Arturo Perez-Reverte — Maestrul de scrima

z 
O 
5 
-l 
O 
a 


O T O OA 


ARTURO PEREZ-REVERTE 


MAESTRUL 
DE SCRIMĂ 


Original: E/ maestro de esgrima (1988) 
Traducere din limba spaniolă de 
ILEANA SCIPIONE 


iv 


virtual-project.eu 
Editura POLIROM 
2004 


„Sunt cel mai cuviincios om din 
lume. Mă mândresc că nu am fost 
nicicând grosolan, aici unde 
nenumărați nemernici nesuferiți vin și 
se așază lângă tine, pentru a-și istorisi 
păsurile și a-și declama până și 
stihurile.” 


Heinrich Heine, 
Priveliști de călătorie 


Văpăile lucitoare ale lumânărilor din sfeșnicele de argint se 
răsfrângeau în pântecoasele cupe de cristal pline ochi cu coniac. 
Intre doi vălătuci de fum, pe când dădea să-și aprindă o havană 
burduhănoasă, un puro Vuelta Abajo, ministrul și-a cercetat în 
taină interlocutorul. Nu avea nici cea mai mică îndoială că avea 
de-a face cu un mișel; dar îl zărise pe când descindea chiar la 
intrarea în restaurantul Lhardy dintr-o berlină fără cusur, trasă 
de două admirabile iepe englezești, iar pe degetele fine și 
îngrijite, cu care dădea acum la o parte eticheta ţigării de foi, 
sclipea un preţios solitar montat în aur. Toate, eleganta-i lipsă 
de stinghereală, dar și lămuririle limpezi pe care le obținuse 
despre el, din propria-i poruncă, făceau chiar de la început din 
acel bărbat o canalie foarte distinsă. Ministrul nu se socotea nici 
pe departe un radical într-ale eticii, drept care nu-l frământa 
gândul că nemernicii erau cu toţii o apă și-un pământ; doar se 
știa că măsura în care protipendada îi îngăduia pe aceștia 
atârna de distincţia și averea fiecăruia. Indeosebi dacă, printr-o 
oarece asprime morală, era cu putinţă să se obţină mari foloase 
bănești. 

— Am nevoie de probe, a cerut imperios ministrul, dar 
vorbele-i erau numai un fel de-a zice. In fapt, nu încăpea 
îndoială că se-nduplecase încă de pe acum: doar plătea cina. 

Celălalt a surâs ușurel, ca unul care ascultă ce vor urechile să- 
i audă. Mai zâmbea încă, trăgându-se de manșetele neîntinate 
ale cămâășii albe, cu gând să-și arate strălucirea perechii de 
butoni cu diamante bătătoare la ochi, când și-a băgat o mână în 
buzunarul dinăuntru al jachetei. 

— Probe, fără doar și poate, a murmurat cu molcomă ironie. 

Plicul, pecetluit cu ceară roșie fără sigiliu, a zăbovit pe pânza 
de in a feţei de masă, una cu cantul, lângă mâinile ministrului. 
Dar demnitarul nu s-a atins de el, de parcă s-ar fi temut să nu se 
molipsească de ceva, și s-a mulțumit să-și măsoare tovarășul cu 
privirea, spunând: 

— Sunt numai ochi și urechi. 

Celălalt a dat din umeri, arătând nelămurit spre maldărul de 
hârtii; după câte se părea, cuprinsul lor nu mai prezenta niciun 
interes pentru el din chiar clipa în care lăsase teancul din mâini. 

— Nu am știință de așa ceva, a zis, ca și cum ar fi fost vorba 
de ceva lipsit de orice însemnătate. Nume, adrese: splendidă 


istorie, îmi închipui. Frumoasă pentru domnia voastră. Care, 
pentru ceva vreme, le va da oarecum de lucru propriilor agenți. 

— Sunt înșiraţi acolo toţi cei implicaţi? 

— Să spunem că toţi cei ce trebuie știuţi. La urma urmelor, 
îmi pare nimerit să-mi administrez cu prevedere capitalul. 

O dată cu ultimele vorbe, surâsul i-a răsărit din nou pe buze. 
De data aceasta, era plin de neobrăzare, fapt care pe ministru l- 
a scos din sărite. 

— Domnule, îmi pare că domnia ta ia treaba cu oarece 
ușurătate. Situaţia domniei tale... 

A lăsat restul vorbelor să plutească ameninţător în văzduh. 

Celălalt s-a arătat surprins. Apoi s-a strâmbat ușor. 

— Doar nu veţi cuteza a crede, a rostit, după ce s-a gândit o 
clipă, că m-aș putea înfăţișă pentru a primi treizeci de arginţi ca 
luda, cu agravanta nopţii. După toate altele, domniile voastre 
nu-mi îngăduiţi nicio altă alegere. 

Ministrul și-a sprijinit mâna pe vraful de hârtii. 

— Aţi putea să nu acceptaţi colaborarea, a insinuat, păstrând 
havana între dinţi. Ar fi un gest chiar eroic. 

— Fără doar și poate că da, a recunoscut bărbatul, dând pe 
gât coniacul din cupă, și apoi s-a ridicat, luându-și bastonul și 
cilindrul de pe scaunul alăturat. Dar eroii obișnuiesc să-și dea 
obștescul sfârșit. Sau să-și piardă averile. Din întâmplare, însă, 
eu am puzderie de pierdut și domnia voastră aveţi mai bine ca 
oricine știință de asta. La vârsta și la meșteșugul meu, prudenţa 
e mai mult decât o calitate: e un instinct. Așa că am luat 
hotărârea să mă absolv pe mine însumi. 

Nici nu și-au strâns mâinile, nici nu și-au luat adio. S-au auzit 
doar pași pe scară și, jos în ploaie, uruitul tot mai depărtat al 
elegantei berline. Rămas singur, ministrul a rupt sigiliul de pe 
plic și, punându-și ochelarii, s-a apropiat de flacăra sfeșnicului. 
S-a oprit din citit de două ori, pentru a-și savura coniacul și a 
cugeta la cele spuse-n hârtie, iar când a ajuns cu cititul la capăt, 
a mai stat o vreme pe scaun, învăluit în vălătucii de fum ai 
havanei. A privit apoi melancolic la un brasero! ce-și risipea 
căldura în micuțul separeu, apoi s-a ridicat alene, apropiindu-se 
de fereastră. 


1 Vas de metal umplut cu jăratic, folosit în satele din sudul Spaniei la încălzirea 
locuinţelor. 


Gândul la cele câteva ore de lucru ce-i rămâneau l-a făcut să 
murmure un jurământ înțelept, în noaptea aceea de decembrie 
a anului 1866, din vremea domniei Maiestăţii Sale Catolice doña 
Isabel a Il-a, Sierra de Guadarrama trimitea de pe culmile-i 
înghețate o burniţă rece să învăluie Madridul. 


e Capitolul întâi e 
Cu privire la asalt 


„Un asalt între doi bărbaţi de 
onoare, condus de un maestru 
însuflețit de același sentiment, e o 
distracție ce  învederează bunul- 
gust și educația fină.” 

Mult mai târziu, când Jaime Astarloa a voit să pună cap la cap 
toate frânturile răzlețe ale tragicei întâmplări și s-a străduit să-și 
aducă aminte cum se pornise totul, în minte i s-au năzărit 
înainte de toate obrazul marchizului și priveliștea galeriei ce 
dădea spre grădinile din parcul Retiro, la vremea când primele 
valuri ale vipiei dădeau buzna pe geam, aduse de lumina crudă 
ce te făcea să-ntorci ochii când rănea gărzile lustruite ale 
floretelor. 

Marchizul nu era în formă; gâfâia ca o pereche de foaie frânte, 
iar de sub pieptarul de scrimă cămașa i se ițea șiroind de 
sudoare. Neîndoios, ispășea cine știe ce necumpătări ale nopții 
din urmă, dar, după cum îi era obiceiul, Jaime Astarloa s-a 
abținut de la orice comentariu nepotrivit. Nu-l privea traiul intim 
al clienților. S-a mărginit să pareze, împungând cu floreta atât 
cât să-l împiedice să-și mai miște arma. lar mlădiosul oțel 
italienesc al floretei i s-a-ndoit, când a împuns impetuos în 
pieptul adversarului. 

— Touché, Excelenţă! 

Luis de Ayala-Velate y Vallespin, marchiz de los Alumbres, și-a 
înăbușit o sudalmă din moși strămoși, apoi și-a smuls mânios 
masca de pe obraz. Era îmbujorat, roșu la față aproape ca un 
stacoj, din pricina căldurii și a sforțării. Stropi mari de sudoare i 
se prelingeau dinspre rădăcina părului peste sprâncene și 
mustăți. 

— Blestemată  fie-mi  stirpea, don Jaime! În vocea 
aristocratului se itea un fir de umilință. Cum, oare, de mai 
răzbiţi? E a treia oară în mai puţin de un pătrar de ceas că mă 
faceţi să mușc ţărâna. 


2 Asaltul este lupta loială între doi scrimeri, care au obligaţia de a respecta regulile 
convenţionale. 


Jaime Astarloa a dat din umeri cu simplitatea cuvenită. Când 
și-a scos masca de scrimă, pe sub mustata ușor încărunțţită i s-a 
desenat un surâs delicat în colțurile gurii. 

— Astăzi, Excelenţă, nu sunteţi în cea mai prielnică zi. 

Luis de Ayala a hohotit jovial și a străbătut cu pași mari 
galeria împodobită cu preţioase covoare flamande și panoplii pe 
care stăteau, frumos aranjate, spade, florete și săbii din vremuri 
de demult. Avea părul des și încâlcit, aducând oarecum cu o 
coamă de leu. La el, totul era flacără și vigoare: trupul vânjos și 
vânos, vocea năvalnică și groasă, aplecarea spre gesturile largi, 
ca și unele avânturi spre o tovărășie pătimașă și plină de voie 
bună. La patruzeci de ani, burlac, chipeș și, după cum îi mergea 
vorba, stăpân al unei averi deloc de disprețuit, marchizul de los 
Alumbres era modelul crailor berbanţi, de care se bucurase din 
plin secolul al XIX-lea spaniol: nu citise nicio carte în toată viața, 
dar putea spune pe de rost genealogia oricărui cal celebru pe 
hipodromurile din Londra, Paris sau Viena. În ceea ce privește 
femeile, scandalurile cu care cadorisea din când în când înalta 
societate a Madridului erau bârfa favorită a clevetitorilor din 
saloanele lacome fără răgaz de vești și zvonuri mereu noi. Își 
purta cele patru decenii de viaţă ca nimeni altul și ajungea pur 
și simplu să-i pomenești numele, pentru a trezi în orice femeie 
dorul întâmplărilor romantice și al patimilor tumultuoase. 

Adevărul e că marchizul de los Alumbres trăia învăluit în 
propria-i legendă la curtea prea-sfielnică a Maiestăţii Sale 
Catolice. Se murmura, în fâlfâitul evantaielor, că la chiolhanul 
dintr-un birt de prin Cuatro Caminos nășise o încăierare cu 
pumnale, fapt întru totul neadevărat, și că, la un cortijo pe care 
îl avea în Mâlaga, nășise odrasla unui vestit haiduc, după ce 
acela fusese pus la zid, fapt întru totul adevărat. Dacă despre 
viaţa sa de om politic se clevetea mai puţin, pentru că nu era 
prea bogată în fapte, istoriile-i de fuste erau pe buzele întregului 
Madrid și se zvonea chiar că anume soţi sus-puși aveau motive 
din plin pentru a-i cere satisfacţie; dacă aveau să se hotărască 
sau nu a o face, asta era încă de pe acum altă mâncare de 
pește. Mai mult de gura lumii, patru sau cinci dintre ei îi 
trimiseseră martori, dar faptul le pricinuise, pe lângă o silnică 
trezire cu noaptea în cap, și necazul că zorii îi aflaseră 


3 Casă tipică de ţară din Andaluzia, regiune spaniolă din care este originară familia 
personajului Luis de Ayala. 


sângerând pe iarba unei neînsemnate pajiști de prin 
împrejurimile Madridului. Gurile rele duceau vorba că printre cei 
care i-ar fi putut cere satisfacție se număra însuși prințul 
consort. Dar cu toții știau că, de-ar fi avut don Francisco de 
Assisi vreo aplecare, nu tocmai gelozia faţă de augusta-i soaţă-l 
urgisea. La urma urmelor, faptul că pe Isabel a Il-a o vor fi dat 
sau nu gata farmecele de netăgăduit ale marchizului de los 
Alumbres era o taină, rămasă în păstrarea doar a presupușilor 
interesaţi și a duhovnicului reginei. În ce-l privea, Luis de Ayala 
nu avea, și nici nu-i era de trebuinţă, după cum singur spunea, 
niciun soi de duhovnic. 

Dezbrăcând  pieptarul vătuit și rămânând în cămașă, 
marchizul a sprijinit floreta pe măsuţa unde un slujitor tăcut 
adusese o tavă de argint cu o carafă. 

— Pentru azi e bine, don Jaime. Nu izbutesc să dau nicio 
lovitură pe dreapta, așa că am coborât steagul. Să bem o cupă 
de jerez. 

Cupa de după ceasul zilnic de scrimă era un ritual. Cu masca 
și floreta sub braţ, Jaime Astarloa s-a apropiat de amfitrion, 
îngăduindu-și să guste vinul ce sclipea în cupa de cristal faţetat 
ca aurul topit. Aristocratul i-a tras în piept aroma cu plăcere. 

— Trebuie să consimţiţi, maestre, că în Andaluzia se pricep 
cum nu se poate mai bine la îmbuteliatul vinurilor. Și-a muiat 
buzele în licoarea din cupă și, satisfăcut, a plescăit. Priviţi-l în 
lumină: aur curat, soarele Spaniei. Nu le poate invidia nimic 
poșircilor ce se beau prin străinătăti. 

Don Jaime a consimţit, încântat. Îi plăcea și Luis de Ayala și că 
el îi spunea maestre, deși nu-i era chiar elev. 

În fapt, de los Alumbres era unul dintre cei mai de soi scrimeri 
de la Curte și trecuse deja multă vreme de când nu mai avea 
nevoie de învățături. Legătura lui cu Jaime Astarloa era de alt 
soi: nobilul îndrăgea scrima cu aceeași patimă cu care se dăruia 
jocurilor de cărţi, muierilor și cailor. Din pricina asta, își petrecea 
câte un ceas pe zi îmbogăţindu-și în chip sănătos știința de a 
mânui floreta cu deprinderi care, date fiindu-i firea și plăcerile, îi 
erau peste poate de folositoare când trebuia să încheie socoteli, 
plătind în dueluri. Pentru a-și afla bucuria într-un adversar de 
talia lui, Luis de Ayala iscodise, cu cinci ani în urmă, după cel 
mai bun maestru de scrimă din Madrid; vestea mersese că 


4 Numele unui vin andaluz din provincia spaniolă Jerez, dulce, de desert. 


acesta ar fi fost don Jaime, chiar dacă pentru trăgătorii la modă 
stilul lui era prea clasic și învechit. De atunci, profesorul de 
arme făcea punctual popas la palatul Villaflores, reședința 
marchizului, la al zecelea ceas al fiecărei dimineţi, lipsind numai 
sâmbetele și duminicile. Acolo, în galeria spațioasă, gândită și 
amenajată după cele mai severe cerinţe ale scrimei, marchizul 
se dedica încrâncenat și îndârjit asalturilor, cu toate că mai 
mereu îndemânarea și harul maestrului de arme sfârșeau prin a 
avea câștig de cauză. Dar Luis de Ayala era, ca orice jucător de 
rasă, un perdant de soi. Și admira fățiș originala știință a 
bătrânului scrimer. 

Marchizul s-a pipăit îndurerat și a suspinat. 

— Pe rănile ce-o urgisesc pe Sor Patrocinio, maestre, bine m- 
ați mai abţiguit... După lecţia domniei voastre, îmi vor face 
trebuință o puzderie de frecţii cu alcool. 

Jaime Astarloa a surâs cu simplitate. 

— Vă repet: nu vă aflaţi în cea mai prielnică zi a domniei 
voastre. 

— Desigur. De n-ar avea floretele buton în vârf, la ceasul 
acesta aș da de mâncare la viermi. Tare mă tem că-s departe de 
a fi fost azi un adversar vrednic de domnia voastră. 

— Neghiobiile se plătesc. 

— Ba bine că nu! Mai ales la vârsta mea. Deși m-am făcut 
băiat mare - la naiba! - boala asta n-are leac, don Jaime. 
Nicicând n-o să ghiciţi ce se petrece cu mine. 

— Îmi închipui că Excelenţa voastră s-a înamorat. 

— Chiar așa, a suspinat marchizul, turnându-și încă o cupă cu 
jerez. M-am înamorat ca un ţângău. Până peste cap. 

Maestrul și-a dres glasul, netezindu-și mustaţa. 

— Dacă ţin bine socoteala, a rostit, e pentru a treia oară luna 
asta. 

— Și asta nu-i tot. Mai grav e că îndeobște mă îndrăgostesc 
de-adevăratelea. Ca un fraier. Pricepeţi ce vreau să spun? 

— Întru totul. Chiar și fără licenţă poetică, Excelenţă. 

— E nespus de ciudat. Pe măsură ce trec anii, mă 
îndrăgostesc din ce în ce mai asiduu; asta-i peste poate. Brațul 
mi-e mereu viguros, dar nu mă ţine inima, cum spuneau clasicii. 
Dacă v-aș zice că... Ajuns aici, marchizul de los Alumbres s-a 
pus să zugrăvească, din vorbe pe jumătate și din subînțelesuri 
ce glăsuiau de la sine, copleșitoarea patimă ce-l istovise până-n 


pragul zorilor. O doamnă în toată legea, nu-ncape îndoială. lar 
soțul habar n-are de nimic. Într-un cuvânt... Pe obrazul 
marchizului s-a schimonosit un zâmbet cinic... aşa mă văd azi 
din pricina păcatelor mele. 

Don Jaime a încuviințat, ironic și îngăduitor. 

— Scrima e ca împărtășania, l-a certat Astarloa surâzând. 
Trebuie să mergi la ea în cuvenita stare a trupului și a sufletului. 
încălcarea legii supreme aduce implicit cu sine pedeapsa. 

— Ei, drace, maestre! Asta trebuie să mi-o însemn. 

Jaime Astarloa a dus cupa la buze. Infăţișarea nu i se potrivea 
cu vigoarea elevului. De mult trecuse de prima jumătate de 
secol; era de statură potrivită, iar slăbiciunea nemăsurată îi 
dădea o aparenţă de fragilitate, pe loc dezminţită de tăria 
mădularelor, uscate și noduroase ca butașii de vie. Nasul ușor 
acvilin sub fruntea senină și nobilă, părul alb, dar încă des, 
mâinile fine și îngrijite îi dădeau un aer de senină demnitate, 
întărită de privirea gravă a ochilor cenușii, strâns înconjurați de 
nesfârșite crețuri mărunte, din cale-afară de vioi și simpatici 
când zâmbea. Peste măsură de îngrijit, își scurta cu mare grijă 
mustața după moda veche, aceasta nefiindu-i singura purtare 
învechită. Deși veniturile îi îngăduiau să se îmbrace doar cu 
cumpătare, o făcea cu o eleganţă decadentă, străin de legile 
modei; punea să i se taie costumele, chiar și cele mai noi, după 
croiuri vechi de peste două decenii, ceea ce, la etatea lui, era 
chiar de bun-gust. Totul dădea de înţeles că bătrânul maestru 
de arme se oprise în timp, nepăsător la noile moravuri ale 
vremurilor tulburi în care-și ducea traiul. Dar e sigur că, în 
adâncul inimii, traiul acesta-i plăcea, din pricini tainice, pe care 
pesemne că nici chiar lui nu i-ar fi fost cu putință să și le 
lămurească. 

Slujitorul a adus fiecăruia câte un lighenaș cu apă și un 
ștergar, pentru ca maestrul și elevul să se spele. Luis de Ayala 
și-a scos cămașa; pe torsul viguros, încă lucind de sudoare, se 
puteau desluși dărele roșii lăsate de vârful floretei. 

— Pe coarnele Necuratului, maestre, aţi făcut din mine un 
adevărat Nazarinean... Și când te gândești că vă mai și plătesc 
pentru asta! 

Jaime Astarloa și-a zvântat obrazul și a privit cu bunăvoință 
spre marchiz. Luis de Ayala își umezea pieptul, gâfâind. 


— Fără doar și poate - a adăugat - că politica îţi lasă urmele 
unei puzderii de împunsături. Aveţi oare știință că González 
Bravo mi-a făcut propunerea de a-mi reînnoi mandatul? In 
vederea unei noi îndatoriri, spune el. Trebuie să-i fi ajuns cuțitul 
la os, dacă se roagă de o pramatie ca mine. ` 

Maestrul de arme a schițat un gest cordial de interes. In fapt, 
nici nu se sinchisea de politică. 

— Şi ce doriți Excelența Voastră să faceți? 

De los Alumbres a ridicat disprețuitor din umeri. 

— Să fac? Chiar nimic. l-am dat în vileag ilustrului meu tiz că 
în trenul ăsta ar trebui să suie domnul părintele său. Cu alte 
cuvinte, fără doar și poate. Eu rămân cu risipa, cu postavul din 
cazinouri și cu o pereche de ochi frumoși la îndemână. Din 
celelalte am cu prisosinţă. 

Luis de Ayala fusese deputat în Cortes și, pentru scurtă 
vreme, ilustrul șef al unui departament din Ministerul de Interne, 
pe vremea unuia dintre ultimele cabinete formate de Narvâez. 
Își dăduse demisia la doar trei luni după ce luase postul în 
primire, la moartea ministrului de Interne, unchiul său dinspre 
mamă, Vallespin Andreu. Puțin după aceea, renunţase, de data 
asta de bunăvoie, la mandatul din Congres și părăsise Partidul 
Moderat, cu care până atunci conlucrase delăsător. Vorbele am 
destul, rostite pe când stătea la taclale la Ateneu, făcuseră 
furori, intrând în jargonul politic pentru a ilustra profunda 
dezamăgire în fața întunecatei realități naţionale. De atunci, 
marchizul de los Alumbres se ţinuse cât mai departe de treburile 
publice, nu se învoise să ia parte la șmecheriile civilo-militare 
rând pe rând practicate sub oblăduirea guvernelor monarhice și 
se mărginise să privească zvârcoleala politică, surâzând ca un 
dilettante. Trăia pe picior mare și, fără să clipească, pierdea 
bani buni la mesele de joc. Clevetitorii îl vorbeau de rău, 
lămurind că mereu era în pragul ruinei, dar Luis de Ayala 
izbutea întotdeauna să-și refacă averea, care părea să provină 
din nebănuite resurse. 

— Cum vă mai merge cu căutarea Graalului, don Jaime? 

Maestrul și-a lăsat cămașa descheiată, pentru a-i repezi 
marchizului o privire amară. 

— Nu grozav. Presupun că rău e vorba nimerită. Mă întreb 
adesea dacă nu cumva o atare îndatorire mi-e peste puteri. 
Uneori, mărturisesc cinstit, aș lăsa-o baltă cu mare bucurie. 


Luis de Ayala a pus capăt abluţiunilor, și-a uscat pieptul cu 
ștergarul și a luat cupa cu jerez de pe masă. A probat vibraţiile 
cristalului cu unghia, ducând mulţumit cupa la ureche. 

— Prostii, maestre! Prostii. Domnia voastră sunteți în stare să 
duceți la bun sfârșit o îndatorire atât de ambițioasă. 

Un surâs amar s-a perindat pe buzele maestrului de scrimă. 

— Mi-ar plăcea să vă împărtășesc credinţa, Excelenţă. Dar, la 
etatea mea, o mulţime de lucruri se duc de râpă. Chiar 
înlăuntrul meu. Încep să bănuiesc că Graalul meu nici nu există. 

— Prostii. 

Jaime Astarloa ticluia de mulţi ani încoace un Tratat de arta 
scrimei care, după spusele celor ce-i cunoșteau neobișnuitele 
haruri și deprinderi, urma să fie, fără doar și poate, o operă de 
cea mai mare importanţă în materie, comparabilă, când avea să 
se ivească, doar cu cele scrise de unii mari maeștri precum 
Gomard, Grisier și Lafaugere. Dar, în ultima vreme, pe autorul ei 
începuseră să-l frământe serioase îndoieli cu privire la 
priceperea lui de a pune în paginile manuscrise arta căreia își 
consacrase viața. Pe de altă parte, ceva îl necăjea peste 
măsură. Pentru ca opera să fie acel nec plus ultra asupra 
materiei din care se inspira, era nevoie să includă lovitura 
măiastră, lovitura fără greș, imparabilă, cea mai rafinată creaţie 
a talentului omenesc, model de har și eficienţă. Don Jaime se 
dăruise căutării ei încă de când încrucișase pentru prima oară 
floreta cu un adversar. Dar căutarea Graalului, cum îi zicea, se 
dovedise până atunci stearpă. lar de când începuse scăpătarea 
trupească și mintală, pe bătrânul maestru de scrimă îl încerca 
teama că vlaga dădea să se scurgă din braţele-i încă oțelite și 
că harul ce-i inspira mișcările meșteșugite se spulbera treptat 
sub povara vârstei. Aproape zi de zi, aplecat, la lumina lămpii cu 
petrol din singurătatea măruntului său cabinet de lucru, asupra 
foilor îngălbenite de vreme, Jaime Astarloa încerca zadarnic să-și 
smulgă din ungherele minţii cheia de care avea în chip 
nelămurit știință, dar care se înverșuna să nu se lase dibuită. 
Din pricina ei, rămânea uneori treaz în noapte până când 
licăreau zorii. Alteori, smuls din somn de vreo neașteptată 
inspiraţie, se ridica în capul oaselor și, doar în cămașă, punea cu 
deznădăjduită violenţă mâna pe floretă și mergea la oglinzile ce 
tapetau pereţii micii sale galerii. Acolo, încercând să împlinească 
ceva ce cu numai câteva clipe mai înainte fusese doar o 


trecătoare sclipire de pătrunzătoare luciditate în mintea-i 
adormită, pornea o agonică și zadarnică urmărire, măsurându-și 
braţul și mintea într-un duel mut cu propriu-i chip, ce-i surâdea 
sarcastic din negura argintului. 

a 

Jaime Astarloa a ieșit în uliţă cu teaca floretei sub braț. În 
dimineața aceea, vipia era în toi; întreg Madridul lâncezea sub 
soarele neîndurător. Taclalele tuturor se învârteau numai în jurul 
căldurii și al politicii: de îndată ce începeau a trăncăni, toți 
vorbeau de căldură, și abia apoi intrau în materie, enumerând 
una după alta conjurațiile în desfășurare, din care o bună parte 
erau îndeobște de domeniul public. Căci toţi conspirau în vara 
lui 1868. În martie, bătrânul Narvâez își dăduse obștescul 
sfârșit, iar Gonzâlez Bravo se credea acum destul de puternic 
pentru a guverna ţara cu mână de fier. In Palatul Oriente, regina 
trimitea priviri înflăcărate spre junii ofițeri din Gardă și spunea 
rozariul cu mare fervoare, pregătindu-se de pe acum pentru 
următoarea vacanţă din Nord. Alţii nu aveau decât să-și 
petreacă vacanţa în bejenie; cei mai mulţi bărbaţi de seamă, ca 
Prim, Serrano, Sagasta sau Ruiz Zorrilla, erau surghiuniţi, 
deportaţi sau puși sub supraveghere discretă, și-și consacrau 
eforturile marii mișcări clandestine numite La España con honra. 
Toţi fuseseră de acord că Isabel avea zilele numărate și, pe când 
gruparea cea mai cumpănită specula că regina urma să abdice 
în favoarea odraslei Alfonsito, radicalii nutreau pe faţă visuri 
republicane. Se spunea că don Juan Prim avea să pice de la 
Londra dintr-o clipă într-alta; dar legendarul erou de la 
Castillejos își mai făcuse în două împrejurări apariţia, și de 
fiecare dată se văzuse silit să-și ia tălpășițţa. O strofă la modă 
spunea că smochina nu era coaptă încă. Alţii erau însă de 
părere că smochina începuse să putrezească tot atârnând pe 
ram. Depindea de unde o priveai. 

Modestele sale venituri neîngăduindu-i să se răsfeţe prea 
mult, Jaime Astarloa a clătinat din cap spre surugiul ce-i oferea 
serviciile unei birje mătăhăloase. A luat-o pe Paseo del Prado, 
printre haimanalele care căutau după umbra copacilor. Din când 
în când, dădea de câte un cunoscut pe care-l saluta curtenitor, 
după cum avea obiceiul, săltându-și jobenul cenușiu. Sau de 
dădace în uniformă, care trăncăneau, strânse pe băncile de 
lemn în cete nu prea mari, stând de la depărtare cu ochii pe 


copiii în costumașe de marinar ce zburdau în jurul fântânilor. 
Sau de doamne care se plimbau în trăsuri deschise, apărându-se 
de soare sub horbotele ce le  împodobeau marginile 
umbreluţelor. 

Deși don Jaime purta o redingotă ușoară de vară, vipia îl 
sufoca. Mai avea în acea dimineaţă doi elevi de care trebuia să 
se ocupe la locuințele lor. Erau doi juni din protipendadă, pentru 
ai căror taţi scrima era un antrenament igienic salutar, dintre 
puținele pe care un cavaler le putea face fără ca onoarea 
familiei să sufere atingere. Cu onorariile pe care le primea de la 
ei și de la alţi trei sau patru ce se înfățișau în fiece după-amiază 
la galerie, maestrul de arme izbutea să supravieţuiască. La 
urma urmelor, cheltuielile erau dintre cele mai neînsemnate: 
chiria locuinţei din ulița Bordadores, prânzul și cina la o 
pensiune din împrejurimi, o cafea și o jumătate de pâiniţă prăjită 
la cafeneaua Progreso... Ordinul de plată semnat de marchizul 
de los Alumbres, pe care-l primea punctual în prima zi a fiecărei 
luni, îi îngăduia să-și ofere alte câteva răsfăţuri și să pună 
totodată deoparte ceva parale, într-o rentă ce avea să-l ferească 
de azil când vârsta nu-i va mai îngădui să-și facă meseria. Lucru 
care, așa cum adeseori se gândea cu tristețe, nu avea să se lase 
prea mult așteptat. 

Contele de Sueca, deputat în Cortes, al cărui prim-născut era 
unul dintre puţinii elevi ai lui don Jaime, se plimba călare, 
fudulindu-se cu o pereche de magnifice cizme englezești de 
călărie. 

— Bună ziua, maestre. De Sueca îi fusese discipol cu șase sau 
șapte ani în urmă. Din pricină că se băgase într-un duel, s-a 
văzut silit să recurgă la serviciile lui Jaime Astarloa, pentru a-și 
îndrepta stilul de luptă chiar în ajunul înfruntării. Cum roadele s- 
au vădit mulțumitoare și adversarul s-a trezit cu lama de oţel 
proptită de un deget în propria-i făptură, de atunci încolo 
contele a păstrat cu profesorul de scrimă o legătură de prietenie 
ce se răsfrângea acum și asupra vlăstarului său. Văd că aveți 
uneltele sub braț. Vă faceţi, presupun, preumblarea de 
dimineață. 

Don Jaime a surâs, mângâind cu gingășie trusa cu florete. 
Contele îl salutase, atingându-și cu gentileţe borul pălăriei cu 
mâna, dar fără să descalece. L-a frământat în trecere gândul că, 
doar cu rare excepţii, una din ele fiind Luis de Ayala, elevii se 


purtau cu el cam la fel: politicos, dar păstrând în chip subtil 
neștirbite distanţele. La urma urmelor, îi plăteau serviciile. Dar 
el era destul de în vârstă pentru a nu se mai simţi stânjenit de 
așa ceva. A 

— Păi, după cum vedeţi, don Manuel. În fapt, când ne-am 
întâlnit, tocmai îmi făceam turul de dimineaţă, ca ostatic ce sunt 
al acestui Madrid sufocant. Dar slujba-i slujbă. 

Contele de Sueca, ce nu muncise toată viaţa lui, a schițat un 
gest, pentru a-i da parcă de înțeles că a priceput, și a potolit 
mișcarea nerăbdătoare a frumoasei lui iepe de rasă isabelină. A 
privit apoi cu minţile aiurea jur-împrejur, mângâindu-și barba cu 
degetul mic, iar privirile i s-au oprit pe două doamne ce se 
plimbau în lungul grilajului de la Grădina Botanică. 

— Cum mai merge Manolito? Nădăjduiesc că face progrese. 

— Face, face. Băiatul e dăruit cu har. E prea focos încă, dar la 
cei șaptesprezece ani ai săi asta poate fi luată drept virtute. 
Timpul și disciplina îl vor tempera. 

— E în mâinile domniei voastre, maestre. 

— Mă simt onorat, Excelenţă. 

— Vă doresc o zi bună. 

— Asemenea. Omagiile mele doamnei contese. 

— Complimente din partea sa. 

Contele și-a văzut de drumul lui, iar don Jaime de-al său. A 
urcat pe ulița Huertas și a poposit câteva clipe în faţa unui 
galantar de librărie. Cumpăratul cărţilor era pentru el o patimă 
și un răsfăţ. Și nu-și putea îngădui mai mult decât un răsfăț când 
și când. A privit cu drag la cotoarele aurite ale tomurilor legate 
în piele și a suspinat plin de alean, aducându-și aminte de alte 
vremuri, când nu trebuia să se gândească neîncetat la precarele 
lui finanţe domestice. A hotărât să se întoarcă în prezent, și-a 
vârât două degete în buzunarul de la jiletcă și și-a consultat 
ceasornicul, pe care-l purta atârnat de un lanţ lung de aur, 
cumpărat în zile mai prielnice. Mai avea zece minute până să se 
prezinte în casa lui don Matias Soldevilla - Postavuri, Fraţii 
Soldevilla, Furnizorii Casei Regale și ai Trupelor Coloniale - 
pentru ca, muncind din greu, să înghesuie în stupida ţeastă a 
odraslei lui, Salvadorin, nu prea multe cunoștințe de scrimă: 
„Paradă, fentă un-doi, tinteste, lovește drept în piept. Un-doi, 
Salvadorin, un-doi, așa, fandare, fenta aceea, bine, asigură-te, 
fentă, așa, paradă, rău, cum nu se poate mai rău, cum nu se 


poate mai prost, încă o dată, acoperă-te, un-doi, paradă, 
fentează, lovește, asigură-te. Face progrese puișorul, don 
Matías, face progrese. E crud încă, dar dă dovadă de o bună 
înțelegere, e bine dăruit. N-are nevoie decât de timp și 
disciplină”. Totul pentru numai șaizeci de reali pe lună. 

Soarele cădea drept, unduind molcom umbrele de pe pavea. 
Un sacagiu mergea în lungul uliței, strigându-și zemurile 
răcoroase. Stând la umbră lângă coșurile-i cu verdețuri și 
poame, o zarzavagioaică gâfâia, gonind cu gesturi mecanice 
horbota muștelor ce-i dădeau roată în zbor. Don Jaime și-a luat 
jobenul de pe cap și și-a șters sudoarea cu o batistă veche, 
scoasă din mâneca redingotei. A privit tăcut la armoriile brodate 
cu fir albastru, decolorat de trecerea vremii și de-un nesfârșit 
număr de spălări, pe mătasea ei roasă de atâta folosire, apoi și- 
a văzut de drum în susul uliței, cu umerii aduși sub soarele 
neîndurător. Umbra lui era doar o mică pată neagră pe care o 
călca în picioare. 

e 

Mai mult decât cafenea, Progreso era antonimul ei. Jumătate 
de duzină de gheridoane din marmură ciobită, scaune 
centenare, dușumele de lemn ce scârţâiau sub picioare, draperii 
colbuite și lumini ca în amurg. Fausto, slugă bătrână, dormita la 
ușa cuhniei, de unde pornea, răspândindu-se, dulcea aromă a 
cafelei ce fierbea neagră în ibric. Un motan costeliv și plin de 
noroi luneca hoțește pe sub mese, pândind probabili șoricei. 
larna, locanta puţea întruna a igrasie, iar pete mari îngălbeneau 
tapetul de pe pereţi. Mușteriii nu-și scoteau mai niciodată 
paltoanele, aducând astfel un fățiș reproș sobei care, într-un 
ungher al încăperii, întocmită din fier uitat de vreme, bătea 
mereu în stacojiu. 

Dar vara totul era altminteri. Cafeneaua Progreso era sau se 
credea că e o oază de umbră și răcoare în vipia madrilenă, de 
parcă ar fi păstrat neștirbit, între zidurile și draperiile grele, 
frigul atotputernic ce-și găsise adăpost acolo pe timpul iernii. 
Din pricina asta, umilii prieteni de taclale ai lui Jaime Astarloa se 
instalau aici după-amiezi la rând, de cum se arăta în zare 
osânda verii. 

— Domnia voastră îmi răstălmăciţi spusele, don Lucas. Ca mai 
totdeauna. 


Agapito Cârceles părea, și de fapt chiar era, un răspopit. Când 
stătea de vorbă, ridica arătătorul spre ceruri, de parcă le-ar fi 
luat martore, nărav deprins în scurta perioadă în care, printr-o 
stranie delăsare, de care episcopul diecezei lui se mai căia și 
azi, autoritatea ecleziastică îi îngăduise să-și îmbărbăteze 
enoriașii de la înălțimea amvonului. Trăgea mâţa de coadă, 
tapându-și cunoscuţii de parale sau scriind, în ziare fără ecou, 
înflăcărate peroraţii radicale, pe care le semna Patriotu/ mascat, 
pseudonim ce aţâţa glumele pe care mai tot timpul le făceau pe 
socoteala lui tovarășii de taclale. Se dădea republican și 
federalist, intona sonete antimonarhice, ale căror stihuri și le 
scria plecând de la infame vorbe goale, clama în cele patru 
vânturi că Narvâez fusese un tiran și Espartero un timorat, că 
Serrano și Prim îl băgau la idei, cita latinește ca nuca-n perete și 
pomenea necontenit de Rousseau, pe care nu-l citise în viața lui. 
Avea drept marote clerul și monarhia și susţinea cu mare 
înflăcărare că la Istoria Omenirii își aduseseră o hotărâtoare 
contribuţie tiparniţa și ghilotina. 

Tac. Tac. Tac. Don Lucas Rioseco bătea darabana cu degetele 
în gheridon; se vedea că-și pierduse răbdarea. Işi răsucea 
mustata, scoțând neîntrerupte hm-hm și privind la petele din 
tavan, de parcă ar fi așteptat ca ele să-l ajute să se înfrâneze, 
pentru a da ascultare fărădelegilor proferate de tovarășu-i de 
taclale. 

— Lucrurile sunt limpezi, a pretins Cârceles. Rousseau a 
răspuns la întrebarea dacă omul e bun sau rău de la natură. lar 
judecata lui, domnii mei, e zdrobitoare. Zdrobitoare, don Lucas, 
trebuie să pricepeți fără întârziere. Toţi oamenii sunt buni, deci 
va să fie liberi. Oamenii sunt liberi cu toții, deci va să fie egali. Și 
aici se vădește sorgintea lucrurilor: oamenii sunt egali cu toții, 
ergo nu atârnă de nimeni. Așa cum aţi auzit. Prin urmare, în 
bunătatea naturală a omului au prins rădăcini libertatea, 
egalitatea și neatârnarea naţională. Restul - pumn dat în masă - 
sunt nimicuri. 

— Dar sunt și oameni răi pe lume, dragul meu prieten, s-a 
vârât șmecherește în vorbă don Lucas, de parcă tocmai l-ar fi 
prins pe Cârceles în propria-i plasă. 

Jurnalistul a surâs dispreţuitor și olimpian. 

— la te uită, deci, e limpede. Cine se mai îndoiește de asta? 
Aici îl avem pe Marele Erou de la Loja, care se mistuie în focul 


Gheenei; pe Gonzâlez Bravo și banda lui, Curtea... Piedicile 
obișnuite, aveți, fără doar și poate, știință de ele. Ei bine, pentru 
a le veni de hac, Revoluţia franceză a dat la iveală o mașină 
ingenioasă: un satâr ce merge în sus și în jos. Zas. Arhivat. Zas. 
Arhivat. Astfel sunt date de o parte toate piedicile, obicei al 
pământului sau nu. Nox atra cava circumvolat umbra. lar pentru 
norodul slobod, egal și neatârnat, lumina judecății și a 
progresului. 

Don Lucas era peste poate de indignat. E adevărat că 
scăpătase, dar era de familie bună, băţos și, la cei aproape 
șaptezeci de ani ai săi, avea reputaţie de mizantrop. Era văduv 
și toată lumea știa că, neavând nici odrasle, nici avere, ochii nu i 
se mai bucuraseră la vederea vreunui duro de argint încă din 
vremea răposatului Fernando al VIl-lea și că-și ducea traiul cu 
ajutorul unei rente neînsemnate și al carităţii unor vecine de 
treabă. În pofida acestor lucruri, păstra cu nespusă grijă 
aparențele neștirbite. Își călca necontenit și cu mare grijă 
puţinele-i veșminte, iar cunoscuţii admirau cu toții fără zăbavă 
eleganța cu care făcea nodul singurei lui lavaliere și cu care-și 
ținea strâns în ochiul stâng monoclul de sidef. Avea idei ultra- 
papiste: se dădea monarhist, catolic și, mai presus de orice, om 
de onoare. lar cu Agapito Cárceles era veșnic la cuțite. 

Pe lângă Jaime Astarloa, în jurul mesei se mai aflau Marcelino 
Romero, profesor de pian într-un pension de domnișoare, și 
Antonio Carreño, funcţionar la Manutanţă. Romero era șters, 
ofticos, simţitor și plin de alean. Speranţa de a-și face un nume 
în muzică nu trecuse în ultima vreme dincolo de lecţiile pe care 
le dădea unei cete de vreo douăzeci de domnișoare de familie 
bună cum să zdrăngăne în chip judicios clapele pianului. In ce-l 
privea, Carreño, slab, cu părul roșu, barba arămie și scurtată cu 
multă îngrijire, era un bărbat cu obraz auster, neprieten cu 
vorbăria. Își dădea aere de conspirator și mason, dar nu era 
niciuna, nici alta. 

Don Lucas își răsucea mustața îngălbenită de nicotină, 
fulgerându-l pe Cârceles cu privirea. 

— E a nu știu câta oară că ne faceţi, a spus mușcător, 
obișnuita vorbire nimicitoare despre realitatea naţională. Deși 
nimeni nu v-a cerut-o, a trebuit să v-o înghiţim. Ei bine, nu 
încape îndoială că mâine o vom putea citi în oricare din 
prăpăditele astea de jurnale răzvrătite, ce dau adăpost la atari 


lucruri în foițele lor pamfletărești... Ascultaţi deci, amice 
Cárceles. Tot a nu știu câta oară vă spun și eu - nu. Nu voi să vă 
mai ascult spusele. Domnia voastră credeţi că totul se 
lămurește cerând să cadă un cap. Destoinic ministru de Interne 
ați mai fi! Aducețţi-vă aminte ce-a făcut în 1834 norodul pe care-l 
iubiți: optzeci de monahi a ucis șleahta de scursori pe care le 
asmuţiseră anume demagogi necugetaţi. 

— Optzeci spuneţi? Ca întotdeauna, Cárceles se veselea, 
scoțându-l pe don Lucas din sărite. Numărul nu mi se pare prea 
mare. Și eu știu bine ce spun. Ba bine că nu! Dacă nici eu n-am 
știință de ce se află sub sutană! Între cler și Bourboni, pe nimeni 
nu mai îndură ţara asta. 

— Desigur că aţi drege lucrurile, punând în aplicare prea bine 
știutele alegeri ale domniei voastre... 

— N-am decât una: pentru Bourbon și părinte - o alică 
fierbinte. Fausto! Încă cinci jumătăţi de franzeluţă prăjite, 
plătește don Lucas. 

— Nici prin minte să nu-ţi treacă! Bătrânul s-a lăsat greu pe 
spătarul scaunului, cu degetele mari înfipte în buzunarele vestei 
și monoclul fioros incrustat sub sprânceană. Eu plătesc oricât 
pentru prieteni, ori de câte ori am mărunt; dar acum nu-i cazul. 
Eu nu pot să fac cinste unui fanatic vânzător de țară. 

— Mai bine un fanatic vânzător de ţară, cum spuneţi domnia 
voastră, decât să-mi trăiesc traiul chiuind trăiască lanțurile. 

Celor de faţă li s-a părut că trebuia să intervină. Jaime 
Astarloa a cerut /iniște, domnilor și a mestecat mai departe cu 
lingurita în cafea. Marcelino Romero, pianistul, s-a lăsat păgubaș 
de admirarea elegiacă a gângăniilor, pentru a-i ruga să-și ţină 
firea și a încerca, de altfel fără să aibă sorţi de izbândă, să 
schimbe vorba, îndreptând-o spre muzică. 

— Nu-ţi uita vorba, l-a interpelat Cárceles. 

— Nici gând, a protestat Romero. Muzica are și ea un fond 
social. Naște egalitate în sfera simţirii, face granițele mai fluide, 
unește noroadele. 

— Domnul nu tolerează decât imnul lui Riego! 

— Să n-o luăm de la capăt, don Lucas. 

Motanului i s-a năzărit un șoarece și s-a repezit spre el printre 
picioarele celor de față. Antonio Carreño își muiase arătătorul în 
apa dintr-un pahar și desena linii de taină pe marmura tocită a 
gheridonului. 


— La Valencia, unul. La Valladolid, altul. Se spune că Topete 
ar fi primit emisari la Câdiz, dar asta să i-o spună ei lu' mutu'. 
Când ne-o fi lumea mai dragă, ne vom trezi cu Prim aici. Și- 
atunci o să se-ncingă o păruială ce n-a văzut Madridul! 

S-a pus să zugrăvească, enigmatic și zgârcit în amănunte, 
conjuraţia căreia-i venise rândul și care, bună treabă, domnilor, 
îi ajunsese la cunoștință graţie unor mărturisiri pe care i le 
făcuseră persoane de seamă din aceeași lojă cu el, ale căror 
nume înclina să nu le dezvăluie. Faptul că uneltirea la care se 
referea era publică, ca și altă jumătate de duzină de alte 
asemenea istorii, nu-i tăia deloc cheful. Repezind priviri furișe în 
jur și rostind încetișor vorbele doar pe jumătate și cu prea- 
cuvenita băgare de seamă, Carreño a înșirat rând pe rând toate 
dedesubturile afacerii în care, mă încred în discreţia domniilor 
voastre, domnii mei, era și el vârât până peste cap, sau pe- 
aproape. Lojile - avea năravul să vorbească despre ele la fel de 
familiar ca alţii când povesteau despre rudele lor - se mișcau 
din temelii. Desigur, nimic despre Carlos al VIl-lea: pe lângă 
asta, fără bătrânul Cabrera, nepotul lui Montemolin era departe 
de a fi la înălţime. Alfonsito, exclus; basta cu Bourbonii. 
Pesemne că un principe străin, constituţional și câte altele, deși 
se spunea că Prim înclina spre cumnatul reginei, Montpensier. 
lar dacă nu, G/orioasa, alegere care l-ar face nespus de fericit pe 
prietenul Cârceles. 

— Glorioasă și federală, a adăugat publicistul, privindu-l pe 
don Lucas cu vădită rea-voinţă. Ca să se lămurească monarhiști 
absolutiști o dată pentru totdeauna cam cât face un bărbat șiret. 

Don Lucas a prins înțepătura din zbor. Era o ţintă nespus de 
ușor de atins. 

— Așa, așa, a pufnit descurajat. Federală, democratică, 
anticlericală, liber-cugetătoare, mârlănoasă și împuţită. Toţi 
egali și o ghilotină în Puerta del Sol, cu don Agapito mânuind 
mașinăria ingenioasă. Nici Cortes, nici altă bătaie de cap. 
Adunări populare în mahalalele Cuatro Caminos, Ventas, 
Vallecas, Carabanchel... Asta ne oferă coreligionarii domnului 
Cârceles. Suntem Africa Europei! 

Fausto și-a făcut apariţia, aducând jumătăţile de franzeluţă 
prăjite. Îngândurat, Jaime Astarloa a muiat-o pe-a lui în cafea. ÎI 
plictiseau peste măsură gâlcevile fără sfârșit ale comesenilor, 
care totuși nu erau o tovărășie nici mai bună, dar nici mai rea 


decât oricare alta. La urma urmelor, cele două ceasuri pe care le 
petrecea  după-amiezile în tovărășia lor îi mai alinau 
singurătatea. In pofida năravurilor, bombănelilor, proastei umori 
și pălăvrăgelilor pe socoteala oricărei fiinţe vii, ei puteau cel 
puțin da de știre cu voce tare propriile frustrări. În cercul lor 
strâmt, fiecare găsea pe mutește la ceilalți mângâierea de a ști 
că propria-i nereușită nu era întâmplătoare, ci o împărtășeau 
mai mult sau mai puţin cu toţii. Cunoașterea ei îi unea mai 
presus de orice și-i păstra credincioși întâlnirii zilnice. În pofida 
obișnuitelor neînțelegeri, a dihoniilor politice și a nespus de 
contradictoriilor stări sufletești ce-i încercau, cei cinci prieteni 
nutreau unul pentru altul un întortocheat simțământ de 
solidaritate care, deși ei ar fi negat-o, de-ar fi fost dată-n vileag, 
s-ar fi putut compara doar cu a singuraticilor ce se strâng unii 
într-alţii în căutarea căldurii. 

Don Jaime a privit roată în jur și ochii i s-au întâlnit cu cei 
gravi și dulci ai profesorului de muzică. Marcelino Romero se 
apropia de patruzeci de ani și de vreo doi îl chinuia o imposibilă 
iubire pentru o cinstită mamă de familie, pe a cărei fiică o 
învățase doremiul muzicii. Deși legătura între profesor, elevă și 
mamă se sfârșise cu multă vreme în urmă, bietul de el se 
plimba zi de zi pe sub un anume balcon din uliţa Hortaleza, 
rumegând stoic la o tandrețe neîmpărtășită și deznădăjduită. 

Maestrul i-a surâs cu simpatie, dar Romero i-a răspuns cu 
minţile duse aiurea, absorbit fără doar și poate de chinurile din 
adâncul sufletului său. Lui don Jaime i-a trecut o clipă prin minte 
că era cu neputinţă să nu dai de umbra dulce-acrișoară a unei 
femei în cugetul oricărui bărbat. Și el avea una; dar trecuse 
neînchipuit de multă vreme de atunci. 

S-au auzit cele șapte bătăi ale orologiului de la Poștă. Motanul 
nu găsise încă șoarecele pe care urma să-l hăpăie, iar Agapito 
Cárceles stihuia în gura mare un sonet anonim dedicat 
răposatului Narvâez, pe care încerca să-l dea drept al său, în 
pofida mucalitei neîncrederi a celor din jur: 


Dacă vreodată pe drumul dinspre Loja 
dai de un calañez căzut în cale... 


Don Lucas căsca ostentativ, mai mult pentru a-și scoate 
prietenul din sărite, decât dintr-altă pricină. Două doamne 


chipeșe au trecut pe trotuar pe lângă fereastra cafenelei, 
aruncând o privire înăuntru, dar n-au zăbovit. intreg grupul s-a 
înclinat cuviincios, în afară de Cârceles, căci îi dădea înainte, 
stihuind cu minunată luare-aminte: 


... Drumețule, oprește-ți pasul în poiană, 
acolo unde odihnește, după regula din Cer 
eroul ce nu s-a abătut din cale, dar fără păr, 
ce Spania a condus-o după moda algeriană... 


Un neguțţător ambulant oferea pe uliţă caramele havaneze și 
se întorcea din când în când, pentru a goni doi băietani care, 
despuiaţi de cămăși, îl urmau, jinduindu-i bunătăţile. O ceată de 
studenţi a intrat în cafenea să bea niscaiva răcoritoare. Aveau 
jurnale în mâini și vorbeau însuflețiţi de ultima ispravă făptuită 
pe ulite de Guardia Civil, căreia-i ziceau Guardia CerriF. Câţiva 
au zăbovit înveseliți, pentru a-l asculta pe Cárceles care recita 
elegia funebră a ducelui de Valencia: 


... Războinic fără lupte, dar iubit de soartă, 
și-a luat luxuria drept unică zeiță adorată 
și-n lacom lux viața și-a lăsat-o-n poartă. 

De vrei ca pentru el să faci ceva vreodată 
ridică-l din noroi pe calatez și scuipă tare, 
cântă-i eterna pomenire și mai las-o moartă. 


Junii l-au aclamat pe Cârceles, iar el i-a salutat, înduioșat de 
primirea favorabilă pe care i-o făcea auditoriul ivit pe nepusă 
masă. Studenţii au strigat de două ori trăiască pentru 
democrație și l-au poftit pe jurnalist să bea cu ei. Don Lucas își 
răsucea mustaţa, îmbătându-se cu propria-i sfântă mânie. 
Motanul i se încolăcise la picioare, plin de noroi și vrednic de 
milă, de parcă ar fi vrut să-i pună la picioare mizera-i 
mângâiere. 

e 

Galeria răsuna de zdrăngănitul floretelor. 

— la aminte cum fandezi... Așa, prea bine. În cuartă. Bine. În 
tert. Bine. Primă. Bine. Acum două în primă, așa... Nu fi nervos. 
Acoperă-ţi spatele. Și acum, fiţi cu luare-aminte. Salutaţi-vă. La 


5 Joc de cuvinte: Garda Civilă, jandarmeria / Garda Necioplită. 


mine. Nu contează, repetă. La mine. Silește-mă să parez. În 
primă de două ori. Bine. Nu te lăsa! Evită. Așa. Chiar acum! Din 
plin! Bine. Touché. Cum nu se poate mai bine, don Alvaro. 

Jaime Astarloa și-a pus floreta sub braţul stâng, și-a scos 
masca și a tras aer în piept. Alvarito Salanova își freca 
încheieturile; vocea șovăielnică, imberbă, i s-a auzit din dosul 
sitei de fier ce-i ferea obrazul. 

— Cum a mers, maestre? 

Profesorul a surâs aprobator. 

— Destul de bine, domnul meu. Destul de bine - și a arătat 
spre floreta pe care junele o ţinea în mâna dreaptă. Totuși, încă- 
ți mai lași cu mare ușurință adversarul să-și apropie floreta de a 
domniei tale într-atât, încât să te împiedice să-ți mânuiești 
arma. Dacă mai intri vreodată în atare bucluc, nu șovăi să 
mărești depărtarea, dând un pas înapoi. 

— Da, maestre. 

Don Jaime s-a întors spre ceilalți elevi care, echipați și cu 
masca sub braţ, priviseră înfruntarea: 

— A-i îngădui adversarului să-și apropie floreta de a domniilor 
voastre într-atât, încât să vă împiedice să mânuiţi arma, 
înseamnă a rămâne la cheremul lui. Suntem cu toţii de acord? 

Trei glasuri june au încuviinţat în cor. Ca și Alvarito Salanova, 
cu toţii aveau între paisprezece și șaptesprezece ani. Doi erau 
blonzii frați Cazorla, care semănau întru totul, odrasle de militar. 
Celălalt avea obrazul îmbujorat de un număr nesfârșit de 
mărunte comedoane, care-l făceau dizgraţios. Era junele Manuel 
de Soto, fiul contelui de Sueca, iar maestrul de scrimă pierduse 
de mult orice nădejde de a face din el un scrimer cu judecată; 
era prea nervos și, de cum încrucișa floreta de câteva ori, se și 
ivea în zare o încurcătură de mai mare dragul. In ce-l privea pe 
micuțul Salanova, un băietan brunet și chipeș, de neam înalt, el 
era fără doar și poate cel mai de soi dintre toţi. În alte vremuri, 
cu pregătirea și ascultarea potrivite, ar fi strălucit în saloane ca 
floretist sigur și de rasă; dar, la acest ceas al secolului, cugeta 
cu amărăciune don Jaime, în curând harurile aveau să i se 
tocească frecându-se cu lumea din jur, unde altfel de petreceri 
ajunseseră să stârnească interesul junilor: voiajurile, călăria, 
vânătoarea și alte frivolităţi fără număr. Din nefericire, lumea 
modernă îi punea pe junii bărbaţi la încercare cu nenumărate 


ispite, care le răpeau din spirit cumpătarea trebuincioasă pentru 
a-și găsi deplina mulţumire într-o artă ca scrima. 

A întins mâna stângă spre vârful floretei și i-a tensionat ușor 
lama. 

— lar acum mi-ar plăcea ca unul dintre domniile voastre să 
studieze puţin cu don Álvaro acest asalt în doi pași, ce ne dă 
tuturor atâta bătaie de cap. A hotărât să se arate îndurător cu 
junele plin de coșuri pe faţă, arătând spre benjaminul familiei 
Cazorla. Domnia ta, don Francisco. 

Numitul a ieșit în față, punându-și masca. La fel cu tovarășii 
săi, era înveșmântat în alb din cap până-n picioare. 

— Alinierea. 

Cei doi juni și-au potrivit manșetele și au rămas faţă în faţă. 

— În gardă. 

Au salutat, ridicând floretele, înainte de a lua poziţia clasică 
de luptă, ducând fiecare piciorul drept înainte, îndoind ușor 
ambele picioare și trăgând înapoi braţul stâng, în unghi drept, 
cu mâna liberă ușor aplecată înainte. 

— Nu uitaţi vechiul principiu. Mânerul trebuie ţinut ca și cum 
în mână am avea o pasăre: destul de gingaș, ca să n-o zdrobim, 
destul de ferm, ca să nu-și ia zborul. Asta o lămuresc îndeosebi 
pentru domnia ta, don Francisco, căci ai supărătoarea înclinare 
de a te lăsa dezarmat. S-a înţeles? 

— Da, maestre. 

— Atunci, să nu mai pierdem vremea. La treabă, domnilor. 

Au sunat dulce lamele de oțel. Junele Cazorla a purces la atac 
cu graţie și sorți de izbândă; avea picioarele și pumnii iuți și se 
mișca de parcă ar fi fost ușor ca fulgul. La rândul său, Alvarito 
Salanova se apăra cu destulă cutezanţă, făcând, în clipele de 
restriște, un pas înainte în loc de un salt înapoi, parând fără 
reproș ori de câte ori adversarul îi îngăduia să se miște. După un 
timp au schimbat rolurile, și lui Salanova i-a venit rândul să 
fandeze o dată și încă o dată, pentru ca tovarășul său să se 
apere cu floreta în secundă. Și tot așa, au fandat și au parat, 
până când Paquito Cazorla a comis greșeala de a cobori prea 
mult garda după o tușă ratată. Chiuind triumfător și lăsându-se 
purtat de valul aţâţător al înfruntării, adversarul său a uitat de 
orice prevedere și a împuns rapid și ritmic cu vârful floretei de 
două ori în pieptarul adversarului. 


Don Jaime s-a încruntat și a pus capăt luptei, strecurându-și 
floreta între cei doi juni. 

— Domnilor, a spus sever, trebuie să vă fac o mustrare. 
Scrima e, într-adevăr, o artă; dar, mai întâi și mai întâi, e o 
știință cu folos imediat. Chiar dacă sabia sau floreta au un buton 
în vârf sau doar tăișul tocit, când puneţi mâna pe ele, nu trebuie 
să le luaţi niciodată în joacă. Ori de câte ori veţi dori să vă jucaţi, 
puneţi mâna pe cerc, sfârlează sau soldăţeii de plumb. Ai 
priceput domnia ta, domnule Salanova, spusele mele? 

Numitul a încuviinţat brusc, coborând capul acoperit cu masca 
de scrimă. Ochii cenușii ai maestrului de arme l-au privit 
neîndurători. 

— N-am avut plăcerea de a vă auzi răspunsul, domnule 
Salanova, a lămurit sever. Și nu-s învățat să vorbesc chipurilor 
pe care nu le pot vedea. 

Junele a bâiguit o scuză și și-a scos masca; era roșu ca rodia 
coaptă și privea rușinat drept în vârful scarpilor de scrimă. 

— V-am întrebat dacă m-aţi înţeles. 

— Da. 

— Nu v-am auzit răspunsul. 

— Da, maestre. 

Jaime Astarloa a privit spre ceilalţi elevi. Era înconjurat de 
obraji tineri, gravi și curioși. 

— Întreaga artă, întreaga știință cu care încerc să vă deprind 
se rezumă la un singur cuvânt: eficienţa... 

Alvarito Salanova și-a înălțat ochii, schimbând cu junele 
Cazorla o privire de ranchiună prost tăinuită. Don Jaime vorbea 
sprijinindu-și butonul floretei în podea și ţinând cele două mâini 
pe pomoul mânerului: 

— Noi nu avem drept ţel, a dezvăluit, să uluim pe cineva cu o 
floretă sprinţară, nici să făptuim isprăvi îndoielnice ca aceea pe 
care tocmai ne-a înfăţișat-o don Álvaro; una ca asta l-ar fi putut 
costa scump într-un asalt cu vârful fără buton... Ci cugetăm să-l 
scoatem din luptă pe adversar în chip curat, iute și cu folos, 
punându-ne cât mai puţin în primejdie pe noi înșine. Niciodată 
să nu lovim de două ori, de este de-ajuns o dată; pentru că la a 
doua lovitură putem avea parte de un răspuns cu primejdie. Să 
nu arborăm niciodată poze falnice sau peste măsură de 
elegante, dacă ele ne distrag luarea-aminte de la țelul suprem: 
să ne ferim de moarte și, numai dacă-i inevitabil, să ne ucidem 


adversarul. Scrima este, înainte de orice, o îndeletnicire 
practică. 

— Tata spune că scrima e bună pentru că-i igienică, a 
protestat cu masură cel mai mare dintre fraţii Cazorla. Asta 
numesc englezii sport. 

Don Jaime l-a privit ca și cum elevul tocmai ar fi rostit o 
erezie. 

— Nu mă îndoiesc că domnul tatăl domniei tale o fi având 
motivele sale pentru a afirma atare lucru. Dar te asigur că 
scrima înseamnă cu mult mai mult. E o știință exactă, 
matematică, în care suma unor factori e întotdeauna aceeași: 
victoria sau înfrângerea, viața sau moartea... Eu nu-mi pierd 
vremea pentru ca domniile voastre să faceţi sport, ci ca să 
deprindeţi o tehnică superior rafinată care, într-o zi, la chemarea 
țării sau sub imperiul onoarei, vă va putea fi de un neînchipuit 
folos. Puțin mă sinchisesc eu dacă domniile voastre sunteţi 
vânjoși sau slabi, eleganţi sau stângaci, ofticoși sau întru totul 
sănătoși... Important este ca, ţinând floreta sau sabia în mână, 
domniile voastre să vă puteți simţi egali sau chiar mai presus de 
orice alt om din lume. 

— Dar mai sunt și armele de foc, maestre, s-a aventurat cu 
sfială Manolito de Soto. Pistolul, de pildă: pare mult mai eficient 
decât floreta și-i face pe toţi egali. Și-a scărpinat nasul și a dat 
în vileag: ca și democraţia. 

Jaime Astarloa s-a încruntat. Privirea sa cenușie s-a pus pe 
obrazul tânăr din faţa lui cu nemaiîntâlnit sânge rece. 

— Pistolul nu e o armă, ci o neobrăzare. Puși să se ucidă, 
bărbaţii trebuie să se înfrunte, faţă în față; nu de departe, ca 
lotrii mișei de drumul mare. Arma albă are o etică necunoscută 
celorlalte arme și, dacă stăruiţi, aș spune chiar că-i una 
mistică... Scrima este mistica deosebită a cavalerilor. Cu atât 
mai mult în vremurile noastre. 

Paquito Cazorla a ridicat mâna cu un aer de îndoială. 

— Maestre, eu am citit săptămâna trecută în La Ilustración un 
articol despre scrimă... În linii mari, spunea că armele moderne 
o fac să nu ne mai fie de folos. Și trăgea concluzia că, până la 
urmă, săbiile și floretele vor ajunge la muzeu. 

Don Jaime a încuviinţat molcom din cap, de parcă ar fi 
ascultat până la saţietate unul și același cântec. S-a privit în 
marile oglinzi din galerie: un maestru bătrân, ce-și veghea 


discipolii, ultimii care-i mai rămăseseră devotați. Dar până 
când? 

— Un motiv în plus pentru a rămâne credincioși, a replicat cu 
amărăciune, fără a-i dumiri dacă vorbea despre scrimă sau 
despre sine. 

Cu masca sub braț și sprijinind vârful floretei în pantoful 
drept, Alvarito Salanova s-a strâmbat neîncrezător și s-a 
aventurat: 

— Poate că într-o zi nu vor mai fi maeștri de scrimă. 

A urmat o lungă tăcere. Jaime Astarloa privea cu minţile duse 
aiurea, în depărtare, parcă la lumea de dincolo de pereţii 
galeriei. 

— Poate, a murmurat, cufundat în închipuiri pe care numai el 
le putea vedea. Dar îngăduie-mi să-ţi spun un lucru... În ziua 
când se va stinge și ultimul maestru de arme, tot ceea ce încă 
mai este nobil și cinstit în lupta din bătrâni a omului cu omul va 
cobori cu el în criptă... Pe lume nu va mai fi loc decât pentru 
puști cu țeava scurtă și groasă, pentru junghere cu plăsele de 
corn, pentru ambuscade și lovituri de pumnal. 

Cei patru băietani îl ascultau, prea tineri pentru a-l înțelege. 
Don Jaime i-a privit pe rând și s-a oprit în cele din urmă la 
Alvarito Salanova. 

— În fapt, a spus, pe când creţuri multe i se adunau în jurul 
ochilor amar surâzători și batjocoritori, pe domniile voastre nu 
vă invidiez pentru războaiele pe care le veţi trăi peste două sau 
trei decenii. 

În clipa aceea s-a auzit clopotul de la intrare, și nimic n-a mai 
fost ca până atunci în viaţa maestrului. 


e Capitolul al doilea * 
Dublu atac fals 


„Dublele atacuri false se folosesc pentru 
a trage adversarul pe sfoară. Ele incep 
printr-un atac simplu." 


A urcat scara pipăind cartea de vizită din buzunarul redingotei 
cenușii. Neîndoielnic, nu părea prea clară: 


Doria Adela de Otero îl roagă pe maestrul de scrimă 
D. Jaime Astarloa să binevoiască a-i face o vizită la 
locuința sa, în ulița Riano nr. 14, mâine la ceasurile 
șapte după-amiaza. 

Binevoiți a primi asigurarea  distinsei mele 
considerațiuni. 


A. de O. 


Înainte de a ieși din casă, se dichisise cu mare grijă, hotărât 
să facă o impresie bună aceleia care, fără doar și poate, era 
mama unui viitor elev. Ajungând la intrare, mai întâi și-a aranjat 
cu luare-aminte lavaliera și apoi a lovit cumpătat în lemnul ușii 
cu aldaba! grea din bronz, ce atârna din fălcile unui fioros cap 
de leu. Și-a scos ceasornicul din buzunarul vestei și a privit: 
șapte fără un minut. A așteptat mulţumit, pândind sunetul unor 
pași de femeie ce se apropiau pe coridorul lung. După ce a tras 
iute zăvorul, obrazul plăcut al unei slujnice i-a surâs de sub 
boneta albă. Pe când tânăra se ducea cu cartea lui de vizită, don 
Jaime a intrat într-un salonaș elegant mobilat. jaluzelele erau 
lăsate și prin ferestrele deschise îi ajungea la urechi zvonul 
caretelor ce treceau pe uliţă, două caturi mai jos. In jurul său 
erau ghivece cu plante exotice, două tablouri prețioase pe 
pereţi și jilțuri splendid tapiţate cu catifea de mătase stacojie. | 
s-a năzărit că va sta pe ele cu un client de soi, iar asta l-a 
umplut de încredere. Nu era ceva lipsit de însemnătate, ţinând 
seama de vremuri. 


