Arturo Perez-Reverte — [Alatriste] 01 Capitanul Alatriste

Aa Puri 
XP D. 


Arturo Pérez-Reverte 


SAEN 


ăpitanul 
Alatriste 


ARTURO PEREZ-REVERTE 


Seria 
AVENTURILE CAPITANULUI 
ALATRISTE 


Volumul | 


CĂPITANUL 
ALATRISTE 


Original: £E/ Capitan Alatriste (1996) 


Traducere din limba spaniolă de 
MIHAI CANTUNIARI 


f 


virtual-project.eu 


Editura POLIROM 
2006 


Arturo Pérez-Reverte s-a născut în 
1951, la Cartagena. In tinereţe a 
făcut scufundări și a lucrat pe un 
petrolier. A desfășurat o intensă 
activitate jurnalistică în presa scrisă, 
radio şi televiziune și a fost 
corespondent de război vreme de 
peste douăzeci de ani în diferite țări 
din Africa, America Latină și Europa. 
A fost prezent în punctele fierbinţi de 
pe glob, relatând despre Revoluţia 
din România, Războiul din Golf, 
războaiele din Croaţia și din Bosnia. 
Debutează în 1986 cu romanul 
Husarul, urmat de Maestrul de scrimă (1988). Adevăratul succes 
i-l va aduce însă Tabloul flamand (1990), distins, în Franţa, cu 
Grand Prix Annuel de Littérature Policière. Clubul Dumas (1993) 
va cunoaște, de asemenea, un uriaș succes în Spania și în lume. 
De o mare popularitate se vor bucura și cărțile sale ulterioare: 
Conspirația din Sevilla (1995), Harta sferică (2000), Regina 
Sudului (2002), precum și seria romanelor de aventuri avându-l 
ca personaj pe căpitanul Alatriste. Din 2003, Arturo Pérez- 
Reverte este membru al Academiei Regale Spaniole. Cărţile sale 
au fost traduse în peste patruzeci de ţări, tirajele depășind încă 
de acum câţiva ani două milioane de exemplare. La Editura 
Polirom au apărut: Tabloul flamand (2003), Maestrul de scrimă 
(2004), Clubul Dumas (2004), Regina Sudului (2004), 
Conspirația din Sevilla, Harta sferică (2005) și Husarul (2006). 
Romanele Maestrul de scrimă, Tabloul flamand, Clubul Dumas și 
Regina Sudului au cunoscut ecranizări de succes. In toamna 
acestui an este prevăzută lansarea adaptării cinematografice a 


3 


romanului Căpitanul Alatriste, cu Viggo Mortensen în rolul 
principal. 


Acest roman, care inaugurează seria Aventurilor căpitanului 
Alatriste, este povestea unui fost ostaș, devenit spadasin plătit 
în Madridul secolului al XVII-lea, prilej pentru autor de a ne oferi 
o descriere captivantă a unei Spanii corupte și decadente. 
Imaginea unei Curți regale colcăind de intrigi contrastează cu 
aceea a straturilor umile ale societăţii, cu viaţa lor de stradă 
colorată și zgomotoasă, cu birturile ieftine unde Francisco de 
Quevedo își scrie sonetele pe un colț de masă și cu 
reprezentațiile populare la care publicul își manifestă din toată 
inima entuziasmul sau indignarea. O serie de romane care îi fac 
pe cititorii de toate vârstele să redescopere plăcerea pură a 
lecturii și fiorul aventurilor în care binele învinge mereu răul. 


La luptă ne ducea 

un căpitan grav rănit, 

care oricât suferea, 

nu s-a plâns, n-a crâcnit, 

ci abia când am luat citadela, 
a căzut și-a murit. 

Doamne, ce mai căpitan 

a fost acela! 


_ Eduardo Marquina, 
In Flandra a apus soarele 


e ] o 


Taverna Turcului 


Nu era nici cel mai cinstit, nici cel mai cucernic dintre oameni, 
dar era viteaz. Se numea Diego Alatriste y Tenorio și luptase ca 
soldat al corpurilor noastre de infanterie tercios viejos în 
războaiele din Flandra. Când l-am cunoscut, trăia de azi pe 
mâine la Madrid, lăsându-se năimit pe nimica toată pentru 
treburi greu de mărturisit, adesea ca spadasin în slujba altora 
care nu aveau dibăcia, nici cutezanța să-și rezolve singuri 
problemele. Știţi domniile voastre: colo un soț încornorat, 
dincolo un proces sau o moștenire dubioasă, ba niscai datorii la 
jocul de cărți plătite doar pe jumătate, ba câte altele. Acum e 
ușor să critici așa ceva; dar în vremurile acelea, capitala tuturor 
Spaniilor era un loc unde îţi câștigai viața sau ţi-o pierdeai într-o 
încăierare, într-o ambuscadă la colț de stradă, în scăpărările 
unor oțeluri. În treburile astea, însă, Diego Alatriste se descurca 
de minune. Era foarte priceput la trasul spadei și mânuia la 
perfecţie, pitit în mâna stângă, jungherul acela zis și dagă, 
subțire și lung, căruia mulți îi spuneau vizcaína, cu care 
mardeiașii profesioniști se ajutau adesea. Una caldă, alta rece 
ca vizcaína, se spunea pe-atunci. Adversarul era ocupat cu 
paratul și atacatul, cu fandări de scrimă fină, când deodată se 
pomenea pe dedesubt, pe la vintre, cu o spintecare scurtă ca 
fulgerul, care nu-i mai lăsa răgaz să ceară spovedanie. Da. V-am 
spus eu domniilor voastre că erau timpuri grele. 

Căpitanul Alatriste, vasăzică, trăia din spada dumisale. Pe cât 
îmi dau seama, denumirea aceea de căpitanul era mai mult o 
poreclă decât un grad efectiv. | se trăgea de demult: de când, 
soldat fiind în războaiele regelui, stăpânul nostru, a trebuit să 
treacă într-o noapte cu alţi douăzeci și nouă de camarazi și un 
căpitan adevărat peste un râu îngheţat, închipuiţi-vă singuri, 
urrraaa, trăiască Spania și toate aiurelile alea, cu spada între 
dinţi și numai în cămașă, ca să se confunde cu zăpada, pentru a 


6 


surprinde un detașament olandez. Căci ăia erau inamicii noștri 
de-atunci, fiindcă ţineau morțiș să fie independenţi, și vorba 
ceea: ochii care nu se văd se uită. Treaba e că pân’ la urmă a 
rămas pe-a lor, dar pân' atunci i-am potcovit noi bine. 
Întorcându-ne la căpitan, ideea era să se menţină acolo, pe 
malul râului, sau al digului, sau al cui naiba o fi fost, până când 
spre dimineaţă trupele regelui, stăpânul nostru, aveau să 
lanseze un atac și să se unească cu ei. Pe scurt, ereticii au fost 
căsăpiţi cum scrie la carte, nemaiavând timp nici să crâcnească. 
Dormeau ca niște marmote și chiar atunci au ieșit din apă ai 
noștri cu un chef nebun să se încălzească și combătând frigul 
prin trimiterea de eretici în infern sau unde s-or fi ducând 
blestemaţii ăștia de luterani. Partea proastă e că după aceea au 
venit zorii, s-a făcut dimineaţă, dar atacul spaniol nici gând să 
se producă. Pe motiv, s-a spus după aia, de râcă între generali. 
Fapt e că ai noștri, toţi treizeci și unu câţi erau, au rămas acolo 
părăsiţi în voia sorții, blestemând, înjurând și suduind amarnic, 
înconjurați de olandezi foarte porniţi să răzbune spintecarea 
camarazilor. Mai rătăciți decât Invincibila Armadă a bunului rege 
don Filip al II-lea. A fost o zi teribil de lungă și de dură. Ca să vă 
faceţi o idee domniile voastre, aflaţi că numai doi spanioli au 
izbutit să treacă pe malul celălalt la căderea nopţii. Diego 
Alatriste a fost unul din ei, și pentru că toată ziua comandase 
trupa - întrucât căpitanul adevărat a fost rapid mătrășit chiar de 
la prima înfruntare, cu două palme de oţel ieșindu-i dintre 
omoplaţi -, a rămas cu porecla, deși niciodată nu s-a bucurat de 
gradul ăsta în armată. Căpitan pentru o zi al unei trupe 
condamnate la moarte care a dat în primire vânzându-și scump 
pielea, om după om, cu râul în spate și blestemând într-o 
castiliană savuroasă. Deh, chestii de-ale războiului. Chestii de- 
ale Spaniei. 

În sfârșit. Taică-meu a fost celălalt soldat spaniol întors în 
noaptea aceea. Se numea Lope Balboa și era originar din 
Guipuzcoa; tot un tip neînfricat. Se zice că Diego Alatriste și cu 
el au fost prieteni la cataramă, aproape ca doi fraţi; așa trebuie 
să fi fost, pentru că după aia, când taică-meu și-a dat duhul 
dintr-un foc de archebuză primit într-un bastion de la Julich - de 
aceea Diego Velâzquez nu l-a putut picta mai târziu în tabloul lui 
cu luarea Bredei ca pe amicul și tizul său Alatriste, care apare 
acolo, în spatele calului -, i-a promis să se ocupe de mine când 


7 


voi fi ceva mai mărișor. lată de ce, când mergeam pe 
treisprezece ani, mama mi-a îndesat într-o bocceluţă o cămașă, 
niște nădragi, un șirag de mătănii și un coltuc de pâine și m-a 
trimis plocon căpitanului, profitând de faptul că un văr de-al ei 
pleca la Madrid. Așa m-am aciuat, jumate ca servitor, jumate ca 
paj, pe lângă prietenul tatălui meu. 

Acu' să vă mărturisesc ceva: cea care m-a adus pe lume, 
dacă l-ar fi cunoscut mai bine, s-ar fi gândit de o mie de ori până 
să mă trimită în slujba lui. Dar bănuiesc că titlul de căpitan, așa 
fals cum era, punea personajul într-o lumină bună. Ca să nu mai 
zic că biata maică-mea n-o ducea bine cu sănătatea și mai avea 
două fete de crescut. În felul ăsta scăpa de o gură în plus și mă 
ajuta să-mi caut norocul la curte. Așa că m-a expediat repejor cu 
văru-su, fără a se mai pierde în amănunte, însoţit de o lungă 
scrisoare ticluită de preotul satului nostru, în care îi amintea lui 
Diego Alatriste de promisiunile făcute și prietenia cu răposatul. 
Îmi amintesc că atunci când am intrat în serviciul lui se 
întorsese de puţin timp din Flandra, fiindcă o rană urâtă pe care 
o avea într-o parte, primită la Fleurus, era încă proaspătă și îi 
pricinuia dureri mari; iar eu, abia sosit, timid și sperios ca un 
șoarece, îl auzeam noaptea de pe salteaua mea de paie 
plimbându-se în lung și-n lat prin odaia lui, neputând dormi. 
Uneori îl auzeam fredonând încetișor cânticele populare 
întretăiate de accese de durere, versuri de Lope, o sudalmă sau 
un comentariu pentru sine însuși rostite tare, cu un ton pe 
jumate resemnat, pe jumate parcă amuzat de situaţie. Treaba 
asta îi stătea în fire: își înfrunta necazurile și nenorocirile ca pe 
un fel de glume inevitabile la care un bătrân cunoscut și plin de 
intenţii parșive s-ar fi amuzat să-l supună din când în când. 
Poate că asta era și cauza simțului său cu totul special al 
umorului, aspru, dârz și disperat. 

E drept că a trecut mult timp de-atunci și mă cam încurc în 
date. Dar istoria pe care mă îmbii să v-o povestesc acum trebuie 
că s-a întâmplat pe la anul o mie șase sute douăzeci și ceva, 
mai mult sau mai puţin. Este aventura mascaţilor și a celor doi 
englezi, despre care s-a vorbit mult la curte și în care căpitanul 
nu numai că a fost cât pe ce să-și lase pielea aia crâmpoțţită pe 
care și-o salvase și din Flandra, și de turci, și de corsarii berberi, 
dar și-a făcut doi dușmani ce aveau să-l urmărească tot restul 
zilelor sale. Mă refer la secretarul regelui, stăpânul nostru, Luis 


8 


de Alquézar, și la sinistrul lui ucigaș italian plătit, spadasinul 
acela tăcut și primejdios care s-a numit Gualterio Malatesta, atât 
de obișnuit să omoare pe la spate, încât, dacă din întâmplare o 
făcea din faţă, cădea în adânci depresii crezând că-și pierduse 
îndemânarea. A fost și anul în care eu m-am îndrăgostit lulea și 
pe vecie de Angelica de Alquézar, perversă și ticăloasă cum nu 
poate fi decât Răul întrupat într-o fetiţă bălaie de unsprezece 
sau doisprezece ani. Dar să povestim totul cu șart și la locul lui. 
e 

Mă numesc Íñigo. Și numele meu a fost primul lucru pe care l- 
a rostit căpitanul Alatriste în dimineața când a fost eliberat din 
vechea temniţă municipală, unde petrecuse trei săptămâni pe 
spezele regelui pentru neplata dărilor. Chestia cu spezele e așa, 
un fel de-a zice, pentru că atât în această închisoare, cât și în 
celelalte din vremea aceea, singurele luxuri - printre ele 
numărându-se și mâncarea - pe care ţi le puteai permite erau 
cele plătite din propria-ţi pungă. Din fericire, deși pe căpitan îl 
umflaseră aproape fără nicio lăscaie, avea destui prieteni. Așa 
că toți au pus mână de la mână ca să-l ajute pe toată durata 
popririi, făcută mult mai suportabilă de fierturile și ghiveciurile 
pe care Caridad Lebrijana, adică din orașul Lebrija, stăpâna 
Tavernei Turcului, i le trimitea prin mine din când în când, și de 
niscaiva reali de patru trimiși de amicii lui, don Francisco de 
Quevedo, Juan Vicuña și alți câţiva, în rest, și mă refer la 
neplăcerile tipice temniţei, căpitanul știa să le facă faţă ca 
nimeni altul. Era bine-cunoscută în acele timpuri predispoziția 
generală din închisori de a-i ușura de bunuri, haine și chiar 
încălțări pe colegii de suferință. Dar Diego Alatriste era și el 
destul de cunoscut la Madrid; iar cine nu-l cunoștea afla degrabă 
că era mai bine să umble cu mare grijă cu el. După cum am aflat 
mai târziu, primul lucru pe care îl făcuse intrând la zdup fusese 
să se ducă întins la cel mai periculos răufăcător dintre deținuți 
și, după un salut foarte ceremonios, să-i lipească de mărul lui 
Adam un cuţit scurt de parlagiu, pe care îl putuse păstra în 
schimbul câtorva maravedi strecuraţi temnicerului. Asta a făcut 
minuni. După acea categorică declaraţie de principiu, nimeni n-a 
mai cutezat să-l supere pe căpitan, care de atunci a putut dormi 
liniștit, învăluit în capă, într-un cotlon mai mult sau mai puţin 
curat al stabilimentului, apărat de faima lui de om cu cojones. 
Apoi, generoasa împărţire a bunătăţilor primite de la Lebrijana și 


9 


a butelcilor cu vin cumpărate de la comandantul închisorii cu 
bănuţii oferiţi de prieteni i-a asigurat cele mai solide simpatii în 
incintă, inclusiv aceea a codoșului și pungașului din prima zi, un 
cordobez poreclit Bartolo Cacăfoc, care, deși apărea în refrenele 
populare cântate pe uliţe ca personaj obișnuit cu refugiatul în 
biserici (când era urmărit de agenţii numiţi alguazili) și cu 
frecventarea galerelor (ca osândit), s-a dovedit a nu fi deloc un 
ranchiunos. Asta era unul din talentele lui Diego Alatriste: își 
putea face prieteni până și-n infern. 

Pare de necrezut. Nu-mi amintesc bine anul - să tot fi fost al 
două'ș'doilea sau al două'ștreilea al secolului -, dar sunt sigur 
că era una din dimineţile acelea albastre și luminoase ale 
Madridului, cu un frig de-ţi tăia răsuflarea, când căpitanul a ieșit 
din temniţă. Din ziua aceea care - niciunul din noi n-o știa pe- 
atunci - avea să ne schimbe atât de mult vieţile, s-a scurs mult 
timp și multă apă pe sub podurile râului Manzanares; dar parcă 
și acuma îl văd pe Diego Alatriste, slab și nebărbierit, oprindu-se 
în prag, cu imensa poartă neagră și bătută în piroane 
închizându-se în urma lui. Îmi amintesc perfect de clipitul lui des 
din cauza luminii orbitoare a zilei, de mustaţa aceea groasă a lui 
care îi acoperea buza de sus, de silueta-i subțire învăluită în 
capă și de pălăria-i cu boruri largi de sub care își mijea ochii 
deschişi la culoare, orbiţi, care părură să zâmbească văzându- 
mă așezat pe o bancă de piatră din piaţă. Exista ceva special în 
privirea căpitanului: pe de o parte era foarte clară și foarte 
înghețată,  albastru-verzuie ori  verde-albăstruie ca apa 
băltoacelor în dimineţile de iarnă. Pe de altă parte, se putea 
deschide deodată într-un zâmbet cald și primitor, precum un val 
de căldură topind un strat de gheață, în timp ce faţa îi rămânea 
serioasă, inexpresivă sau gravă. Mai avea, în afară de acesta, și 
un alt surâs, mult mai neliniștitor, pe care îl păstra pentru 
momentele de pericol ori de tristețe: o strâmbătură pe sub 
mustață, care i-o deplasa spre colţul stâng al gurii, și care 
întotdeauna părea amenințătoare ca o împunsătură de spadă - 
de altfel aceasta urma numaidecât - sau funebră ca o presimţire 
când apărea după câteva sticle de vin, din acelea pe care 
căpitanul obișnuia să le golească de unul singur în zilele-i de 
tăcere. Doi litri jumate daţi pe gât fără să respire și gestul acela 
al lui de a-și șterge mustaţa cu dosul mâinii, cu privirea pierdută 


10 


pe peretele din faţă. Sticle pentru omorâtul nălucilor, obișnuia el 
să spună, dar niciodată nu izbutea să le ucidă chiar de tot. 

Zâmbetul adresat mie în dimineaţa aceea, văzând că l-am 
așteptat, făcea parte din prima categorie: care îi lumina ochii, 
dezminţind imperturbabila gravitate a chipului și asprimea pe 
care îi plăcea s-o împrumute spuselor sale, deși era departe de 
a o simţi cu adevărat. A privit în dreapta și în stânga, a părut 
multumit că n-a văzut așteptându-l niciun alt nou creditor, s-a 
îndreptat spre mine, și-a scos de pe el capa în pofida frigului și 
mi-a aruncat-o făcută mototol. 

— Iñigo, zise. Fierbe-o. E plină de ploșniţe. 

Capa putea, ca și el, de altminteri. Hainele lui aveau atâtea 
gângănii înăuntru, cât să ronţăie toate împreună urechea unui 
taur; dar treaba asta și-a găsit rezolvarea în mai puţin de o oră, 
la băile lui Mendo Toscanul, un bărbier care în tinereţe fusese 
soldat la Neapole, îl admira fără rezerve pe Diego Alatriste și îl 
servea pe veresie. Când am ajuns acolo cu un rând de schimburi 
și cu unica haină pe care căpitanul o păstra în dulapul prăpădit 
care ne ţinea loc de garderob, l-am găsit în picioare într-un 
hârdău de lemn plin cu apă murdară, ștergându-se. Toscanul îi 
răsese bine barba, iar păru-i castaniu, scurt, umed și pieptănat 
pe spate, împărţit în două de o cărare la mijloc, lăsa descoperită 
o frunte largă, bronzată de soarele curţii interioare a temniţei, 
cu o cicatrice mică coborând pe sprânceana stângă. Pe când 
termina cu ștersul și trăgea pe el nădragii și cămașa, m-am uitat 
la celelalte cicatrice, pe care i le știam deja. Una în formă de 
semilună, între buric și mamelonul drept. Alta lungă, pe o pulpă, 
ca un zigzag. Ambele erau de armă albă, spadă sau pumnal; 
spre deosebire de o a patra, pe spate, care avea forma de 
neconfundat a unei stele, așa cum lasă glonţul. A cincea era cea 
mai recentă, nevindecată complet și care nu-l lăsa să doarmă 
bine noaptea: o tăietură vineţie de o palmă lungime în partea 
stângă, amintire din bătălia de la Fleurus, veche de peste un an, 
care uneori se deschidea puţin și supura; deși, în ziua aceea, 
când proprietarul ei ieși din hârdău, nu arăta prea rău. 

L-am ajutat în timp ce își îmbrăca încet, cu neglijență, 
pieptarul gri-închis și pantalonii așijderea, care erau din cei 
numiţi valoni, strânși peste genunchi și peste cizmele lungi și 
răsfrânte, ascunzând cârpăceala ciorapilor. Își potrivi apoi 
centura de piele pe care eu i-o unsesem cu grijă în timpul 


11 


absenței și vâri în ea spada cu montura mare, pe ale cărei lamă 
și gardă se vădeau urmele, știrbiturile și scrijeliturile altor zile și 
altor oțeluri. Era o spadă bună, lungă, amenințătoare și 
toledană, care intra și ieșea din teacă cu un șuierat metalic 
interminabil ce-ţi făcea pielea de găină. Apoi se privi o clipă în 
oglinda strâmbă, reflectându-i doar bustul, care se afla în 
încăpere și schiţă un zâmbet obosit: 

— Pe Dumnezeul meu că mi-e sete, spuse printre dinți. 

Și fără alte comentarii mi-o luă înainte pe scări în jos, apoi pe 
strada Toledo până la Taverna Turcului. Pentru că nu avea pe el 
capa, mergea pe partea însorită, cu capul semeţ sub pălăria cu 
pană roșie, cam roasă la panglică, atingându-și largile boruri cu 
mâna ca să salute vreun cunoscut sau scoțându-și-o când se 
încrucișa cu doamne mai de vază. L-am urmat, neatent, 
uitându-mă la plozii care se jucau pe stradă, la vânzătoarele de 
legume de sub porticuri și la toți pierde-vară ce se încălzeau la 
soare discutând în grupuri lângă biserica iezuiţilor. Deși n-am 
fost niciodată prea naiv, iar lunile petrecute în mediul acela mă 
învățaseră o droaie de lucruri și mă făcuseră să casc bine ochii, 
totuși nu eram decât un puștan curios, care descoperea lumea 
cu uimire, încercând să nu piardă niciun amănunt. In ce privește 
careta, am auzit întâi copitele celor două catârce și zgomotul 
roților care se apropiau din spatele nostru. La început nu le-am 
dat nicio atenție; huruitul trăsurilor și caleștilor era ceva obișnuit 
pe acolo, întrucât strada era cale obligatorie de trecere spre 
Piaţa Mare și Palatul Regal. Dar, ridicând un moment ochii 
atunci când careta a ajuns în dreptul nostru, am observat o 
portieră fără blazon și, în cadrul ferestruicii, chipul unei copile, 
un păr blond pieptănat în zulufi și privirea cea mai albastră, mai 
limpede și mai tulburătoare din câte am văzut vreodată în viața 
mea. Ochii aceia s-au întâlnit o clipă cu ai mei, apoi, purtaţi mai 
departe de mersul caretei, s-au îndepărtat pe stradă în sus. lar 
eu m-am înfiorat, neștiind prea bine de ce. Insă înfiorarea mea 
ar fi fost și mai mare dacă aș fi bănuit că tocmai mă privise 
Diavolul. 

e 

— Nu ne rămâne decât să ne batem, zise don Francisco de 
Quevedo. 

Masa era plină de sticle goale, și ori de câte ori don Francisco 
se întrecea cu măsura la vinul de San Martin de Valdeiglesias - 


12 


lucru care se întâmpla ades ţinea morţiș să scoată spada și să 
se bată cu cineva. Era un poet șchiop și agitat, fanfaron și 
bătăuș, curvar, cu vederea slabă, cavaler de Santiago, cu 
inteligenţa și limba la fel de ascuţite ca spada, faimos la curte 
pentru versurile-i bune și dispoziţia-i proastă. Chestia asta îl 
făcea să meargă, pe diferite perioade de timp, din surghiun în 
surghiun și dintr-o închisoare în alta; pentru că, dacă e foarte 
adevărat că bunul rege Filip al IV-lea, stăpânul nostru, și 
favoritul lui, contele de Olivares, îi apreciau, ca tot Madridul, 
versurile izbutite, nu-i mai puţin adevărat că nu le plăcea să fie 
ținta lor. Așa că, din când în când, după apariţia vreunui sonet 
sau a unor strofe guintillas anonime în care toată lumea 
recunoștea mâna poetului, gărzile alguazile și poterașii prim- 
magistratului corregidor dădeau o raită pe la taverna, sau la 
domiciliul, sau la locurile de sporovăială pe care le frecventa, ca 
să-l invite respectuos să-i însoțească, scoțându-l din circulaţie 
câteva zile sau luni. Fiind căpos, orgolios și neînvățându-se 
minte niciodată, peripeţiile astea se repetau ades și îl acreau și 
mai rău. Cu toate acestea, era un excelent conviv și un 
formidabil prieten pentru amicii lui, printre care se număra și 
căpitanul Alatriste. Amândoi frecventau Taverna Turcului, unde 
se puneau pe tăifăsuit împrejurul uneia dintre cele mai bune 
mese, pe care Caridad Lebrijana - care fusese curvă și încă mai 
era așa cu căpitanul din când în când și nu pe bani - avea grijă 
să le-o reţină. In afară de don Francisco și de căpitan, în 
dimineața aceea cercul de prieteni era format din câţiva 
obișnuiți ai localului: Licenţiatul Calzas, Juan Vicuña, (Dómine) 
Perez și Chiorul Fadrique, spiţerul din Puerta Cerrada. 

— Trebuie să ne batem, insistă poetul. 

Era, după cum vă spuneam, cherchelit bine după niște 
stacane de Valdeiglesias. Se sculase în picioare, răsturnând un 
taburet, și, cu palma pe mânerul spadei, îi fulgera din ochi pe 
ocupanţii unei mese învecinate, doi necunoscuţi ale căror 
„fierării” - spade lungi - și cape atârnau într-un cui pe perete. 
Aceștia tocmai îl felicitaseră pe poet pentru niște versuri care în 
realitate îi aparțineau lui don Luis de Góngora, cel mai detestat 
dușman de-al lui din republica literelor, pe care îl acuza de tot 
ce se putea: că-i poponar, câine sau evreu. Făcuseră greșeala 
aceea fără nicio intenţie rea sau cel puţin așa părea; însă don 
Francisco nu era dispus s-o treacă cu vederea: 


13 


O să-mi ung versurile cu slănină 
să nu poti musca din ele, Gongorilă... 


începu să improvizeze chiar acolo pe loc, în echilibru instabil, 
nelăsând mânerul din palma crispată, pe când necunoscuţii 
dădeau să-și ceară scuze, iar căpitanul și ceilalți meseni îl ţineau 
pe don Francisco, împiedicându-l să tragă spada și să se 
repeadă la inșii ăia doi. 

— Asta-i o insultă, pe legea mea! zicea poetul, sforțându-se 
să-și elibereze mâna dreaptă din strânsoarea prietenilor, în timp 
ce își potrivea cu cealaltă ochelarii strâmbi pe nas. O palmă de 
oțel va pune lucrurile la locul, hâc, lor. 

— Prea mult oțel ca să-l risipești așa de dimineaţă, don 
Francisco, încerca să dreagă lucrurile Diego Alatriste, plin de 
bun-simţ. 

— Ba prea puţin, îmi pare. Neslăbindu-i din ochi pe cei doi, 
poetul își răsucea mustata cu o expresie feroce. Așa că vom fi 
generoși: câte-o palmă de fiecare din acești hidalgi ce se scapă- 
n nădragi. 

Astea erau cuvinte grele, drept care străinii ţineau acum 
morţiș să-și ia spadele și să iasă; iar căpitanul și amicii, 
incapabili să evite înfruntarea, le cereau înțelegere pentru 
starea alcoolică a poetului, și să-și ia tălpășiţa, fiindcă nu era 
nicio scofală în a te bate cu un om beat, nici înjosire în a te 
retrage cu prudenţă ca să ocolești rele mai mari. 

— Bella gerant alii, sugeră Dómine Perez, încercând să dreagă 
lucrurile. 

Dómine Perez era un părinte iezuit care își făcea veacul la 
biserica alăturată, San Pedro y San Pablo. Bunătatea-i înnăscută 
și latinismele lui savante acționau ca un sedativ puternic, pentru 
că pe acestea din urmă obișnuia să le pronunțe pe un ton plin 
de bunăvoință. Însă cei doi necunoscuţi nu știau latinește, iar 
rima aceea cu hidalgii și nădragii era prea greu de înghiţit. Pe 
deasupra, mijlocirea bunului cleric era subminată de ironiile 
acide ale Licenţiatului Calzas: un clănțău de avocățel deștept, 
cinic și potlogar, asiduu prin tribunale, specialist în apărarea 
unor cauze pe care se pricepea de minune să le transforme în 
procese interminabile până își curăța clientul de ultimul 


14 


maravedi. Licenţiatului îi plăcea tărăboiul și mereu încerca să-i 
ațâtțe pe unii și pe alţii. 

— Nu vă lăsaţi, don Francisco, îi zicea încet la ureche, în 
jargonul lui. Recuperaţi-vă cheltuielile de judecată. 

Astfel că toţi cei de faţă se pregăteau să fie protagoniștii sau 
martorii unei acţiuni din cele care a doua zi apăreau prin oraș 
publicate în foile de Avisos (înștiințări) și Noticias (Știri). lar 
căpitanul Alatriste, în ciuda eforturilor de a-și potoli prietenul, 
începea să accepte ca inevitabilă încrucișarea oţelurilor în 
stradă cu necunoscuţii, pentru a nu-l lăsa singur pe don 
Francisco în atare împrejurare. 

— Aio te vincere posse, conchise Dómine Perez resemnându- 
se, pe când Licențiatul Calzas își ascundea râsul, cu nasul într-o 
stacană cu vin. 

Cu un suspin adânc, căpitanul dădu să se scoale de la masă. 
Don Francisco, cu patru degete de lamă deja afară din teacă, îi 
aruncă o privire amicală de mulțumire și găsi prilejul să-i dedice 
două versulețe: 


TU, 'n al cărui sânge curge o stirpe întreagă, 
înnobilată de vajnica-ţi spadă... 


— Nu mă sâcâi, don Francisco, răspunse căpitanul, prost 
dispus. Ne-om bate cu cine-o trebui, dar nu mă bărâi la cap. 

— Așa vorbesc, hâc, bărbaţii, spuse poetul, vizibil încântat de 
încurcătura în care se băgase. 

Restul asistenţei îi cânta în strună, renunțând, ca Dómine 
Perez, la încercările împăciuitoriste, în fond savurând dinainte 
spectacolul, fiindcă dacă don Francisco de Quevedo, chiar 
abțiguit fiind, era un spadasin de temut, intervenţia lui Diego 
Alatriste ca partener de dans nu lăsa umbră de îndoială asupra 
rezultatului. Se puneau rămășaguri câte lovituri de spadă vor 
apuca să dea străinii, care nu știau cu cine au de-a face. 

Prin urmare, căpitanul, deja în picioare, mai bău o gură de 
vin, se uită la necunoscuţi în semn de scuză că lucrurile 
merseseră prea departe și făcu din cap un gest spre ușă, ca să 
nu paradească taverna lui Caridad Lebrijana, care părea sincer 
preocupată de starea mobilierului ei. 

— La dispoziția domniilor voastre. 


15 


Ceilalţi își încinseră și ei fiarele, și toţi căutară să iasă în 
stradă, foarte interesaţi de mersul evenimentelor, încercând să 
nu dea spatele unii altora, nu de alta, dar paza bună trece 
primejdia rea. Și așa se aflau, cu oțelurile încă în teci, când în 
ușă apăru, spre dezamăgirea asistenţei și ușurarea lui Diego 
Alatriste, silueta de neconfundat a locotenentului de alguazili 
Martin Saldaña. 

— Na, că s-a spart cheful, făcu don Francisco de Quevedo. 

Și, ridicând din umeri, își potrivi ochelarii pe furca nasului, 
privi în lături, se întoarse la masa lui, destupă încă o sticlă și nu 
se întâmplă nimic. 


— Am o treabă pentru tine. 

Locotenentul de alguazili Martin Saldaña era dur și tăbăcit de 
intemperii ca o cărămidă. Purta peste cămașă un pieptar din 
piele de bivol, căptușit pe dinăuntru, foarte practic pentru 
amortizarea loviturilor și împunsăturilor de cuţit sau de sabie; și, 
cu pumnalul, daga, spada și pistoalele lui, avea pe el mai mult 
fier decât toată Biscaya. Fusese soldat în războaiele din Flandra, 
ca Diego Alatriste și răposatul meu tată, și, camarad la toartă cu 
ei, pătimise ani lungi de lipsuri, primejdii și necazuri, deși până 
la urmă îi mersese mai bine decât lor: pe când părintele meu 
îngrășa pământul ereticilor, iar căpitanul trăgea mâţa de coadă 
ca spadasin în slujba cui se nimerea, un cumnat majordom la 
palat și o femeie matură, dar încă frumoasă îl ajutară pe 
Saldaña să se descurce la Madrid după eliberarea din armata 
din Flandra ca urmare a armistiţiului defunctului nostru rege, 
don Filip al III-lea, cu olandezii. Chestia cu femeia o consemnez 
fără dovezi - eram prea tânăr ca să știu amănunte -, dar 
mergea vorba că un anume magistrat corregidor își permitea 
cam multe familiarităţi cu dânsa, ceea ce ușurase numirea 
soţului ca locotenent de alguazili, funcţie echivalentă cu aceea 
de șef al rondurilor care supravegheau cartierele Madridului, pe 
atunci numite încă cuarteles. În orice caz, nimeni nu îndrăznise 
vreodată să facă dinaintea lui Martin Saldaña nici cea mai mică 
insinuare despre asta. Încornorat ori ba, indiscutabil era doar 
faptul că era un om viteaz și mereu pus pe harţă. Fusese un 
soldat bun, avea pielea ciopârțită din belșug de răni și știa să se 
facă respectat cu pumnii sau cu spada toledană în mână. Vreau 
să zic că nu te puteai aștepta la mai mult de la un șef de 


16 


alguazili din perioada aceea. Îl aprecia pe Diego Alatriste și îi era 
de folos ori de câte ori putea. Prietenia lui era veche, 
profesională; dură, cum o au oamenii de teapa sa, însă realistă 
și sinceră. 

— O treabă, repetă căpitanul. 

leșiseră în stradă și stăteau la soare, sprijiniți de zid, amândoi 
cu ulcelele în mână, uitându-se cum trec oamenii și echipajele 
pe strada Toledo. Saldaña îl privi câteva clipe, mângâindu-și 
barba deasă și plină de fire cărunte, de vechi soldat, care îi 
acoperea cicatricea unei tăieturi lungi mergând de la gură până 
la urechea dreaptă. 

— Mai adineaori ai ieșit de la mititica și n-ai para în pungă, 
zise. Peste nici două zile vei primi orice propunere dubioasă, 
cum ar fi aceea de a escorta vreun fante spilcuit, pentru ca 
fratele iubitei să nu-l înjunghie la colț de stradă, sau de a reteza 
urechile cuiva din însărcinarea unui creditor. Ori vei începe să 
baţi bordelurile și tripourile, ca să-i ușurezi la cărţi pe 
necunoscuţi și pe popii care toacă banii din cutia milei sau din 
pantahuza Sfântului Eufrasio... În doi timpi și trei mișcări o să 
dai iar de bucluc: o împunsătură de spadă, un scandal, un 
denunț. Și iar o iei de la capăt. Trase o dușcă din ulcea, mijindu- 
și ochii, dar nedezlipindu-i de pe căpitan. Asta-i viaţă? 

Diego Alatriste ridică din umeri. 

— Ai o idee mai bună? 

Îl privea drept în faţă, cu franchețe, pe fostu-i camarad din 
Flandra. Nu toți avem bafta de-a fi locotenenţi de alguazili, zicea 
gestul lui. Saldaña se scobi între dinţi cu o unghie și dădu de 
două ori din cap afirmativ. Amândoi știau că, fără diversele 
capricii ale întâmplării și ale vieții, el s-ar fi putut afla exact în 
situaţia căpitanului. Madridul era plin de foști soldaţi care o 
duceau de azi pe mâine pe străzi și prin pieţe, cu centironul 
doldora de mici ţevi de tablă: tuburile acelea unde își ţineau 
recomandările mototolite, memoriile fără răspuns și foile de 
serviciu inutile, de care nimănui nu-i păsa nici cât negru sub 
unghie. Așteptând cu toţii prilejul acela fericit care nu apărea 
niciodată. 

— De aceea am venit, Diego. Cineva are nevoie de tine. 

— De mine sau de spada mea? 

Își răsucea mustaţa cu strâmbătura aceea a lui care îi ţinea 
loc de zâmbet. Saldaña râse tare. 


17 


— Asta-i o întrebare neghioabă, zise el. Există muieri care 
interesează pentru farmecele lor, preoţi, pentru iertarea 
păcatelor, bătrâni, pentru banii lor... Cât despre oamenii ca tine 
și ca mine, noi nu interesăm decât prin spadele noastre. Făcu o 
pauză ca să se uite în dreapta și în stânga, mai bău oleacă de 
vin și vorbi pe un ton mai coborât. E vorba de niște oameni sus- 
puși. O treabă sigură, fără alte riscuri decât cele obișnuite... Pe 
bani frumoși. 

Căpitanul se uită la prietenul lui, interesat. În momentele 
acelea, cuvântul bani ar fi fost de ajuns ca să-l trezească din 
somnul cel mai adânc sau din beţia cea mai cumplită. 

— Cât de frumoși? _ 

— Vreo șaizeci de scuzi. In dubloni de patru. 

— Nu-i rău. Pupilele ochilor deschiși la culoare ai lui Diego 
Alatriste se micșorară. Trebuie omorât careva? 

Saldaña făcu un gest evaziv, uitându-se pe furiș spre ușa 
tavernei. 

— S-ar putea, dar eu nu știu amănuntele... Și prefer să nu le 
cunosc, sper că mă-ntelegi. Tot ce știu e c-ar fi vorba de o 
ambuscadă. Ceva discret, noaptea, la adăpostul capei, mă rog, 
cu tot tacâmul; știi tu, adio și n-am cuvinte. 

— Singur sau însoţit? 

— Însoţit, îmi închipui. E vorba să mătrășeşti doi tipi. Sau 
numai să bagi frica-n ei. Poate și să-i crestezi niţel pe față sau 
ceva de genul ăsta... Habar n-am. 

— Cine-s vrăbioii? 

Acum Saldaña scutură din cap cu hotărâre, de parcă oricum 
vorbise mai mult decât se cuvenea. 

— Toate la timpul lor. Şi-n plus, eu nu-s decât un mesager. 

Căpitanul își golea ulceaua, gânditor. Pe vremea aceea, 
cinșpe dubloni de patru, din aur, însemnau peste șapte sute de 
reali: cât să scapi de necazurile presante, să-ți cumperi rufărie și 
o haină, să-ţi plătești datoriile, să-ţi pui cât de cât ordine în 
viață. Să aranjezi cât de cât cele două chițimii închiriate în care 
locuiam noi doi, el și cu mine, la etajul de deasupra curții din 
spate a tavernei, cu poarta dând în Strada Archebuzei. Să papi 
mâncărici calde fără a mai depinde de pulpele generoase ale lui 
Caridad Lebrijana. 


18 


— Mai e ceva, adăugă Saldaña, parcă urmărindu-i firul 
gândurilor. Treaba asta te va pune-n legătură cu niște granguri, 
tipi importanţi. Buni pentru viitorul tău. 

— Viitorul meu, repetă absorbit căpitanul, ca un ecou. 


19 


Strada era întunecată și pustie. Nici ţipenie de om. Învăluit 
într-o capă veche împrumutată de la don Francisco de Quevedo, 
Diego Alatriste se opri lângă zăplaz și privi cu încordare. Un 
felinar, spusese Saldaña. Într-adevăr, un mic felinar aprins 
lumina golul unei portițe, iar dincolo de zăplaz se ghicea, printre 
ramurile copacilor, acoperișul negru al unei case. Era ceasul rău 
din preajma miezului de noapte, când locatarii de prin case 
strigau agua va și aruncau murdării și conţinutul ţucalelor pe 
fereastră, iar ucigașii plătiți și tâlharii își pândeau victimele în 
bezna străzilor neluminate. Dar pe acolo nu erau locatari și nici 
nu părea să fi existat vreodată; totul era cufundat în tăcere. 
Eventualii bandiți și asasini nu-l puteau surprinde cu ușurință pe 
Diego Alatriste, care, prevăzător, își lua întotdeauna măsuri de 
apărare. Pe de altă parte, foarte de timpuriu învățase un 
principiu de bază al vieţuirii și supraviețuirii: dacă îţi propui, tu 
însuţi poţi deveni la fel de periculos ca oricare altul, ba mai 
abitir. Cât despre întâlnirea din noaptea aceea, instrucţiunile 
erau să o ia la dreapta pe prima stradă de după vechea poartă 
Santa Bârbara și să meargă până va da de un zid de cărămidă și 
o luminiţă. Până acum, totul fusese în regulă. Căpitanul rămase 
un moment nemișcat ca să studieze locul, neuitându-se drept la 
felinar pentru ca acesta să nu-l orbească, împiedicându-l să 
scruteze cotloanele cele mai întunecate, apoi, după ce-și pipăi o 
clipă pieptarul din piele de bivol pe care și-l pusese pe sub haine 
ca pavăză împotriva unor lovituri de cuţit oricând posibile, își 
înfundă mai bine pălăria pe cap și se îndreptă încet spre portiţă. 
Eu îl văzusem îmbrăcându-se cu o oră înainte, acasă, cu o 
minuţiozitate profesională: 

— O să mă întorc târziu, Íñigo. Nu sta treaz să mă aștepți. 

Mâncaserăm la cină o supă cu miez de pâine, stropită cu o 
juma de vin, și câte două ochiuri la tigaie; apoi, după ce se 


20 


spălase pe față și pe mâini într-un lighean în timp ce eu îi 
peticeam niște pantaloni vechi, din aceia până la genunchi, la 
lumina unei lumânări de seu, Diego Alatriste se pregătise de 
plecare, luându-și toate precauţiile necesare în asemenea 
cazuri. Nu că s-ar fi temut neapărat de vreo ticăloșie din partea 
lui Martin Saldaña; însă până și locotenenţii de alguazili puteau 
fi ori victimele unei înșelătorii, ori cumpăraţi. Chiar când era 
vorba de vechi prieteni și camarazi. Și, de-ar fi fost așa, Alatriste 
nu l-ar fi condamnat prea mult. Pe vremea aceea, orice lucru de 
la curtea acelui rege tânăr, simpatic, afemeiat, cucernic și fatal 
pentru bietele Spanii (plural desemnând și teritoriile de peste 
mări) care a fost bunul don Filip al IV-lea putea fi cumpărat pe 
bani; chiar și conștiințele. Și nu s-ar putea spune că ne-am 
schimbat mult de-atunci. Fapt e că, pentru a se duce la 
întâlnirea aceea, căpitanul și-a luat zeci de precauţii. În partea 
din spate a cingătorii și-a atârnat daga vizcaína; și am mai văzut 
că își strecura în carâmbul cizmei drepte cuțitul cel scurt de 
parlagiu care atât de multe servicii îi făcuse la temnita 
municipală. Pe când era ocupat cu toate preparativele acestea, 
i-am observat pe furiș chipul grav, concentrat: lumina seului îi 
scofâlcea obrajii și îi accentua fina trăsătură de penel a mustăţii. 
Nu părea prea încântat de sine. O clipă, căutându-și spada din 
ochi, privirea i s-a încrucișat cu a mea; și ochii-i de culoare 
deschisă s-au abătut imediat într-o parte, evitându-mă, de parcă 
s-ar fi temut să nu citesc în ei ceva neplăcut. Dar asta a fost 
doar cât ai clipi; imediat după aceea m-a privit din nou deschis, 
franc, cu un ușor surâs. 

— Trebuie să ne câștigăm pâinea, băiete. 

Zise. Apoi se încinse cu spada - niciodată nu i-a plăcut, decât 
la război, s-o poarte atârnată pe umăr, ca mardeiașii sau 
fanfaronii de proastă calitate -, verifică dacă ieșea din teacă și 
intra la loc fără greutate și își puse capa pe care i-o 
împrumutase chiar în seara aceea don Francisco. Treaba cu 
capa, în afara faptului că ne aflam în plin martie și nopţile erau 
prea reci ca să le înfrunţi doar în surtuc, mai avea chichirezul ei: 
în acel Madrid periculos, cu străzile prost sau deloc luminate și 
strâmte, respectivul veșmânt se dovedea foarte practic dacă 
trebuia să te baţi cu arme albe. Pusă în diagonală peste piept 
sau răsucită pe brațul stâng, servea de pavăză contra 
adversarului; și aruncată peste oţelul lui, îl putea stânjeni 


21 


îndestul până îl miruiai cu o „botă à /a Nevers”, adică o 
împunsătură de spadă de toată frumusețea. La urma urmei, 
chestia cu loviturile cinstite, când îţi riscai pielea, o fi fost ea 
bună pentru mântuirea sufletului în Viaţa de Apoi; însă în cea 
de-aici, cea pământească, negreșit că era calea cea mai scurtă 
de a ţi-o pierde, cu o mutră de idiot și o palmă de oțel în ficat. 
lar Diego Alatriste nu se grăbea deloc s-o părăsească. 
e 

Felinarul răspândea o lumină uleioasă peste portiță când 
căpitanul bătu de patru ori în ea, cum îi spusese Saldaña. După 
ce bătu, degajă mânerul spadei, iar mâna stângă și-o furișă la 
spate cât mai aproape de cel al vizcainei. De partea cealaltă se 
auziră pași și portita se deschise fără zgomot. Silueta unui 
servitor se desenă în prag. 

— Numele domniei voastre? 

— Alatriste. 

Fără alte cuvinte, sluga i-o luă înainte pe o potecă șerpuind 
printre copacii unei livezi. Toată proprietatea i se păru 
căpitanului veche și părăsită. Deși nu cunoștea prea bine zona 
aceea a Madridului, din preajma drumului Hortaleza, făcu niște 
legături în minte și crezu că recunoaște zidurile și acoperișul 
unei clădiri mari pe care o mai văzuse cândva, în treacăt. 

— Aveţi amabilitatea de a aștepta aici până veți fi chemat. 

