Arturo Perez-Reverte — [Alatriste] 03 Soarele de la Breda

Arturo Perez-Reverte 


TEREE 


T -e 


e Do» r ENA 


+: Alatriste 3 


ARTURO PEREZ-REVERTE 


Seria 
AVENTURILE CAPITANULUI 
ALATRISTE 


Volumul III 


SOARELE 
DE LA BREDA 


Original: E/ Sol de Breda (1998) 


Traducere din limba spaniolă de 
ILEANA SCIPIONE 


zA 


virtual-project.eu 


Editura POLIROM 
2008 


Trec acum ostașii cei bădărănoși: 
cu pușca pe umăr, voinici și bărboși, 
pe potecă-n șir șeful îşi urmează. 


Căpitan spaniol, În Flanara ai luptat, 
In Mexic și Anzi brav te-ai arătat, 
ce isprăvi viteze inima-ți visează? 


C.S. Del Rio, Sfera 


e ] o 


Lovitura de teatru 


Al naibii să fiu, dar tare-s ude canalele olandeze toamna pe la 
răsărit! Intr-un cotlon al pologului de ceață ce învăluia digul, 
soarele şters abia de lumina siluetele care se îndreptau spre 
orașul ce-și deschidea larg porţile pentru târgul din zori. Astrul 
era ascuns, rece, calvinist și eretic, fără doar și poate nedemn 
de numele lui: în lumina lui jegoasă, de cenușă, înaintau 
harabale trase de câte doi boi, săteni cu coșărci doldora de 
verdeţuri, muieri îmbrobodite cu năframe albe, care aduceau 
brânzeturi și urcioare pline ochi cu lapte. 

Mergeam pe îndelete prin negură, cu desagii spânzurați pe 
umăr și strângând din dinţi, ca să nu clănţăn de frig. Am aruncat 
o privire spre taluzul digului, unde ceața se topea în apă, și n- 
am zărit decât învârstături șterse de stuf, iarbă și copaci. Doar o 
clipă am crezut că întrezăream un licăr de fier, aproape fără 
luciu, ca de chivără ori de cuirasă, ori poate că de oţel curat și 
simplu; o singură clipă, apoi ceața reavănă care urca din canal l- 
a acoperit iar. Trebuie să-l fi văzut și codana care mergea alături 
de mine, căci mi-a aruncat o ocheadă neliniștită printre pliurile 
testemelului tras și peste cap, și peste faţă, apoi s-a uitat la 
santinelele olandeze care, cu platoșă, chivără și halebardă, se 
decupau, cenușiu-închis pe cenușă, în poarta zidului de lângă 
podul mobil. 

Orașul, care nu era decât un burg ceva mai mare, se numea 
Oudkerk și se înălța acolo unde se întâlneau canalul Ooster, râul 
Merck și delta unui râu căruia noi, spaniolii, îi spunem Mosa, 
francezii Meuse, iar flamanzii Maas. Avea mai mult însemnătate 
militară, fiindcă priveghea intrarea pe canal, pe unde rebelii 
eretici trimiteau ajutoare compatrioţilor lor asediați în Breda, 
aflată la doar trei leghe mai departe. Oudkerk era păzit de miliții 
cetățenești și de două compânii regulate, una dintre ele 
englezească. Avea și fortificaţii solide, iar poarta mare, întărită 


cu bastioane, șanț și pod mobil, nu putea fi cucerită pe bune. 
Tocmai de aceea eram eu acolo la crăpat de ziuă. 

Bănuiesc că v-aţi dat seama cine-s. Numele meu e Íñigo! 
Balboa, iar la vremea despre care vă vorbesc să tot fi avut eu 
vreo paisprezece ani, și nu că m-aș fuduli, dar pot să zic că, 
dacă veteran ajunge doar cine s-a călit în luptă, eu eram, în 
ciuda tinereții, mare artist. După încăierări pline de peripeții în 
Madridul regelui nostru don Felipe al IV-lea, când fusesem silit 
să pun mâna pe pistol și spadă, dar și la un pas de a fi ars pe 
rug, petrecusem ultimele douăsprezece luni în tovărășia 
stăpânului meu, căpitanul Alatriste, în oștile din Flandra; apoi în 
bătrânul regiment de infanterie din Cartagena, după ce 
călătorisem pe mare până la Genova, urcasem spre Milano și 
străbătusem așa-numitul Drum Spaniol până la teatrul de 
război, chiar în provinciile răzvrătite. Acolo, după epoca marilor 
căpitani, a marilor asedii și a marilor prăzi de luptă, războiul 
devenise un soi de șah nesfârșit și searbăd, unde fortărețele 
asediate treceau de nenumărate ori dintr-o mână într-alta și 
adesea răbdarea era mai însemnată decât curajul. 

Fel de fel de întâmplări așijderea îmi roiau prin minte în acei 
zori înceţoșaţi, înaintând cum se cuvenea spre santinelele 
olandeze și poarta cetăţii Oudkerk, împreună cu codana care-și 
ascundea chipul sub testemel, croindu-ne drum printre săteni, 
gâște, boi și harabale. Am mers așa o bună bucată de vreme, 
chiar și după ce un țăran, poate că prea tuciuriu pentru 
asemenea peisaj și asemenea civili (acolo aproape toţi erau 
bălai, cu pielea palidă și ochii limpezi), a trecut pe lângă mine 
spunând printre dinţi, foarte șopocăit, ceva ce mi s-a părut a fi 
un Ave Maria, grăbind pasul ca și cum voia să-și ajungă alți 
patru soți, și ei neobișnuit de slabi și oacheși, care mărșăluiau 
ceva mai în faţă. 

Am ajuns împreună, aproape toţi odată, cei patru din frunte, 
cel rămas în urmă, codana cu testemel și cu mine, în dreptul 
santinelelor de pe podul mobil și din poartă. Erau acolo un 
sergent bogat în cărnuri, cu obraji roșcovani și dulamă neagră, 
și o altă santinelă de care îmi aduc foarte bine aminte, fiindcă i- 
a zis ceva în flamandă mândrei cu testemel, după care a râs cât 
îl ţineau bojocii. Dar i-a rămas râsul în gât, fiindcă săteanul slab, 
cel cu Ave Maria, scosese jungherul din jiletcă și îl și 


1 Forma bască a numelui spaniol Ignacio. 


descăpăţâna; iar sângele îi curgea șuvoi din beregata 
spintecată, de mi-a pătat desagii tocmai când îi deschideam, iar 
cei patru, în mâinile cărora fulgerau jungherele, scoteau de- 
acum pistoale bine ghintuite de la subsuori. Sergentul durduliu a 
deschis gura să-i strige ceva celuilalt; și doar a deschis-o, 
fiindcă, înainte de-a scoate un singur sunet, i-au și înfipt alt 
cuțitoi chiar în grumăjerul platoșei, deschizându-i beregata de la 
o ureche la alta. Când, în sfârșit, s-a prăvălit în șanț, eu lăsasem 
deoparte desagii și, cu propriu-mi jungher în dinţi, mă căţăram 
ca veverița pe unul dintre montanţii podului mobil, pe când 
codana cu testemel, care nici nu mai purta testemel, nici nu mai 
era codană, ci redevenise un băietan de vârsta mea, 
răspunzând la numele de Jaime Correas, se cățăra pe celălalt, ca 
să blocheze cu pene din lemn, ca și mine, mecanismul podului și 
să-i taie odgoanele și scripeţii. 

Oudkerk s-a sculat cu noaptea în cap ca niciodată în istoria 
sa, fiindcă cei patru pistolari și cel cu Ave Maria s-au lăbărţat ca 
diavolii pe bastion, lovind în dreapta și în stânga cu jungherele 
și trăgând focuri de armă în orice mișca. lar când, odată 
imobilizat podul, tovarășul meu și cu mine ne-am dat drumul pe 
lanţuri în jos, de pe malul digului s-a ridicat un zvon răgușit: 
urletul celor o sută cincizeci de bărbaţi care își petrecuseră 
noaptea în ceaţă, stând în apă până la brâu, și care acum ieșeau 
strigând: „Pentru Santiago?! Pentru Santiago! Atacă Spania și 
Santiago!”; hotărâți să-și scoată frigul din oase cu sânge și foc, 
ei se aburcau cu spada în mână pe taluz, fugeau pe dig către 
podul mobil și poartă, ocupau bastionul, apoi, spre groaza 
olandezilor care fugeau dintr-o parte în alta, înnebuniţi ca 
gâștele, intrau în sat, tăind capete fără să dea vreodată greș. 

e 

Azi, cărțile de istorie vorbesc despre asediul Oudkerk-ului ca 
despre un măcel, pomenesc de „furia spaniolă” de la 
Antwerpen, de întreaga nebunie, și susţin că în zorii acelei zile 
vechiul regiment de infanterie din Cartagena s-a purtat deosebit 
de crud. Ce să mai spun? Mie nu mi-a povestit nimeni, fiindcă eu 
am fost chiar acolo. Firește, la început a fost un măcel 


2 Discipolul lui lisus, Santiago cel Mare (?-cca. 42 d.Chr.), a fost fiul lui Zebedeu și 
fratele Sfântului loan Evanghelistul. A fost numit „cel Mare” pentru a-l deosebi de tizul 
său, Santiago cel Mic, frate ori văr al lui lisus. A fost primul apostol martirizat (Fapte 
12, 2) și este patronul Spaniei, comemorat la 25 iulie. 


6 


necruţător. Dar spuneţi-mi Domniile Voastre cum altminteri pot 
o sută cincizeci de bărbați să ia cu asalt o fortăreață olandeză 
cu o garnizoană de șapte sute. Numai spaima de un atac 
neașteptat și neîndurător putea să taie curajul ereticilor cât ai 
clipi din ochi, așa că asta au și făcut ai noștri cu meșteșugul 
riguros al vechilor regimente. Colonelul don Pedro de la Daga ne 
poruncise să ucidem mult și bine încă de la început, ca să-i 
băgăm în sperieți pe cei ce apărau cetatea, să-i obligăm să se 
predea rapid, și să nu ne punem pe prădat până când biruința 
nu ne era asigurată. Dar să nu mă mai încurc în amănunte. Vă 
spun doar că peste tot acel du-te-vino de lovituri de archebuză 
și spadă se ridicau urletele, și niciun olandez mai mare de 
cincisprezece-șaisprezece ani, dintre cei cu care s-au înfruntat ai 
noștri în primele clipe ale asediului, nu se mai măsura în luptă, 
nu mai fugea și nici nu se preda, dar nici n-a rămas în viaţă ca 
să povestească. 

Avea dreptate colonelul. Panica vrăjmașului ne-a fost aliatul 
cel mai de soi, și n-am avut pierderi cu nemiluita. Cel mult zece- 
doisprezece morţi și răniţi. Ceea ce, să fiu al naibii de nu-i așa, e 
mai nimic faţă de cele două sotnii de eretici pe care satul i-a dus 
la groapă a doua zi și de faptul că Oudkerk ne-a căzut frumușel 
în mâini. Cel mai mult ne-au opus rezistență la Primărie, unde 
vreo douăzeci de englezi s-au regrupat în oarecare ordine. 
Englezilor, care erau aliaţii rebelilor de când seniorul nostru, 
regele, îi refuzase principelui lor de Wales mâna infantei Maria, 
nimeni nu le-a aprins o blestemată de lumânare la 
înmormântare; așadar, când primii spanioli au ajuns în Piaţa 
Primăriei, cu sângele încă șiroind pe junghere, baionete și 
spade, iar englezii i-au primit trăgând din balconul Primăriei o 
șarjă de muschete, ai noștri le-au luat-o al naibii de în nume de 
rău. Așa că au pus grămadă pulbere, câlți și catran, au dat foc 
Primăriei cu cei douăzeci de englezi cu tot, iar apoi, de cum 
încercau să iasă afară, cei care mai încercau, au tras cu 
archebuzele în ei ori i-au înjunghiat cu cosoarele. 

Abia apoi a început prădăciunea. După vechile legi cazone, în 
orașele ce nu se predau ca la carte ori erau luate cu asalt 
învingătorii puteau să intre cu sacul fără fund; căci, cu râvnă la 
pradă, fiece soldat făcea cât zece, aruncând sudălmi pentru o 
sută. Și, cum Oudkerk n-a capitulat - pe guvernatorul eretic l-au 
ucis cu un foc de pistol chiar din prima clipă, iar pe primar l-au 


7 


spânzurat tot atunci în poarta casei lui - și nici satul n-a fost 
cucerit, ca să spunem lucrurilor pe nume, cât ai zice pește, n-a 
fost nevoie să ni se ordone pentru ca noi, spaniolii, să intrăm în 
casele ce ni s-au părut potrivite, și n-a fost una care să nu ne 
pară, și să luăm cu japca tot ce ne-a plăcut. Faptul a provocat, 
vă puteți închipui, scene de toată jalea, fiindcă îndeobște 
burghezii din Flandra, aidoma celor de peste tot, nu 
încuviinţează să li se prade bunurile proprii, iar o sumedenie 
dintre ei au trebuit lămuriţi cu tăișul spadei. Așa că, după o 
vreme, străzile gemeau de soldați care intrau și ieșeau încărcaţi 
cu cele mai felurite lucruri, prin fumul incendiilor, peste perdele 
călcate în picioare, mobile făcute țăndări și hoituri, multe dintre 
ele desculțe ori goale pușcă, al căror sânge se adunase în 
băltoace întunecate pe pavele. Era sângele pe care lunecau 
soldații ori îl lingeau zăvozii. Așa că vă puteţi închipui, Domniile 
Voastre, tabloul. 

N-au fost violenţe față de femei, cel puţin nu unele îngăduite. 
Nici beţii printre trupeți; deși adesea, chiar și printre ostașii cei 
mai supuși, a doua e soră cu prima. Dar ordinele erau dure ca 
tăișul de toledana, vreau să zic spada de Toledo, fiindcă 
generalul comandant, don Ambrosio Spinola*, nu voia să aibă 
conflicte și mai mari cu populaţia locului, care avea și așa 
destule necazuri, omorâtă și prădată cum era, ca să o mai și 
supună uzanțelor legiuite. Așadar, în preajma atacului, ca să 
pună lucrurile la locul lor și sub pretextul că mai bine un „poate” 
decât un „cine ar fi zis”, au fost spânzurați doi sau trei soldați ce 
fuseseră găsiţi vinovaţi, cunoscuţi drept fustangii înrăiți. Că 
niciun pluton și nicio sotnie nu-s fără cusur; și în a lui Christos, 
pe care putem spune că El însuși și-a ales-o, tot au fost unul 
care L-a vândut, unul care s-a lepădat de El și unul care nu L-a 
crezut. lar la Oudkerk pedeapsa care a luat-o înainte a făcut 
miracole; și, afară de câte-o violență stingheră (a doua zi a avut 
loc o execuţie ad-hoc nespus de sumară), de neocolit unde ai 
de-a face cu militari biruitori și beți de atâta prădat, virtutea 


3 Generalul spaniol Ambrosio de Spinola, duce de Sexto, primul marchiz din familia 
Balbases (1569-1630), a luptat în Flandra în serviciul lui Felipe al III-lea, alături de 
arhiducele Alberto. Luarea Ostendei (1604) de către oștile conduse de el i-a adus 
titlurile de comandant-șef al trupelor din Flandra, cavaler al Lânii de Aur și 
supraintendent al Finanţelor. Continuând campania din Țările de Jos, a cucerit o serie 
de alte orașe, apoi, după Armistițiul de doisprezece ani, a luat parte la Războiul de 
Treizeci de Ani (1618); în urma altor ostilităţi, a cucerit Breda (1625). 


8 


flamandelor, ori ce-o fi fost ea, s-a putut păstra neștirbită. 
Pentru moment. 
e 

Primăria ardea cu giruetă cu tot. Eu eram cu Jaime Correas, 
cât se putea de mulțumiți amândoi că scăpaserăm vii și 
nevătămați în poarta bastionului și duseserăm la bun sfârșit, 
spre bucuria tuturor, firește că nu și a olandezilor, misiunea ce 
ne fusese încredințată. In desagii mei strecurasem, adunate 
după bătălie şi încă acoperite de sângele proaspăt al 
olandezului cu mustăți blonde, toate lucrurile de valoare pe care 
le găsisem: tacâmuri de argint, câteva monede din aur, un lanţ 
luat de la leșul unui burghez și două ulcele din peltre, aliaj de 
zinc, plumb și cositor, noi și splendide. Tovarăşul meu tot 
încerca un coif frumos împodobit cu pene, care aparținuse unui 
englez rămas fără scăfârlie ca să se mai dea mare cu el, iar eu 
mă făleam cu un pieptar în bună stare, croit din velur roșu, cu 
cheotori din argint, peste care dădusem într-o casă părăsită 
unde umblaserăm de colo până colo după cum ne fusese voia. 
Jaime era, ca și mine, răniţaș, adică ordonanță ori paj de ostaș; 
trăiserăm împreună câte și mai câte trude și sărăcii, așa că ne 
puteam crede soţi buni. Lui Jaime, prada și izbânda în peripeţiile 
de lângă podul mobil, pe care căpitanul sotniei noastre, don 
Carmelo Bragado, se legase să le răsplătească din plin, îi alinau 
scârba de straiele de codană pe care trăseserăm la sorți cine să 
le poarte și pe care încă le mai avea pe el. Cât despre mine, 
ajuns în acest punct al aventurii mele flamande, eram de-acum 
hotărât cu neînduplecare să mă fac soldat de cum împlineam 
vârsta legiuită, totul mă lua cu un soi de amețeli, o beţie 
tinerească cu miros de pulbere, glorie, extaz și aventură. Așa, 
mă jur pe bunul Dumnezeu, ajungi să privești războiul cu vârsta 
stihurilor de sonet, când zeiţa Fortuna hotărăște că nu trebuie 
să joci rolul victimei - Flandra nu era ţara mea, nici oamenii mei 
-, ci al martorului. Și uneori chiar acela al unui călău înainte de 
vreme. Dar v-am mai spus și în alte împrejurări, lnălţimile 
Voastre, că în timpurile acelea viaţa, chiar și a ta, făcea mai 
puţin decât sabia cu care luai viaţa altuia. Vremuri grele și 
neîndurătoare. Vremuri crude. 

Vă spuneam că am ajuns în Piaţa Primăriei și am rămas nu 
prea mult timp acolo, fascinaţi de incendiu și de hoiturile 
englezilor - sumedenie din ele chihlimbarii ori roșcate, 


9 


pistruiate, goale pușcă, aruncate la grămadă pe lângă porţi. Din 
vreme în vreme, ne încrucișam cu spanioli care își cărau prada 
ori cu cete înspăimântate de olandezi, care stăteau și priveau 
din portalurile pieței, ca niște turme neînsemnate de oi 
supravegheate de ai noștri, înarmaţi până-n dinţi. Ne-am dus să 
aruncăm și noi o privire. Erau femei, bătrâni și copii, și foarte 
puţini bărbaţi în floarea vârstei. Îmi amintesc de un flăcăiaș cam 
de vârsta noastră, care ne scruta sumbru și ciudat, de unele 
femei cu fața albă ca varul și ochii cât cepele pe sub broboadele 
albe, între cozile bălaie, cu ochi albaștri care priveau îngroziți la 
soldații cu pielea măslinie, mai scunzi decât bărbaţii lor 
flamanzi, dar cu mustăţi stufoase, barbă deasă și picioare 
zdravene, care umblau de colo-colo cu muscheta pe umăr, cu 
spada în mână, acoperiţi de piele și fier, pătaţi de jegul, sângele 
și noroiul de pe dig, de fum și pulbere. N-am să uit nicicând cum 
ne priveau oamenii aceia pe noi, spaniolii, acolo în Oudkerk, ca 
și în atâtea alte locuri; și amestecul de simţiri, dușmănie și 
teamă, când ne vedeau în orașele lor, defilând prin faţa caselor, 
acoperiţi de colbul drumului, de fier și straie zdrenţuite, mai 
primejdioși când tăceam decât când vociferam. Orgolioși până și 
în mizerie, ca în So/dadesca lui Bartolomé Torres Naharro*: 


Rău pentru rău 

în război, fir-aș să fiu, 

la asta-s bune mâinile bărbatului, 
și nu-i lipsește nicicând un real. 


Eram infanteria credincioasă regelui catolic. Toţi oșteni de 
bunăvoie, în căutarea norocului și a gloriei, oameni cinstiţi, 
uneori pleava Spaniei, scursuri gata să se răzvrătească, dând 
dovadă doar de o disciplină de fier, fără cusur, sub focul 
dușman. Stăpâne pe sine și teribile chiar în înfrângere, 
regimentele de infanterie, școala celor mai de soi ostași pe care 
peste veacuri îi dăduse Europa, au fost cea mai strălucită 
mașină militară trimisă vreodată pe câmpurile de luptă. Deși se 
încheiase de-acum era marilor invazii, artileria se impunea deja, 


+ Dramaturgul spaniol Bartolomé Torres Naharro (?-cca. 1530) este autorul unei opere 
dramatice dintre cele mai revoluţionare în teatrul renascentist spaniol. A scris comedii 
de capă și spadă, în care a introdus tema onoarei. Piesele sale de teatru, realiste și nu 
lipsite de intenţii satirice, au fost considerate de sorginte erasmistă. Ca poet liric, a 
cultivat poezia religioasă și de dragoste în limbile spaniolă și italiană. 


10 


iar războiul din Flandra devenise un șir de asedii ușurele, cu 
tuneluri și tranșee, infanteria noastră nu mai era armata 
splendidă în care credea marele Felipe al Il-lea când îi scrisese 
vestita scrisoare trimisului său pe lângă Papă: 


„N-am de gând să fiu seniorul unor eretici. Și, de nu 
putem repara totul, așa cum mi-e dorința, fără să 
recurgem la arme, sunt hotărât cu neînduplecare să 
pun mâna pe ele, fără să mă oprească nici primejdia ce 
mă paste, nici ruina acelor țări și nici cea a tuturor 
celorlalte care-mi mai rămân, ca să săvârșesc ceea ce 
un principe creștin, cu frica lui Dumnezeu, trebuie să 
împlinească în slujba Acestuia”. 


Și așa a și fost, al naibii să fiu de n-a fost așa. După ce s-a 
sfădit decenii la rând cu mai toată lumea, fără alt folos decât 
picioarele reci și mintea înfierbântată, foarte curând Spaniei nu 
i-a mai rămas decât să-și vadă regimentele murind pe câmpurile 
de bătaie, ca bunăoară cel de la Rocroi, dar rămase 
credincioase, în lipsă de ceva mai de soi, propriei lor faime, 
taciturne și nepăsătoare, devenite „turnurile și zidurile umane” 
despre care a vorbit cu admiraţie francezul Bossuet. Dar e 
adevărat, până la urmă, ne-a luat mama dracului și ne-a ieșit 
totul pe nas. Ai noștri, chiar și generalii, erau departe de a mai fi 
aidoma soldaţilor spanioli care, pe vremea ducelui de Alba și a 
lui Alejandro Farnesio, tot mai fuseseră o vreme coșmarul 
Europei; cei care, la Pavia, luaseră prizonier un rege francez, 
învins la San Quentin, prădaseră Roma și Antwerpen-ul, luaseră 
Amiens-ul și Ostende, omorâseră zece mii de vrăjmași la digul 
Jemmingen-ului, opt mii la Maastricht și nouă mii la Esclusa, 
bătându-se în arme albe, cu apa până la brâu. Eram furia 
Domnului. Și era destul să ne arunci o privire ca să pricepi de 
ce: eram o oaste sălbatică și grosolană, venită din sudul 
secetos, și ne băteam acum pe meleaguri străine, vrăjmașe, 
unde retragerea era cu neputinţă, iar înfrângerea totuna cu 
moartea. Erau bărbaţi mânaţi unii de mizerie și foamete, pe care 
voiau să le lase în urmă, alţii de ambiția paralelor, norocului și 
gloriei, cărora li se potrivea mănușă cântecul chipeșului flăcău 
din Don Quijote: 


11 


La război mă mână 
Nevoia serioasă; 
bani de aș avea 
Zău c-aș sta în casă. 


Ori stihurile acelea vechi și elocvente: 


De nevoie plec la luptă; 
Si, odat' ajuns pe cal, 
crește Castilia pe val, 
iar iapa-i de istov ruptă. 


Ce mai! Eu tot mai eram pe-acolo, și am mai stat alţi câţiva 
ani la Oudkerk, făcând Spania tot mai mare cu tăișul spadei ori 
cum Domnul și diavolul ne dădeau de înţeles. Stindardul 
compâniei noastre fusese arborat în balconul unei case din 
piaţă, iar tovarășul meu de arme Jaime Correas, care era 
ordonanţă în escadronul locotenentului Coto, ajunsese până aici 
în căutarea soţilor săi. Eu am mai mers niţel, depărtându-mă un 
pic de faţada principală a Primăriei, ca să scap de teribila vipie a 
pojarului, și, dând ocol clădirii, am văzut cum doi bărbaţi 
grămădeau afară cărți și terfeloage pe care le scoteau în graba 
mare pe o ușă. Părea mai puţin că prădau - era bizar că în plin 
jaf cineva încerca să facă rost de cărţi - și mai curând că 
încercau să le salveze de incendiu, așa că m-am dus să arunco 
privire. Poate vă amintiţi, Domniile Voastre, că deprinsesem 
literele de tiparniţă încă din Orașul de Curte al Spaniei, datorită 
prieteniei cu don Francisco de Quevedo (care îmi dăruise un 
Plutarh), lecţiilor de latină și gramatică ale Diaconului Perez, 
înclinaţiei proprii către teatrul lui Lope și obișnuinței stăpânului 
meu, căpitanul Alatriste, de a citi, când avea ce. 

Unul dintre bărbaţii care scoteau cărți și le puneau grămadă 
în stradă era un olandez cam în vârstă, cu părul lung și alb. 
Purta straie negre, ca pastorii de prin partea locului, avea guler 
mare și răsfrânt și ciorapi cenușii; măcar că nu părea cleric, cum 
s-ar putea numi unul ce predică doctrina ereticului Calvin, bate- 
l-ar să-l bată fulgerul în iad, ori unde naiba fierbe în smoală 
feciorul ăla de lele. Până la urmă, am bănuit că era un grefier ori 
mare secretar care încerca să scape cărţile de foc. Încercasem 
să mă prefac că nu-l vedeam pe celălalt bărbat, care tocmai 


12 


ieșea prin fumul porţii cu braţele doldora de cărţi, că purta 
banderola roșie a oștenilor spanioli. Era tânăr, fără pălărie și 
avea fața acoperită de o sudoare neagră, de parcă ar fi intrat de 
nenumărate ori până în fundul clădirii devenite cuptor. In 
diagonală îi atârna o spadă, purta cizme înalte, negre de moloz 
și funingine, și nu părea să dea nicio însemnătate mânecii 
fumegânde a pieptarului său, care ardea mocnit, fără flacără, 
nici chiar când în cele din urmă, observând-o când a pus brațul 
de cărți pe pământ, a stins-o, distrat, cu două lovituri de palmă. 
Dar a ridicat privirea și m-a zărit. Avea chipul slab, colţuros, iar 
mustata castanie, nu prea stufoasă, i se prelungea într-o ţăcălie 
sub buza de jos. Am socotit că avea vreo douăzeci-douăzeci și 
cinci de ani. 

— Ai putea să dai o mână de ajutor, a mormăit când mi-a 
observat crucea în formă de X*, roșie și decolorată, brodată pe 
pieptar. În loc să stai, buimac, acolo... 

A privit jur-împrejur, spre portalurile din piaţă, de unde câteva 
femei înconjurate de copii ne priveau, și și-a șters sudoarea de 
pe față cu mâneca arsă. 

— Dumnezeule, a zis, mor de sete. 

A intrat iar înăuntru, după alte cărţi, împreună cu bărbatul în 
negru. După ce m-am socotit o clipă, am hotărât să dau iute o 
fugă până la casa cea mai apropiată, în a cărei ușă făcută 
țăndări și ieșită din ţâţâni o familie olandeză își potolea 
curiozitatea. 

— Drinken, am zis, arătându-le cănile din peltre, făcând gestul 
de a bea și punând o mână pe mânerul jungherului. 

Olandezii mi-au înțeles și vorba, și gesturile, fiindcă pe loc mi- 
au umplut cănile cu apă, și m-am putut reîntoarce la cei doi 
bărbaţi care continuau să pună cărţile claie peste grămadă. 
Cum au văzut ulcelele, le-au și sorbit dintr-o suflare, și, înainte 
de a intra din nou în fumăraie, spaniolul s-a întors spre mine. 

— Mulţumesc, a spus simplu. 

L-am urmat. Mi-am pus desagii jos, mi-am scos pieptarul de 
velur și m-am luat după el, nu fiindcă, atunci când îmi 
multumise, ar fi zâmbit, nici pentru că mă înduioșaseră mâneca 
arsă și ochii lui roșii de fum, ci fiindcă acel ostaș anonim mă 
făcuse să pricep dintr-odată că uneori există lucruri mai de 
frunte ca prada de război. Deși aceea era, poate, de o sută de 


5 Crucea Sfântului Andrei. 
13 


ori mai mare decât solda pe un an. Am tras în piept cât aer am 
putut și, acoperindu-mi gura și nasul cu o cârpă luată din 
buzunar, am lăsat capul jos, am ocolit bârnele ce sfârâiau gata 
să cadă și i-am urmat în fumăraie, luând cărți de pe rafturile în 
flăcări, până când căldura a ajuns înăbușitoare, scânteile 
pluteau prin aerul care, respirat, te ardea pe dinăuntru, iar cea 
mai mare parte a cărţilor erau de-acum scrum și colb, care nu 
era îndrăgostit, ca în preafrumosul și îndepărtatul sonet al lui 
don Francisco de Quevedo, de spuza mohorelii în care se făceau 
fărâme nevăzute atâtea ceasuri de studiu, iubire, inteligență, 
atâtea vieţi care ar fi putut lumina alte vieți. 

Am făcut ultimul drum, apoi tavanul bibliotecii s-a prăbușit și 
am ieșit afară din vâlvătăi și vacarm, căutând cu gurile căscate 
aer neprihănit, uitându-ne unii la alții zăpăciţi, lipicioși de 
sudoare pe sub cămăși, cu ochii lăcrimând de fum. La picioarele 
noastre stăteau, salvate, două sute de cărţi și vechi terfeloage 
din bibliotecă. A zecea parte din ceea ce, am socotit, arsese 
înăuntru. În genunchi lângă grămadă, ajuns la capătul puterilor 
de atâtea strădanii, olandezul în straie negre tușea și plângea. 
lar când a putut respira suficient, ostașul mi-a zâmbit ca atunci 
când îi adusesem apă. 

— Care ţi-e numele, băiete? 

M-am ridicat ușurel, înăbușindu-mi ultima tuse. 

— Íñigo Balboa, am zis. Din sotnia căpitanului don Carmelo 
Bragado. 

Nu era chiar așa. Fiindcă dacă, de fapt, sotnia era a lui Diego 
Alatriste, și ca atare și a mea, în vechile regimente o ordonanţă 
era doar ceva mai mult ca o slugă ori un catâr de povară; nu era 
ostaș. Dar necunoscutului n-a părut să-i pese de diferenţă. 

— Îţi mulțumesc, Íñigo Balboa, a spus. 

Zâmbetul i se lărgise și mai abitir, luminându-i faţa neagră de 
fum, care îi lucea de sudoare. 

— Într-o zi, a mai zis, ai să-ţi amintești de cele făcute azi. 

Ciudat, pe cinstea mea. N-avea cum să ghicească, dar puteţi 
vedea și Domniile Voastre: e adevărat ce a zis ostașul, îmi 
amintesc foarte bine. Și-a pus o mână pe umărul meu, iar cu 
cealaltă a strâns-o pe a mea. Puternic și călduros; apoi, fără să 
schimbe vreo vorbă cu olandezul, care aranja cărţile ca pe o 
mare comoară (acum știu ce sunt), a plecat de lângă noi. 


14 


Aveau să treacă o grămadă de ani până să-l întâlnesc din nou 
pe soldatul anonim pe care, într-o zi ceţoasă de toamnă, când 
cu prădăciunea din Oudkerk, îl ajutasem să salveze cărţile din 
biblioteca Primăriei; în toţi acei ani n-am știut cum îl chema. 
Doar mai târziu, când ajunsesem om dintr-o bucată, norocul m-a 
ajutat să-l revăd la Madrid, în împrejurări nelegate de firul 
istoriei noastre. Pe atunci nu era decât un ostaș neștiut. Cu 
toate acestea, în ciuda anilor scurși din dimineaţa olandeză de 
odinioară, încă își mai amintea de numele meu. Abia atunci l-am 
putut afla, în sfârșit, pe al lui. Se numea Pedro Calderón: don 
Pedro Calderón de la Barca. 

e 

Dar să ne întoarcem la Oudkerk. După ce ostașul s-a dus, iar 
eu am plecat din piaţă, l-am căutat pe căpitanul Alatriste și l-am 
găsit teafăr și sănătos cu ceilalţi soldaţi din escadron, lângă o 
vatră măruntă, aflată în ograda din dosul unei case, care dădea 
spre debarcaderul canalului de lângă zid. Căpitanul și soții lui 
primiseră însărcinarea să atace acea parte din oraș, să 
incendieze ambarcaţiunile de pe chei și să pună mâna pe poarta 
din spate, blocând astfel retragerea trupelor vrăjmașe din 
incintă. Când am dat de el, pe malul canalului fumegau 
rămășițele navelor incendiate pe bordajul cheiului, iar în grădini 
și în case puteai măsura urmele celor din urmă bătălii. 

— Íñigo, a spus căpitanul. 

Zâmbea ostenit și oarecum distant, cu privirea care rămâne 
întipărită pe chipurile soldaților după o luptă grea. O privire pe 
care veteranii vechilor regimente o numeau „din ultimul tablou” 
și pe care, după ce petrecusem mult timp în Flandra, o 
distingeam bine de celelalte: ale istovului, resemnării, groazei, 
loviturii de moarte. Cea care îţi rămâne în ochi după ce-au 
trecut prin ei toate celelalte, chiar cea pe care o avea atunci 
căpitanul Alatriste. Se odihnea pe o bancă, cu cotul pe masă și 
piciorul drept întins, ca și cum l-ar fi durut. Cizmele, care îi 
ajungeau până la genunchi, musteau de noroi, iar pe umeri 
purta un pieptar brun, ponosit și descheiat, de sub care se putea 
zări cingătoarea lui veche din piele de bivol. Pălăria era pe 
masă, lângă un pistol - am observat că se trăsese cu el - și 
cingătoarea de care-i atârnau spada și jungherul. 

— Vino lângă foc. 


15 


l-am dat ascultare cu dragă inimă, cu ochii la leșurile a trei 
olandezi ce zăceau în apropiere: unul pe bordajul cheiului, altul 
sub masă. Al treilea stătea cu gura în jos, în pragul ușii din dosul 
casei, cu o halebardă care nu-l ajutase nici să-și apere viaţa, nici 
altminteri. Avea buzunarele întoarse pe dos, i se luaseră platoșa 
și pantofii și îi lipseau două degete de la o mână, neîndoios 
fiindcă jefuitorul se grăbise să-i ia inelele. De la el pleca o dâră 
de sânge roșu-închis, care traversa grădina, șiroind până la 
căpitan. 

— Astuia nici că-i mai e frig, a spus un oștean. 

Avea un puternic accent basc, așa că mi-am dat seama fără 
să mă mai întorc că era Mendieta, basc ca și mine, zdravăn, cu 
sprâncenele îmbinate și o mustață aproape la fel de mare ca a 
stăpânului meu. Din ceată mai făceau parte Curro Garrote’, din 
Los Percheles, Mâlaga, atât de ars de soare, că părea arab, Jose 
Llop din Mallorca și Sebastiân Copons, vechi tovarăș de arme al 
căpitanului Alatriste, un aragonez scund, uscăţiv și tare ca 
mama care l-a făcut, al cărui chip părea tăiat în piatră de Riglos. 
Nu departe, am văzut dând târcoale și alți camarazi din 
escadron: fraţii Olivares și galicianul Rivas. 

Toţi s-au arătat nespus de bucuroși că eram sănătos și teafăr, 
căci știau, deși nu făcuseră mare zarvă, ce grea misiune 
dusesem la bun sfârșit când cu podul mobil; nu era întâia oară 
că le miroseam a pulbere în Flandra, iar ei înșiși aveau propriile 
treburi la care să le umble mintea, ca să nu mai vorbim că nu 
erau dintre ostașii care fac mare zarvă pentru ceea ce, în fond și 
de la bun început, nu-i decât obligaţia oricăruia dintre cei ce-și 
primesc solda de la rege. Măcar că, în cazul nostru - ori mai 
curând în al lor, fiindcă noi, ordonanțele, n-aveam dreptul nici la 
avantaje, nici la soldă regimentul nu mai văzuse de mult cum 
arăta un real din argint. 

Nici Diego Alatriste nu s-a ostenit să-mi ureze bun venit, v-am 
zis doar că s-a mărginit să-mi zâmbească abia, răsucindu-și 
mustaţa și parcă gândindu-se la altceva. Apoi, observând că eu 
continuam să-i dau târcoale, ca un câine cuminte în așteptarea 
mângâierii stăpânului, mi-a lăudat pieptarul de velur roșu și în 
cele din urmă m-a îmbiat cu un codru de pâine și ceva cârnaţi 
pe care soţii lui îi frigeau pe vatra la care se încălzeau. Încă mai 


6 „Fudul”, „ţanţoș”. 
7 „Măciucă”, „ghioagă”. 


16 


aveau straiele ude după noaptea petrecută în apele din canal, 
iar pe chipurile lor unsuroase, jegoase și boţite după atâta luptă 
și veghe se citea istovul. Dar erau binedispuși. Erau în viaţă, 
totul se sfârșise cu bine, orașul era iar de religie catolică și al 
seniorului nostru, regele, iar prada - legături și saci grămădiţi 
într-un ungher - mulțumitoare. 

— După trei luni de post fără soldă, a zis Curro Garrote, 
curățând de sânge inelele olandezului mort, asta ne scoate din 
leftereală. 

În celălalt capăt al orașului au bubuit trâmbiţe, au răsunat 
trompete și tromboane. Ceaţa dădea să se ridice, și am văzut un 
șir de soldaţi înaintând pe digul de pe Ooster. Sulițele lor lungi 
păreau o pădure de stuf printre ultimele neguri cenușii, iar o 
rază de soare, care înainta în avangardă, a făcut să sclipească 
fierul lăncilor, chiverelor și platoșelor în apele liniștite ale 
canalului. În frunte mergeau caii și stindardele cu buna și 
vechea cruce roșie a Sfântului Andrei, ori a Burgundiei, 
emblema vechilor regimente spaniole: 

— E Cacăștreang, a zis Garrote. 

„Cacăștreang” era porecla dată de veterani colonelului don 
Pedro de la Daga, comandantul regimentului de infanterie din 
Cartagena. Pe graiul soldaților de atunci, „a căca” era totuna - 
faceţi-vă Domniile Voastre, de puteţi, că nu pricepeţi - cu a se 
rezolva, adică a se căca. Negreșit că sună cam vulgar în istoria 
noastră; dar eram soldaţi, fir-aș să fiu, nu măicuţele Sfântului 
Plâcido. În ce privea ștreangul, că de el era vorba, niciunul 
dintre cei care știa ce mult îi plăcea colonelului să-și spânzure 
oamenii ce încălcau disciplina nu se îndoia defel că porecla era 
nimerită. Ce mai, Cacăștreang, cel mai bun nume al colonelului 
don Pedro de la Daga, că-i tot un drac, venea pe dig să preia 
Oudkerk-ul, având drept sprijin stindardul căpitanului Hernân 
Torralba. 

— Ajunge la prânzișor, a șopocăit Mendieta, scârbit. Și cu 
toată calea deschisă, ori cam așa ceva. 

Diego Alatriste s-a ridicat alene în capul oaselor, și am văzut 
că n-o făcea prea lesne, căci îl durea piciorul pe care îl ţinuse 
întins toată vremea. Știam eu că rana nu era nouă, ci veche de 
vreun an, și că se alesese cu ea pe ulițele de pe lângă Plaza 
Mayor din Madrid, în penultima întâlnire cu vechiul lui dușman, 
Gualterio Malatesta. Din pricina umezelii, îl supăra reumatismul, 


17 


iar noaptea din ajun, petrecută în apele Ooster-ului, nu fusese 
bună de leac. 

— Hai să aruncăm o privire. 

Și-a netezit mustața, și-a pus cingătoarea cu spadă și un 
jungher din cele numite vizcaína, adică basc, și-a luat pălăria cu 
boruri mari și veșnica pană roșie mototolită. Apoi s-a întors pe 
îndelete către Mendieta. 

— Generalii vin întotdeauna pe la prânzișor, a zis, și din ochii 
lui verzi și reci era cu neputinţă să afli dacă vorbea serios ori 
făcea bășcălie. Că doar de-aia ne sculăm noi când se crapă de 
ziuă. 


18 


e 2 o 


larna olandeză 


Au trecut săptămânile, apoi lunile, și am intrat de-a binelea în 
iarnă; și, măcar că generalul don Ambrosio Spinola strânsese 
șurubul în provinciile rebele, pierdeam Flandra palmă cu palmă, 
dar tot n-o pierdeam, cu toate că, până la urmă, am pierdut-o 
toată. Și ţineţi seama, Domniile Voastre, că, spunând că tot n-o 
pierdeam, mă gândesc că doar puternica mașină de război 
spaniolă menținea legătura tot mai șubredă cu acele meleaguri 
de foarte departe, de unde un olăcar, făcându-și caii de poștă 
să-și dea duhul, abia dacă ajungea cu chiu, cu vai în trei 
săptămâni la Madrid. La nord, Statele Generale, sprijinite de 
Franţa, Anglia, Veneţia și alţi vrăjmași de-ai noștri, erau tot mai 
răzvrătite, mulțumită cultului calvinist, mai folositor pentru 
negoțurile burghezilor și târgoveților decât dreapta credință, 
asupritoare, învechită și prea puţin practică pentru cine prefera 
să aibă de-a face cu un Dumnezeu care să aplaude câștigurile și 
beneficiile, scuturându-se în treacăt de jugul monarhiei spaniole, 
prea distantă, centralistă și autoritară. Cât despre statele 
catolice din sud, încă loiale, acestea începeau să se sature de 
prețul unui război ce dura de aproape optzeci de ani, ca și de 
dăjdiile și injuriile aduse de oștile tot mai mult socotite trupe de 
ocupaţie. Această obidă duhnea destul în jur, și la ea trebuie să 
mai adăugăm și decăderea întregii Spanii, unde regele bine 
intenţionat, dar nevolnic, favoritul inteligent, dar ambițios, 
nobilimea neputincioasă, funcţionarii corupți, clerul stupid și 
deopotrivă fanatic ne aruncau direct în prăpastie și mizerie, cu 
Catalonia și Portugalia gata să se rupă de Coroană, ultima pe 
vecie. Bătând pasul pe loc între regi, aristocrați și popi, cu rituri 
religioase care dispreţuiau pe oricine îndrăznea să-și câștige 
pâinea cinstit, cu mâinile sale, noi, spaniolii, preferam să ne 
căutăm norocul bătându-ne în Flandra ori cucerind America, 
8 Numele dat teritoriilor din Provinciile Unite (republică alcătuită în urma semnării 
Tratatului de Unire de la Utrecht, la 23 ianuarie 1579). 

19 


încercând să dăm o lovitură în urma căreia să trăim domnește, 
fără dăjdii și furtișaguri. Din această pricină ne-au amuţit 
războaiele de țesut și atelierele, s-a depopulat și a sărăcit 
Spania; și tot de aceea am ajuns întâi o legiune de aventurieri, 
apoi o spiţă de hidalgi cerșetori și în cele din urmă o șleahtă de 
Sancho Panza netrebnici. Astfel, uriașa moștenire pe care 
seniorul nostru, regele, o primise de la bunii săi, Spania în care 
soarele nu scăpăta nicicând, deoarece când astrul se culca la un 
capăt al ei era deja treaz în celălalt, ţara mea continua să fie 
ceea ce era doar mulţumită aurului adus în burtă de galioanele 
din Indii și sulițelor - faimoasele lănci pe care, graţie nouă, avea 
să le nemurească foarte curând Diego Velâzquez - din 
regimentele veterane. De aceea, în ciuda decăderii, tot mai 
eram prețuiți și temuţi. Așadar, încă în pârg, pe drept cuvânt și 
spre rușinea tuturor celorlalte naţii, se putea spune: 


Cine întreabă de război și mormânt? 

Oare tot mai avem memoria bună? 

Mai tremură încă, atunci când răsună 
Vorba Castilia, de teamă întregul Pământ? 


Domniile Voastre faceţi pe niznaii ori de câte ori vedeţi că mă 
număr și pe mine printre fudulii care se așază în acest peisaj; 
dar la vremea campaniei din Flandra, băietanul Íñigo Balboa, pe 
care l-aţi cunoscut când cu aventurile celor doi englezi și de la 
stăreție, nu-și dădea atâtea aere. larna lui 1624, pe care 
regimentul de infanterie din Cartagena a petrecut-o la Oudkerk, 
m-a găsit în plină creștere vertiginoasă. V-am mai istorisit că 
mirosul de pulbere îmi era de-acum prea familiar. Și, măcar că 
din pricina vârstei în luptă nu puneam mâna pe suliță, spadă ori 
archebuză, condiţia de ordonanţă a escadronului unde servea 
căpitanul Alatriste făcuse din mine un veteran al feluritelor 
soiuri de fapte vitejești. Aveam deja instinct de ostaș, puteam să 
amușinez coarda archebuzei pornite de la jumătate de leghe, 
știam câte funturi și uncii cântărea fiece obuz ori glonț de 
muschetă după vuiet și dădeam dovada unui talent fără egal în 
arta numită de noi, ordonanţele, strânsul furajelor: făceam cu 
toată gașca incursiuni prin împrejurimi, dădeam târcoale în 
căutare de lemne de foc și merinde pentru oșteni și pentru noi. 
Nu puteam renunţa la așa ceva când - și acesta și era cazul 


20 


nostru - ţinuturile erau devastate de razboi, n-aveam provizii și 
fiecare trebuia să se descurce de unul singur. Nu ne mergeau 
mereu toate ca pe roze; dovadă și faptul că la Amiens francezii 
și englezii au omorât optzeci de ordonanţe de-ale noastre, unele 
băieți de doisprezece ani, care strângeau „furaje” pe câmp: o 
neomenie chiar și pentru vremurile de război, pe care spaniolii 
au răzbunat-o din plin mai apoi, trecând prin tăiș de cosor două 
sute de soldaţi din chihlimbariul Albion. Că așa-i, după faptă și 
răsplată. Și, dacă pe termen lung supușii reginelor și regilor 
Angliei ne-au făcut destule mizerii în multe campanii, drept e să 
amintesc și că am trimis pe lumea cealaltă destui de-ai lor și că, 
nefiind nici robuști, nici chihlimbarii, nici zurbagii ca ei când își 
beau berea, în ce privește aroganţa nu ne făceam nici noi de 
rușine, ba chiar îi și întreceam. Ce mai, dacă englezii s-au bătut 
mereu cu vitejia mândriei lor naţionale, noi am făcut-o cu 
bravura disperării noastre naţionale, care nu era nici ea - ce să 
zic - de colo. Așa că i-am făcut să-și plătească foarte scump 
pielea, pe ei și pe atâţia alții: 


Păi mai nimic a fost, o zburătură 

De picior, doar dintr-o lovitură. 

Si ce cred oare zăvozii luterani? 

Că-mi lasă mâinile întregi niște golani? 


Ce să mai vorbim! E adevărat însă că în acea iarnă cu lumină 
șovăielnică, neguri și ploi cenușii, am strâns furaje, am dat 
târcoale și am hărțuit pe ici, pe colo, pe meleaguri flamande, 
care nu erau sterpe ca în cea mai mare parte a Spaniei (nici în 
asta nu ne-a surâs Domnul), ci aproape în întregime verzi ca 
țarinile fără sfârșit din Ofatele meu natal, deși mult mai întinse 
și mai brăzdate de râuri și canale. În asemenea treburi m-am 
arătat mare meșter, furând găini, dezgropând napi, punând 
pumnalul la beregata sătenilor morţi de foame ca și mine, ca să 
le smulg merindele sărace. Am făcut, și încă aveam să mai 
săvârșesc și altele în anii ce aveau să vină, multe de care nu-s 
mândru să-mi amintesc; dar am ieșit din iarnă, am sărit în 
ajutorul camarazilor și am ajuns bărbat în întregul și teribilul 
înțeles al vorbei: 


Mi-am încins, în al regelui serviciu, spada 


21 


înainte ca buzele să mi le-ncingă mustata... 