6 Numele spaniol al unei piese semicirculare, de cele mai multe ori din bronz, cu care 
se bate la ușă. 


Femeia s-a întors după o clipă, l-a poftit în salon și i-a luat din 
mână bastonul, jobenul și mănușile; a urmat-o în penumbra 
coridorului. Salonul era gol, așa că, ducându-și mâinile la spate, 
a privit jur-împrejur. Strecurându-se prin draperiile pe jumătate 
trase, ultimele raze ale soarelui ce scăpăta agonizau tihnit, 
așezându-se pe discretele flori albastru-deschis ale tapetului ce 
împodobea pereții. Mobilele erau de un deosebit bun-gust; 
deasupra unui divan englezesc, poposise un ulei cu o semnătură 
celebră, reprezentând o scenă tipică din secolul al XVIII-lea: într- 
o grădină, o tânără învăluită în horbote se dădea în leagăn, 
cătând plină de nădejdi peste umăr, de parcă ar fi așteptat 
sosirea neîntârziată a fiinţei mult dorite. Se mai aflau în odaie un 
pian cu capacul deschis și, pe pupitrul lui, o partitură. S-a 
apropiat, încercând să arunce o privire: Poloneza în fa diez 
minor. Frederic Chopin. Fără îndoială, stăpâna pianului era o 
doamnă plină de temperament. 

Lăsase la sfârșit podoabele de deasupra marelui cămin de 
marmură: o panoplie cu pistoale de duel și florete. S-a apropiat, 
admirând armele albe cu ochi de expert. Erau două piese de 
mare calitate, una cu mâner franțuzesc”, cealaltă, italienească și 
cu podoabe damaschinate. Ambele erau în bună stare, fără pete 
de rugină pe fier, deși urme neînsemnate de lovituri mărturiseau 
că lamele le fuseseră peste măsură de încercate. 

A auzit pași în urmă și s-a întors tiptil, salutând cuviincios din 
vârful buzelor. Adela de Otero era departe de a fi cum și-o 
închipuise. 

— Bună ziua, domnule Astarloa. Vă mulţumesc din suflet că 
ați răspuns la întâlnirea cu o necunoscută. 

În glasul ei plăcut, ușor răgușit, se distingeau unduirile unui 
accent străin aproape inobservabil, cu neputinţă de descifrat. 
Maestrul de arme s-a înclinat asupra mâinii ce i se întindea abia 
atingând-o cu buzele. Era fină, iar degetul mic se curba grațios 
spre interior; pielea era plăcută, ușor brună și proaspătă. Avea 
unghiile tăiate-n carne, aproape ca bărbaţii, fără glanţ sau altă 
vopsea. Unica-i podoabă era un inel, o verigă firavă din argint. 

Și-a ridicat privirea și a privit-o drept în ochi. Erau mari, de 
culoarea violetelor, cu mici irizări aurii, care păreau să crească 
atunci când lumina bătea chiar în ele. Părul îi era negru, bogat și 


7 Rapiera franceză are garda mai puţin adâncă; mânerul, fără bară transversală și mai 
prelung, poate fi ţinut în podul palmei. 


strâns pe ceafă cu un ac mare de sidef de forma unui cap de 
vultur. Pentru o femeie, era înaltă; cu doar două degete mai 
scundă decât don Jaime. Proporţiile puteau fi luate drept 
obișnuite, dar poate că era ceva mai slabă decât cerea moda, 
căci talia n-avea nevoie de corset pentru a părea subţire și 
elegantă. Purta o fustă neagră, fără podoabe, iar pe bluza de 
borangic se ițea un plastron de dantelă. Aerul ușor bărbătos îi 
era reliefat poate de neînsemnata cicatrice din colțul drept al 
gurii, căreia îi punea pecetea unui veșnic surâs enigmatic. Avea 
vârsta aceea greu de precizat la o femeie, între douăzeci și 
treizeci de ani. Maestrului i s-a năzărit că, în îndepărtata-i 
juneţe, obrazul acela ales l-ar fi împins, fără doar și poate, la 
unele nebunii. 

Când l-a poftit să ia loc, amândoi s-au așezat faţă în faţă, 
lângă o măsuţă nu prea înaltă, lângă o spațioasă galerie cu 
geamlăc. 

— Cafea, domnule Astarloa? 

A consimţit încântat. Fără a fi chemată, slujnica a adus în 
tăcere tava de argint pe care clincheţea un delicat serviciu din 
porțelan. Însăși stăpâna casei a ridicat cafetiera, pentru a umple 
două cești, și i-a înmânat-o lui don Jaime pe a sa. Așteptându-l 
să soarbă din cafea, a părut că-l cerceta. Apoi a mers drept la 
țintă. 

— Vreau să mă instruiți în lovitura de două sute de scuzi. 

Maestrul de scrimă a rămas cu ceașca și farfurioara în mână, 
învârtind descumpănit linguriţa. Credea că nu pricepuse bine. 

— Mă scuzaţi? 

Ea și-a muiat buzele în cafea și l-a privit apoi cu o cutezanţă 
fără egal. 

— M-am informat cum se cuvine, a spus ea firesc, și știu că 
sunteți cel mai bun maestru de arme din Madrid. Ultimul clasic, 
m-au asigurat. Mai știu și că sunteți în posesia tainei unei 
celebre lovituri, ticluite chiar de domnia voastră și pe care o 
predaţi elevilor interesaţi la preţul de o mie două sute de reali. E 
un preț mare, nu încape nicio îndoială, dar pot să-l plătesc. Așa 
că aș dori să vă angajez. 

Jaime Astarloa a protestat sfios, fără să-l părăsească uimirea. 

— lertaţi-mă, doamna mea. Lucrul acesta... Cred că e întru 
câtva neobișnuit. Taina loviturii îmi aparține, într-adevăr, și o fac 
cunoscută pentru banii de care aţi pomenit. Dar binevoiţi a mă 


înțelege. Eu... ei bine, scrima... Niciodată o femeie. Vreau să 
spun că... 

Ochii de culoarea violetelor l-au măsurat din cap până-n 
picioare. Cicatricea îi făcea surâsul și mai enigmatic. 

— Știu ce vreţi să spuneţi. Fără grabă, Adela de Otero a pus 
ceașca goală pe măsuţă și și-a împreunat vârfurile degetelor de 
la ambele mâini, de parcă ar fi dat să se roage. Pentru a vă 
liniști cu privire la posibilităţile mele, dacă asta vă preocupă, voi 
spune că am știință de normele artei pe care o practicați. 

— Nu-i vorba de asta. Maestrul de arme s-a zvârcolit îngrijorat 
pe scaun, trecându-și un deget peste gulerul cămășii. Începea 
să-i fie prea cald. Incerc să vă lămuresc că o femeie ca elev de 
scrimă... Binevoiţi a mă ierta. E ceva neobișnuit. 

— Încercaţi să-mi spuneţi că atare lucru n-ar fi bine văzut? 

A măsurat-o cu privirea din cap până-n picioare, lăsând 
cafeaua neatinsă în ceașcă. Surâsul continuu și atrăgător îi 
producea o neplăcere incomodă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă; dar asta-i una din pricini. 
Mi-ar fi cu neputinţă, și repet scuzele mele. Niciodată nu m-am 
văzut pus în atare situaţie. 

— Vă temeti pentru prestigiul domniei voastre, maestre? 

In spatele întrebării se ițea o provocare șmecherească. Don 
Jaime a potrivit cu grijă ceașca pe măsuţă. 

— E ceva neobișnuit, doamna mea. Nu se obișnuiește. Poate 
în străinătate da, dar nu aici. Cel puţin, nu eu. Poate cineva 
mai... docil. 

— Vreau să deprind tușa asta. Și, de altminteri, domnia 
voastră sunteţi maestrul cel mai bun. 

Don Jaime a surâs binevoitor la auzul laudei. 

— Da. E posibil să fiu cel mai bun, cum îmi face domnia 
voastră onoarea de a afirma. Dar sunt prea bătrân pentru a-mi 
schimba obiceiurile. Am cincizeci și șase de ani și practic 
meșteșugul armelor de mai bine de trei decenii. Prin galeria 
mea s-au perindat mereu doar bărbați. 

— Vremurile se schimbă, domnul meu. 

Maestrul de scrimă a suspinat amar. 

— Fapt cum nu se poate mai adevărat. Dar luaţi domnia 
voastră aminte că ele se schimbă prea iute, poate, pentru gustul 
meu. Ingăduiți-mi, de aceea, să rămân credincios vechilor mele 


obiceiuri. Ele sunt, binevoiţi să-mi daţi crezare, singura mea 
brumă de avere. 

L-a privit în tăcere, dând ușor din cap, de parcă i-ar fi cântărit 
vorbele. Apoi s-a ridicat din jilț și s-a dus spre panoplia de 
deasupra căminului. 

— Se spune că tușa domniei voastre nu poate fi parată. 

Don Jaime abia a schiţat un surâs. 

— E mult spus, doamna mea. O dată cunoscută, e nespus de 
simplu de parat. Căci nimeni n-a izbutit încă să descopere 
lovitura care nu poate fi parată. 

— Și onorariul domniei voastre e de două sute de scuzi? 

Maestrul de arme a suspinat din nou. Ciudatul capriciu al 
doamnei îl punea într-o situaţie neplăcută. 

— Vă implor să nu stăruiţi, doamna mea. 

Ea stătea cu spatele și mângâia cu degetele mânerul unei 
florete. 

— Am interes să vă cunosc prețul serviciilor obișnuite. 

Don Jaime s-a ridicat încet în picioare. 

— Între șaizeci și o sută de reali pe lună de elev, preţ în care 
intră patru lecţii pe săptămână. Și acum, dacă-mi îngăduiţi... 

— Dacă mă ajutaţi să deprind lovitura de două sute de scuzi, 
vă voi plăti două mii patru sute de reali. 

A clipit năucit. Patru sute de scuzi erau de două ori mai multe 
parale decât primea ori de câte ori un client se arăta interesat 
de lovitură, lucru nu prea obișnuit. Plata pentru trei luni de 
trudă. 

— Pesemne nu vă daţi seama că-mi aduceţi o ofensă, doamna 
mea. 

Ea s-a întors brusc și Jaime Astarloa a deslușit timp de o 
fracțiune de secundă un fulger de mânie în privirile-i de culoarea 
violetelor. Cu tot regretul, și-a spus că nu era chiar atât de 
absurd să ţi-o închipui cu floreta în mână. 

— Or fi prea puţini bani? l-a întrebat cutezătoare. 

Maestrul și-a îndreptat spatele, surâzând șters. Dacă ar fi 
auzit atari vorbe din gura unui bărbat, doar peste câteva ceasuri 
acela ar fi primit vizita secundanţilor lui. Dar Adela de Otero era 
femeie și, pe deasupra, una nespus de aleasă. O dată în plus a 
regretat că se vedea în această situaţie neplăcută. 

— Scumpă doamnă, a spus senin și cu o bună-cuwviinţă de 
gheață, tuşa ce vă interesează atât de mult are chiar prețul 


valorii pe care i-o daţi; niciun sfanţ mai mult. Pe de altă parte, 
hotărăsc s-o arăt doar celui pe care-l găsesc potrivit, drept care 
nu ezit s-o păstrez în continuare cu orice chip. Niciodată nu mi-a 
trecut prin minte s-o speculez, și cu atât mai puţin să-i târguiesc 
prețul ca un vulgar neguțător. Am onoarea. 

Și-a luat jobenul, mănușile și bastonul din mâinile slujnicei și a 
coborât cu un aer taciturn pe scări. De la catul al doilea îi 
ajungeau din urmă notele Po/onezei de Chopin, smulse pianului 
de două mâini ce loveau claviatura cu mânioasă hotărâre. 

e 

— Asalt în cuartă. Bine. Asalt în tert. Bine. Jumătate de cerc. 
Încă o dată, vă rog. Așa. În gardă, gata, porniţi. Bine. Înapoi şi 
măriți depărtarea. La mine. Fentă în cuartă, asta e. Asalt la plex 
în cuartă. Bine. Perfect, domnule. Paquito are har. Timp și 
disciplină, după cum stiti. 

Au trecut câteva zile. Prim era mereu în aceeași cădere liberă, 
iar regina doña Isabel se pregătea să călătorească la Lequeitio, 
pentru băile de mare pe care medicii i le prescriau stăruitor, 
gândind să-i aline boala de piele de care suferea încă de copilă. 
O întovărășeau duhovnicul și prinţul consort, urmaţi de o armată 
de  pisălogi, ducese, clevetitori, slugi și toată adunătura 
obișnuită din jurul Casei Regale. Don Francisco de Assisi umezea 
mulţimea de horbote, construind caricaturi de scrobeală pe 
umărul secretarului său Meneses, iar Marfori, ministrul 
Ținuturilor de peste Mări, se grozăvea în faţa tuturor cu pintenii 
lui de favorit regal la modă, câștigați prin mijloace proprii în 
vitejești înfruntări de alcov. 

Pe ambii versanţi ai Pirineilor, emigranţi și generali conspirau 
fără înconjur, afișând cu toţii aspirații mai mereu neîmplinite. 
Deputaţii, călători de clasa a treia, aprobaseră ultimul buget al 
Ministerului de Război, având prea bună știință că partea cea 
mai mare din el era destinată zadarnicei încercări de a ostoi 
ambițiile mahărilor de prin cazărmi, care-și măsurau prețul 
credinţei faţă de Coroană prin avansări și sinecuri, culcându-se 
pe înserat moderați și trezindu-se în zori liberali, după 
schimbările bruște ale statului de funcțiuni. lar Madridul stătea 
în fiece după-amiază la umbră, răsfoind ziare clandestine și 
ținând carafa cu apă la îndemână. Pe la răscruci, neguţătorii își 
strigau mărfurile. Bragă avem, bragă vindem. Hai la bragă, hai. 


Marchizul de los Alumbres nu voia să plece în vacanţă și îi da 
înainte, împlinind în tovărășia lui Jaime Astarloa ritul de multă 
vreme învechit al floretei și al cupei cu jerez. Prin vocea lui 
Agapito Cárceles, la cafeneaua Progreso erau clamate 
supremele foloase ale republicii federale, pe când, mai moderat, 
Antonio Carreño desena însemne masonice și se dădea de 
ceasul morţii pentru republica unitară, chiar dacă nu respingea 
întru totul ideea monarhiei, constituțională după voia Domnului. 
Don Lucas se plângea proniei cerești, iar profesorul de muzică 
mângâia marmura gheridonului, cătând pe fereastră cu ochi 
dulci și trişti. În ce-l privea, maestrul de scrimă nu-și putea 
alunga din minte chipul Adelei de Otero. 

e 

Trei zile mai târziu, a auzit bătăi la intrarea în locuinţă. Jaime 
Astarloa tocmai se întorsese din preumblarea-i de dimineaţă și 
se dichisea un pic înainte de a cobori să ia masa în locanta din 
Calle Mayor. 

Era doar în cămașă și-și freca obrajii și mâinile cu colonie 
pentru a se răcori, când a auzit clopoțelul și a zăbovit surprins; 
nu aștepta pe nimeni. Și-a trecut în graba mare pieptenele prin 
păr și a îmbrăcat halatul vechi de mătase, amintire din vremuri 
mai de soi, a cărui mânecă stângă avea de multă vreme nevoie 
de o bună cârpăceală. A ieșit din iatac, a traversat salonașul ce-i 
slujea și de odaie de lucru și, deschizând ușa, a dat nas în nas 
cu Adela de Otero. 

— Bună ziua, domnule Astarloa. Pot să intru? 

| se simţea în glas o anume undă de umilinţă. Purta o rochie 
de oraș de culoarea cerului albastru, larg decoltată, cu horbote 
albe la manșete, la gât și pe poale. Pe cap purta o pălărie de pai 
fin, împodobită cu un buchetel de violete în ton cu privirea. 
Ținea în mâinile înmănușate în aceeași horbotă ca și podoabele 
rochiei o umbreluță albastră. Era mult mai frumoasă decât în 
elegantul salon din ulița Riano. 

Maestrul de arme a șovăit o clipă, descumpănit de 
neașteptata apariţie. 

— Desigur, doamnă, a spus, fără a-și fi recăpătat pe deplin 
stăpânirea de sine pierdută din pricina uimirii. Vreau să spun 
că... Bineînțeles, fără doar și poate. Binevoiţi a-mi face onoarea. 

A făcut un gest, pentru a o pofti să intre, deși prezenţa tinerei 
îl stânjenea oarecum, după sfârșitul atât de brutal al convorbirii 


avute cu doar două zile în urmă. De parcă i-ar fi ghicit starea de 
spirit, ea i-a adresat un zâmbet prevăzător. 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit, don Jaime. Ochii de culoarea 
violetelor au privit pe sub genele prelungi, iar înfrigurarea 
maestrului s-a făcut tot mai mare. Mă temeam că... În ciuda 
acestui fapt, nu așteptam altceva de la domnia voastră. Și mă 
bucur că nu m-am înșelat. 

Abia după câteva clipe a priceput Jaime Astarloa că ea se 
temuse că avea să-i trântească ușa în nas, și gândul l-a înfiorat; 
doar el era, înainte de toate, un cavaler. Pe de altă parte, tânăra 
îi spusese pentru întâia oară pe nume; cum însă asta nu l-a 
ajutat să-și recapete cumpătul, bătrânul maestru a recurs la 
obișnuita-i politeţe pentru a-și tăinui zbuciumul. 

— Cu voia domniei voastre, doamna mea. 

A făcut un gest galant, poftind-o să traverseze salonașul, 
pentru a merge în salon. Adela de Otero a zăbovit în mijlocul 
bricabracului din încăperea întunecată, observând curioasă 
obiectele ce alcătuiau istoria lui Jaime Astarloa. Și-a trecut cu 
dezinvoltură un deget peste muchiile câtorva din numeroasele 
tomuri aliniate în prăfuitele rafturi de stejar: o duzină de vechi 
tratate de scrimă și alte câteva romane-foileton legate, de 
Dumas, Victor Hugo, Balzac... Se mai aflau acolo un volum din 
Viețile paralele, un Homer din cale-afară de ferfeniţit, Heinrich 
von Ofterdingen de Novalis, câteva titluri de Chateaubriand și 
Vigny, precum și unele tomuri de Memorii și unele tratate 
tehnice care pomeneau de campaniile militare ale Primului 
Imperiu; cele mai multe erau scrise în limba franceză. Don Jaime 
s-a scuzat pentru o clipă și, trecând în iatac, și-a scos halatul și 
a îmbrăcat o redingotă, legându-și cât ai clipi din ochi lavaliera 
pe sub gulerul cămășii. Când s-a întors în salon, tânăra admira 
un vechi portret în ulei, înnegrit de trecerea anilor, ce atârna pe 
perete între spade vechi și pumnale ruginite. 

— O rudă a domniei voastre? l-a întrebat, arătând spre 
obrazul tânăr, slab și sever care privea la ei din ramă. Personajul 
era înveșmântat după portul de la începutul secolului, iar ochii 
săi luminoși priveau lumea de parcă ar fi aflat în ea ceva ce nu 
izbutea să-l convingă întru totul. Fruntea înaltă și aerul de 
demnă austeritate al obrazului scoteau în relief enorma-i 
asemănare cu Jaime Astarloa. 

— Tatăl meu. 


Adela de Otero și-a plimbat privirea de la portret la don Jaime 
și înapoi, de parcă inima i-ar fi dat ghes să-i confirme adevărul 
vorbelor. Părea mulţumită. 

— Un bărbat chipeș, a zis, unduindu-și într-un chip plăcut 
vocea ușor răgușită. Ce vârstă avea când s-a pictat pânza? 

— Habar n-am. A murit la treizeci și unu de ani, cu două luni 
înainte de nașterea mea, luptând împotriva trupelor lui 
Napoleon. 

— A fost militar? Tânăra părea sincer atrasă de istorie. 

— Nu. Era un hidalgo aragonez, un bărbat semeţ, din cei pe 
care tare-i mai scotea din sărite să li se spună fă asta sau fă 
ailaltă. S-a tras în pădure cu o ceată de bărbaţi din Jaca și a tot 
omorât la franţuji până când a fost la rândul său ucis. In vocea 
maestrului de scrimă s-a făcut simțită duioșia unei depărtate 
tresăriri de mândrie. Se istorisește că a murit singur, hărțuit ca 
un câine, înjurându-i într-o franţuzească fără greș pe soldaţii ce-l 
asaltau cu baionetele. 

Ea și-a mai păstrat o clipă privirile pe portret, așa cum făcuse 
câtă vreme îl ascultase. Visătoare, își mușca ușor buza de jos, 
dar din colţul gurii nu i se ștergea zâmbetul enigmatic pecetluit 
de mica-i cicatrice. Apoi s-a întors puţin câte puţin spre bătrânul 
maestru de arme. 

— Don Jaime, știu că vizita mea nu vă e pe plac. 

Și-a întors privirea de la ea, neștiind ce să-i răspundă. Adela 
de Otero și-a scos pălăria de pai și a așezat-o, împreună cu 
umbreluţa, pe masa de scris plină ochi cu hârtii în neorânduială. 
Avea părul strâns la ceafă, ca la prima lor întâlnire. Lui Jaime 
Astarloa i s-a părut că rochia albastră punea o neobișnuită pată 
de culoare pe austera ambianţă din odaia de lucru. 

— Pot să iau loc? Farmec și seducţie. Era evident că nu 
recurgea la atari arme pentru întâia oară. M-am plimbat puţin și 
vipia mă sufocă. 

Maestrul de arme s-a scuzat, bâiguind în șoaptă, pentru 
neglijenţă și a poftit-o să ia loc într-un jilț cu pielea roasă și 
crăpată de atâta folosinţă. A apropiat pentru sine un taburet și 
s-a așezat la o depărtare judicioasă, țeapăn nevoie mare și 
bănuitor. Și-a dres glasul, hotărât să nu se lase atras pe un 
teren ale cărui primejdii le ghicea. 

— La ordinele domniei voastre, doamnă de Otero. 


Tonul nepăsător și cuviincios a deșteptat un zâmbet pe buzele 
frumoasei necunoscute. Căci, deși îi știa numele, lui don Jaime i 
se părea că tot ce-o înconjura pe tânără era învăluit în taine. In 
pofida a tot ce credea, a simţit cum ceea ce fusese la început 
doar o scânteie de curiozitate creștea acum în el, câștigând cu 
iuțeală teren. S-a silit să-și stăpânească simțămintele, în 
așteptarea răspunsului. Dar ea a zăbovit să spună ceva și, cuo 
liniște care maestrului i-a părut că-l ducea la deznădejde, a tras 
de timp. Privirile de culoarea violetelor hoinăreau prin odaie, 
parcă sperând să dea de indicii pentru a-l categorisi pe bărbatul 
din faţa ei. Don Jaime a profitat de clipă, pentru a cerceta chipul 
care în zilele din urmă îi frământase gândurile. Gura îi era 
cărnoasă și bine desenată, ca o urmă de cuţit într-un fruct cu 
miez roșu, îmbietor. Și-a mai lăsat o dată gândul să zboare la 
semnul pe care-l avea în colțul gurii, semn care, departe de ao 
urâţi, îi dădea un farmec deosebit, sugerând răsunetul unei 
violenţe întunecate. 

Chiar de când se ivise în prag, Jaime Astarloa se pregătise să 
stăruiască, în pofida oricăror argumente i-ar fi putut aduce 
Adela de Otero, la ceea ce încă dintru început nu consimţise. 
Nicicând o femeie. Se aștepta la rugi, la vorbe mari obișnuite la 
femeile alese, la subtile tertipuri muierești și aluzii la anume 
simțăminte... Dar nimic n-avea să dea roade, după cum își 
făgăduise. Dacă ar fi avut cu vreo două decenii mai puţin, poate 
s-ar fi arătat în chip interesat mai mlădios, poate chiar subjugat 
de farmecul de netăgăduit al doamnei. Dar era de-acum prea 
bătrân pentru ca asemenea lucruri să-i mai atingă sufletul. Nu 
nădăjduia să obţină ceva de la frumoasa-i vizitatoare; la vârsta 
lui, simţirile care-l încercau în preajmă-i puteau fi uneori 
tulburătoare, dar fără îndoială, le putea ţine în frâu. Jaime 
Astarloa hotărâse din nou să se arate civilizat, dar de piatră, în 
faţa a ceea ce părea a fi un copilăresc capriciu muieresc; nu se 
aștepta cu niciun chip să audă întrebarea care a urmat: 

— Cum aţi riposta, don Jaime, dacă, în timpul unei înfruntări, 
adversarul ar îndrepta spre domnia voastră un dublu atac în 
tert? 

Maestrul de scrimă și-a închipuit că nu auzise bine. A împins 
un gest înainte, ca pentru a-și cere scuze, și a zăbovit la 
jumătate, surprins și tulburat. Și-a trecut o mână peste frunte, 
și-a sprijinit mâinile pe genunchi și a rămas privind-o pe Adela 


de Otero, de parcă i-ar fi cerut lămuriri. Totul era nespus de 
caraghios. 

— Mă scuzaţi? 

Ea se uita zâmbitoare la el, iar privirile îi scânteiau maliţios. 
Vocea i-a răsunat cu tulburătoare feminitate. 

— Mi-ar plăcea să cunosc opinia autorizată a domniei voastre, 
don Jaime. 

Maestrul de arme a suspinat, așezându-se mai bine pe 
taburet. Totul era îndrăcit de neașteptat. 

— Vă interesează cu adevărat? 

— Fără nicio îndoială! 

Don Jaime și-a dus pumnul la gură, pentru a-și înăbuși tusea. 

— Ei, bine... Nu știu în ce măsură... Vreau să zic, bine, 
desigur, dacă credeți că... Dublu în terț, ați spus? La urma 
urmelor, era o întrebare ca oricare alta, deși ciudată, venind de 
la ea. Sau poate nu într-atât, în sfârșit. Ei bine, să presupunem 
că, dacă adversarul meu s-ar preface că fandează în terț, eu i-aș 
răspunde cu o jumătate de tușă. Ințelegeţi? E destul de simplu. 

— Dar dacă ar răspunde jumătăţii de tușă a domniei voastre 
cu o fentă dublă și fandând pe loc în cuartă? 

De astă dată, maestrul a privit-o pe tânără cu vizibilă uimire. 
Ea îi zugrăvise fraza de armă precisă. 

— Intr-un atare caz, i-a spus, aș ataca în cuartă, fandând pe 
loc în cuartă. lar de data asta n-a mai adăugat „înţelegeţi”. Era 
limpede că Adela de Otero înţelegea. E singura ripostă cu 
putinţă. 

Ea și-a dat capul pe spate cu neașteptată bucurie, de parcă s- 
ar fi pregătit să râdă în hohote, dar s-a mărginit să surâdă în 
tăcere. Apoi l-a privit, făcând o neînsemnată și încântătoare 
strâmbătură. 

— Aveţi de gând să mă dezamăgiţi, don Jaime? Sau mă puneţi 
la încercare? Domnia voastră știți cum nu se poate mai bine că 
asta nu e singura ripostă. Nici nu sunteți sigur că ar fi cea mai 
bună. 

Maestrul de scrimă nu-și putea tăinui tulburarea. Nicicând nu 
și-ar fi putut închipui asemenea vorbire. Ceva îi șoptea că 
înainta pe un teren necunoscut, dar simțea cum totodată 
creștea în el pornirea de neînfrânat a curiozităţii profesionale. 
Așa că a hotărât să coboare ușor garda; nu mai mult decât era 


nevoie pentru a duce jocul mai departe și a vedea unde aveau 
să conducă toate acestea. 

— Vă gândiţi cumva la altă alegere, doamna mea? a întrebat, 
doar cu atâta neîncredere cât să nu pară necuviincios. Tânăra a 
încuviințat, dând cu oarece vehemenţă din cap, iar ochii i-au 
fulgerat cu ațâțare, dând multe de gândit minţii lui Jaime 
Astarloa. 

— Vă aduc aminte cel puţin două, a răspuns sigură de sine și 
fără umbră de înfumurare. Aș putea să parez la fel ca domnia 
voastră în cuartă, dar parând scurt vârful floretei adverse și 
țintind apoi braţul adversarului cu o lovitură în cuartă. Vi se pare 
corect? 

Don Jaime a trebuit să încuviințeze, fără nicio plăcere, că era 
nu numai corect, ci chiar strălucit. 

— Dar aţi vorbit și de altă alegere, a spus. 

— Așa e. Adela de Otero vorbea mișcând mâna dreaptă, de 
parcă ar fi desenat mișcările unei florete. Parez în cuartă și-l 
lovesc în flanc. Veţi fi de acord cu mine că orice tușă e 
întotdeauna mai rapidă și mai eficientă dacă merge în direcția 
atacului. Asaltul și parada trebuie să-nfiripe o singură mișcare. 

— Nu-i cu una, cu două să lovești în flanc. De astă dată, don 
Jaime era într-adevăr interesat. Unde aţi învăţat asta? 

— În Italia. 

— Cu ce maestru de scrimă? 

— Numele lui n-are nici în clin, nici în mânecă cu toate astea. 
Zâmbetul tinerei a îndulcit refuzul. Să ne mărginim la a spune 
că era crezut unul dintre cei mai de soi din Europa. El m-a 
învăţat cele nouă feluri de tușe, diferitele lor combinații și cum 
să le parez. Era un bărbat răbdător. A stăruit asupra vorbei, 
aruncând o privire plină de înţelesuri. Și nu se credea dezonorat 
când dădea lecţii de arta scrimei unei femei. 

Don Jaime a preferat să-i treacă aluzia cu vederea. 

— Care-i primejdia dintâi când loviți drept în flanc? a întrebat- 
o, privind-o drept în ochi. 

— Să primesc o tușă pe contraatac în secundă. 

— Și cum vă feriţi de ea? 

— Înclinând vârful armei în jos. 

— Cum parati o lovitură directă în piept? 

— Cu secundă și cuartă joasă. Dar ăsta pare a fi un examen, 
don Jaime. 


— Este un examen, doamnă de Otero. 

Au stat, studiindu-se unul pe celălalt în tăcere, și păreau 
nespus de osteniţi, de parcă într-adevăr și-ar fi încrucișat 
floretele. Maestrul de arme a cercetat-o pe îndelete și pentru 
întâia oară a văzut că tânăra avea încheietura mâinii drepte 
vânjoasă, fără însă ca din această pricină să-și fi pierdut graţia 
feminină. Privirile, gesturile pe care le făcea zugrăvind mișcările 
floretei vorbeau de la sine. Jaime Astarloa știa să recunoască 
încă din prima clipă semnele ce trădau harurile floretistului. Și-a 
reproșat în tăcere că îngăduise prejudecăților să-l orbească fără 
replică. 

E prea adevărat că, până atunci, totul se păstrase nestricat în 
planul teoriei pure; iar bătrânul maestru de arme a știut că de- 
acum era necesar să cunoască și latura practică. Touché. 
Tânăra aceea îndrăcită era gata să obţină imposibilul: se 
împlineau trei decenii de când își făcea meseria, și ea era pe 
punctul de a trezi în el nevoia de a face scrimă cu o femeie. Cu 
ea. 

Adela de Otero îl privea gravă, așteptând verdictul. Don Jaime 
și-a dres glasul. 

— Trebuie să vă destăinuiesc cu mâna pe inimă că sunt uimit. 

Tânăra nu i-a răspuns, nici n-a schițat vreun gest. A rămas 
stană de piatră, ca și cum chiar la asta s-ar fi așteptat, la 
uimirea maestrului, dar nici pe departe nu era pricina pentru 
care se afla acolo. 

Jaime Astarloa se hotărâse, deși în sinea lui ar fi înclinat să nu 
se întrebe, pentru moment, despre ușurința cu care se dădea 
învins. 

— Vă aştept mâine la cinci după-amiază. Dacă veți trece în 
chip mulțumitor încercarea, vom alege ziua când să vă învăţ 
lovitura de două sute de scuzi. Incercaţi să veniţi... A arătat spre 
rochie, într-o sfioasă pornire de rușine. Vreau să spun, încercați 
să purtaţi ceva potrivit. 

Așteptase o explozie de bucurie, bătăi din palme sau orice de 
soiul acesta: oricare dintre obișnuitele ieșiri la care se deda 
natura femeii. Dar a fost dezamăgit. Adela de Otero s-a mărginit 
să-l ţintuiască în tăcere cu privirea, cu o expresie atât de 
enigmatică, încât, fără ca maestrul de scrimă să izbutească să-și 
explice cauza, făptura i-a fost străbătută de un tremur absurd. 


Văpăile lămpii cu petrol făceau să oscileze umbrele din odaie. 
Jaime Astarloa a întins mâna spre rotiţa fitilului, ridicându-l nu 
prea mult, pentru a lămuri lumina. A tras cu condeiul două linii 
noi pe foaia de hârtie, înfiripând vârful unui unghi, iar capetele 
le-a desăvârșit, unindu-le în arc. Aproximativ șaptezeci și cinci 
de grade. În unghiul acela trebuia să se miște floreta. A notat 
cifra, suspinând. O jumătate de tușă în cuartă fără fentă; 
pesemne că asta era calea. Și apoi, ce? Adversarul ar riposta în 
cuartă, logic. Dar oare ar face-o? La urma urmelor, erau destule 
alte căi pentru a-l sili. Apoi ar trebui să revină fără șovăială în 
cuartă, pesemne cu o jumătate de tușă, cu un atac fals fără 
fentă dublă. Nu. Era limpede ca lumina zilei. A pus condeiul pe 
masă și, îngânând cu mâna mișcarea floretei, i-a urmat umbra 
pe perete. Prin mintea descurajată i s-a perindat gândul că totul 
era absurd; isprăvea mai mereu cu mișcări clasice, știute, care 
puteau fi prevăzute și ocolite de adversar. Lovitura fără cusur 
era alta. Trebuia să fie sigură și mai iute decât fulgerul, 
neașteptată, cu neputinţă de parat. Dar cum? 

Lumina lămpii cu petrol trezea luciri dulci-aurii pe cotoarele 
cărţilor din rafturi. Pendulul ornicului de perete se legăna 
monoton; tic-tacul său molatic era singurul sunet din odaie, 
când condeiul n-o lua razna pe hârtie. A ciocănit în masă, a 
respirat adânc și a privit pe fereastra deschisă. Acoperișurile 
Madridului erau doar umbre nedeslușite, care abia se insinuau 
prin limpezimea șovăielnică a lunii noi, firavă ca beteala de 
argint. 

Trebuia ocolit atacul în cuartă. A pus din nou mâna pe 
condeiul mușcat la un capăt și a tras noi linii și arcuri de cerc. 
Poate că, opunând un contraatac în tert, îndreptat în jos, și 
sprijinind trupul pe șoldul stâng... 

Era riscant, căci trăgătorul era în primejdie să primească o 
tușă din plin. Alegerea consta, fără doar și poate, în a da capul 
pe spate, făcând o fentă dublă în terț. Și când să atace? Era cum 
nu se poate mai limpede, chiar când adversarul ar fi ridicat 
piciorul, pentru a fanda în terț sau cuartă, înspre brat. 
Exasperat, a bătut darabana cu degetele pe hârtie. Toate astea 
nu duceau niciunde; răspunsul la ambele mișcări se afla în orice 
tratat de scrimă. Ce altceva s-ar putea face după fenta dublă în 
tert? A tras noi linii și arcuri de cerc, a notat grade, a consultat 
însemnări și cărți risipite pe masa de scris. Niciuna dintre alegeri 


nu i s-a părut potrivită; toate erau departe de a-i oferi temeiul 
de care avea nevoie lovitura lui. 

S-a ridicat în pripă, a împins spătarul scaunului și a luat lampa 
cu gaz, ca să lumineze galeria de scrimă. A pus-o jos, pe podea, 
lângă una din oglinzi, și-a scos halatul și a luat în mână o floretă. 
Luminându-l de jos în sus, flacăra îi desena umbre sinistre pe 
obraz, de parcă ar fi fost un moroi. A îndreptat câteva mișcări 
spre propria-i nălucă. Contraparadă în terț. Fentă dublă. 
Contraparadă. Fentă dublă. De trei ori a izbutit să-și împungă cu 
vârful floretei geamănul, care se mișca o dată cu el pe faţa 
oglinzii. Contraparadă. Fentă dublă. Poate că două atacuri false 
unul după altul, da, dar apoi, ce? A strâns din dinţi cu ură. 
Trebuia să existe o cale! 

Din depărtare, orologiul de la Poștă a bătut de trei ori. 
Maestrul de arme s-a oprit, eliberându-și aerul din plămâni. 
Totul era îndrăcit de absurd. Nici chiar lui Lucien de Montespan 
nu i-ar fi izbutit: 

— Tușă fără greș nu există pe lume, obișnuia să spună 
maestrul maeștrilor când îi vorbeai de ea. Mai precis, sunt 
puzderie. Orice lovitură care-și atinge ţinta n-are cusur, dar 
nimic mai mult. Orice tușă poate fi parată cu mișcarea potrivită. 
Ca atare, un asalt între doi scrimeri bine antrenați poate dura la 
nesfârșit. Din întâmplare însă, Soarta, dorind să condimenteze 
totul cu mirodenia neprevăzutului, ne arată că orice lucru are un 
sfârșit și, mai devreme sau mai târziu, îl împinge în greșeală pe 
unul din adversari. Prin urmare, trebuie să-ţi aduni minţile și să 
ţii Soarta la respect, chiar numai atât cât e de trebuinţă pentru 
ca celălalt să facă acea greșeală. Restul sunt himere. 

Nicicând nu se lăsase Jaime Astarloa înduplecat. Cugeta 
înainte la tușa fără egal, lovitura Astarloa, Graalul lui. Ambiţia 
nepereche de a descoperi mișcarea nebănuită, fără greș, îi 
tulbura sufletul încă din primii ani ai juneţii, în depărtatele 
vremuri ale școlii de ofițeri, pe când se pregătea să intre în 
armată. 

Armata. Ce trai mai dusese și el în tinereţe! Ca june ofițer 
favorizat, dat fiind că era orfanul unui erou al Războiului de 
Independență, fusese încă de la început destinat Gărzii Regale 
din Madrid, în care servise și Ramón Maria Narváez... Cariera 
locotenentului Astarloa se anunţase promițătoare, dar i-o 
retezase aproape din rădăcini o nebunie de tinerețe. Căci 


fuseseră odată ca niciodată o mantilla de mătase, sub care 
străluceau doi ochi de tăciune, și o mână albă și subţirică, ce-și 
făcea grațios vânt cu evantaiul. Fuseseră odată ca niciodată un 
june ofiţer înamorat până în adâncul sufletului și, precum se 
petrecea îndeobște în istorii de felul acesta, un al treilea, 
adversarul care i s-a așezat arogant în cale. In zorii unei zile reci 
și cețoase, fuseseră odată ca niciodată mult zgomot de săbii, un 
geamăt și, pe o cămașă șiroind de sudoare, o pată roșie ce 
creștea necontenit, din pricină că nimeni nu era în stare să 
stăvilească valul de sânge șiroind din rană. Mai fusese odată ca 
niciodată și un june palid, năuc, ce privea la el fără a-și crede 
ochilor, înconjurat de obrazurile grave ale tovarășilor ce-l 
sfătuiau să fugă, pentru a-și păstra neștirbită libertatea pe care 
tragica întâmplare i-o punea în primejdie. Apoi mai fuseseră 
odată ca niciodată o înserare ploioasă, o graniţă și un drum de 
fier care, sub cerul de plumb, gonea spre nord-est peste un 
bărăgan înverzit. Și mai fusese odată ca niciodată o pensiune 
mizeră pe malul Senei, într-un oraș cenușiu și necunoscut căruia 
i se spunea Paris. 

Un prieten întâmplător, un exilat ce se bucura acolo de o 
situaţie înfloritoare, l-a recomandat ca învățăcel lui Lucien de 
Montespan, pe atunci cel mai prestigios maestru de arme din 
Franța. Atras de istoria junelui duelist, monsieur de Montespan l- 
a luat în slujba lui, după ce i-a descoperit deosebite haruri 
pentru arta scrimei. Pus staroste peste elevi, lui Jaime Astarloa i 
s-a cerut la început doar să le ofere ștergare, să îngrijească de 
arme și să ducă la împlinire măruntele însărcinări pe care i le 
dădea maestrul. Mai târziu, pe măsură ce progresa, i-a dat alte 
și alte misiuni, nemijlocit legate încă de pe atunci de meșteșugul 
armelor. Doi ani mai târziu, când Montespan a voiajat în Austria 
și Italia, tânărul armaș l-a însoţit. Tocmai împlinise douăzeci și 
patru de ani, iar Viena, Milano și Napoli, dar îndeosebi Roma, 
unde amândoi au petrecut o bună bucată de vreme într-unul din 
cele mai reputate saloane ale orașului de pe Tibru, l-au 
fermecat. Prestigiul lui Montespan a crescut neîntârziat în orașul 
străin, unde stilul său clasic și sobru, în cea mai curată tradiţie a 
vechii școli de scrimă franţuzești*, se deosebea flagrant de 


3 Scoala franceză de scrimă începe să își contureze caracteristicile după adoptarea 
rapierei, la jumătatea secolului al XVI-lea, când cea italiană încă domina scrima 
europeană. Schimbând mânerul cu bară transversală (al rapierelor spaniole și 


fantezia și libertatea mișcărilor ușor anarhice, care plăceau 
nespus de mult maeștrilor de scrimă italieni. Fiind talentat, 
Jaime Astarloa s-a maturizat în sânul lumii bune de acolo, 
dovedindu-se un cavaler desăvârșit și un scrimer ales, alături de 
reputatul său maestru, de care îl lega o caldă afecţiune și căruia 
i-a slujit de aghiotant și secretar. Monsieur de Montespan îi 
încredința elevi de rang mai mic sau pe care trebuia să-i iniţieze 
în primele mișcări, înainte ca el să înceapă să se ocupe de ei. 

La Roma, Jaime Astarloa s-a înamorat pentru a doua oară și s- 
a duelat, tot pentru a doua oară, fără buton în vârful armei. De 
astă dată, amorul și duelul n-au avut nici în clin, nici în mânecă 
unul cu celălalt. Primul a fost pătimaș și fără urmări și, într-un 
târziu, s-a stins de la sine. |n al doilea, care a respectat cu 
strictețe codul monden la modă, junele Astarloa a încrucișat 
floreta cu un aristocrat roman ce pusese public la îndoială 
meritele de meșter al scrimei ale lui Lucien de Montespan. Jaime 
Astarloa i-o luase înainte bătrânului maestru, trimițându-și 
secundanții la cel care-i adusese ofensa, un anume Leonardo 
Capoferrato. Lupta a fost dusă, cu demnitate și perfect clasicism 
formal, la bun sfârșit cu floreta, în mijlocul unui codru des de 
pini din Lazio. Capoferrato, scrimer temut și reputat, a trebuit să 
accepte că, deși formulase anume păreri cu privire la meritele 
lui monsieur de Montespan, aghiotantul și elevul acestuia, 
signore Astarloa, îi înfipsese floreta mai bine de două degete 
între coaste, deschizându-i în plămâni o rană care, deși 
nemortală, era nespus de gravă. 

S-au scurs astfel trei ani pe care Jaime Astarloa avea să și-i 
aducă aminte întotdeauna cu deosebită plăcere. Dar, în iarna 
anului 1839, Montespan a descoperit primele semne ale unei 
boli care doar în câţiva ani avea să-i aducă moartea și a hotărât 
să se întoarcă la Paris. Jaime Astarloa nu a voit să-și părăsească 
italiene) cu mânerul drept, francezii continuă să diminueze dimensiunile rapierei și 
realizează o spadă cu lama foarte scurtă, ușor de mânuit, dar ineficientă în faţa celor 
italiene. La jumătatea secolului al XVIII-lea, floreta devine din armă de antrenament 
pentru spadasini una independentă, popularitatea ei crește, iar maestrul La Bâessiere 
inventează masca, contribuind la revirimentul scrimei în acel veac. Stilul școlii 
franceze presupune poziția de gardă cu trunchiul ușor înclinat spre spate, pentru a da 
libertate jocului vioi și fin al lamei; „digitaţia”, care înlesnește executarea acțiunilor, 
ușoare și variate, pe lama adversă; paradele, ferme și strânse, făcute pe loc, fără a 
retrage sau cobori braţul; adoptarea distanţei apropiate sau normale, datorită 
ușurinţei cu care se ţine mânerul; și poziţia verticală a trunchiului în fandare. In fine, 


pentru a putea continua mai bine frazele de arme, lupta e complexă, cu o gamă 
variată de procedee și acțiuni atât în ofensivă, cât și în defensivă. 


mentorul, și amândoi s-au înapoiat în capitala Franţei. Ajunși 
acolo, maestrul de arme și-a sfătuit discipolul să întreprindă 
ceva pe cont propriu și s-a angajat să-i patroneze intrarea în 
puţin ospitaliera societate a maeștrilor de arme. După scurgerea 
perioadei de probă, Jaime Astarloa, care de-abia împlinise 
douăzeci și șapte de ani, a trecut în chip satisfăcător examenul 
de la Academia de Arme din Paris, cea mai vestită din vremea 
lui, și a obţinut diploma ce avea să-i îngăduie, în viitor, să 
practice fără opreliști meșteșugul ales. A ajuns unul dintre cei 
mai tineri maeștri de arme din Europa și, chiar dacă vârsta lui 
trezea oarece reţineri clienţilor de marcă, înclinați să recurgă la 
profesori a căror vârstă părea să fie garanţia unor cunoștințe 
superioare, felul lui corect de a proceda și cordialele 
recomandări ale lui monsieur de Montespan i-au îngăduit să-și 
câștige curând un număr frumușel de elevi distinși. Și-a atârnat 
în salon vechile armorii ale domeniilor Astarloa: o nicovală de 
argint pe un câmp de culoare verde, cu deviza La mine. Era 
spaniol, purta un nume sunător de hidalgo și, pe drept cuvânt, 
avea dreptul să-și arate armoriile. Și, pe deasupra, mânuia 
floreta cu îndrăcită îndemânare. Cum totul pleda în favoarea sa, 
triumful noului maestru de scrimă era cu asupra de măsură 
garantat în Parisul vremii. A câștigat parale și îndemânare. Și, 
căutând fără răgaz tușe de geniu, a izbutit să-și perfecționeze la 
vremea aceea o lovitură închipuită de el, a cărei taină a păstrat- 
o cu grijă până în ziua când doar stăruinţele prietenilor și 
elevilor l-au silit să-i facă un loc în repertoriul tușelor lui de 
maestru. Aceasta era vestita lovitură de două sute de scuzi, cu 
care a obţinut izbânzi notorii printre dueliștii din protipendadă, 
care plăteau bucuroși ori de câte ori aveau nevoie să câștige 
definitiv înfruntări cu adversari îndemânatici. 

Cât timp a stat la Paris, Jaime Astarloa s-a simţit legat printr-o 
strânsă prietenie de bătrânu-i maestru, pe care-l vizita cu 
regularitate. Amândoi se înfruntau adeseori în luptă, deși boala 
punea stăpânire din ce în ce mai mult pe trupul bătrânului. Dar 
a sosit ziua când Lucien de Montespan a primit șase lovituri la 
rând, fără să poată atinge măcar o dată cu vârful floretei 
pieptarul discipolului său. La a șasea tușă, Jaime Astarloa s-a 
oprit ca lovit de trăsnet și a repezit floreta în dușumea, 
murmurând o scuză rușinată. Dar bătrânul profesor s-a mărginit 
să surâdă cu amărăciune. 


— lată, a spus, elevul izbutește să-și înfrângă maestrul. Nu 
mai ai nimic de învăţat. Să fie într-un ceas bun! 

Nu s-a mai vorbit niciodată despre acea întâmplare, dar a fost 
ultima oară când și-au încrucișat floretele. Peste câteva luni, 
când junele i-a făcut o vizită, Montespan l-a primit stând jos 
lângă cămin, cu picioarele pitulate sub o măsuţă pe care trona 
un vas cu jăratic. Cu trei zile mai înainte închisese academia de 
scrimă, recomandându-l pe Jaime Astarloa tuturor elevilor. 
Injecțiile cu laudanum nu mai izbuteau să-i aline durerile și-și 
simţea moartea aproape. Prinsese de veste că pe vechiul său 
discipol îl provocase la un duel cu floreta un individ ce se dădea 
drept maestru de scrimă, fără a dispune de vreo diplomă a 
Academiei. O astfel de semeţie, dovedită fără a îndeplini 
exigenţele corespunzătoare, aducea după sine dizgraţia 
maeștrilor de drept și rușinoase dueluri. Dar asta era, iar 
Academia, peste măsură de susceptibilă în asemenea cazuri, 
hotărâse să pună capăt situaţiei. Îndatorirea de a apăra onoarea 
breslei îi revenise celui mai june dintre membrii ei, Jaime 
Astarloa. 

Maestrul și elevul au discutat pe îndelete despre toate. 
Montespan primise vești de preț privitoare la cel ce-și zicea Jean 
de Rolandi și provocase disputa; i-a dat deci de știre paladinului 
Academiei despre obiceiurile adversarului. Rolandi era un bun 
scrimer, fără a străluci însă, avea anume lipsuri tehnice de care 
se putea profita în dezavantajul său. Era stângaci și, cu toate că 
asta era oarecum periculos pentru un adversar care, precum 
Jaime Astarloa, era deprins ca bărbaţii să se bată cu dreapta, 
Montespan nu avea nicio îndoială că în duel izbânda avea să fie 
de partea junelui spaniol. 

— Trebuie să iei seama, fiule, că stângaciul nu alege tot atât 
de precis clipa cea mai nimerită; nici nu dă tot atât de 
îndemânatic lovitura directă în flanc, căci îi e greu să pareze 
drept... Cu numitul Rolandi, garda trebuie să fie, fără nicio 
îndoială, cu o cuartă în afară. De acord? 

— De acord, maestre. 

— În ce privește tușele, el nu-și prea poate apăra garda cu 
stânga, după câte știu. Deși, la început, obișnuiește să ridice 
mânerul armei cu două sau trei degete mai sus decât floreta 
adversarului, în vârtejul luptei lasă mâna în jos. De cum ai să-l 


vezi trăgând mânerul în jos, nu șovăi și dă-i o lovitură în doi 
timpi. 

Jaime Astarloa s-a încruntat. În ciuda dispreţului arătat de 
bătrânul maestru, Rolandi era un bărbat îndemânatic: 

— Mi s-a spus că de la distanţă mică parează bine... 

Montespan a clătinat din cap. 

— Palavre. Cei care spun asta sunt mai proști decât Rolandi. 
Și decât tine. N-o să-mi zici că ţi-e teamă de farsorul ăsta! 

Junele a roșit auzind insinuarea. 

— Domnia voastră m-aţi învăţat să nu subapreciez niciun 
adversar. 

Bătrânul a zâmbit ușor: 

— Lucru cum nu se poate mai adevărat. Te-am mai învăţat și 
să nu-l supraapreciezi. Rolandi e stângaci și nimic mai mult. 
Lucru primejdios pentru tine, dar avantaj din care ai neapărat de 
profitat. Individul n-are precizie. Tu fii atent să-i dai o lovitură în 
doi timpi, de cum îl vezi că lasă în jos mânerul armei, indiferent 
dacă încearcă să se acopere, să pareze, să te ia pe nepregătite 
sau să se tragă înapoi. In oricare caz, ghicește-i mișcările din 
vreme, chiar înainte ca el să clintească din loc mânerul floretei 
sau să ridice piciorul. Dacă profiţi de prilej, contracarându-i 
atacul cu o lovitură, va fi touché încă înainte de a-și fi dus 
mișcarea până la capăt; pentru că tu faci o singură mișcare, iar 
el două. 

— Aşa va fi, maestre. 

— N-am nici cea mai mică îndoială, a răspuns mulţumit 
maestrul de scrimă. Ești elevul meu cel mai de soi; cel mai 
chibzuit și mai senin, când ţii în mână sabia sau floreta. Știu că 
vei fi vrednic atât de numele tău, cât și de al meu, în duelul ce 
te așteaptă. Mărginește-te la tuşe directe și simple, la parări 
fără complicaţii, în cerc și jumătate de cerc, și îndeosebi la fente 
și fente duble în cuartă... Pe de altă parte, când parezi, nu șovăi 
să foloseşti mâna stângă, ori de câte ori vei socoti de trebuinţă. 
Filfizonii sclivisiţi nu prescriu asta, spunând că astfel s-ar strica 
eleganța luptei; dar când îţi pui viaţa în joc în duel, nu trebuie să 
treci peste nimic din ceea ce te ajută să te aperi, ori de câte ori 
nu încâlci codul onoarei. 

Înfruntarea a avut loc peste trei zile în codrul Vincennes, între 
fort și Nogent, în fața norodului care, adunat ciopor, se ţinea 
deoparte. Duelul celor doi era de pe acum, precum orișicare 


soareá mondenă, atât de vestit, încât pomeneau de el până și 
jurnalele. Curioșii se buluciseră, și polițiști trimiși special se 
osteneau să-i ţină departe de locul înfruntării. Deși duelul nu era 
îngăduit, dat fiind că era în joc însăși onoarea Academiei 
franceze de scrimă, autorităţile luaseră hotărârea să lase 
lucrurile să-și urmeze cursul. Unii s-au plâns că paladinul ales 
pentru o însărcinare atât de serioasă era spaniol; dar, la urma 
urmelor, Jaime Astarloa era maestru al Academiei din Paris, își 
ducea de multă vreme traiul în Franța, iar mentorul lui era 
celebrul Lucien de Montespan: trei argumente care nu au 
întârziat să-i înduplece și pe cei mai rezervaţi. Între public și 
secundanţi, îmbrăcaţi în negru și privind cu solemnitate, se aflau 
toţi maeștrii de arme din Paris și chiar unii sosiți din provincie, 
pentru a asista la luptă. Lipsea numai bătrânul Montespan, 
căruia, fără drept de apel, medicii nu-i îngăduiseră să-și 
părasească locuinţa. 

Rolandi era mărunţel de stat și avea ochișori vioi. Se apropia 
de patruzeci de ani, iar părul brun îi era rar și cârlionțat. Știa că 
nu se bucura de favoarea opiniei publice și ar fi dorit să se afle 
cât mai departe de locul acela. Dar se lăsase într-atâta la voia 
întâmplării, încât nu-i mai rămăsese decât să se bată, altminteri 
îl pândea primejdia ca întreaga Europă să râdă de ridicolul său. 
De trei ori i se tăgăduise titlul de maestru de arme, deși mânuia 
floreta și sabia cu îndemânare. De origine italiană, fost soldat de 
cavalerie, dădea lecții de scrimă într-o căsuţă umilă, pentru a-și 
întreţine soția și cei patru fii. Pe când se găteau ultimele 
aranjamente, repezea nervos priviri piezișe spre Jaime Astarloa, 
care stătea liniștit la depărtare: purta un pantalon negru strâns 
pe trup și o cămașă largă, ce-i scotea în relief slăbiciunea. 
„Tânărul Quijote”, îl poreclise unul dintre jurnalele ce vorbeau 
de duel. Era în culmea gloriei și se știa susținut de breasla 
maeștrilor din Academie, bărbaţii gravi și cerniţi ce adăstau la 
numai câţiva pași, fără să se amestece cu prostimea, înarmaţi 
cu bastoane, decoraţii și jobene. 

Publicul, care sperase să vadă o înfruntare între titani, a fost 
dezamăgit. Nici nu începuse bine asaltul, că Rolandi a coborât în 
chip fatal mânerul armei cu două degete mai jos, pregătind o 
lovitură cu care să-și ia adversarul prin surprindere. Jaime 
Astarloa a parat, dând, în unghiul astfel deschis, o lovitură în doi 
timpi, iar lama floretei i s-a prelins pur și simplu în lungul 


brațului lui Rolandi, intrând fără nicio greutate în lameu?. 
Nefericitul a căzut pe spate, trăgând floreta după el, astfel încât, 
când s-a răsturnat pe iarbă, un pătrar din tăișul însângerat îi 
ieșea din spate. Medicul prezent la duel n-a putut face mai nimic 
pentru a-i salva viaţa. Prăbușit în ţărână, Rolandi a repezit o 
privire tulbure celui ce-l ucisese și, dându-și ultima suflare, a 
vomitat sânge. 

La primirea veștii, bătrânul Montespan a murmurat doar bien, 
fără să-și ia privirile de la butucii ce trosneau în cămin. Și-a dat 
obștescul sfârșit peste două zile, fără ca discipolul lui, care 
părăsise Parisul, pentru a lăsa să se liniștească apele în jurul 
duelului, să mai apuce a-l vedea în viaţă. 

La întoarcere, lui Jaime Astarloa i-au dat de veste prietenii că 
bătrânul maestru murise. l-a ascultat în tăcere, fără să dea 
vreun semn de durere, și s-a dus apoi într-o lungă preumblare 
pe malurile Senei. A zăbovit îndelung lângă Luvru, minunându- 
se de șuvoiul murdar ce curgea în jos. A stat așa, cu mâinile în 
sân, până n-a mai știut pe ce lume era. Când a părut a-și veni în 
fire, se lăsase întunericul, și s-a îndreptat spre casă. A doua zi 
dis-de-dimineaţă, i s-a adus la cunoștință că Montespan îi lăsase 
prin testament singura-i avere: bătrânele-i arme. A cumpărat un 
bucheţel de flori, a închiriat o berlină și s-a lăsat purtat spre 
Pere Lachaise. Pe cenușia piatră fără nume ce acoperea 
mormântul unde odihneau rămășițele pământești ale maestrului 
de arme a pus florile și floreta cu care-l ucisese pe Rolandi. 

e 

Toate astea se petrecuseră cu aproape trei decenii în urmă. 
Jaime Astarloa și-a privit chipul în oglinda din galeria de scrimă. 
Aplecându-se, a înălţat lampa și și-a studiat atent obrajii, creţ 
după creţ. Montespan murise la cincizeci și nouă de ani, având 
doar cu trei ani mai mult decât avea el acum, și ultima amintire 
despre el era imaginea unui bătrân ghemuit lângă foc. Și-a 
trecut mâna peste părul alb. Nu-i părea rău că trăise; iubise, 
ucisese și nu făptuise nicicând ceva care i-ar fi putut dezonora 
ideea de sine: adunase destule amintiri pentru a da un rost 
vieţii, chiar dacă ele i-ar fi fost unica avere... Îi părea rău doar că 
nu avea, precum Lucien de Montespan, cui să-și lase armele 
când o fi să se ducă pe cealaltă lume. Fără un braţ care să le 
însuflețească, lamele aveau să fie doar biete obiecte fără rost; 


? Bandaj armat cu fire metalice. 


aveau să-și afle sfârșitul Dumnezeu știa pe unde, în cel mai 
întunecat ungher al dughenei vreunui neguţător de vechituri, 
colbuite și ruginite, mute în veci de veci; la fel de lipsite de viață 
ca și stăpânul lor. Și nimeni n-avea să-i pună o floretă pe 
mormânt. 

Gândul i-a zburat la Adela de Otero și a simţit cum îl săgeta o 
apăsare. Tânăra își făcuse prea târziu intrarea în viața lui. Abia 
de mai era în stare să smulgă câteva vorbe de calmă duioșie de 
pe buzele-i ofilite. 


e Capitolul al treilea o 
Lovitură în doi peri: și doi 
timpi contra unui atac fals 


„În lovitura în doi peri, la fel ca în 
orice altă mișcare primejdioasă, cel 
ce știe să fandeze trebuie să 
ghicească ce are-n cuget 
adversarul,  citindu-i cu grijă 
mișcările și cunoscând ce rezultate 
pot da.” 


Cu o jumătate de oră înainte și-a privit pentru a șasea oară 
obrazul în oglindă: impresia a fost mulțumitoare. Puţini 
cunoscuţi erau ca el la aceeași vârstă. De departe, ar fi putut fi 
luat drept un tânăr, din pricină că era slab și practicase 
neîntrerupt meșteșugul armelor, ceea ce îi păstrase 
îndemânarea mișcărilor. Se bărbierise conștiincios, cu vechiul 
brici englezesc cu plăsele de fildeș, și-și retezase cu grijă mai 
mare decât de obicei subțiratica mustață cenușie. Părul alb, 
ușor încreţit pe ceafă și la tâmple, era dat pe spate cu nespusă 
grijă; cărarea, înaltă și pe stânga, era precisă, ca trasă cu rigla. 

Era bine dispus și-și făcea visuri precum cadeţii ce-și pun 
uniforma la prima întâlnire. Departe de a-l incomoda, simţirea 
aceea aproape dusă din memorie îl înveselea, făcându-i plăcere. 
Din singura-i sticlă cu colonie, a picurat câţiva stropi pe mâini, 
apoi și-a alintat încetișor obrajii cu mireasma-i discretă. Creţurile 
din jurul ochilor cenușii s-au strâns într-un surâs lăuntric. 

Fără doar și poate că Jaime Astarloa nu nădăjduia nimic în doi 
peri de la acea întâlnire. Era prea bine dumirit cu privire la 
împrejurare, pentru a-și face visuri prostești. Dar nu-i scăpa nici 
faptul că totul era peste poate de atrăgător. Pentru prima oară 
în viaţă, avea drept elev o femeie, chiar pe Adela de Otero, ceea 
ce făcea ca împrejurarea să fie deosebită, sau estetică, după 
cum își spunea în sinea lui, deși nu știa prea bine de ce. Era 
prea bine dumirit și cu privire la faptul că noua elevă aparținea 


10 În original, tiempo („lovitură pe care floretistul o execută fără a se mișca din loc 
pentru a reuși să își atingă adversarul”) incierto („ambiguu”). Jocul de cuvinte constă 
în faptul că tiempo incierto înseamnă atât „lovitură în doi peri”, cât și „vremuri 
nesigure”. 


sexului frumos; o dată ce trecuse peste îndărătnicia primei clipe, 
prejudecățile se trăseseră acolo unde abia li se făcea auzită 
revolta, iar locul lor îl luase plăcuta simtire că în traiul lui până 
atunci atât de monoton se petrecea ceva nou. Maestrul se 
lăsase cu plăcere în voia a ceea ce i se păruse că va fi un val 
tomnatic și fără urmări, un joc rafinat de simţiri nu de mult 
recâștigate, al căror erou în deplină cunoștință de cauză avea să 
fie chiar el. 

La cinci fără un sfert și-a cercetat pentru ultima oară locuința. 
În cabinetul ce-i servea și de odaie de primire, totul era în 
deplină rânduială. Portăreasa, care făcea curate odăile de trei 
ori pe săptămână, dăduse cu grijă lustru oglinzilor din galeria de 
scrimă, unde draperiile grele și obloanele întredeschise înfiripau 
o plăcută penumbră aurită. La cinci fără zece minute s-a privit 
pentru ultima oară într-o oglindă și a îndreptat cu două mișcări 
grăbite ceea ce-i păruse a fi o neglijenţă în veșminte. Purta, ca 
îndeobște când lucra acasă, cămașă, pantaloni strâmţi de 
scrimă, ciorapi și scarpi dintr-o piele moale ca mănușa; toate de 
un alb imaculat. Pentru prilej, îmbrăcase o cazacă albastru- 
închis din postav englezesc, demodată și roasă de atâta 
folosință, dar comodă și ușoară, de care avea știință că-i dădea 
un aer de neglijentă eleganţă. In jurul gâtului își înnodase o 
eșarfă subţire de mătase albă. 

Când micul ornic de perete stătea să bată cinci ceasuri, s-a 
așezat picior peste picior pe sofaua din cabinetul de lucru și a 
deschis, cu mintea dusă aiurea, cartea de pe măsuţa alăturată, 
o îngălbenită ediţie in-cvarto a Memorialului de la Sfânta Elena. 
A lunecat peste două sau trei pagini, fără să ia aminte la cele 
citite, și a privit din nou în limbile ornicului: cinci ceasuri și șapte 
minute. Gândurile i-au luat-o razna o clipă și mintea i-a zburat la 
lipsa de punctualitate a femeilor; apoi l-a răzbit teama că ea s-ar 
fi putut răzgândi. Începuse să-l cuprindă neliniștea, când a auzit 
bătăi în ușă. 

Ochii de culoarea violetelor îl priveau cu ironică însufleţire. 

— Bună seara, maestre. 

— Bună seara, doamnă de Otero. 

Ea s-a răsucit spre slujnica ce adăsta pe scară. Don Jaime a 
recunoscut-o pe bruneta ce-i deschisese ușa în ulița Riano. 

— E-n ordine, Lucia. Vino să mă iei peste un ceas. 


Slujnica i-a dat stăpânei o geantă micuță de voiaj și, după o 
reverență, a coborât în stradă. Adela de Otero și-a scos acul 
lung din calotă și apoi a pus pălăria și umbreluţa de soare în 
mâinile nespus de grijulii ale lui don Jaime. A făcut câţiva pași 
prin cabinet, zăbovind ca și întâia oară în faţa portretului din 
perete. 

— Era un bărbat chipeș, a îngânat, la fel ca în ziua dinainte. 

În mintea maestrului de scrimă bântuiseră fără răgaz gânduri 
despre primirea pe care urma să i-o facă doamnei, iar în cele din 
urmă se hotărâse pentru o atitudine profesională. Și-a dres 
glasul, dând de înţeles că Adela de Otero nu se afla acolo pentru 
a glosa despre chipurile strămoșilor lui, și, cu un gest pe care l-a 
dorit pe cât de nepăsător pe atât de cuviincios, a poftit-o să 
treacă neîntârziat în galerie. Ea l-a privit cu surprindere amuzată 
și după o clipă a încuviinţat, dând molcom din cap, ca o elevă 
silitoare. Cicatricea mică din colţul drept al gurii îi pecetluia 
buzele cu surâsul acela enigmatic care îl neliniștea foarte tare 
pe don Jaime. 

Ajunși în galerie, maestrul a tras draperia, lăsând să intre 
lumina; aceasta a năvălit șuvoi, multiplicată de marile oglinzi. 
Razele soarelui au învăluit-o pe tânără, înrămând-o în penumbră 
într-un halou auriu. Ea a privit jur-împrejur, vizibil impresionată 
plăcut de ambianta încăperii, în timp ce pe muselina rochiei sale 
scânteia o piatră de culoarea violetelor. Maestrul s-a gândit că 
Adela de Otero purta mereu ceva care se asorta cu ochii ei, pe 
care știa să-i pună fără îndoială în evidenţă. 

— E încântător, a spus ea cu sinceră admiraţie. Don Jaime a 
privit și el oglinzile, vechile spade și dușumeaua estradei, apoi a 
dat din umeri. 

— E doar o galerie de scrimă, a ripostat, dar în sinea lui se 
simţea măgulit. 

Ea a negat din cap, și și-a admirat obrazu-n oglinzi. 

— Nu, poate că e mai mult. Lumina și vechile panoplii de pe 
pereţi, draperiile vechi și toate celelalte. Ochii i-au zăbovit 
îndelung asupra maestrului de arme, iar el i-a ocolit privirea cu o 
anume pudoare. Trebuie să fie o plăcere să lucrezi aici, don 
Jaime. Totul e atât de... 

— ... străvechi? 

Strângând din buze, Adela nu a părut a gusta gluma. 


— Nu-i vorba de asta. Vocea ei ușor răgușită iscodea după 
vorba potrivită. Vreau să spun că e... decadent. A repetat 
cuvântul, de parcă i-ar fi făcut mare plăcere. Decadent în 
înțelesul frumos, ca o floare ce se ofilește într-un pahar; ca o 
gravură veche și bună. Când v-am cunoscut, mi-a trecut prin 
minte că așa trebuia să fie locuința domniei voastre. 

Jaime Astarloa și-a mișcat neliniștit picioarele. Apropierea 
tinerei, cutezanţa-i vecină cu neobrăzarea, viaţa ce palpita în 
înfățișarea-i atrăgătoare îl înfiorau ciudat. A hotărât să nu se 
lase în voia farmecului ei și a întors vorba spre ceea ce-i 
interesa. Și-a exprimat imperios nădejdea că ea își adusese 
veșminte potrivite. Adela de Otero l-a liniștit, arătând spre 
micuţa-i geantă de călătorie. 

— Unde mă pot schimba? 