Tocmai intraseră într-o cămăruţă goală, fără mobile, în care 
lumânările unui candelabru pus direct pe jos luminau niște 
picturi vechi de pe pereţi. Într-un colț al încăperii se afla un 
bărbat înfășurat într-o capă neagră și cu capul acoperit de o 
pălărie de aceeași culoare, cu boruri largi. Infofolitul nu făcu 
nicio mișcare la intrarea căpitanului, iar când servitorul - care la 
lumina candelabrului se vădi a fi un om de vârstă mijlocie, fără 
vreo livrea după care să poată fi identificat - se retrase lăsându- 
i singuri, rămase neclintit în cotlonul lui, ca o statuie întunecată, 
observându-l pe nou-venit. Singurul lucru viu care se zărea între 
capă și pălărie erau ochii lui, foarte negri și strălucitori, pe care 
candelabrul de pe jos îi lumina scoțându-i din umbră și 
împrumutându-le o expresie amenințătoare și fantomatică. Cu o 
privire de expert, Diego Alatriste remarcă cizmele de piele și 
vârful spadei care ridica puţin, la spate, capa necunoscutului. 
Ținuta lui era aceea a unui spadasin sau a unui soldat. Niciunul 
nu-i adresă celuilalt vreun cuvânt, ci rămaseră acolo nemișcaţi 


22 


și tăcuţi de o parte și de alta a candelabrului care îi lumina de 
jos în sus, studiindu-se ca să înțeleagă dacă aveau de-a face cu 
un camarad sau un adversar; deși, în meseria lui Diego Alatriste, 
un om putea fi totodată și una, și alta. 

e 

— Nu vreau morți, zise mascatul cel înalt. 

Era puternic, lat în spate, singurul rămas cu capul acoperit de 
o pălărie fără pană, panglică ori alte podoabe. De sub masca 
ascunzându-i toată faţa ieșea doar vârful unei bărbi negre și 
dese. Purta haine întunecate, de calitate, cu manşete și guler 
din dantele flamande fine, iar sub capa ţinută pe umeri luceau 
un lanț de aur și pomoul aurit al unei spade. Vorbea ca omul 
obișnuit să poruncească și să i se dea ascultare numaidecât, iar 
asta se vădea și din respectul arătat de însoţitorul său: un 
bărbat de statură mijlocie, cu capul rotund și părul rar, învăluit 
într-o mantie mare care ascundea tot ce avea dedesubt. Cei doi 
mascaţi îi primiseră pe Diego Alatriste și pe celălalt individ după 
ce îi făcuseră să aștepte o lungă jumătate de oră în antisală. 

— Nici morți, nici sânge, insistă bărbatul trupeș. Adică nu prea 
mult. 

Cel cu capul rotund își ridică ambele mâini. Avea, observă 
Diego Alatriste, unghiile murdare și pete de cerneală pe degete, 
ca ale unui copist sau secretar de cancelarie; însă purta un inel 
gros de aur cu pecete pe degetul mic al mâinii stângi. 

— Poate totuși o înțepătură, ceva, îl auziră sugerând pe un 
ton prudent. Ceva care să justifice incidentul. 

— Dar numai celui mai blond, preciză celălalt. 

— Desigur, Excelenţă. 

Alatriste și bărbatul cu capa neagră schimbară o privire 
profesională, consultându-se parcă asupra înțelesului cuvântului 
înțepătură și asupra posibilităţilor - mai degrabă neverosimile - 
de a deosebi un blond de altul în toiul unei încăierări și al nopții. 
Inchipuiţi-vă tabloul: sunteţi domnia voastră atât de amabil să 
veniţi aici unde bate lumina și să vă daţi jos pălaria, mulțumesc, 
văd că sunteţi cel mai blond, daţi-mi voie să vă vâr un deget de 
oțel toledan în pipotă. In fine. Infofolitul în capă se descoperise 
intrând în încăpere, așa că acum Alatriste îi putea vedea chipul 
în bătaia felinarului de pe masă, care îi lumina pe cei patru 
bărbaţi și corpurile masive ale unei vechi biblioteci colbuite și 
roase de șobolani: era înalt, slab și tăcut; avea în jur de treizeci 


23 


și ceva de ani, fața ciupită de vechi urme de vărsat, iar o 
mustață fină și tușinată milimetric îi conferea un aer ciudat, de 
străin. Ochii lui și părul, lung până la umeri, erau negri ca tot 
restul veșmintelor; la brâu purta o spadă cu o exagerată gardă- 
casoletă rotundă de oţel și cu o prelungă montură în cruce, pe 
care nimeni, decât un spadasin încercat, n-ar fi îndrăznit s-o 
expună batjocurii publice fără temeritatea și îndemânarea 
necesare susţinerii prin fapte a aspectului unui asemenea 
instrument. Or, individul acela nu părea să permită nimănui să- 
și bată joc de el. Nici pomeneală. Spuneai spadasin și asasin, și 
aveai portretul lui. 

— E vorba de doi cavaleri străini, tineri, continuă mascatul cu 
capul rotund. Călătoresc incognito, așa că numele și rangul lor 
n-au nicio importanţă. Cel mai în vârstă a adoptat numele de 
Thomas Smith și nu are mai mult de treizeci de ani. Celălalt, 
John Smith, are doar douăzeci și trei. Vor intra în Madrid călări, 
singuri, mâine noapte, adică vineri. Osteniţi, îmi închipui, fiindcă 
vin de departe și călătoresc de zile în șir. Nu știm pe ce poartă a 
orașului vor intra, așa că mai sigur ar fi să-i așteptați în preajma 
locului de destinaţie, anume Casa cu Șapte Hornuri... O 
cunoașteți, domniile voastre? 

Diego Alatriste și colegul lui dădură afirmativ din cap. Toată 
lumea din Madrid cunoștea reședința contelui de Bristol, 
ambasadorul Angliei. 

— Treaba trebuie să pară, continuă mascatul, atacul unor 
bandiți oarecare asupra celor doi călători. Asta presupune jaf: 
prin urmare le luaţi tot. Ar fi bine să-l răniţi pe cel mai blond și 
mai arogant, care este și cel mai în vârstă; o crestătură într-un 
picior sau un braţ, dar nu prea gravă. In ce-l privește pe cel mai 
tânăr, e de ajuns să-l faceţi să tragă o sperietură bună - în 
momentul acela, vorbitorul se întoarse puţin spre bărbatul 
corpolent, așteptând parcă o confirmare. Important e să le luaţi 
orice scrisori sau documente pe care le au asupra lor și să le 
predaţi numaidecât. 

— Cui? întrebă Alatriste. 

— Cuiva care va aștepta peste drum de Mănăstirea 
Carmeliţilor Desculţi. Parola va fi Monteros și Suizos. 

În timp ce vorbea, omul cu capul rotund vâri o mână în 
mantia-i întunecată care îi acoperea complet îmbrăcămintea și 
scoase o mică pungă. O clipă numai, lui Alatriste i se păru că 


24 


întrezărește pe pieptul lui capătul roșu al cusăturii în relief a 
unei cruci a Ordinului de Calatrava, însă atenţia îi fu repede 
acaparată de banii pe care mascatul îi rostogolea pe masă: 
lumina felinarului scânteia pe cinci dubloni de patru pentru 
colegul lui și pe alţi cinci pentru el. Monede curate, lucioase. 
Puternic căpitan e don ban, ar fi spus negreșit poetul Quevedo, 
dacă ar fi fost de faţă. Metal binecuvântat, recent bătut cu 
blazonul regelui, stăpânul nostru. Bucurie pură, cu care să 
cumperi pat, mâncare, haine și căldura unei femei. 

— Lipsesc câte zece piese de aur, zise căpitanul. De fiecare. 

Tonul celuilalt deveni neplăcut: 

— Cel ce vă va aștepta mâine noapte vă va da și restul, în 
schimbul documentelor celor doi călători. 

— Și dacă ceva iese prost? 

Ochii mascatului trupeș căruia cel cu capul rotund i se 
adresase cu Excelenţă părură să-l străpungă pe căpitan prin 
deschizăturile măștii. 

— E mai bine pentru toţi ca nimic să nu iasă prost, zise. 

Vocea îi răsunase ameninţător și era evident că ameninţarea 
făcea parte din arsenalul de care omul acela dispunea zilnic. Mai 
sărea în ochi și faptul că era dintre cei care n-au nevoie să 
amenințe decât o singură dată, și cel mai adesea nici atât. Dar 
chiar și așa, Alatriste își răsuci cu două degete un vârf al 
mustăţii în timp ce-i susținea celuilalt privirea, încruntat și cu 
tălpile bine înfipte în dușumea, hotărât să nu se lase 
impresionat nici de o Excelenţă, nici de Pontifex Maximus. Nu-i 
plăcea să primească banii în rate, nici să fie probozit, noaptea și 
la lumina unui felinar, de doi necunoscuţi care se ascundeau 
după niște măști și nici măcar nu plăteau peșin. Insă colegul lui 
cu faţa ciupită de vărsat, mai puţin exigent, părea interesat de 
cu totul alte chestiuni: 

— Cum rămâne cu pungile celor doi ageamii? îl auzi 
întrebând. Trebuie să le predăm și pe ele? 

Italian, deduse căpitanul auzindu-i accentul. Vorbea liniștit și 
grav, aproape confidenţial, dar într-un fel stins, aspru, care 
producea o senzaţie neplăcută. De parcă cineva îi arsese corzile 
vocale cu alcool curat. Din punct de vedere strict formal, tonul 
individului aceluia era respectuos; dar se ghicea o notă falsă în 
el. Un soi de insolenţă, bine disimulată, dar prin aceasta nu mai 
puţin neliniștitoare. Se uita la mascaţi cu un zâmbet în același 


25 


timp prietenos și sinistru, mijindu-i de sub mustața tușinată. Nu 
era greu să ţi-l imaginezi schițând același gest, pe când 
măgăoaia aia a lui de spadă reteza, hârști-hârști, veșmântul 
unui client cu toată carnea de dedesubt. Surâsul acela era atât 
de monstruos de simpatic încât te treceau fiorii. 

— Nu-i neapărat necesar, răspunse cel cu capul ca o bilă, 
după ce se consultă în tăcere cu celălalt mascat, care încuviinţă. 
Pungile le puteți păstra domniile voastre. Ca primă. 

ltalianul fluieră încet printre dinţi o melodie asemănătoare 
ciaconei, ceva gen tiruri-ta-ta repetat de două ori, în timp ce îl 
privea cu coada ochiului pe căpitan: 

— Cred că o să-mi placă trebușoara asta. 

Zâmbetul îi dispăruse de pe buze ca să se refugieze în ochii-i 
negri, care scăpărară primejdios. Aceea a fost prima oară când 
Alatriste l-a văzut zâmbind pe Gualterio Malatesta. Şi, în 
legătură cu întâlnirea aceea, preludiul unei lungi și accidentate 
serii, căpitanul avea să-mi povestească mai târziu că, în chiar 
acel moment, îl bătuse gândul că, dacă vreodată cineva îi va 
adresa un astfel de zâmbet pe o străduţă lăturalnică, n-avea să 
mai aștepte un al doilea ca să ducă mâna la spadă și s-o tragă 
fulgerător din teacă. A-ţi încrucișa cărările cu personajul acela 
era totuna cu a simţi nevoia nestăvilită de a-i face de petrecanie 
înainte să-ţi facă el ţie. Închipuiţi-vă domniile voastre un șarpe 
complice și periculos, despre care nu știi niciodată de partea cui 
este, până când descoperi că e doar de partea lui și că de tot 
restul puţin îi pasă. Unul dintre tipii ăștia dubioși, alunecoși, plini 
de ascunzișuri întunecate, cu care ai absoluta siguranţă că nu 
trebuie să lași vreodată garda jos și că e mai bine să-i înfigi 
deodată lama în trup, așa, ca să fie, decât să te trezești 
străpuns când ţi-e lumea mai dragă. 

e 

Mascatul trupeș era genul de om zgârcit la vorbă. Mai aşteptă 
puțin în tăcere, ascultând atent cum insul cu capul rotund le 
explica lui Diego Alatriste și italianului ultimele detalii ale 
afacerii. De două ori dădu afirmativ din cap, arătându-se de 
acord cu cele auzite. Apoi se întoarse pe jumătate și se îndreptă 
spre ușă. 

— Sânge puţin, îl auziră insistând pentru ultima oară, din 
prag. 


26 


Din toate indiciile de până atunci, din tratamentul acordat și 
mai ales din gestul de profund respect pe care i-l adresă celălalt 
mascat, căpitanul deduse că bărbatul care tocmai plecase era o 
persoană de condiţie foarte înaltă. Se mai gândea încă la asta, 
când omul cu capul rotund se sprijini cu o mână de masă și Îi 
privi pe cei doi spadasini prin găurile măștii sale, cu o extremă 
atenţie. În căutătura lui era ceva nou și neliniștitor, de parcă mai 
rămăsese ceva de spus. Se lăsă atunci o tăcere stingheritoare în 
încăperea plină de umbre, iar Alatriste și italianul se observară o 
clipă cu coada ochiului, întrebându-se fără cuvinte ce aveau să 
mai afle. În faţa lor, nemișcat, mascatul părea să aștepte ceva 
sau pe cineva. 

Răspunsul sosi după alte câteva momente, când o tapițerie 
ascunsă în penumbra încăperii, între două corpuri de bibliotecă, 
se mișcă descoperind o ușă tăinuită în perete, din care se 
desprinse o siluetă întunecată și sinistră, pe care cineva mai 
slab de înger decât Diego Alatriste ar fi luat-o drept stafie. Nou- 
venitul făcu câţiva pași, și felinarul de pe masă îi lumină chipul, 
adâncind niște scofâlceli în obrajii rași și supţi, peste care o 
pereche de ochi încununați de niște sprâncene groase 
străluceau febril. Purta rasa neagră cu alb a dominicanilor și nu 
era mascat, ci cu faţa descoperită: o faţă slabă, ascetică, căreia 
ochii strălucitori îi dădeau o expresie de o fermitate fanatică. 
Părea să aibă în jur de cincizeci și ceva de ani. Părul cenușiu îi 
era tuns scurt, în formă de calotă în jurul tâmplelor și cu o mare 
tonsură în partea de sus. Mâinile, pe care și le scosese din 
mânecile rasei când intrase în încăpere, erau uscate și 
descărnate ca ale unei mortăciuni. Păreau îngheţate ca însăși 
moartea. 

Mascatul cu capul rotund se întoarse spre călugăr cu o 
deferenţă extremă: 

— Sfinţia Voastră a auzit totul? 

Dominicanul încuviinţă cu un gest sec, scurt, nedezlipindu-și 
ochii de la Alatriste și italian, de parcă îi prețăluia. Apoi se 
întoarse spre mascat și, ca și cum gestul lui ar fi fost un semnal 
sau o poruncă, acesta li se adresă din nou celor doi spadasini. 

— Cavalerul care tocmai a plecat, zise, este demn de tot 
respectul și de întreaga noastră consideraţie. Dar nu e singurul 
care hotărăște în afacerea aceasta, așa că s-ar cuveni să 
nuanţăm întru câtva lucrurile. 


27 


Ajungând aici, mascatul schimbă o scurtă privire cu călugărul, 
așteptându-i aprobarea pentru a continua; însă celălalt rămase 
impasibil. 

— Din înalte raţiuni politice, urmă el atunci, și în pofida celor 
zise de cavalerul care ne-a părăsit, cei doi englezi trebuie 
neutralizaţi într-un mod... (făcu o pauză, de parcă își căuta 
cuvintele cele mai potrivite pe sub mască) mai contondent. 
Aruncă iar o rapidă căutătură spre călugăr. Sau definitiv. 

— Domnia voastră vrea să spună... începu Diego Alatriste, 
care prefera lucrurile clare. 

Dominicanul, care ascultase în tăcere și părea a-și pierde 
răbdarea, îl întrerupse ridicându-și una din mâinile-i osoase. 

— Vrea să spună că cei doi eretici trebuie să moară. 

— Amândoi? 

— Amândoi. 

Lângă Alatriste, italianul fluieră din nou încet, printre dinţi, 
refrenul acela al lui. Tiruri-ta-ta. Zâmbea, pe jumătate interesat, 
pe jumătate amuzat. Căpitanul, uimit, se uita la banii de pe 
masă. Apoi se gândi puţin și sfârși prin a da din umeri. 

— E tot aia, zise. lar pe colegul meu nu pare a-l deranja prea 
mult schimbarea planurilor. 

— Chiar îmi face plăcere, preciză italianul, mereu zâmbitor. 

— Mai mult, ne ușurează treaba, continua Alatriste, 
cumpăânind bine lucrurile. Să rânești unul sau doi oameni 
noaptea e mai complicat decât să-i răpui. 

— Arta simplităţii, întări celălalt. 

Dar acum căpitanul îl privea ţintă pe mascat. 

— Ceva însă mă pune pe gânduri, zise Alatriste. Cavalerul 
care a plecat adineaori pare a fi cineva cu totul deosebit și ne-a 
spus că nu dorește să moară nimeni... Nu știu ce părere are 
colegul meu, dar mie nu mi-ar plăcea să mă pun rău cu omul 
acela pe care dumneavoastră înșivă l-aţi numit Excelenţă, fie el 
cine-o fi, numai ca să vă fac pe plac domniilor voastre. 

— S-ar putea să mai fie rost de ceva bani, sugeră mascatul, 
după o ușoară șovăială. 

— Ar fi bine să precizaţi câţi. 

— Alte zece piese de patru. Cu cele zece datorate și cu astea 
cinci, fac douăzeci și cinci de dubloni de fiecare. Plus pungile 
domnilor Thomas și John Smith. 

— Mie îmi convine, zise italianul. 


28 


Era limpede că totuna îi erau doi sau douăzeci, răniţi, morți, 
marinaţi sau în saramură. În ce-l privește, însă, Alatriste mai 
reflectă puţin, apoi clătină din cap. Erau prea mulţi dubloni în 
joc, numai pentru a găuri pielea unor tipi oareșicare. Or, tocmai 
aici era buba acestei afaceri atât de neobișnuite: era prea bine 
plătită pentru a nu fi și neliniștitoare. Instinctul lui de vechi 
soldat mirosea primejdia. 

— Nu-i vorba de bani. 

— Prisosesc spadele în Madrid, insinuă mascatul, iritat. 

Căpitanul nu înţelese bine dacă se referea la căutarea unui 
înlocuitor sau la cineva care să-i facă lui felul dacă refuza noul 
contract. Posibilitatea ca asta să fie o ameninţare nu-i plăcu 
defel. Din reflex își răsuci mustaţa cu mâna dreaptă, în timp ce 
stânga i se odihni pe mânerul spadei. Gestul nu trecu 
neobservat de nimeni. 

In momentul acela, călugărul veni drept în fața lui Alatriste. 
Chipul lui de ascet fanatic se asprise și mai mult, iar ochii-i 
adânciţi în orbite își săgetau interlocutorul, aroganțţi. 

— Sunt, zise cu o voce neplăcută, părintele Emilio Bocanegra, 
președintele Sfântului Tribunal al Inchiziției. 

La cuvintele acelea, un vânt înghețat păru să străbată toată 
încăperea. Și imediat, pe același ton, călugărul le explică lui 
Diego Alatriste și italianului, pe scurt și cu mare duritate, că el 
nu avea nevoie de mască, nici de ascunderea identităţii, nici de 
întâlnirea hoţească cu ei la miez de noapte, pentru că puterea 
cu care Dumnezeu îl învestise era suficientă pentru nimicirea pe 
loc a oricărui dușman al Sfintei Maici Biserica și al Maiestaăţii 
Sale Catolice, regele tuturor Spaniilor. După care, pe când 
interlocutorii lui înghiţeau în sec, făcu o pauză ca să-și dea 
seama de efectul cuvintelor sale și continuă pe același ton 
amenințător: 

— Sunteţi doar niște mâini mercenare și păcătoase, mânjite 
de sânge, ca și spadele și conștiința voastră. Dar nepătrunse 
sunt căile Domnului, care v-a ales. 

Căile nepătrunse schimbară între ele o privire neliniștită, pe 
când călugărul îşi continua discursul. În noaptea asta, zise, vi se 
încredințează o misiune inspirată de Cel de Sus etc. etc. O veţi 
duce la bun sfârșit orbește și fără discuţii, fiindcă astfel veţi sluji 
Justiţia Divină. Dacă refuzaţi, dacă vă daţi deoparte, mânia 


29 


Domnului se va abate asupra voastră prin braţul lung, 
înspăimântător, al Sfântului Oficiu. Aţi fost preveniți. 

Acestea fiind zise, dominicanul tăcu brusc și nimeni nu mai 
cuteză să adauge nimic. Până și italianului îi îngheţase refrenul 
pe buze, ceea ce spune totul. In Spania de atunci, a te pune rău 
cu puternica Inchiziţie însemna a înfrunta o serie de orori care 
includeau cel mai adesea temniţă, tortură, rug și moarte. Până 
și oamenii cei mai cruzi tremurau numai auzind de Sfântul 
Oficiu; în ce-l privește pe Diego Alatriste, și el, ca întreg 
Madridul, cunoștea bine faima implacabilă a lui fray Emilio 
Bocanegra, președintele Consiliului celor Șase Judecători, a cărui 
influență ajungea până la Marele Inchizitor și la coridoarele 
private ale Palatului Regal. Doar cu o săptămână în urmă, pe 
motiv de crimen pessimum sau crimă scabroasă, părintele 
Bocanegra convinsese Justiţia să ardă în Piaţa Mare patru tineri 
servitori ai contelui de Monteprieto, care se denunţaseră unul pe 
altul ca sodomiţi, pe banca de tortură inchizitorială. Cât despre 
conte, un aristocrat între două vârste, necăsătorit și melancolic, 
titlul lui de grande de Spania îl salvase cu mare greutate de o 
soartă identică, regele mulţumindu-se să semneze un decret 
prin care i se confiscau toate bunurile și era exilat în Italia. 
Nemilosul părinte Bocanegra condusese personal toate 
procedurile, și triumful acela îi consolidase puterea de temut la 
curte. Până și contele de Olivares, omul de încredere și favoritul 
regelui, prefera să se aibă bine cu ferocele dominican. 

Nu puteai zice nici cârc. Cu un suspin interior, căpitanul 
Alatriste înţelese că soarta celor doi englezi, oricine or fi fost ei 
și în ciuda intenţiilor bune ale mascatului trupeș, era pecetluită. 
Aveau de-a face nici mai mult, nici mai puţin decât cu Biserica, 
și a mai discuta ceva era nu numai inutil, ci și periculos. 

— Ce trebuie să facem? zise, în sfârșit, resemnându-se în fața 
inevitabilului. 

— Să-i ucideți fără milă, răspunse fray Emilio numaidecât, în 
ochi cu focul fanatic care îi devora privirea. 

— Neștiind cine sunt? 

— V-am spus deja cine sunt, preciză mascatul cu capul 
rotund. Jupân Thomas și jupân John Smith. Călători englezi. 

— Și anglicani fără de lege, întări călugărul, cu vocea crispată 
de ură. Dar nu-i treaba voastră cine sunt. Ajungă-vă că aparţin 
unei ţări eretice și unui neam perfid, funest pentru Spania și 


30 


religia catolică. Aplicându-le dreptatea lui Dumnezeu, aduceţi un 
serviciu important Atotputernicului și Coroanei. 

Zicând acestea, călugărul scoase altă pungă cu douăzeci de 
monede de aur și o aruncă dispreţțuitor pe masă. 

— Vedeţi, adăugă, că, spre deosebire de cea terestră, justiţia 
divină plătește anticipat, deși încasează în rate. Se uită la 
căpitan și la italian ca pentru a-și întipări chipurile lor în 
memorie. Nimeni nu scapă ochilor ei și Dumnezeu știe foarte 
bine de la cine să ceară datoria. 

Diego Alatriste schiță un gest de încuviințare. Era un om 
curajos de felul lui; totuși gestul acela încerca să abată atenţia 
de la fiorul care îl străbătuse. Lumina felinarului îi dădea 
călugărului un aspect diabolic, iar ameninţarea din cuvintele lui 
l-ar fi dat gata și pe cel mai viteaz dintre spadasini. Lângă 
căpitan, italianul era palid, de astă dată fără tiruri-ta-ta și fără 
zâmbet. Nici măcar mascatul cu capul rotund nu îndrăznea să 
deschidă gura. 


31 


e 3 o 


O mică doamnă 


Poate și pentru că adevărata patrie a unui om este copilăria 
sa, în pofida timpului scurs îmi amintesc mereu cu nostalgie de 
Taverna Turcului. Nici locul acela, nici căpitanul Alatriste, nici 
acei ani plini de peripeții ai adolescenţei mele nu mai există; 
însă pe vremea lui Filip al nostru, al patrulea cu acest nume, 
taverna era una dintre cele patru sute în care își puteau 
astâmpăra setea cei 70 000 de locuitori ai Madridului - ceea ce 
înseamnă o tavernă la fiecare 175 de indivizi -, nemaipunând la 
socoteală bordelurile, tripourile și alte stabilimente publice de o 
morală echivocă sau laxă, care în acea Spanie a tuturor 
contrastelor, paradoxală, unică și irepetabilă, erau la fel de 
frecventate ca bisericile și, îndeobște, de aceiași oameni. 

Taverna Turcului era în realitate o bodegă în care beai, 
mâncai și regulai (în camere închiriate), aflată la colţul dintre 
străzile Toledo și Archebuzei, la cinci sute de pași de Piaţa Mare. 
Cele două chiţimii în care locuiam Diego Alatriste și cu mine 
erau deasupra «ei; și, într-un fel, spelunca de jos închipuia 
salonul locuinţei noastre. Căpitanului îi plăcea să coboare și să 
se așeze acolo ca să-și omoare timpul când nu avea ceva mai 
bun de făcut, adică în majoritatea cazurilor. În ciuda mirosului 
de prăjit și a fumului de la bucătărie, a murdăriei de pe jos și de 
pe mese, a șoarecilor care fugeau de colo-colo urmăriţi de pisică 
sau căutând bucățele de pâine, locul era confortabil. Era și plin 
de mișcare, fiindcă obișnuiau să-l frecventeze călătorii căruțelor 
de poștă, juzi și magistrați, grefieri și conțopiști, portărei, 
florărese și prăvăliași din pieţele Providenţței și Orzului aflate în 
preajmă, și foști soldaţi atrași de apropierea principalelor străzi 
ale orașului și de punctele de întâlnire și de clacă de la San 
Felipe el Real. Ca să nu mai vorbim de frumuseţea - cam 
trecută, dar tot minunată - și de vechea faimă a cârciumăresei, 
de vinul de Valdemoro, de cel tămâios sau de înmiresmata 


32 


licoare de San Martin de Valdeiglesias; nici de minunata 
împrejurare că localul avea o ușă dosnică dând într-o poiată 
mare, și de acolo în altă stradă: procedeu foarte util de fofilare 
și de evitare a vizitei alguazililor, poterașilor, creditorilor, 
poeților, amicilor în căutare de bani și a altor soiuri de nepoftiţi. 
In ce-l privește pe Diego Alatriste, masa pe care i-o rezerva 
Caridad Lebrijana lângă ușă era comodă și însorită; uneori, 
stăpâna localului îi trimitea de la bucătărie o plăcintă cu carne 
sau niște cârnaţi, ca să alunece vinul mai cu spor. Din tinereţea 
lui, despre care nu vorbea niciodată, nici puţin, nici mult, 
căpitanul păstrase o anumită înclinaţie spre lectură; și nu era 
lucru neobișnuit să-l vezi șezând la masă, singur, cu spada și 
pălăria atârnate într-un cui din perete, citind versiunea tipărită a 
ultimei piese a lui Lope de Vega - care era autorul lui preferat - 
jucată pe scenele populare improvizate Del Principe sau De la 
Cruz, ori una dintre gazetele și fiţuicile cu versuri satirice și 
anonime care circulau la curte în vremurile acelea măreţe și 
decadente, funeste și geniale, făcându-i albie de porci pe 
favorit, pe rege, monarhia și luna de pe cer; în multe dintre ele, 
desigur, Alatriste recunoștea talentul caustic și proverbialul duh 
mușcător al prietenului său, veșnicul bombănitor și popularul 
poet don Francisco de Quevedo: 


Señor de la Florida aci zace 

și gura lumii, care nu mai tace, 
șoptește că viata-i toată 

i-a fost Satanei închinată. 

Nicio muiere n-a văzut chestia-i sculată. 
Irod și-ai săi i s-au părut de neiertat, 

nu pentru că pe prunci i-au spintecat, 

ci fiind aceștia proaspeti și drăguti, 
decât să-i tai, mai bine-era să-i futi. 


Și altele pe același calapod. Îmi închipui că săraca maică-mea, 
acolo departe în sătucul ei basc, n-ar fi fost prea liniștită știind în 
ce companii ciudate mă plasa poziția mea de paj al căpitanului. 
Insă în ce mă privește pe mine, cel de atunci, pe băiatul de 
treisprezece ani lñigo Balboa, toate astea însemnau un 
spectacol fascinant și o foarte interesantă școală a vieţii. V-am 
mai povestit că atât don Francisco, cât și Licenţiatul Calzas, Juan 


33 


Vicuña, Dómine Perez, spiţerul Fadrique și ceilalţi amici ai 
căpitanului obișnuiau să frecventeze taverna, antrenându-se în 
lungi discuţii despre politică, teatru, poezie sau femei, fără a 
neglija urmărirea atentă, documentată, a numeroaselor războaie 
purtate înainte sau chiar atunci de biata noastră Spanie, încă 
puternică și temută în exterior, dar atinsă de moarte în suflet. 
Războaie ale căror câmpuri de luptă se pricepea de minune să 
le reproducă pe tăblia mesei, servindu-se de bucăţi de pâine, 
farfurii, tacâmuri și stacane de vin, Juan Vicuña cel din 
Extremadura; care, întrucât fusese cândva sergent cavalerist, 
mutilat la Nieuport, făcea pe strategul priceput. Treaba cu 
războaiele devenise iarăși extrem de actuală, pentru că în 
momentul aventurii cu mascații și englezii, trecuseră deja doi 
sau trei ani, parcă așa îmi amintesc, de la reluarea ostilităţilor în 
Țările de Jos, la terminarea armistiţiului de doisprezece ani pe 
care defunctul și pașnicul rege don Filip al II-lea, tatăl tânărului 
nostru monarh, îl semnase cu olandezii. Acest lung armistițiu, 
mai bine zis unul dintre efectele lui, era și cauza pentru care 
atâţia soldaţi veterani nu-și mai găseau de lucru în Spania, nici 
în restul lumii, îngroșând rândurile acelor pierde-vară fanfaroni, 
zurbagii și bătăuși, gata să-și închirieze braţele și spadele 
pentru orice lovitură neloială, murdară și ieftină. Printre ei era și 
Diego Alatriste. Totuși, căpitanul făcea parte din varietatea 
tăcută și nimeni, niciodată, nu l-a auzit lăudându-se cu bătălii și 
răni, spre deosebire de atâţia alţii; mai mult, când duruise din 
nou darabana fostului său regiment tercio, Alatriste, ca și tatăl 
meu, ca mulți alţi viteji, se grăbise să se înroleze iar sub 
comanda vechiului său general, don Ambrosio Spinola, și să 
participe la ceea ce azi cunoaștem ca fiind începutul Războiului 
de Treizeci de Ani. Ar fi slujit acolo neîntrerupt de n-ar fi 
intervenit grava rană primită la Fleurus. Oricum, deși războiul 
împotriva Olandei și restului Europei era temă de conversaţie în 
zilele acelea, foarte rar l-am auzit pe căpitan referindu-se la 
viaţa lui de soldat. Asta m-a făcut să-l admir și mai mult, 
obișnuit cum eram cu droaia de indivizi care, între un scuipat și 
altul și bătutul câmpilor în legătură cu Flandra, își petreceau 
toată ziulica vociferând și împăunându-se cu presupuse fapte de 
arme, în timp ce făceau să răsune caldarâmul din Puerta del Sol 
sau de pe strada Montera cu vârful spadelor, ori se fâțâiau pe 
treptele scării monumentale de la San Felipe cu centurionul 


34 


înțesat de tubuleţe din tinichea pline cu menţiuni onorifice 
pentru campaniile lor și vitejia dovedită, toate mai false decât 
un dublon de plumb. 

e 

Plouase niţel dis-de-dimineaţă și erau urme de noroi pe 
dușumeaua tavernei, cu mirosul acela tipic de umezeală și 
rumeguș pe care zilele ploioase îl lasă în locurile publice. Cerul 
se înseninase și o rază de soare, întâi timidă, apoi tot mai sigură 
pe ea, încadra masa la care Diego Alatriste, Licenţiatul Calzas, 
Dómine Perez și Juan Vicuña tăifăsuiau după ce își puseseră 
burta la cale. Eu stăteam pe un taburet lângă ușă și făceam 
exerciții de caligrafie cu o pană de gâscă, o călimară și un vraf 
de foi de hârtie pe care mi le adusese Licenţiatul, la sugestia 
căpitanului: 

— Așa ar putea întâi să înveţe, apoi să studieze legile, ca să-i 
stoarcă de ultimul lor maravedi pe împricinaţi; cum faceţi 
domniile voastre, hârțogarii, avocaţii, clănţăii, grefierii, copiștii și 
alţi răufăcători. 

Calzas pufnise în râs. Avea un caracter excelent, o bună 
dispoziție cinică rezistând oricăror încercări, iar prietenia lui cu 
Diego Alatriste era veche și se baza pe încredere. 

— Pe cuvânt că ăsta-i un mare adevăr, se pronunţase vesel, 
făcându-mi cu ochiul. Pana, Iñigo, e mai rentabilă decât spada. 

— Longa manus calami, comentă și latinistul Dómine. 

Principiu cu care toţi se declarară de acord, fie din 
unanimitate, fie ca să-și ascundă neștiința latinei. Așa că a doua 
zi Licenţiatul îmi adusese material de scris, subtilizat desigur cu 
abilitate de prin tribunalele unde își câștiga o pâine destul de 
albă graţie învârtelilor proprii meseriei sale. Alatriste nu mai 
spusese nimic, nici nu mă încurajase să urmez calea aceea a 
penei, hârtiei și cernelii. Dar am citit aprobare în ochii lui liniștiți 
când m-a văzut așezându-mă lângă ușă ca să exersez caligrafia. 
M-am apucat să copiez câteva versuri din Lope pe care le 
auzisem recitate de mai multe ori de căpitan în nopţile când 
rănile de la Fleurus îl chinuiau mai abitir: 


Încă n-a venit mojicul 

care lat o să rămână, 

ca pe-o cinste primind moartea 
din senioriala-mi mână... 


35 


Faptul că martirizatul căpitan râdea când și când printre dinţi 
recitând acele versuri, poate și pentru a suporta mai ușor 
durerea, nu le răpea în ochii mei o anumită măreție. Mi se 
păreau nobile, ca și celelalte pe care mă străduiam să le scriu în 
dimineaţa aceea, reținute de mine tot în cursul nopţilor albe ale 
lui Diego Alatriste: 


Corp la corp o să-l omor, 

ca toată Sevilla să vadă, 

'n piata mare ori pe stradă; 
cine-ucide fără luptă 

n-are parte de iertare, 

că mai mult pierde-ucigașul 
decât mortul, prin trădare. 


Tocmai terminam de scris ultimul vers, când căpitanul, care 
se ridicase ca să bea puţină apă din chiup, îmi luă hârtia, să-i 
arunce o privire. În picioare lângă mine, citi versurile în tăcere, 
apoi mă privi lung cu una dintre căutăturile acelea ale lui pe 
care eu i le cunoșteam bine: senine și prelungite, la fel de 
elocvente ca toate acele cuvinte pe care mă obișnuisem să i le 
citesc pe buze, deși nu le pronunţa niciodată, îmi amintesc că 
soarele, încă nehotărât dacă să strălucească ori ba peste 
acoperișurile străzii Toledo, lumină cu o rază oblică restul foilor 
din poala mea și ochii deschişi la culoare, aproape transparenti, 
ai căpitanului, care mă aţinteau; uscând mai repede cerneala 
încă proaspătă a versurilor pe care Diego Alatriste le ţinea în 
mână. Nu zâmbi, nu făcu niciun gest. Îmi înapoie hârtia fără 
vreun cuvânt și se întoarse la masă; dar de acolo l-am văzut 
adresându-mi încă o ultimă și lungă privire înainte de a se 
cufunda din nou în discuţia cu prietenii lui. 

Sosiră, la puţin timp unul după altul, Chiorul Fadrique și don 
Francisco de Quevedo. Fadrique venea de la spiţeria lui din 
Puerta Cerrada; preparase poţiuni pentru clienţii săi și avea 
gâtlejul iritat de vapori, amestecuri și pulberi medicinale. Așa că 
de cum apăru dădu de dușcă o juma de vin de Valdemoro și 
începu să-i explice lui Dómine Perez proprietăţile laxative ale 
cojii de nucă neagră de Hindustan. Așa stăteau lucrurile când 


36 


apăru don Francisco de Quevedo, curățându-și de pe încălțări 
glodul adus din băltoacele de pe stradă. 


Noroiul, slujitorul meu, mă-nvață... 


bombănea prost dispus. Se opri lângă mine potrivindu-și 
ochelarii, aruncă o iute privire peste versurile copiate și își arcui 
sprâncenele mulțumit, văzând că nu erau nici de Alarcón, nici de 
Góngora. Apoi se îndreptă, cu mersul acela al lui șontorog din 
cauza picioarelor strâmbe - așa le avea de mic, ceea ce nu-l 
împiedica să fie un om sprinten și un spadasin de temut -, spre 
masă, unde luă loc alături de amici. Acolo întinse mâna după 
urciorul cel mai apropiat. 


Dă-mi, nu fi avar, 
A lui Bachus licoare de cleștar 


îi zise lui Juan Vicuña. După cum v-am mai spus, acesta era un 
fost sergent cavalerist, foarte puternic și corpolent, care își 
pierduse mâna dreaptă în luptele de la Nieuport și trăia dintr-un 
beneficiu regal constând din licenţa de a exploata un mic tripou. 
Vicuña îi întinse o carafă de Valdemoro, iar don Francisco, deși 
prefera vinul alb de Valdeiglesias, bău din ea pe nerăsuflate. 

— Ce se aude cu memorialul către suveran? se interesă 
Vicuña. 

Poetul se ștergea la gură cu dosul palmei. Câteva picături de 
vin îi căzuseră pe crucea de Santiago cusută în relief pe pieptul 
hainei lui negre. 

— Cred, zise, că Marele Filip se șterge la cur cu el. 

— E și asta o onoare, sugeră Licenţiatul Calzas. 

Don Francisco apucă altă carafa. 

— În orice caz - făcu o pauză ca să bea -, onoarea e pentru 
regescu-i cur. Hârtia era clasa întâi, de juma de ducat topul. Cu 
cel mai frumos scris al meu. 

Era destul de posac, fiindcă timpurile nu-i erau favorabile, nici 
lui, nici prozei, poeziei, finanţelor sale. Abia cu câteva săptămâni 
în urmă al Patrulea Filip catadicsise să anuleze ordonanța, întâi 
de închisoare, apoi de exil, care atârna asupra lui de la căderea 
în dizgrație, acum doi sau trei ani, a prietenului și protectorului 
său, ducele de Osuna. Reabilitat în sfârșit, don Francisco se 


37 


putuse întoarce la Madrid; însă era lipsit de mijloace monetare, 
iar memorialul către rege, prin care solicita vechea-i pensie de 
patru sute de scuzi ce i se datora pentru serviciile aduse în Italia 
- unde ajunsese să fie spion la Veneţia, fugar și cu doi camarazi 
executaţi - se bucura de tăcere drept orice răspuns. Asta îl 
scotea din minţi, îi ascuţea sarcasmul și talentul, care mergeau 
mână-n mână, și contribuia să-i creeze noi probleme. 

— Patientia  lenietur Princeps, îl consolă Dómine Perez. 
Răbdarea îl domolește pe suveran. 

— Păi pe mine mă face să turbez, reverende părinte. 

lezuitul se uita împrejur cu un aer preocupat. Ori de câte ori 
vreun comesean de-al lui avea probleme, Dómine Perez trebuia 
să se pună chezaș pentru el înaintea autorităţii, ca om al 
Bisericii ce era. Ba îi mai și absolvea de păcate din când în când 
pe amicii lui, sub conditione, fără ca ei să i-o fi cerut. Pe șest, 
zicea căpitanul. Mai puţin alunecos decât majoritatea membrilor 
ordinului său, Dómine se credea adeseori obligat să aplaneze 
conflicte. Era un om care trăise și văzuse multe, bun teolog, 
înțelegător față de slăbiciunile omenești, binevoitor și blajin la 
culme. Asta îl făcea indulgent cu semenii, drept care biserica lui 
era înţesată de femei venite să li se ierte păcatele, atrase de 
faima lui de cumsecădenie la ora împărțirii penitenţelor. In ce-i 
privește pe obișnuiţii Tavernei Turcului, niciodată nu pomeneau 
în faţa lui nici de afaceri necurate, nici de femei; aceasta era 
regula pe care își întemeia compania, înţelegerea și prietenia. 
Afacerile tulburi și aventurile sentimentale, zicea, le tratez la 
confesional. Superiorilor ecleziastici, când îi reproșau că stă la 
masă, în cârciumă, cu poeți și spadasini, le răspundea neabătut 
că sfinţii se mântuiesc singuri, pe când pe păcătoși trebuie să 
mergi să-i cauţi acolo unde își fac veacul. Voi adăuga în cinstea 
lui că abia dacă se atingea de vin și că nu l-am auzit vreodată 
vorbind pe cineva de rău. Ceea ce în Spania de atunci și în cea 
de azi, chiar și pentru un preot, era ceva neobișnuit. 

— Să fim mai prudenţi, señor Quevedo, adăugă el atunci, 
afectuos, după latinismul de rigoare. Nu sunteţi în situaţia de a 
putea murmura anumite lucruri cu glas cam ţâfnos. 

Don Francisco se uită la preot, potrivindu-și ochelarii. 

— Eu să murmur?... Greșiţi, Dómine. Eu nu murmur, ci afirm 
răspicat. 


38 


Și, ridicându-se în picioare, întors către restul asistenţei din 
local, recită cu vocea-i educată, sonoră și limpede: 


Nu, n-o să tac, deși c-un deget ce impune, 
dus când la gură, când la frunte, 

tu mă îmbii a amuţi, a mă supune. 

Nu s-o găsi măcar un om deplin? 

Mereu o să simțim ce ni se spune? 

Au niciodată n-o să spunem ce simțim? 


Aplaudară Juan Vicuña și Licenţiatul Calzas, iar Chiorul 
Fadrique încuviinţă cu gravitate din cap. Căpitanul Alatriste îl 
privea pe don Francisco, zâmbindu-i larg și melancolic; poetul îi 
întoarse zâmbetul, pe când Dómine Perez, lăsându-se păgubaș, 
se concentră asupra tămâiosului său îndoit cu multă apă. Dar 
acum poetul se dezlănțuise, recitând un sonet pe care îl relua 
din când în când: 


Privit-am zidurile țării mele, 
cândva semețe, acum năruite... 


Apăru Caridad Lebrijana adunând stacanele goale de pe mese 
și cerându-le tuturor să fie mai calmi, înainte de a se îndepărta 
cu o mișcare din șolduri care atrase toate privirile, în afară de 
cea a lui Dómine Perez, cu nasul în tămâiosul lui, și a lui don 
Francisco, pierdut în contemplarea unor stafii tăcute: 


Intrai în casă, dar aicea sfada 
petelor pe pereți menea pieirea; 
Incovoiată-i cârja bătrânească, 
învinsă-n vârstnicie-mi simtii spada, 
și n-aflai colț să-mi odihnesc privirea, 
care de moarte să nu-mi amintească. 


Niște necunoscuți tocmai intrau în tavernă, și Diego Alatriste 
își puse mâna pe brațul poetului, liniștindu-l. „Care de moarte să 
nu-mi amintească!” repetă don Francisco în chip de concluzie, 
abătut și însingurat, așezându-se și primind noul clondir pe care 
i-l întindea căpitanul. De fapt, domnul de Quevedo se afla într- 
un du-te-vino permanent între curte și locurile de surghiun, 


39 


mereu între două ordine de arest sau de exil. Poate de aceea, 
deși uneori cumpărase case ale căror chirii îi erau cel mai 
adesea subtilizate de cei care le administrau, niciodată nu 
dorise să aibă adresa lui fixă la Madrid, preferând să locuiască 
pe apucate prin hanuri publice. Necazurile se ţineau scai de el, 
iar perioadele bune îi erau numărate acestui om cu totul aparte, 
spaima dușmanilor lui și bucuria prietenilor, care când era 
solicitat și adulat de nobili și de somităţile artistice, când se 
pomenea, destul de des, fără para chioară sau maravedi prin 
buzunare. Așa-i norocul, schimbător, dar parcă mai degrabă în 
rău decât în bine. 

— Nu ne rămâne decât să ne batem, adăugă poetul după alte 
câteva momente. 

Vorbise gânditor, parcă pentru sine, deja sub efectul vinului. 
Cu mâna tot pe brațul lui, aplecat peste masă, Alatriste zâmbi 
cu o afectuoasă tristeţe. 

— Să ne batem cu cine, don Francisco? 

Gestul îi era însă absent, ca și cum căpitanul nu aștepta 
niciun răspuns. Dar celălalt ridică un deget în aer. Ochelarii îi 
alunecaseră de pe nas și atârnau de capătul șnurului, exact 
deasupra cănii cu gură largă. 

— Cu prostia, cu răutatea, cu superstiţia, cu invidia și 
ignoranţa, zise rar, atent parcă numai la chipul său oglindit în 
luciul vinului. Ceea ce înseamnă cu Spania și cu întreaga lume. 

e 

Eu ascultam toate acele schimburi de cuvinte de pe taburetul 
meu de lângă ușă, uimit și neliniștit, intuind că în spatele 
cuvintelor amare ale lui don Francisco se aţineau motive 
obscure pe care nu le puteam înţelege, dar care depășeau cu 
mult niște simple năbădăi ale caracterului său dificil. Nu 
pricepeam încă, la vârsta mea necoaptă, că se poate vorbi cu o 
extremă duritate despre ceea ce iubeşti mai mult, tocmai 
fiindcă iubești, și cu autoritatea morală conferită de această 
iubire. Pe don Francisco de Quevedo, asta am înțeles-o mai 
târziu, îl durea Spania. O Spanie încă temută în exterior, dar 
care, în pofida pompei și artificiului, a tânărului și simpaticului 
nostru rege, a mândriei naţionale și a eroicelor noastre fapte de 
arme, adormise legănată de speranța aurului și argintului 
american aduse de galioane din Indii. Numai că tot acest aur și 
argint se evapora în mâinile aristocrației, ale funcţionărimii și 


40 


clerului, categorii leneșe, pervertite și neproductive, și se irosea 
în vane întreprinderi cum ar fi continuarea războiului reizbucnit 
în Flandra, unde a „planta o suliță”, adică a trimite un sulițaș, un 
soldat, costa și ochii din cap. Până și olandezii, împotriva cărora 
luptam, ne vindeau produsele lor manufacturiere și făceau tot 
felul de învârteli comerciale chiar în portul Câdiz, ca să pună 
mâna pe metalele preţioase pe care corăbiile noastre, 
apărându-se de piraţii lor, le aduceau de la soare-apune. 
Aragonezii și catalanii își invocau cu orice prilej privilegiile, 
Portugalia abia aștepta să se desprindă de noi, comerțul era în 
mâinile străinilor, finanţele în ale bancherilor genovezi, nimeni 
nu muncea, cu excepţia nenorociţilor de ţărani, jecmăniţi de 
strângătorii de biruri ai nobilimii și ai regelui. Și în miezul acelei 
corupţii și nebunii, în răspăr cu mersul Istoriei, ca un splendid 
animal teribil în aparenţă, în stare să mai dea strașnice lovituri 
de labă, dar cu centrii vitali atacați de tumori maligne, această 
nefericită Spanie era viermănoasă pe dinăuntru, osândită la o 
decadenţă inevitabilă, al cărei spectacol nu putea scăpa 
clarviziunii acelui om excepţional care era don Francisco de 
Quevedo. Insă eu, pe atunci, nu eram sensibil decât la 
îndrăzneala spuselor sale; și aruncam priviri neliniștite spre 
stradă, așteptându-mă să-i văd apărând dintr-un moment în 
altul pe poterașii prim-magistratului corregidor cu un nou ordin 
de întemniţare ca răspuns la orgolioasa lui imprudenţă. 

