încremenit în colţul buzelor, între care sta înfiptă a optsprezecea 
sau a douăzecea ţigară a acestei memorabile zile. 

„M-am pomenit cu el chiar aici în odaia asta, domnul meu, 
ca o fantomă rătăcitoare” - căpitanul Mitchell vorbea despre 
Nostromo al lui, şi vorbea cu sinceră căldură, şi cu o notă de 
mândric melancolică. „Vă puteţi imagina, domnul meu, ce 
impresie mi-a făcut. Se întorsese pe mare, cu Barrios, natural. Şi 
primul lucru pe care mi l-a spus, după ce am fost în stare să-l 
ascult, a fost că a regăsit barca de salvare a barcazului plutind 
în golf! Părea complet năucit de faptul ăsta, într-adevăr, destul 
de ciudat când te gândeşti că trecuseră şaisprezece zile de la 
scufundarea argintului. Imediat am văzut că era alt om. Se uita 
la perete, domnul meu, parcă ar fi văzut alergând pe el un 
păianjen sau cine-ştie-ce. Pierderea argintului îl chinuia. Primul 
lucru care m-a întrebat a fost dacă Dona Antonia aflase despre 
moartea lui Decoud. Vocea îi tremura. A trebuit să-i spun că, de 
fapt, Dona Antonia nu se întorsese încă în oraş. Sărmana fată! Şi 
tocmai când rri pregăteam să-i pun o mie de întrebări, zise 
deodată: Vă rog să mă iertaţi, Senor,” şi dispăru din birou. Trei 
zile întregi nu l-am mai văzut. Eram şi foarte ocupat, vă daţi 
seama. S-ar părea că rătăcise prin oraş şi prin împrejuiin”...şi 
am aflat că două nopţi dormise în baracamentele oamenilor de 
la calea ferată. Părea total nepăsător la cele ce se întâmplau. 
Intr-o zi, pe chei, l-^am întrebat: „Când ai de gând să te apuci 
iar de treabă, Nostromo? O să fie de lud”11 berechet, pentru 
cargadori, foarte curând.” 

N-a face a jsi mai bine meu ani mi-a spus el - şi se uita la 
mine calm, cercetă-” v_^r mjra mult dacă v-aş spune că mă 
simt prea t(?r - ^q sg lucrez acum? Ce-aş mai putea face? Cum 


aş putea să-i privesc pe cargadori în ochi, după ce-am ro. ŁUt un 
barcaz?” L-am implorat să nu se mai gândească fl argint. 
Zâmbea. Un zâmbet care mi-a străpuns mima. ft n*ci * gre? 
eala>,, i-am SPUS- „Soarta. N-aveai ce si,” a spus, s-a întors şi a 
plecat. Am socotit că-i să-l las o vreme în pace, să-şi revină. 
Domnul meu de zile i-au trebuit, ca să-şi revină Am fost de faţă 
la întrevederea lui cu Don Carlos. Trebuie să vă spun să Gould e 
un om rece. Trebuise, ani şi ani de zile în şir, să-şi sugrume orice 
sentiment; avea de”a face numai cu tâlhari şi cu mişei; era în 
permanenţă ameninţat de ruină, şi el şi soţia sa, astfel că 
răceala asta îi devenise o a doua natură. S-au privit îndelung, 
apoi Don Carlos, cu felul lui liniştit şi rezervat, l-a întrebat ce-ar 
putea face pentru el.",Numele meu e cunoscut de la un capăt al 
oraşului la celălalt,” i-a răspuns Nostromo, la fel de calm. „Ce-aţi 
mai putea dumneavoastră face pentru mine? ' Şi asta a fost tot. 
Dar mai târziu, când s-a întâmplat o dată să fie de vân-zare o 
foarte frumoasă goeletă de cabotaj, doamna Gould şi ou mine 
ne-am înţeles s-o cumpărăm şi să i-o oferim. Aşa am şi făcut, 
dar ne-a restituit, în decurs de trei ani, toţi banii cât costase. 
Afacerile mergeau bine prin părţile noastre, domnul meu. De 
altminteri, omul acesta a reuşit în tot pa ce-a pus mâna, în afară 
de afacerea cu argintul. Sărmana Dona Antonia, cum s-a întors 
din teribila ei aventură în codrii de la Los Hatos, a ţinut şi ea să-l 
vadă pe Nostromo voia să afle despre Decoud: ce-au vorbit, ce- 
au făcut, ce-au gândit, tot, până în ultima clipă din noaptea 
aceea fatală” Mi-a povestit doamna Gould că Nostromo a dat 
dovadă de un calm şi de maniere desăvârşite. Domnişoara 
Avellanos şi-a putut stăpâni lacrimile până în clipa în care i-a 
relatat cum îl asigurase Decoud că planul său va vea un succes 
strălucit... Şi, incontestabil domnul meu, “contestabil că e un 
suces.', sap e> ci?” se apropia de încheiere. Şi în timp ce paşŞet 
-^ privileSiat> înfiorat de plăcere la perspectiva cuei m care se 
va întinde, uita să se întrebe: „Ce Doamne-iartă-mă plan 
avusese Decoud?”, căpitanul Mitcheli spunea: „îmi pare rău că 
trebuie să ne despărţim atât de curând. Interesul plin de 
comprehensiune pe care l-aţi arătat mi-a făcut ziua deosebit de 
agreabilă. Vă conduc până la bord. Aţi avut posibilitatea să vă 
faceţi o samară idee despre „tezaurul lumii”. E foarte potrivită, 
expresia.” Şi, din uşă, vocea cârmaciului anunțând că gigul e 
gata, încheia ciclul. 


Într-adevăr, Nostromo găsise barca de salvare a 
barcazului, pe care i-o lăsase lui Decoud pe Isabela Mare; o 
găsise plutind goală, departe în largul golfului. Se afla, în 
momentul acela, pe puntea de comandă a primului dintre vasele 
de transport ale lui Barrios, la un ceas de Su-laco. Barrios, 
totdeauna îneântat când era vorba ds un act temerar, şi 
priceput în a aprecia curajul, prinsese simpatie pentru capataz. 
în timpul călătoriei de-a lungul coastei, generalul îl ţinuse pe 
Nostromo pe lingă sine, şi-i vorbea adesea, în felul lui brusc şi 
zgomotos, care constituia la el un semn de mare favoare. 
Nostromo a fost primul să recunoască, departe la provă, 
minuscula pată neagră jucăuşă apărând şi dispărând, 
constituind, împreună cu siluetele, profilate drept în faţă, ale 
celor trei Isabele, tot ce se putea distinge pe sclipitoarea 
imensitate pustie a golfului. Sunt în viaţă momente când nici cel 
mai mic lucru nu trebuie socotit neînsemnat; o băr-cuţă, la 
asemenea depărtare de țărm, putea să însemre ceva demn de 
ştiut. La un gest de asentiment al lui Banios, vasul îşi modifică 
puţin cursul, trecând destul de aproape ca să se constate cu 
certitudine că la bordul cojii de nucă nu se afla nimeni. Era o 
simplă barcă în derivă, cu ramele în furcă. Dar Nostromo, din 
mintea căruia Decoud nu dispăruse aproape de loc de zile 
întregi, recunoscuse de mult cu inima strânsă puiul barcazului. 

Nici vorbă nu putea fi de oprit, de luat la remorcă 
drăcovenia. Fiecare moment era de cea mai mare importanţă 
pentru vieţile şi viitorul unui întreg oraş. Prova primului vapor, 
cu generalul la bord, îşi reluă ruta iniţială. în urma lui se detaşau 
în larg, pe cerul în asfintit, negre şi fu” megânde, siluetele 
vaselor de transport desfăşurate la în-tâmplare pe un front de 
mai bine de o milă, ca într-un fi' niş de regate nautice., general,” 
se auzi vocea lui Nostromo, puternică dar „ irnă, din spatele 
unui grup de ofiţeri, „aş vrea să salvez hărcuţa asta- “Or Dios, ° 
recunosc E a compa ici „si tu, Por 8i*s', răsPunse Barrios 
râzând zgomotos şi binevoitor', eşti al meu. Am să te fac căpitan 
de cavalerie îndată ce dăm cu ochii de un cal.” 

Ştiu să înot mai bine decât să călăresc, mi general” stri-pg 
Nostromo îndreptându-se spre copastie cu ochii ţintă. Daţi-mi 
voie...” „să-ţi dau voie? Ce năzdrăvan încrezut!” hohoti jovial 
generalul fără să se mai uite la el. „Să-i dau voie! Ha! ha! ha! 


Vrea să mă oblige să recunosc că nu putem lua Sulaco fără el! 
Ha! ha! ha! Vrei să ajungi la ea înot, băiete?” 

Un strigăt formidabil, de la un cap al vasului la altul, îi 
curmă râsul. Nostromo sărise peste bord; şi când capul lui 
reapăru la suprafaţă, era la o distanţă mare de vapor. Generalul 
murmură speriat, uluit: „Cielo! Sunt un păcătos!” O singură 
privire îngrozită fu destul ca să-i demonstreze că Nostromo înota 
cu cea mai mare uşurinţă; şi glasul lui tună teribil: „Nu! Nu! N-o 
să oprim acuma să-l pescuim pe impertinent! Lăsaţi-l să se 
înece, pe smintitul ăsta de capataz!” 

Nimic nu l-ar fi putut împiedica pe Nostromo să sară peste 
bord, decât poate forţa. Barca aceea goală, ieşindu-i misterios în 
întâmpinare, parcă minată de un spectru invizibil, exercita 
asupra lui o fascinaţie de semn prevestitor, de chemare şi 
avertisment, părând să răspundă enigmatic, înfricoşător la 
obsesia lui - destinul unei comori şi al unui om. Şi de-ar fi ştiut 
că-l aşteaptă moartea dincolo de jumătatea de milă de apă, tot 
ar fi sărit. Era ca mă ca un lac, şi pentru nu ştiu care motiv, în 
Golful Placido nu-s rechini, cu toate că dincolo de Punta Mala 
«>asta mişună de ei. 

capataz se agăţă de pupă şi trase aer cu putere. O en? 
aţbe ciudată de slăbiciune pusese stăpânire pe el în inip ce înota 
în apg fijncji se descotorosise de cizme şi e haină. Rămase o 
vreme agăţat, să prindă puteri. în ePartare transporturile, mai 
grupate acum, ţineau drept spre Sulaco, cu aerul amical sportiv 
al unei compet t nautice, al unei regate; iar buchetul de fum din 
coşu trecea, ca un nor de ceaţă sulfuroasă, drept pe dea' supra 
capului său. A sa fusese îndrăzneala şi cu.amf al său faptul care 
pusese în mişcare vapoarele, le făcaso să străbată marea 
grăbindu-se să salveze vieţile şi atuturor acestor Blancos, 
patroni ai poporului, să salveze mina de la San Tome, să salveze 
copiii lui Giorgio. Cu un efort viguros şi abil, sări peste pupă. 
Asta era barca! Nu încăpea nici un fel de îndoială. Era puiul 
barcazului nr. 3 - puiul lăsat lui Martin Decoud pe Kabeia Mare, 
să aibă cu ce să se ajute dacă de la țărm nu se putea face nimic 
pentru el. Şi iată că-i ieşise în cale, gol şi inexplicabil. Ce se 
alesese de Martin Decoud? El capa-taz procedă la un examen 
amănunţit. Căută vr”.0 zgi-rietură, o urmă, un semn oarecare 
Tot ce a putut descoperi a fost o pată cafenie pe copastie, în 
dreptul locului vâslaşilor Se aplecă şi frecă cu degetul, tare, apoi 


se aşeză pe colacul de la pupă, inert, cu genunchii stiânşi şi cu 
picioarele într-o parte. 

Curgea apa de pe el şiroaie, din cap până în piaoare, părul 
şi favoriţii leoarcă picurau de apă; cu pi ivirea stinsă, pironită pe 
fundul bărcii, el capataz de cargac'ores din Sulaco părea 
cadavrul unui înecat întors din fundul mării să zăbovească un 
ceas pe acest apus de soaie într-o barcă mică. Emoţia 
aventuroasei expediţii, emoția întoarcerii la timp, a succesului 
desăvârşit, toate aceste emoţii centrate în jurul celor două idei 
asociate: a imensei comori şi a unicului om în afară de el care-i 
ştia existenţa, se stinsese. Până în ultima clipă îşi frământase 
creierii să găsească un mijloc de a se duce pe Isabela Mare fără 
să piardă vreme şi fără să-l afle cineva. Ideea argintului era atât 
de strâns legată în mintea lui de ideea de secret, îneât nici lui 
Barrios nu-i dezvăluise existenţa luj Decoud şi a argintului de pe 
insulă. Mesajele duse ge~ neralului purtau o scurtă menţiune 
despre pierderea barcazului şi despre influenţa acestui fapt 
asupra situaţie1 la Sulaco. Dar în acele împrejurări, vajnicul 
chior vâna-tor de tigri, simțind de departe mirosul luptei în Fer' 
spectivă, nu-şi pierduse timpul să-l descoase pe mesager pe o 
asemenea temă De fapt, când vorbea cu ^oS' mO) Barrios părea 
să creadă că şi Don Martin Dc-oud ŞI lingourile de la San Tome 
se pierduseră în acelaşi timp; Şi Nostromo, nefnnd întrebat, 
tăcuse din gură, dintr-un fel de nemulţumire amestecată cu 
neîncredere jvj-are decât să spună Don Martin cu gura lui tot ce 
aie Ae spus - îşi zicea el în forul său interior. şi acum, când 
întâmplarea îi arunca în cale mijlocul di_ a ajunge atât de 
repede la Isabela Mare, emoția îl părăsise aşa cum sufletul se 
înalţă şi lasă inert trupul pe un pământ de care nu mai vrea să 
ştie. Ai fi zis că nu mai cunoştea golful, Nostromo. Un lung 
răstimp, pleoapele sale nici nu clipiră măcar peste vidul sticlos 
al privirilor. Apoi, încet, fără ca să se clintească un mădular, fără 
o tresărire a muşchilor sau un tremur al genelor, apăru pe 
trăsăturile sale o expresie, o expresie vie, în privirea sa goală se 
întrezări o gândire profundă - ca şi cum sufletul calm, meditativ, 
al unui proscris rătăcitor, găsind acest trup abandonat, se 
furişase în el şi-l luase în stă-pânire. 

El capataz se încruntă; şi în imensa imobilitate a mării, a 
insulelor, a coastei, a norilor de pe cer şi a urmelor de lumină de 
pe ape, încruntarea acestei frunţi căpăta amploarea unui gest 


de putere. O vreme, iar, nimic nu se clinti; apoi el capataz îşi 
înălţă capul şi, din nou, capitulă în faţa calmului universal al 
priveliştii din jur. Brusc, apucă ramele, şi dintr-o singură mişcare 
răsuci bărcuţa în direcţia Isabelei Mari Dar înainte de a începe 
să tragă, se mai plecă o dată spre pata cafenie de pe co-pastie. 

„Ştiu ce-i asta,” murmură el ca pentru sine, cu un gest 
Priceput din cap. „E sânge , 

Rama lung, cu vigoare, constant. Când şi când se uita 
Peste umăr la Isabela Mare care-şi oferea, ca o faţă 
impenetrabilă, faleza ei joasă privirii lui îngrijorate, speriate *n 
fine, atinse malul. Mai mult aruncă dăcât trase barca P6 Plaja 
mică. Imediat, cu spatele spre apus, se avântă Cu Paşi mari pe 
fundul râpei, împroşcând apa pârâiaşuluu P^că ar fi vrut să 
stâlcească în picioare firul limpede, Puţintel, murmurând. Voia 
să câştige fiecare clipă de Jumină. 

O masă de pământ, de ierburi şi de tufe rupte se prâvă 
lise foarte firesc de deasupra cavităţii de sub copacu”] aplecat. 
Decoud ascunsese argintul astfel cum i se spu şese şi mânuise 
cazmaua cu oarecare pricepere. Dar jumă- tatea satisfăcută de 
surâs al lui Nostromo se transformă într-o crispare plină de 
dispreţ când văzu cazmaua zvâr-lită la pământ în văzul orişicui, 
ca şi cum omul ar fi abandonat deodată totul, de scârbă sau de 
spaimă. Ah! Sunt toţi la fel în nerozia lor, aceşti hombres jinos, 
care inventează pentru popor legi şi guverne şi munci sterpe. El 
capataz luă cazmaua şi, când o simţi în palmă, i Se trezi brusc 
dorinţa de a se uita la lăzile din piele de bou în care era 
comoara. Din câteva lopeţi dezgoli vreo două-trei şi, mai dând 
ceva pământ la o parte, îşi dădu seama că una dintre ele fusese 
tăiată cu un cuţit. Descoperirea aceasta îl făcu să scoată o 
exclamaţie înfundată şi, lăsându-se în genunchi, aruncă priviri 
de spaimă dementă întâi peste un umăr, apoi peste celălalt. 
Tăietura în pielea groasă se închisese la loc, şi el şovăi înainte 
de a-şi vâri mâna în despicătura lungă, să pipăie lingourile 
dinăuntru. Erau acolo. Unul, două, trei... Da, lipseau patru. 
Lipseau. Patru lingouri. Dar cine? Decoud? Altul, cine? Şi, de ce? 
Pentru ce! Cine ştie pentru ce trăsnaie smintită?! Să se explice 
el... Patru lingouri lipsă şi... sânge în barcă! 

Pe întinderea deschisă a golfului, un soare pur, ncalte-rat 
se cufunda în ape dintr-un cer fără nori, în misterul giav, 
netulburat al autoimolării consumate departe de orice ochi de 


muritor, în infinita maiestate a păcii şi a tărerii. Patru lingouri 
lipsă... şi pete de sânge! El capataz se ridică încet,Poate pur şi 
simplu să se fi tăiat la mână,” murmură el. „Dar atunci.” 

Se aşeză pe pământul moale, docil parcă ar fi fost legat de 
comoară cu lanţuri, încleştându-şi mâinile peste picioarele 
strânse, cu un aer de supunere resemnată, ca un sclav sub 
supraveghere. O singură dată ridică repede capul: răpăitul viu al 
unor împuşcături ajunsese până Ja urechile lui, ca un şuvoi de 
boabe uscate de mazăre cape o tobă. După ce ascultă o clipă, 
zise, aproape să mai vină niciodată înapoi să spună ce-a fost.”? 
din n“u *?* lasa cap-ul în piept imposibil,” murmură el sumbru, 
'moţul împuşcăturilor încetă. Lumina difuză a unui endiu mare la 
Sulaco apăru roşie deasupra țărmului, rcând jocuri de lumină pe 
norii de la gura golfului, re-l fând cu o roşeaţă sinistră siluetele 
celor trei Isabele. Ti ridicase capul, dar nu văzu nimic. 

Si atunci, niciodată n-am să ştiu...” rosti el răspicat, şi ore 
întregi rămase mut şi nemişcat. 

N-avea să ştie niciodată. Nimeni n-avea să ştie. Cum era şi 
de înţeles, sfârşitul lui Don Martin Decoud n-avea să devină 
niciodată subiect de presupuneri pentru nimeni, în afară de 
Nostromo. Chiar dacă s-ar fi cunoscut adevăratele fapte, tot ar 
mai fi rămas enigma: De ce? Dar aşa, versiunea cu moartea sa 
la scufundarea barcazului nu lăsa loc nici unei incertitudini cu 
privire la motiv. Tână-rul apostol al Separaţiei murise într-un 
lamentabil accident luptând pentru ideea sa. Dar adevărul era 
că murise de singurătate, duşman cunoscut doar de puţini de pe 
acest pământ, şi căruia numai cei simpli dintre noi sunt în stare 
să-i reziste. Strălucitul costaguanez bulevardier murise de 
solitudine şi de lipsă de încredere în sine şi în alţii. 

Pentru consideraţiuni desigur serioase şi valabile depăşind 
simpla înţelegere omenească, păsările marine evită.belele. 
Refugiul lor e capul stâncos al Azuerei, ale cărei terase pietroase 
şi ravine răsună de gâlceava lor tumul-jOasă,,, Parcă s-ar certa 
pe legendara comoară. v sfârşitul primei sale zile pe Isabela 
Mare, Decoud ""sucindu-se în culcuşul său de iarbă grasă la 
umbra unui c*Pac> îşi zise: 

Si -a-m. v“zut> toată ziua, o singură pasăre măcar.” 
cân?lc* Vreun zgomot nu auzise, decât doar, din când în absoi ,„! 
Urmurul Propriei sale voci. Fusese o zi de tăcere °chr ~T wPrima 
din toată viaţa lui. Şi nu închisese 0 clipă. Nu reuşise un moment 


să aţipească, în ciuda atâtor nopţi de nesomn şi zile de lupte şi 
proiect şi discuţii; în ciuda primejdiilor şi a eforturilor fizw teribile 
din ultima noapte, de pe golf. Şi, cu toate astea de la răsăritul 
soarelui şi până la asfinţit, stătuse lungit în culcuş, pe spate sau 
pe burtă. 