Don Jaime a crezut că simte în glasul ei o tainică provocare; 
dar a alungat gândul, înciudat pe sine. Pesemne că începea să-i 
placă prea mult jocul, și-a spus, hotărând să respingă cu cea 
mai mare seriozitate orice semn că ar fi luat-o razna, cum se 
întâmplă cu bătrânii. Cu deosebită gravitate, a făcut semn spre 
ușa unei încăperi neînsemnate, potrivită pentru atari 
îndeletniciri, și s-a arătat dintr-o dată chiar prea grijuliu să 
încerce dubioasa trăinicie a unei scânduri din estradă. Când a 
trecut pe lângă el spre garderobă, a privit-o pieziș și, părându-i- 
se că surâdea ușor, și-a spus pe loc că de vină era doar mica ei 
cicatrice, care-i tipărea pe buze un gest atât de înșelător. Ea a 
tras ușa după sine, lăsând-o întredeschisă de două degete. Don 
Jaime a înghiţit în sec, încercând să-și păstreze mintea goală. 
Mica crăpătură îi atrăgea privirea ca un magnet. S-a uitat la 
vârfurile scarpilor, luptând împotriva acelei vrăji tulburi. A 
ascultat foșnetul jupoanelor și, timp de o clipă, prin minte i-a 
fulgerat strălucirea pielii brune în penumbra caldă. A alungat 
fără șovăială năluca, simțindu-se vrednic de dispreţ. 

„Pentru numele lui Dumnezeu!” În minte i s-a înfiripat o rugă, 
deși nu era prea sigur pentru cine. „Doar e o doamnă!” 

Atunci a făcut doi pași spre una dintre ferestre, a ridicat 
privirile și și-a umplut mintea cu lumina soarelui. 

e 

Adela de Otero schimbase rochia de muselină cu o fustă de 
amazoană castanie, ușoară și lipsită de orice podoabă, destul de 
scurtă pentru a nu împiedica mișcarea picioarelor și destul de 


lungă pentru a lăsa vederii doar câteva degete din gleznele 
acoperite cu ciorapi albi. Purta scarpi de scrimă fără toc și pășea 
cu graţie de dansatoare. Bluza de in alb, închisă la spate până la 
gulerul rotund și fără horbote, destul de strânsă pe ea pentru a-i 
scoate în relief formele, i-a părut bătrânului maestru de o 
neliniștitoare graţie molatică. La fiece pas, scarpii fără toc 
imprimau făpturii ei alese un ritm deopotrivă dulce, de 
sălbăticiune, și dur, de bărbat, care, băgase don Jaime de 
seamă, răzbătea din mișcările-i totodată ușoare, mlădii și sigure. 
Fără tocuri, i-a trecut maestrului prin minte, tânăra se mișca 
precum o pisică. 

Ochii de culoarea violetelor l-au privit atent, pândind efectul. 
Don Jaime a încercat să se arate de nepătruns. 

— Ce floretă preferaţi domnia voastră? a întrebat-o mijind 
ochii, orbit de lumina ce o învăluia voluptuos. Franţuzească, 
spaniolească, italienească'? 

— Franţuzească!?. Imi place să-mi simt degetele libere. 

Maestrul de scrimă i-a omagiat alegerea, salutând ușor cu 
capul. Și el înclina către floreta franţuzească, fără montură, cu 
pomoul liber până la gardă. S-a apropiat de o panoplie din 
perete și a privit îngândurat armele. Socotind înălțimea și 
lungimea braţelor tinerei, a ales floreta potrivită, o excelentă 
lamă de Toledo, flexibilă ca trestia. Punând mâna pe armă, 
Adela de Otero a privit-o cu nespusă luare-aminte; i-a prins 
mânerul în mâna dreaptă, a cântărit-o; apoi, întorcându-se, i-a 
încercat tăișul pe perete, lăsându-se asupra lamei și încercând 
s-o încovoaie: vârful floretei s-a apropiat cam la douăzeci de 
degete de gardă. Mulțumită de tăria oțelului, tânăra și-a întors 


11 Rapiera spaniolă este prima armă cu cochilie (gardă), flexibilă și ușoară, rafinată, 
cu lama lungă și subţire, cu unul sau două tăișuri, de secțiune triunghiulară sau 
rombică. Lama ei e montată într-o cochilie adâncă, de formă semiovală, adeseori 
frumos cizelată. Montura e și ea la fel de frumos cizelată, iar teaca bogat 
ornamentată. Specifice scrimei italiene sunt floretele simple, fără bară transversală, și 
efectuarea mulinetelor din articulaţia cotului, menţinând în completă imobilitate 
articulația mâinii. Separarea școlii italiene de cea franceză se produce o dată cu 
apariţia floretei, la jumătatea secolului al XVIl-lea, când italienii rămân fideli spadei, 
iar spada franceză ajunge chiar mai scurtă decât floreta. 

12 Folosirea armei franceze permite o poziţie de gardă cu trunchiul ușor înclinat spre 
spate, pentru a da libertate jocului vioi și fin al lamei; astfel, „digitaţia” înlesnește 
executarea acțiunilor pe lama adversă; paradele - ferme și strânse - pot fi făcute de 
pe loc, fără a retrage sau cobori brațul; trăgătorii pot astfel să se descurce cu ușurință 
atât în lupta de aproape, cât și de la distanța normală; în fine, în fandare, trunchiul 
rămâne în poziția verticală, favorizând buna executare a frazelor de arme. 


privirea spre don Jaime; degetele ei mângâiau oţelul bine călit, 
cu sincera admiraţie a celor care știu să preţuiască o astfel de 
floretă. 

Jaime Astarloa i-a oferit un pieptar căptușit și, îndatoritor, a 
ajutat-o să-și îmbrace plastronul protector, strângându-i copcile 
de la spate. Fără să vrea, a atins în treacăt cu vârfurile 
degetelor pânza fină a bluzei, din care urca spre el aleasa 
mireasmă a apei de trandafiri. Și-a încheiat treaba cu oarece 
grabă, înfiorându-se la apropierea pielii mate a gâtului ei 
mândru, ușor plecat înainte, care se dăruia privirii în toată 
calda-i goliciune, sub părul strâns în agrafa de sidef. Încopciind 
ultimul cârlig, maestrul de arme a băgat de seamă că-i 
tremurau degetele; a dat să le ascundă și s-a apucat de îndată 
să-și descheie nasturii de la cazacă, spunând vorbe goale 
despre utilitatea pieptarului în asalturi. Adela de Otero, care 
tocmai își punea mănușile din piele, i-a repezit o privire, uimită 
de vana-i pornire spre taclale. 

— Nu folosiţi niciodată pieptarul, maestre? 

Jaime Astarloa și-a răsucit mustaţa, zâmbind cu îngăduinţă. 

— Uneori, a răspuns; și, dând deoparte cazaca și eșarfa, s-a 
dus spre panoplie și a luat o floretă franţuzească cu tăișul turnat 
în formă pătrată și mânerul ușor înclinat în cuartă. Cu floreta 
sub braț, s-a așezat faţă în faţă cu tânăra, care-l aștepta pe 
estradă, dreaptă și cu vârful armei proptit în podea, chiar lângă 
picioarele postate în unghi drept, cu călcâiul drept sprijinit de 
glezna stângă, într-o poziţie fără cusur, gata să se pună în 
gardă. Don Jaime a admirat-o câteva clipe fără a izbuti să 
găsească, spre ciuda sa, nici măcar te miri ce necuvenit în 
ținuta ei. A făcut un gest de încuviinţare, și-a pus mănușile și a 
arătat spre măștile protectoare aliniate pe un raft. Ea a dat din 
cap cu dispreț. 

— Cred că trebuie să vă acoperiţi obrazul, doamnă de Otero. 
Doar știți că scrima... 

— Poate mai târziu. 

— Înfruntaţi fără rost o primejdie, a stăruit don Jaime, uimit de 
sângele rece al noii eleve. Nu încăpea îndoială că Adela de 
Otero știa prea bine că o lovitură nepotrivită, dată prea sus cu 
vârful lamei, i-ar fi putut cresta chipul pe vecie. Ea a părut a-i 
ghici gândul; a zâmbit, sau poate doar mărunta-i cicatrice a 
surâs. 


— Ca să nu rămân pocită, mă las în voia îndemânării domniei 
voastre, maestre. 

— Doamna mea, încrederea domniei voastre mă onorează. 
Dar m-aș simţi mai împăcat dacă... 

Acum, ochii cu irizări aurii ai tinerei luceau ciudat. 

— Primul asalt fără mască. Părea că încă o primejdie o 
atrăgea în chip deosebit. Vă făgăduiesc că doar de astă dată. 

Maestrul nu-și venea în fire din uimire; era al naibii de 
îndărătnică tânăra. Și teribil de orgolioasă. 

— Doamnă, îmi declin orice răspundere. Mi-ar părea rău să... 

— Vă rog. 

Don Jaime a suspinat. Prima înfruntare era pe veci pierdută. 
Sosise vremea să treacă la florete. 

— Să nu mai vorbim. 

Au salutat amândoi, pregătindu-se de asalt. Adela de Otero s- 
a asigurat întru totul corect; strângea floreta în mână doar cât 
era necesar, cu degetul mare sprijinit de mâner, inelarul și 
degetul mic erau strâns lipite unul de celălalt, menţinând garda 
la înălţimea pieptului și vârful ceva mai sus de mâner. și 
așezase picioarele riguros, în stil italienesc, oferind vederii 
maestrului de scrimă doar floreta și partea dreaptă a trupului: 
obrazul, braţul, umărul, șoldul și piciorul pe aceeași linie; avea 
genunchii ușor îndoiţi, iar braţul stâng înălțat și înclinat cu 
prefăcută neglijență din încheietură. Don Jaime i-a admirat 
făptura graţioasă, dornică să se arunce-n luptă, ca o felină gata 
de atac. Își mijea ochii arzători, strălucitori și febrili, şi strângea 
din fălci. Buzele, îndeobște frumoase, în ciuda semnului din 
colțul drept, erau acum doar o linie firavă. Intregu-i trup părea 
încordat ca un arc gata să se declanșeze; bătrânul maestru de 
arme a priceput în chip nelămurit, dar dintr-o singură privire 
profesională, că pentru Adela de Otero scrima însemna cu mult 
mai mult decât o distracţie sau un capriciu original. Fusese de- 
ajuns să-i pună arma în mână, pentru ca tânăra chipeșă să se 
preschimbe într-un adversar primejdios. Și, învăţat să cunoască 
omul după purtări, Jaime Astarloa a ghicit că misterioasa 
doamnă avea taina ei fascinantă. De aceea, când a întins floreta 
și, la rându-i, s-a pus în gardă înaintea ei, maestrul de scrimă a 
dat dovadă de aceeași calculată prevedere pe care și-ar fi luat-o 
în fața unui adversar fără buton în vârful armei. Presimţea că-l 


pândea o primejdie, că jocul era departe de-a fi o distracţie 
inocentă. lar vechiul lui instinct profesional nu-l înșela niciodată. 

De cum și-au încrucișat floretele, a și priceput că Adela de 
Otero se bucurase de învăţăturile unui mare maestru de arme. 
Don Jaime a făcut două fente fără alt țel decât acela de a afla 
cum riposta adversara, dar a văzut-o potolită; tânăra a păstrat 
depărtarea neștirbită și a stat atentă în apărare, conștientă că 
adversarul era un om extraordinar de priceput în luptă. 
Bătrânului maestru îi ajungea îndeobște să vadă ce posturi 
adopta un scrimer și să-i pună la încercare tăria lamei, pentru a- 
| categorisi pe loc; iar ea știa, fără îndoială, să lupte. Avea fraze 
de armă de-o ciudată și bătăioasă seninătate; era gata să 
fandeze, dar avea destul sânge rece pentru a nu trece cu 
vederea un adversar de temut, oricâte prilejuri i s-ar fi oferit, și 
pentru a încerca să împungă o tușă hotărâtoare. Din pricina 
aceea, adăsta prudentă în cuartă, încercând să se sprijine în 
apărare pe treimea de sus a lamei, gata să iasă din încurcătură 
abia când, întorcând foaia, maestrul ar fi înghesuit-o prea tare. 
Scrimer încercat, Adela de Otero nu privea la tăișurile floretelor, 
ci drept în ochii adversarului. 

Don Jaime a dat o jumătate de tușă în terț, desfășurând un 
fals atac, înainte de a lovi în cuartă; și asta mai curând ca să 
pună din nou la încercare riposta tinerei, căci încă nu voia s-o 
înțepe cu vârful floretei. Dar, spre uimirea maestrului de scrimă, 
prietena Adela de Otero s-a ţinut tare pe poziţie: a tras cu 
neașteptată iuțeală o tușă joasă în secundă, i-a fulgerat vârful 
floretei la doar câteva degete de pântece, iar de pe buzele-i 
schimonosite a zburat un răgușit chiot de luptă. Maestrul de 
arme s-a eliberat nu fără oarece necaz, mânios pe sine că 
dăduse-n vileag atâta lipsă de prevedere. Tânăra a făcut doi 
pași înapoi și unul înainte, s-a repliat din nou în cuartă, cu 
buzele strânse și privind foarte atent drept în ochii adversarului, 
printre pleoapele mijite. 

— Excelent, a murmurat don Jaime, cu toate că îndeajuns de 
imperios pentru ca tânăra să-l poată auzi, dar ea nu s-a arătat 
deloc măgulită de omagiu. Avea între sprâncene o cută dreaptă, 
și un strop de sudoare i se prelingea pe pomeţi, de la rădăcina 
părului spre tâmplă. Fusta nu părea să-i împiedice prea mult 
mișcările; strângea floreta cu braţul ușor îndoit, atentă la cea 
mai neînsemnată mișcare pe care ar fi putut-o face Jaime 


Astarloa. Lui i-a trecut prin minte că acum părea mai puţin 
frumoasă; era la fel de atrăgătoare, dar, din pricina încordării, 
întreaga-i făptură sta gata să vibreze. Da, avea în ea ceva 
bărbătesc. Și ceva întunecat și sălbatic. 

Adela de Otero nu se mișca într-o rână, ci venea și se ducea, 
fandând drept și fără răgaz, păstrând cum nu se putea mai bine 
garda, chiar pe gustul puriștilor, cum, de altfel, își sfătuia elevii 
și don Jaime. Maestrul a făcut trei pași înainte, iar ea i-a răspuns 
cu alţi trei înapoi. El i-a dat o tușă-n tert, iar ea i-a replicat cu o 
contraparadă în cuartă fără de cusur, descriind cu floreta un 
cerc mărunt în jurul lamei lui, pe care a dat-o astfel în lături. 
Maestrul de scrimă a rămas mut de admiraţie în faţa caligrafiei 
neștirbite a mișcării ei de apărare, despre care se credea c-ar fi 
cea mai serioasă dintre cele mai de seamă parade; și asta din 
pricină că acela care-i știa taina se înstăpânea pe cel mai înalt 
har al scrimei. A așteptat ca Adela de Otero să se arunce fără 
zăbavă-n cuartă, ceea ce ea a și făcut, a pus stavilă asaltului și 
i-a dat în braţ o tușă ce și-ar fi atins ţinta, dacă el nu s-ar fi oprit 
dinadins la mai puţin de un deget depărtare. Tânăra i-a băgat în 
seamă mișcarea, a făcut un pas înapoi, fără să coboare floreta, 
și l-a privit cu ochii foc și pară de mânie. 

— Nu vă plătesc să vă jucaţi cu mine de parc-aș fi unul din 
începătorii domniei voastre, don Jaime. Vocea-i tremura din 
pricina mâniei prost stăpânite. Dacă trebuie să mă loviți, ce mai 
așteptați? 

Maestrul de arme s-a dezvinovăţit bâiguit, uimit de 
înflăcărata-i ripostă. Ea s-a mărginit să se încrunte din nou cu 
îndârjită încordare și pe neașteptate a fandat atât de aprig, 
încât maestrul abia a avut când să-i pună stavilă cu floreta în 
cuartă, deși furia atacului îl silise să dea înapoi. A atacat în 
cuartă, pentru a o ţine la aceeași depărtare, dar ea și-a dus 
înainte asaltul, fentând, atacând și înaintând cât ai clipi din ochi, 
în timp ce-și pecetluia fiece mișcare cu un chiot răgușit. Mai 
puţin descumpănit de soiul asaltului decât de îndărjirea-i 
pătimașă, don Jaime a dat înapoi, admirând fermecat chipul 
teribil schimonosit al adversarei. S-a depărtat, și ea a mers 
înainte spre el. S-a depărtat din nou, opunându-i rezistenţă în 
cuartă, dar Adela de Otero i-a ieșit din nou în întâmpinare, 
fentând și atacând în cvintă. Maestrul de scrimă a mai dat o 
dată înapoi, și de data asta ea a fentat în cvintă și a atacat în 


secundă. „Asta-i bună”, și-a zis don Jaime, hotărât să pună 
capăt absurdei situaţii. Dar tânăra a fentat în tert și a atacat în 
cuartă, în afara braţului, încă înainte ca el să se poată replia 
întru totul. Împrejurarea l-a necăjit până-n adâncul sufletului și, 
proptindu-se pe picioare, a așteptat ca ea să aducă floreta pe 
linia dușumelei, pentru a-i zbura arma, lovind-o sec și 
neîndurător peste tăiș. Aproape dintr-o singură mișcare, a săltat 
vârful lamei până-n gâtul Adelei de Otero. Floreta tinerei s-a 
rostogolit la pământ, iar ea a făcut un salt înapoi, cu privirile 
fixate pe vârful ameninţător al floretei maestrului de arme, de 
parcă un șarpe ar fi stat să o muște. 

S-au măsurat din priviri și au tăcut îndelung. Spre uimirea lui, 
maestrul a băgat de seamă că nu părea deloc înciudată. Mânia 
ce-i schimonosise chipul în timpul asaltului lăsase loc unui surâs 
în care ironia-și flutura aripa. Şi-a dat seama că o încânta faptul 
că-l făcuse să trăiască ceva neplăcut și asta l-a înciudat. 

— Ce-aţi urmărit? Într-un asalt cu vârful slobod, o astfel de 
purtare v-ar fi putut costa viaţa, doamna mea. Scrima nu-i o 
joacă. 

Ea a dat capul pe spate și-a hohotit nespus de bucuroasă, 
precum fetiţele ce duc la bun sfârșit isprăvi poznașe fără de 
pereche. Obrajii i se îmbujoraseră din pricina sforțărilor, și pe 
buza de sus îi luceau stropi mărunți de sudoare. Genele-i păreau 
și ele umede, iar lui don Jaime i s-a năzărit - gând fără zăbavă 
dat deoparte - că așa trebuia ea să se-nfăţișeze după ce făcea 
dragoste. 

— Nu vă fie cu supărare, maestre. Glasul și obrazul îi erau 
acum cu totul altele: negrăit de gingașe, dulci, fermecătoare, 
frumoase, calde, încă mai respira gâfâit, și din pricina aceea 
pieptu-i sălta sub plastronul de scrimă. Voiam să vă arăt numai 
că nu aveţi de ce să vă purtaţi părintește. Când ţin floreta-n 
mână, nu sufăr gingășiile cu care îndeobște sunt înconjurate 
femeile. Precum aţi văzut, pot da fără greș puzderie de lovituri 
bune, a mai zis pe un ton în care maestrul de scrimă a crezut că 
află răsunetul unei îndepărtate ameninţări. Și tușa e o lovitură, 
de la oricine ar veni. 

Lui Jaime Astarloa nu i-a rămas decât să încuviințeze: 

— În această împrejurare, doamnă, binevoiţi a primi scuzele 
mele. 

A salutat, la rândul ei, cu cea mai distinsă graţie. 


— Le primesc, maestre. Părul strâns pe ceafă i se desprinsese 
puțin și o șuviță neagră îi cădea pe umeri; și-a înălțat brațele și 
a prins-o din nou cu agrafa de sidef. Putem continua? 

Don Jaime a făcut semn că da, a săltat floreta de pe dușumea 
și i-a pus-o în mână. Îl uimea stăpânirea ei de sine; în timpul 
asaltului, butonul de fier ce ascundea vârful armei îi atinsese de 
câteva ori în chip primejdios obrazul, dar ea nu se dovedise nicio 
clipă înfricoșată sau temătoare. 

— Acum ar trebui să ne punem măștile protectoare, a spus. 

Adela de Otero a încuviințat. Amândoi și le-au montat și s-au 
pus în gardă. Lui don Jaime i-a părut rău că rețeaua de fier 
acoperea aproape întru totul obrazul tinerei. Dar îi putea desluși 
licărul ochilor și linia albă a dinţilor, ori de câte ori nu strângea 
din buze și respira din adâncul plămânilor înainte de a fanda. De 
data asta, înfruntarea a avut loc fără noi peripeții; tânăra lupta 
cu nesmintită seninătate, bătând fără greș timpii și făcând 
mișcări foarte precise. Cu toate că n-a izbutit să-și atingă 
adversarul nici măcar o dată, el a trebuit să-și folosească 
întreaga știință pentru a se feri de două tușe care, fără doar și 
poate, și-ar fi atins ţinta, de-ar fi fost mai neîndemânatic. În 
scrâșnetul floretelor de fier, ce umpluse toată galeria de scrimă, 
bătrânul maestru și-a spus că Adela de Otero era la înălțimea 
oricăruia dintre cei mai de soi scrimeri pe care îi știa. Dinspre 
partea sa, chiar fără a pierde din vedere intențiile tinerei, Jaime 
Astarloa s-a văzut într-un sfârșit silit să-i ia în serios asalturile. În 
două prilejuri a trebuit chiar să o lovească, pentru a nu-l lovi ea 
pe el. Cu totul, Adela de Otero a primit în după-amiaza aceea 
cinci lovituri cu vârful floretei în pieptar; nu erau prea multe, 
desigur, ţinând seama de harurile de luptător ale veteranului ei 
adversar. 

Când ornicul a bătut șase ceasuri, amândoi au zăbovit, cu 
suflarea tăiată de căldură și strădanii. Ea și-a scos masca, apoi 
și-a zvântat sudoarea cu ștergarul oferit de don Jaime. A cătat 
întrebătoare la el, în așteptarea verdictului. 

Maestrul de arme zâmbea. 

— Niciodată nu mi-aș fi închipuit așa ceva, i-a destăinuit fără 
ocol, iar tânăra și-a mijit mulţumită ochii, ca o pisică mângâiată. 
Faceți scrimă de multă vreme? 

— De la optsprezece ani. Don Jaime a dat să-i socotească 
vârsta, dar ea i-a ghicit gândul. Acum am douăzeci și șapte. 


Maestrul a făcut un gest de galantă surpriză, dându-i de înțeles 
că o crezuse mai tânără. Dar nici că-mi pasă, a ripostat ea. 
Întotdeauna am găsit că-i o prostie să-ţi ascunzi vârsta sau să 
încerci a părea că ai mai puţini ani. Să-ţi renegi vârsta înseamnă 
să-ţi renegi propria viaţă. 

— Înțeleaptă filosofie. 

— Doar bun-simţ, maestre. Doar bun-simt. 

— Nu e un har prea femeiesc, a surâs el. 

— Aţi fi uimit să aflaţi de câte haruri femeiești duc lipsă. 

S-au auzit bătăi în ușă și Adela de Otero a făcut o strâmbătură 
de neplăcere. 

— Trebuie să fie Lucia. l-am spus să vină peste un ceas. 

Don Jaime s-a scuzat și s-a dus să deschidă, într-adevăr, era 
slujnica. Când s-a întors în galerie, tânăra trecuse în odăița 
alăturată să se schimbe de haine. Lăsase ușa întredeschisă. 
Maestrul de scrimă a pus armele în panoplii și a strâns măștile 
de pe dușumea. Adela de Otero s-a ivit din nou, învăluită în 
muselină, periindu-și părul și ţinând agrafa de sidef între dinţi. 
Lunecând mult dincolo de umeri, părul ei lung și negru ca pana 
corbului era nespus de îngrijit. 

— Când îmi veți dezvălui lovitura domniei voastre? 

Jaime Astarloa s-a văzut nevoit să încuviinţeze că Adelei de 
Otero i se cuvenea să înveţe lovitura de două sute de scuzi. 

— Peste două zile la același ceas, a spus. Serviciile mele 
privesc atât chipul cum se-mpunge tușa, cât și felul cum se 
parează. Luând seama la pregătirea domniei voastre, vor fi de- 
ajuns două sau trei lecţii pentru a o stăpâni fără cusur. 

Ea s-a arătat încântată. 

— Cred că-mi va plăcea să fac scrimă cu domnia voastră, don 
Jaime, a spus fără urmă de stinghereală, de parcă, pe nepusă 
masă, i s-ar fi destăinuit. E o plăcere să lupţi cu un bărbat în 
chip atât de încântător... clasic. Se vede cu prisosinţă că sunteţi 
din vechea școală franțuzească de scrimă: ţineţi trupul drept și 
piciorul încordat, și faceţi fandări doar când e cu adevărat de 
trebuinţă. Nu dai la tot pasul de scrimeri ce mai păstrează stilul 
domniei voastre. 

— Din nefericire, doamna mea. Din nefericire. 

— Am mai băgat de seamă, a adăugat ea, că aveţi un har pe 
care prea puţini scrimeri îl mai au. Cei din breaslă-l numesc... 


Cum se spune? Le sentiment du fer?®. Nu-i așa? Se pare că-l au 
doar scrimerii dăruiţi de natură. 

Don Jaime a făcut un gest vag de încuviinţare, nedând prea 
mare însemnătate acestor gânduri; dar, în fapt, perspicacitatea 
ei îl măgulea. 

— Nu-i decât rodul unei munci îndelungate, a răspuns. Darul 
ăsta e un fel de al șaselea simţ, ce-ţi îngăduie să duci în vârful 
lamei simţul din vârful degetelor ce ţin floreta. Un simţ rar, ce-ţi 
dezvăluie gândul adversarului și-ţi îngăduie uneori să-i prevezi și 
mișcările, cu puţin înainte de a le face. 

— Și asta mi-ar plăcea să învăţ, a spus tânăra. 

— Dar nu-i cu putință. Simţul acesta ţine doar de 
antrenament. Și n-are nimic tainic; nimic ce s-ar putea cumpăra 
pe parale. Pentru a-l forma, îţi trebuie o viaţă întreagă. Una 
lungă, ca a mea. 

Ea a părut a-și aduce aminte de ceva. 

— În ce privește onorariile domniei voastre, a zis, aș vrea să 
știu ce vă place: bani peșin sau un ordin de plată pentru o 
bancă. Banca Italiei, de pildă. O dată învățată lovitura, doresc să 
merg înainte încă o vreme cu lecţiile de scrimă. 

Maestrul de arme a protestat cuviincios. Ținând seama de 
împrejurări, era o plăcere să-i oferi doamnei servicii fără plată, și 
așa mai departe, și așa mai departe. Așa că nu era cazul să 
vorbească de parale. 

Ea l-a privit nepăsător și i-a adus la cunoștință că serviciile 
unui maestru de arme trebuiau plătite. Apoi, socotind afacerea 
închisă, și-a adus părul la ceafă cu o mișcare pe cât de iute, pe 
atât de sigură și l-a strâns cu agrafa. 

Jaime Astarloa și-a îmbrăcat cazaca, apoi și-a întovărășit noua 
elevă până-n cabinetul de lucru. Slujnica adăsta pe scări, dar 
Adela de Otero nu părea grăbită să plece. A cerut un pahar cu 
apă și a mai zăbovit un pic, iscodind cu mare cutezanţă titlurile 
cărţilor aliniate pe rafturi. 

— Mi-aș da cea mai de soi floretă doar să pot afla cine v-a fost 
maestru de scrimă, doamnă de Otero. 

— Și care e cea mai de soi floretă a domniei voastre? a 
întrebat ea fără a întoarce capul și plimbând cu gingășie degetul 
pe cotorul Memoriilor lui Talleyrand. 

— O lamă milaneză făurită de d'Arcadi. 


15 Simţul tăișului de oţel. (fr.). 


Tânăra a strâns din buze, ca și cum, voioasă, ar fi cântărit 
propunerea. 

— Oferta e ispititoare, dar n-o primesc. O femeie care dorește 
să nu-și strice măcar parte din farmec trebuie să se învăluie în 
stropi de taină. Nu trebuie știut mai mult decât că al meu a fost 
unul de soi. 

— Am vazut negreșit. lar domnia voastră, o elevă aleasă. 

— Multe mulțumiri. 

— E adevărul adevărat. Oricum, dacă îmi îngăduiţi o părere, 
aș îndrăzni să jur că era italian. Unele mișcări ale domniei 
voastre vin de la această onorabilă școală. 

Adela de Otero a dus cu gingășie un deget la buze. 

— Vom vorbi despre asta în altă zi, maestre, a zis încetișor, de 
parcă i-ar fi împărtășit o taină. A cătat apoi împrejur, arătând 
spre sofa. Pot lua loc? 

— Vă rog. 

S-a trântit pe pielea roasă, de culoarea tutunului, în dulce 
foșnet de fuste. Jaime Astarloa a rămas în picioare, simțindu-se 
ușor nelaîndemână. 

— Unde aţi învăţat scrima, maestre? 

Bătrânul profesor a privit-o șmecherește. 

— Mă încântă lipsa de stinghereală a domniei voastre, 
doamna mea. Nu consimţiţi a-mi vorbi de tânăra viaţă a domniei 
voastre, dar cât ai clipi din ochi mă întrebaţi de-a mea. Nu-i 
drept deloc. 

Ea i-a dăruit un zâmbet seducător. 

— O femeie nu-i nicicând îndeajuns de neîndurată cu bărbaţii, 
don Jaime. 

— Și acesta-i un răspuns neîndurat. 

— Dar sincer. 

Maestrul a privit-o, copleșit de gânduri. 

— Doña Adela, a spus apoi, făcându-se dintr-o dată serios și 
cu o simplitate atât de copleșitoare, încât vorbele-i erau negrăit 
de departe de orice necuviincioasă fanfaronadă. Aș da orice să- 
mi pot trimite cartea de vizită și secundanţii bărbatului ce v-a 
pus pe buze un gând atât de amar. 

Ea l-a privit, voioasă mai întâi și plăcut surprinsă mai apoi, 
când a părut a pricepe că maestrul de scrimă nu spunea vorbe 
de clacă. A fost gata să zică ceva, dar a zăbovit cu buzele 


întredeschise, fermecată, ca și cum ar fi gustat din plin ceea ce 
tocmai îi ajunsese la urechi. 

— Acesta este, a spus după o clipă, cel mai galant 
compliment pe care l-am auzit vreodată. 

Jaime Astarloa s-a sprijinit de spătarul unui jilț. Cu fruntea 
încruntată, era ușor înfrigurat de gândurile ce-i roiau în cuget. 
Neîndoios, nu fusese galant înadins, ci se mărginise să-și pună 
simţirea în vorbe. Acum se temea că vorbise într-un chip 
caraghios pentru etatea lui. Ea și-a dat seama de încurcătură și, 
sărindu-i în ajutor, s-a întors în chip firesc la vorba lor dintâi. 

— Dădeaţi să-mi zugrăviți începuturile domniei voastre într- 
ale scrimei, maestre. 

Don Jaime a zâmbit mulţumit, făcând resemnat gestul de 
coborâre a gărzii. 

— Totul s-a petrecut pe când eram în armată. 

Ea l-a privit cu și mai mare interes. 

— Aţi fost militar? 

— Da. Pentru scurtă vreme. 

— Trebuie că eraţi negrăit de chipeș în uniformă. Și mai 
sunteţi încă. 

— Doamnă, aveţi buna vrere de a nu vorbi vanităţii mele. Noi, 
bătrânii, suntem peste poate de simţitori la lucruri de soiul 
acesta, îndeosebi când vin de la o tânără și frumoasă doamnă, 
al cărei soț, fără îndoială... 

Și-a uitat vorba în vânt și a rămas la pândă, dar fără roade. 
Adela de Otero s-a mărginit să-l privească, de parcă l-ar fi 
așteptat să-și sfârșească vorba. Apoi a scos din geantă un 
evantai și l-a păstrat nedeschis între degete. Când, într-un 
sfârșit, a vorbit, privirile-i erau necruțătoare. 

— Vă par o tânără frumoasă? 

Maestrul de arme a șovăit înfiorat. 

— Fără doar și poate, a spus după o clipă, pe cât de simplu i-a 
fost cu putință. 

— Astfel le-aţi vorbi despre mine prietenilor domniei voastre, 
la Cazinou? O tânără frumoasă? 

Don Jaime și-a îndreptat spatele, de parcă cineva l-ar fi 
insultat. 

— Doamnă de Otero, cred că-i de datoria mea să vă aduc la 
cunoștință că nici nu obișnuiesc a merge la Cazinou, nici nu am 
prieteni. Și mai cred nimerit să adaug că, în îndoielnica 


împrejurare în care aceste două lucruri ar fi adevărate, niciodată 
n-aș comite josnicia de a rosti acolo numele unei doamne. 

Ea a cătat lung la el, de parcă i-ar fi cântărit sinceritatea 
vorbelor. 

— Oricum, a adăugat don Jaime, abia aţi spus că-s chipeș la 
înfățișare și eu nu m-am simţit jignit. Nici n-am întrebat dacă 
așa aţi vorbi de mine cu prietenele, la ora ceaiului. 

Tânăra a râs cu voioșie, iar Jaime Astarloa a sfârșit prin a face 
la fel. Evantaiul a alunecat pe covor, iar maestrul s-a grăbit să-l 
ridice. | l-a dat înapoi, sprijinind genunchiul pe dușumea, și 
obrajii li s-au apropiat la doar câteva degete unul de altul. 

— Nici n-am prietene, nici nu beau ceai, a spus ea, iar don 
Jaime i-a privit în voie ochii de culoarea violetelor, pe care 
niciodată până atunci nu-i văzuse atât de aproape. Aţi avut 
prieteni vreodată? Vreau să spun prieteni adevăraţi, oameni 
cărora le-aţi încredința viața. 

S-a ridicat încet. Un răspuns la atare întrebare nu avea 
trebuinţă de sforțări ale cugetului. 

— O singură dată; dar nu era chiar o prietenie. Am avut 
onoarea de a petrece câţiva ani pe lângă maestrul de scrimă 
Lucien de Montespan. El m-a învăţat tot ce știu. 

Adela de Otero a îngânat încetișor numele; se putea băga 
seama că, neîndoios, nu-i era cunoscut. Jaime Astarloa a zâmbit. 

— Desigur, domnia voastră eraţi prea tânără. A privit o clipă 
în gol și apoi la ea. Era cel mai de soi. Nimeni, în vremea lui, n-a 
izbutit să i-o ia înainte. A cugetat un pic la cele ce spusese. Într- 
adevăr nimeni. 

— Aţi lucrat în Franţa? 

— Da. Unsprezece ani, ca maestru de scrimă. M-am întors în 
Spania la jumătatea secolului, în 1850. 

Ochii de culoarea violetelor l-au țintuit de parcă doamna lor ar 
fi simţit bolnavicioasa bucurie de a aduce la lumină dorurile 
bătrânului maestru de arme. 

— Pesemne că vă era dor de ţară. Eu știu ce-i dorul de ţară. 

Jaime Astarloa a șovăit dacă să-i răspundă sau nu. Era întru 
totul sigur că, în pofida felului lui de a fi, Adela de Otero izbutea 
să-l silească a vorbi despre sine. Dar ea avea asupra lui o putere 
nespus de ciudată, ce-l împingea, gingaș și cu primejdie, să-i 
facă tot mai multe destăinuiri. 


— A fost și ceva de soiul ăsta, da, a zis într-un sfârșit, 
lăsându-se cuprins de farmecul ei. Dar era vorba, în fapt, de 
ceva mai... complicat. Într-un fel, ceva ce s-ar putea numi o 
fugă. 

— O fugă? Domnia voastră nu pare a fi un bărbat care fuge. 

Don Jaime a surâs cu inima deloc împăcată. Simțea cum, 
tiptil, amintirile veneau din nou spre el, și asta era mai mult 
decât voia să-i dăruiască Adelei de Otero. 

— Vorbeam la figurat, a spus, încercând s-o dreagă. Ei bine, 
nu chiar așa. Deși, la urma urmelor, e cu putinţă să fi fost o 
fugă-n toată regula. 

Interesată, tânăra și-a mușcat buza de jos. 

— Trebuie să-mi povestiţi totul, maestre. 

— Poate că mai târziu, doamna mea. E cu putinţă să o fac mai 
târziu... În fapt, nu e o istorie a cărei amintire să-mi aducă vreo 
fericire. A zăbovit, de parcă tocmai și-ar fi adus aminte de ceva. 
Și greșiţi când spuneți că nu par a fi un bărbat care fuge; toți 
fugim măcar o dată în viață, chiar și eu. 

Adela de Otero a rămas visătoare, cu buzele întredeschise, 
cătând la don Jaime, de parcă i-ar fi luat măsura veșmintelor. 
Apoi și-a încrucișat mâinile în poală și l-a privit cu simpatie. 

— Pesemne că-mi veţi vorbi despre toate într-o zi. Vreau să 
zic, despre istoria domniei voastre. A adăstat, savurând 
încurcătura vădită a maestrului de arme. Nu pricep cum de 
cineva faimos ca domnia voastră... Departe de mine gândul de a 
vă aduce vreo jignire... Dar înţeleg că aţi trăit și vremuri mai de 
soi. 

Jaime Astarloa și-a îndreptat spatele cu mândrie. Poate că, 
așa cum tocmai zisese, tânăra nu gândise să-i aducă vreo 
jignire. Dar își simţea onoarea atinsă. 

— Arta noastră iese din modă, doamna mea, a răspuns, atins 
în amorul propriu. Duelurile cu arme albe sunt din ce în ce mai 
rare, căci pistolul se folosește cu mai mare ușurință și nu cere o 
disciplină la fel de riguroasă. Pe de altă parte, scrima e de-acum 
un joc frivol. Și-a savurat disprețuitor propriile vorbe. Acum i se 
spune sport... De parcă ar fi o gimnastică, pe care o faci 
îmbrăcat în flanel de soi bun! 

Ea și-a deschis evantaiul împodobit, la capătul vărguţelor din 
montură, cu siluetele albe, stilizate de mână, ale unor migdali în 
floare. 


— Desigur că domnia voastră nu consimţiţi să luaţi chestiunea 
ca atare în considerare... 

— Nu încape îndoială. Predau o artă, și o fac așa cum am 
învăţat: cu seriozitate și stimă. Sunt clasicizant. 

Tânăra a răsfirat vărguţele de sidef, făcându-le să sune, și a 
dat din cap cu mintea dusă aiurea. Poate că prin cuget i se 
perindau vedenii ce doar ei i se puteau năzări și doar ei îi era cu 
putință să le înțeleagă. 

— Aţi sosit prea târziu pe lume, don Jaime, a spus într-un 
sfârșit, cu voce albă. Sau n-aţi trecut în clipa nimerită pe 
tărâmul veșniciei. 

A cătat la ea, fără să-și tăinuiască uimirea. 

— E ciudat că spuneţi asta. 

— Ce spun? 

— Că n-am trecut în clipa nimerită pe tărâmul veșniciei. 
Maestrul a făcut un gest nehotărât, de parcă i-ar fi cerut iertare 
că încă mai era în viaţă. Deși părea înveselit de cum se 
schimbase vorba, era limpede că nu glumea. In veacul nostru și, 
începând de la o anume etate, e din ce în ce mai greu să te 
petreci din viaţă cum se cuvine. 

— Mi-ar face mare plăcere să știu ce numiţi domnia voastră, 
maestre, a se petrece din viaţă cum se cuvine. 

— Nu cred că aţi putea pricepe așa ceva. 

— Sunteţi sigur? 

— Nu, nu sunt. Pesemne că aţi putea pricepe, dar nu-mi pasă. 
Nu e vorba de lucruri ce ar putea fi istorisite unei... 

— Unei femei? 

— Unei femei. 

Adela de Otero a închis evantaiul și l-a ridicat pe îndelete, 
atingându-și cu el semnul din colțul gurii. 

— Domnia voastră trebuie să fiți un bărbat nespus de singur, 
don Jaime. 

Maestrul de scrimă a ţintuit-o cu privirea. Voioșia îi pierise din 
ochii de argint cenușiu; licărul li se stinsese. 

— Chiar așa și sunt. Vocea i-a sunat ostenită. Dar nu arunc 
vina pe nimeni. E vorba, în fapt, de-un soi de farmec; o stare 
lăuntrică de graţie egoistă, la care se ajunge doar stând de 
strajă pe vechi drumuri căzute în uitare, pe unde nu mai trece 
țipenie de om. Vă par un bătrân absurd? 

Ea a făcut semn cu capul că nu. Acum privirile i se îndulciseră. 


— Nu. Dar pur și simplu mă înspăimântă lipsa de simţ practic 
de care dați dovadă. 

Jaime Astarloa a schiţat o strâmbătură. 

— Sunt mândru, doamna mea, că una dintre multele virtuţi 
ce-mi lipsesc e simțul practic al vieții. Fără îndoială ați băgat de 
seamă... Dar nu cutez să vă fac a crede că toate au vreun ţel 
moral. Să ne mărginim, vă rog, să le privim ca având unul numai 
și numai estetic. 

— Estetica nu dă de mâncare, maestre, a murmurat ea făcând 
un gest batjocoritor, ca și cum prin cuget i s-ar fi perindat 
gânduri pe care se ferea să le spună cu glas tare. Vă asigur că 
mă pricep destul de bine la atari lucruri. 

Don Jaime a cătat în vârful scarpilor de scrimă și a zâmbit 
sfios; avea aerul unui băiat ce-și destăinuia o slăbiciune. 

— Îmi pare rău că, din nefericire, vă pricepeţi destul de bine la 
atari lucruri, a spus încetișor. În ce mă privește, binevoiţi a 
încuviinţa să vă spun că asta îmi îngăduie cel puţin să mă 
privesc în ochi în fiecare dimineaţă, când mă bărbieresc în fața 
oglinzii. Şi asta, doamna mea, e mai mult decât ar putea spune 
mulți dintre bărbaţii pe care îi cunosc. 

(J 

Primele felinare începeau să se aprindă, învăluind ici și colo 
ulița cu lumina de gaz. Înarmaţi cu prăjini lungi, slujbașii 
Municipalităţii își făceau datoria fără prea mare grabă, zăbovind 
din când în când la vreo cârciumă, pentru a-și astâmpăra setea. 
Deasupra Palatului Oriente se mai deslușea încă o geană de 
lumină, pe care se desenau acoperișurile din preajma Teatrului 
Regal. Prin ferestrele deschise intrau împletindu-se briza 
molcomă a amurgului și lumina șovăielnică a felinarelor. 

Jaime Astarloa a murmurat „bună seara” trecând pe lângă 
ceata de vecini ce stăteau la taclale, așezați la răcoare pe 
scaune din răchită, în răscrucea din dreptul uliței Bordadores. 
De dimineaţă, studenţii făcuseră mare tevatură lângă Plaza 
Mayor; nu fusese mare lucru, după spusele comesenilor de la 
cafeneaua Progreso, ce-i istorisiseră pătărania. După don Lucas, 
o șleahtă de zurbagii, ce strigau „Prim, libertate, jos Bourbonii”, 
fusese brutal risipită de oamenii de ordine. Desigur că versiunea 
lui Agapito Cârceles era întru totul diferită de cea înfiripată - 
unde de dispreț și suspine libertare în glas - de domnul Rioseco, 
ce avea năravul să caute scandalagii acolo unde mai mereu 


erau doar patrioţi însetaţi de dreptate. Forţele de ordine, 
singurul sprijin al șovăielnicei monarhii în fruntea căreia se aflau 
cea căreia toți îi spuneau /a Señora - ironice și răutăcioase 
strâmbături - și camarila ei de rău augur, înăbușiseră din nou cu 
ghionturi și lovituri de sabie cauza sfântă etc. Fapt e că, după 
cum a putut băga de seamă don Jaime, doi jandarmi călare, dar 
purtând veșminte civile, mai dădeau încă ocol primprejur, 
umbre nespus de rău prevestitoare, adăpostite sub tricornuri 
lăcuite. 

Ajungând în faţa Palatului, maestrul de arme a zărit 
halebardierii ce stăteau de pază și s-a sprijinit de balustrada 
care dădea spre grădini. Casa de Campo era o pată mare și 
neagră, în zarea căreia noaptea strângea ultima linie subţire de 
lumină albăstrie. Ici și colo, precum don Jaime, trecătorii 
zăboveau, admirând ultima zbatere a zilei, ce tocmai se stingea 
într-o liniște blajină. 

Fără să știe prea bine din ce pricină, maestrul se simţea 
învăluit de alean. Din pricina firii sale, mai înclinată să se afunde 
în trecut decât să ia în seamă prezentul, bătrânului maestru îi 
plăcea să-și evoce în singurătate dorurile neostoite; dar o făcea 
fără încrâncenare, așa încât evocarea nu-l amăra, ci îi crea, 
dimpotrivă, o stare de plăcută visare dulce-acrișoară. Se 
odihnea astfel în chip conștient și, când din întâmplare se-nvoia 
să dea formă reală năzăririlor, le rezuma îndeobște cu puţin 
numeroasele-i mijloace, singurele bunuri pe care fusese-n stare 
să le adune în viaţă și care aveau să-l însoțească în mormânt, 
stingându-se o dată cu spiritul lui. Se afla în ele o întreagă lume, 
o viaţă de simţiri și amintiri păstrate cu nespusă grijă. Pe ea se 
sprijinea Jaime Astarloa pentru a nu-și strica ceea ce el numea 
seninătate: pacea sufletului, singurul strop de înţelepciune la 
care putea năzui imperfecțiunea omenească. Işi ţinea întreaga 
viaţă sub ochi, blajină, mare și veșnică; la fel de puţin supusă 
nesiguranţei ca râul care, pe ultimu-i drum, se apropie de 
vărsare. Cu toate acestea, fusese de-ajuns ca printr-un miracol 
să se ivească o pereche de ochi de culoarea violetelor pentru ca 
pacea-i lăuntrică, atât de gingașă, să-și dezvăluie întreaga 
natură neliniștitoare. 

Rămânea de văzut dacă se putea pune stavilă dezastrului, cu 
toate că, spiritul său aflându-se departe de patimile ce în alte 
vremuri s-ar fi dat neîntârziat în vileag, găsea acum în sine doar 


simţirea unei  duioșii tomnatice, învăluită într-o dulce 
amărăciune. „Oare asta-i tot?” se întreba între ușurat și 
dezamăgit, pe când, sprijinit de balustradă, se lăsa înveselit de 
spectacolul dat de umbrele ce izbândeau asupra zării. „Asta e, 
oare, tot ce pot nădăjdui de la simţiri?” A surâs, cu gândul la 
sine, la propria-i înfățișare, la vigoarea-i ce scăpăta neînfrânat, 
la spiritu-i care, deși bătrân și ostenit, se ridica astfel împotriva 
indolenţei la care-l supunea molcoma decădere a trupului. Și în 
simţirea ce-l copleșea, atrăgându-l cu dulcea-i primejdie, 
maestrul de scrimă a știut să recunoască palidul cântec de 
lebădă pe care, cu o ultimă și patetică revoltă, îl profera spiritul 
său, încă mândru. 


e Capitolul al patrulea » 
Lovitură directă 


„Lovitura directă dată în extensie e 
primejdioasă pentru cine o dă fără 
îndemânare și prudență. Pe de altă 
parte, extensia nu trebuie niciodată 
făcută pe un teren nu prea comod, 
accidentat sau alunecos." 


Între vipie și zvonuri, zilele treceau pe-ndelete. Don Juan Prim 
lega tovărășii tainice pe malurile Tamisei, iar șiruri nesfârșite de 
pușcăriași șerpuiau pe câmpiile arse de soare, luând calea 
temniţelor africane. Toate aceste lucruri nu-l prea îngrijorau pe 
Jaime Astarloa, dar era cu neputinţă să scapi de urmările lor. 
Printre  comesenii din cafeneaua Progreso domnea mare 
hărmălaie. Agapito Cârceles flutura ca pe un drapel un număr 
mai vechi din La Nueva Iberia. Într-un sondaj editorial, intitulat 
Ultimul cuvânt, erau date în vileag unele înţelegeri de taină 
hotărâte la Bayonne între exilaţii partidelor de stânga și Uniunea 
Liberală, cu gândul de a înlătura monarhia și a alege prin 
sufragiu universal o Adunare Constituantă. Chestiunea era 
oarecum veche, dar iepurele sărise din La Nueva Iberia. 
Intreg Madridul vorbea numai despre asta. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată, pleda Cárceles, 
fluturându-și războinic ziarul drept sub mustaţa burzuluită a lui 
don Lucas Rioseco. Cine spunea că atare pact e împotriva 
naturii? Cine? Și mai dădea un pumn triumfător în hârtia tipărită, 
pe care comesenii o mototoliseră în fel și chip. Stavilele 
obișnuite au zilele numărate, domnilor. Fetita adastă după colț. 

— Niciodată! Răzmeriţă, niciodată! Și cu atât mai puţin 
republică! In ciuda indignării ce-l sufoca, pe don Lucas îl 
năuciseră întru câtva cele petrecute. Cel mult, și spun cel mult, 
don Agapito, Prim trebuie să aibă pregătită și altă alegere 
pentru a salva monarhia. Omul din Reus n-ar da nicicând cale 
slobodă marasmului răzvrătiţilor. Nicicând! La urma urmelor, e 
soldat. Orice soldat e un patriot. Și, ca orice patriot, e 
monarhist, așa că... 


— Nu îngădui să fiu insultat! a mugit Cârceles înflăcărat. Vă 
cer să retractaţi, domnule Rioseco. 

Prins cu ocaua mică, don Lucas și-a privit vădit descumpănit 
adversarul. 

— Eu nu v-am adus nicio jignire, domnule Cârceles. 

Roșu la față ca un stacoj din pricina mâniei, publicistul a luat 
pronia cerească și comesenii drept martori: 

— Zice că nu mi-a adus nicio jignire! Spune că nu mi-a pătat 
onoarea, când negreșit l-aţi auzit cu toţii pe domnul asigurându- 
vă, în chip gratuit și nepotrivit, că sunt monarhist! 

— Eu n-am zis că domnia voastră... 

— Și acum ziceţi că nu! Negaţi, don Lucas, și mai spuneţi că 
sunteți om de onoare! Ziceți că nu, în faţa judecății Istoriei, care 
stă cu ochii pe domnia voastră! 

— Zic și sunt om de onoare, don Agapito. lar de judecata 
Istoriei nici că-mi pasă. De altminteri, n-are nici în clin, nici în 
mânecă. La naiba, vă pricepeţi de minune să mă faceţi să-mi 
pierd șirul. Oare ce dracu' ziceam? 

Degetul acuzator al lui Cárceles a ţintit spre cel de-al treilea 
nasture al interlocutorului său. 

— Domnia voastră, domnul meu, tocmai aţi spus că orice 
patriot e monarhist. E adevărat sau nu? 

— Adevărat. 

Cârceles a hohotit sarcastic, ca un acuzator public gata să-l 
trimită pe osândit la spânzurătoare cu vinovăția dovedită și 
mărturisită. 

— Sunt eu oare monarhist? Sunt eu oare monarhist, domnilor? 

Toţi cei de faţă, la fel și Jaime Astarloa, s-au grăbit să afirme 
că nici vorbă nu era de așa ceva. Triumfător, Cárceles s-a întors 
spre don Lucas: 

— Aţi văzut, deci! 

— Ce să văd? 

— Că nu sunt monarhist, dar sunt patriot. Domnia voastră m- 
aţi jignit și vă cer satisfacţie. 

— Domnia voastră nu sunteţi patriot nici beat mort, don 
Agapito! 

— Spuneţi că eu...? 

Aici a fost nevoie ca toţi comesenii să-și unească puterile, 
pentru ca don Lucas și Cârceles să nu se păruiască. O dată 


spiritele împăcate, au întors vorba la cabalele politice din jurul 
posibilei succesiuni a Isabelei a II-a. 

— Poate că ducele de Montpensier, a zis Antonio Carreño cu 
jumătate de gură. Deși se dă ca sigur că Napoleon al Iil-lea nu-l 
vrea. 

— Fără să uităm - a precizat don Lucas, aranjându-și 
monoclul căzut în timpul recentei ciocniri - că ea ar putea 
abdica în favoarea infantelui Alfonso. 

Cârceles a sărit din nou ca ars, de parcă cineva s-ar fi luat de 
mamă-sa: 

— Puigmoltejo? Vă faceţi vise, domnule Rioseco. Niciun 
Bourbon. S-a isprăvit. Sic transit gloria borbonica și alte maxime 
latine pe care nu le mai pomenesc. Noi, spaniolii, am suferit 
prea destul din pricina bunicului și a mamei lui. Asupra tatălui 
nu mă pronunt, din lipsă de probe. 

Antonio Carreño s-a băgat în vorbă cu bunul-simţ al 
funcţionarului de meserie, calitate ce nu-l scotea din joc, 
indiferent de direcţia tirului. 

— Recunoașteţi, don Lucas, că paharul răbdării spaniolilor s-a 
umplut. Anume crize de palat puse la cale de Isabelita răspund 
unor pricini ce-ar face să roșească și sulimanul. 

— Calomnii! 

— Ei bine, calomnii sau nu, lojile noastre găsesc de cuviinţă 
că sunt de neîngăduit. 

Cu obrajii îmbujoraţi de fervoare monarhistă, don Lucas își 
apăra ultimele tranșee sub privirea răutăcios ironică a lui 
Cârceles. S-a întors spre Jaime Astarloa, iscodind cu îngrijorare 
după ajutor. 

— L-aţi auzit, don Jaime? Spuneţi ceva, pentru numele 
Domnului! Doar sunteţi bărbat cu scaun la cap. 

Cel implorat a dat din umeri, amestecând pașnic cafeaua cu 
linguriţa. 

— Eu sunt numai cu scrima, don Lucas. 

— Scrima? Vă umblă gândurile la scrimă, când primejdia 
pândește monarhia? 

Marcelino Romero, profesorul de muzică, s-a îndurat de mult 
hărţuitul don Lucas. Lăsându-și baltă jumătatea de franzeluţă 
prăjită din care hăpăia de zor, a zis nevinovat ceva cu privire la 
specificul naţional și simpatia de care, nimeni nu o putea nega, 
se bucura regina. A răsunat chiţcăitul sardonic al lui Carreño, iar 


Agapito Cârceles s-a năpustit asupra pianistului cu zgomotoasă 
indignare: 

— Cu specificul naţional nu se câștigă regate, domnul meu! 
Pentru asta e de trebuinţă niscaiva patriotism. Și strepezind o 
privire piezișă lui don Lucas: și rușine. 

— Rușinea toreadorului, a stăruit Carreño, frivol. 

Don Lucas a bătut nerăbdător cu bastonul în dușumea, 
revoltat în faţa unei atari nemernicii. 

— Lesne mai e să condamni! a exclamat, clătinând trist din 
cap. Nu e greu să faci din rahat bici. Și îndeosebi pentru domnia 
voastră, don Agapito, care aţi fost preot. 

— Basta! le-a pus stavilă jurnalistul. Asta trebuie spusă la mai 
mult ca perfect! 

— Aţi fost, aţi fost, chiar dacă nu vă vine la socoteală, a 
stăruit don Lucas, încântat să lovească acolo unde pe prietenul 
său îl durea mai tare. 

Cârceles a dus o mână la piept și a luat cerul liber drept 
martor. 

— Reneg sutana pe care am îmbrăcat-o în tinerele-mi clipe 
chioare, simbol întunecat al obscurantismului! 

Antonio Carreño a dat din cap cu gravitate, consimţind și 
aducând astfel un omagiu mut acelei poze de paradă retorică. 
Dar don Lucas o ţinea întruna pe-a lui: 

— Don Agapito, domnia voastră, care aţi fost preot, trebuie să 
știți mai bine ca oricine: caritatea e cea mai aleasă dintre 
virtuțile creștine. Trebuie să fim generoși și îndurători când 
vorbim despre figura istorică a suveranei noastre. 

— E suverana domniei voastre, don Lucas. 

— Numiţi-o cum vă e pe plac. 

— li spun în toate chipurile: capricioasă, zgomotoasă, 
superstițioasă, incultă și altele, de care nu mai pomenesc. 

— Nu sunt dispus să vă trec cu vederea cutezanțele. 

Comesenii s-au văzut din nou siliţi să le ceară a se potoli. Don 
Lucas și Agapito Cárceles n-ar fi fost în stare să omoare nicio 
muscă, dar toate făceau parte din liturghia pe care o spuneau 
seară de seară. 

— Trebuie să avem în vedere - don Lucas își răsucea vârfurile 
mustăților, încercând să pară că nu băga în seamă aerul 
șmecheresc cu care-l privea Cárceles - nefericita căsătorie a 
suveranei noastre, departe de orice atracţie trupească, alături 


de don Francisco de Assisi. Neînţelegerile de familie, care sunt 
de domeniul public, dau apă la moară uneltirilor puse la cale de 
camarilele de la Curte, de politicieni fără scrupule, favoriţi și 
magnați. Ei, și nu biata doamnă, sunt răspunzători de 
amarnicele împrejurări în care trăim astăzi. 

Cárceles se abţinuse peste poate: 

— Asta să le-o spui patrioţilor întemnițați în Africa, 
deportaților din Canare sau Filipine, emigranților ce-au umplut 
Europa! Publicistul frământa în mâini La Nueva /beria, răzbit de 
mânia-i de răzvrătit. Guvernul de azi al Maiestăţii Sale Catolice 
face să ni se pară bune cele de dinainte-i, și asta spune prea 
destul. Domnia voastră nu vede panorama? Chiar și politicieni 
de două parale și înalte grade militare, fără urmă de sânge 
democrat în vine, au fost alungaţi pentru simplul fapt de a fi 
dubioși, sau din pricină că adeziunea lor la politica infamă a lui 
González Bravo e îndoielnică. Gândiţi-vă, don Lucas. Cugetatți: 
de la Prim la Olăâzaga, fără a-i uita pe Cristino Martos și ceilalți. E 
limpede, așa cum am putut citi, că și Uniunea Liberală apare în 
trăgalas!'*, de când a dat ortul popii bătrânul O'Donnell. Cauza 
Isabelei se mai bucură doar de sprijinul moderaților, dezbinați și 
ruinaţi, care se ceartă la cuțite, pentru că puterea le scapă 
printre degete și nu mai știu la ce sfânt să se roage. Monarhia 
domniei voastre, don Lucas, ia apă, se pișă și se cacă pe ea”. 

— Adevărul e că Prim e-n cădere liberă, a susurat confidential 
Antonio Carreño, dar comesenii i-au primit cu acreală gestul 
neobișnuit. Cárceles și-a schimbat ţinta artileriei neîndurătoare. 

— Așa cum tocmai spunea prietenul nostru don Lucas, Prim e 
militar. Un miles mai mult sau mai puţin g/oriosus, dar miles, la 
urma urmelor. Nu am niciun strop de încredere în el. 

— Contele de Reus e un liberal, a protestat Carreño. 

Cârceles a lovit cu pumnul în gheridonul de marmură, mai să 
verse cafeaua din cești. 

— Liberal? Daţi-mi voie să râd, don Antonio. Prim, liberal! Din 
principiu, orice democrat adevărat, orice patriot încercat, ca 
mine, de pildă, nu trebuie să se încreadă în ce are un militar în 
ţeastă, iar cu Prim e la fel. Domniile voastre i-aţi uitat trecutul 
autoritar? Sau ambițiile politice? În fapt, oricât l-ar sili 


14 Nume dat în secolul al XIX-lea unor cântece satirice antiabsolutiste. 
15 În original: „hace agua y aguas. Aguas menores... y mayores”, cuvinte folosite într- 
o situație similară și de Sancho Panza, într-un celebru dialog cu Don Quijote. 


împrejurările să conspire în pâclele britanice, orice general are 
trebuinţă să ţină la îndemână una din cele patru rigi ale jocului, 
pentru a putea continua să facă pe valetul de pică. Să vedem, 
domnii mei. Câte proclamaţii am avut de la începutul veacului? 
Și câte din ele au pomenit de instaurarea republicii? Vedeţi, 
deci. Nimeni nu dăruiește de bunăvoie norodului ceea ce numai 
norodul e-n stare să ceară și să cucerească. Domnilor, pe mine 
Prim mă bagă la idei. E sigur că, nici bine nu va sosi, că ne va și 
scoate o rigă din mânecă. Așa cum a spus marele Vergiliu: 
Timeo Danaos et dona ferentis. 

A sosit zvon de zarvă din ulița Montera. O ceată de trecători 
se înghesuia de cealaltă parte a ferestrei, arătând spre Puerta 
del Sol. 

— Ce-o fi? a întrebat Cárceles curios, uitând de Prim. 

Carreño se apropiase de ușă. Străin de tulburările politice, 
motanul dormita în cotlonul lui. 

— Pasămite avem zaveră, domnilor! a dat de știre Carreño. 
Musai trebuie să aruncăm și noi o privire! 

Comesenii au ieșit în uliţă. Cetele de curioși se adunau în 
Puerta del Sol. Se putea zări mișcarea caleștilor și a gardienilor 
care-i pofteau pe pierde-vară să o apuce prin altă parte. Câteva 
femei urcau pe uliţă, gâfâind grăbite și aruncând priviri 
temătoare peste umeri. Jaime Astarloa s-a apropiat de un 
jandarm. 

— S-a petrecut vreo nenorocire? 

Sticletele a dat din umeri; neîndoios, pătărania era mai presus 
de înțelegerea lui. 

— Nu-mi dau prea bine seama, domnule, a spus vădit jenat și 
a dus degetele la cozoroc, impresionat de obrazul distins al celui 
ce-l interpela. Cică au arestat o jumătate de duzină de generali. 
Se spune că-i duc la temniţa militară San Francisco. 

Don Jaime le-a dat de știre prietenilor, iar veștile i-au fost 
primite cu strigăte de mare uimire. În mijlocul uliţei Montera s-a 
făcut auzită vocea triumfătoare a înverșunatului Agapito 
Cârceles. 

— Domnilor, asta pute de la o poștă! Se lasă cu bâte! E ultima 
încercare a oarbei represiuni! 

e 

Stătea în fața lui, frumoasă și misterioasă, cu floreta în mână, 

atentă la orice gest al maestrului de arme. 


— E peste măsură de simplu. Binevoiţi a fi cât se poate de 
atentă. Jaime Astarloa și-a ridicat arma și a încrucișat-o cu a ei, 
atât de ușor că gestul a părut o mângâiere de oţel. Lovitura de 
două sute de scuzi începe cu ceea ce numim timp marcat. un 
atac fals ce pune la dispoziţia adversarului o deschidere în 
cuartă, pentru a-l face să fandeze din acea poziţie. Așa, asta e. 
Răspundeţi-mi în cuartă. Perfect. Eu parez cu contra în tert, 
vedeţi? Fentez și fandez, păstrând nestricat unghiul, pentru a vă 
face să-mi răspundețţi cu o contră în terț și să fandaţi fără 
zăbavă din nou în cuartă. Prea bine. După cum aţi putut vedea, 
până aici nu-i nici urmă de taină. 

Adela de Otero a zăbovit visătoare, ţintuind cu privirea floreta 
maestrului. 

— Nu e primejdios să oferim de două ori acest unghi 
adversarului? 

Don Jaime a făcut semn cu capul că nu. 

— Chiar deloc, doamna mea. Dar asta numai când cineva e 
stăpân pe contra în terţ, ca în cazul domniei voastre. E de la 
sine înţeles că tușa mea presupune oarece primejdie, fără doar 
și poate; dar numai dacă cel ce recurge la ea nu ne stăpânește 
pe deplin arta. Nici prin minte nu mi-ar trece s-o explic unui 
scrimer ucenic, căci sunt sigur că s-ar omori de cum ar lovi. 
Ințelegeţi acum de ce am șovăit la început, când mi-aţi făcut 
onoarea de a-mi solicita serviciile? 

Tânăra i-a adresat un surâs încântător. 

— Vă cer iertare, maestre. Domnia voastră nu puteaţi ști... 

— Chiar așa. Nu puteam ști. Și încă mă mai întreb cum de 
domnia voastră... S-a oprit pe neașteptate, privind-o copleșit. Ei 
bine, gata cu vorbăria. Mergem înainte? 

— Nedezminţit. 

— Bine. Când vorbea, privirile maestrului de scrimă le ocoleau 
pe ale tinerei. De cum adversarul fandează a doua oară, chiar 
când lamele ni se ating, trebuie să-i contracarăm contraparada 
așa, fandând fără zăbavă în cuartă în afara braţului. Vedeţi? E 
normal ca adversarul să recurgă la parada cu fenta un-doi, 
îndoind cotul și înălțând floreta aproape drept în sus, pentru a 
devia atacul. Asta e. 

Jaime Astarloa a zăbovit din nou, sprijinindu-și vârful armei pe 
umărul drept al Adelei de Otero. A simţit că bătăile inimii i se 
tulburau la atingerea cărnii ei, prin lama de oţel pe care o ţinea 


între degete, de parcă tăișul floretei le-ar fi fost o simplă 
prelungire. Le sentiment du fer, a murmurat în sinea lui și s-a 
înfiorat pe nesimţite. Tânăra a cătat pieziș spre floretă, iar 
semnul din colţul gurii i s-a strâmbat într-un zâmbet subtil. 
Rușinat, maestrul de arme a ridicat tăișul cu încă un deget. Ea 
părea să-i fi ghicit simţămintele. 

— Bine. Am ajuns la momentul hotărâtor, a continuat don 
Jaime, străduindu-se să-și recapete sângele rece pierdut pentru 
câteva clipe cu totul. Abia când adversarul a pornit să se miște, 
în loc să lovim cu braţul întins pe de-a-ntregul, șovăim o 
secundă, de parcă am da un fals atac, gândind să dăm o altă 
tușă. O să mă mișc încet, ca să băgaţi bine de seamă: așa. 
Lovim, vedeți?, astfel încât adversarul să nu poată para întru 
totul, ci să trebuiască să-și întrerupă parada la jumătate, 
pregătindu-se să pareze cealaltă lovitură, care crede că va 
urma. 

Ochii Adelei de Otero au fost o explozie de bucurie. Pricepuse. 

— Și tocmai acolo comite adversarul greșeala! a strigat 
bucuroasă, savurând descoperirea. 

Maestrul a făcut un gest de binevoitoare complicitate. 

— Așa-i. Asta e greșeala care ne aduce victoria. Uitaţi-vă: 
după scurta șovăială, ducem mișcarea mai departe, micșorând 
astfel depărtarea cu același gest, pentru a nu-i îngădui 
adversarului să dea înapoi, nici să se miște în voie. Ajunși aici, 
rotim mânerul cu un pătrar de cerc, pentru ca vârful floretei să 
se ridice, dar nu mai mult de două degete. Vedeţi ce simplu 
este? Dacă mișcarea e bine făcută, îl putem atinge cu ușurință 
pe adversar în partea de jos a gâtlejului, aproape de clavicula 
dreaptă. Sau, ca să punem capăt luptei, drept în gât. 

Vârful butonat al floretei s-a proptit în gâtul tinerei, care a 
cătat la maestrul de scrimă cu gura întredeschisă și aruncând 
din ochi fulgere învăpăiate. Jaime Astarloa a cercetat-o pe 
îndelete; avea nările larg deschise, iar pieptul i se zbătea sub 
corsaj în ritmul gâfâit al respirației. Radia toată; părea o fetiță 
care tocmai deschisese cutia unui cadou minunat. 

— Strălucit, maestre. Simplu ca bună ziua, a murmurat, 
învăluindu-l într-o privire de caldă gratitudine. Simplu ca bună 
ziua! a îngânat îngândurată, cătând apoi, fermecată, la floreta 
din mână. Părea copleșită de menirea mortală pe care, din clipa 
aceea, o căpăta lama de oțel. 


— În asta îi și stă meritul, a vorbit maestrul de arme. În 
scrimă, inspiraţia e simplă, tehnica e complicată. 

A surâs fericită. 

— Cunosc taina unei lovituri ce nu figurează în tratatele de 
scrimă, a murmurat, de parcă asta îi producea o plăcere 
lăuntrică. Câţi oameni o mai cunosc oare? 

Don Jaime a făcut un gest nelămurit. 