Așa cum a scris despre sine Lope însuși. Și mi-am pierdut și 
fecioria. Ori virtutea, cum ar fi zis bunul Diacon Perez. Că pe- 
atunci, în Flandra și pe jumătate băietan, pe jumătate soldat, 
era unul dintre puţinele lucruri ce-mi mai rămăseseră de 
pierdut. Dar asta-i doar povestea mea despre mine, și n-am de 
gând să v-o amănunţesc acum Domniilor Voastre. 

e 

Escadronul lui Diego Alatriste, cel mai însemnat din sotnia 
căpitanului don Carmelo Bragado, era înjghebat din ce avea mai 
de soi fiece casă: bărbați fără teamă, cu spada uşoară, fără 
nazuri, gata să îndure și să se bată, toți veterani unul și unul, 
care mânuiseră spada cel puţin în campania din Palatinat ori 
serviseră ani și ani în Mediterana, în regimentele de infanterie 
din Neapole ori Sicilia, precum Curro Garrote, cel din Mâlaga. 
Alţii, ca Jose Llop, cel din Mallorca, ori bascul Mendieta, 
luptaseră deja în Flandra înainte de armistițiul de doisprezece 
ani, iar puţini dintre ei, precum Copons, cel din Huesca, și chiar 
Alatriste, aveau pe îngălbenitele lor cărți de serviciu și ultimii 
ani ai bunului don Felipe al Il-lea, sub ale cărui stindarde, 
Dumnezeu să-l ierte, cum ar spune Lope, și-au încins ei doi 
spada și buzele lor mustaţța. Printre lăsări la vatră și încorporări, 
escadronul număra îndeobște zece-cincisprezece bărbaţi, după 
cum era nevoie, nu juca un rol special în companie, ci doar se 
ducea ca vântul, să le susțină pe celelalte în diferite locuri; în 
acest scop dispunea de o jumătate de duzină de archebuze și 
cam de tot atâtea muschete. Escadronul funcţiona într-un chip 
special: n-avea căprar, ori șef, fiindcă în campanie era direct 
subordonat căpitanului Bragado, care fie îl folosea alături de 
ceilalți, fie îl lăsa în voia lui, să răstoarne situaţii ori să facă 
recunoașteri, hărțuiri, incursiuni. Toţi erau, cum am mai spus, 
trecuți prin ciur și prin dârmon, căliți în bătălii; poate că de 
aceea, fără să-și fi ales un căprar și nici vreo altă ierarhie, un soi 
de acord pe tăcute îi atribuia întreaga autoritate din escadron lui 
Diego Alatriste. Cât despre cei trei scuzi, avantajul adus de 
rangul de căpetenie a escadronului, pe aceștia îi încasa 
căpitanul Bragado; căci așa și figurau în hrisoavele vechiului 
regiment, pe lângă ceilalți patruzeci, solda lui de căpitan 
adevărat al sotniei. Fiindcă, deși din lumea mare după nume și 


22 


ofițer destul de bun, câtă vreme nu se încălca disciplina, don 
Carmelo Bragado era dintre aceia care, de cum aud cling, și 
spun: e al meu; niciodată nu lăsa să-i scape vreun firfiric, și 
chiar ţinea socoteala unor morți și dezertori înrolați, ca să se 
aleagă cu soldele lor, dacă existau. Dar acest fapt se întâmpla 
cât se poate de des și, ca să-l scot basma curată pe Bragado, vă 
spun două lucruri: niciodată nu refuza să sară în ajutorul 
soldaţilor la nevoie și de două ori îl propusese pe Diego Alatriste 
pentru slujba avantajoasă de căprar al escadronului, măcar că în 
ambele prilejuri el refuzase să fie avansat. Despre stima pe care 
Bragado i-o purta stăpânului meu am să spun doar că, patru ani 
mai înainte, la Montblanc, când cu eșecul atât al primului asediu 
de la Tilly, cât și al celui de-al doilea, sub comanda lui Boucquoi 
și a colonelului Guillermo Verdugo, Alatriste și căpitanul Bragado 
- dar și Lope Balboa, părintele meu - urcaseră umăr la umăr pe 
povârniș, luptând pentru fiecare palmă de pământ dintre 
stâncile acoperite cu leșuri; iar un an mai târziu, pe câmpia de la 
Fleurus, când don Gonzalo de Córdoba câștigase bătălia, dar 
regimentul de cavalerie din Cartagena fusese aproape desfiinţat 
după ce înfruntase neînfricat câteva șarje de cavalerie, Diego 
Alatriste a fost printre ultimii spanioli ce au strâns neînfricaţi 
rândurile în jurul stindardului pe care, după moartea 
sublocotenentului portdrapel și a tuturor ofiţerilor, îl ţinea sus 
însuși căpitanul Bragado. Căci, pe vremea aceea și printre acei 
bărbaţi, asemenea lucruri, să fiu al naibii, încă mai însemnau 
ceva. 

Ploua în Flandra. Și pe zăul meu de n-a plouat al naibii de 
bine, în toată toamna aia blestemată, apoi și în iarna aia 
blestemată, de s-a făcut câmpia smârc mișcător și mlăștinos, 
învârstat în toate direcţiile de râuri, canale și diguri, ce păreau 
brăzdate chiar de mâna necuratului. A plouat cu zilele, 
săptămânile și lunile, până ce peisajul cenușiu s-a cufundat sub 
norii scunzi: un meleag ciudat, cu grai necunoscut și oameni 
care deopotrivă ne urau și se temeau de noi; o câmpie dragată 
de anotimpuri și război, fără apărare în faţa frigului, vânturilor și 
apelor. N-aveau piersici, cireși, piper, șofran, măslini, ulei, 
portocali, rozmarin, pini, dafini și chiparoși. N-aveau nici măcar 
soare, ci un disc plicticos, care se topea alene pe după vălul 
norilor. Locurile de baștină ale oamenilor noștri care, înveliţi în 
fier și piele, pășeau năvalnic, visând în sinea lor la cerurile 


23 


senine din sud, erau hăt departe; la fel de departe ca și sfârșitul 
lumii. Și oștenii noștri, grosolani și mândri, care acum întorceau 
ținuturilor nordice vizita primită cu veacuri în urmă, la căderea 
Imperiului Roman, se știau puţini și departe de orice peisaj 
prieten. Niccolò Machiavelli scrisese deja că bravura infanteriei 
noastre venea din propria nevoie, și florentinul recunoscuse cu 
nespusă greutate - fiindcă niciodată nu i-a înghiţit pe spanioli - 
că, „bătându-se în ţinuturi străine și părându-li-se obligatoriu să 
moară ori să învingă, ca să n-o ia la fugă, ei sunt buni soldaţi”. 
Aceste vorbe, potrivite la ceea ce trăiam în Flandra, sunt întru 
totul adevărate: acolo n-au fost nicicând mai mult de 20 000 de 
spanioli, și niciodată mai mult de 8 000 împreună. Dar eram atât 
de puternici, încât am putut fi stăpânii Europei vreme de un 
veac și jumătate: și numai biruinţele ne-au ocrotit de dușmani, 
iar, înfrânți, nicio retragere nu era prea aproape ca să mergem 
pe jos. De aceea, ne-am bătut până la capăt, cu cruzimea vechii 
noastre spiţe, bravura pe care nimeni n-o nădăjduiește de la 
nimeni, fanatismul credinţei și patima pe care unul dintre 
căpitanii noștri, don Diego de Acuña, a strâns-o mai bine ca 
oricine în stihurile unui toast faimos și plin de patos: 


Pentru Spania; și cine vrea să piară 
onest în apărarea ei, așa să moară; 
iar, trădător, cin' de izbeliște o lasă 
să n-aibă parte de iertare-aleasă, 
nici de o groapă sfântă pe pământ 
și nici de lemnul crucii pe mormânt, 
dar nici de mâini de generos fecior 
ce ochii să-i închidă încet și iubitor. 


Ploua, vă istoriseam, Domniile Voastre, ca și cum din cer se 
prăvăleau găleți, în dimineaţa când căpitanul Bragado a 
controlat avanposturile unde era instalată și compania lui. 
Căpitanul era un leonez din Bierzo, zdravăn și înalt de șase 
picioare, și, ca să sară peste noroaie, luase de pe cine știe unde 
un cal olandez de povară; era pe măsura lui, cu picioare lungi și 
potrivit de stat. Diego Alatriste scruta de la fereastră șiroaiele 
de ploaie ce lunecau pe geamurile groase, aburite, și l-a văzut 
făcându-și apariţia pe dig pe crupa calului, cu borurile pălăriei 
pleoștite sub greutatea apei și o dulamă ceruită pe umeri. 


24 


— Încălzește un strop de vin, i-a spus Alatriste femeii din 
spatele lui. 

Vorbise într-o flamandă de trei parale - verwarm wijn fuseseră 
vorbele lui - și continuase să se uite pe fereastră, pe când 
femeia ațâța focul mocnit de turbă, care abia de ardea în sobă, 
și punea pe el o ulcică de cositor. O luase de pe masă, unde 
Copons, Mendieta și ceilalți hăpăiau niște coltuce de pâine cu 
resturi de varză fiartă. Totul era slinos, pereţii și tavanul erau 
mânjiţi cu funingine de la sobă, iar duhoarea trupurilor închise 
între pereţii casei, printre ale cărei bârne și olane intra 
umezeala, putea fi tăiată cu oricare dintre cosoarele ori spadele 
trântite peste tot, alături de archebuze, jiletci de cordovan, 
felurite straie și substraie ponosite. Duhnea a cazarmă, iarnă și 
mizerie. A soldaţi și a Flandra. 

Lumina cenușie care venea dinspre fereastră adâncea 
cicatricele și scobiturile de sub mustața de pe faţa nebărbierită 
a lui Diego Alatriste, înfrigurându-i și mai abitir lumina neclintită 
a ochilor. Era în cămașă, cu pieptarul descopciat pus pe umeri, 
și două corzi de archebuză legate pe sub genunchi îi susțineau 
căputele înalte ale cizmelor cârpăcite de piele. Fără să plece de 
la fereastră, a observat cum căpitanul Bragado descăleca în fața 
ușii, o împingea, apoi, scuturându-și apa de pe pălărie și de pe 
pelerină, intra cu vreo două sudălmi și un „pe viaţa mea că”, 
blestemând apa, glodul și întreaga Flandră. 

— Vedeți-vă de mâncat, Domniile Voastre, a spus. Dacă tot 
aveţi ce. 

Soldaţii, care dăduseră să se ridice, și-au continuat masa 
săracă, iar Bragado, ale cărui straie au scos aburi când s-a 
apropiat de sobă, a acceptat fără nazuri un codru de pâine 
uscată și o gamelă cu resturi de varză, pe care i-a întins-o 
Mendieta. Apoi s-a uitat pe îndelete la muiere, acceptând ulcica 
de vin fiert pe care aceasta i-a dat-o; după ce și-a încălzit niţel 
degetele pe cositor, a sorbit scurt din ea, privindu-l cu coada 
ochiului pe bărbatul care era tot în picioare, la fereastră. 

— Pe zăul meu, căpitane Alatriste, a zis nu după multă vreme, 
Domniile Voastre nu staţi deloc rău aici. 

Era ciudat să-l auzi pe căpitanul compâniei spunându-i atât de 
firesc „căpitane” lui Diego Alatriste; asta dovedește cât de bine 
cunoscuți erau de toţi, și chiar de superiori, și el, și porecla lui. 
În orice caz, Carmelo Bragado așa spusese, îndreptându-și 


25 


lacom ochii către muiere, o flamandă de treizeci și ceva de ani, 
bălaie precum toate femeile de pe meleagurile ei. Nu era prea 
frumoasă, cu mâinile roșii de trudă și dinţii îndreptaţi fiecare în 
legea lui, dar avea pielea albă, șolduri late pe sub șorț și țâțe 
bogate, care ţineau încordate șireturile corsetului, după felul 
femeilor pe care în vremea aceea le zugrăvea Petrus Paulus 
Rubens. Ce mai, părea o gâscă sănătoasă, ca mai toate 
țărăncile flamande cât sunt încă în pârg. Și totul - însuși 
căpitanul Bragado și chiar recrutul cel mai beteag la minte 
puteau ghici doar privindu-i pe ea și pe Diego Alatriste cum se 
ignorau în public - spre marea nefericire a bărbatului ei, un 
țăran închiaburit, de vreo cincizeci de ani, un flamand cu fața 
acră, ce umbla de colo până colo, străduindu-se să se arate 
servil faţă de acei străini morocănoși și teribili pe care îi ura din 
tot sufletul, dar pe care ghinionul îi adusese acasă la el ca 
purtători ai unui bilet de rechiziție. Un soț care nu putea decât 
să-și înghită întreaga ură când simţea cum nevastă-sa luneca 
mută pe lângă el, iar apoi îi auzea gemetele surde, cu greu 
sufocate de scrâșnetul saltelei din pănuși pe care dormea 
Alatriste. De ce se întâmpla așa, doar viaţa de familie a celor doi 
soţi o știa. Dar flamandul avea, în schimb, anumite avantaje: 
casa, gospodăria și ambâţul lui erau salvate, ceea ce nu s-ar fi 
putut spune despre toate casele ce găzduiau spanioli. Oricât de 
încornorat era ţăranul, nevastă-sa avea, totuși, de-a face cu 
unul singur și de plăcere, nu cu mulţi și cu de-a sila. La urma 
urmelor, în Flandra, ca oriunde și în orice război, cine nu 
încuviinţa era greu de mulţumit: cea mai mare ușurare pentru 
aproape toţi era să supravieţuiască. Și soţul acela era cel puţin 
viu. 

— Aduc poruncă, a zis ofițerul. Un raid pe drumul Geertrud- 
Bergen. Fără morţi cu nemiluita... Numai cât să aflăm câte ceva 
despre vrăjmași. 

— Prizonieri? 

— Nu ne-ar strica vreo doi-trei. Pasămite, generalul Spinola 
crede că olandezii pregătesc nave de ajutor pentru Breda, 
profitând că apele urcă din pricina ploilor. N-ar fi rău ca unii să 
se ducă vreo leghe într-acolo și să ne confirme asta. Pe mutește, 
fără zgomot. Cât mai pe neștiute. 

Pe mutește ori cu trompetele, o leghe pe sub ploaie și prin 
glodul drumurilor nu era floare la ureche; dar niciunul dintre 


26 


bărbații de-acolo n-a fost surprins. Toţi știau că tocmai ploaia îi 
ținea pe olandezi în cazărmi și tranșee și că ei ar fi sforăit 
nepăsători chiar dacă spaniolii le-ar fi trecut pe sub nas. 

Diego Alatriste și-a trecut degetele peste mustață. 

— Când ieșim? 

— Acum. 

— Câţi oameni? 

— Tot escadronul. 

Dinspre masă a venit o sudalmă, iar căpitanul Bragado s-a 
întors spre oșteni cu ochi scânteietori. Dar toţi ţineau capul 
plecat. Alatriste, care recunoscuse glasul lui Curro Garrote, i-a 
adresat celui din Mâlaga o privire mută. 

— Poate că vreun dom’ soldat are ceva de spus, a zis Bragado 
în tihnă. 

Pusese ulcica pe masă, cu vinul neisprăvit, și-și sprijinea 
încheietura mâinii pe mânerul spadei. Dinţii, galbeni și puternici, 
i se ițeau urât de sub mustață. Păreau ai unui zăvod de pradă, 
gata să muște. 

— Nimeni n-are nimic de spus, a replicat Alatriste. 

— Mai bine. 

Garrote a ridicat capul, fiindcă acel „nimeni” îl făcuse să-i sară 
muștarul. Era un bătăuș slab, cu pielea tuciurie, barba rară, 
creață ca a turcilor cu care se încăierase pe galerele din 
Neapole și Sicilia. Avea părul lung și unsuros, un inel de aur în 
urechea stângă și niciunul în dreapta, fiindcă un hanger turcesc, 
spunea el, îi retezase o jumătate din ea în insula Cipru; măcar 
că alţii vorbeau de o bătaie cu cosoare într-un bordel din 
Ragusa. 

— Ba eu am trei chestii să-i zic domnului căpitan Bragado, a 
subliniat. Una e că feciorului mamă-mii i se fâlfâie să meargă 
două leghe prin ploaie la olandezi, turci ori la știoalfa de i-a 
fătat... 

Vorbea ferm, dându-se mare, cam acru; iar camarazii lui îl 
priveau și adăstau, cu vădită aprobare. Toţi erau veterani, iar 
disciplina faţă de gradele mai mari avea rădăcini adânci în ei; 
dar obrăznicia și meșteșugul armelor le dădeau curaj. Că 
dădeau dovadă de disciplină, nervul vechilor regimente de 
infanterie, o recunoscuse chiar și englezul ăla de-l chema 
Gascoine, când povestise în La furie espagnole despre 
prădăciunea din Antwerpen: „Valonii și germanii sunt tot atât de 


27 


indisciplinaţi pe cât sunt de admirabili spaniolii pentru disciplina 
lor”. Ceea ce-i o recunoaștere, desigur, fiind vorba despre 
spanioli și un autor englez. Cât despre aroganță, nu-i o pierdere 
de vreme să întreţesem aici părerea lui don Francisco de Valdez, 
care a fost căpitan, maior și apoi colonel, și ca atare cunoștea 
bine marfa când a spus în Model și disciplină cazonă că: 
„Aproape în general, urăsc să se supună ordinului, mai ales 
infanteria spaniolă care, mai colerică din fire decât cealaltă, are 
prea puţină răbdare”. Căci, spre osebire de flamanzii molcomi și 
stăpâniţi, care nici nu mințeau, nici nu se înfuriau, ci făceau 
totul foarte liniștiți (deși erau cum nu se putea mai avari și atât 
de nepunctuali, că de dat, nici ora exactă n-o dădeau), pe 
spaniolii din Flandra siguranţa curajului în faţa primejdiei, care 
producea mereu miracolul disciplinei de fier pe câmpul de 
bătaie, i-a făcut întotdeauna destul de duri în altele, bunăoară în 
purtarea față de superiori, care trebuiau să se poarte cu ei 
foarte atent și diplomatic, nefiind rare cazurile în care, în ciuda 
pedepsei cu ștreangul, simpli soldaţi și-au înfipt cosorul într-un 
maior ori într-un căpitan, pentru injurii adevărate ori abia 
bănuite, pedepse umilitoare ori o vorbă rea. 

Având știre de toate, Bragado s-a răsucit spre Diego Alatriste, 
parcă întrebându-l pe mutește; dar a dat doar de un chip 
nepăsător. Alatriste lăsa pe fiecare răspunzător de ceea ce zicea 
și făcea. 

— Domnia Ta ai vorbit despre trei lucruri, a spus Bragado, 
întorcându-se iar spre Garrote, liniștit, dar cu un sânge rece 
ameninţător. Care-s celelalte două? 

— Nu mai primim postav de mult și purtăm zdrente, a 
continuat veteranul din Malaga, fără să cedeze. Nici merinde nu 
ne mai vin, iar de nu ne mai lăsaţi să jefuim ne condamnati la 
foamete. Mișeii de flamanzi își pitesc cele mai de soi merinde; 
și, de n-o fac, le vând pe aur. L-a arătat cu pică pe găzdoi, care 
privea din cealaltă odaie. Sunt sigur că, de l-am gâdila cu 
jungherul, câinele ne-ar arăta cămara lui de om cu dare de 
mână ori vreo oală de lut plină ochi cu florini grosciori, îngropată 
cine știe pe unde. 

Căpitanul Bragado asculta răbdător, părea liniștit, dar nu-și 
lua mâna de pe mânerul spadei de Toledo. 

— Și a treia? 


28 


Garrote a ridicat ușor tonul. Tocmai bine ca să fie arogant, dar 
să nu sară peste cal. Și el știa că Bragado nu era omul care să 
îngăduie vreo vorbă mai obraznică decât alta, nici de la soldaţii 
lui, nici chiar de la papa din Roma. Cel mult de la rege, că n- 
avea încotro. 

— A treia și cea mai însemnată, domnule căpitan, e că domnii 
soldaţi aici de faţă, cum cu mare înţelepciune și dreptate ne 
numiți Domnia Voastră, nu și-au primit solda de cinci luni. 

De astă dată, în jurul mesei s-au auzit cumpătate murmure de 
aprobare. Dintre cei ce stăteau jos, doar aragonezul Copons a 
rămas mut, privindu-și coltucul de pâine din mână, făcându-l 
fărâme în supă și băgându-l în gură cu cealaltă, direct din 
gamelă. Căpitanul s-a întors către Diego Alatriste, care era tot în 
picioare, la fereastră. Fără să-și dezlipească buzele, acesta i-a 
înfruntat privirea. 

— Domnia Ta ai aceeași părere? l-a iscodit Bragado, ursuz. 

Cu chipul neclintit, Alatriste a ridicat din umeri. 

— Eu susţin doar ce zic eu, a pus el punctul pe i. Și uneori 
susţin ceea ce fac tovarășii mei. Dar, pentru moment, nici eu n- 
am zis nimic, nici ei n-au făcut nimic. 

— Dar acest dom’ soldat ne-a dăruit părerea sa. 

— Părerile-s ale fiecăruia. 

— De aceea taci Domnia Ta și mă priveşti astfel, domnule 
Alatriste? 

— De aceea tac și vă privesc, domnule căpitan. 

Bragado l-a cercetat pe îndelete, apoi a consimţit molcom. 
Amândoi se cunoșteau bine, iar ofiţerul judeca înţelept când 
trebuia să deosebească între severitate și jignire. Așa că, în cele 
din urmă, și-a luat încheietura mâinii de pe spadă și a dus mâna 
la bărbie. Apoi i-a privit pe cei din jurul mesei și a dus iar mâna 
la garda spadei. 

— Nimeni nu și-a primit solda, a spus apoi, și părea să i se 
adreseze lui Alatriste, ca și cum acesta, și nu Garrote, ar fi vorbit 
ori ar fi meritat vreun răspuns. Nici Domniile Voastre, nici eu. 
Nici colonelul, nici chiar generalul Spinola. Măcar că don 
Ambrosio e genovez și din familie de bancheri! 

Diego Alatriste l-a ascultat mut și a tăcut mâlc. Ochii lui 
albaștri erau pironiţi tot la căpitan. Bragado nu servise în 
Flandra înainte de armistițiul de doisprezece ani, dar Alatriste 
da. Şi pe atunci răzmerițele erau la ordinea zilei. Amândoi știau 


29 


că acesta trăise îndeaproape câteva dintre ele, când oștile 
refuzaseră să se mai măsoare în lupte, fiindcă trecuseră luni și 
ani de când nu-și mai primiseră solda; dar nicicând nu fusese 
printre răzvrătiți, nici măcar când finanţele precare ale Spaniei 
instituţionalizaseră răzmeriţa drept singura cale prin care 
trupele să-și obţină paralele din urmă. Cealaltă alegere era 
prădaciunea, ca la Roma și Antwerpen: 


Merinde nu mai am, fără vină, 

și, de le cer să-mi facă dreptate, 
pe loc ei mi-arată sus o cetate 

cu sute de flamanzi și arme plină. 


Dar în acea campanie, în afara locurilor luate cu asalt și în 
vâltoarea luptei, generalul Spínola nu voia îndeobște să 
lovească prea dur în populaţia civilă, pierzând și așa puţina ei 
simpatie. Dacă urma să cadă vreodată, Breda n-avea să fie 
prădată, iar strădaniile asediatorilor n-aveau să fie răsplătite. De 
aceea, știind că nu-i așteptau nici prăzi, nici parale, soldații 
începeau să se uite urât și să bombănească în bisericuțe. Chiar 
și un prostănac putea observa semnele. 

— lar după știrea mea, a adăugat Bragado, numai cei de alt 
neam își cer plata înainte de bătălie. 

Era adevărat. În lipsa paralelor, mai rămânea faima; și se știe 
că vechile regimente spaniole de infanterie își făcuseră o onoare 
din a nu cere soldele din urmă și a nu se răzvrăti înainte de 
bătălie, ca să nu se spună că o făceau fiindcă le era teamă să 
înfrunte dușmanul. Chiar și pe dunele din Nieuport și la Aalst, 
trupele răzvrătite au renunţat la pretenţii ca să înfrunte 
inamicul. Spre osebire de elveţieni, englezi și nemți, care cereau 
adesea soldele încă neplătite și fără ele nu acceptau să intre în 
luptă, ostașii spanioli se răzvrăteau abia după ce biruiau. 

— Credeam că am de-a face cu spanioli, nu cu nemți, a 
replicat Bragado. 

Zeflemeaua și-a făcut efectul, iar bărbaţii s-au foit îngrijorați 
pe scaune, pe când Garrote bombănea „pe Dumnezeul meu” ca 
și cum ar fi pomenit-o pe maică-sa. In privirea verde a lui 
Alatriste s-a strecurat un zâmbet. Fiindcă vorbele acelea 
fuseseră un miracol: nu s-a mai auzit niciun protest printre 


30 


veteranii din jurul mesei, iar ofițerul i-a zâmbit și el, liniștit, lui 
Alatriste. De la un vulpoi bătrân la altul. 

— Domniile Voastre plecaţi chiar acum, a tranșat Bragado. 

Alatriste și-a trecut iar două degete peste mustață. Apoi și-a 
scrutat camarazii. 

— L-aţi auzit doar pe căpitan, a spus. 

Bărbaţii au început să se ridice: în silă Garrote, resemnaţi 
ceilalți. Sebastiân Copons, scund, slab, noduros și zdravăn ca un 
butuc de vie, era deja de mult în picioare, luându-și armele în 
spate, fără să mai zăbovească, neașteptând porunci de la 
nimeni, ca și cum nu-i păsa de toate zăbavele și soldele și nici 
chiar de tezaurul șahului din Persia, fatalist ca maurii pe care, 
nu cu multe veacuri în urmă, încă îi mai descăpăţânau strămoșii 
săi almogavari. Diego Alatriste s-a uitat cum își punea pălăria și 
capa, cum ieșea să-i anunțe și pe ceilalţi ostași din escadron, 
încartiruiţi în hardughia de alături. Luptaseră împreună în multe 
campanii, de la Ostende la Fleurus, iar acum venise rândul 
Bredei, și în toţi acei ani abia de-l auzise scoțând treizeci de 
vorbe. 

— Fir-aș să fiu, că uitam! a exclamat Bragado. 

Iși luase iar ulcica de vin și o golea cu ochii la flamandă, care 
strângea masa. Neoprindu-se din băut, cu ulcica ridicată, a 
scociorât în pieptar, a scos o scrisoare și i-a dat-o lui Diego 
Alatriste. 

— E pentru Domnia Ta, a sosit acum o săptămână. 

Era pecetluită cu ceară roșie, iar stropii de ploaie întinseseră 
un pic cerneala adresei. Alatriste a citit numele trimiţătorului, 
scris pe dos: de la don Francisco de Quevedo Villegas, din hanul 
Bardiza, în Madrid. 

Femeia l-a atins în trecere, fără să se uite la el, cu un sân 
greu și tare. Săbiile luceau. 

Bărbaţii erau gata. Cu mustăţile și bărbile sub pălării și sub 
cutele pelerinelor încopciate, doldora de zdrențe și prost 
cârpăcite. Arme ușoare, ca pentru ceea ce urmau să 
săvârșească; nici vorbă de muschete, sulițe și alte stinghereli, 
doar oţel de soi și simplu de Toledo, Sahagún, Milano și Țara 
Bascilor: spade și junghere. Dar și câte un pistol al cărui butoiaș 
umflat se vădea de sub straie, dar n-avea să fie de niciun folos 
cu pulberea udă de atâta ploaie. Codrii de pâine, două frânghii 
ca să-i lege de mâini pe olandezi. Și privirile goale, nepăsătoare, 


31 


de soldaţi bătrâni, dispuși să mai înfrunte o dată neajunsurile 
meseriei, înainte de a se întoarce într-o bună zi acasă cârpiţi cu 
cicatrice, fără să afle pat unde să-și pună capul, vin de băut ori 
foc pe care să-și coacă pâinea. Asta dacă nu făceau rost - 


jargonul soldățesc îi numea „moșieri” - de șapte palme de 
pământ unde să-și doarmă somnul de veci cu dorul de Spania 
pe buze. 


Bragado și-a isprăvit vinul, Diego Alatriste l-a condus până la 
ușă, iar ofițerul a plecat fără nicio vorbă; nimeni n-a spus nimic, 
și nici nu și-au luat rămas-bun. L-au văzut cum se îndepărta pe 
dig, pe crupa mârţțoagei sale, și cum s-a întâlnit cu Sebastián 
Copons, care se întorcea. 

Alatriste simțea cum îl pironea femeia cu privirile, dar nu s-a 
întors să se uite la ea. Fără s-o lămurească dacă plecau pentru 
câteva ceasuri ori pentru totdeauna, a împins ușa și a ieșit afară 
în ploaie, simțind cum apa îi intra prin găurile pingelelor; 
umezeala îi intra în măduva oaselor, iar rănile vechi îl dureau și 
mai abitir. A suspinat liniștit și a pornit, auzind în spate cum 
clipocea noroiul sub picioarele soţilor săi, care îl urmau spre 
digul unde Copons adăsta neclintit, statuie scundă și fermă, sub 
ploaia torențială. 

— Ce viaţă de căcat, a spus unul dintre ei. 

Fără alte vorbe, cu capul plecat, înfășuraţi în pelerinele ude, 
spaniolii au dispărut în șir în peisajul cenușiu. 


De la don Francisco de Quevedo Villegas 
către don Diego Alatriste y Tenorio = 
La Vechiul Regiment de Infanterie 
din Cartagena = 
Cu Poșta militară din Flanara 


Sper, iubite căpitan, ca la primirea răvașului meu 
Domnia Ta să fii sănătos și teafăr. Cât despre mine, îti 
scriu cum am scăpat de o boală de umori care, din 
pricina fierbințelilor, m-a chinuit câteva zile. Acum sunt 
bine, multumesc Domnului, si-ti pot trimite dragostea 
mea constantă și salutări. 

Îmi închipui că ești ocupat cu Breda, care umblă la 
Curtea veche din gură în gură, dat fiind că de ea depind 
în mare măsură viitorul monarhiei și al credinţei catolice 


32 


și fiindcă se zice că pompa și mașina militară puse în 
mișcare sunt fără pereche încă de pe vremea când luliu 
Cezar asedia Alesia. Aici zice-se că fortăreața trebuie 
luată negreșit de la olandezi și că va cădea ca un fruct 
dat în pârg; deși sunt și din cei care spun că don 
Ambrosio Spínola o ia prea lesnicios și că fructul pârguit 
fie îl mănânci la vreme, fie se umple de viermi. In orice 
caz, dat fiind că nicicând nu ti-a lipsit vitejia, îti doresc 
mult noroc la asedii, tranșee, tuneluri și contra-tuneluri, 
ca și la celelalte diabolice invenții în care-s atât de 
bogate zgomotoasele peripeții la care iei parte. 

Odată te-am auzit spunând că războiul e fără 
prihană; și te-am înțeles prea bine, într-atât încât nu pot 
decât să-ți dau dreptate. Aici, în Orașul Curţii, dușmanul 
nu poartă platoșă și chivără, ci togă, sutană ori jiletcă 
din mătase, și nu atacă niciodată de-a dreptul, ci pe 
neștiute. Tocmai în legătură cu aceasta, află că totul 
merge ca de obicei, dar mai rău. Încă mai am încredere 
în voința contelui-duce*, dar mă tem că nici asta nu-i de 
ajuns; nouă, spaniolilor, ne vor lipsi mai curând lacrimile 
decât pricinile de plâns, fiindcă în van i se oferă orbului 
lumină, surdului vorbe, prostului știință și monarhilor 
cinste. Aici prosperă cei dintotdeauna, blondul și 
puternicul cavaler? continuă să fie fante, cal și rege în 
orice chestiune și orice bărbat cinstit trebuie să fie 
neintrerupt violent. Cât despre mine, nu fac niciun 
progres în veșnicul proces pentru Torre de Juan Abad și 
înfrunt zi de zi justiția venală și mizerabilă pe care, sătul 
să tot trimită avorturi în iad, Dumnezeu a binevoit să 
ne-o trimită nouă. Și te asigur, căpitane, că n-am stat 
nicicând în fata atâtor netrebnici precum cei din Piaţa 
Providenței. Tocmai pentru toate acestea îngăduiește- 
mi să te cadorisesc cu un sonet pe care mi l-au inspirat 
necazurile mele: 


Legile cu care judeci, porc mârșav, 


? Omul politic spaniol Gaspar de Guzmán y Pimentel, conte de Olivares și duce de 
Sanlucar la Mayor, numit contele-duce de Olivares (1587-1645), a fost favoritul 
regelui Felipe al IV-lea de Austria. 

19 Aluzie la un poem în care poetul îl descrie pe cavalerul ban. 


33 


Le vinzi mai bine decăt le studiezi; 
nu întelegi decât cu banii-n care crezi, 
lason nu-ți place și de Lână ești hulpav. 


Dreptul omenesc și cel de sus 
când le interpretezi le jignesti, 
după voie îl faci mic și-l mărești 
și mâna-n sentință ti-ai pus. 


Nu asculti de rugăminți modeste 
și doar pe cine-ți dă nu-l bănuiești; 
tu aperi învoieli, nu ale legii texte. 


Tu interesele-ți încerci să le păzești, 
așa că spală-ți mâinile, Pilat sperios, 
ori aninat ca luda-ai să sfârșești. 


Încă mai șlefuiesc primul vers, dar cred că îti va 
plăcea. Cât despre celelalte treburi ale mele, lăsând 
deoparte versurile și justiția, toate merg bine. La Curte 
continuă să se înalte steaua prietenului dumitale 
Quevedo, așa că nu mă plâng, și sunt iar apreciat în 
casa contelui-duce și la Palat, poate pentru că în ultima 
vreme îmi tin bine gura și spada, în pofida pornirii mele 
firești de a le lăsa în libertate. Dar trebuie să trăiesc; și, 
cum știu multe despre exiluri, procese, temnite și 
necazuri, nu cred ca de-aici înainte să-mi mai acord 
vreun răgaz pentru a mai linisti puțin norocul care mă 
ocolește. De aceea, încerc să-mi aduc aminte zi de zi că 
regilor și celor puternici trebuie să le aduci necontenit 
mulțumiri, măcar că n-ai de ce, și să nu te plângi, 
măcar că ai de ce. 

Dar spuneam că mi-am pus la păstrare toledana, și 
nu-i chiar așa; adevărul e că am scos-o din teacă acum 
câteva zile ca să-l lovesc cu latul, ca pe slugi ori pe 
oamenii de jos, pe un oarecare poetrastru slugarnic și 
mișel, unul Garciposadas, care în câteva stihuri infame 
a încercat să-l facă de râsul lumii pe bietul Cervantes, 
Dumnezeu să-l odihnească, susținând că a scris Don 
Quijote cu mâna beteagă și că aceasta e o carte 


34 


11 


searbădă, cu prea puțină substanță, o proză de două 
parale, prea putin literară, iar majoritatea citesc din ea 
doar vulgaritățile, nu trag din ea niciun folos, și nimeni 
n-are să-și mai aducă aminte de ea peste o zi. Acest 
scârța-scârța pe hârtie e prieten la cataramă cu 
Góngora", iar asta spune tot. Așa că într-o noapte, când 
aveam chef mai mult să filosofez în vin decât în van, 
am dat de netrebnic în ușa crâșmei lui Longinos, busola 
culteranilor, bastionul genialităților, tricliniilor, roșeților 
și spatiilor unduioase ale undei umbroase, în tovărășia a 
doi linge-uși culterani care îi tin hangul: licentiatii 
Echevarría și Ernesto Ayala, niște sărăntoci care pișă 
fiere și susțin că adevărata poezie sunt galimatiile sau 
gongoriile, pe care nimeni nu le gustă, doar aleșii, adică 
ei și cumetrii lor, și-și trec viata beștelind conceptele 
scrise de mine și de alții, fiindcă, pe de altă parte, ei nici 
nu pot îmbina paisprezece stihuri într-un sonet. Fapt e 
că eu eram cu ducele de Medinaceli și alți câtiva tineri 
cavaleri mascaţi, toti din frăția de la San Martin de 
Valdeiglesias, și am petrecut o bună bucată de vreme 
tăind nitel urechile țărănoilor (pe care, după toate 
altele, nu i-am altoit nici cu o jumătate de lovitură), 
până când a venit potera să ne potolească, și-am 
plecat, și n-a mai fost nimic. 

Firește, că veni vorba despre netrebnici, se aude că 
prea bunul tău amic Luis de Alquézar, domnul secretar 
general, e tot reținut la Palat, se ocupă de chestiuni de 
Stat tot mai notorii și adună parale, ca toată lumea, pe 
căi rapide. După cum bine știi, are o nepoată, o codană 
de-acum foarte frumoasă, menină a reginei. Cât despre 
unchi, din fericire stati departe de dânsul; dar, când vă 
veți întoarce din Flandra, va trebui să vă păziți de el. Nu 
se știe niciodată până unde ajunge otrava scuipată de 
vipere. 

Si, că tot vorbesc de vipere, trebuie să-ți istorisesc, 
Domnia Ta, că în urmă cu câteva săptămâni mi s-a 


Poetul spaniol Luis de Góngora y Argote (1561-1627), reprezentantul 


culteranismului baroc, al cărui stil este ironizat în rândurile care urmează, a fost încă 
din 1603 într-un continuu conflict literar cu Francisco de Quevedo, reprezentantul 
conceptismului baroc. 


35 


părut că l-am întâlnit pe italianul cu care, după câte 
cred, nu ţi-ai încheiat socotelile. Asta s-a întâmplat pe 
lângă birtul lui Lucio, pe Calle Cava Baja; și, dacă într- 
adevăr era el, mi s-a părut că mustea de sănătate, ceea 
ce mă face să deduc că s-a însănătoșit după ce-ati stat 
la taifas ultima oară. S-a uitat o clipă la mine, ca și cum 
mă cunoștea, apoi s-a dus mai departe. In treacăt fie 
Zis, sinistru individ; în doliu din cap până-n picioare, cu 
fața mâncată de vărsat, cu spada aceea uriașă agățată 
la brâu. Cineva, cu care am stat de vorbă discret despre 
întreaga istorie, mi-a spus că e în fruntea unei șlehte 
mărunte de fanfaroni și pungași angajați acum de 
Alquézar cu simbrie fixă, care îi cântă în strună la unele 
lovituri necurate. Afaceri dubioase, pe care într-un fel 
sau altul va trebui Domnia Ta să le înfrunți cândva; că, 
de nu-l lași pe dușman să moară, te omoară el pe tine. 

Tot mai sunt un obișnuit al Tavernei Turcului, și 
prietenii Domniei Tale de acolo m-au însărcinat să-ți 
urez să fii bun mereu, cu deosebite recomandări din 
partea lui Caridad Lebrijana; care, după spusele ei, iar 
eu n-am dovezi ca să le dezmint, îti simte lipsa, ca și 
vechea dumitale odaie din ograda de pe Calle del 
Arcabuz. E tot înfloritoare, ceea ce nu-i de colo. Firește, 
Martin Saldaña se reface după o încăierare cu niște 
pungași care încercau într-o noapte să se ascundă în 
San Ginés. L-au spintecat cu spada, dar are să se 
vindece. Pasămite a omorât vreo trei. 

Nu vreau să te mai rețin. Te rog doar să-i transmiti 
toată dragostea mea puștiului Iñigo, care va fi curând 
un tânăr înțelept și un brav urmaș al lui Marte, avându- 
te pe Domnia Ta așa cum te are, ca să-i tii loc și de 
Virgiliu, și de Ahile. Improspătează-i, cu toate acestea, 
aducerea aminte cu privire la sonetul meu despre 
tinerețe și prudență, adăugând, dacă iţi face plăcere, 
aceste câteva stihuri noi, cărora le tot dau târcoale: 


Rănile sunt o boală de nefericit, 
nu meritul faimei adevărate; 

căci lupta-i o himeră, nu dreptate, 
și-n viată îl tine pe soldatul călit. 


36 


Deși, orice-aș spune despre așa ceva, nu există ceva 
ce Domnia Ta să nu știi cum se cuvine, și chiar prea 
bine. 

Domnul să te aibă mereu în pază, dragă prietene. 


Al Domniei Tale, 
Francisco de Quevedo y Villegas 


P.S.: Ti se duce dorul pe gradenele de la San Felipe si 
la premierele lui Lope. Am uitat să-ți spun și că am 
primit o scrisoare de la un oarecare tinerel de care 
poate că îti aduci aminte, ultimul vlăstar al unei familii 
nenorocite. Se vede că, după ce se înhămase în felul lui 
la niște negoturi din Madrid, a putut pleca fără greutate, 
dar sub alt nume, în Indii. Mi-am închipuit că ai să te 
bucuri să afli. 


37 


e 3 o 


Răzmeriţa 


La urmă, după primejdie, s-a tot bârfit dacă ea se vedea 
venind; dar adevărul adevărat e că nimeni n-a făcut ceva ca să 
dreagă busuiocul. Pricina n-a fost iarna, care în acel an a trecut 
destul de lesne în Flandra, căci n-au fost nici geruri, nici troiene, 
deși la chinurile aduse de ploi s-au adăugat lipsa merindelor, 
bejenia sătenilor și necazurile noastre de lângă Breda. Dar toate 
acestea existau de la început, iar ostile spaniole erau deprinse 
să dea dovezi de răbdare în truda războiului. Treaba cu soldele a 
fost altminteri: o sumedenie de veterani cunoscuseră mizeria 
când, după armistițiul de doisprezece ani cu olandezii, fuseseră 
lăsaţi la vatră ori pensionaţi și aflaseră pe pielea lor că a-l servi 
pe rege, seniorul nostru, era mai mult decât o obligaţie când să 
dai colţul, dar o soldă ca vai de lume când rămâneai în viaţă. Și 
am mai zis, vorbind despre ei, că nu puţini soldaţi bătrâni, 
mutilaţi ori cu lungi campanii la activ trebuiau, după lăsarea la 
vatră, să cerșească pe străzile și prin pieţele Spaniei noastre 
meschine, unde beneficiile erau mereu ale acelorași; iar cei care 
în realitate sprijiniseră cu sănătatea, sângele și viaţa lor dreapta 
credință, statele și finanţele monarhului nostru erau frumușel 
îngropaţi și uitaţi nespus de iute. Domnea foametea în Europa, 
în Spania, în armată, iar vechile regimente de infanterie își 
măsurau puterile cu toată lumea de mai bine de un veac și 
începeau să nu mai știe la ce bun; dacă pentru a apăra 
indulgenţele ori pentru ca la Madrid Curtea să se simtă, printre 
dansuri și soarele, tot stăpâna lumii. lar oștenilor nici măcar nu 
le rămânea mândria de a fi meșteri ai războiului, fiindcă nici 
solda n-o primeau; și nimic nu slăbește disciplina și conștiința 
mai ceva ca foamea. Așadar, zăbava soldelor din Flandra a 
încurcat totul; deoarece, dacă în iarna aceea unele regimente, 
inclusiv din ţări aliate, tot au primit câte-o pereche de ciorapi în 
chip de leafă, cei din Cartagena n-au văzut niciun scud. Nu 
pricep pricina; deși au spus că don Pedro de la Daga, colonelul, 

38 


administrase prost finanțele regimentului și au vorbit de ceva 
tulbure cu parale părăduite, ori puse bine, ori poate știți 
Domniile Voastre ce. Fapt e că unele dintre cele cincisprezece 
regimente spaniolești, italienești, burgunde, valone și germane 
care strângeau cercul în asediul Bredei sub comanda directă a 
lui don Ambrosio Spinola au avut ele un motiv pe care să-l 
invoce; dar al nostru, răvășit în avanposturi mărunte, departe de 
oraș, a fost printre cele care n-au văzut niciun chior din paralele 
regelui. Și asta a stricat atmosfera; fiindcă, așa cum a scris Lope 
în Asediul de la Maastricht: 


Cât e soldatul în viață 

să-i dați de băut și haleală; 
că n-o merge cu burta goală 
după un steag cârpit cu aţă. 
Pe cinstea regelui soldat, 
despre Spania vă vorbesc, 
nu mai merg, mă odihnesc, 
de-atâtea zile nemâncat! 


Trebuie spus că desfășurarea noastră pe malurile canalului 
Ooster ușura atacurile vrăjmașilor, fiindcă știam că Mauriciu de 
Nassau, generalul statelor rebele, alcătuia o oaste cu care să 
vină în ajutorul Bredei, unde rezista alt Nassau, Justin, împreună 
cu patruzeci și șapte de sotnii de olandezi, francezi și englezi, 
acestea din urmă naţii care, după cum bine știți Domniile 
Voastre, se băgau oriunde se ivea prilejul să-și moaie crutoanele 
în supa noastră cu rasol. E adevărat însă că regele catolic era la 
mare ananghie, la douăsprezece ceasuri de mers până la 
orașele loiale cele mai apropiate, pe când olandezii erau doar la 
trei sau patru de ale lor. Așa că regimentul din Cartagena avea 
ordin să pună stavilă oricărui atac pe care dușmanul ar fi 
încercat să-l dea pe la spatele cazărmilor noastre, astfel încât 
camarazii din tranșeele ce împrejmuiau Breda să se pregătească 
din timp, fără să se vadă obligaţi să se retragă rușinos ori să 
înfrunte,  dezavantajaţi, primejdia. Asta făcea din fiecare 
escadron dispers ceea ce în jargonul cazon se numea o 
„santinelă pierdută”; misiunea fiecărui escadron era să cheme 
la luptă, dar putinţa lor de a supravieţui se rezuma pur și simplu 
la vorba „nevoie”. Fusese aleasă în acest scop sotnia căpitanului 


39 


Bragado, înjghebată din bărbaţi încercați, obișnuiți cu necazurile 
războiului, în stare să se bată pe o palmă de pământ chiar și 
fără șefi ori ofițeri, când le pica o carte proastă. Dar poate că s-a 
pus rămășag prea mult pe răbdarea unora; deși trebuie să spun, 
ca să fiu drept, că don Pedro de la Daga, colonelul poreclit cu 
răutate Cacăștreang, a grăbit conflictul cu purtările lui acre, 
nepotrivite pentru un colonel de regiment spaniol și un bărbat 
de viţă nobilă. 
e 

Îmi aduc bine aminte că în acea zi nefericită bătea un pic de 
soare, chiar dacă olandez; și tare mă mai bucuram de el, stând 
pe banca din poarta casei și citind cu dragă inimă și folos cartea 
pe care căpitanul Alatriste mi-o lăsa îndeobște pentru exerciţii 
de citit. Era un exemplar ferfeniţit, maltratat și pătat din prima 
ediţie a romanului /ngeniosul hidalgo don Quijote de la Mancha, 
scoasă într-o tiparniță din Madrid în al cincilea an al secolului - 
doar cu șase ani înainte de a mă naște eu - de către Juan de la 
Cuesta: o carte minunată a bunului don Miguel de Cervantes, 
minte profundă și compatriot de-al nostru fără noroc; căci, de s- 
ar fi născut englez ori franțuz, altă mâncare ar fi băgat ciungul 
în gură la viaţa lui și n-ar fi lăsat-o altora drept praznic; singura 
pe care o nație ca a noastră, croită pe măsura lui Cain, 
obișnuiește s-o rezerve, în cel mai bun caz, oamenilor de bine. 
Tare-mi plăceau cartea, isprăvile și întâmplările din ea, și mult 
mă mai înduioșau nebunia sublimă a ultimului cavaler rătăcitor, 
dar și încredințarea - așa mă asigurase Diego Alatriste - că, în 
cea mai minunată împrejurare de care s-au bucurat secolele, 
când galerele pline ochi cu infanteriști spanioli înfruntau temuta 
escadră turcească în golful Lepanto, unul dintre vitejii care în 
acea zi se bătuseră cu spada în mână fusese chiar don Miguel: 
un oștean sărac și credincios patriei, Domnului și regelui său, 
așa cum mai târziu au fost Diego Alatriste și părintele meu, așa 
cum eram gata să devin și eu. 

In acea dimineaţă stăteam, cum am spus, citind la soare și 
mă opream din vreme în vreme ca să mă gândesc la unele din 
suculentele cugetări de care-i doldora cartea. Și eu aveam o 
Dulcinee, așa cum probabil că vă aduceţi Domniile Voastre 
aminte, deși chinurile dragostei mele nu se trăgeau din 
disprețul, ci din perfidia ei; împrejurare despre care v-am mai 
vorbit când am istorisit alte aventuri. Dar, deși fusesem gata să- 


40 


mi las cinstea și viața în dulcea ei cursă (amintirea talismanului 
ei blestemat îmi pusese memoria pe jar), nu izbuteam să dau 
uitării zulufii ei chihlimbarii și ochii ei albaștri precum cerul 
Madridului, nici surâsul ei ca al diavolului atunci când, prin 
intermediul Evei, l-a făcut pe Adam să-și înfigă un dinte în 
vestitul măr. Obiectul grijilor mele, socoteam, trebuia să aibă 
de-acum  treisprezece-paisprezece ani; și faptul că mi-o 
închipuiam la Curte, printre petreceri, soarele, paji, filfizoni și 
fanţi, mă făcea să simt întâia oară negrul pinten al geloziei. Nici 
tot mai viguroasa mea tinereţe, nici aventurile și primejdiile din 
Flandra, nici faptul că trăiam pe lângă oastea vivandierelor și 
târfelor ce-i însoțeau pe soldaţi, nici măcar flamandele - pentru 
care, pe cinstea mea, noi, spaniolii, n-am fost întotdeauna 
inamici atât de temuţi ca pentru, părinţii, fraţii și soţii lor - nu 
mă puteau face s-o uit pe Angélica de Alquézar. 

Aici eram, când zgomote îngrijorătoare m-au oprit din citit. Se 
anunţa un control general la regiment, iar soldaţii umblau de 
colo până colo, strângând arme și harnașamente; fiindcă însuși 
colonelul poruncise ca trupa să se adune pe o câmpie de lângă 
Oudkerk, orașul pe care îl cuceriserăm cu cosoarele în mână cu 
ceva vreme în urmă și care devenise cartierul general al 
garnizoanei spaniole din nord-estul Bredei. Prietenul meu Jaime 
Correas, care și-a făcut și el apariţia odată cu escadronul 
sublocotenentului Coto, mi-a povestit, când ne-am alăturat lor 
ca să parcurgem mila ce ne despărțea de Oudkerk, că trecerea 
în revistă a trupelor, ordonată așa, de pe o zi pe alta, urmărea 
să pună la punct chestiuni urâte legate de disciplină, pe care 
trebuiseră să le înfrunte soldaţii și ofițerii în urmă cu o zi. Toate 
acestea se zvoneau printre trupeți și ordonanțe pe măsură ce 
înaintam pe dig spre câmpia din apropiere; și se zvoneau 
atâtea, că poruncile pe care din când în când le dădeau 
sergenţii nu izbuteau nici măcar să-i facă pe oameni să tacă. 
Jaime, care mergea în rând cu mine, ducând două sulițe scurte, 
un coif de aramă de douăzeci de livre și o muschetă a 
escadronului din care făcea parte (eu duceam în spate 
archebuzele lui Diego Alatriste și Mendieta, o raniţă din piele de 
vițel plină ochi și câteva pungi cu pulbere), m-a pus la curent cu 
ce se mai petrecuse. Pasămite că, trebuind să fortificăm 
Oudkerk-ul cu bastioane și tranșee, li se ceruse soldaților proști 
să înceapă lucrările, distrugând ierburi și cărând găteje, cu 


41 


promisiunea că aveau să fie plătiţi, ca să se mai șteargă din 
sărăcia de care, cum ziceam, sufeream cu toţii, în lipsă de solde 
și din pricina scumpetei merindelor. Cu alte cuvinte, la solda 
care nu li se plătise, după dreptate, puteau ajunge punând 
umărul la treabă; căci, la capătul fiecărei zile, avea să li se 
plătească leafa după înţelegere. Sumedenie de ostași din 
regiment au acceptat acea soluţie; dar unii au ridicat glasul, 
spunând că, de existau gologani peșin, aveau prioritate soldele 
din urmă, nu fortificațiile, și că n-aveau de ce să muncească 
pentru a primi ceea ce li se datora de drept. Și că mai curând 
voiau să fie în nevoie decât să sară astfel în ajutor aici, unde 
foamea lupta mișelește cu onoarea; că un cavaler, cum se 
credea orice ostaș, mai curând murea în mizerie și-și păstra 
faima decât să-și câștige viaţa cu sapa și lopata. Așa că bărbaţii 
s-au adunat valvârtej în cete și s-au înfruntat în vorbe, iar un 
sergent dintr-o anume sotnie l-a maltratat cu fapta, nu cu vorba 
pe un archebuzier din plutonul căpitanului Torralba; iar acesta și 
alt camarad de-al lui, țâfnoși nevoie mare, măcar că l-au 
recunoscut pe sergent după halebardă, puseseră mâna pe cosor 
și-i dăduseră o lovitură netrebnică, netrimițându-l la Domnul 
doar printr-o minune. Bănuiam deci că vinovaţii aveau să fie 
pedepsiți public, iar domnul colonel voia ca întregul regiment, 
doar fără santinelele ce nu puteau lipsi din post, să asiste la 
pedeapsă. 