Se întinse să-;i dezmorţească articulațiile şi, cu paşi do_ 
moli, cobori spre râpă, să-şi petreacă noaptea lingă argint. Dacă 
se întorcea Nostromo - şi asta se putea în. tâmpla în oi ice 
moment - acolo se va duce din prima clipă şi, naturai, timpu. cj! 
mai potrivit pentru orice tentativă de contact era noaptea. îşi 
aminti, cu o totală indiferenţă că nu mâncase nimic de când 
fusese lăsat singur pe insulă. 

Nu închise ochii toată noaptea, şi când se crăpă de ziuă 
mâncă puţin, cu aceeaşi indiferenţă. Strălucitul „Decoud-fiul”, 
copilul alintat al familiei, adoratorul Antoniei, jurnalistul din 
Sulaco, nu era în stare să lupte singur împo-trilui însuşi. 
Solitudinea impusă de condiţii exteiioare de viaţă devine foarte 
repede o stare de spirit în care scepticismul şi ironia afectată 
nu-şi au locul. Ea pune stă-pânire pe spirit şi expediază gândirea 
în exilul îndoielii absolute. După ce trei zile aşteptase zadarnic 
să apară un chip omenesc, Decoud se surprinse îndoindu-se de 
propria sa individualitate. | se părea că se cufundă într-o lume 
de nori şi de ape, de forţe elementare şi de forme “e naturii. 
Iluzia reconfortantă a unei existenţe independente o aflăm 
numai în activitatea noastră; în realitate nu suntem decât o 
rotiţă neputincioasă în ordinea generală a lucrurilor Decoud îşi 
pierdu orice credinţă în realitatea acţiunilor sale trecute şi 
viitoare. în a cincea zi îl copleşi, palpabil, o imensă tristeţe. 
Hotări să nu capituleze fa faţa celor din Sulaco, teribile făpturi 
ireale care-l împresurau ca nişte spectre groteşti, obscene. Se 
vedea, plăpfr™, luptând în mijlocul lor, şi Antonia gigantică şi 
îneântătoare ca o statuie alegorică, privind cu dispreţ la 
slăbiciunea lui. 

Nici o făptură vie, nici o umbră de pânză îndepăitată nu 
apăreau în câmpul său vizual şi, ca să scape de solitudini se 
cufundă în melancolie. Vaga conştiinţă a unei vieţi $e sit dirjate, 
la voia impulsurilor, şi a cărei amintire îi *aS 

» aură un gust amar, fu primul sentiment moral al matu- 
“tatii saie- ^>ar' îrL ace” timp, remuşcări n-avea. Să repete 
ce? Nu recunoscuse altă virtute decât inteligenţa, f”.şi erijase 


pasiunile la rangul de datorii. Dar şi inteligenţa sa, şi pasiunea 
fură foarte repede înghiţite de solitudinea totală a aşteptării 
lipsite de credinţă. Insomnia răpise voinţei sale orice energie, 
pentru că în şapte zile nu dormise şapte ore. Tristeţea sa era 
tristeţea unui spirit s<eptic Considera universul ca o suită de 
imagini incomprehensibile. Nostromo murise. Totul eşuase 
lamentabil, ruşinos. Nu îndrăznea să se mai gândească la 
Antonia. Nici ea nu supravieţuise. Dar chiar dacă supravieţuise, 
nu mai putea da ochi cu ea. Şi orice efort părea fără rost. în ziua 
a zecea, după o noapte petrecută fără să aţipească măcar o 
clipă (Îi intrase în cap că nu sd poate ca Antonia să fi iubit 
vreodată o fiinţă atât de inconsistentă ca el), singurătatea îi 
apăru ca un mare vid, iar tăcerea golfului ca o frânghie subţire, 
întinsă, de care sta suspendat cu amân-două mâinile, fără 
teamă, fără uimire, fără nici o emoție de nici un fel. De-abia 
către seară, în uşurarea relativă a răcoarei, începu să-şi 
dorească să se rupă o dată, frân-ghia asta Şi-o imagina 
rupându-se cu o pocnitură ca de pistol - o trosnitură puternică, 
sănătoasă. Şi asta va însemna sfârşitul lui Visa la această 
eventualitate cu plăcere pentru că-i era frică de nopţile de 
insomnie în care tăcerea totală, semănând cu o frânghie întinsă 
de care stătea agăţat cu amândouă mâinile, vibra de fraze 
absurde, totdeauna aceleaşi dar totdeauna incomprehensibile, 
în care Nostromo, şi Antonia, şi Barrios se amestecau într-un 
păzâit ironic cu fragmente de proclamaţii. In cursul zilei putea să 
Privească tăcerea ca o frânghie nemişcată întinsă până la 
Punctul de rupere, de care viaţa sa, viaţa sa numai deşertă- 
Clune, sta atâmată ca o greutate 

— Mă întreb dacă am s-o aud pocnind înainte de a cădea,” 
Is?i zise. 

“oarele mai avea două ceasuri de stat deasupra orizonturi 
când, slab, murdar, palid, se ridică şi-l privi cu ochii nroşiţi. 
Mâinile şi picioarele i se supuneau cu încetineală, P ca ar îi fost 
pline cu plumb, dar nu tremura; iar senti-entl condiţiei sale fizice 
dădeau mersului său o demnitate rece, sigură de ea. Acţiona ca 
şi cum ar fi îndeplinit un fel de rit. Cobori în râpă, pentru că tot 
ce mai supravieţu ia pentru el din lumea exterioară, în afară de 
sin:> înSlu şi, era fascinația argintului cu toată puterea lui 
virtuală Ridică centura cu revolverul, de jos de unde zăcea, şi s^ 
încinse cu ea. Pe insulă frânghia tăcerii n-o să se rupă niciodată. 


Trebuia să cadă şi să se scufunde în mare. Să se scufunde! Se 
uită la ţărâna moale ce acoperea comoara. In mare! Arăta ca un 
somnambul. Se lăsă încet în genunchi şi, cu degetele, 
scormonind cu răbdare şi sârguinţă, dezveli una dintre lăzi. Fără 
să se oprească, parcă ar fi făcut asta pentru a nu ştiu câta oară, 
tăie pielea de bou şi scoase patru lingouri pe care le băgă în 
buzunare. Acoperi lada la loc şi încet, pas cu pas, ieşi din râpă. 
In urma lui tufişurile se închideau foşnind. In a treia zi de 
singurătate trăsese bărcuţa mai aproape de mal, cu gândul să 
pornească vâslind undeva, dar renunţase îndemnat în parte de 
o licărire de speranţă că Nostrorno totuşi s-ar putea întoarce, în 
parte de convingerea totalei inutilităţi a oricărui efort. Acum nu 
mai era nevoie decât s-o împingă puţin, ca s-o pună pe apă. Nu 
mâncase în prima zi, dar în celelalte mâncase câte puţin, şi 
oarecare forţă musculară îi mai rămăsese. Apucă ramele încet, 
se îndepărtă de faleza Isabelei Mari lăsând-o în urma lui 
dogorind de soare şi de căldura vieţii, de sus şi până jos 
scăldată într-o lumină bogată ce radia parcă speranţă şi bucurie. 
Tiăgea drept spre soarele care apunea. Când pe golf se lăsă 
întunericul, se opri din vâslit şi trase ramele înăuntru. Zgomotul 
dogit al căderii lor în barcă fu cel mai puternic din cî”e auzise în 
viaţa lui. A fost o revelaţie. O chemare din depărtări. li trecu prin 
cap gândul: „Poate că am să pot dormi la noapte.” Dar nu crezu 
în el. Nu credea în nimic; rămase aşa, şezând pe banchetă. 
Zorile de dincolo de munţi strecurară o lumină în ochii săi mari 
deschişi. După o auroră limpede, soarele apăru superb pe 
deasupra culmilor. Vastul golf era o explozie de seânteieri în 
jurul bărcii; în această splendoare de nemiloasă solitudine, 
tăcerea îi apăru din nou în faţă, frânghie neagră şi subţire 
întinsă gata să se rupă. 

Ochii săi o priviră o clipă, fără grabă, apoi îşi schimbă ui 
cle pe banchetă pe copastie. O priveau ţintă, în timp rnâna, 
pipăind la brâu, deschidea tocul de piele, scotea revolverul, îl 
arma, îl îndrepta spre piept, apăsa pe trăgaci printr-o mişcare 
convulsivă, arunca în aer arma încă furnegândă. Ochii săi o mai 
priveau în timp ce se prăbuşea înainte şi cădea cu pieptul peste 
copastie, degetele dreptei crispându-se pe banchetă, dedesubt. 
Ochii săi priveau... 

S-a sfârşit,” bolborosi el, înecat de un val de sânge. 
Ultimul lui gând fu: „Mă întreb cum o fi murit el capataz.” 


Crisparea degetelor cedă şi adoratul Antoniei Avellanos se 
rostogoli peste bord, fără să fi apucat să audă trosnind frânghia 
tăcerii în solitudinea Golfului Placido, a cărui suprafaţă 
scânteietoare nu fu de loc tulburată de căderea trupului său. 

Victimă a oboselii deziluzionate care-i retribuţia sortită 
curajului intelectual, strălucitul Don Martin Decoud, având ca 
lest barele de argint de la mina San Torae, dispăru fără urmă, 
înghiţit de imensa indiferenţă a lucrurilor. Chipul lui supt de 
nesomn abandonase argintul de la San Tome pe care-l 
veghease ghemuit alături; şi o bucată de vreme spiritele bune 
ca şi spiritele rele ce dau târcoale oricăror comori ascunse de pe 
pământ crezuseră, poate, că asta fusese i itată de toată 
omenirea. Dar, după câteva zile, apăru o altă siluetă fugind de 
soarele ce apunea, ca să vină să stea nemişcată o noapte 
veghind în râpa îngustă şi neagră, aproape în aceeaşi poză, în 
acelaşi loc în care şezuse şi celălalt om fără somn, care atât de 
liniştit plecase pentru totdeauna cu o barcă mică în ceasul 
amurgului. Şi spiritele bune ca şi spiritele rele care dau târcoale 
comorilor ascunse înţeleseră că de acum înainte argintul de la 
San Tome avea pe viaţă un sclav credincios. Magnificul capataz 
de cargadores, victimă a vanităţii dez-amâgite care-i răsplata 
faptelor de curaj, şezu în postura 0 “osită a unui proscris urmărit 
o noapte întreagă de o insomnie la fel de chinuitoare ca oricare 
dintre nopţile prin fr trecuse Decoud, tovarăşul său în cea mai 
teribilă aventură pe care o avusese. Şi se minuna cum va fi 
murit Deoud. Ştia însă foarte bine rolul jucat de el însuşi. întâi o 
femeie, apoi un bărbat, abandonaţi fiecare într-un m ment de 
nevoie supremă de dragul acestei blestemate c°~ mori. Era 
plătită cu un suflet pierdut şi cu o viaţă spui- berată. Tăcerii 
stupide a fricii îi urmă o explozie de mân drie neţărmurită. Nu 
era om pe lume, în afară de Giarv* Battista Fidanza, el capataz 
de cargadores, incoruptibilul şi credinciosul Nostromo, în stare 
să plătească un asemenea preţ. 

Hotărâse ca nimic să nu-i mai poată răpi acum ei>ti-ui 
Nimic. Deeoud murise. Dar cum? Că murise, nu rnsi rămânea 
nioi urmă de îndoială. Dar cele patru lingouri > De ce? Avea de 
gând să vină... altă dată ca să mai ia...? 

Comoara continua să-şi exercite puterea latentă. Tulbura 
mintea omului lucid care plătise preţul. Era sigur că Deeoud 
murise. Toată insula părea s-o şoptească Mort? Dispărut! Şi se 


surprinse ciulind urechea la foşnet de tufe şi la plescăit de paşi 
în apa pârmlui. Mort Oratorul, lăudărosul, el novio al Dofiei 
Antonia! „Ha!” murmură el cu capul pe genunchi, în zorile livide 
şi înnourate care se iveau peste un Sulaco eliberat şi un golf 
cum e cenuşa. „La ea o să zboare! La ea o să zboare!” 

Şi patru lingouri! Le-a luat din răzbunare, ca să arunce un 
blestem, ca femeia mânioasă care-i prorocise remuş-cări şi eşec 
şi totuşi îi lăsase în seamă copiii, să-i salveze. Ei bine, îi salvase 
copiii! InMnsese blestemul sărăciei şi al foamei. Singur îl 
înârânsese - sau poate-l ajutase diavolul. Cui, ce-i păsa? EI îl 
înfrânsese, cu toate trădările, şi salvând cu aceeaşi lovitură şi 
mina de ia San Tome, mina asta odioasă şi formidabilă, 
tiranizând prin bogăţia ei imensă vitejia şi truda şi credinţa 
săracilor, domnind peste război şi pace, peste truda oraşului şi a 
mării şi a Campo-ului. 

Soarele aprinse cerul dincolo de crestele Cordilierei. El 
capataz privi o vreme pământul năruit, pietrele, tufele căzute 
mascând ascunzătoarea argintului. „O să trebuiască să mă 
îmbogăţesc foarte încet,” cugeta el cu glas tare. 

capitolul unsprezece 

_. nu trebuise să ţină seama de prudenţa lui Nostromo, 
*mbogăţindu-se grabnic de pe urma comorilor pământului 1 
deasupra cărora rătăceau neliniştite spiritele binelului i ale 
răului, comori scoase de mâinile trudnice ale poporului. Era ca o 
a doua tinereţe, o viaţă nouă, plină de făgăduieli, de agitaţie, de 
trudă, risipindu-şi cu generozitate bogăţiile în cele patru colţuri 
ale unei lumi avide. Interesele materiale aduceau după ele 
transformări materiale. lar alte schimbări, mai subtile, care nu 
lăsau semne pe dinafară, se petreceau în spiritele şi în inimile 
muncitorilor. Căpitanul Mitchell plecase la el în ţară, să trăiască 
din economiile investite în mina de la San Tome, iar doctorul 
Monygham, cu părul lui cărunt ca oţelul şi cu expresia de pe faţă 
neschimbată, îmbătrânise şi trăia din inepuizabila comoară a 
afecțiunii sale ascunse cu mare taină, în inimă, ca o bogăţie 
ilicită. 

Inspectorul general al spitalelor statului (post a car”i 
acoperire bugetară se afla în sarcina Concesiunii Gculd), 
consilier oficial sanitar al municipiului, medic-şef al Minelor 
Unificate de la San Tome (ale căror perimetre, conţinând aur, 
argint, cupru, cobalt, se întind pe mile întregi la poalele 


Cordilierei), se simţise mai sărac şi mai nefericit şi mai 
nemâncat decât oricând în timpul celui de-al doilea voiaj - lung 
voiaj - pe care soţii Gould îi făcuseră în Europa şi în Statele 
Unite. Intim al casei, prieten încercat, burlac fără nici o legătură, 
fără nimic stabil (decât de natură profesională), fusese invitat să 
locuiască în Casa Gould. In cele 11 luni de absenţă, camerele 
atât de familiare, ce-i aminteau la fiecare pas de femeia căreia îi 
înrhina<e toatK. lealitatea lui, îi deveniseră insuportabile. Pe 
măsură ce “e aPropia ziua sosirii pachebotului Hermes (ulfma 
achiziţie adăugită superbei flote a companiei C. N. O.), 
şchiopătatul agitat al doctorului se accentua, ca şi sarcasmul cu 
care, din pu:ă nervozitate, răspundea blândeţei şi modestiei. 

^ împacheta lucrurile în modestul său cufăr, cu zor, cu 
une, cu entuziasm şi privi îneântat, îmbătat, cum e scos PTin 
faţa bătrâm.'u; portar pe poarta Casei Gould; apoi pentru că se 
apropia ceasul, se aşeză singur, puţin într parte, în landoul mare 
cu catâri albi, supt la faţă, arătâiârt de-a dreptul veninos de 
atâta efort de stăpânire şi, ţinând î mâna stingă o pereche de 
mănuşi noi, se duse în por; n Când îi văzu pe soţii Gould pe 
puntea vasului, îi crescu ini ma atât de mult, îneât salutul său se 
reduse la un simplu murmur. In drum spre oraş toţi trei tăcură. 
lar în patio doctorul, aproape natural acum, zise: * „Vă las. Am 
să trec mâine, dacă-mi daţi voie.” „Vino la dejun, doctore dragă, 
dar vino devreme,” ZjSe doamna Gould de pe prima treaptă, în 
costumul de voiai şi cu voalul lăsat, întoreându-se ca să-l 
privească, în timp ce sus, în capul scării, Madona cu rochia 
albastră ^i cu Pruncul în braţe părea să-i ureze bun-venit cu un 
asr de tandreţe compătimitoare. 

„Pe mine n-ai să mă găseşti acasă,” îl preveni Charles 
Gould. „Plec la mină dis-de-diminea-ţă.” După dejun, Dona 
Emilia şi Senor doctor treceau încet pe poarta interioară ce dă în 
patio. în faţa lor, înconjurate de ziduri înalte şi de acoperişurile 
de olane roşii ale caselor învecinate, se deschideau grădinile 
vaste alo Casei Gould, cu mase de umbră sub copaci şi cu soaie 
p^ pajişti. Jur împrejur erau trei şiruri de portocali. Grădinari 
indigeni, desculți, în cămăși albe ca zăpada şi cal-zoneras largi, 
împestriţau terenul aplecaţi prste strauiri ue flori, trecând 
printre arbori, trăgând furtunuri subţiri ci? cauciuc peste 
prundişul aleilor, iar jeturi fine de apă se încrucişau în curbe 


mA 
| 


pline de graţie, seânteind în soare f u un uşor susur monoton 
risipit peste tufe, peste iarbă ca o ploaie diamantină. 

Dona Emilia, ţinând în mână trena unei rochii de culoare 
c!eschisă, mergea alături de doctorul Monygham. car purta o 
jachetă neagră lungă şi o severă cravată neagră Fe un plastron 
imaculat. Sub un pâlc de copaci umbroşi, unde erau ara/ijate 
mesuţe şi fotolii de răchită, doamna GouUiU j ţ ş aşeza într-un 
fotoliu scund şi larg. „Nu pleca încă,” îi spuse ea doctorului 
Monygham, care nici aşa nu era în stare să se smulgă din loc. 
Cu b^rbip înfiptă între colţurile gulerului, o sorbea pe furiş din 
och1, care din fericire erau rotunzi şi duri şi opaci ca aş mar iră 
incapabili să trădeze sentimentele. Emoţia lui în-!f 'oşâtă văzând 
semnele timpului pe chipul acestei fe-ei urmele de fragilitate şi 
de oboseală apăsătoare ce “ce'peau să apară în jurul ochilor şi 
pe la tâmplele „veşnic 1 obositei Senora” (cum spunea cu ani în 
urmă, plin de admiraţie, Don Pepe), făcea să-i dea aproape 
lacrimile. 

Nu pleca încă. Ziua de azi e toată a mea,” insistă doamna 
Gould cu blândeţe. „Oficial, nu ne-am întors încă. N-o să vină 
nimeni. De-abia mâine Casa Gould îşi va lumina ferestrele 
pentru primire.” Doctorul se lăsă într-un fotoliu. 

Daţi o tertulia?” întrebă el cu un aer de indiferenţă, „o 
simplă primire pentru toţi prietenii care or să vrea să vină.” „De- 
abia mâine?”,Da. Charles o să fie foarte obosit după o zi 
întreagă la mină, aşa că... Şi apoi, aş vrea să fim singuri, numai 
el şi cu mine, în seara întoarcerii în casa aceasta care mi-e atât 
de dragă. In ea mi-am petrecut toată viaţa.” „Ah, da,” mârâi 
doctorul brusc. „Femeile încep să socotească timpul de la 
măritiş. înainte, n-aţi trăit de ioc?” „Ba da, dar ce să-mi 
amintesc? N-aveam griji.” Doamna Gould oftă. Şi, ca doi prieteni 
care după o lungă despărţire evocă amintiri din perioadele cele 
mai agitate ale vieţii lor, începură şi ei să vorbească despre 
revoluţia din Sulaco. Doamnei Gould i se părea straniu ca 
oameni care participaseră la acest eveniment să pară a fi uitat 
Şi de el şi de învăţămintele lui. 

«Şi cu toate astea,” interveni doctorul, „noi cei care am 
ayut i.n rol de jucat, ne-am căpătat răsplata cu prisosinţă. Don 
Pepe, cu toate că a ajuns la vârsta pensiei, se mai tae încă bine 
în şa. Barrios, în companie foarte jovială, bea până nu mai poate 
pe undeva pe o fundacion, dincolo ^e Bolson de Tonoro. Și 


eroicul padre Român - mi-l c*i:pui pe bătrânul nostru padre 
aruneând metodic în,.ej miP-a de la San Tome, rostind câte o 
vorbă pioasă după ecare bubuitură şi trăgând zdravăn tabac pe 
nas între ua explozii - eroicul padre Român zice că nu-i e frică 
de misionarii lui Holroyd c-o să-i rătăcească oiţele, am timp cit e 
el în viaţă.” 