— Nu știu. Zece, poate doisprezece. Pesemne că și alţii, nu 
prea mulţi. Dar fiecare o dă în vileag altuia, așa că nu peste 
multă vreme tuşa asta își va pierde valoarea. După cum aţi 
văzut, nu e greu de parat, când o știi. 

— Aţi ucis pe cineva cu ea? 

Privind-o, maestrului i s-a strâns inima. Întrebarea nu avea ce 
căuta pe buzele unei femei. 

— Cred că nu-i cazul să întrebaţi așa ceva, doamna mea. Cu 
toată stima pe care v-o port, cred că nu-i deloc cazul. A făcut o 
pauză, iar prin minte i s-a perindat palida amintire a unei pajiști 
și a unui nefericit străpuns de spadă, din gâtul căruia sângele 
curgea șuvoi, fără să i se poată pune stavilă în vreun chip. Și, 
chiar de-ar fi cazul, nimic nu m-ar putea face să mă mândresc 
îndeosebi cu atare lucru. 

Adela de Otero s-a strâmbat batjocoritor, ca și cum lucrul 
acela n-ar fi fost întru totul sigur. Jaime Astarloa și-a spus 
îngrijorat că-n licărul ochilor ei de culoarea violetelor sticlea un 
strop de nebunie. 

e 

Luis de Ayala a fost primul care a adus vorba. Ajunseseră 
până la el anumite zvonuri. 

— Incredibil, don Jaime. O femeie! Și spuneți că se bate bine? 

— Nespus de bine. Eu sunt primul care a fost uimit. 

Marchizul s-a înclinat, vădit interesat. 

— Frumoasă? 

Jaime Astarloa a făcut un gest ce se voia nepărtinitor. 

— Peste poate. 

— Sunteţi Ucigă-l toaca-n persoană, maestre! Luis de Ayala l- 
a amenințat cu degetul, făcându-i complice cu ochiul. Și unde- 
aţi dat de-așa podoabă? 

Don Jaime a protestat ușor. Era absurd să se creadă că la 
etatea sa etc. etc. Doar o legătură de breaslă. Neîndoios că 


Excelenţa Sa avea să priceapă. lar Luis de Ayala a priceput 
neîntârziat. 

— Trebuie să o cunosc, don Jaime. 

Maestrul de scrimă a răspuns nelămurit. Nu-l prea încânta 
gândul că marchizul de los Alumbres avea să facă cunoștință cu 
Adela de Otero. 

— Cum să nu, Excelenţă. Într-una din zilele ce vin. Negreșit. 

Luis de Ayala l-a prins de braţ; își făceau obișnuita 
preumblare pe sub stufoasele sălcii din parc. Vipia se făcea 
simțită chiar și la umbră, iar marchizul purta doar un pantalon 
ușor de cașmir și o cămașă de mătase englezească, strânsă la 
încheieturi cu o pereche de butoni de aur cu armorii. 

— Măritată? 

— N-am habar. 

— Știţi unde locuiește? 

— Am fost o dată la ea acasă. Dar nu le-am văzut decât pe ea 
și pe slujnică. 

— Vreţi să spuneţi că locuiește singură! 

— Așa mi s-a părut, dar nu vă pot asigura. Pe don Jaime 
începea să-l stânjenească Luis de Ayala și încerca să scape de el 
fără a fi necuviincios cu elevul și protectorul său. Adevărul e că 
doña Adela nu prea vorbește despre sine. l-am mai spus 
Excelenței Voastre, și e în zadar să stărui, că legătura noastră e 
numai și numai de breaslă: de la maestru la elevă. 

Au zăbovit lângă fântâna de piatră, unde un îngeraș bucălat 
vărsa apă dintr-un urcior. La apropierea lor, două vrăbii și-au 
luat zborul. Luis de Ayala a privit în urma lor până ce s-au făcut 
nevăzute printre crengile unui copac din preajmă, apoi s-a întors 
spre însoţitorul său. Era mare diferența dintre trupul vânos și 
viguros al marchizului și cel uscăţiv al maestrului de arme. La 
prima vedere, oricine ar fi zis că Jaime Astarloa era aristocratul. 

— Nicicând nu e prea târziu să primenim principii ce păreau 
veșnice, s-a aventurat să spună marchizul de los Alumbres, 
făcând răutăcios și ironic cu ochiul. Lui don Jaime i-a sărit inima 
din loc, căci își ieșise în chip vădit din pepeni. 

— Binevoiţi a nu mai stărui, Excelenţă. În tonul lui se vădea o 
undă de necaz. Niciodată n-aș fi acceptat-o pe tânără drept 
clientă, dacă n-aș fi găsit la ea daruri tehnice de netăgăduit. Fiţi 
cât se poate de sigur de asta. 

Luis de Ayala a suspinat cu prietenească șmecherie. 


— Progresul, don Jaime. Ce cuvânt magic! Vremurile noi, ca și 
moravurile noi ne ajung pe toţi. Nici domnia voastră nu va scăpa 
de ele. 

— Cerându-vă dinainte iertare, cred că domnia voastră greșiţi, 
don Luis. Era vădit că pe maestru îl scotea peste măsură din 
sărite întorsătura ce le luau vorbele. Accept să găsiţi că toată 
această istorie e capriciul de meseriaș al unui bătrân maestru, 
dacă poftiţi. O chestiune... estetică. Dar de aici până la a crede 
că asta înseamnă că deschidem ușile în fața progresului și a 
noilor moravuri, depărtarea-i fără de sfârșit. Sunt prea în etate 
pentru a mai înfrunta cu seriozitate schimbări de seamă în felul 
meu de a privi lucrurile. Mă cred trecut de nebuniile tinereţii, ca 
să mai dau prea mare importanţă unui lucru care, cel puţin așa 
cred, e un joc, o chestiune tehnică. 

Marchizul de los Alumbres a surâs aprobator în faţa 
cumpănitei vorbiri a lui don Jaime. 

— Aveţi dreptate, maestre. Vă datorez scuze. Pe de altă 
parte, domnia voastră nu aţi apărat niciodată progresul. 

— Nicicând. Toată viaţa m-am mărginit să nu-mi stric o 
anume idee despre mine, asta-i tot. Trebuie să păstrăm 
neștirbite unele valori ce nu se strică cu trecerea timpului. 
Restul sunt mode trecătoare, împrejurări schimbătoare. Intr-un 
cuvânt, fleacuri. 

Marchizul l-a țintuit cu privirea. Tonul ușor al vorbelor pierise 
cu totul. 

— Don Jaime, împărăţia domniei voastre nu-i din lumea asta. 
Și ţineţi seama că v-o spun cu cea mai mare stimă, cea pe care 
mi-o inspirați. E multă vreme de când mă mândresc că vin la 
lecțiile domniei voastre și, în pofida acestui lucru, zilnic mă simt 
surprins de cât de mult loc ocupă în gândurile domniei voastre 
simţul datoriei. O datorie nici dogmatică, nici religioasă, nici 
morală. Ci doar faţă de sine, impusă prin vrerea proprie. Tocmai 
lucrul acesta e neobișnuit acum, când totul se cumpără cu bani 
peşin. Știţi ce înseamnă asta în vremurile noastre? 

Jaime Astarloa a încruntat fruntea cu îndărătnicie. Noul făgaș 
al vorbelor îl sâcâia chiar mai mult decât cel dinainte. 

— Nici nu știu și nici că-mi pasă, Excelenţă. 

— Asta e cu adevărat deosebit la domnia voastră, maestre. 
Că nici nu știți și nici că vă pasă. Știţi ce? Mă-ntreb uneori: nu 
cumva în biata noastră Spanie rolurile s-au schimbat atât de 


jalnic, încât noblețea de drept vă revine domniei voastre mai 
curând decât unora dintre cunoscuțţii mei și mie? 

— Vă rog, don Luis... 

— Ingăduiţi-mi să vorbesc, pentru numele lui Dumnezeu. 
Lăsaţi-mă să vorbesc. Bunicul meu, Dumnezeu să-l odihnească, 
a cumpărat un titlu, pentru că se îmbogăţțise făcând negoț cu 
Anglia în timpul războiului cu Napoleon. Asta o știe toată lumea. 
Dar aristocrația adevărată, cea veche, nu-și are rădăcinile în 
contrabanda cu postav englezesc, ci-n vitejia spadei. Adevărat 
sau nu? Și nu-mi veţi spune, iubite maestre, că, ţinând spada în 
mână, domnia voastră faceţi mai puţin decât oricare dintre ei. 
Sau decât mine. 

Jaime Astarloa a înălţat capul și și-a înfipt privirile cenușii în 
ochii lui Luis de Ayala. 

— Cu o spadă în mână, don Luis, fac cât cel mai de soi dintre 
ei. 

Un vânticel cald a legănat ramurile sălciilor. Marchizul și-a 
întors privirea către îngerașul de piatră și a plescăit de parcă ar 
fi mers prea departe. 

— Oricum, faceţi rău că vă însinguraţi astfel, don Jaime; 
îngăduiţi-mi o bine intenţionată opinie de prieten. Virtutea nu 
aduce niciun folos, vă asigur. Și nici voioșie. Pe Belzebut, doar n- 
o să credeţi că, la etatea domniei voastre, încerc să vă ţin o 
predică. Nu cutez a vă spune decât că e pasionant să scoţi capul 
afară și să te uiţi la ce se petrece pe ulițele din jur. Și cu atât 
mai mult în clipe istorice, cum sunt cele ce le trăim. Aţi auzit 
ultima veste? 

— Care e ultima? 

— Aceea despre ultima conjurație. 

— Nu sunt prea tare în materie. Vorbiţi de generalii arestaţi? 

— Nici vorbă. Asta-i veche de multă vreme. Vorbesc de 
înţelegerea la care au ajuns progresiștii cu Uniunea Liberală, de 
care se tot vorbește. Plecând o dată pentru totdeauna din 
terenul opoziţiei legale, după cum se putea băga de seamă, ei 
au hotărât să sprijine răzmeriţa militară. Aveau în program să o 
înlăture pe regină și să-i ofere tronul ducelui de Montpensier, 
care a investit în afacere trei milioane frumușele de reali. 
Negrăit de îndurerată din această pricină, Isabelita a hotărât să- 
și exileze sora și cumnatul, se zice că-n Portugalia. În ce-i 
privește pe Serrano, Dulce, Zabala și ceilalţi, i-au deportat în 


Canare. Adepții lui Montpensier lucrează acum pentru Prim, și-o 
să vedem noi dacă izbutește să-i smulgă binecuvântarea în 
calitate de candidat la tron, deși bravul nostru mahăr 
catalaunic!* nu se dă-n vileag. Așa stau lucrurile. 

— Frumoasă încurcătură! 

— Chiar așa. De aceea e captivant să urmărești totul de pe 
margine, ca mine. Ce să mai spun? Trebuie să gustăm din toate 
sosurile, îndeosebi în materie de politică și de femei, fără să 
îngăduim ca vreunul din ele să ne cadă greu la stomac. Asta mi- 
e gândul, și rămân la dispoziția domniei voastre; mă bucur de 
viață și de surprizele pe care ni le face, câtă vreme mai trăiesc. 
Apoi, tot un drac. Cu o pălărie de ca/ai6s și-o pelerină, o iau 
razna prin dughenele de pe izlazul San Isidro cu aceeași 
curiozitate științifică de care am dat dovadă și-n cele trei luni 
când am împlinit fericita funcţie de ministru de Interne, cu care 
m-a onorat răposatul unchi Joaquin. Trebuie să ne ducem traiul, 
don Jaime. Și asta v-o spune unul care ieri, când a lăsat trei mii 
de duros pe mesele de joc de la Cazinou, a păstrat pe buze un 
zâmbet dispreţuitor, apreciat ca nespus de respectabil. Mă- 
nțelegeți? 

Maestrul de scrimă a surâs indulgent. 

— Pesemne că da. 

— Nu păreţi prea încredinţat de asta. 

— Mă cunoașteţi prea bine, Excelenţă, pentru a ști ce cred. 

— Știu ce credeţi. Domnia voastră vă simţiţi străin peste tot. 
Dacă lisus v-ar spune: „Lasă totul și urmează-Mă”, v-ar fi lesne 
s-o faceţi. Nu există nici cel mai mărunt lucru pe care să-l 
apreciaţi într-atât, încât să plângeţi că l-aţi pierdut. 

— Poate că vreo două florete. Îngăduiţi-mi-le măcar pe 
acestea. 

— Floretele mai treacă-meargă. Presupunând că aţi dori să-L 
urmaţi pe lisus sau pe oricare altul. Dar pesemne că asta ar fi 
prea mult. Pe marchiz părea să-l înveselească gândul. Nu v-am 
întrebat niciodată dacă sunteţi monarhist, don Jaime. Vorbesc 
de monarhie ca de ceva abstract, nu de biata noastră farsă 
naţională. 

— Don Luis, v-am auzit spunând mai înainte că împărăţia mea 
nu-i din astă lume. 


16 Adjectiv referitor la vechea Catalaunia, azi Châlons-sur-Marne. 


— Dar nici din cealaltă, fără doar și poate. Adevărul e că vă 
admir neștirbit vrerea de a sta deoparte. 

Maestrul de arme a înălţat capul; privirile-i cenușii cătau la 
norii ce alergau în depărtări, de parcă ar fi descoperit în ei ceva 
familiar. 

— Se poate ca eu să fiu prea egoist, a spus. Un bătrân egoist. 

Aristocratul s-a strâmbat. 

— Asta se plătește adeseori, prietene. lar preţul e neînchipuit 
de mare. 

Jaime Astarloa a ridicat mâinile, întorcând palmele în sus, cu 
resemnare. 

— Te înveţi cu toate, îndeosebi când n-ai de ales. Dacă 
trebuie să plătești, plătești; asta ţine de atitudine. Într-un 
moment al vieții, adopţi o anumită postură, greșită sau nu, dar o 
adopţi. Hotărăști să fii una sau alta. Îţi dai foc la valiză și pe 
urmă nu-ţi mai rămâne decât să te aperi cu orice preţ și cu orice 
chip. 

— Chiar când e limpede că trăiești în chip greșit? 

— Mai ales atunci. Aici intră în joc estetica. 

Dantura fără cusur a marchizului a strălucit într-un surâs larg. 

— Estetica greșelii. Frumoasă temă academică! Ar fi puzderie 
de vorbe de spus pe marginea ei. 

— Nu sunt de acord. În fapt, nu există nimic despre care să fie 
puzderie de vorbe de spus. 

— Cu excepţia scrimei. 

— Cu excepţia scrimei, neîndoios. Jaime Astarloa a tăcut, ca și 
cum ar fi găsit de cuviinţă că discuţia ajunsese la sfârșit; dar, 
după o clipă, a dat din cap și a strâns din buze. Plăcerea nu se 
află numai în afară, cum aţi spus Excelenţa Voastră adineaori. O 
putem afla și-n credința față de anume rituri personale, 
îndeosebi când în jur totul pare că se prăbușește. 

Marchizul a ales un ton ironic. 

— Cred că Cervantes a scris câte ceva despre toate astea. 
Doar că domnia voastră sunteţi un hidalgo ce nu pornește la 
drum, pentru că aveţi morile de vânt în sânge. 

— In orice caz, un hidalgo închis în sine și egoist, Excelenţă, 
nu uitaţi asta. Omul din La Mancha voia să-ndrepte strâmbătăţi; 
eu visez doar să fiu lăsat în pace. A stat o clipă visător, 
cercetându-și propriile simţiri. Nu știu dacă lucrul acesta e 
compatibil cu cinstea, dar, în fapt, vreau doar să fiu cinstit, vă 


asigur. În chip onorabil cinstit. Onorat, adică cinstit. Orice vorbă 
al cărei etimon ar fi cuvântul onoare, adică cinste, a adăugat cu 
simplitate. Și nu s-ar fi spus că avea tonul unui înfumurat. 

— Neobișnuită obsesie, maestre, a spus marchizul, sincer 
uimit. Îndeosebi în vremea noastră. De ce tocmai vorba asta, și 
nu alta? Îmi vin în minte duzini de alte alegeri: parale, putere, 
ambiţie, ură, patimă... 

— Poate din pricină că într-o zi am ales asta și nu altceva. 
Poate că din întâmplare, sau poate că-mi plăcea cum sună. 
Poate că o legam într-un fel de chipul tatei, cu al cărui fel de a 
se petrece din viață m-am mânarit mereu. O moarte bună 
îndreptățește orice. Chiar orice viață. 

— Acest concept al trecerii... Ayala surâdea, încântat să 
lungească vorba cu maestrul... are un iz catolic îndoielnic, după 
cum știți. O moarte bună drept poartă spre mântuirea veșnică. 

— Dacă aștepți mântuirea sau orice altceva, nu mai merită. 
Nu vorbesc despre lupta din urmă, din pragul beznei veșnice, 
când nu te ai drept martor decât pe tine. 

— Domnia voastră uitaţi de Dumnezeu. 

— Nici că-mi pasă de El. Și asta din pricină că îngăduie tot ce 
nu e îngăduit; Dumnezeu se arată nerăspunzător de nimic și 
lipsit de consecvență. Nu-i un domn. 

Marchizul l-a privit pe don Jaime cu sinceră stimă. 

— Am susținut întotdeauna, maestre, a spus după o clipă de 
tăcere, că Natura face lucrurile atât de bine, încât îi preface pe 
cei lucizi în cinici, pentru a le îngădui să supravieţuiască. 
Domnia voastră sunteţi singura probă pe care o cunosc ce-mi 
infirmă teoria. Pesemne că asta-mi place în firea domniei 
voastre chiar mai mult decât loviturile de scrimă. Căci mă 
împacă cu anumite lucruri, care aș fi jurat că sunt numai în cărți. 
Parcă ar fi conștiința mea adormită. 

Au tăcut amândoi, ascultând murmurul fântânii, iar briza 
dulce și molcomă a dat din nou să legene ramurile sălciilor. 
Gândul maestrului de scrimă s-a îndreptat atunci către Adela de 
Otero. Jaime Astarloa l-a privit pieziș pe Luis de Ayala și a 
surprins înlăuntrul său nerecunoscătorul susur al remușcărilor. 

Străin de tumultul politic pe care îl trăia Curtea în vara aceea, 
Jaime Astarloa își ţinea fără greș lecţiile cu clienţii, printre ele și 
cele trei ore săptămânale cu Adela de Otero. Erau lecţii fără 
nimic în doi peri, când se mărginea la chestiuni de tehnică, ce 


erau de altfel singura lor legătură. În afara asalturilor, în care 
tânăra dădea noi și noi dovezi de rafinată îndemânare, abia 
dacă aveau prilejul să vorbească, fie și în trecere, despre lucruri 
mărunte. Nu mai trăiseră clipe atât de intime ca acelea din 
după-amiaza când ea se înfăţișase pentru a doua oară la galeria 
maestrului de arme. Acum se mărgineau, în general, Adela de 
Otero la a-i pune unele întrebări legate de scrimă, iar don Jaime 
la a-i răspunde cu deosebită plăcere și negrăită ușurare. Dinspre 
partea lui, maestrul își strunea cu prefăcută simplitate dorința 
de a afla amănunte din viaţa elevei sale și, ori de câte ori venea 
vorba despre asemenea lucruri, ea se prefăcea că nu pricepe 
sau le ocolea cu ingenioase răspunsuri neclare. Din toate, a 
putut prinde de veste doar că trăia singură, fără rude apropiate, 
și încerca, din pricini doar de ea știute, să se ţină-n marginea 
vieţii mondene pe care, dată fiind situaţia ei, s-ar fi cuvenit să o 
ducă la Madrid. Singurele știri sigure erau averea frumușică, 
luxul de care părea să se bucure, deși locuia la catul al doilea, și 
nu la primul”, al unui imobil din ulița Riano, și faptul de 
netăgăduit că trăise câţiva ani departe de ţară; poate în Italia, 
după cum credea el că ghicește, din pricina unor amănunte și 
fraze surprinse în convorbirile lor. Pe de altă parte, nu avea cum 
să afle dacă era celibatară sau văduvă, deși modul ei de viaţă 
părea mai potrivit cu văduvia. Lipsa de stinghereală, 
neîncrederea vădită de vorbele despre condiţia bărbaţilor nu-și 
aflau îndreptăţirea la o tânără nemăritată. Era vădit că iubise și 
suferise; Jaime Astarloa avea vârsta la care putea recunoaște 
cutezanța pe care o poţi dobândi în tinereţe doar trecând prin 
întâmplări serioase și zguduitoare. În ceea ce privea pe Adela de 
Otero, nu știa dacă era corect sau nu să o considere ceea ce o 
vorbă din popor numea o demimondă. Pesemne că așa era, la 
urma urmelor; în fapt, era în chip atât de neobișnuit 
independentă, încât cu greu ar fi fost cu putinţă să o așezi 
printre cele pe care maestrul de scrimă le credea femei cu 
purtări după obiceiul pământului. Dar înlăuntrul său își spunea 
că asta ar însemna să cedeze cu prea mare ușurință pornirii de- 
a face o stângace simplificare. 

In pofida reţinerii de care Adela de Otero dădea dovadă ori de 
câte ori trebuia să vorbească despre sine, legătura dintre ea și 


17 În Spania se consideră că etajul cel mai elegant și luxos al unei case este primul, 
numit „principal”. 


profesorul de arme părea în linii generale multumitoare pentru 
el. Tinerețea și firea elevei, subliniate de frumuseţe, trezeau în 
Jaime Astarloa o înflăcărare sănătoasă, ce creștea o dată cu 
trecerea timpului. Ea îl trata cu o stimă nu lipsită de o mare 
cochetărie. Bătrânul maestru urmărea întorsăturile ei cu plăcere 
și chiar, cu trecerea vremii, aștepta cu tot mai mare nerăbdare 
momentul când, cu micuţa-i geantă de călătorie sub braţ, tânăra 
sosea la galerie. Se învățase de-acum cu felul în care ea lăsa 
ușa garderobei întredeschisă și, de cum pleca, se ducea să 
tragă în piept, cu tomnatică duioșie, molatica mireasmă a apei 
de trandafiri, ce făcea să plutească-n încăpere însăși prezenţa 
ei. Erau și clipe când privirile li se încrucișau îndelung sau când 
o aprigă frază de arme îi ducea în pragul atingerii trupești, acolo 
unde numai prin puterea stăpânirii de sine maestrul de arme 
izbutea să tăinuiască sub stratul de părintească bună-cuviinţă 
zbuciumul pe care Adela de Otero i-l trezea în suflet. 

Dar a sosit ziua când, în timpul unui asalt, ea a repezit înainte 
o tușă cu atâta avânt, încât s-a izbit de pieptul lui don Jaime. 
Când a primit în braţe făptură caldă și mlădioasă a femeii, el i-a 
sprijinit din instinct mijlocul, ca s-o ajute să-și recapete 
echilibrul. Adela și-a cumpănit repede trupul; dar obrazul, 
acoperit de reţeaua metalică a măștii, i-a rămas o clipă întors 
spre maestru, foarte aproape, iar el i-a deslușit suflarea și licărul 
din privirile ce-l ţintuiau adânc. Apoi, din nou în gardă, maestrul 
de scrimă s-a simţit atât de emoţionat de cele petrecute, încât 
tânăra l-a atins zdravăn de două ori cu butonul armei în 
pieptarul matlasat, înainte ca lui să-i fi putut trece prin minte 
cum să-i opună o apărare în toată regula. Fericită că putuse 
câștiga două atacuri unul după altul, debordând de voie bună, 
Adela de Otero se mișca înainte și înapoi pe estradă, hărţuindu-l 
cu tușe iuți ca fulgerul, cu atacuri și fente pe care le improviza 
cu înfocare, făcând salturi ca o fetiță ce se dăruia trup și suflet 
jocului care o însufleţea. Refăcut, Jaime Astarloa o urmărea, 
ținând-o la depărtare cu braţul întins, prețăluindu-i floreta ce 
zornăia, lovindu-se de a lui, ori de câte ori Adela de Otero 
zăbovea o clipă și cerceta perseverentă apărarea adversă, 
căutând unghiul în care să fandeze grabnic și vitejește. 
Niciodată nu o iubise maestrul de scrimă cu mai mare înfocare 
ca atunci. 


Mai târziu, când ea s-a întors din garderobă îmbrăcată ca 
pentru uliţă, a părut ciudată. Era palidă și făcea pași șovăielnici. 
Trecându-și o mână peste frunte, a lăsat să-i cadă pălăria pe 
podea și s-a sprijinit nehotărâtă de perete. Maestrul de arme s-a 
apropiat, atent și îngrijorat. 

— Vă simtiti bine? 

— Cred că da, a surâs, gata să-și piardă simţirile. Numai 
căldura-i de vină. z 

l-a oferit brațul, și ea s-a sprijinit de el. Iși plecase capul și 
aproape că-i atingea umărul cu obrazul. 

— E primul semn de slăbiciune pe care vi-l descopăr, doña 
Adela. 

Un surâs a luminat obrajii palizi ai tinerei. 

— Binevoiţi a lua faptul drept un privilegiu, a spus. 

A întovărășit-o în cabinet, aflând negrăită bucurie în dulcea 
apăsare a mâinii ei pe braţ, până când și-a desprins-o, pentru a 
se așeza pe vechea sofa îmbrăcată în piele, unde-și lăsase urma 
trecerea timpului. 

— Aveţi nevoie de un întăritor. Poate că un strop de coniac v- 
ar reda vigoarea. 

— Nu vă osteniţi. Mă simt mai bine. 

Don Jaime a stăruit, apoi s-a dus să scotocească în armoarul 
din perete. S-a întors aducând o cupă cu coniac. 

— Beţi un strop, vă rog. Intărește sângele. 

Cu o grațioasă strâmbătură, ea și-a muiat buzele-n licoare. 
Maestrul a deschis larg fereastra, pentru ca aerul să intre din 
plin, și s-a așezat în faţa ei, la o depărtare cuviincioasă. Au tăcut 
o vreme. Dând de înțeles că era interesat de starea ei, don 
Jaime o privea cu mai mare stăruință decât ar fi cutezat în 
împrejurări obișnuite. Și-a trecut mașinal degetele peste brațul 
pe care ea își sprijinise mâna; încă i se părea că o simte acolo. 

— Mai beţi încă un strop. Pare să vă facă bine. 

A încuviinţat, ascultătoare. Apoi l-a privit drept în ochi și a 
zâmbit cu recunoștință, ţinând în poala rochiei cupa cu coniacul 
din care abia gustase. Culoarea i se întorcea în obraji, și a făcut 
un gest cu bărbia, arătând spre obiectele de care era ticsită 
odaia. 

— Știţi că locuinţa, a spus ea încetișor, de parcă i-ar fi făcut o 
confidență, vă seamănă? Totul pare păstrat cu atâta iubire, 
încât te face să te simţi confortabil, în siguranţă. Aici parcă aș fi 


la adăpost de toate, ca și cum timpul n-ar curge. Pereţii 
păstrează... 

— ... o viaţă întreagă? 

Ea a făcut un gest, de parcă ar fi vrut să bată din palme, 
mulțumită că el găsise vorba potrivită. 

— Toată viaţa domniei voastre, a răspuns, seducătoare. 

Jaime Astarloa s-a ridicat și a făcut câţiva pași prin încăpere, 
admirând în tăcere obiectele pomenite de Adela: vechea 
diplomă a Academiei din Paris; armoriile sculptate în lemn cu 
deviza La mine; o pereche de pistoale de duel vechi așezate 
într-o urnă de cristal; insigna de locotenent al Gărzii Regale, ce 
atârna pe perete așezată pe o bucată de pluș verde, într-o ramă 
mică. Maestrul de scrimă și-a trecut delicat degetele peste 
cotoarele cărților aliniate pe rafturile de stejar. Adela de Otero îl 
privea cu buzele întredeschise, atentă, încercând să prindă 
murmurul îndepărtat al lucrurilor ce-l înconjurau. 

— E frumos să nu îngădui a uita, a spus după câteva clipe. 

El a făcut un gest de neputinţă, dând de înţeles că nimeni nu- 
și putea alege amintirile. 

— Nu sunt sigur că frumos e cuvântul precis, a spus, arătând 
spre pereții acoperiţi cu obiecte și cărți. Uneori cred că locuiesc 
într-un cimitir. E un simțământ cât se poate de asemănător: 
simboluri și tăceri. A meditat la cele spuse și a zâmbit amar. 
Muţenia fantasmelor lăsate în urmă. Ca Enea, când a fugit de la 
Troia. 

— Știu ce spuneţi. A 

— Ştiţi? Da, pesemne că da. Incep să cred că știți într-adevăr. 

— Umbrele a ce-am fi putut fi și n-am fost. Nu despre asta-i 
vorba? Umbrele a ce visam că eram când ne-am deșteptat. 
Vorbea monocord, fără unduiri, de parcă ar fi spus pe de rosto 
lecție învățată cu multă vreme în urmă. Umbrele celor pe care 
cândva i-am iubit și n-am izbutit să-i facem ai noștri; ale celor ce 
ne-au iubit și cărora le-am omorât din răutate, prostie sau 
neștiinţă nădejdile. 

— Da, văd că știți foarte bine. 

Cicatricea i-a schimonosit surâsul batjocoritor: 

— Și de ce n-ar trebui să știu? Sau credeți pesemne că doar 
bărbaţii pot avea în urma lor o Troie în flăcări? 

A rămas cu ochii la ea, fără a ști ce să-i spună. Tânăra 
închisese ochii, ascultând voci îndepărtate pe care doar ea le 


putea auzi. Apoi a clipit, de parcă s-ar fi întors din vis, iar 
privirile ei le-au căutat pe ale maestrului de arme. 

— Cu toate acestea, a spus, nu văd la domnia voastră 
amărăciune, don Jaime. Nici ranchiună. Mi-ar plăcea să știu de 
unde luați puterea de a vă păstra neschimbat; de a nu cădea în 
genunchi, cerând îndurare. Aveţi mereu un aer de veșnic străin, 
de parcă nu v-aţi afla aici. S-ar spune că, ocupat să 
supravieţuiți, adunaţi puteri lăuntrice, ca zgârciţii. 

Bătrânul maestru a ridicat din umeri. 

— Nu eu, a spus încetișor, aproape sfios. Ci cei aproape 
șaizeci de ani din care mi-am ţesut traiul, cu tot ce-a avut bun și 
rău. In ceea ce vă privește... A zăbovit șovăielnic, sprijinindu-și 
bărbia în piept. 

— În ceea ce mă privește... Ochii de culoarea violetelor nu 
mai spuneau nimic, ca și cum pe ei s-ar fi așternut un văl 
nevăzut. 

Don Jaime a dat din cap cu nevinovăție, precum copiii. 

— Sunteţi nespus de tânără. Vă aflaţi abia la obârșia 
lucrurilor. 

L-a țintuit cu privirea. Apoi a înălțat din sprâncene și a râs 
fără nicio bucurie. 

— Eu nu exist, a spus, cu voce ușor răgușită. 

Jaime Astarloa a privit-o nelămurit. Tânăra s-a aplecat și a 
așezat cupa cu coniac pe măsuţă. Maestrul i-a privit gâtul 
viguros, gol și splendid sub pletele negre ca tăciunele adunate 
pe ceafa. Ultimele raze ale soarelui băteau în fereastra ce 
înrăma un dreptunghi de nori roșietici. Reflexul sticlei s-a șters 
pe perete până s-a stins cu totul. 

— E ciudat, a murmurat don Jaime. Am crezut mereu că-mi 
pot cunoaște semenii după ce-am încrucișat îndeajuns floretele. 
Nu-i greu să pătrunzi un om, dacă ai tact. În scrimă, fiecare se 
arată așa cum este. 

Ea îl privea dusă, ca și cum gândurile i-ar fi zburat la lucruri 
îndepărtate. 

— Poate, a murmurat monocord. 

Maestrul de scrimă a luat o carte la întâmplare, a ţinut-o o 
clipă în mâini, apoi a pus-o la loc. 

— Cu domnia voastră nu pățesc așa, a zis. 

Ea a părut că-și venea încetul cu încetul în fire; în ochi i-a lucit 
scânteia unui ușor interes. 


— Vorbesc cu temei, a continuat el. În ce vă privește, doña 
Adela, am putut numai să vă ghicesc vigoarea și spiritul bătăios. 
Aveţi mișcări ritmate și sigure; prea agere pentru o femeie, prea 
graţioase pentru un bărbat. Aveţi o atracţie, o energie stăpânită, 
disciplinată. Uneori, o neștiută și bizară ranchiună, nu știu 
împotriva a ce. Sau a cui. Pesemne că dezlegarea tainei se află 
sub cenușa acelei Troie pe care aveți aerul că o cunoaşteţi atât 
de bine. 

Adela de Otero a părut să cugete la vorbele lui. 

— Continuaţi, a spus. 

Jaime Astarloa a făcut un gest neputincios. 

— Nu sunt multe de zis, s-a destăinuit, parcă cerându-și 
iertare. Sunt în stare, după cum vedeți, să ghicesc asemenea 
lucruri; dar nu izbutesc să ajung la temeiul lor. Sunt un simplu 
maestru de scrimă, care nu se crede nici filosof, nici moralist. 

— Nu-i rău, când e vorba de un bătrân maestru de scrimă, a 
replicat tânăra, surâzând batjocoritor și indulgent. Ceva părea 
că se cutremura lânced sub pielea-i mată. Dincolo de fereastră, 
cerul se întuneca peste acoperișurile Madridului. Un motan a 
trecut pragul, fățarnic și tăcut, a aruncat o privire prin încăperea 
pe care umbrele începeau să pună stăpânire, apoi și-a văzut de 
drum. 

Ea s-a mișcat în dulce foșnet de fuste. _ 

— Într-o clipă nepotrivită, a zis, visătoare și misterioasă. Într-o 
zi nepotrivită. Într-un oraș nepotrivit. Și-a lăsat umerii în jos, cu 
un surâs fugar pe buze. Păcat, a adăugat. 

Don Jaime a privit-o nedumerit. Surprinzându-l, tânăra și-a 
întredeschis dulce buzele și, grațios schimbătoare, a lovit cu 
palma pielea divanului, lângă ea. 

— Veniţi să ședeţi aici, maestre. 

În picioare lângă fereastră, Jaime Astarloa a făcut un 
cuviincios gest de refuz. În încăpere se înstăpânise de mult 
întunericul, sub veghea vălului cenușiu al umbrelor. 

— Domnia voastră aţi iubit vreodată? a întrebat ea. Chipul 
dădea să i se topească în bezna mereu mai adâncă. 

— În nenumărate rânduri, a răspuns elegiac. 

— Nenumărate? Tânăra a părut surprinsă. Abia acum pricep, 
a spus. Nu, maestre. Vreau să spun dacă ati iubit vreodată. 


Cerul se întuneca în grabă spre apus. Don Jaime a privit 
lampa cu gaz, fără a se hotărî să o aprindă. Pe Adela de Otero 
nu părea s-o supere moartea treptată a luminii. 

— Da. O dată, la Paris. În urmă cu multă vreme. 

— Era frumoasă? 

— Da. La fel ca domnia voastră. lar Parisul o făcea și mai 
frumoasă: Quartier Latin, elegantele prăvălii din rue Saint 
Germain, balurile din Chaumière și Montparnasse... 

Amintirile erau aici și-l săgetau cu un dor ce-i strângea 
stomacul. A cătat din nou spre lampă. 

— Cred că ar trebui să... 

— Cine a părăsit pe cine, don Jaime? 

Maestrul de arme a surâs dureros, știind că Adela de Otero 
nu-l putea vedea. 

— A fost ceva mai încurcat. După patru ani, am silit-o să 
aleagă. Și a făcut-o. 

Tânăra era acum o umbră de piatră. 

— Măritată? 

— Măritată. Domnia voastră sunteți o tânără cu scaun la cap. 

— Și ce-aţi făcut după aceea? 

— Am lichidat tot ce aveam și m-am întors în Spania. E mult 
de-atunci. 

Afară, înarmat cu o prăjină și un baston din lemn, paznicul 
aprindea felinarele. Licărul slab al luminii de gaz a lunecat prin 
fereastra deschisă. Ea s-a ridicat de pe sofa și, prin beznă, s-a 
apropiat de el. A rămas acolo, nemișcată, lângă fereastră. 

— Există un poet englez, a spus încetișor. Lord Byron. 

Don Jaime a adăstat în tăcere. Il ajungea căldura tinerei 
făpturi de lângă el, ce aproape că-i atingea trupul. Gâtul uscati 
se strângea de teamă să nu i se audă bătăile inimii. Vocea 
Adelei de Otero a sunat netulburată, ca o mângâiere: 


— „The devii speaks truth much oftener than he's 
deemed | He has an ignorant audience”. 


S-a apropiat și mai mult de el. Strecurându-se dinspre uliţă, 
lumina lucitoare i se așeza pe obraz, pe bărbie și gură: 


— „Demonul adevăr grăiește mult mai des decât să 
credem am putea, | Dar cei ce-l ascultă neștiutori sunt”. 


Tăcerea ce a urmat a fost negrăit de adâncă și a părut lungă 
cât veșnicia. Și, doar când a ajuns de neîndurat, vocea ei s-a 
auzit din nou: 

— Întotdeauna e o întâmplare de istorisit. 

Șoptise atât de încetișor, încât don Jaime a trebuit să-i 
ghicească vorbele. Simțea pe piele, nespus de aproape de el, 
dulcea mireasmă a apei de trandafiri. A simţit că începea să-și 
piardă capul și a căutat cu deznădejde ceva ce-ar fi putut să-l 
ancoreze în lume. Atunci a întins mâna spre lampa cu gaz și a 
aprins un chibrit. Văpaia fumegândă îi tremura în mână. 

e 

A insistat să o însoțească până în ulița Riano. Ora nu era cea 
mai nimerită, i-a spus, fără să cuteze a o privi drept în ochi, 
pentru ca ea să hălăduiască singură, în căutarea unei trăsuri. 
Așa că a îmbrăcat redingota, a luat bastonul și jobenul și a 
coborât scara în fața ei. A zăbovit la intrare și, după o șovăială 
ce nu i-a scăpat Adelei de Otero, i-a oferit brațul, cu cea mai 
nepăsătoare bună-cuviinţă de care s-a crezut în stare. Tânăra s- 
a sprijinit de brațul maestrului și, pe când înaintau, se întorcea 
din când în când spre el, aruncându-i priviri piezișe, în care se 
ghicea o tainică batjocură. Don Jaime a tocmit o birjă, al cărei 
surugiu moţăia sprijinit de-un felinar, și, urcând, i-a dat adresa. 
Calul a luat-o la trap pe uliţa Arenal în jos și, ajungând în dreptul 
Palatului Oriente, a cotit la dreapta. Cu mâinile sprijinite pe 
măciulia bastonului, maestrul tăcea, străduindu-se în van să-și 
păstreze gândurile neîntinate. Ce-ar fi putut să se petreacă nu 
se petrecuse, dar șovăia dacă trebuia să se felicite sau să se 
disprețuiască pentru aceea. În ce privește gândurile ce 
cutreierau atunci cugetul Adelei de Otero, el nu poftea cu niciun 
chip a le ști. Cu toate acestea, un lucru era neîndoios: în 
noaptea aceea, la capătul discuţiei ce-ar fi trebuit să-i apropie și 
mai tare, ceva se frânsese între ei pe vecie. Nu știa să spună ce, 
dar nu ăsta era lucrul cel mai de seamă; trosnetul cioburilor din 
jur era ca niciun altul. Tânăra nu avea să-i treacă niciodată cu 
vederea lașitatea. Sau resemnarea. 

Mergeau în tăcere, fiecare stând în câte-un ungher al 
canapeluţei tapiţate cu pluș roșu. Uneori, în trecere pe lângă un 
felinar aprins, lumina ce-i învăluia vremelnic îi îngăduia lui don 
Jaime să zărească cu coada ochiului profilul tovarășei sale, 


cătând pierdută la umbrele ce se așternuseră pe toate ulițele. 
Inima îi dădea ghes bătrânului maestru să spună ceva care să 
aline stânjeneala ce-l chinuia; dar se temea să nu strice lucrurile 
și mai mult. Totul era al naibii de absurd. 

După un timp, Adela de Otero s-a întors spre el. 

— Mi s-a spus, don Jaime, că printre elevii domniei voastre se 
află și oameni de soi, e adevărat? 

— Așa e. 

— Și nobili? Vreau să zic conți, duci și alţii de soiul acesta. 

Jaime Astarloa s-a bucurat că venise vorba de lucruri atât de 
deosebite de cele pomenite cu puţină vreme mai înainte în 
locuinţa lui. Fără îndoială, ea știa că amândoi ar fi putut merge 
prea departe. Pesemne că, ghicindu-i stânjeneala, încerca acum 
să spargă gheața, după neplăcuta împrejurare de care nu fusese 
deloc străină. 

— Câţiva, i-a răspuns. Dar mărturisesc că nu prea mulţi. S-au 
dus vremurile când un mare maestru de arme se stabilea la 
Viena sau Sankt Petersburg și era numit pe loc căpitan al 
regimentului imperial. Nobilii de azi nu prea sunt doritori să-mi 
practice arta. 

— Și cine sunt onorabilele excepţii? 

Don Jaime a dat din umeri. 

— Doi sau trei: odrasla contelui de Sueca, marchizul de los 
Alumbres... 

— Luis de Ayala? 

A privit-o fără să-și tăinuiască uimirea. 

— ÎI cunoașteţi pe don Luis? 

— Mi s-a vorbit despre el, a spus cu neștirbită nepăsare. Am 
priceput că e unul din cei mai de soi spadasini ai Madridului. 

— Așa e. 

— Mai bun ca mine? Acum, da, în voce-i răsuna oarece 
interes. 

A oftat, pus în încurcătură: 

— Are alt stil. 

Adela de Otero a luat un ton frivol: 

— M-ar încânta să mă bat cu el. Se spune că-i un bărbat 
interesant. 

— Asta nu-i cu putinţă. Îmi pare rău, dar nu e cu putinţă. 

— De ce? Nu văd care-ar putea fi pricina. 

— Ei bine, vreau să spun că... 


— Mi-ar plăcea să dau cu el vreo două asalturi. L-aţi învăţat și 
lovitura de două sute de scuzi? 

Don Jaime s-a foit neliniștit pe canapeluţa birjei. Propria-i 
înfrigurare începea să-l apese. 

— Ce cutezați a-mi spune domnia voastră, dona Adela, e puțin 
cam... hm, neobișnuit. Maestrul de scrimă se încruntase. Nu știu 
dacă domnul marchiz... 

— Sunteţi un apropiat al lui? 

— Ei bine, mă onorează cu prietenia lui, dacă despre asta 
vorbiti. 

Tânăra i s-a atârnat de braț cu atât de voioasă însufletire, 
încât lui Jaime Astarloa i-a venit nespus de greu s-o recunoască 
în ea pe acea Adela de Otero cu care, doar cu o jumătate de oră 
mai înainte, stătuse la taclale în sobra intimitate a cabinetului 
său. 

— Atunci nu-i nicio greutate! a strigat încântată. Domnia 
voastră îi vorbiţi de mine; îi spuneţi adevărul, că mânuiesc cu 
îndemânare floreta, și fără doar și poate că va fi curios să mă 
cunoască. O femeie care face scrimă! 

Don Jaime a bâiguit câteva scuze nu prea convingătoare, dar 
ea nu s-a lăsat cu una, cu două: 

— Doar știți, maestre, știți că nu am pe nimeni în Madrid. 
Doar pe domnia voastră. Eu sunt femeie și n-o să merg bătând 
din poartă-n poartă cu floreta sub braţ. 

— Nici vorbă de așa ceva! Strigătul lui Jaime Astarloa venea 
de astă dată din chiar propriu-i simţ al formelor. 

— Vedeţi? Aș muri de rușine. 

— Nu-i vorba numai de asta. Dar don Luis de Ayala e prea 
sever în materie de scrimă. Nu știu ce-ar crede dacă o femeie... 

— Domnia voastră m-aţi îngăduit, maestre. 

— Aţi spus-o singură. Eu sunt de meserie maestru de arme. 
Dar don Luis de Ayala e de meserie marchiz. 

Răutăcioasă, tânăra a hohotit scurt cu voioasă ironie. 

— Întâia oară, atunci când mi-aţi făcut o vizită acasă, mi-aţi 
spus că nu mă-ngăduiţi din principiu. 

— Dar a fost mai mare curiozitatea mea profesională. 

Au trecut peste ulița Princesa și pe lângă palatul Liria. Câţiva 
trecători se plimbau pe răcoare, sub lumina fremătătoare a 
felinarelor. Un paznic plictisit a salutat birja, ducând mâna la 
șapcă, închipuindu-și că se îndrepta spre palatul ducilor de Alba. 


— Făgăduiţi-mi că-i veţi vorbi de mine marchizului! 

— Nu făgăduiesc nicicând ceea ce nu sunt gata să duc la- 
mplinire. 

— Maestre, voi sfârși prin a-mi închipui că domnia voastră 
sunteți gelos. 

Jaime Astarloa a simţit că sufocarea îl cuprindea, năvălind în 
valuri. Nu-și putea vedea obrazul, dar era gata să jure că era 
roșu precum stacojul până dincolo de urechi. A rămas cu gura 
căscată, fără să mai poată zice vreo vorbă, pe când o gheară 
ciudată îi strângea gâtlejul. „Are dreptate”, și-a spus pe loc. 
„Are toată dreptatea lumii. Mă port ca un copil.” A tras adânc 
aer în piept, rușinându-se, și a bătut în podeaua birjei cu vârful 
de fier al bastonului. 

— Ei, bine, vom încerca. Dar nu vă promit să izbândesc. 

A bătut din palme ca o fetiţă fericită și, plecându-se spre el, i- 
a strâns cu căldură mâna. Pesemne era prea mult pentru 
împlinirea unui capriciu oarecare. Și maestrului de arme i s-a 
năzărit că Adela de Otero era, fără urmă de îndoială, o femeie 
ameţitoare. 

e 

Jaime Astarloa și-a ținut cuvântul, scrâșnind din dinți și 
aducând cu mult tact vorba, în timpul unei lecții în casa 
marchizului de los Alumbres: „Tânăra scrimeră, știți pe cine 
pomenesc, s-a arătat curioasă. Tineretii îi place să spargă 
tiparele și câte altele. E neîndoielnic o împătimită a artei 
noastre, are harul asaltului, mână bună, altminteri nu m-aș 
încumeta. Dacă domniei voastre vi se pare că...” 

Luis de Ayala își mângâia cu nespusă plăcere mustaţa 
spilcuită. Asta era culmea. Doar îl interesa peste poate. 

— Și domnia voastră spuneţi că-i frumoasă? 

Don Jaime era înciudat pe sine, căci codoșlăcul, la naiba cu el, 
era departe de a i se părea nobil. Pe de altă parte, cuvintele 
rostite de Adela de Otero în birjă îi jucau fără răgaz în cuget, cu 
dureroasă îndărătnicie. La etatea lui, era caraghios să afle că 
încă-l mai putea roade gelozia. 

e 

Două zile mai târziu, au fost prezentaţi unul altuia în galeria 
lui don Jaime, când marchizul s-a nimerit pe-acolo ca din 
întâmplare, în timpul lecţiei de scrimă a Adelei de Otero. S-au 
schimbat politeţurile de rigoare, iar Luis de Ayala, purtând 


cravată de atlas de culoarea nalbei cu ac de briliante și ciorapi 
de mătase brodaţi și având mustaţa frizată cu cea mai mare 
grijă, a cerut cu simplitate îngăduința de a privi un asalt. S-a 
sprijinit de perete cu braţele încrucișate și cu un aer grav de 
cunoscător, pe când, plină de cutezanţă, tânăra executa în faţa 
lui don Jaime unele din cele mai de soi fraze de armă pe care 
acesta-și aducea aminte să le fi văzut la elevii lui. Din ungherul 
lui, fermecat peste măsură, marchizul a izbucnit în ropote de 
aplauze. 

— Doamnă, mă simt onorat. 

Privirile de culoarea violetelor s-au înfipt hotărât în ale lui 
Ayala, iar junele aristocrat a dat să-și lărgească gulerul cămâșii 
cu degetul. In ochii ei scânteia sfidarea unei promițătoare 
provocări. Marchizul a profitat de primul prilej ivit pentru a-l lua 
discret deoparte pe maestru. 

— Ce femeie fascinantă! 

Don Jaime privea toate frazele de arme, ascunzându-și cu 
mare greutate neplăcerea sub atitudinea unui încremenit 
meșteșug. Când asaltul s-a sfârșit, iar maestrul punea floretele, 
pieptarele și măștile la locurile lor, Luis de Ayala s-a pierdut în 
încurcate vorbe tehnice cu Adela de Otero. De los Alumbres i-a 
propus cu aleasă curtenie să o întovărășească până acasă. 
Faetonul său condus de un surugiu englez adăsta în uliţă, și 
pentru el era o minunată plăcere să-l pună la picioarele 
doamnei; aveau neîndoios să-și spună puzderie de lucruri legate 
de patima lor pentru scrimă. Pesemne că ar ispiti-o să meargă, 
la nouă ceasuri din seară, la concertul ce se dă în grădinile 
Campos Eliseos. Societatea Profesorilor, în frunte cu maestrul 
Gaztambide, interpreta Coțofana hoată de Rossini și un potpuriu 
de motive din Robert diavolul. Adela de Otero a făcut o 
graţioasă reverență și a primit cu încântare. Asaltul îi înflorise 
bujori în obraji, făcând-o seducătoare. 

Pe când tânăra se schimba, de data asta cu ușa închisă, Luis 
de Ayala i-a făcut aceeași invitaţie și lui don Jaime, dar numai 
din bună-cuviinţă, căci era limpede că nu dorea prea mult ca el 
să primească. Simţindu-se oaspetele de piatră!* al poveștii, 
maestrul de arme nu a consimţit și s-a mărginit să surâdă 


15 Aluzie la un personaj celebru al legendei lui Don Juan, el Comendador 


(Comandorul), înspăimântătoarea stafie a tatălui uneia dintre iubitele batjocorite de 
Don Juan, stafie supranumită e/ Convidado de Piedra (Oaspetele de Piatră). 


stângaci, mut și cu inima strânsă. Marchizul era un adversar de 
temut, iar Jaime Astarloa a priceput că pierduse jocul încă 
înainte de a începe. Cei doi au plecat braţ la braţ, trăncănind cu 
însuflețire, iar maestrul le-a ascultat îndurerat și neputincios 
pașii pe când coborau scara. 

Tot restul zilei a bântuit prin casă ca leul în cușcă, dându-se 
de ceasul morții. S-a oprit doar o dată, privindu-și obrazul într-o 
oglindă din galerie: 

— La urma urmelor, la ce te-ai fi putut aștepta? s-a întrebat 
cu dispreț. 

Din oglindă, capul cărunt al unui bătrân s-a strâmbat amar la 
el. 

e 

Au trecut câteva zile. Ciopârţite de cenzură, jurnalele dădeau 
printre rânduri vești despre mersul politicii. Umbla vorba că 
Napoleon al Ill-lea îi îngăduise lui don Juan Prim o cură de ape la 
Vichy. Îngrijorat de apropierea conjuratului, guvernul lui 
González Bravo îi aducea pe diverse căi la cunoștință 
împăratului Franţei propria-i nemulţumire. Făcându-și bagajele, 
contele de Reus avea lungi conciliabule la Londra cu 
coreligionarii săi și nu știa ce să mai urzească, pentru ca mai- 
marii zilei să deschidă larg băierile pungii pentru cauză. O 
răzmeriță ce nu s-ar fi bucurat de cuvenitul sprijin bănesc era în 
primejdie să fie numai o făcătură, iar eroul de la Castillejos, uns 
cu toate alifiile vechilor lui neizbânzi, era gata să-și pună viaţa 
într-o primejdie, dar nu să o și înfrunte. 

La Madrid, Gonzâlez Bravo îngâna, cu hazul bine știut al 
mahalalelor, vorbele spuse în Congres când acceptase funcţia: 

— Suntem guvernul ce trebuie să ţină piept răzmeriței; ne 
încredem în ţară, iar conjuraţii ne vor găsi la datorie. Nu eu sunt 
președintele consiliului de miniștri, cu noi se află umbra 
generalului Narvâez. 

Dar răposata umbră a Marelui Erou de la Loja nu-i îngrijora 
nici cât negru sub unghie pe răzvrătiți. Presimţind ce avea să 
vină, generalii care mai an ciopărţiseră senini norodul treceau 
acum cu ghiotura în tabăra răzvrătiţilor, chiar dacă nu 
consimţeau să dea cale liberă răzmeriţei înainte ca împrejurările 
să fie coapte. Băgată la apă în Lequeitio, departe de viesparul 
din Madrid, Isabel a Il-a își pierduse minţile, alegându-și drept 
ultim sprijin pe generalul Pezuela, conte de Cheste, ce-și 


mângâia mânerul sabiei și-i făcea înflăcărate făgăduieli de 
credinţă: 

— Dacă trebuie să trecem la cele veșnice apărând odaia 
regească, așa vom face. 

Încrezătoare pentru moment în acest mijloc atât de ciudat, 
presa credincioasă Guvernului încerca să potolească ţara cu 
cleveteli nenumărate. În publicaţiile aflate de partea puterii era 
la modă o epigramă: 


Mulţi umblă voioși prin viață 
Doar nădăjduina, 

Și tot multi sunt și 

Măgarii ce rod verdeață... 


Jaime Astarloa pierduse un elev: Adela de Otero nu mai venea 
la lecţiile de scrimă. Putea fi văzută prin Madrid, întotdeauna 
escortată de marchizul de los Alumbres, pe jos în parcul Retiro, 
în caleașcă pe Paseo del Prado, la teatrul Rossini sau în lojă la 
Zarzuela. Crema Madridului cloncănea, plesnind mărunt cu 
evantaiul și lovind discret cu cotul, întrebându-se cine era 
necunoscuta ce-l mânuia astfel pe berbantul și craiul de Ayala. 
Nimeni nu știa de unde răsărise, din ce familie ieșise și ce alte 
legături mondene mai întreținea pe lângă marchizul de los 
Alumbres. Cele mai ascuţite limbi ale capitalei au iscodit și 
încropit vreme de vreo două săptămâni înflăcărate cabale, dar 
au sfârșit prin a se da bătute. S-a putut afla doar că tânăra 
sosise nu de multă vreme din străinătate și, fără nicio îndoială 
că din această pricină, unele obiceiuri ale ei nu se potriveau cu 
ale doamnelor. 

Anume zvonuri ajungeau la don Jaime negrăit de palide, din 
pricina depărtării, și el le asculta cu neîncrederea cuvenită. Pe 
de altă parte, aleasa lui prudenţă își spunea cuvântul în timpul 
lecţiilor pe care i le dădea zilnic lui Luis de Ayala. Niciodată nu s- 
a arătat curios să știe cum o mai ducea tânăra, dar nici 
marchizului nu părea să-i dea inima ghes a-i da de veste. O 
singură dată numai, după vreo două asalturi, pe când savurau 
împreună obișnuita cupă cu jerez, marchizul i-a pus o mână pe 
umăr și, surâzând prietenește, i-a spus tainic: 

— Maestre, vă datorez fericirea. 


Don Jaime i-a primit vorbele cu nepăsarea cuvenită, și asta a 
fost tot. Câteva zile mai târziu, maestrul de scrimă a primit al 
doilea ordin de plată semnat de Adela de Otero, prin care îi 
achita onorariile ultimelor săptămâni. Acesta era însoțit de un 
răvaș fără zorzoane: 


Cu părere de rău vă aduc la cunoștință că nu mai 
dispun de vreme pentru frumoasele noastre lecții de 
scrimă. Vreau să vă mulțumesc pentru atențiile domniei 
voastre și să vă amintesc că vă păstrez o amintire de 
nesters. 

Primiti asigurarea celei mai deosebite consideratii 


Adela de Otero 


Îngândurat și încruntat, maestrul de arme a citit misiva de 
câteva ori. A pus-o pe masă și, luând un condei, a făcut câteva 
socoteli. A luat apoi serviciul de scris și a muiat pana-n călimară: 


Stimată doamnă, 

Bag seama cu surprindere că, prin cel de-al doilea 
ordin de plată pe care îl remiteti, îmi achitati nouă lectii 
de scrimă ce ar corespunde lunii în curs, când, în fapt, 
în această perioadă am avut plăcerea de a vă da doar 
trei. Diferența, 360 de reali, v-o înapoiez prin ordinul de 
plată alăturat. 

Binevoiţi a primi atentele mele salutări 


Jaime Astarloa 
Maestru de arme 


A semnat și apoi a aruncat pana pe masă, vădit scos din 
sărite. Câţiva stropi de cerneală au stropit misiva Adelei de 
Otero. A scuturat-o în aer pentru a-i usca, admirând literele 
lungi, nervoase și ascuţite ca pumnalele, trase de tânără. A 
șovăit între a rupe și a păstra răvașul și, într-un sfârșit, a înclinat 
spre a doua alegere. Când durerea avea să înceapă a se stinge, 
bucata de hârtie avea să fie încă o amintire. Și, înlăuntrul său, 
don Jaime a înghesuit-o într-un cufăr burdușit cu doruri. 


În acea după-amiază, taclalele de la cafeneaua Progreso s-au 
sfârșit înainte de ceasul obișnuit. Agapito Cárceles se 
îndeletnicea foarte atent cu un articol pe care trebuia să îl 
predea în cursul nopţii la Gil Blas, iar Carreño zicea că trebuie să 
meargă la ședința extraordinară a lojii Arhanghelului Mihail. Și, 
cum don Lucas plecase și el din vreme, răzbit de un ușor guturai 
de vară, Jaime Astarloa a rămas singur cu Marcelino Romero, 
profesorul de pian. Au hotărât să facă o scurtă plimbare, 
profitând că vipia zilei lăsase loc zefirului molcom al serii. Au 
coborât pe șoseaua San Jerónimo; don Jaime și-a ridicat de 
câteva ori jobenul, salutând câţiva cunoscuţi în fața 
restaurantului Lhardy și la intrarea Ateneului. Romero, molâu și 
elegiac după cum îi era firea, mergea cătând la vârfurile 
picioarelor, adâncit în propriile-i năzăriri. Avea  lavaliera 
mototolită și pălăria neglijent împinsă pe ceafă. Manșetele 
cămășii nu păreau prea curate. 

Paseo del Prado fierbea de norod. Pe băncile de fier forjat, 
soldaţi și slujnicuțe făceau și desfăceau glume și vorbe dulci, 
aflându-și bucuria în ultimele raze ale soarelui. Câţiva domni 
eleganti, întovărășind vreo doamnă sau în grup cu prietenii, se 
plimbau între cele două fântâni, a Cibelei și a lui Neptun, 
legănându-și afectat bastoanele și ducând câte o mână la joben, 
în trecere pe lângă fru-fru-ul unei fuste respectabile sau 
atrăgătoare. In amurgul roșiatic, pe aleea din mijloc, acoperită 
cu nisip, pălării și umbreluțe de soare de toate culorile se 
preumblau în carete descoperite. Un colonel de geniu rubicond, 
cu pieptul înţesat de eroica-i fierărie, încins cu sabie și eșarfă, 
fuma nesimţitor o havană, vorbind încetișor cu aghiotantul, un 
căpitan cu un cap ca de iepure, ce încuviinţa grav și bănuitor; 
fără doar și poate, făceau politică. La câţiva pași în urma lor 
mergeau doamna coloneleasă, ce-și încorsetase cu chinuri 
nespuse șuncile răsfirate sub rochia copleșită de horbote și 
pănglicuţe, și slujnicuţa, cu șorțulet și bonetă, ce păstorea 
turma numărând o jumătate de duzină de copii de ambele sexe, 
gătiţi cu horbotele și ciorapi negri. În Glorieta de las Cuatro 
Fuentes, doi filfizoni, având părul uns cu briantină și împărţit pe 
mijloc cu cărare, își răsuceau mustăţile ferchezuite și aruncau 
priviri furișe spre o tânără care, sub neclintita pază a 


guvernantei, citea volumașul de doloras al lui Campoamor!'?, cu 
totul străină de nădejdile trezite în privitori de piciorușu-i mic și 
subţire și de două degete din gingașa și ispititoarea-i gleznă. 

Cei doi prieteni s-au plimbat în tihnă, bucurându-se de 
vremea plăcută; eleganța demodată a maestrului și aerul 
neîngrijit al pianistului contrastau în chip ciudat. Romero a privit 
câteva clipe un vânzător de barqui/los? ce-și învârtea roata 
mașinuţei într-un cor de copii, și s-a întors sumbru spre 
tovarășu-i de taclale. 

— Cum staţi cu paralele, don Jaime? 

Cel întrebat l-a privit cu oarece bășcălie gentilă. 

— Să nu-mi spuneţi că vă face poftă un barqui/lo. 

Profesorul de muzică s-a făcut roșu la față precum stacoijii. 
Majoritatea elevelor lui plecaseră în vacanţă, iar el era pe 
sponci. Vara obișnuia să-și ducă traiul tapându-și discret 
prietenii. Don Jaime și-a dus mâna la buzunarul surtucului. 

— De cât aţi avea trebuință? 

— Cu douăzeci de reali o scot la capăt. 

Maestrul de scrimă a luat un duro de argint și l-a strecurat 
discret în mâna sfios întinsă a prietenului său. Romero a 
murmurat o scuză chinuită: 

— Patroana mea... 

Jaime Astarloa i-a tăiat însă vorba cu un gest înțelegător; 
pricepea cum stăteau lucrurile. Celălalt a suspinat recunoscător. 

— Trăim vremuri grele, don Jaime. 

— Ce să mai spun! 

— Vremuri zbuciumate și tulburi. Pianistul a dus o mână la 
inimă, pipăind un buzunar imaginar. De singurătate. 

Jaime Astarloa a mormăit ceva ce nu-l angaja cu nimic. 
Romero i-a interpretat gestul ca pe unul de aprobare și a părut 
alinat. 

— lubirea, don Jaime. lubirea, a continuat, după ce a cugetat 
amar un moment. Numai ea ne poate face fericiţi și, în chip 
paradoxal, tot ea ne condamnă la cele mai cumplite chinuri. 
lubirea-i robie. 


19 Ramón de Campoamor (1817-1901), poet romantic spaniol, de viziune 


conservatoare, a cărui lozincă a fost „arta pentru idee”. 
20 Cornet confecţionat dintr-o foaie subţire de aluat fără drojdie, îndulcită cu zahăr sau 
miere. 


— E rob doar cel ce așteaptă ceva de la alţii. Maestrul de 
arme și-a privit tovarășul, făcându-l să clipească buimac. 
Pesemne că asta-i greșeala. Cine nu are trebuinţă de nimic de la 
nimeni e slobod. Ca Diogene-n butoi. 

Pianistul a dat din cap; nu-i încuviinţa spusele. 

— O lume în care n-am mai aștepta nimic de la alţii ar fi un 
infern, don Jaime. Știţi ce-i mai cumplit ca toate? 

— Mai cumplit ca toate e ceva neînchipuit de personal. Ce e 
mai cumplit ca toate pentru domnia voastră? 

— Pentru mine, lipsa nădejdii: să simt că am căzut în cursă 
și... Vreau să spun că sunt clipe îngrozitoare, când pare că nu 
avem nicio ieșire. 

— Sunt curse care nici n-au vreuna. 

— Nu spuneţi așa ceva. 

— Vă aduc însă aminte că nicio cursă nu are sorți de izbândă 
fără complicitatea inconștientă a victimei. Nimeni nu-l silește pe 
șoarece să caute brânzica în capcană. 

— Dar căutarea iubirii, a fericirii... Eu, ca să nu vorbesc de 
alţii... 

Jaime Astarloa s-a întors dintr-o dată spre prietenul său. Fără 
să știe prea bine din ce pricină, îl scotea din pepeni privirea-i 
plină de melancolie, ca a puiului de cerb hărțuit. Se simţea 
ispitit să-l trateze cu cruzime. 

— Atunci răpește-o, don Marcelino. 

Mărul lui Adam s-a zbătut în sus și-n jos pe gâtul celuilalt, apoi 
acesta a înghiţit în sec. 

— Pe cine? 

În întrebare se ghiceau spaima și buimăceala. Și, de 
asemenea, o rugăminte de care maestrul n-a voit să ţină seama. 

— Știţi prea bine despre cine vorbesc. Dacă o iubiţi într-atât 
pe cinstita mamă de familie, nu trebuie să vă resemnaţi a 
lâncezi sub balconul ei tot restul vieţii. Duceţi-vă din nou la ea, 
aruncaţi-vă la picioarele ei, seduceţi-o, călcați-i virtutea-n 
picioare, răpiţi-o cu forța. Băgaţi un plumb în bărbatu-său sau 
trăgeți-vi-l domniei voastre! Faceţi o ispravă eroică sau faceți-vă 
de râs, dar faceţi ceva, pentru numele Domnului! Aveţi doar 
patruzeci de ani! 

Neașteptată, elocinţa brutală a maestrului de scrimă ștersese 
din obrajii lui Romero și ultima urmă de viaţă. Sângele-i fugise 


din obraji, și pentru o clipă a crezut că avea să-i întoarcă 
spatele, rupând-o la goană. 

— Nu sunt un om aprig, a bâiguit după o vreme, de parcă asta 
ar fi lămurit totul. 

Jaime Astarloa l-a privit necruţător. Pentru întâia oară de când 
se știau, sfiala pianistului nu-i inspira milă, ci numai dispreț. 
Altfel ar fi stat lucrurile dacă ar fi cunoscut-o pe Adela de Otero 
când avea douăzeci de ani mai puţin, ca Romero! 

— Nu vorbesc de furia năvalnică pentru care pledează 
Cârceles la masa noastră, a spus. Ci de cea izvorâtă din vitejie. 
Și, arătând spre propriu-i piept, a spus: de aici. 

Romero trecuse de la tulburare la neîncredere; și-a pipăit 
nervos lavaliera, ocolind privirea interlocutorului său. 

— Sunt împotriva oricărui tip de nestăpânire, personală sau 
de grup. 

— Ei bine, eu nu. Există tonuri cât se poate de subtile, vă 
asigur. Lumea civilizată care renunţă la furia în gânduri și fapte 
se distruge pe sine. Se face turmă de miei, pe care-i poate 
omori chiar și primul venit. Așa li se întâmplă și bărbaţilor. 

— Și ce spuneţi atunci de Biserica Catolică? E împotriva 
violenţei și, douăzeci de veacuri la rând, nici n-a avut nevoie să 
se folosească de ea. 

— Mă faceţi să râd, don Marcelino. Creștinismul s-a sprijinit pe 
legiunile lui Constantin și pe spadele cruciaților. lar Biserica 
Catolică, pe rugurile Inchiziției, pe galerele de la Lepanto și pe 
spadele Habsburgilor. 

Pianistul a lăsat privirile-n jos. 

— Mă decepţionaţi, don Jaime, a spus apoi, scurmând cu 
bastonul în nisip. N-am bănuit niciodată că împărtășiţi gândurile 
lui Agapito Cárceles. 

— Eu nu împărtășesc gândurile nimănui. Printre altele, nici că- 
mi pasă de principiul egalității, pe care cu atâta brio îl apără 
prietenul nostru. Și pentru că ați pomenit de asta, vă spun că 
înclin să fiu condus de Cezar sau Bonaparte, pe care oricând pot 
încerca să-i ucid, dacă nu-mi plac, decât să văd că gusturile, 
obiceiurile și tovarășii mi-i hotărăște votul tarabagiului din 
răscrucea uliţei. Drama veacului nostru, don Marcelino, e lipsa 
geniului; lucru la fel de prost ca și lipsa vitejiei și a bunului-gust. 
Nu încape îndoială că asta se întâmplă din pricina nestăvilitei 
ascensiuni a tarabagiilor din toate cotloanele Europei. 


— După Cârceles, tarabagiii au zilele numărate, a răspuns 
Romero cu oarece ranchiună; soțul iubitei lui era un faimos 
neguţător de mărfuri de peste ocean. 