Cu aceste spuse și unele asemenea lor, mergeam noi, 
ordonanţele, cu trupa, iar eu ascultam chiar în escadronul lui 
Diego Alatriste vorbe diferite despre toată întâmplarea; cel mai 
înfocat era Curro Garrote, iar cel mai nepăsător era, ca de 
obicei, Sebastiân Copons. Din vreme în vreme, eu îi aruncam 
priviri speriate stăpânului meu, încercând să aflu ce părere 
avea; dar el mărșăluia tăcut, de parcă n-auzea bâtă, cu spada și 
jungherul agăţat în spatele centurii, ca o coadă de piţigoi, și se 
legăna în ritmul pașilor; când cineva i se adresa, răspundea 
scurt; era foarte taciturn sub borurile largi ale pălăriei. 

e 

— Spânzurați-i, a spus don Pedro de la Daga. 

In tăcerea de moarte de pe esplanadă, vocea colonelului a 
sunat răspicat. Așezaţi în formaţie, pe compânii, într-un careu 
mare cu trei laturi, cu fiecare drapel în centru, având în jur 
platoșe și sulițe, iar în colţuri cete de archebuzieri, cei o mie 


42 


două sute de ostași din regiment erau atât de tăcuți și liniștiți, 
că s-ar fi putut auzi zborul muștei printre rânduri. In alte 
împrejurări, trecerea în revistă ar fi fost plăcută privirii, cu toţi 
bărbaţii așezați în șir, e drept că nu prea bine îmbrăcaţi, cu 
straie răscârpite, adesea în zdrenţe, cu încălțări și mai proaste; 
dar armurile unse erau impecabile, ca de vistavoi, iar platoșele, 
coifurile, vârfurile lăncilor, ţevile archebuzelor și tot soiul de alte 
arme străluceau pe esplanadă nespus de curate și șlefuite cu 
mare grijă: mucrone corusco, ar fi spus neîndoielnic capelanul 
regimentului, padre Salanueva, dacă ar fi fost treaz. Fiecare 
purta o banderolă roșie decolorată, ori brodată, ca a mea, pe 
pieptar ori pe jiletcă și crucea stacojie a Sfântului Andrei, 
cunoscută și drept crucea de Burgundia - însemne, amândouă, 
cum am mai spus, care le permiteau spaniolilor să se 
recunoască în încăierări. Pe ultima latură a careului, lângă 
drapelul cel mare al regimentului, înconjurat de statul său major 
și de cei șase halebardieri germani din garda personală, don 
Pedro de la Daga aștepta călare, cu capul mândru descoperit, cu 
un guler valon din dantelă plisată peste cuirasa cu lucrături în 
ciocan și armuri de coapse, din oțel de soi, milanez, încins cu o 
toledana, cu mănuși din piele de căprioară, ţinând dreapta în 
șold și hamurile în stânga. 

— De un copac uscat, a adăugat. 

Apoi, trăgând o singură dată de frâu, și-a răsucit calul în cerc, 
întorcându-și fața către cele douăsprezece sotnii ale 
regimentului, ca și cum îi sfida să pună în discuție ordinul, care 
adăuga morții dezonoarea ștreangului și a frunzelor care, nici 
măcar ele, nu-i puteau însoți pe condamnați. Eu stăteam cu alte 
ordonanțe bine lipit de formație, și ne ţineam departe de 
muierile, curioșii și derbedeii care priveau spectacolul de 
departe. Eram la câţiva pași de escadronul lui Diego Alatriste și 
am văzut cum unii soldați din ultimele rânduri, și Garrote printre 
ei, bombăneau pe șoptite la auzul vorbelor lui. În ce-l privește 
pe Alatriste, el nu dădea niciun semn, pironindu-l cu privirea pe 
colonel. 

Don Pedro de la Daga, care era din Valladolid, avea, probabil, 
vreo cincizeci de ani. Era scund, cu ochi vii și iute la vorbă, cu 
mare experienţă în armată și deloc stimat de trupeți - zice-se că 
toanele rele i se trăgeau din firea sceptică, adică încuiată. 
Favorizat de generalul Spinola, cu protectori din cei mai buni la 


43 


Madrid, își croise o reputaţie fără cusur ca maior în campania 
din Palatinat și i se dăduse pe mână vechiul regiment de 
infanterie din Cartagena după ce un glonţ de falconet îi 
smulsese un picior lui don Enrique Monzón. Numele de 
Cacăștreang nu era fum fără foc: colonelul era dintre cei care 
preferau, ca și Tiberiu, să fie urâţi și temuţi de oamenii lor, ca să 
impună astfel disciplina; acreditând faptul indiscutabil că era 
viteaz în luptă, disprețuia atât primejdia, cât și pe propriii soldaţi 
(am mai spus că își luase pentru escortă halebardieri germani), 
și avea minte de soi pentru planuri de război. Era, în sfârșit, 
zgârcit la parale, meschin la favoruri, crud la pedepse. 

Auzind sentinţa, cei doi condamnaţi nu s-au sinchisit prea 
tare; printre altele, și fiindcă știau deznodământul istoriei și 
chiar credeau că o băgaseră zdravăn pe mânecă înfigându-și 
cosorul într-un sergent. Erau în centrul careului, privegheat de 
șeful alguazililor din regiment, cu capetele descoperite și 
mâinile legate la spate. Unul era soldat adevărat, cu cicatrice, 
păr cărunt și mustață enormă; el băgase primul mâna, și părea 
să fie cel mai liniștit. Celălalt era slab, cu barba foarte scurt 
potrivită, ceva mai tânăr; pe când cel mai în vârstă se uita tot 
timpul în sus, ca și cum nimic de-acolo n-avea vreo legătură cu 
el, cel slab se strâmba, arătându-se abătut, cu ochii ba în 
pământ, ba la camarazii lui, ba la copitele calului pe care, nu 
prea departe, îl călărea colonelul. Dar, în general, se ţinea bine, 
ca și celălalt. 

La un gest făcut de șeful alguazililor, s-a auzit toba mare, iar 
cornetul lui don Pedro de la Daga a sunat de două ori din 
goarnă, ca să tranșeze hotărârea. 

— Condamnaţii au ceva de zis? 

Emoţia a străbătut companiile, și pădurile de sulițe au părut 
să se încline în față, ca spicele plecate de vânt, când cei ce le 
țineau în mâini s-au străduit să audă. Am văzut cu toţii că șeful 
alguazililor, care se apropiase de condamnaţi, și-a plecat capul 
într-o parte, ascultând ce-i spunea cel mai în vârstă, apoi s-a 
uitat la colonel, care a încuviințat cu un gest; nu din bunăvoință, 
ci fiindcă așa cerea protocolul. Toţi cei de pe esplanadă l-am 
auzit pe cel cărunt spunând că el era soldat adevărat și, precum 
camaradul lui, își făcuse mereu datoria până atunci. Că, nici 
vorbă, avea să moară, era de la sine înțeles; dar de ștreang, și 
oricum ar fi fost creanga, verde ori uscată, ori cum naiba voia ea 


44 


să fie, pe sângele Mântuitorului, asta era o ofensă nepotrivită 
pentru niște bărbaţi care, aidoma lor, toată viața purtaseră doar 
pantaloni. Așadar, dacă el și soțul lui tot trebuiau trimiși pe 
lumea cealaltă, puteau fi împușcați cu gloanţe de archebuză, ca 
spanioli și bărbaţi neînfricaţi, și nu spânzurați ca țărănoii. Și că, 
dacă toată daravela era, la urma urmelor, cum să facă economii 
domnul colonel, ca să-și păstreze gloanţele pentru archebuze, el 
i le oferea și pe ale lui, topite în plumb de soi de la 
Escombreras!?, din care avea o rezervă chiar prea mare, alături 
de punguţa cu pulbere; acolo unde îl trimiteau, blestemat să fie, 
n-aveau să-i mai fie de folos niciuna, nici alta. Dar să fie foarte 
limpede că, oricum, fie de ștreang ori de archebuză, fie în zvon 
de coruri cu ţipurituri, pe el și pe camaradul lui îi mătrășeau fără 
să le fi plătit soldele pe jumătate de an din urmă. 

Odată zise toate acestea, veteranul a ridicat din umeri, 
resemnat, și a scuipat stoic în ţărână, drept între cizme. La fel a 
făcut și tovarășul lui, și nu s-a mai zis nimic. A urmat o lungă 
tăcere; apoi, don Pedro de la Daga, tot cu mâna în șold și fără să 
dea două parale pe spusele acestuia, a spus neîndurător de pe 
cal: „Spânzuraţi-i”. Atunci s-a ridicat larma compâniilor, care i-a 
băgat în răcori pe ofiţeri, rândurile au început să freamăte, căci 
unii soldaţi aproape ieșeau din rând, ridicând glasul, fără ca 
poruncile sergenţilor și căpitanilor să poată pune stavilă 
tumultului. lar eu, care priveam uluit toată acea harababură, m- 
am întors către căpitanul Alatriste, să văd de partea cui era. Și l- 
am văzut dând încet de tot din cap, de parcă mai trăise așa 
ceva. 

e 

Răzmerițele din Flandra, rodul indisciplinei generate de 
proasta conducere, au fost boala care a minat prestigiul 
monarhiei spaniole, a cărei decădere în provinciile rebele, și 
chiar în cele ce i-au rămas credincioase, a plătit mai multe 
daune trupelor răzvrătite decât războiului însuși. Încă de pe 
vremea mea, ele erau singura formă de a încasa soldele; dar 
mai grav era că un ostaș spaniol nu putea acolo nici să 
dezerteze, nici să ţină piept populaţiei dușmănoase de care 
trebuia să se ferească la fel ca de vrăjmași. Așadar, răzvratiţii 
cucereau un oraș și se baricadau în el, iar unele dintre cele mai 
cumplite prădăciuni din Flandra le-au comis trupele care voiau 


12 insulă spaniolă din Marea Mediterană, situată la est de golful Cartagena. 
45 


să recupereze soldele neplătite. În orice caz, drept e să spunem 
că n-am fost singurii; fiindcă dacă noi, spaniolii, pe cât de 
îngăduitori, pe atât de cruzi, i-am trecut prin foc și sabie, 
așijderea au procedat și trupele valone, italiene ori germane, 
care au mai și atins culmea infamiei, vânzând dușmanului 
forturile San Andrés și Crèvecoeur, ceea ce spaniolii n-au făcut 
nicicând; nu neapărat fiindcă n-au avut chef, ci ca să-și apere 
faima, și de rușine, că una-i să ucizi și să jefuiești fiindcă nu te- 
au plătit și alta - nu zic că mai bună sau mai rea, fir-aș să fiu, 
dar alta - josnicia și necinstea care loveau în onoare. Legat de 
toate acestea au mai fost și alte pătăranii, bunăoară cea de la 
Cambrai, unde totul era atât de vrednic de milă, încât contele de 
Fuentes le-a cerut cu vorbe alese domnilor războinici răzvrătiți 
la Tierlemont „să-i facă favoarea de a-l ajuta” să cucerească 
cetatea; brusc disciplinată și redutabilă, oastea a atacat într-o 
ordine fără cusur, cucerind cetatea și fortăreața. Ori când 
trupele răzvrătite au dus greul luptei pe dunele de la Nieuport, 
cerând să lupte unde era primejdia mai mare, fiindcă infanta 
Clara-Eugenia le rugase să-i sară în ajutor. Trebuie neapărat să 
nu-i uităm nici pe răzvrătiţii din Aalst, care n-au acceptat 
condiţiile puse de către contele de Mansfeld în persoană și i-au 
lăsat pe olandezi să treacă regiment după regiment, fără să le 
pună nicio stavilă, căci erau pe punctul de a aduce enorme 
prejudicii în statele regelui. Erau aceleași trupe care, primindu-și 
în cele din urmă soldele și văzând că nu erau întregi, n-au luat 
niciun sfanţ din ele, dar au refuzat să participe la lupte, chiar de 
se prăbușeau Flandra și întreaga Europă, când au aflat că la 
Antwerpen șase mii de olandezi și paisprezece mii de vecini de- 
ai lor erau gata să-i facă fărâme pe cei o sută treizeci de spanioli 
care apărau castelul și au pornit la trei dimineaţa, au trecut înot 
și cu bărcile râul Escalda și, cu ramuri verzi la pălării și coifuri, 
drept semn anticipat al izbândei, s-au legat prin jurământ că vor 
cina fie cu lisus în rai, fie la Antwerpen. Până la urmă, în 
genunchi pe contraescarpă, cu locotenentul Juan de Navarrete 
fluturând drapelul, au scandat cu toţii numele lui Santiago și al 
Spaniei, s-au ridicat ca unul și, atacând tranșeele olandeze, s-au 
ținut de cuvânt: Juan de Navarrete și alți paisprezece au cinat, 
într-adevăr, cu lisus ori cu cine cinează vitejii ce mor în picioare, 
iar ceilalți camarazi ai lor au cinat în acea seară la Antwerpen. 
Că dacă-i prea adevărat că biata noastră Spanie n-a avut nici 


46 


guvernul ori justiția pe care le merita, nici oameni publici onești, 
nici măcar regi demni să poarte coroana, nicicând nu i-au lipsit, 
pe zăul meu, vasali de soi, dispuși să uite cum au fost uitaţi în 
mizerie și samavolnicie, ca să strângă din dinţi, să scoată o 
spadă din teacă și să se bată, în lipsa altui ţel, pentru cinstea 
naţiei. Căci, la urma urmelor, aceasta nu-i decât cinstea 
fiecăruia pusă cap la cap cu a tuturor. 
e 

Dar să ne întoarcem la Oudkerk. Acolo a avut loc prima dintre 
multele răzmerițe pe care aveam să le cunosc și eu mai încolo, 
în cei douăzeci de ani de isprăvi și fapte de vitejie care urmau să 
mă poarte până la ultima bătălie a infanteriei spaniole, la Rocroi, 
în ziua când soarele Spaniei avea să scapete pe veci în Flandra. 
În vremurile despre care vorbesc, acest soi de zaveră devenise 
deja o instituţie obișnuită a trupelor noastre, iar desfășurările ei, 
vechi de când cu împăratul Carlos al V-lea, respectau un ritual 
știut și precis. În unele sotnii, cei mai înflăcăraţi au început să 
strige: „solda, solda”, și alţii „răscoală, răscoală”, iar prima care 
s-a răzvrătit a fost cea a căpitanului Torralba, care avea și doi 
condamnaţi la moarte. E adevărat că, neexistând odinioară nici 
pamflete, nici vreo conspirație, totul s-a legat spontan, cu păreri 
opuse: unii voiau respectarea disciplinei, alţii erau pe faţă 
pentru răscoală. Dar totul s-a agravat din cauza chipului în care 
s-a purtat colonelul nostru. Unul mai îngăduitor ar fi aprins 
lumânări și lui Dumnezeu, și diavolului, spunându-le ostașilor 
chiar ceea ce voiau ei să audă; fiindcă nicicând, după știrea 
mea, n-au existat vorbe care să nu-l doară la buzunar și pe cel 
mai zgârcit. Mă gândesc la ceva cam ca domnilor ostași, copiii 
mei etcetera, vorbe care le-au adus mari avantaje ducelui de 
Alba, lui don Luis Requesens și lui Alejandro Farnesio, care erau, 
în fond, neînduplecaţi și dispreţuiau trupa la fel ca don Pedro de 
la Daga. Dar Cacăștreang era credincios poreclei sale, iar de 
domnii soldaţi nici că-i păsa fățiș. Așa că le-a poruncit șefului de 
alguazili și escortei germane să-i ducă pe cei doi condamnaţi la 
primul copac la îndemână, uscat ori verde, n-avea nicio 
însemnătate; iar sotniei sale de încredere, o sută și ceva de 
archebuzieri al căror comandant direct era el, colonelul, să vină 
în centrul careului cu fitilele aprinse și glonț pe țeavă. 
Compânia, care nici ea nu era plătită, dar se bucura de avantaje 


47 


și privilegii, i-a dat ascultare fără să zică nici pâs; și asta a încins 
și mai abitir spiritele. 

În realitate, doar un sfert din soldaţi voiau să se răscoale; dar 
rebelii erau risipiţi prin toate sotniile și chemau la revoltă, și 
sumedenie dintre noi încă mai șovăiau. În sotnia noastră, cel 
mai abitir ne ațâtța la răzmeriţă Curro Garrote, care găsea adepţi 
printre nenumărați camarazi. De aceea, în ciuda strădaniilor 
căpitanului Bragado, ei amenințau să distrugă întreaga formaţie, 
așa cum se întâmplase în parte și cu celelalte sotnii. Noi, 
ordonanţele, am fugit la ale noastre, hotărâte să nu pierdem 
nimic din tot ce se întâmpla, iar Jaime Correas și cu mine ne-am 
croit drum printre ostașii care vociferau în toate graiurile 
Spaniei, unii cu spada scoasă din teacă în mâini; ca de obicei, 
după modelul acelor graiuri și al meleagurilor lor de baștină, se 
încrâncenau unii împotriva celorlalți, valencienii contra 
andaluzilor, leonezii contra castilienilor, galicienilor, catalanilor, 
bascilor și aragonezilor, luptând pentru ei și stingheri, iar 
portughezii, că erau și câţiva dintre aceia, veneau în grup și cete 
separate. Așa că nu existau două regate ori regiuni care să fi 
căzut de acord; privind în urmă, nu izbuteai să afli cum de-a fost 
posibilă Reconquista, decât dacă acceptai că și maurii erau 
spanioli. În ce-l privea pe căpitanul Bragado, el ţinea într-o mână 
pistolul și în cealaltă baioneta și, împreună cu sublocotenenții 
Coto și Minaya, care ţinea sus drapelul, încerca în van să-i 
liniștească pe cei din jur. Și a început să se audă, din compânie 
în compânie, strigătul „afară cu soldaţii de viță nobilă”, foarte 
limpede pentru bizareria acestor zavere: soldaţii făceau mare 
caz de faptul că erau oameni de jos, se dădeau cu toţii cavaleri 
hidalgi și întotdeauna voiau să fie foarte limpede că se răsculau 
contra șefilor, nu a autorităţii reprezentate de regele catolic. 
Așadar, ca nu cumva autoritatea acestuia să fie pusă la îndoială, 
iar regimentul dezonorat, trupa și ofiţerii hotărau prin bună 
înţelegere ca ultimii să iasă din rând cu drapelele și soldaţii ce 
nu voiau să încalce disciplina. Astfel, ofiţerii și stindardele nu 
erau dezonoraţi, regimentul își păstra reputaţia nepătată, iar 
răzvrătiţii se puteau întoarce apoi, disciplinat, sub autoritatea pe 
care nu o dispreţuiseră formal nicicând. Nimeni nu voia să se 
repete păţania regimentului din Leiva, care, după o răzmeriţă, 
fusese desființat la Tilte: locotenenţii frânseseră, plângând, 
lăncile drapelelor și steagurile, apoi le dăduseră foc, ca să nu le 


48 


predea, soldaţii veterani își arătaseră piepturile brăzdate de 
cicatrice, căpitanii își smulseseră și-și aruncaseră epoleții rupti, 
și toţi acei bărbaţi duri și curajoși plânseseră de rușine și 
dezonoare. 

Așadar, căpitanul Bragado a ieșit din rând de voie, de nevoie, 
și, împreună cu Soto, Minaya și sergenţii, a luat drapelul și a 
plecat cu el, urmat de unii sergenţi și soldaţi. Încântat de 
tărăboi, prietenul meu Jaime Correas umbla de colo până colo și 
chiar a început să strige și el „afară cu soldaţii de viță nobilă”. 
Eu eram fascinat de toată zarva, dar n-am strigat nicio clipă 
odată cu el, și mi-a pierit glasul când am văzut că, într-adevăr, 
căpitanii abandonau sotnia. Cât despre Diego Alatriste, era 
foarte aproape de mine, cu camarazii de escadron; privea grav; 
ținea ambele mâini pe ţeava archebuzei, al cărei pat se sprijinea 
în pământ. Cei care îl înconjurau stăteau unul lângă altul, 
neschimbând nicio vorbă între ei; numai Garrote se alăturase 
de-acum altor soldaţi, în ceata cărora dădea tonul. În sfârșit, 
când Bragado și ofițerii au ieșit, stăpânul meu s-a întors către 
Mendieta, Rivas și Llop, care au dat din umeri și, fără multe 
fasoane, s-au alăturat răzvrătiţilor. Cât despre Copons, el a 
pornit pe urmele ofiţerilor care purtau drapelul, fără să se mai 
adreseze cuiva. Alatriste a oftat încetișor și și-a pus pe umăr 
archebuza, dând să-i urmeze. A observat că eu eram aproape, 
încântat să fiu pe-acolo și fără cea mai măruntă intenţie de a 
pleca, așa că mi-a dat o lovitură zdravăână peste ceafă, 
obligându-mă să-l urmez. 

— Regele ţi-e rege, a spus. 

Și-a croit fără grabă drum printre soldații care se dădeau la o 
parte din calea lui și, văzându-l că se retrăgea, nu îndrăzneau 
să-i facă reproșuri. Am ajuns împreună pe esplanadă, lângă 
ceata de vreo zece-doisprezece ostași credincioși din jurul lui 
Bragado; deși, precum Copons, care stătea mut și liniștit acolo, 
ca și cum nu păţise nimic, a încercat să stea mai departe, cam 
la jumătatea distanţei dintre grup și compânie. Diego Alatriste a 
sprijinit iar archebuza în pământ, și-a pus mâinile pe gura ţevii 
și, cu ochii verzi umbriţi de pălărie, a stat foarte calm, privind ce 
se petrecea. 

Cacăștreang nu se lăsa păgubaș. Pe cei doi condamnați îi 
spânzurau nemţii în zarva mare făcută de întreaga trupă, din 
rândul căreia ofițerii se retrăseseră cu drapele cu tot. Am 


49 


numărat patru sotnii răzvrătite dintre cele douăsprezece care 
alcătuiau regimentul, iar rebelii se adunau, strigând și 
amenințând. S-a auzit o detunătură, dar nu știu nici cine 
trăsese, nici pe cine lovise. Colonelul a poruncit companiei din 
jurul lui să îndrepte archebuzele și muschetele spre răzvrătiți, 
iar pe celelalte rămase loiale să facă manevre ca să ajungă faţă 
în faţă cu ei. S-au dat ordine, au răsunat tobe și trompete și 
însuși don Pedro de la Daga a făcut călare câteva mișcări falnice 
de la un capăt la altul al esplanadei, punând lucrurile la punct; 
trebuie să recunosc că a făcut-o cu mare bravură, fiindcă orice 
nemulțumit putea să-l altoiască frumușel cu archebuza, lăsându- 
| gata de ducă, cu un picior în șa. Dar vitejia și neobrăzarea nu-s 
întotdeauna certate. Ce mai, târâș-grăpiș, mai mult cu de-a sila, 
după cum se vedea, sotniile loiale s-au pus în faţa răzvrătiţilor. 
Au sunat și mai abitir tobe și cornete, poruncind ofiţerilor și 
soldaţilor rămași credincioși să se alăture compâniilor așezate în 
formaţie; spre acel loc s-au îndreptat Bragado și ceilalţi; auzind 
ordinul și observând că regimentul se alinia în fața rebelilor în 
mână cu armele ale căror fitile scoteau deja fum, s-au lepădat 
de cei doisprezece apostoli - diagonala cu douăsprezece 
încărcături de pulbere de pe piept - și au pornit cu drapelul în 
frunte. 
e 

Nu mai văzusem nicicând așa ceva. Când cei rămași loiali în 
regiment s-au pregătit de luptă, cele patru sotnii răzvrătite s-au 
unit la rândul lor și s-au așezat și ele în formaţie de luptă, cu 
sulițașii în mijloc și cetele de archebuzieri în colțuri, și-au refăcut 
rândurile, în lipsa ofiţerilor, căprarilor de escadron și chiar a 
unor simpli soldați. Cu simţul natural al veteranilor, rebelii știau 
prea bine că dezordinea era în defavoarea lor și că, ciudățenii 
de-ale armatei, numai disciplina îi putea salva de propria lor 
indisciplină. Așa că, fără să se împuţineze deloc, și-au executat 
manevrele după cum obișnuiau, stând cât mai aproape unul de 
altul, fiecare la postul său; nu peste multă vreme a ajuns la noi 
mirosul fitilelor de archebuză aprinse, iar furcheţii muschetelor 
s-au înfipt în pământ, cu armele gata de tragere. 

Dar colonelul voia ori sânge, ori supunere. Cei doi condamnaţi 
atârnau într-un copac; așa că, odată rezolvată chestiunea, 
escorta nemților - uriași, blonzi și nesimţitori ca niște hălci de 
carne - stătea iar, cu halebardele în sus, în jurul lui don Pedro de 


50 


la Daga. Acesta a dat alte porunci, au sunat iar tobe, cornete și 
trompete și, tot cu blestematul lui de pumn în șold, Cacăștreang 
a văzut cum se puneau în mișcare sotniile loiale, înaintând spre 
rebeli. 

— Regimentul din Cartagena! Haaa... It! 

Brusc, s-a făcut peste tot tăcere. Compâniile loiale și rebelii 
stăteau în rânduri strânse, la depărtare de vreo douăzeci și cinci 
de metri unii de alţii, toţi cu sulițele în poziţie de atac, iar 
archebuzele cu glonţul pe ţeavă. Stindardele ieșite din rând se 
adunaseră în centrul careului, escortate de soldații rămași loiali. 
Eu eram printre ei, fiindcă voiam să stau în același rând cu 
stăpânul meu, care își ocupase locul, împreună cu duzina de 
bărbaţi din sotnie care nu erau de cealaltă parte, între 
sublocotenentul Minaya și Sebastiân Copons. Fără archebuză, cu 
spada în teacă și degetele mari atârnându-i din centiron, Diego 
Alatriste părea să fie acolo doar în vizită, și nimic din purtarea 
lui nu arăta că ar fi fost dispus să-și atace vechii tovarăși. 

— Regiment din Cartagena! Pregătiţi... aaarm'! 

Printre rânduri a trecut sunetul metalic cu care archebuzierii 
își pregăteau armele, punându-le pulbere în butoiașe și fitile 
aprinse la trăgaci. De la locul meu, vedeam prin fumul cenușiu 
al fitilelor chipurile din faţa noastră: tăbăcite, bărboase, cu 
cicatrice, cu frunţi neînduplecate sub borurile rupte ale pălăriilor 
și pe sub coifuri. Unii dintre ei au imitat mișcarea archebuzierilor 
noștri, iar multe platoșe din rândul întâi și-au ridicat sulițele. Dar 
s-au auzit printre ei și strigăte și protest - „domnilor, domnilor, 
luați aminte”, se striga - și aproape toţi archebuzierii și suliţașii 
rebeli au dat iar de înțeles că nu aveau intenţia să-și înfrunte 
tovarășii. Noi ne-am întors cu toţii spre colonel, și vocea lui a 
răsunat pe întreaga esplanadă: 

— Maior! Fă-i pe acești bărbaţi să dea iar ascultare regelui! 

Maiorul Idiâquez a înaintat cu bastonul în mână și i-a chemat 
pe rebeli să renunţe pe loc la atitudinea lor. Era formalism pur, 
iar Idiâquez, un veteran ce se răzvrătise și el de nenumărate ori 
pe vremuri (mai ales în 1598, când neplata soldelor și 
indisciplina ne făcuseră să pierdem jumătate din Flandra), a 
intervenit scurt și răspicat, întorcându-se spre rândurile noastre 
fără să aștepte vreun răspuns. Niciunul dintre cei pe care îi 
aveam în față n-a părut să dea întregii istorii mai mare 
însemnătate decât maiorul, și nu s-au auzit decât strigăte 


51 


izolate de „soldele, soldele”. După care, tot proţăpit în șa și 
neîndurător sub cuirasa lui în reliefuri, don Pedro de la Daga a 
ridicat o mână înmănușată în piele de căprioară. 

— Archebuzieri... ridicaţi aaarm'! 

Archebuzierii au dus armele la ochi cu degetul pe trăgaciul 
pentru fitil și au aruncat fitilele aprinse. Muschetele, mai grele, 
se sprijineau pe furcheţi, ţintindu-i pe cei din faţă, care începeau 
să se foiască în rând; neliniștiţi, dar fără să ia o atitudine ostilă. 

— Trageţi! Foc la ordinul meu! 

Vocea i s-a auzit foarte limpede pe esplanadă și, măcar că 
unii bărbaţi din rândurile rebele au dat înapoi, trebuie spus că 
aproape toţi au stat neclintiţi pe loc, ascultând glasurile 
amenințătoare ale archebuzierilor loiali. M-am uitat la Diego 
Alatriste și am văzut că, la fel ca majoritatea ostașilor, chiar și 
cei care își ţineau armele ori care așteptau, hotărâți, în fața 
noastră detunăturile, se uita la maiorul Idiáquez; așijderea 
făceau și căpitanii și sergenţii din compânii, iar acesta îl privea 
la rândul lui pe Senioria Sa domnul colonel. Care nu se uita la 
nimeni, ca și cum acel exercițiu militar îl plictisea de moarte. 
Cacăștreang tocmai ridica mâna, când toţi am văzut - ori am 
crezut că vedem, ca să spun mai exact - cum ldiâquez făcea un 
gest foarte ușor de refuz cu capul: o mișcare care nici nu se 
putea socoti mișcare, un gest inexistent, aș zice, și ca atare 
necertat cu disciplina, astfel încât mai târziu, când se căutau 
vinovatii, nimeni n-a putut să jure că-l zărise. La acel gest, făcut 
tocmai când don Pedro de la Daga ordona „foc”, cele opt sotnii 
loiale și-au lăsat suliţele jos, iar archebuzierii au pus armele pe 
pământ, ca unul singur. 


52 


e 4 o 


Doi veterani 


A fost nevoie de trei zile de târguieli, de jumătate din soldele 
întârziate și de prezența generalului don Ambrosio Spínola în 
persoană pentru ca răzvrătiții de la Oudkerk să accepte din nou 
disciplina. Trei zile în care disciplina vechiului regiment de 
infanterie din Cartagena s-a menținut mai abitir decât oricând, 
cu ofițerii și drapelele tuturor sotniilor adunați în oraș, iar restul 
regimentului cu tabăra instalată în afara zidurilor fortăreței; am 
spus deja că niciodată nu erau regimentele mai disciplinate 
decât când se răzvrăteau. Atunci au fost întărite chiar și 
avanposturile de santinelă, astfel încât olandezii să nu poată 
profita de împrejurare, năpustindu-se asupra noastră ca vrăbioii 
în porumbiște. Cât despre soldați, un serviciu de ordine 
organizat de reprezentanți aleși ai soldaților a funcţionat foarte 
bine și fără menajamente, ajungând chiar până la a-i executa, 
de astă dată fără ca nimeni să protesteze câtuși de puţin, pe 
cinci găinari ce voiseră să prade pe cont propriu prin oraș. 
Denunţaţi de localnici, după ce propriii lor tovarăși îi judecaseră 
foarte sumar, serviciul i-a pus la zidul cimitirului și i-a executat 
cu archebuzele, așa că pace în oraș și glorie în cer. În realitate, 
condamnaţi erau la început doar patru; dar cum, din întâmplare 
și pentru chestiuni mai puţin grave, pe alţi doi îi condamnase la 
tăierea urechilor, unul dintre ei protestase cu multe „pe viața 
mea” și „fir-ar să fie”, spunând că un hidalgo și dreptcredincios 
ca el, strănepot al unei vite de nobili iluștri și nobili soldați, mai 
curând prefera să moară decât să îndure atare ofensă. Așa că 
tribunalul care, spre osebire de colonelul nostru și fiind 
înjghebat din soldaţi și camarazi, era neîngăduitor cu privire la 
onoare, a hotărât să-i ierte urechea, înlocuindu-i-o golanului cu 
un glonț de archebuză, fără să ţină seama de ultima purtare 
nepotrivită a condamnatului - neîndoios, hidalgul era volubil - 
când se aflase, cu amândouă urechile intacte, în faţa zidului de 
la cimitir. 

53 


Atunci l-am văzut întâia oară pe don Ambrosio Spinola y 
Grimaldi, marchiz de Balbases, grande de Spania, general al 
oștilor din Flandra, a cărui imagine - cu armură neagră brunată, 
bătută în cuie de aur, baston de general în stânga, guler mare și 
răsfrânt lucrat în croșetă după un model flamand, eșarfa roșie și 
cizme din piele de căprioară, ferindu-se cuviincios de reverența 
olandezului înfrânt - avea să rămână pe veci în istorie 
mulțumită penelului lui Diego Velázquez în tabloul celebru 
despre care am să vorbesc când îi va veni vremea, căci nu 
zadarnic tocmai eu am fost cel care i-a dat de știre despre tot ce 
a avut nevoie. Dar la vremea faptelor de vitejie de la Oudkerk și 
Breda generalul avea cincizeci și cinci-cincizeci și șase de ani, 
trupul slab, chipul palid, barba și părul cărunte. Firii lui viclene și 
ferme nu-i era străină patria genoveză, pe care o părăsise 
pentru a-i servi din iubire pe regii noștri. Soldat răbdător și 
norocos, n-avea farmecul bărbatului de fier ce fusese ducele de 
Alba, nici nu făcea nazuri ca alţi predecesori; iar dușmanii lui de 
la Curte, din ce în ce mai numeroși pe măsură ce obținea tot 
mai multe succese - nici nu putea fi altminteri printre spanioli -, 
îl acuzau că era și străin, și ambițios. Adevărul e că obținuse 
cele mai mari biruințe militare pentru Spania în Palatinat și 
Flandra, își pusese în serviciul ţării noastre averea personală, 
ipotecase bunurile familiei ca să plătească trupa și chiar își 
pierduse fratele, pe Federic, într-o bătălie pe mare contra 
rebelilor olandezi. Pe atunci avea un imens prestigiu militar; atât 
de mare, încât, când l-au întrebat pe generalul vrăjmaș cine era 
cel mai de soi militar din epocă, Mauriciu de Nassau a răspuns: 
„Spinola e al doilea”. Don Ambrosio al nostru mai era și bărbat 
viteaz, ceea ce îl făcuse celebru printre oșteni, încă din 
campaniile anterioare armistiţiului de doisprezece ani. Diego 
Alatriste putea da mărturie cu propriile-i amintiri de când cu 
ajutorul dat Esclusei și asediul Ostendei: în toiul încăierării, 
marchizul se pusese în atât de mare primejdie, că soldații și 
însuși Alatriste își aruncaseră sulițele și archebuzele, refuzând 
să se mai bată până când generalul nu se punea la adăpost. 

În ziua când don Ambrosio Spinola în persoană a pus capăt 
razmeriţei, mulţi l-am văzut ieșind din cortul de campanie unde 
avusese loc târguiala. Îl urmau statul său major și colonelul 
nostru, cu capul în pământ; de furie, acesta își mușca vârfurile 
mustăților, fiindcă nu-și atinsese țelul de a spânzura, drept 


54 


pedeapsă, unul din zece răzvrătiți. Dar don Ambrosio, cu mâna 
lui stângă și buna lui dispoziţie, declarase răzmerița închisă. 
Odată restabilită disciplina formală din regiment, ofițerii și 
plutoanele au reintrat în sotnii și în faţa meselor cu contabili - 
gologanii veneau din cuferele generalului - se formau șiruri 
lacome de soldaţi, pe când, în jurul taberei, bucătărese, 
vivandiere, neguțători, popotari și alte soiuri de derbedei 
paraziți se pregăteau să-și ia partea din ploaia de aur. 

Diego Alatriste era printre cei ce dădeau târcoale cortului. De 
aceea, când don Ambrosio Spinola a plecat, oprindu-se o clipă 
ca să-și obișnuiască ochii cu lumina, la sunetul cornetului, 
Alatriste și camarazii lui s-au apropiat să-l vadă mai 
îndeaproape. După uzanţă, cei mai mulţi veterani își periaseră 
hainele cârpite, își unseseră armele și chiar purtau pălării 
semețe, deși zdrenţuite și cârpite; fiindcă soldaţii care își 
respectau meseria voiau să demonstreze cu zel că o razmeriţă 
în armată nu-i făcea mai puţin chipeși; așadar, culmea ironiei, 
rareori au fost cei din vechiul regiment de infanterie din 
Cartagena mai eleganţi ca în ochii generalului când se sfârșise 
cu zavera din Oudkerk. Așa a părut să socoată Spinola când, cu 
decorația Lâna de Aur strălucindu-i pe grumăjerul armurii, 
escortat de archebuzierii lui aleși pe sprânceană, urmat de 
statul-major, de colonel, maior și căpitani, a plecat să se plimbe 
pe îndelete printre numeroasele cete ce se dădeau la o parte 
din calea lui, lăsându-l să treacă și aclamându-l din inimă fiindcă 
era cine era și mai ales fiindcă le plătise soldele. Dar îl 
ovaţionau și ca să-i dea peste nas lui don Pedro de la Daga, care 
mergea în urma lui, rumegându-și ciuda că nu avusese cu ce să- 
și hrănească ștreangul și trebuise să asculte filipica pe care, 
spuneau cunoscătorii, i-o ţinuse don Ambrosio foarte între patru 
ochi și în amănunt, ameninţându-l că-i va lua comanda dacă nu 
va avea grijă de oșteni ca de lumina ochilor. Așa se zicea, deși 
mă îndoiesc că era adevărată povestea cu lumina ochilor; 
deoarece se știe că, simpatici ori tirani, proști ori vicleni, 
generalii și coloneii au fost toți o apă şi-un pământ și nu le-a 
păsat nici cât negru sub unghie de oșteni, buni doar să ude cu 
sângele lor decoraţii și lauri. Dar în acea zi spaniolii, veseli că 
zavera se sfârșise cu bine, erau dispuși să accepte orice zvon și 
orice spusă. Don Ambrosio zâmbea părintește în dreapta și-n 
stânga, spunea domnilor soldați și feciorii mei, saluta amabil din 


55 


când în când cu bastonul lui de trei palme, și uneori, 
recunoscând chipul unui ofițer ori veteran, îi adresa câteva 
vorbe cuviincioase. Işi făcea, cum s-ar zice, meseria. Și, martor 
mi-e Dumnezeu, și-o făcea bine. 

Atunci s-a întâlnit cu căpitanul Alatriste, care se ţinea departe 
de soții lui și-l privea trecând. Adevărul e că ceata era demnă de 
toată admiraţia, fiindcă am mai spus deja că aproape tot 
escadronul stăpânului meu era înjghebat din veterani, cu 
mustăţi mari și cicatrice, și ajunsese, la voia întâmplării, precum 
cordovanul; așa cum arătau, mai ales când purtau, ca în ziua 
aceea, toate uniformele de luptă, cei doisprezece apostoli în 
bandulieră, spada și jungherul, archebuza ori muscheta în 
mână, nimeni nu s-ar fi îndoit că nu exista olandez, turc sau 
orice altă făptură din iad care să le ţină piept odată intraţi în 
bătălie, cu tobele bătând de mai mare dragul. Ce mai, don 
Ambrosio le-a zărit ceata, i-a admirat că arătau atât de bine și 
era gata să le zâmbească și să treacă mai departe, când l-a 
recunoscut pe stăpânul meu, a încetinit pasul și i-a spus într-o 
spaniolă dulce, cu puternic accent italienesc: 

— Fir-aș al naibii să fiu, căpitane Alatriste, ești Domnia Ta în 
carne și oase? Credeam că ai rămas pe veci la Fleurus. 

Alatriste și-a scos pălăria, rămânând cu ea în mâna stângă, și 
cu încheietura dreptei pe gura ţevii de la archebuză. 

— N-am fost departe de așa ceva, a răspuns cu măsură; așa 
cum Excelenţa Voastră îmi face onoarea de a-mi aminti. Dar nu- 
mi sunase ceasul. 

Generalul a cercetat cu atenţie cicatricele de pe chipul tăbăcit 
al veteranului. Pentru prima oară i se adresase cu douăzeci de 
ani în urmă, în încercarea de a sări în ajutorul Esclusei, când, 
surprins de o șarjă de cavalerie, don Ambrosio trebuise să se 
refugieze alături de el și alţi trei soldaţi. Impreună cu ei, 
nemaiținând seama de ranguri, ilustrul genovez trebuise să se 
bată pe jos ca să-și scape pielea, cu cosorul și flinta, cât fusese 
ziulica de lungă. Și nu uitase nici el, dar nici Alatriste. 

— Desigur, a spus Spínola. Măcar că don Gonzalo de Córdoba 
mi-a povestit în păduricea de lângă Fleurus că v-aţi bătut ca leii. 

— Cât privește leii, a avut dreptate don Gonzalo. Aproape toți 
soţii mei au rămas acolo. 

Spínola și-a scărpinat bărbuţa, ca și cum tocmai își amintise 
ceva. 


56 


— Nu atunci te-au avansat sergent? 

Dând ușurel din cap, Alatriste a făcut semn că nu. 

— Nu, Excelenţă. M-au făcut sergent în 1618, fiindcă tot mă 
ţineţi minte de la Esclusa. 

— Și cum de ești iar soldat? 

— Păi, un an mai târziu, mi-am pierdut gradul din pricina unui 
duel. 

— Ceva grav? 

— Un sublocotenent. 

— Mort? 

— Pe vecie. 

Generalul a cercetat răspunsul și a schimbat o privire cu 
ofițerii din jurul lui. S-a încruntat și a dat să plece mai departe. 

— Doamne Dumnezeule, a spus, mă miră că nu te-au atârnat 
în ștreang. 

— Asta a fost când cu răzmeriţa de la Maastricht, Excelenţă. 

Alatriste vorbise fără nicio emoție. Generalul a mai zăbovit o 
clipă, încercând să-și amintească. 

— A, da, îmi aduc aminte. Nu s-a mai încruntat și a zâmbit din 
nou. Nemţii și colonelul căruia i-ai salvat viaţa... Nu te-am 
răsplătit atunci cu opt scuzi? 

Alatriste a făcut iar semn din cap că nu. 

— Asta a fost pentru Montblanc, Excelenţă. Când, împreună 
cu domnul căpitan Bragado, care-i chiar aici, am urcat, avându-l 
pe domnul de Boucquoi în frunte, până la măruntele forturi de 
sus. Cât despre scuzi, mi-au micșorat răsplata la patru. 

Spusele despre scuzi au lunecat peste zâmbetul lui don 
Ambrosio ca sunetul ploii. Se uita, distrat, jur-împrejur. 

— Bine, a tranșat. In orice caz, mă bucur să te văd iar. Pot să 
fac ceva pentru Domnia Ta? 

Alatriste surâdea, fără să facă vreun gest: abia de vădea o 
ușoară lumină între ridurile care îi asediau ochii. 

— Nu cred, Excelenţă. Azi am să primesc șase jumătăţi de 
soldă din urmă, și nu mă plâng. 

— Mă bucur. Și-mi face plăcere această întâlnire între doi 
bătrâni veterani, nu crezi? Întinsese o mână prietenească, de 
parcă voia să-l bată ușor pe umăr pe căpitan, dar privirea 
acestuia, neclintită și batjocoritoare, i s-a părut că-l sfida. 
Vorbesc de Domnia Ta și de mine. 

— Firește, Excelenţă. 


57 


— De la soldat, hm, la soldat. 

— Sigur. 

Don Ambrosio și-a dres iar glasul, a zâmbit pentru ultima oară 
și s-a întors spre cetele următoare. Vorbea din nou absent. 

— Mult noroc, căpitane Alatriste. 

— Mult noroc, Excelenţă. 

Și marchizul de Balbases, generalul trupelor din Flandra, și-a 
continuat drumul. Drumul gloriei și posterităţii pe care avea să i- 
o rezerve, fără știrea lui, în vreme ce nouă ne rămăsese partea 
cea grea, realitatea, măreţul tablou al lui Diego Velázquez; dar 
și - noi, spaniolii, am pus întotdeauna o cruce pe reversul 
monedei - drumul calomniei și nedreptăţii oferite de patria 
adoptivă pe care o servea cu atâta generozitate. Fiindcă, pe 
când Spínola repurta victorii pentru un rege ingrat ca toți regii 
din lume, alţii îi tăiau iarba de sub picioare la Curte, hăt departe 
de câmpurile de bătaie, discreditându-l în faţa monarhului cu 
gesturi lâncede și suflet palid, care, bun din fire și slab de înger, 
s-a ferit întotdeauna de locurile unde putea primi răni cinstite și, 
în loc să aibă pregătite straiele de luptă, nu se gătea decât 
pentru balurile de la Palat și chiar pentru dansurile rustice 
studiate la academia lui Juan de Esquivel. Peste doar cinci ani, 
cel ce luase Breda cu de-a sila, bărbatul mintos și destoinic, 
strategul foarte priceput, făptură inimoasă care iubea Spania 
până la sacrificiu, despre care don Francisco de Quevedo avea 
să scrie: 


Palatinatul întreg în dar i l-ai adus 
Regelui Spaniei, însăși prezenţa ta 
era-n contrast cu furia ereticului supus. 


În Flandra, ti-ai vădit curajul prin absentă, 
lar în Italia chiar prin moarte, și ne-ai lăsat, 
Spinola, într-o durere fără rezistență. 


avea să moară cu adevărat bolnav și deziluzionat de răsplata 
primită pentru serviciile aduse, solda fixă pe care ţara noastră 
de Caini, mai curând vitregă decât mamă, mereu josnică și 
mizerabilă, le-o rezervă tuturor celor ce-o iubesc și servesc cu 
cinste: uitarea, otrava născută din invidie, nerecunoștință și 
dezonoare. Și, culmea unui sarcasm deosebit, bietul don 


58 


Ambrosio avea să moară consolat doar de dușmanul său, Giulio 
Mazarino, italian din naștere ca și el, viitor cardinal și ministru în 
Franța, singurul care l-a încurajat pe patul de moarte și căruia 
generalul avea să-i mărturisească, în delirul senil: „Mor fără 
onoare și glorie... Mi-au luat totul, banii și onoarea... Eram un 
bărbat de nădejde... Nu asta-i răsplata pe care o merită 
patruzeci de ani de serviciu”. 
e 

La doar câteva zile după ce s-a potolit răzmerița, am luat 
parte la o încăierare ciudată. S-a întâmplat chiar în ziua când s- 
au plătit soldele și regimentului nostru i s-a dat o zi liberă 
înainte de întoarcerea la canalul Ooster. Intregul Oudkerk era o 
fiesta spaniolă, și chiar flamanzii ursuzi în care ne înfipseserăm 
cosoarele cu câteva luni înainte se luminau acum la faţă în fața 
ploii de aur care șiroia peste ei. Prezenţa ostașilor cu buzunarele 
burdușite a scos la lumină, ca prin minune, bucate pe care 
înainte le înghiţise pământul; berea și vinul - acesta din urmă 
mai apreciat de ostile noastre, care numeau berea, așa cum o 
făcuse și marele Lope, „pișat de măgar” - curgeau în valuri, și 
însuși soarele călduț a încălzit petrecerea, luminând balurile de 
pe străzi, muzica și jocurile. Casele ale căror fațade erau gătite 
cu capete de lebede și dovleci - vorbesc despre lupanare și 
crâșme (în Spania foloseam crengi de laur ori pin) - au dat 
lovitura. Femeile bălaie și cu pielea albă și-au recăpătat 
zâmbetul primitor, și nu puţini soţi, taţi și fraţi au privit în acea 
zi, cu mai multă sau mai puţină plăcere, în altă parte, în vreme 
ce legitima lor își sufleca poalele cămășii; căci nu-i stâncă, oricât 
ar fi ea de tare, pe care să n-o moaie clinchetul potrivit al 
gologanilor, care biruiește voinţa și zdrenţuiește cinstea. Ca să 
nu mai vorbim că flamandele, cu purtări și vorbe liberale, erau 
foarte deosebite de firea mironosiţă a spanioloaicelor: se lăsau 
ușor luate de mână și sărutate pe faţă, și nu era prea greu să 
legi prietenie cu cele de religie catolică, așa încât multe dintre 
ele ne-au însoţit ostașii la întoarcerea în Italia ori Spania; deși 
fără să ajungă la purtările exagerate ale Florei, eroina din 
Asediul Bredei, pe care Pedro Calderón de la Barca, neîndoielnic 
exagerând un pic, a împopoţonat-o cu unele virtuţi - simţul 
spaniol al onoarei și iubirea pentru spanioli - de care eu - și sunt 
gata să jur că nici Calderón - n-am dat nicicând la vreo 
flamandă. 


59 


Ce mai! Vă spuneam, Domniile Voastre, că acolo, la Oudkerk, 
cortegiul obișnuit al trupelor în campanie, soţii de soldaţi, 
boarfe, carmangii, trișori și bărbaţi de toate soiurile, își instalase 
tarabele dincolo de zidurile fortăreței; iar soldații se duceau și 
veneau între târgul lor și gloata din localitate, schimbându-și 
zdrențele cu straie noi, pene pentru pălării și alte ciudăţenii la 
modă (că de haram fuseseră paralele și de haram se duceau), 
încălcând cel puţin cele zece porunci, fără să lase nevătămate 
nici virtuțile teologale cele mai de frunte. Pe scurt, totul era 
ceea ce flamanzii numesc kermesse, iar spaniolii zaiafet. După 
spusele veteranilor, parcă eram în Italia. _ 

Tinereţea mea veselă s-a bucurat din plin de toate. Impreună 
cu prietenul meu Jaime Correas, am umblat în ziua aceea de 
colo până colo și, măcar că nu eram mari iubitori de vinuri, am 
tras la măsea ca sparții, ca toată lumea, printre altele și pentru 
că băutul și jocurile de cărți erau obiceiuri soldăţești, și nu puţini 
dintre cunoscuţi ne-au cinstit cu vin pe daiboj. Cât despre joc, n- 
am jucat deloc, fiindcă noi, ordonantele, nu primeam solde nici 
din urmă, nici la zi, și n-aveam ce să pun la bătaie; dar am 
chibiţat cetele de ostași adunaţi în jurul tobelor, unde se 
aruncau zarurile și se făceau cărţile. Fiindcă, dacă până și 
ultimul miles gloriosus nu dădea crezare celor zece porunci și 
abia de știa să scrie și să citească, dacă literele s-ar fi scris cu 
ași de aur, cum le ziceau spaniolii, adică de tobă, toți ar fi citit 
cartea de rugăciuni la fel de iute ca și cele patruzeci și opt de 
cărţi de joc. 