Pe doamna Gould o trecu un fior când auzi pomenindu-s 
de distrugerea minei, primejdie de care fuseseră un pas. 

„Dar dumneata, dragul meu prieten?”,Eu, eu am făcut 
treaba pentru care eram bun.” „Dumneata ai fost acela care ai 
avut de trecut prin cele mai oribile primejdii. Mai rele decât 
moartea „ „Nu, doamnă Gould. Nimic nu-i mai rău decât 
moaitea - prin ştreang. Şi sunt răsplătit mult peste nv^it-% 
mele.” 

Remarcând privirea doamnei Gould pironită asupră-i, lăsă 
ochii în jos. 

„Am ajuns să am o situaţie - după cum vedeţi,"?ise 
inspectorul general al spitalelor statului, apucând între degete 
reverele jachetei sale din cea mai fină stofă neagră. Apăruse, la 
doctor, un sentiment al demnităţii, nou, care lăuntric se 
manifesta prin dispariţia aproape totală a părintelui Berdn din 
visurile sale, iar în exterior prântr-un contrast vădit cu vechea sa 
neglijenţă, aproape s-ar putea zice o cultivare exagerată a 
eleganţei vestimentare Menţinută, în croială şi culoare, în limite 
severe, era mereu împrospătată, şi aceste schimbări de ţinută îi 
dădeau doctorului Monygham un aer în acelaşi timp ţi profesoral 
şi sărbătoresc, contrastând cu mersul său rămas neschimbat şi 
cu firea dificilă, agresivă, zugrăvită pe faţa sa cu o viguroasă 
expresivitate. 

„Da,” continuă el. „Toţi ne-am primit răsplata - frg!-nerul 
şef, căpitanul Mitchell...” „L-am întâlnit,” îl întrerupse doamna 
Gould, cu vocea ei fermecătoare. „Bietul om a venit de la ţară ia 
Londra la noi, la hotel anume, ca să ne facă o vizită. Se purta cu 
aceeaşi solemnitate afectată, dar am impresia că-i pare rău 
după Sulaco. începuse iar să peroreze despre,evenimentele 
istorice”; aproape să mă facă să-mi dea la rimi-le.” „Hm,” 
mormăi doctorul, „îmbătrâneşte, pesemne. CHar şi Nostromo 
îmbătrâneşte - cu toate că nu s-a schimbat Si, pentru că am 
amintit de omul ăsta, aş vrea să vă pun ceva.” câteva momente 
răzbeau din casă tot felul de murmure, rtnă. Deodată, cei doi 


grădinari care lucrau la spalile de trandafiri de lingă boltă căzură 
în genunchi cl"ecapetele plecate în faţa Antoniei Avellanos, care 
apăru saturi de unchiul ei. 

Învestit cu pălăria purpurie după o scurtă vizită la Roma 
tunde fusese invitat de Propagandă - părintele Cor-helân fest 
misionar pe lingă indienii sălbatici, fost conspirator, prieten şi 
protector al lui Hernandez, tâlharul la drumul mare, înainta cu 
paşi mari şi rari, slab şi aplecat înainte, cu mâinile lui puternice 
împreunate la spate primul cardinal-arhiepiseop de Sulaco îşi 
păstrase aerul său fanatic şi ursuz: înfăţişare de duhovnic de 
bandiți. Neaşteptata lui înălţare la purpură era interpretată ca o 
manevră împotriva invaziei de misionari protestanți la Sulaco, 
organizată de Fundaţia Misionară Holroyd. Antonia cu silueta 
puţin îngroşată, cu frumoasele trăsături ale fcţ -i puţin 
estompate, se apropia cu mersul uşor, cu nobila-i seninătate, 
zâmbind de departe doamnei Gould. Venise cu unchiul ei s-o 
vadă o clipă pe scumpa Emilia, fără ceremonie, înainte de 
siestă. 

Când toţi se aşezară, doctorul Monygham, care ajunsese 
să deteste cordial pe oricine era admis în intimitatea doamnei 
Gould, rămase deoparte, făcându-se că-i pierdut într-o profundă 
meditaţie. O frază, rostită ceva mai tare de Antonia, îl făcu să-şi 
ridice capul. „Cum putem oare abandona gemând sub oprimare 
pe cei care acum câţiva ani erau compatrioţii noştri, care sunt şi 
acuma compatrioţii noştri?” spunea domnişoara Avellanos. 
i.Cum putem rămâne orbi şi surzi şi nesimţitori faţă de crudele 
nedreptăţi îndurate de fraţii noştri? Când remedial există?” »Să 
anexăm şi restul Costaguanei la ordinea şi la prosperitatea din 
Sulaco,” spuse sarcastic doctorul „Alt remediu nu există.” i,Sunt 
convinsă, Senor doctor,” zise Antonia cu severitatea calmă a 
hotărârii nezdruncinate, „că aceasta a fost „* capul locului 
intenţia sărmanului Martin.” i. P*aţe. Insă interesele materiale 
nu vor permite să le „scat viitorul lor pentru o simplă idee de 
justiţie şi du milă,” mormăi doctorul, ţâfnos. „Şi poate că nu-in' 
chiar atât de rău.” 

Cardinalul-arhiepiscop îşi îndreptă corpul deşirat si,. Noi 
am lucrat pentru ele, noi le-am făurit, aceste interes materiale 
ale străinilor,” rosti cu glas profund, corni6 natoriu, ultimul 
dintre Corbelâni. 


„Şi fără ele, ce-aţi fi făcut? Nimic!” exclamă doctorul de la 
distanţă. „De altfel, n-or să vă permită.” „Atunci, să bage de 
seamă, pentru că poporul, lovit în aspkaţiile sale, se va ridica şi 
îşi va cere partea sa de bogății, partea sa de putere,” declară cu 
tonul său caracteristic, ameninţător, popularul cardinal-episcop 
de Sulaco. 

Se făcu tăcere. Eminenţa sa privea încruntată în pământ 
iar Antonia, dreaptă în scaun şi plină de graţie, respira calmă, 
neclintită în convingerea ei. Apoi conversaţia deveni mai 
mondenă, alunecă la călătoria soţilor Gould în Europa. Când 
fusese la Roma, cardinalul-arhiepiscop făcuse o nevralgie, 
suferise de dureri de cap, tot timpul. Clima era de vină, nu-i 
priise aerul. 

După plecarea unchiului şi a nepoatei, după ce servitorii 
căzură din nou în genunchi şi după ce bătrânul portar, apr cape 
orb şi neputincios acum, rămas de pe vremea lui Henry Gould, 
se târî să sărute mâna întinsă de eminenta sa, doctorul 
Monygham, privind în urma lor, rosti 'in singur 
cuvânt:Incorigibili!” 

Doamna Gould ridică ochii la cer, apoi îşi lăsă obosită în 
poale mâinile albe seânteind de pietrele scumpe şi de aurul 
nenumăratelor inele. 

„Conspiră. Da!” zise doctorul. „Ultima Avellanos şi ultimul 
Corbeâân conspiră cu refugiații din Santa Marta, caie năalese în 
stoluri după fiecare revoluţie. Cafeneaua Lambroso de la colţ din 
piaza mişună de ei, le auzi p?-' lăăgeala până peste drum, parcă 
ar fi nişte papagall Complotează pentru invadarea Costaguanei. 
Şi ştiţi nJ}. îşi caută oamenii, forţele necesare? Printre imigranții 
Ş” indigenii din societăţile secrete, unde-i mare şi tare 1^0 
trorr.o - sau, mai bine zis, căpitanul Fidanza. Cum a « ella * 
asemenea situaţie? Cine poate spune? Geniu? 

jutlontestabil, geniu are. Are mai multă priză la popor azi 
a*t oricând. Parcă dispune de o putere misterioasă de menţine 
influenţa. Ţine conciliabule cu arhiepiscopul, a'” în zilele de pe 
vremuri de care vă aduceţi aminte. 

Rarrios nu mai e bun de nimic. Drept şef militar îl au 
evlaviosul Hernandez. Şi sunt în stare să ridice ţara cu lozinca 
asta nouă - bogăţie pentru popor.” 

N-o să fie niciodată puţină pace, puţină linişte?” şopti 
doamna Gould. „Credeam că noi...” 


Nu!” o întrerupse doctorul. „Propăşirea intereselor 
materiale nu suportă nici pace, nici linişte. îşi are legile ei, 
justiţia ei. Se bazează pe oportunitate, e inumană. Nu ştie ce e 
cinstea şi nu are nici forţa, nici consecvenţa pe care le dau un 
principiu moral. Se apropie vremea, doamnă Gould, când tot 
ceea ce reprezintă Concesiunea va apăsa pe umerii poporului 
tot atât de greu cât apăsau barbaria şi cruzimea şi 
samavolniciile cu câţiva ani în urmă.” „Cum poţi spune una ca 
asta, doctore Monygham?” exclamă ea, lovită parcă în punctul 
cel mai sensibil al sufletului ei. 

„Spun, pentru că e adevărat,” insistă doctorul, îndărătnic. 
„Va apăsa tot atât de greu; şi va stârni ură, va provoca vărsări 
de sânge, răzbunări, pentru că oamenii s-au schimbat. Credeţi 
că acuma minerii ar mai porni asupra oraşului ca să-l salveze pe 
Senor Administra-dor? Mai credeţi una ca asta?” 

Ea îşi acoperil ochii cu dosul palmelor împreunate.?pă- 
sându-i şi murmurând:Pentru asta am muncit noi?” 

Doctorul lăsă capul în jos. îi putea urmări gândurile. 
pentru asta fusese viaţa ei frustrată de fericirea caldă a 
intimităţii cotidiene, dt care gingăşia ei avea nevoie cum *re 
trupul nevoie de respiraţie? Şi doctorul, indignat „e orbirea lui 
Charles Gould, se grăbi să schimbe vorba. 

A oiam să vă vorbesc despre Nostromo al nostru. Ah! 

„ RluJ acesta ştie ce vrea. şi e puternic. Nimic nu-l doj 
raDar nu asta are importanţă. Se petrece un lucra plicabil - sau, 
poate, prea uşor explicabil. Ştiţi. 

practic, îngrijitorul farului de pe, Isabela Mai o e Lini 
Garibaldinul e prea bătrân, acuma. El curăţă lămpile ^' găteşte; 
dar scările nu le mai poate urca. Linda cea 0^ cheşă doarme 
toată ziua, şi toată noaptea păzeşte i mina. Toată ziua, nu chiar. 
Se scoală după masă pe,- cinci, când Nostromo al nostru, dacă 
goeleta-i în port, Vin” cu o bărcuţă să-i facă vizita de curtezan.” 
„Încă nu s-au căsătorit?” întrebă doamna Gould.,Dacă mi aduc 
bine aminte, mama ei asta voia, încă ut când Linda era copil. 
Când am ţinut fetele la mine, un an de zile sau cam aşa, în 
timpul Războiului de Separaţie fata asta extraordinară spunea 
foarte simplu că ea va fi nevasta lui Gian' Battista.” „Incă nu s- 
au căsătorit,” zise doctorul, scurt. „Am avut şi eu grijă de ele, 
puţin.” „iți mulţumesc, dragă doctore Monygham,” zise doamna 
Gould, şi în umbra copacilor mari, dinţii ei mărunți şi egali 


sclipiră într-un zâmbet tineresc, puţintel maliţios,Lumea nu ştie 
cât de bun eşti dumneata, în fond Ascunzi lucrul acesta parcă 
anume ca să mă necăjeşti pe mine, care de atâta vreme cred în 
bunătatea inimii du-mitale.” 

Dcctorul, ridicând puţin buza de sus, îşi dezgoli dinţii 
parcă ar fi avut poftă să muşte şi făcu o plecăciune cam 
țeapănă, fără să se ridice din scaun. Era complet pierdut, ca un 
om care a întâl.iit dragostea târziu, şi nu ca pe cea mai 
minunată dintre iluzii, ci ca pe o revelaţie sfi-şietoare şi 
nepreţuită, iar vederea acestei femei (d-j care fusese despărţit 
aproape un an de zile) îi trezea idcea de ac1 „raţie, imboldul de 
a-i săruta poala rochiei Si, natural, acest exces de sentiment se 
traducea la el în verbe şi mai caustice. 

„Mi-e teamă să nu fiu copleşit de prea multă recunoştinţă. 
Oamenii ăştia, totuşi, mă interesează M-am dus de mai multe ori 
pe Isabela Mare, să văd cum se simte bătrânul garibaldin.” _,„ 

Nu-i spunea doamnei Gould că se dusese pentru că, ul 
absenţa ei, acolo găsea alinare în sentimentul, înu de austeră 
admiraţie al bătrânului Giorgio pentru nora englezoaică - 
binefăcătoarea”, în volubila, toren ţiala, pasionata afecţiune a 
oacheşei Linda pjntru Emilia a noastră - îngerul nostru',, în 
adoraţia din pri-rjrile blondei Gisella cu gâtul alb, cu ochii daţi 
peste cap privii'i alunecând apoi lăturalnic spre el, inocente dar' 
şi cochete, şăgalnice, făcându-l pe doctor să-şi spună, uluit:Dacă 
n-aş fi cum sunt, bătnn şi slut, aş zice că diavolul ăsta de fată 
îmi face ochi dulci. Şi poate că-mi şi face. E în stare să facă 
oricui.” Despre toate astea doctorul Monygham nu i-a spus 
nimic doamnei Gould, providenţa familiei Viola, ci s-a întors la 
ceea ce numea „Nostromo al nostru”. 

„Ce voiam să vă spun e că timp de câţiva ani de zile, 
marele nostru Nostromo nu şi-a bătut prea mult capul cu 
bătrânul şi cu fetele. E adelu259?rat, nu-i vorbă, că zece luni din 
douăsprezece lipsea, cu cabotajul lui. Făcea avere, cum i-a spus 
odată căpitanului Mitchell. Pare-se că a reuşit, şi încă remarcabil 
de bine. De altfel, era de aşteptat. E un om plin de resurse, plin 
de încredere în el însuşi, gata oricând să-şi încerce norocul şi să 
rişte orice. îmi aduc aminte că într-o zi eram la căpitanul 
Mitchell în birou, când a intrat el cu aerul acela calm, grav, cu 
care se plimbă peste tot. Lipsise, fusese cu negustoria lui în 
golful Californiei, zicea, privind peste capetele noastre, la 


perete, aşa cum îi e obiceiul, şi zicea că-i face plăcere, acuma la 
întoarcere, să vadă că se clădeşte un far pe Isabela Mare, sus pe 
faleză. îi face mare, mare plăcere, a repetat. Mitchell i-a explicat 
că C. N. O. hotărâse să ridice construcţia, ca să ajute navigația 
pentru linia sa poştală, şi că recomandarea el o făcuse, Mitchell. 
Căpitanul Fidanza a fot atât de amabil încât să spună că era o 
excelentă recomandare. îmi a-duc aminte cum îşi răsucea 
mustaţa privind jur împrejur marginea tavanului, ca apoi să 
propună angajarea lui Giorgio ca îngrijitor al farului.” „Am auzit 
de asta. M-au consultat şi pe mine, atunci,” Zlse doamna Gould. 
„Mă întrebam dacă avea să fie bine Pentru fete să stea izolate 
acolo pe insulă, ca într-o pus-carie.” 

Propunerea îi convenea de mânuie bătrânului garibaldin, 
fra« pt gustul lui. Cât despre Linda, orice loc era frumos, 
ncmtător, numai <*ă fie ales de Nostrnmo. Pe Gian' Batista alei 
putea să-l aştepte şi acolo, la fel de bine ca ori - 

27, Nostromo unde. Cred că ea a fost dintotdeauna 
îndrăgostită de incn ruptibilul capataz. Şi în afară de asta, şi 
tatăl şi So- voiau neapărat s-o scape pe Gisella de asiduităţile 
unu oarecare Ramirez.” „Ah,” făcu doamna Gould interesată. 
„Ramirez? Ce fPi de om e?” „Un simplu mozo din oraş. Tatăl lui a 
fost cargador pG când era mic, un băiat deşirat, hoinărea prin 
port în zdrenţe, până l-a luat Nostromo în mână şi a făcut om 
din el. După ce s-a făcut ceva mai mare, l-a pus pe barcazul nr. 
3 - cu care a fost scos argintul, doamnă Gould. Nostromo 
alesese pentru argint barcazul ăsta pentru că ţinea marea bine 
şi era cel mai robust din toată flota companiei. Tânărul Ramirez 
a fost unul dintre cei cinci cargadori cărora li s-a încredinţat 
scoaterea argintului din vamă, în noaptea aceea de pomină. 
Cum vasul pe care-l avea în seamă se scufundase, Nostromo, 
plecând din serviciul companiei, i l-a recomandat căpitanului 
Mit-chell ca succesor. îl instruise perfect în rutina operaţiilor, aşa 
că domnul Ramirez, dintr-un golan muritor de foame, a ajuns 
om şi capataz de cargadores la Sulaco.” „Mulțumită lui 
Nostromo,” zise doamna Gould cu căldură. 

„Mulțumită lui Nostromo,” repetă doctorul Monygham,Pe 
cuvântul meu, puterea omului ăstuia mă înspăirnântă, când mă 
gândesc mai bine. Că sărmanul nostru căpitan Mitchell, 
îmbătrânit, a fost foarte bucuros să numească pe cineva care 
ştia cum merge treaba şi care-l scutea de bătaie de cap, nu mă 


miră. Ce-i extraordinar e faptul că aceşti cargadori din Sulaco l- 
au acceptat pe Ramirez ca şef fără să crâcnească, numai pentru 
că a fost bunul plac al lu, Ncstromo Fireşte, nu-i un al doilea 
Ncstromo, cum îi plăcea lui să se laude c-o să fie, dar oricum, e 
o situaţie destul de strălucită. Asta i-a dat curaj să-i facă curte 
Gisellei Viola care, ştiţi şi dumneavoastră, e fiurxiu-seţea 
recunoscută a oraşului. Dar bătrânul garibaldm nu poate să-l 
sufere. De ce, nu ştiu. Poate pentru că nu-i un model de 
perfecţiune, ca Gian' Battista, întruchipai”63 curajului şi a 
fidelității şi a onoarei „poporului”. Sign*r Viola nu dă cine ştie ce 
pe localnicii din Sulaco. Amândoi, şi bătrânul spartan şi Linda 
cea albă la faţă cu gura ca cireaşă şi cu ochii ca tăciunele, o 
păzeau aprig pe blondă. Ramirez a fost îndepărtat, Papa Viola, 
mi s-a povestit, l-ar fi ameninţat odată cu puşca.” par Gisella, ea 
ce zice?” întrebă doamna Gould. „Ea e puţin cam cochetă, am 
impresia,” răspunse doctorul „Nu cred că se sinchiseşte prea 
mult. Natural, îi place să primească omagiile bărbaţilor. Şi apoi, 
daţi-mi voie să vă spun, doamnă Gould, Ramirez nu era unicul. 
Mai există şi un inginer de la calea ferată, care şi el fusese gonit 
cu puşca. Bătrânul Viola nu admite nici un fel de glumă când e 
vorba de onoarea lui. De când i-a murit nevasta, a devenit 
suspicios, e neliniştit. A fost foarte încântat s-o poată scoate din 
oraş, pe fiică-sa cea mică. Dar, iată ce s-a întâmplat, doamnă 
Gould. Ramirez, îndrăgostitul onest şi izgonit, n-are voie să mai 
pună piciorul pe insulă. Mă rog. A respectat interdicţia dar, 
natural, îşi îndrepta mereu privirile spre Isabela Mare. S-ar părea 
că luase obiceiul să stea noaptea târziu cu ochii la far. Şi, în 
timpul acestor veghi sentimentale, descoperi că Nostromo, 
căpitanul Fidanza adică, se întorcea foarte târziu de la vizitele 
pe care le făcea familiei Viola. Câteodată chiar şi pe la miezul 
nopţii.” Doctorul se opri şi privi semnificativ la doamna Gould. 