— Nimic nu-i mai cumplit decât ce propune Cárceles, fiindcă 
știm bine ce alegere ne pune-n faţă. Știţi care-i baiul? Suntem 
ultima dintre cele trei generaţii pe care Istoria are capriciul de a 
le repeta din când în când. Prima are nevoie de-un Dumnezeu 
și-L inventează. A doua ridică temple în cinstea lui Dumnezeu și 
încearcă să-L imite. lar a treia înalță din marmura templelor 
bordeluri unde să-și adore lăcomia, desfrâul și josnicia. Și astfel, 
zeilor și eroilor le urmează mereu, fără a le putea pune stavilă, 
mediocrii, lașii și imbecilii. La bună vedere, don Marcelino. 

Sprijinit în baston, maestrul de arme a rămas, privind fără 
remușcări cum jalnicul pianist se îndepărta cu capul între umeri; 
neîndoios, mergea să-și facă deznădăjduit rondul sub balconul 
din ulița Hortaleza. Jaime Astarloa a privit o vreme la trecători, 
cu toate că gândurile-i zburau la sine. Ştia prea bine că parte din 
ce-i spusese lui Romero i se potrivea și lui, iar atare 
nedezminţită credință nu-l făcea tocmai fericit. Apoi a hotărât să 
meargă acasă. A mers fără grabă pe uliţa Atocha în sus și a 
intrat în farmacia unde târguia îndeobște spirt și alifie, leacuri 
care aproape i se isprăviseră acasă. Deși șchiop, băiatul de 
prăvălie nu sta o clipă locului și l-a servit cu politețea-i 
dintotdeauna, întrebându-l de sănătate. 

— Nu mă plâng, i-a răspuns don Jaime. Știi doar că leacuri 
cumpăr doar pentru elevi. 

— Nu plecaţi în vacanţă în vara asta? Regina s-a dus la 
Lequeitio. Dacă don Juan Prim nu ia măsuri, o să vedem cum se- 
adună acolo întreaga Curte. Asta da bărbat! Băiatul a bătut 
mândru cu palma în piciorul bolnav. Trebuia să-l fi văzut domnia 
voastră la Castillejos, pe cal, mai senin ca o duminică de august, 
pe când arabii ne strângeau nici că se putea mai al dracului în 
încercuire. Acolo am avut onoarea să stau lângă el și să fiu 
schilodit pentru Patrie. Când am căzut cu piciorul ciuntit, don 
Juan s-a întors să mă privească și-a spus cu accentul lui catalan: 
„Asta nu-i nimic, băiete”. Chiar acolo am chiuit de trei ori ura, 
înainte de a fi pus pe targă. Fără doar și poate că încă-și mai 
aduce aminte de mine! 

Don Jaime a ieșit în uliţă cu pachetul sub braţ, a trecut prin 
fața palatului Santa Cruz și a mers din portic în portic până în 


Plaza Mayor, unde a zăbovit câteva clipe printre cei ce ascultau 
muzica marțială a fanfarei militare sub statuia ecvestră a lui 
Felipe al III-lea. A ieșit apoi în Calle Mayor, hotărât să cineze în 
cârciumioara Pereira, înainte de-a o apuca spre casă, dar s-a 
oprit de parcă i-ar fi dat cineva cu leuca-n cap. De cealaltă parte 
a uliţei, ițind pe jumatate obrazul prin ferestruica din portiera 
unei berline, se afla chiar Adela de Otero. Nu l-a zărit pe 
maestru, căci vorbea tainic cu un necunoscut de vârstă mijlocie, 
un domn cu frac, baston și joben, care se sprijinea nestingherit 
de uşorul ferestruicii din portieră. 

Don Jaime a rămas nemișcat, privindu-i. Cu spatele la el, 
domnul se aplecase spre tânără, vorbindu-i cuviincios în șoaptă. 
Ea era neobișnuit de serioasă și făcea din când în când semn cu 
capul că nu. A spus grav și în șoaptă vreo două vorbe, și i-a 
venit rândul tovarăşului ei să încuviinţeze. Don Jaime a dat să-și 
vadă de drum, dar, înfrânt de propria-i curiozitate, a rămas 
locului, încercând să treacă peste remușcările trezite de 
spionajul la care se deda în chip atât de nevrednic. A ciulit 
urechile, încercând să prindă frânturi de vorbe, dar toate 
sforțările i-au fost în zadar. Cei doi erau prea departe de el. 

Cu toate că domnul stătea cu spatele, don Jaime a fost sigur 
că nu-l știa. Adela de Otero a făcut pe neașteptate semn că nu 
cu evantaiul pe care îl ţinea în mână și a început să spună 
oarece, pe când privirile-i rătăceau aiurea pe uliţă. S-au fixat 
deodată asupra lui Jaime Astarloa, care a încercat să schiţeze un 
salut, ducând mâna la joben. Dar a rămas cu mâna-n aer, din 
pricina spaimei ciudate pe care a citit-o în ochii tinerei. Ea și-a 
tras pe loc capul înlăuntrul caretei, pe când, vădit neliniștit, 
domnul s-a întors pe jumătate spre don Jaime. Pare că tânăra a 
dat repede un ordin, pentru că, pe neașteptate, surugiul ce 
huzurea pe capră a tresărit și, fluturându-și biciușca în văzduh, a 
pornit caii. Necunoscutul s-a ferit de portiera berlinei și, 
legănându-și bastonul, a luat-o în altă direcţie. Maestrul de 
scrimă abia a avut vreme să-i deslușească obrazul, perciunii 
lungi englezești și mustăcioara subţire, tăiată cu grijă. Era un 
domn elegant, de statură mijlocie, cu o înfățișare distinsă; avea 
un baston de fildeș și părea din cale-afară de grăbit. 

Deși a cugetat pe-ndelete, lui don Jaime i-a fost cu neputinţă 
să priceapă scena al cărei martor fusese. A sucit-o și a răsucit-o 
în minte, pe când își lua cina frugală, încercând din nou, în 


singurătatea cabinetului său, să-i lămurească taina. Îl rodea să 
știe cine era bărbatul. 

Dar altceva îl îngrijora și mai mult. Când tânăra îl zărise, Jaime 
Astarloa deslușise pe obrazul ei ceva ce până atunci nu mai 
văzuse vreodată. Nu era nici surpriză, nici supărare, simţiri întru 
totul obișnuite, dat fiind că se știa urmărită cu atât de făţișă 
impertinenţă. Ceea ce deslușise se lega de ceva atât de obscur 
și neliniștitor, încât maestrului de arme i-a luat multă vreme 
pentru a ajunge să fie sigur că propria-i înţelegere nu-l înșela. Și 
asta din pricină că, pentru o fracțiune de secundă, în privirile 
Adelei de Otero se ivise teama. 

e 

S-a trezit dintr-o dată şi s-a ridicat îngrijorat în mijlocul 
patului. Coşmarul cumplit care, deși ținea ochii larg deschişi în 
bezna cernită, trăia încă neîntrerupt și limpede tipărit pe retină 
îi șiroia sudoare pe trup. O păpușă de carton plutea pe burtă, de 
parcă s-ar fi înecat. Părul încâlcit i se răspândise printre nuferi și 
alte plante de apă gelatinoase, pe faţa apei din heleșteul cu 
caimac de mătreaţă verde. Jaime Astarloa se apleca spre ea 
exasperant de încet și, luând-o în mâini, îi vedea obrazul, din ale 
cărui orbite ochii de sticlă fuseseră smulși. Găvanele deșarte l- 
au făcut să se cutremure de spaimă. 

A rămas așa ore în șir, fără ca somnul să se mai lipească de 
el, până când prima rază de soare s-a prelins printre stinghiile 
obloanelor de la fereastră. 

e 

De vreo câteva zile, pe Luis de Ayala îl încerca o teamă 
ciudată. li venea greu să se concentreze în timpul asalturilor, de 
parcă gândurile i-ar fi pribegit foarte departe de scrimă. 

— Touché, Excelenţă. 

Marchizul a dat cu amărăciune din cap, cerându-și scuze. 

— Nu am o zi prea bună, maestre. 

Obișnuita-i jovialitate lăsase loc unei ciudate melancolii. Ayala 
cădea adesea pe gânduri și glumea din ce în ce mai rar. La 
început, don Jaime a pus totul pe seama împrejurărilor politice 
cum nu se putea mai tulburi. Prim fusese la Vichy și apoi își 
pierduse urma în chip misterios. Curtea își petrecea vacanţa în 
Nord, dar eroii politicii și armata rămăseseră la Madrid, în 
așteptare. Bătea un vânt ce nu prevestea nimic bun pentru 
monarhie. 


Într-o dimineaţă de la sfârșitul lui august, Luis de Ayala s-a 
scuzat când a primit vizita zilnică a maestrului. 

— N-am niciun chef azi, don Jaime. Ilnima-mi bate cum nu se 
poate mai alandala. 

l-a făcut în schimb propunerea să dea împreună o scurtă raită 
prin grădină. Au ieșit să se preumble pe sub sălcii, pe aleea 
acoperită cu pietriș, la capătul căreia apa susura în fântâna cu 
îngeraș de piatră. Un grădinar trebăluia în depărtare, printre 
rondurile cu flori ce se plecau demne de milă sub vipia dimineții. 

Au mers așa o vreme, schimbând vorbe din cele mai 
obișnuite. Apoi, ajungând la chioșcul din fier forjat, marchizul de 
los Alumbres s-a întors spre Jaime Astarloa cu aerul că vorbea 
din întâmplare, lucru fără zăbavă dezminţit de vorbele sale: 

— Maestre, aș fi curios să știu cum aţi cunoscut-o pe doamna 
de Otero. 

Maestrul de scrimă s-a minunat, căci, pentru întâia oară din 
ziua când don Jaime îi prezentase oficial, Luis de Ayala rostea 
numele doamnei în faţa lui. l-a povestit, în vorbe puţine și 
nestingherite. Marchizul l-a ascultat tăcut, încuviințându-i 
discret spusele. Părea îngrijorat. L-a întrebat apoi pe don Jaime 
dacă nu cunoștea cumva vreo legătură mondenă, prieteni sau 
rude, iar el i-a răspuns, repetându-i ceea ce-i spusese cu câteva 
săptămâni în urmă. Nu știa nimic despre ea, doar că locuia 
singură și era o scrimeră fără cusur. O clipă, s-a simţit ispitit să-i 
vorbească marchizului despre tainica întrevedere al cărei martor 
fusese lângă Plaza Mayor, dar într-un sfârșit a hotărât să 
păstreze tăcerea asupra ei. Nu avea niciun temei să trădeze 
ceea ce, ţinând seama de atitudinea ei, trebuia să rămână o 
taină. 

Marchizul s-a dovedit din cale-afară de interesat să afle dacă 
Adela de Otero îi rostise vreodată numele, înainte ca el să-și fi 
făcut apariţia în casa lui don Jaime, și dacă se arătase vreodată 
în chip deosebit dornică să-l cunoască. Șovăind ușor, maestrul 
de arme i-a răspuns că așa se petrecuse într-adevăr și i-a 
istorisit pe scurt ce-și vorbiseră în trăsura închiriată, în noaptea 
când o întovărășise până acasă. 

— Ştia că sunteți un trăgător fără cusur și a stăruit să vă 
cunoască, a spus cinstit, deși presimţea că în curiozitatea lui 
Luis de Ayala se ascundea ceva neobișnuit. A fost însă discret și 


n-a așteptat ca marchizul să-l lămurească. lar acesta zâmbea 
acum cu aer mefistofelic. 

— Bag de seamă că vorbele mele vă înveselesc, a subliniat 
don Jaime oarecum înţepat, găsind în surâsul elevului un gând 
batjocoritor la rolul neplăcut de codoș jucat de el în întreaga 
istorie. Marchizul de los Alumbres i-a prins pe loc noima 
spuselor: 

— Nu mi-o luaţi în nume de rău, maestre, l-a rugat afectuos. 
Mă gândeam la mine... Nu vă puteţi închipui, dar povestea 
capătă acum feţe interesante, vă asigur. De fapt, a adăugat 
surâzând din nou, de parcă un șir de gânduri plăcute l-ar fi 
umplut de voie bună, tocmai mi-aţi întărit vreo două gânduri ce- 
mi trecuseră prin minte. Tânăra noastră prietenă e într-adevăr o 
scrimeră fără greș. Dar să vedem cum face ca să nimerească 
drept la ţintă. 

Jaime Astarloa s-a foit rușinat. Întorsătura neprevăzută pe 
care o lua discuţia lor îl cufunda într-o mare de nedumeriri. 

— Vă cer iertare, Excelenţă. Nu izbutesc să pricep. 

Marchizul i-a făcut semn să aibă răbdare. 

— Să luăm totul fără grabă, don Jaime. Fiecare lucru la 
vremea lui. Făgăduiesc să vă istorisesc totul mai târziu. Să 
spunem că abia atunci când voi limpezi un mărunt amănunt, ce 
așteaptă să fie lămurit. 

Maestrul s-a cufundat într-o muţenie nedumerită. Avea oare 
acel amănunt vreo legătură cu tainica întrevedere pe care o 
surprinsese cu câteva săptămâni în urmă? Era oare la mijloc 
vreo rivalitate amoroasă? Orice-ar fi fost, Adela de Otero nu-l 
privea. Nu-l mai privea, și-a spus. Era gata să deschidă gura 
pentru a schimba vorba, când Luis de Ayala i-a pus o mână pe 
umăr. În priviri îi lucea o neobișnuită seriozitate. 

— Maestre, doresc să vă cer o favoare. 

Don Jaime și-a îndreptat spatele, demnă întruchipare a cinstei 
și încrederii. 

— La dispoziţia Excelenței Voastre. 

Marchizul a șovăit o clipă și, în sfârșit, a părut că-și înfrânge 
ultimele scrupule. A șoptit. 

— Am nevoie să vă încredinţez ceva, un obiect. Până acum l- 
am păstrat eu; dar, din pricini pe care curând vi le voi putea 
limpezi, trebuie să-l pun pentru o vreme la loc sigur. Aș putea 
conta pe domnia voastră? 


— Negreșit. 

— E vorba de niște hârtii... Un vraf de cea mai mare 
însemnătate pentru mine. Chiar dacă vă vine greu să credeţi, în 
chestiunea asta mă pot încrede în neînchipuit de puţine 
persoane. Vă veţi mărgini să le păstraţi în casa domniei voastre, 
la loc potrivit, până când vi le voi cere înapoi. Se află într-un plic 
închis și sigilat cu ceară. Desigur, iau drept nedezminţit cuvântul 
de onoare al domniei voastre că nu le va iscodi conţinutul și va 
păstra întru totul tăcerea asupra lor. 

Maestrul de scrimă s-a încruntat. Istoria era ciudată, dar 
marchizul vorbise despre onoare și încredere. Nu mai era loc de 
spus nimic altceva. 

— Aveţi cuvântul meu. 

Marchizul de los Alumbres a surâs, liniștindu-se pe loc. 

— Astfel, don Jaime, sunteţi ţinta veșnicei mele recunoștințe. 

Maestrul de arme a tăcut, întrebându-se dacă istoria avea 
vreo legătură cu Adela de Otero. Întrebarea i-a ars buzele, dar a 
izbutit să se stăpânească. Marchizul se încredea în onoarea-i de 
cavaler și, pe Dumnezeu, asta era mai mult decât îndestulător. 
Ayala făgăduise că va veni și prilejul de a limpezi nelămurirea. 

Marchizul a luat din buzunar o pungă elegantă pentru tutun, 
croită din piele de Rusia, și a scos o havană lungă. l-a oferit un 
puro și lui don Jaime, dar acesta l-a refuzat cuviincios. 

— Rău faceţi, a zis aristocratul. Țigările astea de foi sunt 
aduse tocmai de la Vuelta Abajo, din Cuba. Am moștenit gustul 
lor de la răposatul meu unchi Joaquin. Nu au nimic de-a face cu 
mahorcile care se vând pe doar trei gologani prin tutungerii. 

Cu asta a părut că punea capăt discuţiei. Dar maestrul voia să 
pună o întrebare: 

— Pentru ce tocmai eu, Excelenţă? 

Luis de Ayala s-a oprit cu havana pe jumătate aprinsă și a 
cătat în ochii maestrului de scrimă, pe deasupra flăcării de la 
chibrit. 

— Pentru ceva negrăit de simplu, don Jaime. Domnia voastră 
sunteţi singurul bărbat cinstit pe care-l cunosc. Și, ducând 
flacăra spre ţigara de foi, marchizul de los Alumbres a tras fumul 
în piept cu voluptuoasă mulțumire. 


e Capitolul al cincilea « 
Atac prin alunecare 


„În scrimă, atacul prin alunecare e 
dintre cele mai sigure, fapt pentru 
care te silește, în mod necesar, să 
te pui în gardă” 


Madridul se legăna singur la ora siestei; ultimele valuri de 
căldură ale verii îl adormiseră. Cufundată în tihna acelui 
septembrie zăpușitor, viaţa politică a capitalei se scurgea sub 
norii de plumb ce filtrau sufocanta lâncezeală a verii. Presa 
trecută de partea puterii dădea de înţeles printre rânduri că 
generalii exilați în Canare stăteau liniștiți și dezmințea că 
tentaculele conjuraţilor s-ar fi întins până în Escadră; în pofida 
zvonurilor subversive și rău intenţionate, aceasta se păstra, ca 
întotdeauna, credincioasă Augustei Sale Maiestăţi. In ce privea 
ordinea publică, trecuseră de-acum câteva săptămâni de când 
Madridul nu mai auzise de nicio tulburare, după pilduitoarea 
învăţătură de minte pe care autorităţile o dăduseră celor ce se 
puseseră în fruntea ultimelor revolte populare și aveau acum, la 
umbra neprimitoare a temniţei din Ceuta, vreme din plin pentru 
a cugeta la smintelile lor. 

Antonio Carreño aducea zvonuri proaspete cumetrilor care 
stăteau la taclale în cafeneaua Progreso: 

— Luaţi aminte, domnilor. Știu din sursă sigură că lucrurile 
merg înainte pe drumul cel bun. 

A fost primit cu un cor de mucalită neîncredere. Carreño și-a 
dus mâna la inimă, jignit. 

— Doar nu vă îndoiţi de vorbele mele. 

Don Lucas Rioseco a stăruit că nimeni nu-i punea la îndoială 
vorbele, ci sursa știrilor, căci le prevestea acest Sfânt Advent de 
aproape un an. Cu obișnuitu-i ton de prudentă confidentă, 
Carreño i-a făcut să-și plece capetele peste gheridonul de 
marmură: 

— De data asta e groasă, domnilor. Lopez de Ayala a plecat în 
Canare să-i întâlnească pe generalii exilați. Și, ţineţi-vă bine, 
don Juan Prim s-a făcut nevăzut din locuința de la Londra. 
Nimeni nu știe unde-i. Și știți prea bine ce înseamnă asta! 


l-a dat crezare doar Agapito Cárceles: 

— Asta-nseamnă că se pregătește ceva în stil mare. 

Jaime Astarloa a pus picior peste picior. Cabalele de almanah 
ajunseseră să-l plictisească peste poate. Vorbind în șoaptă, 
Carreño a adăugat vești noi despre conjuraţia în curs: 

— Se spune că Reus, contele de Reus, a fost văzut la Lisabona 
travestit în lacheu. Și că Escadra din Mediterana îl așteaptă doar 
să vină, pentru a da strigătul. 

— Ce strigăt? a întrebat nevinovat Marcelino Romero. 

— Cum ce strigăt, omule? Al libertăţii. 

Don Lucas a chiţcăit neîncrezător: 

— Istoria domniei voastre e un roman de Dumas, don Antonio. 
Un adevărat roman foileton. 

Carreño a tăcut, jignit de prudenţa bătrânului. Pentru a-și 
răzbuna tovarășul de taclale, Agapito Cárceles a lansat o 
înflăcărată chemare la răzmeriță, ce-a înroșit urechile lui don 
Lucas. 

— A sosit clipa să ne alegem locul pe baricade! a încheiat, cu 
emfaza unui personaj al lui Tamayo y Baus”. 

— Vă dau întâlnire acolo! a proclamat teatral mustăciosul don 
Lucas. Domnia voastră de-o parte și eu de alta, fără doar și 
poate. 

— Negreșit! Nicicând nu m-am îndoit, domnule Rioseco, că 
locul domniei voastre e-n rândurile represiunii și 
obscurantismului. 

— Să vă fie de bine! 

— De bine și onoare nici vorbă! Spania onoarei e cea 
răsculată, cea mai grozavă. Blândețea domniei voastre pune pe 
jar nervii oricărui patriot, don Lucas. 

— Beți ceai de tei. 

— Trăiască Republica! 

— Vă priveşte! 

— Trăiască Federația! 

— Da, omule, da. Fausto! O jumătate de franzeluță prăjită! 
Jos! 

— Trăiască domnia Legii! 

— Singura lege de trebuință patriei e a pribegiei. 


21 Manuel Tamayo y Baus (1829-1898), dramaturg, secretar al Academiei Regale 
Spaniole (1874) și director al Bibliotecii Naționale (1884), autor al unei opere vaste, 
de inspiraţie romantică, într-o primă epocă, și, mai târziu, realistă și moralizatoare. 


Un tunet s-a  prăvălit pe acoperișurile Madridului. 
Deschizându-și larg băierile, cerurile au dat de-a dura un val de 
ploaie. Pe cealaltă parte a uliţei, trecătorii treceau în goana 
mare, căutând adăpost. Jaime Astarloa a mai sorbit o dată din 
cafea, privind melancolic la ploaia ce lovea în ferestre. 
Întruchipare costelivă a mizeriei, motanul, care ieșise să mai 
dea o raită, s-a întors dintr-un singur salt, cu blana udă și 
zburlită, copleșindu-l pe maestrul de arme cu neîncrederea 
ochilor lui haini. 

e 

— Scrima modernă, domnilor, tinde să se lipsească de fericita 
slobozenie a mişcărilor ce conferă acestei arte un farmec 
deosebit. Și asta împuţinează mult opțiunile. 

Frații Cazorla și Alvarito Salanova ascultau cu luare-aminte, 
ținând floretele și măștile sub braț. Lipsea doar Manuel de Soto, 
ce-și petrecea vara împreună cu familia în Nord. 

— Toate aceste neplăcute împrejurări, a stăruit Jaime 
Astarloa, fac scrima în chip nefericit mai săracă. De pildă, unii 
trăgători trec acum în asalturi peste mișcarea prin care-ţi scoţi 
masca și saluţi secundanţii. 

— Dar în asalturi nu există secundanţi, maestre, a ripostat 
sfios cel mai tânăr dintre fraţii Cazorla. 

— Tocmai de aceea, domnul meu. Tocmai din pricina asta. 
Domnia ta tocmai ai pus degetul pe rană. Căci scrima se învaţă 
fără a mai avea în minte rostu-i practic, pe câmpul de onoare. 
Un sport, nu-i așa? Pur și simplu, o aberaţie; ca și cum, să dăm o 
pildă oarecare, preoţii ar oficia liturghia în limba spaniolă. 
Neîndoios că ar fi mai actual, nu? Mai popular, dacă vreţi; mai în 
ton cu mersul vremii, nu-i adevărat? Dar renunţarea la 
splendida sonoritate, oarecum ermetică, a limbii latine ar frânge 
strălucitul rit din cele mai adevărate rădăcini ale sale, l-ar strica, 
l-ar face vulgar. Frumuseţea, Frumuseţea cu literă mare, stă 
doar în cultul obiceiurilor pământului, în repetarea fără greș a 
gesturilor și vorbelor mereu reluate, pe care oamenii nu le-au 
stricat de-a lungul veacurilor. Aţi priceput ce vreau să spun? 

Cei trei juni au încuviinţat cu gravitate, mai mult din respect 
pentru maestru decât din convingere. Don Jaime a înălţat o 
mână, executând în aer, de parcă ar fi avut în ea o floretă, 
câteva fraze de armă. 


— Desigur, nu trebuie să închidem ochii în fata noutăţilor cu 
folos, a adăugat cu dispreţuitoare îngăduinţă. Însă înainte de 
toate trebuie să luăm seama că frumosul stă tocmai în a păstra 
nestricat ceea ce alţii dau uitării. Nu găsiți că monarhul căzut 
merită mai multă credinţă decât cel de pe tron? De aceea, arta 
noastră trebuie să rămână neîntinată. Clasică. Inainte de orice, 
clasică. Trebuie să-i compătimim sincer pe cei ce se opresc la 
tehnică. Domniile voastre, tinerii mei prieteni, aveţi minunatul 
prilej de a ajunge la artă. Lucru care, credeţi-mă, nu se plătește 
cu bani peșin, ci cu ceva ce purtăm aici, în inimă și-n minte. 

Maestrul de scrimă a tăcut, cătând la cele trei chipuri ce-l 
priveau cu reverenţioasă luare-aminte. L-a desemnat cu un gest 
pe cel mai mare dintre fraţii Cazorla. 

— Ei bine, la capitolul taclale nu staţi deloc rău. Domnia ta, 
don Fernando, vei exersa cu mine parada de cerc în secundă, 
încrucișată cu secundă. Îți atrag atenţia că metoda cere să 
lucraţi cât se poate de curat; să nu recurgeţi niciodată la ea 
când adversarul vă e mult superior trupește. |ți amintești teoria? 

Junele a dat din cap, încuviinţând orgolios. 

— Da, maestre, a recitat ca pe apă, precum școlarii. Dacă 
parez cu cerc în secundă și nu pot întâlni floreta adversarului, 
încrucișez în secundă, apoi fentez și fandez în cuartă înspre 
braţ. 

— Perfect. Don Jaime a luat o floretă din panoplie, iar 
Fernando Cazorla și-a pus masca. Gata? Atunci la treabă. Dar să 
nu uităm salutul. Așa. Se întinde brațul și se înalță mânerul, așa. 
Fă-o ca și cum ai purta o pălărie închipuită. Ai scoate-o cu mâna 
stângă, cu eleganță. Cum nu se poate mai bine. Maestrul de 
arme s-a întors spre ceilalți doi elevi. Nu trebuie să treceţi cu 
vederea că mișcările de salut în cuartă și terț sunt pentru 
secundanţi și martori. La urma urmelor, se presupune că 
îndeobște atari dueluri au loc doar între bărbaţi din 
protipendadă. Nu avem ce reproșa când doi bărbaţi se ucid unul 
pe celălalt, dacă așa-i îndeamnă onoarea, just? Dar, la naiba, 
trebuie cel puţin să le cerem să o facă pe cât pot ei mai 
cuviincios. 

Maestrul și-a încrucișat floreta cu a lui Fernando Cazorla. 
Elevul își juca încheietura, așteptând ca don Jaime să dea 
lovitura de începere a frazei de armă. In oglinzile din galerie, 
numărul chipurilor sporea, de parcă salonul ar fi fost plin de 


luptători. lar vocea potolită și răbdătoare a maestrului de scrimă 
suna neîntrerupt în încăpere: 

— Asta e, cum nu se poate mai bine. La mine. Bine. Acum ia 
aminte, cerc în secundă. Nu. Repetă domnia ta, te rog. Asta e. 
Cerc în secundă. Încrucișează armele! Nu, te rog, adu-ți aminte. 
Trebuie încrucișat în secundă și fentat pe loc. Incă o dată, dacă 
ești domnia ta gentil. Gata. La mine. Parează. Asta e. 
Încrucișează armele! Bine. Acum. Perfect! Cuartă înspre braţ, 
cum nu se poate mai bine. În vorbele lui don Jaime se simţea 
bine meritata mulțumire a autorului ce-și admira opera. Din nou, 
dar cu grijă. De astă dată o să atac mai dur. Gata. La mine. 
Bine. Paradă. Bine. Așa. Încrucișează armele! Nu. Domnia ta ai 
luptat peste închipuire de lent, don Fernando, de aceea te-am 
lovit. De la capăt. 

Din uliţă s-a ridicat vuiet și tumult. Se auzeau copitele cailor, 
înaintând în tropot iute pe pavea. Alvarito Salanova și 
benjaminul fraţilor Cazorla s-au dus la una din ferestre. 

— E zarvă mare, maestre! 

Don Jaime a oprit asaltul, apropiindu-se și el de fereastră. 
Afară luceau cizme de glanț și săbii. Garda Civilă călare 
împrăștia o ceată de rebeli, ce-o rupeau la goană în toate 
părţile. Lângă Teatrul Regal au răsunat două tiruri. Junii scrimeri 
priveau fascinaţi tămbălăul. 

— Priviţi cum mai gonesc! 

— Ce mai cotonogeală! 

— Ce s-o fi petrecut? 

— Pesemne că asta-i chiar răzmerița! 

— Nici vorbă de-așa ceva! Credincios numelui său nobil, 
Alvarito Salanova și-a sumețit dispreţuitor buza de sus. Nu vezi 
că-s doar patru cotoi? Le-arată ei jandarmii. 

Sub fereastră, un trecător încerca să-și găsească în graba 
mare adăpost sub un portal. Două bătrâne în doliu, ciori rău 
prevestitoare, adulmecau cu nasul în vânt, iscodind prudent 
împrejurimile. Vecinii se înghesuiau în balcoane; unii îi încurajau 
pe rebeli, alţii pe jandarmi. 

— Trăiască Prim! chiuiau trei pocite, sigure că aveau să scape 
de pedeapsă fiind femei și stând la catul al patrulea. Să vedem 
dacă-l spânzură pe Marfori! 

— Cine mai e și Marfori ăsta? a întrebat Paquito Cazorla. 


— Un ministru, l-a dumirit frate-său. Se spune că Regina și 
el... 

Don Jaime a găsit de cuviinţă că era prea destul și a tras 
oblonul la fereastră, făcând pe niznaiul în fața murmurului 
dezamăgit al elevilor. 

— Ne aflăm aici pentru a face scrimă, domnișorilor, a spus pe 
un ton ce nu admitea nicio replică. Domnii părinţi ai domniilor 
voastre mă plătesc ca să vă învăţ lucruri cu folos, nu ca să vă 
uitaţi la ce nu ne privește. Să ne întoarcem la oile noastre. A 
privit cu cel mai mare dispreţ spre oblonul închis și a mângâiat 
cu vârfurile degetelor mânerul floretei. N-avem nici în clin, nici 
în mânecă cu ce s-ar putea petrece afară. Să lăsăm totul în 
seama golanilor și a politicienilor. 

Și-au reluat poziţiile, iar pe galerie a pus din nou stăpânire 
clinchetul de fier al floretelor. Pe pereţi, bătrânele panopiii, 
ruginite și de mult neurnite din loc, adunau din ce în ce mai mult 
colb. Fusese destul să se închidă fereastra pentru ca în locuința 
maestrului de arme timpul să se oprească în loc. 

e 

Portăreasa i-a dat de știre, când s-au întâlnit pe scară. 

— Bună seara, don Jaime. Ce părere aveţi? 

— Despre ce? 

Bătrâna s-a crucit. Era o văduvă grăsuţă și limbută, care 
locuia împreună cu fiică-sa, rămasă fată bătrână. Se ducea de 
două ori pe zi la liturghiile din biserica San Ginés și spunea că 
toți rebelii sunt eretici. 

— Nu-mi spuneţi că nu știți ce se petrece! Chiar nu știți? 

Jaime Astarloa a înălţat o sprânceană, arătându-se în chip 
cuviincios interesat. 

— Istorisiţi-mi domnia voastră, dona Rosa. 

Portăreasa a șoptit, cătând neîncrezătoare jur-împrejur, de 
parcă pereţii ar fi avut urechi. 

— Don Juan Prim a debarcat ieri la Cádiz, și se spune că 
Escadra s-ar fi răzvrătit. Asta-i răsplata lor pentru bunătatea de 
care dă dovadă biata noastră regină! 

e 

Maestrul a mers pe Calle Mayor spre Puerta del Sol, 
îndreptându-se spre cafeneaua Progreso. Chiar și fără zvonurile 
portăresei, nu încăpea îndoială că se petreceau lucruri grave. 
Adunați în mărunte cete înfierbântate, oamenii trăncăneau 


despre cele întâmplate, iar vreo douăzeci de curioși priveau de 
departe la pichetul de pază din răscrucea uliţei Postas. Soldaţii, 
având capetele tunse chilug sub chipie și baionetele la arme, se 
aflau sub comanda unui ofiţer bărbos și mândru la înfățișare, 
care se plimba de colo-colo cu mâna pe mânerul sabiei. Recruţii 
erau foarte tineri și se dădeau mari, bucurându-se de nădejdile 
pe care le trezeau. Un domn bine a trecut pe lângă don Jaime și 
s-a apropiat de locotenent. 

— S-a aflat ceva? 

Militarul s-a legănat în mers cu demnă fanfaronadă. 

— Eu împlinesc ordinele superiorilor. Circulaţi. 

Albaștri și solemni, câţiva jandarmi confiscau jurnalele ale 
căror nume câţiva băieţandri le strigaseră în gura mare: se 
declarase starea de război, impunându-se cenzura asupra 
tuturor veștilor cu privire la răzmeriță. Câţiva neguţători, ce 
învățaseră multe din ultimele zavere, puneau lacăte dughenelor 
și se alaturau cetelor de curioși. Pe ulicioara Carretas străluceau 
tricornurile Gărzii Civile. Se zvonea că, prin telegraf, Gonzâlez 
Bravo i-ar fi prezentat reginei demisia și că trupele răzvrătite de 
Prim erau în drum spre Madrid. 

La cafeneaua Progreso, comesenii strânși în plen i-au dat fără 
întârziere de știre despre împrejurări și lui Jaime Astarloa. Prim 
sosise la Câdiz pe 18 noaptea, iar pe 19 dimineața, răspunzând 
lozincii „Trăiască neatârnarea naţiunii”, Escadra din Mediterana 
se pronunţțase pentru răzmeriță. Amiralul Topete, pe care toți îl 
știau credincios reginei, era cu răzvrătiţii. Garnizoanele din sud 
și din est treceau una după alta de partea răzmeriţei. 

— Acum, a spus Antonio Carreño, poziţia reginei e 
hotărâtoare. Dacă nu cedează, va fi război civil; pentru că de 
astă dată nu-i vorba de o vulgară încercare, domnilor. O știu din 
surse sigure. Contele de Reus are la îndemână o armată 
zdravănă, ce crește clipă de clipă. Serrano e și el acolo. Se 
spune chiar că lui don Baldomero Espartero i se va oferi 
regența. 

— Isabel nu va ceda nicicând, s-a băgat în vorbă don Lucas 
Rioseco. 

— Mai vedem noi, a replicat Agapito Cârceles, vădit încântat 
de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Oricum, e mai bine să 
încerce să le ţină piept. 

Toți comesenii l-au priviţi uimiţi. 


— Să le ţină piept? s-a mirat Carreño. Asta ar duce ţara la 
război civil. 

— La o baie de sânge, a stăruit Marcelino Romero, încântat să 
poată zice și el ceva. 

— Asta e, a stăruit radios jurnalistul. Nu pricepeţi? Pentru 
mine e limpede ca lumina zilei. Dacă Isabelita umblă cu 
fofârlica, se pune la dispoziţia răzvrătiţilor sau abdică în 
favoarea odraslei, tot aia e. Printre răzvrătiți sunt puzderie de 
monarhiști, care vor sfârși prin a ni-i impune pe Puigmoltejo sau 
pe Montpensier, pe don Baldomero sau pe fantele de cupă. Și 
asta chiar că nu-i de dorit. Pentru așa ceva luptăm noi de-atâta 
vreme? 

— Și unde spuneţi că aţi luptat? a întrebat cu aleasă ironie 
don Lucas. 

Cárceles I-a privit cu dispreţ republican. 

— În umbră, domnul meu. În umbră. 

— Basta. 

Publicistul a hotărât să-l treacă cu vederea pe don Lucas. 

— Vă spuneam, i-a dat el înainte, adresându-se celorlalți, că 
Spaniei îi e de trebuinţă un război civil bun și îndârjit, cu mulţi 
martiri, cu baricade pe ulițe și cu Palatul Regal asaltat de 
norodul suveran. Cu comitete de salvare naţională, cu fanfaroni 
monarhiști și cu lacheii lor... Și, aruncându-i o fioroasă privire 
piezișă lui don Lucas, a adăugat: ... târâţi pe uliţe. 

Asta i s-a părut prea mult lui Carreño. 

— Nu-i cu putinţă, don Agapito. Nu trebuie să săriţi peste cal. 
În loji... 

Dar Cârceles era de-acum pornit. 

— Lojile sunt îngăduitoare, don Antonio. 

— Îngăduitoare? Lojile, îngăduitoare? 

— Da, domnule, îngăduitoare, îţi spun eu. Dacă răzmerița au 
pornit-o generalii nemulţumiţi, noi trebuie să facem totul pentru 
ca ea să înflorească în mâinile stăpânului de drept: norodul. 
Obrazul i s-a luminat în extaz. Republica, domnilor! Lucrul 
public, nici mai mult, nici mai puţin. Și ghilotina. 

Don Lucas a sărit de pe scaun, mugind. Indignarea îi aburea 
monoclul din ochiul stâng. 

— În sfârșit, v-aţi scos masca! a exclamat, împungându-l pe 
Cárceles cu un deget acuzator și fremătând de sfântă mânie. In 


sfârșit, v-aţi dat pe faţă obrazul machiavelic, don Agapito! 
Război civil! Sânge! Ghilotină! Ăsta vă e adevăratul limbaj! 

Jurnalistul și-a privit amicul cu neprefăcută uimire. 

— Nicicând nu m-am folosit de altul, după câte știu. 

Don Lucas a dat să se ridice, dar a părut să chibzuiască mai 
atent. În după-amiaza aceea plătea Jaime Astarloa, și cafelele 
erau pe drum. 

— Sunteţi mai hain ca Robespierre, domnule Cárceles, a 
bâiguit, sufocându-se. Mai hain ca necredinciosul Danton! 

— Nu adunați mere cu pere, prietene. 

— Nu vă sunt prieten! Cei asemenea domniei voastre au 
dezonorat Spania! 

— Vai de mine, da’ urât mai faceți când pierdeţi, don Lucas. 

— Încă n-am pierdut! Regina l-a numit președinte pe 
generalul Concha, un bărbat și jumătate. Pentru moment, i-a 
încredințat lui Pavia conducerea armatei ce va să-i înfrunte pe 
rebeli. Și presupun că n-o să puneţi la îndoială vitejia 
marchizului de Novaliches... V-aţi cam grăbit să trageţi 
concluziile, don Agapito. 

— Vom vedea. 

— Fără doar și poate că vom vedea! 

— Vedem încă de pe acum. 

— Vom vedea! 

Sătul de veșnica polemică, Jaime Astarloa a plecat mai 
devreme decât îndeobște. A pus mâna pe baston și joben, și-a 
luat la revedere până a doua zi și a ieșit în uliţă, chibzuind să 
facă o scurtă plimbare înainte de a se întoarce acasă. Pe drum, 
a băgat de seamă cu oarecare neplăcere că ulițele erau încinse, 
dar simţea că toate îl afectau numai pe deasupra. Era sătul de 
polemicile dintre Cârceles și don Lucas, și de ţara în care-i 
fusese menit să-și ducă viața. 

S-a socotit, prost dispus, că puteau să se ducă toţi la naiba, 
cu blestematele lor republici și monarhii, cu patrioticele și 
înflăcăratele lor chemări la luptă și cu prosteștile lor dispute de 
cafenea. Ar fi dat oricât pentru ca nici unii, nici ceilalţi să nu-i 
mai amărască viaţa cu tulburări, dispute și spaime, de ale căror 
pricini nu se sinchisea nici cât negru sub unghie. Nu voia decât 
să-l lase în pace. În ce-l privea, a chibzuit maestrul de scrimă, 
puteau să se ducă toţi la dracu’. 


În depărtare a bubuit un tunet; un vânt aprig a măturat 
ulițele. Don Jaime a lăsat capul în jos și, îndesându-și zdravăn 
pălăria cu mâna, a grăbit pasul. După doar câteva minute, a 
început să plouă cu găleata. 

La răscrucea uliței Postas, apa intrase adânc în postavul 
albastru al uniformelor și stropi mari se prelingeau pe obrajii 
militarilor. Stăteau mai departe de pază, timizi și simpli, cu 
nasurile  proptite-n vârfurile  baionetelor, lipiți de pereți, 
încercând să se apere de ploaie. Dintr-un portal, locotenentul 
căta taciturn la bălți, ţinând în colţul gurii o pipă fumegânadă. 

e 

La sfârşitul acelei săptămâni, a turnat necontenit cu găleata. 
La lumina lămpii din singurătatea cabinetului de lucru, aplecat 
asupra unei cărți, don Jaime a ascultat nestăvilitul șir de tunete 
și fulgere ce sfâșiau bezna, luminând clădirile din împrejurimi. 
Apa plesnea cu furie în acoperiș, și a trebuit să meargă de două 
ori să pună oale sub burlanele ce prăvăleau apa de pe acoperiș 
cu o monotonie supărătoare. 

A răsfoit cu minţile aiurea cartea, și privirile i-au zăbovit pe 
paragraful subliniat chiar de el cu condeiul, în urmă cu mulţi ani: 


„Simţurile îi ajunseseră cu toatele mai ascuţite ca 
niciodată. A trăit cunoașterile unei vieţi negrăit de 
bogate în întâmplări; s-a petrecut din viață și a înviat, a 
iubit cu cea mai arzătoare patimă și s-a văzut despărțit 
din nou și pentru totdeauna de iubita lui. La sfârșit, 
când se crăpa de ziuă și primele lumini străpungeau 
întunericul, i s-a înstăpânit în suflet o pace tot mai 
mare, iar viziunile i-au ajuns mai limpezi și 
neîntrerupte”. 


Maestrul de arme a surâs cu nesfârșit amar, uitându-și 
degetul pe rânduri. Vorbele nu păreau scrise pentru Heinrich 
von Ofterdingen, ci chiar pentru el. În ultimii ani i se păruse că 
pagina îi făcea cu măiestrie portretul; totul era scris acolo. 
Neîndoios, era cea mai precisă zugrăvire a vieţii lui, și el 
niciodată n-ar fi putut-o face mai bine. Dar în ultimele 
săptămâni ceva nu mai rima. Liniștea crescândă, viziunile clare 
și neîntrerupte, pe care le crezuse veșnice, se tulburau din nou, 
sub ciudata înrâurire ce-i smulgea fără milă fărâme din senina 


limpezime a minţii în care crezuse că avea să-și poată petrece 
zilele pe care le mai avea de trăit. În viața lui se ivise ceva nou, 
o înrâurire tainică, tulburătoare, ce-l silea să-și pună tocmai 
acele întrebări al căror răspuns se chinuia să-l ocolească. Nu 
putea prezice unde-l puteau duce toate astea. ` 

A închis cartea pe loc, zvârlind-o mânios pe masă. Ingrijorat, 
vedea din ce în ce mai limpede îngheţata-i singurătate. Ochii de 
culoarea violetelor se slujiseră de el pentru ceva nelămurit, dar 
nu putea să-și închipuie ce era acel ceva fără să-l înfioare o 
stare de neștiută spaimă. Şi, mai grav, spiritului său bătrân și 
ostenit i se luase pacea. 

e 

S-a trezit o dată cu cocoșii. În ultima vreme dormea prost; 
somnul îi era neliniștit, și se zvârcolea fără răgaz. Și-a făcut 
toaleta și apoi a întins pe o măsuţă, alături de oglindă și de 
ligheanul cu apă caldă, trusa cu brice de ras. Și-a săpunit și 
bărbierit obrajii cu grijă, după obicei. Cu vechea-i forfecuţă de 
argint și-a scurtat câteva fire de păr din mustață, apoi și-a trecut 
un pieptene de sidef prin părul alb și umed. Mulţumit de propria- 
i înfățișare, s-a primenit pe-ndelete și și-a legat la gât o lavalieră 
de mătase neagră. Dintre cele trei costume de vară, a ales unul 
de zi, din alpaca ușoară de culoarea castanelor, a cărui 
redingotă lungă, demodată, îi dădea aerul distins al unui bătrân 
dandy de la începutul secolului. E adevărat că fundul 
pantalonilor era întru câtva rărit de prea multă purtare, dar 
poalele i-l tăinuiau în chip mulțumitor. Din batistele curate a 
ales-o pe cea care i s-a părut a fi în cea mai bună stare și, 
înainte de-a o pune în buzunar, a lăsat să cadă pe ea un strop 
de apă de colonie. leșind, și-a pus jobenul și a luat tolba cu 
florete sub braț. 

Ziua era cenușie și ameninţa cu noi valuri de ploaie. Plouase 
toată noaptea și, sub cerul apăsător și plumburiu, streșinile 
acoperișurilor se oglindeau în bălțile mari din mijlocul uliței. A 
salutat-o atent pe portăreasă, care sosea cu coșul plin de la 
cumpărături, și a trecut ulița spre micuța cafenea de la 
răscruce, pentru a lua, după obicei, micul dejun alcătuit din 
profiterol cu sos de ciocolată. S-a așezat la masa lui 
dintotdeauna, în spate, sub globul de cristal ce ocrotea fitilul 
stins al unei lămpi cu gaz. Erau ceasurile nouă ale dimineții, și 


doar puţini dintre obișnuiţii locantei erau pe-acolo. Valentin, 
proprietarul, s-a înfățișat cu o carafa și niște profiteroluri. 

— În dimineaţa asta n-avem jurnale, don Jaime. Din pricina 
întâmplărilor, n-au ieșit. Și nici nu cred c-au să mai iasă. 

Maestrul a ridicat din umeri. Lipsa jurnalelor nu-i producea 
prea mare neplăcere. 

— Sunt ceva noutăţi? a întrebat, mai mult din bună-cuviinţă 
decât din interes. 

Proprietarul micuței locante și-a șters mâinile de șorțul 
unsuros. 

— Cică marchizul de Novaliches e-n Andaluzia cu armata și-i 
va înfrunta pe răzvrătiți dintr-o clipă într-alta. Se mai zvonește 
că, deși s-a dat de partea răzmeriței o dată cu ceilalţi, Córdoba 
s-a dezis de ei chiar a doua zi, de cum a zărit cizmele trupelor 
trimise de guvern. Lucrurile nu sunt deloc limpezi, don Jaime. 
Tare-aș vrea să știu cum s-or sfârși toate. 

După micul dejun, maestrul de scrimă a ieșit în oraș, 
îndreptându-se spre locuinţa marchizului de los Alumbres. Nu 
știa dacă Luis de Ayala avea sau nu chef de scrimă, având în 
vedere atmosfera ce domnea în Madrid; dar Jaime Astarloa era 
dispus, ca de obicei, să împlinească partea ce-i revenea din 
înțelegere. În cel mai rău caz, avea să facă o preumblare cu 
folos. Pentru că de-acum era târziu și nu voia să întârzie din 
pricina vreunei neprevăzute întâmplări de pe uliţă, s-a urcat 
într-o birjă ce-și aștepta clienţii lângă o arcadă din Plaza Mayor. 

— La palatul Villaflores. 

Surugiul a plesnit din bici, iar cele două gloabe plictisite s-au 
pus fără prea mare însufleţire în mișcare. Soldăţeii mai stăteau 
încă la răscrucea uliței Postas, dar locotenentul nu era nicăieri 
de găsit. Nedând dovadă de prea mult zel, jandarmii municipali 
sileau cetele de curioși din faţa Poștei să circule. Erau, la urma 
urmelor, slujbașii Primăriei și, cu spada lui Damocles, adică a 
șomajului, atârnată deasupra capului, căci nu știau cine avea să 
domnească a doua zi, teama nu le îngăduia să se simtă în apele 
lor. 

Jandarmii, călare încă din ajun, plecaseră din ulicioara 
Carretas. Jaime Astarloa i-a întâlnit mai jos, cu glugile trase 
peste tricornuri, patrulând între Palatul Congresului Deputaţilor 
și fântâna lui Neptun. Aveau mustățile negre și țepene, săbiile în 
teacă și se uitau la trecători cu încruntata siguranţă întemeiată 


pe credinţa că oricine avea să izbândească urma să recurgă la 
ei pentru a păzi rânduiala. Cum se văzuse și sub alte guvernări 
progresiste sau moderate, membrii Emeritei?? nu ajungeau 
niciodată șomeri. 

Don Jaime se răsturnase pe băncuţa birjei, privind absent în 
jur; ajungând la palatul Villaflores, s-a îndreptat de spate și a 
scos alarmat capul pe ferestruică. In fața reședinței marchizului 
de los Alumbres domnea un neobișnuit tumult. Mai bine de o 
sută de inși se buluceau în uliţă și câţiva gardieni le ţineau piept 
în faţa intrării. Cei mai mulţi erau vecini din toate stările sociale, 
cărora li se adăugau nenumărați curioși ce se aflau în treabă. 
Câţiva dintre cei mai cutezători se urcaseră pe-un zăplaz, din 
vârful căruia iscodeau în grădină. Profitând de înghesuială, doi 
neguțători cu marfa în spinare se fâțâiau printre trăsurile oprite, 
strigând de zor. 

Presimţind că nu se putea aștepta la nimic bun, don Jaime i-a 
plătit surugiului și s-a îndreptat în graba mare spre intrare, 
deschizându-și drum prin mijlocul adunăturii. O mulţime de 
gură-cască se înghesuiau cu bolnăvicioasă curiozitate unii într- 
alţii, pentru a vedea mai bine. 

— E ceva teribil. Ingrozitor, șopteau niște cumetre, crucindu- 
se. 

Un domn cărunt, cu baston și redingotă, s-a ridicat în vârful 
picioarelor, încercând să deslușească întreaga scenă. Atârnând 
de braţu-i și dornică de noutăţi, soţia îl privea întrebătoare. 

— Poţi zări ceva, Paco? 

Una din cumetre își făcea vânt cu evantaiul, atotștiutoare: 

— Totul s-a petrecut astă-noapte; mi-a spus un jandarm, care- 
i văr cu cumnată-mea. Tocmai a sosit domnul judecător. 

— O tragedie! a adăugat cineva. 

— Și se știe cum s-a petrecut? 

— L-au găsit slugile azi în zorii zilei. 

— Se spune că era cam buimac. 

— Minciuni! Era un domn şi-un liberal. Nu vă aduceţi aminte 
că n-a mai vrut să fie ministru? 

Sufocată, cumătra a început să-și facă din nou vânt cu 
evantaiul. 

— O tragedie! Și ce bărbat chipeș mai era! 


22 jandarmeria. 


Cu moartea-n suflet, don Jaime a ajuns la unul din sticleţii ce 
păzeau intrarea. Jandarmul municipal i-a tăiat calea cu 
hotărârea pe care i-o dădea autoritatea uniformei. 

— Trecerea oprită! 

Maestrul de arme i-a arătat stângaci tolba cu florete de sub 
braţ. 

— Sunt un prieten al domnului marchiz. Aveam întâlnire cu el 
în dimineaţa aceasta. 

Jandarmul l-a măsurat din cap până-n picioare, moderându-și 
purtarea în fața deosebitei distincţii. S-a întors spre un camarad 
aflat de cealaltă parte a ulucilor. 

— Caporal Martinez! Domnul zice că-i un prieten de-al casei. 
După cum spune, aveau întâlnire. 

Și-a făcut apariţia caporalul Martinez, un  burtă-verde 
strălucitor, la adăpostul nasturilor auriți și zvârlind priviri 
bănuitoare maestrului. 

— Cine sunteți domnia voastră? 

— Jaime Astarloa. Am întâlnire cu don Luis de Ayala la orele 
zece. 

Caporalul a dat cu gravitate din cap și a întredeschis poarta. 

— Aveţi bunătatea de a mă urma. 

Maestrul de scrimă l-a urmat pe gardian pe aleea acoperită cu 
pietricele, pe sub familiara umbră a sălciilor. La intrare stăteau 
alți jandarmi, iar în salon, la picioarele scării uriașe, împodobită 
cu ghivece de flori și statui de marmură, discutau câţiva domni. 

— Fiţi amabil și așteptați. 

Caporalul s-a apropiat de grup și a schimbat în șoaptă câteva 
vorbe respectuoase cu un domn mărunt de stat și frumușel, cu 
mustățţile în furculiță cănite în negru și o perucă cu bucle și 
coadă pusă peste chelie. Era înveșmântat cu o afectare 
oarecum vulgară și purta un pince-nez cu sticle albastre, prins la 
capătul unui șnur agăţat de reverul redingotei, din a cărei 
butonieră atârna o cruce primită pentru cine știe ce merit civil. 
După ce l-a ascultat pe jandarm, a întors capul spre noul-venit, 
le-a șoptit câteva vorbe tovarășilor săi și i-a ieșit în întâmpinare 
lui don Jaime. Ochii șireți și apoși îi străluceau în spatele 
lentilelor. 

— Sunt șeful poliţiei, Jenaro Campillo. Cu cine am onoarea? 

— Jaime Astarloa, maestru de scrimă. Don Luis și eu 
obișnuiam... 


Celălalt l-a întrerupt cu un gest. 

— Am ştire de tot. L-a țintuit cu privirea, de parcă l-ar fi 
cântărit. Apoi ochii i-au zăbovit pe tolba purtată de don Jaime 
sub braț, și a arătat inchizitor spre ea: Sunt instrumentele 
domniei voastre? 

Maestrul de arme a încuviinţat cu un gest. 

— Sunt floretele mele. V-am mai spus că don Luis și cu mine... 
Vreau să zic că vin aici în fiecare dimineaţă. Jaime Astarloa s-a 
oprit, privind stupefiat la poliţist. În mod absurd, a priceput că 
abia în clipa aceea intuise cu adevărat ce-ar fi putut să se 
întâmple, de parcă mintea i-ar fi fost blocată până atunci și n-ar 
fi consimţit să fie de acord cu evidenţa. Ce s-a petrecut cu 
domnul marchiz? 

Celălalt l-a privit îngândurat; iscodea, se pare, sinceritatea 
simţirilor ce se puteau citi în buimăceala maestrului. După o 
clipă, a tușit scurt și, ducând mâna la buzunar, a scos o havană. 

— Tare mă tem, domnule Astarloa, a spus cu prudenţă, pe 
când găurea un capăt al havanei cu scobitoarea. Tare mă tem 
că azi marchizul de los Alumbres nu poate face scrimă. Din 
punctul de vedere al medicului, aș spune că nu se simte prea 
bine. 

Vorbind, a făcut un gest cu mâna, poftindu-l pe don Jaime să-l 
întovărășească într-una din încăperi. Maestrul de arme și-a ţinut 
respiraţia la intrarea în salonașul pe care-l știa pe de rost, căci în 
ultimii doi ani îl vizitase aproape zilnic; de aici se intra în galeria 
unde marchizul obișnuia să facă scrimă. Pe pragul dintre 
încăperi stătea țeapăn un hoit întins pe parchet și acoperit cu o 
pătură. Un pârâiaș de sânge șiroia din el, cumpănindu-se în 
mijlocul odăii. De acolo, două noi pârâiașe apucau fiecare pe 
drumul lui, vărsându-se în câte o baltă de sânge închegat. 

Jaime Astarloa a lăsat tolba cu florete să cadă pe un jilț și s-a 
sprijinit de rezemătoare; pe obraz i se citea o năuceală cum nu 
se poate mai mare. Și-a privit însoţitorul, de parcă i-ar fi cerut 
să-i lămurească ceea ce părea a fi o glumă de prost-gust, dar 
polițistul s-a mărginit să dea din umeri, să-și aprindă un chibrit 
și să tragă câteva fumuri prelungi din ţigara de foi, urmărindu-i 
fără răgaz purtarea. 

— E mort? l-a întrebat don Jaime. În faţa unei întrebări atât de 
prostești, celălalt a ridicat ironic dintr-o sprânceană. 

— Întru totul. 


Maestrul de scrimă a înghiţit în sec. 

— Sinucidere? 

— Cercetaţi singur. Adevărul e că mi-ar plăcea să aflu ce 
opinaţi cu privire la asta. 

Jenaro Campillo a scos un vălătuc de fum, s-a aplecat peste 
cadavru, descoperindu-l până la brâu, apoi s-a retras, urmărind 
reacția lui Jaime Astarloa. Luis de Ayala era așa cum îl găsise 
moartea: culcat pe spate, cu piciorul drept îndoit în unghi sub 
cel stâng; ochii pe jumătate deschişi erau stinși, iar buza de jos 
părea ruptă de gura pe care se păstrase ceea ce, fără îndoială, 
fusese ultima schimonoseală a agoniei. Era în cămașă, cu 
lavaliera dezlegată. În partea dreaptă a gâtului avea o gaură 
rotundă. Din ea șiroise șuvoiul de sânge de pe dușumea. 

Așteptând parcă să se deștepte de la o clipă la alta dintr-un 
coșmar, Jaime Astarloa a privit cadavrul, neputând gândi nimic. 
Încăperea, corpul țţeapăn, petele de sânge, totul juca tontoroiul 
în jurul lui. A simţit că i se muiau picioarele și a tras adânc aer în 
piept, fără a cuteza să se desprindă de spătarul jilțului de care 
se sprijinea. Apoi, când, în sfârșit, a putut să se stăpânească și 
și-a pus roiul gândurilor în bună rânduială, cele întâmplate i s-au 
înfățișat dintr-o dată adevărate și dureroase, ca o lovitură 
primită în adâncul sufletului. Și-a privit însoţitorul cu ochi 
înspăimântați; acesta s-a încruntat și a răspuns privirii lui cu un 
ușor gest de încuviinţare; părea că ghicea gândurile lui don 
Jaime și că-l îndemna să le spună cu glas tare. Maestrul de arme 
s-a aplecat atunci peste cadavru și a întins o mână spre rană, de 
parcă ar fi vrut să o pipăie, dar s-a oprit foarte aproape de ea. 
Când s-a ridicat, avea obrazul schimonosit și ochii holbați, 
pentru că întâlnise o grozăvie nepereche. Privirea-i pricepută nu 
putea da greș în faţa unei asemenea răni. Luis de Ayala fusese 
ucis cu floreta, dintr-o singură tușă precisă în vena jugulară: 
lovitura de două sute de scuzi. 

e 

— M-ar ajuta nespus, domnule Astarloa, să ştiu când l-ați 
văzut pentru ultima oară pe marchizul de los Alumbres. 

Se așezaseră în salonul vecin cu odaia unde zăcea cadavrul, 
printre covoare flamande și splendide oglinzi venețiene cu rame 
poleite. Maestrul părea mai bătrân cu un deceniu: se aplecase 
înainte, aproape sprijinindu-și coatele pe genunchi, și-și 
cuprinsese obrajii cu mâinile. Ochii lui cenușii, nemișcați și goi, 


fixau cu încăpățânare dușumeaua. Cuvintele șefului poliției 
ajungeau la el de departe, din pâcla deasă a unui coșmar. 

— Vineri dimineaţă. Chiar și propria-i voce i se părea ciudată 
lui Jaime Astarloa. Ne-am despărțit puţin după unsprezece, când 
am isprăvit lecţia de scrimă. 

Jenaro Campillo s-a uitat o clipă la scrumul havanei, de parcă 
l-ar fi interesat mai curând arderea ei decât neplăcuta 
întâmplare despre care vorbeau. 

— Aţi zărit vreun semn? Ceva ce-ar fi putut prevesti atare 
deznodământ funest? 

— Chiar nimic. Totul s-a petrecut în mod obișnuit și ne-am 
despărțit ca în fiecare zi. 

Scrumul stătea să cadă. Ținând cu grijă trabucul între degete, 
șeful poliţiei a privit în jur, căutând zadarnic o scrumieră. Atunci 
a furișat o privire spre ușa încăperii unde zăcea cadavrul și, pe 
ascuns, a scuturat scrumul pe covor. 

— Domnia voastră îl vizitaţi adeseori, pe... hm... răposatul. 
Aveţi vreo idee în legătură cu motivul crimei? 

Don Jaime a dat din umeri. 

— Nu știu. Pesemne că furtul. 

Polițistul a făcut semn că nu și a tras adânc din havană. 

— Au fost cercetaţi doi slujitori, surugiul, bucătăreasa și 
grădinarul. La prima vedere, nu lipsește nimic de valoare. 
Polițistul s-a oprit, iar Jaime Astarloa, prea puţin atent la vorbele 
lui, a încercat să-și pună gândurile în bună rânduială. In sinea 
lui, era convins că deţinea anume chei ale tainei; dar trebuia 
oare să i le încredințeze sau, înainte de a face un asemenea 
pas, era mai bine să încerce să lege singur cap la cap firele? 

— Mă ascultați, domnule Astarloa? 

Maestrul de scrimă a tresărit, îmbujorându-se, de parcă șeful 
poliţiei i-ar fi pătruns în cuget. 

— Negreșit, a răspuns cu oarecare grabă. Atunci nici nu poate 
fi vorba de furt ca temei al crimei. 

Celălalt a făcut un gest grijuliu și și-a băgat arătătorul sub 
peruca cu bucle și coadă, scărpinându-se pe ascuns deasupra 
urechii stângi. 

— În parte, domnule Astarloa. Doar în parte. Cel puţin, în ceea 
ce privește furtul obișnuit, a precizat. Cercetarea oculară... Știţi 
despre ce vorbesc? 

— Presupun că e vorba de o iscodire cu privirea. 


— Foarte amuzant. Jenaro Campillo l-a privit ranchiunos. Bag 
bucuros de seamă că unii își păstrează nestricat hazul. Oamenii 
sunt uciși, iar domniei voastre vă arde de glumă. 

— Ca și domniei voastre. 

— Da, dar eu sunt autoritatea competentă. 

S-au privit câteva clipe în tăcere. 

— Cercetarea oculară, a adăugat într-un sfârșit polițistul, a 
scos la iveală că una sau mai multe persoane necunoscute au 
intrat pe timp de noapte în cabinetul privat al marchizului, 
forțând broaștele și răscolind prin sertare. Au deschis apoi, de 
astă dată cu cheia, sipețelul cu giuvaeruri. Unul foarte bun, de 
altminteri, de la Bossom & Fiul, din Londra. Nu mă întrebaţi dacă 
au luat ceva? 

— Credeam că domnia voastră sunteţi cel care pune întrebări. 

— E un obicei, dar nu o regulă. 

— Atunci, au luat ceva? 

Șeful poliției a surâs tainic, de parcă Jaime Astarloa tocmai ar 
fi pus degetul pe rană. 

— Asta e ciudat. Ucigaşul sau ucigașii au ţinut eroic piept 
ispitei de a pune mâna pe frumușica grămadă de bani și 
giuvaeruri din sipeţel. Veţi fi de acord că este vorba de niște 
criminali ciudaţi. Nu-i așa? A mai tras o dată adânc din havană, 
înainte de a scoate fumul pe nas, fermecat de mireasmă și de 
propria-i deducție. În fapt, e cu neputinţă de aflat dacă au luat 
ceva cu ei, pentru că nu știm ce era înlăuntru. Nici nu suntem 
siguri încaltea că au găsit ce căutau. 

Don Jaime s-a înfiorat pe dinlăuntru, străduindu-se să nu lase 
să se vadă emoția ce-l încerca. Avea, într-adevăr, temeiuri 
pentru a crede că ucigașii nu dăduseră de ce căutau; fără doar 
și poate, țelul lor fusese un plic sigilat aflat în locuinţa sa, dosit 
după un rând de cărţi. Mintea-i lucra în grabă, potrivind fiecare 
din fragmentele disparate ale tragicei întâmplări, împrejurări, 
vorbe, purtări, ce-n ultima vreme se petrecuseră unele după 
altele fără a părea să aibă vreo legătură, se legau acum încet și 
dureros, atât de limpede, că l-a răzbit spaima. Cu toate că nu 
putea vedea încă lucrurile ca un singur tot, primele semne 
luminau de-acum rolul pe care el însuși îl jucase în acea 
împrejurare. Când a priceput, l-a cuprins o ascuţită senzaţie de 
înfrigurare, umilinţă și oroare. 


Șeful poliţiei îl privea iscoditor; aștepta răspuns la o întrebare 
pe care don Jaime, cufundat în propriile-i gânduri, n-o auzise. 

— Mă scuzaţți, ce-aţi spus? 

Privirile poliţistului, apoase și vioaie ca ale unui pește de 
acvariu, îl urmăreau din dosul geamurilor albastre ale pince-nez- 
ului. Sclipea în ele o oarece bunăvoință prietenească, deși era 
greu de spus dacă era firească sau, dimpotrivă, izvora din 
dorinţa de a inspira încredere. Don Jaime a hotărât că, în pofida 
purtării și înfățișării lui bizare, Jenaro Campillo nu era prost 
deloc. 

— Vă întrebam, domnule Astarloa, dacă aţi observat în trecut 
vreun amănunt care m-ar putea ajuta să merg înainte cu 
cercetarea mea. 

— Tare mă tem că nu. 

— Într-adevăr? 

— Nu obișnuiesc să mă joc cu vorbele, domnule Campillo. 

Celălalt a făcut un gest împăciuitor. 

— Vă pot vorbi sincer, domnule Astarloa? 

— Vă rog. 

— Deși îl vizitaţi pe răposatul cu cât se poate de mare 
regularitate, nu-mi sunteţi de niciun folos. 

— Și alţii aveau legături cu el, iar acum o clipă tocmai ați 
recunoscut că spusele lor nu v-au fost de niciun folos. Nu știu de 
ce vă puneţi atâta nădejde în mărturia mea. 

Campillo a urmărit în zare fumul havanei și a surâs. 

— Adevărul e că nici eu nu prea știu. Visător, a îngăduit să 
treacă alte câteva clipe. Poate pentru că aveţi o înfățișare... 
onorabilă. Da, pesemne că din pricina asta. 

Don Jaime a făcut un gest nelămurit. 

— Sunt un simplu maestru de arme, a zis, încercând să pună 
în propria-i voce nepăsarea cuvenită. Legătura noastră era 
exclusiv de breaslă; don Luis nu mi-a făcut nicicând onoarea de 
a mă lua drept confident. 

— Dar l-aţi văzut vinerea trecută. Era nervos, înciudat? Aţi 
băgat de seamă ceva mai puţin obișnuit în purtarea sa? 

— Nimic care să-mi fi atras luarea-aminte. 

— Nici în zilele dinainte? 

— Pesemne că nu i-am dat nicio însemnătate. Nu-mi aduc 
prea bine aminte. Oricum, mulţi oameni sunt întrucâtva nervoși 


în vremurile noastre, așa că poate nici n-aș fi fost atent la atari 
lucruri. 

— Aţi vorbit cumva despre politică? 

— După părerea mea, don Luis se ţinea departe de politică. 
Obișnuia să spună că-i plăcea să privească de pe margine, ca la 
distracţii. 

Șeful poliţiei a făcut un gest de îndoială. 

— Distracţii? Hm, pricep... Dar răposatul marchiz a avut o 
funcţie de seamă la Ministerul de Interne, fapt ce nu poate fi 
trecut cu vederea. Desigur că-l numise ministrul; și acesta era 
unchiul său după mamă, don Joaquín Vallespin, Dumnezeu să-l 
odihnească. Campillo a surâs sarcastic, dând de înțeles că avea 
propriile-i idei despre nepotismul aristocrației spaniole. A trecut 
ceva vreme de atunci, dar asemenea lucruri atrag dușmâănii. Şi- 
n cazul meu, la fel. Fiind ministru, Vallespin a pus stavilă timp 
de șase luni avansării mele la gradul de comisar. A plescăit 
evocator. În ce împrejurări te mai bagă și viaţa! 

— Se prea poate. Dar nu cred că sunt persoana nimerită 
pentru a ilustra această temă. 

Campillo își isprăvise ţigara de foi și ţinea scrumul în mână, 
fără să știe unde să-l scuture. 

— Există și alt unghi, poate mai frivol, sub care poate fi privită 
chestiunea. S-a hotărât să zvârle cenușa havanei într-un ghiveci 
de porțelan chinezesc. Marchizul era mare crai. Știţi, desigur, ce 
vreau să zic. Pesemne vreun soț gelos... Domnia voastră mă 
înţelegeţi. Onoarea pătată și alte asemenea chestii. 

Maestrul de arme a clipit. Gândul i se părea de cel mai prost- 
gust. 

— Mă tem, domnule Campillo, că nici așa nu vă prea pot fi de 
folos. Vă voi spune numai că, după mine, don Luis de Ayala era 
un domn. A privit drept în ochii apoși, apoi a înălţat privirea spre 
peruca cu bucle și coadă, ușor răsucită într-o parte, a șefului 
poliţiei. S-a simțit într-atât de încurajat de cele văzute, încât a 
ridicat puţin tonul, sfidător. Pe de altă parte, în ceea ce mă 
privește, e de la sine înțeles că merit din partea domniei voastre 
aceeași politeţe, și nu bârfe sordide. 