Se rostogoleau bunghi, zaruri măsluite și arșice pe pielea 
tobei și se dădeau cărțile cu îndemânare șmecherească, de 
parcă eram în mahalaua Potro din Córdoba ori în Patio de los 
Naranjos, Grădina Portocalilor, din Sevilla: totul era să arunci cu 
gologanii și cărţile la jocurile de rentoy, quinola, malila şi 
barbut, iar tabăra regală era un tripou uriaș, un du-te-vino cu 
mai multe tacuri decât artileriști, dă cărţile, Domnia Ta, 
blestemată să fie târfa de tobă, pe Christos și Precista; că în 
asemenea împrejurări vorbesc mai tare cei care în bătălie se 
vădesc cu mai multă frică decât arme, căci, asta-i adevărat, la 
război sunt înapoi, iar la plăcinte înainte, și mai curând au un 
fante de tobă decât propria spadă. In ziua aceea, unii și-au pus 
în joc toate soldele strânse în cele șase luni de neplată pentru 
care se răzvrătiseră, pierzând în mize puse la voia întâmplării, 


60 


mai mortale decât o lovitură de jungher. Care nu erau 
întotdeauna metaforice, fiindcă din vreme în vreme, când se 
dădea în vileag caimacul unei pungășii, vreun fante însemnat ori 
măsluit sau un zar umplut cu mercur, ploua cu pe viaţa mea, pe 
viața altuia, cu dezminţiri neobrăzate etc., cu mâinile lăsate jos, 
jungherele râcâite, lovituri de spadă și luări de sânge care n- 
aveau nici cât negru sub unghie legătură cu bărbierul sau cu 
arta lui Hipocrat: 


Or fi golani? Ori destoinici? 
Soldați spanioli: pene, găteli, 
vorbe, pumni, fanfaronade, 
ifose, vitejii și ticăloșii. 


V-am mai spus, Domniile Voastre, că pe vremea aceea 
virtutea mi-a rămas în Flandra. Și tocmai de aceea m-am dus 
chiar atunci cu Jaime Correas la o haraba unde, la adăpostul 
unei prelate și al unor scânduri, un pește de lupanar, meserie 
pioasă fie la ele acasă, îndulcea cu ajutorul a trei-patru enoriașe 
de-ale lui necazurile bărbaților: 


Sunt trei sau patru soiuri 
De femei cu dulci daruri 
ce umblă la aceste ceasuri 
pe aceste inverzite maluri. 


De un asemenea soi era și codana foarte frumușică, dulce la 
chip, destul de tânără și cu talia mlădie; în ea am investit 
prietenul meu și cu mine mare parte din ceea ce jefuiserăm 
când cu prădăciunea din Oudkerk. Eram lefteri de lefteri în ziua 
aceea; codana, pe jumătate spanioloaică, pe jumătate italiancă, 
de-și spunea Clara de Mendoza (n-am cunoscut niciodată o târfă 
care să nu se dea drept fiică de nobil ilustru ori de nobil-soldat, 
deși era coborâtoare din neam de porcari), ne privea cu ochi 
buni din cine știe ce pricină care-mi scapă, de n-o fi fost 
neobrăzarea tinereţii noastre și credința, poate, că de-ţi găsești 
client tânăr și recunoscător, e bine să-l păstrezi întreaga viaţă. 
Cum spuneam, ne-am dus la plimbare pe urmele ei, mai mult ca 
să căscăm gura, căci n-aveam nimic de cheltuit în pungă. Și 
Mendozoaia, măcar că prinsă cu treburile meșteșugului ei, n-a 


61 


pregetat să ne arunce câte o vorbă drăgăstoasă și un zâmbet 
năucitor, deși nu era la fel de meșteră și la vorbă. Dar i-a luat-o 
în nume de rău un soldat fanfaron, care era în vorbă cu ea, un 
zdrahon din Valencia, nerăbdător, cu mustăţi negre și barbă de 
bărbat mârșav. Zis și făcut, când ne-a trimis la mama dracului, i- 
a și tras un picior prietenului meu și o palmă mie, așa că 
amândoi am plătit nemţește. M-a durut pleasna mai mult în 
ambâţ decât pe obraz; iar tinerețea mea, pe care viaţa aproape 
ca de soldat o făcuse nu prea răbdătoare de nedreptăți, inclusiv 
la dreptatea nedreptăţii ce i se făcea dreptăţii mele}, a răspuns 
după cum se cuvenea: mâna dreaptă mi s-a dus în voia ei la 
centironul de care îmi atârna, în spatele rărunchilor, bunul meu 
jungher de Toledo. 

— ţi mulţumesc, Domnia Ta, am zis, pentru diferenţa dintre 
noi doi. 

N-am ajuns să scot cosorul, dar gestul a fost demn de 
nașterea mea la Oñate. Cât despre diferență, e drept că eu 
eram o ordonanţă încă fără tuleie, iar el un dom’ soldat 
adevărat; dar fanfaronul a luat-o de bună, crezând că-i puneam 
vitejia la îndoială. Ce mai, martorii l-au deranjat pe fanfaron, 
care mai era și beat praștie, adică băgase între piept și spate 
vreo câteva jumătăţi de vin sec, și suflarea îi duhnea câtu-i hăul. 
Așa că, fără alte ocolișuri, eu i-am spus, iar el s-a repezit la mine 
ca nebunul, scoțând din teacă spada de-i zice durindana. 
Oamenii i-au făcut loc, nimeni nu i-a stat în cale, încredinţați, 
neîndoios, că eu crescusem cât să-mi susţin vorba cu fapta; și 
trăsnească-l Domnul pe cine nu mi-a sărit atunci în ajutor, că 
omu-i tare crud la circăraie, și niciun curios nu se simțea 
salvator din vocaţie. lar eu, ajuns unde ajunsesem, nu-mi mai 
puteam ţine limba în gură și n-am putut decât să scot jungherul 
din teacă și să refac egalitatea dintre noi, ori cel puţin să încerc 
a nu pune capăt carierei mele cazone ca un pui în frigare. Viaţa 
lângă căpitanul Alatriste și milităria din Flandra mă făcuseră 
destul de iscusit, și mai eram și viguros și destul de înalt; dar 
mai era și Mendozoaia cu ochii pe noi. Așadar, am dat înapoi în 
fața spadei valencianului, fără să-l pierd din ochi, iar el a început 
să mă lovească la largul lui cu tăișurile ei, care nu te omoară, 
dar te bagă în mare bucluc. De fugit, nici vorbă să fug, că mă 
întrebam ce-o să se zică, de stat ţeapăn pe loc nici atât, fiindcă 


15 Aluzie la una dintre primele pagini din Don Quijote. 
62 


aveam arme inegale. Aș fi vrut să bag jungherul în el; dar, deși 
copleșit, nu m-am pierdut cu firea, deoarece mi-am dat seama 
că, de nu-l nimeream, rămâneam descoperit. Celălalt venea 
spre mine cu gânduri nu prea catolice, iar eu am dat înapoi, 
neuitând că aveam arme și trup mai șubrede ca ale lui, eram 
mai domol și neîndemânatic, fiindcă el folosea o to/edana, avea 
mâna sigură, neșovăielnică și ageră, iar eu eram un puști 
înarmat cu un stilet, căruia bravura n-avea să-i servească de 
scut. Și m-am gândit că la capătul încăierării va fi cel puţin o 
scăfârlie spartă: a mea. 

— Hai încoa', netrebnicule, a zis beţivanul. 

Când a vorbit, vinul din burtă l-a făcut să calce strâmb, așa că 
nu m-am lăsat rugat de două ori, chiar m-am dus drept la el. 
După puteri, cu agerimea vârstei mele fragede, m-am ferit de 
spada lui, acoperindu-mi faţa cu stânga, să nu mă spintece la 
mijlocul drumului, și i-am tras o lovitură zdravănă cu stiletul, de 
la dreapta la stânga și de jos în sus, pe care, de-aș mai fi putut 
s-o lungesc cu încă o cvartă, l-aș fi lăsat pe rege fără un soldat 
și Valencia fără fiul preferat. Dar am avut mare baftă că m-am 
tras cu un pas înapoi, fără să păţesc nimic, după ce-mi lovisem 
adversarul între picioare (fiindcă acolo îi băgasem lovitura de 
cosor), smulgându-i un șiret și un Cap de Deu! întâmpinat de 
toți cu hohote și doar câteva vorbe de mângâiere, ce arătau că 
erau de partea mea. 

În orice caz, atacul meu fusese o greșeală, căci toţi aflaseră 
că nu eram un biet băietan fără apărare și acum nimeni nu se 
mai punea de-a latul, nici n-avea să se mai pună, și chiar 
prietenul meu Jaime Correas mă asmuţea, încântat de rolul meu 
în zurbageală. Mai rău era că lovitura mea de jungher îl trezise 
brusc din chercheleală, și valencianul ataca iar, ferm și gata să- 
mi găurească coapsa cu vârful spadei, injurie și spintecătură cu 
care nu mai era de glumit. Așadar, îngrozit că plecam 
nespovedit în cealaltă mahala, dar fără altă alegere mai cu folos 
pentru mine, am hotărât să-mi pun pielea în băț a doua și ultima 
oară, abia lunecând printre spada și burdihanul valencianului, să 
mă strecor cum puteam pe-acolo și să-i înfig cosorul în neștire, 
până când ori eu, ori el aveam să fim trimiși la Nichipercea; 
după care, cu păcatele neiertate și nemiruit, aveam să găsesc 
eu ceva lămuriri potrivite. Ce ciudat: mulţi ani mai târziu, când 
am citit spusele unui francez, cum că „spaniolul, odată hotărât 


63 


ce lovitură de spadă să dea, o și execută, măcar că-i făcut 
harcea-parcea”, m-am gândit că nimeni nu redase mai precis 
hotărârea pe care o luasem atunci în fața valencianului. Așadar, 
mi-am ţinut suflarea, am strâns din dinţi, am așteptat lovitura 
adversarului și, când vârful spadei lui, cum spuneam, o 
toledana, a ajuns în punctul arcului care mi-a părut cel mai 
departe de mine, am fost gata să mă arunc asupra lui cu stiletul 
îndreptat înainte. Și chiar așa aș fi făcut, pe legea mea, de nu 
m-ar fi apucat brusc de ceafă și de braţ două mâini puternice, 
iar un trup nu s-ar fi interpus între mine și adversar. Când am 
ridicat privirile, înspăimântat, am văzut ochii verzi și reci ai 
căpitanului Alatriste. 
e 

— Băiatul e un mizilic pentru unul căruia nu-i pasă de nimic, 
precum Domnia Ta. 

Scena se schimbase oarecum, iar conflictul o luase acum pe 
alte cărări, cu oarece taină. Diego Alatriste și valencianul erau la 
vreo cincizeci de pași mai încolo, la poalele unui taluz de unde 
nu puteau fi zăriți din tabără. Pe digul acestuia, înalt de opt-zece 
coţi, camarazii stăpânului meu ţineau curioșii la distanţă. O 
făceau de nevoie, încropind un soi de stavilă și nelăsând pe 
nimeni dincolo de ea. Erau Llop, Rivas, Mendieta și alţi câţiva, 
alături de Sebastián Copons, ale cărui mâini de fier mă 
susținuseră în încăierare și lângă care stăteam acum, iţindu-mi 
capul ca să văd ce se petrecea jos, pe malul canalului. În jurul 
meu, soții lui Alatriste se prefăceau destul de bine, privind când 
ici, când colo, descurajându-i cu ocheade neînduplecate, mustăţi 
răsucite și mâini sprijinite pe mânerele spadelor pe cei ce 
dădeau să se apropie ca să arunce o privire. Pentru ca totul să 
fie după cuviință, trimiseseră după doi cunoscuţi ai 
valencianului, ca nu cumva să fie nevoie de martori cu privire la 
amănuntele conflictului. 

— Doar n-oi fi vrând dumneata să ţi se spună Papă-puști, a 
adăugat Alatriste. 

A spus-o foarte rece și glumetț, iar valencianul a scuipat un 
„măcar că” pe care l-am auzit cu toţii de pe taluz. Pieriseră din 
el și cei din urmă aburi de poșircă, își trecea stânga peste barbă 
și mustăți, al naibii de prost dispus, și își muta spădoiul în 
dreapta. În pofida mutrei amenințătoare, a sudălmii și a spadei 
scoase din teacă, i se citea pe obraz că n-avea deloc chef de 


64 


bătaie; fiindcă, de n-ar fi fost așa, de mult s-ar fi aruncat asupra 
căpitanului, hotărât să i-o ia înainte și să atace primul. Il 
târâseră până aici frica de gura lumii și faptul că-și pierduse 
mare parte din credit după ce se încăierase cu mine; dar arunca 
din când în când câte o privire spre capătul de sus al taluzului, 
ca și cum încă mai spera să intervină cineva înainte ca totul să 
se ducă de râpă. Oricum, mai toată vremea urmărea mișcările 
lui Diego Alatriste, care, ca și cum avea tot timpul din lume, își 
scosese pe îndelete pălăria, iar acum, cu aceleași mișcări ticăite, 
ridica deasupra capului banduliera cu cei doisprezece apostoli, o 
punea lângă archebuza lăsată jos, pe malul canalului, apoi 
începea să-și descopcieze găicile de la pieptar, la fel de 
stăpânit. 

— Un bărbat căruia nu-i pasă de nimic, ca dumneata, a 
repetat pironindu-l cu privirile pe celălalt. 

Auzind că i se spunea pentru a doua oară „dumneata”, și cu o 
ironie atât de rece, valencianul a pufnit furios, a privit către cei 
de pe taluz, a făcut un pas înainte și altul într-o parte, mișcând 
spada de la dreapta la stânga. Când nu era folosit între rude, 
prieteni ori persoane de foarte diferite condiţii, dumneata în loc 
de Domnia Ta era un mod de adresare prea puţin curtenitor, 
care, printre spaniolii mereu bănuitori, era luat adeseori drept 
insultă. Dacă ne aducem aminte că, la Neapole, contele de 
Lemos și don Juan de Zuiiga au ajuns să pună mâna pe 
toledanas, ei și alaiurile lor, și chiar slujitorii lor, și că o sută 
cincizeci de spade au fost scoase din teacă în acea zi fiindcă 
unul i-a spus celuilalt „Înălţimea Voastră” în loc de „Excelenţă”, 
iar celălalt i-a spus primului „Domnia Voastră” în loc de 
„Înălţimea Voastră”, e lesne să vă faceţi o idee despre tot. Era 
bătător la ochi că valencianul nu suferea acel „dumneata” și că, 
în ciuda nehotărârii (era vădit că-l cunoștea din vedere și 
reputaţie pe bărbatul din faţa lui), nu-i rămânea decât să se 
bată. Simplul fapt că băgase spada în teacă în faţa altui soldat, 
care îi spunea „dumneata”, și o ţinea cum o ţinea, ca un 
fanfaron, în mână fusese o mare ofensă pentru faima lui. Spus 
în spaniolă, cuvântul „faimă” era pe atunci vorbă mare. Nu în 
zadar ne-am bătut noi, spaniolii, un veac și jumătate în Europa, 
ruinându-ne doar ca să ne apărăm dreapta credinţă și faima; pe 
când luteranii, calviniștii, anglicanii și alţi blestemaţi de eretici, 
măcar că-și dregeau bucatele cu multă Biblie și libertate de 


65 


conștiință, luptau, în realitate, pentru ca neguțătorii și 
compâniile lor ce aduceau mărfuri din Indii să câștige și mai 
multe parale; iar faima, dacă nu aducea avantaje practice, îi 
lăsa reci, că noi ne-am condus mereu mai puţin după simţul 
practic și mai mult după ora pro nobis și ce-o să se spună. Și 
Europei i-a mers ca și nouă. 

— Nu-ţi băga nasul unde nu-ți fierbe oala, a spus valencianul, 
ragușit. 

— E drept, a admis Alatriste, de parcă ar fi cercetat adânc 
chestia cu nasul. Dar m-am gândit că un adevărat dom’ soldat 
ca dumneata avea nevoie de cineva mai pe potriva lui. Așa că 
sper să-ţi fiu de folos. 

Era în cămașă, iar peticele ei, pantalonii din piele cârpiţi și 
cizmele vechi, legate pe sub genunchi cu fitile de archebuză, 
nu-l făceau nici cu o țâră mai puţin impunător. Luciul spadei i-a 
licărit în apa din canal, când a scos-o din teacă. 

— Eşti amabil să-mi spui cum te cheamă? 

Valencianul, care își descopcia cheotorile de la un soi de 
pieptar cu tot atâtea rupturi și cârpeli ca și cămașa căpitanului, 
a dat morocănos din cap. Nu-și lua ochii de la spada uriașă a 
adversarului. 

— Mi se spune Garcia de Candau. 

— Incântat. Alatriste dusese mâna stângă la spate, lipită de 
trup, iar în ea sclipea acum jungherul de i se zice vizcaína, cu 
gardă din lemn. Al meu... 

— Știu cum ţi se spune, l-a întrerupt celălalt. Eşti căpitanul ăla 
măsluit, care se dă părelnic drept ceea ce nu-i. 

Sus, pe taluz, ostașii s-au uitat unii la alţii. Ce mai, 
valencianului îi dăduse poșirca un anume curaj. Păi, 
cunoscându-l pe Diego Alatriste și putând spera să scape doar 
cu o spintecătură și câteva săptămâni de stat la pat, dacă se 
băga unde nu-i fierbea oala însemna că și-o căuta cu lumânarea 
și că de-acum era sigur pe ducă. Așa că toţi am așteptat să 
vedem ce-o să fie, hotărâți să nu pierdem nimic. 

Atunci am văzut că Diego Alatriste zâmbea. lar eu trăisem 
destul de mult alături de el ca să știu că zâmbetul lui era o 
strâmbătură pe sub mustață, funebră ca o prevestire de rău 
augur, setoasă de sânge cald, ca a unui lup obosit care se pune 
iar pe ucis. Fără patimă și fără foame. Din oficiu. 


66 


Când l-au luat pe valencian de pe mal, unde zăcea pe 
jumătate în apă, sângele îmbujorase apele liniștite ale canalului 
în jurul trupului său. Făcuseră totul după regulile scrimei și 
onoarei, înfruntându-se de la egal la egal, spintecând, înaintând 
cu dichis și făcându-se că atacau cu jungherul, până când 
căpitanul Alatriste intrase în cele din urmă pe unde obișnuia. 
Așa că, atunci când s-au făcut cercetări cu privire la moartea lui 
(printre scandaluri, încăierări și lovituri de cosor s-a mai dat de 
alți trei trimiși pe lumea cealaltă tot în acea zi, pe lângă o 
jumătate de duzină înjunghiaţi din respect), toți martorii, oșteni 
de-ai regelui, seniorul nostru, și bărbaţi de cuvânt, au spus fără 
rușine că valencianul căzuse în canal, beat mort, și că se rănise 
de unul singur, cu propria-i armă; așadar, șeful alguazililor din 
regiment, foarte ușurat în sinea lui, a socotit afacerea închisă, și 
fiecare s-a dus la ale lui. De altfel, chiar în acea noapte au 
atacat olandezii. lar șeful alguazililor, colonelul, toți ostașii, 
căpitanul Alatriste și eu însumi aveam - numai Dumnezeu știe 
că așa și era - lucruri mai urgente la care să ne gândim. 


67 


e Ho 


Credincioasa infanterie 


Dușmanul a dat atacul în toiul nopţii, iar posturile risipite de 
santinelă au ajuns la mare ananghie, fiindcă au fost înjunghiate 
fără să poată zice nici pâs. Mauriciu de Nassau profitase de 
zarva răzmeriței și, înștiințat de „limbile” lui, a atacat Oudkerk- 
ul dinspre nord, încercând să aducă Bredei ajutoare olandeze și 
englezești, cu multă infanterie și cavalerie, care au înaintat 
distrugându-ne cu sălbăticie avanposturile. Vechiul regiment din 
Cartagena și alt regiment valon de infanterie, care își instalase 
tabăra în apropiere, comandat de colonelul don Carlos Soest, au 
primit ordin să le aţină calea olandezilor și să stea stavilă în 
calea lor până când concepea generalul Spinola un atac. Așa că 
în toiul nopţii ne-au trezit bătăi de tobă, sunet de trompete și 
chemări la arme. Cine a trăit asemenea clipe își poate închipui 
zăpăceala și învălmășeala: faclele aprinse ce luminau șoselele, 
ghionturile și spaimele, chipurile liniștite, grave ori îngrozite, 
ordinele contradictorii, strigătele căpitanilor și sergenţilor ce 
alcătuiau în graba mare rânduri de soldați somnoroși, pe 
jumătate îmbrăcaţi, care își puneau straie de luptă; și totul în 
bubuitul asurzitor al tobelor, ce acoperea întreaga tabără, cu 
oameni la ferestre și pe ziduri, dughene dărâmate, cai ce 
nechezau și se ridicau pe picioarele din spate sub mâinile 
conștiente de iminenţa înfruntării. Și peste tot sclipiri de arme, 
scânteieri de sulițe, coifuri și platoșe. Și stindarde vechi, scoase 
din huse și desfășurate, cruci de Burgundia, bare de Aragon, 
cartiere de blazon cu castele, lei și lanţuri, sub lumina stacojie a 
faclelor și focurilor. 

Sotnia căpitanului Bragado s-a pus în mișcare printre primele, 
lăsând în urmă detunăturile din fortăreață și tabără și intrând în 
beznă, de-a lungul digului care mărginea smârcuri și turbării 
întinse. Printre soldaţi umbla vorba că ne îndreptam spre moara 
Ruyter, pe unde olandezii treceau obligatoriu în drum spre 
Breda, căci locul era îngust, dar, după cum se zicea, nu se putea 

68 


trece prin vad decât pe acolo. Eu mergeam alături de celelalte 
ordonanţe și de Diego Alatriste, purtând archebuza lui și pe a lui 
Sebastiân Copons, și foarte aproape de ei, deoarece căram și 
rezervele lor de pulbere și gloanțe, ca și o parte din efectele lor; 
un antrenament neîntrerupt, care, în treacăt fie zis, și mulțumită 
îndoielnicului privilegiu de a căra ca un catâr, îmi întărea 
membrele zi după zi; căci pentru un spaniol - noi am făcut, asta 
așa a fost, casă bună cu nenorocirile - tot răul a fost spre bine. 
Ori viceversa: 


Păi, neam și domn, 
amândoi o știți prea bine, 
onoarea nu vine-n somn, 
și osteneală i se cuvine. 


Nu era lesne de înaintat prin beznă, căci luna abia de se zărea 
și mai tot timpul intra în nori; așa că din când în când câte un 
soldat se împiedica, ori se oprea tot șirul, se loveau unii de alţii, 
așa că în lungul digului strigătele de bată-l Dumnezeu și ba pe-a 
mă-tii se luau la întrecere cu grindina gloanţelor. Stăpânul meu 
era, ca de obicei, o siluetă tăcută ca umbra unei umbre; și așa 
înaintam, în timp ce mie-mi roiau prin minte și-mi treceau prin 
inimă simțăminte contradictorii: pe de-o parte, era apropierea 
luptei pentru un tânăr ca mine; pe de alta, teama de 
necunoscut, agravată de negură și de perspectiva de a înfrunta 
în câmp deschis numeroși vrăjmași. Poate că tocmai de aceea 
mă impresionase cu asupra de măsură faptul că, pe când mai 
eram la Oudkerk și de-abia se adunase regimentul la lumina 
faclelor, chiar și cei mai necredincioși se liniștiseră o clipă, ca să 
îngenuncheze și să se descopere, iar capelanul Salanueva 
trecuse printre rânduri și ne iertase toate păcatele, pentru orice 
eventualitate. Fiindcă, deși monah morocănos și prostănac, 
căruia i se înecau vorbele latinești în vinuri, padre era, la urma 
urmelor, tot ce aveam noi mai la îndemână mai mult ori mai 
puţin sfânt. Dar una nu ţine loc de alta; și, văzându-se la 
ananghie, soldaţii noștri preferau întotdeauna un ego te absolvo 
dat de o mână păcătoasă decât să plece în cealaltă mahala pe 
nepregătite. 

Ceva m-a neliniștit peste poate și, din pricina comentariilor 
din jur, le-a dat de gândit și veteranilor. De cum am trecut unul 


69 


dintre podurile de lângă dig, am văzut că geniștii înarmaţi cu 
fanare își pregăteau topoarele și sapele ca să-l dărâme în 
spatele nostru, neîndoielnic pentru a le tăia calea olandezilor; pe 
de altă parte, asta însemna și că pe-acolo n-aveam să primim 
niciun soi de întăriri, și nici nu mai era cu putinţă vreun eventual 
„scapă cine poate”. Rămâneau celelalte poduri, fără îndoială; 
dar calculaţi Domniile Voastre ce efect are așa ceva când te 
îndrepţi în întuneric spre inamic. 

Fapt e că, având ori nu podul în spate, am ajuns la moara 
Ruyter înainte de a se crăpa de ziuă. De acolo puteam auzi 
detunăturile din depărtare cu care archebuzierii noștri din 
avanposturi îi hărțuiau pe olandezi. La lumina unui foc, i-am 
văzut pe morar și familia lui, soţia și cei patru micuţi, doar în 
cămăși cu toţii și îngroziţi, scoși din casă și privind neputincioși 
cum soldaţii distrugeau uși și ferestre, întăreau catul de sus și 
îngrămădeau unele peste altele mobilele, înălțând o baricadă. 
La lumina vâlvătăilor, coifurile și platoșele le străluceau, puștii 
plângeau de groază în fața bărbaţilor acelora grosolani, 
îmbrăcaţi în oțel, iar morarul își dusese mâinile în creștetul 
capului, văzându-se ruinat, cu gospodăria devastată, fără ca 
nimeni să se îndure de el; fiindcă la război orice tragedie e doar 
rutină, iar inima ostașului se întărește în faţa nenorocirii lui și a 
altuia. Cât despre moară, colonelul nostru hotărâse să o facă 
punct de comandă și observator, așa că don Pedro de la Daga 
stătea la taifas cu colonelul valonilor, înconjurați fiecare de 
stindardele și statele lor majore. Din când în când, în depărtare, 
la vreo jumătate de leghe, se zăreau iar niște focuri, părea că 
ardeau niște hardughii, unde se adunase grosul olandezilor. 

Ni s-a spus să mai înaintăm niţel, lăsând moara în urmă; iar 
sotniile s-au desfășurat în tenebre, printre tufișuri și pe sub 
copaci, călcând prin iarba care ne uda până la genunchi. Ni se 
poruncise să nu aprindem focuri de lemne și să adăstăm, și din 
vreme în vreme detunătura unei flinte ori o alarmă falsă din 
apropiere ne înfiorau și se auzeau printre noi mulţi cine-o mai 
trăi și cine s-o duce, și alte vorbe pe care le spun războinicii; că 
teama și nesomnul nu-s tovarăși de soi ai odihnei. Cei din faţă 
aveau fitilele archebuzelor aprinse, și în noapte jarul acestora 
clipea ca licuricii. Cei mai în vârstă s-au culcat pe glodul reavăn, 
hotărâți să se odihnească înainte de luptă. Alţii nu puteau, ori nu 
voiau, și stăteau vigilenţi de veghe, scrutând întunericul, atenţi 


70 


la rarele focuri de armă din avanposturile care îi hărţuiau pe 
olandezii din apropiere. Eu am stat toată vremea lângă 
căpitanul Alatriste, care s-a așezat împreună cu escadronul său 
lângă niște tufișuri. l-am urmat, pipăind prin beznă, și am avut 
ghinionul să-mi zgârii fața și mâinile în rugii de mure; de vreo 
două ori am auzit vocea stăpânului meu strigându-mă, ca să se 
asigure că eram pe-aproape. In sfârșit, și el, și Sebastián Copons 
au avut nevoie de archebuzele lor și mi-au spus să ţin un fitil 
aprins la ambele capete, fiindcă se putea să aibă nevoie. Așa că 
mi-am scos din raniță iasca și cremenea și, scăpărând la 
adăpostul unui tufiș, am făcut ce mi-au poruncit și am aţâțat 
bine focul din capătul fitilului, punându-l într-un băț pe care l-am 
înfipt în pământ, ca să nu se umezească și să stea aprins, așa că 
toți l-au putut folosi. Apoi m-am ghemuit alături de ceilalți, 
încercând să mă odihnesc după marș și să dorm niţel. În zadar. 
Era prea frig, umezeala ierbii ne intra tuturor în haine, pe gustul 
lui Aghiuţă. Aproape pe neștiute, m-am adăpostit, rezemat de 
Diego Alatriste, care stătea culcat și nemișcat cu archebuza 
între picioare. l-am simţit mirosul straielor jegoase, amestecat 
cu al pielii și al fierului din arme, și m-am lipit de el, în căutarea 
căldurii; faptul nu m-a deranjat deloc, iar el, simţindu-mă 
aproape, nici că s-a clintit. Doar mai târziu, când a început să se 
crape de ziuă, s-a tras o clipă mai încolo și m-a învelit pe 
mutește cu dulama scurtă de soldat. 
e 

De cum s-a luminat de ziuă, olandezii s-au năpustit ca păgânii 
asupra noastră. Cavaleria lor ușoară ne-a dispersat 
avanposturile de archebuzieri, și numai că nu ne-am trezit cu ei 
peste noi, în rânduri strânse, încercând să recâștige de la noi 
moara Ruyter și drumul care, prin Oudkerk, ducea la Breda. 
Compâniei conduse de căpitanul Bragado i s-a poruncit să se 
alăture celorlalte sotnii din regiment, pe o rariște împrejmuită 
de tufe și copaci, între smârc și drum; de cealaltă parte a 
acestuia a fost dispusă infanteria valonă a lui don Carlos Soest 
(înjghebată toată din flamanzi catolici, loiali regelui, seniorul 
nostru), așa că amândouă regimentele acopeream o întindere 
lată de vreun sfert de leghe, pe unde olandezii trebuiau 
obligatoriu să treacă. Și, pe cinstea mea, tare bizară și demnă 
de admiraţie mai era imaginea celor două regimente, neclintite 
pe pajiști, cu drapelele în centrul pădurii de sulițe, înconjurate 


71 


de cete de archebuzieri și muschetari ce acopereau frontul și 
flancurile, pe când dușmanii care avansau neînduplecat 
acopereau treptat micile denivelări ale pământului de pe 
digurile din apropiere. În acea zi, fiecare din noi avea să-și 
măsoare puterile cu cinci adversari; s-ar fi zis că Mauriciu de 
Nassau golea satele de oameni, ca să arunce totul împotriva 
noastră. 

— Pe viaţa regelui, o să fie o luptă cu năbădăi, l-am auzit 
spunând pe căpitanul Bragado. 

— Cel puţin n-au adus artileria, a zis locotenentul Coto. 

— Pentru moment. 

Țineau pleoapele mijite pe sub borurile pălăriilor și priveau cu 
ochi meșteri, ca și restul spaniolilor, licărul sulițelor, cuiraselor și 
coifurilor care acopereau întinderea de teren în faţa 
regimentului din Cartagena. Escadronul lui Diego Alatriste era în 
avangardă, cu archebuzele pregătite și muschetele sprijinite în 
furcheţi, cu gloanțe în gură și fitile aprinse la ambele capete, 
formând o ceată protectoare pe aripa stângă a regimentului 
desfășurat, în faţa lăncilor uscate și a platoșelor din spatele lor, 
cu sulițașii adăstând, fiecare la o palmă de celălalt, ușori și cu 
sulița pe umăr primii, bine potcoviţi ceilalţi cu coifuri, grumăjere, 
pieptare, platoșe și sulițţele de douăzeci și cinci de palme 
sprijinite în pământ. Eu eram la o distanță de-un cot de 
căpitanul Alatriste, gata să sar în ajutorul lui și al soţilor lui, 
aprovizionându-i cu pulbere, plumbi de o uncie și apă, când ar fi 
avut nevoie. Îmi plimbam privirile printre rândurile tot mai dese 
ale olandezilor și aerul impasibil al stăpânului meu și al soţilor 
lui, fiecare liniștit la postul său, doar șopotindu-le câte ceva 
camarazilor din apropiere, aruncând, absorbiți, câte o privire 
încercată ici și colo, spunând printre dinţi o rugăciune, sucindu- 
și mustăţile ori trecându-și limba peste buzele uscate, în 
așteptare. Ațâțat de iminenta înfruntării și vrând să fiu de folos, 
m-am dus către Alatriste să aflu dacă nu voia cumva să bea 
ceva rece ori n-avea nevoie de ceva; dar abia de mi-a dat 
atenţie. Pusese patul archebuzei în pământ, și el își ţinea 
mâinile pe ţeavă, cu fitilul fumegând răsucit pe încheietura 
mâinii stângi, iar ochii lui limpezi scrutau cu atenţie tabăra 
inamică. Borurile pălăriei îi umbreau fața, iar jiletca din piele de 
bivol îi era bine strânsă sub cingătoarea cu doisprezece apostoli, 
cu spadă, vizcaina și pungă cu pulbere peste eșarfa stacojie și 


72 


decolorată. Profilul acvilin de deasupra mustăţii uriașe, pielea 
bronzată a feţei și obrajii înfundaţi, nebărbieriţi de deunăzi, îl 
făceau să pară mai slab ca de obicei. 

— Atenţie în stânga! l-a prevenit Bragado, aruncându-și 
lancea scurtă pe umăr. 

În stânga noastră, între turbărie și copacii din apropiere, 
dădeau târcoale cai olandezi ușori, cu soldați ce inspectau 
terenul. Fără să mai zăbovească în așteptarea altor ordine, 
Garrote, Llop și alţi patru-cinci archebuzieri au înaintat câţiva 
pași, au pus ceva pulbere în chivere și, ţintind cu grijă, i-au 
șprițuit pe eretici, care au tras de frâie și s-au retras fără 
ceremonie. De cealaltă parte a drumului, dușmanul ataca de- 
acum regimentul lui Soest, aducându-i de aproape ofensa unor 
detunături de archebuze, dar valonii răspundeau foarte bine, foc 
pentru foc. Din locul unde mă aflam, am văzut numeroși cavaleri 
împlătoșaţi care se apropiau cu gând să șarjeze, iar sulițele 
valone, din frasin și oțel, se plecau strâns unite și strălucitoare 
în întâmpinarea lor. 

— Uite-i că vin! a spus Bragado. 

Locotenentul Coto, care purta cuirasă și apărătoare din zale 
pentru mâini (purtatul drapelului îl expunea tirului și tuturor 
soiurilor de lovituri ale inamicului), a luat stindardul din mâinile 
sublocotenentului afectat lui și s-a dus alături de celelalte 
însemne, în mijlocul regimentului. Dintre arbori și tufe, decupați 
în faţa noastră în contralumina primelor raze orizontale de 
soare, olandezii ieșeau cu sutele, refăcându-și rândurile de cum 
ajungeau pe pajiște. Strigau tare, ca să-și dea curaj - erau 
alături de ei sumedenie de englezi, la fel de zgomotoși la luptă 
și băutură; astfel înaintau neîncetat, refăcându-și formaţiile la 
două sute de pași, cu archebuzele în voie, trăgând în noi din 
față, înainte chiar de a ajunge în bătaia lor. V-am mai zis 
Domniilor Voastre că, înainte de a fi destoinic în Flandra, aceea 
a fost prima înfruntare mare la care am luat parte în câmp 
deschis; nicicând până atunci nu-i mai văzusem pe spanioli 
așteptând fermi pe poziţie un atac. Cea mai bizară era tăcerea 
în care adăstau, neclintirea absolută cu care rândurile de bărbaţi 
măslinii, bărboși, veniţi aici din ţara cea mai indisciplinată de pe 
lume, priveau cum se apropia dușmanul fără să scoată vreo 
vorbă ori un fior care să nu fi fost stabilit în ordonanţele regelui, 
seniorul nostru. În acea zi, în fața morii Ruyter am priceput cu 


73 


adevărat de ce infanteria noastră a fost, și avea să mai fie încă 
multă vreme, cea mai temută din Europa: în bătălie, regimentul 
era o mașină militară disciplinată, fără cusur, unde fiecare 
soldat știa ce trebuia să facă; își cunoștea meseria, iar acest 
fapt era puterea și mândria lor. Pentru ei, o trupă pestriță de 
hidalgi, aventurieri, șnapani și pleava Spaniei, lupta cinstită 
pentru monarhia catolică și dreapta credinţă conferea fiecăruia, 
chiar și celui mai mișel, o demnitate imposibil de aflat altunde: 


Am dat pentru Flandra o tară ca floarea, 
unde frați de-al doilea, fără moștenire, 
război de război iși salvează onoarea, 
căci de primii nu-s, sunt soldați din fire, 


așa cum a scris foarte bine despre toate acestea geniul fecund 
din Toledo, fray Gabriel Tellez, mult mai vestit sub numele de 
Tirso de Molina. Fiindcă, la adăpostul faimei invincibile a 
regimentelor, până și cel mai netrebnic derbedeu avea ocazia să 
se dea drept hidalg: 


Neamul meu cu mine-ncepe, 
fiindcă sunt mai buni bărbați 
cei cu care-ncepe un neam 
decât cei care-i pun capăt 
demnitatea de și-o pierd. 


Cât despre olandezi, aceștia nu-și dădeau atâtea fumuri și nu 
le păsa nici cât negru sub unghie de viţele nobile; dar în acea 
dimineaţă veneau bravi și drept pe poteca ce ducea spre Breda, 
hotărâți să scurteze drumul; unele lovituri de muschetă vuiau 
deja la limanul bătăii, iar bilele de plumb se rostogoleau fără 
putere în iarbă. L-am zărit pe colonelul don Pedro de la Daga 
care, frumos învelit în fier milanez, stătea pe cal lângă 
stindarde, își îndesa chivăra bine pe creștetul capului cu o mână 
și ridica bastonul de luptă cu cealaltă. Deodată a duruit 
tamburul major, și imediat i s-au alăturat celelalte tobe din 
regiment. Sunetul lor s-a prelungit la nesfârșit; s-ar fi zis că 
îngheţa sângele, fiindcă jur-împrejur s-a lăsat o tăcere de 
moarte. Chiar și olandezii, tot mai aproape de noi, încât le 
puteam distinge chipurile, straiele și armele, au amuţit o clipă, 


74 


șovăitori, impresionați de sunetul ce creștea din rândurile 
noastre neclintite, care le zăgăzuiau calea. Apoi, aţâțaţi de 
căprari și ofițeri, și-au reluat înaintarea și strigătele. Erau de- 
acum foarte aproape, la șaizeci-șaptezeci de pași, cu sulițele 
proțăpite spre noi și pironindu-ne cu archebuzele. Vedeam cum 
le ardeau capetele fitilelor. 

— Atacă Spania! Atacă Spania! Pentru Spania la atac! 

Acel /a atac era un strigăt din vechime și întotdeauna a 
însemnat un singur lucru: aveți grijă, atacă spaniolii. Auzindu-l, 
mi-am ţinut răsuflarea și m-am întors să-l văd pe Diego 
Alatriste, dar n-am izbutit să aflu dacă strigase și el ori nu. 
Primele rânduri ale spaniolilor înaintau acum în duruit de tobe, 
iar el mergea înainte alături de ele, cu archebuza ridicată, cot la 
cot cu camarazii lui, cu Sebastiân Copons într-o parte și 
Mendieta în cealaltă, foarte aproape de căpitanul Bragado, 
aproape lipiți unul de celălalt. Mergeau cu toţii în același ritm 
lent, în ordine și mândri, de parcă defilau chiar în fața regelui. 
Bărbaţii răsculați cu câteva zile mai înainte pentru solde 
mărșăluiau acum cu dinţii strânși, mustăţile ţepene și armele 
lucitoare, cu ochii pironiţi la inamic, stăpâni pe sine și teribili, 
lăsând în urmă fumul fitilelor aprinse. Am fugit după ei, ca să 
nu-i pierd din ochi, printre gloanţele eretice care vâjâiau serios, 
fiindcă archebuzierii lor împlătoșaţi erau foarte aproape. Imi 
pierdusem răsuflarea, mă asurzise zvonul propriului meu sânge, 
care îmi bătea în vene și timpane ca și tobele care îmi uruiau în 
baiere. 

La prima șarjă de atac a olandezilor am pierdut câţiva oameni 
și ne-a învăluit un nor de fum negru. Când s-a risipit, l-am văzut 
pe căpitanul Bragado cu lancea scurtă ridicată și pe Alatriste și 
tovarășii lui oprindu-se foarte calmi, suflând în fitiluri, 
încărcându-și archebuzele și ducându-le la obraz. Și așa, la 
treizeci de pași de olandezi, bătrânul regiment de infanterie din 
Cartagena a intrat în luptă. 

e 

— Strângeți rândurile! Strângeţi rândurile! 

Soarele era de două ceasuri pe cer, iar regimentul lupta încă 
din zori. Rândurile de avangardă ale archebuzierilor spanioli 
erau tot în formaţie, producându-le pierderi cu nemiluita 
olandezilor, până când, asaltaţi de aproape de gloanţe și sulițe, 
ciocnindu-se cu caii ușori, retrăgându-se cu fața spre adversar, 


75 


reveniseră în regimentul aliniat pentru înfruntare; formau acum 
împreună cu sulițașii un zid de netrecut. La fiece șarjă, la fiece 
detunătură de pușcă, golurile lăsate de cei căzuţi în luptă erau 
umplute de cei rămași în picioare, și de fiecare dată, ajungând la 
noi, olandezii se loveau de zidul sulițelor și muschetelor, care îi 
făcea să dea înapoi. 

— Uite-i că vin încă o dată! 

S-ar fi zis că diavolul vomita eretici, fiindcă era a treia șarjă 
olandeză. Lăncile lor se apropiau iar, licărind în fumul gros. 
Ofițerii noștri răgușiseră de atâta strigat, iar căpitanului 
Bragado, care își pierduse pălăria în încăierare și avea faţa 
slinoasă de pulbere, sângele olandez nu ajungea să i se usuce 
pe tăișul spadei. 

— Sulițele în poziţie de atac! 

În fruntea escadronului, la mai puţin de un picior unul de 
celălalt, bine ocrotiţi de platoșe și chivere din aramă și oțel, 
oștenii au dus sulițele lungi la piept și, după ce le-au ţinut în 
echilibru cu mâna stângă, le-au adus în poziţie orizontală cu 
dreapta, gata să le încrucișeze cu ale vrăjmașilor. In acest timp, 
archebuzierii noștri de pe ambele flancuri își atacau serios 
adversarii. Eram printre ei, bine proptit în escadronul stăpânului 
meu, încercând să nu le stau în cale celor care șarjau și trăgeau: 
archebuzierii siguri pe ei și purtătorii celor mai grele muschete, 
cu  furcheţii înfipţi în ţărână. Mă duceam și veneam, 
aprovizionând pe unul cu pulbere, pe altul cu gloanţe ori pe al 
treilea cu apă proaspătă, într-o ulcică pe care o purtam legată 
cu o frânghie de bandulieră. Fumul ridicat de trageri ataca 
vederea și mirosul, de-mi dădeau lacrimile, și de cele mai multe 
ori trebuia să merg aproape orbește printre cei ce aveau nevoie 
de mine. 

Tocmai îi dădusem căpitanului Alatriste un pumn de gloante, 
căci nu prea mai avea, și am văzut cum și-a pus câteva în 
geanta care îi atârna pe coapsa dreaptă, alte două în gură și 
unul pe ţeava archebuzei, a armat-o bine, a pus pulbere în 
chivără, a suflat în fitilul răsucit pe mâna stângă, a pus-o în 
poziţie de atac și a ridicat-o în dreptul feţei, ţintind în olandezul 
cel mai apropiat. A făcut mecanic mișcările, pironindu-l 
neîncetat pe celălalt cu privirea; când a ieșit glonţul, am văzut 
că ereticului, un sulițaș cu un coif uriaș, îi plesnea platoșa din 
fier, iar el se prăvălea pe spate, ascuns printre tovarăși. 


76 


La dreapta noastră se ciocneau sulițe cu sulițe, și un șir 
zdravăn de platoșe venea spre noi, să ne atace. Diego Alatriste 
și-a apropiat de gură ţeava fierbinte a archebuzei, a scuipat un 
glonţ în ea, a repetat foarte stăpânit mișcările dinainte și a tras 
iar. Urma propriei pulberi arse îi făcea faţa cenușie și îi 
încărunțea mustața. Ochii, împrejmuiţi de funinginea ce le 
accentua zbărciturile, iritaţi și roșii de fum, urmăreau cu o 
concentrare îndărătnică înaintarea rândurilor olandeze și, când 
descoperea alt inamic în care să ţintească, căpitanul îl privea 
neclintit, ca și cum se temea să nu-l piardă; ca și cum a-l omori 
pe acela, și nu pe altul, era ceva personal. Am avut impresia că- 
și alegea cu grijă victimele. 

— lată-i! a strigat capitanul Bragado. Țineţi-vă bine! Țineţi-vă 
bine! 

Că doar de asta, ca să se ţină bine, îi dăduseră regele și 
Dumnezeu lui Bragado două mâini, o spadă și o sotnie de 
spanioli. Și era de-acum vremea să se folosească din plin de ei, 
fiindcă suliţele olandeze veneau cu mare neînduplecare asupra 
noastră. În toiul schimburilor de focuri, l-am auzit pe Mendieta 
înjurând cu fervoarea pe care numai noi, bascii, o punem în 
sudălmi, fiindcă i se rupsese trăgaciul archebuzei. Apoi un coif 
din plumb a trecut la un deget de fața mea, zaaas, ceaac, și 
chiar în spatele meu a căzut un soldat. La dreapta noastră nu se 
vedea decât o pădure de sulițe spaniole și olandeze, încleștate 
între ele; linia ondulată, acoperită cu ţepi din oţel, era gata să 
ne lovească la un capăt. L-am văzut pe Mendieta că întorcea 
archebuza și o lua de ţeavă, ca s-o folosească drept buzdugan. 
Toţi trăgeau în graba mare ultimele focuri. 

— Atacă Spania! Pentru Santiago! Pentru Spania! 

În spatele nostru și al sulițelor se agitau crucile sfântului 
Andrei, ciuruite de gloanțe. Olandezii erau lângă noi, o avalanșă 
de ochi înfricoșaţi și teribili, chipuri sângerânde, urlete, cuirase, 
chivere, săbii; eretici înalţi, blonzi și foarte bravi, care 
amenințau cu sulițe și halebarde, încercând să le înfigă în noi, 
ori ne dădeau cu spada peste mâini. l-am văzut pe Alatriste și 
Copons, umăr la umăr, dând cu archebuzele de pământ, scoțând 
fiecare câte o toledana din teacă și proptindu-și bine picioarele 
în glod. Am văzut cum pătrundeau sulițele olandeze printre 
rândurile noastre, cum vârfurile lor răneau și mutilau, 
acoperindu-se de sânge; și pe Diego Alatriste spintecând cu 


77 


spada și jungherul lungile lor bețe de frasin. Am apucat una care 
mi-a ieșit în cale, iar un spaniol care era lângă mine i-a băgat o 
baionetă pe gât olandezului care o ţinea de celălalt capăt, până 
când sângele, șiroind pe suliță, mi-a curs pe mâini. Suliţele 
spaniole loveau, acum sărindu-ne în ajutor, atacând din spate, 
ca să-i atingă pe olandezi chiar peste umerii noștri și în golurile 
lăsate de morți; totul era un labirint de lănci care, încleștate una 
cu alta, înteţeau măcelul. M-am dus spre Alatriste, croindu-mi 
drum cu ghionturi printre camarazi, și, când un olandez i s-a 
înfipt în spadă și s-a prăvălit la picioarele lui, apucându-l cu 
brațele ca să-l tragă jos și pe el, am urlat fără să-mi aud propriul 
glas, am scos jungherul din teacă și am ajuns ca fulgerul la el, 
decis să-mi apăr stăpânul măcar că olandezul mă făcea bucăţi. 
Îngrozit de toată acea nebunie, i-am căzut în spate ereticului, cu 
o mână pe faţă, zdrobindu-i capul de pământ, în timp ce 
Alatriste scăpa lovindu-l cu picioarele și băga spada de încă 
două ori în el, de sus în jos. Olandezul se zbătea, neizbutind să 
se care pe lumea cealaltă. Era zdravăn și bine făcut; sângera ca 
un taur în care s-a înfipt adânc o suliță, pe nări și pe gură, și îmi 
amintesc că sângele lui stacojiu, jegos de pulbere și ţărână, era 
lipicios pe faţa albă, plină de pistrui, acoperită de o barbă bălaie. 
Se zbătea, fără să se resemneze, între viaţă și moarte, iar eu mă 
zbăteam cu feciorul ăla de lele. Il ţineam tot cu stânga, așa că 
am strâns bine jungherul cu care voiam să-i dau lovitura de 
graţie în dreapta și i-am înfipt cu mare însufleţire trei lovituri de 
toată frumusețea în coaste; dar eram atât de aproape de el, că 
toate trei i-au lunecat pe platoșa din piele care îi ocrotea torsul. 
A simţit totuși loviturile, căci am văzut cum îi ieșeau ochii din 
cap, și a dat până la urmă drumul picioarelor stăpânului meu, ca 
să-și apere faţa, de parcă se temea să nu i-o rănesc, scoțând 
totodată un geamăt. Eram orb și de spaimă, și de furie, din 
pricina blestematului ăluia ce refuza să-și dea duhul. Atunci i-am 
pus vârful jungherului între găitanele platoșei - Wee... Srinden... 
Nee!, a murmurat ereticul - și l-am apăsat cu toată greutatea 
trupului; cât ai clipi din ochi, a mai vomitat o dată sânge, nu i s- 
a mai văzut decât albul ochilor și a rămas nemișcat, ca și cum n- 
ar fi trăit nicicând. 
e 


— Pentru Spania! Se retrag! Atacă Spania! 


78 


Șirurile distruse ale olandezilor dădeau înapoi, călcând peste 
leșurile camarazilor, lăsând iarba doldora de morţi. Câţiva 
recruți spanioli se prefăceau că vor să-i urmărească, dar cea 
mai mare parte a oștenilor au rămas unde erau: cei din 
regimentul de la Cartagena erau cu toţii veterani, prea serioși ca 
s-o mai ia la fugă, stricând rândurile și riscând să nimerească 
într-un atac din flanc ori într-o ambuscadă. Am simţit că Alatriste 
mă luase de gulerul pieptarului și mă întorcea spre el ca să vadă 
dacă eram teafăr și, ridicând privirile, i-am văzut irisurile verzi. 
Fără alt gest și fără vreo vorbă, m-a luat de lângă olandezul 
făcut cârnaţi, trăgându-mă înapoi. Braţul cu care ţinea spada 
mi-a părut ostenit, ajuns la capătul puterilor, când l-a ridicat ca 
s-o bage în teacă, după ce îi ștersese tăișul pe pieptarul 
mortului. Avea sânge pe faţă, pe mâini și pe haine; însă nu era 
al lui. M-am uitat în jur. Dar lui Sebastiân Copons, care își căuta 
archebuza într-o grămadă de hoituri spaniole și olandeze, îi 
curgea sânge din propria rană, printr-o spintecătură de la 
tâmplă. 