Atunci am văzut careta. Ar fi o minciună din partea mea să 
neg că îi așteptam apariţia, care avea loc pe strada Toledo cam 
la aceeași oră, de două sau de trei ori pe săptămână. Era 
neagră, tapisată cu piele și catifea roșie, iar vizitiul nu stătea pe 
capră, mânând cele două catârce, ci călare pe una din ele, cum 
se obișnuia la acest tip de vehicul. Careta avea un aspect solid, 
dar discret, tipic proprietarilor care se bucurau de o bună poziţie 
socială, dar nu aveau dreptul ori dorinţa de a se împăuna cu ea. 
Ceva propriu negustorilor înstăriți sau înalților funcţionari care, 
fără a aparţine nobilimii, dețineau posturi importante la curte. 

Pe mine, totuși, nu mă interesa ambalajul, ci conţinutul. 
Mânuţa aceea, încă plăpândă, albă ca hârtia de mătase, care 
apărea discret, sprijinită de cadrul ferestruicii. Reflexele acelea 
aurii ale părului lung și blond, pieptănat cu cârlionţi și zulufi în 
tirbușon. Și ochii. În ciuda timpului scurs de când i-am văzut 
întâia oară și a multelor aventuri și neplăceri pe care irișii aceia 


41 


albaștri aveau să mi le aducă în viaţă în anii următori, nici măcar 
azi nu sunt în stare să exprim în scris efectul privirii aceleia 
luminoase și pure, atât de înșelător de curate, de culoarea 
cerurilor Madridului, pe care, mai târziu, a știut să le picteze ca 
nimeni altul pictorul favorit al regelui, stăpânul nostru, don 
Diego Velázquez. 

La vremea aceea, Angélica de Alquézar trebuie să fi avut între 
unsprezece și doisprezece ani și deja anunța promiţător 
splendida frumusețe în care avea să se transforme mai târziu și 
despre care a lăsat o minunată mărturie însuși Velâzquez în 
celebrul tablou pentru care ea avea să-i pozeze după un alt 
răstimp, către 1635. Dar cu vreo zece ani înainte, în dimineţile 
acelea de martie premergătoare aventurii cu englezii, eu nu 
cunoșteam identitatea fetei plăpânde, aproape o copilă, care la 
fiecare două-trei zile străbătea în caretă strada Toledo în 
direcţia Pieței Mari și a Palatului Regal, unde - am aflat după 
aceea - le slujea pe regină și pe prinţesele tinere în calitate de 
menina sau domnişoară de onoare, graţie poziţiei unchiului ei, 
aragonezul Luis de Alquézar, pe atunci unul dintre cei mai 
influenţi secretari ai regelui. Pentru mine, fata bălaie din caretă 
era numai o viziune cerească, miraculoasă, tot atât de departe 
de biata-mi condiţie de muritor pe cât puteau fi soarele sau cea 
mai frumoasă stea de colțul acela al străzii Toledo, unde roţile 
vehiculului și copitele catârcelor stropeau cu noroi, arogante, pe 
oricine le ieșea în cale. 

Dar în dimineaţa aceea ceva le-a tulburat rutina. În loc să 
treacă pe dinaintea tavernei, ca de obicei, continuându-și 
drumul în sus pe stradă și oferindu-mi fugara viziune a blondei 
călătoare, vehiculul s-a oprit înainte de a ajunge în dreptul meu, 
la vreo douăzeci de pași de Taverna Turcului. O bucată de 
doagă ruptă se lipise din cauza clisei de una din roţi, învârtindu- 
se cu ea odată până blocase axa; iar vizitiul se văzu nevoit să 
oprească și să se dea jos în noroi ca să elimine obstacolul. S-a 
întâmplat însă ca un grup de puștani, obișnuiţii străzii, să se 
apropie ca să-și bată joc de vizitiu, iar acesta, prost dispus, să 
pună mâna pe bici ca să-i gonească. Mai bine n-ar fi făcut-o. 
Micile pușlamale ale Madridului, pe vremea aceea, erau 
sâcâitoare, zumzăitoare și agresive ca muscoii albaștri - dacă-i 
la Madrid născut, mardeiaș o să devină, zicea un vechi proverb - 
și-n plus n-aveau în fiecare zi pleașca aceea a unei carete ca să- 


42 


și exerseze tirul. Așa că, înarmaţi cu pumni de noroi, începură să 
dea dovadă de o măiestrie în aruncarea proiectilelor pe care le- 
ar fi invidiat-o și cei mai buni ţintași ai corpurilor noastre de 
infanterie /os tercios, numite așa („treimi”) pentru că erau 
formate din sulițași, archebuzieri și muschetari. 

M-am ridicat alarmat. De soarta vizitiului puţin îmi păsa, însă 
vehiculul acela purta în el ceva care, în etapa aceea a tinerei 
mele vieți, era cea mai prețioasă încărcătură din câte se puteau 
închipui. Pe deasupra, eram fiul lui Lope Balboa, mort eroic în 
războaiele regelui, domnul nostru. Așa că n-aveam încotro. 
Hotărât să mă bat amarnic pentru cea pe care, chiar de departe 
și cu maxim respect, o consideram doamna mea, m-am năpustit 
la micii derbedei și din doi pumni și patru șuturi am pus pe fugă 
forțele inamice, care s-au retras în debandadă lăsându-mi 
terenul în stăpânire. 

Impulsul bătăliei - ca și dorința-mi secretă, bineînţeles - m-a 
purtat către caretă. Eram lângă ea când vizitiul, un 
nerecunoscător, după ce m-a privit dușmănos, și-a reluat 
treaba. Mă gândeam să mă retrag, când ochii albaștri apărură la 
ferestruică. Viziunea m-a țintuit locului și am simţit că roșesc cu 
viteza și puterea unui foc de pistol. Fata, copila, mă privea cuo 
fixitate care ar fi secat apa din ţevile fântânii din preajmă. 
Blondă. Palidă. Extrem de frumoasă. Ce să vă mai spun! Nici 
măcar nu zâmbea, mulțumindu-se să mă privească atent, plină 
de curiozitate. Era clar că gestul meu nu trecuse neobservat. 
Cât despre mine, privirea aceea, apariţia aceea îmi depășeau cu 
mult așteptările. Am făcut un gest cu mâna spre o pălărie 
imaginară și m-am înclinat. 

— Íñigo Balboa, slujitorul dumneavoastră, m-am bâlbâit, 
reușind totuși să dau cuvintelor mele o intonaţie pe care am 
socotit-o galantă. Paj în casa căpitanului don Diego Alatriste. 

Impasibilă, tinerica mi-a susţinut privirea. Vizitiul urcase la loc 
pe spinarea catârcei și îi dădea ghes să pornească. Vehiculul se 
urni. Am făcut un pas înapoi, ferindu-mă de stropii aruncaţi de 
roţi, și chiar atunci ea și-a sprijinit o mână mică, perfectă, albă 
ca sideful, de cadrul ferestruicii, iar eu m-am simțit de parcă mi- 
o întinsese să i-o sărut. Atunci, gura ei, splendid desenată, cu 
suave buze pale, se curbă puţin, foarte ușor, într-un gest minim 
ce putea fi interpretat ca un surâs distant, enigmatic, misterios. 
Am auzit biciul vizitiului plesnind, și careta s-a urnit ducând cu 


43 


ea zâmbetul acela despre care nici în ziua de azi nu știu dacă a 
fost real sau imaginar. lar eu am rămas în mijlocul drumului, 
îndrăgostit până în ultima fibră a inimii, văzând cum se 
îndepărtează mica domnișoară atât de asemănătoare unui înger 
bălai și neștiind, bietul de mine, că tocmai făcusem cunoștință 
cu cea mai dulce, mai primejdioasă și mai mortală vrăjmașă a 
mea. 


44 


e 4 o 


Ambuscada 


În martie, noaptea se lasă devreme. Mai dăinuia o spuză de 
lumină sus pe cer; dar străzile strâmte, sub streșinile întunecate 
ale acoperișurilor, erau negre ca gura lupului. Căpitanul Alatriste 
și colegul lui aleseseră un drumeag îngust, întunecos și pustiu, 
pe unde cei doi englezi urmau să treacă obligatoriu ca să ajungă 
la Casa cu Șapte Hornuri. Un mesager le transmisese ora și 
itinerarul. Le mai furnizase ceva, și anume cea mai recentă 
descriere a călătorilor, pentru a preîntâmpina orice greșeală: 
jupân Thomas Smith, tânărul mai blond și mai mare ca vârstă, 
călărea un cal pag și purta o haină de călătorie gri cu podoabe 
discrete de argint, cizme înalte de piele vopsită tot în gri și o 
pălărie cu panglica de aceeași culoare. Cât despre jupân John 
Smith, cel mai tânăr, acesta venea călare pe un șarg. Haina lui 
era castanie; avea cizme de călărie din piele și o pălărie cu trei 
pene mici, albe. Amândoi arătau obosiţi și colbuiţi, ca oamenii 
care călăriseră câteva zile fără istov. Bagajele lor erau puţine, 
constând din doi saci de voiaj, fiecare prins în curele de crupa 
calului. 

Ascuns în umbra unui portic, Diego Alatriste privi fanarul pe 
care el și colegul lui îl așezaseră strategic la un cot al drumului, 
astfel ca să-i lumineze pe străini înainte ca aceștia să apuce să-i 
vadă pe ei. Drumeagul acela, care cotea în unghi drept, pornea 
din strada Barquillo, de lângă palatul contelui de Guadalmedina 
și, după ce mergea paralel cu gardul de piatră al grădinii 
Mănăstirii Carmeliţilor Desculţi, se sfârșea în fața Casei cu Șapte 
Hornuri, la întretăierea străzii Torres cu cea a Infantelor. Locul 
ales pentru capcană era prima porţiune, cu cotul cel mai 
întunecat, mai strâmt și mai singuratic, unde doi călăreţi atacați 
prin surprindere puteau fi trași jos de pe cai cu ușurință. 

Era destul de răcoare, și căpitanul se înfofoli mai bine în capa 
lui nouă, cumpărată din avansul în monede de aur al mascaţilor. 


45 


Făcând aceasta, răsună clinchetul fierăriei pe care o purta 
dedesubt: daga vizcaína se frecă de mânerul spadei și de crosa 
pistolului bine încărcat pe ţeavă, pe care îl ţinea în partea 
dindărăt a centurii pentru cazul că trebuia să recurgă, în ultimă 
instanţă, la acest mijloc zgomotos și definitiv, interzis cu tărie de 
decretele regale, dar pe care în situații dificile era mai bine să-l 
ai asupra ta, pentru orice eventualitate. In noaptea aceea, 
Alatriste își completase echipamentul cu pieptarul din piele de 
bivol, care îi apăra torsul de eventuale tăieturi și înjunghieturi, și 
cu lama scurtă de parlagiu ascunsă în carâmbul uneia din 
cizmele lui vechi, cu tălpi comode și uzate care îi îngăduiau să 
simtă bine pământul sub picioare când avea să înceapă 
tărășenia. 


Să-l ia naiba pe nebunul 
care spada și-o descinge. 


începu să recite printre dinţi, ca să-i treacă timpul mai ușor. 
Murmură și alte fragmente din Fuenteovejuna a lui Lope de 
Vega, care era una dintre dramele lui preferate, înainte de a 
amutți din nou, cu fața ascunsă de borul amplu al pălăriei trase 
până pe sprâncene. O altă umbră se mișcă ușor la câţiva pași de 
locul lui de pândă, sub arcada unei portiţe dând în grădina 
părinţilor carmeliţi. Italianul era probabil la fel de înțepenit ca el, 
după mai bine de o jumătate interminabilă de oră de nemișcare. 
Straniu personaj. Venise la întâlnire îmbrăcat de sus până jos în 
negru, învăluit în capa-i neagră, cu pălărie neagră, iar chipul lui 
ciupit de vărsat se însuflețise puţin, schițând un zâmbet numai 
când Alatriste îi propusese să pună acolo fanarul ca să lumineze 
cotul drumeagului ales pentru ambuscadă. 

— Asta-mi place, se mulțumise să spună cu vocea aceea alui 
înfundată, aspră. Ei în lumină și noi pe întuneric. Bună treabă. 

Apoi începuse să fluiere refrenul acela ce părea să-i placă atât 
de mult, tiruri-ta-ta, pe când, pe un ton calm, rapid și 
profesional, își repartizau adversarii. Alatriste avea să se ocupe 
de cel mai mare din cei doi tineri, englezul cu haine gri și cal 
pag, în timp ce italianul avea să-i facă seama tânărului în haine 
maro care călărea pe șarg. Fără focuri de pistol, fiindcă totul 
trebuia să se desfășoare cu discreţie suficientă pentru ca, odată 
treaba mântuită, ei să scotocească prin bagaje, să găsească 


46 


documentele și, bineînţeles, să-i ușureze pe răposaţi de banii pe 
care îi aveau asupra lor. Dacă făceau prea mult zgomot și 
apărea lume, se ducea totul dracului. Pe deasupra, Casa cu 
Șapte Hornuri nu era departe și servitorii ambasadorului englez 
puteau sări în ajutorul compatrioţilor. Era vorba, prin urmare, de 
o afacere rapidă și mortală: cling, clang, adio și n-am cuvinte. ȘI 
toţi în iad, sau unde dracu’ or merge anglicanii eretici. Cel puţin 
ăia doi n-or să ceară cu strigăte spovedanie cum făceau bunii 
catolici, deșteptând jumătate de Madrid. 

Căpitanul își potrivi mai bine capa pe umeri și privi spre cotul 
drumeagului luminat de slaba pâlpâire a fanarului. Sub stofa 
călduroasă, mâna stângă i se odihnea pe pomoul spadei. Își mai 
omori puţin timpul încercând să-și amintească numărul 
oamenilor cărora le făcuse de petrecanie el cu mâna lui: nu în 
război, unde cel mai adesea e imposibil să știi efectul unei 
lovituri de spadă sau al unui foc de archebuză în toiul bătăliei, ci 
de aproape. Corp la corp. Faţă în faţă. Treaba asta cu faţă în 
faţă era importantă, cel puţin pentru el; pentru că Diego 
Alatriste, spre deosebire de mulţi spadasini care își vindeau 
serviciile, nu înjunghia niciodată omul pe la spate. E adevărat că 
nici nu-i lăsa întotdeauna răgazul să se pună în gardă cum scrie 
la carte; dar nu-i mai puţin adevărat că niciodată nu 
străpunsese pe nimeni care să nu fi fost întors către el și cu 
spada scoasă din teacă, exceptând vreo santinelă olandeză sau 
alta, cu beregata tăiată noaptea. Numai că așa stăteau lucrurile 
la război; cum s-a întâmplat și cu niște germani răsculați de la 
Maastricht și cu restul dușmanilor trimiși pe lumea ailaltă în 
timpul campaniilor. Nu că asta ar fi fost mare lucru pe vremea 
aceea; însă căpitanul făcea parte din oamenii care au nevoie de 
tot soiul de scuze și pretexte ca să nu-și piardă de tot respectul 
de sine. Pe tabla de șah a vieții fiecare mută cum știe, cum 
poate; și oricât de firave ar părea aceste raționamente, ele îi 
ofereau totuși o justificare, o ușurare. Și chiar dacă toate 
scuzele acelea nu erau suficiente, cum i se citea cu ușurință în 
ochi atunci când rachiul răscolea toţi demonii din el, totuși îi 
ofereau măcar ceva de care să se agaţe când sila de sine era 
atât de intensă încât se surprindea privind cu un interes excesiv 
în gura neagră a pistoalelor sale. 

Unsprezece oameni, numără el până la urmă. Nepunând la 
socoteală războiul, rămâneau patru în dueluri soldățești în 


47 


Flandra și Italia, unul la Madrid și altul la Sevilla. Toţi, pe motive 
de joc de cărți, cuvinte nepotrivite sau femei. Restul fuseseră 
comenzi plătite: cinci vieţi, fiecare contra sumei cutare. Toți, 
bărbaţi în putere, capabili să se apere, iar câţiva, pungași de cea 
mai joasă speță. Nici pomeneală de remușcări, decât în două 
cazuri: unul, amorezul unei anumite doamne, pe al cărei soț nu-l 
țineau curelele să-și reteze singur coarnele, băuse prea mult în 
noaptea când Diego Alatriste îi ieșise în întâmpinare pe o stradă 
prost luminată; iar căpitanul n-a uitat niciodată privirea lui 
tulbure, lipsită de orice înțelegere faţă de ce i se întâmpla, când, 
după ce-și scosese nesigura lui spadă din teacă, nenorocitul se 
trezise cu o palmă de oțel în piept. Celălalt fusese un frumușel 
de la curte, un băiețandru ageamiu plin de panglicuțe, a cărui 
existenţă îl sâcâia pe contele de Guadalmedina pe motiv de 
procese, de testamente și de moșteniri. Așa că numitul 
Guadalmedina îl însărcinase pe Diego Alatriste să simplifice 
procedurile legale. Totul s-a rezolvat în timpul unei excursii a 
tinerelului marchiz Álvaro de Soto la izvorul Acero, cu câţiva 
prieteni, ca să le curteze pe doamnele venite să bea apă 
minerală de partea cealaltă a podului din Segovia. Un pretext 
oarecare, o îmbrânceală, câteva insulte schimbate între ei, și 
junele - de nici douăzeci de ani - căzu orbește în cursă, schițând 
gestul fatal de a-și duce mâna la spadă. Totul se petrecuse cât 
ai clipi; și, înainte ca vreunul dintre cei prezenţi să apuce să 
reacționeze, căpitanul Alatriste și cei doi ciraci care îi acopereau 
spatele se făcuseră nevăzuţi, lăsându-l pe micul marchiz zăcând 
pe spate și sângerând abundent sub privirile îngrozite ale 
doamnelor și însoţitorilor lor. Afacerea făcu ceva vâlvă; însă 
influenţele lui Guadalmedina îl puseră la adăpost pe ucigaș. Cu 
toate acestea, neplăcut impresionat, Alatriste avusese timp să 
ia cu sine amintirea spaimei de pe faţa palidă a tânărului care 
nu dorea câtuși de puţin să se bată cu necunoscutul acela cu 
mustață ţanţoșă, ochi înghețaţi deschişi la culoare și aspect 
amenințător; dar care s-a văzut silit să scoată spada fiindcă 
amicii lui și doamnele îl priveau. Fără altă introducere, căpitanul 
îi străpunsese gâtul cu o lovitură simplă descriind un cerc întreg, 
pe când tinerelul încă încerca să se așeze grațios în gardă cu 
picioarele flexionate și braţul întins, străduindu-se cu disperare 
să-și amintească povetele elegante ale maestrului său de 
scrimă. 


48 


Unsprezece oameni, rememoră Alatriste. Și, în afară de junele 
marchiz și de un soldat foarte oarecare numit Carmelo Tejada 
pe care îl lăsase rece într-unul din duelurile lui flamande, nu era 
în stare să-și amintească numele celorlalți nouă. Poate nici nu le 
știuse vreodată. Oricum, acolo, ascuns în umbrele porticului, 
așteptând victimele ambuscadei, cu neplăcerea acelei răni 
destul de recente care îl ţinea ancorat în orașul de reședință al 
curții, Diego Alatriste își aminti din nou cu regret câmpiile 
Flandrei, trosnetul archebuzelor și nechezatul cailor, sudoarea 
bătăliei alături de camarazi, răpăitul tobelor și pasul liniștit al 
corpurilor de infanterie tercios intrând în luptă sub vechile 
flamuri. În comparaţie cu Madridul, cu străduţa aia în care se 
pregătea să omoare doi oameni pe care nu-i văzuse în viaţa lui, 
cu propria-i memorie, războiul, câmpul de luptă i se păreau în 
noaptea aceea ceva curat și îndepărtat, unde inamicul era cel 
ce-ţi stătea înainte, iar Dumnezeu - se spunea - era mereu de 
partea ta. 

e 

Bătu de opt în turla Carmeliţilor Desculţi. Și aproape imediat, 
de parcă bătăile de clopot fuseseră un semnal, un zgomot de 
copite se făcu auzit la capătul drumeagului, după colțul gardului 
de piatră al mănăstirii. Diego Alatriste privi spre cealaltă umbră 
pitulată în cadrul portiței, iar fluieratul refrenului obsedant îi 
dădu de știre că și colegul său era cât se poate de atent. 
Dezlegă șnurul care îi ţinea capa și se descotorosi de ea ca să 
nu-l stingherească în mișcări, lăsând-o împăturită în portic. 
Rămase cu ochii pe colţul străduţei luminat de fanar, în timp ce 
zgomotul făcut de doi cai potcoviţi se apropia tot mai mult. 
Lumina gălbuie se reflectă o clipă pe o lamă goală de oțel în 
cotlonul italianului. 

Căpitanul își potrivi pieptarul de piele și trase spada din teacă. 
Zgomotul potcoavelor răsuna chiar la cotitură și o primă umbră 
enormă, disproporționată, începu să se proiecteze mișcându-se 
de-a lungul zidului. Alatriste respiră adânc de cinci-șase ori, ca 
să-și golească pieptul de umorile rele și, simțindu-se perfect 
stăpân pe sine și în formă, ieși de sub portic cu spada în mâna 
dreaptă, în timp ce cu stânga scotea din teacă daga vizcaína. La 
jumătatea drumului, din bezna porții ieși încă o umbră, cu câte o 
scăpărare metalică în fiecare mână; și umbra aceea, alături de a 
căpitanului, se mișcă pe străduță în întâmpinarea celorlalte 


49 


forme omenești pe care fanarul le proiecta deja pe zid. Un pas, 
doi, încă unul. Totul era îndrăcit de aproape pe drumeagul acela 
atât de strâmt încât, dând colţul, umbrele se pomeniră într-o 
mare învălmășeală străbătută de sclipiri de oțele și de ochi 
speriaţi de surpriză, și întretăiată de brusca respiraţie a 
italianului când își alese victima și se năpusti asupra ei. Cei doi 
călători veneau pe jos: descălecaseră ceva mai înainte și își 
duceau caii de dârlogi. La început totul păru foarte simplu, dar 
apoi ochii lui Alatriste săriră de la unul la altul încercând să-și 
găsească omul. Colegul lui italian fusese mai rapid sau 
improvizase mai iute, fiindcă îl simţi repezindu-se ca uliul la cel 
mai apropiat dintre adversari, fie pentru că își recunoscuse de 
îndată prada, fie că, indiferent la acordul care le stabilea 
fiecăruia o anumită victimă, se arunca asupra primului apărut 
de după colț, nelăsându-i nici cel mai mic răgaz să riposteze. 
Într-un fel sau altul, nimerise bine, fiindcă Alatriste reuși să vadă 
un tânăr blond, îmbrăcat în haine castanii, ţinând în mână 
dârlogii unui cal șarg, scoțând o exclamaţie de alarmă pe când 
sărea într-o parte ca să se ferească, miraculos, de împunsătura 
teribilă pe care italianul o repezise înainte nedându-i timp să 
ducă mâna la spadă. 

— Steenie!... Steenie! 

Părea mai curând un strigăt de prevenire a însoțitorului său 
decât unul de ajutor. Alatriste îl auzi pe tânăr scoțând strigătul 
acela de două ori pe când trecea pe lângă el și, ocolind crupa 
calului, care, simțind frâul liber, începu să se răsucească pe loc, 
ridică spada contra celuilalt englez, cel îmbrăcat în gri și care la 
lumina fanarului se vădi un om deosebit de arătos, cu părul 
foarte blond și cu o mustață fină. Acest al doilea tânăr tocmai 
aruncase frâul calului său și, după ce făcuse câţiva pași înapoi, 
scotea cu viteza fulgerului otelul din teacă. Eretic sau bun 
catolic, asta punea lucrurile la punct; așa că Alatriste îl atacă 
oblu, iar când englezul întinse spada ca să se apere de la 
distanţă, se propti bine pe un picior, îl întinse pe celălalt în faţă, 
își atinse rapid oţelul de al inamicului, și de cum acesta își 
retrase spada, căpitanul lansă o lovitură laterală cu vizcaína ca 
să devieze și să încurce arma adversarului. După încă un 
moment, acesta dăduse înapoi patru pași și se bătea cu 
disperare, cu spatele lipit de zid și fără spaţiu de manevră, pe 
când căpitanul se pregătea, metodic și sigur, să-i bage trei 


50 


sferturi de lamă în primul loc descoperit și să încheie socoteala. 
Ceea ce era ca și făcut, fiindcă, deși tânărul lupta curajos și 
mânuia bine oţelul, era prea focos și se bloca în propriu-i efort. 
Între timp, Alatriste auzea din spate clinchetul spadelor 
italianului și celuilalt englez, gâfâitul și imprecaţiile lor. Cu coada 
ochiului le putea vedea mișcarea umbrelor pe zid. 

Deodată, prin zăngănitul de fiare se auzi un geamăt și 
căpitanul întrezări umbra englezului mai tânăr căzând în 
genunchi. Părea rănit, apărându-se de jos tot mai greu contra 
atacurilor italianului. Aceasta păru să-l descurajeze pe 
adversarul lui Alatriste; brusc, îl părăsiră atât instinctul de 
conservare, cât și dibăcia cu care până atunci încercase, de 
bine, de rău, să-l ţină la respect. 

— Cruţaţi-l pe camaradul meu! strigă, pe când para un atac, 
într-o spaniolă elementară cu un puternic accent străin. Cruţaţi-l 
pe camaradul meu! 

Situaţia aceea, neatenția și strigătele îl făcură să neglijeze 
puţin apărarea; și, la prima încercare, după o fentă cu daga, 
căpitanul îl dezarmă fără efort. La dracu' cu englezul naibii, se 
gândea. Unde s-a mai pomenit așa ceva? Cum adică să ceri 
îndurare pentru altul, când tu însuţi ești pe punctul să te pupe 
mă-ta rece? Încă mai zbura prin aer spada străinului, când 
Alatriste îndreptă vârful armei sale spre gâtul acestuia și își 
retrase puţin cotul ca să i-l străpungă fără probleme și să 
încheie afacerea. Cruţaţi-l pe camaradul meu. Auzi dumneata. 
Trebuie să fii bătut în cap sau englez ca să strigi așa ceva peo 
străduță întunecoasă din Madrid unde plouă cu pumnale. 

Și atunci, din nou, englezul făcu ceva ciudat, în loc să ceară 
îndurare pentru sine sau - era clar că era un băiat viteaz - să 
apuce micul jungher inutil pe care îl purta la cingătoare, îi 
aruncă o privire disperată celuilalt tânăr, care abia se mai apăra 
trântit la pământ și, arătându-i-l lui Diego Alatriste, strigă iar: 

— Cruțaţi-l pe camaradul meu! 

Căpitanul își opri o clipă braţul, descumpănit. Tânărul acela 
blond cu mustață îngrijită, cu păr lung nepieptănat din cauza 
călătoriei, cu elegante haine gri colbuite, nu se temea decât 
pentru prietenul lui, care n-avea cum să nu fie străpuns de 
italian. Abia în acel moment, în bătaia fanarului care continua să 
lumineze scena ambuscadei, Alatriste își permise să privească 
mai cu atenţie ochii albaștri ai englezului, chipul fin, palid, 


51 


crispat de o groază care, asta sărea în ochi, nu era aceea de a-și 
pierde viața. Mâini albe, catifelate. Trăsături aristocratice. Totul 
mirosea a oameni de rang înalt. lar treaba asta, își zise pe când 
își amintea rapid conversaţia cu mascaţii, dorinţa unuia de a nu 
curge mult sânge și insistența celuilalt, sprijinit de inchizitorul 
Bocanegra, de a-i asasina pe călători, începea să dezvăluie 
unghere prea întunecate ca să rezolvi treaba cu două lovituri de 
spadă și să dormi după aceea liniștit. 

Așa că rahat. Rahat și iar rahat. Drăcia dracului. În ce m-am 
vârât. Cu spada încă la o palmă de englez, Diego Alatriste șovăi, 
iar celălalt își dădu seama că șovăie. Atunci, cu un gest deo 
extremă noblețe, ceva de necrezut, dată fiind situaţia în care se 
afla, îl privi în ochi și își ridică mâna dreaptă încet până la piept, 
pe inimă, parcă formulând un jurământ solemn, nu o rugă 
fierbinte. 

— Cruţaţi-l! 

II conjură pentru ultima oară, acum aproape confidențial, 
coborând vocea. lar Diego Alatriste, care continua să se dea la 
toți dracii, fu convins că nu-l mai putea omori cu sânge rece pe 
blestematul de englez, cel puţin nu în noaptea aceea, nici în 
acel loc. Și mai fu încredinţat, în timp ce lăsa lama în jos și se 
întorcea spre italian și spre celălalt tânăr, că era pe punctul să 
cadă, ca un perfect imbecil ce era, într-o nouă capcană a 
aventuroasei sale vieţi. 

e 

Sărea în ochi că italianul se distra de minune. Putea să-l fi 
terminat de câteva ori pe rănit, dar se amuza chinuindu-l cu 
false atacuri și fente, de parcă găsea o plăcere în amânarea 
loviturii definitive și mortale. Părea un motan negru și jigărit 
jucându-se cu șoricelul înainte de a-l înfuleca. La picioarele lui, 
cu un genunchi pe pământ și cu umărul lipit de perete, cu o 
mână acoperindu-și rana care sângera prin haină, englezul mai 
tânăr se bătea fără convingere, parând cu mare greutate 
asalturile adversarului. Nu cerea îndurare, iar pe chipul său 
aproape livid, cu maxilarele încleștate, se citea demna hotărâre 
de a muri fără o exclamaţție, fără un vaiet. 

— Lasă-l, domnia ta! îi strigă Alatriste italianului. 

Intre două împunsături de spadă destinate englezului, acesta 
îl privi pe căpitan, surprins să-l vadă lângă el pe celălalt englez, 
dezarmat, dar în picioare. Şovăi preţ de o clipă, se uită din nou 


52 


la adversarul lui, îl mai atacă o dată fără prea mare convingere 
și îl privi iar pe căpitan. 

— Glumești? zise, dându-se un pas înapoi ca să-și ia avânt, pe 
când făcea să-i șuiere lama prin aer cu două retezături feroce 
de-a dreapta și de-a stânga. 

— Lasă.-l! insistă Alatriste. 

ltalianul îl măsură de sus în jos, necrezându-și urechilor. La 
lumina gălbuie a fanarului, chipul lui ciupit de vărsat părea o 
suprafață lunară. Mustaţa neagră îi descoperi într-un surâs 
sinistru dinţii foarte albi. 

— Lasă prostiile, spuse în sfârșit. 

Alatriste făcu un pas către el și italianul îi privi spada din 
mână. De jos, incapabili să înțeleagă ce se întâmplă, ochii 
tânărului rănit se mutau de la unul la altul, buimăciţi. 

— E ceva în neregulă, preciză căpitanul. Foarte în neregulă. 
Așa c-o să-i omorâm altădată. 

Celălalt continua să-l privească ţintă. Zâmbetul i se intensifică 
plin de neîncredere și deodată dispăru de tot. Clătină din cap. 

— Domnia ta ești nebun, zise. Asta ne poate costa viaţa. 

— Îmi asum răspunderea. 

— Aha. 

ltalianul părea să cugete. Când deodată, cu viteza fulgerului, 
îi aplică englezului pe jumătate prăbușit o lovitură atât de 
năprasnică încât, dacă Alatriste nu i-ar fi deviat spada cu a lui, l- 
ar fi țintuit pe tânăr de perete. Se întoarse cu o înjurătură, și de 
data asta Alatriste fu cel care trebui să recurgă la toate 
instinctele sale de spadasin și la întreaga-i dibăcie de scrimer ca 
să pareze a doua împunsătură, la nici două degete de inima lui, 
pe care italianul i-o repezise cu cele mai perfide intenţii din 
lume. 

— O să ne mai vedem noi! strigă spadasinul. Ţi-o promit! 

Și, stingând fanarul cu un șut, o luă la fugă, dispărând în 
întunericul drumeagului ca o umbră printre umbre. lar râsul lui 
se auzi după încă un moment, din depărtare, precum cea mai 
sumbră dintre prevestiri. 


53 


e Ho 


Cei doi englezi 


Cel mai tânăr nu era grav rănit. Însoţitorul lui și Diego 
Alatriste îl duseră mai aproape de fanarul pe care îl aprinseseră 
din nou; și acolo, sprijinit de zidul grădinii carmeliţilor, îi 
cercetară rana făcută de italian: una dintre zgârieturile acelea 
superficiale, sângerând spectaculos, dar fără consecințe, care le 
permiteau de obicei tinerilor filfizoni să se împăuneze pe 
dinaintea doamnelor, cu brațul în eșarfa legată de gât, obţinând 
astfel avantaje la preţ redus. În cazul lui, însă, nici măcar eșarfa 
nu era trebuitoare. Tovarășul lui de călătorie în haine gri îi puse 
o batistă curată pe rana de la subsuoara stângă, apoi îi încheie 
la loc cămașa, pieptarul și haina, pe când îi vorbea în limba lor 
cu blândeţe și voce joasă. În timpul operaţiei, pe care englezul o 
făcuse cu spatele la căpitanul Alatriste, ca și când nu se mai 
temea de nimic rău din partea lui, acesta avu ocazia să constate 
și alte detalii interesante. De pildă că, dezminţind aparenta 
seninătate a tânărului în gri, mâinile îi tremurară la început, 
când descheia hainele camaradului său ca să-și dea seama de 
gravitatea rănii. De asemenea, deși nu știa boabă englezește cu 
excepţia câtorva cuvinte sugestive schimbate îndeobște de la 
puntea unui vas la cealaltă sau de la un parapet la altul pe 
câmpurile de luptă - vocabular care se limita în cazul unui soldat 
veteran spaniol, în pronunția lui, la fociu (o să vă regulăm noi), 
sons ofde gritbici (feciori de mare târfă) și vergoin tucat iurbols 
(vă tăiem noi boașele) -, căpitanul observă că englezul în gri îi 
vorbea camaradului său cu un fel de respect afectuos; și că, pe 
când acesta din urmă îl numea Steenie, care fără îndoială era un 
nume sau un apelativ prietenesc și familiar, celălalt folosea 
termenul formal de milord adresându-i-se rănitului. Aici era un 
drac la mijloc, și nu unul pârlit oarecare, ci unul cât toate zilele. 
Lui Alatriste atât de mult îi stârni curiozitatea situaţia aceea, 
încât în loc s-o ia la sănătoasa așa cum îi poruncea, dându-se de 


54 


ceasul morţii, bunul-simţ, rămase nemișcat lângă cei doi englezi 
pe care fusese cât pe ce să-i expedieze într-o lume mai bună, în 
timp ce reflecta amar asupra unui adevăr nestrămutat: 
cimitirele erau pline de curioși. Dar nu era mai puţin adevărat că 
în faza aceea, după incidentul cu italianul, cu cei doi indivizi 
mascaţi și cu fray Emilio Bocanegra așteptând rezultatele, 
chestia cu cimitirele era apă de ploaie; așa că a pleca, a rămâne 
ori a dansa ciacona era tot aia. Să-ţi ascunzi capul, cum se zicea 
că face pasărea aia ciudată din Africa, struțul, nu rezolva nimic; 
și-n plus nu se potrivea cu firea lui Diego Alatriste. Era conștient 
că abaterea de la ţintă a oțelului italianului fusese un pas 
ireparabil, fără întoarcere; încât altceva nu-i rămânea de făcut 
decât să joace partida cu noile cărți pe care Destinul batjocoritor 
tocmai i le pusese în mână, chiar dacă acestea erau mizerabile. 
Se uită la cei doi tineri care la ora aceea și conform celor 
stabilite - avea în buzunar o parte din aurul primit pentru asta - 
trebuiau să fie leșuri și simţi picături de sudoare pe gulerul 
cămășii. Ce soartă de rahat și asta a lui, înjură în tăcere. Grozav 
moment găsise ca să se joace de-a hidalgii și cavalerii și de-a 
scrupulele de conștiință în fundătura aia din Madrid, cu urmările 
bănuite. Ce nu aveau să întârzie. 
e 

Englezul în haine gri se ridicase și se uita la căpitan. Astfel 
putu și acesta să-l studieze în voie la lumina fanarului: 
mustăcioară frizată și blondă, aer elegant, cearcăne de oboseală 
sub ochii albaștri. Abia treizeci de ani și calitate cu toptanul. Şi, 
precum celălalt, palid ca hârtia. Sângele nu le revenise încă în 
obraji de când Alatriste și italianul se năpustiseră la ei. 

— Suntem îndatoraţi domniei voastre, zise cel în gri, și după o 
scurtă pauză adăugă: În pofida începutului. 

Spaniola lui era plină de imperfecţiuni, cu un puternic accent 
din partea de sus stânga a hărţii, adică britanic. lar tonul părea 
să-i fie sincer; era clar că el și camaradul lui văzuseră într- 
adevăr moartea cu ochii; și nu cu jumătăţi de măsură, nici în 
răpăit solemn de tobe, ci pe întuneric și aproape pe la spate, ca 
șobolanii, într-o fundătură și într-o situaţie care nu aveau 
absolut nimic comun cu gloria. Experienţă care, din când în 
când, nu le strică unor membri ai claselor superioare, prea 
obișnuiți să crape estetic, din profil, printre aghiotanţi și 
toboșari. Fapt e că, din când în când, clipea des, nedezlipindu-și 


55 


ochii de pe căpitan, parcă uluit că mai trăiește. Și chiar că avea 
de ce să se mire, ereticul. 

— În pofida începutului, repetă. 

Căpitanul nu știu ce să spună. La urma urmei, și în ciuda 
deznodământului înfruntării, el și colegu-i de breaslă încercaseră 
să-i asasineze pe acei tineri domni Smith sau cum naiba s-or fi 
numind. Ca să umple cu ceva stingheritoarea pauză, privi 
împrejur și văzu strălucind pe jos spada englezului. Așa că o luă 
și i-o înapoie. Numitul Steenie, sau Thomas Smith, sau care i-o fi 
fost numele în realitate, o cântări gânditor înainte de a o băga în 
teacă. Continua să-l privească pe Alatriste cu ochii aceia albaștri 
și cinstiţi care îl făceau să se simtă atât de prost pe căpitan. 

— În primul moment v-am crezut... zise, și parcă așteptă ca 
Alatriste să-i completeze spusele. 

Dar acesta nu făcu decât să dea din umeri. Chiar atunci 
rănitul dădu să se ridice, iar numitul Steenie se întoarse spre el 
ca să-l ajute. Amândoi aveau acum spadele în teci și, la lumina 
fanarului care continua să ardă pe jos, se uitau la căpitan cu 
multă curiozitate. 

— Nu sunteţi un vulgar bandit de drumul mare, conchise în 
sfârșit numitul Steenie, care începea să mai prindă culoare. 

Alatriste îi aruncă o privire celui mai tânăr, căruia însoţitorul 
său îi spusese de câteva ori „milord”. Mustăcioară blondă, mâini 
fine, aparenţă aristocratică în ciuda costumului de călătorie, a 
prafului și murdăriei de pe drum. Dacă individul acela nu era de 
foarte bună familie, căpitanul era gata să treacă la 
mahomedanism. Să moară el de nu. 

— Numele dumneavoastră? întrebă cel în haine gri. 

Era ciudat că rămăseseră în viață, fiindcă ereticii aceia erau și 
naivi pe deasupra. Ori poate rămăseseră în viață tocmai de aia. 
Oricum, Alatriste rămase tăcut și impasibil; nu era el omul care 
să facă mărturisiri, și cu atât mai puţin unor străini pe care 
fusese cât pe ce să-i căsăpească. Prin urmare, chiar că nu-și 
putea închipui de ce credea fantele acela c-o să-și deșerte inima 
în faţa lor. La drept vorbind, oricât de mult ar fi vrut să afle ce 
mama naibii era toată tărășenia aia, căpitanul începu să se 
gândească dacă n-ar fi mai bine s-o ia din loc. A intra pe terenul 
întrebărilor și explicaţiilor nu era ceva care să-i convină. Deloc. 
Şi-n plus putea apărea cineva: poterași făcându-și rondul de 
noapte sau vreun nepoftit care să încurce lucrurile. Ba chiar, în 


56 


cel mai rău caz, italianului putea să-i vină cheful să se întoarcă 
fluierând tiruri-ta-ta, cu întăriri, ca să-și termine treaba. Gândul 
acesta îl făcu să arunce o privire preocupată drumeagului 
întunecos din spatele lui. Trebuia s-o șteargă, neapărat. 

— Cine v-a trimis? insistă englezul. 

Fără niciun răspuns, Alatriste se duse să-și ia capa și și-o 
aruncă strânsă pe un umăr, lăsându-și liberă mâna ce manevra 
spada, pentru orice împrejurare. Caii nu erau departe și își târau 
frâiele pe jos. 

— Încălecaţi și plecaţi, zise în sfârșit. 

Cel numit Steenie nu se mișcă, mulțumindu-se să-și consulte 
camaradul, care nu pronunțase niciun cuvânt în spaniolă și nu 
părea să înțeleagă limba. Din când în când schimbau câteva 
vorbe pe limba lor, încet, și rănitul termina încuviințând din cap. 
În sfârșit, tânărul în haine gri i se adresă lui Alatriste. 

— Domnia voastră era gata să mă omoare și n-a făcut-o, zise. 
De asemenea a salvat viaţa prietenului meu... De ce? 

— Anii. M-au blegit. 

Englezul negă din cap. 

— Treaba asta n-a fost întâmplătoare. Se uită la camaradul 
lui, apoi la căpitan, cu o atenţie sporită. V-a trimis cineva 
împotriva noastră, așa-i? 

Căpitanului începuse să-i sară muștarul de atâtea întrebări, și 
încă mai mult când văzu că interlocutorul lui schiţa un gest spre 
punga ce-i atârna de centură, dând de înțeles că orice cuvânt 
util putea fi remunerat în mod convingător. Se încruntă, își 
răsuci mustaţa și își sprijini mâna de pomoul spadei. 

— Uitaţi-vă bine la mine, domnia voastră, zise. Arăt eu a om 
care-și povestește viaţa cui vrei sau nu vrei? 

Englezul îl privi fix, cu mare atenție, și sfârși prin a-și 
îndepărta mâna de pungă. 

— Nu, recunoscu el. Intr-adevăr nu arătați. 

Alatriste dădu din cap, aprobator. 

— Îmi pare bine că vă daţi seama de asta. Acum luaţi-vă caii 
și plecaţi. Colegul meu s-ar putea întoarce. 

— Și dumneavoastră? 

— Mă privește. 

Englezii schimbară iar câteva cuvinte. Cel în gri părea să 
reflecteze, cu braţele încrucișate și cu bărbia sprijinită pe 
degetele mare și arătător. Un gest neobișnuit, plin de afectare, 


57 


mai potrivit cu palatele elegante din Londra decât cu o străduță 
întunecoasă din partea veche a Madridului, dar la el probabil 
uzual; ca și când era deprins să ia adesea poze îngrijite în faţa 
oamenilor. Așa alb și blond cum era, avea aerul unui fante sau 
al unui curtean; dar adevărul e că se bătuse cu dibăcie și curaj, 
ca și tovarășul lui de drum. Manierele lor, observă căpitanul, 
erau identice, copiate parcă după același tipar. Doi băieţi foarte 
bine crescuţi, trase el concluzia. La mijloc or fi chestiuni de 
femei, religie sau politică. De nu cumva toate trei la un loc. 

— Nu trebuie să se afle ce s-a întâmplat aici, spuse în sfârșit 
englezul, iar Diego Alatriste începu să râdă înfundat, printre 
dinţi. 

— Nu-s cel mai interesat să se afle. 

Interlocutorul lui păru surprins de râsul acela, sau poate nu 
înțelese bine sensul cuvintelor; dar după un moment surâse și 
el. Un zâmbet ușor, politicos. Puțin disprețuitor. 

— Sunt multe în joc, preciză el. 

Cu asta Alatriste era întru totul de acord. 

— Capul meu, murmură. De pildă. 

Dacă englezul captase ironia, nu păru să-i dea atenţie. Cugetă 
din nou. 

— Prietenul meu are nevoie de puţină odihnă. lar individul 
care l-a rănit s-ar putea să ne aștepte ceva mai încolo... larăși 
încercă să-l studieze mai bine pe cel din faţa lui, străduindu-se 
să cumpănească proporţia de conspirație și de sinceritate din 
atitudinea sa. La sfârșit ridică din umeri, dând de înțeles că nici 
el, nici prietenul lui nu aveau de ales. Domnia voastră știți unde 


mergeam? 
Alatriste îi susținu nepăsător privirea. 
— S-ar putea. 
— Cunoașteţi Casa cu Șapte Hornuri? 
— Poate. 
— Ne veţi conduce până acolo? 
— Nu. 


— Veţi duce acolo un mesaj din partea noastră? 

— În niciun caz. 

Tipul acela îl luase probabil drept un imbecil. Asta mai lipsea: 
să se arunce în gura lupului, alertându-i pe ambasadorul englez 
și pe servitorii lui. Pe pisică o omoară curiozitatea, își zise pe 
când privea neliniștit de jur-împrejur. Își repetă că era momentul 


58 


să se îngrijească de propria-i piele, pe care mulţi vor fi dispuși 
să i-o găurească de-acum încolo. Trebuia să se ocupe de sine, 
punându-se la adăpost; de aceea dori să încheie grabnic 
discuţia. Însă englezul îl mai reținu o clipă. 

— Cunoaște domnia voastră vreun loc foarte apropiat unde 
am putea găsi ajutor?... Sau ne-am putea odihni puţin? 