Celălalt s-a scuzat pe loc, ușor rușinat, pipăindu-și pe ascuns 
buclele false cu vârfurile degetelor. Fără doar și poate. Îl ruga să 
nu-i ia vorbele în nume de rău. Erau doar o simplă formalitate. 
Nicicând n-ar fi cutezat să dea de înțeles că... 


Don Jaime abia de-l mai asculta. Se lupta surd cu sine, pentru 
că tăinuia, cu bună știință, fapte preţioase, ce-ar fi putut arunca 
lumină asupra motivelor tragicei întâmplări. A înţeles că încerca 
să ocrotească o anumită persoană, al cărei chip tulburător îi 
venise în minte de cum zărise cadavrul din încăpere. Să o 
ocrotească? Dacă șirul judecăților nu dădea greș, mai curând 
decât ocrotire, totul era o flagrantă tăinuire a faptelor; purtarea 
lui încălca nu numai legea, ci și principiile etice pe care-și 
întemeia viața. Dar nu voia să se pripească. Avea nevoie de 
timp, pentru a cerceta împrejurarea. 

Campillo îl ţintuia acum cu privirea, cu fruntea ușor 
încruntată, bătând darabana cu degetele într-unul din brațele 
jilțului. Don Jaime s-a chibzuit pentru întâia oară că și pe el îl 
puteau bănui autoritățile. Ce mai încoace și-ncolo, doar Luis de 
Ayala fusese ucis cu o floretă. 

Atunci șeful poliţiei a rostit vorbele de care don Jaime se 
temuse tot timpul: 

— Cunoașteţi o anume Adela de Otero? 

Inima bătrână a maestrului a stat o clipă-n loc, apoi și-a pornit 
din nou bătăile nebune, înainte de a răspunde, a înghiţit în sec. 

— Da, a spus cu tot sângele rece de care era în stare. A fost 
clienta galeriei mele. 

Campillo s-a aplecat spre el, din cale-afară de interesat. 

— Nu știam. Și nu mai e? 

— Nu. În urmă cu câteva săptămâni a renunţat la serviciile 
mele. 

— Câte săptămâni? 

— Nu știu. Cam o lună și jumătate. 

— De ce? 

— N-am habar. 

Șeful poliţiei s-a rezemat de spătarul jilțului și a scos din 
buzunar un alt puro, privindu-l pe don Jaime cu aerul că stătea 
să chibzuiască adânc. De data asta nu și-a mai găurit ţigara de 
foi cu scobitoarea; cu mintea dusă aiurea, s-a mărginit să-i 
muște unul din capete. 

— Domnia voastră aveaţi știre de prietenia dintre ea și 
marchiz? 

Maestrul de scrimă a făcut un gest de încuviinţare. 

— Mult prea superficial, a lămurit. După câte știu, legătura lor 
a început după ce tânăra a renunţat să mai vină la galeria mea. 


N-am mai... A șovăit o clipă, înainte de a-și isprăvi spusele. N- 
am mai văzut-o pe această doamnă. 

— Am cercetat slugile, a spus polițistul după un timp. 
Mulțumită lor, știm că doamna de Otero venea des în această 
casă. Cu toţii susțin că ea și răposatul aveau o legătură, hm, 
intimă. 

Don Jaime a înfruntat privirea poliţistului, de parcă toate 
astea nu l-ar fi afectat câtuși de puţin. 

— Și? a întrebat, încercând să afișeze un aer distant. 

Șeful poliției a zâmbit pe jumătate, trecându-și un deget 
peste vârfurile mustăţii cănite. 

— Pe la ceasurile zece din noapte, i-a spus vorbind aproape 
confidenţial, ca și cum cadavrul din odaia vecină i-ar fi putut 
auzi, marchizul a dat drumul tuturor slugilor. Știm că avea acest 
obicei când aștepta vizite pe care le-am putea numi... galante. 
Slujnicele s-au retras în pavilionul lor, în celălalt capăt al 
grădinii. N-au auzit nimic care le-ar fi putut trezi bănuielile; doar 
ploaie și tunete. Azi-dimineaţă, pe la ceasurile șapte, au intrat în 
casă și au găsit trupul stăpânului. În celălalt capăt al încăperii se 
afla o floretă cu lama pătată de sânge. Marchizul, rece și 
țeapăn, era mort de câteva ceasuri. Dăduse ortul popii. 

Maestrul de arme s-a înfiorat, neputând împărtăși hazul 
macabru al șefului poliţiei. 

— Știţi cine a fost vizitatorul? 

Campillo a plescăit descurajat. 

— Nu. Putem doar deduce că a intrat pe o ușă discretă care, 
de partea cealaltă a palatului, dă în mica fundătură pe care 
marchizul o folosea adeseori drept remiză pentru trăsuri. 
Frumușică remiză, în treacăt fie zis: cinci armăsari, o berlină, un 
cupeu, un ti//bury, un faeton, un surugiu englez... A suspinat plin 
de alean, dând de înțeles că, după mintea lui, răposatul marchiz 
nu-și refuza nimic. Dar, să nu ne uităm vorba, recunosc că nimic 
nu ne îngăduie să știm dacă ucigașul a fost bărbat sau femeie, 
sau dacă e vorba despre una sau mai multe persoane. Nu sunt 
niciun fel de urme, cu toate că ploua cu găleata. 

— Incurcate împrejurări, după câte văd. 

— Așa e. Incurcate și nepotrivite. Cu zavera politică din zilele 
astea, cu ţara în prag de război civil și toate altele, tare mă tem 
că va fi greu să cercetăm. Scandalul pe care-l poate provoca 
uciderea unui marchiz e floare la ureche când în joc e cogeamite 


tronul, nu-i așa? După cum vedeţi, ucigașul a știut să aleagă 
clipa nimerită. Campillo a pufăit un vălătuc de fum și și-a privit 
admirativ ţigara de foi. Don Jaime a văzut că era marca Vuelta 
Abajo și că avea aceeași banderolă ca trabucurile pe care 
obișnuia să le fumeze Luis de Ayala. Neîndoios, în cursul 
cercetărilor, autoritatea competentă avusese prilejul de a băga 
mâna în tabachera răposatului. Dar să ne întoarcem la doña 
Adela de Otero, dacă nu vă e cu supărare. Nici nu știm dacă-i 
doamnă sau domnişoară. Ştiţi ceva despre asta? 

— Nu. Intotdeauna i-am spus „doamnă” și niciodată nu m-a 
corectat. 

— Mi s-a spus că e splendidă. O femeie plină de nuri. 

— Presupun că anumite persoane o pot zugrăvi astfel. 

Șeful poliţiei i-a trecut vorba cu vederea. 

— De moravuri ușoare, după câte se vede. Istoria asta cu 
scrima... 

Campillo i-a făcut complice cu ochiul, iar Jaime Astarloa și-a 
zis că asta era peste poate. S-a ridicat. 

— După cum v-am spus mai înainte, știu prea puţine lucruri 
despre această doamnă, a spus sec. La urma urmelor, dacă vă 
interesează atât de mult, puteţi să mergeţi s-o întrebaţi 
personal. Locuiește pe ulița Riano, la numărul paisprezece. 

Dar șeful poliţiei nu s-a clintit, iar maestrul a înțeles pe loc că 
ceva nu mergea cum trebuie. Campillo îl privea din jilț, ţinând 
havana între degete. Din dosul ochelarilor, ochii de pește luceau 
cu răutăcioasă ironie, de parcă totul ar fi putut fi tratat în chip 
nespus de vesel. 

— Desigur. Părea încântat de împrejurare, ca și cum ar fi 
savurat o glumă lăsată pentru final. Bineînţeles, domnia voastră 
nu aveaţi de unde ști, domnule Astarloa. Sigur că nu puteaţi ști. 
Fosta elevă a domniei voastre, doña Adela de Otero, a dispărut 
de la propria-i locuinţă. Nu e ciudată această potriveală? 
Marchizul e ucis, iar ea, luaţi aminte, își pierde urma. De parcă 
ar fi înghiţit-o pământul. 


e Capitolul al șaselea » 
Fentă dublă fortată 


„Cu ajutorul fentei duble forțate, 
adversarul izbutește să fie în 
avantaj." 


O dată încheiate demersurile oficiale, șeful poliţiei l-a condus 
pe don Jaime până la ușă, dându-i întâlnire pentru a doua zi în 
cabinetul lui de la guvern. „Dacă împrejurările o vor îngădui”, 
adăugase, schimonosindu-se resemnat și făcând astfel o 
trimitere limpede la clipele critice prin care trecea țara. Maestrul 
de scrimă a plecat cu sufletul amar. Se simţea ușurat că lăsase 
în urmă tragica întâmplare și întrebările atât de puţin plăcute 
ale polițiștilor, dar se afla în faţa unui fapt trist: de-acum avea 
destulă vreme la dispoziţie pentru a cugeta la ultimele 
împrejurări, iar putinţa de a da frâu liber gândurilor nu-l făcea 
peste poate de fericit. 

A zăbovit lângă zăplazul parcului Retiro, sprijinindu-și fruntea 
de fierul forjat, iar privirea i-a rătăcit printre copaci. Stima pe 
care o nutrise pentru Luis de Ayala și stupoarea dureroasă ce-l 
încerca în faţa morţii lui nu erau de-ajuns pentru a-i trezi 
indignarea. Umbra unei femei, fără nicio îndoială legată într-un 
chip sau altul de acele întâmplări, împiedica ceea ce, în 
principiu, ar fi trebuit să fie, dinspre partea sa, măsurarea 
limpede a faptelor. Don Luis, omul pe care-l respecta, fusese 
ucis. Lucrul acesta, s-a socotit, era un temei îndestulător pentru 
a dori ca ucigașii să-și primească pedeapsa. Atunci, de ce nu 
fusese sincer cu Campillo și nu-i povestise ce știa? 

A clătinat din cap, descurajat. In fapt, nu era sigur că Adela de 
Otero era răspunzătoare de cele întâmplate. Gândul a durat 
doar câteva clipe, apoi s-a destrămat în faţa faptelor. Nu avea 
rost să mintă. Nu știa dacă tânăra-și înfipsese floreta în gâtlejul 
marchizului de los Alumbres, dar era limpede că, nemijlocit sau 
nu, ea avea legătură cu fapta. Sosirea ei neașteptată, interesul 
de a-l cunoaște pe Luis de Ayala, purtarea din ultimele 
săptămâni, dispariția dubioasă și nimerită. Acum totul, până la 
ultimul amănunt, până la ultima vorbă spusă, părea să facă 


parte dintr-un plan dus la îndeplinire cu sânge rece. Și, pe 
deasupra, mai era și lovitura aceea. Tuşa /ui;. 

Care fusese țelul? În împrejurările date, nu avea nici cea mai 
mică îndoială că se slujise de el pentru a ajunge la marchizul de 
los Alumbres. Dar cu ce temei? O crimă nu-și găsește raţiunea în 
sine; dincolo de ea se află, trebuie să se afle, un țel a cărui 
măreție să îndreptăţească, în mintea ucigașului, un pas atât de 
grav. Printr-o deducție logică, gândul maestrului de arme s-a 
îndreptat spre plicul sigilat din spatele cărților aflate în cabinetul 
său de lucru. Pradă unei aprige înfrigurări, s-a desprins de 
zăplaz și, iuţind vioi pasul, s-a îndreptat spre Puerta de Alcalá. 
Trebuia să meargă acasă, să-l deschidă și să citească hârtiile din 
el. Neîndoielnic, acolo era cheia tuturor întâmplărilor. 

A oprit o trăsură cu ora și i-a dat surugiului adresa de acasă, 
cu toate că, preţ de o clipă, s-a întrebat dacă nu era totuși mai 
bine să dea totul pe mâinile poliţiei și să privească la 
deznodământ ca un simplu spectator. A priceput însă pe loc că 
nu putea face asta. Cineva îl silise să joace în toate acele 
întâmplări un rol înjositor, hotărât dinainte, cu nepăsarea 
păpușarului ce mânuiește firele marionetei. Vechea-i mândrie se 
răzvrătea, cerând satisfacţie; până atunci nimeni nu cutezase să 
se joace așa cu el, și din pricina asta se simţea înjosit și mânios. 
Poate că avea să meargă mai târziu la poliţie; dar înainte de 
toate trebuia să afle ce se petrecuse. Voia să știe dacă urma sau 
nu să aibă prilejul de a-și încheia cu Adela de Otero socotelile pe 
care ea le lăsase în vânt. În fapt, Jaime Astarloa nu urmărea să-l 
răzbune pe marchizul de los Alumbres; voia doar să i se dea 
deplină satisfacţie pentru simţămintele trădate. 

Legănat în ritmul trăsurii, s-a lăsat pe spate, rezemându-se de 
spătar. Treptat, a pus stăpânire pe el o lumină plină de 
împăcare. Dintr-o simplă pornire de meșteșugar grijuliu, a 
început, în stilul său clasic, să treacă în revistă întâmplările, 
devenite fraze de arme. Asta-l ajuta îndeobște să-și pună în 
rânduială gândurile, când era vorba să cerceteze împrejurări 
complicate. Adversarul sau adversarii își făcuseră un plan, 
plecând de la o fentă, de la un atac fals. Veniseră la el cu alt ţel; 
falsul atac consta în a-l fi ameninţat cu altă lovitură decât cea 
pe care aveau intenţia să o dea. Nu-l vizau pe Jaime Astarloa, ci 
pe Luis de Ayala, iar el dăduse dovadă de stângăcie, 


neprevăzând adâncimea mișcării, și comisese greșeala de 
neiertat de a-i ajuta să facă acea mișcare. 

Astfel, toate începeau să se lege. O dată lămurită prima 
mișcare, a trecut la a doua. Frumoasei Adela de Otero nu-i era 
prea greu să treacă, în faţa marchizului, la ceea ce în scrimă se 
numește forțarea atacului. să forțezi floreta adversă înseamnă 
să o îndepărtezi pe punctul slab, ca să-l descoperi pe adversar 
înainte de a-l lovi prin împungere. lar punctul slab al lui Luis de 
Ayala erau scrima și femeile. 

Ce se petrecuse pe urmă? Marchizul, scrimer de soi, ghicise 
că adversarul îl ademenea, încercând să-l smulgă din apărare. 
Fiind dăruit cu talent, se pusese fără zăbavă în gardă, 
încredințându-i lui don Jaime ceea ce fără îndoială era ţinta 
mișcărilor adversarului: tainicul plic sigilat. Dar, cu toate că știa 
care era primejdia, Luis de Ayala era, pe lângă scrimer, și 
jucător. Știindu-i felul, don Jaime nu s-a îndoit că marchizul își 
pusese la grea încercare norocul, nehotărându-se să întrerupă 
asaltul înainte de a vedea cum se sfârșea totul. Nădăjduia, mai 
mult ca sigur, să înlăture floreta dușmană în ultima clipă, tocmai 
când, descoperit, adversarul avea să fandeze; dar tocmai aici 
greșise. Un vechi trăgător ca Ayala trebuia să fi știut cel dintâi 
că întotdeauna e primejdios să te folosești de o lovitură directă 
în flanc ca paradă la atac. Îndeosebi atunci când la mijloc era o 
femeie ca Adela de Otero. 

Dacă, așa cum bănuia don Jaime, ucigașii lucraseră cu gând 
să pună mâna pe hârtiile marchizului, nu încăpea îndoială că nu 
izbutiseră să-și ducă mișcarea până la capăt. Din pură 
întâmplare și fără voie, chiar maestrul fusese la obârșia 
neizbânzii lor. Ceea ce, în principiu, ar fi trebuit să se 
isprăvească cu o simplă tușă în cuartă executată în jugulara lui 
Ayala se schimba într-o tușă în tert, ce nu mai putea fi împunsă 
cu aceeași ușurință. Pentru maestru, era o chestiune de viaţă și 
de moarte să afle dacă adversarii cunoșteau rolul decisiv pe 
care el îl jucase în toată istoria, graţie prevederii răposatului 
marchiz. Știau ei oare că hârtiile erau puse bine la el în casă? A 
chibzuit pe îndelete și și-a potolit teama, gândindu-se că era cu 
neputinţă. Ayala n-ar fi putut fi atât de neprevăzător încât să-i 
dezvăluie atare taină Adelei de Otero sau altcuiva. El însuși 
spusese că Jaime Astarloa era singurul în care se putea încrede 
într-o chestiune atât de delicată. 


Trăsura închiriată a urcat în galop șoseaua San Jerónimo. Don 
Jaime era nerăbdător să ajungă acasă, să rupă plicul și să 
lămurească taina. Abia atunci avea să ia o hotărâre cu privire la 
pașii pe care urma să-i facă. 

(J 

Ploaia s-a prăvălit din nou, chiar când a coborât din trăsură în 
răscrucea uliței Bordadores. A intrat în gang, scuturându-și 
pălăria de apă, și s-a dus drept la ultimul cat, suind scara ce 
scârțâia și zguduind balustrada de fier sub apăsarea mâinii. Pe 
palier și-a dat seama că-și uitase tolba cu florete la palatul 
Villaflores și a strâmbat din nas, contrariat. Avea să meargă să 
le caute mai încolo, s-a socotit, scoțând cheia din buzunar, 
răsucind-o în broască și împingând ușa. A intrat fără niciun chef 
în locuinţa pustie și întunecată, fără a putea pune stavilă unei 
strângeri de inimă. 

Și-a vădit îngrijorarea, aruncând o privire prin încăperi, înainte 
de a-și potoli cu totul temerile. Cum era de așteptat, în locuință 
nu se afla nimeni, și s-a rușinat că se lăsase dus de propria-i 
fantezie nepotolită. A pus pălăria pe sofa, și-a scos redingota și 
a tras obloanele la ferestre, îngăduind luminii cenușii de afară să 
pătrundă înlăuntru. Abia atunci s-a apropiat de rafturi, a băgat 
mâna în dosul unui rând de cărţi și a scos plicul pe care i-l 
dăduse Luis de Ayala. 

Când a rupt sigiliul de ceară, mâinile îi tremurau și stomacul i 
s-a strâns. Plicul era mare cât coala de scris și gros cam de-un 
deget. L-a rupt și a scos din el un dosar legat cu panglici, plin cu 
misive scrise de mână. Din pricina grabei cu care a desfăcut 
nodurile, dosarul s-a lăbărţat și foile au căzut, răspândindu-se 
pe podea, la picioarele scrinului. S-a aplecat să le strângă, 
blestemându-și neîndemânarea, și s-a ridicat cu ele în mână. 
Păreau oficiale, majoritatea fiind scrisori și acte cu antet. S-a 
pus în faţa mesei de scris, cu hârtiile sub ochi. Din pricina 
nerăbdării, rândurile i-au jucat la început în faţa ochilor; nu-i era 
cu putință să citească vreo vorbă. A închis ochii și a numărat 
până la zece. Apoi a respirat profund și a început să citească. 
Uitându-se la unele semnături, maestrul de scrimă s-a înfiorat. 


MINISTERUL DE INTERNE 


Dlui Luis Alvarez Rendruejo, 


Inspector General al Sigurantei și Poliției 
Madrid 


Prin prezenta, se stabilește stricta urmărire a 
persoanelor mai jos menţionate, cu drept cuvânt 
bănuite de conjurație împotriva Guvernului Maiestăţii 
Sale Regina, Dumnezeu să o apere. 

Dată fiind condiția unora dintre cei presupuși a fi 
implicați, cer ca misiunea să fie dusă la bun sfârșit cu 
discretia și tactul nimerite, și să mi se comunice roadele 
cercetării. 

Martinez Carmona, Ramón. Avocat. Str. Prado nr. 16, 
Madrid. 

Miravalls Hernández, Domiciano.  Industriaș. Str. 
Corredera Baja, Madrid. 

Cazorla Longo, Bruno. Împuternicit al Băncii Italiei. 
Piata Santa Ana nr. 10, Madrid. 

Cañabate Ruiz, Fernando. Inginer de Căi ferate. Str. 
Leganitos nr. 7, Madrid. 

Porlier y Osborne, Carmelo. Finantist. Str. Infantas nr. 
14, Madrid. 

Pentru mai mare siguranță, e convenabil să duceti 
chiar domnia voastră la bun sfârșit toate cele legate de 
chestiune. 


Joaquín Vallespin Andreu, 
Ministru de Interne 

Madrid, la 3 octombrie 1866 
Dlui Joaquín Vallespin Andreu, 
Ministru de Interne 

Madrid 


Dragă Joaquín, 

Am cugetat adânc la vorbele ce-am schimbat ieri pe 
înserat, și propunerea pe care mi-o faci îmi pare 
judicioasă. Mărturisesc că mă stânjenește oarecum să 
ajut o atare canalie, dar roadele merită osteneala. 
Nimic nu e gratis în vremurile astea! 


În ce privește concesiunea minieră din Muntii 
Cartagena, s-a făcut. Am vorbit cu Pepito Zamora și n- 
are nimic împotrivă, cu toate că nu i-am dat niciun 
amănunt. Crede pesemne că încerc să iau caimacul, dar 
nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Sunt prea bătrân 
pentru a mă mai interesa de noi calomnii. Desigur, m- 
am informat cum se cuvine și cred că pasărea noastră 
se va umple de parale. Ti-o spune un de Loja, căci 
pentru atari lucruri am un nas chiar prea bun. 

Dă-mi de știre. E de la sine înțeles că despre toate 
astea nu trebuie să vorbești pentru nimic în lume în 
Consiliu. Si scoate-l pe Álvarez Rendruejo din afacere. 
De-acum, o putem ține în frâu doar noi doi. 


Ramón Maria Narváez 
la 8 noiembrie 


MINISTERUL DE INTERNE 


Dlui Luis Álvarez Rendruejo, 
Inspector General al Sigurantei și Politiei 
Madrid 


Prin prezenta, se ordonă arestarea inșilor numiti mai 
jos, bănuiti de conjuratie criminală împotriva Guvernului 
Maiestătii Sale Regina, Dumnezeu s-o apere: 

Martínez Carmona, Ramón. 

Porlier y Osborne, Carmelo. 

Miravalls Hernández, Domiciano. 

Cañabate Ruiz, Fernando. 

Mazarrasa Sánchez, Manuel María. 

Cu totii vor fi arestati în parte și întemnițați fără 
zăbavă. 


Joaquin Vallespin Andreu, 

Ministru de Interne 

Madrid, la 12 noiembrie 
INSPECTORATUL GENERAL 
AL DEȚINUȚILOR DE DREPT 


COMUN ȘI REBELILOR 


Dlui Joaquin Vallespin Andreu, 
Ministru de Interne 
Madrid 


Prea stimate Domn, 

Prin prezenta, vă aduc la cunoștință că numiții 
Martinez Carmona, Ramon; Porlier y Osborne, Carmelo; 
Miravalls Hernández, Domiciano și Cahabate Ruiz, 
Fernando au fost aduși începând de astăzi și fără niciun 
fel de opreliști în temnita de drept comun din 
Cartagena, și vor aștepta să fie duși la temnitele din 
Africa, unde își vor ispăși pedeapsa. 

Fără nicio altă menţiune, aflându-mă fără răgaz la 
plăcutele ordine ale domniei voastre, Dumnezeu să vă 
apere. 


Ernesto de Miguel Marin, 

Inspector General al Detinutilor 

de Drept comun si al Rebelilor 

Madrid, la 28 noiembrie 1866 

Excelenței Sale Dlui Ramon Maria Narvăez, 
Președintele Consiliului 

Madrid 


Stimate domnule general, 

Am bucuria de a vă trimite al doilea rând al roadelor 
consemnate în raportul ce întovărășește această 
misivă, ce mi-au parvenit chiar în noaptea asta. Rămân 
la dispozitia domniei voastre pentru orice alte 
amănunte. 


Joaquin Vallespin Andreu, 
Madrid, la 5 decembrie 
(Copie unică) 

Dlui Joaquin Vallespin Andreu, 
Ministru de Interne 


Madrid 


Dragă Joaquín, 

Nu găsesc decât două vorbe: fără cusur. Ceea ce ne- 
a oferit pasărea noastră e cea mai de seamă lovitură pe 
care o vom da uneltitorului nostru J.P. Îţi trimit într-o 
misiv aparte instructiuni precise despre cum trebuie să 
tratezi chestiunea. În această după-amiază, când mă 
întorc de la Palat, vom avea la dispoziție mai multe 
amănunte. 

Fii cu mână forte. Nu avem altă cale. În ce-i priveşte 
pe militarii implicați, mă duce gândul să-i recomand lui 
Sangonera să lucreze cu cea mai mare rigoare. Trebuie 
să le dăm o lectie zăravănă. 

Curaj și fii neîntrerupt la datorie. 


Ramón Maria Narváez 
la 6 decembrie 


MINISTERUL DE INTERNE 


Dlui Luis Álvarez Rendruejo, 
Inspector General al Sigurantei și Politiei 
Madrid 


Prin prezenta, ordonăm arestarea inșilor numiti mai 
jos, acuzati de înaltă trădare și conjurație criminală 
împotriva Guvernului Maiestătii Sale Regina, Dumnezeu 
să o apere: 

De la Mata Ordóñez, José. Industriaș. Ronda de 
Toledo nr. 22 bis, Madrid. 

Fernández Garre, Julián. Functionar de stat. Str. 
Cervantes nr. 19, Madrid. 

Gal Rupérez, Olegario. Căpitan de geniu. Cazarma 
Jarilla, Alcalá de Henares. 

Gal Rupérez, José María. Locotenent de artilerie. 
Cazarma Colegiata, Madrid. 

Cebrián Lucientes, Santiago. Locotenent colonel de 
infanterie. Cazarma Trinidad, Madrid. 


Ambrona Páez, Manuel. Maior de geniu. Cazarma 
Jarilla, Alcală de Henares. 

Figuero Robledo, Ginés. Negustor. Str. Segovia nr. 16, 
Madrid. 

Esplandiú Casals, Jaime. Locotenent de infanterie. 
Cazarma din Vicălvaro. 

Romero Alcázar, Onofre. Administrator al moșiei 
„Roua”, Toledo. 

Villagordo López, Vicente. Maior de infanterie. 
Cazarma din Vicălvaro. 

În ceea ce privește personalul militar numit în 
prezenta listă, se va proceda împreună cu autoritatea 
militară corespunzătoare, ce se află în posesia ordinelor 
date de Excelenţa Sa DI Ministru de Război. 


Joaquin Vallespin Andreu, 

Ministru de Interne 

Madrid, la 7 decembrie 1866 

(Copie) 
INSPECTORATUL GENERAL 
AL SIGURANŢEI ȘI POLIȚIEI 


Dlui Joaquin Vallespin Andreu, 
Ministru de Interne 


Excelența Voastră, 

Vă aduc spre știință că azi de dimineață, dând curs 
instrucțiunilor primite ieri, s-au făcut necesarele 
diligente pentru functionarii acestui Departament, 
împreună cu Autoritatea Militară, şi s-a procedat la 
întemnițarea tuturor inșilor numiti în ele. Dumnezeu să 
vă țină multi ani în viată. 


Luis Álvarez Rendruejo, 

Inspector General al Sigurantei și Poliției 

Madrid, la 8 decembrie 1866 
INSPECTORATUL GENERAL 
AL DEȚINUȚILOR DE DREPT 


COMUN ȘI REBELILOR 


Dlui Joaquin Vallespin Andreu, 
Ministru de Interne 


Stimate domn, 

Prin prezenta, vă aduc la cunoștință că, începând de 
astăzi, au intrat în temnita din Cádiz, așteptând să fie 
deportați în Filipine, inșii numiți mai jos: 

De la Mata Ordóñez, José. 

Fernández Garre, Julián. 

Figuero Robledo, Ginés. 

Romero Alcázar, Onofre. 

Nemaiavând altceva a vă comunica, vă salut cu 
stimă. 


Ernesto de Miguel Marín, 

Inspector General al Detinutilor de Drept 
Comun și Rebelilor 

Madrid, la 19 decembrie 1866 


MINISTERUL DE RĂZBOI 


Dlui Joaquin Vallespin Andreu, 
Ministru de Interne 
Madrid. 


Dragă Joaquin, 

Prin prezentele rânduri îti comunic oficial că, în 
această după-amiază, au plecat la bordul vaporului 
„Rodrigo Suárez’, în vederea deportării în Canare, 
locotenent colonelul Cebrián  Lucientes și maiorii 
Ambrona Páez și Villagordo López. Căpitanul Olegario 
Gal Ruperez și fratele său, José Maria Gal Rupărez, au 
rămas sub arest în temnita militară din Cádiz, 
așteptându-și apropiata deportare la Fernando Poo. 

Nemaiavând nimic de consemnat, primește o caldă 
îmbrățișare de la 


Pedro Sangonera Ortiz, 


Ministru de Război 
Madrid, la 23 decembrie 


MINISTERUL DE RĂZBOI 


Dlui Joaquin Vallespin Andreu, 
Ministru de Interne 
Madrid 


Dragă Joaquin, 

Mă văd nevoit, de astă dată fără nicio plăcere, să iau 
pana în mană pentru a-ți comunica oficial că, din pricină 
că Maiestatea Sa Regina nu l-a grațiat și deoarece 
termenul stabilit în sentință s-a împlinit, la ceasurile 
patru din zorii zilei de azi, în șanțurile castelului Oñate, 
a fost împușcat locotenentul Jaime Esplandiú Casals, 
condamnat pentru răzvrătire, înaltă trădare si 
conjuratie criminală împotriva Guvernului Maiestătii 
Sale. 

Nemaiavând nimic altceva de comunicat, 


Pedro Sangonera Ortiz, 
Ministru de Război 
Madrid, la 26 decembrie 


Urmau scurte note, unele oficiale, altele confidențiale, 
schimbate între Narváez și ministrul de Interne, cu date 
ulterioare, ce menționau anume acțiuni ale agenţilor lui Prim în 
Spania și în afară. Citindu-le, Jaime Astarloa a priceput că 
guvernul  urmărise neîntrerupt și îndeaproape mișcările 
clandestine ale conjuraţilor. Se dădeau mereu nume și locuri, se 
atrăgea  luarea-aminte cu privire la urmărirea unuia sau 
arestarea altuia, sau asupra numelui fals sub care un agent al 
lui Prim se îmbarca la Barcelona. Maestrul de scrimă le-a mai 
citit o dată, cercetându-le datele. Acestea se întindeau pe 
durata unui an; apoi corespondenţa se întrerupea dintr-o dată. 
Don Jaime și-a dat seama că răgazul se potrivea cu moartea la 
Madrid a lui Joaquin Vallespin, despre a cărui activitate ca 
ministru de Interne vorbeau misivele. Își aducea aminte fără 
greș că, la taclalele din cafeneaua Progreso, Vallespin era una 


din oile negre ale lui Agapito Cârceles; socotit pe de-a-ntregul 
credincios lui Narvâez și monarhiei, era un membru de seamă al 
Partidului Moderat și se distinsese câtă vreme fusese în funcţie 
prin înclinația de a lucra cu mână forte. Trecuse la cele veșnice 
în urma unei boli de inimă și fusese înmormântat cu onoruri de 
stat; Narváez prezidase ceremoniile de doliu. La puţin timp după 
aceea, însuși Narvâez îl urmase pe lumea cealaltă, privând-o 
astfel pe Isabela a Il-a de principalu-i sprijin politic. 

Nelămurit, Jaime Astarloa s-a tras de o șuviță de păr. Lucrurile 
nu aveau nicio noimă. Nu prea cunoștea mașinaţiile cabinetului, 
dar i se părea că hârtiile, posibilă pricină a morţii lui Luis de 
Ayala, nu conţineau date ce-ar fi îndreptăţit grija de a le tăinui 
și, cu atât mai puțin, asasinarea lui. A recitit unele pagini cu 
îndârjită luare-aminte, nădăjduind să găsească semne ce i-ar fi 
putut scăpa prima oară. Dar în zadar. A zăbovit totuși pe 
îndelete asupra unei misive scurte și oarecum criptice, a doua 
din maldăr, adresată în termeni familiari de Narváez lui 
Vallespin. În ea, ducele de Valencia pomenea de o propunere, 
neîndoios a ministrului de Interne, pe care o găsea 
„acceptabilă”, după câte se părea în legătură cu o „concesiune 
minieră”. Narváez vorbise probabil cu un oarecare „Pepito 
Zamora”, fără îndoială ministrul Minelor din vremea aceea, Jose 
Zamora... Dar asta părea să fie tot. Nicio cheie, niciun alt nume. 
„Mă simt oarecum stânjenit să ajut o astfel de canalie”, scrisese 
Narvâez. Oare despre ce canalie vorbise? Pesemne că răspunsul 
era chiar acolo, în numele ce nu se arăta nicăieri. Sau poate se 
arăta? 

Maestrul de arme a suspinat. Poate că, pentru cineva priceput 
în materie, lucrurile vor fi avut cap și coadă, dar pe el nu-l 
duceau la nimic. Nu izbutea să înțeleagă din ce pricină 
ajunseseră hârtiile acelea ceva de seamă și atât de primejdios, 
încât, pentru a le avea, unii nu se dădeau în lături nici de la 
crimă. Mai mult, de ce i le încredințase Luis de Ayala tocmai lui? 
Cine și-ar fi dorit să pună mâna pe ele și de ce? Cum de putuse 
marchizul de los Alumbres, care spunea că se ţine departe de 
politică, să pună mâna pe epistolele private ale răposatului 
ministru de Interne? 

Măcar pentru asta trebuia să existe o explicaţie logică. 
Joaquin Vallespin Andreu era rudă cu marchizul de los Alumbres; 
frate cu mamă-sa, dacă își aducea bine aminte don Jaime. 


Ministerul de Interne, al cărui portofoliu îl avusese Ayala în 
vremelnica-i trecere prin viaţa publică, i-l oferise tocmai el, într- 
unul din ultimele guverne prezidate de Narvâez. Dar coincideau 
oare datele? Nu își amintea prea bine, deși poate că trecerea lui 
Ayala pe acolo era ulterioară... Important era însă că, într- 
adevăr, marchizul de los Alumbres și-ar fi putut însuși acele 
hârtii pe când își împlinea funcţia oficială sau, poate, la moartea 
unchiului. Așa părea logic, și chiar îndeajuns de probabil. Dar 
atunci, ce însemnau ele cu precizie și din ce pricină se arătase 
interes păstrării lor în mare taină? Erau într-atât de primejdioase 
și compromiţătoare, încât să îndreptăţească o crimă? 

S-a ridicat de la masă și a dat roată odăii, copleșit de sumbra 
întâmplare ce-i scăpa cu totul judecății. Toate erau îndrăcit de 
absurde, îndeosebi rolul pe care fără voie îl jucase și încă-l mai 
juca el în acea tragică istorie. S-a cutremurat. Ce legătură putea 
fi între Adela de Otero și urzeala acelor conjuraţii, epistole 
oficiale, liste de nume și prenume? Niciunul dintre ele nu-i era 
familiar. Da, își aducea aminte că de unele se pomenise în 
jurnale sau prin cafenele, de fiecare dată înainte și după ce Prim 
se străduise să pună mâna pe putere. Își aducea chiar aminte 
de executarea nenorocitului aceluia de locotenent, Jaime 
Esplandiu. Dar de altceva nu. Și n-avea nicio ieșire. 

S-a gândit să meargă la poliţie, să predea vraful de hârtii, 
pentru ca apoi să dea totul uitării. Dar nu era chiar atât de 
lesne. Peste măsură de îngrijorat, și-a adus aminte de întrebările 
pe care i le pusese de dimineaţă șeful poliţiei, chiar lângă 
cadavrul lui Ayala. lar el îi turnase lui Campillo numai minciuni, 
fiindcă nici măcar nu-i pomenise de plicul sigilat. Dacă hărtiile 
compromiteau pe cineva, îl incriminau și pe el, căci fără voia sa 
îi stătuseră în casă. Nevinovat? Repetând vorba, și-a 
schimonosit buzele. Ayala dăduse ortul popii și nu mai putea 
lămuri încurcătura, iar cât privește nevinovăția, asupra ei se 
pronunţau doar judecătorii. 

Nicicând nu se simţise mai zăpăcit. Natura-i cinstită se 
răzvrătea în fața minciunii; dar avea oare și altă alegere? 
Instinctul îi spunea să distrugă maldărul de foi, să fugă cât mai 
departe de coșmar, dacă îi mai rămânea vreme. Astfel, nimeni 
nu avea să știe nimic. Nimeni, și-a spus îngrijorat; dar nici el. lar 
pe Jaime Astarloa îl îmboldea nevoia de a ști ce istorie sordidă 
palpita la fundul lucrurilor. Avea dreptul la asta, din multe 


motive. Dacă nu descoperea taina, nicicând n-avea să-și mai 
găsească pacea. 

Avea să hotărască mai târziu ce să facă cu ele: să le distrugă 
sau să le dea poliţiei. Acum însă, era grabnic să dea de cheia 
întregii afaceri. Dar era limpede că n-o putea face cu mijloace 
proprii. Pesemne cineva mai priceput în treburi politice... 

Gândul i-a zburat la Agapito Cârceles. De ce nu? Era tovarășul 
de cafenea și prietenul lui și, pe deasupra, urmărea pătimaș 
întâmplările politice din ţară. Nu încăpea îndoială că numele și 
faptele pomenite în misive aveau să-i fie cunoscute. 

A adunat hârtiile în graba mare, le-a dosit din nou după un 
rând de cărţi și, luându-și bastonul și jobenul, s-a repezit în uliţă. 
leșind din vestibul, și-a scos ceasornicul din buzunarul de la 
vestă: erau aproape ceasurile șase din seară. Fără îndoială, 
Agapito era la Progreso. Cafeneaua nu era departe de locuința 
lui, doar la vreo zece minute de mers pe jos; dar maestrul era 
grăbit. A oprit o trăsură și i-a poruncit surugiului să-l ducă acolo 
cât ai clipi din ochi. 

e 

L-a găsit pe Cârceles în ungherul lui obișnuit din cafenea, 
trâncănind despre rolul nefast pe care dinastiile de Austria și de 
Bourbon îl jucaseră în viaţa Spaniei. Cu lavaliera mototolită în 
jurul gâtului, ars de veșnicu-i dor nelecuit, Marcelino Romero 
câta drept la el, fără să-i dea ascultare, sugând, dus pe gânduri, 
un cubuleț de zahăr. Contrar obiceiului, Jaime Astarloa nu s-a 
pierdut în prea multe politeţuri; scuzându-se faţă de pianist, l-a 
luat deoparte pe Cârceles și i-a povestit istoria, în vorbe spuse 
pe jumătate, cu fel și chip de temeri: 

— E vorba de niște documente care se află la mine acasă, din 
pricini ce n-au nici în clin, nici în mânecă cu chestiunea. Aș avea 
nevoie ca un om cu știința domniei voastre sa-mi lămurească 
anumite îndoieli. Fără doar și poate, am toată încrederea că veţi 
da dovadă de toată discreția. 

Publicistul s-a arătat încântat. Pusese capăt disertaţiei despre 
decadenţa austro-bourbonică și, pe de altă parte, profesorul de 
muzică nu era un tovarăș de taclale prea plăcut. Așa că, după ce 
și-au cerut scuze de la Romero, cei doi au părăsit cafeneaua. 

Au hotărât să se ducă-n ulicioara Bordadores. Pe drum, 
Cârceles a pomenit în treacăt de tragica întâmplare din palatul 
Villaflores, despre care clevetea întreg Madridul. Avea oarecum 


știre de faptul că Luis de Ayala îi fusese client lui don Jaime și i-a 
cerut, cu bine cunoscuta curiozitate a breslei lui, atâtea 
amănunte despre întâmplare, încât, peste măsură de încurcat, 
maestrul de scrimă a văzut că nu putea schimba vorba cu una 
cu două, dând ocol răspunsurilor. Cârceles, care nu pierdea 
niciun prilej de a-și dovedi disprețul pentru aristocrație, nu s-a 
arătat deloc mișcat de moartea unui vlăstar al ei. 

— O muncă de care poporul suveran va fi scăpat cândva să 
bată ceasul, a proclamat lugubru, schimbând pe loc vorba în 
faţa privirii mustrătoare a lui don Jaime. După puţină vreme a 
luat-o însă de la capăt, de astă dată pentru a spune sus și tare 
că moartea marchizului făcea parte dintr-o istorie de fuste. 
Pentru jurnalist, lucrurile erau cum nu se poate mai limpezi: 
marchizului de los Alumbres i se dăduse pașaportul, trosc- 
pleosc, pentru cine știe ce onoare feștelită. Se zvonea că ar fi 
fost vorba de sabie sau cam așa ceva, adevărat? Pesemne că 
don Jaime avea știre. 

Maestrul de arme a văzut cu ușurare că ajunseseră în poarta 
locuinței lui. Pentru întâia oară acolo, Cârceles a dat să 
iscodească prin salonaș. De cum a zărit cărţile, s-a postat drept 
în faţa lor, cercetând cu priviri critice titlurile imprimate pe 
cotoare. 

— Nu-i rău deloc, a acceptat într-un sfârșit, cu generoasă 
indulgență.  Mie-mi lipsesc unele titluri serioase pentru 
înţelegerea vremurilor în care s-a potrivit să trăim. Aș spune că 
Rousseau și, poate, un pic de Voltaire. 

Jaime Astarloa nici că se sinchisea de vremurile în care se 
potrivise să trăiască și cu atât mai puţin de gusturile învechite 
ale lui Agapito Cârceles în materie de literatură și filosofie, astfel 
încât și-a întrerupt tovarășul cu cât mai mult tact, îndreptând 
vorba spre cele ce-i interesau. Cârceles a uitat de cărți și a prins 
vorba din zbor cu vizibil interes. Don Jaime a scos documentele 
din ascunzătoare. 

— Înainte de orice, don Agapito, mă încred în onoarea 
domniei voastre, de prieten și cavaler, și nădăjduiesc că veți 
trata totul cu cea mai mare discreţie. Vorbea cu nespusă 
gravitate și a băgat de seamă că publicistul era mișcat de tonul 
lui. Am cuvântul domniei voastre? 

Cârceles și-a dus solemn mâna la piept. 

— Aveţi cuvântul meu, fără doar și poate că-l aveţi. 


Don Jaime s-a socotit că, poate, greșea încrezându-se în 
Agapito; dar, o dată ajunși aici, nu mai putea da înapoi. A 
răsfirat hârtiile pe masă. 

— Din pricini pe care nu vi le pot împărtăși, căci taina nu-mi 
aparţine, aceste scrisori sunt acum în mâinile mele. Ele au toate 
un înțeles de taină care mie-mi scapă și pe care, deși nu e de 
prea mare însemnătate pentru mine, trebuie să-l dezleg. Pe 
obrazul lui Cârceles se citea acum interesul deșteptat de 
vorbele ce se desprindeau, nu fără oarecare greutate, de pe 
buzele maestrului. Pesemne că totul e din pricină că nu cunosc 
treburile politice ale naţiunii; dar nu pot, cu foarte mica-mi 
putere de înţelegere, să dau sens acestor misive, care fără doar 
și poate au unul. De aceea am hotărât să recurg la domnia 
voastră, căci sunteţi versat în soiul acesta de lucruri. Binevoiţi 
să le citiţi și să încercaţi a deduce de ce anume se leagă, iar 
apoi faceţi-mi cunoscută autorizata opinie a domniei voastre. 

Cárceles a stat locului câteva clipe, ţintuindu-l cu privirea, iar 
maestrul de scrimă a înțeles că jurnalistul era mișcat. Apoi și-a 
trecut limba peste buze și a privit actele de pe masă. 

— Don Jaime, a spus într-un sfârșit, cu nespusă admiraţie, 
nicicând nu m-ar fi dus gândul că domnia voastră... 

— Nici pe mine, i-a tăiat-o scurt maestrul de arme. Și, ca să 
fiu drept, trebuie să vă mărturisesc că vraful de hârtii se află aici 
în pofida vrerii mele. Dar nu am alegere; trebuie să aflu ce 
înseamnă. Cârceles a mai privit o dată foile, fără să se hotărască 
a le atinge. Simţea, fără îndoială, că-n ele se ascundea ceva 
grav. În sfârșit, de parcă s-ar fi hotărât dintr-o dată, s-a așezat la 
masă și le-a luat în mână. Don Jaime a rămas în picioare, lângă 
el. Dată fiind împrejurarea, hotărâse să lase la o parte 
obișnuitele-i formalisme și să le citească din nou peste umărul 
prietenului său. 

Când a văzut antetele și semnăturile primelor misive, 
publicistul a înghiţit zgomotos în sec. S-a întors de vreo două ori 
și a privit neîncrezător spre maestru, dar nu a scos nicio vorbă. 
Citea în tăcere, întorcând cu grijă paginile, zăbovind cu degetul 
arătător pe câte-un nume pomenit acolo. Când a ajuns pe la 
jumătate, s-a oprit pe neașteptate, de parcă i-ar fi venit un 
gând, și a luat-o precipitat de la capăt, citind din nou primele foi. 
O strâmbătură, ușoară ca un surâs, s-a desenat pe obrazu-i 
prost bărbierit. O vreme a citit din nou, iar don Jaime, care nu 


cuteza să-l întrerupă, a așteptat cu sufletul la gură și plin de 
nădejde. 

— V-aţi dumirit oarecum? a întrebat în sfârșit, fără a se mai 
putea abţine. 

Jurnalistul a făcut un gest grijuliu. 

— E cu putință. Dar e vorba doar de o anumită înțelegere. 
Trebuie să mă conving că suntem pe calea cea bună. 

Incruntat, s-a cufundat din nou în citit. După o clipă, a dat 
încetișor din cap, de parcă ar fi găsit un lucru pe care-l căuta. S- 
a oprit din nou și a ridicat gânditor privirile în tavan. 

— A fost ceva, a spus sumbru, vorbind ca pentru sine. Nu-mi 
aduc prea bine aminte, dar trebuie că s-a petrecut... pe la 
începutul anului trecut. Da, era vorba de niște mine. A fost ceva 
contra lui Narváez; se zicea că ar fi fost băgat în afacere. Cum Îl 
chema pe omul acela? 

Jaime Astarloa nu-și aducea aminte să fi fost atât de tulburat 
niciodată în întreaga-i viaţă. Deodată, obrazul lui Cárceles s-a 
luminat. 

— Sigur! Da' prost mai sunt! a exclamat, bătând cu palma în 
masă. Dar trebuie să cercetez numele... E cu putinţă să fie 
tocmai el? A răsfoit cât ai clipi din ochi hârtiile, căutându-le din 
nou pe primele. Pe crucea lui Hristos, don Jaime! E cu putinţă să 
nu vă fi dat seama? Aveţi în foile astea un scandal nemaivăzut! 
Vă jur că... 

S-au auzit bătăi în ușă. Cârceles a amuţit ca la comandă, 
cătând bănuitor spre vestibul. 

— Așteptaţi pe cineva? 

Maestrul de scrimă a făcut semn cu capul că nu, la fel de 
nedumerit ca și Agapito. Cu neașteptată prezenţă de spirit, 
publicistul a strâns foile, a privit în jur și, ridicându-se în graba 
mare, le-a pitit sub divan. Apoi s-a întors spre don Jaime. 

— Scăpaţi neîntârziat de oricine-ar fi! i-a șoptit la ureche. 
Domnia voastră și cu mine trebuie să vorbim! 

Năuc, maestrul de arme și-a aranjat dus pe gânduri lavaliera 
și a trecut prin sufragerie, îndreptându-se spre ușă. Nu se îndoia 
că avea să afle taina care-o adusese la el pe Adela de Otero și-l 
costase viaţa pe Luis de Ayala; faptul că ea începea să se 
destrame i se părea ireal. O clipă s-a întrebat dacă n-avea să se 
trezească și să priceapă că totul fusese doar o glumă absurdă, 
rod al propriei lui închipuiri. 


La ușă adăsta un jandarm. 

— Don Jaime Astarloa? 

Maestrul a simţit că i se face părul măciucă. 

— Eu sunt. 

Jandarmul a tușit ușor. Avea fața ţigănoasă și barba 
ciopârțită. 

— Mă trimite înălţimea Sa Șeful Poliţiei, don Jenaro Campillo. 
Vă roagă să aveţi bunăvoința de a merge cu mine, pentru a 
împlini o formalitate. 

Don Jaime l-a privit fără să priceapă. 

— Poftim? a întrebat, străduindu-se să câștige timp. 

Jandarmul l-a văzut nelămurit și a zâmbit, pentru a-l linişti: 

— Nu vă faceți griji; e doar o formă. Au apărut pesemne fapte 
noi legate de marchizul de los Alumbres. 

Maestrul de scrimă a clipit, nemulțumit de vizita aceea 
nepotrivită. Oricum, jandarmul pomenise de fapte noi. Pesemne 
ceva important. Poate că o găsiseră pe Adela de Otero. 

— Vă rog să așteptați o clipă. 

— Negreșit. Vedeţi-vă liniștit de treabă. 

L-a lăsat pe poliţist la ușă și s-a întors în salonaș, unde-l 
aștepta Cârceles, care ascultase toată discuţia. 

— Ce facem? a întrebat don Jaime încetișor. 

Jurnalistul i-a făcut semn să nu se tulbure. 

— Duceţi-vă, a spus. Eu vă aştept aici, profitând să citesc 
totul cu și mai mare luare-aminte. 

— Aţi descoperit ceva? 

— Cred că da, dar încă nu-s sigur. Trebuie să mă mai 
gândesc. Mergeţi fără grijă. 

Don Jaime a făcut un gest de încuviințare. Nu aveau altă 
ieșire. 

— Voi întârzia doar cât va fi de trebuinţă. 

— Nu vă temeţi. În privirile lui Agapito Cárceles licărea ceva 
ce nu-i prea era pe plac maestrului de arme. Asta, și a arătat 
spre ușă, are vreo legătură cu ceea ce tocmai am citit? 

Jaime Astarloa s-a îmbujorat. Totul stătea să-i scape din frâu. 
De câteva clipe începuse să pună stăpânire pe el o osteneală 
cumplită. 

— Încă nu știu. Așa cum stăteau lucrurile, nu-i părea nobil să-l 
mintă pe Cârceles. Vreau să spun că... Dar vorbim la întoarcere. 
Trebuie să-mi pun rânduială în minte. 


A strâns mâna prietenului său și a ieșit, urmându-l pe 
jandarm. O caretă oficială aștepta jos. 

— Unde mergem? a întrebat. 

Polițistul călcase într-o baltă și dădea să-și scuture apa de pe 
ghete. 

— La morgă, a răspuns. Și, așezându-se, a început să fluiere 
un refren la modă. 

e 

Campillo îl aștepta într-un cabinet al Institutului medico-legal. 
Avea stropi de sudoare pe frunte, peruca cu bucle și coadă i se 
strâmbase, iar pince-nez-ul îi atârna la capătul cordeluţei prinse 
de rever. Când l-a văzut intrând pe maestru, s-a ridicat zâmbind 
cuviincios. 

— Îmi pare nespus de rău, domnule Astarloa, că trebuie să ne 
vedem pentru a doua oară în aceeași zi și în atât de puţin 
plăcute împrejurări. 

Don Jaime a cătat neîncrezător jur-împrejur. Voia să pară 
neșovăielnic și să nu-și strice ultimele rămășițe de îndrăzneală, 
ce răbufneau, după câte se părea, din toţi porii. Totul trecuse 
dincolo de marginile între care suiau și coborau îndeobște 
emoţiile pe care obișnuia să și le ţină-n frâu. 

— Ce se petrece? a întrebat, fără a-și tăinui înfrigurarea. Eram 
acasă, dezlegând ceva de seamă... 

Jenaro Campillo a făcut un gest de scuză. 

— Fiţi fără grijă, nu vă stingheresc decât câteva minute. Știu 
că împrejurarea vă e neplăcută; dar, credeţi-mă, s-au ivit fapte 
neașteptate. A plescăit, parcă pentru a-și da pe față propria-i 
nemulţumire faţă de tot ce se petrecea. Și în ce zi, Sfinte 
Doamne! Veștile pe care tocmai le-am primit nu sunt nici ele 
prea de soi. Trupele răzvrătite vin asupra Madridului, se 
zvonește că regina s-ar putea vedea silită să plece-n Franța și 
există temeri în legătură cu o răzmeriţă pe ulite. Vedeţi deci ce 
panaramă! Dar, dincolo de împrejurările politice, dreptul comun 
trebuie să-și urmeze calea fără de ocol. Dura lex, sed lex. Nu 
credeţi? 

— lertaţi-mă, domnule Campillo, dar nu mă dumiresc. Nu mi 
se pare că acesta ar fi locul cel mai nimerit pentru a... 

Șeful poliţiei a ridicat o mână, cerându-i să aibă răbdare. 

— Sunteţi amabil să mă însoţiţi? 


A întins arătătorul, indicând drumul. Au coborât câteva trepte 
și au luat-o pe un coridor întunecat, cu pereţii acoperiţi cu plăci 
albe de faianță și pete de umezeală pe tavan. Era luminat de 
lămpi cu gaz, ale căror flăcări fremătau sub suflul ușor al 
aerului, ce l-a făcut pe Jaime Astarloa să tremure, căci purta 
doar redingota subţire de vară. Deși zgomotul pașilor li se 
pierdea până-n celălalt capăt al coridorului, bolta îl sporea în 
ecouri sinistre. 

Campillo s-a oprit și a împins o ușă cu geamuri de cristal 
șlefuit, invitându-și însoţitorul să intre primul. Maestrul de 
scrimă a pătruns într-un salonaș mobilat cu vechi fișiere din 
lemn întunecat la culoare. Când i-a văzut în ușă, un slujbaș 
municipal s-a ridicat din dosul unui pupitru. Era slab, de vârstă 
nedeslușită, iar halatul său alb era plin de pete galbene. 

— Numărul șaptesprezece, Lucio. Fii, te rog, gentil. 

Slujbașul a luat un formular de pe masă și, cu el în mână, a 
deschis una din ușile batante din celălalt capăt la încăperii. 
Inainte de a-l urma, polițistul a scos un puro din buzunar și i l-a 
oferit lui don Jaime. 

— Vă mulțumesc, domnule Campillo. V-am spus și azi- 
dimineaţă că nu fumez. 

Celălalt a înălţat mustrător o sprânceană. 

— Spectacolul pe care mă văd silit a vi-l oferi nu-i prea plăcut, 
a spus, punându-și ţigara de foi în gură și aprinzând un chibrit. 
Fumul de tutun te ajută îndeobște să suporţi atari lucruri. 

— Ce fel de lucruri? 

— Veţi vedea pe loc. 

— Orice-ar fi, nu-mi face trebuinţă să fumez. 

Polițistul a dat din umeri. 

— Cum vă e voia. 

Au pătruns într-un salon spaţios, cu aceleași plăci albe de 
faianţă pe pereți și cu pete identice de reveneală pe tavanul nu 
prea înalt. Într-un ungher se afla un fel de lavoar mare, al cărui 
robinet picura fără răgaz. 

Don Jaime s-a oprit fără voie, și frigul ce domnea în încăpere l- 
a pătruns până-n oase. Nu mai fusese niciodată la morgă, și nu- 
și închipuise că putea fi atât de tristă și de posomorâtă. În 
lungul sălii erau aliniate o jumătate de duzină de mese mari de 
marmură; pe patru dintre ele, sub cearșafuri se profilau trupuri 
țepene. Infrigurat, maestrul de arme a închis pentru o clipă 


ochii, umplându-și și golindu-și plămânii aproape deodată. În 
încăpere plutea un iz ciudat. 

— Fenol, l-a dumirit polițistul. E folosit drept dezinfectant. 

Don Jaime a încuviințat, mut. Privirile i se puseseră pe unul 
dintre cadavrele întinse pe marmură. La un capăt al cearșafului 
se iveau picioarele unui bărbat. Băteau în galben și păreau să 
sclipească sub lumina de culoarea cerii prefirată de lămpi. 

Jenaro Campillo îi urmărise privirea. 

— Pe acesta-l cunoaşteţi, a spus cu o dezinvoltură care 
maestrului i s-a părut monstruoasă. Dar pe noi ne interesează 
altul. 

A împuns cu havana spre masa alăturată, acoperită cu alt 
cearșaf. Sub el se ghicea o făptură mai măruntă și mai fragilă. 

Polițistul a pufăit un vălătuc des de fum și l-a oprit pe don 
Jaime lângă cadavrul acoperit. 

— A apărut pe la jumătatea dimineţii, a spus, plutind pe 
Manzanares”. Cam pe când domnia voastră și cu mine vorbeam 
tihnit în palatul Villaflores. Fără doar și poate că au azvârlit-o în 
râu noaptea trecută. 

— Au azvârlit-o? 

— Da, a râs sarcastic, de parcă ar fi descoperit ceva negrăit 
de vesel. Vă pot asigura că e orice, dar nici sinucidere, nici 
accident. Chiar nu vreţi să-mi urmaţi sfatul și să trageţi de 
câteva ori dintr-o havană? Cum vă e voia. Dar tare mă tem, 
domnule Astarloa, că va trece multă apă pe gârlă până să uitaţi 
ce veți vedea; nu-i deloc ușor. Cu toate acestea, mărturia 
domniei voastre ne e de trebuinţă pentru a încheia 
recunoașterea. Una care nu-i deloc lesne de făcut. Veţi vedea 
chiar acum din ce pricină. 

Vorbind, i-a făcut semn slujbașului, care a dat cearșaful 
deoparte. Maestrul de scrimă a simţit cum din stomac îi urca 
spre ţeastă o ameţeală profundă, și cu chiu, cu vai a putut să şi- 
o stăpânească, trăgând cu deznădejde aer în piept. Picioarele i 
s-au muliat și a trebuit să se sprijine de masă ca să nu cadă. 

— O recunoașteţi? 

Don Jaime s-a străduit să privească la cadavrul despuiat. Era 
o femeie tânără, de statură mijlocie, care pesemne că doar cu 
câteva ore în urmă mai era încă atrăgătoare. Pielea era de 
culoarea cerii, pântecele îi căzuse adânc între oasele șoldurilor, 


23 Râul care străbate Madridul. 


iar sânii, ce fuseseră pesemne învolţi în timpul vieţii, îi lunecau 
de-o parte și de alta a trupului, spre braţele nemișcate și 
țepene, întinse în lungul coastelor. 

— Bună treabă, așa-i? a murmurat Campillo din spate. 

Cu o ultimă sforțare, maestrul de arme a privit din nou la ceea 
ce nu cu multă vreme în urmă fusese un chip. In locul lui erau 
acum numai piele, carne și oase măcelărite. Nasul nu mai era 
deloc, iar gura era doar o gaură neagră fără buze, în care se 
deslușeau câţiva dinţi sparţi. In locul ochilor se zăreau doar 
două găvane roșietice. Părul negru și des era murdar și încâlcit, 
plin cu mâl de râu. 

Nemaiputându-i îndura vederea, cutremurându-se de oroare, 
don Jaime s-a tras departe de masă. A simţit sub braț mâna 
prevenitoare a poliţistului, a tras în piept mirozna havanei lui și 
i-a auzit apoi șoapta. 

— O recunoașteţi? 

Don Jaime a făcut semn cu capul că nu. Prin mintea-i urgisită 
s-a perindat icoana vechiului coșmar: o păpușă oarbă plutind pe 
un iaz. Dar abia la vorbele lui Campillo i s-a strecurat încet până- 
n cel mai ascuns cotlon al sufletului frigul de moarte: 

— Cu toate acestea, domnule Astarloa, ar trebui să o puteţi 
recunoaște, în pofida rănilor. E vechea elevă a domniei voastre, 
doña Adela de Otero! 


e Capitolul al șaptelea * 
Cu privire la ademenire 


„În scrimă, a ademeni adversarul 
înseamnă a-l face să-și părăsească 
poziția de gardă." 


A priceput cu greu că șeful poliţiei îi vorbea de câtăva vreme. 
leșiseră din beci și se aflau din nou la același nivel cu ulița, într- 
un cabinet micuț din Institutul medico-legal. Astarloa stătea 
nemișcat, rezemat de spătarul scaunului; privea orbește la o 
gravură înceţoșată ce atârna pe perete, un peisaj nordic, cu 
lacuri și brazi. Brațele-i atârnau de-o parte și de alta a trupului, 
iar ochii cenușii erau goi, acoperiţi parcă de un văl opac. 

— Am găsit-o prinsă în trestii, pe malul stâng, sub podul 
Toledo. E ciudat că nu a purtat-o curentul, când te gândești ce 
ploaie zdravănă a căzut azi-noapte; asta ne îngăduie să credem 
că au aruncat-o în apă înainte de ivirea zorilor. Dar nu izbutesc 
să pricep de ce s-au ostenit s-o ducă până acolo, în loc să o lase 
în casa ei. 

Campillo a tăcut și l-a privit întrebător pe maestru, parcă 
pentru a-i îngădui să întrebe ceva. Nezărind însă nimic pe chipul 
lui, a ridicat din umeri. Mai avea încă ţigara de foi între buze și-și 
curăța sticlele pince-nez-ului cu batista mototolită pe care-o 
scosese din buzunar. 

— Când m-au înștiințat că au găsit cadavrul, am ordonat să se 
forțeze ușa casei. Trebuia să o fi făcut mai din vreme, pentru că 
acolo, în casă, totul era cât se poate de urât: urme de luptă, 
mobile stricate și sânge. Mult sânge, ca să spun drept. O baltă 
mare în iatac și o dâră pe coridor... Parcă s-ar fi tăiat un vițel, 
dacă-mi îngăduiţi să vorbesc astfel. L-a privit pe maestrul de 
scrimă, vrând să vadă cum îi primea spusele; voia să afle, 
poate, dacă istorisirea era îndeajuns de realistă pentru a-l 
mișca. Pesemne că nu a izbutit, pentru că s-a încruntat, a frecat 
și mai energic pince-nez-ul și a înșirat mereu alte și alte 
amănunte macabre, cercetându-l fără întrerupere cu coada 
ochiului. Se pare că au omorât-o foarte... conștiincios și apoi au 
scos-o pe ascuns și au zvârlit-o în râu. Nu știu dacă la mijloc a 
mai fost și altceva, înțelegeţi ce vreau să spun, tortură sau 


altele asemenea; deși, ţinând seama de starea în care-au adus- 
o, tare mă tem că da. Singurul lucru de care nu mă îndoiesce că 
doamna de Otero a trecut prin toate relele înainte de a părăsi, 
destul de moartă, locuinţa din uliţa Riano... 

Campillo s-a oprit, pentru a-și potrivi cu grijă pince-nez-ul, 
după ce a privit în zare, cu un aer mulțumit, luciul lentilelor. 

— Destul de moartă, a repetat îngândurat, înainte de a-și 
reînnoda șirul vorbelor. În iatac am găsit și unele șuviţe de păr 
care, neîndoielnic, îi aparţin răposatei. Lângă ele era o bucată 
de stofă albastră, pesemne smulsă în luptă, ce se potrivește cu 
gaura din rochia pe care o purta când au scos-o din râu. 
Polițistul a băgat două degete în buzunarul de sus al vestei și a 
scos un ineluș, o verigă de argint. Cadavrul avea asta pe inelarul 
de la mâna stângă. Aţi văzut-o vreodată? 

Jaime Astarloa a mijit pleoapele și apoi le-a deschis, de parcă 
s-ar fi trezit dintr-un somn nesfârșit. S-a întors, nespus de palid, 
spre Campillo; până și ultima boare de sânge îi fugise din obraji. 

— Poftim? 

Polițistul s-a înfipt mai bine-n scaun; fără doar și poate, 
nădăjduise ca Jaime Astarloa să-și dea mai mult interes, dar 
purtarea-i somnambulescă începea să-l scoată din pepeni. După 
emoția primelor clipe, acesta se închisese într-o muţenie 
îndărătnică, de parcă nu i-ar fi păsat nici cât negru sub unghie 
de întreaga întâmplare. 

— Vă întrebam dacă aţi văzut vreodată această verigă. 

Maestrul de arme a întins mâna și a apucat între degete 
inelușul firav de argint. l-a venit din nou în cuget dureroasa 
amintire a strălucirii lui pe mâna cu piele mată. L-a pus apoi pe 
masă. 

— Era al Adelei de Otero, a confirmat nepăsător. 

Campillo a făcut încă o încercare. 

— Nu izbutesc să pricep, domnule Astarloa, de ce s-au 
înverșunat așa împotriva ei. Din răzbunare? Sau or fi vrut să-i 
smulgă vreo destăinuire? 

— Nu am habar. 

— Știţi, poate, dacă femeia avea dușmani? 

— Nici asta. 

— Mare păcat de ce i-au făcut. Pesemne că a fost foarte 
frumoasă. 


Don Jaime s-a gândit la gâtul gol, cu pielea mată, sub pletele 
negre strânse pe ceafa cu agrafa de sidef. Și-a adus aminte de 
ușa întredeschisă, de foșnetul jupoanelor, de pielea ei, sub care 
părea că se ascunde o toropeală negrăit de dulce. „Eu nu exist”, 
spusese ea în noaptea când totul fusese cu putinţă, dar nimic nu 
se petrecuse. Acum era adevărat; nu mai exista. Mai era doar 
carnea moartă, putrezind pe masa de marmură. 

— Peste poate, a răspuns după un timp. Adela de Otero era 
nespus de frumoasă. 

Polițistul s-a gândit că-și pierduse mult prea multă vreme cu 
maestrul. A strâns inelușul, a aruncat havana în scuipătoare și s- 
a ridicat. 

— Întâmplările de azi v-au zdruncinat, iar vina e numai a mea, 
a spus. Dacă credeţi de cuviință, mâine dimineaţă, după ce vă 
veți fi odihnit și vă veţi fi venit în fire, am putea vorbi din nou. 
Sunt sigur că este o legătură între moartea marchizului și cea a 
femeii, iar domnia voastră sunteți unul din puţinii care mă pot 
ajuta să găsesc calea de urmat în toată istoria. Ce părere aveţi: 
în cabinetul meu de la Guvern, la orele zece, e bine? 

Jaime Astarloa l-a privit pe poliţist de parcă îl vedea prima 
oară. 

— Sunt suspect? a întrebat. 

Campillo a clipit din ochii de pește. 

— Cine dintre noi nu e, în vremurile astea? a comentat frivol. 

Dar maestrul de scrimă nu părea mulţumit de răspuns. 

— Vorbesc cu temei. Vreau să știu dacă mă bănuiți de ceva. 

Campillo s-a legănat pe picioare, cu o mână în buzunarul 
pantalonilor. 

— Nu în chip deosebit, dacă asta vă liniștește, a răspuns după 
câteva clipe. Dar nu pot exclude încă pe nimeni, iar domnia 
voastră sunteți singurul care mi-e la îndemână. 

— Mă bucur să vă fiu de folos. 

Polițistul a surâs împăciuitor, parcă cerând înțelegere. 

— Nu vă simţiţi jignit, domnule Astarloa, a spus. La urma 
urmelor, veţi fi de acord cu mine că multe fire se îndărătnicesc 
să se lege de la sine: mor doi din clienţii domniei voastre. Au 
ceva comun: scrima. Unul e omorât cu floreta. Totul se învârte 
în jurul aceluiași lucru, deși nu cunosc două date importante: în 
jurul a ce anume se petrec faptele și ce rol jucaţi domnia 
voastră în ele. Dacă, într-adevăr, jucaţi vreunul. 


— Îmi dau seama ce vă frământă, dar, cu părere de rău, nu vă 
pot fi de niciun folos. 

— Mie-mi pare și mai rău. Dar veţi pricepe că, așa cum stau 
lucrurile, nu pot să vă trec cu vederea ca posibil participant la 
cele petrecute. La etatea mea și cu tot ce știu de când sunt în 
breaslă, în atari treburi nu o trec cu vederea nici pe biata mama. 

— Vorbind pe șleau, mă aflu sub urmărire. 

Campillo s-a strâmbat, de parcă, în ceea ce-l privea pe 
maestrul de arme, o asemenea vorbă ar fi fost prea mare. 