„Bine, dar nu înţeleg,” începu ea cu un aer perplex. 
„Acuma vine partea stranie,” continuă doctorul Mony-gham 
„Viola, care pe insula lui e rege, nu admite vizitator după ce se 
lasă întunericul. Chiar şi căpitanul Fidanza trebuie să plece după 
apusul soarelui, când Linda urcă sus să îngrijească de lumina 
farului. lar Nostromo, ascultător, pleacă. Dar ce se întzmplă 
după? Ce face el în S*lf între şase şi jumătate şi miezul nopţii? 
Nu numai 0 dată a fost văzut intrând liniştit în port la o oră atât 
de târzie Ramirez era ros de gelozie. De bătrânul Viola nu^ 


îndrăznea să se apropie; dar şi-a luat inima-n dinţi *;i i-a 
reproşat Lindei treaba asta, sarcastic, într-o duminică dimineaţa 
când venise la uscat să asiste la slujbă şi să se Uca la 
mormântul maică-si. A fost o scenă, pe chei, la care de fapt am 
fost de faţă. Era dimineaţa devreme El trebuie s-o fi aşteptat 
anume. Mă aflam acolo din pUrg întâmplare, fusesem chemat 
de urgenţă într-un consult de medicul de pe o canonieră 
germană din port. Ramirez părea ieşit din minţi: fata îl potopise 
cu mânia şi disprețul şi focul ei. Un spectacol bizar, doamnă 
Gould cheiul lung, pustiu, şi la capătul lui cargadorul cu brâu 
roşu înnebunit, şi fata, în negru toată; portul, în liniştea de 
început de duminică, era încă umbrit de munţi nu mişca nimic 
decât o barcă sau două pe lângă vapoarele ancorate, şi gigul 
canonierei, care venea să mă ia la bord. Linda a trecut la un pas 
de mine. l-am văzut ochii: scăpărau. Am strigat-o. Nu m-a auzit. 
Dar am privit-o în faţă: era oribilă, de mânie, de sfâşiere.” 
Doamna Gould se ridică în picioare, deschizând ochii mari. 

„Ce vrei să spui, doctore Monygham? Vrei să spui că o 
bănuieşti pe sora mai mică?” „Quien sabe | Cine ştie?” zise 
doctorul ridicând din umeri ca un costaguanez autohton. 
„Ramirez a venit la mine, a-colo pe chei. Se clătina pe picioare. 
Părea că înnebureşte. îşi apucase capul în mâini. Trebuia să 
vorbească cu cineva - pur şi simplu trebuia. Natural, m-a 
recunoscut, oricât era el de ieşit din minţi. Lumea, pe aici, mă 
ştie, mă ştiu toţi. Prea am trăit mult printre ei ca să mai fiu 
pentru ei altceva decât doctorul piază-rea, care te vindecă de 
toate relele trupului şi-ţi aduce ghinion dintr-o privire. A venit la 
mine. A încercat să se stăpânească. A încercat să m? facă să 
înţeleg că nu vrea decât să mă pună în gardă contia lui 
Nostromo. S-ar părea că Nostromo, căpitanul Fidanza adică, ar fi 
spus la nu mai ştiu care întrunire secietă că aş fi cel mai înrăit 
denigrator al tuturor săracilor - al poporului Tot ce se poate. Mă 
onorează cu o an'ipa-tie pe care nici nu încearcă să o ascundă. 
Şi o “Torbă a căpitanului Fidanza poate fi absolut suficientă ca 
să împingă pe un nerod să-mi vâre un cuţit în spate. Comisia 
sanitară pe care o prezidez nu se bucură de simpatia populaţiei. 
„Feriţi-vă de el, Senor doctor. Distrugeţi-l, Sefior doctor,” mi-a 
şuierat Ramirez drept în faţă. Şi aP** a izbucnit. „Omul ăsta le-a 
vrăjit pe amândouă fetele! Cât despre el, vorbise prea mult. 
Trebuia să fugă, 


_ Sg fugă şi să se ascundă undeva. Se lamenta de dorul 
Gisellei, dar pe urmă a început să-i spună în toate felurile, 
uvinte'pe care nu le pot reproduce. Dacă ar fi existat vreo 
speranţă că ar putea s-o facă să-l iubească, prin cine Ştie ce 
mij*oace. da, ar fi furat-o de pe insulă, ar fi fugit cu ea în 
pădure. Dar, n-avea nici un rost... Şi s-a depărtat cu paşi mari, 
agitându-şi braţele deasupra capului Am dat atunci cu ochii de 
un negru bătrân, care şezuse îndărătul unui şir de lăzi, pescuind 
pe chei Şi-a strâns undiţele şi a plecat imediat, furişându-se. 
Probabil că trăsese cu urechea şi prinsese câte ceva, şi probabil 
că a şi vorbit, pentru că vreo câţiva prieteni de-ai garibaldinului, 
de la calea ferată presupun, l-au pus în gardă contra lui 
Ramirez. Dar Ramirez a dispărut din oraş.” „Socotesc că amo 
răspundere faţă de fetele acestea,” zise doamna Gould 
tulburată. „Nostromo e la Suiaco, acuma?” „Este. De duminica 
trecută.” „Ar trebui să i se vorbească - imediat.” „Cine să 
îndrăznească să-i vorbească? Chiar şi Ramirez, înnebunit de 
amor, fuge până şi de umbra căpitanului Fidanza.” „Eu. Am să-i 
vorbesc eu,” declară doamna Gould. „Unui om ca Nostromo, un 
cuvânt o să-i fie de ajuns.” Doctorul zâmbi amar. 

„Trebuie să se termine cu o situaţie care se pretează la... 
Nu-mi vine să cred una ca asta despre copilul acela,” continuă 
doamna Gould. 

>,E un bărbat destul de frumos,” mormăi doctorul, 
sumbru. 

>,p să înţeleagă, sunt convinsă că o să înţeleagă. Trebuie 
să pună capăt tuturor treburilor ăstora însurându-se imediat cu 
Linda,” rosti prima doamnă din Suiaco cu hotare supremă. 

^e poarta grădinii apăru Basilio, îngrăşat, cu faţa lucioasă 

^ spână puţin îmbătrânită. cu zbârcituri în colţul ochilor cu 
părul negru ca tăciunele bine-ntins cu peria. Oprindue jJn dosul 
unui grup de arbuşti ornamentali, puse jos grijă un copilaş pe 
care-l purtase în cârcă - ultimul ascut al lui şi al Leonardei. 
Capricioasa şi alintata cameristă se căsătorise cu câţiva ani în 
urmă cu moz0O ui sef din Casa Gould. ~ 

Rămase pe călcâie o vreme, contemplându-şi cu dragoste 
odrasla, care-i răspundea privindu-l cu o imperturbabilă 
seriozitate; apoi, solemn şi plin de respect pentru sine însuşi, 
porni mai departe pe potecă.,Ce-i, Basilio, ce s-a întâmplat?” 
întrebă doamna Gould. 


„S-a telefonat de la biroul minei. Stăpânul rămâne să 
doarmă astă-seară la munte.” 

Doctorul Monygham se ridicase şi privea în altă parte O 
tăcere adâncă domni un timp în umbra de sub marii copaci ai 
încântătoarei grădini a Casei Gould. „Bine, Basilio,” zise doamna 
Gouli. îl privi cum se depărtează pe potecă, cum se abate în 
dreptul arbuştilor şi reapare cu copilul în cârcă. Trecu poarta 
care desparte grădina de patio cu paşi măsuraţi, plini de grijă 
pentru mica sa povară. 

Cu spatele la doamna Gould, doctorul rămăsese cu ochii la 
un strat de flori departe în bătaia soarelui. Lumea îl socotea 
dispreţuitor şi acru. Firea lui adevărată era însă alcătuită dintr-o 
mare capacitate de iubire şi o sensibilitate excesivă. Ce-i lipsea 
era doza de nesimţire lustruită a oamenilor de lume, nesimţire 
din care izvorăşte o îngăduinţă facilă şi pentru sine şi pentru 
alţii, îngăduinţă care-i departe ca cerul de pământ de adevărata 
simpatie şi compasiune omenească. De unde spiritul lui sardonic 
şi vorbele muşcătoare. 

În tăcerea profundă, privind cu răutate la strălucirea 
florilor, doctorul Monygham vărsă în gând un potop de invective 
pe capul lui Charles Gould. In spatele lui imobilitatea doamnei 
Gould adăuga la graţia siluetei un farmec de artă, farmecul unei 
atitudini prinse şi fixate pentru eternitate. Doctorul se răsuci 
brusc şi îşi luă rămas bun. 

Doamna Gould se rezemă în scaun în umbra copacilor 
mari plantați în cerc. Se rezemă cu ochii închişi, cu mâinne 
lăsate moi pe braţele fotoliului. Clar-obscurul de su frunzişul des 
scotea în relief frumuseţea tinereasca ^ a chipului ei, făcea ca 
stofa uşoară şi dantela albă a rochiei ă apară luminoase. Mică şi 
gingaşă, radiind parcă propria sa lumină în umbra ramurilor 
întreţesute, semăna cu o zţnă blândă, obosită de o viaţă 
întreagă de binefaceri, tulburată de o îndoială ucigătoare: truda 
ei să nu fi fost zadarnică, magia ei, neputincioasă. 

Dacă ar fi întrebat-o cineva la ce se gândeşte, singura jn 
grădina Casei Gould, când soţul ei era la mină şi obloanele de la 
stradă închise ca la o casă părăsită, ca să fie sinceră ar fi trebuit 
să eludeze întrebarea. îşi dăduse seama că viaţa, ca să fie plină 
şi bogată, trebuie să cuprindă, în fiecare clipă a prezentului, şi 
grija trecutului şi grija viitorului. Munca noastră cea de toate 
zilele trebuie înfăptuită pentru gloria celor ce s-au dus şi pentru 


binele celor ce vor veni. La asta se gândea ea, şi oftă fără să-şi 
deschidă ochii - fără să facă nici cea mai mică mişcare. O clipă 
faţa doamnei Gould încremeni rigidă, parcă să întâmpine fără să 
se lase doborâtă un val de singurătate care-i trecea până peste 
cap. Şi îşi mai dădu seama că nimeni n-are s-o întrebe vreodată, 
cu adevărată solicitudine, la ce se gândeşte. Nimeni. Nimeni, în 
afară poate de omul care tocmai plecase. Nu; nimeni căruia să-i 
poată răspunde cu sinceritate netimorată, cu o încredere de o 
desăvârşire ideală. In tăcerea tristă a imobilităţii sale mai plutea 
încă cu-vântul „incorigibil” - cuvânt rostit cu puţin timp înainte 
de doctorul Monygham. Incorigibil, Seiâor Admini-strador, în 
devotamentul lui pentru marea mină de argint! Incorigibil, în 
vrednica, hotărâta slujire a intereselor materiale, de care 
agăţase credinţa sa în triumful ordinei şi al justiţiei. Sărmanul 
băiat! Atât de bine-i vedea ea firele argintii de la tâmple! Era 
perfect -~ Perfect. Ce-ar fi putut pretinde mai mult? Era un suc- 
ces colosal, durabil; iar dragostea, doar o scurtă clipă ue uitare, 
o scurtă beţie, de ale cărei delicii îţi aminteai cu o uşoară 
tristeţe ca de o durere mare prin care ai trecut. Nevoia de a 
izbândi în acţiune purta în <=âne, “erentă, descompunerea 
morală a idealului. Vedea raun-ew San Tome suspendat peste 
Campo, peste ţara în-feagă, temut, detestat, opulent, 
formidabil, mai lip-Slt de suflet decât orice tiran, mai nemilos şi 
mai despotic decât cel mai rău guvern, gata să zdrobească vier 
fără număr pentru expansiunea puterii sale. Toate a cestea, el 
nu le vedea. Nu putea să le vadă. Nu eră vina lui. El era perfect, 
perfect; dar ea n-o să-l aibă niciodată numai ptntru ea. 
Niciodată, nici măcar pen. tur o singură oră fugară, numai 
pentru ea, în vechea lor casă spaniolă care-i era atât de dragă! 
Incorigibil ultimul dintre Corbelâni, ultima dintre Avellani, spu.' 
şese doctorul; dar ea vedea limpede cum mina de la San Tome 
stăpânea, mistuia, pârjolea viaţa celui din urmă dintre Goulzii 
costaguanezi; domina spiritul energic al fiului cum dominase 
lamentabila slăbiciune a tatălui. Un extraordinar succes pentru 
ultimul Gould. Ultimul! Ea, multă, multă vreme sperase, că 
poate... Dar nu! Nu va mai fi niciunul. O dezolare fără margini, 
spaima în faţa propriei sale vieţi care trebuia continuată, se 
pogora peste prima doamnă din Sulaco. Cu o viziune profetică 
se imagina supraviețuind singură tânărului ei ideal de viaţă, de 
dragoste, de acţiune - singură în „tezaurul lumii”. Pe faţa ei cu 


ochii închişi se aşternu o expresie de suferinţă adâncă, oarbă, 
de vis chinuitor. Cu vocea confuză a unuia care doarme un somn 
agitat zăcând neputincios în ghearele unui coşmar neîndurător, 
bolborosi, în pustiu, cuvintele: „Interese materiale.” capitolul 
doisprezece 

se îmbogăţise foarte încet. Era efectul prudenţei sale. Se putea 
stăpâni chiar şi când era scos din fire. Şi e un eveniment rar şi 
tulburător să devii, în deplină cunoştinţă de cauză, sclavul unei 
comori. Dar era şi foarte greu să-i dea argintului o formă uşor 
utilizabilă. Simplul fapt de a-l scoate de pe insulă treptat, puţin 
câte puţin, era plin de dificultăţi, de Pe” ricolul de a fi 
descoperit. Trebuia să se ducă la Isabeia re Pe ascuns> între 
două călătorii de-a lungul coascare ele erau, în ochii lumii, sursa 
averii sale. rhlar în echipajul propriei sale goelele n-avea 
încredere îl socotea în stare să-şi spioneze teribilul său apitan. în 
port, nu îndrăznea să stea mult. Cum îşi vedea corabia 
descărcată, se grăbea să pornească în altă călătorie, pentru că 
se temea să nu trezească bănuieli chiar numai cu o zi de 
întârziere. Uneori, într-o escală de o săptămână sau mai bine, nu 
se putea duce la comoară decât o singură dată. Atâta tot: două 
lingouri. Suferea din pricina fricii tot atât de mult cât din a 
prudenţei. îl umilea faptul că trebuia să lucreze pe furiş. Dar 
ce-l durea mai mult era că-şi vedea gândul absorbit de 
comoară. 

O călcare de lege, o crimă în viaţa unui om îl roade ca un 
cancer, îl mistuie ca o febră. Nostromo nu mai avea,ace; 
autenticitatea, esenţa calităţilor sale, era distrusă,i dădea singur 
seama, şi se întâmpla deseori să blesteme argintul de la San 
Toms. Curajul său, magnificenţa, distracţiile, munca sa, toate 
erau ca înainte, numai că acum toate erau prefăcătorie. Singură, 
comoara era reală. Se crampona de ea cu o tenacitate aprigă, 
lucidă. Dar contactul cu lingourile - nu-l putea suferi. Uneori, 
după ce ascundea în cabină cele două bucăţi - rodul unei 
expediţii secrete de o noapte întreagă la Isabela Mare - 
rămânea cu ochii la degetele sale, mirat că nu erau pătate. 

Găsise mijlocul de a plasa barele de argint în porturile 
îndepărtate. Necesitatea de a întinde călătoriile de-a lungu! 
coastei făcea ca vizitele sale la familia Viola să fie rare. li era 
scris să-şi ia nevastă de acolo. îi spusese asta o dată chiar şi lui 
Giorgio. Dar garibaldinul înlăturase subiectul cu un gest 


maiestos al mâinii în care ţinea strâns o pipă de rădăcină de 
măceş înnegrită. Mai era timp destul; nu era ei omul să silească 
pe cineva să-i ia fata de nevastă. 

^u timpul, Nostromo îşi descoperi preferința pentru cea 
mică. Ei doi aveau, în firea lor, unele similitudini profunde, 
necesare pentru o încredere şi o înţelegere săvârşite, -“diferent 
de deosebirile aparente, superficiale, de temperament, ce ar 
putea exercita prin. contrast o anume fascinaţie. Soţia lui va 
trebui să-i st;e taina, pentru că altminteri viaţa le-ar fi 
imposibilă! atrăgea Gisella, fata asta cu privirea candidă şi gâtui 
alb, docilă, tăcută, avidă de senzaţii sub aerul ei de in_ dolenta 
placidă; pe când Linda, palidă la chip şi păţi. masă, energică, 
numai foc şi vorbe scăpărând, sumbră şi dispreţuitoare, vlăstar 
din vechea viţă, adevărată fiică a austerului republican, dar cu 
glasul Teresei, îi inspira o profundă neîncredere. Ceva mai mult, 
sărmana fată nu-şi putea ascunde dragostea ei pentru Gian' 
Battista. El îşi dădea seama: va fi o pasiune violentă exigentă, 
bănuitoare, intransigentă - ca sufletul ei! Gisella, cu frumuseţea 
ei blondă şi caldă, cu placiditatea de suprafaţă a firii ei 
promițând supunere, cu farmecul misterului ei feciorelnic îi 
exalta pasiunea şi-i potolea temerile de viitor. 

Absenţele lui din Sulaco erau lungi. La întoarcerea după 
cea mai lungă dintre ele, văzu barcazuri încărcate cu blocuri de 
piatră trase la faleza Isabelei Mari; sus erau macarale şi 
schelărie, se vedeau siluete de oameni miş-cându-se şi un mic 
far începuse să se ridice din temelii pe muchea falezei. 

Când dădu cu ochii de acest spectacol neaşteptat, 
nebănuit, uluitor, se socoti iremediabil pierdut. Ce-l mai putea 
feri acum de a fi descoperit. Nimic! II cuprinse o frică nebună în 
faţa acestei lovituri a soartei, care aprindea o lumină 
dezvăluitoare peste unicul locşor secret din toată viaţa lui, viaţa 
aceasta a cărei esenţă însăşi, a cărei valoare, a cărei realitate 
consta în reflectarea ei în ochii plini de admiraţie ai oamenilor. 
Toată, în afară de lucrul acesta, care depăşea comprehensiunea 
oamenilor obişnuiţi; care se afla între el şi acea putere ce vede 
şi aude şi dă fiinţă răutăţii din blesteme. Tenebre. Nu oricărui 
om îi erau sortite asemenea tenebre. Şi aveau să facă lumină, 
acolo, să pună un far Un far! îl vedea luminând ruşinea lui, 
sărăcia, disprețul. Cineva cu singuranţă c-o să. Poate c-a şi. 
Incomparabilul Nostromo, el capataz, respectatul şi temutul 


căpitan Fidanza, şeful necontestat al societăţilor secrete, 
republican ca bătrânul Giorgio şi în fundul sufletului un 
revoluţionar (dar în alt fel), fu pe punctul de sări peste bord de 
pe puntea propriei sale goelete. Omul acesta, plin de el până la 
nebunie aproape, privea sinuciderea în faţă cu hotărâre. Dar nu- 
şi pierdu capul. Fu reţinut de gândul că asta nu era o scăpare. 
Se imagină mort, şi ruşinea dăinuind. Sau mai curând, la drept 
vorbind, nu se putea imagina mort. Prea era posedat de 
sentimentul propriei sale existenţe, o viaţă persistând la infinit 
în transformările sale ca să poată înţelege noţiunea de sfârşit. 
Pământul, şi el dăinuia la nesfârşit. şi era curajos. Un curaj 
corupt, dar tot atât de bun pentru ce-i trebuia lui ca şi oricare 
altul. Naviga pe aproape de faleza Isabelei Mari, aruncând de pe 
punte priviri pătrunzătoare spre gura râpei înfundate de o 
vegetaţie crescând nestânjenită. Naviga destul de aproape ca să 
poată schimba saluturi cu muncitorii ce-şi făceau umbră ochilor 
cu palma, sus pe muchea falezei dominate de braţul unei 
macarale puternice. îşi dădu seama că niciunul dintre ei n- 
avusese nici un motiv să se apropia de ripa în care era ascuns 
argintul, necum să pătrundă în ea. In port află că nu rămânea 
nimeni să doarmă pe insulă, în fiecare seară echipele de 
muncitori se întorceau în port cântând în cor pe barcazurile 
goale trase de un remorcher. Pentru moment n-avea de ce se 
teme. Dar mai târziu? - se întrebă el. Mai târziu, când un 
îngrijitor va veni să locuiască în căsuţa clădită la vreo sută 
cincizeci de metri dincolo de turnul scund al farului şi abia la 
vreo patru sute de râpa sumbră, ferită, cu vegetaţie de junglă 
adăpostind secretul securităţii sale, al influenţei, al 
magnificenţei, al puterii sale asupra viitorului, al sfidării 
aruncate ghinionului, aruncate trădării, din partea oricui ar veni, 
a bogaţilor sau a dracilor - atunci? N-o să poată niciodată scăpa 
de co-rcioară! îndrăzneala lui, mai mare decât a restului 
oamenilor, îi turnase vâna asta de argint în viaţă. Şi sentimentul 
acestei aserviri, aprig şi arzător, sentimen-ul robiei - atât de 
profundă şi de iremediabilă încât adesea se compara în gând cu 
legendarii gringos, nici ^°rți nici vii, înlănţuiţi de comoara 
nelegiută de pe zuera - apăsa greu pe independentul căpitan 
Fidanza, proprietarul şi comandantul unei goelete de cabotaj 
cărui mândră frumuseţe (şi al cărui fabulos noroc în'a faceri) 


erau atât de bine cunoscute pe coasta apuseană a unui vast 
continent. 