Fu cât pe ce să nege Diego Alatriste pentru ultima oară, 
înainte de a dispărea în beznă, când îi veni o idee cu iuţeala 
fulgerului. El însuși nu avea unde să se adăpostească, pentru că 
italianul și alți mercenari de-ai mascaţilor și ai parintelui 
Bocanegra puteau veni să-l caute în bârlogul lui de pe Strada 
Archebuzei, unde la ora aceea eu dormeam adânc și neștiutor. 
Dar mie nimeni n-avea de ce să-mi facă rău; pe când lui îi putea 
reteza cineva beregata înainte de-a apuca să ducă mâna la 
spadă. Exista o posibilitate de a găsi un adăpost în noaptea 
aceea și sprijin pentru ce avea să urmeze; totodată, de a-i ajuta 
pe englezi, aflând cu aceeași ocazie mai multe despre ei și 
despre cei care cu atâta osârdie le doreau pieirea. Acest atu, 
această carte de joc din mânecă pe care Diego Alatriste avea 
grijă să n-o folosească decât foarte rar, se numea Álvaro de la 
Marca, alias contele de Guadalmedina. lar casa lui, adică 
palatul, era la vreo sută de pași de acolo. 

e 

— Te-ai băgat într-un bucluc cât toate zilele. 

Alvaro Luis Gonzaga de la Marca y Alvarez de Sidonia, conte 
de Guadalmedina, era chipeș, elegant și atât de bogat încât 
putea pierde într-o singură noapte 10 000 de ducați la joc sau 
cu una dintre iubitele lui fără să clipească. Pe vremea aventurii 
celor doi englezi trebuie să fi avut treizeci și trei sau treizeci și 
patru de ani, așadar era în floarea vârstei. Fiu al bătrânului 
conte de Guadalmedina - don Fernando Gonzaga de la Marca, 
erou al campaniilor din Flandra în timpul marelui Filip al II-lea și 
al urmașului său, Filip al III-lea, Alvaro de la Marca moștenise de 
la părintele lui titlul de grande de Spania și putea sta cu pălăria 
pe cap în prezenţa tânărului monarh, cel de-al Patrulea Filip, 
care îi acordase prietenia sa; și pe care, umbla vorba, îl însoțea 
în escapadele lui amoroase cu actrițe și dame prea puţin 
recomandabile, după care amândoi se dădeau în vânt. Holtei, 
afemeiat, manierat, cult, niţel poet, galant și seducător, 
Guadalmedina cumpărase de la rege oficiul de mare curier, 


59 


după scandaloasa și recenta moarte a fostului beneficiar, 
contele de Villamedina, asasinat într-o istorie de fuste sau de 
gelozie. În acea Spanie coruptă unde totul era de vânzare, de la 
demnitatea ecleziastică până la cele mai lucrative funcţii ale 
statului, titlul și beneficiile de mare curier sporeau averea și 
influenţa lui Guadalmedina la Curte; o influenţă care, pe 
deasupra, era dublată de prestigiul unei scurte, dar strălucite 
cariere militare juvenile: la douăzeci și ceva de ani făcuse parte 
din statul major al ducelui de Osuna, luptând împotriva 
venețienilor și a turcilor la bordul galerelor spaniole de la 
Neapole, perioadă în care îl cunoscuse și pe Diego Alatriste. 

— Un bucluc îndrăcit, repetă Guadalmedina. 

Căpitanul dădu din umeri. Stătea fără pălărie și fără capă, în 
picioare, într-o mică săliță împodobită cu covoare flamande și 
avea la îndemână, pe o masă acoperită cu catifea verde, un 
pahar cu rachiu din care nu băuse. Guadalmedina, într-un 
superb halat de noapte și cu papuci de atlaz, preocupat și 
încruntat, se plimba de colo-colo prin fața șemineului aprins, 
cugetând la cele povestite chiar atunci de Alatriste: istoria 
adevărată, pas cu pas, a celor petrecute, cu doar câteva 
omisiuni, de la episodul cu mascaţii până la deznodământul 
ambuscadei de pe drumeag. Contele era una dintre puţinele 
persoane în care se putea încrede orbește; pe de altă parte, pe 
când îi conducea acasă la el pe cei doi englezi, ajunsese la 
concluzia că nici nu prea avea de ales. 

— Ştii pe cine ai încercat să omori azi? 

— Nu. Nu știu. Alatriste își alegea cu mare grijă cuvintele. În 
principiu, pe un anume Thomas Smith și pe însoţitorul lui. Cel 
puţin așa mi s-a spus. Sau mi-au spus. 

— Cine ţi-a spus? 

— Asta aș vrea și eu să aflu. 

Álvaro de la Marca se oprise în faţa lui și îl privea uimit și 
dezaprobator. Căpitanul se mulţumi să încline scurt capul într- 
un gest afirmativ și îl auzi pe aristocrat murmurând „Doamne 
sfinte” înainte de a porni să bată iar cămăruţa în sus și în jos. În 
momentul acela englezii erau îngrijiţi în cel mai frumos salon din 
palat de servitorii contelui, mobilizați în grabă mare. Alatriste, 
pe când aștepta, auzise mare forfotă prin uși, voci de slugi la 
intrare și nechezat de cai în grajduri, de unde se vedea, prin 
ferestrele cu ochiuri prinse în plumb, vâlvătaia torțelor. Toată 


60 


casa părea pe picior de război. Contele însuși scrisese bilete 
urgente în odaia lui de lucru, înainte de a veni să discute cu 
Alatriste. În pofida sângelui rece și a obișnuitei sale bune 
dispoziţii, rareori îl mai văzuse căpitanul atât de schimbat la 
faţă. 

— Vasăzică Thomas Smith, murmură contele. 

— Așa mi-au zis. 

— Thomas Smith, așa, pur și simplu. 

— Întocmai. 

Guadalmedina se oprise din nou dinaintea lui. 

— Thomas Smith pe dracu', mormăi în sfârșit, nerăbdător. Cel 
în haine gri se numește George Villiers. Îţi spune ceva numele 
ăsta?... Cu un gest brusc apucă de pe masă paharul neatins de 
Alatriste și îl goli dintr-o sorbitură. Mai cunoscut în Europa prin 
titlul lui englez: marchiz de Buckingham. 

Cineva mai slab de înger decât Diego Alatriste y Tenorio, fost 
soldat al regimentelor tercios din Flandra, ar fi căutat urgent un 
scaun pe care să se așeze. Sau, ca să fim mai exacţi, pe care să 
se lase să cadă. Dar el rămase pe picioarele lui, susținând 
privirea lui Guadalmedina de parcă nimic din toate acelea nu-l 
privea. Totuși, mult mai târziu, în faţa unui urcior de vin și cu 
mine ca unic martor, căpitanul avea să recunoască abia 
zâmbind că în momentul acela trebuise să-și vâre degetele mari 
în centură ca să nu-i tremure mâinile. Și că îi vâjâia capul ca în 
scrâncioburile alea mari de prin iarmaroace. Marchizul de 
Buckingham, asta o știa toată lumea în Spania, era tânărul 
favorit al regelui lacob | al Angliei: crema nobilimii engleze, 
cavaler faimos și curtean elegant, adorat de doamne, destinat 
celor mai înalte funcţii în conducerea treburilor de stat ale 
Maiestăţii Sale britanice. De fapt, a fost făcut duce după câteva 
săptămâni, chiar în timpul șederii lui la Madrid. 

— Pe scurt, rezumă acid Guadalmedina, ai fost pe punctul să-l 
cureți pe favoritul regelui Angliei, care călătorește incognito. Cât 
despre celălalt... 

— John Smith? 

De astă dată se deslușea o notă de umor resemnat în tonul lui 
Diego Alatriste. Guadalmedina schiţă gestul de a-și duce mâinile 
la cap, iar căpitanul observă că simpla menționare a jupânului 
John Smith, oricine ar fi fost acesta, îl făcea să pălească pe 
aristocrat. După o clipă, Álvaro de la Marca își mângâie cu o 


61 


mână barbișonul și îl măsură din nou pe căpitan de sus în jos, 
uluit. 

— Eşti incredibil, Alatriste. Făcu doi pași prin încăpere, se opri 
iar, îl privi în același fel. Incredibil. 

A vorbi de prietenie ar fi prea mult pentru a defini relaţia 
dintre Guadalmedina și fostul soldat; însă am putea vorbi de 
respect reciproc, desigur în cadrul condiţiei sociale a fiecăruia 
din ei. Álvaro de la Marca îl stima sincer pe căpitan; povestea 
pornea de pe vremea când, în tinereţe, Diego Alatriste servise în 
Flandra remarcându-se sub flamurile bătrânului conte de 
Guadalmedina, care și el îi arătase încă de pe atunci simpatie și 
preţuire. Mai târziu, peripeţiile războiului îl aduseseră pe tânărul 
conte în preajma lui Alatriste, la Neapole, și se spunea că 
acesta, deși simplu soldat, îi făcuse fiului fostului său general 
câteva servicii importante în dezastrul expediției militare 
împotriva corsarilor berberi din insulele Kerkenah de pe coasta 
tunisiană. Alvaro de la Marca nu uitase și, cu timpul, după ce 
moștenise averea și titlurile și părăsise cariera armelor în 
favoarea celei de curtean, nu-l abandonase pe căpitan. Din când 
în când îi închiria serviciile de spadasin ca să rezolve probleme 
de bani, să-l escorteze în aventuri galante și primejdioase sau să 
încheie socotelile cu soți încornoraţi, cu rivali în dragoste și cu 
creditori sâcâitori, cum procedase și în cazul junelui marchiz de 
Soto, căruia, ne amintim, Alatriste îi administrase la izvorul 
Acero, urmând prescripţiile lui Guadalmedina, o puternică doză 
de oțel ce se dovedise letală. Dar, departe de a abuza de 
situaţia aceea, cum negreșit ar îi făcut majoritatea foștilor 
soldați puși pe liber și deveniți mardeiași ordinari, care bântuiau 
prin preajma curții după vreun beneficiu ori niște dubloni, Diego 
Alatriste păstra distanţele, recurgând la conte numai în ocazii ca 
aceea, de o absolută și disperată urgenţă. Pe de altă parte, n-ar 
fi făcut asta nici atunci, dacă instinctul nu l-ar fi avertizat asupra 
calității deosebite a oamenilor pe care îi atacase. Și de 
gravitatea urmărilor ce aveau să decurgă de aici. 

— Eşti sigur că nu l-ai recunoscut pe niciunul din mascaţii 
care ţi-au comandat treaba asta? 

— V-am mai spus, domnia voastră: păreau oameni importanţi, 
însă niciunul nu mi s-a părut cunoscut. 

Guadalmedina își mângâie din nou barbișonul. 

— Nu erau decât ei doi cu tine în noaptea aceea? 


62 


— Doar ei doi, din câte-mi amintesc. 

— Și unul ţi-a zis să nu-i omori, pe când celălalt îi voia morți. 

— Cam așa ceva. 

Contele se uită lung la Alatriste. 

— Îmi ascunzi ceva, pe legea mea. 

Căpitanul dădu iar din umeri, susținând privirea protectorului 
său. 

— Poate, replică foarte calm. 

Alvaro de la Marca zâmbi strâmb, neslăbindu-l dintre ochii-i 
scrutători. Se cunoșteau prea bine ca să nu știe că de la 
Alatriste nu va mai scoate nimic, chiar dacă l-ar ameninţa cu 
retragerea oricărui ajutor și cu azvârlirea în stradă. 

— Bine, conchise el. La urma urmei, în joc e pielea ta. 

Căpitanul încuviință cu un gest fatalist. Una dintre puţinele 
neclarităţi din relatarea făcută contelui consta în trecerea sub 
tăcere a acţiunii lui fray Emilio Bocanegra. Nu pentru că ar fi 
dorit să protejeze persoana inchizitorului - care mai degrabă 
trebuia să fie temut decât protejat -, ci fiindcă, în ciuda 
încrederii nelimitate în Guadalmedina, el nu era câtuși de puţin 
un turnător. Una era să vorbești de doi mascaţi și cu totul 
altceva să-l denunţi pe cel ce-ţi oferise ceva de lucru; chiar dacă 
era vorba de un călugăr dominican și chiar dacă toată istoria 
aceea, cu deznodământul ei, putea să-l coste pe Alatriste 
sfârșitul în mâinile prea puţin generoase ale călăului. Căpitanul 
răsplătea bunăvoința aristocratului oferindu-i soarta englezilor 
acelora și a lui proprie. Însă, deși nu era decât un fost soldat și o 
spadă de vânzare, își avea și el întortocheatele lui coduri de 
onoare. Nu era dispus să le încalce, chiar dacă i-ar fi fost viaţa în 
joc, iar asta o știa și Guadalmedina foarte bine. Altădată, când la 
mijloc fusese numele lui Álvaro de la Marca, fostul soldat 
refuzase să-l destăinuiască unor terți, cu aceeași stăpânire de 
sine. În măruntul petic de lume care, în pofida unor destine atât 
de diferite, era al lor, al amândurora, acestea erau regulile. lar 
Guadalmedina nu era nici el dispus să se abată de la ele, nici 
măcar pentru acel neașteptat marchiz de Buckingham cu 
însoțitorul său, care acum se aflau în cel mai frumos salon al 
palatului. Era evident, după expresia de pe faţa sa, că Alvaro de 
la Marca medita cu mare viteză la avantajele pe care le-ar putea 
obţine din secretul de stat pe care întâmplarea și Diego Alatriste 
i-l puseseră în mâini în noaptea aceea. 


63 


Un slujitor se opri respectuos în prag. Contele se îndreptă 
spre el, și Diego Alatriste îi auzi schimbând câteva cuvinte cu 
voce joasă. Când servitorul se retrase, Guadalmedina se 
întoarse către căpitan, preocupat. 

— Mă gândisem să-l anunţ pe ambasadorul englez, dar acești 
cavaleri spun că nu se cuvine ca întâlnirea să aibă loc aici, la 
mine... Așa că, întrucât și-au revenit și se simt mai bine, îi voi 
escorta eu însumi cu oamenii mei cei mai de încredere la Casa 
cu Șapte Hornuri, ca să evit alte surprize neplăcute. 

— Pot să fac ceva pentru domnia voastră? 

Contele îl privi cu o agasare ironică. 

— Teamă mi-e că ai făcut deja prea mult pentru o singură 
noapte. Cel mai bine ar fi să-ţi iei tălpășiţa. 

Alatriste încuviinţă și, cu un oftat interior, se pregăti 
resemnat, fără grabă, să-și ia rămas-bun. Era limpede că nu se 
putea întoarce la el acasă și nici nu se putea refugia în casa 
vreunui prieten; iar dacă Guadalmedina nu-i oferea găzduire, 
nu-i rămânea decât să bată străzile, la discreţia dușmanilor lui 
sau a poterașilor lui Martin Saldaña, care puteau fi deja la curent 
cu întâmplarea. Contele știa toate astea. Și mai știa că Diego 
Alatriste era prea mândru ca să-i ceară vreodată direct ajutorul. 
lar dacă Guadalmedina se făcea că nu pricepe mesajul tacit, 
căpitanului nu-i rămânea altceva de făcut decât să înfrunte din 
nou strada, bizuindu-se doar pe spada sa. Dar contele zâmbea 
deja, abătându-și o clipă gândul de la preocupări mai înalte. 

— Poţi rămâne aici noaptea asta, zise. lar mâine vom vedea 
ce ne mai rezervă viaţa... Am poruncit să ţi se pregătească o 
odaie. 

Alatriste se destinse imperceptibil. Pe ușa întredeschisă văzu 
cum servitorii pregăteau veșmintele și echipamentul contelui. 
Observă că-i aduceau un pieptar din piele de bivol și câteva 
pistoale încărcate. Álvaro de la Marca părea ferm decis să-și 
ferească invitaţii întâmplători de alte riscuri. 

— În câteva ore se va afla de venirea acestor domni, și tot 
Madridul va înnebuni subit, suspină contele. Ei îmi cer pe cuvânt 
de gentilom să nu pomenim nimic de înfruntarea cu tine și cu 
partenerul tău, nici de faptul că i-ai ajutat să se refugieze aici... 
Treaba e foarte delicată, Alatriste. Și în joc e mult mai mult 
decât capul tău. Oficial, călătoria trebuie să ia sfârșit cu bine, 


64 


fără incidente, la poarta reședinței ambasadorului englez. Ceea 
ce vom face chiar acum. 

Pornise către camera unde i se pregăteau lucrurile, când 
deodată păru a-și aminti ceva. 

— Bineînţeles, adăugă, oprindu-se, vor să te vadă înainte de 
plecare. Nu știu ce naiba ai făcut și-ai dres, dar după ce le-am 
povestit cine ești și cum s-au urzit toate, nu par să-ţi păstreze 
prea mare ranchiună. Englezii ăștia și blestemata lor de flegmă 
britanică!... Pe Dumnezeul meu că, dacă ai fi procedat cu mine 
cum ai făcut-o cu ei, nu m-aș fi lăsat până nu ţi-aș fi luat gâtul. 
Aș fi pus să fii de îndată asasinat. 

e 

Întrevederea fu scurtă și avu loc în enormul vestibul, sub un 
tablou de Tiţian arătând-o pe Danae gata să fie fecundată de 
Zeus sub forma ploii de aur. Âlvaro de la Marca, îmbrăcat și 
echipat ca pentru a lua cu asalt o galeră turcească, cu paturile 
pistoalelor ieșindu-i din cingătoare alături de spadă și de daga 
vizcaina, îl conduse pe căpitan la locul unde englezii se 
pregăteau să plece învăluiţi în capele lor, înconjurați de oamenii 
contelui, înarmaţi și ei până în dinţi. Afară așteptau alţi servitori 
cu facle și halebarde, și nu lipsea decât o darabană pentru ca 
totul să semene cu rondul nocturn al unor soldaţi în preajma 
unei înfruntări decisive. 

— lată omul, rosti Guadalmedina, ironic, arătând spre căpitan. 

Englezii fuseseră bine îngrijiţi și își reveniseră după călătoria 
și atacul nocturn. Hainele lor erau periate și rezonabil de curate, 
iar cel mai tânăr avea o amplă legătură în jurul gâtului, 
susținându-i braţul cu rana de la subsuoară. Celălalt englez, cel 
identificat ca fiind Buckingham de către Alvaro de la Marca, 
recăpătase o aroganță pe care Alatriste nu-și amintea s-o fi 
văzut la el în timpul înfruntării de pe drumeag. La vremea 
aceea, George Villiers, marchiz de Buckingham, era deja mare 
amiral al Angliei și exercita o puternică influență asupra regelui 
lacob |. Arătos, ambițios, inteligent, romantic și aventurier, era 
pe punctul de a primi titlul ducal sub care aveau să-l cunoască 
Istoria și legenda. Acum, tânăr încă și în plină ascensiune spre 
cea mai înaltă poziţie la curtea de la Saint James, favoritul 
regelui Angliei își privea cu o atenţie neplăcută agresorul; iar 
Alatriste îi suportă  imperturbabil cercetarea. Marchiz, 
arhiepiscop sau ţopârlan, favorit al regelui lacob ori văr primar 


65 


cu papa, tipul acela elegant cu trăsături regulate îi era total 
indiferent. Nu de grija lui, ci a lui fray Emilio Bocanegra și a celor 
doi mascaţi n-avea să doarmă el în noaptea aceea, și tare se 
temea că și-n alte nopți. 

— Aproape că ne-aţi omorât azi domnia voastră, pe stradă, 
zise cu mare seninătate englezul în spaniola lui cu puternic 
accent străin, adresându-i-se parcă mai mult lui Guadalmedina 
decât căpitanului. 

— Îmi pare rău, răspunse Alatriste liniștit, înclinându-și ușor 
capul. Nu întotdeauna suntem stăpâni pe loviturile noastre de 
spadă. 

Englezul îl mai privi ţintă câteva clipe. În ochii lui albaștri, un 
aer dispreţuitor luase locul spontaneităţii surprinse din primele 
momente de după lupta din fundătură. Avusese timp să 
rememoreze, și ideea că fusese la cheremul unui spadasin 
necunoscut îi rănea amorul propriu. De aici acea recentă 
aroganță pe care Alatriste nu i-o văzuse deloc atunci când, la 
lumina fanarului, își încrucișau spadele. 

— Cred că nu mai avem nimic de împărţit, spuse în sfârșit 
englezul. 

Și, întorcându-se brusc cu spatele, începu să-și pună 
mănușile. 

Alături de el, englezul mai tânăr, așa-zisul John Smith, rămase 
tăcut. Avea o frunte înaltă, albă și nobilă, iar trăsăturile îi erau 
fine, mâinile delicate și atitudinea elegantă. Toate acestea la un 
loc, în pofida costumului de călătorie, îl trădau de la o leghe pe 
tânărul de familie foarte bună. Căpitanul întrezări un zâmbet 
ușor pe sub mustăcioara-i blondă, încă mătăsoasă. Se pregătea 
să-și încline încă o dată capul și să se retragă, când tânărul rosti 
niște cuvinte în limba lui care îl făcură pe celălalt englez să se 
întoarcă mirat. Cu coada ochiului, Alatriste îl văzu zâmbind pe 
Guadalmedina, care în afară de franceză și latină vorbea și 
limba ereticilor. 

— Prietenul meu spune că vă datorează viaţa. George Villiers 
părea puţin stingherit, ca și cum din partea-i ar fi preferat să 
considere conversaţia încheiată, iar acum traducea de voie, de 
nevoie cuvintele celui mai tânăr. Că ultima lovitură dată lui de 
omul în negru era mortală. 

— E posibil. Alatriste își permise și el un vag surâs. Toţi am 
avut noroc în noaptea asta, pare-mi-se. 


66 


Englezul își trase mănușile până la capăt, pe când asculta cu 
atenţie spusele însoţitorului său. 

— Prietenul meu întreabă ce v-a făcut să vă schimbaţi brusc 
tabăra sau ideile. 

— Nu mi-am schimbat tabăra, zise Alatriste. Eu sunt mereu 
doar de partea mea. Vânez singur. 

Cel mai tânăr îl privi câtva timp, gânditor, pe când i se 
traducea răspunsul acela. Deodată părea matur și cu mai multă 
autoritate decât camaradul lui. Căpitanul observă că până și 
Guadalmedina îi arăta mai mult respect decât celuilalt, deși 
Buckingham era cine era. Atunci tânărul vorbi din nou și 
însoțitorul lui protestă pe limba lor, de parcă nu era de acord să 
traducă acele ultime cuvinte. Dar cel mai tânăr insistă, pe un 
ton autoritar pe care Alatriste nu i-l auzise niciodată înainte. 

— Zice cavalerul, traduse Buckingham călcându-și pe inimă, 
în spaniola lui imperfectă, că nu contează cine sunteţi, nici care 
vă este meseria, pentru că domnia voastră ați procedat cu 
noblețe nelăsând să fie asasinat ca un câine, banditește... Zice 
că, în pofida primei dumneavoastră intenţii, se consideră 
îndatoratul domniei voastre și dorește să știți aceasta... Zice - și 
ajuns aici traducătorul șovăi un moment și schimbă o privire 
preocupată cu Guadalmedina înainte de a continua - că mâine 
toată Europa va ști că fiul și moștenitorul regelui lacob al Angliei 
se află la Madrid, avându-l ca unică escortă și companie pe 
prietenul său, marchizul de Buckingham... Și că, deși din raţiuni 
de stat nu va putea face publice întâmplările din noaptea 
aceasta, el, Carol, prinţ de Wales, viitor rege al Angliei, Scoției și 
Irlandei, nu va uita niciodată că un bărbat numit Diego Alatriste 
ar fi putut să-l asasineze și n-a vrut. 


67 


e Ge 


Arta de a-ți face dușmani 


A doua zi, Madridul se deșteptă cu incredibila știre. Carol 
Stuart, puiul  leopardului englez, nerăbdător din pricina 
încetinelii negocierilor matrimoniale privind-o pe infanta doña 
Maria, sora regelui nostru don Filip al IV-lea, concepuse cu 
prietenul său, Buckingham, acel proiect extraordinar și 
necugetat de a călători incognito la Madrid ca să-și cunoască 
viitoarea mireasă, transformând în roman de amor cavaleresc 
recea combinaţie diplomatică stătută, care de luni întregi 
moţăia prin cancelarii. Nunta prinţului anglican cu prințesa 
catolică devenise, dată fiind importanţa ei cu totul ieșită din 
comun, o extrem de complicată dantelărie în care mediau și 
interveneau ambasadori, diplomaţi, miniștri, guverne străine și 
până și Sanctitatea Sa papa de la Roma, care trebuia să 
autorizeze unirea celor doi și care, de bună seamă, înțelegea să 
tragă din ea un consistent folos pentru Biserică. Astfel că, sătul 
de toate tărăgănelile acelea, prinţul de Wales, secondat de 
Buckingham, hotărâse să scurteze demersurile. Așadar, 
plănuiseră amândoi aventura aceea plină de neprevăzut și de 
primejdii, convinși că apariţia ca prin minune a prinţului în 
Spania, fără anunţ prealabil, fără protocol, însemna cucerirea 
infantei și aducerea ei în Anglia sub ochii stupefiaţi ai întregii 
Europe și în aplauzele și binecuvântările celor două popoare, 
spaniol și englez. 

Cam ăsta era în linii mari nervul întregii povești. După ce, cu 
eforturi susținute, rezistența iniţială a regelui lacob fusese 
înfrântă, acesta le dădu celor doi tineri acordul său și îi autoriză 
s-o pornească la drum. La urma urmei, dacă pentru bătrânul 
rege riscul aventurii urzite de fiul lui era mare - un accident, un 
eșec sau un afront spaniol ar fi însemnat un atentat la onoarea 
Angliei -, avantajele obţinute prin încheierea ei cu succes 
compensau neajunsurile. În primul rând, a-l avea cumnat al 
vlăstarului său pe monarhul naţiunii care pe atunci continua să 

68 


fie cea mai puternică din lume nu era puţin lucru. În plus, acea 
căsătorie, dorită de curtea engleză, dar privită cu destulă 
răceală de contele de Olivares și de consilierii ultracatolici ai 
regelui Spaniei, ar fi însemnat sfârșitul vechii dușmănii dintre 
cele două naţiuni. Domniile voastre să nu uite că abia trecuseră 
treizeci de ani de la Invincibila Armadă; știți dumneavoastră, 
salve de tun, abordaje, valuri înfuriate și totul ducându-se 
dracului, cu înfruntarea fatală dintre bunul nostru rege Filip al Il- 
lea și harpia aia roșcată de Elisabeta a Angliei, protectoarea 
protestanților, a tuturor porcilor de câine și a piraţilor, mai 
cunoscută sub numele de Regina Fecioară, de să te crucești nu 
alta ce fel de fecioară o fi fost și aceea. Treaba e că o nuntă 
între tinerelul eretic și infanta noastră - care n-o fi fost ea chiar 
Venus, dar tot arăta bine, dacă e să te iei și după tabloul pe care 
i l-a pictat ceva mai târziu don Diego Velázquez: tânără și 
blondă, o doamnă, ce mai!, cu buza aia a ei tipică pentru Casa 
de Austria - ar fi deschis pașnic Angliei porţile comerțului cu 
Indiile Occidentale, rezolvând conform intereselor britanice 
mărul discordiei din Palatinat, pe care n-am de gând să-l discut 
aici pentru că de-aia există cărţile de Istorie. 

Așa stăteau lucrurile în noaptea aceea în care eu am dormit 
ca un prunc pe mindirul meu prăpădit din Strada Archebuzei, 
neștiind ce ni se pregătea, pe când căpitanul Alatriste număra 
orele, treaz, cu o mână pe crosa pistolului și cu spada lângă 
cealaltă, într-o cameră de serviciu a contelui de Guadalmedina. 
Cât despre Carol Stuart și Buckingham, ei au fost găzduiţi cu 
mai mult confort și cu toate onorurile în casa ambasadorului 
englez; iar a doua zi în zori, când știrea se răspândise și 
consilierii regelui, stăpânul nostru, cu contele de Olivares în 
frunte, dădeau din colț în colţ încercând să găsească o ieșire din 
asemenea încurcătură diplomatică, locuitorii Madridului au dat 
năvală cu mic, cu mare în faţa Casei cu Șapte Hornuri ca să-l 
ovaţioneze pe îndrăznețul călător. Carol Stuart era tânăr, 
înflăcărat și optimist; împlinise douăzeci și doi de ani și, cu 
siguranţa aceea înnăscută a tinerilor, era tot atât de convins de 
puterea de seducţie a gestului său, cât și de dragostea unei 
infante pe care n-o văzuse niciodată. Era absolut încredinţat că 
noi, spaniolii, nefăcând de rușine faima noastră cavalerească și 
ospitalieră, vom fi cuceriți, ca și doamna sa, de un gest atât de 
îndrăzneț. lar în asta avea dreptate băiatul. Dacă în cei aproape 


69 


cincizeci de ani de domnie a bunului și inutilului nostru monarh 
don Filip al IV-lea, numit complet anapoda Cel Mare, gesturile 
cavalerești și ospitaliere, serviciul divin în zilele de sărbătoare și 
plimbatul cu spada sculată băț și cu burta goală ar fi umplut 
străchinile cu mâncare și buzunarele cu bani, altă făină s-ar fi 
măcinat la moara noastră, a mea, a căpitanului Alatriste, a 
spaniolilor în general și a bietei Spanii în special. Și tocmai 
timpul acela infam este denumit Secolul de Aur! Dar adevărul e 
că noi, cei care l-am trăit și am suferit, aur abia de-am văzut, iar 
argint exact cât să nu murim de foame. Sacrificiu sterp, 
înfrângeri glorioase, corupţie, viaţă picarescă, mizerie și lipsa 
oricărei rușini, asta da, am avut cât să dăm și la alţii. Numai că 
uite cum se-ntâmplă: trece niscai timp și vine careva, se uită la 
un tablou de Diego Velázquez, aude niște versuri de Lope și 
Calderón, citește un sonet de don Francisco de Quevedo și-și 
zice: bun, iată că ceva tot a rămas, înseamnă c-o fi meritat 
strădania. 

Dar să revenim la ale noastre. V-am povestit că știrea cu 
aventura s-a răspândit ca scânteia prin praful de pușcă, iar 
gestul prinţului a cucerit inima întregului Madrid; asta deși 
regelui, stăpânul nostru, și contelui de Olivares, după cum s-a 
aflat mai târziu, sosirea pe neașteptate și fără invitaţie a 
moștenitorului coroanei britanice le-a făcut aceeași plăcere ca 
un foc de pistol între sprâncene. S-au respectat formalităţile, 
desigur, și totul n-a fost decât sărbătoriri, manifestări de 
simpatie și firitiseli. Despre înfruntarea din fundătură, niciun 
cuvinţel. Amănuntele le-a aflat Diego Alatriste când contele de 
Guadalmedina s-a întors acasă dis-de-dimineaţă, încântat de 
lumina bună în care se pusese escortându-i pe cei doi tineri și 
primind mulțumirile lor și ale ambasadorului englez. După 
schimbul de graţiozităţi de rigoare, la Casa cu Șapte Hornuri, 
Guadalmedina fusese chemat de urgenţă la Palatul Regal, unde 
adusese la cunoștința regelui, stăpânul nostru, și a prim- 
ministrului cele întâmplate. Fiindcă își dăduse cuvântul de 
cavaler, contele nu putuse dezvălui toate detaliile ambuscadei; 
însă Álvaro de la Marca știuse, neatrăgându-și dizgraţia regală și 
totodată necălcându-și promisiunea, să manevreze suficiente 
apropouri, gesturi, subînțelesuri și tăceri grăitoare pentru ca 
atât monarhul, cât și favoritul său să înţeleagă, îngroziţi, că 


70 


imprudenţii călători fuseseră cât pe ce să fie lichidaţi pe un 
drumeag întunecos din Madrid. 

Explicaţia sau cel puţin câteva dintre cheile care îi fură 
suficiente lui Diego Alatriste ca să-și facă o idee despre cine și 
ce era în joc îi parveniră prin gura lui Guadalmedina; acesta, 
după ce își petrecuse jumătate din dimineaţă într-un necurmat 
du-te-vino între Casa cu Șapte Hornuri și palat, aducea știri nou- 
noute, deși nu foarte liniștitoare pentru căpitan. 

— În realitate treaba e simplă, rezuma contele. Anglia face tot 
ce poate pentru ca nunta să aibă loc, dar Olivares și Consiliul, 
care este sub influența lui, se grăbesc încet. Măritișul unei 
infante de Castilia cu un principe anglican le pute a pucioasă 
infernală... La cei optsprezece ani ai lui, regele nostru e prea 
tânăr; și, în asta, ca în toate celelalte, se lasă condus de 
Olivares. De fapt, cei din cercul intim cred că favoritul nu 
intenţionează să-și dea aprobarea pentru nuntă decât dacă 
prinţul de Wales se convertește la catolicism. De aceea Olivares 
trage de timp și tot de aceea tânărul Charles s-a hotărât să ia 
taurul de coarne și să ne pună în fața faptului împlinit. 

Alvaro de la Marca lua o gustare așezat la masa acoperită cu 
catifea verde. Era către amiază, se găseau în aceeași încăpere 
unde îl primise în toiul nopţii pe Diego Alatriste, și aristocratul 
mânca pofticios bucăţi de plăcintă de pui stropită cu o juma de 
litru de vin în cană de argint: succesul lui diplomatic și social din 
ziua aceea îi stârnise apetitul. Îl invitase pe Alatriste să i se 
alăture la masă, dar căpitanul refuzase politicos. Rămăsese în 
picioare, sprijinit ușor de perete și privindu-și protectorul cum dă 
gata gustarea. Era pe picior de plecare, cu capa, spada și 
pălăria pe scaunul de lângă el, iar chipul lui nebărbierit purta 
urmele nopții nedormite. 

— Pe cine crede domnia voastră că supără cel mai mult 
această căsătorie? 

Guadalmedina îl privi între două îmbucături. 

— Uf! Pe mulți. Lăsă plăcinta pe farfurie și începu să enumere 
pe degetele lucioase de grăsime. In Spania, Biserica și Inchiziția 
sunt categoric contra. Să mai adăugăm că papa, Franţa, Savoia 
și Veneția ar face orice ca să împiedice alianţa dintre Anglia și 
Spania... Spune-mi, îţi poţi imagina ce s-ar fi întâmplat dacă azi- 
noapte i-aţi fi ucis pe prinţ și pe Buckingham? 

— Război cu Anglia, îmi închipui. 


71 


Contele atacă din nou conţinutul farfuriei. 

— Îţi închipui bine, preciză sumbru. Deocamdată, consemnul 
este ca nimeni să nu pomenească de incident. Prinţul de Wales 
și Buckingham susţin sus și tare că au fost victimele atacului 
unor bandiți de cea mai joasă speţă, iar regele și Olivares se 
prefac a-i crede. După aceea însă, între patru ochi, regele i-a 
cerut favoritului să cerceteze cazul, iar acesta a promis să se 
ocupe personal de afacere. Guadalmedina se opri ca să bea 
vârtos din vin, ștergându-și apoi mustaţa și barbișonul cu un 
enorm șervet alb foșnind de apret. Cunoscându-l pe Olivares, 
sunt sigur că el însuși ar fi putut monta lovitura; deși nu-l cred în 
stare să meargă așa de departe. Armistițiul cu Olanda e pe 
punctul de a fi rupt și ar fi absurd să compromiţi efortul de 
război cu o întreprindere inutilă contra Angliei... 

Contele termină plăcinta, uitându-se distrat la covorul 
flamand atârnat pe perete în spatele interlocutorului său: 
cavaleri asediind un castel și indivizi cu turbane împroșcându-i 
din înaltul crenelurilor cu săgeți și pietre, extrem de furioși. 
Covorul se afla acolo de peste treizeci de ani, de când bătrânul 
general don Fernando de la Marca îl luase ca pradă de război cu 
ocazia ultimei jefuiri a Anvers-ului pe vremurile glorioase ale 
marelui rege Filip al II-lea. Acum, fiul său, Alvaro, mesteca alene 
în faţa lui, cugetând. Apoi îl privi din nou pe Alatriste. 

— Mascaţii aceia care te-au plătit pentru serviciile tale pot fi 
agenţi în slujba Veneţiei, Savoiei, Franţei sau mai știu eu a cui... 
Ești sigur că erau spanioli? 

— Tot atât de spanioli ca domnia voastră și ca mine. Oameni 
de calitate. 

— Lasă calitatea în pace. Aici toată lumea se crede vechi 
creștin, hidalg și cavaler. leri a trebuit să-l dau afară pe 
bărbierul meu, care avea pretenţia să mă bărbierească ţinând 
spada la brâu. Până și lacheii o poartă. Și, întrucât munca este 
un atentat la onoare, nimeni nu mai muncește. 

— Cei de care vă vorbesc erau într-adevăr oameni de calitate. 
Și spanioli. 

— Bun. Spanioli ori ba, până la urmă tot aia e. Parcă nu știi că 
străinii pot cumpăra aici absolut orice cu bani peşin... 
Aristocratul scoase un chicotit amar. In Spania asta a Casei de 
Austria, dragul meu, cu aur îi poţi cumpăra și pe nobil, și pe 
țopârlan. Totul e de vânzare, mai puţin onoarea naţională; ba 


72 


până și cu ea facem pe ascuns contrabandă la prima ocazie. Cât 
despre celelalte, ce să mai spun! Conștiinţa noastră... li aruncă 
o privire căpitanului pe deasupra cănii de argint duse la gură. 
Spadele noastre... 

— Sau sufletele noastre, conchise Alatriste. 

Guadalmedina bău puţin neslăbindu-l din ochi. 

— Așa-i, zise. Mascaţii tăi pot fi la fel de bine în slujba bunului 
nostru papă Grigore al XV-lea. Sfântul Părinte îi detestă pe 
spanioli. 

Marele șemineu din piatră și marmură era stins și soarele 
intrat pe fereastră nu avea putere; însă simpla menționare a 
Bisericii îl făcu pe Diego Alatriste să simtă o fierbințeală 
neplăcută. Imaginea sinistră a lui fray Emilio Bocanegra îi 
traversă din nou memoria ca un spectru. Işi petrecuse noaptea 
văzând-o desenându-se pe tavanul întunecat al camerei de 
serviciu, pe umbrele copacilor de dincolo de geam, pe 
clarobscurul vestibulului; iar lumina zilei nu era suficientă ca s-o 
facă să dispară. Cuvintele lui Guadalmedina o materializau iar, 
ca pe o prevestire funestă. 

— Oricine ar fi ei, continuă contele, scopul lor este limpede: 
să împiedice nunta, să dea o lecţie teribilă Angliei și să ațâţe 
războiul între cele două naţiuni. lar tu, răzgândindu-te în ultima 
clipă, le-ai stricat urzeala. De-acum te-ai licenţiat în arta de a-ţi 
face dușmani, așa că eu în locul tău mi-aș păzi bine pielea. 
Problema e că nu te mai pot proteja. Cu tine aici, m-aș pomeni 
implicat. De-aș fi în locul tău, aș face o lungă călătorie, foarte 
departe... Și, orice ai ști sau bănui, n-o spune nici în confesional. 
Dacă află un preot toate astea, își anină sutana în cui, vinde 
secretul și se îmbogățește. 

— Dar ce se-aude cu englezul?... E salvat? 

Guadalmedina îl asigură că da, bineînţeles. Cu toată Europa la 
curent, englezul se putea considera la fel de bine adăpostit ca în 
blestematul lui de Turn al Londrei. Una era să-l duci cu vorba 
(Olivares și regele erau dispuși să continue a-l ţine pe jăratic, 
copleșindu-l cu atențţii și amăgindu-l cu promisiuni până ce omul 
se va sătura și se va căra învârtindu-se), și alta să nu-i asiguri 
securitatea personală. 

— În plus, continuă contele, Olivares e un mare pișicher și se 
pricepe să improvizeze. Poate chiar să se răzgândească în 
privinţa asta, și regele odată cu el. Ce crezi că i-a spus azi- 


73 


dimineaţă, cu mine de faţă, prinţului de Wales?... Că dacă nu 
obțin dispensă de la Roma și nu i-o pot da pe infantă de 
nevastă, o să i-o dea ca amantă... E teribil Olivares ăsta! Un 
nemernic și jumătate, abil și periculos, isteţ nevoie mare. Și 
Carol este extrem de mulțumit, convins că o ţine deja pe doña 
Maria în braţe. 

— Se știe cum vede ea situaţia asta? 

— Are douăzeci de ani, așa că închipuie-ţi singur. Se lasă 
iubită. Faptul că un eretic cu sânge regal, tânăr și frumos, este 
în stare să facă ce-a făcut pentru ea o sperie și o fascinează în 
același timp. Dar e o infantă de Castilia, așa că protocolul 
veghează cu strășnicie asupra lor. Mă îndoiesc că vor fi lăsaţi 
măcar o clipă singuri, nici ca să zică un „Ave Maria”, darămite 
să-și șoptească vorbe dulci... Intorcându-mă acasă, mi s-a 
năzărit începutul unui sonet: 


Veni Wales, pe infantă s-o pețească, 
năzuind la mâna ei regească, 

biet leopard neștiind că pentru-acel odor 
nu îndrăzneț se cade-a fi, ci răbdător. 


Cum ţi se pare? Álvaro de la Marca îl privi întrebător pe 
Alatriste, care abia dacă zâmbea, amuzat și prudent, ferindu-se 
să se pronunțe. Bun, recunosc, nu-s Lope, pe legea mea. Şi-mi 
închipui că și amicul tău, Quevedo, ar strâmba din nas; dar, fiind 
vorba de versuri de-ale mele, nu-s chiar de lepădat... Dacă o să 
le vezi circulând pe ici pe colo în fiţuici anonime, vei ști de cine 
sunt... În sfârșit - contele bău tot vinul și se ridică, aruncând 
șervetul pe masă. Revenind la chestiunile grave, e sigur că o 
alianţă cu Anglia ne-ar servi de minune contra Franţei; care, 
după protestanți, ba eu aș zice că înaintea lor, e principala 
noastră ameninţare în Europa. Poate că, în timp, se vor dumiri și 
ai noștri și vor celebra nunta; deși, după comentariile private 
făcute atât de rege, cât și de Olivares, tare m-ar minuna una ca 
asta. 

Făcu câţiva pași prin încăpere, se uită din nou la covorul furat 
de tatăl său de la Anvers și se opri, gânditor, în faţa ferestrei. 

— Oricum, continuă el, una era să-l străpungi azi-noapte pe 
un călător anonim care, oficial vorbind, nici nu se afla aici, și 
alta, cu totul alta, să atentezi azi la viaţa nepotului Mariei Stuart, 


74 


oaspetele regelui Spaniei și viitor monarh al Angliei. Momentul a 
trecut. De aceea îmi închipui că mascaţii tăi sunt acum furioși, 
hotărâți să se răzbune. Pe deasupra, nu le convine ca martorii 
să vorbească; și cea mai nimerită metodă de-a amuţi un martor 
este să-i faci de hac... Se întorsese ca să-l privească fix pe 
interlocutor. Ai prins situația? Mă bucur. lar acum, căpitane 
Alatriste, ţi-am acordat prea mult timp și am alte treburi de 
făcut; printre acestea, să-mi termin sonetul. Așa că vezi-ți de 
viața ta. Și Dumnezeu să te aibă în pază. 
e 

Întregul Madrid era într-o sărbătoare continuă, iar curiozitatea 
populară transformase Casa cu Șapte Hornuri într-un pitoresc 
loc de pelerinaj. Grupuri de curioși urcau pe strada Alcalá până 
la biserica și grădina Carmeliţilor Desculţi, adunându-se peste 
drum de reședința ambasadorului englez, unde câţiva alguazili 
țineau fără prea mare convingere la distanţă mulţimea care 
aplauda la trecerea fiecărei călești ce ieșea pe poartă sau se 
întorcea la remizele de trăsuri ale casei. Lumea striga să iasă 
prințul de Wales ca să-l salute; iar către jumătatea dimineţii, 
când un tânăr blond se apropie o clipă de una dintre ferestre, fu 
primit cu o zgomotoasă ovaţie, la care băiatul răspunse cu un 
gest din mână atât de amabil încât imediat își adjudecă simpatia 
gloatei adunate în stradă. Generoasă, afectuoasă, primitoare cu 
cine știa să-i câștige inima, populaţia Madridului avea să-i ofere 
mereu moștenitorului tronului Angliei, pe toată durata lunilor 
petrecute de el la curte, aceleași dovezi de prețuire și de 
bunăvoință. Alta ar fi fost istoria nenorocitei noastre Spanii dacă 
impulsurile populare, cel mai adesea generoase, ar fi avut 
ultimul cuvânt înaintea aridei raţiuni de stat, a egoismului, 
lăcomiei și incompetenței politicienilor, nobililor și monarhilor 
noștri. Cronicarul anonim pune chiar asta în gura aceluiași 
popor, în vechea Cântare a Cidului și nu te poţi opri să nu-i 
rememorezi cuvintele când meditezi la trista istorie a neamului 
nostru, care întotdeauna a dat tot ce avea el mai bun, 
nevinovăția, banii, munca și sângele lui, și a fost atât de rău 
răsplătit: Ce vasal bun ar fi fost, dacă-avea un bun senior. 

Prin urmare, entuziaștii madrileni se adunară cu mic, cu mare 
în dimineaţa aceea ca să-l sărbătorească pe prinţul de Wales, și 
eu însumi eram acolo însoţind-o pe Caridad Lebrijana, care n-ar 
fi înţeles în ruptul capului să piardă un asemenea spectacol. Nu 


75 


știu dacă v-am povestit că Lebrijana avea pe-atunci treizeci sau 
treizeci și cinci de ani și era o andaluză vulgară și frumoasă, 
brună, cu trăsături plăcute și destul farmec încă, cu ochi mari, 
negri și vii, și piept opulent; fusese actriță de comedie vreo 
cinci-șase ani și curvă tot atâţia într-o casă de întâlniri de pe 
strada Huertas. Obosită de asemenea viaţă, imediat ce-i 
apăruseră primele riduri pe la colțul ochilor cumpărase din 
economiile ei Taverna Turcului, din care trăia acum relativ 
decent și bine. Voi adăuga, neîncălcând prin asta niciun secret, 
că Lebrijana era amorezată de stăpânul meu, Alatriste, și că în 
virtutea acestui fapt îi dădea pe veresie atât de-ale gurii, cât și 
bani peșin; și că vecinătatea locuinței căpitanului, care 
comunica prin curte cu ușa din spate a tavernei și a odăiţei 
Lebrijanei, ușura mult întâlnirea lor deloc întâmplătoare și destul 
de frecventă în patul ei. E adevărat că fostul soldat s-a dovedit 
întotdeauna discret în prezenţa mea; însă, când locuiești cu 
cineva, chestiile astea nu pot trece neobservate. Cât despre 
mine, oi fi fost eu doar un băiețandru, și încă din Oñate, dar 
numai tont nu eram. 

Vasăzică, așa cum vă spuneam, în ziua aceea am însoţit-o pe 
Caridad Lebrijana pe străzile Mayor, Montera și Alcalá, până la 
reședința ambasadorului englez, iar acolo am adăstat și noi în 
mulțimea care îl ovaționa pe prinţul de Wales, amestecându-ne 
cu toţi acei gură-cască de toate condiţiile, îmboldiţi de 
curiozitate. Întrucât strada devenise din acest motiv un loc de 
clacă mai zumzăitor chiar decât treptele scării monumentale de 
la San Felipe, sacagiii și vânzătorii de limonadă își strigau 
băuturile, se vindeau pateuri, cornulețe și borcănașe cu pomezi, 
se instalau la gura calului niște birturi ambulante în care cu 
câțiva gologani îți potoleai foamea, cerșeau sărăntocii, se 
vânzoleau servitoarele, pajii și scutierii, se vânturau tot soiul de 
bârfe și de scorneli fabuloase, se disecau în grup întâmplările și 
zvonurile de la palat și erau lăudate aspectul și îndrăzneala 
cavalerească a tânărului prinţ, comentându-se, în special de 
către femei, eleganța, prestanţa și multele calităţi ale persoanei 
sale și ale lui Buckingham. Și, în felul acesta plin de însufleţire, 
foarte spaniol, trecea dimineaţa. 