— Să spunem că încă-mi mai e de trebuință mult stimata 
colaborare a domniei voastre, domnule Astarloa. Dovadă că v- 
am invitat mâine la cabinetul meu. Și că vă rog, cu tot respectul 
cuvenit, să aveţi bunătatea de a nu părăsi orașul și de a fi lesne 
de găsit. 

Don Jaime a încuviințat în tăcere, aproape neatent, și s-a 
ridicat, luându-și pălăria și bastonul. 

— A fost cercetată slujnica? a întrebat. 

— Care slujnică? 

— Cea care lucra pentru doña Adela. Cred că o cheamă Lucia. 

— Ah! lertaţi-mă, vă rog. Nu pricepusem bine. Da, slujnica, 
desigur. Ei bine, nu. Vreau să spun că n-am putut da de ea. 
Portăreasa crede că a fost concediată acum vreo săptămână și 
că de atunci n-a mai dat pe acolo. Nu are niciun rost să vă mai 
spun că am răsturnat pământul, doar om găsi-o. 

— Și ce-au mai zis portarii? 

— Nici ei nu ne-au fost de prea mare ajutor. Aseară, din 
pricina furtunii, n-au auzit nimic. În ce-o privește pe doamna de 
Otero, știu foarte puţine. Și, chiar dacă știu ceva, tac din 
prevedere sau de fiică. Casa nu era a ei; o închinase cu trei luni 
în urmă printr-un terț, un împuternicit, pe care l-am cercetat 
fără folos. Și-a adus puţine bagaje. Nimeni nu știe de unde 
venea, deși avem dovezi cum că ar fi trăit un timp în 
străinătate. La revedere, domnule Astarloa. Și nu uitaţi de 
întâlnirea noastră. 

Maestrul l-a privit cu nepăsare. 

— N-am să uit. Bună seara. 

e 

A zăbovit îndelung în cale, sprijinindu-se în baston și privind 
cerul întunecat; stratul de nori se destrămase, lăsând vederii 
câteva stele. Oricine ar fi trecut pe lângă el ar fi rămas, fără 


îndoială, uimit privindu-i faţa abia luminată de văpaia ștearsă a 
felinarelor cu gaz. Obrazul osos al maestrului de scrimă părea 
tăiat în piatră, ca într-o lavă care cu doar câteva clipe mai 
înainte fusese fierbinte și acum se întărise sub suflul frigului de 
moarte. Dar nu era vorba doar de obraz. Simţea în piept, rar și 
molcom, bătăile inimii, asemenea celor ce-i zvârcoleau șerpi sub 
tâmple. Nu știa din ce pricină sau, ca să fim drepţi, nu-și 
îngăduia să se gândească prea mult la asta; de când privise 
cadavrul Adelei de Otero, zăpăceala ce-l scosese din minţi în 
ultimele ore se spulberase ca prin minune. Morga înghețată 
părea că-și lăsase pecetea înlăuntru-i. Dar acum mintea i se 
limpezise; își putea ţine întru totul în frâu până și ultimul mușchi 
al trupului. Era ca și cum lumea înconjurătoare și-ar fi recăpătat 
adevăratele măsuri și el ar fi putut-o privi din nou, în felul lui, 
oarecum de la depărtare, după ce-și regăsise vechea 
seninătate. 

Ce se petrecuse oare cu el? Maestrul de arme nu știa. Era 
sigur însă că, din pricini neștiute, moartea Adelei de Otero îl 
izbăvise, risipind ocara și umilinţa ce-l chinuiseră în ultimele 
săptămâni într-atât, încât îl aduseseră pe pragul nebuniei. Ce 
amară mulţumire îl încerca acum, descoperind că fusese tras pe 
sfoară nu de călău, ci de victimă! De-acum înainte, totul avea să 
fie altminteri. Avea, în sfârșit, trista mângâiere de a ști că nu 
fusese vorba de uneltirea unei femei, ci de planul dus cu îngrijire 
la bun sfârșit de cineva fără scrupule și fără suflet, un ucigaș 
neîndurător, pe care nu-l știa încă, dar poate că avea să-l afle 
graţie epistolelor pe care Agapito Cârceles le va fi descifrat de- 
acum în casa din ulița Bordadores. Venise momentul să întoarcă 
foaia. Marioneta ieșea din joc, își rupea firele. Avea să lucreze 
după propria-i voie; de aceea nu-i spusese nimic poliţistului. 
Acum, o dată risipit zbuciumul, creștea fără zăgaz în el o mânie 
de piatră, o ură fără sfârșit, trează și liniștită. 

Maestrul a tras adânc în piept aerul proaspăt al nopţii și, 
sprijinindu-se cu toată puterea în mânerul bastonului, s-a 
îndreptat spre casă. Sosise clipa să afle, căci bătuse ceasul 
răzbunării. 

e 

A trebuit să dea mai multe ocoluri. Deși bătuseră de ceva 
vreme ceasurile unsprezece din noapte, pe ulite domnea 
agitația. Soldaţi și jandarmi călare patrulau peste tot, iar la 


răscrucea ulicioarei Hileras a deslușit urmele unei baricade, pe 
care mai mulţi locuitori de prin împrejurimi o făceau bucățele 
sub privirile atente ale forțelor de ordine. Dinspre Plaza Mayor 
venea zgomot mare; o ceată de halebardieri din Gardă trecea 
prin faţa Teatrului Regal cu baionetele la pușcă. Noaptea era 
tulbure, dar Jaime Astarloa, adânc cufundat în propriile gânduri, 
abia a aruncat o privire spre cele ce se petreceau în jurul său. A 
urcat în goană scările și a deschis ușa, așteptând să dea de 
Cârceles. Dar locuinţa era pustie. 

A aprins un chibrit și l-a apropiat de fitilul lămpii, nevenindu-i 
să creadă că publicistul era lipsă la apel. Cuprins de presimţiri 
negre, a aruncat zadarnic o privire în iatac și în galeria de 
scrimă. S-a întors în cabinet, a scotocit sub divan și-n dosul 
cărţilor de pe raft, dar n-a găsit actele. Totul e absurd, și-a spus. 
Agapito Cârceles nu putea să fi plecat așa, pur și simplu, fără a 
vorbi mai întâi cu el. Unde-o fi dosit oare scrisorile? Prin minte i- 
a trecut un gând ce l-a făcut să se cutremure: nu cumva le luase 
cu el? 

Privirile i-au căzut pe o foaie de hârtie lăsată pe masa de 
scris. Înainte de a pleca, Agapito îi scrisese câteva rânduri: 


Stimate don Jaime, 
Afacerea-i pe drumul cel bun. Mă văd silit să ies, 
pentru a face unele cercetări. Aveţi încredere în mine. 


Foaia nu era nici măcar semnată. Maestrul de scrimă a tinut-o 
preţ de o clipă între degete, apoi a mototolit-o și a azvârlit-o pe 
dușumea. Era limpede ca lumina zilei că Agapito luase epistolele 
cu el, și asta l-a mâniat. Dintr-o dată, i-a părut rău că se- 
ncrezuse în jurnalist și s-a blestemat în gura mare pentru prostia 
făcută. Dumnezeu știa pe unde se plimba individul acela cu 
hârtiile pe care Luis de Ayala și Adela de Otero le plătiseră cu 
propria lor viaţă. 

A luat fără-ntârziere o hotărâre și, fără să se gândească prea 
mult, a coborât scările. Ştia unde locuia Cárceles; era gata să 
meargă la el acasă, să-și recapete scrisorile și să-l silească să-i 
mărturisească tot ce știa, chiar de-ar fi trebuit să folosească 
forţa. 

S-a oprit pe palier, încercând să judece. Povestea aceea nu 
era nici pe departe un joc. „Doar n-o să-mi pierd capul din nou”, 


și-a spus, încercând să-și ţină firea, tocmai pentru că era gata- 
gata să și-o piardă. În bezna scării pustii, s-a rezemat de perete, 
calculând pașii pe care urma să-i facă. Fără doar și poate, mai 
întâi trebuia să meargă la Cârceles acasă. Și apoi? Apoi, singura 
cale judicioasă ducea drept la Jenaro Campillo; se jucase destul 
de-a v-aţi-ascunselea cu el. A cugetat amărăt la timpul preţios 
pe care-l pierduse din pricina propriilor temeri și a hotărât să nu 
mai repete greșeala. Avea să fie sincer cu șeful poliţiei și să-i 
predea hârtiile lui Ayala, pentru ca măcar Justiţia să-și urmeze 
cursul așa cum se cuvenea. A zâmbit trist, închipuindu-și cum 
avea să-l primească don Jenaro a doua zi de dimineaţă, când 
avea să i se înfăţișeze cu vraful de misive sub braţ. 

A luat în considerare și posibilitatea de a se duce la poliţie 
înainte de a-l vedea pe Cárceles, dar asta însemna să facă față 
mai multor greutăţi. Una era să ai dovezile în mână și alta, cu 
totul alta, să înșiri o istorioară căreia i se putea da sau nu 
crezare; o istorioară care, pe deasupra, era întru totul contrară 
spuselor lui din timpul celor două întrevederi avute cu Campillo 
în ziua aceea. Și, colac peste pupăză, Cárceles, ale cărui intenţii 
îi erau necunoscute, putea pur și simplu să nege totul; nici nu-și 
semnase biletul, unde, de altminteri, nu pomenea nici măcar în 
treacăt problema care-i preocupa. Nu. Era limpede ca lumina 
zilei. Mai întâi trebuia să-l caute pe prietenul necredincios. 

Atunci, abia atunci, a priceput ceva și l-a trecut un fior 
neplăcut. Răspunzătorul de cele petrecute, oricine ar fi fost, 
omorâse până acum doi oameni și, la nevoie, putea să-l ucidă și 
pe al treilea. Dar faptul că era și el în primejdie, că putea fi 
omorât ca și ceilalţi, nu l-a îngrijorat prea tare. Gândul l-a 
frământat doar câteva clipe, și a priceput uimit că o asemenea 
posibilitate îi trezea mai mult curiozitatea decât teama. Privite 
astfel, lucrurile erau mai simple, și le putea analiza în lumina 
propriilor lui gânduri. Nu mai era vorba de întâmplări străine, în 
care se vedea băgat împotriva voinţei sale, forțat la neputinţă; 
căci asta-i pricinuise până atunci tulburare și spaimă. Dar, dacă 
el însuși putea fi următoarea victimă, totul era mai lesnicios, 
fiindcă nu mai trebuia să se mărginească la a merge pe urmele 
sângeroaselor semne lăsate de ucigași; ei singuri vor veni la el. 
La el. Sângele bătrânului maestru de scrimă a clocotit gata de 
luptă în vinele-i ostenite. De prea multe ori se văzuse silit de-a 
lungul vieții să pareze fel și chip de lovituri, ca să se mai sperie 


de încă una, chiar dacă era dată din spate. Pesemne că Luis de 
Ayala și Adela de Otero nu stătuseră la pândă; dar el da, el avea 
să stea. Așa cum obișnuia să le spună elevilor, tuşa în tert nu 
era la fel de lesnicioasă ca aceea în cuartă. lar el se pricepea să 
pareze loviturile în terț. Dar și să le dea. 

S-a hotărât. Chiar în acea noapte avea să-și recapete hârtiile 
încredințate de Luis de Ayala. Cu ele-n minte, s-a întors pe 
scară, a deschis ușa, și-a agăţat bastonul în cuier, lângă 
umbrele, și a luat altul, din mahon și cu mâner de argint, ceva 
mai greu decât cel dinainte. A coborât din nou scara, trecând 
distrat bastonul peste barele de fier forjat ale balustradei. In 
baston avea ascunsă o sabie din cel mai de soi oţel, ascuțită ca 
un brici. 

e 

A zăbovit în faţa ușii de la intrare, aruncând o privire 
prevăzătoare într-o parte și în alta, înainte de a se aventura prin 
furnicarul umbrelor din ulicioara pustie. A coborât până la 
răscrucea cu ulița Arenal și, la lumina unui felinar, lângă zidul de 
cărămizi al bisericii San Ginés, a privit acele ceasornicului. Mai 
erau douăzeci de minute până la miezul nopții. 

A făcut câţiva pași. Abia de putea distinge câte ceva în uliţă. 
Din pricina ultimelor întâmplări, oamenii hotărâseră să se 
zăvorască în case și doar câte un pierde-noapte mai cuteza să 
hoinărească prin Madridul care, sub palidele lumini ale nopţii, 
părea un oraș-fantomă. Soldaţii de la răscrucea cu ulița Postas 
dormeau înveliți în mantale pe trotuare, lângă puștile așezate în 
piramidă. O santinelă, cu obrajii umbriţi de viziera chipiului, a 
dus mâna la cozoroc, răspunzând la salutul lui Jaime Astarloa. In 
faţa Poștei, câţiva jandarmi păzeau clădirea cu mâna pe 
mânerul sabiei și carabina-n spate. Luna rotundă se ițea 
roșiatică din dosul acoperișurilor întunecate, în capătul șoselei 
San Jerónimo. 

Maestrul de arme a avut noroc. O berlină de închiriat i-a tăiat 
calea chiar la cotul drumului ce ducea spre Alcalá, tocmai când 
era deznădăjduit că nu avea s-o mai găsească. Surugiul se 
îndrepta spre casă și l-a acceptat cam în silă. Don Jaime s-a 
instalat pe banchetă și i-a dat adresa lui Agapito Cârceles, o 
casă veche de pe lângă Puerta de Toledo. Cunoștea locul din 
întâmplare, și s-a felicitat pentru asta. Cândva, Cârceles stăruise 
să-i poftească la el pe toţi amicii de la cafeneaua Progreso, 


pentru a le citi primul și al doilea act din drama sa Toti ca unul 
sau Poporul suveran, o compoziţie vijelioasă, în versuri libere, 
ale cărei prime două foi, dacă s-ar fi nimerit vreodată să fie 
reprezentate pe-o scenă, ar fi fost de-ajuns pentru a-l trimite pe 
autor să petreacă ceva vreme în orice temniţă din Africa, fără ca 
neobrăzatul plagiat după Fvuenteovejuna?* să-i poată servi drept 
circumstanţă atenuantă. 

Ulicioarele întunecate defilau pustii prin fața ferestruicii 
deschise a trăsurii; se auzea doar tropotul calului și pocnetul 
biciului din mâna surugiului. Jaime Astarloa chibzuia la purtarea 
pe care ar fi fost nimerit să o adopte față de prietenul său. Nu 
încăpea îndoială că publicistul descoperise în hârtiile acelea 
ceva scandalos, de care inima îl îndemna să profite de unul 
singur. Nu era dispus să îngăduie așa ceva, printre altele și 
pentru că-l indigna abuzul de încredere al cărui obiect fusese. 
Potolindu-se un pic, s-a gândit că era cu putinţă și ca Agapito 
Cârceles să nu fi fost rău intenţionat când luase foile cu el; voise 
pesemne să facă doar unele cercetări cu ele-n mână, 
comparându-le cu date arhivate în propria-i locuință. Oricum, 
avea să scape curând de îndoieli. Trăsura se oprise și surugiul 
se aplecase pe capră. 

— Aici e, domnule. Uliţa Taberna. 

Fundătura era strâmtă și prost luminată; pe deasupra, puțea 
a murdărie și a poșircă. Don Jaime i-a poruncit să-l aștepte o 
jumătate de ceas, dar surugiul nu s-a învoit, spunând că era 
foarte târziu. Atunci maestrul i-a plătit, și trăsura s-a îndepărtat. 
A pornit-o prin fundătură, încercând să deslușească unde se afla 
casa prietenului. 

N-a găsit-o prea curând, și a izbutit numai din pricină că și-a 
amintit că ajungeai la ea printr-un patio în care se intra printr-o 
arcadă. O dată ce a dat de ea, a căutat aproape pe pipăite scara 
și a urcat până la ultimul cat, sprijinindu-se de balustradă și 
ascultând scârțâitul treptelor de scândură sub picioarele sale. 
Când a ajuns în galeria interioară ce da ocol celor patru pereţi ai 
acelui patio, a scos din buzunar o cutie cu chibrituri și a aprins 
unul. Nădăjduia să nu fi greșit ușa, pentru că altminteri ar fi 
trebuit să piardă vremea cu lămuriri deloc plăcute; nu putea 


24 Celebră dramă scrisă de Lope de Vega, al cărei personaj colectiv, locuitorii satului 
cu același nume, își asumă vina colectivă a unei răzmeriţe cu vorbele Todos a una 
(„Toţi ca unul”), plagiate de Cârceles în piesa lui de teatru. 


deștepta vecinii la ora aceea. A bătut de două ori în ușă, dând 
de fiecare dată trei lovituri cu mânerul bastonului. 

A așteptat în zadar. A bătut din nou și și-a lipit urechea la ușă, 
nădăjduind să audă oareceva; dar înlăuntru domnea o tăcere 
deplină. Dezamăgit, și-a spus că pesemne Cârceles nu se afla 
acolo. Dar unde putea fi la ceasul acela? A bâjbâit șovăielnic și a 
bătut din nou în ușă, de astă dată cu mai multă vlagă, cea a 
pumnului. Probabil că jurnalistul dormea un somn adânc. A 
ascultat din nou, dar tot în zadar. 

A făcut un pas înapoi, sprijinindu-se cu spatele de balustrada 
galeriei. Totul părea de nedezlegat până a doua zi, fapt deloc 
încurajator. Trebuia să-l vadă neîntârziat pe Cárceles sau, cel 
puțin, să-și recapete scrisorile. După o scurtă șovăială, a hotărât 
să le creadă furate. Pentru că, neîndoios, oricare-i vor fi fost 
motivele, Cárceles comisese pur și simplu un furt. lar gândul l-a 
umplut de mânie. 

De câteva clipe, un gând îi dădea târcoale, și s-a trezit 
luptând cu propriile-i mustrări de conștiință: să spargă ușa. La 
urma urmelor, de ce nu? Când îi luase hârtiile, publicistul se 
comportase deplorabil. Pe când cazul lui era diferit. Jaime 
Astarloa nu voia decât să ia înapoi ceea ce, în tragice 
împrejurări, ajunsese să-i aparţină. 

S-a apropiat de ușă și a bătut din nou, fără nădejde. Ducă-se 
dracului menajamentele. N-a mai așteptat să i se răspundă, ci a 
pipăit broasca, încercând să vadă cât de solid era prinsă-n ușă. 
A aprins un chibrit și a cercetat-o cu luare-aminte. Nu era cazul 
s-o scoată, pentru că ar fi deșteptat vecinii. Pe de altă parte, nici 
nu părea prea zdravănă. Ciudat, dar, aplecându-se și privind 
prin gaură, i s-a părut că deslușește vârful unei chei băgate-n 
broască pe dinăuntru. S-a îndreptat de spate, frecându-și 
nerăbdător mâinile. La urma urmelor, poate că Agapito era 
înăuntru. Pesemne că, închipuindu-și cine-l vizita, nu voia să 
deschidă și-l lăsa să creadă că nu era acasă. Toate astea nu-i 
plăceau deloc, și maestrul de scrimă se simțea mai hotărât cu 
fiecare clipă ce trecea. Avea să-i plătească stricăciunile lui 
Cârceles, dar era hotărât să pătrundă-n casă. 

A privit în jur, iscodind după ceva cu care să poată forța 
broasca. Nu se prea pricepea la astfel de treburi, dar și-a 
închipuit că, de-ar fi găsit ceva ce-i putea servi drept pârghie, 
ușa avea să se deschidă într-un sfârșit. A străbătut galeria la 


lumina chibriturilor ţinute sub pavăza palmei, dar n-a găsit nimic 
și s-a oprit, gata să-și piardă din nou orice nădejde. Mai avea 
trei chibrituri, și nu găsise nimic care-ar fi putut servi ţelurilor 
lui. 

Când credea că totul e pierdut, a dat de niște bare de fier 
ruginite înfipte în peretele galeriei, ca o scară. A privit în sus și a 
văzut în tavan o mică lucarnă, ce dădea fără doar și poate pe 
acoperiș. Inima a început să-i bată mai iute, căci și-a adus 
aminte că, de partea cealaltă, locuinţa lui Cârceles avea o 
terasă nu prea mare; pesemne că pe acolo era mai lesne de 
intrat decât pe ușa din faţă. Și-a scos jobenul și redingota, a luat 
bastonul în dinţi și a suit până la lucarnă. A deschis-o fără 
greutate, și privirilor lui li s-a înfățișat bolta spuzită de stele. Cu 
cea mai mare precauţie, și-a tras tot trupul prin geamlăc, 
pipăind olanele. Nu i-ar fi plăcut deloc să alunece și să se 
zdrobească de pământ trei caturi mai jos. Făcea constant 
scrimă, ceea ce-l păstra într-o formă mulţumitoare, în pofida 
vârstei; totuși, nu mai era de mult nici tânăr, nici viguros. A 
hotărât să se miște cu cea mai mare precauţie, să se prindă de 
lucruri solide și să miște de fiecare dată un singur mădular, 
ţinându-le neclintite pe celelalte trei, ca puncte de sprijin. În 
depărtare, un ornic a bătut patru ceasuri și un pătrar. 
Strecurându-se ca motanii pe acoperiș, maestrul de arme și-a 
spus că totul era al naibii de grotesc și că, mulțumită nopţii 
cernite, nimeni n-avea să-l zărească într-o poziţie atât de puţin 
la-ndemână. 

A mers pe acoperiș cu nesfârșite prevederi, încercând să nu 
facă zgomote ce-ar fi putut alarma vecinii; ca prin miracol, a 
ocolit câteva olane sparte și a nimerit pe-o streașină îngustă, 
chiar deasupra terasei lui Agapito Cârceles. S-a prins de burlan 
și s-a lăsat să alunece pe terasă, ajungând cu bine jos. A rămas 
așa câteva clipe, în cămașă și vestă, cu bastonul în mână, 
trăgându-și sufletul. Apoi a aprins alt chibrit și s-a apropiat de 
ușă. Era simplă, cu geamuri de cristal, iar clanța mecanică putea 
fi acționată din afară. Înainte de a o deschide, a privit prin 
geam; înlăuntru domnea o beznă fără sfârșit. 

A strâns din dinţi, a deschis fără niciun zgomot ușa și a 
nimerit într-o bucătărioară îngustă, între soba de gătit și 
chiuvetă. Luna-și cernea razele sfioase prin fereastră, și la 
lumina lor a putut desluși câteva crăticioare pe o masă, lângă 


resturi de mâncare. A aprins penultimul chibrit, căutând ceva cu 
care să facă lumină și, în dulapul din perete, a dat de un sfeșnic. 
A răsuflat ușurat și l-a aprins, luminându-și calea. Pe dușumea, 
gândacii de bucătărie îi foșgăiau la picioare. 

Din bucătărie a trecut într-un vestibul al cărui tapet se cojea, 
zdrenţuit. Era gata să tragă draperia ce da spre o odaie, când i 
s-a părut că aude un zgomot în dosul ușii din stânga. S-a oprit, a 
ciulit urechea, dar a auzit doar propriu-i gâfâit. Limba uscată i se 
lipea de cerul gurii, iar timpanele-i ţiuiau; i se părea că trăiește 
ceva ireal, un vis din care se putea trezi dintr-o clipă într-alta. A 
împins domol ușa. 

A intrat în iatac, iar Agapito Cârceles era acolo; dar ochii 
holbaţi de spaimă ai lui Jaime Astarloa, care își închipuise de mii 
de ori ce-o să-i spună când avea să-l găsească, nu erau pregătiți 
pentru o asemenea întâlnire. Cârceles zăcea gol pușcă pe spate, 
cu mâinile și picioarele legate de cei patru stâlpi ai patului. Pe 
salteaua mustind de sânge, trupul îi era, din cap până-n 
picioare, numai răni făcute cu briciul, din care sângele șiroia 
strălucitor sub văpaia lumânării. Insă nu murise. Deslușind 
lumina, a dat lingav din cap, dar nu l-a recunoscut pe noul-venit 
și de pe buzele-i umflate de suferinţă s-a desprins un geamăt 
răgușit de spaimă adâncă și nelămurită, parcă cerând îndurare. 

Jaime Astarloa amuţise. Mașinal, de parcă sângele i-ar fi 
îngheţat în vine, a făcut fără voie doi pași spre pat și a privit 
mut trupul torturat al prietenului său. Simţindu-l aproape, 
Cârceles s-a mișcat ușor. 

— Nu... Vă rog... a murmurat cu voce slabă, pe când lacrimi 
amestecate cu stropi de sânge i se prelingeau pe obraji. Fie-vă 
milă... Ajunge, fie-vă milă... Asta-i tot... Am spus tot... 
Îndurare... Nu... Ajunge, pentru numele lui Dumnezeu! 

Implorarea a sfârșit într-un chițcăit. Ochii holbaţi ai 
nefericitului priveau văpaia lumânării și pieptul i s-a înfiorat în 
horcăitul agoniei. Jaime Astarloa i-a pus mâna pe frunte; ardea, 
de parcă sub ea ar fi fost foc. A șoptit, cu vocea gâtuită de 
oroare: 

— Cine-a făcut asta? 

Cârceles și-a întors încet privirea spre el, încercând să 
deslușească cine-i vorbea. 


— Necuratul, a șoptit, gemând cu nesfârșită înfricoșare. O 
spumă galbenă-i curgea din colţurile gurii. Ei sunt... Ucigă-l 
toaca. 

— Unde-s scrisorile? 

Cárceles a dat ochii peste cap și s-a cutremurat, sughiţând: 

— Luaţi-mă de aici, fie-vă milă... Nu le îngăduiţi să mai... 
Luaţi-mă de aici, vă implor... Am spus tot... Erau ale lui, ale lui 
Astarloa... Nu am nicio legătură cu ele, vă jur... Duceţi-vă, 
vorbiţi cu el și vă va spune la fel... Eu voiam numai... Nu știu 
nimic altceva... Fie-vă milă, nu știu nimic altceva! 

Don Jaime a tresărit, auzind că muribundul îi pomenea 
numele. Nu știa cine erau călăii, dar era limpede că Agapito 
Cârceles îl turnase. A simţit că părul i se făcea măciucă la ceafă. 
Nu mai avea vreme de pierdut; trebuia să... 

Ceva i s-a mișcat în spate. Simţind o prezenţă străină, 
maestrul s-a întors pe jumătate, și pesemne că asta i-a salvat 
viața. Ceva dur i-a trecut razant pe lângă cap și l-a lovit în gât. 
Buimac de durere și prevăzând că umbra avea să se 
năpustească asupra lui, a avut totuși destulă prezenţă de spirit 
pentru a face un salt într-o parte, înainte ca sfeșnicul să-i cadă 
din mână și să se stingă pe dușumea. 

A dat înapoi și, în beznă, s-a împiedicat de mobile, simțind în 
faţă, foarte aproape, suflarea agresorului. Cu forța deznădejdii, 
a strâns în pumn mânerul bastonului, pe care îl ţinea în mâna 
dreaptă, și a împuns cu el spre locul pe unde necunoscutul ar fi 
trebuit să treacă pentru a-l ajunge. 

Dacă ar fi avut vreme să-și cerceteze sufletul, ar fi fost uimit 
să vadă că nu simţea niciun soi de teamă, ci doar hotărârea 
neclintită de a-și vinde cât mai scump pielea. Ura îi dădea acum 
puterea de a se lupta, iar vigoarea braţului încordat ca un arc 
răspundea poftei de a face rău, de a-l omori pe călăul din faţa 
lui. Gândul i-a zburat la Luis de Ayala, la Cárceles, la Adela de 
Otero. Pe rănile Domnului, n-aveau să-l omoare ca pe ei! 

Nici n-a fost conștient de asta, dar, așteptând netemător 
atacul din umbră, bătrânul maestru de arme a luat din instinct 
poziția de gardă la care obișnuia să recurgă când făcea scrimă. 

— La mine! a strigat sfidător în beznă. A auzit lângă el un 
gâfâit, și ceva i-a atins vârful bastonului. O mână a tras zdravăn 
de el, încercând să i-l smulgă, iar Jaime Astarloa a râs pe 
mutește, auzind cum jumătatea dinspre vârf a bastonului 


aluneca de-a lungul tăișului de oțel căruia-i servea drept teacă. 
Asta așteptase; agresorului îi scosese arma din teacă și, fără 
voie, îi arătase cum stătea și la ce depărtare. Maestrul de scrimă 
și-a tras braţul înapoi; scoțând spada în întregime și făcând trei 
fandări la rând pe piciorul drept, a împuns întunericul orbește, 
de tot atâtea ori. Ceva tare s-a pus în calea celei de-a treia tușe, 
și s-a auzit un geamăt de durere. 

— La mine! a strigat din nou don Jaime, repezindu-se spre ușă 
cu sabia înainte. S-a auzit scrâșnet de mobile căzute pe 
dușumea, alt obiect a trecut pe lângă el și, lovindu-se de perete, 
s-a făcut fărâme. Când a lăsat în urmă locul unde-ar fi trebuit să 
se afle dușmanul său, neprimejdioasa jumătate dinspre vârf a 
bastonului i-a lovit brațul fără prea mare vlagă. 

— Prinde-l! a strigat o voce, cam la vreo două palme de el. O 
ia la goană spre ușă! M-a împuns cu sabia. 

După câte părea, asasinul fusese doar rănit. Dar, mai grav, nu 
era singur. Don Jaime a șarjat împotriva ușii și a ieșit în vestibul, 
lovind și împungând în beznă. 

— La mine! 

leșirea trebuia să fie la stânga, la capătul vestibulului, dincolo 
de draperia pe care-o văzuse când intrase. Ceva negru i s-a pus 
în cale, și altceva a lovit peretele chiar lângă ţeasta lui. Don 
Jaime a lăsat capul în jos, înaintând cu sabia-n mână. A auzit o 
răsuflare întretăiată, și o mână l-a apucat de gulerul cămășii; a 
simţit aproape izul înțepător de sudoare și două brațe vânjoase, 
care încercau să-l ţină pe loc. Cleștele îi strângea pieptul din ce 
în ce mai tare. Apăsarea îl sufoca și nu se putea depărta, pentru 
a-și putea folosi sabia. A izbutit să-și elibereze mâna stângă și a 
pipăit doi obraji prost bărbieriți. Adunându-și bruma de puteri 
ce-i mai rămăsese, don Jaime și-a apucat adversarul de păr și a 
dat cu capul, lovindu-l cu toată puterea. A simţit o durere 
ascuţită între sprâncene și a auzit ceva trosnind sub lovitură. Un 
lichid călduț și vâscos i s-a prelins pe faţă; nu știa dacă sângele 
era al lui sau dacă izbutise să-i frângă nasul agresorului, dar era 
slobod din nou. S-a lipit cu spatele de perete și s-a lăsat să 
lunece în lungul lui, descriind jumătăţi de cerc cu vârful armei. A 
dărâmat ceva ce a căzut cu zgomot pe dușumea. 

— La mine, canaliilor! 

Cineva s-a repezit într-adevăr la el. L-a simţit încă înainte de 
a-l atinge, i-a auzit târșâitul picioarelor pe dușumea și a împuns 


orbește cu sabia, până când l-a făcut să dea înapoi. S-a sprijinit 
din nou de perete, gâfâind, străduindu-se să-și tragă sufletul. 
Era sfârșit și nu se simţea în stare să le ţină piept multă vreme; 
dar în beznă îi era cu neputinţă să găsească ieșirea. Pe de altă 
parte, chiar de-ar fi putut, n-ar fi avut vreme să dea de cheie și 
să o răsucească în broască, înainte ca ei să se arunce din nou 
asupra lui. „Până aici ţi-a fost, bătrâne”, și-a spus, scrutând fără 
prea mare nădejde umbrele ce-l înconjurau. Nu-i părea rău să 
moară acolo, în beznă, dar îl amăra că se prăpădea fără să fi 
aflat răspunsul. 

In dreapta s-a auzit un zgomot. A împuns cu sabia în direcţia 
lui și oţelul s-a îndoit puternic, dând de-o stavilă; unul din 
asasini luase un scaun drept scut, pentru a putea înainta spre el. 
A încercat să alunece spre stânga de-a lungul peretelui, dar și-a 
proptit umărul într-o mobilă, poate un armoar. A dat din sabie 
cum se pocnește din bici, ascultând cu plăcere șuierul 
ameninţător al armei ce despica aerul; nu încăpea îndoială că 
dușmanii auzeau și ei, iar scrâșnetul tăișului îi îndemna la 
prudenţă; pentru maestrul de arme asta însemna alte câteva 
clipe de viață. 

Erau din nou în preajma lui; întâi i-a simţit, apoi i-a auzit 
mișcându-se. S-a repezit înainte, lovindu-se de mobile nevăzute, 
dărâmând lucruri pe podea, și a dat de alt perete. A rămas 
acolo, ţinându-și suflarea, căci șuieratul ei nu-i îngăduia să audă 
zgomotele din odaie. Ceva a căzut cu zgomot la stânga lui, 
neînchipuit de aproape. S-a sprijinit fără șovăială pe piciorul 
stâng și a împuns noi lovituri, apoi a auzit un geamăt mânios: 

— lar m-a atins! 

Hotărât lucru, individul era un imbecil. Jaime Astarloa a 
profitat de prilej pentru a-și schimba locul, de data aceasta fără 
să se mai ciocnească de nimic în drum. Râzând în sinea lui, și-a 
zis că totul era ca-n jocul celor patru unghere. S-a întrebat cât le 
mai putea ţine piept. Desigur, nu prea multă vreme. Dar nu era, 
la urma urmelor, o moarte chiar atât de rea. Și, oricum, era mult 
mai bine așa decât să se stingă peste câţiva ani într-un azil, 
înconjurat de călugărițe care să-i sugă ultimele parale pitite sub 
pat și dezicându-se de un Dumnezeu în care niciodată nu 
izbutise să creadă. 

— La mine! 


De astă dată, palida-i chemare la luptă a fost zadarnică. O 
umbră a trecut în goană pe lângă el, călcând peste faianta 
spartă, și pe perete s-a desenat deodată un dreptunghi luminos. 
Umbra s-a strecurat în pripă prin ușa deschisă, urmată de o altă 
siluetă fugară, care s-a îndepărtat șchiopătând. În galerie se 
auzeau acum glasurile vecinilor treziți de larma luptei. Se 
auzeau zgomot de pași, de obloane și de uși ce se deschideau, 
întrebări speriate și ţipete ale cumetrelor. Maestrul a mers 
împleticit până la ușă și s-a oprit aproape fără simţire în prag, 
umplându-și cu mare bucurie plămânii cu aerul înfrigurat al 
nopții. Pe sub haine, își simţea întreaga făptură șiroind de 
sudoare, iar mâna în care ţinea sabia îi tremura ca o frunză. l-a 
luat ceva timp să priceapă că, până la urmă, avea să rămână în 
viaţă. 

Unul câte unul, vecinii speriaţi și curioși, în cămăși de noapte 
și luminând locul cu lumânări și lămpi cu gaz, s-au strâns ciopor, 
aruncând priviri curioase și bănuitoare în locuința unde nu 
cutezau să intre. Cu felinarul și bastonul de lemn în mână, un 
paznic de noapte a urcat pe scară până la galerie; vecinii au 
făcut loc autorităţilor, care priveau bănuitor la sabia pe care don 
Jaime o ţinea încă în mână. 

— l-au prins? a întrebat maestrul de scrimă fără prea mare 
nădejde. 

Paznicul a dat din cap că nu, scărpinându-și ţeasta pe sub 
căciulă. 

— A fost cu neputinţă, domnule. Am urmărit, împreună cu un 
vecin și-o slugă, doi bărbați care goneau de mama focului pe 
uliță-n jos; dar, aproape de Puerta de Toledo, s-au urcat într-o 
trăsură care-i aștepta și au scăpat... S-a petrecut vreo 
nenorocire? 

Don Jaime a încuviinţat, arătând spre casă. 

— Acolo e un bărbat grav rănit; vedeţi ce mai puteţi face 
pentru el. Ar trebui să chemaţi un medic. Energia ce-l însuflețise 
pe durata luptei făcea acum loc unei nemăsurate sfârșeli; se 
simţea dintr-o dată nespus de bătrân și ostenit. Cineva ar trebui 
să cheme poliția, a mai spus. E urgent să fie înștiințat grabnic 
șeful, don Jenaro Campillo. 

Reprezentantul autorităţii s-a arătat amabil. 


— Chiar acum, a zis, privindu-l atent pe don Jaime și 
cercetându-i cu îngrijorare obrajii pătaţi de sânge. Sunteţi rănit, 
domnule? 

Maestrul de arme și-a dus degetele la frunte, dar n-a simţit 
decât arcadele umflate, fără doar și poate din pricina loviturii de 
cap din timpul luptei. 

— Sângele nu-i al meu, a răspuns, surâzând dezolat. Și, dacă 
vreţi să aflaţi cum arătau cei doi indivizi, cu părere de rău, nu vă 
pot fi de prea mare folos. Pot spune doar că unul are nasul 
spart, iar celălalt a primit două lovituri de sabie. 

e 

Din dosul sticlelor pince-nez-ului, ochii de pește îl priveau cu 
răceală. 

— Asta-i tot? 

Jaime Astarloa a privit zaţul din ceașca de cafea pe care o 
ţinea în mână. Încă se mai simţea oarecum rușinat. 

— Asta-i tot. De astă dată v-am spus cu adevărat tot ce știu. 

Campillo s-a ridicat de la birou, a făcut câţiva pași prin 
încăpere și s-a oprit în faţa ferestrei, cătând afară, cu degetele 
vârâte în răscroiala vestei. După un timp, s-a întors încet și a 
privit morocănos spre maestru. 

— Domnule Astarloa, daţi-mi voie să vă spun că în toată 
pătărania asta v-aţi purtat precum copiii. 

Bătrânul a clipit. 

— Sunt primul de acord. 

— Nu mai spuneți! Sunteţi de acord, i-auzi vorbă! Dar, mă- 
ntreb, cu ce mama dracului ne mai ajută faptul că sunteţi de 
acord? Pe Cárceles l-au tăiat ca pe-o pulpă de vițel, pentru că v- 
a lovit gândul să vă jucaţi de-a Rocambole. 

— Am vrut numai... 

— Știu prea bine ce-ati vrut. Și prefer să nu mă gândesc prea 
mult la asta, ca să nu mă simt ispitit să vă bag la închisoare. 

— Am vrut să o ocrotesc pe dona Adela de Otero. 

Șeful poliţiei a râs subțirel și sarcastic. 

— Îmi închipuiam eu. A dat din cap, ca un medic în faţa unui 
caz pierdut. Am văzut la ce-a fost bună ocrotirea domniei 
voastre: un salam, altul pe drum și domnia voastră viu ca prin 
miracol. Fără a mai vorbi de Luis de Ayala. 

— Întotdeauna am încercat să mă ţin deoparte. 


— Cu atât mai bine. Fiindcă dacă ați fi izbutit să vă băgaţi 
coada, am fi făcut-o de oaie. Campillo a scos din buzunar o 
batistă cu care a început să-și curețe cu mare grijă sticlele 
ochelarilor. Nu știu, domnule Astarloa, dacă vă daţi seama de 
gravitatea împrejurării. 

— Fără doar și poate. Și sunt gata să trag ponoasele. 

— Aţi făcut tot ce-aţi putut pentru a ocroti o persoană care ar 
fi putut fi amestecată în uciderea marchizului. Mai bine zis, care 
chiar a fost; pentru că nici măcar moartea nu-i șterge 
complicitatea la uneltiri. Mai mult chiar: pesemne că tocmai asta 
a costat-o viaţa. Campillo a tăcut, și-a potrivit pince-nez-ul, apoi 
și-a șters sudoarea de pe faţă cu batista. Răspundeţi-mi doar la 
o întrebare, domnule Astarloa. De ce mi-aţi tăinuit adevărul în 
legătură cu această femeie? 

S-au scurs câteva clipe. Apoi, maestrul de scrimă a ridicat 
încet capul și a privit prin șeful poliţiei, de parcă nici nu l-ar fi 
văzut, spre ceva ce nu era sau poate că era nespus de departe, 
dincolo de el. A mijit pleoapele și privirea-i cenușie s-a făcut de 
piatră: 

— O iubeam. 

Prin fereastra deschisă ajungea la ei zgomotul trăsurilor care 
se duceau în jos, pe ulicioară. Campillo a stat mut și neclintit; 
era limpede că, pentru întâia oară, nu știa ce să zică. A făcut 
câţiva pași prin încăpere; și-a dres glasul, rușinat, și s-a așezat 
la birou, fără a se hotărî să-l privească în faţă pe maestrul de 
arme. 

— Imi pare rău, a recunoscut după o vreme. 

Jaime Astarloa a încuviinţat, fără să spună nimic. 

— Voi fi sincer cu domnia voastra, a adăugat şeful poliţiei 
după un răgaz, îndestulător pentru ca răsunetul ultimelor vorbe 
să se stingă. Pe măsură ce trec ceasurile, ne e din ce în ce mai 
cu neputinţă să dezlegăm taina; așa că, cel puţin, să le aruncăm 
mănușa celor vinovaţi. Prietenul domniei voastre, Cârceles, sau 
ce-a mai rămas din el, e singurul în viaţă care-i cunoaște; 
nădăjduim că va trăi destul cât să ne poată istorisi. Cu adevărat 
n-aţi izbutit să-l aflaţi pe niciunul din cei care-l torturau pe 
nenorocit? 

— A fost cu neputinţă. Totul s-a petrecut pe întuneric. 

— Aţi avut mare noroc astă-noapte. V-aţi putea găsi în locul 
pe care de-acum îl cunoașteţi, întins pe-o masă de marmură. 


— Știu. 

Polițistul a surâs ușor, pentru prima oară în dimineaţa aceea. 

— Am priceput că nu le-a prea mers cu domnia voastră. A 
vânturat palmele prin aer. La etatea pe care o aveţi... Vreau să 
spun că nu-i de colo, al naibii să fiu. Un bărbat de etatea 
domniei voastre să ţină astfel piept unei perechi de ucigași de 
meserie. 

Jaime Astarloa a ridicat din umeri. 

— Îmi apăram viaţa, domnule Campillo. 

Celălalt și-a înfipt o havană între dinți. 

— E un temei serios, a încuviinţat, cu un gest de înțelegere. 
Fără doar și poate serios. Tot nu fumaţi, domnule Astarloa? 

— Tot nu fumez. 

— Ce ciudat, domnul meu. Campillo a aprins un chibrit și a 
tras apoi în piept cu vădită plăcere primele guri de fum. In ciuda 
purtării destul de necugetate de care aţi dat dovadă în toată 
pătărania, nu-mi pot înăbuși curioasa simpatie pe care o simt 
pentru domnia voastră. Vorbesc serios. Imi îngăduiţi să fac un 
soi de paralelă, poate prea cutezătoare? 

— Sunteţi invitatul meu. 

Privirile apoase s-au fixat asupra lui. 

— E în domnia voastră un fel de... nevinovăție, nu știu dacă 
mă înţelegeți. Vreau să zic că, păstrând proporţiile, purtarea 
domniei voastre seamănă cu cea a unui călugăr de clauzură 
care s-ar pomeni aruncat dintr-o dată în vâltoarea lumii. Mă 
urmăriţi? În toată această tragică împrejurare, vă purtaţi ca și 
cum, străin de cerinţele logicii, aţi pluti într-un limb personal, 
purtat de un nespus de original simț al realului. Care, de 
altminteri, nu are nimic de-a face cu ceea ce e într-adevăr real. 
Și pesemne că tocmai această nevinovăție, fie-mi îngăduită 
vorba, a făcut ca, printr-un ciudat paradox, să ne întâlnim aici în 
cabinet și nu la morgă. Dar cred că nicio clipă, nici măcar acum, 
nu v-aţi dat seama de toată gravitatea încurcăturii în care v-aţi 
băgat. 

Jaime Astarloa a pus ceașca cu cafea pe birou și a cătat 
încruntat la poliţist. 

— Nădăjduiesc, domnule Campillo, că nu insinuați că aș fi un 
imbecil. 

— Nu, nu. Sigur că nu. Polițistul a ridicat mâinile în aer, ca și 
cum ar fi vrut să pună la loc vorbele pe care tocmai le rostise. 


Văd că nu mă explic prea bine, domnule Astarloa; iertată fie-mi 
neîndemânarea. Vedeţi domnia voastră, când sunt ucigași la 
mijloc, și îndeosebi când ei se poartă atât de nepăsător și de 
profesionist ca până acum, e necesar să-i înfrunte autoritatea 
competentă, ce lucrează tot atât sau chiar mai profesionist 
decât ei. Mă urmăriţi? De aceea, e puţin obișnuit ca o persoană 
străină de toate, cum sunteți domnia voastră, s-o ia razna, 
umblând haihui printre victime și ucigași, și să mai aibă și atâta 
noroc încât să nu se aleagă nici măcar c-o zgârietură. Eu 
numesc asta o stea bună, domnul meu; o stea neînchipuit de 
bună. Dar, până la urmă, norocul te lasă. Ştiţi ce-i ruleta 
rusească? Un joc cu revolvere moderne, nu-i așa? Ei bine, când 
îți încerci norocul, trebuie să ţii minte că-n butoiaș e mai mereu 
un plumb. Și, dacă tot apăsăm și apăsăm pe trăgaci, până la 
urmă plumbul iese și bang! Sfârșit. Pricepeţi? 

Maestrul a încuviinţat în tăcere. Încântat de propria-i vorbire, 
polițistul s-a tolănit în scaun, cu havana fumegându-i între 
degete. 

— Vă sfătuiesc ca, pe viitor, să vă ţineţi deoparte. Pentru mai 
multă siguranță, cel mai bine ar fi să plecaţi o vreme de-acasă. 
Pesemne v-ar prinde bine un voiaj, după atâtea emoţii. Nu uitaţi 
că ucigașii știu de-acum că misivele erau la domnia voastră și 
vor dori să vă-nchidă gura o dată pentru totdeauna. 

— Voi chibzui la toată treaba. 

Campillo a ridicat o mână, dând parcă de înțeles că-i oferise 
maestrului de scrimă toate sfaturile înțelepte pe care le avea la 
îndemână. 

— Mi-ar plăcea să vă ofer ocrotire guvernamentală, dar n-am 
cum. Vremurile-s grele. Trupele răzvrătite de Serrano și Prim vin 
asupra Madridului, se pregătește o bătălie ce poate fi 
hotărâtoare, e cu putință ca familia regală să nu se mai 
întoarcă, ci să rămână la San Sebastiân, gata să se refugieze în 
Franţa. După cum vă puteţi închipui, din pricini legate de funcția 
mea, trebuie să mă îndeletnicesc și cu treburi mai de seamă. 

— Vreţi să spuneţi că nu-i puteți prinde pe ucigași pe nicio 
cale? 

Polițistul a făcut un gest nelămurit. 

— Pentru a prinde pe cineva, trebuie mai întâi să știi cine e. Și 
mie-mi lipsesc unele date. Aproape toate marionetele au rămas 
fără ţeastă: două hoituri, un biet invalid, nefericit și pe jumătate 


nebun, care-i cu putință să nici nu scape cu viaţă, și nimic 
altceva. Poate că citirea pe îndelete a tainicelor epistole ne-ar fi 
putut fi de vreun ajutor, dar graţie, ca să vorbesc elegant, 
absurdei neglijenţe de care aţi dat dovadă, hârtiile s-au făcut 
nevăzute, mă tem că pentru totdeauna. Acum nu mă pot sprijini 
decât pe Cârceles; dacă prietenul domniei voastre izbutește să- 
și vină-n simţiri, pesemne că ne va putea spune cum de-au știut 
ucigașii că epistolele erau la el, cam ce scrie-n ele și, poate, ce 
nume căutăm. Și chiar nu vă aduceţi nimic aminte? 

Maestrul de arme a negat descurajat. 

— V-am spus tot ce știu, a șoptit. Le-am putut citi doar o 
singură dată, din cale-afară de iute, și abia de-mi aduc aminte 
notele oficiale și șirurile de nume, printre ele cele ale unor 
militari. Pentru mine nimic n-avea nicio noimă. 

Campillo l-a privit ca pe o curiozitate exotică. 

— Vă asigur, domnule Astarloa, că mă descumpăniţi, pe 
cuvânt de onoare. Într-o ţară unde toţi poftesc să dea cu piatra- 
n primul care dă ortul popii, unde în jurul a doi oameni ce 
vorbesc se adună pe loc alţi două sute, pentru a iscodi ce se 
petrece, dându-se de partea când a unuia, când a altuia, domnia 
voastră faceţi notă aparte. Mi-ar plăcea să știu... 

S-au auzit lovituri în ușă și un poliţist îmbrăcat civil s-a oprit în 
prag. Campillo s-a întors spre el cu un gest de încuviințare, iar 
noul-venit s-a apropiat de birou pentru a-i șopti câteva vorbe la 
ureche. Șeful poliţiei s-a încruntat și a clătinat grav din cap. 
Când celălalt a salutat și a ieșit, l-a privit pe don Jaime. 

— Ni s-a spulberat și ultima nădejde, i-a dat lugubru de veste. 
Pe Cârceles, prietenul domniei voastre, nu-l mai doare nimic. 

Jaime Astarloa și-a pus mâinile pe genunchi și și-a ţinut 
suflarea. Ochii cenușii, înconjurați de creţuri, s-au înfipt în ai 
poliţistului. 

— Poftim? 

Polițistul a luat un condei de pe masă și l-a frânt între degete. 
Apoi i-a arătat maestrului cele două cioturi, de parcă ar fi avut 
vreo noimă. 

— Cârceles și-a dat obștescul sfârșit la spital. Agenţii n-au 
putut scoate nimic de la el, fiindcă nu și-a mai venit în fire: s-a 
petrecut din viață înnebunit de oroare. Ochii de pește ai 
reprezentantului autorităţii au ţinut piept privirii lui don Jaime. 
Acum, domnule Astarloa, aţi rămas ultima verigă întreagă din 


lanț. Făcând o pauză, Campillo s-a scărpinat sub peruca cu 
bucle și coadă cu unul din cioturile condeiului. Dacă aș fi în 
pielea domniei voastre, a adăugat cu nepăsătoare ironie, n-aș 
sta nici măcar o clipă departe de acest preţios baston-sabie. 


e Capitolul al optulea « 
Fără buton în vârf 


„În timpul asaltului cu o armă fără 
buton în vârf, nu trebuie să 
domnească o singură părere și nu 
trebuie trecută cu vederea nicio 
alegere cu gândul la apărare care 
nu contravine legilor onoarei." 


Când a ieșit de la Guvern, se apropiau ceasurile patru ale 
amiezii. Căldura era înăbușitoare, și a zăbovit o clipă sub 
umbrarul unei librării din preajmă, privind cu minţile duse aiurea 
trăsurile ce traversau centrul 
Madridului. Un vânzător de bragă își striga marfa la doar câţiva 
pași. Jaime Astarloa s-a apropiat de trăsurică și i-a cerut un 
pahar; zeama lăptoasă i-a răcorit gâtlejul, dându-i o senzaţie 
trecătoare de ușurare. În plin soare, o ţigancă, cu puradelul 
desculț lipit de fusta-i neagră, oferea tuturor buchețele de 
garoafe pălite. Copilașul a dat să alerge pe lângă omnibuzul 
încărcat cu călători asudaţi, dar, gonit de biciul conductorului, s- 
a întors lângă maică-sa, trăgându-și zgomotos mucii. 

Soarele unduia bolovanii din pavea. Maestrul de scrimă și-a 
scos jobenul și și-a șters sudoarea de pe frunte. A stat așa un 
timp, fără să facă vreun pas. Chiar nu știa unde să se ducă. 

S-a gândit că ar fi putut să-și îndrepte pașii spre cafenea, dar 
nu avea chef să răspundă la întrebările pe care tovarășii lui de 
taclale i le-ar fi pus despre cele petrecute în casa lui Cârceles. 
Și-a adus aminte că uitase de întâlnirile cu elevii, și gândul a 
părut să-l necăjească mai mult decât tot ce se petrecuse în 
ultimele zile. A hotărât că era urgent să le scrie câteva rânduri 
cu scuze. 

Un aflător în treabă, ce stătea la vorbă în cetele de 
primprejur, părea că-l privește. Era un tânăr simplu la port, cu 
înfățișare de muncitor. Când Jaime Astarloa l-a privit la rându-i, 
i-a ocolit privirea, arătându-se interesat de discuţia pe care o 
purta cu alţi patru indivizi la răscrucea cu șoseaua San Jerónimo. 
Bănuitor, maestrul de arme a cătat neîncrezător la necunoscut. 
Oare-l ţineau sub control? Apăsarea ce-l încercase la început a 


făcut loc unei lăuntrice nemulțumiri de sine. Adevărul e că 
ajunsese să-l bănuiască pe fiecare trecător, să vadă un ucigaș în 
oricine.-i tăia calea și, dintr-o pricină sau alta, îi întâlnea privirea. 

Să plece de acasă și din Madrid. Așa-l sfătuise Campillo. Să se 
pună la adăpost. Să fugă, într-un cuvânt. Să fugă. S-a gândit la 
asta cu tot mai mare neplăcere. Ducă-se dracului, a fost singura 
concluzie la care a putut ajunge. Ducă-se dracului toți oamenii 
ăia! Era prea bătrân pentru a se mai ascunde ca iepurii. O 
asemenea alegere era nevrednică de luat în considerare. Trăise 
mult, o viață plină de încercări; adunase amintiri fără număr, ce 
i-o îndreptățeau până-n clipa aceea. De ce să strice chiar la 
sfârșit imaginea pe care o păstrase despre sine, murdărind-o cu 
necinstea fugii? Oricum, nici măcar nu știa de cine sau de ce să 
fugă. Nu era deloc dispus să-și petreacă vremea ce-i mai 
rămăsese de trăit trecând de la o spaimă la alta, apărându-se 
ori de câte ori avea în faţă un necunoscut. Și avea prea mulţi ani 
în spate pentru a începe o viață nouă altundeva. 

Din când în când, simțea din nou înțepătura durerii 
neîmpăcate, trezită de gândul la ochii Adelei de Otero, la râsul 
sincer al marchizului de los Alumbres, la  înflăcăratele 
proclamaţii ale bietului Cárceles. A hotărât să nu mai îngăduie 
amintirilor să-i pătrundă în cuget, chiar de l-ar fi copleșit dorul și 
șovăiala, în dosul cărora întrezărea primejdia spaimei pe care, 
din principiu, nu consimţise să și-o asume. La etatea și firea lui, 
nu-i mai putea fi teamă de te miri ce, și-a zis. Nimic mai cumplit 
ca moartea nu i se putea întâmpla, și pe ea era pregătit să o 
înfrunte. Mai mult chiar, s-a socotit, profund mulţumit. De fapt, o 
înfruntase hotărât încă în noaptea trecută: lupta fusese 
deznădăjduită, iar amintirea purtării sale îl făcea să-și mijească 
ochii ca și cum ceva i-ar fi gâdilat orgoliul. Bătrânul lup 
singuratic dovedise că încă mai avea dinţi cu care să muște. 

Nu, n-avea să fugă. Din contră, avea să-i aștepte și să-i 
înfrunte. La mine, spunea vechea deviză a familiei, și chiar asta 
avea să facă: avea să-i aștepte să vină la el. A zâmbit lăuntric, 
întotdeauna crezuse că fiecărui om trebuie să i se ofere prilejul 
de-a muri în picioare. Acum, când viitorul apropiat îi oferea doar 
bătrâneţea, decăderea trupului, o moarte lentă într-un azil sau 
deznădăjduitul plumb pornit din pistol, Jaime Astarloa, maestru 
de arme al Academiei din Paris, avea prilejul de a-i juca soartei o 
farsă, încuviinţând un lucru cu care, îngrozit, un altul în locul său 


nu s-ar fi învoit. Nu putea merge să-i caute, căci nu știa nici cine 
erau, nici unde se aflau; dar Campillo spusese că, mai devreme 
sau mai târziu, aveau să vină la el, fiindcă el era ultima verigă 
întreagă din lanţ. Și-a adus aminte că, numai cu câteva zile mai 
devreme, citise într-un mic roman franțuzesc: „Dacă lumea 
întreagă ar complota impotriva sufletului tău, dar acesta ar fi 
împăcat cu sine, ea nu i-ar putea aduce nici măcar un fir de 
amar”. Aveau să vadă mizerabilii cât preţuia pielea bătrânului 
maestru de scrimă. 

Întorsătura pe care o luaseră gândurile lui l-a făcut să se 
simtă mai bine. A cătat jur-împrejur, cu aerul că sfida Universul, 
și-a îndreptat spatele și a pornit spre casă, legănându-și 
bastonul. În fapt, Jaime Astarloa le oferea celor ce-i tăiau calea 
numai chipul obișnuit al unui bătrân slab și prost dispus, 
îmbrăcat cu un costum demodat, ce-și făcea neîndoios rondul 
zilnic pentru a-și încălzi oasele ostenite. Dar, dacă ar fi stat să-l 
privească, ochii lor uimiţi ar fi descoperit licărul argintiu al unei 
hotărâri nepereche, călită precum oţelul floretelor. 

e 

La cină a ciugulit câteva legume fierte, apoi a luat un ibric și a 
pus cafeaua la fiert. Așteptând să fiarbă, a scos o carte din raft 
și s-a așezat pe sofaua ofilită. A întârziat puţin, căutând un citat 
pe care-l sublimase grijuliu cu condeiul, în urmă cu vreo zece 
sau cincisprezece ani: 


„Caracterul nostru moral se leagă de chipurile 
toamnei. frunzele cad precum anii, florile se ofilesc 
precum ceasurile, norii fug precum visurile, lumina se 
topește precum inteligența, soarele se potoleste 
precum iubirile, râurile îngheață precum viața, toți tes 
tainice legături cu soarta noastră”. 


A recitit rândurile de câteva ori, mișcându-și buzele în tăcere. 
Și-a zis că maxima i-ar putea servi drept epitaf. Făcând un gest 
ironic, ca pentru a spune că nimeni n-ar putea-o aprecia mai 
bine ca el, a pus cartea alături pe divan, lăsând-o deschisă la 
pagina aceea. Aroma ce venea din bucătărie i-a dat de știre că 
era gata cafeaua; s-a dus și și-a turnat o ceașcă. Cu ea în mână, 
s-a întors în cabinet. 


Se-ntuneca. Briliant solitar, luceafărul de noapte scânteia în 
dosul ferestrei, la o nesfârșită depărtare. A sorbit din cafea sub 
portretul tatălui său. „Un bărbat chipeș”, spusese Adela de 
Otero. Apoi s-a apropiat de însemnele înrămate ale vechiului 
regiment al Gărzii Regale, începutul și sfârșitul carierei lui 
militare. Alături de ele, din ce în ce mai galbenă pe măsură ce 
anii treceau, diploma Academiei din Paris; multe ierni umede își 
lăsaseră petele pe pergamentul ei. Și-a adus lesne aminte de 
ziua când i-o înmânase juriul celor mai prestigioși maeștri de 
scrimă ai Europei. Așezat de cealaltă parte a mesei, bătrânul 
Lucien de Montespan își privise discipolul cu justificată, mândrie. 
„Elevul își depășește maestrul”, avea să-i spună mai târziu. 

A mângâiat cu vârfurile degetelor urna micuță în care sta 
deschis un evantai; singura amintire ce-i rămăsese de la cea 
pentru care într-o zi lăsase Parisul. Ce s-o fi ales de ea? Era, fără 
doar și poate, o bunică venerabilă, încă distinsă și dulce, ai cărei 
ochi priveau cum creșteau nepoţii și ale cărei mâini, splendide 
în alte vremuri, se îndeletniceau cu o broderie, pe când, tăcută, 
dezmierda doruri tinerești de taină. Sau nici măcar atât; poate 
că, pur și simplu, îl uitase pe maestrul de scrimă. 

Ceva mai încolo, atârna pe perete un rozariu de lemn, cu 
boabele roase și înnegrite de atâta folosinţă. Amelia Besc6s de 
Astarloa, văduva unui erou din războiul contra francezilor, îl 
ținuse în mână până ce-și dăduse obștescul sfârșit, iar mai apoi 
o rudă pioasă i-l încredinţase fiului ei. Privindu-l, Jaime Astarloa 
a avut un simțământ ciudat: părea că trecerea anilor ștersese 
chipul mamei; nu și-o mai putea aduce aminte. Știa doar că 
fusese frumoasă și păstra neștearsă în gând amintirea mâinilor 
ei fine și blânde care-i mângâiau părul de copil și a vibraţiei ce-l 
învăluia când, crezând că suferă, își cufunda capul în culcușul 
fierbinte dintre gâtul și umărul ei. Memoria-i mai păstra și chipul 
nedeslușit, ca desprins dintr-un tablou de demult, al unei femei 
aplecate en raccourci, care ațâța în căminul mare jarul ce-și 
întindea sclipirile roșietice pe zidurile unui salon întunecat și 
sumbru. 

Maestrul de arme a dat pe gât ceașca cu cafea și a întors 
spatele amintirilor. A rămas apoi vreme îndelungată nemișcat, 
fără ca vreun alt gând să-i tulbure pacea care părea a i se fi 
înstăpânit pe suflet. Abia atunci a pus ceașca pe masă, s-a dus 
la scrin și, deschizând un sertar, a scos o husă lungă și plată. l-a 


desfăcut încuietorile și a luat din ea ceva greu, învelit în postav. 
A dat la o parte învelitoarea; s-a ivit un pistol-revolver 
Lefaucheux cu butoiaș din lemn pentru cinci gloanțe de calibru 
mare. Deși un client îi dăruise arma cu cinci ani în urmă, nu o 
folosise niciodată. Propriul său cod al onoarei era, în principiu, 
împotriva folosirii armelor de foc, căci le credea mijlocul prin 
care mișeii ucideau de la depărtare. Totuși, în acea împrejurare 
își îngăduia să lase deoparte anumite scrupule. 

A pus revolverul pe masă și a început să-l încarce cu grijă, 
băgând câte un plumb în fiecare locaș al încărcătorului. A 
terminat, a cântărit o clipă arma în palmă și apoi a așezat-o la 
loc. A privit jur-împrejur, cu mâinile în șold, apoi s-a dus spre un 
jilț, l-a tras după el și l-a potrivit cu faţa spre ușă. A apropiat de 
el o măsuţă pe care a pus o lampă și o cutie cu chibrituri. A mai 
aruncat o privire, să vadă dacă totul era în bună rânduială, apoi 
a stins rând pe rând toate lămpile cu gaz din casă, lăsând-o 
aprinsă numai pe cea care ardea în salonașul dintre ușa de 
intrare și cea a cabinetului; pe aceasta din urmă a făcut-o atât 
de mică, încât abia de se mai zărea o flăcăruie albăstrie, ce lăsa 
în penumbră vestibulul și în deplină beznă salonul. Atunci a tras 
sabia din teaca bastonului, a luat revolverul și a pus amândouă 
armele pe măsuţa din faţa jilțului. A adăstat așa în beznă un 
timp, admirând mulţumit aranjamentul. Apoi a mers în vestibul 
și a tras zăvorul ușii. 

S-a dus în bucătărie, fluierând printre dinţi, pentru a turna 
într-o carafă cafeaua din ibric și a-și lua, în trecere, o ceașcă 
curată. A pus carafa și ceașca pe măsuţa din fața jilțului, lângă 
lampă, chibrituri, revolver și bastonul-sabie. Abia atunci a aprins 
lampa și, făcând-o mică, a umplut o ceașcă cu cafea, a dus-o la 
buze și s-a pus pe așteptat. Nu bănuia câţi aveau să fie; dar era 
sigur că, în viitor, nopţile aveau să fie din cale-afară de lungi. 

e 

| se lipeau ochii. A tresărit, săltând capul, și a simţit o durere 
neostoită în ceafă. A clipit din ochi, descumpănit. La lumina 
palidă a lămpii cu gaz, a întins mâna spre carafa cu cafea și a 
turnat puţin în ceașcă. Și-a scos ceasornicul din buzunar și i-a 
privit limbile: erau ceasurile două și un pătrar din zorii zilei. 
Cafeaua se răcise și, strâmbându-se, a dat-o pe gât dintr-o 
singură sorbitură. Pe măsuţă, revolverul și sabia scoasă din 
teacă oglindeau cu scânteieri stinse licărul dulce al lămpii. 


Uruitul unei trăsuri ce trecea pe uliţă a ajuns la el prin 
fereastra deschisă, ţinându-i o vreme trează luarea-aminte. 
Aproape că n-a suflat, ascultând, atent la cel mai mic semn de 
primejdie, cum uruitul se ducea pe uliță-n jos, stingându-se în 
depărtare. O dată i s-a părut chiar că aude un trosnet pe scară 
și a stat îndelung cu ochii aţintiţi în bezna albăstrie a 
vestibulului, mângâind cu mâna dreaptă butoiașul revolverului. 

(J 

Un șoarece alerga încoace și-ncolo sub cerul liber. A ridicat 
ochii în tavan, ascultând fâșâitul ușor cu care micul rozător 
trecea printre bârne, încerca să-l prindă de vreo câteva zile și 
pusese capcane în bucătărie, lângă o gaură din apropierea sobei 
de gătit, din care șoricelul obișnuia să pornească noptatice 
asalturi împotriva cămării. Era neîndoios un șoarece isteț, căci, 
deși brânza era mereu mușcată chiar lângă arc, capcanele nu 
izbuteau să-l prindă. Nimerise, fără doar și poate, un rozător 
talentat, care știa prin ce se deosebeau a vâna și a fi vânat. 
Când l-a auzit alunecând pe tavan, maestrul s-a bucurat că nu 
izbutise încă să-l prindă. Tovarășul cel mititel îi îndulcea, de- 
acolo, de sus, singurătatea lungii așteptări. 

Prin mintea lui, aflată într-un febril amestec de somn și trezie, 
goneau chipuri ciudate. De trei ori a crezut că deslușește ceva 
în vestibul și a sărit, și tot de atâtea ori s-a așezat la loc în jilţ, 
văzând că se lăsase tras pe sfoară de propriile-i simţuri. Nu 
departe, orologiul de la San Ginés a bătut întâi patru pătrare, și 
apoi trei ceasuri. 

(J 

De astă dată nu mai încăpea nicio îndoială. Auzise pe scară 
ceva ca un fâșâit. S-a aplecat înainte cât putea mai domol, cu 
toate fibrele făpturii încordate, și a ascultat cu mare atenţie. 
Ceva se mișca grijuliu de cealaltă parte a ușii. Ținându-și 
suflarea, cu gâtul crispat din pricina încordării, a stins lampa. 
Acum nu mai avea decât lumina ce-i venea din umbra 
vestibulului. Fără să se ridice, a luat revolverul, i-a înăbușit 
zgomotul trăgaciului între picioare și, sprijinindu-și coatele pe 
masă, a ţintit spre ușă. Nu era pistolar, dar de la depărtarea 
aceea era greu să greșești ţinta. lar în butoiaș avea cinci 
gloanțe. 

A fost uimit să audă ciocănituri surde în ușă. Era ciudat, și-a 
spus, ca ucigașul să ceară îngăduinţa de a intra în casa victimei. 


A rămas mut și neclintit în beznă la pândă. Poate voiau să afle 
dacă dormea sau nu. 

Ciocăniturile s-au auzit din nou, ceva mai tare, deși nu erau 
prea puternice. Era limpede că tainicul vizitator nu voia să 
deștepte vecinii. Jaime Astarloa era descumpănit. Aștepta ca 
cineva să forțeze ușa de la intrare, nu să bată la ușă la ceasurile 
trei din zori. Oricum, zăvorul era tras și cel care ciocănea trebuia 
doar să apese pe clanță, pentru a deschide. A zăbovit, păstrând 
aerul în plămâni și ţinând hotărât revolverul, cu arătătorul pe 
trăgaci. Oricine va fi fost, în cele din urmă avea să intre. 

A auzit un zgomot metalic: cineva umbla la clanță. Apoi a 
auzit un scârţâit ușor: ușa s-a rotit în balamale. Maestrul de 
scrimă a lăsat aerul să iasă încet din plămâni, a inspirat profund 
și și-a ţinut din nou suflarea. Și-a potrivit mai bine arătătorul pe 
trăgaci. Avea să-i îngăduie să vină până în mijlocul salonașului și 
abia atunci avea să tragă un plumb. 