Grav, cu chipul împodobit de aceiaşi favoriţi 
impresionanţi, cu mersul ceva-ceva mai puţin suplu, cu vigoarea 
şi simetria membrelor sale musculoase acoperite de 
vulgaritatea unui costum de stofă cafenie făcut de nişte croitori 
ovrei din mahalalele infecte ale Londrei cumpărat la raionul de 
îmbrăcăminte al Companiei An-zam, căpitanul Fidanza fu văzut 
pe străzi în Sulaco um. blând după treburi ca de obicei, şi după 
călătoria asta ca şi după celelalte. Şi, tot ca de obicei, lăsă să se 
răs-pândească zvonul că şi de data asta vânduse foarte bine. 
Avusese o încărcătură de peşte sărat, şi postul Paştelui se 
apropia. Fu văzut în tramvaie, ducându-se şi întor-cându-se între 
port şi oraş; intră prin cafenele şi pe ici pe colo vorbi cu câte 
cineva, în felul lui, măsurat, ferm Căpitanul Fidanza fusese 
văzut. Generaţia care să poată să nu ştie nimic despre faimoasa 
expediţie la Cayta nu se născuse încă. 

Nostromo, cum greşit i se spunea fostului capataz de 
cargadores, îşi crease sub numele său adevărat o a doua 
existenţă publică, modificată de noile condiţii, mai puţin 
pitoreşti şi mai greu de menţinut în faţa unei populaţii mai 
numeroase şi mai variate a oraşului Sulaco, capitala în plin 
avânt a Republicii Occidentale. Căpitanul Fidanza, mai puţin 
pitoresc, dar încă puţin misterios, fu remarcat în suficientă 
măsură sub bolta înaltă de fier şi sticlă a gării din Sulaco. Luă un 
tren local şi cobori la Rincon, unde făcu o vizită văduvei 
cargadorului mort în patioui Casei Gouid în urma rănilor primite 
(în zorii Erei Noi, ca Don Jose Avellanos). Consimţi să stea jos şi 
să primească un pahar de limonada rece în coliba în care 
femeia, în picioare, debita un teribil torent de cuvinte pe care el 
nu le asculta. Ca de obicei, îi lăsă ceva parale. Orfanii, care se 
făcuseră măricei şi erau bine crescuţi» îi ziceau unchiule şi-i 
cereau cu mare zarvă binecuvân-tarea. Le-o dădu, şi în prag se 
opri o clipă să-şi arunce ochii, încruntându-se, spre versantul 
neted şi abrupt al muntelui San Tome. Această uşoară 
contractare a frunţii sale bronzate, aşternând o umbră de 
severitate pe faţa lui de obicei impasibilă, a fost observată şi la 
şedinţa lojei ja care a asistat apoi - dar de unde a plecat înainte 
de banchet. A mai persistat şi la adunarea cu câţiva buni 
camarazi, italieni şi occidentali, strânşi în onoarea lui sub 


prezidenţia unui fotograf mărunţel, sărac, bolnăvicios şi puţin 
cocoşat, palid la faţă şi cu un suflet mărinimos înroşit de ură 
sanguinară împotriva tuturor capitaliştilor şi opresorilor de pe 
cele două emisfere. Eroicul Giorgio Viola, bătrânul revoluţionar, 
n-ar fi înţeles nimic din discursul lui de deschidere, iar căpitanul 
Fidanza, generos ca de obicei până la risipă, n-a luat de loc 
cuvântul. A ascultat, încruntat, cu gândurile aiurea, şi a plecat 
singur, inabordabil, taciturn, ca un om plin de griji, încruntarea 
s-a accentuat dimineaţa devreme, când a văzut zidari-pietrari 
plecând spre Isabela Mare în barcazuri pline cu blocuri de piatră 
cioplită, destule ca să mai aşeze încă un rând la farul scund. 
Asta era regimul de lucru. Un rând pe zi. 

Căpitanul Fidanza medita. Prezenţa străinilor pe insulă 
avea să-l izoleze complet de comoară. Fusese şi înainte destul 
de complicat şi de periculos. Era speriat, şi era şi furios. Cugeta 
cu hotărâre de stăpân şi cu viclenie de sclav intimidat. Apoi 
cobori la uscat. Era un dm plin de resurse, inventiv şi, ca de 
obicei, expedientul imaginat într-un moment critic era destul de 
eficace ca să răstoarne radical situaţia. Avea, acest în rom- 
parabil Nostromo, acest om „unic într-o mie”, darul de a 
transforma primejdia în siguranţă. Cu Giorgio instalat pe Isabela 
Mare, n-o să mai fie nevoie de nici un fel de ascunzişuri. Va 
putea să se ducă pe faţă, la lumina zilei, în vizită 2a fetele lui - 
la una din fetele lui - şi să ră-mână până târziu, de vorbă cu 
bătrânul garibaldin. Apoi, pe întuneric... noapte de noapte... 
Acuma o să poată să se îmbogăţească mai repede. Ardea să 
pună mâna, să strângă în braţe, să absoarbă, să subjuge într-o 
indiscutabilă posesiune această comoară a cărei tiranie îi 
apăsase spiritul, faptele, până şi somnul i-l apăsase. 

Se duse la prietenul său, căpitanul Mitchell - şi lucrul se 
făcu, aşa cum îi povestise doamnei Gould doctorul Monygham. 
Când ideea îi fu expusă garibaldinului, o scli pire palidă, nălucă 
ceţoasă a unui zâmbet foarte,' foarte vechi, se strecură pe sub 
mustăţile albe enorme ale bătrânului mâncător de regi şi de 
miniştri. Veşnic îşi făcea griji pentru soarta fetelor sale. In 
special pentru cea mică Linda, cu glasul maică-si, aproape că-i 
şi luase locul. Când rostea, cu vocea ei profundă, vibrantă: „Ei, 
padre?”, pg_rea că nu-i decât o schimbare de termen, că nu-i 
decât ecoul protestatar, plin de pasiune al lui: „Ei, Giorgio?” al 
sărmanei Signora Teresa. li intrase în cap că oraşul nu era un loc 


convenabil pentru fetele lui. Infatuatul dar nevi-novatul Ramirez 
devenise obiectul profundei sale aversiuni, întruchipând toate 
păcatele unei ţări al cărei popor era orb, josnic, popor de 
esclavos. 

La înapoierea din următoarea sa călătorie, căpitanul Fi- 
danza găsi familia Viola instalată în căsuţa gardianului farului. 
Nu se înşelase când se bazase pe experienţa pe care o avea 
despre maniile lui Giorgio. Garibaldinul refuzase să accepte 
orice idee de a i se da pe cineva ca ajutor, în afară de fetele 
sale. lar căpitanul Mitchell, doritor să-i fie pe plac sărmanului 
Nostromo, avu fericita inspiraţie, pe care numai o afecţiune 
adevărată ţi-o poate da, de a numi în mod oficial pe Linda Viola 
ajutor de gardian al farului de pe Isabele. 

„Farul este proprietate particulară,” obişnuia el să spună. 
„Aparține companiei mele. Am dreptul să numesc pe cine-mi 
place, şi am să-l numesc pe Viola. E aproape singurul lucru pe 
care mi l-a cerut vreodată Nostromo - un om care face cât 
greutatea lui în aur.” îndată ce goeleta acostă în dreptul vămii 
noi cu aerul ei de imitație de templu grec, cu acoperiş plat şi 
coloane, căpitanul Fidanza ieşi din port cu bărcuţa sa cu rame, 
în-dreptându-se spre Isabela Mare, făţiş, în lumina soarelui 
asfinţind, în văzul lumii, cu sentimentul de a-şi domina ursita. 
Trebuie să-şi aranjeze o situaţie. O să-i ceară fata de nevastă. 
Trăgând la rame, se gândea la Gisella. Linda poate că-l iubea, 
dar bătrânul va fi mulţumit s-o aibă pe lingă el pe cea mare, cu 
vocea maică-si. Nu se îndreptă spre fâşia îngustă de plajă unde 
acostase întâi Decoud, şi apoi singur în prima sa vizită la 
comoară. Se duse spre plaja de la celălalt capăt, şi urcă cu 
piciorul nanta regulată şi lină a insulei în formă de pană. Giorgio 
Viola> Pe care” văzu de departe şezând pe o bancă în faţa 
căsuţei, ridică uşor mina ca răspuns la strigătul lui Nos-trorao. 
Ajunse. Niciuna din fete nu se arătă. 

$ bine aici,” zise bătrânul, în felul său auster, distrat. 
Nostromo dădu din cap, apoi, după o tăcere scurtă: 

Mi-ai văzut goeleta trecând, acum vreo două ceasuri, ^u? 
Ştii de ce am venit, ca să zic aşa, încă înainte de a fi apucat bine 
ancora să muşte fundul portului Sulaco?” „Eşti la fel de 
binevenit ca un fiu,” spuse calm bătrânul, cu ochii rătăcind pe 
mare. 


„Ah! Fiu-tău. Ştiu. Sunt ce-ar fi fost el. Bine, viejo. E cel 
mai frumos bun-venit. Am venit să-ţi cer...” O spaimă subită îl 
cuprinse pe temerarul şi incoruptibilul Nbstromo. Nu îndrăznea 
să rostească numele pe care-l avea în gând. Scurta întrerupere 
nu făcea decât să dea o mai mare greutate şi solemnitate 
sfârşitului frazei. „Să-mi dai fata de nevastă...!” Inima îi bătea 
puternic. „E timpul ca dumneata...” 

Garibaldinul îi tăie vorba întinzând braţul: „Momentul, tu 
trebuia să-l chibzuieşti.” 

Se ridică încet. Barba sa, neîngrijită de la moartea Te- 
resei, deasă, albă ca zăpada, îi acoperea pieptul voinicesc, 
întoarse capul spre uşă şi strigă cu glas puternic: „Unda!” 

Se auzi răzbind din casă un strigăt, scurt şi înfundat; şi 
Nostromo, îngrozit, se ridică şi el în picioare, dar rămase mut, cu 
ochii la uşă. Era înspăimântat. Nu-i era teamă c-o să fie refuzat 
de fata pe care o iubea - nu exista refuz să poată z-ezista între 
el şi femeia dorită - dar în faţa lui &e ridica strălucind spectrul 
argintului, pretinzându-i printr-o tăcere imperativă o supunere 
fără crâcnire. Era înspăimântat pentru că, nici mort nici viu, ca şi 
acei gringos de pe Azuera, aparţinea trup şi suflet cutezanţei 
Şale nelegiuite. li era frică să nu i se interzică accesul pe insulă. 
îi era frică; şi nu spuse nimic. Văzându-i pe cei doi bărbaţi în 
picioare unul lângă altul “Şteptând-o, Linda se opri în prag. 
Nimic nu părea să-i învioreze paloarea mortală şi pătimaşă de 
pe faţă, dar ochii ei negri păreau să fi captat şi concentrat în ei 
toată lumina soarelui asfinţind într-o flacără scânteind din a- 
dâncuri sumbre, repode acoperită de pleoape grele ple_cându- 
se lent. 

„lată-ţi bărbatul, stăpânul şi binefăcătorul!” Vocea 
puternică a bătrânului Viola răsună cu o vigoare ce părea sg 
umple golful întreg. 

Ea păşi înainte, cu ochii aproape închişi, ca un somnambul 
în beatitudinea unui vis. 
făcu un efort supraomenesc. „E timpul, Linda, să ne logodim,” 
zise el ferm, în felul său impasibil, indiferent, glacial. 

Ea îşi puse mâna în palma lui întinsă, pleeându-şi capul 
negru cu scăpărări de bronz, pe care tatăl îşi odihni o clipă 
mâna. 

„Şi astfel e-mpăcat sufletul răposatei.” Erau cuvintele lui 
Giorgio Viola, care mai vorbi câteva minute despre defuncta sa 


soţie, iar cei doi, unul lângă altul, nu se priviră nici o singură 
dată. Apoi bătrânul tăcu şi Linda, nemişeându-se din loc, începu 
să vorbească: „De când mă ştiu pe lume, am tiăit numai şi 
numai pentru tine, Gian' Battista. Ştiai asta foarte bine! Ştiai... 
Battistino!” 

li rostea numele întocmai cum îl întona maică-sa. O ti 
isteţe sepulcrală cuprinse inima lui Nostromo. „Da, ştiam”, zise 
el. 

Şezând pe aceeaşi bancă alături de ei, eroicul garibaldin 
lăsă să i se plece capul cu coama colilie, singur în sufletul său cu 
amiatiriie-i tandre sau violente, teribile sau lugubre - solitar pe 
un pământ plin de oameni. Şi Linda, fata lui mult iubită, spunea: 
„A ta am îc^i de când mă ţin minte. Mi-cra de ajuns să mă 
gândesc ia tine, pentru ca în ochii mei pământul să fie pustiu. 
Când erai tu de faţă, ochii mei nu mai vedeau nimic. Eram a ta. 
Nimic nu s-a schimbat de atunci. Lurnea întreaga-i a ta, şitu mă 
laşi să trăiesc în ea...” îşi cobori vocea profundă, vibrantă cu un 
ton mai jos, şi găsi alte lucruri de spus - chinuitoare pentru 
bărbatul de lângă ea. Murmurul ei continua ardent şi volubil. 
Părea că n-o vede pe sora ei care venea din casă cu o broderie 
de altar la care lucra, trecând fără o orbă prin ^aVa I*ri 
proaspătă, frumoasă, cu o privire fu-V-Să şi un surâs abia 
schiţat, ca să se aşeze puţin mai încolo, He cealaltă parte a lui 
Nostromo. 

gra o seară liniştită. Soarele coborâse plnă apioape de 
marginea unui ocean de purpură, şi farul alb, Irvid pe fundalul 
de nori umplând gura golfului, îşi lansa lum:na rosie strălucind 
ca jarul incandescent pe focul cerului. Gi-seila, indolentă, 
prefăcută, ridica din când în când broderia la gură ca să-şi 
ascundă un căscat nervos, ca de panteră tânără. 

Deodată Linda se repezi la sora ei şi, apucându-i capul, îi 
acoperi obrajii cu sărutări. Nostromo simţi că ameţeşte. Când 
Linda îi dădu drumul soră-si şi o lăsă cu mâi-nile moi în poală, 
ameţită de violenţa îmbrăţişării, robul argintului îşi dădu seama 
c-ar fi în stare s-o împuşte, pe femeia asta. Bătrânui Giorgio îşi 
înălţă capul leonin. „Unde te duci, Linda?” „La far, padre mio.” 
„Si, si. Du-te la datorie.” 

Se ridică şi el, privi la fata mai mare depărtându-se şi, cu 
un ton a cărui notă festivă părea ecoul unei bucurii pierdute în 
noaptea timpurilor: „Am să gătesc ceva de mâncare. Ei, fiule! O 


să ştie bătrânui să dea şi peste o sticlă de vin bun.” Apoi, 
întorcându-se spre Gisella, trecând la un ton de tandreţe 
austeră: „Şi tu, mititico, nu te mai ruga la Dumnezeul popilor şi 
al sclavilor, roagă-te la Dumnezeul orfanilor, al obidiţilor, al 
săracilor, al copilaşilor, să-ţi dea şi ţie un om ca ăsta de bărbat.” 

Mina i se rezemă o clipă, grea, pe umărul lui Nostromo, 
apoi intră în casă. La aceste cuvinte, sclavul fără scăpare al 
argintului de la San Tome simţi colții veninoşi ai geloziei în- 
frgându-i-se adânc în inimă. Era îngrozit de sentimentul acesta 
nou, de violenţa lui, de intimitatea fizică pe care o im-Plica. Un 
bărbat! Un bărbat, ei! Şi era totuşi foarte normal ca la un 
moment dat Gisella să aibă un bărbat. Nu-şi imaginase niciodată 
până-n momentul acesta. Descoperind acum că frumuseţea ei 
ar putea aparţine vreodată altuia, îşi dădu seama c-ar fi în stare 
s-o omoare şi pe a doua dintre fetele lui Giorgio. Murmură, 
sumbru: 

28. Nostromo „Se zice că-l iubeşti pe Ramirez.” 

Ea clătină din cap fără să se uite la el. Reflexe arămii un- 
duiră peste tot în noianul de aur al părului ei. Fruntea-j netedă 
avea strălucirea catifelată, pură, mată a unei perle fără preţ în 
splendoarea unui apus de soare, amestecând tristeţea spaţiilor 
înstelate cu purpurul mării şi para cerului într-o magnifică 
seninătate. 

„Nu,” zise ea încet. „Nu l-am iubit niciodată. Cred că 
niciodată n-am... El mă iubeşte, poate...” Farmecul glasului ei 
lent se stinse în văzduh şi ochii îi rămaseră privind nemişcaţi în 
gol, părând indiferenți şi fără gânduri. 

„Ţi-a spus Ramirez că te iubeşte?” întrebă Nostromo re- 
ţinându-se. 

„Da, o dată... într-o seară...” „Mizerabilul... Ha!” 

Sărise-n sus ca muşcat de un şarpe şi se opri în fata si, 
mut de mânie. 

„Misericordia divina! Şi tu, Gian' Battista?! Nenorocita de 
mine!” se lamenta ea pe tonuri inocente. „l-am spus Lin-dei, şi 
m-a ocărit - m-a ocărit. Oare-s sortită să trăiesc mută, şi surdă, 
şi oarbă pe lumea asta? M-a spus tatei, care a pus mâna pe 
puşcă şi a curăţat-o. Sărmanul Ramirez! Pe urmă ai venit tu, şi 
ţi-a spus şi ţie.” El se uita la ea. îşi opri ochii pe golul gâtului ei 
alb, în care zvâcnea farmecul irezistibil al tinereţii palpitante, 
gingaşe, vii. Asta să fie oare copila pe care o cunoscuse? Era 


posibil? îşi dădu seama că în ultimii ani o văzuse realmente 
foarte puţin - sau de loc. De loc. Apăruse pe lume o făptură 
necunoscută. Dăduse peste el pe negândite. Era o primejdie. O 
primejdie îngrozitoare. Capacitatea lui instinctivă de hotărâre 
implacabilă, care nu-l trădase niciodată în faţa pericolelor vieţii 
acesteia, adăuga violenţei pasiunii sale o forţă calmă. Ea, cu un 
glas care amintea de susurul melodios al apei curgând, de 
vibrația de argint a unui clopoțel, continuă: „V-aţi înţeles toţi trei 
şi m-aţi adus aici, captivă între cer şi apă. Altceva nimic. Cer şi 
apă. Oh, Sanctissima Madre! Aici o să-mi încărunţească părul, 
pe insula asta îngrozitoare. Aş fi în stare să te urăsc, Gian' 
Battista!” 

El râse zgomotos. Vocea ei îl învăluise ca o mângâiere. Ea 
continua să-şi plângă soarta, împrăştiind fără să-şi dea seama 
ca o floare parfumul în răcoarea serii, vraja fără seamăn a 
făpturii sale. Era vina ei că pe Linda n-o plăcuse nimeni? îşi 
aducea aminte, de când erau mici şi mergeau cU mama lor la 
biserică, că la Linda, care nu se speria do nimic, nu se uita 
nimeni, pe când pe ea, care era sfioasă, o speriau cu atenţia lor. 
Poate că din cauza părului ei ca aurul. El izbucni: 

Părul tău ca aurul, ochii tăi ca violetele, şi buzele ca 
trandafirii, şi braţele tale rotunde, şi gâtul tău alb...” 
Imperturbabilă în poza ei indolentă, ea se îmbujora până la 
rădăcina părului. Nu era închipuită. Nu-şi dădea seama de 
frumuseţea ei cum nu-şi dă seama o floare. Dar îi făcea plăcere. 
Şi, cine ştie, poate chiar şi florilor le face plăcere să fie lăudate. 
El privi în jos şi adăugă, impetuos: „Şi picioruşele tale!” 

Rezemându-se de piatra aspră a zidului casei, părea să se 
scalde, languros, în căldura îmbujorării ei. Numai ochii, lăsaţi în 
jos, priveau picioruşele. 