— Arată grozav! zicea Lebrijana, după ce amândoi l-am văzut 
pe presupusul principe apropiindu-se de fereastră. Talie subţire, 


76 


fineţe, farmec... Or să fie o pereche minunată, el cu infanta 
noastră! 

Și își șterse lacrimile cu colțul broboadei. Ca majoritatea 
zdrobitoare a publicului feminin, era de partea amorezului; și 
asta pentru că îndrăzneala gestului său îi atrăsese simpatia și 
toți considerau afacerea gata încheiată. 

— Păcat că flăcăul ăsta chipeș e eretic. Dar nu-i nimic: treaba 
poate fi aranjată de un confesor care-și știe meseria și de-un 
botez la timp. Buna femeie, în neștiința ei, credea că anglicanii 
sunt ca turcii, că nu-i botează nimeni. Mai mult fac două 
mamele decât două răzbele! 

Și râdea, clătinându-și pieptul acela plin care mă fascina și 
care, într-un anumit fel - pe-atunci îmi venea greu să-mi explic 
de ce -, mă ducea cu gândul la al mamei. Imi amintesc perfect 
senzația pe care mi-o producea decolteul Lebrijanei când se 
apleca să servească la masă, iar bluza insinua, mulate de 
propria lor greutate, volumele acelea mari, brune și pline de 
taină. Deseori mă întrebam ce făcea cu ele căpitanul când mă 
trimitea să cumpăr ceva sau să mă joc pe stradă și rămânea 
singur acasă cu Caridad, iar eu, coborând năvalnic scara și 
sărind treptele câte două, o auzeam pe ea râzând sus foarte 
tare, foarte veselă. 

Stăteam noi acolo aplaudând pe rupte orice figură care se 
apropia de ferestre, când apăru căpitanul Alatriste. Nu era, nici 
pe departe, prima noapte petrecută de el în afara locuinţei, 
drept care eu dormisem butuc, fără vreo neliniște ori presimţire. 
Însă, văzându-l în faţa Casei cu Șapte Hornuri, am intuit că se 
întâmpla ceva nelămurit. Pălăria îi era bine trasă pe ochi, capa 
răsucită oarecum în jurul gâtului și, în ciuda orei înaintate a 
dimineţii, avea obrajii nebărbieriţi: tocmai el care, cu disciplina-i 
de vechi soldat, punea atâta preţ pe înfățișarea sa. Ochii lui 
deschiși la culoare păreau obosiţi și bănuitori în același timp; 
părea a merge prin mulţime cu atitudinea celui care, dintr-un 
moment în altul, se așteaptă la ceva neplăcut. După primele 
cuvinte, păru a se destinde puţin, când l-am asigurat că nimeni 
nu întrebase de el, nici în timpul nopţii, nici de dimineaţă. 
Lebrijana îi spuse același lucru și în privința tavernei: nu tu 
necunoscuți, nu tu întrebări. Apoi, când mă depărtasem niţel, 
am auzit-o întrebându-l încet în ce daravele necurate se vârâse 
iar. M-am întors să mă uit la ei pe furiș, cu urechea ciulită; dar 


77 


Diego Alatriste era din nou tăcut, mulţumindu-se să privească 
ferestrele ambasadorului englez cu o expresie impasibilă. 

Printre curioși se aflau și oameni mai acătării, cu palanchine, 
litiere și carete, ba chiar și vreo două-trei călești cu doamne și 
cu însoţitoarele lor, cu dueñas adică, trăgând cu ochiul din 
spatele perdeluțelor; iar vânzătorii ambulanți dădeau fuga să le 
ofere răcoritoare și alte bunătăţi. Uitându-mă mai bine într- 
acolo, mi s-a părut că recunosc unul dintre vehiculele acelea: 
era de culoare închisă, fără blazon pe portieră, cu două catârce 
bune la ham. Vizitiul sporovăia într-un grup de curioși, așa că m- 
am putut apropia de scăriţa caretei fără să mă împiedice 
careva. lar acolo, chiar lângă gemulețţ, o privire albastră și niște 
zulufi aurii în tirbușon îmi confirmară că inima mea, care bătea 
înnebunită în piept de parcă voia să sară afară, nu se înșelase. 

— La dispoziţia dumneavoastră, am îngăimat cu greu, abia 
stăpânindu-mi vocea. 

N-o să înțeleg niciodată cum, la vârsta fragedă pe care o avea 
atunci Angélica de Alquézar, poate zâmbi cineva așa cum a 
făcut-o ea în dimineaţa aceea în faţa Casei cu Șapte Hornuri. Un 
surâs lent, foarte lent, de dispreţ și de nesfârșită înțelepciune în 
același timp. Unul dintre acele zâmbete pe care nicio fată n-a 
avut timp să le înveţe în viaţa ei, ci sunt înnăscute, plămădite 
din luciditatea și privirea aceea pătrunzătoare ce sunt 
patrimoniul exclusiv al femeilor; rod al nesfârșitelor veacuri de 
când ele, în tăcere, îi văd pe bărbaţi comiţând tot felul de 
tâmpenii. Eu eram pe atunci mult prea tânăr ca să ghicesc cât 
de prostănaci suntem, prin comparaţie, noi, bărbaţii, și câte se 
pot învăța din ochii și zâmbetul femeilor. De multe necazuri din 
viaţa mea de adult aș fi fost scutit dacă aș fi dedicat mai mult 
timp acestui studiu. Dar nimeni nu se naște învăţat; și adesea, 
când te-ai dumirit în sfârșit și ai priceput lecţia, e prea târziu ca 
aceasta să-ţi mai folosească la ceva. 

Fapt e că mica domnișoară blondă, cu ochii ca văzduhul senin 
și rece al Madridului iarna, a zâmbit recunoscându-mă; ba chiar 
s-a aplecat ușor către mine în foșnetul de mătase al rochiei, în 
timp ce sprijinea o mână delicată și albă de rama ferestruicii. Eu 
mă găseam lângă scara caretei micii mele doamne, iar euforia 
dimineţii și atmosfera cavalerească a situaţiei făceau să-mi 
sporească îndrăzneala. Mai contribuia la aceasta și faptul că în 
ziua aceea eram destul de bine îmbrăcat, graţie unui pieptar 


78 


maro închis și unor vechi pantaloni până la genunchi aparţinând 
căpitanului Alatriste, pe care aţa și acul harnicei Caridad 
Lebrijana le ajustaseră pentru mine, făcându-le ca noi. 

— Azi nu e noroi pe stradă, zise, și vocea ei mă înfioră până în 
creștetul capului. 

Avea un ton liniștit și seducător, câtuși de puţin copilăresc. 
Aproape prea grav pentru vârsta ei. Unele doamne foloseau 
acest ton, adresându-li-se amorezilor, în reprezentațiile populare 
de prin pieţe și în comediile din teatrele în aer liber numite 
corrales. Insă Angélica de Alquézar - căreia încă nu-i știam 
numele - nu era actriţă, ci doar o copilă. Nimeni n-o învățase să 
adopte ecoul acela obscur, acel mod de a pronunţa cuvintele 
astfel încât să te facă să te simţi bărbat, și nu unul oarecare, ci 
singurul pe o rază de o mie de leghe jur-împrejur. 

— Nu e noroi, am repetat, nemaifiind în stare nici să gândesc 
ce spun. Şi-mi pare rău, fiindcă asta mă împiedică, poate, să vă 
slujesc din nou. 

Odată cu ultimele cuvinte mi-am dus mâna la inimă. 
Recunoașteţi, cel puţin, că am știut să mă port și că răspunsul 
meu galant și gestul erau la înălţimea domnișoarei și a 
împrejurărilor. Așa a fost, negreșit, fiindcă în loc să nu mă mai 
bage în seamă, ea mi-a zâmbit iar. lar eu am fost băiatul cel mai 
fericit, mai cavaler și mai hidalg din lume. 

— E pajul de care v-am vorbit, zise ea atunci, adresându-i-se 
cuiva care ședea lângă ea, în interiorul caretei, și pe care nu-l 
puteam vedea, îl cheamă lñigo și locuiește pe Strada 
Archebuzei. Se întorsese din nou spre mine, care o priveam cu 
gura căscată, uluit că fusese în stare să-mi rețină numele. Cu un 
căpitan, așa-i?... Un anume căpitan Batiste, sau Eltriste. 

O mișcare se făcu simțită în penumbra interiorului caretei și 
întâi o mână cu unghii murdare, apoi un braţ îmbrăcat în negru 
apărură din spatele fetei și se sprijiniră de rama ferestruicii. 
Urmară o capă tot neagră și un pieptar cu însemnul roșu al 
ordinului de Calatrava; în sfârșit, peste un guler mic și prost 
scrobit apăru figura unui bărbat având între patruzeci și ceva și 
cincizeci de ani, cu cap rotund, cu un păr urât, rar, la fel de tern 
și de cenușiu ca mustaţa și bărbuţa lui. Totul la el, în pofida 
îmbrăcăminţii solemne, degaja o nedefinită senzație de 
vulgaritate de cea mai joasă speţă; trăsăturile ordinare și 
antipatice, gâtul gros, nasul puţin înroșit, mâinile neînagrijite, 


79 


felul în care mișca din cap și mai ales privirea arogantă și 
vicleană de meseriaș îmbogăţit, cu influenţă și putere, îmi 
produseră un sentiment neplăcut la gândul că omul acela 
împărțea careta și poate avea în comun legături familiale cu 
bălaia tinerică de care eram îndrăgostit. Dar lucrul cel mai 
neliniștitor a fost ciudata scăpărare din ochii lui; expresia de ură 
și de mânie pe care am văzut-o apărând în ei când fata a 
pronunţat numele căpitanului Alatriste. 


80 


e 7 o 


Promenada de la Prado 


A doua zi era duminică. Începu cu o mare sărbătoare și fu cât 
pe ce să se termine cu o tragedie pentru Diego Alatriste și 
pentru mine. Dar să nu anticipăm. Partea festivă a zilei consta în 
așa-numita rúa pe care, în așteptarea prezentării oficiale în faţa 
curții și a infantei, regele, don Filip al IV-lea, a poruncit-o în 
onoarea iluștrilor săi oaspeți. Pe vremea aceea se numea hacer 
la rúa, plimbarea tradiţională pe care tot Madridul o făcea în 
caleașcă, pe jos sau călare, fie doar pe parcursul Străzii Mari, 
între Santa Maria de la Almudena, treptele din San Felipe și 
Puerta del Sol, fie continuând până la grădinile ducelui de 
Lerma, Mănăstirea leronimilor și Prado. În ce privește Strada 
Mare, ea era drum de trecere obligatoriu din centrul orașului 
până la Palatul Regal și locul argintarilor, aurarilor și al 
prăvăliilor elegante; de aceea, la căderea serii, se umplea de 
carete cu doamne și de cavaleri împăunându-se care mai de 
care prin faţa lor. Cât despre El Prado de San Jerónimo, plăcut în 
zilele de iarnă însorite și în serile de vară, era un loc plin de 
copaci și de verdeață, cu douăzeci și trei de fântâni, multe 
garduri vii, livezi și o alee cu plopi străbătută de călești, rădvane 
și plimbăreţi prinși în conversații însuflețite. De asemenea, era 
locul potrivit pentru întâlniri prietenești sau galante, oferind 
ascunzători pentru perechile tăinuite; pot spune că și cele mai 
simandicoase personaje ale curţii veneau cu plăcere acolo, 
bucurându-se de peisaj. Insă acela care a explicat cel mai bine, 
câţiva ani mai târziu, ce însemna hacer la rúa a fost don Pedro 
Calderón de la Barca, într-una din comediile sale: 


Dimineața mă voi afla, 
să te văd, la biserica ta; 
după-amiaza, de vei ieși, 
la promenadă te voi întâlni; 
la Prado voi merge pe seară, 
81 


aproape de careta-ți ușoară; 
apoi, pe strada ferită, 
șopti-voi la fereastra zăbrelită. 
Astfel. mesă, Prado, plimbare, 
rua, grilaj, Strada Mare 

sunt a iubirii recapitulare. 


Nu exista, prin urmare, loc mai potrivit ca acela, pentru ca 
monarhul nostru, al Patrulea Filip, galant cum era în anii 
tinereţii, să hotărască a organiza acolo prima întâlnire de la 
distanță, oficioasă, nu oficială, între sora lui, infanta, și 
cutezătorul pretendent englez. Totul trebuia să decurgă, 
desigur, conform protocolului curții spaniole, ale cărui reguli și 
tipicuri erau atât de stricte încât îi impuneau dinainte familiei 
regale tot ce avea de făcut în fiecare moment al zilei, anului și 
anilor vieţii ei. Nu este de mirare, așadar, că vizita neașteptată a 
ilustrului aspirant la starea de cumnat a fost folosită de monarh 
ca pretext pentru a încălca eticheta rigidă a Palatului și a 
improviza serbări și promenade. Lumea se puse pe treabă și 
organiză o plimbare cu caleștile la care luă parte tot ce însemna 
ceva la curte; iar populația Madridului rămase cu gura căscată, 
entuziasmată de acea exhibiţie cavalerească măgulind atât de 
mult orgoliul naţional și care, fără doar și poate, englezilor li se 
păru uluitoare, incredibilă. Fără îndoială, când viitorul Carol I s-a 
interesat de posibilitatea de a-și saluta viitoarea logodnică, chiar 
și cu un Simplu bună seara, contele de Olivares și restul 
consilierilor spanioli s-au privit cu gravitate înainte de a-i 
comunica Alteţei Sale, cu multă dibăcie diplomatică și mari 
întorsături de frază, că paște, murgule, iarbă verde! Nimeni, nici 
măcar un principe de Wales, care de altfel nu fusese încă 
prezentat oficial, nu-i putea vorbi infantei doña Maria, nici nu se 
putea apropia de ea sau de oricare altă doamnă din familia 
regală. Cu toată deferenţa, se vor vedea doar în treacăt și cu 
asta basta. 

Eu însumi am căscat gura pe stradă cu liota nesfârșită de 
curioși și recunosc că spectacolul a fost o culme a galanteriei și 
fineţei, cu crema Madridului îmbrăcată de-ţi lua ochii; însă, în 
același timp, din cauza acelui incognito oficial al vizitatorilor 
noștri, toată lumea s-a purtat cu o extremă naturaleţe, de parcă 
nu știa despre cine e vorba. Prinţul de Wales, Buckingham, 


82 


ambasadorul englez și contele de Gondomar, reprezentantul 
nostru la Londra, se aflau într-o caleașcă închisă la poarta 
Guadalajara - o caleașcă invizibilă, pentru că era cu desăvârșire 
interzis să o aclami sau să o arăţi măcar - și de acolo Carol a 
văzut trecând prima dată caleștile care duceau la plimbare 
familia regală. Într-una din ele, alături de foarte frumoasa 
noastră regină de douăzeci de ani, doña Isabel de Bourbon, 
prinţul a văzut-o pentru întâia oară pe infanta doña Maria, care, 
în plină tinerețe, arăta superb, blondă, dulce și discretă, într-o 
rochie de brocart sclipitor, legată la braţ cu o panglică albastră, 
așa cum se convenise dinainte pentru a putea fi recunoscută de 
pretendentul ei. Parcurgând dus-întors Strada Mare și Prado, 
caleașca a trecut de trei ori în seara aceea pe lângă cea a 
englezilor; și deși prinţul n-a putut zări decât niște ochi albaștri 
și un păr auriu împodobit cu pene și pietre scumpe, zice-se că s- 
ar fi îndrăgostit lulea de infanta noastră. Și, așa o fi fost, 
probabil, fiindcă în următoarele cinci luni a rămas la Madrid, 
pețind-o și răspeţind-o, pe când regele îl cinstea ca pe un frate, 
iar contele de Olivares îl tot amâna și-l ducea cu zăhărelul, cu 
cea mai aleasă diplomaţie din câte se pot închipui. Partea bună 
a fost că, atâta timp cât au existat speranţe de nuntă, englezii 
au aplicat un fel de armistițiu în îndeletnicirea lor de căpetenie: 
aceea de a ne scoate din minţi atacându-ne galioanele din Indii, 
cu piraţii, corsarii, amicii lor olandezi și mama dracului care i-a 
fătat; așa că la ceva tot a servit povestea aia. 
e 

Neascultând de povețele contelui de Guadalmedina, căpitanul 
Alatriste nici n-a fugit din Madrid, nici n-a vrut să se ascundă de 
nimeni. V-am povestit deja în capitolul anterior că în dimineaţa 
când Madridul a aflat de venirea prinţului de Wales, căpitanul a 
apărut și el plimbându-se chiar prin fața Casei cu Șapte Hornuri; 
ba mai mult, am avut ocazia să-l întâlnesc în mulţimea de pe 
Strada Mare cu ocazia celebrei rua din duminica aceea, uitându- 
se gânditor la caleașca englezilor. E adevărat însă că își lăsase 
mult borul pălăriei peste ochi și se înfofolise bine în capă 
mascându-și chipul. Pe cât era de politicos și de viteaz, pe atât 
știa să fie discret cu acele însușiri. 

Deși nu-mi pomenise nimic de aventura cu pricina, eu 
simţeam că ceva se petrece. În noaptea următoare mă trimisese 
să dorm într-una din odăile de jos ale Lebrijanei, sub pretextul 


83 


că trebuia să primească pe cineva pentru niște afaceri. Dar apoi 
am aflat că și-a petrecut toată noaptea treaz, cu două pistoale 
încărcate, cu spada și pumnalul lung la îndemână. Totuși, nu se 
întâmplase nimic; abia la crăpatul zorilor putuse să adoarmă 
liniștit. Așa l-am găsit când m-am întors dimineaţa: cu opaițul 
sfârâind fără ulei, trântit îmbrăcat pe pat, cu hainele boţite și cu 
armele alături, respirând tare și ritmic pe gura întredeschisă, cu 
o expresie încăpăţânată și încruntată. 

Căpitanul Alatriste era fatalist. Probabil că starea lui de vechi 
soldat - luptase în Flandra și pe Mediterana, după ce fugise de 
la școală ca să se înroleze ca paj și toboșar la treisprezece ani - 
întipărise în el felul acela de a accepta riscul, neplăcerile, 
neliniștile și necazurile unei vieţi grele, crunte, cu stoicismul 
celui care s-a obișnuit să nu aștepte altceva de la ea. Caracterul 
lui putea fi lesne descris cu ajutorul acelei definiţii date ceva 
mai târziu spaniolilor de mareșalul francez Grammont: Curajul le 
este aproape înnăscut, ca și răbdarea în încercări și încrederea 
în momentele adverse... Domnii soldați nu prea se miră de 
nenorociri, ci se mângâie cu nădejdea unei îndreptări grabnice a 
situației. Sau de o franţuzoaică, Madame d'Aulnoy, când spune: 
Îi vezi expuși vremii rele, mizeriei. și, în pofida acestora, mai 
curajoși, mai semeți și mai orgolioși decât în bogăție și belșug. 
Pe cuvânt că toate astea sunt adevărate; iar eu, care am 
cunoscut vremurile acelea, ba încă și pe cele mai rele de după, 
pot depune mărturie. În ce-l priveşte pe Diego Alatriste, semeţia 
și orgoliul le avea pe dinăuntru și se manifestau doar în tăcerile- 
i încăpăţțânate. V-am mai spus că, spre deosebire de mulţimea 
spadasinilor și bătăușilor care își răsuceau mustata și vorbeau 
cât mai gălăgios pe străzile și în toate locurile de clacă ale 
Curții, pe el nu l-am auzit niciodată grozăvindu-se cu amintirile 
lungii lui vieţi militare. Însă, uneori, vechii camarazi de arme 
strânși în jurul unor stacane cu vin se refereau la el în istorisiri 
pe care le ascultam lacom; pentru că, la vârsta-mi fragedă, 
Diego Alatriste era înlocuitorul acelui tată pe care îl pierdusem 
onorabil în războaiele regelui, stăpânul nostru: unul dintre 
bărbaţii aceia scunzi, duri și daţi naibii, pe care i-a produs cu 
atâta generozitate Spania spre binele și răul ei, și la care se 
referea Calderón - stăpânul meu Alatriste, veșnică fie-i 
pomenirea, să nu se supere de acolo unde este că îl citez atât 


84 


de des pe don Pedro Calderón în locul dragului său Lope - 
scriind: 


... Suferă chinuri de nespus, 

plătiți când mai rău, când mai bine. 
Deși semeți, știu să se domine. 

De orice teamă ei sunt mai presus. 
Înfruntă urgia cu inimi senine, 

dar nu admit să le vorbești de sus. 


Îmi amintesc un episod care m-a impresionat în mod deosebit, 
mai ales pentru că punea în evidenţă felul de a fi al căpitanului 
Alatriste. Juan Vicuña, care fusese sergent cavalerist în 
momentul dezastrului unităţilor noastre /os tercios la dunele din 
Nieuport - vai de mamele care au avut fii acolo! -, a descris de 
mai multe ori, ajutându-se cu bucăţi de pâine și cu căni de vin 
de pe masa Tavernei Turcului, înfrângerea suferită de spanioli. 
El, tatăl meu și Diego Alatriste făcuseră parte din fericiţii care au 
apucat să vadă înserarea acelei zile cumplite; ceea ce nu se 
poate spune despre cei 5 000 de compatrioți ai noștri, inclusiv 
150 de comandanţi și căpitani, care și-au vândut scump pielea 
în faţa olandezilor, englezilor și francezilor. Aceștia, deși 
obișnuiau să se bată și între ei, nu pierdeau nicio ocazie să se 
alieze când era vorba să ne-o tragă bine. La Nieuport, treaba le- 
a ieșit de minune: murise generalul don Gaspar Zapena și 
căzuseră prizonieri amiralul de Aragón și alţi mari șefi. Când 
trupele noastre se aflau deja în debandadă, Juan Vicuña, având 
toți ofițerii lui morţi și o rană urâtă la braţul pe care avea să și-l 
piardă cangrenat după alte câteva săptămâni, se retrăsese cu 
compania lui decimată și cu resturile trupelor străine aliate. Și 
povestea Vicuña că, privind pentru ultima oară în urmă, înainte 
de a fugi în goana calului, văzuse cum veteranul Tercio Viejo de 
Cartagena - din rândurile căruia făceau parte tatăl meu și 
Alatriste - încerca să părăsească demn câmpul de bătălie 
semănat cu cadavre, prin mulţimea dușmanilor care îl secerau 
cu focuri de archebuză, muschetă și artilerie. Erau acolo morţi, 
oameni în agonie și fugari cât vedeai cu ochii, povestea Vicuña. 
Și, în plin dezastru, sub soarele orbitor care scăpăra pe dunele 
de nisip, luptând cu vântul puternic și cu trâmbele de fum și de 
colb, companiile bătrânului Tercio, împănate de sulițe, înaintând 


85 


în careu în jurul flamurilor sfârtecate de mitralii, scuipând foc pe 
toate cele patru laturi, se retrăgeau foarte încet, mereu în 
formaţie, imperturbabile, strângându-și rândurile după fiecare 
breșă deschisă de artileria dușmană, care nu îndrăznea să se 
apropie. Când făceau câte o pauză, soldaţii discutau calm cu 
ofițerii lor, apoi își reluau marșul continuând să se bată, teribili 
până și în înfrângere: închiși ermetic și senini de parcă 
participau la o defilare, în ritmul marcat de bătaia lentă a 
tobelor. 

— EI Tercio de Cartagena a ajuns la Nieuport la căderea 
nopţii, încheie Vicuña, apucând cu singura lui mână ultimele 
bucăți de pâine și ultimele căni rămase pe masă. Tot așa, la pas, 
fără grabă: șapte sute, din cei o mie o sută cincizeci de oameni 
care începuseră bătălia... Lope Balboa și Diego Alatriste veneau 
cu ei, negri de praf de pușcă, însetaţi, extenuaţi. Se salvaseră 
pentru că nu rupseseră rândurile, ci își păstraseră sângele rece 
în toiul dezastrului general. Și știți domniile voastre ce mi-a 
răspuns Diego Alatriste când m-am repezit să-l îmbrățișez, 
felicitându-l că scăpase cu viață?... Păi m-a privit cu ochii ăștia 
ai lui, îngheţaţi ca blestematele de canale olandeze, și mi-a zis: 
„Eram prea obosiţi ca să fugim”. 

e 

Nu l-au căutat noaptea, așa cum se aștepta, ci pe înserat și 
într-un fel aproape oficial. Cineva bătu la ușă, și, când am 
deschis, m-am pomenit faţă în față cu figura aspră a 
locotenentului de alguazili Martin Saldaña. Avea cu el poterași 
pe care îi semănase pe scară și în curtea interioară - am 
numărat vreo șase -, din care unii cu spada goală în mână. 

Saldaña intră singur, înarmat până în dinţi, și închise ușa în 
urma lui, cu pălăria pe cap și cu spada în teacă. Alatriste, fără 
haină, se ridicase și aștepta în mijlocul camerei. In momentul 
acela își lua mâna de pe daga pe care o trăsese imediat lângă el 
auzind bătăile în ușă. 

— Pe Dumnezeul meu, Diego, că mult îmi ușurezi tu treaba, 
zise Saldaña, prost dispus, făcându-se că nu vede cele două 
pistoale cu cremene puse pe masă. Te puteai cărăbăni din 
Madrid, măcar. Sau te puteai muta altundeva. 

— Nu pe tine te aşteptam. 

— Cred și eu că nu pe mine. Saldaña aruncă în sfârșit o scurtă 
privire pistoalelor, făcu câţiva pași prin încăpere, își scoase 


86 


pălăria și o puse peste ele, acoperindu-le. Deși pe cineva tot 
așteptai. 

— Ce se presupune c-am făcut? 

Eu mă aflam în ușa celeilalte odăi, neliniștit de ce se 
petrecea. Saldaña mă privi scurt, apoi se întoarse spre căpitan. 
Fusese și el prieten cu tata, în Flandra. 

— Să mă trăsnească Sfântul dacă știu, îi spuse căpitanului. 
Ordinele mele sunt să te umflu sau să te omor dacă opui 
rezistenţă. 

— De ce sunt acuzat? 

Locotenentul de alguazili dădu din umeri, evaziv. 

— Nu ești acuzat. Cineva vrea să-ţi vorbească. 

— Cine a dat ordinul? 

— Asta nu te privește. Mi l-au dat și gata. Se uita din nou la el 
plictisit, de parcă l-ar fi învinovăţit că a fost pus în situaţia aceea 
nedorită. Poţi să-mi spui și mie ce se-ntâmplă, Diego? Nici nu-ţi 
trece prin cap în ce rahat te-ai băgat. 

Alatriste îi oferi un zâmbet strâmb, fără pic de umor. 

— M-am mulţumit să accept trebușoara pe care mi-ai 
recomandat-o. 

— Atunci blestemată fie ea și naiba să mă ia și pe mine! 
Saldaña scoase un lung suspin de neplăcere... Să moară mortu’ 
dacă cei ce te-au folosit par mulţumiţi de rezultate. 

— Află că era prea murdară, Martin. 

— Murdară?... Și ce-i cu asta? Nu-mi amintesc să fi făcut o 
trebușoară curată în ultimii treizeci de ani. Cred că nici tu. 

— Era prea murdară chiar și pentru noi. 

— Incetează. Saldaña își ridică mâinile, opunându-se tentaţiei 
de a afla mai multe. Nu vreau să știu nimic. În vremurile astea, a 
ști mai mult e mai rău decât a ști mai puţin... Îl privi iar pe 
Alatriste, stingherit și hotărât în același timp. Vii de bunăvoie 
sau nu? 

— Ce-mi rămâne de făcut? 

Saldaña se gândi puţin. Posibilităţi nu prea existau. 

— Bun, ce să-ţi spun, conchise. Pot rămâne aici până te 
descurci tu cu ăi de-afară... Nu-s ei mari spadasini, dar îs șase; 
și mira-m-aș să poţi ajunge în stradă, chiar și tu, fără vreo două 
drăgălașe de spintecături și cel puţin o împușcătură. 

— Și drumul? 


87 


— În caretă zăvorâtă, deci n-ai nicio șansă. Trebuia să-ţi fi luat 
tălpășiţa înainte de-a veni noi să te umflăm, omule. Ai avut timp 
berechet s-o faci. Privirea pe care i-o aruncă Saldaña căpitanului 
era încărcată de reproș. Să ard în focul gheenei dacă mă 
aşteptam să te găsesc aci! 

— Unde mă duci? 

— Nu pot să-ţi spun. Și-așa am vorbit mai mult decât se 
cuvine. Eu rămăsesem în ușa celeilalte odăi, foarte tăcut și 
nemișcat, și locotenentul de alguazili se uită la mine a doua 
oară. Vrei să mă ocup eu de băiat? 

— Nu, lasă-l. Alatriste nici nu mă privi măcar, cufundat în 
gândurile lui. O să aibă grijă de el Lebrijana. 

— Cum vrei. Plecăm? 

— Zi-mi unde mergem, Martin. 

Celălalt scutură din cap, ursuz. 

— Ți-am zis că nu pot. 

— Nu la temniţa municipală, nu? 

Tăcerea lui Saldaña fu grăitoare. Atunci am văzut desenându- 
se pe chipul căpitanului Alatriste strâmbătura aceea care uneori 
îi ţinea loc de zâmbet. 

— Trebuie să mă omori? întrebă senin. 

Saldaña negă din nou din cap. 

— Nu. Îţi dau cuvântul meu că ordinele sunt să te aduc viu, 
dacă nu te opui. C-oi mai ieși tu de-acolo de unde te duc, asta-i 
altă poveste... Dar atunci n-ai să mai fii problema mea. 

— Dacă nu le-ar păsa de tămbălău, mi-ar fi făcut felul chiar 
aici. Alatriste își duse arătătorul mâinii drepte la grumaz, 
imitând mișcarea unui cuțit. Te-au trimis fiindcă vor proceduri 
legale... Arestat, interogat, pare-se că eliberat apoi, după carei 
se pierd urmele. Și între timp câte se pot întâmpla... 

Fără ocolișuri, Saldaña se arătă de acord. 

— Așa cred și eu, zise, obiectiv. Mă mir că n-au apărut 
acuzaţiile, fiindcă, adevărate sau false, îs lucrul cel mai ușor de 
montat din lume. De fapt, ordinele mele erau să nu schimb 
niciun cuvințel cu tine. Nici să te trec în condicuța mea cu 
arestaţi... Fir-ar să fie! 

— Lasă-mă să iau o armă, Martin. 

Locotenentul de alguazili se uită la Alatriste cu gura căscată. 

— Nici nu-ncape vorbă, zise, după o lungă pauză. 


88 


Cu o încetineală deliberată, căpitanul scosese cuțitul scurt de 
parlagiu și i-l arăta. 

— Numai ăsta. 

— Eşti nebun. Mă crezi un imbecil? 

Alatriste făcu un gest de negaţie. 

— Vor să mă asasineze, zise cu simplitate. Asta nu-i prea grav 
în meseria noastră; se-ntâmplă, mai devreme ori mai târziu. Dar 
nu-mi place să le ușurez munca - din nou apăru strâmbătura 
semănând a zâmbet. Îţi jur că n-o să-l folosesc contra ta. 

Saldaña își scărpină barba de vechi soldat. Tăietura acoperită 
de aceasta, mergând de la gură până la urechea dreaptă, i-o 
făcuseră olandezii cu ocazia asediului orașului Ostende, la 
asaltul asupra redutelor Calului și Cortinei. Printre camarazii lui 
din acea zi și din altele se număra și Diego Alatriste. 

— Nici împotriva vreunuia dintre oamenii mei, zise Saldaña în 
sfârșit. 

— Mă jur. 

Locotenentul de alguazili mai șovăi câteva clipe. Până la urmă 
se întoarse cu spatele înjurând printre dinţi, pe când căpitanul 
ascundea cuțitul măcelăresc în carâmbul unei cizme. 

— Pe toţi dracii, Diego, făcu Saldaña, nerăbdător. Haidem 
odată. 

e 

Plecară fără alte cuvinte. Căpitanul nu vru să-și ia capa, ca să 
se simtă mai liber în mișcări, iar Martin Saldaña fu de acord. ÎI 
lăsă să-și pună și pieptarul din piele de bivol peste cel de stofă. 
„Te va apăra de frig”, mormăise veteranul locotenent zâmbind 
în barbă. In ce mă privește, n-am rămas acasă, nici nu m-am 
dus la Caridad Lebrijana. De cum au coborât scările, fără să mă 
mai gândesc de două ori, am înșfăcat pistoalele de pe masă și 
spada atârnată în cui și, învelindu-le pe toate în capă, am luat 
bocceaua sub braţ și am tulit-o după ei. 

Se înserase bine; abia dacă mai dăinuia o lumină difuză prin 
care se profilau acoperișuri și clopotniţe, înspre malurile râului 
Manzanares și Palatul Regal. Și iac-așa, pe când se îngâna ziua 
cu noaptea și umbrele se înstăpâneau încet-încet pe străzi, am 
mers urmărind de departe careta, închisă și trasă de patru 
catări, în care Martin Saldaña și poterașii lui îl duceau pe 
căpitan. Trecură prin faţa Colegiului Companiei lui lisus, în josul 
străzii Toledo, și prin Piaţa Orzului, neîndoios ca să ocolească 


89 


drumurile prea umblate, cotiră spre delușorul fântânii Rastro 
înainte de a o lua din nou la dreapta, aproape în afara orașului; 
foarte aproape de drumul mare spre Toledo, de zahana și de un 
loc vechi, fost cimitir maur, de unde i se trăgea numele foarte 
de rău augur de Portiţa Sufletelor. Loc care, din pricina istoriei 
lui macabre și la o oră atât de funestă, nu era deloc prea 
încurajator. 

Se opriră când cădea deja noaptea, în faţa unei case arătând 
jalnic, cu două ferestre mici și o intrare lată ce s-ar fi potrivit mai 
bine unui grajd decât unei clădiri de locuit; de bună seamă 
fusese sau încă era un han pentru cărăuși și geambași. l-am 
observat, gâfâind, ascuns lângă borna de protecţie a unui colț 
de stradă, cu bocceaua mea sub braţ. Astfel l-am văzut 
coborând pe Alatriste, resemnat și liniștit, înconjurat de Martin 
Saldaña și de oamenii lui; după care i-am văzut ieșind fără 
căpitan, urcând în vehicul și plecând cu toţii. Treaba aceea nu 
mi-a plăcut defel fiindcă nu știam cine și câţi erau înăuntru. Să 
mă apropii nu se putea, căci riscam la sigur să fiu prins. Așa că, 
plin de gânduri negre, însă răbdător cum trebuie să fie - l-am 
auzit spunând asta chiar pe căpitan - un adevărat războinic, m- 
am sprijinit cu spatele de zid până m-am confundat cu el și cu 
întunericul și m-am pus pe așteptat. Recunosc că mi-era frig și 
frică. Dar eram fiul lui Lope Balboa, soldat merituos al regelui, 
mort în Flandra. Și nu-l puteam părăsi pe prietenul tatălui meu. 


90 


e B o 


Portita Sufletelor 


Părea să fie un tribunal, iar Diego Alatriste nu se îndoi nici 
măcar o clipă că asta și era. Lipsea unul din mascaţi, bărbatul 
trupeș care dorise să curgă foarte puțin sânge, numai strictul 
necesar. insă celălalt, cel cu capul rotund și părul urât și rar, era 
acolo, cu aceeași mască pe figură, așezat în spatele unei mese 
lungi pe care se aflau un candelabru aprins și ustensile de scris: 
pene, hârtie și călimară. Aspectul lui neplăcut și atitudinea-i 
ostilă ar fi părut cele mai neliniștitoare din lume, dacă altcineva, 
mult mai îngrijorător, n-ar fi stat lângă el la masă, fără mască și 
cu mâinile ieșindu-i ca niște șerpi osoși din mânecile largi ale 
sutanei: fray Emilio Bocanegra. 

Alte scaune nu erau, așa că Alatriste rămase în picioare pe 
când era interogat. Era vorba, într-adevăr, de un interogatoriu în 
toată regula, domeniu în care călugărul dominican se afla în 
elementul lui. Era limpede că spumega de furie; ceva neavând 
nimic în comun cu mila creștinească. Lumina pâlpâitoare a 
candelabrului îi schimonosea obrajii supţi, prost bărbieriţi, pe 
când ochii îi scăpărau de ură ţintuindu-l pe căpitan. Omul acela 
întreg, de la felul cum punea întrebările până la cea mai 
neînsemnată din mișcările lui, era ameninţare pură; încât 
Alatriste privi împrejur, întrebându-se unde o fi banca de tortură 
pe care, peste câteva momente, va fi întins și schingiuit. Fu 
surprins că Saldaña se retrăsese cu zbirii lui, iar acolo nu se 
vedeau oameni înarmaţi. Aparent, nu erau decât mascatul, 
călugărul și el. Simţea ceva ciudat, o notă discordantă în toată 
daravera aceea. Ceva nu mergea ca lumea. Sau nu era ce părea 
a fi. 

Întrebările inchizitorului și ale însoţitorului său, care din când 
în când se apleca peste masă ca să înmoaie pana în călimară și 
să noteze vreo observaţie, se prelungiră preţ de jumătate de 
oră; la capătul ei, căpitanul putu evalua mai exact situaţia și 
înţelege de ce se afla acolo, viu și în stare să-și miște limba în 

91 


gură pentru a articula sunete, și nu omorât ca un câine și 
aruncat pe un morman de gunoi. Ceea ce îi preocupa îndeosebi 
pe anchetatorii lui era ce anume povestise el și cui. Multe 
întrebări se învârteau în jurul rolului jucat de Guadalmedina în 
noaptea celor doi englezi și ţinteau să scoată la lumină cum de 
fusese implicat contele și cât știa din desfășurarea faptelor. 
Inchizitorii demonstrară de asemenea un interes special în a afla 
dacă mai era cineva la curent și numele celor care ar putea 
deţine detalii despre afacerea atât de compromisă de Diego 
Alatriste. În ce-l privește, căpitanul rămase stăpân pe sine, 
nerecunoscând nimic și pe nimeni, și susținu că intervenţia lui 
Guadalmedina fusese întâmplătoare; deși interlocutorii lui 
păreau convinși de contrariul. Fără îndoială, gândi căpitanul, 
aveau pe cineva la Palatul Regal, care îi informase de acel du- 
te-vino al contelui în zorii și în dimineaţa imediat următoare 
înfruntării din fundătură. Oricum, susţinu cu tărie că nici Alvaro 
de la Marca, nici altcineva nu știa de întrevederea lui cu cei doi 
mascaţi și cu dominicanul. Răspunsurile lui constau, în 
majoritatea lor, din monosilabe, înclinări sau negări din cap. 
Pieptarul din piele de bivol îi ţinea prea cald; sau poate nu era 
decât efectul stării lui de spirit când privea împrejur, bănuitor, 
întrebându-se de unde or să apară călăii care pesemne că erau 
ascunși, gata să se năpustească la el și să-l conducă legat 
fedeleș în anticamera infernului. Avu loc o pauză, timp în care 
mascatul scria cu litere foarte regulate și corecte, de copist sau 
de secretar, iar călugărul își concentra asupra lui Alatriste 
privirea aceea hipnotică și febrilă, în stare să-l facă să pălească 
până și pe cel mai temerar dintre oameni. Răstimp în care 
căpitanul se întrebă dacă nimeni n-avea să-l întrebe care au fost 
motivele ce l-au făcut să devieze spada italianului. Pe cât părea, 
pe nimeni nu interesa câtuși de puţin punctul său personal de 
vedere. Și, chiar atunci, ca și cum era în stare să citească 
gândurile, fray Emilio Bocanegra își mișcă mâna pe masă și o 
lăsă iar imobilă, sprijinită pe lemnul negru, cu degetu-i livid 
arătând spre căpitan. 

— Ce îl face pe un om să părăsească tabăra Domnului ca să 
treacă la dușman, în rândurile păgâne ale ereticilor? 

Era culmea, gândi Diego Alatriste, să numești tabără a 
Domnului pe cea formată din tine însuţi, copistul cu mască și 
acel sinistru spadasin italian. În alte împrejurări ar fi rânjit ca de 


92 


o glumă bună, dar atunci nu era momentul. Așa că se mulțumi 
să înfrunte fără să clipească privirea dominicanului; ba și pe a 
celuilalt, care terminase cu scrisul și se uita la el cu o lipsă 
totală de simpatie prin găurile măștii. 

— Nu știu, zise căpitanul. Poate faptul că unul din ei, în 
primejdie de moarte, n-a cerut milă pentru sine, ci pentru 
camaradul lui. 

Inchizitorul și mascatul schimbară o scurtă privire incredulă. 

— Doamne sfinte, murmură călugărul. 

Ochii lui îl măsurau plini de fanatism și de dispreţ. Sunt un om 
mort, își spuse căpitanul, citindu-și sentinţa în pupilele acelea 
negre și nemiloase. Orice ar fi făcut, orice ar fi zis, privirea 
aceea  implacabilă îl condamnase deja, ca și aparenta 
indiferență cu care mascatul mânuia din nou pana pe hârtie. 
Viaţa lui Diego Alatriste y Tenorio, soldat al vechilor tercios din 
Flandra, spadasin care își vindea serviciile în Madridul regelui 
don Filip al IV-lea, depindea doar de ce mai voiau să afle cei doi 
bărbaţi din faţa lui. Ceea ce, judecând după întorsătura luată de 
discuţie, nu mai era mare lucru. 

— Colegul domniei tale din noaptea aceea - omul cu mască 
vorbea scriind în același timp, iar tonul lui neplăcut suna funest 
pentru cel căruia i se adresa - n-a părut să aibă tot atâtea 
scrupule. 

— Asta-i adevărat, recunoscu căpitanul. 

Chiar părea să se desfete. 

Mascatul se opri o clipă cu pana în sus, ca să-i acorde o scurtă 
privire ironică. 

— Ce om rău! Și domnia ta? 

— Eu nu mă bucur să omor. Pentru mine, a lua viaţa cuiva nu 
e o plăcere, ci o meserie oarecare. 

— Înţeleg. Celălalt înmuie pana în călimară, reluându-și 
activitatea. O să aflăm cu ocazia aceasta și că sunteți înclinat 
spre mila creștinească... 

— Domnia voastră  greșește, răspunse cu seninătate 
căpitanul. Sunt cunoscut ca fiind mai aplecat spre lovituri de 
spadă decât spre sentimente înălţătoare. 

— Așa ne-aţi fost recomandat, din păcate. 

— Și aşa este, de fapt. Însă, deși lipsurile m-au silit la un 
astfel de trai, am fost soldat toată viaţa și există lucruri peste 
care nu pot trece. 


93 


Dominicanul, care pe durata dialogului de mai sus rămăsese 
nemișcat ca o efigie, tresări, aplecându-se peste masă de parcă 
ar fi vrut să-l spulbere cu privirea pe Alatriste chiar atunci pe 
loc. 

— Nu poţi trece?... Voi, soldaţii, sunteţi scursura lumii, 
declară, cu o nesfârșită scârbă. Gloată înarmată, hulitoare, 
jefuitoare și violatoare. Despre ce sentimente infernale vii acum 
să-mi pomenești?... Pentru voi, o viaţă nici nu contează. 

Căpitanul îi primi cuvintele dure în tăcere și abia către sfârșit 
dădu ușor din umeri. 

— Aveţi, fără îndoială, dreptate, spuse. Dar sunt lucruri greu 
de explicat. Eram gata să-l omor pe englezul acela. Și aș fi 
făcut-o, dacă s-ar fi apărat sau ar fi cerut îndurare pentru sine... 
Însă când a implorat mila a fost pentru celălalt. 

Mascatul cu capul rotund rămase iar cu pana în aer. 

— Au spus atunci cine erau? 

— Nu, deși ar fi putut s-o facă pentru a scăpa cu viață. 
Chestia e că am fost soldat aproape treizeci de ani. Am omorât 
și am făcut lucruri care or să mă coste osânda veșnică... Dar 
știu să apreciez gestul unui om curajos. Și, eretici ori ba, tinerii 
aceia asta erau. 

— Atât de mult preţ pui pe curaj? 

— Uneori numai el rămâne, răspunse cu simplitate căpitanul. 
Mai ales în vremuri ca astea, când până și steagurile de luptă și 
numele Domnului sunt scoase pe tarabă și vândute celui ce 
oferă mai mult. 

Dacă după răspunsul acesta se aștepta la comentarii, nu avu 
parte de ele. Mascatul se mulțumi să-l privească la fel de fix. 

— Acum, desigur, știi cine sunt cei doi englezi. 

Alatriste rămase puţin tăcut, apoi lăsă să-i scape un oftat 
scurt. 

— Dacă aș nega, m-aţi crede?... De ieri o știe tot Madridul. Se 
uită în mod semnificativ întâi la dominican, apoi la mascat. Și 
mă bucur că nu mi-am încărcat conștiința și cu așa ceva. 

Cel cu masca pe faţă făcu un gest de neplăcere, înlăturând 
parcă cu scârbă ceea ce Diego Alatriste nu voise să ia asupra sa. 
— Ne plictisești cu conștiința dumitale deplasată, căpitane. 

Pentru întâia oară îi spunea așa. Și era ironie în acest nou 
mod de a i se adresa, fapt care îl făcu pe Alatriste să se 
încrunte. Nu-i plăcea întorsătura luată de discuţie. 


94 


— Mi-e indiferent dacă vă plictisește sau nu, replică el. Mie 
nu-mi place să asasinez prinți în necunoștinţă de cauză. Işi 
răsuci mustaţa, prost dispus. Nici să fiu înșelat și folosit ca 
ultimul neștiutor. 

— Și nu te îmbie curiozitatea, interveni fray Emilio Bocanegra, 
care asculta cu atenţie schimbul de vorbe, să afli ce i-a 
îndemnat pe câţiva oameni drepţi să plănuiască morţile acelea? 
„„„ Să-i împiedice pe păcătoşi să înșele buna-credinţă a regelui, 
stăpânul nostru, și să ducă zălog o infantă a Spaniei pe tărâmul 
ereticilor?... 

Alatriste negă încet din cap. 

— Nu-s curios. Aflaţi, domniile voastre, că nu ţin să știu nici 
măcar cine este cavalerul acesta mascat din faţa mea. li privi cu 
o seriozitate batjocoritoare, insolentă. Nici celălalt, care, înainte 
de a pleca, a cerut ca domnii John și Thomas Smith să fie doar 
speriaţi bine, luându-li-se toate hârtiile și documentele, dar nu și 
viețile. 

