Arturo Perez-Reverte — Husarul

| ARTURO 


i) Cal 


ARTURO PEREZ-REVERTE 


HUSARUL 


Original: £/ húsar (2004) 


Traducere din limba spaniolă de: 
MIHAI CANTUNIARI 


y 


virtual-project.eu 


2006 


Nota autorului 


Husarul este primul meu roman. Întrucât l-am scris în 1983 
între două reportaje de război - nu aveam pe atunci intenţia să 
mă dedic literaturii - și a fost publicat cam la voia sorții de o 
editură cu care n-am avut niciodată relaţii strălucite, mi-au 
trebuit douăzeci de ani ca să-mi recapăt drepturile de autor. 
Acum îl public din nou, în sfârșit așa cum mi l-am dorit, cu o 
revizuire adecvată, scutit de greșeli și de câteva adverbe și 
adjective ce nu-și aveau rostul. 


„Trebuie să vă spun de la început că eu n- 

am putut suferi satul niciodată, l-am găsit 
întotdeauna trist, cu noroaiele lui care nu se 
mai sfârșesc, cu casele din care oamenii 
lipsesc mereu și cu drumurile-i care nu duc 
nicăieri. Și dacă mai adăugăm și războiul, chiar 
că nu mai era de stat.” 


L.-F. CÉLINE, Că/ătorie la capătul nopții 


1 Trad. rom. Angela |. Cișmaș, Nemira, București, 2005 (n. tr.). 


1 «e Noaptea 


Lama sabiei îl fascina. Frederic Gluntz nu-și putea lua ochii de 
la pala brunată de oţel care scăpăra, scoasă din teacă, în 
mâinile lui, aruncând scântei ori de câte ori un curent de aer 
făcea să pâlpâie flacăra lămpiţei cu ulei. O mai petrecu o dată 
peste piatra de ascuţit, simțind un fior când verifică 
perfecțiunea lamei tăioase. 

— E o sabie grozavă, zise, gânditor și convins. 

Michel de Bourmont stătea tolănit pe patul de campanie, cu 
pipa de lut între dinţi, pierdut în contemplarea rotocoalelor de 
fum. Când auzi comentariul, strâmbă din mustaţa-i blondă în 
semn de protest. 

— Nu-i o armă pentru domni, tranșă el hotărât, fără să-și 
schimbe poziţia. 

Frederic Gluntz se opri din lustruit și se uită la prietenul lui. 

— De ce? 

De Bourmont își miji puţin ochii. Vocea lui adoptă o nuanţă de 
plictiseală, de parcă răspunsul era de la sine înţeles. 

— Pentru că o sabie exclude orice subtilitate... E grea și 
categoric vulgară. 

Frederic zâmbi cu simpatie. 

— Nu cumva preferi o armă de foc? 

De Bourmont scoase un geamăt de oroare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, sigur că nu, exclamă cu 
distincția de rigoare. Să omori de la depărtare nu-i ceva prea 
onorabil, dragul meu. Un pistol nu-i decât simbolul unei civilizaţii 
decadente. Prefer, de exemplu, floreta; e mai flexibilă, mai... 

— Elegantă? 

— Da. Poate că ăsta-i cuvântul potrivit: elegantă. Sabia e un 
instrument mai degrabă pentru măcelărit decât pentru altceva. 
Nu-i bună decât la retezat, tăiat, spintecat. 

Concentrându-și atenţia asupra pipei, De Bourmont consideră 
subiectul închis. Vorbise cu acea ușoară sâsâială a lui, atât de 
tipică și de distinsă, ce era din nou la modă și pe care atâția 
militari ai Regimentului 4 Husari se străduiau s-o imite. Vremea 
ghilotinei era deja departe și vlăstarele vechii aristocrații își 


puteau sumetți iar capul fără teama de a și-l pierde, însă cu 
condiția să aibă suficient tact ca să nu pună la îndoială meritele 
celor ce se cățăraseră cât mai sus în noua ordine socială prin 
valoarea spadei lor sau prin proptelele cercurilor apropiate 
Împăratului. 

Niciuna din aceste circumstanţe nu se verifica în cazul lui 
Frederic Gluntz. Fiind al doilea fiu al unui negustor înstărit din 
Strasbourg, părăsise în urmă cu trei ani Alsacia natală ca să 
intre la Școala Militară, arma Cavalerie. O absolvise de trei luni, 
când abia împlinise nouăsprezece ani, cu gradul de 
sublocotenent și cu o foaie de repartiție în buzunar: Regimentul 
4 Husari, în acel moment detașat în Spania. Pe atunci, pentru un 
tânăr ofițer fără experienţă era aproape imposibil să intre într- 
un corp de elită cum era cavaleria ușoară, râvnită de o mulţime 
de ofițeri tineri. Cu toate acestea, o bună calificare în anii de 
studiu, anumite scrisori de recomandare și războiul peninsular 
care crea încontinuu locuri vacante făcuseră posibilă minunea. 

Frederic lăsă piatra de ascuţit și își dădu la o parte părul de 
pe frunte, castaniu-deschis, bogat, deși nu atinsese încă 
lungimea potrivită pentru a-l strânge în cozile tipice husarilor - 
una la spate și două laterale. Celălalt element caracteristic, 
mustata, era, în condiţiile date, o himeră; obrajii tânărului 
Gluntz nu erau acoperiţi decât de un puf rar, bălai, pe care 
ordonanța i-l tot rădea, junele ofiţer nădăjduind că operaţiunea 
aceea repetată o să i-l întărească. Toate acestea îi dădeau un 
aer de adolescent. 

Admiră sabia, închizând pumnul peste mâner, și făcu să joace 
câteva momente reflexul lămpiţei cu ulei pe lamă. 

— E o sabie grozavă, repetă mulţumit și, de data asta, Michel 
de Bourmont se abţinu de la comentarii. 

Era vorba de așa-numitul (greșit, de altfel) „model ușor pentru 
cavalerie din anul XI”, o greoaie sculă de omorât cu lama lungă 
de treizeci și șapte de degete, după cum stipula regulamentul, 
suficient de scurtă ca să nu se târască pe jos și suficient de 
lungă ca să decapiteze cu o comoditate rezonabilă un dușman 
călare sau pedestru. În realitate, era una dintre armele albe cele 
mai răspândite în rândul cavaleriei ușoare, deși folosirea acelui 
model nu era obligatorie. Michel de Bourmont, de exemplu, 
avea o sabie tip 1786, mai grea, ce aparținuse unei rude moarte 
la Jena și de care știa să se servească teribil de bine. Cel puţin 


6 


așa spuneau cei care îl văzuseră mânuind-o pe strâmtele 
străduțe din preajma Palatului Regal din Madrid, cu câteva luni 
în urmă, cu sângele șiroindu-i pe mâner și pe mâneca 
dolmanului, până la cot. 

Frederic își puse sabia pe genunchi și o privi cu mândrie; 
tăișul era impecabil. Bună doar la retezat, spusese camaradul 
lui. Așa era, însă tânărul ei proprietar nu avusese încă ocazia 
nici să reteze, nici să spintece cu sabia lui, al cărei oțel era 
intact, nepătat; virgin, dacă rigida-i educaţie luterană i-ar fi 
permis să recurgă mental la cuvântul acela. Virgin de sânge, 
după cum Frederic era deocamdată virgin de femeie. Dar în 
noaptea aceea, când zorii erau încă departe, sub un cer spaniol 
greu de nori groși, denși, care ascundeau stelele, femeile erau 
ceva foarte îndepărtat. Lucrurile imediate erau culoarea 
sângelui, scrâșnetul oțelului izbind în alt oțel dușman, colbul 
stârnit de vânt și de galopul calului pe câmpul de luptă. Cel 
puţin, acestea erau previziunile colonelului Letac, bretonul 
arogant, brutal și vajnic care comanda regimentul: 

— După cum aţi aflat, ăă, domnii mei, ţărănoii ăștia se 
concentrează în sfârșit; o șarjă, numai una, și-or fugi de le-or 
sfârâi călcâiele prin toată, hm, Andaluzia... 

Lui Frederic îi plăcea Letac. Colonelul avea un cap puternic, 
de soldat, cu cicatrice de sabie pe obraji, gen anul Il, Italia cu 
Primul Consul, Austerlitz, Jena, Eylau, Friedland... Europa de la 
un capăt la celălalt, o carieră grozavă, dacă te gândeai că și-o 
începuse ca simplu caporal în garnizoana Brest. Colonelul îi 
lăsase lui Frederic o excelentă impresie atunci când, abia ajuns 
la regiment, se dusese să-și prezinte omagiile superiorului său. 
Scurta întrevedere avusese loc la Aranjuez. Tânărul 
sublocotenent își îngrijise ținuta cu o extremă corectitudine și, 
purtând eleganta uniformă de paradă albastru-indigo, cu scurtă 
îmblănită stacojie și cizme înalte, cu inima bătându-i foarte tare, 
veni să se pună la dispoziţia comandantului Regimentului 4 
Husari. Letac îl primise în biroul reședinței sale, un luxos conac 
rechiziţionat, de la ale cărui ferestre se putea vedea fluviul Tajo 
descriind o curbă graţioasă printre sălcii. 

— Cum aţi spus...? Aă, sublocotenent Gluntz, hm, bun, bun, 
dragă, e o plăcere să vă avem aici cu noi, simţiţi-vă bine, știți 
doar, camarazi excelenți și toate astea, crema cremelor, tradiţii 
și tot restul... Superb postavul dolmanului ăstuia, superb. Paris? 


7 


Păi cum altfel, bineînţeles, bun, tinere prieten, înapoiaţi-vă la 
ocupațiile dumneavoastră... Să faceţi onoare regimentului și 
toate astea, ca o familie, vă asigur, eu ca un tată... Ah, nu 
cumva dueluri și tot restul, prost văzute, sânge fierbinte, 
ardoare, avânt și chestii de-astea, foarte rău, dar dacă n-ai de 
ales, hm, atunci onoare, mă rog, totul între domni, ăă, în familie, 
treabă discretă, cred că m-aţi, hm, înţeles. 

Colonelul Letac avea faimă de călăreț neîntrecut și de soldat 
brav, calităţile de căpătâi ce i se cereau oricărui husar. 
Comanda regimentul cu mână de fier, combinând un oarecare 
paternalism cu o disciplină eficientă, dar și flexibilă, detaliul din 
urmă fiind absolut necesar pentru a ţine în frâu patru 
escadroane de cavalerie ușoară care, prin tradiţie și caracter, 
formau unul dintre cele mai îndrăzneţe, rebele și curajoase 
regimente imperiale. Stilul agresiv și independent al husarilor, 
care dădea atâtea bătăi de cap în momentele de acalmie, se 
dovedea extrem de folositor în campanie. Cu cei aproape cinci 
sute de bărbaţi duri și hârșiţi din subordinea lui, Letac făcea tot 
ce voia, cu o dezinvoltură explicabilă doar prin lunga-i 
experiență militară. Colonelul încerca să fie ferm, drept și 
rezonabil cu oamenii lui, și trebuie să-i facem onoarea de a 
recunoaște că de cele mai multe ori izbutea. Mai avea și faima 
de a se purta crud cu inamicul, însă nimeni n-ar fi considerat 
asta o pată ce-i umbrea calităţile, fiind vorba de un husar. 

e 

Tăișul sabiei era acum perfect pregătit ca să îndeplinească în 
mod ireproșabil sarcina mortală pentru care fusese conceput. 
Frederic Gluntz făcu să scânteieze pentru ultima oară flacăra 
lămpiţei de-a lungul lamei înainte de a o vâri cu grijă în teacă, 
mângâind cu degetele N-ul imperial ștanţat pe garda de alamă. 
Michel de Bourmont, care continua să fumeze în tăcere, 
surprinse gestul și zâmbi de pe patul lui. Nu era în zâmbetul 
acela nici urmă de dispreţ; Frederic știa deja să interpreteze 
fiecare surâs al prietenului său, de la sumbrul - și cel mai 
adesea periculosul - rictus care îi lăsa descoperiţi pe jumătate 
dinţii albi, perfecţi, conferindu-i o vagă asemănare cu un lup 
gata de atac, până la gestul de amiciţie amestecată cu duioșie 
pe care, ca în momentul acela, îl rezerva puţinelor persoane la 
care ţinea cu adevărat. Frederic Gluntz era unul dintre acei 
privilegiați. 


— Mâine va fi o zi cu totul deosebită, îi zise De Bourmont 
slobozind fumul, cu ultima licărire a zâmbetului încă pe buze. 
Ştii doar: o șarjă, așa-i? care să-i pună pe goană pe ţărănoii 
ăștia prin toată, hm, Andaluzia - imitarea lui Letac era perfectă 
și câtuși de puţin răuvoitoare, iar acum fu rândul lui Frederic să 
surâdă. Apoi, cu sabia tot în mână, încuviinţă din cap. 

— Da, se strădui el să răspundă pe tonul acela nepăsător pe 
care îl credea cel mai potrivit pentru un husar aflat în preajma 
unei bătălii ce îl putea costa viaţa. Pare-se că în sfârșit lucrurile 
devin mai serioase. 

— Cel puţin așa se zvonește. 

— Să sperăm că de data asta zvonurile nu mint. 

De Bourmont se ridică alene și rămase așezat pe pat. Coada 
blondă de la ceafă și cele două laterale, care îi cădeau de la 
tâmple până pe umeri conform celei mai vechi și mai nobile 
tradiţii a corpului de husari, erau impecabil împletite; dolmanul 
întredeschis - tunica albastră, scurtă și ajustată a Regimentului 
4 - lăsa să se vadă cămașa de o albeață imaculată; sub 
pantalonii ungurești de călărie - tot albastru-indigo - mulați pe 
picior, doi pinteni strălucitori erau prinși de cizmele negre din 
piele de vitel, bine lustruite. Un aspect atât de corect era 
deosebit de meritoriu sub pânza groasă a cortului aceluia ridicat 
pe un podiș colbuit din împrejurimile Cordobei. 

— Ai ascuţit-o bine? întrebă, arătând cu ţeava pipei spre sabia 
lui Frederic. 

— Cred și eu. 

De Bourmont zâmbi din nou. Fumul îl obliga să-și mijească 
ochii impertinent de albaștri. Frederic privi chipul prietenului 
său, pe care flacăra lămpiţei de campanie aducând mai mult a 
opaiţ arunca umbre tremurătoare. Era un băiat chipeș, ale cărui 
ținută și nonşalanţă trădau de îndată originea aristocratică. 
Trăgându-se dintr-o ilustră familie din sudul Franţei, genitorul 
său avusese suficientă glagorie în cap ca să se transforme în 
cetăţeanul Bourmont imediat ce primii sans-culottes începuseră 
să se uite ponciș la el. Oportuna descotorosire de anumite 
pământuri și odoare, o la fel de bine-venită profesiune de 
credinţă anti- regalistă, precum și subtile, dar solide legături de 
amiciție cu cei mai notorii descăpăţânători ai epocii îi 
permiseseră să evite cu multă îndemânare furtuna abătută 
asupra Franței, asistând cu trupul întreg și cu patrimoniul doar 


9 


parţial știrbit la ascensiunea implacabilă a veneticului corsican, 
acesta din urmă fiind, desigur, un subiect rezervat numai 
discretelor conversații nocturne din așternut dintre domnul și 
doamna De Bourmont. 

Michel de Bourmont-fiul era, prin urmare, ceea ce înainte de 
1789 și chiar și acum, de câţiva ani încoace, putea fi numit, fără 
un risc excesiv pentru cel interesat, un tânăr de familie bună. 
Imbrăţișase cariera armelor la o vârstă fragedă, cu punga plină, 
aducând în acel torent de fanfaronadă și vulgaritate care era 
armata napoleoniană un anumit stil ce, graţie calităților lui 
personale, generozităţii sale și unui simţ special al relaţiilor 
sociale, nu numai că era departe de a-i agasa pe semeni și pe 
superiori, ci ajunsese să fie considerat în cadrul regimentului de 
bonton și demn de a fi imitat. Era tânăr - abia împlinise 
douăzeci de ani, în Spania -, simpatic, arăta bine și își dovedise 
vitejia. Toate acestea îi permiseseră lui Michel de Bourmont să- 
și reia fără prea mari suspiciuni din partea celor din jur particula 
de nobleţe, acel de pe care tatăl său îl uitase atât de oportun în 
funestele zile ale tumultului revoluționar. Pe de altă parte, 
avansarea lui la gradul de locotenent era un lucru deja stabilit, 
și lipseau doar câteva săptămâni ca să devină și efectiv. 

Pentru Frederic Gluntz, tânăr sublocotenent hrănit cu toate 
măreţele visuri de glorie pe care le putea adăposti o minte de 
nouăsprezece ani, colonelul Letac era ceea ce i-ar fi plăcut să 
devină, pe când Michel de Bourmont era ceea ce i-ar fi plăcut să 
fie, incarnarea unui rang personal și social pe care nu avea să-l 
atingă niciodată, chiar dacă în viitor ar fi ajuns un om bogat. Nici 
măcar Letac, care în douăzeci de ani de campanii dure 
dobândise tot ce își putea dori un soldat loial și ambițios și era 
pe punctul să devină general al Imperiului, nu avea să posede 
vreodată aerul acela distins dat de nașterea într-o familie bună, 
stilul specific celui care, așa cum se exprima însuși colonelul, „a 
făcut pipi de mic copil, știți dumneavoastră, pe covoare persane 
autentice...” De Bourmont avea toate aceste atuuri fără a se 
împăuna prea mult cu ele - să nu se împăuneze chiar deloc nu i- 
ar fi stat bine unui ofițer de husari, corpul cel mai elitist, mai 
ostentativ și mai fanfaron din toată cavaleria ușoară a 
Impăratului. De aceea, sublocotenentul Frederic Gluntz, fiul unui 
simplu burghez, îl admira. 


10 


Între cei doi tineri, repartizaţi ca sublocotenenţi în același 
escadron, se stabilise o strânsă prietenie, așa cum obișnuiesc să 
se petreacă aceste lucruri la vârsta lor: în mod imperceptibil, 
pornind de la o simpatie reciprocă izvorând mai mult din instinct 
decât din motive raţionale. Neîndoios, faptul de a împărți același 
cort de campanie contribuise la strângerea legăturilor dintre ei; 
o lună întreagă de înfruntare umăr lângă umăr a asprimilor vieții 
militare îi unea mult pe oameni, mai cu seamă dacă între ei 
exista și o mare afinitate în privința gusturilor și visurilor de 
tinereţe. Işi făcuseră confidenţe discrete, iar intimitatea lor 
crescuse până într-atât încât ajunseseră să se tutuiască, 
trăsătură semnificativă pentru genul de relaţie ce îi unea, ţinând 
seama că între ofițerii Regimentului 4 Husari formula de politeţe 
„dumneavoastră” era considerată ca absolut obligatorie în orice 
fel de conversație. 