— ... 'cacânostie, spunea zăpăcit aragonezul, atingându-și o 
fâșie lată de două degete de piele cu păr, care îi atârna peste 
urechea stângă. 

Își ridică ciozvârta cu degetul mare și arătătorul înnegrit de 
sânge și pulbere, fără să știe prea bine ce să facă cu ea. Așa că 
Alatriste a scos o cârpă curată din buzunar și, după ce i-a pus 
cum a putut pielea la loc, i-a legat cârpa în jurul capului. 

— Erau gata să mă trimită dincolo bădăranii ăștia, Diego. 

— Rămâne pentru altă dată. 

Copons a dat din umeri. 

— Rămâne. 

M-am ridicat clătinându-mă, pe când soldaţii refăceau 
rândurile, dând deoparte leșurile olandezilor. Unii au profitat și i- 
au percheziționat așa, foarte de mântuială, luându-le orice li se 
părea o pradă. L-am văzut pe Garrote folosindu-și vizcaína la 
tăiat degete, fără nicio remușcare, băgându-și inelele în 
buzunare, iar pe Mendieta făcându-și rost de o archebuză nouă. 

— Strângeţi rândurile! a mugit căpitanul Bragado. 

Escadroanele olandeze se refăceau cu trupe noi, o sută de 
pași mai încolo, unde străluceau și pieptarele cavaleriștilor. Așa 
că soldaţii noștri au lăsat prădăciunea pe mai târziu și s-au 
aliniat iar, cot la cot, pe când răniții se trăgeau în patru labe mai 


79 


la spate, ieșind care cum putea din linia întâi. Au trebuit daţi la o 
parte și morţii spanioli, pentru ca formaţia să se poată reface: 
regimentul nu dăduse înapoi nici măcar cu o palmă de pământ. 
e 

Așa ne-am distrat toată dimineaţa și am ajuns la amiază, 
înfruntând șarjele olandeze cu pași ușori, chemându-i pe 
Santiago și Spania în ajutor ori de câte ori ereticii se năpusteau 
asupra noastră, ridicându-ne morţii și bandajându-ne rănile pe 
loc, până când olandezii, cu încredințarea că zidul acela de 
bărbaţi n-avea de gând să se miște din loc toată ziua, au început 
să tragă în noi mai puţin inimos. Eu sfârșisem rezervele de 
pulbere și gloanţe și-mi treceam vremea căutând cadavrele, în 
speranţa să dau de câte ceva. Uneori, profitând că olandezii 
erau tot mai departe de la un atac la altul, înaintam binișor pe 
câmp, ca să-mi fac provizii din ce mai rămăsese de la 
archebuzierii lor, și nu de puţine ori a trebuit să mă întorc fugind 
iepurește, cu gloanţele muschetelor șuierându-mi pe lângă 
urechi. Am isprăvit și apa cu care stingeam setea stăpânului și a 
camarazilor lui - războiul îţi face o sete de mai mare dragul - și 
am făcut numeroase drumuri la canalul din spatele nostru; 
drumuri deloc plăcute, fiindcă locul era semănat cu răniții și 
muribunzii noștri retrași acolo, așadar nespus de mohorât, căci 
erau numai răni urâte, mutilaţi, cioturi sângerânde, vaiete în 
toate graiurile Spaniei, horcăituri ale celor în agonie, rugăciuni, 
blasfemii și lătinească de-a capelanului Salanueva, care se 
ducea și venea cu mâna obosită de-atâtea sfinte masluri, fiindcă 
isprăvise mirul și împărtășea cu salivă. Așa că betegii la minte, 
care vorbesc despre gloria războiului și bătăliilor, ar trebui să-și 
amintească vorbele marchizului de Pescara: „Deie-mi Domnul o 
sută de ani de război și nicio zi de luptă” ori să facă plimbări așa 
cum am făcut eu în acea dimineaţă, ca să aflu cum mergea cu 
adevărat în spate mașina de culise din spectacolul drapelelor, 
trompetelor și discursurilor inventate de netrebnicii și fanfaronii 
din ariergardă; ăia de apar din profil pe monede și în statui, fără 
să fi auzit vreodată vâjâitul unui glonţ, fără să-și fi văzut 
tovarășii murind, fără să-și fi pătat vreodată mâinile cu sângele 
unui dușman și fără să fi fost vreodată în primejdie că le zboară 
podoabele un glonț nimerit sub prohab. 

Profitam de drumurile dus și întors la canal ca să arunc câte o 
privire cărării ce venea de la moara Ruyter și de la Oudkerk, să 


80 


văd de nu soseau ajutoare, dar de fiecare dată era pustie. Am 
putut totuși să-mi dau seama cât de întins era câmpul de luptă, 
cu olandezii în față și cele două regimente care le aţineau calea 
pe ambele laturi ale drumului, cel spaniol la stânga mea, iar cel 
al lui Soest la dreapta. Totul era numai licăriri de oţel, detunături 
de muschete, fum și drapele între păduri dese de sulițe. 
Camarazii noștri valoni își făceau foarte bine datoria, dar e 
adevărat și că le revenise ce era mai rău, strânși cum erau între 
archebuzele ereticilor și șarjele cavaleriștilor în cuirase. De 
fiecare dată, după ce se respingea un nou asediu, se ridicau mai 
puţine sulițe în escadron; deși plini de cinste și rușine, oștenii lui 
Soest se moleșeau fără scăpare. Partea proastă era că, dacă ei 
cădeau, olandezii puteau înainta, câștigând teren, până în 
spatele regimentului din Cartagena, flancându-l și stânjenindu-l 
din plin, iar moara Ruyter și drumul spre Oudkerk și Breda erau 
pierdute. M-am întors la regiment cu această neliniște în suflet, 
care m-a făcut să mă opresc lângă colonelul ce stătea călare în 
mijlocul escadronului, cu ofițerii și suita sa. Un glonţ de 
muschetă i se proptise în platoșă, că, de, venea obosit de 
departe, găurindu-i de toată frumusetea pieptarul milanez cu 
reliefuri; dar colonelul părea bine, sănătos, spre osebire de 
cornetul-major, pe care îl omorâseră cu un glonţ în gură, iar 
acum era pe jos, la picioarele cailor, și nimănui nu-i păsa de el. 
Am văzut că don Pedro de la Daga și statul lui major scrutau, 
încruntaţi, rândurile valone rărite. Chiar și eu, nepriceput cum 
eram, înţelegeam că, dacă oamenii lui Soest cădeau, noi, 
spaniolii, fără cavalerie care să ne apere, nu puteam decât să ne 
retragem spre moara Ruyter, ca să nu fim atacați prin flancuri; 
și ar fi fost un dezastru pentru regiment să trebuiască să ne 
retragem. Că una-i respectul și teama inamicului când se 
lovește de un zid de bărbaţi hotărâți, și alta să-i vezi îngrijoraţi 
mai mult de sănătatea lor decât de încăierare, deși o fac pe 
îndelete și fără să uite de cuviință. Mai ales în vremurile când 
nouă, spaniolilor, ni se dusese vestea pentru cruzimea cu care 
ne purtam în atac, ca și pentru orgoliul și stăpânirea de sine de 
care dădeam dovadă în ceasul morţii, fără ca până atunci 
aproape nimeni să ne fi văzut culoarea spatelui, nici măcar în 
tablouri; așa încât sulițele și faima noastră aveau aceeași 
valoare. 


81 


Soarele se apropia de zenit când valonii, după ce-și făcuseră 
datoria față de propriul lor rege și de dreapta credinţă cu mare 
cinste, s-au prăbușit. O șarjă de cavalerie și presiunea 
infanteriei olandeze au izbutit să le spargă rândurile, și de pe 
marginea drumului am văzut cum, în ciuda strădaniilor ofițerilor 
lor, unii o luau spre moara Ruyter, iar ceilalţi, mai mulţi, veneau 
spre noi, căutând adăpost. Cu ei venea și colonelul don Carlos 
Soest, ca un răstignit, fără coif și cu ambele brațe ciuruite de 
tirul unei archebuze, înconjurat de ofițerii ce încercau să salveze 
stindardele. Aproape că ne-au distrus formațiunea de luptă cu 
vânzoleala lor, dar cel mai rău a fost că îi urmau îndeaproape 
cavaleria și infanteria olandeze, dispuse să dea lovitura de 
graţie dintr-un singur foc. Din fericire pentru noi, erau foarte 
istoviți și răsfirați din celălalt asediu, ca să-și mai încerce 
norocul, doar, doar ne-om dezorganiza singuri în toată 
brambureala. Dar am mai spus că oștenii din regimentul de la 
Cartagena erau încercaţi, mai trecuseră prin așa ceva; așa că, 
aproape fără să li se ordone, după ce au lăsat să treacă un 
număr cumpătat de valoni, rândurile noastre din flancul drept s- 
au strâns și păreau de fier, iar archebuzele și muschetele au 
scuipat focuri de armă îngrozitoare, care au trimis pe lumea 
cealaltă - doi la preţ de unu - o mulțime dintre cei rămași în 
urma regimentului lui Soest și o ciurdă de olandezi care îi atacau 
și răneau pe la spate. 

— Suliţele în poziţie de atac la dreapta! 

Fără grabă, cu sângele rece al disciplinei lor legendare, 
rândurile de platoșe din flancul nostru s-au întors să-i înfrunte 
pe olandezi. Apoi și-au sprijinit contrele sulițelor în ţărână, 
lăsându-se pe un picior, și le-au proțăpit vârfurile în față, 
ținându-le cu stânga și scoțând cu dreapta spada din teacă. 
Erau gata să dogească pe loc caii care se năpusteau asupra lor. 

— Pentru Santiago! Pentru Spania și Santiago! 

Olandezii s-au oprit, lovindu-se parcă de un zid. În dreapta, 
lovitura a fost atât de brutală, că sulițele lungi s-au făcut 
fărâme, înfigându-se în cai, izbindu-se de ale inamicului, un 
ghem de lănci, spade, junghere, în lovituri de cosoare și 
chiulase. 

— Suliţele în poziție de atac în faţă! 

Ereticii șarjau și în fața noastră, ieșind din păduri, acum cu 
cavaleria din avangardă, împlătoșații în spatele ei. Archebuzierii 


82 


noștri și-au făcut din nou datoria, stăpâniţi ca toţi infanteriștii 
veterani, așezați în poziție de atac, trăgând într-o ordine 
desăvârșită, fără să ceară nici pulbere, nici gloanţe în gura 
mare, fără să se dezorganizeze deloc; între ei l-am zărit pe 
Diego Alatriste: sufla peste fitil, lua la ochi și ţintea, gata să 
tragă cu precizie. Focurile lui de armă au dat de pământ cu o 
grămadă de olandezi; dar grosul abia sosise, erau teferi și chiar 
prea destui, așa că cetele archebuzierilor noștri, și eu printre 
ele, au trebuit să se refugieze în spatele sulițelor. În zăpăceală, 
mi-am pierdut stăpânul din ochi, nu l-am mai văzut decât pe 
Sebastián Copons care, cu bandajul pe scăfârlie, părea și mai 
aragonez când punea, neînduplecat, mâna pe spadă. Zăpăciţi, 
câţiva spanioli se răsuceau, retrăgându-se, printre camarazi; că 
Iberia doar n-a născut numai pui de lei. Dar cei mai mulţi au 
rezistat cu tărie. Gloanţele șuierau intrând în carnea din jurul 
meu. Un sulițaș m-a stropit cu sânge și s-a prăbușit peste mine, 
invocând-o în portugheză pe Madre de Deus. Am ieșit de sub el, 
i-am dat la o parte sulița în care îmi încurcasem picioarele și am 
văzut cum rândurile celor ce se duceau și veneau mă purtau de 
colo-colo, printre haine slinoase și aspre ce miroseau a sudoare, 
a pulbere arsă și a sânge. 

— Rezistaţi! Pentru Spania! Atacă Spania! 

In spatele nostru, în dosul rândurilor strânse în jurul 
stindardelor, toba răpăia imperturbabil. Vâjâiau tot mai multe 
gloanțe și cădeau tot mai mulţi oșteni, rândurile se strângeau 
tot mai abitir în locurile rămase goale, iar eu mă împiedicam de 
trupurile tari, acoperite de fier, din preajmă. Abia de vedeam ce 
se petrecea în faţă și mă ridicam pe vârfuri, ca să privesc peste 
umerii acoperiţi de cuirase și curele pălăriile ofilite, oţelul 
pavezelor și chiverelor, archebuzele, muschetele, sclipirea 
sulițelor, halebardelor și spadelor. Căldura și fumăraia pulberei 
mă sufocau. Imi pierdeam capul de tot, și cu ultimele rămășițe 
de minte limpede am dus mâna la spate și am scos stiletul din 
teacă. 

— Pentru Oñate! Pentru Oñate! am strigat din tot sufletul. 

O clipă mai târziu, cu suliţele care trosneau, caii răniţi care 
nechezau, spadele care se încrucișau, călăreţii împlătoșați 
olandezi s-au năpustit asupra noastră, și numai Dumnezeu i-ar 
mai fi putut recunoaște pe ai lui. 


83 


e Ge 


Măcelul 


Uneori mă uit la tablou și îmi aduc aminte. Nici chiar Diego 
Velázquez, măcar că i-am istorisit ce-am mai putut despre toate, 
n-a fost în stare să pună pe pânză - abia de se insinuează câte 
ceva pe fundalul de fumăraie și negură de cenușă - nici drumul 
lung, de moarte, pe care toţi a trebuit să-l străbatem până la 
acea scenă maiestuoasă, nici lăncile care au rămas în drum, nici 
pe cei care n-au mai ajuns să vadă cum a răsărit soarele la 
Breda. Ani buni după aceea, încă mai vedeam vârfurile 
însângerate ale acelorași lănci în măceluri precum cele de la 
Nordlingen ori Rocroi; care au fost, primul, ultima licărire a 
astrului spaniol, iar al doilea, teribilul amurg al armatei din 
Flandra. Din acele bătălii, ca și din dimineaţa petrecută în faţa 
morii Ruyter, îmi amintesc mai ales sunete: urletele bărbaţilor, 
șuierul sulițelor, scrâșnetul oțelului peste oţel, scrâșnetul 
armelor pe straie, când intrau în carne și frângeau oase. 
Angelica de Alquézar m-a întrebat frivol dacă exista ceva mai 
sinistru decât zgomotul cu care o sapă îngroapă un cartof. l-am 
răspuns fără șovăială că da, scrâșnetul sabiei care găurește un 
craniu; și am văzut-o surâzând, pironindu-mă gânditoare cu 
ochii aceia albaștri pe care i-i dăruise diavolul. Apoi a întins o 
mână și mi-a atins cu degetele pleoapele pe care eu le ţinusem 
deschise în fața ororii, și gura cu care de atâtea ori îmi urlasem 
groaza și curajul, și mâinile cu care ţinusem spada și făcusem 
vărsare de sânge. Apoi m-a sărutat cu gura ei mare și fierbinte, 
și tot mai surâdea când s-a îndepărtat de mine. lar acum 
Angelica e moartă de tot atâta vreme ca și Spania, iar timpul 
scurs despre care vă povestesc nu-mi poate șterge din minte 
surâsul ei. Același care îi apărea pe buze ori de câte ori făcea 
rău, îmi punea viaţa în primejdie ori îmi săruta cicatricele. Dintre 
care una, pe legea mea, așa cum am mai spus și altă dată, mi-a 
făcut-o chiar ea. 


84 


Și îmi mai aduc aminte și de mândrie. Simțămintele care îţi 
roiesc în suflet în timpul luptei sunt întâi frica, apoi înflăcărarea 
și nebunia. După ele urmează în sufletul ostașului istovul, 
resemnarea și nepăsarea. Dar, dacă scapă teafăr și-i de soi bun, 
cum sunt unii, mai rămâne de satisfăcut și mândria. Și nu vă 
vorbesc, Domniile Voastre, despre datoria soldatului față de 
Dumnezeu ori de rege, nici despre bărbatul sărac și mândru 
care-și primește leafa, nici măcar despre obligaţia față de amici 
și camarazi, ci despre ceva ce am învăţat alături de căpitanul 
Alatriste: datoria de a lupta când trebuie, mai presus de ţară și 
drapel; care, la urma urmelor, în orice nație nu-s îndeobște 
niciuna, nici alta decât o pură întâmplare. Vorbesc despre cum 
să pui mâna pe spadă, să-ţi înfigi bine picioarele în pământ și 
să-ți vinzi scump pielea pe lovituri de cosor, în loc să te lași dus 
ca oaia la tăiere. Vorbesc despre cum să cunoști și să folosești, 
căci rareori ai prilejul să-ţi pierzi viaţa cu demnitate și onoare. 

Dar eu mi-am căutat stăpânul. În vâltoarea furiei, printre cai 
sfârtecaţi care își călcau maţele cu copitele, lovituri de spadă și 
focuri de pistol, am mers, înghiontit și înspăimântat, cu stiletul 
în mână, strigând după căpitanul Alatriste. Peste tot se omora 
mult și bine, dar nimeni n-o mai făcea pentru rege, ci ca să-și 
vândă pielea cât mai scump. In primele rânduri ale escadronului 
nostru, spaniolii și olandezii se masacrau furioși unii pe alţii cu 
cosoarele, iar eșarfele portocalii și roșii erau singurele semne 
folositoare când să ne înfigem spada ori să ne sprijinim de 
ostașul cu care stăteam umăr la umăr. 

Asta a fost prima mea înfruntare adevărată, și am lovit cu 
disperare pe oricine îmi părea vrăjmaș. Mai fusesem eu la 
ananghie, mai trăsesem cu pistolul la Madrid, încrucișasem 
spada chiar și cu Gualterio Malatesta, luasem cu asalt poarta 
fortăreței din Oudkerk și hărțuisem cevașilea peste tot prin 
Flandra; ceea ce pentru un flăcăuaș nu-i chiar floare la ureche, 
fir-aș să fiu. Chiar cu câteva clipe mai înainte, îl aranjasem cu 
jungherul pe ereticul rănit de căpitanul Alatriste, iar sângele lui 
încă îmi păta pieptarul. Dar niciodată până la acea șarjă 
olandeză nu mă văzusem ca acum, în toiul unei asemenea 
nebunii, acolo unde, odată ajuns, contează mai mult 
întâmplarea decât curajul ori îndemânarea. Toţi erau peste 
poate de vicleni în încăierare, încleștați nevoie mare, cete de 
bărbaţi călcau în picioare morţi și răniţi, se tăiau scurt în 


85 


cosoare pe iarba însângerată, fără să le mai fie de mare folos 
sulițele, archebuzele și chiar spadele, căci spintecau de mai 
mare dragul cu jungherul și pumnalul, ciuruind totul cu lovituri 
de pistol trase la gura ţevii. Habar n-am cum de-am rămas viu în 
tot acel măcel, dar e adevărat că, după câteva clipe ori un veac 
(nici timpul nu se mai scurgea cum se cuvine), m-am văzut lovit, 
scuturat și copleșit de spaimă și curaj alături chiar de căpitanul 
Alatriste și soții lui. 

Pe viaţa regelui, erau ca lupii. În haosul din primele rânduri, 
escadronul stăpânului meu lupta strâns unit într-un careu 
minuscul, unde fiecare stătea cu spatele la ceilalţi; dădeau în 
jur, cu spada și pumnalul, lovituri atât de primejdioase, că 
păreau mușcături. Nu strigau „Pentru Spania!” ori „Pentru 
Santiago!” ca să-și dea curaj, ci se băteau strângând din dinţi, 
răsuflând doar când trimiteau un eretic pe lumea cealaltă; și, pe 
cinstea mea, o făceau conștiincios, căci aruncaseră în jur o 
ciurdă de maţe. Sebastián Copons era tot cu turbanul însângerat 
în jurul capului, Garrote și Mendieta luptau cu jumătăţi de suliță, 
ca să-i ţină la respect pe olandezi, iar Alatriste ţinea într-o mână 
jungherul și în cealaltă spada, roșii și una, și cealaltă până la 
gardă. Mai erau în ceată și fraţii Olivares și galicianul Rivas. Dar 
Jose Llop zăcea mort în ţărână. Cu greu l-am recunoscut pe 
oșteanul din Mallorca, fiindcă un foc de archebuză îi smulsese 
jumătate de faţă. _ 

Diego Alatriste părea mai presus de toate. Işi aruncase 
pălăria, iar părul ciufulit și slinos i se prăvălea pe frunte și 
urechi. Ținea picioarele crăcănate, parcă bătute în cuie în 
pământ, și toată energia și furia lui se concentraseră în ochi, 
care îi străluceau, roșii, primejdioși, pe faţa neagră de colb. 
Mânuia armele bine și calculat, dând lovituri mortale, ce păreau 
slobozite din resorturile lui lăuntrice. Para spade și vârfuri de 
sulițe, spinteca și profita de orice oprire, lăsând mâinile jos și 
odihnindu-se niţel, înainte de a se arunca iar în luptă, ca un avar 
care își chivernisea tezaurul de putere. M-am rezemat de el, dar 
n-a dat nici cel mai mic semn că m-ar fi recunoscut; părea 
departe de noi, parcă la limanul unui drum lung, și se bătea fără 
să privească înapoi, chiar în pragul iadului. 

Mâna mi se învineţise strângând mânerul spadei. Până la 
urmă mi-a amorțit, iar spada mi-a căzut și m-am aplecat s-o 
ridic. Când m-am ridicat, câţiva olandezi s-au repezit asupra 


86 


mea, urlând din răsputeri, au șuierat câteva muschete și un nor 
des de sulițe s-a ciocnit deasupra mea. Am simţit că în jur se 
prăbușeau bărbaţi și, strângând jungherul în mână, am vrut să 
mă ridic în capul oaselor, încredințat că-mi bătuse ceasul. Și 
atunci am primit o lovitură în creștetul capului, de m-a făcut să 
mă răsucesc, și am văzut stele verzi. Am leșinat pe jumătate și 
am apucat pumnalul, gata să merg unde-o fi nevoie; nu-mi păsa 
de nimic, dar voiam să fiu găsit cu el în mână. Apoi m-am gândit 
la mama și am spus o rugăciune. Padre nuestro, am șoptit 
chinuit. Gure Aita, am repetat iar și iar, în spaniolă și bască, 
buimac, nemaiputând să-mi amintesc și restul rugăciunii. Cineva 
m-a apucat de pieptar și m-a tras pe iarbă, printre morți și răniţi. 
Am dat orbește două lovituri slabe de stilet, crezând că 
înfruntam un dușman, până când am simţit o lovitură peste 
grumaz, apoi alta, și m-am potolit. Imediat, m-am văzut într-un 
cerc mărunt de picioare și cizme mânjite cu noroi, în iarbă, și 
auzeam deasupra capului focuri de armă, cling, ciac, ris-ras, 
clunc, cias: un sinistru concert de oțel, straie și carne hăcuită, 
oase care se frângeau trosnind, sunete guturale ieșind din gâturi 
ce respirau furie, durere, spaimă și agonie. Și în fund, în dosul 
rândurilor care încă mai rezistau în jurul stindardelor, duruitul 
orgolios, neclintit, al tobei ce tot mai bătea pentru bătrâna, 
biata Spanie. 
e 

— Se retrag! Nu vă lăsați, după ei! Se retrag! 

Regimentul rezistase, oamenii din primele rânduri se 
prăpădiseră la datorie, fără să-și părăsească locul, astfel încât 
numeroase leșuri marcau pozițiile avute în formațiune la 
începutul bătăliei. Răsunau trompetele, iar răpăitul tobei era mai 
viu, mai multe tobe înaintau, venindu-ne în ajutor, iar pe dig și 
pe drumul morii Ruyter fluturau steagurile și străluceau suliţele 
ajutoarelor care ajungeau în sfârșit. Un escadron de italieni cu 
archebuzele montate pe crupele cailor a trecut pe lângă flancul 
nostru, iar călăreţii ne-au salutat în galop, înainte de a-i ataca 
pe olandezii care, bine dărăciţi, că doar veniseră după lâna de 
aur, se retrăgeau ca vai de mama lor, în mare dezordine, 
încercând să-și afle salvarea în pădure. Avangarda camarazilor 
noștri, cu platoșe, sulițe și muschete, în pas de atac, cum se 
cuvenea, ajungea de-acum pe partea cealaltă a drumului, în 


87 


locul unde regimentul valon al lui Soest se lăsase bătut în 
junghere, cu prea puţină onoare. 

— După ei, după ei! Spania, la atac! La atac! 

Câmpul de luptă clama izbânda în gura mare, bărbaţii ce se 
bătuseră toată dimineaţa într-o tăcere îndărătnică urlau acum 
cu înflăcărare, aclamându-i pe Sfânta Fecioară și pe Santiago, 
iar veteranii ajunși la capătul puterilor puneau armele jos, 
sărutându-și rozariile și medaliile. Toba bătea, chemând la un 
atac neîndurător și necruţător, căci trebuia să-i urmărim și să-i 
ajungem din urmă pe inamicii înfrânți, să le luăm hainele și ce 
mai aveau asupra lor, ca să ne plătească scump morții și ziua 
grea pe care o trăiserăm. Rândurile regimentului se rupseseră, 
toți îi fugăreau acum pe eretici, vânându-i primii pe răniţi și pe 
cei rămași în urmă, spărgeau tigve, tăiau mâini, picioare și 
capete fără milă pentru nimeni; căci, dacă infanteria spaniolă 
era dură în atac și apărare, răzbunarea ei era întotdeauna și mai 
crudă. Nici italienii și valonii nu erau mai prejos, iar ultimii voiau 
din tot sufletul să răspundă cu o vărsare de sânge pe măsura 
celei îndurate de camarazii lor din regimentul lui Soest. Peisajul 
gemea de mii de bărbaţi ce fugeau la voia întâmplării, omorând 
la nesfârșit, jefuind răniții și morţii care zăceau peste tot, atât de 
spintecați, că uneori cea mai mare gaură intactă era urechea. 

S-au dedat la altele asemenea și căpitanul Alatriste și 
camarazii lui, cu zelul pe care Domniile Voastre vi-l puteți 
închipui; am stat și eu pe lângă ei, încă buimac după încăierare, 
cu o rană cât oul în creștetul capului, dar urlând cu înflăcărare 
cât mă ţineau bojocii. Pe drum, de la primul mort pe care l-am 
văzut m-am ales cu o spadă foarte ciudată de Solingen, așa că 
am băgat jungherul în teacă și am mers, croind în dreapta și-n 
stânga răni nemţești de prisos în orice bărbat ce-mi ieșea în 
cale, de parcă înțepam cârnaţi. Bătălia era masacru, joc și 
nebunie deopotrivă, abator pentru tăurași englezești, măcelărie 
cu hălci de carne valonă. Unii nici nu se mai apărau, precum 
ceata pe care am zărit-o clefăind cufundată până la brâu în 
turbă, și ne-am năpustit cu toţii asupra ei, pescuind calviniști, 
înfigând spadele în ei, lovind cu pumnalul de la dreapta la 
stânga, fără să ţinem seama că ne implorau cu mâinile ridicate, 
cerându-ne să ne îndurăm de ei, până când apa negricioasă s-a 
făcut de-a dreptul roșie și au început să plutească pe ea ca niște 
bucăţi de ton. 


88 


A fost un adevărat măcel, căci aveam din ce; și fiind atâţia, nu 
puteam ucide puţini. Vânătoarea s-a întins pe o leghe și a durat 
până s-a lăsat noaptea, când i se alăturaseră și camarazii mei, 
ordonanţele, ţăranii din împrejurimi, care nu cunoșteau altă 
tabără decât cea a lăcomiei lor, și chiar unele vivandiere, 
ștoarfe și niște popotari, care zburau spre Oudkerk atrași de 
damful prăzii. Mergeau în urma soldaţilor, prădând tot ce 
rămânea de la ei, ca un stol de corbi în urma cărora nu mai 
rămân decât schelete. Eu am mers alături de cei din avangardă, 
fără să mai simt oboseala zilei, de parcă furia și dorinţa de 
răzbunare îmi dădeau aripi să merg până la capătul lumii. 
Răgușisem - Dumnezeu să mă ierte, dacă așa i-o fi vrerea - de- 
atâta urlat și mă mânjisem cu sângele acelor nefericiţi. Amurgul 
roșiatic se lăsa peste hardughiile care ardeau de cealaltă parte 
a pădurii, și nu era canal, potecă, drum de pe dig unde să nu 
zacă grămadă morţi peste morţi. Ne-am oprit în cele din urmă, 
sleiți de puteri, într-un loc cu cinci-șase case, unde până și vitele 
fuseseră  înjunghiate. Câţiva bărbaţi rămași în urmă se 
baricadaseră acolo, dar în ultimele ceasuri ale zilei le-am venit 
de hac. În cele din urmă, la lumina roșiatică a acoperișurilor în 
flăcări, ne-am liniștit puţin câte puţin, cu buzunarele doldora de 
ceea ce jefuiserăm, și toți au început să se trântească ici și colo, 
copleșiți brusc de istov, răsuflând ca vitele ostenite. Numai un 
idiot poate să susţină că izbânda e veselă: ne-am venit treptat 
în fire, dar toţi tăceam, neîndrăznind să ne uităm unii la alţii, 
parcă rușinaţi că părul jegos ni se făcuse măciucă: aveam 
chipurile negre crispate, ochii roșii, straiele și armele pline de 
cheaguri de sânge. Nu se auzeau decât sfârâitul focului și 
trosnetul bârnelor ce se prăvăleau în flăcări, iar în jur strigătele 
și focurile de armă ale celor ce continuau măcelul în noapte. 

M-am ciucit, îndurerat și zguduit, sprijinindu-mi spatele de 
zidul unei case. Lăcrimam din pricina fumului, respiram greu, 
muream de sete. La lumina focului l-am văzut pe Curro Garrote 
înghesuind într-o legătură inele, lanţuri și nasturi de argint, luați 
de pe la morţi. Mendieta zăcea pe burtă și, de nu l-aș fi auzit 
sforăind de mama focului, aș fi crezut că o mierlise aidoma 
olandezilor căzuţi ici și colo. Printre spaniolii strânși în cete ori 
stingheri l-am recunoscut pe căpitanul Bragado cu un braţ 
bandajat. Puțin câte puţin, au început sporovăielile șoptite, 


89 


întrebările despre unde s-o fi băgat unul sau altul. Unul a 
întrebat despre Llop și n-a primit drept răspuns decât tăcerea. 
Alţii au aprins focuri ca să frigă ciozvârte hăcuite din vitele 
moarte, iar soldaţii s-au adunat încetul cu încetul în jurul lor. Nu 
mult după aceea, strigau iar în gura mare, cineva a zis ceva, 
câteva vorbe ori vreo ghidușie, și i-au răspuns cu hohote de râs. 
Îmi aduc aminte ce mult m-a impresionat, căci la capătul acelei 
zile ajunsesem să cred că râsul dispăruse pe veci de pe fața 
pământului. 

M-am întors către căpitanul Alatriste și am văzut că mă 
privea. Stătea rezemat de perete, la câţiva pași de mine, cu 
picioarele strânse și brațele în jurul genunchilor, tot cu 
archerbuza lângă el. Sebastián Copons se aţinea alături, cu 
capul sprijinit de același perete, spada între picioare, faţa 
acoperită de o crustă brună și, dat pe spate, turbanul din 
bandaje, care îi lăsa liberă rana de la tâmplă. Decupate în 
contralumină, profilurile li se conturau pe fundalul vâlvătăilor cu 
care ardea ceva mai încolo o casă, luminându-le din când în 
când pe toate. Ochii lui Diego Alatriste, sticloși în lumina 
pojarului, mă pironeau gânditori, vrând parcă să citească ceva 
înlăuntrul meu. Inima îmi bubuia deopotrivă de rușine și 
mândrie, dar eram sleit de puteri, îngrozit, mohorât, amărât și 
fericit că eram în viaţă; și vă jur, Domniile Voastre, că, după o 
bătălie, toate aceste trăiri și simțăminte, ca și încă multe altele, 
le poţi avea în același timp. Căpitanul a continuat să mă 
privească tăcut, mai curând scrutător, până am început să mă 
simt stingherit; așteptasem elogii, un zâmbet din suflet, ceva 
care să-mi confirme stima pentru purtarea mea de bărbat de 
nădejde de sus până jos. De aceea mă nelămurea felul cum mă 
privea, căci nu-mi vădea decât neînduplecarea rece din alte 
împrejurări, un gest ori lipsa lui, pe care nu le puteam înţelege 
nicicând, și nici n-am putut decât după multă vreme, după 
sumedenie de ani; iar într-o zi, când eram de-acum bărbat în 
toată firea, mi s-a părut, ori am ghicit, că și eu priveam 
așijderea. 

Stingherit, am hotărât să săvârșesc ceva cu care să schimb 
situaţia. Așa că mi-am proțăpit trupul, care mă durea, mi-am 
pus baioneta germană la centiron, lângă jungher, și m-am 
ridicat. 

— Să caut ceva de mâncat și de băut, căpitane? 


90 


Lumina vâlvătăilor îi juca pe chip. N-a răspuns pe loc și când a 
făcut-o, după câteva clipe, s-a mărginit să încuviinţeze, 
arătându-și profilul acvilin, prelungit în mustaţa stufoasă. Apoi a 
continuat să se uite cum îmi răsuceam spada și plecam în urma 
umbrei mele. 

e 

Printr-o fereastră, pojarul de afară înroșea și lumina pereţii. În 
casă totul era răscolit: mobile făcute surcele, perdele arse 
căzute pe dușumea, sertare cu gura în jos, unelte azvărlite. 
Toate îmi scrâșneau sub picioare, căci căutam, mergând de 
colo-colo, un dulap în perete ori o cămară necercetate încă de 
lăcomia camarazilor noștri. Imi amintesc posomoreala fără capăt 
ce izvora din acel huceag întunecos și prădat, lipsit de făpturile 
ce încălziseră cândva odăile; o ruină morocănoasă care fusese 
altădată căminul unde, neîndoios, un copil râsese ori un adult 
avusese gesturi duioase și vorbe de iubire. Curiozitatea cu care 
mă învârteam în voie printr-o casă îndeobște interzisă mi-a 
mohorât și mai abitir sufletul. Îmi închipuiam propria casă din 
Oñate pustie în urma războiului, pe biata mama și pe micuţele 
mele surori fugind, ori chiar mai rău, umilite în odăile lor de 
vreun tânăr străin care, ca și mine, zărea, risipite pe dușumea, 
sparte, arse, urmele sărmane ale amintirilor și vieților noastre. 
Și, cu egoismul firesc al ostașului, m-am bucurat că eram în 
Flandra și nu în Spania. Căci vă asigur, Domniile Voastre, că la 
război ești mereu mulţumit că nenorocirile le trăiesc niște 
străini; deoarece în atari împrejurări e de invidiat cine n-are 
nimic pe lume și nu-și pune în primejdie decât propria piele. 

N-am dat de nimic care să merite luarea-aminte. M-am oprit o 
clipă să urinez la perete și mă pregăteam să ies, încheindu-mi 
prohabul, când ceva m-a înfiorat, nedându-mi voie să trec. Am 
stat o clipă liniștit, până am auzit iar ceva. Un geamăt ușor și 
lung, un vaiet slab ce se auzea din fundul unui coridor îngust, 
plin cu moloz. L-ai fi luat drept vaietul unui animal în suferință, 
de n-ar fi avut uneori intonaţii aproape omenești. Așa că mi-am 
scos pe pipăite jungherul - în locuri atât de strâmte nu se putea 
mânui spada - și m-am apropiat nespus de încet, lipit de perete, 
ca să cercetez locul. 

Pojarul de afară lumina parte din odaie, aruncând umbre cu 
margini roșietice pe un perete de care atârna un covor găurit de 
lovituri de cosor. Sub covor, pe dușumea, cu spatele rezemat în 


91 


colţul format de perete cu un dulap hârbuit, era un bărbat. 
Flăcările care licăreau în oţelul cuirasei lui trădau oșteanul din el 
și luminau niște plete chihlimbarii, ciufulite, mustind de noroi și 
sânge, ochii deschiși la culoare și o arsură teribilă, în carne vie, 
pe o întreagă latură a feței. Stătea nemișcat, cu ochii pironiţi la 
lumina ce intra pe geam, și de pe buzele întredeschise i se 
desprindea acel vaier stins și neîntrerupt, printre care strecura 
uneori vorbe neînţelese, dintr-un grai străin. 

M-am dus încetișor spre el, fără să dau drumul jungherului și 
nespus de atent la mâinile lui, ca nu cumva să pună mâna pe 
vreo armă. Dar nefericitul nu era în stare să pună mâna pe nicio 
armă. Părea un călător oprit pe malul râului pe care îl traversau 
doar morţii, unul pe care barcagiul Caron îl lăsase în urmă, uitat, 
la trecerea dinainte. Am stat o vreme ciucit lângă el, scrutându-l 
curios, și n-a părut să mă vadă. A continuat să privească spre 
geam, nemișcat, cu acel vaier fără șir și vorbele neisprăvite și 
bizare, chiar și când i-am atins braţul cu vârful jungherului. 
Părea un lanus înspăimântător: o parte a feţei era intactă, iar 
cealaltă devenise un talmeș-balmeș de carne arsă și sfâșiată, pe 
care străluceau ici și colo minusculi stropi de sânge. Mâinile îi 
păreau carbonizate. Mai văzusem eu olandezi morţi, arşi în 
staulele din dosul casei, și mi-am închipuit că acesta, rănit în 
încăierare, se târâse printre tăciunii aprinși, ca să se ascundă 
acolo. 

— Flamink? am întrebat. 

N-a răspuns decât cu un geamăt fără sfârșit. După ce l-am 
mai privit o vreme, m-am socotit că tânărul nu era cu mult mai 
mare ca mine. După cuirasă și straie, părea unul dintre călăreții 
împlătoșaţi care ne atacaseră de dimineaţă, în fața morii Ruyter. 
Poate chiar luptaserăm unul lângă celălalt, când olandezii și 
englezii încercau să ne rupă rândurile, iar noi, spaniolii, ne 
băteam cu disperare doar-doar ne-om salva vieţile. Războiul, am 
gândit, avea ciudate urcușuri și coborâșuri, iar norocul - 
variaţiuni bizare. Cu toate acestea, liniștit după întreaga oroare 
a zilei și după ce-i ajunseserăm din urmă pe fugari, nu mai 
simțeam nici dușmănie, nici pică. Văzusem sumedenie de 
spanioli murind în acea zi, dar și mai mulţi inamici. Pentru 
moment, balanța mea stătea în echilibru, aveam în faţă un om 
lipsit de apărare, iar eu eram sătul de sânge. Așa că am băgat 


92 


jungherul în teacă. Am ieșit și m-am dus la căpitanul Alatriste și 
ceilalţi. 

— E un om înăuntru, am zis. Un oștean. 

Căpitanul, neclintit de când plecasem, abia de-a ridicat 
privirea. 

— Spaniol sau olandez? 

— Cred că olandez. Ori englez. Și grav rănit. 

Alatriste a dat pe îndelete din cap, încuviințând, ca și cum la 
ceasul acela din noapte era ciudat să dai de un eretic viu și 
teafăr. Apoi a ridicat din umeri, parcă întrebându-mă la ce-i 
veneam cu toate alea. 

— Socot că i-am putea da o mână de ajutor, i-am sugerat. 

În sfârșit m-a privit. Molcom, întorcându-și fața în 
contralumina focului din apropiere. 

— Socoți, a șoptit. 

— Da. 

Tot neclintit, s-a mai uitat la mine o vreme. Apoi s-a întors pe 
jumătate spre Sebastiân Copons, care era tot lângă el, cu capul 
sprijinit de perete, mut, cu bandajul însângerat tot dat pe ceafa. 
Alatriste a schimbat cu el o privire scurtă, apoi s-a uitat iar la 
mine. In lunga tăcere care se lăsase am auzit flăcările trosnind. 

— Te-ai socotit, a repetat, absorbit. 

S-a ridicat, îndurerat, în capul oaselor; părea că îi venea greu 
să și le dezmorțească. Ca și cum n-avea chef de nimic și era 
foarte ostenit. Am văzut că Sebastiân Copons îl urma, ridicându- 
se și el. 

— Unde-i? 

— In casă. 

I-am dus prin încăperi și pe coridor, până în odaia din spate. 
Ereticul nu se clintise dintre dulap și perete și gemea abia auzit. 
Alatriste s-a oprit în prag și i-a aruncat o privire înainte de a se 
apropia de el. Apoi s-a aplecat ceva mai mult și l-a mai cercetat 
o bucată de vreme. 

— E olandez, a conchis, în fine. 

— Putem să-i dăm o mână de ajutor? am întrebat. 

Umbra căpitanului Alatriste stătea nemișcată pe perete. 

— Firește. 

L-am simţit pe Sebastiân Copons trecând pe lângă mine. Când 
s-a apropiat de rănit, ghetele i-au scrâșnit pe gresia spartă de 


93 


pe podea. Alatriste s-a apropiat de mine, iar Copons a dus mâna 
la brâu și a scos vizcaína. 

— Să mergem, a zis căpitanul. 

Uluit, m-am împotrivit mâinii lui care mă apăsa pe umăr, căci 
îl vedeam pe Copons înfigând pumnalul în beregata olandezului, 
spintecând-o de la o ureche la alta. Am ridicat privirea, 
cutremurat, căutând faţa întunecată a lui Alatriste. Nu-i vedeam 
ochii, dar îi știam pironiţi la mine. 

— Era... am început să spun, bâlbâindu-mă. 

Am tăcut imediat, dându-mi seama că vorbele erau zadarnice. 
Am făcut un gest de refuz, negândit, încercând să-mi scutur de 
pe umăr mâna căpitanului; dar ea a rămas, fermă, acolo, 
strângându-mi-l cu putere. Copons s-a ridicat în picioare, foarte 
stăpânit, și, după ce și-a șters tăișul vizca/inei pe straiele 
celuilalt, a băgat-o în teacă. A trecut pe lângă noi și s-a dus 
înainte, pe coridor, fără să zică nici pâs. 

M-am întors brusc, simţindu-mi, în sfârșit, umărul liber. Am 
făcut doi pași spre tânărul mort. Scena era neschimbată, dar 
geamătul lui încetase, iar prin grumăjerul cuirasei i se scurgea 
un lichid închis la culoare, gros și lucios, al cărui roșu se 
confunda cu strălucirea focului în fereastră. Părea și mai 
stingher ca înainte; iar singurătatea lui era atât de 
cutremurătoare, că mi-a întărit și adâncit aleanul, de parcă eu, 
ori poate o parte din mine, eram acolo, pe podea, cu spatele 
lipit de perete, scrutând cu ochi mari și liniștiți noaptea. 
Neîndoielnic, am gândit, cineva așteaptă undeva întoarcerea 
acestui tânăr care nu se va mai duce niciunde. Poate o mamă, o 
logodnică, o soră ori un tată se roagă pentru el, pentru 
sănătatea, viaţa și întoarcerea lui. Poate mai există patul unde a 
dormit în copilărie ori peisajul ce l-a văzut crescând. Și nimeni 
de-acolo nu știe că el și-a dat duhul. 

e 

Nu știu cât am stat tăcut, privind cadavrul. Dar până la urmă 
am auzit pași, și n-am avut nevoie să mă întorc ca să știu că 
Diego Alatriste fusese toată vremea lângă mine. Am simţit 
mirosul familiar, aspru, de sudoare, piele și fier din straiele și 
însemnele lui militare. Apoi i-am auzit glasul. 

— Un bărbat știe când i-a bătut ceasul. lar el știa. 

N-am răspuns. Eram tot cu ochii la leșul tânărului. Sângele 
forma acum o pată imensă și neagră sub picioarele lui întinse. E 


94 


de necrezut, mi-am zis, ce de sânge avem în trup: cel puţin 
două-trei mierțe. Și ce lesne e să-l golești. 

— E tot ce puteam face pentru el, a adăugat Alatriste. 

Nici de acea dată nu i-am răspuns, și a trecut ceva vreme 
până a mai zis ceva. În sfârșit, l-am auzit mișcând. A mai stat o 
clipă lângă mine, ca și cum șovăia între a mi se adresa iar ori 
nu; de parcă rămăsese între noi o nesfârșire de vorbe nespuse 
și, dacă pleca fără să le rostească, așa aveau să rămână. Dara 
tăcut; la urmă, i-am auzit pașii depărtându-se pe coridor. 

Și m-am răzvrătit. Furia mea, nemaiincercată până în acea 
noapte, era surdă și calmă. Dar și deznădăjduită, amară ca 
tăcerile căpitanului Alatriste. 

— Domnia Ta, domnule căpitan, vrei să spui că tocmai am 
făcut o faptă bună? Că i-am făcut un serviciu? 

Nicicând nu-i mai vorbisem pe un asemenea ton. Pașii s-au 
oprit, iar vocea lui Alatriste s-a auzit bizar de opacă. Mi-am 
închipuit ochii lui limpezi în penumbră, privind concentrat în gol. 

— Când are să vină vremea, a spus, roagă-l pe Domnul s-o 
facă și pentru tine cineva. 

e 

Așa s-au petrecut lucrurile în noaptea când Sebastiân Copons 
l-a trimis pe lumea cealaltă pe olandezul rănit, iar eu mi-am luat 
de pe umăr mâna căpitanului Alatriste. Aproape fără să-mi fi dat 
seama, am trecut parcă ciudata linie de umbră pe care, mai 
devreme ori mai târziu, orice bărbat lucid o traversează. Acolo, 
stingher, în picioare în faţa leșului, am început să privesc 
altminteri lumea. Şi m-am văzut stăpân pe un adevăr teribil, pe 
care până în acea clipă îl intuisem doar în privirea verde a 
căpitanului Alatriste: cine omoară de la distanţă nu știe ce 
înseamnă să omori. Cine omoară de la distanţă nu smulge nici 
de la viaţă, nici de la moarte vreo învăţătură: nu riscă, nu-și 
murdărește mâinile cu sânge, nu ascultă gâfâitul dușmanului, 
nu citește spaima, curajul ori nepăsarea în ochii lui. Cine omoară 
de la distanţă nu-și pune la încercare braţul, inima ori conștiința, 
nu zămislește strigoi care mai târziu se vor întoarce noaptea, 
punctuali la întâlnire, tot restul vieţii. Cine omoară de la distanţă 
e un netrebnic care îi trece altuia propria-i misiune, murdară și 
teribilă. Cine omoară de la distanță e mai rău decât ceilalți, 
fiindcă nu cunoaște nici furia, ura și răzbunarea, nici patima 
grozavă a cărnii și a sângelui când le atinge spada; dar nici 


95 


îndurarea și remușcarea. De aceea, cine omoară de la distanţă 
nu știe ce pierde. 


96 


e 7 o 


Asediul 


De la Íñigo Balboa către don Francisco 
de Quevedo Villegas = 
În atenţia sa, la Taverna Turcului = 
Pe Calle Toledo, lângă Puerta Cerrada 
din Madrid 


lubite don Francisco, 


Îţi scriu din ordinul căpitanului Alatriste, ca să vezi 
Domnia Ta, spune Domnia Sa, ce progrese fac la scris. 
lartă-mi, deci, Domnia Ta greșelile. Îți spun că, pe cât 
pot, îi dau înainte cu cititul și profit să scriu frumos ori 
de câte ori mi se ivește prilejul. În clipele de răgaz, care 
în viața ordonanțelor și a oștenilor sunt tot atâtea, ori 
mai numeroase, decât celelalte, învăţ de la padre 
Salanueva declinări și verbe lătinești. Padre Salanueva 
e capelanul regimentului, și umblă vorba printre ostași 
că-i la câteva leghe depărtare de a fi un bărbat sfânt; 
dar are datorii la stăpânul meu și, ca atare, trebuie să-i 
facă anume favoruri. Fapt e că mi se arată prieten și-și 
consacră momentele de trezie (că-i dintre cei ce beau 
mai mult decât consacră) desăvârșirii mele cu ajutorul 
unor Comentarii ale lui Cezar și al unor scripturi, 
bunăoară Vechiul și Noul Testament. Vorbind de cărți, 
trebuie să-ți aduc multumiri, fiindcă Domnia Ta mi-ai 
trimis a doua parte a Ingeniosului cavaler don Quijote 
de la Mancha, pe care acum o citesc cu tot atâta 
plăcere și folos ca și pe prima. 

Domnia Ta trebuie să știi că în ultima vreme în viața 
noastră din Flandra s-au arătat schimbări. Odată cu 
iarna, s-a pus capăt garnizoanelor instalate în lungul 
canalului Ooster. Vechiul regiment de infanterie din 


97 


Cartagena stă acum chiar sub zidurile Bredei și ia parte 
la asediu. Viața-i grea, fiindcă olandezii sunt al naibii de 
bine întăriţi, şi noi când facem gropi, când le acoperim, 
când tuneluri, când contra-tuneluri, când săpăm, când 
astupăm tranșee, așa că părem mai curând cârtițe 
decât soldați. Asta ne stingherește, ne murdărește, ne 
umple de pământ și păduchi. lar munca ne e cu 
primejdie, din pricina ieșirilor și atacurilor organizate 
din fortăreață și a focului neîntrerupt al archebuzelor. 
Zidurile cetății nu-s de cărămidă, ci de pământ. Așa că-i 
mai greu să te catări și s-o iei cu asediu sub focul 
artileriei noastre. Sunt întărite cu cincisprezece 
bastioane bine păzite și au șanțuri cu paisprezece 
raveline, foarte bine potrivite între ele, iar zidurile, 
bastioanele,  ravelinele,  crenelurile şi șanțurile se 
ocrotesc unele pe altele atât de fericit, incât ne 
apropiem cu greutate, strădanii și vieti sacrificate. 
Orașul e apărat de Justin de Nassau, rudă cu celălalt 
Nassau, Mauriciu. Zice-se că în interiorul fortăreței sunt 
francezi și valoni la poarta Ginneken, englezi la cea 
numită Bolduque, flamanzi și scoțieni la cea dinspre 
Antwerpen. Și toți sunt mari meșteri în ale războiului, 
așa că nu-i cu putință să iei fortăreața cu asalt. Așadar, 
trebuie s-o încercuim cu răbdare, mari strădanii și 
sacrificii, după pilda generalului Ambrosio Spinola, cu 
cincisprezece regimente din tări catolice. Adică 
spaniole, care după obicei sunt cele mai putine, dar și 
cele ce duc la bun sfârșit misiunile cele mai cu 
primejdie, unde e nevoie de cei mai priceputi și 
disciplinati. 