Dominicanul și mascatul rămaseră tăcuţi câtva timp. Păreau 
să reflecteze. Până la urmă vorbi tot mascatul, privindu-și 
unghiile pătate cu cerneală. 

— Bănuiește cumva domnia ta identitatea acelui cavaler? 

— Nu bănuiesc nimic, fir-ar să fie. M-am văzut implicat în ceva 
ce mă depășește și regret că s-a întâmplat așa. Acum nu vreau 
decât să scap teafăr de-aici. 

— Prea târziu, făcu dominicanul, pe un ton atât de coborât 
încât îi sugeră căpitanului șuieratul unui șarpe. 

— Întorcându-ne la cei doi englezi ai noștri... reluă mascatul. 
Poate îţi vei fi amintind domnia ta că, după plecarea celuilalt 
cavaler, ai primit de la Sfinţia Sa fray Emilio și de la mine cu 
totul alte instrucţiuni... 

— Ţin minte. Dar îmi amintesc și că domnia voastră înșivă 
păreaţi a fi plin de o deferenţă deosebită faţă de celălalt 
cavaler; și că nu i-aţi discutat ordinele decât după ce a plecat și 
când a apărut din spatele covorului Sfinţia... - Alatriste îl privi cu 
coada ochiului pe inchizitor, care stătea impasibil de parcă nu 
de el era vorba - Sa. Poate că și asta mi-a influenţat hotărârea 
de a le cruța viaţa englezilor. 

— Primiseși bani buni ca să nu le-o cruți. 

— Așa-i. Căpitanul duse mâna la centură. lată-i. 


95 


Monedele de aur se rostogoliră pe masă și rămaseră să 
lucească în lumina candelabrului. Fray Emilio Bocanegra nici nu 
se uită la ele, considerându-le parcă blestemate. Însă mascatul 
întinse mâna și le numără una câte una, așezându-le în două 
grămăjoare lângă călimară. 

— Lipsesc patru dubloni, zise. 

— Da. l-am păstrat pentru deranj. Și pentru c-am fost luat 
drept tâmpit. 

Dominicanul ieși din nemișcare cu un gest mânios. 

— Ești un trădător și un iresponsabil, zise, cu ură în glas. Cu 
scrupulele dumitale inoportune i-ai favorizat pe dușmanii lui 
Dumnezeu și ai Spaniei. Toate astea le vei ispăși, ţi-o garantez, 
cu cele mai oribile munci ale iadului; dar înainte le vei plăti și 
aici, pe pământ, în trupul dumitale muritor... Termenul muritor 
părea să fie și mai abitir așa, lepădat de buzele-i reci și strânse. 
Prea multe ai văzut, prea multe ai auzit, prea mult ai greșit. 
Existenţa dumitale, căpitane Alatriste, nu mai valorează nimic. 
Ești un hoit care, printr-o stranie întâmplare, încă se mai ţine pe 
picioare. 

Neinteresat de ameninţarea aceea teribilă, mascatul presăra 
nisip peste rândurile scrise, ca să le usuce. Apoi îndoi hârtia și o 
puse într-un buzunar interior, cu care ocazie Alatriste întrezări 
din nou marginea unei cruci roșii de Calatrava sub haina largă și 
neagră de deasupra. Mai observă ceva, și anume că lua toți 
banii de aur, parcă neamintindu-și că o parte din ei ieșiseră din 
punga dominicanului. 

— Poţi pleca, îi zise lui Alatriste, după ce îl privi de parcă abia 
atunci își amintise de prezenţa lui. 

Căpitanul se uită la el, uimit. 

— Liber? 

— E un fel de-a zice, nuanţă lucrurile fray Emilio Bocanegra, 
cu un zâmbet ce părea o excomunicare. Porţi în spate povara 
trădării dumitale și a blestemelor noastre. 

— Nu mă stingheresc prea mult greutăţile astea... Alatriste își 
mută privirile de la unul la altul, suspicios. E adevărat că pot 
pleca așa, pur și simplu? 

— Ți-am zis doar. Mânia Domnului va ști unde să te găsească. 

— Mânia Domnului nu mă preocupă în noaptea asta. Pe când 
domniile voastre... 

Mascatul și dominicanul se ridicaseră în picioare. 


96 


— Noi am terminat, zise primul. 

Alatriste  scrută fețele  interlocutorilor lui.  Candelabrul 
așternea peste ele, de dedesubt, umbre neliniștitoare. 

— Nu-mi vine a crede, spuse în sfârșit. După ce m-aţi adus 
aici. 

— Asta, încheie mascatul, nu mai e treaba noastră. 

leșiră luând cu ei candelabrul, iar Diego Alatriste avu timp să 
vadă privirea teribilă pe care i-o aruncă dominicanul din prag, 
înainte de a-și vâri mâinile în mânecile rasei și a dispărea ca o 
nălucă alături de însoțitorul lui. Instinctiv, duse mâna la spada 
pe care n-o avea la cingătoare. 

— Unde o fi capcana, Doamne sfinte? 

Întrebă de pomană, măsurând cu pași mari încăperea. Nu avu 
parte de niciun răspuns. Atunci își aminti de cuțitul de parlagiu 
pe care îl avea la carâmbul cizmei. Se aplecă să-l scoată de 
acolo și îl strânse cu putere, așteptând atacul călăilor care, fără 
îndoială, se pregăteau să-i sară în spate. Dar nu veni nimeni. 
Toţi plecaseră, iar el era inexplicabil de singur în încăperea 
luminată doar de lună prin fereastra desenând un pătrat pe 
dușumea. 

e 

Nu știu cât timp am așteptat afară, dizolvat în întuneric și 
nemișcat în spatele bornei de la răspântie. Strângeam în braţe 
bocceaua cu capa și armele căpitanului ca să mă încălzesc niţel 
- fugisem după careta lui Martin Saldaña și a oamenilor lui doar 
cu pieptarul și niște pantaloni pe mine -, și astfel am stat mult 
acolo, strângând din dinţi ca să nu mi-i aud clănțănind. Până la 
urmă, văzând că nici căpitanul, nici altcineva nu ieșea din casă, 
am început să-mi fac probleme. Nu puteam crede că Saldaña l-a 
asasinat pe stăpânul meu, deși în orașul acela și în vremurile 
acelea totul era posibil. Ideea m-a tulburat rău. Dacă îmi 
încordam privirea, mi se năzărea că printr-o fereastră se 
întrezărea ceva ca un abur de lumină, de parcă înăuntru s-ar fi 
aflat cineva cu un opaiţ aprins; însă din poziţia mea nu puteam 
fi sigur. Așa că m-am hotărât să mă apropii cu mare grijă, ca să 
mă conving. 

Eram cât pe ce s-o iau într-acolo când, printr-una din acele 
inspiraţii cărora uneori le datorăm viața, am simţit o mișcare 
ceva mai încolo, la intrarea unei case învecinate. Tinu doar o 
clipă; dar o umbră se mișcase așa cum se mișcă umbrele 


97 


lucrurilor neînsufleţite, când printr-o minune prind viaţă. Astfel 
că, surprins, mi-am domolit nerăbdarea și am rămas nemișcat, 
cu toate simţurile la pândă. După câtva timp s-a mișcat din nou, 
și, în momentul acela, mi-a parvenit, din partea opusă a micii 
piaţete, un fluierat slab părând un semnal: un refren care suna a 
tiruri-ta-ta. Când l-am auzit, mi-a îngheţat sângele în vine. 

Erau cel puţin doi, am hotărât după alte câteva momente de 
scrutat întunericul în care era cufundată Portiţa Sufletelor. Unul, 
ascuns lângă intrarea cea mai apropiată, era umbra pe care o 
văzusem mișcându-se la început. Celălalt, care fluierase, se afla 
ceva mai încolo, acoperind unghiul piaţetei dinspre gardul 
zahanalei. Locul avea trei ieșiri, așa că am mai zăbovit un timp 
ca s-o cercetez bine și pe a treia; și, în sfârșit, când un nora 
descoperit semiluna încastrată ca o piatră scumpă în noapte, 
am izbutit să văd, în contra luminii, o a treia momâie întunecată 
plasată la colțul acela. 

Treaba era limpede și lua o întorsătură urâtă; dar eu n-aveam 
cum să străbat în fugă, fără să fiu văzut, cei vreo treizeci de pași 
care mă despărțeau de casa de unde tot nu ieșea căpitanul. 
Neștiind exact ce să fac, am desfăcut cu grijă capa cu armele și 
mi-am culcat pe genunchi unul din pistoale. Folosirea lor era 
interzisă de sancţiuni pragmatice semnate de regele, stăpânul 
nostru și știam bine că, dacă Justiţia le-ar fi găsit asupra mea, 
m-ar fi condamnat la ani grei de galere, fără ca vârsta-mi 
fragedă să fie considerată o circumstanţă atenuantă. Insă, pe 
cuvântul meu de basc, în momentul acela puţin îmi păsa. Așa 
că, precum de atâtea ori îl văzusem făcând pe căpitan, am 
verificat pe pipăite cremenea, care era la locul ei, și am tras 
cocoșul, încercând să-i atenuez ţăcănitul cu capa. Apoi am 
strecurat pistolul între pieptar și cămașă, l-am armat și pe al 
doilea și am rămas cu el într-o mână, ţinând spada în cealaltă. 
Capa fiind în sfârșit goală, mi-am pus-o pe umeri. Și astfel am 
terminat pregătirile și am rămas locului neclintit, așteptând. 

N-a mai durat mult. O lumină străluci în bătătura largă a 
casei, stingându-se apoi, și o caretă mică apăru la una dintre 
ieșirile piaţetei. Lângă ea, o siluetă neagră se desprinse din 
beznă, se apropie de intrarea casei și discută ceva, foarte scurt, 
cu alte două umbre care tocmai apăruseră. Apoi silueta neagră 
se întoarse la postul ei, umbrele se suiră în caretă, iar aceasta 
trecu pe lângă mine cu catării ei negri și cu prezența funebră a 


98 


unui vizitiu pe capră, aproape atingându-mă înainte de a se 
mistui în întuneric. 

N-am avut timp să mă gândesc la misteriosul vehicul. Încă 
mai răsuna ecoul copitelor de catâri, când din locul unde adăsta 
silueta neagră se auzi din nou un fluierat ușor, același tiruri-ta- 
ta, iar din întunericul de lângă mine se desprinse sunetul de 
neconfundat al unei spade trase încet din teacă. M-am rugat 
fierbinte la Dumnezeu să gonească norii care acopereau fața 
lunii, ca să-mi îngăduie să văd mai bine. Dar una gândește 
cârciumarul și alta beţivul; probabil că Făcătorul nostru avea cu 
totul alte treburi, fiindcă norii au rămas la locul lor. A început să- 
mi vâjâie capul; nu mai știam ce să fac. Astfel încât am lăsat să- 
mi cadă capa de pe umeri și m-am ridicat în picioare, încercând 
să înțeleg mai bine ce urma să se întâmple. Și chiar atunci 
apăru în bătătura largă din faţa casei căpitanul Alatriste. 

Din momentul acela, totul s-a petrecut cu mare iuteală. 
Umbra cea mai apropiată ieși din bârlogul ei și o porni spre 
Diego Alatriste în același timp cu mine. Mi-am ţinut răsuflarea 
pe când făceam unul, doi, trei pași către ea, care nu mă simţise. 
Exact atunci Dumnezeu s-a gândit la mine și a îndepărtat un 
nor; astfel am putut desluși bine, la lumina alburie a secerii lunii, 
spinarea unui bărbat trupeș care înainta cu spada goală în 
mână. Cu coada ochiului am văzut alţi doi care se desprindeau 
din colțurile piaţetei. Și, pe când eu, cu spada căpitanului în 
mâna stângă, ridicam dreapta înarmată cu pistolul, am mai 
văzut că Diego Alatriste se oprise în mijlocul piaţetei și că în 
mâna lui lucea metalic tăișul scurt al inutilului său cuțit de 
măcelar. Atunci am mai făcut doi pași înainte. Stăteam, practic, 
cu ţeava pistolului lipită de spatele bărbatului care mergea 
înaintea mea, când acesta mi-a simţit pașii și s-a întors. Și am 
mai avut timp să-i văd mutra când am apăsat pe trăgaci și a 
pornit împușcătura, iar focul armei i-a luminat chipul descompus 
de surpriză. Bubuitul pistolului a răsunat asurzitor în liniștea de 
mormânt a Portiţei Sufletelor. 

Restul a fost și mai rapid. Am ţipat sau am crezut că fac asta, 
pe de-o parte ca să-l avertizez pe căpitan, pe de alta din cauza 
durerii groaznice resimţite la reculul armei, care a fost cât pe ce 
să-mi rupă braţul. Dar căpitanul era avertizat din plin de 
împușcătură, iar când i-am aruncat spada pe deasupra 
bărbatului din fața mea - sau pe deasupra locului unde fusese 


99 


bărbatul care înainte se aflase în faţa mea -, sărea deja spre ea, 
ferindu-se să nu-l rănească și înhăţând-o de cum atinse 
pământul. Atunci luna se ascunse din nou după un nor. Am lăsat 
să cadă pistolul descărcat, l-am scos din pieptar pe celălalt și, 
întors spre cele două umbre care se repezeau la căpitan, am 
țintit, strângând arma cu amândouă mâinile. Dar îmi tremurau 
așa de tare încât al doilea foc l-am descărcat orbește, în gol, în 
timp ce reculul mă dărâma pe spate la pământ. Căzând orbit de 
împușcătură, am văzut preţ de-o clipă doi oameni cu spade și 
pumnale lungi și pe căpitanul Alatriste care le împărțea lovituri 
de spadă, bătându-se ca un diavol. 
a 

Diego Alatriste îi văzuse apropiindu-se, cu câteva clipe înainte 
de primul foc de pistol. Este adevărat că de cum ieșise în stradă 
se așteptase la așa ceva și era conștient de inutilitatea încercării 
de a-și vinde scump pielea cu nenorocitul acela de cuţit scurt. 
Focul de armă îl descumpănise la fel de mult ca pe ceilalți și în 
primul moment se crezuse ţinta lui. Apoi îmi auzi strigătul și, 
nepricepând deloc cum de mă aflam la asemenea oră în 
asemenea loc, se trezise cu spada venindu-i vâjâind prin aer, 
căzută parcă din cer. Cât ai clipi o înșfăcase, la țanc ca s-o 
opună oţelurilor care îl căutau cu înverșunare. Însă abia lumina 
celei de a doua împușcături îi permise să-și dea seama exact de 
situaţie, după ce glonțul trecu șuierând între el și atacatori; și 
putu astfel să li se opună eficient, cunoscând că unul îl ataca din 
stânga și celălalt din față, într-un unghi aproximativ de nouăzeci 
de grade, în așa fel încât cel din faţă se străduia să-l reţină în 
poziția aceea, iar al doilea se folosea de ea ca să-i aplice o 
lovitură mortală, fie în coasta stângă, fie în burtă. Se mai văzuse 
și altădată în situaţii asemănătoare și nu era ușor să se bată cu 
unul, păzindu-se de celălalt numai cu mâna stângă în care ţinea 
cuțitul scurt. Iscusinţa consta în învârtirea rapidă la dreapta și la 
stânga ca să le ofere cât mai puţin spaţiu, deși prudența îl 
obliga s-o facă mai mult la stânga decât la dreapta. Ei continuau 
să-l preseze la fiecare mișcare, astfel că după vreo duzină de 
fente și atacuri descriseseră deja un cerc întreg în jurul lui. Două 
lovituri piezișe alunecaseră pe pieptarul lui din piele de bivol. 
Cling-clangul spadelor de Toledo răsuna de-a lungul și de-a latul 
piaţetei și nu mă îndoiesc că, dacă locul ar fi fost mai populat, 
încrucișarea armelor albe și împușcăturile mele ar fi umplut 


100 


ferestrele de curioși. Atunci, întâmplarea, care sub chipul 
norocului în înfruntări îl favorizează îndeobște pe cel ce rămâne 
lucid și ferm, îi sări în ajutor lui Diego Alatriste; pentru că fu voia 
lui Dumnezeu ca una dintre împunsăturile lui feroce să intre prin 
montura gărzii până la degetele sau încheietura mâinii unuia din 
adversari, care, simțindu-se rănit, făcu doi pași înapoi cu un 
blestem pe buze. Până să revină acesta la atac, Alatriste lansase 
deja trei asalturi ca trei fulgere în direcţia celuilalt, pe care 
violenţa atacului îl descumpăni și îl sili să dea înapoi. Aceasta îi 
fu de ajuns căpitanului ca să-și consolideze poziţia cu multă 
stăpânire de sine, iar când rănitul la mână sări din nou la el, 
căpitanul lepădă cuțitul din stânga, își apără faţa cu palma 
deschisă și, fandând puternic, îi vârî un cot bun de oţel în piept. 
Impulsul celuilalt făcu restul, încât se pomeni tras în ţeapă, 
aruncă arma cu un „lisuse!”, iar aceasta se prăbuși cu un sunet 
metalic pe jos, în spatele căpitanului. 

Al doilea spadasin, care tocmai dădea să se repeadă, se opri 
brusc. Alatriste trase lama spadei din pieptul primului, care căzu 
ca o boccea, și își înfruntă ultimul dușman, încercând să-și 
recapete suflul. Norii se îndepărtaseră suficient pentru ca, la 
lumina lunii, să-l recunoască pe italian. 

— Acum suntem la egalitate, zise căpitanul, cu suflarea 
întretăiată. 

— Asta-mi place, replică acela, și îi luci pe faţă scânteierea 
albă a unui surâs. 

Dar nici nu-și terminase spusele când lansă o lovitură joasă și 
rapidă, tot atât de fulgerătoare ca atacul unei năpârci. 
Căpitanul, care îi studiase bine tehnica în noaptea celor doi 
englezi și se aștepta la așa ceva, sări într-o parte și întinse mâna 
stângă ca să pareze lovitura, astfel că oţelul inamic se înfipse în 
gol; cu toate acestea, dând înapoi, simţi o tăietură de pumnal pe 
dosul mâinii. Sperând că italianul nu-i tăiase niciun tendon, își 
întoarse braţul drept cu pumnul în sus, dar cu lama în jos, 
deviind cu un clinchet sec spada care îi căuta iar trupul într-un 
atac tot atât de imparabil și de meșteșugit ca primul. Italianul 
dădu un pas îndărăt și rămaseră din nou nemișcaţi unul în fața 
celuilalt, răsuflând amândoi din greu. Căpitanul își mișcă 
degetele mâinii rănite,  convingându-se că  răspundeau: 
tendoanele erau neatinse. Își simţea sângele picurând lent și 
cald pe degete în jos. 


101 


— Există vreo soluţie de compromis? întrebă el. 

Celălalt tăcu câteva momente. 

— Nu, zise. Domnia ta ai fost prea imprudent în noaptea 
aceea. 

Vocea-i opacă suna totuși stins, de oboseală, și căpitanul își 
închipui că era la fel de sătul de povestea aceea ca și el. 

— Și-atunci? 

— Atunci, e-n joc capul domniei tale sau al meu. 

Se lăsă o nouă tăcere. ltalianul se mișcă puţin și Alatriste îl 
imită, neslăbindu-și vigilenţa. Se rotiră foarte încet unul în jurul 
celuilalt, măsurându-și forțele. Pe sub pieptarul lui din piele de 
bivol, căpitanul își simţi cămașa udă leoarcă. 

— AȘ putea afla numele domniei tale? 

— Nu e cazul. 

— ȚI-l ascunzi, deci, ca un nemernic oarecare. 

Răsună râsul aspru al italianului. 

— Poate. Dar sunt un nemernic viu. Pe când domnia ta ești 
mort și îngropat, căpitane Alatriste. 

— Nu în noaptea asta. 

Adversarul păru să-și reconsidere situaţia. Aruncă o privire 
trupului inert al celuilalt spadasin. Apoi se uită spre locul unde 
mă aflam eu, căzut, lângă cel de-al treilea zbir, care abia de mai 
mișca pe pământul gol. Pesemne că era grav rănit de 
împușcătura mea, fiindcă îl auzeam gemând încet și cerând 
spovedanie și împărtășanie. _ 

— Nu, conchise italianul. Cred că ai dreptate domnia ta. In 
noaptea asta nu-mi convine. 

Dădu să plece și în aceeași clipă își jucă în mâna stângă 
pumnalul apucându-l de vârf și aruncându-l spre căpitan cu o 
iuțeală și o precizie greu de imaginat. Alatriste scăpă ca prin 
farmec. 

— Ticălosule, șuieră căpitanul. 

— Ei, na, răspunse celălalt. Că doar nu te-așteptai să-ţi cer 
voie. 

Apoi rămaseră iar neclintiţi un timp, observându-se atent. 
Până la urmă italianul schiţă o mișcare, Alatriste răspunse cu 
alta și își mai ridicară o dată prudent spadele, atingându-le cu 
un ușor clinchet metalic, înainte de a le cobori din nou. 

— Pe Belzebut, oftă în sfârșit, răgușit, italianul, nu există două 
ocazii fără o a treia. 


102 


Și începu să bată în retragere, mereu cu fața la căpitan, 
îndepărtându-se foarte încet, cu spada între ei. Abia la capăt, 
aproape de colţul străzii, se hotărî să întoarcă spatele. 

— Ah, da, zise când era gata să dispară în umbră. Numele 
meu e Gualterio Malatesta, ai auzit?... Și-s din Palermo... Vreau 
să-ți amintești bine toate astea când te voi omori! 

e 

Bărbatul grav rănit de împușcătură continua să ceară 
împărtășanie. Avea umărul complet dislocat și osul claviculei 
sfărâmate apărea prin rană, făcut zob. Nu mai avea mult până 
să dea colţul ca să se întâlnească cu stăpânul lui, Diavolul. 
Diego Alatriste îi aruncă o privire scurtă, indiferentă, îi scotoci 
prin buzunarul amplu, așa cum făcuse înainte cu mortul, apoi se 
apropie, îngenunchind lângă mine. Nu-mi mulțumi, nici nu-mi 
spuse nimic din ceea ce se presupune că ar trebui să-i zici unui 
băiat din treisprezece ani, când acesta ţi-a salvat viața. Mă 
întrebă doar atât: dacă mă simt bine; iar când i-am răspuns că 
da, își puse spada sub braţ și cu celălalt îmi înconjură umerii, 
ajutându-mă să mă ridic. Făcând aceasta, mustaţa lui mi-a atins 
o clipă faţa și am văzut că ochii săi, mai deschiși la culoare ca 
oricând în lumina lunii, mă observau cu o fixitate ciudată, de 
parcă atunci mă vedeau prima oară. 

Muribundul gemu din nou, cerând spovedanie și împărtășanie. 
Căpitanul se întoarse spre el un moment și l-am văzut 
preocupat. 

— Dă o fugă până la San Andres, zise în sfârșit, și caută un 
preot pentru nenorocitul ăsta. 

L-am privit nehotărât, părându-mi-se că deslușesc pe chipul 
lui un rictus sever și amar. 

— ÎI cheamă Ordóñez, adăugă. Îl știu din Flandra. 

Apoi luă pistoalele de pe jos și plecă. Inainte de a-i executa 
ordinul, m-am dus la borna de la răspântie ca să-i caut capa, am 
găsit-o și am dat fuga după el să i-o dau. Și-a aruncat-o pe un 
umăr în timp ce-și ridica mâna ca să mă atingă ușurel pe obraz, 
într-un gest de afecțiune neobișnuit la el. Și mă privea ca 
înainte, când mă întrebase cum mă simt. lar eu, pe jumătate 
rușinat, pe jumătate mândru, am simţit cum îmi luneca pe faţă o 
picătură de sânge din mâna-i rănită. 


103 


e Q o 


Treptele de la San Felipe 


După noaptea aceea de pomină de pe drumul mare spre 
Toledo au urmat câteva zile liniștite, însă, pentru că Diego 
Alatriste se încăpăţâna să nu fugă din oraș, nici să se ascundă, 
trăiam amândoi într-o permanentă stare de veghe, de parcă ne- 
am fi găsit în plină campanie pe un câmp de luptă. Atunci am 
aflat, în acele zile, că a rămâne în viață este mult mai obositor 
decât a te lăsa ucis și că îţi solicită toate cele cinci simțuri. 
Căpitanul dormea mai mult ziua decât noaptea și, la cel mai 
ușor zgomot, o pisică pe acoperiș sau o treaptă de lemn a scării 
scârțâind, eu mă deșteptam în culcușul meu și îl vedeam șezând 
în capul oaselor pe patul lui, în cămașă, cu spada sau cu pistolul 
în mână. După înfruntarea de la Portiţa Sufletelor încercase să 
mă trimită pentru un timp acasă la mama sau la vreun prieten 
de-al lui; dar i-am spus că nu aveam de gând să dau bir cu 
fugiţii, că soarta lui era și a mea, și că dacă fusesem în stare să 
trag două focuri de pistol noaptea, la fel de bine puteam trage 
alte douăzeci, dacă era cazul. Stare de spirit pe care am întărit-o 
aducându-i la cunoștință că eram ferm hotărât să fug de oriunde 
m-o trimite. Nu știu dacă Alatriste mi-a apreciat hotărârea sau 
nu, fiindcă v-am mai spus că nu era el omul care să-și 
exteriorizeze sentimentele. Însă am reușit, măcar, să-l fac să 
ridice din umeri și să nu mai revină asupra subiectului. E 
adevărat că a doua zi am găsit pe perna mea o dagă, adică un 
excelent jungher cumpărat chiar atunci de pe Strada 
Armurierilor: cu mâner damaschinat, cruce de oțel și o lamă 
lungă, bine călită, fină și cu dublu tăiș. O dagă din cele cărora 
bunicii noștri le ziceau de mizericordie, pentru că o foloseau la 
lovitura de graţie dată prin crăpăturile sau locurile de îmbinare 
ale armurii ori căștii luptătorilor căzuţi la pământ după o luptă. 
Arma aceea albă a fost prima pe care am avut-o în viața mea; și 
am păstrat-o cu mare devoțiune și grijă timp de douăzeci de ani, 
până când într-o zi, la Rocroi, a trebuit s-o las înfiptă între plăcile 

104 


platoșei unui franţuz. Ceea ce reprezintă, desigur, un sfârșit 
potrivit pentru un jungher bun ca acela. 

Pe când noi dormeam cu un ochi închis și altul deschis și ne 
temeam până și de umbra noastră, Madridul duduia de serbările 
în cinstea venirii prinţului de Wales, eveniment care era de- 
acum oficial. Au urmat zile de cavalcade, serate la Palatul Regal, 
banchete, recepții, baluri mascate și o petrecere cu coridă și cu 
întreceri cavalerești de aruncat bețe lungi și ascuţite (cañas) 
închipuind sulițe - joc practicat și de turci sub numele de „geret” 
sau „gerid” -, în Piaţa Mare, petrecere de care îmi amintesc ca 
fiind unul dintre cele mai strălucite spectacole de acest gen din 
câte a pomenit Madridul dinastiei de Austria, cu cei mai aleși 
cavaleri ai curţii - printre ei tânărul nostru rege -, azvârlind 
cañas și ferindu-se de ele și înfruntând tauri turbaţi din Jarama, 
într-o revărsare de eleganţă și curaj. Corida era, cum este și 
acuma, distracţia favorită a populaţiei Madridului și a Spaniei în 
general; și însuși regele, ca și frumoasa noastră regină Isabel, 
deși fiică a marelui Henri al IV-lea Bearnezul, deci franțuzoaică, 
se dădeau în vânt după ea. Domnul meu, al Patrulea Filip, după 
cum se știe, era excelent călăreț și ţintaș, mare amator de 
vânătoare și de cai - într-o zi unul a fost rănit de moarte sub el, 
pe când regele ucidea cu mâna lui trei mistreți - și așa l-a 
imortalizat în picturile sale don Diego Velázquez și în versurile 
lor mulţi dramaturgi și poeți, precum Lope de Vega, don 
Francisco de Quevedo sau don Pedro Calderón de la Barca în 
celebra sa comedie Esarfa și floarea: 


Să vă spun care bărbat 
tânăr, mândru, neînfricat, 
la botfori de vânătoare 

cu argint împintenat, 

de dârlogi a dus agale 

pe străzi multe, la plimbare, 
al reginei cal rotat, 
rămânându-i devotat 
doamnei sale la picioare? 


V-am mai zis, pare-mi-se, și înainte că la cei optsprezece sau 
douăzeci de ani ai lui, bunul nostru rege era, și a rămas așa mult 
timp, simpatic, muieratic, arătos și iubit de poporul său: acest 


105 


bun și nenorocit popor spaniol care întotdeauna și-a considerat 
regii ca pe cei mai drepţi și mai mărinimoși din întreaga lume, în 
ciuda faptului că puterea lor scădea, că domnia regelui dinainte, 
Filip al Ill-lea, fusese scurtă, dar funestă în mâinile unui favorit 
incompetent și lacom, că tânărul nostru monarh, cavaler 
desăvârșit, dar lipsit de voinţă și incapabil să se ocupe de 
treburile domniei, era la cheremul reușitelor și greșelilor - și au 
fost mai multe din acestea decât din primele - contelui și mai 
târziu ducelui de Olivares. Mult s-a mai schimbat de atunci 
poporul spaniol sau ce mai rămâne ca atare din el. Mândriei și 
admiraţiei pentru regii săi le-a urmat disprețul; entuziasmului, 
critica aspră; visurilor de mărire, deprimarea cea mai adâncă și 
pesimismul general. Îmi amintesc bine, și cred că s-a întâmplat 
la corida oferită prinţului de Wales sau la alta imediat 
următoare, că unul dintre animale, extrem de curajos, nu putea 
fi nici slăbit prin pierderea de sânge, nici învins; și nimeni, nici 
măcar gărzile spaniole, burgunde și germane care împestrițau 
arena, nu îndrăznea să se apropie de el. Atunci, de la balconul 
Casei Brutarilor, regele nostru, don Filip al IV-lea, foarte liniștit, 
i-a cerut o archebuză unuia dintre străjeri și, cu aceeași ținută 
regală netulburată, a coborât în arenă, și-a potrivit cu eleganţă 
capa și pălăria și a ţintit în așa fel încât ducerea armei la umăr, 
slobozirea împușcăturii și moartea taurului s-au petrecut parcă 
în același timp. Entuziasmul publicului s-a revărsat în aplauze și 
în urale și s-a vorbit de întâmplarea aceea luni în șir, atât în 
proză, cât și în versuri: Calderón, Hurtado de Mendoza, Alarcón, 
Velez de Guevara, Rojas, Saavedra Fajardo, ba chiar și amicul 
nostru, don Francisco de Quevedo, și toţi cei de la curte capabili 
să înmoaie o pană în cerneală au chemat muzele în ajutor ca să 
imortalizeze aventura și să-l lingușească pe monarh, 
comparându-l când cu Jupiter aruncând fulgerul, când cu Tezeu 
omorând taurul care pustia câmpia de la Maraton. Imi amintesc 
că foarte cunoscutul sonet al lui don Francisco începea așa: 


Omorându-l pe răpitorul Europei, 
pe care o stăpânești, monarh iber... 


Ba până și marele Lope a scris, adresându-i-se cornutei 
împușcate de mâna suveranului: 


106 


Soarta ti-a fost prielnică și foarte 
nefastă, căci pierzându-ți viața 
nu știi ce-ai câștigat prin moarte 


Or, Lope, la celebritatea la care ajunsese, nu mai avea nevoie 
să tămâieze pe nimeni. Asta ca să vedeţi domniile voastre cum 
stau lucrurile cu Spania și cu noi, spaniolii, și cum aici s-a abuzat 
întotdeauna de buna-credinţă a oamenilor, și cât de ușor e să te 
foloseşti de impulsul lor generos împingându-i pe buza 
prăpastiei din răutate sau incompetență, deși zău că am fi 
meritat o soartă mai bună. Dacă Filip al IV-lea s-ar fi pus în 
fruntea vechilor și glorioaselor tercios și ar fi recucerit Olanda, 
dacă i-ar fi învins pe Ludovic al XIII-lea al Franţei și pe ministrul 
său, Richelieu, dacă ar fi curățat Atlanticul de pirați și 
Mediterana de turci, dacă ar fi cotropit Anglia și ar fi împlântat 
crucea Sfântului Andrei pe Turnul Londrei și pe Sublima Poartă, 
n-ar fi stârnit un mai mare entuziasm printre supușii săi decât 
prin faptul că ucisese un taur cu bărbăţie și eleganță... Ce 
deosebit era de celălalt Filip al IV-lea, cel pe care eu însumi 
aveam să-l escortez treizeci de ani mai târziu, văduv și cu copiii 
morţi sau slăbănogi și degeneraţi, într-un cortegiu lent de-a 
lungul unei Spanii pustiite, devastate de războaie, foamete și 
mizerie, printre uralele anemice ale puţinilor ţărani nenorociţi 
care mai rămăseseră, adunaţi la marginea drumului! Îndoliat, 
îmbătrânit, cu capul în piept, îndreptându-se spre graniţa de pe 
fluviul Bidasoa ca să sufere umilinţa de a-și oferi fiica în 
căsătorie unui rege francez, semnând astfel actul de deces al 
acelei nefericite Spanii pe care o adusese în pragul dezastrului 
risipind aurul și argintul Americilor pe mari sărbători inutile, pe 
îmbogățirea funcţionarilor, clericilor, nobililor și favoriţilor 
corupți și umplând cu morminte de viteji câmpurile de bătălie 
din jumătate de Europa. 

(J 

Dar la nimic nu ne servește să anticipăm anii și evenimentele. 
Timpul la care mă refer era încă departe de viitorul acela atât de 
funest, iar Madridul tot mai era capitala tuturor Spaniilor (a 
noastră și a celor de peste mări) și a întregii lumi. Zilele acelea, 
ca și săptămânile următoare și lunile cât a durat logodna 
infantei noastre Maria cu principele de Wales s-au scurs pentru 
madrileni numai în serbări de tot felul, cu cele mai frumoase 


107 


doamne și cei mai plăcuţi cavaleri roind împrejurul familiei 
regale și a ilustrului ei oaspete în ruas somptuoase pe Strada 
Mare și la Prado sau în elegante plimbări prin grădinile Alcázar- 
ului, la fântâna Acero și prin pădurile de pini ale Casei del 
Campo. Aceasta, firește, cu respectarea celor mai stricte reguli 
de etichetă și de bună-cuviinţă între logodnici, care nu erau 
lăsaţi singuri niciun moment, ci se vedeau supravegheați - spre 
disperarea focosului domnișor - de o armată de majordomi și de 
doamne de onoare. Străine de surda luptă diplomatică purtată 
în cancelarii în favoarea sau împotriva unirii celor doi tineri, 
nobilimea şi populaţia Madridului rivalizau în omagierea 
moștenitorului coroanei engleze și a alaiului de compatrioți de-ai 
săi care încetul cu încetul l-au înconjurat la Curte. Se sporovăia 
în locurile de clacă din oraș că infanta începuse să înveţe 
englezește și că Carol în persoană studia cu teologi încercaţi 
doctrina catolică, întrucât dorea să se convertească la credinţa 
cea adevărată. Nimic mai departe de realitate decât această 
ultimă pătăranie, după cum avea să se constate mai târziu. Dar 
pe moment și în atmosfera aceea atât de favorabilă tânărului, 
zvonurile, plus gentileţea, înfățișarea plăcută și curtoazia lui îi 
sporiră mult popularitatea. Asta a făcut ca mai târziu să fie 
trecute cu vederea manifestările necontrolate și capriciile lui 
Buckingham, care, câștigând tot mai multă încredere în sine - 
tocmai fusese numit duce de regele său lacob - și convingându- 
se, ca și Carol, de altfel, că povestea cu nunta avea să se 
lungească și să devină tot mai complicată, dădu la iveală un 
caracter antipatic, de june favorit prost-crescut și plin de o 
aroganță frivolă; ceea ce foarte anevoie înghițeau gravii hidalgi 
spanioli, mai cu seamă în legătură cu trei aspecte care pe atunci 
erau sacre: protocolul, religia și femeile. Nici nu vă mai spun la 
ce afronturi avea să se dedea cu timpul, la el în ţară, 
Buckingham; fapt este că, la noi, numai ospitalitatea și buna- 
creștere a gentilomilor noștri au evitat, nu o dată, ca vreo 
mănușă să brăzdeze fața englezului ca răspuns la vreo 
insolenţă, înainte ca problema să fie rezolvată la modul cel mai 
potrivit, cu martori și cu spada în mână, în zorii zilei, la Prado de 
los Jerónimos sau la Puerta de la Vega. În ce-l privește pe 
contele de Olivares, relaţiile lui cu Buckingham s-au înrăutățit 
treptat după primele zile de curtoazie politică obligatorie, iar 
asta a avut, în timp, când așa-zisa logodnă n-a mai fost decât o 


108 


amintire, urmări funeste pentru interesele Spaniei. Acum, când 
anii au trecut, mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine ca Diego 
Alatriste să-i fi găurit pielea englezului în noaptea cea de 
pomină, în pofida scrupulelor lui și a bărbăţiei și devotamentului 
dovedite de blestematul de eretic. Dar cine-ar fi crezut că 
lucrurile se vor petrece așa? Oricum, cineva tot l-a mătrășit pe 
amicul Villiers, ceva mai târziu și în propria-i ţară: când un ofiţer 
puritan, pe nume Felton, pare-se, la îndemnul unei anume 
milady de Winter, l-a lăsat rece căptușindu-l cu mai multe 
lovituri de pumnal în vintre și bojoci decât câţi „Doamne 
miluiește” găsești într-un Liturghier. 

În sfârșit. Mărunţișurile astea le aflaţi oricând din analele 
epocii. Acolo îl trimit și pe cititorul interesat, fiindcă nu mai au 
legătură directă cu depănarea istorisirii noastre. Nu voi spune, 
în ce ne privește pe căpitanul Alatriste și pe mine, decât că n- 
am participat defel la marile serbări de la curte, unde nu ne-a 
invitat nimeni, și că nici nu le duceam dorul, chiar dacă prin 
absurd cineva ar fi făcut-o. Zilele care au urmat întâmplării de la 
Portiţa Sufletelor s-au scurs, după cum vă spuneam, fără 
alarme, desigur pentru că păpușarii evenimentelor, cei ce 
mânuiau sforile, erau prea ocupați cu acel du-te-vino public al 
lui Carol de Wales ca să-și mai găsească timp pentru rezolvarea 
detaliilor neînsemnate - noi eram acelea; însă eram conștienți 
că mai devreme sau mai târziu o să primim oricum nota de 
plată, iar aceasta fi-va piperată. La urma urmei, oricât ar fi de 
înnorat afară, umbra tot ţi se ițește lângă tălpi. Și nimeni nu 
poate scăpa de propria-i umbră. 

e 

M-am referit înainte la locurile de clacă de la curte, unde își 
dădeau întâlnire cei ce nu aveau altceva mai bun de făcut decât 
să le prefacă în tot atâtea centre ale ştirilor, bârfelor și 
sporovăielilor de care vuia Madridul. Trei erau cele principale - 
San Felipe, Losas de Palacio și Representantes -, iar dintre ele 
cel de pe treptele bisericii Ordinului Sfântului Augustin, la 
întretăierea străzilor Correos, Mayor și Esparteros, era cel mai 
frecventat. Treptele acelea monumentale formau intrarea 
bisericii și, din cauza diferenţei de nivel cu Strada Mare, o 
depășeau cu mult în înălţime, făcând loc dedesubt unui șir 
întreg de prăvălioare unde se vindeau jucării, chitare și 
mărunţișuri, și alcătuind deasupra o vastă esplanadă sub cerul 


109 


liber, pardosită cu dale mari de piatră, ca un fel de promenadă 
înaltă străjuită de balustrade. Din balconul sau loja aceea puteai 
privi oamenii și vehiculele de sub tine, ori te puteai plimba în 
voie de la un grup de palavragii la altul. San Felipe era prin 
urmare locul cel mai însuflețit, mai zgomotos și mai popular din 
tot Madridul; apropierea lui de clădirea Ștafetei Poștei Regale, 
unde se primeau scrisorile și știrile din restul Spaniei și din 
întreaga lume, ca și împrejurarea că domina calea principală a 
orașului îl preschimbau într-un amplu cenaclu public în care se 
întretăiau păreri și glume, se fuduleau soldaţii, șopocăiau 
preoţii, își găseau de lucru hoţii de buzunare și își dădeau 
măsura talentului poeţii. Lope de Vega, don Francisco de 
Quevedo și mexicanul Alarcón, printre alţii, veneau cu plăcere la 
locul acela de clacă. Orice știre, balivernă, glumă lansate acolo 
se rostogolea ca picătura de argint-viu spărgându-se în alte o 
mie, și nimica nu scăpa limbilor acelora bifurcate care la toate 
se pricepeau, ponegrind totul, de la rege până la ultimul 
topârlan. După mulţi ani, încă mai pomenea de locul acela 
poetul Agustin Moreto când, într-una din comediile sale, îi punea 
să spună pe un ţăran guraliv și pe un soldat viteaz: 


— Ce-oţi fi găsit la treptele-alea oare? 
— Stau cu fărtați de-ai mei la șezătoare 
Dalele astea chiar m-au fermecat, 

că-n toată lumea țarină n-am aflat 

în gogoși mai roditoare. 


Ba până și marele nostru don Miguel de Cervantes, Dumnezeu 
să-l ţie în veșnica-l lumină, a lăsat scris în a sa Că/ătorie în 
Parnas: 


Adio, promenadă San Felipe, 
unde citesc ca-ntr-o gazetă venețiană 
tot ce se-ntâmplă, în câteva clipe. 


Asta ca să vedeţi domniile voastre cât de celebru era acel loc. 
Se meliţau în cercurile sau „bisericuţele” acelea treburile 
Flandrei, Italiei și ale Indiilor cu gravitatea unui Consiliu al 
Castiliei, se repetau glume și epigrame, era împroșcată cu noroi 
reputaţia doamnelor, actriţelor și a soţilor încornoraţi, era făcut 


110 


cu ou și cu oţet contele de Olivares, se povesteau cu voce joasă 
aventurile galante ale regelui... Era, prin urmare, un loc foarte 
plăcut și plin de nerv, o sursă de ingeniozităţi, noutăți și 
clevetiri, care începea să dea în clocot în fiecare zi pe la 
unsprezece; până când dangătul clopotelor bisericii, bătând de 
Angelus după o oră, făcea ca mulţimea să-și scoată pălăriile, 
apoi să se împrăștie, lăsând locul liber cerșetorilor, studenţilor 
săraci, muieruștilor și zdrențăroșilor care pândeau acolo 
împărţirea mâncării dată ca pomană de părinţii augustini. 
Treptele reîncepeau să se însuflețească abia spre seară, la 
ceasul promenadei rua de pe Strada Mare, când le puteai vedea 
pe doamne trecând în caleștile lor, pe femeile dubioase făcând 
pe doamnele sau pe fufele caselor de toleranţă din preajmă - 
una, foarte cunoscută, se găsea chiar peste drum: tot atâtea 
prilejuri de discuţii, galanterii, batjocuri. Asta dura până la 
rugăciunile de seară, când, din nou cu pălăria în mână, 
trăncănitorii noștri se împrăștiau care încotro până a doua zi de 
dimineaţă, fiecare la casa lui și Domnul cu ei, cu toți. 

Am zis ceva mai înainte că don Francisco de Quevedo 
frecventa cu plăcere treptele de la San Felipe; și în multe dintre 
plimbările lui era însoţit de amici ca Licenţiatul Calzas, Juan 
Vicuña sau căpitanul Alatriste. Simpatia lui faţă de stăpânul meu 
asculta, între altele, și de o rațiune practică: poetul era mereu 
amestecat în tot felul de dispute, mergând de la gelozii și vorbe 
grele până la păruieli, cu mulţi dintre colegii lui rivali, lucru 
foarte obișnuit în vremea aceea și în toate vremurile în ţara asta 
a noastră de Abeli și Caini, de dușmănii și invidii, unde cuvântul 
ofensează și omoară mai ceva decât spada. Unii, ca Luis de 
Góngora sau Juan Ruiz de Alarcón, doreau să-i facă felul, și nu 
numai în scris. De exemplu, iată ce zicea Góngora de don 
Francisco de Quevedo: 


Muză ce suflă și nu inspiră, 

Și știe mai presus de toate 

să scotocească pân' la coate 

în buzunarul meu, nu-n a sa liră. 


Și-n ziua următoare viceversa: atunci contraataca don 
Francisco cu cea mai grea artilerie alui: 


111 


Piscul acesta de viciu și insultă, 
ăsta la care pârțurile sunt sirene, 

e curul de Góngora, găoaza cultă 
de care pân și-un poponar se teme. 


Sau se distra compunând celelalte versuri, pe cât de 
cunoscute, pe atât de feroce, care s-au răspândit ca focul prin 
oraș, făcându-l pe Góngora troacă de porci: 


Omul acesta e-o asemenea scursură 
(/ăsându-i însă originea în pace), 

că niciodată, nu știu cum se face, 
nu i-a picat căcatul din gură. 


Gingășii pe care implacabilul don Francisco le extindea și 
asupra bietului Ruiz de Alarcón, de a cărui imperfecţiune fizică - 
era cocoșat - își bătea joc în fel și chip: 


Cine-i scrofulosul care 
are-n față și-n spinare 
câte-o gâlcă deloc mică? 
Gheboșică. 


Versurile acestea circulau pasămite anonim, dar toată lumea 
știa perfect cine le compunea cu cea mai rea intenţie din lume. 
Bineînțeles, atacaţii ripostau la rândul lor, așa că ploua cu 
sonete și terține; încântat, don Francisco, la largul lui, își citea 
producţiile în locurile de clacă, ascuţindu-și pana și muind-o în 
cea mai caustică fiere cu care era înzestrat din plin. Și dacă nu 
era vorba de Góngora și nici de Alarcón, atunci oricine putea 
deveni ţinta lui, fiindcă în zilele în care se deștepta cu chef de 
harţă, trăgea razant în tot ce mișca: 


Încornorat ești, Cutărică, pân' la coate 
și poți grebla cu tâmplele, cum văd; 
ți-s coarnele atâta de bogate, 

încât în juru-ți o să faci prăpăd. 