O întâmplare dramatică marcase momentul în care prietenia 
dintre Frederic Gluntz și Michel de Bourmont se consolidase. Se 
petrecuse când regimentul era  încartiruit la Córdoba, 
pregătindu-se pentru viitoarele operaţiuni. Cei doi 
sublocotenenţi, aflați în afara serviciului, plecaseră seara târziu 
să bată străduțele orașului. Plimbarea era plăcută, temperatura 
agreabilă, și se opriseră de mai multe ori din drum ca să 
ciocnească niște stacane de vin spaniol. Trecând prin fața unei 
case, zăriră în treacăt, prin geamul luminat, o fată frumoasă, și 
amândoi zăboviră câtva timp dinaintea grilajului, sperând s-o 
mai vadă o dată. Dar viziunea nu se mai repetă, și atunci, 
decepţionațţi, hotărâră să intre într-o cârciumă, pentru ca vinul 
andaluz să șteargă amintirea frumoasei necunoscute. Trecând 
pragul, se pomeniră salutaţi cu mare zarvă de șase-șapte ofițeri 
francezi, printre care se aflau și doi din Regimentul 4 Husari. 
Invitaţi să se alăture grupului, acceptară cu dragă inimă. 

Cheful se prelungi, cu conversații însufleţite, stropite din 
belșug de urcioarele și cănile pe care un cârciumar taciturn, cu 
o mutră neprietenoasă, le aducea neîntrerupt. Petrecură vreo 
două ore plăcute, până când un locotenent de vânători călare pe 
nume Fucken, cu coatele proptite pe masa pătată de vin, 
exprimă unele critici referitoare la fidelitatea faţă de Împărat a 
anumitor descendenţi ai vechii aristocrații, fidelitate pe care 
Fucken o considera foarte discutabilă. 


11 


— Sunt convins, zise, că, dacă regaliștii ar reuși să pună pe 
picioare o armată adevărată și ar trebui să ne înfruntăm cu ei 
într-o campanie, unii dintre cei care-s cu noi acum ar trece 
frumușel la inamic. Aștia au floarea de crin în sânge. 

Faptul că acel comentariu fusese rostit într-o atmosferă 
saturată de vapori de alcool și fum de pipă și de ţigară nu-i 
justifica impertinenţa. Toţi cei de faţă, inclusiv Frederic, se 
uitară la Michel de Bourmont, iar acesta se crezu obligat să se 
considere direct vizat. Rânji cu caracteristicul lui râs de lup, însă 
privirea pe care i-o aruncă imprudentului, îngheţată ca un sloi, 
arăta limpede că nu exista nici urmă de umor în gestul său. 

— Domnule locotenent Fucken, zise cu cea mai mare 
seninătate, în tăcerea încordată ce se așternuse în jurul mesei. 
Deduc că remarcile dumneavoastră deplasate se referă la o 
anumită clasă socială, din care mă mândresc că fac parte... M- 
am înșelat cumva? 

Fucken, un tip din Lorena cu păr creţ și ochi negri care îl 
făceau să semene oarecum cu Murat, clipi încurcat. Era 
conștient de gafa lui, însă erau de față prea mulți ofițeri; nu mai 
putea da înapoi. 

— Dacă se simte cineva cu musca pe căciulă, asta nu-i treaba 
mea, răspunse, împingându-și bărbia înainte. 

Toţi cei de faţă se priviră în tăcere, știind că urma inevitabilul. 
Nu le mai rămânea decât să urmărească cu maximă atenţie 
ritualul care, cu siguranţă, avea să înceapă neîntârziat. Chipurile 
le erau grave și interesate, încordate să nu piardă nici cel mai 
mic amănunt al conversaţiei. Toţi înregistrau vorbele și gesturile 
care, când totul se va fi sfârșit, aveau să le îngăduie să le 
povestească tuturor camarazilor desfășurarea faptelor. 

Frederic, care se afla pentru întâia oară într-o asemenea 
situaţie, era surprins și stingherit, pentru că lipsa lui totală de 
experiență în domeniu nu îl împiedica să capteze semnificaţia 
dramaticei scene și consecinţele ei. Se uită la prietenul său De 
Bourmont, văzându-l cum lasă cana pe masă cu o încetineală 
voită. Un căpitan, ofițerul cel mai în vârstă dintre cei prezenți, 
murmură un foarte puţin convingător „domnilor, să nu ne 
pierdem cu firea”, încercând să dreagă lucrurile, însă nimeni nu 
încuviinţă, nici nu făcu caz de spusele lui. Căpitanul ridică din 
umeri; și asta făcea parte din ritual. 


12 


De Bourmont scoase o batistă din mâneca dolmanului, își 
șterse cu grijă buzele și se ridică în picioare. 

— Obișnuiesc să discut remarcile deplasate cu sabia în mână, 
zise, păstrându-și zâmbetul îngheţat. Deși nu avem același grad, 
sper ca, în cinstea uniformei pe care amândoi o purtăm, să fiți 
dispus să-mi daţi satisfacția de a discuta pe această temă. 

Fucken rămăsese așezat, privindu-și fix adversarul. Văzându-l 
că nu răspunde, De Bourmont se sprijini cu o mână pe masă. 

— Sunt la curent, urmă el pe același ton, că uzanţele nu 
îngăduie ca în tipul acesta de chestiuni doi ofițeri de grade 
diferite să se înfrunte cu arma în mână în probleme personale... 
Totuși, întrucât avansarea mea la gradul de locotenent e deja 
aprobată și va fi efectivă în câteva săptămâni, am încredințarea 
că aspectele pur formale sunt astfel respectate. Am putea 
aștepta până la primirea noului meu grad; numai că, domnule 
locotenent Fucken, peste câteva zile regimentele noastre vor 
intra în campanie. M-ar supăra peste măsură să mi-o ia cineva 
înainte omorându-vă. 

Ultimele cuvinte rostite de De Bourmont nu puteau fi nicicum 
trecute cu vederea, iar cei prezenţi le admirară în tăcere 
oportunitatea, care nu-i mai lăsa lui Fucken, ca ofițer și bărbat 
de onoare ce era, altă ieșire decât duelul. 

Fucken se ridică și el de pe scaun. 

— Când doriţi, răspunse cu fermitate. 

— Chiar acum, vă rog. 

Frederic slobozi tot aerul reținut în plămâni și se ridică, 
buimăcit, odată cu ceilalți. De Bourmont se întorsese spre el și îl 
privea cu o gravitate neobișnuită. 

— Domnule sublocotenent Gluntz... Sunteţi atât de amabil să 
fiţi unul dintre martorii mei? 

Frederic se bâlbâi într-un grăbit răspuns afirmativ, simțind 
cum roșește. De Bourmont alese încă un martor: un alt husar, 
locotenent în Escadronul 2. La rândul lui, Fucken îi alese pe 
căpitanul mai vârstnic și pe un locotenent din propriul său 
regiment. Cei patru - mai bine zis cei trei, cu aprobarea tacită a 
lui Frédéric - se îndepărtară câteva momente ca să discute 
forma și locul înfruntării, pe când cei doi oponenți rămaseră 
tăcuţi, înconjurați de prieteni și camarazi, evitând să se 
privească altcum decât cu arma în mână. 


13 


Hotărâră ca duelul să aibă loc cu sabia, iar căpitanul, martorul 
lui Fucken, se oferi solemn să le indice un loc potrivit și ferit de 
priviri inoportune, unde afacerea putea să se încheie cu 
discreția de rigoare. Era vorba de grădina unei case părăsite de 
la periferia orașului; se îndreptară cu toţii într-acolo, cu 
gravitatea impusă de împrejurări, luând cu ei două lămpi cu 
petrol de la cârciumă. 

Noaptea continua să fie caldă și cerul era spuzit de stele ce 
înconjurau o lună ascuţită ca un jungher. Odată ajunși în 
grădină, pregătirile fură rapide. Ambii luptători rămaseră în 
cămașă, pătrunseră în cercul luminat de lămpi și după câteva 
clipe se atacau deja cu lovituri de sabie. 

Fucken era curajos. Se arunca înainte, riscând mult, dorind 
să-și rănească adversarul la cap sau la braţe. De Bourmont se 
duela calm, aproape în defensivă, studiindu-și oponentul și 
demonstrând că profitase de lecţiile unui admirabil maestru de 
scrimă. Cămășile celor doi erau deja îmbibate de sudoare, când 
Fucken fu rănit în timp ce ataca și se dădu înapoi câţiva pași, 
înjurând printre dinţi și privind firicelul de sânge ce-i curgea pe 
brațul stâng. De Bourmont se opri și lăsă sabia în jos. 

— Sunteţi rănit, zise cu o politeţe din care nu răzbătea niciun 
pic de satisfacţie. Vă simţiţi bine? 

Fucken era orbit de mânie. 

— Perfect! Să continuăm! 

De Bourmont schiţă un ușor salut din cap, pară în cvartă 
asaltul sălbatic îndreptat împotriva lui și răspunse cu trei lovituri 
de sabie date una după alta, iuți ca trei fulgere. Ultima îl atinse 
pe Fucken în partea stângă a pieptului, fără a-i străpunge 
coastele, dar deschizând o rană. Fucken păli, lăsă să-i cadă 
sabia din mână și rămase uitându-se ţintă la De Bourmont cu 
ochi tulburi. 

— Cred că e suficient, zise acesta, trecându-și sabia în mâna 
stângă. În ce mă privește, declar că am primit satisfacţie. 

Fucken continua să-l privească, strângând din dinţi, cu o 
mână peste rană, făcând eforturi vizibile să se ţină pe picioare. 

— E drept așa, răspunse cu voce pierită. 

De Bourmont își vâri sabia în teacă și îl salută cu cea mai 
desăvârșită politeţe. 


14 


— A fost o onoare să lupt cu dumneavoastră, domnule 
locotenent Fucken. Fără îndoială, vă stau la dispoziţie dacă, 
după ce vă veţi vindeca, veţi dori să continuăm această discuţie. 

Rănitul negă din cap. 

— Nu va fi necesar, zise. Lupta a fost cinstită. 

Toţi cei prezenţi se declarară de acord și chestiunea fu 
considerată închisă. Rana locotenentului de vânători călare se 
tămădui în zece zile, iar prietenii comuni povesteau între timp 
că, atunci când venea vorba de duel, Fucken le dădea tuturor 
asigurări că avusese onoarea să se bată cu cineva care, în orice 
moment, se dovedea un adevărat ofițer și cavaler. 

Incidentul deveni numaidecât principalul subiect de bârfă în 
toate reuniunile ofițerilor garnizoanei din Córdoba, adăugându- 
se anecdoticii celor două regimente cărora le aparţineau eroii 
lui. Trebuind să ia atitudine, colonelul Letac, șeful Regimentului 
4 Husari, îl convocă pe De Bourmont și îl probozi cu o diatribă 
furtunoasă, de pe urma căreia tânărul se alese cu douăzeci de 
zile de arest la domiciliu. Mai târziu, comentând întâmplarea cu 
adjutantul său, comandantul Hulot, Letac se simţi dator să 
expună între patru ochi ce gândea cu adevărat despre cazul 
acela. 

— La naiba, Hulot, mă încântă, hm, mutra pe care trebuie s-o 
fi făcut bătrânul Dupuy, știi dumneata, constipatul ăla de colonel 
de vânători de munte, drace, două găuri în pielea unuia din 
puișorii lui, ăă, mi s-a spus c-a fost o lovitură grozavă, excelentă 
și tot restul, așa cred, treaba e ca regimentul să se facă, hm, 
respectat, un husar e un husar, pe Belzebut, nu-i tot aia c-un 
vânător, ce naiba, mai există și derogări de la ordine, sigur că n- 
avem voie, însă, ăă, onoarea și alte chestii, știi doar... Și ne 
pomenim că tânărul ăsta, Bourmont, de familie bună, e un 
duelist înveterat, mă rog, călit și tot restul, ăă, m-am năpustit eu 
cu gura pe el și nici n-a clipit, stofă, are stofă și chestii de-astea, 
l-am potcovit cu douăzeci de zile, n-a crâcnit, impasibil la 
suprafață și hlizindu-se pe dinăuntru, pramatia, că până și 
ultimul furier știe că intrăm în luptă în mai puţin de-o 
săptămână, știi dumneata, însă trebuie să păstrăm aparențele, 
pură formalitate și, hm, alte chestii. Dar să nu scoţi o vorbă 
despre asta, Hulot, încredere oarbă și tot restul. 

Nici nu mai trebuie să spunem că, de cum a ieșit pe ușă, 
comandantul Hulot a împărtășit confidența colonelului, cu o 


15 


fidelitate rezonabilă în privința formei și a conţinutului, tuturor 
ofițerilor care i-au ieșit în cale. 

Cât despre arestul de douăzeci de zile rezervat 
sublocotenentului De Bourmont, pedeapsa i-a fost substanţial 
redusă din motive de serviciu. Letac îi aplicase sancţiunea într-o 
luni; or, joi de dimineaţă Regimentul 4 Husari părăsea Córdoba. 

(J 

De atunci trecuseră paisprezece zile, și treburi mai importante 
acaparau acum atenția regimentului. Frédéric Glüntz lăsă sabia 
din mână și se uită la amicul lui. De câtva timp, o întrebare 
nerostită îi ardea buzele. 

— Michel... Ce simți? 

— Poftim? 

Frederic zâmbi timid. Parcă se scuza că se vede nevoit să 
pună o întrebare intimă. 

— AȘ dori să știu ce simţi când lovești pe cineva cu sabia... Un 
dușman, vreau să spun. Când trebuie să-l omori, când îl spinteci 
cu mâna ta. 

Rictusul de lup crispă buzele lui Michel de Bourmont. 

— Nu simţi nimic, răspunse cu o desăvârșită naturaleţe. E ca 
și cum lumea întreagă s-ar goli în jurul tău... Mintea și inima 
lucrează singure, într-o grabă nebună, străduindu-se să aplice 
lovitura potrivită la locul potrivit... Nu tu, ci instinctul tău îţi 
conduce mâna. 

— Și-atunci adversarul ce e? 

De Bourmont ridică din umeri cu dispreţ. 

— Adversarul nu-i decât o altă sabie, ce vâjâie prin aer vrând 
să-ţi ia capul și pe care trebuie s-o eviți fiind mai abil, mai rapid 
și mai precis. 

— Erai la Madrid când au izbucnit luptele din mai... 

— Da. Insă acela nu era un adversar - acum în glasul lui De 
Bourmont răbufnea disprețul. Era o gloată informă, pe care am 
pus-o la punct cu lovituri de sabie și căreia i-am împușcat apoi 
căpeteniile. 

— Te-ai bătut și în duel, cu Fucken. 

De Bourmont făcu un gest evaziv. 

— Un duel e un duel, zise de parcă tocmai stabilise ceva 
evident, ce nu se putea explica altcum. Un duel e o afacere între 
domni, urmând niște reguli clare și soluționată într-o formă 
onorabilă pentru cei implicați. 


16 


— Dar în noaptea aceea, la Cordoba... 

— In noaptea aceea, la Córdoba, locotenentul Fucken nu era 
un inamic. 

Frederic râse, incredul. 

— Nu? Și-atunci ce era? Doar v-aţi înfruntat cu teribile lovituri 
de sabie, iar el s-a ales cu ditamai rana. 

— Normal. Că doar de aia am ieșit amândoi afară în noapte, 
dragul meu. Ca să ne batem. 

— Și vrei să spui că Fucken nu era un inamic? 

De Bourmont negă din cap cu hotărâre, trăgând lung din pipă. 

— Nu, zise după alte câteva clipe. Era un adversar; un inamic 
e altceva. 

— De exemplu? 

— De exemplu, spaniolul. Acesta, da, e inamicul. 

Frederic clătină din cap, surprins. 

— E ciudat, Michel. Ai zis „spaniolul”... Înseamnă că te referi 
la toată țara asta. Mă înșel? 

Chipul lui Michel de Bourmont se înnegurase. Rămase câtva 
timp tăcut. 

— Ceva mai înainte ai pomenit de răscoala din mai, de la 
Madrid, zise în sfârșit, cu gravitate. Gloata aceea fanatică, 
urlând pe străzi, avea ceva sinistru ce-ţi îngheţa sângele în vine, 
poți să mă crezi. Trebuie să fi fost acolo ca să înţelegi ce vreau 
să zic... Îţi amintești de Juniac spintecat, cu mațele revărsate, 
atârnând de un copac? Nu ţi s-a spus încă nimic de puţurile 
otrăvite, de camarazii noștri asasinați în somn, de ambuscadele 
partizanilor, acei guerrilleros care nu știu ce-i aia mila?... Ascultă 
bine ce-ţi spun: aici, până și câinii, păsările, soarele și pietrele 
ne sunt dușmani. 

Frederic se uită la flacăra lămpiţei, încercând să-și imagineze 
chipurile dușmanului în oamenii tuciurii și murdari care, în 
tăcere, îi priveau trecând din casele lor văruite ce reverberau 
sub toridul soare andaluz. Majoritatea erau femei, bătrâni și 
copii. Bărbaţii în putere fugiseră în munţi, prin imensele plantaţii 
de măslini ce se căţărau pe povârnișul colinelor. Comandantul 
Berret, șeful escadronului, îi descrisese bine în fața cadavrului 
lui Juniac: 

— Nu-s decât niște fiare. Și-i vom vâna ca atare, ca pe 
sălbăticiunile din hățișuri, fără milă. O să spânzurăm câte un 
spaniol de fiecare copac al ţării ăsteia blestemate. Jur. 


17 


Frederic nu avusese încă prilejul să se înfrunte cu trupele 
rebele spaniole, nici măcar cu una dintre bandele înarmate care 
se autointitulau guerrilleros. Însă ocazia n-avea cum să mai 
întârzie. Chiar în momentele acelea, unităţi ale armatei 
răsculate și bande de ţărani se concentrau ca să se opună celor 
opt mii de soldați francezi care, sub comanda generalului 
Darnand, aveau misiunea să curețe regiunea de elementele 
ostile, asigurând comunicațiile între Jaén și Córdoba. 