Ai fi uluit dacă ai vedea cu ochii Domniei Tale pe ce 
căi s-a pregătit asediul și de ce inventivitate s-a dat 
dovadă în acest scop. Fără greș, au uimit întreaga 
Europă, fiindcă toate satele și forturile din jurul 
fortăreței sunt unite între ele cu tranșee și bastioane, ca 
să se împiedice și ieșirea celor asediați, și venirea de 
ajutoare din afară. In tabăra noastră sunt săptămâni în 
șir când folosim mai mult târnăcopul și lopata decât 
sulița și archebuza. 


98 


Țara e numai câmpie, cu poieni și copaci, săracă în 
vinuri, apa e proastă și nesănătoasă, așa că nu prea 
avem de-ale gurii. Opt florini costă măsura de grâu, și 
aia dacă o găsești. Până și sămânța de napi a ajuns să 
coste cât nu face. Țăranii și popotarii din satele vecine 
nu îndrăznesc să aducă nimic în tabăra noastră, dacă 
nu-i de furat. Unii soldati spanioli, cărora le pasă mai 
putin de cinste decât de foame, hăpăie carne de cai 
morți, bucate mai mult decât mizere. Noi, ordonanțele, 
ne ducem uneori să căutăm de-ale gurii foarte departe, 
chiar și unde au făcut popas inamicii, riscând să fim 
atacati de cavaleria vrăjmașă, care uneori ne ia drept 
războinici dispersați ori bagă cosoarele în noi, după 
vrere. Eu însumi mi-am lăsat nu de puține ori viata în 
voia sorții, adică în iuțeala pașilor mei. Peste tot 
domnește scumpetea, care-i foarte mare și în tranșeele 
noastre, și în sat. Faptul e în folosul nostru și al dreptei 
credințe, deoarece francezii, englezii, scotienii si 
flamanzii de care-i plină ochi cetatea, fiind obișnuiți cu o 
viață de plăceri, îndură foametea și lipsurile mai greu ca 
ai noștri, mai ales ca spaniolii. Printre ei sunt aproape 
toți veteranii, gata să sufere în Spania și să lupte 
dincolo de fruntariile ei, fără altceva decât un codru de 
pâine uscată și o picătură de apă ori poșircă, să-și tragă 
sufletul. 

Cât despre noi, eu sunt bine, sănătos. Mâine 
împlinesc cincisprezece ani și am mai crescut câteva 
degete. Căpitanul Alatriste e ca întotdeauna, cu carne 
putin pe trup și vorbe putine pe buze. Dar lipsurile nu 
par să-l supere prea tare. Poate fiindcă, așa cum spune 
și Domnia Sa (răsucindu-și mustata într-o strâmbătură 
de-a Domniei Sale, care s-ar putea lua drept zâmbet), a 
îndurat lipsuri în cea mai mare parte din viață, iar 
soldatul se obișnuiește cu toate, dar mai cu seamă cu 
mizeria. Domnia Ta știi că nu prea le are cu pana și 
scrisul răvașelor. Dar m-a însărcinat să-ți zic că-ți aduce 
mulțumiri pentru ce i-ai trimis. Și să te salut cu tot 
respectul și dragostea lui. Și să transmiti așijderea și 
prietenilor de la Taverna Turcului, și Lebrijanei. 


99 


Încă ceva. Știu de la căpitan că Domnia Ta mergi în 
ultima vreme la Palat. De e așa, poate că-ți este 
vreodată cu putință să întâlneşti o codană, ori o tânără, 
al cărei nume este Angelica de Alquézar, pe care 
Domnia Ta o cunoști, fără nicio îndoială. Era, și poate că 
mai este încă, în slujba Maiestăţii Sale, regina. In acest 
caz, aș vrea să-ți cer un favor foarte special. Dacă ti se 
întâmplă să ai un prilej potrivit, spune-i că Iñigo Balboa 
e în Flandra, în serviciul regelui, seniorul nostru, și al 
sfintei legi catolice și că a știut să se bată cu cinste, ca 
spaniol și oștean. 

Dacă Domnia Ta, dragă don Francisco, faci asta 
pentru mine, te voi iubi şi-ţi voi fi prieten și mai abitir 
decât până acum. 

Dumnezeu să te apere, și pe noi așijderea. 


Íñigo Balboa Aguirre 


(De sub zidurile Bredei, 
în prima zi a lui aprilie o mie șase sute 
douăzeci și cinci) 


Din șanț puteam auzi cum săpau olandezii. Diego Alatriste a 
pus urechea la unul din stâlpii înfipţi în pământ ca să susțină 
gătejele și gabionii din șanț și a mai ascultat o dată scârțâitul ce 
venea abia auzit din adâncurile pământului, ris-ras. Trecuse o 
săptămână de când cei din Breda munceau zi și noapte ca să 
zăgăzuiască tranșeea și tunelul subteran pe care atacatorii le 
orientau spre ravelina căreia ei îi spuneau Cimitir. Astfel 
înaintau palmă cu palmă, unii pe tunel, alţii pe contra-tunel, 
dispuși unii să arunce în aer butoaiele cu pulbere de sub 
fortificațiile olandeze, alţii să facă binișor la fel sub picioarele 
geniștilor trimiși de regele catolic. Totul era doar muncă și 
iuțeală. Și era de mare însemnătate cine săpa mai iute și 
izbutea să-și aprindă mai grabnic fitilele. 

— Vită blestemată, a spus Garrote. 

Stătea, cu capul plecat și ochii foarte atenţi la ale lui, în 
spatele gabionilor, ţintind cu muscheta printre scândurile ce-i 
serveau de ambrazură, cu fitilul potrivit și fumegând. Scârbit, 
strâmba din nas. Vita blestemată era o catârcă moartă de trei 


100 


zile, ce stătea la soare la vreo doi metri și jumătate de șanț, pe 
pământul nimănui. Scăpase din tabăra spaniolă și făcuse o 
plimbare frumoasă printre unii și alţii, înainte ca o detunătură de 
muschetă venită de pe zid, zasss, s-o lase acolo, proţăpită cu 
labele în sus. Și acum duhnea a putred, sub roiul de muște ce 
zumzăiau. 

— Zăbovești cam mult, și nici n-ai urmă de olandez, i-a făcut 
în ciudă Mendieta. 

— Aproape că am. 

Mendieta stătea pe fundul șanțului, la picioarele lui Garrote, și 
se despăduchea cu solemnă migală bască - în tranșee, 
nemulțumiți să trăiască în părul și zdrențele noastre, păduchii 
ieșeau, calmi, să facă strada. Bascul vorbise fără prea mare 
interes, atent la ale lui. Barba îi crescuse, iar straiele zdrenţuite 
îi erau mânjite de pământ, ca ale tuturor celorlalţi, chiar și ale 
lui Alatriste. 

— Poţi să-l vezi, ori doar așa? 

Garrote dădea din cap. Își scosese pălăria, reducând astfel 
ținta celor din faţă. Părul lui creţ și gras atârna strâns pe ceafă 
într-o coadă jegoasă. 

— Acum nu, dar din când în când se ițește. Data viitoare îi vin 
eu de hac, mama lui. 

Alatriste a aruncat o privire scurtă peste parapet, încercând 
să se pună la adăpost printre scânduri și găteje. Olandezul era, 
poate, unul dintre geniștii care lucrau la gura tunelului, la vreun 
kilometru și jumătate depărtare. Orice-ar fi făcut, mișcările îl 
dădeau de gol, nu cine știe ce, dar i se zărea creștetul capului, 
suficient pentru ca Garrote, socotit trăgător de soi, să-l ţintească 
fără grabă și să-i vină de hac. Oșteanul din Mâlaga, bărbat care 
se cam ţinea de fleacuri, voia să răspundă cum se cuvenea 
pătăraniei cu catârca. 

Erau o duzină și jumătate de spanioli în acea tranșee, una 
dintre cele mai apropiate de inamic, care șerpuia la mică 
distanţă de poziţiile olandeze. Escadronul lui Diego Alatriste își 
petrecea acolo două din trei săptămâni, cu restul sotniei 
conduse de căpitanul Bragado răspândit prin șanțurile și gropile 
din apropiere, printre ravelina Cimitirului și râul Merck, la două 
focuri de archebuză de zidul principal și de cetatea Bredei. 

— Uite-l pe eretic, a șoptit Garrote. 


101 


Mendieta, care tocmai dăduse de un păduche și îl privea cu 
familiară curiozitate înainte de a-l strivi între degete, a ridicat o 
clipă ochii, cu interes. 

— Ai un olandez? 

— Am. 

— Atunci trimite-l în iad. 

— Asta și fac. 

După ce și-a trecut limba peste buze, Garrote a suflat în fitil și 
a ridicat cu grijă muscheta, mijindu-și ochiul stâng; arătătorul lui 
a mângâiat trăgaciul ca pe sânul unei șoldane de jumătate de 
ducat. Ridicându-se un pic, Alatriste a văzut în treacăt un cap 
descoperit, imprudent răsărit în tranșeea olandeză. 

— Altul care moare cu păcatele neiertate, l-a auzit spunând 
molcom pe Garrote. 

A răsunat detunătura, și în norul de pulbere arsă Alatriste a 
văzut dispărând brusc capul din față. S-au auzit strigăte 
furioase, și trei-patru lovituri de spadă au zburat ţărâna pe 
parapetul spaniol. Garrote, care se lăsase în tranșee, râdea 
printre dinţi, cu muscheta fumegând între picioare. Afară tirurile 
și sudălmile în flamandă se întețiseră. 

— Futu-le mama lor, a zis Mendieta, găsind alt păduche. 

Sebastián Copons a deschis un ochi și l-a închis la loc. 

Lovitura de muschetă a lui Garrote îi întrerupsese siesta de la 
poalele parapetului, unde dormea învelit într-o dulamă slinoasă. 
La un cot al tranșeei, fraţii Olivares și-au arătat și ei, curioși, 
capetele păroase de turci. Alatriste se chircise, până ajunsese să 
stea jos, cu spatele lipit de taluz. Apoi dusese mâna la buzunar, 
căutând ceva negru și tare de hăpăit, rămas de deunăzi. A dus 
coltucul la gură, umezindu-l cu salivă înainte de a-l mesteca 
puţin câte puţin. In duhoarea catârcii moarte și aerul stricat din 
șanț, merindele nu păreau prea alese; dar nici n-avea de unde 
să aleagă, și chiar pâinea cazonă era un adevărat festin. Nimeni 
n-avea să aducă provizii înainte de căderea nopții, la adăpostul 
întunericului. Era prea cu primejdie ziua. 
_ Mendieta a lăsat noul păduche să i se plimbe pe dosul mâinii. 
In cele din urmă, obosit de joc, l-a strivit cu cealaltă palmă. 
Curro Garrote curăța cu vergeaua țeava archebuzei, încă 
fierbinte, fredonând o tonaaa italienească. 

— Ce n-aş da să fiu la Neapole, a spus după o vreme, cu un 
zâmbet alb pe faţa bronzată de maur. 


102 


Toţi știau că Garrote luptase doi ani în regimentul din Sicilia și 
patru în cel din Neapole și fusese silit să schimbe aerul după 
anume întâmplări nelămurite cu femei, lovituri de cosor, furturi 
de noapte cu spargere și câte-un mort, un sezon forțat în 
temniţa Vicariatului și altul de bunăvoie în Capelă, ca să se 
împlinească vorbele: 


Celui ce mi-a lăsat o capă 
și, fugind, de mine scapă, 
ce-are legea să-i mai facă 
mișelului fortos, dacă 

s-a ascuns tocmai la Papă? 


Fapt e că, printre toate acelea, Garrote avusese vreme să 
voiajeze pe galerele regelui, seniorul nostru, pe lângă coasta 
Berberiei și insulele orientale, pustiind ținuturile 
necredincioșilor, prădând galioane și alte nave de-ale turcului. În 
acei ani, spunea Curro, adunase cât să se poată retrage fără 
bucluc. Și așa ar fi și făcut, de n-ar fi întâlnit prea multe muieri și 
n-ar fi căzut cu asupra de măsură în patima jocurilor de cărți; 
căci la vederea Zarului ori a altui joc de cărţi, omul din Mâlaga 
era din cei care taie cu îndrăzneală și-s gata să mizeze pe soare 
chiar înainte ca acesta să răsară. 

— ltalia, a repetat șoptit, cu privirea pierdută și zâmbetul 
bădărănos încă pe buze. 

Vorbise pronunţând parcă numele unei muieri, iar căpitanul 
Alatriste știa bine de ce. Chiar dacă nu trâmbiţa acest lucru tot 
atât de tare ca Garrote, și el avea amintirile lui italiene, care 
într-o tranșee din Flandra i se năzăreau a fi și mai frumoase, 
dacă era cu putinţă. Așijderea tuturor veteranilor de acolo, 
ducea dorul acelor meleaguri; ori poate că, de fapt, ducea dorul 
tinereţii lui sub cerul azuriu și generos al Mediteranei. La 
douăzeci și șapte de ani, când regimentul îl lăsase la vatră după 
înăbușirea răzmeriței maurilor convertiți la creștinism din 
Valencia, numiţi moriscos, se înrolase în regimentul din Neapole, 
apoi se bătuse cu turcii, berberii și venețienii. Văzuse cu ochii lui 
cum ardea flota necredincioșilor în faţa orașului La Goleta, apoi 
galerele de la Santa Cruz, insulele Adriaticei cu căpitanul 


103 


Contreras!* și cum se umplea de sânge spaniol vadul 
Querquenes; de unde, ajutat de camaradul său, Diego Duce de 
Estrada, scăpase, târându-l după el pe un tânăr grav rănit, pe 
numele lui Álvaro de la Marca, viitorul conte de Guadalmedina. 
În anii tinereţii, noroacele și deliciile Italiei alternaseră cu 
numeroase nenorociri și primejdii, deși niciuna dintre ele nu 
putuse șterge dulcea amintire a podgoriilor de pe blândele 
povârnișuri ale Vezuviului, a camarazilor, muzicii, vinului din 
Taverna de la Pârâu, a femeilor frumoase. Când mai bine, când 
mai rău, în 1613 galera lui a fost capturată la gura Bosforului, 
jumătate din bărbaţi au fost ciopârţiţi și ciuruiţi de săgețile 
turcești până la gabie; el însuși a fost rănit la un picior și a fost 
pus în libertate abia când galionul pe care era prizonier a fost 
capturat la rândul lui. Doi ani mai târziu, în 1615, când Alatriste 
abia împlinise vârsta lui lisus, fusese unul dintre cei o mie șase 
sute de spanioli și italieni care, cu doar cinci corăbii, pustiiseră 
vreme de patru luni coasta Levantului, debarcând apoi la 
Neapole cu o pradă de mai mare dragul. Acolo roata Norocului l- 
a întors iar cu capul în jos. O bălăioară, pe jumătate italiancă, pe 
jumătate spanioloaică, cu găteli negre și ochi mari, dintre cele 
ce zic că le sare inima când zăresc un șoarece, dar se bucură 
din tot sufletul când întâlnesc din întâmplare o jumătate de 
sotnie de archebuzieri, începuse să-i ceară s-o răsfeţe mai întâi 
cu prune de Genova, apoi cu o zgărdiţă din aur și, la sfârșit, cu 
rochii de mătase; și, după obicei, i-a mâncat până și ultimul 
firfiric. La urmă, romanţul s-a dres ca în comediile lui Lope, când 
el i-a călcat casa la ceas nepotrivit și a dat peste un gagiu în 
cămașă la loc nepotrivit. Afacerea cu aproapele în cămașă a 
dat-o de mincinoasă pe zgaibă, care, fără pic de rușine, îl dădea 
drept văr; deși, mai curând decât văr pur și simplu, s-ar fi zis că- 
i era văr în carne și oase. Ce mai, Diego Alatriste nu mai era la 
vârsta când să cadă din pom. Așa că, după ce ștersese pieziș 
peste un obraz al muierii o spintecătură, iar intrusului cu 
cămașa îi băgase sabia pe jumătate între piept și spate 
(presupusul văr se apucase de bătaie în fundul gol, ceea ce îi 
fleșcăise bravura chiar când să arate ce putea săvârși cu o sabie 
în mână), Diego Alatriste o luase la sănătoasa înainte de a fi 
arestat. Precauţie care, în cazul său, a constat în îmbarcarea la 


14 Este vorba, probabil, de ofiţerul spaniol Alonso de Contreras (1582-1641), care a 
luptat împotriva turcilor, precum și în Flandra și în Italia. 


104 


iuțeală pe un vas care se ducea în Spania, graţie serviciului pe 
care i l-a făcut un vechi cunoscut despre care am mai pomenit, 
Alonso de Contreras; cu care, pe când erau doi băietani de 
treisprezece ani, plecase în Flandra sub stindardele prinţului 
Albert. 

— Uite-l și pe Bragado, a zis Garrote. 

Căpitanul Carmelo Bragado venea prin tranșee cu capul 
plecat și pălăria în mână, ca să nu fie zărit, încercând să afle 
adăposturile archebuzierilor inamici, postați în ravelină. Chiar și 
așa, cum era greu să ascunzi de ochii olandezilor înălțimea 
acestui leonez zdravăn de șase picioare, două muschete au scos 
un ziiiang, ziiiang, zornăind peste parapet, dând onorul la 
sosirea sa. 

— Bate-i-ar Dumnezeu să-i bată, a mormăit Bragado, 
trântindu-se între Copons și Alatriste. 

Işi făcea vânt peste faţa asudată, ţinând pălăria cu dreapta și 
sprijinindu-și stânga pe mânerul spadei numite toledana; căci se 
rănise la mâna stângă când cu înfruntarea de la moara Ruyter, 
unde pierduse falangele de la inelar și degetul mic. După o 
vreme, precum făcuse mai înainte Diego Alatriste, a pus 
urechea la unul dintre stâlpii înfipţi în pământ și s-a încruntat. 

— Sobolii ăştia de eretici sunt grăbiţi, a zis. 

S-a tras înapoi, scărpinându-și mustața pe care îi picurau 
mucii. 

— Aduc două vești proaste, a adăugat. 

S-a uitat la mizeria tranșeelor, la jegul adunat peste tot, la 
haosul ostașilor. Duhoarea catârcii moarte îl făcea să strâmbe 
din nas. 

— Deși pentru un spaniol, a spus ironic, să aibă doar două 
vești proaste e întotdeauna o veste bună. 

A mai tăcut niţel, pe urmă s-a strâmbat și și-a scărpinat nasul. 

— Aseară l-au ucis pe Ulloa. 

Cineva a spus fir-aș al naibii să fiu, iar ceilalți au tăcut mălc. 
Ulloa era un căprar din escadron, veteran, luptase alături de ei 
și fusese bun camarad până la avansare. După cum a lămurit 
Bragado în câteva vorbe, plecase împreună cu un sergent italian 
să facă o recunoaștere pe lângă tranșeele olandeze și nu se mai 
întorsese decăt italianul. 

— In favoarea cui făcuse testament? a iscodit Garrote. 

— A mea, a răspuns Bragado. Și o treime era pentru liturghii. 


105 


A tăcut ceva timp, și ăsta a fost tot epitaful lui Ulloa. Copons 
își continua siesta, iar Mendieta vânătoarea de păduchi. Garrote, 
care isprăvise de curățat muscheta, își scurta unghiile, rozându- 
le și scuipând frânturi negre precum sufletul lui. 

— Cum merge tunelul nostru? a întrebat Alatriste. 

Bragado s-a arătat descurajat. 

— Merge încet. Geniștii au dat de pământ prea moale, și se 
mai infiltrează și apă din râu. Trebuie să-l întărească bine, iar 
asta cere timp. Unii se tem ca ereticii să nu termine primii și să 
ne zboare tuturor ouăle. 

S-au auzit detunături în capătul tranșeei, unde nu ajungeam 
cu privirea; un schimb de focuri zdravene, care abia de-au durat 
o clipă. Apoi s-a lăsat iar liniștea. Alatriste îl privea pe căpitan, 
nădâjduind ca acesta să dea drumul odată și celeilalte vești 
proaste. Bragado nu venea niciodată doar ca să-și miște 
picioarele. 

— E rândul Domniilor Voastre să mergeţi la caponiere, a spus 
în cele din urmă. 

— Scârnăvia dracului, a înjurat Garrote. 

e 

Caponierele erau tuneluri înguste, săpate de geniști, care 
înaintau pe sub tranșee, acoperite cu pături, lemne și gabioni. 
Erau folosite atât pentru a distruge lucrările inamicului, cât și 
pentru a înainta spre avanposturile, șanțurile, gropile și posturile 
de observaţie ale acestuia, unde se aruncau petarde și se afuma 
cu sulf și paie ude. Era o mișelie să lupţi pe sub pământ, în 
beznă, în treceri atât de înguste, încât oamenii se puteau mișca 
uneori doar în șir, unul după altul, târâș, sufocaţi de căldură, de 
colbul și valurile de sulf, bătându-se ca sobolii orbi cu pumnale 
și pistoale. Caponierele din apropierea ravelinei din Cimitir 
dădeau de multe ori roată tunelului principal al spaniolilor și 
celui mai apropiat tunel al olandezilor, care încercau astfel să se 
blocheze unii pe alţii, dărâmând în general câte un perete cu 
târnăcopul ori cu petardele și căzând în nas, cu geniștii de 
cealaltă parte, într-un vârtej de lovituri de pumnal și pistol la 
gura ţevii, dar și de săpăligă, că doar de aceea le ascuţeau cu 
pietre de tocilă până când marginile le ajungeau ca foaia de 
cosor. 

— A sosit ceasul, a spus Diego Alatriste. 


106 


Stătea ciucit la intrarea tunelului principal, cu ceata lui, iar 
căpitanul Bragado îi privea de departe, îngenuncheat în șanț cu 
restul escadronului și cu încă vreo duzină de bărbaţi din sotnia 
lui, gata să dea o mână de ajutor, dacă se ivea prilejul. Cât 
despre Alatriste, pe el îl însoțeau Mendieta, Copons, Garrote, 
galicianul Rivas și cei doi fraţi Olivares. Manuel Rivas era băiat 
de soi, bălai și cu ochi albaștri, de mare încredere și foarte brav, 
care vorbea foarte stâlcit spaniolește, cu un accent puternic din 
Finisterre. Cât despre cei doi Olivares, deși nu erau, păreau 
gemeni. Aveau trăsături asemănătoare, chipuri de ţigani, păr și 
barbă negre și stufoase în jurul nărilor fine, semitice, care 
trădau de la o leghe niscaiva strămoși nemâncători de slănină; 
dar camarazilor nu le păsa de așa ceva nici cât negru sub 
unghie, iar regimentele nu s-au băgat nicicând în istorii cu 
sânge spurcat ori nu, fiindcă oștenii credeau că, dacă și-l 
jertfeau în bătălie, acesta era și nobil, și neprihănit. Cei doi frați 
erau peste tot împreună, dormeau spate în spate, împărțeau 
până și ultimul codru de pâine și își purtau de grijă unul altuia în 
luptă. 

— Cine se duce primul? a întrebat Alatriste. 

Garrote stătea în spate și părea foarte ocupat să încerce 
tăișul jungherului. Alb ca varul, Rivas a dat să iasă în faţă, dar 
Copons, zgârcit ca de obicei în gesturi și vorbe, a luat câteva 
paie de pe jos și le-a împărţit camarazilor. Mendieta l-a scos pe 
cel mai scurt. L-a cercetat nitel, și-a aranjat baioneta pe 
mutește, a pus pălăria și spada jos, a luat pistolul mic și încărcat 
pe care i-l întindea Alatriste și a intrat în tunel, ducând în mâna 
cealaltă o săpăligă foarte ascuţită. L-au urmat Alatriste și 
Copons, după ce s-au debarasat și ei de spade și pălării și și-au 
potrivit cum se cuvenea vestele de piele; ceilalți i-au urmat în 
șir, unul câte unul, iar Bragado și cei de afară i-au privit în 
tăcere cum mergeau. 

Începutul galeriei principale era luminat de o torţă cu catran, 
sub a cărei lumină unsuroasă lucea sudoarea torsurilor goale 
pușcă ale geniștilor germani care, opriţi din trudă ca să-i vadă 
trecând, stăteau ciuciți și sprijiniți în târnăcoape și lopeţi. Nemţii 
erau tot atât de buni și la săpat, și la luptat, mai ales când erau 
bine plătiţi și treji; și chiar femeile lor, care se duceau și veneau 
încărcate ca măgarii cu provizii din tabără, puneau umărul la 
căratul coșurilor uriașe și al uneltelor. Căprarul lor, cu barbă 


107 


roșcată și braţe cât șuncile din Alpujarras, a dus ceata prin 
labirintul galeriilor ticsite cu scânduri și pături, vreascuri, gabioni 
și galerii tot mai înguste pe măsură ce înaintau spre liniile 
olandeze. In sfârșit, genistul s-a oprit la gura unei caponiere nu 
mai înalte de trei picioare. Un opaiţ lumina de sus un fitil care se 
pierdea în beznă, sinistru ca un șarpe negru. 

— Vara! eine, una, a zis neamţul, arătând cu mâinile 
grosimea zidului de pământ ce despărțea capătul caponierei de 
galeria olandeză. 

Alatriste a încuviințat; toți s-au depărtat de trecerea îngustă, 
lipindu-se bine de perete și legându-se cu cârpe, ca să-și apere 
nasul și gura. 

— Zum Teufel! a spus. Apoi a luat opaițul și a aprins fitilul. 

e 

Oase. Tunelul trecea pe sub cimitir, și acum de peste tot ne 
cădeau în creștet oase răscolite odată cu pământul. Oase lungi 
și scurte, hârci descărnate, tibii, vertebre. Schelete întregi, 
acoperite cu lințolii sfâșiate și jegoase, cu straie zdrenţuite, 
roase de vreme. Amestecate cu colb și moloz, așchii putrede din 
coșciuge, lespezi sparte și într-o duhoare ameţitoare ce 
inundase  caponiera când, după explozie, Diego Alatriste 
începuse să înainteze odată cu ceilalţi spre breșă, lovindu-se de 
șobolani care chițcăiau îngroziţi. Printr-o gaură se zărea cerul 
liber, prin care intrau un firicel de lumină și altul de aer. Au 
trecut pe sub acea lumină șovăielnică, învăluită în fumul pulberii 
arse, și au intrat în tenebrele din partea cealaltă, unde răsunau 
gemete și strigăte stranii. Alatriste simţea cum torsul i se îmbiba 
de sudoare pe sub jiletcă, iar gura i se usca din cauza ţărânii 
care îi intrase pe sub pânza care o ocrotea de pulbere. Înainta 
târâș pe coate, dar ceva rotund s-a rostogolit lângă el, de sub 
picioarele celui care mergea înaintea lui. Era un craniu de om; 
când scheletul din coșciug s-a dezmembrat din pricina exploziei 
și a prăbușirii, restul i s-a poticnit în brațe când a trecut pe 
deasupra, lovindu-i coapsele cu oasele făcute arșice. 

Nu gândea. Inainta târâș palmă cu palmă, cu fălcile strânse și 
ochii închiși ca să nu-i intre glod în ei, sufocat de strădaniile pe 
care le făcea pe sub legătoarea ce-i ascundea fața. Nu simţea. 
Nu știa dacă mușchii înnodaţi din pricina încordării l-ar mai fi 
putut duce în călătoria dus și întors prin împărăţia morților, 


15 Unitate pentru măsurarea lungimii, egală cu aproximativ 80 cm. 
108 


astfel încât să-i îngăduie să vadă iar lumina zilei. De astă dată, 
conștiința lui repeta conştiincios doar gesturi mecanice, 
profesionale, tipice meseriei de ostaș. Îl îmboldeau resemnarea 
în fata inevitabilului și faptul că un tovarăș înainta în faţa lui, iar 
altul îl urma îndeaproape. Acela era locul pe care Soarta i-l 
menise pe pământ - ori, ca să fiu mai precis, sub el -, și nimic 
din tot ce-ar fi putut să creadă ori să simtă n-avea să-l schimbe. 
Era absurd, prin urmare, să piardă timp și putere de concentrare 
cu ceva ce nu era târâtul cu pistolul într-o mână și jungherul în 
cealaltă, fără alt motiv decât reluarea ritului macabru repetat de 
oameni de-a lungul veacurilor: să ucizi ca să rămâi în viaţă. 
Dincolo de acea frumoasă simplitate, nimic nu avea sens. 
Regele și patria - oricare ar fi fost patria căpitanului Alatriste - 
se aflau prea departe de subteranul unde era, de negura la 
capătul căreia continuau să se audă, tot mai aproape, văicărelile 
geniștilor olandezi, surprinși de explozie. Neîndoios, Mendieta 
ajunsese la ei, fiindcă Alatriste auzea acum lovituri surde, 
trosnetul cărnii și oaselor frânte sub săpăliga pe care, după 
zgomot, bascul o mânuia cu mare îndemânare. 

Dincolo de moloz, oase și colb, caponiera se lăţea, formând o 
incintă ceva mai mare, în tunelul olandez, devenit un vacarm 
tenebros. Într-un ungher încă mai sclipea fitilul unui felinar cu 
seu, gata să se stingă: o luminiţă slabă, roșiatică, abia izbutind 
să dea un contur șovăielnic umbrelor care gemeau jur-împrejur. 
Alatriste s-a dus de-a rostogolul afară, s-a ridicat în genunchi, și- 
a pus pistolul la cingătoare și a pipăit în jurul său cu mâna 
liberă. Săpăliga lui Mendieta lovea neîndurătoare, și un glas 
olandez a început pe loc să hăulească. Cineva a căzut din gura 
caponierei, lovindu-l în spate pe căpitan, iar el și-a simţit 
camarazii adunându-se unul câte unul. Un foc neașteptat de 
pistol a luminat scurt incinta, trupurile ce se târau prin ţărână 
ori zăceau nemișcate și, cu un licăr vremelnic, sus, săpăliga lui 
Mendieta, roșie de sânge. 

O boare ușoară ducea colbul și fumul din adâncurile tunelului 
olandez spre caponieră, iar Alatriste s-a îndreptat pe pipăite 
spre ea. S-a lovit cu gura de ceva viu, destul pentru ca o 
sudalmă flamandă s-o ia înaintea unei împușcături care aproape 
i-a ars faţa, orbindu-l. Căpitanul s-a năpustit înainte, s-a ciocnit 
de adversar și a lovit de două ori cu jungherul, în cruce, dar în 
gol, apoi de alte două ori și mai în faţă, ultima oară în carne. S-a 


109 


auzit un țipăt, apoi bufnitura unui trup care încerca să scape în 
patru labe, iar Alatriste s-a dus pe urma lui, printre lovituri de 
jungher, orientându-se după ţipetele de spaimă ale fugarului. 
Până la urmă, l-a prins pe pipăite, l-a apucat de un picior și a 
început să-i înfigă jungherul de la picior în sus, fără să mai 
numere, până când celălalt nici n-a mai strigat, nici n-a mai 
mișcat. 

— Ik geef mij over! a urlat cineva în beznă. 

Era nemaipomenit, doar se știa că nimeni nu lua prizonieri în 
caponiere și că nici spaniolii, când aveau cărţi proaste, nu 
nădăjduiau să fie cruţaţi. Așa că glasul s-a spart în horcăitul 
agoniei când unul dintre atacanţi, orientându-se după el, a ajuns 
la eretic și a băgat jungherul în el. Alatriste a simţit că zarva 
încăierării se înteţea și a ciulit urechile, nemișcat și atent. S-au 
mai auzit două detunături de pistol, iar la lumina lor l-a văzut pe 
Copons foarte aproape, încleștat în luptă cu un olandez, 
rostogolindu-se amândoi în ţărână. Apoi i-a auzit pe fraţii 
Olivares chemându-se șopotit unul pe celălalt. Copons și 
olandezul nu mai făceau de-acum zgomot, și o clipă s-a întrebat 
care din ei mai era viu și care nu. 

— Sebastiân! a șoptit. 

Sebastiân a răspuns mormăind, spulberând îndoiala. Liniștea 
domnea acum aproape peste tot, se mai auzeau doar câte un 
geamăt șoptit, vreo răsuflare apropiată și târâitul oamenilor prin 
țărână. Alatriste a înaintat iar pe genunchi, cu o mână în față, 
pipăind pe întuneric, și cu cealaltă lipită de șold, încordată și 
gata de acţiune, cu jungherul pregătit. Ultimul sfârâit al 
felinarului abia de-a luminat gura tunelului care ducea în 
tranșeele inamice, pline de moloz și stâlpi frânţi. Acolo zăcea un 
trup înjunghiat, și, după ce și-a mai înfipt baioneta de două ori în 
el, pentru orice eventualitate, căpitanul s-a aplecat, tot în patru 
labe, peste el, apropiindu-se de tunel, și a stat nemișcat câteva 
clipe, ascultând. De cealaltă parte domnea doar liniștea, dar a 
simțit mirosul. 

— Sulf! a strigat. 

Duhoarea înainta pe îndelete prin tunel, împinsă neîndoielnic 
de foalele pe care olandezii le puneau în mișcare de cealaltă 
parte, ca să inunde galeria cu fum de paie, catran și sulfură. 
Negreșit că nici nu le păsa dacă ieșeau sau nu vii din bătălie 
odată cu noi, ori poate că, în atari împrejurări, erau siguri că 


110 


niciunul dintre ei n-avea să mai rămână în viaţă. Suflul de aer 
ajuta operaţiunea, și cât ai clipi din ochi fumul veninos urma să 
otrăvească aerul. Brusc înspăimântat, Alatriste a dat înapoi tot 
în patru labe printre hoiturile din moloz, s-a lovit de camarazii 
înghesuiți la gura caponierei și în sfârșit, după câteva clipe care 
i s-au părut ani, și-a târșâit iar trupul prin ea, cât de iute a putut, 
ajutându-se cu coatele și genunchii, printre sudălmile unuia ce 
semăna cu Garrote, care îl împingea cu ghetele. A trecut pe sub 
deschiderea din tavanul caponierei, trăgând lacom în piept aerul 
de-afară, și și-a continuat drumul prin galeria îngustă, cu dinţii 
strânși și fără să respire, până a văzut o lumină slabă la gura ei, 
peste umerii și capul camaradului din fața lui. A ieșit până la 
urmă în tunelul cel mare, părăsit de geniștii germani, apoi în 
tranșeea spaniolă, și și-a smuls cârpa de pe faţă, respirând cu 
nesat și frecându-și chipul care mustea de sudoare și glod. In 
jurul lui, aidoma unor leșuri redate vieţii, camarazii, ponosiţi și 
gălbejiţi, se adunau, sleiți de puteri și orbiți de lumină. In sfârșit, 
când privirile i s-au reobișnuit cu lumina, l-a zărit pe căpitanul 
Bragado, care aștepta împreună cu geniștii germani și restul 
trupei. 

— Sunt toţi? a întrebat Bragado. 

Lipseau Rivas și un Olivares. Pablo, cel mic, cu părul și barba 
care nu mai erau negre, ci cărunte de colb și ţărână, a dat să 
intre iar în căutarea fratelui său, dar l-au ţinut Garrote și 
Mendieta. Olandezii trăgeau cu nemiluita din celălalt capăt, cu 
nenumărate archebuze, nespus de furioși și răvășiți din pricina 
celor întâmplate, iar gloanţele vâjâiau și plesneau, ricoșând în 
gabionii tranșeei. 

— Ne-a luat mama dracului, ce mai, a zis Mendieta. 

In glas nu i se simţea izbânda, ci o osteneală adâncă. Incă mai 
ținea săpăliga în mână, jegoasă de pământ și sânge. lar Copons, 
care abia mai răsufla întins lângă Alatriste, purta pe faţă o 
mască lucioasă de sudoare și noroi. 

— Mama lor de feciori de lele! urla disperat cel mai mic 
Olivares. Eretici blestemaţi, arde-v-ar iadul să vă ardă! 

S-a oprit din blesteme când Rivas și-a iţit creștetul prin gura 
tunelului, trăgându-l târâș pe celălalt Olivares, pe jumătate 
sufocat, dar viu. Ochii albaștri ai galicianului se înroșiseră, 
injectaţi cu sânge. 

— Ah, căca-m-aș! 


111 


Părul chihlimbariu îi fumega. Dintr-o singură mișcare și-a 
smuls cârpa de pe față, tușind și scuipând ţărână. 

— Să-i mulţumim Domnului, a spus, trăgând în plămâni aer 
proaspăt. 

Un neamt a adus un burdufel cu apă, și au băut toţi cu 
lăcomie, unul după altul. 

— Poate fi și pișat de catâr, șoptea Garrote, cu apa șiroindu-i 
pe bărbie și pe piept. 

Întins în ţărâna din tranșee, Alatriste își curăța vizcaína de 
pământ și sânge, sub privirile lui Bragado. 

— Cum e cu tunelul? a întrebat în cele din urmă ofiţerul. 

— Curat ca jungherul meu. 

Fără să mai adauge ceva, Alatriste l-a băgat în teacă. Apoi a 
scos încărcătura din pistolul de care nu apucase să se 
folosească. 

— Să-i mulțumim lui Dumnezeu, repeta Rivas fără să se 
oprească, făcându-și cruci. 

Din ochii albaștri îi curgeau lacrimi de ţărână. 

Alatriste tăcea. Uneori, și-a spus în sinea lui, Dumnezeu pare 
că s-a săturat. Și, sătul de durere și sânge, se uită în altă parte 
și se odihnește. 


112 


e B o 


Atac de noapte prin surprindere, în cămăși albe 


Așa a trecut luna aprilie, când cu ploi, când cu zile senine, 
iarba s-a făcut tot mai verde pe pajiști, lângă tranșee și pe 
gropile morţilor. Tunurile noastre izbeau în zidurile Bredei, tot 
mai sapam tuneluri și contra-tuneluri, și orice neam trăgea de 
mai mare dragul cu archebuza, de la o tranșee la alta, și ori un 
asalt de-al nostru, ori o ieșire de-a olandezilor spărgeau din 
când în când monotonia asediului. Cam pe-atunci au apărut 
primele vești despre lipsurile fără seamăn îndurate de asediați, 
deși ale noastre, ale asediatorilor, erau și mai mari. Dar, spre 
deosebire de noi, ei crescuseră pe meleaguri fertile, cu râuri, 
ogoare și orașe binecuvântate de Dumnezeu, iar noi, spaniolii, le 
irigam pe ale noastre de veacuri cu sudoare și sânge, ca să le 
smulgem un coltuc de pâine. Așadar, dușmanii, mai dedaţi la 
distracții decât la foamete, unii din natură, alţii din obișnuinţă, 
englezi și francezi din Breda, au început să-și lase de izbeliște 
stindardele și să treacă în tabăra noastră, istorisindu-ne că în 
spatele zidurilor dăduseră ortul popii vreo cinci mii de locuitori, 
burghezi și războinici. Din când în când, în zori apăreau 
spânzurați în faţa zidurilor spioni olandezi, care încercau să se 
ducă și să vină cu scrisori tot mai deznădăjduite între 
comandantul garnizoanei, Justin de Nassau, și ruda sa, Mauriciu; 
la câteva leghe de noi, acesta se îndârjea să dea ajutor 
fortăreței, spărgând asediul de aproape un an. 

Tot în acele zile, au sosit vești și despre digul pe care Mauriciu 
de Nassau îl ridica lângă Sevenberge, la două ore de mers de 
Breda, ca să trimită spre noi apele râului Merck, inundând astfel, 
cu ajutorul mareelor, cazărmile și tranșeele spaniole, și să poată 
trimite cu bărcile trupe și provizii în oraș. La acest șantier uriaș, 
foarte ambițios și trebuincios, s-au angajat sumedenie de geniști 
și marinari, ca să taie iarbă și vreascuri, să care piatră, 
trunchiuri de copaci și scânduri. Scufundaseră deja trei 
remorchere foarte pline și înaintau pe ambele maluri, întărind 

113 


pământul cu bârne mari din lemn și ecluza cu pontoane și 
palisade. Faptul îl îngrijora pe generalul Spinola, care căuta, dar 
nu găsea, calea potrivită ca să nu ne trezim într-o zi cu apa 
până la gât. Se zicea în glumă că trebuiau trimiși oamenii din 
regimentele germane ca să pună bețe în roatele proiectului lui 
Nassau, fiindcă erau bărbaţi pricepuţi în asemenea lucruri: 


Să-i pună acolo pe nemti 
și să le zică: „Digul pe care 
îl vedeti trebuie dărâmat, 
că, de nu, murim înecați”, 
Și vă asigur că ei, fiindcă 
apă nu beau, or se ducă 
să-l dărâme pe loc. 


Tot pe atunci, căpitanului Alatriste i s-a poruncit să se 
prezinte în cortul de campanie al colonelului don Pedro de la 
Daga. A ajuns acolo pe la sfârșitul după-amiezii, când soarele 
scăpăta în zare, înroșind în depărtare malurile digurilor, pe care 
se profilau siluetele morilor și aleilor mărginite de copaci, ce se 
întindeau până la smârcurile din nord. Pentru acel prilej, 
Alatriste și-a potrivit straiele cât mai onorabil: jiletca din piele de 
bivol ascundea peticele cămășii, armele erau mai curate decât 
îndeobște, iar curelele tocmai și le unsese cu seu. A intrat sub 
pologul cortului cu capul descoperit, ţinând într-o mână pălăria 
uzată, iar în cealaltă pomoul spadei, și a stat drept și neclintit, 
fără să deschidă gura, până când don Pedro de la Daga, care 
stătea la taclale cu alţi ofiţeri, printre care și căpitanul Bragado, 
s-a hotărât să-i dea atenţie. 

— Așadar, acesta-i, a spus colonelul. 

Alatriste nu s-a arătat nici neliniștit, nici curios să afle pricina 
acelei chemări ciudate, deși privirea lui atentă a remarcat 
zâmbetul discret și liniștitor pe care i-l trimitea Bragado din 
spatele colonelului comandant al regimentului. Sub pologul 
cortului mai erau patru militari, și pe toţi îi cunoștea din vedere: 
căpitanul altui pluton, don Hernán Torralba, maiorul altei 
compânii, Idiáquez, și doi cavaleri tineri, din aceia numiţi nobili- 
soldați, ori favoriţi de-ai colonelului, dislocaţi pe lângă statul său 
major, aristocrați ori cavaleri coborâtori din spiţe de soi, care 
serveau fără soldă în regimente, de dragul gloriei ori - fapt și 


114 


mai obișnuit - ca să-și facă un nume înainte de a se întoarce în 
Spania, unde aveau să se bucure de slujbele ușoare și bănoase 
căpătate prin relaţii, prietenii ori familie. Beau, în cupe de 
cristal, vinul din câteva sticle de pe masă, așezate lângă niște 
cărţi și hărţi. Alatriste nu mai văzuse pocale de cristal de când 
cu prădăciunea Oudkerk-ului. Păstorul trăgea la măsea, și-a zis, 
oaia singură murea. 

— Nu vrei și Domnia Ta, dom’ soldat? 

Cacăștreang s-a strâmbat cu un gest ce se pretindea amabil 
și i-a arătat, dezinvolt, cu mâna sticlele și cupele. 

— E vin dulce de la Pedro Ximenez, a adăugat. Tocmai a sosit 
de la Mâlaga. 

Alatriste a înghiţit în sec, încercând să nu se observe. La 
amiază prânzise în tranșee, împreună cu camarazii, doar pâine 
cu untdelemn de napi și ceva apă murdară. Tocmai de aceea, a 
suspinat, fiecare trebuia să-și știe locul. Era mult mai potrivit să 
păstreze distanța față de superiori, tot așa cum aceștia o 
păstrau faţă de inferiori după cum le cădea bine. 

— Cu îngăduinţa Domniilor Voastre, a spus după ce s-a gândit 
o clipă, am să beau altă dată. 

Vorbind, luase ușor poziţie de drepţi, ca să le arate tot 
respectul cuvenit. Chiar și așa, colonelul a ridicat dintr-o 
sprânceană și după o clipă i-a întors spatele, ca și cum ar fi fost 
foarte ocupat cu hărțile de pe masă. Curioși, favoriţii îl priveau 
pe Alatriste de sus în jos. Stând mai în spate, lângă căpitanul 
Torralba, Carmelo Bragado zâmbea ceva mai tare, dar zâmbetul 
i s-a șters de pe faţă când maiorul Idiáquez a cuvântat. Ramiro 
Idiâquez era un veteran cu mustață cenușie și păr alb, tuns 
foarte scurt. Pe nas avea o cicatrice care părea să i-l împartă în 
două până la vârf, amintire din asediul și jaful de la Calais, de la 
mijlocul veacului trecut, pe vremea bunului nostru rege, al 
doilea dintre Filipi. 

— E vorba despre o provocare, a spus brusc, cum obișnuia 
când dădea ordine și vorbea cu toți ceilalți. Mâine-dimineaţă. 
Cinci contra cinci, la poarta Bolduque. 

Pe atunci, asemenea încăierări erau din oficiu. Nemulţumiţi de 
banalele suișuri și coborâșuri ale războiului, adversarii luptau 
uneori în nume personal, cu fanfaronade și lăudăroșenii de care 
depindeau onoarea popoarelor și drapelelor. Chiar și odinioară, 
marele împărat Carlos Quintul își provocase, spre bucuria 


115 


întregii Europe, inamicul, pe Francisc |, la o înfruntare ciudată, 
dar acesta, după ce se gândise bine, declinase oferta. În orice 
caz, istoria l-a făcut pe franțuz să plătească la Pavia o factură al 
naibii de mare, când și-a văzut trupele înfrânte, floarea nobilimii 
distrusă, pe el însuși la pământ, iar pe Juan de Urbieta, de 
baștină din Hernani, ameninţându-i cu vârful spadei beregata 
regală. 

S-a lăsat o scurtă tăcere. Nepăsător, Alatriste nădăjduia să i 
se mai spună ceva. Și, până la urmă, a spus-o unul din favoriţi. 

— leri au venit să ne sfideze, foarte plini de ei, doi cavaleri din 
Breda. După cum se știe, archebuzierii le-au omorât pe cineva 
bine cunoscut în tranșeele din piaţă. Au cerut o oră în câmp 
deschis, cinci contra cinci, cu două pistoale și o spadă. Firește, 
le-am ridicat mănușa. 

— Firește, a repetat al doilea favorit. 

— Cei din regimentul italian din Lataro cer să ia și ei parte la 
duel; dar s-a hotărât ca toţi ai noștri să fie spanioli. 

— E firesc, a subliniat celălalt. 

Alatriste i-a scrutat pe îndelete. Primul avea vreo treizeci de 
ani, straiele îl arătau de neam, iar diagonala de care atârna 
toledana era din cordovan tivit cu aur. Cine știe din ce pricină, 
făcuse ce făcuse pentru ca, în pofida războiului, să aibă mustaţa 
încreţită. Era morocănos și înfumurat. Al doilea, mai lat în spate 
și mai scund, era și mai tânăr și purta straie după moda 
italienească, cu pieptar scurt din velur ca fanţii fără grad și 
dantelă bogată de Bruxelles. Amândoi aveau ceaprazuri la 
eșarfa roșie și cizme din piele de calitate, cu pinteni, foarte 
diferite de ceea ce purta Alatriste, ale cărui picioare erau 
învelite în obiele din cârpă, ca să nu i se vadă degetele. Și i-a 
închipuit pe amândoi savurând intimitatea colonelului, care avea 
să-și întindă influenţa la Bruxelles și Madrid, spunându-și în 
hohote între ei Domnia Ta și Înălțimea Ta, ca doi zăvozi trași de 
aceeași zgardă. În rest, abia de știa din auzite numele primului, 
don Carlos del Arco din Burgos, fiu de marchiz ori hidalgo, îl 
văzuse luptând de două ori, și pare-mi-se că era viteaz. 

— Don Luis de Bobadilla și cu mine suntem doi, a continuat 
acesta. Și ne mai trebuie doi bărbaţi daţi dracului, la fel ca noi. 

— In realitate, lipsește doar unul, l-a corectat maiorul 
Idiâquez. Ca să-i însoțească pe acești doi cavaleri m-am gândit 
la Pedro Martin, un bărbat brav din sotnia căpitanului Gómez 


116 


Coloma. Și probabil că al patrulea va fi Eguiluz, unul dintre 
oamenii lui Hernân Torralba. 

— Bună alegere ca să-i dăm peste nas lui Nassau, a conchis 
favoritul. 

Alatriste înghiţea totul în tăcere. Îi cunoștea pe Martin și 
Eguiluz, amândoi veterani de nădejde când să-i înfrunte pe 
olandezi ori pe cine li s-ar fi pus în faţă. Niciunul, nici celălalt nu 
stricau petrecerea. 

— Domnia Ta ai să fii al cincilea, a zis don Carlos del Arco. 

Stând așa, nemișcat, într-o mână cu pălăria și în cealaltă cu 
mânerul spadei, Alatriste s-a încruntat. Nu-i plăcea tonul cu care 
cavalerașul îi hotăra rolul, mai ales că era un favorit, nu chiar 
ofițer; și nu-i plăceau nici canafii aurii de la eșarfa aceluia, nici 
aerul neobrăzat, de tânăr cu buzunarul bine garnisit cu galbeni 
și un tată la Burgos. Nu-i plăcea nici că șeful lui ierarhic, 
căpitanul Bragado, stătea acolo fără să zică nici pâs. Bragado 
era militar de soi și știa să îmbine așa ceva cu diplomaţia fină, 
lucru foarte potrivit pentru cariera lui; dar lui Diego Alatriste y 
Tenorio nu-i plăcea să primească porunci de la filfizoni spilcuiţi 
și aroganţi, oricât de cutezători ar fi fost ei în fapte ori vorbe și 
oricât ar fi băut din cupe de cristal vinul colonelului. De aceea, 
acel „da” pe care era gata să-l spună i s-a oprit pe limbă. lar Del 
Arco nu i-a înțeles bine șovăiala. 

— Firește, a zis, cu o urmă de dispreţ, dacă îţi pare că riști 
prea mult... 

A lăsat vorbele în aer și s-a uitat jur-împrejur, pe când 
camaradul său schița un zâmbet. Făcându-se că nu vedea 
privirile cu care Bragado îi atrăgea luarea-aminte din spate, 
Alatriste a dus mâna de la mânerul spadei la mustață, 
netezindu-și-o foarte liniștit. Era un mod ca oricare altul de a 
stăpâni furia ce-i urca din stomac în piept, pentru ca inima să-i 
facă sângele să bată rar, foarte apăsat în creștetul capului. 
Multă vreme a cătat cu ochi de gheaţă când la unul din favoriţi, 
când la celălalt; așa încât colonelul, care stătuse tot timpul cu 
spatele, de parcă nimic din toate acelea nu-l privea, s-a întors 
spre el. Dar Alatriste îl privea de-acum pe Carmelo Bragado. 