Și tot așa. Încât nu e de mirare că, deși curajos de felul lui și 
dibaci în mânuitul spadei, ciufutul poet prefera să-l aibă alături 


112 


pe un om ca Diego Alatriste când se plimba printre eventuali 
adversari. Un cutărică aidoma celui zugrăvit în poem - sau 
cineva care s-o fi simţit vizat, fiindcă în Madridul acela al Bunului 
Dumnezeu, încornorat era un bărbat din doi - a venit odată să-i 
ceară explicaţii pe treptele de la San Felipe, escortat de un 
prieten, într-o dimineaţă când don Francisco se preumbla de 
colo-colo cu căpitanul Alatriste. Chestiunea s-a rezolvat în doi 
timpi și trei mișcări la căderea nopţii, în clinchet de oțeluri, în 
spatele îngrăditurii călugărilor recoleți, de o asemenea manieră, 
încât atât presupusul încornorat cât și amicul lui, după ce și-au 
vindecat tăieturile primite imparțial, s-au apucat de citit proză și 
n-au mai pus mâna pe un sonet în tot restul vieții lor. 
e 

În dimineaţa aceea, pe treptele de la San Felipe, tema 
conversației generale era principele de Wales. Și infanta. 
Pălăvrăgeala curtenească era pigmentată cu știrile referitoare la 
războiul care reizbucnise în Flandra. Imi amintesc că soarele 
strălucea pe un cer foarte albastru și foarte curat deasupra 
acoperișurilor caselor dimprejur, iar locul de taifas fremăta de 
mulțime. Căpitanul Alatriste, care continua să se arate în public, 
aparent netemător de consecințe - mâna, bandajată după 
înfruntarea de la Portiţa Sufletelor, era ca și vindecată -, purta 
cizme înalte, pantaloni cenușii și pieptar întunecat la culoare 
închis până la gât; și, deși dimineaţa era destul de călduroasă, 
avea pe umeri capa ca să acopere cu ea crosa unui pistol pe 
care și-l vârâse în partea din spate a cingătorii, lângă pumnalul 
cel lung - daga - și spadă. Contrar celor mai mulţi soldaţi 
veterani din vremea aceea, Diego Alatriste nu se dădea în vânt 
după haine sau podoabe ţipătoare, nici măcar viu colorate, încât 
singura notă oarecum stridentă a îmbrăcăminţii sale o constituia 
pana roșie ce-i împodobea pălăria cu boruri largi. Dar, chiar și 
așa, aspectul lui distona cu sobrietatea întunecată a hainei 
negre a lui don Francisco de Quevedo, îmblânzită numai de 
crucea de Santiago cusută pe piept, sub capa scurtă, tot neagră, 
care pe atunci se numea herreruelo. Imi dăduseră voie să-i 
însoțesc, pentru că tocmai le făcusem niște mici comisioane la 
Ștafetă; restul grupului era compus din Licenţiatul Calzas, 
Vicuña, Dómine Perez și câţiva cunoscuţi, sporovăind lângă 
balustrada treptelor dând în Strada Mare. Comentau de zor 


113 


ultima impertinenţă a lui Buckingham, care, lucru știut din surse 
sigure, îndrăznea să-i facă curte soţiei contelui de Olivares. 

— Perfidul Albion, mărâi Licenţiatul Calzas, care nu-i putea 
suferi pe englezi de când, cu niște ani în urmă, întorcându-se din 
Indii, fusese cât pe ce să fie capturat de Walter Raleigh, un 
corsar care le dărâmase un catarg și omorâse cincisprezece 
oameni. 

— Mână de fier, sugeră Vicuña, strângându-și unicul pumn 
care îi mai rămăsese. Ereticii ăștia nu știu decât de frică... Asta-i 
recunoştinţa lor pentru ospitalitatea oferită de rege, stăpânul 
nostru! 

Încuviinţau precaut cei de faţă, printre ei aflându-se doi 
presupuși veterani cu niște mustăţi formidabile, care nu 
auziseră în viaţa lor o detunătură de archebuză, doi sau trei 
pierde-vară, un student de la Salamanca purtând o capă 
ponosită, deșirat și famelic, pe nume Juan Manuel de Parada sau 
de Pradas, un tânăr pictor sosit de curând la curte și 
recomandat lui don Francisco de prietenul său, Juan de Fonseca, 
și un ciubotar cârpaci de pe strada Montera numit Tabarca, 
foarte cunoscut ca șef al așa-zișilor muschetari: galeria de 
aplaudaci sau de huiduitori care, în funcţie de interese, hotărau 
succesul ori eșecul unei comedii, la care asistau în picioare. Deși 
țopârlan și analfabet, acest Tabarca era un tip grav, temut de 
autori, care trecea drept specialist în piese de teatru, vechi 
creștin și hidalg sărăcit - ca mai toată lumea și era măgulit, din 
cauza influenței sale asupra gloatei din teatrele în aer liber 
numite corrales (adică oboare, ocoale sau, mai simplu, curți din 
spate) de dramaturgii care încercau să-și facă un nume la curte, 
ba chiar și de unii ce deja și-l făcuseră. 

— Oricum, interveni Calzas, făcând cinic cu ochiul. Zice-se de 
consoarta favoritului că nu face fiţe când e vorba să-și dea 
poalele peste cap. lar Buckingham e tip bine. 

Se scandaliză Dómine Perez: 

— Pentru Dumnezeu, domnule licenţiat!... Daţi-vă seama ce 
vorbii! Îl cunosc pe confesorul măritei doamne și pot să vă 
asigur că señora doña Ines de Zúñiga este o femeie cuvioasă și 
o sfântă. 

— Și-ntre o sfântă și-alta, goală, răspunse Calzas, porcos, 
regelui i se cam scoală. 


114 


Râdea, mucalit și răutăcios, văzându-l pe Dómine făcându-și 
cruci peste cruci și privind îngrozit împrejur. La rândul lui, 
căpitanul Alatriste îi arunca grele priviri de reproș că vorbea cu 
atâta dezinvoltură în prezenţa mea, iar tânărul pictor pe care îl 
chema Diego de Silva, un sevilian de douăzeci și trei sau 
douăzeci și patru de ani, simpatic, vorbind cu puternicul accent 
al ținutului de baștină, se uita la noi de parcă s-ar fi întrebat în 
ce fel de societate nimerise. 

— Cu permisiunea domniilor voastre... dădu să spună, timid, 
ridicându-și degetul arătător mânijit cu vopsea. 

Dar nimeni nu-l luă în seamă. În pofida recomandării amicului 
său, Fonseca, don Francisco de Quevedo nu uita că tânărul 
pictor executase, abia sosit la Madrid, un portret al lui Luis de 
Góngora, și, deși n-avea nimic împotriva flăcăului, înţelegea să-l 
facă să-și plătească păcatul cu câteva zile de ignorare absolută. 
Insă, curând după aceea, don Francisco și tânărul sevilian au 
devenit practic nedespărțiţi, și cel mai bun portret al poetului 
ne-a rămas chiar de la acel tânăr care, cu vremea, s-a 
împrietenit și cu Diego Alatriste și cu mine, când era mai 
cunoscut sub numele de familie al mamei sale: Velázquez. 

In sfârșit. Vă povesteam că, după neizbutita încercare a 
pictorului de a interveni în conversaţie, cineva menţionă 
chestiunea Palatinatului, și toți se avântară într-o însuflețită 
discuţie asupra politicii spaniole în Europa Centrală, prilej cu 
care ciubotarul Tabarca își dădu în petic cu cea mai mare 
dezinvoltură, emițând păreri despre ducele Maximilian al 
Bavariei, despre Electorul Palatin și papa de la Roma, care, știa 
el bine, se înțelegeau tustrei pe sub mână. Interveni și un miles 
gloriosus din cei doi de care am pomenit, jurându-se că are cele 
mai proaspete știri în chestiunea aceea, transmise lui de un 
cumnat servitor la palat; și conversaţia se întrerupse când toţi, 
cu excepţia lui Dómine, se aplecară peste balustradă ca să 
salute niște dame ce treceau într-o caretă descoperită într-un 
vălmășag de fuste larg înfoiate și de brocarturi, îndreptându-se 
spre prăvăliile argintarilor din Poarta Guadalajarei. Erau tusonas, 
adică cocote de lux. Dar în Spania dinastiei de Austria până și 
prostituatele își dădeau aere. 

Se acoperiră cu toţii din nou și discuţia continuă neabătut. 
Don Francisco de Quevedo, care nu era prea atent, se apropie 


115 


nitel de Diego Alatriste și, cu o mișcare a bărbiei, îi arătă doi 
indivizi care se ţineau la distanţă, în mulţime. 

— Te urmăresc pe dumneata, căpitane? întrebă încet, dând 
impresia că vorbea de cu totul altceva. Sau pe mine? 

Alatriste, cu fereală, aruncă o iute ocheadă spre perechea 
aceea. Păreau a fi potere sau spadasini năimiţi. Simţindu-se 
observați, se întoarseră pe jumătate, fără grabă. 

— Aș zice că pe mine, don Francisco. Dar cu domnia voastră 
și cu versurile domniei voastre, nu se știe niciodată. 

Poetul se uită încruntat la stăpânul meu. 

— Să presupunem c-ar fi vorba de dumneata. E ceva grav? 

— S-ar putea să fie. 

— Ei comedie! In cazul ăsta nu ne rămâne decât să ne 
batem... Ai nevoie de ajutor? 

— Deocamdată, nu... Căpitanul îi privea pe spadasini mijindu- 
și puţin ochii, ca și când voia să-și întipărească mutrele lor în 
minte. Și-n plus, domnia voastră are suficiente necazuri ca să se 
mai încurce și cu ale mele. 

Don Francisco rămase tăcut un moment. Apoi își răsuci 
mustata și, potrivindu-și ochelarii, le aruncă o privire hotărâtă și 
furioasă celor doi. 

— Oricum, conchise, dacă iese cu scandal, doi contra doi mai 
merge. Poţi conta pe mine. 

— Știu, zise Alatriste. 

— Jap, jap și șo pe ei. Poetul își sprijini mâna pe garda spadei 
care îi ridica la spate capa scurtă. Îţi datorez asta și multe altele. 
lar maestrul meu nu-i chiar Pacheco. 

Zâmbiră amândoi la unison, la fel de răutăcios. Luis Pacheco 
de Narvâez era cel mai faimos maestru de scrimă din Madrid, 
ajungând să dea lecţii regelui, stăpânul nostru. Scrisese câteva 
tratate despre meșteșugul armelor și, aflându-se odată în casa 
președintelui Consiliului Castiliei, se lansase într-o discuţie cu 
don Francisco de Quevedo asupra unor detalii și concluzii; drept 
care, punând amândoi mâna pe spadă pentru o demonstraţie 
amicală, de la primul asalt don Francisco îl atinsese pe maestrul 
Pacheco la cap cu o lovitură imparabilă, aruncându-i pălăria cât 
colo. De atunci, dușmănia dintre cei doi era mortală: unul îl 
denunțase pe celălalt tribunalului Inchiziției, iar celălalt îl 
încondeiase pe primul fără pic de milă în Viata hotomanului pe 


116 


nume Pablos, care deși avea să fie publicată peste alţi doi-trei 
ani, circula în copii manuscrise prin tot Madridul. 

— lată-l pe Lope, zise careva. 

Toţi se descoperiră când Lope, marele Felix Lope de Vega 
Carpio, apăru mergând încet, întâmpinat de salutul tuturor celor 
de faţă, care îi făceau loc plini de respect; se opri câteva minute 
să stea de vorbă cu don Francisco de Quevedo, care îl felicită 
pentru comedia ce avea să fie jucată chiar a doua zi la Corral 
del Principe: eveniment teatral la care Diego Alatriste îmi 
promisese să mă ducă și gen de spectacol pe care aveam să-l 
văd pentru prima oară în viaţa mea. Apoi, don Francisco făcu 
câteva prezentări. 

— Căpitanul don Diego Alatriste y Tenorio... Îl cunoașteţi pe 
Juan Vicuña... Diego Silva... Tinerelul este Íñigo Balboa, fiul unui 
militar căzut în Flandra. 

Auzind aceasta, Lope îmi atinse o clipă capul cu un gest 
spontan de simpatie. A fost prima oară când l-am văzut, deși 
urma să mai am și alte ocazii; dar îmi voi aminti mereu 
înfățișarea lui sexagenară și gravă, demnu-i aspect clerical 
întărit de hainele negre, chipul uscăţiv și părul cărunt tuns scurt, 
mustata cenușie și zâmbetul cordial, puţin absent, parcă ostenit, 
pe care ni l-a dăruit tuturor înainte de a-și continua drumul, 
înconjurat de dovezile noastre de prețuire. 

— Să nu-l uiţi niciodată pe omul acesta; nici ziua aceasta, îmi 
zise căpitanul, dându-mi un bobârnac prietenos taman peste 
locul atins de Lope. 

Și chiar că n-am uitat nimic. Până și azi, după atâţia ani de la 
întâlnirea aceea, duc mâna la creștetul capului și simt acolo 
atingerea degetelor afectuoase ale celui poreclit pentru talentul 
său „Fenixul Ingenioșilor”. Nici el, nici don Francisco de 
Quevedo, nici Velâzquez, nici căpitanul Alatriste, nici epoca 
mizerabilă și magnifică pe care am cunoscut-o atunci nu mai 
există. Însă rămâne, în biblioteci, în cărţi, în tablouri, în biserici, 
în palate, în străzi și piețe, urma de neșters pe care au lăsat-o 
oamenii aceia în peregrinarea lor pe pământ. Amintirea mâinii 
lui Lope se va șterge doar odată cu mine, când voi dispărea; ca 
și accentul andaluz al lui Diego de Silva, sunetul pintenilor de 
aur ai lui don Francisco atunci când șchiopăta sau privirea 
acvatică, verde-albăstruie și senină, a căpitanului Alatriste. Dar 
ecoul vieţii lor ieșite din comun va continua să răsune atâta 


117 


vreme cât va dăinui locul acesta imprecis, amestec de neamuri, 
limbi, istorii, sânge și visuri trădate: scenariul acesta minunat și 
tragic pe care îl numim Spania. 
e 

N-am uitat nici ce s-a întâmplat după aceea. Cum stăteam noi 
așa, așteptând să bată de Angelus, în fața prăvălioarelor de sub 
scara monumentală de la San Felipe a tras o caretă neagră bine- 
cunoscută mie. Stăteam sprijinit de balustrada treptelor, ceva 
mai la o parte, ascultându-i pe oamenii mari. lar privirea pe care 
am întâlnit-o acolo jos, fixându-mă, părea să reflecte culoarea 
cerului ce se deschidea larg peste capetele noastre și peste 
acoperișurile maronii ale Madridului, într-atât încât tot ce mă 
înconjura, în afară de culoarea aceea, sau de cerul acela, sau de 
privirea aceea, a dispărut de sub ochii mei. Era ca o dulce 
agonie de albastru și lumină, căreia nu i te puteai sustrage. 
Dacă într-o zi va fi să mor - m-am gândit în clipa aceea -, mi-aș 
dori să sfârșesc așa: cufundat într-o asemenea culoare. Atunci 
m-am depărtat și mai mult de grup și am coborât încet scările, 
parcă fără pic de voinţă: ca prizonierul unui filtru hipnotic. Și 
numai o clipă, precum un fulger de luciditate în bezna 
înstrăinării mele, pe când coboram de la San Felipe spre Strada 
Mare, am simţit că mă urmăreau, de la mii de leghe distanţă, 
ochii preocupaţi ai căpitanului Alatriste. 


118 


e 10 e 


Corral del Principe 


Am căzut în capcană. Sau, ca să fiu mai precis, cinci minute 
de conversaţie le-au fost de ajuns ca să întindă cursa. Chiar și 
acum, după atâta timp, vreau să cred că Angelica de Alquezar 
nu era decât o copilă mânuită de oamenii mari; dar nici măcar 
după ce am cunoscut-o atât de bine cum am cunoscut-o mai 
târziu, nu pot fi sigur. Mereu, până când a murit, am intuit la ea 
ceva ce nu se învaţă de la nimeni: o răutate rece și înțeleaptă 
care la unele femei e din născare, zace acolo în ele de când sunt 
mici. Ba poate încă dinainte, de veacuri în șir. A căuta acum cine 
sunt adevărații vinovaţi de această stare de lucruri e deja altă 
discuţie, care ne-ar lua prea mult, și nu-i acum nici timpul, nici 
locul potrivit. Să zicem doar atât: că din armele cu care 
Dumnezeu și natura au înzestrat femeia ca să se apere de 
prostia și răutatea bărbătească, Angelica de Alquézar avea 
panoplia completă. 

A doua zi după-amiază, în drum spre Corral del Principe, 
amintirea imaginii ei în dreptunghiul ferestruicii caretei negre, 
sub treptele de la San Felipe, mă stânjenea ca atunci când într-o 
execuție muzicală care ţi se pare perfectă descoperi o notă sau 
o mișcare nesigură, falsă. Nu făcusem altceva decât să mă 
apropii și să schimb câteva cuvinte, vrăjit de părul ei bălai 
atârnând în zulufi și de zâmbetu-i misterios. Fără a cobori din 
caretă, în timp ce însoţitoarea ei, dueña, cumpăra ceva din 


prăvălii, iar  vizitiul stătea nemișcat lângă  catărce, 
nederanjându-mă cu nimic - lucru care ar fi trebuit să-mi dea de 
gândit -, Angelica de Alquézar îmi mulțumi din nou că o 


apărasem de pușlamalele alea de pe strada Toledo, mă întrebă 
cum o mai duceam cu căpitanul acela Batiste sau Triste pe care 
îl slujeam și se interesă de viaţa și proiectele mele. Am făcut pe 
nebunul puţin, trebuie s-o recunosc. Ochii aceia foarte albaștri, 
larg deschiși, care parcă te ascultau cu luare-aminte, m-au făcut 
să trăncănesc peste măsură. l-am vorbit de Lope de Vega, pe 

119 


care abia de-l cunoscusem sus pe trepte, ca de un vechi prieten. 
Și am adăugat că aveam de gând, stăpânul meu și cu mine, să 
mergem la reprezentaţia comediei £/ Arenal din Sevilla, care 
urma să fie jucată a doua zi la Corral del Principe. Am mai 
sporovăit niţel, am întrebat-o cum o cheamă și, după o 
delicioasă scurtă ezitare în timpul căreia și-a atins buzele cu un 
evantai micuţ, mi-a spus. „Angélica vine de la ángel, adică 
înger”, i-am răspuns, fermecat. lar ea m-a privit amuzată, fără 
un cuvânt, atât de mult încât m-am simţit purtat la porțile 
Raiului. Apoi s-a întors însoțitoarea, m-a observat în sfârșit și 
vizitiul, careta s-a îndepărtat, iar eu am rămas stană de piatră 
printre oamenii care veneau și plecau, cu senzaţia că am fost 
smuls, fșștt, dintr-un loc minunat. Abia în cursul nopţii, neputând 
să adorm din cauza ei, și a doua zi în drum spre teatru, câteva 
amănunte neobișnuite ale situaţiei - nici unei domnișoare de 
familie bună nu i se dădea voie pe atunci să stea de vorbă cu 
flăcăiandri aproape necunoscuţi în mijlocul străzii - începură să- 
mi strecoare în suflet senzaţia că pășesc pe buza prăpastiei, 
dincolo de care se aţine ceva periculos și tăinuit. Și m-am 
întrebat dacă toate acestea nu aveau vreo legătură cu straniile 
întâmplări din ultimele zile. Oricum însă, orice relaţie între 
îngerul acela blond și bandiții de la Portiţa Sufletelor părea o 
imensă aiureală. Pe de altă parte, perspectiva de a vedea 
comedia lui Lope mă făcea și mai puțin perspicace. Așa orbește 
Dumnezeu, zice turcul, pe cel sortit pieirii. Noi zicem puţin altfel: 
pe cine vrea să-l piardă, Dumnezeu îi ia minţile. 
e 

De la monarh până la ultimul bădăran, Spania celui de-al 
Patrulea Filip a iubit teatrul la nebunie. Comediile aveau trei 
jornadas, adică acte, și erau toate în versuri, deosebindu-se 
doar prin metru și rimă. Autorii consacrați, cum am văzut în 
cazul lui Lope, erau iubiţi și respectaţi de toată lumea, iar 
popularitatea actorilor și actriţelor era imensă. Fiecare primă 
reprezentaţie sau reluarea unei opere faimoase aduna buluc și 
poporul, și curtea, ţinându-i cu sufletul la gură ori cu gura 
căscată cele trei ore cât dura spectacolul care, pe atunci, avea 
loc ziua, pe lumină, mai precis după-masa, în localuri în aer liber 
numite corrales. Existau două la Madrid: cel numit Del Principe, 
căruia i se mai spunea și De La Pacheca, și cel De La Cruz. Lui 
Lope îi plăcea să-și pună piesele în scenă la acesta din urmă, 


120 


care era de asemenea favoritul regelui, stăpânul nostru, mare 
amator de teatru ca și soţia sa, regina, doña Isabel de Bourbon. 
Treaba e că iubirea de teatru a monarhului nostru, ahtiat după 
aventuri tinerești, se răsfrângea - clandestin - și asupra celor 
mai frumoase actriţe ale acelei perioade, cum a fost cazul Mariei 
Calderón, La Calderona, care i-a dăruit și un fiu, numit tot don 
Juan de Austria, ca și predecesorul lui celebru, copilul din flori al 
lui Carol Quintul. 

În ziua aceea se relua la Corral del Principe o îndrăgită 
comedie a lui Lope de Vega, E/ Arenal de Sevilla - titlu trimițând 
la  rău-famatele întinderi de nisip formate de cursul 
Guadalquivirului în preajma acelui oraș -, și interesul, 
curiozitatea, nerăbdarea erau imense. Cu mult înainte de ora 
reprezentaţiei, lumea se îndrepta într-acolo în grupuri 
însuflețite, zgomotoase, iar către miezul zilei se produseseră 
deja primele înghesuieli cu îmbrânceli pe strada strâmtă unde 
era intrarea teatrului, aflată pe atunci față în faţă cu mănăstirea 
Santa Ana. Când căpitanul și cu mine am ajuns acolo, nu mai 
eram singuri: ni se alăturaseră în drum Juan Vicuña și Licenţiatul 
Calzas, mari admiratori ai lui Lope, și chiar pe străduţa Del 
Principe, don Francisco de Quevedo. Astfel am ajuns cu toții 
împreună la intrarea corrarului de comedii, unde abia de te 
puteai mișca de atâţia oameni. Toate stările sociale din orașul 
de reședință a Curţii erau reprezentate: de la nobilii din 
încăperile de sus cu ferestrele larg deschise spre incintă, până la 
publicul obișnuit care înţesa balcoanele, rândurile laterale, 
curtea din mijloc cu șiruri de bănci din lemn, galeria rezervată 
publicului feminin - cele două sexe erau despărțite și aici, ca la 
biserică - și spaţiul liber din spatele scenei, pentru cei ce 
urmăreau reprezentaţia în picioare: adică faimoșii muschetari 
conduși de căpetenia lor spirituală, ciubotarul Tabarca; acesta, 
întâlnind grupul nostru, ne-a salutat grav și solemn, foarte 
pătruns de importanţa rolului său. La ora două după-amiaza, 
străduța Del Principe și intrările corrar-ului erau un vălmășag de 
negustori, meseriași, paji, studenţi, preoţi, conţopiști, soldați, 
lachei, scutieri și pungași care cu ocazia aceasta purtau capă, 
spadă și pumnal, adresându-se unul altuia numai cu caballero și 
gata să sară la bătaie pentru un loc de unde să privească piesa. 
La ambianța aceasta gălăgioasă și fascinantă contribuiau din 
plin și femeile, care, într-un vârtej de rochii, mantii, mantile și 


121 


evantaie, intrau în galeria lor, unde erau de îndată săgetate de 
ochii nenumăraţilor amorezi ce își răsuceau falnic mustaţa prin 
balcoanele și curtea incintei. Și ele se băteau pe locuri, și nu o 
dată a trebuit să intervină ocârmuirea ca să potolească tipetele 
și certurile iscate în spaţiul rezervat lor. Pe scurt, gâlceava și 
încăierările din cauza locurilor sau a intratului pe gratis, 
discuţiile furioase dintre cei ce închiriaseră un loc pe bancă și 
cei care îl disputau erau atât de frecvente, încât se ajungea la 
încrucișarea spadelor din cele mai neînsemnate motive, iar la 
reprezentații trebuia să asiste un magistrat municipal - un 
alcalde - ajutat de alguazili. Nici măcar nobilii nu erau străini de 
tevatura aceea: ducii de Feria și de Rioseco, rivali la grațiile unei 
actrițe, se înjunghiaseră odată în toiul unei comedii, sub 
pretextul unor locuri la catul de sus. Licenţiatul Luis Quiñones de 
Benavente, un toledan timid și cumsecade care a fost un 
cunoscut de-al nostru, al căpitanului Alatriste și al meu, a 
descris într-una din compoziţiile lui în metru popular ambianța 
aceea densă în care ploua cu împunsături de spadă: 


La corral-ul de comedii 
se înghesuie turbati, 
ținând poarta sub asedii 
ca să intre făr un sfant. 


Ciudat caracter și ăsta-al nostru! După cum avea să scrie 
cineva mai târziu, a înfrunta primejdii, a te bate, a sfida 
autoritatea constituită, a-ţi expune viața sau libertatea sunt 
lucruri care s-au petrecut peste tot în lume pe motiv de foame, 
ambiţie, ură, desfrâu, onoare ori patriotism. Insă a pune mâna 
pe spadă și a lupta ca să asiști la o reprezentaţie teatrală era 
ceva tipic numai acelei Spanii a Casei de Austria, pe care în bine 
- puţintel - și în rău - mult mai mult - am cunoscut-o în 
tinerețea mea: cea a eroismelor donquijotești și sterile, care și-a 
întemeiat raţiunea de-a fi și dreptul pe orgoliosul vârf al unei 
spade. 

Astfel am ajuns noi, după cum vă spuneam, la poarta corral- 
ului, ferindu-ne de zurbagii și de cerșetorii care îi asediau pe toţi 
cerând pomană. Bineînțeles că jumătate din ei erau orbi, 
șchiopi, ciungi și ologi prefăcuţi, dându-se drept hidalgi ajunși la 
sapă de lemn, care nu cerșeau de obicei, ci doar așa, din 


122 


întâmplare; ba chiar trebuia să te scuzi faţă de ei, adresându-le 
un politicos scuzati, domnia voastră, că n-am bani la mine dacă 
nu voiai să-i auzi făcându-te albie de porci. Adevărul e că, până 
și în felul lor de a cere pomană, neamurile se deosebesc între 
ele: nemţii cântă în grup, francezii cerșesc servil cu rugăminți și 
vaiete, portughezii cu tot felul de plângeri, italienii cu depănarea 
nesfârșită a tuturor necazurilor și belelelor, iar spaniolii cu harță 
și ameninţări, obraznici, plini de ei, nesuferiți. 

Am plătit noi un cuarto la primă poartă, trei la a doua - obol 
pentru spitale - și douăzeci de maravedi pentru locuri pe bănci. 
Desigur că locurile noastre erau ocupate, deși dăduserăm bani 
pe ele; dar, nedorind să facă tărăboi în prezenţa mea, căpitanul, 
don Francisco și ceilalţi s-au hotărât să stea mai în spate, alături 
de muschetari. Eu priveam totul cu ochii mari, vă daţi seama, 
fascinat de lumea adunată, de vânzătorii de limonadă și 
cofeturi, de zvonul conversaţiilor, de foiala rochiilor ample și 
înfoiate puse pe cercuri din galeria femeilor, de ţinuta elegantă 
a personajelor importante care se lăsau văzute la ferestrele 
catului de sus. Se zicea că regele în persoană obișnuia să asiste 
de acolo, incognito, la reprezentațiile care îi plăceau. lar 
prezenţa în după-amiaza aceea a unor membri ai gărzii regale 
pe scări, fără uniformă, dar părând a fi de serviciu, putea indica 
așa ceva. Spionam cu toţii ferestrele de deasupra, sperând să-l 
descoperim ori pe tânărul nostru monarh, ori pe regină; însă nu-i 
recunoșteam în chipurile aristocratice care din când în când se 
apropiau de jaluzele. În schimb îl văzurăm pe Lope însuși, pe 
care publicul începu să-l aplaude cu însufleţire când apăru sus, 
la etaj. L-am văzut și pe contele de Guadalmedina însoţit de 
câţiva prieteni și de câteva doamne, iar Alvaro de la Marca 
răspunse cu un zâmbet politicos salutului pe care căpitanul 
Alatriste i-l adresă de jos atingându-și borul pălăriei. 

Câţiva prieteni îi oferiră un loc lângă ei pe o bancă lui don 
Francisco de Quevedo, care se scuză faţă de noi și plecă să se 
așeze acolo. Juan Vicuña și Licenţiatul Calzas stăteau mai la o 
parte, discutând despre piesa pe care aveam s-o vedem și pe 
care Calzas o prețuise foarte mult cu niște ani în urmă, când 
fusese reprezentată prima oară. Diego Alatriste rămase însă 
lângă mine, făcându-mi loc lângă bârna marcând despărțitura 
din spate, ca să pot rămâne în rândul întâi al muschetarilor și să 
văd piesa cât mai bine. Îmi cumpărase niște dulciuri pe care eu 


123 


le ronțăiam de zor, bucuros nevoie-mare, și își ţinea o mână pe 
umărul meu ca să nu mă urnească de acolo brânciurile și toată 
foiala. Dar la un moment dat am simţit cum mâna aceea deveni 
rigidă, apoi se retrase ușor ca să se sprijine de mânerul spadei. 

l-am urmărit direcţia ochilor, a căror expresie se asprise dintr- 
odată, și prin mulţime am izbutit să-i zăresc pe cei doi bărbaţi 
care cu o zi înainte ne dăduseră târcoale pe treptele de la San 
Felipe. Se strecuraseră printre muschetari și mi s-a părut că 
schimbă o privire de înţelegere cu alți doi care tocmai intraseră 
pe una dintre porți și se plasaseră destul de aproape. Felul lor, 
al tuturor, de a-și purta pălăriile înfundate pe ochi și capele 
răsucite pe un umăr, mustăţile bătăioase și bărbuţele de tap, 
cicatricele de pe obraji, poziţia lor cu picioarele larg desfăcute, 
privirea haină, totul îi dădea în vileag ca fiind ucigași năimiţi. E 
adevărat că de oameni ca ei era plin corrarul; numai că aceștia 
patru păreau a se interesa îndeaproape numai de noi. 

Se auziră bătăile de gong anunțând începerea comediei, 
muschetarii strigară „jos pălăriile!”, toată lumea se descoperi, 
se trase cortina și întreaga mea atenţie zbură de la zurbagii la 
scenă, unde apăreau deja personajele dona Laura și Urbana, 
învăluite în mantii. În faţa pânzei închipuind fundalul, o ramă cu 
cartoane pictate imita Turnul Aurului din Sevilla. 


— Strașnic este El Arenal! 
— Totdeauna a fost așa. 

— Nu-i, după părerea mea, 
loc în lume să-i fie egal. 


Până și acum mă ia cu fiori amintindu-mi de versurile acelea, 
primele pe care le-am auzit vreodată rostite de pe scena unui 
corral de comedii; cu atât mai mult cu cât actriţa care o 
întruchipa pe doña Laura, preafrumoasa Maria de Castro, avea 
să ocupe un anumit loc în viaţa căpitanului Alatriste și într-a 
mea. Insă în ziua aceea, la Corral del Principe, Maria de Castro 
nu era pentru mine decât frumoasa Laura care sosește cu 
mătușa ei Urbana în portul Sevillei, unde galerele se pregătesc 
de plecare și unde se întâlnește întâmplător cu don Lope și cu 
Toledo, servitorul lui. 


A o șterge-i cu temei; 


124 


că și ele pleacă de-aci. 
Oh, ce izbândă-i în a fugi 
de armele unei femei! 


Totul mi-a dispărut din preajmă, fascinat cum eram de 
cuvintele ce ieșeau din gura actorilor. Bineînţeles, după nici 
câteva minute mă aflam în plin Arenal al Sevillei, îndrăgostit 
nebunește de Laura, și nu-mi doream decât să dau dovadă de 
vitejia căpitanilor Fajardo și Castellanos, înfruntându-i pe toți 
alguazilii și poterașii înainte de a mă îmbarca în Armada regelui, 
zicând, ca don Lope: 


A trebuit să scot spada cavalerește 

N-am scos-o pentru un fitecine, 

ci pentru un hidalg, căci se cuvine 

să-l cinstești și pe cel ce te-amărăște, 
dacă te prețuiești cât de cât. 

Vezi tu, a-l ofensa urât 

pe cel ce-a cutezat să te-njosească, 

nu-i treabă de hidalgi, ci doar prostească, 
din care tot tu ieși cel umilit 


În momentul acela, unul dintre spectatorii aflaţi în picioare 
lângă noi se întoarse spre căpitan făcându-i șșșt ca să păstreze 
tăcerea, deși el nu scosese un cuvințel măcar. M-am întors mirat 
și am observat că Diego Alatriste se uita cu atenţie la cel care îl 
șâșâise, un individ cu moacă de bandit, cu capa împăturită în 
patru pe un umăr și cu mâna pe garda spadei. Reprezentaţia 
continuă, eu mă lasai din nou furat de scenă, și deși căpitanul 
rămânea tăcut și nemișcat, tipul cu capa împăturită îl șâșâi iar, 
apoi îl țâstui, privindu-l dușmănos și mormăind ceva despre 
prost-crescuţii care nu respectă teatrul, nici nu-i lasă pe ceilalţi 
să asculte. Am simţit atunci cum mâna căpitanului, pe care și-o 
sprijinise din nou pe umărul meu, mă dădea încet la o parte și 
am observat-o degajând mânerul pumnalului celui lung, înfipt la 
cingătoare în spatele coastei stângi. Chiar atunci se termina 
primul act; răsunară aplauze, iar Alatriste și vecinul nostru se 
priviră ţintă pe tăcute, fără ca lucrurile să ia deocamdată o 
întorsătură urâtă. Stând câte doi de o parte și de alta, ceva mai 
încolo, ceilalţi patru indivizi nu ne pierdeau din ochi. 


125 


În timpul dansului din pauză, căpitanul îi căută cu privirea pe 
Vicuña și pe Licenţiatul Calzas, apoi mă expedie într-acolo sub 
pretextul că voi vedea mai bine actul al doilea din locul unde 
stăteau ei. Chiar atunci răsunară aplauzele puternice ale 
publicului și toţi ne întoarserăm spre una dintre încăperile de la 
catul de sus, unde lumea îl recunoscuse la fereastră pe regele, 
stăpânul nostru, care intrase acolo pe neobservate la începutul 
primului act. Am văzut atunci pentru prima oară trăsăturile pale, 
părul blond și ondulat pe frunte și la tâmple și gura aceea cu 
buza de jos groasă, tipică prinților din Casa de Austria, 
neacoperită încă de mustaţa ţanţoșă pe care avea s-o arboreze 
mai târziu. Monarhul nostru era îmbrăcat în catifea neagră, cu 
jabou plisat și apretat, cu bumbi sobri de argint - ascultând 
primul de decretul de austeritate împotriva luxului curții pe care 
tocmai îl promulgase -, ţinând neglijent în mâna-i palidă și fină, 
cu vene albăstrui, o mănușă din piele de căprioară pe care și-o 
ducea uneori la gură ca să-și ascundă un zâmbet sau câteva 
cuvinte către însoțitorii lui, în care entuziasmul publicului îi 
recunoscuse, alături de câţiva gentilomi spanioli, pe prinţul de 
Wales și pe ducele de Buckingham, pe care Maiestatea Sa 
socotise de cuviință, deși păstrând anonimatul oficial - toţi 
aveau pălăria pe cap, ca și când regele n-ar fi fost de faţă -, să-i 
invite la spectacol. Grava sobrietate a spaniolilor contrasta cu 
penele, panglicile, fundele și bijuteriile purtate de cei doi 
englezi, a căror înfățișare plăcută și tinerească fu foarte pe 
placul publicului care umplea până la refuz corrarul de comedii 
și stârni o sumedenie de suspine, fluturări de evantaie și 
ocheade devastatoare în locul rezervat femeilor. 

Incepu actul al doilea, pe care l-am urmărit ca pe primul, 
sorbind cele mai mici cuvinţele și gesturi ale actorilor; și în 
timpul acestuia, atunci când pe scenă căpitanul Fajardo se deda 
la ingenioase jocuri de cuvinte: 


Îi zice „vară primară”. Nu m-am lămurit 
nici dacă e vară, nici de-i primară; 
că s-a văzut și la corzile de chitară: 


xs 


chiar dacă-i „primă“, tot sună dogit, 


bătăușul cu capa împăturită în patru îl șâșâi din nou pe Diego 
Alatriste, și de data asta i se alăturară doi dintre ceilalți 


126 


spadasini care profitaseră de antract pentru a veni mai aproape. 
Căpitanul însuși se folosise cândva de același tertip, așa că 
pentru el afacerea era limpede ca apa; cu atât mai mult cu cât 
ceilalți doi scandalagii se apropiau și ei croindu-și drum prin 
mulțime. Privi în jur căpitanul, ca să-și dea seama în ce situaţie 
se afla. Un amănunt semnificativ: niciun a/cade al curții, nici 
alguazilii care de obicei vegheau asupra ordinii la reprezentații 
nu erau de găsit. Cât despre vreun alt ajutor, Licenţiatul Calzas 
nu era nici pe departe un bun luptător, iar bătrânelul de Juan 
Vicuña, la cei cincizeci de ani ai lui, nu putea face mare lucru cu 
singura-i mână. In ce-l privea pe don Francisco de Quevedo, 
acesta se afla cu două rânduri de bănci mai departe, atent la 
piesă și cu totul străin de ce se urzea în spatele lui. Mai rău încă, 
influenţaţi de  șâșâiala enervantă a provocatorilor, mulţi 
spectatori începeau să se uite urât la Alatriste, ca și când acesta 
într-adevăr perturba reprezentaţia. Ce avea să urmeze era la fel 
de clar ca doi și cu doi fac patru. Mai bine zis, în cazul acela 
concret, trei și cu doi fac cinci. lar cinci erau prea mulţi, chiar și 
pentru căpitan. 

Incercă să se strecoare spre poarta cea mai apropiată. Dacă 
tot trebuia să lupte, măcar s-o facă în spaţiul larg al străzii decât 
acolo înăuntru, încurcat în mișcări de toată lumea, și unde cât ai 
clipi te pomeneai străpuns de lovituri de pumnal. Prin 
împrejurimi erau și două biserici în care s-ar fi putut refugia și 
pune la adăpost sacru, dacă era cumva amestecată și Justiţia în 
daravera aceea. Numai că ceilalți îi barau deja drumul, iar 
afacerea ameninţa să ia o întorsătură foarte urâtă. Chiar atunci 
se sfârși actul al doilea, în ropote de aplauze, pe când 
provocatorii își înteţeau atacurile deocamdată verbale împotriva 
căpitanului. Mulțimea începea să-i sprijine fățiș: răsunară vorbe 
grele la adresa lui, spiritele se încinseră. În sfârșit, prin vacarmul 
de vociferări, cineva rosti cuvântul „nemernic”. Atunci Diego 
Alatriste oftă foarte adânc pentru sine. Nu mai exista cale de 
întoarcere. Așa că, resemnat, duse mâna la spadă și scoase 
otelul din teacă. 

e 

Cel puțin, își spuse în treacăt trăgând spada, doi-trei dintre 
feciorii ăștia de curvă tot mă vor însoți bine găuriți în iad. Și, 
fără a mai lua poziţia en garde, lansă un atac orizontal cu spada 
spre dreapta pentru a-i îndepărta pe bandiții cei mai apropiaţi și, 


127 


ducând la spate mâna stângă, scoase daga vizcaína din teaca 
pe care o purta atârnată de cingătoare în dreptul rinichilor. 
Publicul se agita și se înghesuia ca să lase spaţiu liber, femeile 
țipau de pe locurile lor, iar ocupanţii camerelor de sus se 
aplecau la ferestre ca să vadă mai bine. Nu era ceva ieșit din 
comun pe vremea aceea, cum v-am mai spus, ca spectacolul din 
corral-e să se mute de pe scenă în patio-ul din faţa ei; așa că 
toți se pregăteau să se bucure din nou de o acţiune neprevăzută 
și gratuită: foarte repede se formase un cerc în jurul 
combatanţilor. Căpitanul, știind că nu va rezista mult în fața 
celor cinci bărbaţi înarmaţi și profesioniști, hotărî să nu 
folosească subtilități de scrimă pentru a-și menaja sănătatea, ci 
să atenteze numaidecât la cea a dușmanilor. Fandă puternic în 
direcția celui cu capa împăturită în patru și, nemaioprindu-se să 
vadă rezultatul - care nu fu mare lucru -, se aplecă încercând 
să-l ologească la ţurloaie pe altul cu vizcaína. Și, dacă tot am 
făcut mai înainte niște socoteli, hai să le continuăm zicând că 
cinci spade plus cinci junghere însemnau zece lame de oţel 
sfâșiind aerul; astfel că băteau în el loviturile ca grindina. Una îi 
veni așa de aproape încât îi reteză o mânecă a pieptarului, iar 
alta ar fi străpuns cu siguranţă dacă nu i s-ar fi încurcat în capă. 
Se răsuci lansând mulinete și fandări în dreapta și în stânga; îi 
făcu să dea înapoi pe doi dintre potrivnici, își încrucișă spada cu 
unul și daga cu altul și simţi că îl rănise cineva la cap: tăișul 
ascuţit și rece al lamei și sângele șiroindu-i între sprâncene. Ai 
încurcat-o, Diego, își zise cu ultimul rest de luciditate. Pân' aci ți- 
a fost. Adevărul e că se simțea la capătul puterilor. Brațele le 
avea ca de plumb, iar sângele îl orbea. Ridică mâna stângă, cea 
cu daga, ca să se șteargă la ochi cu dosul palmei, și atunci văzu 
o spadă care se îndrepta spre gâtul lui și pe don Francisco de 
Quevedo care, strigând: „Alatriste! Ajutor! Săriţi!” cu o voce 
tunătoare, se năpustea peste bănci spre bârna despărţiturii din 
spate și abătea cu o lovitură năprasnică a spadei sale goale 
oţelul inamic. 

— Cinci la doi încă mai merge! exclamă poetul, cu lama 
spadei în sus, salutându-l pe căpitan cu o voioasă înclinare a 
capului. Nu ne rămâne decât să ne batem! 

Și se bătea, într-adevăr, ca un diavol ce era, cu toledana în 
mână, fără ca șchiopătatul să-l împiedice câtuși de puţin, 
gândindu-se fără doar și poate la strofa pe care o va compune 


128 


dacă ieșea basma curată din primejdia aceea. Ochelarii îi 
căzuseră pe piept și atârnau de șnurul lor, alături de roșia cruce 
de Santiago; și ataca feroce, asudat, cu toată ţâfna lui teribilă 
pe care și-o rezerva de obicei pentru versuri, și care, în 
împrejurări ca aceea, ţâșnea și din vârful spadei. Șarja lui 
violentă și neașteptată îi făcu să șovăie câteva clipe pe 
atacatori, ba chiar reuși să-l rănească pe unul cu o teribilă 
lovitură care îi străpunse banduliera de piele a sabiei și umărul. 
Apoi adversarii își reveniră din surpriză, se repeziră din nou, și 
aerul se umplu de șuierul și scânteile scoase de lame. Până și 
actorii ieșiseră buluc pe scenă să privească înfruntarea. 
(J 

Ce s-a întâmplat atunci aparține deja Istoriei. Martorii 
povestesc că la catul de sus unde se aflau, incognito firește, 
regele, principele de Wales, Buckingham şi suita lor de 
gentilomi, toți priveau înfruntarea plini de interes, dar cu 
sentimente amestecate. Monarhul nostru, cum e și natural, era 
nemultumit de acea nerușinată încălcare a ordinii publice în 
augusta-i prezenţă, deși aceasta era ceea ce se numește 
oficioasă, nu oficială. Insă, pe de altă parte, fiind tânăr, curajos 
și plin de spirit cavaleresc, nu vedea cu ochi răi ca invitaţii lui 
străini să asiste la o manifestare spontană a vitejiei supușilor 
săi, cu care, la urma urmei, se întâlneau cam des pe câmpurile 
de bătălie. Și adevărul e că omul care se bătea ca o fiară, cu 
cinci deodată, o făcea cu o disperare și cu un curaj nemaivăzut, 
smulgând cu mulinetele lui turbate aplauzele publicului și 
tipetele de spaimă ale femeilor când îl vedeau atât de încolţit. A 
șovăit deci regele, stăpânul nostru, cum s-ar zice, între protocol 
și propria-i plăcere: de aceea a și zăbovit până să-i dea șefului 
escortei sale de gărzi în civil ordinul de a interveni și a opri 
tumultul. Și, taman când se pregătea să deschidă în sfârșit gura, 
pentru un ordin regal și fără drept de apel, l-a surprins și pe el, 
ca pe noi toți, irupţia lui don Francisco de Quevedo, bine- 
cunoscut curții în fel și chip. 

Dar surpriza cea mare abia urma să vină. Și asta pentru că 
poetul strigase numele lui Alatriste intrând în luptă; iar regele, 
stăpânul nostru, care mergea din uimire în uimire, a văzut că, 
auzindu-l, Carol al Angliei și ducele de Buckingham se uitau unul 
la altul. 


129 


— Alatruiste! exclamă prinţul de Wales, cu pronunția aceea a 
lui atât de tinerească, de închisă fonetic și de britanică. 

Aplecându-se puţin peste pervazul ferestrei, aruncă o privire 
lacomă asupra situaţiei de dedesubt, din patio, și se întoarse iar, 
întâi spre Buckingham, apoi spre rege. In cele câteva zile de 
când se afla la Madrid avusese timp să studieze unele cuvinte și 
expresii castiliene, așa că pe limba noastră i s-a adresat 
suveranului: 

— Schiuzați, sire... Om ista și noi avut datorie... Viaţă datorez. 

Și imediat, flegmatic și senin de parcă s-ar fi aflat în propriu-i 
palat Saint James, își scoase pălăria, își trase mai bine mănușile 
și, luându-și spada, se uită la Buckingham cu cel mai desăvârșit 
sânge rece. 

— Steenie, zise. 