Nu era tocmai genul de război pe care și-l închipuise 
sublocotenentul Frederic Gluntz, dar, fără îndoială, tot de un 
război era vorba. Felul de a-l purta era, poate, extrem de 
murdar, însă n-aveai de ales. Imaginile răzvrătiţilor spânzurați 
de trupele avangardei, martori muţi, orbi și nemișcaţi, cu limba 
scoasă și ochii ieșiți din orbite, trupuri goale, negre, asaltate de 
roiuri de muște, deveniseră ceva obișnuit la trecerea trupelor 
Impăratului. Chiar și colonelului Letac îi omorâseră cel mai bun 
cal când intrase într-un sătuc numit Cecina: un singur foc de 
flintă, și superba iapă se prăbușise deodată, trebuind să fie 
sacrificată. Nu l-au putut găsi pe agresor, așa că Letac, furios 
din cauza incidentului - „E intolerabil, domnii mei, o iapă 
excelentă, nu? Lașitate respingătoare și, hm, tot restul” 
ordonă cuvenitele represalii: 

— Ştiţi dumneavoastră, ia atârnaţi-mi unul din nenorociţii 
ăștia, fir-ar, care niciodată nu știu nimic, nici n-au văzut nimic, 
ăă, o lecţie exemplară, preotul, desigur, ăștia-s ca pecinginea 
pe-aici, domnii mei, unul care n-o să mai predice de-acum 
răzvrătirea din amvon... 

Il aduseră pe preot, un tip trecut de cincizeci de ani, scund și 
robust, cu tonsura lăţită de chelie, prost bărbierit și vârât într-o 
sutană prea scurtă și plină de pete despre care, fără să știe prea 
bine de ce, luteranul Frederic bănui că se datorau vinului de 
împărtășanie. Nu avu loc niciun interogatoriu, nu se rosti vreun 
cuvânt; un ordin de-al lui Letac devenea automat o sentinţă. 
Legară o funie de cânepă de barele groase ale balconului 
Primăriei. Preotul îi privea, mărunţel și măsliniu, dintre doi 
husari cărora abia dacă le ajungea la umeri, cu fruntea 
brobonită de sudoare și cu buzele strânse, cu ochii febrili aţintiţi 
în sfârșit la funia ce-i era destinată. Satul părea pustiu; nu era 
țipenie de om pe uliţă, dar în spatele obloanelor întredeschise se 
ghicea prezenţa îngrozită a localnicilor. 


18 


Când îi puseră lațul de gât, cu doar câteva clipe înainte ca 
husarii spătoși de lângă el să tragă de celălalt capăt al funiei, 
preotul murmură printre dinţi un „fiii lui Satan” perfect auzit de 
toți, deși abia își mișcase buzele. Apoi scuipă spre Letac, care 
călărea un alt cal, și se lăsă spânzurat fără să mai scoată o 
vorbă. lar când ultimii soldaţi părăsiră satul - Frederic comanda 
în ziua aceea un pluton din ariergardă -, câteva bătrâne 
îmbrăcate în negru traversară încet piaţa ca să îngenuncheze și 
să se roage la picioarele preotului. 

Patru zile mai târziu, la o cotitură a drumului, o patrulă dădu 
peste cadavrul unui curier. Era vorba de un sublocotenent de 
husari din Escadronul 2, un tânăr înalt și melancolic pe care 
Frederic îl cunoștea fiindcă făcuseră împreună călătoria de la 
Burgos la Aranjuez, unde se prezentaseră la regiment. Juniac, 
căci așa îl chema pe nefericit, era complet gol, legat de picioare 
de un copac, cu capul la două palme de sol. li spintecaseră 
burta, și intestinele, negre de muște, atârnau hidos. Satul cel 
mai apropiat se numea Pozocabrera și era pustiu; locuitorii lui 
fugiseră, luând cu ei până și ultimul bob de grâu. Letac ordonă 
să fie ras de pe fața pământului, iar Regimentul 4 Husari își 
continuă marșul. 

Așa era războiul din Spania, și Frederic înțelesese asta foarte 
curând: „Niciodată să nu călăriţi singuri, să nu vă depărtaţi de 
camarazi, să nu înaintați fără precauţii prin locuri împădurite 
sau necunoscute, să nu primiţi alimente sau apă din partea 
localnicilor dacă ei nu le-au gustat înainte în faţa voastră, să nu 
ezitaţi să-i căsăpiţi nemilos pe nemernicii ăștia de câini 
împuţiţi...” Toţi erau însă convinși, ca și Frederic de altfel, că 
situația asta nu avea să dăinuiască la nesfârșit. Duritatea și 
potopul de pedepse exemplare urmau să-și atingă scopul mai 
devreme sau mai târziu, impunând normalitatea. Totul era să 
spânzuri și să tragi cât mai mult în prostimea fanatică, 
terminând odată cu pacificarea Spaniei, pentru a te putea 
dedica adevăratelor isprăvi vitejești. Umbla zvonul că englezii 
pregăteau o importantă debarcare în Peninsulă, iar aceștia chiar 
că erau un inamic cu care să te măsori de la egal la egal în 
impresionante șarje de cavalerie, în mișcarea marilor unităţi, în 
bătălii strălucite, purtând nume glorioase, ce aveau să figureze 
în cărțile de istorie și care însemnau pentru Frederic tot atâtea 
trepte spre onoare și faimă, atât de deosebite de campania 


19 


aceea în care aproape că nu-ţi vedeai dușmanul la faţă. Oricum, 
dacă previziunile se confirmau, mâine putea fi prima dintre 
zilele de pomină. Cele două divizii ale generalului Darnand 
aveau să se confrunte cu o armată organizată după reguli, 
grosul ei fiind constituit din unităţi încadrate cum scrie la carte. 
Peste câteva ore, sublocotenentul Gluntz din Strasbourg urma 
să primească botezul focului și al sângelui. 

De Bourmont își golea cu mare grijă pipa, încruntându-se 
puţin din cauza concentrării. Ecoul îndepărtat al unui tunet 
răzbătu dinspre nord prin pânza groasă a cortului. 

— Sper să nu plouă mâine, comentă Frederic, cu o urmă de 
îngrijorare în glas. 

Pentru cavalerie, ploaia însemna nu numai noroi, ci și 
escadroane manevrând cu greutate. Un moment, avu viziunea 
neliniștitoare a unor cai imobilizaţi în noroi. 

Amicul său negă din cap. 

— Nu cred. Mi s-a spus că în perioada asta a anului în Spania 
nu prea plouă. Cu puţin noroc, nimic nu te va împiedica să ai 
parte de şarja ta de cavalerie - zâmbi iar, cu aceeași expresie 
francă de prietenie. Vreau să spun că o să avem, bineînțeles. 
Amândoi. 

Frederic îi mulțumi în gând pentru acel „amândoi”. Era 
frumoasă prietenia în cortul de campanie, la lumina lămpiței, în 
preajma unei bătălii. Pe Dumnezeul lui că războiul putea deveni 
și el frumos. 

— O să râzi, zise încet, conștient că era ora cea mai potrivită 
pentru confidenţe, dar întotdeauna mi-am închipuit prima mea 
șarjă sub un soare strălucitor, cu uniformele și cu săbiile scoase 
din teacă scăpărând în soare, acoperindu-se de praful iscat de 
galop... 

— „Clipa supremă, când n-ai alţi prieteni decât calul tău, 
sabia ta și Dumnezeul tău, în ordinea aceasta”, recită De 
Bourmont, mijindu-și ochii ca să-și amintească. 

— Cine a scris asta? 

— Habar n-am. Adică nu mai ţin minte. Am citit asta cândva, 
demult, într-o carte din biblioteca tatălui meu. 

— De aceea te-ai făcut husar? întrebă Frederic. 

De Bourmont rămase câteva clipe pe gânduri. 


20 


— S-ar putea, conchise. Adevărul e că întotdeauna am fost 
curios să aflu dacă ordinea aceea era cea corectă. La Madrid am 
hotărât că cel mai bun prieten mi-e sabia. 

— Poate că mâine te răzgândești și înclini spre Rostand, calul 
tău. Sau spre Dumnezeu. 

— Poate. Dar tare mi-e teamă că, pus în situaţia de a alege 
între ei doi, aș prefera să nu mă lase la greu calul. Dar tu? 

Frederic făcu un gest de nehotărâre. 

— Adevărul e că încă nu știu. Sabia - o arătă cu o mișcare a 
mâinii, în teaca ei metalică garnisită cu piele neagră - nu poate 
greşi, iar brațul care o va mânui este bine antrenat. Calul meu 
Noirot e un animal excelent, care răspunde la presiunea 
genunchilor mei aproape la fel de bine ca la frâu. lar 
Dumnezeu... Păi, cum să-ţi spun, deși m-am născut în anul luării 
Bastiliei, eu am primit o educaţie religioasă. Mai apoi, viața 
militară creează o ambianţă diferită, însă îţi vine greu să renunţi 
la credinţele ce ţi-au fost insuflate de mic. Oricum, într-o bătălie 
Dumnezeu este, probabil, mult prea ocupat ca să mai aibă grijă 
și de mine. Până și spaniolii din faţa noastră cred în Dumnezeul 
lor papistaș și dogmatic cu mai mult fanatism decât mine, husar 
al Împăratului, și se jură pe toţi sfinţii că El e cu ei, nu cu noi, 
întruchiparea tuturor blestemăţiilor iadului. S-ar putea ca 
monștrii ăia să i-l fi oferit lui Cristos, ca în sacrificiile păgâne, pe 
bietul Juniac în timp ce-l goleau de mate, atârnându-l de 
picioare de măslinul acela... 

— În concluzie? întrebă De Bourmont, pe care amintirea lui 
Juniac îl posomorâse. 

— În concluzie, optez pentru sabia mea și calul meu. 

— Așa vorbește un husar. Lui Letac i-ar plăcea să audă asta. 

De Bourmont își scoase cizmele și dolmanul, întinzându-se la 
loc pe pat. Își încrucișă brațele sub ceafă și închise ochii, 
fredonând o canţonetă italienească. Frederic scoase din 
buzunarul vestonului ceasul de argint, cu inițialele sale gravate 
pe capac, pe care tatăl său i-l dăruise în ziua plecării de la 
Strasbourg la Școala Militară. Era unsprezece și jumătate 
noaptea. Se sculă alene în picioare, masându-și șalele, și anină 
sabia de curelele fixate pe stâlpul cortului, alături de tocurile de 
oblânc cu două pistoale pe care el însuși le încărcase cu mare 
atenţie cu vreo două ore în urmă. 

— les să iau o gură de aer, îi spuse lui De Bourmont. 


21 


— Ar trebui să încerci să dormi, îi răspunse prietenul lui, fără 
să deschidă ochii. Mâine va fi o zi agitată. N-o să ai timp de 
odihnă. 

— Dau o raită să văd ce face Noirot. Mă întorc îndată. 

Işi puse dolmanul pe umeri, dădu la o parte pânza de cort de 
la intrare și ieși afară, respirând briza nopţii. Lumina jăraticului 
rămas de la focul care arsese mocnit până atunci înroșea 
chipurile unor soldaţi ce stăteau de vorbă așezați de jur 
împrejur. Frederic se uită puţin la ei, apoi se îndreptă spre 
grajdurile campamentului, de unde se auzea din când în când 
nechezatul nervos al unui animal. 

Oudin, sergentul furajor al escadronului, și câţiva subofițeri 
jucau cărţi sub pânza unui cort deschis pe laturi. Pe masa de 
lemn se aflau un pachet de cărţi unsuroase, sticle de vin și 
câteva pahare. Recunoscându-l pe Frederic, Oudin și camarazii 
lui se ridicară. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule sublocotenent, zise 
Oudin, cu faţa lui ciupită de vărsat roșie din pricina vinului. 
Nimic de raportat la grajduri. 

Sergentul era un veteran beţiv și morocănos, întotdeauna cu 
capsa pusă, dar care își cunoștea caii de parcă el îi fătase. Avea 
un inel de aur în lobul urechii stângi și două cozi pe care și le 
cânea ca să ascundă firele albe. Uniforma lui, ca a majorităţii 
husarilor, era încărcată de tot felul de  ceaprazuri, 
brandenburguri, fireturi, găitane, ciucuri din fir, curele și aurării. 
Nu se putea spune că gusturile în materie de îmbrăcăminte ale 
cavaleriei ușoare erau discrete. 

— Mă duc să-mi văd calul, îl informă Frederic. 

— Cum poftiţi, domnule, răspunse sergentul, făcând drepţi în 
fața băiatului aceluia care era de o vârstă cu mezinul lui de 
acasă. Doriţi să vă-nsoţesc? 

— Nu-i nevoie. Presupun că Noirot e tot acolo unde l-am lăsat 
astă-seară. 

— Întocmai, domnule sublocotenent, în ţarcul ofiţerilor, lângă 
zidul ăla scund de piatră. 

Frederic se îndepărtă, urmând mai mult pe ghicite cărarea 
întunecoasă, iar Oudin se întoarse la cărțile lui de joc, după ce îl 
privi plecând cu o neîncredere abia disimulată. Indeobște nu-i 
plăcea să vină alţii să-și bage nasul în domeniul lui; în principiu, 
de caii neînșeuaţi răspundea el. Și, slavă Domnului, știa cum să 


22 


facă să nu le lipsească nimic și să ţină acele nobile mașini de 
război mereu curate și sătule. Cu niște ani în urmă, avusese 
ceva mai mult decât un schimb de cuvinte cu un sergent de 
cuirasieri care își permisese să emită un comentariu dispreţuitor 
la adresa curăţeniei unui animal dat în grija sa. Cuirasierul se 
mută la cele veșnice cu fruntea despicată de o lovitură de sabie, 
și niciunul dintre cei ce asistaseră la duel nu mai cuteză să 
caute nod în papură unui cal încredințat sergentului Oudin. 

Noirot era un superb exemplar de șase ani, negru, cu coama 
și coada tăiate scurt. Nu era prea înalt, dar avea picioare 
zdravene și un piept puternic. Frederic îl cumpărase la Paris 
dând iama în pungă, dar un ofiţer de husari merita un cal bun. Și 
nu era doar asta; animalul îi putea salva viaţa. 

Noirot stătea lângă zidul de piatră care despărțea două 
parcele de măslini, cu botul vârât într-o traistă cu nutreţ. 
Simţind prezenţa stăpânului, necheză încet. La lumina focurilor 
îndepărtate, Frederic admiră frumosul animal, îi netezi afectuos 
spinarea bine ţesălată, apoi vâri mâna în traista cu nutreţ ca să-l 
mângâie pe bot. 

Departe, un fulger brăzdă orizontul și tunetul se făcu auzit 
curând după aceea, înăbușit din cauza distanţei. Caii nechezară 
neliniștiți și Frederic se înfioră, ridicând capul ca să scruteze 
cerul pe care norii îl mânjiseră în negru de tuș. O patrulă de 
cercetași trecu pe lângă zidul scund; oamenii călăreau aplecaţi 
peste gâtul cailor, ca niște umbre tăcute defilând prin noapte. 
Frederic se mai uită o dată lung la cer, gândindu-se la ploaie, la 
locotenentul Juniac ce atârna cu capul în jos de măslinul lui, la 
chipurile întunecate și crude ale ţăranilor și, pentru întâia oară 
în viaţa lui, simţi în gură gustul fricii. 

Mângâie coama lui Noirot, lipindu-și fruntea de nobilul cap al 
calului. 

— Mâine să ai grijă de mine, bătrâne. 

e 

Michel de Bourmont nu adormise încă; își înălță capul când 
Frédéric intră în cort. 

— Totul e în regulă? 

— Este. Am dat o raită pe la cai; Oudin îi îngrijește ca pentru o 
trecere în revistă. 


23 


— Sergentul ăsta își cunoaște meseria - De Bourmont vizitase 
și el grajdurile cu vreo două ore înaintea lui Frederic. Vrei să te 
culci acum, sau preferi un coniac? 

— Credeam c-o să te găsesc deja dormind. 

— Vine și asta. Dar înainte mi-ar prinde bine un coniac. 

Frederic săltă capacul cufărului prietenului său și scoase de 
acolo o sticluță plată îmbrăcată în piele cu lucrătură în relief; 
turnă licoarea în două păhărele de metal. 

— A mai rămas ceva? întrebă De Bourmont privindu-și 
păhărelul. 

— Cam două înghiţituri bune. 

— Să le păstrăm pentru mâine. Nu știu dacă Franchot va mai 
avea timp să ne ia rațiile dis-de-dimineaţă înainte de plecare. 

Ciocniră metalul păhărelelor și băură; Frederic încet, De 
Bourmont dând totul de dușcă într-o clipită. Ca un autentic 
husar. 

— Cred c-o să plouă, zise Frederic după încă un moment. 

Nimeni n-ar fi sesizat în glasul lui nici cea mai mică urmă de 
îngrijorare; se mulțumea să emită cu voce tare un gând. Cu 
toate acestea, își regretă imediat spusele, chiar înainte de a le fi 
terminat. Dar De Bourmont, simţindu-i stinghereala, îi sări 
numaidecât în ajutor. 

— Ştii ceva? comentă el pe un ton cât se poate de jovial. 
Chiar înainte de a te întoarce m-am gândit și eu la asta, și 
trebuie să-ți spun că m-a preocupat chestiunea, adică noroiul și 
toate complicațiile. Numai că ploaia are și părțile ei bune; 
ghiulelele se înfundă în pământul moale, iar efectul mitraliilor 
scade considerabil. Pe deasupra, dacă manevrele cavaleriei 
noastre vor fi întrucâtva îngreuiate, la fel li se va întâmpla și 
lor... Oricum, ca să lichidăm chestiunea, află că în perioada asta 
a anului, dacă plouă, n-or să cadă nici patru picături. 

Frederic își termină coniacul. Nu-i plăcea, însă husarul bea 
coniac și înjura. lar a bea era mai ușor pentru el decât a înjura și 
a blestema. 

— Nu mă îngrijorează ploaia ca pericol în sine, explică el cu 
sinceritate. E totuna să mori în noroi sau pe pământ uscat, iar 
senzațiile fiecărui om în preajma morţii sunt ceva personal și 
rezervat, intim, care nu-l afectează decât pe el. Asta, desigur, 
doar în caz că nu și le exteriorizează, pentru că altminteri ele 
încep să semene a lașitate. 


24 


— Cuvânt pe care, domnul meu, zise De Bourmont imitând 
printr-o strâmbătură încruntarea severă a colonelului Letac, nu-l 
pronunţă, ăă, niciodată, așa-i? un, hm, husar. 

— Exact. Așa că ne lipsim de el. Unui husar nu-i este teamă; 
sau, dacă îi este, atunci trebuie să fie o treabă care-l privește 
numai pe el, preciză Frédéric, urmându-și gândul. Dar cum 
rămâne cu teama cealaltă, legitimă, că norocul n-o să-i surâdă și 
n-o să-i ofere destulă glorie, destulă onoare într-o bătălie? 

— Ah! exclamă De Bourmont, ridicând mâinile cu palmele 
deschise. Asta-i o teamă pe care o respect! 