— Don Jaime? 

Vocea susurase întrebătoare. Un frig de moarte s-a răspândit 
din inimă până-n vene, îngheţându-i mădularele. A simţit cum 
degetele slăbeau apăsarea și revolverul cădea pe masă. Și-a 
dus o mână la frunte și s-a ridicat în picioare, ţeapăn ca un 
butuc. Pentru că vocea ușor răgușită din vestibul, cu un vag 
accent străin, venea din negurile lumii celeilalte. Și era nici mai 
mult, nici mai puţin, decât a Adelei de Otero. 

e 

Femeia a adăstat în umbra albăstrie din pragul salonașului. S- 
a auzit un ușor foșnet de fuste, apoi din nou vocea ei: 

— Don Jaime? 

El a întins o mână, iscodind pe pipăite după chibrituri. A 
aprins unul, și flăcăruia a pus în mișcare pe chipurile lor 
schimonosite un joc sinistru de lumini și umbre. Degetele-i mai 
fremătau când a aprins lampa cu gaz și a ridicat-o, pentru a 
lumina năluca ce-i băgase moartea-n suflet. 

Adela de Otero stătea neclintită în prag, cu mâinile sprijinite 
în poala rochiei de culoare neagră. Purta o pălărie neagră, cu 
cordele de aceeași culoare, și avea părul strâns pe ceafa. Părea 
șovăielnică și sfioasă, precum fetiţele zvăpăiate care-și cer 
iertare că au ajuns acasă la o oră nepotrivită. 

— Cred că vă sunt datoare cu o lămurire, maestre. 


Jaime Astarloa a înghiţit în sec și a pus lampa pe masă. Prin 
minte i s-a perindat chipul femeii sluţite de pe masa de 
marmură de la morgă și s-a gândit că, într-adevăr, Adela de 
Otero îi datora chiar mai mult decât o lămurire. 

A dat de două ori să spună ceva, dar vorbele n-au vrut să-și ia 
zborul de pe buze. A rămas sprijinit de marginea mesei, privind 
cum, pe măsură ce femeia se apropia, cercul de lumină i se urca 
până la piept. A 

— Sunt singură, don Jaime. Imi puteți da ascultare? 

Vocea maestrului de arme a sâsâit stins. 

— Vă pot asculta. 

Ea s-a mișcat ușor și lumina lămpii a urcat mai sus, pe bărbie, 
pe gură și pe micul semn din colţul gurii. 

— E o poveste lungă... 

— Cine era femeia moartă? 

A urmat o tăcere. Gura și bărbia au pierit din cercul de 
lumină. 

— Aveţi răbdare, don Jaime. Toate la vremea lor. Vorbea 
potolit, dulce, cu unduiri ușor răgușite, ce trezeau în bătrânul 
maestru de scrimă simțăminte contradictorii. Avem tot timpul 
de pe lume. 

Jaime Astarloa a înghiţit în sec. Îl chinuia teama că dintr-o 
clipă într-alta avea să se trezească, să închidă ochii pentru 
puţină vreme și, când i-ar fi deschis din nou, să bage de seamă 
că Adela de Otero nu era acolo. Că nu fusese nicicând. 

— Ca să pricepeţi ce am venit să vă spun, don Jaime, trebuie 
să o iau de departe. Să mă-ntorc în urmă cu aproape zece ani. 
Vocea-i suna acum goală și îndepărtată. Maestrul nu-i putea 
desluși privirile, dar și le închipuia duse, ţintind un punct din 
depărtare. Sau, poate, i s-a năzărit mai târziu, la pândă, 
cercetând simţirile ce-i desenau pe obraz amintirile pe care ea 
le deștepta. În vremea aceea, o tânără trăia o splendidă poveste 
de iubire. De iubire fără sfârșit... A tăcut o clipă, de parcă și-ar fi 
cântărit vorbele. O iubire fără sfârșit, a îngânat. Ca totul să fie 
mai simplu, voi lăsa deoparte amănuntele ce vi s-ar putea părea 
de prost-gust și voi spune că splendida poveste de iubire s-a 
isprăvit șase luni mai târziu într-o ţară străină, seara, pe malul 
unui râu din care se ridica negura, în lacrimi și deplină 
singurătate. Știţi, apele de argint o fascinau pe copilă. Într-atât, 
încât i-a dat prin minte să caute-n ele ceea ce poeţii numesc 


dulcea pace a uitării... După cum vedeţi, prima parte a istoriei 
miroase a foileton. Unul destul de vulgar. 

Adela de Otero a făcut o pauză, hohotind ca o contraltă, dar 
fără nicio bucurie. Jaime Astarloa rămăsese nemișcat și continua 
să o asculte în tăcere. 

— Și atunci, a continuat Adela, când tânăra era gata să treacă 
prin zidul de ceaţă, în viaţa ei a apărut alt bărbat. A tăcut o 
clipă; vocea i se îndulcise aproape pe nesimţite, dând oarece 
căldură istorisirii. Fără să ceară nimic în schimb, împins numai și 
numai de milă, bărbatul i-a purtat de grijă copilei pierdute pe 
malul râului de argint, i-a ogoit rănile și i-a redeșteptat surâsul. 
A fost tatăl pe care nu-l știuse, fratele pe care nu-l avusese, 
soțul pe care n-avea să-l aibă și, mergând cu noblețea până la 
capăt, nicicând n-a cutezat să-și ia asupra ei drepturile ce i s-ar 
fi cuvenit ca atare. Pricepeţi ce vă istorisesc, don Jaime? 

Deși tot nu-i deslușea privirile, maestrul de scrimă a simţit că 
Adela de Otero îl privea fix. 

— Incep să pricep. 

— Mă îndoiesc că înțelegeţi întru totul, a spus atât de 
încetișor, încât don Jaime mai mult i-a ghicit, decât i-a auzit 
spusele. A urmat o tăcere atât de lungă, încât bătrânul maestru 
s-a temut că tânăra avea să-și uite vorba; dar, după o vreme, ea 
a luat-o de unde rămăsese. Bărbatul și-a pierdut doi ani, 
încercând să dea formă unei femei noi, cu totul alta decât copila 
care tremura privind cum se duceau la vale apele râului. Și tot 
nu i-a cerut nimic în schimb. 

— Un altruist, fără îndoială. 

— Poate că nu, don Jaime. Poate că nu. A părut că se oprește 
o clipă, ca și cum ar fi cugetat. Presupun că mai era și altceva. 
In fapt, purtarea nu-i era lipsită de egoism. Simţea pesemne o 
oarecare satisfacție în faţa propriei lui creaţiuni, sau era mândru 
pe undeva că ea era și nu era a lui. „Ești opera mea cea mai 
frumoasă”, i-a spus odată. Poate că era adevărat, fiindcă n-a 
precupetțit nimic pentru a-și atinge țelul: nici eforturi, nici bani, 
nici răbdare. N-au lipsit rochiile elegante, nici maeștrii de dans, 
de călărie, de muzică, de scrimă. Da, don Jaime. Tânăra avea, 
printr-o neobișnuită întâmplare, un nemăsurat har pentru 
scrimă. Dar într-o zi, în virtutea îndeletnicirilor lui, bărbatul s-a 
văzut silit să se întoarcă în patrie. Luând-o pe tânără pe după 
umeri, a dus-o la oglindă și i-a îngăduit să se admire o vreme în 


apele de argint. „Ești frumoasă și liberă, i-a zis. Privește-te bine. 
Asta-i răsplata mea.” Era căsătorit, avea familie și anumite 
obligaţii. Dar mai voia să vegheze încă asupra propriei lui 
creaţiuni. Înainte de plecare, i-a dat în dar o casă, unde să poată 
trăi cum voia. Și, de la mare depărtare, ca un binefăcător, a 
vegheat neîntrerupt asupra ei, pentru ca nimic să nu-i lipsească. 
Așa s-au scurs șapte ani. 

A tăcut o clipă, apoi a îngânat încetișor: „șapte ani”. Atunci s- 
a mișcat puţin și cercul de lumină i s-a căţărat pe trup, 
luminându-i privirile; în ochii de culoarea violetelor a scânteiat 
văpaia șovăitoare a lămpii cu gaz. Cicatricea era la locul ei, în 
colțul gurii, pecetluindu-i zâmbetul tainic și de neșters. 

— Domnia voastră, don Jaime, știți cine era bărbatul acela. 

Surprins, maestrul de arme a clipit, gata să-și vădească 
descumpănirea cu voce tare. Dar o inspiraţie neașteptată l-a 
făcut să-și țină gura, pentru a nu frânge firul destăinuirii. Ea a 
cătat la el, cântărindu-i tăcerea. 

— În ziua despărțirii, a adăugat după o clipă, tânăra i-a spus 
binefăcătorului ce mare datorie avea faţă de el, și i-a zis doar: 
„Dacă vreodată ai nevoie de mine, cheamă-mă. Chiar dacă, 
pentru a ajunge la tine, va trebui să cobor în iad”. Nu mă 
îndoiesc, maestre, că, dacă i-aţi fi putut cunoaște vitejia, 
asemenea vorbe nu vi s-ar fi părut nelalocul lor pe buzele unei 
femei. 

— Dar un lucru tot m-ar fi uimit, a recunoscut don Jaime. Ea a 
zâmbit larg și a făcut un gest ușor cu capul, de parcă ar fi auzit 
o laudă. Maestrul și-a trecut peste frunte o mână rece ca 
marmura. Piesele jocului se îmbinau încet și dureros. Apoi a 
sosit și ziua, a adăugat don Jaime, în care el i-a cerut să coboare 
în iad. 

Adela de Otero l-a privit, uimită de precizia observației. A 
ridicat mâinile și le-a apropiat pe îndelete, aplaudându-l în 
tăcere. 

— O observaţie cum nu se poate mai precisă, don Jaime. Fără 
cusur. 

— Nu fac decât să vă îngân vorbele. 

— Orice s-ar spune, cum nu se poate mai precisă. Vocea ei 
vibra, ironică. Să coboare în iad. Chiar asta i-a cerut. 

— Chiar atât de mare era datoria? 

— V-am mai spus: cum nu se poate mai mare. 


— Și chiar nu se putea nicicum ocoli chestiunea? 

— Nu. Toată averea ei, tânăra o avea de la bărbatul acela. Și, 
fapt încă și mai însemnat, ea însăși era întru totul opera lui. 
Nimic din ce-ar fi făcut ea pentru el nu făcea cât ceea ce-i 
dăduse el ei. Dar îngăduiţi-mi să merg înainte. Bărbatul ocupa 
un loc de seamă într-o societate de seamă. Pentru pricini pe 
care cu ușurință le veţi deduce, s-a băgat într-un joc al politicii. 
Un joc nespus de primejdios, don Jaime. Din pricina intereselor 
bănești, a ajuns să se aibă bine cu Prim și a căzut în greșeala de 
a-și cheltui paralele pe una din răzmeriţele lui, care s-a sfârșit cu 
un dezastru. Din nefericire, l-au aflat. Asta însemna exilul, ruina. 
Dar poziţia lui în societate și altele pe lângă ea îi îngăduiau să se 
salveze. Adela de Otero s-a oprit; când a vorbit din nou, în glasul 
ei era ceva metalic, aspru și impersonal. Atunci s-a hotărât să se 
facă tovarăș cu Narváez. 

— Și ce-a făcut Prim când a aflat de mișelie? 

Visătoare, și-a mușcat buza de jos, gândindu-se la vorba lui. 

— Mișelie? Da, cred că i-am putea spune și așa. A cătat ironic 
și răutăcios la el, ca fetiţele care împărtășesc cuiva o taină. Fără 
îndoială, Prim nu a știut nimic despre asta. Și nici acum nu știe. 

Maestrul de scrimă era sincer indignat: 

— Şi-mi spuneţi că aţi făcut asemenea lucruri pentru un 
bărbat care a fost în stare să-și trădeze tovarășii? 

— Domnia voastră nu pricepeți nimic din ce zic eu. Ochii de 
culoarea violetelor îl priveau disprețuitor. Nu pricepeţi absolut 
nimic. Mai credeți încă în buni și răi, în cauze drepte și strâmbe? 
Ce-mi pasă mie de generalul Prim sau de-un altul? Am venit aici 
în noaptea asta pentru a vă vorbi despre bărbatul căruia îi 
datorez tot ce sunt. Oare nu a fost bun cu mine, nu mi-a fost 
credincios? Oare m-a trădat pe mine? Faceţi-mi favoarea de a 
vă păstra scrupulele habotnice pentru domnia voastră, domnul 
meu. Cine sunteţi ca să-i judecaţi pe alţii? 

Jaime Astarloa și-a golit lent plămânii. Era foarte ostenit și s-ar 
fi trântit pe divan cu mare plăcere. Voia să doarmă, să plece 
departe, să creadă că totul era un vis urât, ce avea să se 
risipească o dată cu venirea zorilor. Și nici măcar nu știa cu 
adevărat dacă voia sau nu să afle și restul istoriei. 

— Ce se va întâmpla dacă-l află? a întrebat. 

Adela de Otero a făcut un gest leneș. 


— De-acum, nicicând n-or să-l mai afle, a zis. Cu el n-au avut 
legături decât doi bărbaţi: președintele Consiliului și ministrul de 
Interne, cu care comunica direct. Din fericire, amândoi au 
murit... de moarte bună. Nicio stavilă nu-l mai despărțea de 
Prim, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În teorie, nu 
rămăseseră martori incomozi. 

— lar acum, Prim și ai lui câștigă. 

Ea a surâs. 

— Da. Stau să câștige. lar el plătește întreprinderea lor. 
Imaginaţi-vă ce foloase ar putea avea. 

Maestrul de arme a mijit ochii și a dat din cap, într-un gest 
mut de încuviințare. Acum totul era limpede. 

— Dar mai rămânea un fir slobod, a murmurat. 

— Așa e, a încuviinţat ea. Luis de Ayala. Cât timp a luat parte 
la viața publică, marchizul a îndeplinit o funcţie de seamă alături 
de unchiul său, Vallespin, ministrul de Interne, care era înţeles 
cu prietenul meu. La moartea lui Vallespin, Ayala a avut intrare 
la arhivele lui și a găsit acolo anume hârtii, ce conţineau o mare 
parte a istoriei de faţă. 

— Eu nu pricep ce interes ar fi putut avea marchizul... 
Întotdeauna a zis că ieşise din politică. 

Adela de Otero a ridicat din sprâncene. Vorbele lui don Jaime 
păreau să o înveselească nespus. 

— Ayala era ruinat. Datoriile lui creșteau fără răgaz, și cea 
mai mare parte a averii îi era ipotecată. Jocurile de noroc și 
femeile... Aici, în vocea Adelei de Otero a vibrat un nesfârșit 
dispreţ: ... erau slăbiciunile lui, și amândouă îl costau multe 
parale. 

Asta era prea mult pentru Jaime Astarloa. 

— Daţi de înţeles că marchizul şantaja? 

Ea a surâs batjocoritor. 

— Nu mă mărginesc să dau de înţeles: o spun sus și tare. Luis 
de Ayala a ameninţat că va face publice hârtiile și chiar că i le 
va trimite lui Prim, dacă nu i se dădeau niște credite pe viaţă 
sau ceva asemănător. lubitul nostru marchiz știa să-și vândă 
tare scump tăcerea. 

— Nu-mi vine a crede. 

— Puțin mă sinchisesc eu dacă mă credeţi sau nu. Fapte că 
cele cerute de Ayala ne-au pus într-o situaţie foarte delicată. 
Prietenului meu nu-i rămânea altă alegere: trebuia să 


zădărnicească primejdia, să-i închidă gura marchizului și să ia 
hârtiile. Dar Ayala era prevăzător... 

Punându-și mâinile pe marginea mesei, maestrul și-a tras 
capul între umeri. 

— Era prevăzător, a îngânat cu glas stins. Dar îi plăceau 
femeile. 

Adela de Otero i-a aruncat un surâs indulgent. 

— Și scrima, don Jaime. Aici intrăm în scenă domnia voastră și 
cu mine. 

— Doamne sfinte! 

— N-o luaţi chiar așa. Domnia voastră nu vă puteaţi închipui... 

— Doamne sfinte! 

Ea a întins o mână, ca pentru a-i atinge braţul, dar a lăsat-o în 
aer. Jaime Astarloa se trăsese înapoi, ca în faţa unui șarpe. 

— Pe mine m-au adus din Italia, a lămurit după o clipă. lar 
domnia voastră aţi fost calea pe care am ajuns la Ayala, fără ca 
el să se fi pus în gardă. Dar pe atunci nu-mi puteam închipui că 
toate urmau să se încâlcească. Cum să-mi dea prin minte că 
Ayala v-ar fi putut încredința hârtiile? 

— Deci l-aţi trimis degeaba pe lumea cealaltă. 

Ea l-a privit într-adevăr uimită. 

— Degeaba? Nici vorbă. Ayala trebuia să moară, cu sau fără 
hârtii. Era prea primejdios și prea isteț. În ultima vreme se 
schimbase chiar faţă de mine, de parc-ar fi intrat la bănuieli. 
Trebuia să punem capăt întregii istorii. 

— Și aţi făcut asta chiar domnia voastră? 

Privirea tinerei s-a înfipt în maestrul de scrimă ca un ac de 
oțel. 

— Fără doar și poate. În glasul ei era atâta naturalețe și tihnă, 
că don Jaime s-a simţit copleșit. Cine să o facă, dacă nu eu? 
Toate au luat-o razna și abia dacă mai rămânea timp... In 
noaptea aceea, ca și-n alte dăţi, am cinat împreună în salon. 
Singuri. Îmi aduc aminte că Ayala era deosebit de amabil; nu 
încăpea îndoială că-mi luase urma. Nu m-am îngrijorat prea tare, 
fiindcă știam că ne vedem pentru ultima oară. A destupat o 
sticlă de șampanie, cu o voie bună pe care niciunul din noi n-o 
simţea, și mi s-a părut tare chipeș, cu pletele și dinţii de-un alb 
fără cusur, ce se iveau într-o cascadă de hohote. M-am gândit 
chiar că era mare păcat că ursita-i menise un asemenea sfârșit. 
A ridicat din umeri, dând întreaga vină pe soartă. Mai înainte, 


încercasem în zadar să-i smulg taina, a adăugat după o scurtă 
tăcere, dar nu izbutisem decât să-l fac să se îndoiască de mine. 
Cum însă nu mai avea nicio însemnătate, am hotărât să las 
baltă orice ocol. l-am spus precis ce voiam și i-am făcut oferta 
pentru care aveam mandat: o grămadă de parale în schimbul 
scrisorilor. 

— lar el n-a primit, a adăugat Jaime Astarloa. 

Ea l-a privit ciudat. 

— Chiar așa. În fapt, oferta era doar un tertip pentru a câștiga 
timp, dar Ayala nu trebuia să știe. Adevărul e însă că mi-a râs în 
nas. A spus că misivele erau la loc sigur și că prietenul meu 
avea să plătească până la sfârșitul vieţii, dacă nu voia ca ele să 
cadă-n mâinile lui Prim. Și mi-a spus că-s o femeie ușoară. 

Adela de Otero a tăcut, și ultimele vorbe s-au risipit în văzduh. 
Fuseseră seci, monocorde, iar maestrul de arme a știut pe loc 
că-n noaptea aceea, în palatul marchizului, ea se purtase la fel: 
fără furii sau emoţii. Mai curând, cu metodă și calcul, ca aceia 
care pun izbânda mai presus de patimi. Lucidă și nepăsătoare 
ca loviturile ei de floretă. 

— Dar domnia voastră nu l-aţi ucis din pricina asta... 

Tânăra l-a privit atent pe don Jaime, parcă uimită de precizia 
vorbelor lui. 

— Aveţi dreptate. Nu de asta l-am ucis, ci pentru că moartea-i 
era hotărâtă. M-am dus fără grijă în galerie și am luat o floretă 
fără buton în vârf; el a părut că lua totul în glumă. Era sigur de 
el și mă privea cu braţele-ncrucișate, de parcă voia să vadă cum 
avea să se sfârșească totul. „Te voi ucide, Luis”, i-am spus 
foarte liniștită. „Poate că vrei să te aperi.” A hohotit, 
încuviinţând ceea ce i se părea a fi un joc atrăgător, și a apucat 
o floretă de luptă. Presupun că voia să mă ducă-n iatac, să 
facem dragoste. S-a apropiat, arborând surâsu-i alb și cinic; 
chipeș, elegant, doar în cămașă, a încrucișat floreta cu mine și 
mi-a trimis, cu vârful degetelor de la mâna stângă, o bezea 
batjocoritoare. Atunci l-am privit drept în ochi, am fentat și i-am 
înfipt arma-n gât fără preludiu: i-am împuns o lovitură scurtă și- 
am răsucit mânerul floretei. Nici cel mai sever dintre maeștri n- 
ar fi avut ce obiecta, și nici Ayala n-a avut. Mi-a aruncat o privire 
peste poate de mirată și, chiar înainte de a se prăbuși, era mort 
de-a binelea. 


Adela de Otero a cătat sfidătoare la don Jaime, cu o 
neobrăzare vrednică de istorisirea unei șotii oarecare. lar el nu- 
și putea lua ochii de la ea, fermecat de ceea ce-i citea pe obraz: 
nici ură, nici remușcare, nici patimă. Doar oarba credință față de 
o idee și de un bărbat. În teribila-i splendoare era ceva pe cât de 
hipnotic, pe atât de cutremurător, de parcă în ea s-ar fi întrupat 
îngerul morții. Părând că-i ghicește gândurile, tânăra s-a tras 
înapoi și a ieșit din cercul de lumină al lămpii. 

— Apoi am iscodit bine peste tot pe unde am putut, deși fără 
prea mare nădejde. Glasul ei fără chip venea acum din 
întuneric, iar maestrul n-a putut hotărî ce-l apăsa cel mai tare. 
Nu am găsit nimic, a povestit ea, deși am stat acolo aproape 
până s-a crăpat de ziuă. Oricum, răzmeriţa izbucnise deja la 
Câdiz, iar Ayala trebuia să moară, indiferent dacă găseam sau 
nu scrisorile. Nu aveam altă alegere. Nu-mi mai rămânea decât 
să ies repede de acolo și să cred că, dacă răvașele erau atât de 
bine dosite, nimeni nu avea să dea de ele, așa cum nu dădusem 
nici eu. După ce am făcut tot ce depindea de mine, am plecat. 
Trebuia să dispar fără urmă din Madrid. Trebuia... Părea că se 
îndoiește, că-și caută vorbe potrivite. Trebuia să mă-ntorc în 
negura de unde venisem. Adela de Otero ieșea pentru 
totdeauna din scenă. Și asta era prevăzut... 

Jaime Astarloa nu se mai putea ţine pe picioare. Simțea că i 
se muiau și că inima abia de-i mai bătea. S-a așezat molcom în 
jilț, temându-se să nu-și piardă simţirile. Când, în sfârșit, a 
vorbit, glasu-i era abia un firicel temător, căci ghicea cumplitul 
răspuns. 

— Ce s-a petrecut cu Lucia, cu slujnica? A înghiţit în sec și a 
ridicat privirile spre umbra din fața lui. Avea aceeași statură și 
aproximativ aceeași vârstă cu domnia voastră... iar părul era de 
aceeași culoare... Ce s-a întâmplat cu ea? 

A urmat o tăcere lungă. După o vreme, vocea Adelei de Otero 
a răsunat gol, monocord: 

— Domnia voastră nu pricepeţi, don Jaime. 

Maestrul de scrimă a ridicat o mână tremurândă, ţintind 
umbra cu degetul. O păpușă oarbă într-un iaz; așa fusese totul. 

— Vă înșelaţi. De astă dată a simţit cum ura îi vibra în glas și 
a știut că Adela de Otero o auzea foarte precis. Pricep totul. Prea 
târziu, e adevărat; dar nespus de bine. Aţi ales-o special, nu-i 


așa? Din pricina înfățișării... Totul, până și amănuntul ăsta 
înspăimântător, a fost plănuit chiar de la început! 

— Rău am făcut că nu v-am cercetat cu luare-aminte 
valoarea. In voce i se simţea o ușoară iritare. Sunteţi 
perspicace, la urma urmelor. 

Un surâs amar s-a așternut pe buzele maestrului de arme. 

— Tot domnia voastră v-aţi ocupat și de ea? a întrebat, 
scuipând vorbele cu nețărmurit dispreț. 

— Nu. Am angajat doi bărbaţi, care nu știu mai nimic despre 
povestea noastră. Doi pungași. Cei de care aţi dat în casa 
prietenului domniei voastre. 

— Ce canalii! 

— Poate că au cam întrecut măsura... 

— Mă îndoiesc. Sunt sigur că au dus scrupulos la îndeplinire 
vrednicele porunci pe care le-aţi dat împreună cu complicele 
domniei voastre. 

— Oricum, dacă vă mulțumește, trebuie să vă spun că fata 
era deja moartă când i-au făcut... toate lucrurile acelea. A 
suferit foarte puţin. 

Jaime Astarloa a privit-o cu gura căscată, de parcă nu și-ar fi 
crezut urechilor. 

— Găsesc că e cum nu se poate mai frumos din partea 
domniei voastre, Adela de Otero. Presupunând că acesta e 
adevăratul nume al domniei voastre. Din cale-afară de frumos. 
Spuneţi că nenorocita a suferit foarte puţin? Fără îndoială, lucrul 
acesta face cinste simțămintelor femeiești ale domniei voastre. 

— Mă bucur că v-aţi recăpătat ironia, maestre. 

— Nu mă numiţi „maestre”, vă rog. Poate aţi băgat de seamă 
că nici eu nu vă mai numesc „doamnă”. 

De astă dată, ea a râs din tot sufletul. 

— Touché, don Jaime. Atinsă, chiar așa. Doriţi să continuu, 
sau restul îl știți și preferaţi să pun aici capăt istoriei? 

— Mi-ar plăcea să știu cum aţi aflat de bietul Cárceles. 

— A fost cât se poate de simplu. Credeam că epistolele se 
rătăciseră; nici nu ne trecuse prin minte că ele s-ar fi putut afla 
în locuința domniei voastre. Pe neașteptate, prietenul domniei 
voastre a venit acasă la prietenul meu, cerându-i o întrevedere 
urgentă în legătură cu o chestiune gravă. A fost primit și și-a 
prezentat pretenţiile: unele misive căzuseră-n mâinile lui și, 


cunoscând situația materială înfloritoare a celui interesat, voia o 
grămadă de parale în schimbul răvașelor și al tăcerii. 

Jaime Astarloa și-a trecut o mână peste frunte, năucit de 
vuietul cu care simțea că i se prăbușea lumea, făcându-se mici 
fărâme. 

— Și Cârceles! Vorbele i-au zburat de pe buze ca un bocet. 

— De ce nu? a zis ea. Prietenul domniei voastre era la fel de 
ambițios și de mizerabil ca oricare altul. Bănuiesc că se bizuia 
pe târgul acela, pentru a ieși din propria-i mizerie. 

— Părea cinstit, a protestat don Jaime. Și era atât de radical, 
atât de intransigent... Eu mă încredeam în el. 

— Mă tem că, pentru un bărbat de etatea domniei voastre, v- 
ați încrezut în prea mulţi oameni. 

— Aveţi dreptate. Am avut încredere și în domnia voastră. 

— Haida-de. A părut iritată. Asemenea sarcasme nu duc 
nicăieri. Altceva nu mai vreţi să aflaţi? 

— Ba da. Daţi-i înainte. 

— S-a despărţit în termeni cum nu se poate mai buni de 
Cârceles și, un ceas mai târziu, cei doi oameni ai noștri s-au dus 
la el acasă, pentru a recupera scrisorile. Convins cum se cuvine, 
prietenul domniei voastre a sfârșit prin a istorisi tot ce știa, și 
chiar v-a pomenit numele. Atunci aţi sosit, și trebuie să recunosc 
că ne-aţi pus pe jar. Eu aşteptam afară, într-o trăsură, și i-am 
văzut venind, păreau suflete aduse de Ucigă-l toaca. Știţi oare 
că, dacă situaţia n-ar fi fost atât de încurcată, împrejurarea mi s- 
ar fi părut distractivă? Deși nu sunteţi tânăr, cred că le-aţi dat 
de lucru peste poate: unuia i-ați frânt nasul și pe celălalt l-ați 
crestat de două ori, la un braț și sub burtă. Ziceau că v-aţi 
apărat ca însuși Lucifer. Adela de Otero a tăcut o clipă și apoi a 
adăugat, îngrijorată: De astă dată, am eu o întrebare. De ce l-aţi 
băgat pe nenorocit în toate astea? 

— Nu eu l-am băgat. Vreau să spun că am făcut-o contra 
vrerii mele. Am citit scrisorile, dar nu am putut pricepe ce 
spuneau. 

— Vă bateţi joc de mine? Surpriza tinerei părea sinceră. Doar 
aţi spus că le-aţi citit. 

Maestrul a încuviinţat nedumerit. 

— V-am mai spus că da, dar n-am priceput nimic. Numele, 
scrisorile și restul aveau prea puţină noimă pentru mine. 
Asemenea lucruri nu m-au interesat niciodată nici cât negru sub 


unghie. Parcurgându-le, am priceput doar că unul îi trăda pe alţii 
și că la mijloc era o chestiune de stat. L-am căutat pe Cârceles 
din pricină că nu izbuteam să ghicesc numele celui răspunzător 
de toate. Fără îndoială că el l-a ghicit, poate din pricină că-și 
aducea aminte faptele despre care se vorbea acolo. 

_ Adela de Otero a înaintat și lampa i-a luminat din nou obrazul. 
Infrigurarea îi desenase o cută între sprâncene. 

— Mă tem că-i o neînțelegere, don Jaime. Vreţi să spuneți că 
nu știți numele prietenului meu, al bărbatului despre care 
vorbim? 

Jaime Astarloa a dat din umeri și ochii lui cenușii, atât de 
cinstiţi, nici n-au clipit sub privirile ei iscoditoare. 

— Habar n-am de el. 

Tânăra a clătinat ușor din cap, privindu-l cu cea mai mare 
luare-aminte. Mintea părea că-i lucrează în grabă. 

— Dar sigur aţi citit epistola, căci aţi scos-o din maldărul 
acela... 

— Care epistolă? 

— Cea mai de seamă, cea scrisă de Vallespin lui Narvâez. 
Aceea în care apărea numele lui... N-aţi predat-o poliției? O mai 
aveţi? 

— Vă repet că nu știu despre ce epistolă blestemată vorbiți. 

De data asta, Adela de Otero a fost cea care s-a așezat, 
febrilă și bănuitoare, în faţa lui don Jaime. Semnul din colţul gurii 
nu mai părea că surâde; se făcuse tot o strâmbătură în care se 
citea descumpănirea. Era întâia oară că maestrul de arme o 
vedea astfel. 

— Să vedem, don Jaime. Să vedem... Eu m-am înfățișat aici în 
noaptea asta pentru o pricină limpede. Printre hărtiile lui Luis de 
Ayala era și o misivă scrisă de ministrul de Interne; în ea erau 
datele personale ale agentului care oferea informaţii cu privire 
la conspirația lui Prim. Misiva, a cărei copie i-a dat-o prietenului 
meu, la începutul șantajului, chiar Luis de Ayala, nu se afla în 
teancul recuperat din locuinţa lui Cârceles. Ca atare, trebuie să 
se afle la domnia voastră. 

— Nu am văzut-o nicicând. Dacă aș fi citit-o, m-aș fi dus la 
criminalul ce-a pus la cale totul și i-aș fi înfipt floreta drept în 
inimă. Așa, bietul Cárceles ar fi încă în viață. Eu am nădăjduit ca 
el să priceapă ceva din toate hârtiile alea... 


Adela de Otero a făcut un gest, ca pentru a spune că prea 
puțin se sinchisea ea de Cárceles. 

— Și a priceput, l-a dumirit ea. Chiar și fără cea mai de seamă 
dintre epistole, oricine era cât de cât la curent cu întâmplările 
politice din ultimii doi ani ar fi văzut că lucrurile erau limpezi. Se 
vorbea acolo despre minele de argint de la Cartagena, fapt ce-l 
implica nemijlocit pe prietenul meu. Mai erau pomeniţi suspecţii 
pe care poliţia trebuia să-i ţină sub urmărire, oameni din 
protipendadă, printre care și el; dar numele lui nu apărea apoi 
printre deţinuţi. Într-un cuvânt, multe semne care, puse cap la 
cap, îngăduiau să se ghicească fără prea mare greutate numele 
confidentului lui Vallespin și Narváez. Dacă n-aţi trăi cu spatele 
la lumea din jur, aţi fi ghicit la fel de lesne ca oricare altul 
despre cine era vorba. 

Tânăra s-a ridicat și a făcut câţiva pași prin încăpere, 
cufundată în propriile-i gânduri. În pofida situaţiei îngrozitoare, 
Jaime Astarloa a trebuit să-i admire sângele rece. Luase parte la 
uciderea a trei persoane, venise la el acasă, fără să-i pese de 
primejdia de a cădea în mâinile poliţiei, îi povestise cu 
nerușinare o istorie atroce, iar acum se plimba cu inima 
împăcată prin cabinetul lui, neluând în seamă revolverul și 
spada așezate de el pe masă, preocupată de locul unde 
nimerise un simplu răvaș. Din ce era oare făcută femeia ce-și 
spunea Adela de Otero? 

Era absurd, dar maestrul de scrimă s-a trezit că mintea-i 
zbura tocmai la locul unde nimerise tainica epistolă. Ce se 
petrecuse? Oare Luis de Ayala n-avusese destulă încredere în 
el? Era sigur că nu citise nici... 

A rămas mut, aproape fără să respire, cu buzele 
întredeschise, străduindu-se să nu uite nici măcar o frântură din 
ce i se năzărise doar pentru o clipă. Și a izbutit, printr-o sforţare 
ce i-a schimonosit obrazul într-atât, încât Adela de Otero s-a 
întors, privindu-l uimită. Nu putea fi adevărat! Era caraghios să- 
ți închipui că lucrurile se petrecuseră așa. Era absurd! Și totuși... 

— Ce s-a întâmplat, don Jaime? 

S-a ridicat nespus de încet, fără să răspundă. A luat lampa și 
a rămas câteva clipe locului, privind în jur, de parcă s-ar fi 
deșteptat dintr-un somn adânc. Acum își aducea aminte. 

— Ce vi s-a întâmplat? 


Vocea tinerei ajungea la el ca de la o mare depărtare, iar 
mintea lui lucra în grabă. La moartea lui Ayala, după ce 
deschisese plicul cu misive și înainte de a începe să le citească, 
se văzuse silit să pună oarece rânduială în hârtii. Teancul îi 
căzuse din mâini, iar foile se risipiseră pe podea într-un ungher, 
lângă  scrinul din lemn de nuc. Mânat de-o inspiraţie 
neașteptată, a trecut pe lângă Adela de Otero și s-a aplecat în 
fața comodei greoaie, apoi a băgat o mână sub mobilă și a 
pipăit podeaua de sub ea. Când s-a ridicat, ţinea între degete o 
foaie de hârtie. A privit-o pe toate fețele. 

— lat-o, a murmurat, fluturând-o în aer. A fost tot timpul aici. 
Ce prost sunt! 

Adela de Otero se apropiase, cătând neîncrezătoare la 
scrisoare. 

— Vreţi să spuneţi că aţi găsit-o aici? Că a căzut? 

Maestrul de arme era palid. 

— Sfinte Dumnezeule! a murmurat nespus de încet. Bietul 
Cârceles! Deși a fost torturat, nu vă putea vorbi de-un lucru pe 
care nu-l știa. De aceea s-au încrâncenat așa împotriva lui. 

A pus lampa cu gaz pe scrin și a apropiat epistola de lumina 
ei. Lângă el, Adela de Otero privea fascinată foaia de hârtie. 

— Vă rog să n-o citiţi, don Jaime. Tonul ei nelămurit amesteca 
în chip ciudat porunca cu implorarea. Daţi-mi-o fără să o citiţi, 
vă implor. Prietenul meu credea că trebuie să vă ucidă și pe 
domnia voastră, dar eu l-am înduplecat să mă lase să vin aici 
singură. Acum mă bucur că am făcut așa. Poate că mai avem 
vreme... 

Ochii cenușii ai bătrânului au cercetat-o neîndurători. 

— Vreme pentru ce? Ca să dați morţilor viaţa înapoi? Ca să 
mă faceţi să cred în feciorelnica voastră nevinovăție sau în 
bunătatea binefăcătorului domniei voastre? Duceţi-vă dracului! 

A mijit ochii, citind la flacăra lămpii care afuma. Într-adevăr, 
acolo era cheia întregii afaceri. 


Prea stimatului domn Ramon 
Maria Narvăez, Președintele Consiliului 


Domnule general, 
Afacerea despre care am vorbit zilele trecute în 
particular a luat un curs neașteptat și, după opinia mea, 


promițător. În afacerea Prim e implicat Bruno Cazorla 
Longo, împuternicitul Băncii Italiei la Madrid. Fără 
îndoială că numele nu vă e necunoscut, căci a fost 
asociat cu Salamanca în afacerea căii ferate din nord. 
Am dovezi că domnul Cazorla Longo i-a făcut generoase 
împrumuturi contelui de Reus, cu care ține o strânsă 
legătură din biroul său din Piaţa Santa Ana. Un timp, am 
urmărit discret pasărea și cred că treaba e de-acum 
coaptă pentru ca să jucăm tare. De noi depinde dacă 
provocăm un scandal care să-l ducă la ruină sau îl 
trimitem să cugete o vreme la greșelile pe care le-a 
comis, într-un loc atrăgător din Filipine sau Fernando 
Poo, ceea ce, pentru cineva învățat ca el cu răsfățul, ar 
fi fără doar și poate o încercare de neuitat. 

Cu toate acestea, aducându-mi aminte de cele 
vorbite zilele trecute cu privire la nevoia de a dispune 
de cât mai multe știri despre uneltirile lui Prim, m-am 
gândit că putem trage mult mai multe foloase de la 
acest domn. Așa încât, după ce i-am cerut o 
întrevedere, i-am înfățișat situația cât am putut de 
subtil. Dat fiind că are mult scaun la cap și convingerile- 
i liberale sunt mai puțin sigure decât cele comerciale, a 
sfârșit prin a se hotări să ne aducă unele servicii. La 
urma urmelor, pricepe tot ce-ar putea pierde, dacă am 
trata cu mână forte aventurile-i în răzmerițe și, ca un 
bancher  destoinic ce e, cuvântul bancrută íl 
înspăimântă. Aşa că se arată gata să lucreze cu noi, 
însă cu mare discreţie. Ne va da de știre de toate 
mișcările lui Prim și ale agenților lui, cărora le va face 
rost de noi fonduri, dar, de acum înainte, noi vom ști 
fără greș cui și pentru ce vor fi date. 

Desigur, pune și unele condiții. Una e ca nimic din 
toate astea să nu treacă dincolo de domnia voastră și 
de mine. Cealaltă se referă la o compensatie bănească. 
Unui om ca el nu-i sunt de-ajuns treizeci de arginti, așa 
că vrea să primească o concesiune de care sunt 
interesați peste măsură atât el cât și banca lui: cea a 
minelor de argint din Murcia, cu privire la care se ia o 
hotărâre la sfârșitul lunii. 


După părerea mea, chestiunea e în interesul 
Guvernului și al Coroanei, căci omul nostru are o 
legătură de prietenie cum nu se poate mai bună cu 
Prim și statul lui major, iar Uniunea Liberală îl crede 
unul din cei mai hotărâți susținători ai ei din Madrid. 

Afacerea are o mulțime de fețe, dar nu poate fi 
tratată pe de-a-ntregul în scris. Voi mai adăuga doar că, 
după părerea mea, Cazorla Longo e smecher și 
ambitios. În el putem avea, la un pret judicios, un agent 
infiltrat chiar în miezul conspirației. 

Cum nu cred că ar fi prudent să menționăm afacerea 
în Consiliul de mâine, ar fi de folos ca Excelența Voastră 
și cu mine să o discutăm în particular. 

Primiti, Excelenţă,  salutările mele cele mai 
respectuoase. 


Joaquin Vallespin Andreu 
Madrid, la 4 noiembrie 
(Exemplar unic) 


Jaime Astarloa a citit misiva până la capăt și a rămas tăcut, 
dând încetișor din cap. 

— Deci asta era cheia întregii afaceri, a murmurat într-un 
sfârșit, cu voce abia auzită. 

Adela de Otero îl privea neclintită, pândindu-i reacţiile cu 
fruntea încruntată. 

— Asta era cheia, a încuviinţat suspinând, de parcă ar fi 
regretat că maestrul pătrunsese până-n ultimul cotlon al tainei. 
Nădăjduiesc că sunteţi mulţumit. 

Bătrânul a cercetat-o pe tânără în chip ciudat, surprins să o 
mai vadă acolo. 

— Mulţumit? Părea că gusta vorba și că gustul ei nu-i plăcea. 
Amară mai e multumirea pe care o pot găsi în toate astea. A 
ridicat epistola și, ţinând-o între degetul mare și arătător, a 
fluturat-o ușor. Presupun că acum îmi veţi cere să vă dau 
această hârtie... Greșesc cumva? 

Lumina lămpii a făcut să danseze scânteile din privirile tinerei. 
Adela de Otero a întins o mână. 

— Vă rog. 


Jaime Astarloa a privit-o pe îndelete, uimit încă o dată de 
vitejia ei. Stătea dreaptă în faţa lui, în penumbra din odaie, 
cerându-i cu sânge rece să-i înmâneze înscrisul unde apărea 
numele celui răspunzător de întreaga tragedie. 

— Aveţi de gând să mă omorâţi, dacă nu vă fac pe plac? 

Un zâmbet batjocoritor s-a pogorât pe buzele Adelei de Otero. 
ÎI privea precum șarpele ce-și hipnotizează prada. 

— Nu mă aflu aici ca să vă omor, don Jaime, ci ca să ajungem 
la o înţelegere. Nimeni nu crede că trebuie să muriți. 

Maestrul de scrimă a ridicat o sprânceană, de parcă vorbele 
acelea l-ar fi dezamăgit. 

— N-aveţi de gând să mă ucideţi? Părea că se gândește serios 
la asta. La naiba, doña Adela! E foarte elegant din partea 
domniei voastre. 

Gura tinerei s-a strâmbat într-un nou surâs, mai curând 
șmecher decât răutăcios. Don Jaime a priceput că ea își alegea 
cu grijă vorbele. 

— Îmi trebuie scrisoarea, maestre. 

— V-am rugat să nu îmi mai spuneţi „maestre”. 

— Am mare trebuință de ea. După cum știți, am mers de- 
acum prea departe din pricina ei. 

— Știu. Aș spune că știu prea bine. Și o adeveresc. 

— Vă rog. Încă mai avem vreme. 

Bătrânul a cătat la ea ironic. 

— E a doua oară că-mi spuneţi că avem vreme, dar nu 
izbutesc să-mi închipui la ce ne servește lucrul acesta. A privit 
spre foaia pe care o ţinea în mână. Bărbatul despre care 
vorbește epistola e un mizerabil; un pungaș și un asasin. 
Nădăjduiesc că nu-mi cereţi să vă ajut la acoperirea crimelor lui; 
nu sunt obișnuit să fiu insultat, și cu atât mai puţin la asemenea 
ceasuri din noapte. Știţi ceva? 

— Nu. Spunetți-mi. 

— La început, când nu știam ce se petrecuse, când am 
descoperit cadavrul acela pe masa de marmură, am luat 
hotărârea să răzbun moartea Adelei de Otero. De aceea n-am 
spus nimic la poliţie. 

Ea l-a privit îngândurată. Zâmbetul părea că i se îndulcise. 

— Vă mulţumesc. În glas i-a răsunat un ecou îndepărtat, ce 
părea sincer. Dar vedeţi acum că nu era nevoie de răzbunare. 


— Oare? Acum era rândul lui don Jaime să zâmbească. Greșiți. 
Mai sunt încă oameni de răzbunat. Luis de Ayala, de pildă. 

— Era un parazit fără scrupule și-un șantajist. 

— Agapito Cárceles... 

— Vai de capul lui. L-a omorât propria-i lăcomie. 

Privirile cenușii ale maestrului de arme s-au oprit asupra 
femeii, cu nesfârșită răceală. 

— Tânăra aceea, Lucia, a zis încetișor. Și ea se cuvenea să 
moară? 

Pentru întâia oară, Adela de Otero n-a putut înfrunta privirea 
lui don Jaime. Și, când a vorbit, a făcut-o cu cea mai mare grijă. 

— Cu Lucia nu s-a putut face altminteri. Vă implor să-mi daţi 
crezare. 

— Fără doar și poate. Îmi e de-ajuns cuvântul domniei 
voastre. 

— Vorbesc serios. 

— Fără îndoială. Ar fi o felonie de neiertat să mă-ndoiesc de 
domnia voastră. 

Între cei doi s-a ridicat zidul unei tăceri apăsătoare. Ea-și 
plecase capul și părea că-și cerceta mâinile, încrucișate în poala 
rochiei. Cele două cordele negre ale pălăriei îi lunecau ușor pe 
gâtul gol. Împotriva voinţei lui, maestrul și-a zis că, de-ar fi fost 
și diavolul, Adela de Otero era înnebunitor de frumoasă. 

Tânăra a ridicat capul după câteva clipe. 

— Ce vreţi să faceţi cu scrisoarea? 

Jaime Astarloa a dat din umeri. 

— Mă frământă o îndoială, a răspuns cu simplitate. Nu știu 
dacă să merg drept la poliţie sau să trec mai întâi pe la casa 
binefăcătorului domniei voastre, să-i bag spada de-o palmă în 
gât. Și să nu-mi spuneți acum că aveţi o idee mai de soi. 

Poalele rochiei de mătase neagră au foșnit dulce, lunecând pe 
covor. Adela de Otero s-a apropiat și maestrul de scrimă a putut 
simţi, negrăit de aproape de el, aroma apei de trandafiri. 

— Am, într-adevăr, una mai de soi. Tânăra îl privea acum în 
ochi, sfidându-l cu bărbia-n vânt. O ofertă pe care n-o veţi putea 
respinge. 

— Vă înșelați. 

— Nu. Vocea ei era acum caldă și dulce, de parcă ar fi tors o 
felină splendidă. Nu mă înșel, întotdeauna există câte ceva dosit 


pe undeva... Fiecare om are prețul lui. Și eu îl pot plăti pe al 
domniei voastre. 

În faţa privirilor uimite ale lui don Jaime, Adela de Otero și-a 
descheiat primul buton de la rochie. Maestrul de arme a simțit 
gâtul uscându-i-se pe loc și a privit fermecat cum ochii de 
culoarea violetelor îi înfruntau pe-ai lui. Tânăra și-a descheiat și 
al doilea buton. Dinţii ei albi, fără cusur, străluceau ușor în 
întuneric. 

El a dat să se depărteze, dar părea că ochii el îl hipnotizau. 
Într-un sfârșit, a izbutit să-și mute privirea, dar ea i-a rămas 
agăţată pe gâtul gol al tinerei, în locul unde clavicula se insinua 
delicat sub piele și voluptuosul freamăt al pielii mate forma un 
triunghi dulce, coborând între sâni. 

Glasul ei a susurat aproape: 

— Știu că mă iubiţi. Am știut-o dintotdeauna, încă de la 
început. Poate că totul ar fi fost altminteri, dacă... 

Vorbele i s-au stins. Jaime Astarloa își ținea respiraţia, simțind 
că plutește departe de realitate. li simțea suflarea aproape, 
lângă buze; ale ei rămăseseră întredeschise ca o rană 
sângerândă, dar plină de făgăduieli. Adela de Otero desfăcea 
acum șireturile corsetului, care i se deznodau între degete. 
Nemaiputând să se împotrivească farmecului clipei, maestrul a 
simţit cum mâinile ei îi căutau una dintre mâini; atingerea lor i s- 
a părut că-i ardea pielea. Încet-încet, Adela de Otero i-a purtat 
mâna pe sânii ei goi. Carnea fremăta caldă și tânără, iar don 
Jaime s-a înfiorat, retrăind o simţire aproape uitată, pe care-o 
credea pierdută pentru totdeauna. 

A gemut și a închis ochii, lăsându-se în voia dulcii lâncezeli ce- 
| copleșea. Ea a râs abia auzit, cu neobișnuită gingășie, și, dând 
drumul mâinii lui, a ridicat brațele, pentru a-și scoate pălăria. In 
mișcare, și-a săltat ușor pieptul, iar maestrul de scrimă și-a 
apropiat încetișor buzele, până când a simţit căldura dulce a 
sânilor goi. 

Lumea rămăsese undeva departe de ei; era doar o maree 
nelămurită, înaintând încet pe o plajă pustie, al cărei vuiet îl 
amuţea depărtarea. Nu mai era nimic, doar o nesfârșită 
întindere senină și luminoasă, o totală absenţă a realităţii și 
remușcărilor, și chiar a senzaţiilor. O neființă atât de mare, 
încât, nemaifiind nimic, ajungea să fie lipsa însăși a patimii. 
Singura notă, monocordă și neîntreruptă, era geamătul 


renunţării, murmurul singurătăţii îndelung reţinut, pe care 
atingerea de pielea tinerei îl înflorea pe buzele bătrânului 
maestru. 

Deodată, ceva din conștiinţa-i adormită a părut să strige din 
locul acela îndepărtat unde încă mai stăruia alerta. Strigătul și-a 
deschis drum abia peste câteva clipe spre resorturile voinţei și, 
ghicind primejdia, Jaime Astarloa și-a îndreptat privirea spre 
obrazul tinerei. S-a înfiorat de parcă l-ar fi străbătut un fulger. 
Mâinile ei se îndeletniceau cu pălăria, iar ochii-i scânteiau ca doi 
cărbuni încinși. Gura i se schimonosise încrâncenată, iar semnul 
din colțul buzelor îi punea pecetea unei strâmbături diabolice. 
Chipul tinerei, schimonosit din pricina concentrării, rămăsese 
gravat cu linii de foc în memoria maestrului de arme: era 
obrazul Adelei de Otero când se pregătea să fandeze cu gândul 
la o lovitură aprigă și definitivă. 

Don Jaime s-a îndepărtat, fără a-și putea înăbuși un strigăt de 
spaimă. Ea își lăsase pălăria să cadă și ţinea strâns în mâna 
dreaptă acul lung cu care-și strângea părul, gata să-l înfigă în 
ceafa bărbatului care, cu o clipă mai înainte, fusese gata să-i 
cadă la picioare. Bătrânul maestru a dat înapoi, împiedicându-se 
de mobile, și a simţit sângele îngheţându-i în vine. Apoi, 
împietrit de groază, a văzut-o dând capul pe spate și i-a auzit 
hohotele sinistre, răsunând precum dangătele de îngropăciune. 

— Bietul maestru! Cuvintele și-au luat lin zborul de pe buzele 
femeii, de parcă ar fi vorbit despre altcineva, de a cărui soartă 
nu-i păsa nici cât negru sub unghie. Nu era în ele nici ură, nici 
dispreţ, ci doar milă împietrită și sinceră. Naiv și credul până la 
capăt, nu-i așa? Biet și bătrân prieten! 

A hohotit încă o dată și l-a cercetat curioasă pe don Jaime. 
Părea dornică să vadă în amănunt chinurile pe care spaima le 
desena pe obrajii maestrului. 

— Dintre toţi eroii dramei, domnule Astarloa, domnia voastră 
aţi fost cel mai credul; cel mai mișcător și mai vrednic de 
înduioșare. Vorbele păreau că picură încetul cu încetul în tăcere. 
Toţi, viii și morții, v-au dus de nas. lar domnia voastră, ca-n 
comediile proaste, cu etica ieșită din modă și ispitele înfrânte, 
ați intrat în rol: cel al soțului încornorat, care nu bănuiește ce 
știe tot satul. Priviţi-vă, dacă puteţi. Căutaţi o oglindă și spuneți- 
mi ce s-a ales acum de tot orgoliul, de toată îndrăzneala și de 
toată înfumurata mulțumire de sine a domniei voastre. Cine 


dracu’ vă credeați? Ei bine, totul a fost înduioșător, așa e. Puteţi, 
dacă asta vă e voia, să vă mai aplaudați o dată, ultima oară, 
căci a sosit clipa să cadă cortina. Domnia voastră trebuie să vă 
odihniţi. 

În timp ce vorbea, Adela de Otero s-a întors fără grabă spre 
măsuța cu revolverul și bastonul-spadă și, punând mâna pe 
acesta din urmă, a zvârlit pe podea acul de pălărie, care nu-i 
mai era de niciun folos. 

— In pofida candorii de care daţi dovadă, sunteţi un bărbat cu 
judecată, a spus, privind cu admiraţie lama ascuţită de oțel, de 
parcă i-ar fi evaluat calităţile. De aceea, nădăjduiesc că veți 
putea face față împrejurării. In toată istoria, eu n-am făcut decât 
să joc rolul ce mi-a fost menit de soartă. Vă asigur că n-am pus 
în asta niciun strop de răutate peste cea cu adevărat de 
trebuință: dar asta-i viața... Viaţa în marginea căreia aţi încercat 
să vă ţineţi mereu și care în noaptea asta se strecoară aici, în 
casă, peste domnia voastră, ca să vă prezinte nota de plată 
pentru păcatele pe care nu le-aţi comis, înţelegeţi ironia? 

Vorbind, se apropiase de el ca sirena ce-i vrăjea cu glasul ei 
pe marinari, pe când corabia se năpustea spre vreun recif. Tinea 
lampa cu gaz într-o mână, iar cu cealaltă apucase spada; stătea 
în fața lui, nepăsătoare ca o statuie de gheaţă, surâzând de 
parcă, în loc de ameninţare, gestul i-ar fi fost o dulce invitaţie la 
pace și uitare. 

— Trebuie să ne spunem adio, maestre. Fără ranchiună. 

Când a pășit înainte, gata să înfigă spada în el, Jaime Astarloa 
a văzut din nou moartea cu ochii. Abia atunci, lăsând uimirea 
deoparte, și-a adunat întreaga prezenţă de spirit, s-a tras înapoi 
și s-a întors cu spatele, luând-o la fugă spre ușa cea mai 
apropiată. S-a trezit în întunericul din galeria de scrimă. Ea îl 
urmărea, iar văpaia lămpii lumina acum încăperea. Don Jaime a 
cătat jur-împrejur, iscodind deznădăjduit după o armă cu care 
să-i ţină piept urmăritoarei și n-a găsit decât rastelul cu florete 
de salon, toate cu butonul pus în vârf. Chibzuind că ar fi fost și 
mai rău cu mâna goală, a luat o armă, dar atingerea mânerului 
i-a adus doar o ușoară alinare. Adela de Otero era în pragul 
galeriei, iar oglinzile au înmulţit lumina lămpii cu gaz când ea s- 
a aplecat să o pună pe dușumea. 

— Asta-i locul nimerit pentru a ne încheia socotelile, maestre, 
a spus încetișor, liniștită când a băgat de seamă că floreta din 


mâna lui don Jaime era neprimejdioasă. Acum veți avea prilejul 
să vedeţi ce foloase am ca discipol al domniei voastre. A făcut 
doi pași spre el, liniștită, fără să se sinchisească de sânii goi sub 
rochia pe jumătate descheiată, și a luat poziţia de luptă. Luis de 
Ayala a simţit pe propria-i piele harurile magnificei tușe a 
domniei voastre, lovitura de două sute de scuzi. Acum e rândul 
creatorului său să o încerce pe propria-i piele. Veţi fi de acord cu 
mine că împrejurarea e nostimă foc. 

Nu-și sfârșise bine vorba, și, dând dovadă de o uimitoare 
iuțeală, arma i-a și țâșnit înainte. Jaime Astarloa a dat înapoi, 
apărându-se în cuartă, ţinând piept spadei ascuţite cu vârful 
bont al armei. Vechile fraze de arme familiare îl ajutau să-și 
recapete puţin câte puţin îndrăzneala uitată, smulgându-l din 
stupoarea îngrozită care îl stăpânise până cu doar o clipă 
înainte. A priceput pe loc că n-ar fi putut da nici măcar o lovitură 
cu floreta de salon. Trebuia să se mărginească să pareze cât 
mai multe atacuri, ţinându-se tot timpul în apărare. Și-a adus 
aminte că-n celălalt capăt al galeriei se afla un rastel închis, cu 
o jumătate de duzină de florete și săbii de asalt, dar a chibzuit 
că adversara n-avea să-i îngăduie să ajungă la ele. Oricum, nu 
avea timp să se întoarcă, să-l descuie și să pună mâna pe-o 
armă. Sau poate că avea? A hotărât să se apere, retrăgându-se, 
la noroc, în acel capăt al salonului. 

Adela de Otero a părut că-i ghicește gândul și s-a năpustit, 
presându-l și împingându-l într-un ungher al salonului, acoperit 
cu două oglinzi. Don Jaime i-a ghicit, la rândul său, gândurile. 
Acolo, înghesuit, fără nicio putinţă de a se retrage, nu mai avea 
scăpare, ea avea să-l găurească. 

Fanda încruntată și cu buzele strânse, de nu mai rămăsese 
din ele decât o linie firavă, urmărind în chip vădit să câștige 
teren în fața armei lui, și îl silea să se apere cu treimea lamei 
dinspre mâner, ceea ce-i stăvilea mult mișcările. Jaime Astarloa 
se afla la vreo trei metri de perete și nu voia să se retragă mai 
mult, când ea i-a dat o jumătate de tușă în braţ și l-a pus într-o 
serioasă încurcătură. A parat, știind că nu putea să-i răspundă 
cum ar fi făcut dacă ar fi avut o floretă de asalt, iar Adela de 
Otero a frazat cu nespus de mare ușurință fenta cunoscută ca 
rotirea mânerului, schimbând direcţia vârfului armei sale chiar 
când lamele se atingeau și îndreptând-o spre trupul 
adversarului. Ceva rece a zgâriat cămașa maestrului de scrimă, 


pătrunzându-i între piele și coastele din partea dreaptă. A făcut 
pe loc un salt înapoi, strângând din dinţi ca să-și înăbușe 
strigătul de spaimă ce-i palpita în gât. Era prea absurd să moară 
în felul acela, de mâna unei femei și-n propria-i locuinţă. S-a pus 
din nou în gardă, simțind cum sângele cald îi îmbiba cămașa la 
subsuoară. 

Adela de Otero a coborât puţin spada, s-a oprit pentru a trage 
adânc aer în piept și i-a adresat o strâmbătură rea. 

— N-a fost rău, așa-i? a întrebat cu o sclipire jucăușă în priviri. 
Să trecem acum la lovitura de două sute de scuzi, dacă vreți... 
În gardă! 

Lamele au scrâșnit. Maestrul de arme știa că o tușă era cu 
neputinţă de parat, dacă nu-l putea amenința pe adversar cu 
vârful floretei. Pe de altă parte, dacă se concentra numai asupra 
chipului în care să se acopere împotriva acelui atac, Adela de 
Otero putea profita de împrejurare, pentru a-i da o nouă 
lovitură, împungându-l jos, ceea ce ar fi dus tot la moartea lui. 
Era într-o situaţie fără ieșire și simţea acum peretele, foarte 
aproape de spate; cu coada ochiului putea desluși oglinda din 
stânga. A hotărât că nu putea încerca decât să o dezarmeze pe 
tânără sau să împungă fără răgaz spre obrazul ei cu arma care, 
deși boantă, i-l putea totuși răni. 

A înclinat spre prima alegere, mai lesne de dus la împlinire, 
lăsându-și moale braţul și sprijinindu-și trupul pe șoldul stâng. A 
așteptat ca Adela de Otero să fenteze în cuartă, a parat, a întors 
mâna către vârful spadei și a lovit cu partea tare a floretei lama 
adversă, dar a fost dezamăgit, văzând că tânăra se ţinea tare pe 
poziție. Atunci, fără a-și face prea mari iluzii, a dat o tușă în 
cuartă înspre braţ, punându-i obrazul în primejdie. l-a ieșit cam 
scurtă și nu a izbutit să se apropie de ea mai mult de câteva 
degete, destule însă pentru a o face să dea un pas înapoi. 

— l-auzi, i-auzi, a zis tânăra, zâmbind răutăcios. Care va să 
zică, domnul și-a pus în minte să-mi strice chipul. Dacă-i așa, 
trebuie să isprăvesc cât ai clipi din ochi. 

S-a încruntat și buzele i s-au strâmbat, cu o bucurie sălbatică; 
proptindu-se zdravăn pe picioare, s-a îndreptat spre don Jaime, 
prefăcându-se că dă o lovitură falsă, care l-a silit să-și coboare 
floreta în cvintă. El și-a priceput greșeala în plină mișcare, 
înainte ca ea să-și fi rotit mânerul armei pentru a se lansa în 
tușa hotărâtoare, și n-a fost în stare decât să-ncerce a pune 


stavilă cu mâna stângă lamei adverse, ce ţintea spre pieptul lui. 
A dat-o la o parte cu o lovitură directă în piept și a simţit cum 
tăișul ascuţit al spadei îi cresta fără șovăială palma. Ea și-a 
retras repede arma, temându-se ca maestrul să nu i-o agate și 
să i-o zboare din mână, iar Jaime Astarloa și-a privit o clipă 
degetele însângerate, apoi s-a pus în gardă, cu gând să 
împiedice alt atac. 

Deodată, în vâltoarea luptei, maestrul de scrimă a întrezărit 
sclipirea scurtă a unei nădejdi. Impungând o nouă lovitură, 
primejduise obrazul tinerei, silind-o să pareze slab în cuartă. Pe 
când se punea din nou în gardă, instinctul i-a șoptit lui Jaime 
Astarloa cu iuţeala fulgerului că, preţ de o clipă, existase un 
timp mort, când obrazul Adelei de Otero rămăsese descoperit; e 
adevărat că doar înțelegerea, și nu privirea lui, prinsese acea 
slăbiciune. In clipele ce-au urmat, măiestritele reflexe ce 
alcătuiau meșteșugul bătrânului maestru de arme s-au pus cu 
de la sine putere-n mișcare, cu precizia deloc prietenoasă a unui 
mecanism de ceasornic. Uitase de iminenţa primejdiei, era 
foarte lucid și, în urma inspiraţiei de moment, conștient că nu 
mai dispunea nici de vreme, nici de mijloace pentru a fi sigur de 
ea, a hotărât să-și lase viaţa în mâinile lui de scrimer veteran. A 
început aceeași mișcare pentru a doua și ultima oară, îndeajuns 
de liniștit pentru a înțelege că, dacă se înșelase, nu avea să-și 
mai poată plânge greșeala. 

A tras aer adânc în piept, a lovit la fel ca înainte, iar Adela de 
Otero, de astă dată mult mai sigură de sine, i-a opus o paradă în 
cuartă, dintr-o poziţie oarecum forţată. In loc să se pună pe loc 
în gardă, cum ar fi fost de așteptat, don Jaime s-a prefăcut doar 
că o face și a schimbat direcţia loviturii dintr-o singură mișcare, 
a lovit cu floreta peste braţul tinerei și, trăgându-și capul și 
umerii înapoi, a înălțat vârful bont al armei. Lama a alunecat ca 
unsă, fără să întâmpine nicio stavilă, iar butonul de fier ce-i 
împodobea vârful a intrat prin ochiul drept al Adelei de Otero, 
până în creier. 

e 

Cuartă. Paradă în cuartă. Fentă în cuartă asupra brațului. 
Fandare. 

Se crăpa de ziuă. Primele raze de foc ale soarelui se cerneau 
printre stinghiile obloanelor trase, sporindu-și la nesfârșit 
numărul în oglinzile din galerie. 


Tert. Paradă în tert. Lovitură în tert asupra brațului. 

În vechile panoplii de pe pereţi își dormeau somnul de veci 
lame ruginite și osândite la tăcere. Dulcea lumină de aur 
străveziu ce învăluia salonul nu mai izbutea să smulgă nicio 
sclipire din bătrânele gărzi ale armelor colbuite și înnegrite de 
vreme, cu fierul ciobit de urmele rănilor de demult. 

Fandare în cuartă. Paradă în jumătate de cerc. Lovitură în 
cuartă. 

Câteva diplome îngălbenite atârnau pe-un perete, încadrate 
de rame în torsadă. Cerneala își pierduse culoarea; trecerea 
anilor făcuse din litere palide schițe ce abia se mai deslușeau pe 
pergament. Purtau semnăturile unor oameni morţi cu multă 
vreme în urmă la Roma, Paris, Viena, Sankt Petersburg. 

Cuartă. Umerii și capul înapoi. Cuartă joasă. 

Pe podea zăcea o spadă uitată, tocită de prea multă folosinţă, 
iar pe mânerul ei, din argint splendid șlefuit, arabescuri fine 
șerpuiau în jurul unei devize elegant gravate: La mine. 

Cuartă asupra brațului. Paradă în primă. Fandare în secundă. 

Pe covorul ce-și pierduse culorile, o lampă abia de mai 
pâlpâia, fără flacără, cu fitilul sfârâind și fumegând. Lângă ea 
zăcea o femeie ce fusese cândva frumoasă. Purta o rochie din 
mătase neagră, iar sub ceafa ei, cu părul strâns într-o agrafa de 
sidef în forma unui cap de vultur, se întindea o baltă de sânge, 
ce acoperea tot covorul. O rază subţire de soare smulgea din ea 
dulci scânteieri roșietice. 

Cuartă spre interior. Paradă în cuartă. Lovitură în primă. 

Într-un ungher întunecat al salonului, pe un vechi gheridon din 
lemn de nuc, din strălucirea unei căni subțiri din cristal faţetat 
se pleca ofilit un fir de trandafir. Vrednice de milă, petalele 
uscate, răspândite pe toată suprafaţa mesei, zăceau mototolite, 
înfiripând un tablou minuscul, de o melancolie decadentă. 

Secundă în afara brațului. Adversarul parează în octavă. 
Lovitură în tert. 

Din uliţă suia un vuiet îndepărtat, ce amintea de o furtună pe 
mare, cu spuma valurilor spărgându-se furioasă de stânci. Prin 
obloane trecea stins răsunetul unor glasuri ce-și strigau bucuria 
pentru ziua cea nouă care le aducea libertate. Pesemne că un 
ascultător atent le-ar fi prins înţelesul; vorbeau despre o regină 
ce luase calea exilului și despre niște bărbaţi drepţi, ce veneau 
de departe, ducând cu ei cufere scofâlcite, dar pline de nădejdi. 


Secundă în afară. Paradă în octavă. Lovitură în cuartă înspre 
braț. 

Străin de toate, în galeria unde timpul își oprise zborul, la fel 
de tihnit ca lucrurile dinlăuntrul propriei lui tăceri, un bătrân 
stătea în faţa unei oglinzi mari. Era slab și liniștit, avea nasul 
ușor acvilin, fruntea lată, părul alb și mustaţa cenușie. Era în 
cămașă, și pata roșiatică, de sânge uscat, din dreptul coastelor 
nu părea să-l stânjenească. Ținuta îi era demnă și mândră; în 
mâna dreaptă ţinea cu eleganţă o floretă cu mâner italian. Avea 
picioarele ușor îndoite și ţinea braţul stâng ridicat, în unghi 
drept faţă de umăr, lăsând mâna să cadă înainte, în stilul curat 
al unui vechi scrimer, fără a da vreo însemnătate tăieturii adânci 
ce-i străbătea palma. Se compara în tăcere cu chipul propriei lui 
imagini, concentrându-se asupra mișcărilor pe care le făcea și 
pe care buzele-i palide păreau a le număra în tăcere, și relua 
frazele de arme, o dată și încă o dată, cu riguroasă precizie, 
întors asupra lui însuși, încerca să-și aducă aminte și să pună în 
bună rânduială, în cugetu-i ce nu se interesa de nimic din ceea 
ce Universul înfăptuia de jur-împrejur, toate fazele care, 
înlănțuite cu o precizie fără greș, cu siguranţă matematică, 
alcătuiau - acum, în sfârșit, o știa prea bine - cea mai izbutită 
lovitură prin împungere concepută de-o minte omenească. 


Sfârșit 


virtual-project.eu