„Va să zică, ai să te-nsori în fine cu Linda noastră. E 
teribilă. Ah! Poate că acum o să înţeleagă mai bine, după ce i-ai 
spus c-o iubeşti. N-o să mai fie atât de aprigă.” „Chica!” făcu 
Nostromo. „Nu i-am spus nimic.” „Atunci, grăbeşte-te. Vino 
mâine. Vino şi spune-i, ca să mă mai lase puţin în pace cu 
ocările şi - poate - cine ştie...” „Să ţi se dea voie să asculţi la ce- 
ţi spune Ramirez, ai? Asta e? Asta...” „Dumnezeule îndurător! 
Cât eşti de violent, Giovanni,” zise ea fără să se mişte din loc. 
„Cine-i Ramirez... Ramirez... Cine-i el?” repetă ea visătoare în 
amurgul şi tristeţea golfului acoperit de nori. La orizont, o dungă 


de purpură luân apus ca o bară de fier înroşită, peste intrarea 
într-o sumbră ca o cavernă, în care magnificul capataz de 
cargadores îşi ascunsese iubirea şi bogăţia. „Ascultă, Gisella,” 
zise el cu ton măsurat, „n-am să-i spun surorii tale nici o vorbă 
de dragoste. Vrei să ştii de ce?” tu „Oh, s-ar putea să nu înţeleg, 
Giovanni. Tata zice că nu eşti la fel cu toţi oamenii, că nimeni nu 
te-a în vreodată cum trebuie, că bogătaşii or să mai aibă 
surprize... Oh, Doamne-Dumnezeule, sunt obosită.” Ridică 
broderia ca să-şi ascundă jumătatea de jos a obra zului, apoi o 
lăsă să-i cadă în poală. Lanterna farului eră mascată înspre 
partea uscatului, dar dacă se depărtau puţin de turnul sumbru al 
farului, puteau să vadă fasciculul lUn,, de lumină aprins de Linda 
alunecând până departe în pur_ pura gata să se stingă a 
asfinţitului. 

Gisella Viola, cu mâna rezemată de zidul casei, cu ochr pe 
jumătate închişi, cu picioarele cu ciorapi albi şi papuci negri unul 
peste altul, părea să se abandoneze toată cu un fatalism calm, 
în amurgul care se lăsase. Faimecui trupului ei, misterios, plin 
de făgăduieli de indolenţă umplea noaptea de pe Golful Placido 
cu un parfum proaspăt şi îmbătător, împrăştiindu-se în umbră, 
îmbălsămând văzduhul. Incoruptibilul Nostromo trăgea 
tumultuos în pieptul său vraja ambianţei. Lepădase, înainte de a 
fi ieşit din port, hainele de târgoveţ ale căpitanului Fidanza, ca 
să-i fie mai la îndemână să tragă la rame tot drumul până la 
insule. Se afla în faţa ei cu brâul roşu şi o cămaşă în carouri ca 
pe vremuri pe cheiul companiei - un marinar din Mediterană 
coborât pe uscat să-şi încerce norocul în Cos-taguana. Amurgul 
purpuriu îl învăluia şi pe el - strâns, mătăsos, profund, cum îl 
învăluise, seară de seară, la mai puţin de cincizeci de metri de 
acolo, pe Don Martin Decoud cu pasiunea nimicitoare care era 
scepticismul lui iredactibi! şi-i exaltase solitudinea până la 
moarte. „Trebuie să mă asculţi,” începu el în cele din urmă, 
perfect stăpân pe sine. „N-am să-i spun un singur cuvânt de 
dragoste surorii tale, cu care sunt logodit de astă-seară, pentru 
că eu pe tine te iubesc. Pe tine!” Amurgul îi mai permise să 
vadă zâmbetul tandru şi voluptos apărut instinctiv pe buzele ei, 
croite anume pentru iubire şi sărutări, încremenind într-o 
expresie de teroare năucă. El nu se mai putu reţine. Cu toate că 
se trăgea înapoi la apropierea lui, braţele i se întinseră în 
întâmpinare, gest de regală demnitate în tandrul abandon-El îi 


ţinea capul în mâini şi o ploaie de sărutări repezi u nUndă faţa 
înălţată în sus licărind în purpura amurgului. Dominator şi 
tandru, punea încetişor stăpânire deplină pe prada lui. Şi îşi 
dădu seama că ea plânge. Atunci el capa-taz de cargadores, 
omul iubirilor nepăsătoare, se făcu blând şi bun şi mângâietor 
ca o femeie cu un copil necăjit. îi murmura cuvinte de iubire. Se 
aşeză lângă ea strângând la piept căpşorul blond. îi spunea 
steaua lui, floricica lui micuță. 

Se lăsase noaptea. Din odaia mare a căsuţei gardianului, 
unde Giorgio, unul din Mia Nemuritoare, îşi pleca peste un foc 
de mangal capul eroic şi leonin, răzbea odată cu aroma şi 
sfârâitul unei artistice frittura. 

În tulburarea confuză a întâmplării, venită ca un cataclism, 
numai în capul ei de femeie mai supravieţuise o licărire de 
rațiune. El, pierdut în extazul înbrăţişărilor lor mute, nu mai ştia 
de lume. Ea îi şopti la ureche: „Dumnezeule îndurător! Ce-o să 
se întâmple cu mine acum - aici - între cerul şi apa asta pe care 
le urăsc?! Linda, Linda - parc-o văd...!” încercă să se desfacă 
din strânsoarea lui, muiată brusc la numele soră-si. Dar nimeni 
nu se apropiase de siluetele lor sumbre, îmbrăţişate şi fră- 
mântate pe fondul palid al zidului. „Linda! Sărmana Linda! 
Tremur! Am să mor de frică în faţa ei, a surorii mele, logodită 
astă seară cu Giovanni, cu iubitul meu! Gio-vanni, trebuie să fi 
fost nebun! Nu pot să te înţeleg! Nu eşti ca alţi bărbaţi! N-am să 
renunţ la tine - niciodată n-am să renunţ - doar pentru Domnul- 
Dumnezeu! Dar de ce ai făcut lucrul ăsta orb, nebunesc, crud, 
îngrozitor?” Scăpată din îmbrăţişarea lui, lăsă capul în jos şi 
mâinile să-i atârne. Broderia de altar, ca bătută de un vânt 
puternic, căzuse departe pe jos, lucind albă pe pământul negru. 
„De frică să nu te pierd pe tine,” zise Nostromo.,. Ştiai că 
sufletul meu e al tău! Tu ştii tot! Pentru tine e făcut! Ce-ar fi 
putut sta între tine şi mine? Ce? Spune-mi!” repetă ea fără 
nerăbdare, cu un superb accent de siguranţă. 

i. Răposata maică-ta,” zise el, foarte încet. »Ah... săraca 
mama! Ea totdeauna... E în cer acuma, e o sfântă, dar eu nu te 
dau pe ea. Nu, Giovani. Numai pe Dumnezeu. Ai fost nebun - 
dar ce-ai făcut, e făcut. Oh Doam- 

4S7 ne, ce-ai făcut? Giovanni, iubitul meu, viaţa mea, 
stăpânul meu, nu mă lăsa aici. Nu mă mai poţi părăsi. Trebuie 
să mă iei - acuma, imediat - în clipa asta - în bărcuţa ta 


Giovanni, ia-mă de aici în noaptea asta, de frica ochilor Lindei, 
să nu trebuiască să-i mai văd o dată!” 

Se ghemui la pieptul lui. Sclavul argintului de la San Tome 
îi simţea greutatea ca nişte lanţuri la mâini şi la picioare, ca 
apăsarea unei palme reci pe buze. Lupta împotriva vrajei, a 
blestemului. 

„Nu pot,” zise el. „Nu încă. E ceva ce stă între noi doi şi 
libertate.” 

Ea se lipi şi mai strâns de el, dintr-un instinct subtil, 
inocent de seducţie. 

„Aiurezi, Giovanni - iubitul meu!” şopti ea ca o ispită. 

„Ce ar putea să iie? la-mă - ia-mă în braţele tale - la Dona 
Emilia - du-mă de aici. Nu-s grea.” 

Parcă s-ar fi aşteptat ca el s-o ridice imediat în braţe, pe 
palmele sale. Pierduse orice noţiune a imposibilității. Totul se 
putea întâmpla, în noaptea asta a minunilor. Cum el nu făcea 
nici o mişcare, ea aproape că strigă: „ţi spun că mi-e frică de 
Linda!” Şi el, tot nu făcu nici o mişcare. Ea se linişti, recurse la 
viclenie: „Ce-ar putea să fie?” zise, insinuant. 

O simţea, caldă, vie palpitând, vibrând, cuprinsă de braţul 
lui. Cu conştiinţa exaltantă a puterii sale, şi cu senzaţia 
ameţitoare de triumf în inimă, el cuteză lovitura cea mare 
pentru libertate. 

„O comoară,” zise. Ea nu-i răspunse nimic. Nu înţelesese. 

„O comoară. O comoară de argint cu care să cumpăr o 
coroană de aur de pus pe fruntea ta.” „O comoară?” repetă ea 
cu voce slabă, ca dintr-un vis adânc. „Ce vrei să spui?” 

Se dezlipi încet de el. Nostromo se ridică în picioare şi 
cobori privirea spre ea, spre chipul ei, la păr, la buze, la 
gropiţele din obraji - fascinat de contemplarea ei în noaptea 
golfului ca în plină strălucire de soare. Glasul ei blând şi 
seducător tremura acum de emoția unei admiraţii speriate, a 
unei curiozităţi nestăpânite. 

„O comoară de argint!” bolborosi ea. Apoi, din ce în ce 
mai repede, mai insistent: „Ce comoară? Unde? 

Cum ai pus mâna pe ea, Giovanni?”. 

gl lupta cu blestemul propriei sale înrobiri. Şi ca şi cum r fi 
dat o lovitură eroică, izbucni: 

Ca un hoţ!” 


Avu senzaţia că cea mai neagră beznă a Golfului Placido 
căzuse peste capul lui. N-o mai vedea. Dispăruse într-0 tăcere 
prelungă, obscură, profundă, de unde vo-cea ei, după un timp, 
ajunse până la el, slabă, cu o uşoară licăriie - faţa ei. 

Te iubesc! Te iubesc!” 

Cuvintele acestea îi dădură un sentiment nemaiîntâlnit de 
libertate; erau ca o vrajă, mai puternică decât vraja blestemată 
a comorii; ele transformau obositoarea lui subjugare de către 
obiectul acela mort într-o convingere exaltantă a propriei sale 
puteri. O va adora, îi spunea el, într-o splendoare ca a Donei 
Emilia. Cei bogaţi trăiau din averi furate celor săraci, dar el n-a 
luat nimic bogaţilor, nimic altceva decât ce ei singuri pierduseră, 
în prostia şi în trădarea lor. Pentru că el fusese trădat - zicea - 
înşelat, dus în ispită. Ea îl credea. Păstrase comoara ca să se 
răzbune, mai zicea el, dar acuma puţin îi păsa de răzbunare. 
Acuma îi păsa numai de ea, de Gisella. O să-i aşeze frumuseţea 
într-un palat, pe o culme de deal încununată de măslini - un 
palat alb deasupra mării albastre. O s-o ţină acolo ca pe un 
giuvaer într-o casetă. O să-i cumpere pământ - care să fie al ei, 
roditor, cu vii şi grâne - să calce pe el cu picioruşele. Şi i le 
sărută... Toate astea, el le plătise, le plătise cu sufletul unei 
femei şi cu viaţa unui bărbat... El capataz de cargadores savura 
beţia supremă a generozităţii sale. Superb, arunca la picioarele 
ei comoara învinsă, în imperturbabila beznă a golfului, în bezna 
sfidării - curr: zic oamenii - a ştiinţei lui Dumnezeu şi a iscusinţei 
diavolului. Dar —. o preveni el - trebuia întâi să-l lase să se 
îmbogăţească. 

Ea îl asculta ca în transă, cu degetele jucârHu-i-se, în Pârul 
lui. El se ridică din genunchi împleticindu-se, tre-rciurând, golit 
de putere, parcă-şi zvârlise sufletul din el. 

i. Atunci grăbeşte-te”, zise ea. „Grăbeşte-te, Giovanni, 
iubitul meu, stăpânul meu. N-o să renunţ la tine pentru nimeni 
decât pentru Dumnezeu. Dar mi-e frică ri Linda.” 

Avu impresia că ea se înfioară, şi-i jură să facă tot ce- 
poate. li spuse că se încrede în curajul iubirii ci Ea j; promise că 
o să fie vitează, dar el s-o iubească întotdeauna - acolo, departe 
în palatul alb de pe culmea de lingă marea albastră. Apoi, cu o 
ardoare timidă, ispititoare, murmură: „Unde-i? Unde-i? Spune- 
mi, Giovanni”. El deschise gura, dar încremeni - ca trăsnit. „Nu! 
Asta nu! Asta nu!” şuieră el gâfâind, înspăi-mântat de blestemul 


secretului care-i închisese gura faţă de atâta lume şi care din 
nou îi pecetluia buzele cu neştirbită forţă. Nici măcar ei. Nici 
chiar ei. Prea era periculos. „Iţi interzic să mă întrebi!” strigă el, 
stingând cu grijă mânia din glas. 

Nu-şi recâştigase libertatea. Spectrul comorii nelegiuite se 
înălța alături de ea ca o statuie de argint, nemilos, plin de 
mister, cu un deget pe buzele-i livide. Simţea cum piere sufletul 
din el la gândul de a se târî acum de-a lungul râpei, cu mirosul 
de pămân şi de frunziş umed în nări - strecurându-se înăuntru, 
urmărind cu hotărâre un scop care-i împietrea inima în piept, 
târân-du-se din nou afară, încărcat cu argint, ciulindu-şi urechile 
la cel mai mic zgomot. Şi chiar în noaptea asta trebuie s-o facă - 
ispravă de sclav laş. Se plecă până la pământ, îşi apăsă buzele 
pe poala rochiei ei, murmurând autoritar: „Spune-i că n-am vrut 
să mai rămân,” şi plecă de lân” ea brusc, tăcut; nici măcar un 
zgomot de paşi nu se auzi în ncpptea neagră. 

Ea rămase nemişcată, cu capul rezemat indolent de zid, 
cu ciorapi albi şi papuci negri în picioarele încrucişate unul peste 
altul. Când ieşi, bătrânul Giorgio nu se arăta atât de surprins de 
spusele ei pe cât se temuse - vag - ea. Pentru că era plină deo 
inexplicabilă teamă a-cum - teamă de orice şi de oricine, în 
afară de Giovanni şi de comoara lui. Dar asta era de necrezut. 
Eroicul garibaldin acceptă plecarea bruscă a lui Nostro-mo cu o 
indulgență înţeleaptă. îşi amintea de propriile sale sentimente şi 
dădu dovadă de o comprehensiune cu totul masculină pentru 
realele motive ale tânăruiui. )tYa bene. Lasă-l să plece. Ha! Ha! 
Cât o fi fata de frumoasă, tot ţi se strânge inima puţin. Libertate, 
libertate! pe atâtea feluri eşti! A rostit vorba cea mare, şi Oian' 
Battista, fiul meu, nu-i o curcă plouată.” Părea că-i dă lecţii 
Gisellei, care încremenise speriată...,. Un bărbat nu trebuie să 
fie curcă plouată,” repetă ci din prag. Imobilitatea şi tăcerea ei 
păreau a nu-i fi bătrmului pe plac. „Nu pizmui soarta surorii 
tale,” o sfătui el cu vocea sa gravă. 

Trebui curând să iasă din nou în uşă, s-o cheme pe fiică-sa 
cea mică să intre în casă. Era târziu. De trei ori o strigă pe nume 
până să-şi mişte măcar capu] de lângă zid. Rămasă singură, se 
simţea paralizată de stupoare. Intră în dormitorul pe care-l 
împărțea cu Linda. ca o somnambulă. Era atât de vizibil, lucrul 
acesta, încât şi bătrânul Giorgio, cu ochelarii pe nas, îşi ridică 
privirea din Biblie, clătină din cap şi închise uşa după ea. 


Traversă camera fără să se uite la nimic şi se aşeză 
imediat la fereastra deschisă. Linda, în exuberanta fericirii ei, 
coborâr.d pe furiş din turnul farului, o găsi cu o luminare aprinsă 
în spate, stând cu faţa la bezna nopţii, plină de suspinele 
vântului şi de zgomotul valurilor auzindu-se de departe, 
adevărată noapte de golf, prea densă şi pentru ochiul Domnului, 
şi pentru viclenia diavolului. Nici nu şi-a întors capul când s-a 
deschis uşa. Era în această imobilitate ceva care pătrunse până 
a-dânc în paradisul Lindei. Sora cea mare se irită: copila asta se 
gândeşte la nemernicul de Ramirez. Linda avea poftă de vorbă. 
Cu vocea sa imperioasă zise:Gisella,” dar nu-i răspunse nici cea 
mai mică mişcare. Fata care avea să trăiască într-un palat şi?ă 
calce pe pământul ei, murea de frică. Pentru nimic în lume nu 
Şi-ar fi întors capul, să dea cu ochii cu soră-sa. Inima îi bătea 
nebuneşte. Zise, pripit: >,Nu-mi vorbi. Mă închin.” 

Dezamăgită, Linda ieşi fără zgomot, şi Gisclla rămase în 
fereastră, nevenindu-i să creadă, pierdută, uluită, pli-nă de 
răbdare, ca şi cum ar fi aşteptat confirmarea incredibilului. 
Bezna de nepătruns a norilor păzea şi o parte din vis. Ea 
aştepta. 

N-a aşteptat în zadar. Omul căruia-i murise sufletul din el, 
strecurându-se afară din văgăună îngreunat de argint, zărise 
licărirea de lumină din fereastră şi nu se putu opri de a urca din 
nou. Pe fundalul acesta impenetrabil acoperind şi munţi înalţi şi 
coastă, ea văzu, miracol de o extraordinară putere, apărând 
robul argintului din San Tome. Primi această întoarecere a lui cu 
senzaţia că lumea, de acum înainte, nu i-ar mai putea face în 
vecii vecilor vreo surpriză. 

Rigidă, supusă, ea se ridică şi începu să vorbească, mult 
înainte ca lumina luminării să cadă pe faţa bărbatului care se 
apropia. 

„Ai venit să mă iei. Ai făcut bine. Deschide-ţi braţele, 
Giovanni, iubitul meu. Vin.” 

Paşii prudenţi se opriră şi, cu scânteieri sălbatice în ochi. 
el rosti aspru: „încă nu. Trebuie să mă îmbogăţesc cu încetul...” 
în tonul lui răzbi o notă de ameninţare. „Nu uita că iubitul tău e 
un hoţ.”, Da! Da!” şopti ea repede. „Vino mai aproape! Ascultă! 
să nu mă laşi, Giovanni! Niciodată, niciodată!... O să am 
răbdare...!” 


Silueta ei se plecă mângâitoare peste fereastra scundă, 
spre sclavul comorii nelegiuite. Lumina din odaie se stinse şi 
încărcat de argint, magnificul capataz se agăţă de gâtul ei alb în 
bezna golfului, cum se agaţă de un fir de pai un om care se 
îneacă. 

capitolul treisprezece. 

In ziua în care doamna Gould urma să dea, după expresia 
doctorului Monygham, o „tertulia”, căpitanul Fidanza cobori 
pasarela goeletei sale, ancorată în portul Sulaco. Avea un aer 
calm de hotărâre implacabilă, ce i se vedea din felul în care se 
aşezase în barcă şi apucase ramele. Pleca mai târziu decât de 
obicei. Când trase la mal, pe plaja de la Isabela Mare se făcuse 
după-masă târziu. Urcă panta cu paşi fermi. 

O recunoscu de departe pe Gisella, şezând pe un scaun 
rezemat cu spătarul de zidul casei, sub fereastra camerei ei. îşi 
avea broderia în mână şi o ţinea ridicată în dreptul ochilor. 
Calmul acestei figuri feciorelnice exaspera sentimentul de 
perpetuă luptă şi conflicte care-l frământa. Deveni irascibil. | se 
părea că ea ar fi trebuit, să audă zăngănitul lanțurilor lui - 
lanţurile lui de argint - să le audă de departe. Astăzi, la uscat, îl 
întâlnise pe doctorul piază-rea. care se uitase la el foarte 
insistent. 

Ea îşi ridică ochii - şi el se îmblânzi. In prospeţimea lor de 
floare, îi zâmbeau, şi zâmbetul ei îi mergea drept la inimă. Apoi 
ea se încruntă. Era un semn pentru el, să fie circumspect. Se 
opri la oarecare distanţă şi, cu glas puternic, indiferent, zise: 
„Bună ziua, Gisella. Linda-i încă aici?” „Da. E în odaia mare, cu 
tata.” 

Atunci se apropie şi, uitându-se pe fereastră în dormitor, 
de teamă ca nu cumva să-i vadă Linda, dacă se întorsese pentru 
cine ştie ce motiv, zise de-abia mişcând buzele: „Mă iubeşti?” 
„Mai mult decât viaţa.” Continuă să lucreze la broderie sub 
privirea lui plină de admiraţie, vorbind mai departe cu ochii 
plecaţi pe lucru. „Altfel n-aş mai putea trăi. N-aş mai putea, 
Giovanni. Viaţa asta-i mai rea ca moartea. Oh, Giovanni, dacă 
nu mă iei de aici, mă prăpădesc.” Zâmbi nepăsător. „Am să viu 
la fereastră când s-o întuneca,” zise el. 