— Păi despre asta-i vorba, conchise Frederic, vehement. Eu, 
ţi-o mărturisesc fără să roșesc, mă tem ca nu cumva ploaia sau 
orice alt incident blestemat să amâne înfruntarea ori să mă 
împiedice să iau parte la ea. Cred... Cred că un bărbat ca tine, 
sau ca mine, nu se justifică, nu-și găsește raţiunea de a fi decât 
galopând cu un pistol într-o mână și cu sabia în cealaltă, 
scoțând strigătul de luptă în numele Impăratului... De 
asemenea, și poate c-ar trebui să mă rușinez puţin din cauza 
asta - adăugă pe un ton mai coborât -, mă tem... Bun, poate nu- 
i ăsta cuvântul potrivit. Mă preocupă ideea de-a fi ajuns până 
aici ca să cad în mod obscur, lipsit de glorie, asasinat pe-un 
drumeag izolat de o gloată de ţărănoi, ca bietul Juniac, în loc să 
mi se întâmple asta în timp ce călăresc în spatele acvilei 
regimentului, sub cerul liber și înconjurat de camarazi, dintr-o 
cinstită lovitură de sabie sau dintr-un glonț în piept, drept și din 
față, cu pintenii puși și cu arma-n mână, cu gura plină de sânge, 
așa cum mor bărbații. 

De Bourmont încuviinţă ușor din cap, cu ochii lui albaștri 
încețoșați de amintirea lui Juniac. Era foarte palid. 

— Da, mărturisi răgușit, vorbindu-și mai mult sieși. Și eu mă 
tem de asta. 

Amândoi rămaseră un timp tăcuţi, cufundaţi în propriile 
gânduri. În cele din urmă, De Bourmont îşi încreți nasul și apucă 
sticluţa cu coniac. 

— La dracu’! exclamă cu o însufleţire exagerată. Hai să bem 
și ultimele două înghiţituri, camarade, că mâine Dumnezeu sau 
Intendenţa ne-or aproviziona la loc. 

Scoaseră din nou un clinchet păhărelele de metal, dar mintea 
lui Frederic hoinărea departe, în orașu-i natal, lângă patul în 
care, cu șase ani în urmă, agonizase bunicul lui dinspre tată. 


25 


Deși era încă destul de mic, Frederic percepuse limpede cele 
mai mici detalii ale dramei familiale: casa întunecoasă cu 
obloanele trase, femeile care plângeau în salon, ochii înroșiți ai 
tatălui său, în redingotă de culoare închisă și cu o expresie 
gravă pe chipu-i rumen de negustor cinstit și prosper. Bunicul 
era în dormitorul lui, ridicat puţin pe pernele mari, cu mâinile-i 
descărnate, lipsite de-acum de orice vlagă, zăcând peste pătură. 
Boala îi redusese fața la o mască gălbuie de oase și piele din 
care ieșea nasul acvilin, ce părea extrem de lung și de fin. 

„Nu mai vrea să trăiască. Nu mai vrea...” Cuvintele acelea, 
mai degrabă un șușotit surprins de tânărul Frederic pe buzele 
mamei lui, îl impresionaseră. Bătrânul Gluntz, negustor din 
Strasbourg, se retrăsese din afaceri de mai bine de zece ani, 
după ce lăsase toate frâiele conducerii în mâinile fiului său. O 
boală a articulaţiilor se înstăpânise pe el, doborându-l la pat, 
consumându-l încet și sigur, fără speranţă de vindecare și fără 
mângâierea unei morți rapide și nedureroase. Sfârșitul se 
apropia, negreșit, dar foarte lent. Și într-o zi bunicul s-a săturat 
de așteptare, refuzând din acel moment orice hrană, izolându-se 
de restul familiei, nemairostind niciun cuvânt și nemaifăcând 
nicio mișcare, pregătit să primească senin moartea, care se lăsa 
atât de mult rugată. lar în ultimele zile ale vieţii lui, în dormitorul 
învăluit în umbre, bătrânul Gluntz nu arăta în fața durerii și 
suferinţei fiului, nurorii, nepotului și tuturor rudelor decât o 
calmă și tăcută indiferenţă. Ciclul vieţii sale, tot ce așteptase și 
primise de la lume, se încheiase. lar foarte tânărul Frederic, cu 
intuiţia lui infantilă, pricepuse că bunicul abandonase lupta 
pentru viaţă pentru că nu mai avea nimic de așteptat de la ea; îi 
ieșea în întâmpinare morții cu pasivitatea și abandonul omului 
care trecuse peste zidul dincolo de care rămân vitalitatea și 
dorința de a lupta pentru existenţă. Și, privind cu o teamă plină 
de respect, din pragul dormitorului, figura nemișcată a 
bunicului, Frederic Gluintz se întrebase atunci în treacăt dacă nu 
cumva în ea și în ce reprezenta ea nu adăsta principiul maximei 
înțelepciuni. 

Nu era preocupat de comportamentul lui în bătălia ce se 
anunţa pentru ziua următoare, se gândi el, poate pentru a suta 
oară. Era pregătit pentru orice, inclusiv pentru cazul în care, așa 
cum povestea vechea saga scandinavă pe care îi plăcea atât de 
mult s-o citească atunci când era mic, walkiriile aveau să-l 


26 


cinstească în timpul luptei cu sărutul pe frunte dat vitejilor ce 
trebuiau să moară. Avea să fie demn de uniforma pe care-o 
purta. lar când se va întoarce la Strasbourg, tatăl lui, Walter 
Gluntz, va avea cele mai îndreptăţite motive să se mândrească 
cu el. 

De Bourmont se tolănise din nou pe pat, și de data asta 
dormea adânc. Frederic își scoase cizmele și îl imită, lăsând 
lămpiţa aprinsă. Se chinui să adoarmă, iar când reuși, în fine, 
somnul neliniștit îi fu populat de imagini stranii. Vedea chipuri 
smolite și măslinii, lănci lungi, cai în spume și săbii fulgerând în 
soare. Cu inima strânsă de teamă, își căută walkiria prin praf și 
sânge și se simţi nespus de ușurat negăsind-o. Se trezi de 
câteva ori cu gura uscată și fruntea fierbinte, auzindu-și propriile 
gemete. 


27 


2 * Zorii 


Era încă noapte când se prezentă Franchot, ordonanța lor. Era 
un husar scund și nu prea arătos, cu cozi unsuroase și picioare 
strâmbe, a cărui unică însușire consta într-o abilitate specială de 
a face rost, prin tertipuri obscure, de merinde destinate 
îmbunătăţirii tainului obișnuit, întotdeauna sărăcăcios, al 
armatei din Spania. În toate celelalte privinţe era un tip prea 
puţin recomandabil. 

— Domnul comandant Berret a convocat o reuniune de 
campanie a domnilor ofiţeri, anunţă după ce îi consideră pe 
ambii sublocotenenţi suficient de treji, în cortul lui, în juma’ de 
oră. 

Frederic se dădu jos din pat fără nicio tragere de inimă. 
Dormise foarte puţin, și exact când apăruse Franchot reușise să 
ațipească la loc. De Bourmont era deja în picioare, cu ochii 
înroșiți, petrecându-și prin păr degetele rășchirate, între două 
căscaturi. 

— Pare-se că a sosit clipa cea mare, zise, încruntându-se când 
văzu că ordonanța îi lustruia cizmele în mare silă. Cât e ceasul? 

Frederic zăbovi cu privirea pe cadran. 

— Trei și jumătate noaptea. Ai dormit bine? 

— Ca un prunc, răspunse De Bourmont, ceea ce nu era tocmai 
adevărat. Dar tu? 

— Ca un prunc, replică Frederic, ceea ce era și mai puţin 
adevărat. 

Privirile li se încrucișară o clipă, pe când gurile li se lărgeau 
într-un zâmbet complice. 

Franchot pregătise lângă cort o lampă cu petrol, un lighean cu 
apă caldă și o căldare de apă rece. Se spălară pe față, apoi 
ordonanța îi bărbieri cu grijă; întâi pe De Bourmont, pentru că 
era mai vechi în regiment, ungându-i cu ceară vârfurile mustăţii. 
Toaleta lui Frederic dură mai puţin; era foarte tânăr și barba lui 
nu era decât un puf rar pe obraji. În timp ce Franchot îi trecea 
fără convingere briciul peste față, Frederic privi cerul. Era la fel 
de înnorat ca înainte; nu se vedeau stelele. 


28 


Campamentul se deștepta cu zgomot. Subofiţerii strigau 
ordine aspre, iar printre corturi soldaţii se agitau, efectuând 
preparativele de campanie la lumina focurilor aprinse. O 
companie de vânători pedeștri care bivuacase în seara 
precedentă în apropierea escadronului era gata de plecare; 
oamenii se aliniau, zoriţi de răcnetele sergenților. O altă 
companie, în șiruri de câte patru, se îndepărta deja pe sub 
măslinii cotropiţi de umbre. 

Franchot îi ajută pe rând să-și tragă cizmele. Frédéric se 
încheie la cei optsprezece nasturi aflaţi de o parte și de alta a 
pantalonului strâmt de călărie care acoperea cizmele până la 
căpută, apoi își scoase vestonul și își puse dolmanul peste o 
cămașă curată, încheindu-și la fel de meticulos ceilalți 
optsprezece nasturi, ai pieptarului garnisit cu frumoase cheotori 
aurite. Desprinse toate curelele din cuiul bătut în stâlpul cortului 
și le prinse pe umărul drept și în talie, lovind vârful tecii de 
pinteni. Se încheie la gât și la mâneci, își frecă mâinile și fața cu 
apă parfumată, își trase mănușile de șevro și luă sub braţul 
drept impresionanta căciulă înaltă numită shako, din blană de 
urs, privilegiu al ofițerilor din corpurile de elită. De Bourmont, 
care executase aceleași mișcări și în aceeași ordine, aștepta 
ținând ridicată cu mâna înmănușată pânza de cort de la intrare. 

— După tine, Frederic, îi spuse, privindu-l satisfăcut. 

— Ba după tine, Michel. 

Își ciocniră marţial călcâiele, zâmbiră la unison, își strânseră 
cu putere mâna. Și amândoi ieșiră afară, drepți, semeţi, curați și 
proaspăt bărbieriţi, lovindu-și săbiile de pinteni, simțindu-se 
tineri și frumoși în mândra uniformă ce le venea ca turnată, 
trăgând în piept cu desfătare aerul rece al zorilor, gata să 
înfrunte cu lovituri de sabie provocarea pe care le-o arunca 
Moartea dinspre orizontul cufundat încă în umbre. 

e 

Comandantul Berret stătea aplecat deasupra unei mese 
acoperite de hărţi, înconjurat de cei opt ofiţeri ai escadronului. 
Cu singurul său ochi - pe stângul îl pierduse la Austerlitz, și în 
locul lui purta un petic de stofă neagră care îi conferea o stranie 
expresie de ferocitate - urmărea atent reliefurile terenului 
marcate pe hărți. El și căpitanul Dombrowsky nu dormiseră 
toată noaptea. Tocmai se întorseseră de la o reuniune 
convocată cu trei ore înainte de colonelul Letac, în cursul căreia 


29 


primiseră instrucţiuni cu privire la acţiunile regimentului pe 
timpul zilei care începea. Berret se grăbea. 

— Spaniolii s-au concentrat aici și aici - vorbea cu obișnuitul 
său ton sec și tăios, fără să se uite la nimeni, cu ochiul 
concentrat asupra hărților de parcă acolo ar fi apărut, în 
miniatură, armata inamică. Unităţile de cercetași au stabilit deja 
contactul, și putem presupune că grosul operaţiunilor se va 
desfășura în valea aceasta, liniile noastre sprijinindu-se de 
dealurile pe care vi le indic acum. Regimentul va acționa pe 
flancul stâng al diviziei, îndeplinind obișnuitele misiuni de 
recunoaștere și protecţie. Dacă se va ivi ocazia, și de atac. Cel 
puţin unul din escadroane va rămâne în rezervă; dar acesta, din 
fericire, nu e cazul nostru. S-ar putea să trebuiască să dăm tot 
ce-i mai bun din noi în prima linie. 

Pentru Escadronul 1 al Regimentului 4 Husari, a da tot ce-i 
mai bun implica posibilitatea unei șarje. La lumina lămpii cu 
petrol atârnate de stâlpul cortului, Frederic putu distinge 
expresiile de mulțumire de pe chipurile camarazilor săi. Numai 
căpitanul Dombrowsky, aplecat peste masă lângă Berret, își 
păstra impasibilitatea îngheţată. Mustaţța groasă, gălbuie și 
părul prematur încărunţit îi dădeau secundului escadronului 
aspectul unui veteran călit, și așa era în realitate. Polonez de 
origine, se bătuse sub flamura Franţei pe câmpurile de luptă din 
întreaga Europă; poate că de acolo se alesese cu aerul acela de 
răceală deziluzionată care îl caracteriza. Nimeni nu-l auzise 
vreodată rostind un cuvânt mai tare decât altul, nici măcar când 
dădea ordine. Era un tip tăcut și rezervat, care evita compania 
camarazilor - atât a superiorilor, cât și a celor de același grad cu 
el. Însă era un soldat viteaz, un călăreț neîntrecut și un ofițer 
excepţional. Chiar dacă nu era neapărat simpatizat, toţi îl 
respectau pentru calităţile sale. 

— Aveţi întrebări? dori să afle Berret, fără să-și ridice ochiul 
ciclopic de pe hartă, absorbit parcă în contemplarea unor lucruri 
doar de el zărite. 

Philippo, un locotenent oacheș, zâmbăreţ și lăudăros, își drese 
glasul înainte de a vorbi. 

— Se cunoaște numărul efectivelor inamice? 

Berret înălţă sprânceana de deasupra unicului său ochi, vizibil 
agasat de întrebare. Ce contează numărul? părea să întrebe. 


30 


— Calculăm că s-ar afla între opt și zece mii de oameni 
concentrați acolo, între Limas și Piedras Blancas, explică el cu o 
enervare abia disimulată: infanterie, cavalerie, artilerie și bande 
de guerrilleros... S-ar putea ca prima întâlnire să aibă loc aici - 
arătă un punct pe hartă -, apoi aici - semnală alt punct și lovi 
peste el cu muchia palmei, ca o secure. Obiectivul nostru e să le 
tăiem calea spre ţinutul muntos, obligându-i să lupte în vale, 
teren care, în principiu, le este mai puţin favorabil. Acum știți 
aproape tot atât cât știu eu. Mai aveţi vreo întrebare, domnilor? 

Nimeni nu mai formulă vreuna. Toţi cei de faţă, până și 
Frederic cel lipsit de experienţă, știau că scurtele explicaţii ale 
șefului escadronului fuseseră o pură formalitate. Sub un anumit 
aspect, și reuniunea tot asta era; deciziile urmau să le sosească 
de la superiori în cursul bătăliei, și numai colonelul Letac știa cu 
precizie care erau planurile generalului Darnand. În ce privește 
escadronul, tot ce se aștepta de la el era să lupte bine și, dacă 
se ivea prilejul, să șarjeze la primirea ordinului până la 
distrugerea formațiunilor inamice care îi erau indicate. 

Berret strânse hărțile, dând de înțeles că reuniunea se 
sfârșise. 

— Mulţumesc, domnilor. Asta-i tot. Plecăm în jumătate de oră 
cu restul regimentului; dacă nu vom pierde timpul, dimineaţa ne 
va găsi deja departe. 

— În formaţie de patru pentru marș, zise Dombrowsky, 
deschizând gura pentru întâia oară. lar când va sosi momentul, 
în afară de partizanii guerrilleros, păziţi-vă și de lăncierii 
spanioli. Sunt oameni de-ai locului. Buni călăreţi. 

— La fel de buni ca noi? întrebă sublocotenentul Gerard. 

Dombrowsky îi privi pe rând cu ochii săi cenușii, îngheţați ca 
apele din Polonia lui natală. 

— La fel de buni ca noi, pot să vă asigur, răspunse cu o 
expresie de nepătruns. l-am văzut la Bailen. 

De câteva săptămâni, Bailen era sinonim cu dezastrul. Acolo, 
în faţa a douăzeci și șapte de mii de spanioli, capitulaseră trei 
divizii imperiale, înregistrând două mii șase sute de morți și 
nouăsprezece mii de prizonieri, pierzând cincizeci de tunuri, 
patru stindarde elveţiene și patru drapele franceze... O tăcere 
funestă se lăsă peste cei prezenţi, și până și comandantul Berret 
se uită la Dombrowsky cu un aer mustrător. Ordonanţa 
comandantului salvă incomoda situație luând hărţile și punând 


31 


în locul lor pe masă o sticlă de coniac și mai multe pahare. Când 
toți fură serviţi, Berret și-l ridică pe al său. 

— Pentru Împărat, închină el solemn. 

— Pentru Împărat! repetară ceilalţi, și săbiile răsunară 
lovindu-se de pinteni când toţi luară poziţie de drepţi și-și 
ciocniră  călcâiele, înainte de a-și goli paharele dintr-o 
înghiţitură. 

Frederic simţi aroma tare a coniacului arzându-i stomacul și 
strânse din dinţi pentru ca nimeni să nu-i citească pe chip 
neplăcerea. Grupul se destrămă și toţi părăsiră cortul. 
Campamentul era deja un du-te-vino de umbre și reflexe ritmat 
de sunetele metalice ale armelor, nechezat de cai, ordine și 
tropăituri. Cerul era tot negru ca fundul ceaunului, fără urmă de 
stele. Lui Frederic i se făcu frig și se întrebă dacă n-ar fi făcut 
mai bine să-și pună vestonul gros. Însă gândul la căldurosul 
ținut unde se găseau îi goni de îndată această idee; de cum 
avea să se lumineze, orice haină în plus urma să devină o 
povară inutilă. 

De Bourmont mergea lângă el, cufundat în gânduri. Frederic 
simţi o înțepătură neplăcută în pântece. 

— Coniacul lui Berret mi-a căzut al naibii de greu. 

— Și mie, răspunse De Bourmont. Sper că Franchot a avut 
timp să ne facă o cafea bună. 

Ordonanţa nu le înșelă așteptările. Când ajunseră la cortul lor, 
Franchot îi primi cu ditamai oala fumegândă ce trona printre 
biscuiţi. Băură și ronţăiră în pripă, își revizuiră pentru ultima 
oară echipamentul și se îndreptară spre grajduri. 

Escadronul se încolona pe divizii, la lumina unor torţe înfipte 
în pământ. Cei o sută opt bărbaţi își controlau caii, șeile, 
strângeau bine chingile, verificau carabinele înainte de a le vâri 
în tocurile de la oblânc sau de a și le pune în bandulieră pe 
spate. Frederic și ceilalţi ofițeri nu dispuneau de această armă 
de foc; era de la sine înţeles că un ofițer de husari știa să se 
descurce cu două pistoale și o sabie. 