— Înţeleg, domnule căpitan, că-i porunca Domniei Tale. 

Bragado a dus molcom mâna la ceafa, și-a frecat-o fără să 
răspundă, apoi s-a uitat la maiorul Idiáquez, care îi fulgera pe 


117 


cei doi favoriţi cu priviri furioase. Dar a intervenit colonelul don 
Pedro de la Daga: 

— În chestiuni de onoare nu există ordine, a spus cu dispreţ 
grosolan. În asemenea cazuri, fiecare cu faima și rușinea lui. 

Auzindu-l, Alatriste s-a făcut alb ca varul, iar mâna lui dreaptă 
a coborât pe îndelete până la pomoul spadei numite to/edana. 
Privirea pe care i-a aruncat-o Bragado părea să-l implore: orice 
firicel de refuz însemna spânzurătoarea. Dar el se gândea la 
ceva mai mult decât un firicel. De fapt, socotea foarte la rece 
cât timp avea la dispoziţie ca să-l înjunghie pe colonel și să se 
întoarcă la iuţeală spre favoriţii lui. Poate că avea vreme să și-l 
pună pe unul din ei drept pavăză, de preferinţă pe Carlos del 
Arco, înainte ca Idiáquez și Bragado să-l omoare ca pe un câine. 

Maiorul și-a dres glasul, vădit stingherit. Era singurul care, 
prin gradul și privilegiile din regiment, îl putea contrazice pe 
Cacăștreang. Îl cunoștea pe Diego Alatriste încă de când, cu 
douăzeci de ani în urmă, la Amiens, fiind un puști, iar celălalt un 
băiat căruia abia îi dădea mustaţa, ieșiseră de capul lor din 
ravelina de la Montrecourt cu compânia căpitanului don Diego 
de Villalobos, în patru ceasuri străpunseseră artileria inamică și-l 
trecuseră prin cosoare până și pe ultimul dintre cei opt sute de 
franţuji aflaţi în tranșee, în schimbul vieților a șapte camarazi. 
Ceea ce nu era deloc un bilanţ de mai mare mila, pe cinstea 
mea, unsprezece de fiecare și treizeci pe daiboj, dacă nu mă 
înșală aritmetica. 

— Cu tot respectul ce vi-l datorez, a subliniat Idiâquez, 
raportez că Diego Alatriste e veteran. Toţi știu că are reputaţia 
nepătată. Sunt sigur că... 

Dar colonelul l-a întrerupt, scârbit. 

— Nimeni n-are reputaţia nepătată pe viaţă. 

— Diego Alatriste e oștean de soi, s-a băgat în vorbă din spate 
căpitanul Bragado, căruia îi era rușine de propria-i tăcere. 

Don Pedro de la Daga i-a închis gura cu un gest brusc. 

— Orice oștean de soi, iar în regimentul meu sunt cu ghiotura, 
și-ar da un braţ ca să fie mâine în poarta Bolduque. 

Diego Alatriste a privit drept în ochii colonelului. Imediat, 
vocea i-a sunat, lent și rece, aproape șoptit, seacă precum 
lovitura de cosor ce-i juca în buricele degetelor. 

— Eu îmi achit datoria faţă de rege cu ambele brațe, fiindcă 
mă plătește... când mă plătește. A făcut o pauză enormă, apoi a 


118 


continuat: Cât privește onoarea mea, nu vă faceţi griji, Domnia 
Voastră. Că de ea am grijă eu, fără să-mi ofere prilejuri ori să-mi 
dea lecţii cineva. 

Colonelul se uita la el, vrând parcă să-l ţină minte toată viața. 
Sărea în ochi că trecea în revistă tot ce auzea, sunet cu sunet, 
căutând o vorbă, un ton, o nuanţă care să-i îngăduie să lege un 
ștreang de copacul cel mai apropiat. Era atât de vădit, încât, cu 
mintea parcă dusă în altă parte, Alatriste a dus pe sub pălărie 
mâna spre șoldul stâng, căutând mânerul jungherului. La primul 
semn, a gândit resemnat și cumpătat, îi bag stiletul în beregată, 
pun mâna pe armă și mă las în voia Domnului ori a diavolului. 

— Să plece iar în tranșee, a spus în sfârșit Cacăștreang. 

Neîndoios, amintirea răzmeriței de mai ieri liniștea pornirea 
din fire a colonelului de a folosi ștreangul. Bragado și Idiâquez, 
cărora nu le scăpase gestul lui Diego Alatriste, au părut mai 
puțin încordaţi și nu mai puţin ușuraţi. Încercând să nu-și 
trădeze prin nimic propria-i ușurare, Alatriste a salutat cu o 
respectuoasă aplecare a capului, a făcut stânga-împrejur și a 
ieșit din cort în aer liber, oprindu-se lângă halebardele 
santinelelor germane, care ar fi putut să-l ducă foarte bine chiar 
atunci la spânzurătoare. A stat o clipă nemișcat, scrutând 
mulțumit soarele care atingea zarea în spatele digurilor și pe 
care era de-acum sigur că avea să-l privească înălțându-se iar a 
doua zi. Și-a pus pălăria și s-a îndreptat spre parapetele ce 
duceau către ravelina Cimitirului. 

e 

În acea noapte, căpitanul Alatriste a vegheat până s-a crăpat 
de ziuă, învelit în manta și scrutând stelele. Nici purtarea 
potrivnică a colonelului, nici teama de dezonoare nu-l ţineau 
treaz, pe când soții lui sforăiau în jur; prea puţin îi păsa de ce- 
avea să se zvonească prin regiment, fiindcă Idiáquez și Bragado 
îl cunoșteau bine și aveau să povestească întâmplarea cum se 
cuvenea. În plus, așa cum îi spusese lui don Pedro de la Daga, el 
dispunea de mijloace proprii pentru a se face stimat, atât printre 
egalii săi, cât și printre superiori ori inferiori. Cu totul altceva nu- 
| lăsa să doarmă. Și cu gândul la lucrul acela, s-a trezit că dorea 
ca măcar unul din favoriţi să iasă viu a doua zi din duelul de la 
poarta Bolduque. De preferință, Carlos del Arco. Fiindcă, și-a 
spus fără să-și ia ochii de la cer, timpul trece, viaţa are suișuri și 
coborâșuri cu nemiluita și nu știi nicicând cu ce vechi cunoscuţi 


119 


te întâlnești în bezna unei ulicioare potrivite și liniștite, fără ca 
vreun vecin să iasă la geam, auzind zvon de spade. 
e 

A doua zi, sub privirile noastre și ale vrăjmașilor, care stăteam 
cu toţii în tranșee, cinci bărbați au înaintat dinspre liniile regelui, 
seniorul nostru, ieșind în întâmpinarea altor cinci, ce ieșeau pe 
poarta Bolduque. După cum s-a zvonit în tabără, erau trei 
olandezi, un scoţian și un franţuz. Cât despre ai noștri, căpitanul 
Bragado îl alesese drept al cincilea în duel pe sublocotenentul 
Minaya din Soria, bărbat la vreo treizeci și ceva de ani, foarte 
demn de încredere și dintr-o bucată, cu picioare zdravene și o 
mână și mai și. Veneau și unii, și alţii, fiecare cu câte două 
pistoale și o spadă la cingătoare, fără pumnal; se spunea că 
adversarii renunţaseră la el fiindcă știau prea bine ce primejdioși 
eram noi, spaniolii, când foloseam această armă albă. 

Eu mă întorsesem deunăzi, după trei zile de strâns fân, care 
mă duseseră, cu o ceată de ordonanţe, până pe malurile râului 
despre care v-am mai vorbit - căruia noi, spaniolii, îi spunem 
Mosa, francezii Meuse, iar flamanzii Maas -, și acum stăteam cu 
gloata, împreună cu prietenul meu Jaime Correas, în picioare, pe 
gabionii din tranșee, nefiind pentru moment în nicio primejdie să 
fim atinși de vreo muschetă. Sute de ostași priveau de peste tot, 
și zice-se că și marchizul de Balbases, adică generalul Spinola, 
privea înfruntarea împreună cu don Pedro de la Daga și alţi 
colonei și generali din celelalte regimente. Cât despre Diego 
Alatriste, el era într-una dintre primele tranșee, împreună cu 
Copons, Garrote și restul escadronului din care făcea parte, 
foarte tăcut și liniștit, fără să-și ia ochii de la duel. 
Sublocotenentul Minaya, pus fără îndoială la curent de către 
căpitanul Bragado, avusese o amabilitate de bun camarad: 
venise  dis-de-dimineaţă să-i ceară cu împrumut unul din 
pistoalele lui, pretextând că ale lui nu erau prea de soi, iar acum 
se îndrepta spre cei din faţă cu el la centiron. Gestul spunea 
multe în favoarea bărbăţiei lui Minaya și tranșase chestiunea în 
compânie. În legătură cu aceasta, am să vă spun că mulţi ani 
mai târziu, după Rocroi, când, datorită suișurilor și coborâșurilor 
sorții, am ajuns ofiţer în garda spaniolă a regelui Felipe, seniorul 
nostru, am avut prilejul să fiu de folos unui tânăr recrut pe 
numele lui Minaya. Și am făcut-o fără nicio șovăială, în amintirea 
zilei când părintele lui avusese bunăvoința să lupte în câmp 


120 


deschis sub zidurile Bredei purtând la cingătoare pistolul 
căpitanului Alatriste. 

Fapt e că ne aflam acolo amândoi în acea dimineaţă de 
aprilie, cu soarele călduţ sus pe boltă și mii de ochi pironiţi 
asupra lor, cei cinci contra cinci. S-au întâlnit pe o pajiște 
pricăjită ce urca dealul spre poarta Bolduque, la vreo sută de 
pași, pe pământul nimănui. N-au fost preliminarii, plecăciuni cu 
pălăria, nici politeţuri, dar, pe măsură ce s-au apropiat unii de 
alţii, au început să tragă cu pistoalele și au pus mâinile pe 
spade, iar ambele tabere, în care doar cu o clipă mai înainte 
domnise tăcerea, au izbucnit în urale de încurajare pentru 
camarazii lor. Știu că dintotdeauna oamenii de bine au 
propovăduit pacea și înțelegerea și au condamnat violenţa; și 
mai știu, chiar mai bine decât alţii, ce face războiul din trupul și 
inima unui bărbat. Totuși, măcar că am puterea de judecată, 
bunul-simţ și mintea limpede pe care ţi le dă vârsta, mă înfior de 
admiraţie în faţa curajului de care dau dovadă cei bravi. Și, pe 
sfântul Dumnezeu, ai noștri chiar erau. La primele focuri, a căzut 
don Luis de Bobadilla, al doilea favorit, și s-au încăierat, 
atacându-se cu mare putere și îndărătnicie. Un foc de armă a 
rupt gâtul unui olandez, iar altui camarad de-al lui, scoţianul, 
Pedro Martin i-a spintecat pântecele cu spada, dar a pierdut-o 
pe-acolo și, fiind cu ambele pistoale descărcate, i s-a înfipt o 
lamă în beregată și în piept, iar el s-a prăvălit grămadă peste cel 
pe care tocmai îl trimisese pe lumea cealaltă. Cât despre don 
Carlos del Arco, a fost atât de iscusit cu francezul cu care se 
nimerise să lupte, că între două spintecături i-a putut trage de 
aproape un glonţ în faţă; deși favoritul s-a retras din duel, 
împiedicat, după ce a primit o lovitură de cosor netrebnică într-o 
coapsă. Minaya i-a venit de hac franţuzului cu pistolul 
căpitanului Alatriste și l-a rănit îngrozitor pe alt olandez cu al 
său, ieșind din încăierare fără cea mai măruntă zgârietură; iar 
Eguiluz, cu mâna stângă făcută praf de un pistol și cu spada în 
dreapta, i-a făcut două răni ultimului adversar: una în braț și 
alta într-un hipocondru, dar ereticul, văzându-se ciobit și 
stingher, a hotărât, precum Antigon, să nu fugă, ci să rămână cu 
ce-avea la spate. Cei trei care se mai ţineau pe picioare au luat 
de la adversari armele și stindardele portocalii, după obiceiul 
acelor ţări; și ar fi adus în liniile noastre chiar și trupurile lui 
Bobadilla și Martin, dacă olandezii, furioși din pricina acestui 


121 


deznodământ, nu s-ar fi consolat pentru înfrângere cu o grindină 
de gloanţe. Ai noștri s-au retras puţin câte puţin, fără să-și 
piardă cumpătul, dar, din nefericire, un plumb de muschetă l-a 
atins pe Eguiluz în rărunchi și, deși ajuns în tranșeea noastră cu 
ajutorul camarazilor, s-a stins după trei zile. Cele șapte leșuri au 
rămas aproape întreaga zi în câmp deschis, până când, în timpul 
unui scurt răgaz din amurg, fiecare și-a luat morții. 
e 

Nimeni din regiment n-a pus la îndoială cinstea căpitanului 
Alatriste. Dovadă că, peste o săptămână, când s-a hotărât să 
atacăm digul Sevenberge, el și escadronul lui erau printre cei 
patruzeci de oșteni aleși pentru acea misiune. Au părăsit liniile 
noastre la scăpătatul soarelui, profitând de prima noapte cu 
ceaţă deasă, ca să-și ascundă mișcările. Erau sub comanda 
căpitanilor Bragado și Torralba, și toți îmbrăcaseră cămășile pe 
dinafară, peste pieptare și jiletci, ca să se recunoască între ei în 
beznă. Așa făceau îndeobște trupele spaniole, și de aceea 
numeau asemenea atacuri de noapte encamisadas, cum s-ar 
zice „în cămăși”. Voiam să profităm în lupta corp la corp de 
oștenii noștri, bătăioși și ageri din născare, pentru ca, 
pătrunzând în tabăra ereticilor, să-i surprindem, să omorâm cât 
mai mulţi vrăjmași și să le incendiem bordeiele și corturile doar 
în clipa retragerii, ca să nu facem lumină, și s-o ștergem în 
goana mare. Cum era întotdeauna vorba de trupe pe alese, să 
iei parte la o encamisada era la mare cinste printre spanioli, 
care adeseori se băteau între ei, care să facă parte din ceată, și 
se socoteau nespus de jigniţi dacă nu erau aleși să intre în 
alcătuirea ei. Regulile erau stricte, în general erau respectate 
disciplinat, pentru ca soldații să-și păzească pielea în 
harababura nopţii. Dintre toate acele encamisadas, care n-au 
fost puţine în Flandra, celei din Mons i se dusese vestea: cinci 
sute de nemți morţi, dintre cei năimiţi de orangiști, și tabăra lor 
făcută scrum. Ori cealaltă, pentru care au fost aleși doar 
cincizeci; era o escapadă de noapte, iar la ceasul plecării au 
început să vină de peste tot și din senin ostași care voiau să ia 
parte și ei, pe socoteala lor; în toiul nopţii, când au început să 
mărșăluiască în sfârșit, în locul liniștii obișnuite, peste tot 
domneau doar zarva și vacarmul, că părea mai curând o 
incursiune maură decât un atac de noapte spaniol, cu trei sute 
de bărbaţi care goneau pe drum, ca s-o ia înaintea celorlalţi, iar 


122 


inamicul a văzut uluit că se năpustea asupra lui un nor de 
nebuni exaltaţi, gălăgioși și îmbrăcaţi în cămăși, pentru care era 
tot aia dacă își înfigeau pumnalele necruțătoare în dușman ori 
se luau la harță între ei, întrecându-se care să omoare mai mulţi 
și mai bine. 

În ceea ce privește Sevenberge, generalul Spinola plănuise să 
urmăm pe mutește, cu mare grijă și în mai bine de două ceasuri, 
drumul până la dig, apoi să ne năpustim asupra celor care îl 
privegheau și să facem construcţia una cu pământul, spărgând 
ecluzele cu topoarele și incendiind totul. S-a hotărât ca o 
jumătate de duzină de ordonanţe să facem parte din ceată, ca 
să transportăm uneltele trebuincioase pentru foc și lucrările de 
geniu. Așa că în acea noapte am mers în rând cu spaniolii pe 
malul drept al Merck-ului, unde era negura mai deasă. In 
întunericul ceţos nu se auzea decât zgomotul înăbușit al pașilor 
(purtam un soi de opinci ori cizme învelite în cârpe, și cine 
vorbea cu glas tare, aprindea un fitil ori își încărca pistolul și 
archebuza era condamnat la moarte), iar cămâșile albe se 
mișcau precum giulgiurile unor fantome. De mult fusesem silit 
să-mi vând frumoasa spadă de Solingen, fiindcă noi, 
ordonanțele, nu aveam voie să purtăm arme albe și mergeam 
doar cu jungherul bine prins la cingătoare; dar nu-mi lipseau 
bagajele, pe cinstea mea: purtam pe umeri o raniță cu 
încărcături de pulbere și sulf, în petarde, ghirlande de catran 
pentru incendii și două topoare bine ascuţite, ca să tai parâme 
și grinzi la ecluze. 

Dârdâiam de frig, măcar că aveam un pieptar din postav gros 
pe sub cămașă, care părea albă doar noaptea, fiindcă avea mai 
multe găuri ca flautul. Ceaţa crea în jur un spațiu ireal, udându- 
mi părul, iar apa îmi cădea pe față ca o ploaie fină ori o chirimiri, 
cum numeam burniţa pe meleagurile mele, așa că, totul 
părându-mi-se amăgitor, umblam cu mare grijă, căci, de-aș fi 
alunecat pe iarba reavănă, aș fi căzut drept în apa rece a Merck- 
ului, cu balastul meu de șaizeci de livre în spate. In rest, 
noaptea și ceața mă lăsau să văd mai puţin decât un pește fript: 
două-trei pete albe și șterse în față, și alte două-trei în spate. 
Cea mai apropiată, în spatele căreia mărșăluiam conștiincios, 
era căpitanul Alatriste. Escadronul lui era în avangardă, 
precedat doar de căpitanul Bragado și de două călăuze valone 
din regimentul lui Soest, ori ce mai rămăsese din el, bărbaţi 


123 


foarte buni cunoscători ai locurilor, care mai aveau și misiunea 
de a induce în eroare santinelele olandeze, apropiindu-se de ele 
cât să le poată ucide, fără să le mai dea timp să pună mâna pe 
armă. De aceea aleseseră un drum ce intra pe terenul vrăjmaș 
după ce traversa smârcuri și turbării uriașe, cu treceri mărunte, 
care adeseori erau diguri pe unde nu puteam merge decât în șir, 
unul câte unul. 

Am ajuns pe celălalt mal al râului, traversând o palisadă de 
pontoane care ne-a dus drept la digul ce despărțea malul stâng 
de smârcuri. Pata albă a căpitanului Alatriste mărșăluia liniștit, 
ca de obicei. II văzusem îmbrăcându-se pe îndelete la apusul 
soarelui: pieptar din piele de bivol pe sub cămașă, iar peste ea 
diagonala cu spada, jungherul și pistolul pe care i-l înapoiase 
sublocotenentul Minaya, al cărui butoiaș îl unsese cu seu, ca să-l 
apere de apă. La cingătoare îi atârnau o punguţă cu pulbere și 
alta cu zece gloanțe, cremene de rezervă, iască și amnar, după 
câte știu. Inainte de a pune pulberea în punguţă, îi verificase 
culoarea, nici prea neagră, nici prea brună, granulaţia, fină și 
dură, și își pusese puţină pe limbă, ca să verifice salitra. Apoi îi 
ceruse lui Copons piatra de tocilă și plimbase pe ea cât era 
nevoie cele două tăișuri ale jungherului. Grupul din avangardă, 
tocmai ceata sa, n-avea nici archebuze, nici muschete, dar 
trebuia să dea primul atac cu arme albe și să-și asigure 
camarazii, misiune pentru care fiecare trebuia să fie ușor și să-și 
miște mâinile fără greutate. Furierul sotniei noastre ceruse 
ordonanţe tinere și inimoase, iar eu și prietenul meu Jaime 
Correas ne oferiserăm voluntari, amintindu-i că ne făcuserăm 
de-acum mâna la atacul porţii din Oudkerk. Când m-a văzut 
lângă el, cu cămașa pe-afară, pumnalul pentru lovituri de graţie 
la brâu și gata de plecare, căpitanul Alatriste n-a zis nici că-i 
părea rău, nici că-i părea bine. S-a mărginit să încuviințeze dând 
din cap, arătându-mi cu mâna una dintre raniţe. Apoi, în lumina 
ceţoasă a focurilor, toți am pus un genunchi în pământ, am spus 
Tatăl Nostru într-o șoaptă ce a străbătut rândurile, ne-am 
închinat și am început să mărșăluim spre nord-vest. 

a 

Șirul nostru s-a oprit brusc, iar oamenii s-au ciucit pe vine, 
trecându-și unul altuia parola, pe care doar atunci ne-o 
dezvăluise căpitanul Bragado: pe spaniolește Amberes, adică 
Antwerpen. Totul fusese amănunţit lămurit înainte de plecare, 


124 


așa că, fără să fie nevoie de ordine ori de alte vorbe, un lanţ de 
cămăși albe au trecut pe lângă mine, înaintând la dreapta și la 
stânga. Am auzit cum, clefăind prin apa care le ajungea până la 
brâu, oamenii se depărtau pe ambele laturi ale digului, iar 
oșteanul din spatele meu mi-a atins umărul, luându-mi ranita. În 
loc de chip avea o pată neagră, și i-am auzit răsuflarea 
încordată când și-a strâns curelele și a continuat să 
mărșăluiască. Când m-am întors să privesc în față, căpitanul 
Alatriste dispăruse în beznă și ceaţă. Ultimele umbre treceau pe 
lângă mine, ștergându-se odată cu sunetele tot mai slabe ale 
armelor scoase din teci și cu dulcele cling-cling al archebuzelor 
și pistoalelor care, în sfârșit, erau încărcate și montate. Am mai 
înaintat câţiva pași odată cu ele, până când m-au lăsat în urmă, 
și atunci m-am trântit pe burtă în iarba reavănă, pe care pașii 
lor o umpluseră cu noroi. Cineva a venit în patru labe din față 
până lângă mine. Era Jaime Correas; am rămas amândoi acolo, 
vorbind abia auzit, privind cu nesaţ în faţă, în tenebrele unde 
dispăruseră cei patruzeci și opt soldaţi spanioli care în acea 
noapte aveau să le arate ereticilor ce le putea pielea. 

A trecut vreme cât pentru două rozarii. Prietenul meu și cu 
mine nu mai puteam de frig și ne strângeam unul într-altul ca să 
ne încălzim. Nu se auzea nimic, doar zvonul curentului pe coasta 
digului dinspre râu. 

— Zăbovesc cam mult, a șoptit Jaime. 

N-am răspuns. Tocmai mi-l închipuiam pe căpitanul Alatriste, 
cu apa rece până la piept, pistolul ridicat într-o mână, ca să nui 
se ude pulberea, și jungherul ori spada în cealaltă, apropiindu-se 
de santinelele olandeze care vegheau ecluzele. Apoi m-am 
gândit la Caridad Lebrijana, care până la urmă s-a transformat 
în Angelica de Alquézar. Adeseori, mi-am spus, femeile habar n- 
au ce-i de nădejde și de temut în inimile unor bărbați. 

e 

A sunat o archebuză: un singur foc departe, în toiul nopţii, în 
negură. Am socotit că era la vreo trei sute de pași în fața 
noastră, așa că ne-am ciucit și mai abitir, surprinși. Apoi tăcerea 
s-a reinstaurat o clipă și brusc s-a spart toată într-un șir furios 
de detunături, focuri de pistol și muschetă. Aţâţaţi, înflăcăraţi de 
tot ce auzeam în jur, Jaime și cu mine am încercat zadarnic să 
scrutăm bezna. Acum focurile de pușcă zburau ici și colo, tot 
mai mari, tunând în cer și pe pământ ca și cum o furtună și-ar fi 


125 


descărcat tunetele în spatele unei perdele negre. S-a auzit o 
împușcătură seacă, puternică, apoi încă două. Atunci am putut 
într-adevăr zări ceva ce licărea în ceaţă: o luminiţă slabă, întâi 
lăptoasă, apoi roșiatică, se prefăcea în nenumărați picuri de 
apă, care umpleau văzduhul, reflectându-se în apa neagră, sub 
taluzul pe care încă mai stăteam trântiţi. Digul Sevenberge era 
în flăcări. 

Niciodată n-am știut cât a durat totul, dar știu că, în 
depărtare, noaptea răsuna ca un iad. Ne-am săltat ușor, 
fascinaţi, și am auzit sunetul unor pași care veneau în goana 
mare pe dig. Apoi un șir de pete albe, cămăși care fugeau în 
beznă, s-a luminat în ceaţă, apropiindu-se de noi, în drum spre 
liniile spaniole. Pe front continuau detunăturile și loviturile de 
archebuză, pe când siluete bine desenate, ce veneau de acolo, 
continuau să treacă în goana mare, călcând prin noroi, aruncând 
sudălmi, răsuflând întretăiat din pricina efortului, printre răniţi 
care gemeau, susținuți de tovarășii lor. Acum șuieratul 
muschetelor era tot mai aproape, iar cămășile albe, care la 
început veneau cu grămada, au început să fie tot mai rare. 

— Să mergem! mi-a spus Jaime Correas, luând-o la goană. 

M-am ridicat și eu, mânat din urmă de un val de panică. Nu 
voiam să rămân stingher în urma lui. Încă mai treceau cei 
rămași în urmă, și în fiece pată albă eu încercam să recunosc 
silueta căpitanului Alatriste. O umbră a venit pe dig, șovăielnică, 
fugind cu mare greutate, cu respiraţia înăbușită de vaierul de 
durere scos la fiece pas. Inainte de a ajunge la mine, s-a 
prăvălit, rostogolindu-se pe taluz, și am auzit cum clipocea apa 
de pe mal în jurul său. Fără să mă mai gândesc, am sărit jos pe 
taluz, intrând în apă până la genunchi, pipăind prin ceața 
întunecată până am dat de un trup nemișcat. Am simţit o vestă 
pe sub cămașă și un chip bărbos, rece ca moartea: nu era 
căpitanul. 

Detunăturile bubuiau tot mai aproape și peste tot. Buimac, 
am urcat târâș taluzul până sus pe dig, nemaiștiind care latură 
era bună și care rea. Nu se mai vedea nicio lumină în depărtare 
și nu mai trecea nimeni în fugă, iar eu nu-mi mai aminteam nici 
pe ce latură a taluzului căzuse omul acela, nici în care din cele 
două direcții să fug. Mintea mi-a stat în loc, într-un urlet tăcut de 
panică. Gândeşte, mi-am zis. Gândește calm, Íñigo Balboa, ori n- 
ai să mai vezi nicicând un răsărit de soare. Am pus un genunchi 


126 


în pământ, străduindu-mă ca mintea să-mi urmeze pulsul slab al 
sângelui în creier. Soldatul căzuse în apă liniștită, mi-am adus 
aminte. Și atunci mi-am dat seama că auzeam zvonul dulce al 
Merck-ului curgând pe sub taluzul din dreapta mea. Râul 
coboară spre Sevenberge, am gândit. Eu am venit pe malul 
drept și am trecut apoi pe digul din stânga peste palisada de 
pontoane. Mergeam deci în direcţia greșită. Așa că am făcut 
stânga-împrejur și am luat-o la goană, afundându-mă în ceața 
neagră, ca și cum în loc de olandezi l-aș fi avut în urma mea 
chiar pe diavol. 
a 

Rareori am mai fugit așa în viață; încercați și Domniile 
Voastre s-o faceți mustind de apă și noroi, pe întuneric. 
Mergeam cu capul plecat, pe orbește, gata să lunec de pe taluz 
și să ajung drept în Merck. Îmi tăia suflarea aerul umed și rece, 
care, intrându-mi în plămâni, devenea fierbinte de parcă mă 
înțepau ace înroșite în foc. Brusc, tocmai când începeam să mă 
întreb dacă nu trecusem cumva de ea, am dat de palisada de 
pontoane. M-am agăţat de stâlpi și am încercat s-o trec, 
lunecând pe bârnele ude. Abia am izbutit să ajung pe malul 
celălalt și, deja pe uscat, un foc de armă a spart întunericul și 
am simţit la o cvartă de cap șuieratul unui glonț de archebuză. 

— Amberes! am strigat, aruncându-mă la pământ. 

— Fir-aș al naibii să fiu! a spus un glas. 

Două siluete clare, precaut aplecate, au răsărit din negură. 

— Te-ai născut a doua oară, prietene, a spus al doilea glas. 

M-am ridicat în capul oaselor și m-am apropiat de ei. Nu le 
vedeam chipurile, dar le vedeam petele albe ale cămășilor și 
umbra sinistră a archebuzelor ce fuseseră gata să mă trimită pe 
lumea cealaltă. 

— Dar Domniile Voastre nu-mi vedeţi cămașa? am întrebat, 
încă mort de fugă și spaimă. 

— Care cămașă? a spus unul. 

Mi-am pipăit pieptul, uimit, și n-am înjurat fiindcă n-aveam 
încă nici vârsta, nici deprinderea sudălmilor. Fiindcă, de-atâta 
stat pe burtă acolo, pe dig, în timpul asediului, cămașa mi-era 
toată plină de noroi. 


127 


e Q o 


Generalul și drapelul 


În acele zile și-a dat obștescul sfârșit Mauriciu de Nassau, spre 
durerea Statelor și marea bucurie a dreptei credințe, nu înainte 
de a ne smulge, drept rămas-bun, orașul Goch, a ne incendia 
navele de la Ginneken și a încerca să ne ia Antwerpen-ul cu un 
atac care i-a ieșit pe nas. Dar ereticul, palatin al abominabilei 
secte a lui Calvin, s-a dus în iad fără să-și vadă împlinit gândul 
neostoit de a ne face să ridicăm asediul Bredei. Așa că, pentru a 
le prezenta cele mai alese condoleanţe olandezilor, tunurile 
noastre au scuipat năprasnic toată ziua obuze de șaizeci de livre 
în zidurile orașului, iar când s-a crăpat de ziuă le-am aruncat în 
aer cu o mină un bastion cu treizeci de războinici înăuntru, 
trezindu-i foarte urât din aghioase și demonstrând că nu oricine 
se scoală devreme ajunge departe. 

Așa cum mergeau lucrurile atunci, Breda nu era încă pentru 
Spania o chestiune de interes militar, ci una de reputație. Lumea 
șovăia, nădăjduind fie un triumf, fie un eșec repurtat de oștile 
regelui catolic. Chiar și sultanul otoman - bată-l Christosul să-l 
bată cu sudori rău duhnitoare - aștepta deznodământul, ca să 
vadă dacă regele, seniorul nostru, ieșea bine ori rău din 
ciocnire; iar privirile tuturor regilor și principilor din Europa, în 
special din Franţa și Anglia, se uneau, stând neîncetat la pândă, 
gata să tragă fiecare pe turta lui spuza nenorocirilor noastre ori 
să sufere de pe urma succeselor spaniole, așa cum li se 
întâmpla în Mediterana venețienilor și chiar papei de la Roma. 
Căci Sanctitatea Sa, măcar că era vicarul Proniei cerești pe 
pământ și câte altele, iar noi, spaniolii, făceam toată munca 
murdară din Europa, ducându-ne de râpă întru apărarea 
Domnului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ne șicana 
cât putea, și chiar mai mult, gelos pe trecerea de care ne 
bucuram în Italia. Că nu poţi fi mare și temut două veacuri fără 
ca netrebnicii rău intenţionaţi, cu tiară ori fără, să nu crească 
peste tot și, la adăpostul vorbelor bune, surâsurilor și 

128 


diplomaţiei, să nu încerce să te facă să suferi cu mare migală. 
Deși în cazul Sanctităţii Sale fierea putea fi înţeleasă într-un 
anume sens. La urma urmelor, chiar cu un secol înainte de 
Breda, predecesorul lui, Clement al VIl-lea, trebuise s-o apuce 
descult prin praful drumurilor, suflecându-și sutana, ca să 
ajungă mai repede la castelul Sant'angelo, când spaniolii și 
lanscheneţii - cum s-ar zice infanteriștii germani - împăratului 
nostru Carlos al V-lea - care nu-și mai luaseră soldele de când 
cu perșii - i-au luat zidurile cu asalt, jefuind Roma, fără nicio 
urmă de respect pentru palatele cardinalilor, ca și pentru femei 
ori schituri. lar în asemenea afaceri e de la sine înțeles că până 
și papii au ţinere de minte bună și ceva cinste. 
e 

— Íñigo, ai o scrisoare. 

Am ridicat, surprins, privirea către căpitanul Alatriste. Stătea 
în picioare în faţa bordeiului din pături, vreascuri și pământ unde 
pierdeam vremea împreună cu alţi câţiva camarazi; era cu 
pălăria pe cap, pe umeri purta dulama roasă din postav, pe care 
teaca spadei o ridica ușor la spate. Borurile late ale pălăriei, 
mustata stufoasă și nasul acvilin îi făceau și mai slab chipul alb 
ca varul, deși argăsit de intemperii. E drept că era mai slab ca 
de obicei. Nu-i mersese prea bine câteva zile, fiindcă băuse apă 
stricată (dar și pâinea era mucegăită, iar carnea, când o aveam, 
mustea de viermi), în urma căreia avusese febră foarte mare și 
dureri de cap. Dar căpitanului nu-i prea plăceau nici luarea de 
sânge, nici clistirele, care mai curând te ucid, zicea, decât să te 
însănătoșească. Așa că venea de la popotari, unde un cunoscut 
ce făcea și pe bărbierul, și pe spiţerul îi prescrisese o fiertură din 
anumite ierburi, ca să-i scadă căldurile. 

— O scrisoare pentru mine? 

— Așa se pare. 

l-am lăsat pe Jaime Correas și pe ceilalți și am ieșit afară, 
scuturându-mi noroiul de pe ciorapii-pantalon. Eram departe de 
ziduri, lângă niște adăposturi din apropierea palisadei unde 
stăteau carele cu bagaje și animalele de povară și a unor 
bordeie ce ţineau loc de cârciumi, când aveam poșircă, și de 
bordeluri pentru trupeţi, cu nemţoaice, italience, flamande și 
spanioloaice. Noi, ordonanţele, aveam obiceiul să dăm târcoale 
pe-acolo, cu tot meșteșugul și șmecheria meseriei și a puţinilor 
ani pe care îi aveam, câștigând o pâine fără prea mari strădanii. 


129 


Rareori ne întorceam din asemenea plimbări furajere fără vreo 
două-trei ouă, câteva mere, lumânări din seu ori tot felul de 
lucruri utile, care puteau fi vândute ori date la schimb. Așa le 
veneam în ajutor căpitanului Alatriste și soților lui și, când mă 
bătea norocul, și în ajutorul meu, ca atunci când, împreună cu 
Jaime Correas, am vizitat coșmelia lui Mendoza, în care nimeni 
nu mai îndrăznea să-mi interzică intrarea de când Diego 
Alatriste și valencianul Candau stătuseră la vorbă lângă dig. 
Căpitanul, care știa, mă mustrase în taină pentru toate; căci 
femeile care erau în vorbă cu soldaţii, spunea el, sunt mereu 
pricină de buboaie, de boli care se iau și lovituri de spadă. Drept 
e că nu știu ce legătură existase pe vremuri între el și asemenea 
muieri, dar pot să spun că nicicând nu l-am văzut în Flandra 
intrând într-o casă ori în vreo dugheană care să aibă lebăda 
atârnată la ușă. Am aflat, asta da, că de vreo două ori se 
dusese, cu îngăduința căpitanului Bragado, la Oudkerk, care se 
fălea acum cu un drapel burgund, să facă o vizită flamandei 
despre care v-am mai vorbit altă dată. Se zvonea că ultima oară 
Alatriste se gâlcevise cu bărbatu-său și până la urmă îl aruncase 
în canal, cu lovituri de picior în fund, și chiar trebuise să ducă 
mâna la spadă când doi burgunzi voiseră să-și bage nasul în 
oala care nu era a lor. De atunci nu se mai întorsese acolo. 

In ce mă privea, deși abia lămurit, natura simţămintelor mele 
pentru căpitan era duplicitară. Pe de o parte, îi dădeam 
ascultare disciplinat, cu sincera devoțiune pe care Domniile 
Voastre o știți prea bine. Pe de alta, ca orice băietan tot mai 
viguros, începeam să simt cum umbra lui mă tot îmboldea. 
Flandra mă schimbase din ordonanţă într-un flăcău ce trăia 
printre soldaţi și avea prilejul de a se bate pentru viaţa, faima și 
regele lui. În ultimul timp, îmi roiau prin minte multe întrebări 
fără răspuns, întrebări nerezolvate nici măcar de tăcerile 
stăpânului meu. Toate mă îmboldeau să mă înrolez; că-i 
adevărat că n-aveam încă vârsta potrivită (era lucru rar pe 
atunci să intri în armată la mai puţin de șaptesprezece- 
optsprezece ani, și ca atare trebuia să tragi o minciună), dar, 
dacă te bătea norocul, puteai totuși să te descurci. La urma 
urmelor, și căpitanul Alatriste se înrolase când împlinise 
cincisprezece ani, la asediul Hulst-ului. S-a întâmplat într-o zi 
frumoasă, când, ca să nu se atragă atenţia inamicului că voiau 
să ia cu asalt fortul Estrella, ordonanțe, paji și alţi flăcăi au fost 


130 


trimiși, înarmaţi cu sulițe, steaguri și tobe, să dea ocol pe un dig, 
ca să fie luaţi drept trupe de rezervă. Asediul a fost sângeros; 
într-atât, încât cei mai mulţi flăcăi, când s-au văzut cu armele în 
mână, înflăcăraţi de bătălie, au alergat în ajutorul stăpânilor lor, 
intrând în foc cu mare vitejie. Diego Alatriste, care pe atunci era 
ordonanţă-tambur în compânia căpitanului Perez de Espila, a 
fugit înainte alături de toți ceilalți. Și atât de bine s-au bătut unii 
dintre ei, printre care și Alatriste, că prinţul cardinal Alberto, 
deja guvernator al Flandrei, care comanda în persoană asediul, 
le-a făcut favoarea de a-i avansa soldaţi. 

— A sosit azi-dimineaţă cu poșta din Spania. 

Am luat scrisoarea pe care mi-o întindea căpitanul. Plicul era 
din hârtie de soi, avea pecetea nestricată, iar pe una din feţe 
apărea numele meu: 


Către don Diego Alatriste, 

în atenţia lui Íñigo Balboa = 

În sotnia căpitanului don Carmelo Bragado, 

din vechiul regiment de infanterie din Cartagena = 
Cu Poșta militară din Flanara 


Mi-au tremurat mâinile când am întors plicul, semnat cu 
inițialele A.A. Fără să spun vreo vorbă, dar simțind privirile lui 
Alatriste asupra mea, m-am dus molcom ceva mai departe, 
unde muierile nemților spălau rufe, într-un cot îngust al râului. 
Nemţii, ca și unii spanioli, obișnuiau să-și ia neveste dintre 
curvele în retragere, care le alinau dorinţele și mizeria, 
spălându-le straiele soldățești ori vânzând rachiu, lemne, tutun 
și seminţe cui avea nevoie - am mai spus că la Breda am ajuns 
să văd nemţoaice muncind în tranșee, ca să-și ajute bărbaţii. Ce 
mai, lângă spălătorie era un copac ciumpăvit pentru lemne de 
foc, cu o piatră mare sub el; acolo m-am așezat, fără să-mi iau 
ochii de la iniţiale și ţinând neîncrezător scrisoarea cu 
amândouă mâinile. Îl simţeam pe căpitan că nu-și lua ochii de la 
mine, așa că am așteptat să mi se liniștească bătăile inimii; 
apoi, fără să-mi trădez nerăbdarea prin niciun gest, am rupt 
pecetea și am despăturit scrisoarea. 


Señor don Íñigo, 


131 


Am primit vești despre peripetiile Domniei Tale și m- 
am bucurat să aflu că servești în Flandra. Crede-mă că 
te invidiez pentru așa ceva. 

Sper că nu-mi păstrezi prea mare pică pentru 
supărările pe care ti le-am adus la ultima întâlnire. 
După atâtea altele, te-am auzit spunând într-o zi că ti-ai 
da viața pentru mine. la-le, ca atare, drept lovituri ale 
sorții, care, odată cu clipele grele, iți oferă și unele 
satisfacţii, ca bunăoară să aduci servicii regelui, 
seniorul nostru, și, poate, să primeşti acest răvaș. 

Trebuie să mărturisesc că nu pot să nu-mi aduc 
aminte de Domnia Ta ori de câte ori mă plimb pe la 
Izvorul cu ape minerale din Madrid. Fireşte, am înțeles 
că ai pierdut frumoasa amuletă pe care ti-am dăruit-o 
acolo. Ceva de neiertat pentru un cavaler desăvârșit ca 
Domnia Ta. 

Nădăjduiesc să te revăd într-o zi la Curte, cu spadă și 
pinteni. Până atunci, contează pe amintirea și surâsul 
meu. 


Angelica de Alquézar 


PS.: Mă bucur că încă mai ești în viață. Am planuri 
pentru Domnia Ta. 


Am isprăvit de citit răvașul - am făcut-o de trei ori, trecând de 
la stupoare la fericire, apoi la melancolie - și am stat mult timp 
cu ochii la hârtia despăturită pe cârpele care îmi serveau de 
genunchiere în ciorapii-pantalon. Eram în Flandra, la război, și 
ea se gândea la mine. O să avem și prilejul, în caz că o să mai 
am poftă și o să mai fiu în viaţă pentru a continua istoria 
aventurilor trăite de căpitanul Alatriste și de mine, de a vă 
pomeni planurile pe care Angelica de Alquézar le avea pentru 
mine în 1625, când ea avea doisprezece ori treisprezece ani, iar 
eu eram pe cale să împlinesc cincisprezece. Planuri care, de le- 
aș fi ghicit, m-ar fi cutremurat, între spaimă și fericire. Am să 
spun doar așa, luând-o înainte, că, dintr-o pricină nelămurită, ce 
nu se explică decât prin taina pe care unele femei o ascund încă 
de copile în adâncurile de nepătruns ale sufletului, preafrumosul 
și mișelul căpșor cu zulufi bălai și ochi albaștri avea să-mi mai 


132 


pună în primejdie gâtul și mântuirea veșnică de nenumărate ori 
de-aici înainte. Și avea s-o săvârșească mereu în acel fel 
contradictoriu, rece, intenţionat, cu care m-a iubit și, cred că 
deopotrivă, a încercat să mă nenorocească de-a lungul întregii 
sale vieți. Așa a și fost până mi-a smuls-o - ori m-a scăpat de ea, 
Dumnezeu mi-e martor, că și de această ironie a sorții nu-s prea 
sigur - moartea ei timpurie și tragică. 
e 

— Poate că ai ceva să-mi povestești, a spus căpitanul 
Alatriste. 

Vorbise delicat, fără nicio nuanţă în glas. M-am uitat iar la el. 
Stătea jos, lângă mine, pe piatra de sub copacul ciumpăvit; 
acolo stătuse încă de la început, fără să mă oprească din citit. Își 
ținea pălăria în mână și privea în depărtare, dus, spre zidurile 
Bredei. 

— Nu-s prea multe de zis, am răspuns. 

A încuviinţat molcom, acceptându-mi vorbele, și și-a mângâiat 
mustața cu două degete. Tăcea. Profilul lui neclintit părea al 
unui vultur brun, calm, odihnindu-se în vârful unei stânci. l-am 
privit cele două cicatrice de pe faţă - pe o sprânceană și pe 
frunte - și cea de pe dosul mâinii stângi, o amintire lăsată de 
Gualterio Malatesta la Portillo de las Ánimas. Mai jos erau 
straiele lui, opt cu toatele. l-am privit apoi mânerul lustruit al 
spadei, cizmele cârpăcite și legate cu fitiluri de archebuză, 
zdrenţele care i se ițeau prin găurile pingelelor, mantaua găurită 
și peticită, din postav brun. Poate că și el o fi iubit vreodată, m- 
am gândit. Poate că, în felul lui, încă mai iubește; și aici intră și 
Caridad Lebrijana, și flamanda chihlimbarie și tăcută de la 
Oudkerk. 

L-am auzit suspinând foarte liniștit, abia o șoaptă, când a 
suflat și a dat să se ridice. Atunci i-am întins răvașul. L-a luat pe 
mutește, și l-am privit înainte de a-l citi; dar de astă dată eu 
scrutam în depărtare zidurile Bredei, nelăsând să se vadă nimic 
pe chipul meu, ca și el în urmă cu o clipă. Cu coada ochiului am 
observat că mâna cu cicatrice urca iar, ca să mângâie mustața 
cu degetele. Apoi a citit în tăcere. La sfârșit, am auzit fâșâitul 
hârtiei împăturite și am avut iar răvașul în mâini. 

— Sunt lucruri... a spus după un moment. 


Apoi a tăcut, și am crezut că asta era tot. Și n-ar fi fost de 
mirare la un bărbat mai dedat la tăceri decât la vorbe, cum era 
el. 

— ... lucruri pe care ele le știu din naștere, a continuat. Deși 
nici măcar ele nu știu că le știu. 

S-a oprit iar. L-am simţit foindu-se stingher, căutând să pună 
capăt discuţiei. 

— Lucruri care nouă, bărbaţilor, ne ia o viaţă ca să le învăţăm. 

Apoi a tăcut din nou, fără să mai zică nimic. Nici ai grijă, 
păzește-te de nepoata vrăjmașului nostru, nici altceva de 
nădăjduit în atari împrejurări, ceva pe care, cum știa și el, 
neîndoios, cu aroganţa tinereţii mele neobrăzate, m-aș fi făcut 
pe loc că nici nu-l auzisem. 

e 

Pe la jumătatea lui mai, Enric de Nassau, succesorul lui 
Mauriciu, a vrut să-și încerce norocul pentru ultima oară sărind 
în ajutorul Bredei, ca să se aleagă praful de noi. Dar au avut 
ghinion, și tocmai în ajunul zilei alese de olandezi pentru atac 
colonelul nostru și câţiva ofițeri din statul lui major au dat o 
raită, trecând în revistă digurile dinspre nord-vest, escortaţi de 
escadronul căpitanului Alatriste, lăudat în acea săptămână 
tocmai pentru felul cum îndeplinea acea misiune. Don Pedro de 
la Daga mergea cu pompa obișnuită, urmat de o jumătate de 
duzină de călăreţi cu steagul de comandant de regiment, șase 
nemți cu halebarde și o duzină de soldaţi, printre care se 
numărau Alatriste, Copons și ceilalți camarazi, pe jos, cu 
archebuzele și muschetele pe umăr, deschizând și închizând 
drumul întregului convoi. Eu eram printre ultimii, cărând ranița 
doldora de provizii și rezerve de pulbere și gloanțe, privind cum 
se reflecta șirul de bărbaţi și cai în apa liniștită a canalelor, pe 
care soarele o înroșea pe măsură ce scăpăta tot mai mult în 
zare. Era un amurg liniștit, cu cer senin și temperatură plăcută; 
nimic nu părea să anunțe evenimentele care erau pe punctul să 
se dezlânţuie. 

În ţinut se observau mișcări de trupe olandeze, iar don Pedro 
de la Daga primise poruncă de la generalul Spinola să ţină sub 
observație poziţiile italienilor de lângă râul Merck, drumul îngust 
de pe digurile de la Sevenberge și Strudenberge, ca să afle dacă 
era nevoie să le întărească cu o compânie de spanioli. Intenţia 
lui Cacăștreang era să înnopteze în cazarma din fortul 


134 


Terheyden împreună cu maiorul regimentului din Campo Lataro, 
don Carlos Roma, și să ia a doua zi hotărârile trebuincioase. Așa 
am ajuns la diguri și la fortul Terheyden înainte de apusul 
soarelui, și totul s-a făcut cum se poruncise: generalul și ofițerii 
au mas în corturile pregătite pentru ei, iar nouă ni s-a alocat o 
redută mică, dintr-o palisadă și câţiva gabioni, sub cerul liber, 
unde ne-am culcat înveliți în mantale, după masa de seară 
săracă, pe care italienii, camarazi veseli și buni, ne-o oferiseră la 
sosire. Căpitanul Alatriste s-a dus la cortul colonelului și l-a 
întrebat dacă avea nevoie de ceva; iar don Pedro de la Daga, cu 
grosolănia și disprețul obișnuite, i-a răspuns că n-avea nevoie de 
nimic pentru el și să facă după cum îl tăia capul. La întoarcere, 
cum eram într-un loc necunoscut, iar cei din Lataro erau unii 
demni, alţii nedemni de încredere, căpitanul a hotărât ca, 
indiferent de italieni, să stăm singuri de veghe. Așa că l-a 
desemnat pe Mendieta la prima, pe unul din Olivares la a doua 
și și-a rezervat-o pentru el pe a treia. Așadar, Mendieta a rămas 
lângă foc, cu archebuza încărcată și fitilul aprins, iar ceilalți ne- 
am culcat cum ne-a fost mai bine. 
e 

Se crăpa de ziuă când ne-au deșteptat zgomote ciudate și 
strigăte de chemare la arme. Am deschis ochii într-o dimineaţă 
mohorâtă și cenușie și i-am văzut dându-mi târcoale pe Alatriste 
și pe ceilalţi, cu toţii înarmaţi până-n dinţi, cu fitilurile 
archebuzelor aprinse, încărcând butoiașe și înghesuind în graba 
mare gloanţe pe ţevile armelor. În apropiere, detunăturile erau 
tot mai asurzitoare și se auzea un Babel de glasuri în toate 
graiurile lumii. Am aflat mai apoi că Enric de Nassau își trimisese 
pe digul îngust toţi muschetarii englezi, bărbaţi aleși, și două 
sute de împlătoșaţi, toţi cu arme puternice, conduși de colonelul 
englez Ver; ca să-i susțină, după ei veneau vreo mie de francezi 
și nemți, în faţa ariergardei olandeze de artilerie grea, însoţiţi de 
cavalerie. La răsăritul soarelui, englezii ajunseseră cu mare 
înflăcărare la prima redută italiană, unde se aflau un locotenent 
și doar câțiva oșteni; pe unii i-au gonit de acolo cu grenade, iar 
pe restul i-au spintecat. Apoi, rezemându-și archebuzele de 
redută, au pus mâna, la fel de fericiţi și îndrăzneţi, pe semiluna 
care acoperea poarta fortului și s-au căţărat cu mâinile și 
picioarele pe zidurile acestuia. Dar s-a întâmplat că italienii care 
apărau tranșeele, văzând că inamicul înaintase atât de mult, iar 


135 


ei erau descoperiţi pe flancul acela, le-au pus cruce și le-au lăsat 
de izbeliște. Englezii s-au bătut din toate puterile și în mare 
cinste, și nimic nu le-a știrbit bravura, până când compânia 
italiană a căpitanului Camilo Fenice, care venise să întărească 
fortul, văzându-se foarte încolţită, le-a întors spatele cu mare 
nerușinare; poate că pentru a adeveri lucrul acesta a spus Tirso 
de Molina despre unii soldați: 


Sudălmi arunc în multe părți, 
înjur până-n întreaga zare 
si-mi plac femeile ușoare, 
dar și să câștig la cărti, 

în mari alarme și lupte, 

când de mine se lovește 
dușmanului i-arăt hoțește 
pingelele ciubotelor rupte. 