„Nu, Giovanni, să nu vii. Astă-seară să nu vii. Linda şi cu 
tata au vorbit o mulţime împreună, azi.” „Despre ce?” „Despre 
Ramirez, mi s-a părut. Nu ştiu. Mi-e frică. Totdeauna mi-e frică. 


Parcă aş muri de o mie de ori pe zi. Dragostea ta e pentru mine 
ce-i comoara pentru tine Există, dar niciodată nu mă pot sătura 
de ea.” O privi nemişcat. Era frumoasă. Dorinţa crescu în el. 
Avea doi stăpâni, acuma. Dar ea nu era capabilă de o emotie 
susţinută. Era sinceră în ce spunea, dar noaptea dormea, 
placidă. Când dădea cu ochii de el, se exalta întotdeauna, dar 
singura schimbare manifestă în atitudinea ei era o accentuare a 
mutismului. li era frică să nu se trădeze, îi era frică de durere, 
de suferinţe trupeşti, de vorbe aspre, o speria mânia altora, sau 
violențele la care asista” Pentru că sufletul îi era tandru şi 
diafan, cu impulsuri de o spontaneitate pagină. Ea murmură: 
„Renunţă la palat. Giovanni, şi la via de pe deal. >ţs prăpădim 
dragostea pentru ele...” Se opri când o văzu pe Linda nemişcată 
în colţul casei fără o vorbă. 

se îndreptă spre femeia cu care era logodit spunându-i câteva 
cuvinte de salut, şi fu impresionat când îi văzu ochii înfundaţi în 
orbite, obrajii supţi, expresia de chin şi de boală de pe faţă. „Ai 
fost bolnavă?” întrebă el, încercând să pună o notă de 
îngrijorare în ton. 

Ochii ei negri îi aruncară o privire numai flăcări. „Arăt mai 
slabă?” întrebă ea. „Da... poate... puţin.” „Şi mai bătrână?” 
„Fiecare zi contează - pentru noi toţi.” „Mi-e teamă că am să 
încărunţesc până să mă văd cu inelul în deget,” zise ea, rar, cu 
ochii ţintă la el. Aştepta să vadă ce o să-i răspundă, lăpându-şi 
în jos mi-necile suflecate. 

„Nu-ţi fie teamă,” zise el, absent. 

Ea se întoarse brusc şi se depărta, ca şi cum cuvintele lui 
ar fi cuprins ceva definitiv, şi se apucă de treburile gospodăriei, 
în timp ce Nostromo se aşeză la vorbă cu tatăl ei. Conversaţia 
cu bătrânul garibaldin nu era lucu uşor. Vârsta îi lăsase intacte 
facultăţile, părea numai că le înfundase undeva, adânc 
înlăuntrul lui. Răspunsurile veneau lent, lăsau o impresie de 
augustă gravitate. Dar în ziua asta era ceva mai animat, mai 
iute; bătrânui leu părea mai plin de viaţă. Era îngrijorat pentru 
onoarea sa. Credea în avertismentul pe care i-l dăduse Şi-doni, 
în legătură cu intenţia lui Ramirez faţă de fata lui cea mică. N- 
avea încredere în ea. Era nestatornică. Despre grijile astea ale 
lui nu-i spusese nimic „fiu- lui Gian' Battista”. Era o trăsătură de 
vanitate senilă să dovedească tuturor că era în stare să facă sin- 
^ faţă sarcinii de a apăra onoarea casei sale. jsjostromo plecă 


devreme. îndată ce dispăru îndreptându-se spre plajă, Linda ieşi 
în prag şi veni să se aşeze lângă tatăl ei. Avea pe buze un surâs 
rătăcit. încă din duminica aceea, când înfumuratul şi disperatul 
Ramirez o aşteptase la debarcader, ea nu mai avea nici O 
îndoială de nici un fel. Gelozia delirantă a băiatului aceluia nu 
fusese pentru ea o revelaţie. Numai că întărise în ea, ca un piron 
înfipt în inimă, impresia de duplicitate, de înşelătorie cu care se 
alesese din relaţiile cu viitorul ei soţ, în loc să se simtă fericită şi 
în siguranţă. Trecuse atunci mai departe, copleşindu-l pe 
Ramirez cu indignarea şi disprețul ei, dar în duminica aceea 
crezuse c-o să moară de durere şi de ruşine, acolo, pe 
mormântul Teresei, pe piatra sculptată, cu inscripţie, oferită de 
mecanicii de locomotivă şi de montorii de la calea ferată, în 
semn de respect pentru eroul unităţii italiene. Bătri-nul Viola nu 
izbutise să-şi îndeplinească dorinţa de a-şi înmormânta nevasta 
în ocean; şi Linda plângea pe piatră. 

Insulta aceasta gratuită o înspăimânta. Dacă voia să-i 
zdrobească inima - foarte bine. Lui Gian' Battista îi era îngăduit 
orice. Dar de ce s-o calce în picioare, de ce s-o umilească? Ei, 
nu! N-o s-o zdrobească! îşi şterse lacrimile. Şi Gisella! Gisella! 
Mititica asta, care de când începuse să se ţină pe picioare, tot 
de fusta ei se agăţase. Ce duplicitate! Dar pesemne că nu era 
vina ei, n-avea încotro. Când era un bărbat la mijloc, zăpăcita 
asta nenorocită nu mai ştia, sărmana, ce face! Linda avea o 
bună parte din stoicismul lui Viola Se hotărî să nu spună nimic. 
Dar, femeie cum era, puse în stoicismjl ei pasiune. Răspunsurile 
Gisellei, scurte, rostite cu circumspecţie speriată, o scoteau din 
sărite, pentru că ea vedea în ele dispreţ. Intr-o zi se repezi ia ^a 
cum sta lungită indolent pe un scaun şi îşi înfipse dinţii în cel 
mai alb gât din Sulaco. Gisella scoase un țipăt. Dar şi ea avea o 
doză din eroismul lui Viola. Aproape leşinată de frică, nu zise, cu 
un glas leneş, decât: »Madre de Dios! Vrei să mă mănânci de 
vie, Linda?” Şi trecu şi izbucnirea asta, fără să se schimbe ceva 
în situaţie. „Nu ştie nimic. Nu poate să ştie ceva,” reflect Gisella. 
„Poate că nu-i adevărat. Nu poate să fie ade& vărat,” încerca 
Linda să se convingă. Dar îndată ce-l revăzu pe căpitanul 
Fidanza după întâl nirea cu smintitul de Ramirez, avu iar 
certitudinea ne” norocirii ei. îl urmărea din prag cum se duce la 
barcă şi se întreba, stoic: „Astă-seară se vor întâlni?” Lug 


hotărârea să nu coboare din turn nici măcar o clipă Când îl 
pierdu din ochi, se duse şi se aşeză lingă tatăl ei. 

După cum spunea el însuşi, venerabilul garibaldin se 
simţea încă „om tânăr”...într-un fel sau altul îi ajunseseră şi lui 
la ureche în ultima vreme destule vorbe despre Ramirez, şi 
disprețul şi dezgustul său pentru un om care evident, nu era ce 
ar fi fost fiul său, îl neliniştea. Dormea foarte puţin acum, dar în 
câteva dintre nopţile precedente, în loc să citească - sau doar 
să şadă în faţa Bibliei deschise, cu ochelarii de argint de la 
doamna Gould pe nas - cutreierase neobosit insula toată, cu 
puşca lui veche încărcată, păzindu-şi onoarea. Linda, punându-şi 
mâna mică şi brună pe genunchiul lui, încercase să-l potolească. 
Ramirez nu era la Sulaco. Nu ştia, nimeni unde e. Plecase. 
Fanfaronada lui despre ce avea de gând să facă, nu însemna 
nimic. „Nu”, o întrerupse bătrânul. „Dar fiul Gian' Battista mi-a 
spus - el de la el, fără să-l întreb - că laşul ăsta, el esclavo ăsta, 
bea şi joacă la noroc cu nişte ticăloşi la Za-pigo, acolo pe malul 
de nord al golfului. E în stare să se înhăiteze cu cine-ştie-ce 
canalii din oraşul ăla de mişei şi de negri, care să-l ajute în 
tentativele lui faţă de asta mică... Da nu-s eu chiar atât de 
bătrân. Nu, nu!” Ea îi argumentă cu seriozitate improbabilitatea 
oricărei tentative şi, în cele din urmă, bătrânul tăcu muşcându-şi 
mustaţa albă. Aşa-s femeile, au câte o idee de-a lor, sj se 
încăpăţânează; trebuie să le suporţi - şi sărmana nevastă-sa, tot 
aşa fusese, iar Linda îi semăna maică-si. Nu se cuvenea ca un 
bărbat să stea la discuţie. „Poate. Poate,” murmură el. 

Ea n-avea de loc inima uşoară, li iubea pe Nostromo. îşi 
întoarse ochii spre Gisella, care şedea ceva mai încolo, cu o 
tandreţe având ceva matern în ea, şi simţi tot chinul geloziei 
unei rivale jignite în înfrângerea ei. Apoi se ridică şi se duse la 
ea. Ascultă, tu,” îi zise, brutal. 

Candoarea dezarmantă a violetului înrourat din privirea 
ridicată spre ea îi trezi furia şi admiraţia. Avea ochi frumoşi - 
chica asta - făptura asta afurisită cu carnea albă şi prefăcătoria 
neagră. Nu-şi dădu seama ce dorinţă o stăpânea: să-i scoată 
ochii cu ţipete de răzbunare, sau să le acopere misterul şi 
inocenţa neruşinată cu sărutări de milă şi iubire. Dar, brusc, 
lumina lor se stinse; o priveau inexpresivi, afară doar de o urmă 
de frică, ascunsă nu destul de adânc, cu celelalte sentimente ale 


Gisellei laolaltă în fundul inimii ei. Linda zise: „Ramirez se laudă 
în oraş că o să te răpească de pe insulă. 

„Ce prostie!” răspunse cealaltă şi, cu o perversitate 
născută din prea multă reţinere, adăugă: „Nu-i el omul să facă 
aşa ceva' cu o nuanţă de zeflemea în temeritatea-i speriată. 

„Nu?” făcu Linda printre dinţi.,Nu-i? Bine atunci, bagă de 
seamă, pentru că tata umblă noaptea pe afara cu puşca 
încărcată.” „Nu face bine. Ar trebui să-i spui, Linda. Pe mine nu 
mă ascultă.” „N-am să spun nimic - niciodată, nimănui”, strigă 
Linda, pătimaş. 

Nu putea să mai dureze în felul ăsta, gândi Gisella. Gio- 
vanni trebuie s-o ia de aici, repede - prima oară când va veni. 
Nu voia să mai îndure teroarea asta, pentru tot argintul din 
lume. Când trebuia să vorbească cu sora ei, i se făcea rău. Dar 
umblatul cu puşca al bă-trânului x.u o îngri'ora. îl implorase pe 
Nostromo <n nu vină în noaptea asta la fereastră. El promisese 
să se abţină. Şi ea nu ştia, nu-şi putea imagina sau ghici c-ar 
avea vreun alt motiv să vină pe insulă. Linda se dusese de-a 
dreptul la turn. Era timpul să a-Prindă lumina. Descuie uşa mică 
şi urcă greoi scara în spirală, purtând dragostea pentru 
magnificul capataz de cargadores ca o povară mereu mai grea, 
de lanţuri ruşinoase. Nu. nu putea să renunţe. Nu, n-avea decât 
să aleagă cerul care din două. Si, învârtindu-se în uirul lanternei 
în care se întâlneau amurgul şi lumina lunii, o aprinse mişcări 
atente. Apoi braţele îi căzură de-a lungul trupu lui. 

„Şi cu mama uitându-se la noi,” murmură ea. „Propria 
mea soră - la chica!” 

Toată aparatura de refractare, cu monturile de alamă şi cu 
inelele prismelor, sclipea şi scânteia ca o casetă de di-arrarje 
adăpostind nu o lampă, ci purtând cine ştie ce flacără sacră 
dominând oceanul. Şi Linda, gardianul, îmbrăcată în negru şi 
aibă la faţă, căzu pe un scaun de lemn singură cu gelozia ei, 
mult deasupra ruşinilor şi pasiunilor pământului. O durere 
stranie, de parcă o târa cineva, parcă o trăgea brutal de părul ei 
negru cu reflexe de bronz, o făcu să-şi apuce tâmplele în mâini. 
Or să se întâlnească. Or să se întâlnească. Şi ştia şi unde. La 
fereastră. Sudoarea tor-tm-ii picura stropi pe obrajii ei, şi luna 
închidea cu o bară uriaşă de argint gura Golfului Placido - 
sumbra cavernă de nori şi nemişcare scobită în coasta bătută de 
maree. Linda Viola se sculă deodată în picioare, eu un deget pe 


buze. N-o iubea nici pe ea, nici pe soră-sa. Toată afacerea asta 
părea atât de lipsită de sens, încât o înspăimânta, dar îi dădea şi 
puţină speranţă. De ce nu fugea cu Gisella? Ce-i împiedica? Era 
absolut de neînțeles. Ce mai aşteptau? De ce minţeau şi se 
prefăceau amândoi? Nu din dragoste. Nu exista dragoste între 
ei. Speranţa de a-l recâşti-ga o făcu să-şi calce făgăduiala de a 
nu părăsi turnul în noaptea aceasta. Trebuia să vorbească 
imediat cu bătrânul, care-i om înţelept, şi va înţelege. Cobori în 
fugă scara în spirală. In momentul în care deschidea uşa de jos, 
auzi primul foc de puşcă tras vreodată pe Isa-bela Mare. Simţi 
un şoc, parcă pe ea ar fi lovit-o glontele în piept. Alergă mai 
departe fără să se oprească. Căsuţa era în întuneric. Strigă la 
uşă: „Gisella! Gisella!”, apoi fugi pe după colţul casei şi ţipă 
numele surorii ei la fereastra deschisă: nici un răspuns. Dar pe 
când alerga zăpăcită în jurul casei, Gisella ţâşni pe uşă şi se 
repezi, pe lingă ea, cu părul în vânt, cu ochii mari deschişi, drept 
înainte, părând că alunecă deasupra ierbii pe vârful pi-cioarelor, 
şi dispăru. 

Linda porni încet, cu mâinile întinse înainte. Era linişte pe 
insulă, peste tot; nu-şi dădea seama încotro merge. 

Cop sub care-şi petrecuse Martin Decoud ultimele zi-le 
văzând viaţa ca c succesiune de imagini fără sens, a-riânca o 
pată mare de umbră neagră pe iarbă. Deodată îl zări pe tatălei 
stând calm şi singur în lumina lunii. Garibaldinul - înalt, drept, 
cu părul şi cu barba albe ca zăpada - avea, în imobilitatea lui, 
rezemat în puşcă, o alură monumentală. Ea îi puse uşor mina pe 
braţ. El nu se clinti. 

Ce-ai făcut?” îl întrebă cu vocea ei obişnuită. „L-am 
împuşcat pe Ramirez - infame!” răspunse el cu ochii spre locul 
unde umbra era mai deasă. „A venit ca un hoţ, şi ca un hoț a 
căzut! Trebuia să-mi apăr copila.” 

Nici nu se gândea să se mişte din loc, nici un pas măcar. 
Stătea, crâncen şi neclintit, statuie a unui bătrân păzind onoarea 
casei sa”e. Linda îşi luă mâna tremurătoare de pe braţul lui, 
ferm şi ţeapăn ca de piatră şi, fără o vorbă, pătrunse în umbra 
neagră. Văzu siluete confuze mişcmdu-se pe jos pe pământ şi se 
opri scurt. Atentă, prinse un murmur de disperare; un piânset 
începea să se audă. „Te-am rugat să nu vii astă-seară. Oh, 
Giovanni al meu! îmi promiseseşi. Oh! De ce - de ce-ai venit, 
Giovanni?” 


Era glasul surorii ei. Se frânse într-un piânset sfâşietor. Şi 
vocea descurcăreţului capataz de cargadores, stăpânul şi robul 
comorii de la San Tome, care fusese surprins de bătrânul 
Giorgio în clipa în care trecea prin loc deschis ca să se strecoare 
în râpă, să mai scoată ceva argint, răspundea nepăsătoare şi 
rece, dar uimitor de slăbită, de jos de la pământ: „Mi se părea 
că n-am să pot trăi până ziua, dacă nu te mai văd o dată - 
steaua mea, floricica mea micuță.” 

Strălucita tertulia tocmai se terminase, ultimii invitaţi 
plecaseră, iar Sefior Admmistrador se afla la el în cameră, când 
doctorul Monygham, care fusese aşteptat toată seara dar nu-şi 
făcuse apariţia, sosi cu trăsura pe pavajul de calupuri de lemn 
luminat de lămpi electrice de pe Căile de 

29. Nostromo la Constitucion, pustie la ora asta, şi găsi 
poarta mare Casei Gould încă deschisă. 

Intră, urcă în goană cu piciorul lui ţeapăn scara, şu găsi pe 
grasul şi luciosul Basilio pe punctul de a stinge luminile în salon. 
înfloritorul majordom rămase cu gura căscată la această tardivă 
apariţie. 

„Nu stinge luminile,” ordonă doctorul. „Vreau s-o văd pe 
Senora.” „Senora este la Sertor Administrador în cancillaria,” 
zise Basilio, onctuos. „Sefior Administrador pleacă peste o oră la 
munte. Sunt temeri de tulburări, cu muncitorii, după câte se 
arată. Oameni neruşinaţi, fără minte şi fără cuviinţă. Şi puturoşi, 
Senor. Puturoşi!” „Şi tu eşti un neruşinat, şi un puturos, şi un 
imbecil,” zise doctorul cu facultatea lui, care-l făcea atât de 
iubit, de a scoate omul din sărite. „Nu stinge luminile.” Basilio se 
retrase, plin de demnitate. Aşteptând în salonul strălucitor de 
lumini, doctorul Monygham auzi curând, la celălalt capăt al 
casei, o uşă închizându-se. Un zornăit de pinteni se stinse, 
departe. Senor Administrador plecase la mină. 

Cu lunga trenă foşnind ritmat, scânteind de focul 
bijuteriilor şi al mătăsii, cu capul ei delicat uşor înclinat sub 
povara masei de păr blond în care se pierdeau şuviţe de argint, 
„prima doamnă din Sulaco”, cum îi plăcea pe vremuri 
căpitanului Mitchell să spună, venea pe coridorul iluminat, mai 
bogată decât puteau imagina toate visurile de bogăţie, 
respectată, iubită, preţuită, onorată, dar mai singură, poate, 
decât a fost vreodată un om pe lumea asta. 


Cuvintele: „Doamnă Gould! Un minut!”, rostite de doctor, 
o făcură să tresară; se opri în uşa salonului luminat şi gol. 
Similitudinea stării de spirit şi a împrejurărilor, cu doctorul stând 
acolo în picioare, singur printre mobile, îi readuse în minte, cu 
emotie, întâlnirea ei neaşteptată cu Martin Decoud; în tăcerea 
care domnea i se părea că rude glasul omului aceluia, mort 
lamentabil de atâţia ani de zile, rostind cuvintele: „Antonia şi-a 
uitat evantaiul”'. Dar acum vorbea doctorul, cu glasul puţin 
alterat de emoție. Observă strălucirea din ochii lui. 

Doamnă Gould, e nevoie de dumneavoastră. Ştiţi ce s-a 
întâmplat? Vă aduceţi aminte de ce v-am spus ieri despre 
Nostromo. Ei, se zice că o lancha, o corabie cu punte, care 
venea de la Zapiga, cu patru indigeni la bord, pe când trecea pe 
lingă Isabela Mare a fost chemată de pe faleză de o voce de 
femeie - vocea Lindei, de fapt - cerându-le (e noapte cu lună) să 
ocolească şi să vină la plajă ca să ia un om rănit să-l ducă în 
oraş. Căpitanul corăbiei (de la care ştiu toate astea) s-a 
executat imediat. Mi-a spus că a tras la mal acolo unde coasta-i 
joasă şi au găsit-o pe Linda Viola aşteptându-i. Au mers cu ea: i- 
a dus sub un copac, nu departe de căsuţă. L-au găsit pe 
Nostromo zăcând la pământ, cu capul în poala celei mici şi la 
oarecare distanţă bătrânul Viola, în picioare, cu puşca. După 
indicaţiile Lindei, au luat din căsuţă o masă şi, după ce i-au rupt 
picioarele, au folosit-o drept targa. Sunt aici, doamnă Gould 
Vreau să zic Nostromo şi - şi Gi“ ella. indigenii l-au dus la postul 
de prim ajutor. El a trimis pe infirmier să mă caute. Dar nu pe 
mine voia să mă vadă - pe dumneavoastră, doamnă Gould. Pe 
dumneavoastră.” „Pe mine?” şopti doamna Gould făcând un pas 
înapoi. 