Franchot îl înșeuase pe Noirot, ceea ce nu îl împiedică pe 
Frederic să pipăie cu mare grijă curelele care fixau șaua pe 
spinarea calului, ca să se asigure personal că totul era în 
perfectă ordine. În cursul unei lupte, distanţa de două degete 
dintre găurile chingilor putea lesne echivala cu distanţa dintre 
viaţă și moarte. Le potrivi cum i se păru cel mai bine, apoi se 


32 


aplecă să mai controleze o dată potcoavele. Când termină 
inspecția amănunţită, își petrecu brațul peste pielea de urs cu 
care era căptușită șaua și cu mâna stângă mângâie coama lui 
Noirot. 

De Bourmont executa aceleași mișcări, foarte aproape de el. 
Calul lui era un superb vânăt-rotat, iar șaua era împodobită cu o 
luxoasă piele de leopard care, negreșit, îl costase o avere. In 
mare măsură, consideraţia de care se bucura un husar printre 
camarazi era direct proporţională cu banii investiţi de acesta în 
garnisirea harnașamentelor. lar De Bourmont, atât prin originea, 
cât și prin caracterul lui, nici nu putea, nici nu dorea să se uite la 
cheltuieli. 

Când văzu că Frederic îl privea, îi zâmbi amabil. Lumina 
torțelor făcea să strălucească pasmanteriile aurite de pe 
pieptarul împestriţat al dolmanului său. 

— E totul în ordine? întrebă. 

— Totul e-n ordine, răspunse Frederic, simțind trupul cald al 
lui Noirot lipit de coastele sale. 

— Presimt că azi va fi o zi minunată. 

Frederic își ridică fața, arătând spre cerul posomorât. 

— Crezi că norii vor lăsa să strălucească soarele victoriei? 

De Bourmont izbucni în râs. 

— Chiar dacă va fi înnorat în zori și chiar de-o ploua cu lănci 
ascuţite, ziua asta tot minunată va fi. E ziua noastră, Frederic. 

Comandantul Berret trecu călare, urmat de căpitanul 
Dombrowsky, de locotenentul Maugny și de trompetul-major. 
Husarii rămaseră lângă cai, vorbind și glumind între ei, cu 
însuflețirea caracteristică momentului.  Torţele  luminau 
intermitent cozile împletite și mustăţile ţanţoșe, chipurile 
tăbăcite ale veteranilor, pline de cicatrice, și feţele îngrijorate 
ale recruţilor novici care, asemenea lui Frederic, nu intraseră 
niciodată în luptă. Tânărul îi privi îndelung, cu simpatie; acolo 
era elita cavaleriei ușoare a armatei franceze, călăreți 
neîntrecuţi, în cea mai mare parte profesioniști ai războiului, 
care își ţesuseră propria legendă călărind în urma acvilei 
imperiale, măturând cu săbiile lor cele mai glorioase câmpuri de 
bătălie din toată Europa. lar el, Frederic Gluntz din Strasbourg, 
la cei nouăsprezece ani ai săi, era unul dintre ei. Gândul acesta 
îl umplu de mândrie. 


33 


Glasurile unor vivandiere care treceau cu o căruţă a 
intendenței aclamară din întuneric escadronul, de partea 
cealaltă a zidului de piatră. Husarii răspunseră cu un cor de 
hohote de râs și de glume fără perdea. Frederic își încordă 
privirea, dar nu putu desluși decât niște forme confuze care se 
îndepărtau în beznă, însoţite de scâărţăitul roţilor și de tropotul 
copitelor atelajului. 

Era deplasat, se gândi, să auzi voci femeiești, fie ele și ale 
unor vivandiere, în momente atât de solemne. Ritualul 
escadronului pregătindu-se de drum spre bătălia iminentă 
presupunea o liturghie proprie, un rit de clan tipic masculin, care 
excludea orice prezență a sexului opus, chiar și sub forma 
vocilor acelora asprite de rachiu ce bântuiau prin noapte. 
Strânse din buze cu vădită neplăcere, continuând să mângâie 
coama lui Noirot. Cu ani în urmă citise o carte despre istoria 
cavalerilor templieri, ordinul călugărilor soldaţi ce luptaseră în 
Palestina contra sarazinilor, războinici duri și mândri care 
sfârșeau pe rugurile regilor europeni ce jinduiau la bogăţiile lor, 
cu capul sus, blestemându-și călăii. Lumea templierilor era o 
lume a bărbaţilor, din care femeile erau excluse prin definiţie. 
Onoarea, Dumnezeu și bătălia erau singurele lor imbolduri. 
Trăiau și luptau câte doi, camarazi fideli uniți împotriva a tot și a 
toate prin jurăminte sacre și inviolabile. 

Frederic îl mai privi o dată pe De Bourmont, care acum lega 
bine cu două curele mantaua făcută sul în partea din față a șeii. 
Se simţea unit cu prietenul său prin ceva mai important decât 
legăturile de colegialitate ce se puteau stabili ușor între doi 
tineri sublocotenenţi din același escadron. Amândoi aveau în 
comun un ideal: gloria. Pe ea o slujeau sub stindardele Franţei și 
ale Impăratului, și în numele ei aveau să galopeze în urma 
acvilei, dacă trebuia, până la porţile iadului. Pe calea aceasta 
deveniseră fraţi, și niciodată, oricâţi ani aveau să se scurgă, 
chiar dacă viaţa urma să-i despartă, aruncându-i în locuri 
îndepărtate, nu aveau să uite orele, zilele, anii petrecuţi 
împreună din voia Sorţii. În mintea lui Frédéric defilară imagini 
de o frumuseţe epică: De Bourmont, al cărui cal murise, cu 
capul descoperit în mijlocul câmpului de luptă, zâmbindu-i 
prietenului care descăleca pentru a-i oferi calul său și a înfrunta 
cu sabia în mână moartea asmuţită de Destin împotriva 
camaradului. Apoi el însuși căzut la pământ și apărat de un De 


34 


Bourmont care îi gonea cu aprige lovituri de spadă pe dușmanii 
ce încercau să-l ia prizonier pe prietenul rănit... Sau amândoi, 
plini de noroi și de sânge, apărând cu îndârjire una dintre 
acvilele imperiale, privindu-se și zâmbindu-și în chip de 
despărțire eternă înainte de a se arunca în braţele morţii care îi 
încolțea într-un asalt fatal. 

Nu. Acolo nu avea ce căuta o femeie. Sau poate doar așa, sub 
forma unor ochi frumoși, martori din depărtare ai dramei eroice, 
înecaţi în lacrimi dulci atunci când graţioasa lor stăpână fi-va 
încunoștinţată de cele petrecute și de moartea husarului... Mai 
mult chiar, Frederic cunoștea acei ochi. li văzuse la Strasbourg 
cu două zile înainte de plecare, la recepţia dată de domnul și 
doamna Zimmerman. O rochie albastră, un oval perfect al feței 
încadrate de un păr bălai și moale ca mătasea, niște ochi 
albaștri precum cerul Spaniei, o piele albă. Fiica soţilor 
Zimmerman, Claire, în vârstă de șaisprezece ani, îi zâmbise 
suav arătosului husar în uniformă de gală care se înclina 
dinaintea ei cu un gest marţial, ciocnindu-și tocurile cizmelor 
lustruite și balansându-și cu farmec viril dolmanul stacojiu prins 
cu o studiată dezinvoltură de umărul stâng. 

Urmase o conversaţie scurtă și tandră. El se ruga la 
Dumnezeu ca ea să atribuie căldurii roșeața violentă care îi urca 
nestăvilit în obraji. Ea, nu mai puţin aprinsă la faţă, savura 
plăcerea de a atrage atenţia unui ofiţer de cavalerie atât de 
atrăgător și de elegant în uniforma-i albastră cu dolman roșu, 
ce-i venea ca turnată, regretând poate doar faptul că era prea 
tânăr ca să răsucească o falnică mustață care să-i accentueze 
aspectul bărbătesc. Oricum, el pleca la un război îndepărtat, 
într-o ţară meridională și călduroasă, iar asta era suficient. Apoi, 
când Frederic trebuise să o părăsească, fiind chemat de un 
bătrân colonel prieten de familie, Claire lăsase ochii în jos, 
jucându-se cu evantaiul ca să-și ascundă tulburarea și ghicind 
privirile invidioase cu care o săgetau verișoarele sale. 

Asta a fost tot. Zece minute de conversaţie și o amintire 
delicată care într-o bună zi, când el se va întoarce - poate cuo 
cicatrice glorioasă înlocuindu-i roșeaţa din obraji ar putea fi 
începutul unei frumoase povești de dragoste. Insă în noaptea 
aceea, sub un cer spaniol care nu era albastru ca ochii lui Claire, 
ci ameninţător și negru ca poarta iadului, Strasbourg-ul și 


35 


salonul familiei Zimmerman se aflau mult prea departe de 
Frederic Gluntz. 

Un escadron de cavalerie, aparţinând cu siguranţă aceluiași 
regiment, trecea acum prin spatele zidului scund, urmând 
drumul ce șerpuia printre plantațiile de măslini cufundate în 
beznă. Duruitul copitelor aducea cu zgomotul tumultuos al unui 
torent. Glasul comandantului Berret răsună din cercul luminos al 
torţelor. 

— Escadron! Încăleca... rea! 

Trompetul traduse ordinul printr-un sunet strident. Frederic își 
puse pe cap calpacul din blană de urs, își sprijini piciorul în scară 
și se avântă dintr-un salt pe spinarea lui Noirot. Se proţăpi bine 
în șa, lăsând să-i atârne pe pulpa stângă geanta de piele roșie 
cu acvila imperială și cu numărul regimentului. Își potrivi 
mănușile de șevro, își sprijini mâna stângă pe mânerul sabiei și 
apucă frâul cu dreapta. Noirot tropăi pe loc scuturând din cap, 
gata de plecare la cel mai mic îndemn al călărețului. 

Berret trecu prin faţa lor cu hățurile lăsate slobode, urmat de 
trompetul-major ca de o umbră credincioasă. Frederic se 
întoarse spre De Bourmont, care își făcea calul să dea înapoi cu 
o ușoară încordare a frâului. 

— Incepe dansul, Michel. 

De Bourmont încuviință cu o mișcare din cap, atent la 
mișcarea calului. Impresionantul calpac, de sub care se iveau 
cozile blonde, împletite, îi dădea un aspect formidabil. 

— Incepe, și pare-se că începe bine, zise venind lângă el și 
strângându-i mâna. Deși cred că tot mai avem câtva timp de 
stat la taclale. L-am auzit pe Dombrowsky spunând că ne va 
veni rândul abia pe la primele ore ale dimineții. 

— Totu-i să ne vină. 

— Ne vine el, n-avea grijă. 

— Mult noroc, Michel. 

— Mult noroc, frate. Și ţine minte: călăresc în spatele tău, deci 
n-o să te scap din ochi întreaga zi. In felul acesta, le voi putea 
povesti doamnelor tot ce-a făcut azi amicul meu Frederic Gluntz. 
Mă gândesc mai cu seamă la niște ochi albaștri despre care ai 
avut într-o zi slăbiciunea de a-mi povesti detalii înduioșătoare... 

Calul lui De Bourmont își scutură capul, neliniștit. 

— Hei, hei, zise călăreţul. Cuminte, Rostand, ce naiba! Îţi dai 
seama, Frederic? Caii sunt aproape la fel de nerăbdători ca noi 


36 


să intre în luptă. Acum nicio oră sforăiam cu toţii, și deodată tot 
ce mișcă pare a se grăbi nebunește. Așa-i la război. Desigur, 
dacă la un moment dat te simţi singur, nu trebuie decât să te 
întorci și mă vezi... Bun, asta-i valabil pentru când s-o lumina de 
ziuă. Că acum nici Belzebut n-ar fi în stare să-și zărească 
mândreţea-i de coadă. Pe sângele lui Cristos că nu. Și ai grijă de 
tine, fir-ar să fie de treabă. Ai mare grijă! 

Făcându-și calul să dea înapoi cu îndemânarea unui călăreț 
desăvârșit, De Bourmont se îndepărtă și își ocupă locul în 
formaţie. Frederic privi lungul șir de husari neclintiți pe cai, 
tăcuți și impresionanţi în mândrele lor uniforme pe ale căror 
podoabe complicate scăpăra cu tonuri de aur vechi lumina 
torțelor. Căpitanul Dombrowsky trecu într-un trap scurt, riscând 
să-și frângă gâtul în semiobscuritate. Un polonez rece și 
orgolios, asta era căpitanul. Frederic îi admiră încă o dată 
atitudinea impasibilă, inclusiv aerul acela nepăsător care îi era 
caracteristic. 

Trompetul ordonă marș la pas, în coloană de câte patru. 
Frederic lăsă să treacă prin fața lui șase rânduri a câte patru 
oameni cu scările șeilor aproape atingându-se una de alta, apoi, 
după ce slăbi puţin frâul, îl îmboldi ușor cu genunchii pe Noirot, 
ocupându-și locul în formaţie. Escadronul se îndreptă spre drum, 
lăsând în urmă cercul torţelor înfipte în pământ. Depășind zidul 
de piatră, coloana începu să șerpuiască, înaintând pe întuneric. 

Unii fredonau, alţii discutau încet între ei. Din când în când, 
câte o glumă cazonă străbătea rândurile strânse. Dar 
majoritatea husarilor avansau tăcuţi, rumegându-și propriile 
gânduri, amintiri, neliniști. Frederic se gândi că nu știa nimic 
despre ei. Despre ofițeri știa câte ceva, desigur, însă ignora tot 
ce avea legătură cu trupa, chiar și cu cei doisprezece bărbaţi 
aflaţi direct sub comanda lui: sergentul Pinsard, caporalii Martin 
și Criton... Era și un husar pe care îl chema Luciani; își amintea 
de el pentru că era corsican, ca Împăratul, și obișnuia să se 
umfle în pene din pricina asta. Dar ceilalţi îi erau necunoscuți: 
niște soldaţi pe care îi recunoștea după chip, dar cărora nu le 
știa numele și cu care abia dacă schimbase câteva vorbe. Fără 
să știe prea bine de ce, regretă deodată că nu se preocupase 
să-i cunoască mai bine. Peste câteva ore aveau să călărească 
împreună, umăr lângă umăr, către o primejdie care îi ameninţa 
pe toţi în egală măsură. Dezastrul sau gloria, orice i-ar fi 


37 


așteptat la capătul acelui drum cotropit de umbre, avea să se 
împartă cinstit între ei, fără deosebire între ofiteri și 
subordonați. Acei doisprezece soldați anonimi îi erau colegi de 
bătălie, de viaţă și, poate, de moarte. Se întrebă, nemulţumit, 
de ce până în noaptea aceea nu-i trecuse nicio clipă prin minte 
să se gândească astfel la ei. 

In depărtare scăpără un fulger, iar tunetul le răsună curând în 
urechi. Caii se agitară neliniștiţi și Frederic trebui să tragă de 
frâu ca să-l menţină pe Noirot în formaţie. Un husar blestemă cu 
voce tare. 

— Azi ne murăm, măi băieţi. V-o zice bătrânul Jean-Paul. 

„Cel puţin am aflat numele ăstuia”, își spuse Frederic. Numai 
că vocea aparținea unui chip nevăzut în noapte. Din felul lui de 
a vorbi reieșea că era un veteran. 

— Prefer să plouă decât să fie cald, răspunse alt glas. Am 
auzit că la Bailen... 

— Du-te naibii cu Bailen-ul tău cu tot, replică numitul Jean- 
Paul. De cum s-o lumina, o să-i fugărim pe trenţăroșii ăia prin 
toată Andaluzia. N-ai auzit ce-a spus colonelul? 

— N-avem urechile tale, zise careva. Toată lumea știe că-s 
cele mai lungi din tot regimentul. 

— Ai grijă de-ale tale, fir-ai tu de nerod, răspunse vocea 
veteranului, mânioasă, sau ţi le-oi reteza eu cu prima ocazie! 

— Tu și mai cine? replică ălălalt, făcând pe nebunul. 

— Ești Durand, așa-i? 

— Da. Și te-am întrebat, tu și mai cine o să-mi retezaţi mie 
urechile? 

— Pe toţi dracii, Durand, că de cum om descăleca o să ne- 
nfruntăm noi altfel decât în palavre... 

Frederic crezu că e cazul să intervină: 

— Liniște! ordonă pe un ton energic. 

Conversaţia încetă numaidecât. Apoi se auzi murmurul lui 
Jean-Paul: 

— E sublocotenentu'. Se dă mare, deși în viața lui n-a auzit 
cum bubuie un tun adevărat... Să te văd eu cum te-oi purta 
peste câteva ore, drăguţule! 

Din întuneric răsunară niște râsete, înăbușite repede de 
tropotul copitelor. 


38 


Coloana continuă să înainteze la pas, ca un șarpe mut alcătuit 
din oameni și animale, lunecând prin neguri. Săbiile, care 
atârnau de-a stânga călăreţilor, se ciocneau de scări și de 
pinteni cu un sunet metalic, ca un dangăt surd de clopot, 
parcurgând escadronul de la un cap la altul. Ca să nu se abată 
din drum, fiecare rând de husari se ţinea cât mai aproape de 
crupa cailor din față, iar uneori răsuna înjurătura câte unui 
călăreț al cărui cal era împins de cel ce venea din urmă. 
Coloana, compactă și somnoroasă, mergea spre destinul ei ca 
un sinistru escadron format din năluci negre de oameni și 
animale. 

Frederic desluși în faţă o lumină roșiatică - putea fi un 
incendiu. Vreo jumătate de leghe rămase cu ochii la ea, 
calculând distanţa, și ajunse la concluzia că se afla chiar pe 
drumul pe care îl urmau. După puţin timp, când lumina aceea 
difuză se afla foarte aproape, din întuneric începură să se 
profileze câteva case cu forme neclare. Trecu pe dinaintea lor, 
gândindu-se că zidurile văruite semănau cu niște lințolii 
nemișcate în noapte, și descoperi că lungul șir al coloanei intra 
într-un sat. 

— Ăsta-i Piedras Blancas, zise un husar, dar nimeni nu-i 
confirmă spusele. 

Nu era ţipenie de om pe ulițele pustii, pe care răsuna doar 
ecoul copitelor cailor. Casele erau zăvorâte, ca și cum locuitorii 
lor le-ar fi părăsit demult. Dar la fel de bine oamenii puteau sta 
treji și îngroziți, neîndrăznind să deschidă nici măcar o fereastră, 
spionând prin crăpături trecerea lungului șir de diavoli negri. 
Fără voia lui, Frederic se înfioră, cuprins de senzaţia neplăcută 
că satul tăcut și întunecat, lipsit de orice sursă de lumină, avea 
ceva sinistru și oribil. 