Apoi, cu spada goală în mână, nemaizăbovind, durui pe scară 
în jos, urmat de Buckingham, care și el își scotea oțelul din 
teacă pe când sărea câte două trepte deodată. lar don Filip al 
IV-lea, înmărmurit, nu știu dacă să-i oprească sau să apară din 
nou la fereastră; așa că, atunci când își recăpătă stăpânirea de 
sine pe care fusese cât pe ce să și-o piardă, cei doi englezi se 
aflau deja în patio-ul corrar-ului de comedii, înfruntându-i pe cei 
cinci spadasini care îi încolţeau pe Francisco de Quevedo și pe 
Diego Alatriste. Episodul acela era din cele ce rămân înscrise în 
anale; încât nu e de mirare că odăile de sus, rândurile de bănci, 
locul rezervat femeilor, patio-ul întreg, după primele clipe de 
năuceală prilejuită de apariţia lui Carol și Buckingham cu fiarele 
în mâini, se zguduiră imediat de aplauze asurzitoare și de urale 
entuziaste. Abia atunci regele, stăpânul nostru reacţionă în 
sfârșit și, ridicându-se în picioare, se întoarse spre gentilomii lui, 
ordonând să înceteze numaidecât nebunia de dedesubt. Făcând 
aceasta, îi căzu o mănușă pe jos. lar asta, la un om carea 
domnit patruzeci și patru de ani fără să ridice în public nici 
măcar dintr-o sprânceană în fața neprevăzutului și fără a i se 
clinti un mușchi pe față, arăta în ce măsură monarhul celor două 
lumi fusese în după-amiaza aceea, la Corral del Principe, pe 
punctul să se piardă cu firea. 


e 11 e 


Pecetea și scrisoarea 


Strigătele gărzilor spaniole,  burgunde și germane 
schimbându-se la porţile palatului ajungeau până la Diego 
Alatriste prin fereastra deschisă asupra uneia dintre marile curți 
interioare ale maiestuosului edificiu regal. Nu era decât un covor 
pe pardoseala goală de lemn, și pe el trona o masă enormă, 
închisă la culoare, gemând de hârtii, catastife și cărţi, cu un 
aspect la fel de solemn ca și bărbatul așezat în spatele ei. Omul 
acela citea scrisori și acte, metodic, pagină cu pagină, și din 
când în când însemna câte ceva pe margine cu o pană de gâscă 
pe care o înmuia în călimara de majolică de Talavera. Făcea 
aceasta fără nicio întrerupere, de parcă ideile îi lunecau pe 
hârtie cu aceeași ușurință ca ochii în momentul lecturii sau 
cerneala în clipa scrierii. Continuă așa neabătut, neridicându-și 
capul nici măcar când locotenentul de alguazili Martin Saldaña, 
însoțit de un sergent și de doi soldaţi din garda regală, îl 
conduse înaintea sa pe Diego Alatriste prin niște coridoare 
secrete, retrăgându-se apoi. Bărbatul de la masă continua să 
adnoteze scrisorile și informaţiile, imperturbabil, ca și când era 
singur; încât căpitanul avu tot timpul să-l studieze bine. Era 
solid, chiar trupeș, cu cap mare și ten rubicond, cu un păr negru 
și des care îi acoperea urechile, cu o bărbuţă neagră și scurtă și 
cu mustăţi falnice și lungi, răsucite în sus peste obraji. Purta 
veșminte de mătase albastru-închis cu discrete broderii negre, 
această ultimă culoare fiind și aceea a pantofilor și ciorapilor; iar 
pe piept îi lucea roșia cruce de Calatrava, care, împreună cu 
jaboul alb și un fin lănţug de aur, erau singurele contraste ale 
unei îmbrăcăminţi atât de sobre. 

Deși Gaspar de Guzmân, al treilea conte de Olivares, nu avea 
să fie ridicat la rangul de duce decât peste doi ani, se afla deja 
în cel de-al doilea al învestirii sale cu încrederea deplină a 
suveranului. Ministru favorit al regelui, era grande de Spania, iar 
puterea lui, la treizeci și cinci de ani, era imensă. Tânărul 

131 


monarh, mai înclinat spre petreceri și vânători decât către 
pârghiile guvernării, era un instrument orb în mâinile sale; iar 
cei care i-ar fi putut face umbră erau de-acum inofensivi sau 
morți. Foștii lui protectori, ducele de Uceda și fray Luis de 
Aliaga, favoriţii regelui anterior, se aflau în exil; ducele de Osuna 
era în dizgrație, cu proprietățile confiscate; ducele de Lerma 
scăpă de eșafod numai datorită purpurii de cardinal - îmbrăcat 
colorat, să nu fie spânzurat, zicea refrenul popular -, iar Rodrigo 
Calderón, un alt personaj proeminent al domniei anterioare, 
fusese executat în piaţa mare. Nimeni nu mai stătea în calea 
acestui bărbat inteligent, cult, patriot și ambițios, în țelul lui de a 
controla principalele resorturi ale celui mai puternic imperiu din 
lume pe atunci. 

Ne putem ușor imagina sentimentele lui Diego Alatriste 
văzându-se înaintea atotputernicului favorit, în încăperea aceea 
vastă unde, în afară de covor și masă, unicul ornament consta 
dintr-un portret al răposatului rege, don Filip al Il-lea, bunicul 
actualului monarh, care atârna deasupra unui mare șemineu 
stins. Cu atât mai mult, cu cât recunoscuse, în personajul acela, 
fără urmă de îndoială și fără cine știe ce efort, pe cel mai înalt și 
mai solid din cei doi mascaţi din cursul primei nopţi de lângă 
vechea poartă Santa Bârbara. Cel pe care individul cu cap 
rotund îl numise Excelenţă, când mascatul plecase poruncind ca 
afacerea cu englezii să se lase cu cât mai puţin sânge. 

Deie Sfântul, gândi căpitanul, ca execuţia pe care i-o rezervau 
să nu fie prin strangulare cu sinistrul cerc numit garotă. E 
adevărat că nici ţopăitul la capătul unei coarde sau funii nu era 
făcut să-i stârnească entuziasmul; dar măcar nu-l expediau pe 
nenorocit pe lumea ailaltă cu garoul acela dezonorant răsucit pe 
grumaz, cu mutra de groază a executaților, cu călăul zicând: 
jertați-mă, domnia voastră, că-s doar un executant et cetera, 
naiba să-i ia pe executanţi și pe ăi de-i trimit, care pe de altă 
parte sunt mereu aceiași. Ca să nu mai vorbim de etapa 
obligatorie de dinainte, cu clești, jăratic, jude, secretar, grefier și 
gealat, ca să obţină o mărturisire în regulă înainte de a-l trimite 
pe condamnatul gata dezmembrat la dracu'. Partea proastă era 
că la instrumente de coarde sau funii Diego Alatriste cânta 
mizerabil; așa că procedeul avea să fie lung și penibil. Dacă era 
să aleagă, prefera să-și sfârșească zilele de glonţ sau de fier, 
oricum mai onorabil pentru un soldat care, în mod normal, dă 


132 


colțul strigând Trăiască Spania și alte chestii de-astea, poposind 
printre îngerașii din cer sau unde o fi încartiruit. Numai că n- 
avea de ales. l-o spusese încet un Martin Saldaña foarte 
preocupat, când venise să-l trezească la vechea temniţă 
municipală ca să-l conducă devreme la palat: 

— Pe legea mea că de data asta ţi s-a înfundat, Diego. 

— Am trecut eu prin chestii și mai rele. 

— Nu. Mai rele ca asta nu-s cu putinţă. De cine vrea să te 
vadă nu scapă nimeni cu lovituri de spadă. 

Oricum, Alatriste nici nu avea cu ce să le dea. Până și cuțitul 
de parlagiu i-l luaseră din carâmbul cizmei când l-au arestat 
după încăierarea din corrarul de comedii; unde, cel puţin, 
intervenţia englezilor făcuse să nu fie omorât pe loc. 

— Achum siuntem chit, spusese Carol al Angliei când garda 
năvăli ca să-i despartă pe adversari sau ca să-l protejeze pe el, 
nu se știe prea bine. 

Și, după ce băgă spada în teacă, se întoarse cu spatele, odată 
cu Buckingham,  dezinteresându-se suveran de mersul 
evenimentelor, în aplauzele unui public entuziasmat de 
spectacol. Pe don Francisco de Quevedo îl lăsară să plece din 
ordinul personal al regelui, căruia pesemne îi plăcuse ultimul lui 
sonet. Din cei cinci spadasini, doi scăpară în vălmășagul 
intervenţiei, pe unul îl purtară pe sus, fiind rănit destul de grav, 
iar doi fură arestați odată cu Alatriste și aruncaţi într-o celulă de 
lângă a lui. Plecând cu Saldaña dimineaţa, căpitanul trecuse prin 
faţa acelei celule. Goală. 

Contele de Olivares continua să se concentreze asupra 
scrisorilor și informaţiilor, pe când căpitanul privea fereastra cu 
o nădejde sumbră. Treaba aia l-ar scuti de călău și ar scurta 
mult formalităţile anchetei, deși o cădere liberă de la treizeci de 
picioare în plin patio nu era suficientă: se expunea să rămână în 
viaţă și să fie aburcat în furci cu fluierele picioarelor rupte, ceea 
ce n-ar fi fost nicidecum un spectacol plăcut. Plus că mai era o 
problemă: dacă totuși e Cineva acolo sus, atunci chestia cu 
fereastra avea să i se impute preţ de-o veșnicie pe cât de 
nesigură, pe atât de neliniștitoare. Așa că, dacă tot trebuia să 
iasă cu picioarele înainte, atunci măcar altul să-i administreze 
cuminecătura și să-l expedieze într-o lume mai bună. La urma 
urmei, se consolă singur, chiar dacă suferi al naibii până să 
crapi, de moarte tot nu scapi. Și cine moare află odihnă. 


133 


Pe când depăna în minte aceste vesele gânduri, văzu deodată 
că atotputernicul favorit lasă la o parte hârțoagele și îl privește 
fix. Ochii aceia negri și vii păreau a-l studia atent și a-l scormoni 
adânc. Alatriste, ale cărui veșminte și încălțări purtau urmele 
nopţii petrecute în carceră, regretă că nu arăta mai bine. Un 
obraz proaspăt bărbierit l-ar fi făcut să se simtă mai în largul 
său. După cum nu i-ar fi stricat nicio oblojeală mai curată peste 
tăietura de pe frunte. Sau ceva apă, ca să-și spele crusta de 
sânge de pe faţă. 

— Dumneata m-ai mai văzut vreodată, înainte? 

Întrebarea lui Olivares îl surprinse cu totul nepregătit pe 
căpitan. Un al șaselea simţ, semănând cu fâșâitul metalic al unui 
tăiș de spadă petrecut peste o piatră de ascuţit, îi sugeră cea 
mai mare prudență. 

— Nu. Niciodată. 

— Niciodată? 

— Întocmai, Excelenţă. 

— Nici măcar pe stradă, la vreo ceremonie? 

— Păi... căpitanul își mângâie cu două degete mustaţa, dând 
impresia că se străduiește să-și amintească, poate că da, pe 
stradă... Adică pe Strada Mare, sau prin preajma leronimilor, știu 
eu, prin locurile acelea... Dădu din cap afirmativ, cu o presupusă 
și deliberată francheţe. Asta se prea poate. 

Olivares îi susţinea privirea, impasibil. 

— Atât? 

— Atât. 

Timp de o câtime de secundă, căpitanului i se păru că 
deslușește o mijire de zâmbet în barba feroce a favoritului. Dar 
de asta n-a fost sigur niciodată. Olivares luase un teanc de hârtii 
din cele multe de pe masă și îl răsfoia distrat. 

— Ai slujit în Flandra și la Neapole, din câte văd. Și împotriva 
turcilor, în Levant și Berberia... O lungă viaţă de soldat. 

— De la treisprezece ani, Excelenţă. 

— Titlul acesta de căpitan e o poreclă, presupun. 

— Cam așa ceva. Niciodată n-am depășit gradul de sergent, și 
chiar și-acela mi-a fost retras în urma unei încăierări. 

— Da, scrie aici. Ministrul continua să răsfoiască teancul. Te-ai 
bătut cu un sublocotenent și l-ai străpuns cu spada... Mă mir că 
n-ai fost spânzurat pentru asta. 


134 


— Erau cât pe ce s-o facă, Excelenţă. Dar în ziua aceea s-au 
rasculat trupele noastre de la Maastricht: nu-și primiseră solda 
de cinci luni. Eu nu m-am răzvrătit și am avut norocul să-l pot 
apăra de soldaţi pe generalul nostru, don Miguel de Orduña. 

— Nu-ţi plac răscoalele? 

— Nu-mi place să fie asasinați ofiţerii. 

Favoritul ridică dintr-o sprânceană, cu un aer neplăcut. 

— Nici măcar cei care vor să te spânzure? 

— Una-i una, alta-i alta. 

— Apărându-ţi generalul cu spada în mână, ai dat gata vreo 
doi-trei, scrie aici. 

— Erau nemți, Excelenţă. Și-n plus, domnul general îmi zicea: 
„Pe toţi dracii, Alatriste, dacă tot e să mor de mâna răsculaților, 
măcar să fie spanioli de-ai noștri”. l-am dat dreptate, am luat 
spada și astfel m-am ales cu graţierea. 

Olivares asculta atent. Din când în când își arunca privirea 
peste hârtii, apoi și-o muta la Alatriste cu un interes meditativ. 

— Văd, văd, zise. Mai e aici și o scrisoare de recomandare de 
la bătrânul conte de Guadalmedina și un beneficiu din partea lui 
don Ambrosio de Spinola în persoană, semnat de mâna sa și 
cerând pentru dumneata opt scuzi în semn de prețuire pentru 
bună purtare înaintea dușmanului... Ți s-au dat? 

— Nu, Excelenţă. Pentru că una e intenţia generalilor, și alta 
cea a secretarilor, a administratorilor și a hârțogarilor de tot 
felul... Când le-am cerut, mi-au redus suma la patru scuzi, dar 
nici pe aceia nu i-am văzut vreodată. 

Ministrul făcu un gest lent din cap, de parcă și lui i se reţineau 
uneori beneficiile sau salariile. Ori poate doar aproba în sinea-i 
reținerea secretarilor, administratorilor și grefierilor în a cheltui 
banul public. Alatriste văzu că își consulta mai departe 
hârţoagele cu minuţiozitatea unui funcționar. 

— Lăsat la vatră după bătălia de la Fleurus pe motiv de rană 
gravă și onorabilă... continuă Olivares. Acum se uita la oblojeala 
de pe fruntea căpitanului. Ai o anumită tendinţă de a fi rănit, din 
câte văd. 

— Și de a răni, Excelenţă. 

Diego Alatriste se sumeţise puţin, răsucindu-și mustaţa. Era 
limpede că nu-i plăcea să-i fie luate în râs rănile, de nimeni, nici 
măcar de cel care putea să-l trimită la execuţie chiar în clipa 


135 


aceea. Olivares studie cu curiozitate scăpărarea de insolenţă ce- 
i apăruse în ochi, apoi se întoarse la teancul de dinaintea lui. 

— Așa s-ar părea, conchise. Deși referințele la aventurile 
dumitale departe de steaguri sunt mai puţin exemplare decât 
cele din viaţa militară... Văd aici o încăierare la Neapole, care s- 
a lăsat cu moarte de om... Ah, ia te uită! O nesupunere în timpul 
reprimării rebelilor mauri din Valencia. Favoritul se încruntă. 
Oare te-a nemulțumit decretul de expulzare semnat de 
Maiestatea Sa? 

Căpitanul zăbovi cu răspunsul. 

— Eram soldat, zise până la urmă. Nu casap. 

— Te credeam un slujitor mai devotat regelui tău. 

— Asta și sunt. Ba l-am slujit mai bine decât pe Dumnezeu, 
fiindcă Lui l-am încălcat zece porunci, pe când regelui meu 
niciuna. 

Ministrul înălță iar dintr-o sprânceană. 

— Am crezut întotdeauna că incursiunea asupra Valenciei a 
fost o campanie glorioasă... 

— Înseamnă că aţi fost prost informat, Excelenţă. Nu există 
glorie în a prăda case, a viola femei și a căsăpi ţărani fără 
apărare. 

Olivares îl asculta cu o expresie de nepătruns. 

— Potrivnici cu toţii adevăratei religii, preciză el. Și foarte 
nedoritori să abjure, lepădându-se de Mahomed. 

Căpitanul ridică din umeri cu simplitate. 

— Poate, replică. Dar acesta nu era războiul meu. 

— Așa? Ministrul își arcui acum ambele sprâncene simulând 
surpriza. Dar a asasina la comandă este? 

— Eu nu omor copii, nici bătrâni, Excelenţă. 

— Mda. De aceea ţi-ai părăsit corpul de armată tercio și te-ai 
înrolat pe galerele noastre de la Neapole? 

— Da. Dacă tot trebuia să spintec păgâni, am preferat s-o fac 
cu turci maturi și războinici, care se puteau apăra. 

Favoritul îl privi lung un moment, fără o vorbă. Apoi reveni la 
hârtiile de pe masă. Părea să mediteze la ultimele cuvinte ale lui 
Alatriste. 

— Cu toate acestea, văd că oameni de seamă se pun chezași 
pentru dumneata, zise în sfârșit. Tânărul Guadalmedina, de 
exemplu. Sau don Francisco de Quevedo, care atât de ciudat a 
conjugat ieri diateza activă; deși Quevedo în egală măsură le 


136 


este de folos și le dăunează amicilor lui, în funcţie de succesele 
și dizgraţiile sale... Favoritul făcu o pauză lungă și semnificativă. 
De asemenea, pare-se că și nou-numitul duce de Buckingham 
crede că îţi este dator cu ceva... Marcă o altă pauză, mai lungă 
decât cea dinainte. Ca și prinţul de Wales. 

— Nu știu. Alatriste dădu din nou din umeri, cu chipul 
impasibil. Dar acești gentilomi au făcut ieri mai mult decât 
destul pentru a-și plăti orice datorie, reală ori imaginară. 

Olivares negă lent din cap. 

— Să nu crezi asta. Tonul lui era un oftat de agasare. Chiar azi 
de dimineaţă Carol al Angliei a socotit de cuviinţă să se 
intereseze iar de dumneata și de soarta dumitale. Până și 
regele, stăpânul nostru, care nu-și revine din uimire, dorește să 
fie ţinut la curent... Împinse teancul la o parte, cu bruscheţe. 
Toate astea creează o situaţie supărătoare. Foarte delicată. 

Acum, ministrul îl măsura pe Alatriste de sus în jos, 
întrebându-se parcă ce să facă cu el. 

— Păcat, urmă, că cei cinci spadasini de ieri nu și-au făcut mai 
bine datoria. Cel care i-a plătit știa ce știa... Intr-un anumit fel, 
asta ar fi rezolvat chestiunea. 

— Îmi pare rău că nu vă pot împărtăși regretul, Excelenţă. 

— Îmi dau seama... Privirea ministrului se schimbase: acum 
era mai dură, mai insondabilă. E adevărat ce se spune, că acum 
câteva zile i-ai salvat viaţa unui anume călător englez pe care 
un camarad de-al dumitale era gata să-l omoare? 

Alarmă. Fuga la arme în răpăit de tobe și stridenţe de 
trâmbiţă, gândi Alatriste. Întorsătura aceea a discuţiei cuprindea 
în ea mai multă primejdie decât o incursiune nocturnă de-a 
olandezilor când e/ tercio dormea dus cu capul pe fasciile 
pregătite pentru asaltul de a doua zi. O conversaţie ca asta îl 
duce pe om drept cu grumazul în colanul funiei de cânepă. Și în 
momentul acela el nu dădea un ban pe gâtul lui. 

— Să mă ierte Excelenţa Voastră, dar nu-mi aduc aminte de 
așa ceva. 

— N-ar fi rău să încerci să-ți amintești. 

Mai fusese el de multe ori ameninţat în viaţă; și-n plus, era 
convins că oricum nu va ieși teafăr din întrevederea aceea. Așa 
că, nemaiavând nimic de pierdut, căpitanul rămase impasibil. 
Dar asta nu-l împiedică să-și aleagă cu grijă cuvintele: 


137 


— Nu știu să fi salvat viaţa cuiva, zise după ce se gândi puţin. 
Dar ţin minte că atunci când mi s-a încredințat un anumit 
serviciu, cel mai important dintre angajatorii mei a spus că nu 
dorea să moară nimeni cu ocazia aceea. 

— la te uită. Așa a zis? 

— Întocmai, cuvânt cu cuvânt. 

Pupilele pătrunzătoare ale favoritului îl ţintiră pe căpitan ca 
două guri de archebuză. 

— Și cine era personajul acela important? întrebă cu o 
periculoasă blândețe. 

Alatriste nici nu clipi. 

— Nu știu, Excelenţă. Purta mască. 

Acum Olivares îl privea plin de interes. 

— Dacă acelea erau ordinele, cum de a îndrăznit camaradul 
dumitale să le încalce? 

— N-am habar de ce camarad vorbește Excelenţa Voastră. 
Oricum, fapt e că alţi cavaleri care îl însoțeau pe cel principal au 
dat după aceea cu totul alte instrucţiuni. 

— Alţii?... Ministrul părea extrem de interesat de pluralul 
acela. Pe rănile Domnului lisus, mi-ar placea să le știu numele. 
Sau descrierea. 

— Mă tem că nu e cu putință. Cred că Excelenţa Voastră a 
observat că am o memorie mizerabilă. lar măștile... 

Îl văzu pe Olivares izbind surd în masă, încercând să-și 
ascundă nerăbdarea. Insă privirea pe care i-o aruncă lui Alatriste 
era mai degrabă una de preţuire decât de ameninţare. Părea să 
cumpănească ceva în sinea lui. 

— Incep să mă cam satur de proasta dumitale memorie. Și te 
previn că am călăi în stare să i-o învioreze și celui mai căpos. 

— Rog pe Excelenţa Voastră să mă privească bine în faţă. 

Olivares, care nu-l scăpase din ochi pe căpitan, se încruntă 
brusc, iritat și surprins totodată. Expresia îi deveni și mai 
serioasă, iar Alatriste crezu că va chema chiar atunci gărzile ca 
să-l ia de acolo și să-l spânzure pe loc. Însă favoritul rămase 
nemișcat și tăcut, privindu-l pe căpitan drept în față așa cum îi 
ceruse. În sfârșit, ceva ce văzu în bărbia-i fermă sau în ochii-i 
albaștri-verzui și reci, care nu clipiră cât dură examinarea, păru 
a-l convinge. 

— Poate că ai dreptate, încuviinţă favoritul. Aș putea să jur că 
faci parte dintre uituci. Sau dintre muţi. 


138 


Rămase puţin gânditor, uitându-se la hârtiile de pe masă. 

— Am de rezolvat câteva treburi urgente, zise. Sper că nu-ți 
vine prea greu să mai aștepți aici încă puţin. 

Se ridică atunci și, apropiindu-se de cordonul unui clopoțel 
care atârna de tavan lângă perete, trase de el o singură dată. 
Apoi se așeză la loc fără a-i mai acorda căpitanului nicio atenţie. 

Aerul familiar al individului care intră în încăpere se accentuă 
când Alatriste îi auzi vocea. Pe toţi dracii. Chestia asta, decise 
el, începea să semene a reuniune între vechi cunoscuţi, și nu 
mai lipseau acolo decât părintele Emilio Bocanegra și spadasinul 
italian ca să completeze echipa. Nou-venitul avea capul rotund, 
pe care se zbârleau neajutorate câteva meșe de păr între 
castaniu și gri. Tot părul lui era de altfel neînagrijit și rar: favoriţii 
până la mijlocul feței, bărbuţa foarte îngustă și tăiată scurt de la 
buza de jos până la bărbie, iar mustăţile firave, dar crețe peste 
bucile obrajilor pline de vinișoare roșii, la fel ca nasul gros. Era 
îmbrăcat în negru, și crucea de Calatrava nu izbutea să 
atenueze vulgaritatea ce se degaja din toată înfățișarea aceea a 
lui cu jaboul nu prea curat și prost apretat și cu mâinile alea 
pătate de cerneală care îl făceau să pară un conţopist parvenit, 
cu un inel gros de aur pe degetul mic al mâinii stângi. Dar ochii 
lui erau categoric inteligenţi și foarte vii; iar sprânceana stângă, 
arcuită mai sus decât cealaltă cu un aer perspicace, critic, 
împrumuta un aer viclean, de primejdioasă rea voinţă, expresiei 
- întâi surprinse, apoi dispreţuitoare și reci - care i se așternu pe 
faţă când îl descoperi pe Diego Alatriste. 

Era Luis de Alquézar, secretar privat al regelui don Filip al IV- 
lea. Și de data asta venea fără mască. 

e 

— În concluzie, zise Olivares. Avem de-a face cu două 
conspirații. Una urmărind să le dea o lecție anumitor călători 
englezi și să le ia niște documente secrete. Și alta tinzând pur și 
simplu să-i asasineze. Despre prima îmi ajunsese ceva la urechi, 
din câte îmi aduc aminte... Insă a doua este aproape o noutate 
pentru mine. Poate că domnia ta, don Luis, ca secretar al 
Maiestăţii Sale și bun cunoscător al birocraţiei și dedesubturilor 
curţii, ești mai la curent. 

Favoritul vorbise foarte rar, lungind frazele, cu mari pauze 
între ele, neslăbindu-l din ochi pe nou-venit. Acesta stătea în 
picioare, ascultând, și din când în când furișa câte o iute privire 


139 


spre Diego Alatriste. Căpitanul se ţinea deoparte, întrebându-se 
cum naiba se va termina toată tărășenia. Vorba ceea: adunare 
de ciobani, oaie moartă. Sau pe punctul de-a fi belită. 

Olivares nu mai vorbea, ci aștepta răspunsul. Luis de Alquézar 
își drese glasul. 

— Mă tem că nu voi fi de mare folos Înălţimii Voastre, zise, și 
în tonul lui extrem de prudent se ghicea descumpănirea 
provocată de prezenţa lui Alatriste. Ceva am auzit și eu despre 
prima conspirație... Cât despre a doua... Se uită la căpitan și 
sprânceana stângă i se arcui sinistru, ca un iatagan ridicat. Nu 
știu ce v-a putut, hm, povesti omul acesta. 

Atotputernicul ministru bătu nerăbdător darabana cu degetele 
pe masă. 

— Omul acesta n-a povestit nimic. Așteaptă aici pentru cu 
totul altă chestiune. 

Luis de Alquézar îl privi lung pe ministru, încercând să digere 
cele auzite. După care se uită la Alatriste și din nou la Olivares. 

— Dar... începu să spună. 

— Niciun dar. 

Alquézar își mai drese glasul o dată. 

— Întrucât Înălţimea Voastră se referă la un subiect atât de 
delicat în prezenţa unui terț, am crezut că... 

— Ai crezut prost. 

— Mă scuzați. Secretarul privi hârtiile de pe masă cu o 
expresie neliniștită, parcă pândind ceva alarmant în ele. Pălise 
brusc. Dar nu știu dacă în fața unui străin trebuie să... 

Favoritul ridică o mână autoritară. Alatriste, care îi observa, ar 
fi jurat că Olivares părea să se delecteze de situaţie. 

— Trebuie. 

Pentru a patra oară Alquézar își înghiţi saliva, dregându-și 
glasul. De data asta o făcu zgomotos. 

— Sunt întotdeauna la dispoziţia Înălţimii Voastre. Pielea îi 
trecea de la extrema paloare la roșeaţă subită, de parcă îl lua 
când cu frig, când cu cald. Ceea ce îmi pot imagina despre 
această a doua conspirație... 

— Încearcă să-ţi imaginezi cu toate detaliile, te rog. 

— Desigur, Excelenţă... Ochii lui Alquézar continuau să 
scruteze inutil hârtiile ministrului; fără îndoială că instinctul lui 
de funcţionar îl făcea să caute în ele explicaţia a ceea ce se 
întâmpla. Vă spuneam că tot ce-mi pot imagina sau presupune 


140 


este că anumite interese s-au încrucișat pe drum. Biserica, de 
pildă... 

— Biserica e foarte mare. Te referi la cineva anume? 

— Mă rog, sunt prelați care au și putere lumească, nu numai 
ecleziastică. Ei nu văd cu ochi buni ca un eretic... 

— Înţeleg, îl întrerupse ministrul. Te referi la bărbaţi sfinţi ca 
fray Emilio Bocanegra, de exemplu. 

Alatriste văzu că secretarul regelui își stăpânea o tresărire. 

— Eu n-am zis nimic de Sfinţia Sa, spuse Alquézar, 
redobândindu-și sângele rece. Dar din moment ce înălțimea 
Voastră binevoiește a-l menţiona, aș zice că da. Vreau să spun 
că, pesemne, într-adevăr, fray Emilio se numără printre cei care 
nu vad cu ochi buni o alianţă cu Anglia. 

— Mă surprinde că nu ai venit să te consulţi cu mine, dacă 
aveai asemenea bănuieli. 

Secretarul suspină, riscând un discret zâmbet împăciuitor. Pe 
măsură ce discuţia continua și el aflase la ce să se aștepte, 
părea tot mai șiret și mai sigur pe sine. 

— Înălţimea Voastră știe cum merg lucrurile la curte. E greu 
să supravieţuiești între ahei și troieni. Unii trag la dreapta, alţii 
la stânga. Sunt tot felul de influențe. De presiuni... Pe de altă 
parte, se știe că nici Înălțimea Voastră nu sunteţi partizanul unei 
alianţe cu Anglia... Până la urmă era vorba de a vă servi cât mai 
bine. 

— Atunci află, Alquézar, că pentru asemenea servicii am pus 
să fie spânzurați destui... Privirea lui Olivares îl sfredeli pe 
secretarul regal ca un foc de muschetă. Deși îmi închipui că nici 
aurul lui Richelieu, al Savoiei și al Veneţiei nu a fost străin de 
afacerea aceasta. 

Zâmbetul complice și servil care mijea sub mustața 
secretarului regelui se șterse ca prin farmec. 

— Nu știu la ce se referă Inălțimea Voastră. 

— Nu știi? Ce ciudat! Spionii mei mi-au confirmat predarea 
unei sume importante către un personaj al curţii, dar nu au 
identificat destinatarul... Toate astea îmi limpezesc puţin ideile. 

Alquézar își puse o mână exact peste crucea de Calatrava 
brodată pe piept. 

— Nădăjduiesc că Excelenţa Voastră nu se gândește că eu... 

— Domnia ta? Nu știu ce amestec ai putea avea în afacerea 
asta. Olivares făcu un gest de neplăcere din mână, ca pentru a 


141 


goni o idee nefastă, ceea ce readuse pe buzele lui Alquézar 
umbra unui surâs ușurat. La urma urmei, toată lumea știe că eu 
te-am numit secretar privat al Maiestăţii Sale. Te bucuri de 
încrederea mea. Și deși în ultimul timp ai căpătat o oarecare 
putere, parcă nu-mi vine a crede că ai îndrăzni să complotezi în 
spatele meu. Așa-i? 

Zâmbetul de ușurare nu mai era atât de sigur pe buzele 
secretarului. 

— Bineînţeles, Excelenţă, zise încet. 

— Cu atât mai puţin, continuă Olivares, în chestiuni în care 
intervin puteri străine. Fray Emilio Bocanegra își poate permite 
anumite lucruri, ca om al Bisericii cu o mare influenţă la curte. 
Dar pe alţii i-ar putea costa capul. 

Zicând acestea, îi adresă lui Alquézar o privire semnificativă și 
teribilă. 

— Înălţimea  Voastră ştie,  bâigui secretarul regelui, 
schimbându-se iar la faţă, că îi sunt cu desăvârșire credincios. 

Favoritul îl privi cu o ironie nesfârșită. 

— Cu desăvârșire? 

— Întocmai, Înălţimea Voastră. Credincios și folositor. 

— Atunci află, don Luis, că am umplut cimitirele de 
colaboratori cu desăvârșire credincioși și folositori. 

Și, spunând fanfaronada aceea care însă în gura lui suna 
funest și ameninţaător, contele de Olivares luă pana cu un aer 
distrat, ţinând-o între degete de parcă se pregătea să semneze 
cu ea o sentință. Alatriste văzu că Alquézar urmărea mișcarea 
penei cu ochi neliniștiţi. 

— Și pentru că tot veni vorba de cimitire, zise deodată 
ministrul, ţi-l prezint pe Diego Alatriste, mai cunoscut sub 
numele de căpitanul Alatriste... Ai mai făcut cunoștință cu el 
vreodată? 

— Nu. Vreau să spun că, hm. Că nu-l cunosc. 

— Vezi, de asta îmi place să fiu înconjurat la palat numai de 
oameni chibzuiţi: fiindcă nimeni nu cunoaște pe nimeni. 

Olivares părea din nou pe punctul de a zâmbi, dar n-o făcu. 
După încă un moment arătă cu pana spre căpitan. 

— Don Diego Alatriste, spuse, este un om dintr-o bucată, cu 
excelente state de serviciu militar; deși o rană recentă și 
nenorocul îl țin într-o situaţie dificilă. Pare viteaz și demn de 
încredere... Solid, ar fi termenul cel mai potrivit. Nu găsești pe 


142 


toate drumurile bărbaţi ca el; și sunt sigur că, cu puţin noroc, ar 
putea s-o ducă mai bine. Ar fi păcat să ne vedem lipsiţi pentru 
totdeauna de eventualele lui servicii... Se uită pătrunzător la 
secretarul regelui. Nu crezi că am dreptate, Alquézar? 

— Negreșit, se grăbi să confirme celălalt. Insă cu genul de 
viață pe care bănuiesc că îl are, acest domn Alatriste se expune 
la tot felul de întâlniri neplăcute... Un accident sau ceva 
asemănător. Și nimeni n-ar putea fi tras la răspundere pentru 
asta. 

Zicând acestea, Alquézar îi aruncă o privire dușmănoasă 
căpitanului. 

— Îmi dau seama, zise favoritul, care părea încântat de 
discuţia aceea. Dar ar fi bine ca, în ce ne privește, să nu facem 
nimic care să grăbească un deznodământ atât de sumbru. Nu 
ești de părerea mea, domnule secretar regal? 

— Cum de nu, Excelenţă! 

Glasul lui Alquézar tremura de necaz. 

— Ar fi foarte neplăcut pentru mine. 

— Vă înțeleg. 

— Extrem de neplăcut. Aproape un afront personal. 

Descompus la față, Alquézar dădea impresia că înghiţea fiere 
cu toptanul. Strâmbătura îngrozitoare care îi crispa gura 
pretindea a fi un zâmbet. 

— De bună seamă, îngăimă. 

Ridicând un deget, ca și când își adusese aminte brusc de 
ceva, ministrul scotoci printre hârtiile de pe masă, apucă un 
document și i-l întinse secretarului regal. 

— Poate că ne-am simţi cu toţii mai liniștiți dacă însuţi domnia 
ta ai da curs acestui beneficiu care poartă semnătura lui don 
Ambrosio de Spinola în persoană, recomandând să i se dea 
patru scuzi lui don Diego Alatriste pentru serviciile din Flandra. 
Asta i-ar putea permite, câtva timp, să nu-și mai câștige 
existenţa cu lovituri de spadă și de pumnal... E limpede? 

Alquézar ţinea documentul cu vârful degetelor, de parcă era 
otrăvit. Se uită la căpitan cu ochi injectaţi, părând gata să fie 
lovit de dambla. Mânia și pica îl făceau să scrâșnească din dinți. 

— Limpede ca apa, Excelenţă. 

— Atunci te poţi întoarce la treburile domniei tale. 


143 


Și, fără a-și mai ridica privirea din hârţoage, omul cel mai 
puternic din Europa îl expedie pe secretarul regelui cu un gest 
plictisit al mâinii. 

Când rămaseră singuri, Olivares înălţă capul ca să-l privească 
lung pe căpitan. 

— N-am de gând să-ţi dau explicaţii, fiindcă n-am de ce să ţi 
le dau, spuse în sfârșit, indispus. 

— N-am cerut explicaţii Excelenței Voastre. 

— Dacă ai fi făcut-o, acum erai mort. Sau pe punctul de a fi. 

Urmă o tăcere. Favoritul se ridicase în picioare, mergând spre 
fereastra prin care se vedeau nori amenințând a ploaie. Se uita 
la mișcările gărzilor din patio, cu mâinile la spate. Pe fundalul 
luminii, silueta lui părea și mai masivă, și mai întunecată. 

— Oricum, zise fără să se întoarcă, ai putea să-l mulțumești 
lui Dumnezeu că ai scăpat cu viaţă. 

— E adevărat că nu-mi vine a crede, răspunse Alatriste. Mai 
ales după ce am auzit ce-am auzit. 

— Presupunând că într-adevăr ai auzit ceva. 

— Presupunând, desigur. 

Din aceeași poziţie, cu spatele la căpitan, Olivares ridică din 
umerii-i puternici. 

— Eşti viu fiindcă nu meriţi să mori, asta-i tot. Cel puțin nu 
pentru afacerea aceasta. Și pentru că sunt unii care se 
interesează de dumneata. 

— Vă mulțumesc, Excelenţă. 

— N-ai de ce s-o faci. Îndepărtându-se de fereastră, favoritul 
făcu câţiva pași prin încăpere, și pașii îi răsunară pe parchet. Ar 
mai fi un al treilea motiv: există oameni pentru care faptul de a 
te lăsa în viaţă constituie cel mai mare afront pe care i-l pot eu 
aduce în momentul acesta. Mai făcu câţiva pași dând din cap 
satisfăcut. Oameni care îmi sunt de folos fiind corupți și 
ambiţioși; însă tocmai această corupţie și ambiţie îi fac uneori să 
cadă în ispita de a acţiona pe socoteala lor sau a altora... Ce 
vrei? Cu oameni dintr-o bucată se pot câștiga bătălii, dar nu 
guverna regate. Cel puţin nu acesta. 

Rămase cu ochii pe portretul marelui Filip al ll-lea de 
deasupra șemineului și, după o pauză foarte lungă, oftă adânc și 
sincer. Abia atunci păru a-și aduce aminte de căpitan și se 
întoarse către el. 


144 


— Cât despre favoarea pe care poate ţi-am făcut-o, continuă 
el, nu te grăbi să te bucuri: pe ușa aceea a ieșit cineva care nu 
ţi-o va ierta niciodată. Alquézar este unul dintre acei rari 
aragonezi vicleni și complicații, din școala înaintașului său, 
Antonio Perez, secretarul marelui Filip... Singura lui slăbiciune 
cunoscută este o nepoată de-a lui, copilă încă, domnișoară de 
onoare la palat. Păzește-te de el ca de ciumă. Și nu uita că dacă 
un timp ordinele mele îl pot ţine la distanță, în schimb n-am 
nicio putere asupra lui fray Emilio Bocanegra. În locul 
căpitanului Alatriste, eu m-aș vindeca repede de rana aceea și 
m-aș întoarce în Flandra cât mai degrabă. Fostul dumitale șef 
suprem, generalul don Ambrosio de Spinola, este dispus să 
câștige alte bătălii pentru noi: ar fi un lucru foarte bine văzut să 
te lași omorât acolo, nu aici. 

Deodată favoritul păru ostenit. Se uită la masa plină de hârtii 
ca și cum era legat de ea printr-o lungă și obositoare 
condamnare. Se îndreptă încet spre scaun și se așeză, dar 
înainte de a-l expedia pe căpitan deschise un sertar secret și 
scoase o cutiuță de abanos. 

— O ultimă chestiune, zise. Există un călător englez la Madrid 
care, dintr-un motiv de neînțeles, se crede îndatorat dumitale... 
Viaţa lui și a dumitale, de bună seamă, nu prea au cum să se 
mai întretaie vreodată. De aceea m-a însărcinat să-ţi predau 
asta. Înăuntru este un inel cu pecetea sa și o scrisoare pe care, 
evident, am citit-o: un fel de salvconduct care îl obligă pe orice 
supus al Maiestăţii Sale britanice să-l ajute pe căpitanul 
Alatriste, dacă acesta i-o cere. Semnează Carol, principe de 
Wales. 

Alatriste deschise cutia de lemn negru, împodobită cu 
incrustaţii de fildeș pe capac. Inelul era de aur și purta gravate 
pe el cele trei pene ale moștenitorului Angliei. Scrisoarea era un 
răvaș împăturit în patru, cu aceeași pecete ca inelul, scrisă în 
limba engleză. Când ridică ochii, văzu că favoritul îl privea și că 
între barba-i feroce și mustață i se desena un zâmbet 
melancolic. 

— Ce n-aș da eu, zise Olivares, să dispun de un răvaș ca 
acesta. 


145 


e Epilog e 


Cerul amenința a ploaie deasupra Alcâzar-ului și norii grei 
venind dinspre apus păreau să se ferfenițească sfârtecaţi de 
fleșa ascuţită a Turnului Aurit. Așezat pe o bancă de piatră a 
esplanadei regale, mi-am acoperit umerii cu mantia scurtă și 
veche a căpitanului, care îmi ţinea loc de capă, și am continuat 
să aştept, neslăbind din ochi porţile palatului, de care 
santinelele mă îndepărtaseră deja de trei ori. Stăteam acolo de 
foarte mult timp: de când, de dimineaţă, pe jumătate adormit în 
fața  temniţei municipale unde petrecuserăm noaptea - 
căpitanul înăuntru și eu afară -, urmărisem careta în care 
alguazilii locotenentului Saldaña îl duseseră la Alcázar și îl 
introduseseră pe o poartă laterală. Nu pusesem nimic în gură de 
noaptea trecută, când don Francisco de Quevedo, înainte de a 
se duce să se culce - își oblojise întâi o rană ușoară primită în 
încăierare -, trecuse pe la închisoare ca să se intereseze de 
căpitan; și întâlnindu-mă la ieșire, îmi cumpărase de la o bodegă 
mizerabilă ceva pâine și slănină. Adevărul e că asta părea să-mi 
fie soarta: o bună parte din viaţa mea alături de căpitanul 
Alatriste mi-o petreceam așteptându-l undeva în timpul vreunui 
incident nenorocit. Și mereu cu burta goală și cu inima plină de 
neliniște. 

O burniţă rece începu să umezească lespezile care acopereau 
esplanada regală, devenind destul de repede o ploaie măruntă 
ce împrumuta tonuri de gri fațadelor clădirilor din apropiere și le 
reflecta tot mai clar pe dalele ude de sub picioarele mele. Ca să- 
mi omor timpul, mă amuzam privind cum se desenau 
contururile acelea între pantofii mei. Cu asta mă ocupam când 
am auzit un cântecel, un refren care îmi era familiar: un fel de 
tiruri-ta-ta, și printre reflexele acelea bătând în cenușiu și ocru a 
apărut o pată întunecată, nemișcată. Ridicând ochii, am văzut 
înaintea mea, cu capă și pălărie, silueta neagră inconfundabilă a 
lui Gualterio Malatesta. 

Prima mea reacţie în faţa vechiului cunoscut de la Portiţa 
Sufletelor a fost să dau bir cu fugiţii; dar n-am făcut-o. Surpriza 
m-a amuţit și paralizat într-atât, încât n-am putut decât să 


146 


rămân stană de piatră, așa cum mă găseam, în timp ce ochii 
negri, scăpărători, ai italianului mă priveau fix. Apoi, când am 
început să reacţionez, m-au asaltat două gânduri concrete și 
aproape contrare. Primul, s-o iau la goană. Al doilea, să duc 
mâna la pumnalul pe care îl purtam în spatele cingătorii, sub 
mantia căpitanului, și să încerc să i-l înfig dușmanului nostru în 
vintre. Dar ceva din atitudinea lui Malatesta m-a împiedicat să 
fac ori una, ori alta. Deși sinistru și ameninţător ca întotdeauna, 
cu capa și cu pălăria lui neagră, cu chipu-i slab cu obrajii supti, 
plini de urme de vărsat și de cicatrice, atitudinea lui nu anunţa 
necazuri imediate. Și în clipa aceea, ca și cum cineva îi întinsese 
brusc cu bidineaua pe faţă o dâră albă, apăru pe ea un zâmbet. 

— Aștepţi pe cineva? 

Am rămas uitându-mă ţintă la el de pe banca mea de piatră, 
fără să-i răspund. Picăturile de ploaie îmi lunecau pe faţă, iar lui 
îi rămâneau aninate de borurile largi de fetru ale pălăriei și în 
cutele capei. 

— Cred că va ieși curând, zise după câteva momente, cu 
vocea aceea a lui stinsă și aspră, nescăpându-mă din ochi ca la 
început și stând tot în picioare în fața mea. 

N-am răspuns nici de astă dată, iar el, după încă un moment, 
a privit undeva în spatele meu și apoi împrejur, rămânând cu 
privirea pe fațada palatului. 

— Și eu îl așteptam, adăugă gânditor, cu ochii tot la porțile 
Alcâzar-ului. Din motive diferite de ale tale, bineînţeles. 

Părea oarecum absent, parcă amuzat de cine știe ce aspect al 
situaţiei. 

— Diferite, repetă. 

Trecu o caretă, cu vizitiul învăluit într-o capă impregnată cu 
ceară. M-am uitat atent, încercând să-i deslușesc pasagerul. Nu 
era căpitanul. Lângă mine, italianul se întorsese să mă 
privească. Avea același zâmbet sumbru. 

— Nu-ţi face griji. Mi s-a spus că va ieși pe propriile-i picioare. 
Liber. 

— De unde știe asta domnia voastră? 

Întrebarea mea coincise cu un gest prudent al mâinii mele 
spre partea centurii acoperită cu mantia, mișcare ce nu trecu 
neobservată de italian. Zâmbetul i se accentuă. 


147 


— Bun, zise măsurat. Cum să-ţi zic? Și eu îl aşteptam, ca tine. 
Ca să-i transmit un mesaj. Dar tocmai mi s-a comunicat că 
mesajul nu mai e necesar deocamdată... Că se amână sine die. 

L-am privit cu o neîncredere atât de vădită, încât italianul a 
început să râdă. Un râs scrâșnit ca lemnul rupt: pârâitor, opac. 

— Eu plec acum, puștiule. Am multe de făcut. Dar vreau să-mi 
faci un serviciu. Un mesaj pentru căpitanul Alatriste... Se poate? 

Eu continuam să-l privesc neîncrezător și n-am mai scos 
niciun cuvânt. El s-a mai uitat o dată în spatele meu, apoi într-o 
parte și în cealaltă, și mi s-a părut că îl aud oftând ușor, ca 
pentru sine. Stând acolo, negru și neclintit sub ploaia care se 
înteţea, părea și el ostenit. Poate că ticăloșii obosesc și ei ca 
oamenii cumsecade, m-am gândit o clipă. La urma urmei, 
nimeni nu-și alege destinul. 

— Spune-i căpitanului, zise italianul, că Gualterio Malatesta 
nu-și uită datoriile neplătite. Nici afacerea nerezolvată dintre el 
și mine. Și că viaţa-i lungă până se scurtează brusc... Zi-i și că 
ne-om mai întâlni noi cândva, negreșit, și că de data aia sper să 
am mai mult noroc și să-l omor. Fără nervi, fără mânie: cu calm, 
în spaţiu și timp. E vorba de o chestiune personală. Ba chiar 
profesională. Și, de la profesionist la profesionist, sunt sigur că 
mă va înțelege perfect... O să-i transmiţi mesajul? Din nou 
scăpărarea albă îi străbătu chipul, primejdioasă ca un fulger. Pe 
legea mea că ești băiat bun. 

Rămase pe gânduri, privind iar un punct nedefinit al pieţei 
plutind tot mai mult în negură. Apoi dădu să plece, dar se opri 
din nou. 

— Ce-i drept, adăugă uitându-se în altă parte, ai fost grozav în 
noaptea aceea, la Portiţa Sufletelor. Focurile alea de pistol de la 
doi pași... Ce să zic? Presupun că Alatriste știe că-ţi datorează 
viaţa. 

Scutură picurii de apă din cutele capei și se înfășură mai bine 
în ea. Ochii lui, negri și duri ca pietricelele de jais se opriră în 
sfârșit asupra mea. 

— Îmi închipui c-o să ne mai vedem, zise, plecând. Dar 
deodată se opri și se întoarse pe jumătate. Deși, știi ceva? Ar fi 
trebuit să te omor acum, cât ești încă ţânc... Inainte de-a deveni 
bărbat și a mă curăța tu pe mine. 


148 


Apoi îmi întoarse spatele și se îndepărtă, devenind iar umbra 
neagră care a fost întotdeauna. Și i-am auzit râsul pierzându-se 
în ploaie. 


Madrid, septembrie 1996 
Sfârșitul primei părți din 


Aventurile căpitanului Alatriste 


virtual-project.eu 


Fy 


|! 


Smia 


149