„Da, pe dumneavoastră!” izbucni doctorul. „M-a rugat pe 
mine - duşmanul lui cum crede el - să vă duc la el imediat. S-ar 
părea că are ceva de spus - dar numai dumneavoastră.” 
„Imposibil!” murmură doamna Gould. „Mi-a zis: Adu-i aminte că 
am făcut tot ce am putut ca să-i rămână un acoperiş deasupra 
capului. Aşa mi-a spus, doamnă Gould,” continuă doctorul, 
foarte emoţionat. „Vă amintiţi de argint? De argintul din barcaz 
- care s-a pierdut?” 

Doamna Gould îşi amintea. Dar nu spunea că simpla 
pomenire a acelui argint îi făcea oroare. Francheţe 
personificată, suferea îngrozitor când îşi amintea că atunci, 


Pentru prima şi ultima dată în viaţa ei, îi ascunsese soţului ei 
adevărul în privinţa argintului aceluia. Se lăsase determinată de 
frică, atunci, şi nu şi-o iertase niciodată. Ceva mai mult, argintul 
acesta, care niciodată n-ar fi coborât de la mină dacă bărbatul ei 
ar fi aflat ştirea adusă de Decoud, a fost cât pe aci să provoace, 
pe cale ocolită, moartea doctorului Monygham. şi ei, lucrurile 
astea i se păreau îngrozitoare. „S-a pierdut oare cu adevărat?” 
exclamă doctorul., Eu am avut totdeauna sentimentul de atunci 
încoace că se petrece un mister cu Nostromo. Cred că el vrea, 
acum în pragul morţii...” „în pragul morţii.” repetă doamna 
Gould.,Da D? Poate că vrea să vă spună ceva despre argint.” 
„Oh, nu! Nu!” exclamă doamna Gould, încet. „Nu s-a pierdut? 
Nu s-a isprăvit cu el? N-ajunge cât argint există şi fără el, ca să 
facă să sufere omenirea întreagă?” 

Doctorul tăcu; o tăcere supusă, dezamăgită. în cele din 
urmă riscă, foarte încet: „Şi mai e şi fata lui Viola, Gisella. Ce să 
facem cu ea? S-ar părea că tatăl ei şi soră-sa au...” Doamna 
Gould mărturisi că într-adevăr se simţea datoare să facă tot ce 
poate pentru fetele lui Viola. „Am jos o volante,” zise doctorul. 
„Dacă n-aveţi nimic împotrivă să vă urcați în ea...” 

Aşteptă, nerăbdător la culme, până ce doamna Gould 
reapăru cu o pelerină cenuşie cu glugă, aruncată peste rochie. 

Şi aşa, cu monastica pelerină cu glugă peste rochia de 
seară, femeia aceasta, cu atâta capacitate de rezistenţă şi de 
compasiune, stătea lângă patul pe care superbul capataz de 
cargadores zăcea nemişcat, întins pe spate. Albeaţa cearşafului 
şi a pernelor dădea un relief sumbru şi viguros chipului său 
bronzat, mâinilor sale brune şi nervoase, atât de iscusite şi la 
cârmă, şi pe frâu şi ia trăgaci, întinse acum deschise, inerte, pe 
cuvertura albă. 

„Ea e nevinovată,” spunea el capataz cu vocea lui 
profundă şi egală, parcă s-ar fi temut că un cuvânt spus mai 
energic ar putea rupe plăpânda legătură care mai rămăsese 
încă între spiritul său şi trup. „Ea e nevinovată. Numai eu sunt 
de vină. Dar n-are importanţă, pentru lucrurile astea n-am de 
dat socoteală nimănui pe lumea asta, bărbat sau femeie.” ge 
opri. Doamna Gould, foarte albă la faţă în umbra glugii, se 
aplecă deasupra lui cu o expresie sumbră de indicibilă tri” Lţe. 
la^- plânsul înfundat al Gisellei Viola, îngenuncheată la 
picioarele patului, cu părul ei de aur cu reflexe de cupru 


despletit peste picioarele lui No-stromo, de-abia S3 mai auzea în 
tăcerea din odaie. „Ka! Bătrânul Giorgio - paznicul onoarei tale ' 
Când te gândeşti la vechio, cum a venit cu pas uşor, cu mână 
singură. Nici eu n-aş fi putut mai bine. Dar ar fi trebuit să 
economisească încărcătura. Onoarea lui era neatinsă... Senora, 
ea l-ar fi urmat până la capătul lumii, pe No-stromo-hoţul... Am 
rostit cuvântul. S-a rupt vraja blestemată!” 

Un geamăt slab al fetei îl făcu să caute cu ochii în jos. 

„Nu pot s-o văd... N-are a face,” continuă el, cu o umbră 
din superba lui nepăsare în glas. „O sărutare e de ajuns, dacă 
nu-i timp de mai mult. Un suflet frumos, Senora! Luminos şi cald 
ca lumina soarelui - repede se înnourează, repede se 
înseninează. Senora, aruncaţi-i şi ei una din privirile 
dumneavoastră de compasiune, la fel de cunoscute de la un cap 
al ţării la altul ca şi curajul şi îndrăzneala bărbatului ce vă 
vorbeşte. Cu timpul se va consola. Nici Ramirez nu-i băiat rău. 
Nu sunt supărat. Nu! Nu Ramirez l-a doborât pe el capataz de 
cargadores din Sulaco.” Se opri, făcu un efort şi, ceva mai tare, 
mai aprig, spuse: „Mor trădat - trădat de...” 

N-a mai spus de cine murea trădat, sau de ce. „Ea nu m-ar 
fi trădat,” începu el din nou, desehizând ochii mari de tot.,Era 
credincioasă. Am fi plecat foarte departe - foarte curând. Pentru 
ea, m-aş fi putut smulge de lângă comoara asta blestemată. 
Pertru copila asta aş fi lăsat lăzi întregi - pline. Şi Decoud, care a 
luat patru. Patru lingouri. De ce? Picardia! Ca să mă trădeze! 
Cum puteam să dau înapoi comoara cu patru lingouri lipsă? S-ar 
fi zis că le-am furat. Doctorul, cu siguranţă c-ar fi zis. Eh, mai 
sunt încă în puterea lui. a argintului!” 

Doamna Gould se plecă şi mai mult, ca fascinată _. 

Îngheţată de teamă. 

„Ce s-a întâmplat cu Don Martin, atunci, în noaptea aceea, 
Nostromo?” „Cine ştie?! Nu ştiam nici ce o să se-ntâmple cu 
mine. Acuma ştiu. Trebuia să mă găsească moartea pe ne- 
gândite. Decoud a fugit. M-a trădat. Şi voi credeţi că l-am 
omorât eu! Sunteţi toţi la fel, voi oamenii subţiri. Argintul m-a 
ucis. A pus gheara pe mine. Mă ţine în puterea lui. Nu ştie 
nimeni unde e. Dar dumneavoastră sunteţi soţia lui Don Carlos, 
care mi-a dat argintul pe mină şi mi-a zis: Salvează-l, cu preţul 
vieţii dumita'e Şi când m-am întors şi toţi credeaţi că s-a 
pierdut, ce-aud? Că n-avea nici o importanţă. Ducă-se. Scoală, 


Nostromo, credinciosule, şi-ncalecă şi du-te şi ne salvează viaţa, 
scumpa noastră viaţă.” „Nostromo,” şopti doamna Gould 
plecată peste pat. „Şi eu am urât argintul ăsta, din adâncul 
sufletului.” „Extraordinar! - ca unul dintre voi să urască bogăţia 
pe care vă pricepeţi atât de bine s-o luaţi din mâinile săracilor. 
Lumea se sprijină pe săraci, cum zice bătri-nul Giorgio. 
Dumneavoastră aţi fost totdeauna buna cu săracii. Dar e ceva 
blestemat în bogăţie. Sertora, vreţi să vă spun unde-i comoara? 
Numai dumneavoastră singură... strălucitoare... incoruptibilă...” 
Stăruia, în tonul, în ochii lui, o notă dureroasă, involuntară de 
reticenţă, pe care femeia aceasta cu geniul intuiţiei o înţelegea 
foarte bine. îşi luă speriată ochii de la muribundul în lamentabilă 
decădere; nu mai vois să audă nimic despre argint. 

„Nu, capataz,” zise ea. „Nimeni n-are nevoie de el. La-să-l, 
să fie pierdut pentru totdeauna.” După ce auzi aceste cuvinte, 
Nostromo închise ochii, nu mai scoase o vorbă, nu mai făcu o 
mişcare. Afară, la uşa camerei bolnavului, doctorul Monygham, 
agitat la cX1]xne, cu ochii lucindu-i de curiozitate, ieşi înaintea 
celor două femei. 

Ei; doamnă Gould,” zise el, aproape brutal în nerăbdarea 
lui. „Spuneţi-mi, am avut dreptate? E un mister, aici. V-a spus 
secretul, nu-i aşa? V-a spus...” Nu mi-a spus nimic,” zise 
doamna Gould, cu glas ferm. 

Expresia de inimiciţie temperamentală pentru Nostromo 
se stinse din ochii doctorului Monygham. Dădu înapoi, supus. Nu 
o credea pe doamna Gould. Dar cuvântul ei era lege. Primea 
negația ei ca pe o inexplicabilă fatalitate, venind să confirme 
victoria geniului lui Nostromo asupra propriului său geniu. Chiar 
în faţa acestei femei, pe care o iubea cu un devotament tăinuit, 
fusese înfrânt de magnificul capataz de cargadores, omul care-şi 
trăise viaţa cu faima unui curaj, a unei fidelităţi, a unei 
corectitudini neîntinate. 

„Te rog trimite imediat pe cineva după trăsura mea,” 
spuse doamna Gould de sub glugă. Apoi, întorcându-se către 
Gisella Viola: „Vino mai aproape, copila mea, vino lângă mine. O 
să aşteptăm aici.” 

Gisella Viola, cu inima zdrobită, ca un copil, cu faţa cernită 
în părul despletit, se târî până lângă ea. Doamna Gould îşi trecu 
mâna pe sub braţul nevrednicei fiice a bătrânului Viola, 
imaculatul republican, eroul fără pată şi prihană. încetişor, puţin 


câte puţin, cum cade o floare când se veştejeşte, capul fetei 
care ar fi urmat un hoţ până la capătul lumii ajunse să se 
rezeme de umărul Donei Emilia, prima doamnă din Sulaco, soţia 
lui Sefior Adminstra-dor al minei de la San Tome. Şi doamna 
Gould, simţindu-i plânsul sugrumat, nervos, agitat, avu primul şi 
unicul acces de amărăciune agresivă din viaţa ei. Era demn de 
însuşi doctorul Monygham. 

„Consolează-te, copila mea. Te-ar fi uitat foarte repede, 
pentru comoara lui.” „Sefiora, mă iubea. Mă iubea,” şopti Gisella 
deznădăjduită,mă iubea cum n-a mai fost nimeni iubită până 
acum.” „Şi eu am fost iubită,” zise doamna Gould, sever. 

Gisella se agăţă de ea, convulsiv: „O, Seiâora, du-nriea- 
voastră o să fiţi adorată până la sfârşitul zilelor,” hohoti ea. 

Doa-nna Gould nu mai spu«e nimic până la sosirea 
trăsurii. Ajută fetei pe jumătate leşinate să urce. După ce 
doctorul închise uşa landoului, se plecă spre el. „Nu poţi face 
niir.ic?” şopti ea. 

„Nu, doamnă Gould. De altfel, nu ne lasă să ne atingem de 
el. Dar n-aro importanţă. Mi-a fost de ajuns o privire. Nu mai e 
nimic de făcut.” 

Dar promise să se ducă, chiar în noaptea aceea, să-l vadă 
pe bătrânul Viola şi pe cealaltă fată. O să ia barca poliţiei să-l 
ducă până la insulă. Rămase în stradă privind după. trăsătura 
trasă de catări albi ce se depărta încet. Zvonuri despre un 
accident - un accident suferit de căpitanul Fidanza - se 
răspândiseră de-a lungul cheiurilor noi, cu şirurile lor de felinare 
şi cu siluetele negre ale macaralelor cit turnul. Câţiva vagabonzi 
nocturni - cei mai săraci dintre săraci - se învârteau pe la uşa 
postului de prim-ajutor, şuşotind în strada pustie luminată de 
lună. 

Nu rămăsese nimeni lângă rănit, decât palidul fotograf 
mărunţel, pirpiriu, duşmanul sanguinar al capitalişti!orf căţărat 
pe un scaun înalt la capul patului, cu genunchii strânşi la gură şi 
bărbia în palme. Fusese adus de un camarad, care, lucrând până 
târziu la debarcader, aflase de la unul din indigenii din echipajul 
unei lancha cum căpitanul Fidanza fusese adus la țărm, rănit de 
moarte. „Ai de dat vreo dispoziţie, camarade?” întrebă el, 
neliniştit. „Nu uita că avem nevoie de bani pentru opera 
noastră. Bogătaşii trebuie combătuţi cu propriile lor arme.” 


nu răspunse. Celălalt nu insistă, rămânând ghemuit pe scaun, 
păros, ciufulit, ca o maimuţă cocoşată. Apoi, după o tăcere: 
„Camarade Fidanza,” începu el solemn, „ ai refuzat orice ajutor 
din partea doctorului. Este el într-adevăr un duşman al 
poporului?” 

În penumbra încăperii, Nostromo îşi întoarse încet capul 
pe pernă şi deschise ochii, îndreptând spre ciudatul personaj de 
lângă patul său o privire întrebătoare, enigmatică. Apoi capul îi 
reveni la loc, pleoapele i se lăsară în jos şi el capataz de 
cargadores muri fără o vorbă, fără un geamăt, după o oră de 
nemişcare întreruptă de scurte frisoane, dovada unor dureri 
atroce. 

Doctorul Monygham, în drum spre insulă cu barca poliţiei, 
privea sclipirea lunii pe faţa golfului şi silueta înaltă, neagră a 
Isabelei Mari trimițând pe sub baldachinul de nori un fascicul de 
lumină în depărtări, „încet,” zise ei vâslaşilor, întrebându-se 
peste ce o să dea acolo. încercă să şi-i imagineze pe Linda şi pe 
tatăl ei, şi descoperi în el însuşi o ciudată reticenţă. „încet,” 
repetă el. 

Din clipa în care trăsese în tâlharul onoarei sale, Giorgio 
Viola nu s-a mai clintit din loc. Stătea, cu puşca rezemată în 
pământ şi cu mâna încleştată pe ţeava, lângă cătare. După ce la 
lancha care i-l lua pe Nostromo pe veci de lângă ea pornise spre 
uscat, Linda, întorcându-se de la mal, se opri în faţa lui. Bătrânul 
părea că nu-şi dă seama de prezenţa ei, dar când ea, pierzându- 
şi calmul pe care şi-l impusese, strigă: „Ştii pe cine ai omorât?”, 
el răspunse: „Pe Ramirez, vagabondul.” 

Lividă, privind ca o nebună ia tatăl ei, Linda îi râse în faţă. 

După un timp începu şi el să râdă, încet, slab, profund, ca 
un ecou al hohotelor ei îndepărtate. Ea se opri atunci, şi 
bătrânul vorbi, înfiorat: „A ţipat cu vocea lui fiu-meu Gian' 
Battista.” 

Mâna i se deschise şi puşca îi căzu jos, dar braţul rămase 
o clipă întins, parcă s-ar fi sprijinit încă pe ea. Linda îl apucă, 
brutal. 

>,Eşti prea bătrân ca să mai înţelegi. Vino în casă.” 

Se lăsă dus de ea. In prag se împiedică, rău, aproape să 
cadă, târând şi fata după el. Agitaţia, activitatea lui din 
ulThUMWesrw”» timele zile fuseseră parcă ultima strălucire a 
unei lămpi înainte de a se stinge. Se agăţă de spătarul 


scaunului. „Cu vocea lui fiu-meu Gian' Battista,” repetă el cu un 
ton sever. „L-am auzit - pe Ramirez - pe mizerabil...” Linda îl 
ajută să se aşeze şi, aplecându-se spre el, îi şuieră în ureche: „L- 
ai omorât pe Gian' Battista.” 

Bătrânul zâmbi pe sub mustaţa-i groasă. Au, femeile 
astea, nişte închipuiri ciudate. 

„Unde-i fata?” întrebă el, mirat de răcoarea pătrunzătoare 
şi de lipsa de strălucire a lămpii la care obişnuia să şadă 
jumătate din noapte, cu Biblia deschisă în faţa sa. 

Linda ezită o clipă, apoi întoarse faţa. „Doarme.” răspunse 
ea. „Vorbim mâine despre ea.” Nu putea suporta să se mai uite 
la el. O îngrozea, dar o cuprindea şi un sentiment chinuitor de 
milă. Observase schimbarea petrecută în el. Bătrânul n-o să mai 
priceapă niciodată ce făcuse; şi chiar şi pentru ea, totul 
rămânea incomprehensibil. El spuse, cu greutate: „Dă-mi 
cartea.” 

Linda puse pe masă, închisă, cu pielea legăturii roasă, 
Biblia pe care i-o dăduse cu ani în urmă un englez, la Pa-lermo. 

„Copila trebuia apărată,” zise el cu voce stranie, lugubră. 

In spatele scaunului său, Linda îşi frângea mâinile, plân- 
gând fără zgomot. Deodată se îndreptă spre uşă. El o auzi 
mişcându-se. 

„Unde te duci?” o întrebă. 

„La far,” răspunse ea şi se întoarse să se uite la el, 
veninoasă. 

„La far! şi - datoria.” 

Foarte drept, cu părul ca zăpada, leonin, eroic în liniştea 
lui distrată, îşi pipăi buzunarul cămăşii roşii, căutând ochelarii 
dăruiţi de Dona Emilia. li puse pe nas. După un lung răstimp, în 
care rămăsese nemişcat, deschise cartea şi privi de departe, 
prin ochelari, la tiparul mărunt pe două coloane. O expresie 
dură, severă se aşternu pe trăsăturile sale puţin încruntate, 
parcă răspunzând unui gând supărător sau unei senzaţii 
dezagreabile. Dar nu-şi luă ochii de la carte nici o clipă, tot 
timpul cât corpul său, încet-încet, se aplecă înaine, până ce 
capul alb ca zăpada ajunse să se aşeze pe paginile deschise. O 
pendulă de lemn îşi bătea tic-tac-ul metodic pe albul văruit al 
peretelui şi, răcindu-se încet, garibaldinul rămase zăcând singur, 
om dintr-o bucată, intact, ca un bătrân stejar dezrădăcinat de o 
trădătoare rafală de vânt. 


Farul de pe Isabela Mare lumina neabătut deasupra 
comorii pierdute de la San Tome. în strălucirea albastră a unei 
nopţi fără stele, lanterna farului trimitea un fascicul galben spre 
orizontul îndepărtat. Punct negru pe oglinzile strălucitoare, 
Linda, pe galeria exterioară, se aplecase re-zemându-se de 
balustră. Luna, coborând departe spre apus, o privea luminoasă. 

Jos, la picioarele falezei, plescăitul regulat al ramelor unei 
bărci în trecere încetă, şi doctorul Monygnam se ridică în 
picioare la pupă. 

„Linda!” strigă el dând capul pe spate. „Linda!” Linda se 
ridică, li recunoscuse vocea. „A murit?” strigă ea, aplecându-se 
peste balustradă. „Da, sărmană fată. Vin sus,” răspunse 
doctorul. „Trageţi la plajă,” zise el vâslaşilor. 

Silueta neagră a Lindei se detaşa dreaptă în lumina 
farului, cu braţele ridicate deasupra capului, parcă ar fi vrut să 
se arunce peste balustradă. 

„Eu te iubeam,” şopti ea cu faţa rigidă şi albă ca de 
marmură în lumina lunii. „Eu! Numai eu! Ea te va uita, pe tine 
care ai fost ucis de dragul chipului ei frumos. Nu pot să înţeleg. 
Nu pot să înţeleg. Dar n-am să te uit niciodată. Niciodată!” 

Rămase o clipă mută, nemişcată, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
adune puterile, să-şi zvârle toată credinţa şi durerea şi 
stupoarea şi disperarea ei într-un singur mare strigăt: 
„Niciodată, Gian' Battisia!” 

Doctorul Monygham, ocolind cu barca poliţiei, auzi numele 
plutindu-i pe deasupra capului. Era încă un triumfi al lui 
Nostromo, cel mai mare, cel mai demn de invidiat, cel mai 
sinistru dintre toate. In acest strigăt autentic al unei pasiuni 
nemuritoare, ce părea să răsune puternic de la Punia Mala până 
la Azuera şi mai departe, până la linia strălucitoare a orizontului 
acoperit de nori mari, albi, sclipitori ca o masă de argint solid, 
geniul magnificului capataz de car-gadores domina golful 
întunecat ce-i tăinuia comoara şi iubirea. 


SFÂRŞIT