Asta-i războiul, își spuse. Bărbaţi și animale înaintând prin 
noapte, sate cu nume rămase necunoscute și care nu însemnau 
decât etape în drumul spre un anume loc. Și, mai cu seamă, 
acea negură ce părea a acoperi fața pământului, încât îţi venea 
greu să-ţi închipui că în altă parte a lumii cerul era în momentul 
acela albastru, iar soarele strălucea de o suliță în înalt. 

Sublocotenentul Frederic Gluntz din Strasbourg, deși era 
înconjurat de duzini de camarazi, privi în dreapta și în stânga și 
se temu. Se temu de ceea ce putea ascunde noaptea 
dimprejurul lui și, instinctiv, duse mâna spre garda sabiei. 


39 


Niciodată de când se știa nu-și dorise atât de mult să vadă 
soarele răsărind la orizont. 
(J 

Lumina provenea, într-adevăr, de la un incendiu. În piața 
mare a satului - acum erau destui cei care dădeau asigurări că 
recunoscuseră Piedras Blancas - ardea o casă, fără ca nimeni să 
facă vreun efort să stingă focul. Un pluton de pușcași de linie, 
odihnindu-se sub galeria unei clădiri ce părea a fi primăria, 
privea placid flăcările. Incendiul îi lumina pe infanteriștii învăluiţi 
în mantalele lor, care observară fără prea mare interes trecerea 
husarilor. Unii se sprijineau indolent de puștile lor lungi. Focul 
din apropiere proiecta umbre pe feţele acelea a căror tinereţe 
era contrazisă doar din când în când de mustaţța groasă a 
vreunui veteran. 

— Unde duce drumul ăsta? îi întrebă un husar. 

— Habar n-avem, răspunse unul dintre pușcași, care ţinea cu 
amândouă mâinile un clondir cu vin și purta arma în bandulieră 
la spate. Dar nu vă plângeţi, adăugă cu o strâmbătură 
răutăcioasă. Cel puţin voi, domnișorii cavaleriști, nu vă tociţi 
pingelele ca noi ăștilalţi. 

Incendiul, piaţa și satul rămaseră în urmă. Trecând printre 
sumbrele plantaţii de măslini, escadronul depăși mai multe 
formaţiuni de infanterie, care se dădură la o parte ca să lase 
drumul liber. Ceva mai încolo, husarii trecură pe lângă niște 
piese de artilerie ai căror servanţi stăteau tolăniţi lângă afeturi, 
luminaţi de flăcările unui mic foc de tabără. Caii de ham, cu tot 
harnașamentul pe ei, gata de plecare, bătură din copite la 
trecerea coloanei. 

Peste orizont părea să se înstăpânească o abia ghicită 
paloare. Aerul rece al zorilor îl făcu să se înfioare pe Frederic, 
care regretă din nou că nu-și pusese vestonul gros. Strânse tare 
din dinţi ca să nu-i clănţăne și să nu scoată astfel un sunet care, 
în împrejurările date, putea fi răstălmăcit de călăreţii din jur. 
Dezlegă mantaua făcută sul în partea din faţă a șeii și și-o puse 
pe umeri. Deși cu câteva momente înainte picotise, fiind cât pe 
ce să cadă de pe cal, acum se simţea perfect treaz, cu mintea 
limpede. Căută în punga de piele care atârna de pomoul șeii, 
scoase o sticluţă plată de coniac, pusă acolo de Franchot pentru 
orice eventualitate, și trase o înghiţitură scurtă. De data asta 
licoarea avu un efect tonic asupra lui: închise ochii recunoscător 


40 


când simţi căldura plăcută răspândindu-i-se prin tot trupul 
înțepenit. Puse sticluta la loc și îl bătu afectuos pe Noirot pe gât. 
Se crăpa de ziuă. 

Incetul cu încetul, umbrele informe care călăreau în fața lui 
dobândiră contururi tot mai clare. Întâi apăru un calpac înalt, 
apoi siluete de oameni și de cai. Mai târziu, când fâșia palidă din 
depărtare deveni mai luminoasă, noi detalii completară aspectul 
călăreţilor care continuau să înainteze, la pas, în rânduri de câte 
patru: profiluri net decupate de lumina dintâi a zorilor, spinări 
brăzdate de cartușiere și curele, pieptarele pestrițe ale 
dolmanelor, chivere roșii săltând în ritmul mersului, şei 
ungurești de călărie garnisite cu blănuri de animale sau cu piele 
lucrată în relief, eghileţi și broderii cu fir de aur, vipuști stacojii, 
mânere de săbii lucioase, uniforme pe talie albastru-indigo... 
Informul șarpe negru deveni treptat un escadron de cavalerie în 
fruntea căruia flutura acvila imperială. 

Peisajul căpăta și el consistență. Negurile se scurseră târâș, 
pierind sub o lumină slabă care împrumuta tonuri cenușii 
copacilor noduroși și contorsionaţi. Și, printre plantațiile de 
măslini ce acopereau până la orizont câmpiile brune și uscate 
ale Andaluziei, Frederic văzu batalioane întregi care, cu 
baionetele înălțându-se spre cer și târând tunuri după ele, 
mărșăluiau în aceeași direcţie, spre bătălie. 


41 


3 e Dimineaţa 


Cerul cenușiu, vrâstat de nori negri și grei, atârna deasupra 
pământului de parcă ar fi luat plumb topit în pântece. O burniţă 
fină începu să cadă peste câmpuri, acoperind peisajul cu un văl 
cenușiu. 

Escadronul se opri la poalele unui deal, lângă o fermă în ruină, 
printre zidurile căreia creșteau în voie limba-soacrei și arbuști. 
Învăluiţi în mantale, oamenii descălecară ca să se dezmorțească 
și să le lase cailor răgaz de odihnă, iar comandantul Berret 
trimisese un cercetaș în căutarea colonelului Letac, aflat prin 
apropiere. De pe poziţia ocupată de ei, husarii puteau distinge 
masa întunecată a altui escadron al regimentului, nemișcat pe 
un dâmb din preajmă. 

Frederic îl văzu apropiindu-se pe Michel de Bourmont. 
Prietenul lui ducea calul de dârlogi și își pusese mantaua verde 
pe umeri ca să ferească de apă lucrătura în fir a uniformei. Ochii 
lui albaștri zâmbeau. 

— Ploaia ne mai lipsea! zise Frederic cu amărăciune, 
învinovățind parcă văzduhul că le jucase o festă. 

De Bourmont întinse o mână cu palma în sus și o privi cu 
prefăcută surprindere, ridicând apoi din umeri. 

— Ei, câţiva stropi acolo. Nici măcar un deget de pământ 
umed sub copitele cailor - scoase punga de tutun, își puse o 
țigară de foi proastă între dinţi și îi oferi alta amicului său. lartă- 
mă că n-am ceva mai bun, dar știi deja că tabacul pe care îl poţi 
găsi acum în Spania e infect. Războiul a dat peste cap 
aprovizionarea din Cuba. 

— Nu sunt un adevărat fumător, răspunse Frederic. Ştii și tu 
că nu fac deosebirea între un trabuc mizerabil și altul de mare 
clasă, abia adus din colonii. 

Amândoi se aplecară peste scăpărătoarea pe care De 
Bourmont o scosese din pungă. 

— O neștiinţă condamnabilă, zise acesta, scoțând cu plăcere 
fumul pe gură. Un husar demn de acest nume trebuie să 
recunoască îndată un cal bun, un vin bun, o ţigară de foi bună și 
o femeie frumoasă. 


42 


— În ordinea asta? 

— În ordinea asta. Asemenea subtilităţi în apreciere 
diferenţiază un ofiţer din cavaleria ușoară de unul dintre acești 
triști bătători de coclauri care au cizmele pline de glod și 
înjunghie de pe jos, ca ţărănoii. 

Frederic privi ferma în ruine. 

— Apropo de ţărani, comentă arătând cu un gest larg peisajul 
cenușiu, n-am văzut niciunul. S-ar părea că prezenţa noastră i-a 
pus pe fugă pe toți. 

— Nu-ţi face iluzii. Precis sunt pe-aici pe undeva, pândind, 
așteptând ca unul dintre noi să rămână singur ca să se repeadă 
la el și să-i facă felul aninându-l de un copac. Sau înarmaţi cu 
seceri și flinte, îngroșând rândurile armatei pe care în curând o 
s-o vedem la faţă. Pe Dumnezeul meu că ard de nerăbdare să-i 
simt sub lama sabiei! Ai aflat chestia de ieri? 

Frederic schiță un gest de ignoranță. 

— Nu, cred că nu. 

— Abia am aflat și eu, și mi s-au întors maţele de scârbă. leri, 
una dintre patrulele noastre s-a abătut pe la o fermă, căutând 
apă. Cei de-acolo le-au spus că puţul e secat, dar ei nu i-au 
crezut și au coborât o găleată. Ghici ce-au scos la suprafață! O 
chivără de infanterie. Un soldat s-a lăsat atunci jos cu o funie și 
a găsit trei morţi de-ai noștri; bieţilor băieţi, care dormiseră la 
fermă, le tăiaseră beregata în somn. 

— Și ce-a urmat? întrebă Frederic, înfiorându-se fără să vrea. 

— Ce-a urmat? Închipuie-ţi ce-au simţit cei din patrulă... Au 
năvălit în casă și i-au omorât pe toţi: pe fermier, pe muierea lui, 
pe doi băieți măricei și pe fetița de câţiva ani. Apoi au dat foc 
fermei și au plecat. 

— Bine le-au făcut! 

— Și eu zic la fel. Nu se poate să-ți fie milă de sălbaticii ăștia, 
Frederic. Trebuie să-i căsăpești ca pe niște fiare. 

Frederic încuviinţă fără rezerve. Amintirea lui Juniac spintecat 
și atârnat în copac îl asaltă din nou; simţi o împunsătură de 
neliniște, de tulburare. 

— Cu toate astea, comentă după câteva clipe, bănuiesc că-n 
felul lor își apără ţara. Noi suntem invadatorii. 

De Bourmont își răsuci vârful mustăţii, furios. 

— invadatori? Dar există aici ceva care să merite să fie 
apărat? 


43 


— Le-am detronat regii... 

— Regii? Niște Bourboni mizerabili, ai căror veri au fost 
ghilotinaţi în Franţa. Un monarh gras și tâmpit, o regină imorală, 
care s-a culcat cu o jumătate din Curte... Oamenii ăștia n-aveau 
niciun drept. Erau depășiți, terminati. 

— Te credeam adeptul vechii aristocrații, Michel. 

De Bourmont zâmbi dispreţuitor. 

— Una e vechea aristocrație și alta e decadenţa. Dinspre 
Franța bate un vânt vijelios, niște idei progresiste mătură 
întreaga Europă. Suntem purtătorii luminii, ai unei noi ordini. 
Gata cu popii și cu mironosițele, gata cu superstiţiile și Inchiziția. 
O să-i scoatem pe sălbaticii ăștia din beznele în care trăiesc, 
chiar dacă pentru asta va trebui să-i împușcăm pe toți. 

— Dar regele Carlos a abdicat în favoarea fiului său, 
Fernando, protestă Frederic, nu prea convins de tăria 
argumentelor lui, mai mult din plăcerea de a continua discuţia 
cu bunul său prieten. Spaniolii zic că luptă pentru întronarea 
acestuia. Îl numesc Iubitul, Doritul, sau cam așa ceva. 

De Bourmont pufni în râs. 

— Asta? Cei care l-au văzut spun că e servil și laş și că-l doare 
undeva de răzmeriţa care se folosește de numele lui ca de un 
steag. N-ai citit în Le Moniteur? Trăiește în lux dincolo de Pirinei 
și se pierde în felicitări la adresa Împăratului pentru victoriile 
noastre în Spania. 

— Asta-i adevărat. 

— Păi sigur că e. 

— Toţi zic că e un mizerabil. 

— E un mizerabil. Niciun om care are un dram de mândrie nu 
face ce face el, în timp ce poporul lui, oricât de sălbatici ar fi 
țăranii ăștia, se refugiază în munţi ca să lupte... Mă rog. Să-l 
dăm uitării. Bonaparte este cel care încoronează regii în Europa, 
iar în Spania l-a întronat pe fratele său, Joseph. Legitimitatea se 
impune cu săbiile și baionetele noastre. Nicio armată de 
dezertori și de ţărănoi nu le va rezista învingătorilor de la Jena și 
Austerlitz. 

Frederic făcu o grimasă. 

— Dar la Bailén Dupont a trebuit să se predea. L-ai auzit azi- 
noapte pe Dombrowsky. 

— Nu începe și tu cu Bailén, îi reteză vorba De Bourmont, 
agasat. De vină au fost căldura și necunoașterea terenului. O 


44 


eroare de calcul. Și-n plus, Dupont n-avea cu el Regimentul 4 
Husari. Ce naiba, amice, întâmpini dimineaţa cu gânduri negre. 
Ce-ai pățit? 

Frederic se uită la prietenul lui cu un zâmbet sincer. 

— N-am păţit nimic. Numai că ăsta e un război ciudat, nu 
seamănă cu ce-am învăţat noi din manualele de la Școala 
Militară. iți amintești ce-am discutat azi-noapte? E greu să te 
obișnuiești cu altfel de bătălii decât cele descrise în cărți, contra 
unor inamici perfect identificabili și aliniaţi în faţa ta. 

— Războaie curate, rezumă De Bourmont. 

— Exact. Războaie curate, în care preoţii nu se refugiază în 
munți cu sutana suflecată și cu o flintă în spinare și în care 
babele nu aruncă ulei încins peste soldaţii noștri. În care puţurile 
au apă, nu cadavre de camarazi asasinați. 

— Ceri cam mult, Frederic. 

— De ce? 

— Pentru că războiul înseamnă ură. lar ura e cea care-i mână 
înainte pe oameni. 

— Ajung și la asta. În orice război decent îl urăști pe inamic 
tocmai pentru că asta este, inamic. Dar aici lucrurile se 
complică. Nu suntem urâţi atât ca invadatori, ca eretici; popii 
predică rebeliunea din amvoane, ţăranii preferă să-și 
părăsească satele și să ardă recoltele decât să ne lase un coltuc 
de pâine pe care să-l mâncăm... 

De Bourmont zâmbi prietenos. 

— Nu te supăra, Frederic, dar uneori vorbeşti cu o naivitate 
dezarmantă. Așa-i războiul; noi nu putem schimba nimic. 

— Poate că sunt naiv, nu zic ba, deși mi se pare c-am încetat 
de a mai fi așa în Spania. Nu știu, dar întotdeauna m-am gândit 
că războiul e altceva, altcumva... Mă uimesc brutalitatea asta 
meridională, orgoliul ancestral, preistoric al spaniolilor, care îi 
fac să ne scuipe în faţă toată ura de care sunt în stare, înainte 
ca spânzurătoarea să-i potolească pe vecie. Ti-l amintești pe 
preotul din Cecina? Stătea acolo, mic și murdar, mizer în sutana 
aia a lui veche și pătată, cu ștreangul de gât... Dar nu tremura 
de teamă, ci de ură. Oamenilor de felul ăsta nu ajunge să le 
omori trupul. Ar trebui să le poţi ucide și sufletul. 

De dincolo de deal ajunseră până la ei, amortizate de 
distanţă, bubuituri îndepărtate, de artilerie. Caii ciuliră urechile, 
tropăind pe loc neliniștiţi. Cei doi prieteni schimbară o privire. 


45 


— Asta e! A început! exclamă De Bourmont. 

Lui Frederic îi săltă inima în piept de bucurie. Bubuitul 
tunurilor i se păru frumos, în ciuda ploii mărunte și a 
zăbranicului cenușiu ce acoperea orizontul. Aruncă pe jos ţigara 
proastă de foi, care mai fumegă puţin pe pământul umed, apoi 
își puse mâna pe umărul prietenului său. 

— Credeam că ziua asta n-o să mai vină niciodată. 

De Bourmont își răsuci mustaţa cu o strâmbătură complice. 
Ochii îi străluceau din cauza excitaţiei, ca ai cocoșului de luptă 
gata de înfruntare. 

— Și eu credeam la fel, răspunse, apăsând puternic mâna 
amicului pe umărul său. 

Husarii, grupuri-grupuri, stăteau de vorbă privind în direcţia 
de unde veneau bubuiturile și împrăștiind o mulțime de zvonuri, 
toate lipsite de cel mai mic temei. Un caporal înalt și osos, cu 
cozi și mustăţi roșcate, își exprima, cu un aer de cunoscător, 
convingerea că generalul Darnand simulase o desfășurare de 
forțe pe direcția Limas, când în realitate urmărea tăierea 
drumului spre Córdoba în două locuri. Desfășurarea tactică a 
argumentelor husarului roșcovan nu era pe placul unuia dintre 
colegii lui, care - bizuindu-se pe confidențe anonime, dar 
absolut sigure - susținea că înaintarea spre Limas era începutul 
unei mișcări îndrăzneţe cu scopul de a împiedica retragerea 
armatei spaniole pe aliniamentul Montilla. Discuţia, care 
devenea tot mai aprinsă, se împotmoli deodată când un al 
treilea husar afirmă, cu aceeași siguranţă, că nu se executa 
nicio înaintare spre Limas și că adevărata mișcare, ce nu va 
începe decât odată cu lăsarea nopţii, va fi în direcţia Jaén. 

Cercetașul trimis de Berret tocmai se întorcea, galopând la 
poalele dealului. Pe colina alăturată, masa întunecată a celuilalt 
escadron se deplasa încet, depășind vârful și pierzându-se din 
vedere. 

Trompeta ordonă încălecarea. Cei doi prieteni își scoaseră 
mantalele, legându-le în fața pomoului șeii. De Bourmont îi făcu 
din ochi lui Frederic, încălecă și își ocupă locul în formaţie. 
Frederic se așeză mai bine în șa și își potrivi sub bărbie curelușa 
de aramă a calpacului. Privi nemulțumit la cerul întunecat. 
Burnița începuse să-i îmbibe dolmanul și simţea umezeala 
neplăcută pe umeri și pe spate. Din fericire, temperatura 
devenise suportabilă. 