Dar nu cu versuri, ci cu o proză foarte cutezătoare ajunseseră 
englezii chiar până la corturile unde își petreceau noaptea 
colonelul și ofițerii; s-au văzut cu toţii scoși afară în cămașă, 
înarmaţi cum dăduse Dumnezeu, spintecând și detunând între 
italienii care o ștergeau și englezii care soseau. Din locul unde 
stăteam noi, la vreo sută de pași de corturi, am urmărit 
debandada italiană și ceata de englezi, printre focurile de armă 
pe care lumina cenușie a zorilor ne îngăduia să le zărim 
fulgerând peste tot. Prima pornire a lui Diego Alatriste a fost să 
zboare cu escadronul la corturi; dar nici n-a pus bine piciorul pe 
parapet, că și-a dat seama că totul era în zadar, fiindcă fugarii 
treceau digul în goana mare și nimeni nu alerga pe al nostru; 
căci după acesta nu era nicio ieșire: era o mică ridicătură de 
pământ, cu apa unei mlaștini în spate. Numai don Pedro de la 
Daga, ofiţerii lui și escorta germană făceau cale întoarsă spre 
redută, luptând cu faţa la inamic, care le tăia retragerea pe 
unde fugeau ceilalţi, în timp ce locotenentul Miguel Chacón 
încerca să pună la adăpost drapelul. Văzând că mica lor ceată 
voia să ajungă la reduta noastră, Alatriste a aliniat oamenii în 
spatele gabionilor și a ordonat foc continuu, ca să le acopere 
retragerea, potrivindu-și și el archebuza, astfel încât să tragă un 
glonţ după altul. Eu stăteam ciucit în spatele parapetului și 
alergam cu pulbere și gloanțe ori de câte ori mi se cerea. Totul 


136 


se prăbușea peste noi, iar locotenentul Chacón urca pe povârniș 
când un foc de archebuză l-a lovit în spate, trântindu-l la 
pământ. l-am văzut chipul bărbos, cu păr cărunt de soldat 
bătrân, crispat de durere când a încercat să se ridice, căutând 
cu degete neîndemânatice bățul steagului, care îi scăpase din 
mâini. A izbutit să-l apuce, ridicându-se puţin cu el în mână, dar 
alt foc l-a prăvălit pe spate. Stindardul s-a prăbușit pe taluz, 
lângă leșul locotenentului care își făcuse cu deplină onoare 
datoria, iar Rivas a sărit din spatele gabionilor să-l caute. V-am 
mai povestit, Domniile Voastre, că Rivas era din Finisterre, ceea 
ce-i ca și cum ai spune unde a înțărcat dracul bălaia; ultimul, pe 
cinstea mea, pe care ţi l-ai fi putut închipui ieșind de după 
parapet ca să caute un drapel de care nu-i păsa nici cât de-o 
ceapă degerată. Dar cu galicienii nu știi niciodată, și sunt unii 
care îţi fac asemenea surprize. Ce mai, bunul de Rivas s-a dus 
acolo, cum spuneam, și a coborât cinci-șase metri alergând pe 
povârniș, înainte de a se prăbuși ciuruit de gloanţe la poalele 
taluzului, aproape la picioarele lui don Pedro de la Daga și ale 
ofițerilor care, copleșiți de cei care îi atacau, erau înjunghiaţi 
acolo fără nicio milă. Cei șase nemți, bărbaţi care își făceau 
datoria fără să pună nimic de la ei și fără să-și complice viaţa 
când le era bine plătită, s-au lăsat uciși în voia Domnului, 
vânzându-și scump pielea în jurul colonelului, care avusese 
vreme să-și ia platoșa, ceea ce i-a îngăduit să se ţină pe 
picioare, măcar că avea deja în piept două-trei răni grele de 
cosor. Englezii tot mai soseau, urlau siguri de biruinţă, căci 
drapelul căzut pe taluz le îmboldea curajul, deoarece un steag 
capturat era gloria celui ce punea mâna pe el și rușinea celui ce- 
| pierduse; și în pătrăţelele alb-albastre cu bandă roșie ale 
aceluia stătea - așa spuneau tradiţiile vremii - cinstea Spaniei și 
a regelui, seniorul nostru. 

— No quarter No quarter! urlau feciorii ăia de lele. 

Focurile noastre au dat cu câţiva dintre ei de pământ, dar nu 
se mai putea face nimic pentru don Pedro de la Daga și ofiţerii 
lui. Unul dintre ei, de nerecunoscut, fiindcă avea fața acoperită 
de spintecături, a încercat să-i dea mai încolo pe englezi, ca să-l 
salveze pe colonel; dar e cu dreptate să spun: Cacăștreang a 
fost unul și același până la moarte: degajându-se cu o mână de 
ofițerul care îl trăgea de cot, îmboldindu-l să urce coasta, și-a 
lăsat spada în trupul unui englez, a făcut praf cu o lovitură de 


137 


pistol chipul altuia, apoi, fără să se plece ori să-și apere trupul, 
arogant pe drumul iadului ca și în întreaga sa viaţă, s-a lăsat 
înjunghiat până la moarte de o ciurdă de englezi, care își 
dăduseră seama ce grad avea și-și disputau straiele și armele 
lui. 

— No quarter! No quarter! 

Dintre ofițeri nu mai trăiau decât doi, care au luat-o la goană 
pe taluz în sus, profitând că inamicii se băteau pe straiele și 
armele colonelului. Unul s-a prăpădit după câţiva pași, străpuns 
dintr-o parte într-alta de o suliță. Altul, cel cu fața spintecată, a 
ajuns poticnindu-se până la drapel, s-a aplecat să-l ridice, s-a 
ridicat iar și a mai făcut trei-patru pași înainte de a se prăbuși 
sub focurile pistoalelor și muschetelor. Stindardul a rămas iar în 
ţărână, dar nimeni de sus nu s-a mai interesat de el, fiindcă erau 
ocupați cu toţii să-și descarce bine archebuzele în englezii care 
începeau să se aventureze pe costișă în sus, gata să pună lângă 
hoitul colonelului și trofeul steagului. Chiar și eu, continuând să 
împart pulberea și gloanțele, în chip primejdios tot mai puţine, 
am profitat să încarc și să folosesc de nenumărate ori printre 
gabioni  archebuza părăsită de Rivas. O  încărcăm 
neîndemânatic, fiindcă era enormă pentru mâinile mele, iar 
gloanţele ei îmi scoteau umărul din loc. Chiar și așa, tot am tras 
de cel puţin cinci-șase ori. Legam uncia de plumb la gura ţevii, 
umpleam foarte grijuliu butoiașul cu pulbere, băgăm fitilul în 
serpentină, având grijă să acopăr butoiașul când suflam în fitil, 
așa cum de atâtea ori îi văzusem făcând pe căpitanul Alatriste și 
pe ceilalţi. Aveam ochi doar pentru luptă și urechi doar pentru 
detunăturile pulberii, al cărei fum negru și acru îmi stingherea 
ochii, nările și gura. Scrisoarea Angelicăi de Alquézar zăcea 
uitată în pieptar, lipită de pieptul meu. 

— Dacă ies de-aici, bombănea Garrote, încărcându-și în graba 
mare archebuza, nu mă mai întorc în Flandra pentru nimic în 
lume. 

Intre timp, bătălia își vedea de treaba ei pe zidurile fortului și 
pe digul de dedesubt. Văzându-i fugind pe oamenii căpitanului 
Fenice, care își dăduse sufletul cu onoare la datorie, maiorul don 
Carlos Roma, bărbat dintr-o bucată, pusese el însuși mâna pe o 
pavăza rotundă și pe o spadă și încercase să se pună stavilă în 
fața fugarilor, încercând să-i îmboldească la luptă, conștient că, 
de-i putea zăgăzui pe atacanţi pe digul îngust pe care înaintau, 


138 


era cu putinţă și să-i împingă înapoi; deoarece, înghesuiți acolo, 
nu puteau să ia parte la luptă decât cei din faţă. Astfel, puţin 
câte puţin, încăierarea se îndrepta într-acolo; italienii, refăcuți și 
cu vitejia renăscută în jurul maiorului lor, se băteau din nou cum 
se cuvenea (căci, dacă au poftă și motive și dacă vor, bărbaţii 
din stirpea lor știu să lupte foarte bine), aruncându-i pe englezi 
jos de pe zid și dând peste cap atacul principal. 

Dar nouă ne mergea tot mai rău: ajunși din ce în ce mai 
aproape, o sută de englezi amenințau să ajungă la taluz, la 
drapelul căzut și la gabionii din redută, deranjaţi doar de 
pagubele aduse de archebuzele noastre, care scuipau fără 
oprire asupra lor gloanțe de la mai puţin de douăzeci de pași. 

— Se sfârșește pulberea! i-am anunţat cu un strigăt. 

Era adevărat. Abia dacă mai aveam pentru două-trei 
încărcături de fiecare. Înjurând ca un condamnat la galere, Curro 
Garrote, cel din Málaga, s-a lăsat jos, lângă parapet, cu un braţ 
rănit de un foc de muschetă. Pablo Olivares si-a luat provizia de 
două încărcături care îi mai rămăsese lui Curro și a tras fără 
oprire până a isprăvit și provizia lui Garrote, și a lui. Dintre 
ceilalți, Juan Cuesta, din Gijón, era de ceva vreme mort printre 
gabioni, și nu peste mult timp i s-a alăturat Antonio Sánchez, 
veteran din Tordesillas. Apoi Fulgencio Puche, din Murcia, s-a 
prăbușit cu mâinile pe faţă, sângerând printre degete ca un vier 
înjunghiat. Ceilalţi au tras ultimele focuri ce le mai rămăseseră. 

— S-a terminat, a zis Pablo Olivares. 

Ne uitam unii la alţii, nehotărâţi, iar strigătele englezilor 
răsunau tot mai aproape pe povârniș. Urletele m-au speriat de 
moarte, făcându-mă să mă simt nespus de nefericit. Nu mai 
aveam vreme nici cât să spunem Crezul și n-aveam de ales 
decât între ei și apa din mlaștină. Unii au început să-și scoată 
spadele. 

— Drapelul, a spus Alatriste. 

Unii l-au privit de parcă nu i-ar fi priceput spusele. Alţii - 
primul dintre ei Copons - s-au ridicat în capul oaselor, 
apropiindu-se de căpitan. 

— Are dreptate, a spus Mendieta. Păi, mai bine cu drapelul. 

L-am înţeles. Mai bine lângă drapel, luptând în jurul lui, decât 
sus, în spatele gabionilor, ca iepurii. Atunci nu mi-a mai fost 
frică, dar am simţit o oboseală adâncă și veche și mi-am dorit să 
terminăm cu toate alea. Voiam să închid ochii și să dorm o 


139 


veșnicie. Am văzut că pe braţe pielea mi se făcea ca de găină 
când am dus mâna la rărunchi, ca să scot pumnalul din teacă. 
Mâna și pumnalul îmi tremurau, așa că am strâns mai tare. 
Alatriste m-a văzut și, pentru o fracțiune de secundă, ochii lui 
senini au fulgerat, între scuză și zâmbet. Și-a scos toledana și 
diagonala cu cei doisprezece apostoli și, fără o vorbă, a început 
să urce pe parapet. 

— Spania! Atacă Spania! au strigat unii, luând-o după el. 

— Nici Spania, nici laptele mă-sii! a bombănit Garrote și s-a 
ridicat șchiopătând, cu spada în mâna sănătoasă. Pe boașele 
mele! Atacă boașele mele! 

e 

Nu știu cum, dar am rămas în viaţă. Amintirile de pe costișa 
de lângă reduta Terheyden sunt înceţoșate, la fel ca și acea 
bătălie purtată fără nicio nădejde. Dar știu că ne-am arătat pe 
parapet, că unii și-au făcut cruce în pripă și, ca o haită de zăvozi 
sălbatici, ne-am repezit cu toţii în goană jos, urlând ca smintiţii, 
mânuind junghere și spade, chiar când primii englezi erau gata 
să ia drapelul din ţărână. S-au oprit brusc, speriaţi de apariția 
noastră neașteptată, chiar când ne credeau la capătul puterilor; 
așa au rămas, privind în sus, cu mâinile întinse spre băţul 
steagului, și când ne-am năpustit asupra lor, spintecându-i la 
grămadă. M-am prăbușit peste drapel, strângându-l în brate, 
hotărât cu neînduplecare să nu-mi ia nimeni bucata aceea de 
pânză decât odată cu viaţa, și m-am dus de-a berbeleacul cu el 
în brațe pe taluz în jos, spre trupurile morților: ofițerul 
necunoscut, locotenentul Chacón, bunul de Rivas, englezii pe 
care Alatriste și ceilalți îi tot spintecau pe măsură ce coborau 
costișa, cu atâta înverșunare și cruzime (forţa disperaţilor stă în 
faptul că nu așteaptă nicio salvare), că pe englezii înspăimântați 
de atac și răniţi i-au lăsat puterile și au început să cadă, 
împiedicându-se unii de alţii. Apoi unul s-a întors cu spatele și 
alţii i-au urmat pilda; căpitanul Alatriste, Copons, fraţii Olivares, 
Garrote și ceilalţi erau roșii de sânge vrăjmaș, orbi de atâta 
moarte și iar moarte. Pe neașteptate, englezii au luat-o la goană 
cu duzinile înapoi, iar ai noștri au continuat să-i spintece pe la 
spate; au ajuns lângă leșul lui don Pedro de la Daga și au trecut 
de el, lăsând pe pământ un adevărat prăpăd, un covor sângeriu 
de englezi trecuți prin cuţit, peste care eu, împiedicându-mă și 
ducându-mă de-a rostogolul cu drapelul bine strâns în brațe, îi 


140 


urmam hăulind din răsputeri, urlându-mi deznădejdea, turbarea 
și vitejia seminţiilor de femei și bărbaţi care m-au făcut. ȘI 
numai Dumnezeu știe că aveam să mai trec prin bătălii și 
înfruntări cu nemiluita, dar niciuna dintre ele atât de strașnică 
precum asta. Când îmi aduc aminte de toate, încă mă mai pun 
pe plâns, ca puștiul de atunci; când mă văd la aproape 
cincisprezece ani, îmbrăţișând cârpa absurdă cu pătrăţele alb- 
albastre, urlând și alergând pe costișa însângerată a redutei 
Terheyden, în ziua când căpitanul Alatriste și-a căutat un loc 
prielnic pentru moarte, iar eu l-am urmat printre englezi, 
împreună cu soții lui, fiindcă tot aveam să murim cu toții într-un 
fel sau altul și fiindcă ne fusese teamă să-l lăsăm să se ducă 
singur. 


141 


e Epilog e 


Restul e tablou și istorie. Trecuseră deja mai bine de nouă ani 
de atunci când, într-o dimineaţă, am trecut strada ca să intru în 
atelierul lui Diego Velâzquez, ajutor de garderobier al regelui, 
seniorul nostru, la Madrid. Era o zi de iarnă cenușie, și mai 
mohorâtă decât cele din Flandra, gheața de pe bălți îmi 
scrâșnea sub cizmele cu pinteni și, cu toată gluga pelerinei și 
pălăria bine trasă pe ochi, aerul rece îmi tăia fața. De aceea mi- 
au plăcut întâi căldura din coridorul întunecat, apoi, în atelierul 
mare, focul din cămin, care ardea vesel, lângă ușile-fereastră ce 
luminau pânze atârnate pe perete, așezate pe șevalete ori puse 
în câte-un colț pe podelele din lemn. Incăperea mirosea a 
vopsele, amestecuri, lacuri și esență de terebentină; mai 
mirosea, și încă foarte bine, și olicica din lut în care, pe sobiţa de 
lângă șemineu, se încălzea o supă de pasăre cu mirodenii și vin. 

— Servește-te Domnia Ta, domnule Balboa, a spus Diego de 
Velázquez. 

O călătorie în Italia, viața de la Curte și favorurile regelui 
nostru, don Felipe al IV-lea, îl făcuseră să-și piardă mare parte 
din accentul sevilian cu care vorbea în ziua când îl văzusem 
întâia oară, pe gradenele bisericii San Felipe, unde se stătea la 
taifas. Cu ajutorul unei bucăți de postav curat, ștergea acum cu 
mare migală niște peneluri, pe care le alinia pe masă. Purta un 
pieptar negru, smălţat cu pete de vopsea, era ciufulit, cu barba 
și ţăcălia în dezordine. Pictorul favorit al monarhului nostru nu 
se spăla niciodată până la prânzișor, când se oprea din treabă 
ca să se odihnească și să-și încălzească stomacul după ce 
pictase încă din zori, odată cu prima lumină prielnică a zilei. 
Niciunul dintre intimii săi nu îndrăznea să-l deranjeze înainte de 
pauza de la prânzișor. Apoi mai lucra niţel până după-amiază, 
când prânzea. Și dacă afaceri legate de slujbă ori de forţă 
majoră nu-l chemau la Palat, se plimba pe la San Felipe, prin 
Plaza Mayor ori Prado Bajo, adică ultima parte a bulevardului 


142 


Prado, adeseori însoţit de don Francisco de Quevedo, Alonso 
Cano!€ și alţi amici, discipoli ori cunoscuți. 

Mi-am pus pelerina și pălăria pe un taburet, am luat din oală 
un polonic de zeamă pe care am turnat-o într-o ulcică de lut 
smălțuit și mi-am încălzit mâinile, bând cu sorbituri mici. 

— Cum mai merge la Palat? am întrebat. 

— Încet-încet. 

Am râs niţel amândoi de acea glumă veche. Lui Velázquez i se 
încredințase misiunea de frunte de a înnoi sălile de pictură 
aferente salonului regatelor din noul palat Buen Retiro. Acesta și 
alte favoruri i le făcuse chiar regele în persoană, iar el se simţea 
nespus de măgulit. Dar toate acestea, se jeluia uneori, îi răpeau 
din spațiul și liniștea muncii făcute cu dragă inimă. De aceea 
tocmai renunţase la slujba de valet de anticameră în favoarea 
lui Juan Bautista del Mazo, mulţumindu-se să fie ajutor onorific 
al valetului de cameră. 

— Cum îi merge căpitanului Alatriste? m-a iscodit pictorul. 

— Bine, Domnia Ta. Îți trimite salutări. S-a dus pe Calle de 
Francos cu don Francisco de Quevedo și căpitanul Contreras, ca 
să-i facă o vizită acasă lui Lope. 

— Și cum se simte Fénix de los ingenios? 

— Al naibii de prost. Fuga fiică-sii, Antonita, cu Cristóbal 
Tenorio a fost o lovitură amarnică. Încă nu și-a venit în fire. 

— Trebuie să găsesc un moment liber, ca să mă duc să-l văd. 
E și mai rău? 

— Toţi se tem că n-are să mai iasă din iarnă. 

— Mare păcat. 

Am mai sorbit de două ori din supă. Zeama frigea, dar era 
dătătoare de viață. 

— Se pare că vom avea război cu Richelieu, a comentat 
Velázquez. 

— Aşa se zvonește pe gradenele de la San Felipe. 

M-am dus să pun ulcica pe o masă și în drum m-am oprit în 
faţa unui tablou terminat, așezat pe un șevalet, căruia nu-i mai 
lipsea decât un strat de lac. Angélica de Alquézar era splendidă 
pe pânză, îmbrăcată în atlaz alb cu brandenburguri tivite cu fir 
de aur și perle minuscule și pe umeri cu o mantilla, un şal din 


16 Pictorul, sculptorul și arhitectul spaniol Alonso Cano (1601-1667) a avut o influenţă 
decisivă asupra sculptorilor din a doua jumătate a secolului XVII. 
17 Vestită poreclă a lui Lope de Vega, „pasărea Fenix a vorbelor de duh”. 


143 


cele purtate de femeile spaniole, dar din dantelă de Bruxelles; 
știam că era de la Bruxelles fiindcă i-o dăruisem cu mâna mea. 
Ochii ei albaștri, părelnic ironici, mă pironeau, urmărindu-mi 
toate mișcările prin încăpere, așa cum, de fapt, o și făcuseră în 
lungul și-n latul întregii mele vieţi. Am zâmbit în sinea mea, 
văzând-o acolo; mă despărțisem de ea în urmă cu câteva 
ceasuri, la ivitul zorilor, când ieșisem în stradă cu capa pe mine 
(și cu mâna pe pomoul spadei, ca nu cumva să mă aștepte afară 
ucigașii năimiţi de unchiu-său), și încă mai aveam pe degete și 
pe trup aroma delicioasă a pielii ei. Dar mai purtam pe trup și 
cicatricea pe care mi-o lăsase pumnalul ei, iar în minte vorbele 
ei de dor și iubire, pe cât de sincere, pe atât de mortale. 

— Ti-am făcut rost, Domnia Ta, de o schiţă a spadei pe care o 
purta marchizul de Balbases, i-am spus lui Velâzquez. Un bătrân 
camarad de-al lui, care a văzut-o de nenumărate ori, și-o 
amintește destul de bine. 

M-am întors cu spatele la portretul Angelicăi. Apoi am scos 
hârtia pe care o adusesem împăturită sub pieptar și i-am întins- 
o pictorului. 

— Avea mâner ciocănit, din bronz și aur. Și tot aici ai să vezi 
Domnia Ta ce fel de gardă avea. 

Velázquez, care pusese jos postavul și penelurile, privea 
mulțumit schița adusă. 

— Cât despre penele de la pălărie, am adăugat, erau 
neîndoielnic albe. 

— Excelent, a zis. 

A pus hârtia pe masă și s-a uitat la tablou. Urma să 
împodobească salonul regatelor și era enorm; stătea pe un șasiu 
special, lipit de perete, cu o scară, ca să poată lucra la partea de 
sus. 

— Până la urmă te-am ascultat, a adăugat gânditor. Suliţe în 
loc de stindarde. 

Eu însumi îi amănunţisem totul în lungile taifasuri din ultimele 
luni, după ce don Francisco de Quevedo îl povăţuise să-mi ceară 
sprijinul pentru a migăli scena. Ca s-o zugrăvească, Diego 
Velázquez hotărâse să se lipsească de furia războiului, icnetul 
spadelor și simbolurile cu care se reprezentau îndeobște 
bătăliile, în favoarea seninătăţii și măreției. Voia, mi-a spus nu o 
dată, să înfăţișeze o situație și măreaţă, și arogantă, dar pictată 
în felul lui: reală, dar nu cum era, ci cum se arăta; exprimând 


144 


ceea ce spunea conform adevărului, dar fără s-o încheie, astfel 
încât tot restul, atmosfera și spiritul pe care o scenă le sugera, 
să rodească abia în mintea privitorului. 

— Ce crezi Domnia Ta? m-a întrebat blând. 

Știam prea bine că de principiul meu artistic, nu prea demn 
de încredere la un soldat de douăzeci și patru de ani, nu-i păsa 
nici cât de-o ceapă degerată. Altceva cerea el, și am înţeles din 
felul cum m-a scrutat aproape bănuitor, oarecum pe furiș, pe 
măsură ce parcurgeam tabloul cu privirile. 

— A fost și n-a fost așa, am zis. 

— Bine, a răspuns. Nici vorbă că știu, lângă Breda nu-i niciun 
deal ca acesta, iar perspectiva din fundal e oarecum forțată. 

A făcut câţiva pași și a rămas așa, privind tabloul cu mâinile în 
șold. 

— Nu despre asta vorbeam, am precizat. 

— Știu despre ce vorbești Domnia Ta. 

S-a dus drept la mâna cu care olandezul Justin de Nassau îi 
întinde cheia generalului Spinola - cheia nu era încă decât o 
schiță și o pată de culoare - și a frecat-o ușurel cu degetul mare. 
Apoi s-a dat cu un pas înapoi, dar cu ochii tot la tablou; privea 
locul dintre două capete, sub țeava orizontală a archebuzei pe 
care soldatul fără barbă și mustăţi o ţine pe umăr: acolo unde se 
insinuează, pe jumătate ascuns în spatele ofițerilor, profilul 
acvilin al căpitanului Alatriste. 

— La urma urmelor, a spus în cele din urmă, așa va fi mereu 
ținută minte. Vreau să zic pe urmă, când Domnia Ta, și eu, și 
toți ceilalți ne vom fi dat obștescul sfârșit. 

Eu scrutam chipurile coloneilor și căpitanilor din rândul întăi, 
dintre care unora nu le adusese încă ultimele retușuri. Nici n- 
avea importanţă că, spre osebire de Justin de Nassau, principele 
de Neuburg, don Carlos Coloma și marchizii de Espinar și de 
Leganés și de însuși Spínola, restul capetelor din scena centrală 
nu aparţineau unor personaje reale; nici că Velázquez dăduse 
chipul prietenului său, pictorul Alonso Cano, archebuzierului 
olandez din stânga, nici că aproape îi împrumutase propriile 
trăsături ofițerului cu cizme înalte din dreapta, care privește 
spre spectator. Nici că gestul cavaleresc al bietului don 
Ambrosio Spinola - murise de inimă rea și rușine în urmă cu 
patru ani, în Italia - era identic cu cel pe care îl făcuse acesta cu 
adevărat în acea dimineaţă; nici că pe al generalului olandez 


145 


artistul îl atribuise, cu și mai multă umilinţă și supunere, lui 
Nassau, chiar când anunța capitularea cetăţii în cazarma 
Balanz6n. Dar mă gândeam că în compoziţia senină, asta ar mai 
fi lipsit, don Justino, să nu te fi aplecat înălţimea Ta, și în 
atitudinea reţinută a unora dintre ofițeri era ceva ce eu văzusem 
bine de aproape, dar din spate, printre lănci: orgoliul insolent al 
învingătorilor, disprețul și ura din ochii învinșilor; furia cu care 
ne înjunghiaserăm unii pe alţii, și încă am mai fi continuat s-o 
facem, de ne-ar fi ajuns mormintele de care gemea peisajul din 
fundal, în negura cenușie a incendiilor. Cât despre cine apărea și 
cine nu în rândul întâi al tabloului, adevărul e că noi, infanteria 
credincioasă și chinuită, vechile regimente ce făcuseră treaba 
murdară în tuneluri și caponiere, atacând noaptea, cu cămașa 
peste haine, distrugând cu foc și lovituri de topor digul 
Sevenberge, măsurându-ne puterile la moara Ruyter și lângă 
fortul Terheyden, cu straiele cârpăcite și armele tocite, cu rănile, 
bolile și mizeria noastră, noi nu eram decât came de tun, 
veșnicul decor în fața căruia cealaltă Spanie, cea oficială, a 
dantelelor și reverențelor, intra în posesia cheilor Bredei - la 
sfârșit, așa cum ne temuserăm, nici măcar nu ni s-a îngăduit să 
prădăm orașul - și poza pentru posteritate, permițându-și toată 
acea nerozie: luxul de a-și arăta generozitatea, o, vă rog, nu vă 
aplecați, don Justino. Suntem între cavaleri, și în Flandra încă n- 
a apus soarele. 

— Va fi o pânză măreaţă, am zis. 

Eram sincer. Avea să fie o pânză măreaţă, iar lumea avea să- 
și amintească, poate, de Spania noastră nefericită, 
înfrumusețată în acest tablou unde nu era greu de bănuit suflul 
nemuririi, desprins din paleta celui mai mare pictor din toate 
timpurile. Dar realitatea, adevăratele mele amintiri, erau în al 
doilea plan al scenei, spre care privirea îmi fugea fără voia mea, 
pe deasupra compoziţiei centrale de care pur și simplu nu-mi 
păsa nici cât negru sub unghie: vechiul drapel în pătrăţele alb- 
albastre, pe care îl ţinea ridicat un oștean cu păr lung și 
mustață, ce putea foarte bine să fie și locotenentul Chacón, pe 
care îl văzusem murind când încerca să salveze chiar acea 
bucată de pânză pe costișa redutei Terheyden. Alături de 
archebuzieri - Rivas, Llop și ceilalţi, care nu s-au mai întors în 
Spania și niciunde -, cu spatele la scena principală, ori în 
pădurea de lănci disciplinate, anonime, din pictură, cărora eu le 


146 


puteam pune, totuși, rând pe rând, numele camarazilor noștri vii 
și morți care le purtaseră prin Europa, ţinându-le ridicate cu 
sudoare și sânge, spre adeverirea acelor vorbe: 


Mereu gata de bătaie s-au jurat, 
mereu mare le-a fost campania 
în Flandra și Germania; 

în Franța și Anglia au luptat, 
Țărâna-n fata lor s-a prosternat, 
înfiorată sub pașii lor s-a supus; 
și simpli soldați fără grade, 
într-un război minunat, 

soarele Spaniei l-au purtat 

cu cinste de la Răsărit la Apus. 


Lor, spaniolilor de pe meleaguri cu graiuri felurite, dar solidari 
în ambiţie, mândrie și suferință, și nu figuranţilor zugrăviți în 
prim-planul pânzei, le înmânează olandezul blestemata lui de 
cheie. Oștenilor fără nume și chip, pe care pictorul îi lasă doar 
să se întrevadă la poalele unei coline care n-a existat nicicând; 
unde, pe 5 iunie 1625, la orele zece dimineaţa, pe când în 
Spania domnea regele nostru, don Felipe al IV-lea, eu am asistat 
la capitularea Bredei, împreună cu căpitanul Alatriste, Sebastiân 
Copons, Curro Garrote și cei ce mai rămăseseră în viaţă din 
escadronul lor decimat. lar nouă ani după aceea, la Madrid, în 
picioare în faţa pânzei zugrăvite de Diego Velázquez, mi se 
părea că auzeam din nou toba și vedeam cum se mișcau 
molcom, printre forturile și tranșeele fumegânde din depărtare, 
în faţa Bredei, vechile escadroane liniștite și senine, suliţele și 
stindardele celei ce-a fost ultima și cea mai de soi infanterie a 
lumii: spaniolii dușmăniţi, neîndurători, aroganţi, disciplinaţi 
doar sub focul armelor, care îndurau orice în orice atac, dar nu 
sufereau să li se vorbească de sus. 


Madrid, august 1998 


147 


Nota editorului cu privire 
la prezenţa căpitanului 
Alatriste în Capitularea Bredei, 
de Diego Velâzquez 


Multă vreme s-a tot vorbit de presupusa prezență a 
căpitanului Alatriste y Tenorio în tabloul Capitularea Bredei. Faţă 
de spusele lui Íñigo Balboa, care a văzut tabloul în lucru și 
afirmă fără șovăială în două prilejuri (pagina 12 din Căpitanul 
Alatriste și pagina 245 din Soarele de la Breda) că Diego 
Alatriste apare pe pânza lui Velázquez, studierea capetelor din 
partea dreaptă, la marginea căreia au fost socotite autentic al 
lui Spinola și probabile al lui Carlos Coloma, ale marchizilor de 
Leganes și Espinar și al principelui de Neuburg - în urma 
analizelor efectuate de profesorii Justi, Allende Salazar, Sânchez 
Cantón și Temboury Alvarez -, exclude posibilitatea ca vreunul 
dintre celelalte capete anonime să corespundă trăsăturilor fizice 
pe care Iñigo Balboa i le atribuie căpitanului. 

Nici locotenentul ce poartă pe umăr drapelul, nici muschetarul 
fără barbă și mustăţi din ultimul rând nu pot fi Diego Alatriste. 
Odată excluși cavalerul palid și fără pălărie de sub drapel și de 
lângă cal, ca și ofițerul corpolent, cu capul descoperit și trupul 
zdravăân de sub țeava orizontală a archebuzei (despre care 
profesorul Sergio Zamorano de la Universitatea din Sevilla crede 
că e căpitanul Carmelo Bragado), unii cărturari socotesc că 
acesta e posibil să fie ofițerul din spatele calului, care te 
privește din capătul drept al scenei; dar alţi experți, ca 
bunăoară Temboury, socotesc că acest personaj este 
autoportretul lui Velâzquez, care ar echilibra astfel presupusa 
apariţie a prietenului său Alonso Cano în capătul stâng, ca 
archebuzier olandez. 

Totodată, profesorul Zamorano sugerează în studiul său 
Breda: realitate și legendă că Diego Alatriste ar putea coincide 
printr-una din trăsăturile sale fizice cu ofiţerul din dreapta 
pânzei, deși trăsăturile spaniolului pictat, arată el, sunt mai 
delicate decât cele descrise de lñigo Balboa când vorbește 
despre căpitanul Alatriste. Oricum, așa cum a sugerat 
traducătorul și cărturarul barcelonez Miguel Anton în eseul său 
Căpitanul Alatriste și capitularea Bredei, vârsta cavalerului, nu 


148 


mai mare de treizeci de ani, nu coincide cu cea efectiv avută de 
Alatriste în 1625 și cu atât mai puţin cu cei 51 ori 52 de ani pe 
care se calculează că i-ar fi avut în 1634-1635, dată la care a 
fost pictată pânza; nici hainele ofițerului nu corespund cu cele 
pe care Alatriste, pe atunci simplu soldat numit căprar de 
escadron, și-ar fi putut permite să le poarte în Flandra. Ar mai fi 
posibil și ca Alatriste să nu fie reprezentat în grupul din dreapta, 
ci printre spaniolii de mai jos, în centrul tabloului și în spatele 
brațului întins al generalului Spinola; dar studiul minuţios al 
trăsăturilor și straielor lor, realizat de expertul de la Figaro 
Magazine, Etienne de Montély, pare să excludă și această 
posibilitate. i 

Cu toate acestea, afirmaţia lui Iñigo Balboa de la pagina 12 
din primul volum al seriei pare fără echivoc: „Taică-meu și-a dat 
duhul dintr-un foc de archebuză primit într-un bastion de la 
Jülich. De aceea, Diego Velázquez nu l-a putut picta mai târziu în 
tabloul lui cu luarea Bredei, ca pe amicul și tizul său Alatriste, 
care apare acolo, în spatele calului”. Cei mai mulţi specialiști au 
socotit multă vreme că aceste vorbe tulburi sunt o afirmaţie 
gratuită a lui Íñigo Balboa, pe care au interpretat-o drept un 
omagiu închipuit adus preaiubitului său căpitan Alatriste, dar 
lipsit de orice motivaţie adevărată. Însuși Arturo Pérez-Reverte, 
când a trebuit să folosească drept sursă documentară pentru 
Aventurile căpitanului Alatriste memoriile lui Íñigo Balboa, care 
a fost soldat în Flandra și Italia, locotenent portdrapel la Rocroi, 
inspector al poștei regale și căpitan al Gărzii Spaniole a regelui 
Felipe al IV-lea, înainte de a se pensiona din motive speciale 
spre 1660, la vârsta de 50 de ani, după ce se căsătorise cu doña 
Inés Álvarez de Toledo, marchiză văduvă de Alguazas, și după 
posterioara sa dispariţie din viaţa publică (memoriile manuscrise 
ale lui Íñigo Balboa nu au apărut până în 1951, la o licitaţie de 
cărţi și manuscrise a casei Claymore din Londra), mărturisește 
că multă vreme considerase neadevărate spusele lui Iñigo 
Balboa cum că Diego Alatriste apărea cu adevărat pe pânza lui 
Velázquez. 

Dar hazardul a dezlegat în cele din urmă misterul, oferind o 
informație trecută cu vederea și de unii cărturari, și de autorul 
acestei serii de romane, integral bazată pe manuscrisul 


149 


original!?. În august 1998, când l-am vizitat pe Pérez-Reverte în 
casa lui de lângă Escorial pentru chestiuni editoriale, acesta mi- 
a vorbit, încă stupefiat, despre o descoperire pe care tocmai o 
făcuse întâmplător, pe când se documenta pentru epilogul celui 
de-al treilea volum al seriei. Cu o zi mai înainte, consultând 
lucrarea lui José Cambn Aznar Velázquez (una dintre cele mai 
însemnate referitoare la autorul Capitu/ării Bredei), Pérez- 
Reverte dăduse peste ceva care îl uimise. La paginile 508 și 509 
din primul volum (Madrid, Espasa Calpe, 1964), profesorul 
Camón Aznar confirmă, după ce a studiat o radiografie a pânzei, 
unele dintre afirmaţiile lui Íñigo Balboa cu privire la tabloul lui 
Velázquez, care în principiu păreau contradictorii; bunăoară 
faptul, dovedit pe placa radiografiei, că artistul pictase iniţial 
stindarde în loc de lănci. Nimic neobișnuit, pe de altă parte, în 
faptul că un pictor, faimos pentru că se răzgândea și făcea 
modificări din mers, care îl obligau uneori să schimbe 
fragmente, să modifice situaţii, a eliminat unele obiecte și 
personaje deja pictate. Pe lângă stindardele devenite lănci (ce 
efect diferit ar fi avut, poate, tabloul!), cavaleria spaniolă este 
reprezentată în trei forme diferite; în fund, respectând 
orientarea geografică potrivită, spre digul Sevenberge și mare, 
par să se observe o întindere de apă și o ambarcaţiune; Spínola 
era schițat mai ţeapăn; iar în partea spaniolă se pot observa alte 
capete cu gulere răsfrânte și brodate. Din pricini necunoscute 
nouă, în versiunea definitivă Velâzquez a suprimat capul nobil al 
unui cavaler și încă unul. În ceea ce privește prezenţa lui Diego 
Alatriste, pe care Íñigo Balboa îl descrie, precizând inclusiv locul 
său exact („sub ţeava orizontală a archebuzei pe care soldatul 
fără barbă și mustăţi o ţine pe umăr”), spectatorul nu poate 
vedea decât un loc gol pe pieptarul albastru al unui sulițaș întors 
cu spatele. 

Dar adevărata surpriză - dovadă că pictura, asemenea 
literaturii, nu e decât o succesiune de enigme, de plicuri închise 
în care se află alte plicuri închise - pândea într-o jumătate de 
rând ascuns la pagina 509 a cărții lui Cam6n Aznar, care se 
referea tocmai la acest suspect spaţiu gol unde radiografia a 
revelat că 


18 Papeles del alférez Balboa [Hârtiile locotenentului Balboa]. Manuscris de 478 de 
pagini, Madrid, nedatat. Venit de la casa de licitație Claymore din Londra, la 25 
noiembrie 1951. Actualmente se află la Biblioteca Naţională. (n.ed.). 


150 


... în spatele capului s-a ghicit altul, cu profil acvilin. 


Într-adevăr, realitatea se amuză adesea, confirmând ceea ce 
ni se pare ficțiune. Nu știm de ce a hotărât Velázquez să elimine 
din tablou acel cap deja pictat, și poate că următoarele romane 
din serie vor clarifica acest mister'?. Dar acum, la aproape patru 
secole după toate acelea, știm că Iñigo Balboa nu mintea; iar 
căpitanul Alatriste era - este - pe pânza numită Capitularea 
Bredei. 


Editorul 


19 Este extraordinară dispariţia a posteriori a două referiri, cele mai documentate 
cunoscute până acum, cu privire la căpitanul Alatriste y Tenorio. Pe când mărturia lui 
Íñigo Balboa și studiul cu privire la pânza Capitularea Bredei de Velázquez aduc 
dovada că imaginea căpitanului a fost ștearsă din tablou din pricini necunoscute, la o 
dată posterioară iernii lui 1634, există o primă versiune a comediei lui Pedro Calderón 
de la Barca, E/ sitio de Breda, Asaltul Bredei, în care se observă urme de manipulare 
posterioară. Această primă versiune completă, contemporană cu data premierei 
comediei - care a fost scrisă spre 1626 - la Madrid și care coincide în linii generale cu 
copia manuscrisă a originalului, făcută de Diego López de Mora în 1632, conţine 
patruzeci de versuri ce au fost suprimate din ediţia definitivă. In acestea se face 
referire la moartea colonelului Pedro de la Daga și la apărarea redutei Terheyden de 
către Diego Alatriste, al cărui nume este citat de două ori în text. Fragmentul original, 
descoperit de profesorul Klaus Oldenbarnevelt, de la Institutul de Studii Hispanice al 
Universităţii din Utrecht, este păstrat în arhiva bibliotecii Ducilor de Nuevo Extremo, la 
Sevilla, și îl reproducem în apendicele final al acestui volum grație amabilității de care 
a dat dovadă doña Macarena Bruner de Lebrija, ducesă de Nuevo Extremo. E ciudat 
că aceste patruzeci de stihuri dispar din versiunea canonică a piesei, pe care a 
publicat-o în 1636 la Madrid Jose Calderón, fratele autorului, în Prima parte a 
Comedliilor lui don Pedro Calderón de la Barca. Motivul dispariţiei lui Alatriste din 
comedia despre asediul Bredei, ca și din pânza lui Velázquez, continuă să fie 
inexplicabil. Doar dacă este vorba de un ordin expres, atribuibil poate regelui Felipe al 
IV-lea ori, mai probabil, contelui-duce de Olivares, a cărui dușmănie și-o atrăsese 
Diego Alatriste, din pricini încă nelămurite, între 1634 și 1636. 


151 


Extrase din 


Flori poetice ale câtorva spirite 
de la Curtea noastră 


Tipăritură din veacul al XVII-lea, fără 
subsol, păstrată în Secţiunea „Comitatul de 
Guadalmedina” de la Arhiva și Biblioteca 
Ducilor de Nuevo Extremo (Sevilla) 


De Don Francisco de Quevedo 


Inscripţie dedicată marchizului 
Ambrosio Spinola, care a comandat 
oștile catolice în Flandra 


= Sonet = 


Ceea ce la Troia au putut trădările toate, 
Sinon, Ulise și calul din lemn încropit, 

A putut de pe zidul în Ostende clădit 
Spada-ţi, în fruntea legiunilor tale-narmate. 


Au căzut, când cu escadroanele ai apărut, 
Frisa și Breda; şi ce mai, rău neîndoios, 
Sub armele tale și-au văzut onoarea pe jos, 
iar fără cinste, zidul și drapele-au căzut. 


Toată lumea Palatinatului ai supus-o 
Monarhului spaniol, iar prezența ta 
Cu furia ereticului în contrast ai pus-o. 


În Flandra absenţa ta a mărturisit bravura ta. 
lar în Italia moartea ta, și ne-ai opus-o, 
Spinola, durerii căreia n-am putut rezista. 


152 


De la cavalerul cu pieptar galben 
Lui Íñigo Balboa, la bătrâneţe 
= Sonet = 


Dumnezeu mi-e martor, nu-nteleg diferența 
Dintre hidalgul care în Flandra a fost soldat 
Și ordonanța jună cu sânge basc învederat 

Care și-a povestit cu mare cinste existența. 


Visând la peripețiile ostășești și experiența 
care despre spada ta ni s-au tot povestit, 
Lumea atinsă de spada ta îi plânge cinstit, 
Militărește armei tale ascutite absența. 


Curajul ei ti-a fost demnitate și soartă: 
lar pe oricine asistă azi la povestea ta 
Il va speria ce-ai trăit și ai încercat. 


Prin tine, dincolo de uitarea cea moartă, 
Oamenii vor cunoaște amintirea ta, 
Căpitane Diego Alatriste, de noi neuitat. 


De don Pedro Calderón de la Barca 


Apărarea cazărmii de la Terheyden 
Extras din actul al III-lea al vestitei comedii 
Asaltul Bredei 


= Romanță = 


DON FADRIQUE BAZÁN: 

O, de-am ajunge la acel 
Post al spaniolilor, 

Enrique, ce zi veselă 

Ar fi pentru vrerile noastre! 


DON VICENTE PIMENTEL: 
N-avem noi noroc 
De-atâta bucurie, domnule. 


ALONSO LADRÓN, căpitan: 
Pun pariu că veți da 

Acolo de italienii 

Cu care vă înțelegeți bine, 
Care spun când ne aud 
„Santiago! Atacă Spania!” 

Și care, deși știu că Santiago 
Este patronul Spaniei 

Și unul dintre cei doisprezece apostoli, 
Atacă Spania, e diavolul însuși 
Și noi îi numim potrivit 

Diavoli și sfinți, 

Dar cu toţi ne ajută. 


DON FRANCISCO DE MEDINA: 
Dacă pe drumul spre Anvers 
O apuci, ajungi chiar 
În faţa italienilor. 


DON FADRIQUE: 
Pun mâna pe arme, 
Și are să se spargă 


154 


Frontul. 


ALONSO: 
Pentru numele Domnului! 
Să se bucure de aceasta 
Și italienii, iar noi, spaniolii, 
să privim totul 
Fără să ne batem! 


DON FADRIQUE: 
Să nu spuneți 
Așa ceva! Lăsați să vă numească 
Colonelul de la Daga 
Cu alți câțiva spanioli, 
Care în toiul luptei 
Mânuiesc bine spada. 


DON GONZALO FERNÂNDEZ DE CORDOBA: 
Nu dati ascultare? 


DON FADRIQUE: 
Nici chiar așa! 
Precum se vede în bătălia unde 
Cel ce nu folosește spada 
Nu se mai numește bărbat 
Și cu atât mai puțin spaniol. 


DON GONZALO: 
Ascultarea 
E cea care în război îl supune 
Cel mai mult pe un soldat: 
Îi aduce mai multe laude și faimă 
Decât, când cucerește înflăcărat, 
Îi aduce rezistenta ascultătoare. 


DON FADRIQUE: 
Păi, dacă n-ar fi mai de laudă 
Disciplina, ce alte opreliști 
Ne-ar putea ţine în loc? 


155 


ALONSO: 
Dar să nu mă supere 
Domnii flamanzi: 
Căci, dacă regimentele nu fac faţă, 
Azi trebuie să plec la luptă, 
Chiar dacă mâine mă pun în ștreang. 


DON VICENTE: 
Tobele bat, 
Ca și cum s-ar fi supărat! 


DON FADRIQUE: 
Tobele bat, 
Și ce bine se aud sunetele 
Tobelor și trompetelor 
În ritmul armelor de bronz! 


DON FRANCISCO DE MEDINA: 
Lăudat fie cerul, care a făcut praf 
Cazarma valonilor! 


DON FADRIQUE: 
Tobele bat 
lată că vin italienii! 


ALONSO: 
O, blestematii ăștia de italieni! 
Atunci când atacă impreună cu ei 
Escadroanele nu mai prididesc! 


DON GONZALO: 
Uitaţi-l acolo și pe De la Daga... 


ALONSO: (aparte) 
Cacăștreang e porecla lui urâtă 


DON GONZALO: 
... cum atacă, mândru, impreună 
Cu bravii lui spanioli. 
Și ține piept până la capăt. 


156 


DON FADRIQUE: 
Tobele bat 
Și să mă oblige disciplina 
Ascultării prevăzute, 
Când asemenea vuiet se aude, 
Să stau cu spada în teacă! 
Și să mai spună și că-ţi faci datoria 
Mai curând ca bărbat 
Potolit decât luptând! 


DON VICENTE: 
Distrusă, bucăți-bucățele 
E acum cazarma. Nu auzi 
Vocile? Pe Dumnezeu, voiesc 
Să intru în oraș astă-seară! 


ALONSO: 
Cum în oraș? 


DON FADRIQUE: 
În oraș? 
Disciplina să mă ierte, 
Dar n-ai să intri. 


DON VICENTE: 
Să atacăm. 
Chiar de se supără ori nu 
Generalul. 


DON GONZALO: 
Cavaleri, 
Chiar de-am pierde totul, disciplina 
Să n-o încălcăm. 
DON FADRIQUE: 
să nu păcătuim 
Împotriva datoriei pe care-o avem. 


DON VICENTE: 


157 


Dar atenţie la ceea ce cu mare 
Îndrăzneală plănuieşte acest bărbat. 
Mut, vântul stă în loc, 

lar soarele neclintit. 

Nu-l vedeţi pe colonelul 

Italian care înfruntă 

Armata lui Enrique 

Și, îmboldiţi de strigătele lui, 
Toţi pun stavilă escadroanelor 
Dușmanului? Asemenea asalt 
Va fi fala ta în veșnicie, 

Carlos Roma, și, cu demnitate, 
Vei fi răsplătit de Rege cu daruri, 
Slujbe, demnități, 

Misiuni și blazoane. 

Cu spada și pavăza furioase 
Distruge câmpurile de bătaie. 
Și, imitându-l, prind curaj 
Italienii. Să se bucure 

Ei de glorie, și noi 

Să privim așa ceva! Aici e nobilă 
Invidia și chiar lauda: 

Căci Spania, care s-a văzut 
Victorioasă mai des, 

N-are de ce să ia Italiei 

Numele biruinţei, 

Dacă ei sunt învingători. 


DON FRANCISCO DE MEDINA: 
Tot biruință se numește 
Și primește numele de izbândă 
Când îti mântui propriul drapel 
Din captivitate și de afronturi. 
Așa au și făcut acei puțini 
Spanioli plini de curaj 
Care îl însoțeau pe colonelul 
De la Daga și care, bravi, 
Le-au pus stavilă englezilor 
Cu lovituri bine chitite. 


DON GONZALO: 
Cine se afla în fruntea lor, 
Ca Marte brav și Hector nobil? 


ALONSO: 
Diego Alatriste y Tenorio, 
Poreclit uneori și căpitanul, 
Care nu se lasă nicicând înfrânt 
De larma armelor de bronz. 


DON GONZALO: 
Într-o zi atât de mare 
Să fie Alatriste prin faimă 
Al doilea după Carlos Roma, 
lar Regele să-l onoreze 
Odată cu oștenii lui, care azi 
Au biruit la Terheyden. 


DON FADRIQUE: 
Distruși și nimiciți, 
Flamanzii care se iau la întrecere 
Cu vânturile iuți; iar frunţile spaniole 
Să le încoroneze mândrii lauri. 
Și pe mii de plăci de bronz 
Ei să trăiască veșnic, ajungând 
De azi pe culmile lumii. 


Atragem atenţia că versurile transcrise aici cu cursive sunt 
luate din versiunea manuscrisă originală, dat fiind că nu au fost 
tipărite în Comediile lui don Pedro Calderón de la Barca, adunate 
de don Joseph, fratele său, carte care a văzut lumina tiparului la 
Madrid, în 1636, fără să se fi aflat cauza pentru care poetul le-a 
suprimat mai apoi. 


Sfârșitul părții a III-a din 
Aventurile căpitanului Alatriste 


virtual-project.eu 


160 


Sy