46 


Un alt sunet de trâmbiţă, și escadronul porni la trap, 
înconjurând colina. Copitele cailor smulgeau bucăţi de pământ 
umed, aruncându-le în călăreţii care veneau din spate. Totuși, 
se gândi Frederic, era mai bine decât norii de colb iscaţi atunci 
când solul era uscat, care nu-i lăsau pe oameni și pe cai să 
respire și scădeau vizibilitatea în timpul marșului. Aruncă o 
privire spre cele două tocuri de pistol aflate de o parte și de alta 
a pomoului șeii, unde, acoperite cu cârpe ceruite ca să fie la 
adăpost de umezeală, se găseau cele două excelente pistoale 
model „Anul XIII”. Totul era în regulă. Se simţea înfierbântat de 
iminenţa acţiunii, dar liniștit, cu mintea limpede. Își adaptă 
mișcările la cadenţa lui Noirot, bucurându-se de cavalcadă, 
atent la cel mai mic semnal de luptă. 

Lăsând dealul în spate, trecură pe lângă o pădurice în care se 
vedeau tunicile albastre cu curele albe încrucișate pe piept ale 
unor infanteriști. Tunul continua să bată în depărtare, dincolo de 
orizont. Apoi ieșiră la șes și băgară de seamă că în dreapta lor, 
nu prea departe, călărea un alt escadron de husari, probabil cel 
pe care îl zăriseră mai înainte pe dealul alăturat. Frederic fu 
cuprins de mândrie și admiră aspectul impresionant al 
escadronului frăţesc care înainta într-o formaţie impecabilă, ca o 
mașinărie vie de război, disciplinată și perfectă, purtând în teci o 
sută de săbii nerăbdătoare. 

Merseră înainte printre dealuri și viroage, până zăriră un sătuc 
din care se ridicau dâre de fum. Comandantul Berret ordonă 
oprirea, și o vreme consultă o hartă împreună cu Dombrowsky. 
Frederic îi observă distrat, cu urechile ciulite la bubuiturile de 
tun îndepărtate, însoţite acum de salve de pușcă. Trăgând ușor 
de hăţ, încerca să-l împiedice pe Noirot să ronţăie iarba rară, 
când îl văzu pe căpitan că-i face semn. Inima îi zvâcni puternic 
când dădu pinteni calului și se apropie de șefii escadronului. 

Berret, ridicat în scări, observa sătucul cu singurul său ochi. 
Căpitanul fu cel care îi vorbi lui Frederic. 

— Gluntz, ia șase oameni și fă o recunoaștere în direcția asta. 
Află cine e în sat. 

Frederic se îndreptă în șa, simțind cum roșește. Era întâia 
oară când i se încredința o misiune individuală în luptă. 

— La ordinele dumneavoastră. 

Noirot scutura din cap neliniștit, împărtășind parcă emoția 
călăreţului. 


47 


Dombrowsky avea un aer preocupat. 

— Nu-ţi complica viaţa, Gluntz, îi recomandă încruntat. Doar 
arunci o privire și te întorci numaidecât. Ai tot timpul pentru 
acţiuni glorioase. M-ai înţeles? 

— Perfect, domnule căpitan. 

— Nu ţi se cere nicio faptă de arme. Te duci, vezi ce se 
întâmplă și te întorci să ne spui. În principiu, infanteria noastră 
trebuie să fie în sat. 

— Am înţeles, domnule căpitan. 

— Atunci, pornește. Atenţie la guerrilleros. 

Tânărul se uită la comandant, însă Berret era tot cu spatele la 
ei, scrutând absorbit peisajul. Frederic salută cu un impecabil 
gest marţial și se întoarse spre husarii cei mai apropiaţi din 
plutonul său. Le făcu semn celor ce i se părură mai potriviţi. 

— Voi șase. Urmaţi-mă. 

Dădură pinteni cailor și ieșiră în galop. Ploaia fină continua să 
cadă domol, dar, deși începuseră să se formeze băltoace, 
pământul nu era foarte moale. Frederic strânse între pulpe 
trupul calului și înclină capul. Din pielea de urs murată a 
calpacului, apa îi picura pe față și pe ceafă. Pe când lăsa 
escadronul în urmă, avu certitudinea că ochii albaștri ai lui 
Michel de Bourmont îl însoțeau de departe în cavalcadă. 

(J 

Dârele de fum care se ridicau deasupra satului păreau 
nemișcate, aninate cumva între cer și pământ, condensate în 
dimineaţa cenușie. Solul era frământat de urme de copite și de 
roţi de căruţe sau de tunuri. Aerul mirosea a lemn ars. 

leșiră la un drumeag mărginit de migdali. Satul era de-acum 
aproape, și dincolo de el se auzeau salve dese, însă nu 
întâlniseră nici ţipenie de om. Drumul necunoscut ce se întindea 
înaintea lui îl neliniștise puţin pe Frederic, care se aștepta dintr- 
o clipă în alta să dea peste o bandă de dușmani. Imboldindu-l în 
continuare pe Noirot, apucă frâul între dinţi și trase afară un 
pistol din tocurile gemene de la oblânc, scoțându-l din cârpa 
ceruită și punându-l apoi la loc, la îndemână, gata de a fi folosit. 

La marginea drumului era o căruţă răsturnată, lângă care 
zăcea un mort. ÎI privi în treacăt. Avea faţa înfundată în 
pământul umed, hainele îmbibate de apă și braţele răstignite. 
Un picior îi era răsucit într-o poziţie anormală. Încălţările 
dispăruseră. Nu recunoscu uniforma, drept care presupuse că 


48 


era un spaniol. Ceva mai departe erau alte două cadavre, lângă 
un cal mort. Cu atenţia concentrată asupra primelor case - 
aflate acum aproape - și a împușcăturilor, pe moment nu-și 
dădu seama că, pentru întâia oară în viaţă, văzuse oameni morți 
pe un câmp de luptă. 

Două case ardeau, în pofida burniţei. Prăbușindu-se, grinzile 
carbonizate împrăștiau o jerbă de scântei, care zburau până se 
prefăceau în cenușă. Frederic trase de frâu și lăsă calul la pas, 
în timp ce își scotea sabia din teacă. Desfășuraţi în spatele lui, 
cei șase husari strângeau în mâini carabinele, scrutând 
împrejurimile cu ochi de veterani. Strada principală părea 
pustie. Dincolo de clădirile albe, salvele deveniseră tiruri izolate. 

— Nu staţi așa, descoperit, domnule sublocotenent, îi zise un 
husar cu favoriţi lungi și negri, care călărea foarte aproape de 
crupa lui Noirot. În apropierea caselor suntem mai la adăpost. 

Frederic recunoscu în sinea lui că sfatul era bun, dar nu 
răspunse și continuă să meargă pe mijlocul drumului. Husarul 
ramase alături de el, mormăind ceva printre dinţi. Ceilalţi cinci 
veneau în spate, lipiţi de zidurile caselor, cu hăţurile atârnând și 
cu carabinele pregătite. 

Un câine cu blana zbârlită de ploaie traversă în goană strada 
și dispăru pe o ulicioară. Sprijinit de un zid, cu ochii închiși și 
gura căscată, zăcea alt cadavru. De data asta era un francez. 
Curelele albe încrucișate peste piept erau murdare de noroi, iar 
alături avea raniţa, deschisă, cu conţinutul împrăștiat pe jos. 
Imaginea ei îl impresionă pe Frederic mai mult decât expresia 
rigidă a nefericitului proprietar. Își aminti de spaniolul fără 
încălțări de pe drum și se întrebă cine putea fi atât de ticălos 
încât să jefuiască morţii. 

Ploaia încetase și băltoacele reflectau cerul plumburiu. De 
dincolo de un zid răsună o împușcătură care îl făcu pe Frederic 
să tresară involuntar în șa. Husarul cu favoriţi negri protestă 
zgomotos. La ce bun, spunea el, să te expui călărind pe mijlocul 
străzii. 

De data aceasta Frédéric îi dădu dreptate. În mintea lui 
încolțea ideea că războiul real nu semăna deloc cu atitudinile 
eroice care apăreau în gravurile din cărți sau în tablourile 
frumos zugrăvite și înrămate având ca subiect mari fapte de 
arme. Tot ce vedea el în umeda cadră a dimineţii cenușii erau 
mici fragmente izolate în tonuri reci, scene individuale și 


49 


meschine, lipsite de nuanțele calde și de frumoasa perspectivă 
globală care, cum crezuse până în ziua aceea, caracterizau o 
bătălie. Nu știa dacă ai lui câștigau sau pierdeau. La drept 
vorbind, nu știa precis nici măcar dacă se afla pe câmpul de 
luptă ori, dimpotrivă, undeva departe, unde cele văzute de el nu 
erau decât rezultatul unor mici încăierări marginale, fără 
legătură cu decorul în care se decidea, în lipsa lui, soarta luptei. 
Gândul din urmă îi produse o mare tulburare și îl făcu să se 
înfurie împotriva Destinului, care poate că în clipele acelea îi 
răpea gloria, oferindu-le-o unora mai puţin demni de ea. 

Dând ocol unei case, descoperiră un pluton de infanterie care 
trăgea din spatele unui zăplaz în direcţia pădurii din apropiere. 
Pușcașii aveau fețele înnegrite de praf de pușcă; mușcau 
cartușele unul după altul, împingându-le cu vergeaua în 
muschetoanele fumegânde înainte de a duce arma la ochi, a 
trage și a relua operaţiunea. Erau vreo douăzeci și păreau 
obosiţi. Priveau spre pădure cu o expresie de concentrare 
îndârjită, străini de tot ce nu era încărcare, ochit, descărcarea 
puștii. Unul dintre ei, așezat pe pământ, stătea cu fața în palme, 
având o cârpă plină de sânge înfășurată în jurul capului. Din 
când în când gemea încet, fără ca vreun camarad să-l bage în 
seamă. Muschetonul lui se afla la doi pași de el, sprijinit de 
zăplaz. Câte un glonţ șuiera pe deasupra capetelor și se strivea 
cu un pocnet în peretele de vălătuci din apropiere. 

Un sergent cu mustăţi cărunte și ochi înroșiţi îi văzu pe husari 
și se apropie de ei mergând tacticos, vârându-și capul între 
umeri doar când un nou proiectil șuiera prea aproape. Avea 
picioarele scurte și vânjoase, iar pantalonii strâmţi, albi îi erau 
murdari de noroi. 

Când recunoscu galoanele de sublocotenent de pe mânecile 
dolmanului lui Frederic, sergentul nu-și mai feri capul ca înainte. 
Salută dezinvolt și le ură bun venit husarilor. 

— Nu știam că eraţi pe-aici prin preajmă, zise cu o mulțumire 
vizibilă. Intotdeauna e o ușurare să ai pe lângă tine cavaleria 
ușoară. Dacă descălecaţi, veţi fi mai în siguranţă. Trag asupra 
noastră din pădure. 

Frederic nu-i luă în seamă sfatul. Băgă sabia în teacă și 
mângâie coama lui Noirot, observând cu o indiferenţă studiată 
scena înfruntării. 

— Care e situaţia? 


50 


Sergentul își scărpină o ureche, se mai uită o dată spre 
pădure, apoi la tânărul ofiţer și la însoțitorii lui. Părea să-l amuze 
ideea că frumoasele uniforme ale nou-veniţilor erau la fel de 
murate ca alui. 

— Suntem din 78 de Linie, zise fără rost, deoarece numărul 
regimentului i se putea citi pe chivără. Am sosit în sat cu puțin 
înaintea zorilor și i-am gonit de-aici. Un grup a rămas colo, în 
faţă, și ne ocupăm de el. 

— Ce efective ocupă satul? 

— O companie, a doua. Ne-am răsfirat, să ocupăm mai mult 
loc. 

— Cine vă comandă? 

— Căpitanul Audusse. Ultima dată când l-am văzut era cam în 
dreptul turnului bisericii. El comandă compania. Restul 
batalionului e la vreo jumătate de leghe mai la nord, desfășurat 
de-a lungul drumului ce duce la un loc numit Fuente Alcina. 
Asta-i tot ce știu. Dacă doriţi și alte detalii, adresaţi-vă 
căpitanului. 

— Nu e nevoie. 

Dinspre pădure răsunară trei-patru tiruri aproape simultane, și 
unul dintre ele ţiui jos, razant cu grupul. Unul dintre infanteriștii 
de lângă zăplaz scoase un strigăt și scăpă pușca din mâini. Apoi 
făcu câţiva pași îndărăt, clătinându-se și privindu-și uluit burta 
plină de sânge. 

Sergentul îi lăsă pe husari și se îndreptă grăbit spre oamenii 
săi. 

— Acoperiţi-vă, idioţilor! le strigă furios. Suntem aici ca să-i 
bumbăcim pe ăi din faţă, nu să le servim drept ţinte! Ce mama 
naibii așteaptă Durand? 

Unul dintre husari se înălță în scări, își potrivi carabina, ochi și 
trase. Apoi începu să șuiere printre dinţi în timp ce și-o încărca 
din nou. La vreo optzeci de metri, în stânga, ieșind de după 
niște hățișuri, un șir de pușcași avansă dinspre sătuc către 
pădure, oprindu-se ca să tragă și să încarce armele. Sergentul 
își scoase sabia și începu să alerge spre zăplaz. 

— Haideţi, haideţi! Uite-l pe Durand! Înainte, băieţi! Pe ei! 

Soldaţii, după ce puseră baioneta la armă, se ridicară în 
picioare. Când sergentul depăși zăplazul, îl urmară în goană, 
strigând. Pe vechea poziţie nu mai rămaseră decât rănitul legat 
la cap și cel împușcat în pântece, care se lăsase în genunchi și 


51 


privea tâmp sângele șiroindu-i pe pulpe, refuzând parcă să 
creadă că lichidul acela roșu îi ţâșnea din trup. Frederic și 
însoțitorii rămaseră în loc câteva minute, observând înaintarea 
celor două linii albastre ce se îndreptau spre copaci într-un nor 
de fum. Din ele se desprinseră trei-patru pete mai mici, care 
rămaseră întinse pe jos, pe când restul își continuau înaintarea. 

Husarii le priviră o vreme, apoi, când cele două linii ajunseră 
la marginea pădurii, întoarseră caii și ieșiră în galop din sat, 
înapoindu-se pe același drum către escadronul lor. 

e 

Vasăzică asta era. Noroi pe pantaloni și sânge pe pântece, 
surpriza încremenită în expresia rigidă a morţilor, cadavre 
jefuite, ploaie și dușmani nevăzuţi din care abia dacă deslușeai 
fumul  împușcăturilor. Războiul anonim și murdar. Nici 
pomeneală de glorie în soldatul care gemea oblojit la cap, cu 
fața în palme, nici în celălalt rănit, care își privea măruntaiele 
sfârtecate cu un aer reprobator. 

Frédéric își îndemnă calul la trap întins. În spatele lui călăreau 
imperturbabili cei șase husari, care nu făcuseră niciun 
comentariu în legătură cu scenele anterioare. Tânărul, în 
schimb, simţea cum îl năpădesc întrebări fără răspuns; i-ar fi 
plăcut să fie singur ca să și le pună cu glas tare. 

Trecură din nou pe lângă cei trei morți din drum, și de data 
asta Frederic, fascinat, nu-și mai luă ochii de la ei până când îi 
lăsară în urmă. Niciodată nu și-ar fi închipuit că un cadavru e 
ceva lipsit de viaţă într-un mod atât de atroce. Când se imagina 
pe sine mort, se vedea cu ochii închiși și cu o expresie placidă 
pe chip, poate chiar cu un ușor surâs, de neșters, în colțul 
buzelor. Vreun camarad îi încrucișa braţele pe piept, prietenii 
aveau să verse lacrimi împrejurul lui și să-l poarte pe umeri spre 
ultimu-i sălaș, cu o rază de soare luminându-i chipul acoperit cu 
o demnă mască de praf și sânge, așa cum i se cuvenea unui bun 
și credincios soldat. 

lar acum descoperea că se putea să nu fie deloc așa. 
Trupurile acelea prăbușite în noroi îi dădeau o ciudată strângere 
de inimă, o cumplită senzaţie de singurătate nesfârșită în 
lumina cenușie a dimineţii. Frederic simţi o durere insuportabilă 
la gândul că i-ar putea fi sortită o astfel de moarte. 

Apropierea de escadron îi risipi gândurile acestea lugubre. Se 
întorcea la siguranţa chipurilor cunoscute, a trupei numeroase și 


52 


disciplinate, sub comanda unor șefi responsabili și experți, buni 
cunoscători ai meseriei lor, obișnuiți să vadă oameni morți în 
noroi. Era de parcă ar fi revenit în lumea celor vii și puternici, 
acolo unde sentimentul devenea colectiv, transformându-se într- 
o credință oarbă în victorie, într-o senzație de siguranță bazată 
pe conștiința propriei puteri. 

li informă pe Berret și pe Dombrowsky despre situaţia din sat, 
menţionând doar trupele care îl ocupau și înfruntarea din 
pădure. Nu pomeni nimic de cadavrele din drum, nici de soldatul 
mort pe stradă, nici de răniții din împrejmuirea cu zăplaz. În 
timp ce privea chipurile impasibile ale superiorilor săi, îndărătul 
cărora se întindeau rândurile solide ale escadronului, simţi că 
scenele acelea i se ștergeau din minte ca un coșmar, până când 
dispărură. 

Când își ocupă locul în formaţie, schimbă un salut cu De 
Bourmont, care îi făcu un semn cu mâna, zâmbindu-i cu 
simpatie. Husarul cu favoriţi negri care îl însoţise îndeaproape le 
povestea camarazilor săi amănuntele intrării în sătuc. 

— Trebuia să-l fi văzut pe sublocotenent, comenta cu glas 
scăzut, fără să bage de seamă că subiectul discuţiei era acolo, 
ascultându-l. Mergea țanţoș pe mijlocul drumului, foarte drept în 
șa, și când i-am spus c-ar putea fi împușcat, a fost cât pe ce să 
mă trimită la toţi dracii. Un alsacian căpos și plin de nerv, asta- 
i... Nu-i rău, când te gândești că-i un începător! 

Frederic roși de mândrie și își lăsă ochii să rătăcească peste 
câmpiile acoperite de măslini și migdali. Cerul întunecat părea 
decis să se lumineze la orizont, ca și cum soarele s-ar fi străduit 
să-și facă loc printre straturile de nori. 

Trâmbiţa răsună și escadronul înaintă la trap, lăsând satul în 
stânga și pătrunzând pe câmpiile care de luni întregi nu mai 
erau desţelenite de nimeni. Călăriră cam o leghe și la puţin timp 
după aceea începură să vadă trupe. Prima fu o companie de 
vânători de munte care înainta prin miriștile unui vechi lan de 
porumb. Apoi văzură mai multe piese de artilerie care erau 
remorcate la galop, zdroncănind în câmp deschis. În sfârșit, 
depășiră un pluton de dragoni călare care mergeau la pas, cu 
frâiele lăsate libere, cu carabinele băgate în tocurile de la 
oblânc, părând istoviţi. Dincolo de dealuri se auzeau salve 
îndepărtate de puști, punctate de bubuituri de tun. 


53 


Escadronul se opri să-și adape caii la un pârâu cu maluri 
mlăștinoase şi pline de arbuști. Comandantul Berret se 
îndepărtă cu căpitanul Dombrowsky, locotenentul Maugny, 
portstindardul Blondois și trompetul-major, urcând pe un deal 
din apropiere. Un alt escadron al regimentului lor stătea 
nemișcat, la vedere, șefii lui aflându-se tot pe dealul acela unde, 
mai mult ca sigur, se instalase statul-major al Regimentului 4 
Husari. Colonelul Letac era, pesemne, și el acolo sus, ori în altă 
parte, dar, oricum, prin apropiere, în suita generalului Darnand. 

Frederic descălecă și îl lăsă pe Noirot să-și moaie botul în voie 
în apele tulburi ale pârâului. Nu mai ploua, iar briza cavalcadei 
zvântase uniformele husarilor, care își dezmorțeau mădularele și 
schimbau opinii despre ce se petrecea dincolo de coline, acolo 
unde părea să se desfășoare încleștarea decisivă. Frederic 
scoase ceasul din buzunar; era trecut de zece dimineața. 

Locotenentul Philippo se apropie, prins într-o discuţie 
însufleţită cu De Bourmont. Își lăsară caii să se adape și i se 
alăturară lui Frederic. Philippo era un husar cu o mutră 
țigănoasă, cozi și mustață negre, pielea închisă la culoare, 
aproape măslinie. Era de statură mijlocie, ceva mai scund decât 
Frederic și mult mai scund decât De Bourmont, și obișnuia să 
înjure în italienește, limbă pe care o vorbea perfect, căci se 
trăgea dintr-o familie transalpină. Era un tip încrezut, extrem de 
îngrijit în îmbrăcăminte și, mergea vorba, foarte curajos. 
Luptase la Eylau și în parcul Montele6n din Madrid și se bătuse 
de cinci ori în duel, întotdeauna cu sabia, omorând doi dintre 
rivali. Femeile, motivul faimei sale de duelist, erau slăbiciunea 
lui și mulți susțineau că aveau să-l ducă la ruină. Imprumuta 
bani de la toţi și își achita datoriile contractând altele noi. 

Philippo îi strânse ceremonios mâna lui Frederic. 

— Felicitări, Gluntz. Mi s-a spus că prima dumneavoastră 
misiune individuală a fost un succes. 

De Bourmont zâmbea, mulţumit că prietenul lui era lăudat. 
Frederic ridică din umeri; la regiment, importanța dată oricărei 
isprăvi personale era prost văzută, drept care o discuţie despre 
o patrulare de rutină și fără incidente ar fi fost de neconceput. 

— AŞ zice mai degrabă că a fost plictisitoare, răspunse cu 
modestia cuvenită. Ai noștri îi izgoniseră pe spanioli din sat, așa 
că n-au fost probleme. 


54 


Philippo se sprijini cu amândouă mâinile de sabie. Îi plăcea să- 
și dea aere de veteran. 

— Las’ că o să aveţi destule ocazii pentru senzaţii mai tari, 
zise cu aerul misterios al celui care nu spune tot ce știe. Am 
aflat din sursă sigură că peste puţin timp intrăm în foc. 

Amândoi sublocotenenţii se uitară la Philippo extrem de 
interesaţi. Acesta se împăună, mulţumit de impresia produsă. 

— Așa e, dragi prieteni, adăugă. Conform spuselor lui 
Dombrowsky într-unul din rarele sale accese de vorbărie, 
Darnand își continuă încercarea de a le tăia spaniolilor drumul 
spre zona muntoasă. Problema este coloana Ferret. 

— Ce-i cu Ferret? întrebă De Bourmont. După câte știu, 
trebuia demult să ne întărească flancul. 

Philippo făcu un gest disprețuitor, îndoindu-se parcă de 
capacităţile militare ale colonelului Ferret. 

— Aici e buba, explică. Ferret, care trebuia să fie aici cam de 
multișor, n-a ajuns nici până acum. Așa stând lucrurile, s-ar 
putea să fim chemaţi înainte, ca să dezorganizăm liniile inamice 
de dincolo de dealurile astea. 

— Asta a spus Dombrowsky? întrebă Frederic, incitat de 
confidenţele lui Philippo. 

Se și vedea năpustindu-se călare asupra dușmanilor. 

— Nu; ultima parte e presupunerea mea. Dar mi se pare 
elementar. Suntem singura forță mobilă din sector și, în plus, 
unicul regiment care n-a intrat încă în foc. Ceilalţi au încrucișat 
armele de câtva timp, cu excepţia Regimentului 8 Ușor, ţinut în 
rezervă. 

— Am zărit înainte niște dragoni, comentă De Bourmont. 

— Da, știu. Mi s-a spus că grupuri mici sunt folosite în misiuni 
de recunoaștere pe tot aliniamentul. Cu toate astea, cele patru 
escadroane ale noastre nu s-au clintit de aici. 

Frederic nu împărtășea certitudinea lui Philippo. 

— Eu nu-i văd decât pe ăștia, spuse, arătând spre masa 
nemișcată a călăreţilor aflaţi în apropierea escadronului. Ei și 
noi. Și cum unu plus unu fac doi, nu ne iese la socoteală 
jumătate de regiment. 

Philippo se strâmbă agasat. 

— Mă călcaţi pe nervi cu calculele dumneavoastră germanice, 
Gluntz, zise plictisit. Sunteţi tânăr, n-aveţi încă experienţă. Fiţi 
încrezător în ce vă spune un veteran. 


55 


— Asta cam așa e, recunoscu De Bourmont, iar Frederic se 
grăbi să-i dea dreptate. 

— Mi-ar plăcea să știu de partea cui înclină balanța, comentă 
el, arătând spre câmpul de luptă. 

— Ah, asta n-o putem ști deocamdată, decretă Philippo. Pare- 
se însă că flancul nostru întâmpină greutăţi în a se menţine. Au 
cerut mai multă artilerie și dintr-un moment în altul se așteaptă 
intervenţia Regimentului 8. Va trebui să dăm și noi o mână de 
ajutor, nu peste mult timp. 

— Asta nu m-ar deranja, comentă De Bourmont. 

Philippo lovi cu palma mânerul sabiei, cu un aer fanfaron. 

— Ca să vezi, nici pe mine. De cum vom apărea de partea 
cealaltă a dealurilor, spaniolii or s-o rupă căpiaţi la fugă. Cazzo 
di Dio! 

Frederic dezlegă mantaua pe care o ţinea înfășurată pe șa și o 
întinse pe jos, sub trunchiul unui măslin. Işi scoase calpacul, luă 
plosca și se tolăni pe manta, ronţăind o bucată de pesmet scos 
din geanta cu provizii. Ceilalţi îl imitară. 

— Are cineva coniac? întrebă Philippo. Nici dacă-i rachiu n-o 
să fac nazuri. 

De Bourmont îi întinse sticluţa sa plată fără să scoată o vorbă. 
Husarii avuseseră timp berechet să se aprovizioneze înainte de 
plecarea din campament, dar cu siguranţă că locotenentul își 
isprăvise rezerva. Philippo duse recipientul la gură și pufni 
mulțumit. 5 

— Ah, dragii mei prieteni... Asta scoală și morții din groapă. 

— Nu pe cei pe care i-am văzut eu, murmură Frédéric, într-un 
acces de umor negru de care el fu cel dintâi care se minună. 

Ceilalţi îl priviră mirați. 

— În sat? întrebă De Bourmont. 

Frédéric schiță un gest evaziv. 

— Da, trei sau patru. Spanioli, cu precădere. Le furaseră 
încălțările. 

— Dacă erau spanioli, bine le-au făcut, opină Philippo. Și-n 
plus, la ce-i servesc ciubotele unui mort? 

— La nimic, răspunse De Bourmont, lugubru. 

— Întocmai, la nimic. Cineva viu o fi avut nevoie de ele. 

— N-aș jefui niciodată un cadavru, zise Frédéric, încruntându- 
se. 

Philippo înălţă dintr-o sprânceană. 


56 


— De ce? Morților tot nu le pasă. 

— E nedemn. 

— Nedemn? - Philippo izbucni într-un râs strident. Ăsta-i 
războiul, scumpul meu. Desigur, sunt lucruri care nu se învaţă la 
școala militară. Dar le veți învăţa vrând-nevrând, vă asigur... 
Imaginați-vă, Gluntz, că străbateţi un câmp de luptă după o grea 
încleștare, că n-aţi mâncat nimic de nu știu când și daţi peste un 
soldat mort cu raniţa plină. Scrupulele dumneavoastră vă vor 
împiedica să vă puneţi burta la cale? 

— Aș prefera să mor de foame, zise Frederic, absolut convins. 

Philippo dădu din cap reprobator. 

— Se vede că n-aţi suferit de foame în viaţa dumneavoastră, 
dragă amice... Dar dumneavoastră, Bourmont, aţi renunţa la 
merindele acelea dacă aţi fi în locul tânărului nostru Gluntz? 

De Bourmont își răsuci vârful mustăţii, încurcat. 

— Cred că aș face ca el, zise în cele din urmă. Nu-mi place să 
despoi morții. 

Philippo plescăi din limbă, dezamăgit. 

— Imposibil să faci carieră militară cu domniile voastre. Asta-i 
partea proastă când ai de-a face cu suflete pline de candoare; 
priviţi viaţa ca pe un vis frumos de culoare rozalie. Dar vă veţi 
transforma, fiţi pe pace. Poate vă veţi schimba chiar de azi. Să 
despoi morţii, așa aţi spus. He, he! Asta nu-i nimic. Nu vi s-a 
povestit niciodată de grupurile acelea dezgustătoare de tâlhari 
care însoțesc armatele în campanie și care noaptea, după vreo 
bătălie, se strecoară ca umbrele printre cadavre și răniți ca să le 
smulgă până și ultimul obiect de valoare? Hoitarii ăștia sunt în 
stare să le dea lovitura de graţie muribunzilor ca să-i jefuiască, 
le taie degetele ca să le ia inelele, le sparg mandibulele ca să 
scoată dinţii de aur... Comparativ cu ce fac nemernicii ăștia, să 
iei de la răposaţi un coltuc de pâine sau o pereche de încălțări e 
floare la ureche... Insist că bunătatea asta scoală morții din 
groapă - proclamă, râgâind discret și înapoindu-i lui De 
Bourmont sticluţa plată. Adevărul e că mare nevoie aveam de-o 
dușcă bună, Corpo di Cristo. Că doar ne-am cam murat în 
dimineaţa asta, așa-i? Neștiind nici unde naiba călăream, nici 
dacă aveam sau nu să intrăm grabnic în luptă, toți ne-am pus 
mantalele prea târziu. Numai bătrânul Berret și băţosul ăsta de 
Dombrowsky știau câte ceva, dar n-au scos o vorbă. Peste puțin 


57 


timp, cam trei sferturi din escadron o să strănute zdravăn. Bine 
măcar că acum nu plouă. 

Un cercetaș se apropia la trap. Fără îndoială că se îndrepta 
spre dealul unde se aflau Berret și ceilalţi. Cercetașii erau 
oamenii de legătură ai cavaleriei; parcurgeau câmpul de luptă 
dintr-un capăt în altul, ducând mesaje unităţilor. Philippo îl 
chemă când trecu pe lângă ei. 

— Ai vreo știre fierbinte pentru noi, soldat? 

Husarul, un tânăr roșcat, își opri calul un moment. 

— Escadronul 4 a dat mai adineauri peste o grupare de 
guerrilleros, cam la o leghe de aici - îi informă cu satisfacţie în 
glas; el însuși ţinea de escadronul acela. l-a căsăpit și încă îi 
spârcuiește din goana cailor. O treabă pe cinste. 

— Fără milă, murmură De Bourmont cu un surâs cinic, 
privindu-l cum se îndepărtează. 

Philippo era absolut de acord. 

— Fără cruţare, într-adevăr. Asta-i avantajul când e vorba de 
partizani; nu mai trebuie să faci prizonieri. Câteva lovituri de 
sabie, hârști, hârști, și problema-i rezolvată. 

De Bourmont și Frederic îi dădură dreptate. Philippo râdea. 

— E ciudat, comentă împăunându-se, dar genul ăsta de război 
neregulat dus de grupuri care iau calea muntelui este 
caracteristic popoarelor meridionale. 

— Așa să fie? - De Bourmont se aplecă spre locotenent, 
interesat. 

— Evident, dragi prieteni! - Philippo făcea ce făcea și se lăuda 
mai tot timpul cu sângele-i italienesc. Ca să lupţi în gherilă ai 
nevoie de imaginaţie, de iniţiativă... Ba și de oarecare 
indisciplină. Vă puteţi închipui un englez guerrillero? Ori vreun 
polonez precum căpitanul Dombrowsky?... Cu neputinţă! Pentru 
asta trebuie să ai sânge fierbinte, domnilor. Fierbinte. 

— Ca dumneavoastră, dragă, zise De Bourmont cu o abia 
simțită ironie. 

— Ca mine; exact. În fond, nu-mi repugnă chiar de tot ţărănoii 
ăștia cu flintele lor străvechi. Când îi căsăpesc, am impresia că- 
mi spintec tatăl. Bunul meu părinte era meridional până-n 
măduva oaselor. 

— Numai că dumneavoastră omorâţi mai mulţi francezi decât 
spanioli, Philippo. Dumneavoastră și faimoasele dueluri... 


58 


— Eu omor ce-mi stă în cale, proclamă italo-francezul, niţel 
ofuscat. 

Frederic mângâie coama lui Noirot, care necheză bucuros. 
Cerul cenușiu se reflecta în apa pârâului, însă norii se risipiseră 
puţin și printre ei se deslușeau crâmpeie albastre. O rază de 
soare lumina vârfurile măgurilor din apropiere. Tânărul se gândi 
că, în pofida războiului, ori poate graţie lui, peisajul i se părea 
acum foarte frumos. 

Se uită la calul lui De Bourmont, care se adăpa lângă al lui; 
intrase în apa pârâului până la chișiţă. Arăta minunat, era un 
pag rotat cu coamă lungă și coada tăiată scurt, cu pete pe 
picioarele din spate, care nu-i urâțeau cu nimic aspectul. Șaua 
garnisită cu blană de leopard era deosebit de frumoasă; 
ungurească, la fel ca mai tot echipamentul husarilor: șaua, 
cizmele, uniformele... Până și termenul „husar” provenea din 
țara aceea. Cineva îi povestise mai demult lui Frederic că venea 
de la cuvintele husz, care însemna „o sută”, și ar, „dijmă” sau 
„dare”. De multe veacuri, în Ungaria toţi proprietarii de pământ 
erau obligaţi să pună la dispoziţia seniorului câte un bărbat 
complet echipat și câte un cal de luptă, la fiecare o sută de 
locuitori de pe feuda lor. Aceasta era originea legendarei 
cavalerii ușoare, ale cărei stil și tradiţii fuseseră adoptate de 
aproape toate armatele europene. 

Cu multă dezinvoltură, Philippo îi întrebă dacă aveau ţigări, 
pretextând că tabachera lui era în geanta de piele, iar aceasta 
atârna de cal, care se afla în mijlocul pârâului. De Bourmont își 
descheie câţiva nasturi și scoase trei ţigări de foi proaste. Le 
aprinseră și fumară în tăcere, privind peticele de cer și norii care 
treceau pe deasupra capetelor lor. 

— Mă întreb peste cât timp ne vom întoarce la Córdoba, 
spuse Philippo după o pauză. 

Frederic se uită la el surprins. 

— Vă place Córdoba? Eu găsesc orașul acesta călduros și 
murdar. 

— Dar cu femei frumoase, răspunse Philippo, cu ochi visători. 
Cunosc eu acolo o splendoare cu păr negru ca tăciunele și cu o 
talie care l-ar scoate din minţi până și pe nenorocitul ăsta de sloi 
de gheaţă de Dombrowsky - era evident că polonezul nu se 
bucura de simpatia italo-francezului. O cheamă Lola și are niște 
ochi care l-ar arunca pe Letac jos de pe, hm, cal. 


59 


— Lola vine de la Dolores, nu? întrebă De Bourmont. Cred că 
e vorba de un diminutiv, de un nume de alint. 

Philippo oftă zgomotos. 

— Dolores... Lola... Ce contează? Orice nume i s-ar potrivi de 
minune! 

— Îmi place, comentă Frederic, repetând de câteva ori 
numele cu voce tare, Lola... Sună strașnic, așa-i? E ceva 
elementar, sălbatic. Foarte spaniol, de bună seamă. E 
frumoasă? 

Philippo scoase un geamăt scurt. 

— Păi nu v-am spus? Superbă! Dar ce nu știți domniile voastre 
e că ea a fost, indirect, desigur, vinovată de... 

— Ultimul dumneavoastră duel, preciză De Bourmont. 

— Ah, știți povestea? 

— Tot regimentul știe povestea, replică De Bourmont, deja 
plictisit. Aţi povestit-o de cel puţin douăzeci de ori, dragă. 

— Și ce dacă? ripostă Philippo, scos din sărite. Și de o sută de 
ori de-aș fi povestit-o, istoria e aceeași și Lola e tot Lola. 

— Cu cine o fi ea acuma? îl ațâtă De Bourmont, făcându-i cu 
ochiul lui Frederic. 

Philippo bătu cu palma de câteva ori peste mânerul sabiei. 

— Precis nu-i cu dobitocul din 11 de Linie pe care l-am 
surprins într-o noapte dând târcoale grilajului casei ei... l-am zis 
să mă însoţească, să rezolvăm chestiunea într-un loc discret, și 
mi-a răspuns că în armata franceză e interzis să te baţi. Să-mi 
spună asta mie, locotenentului Philippo! Atunci l-am urmărit 
până la cazarma lui și am provocat la intrare un asemenea 
scandal, încât pe nenorocit mai că l-au scos afară în brânci 
colegii lui, ca să nu dezonoreze regimentul. 

— l-aţi dat o teribilă lovitură de sabie, își aminti De Bourmont. 

— l-am dat mai multe. A căzut ca un sac de cartofi, și l-au 
cărat de acolo mai mult mort decât viu. 

— Mie mi s-a spus doar de una. Și că a plecat pe picioarele lui. 

— Aţi fost prost informat. 

— Dacă spuneți dumneavoastră... 

Rămaseră un timp tăcuţi, ascultând zgomotul luptei de 
dincolo de dealuri. „Probabil că infanteriștii trec prin momente 
grele”, se gândea Frederic, atent la salvele de Împuşcături. 


60 


— Odată am omorât o femeie, murmură pe neașteptate De 
Bourmont, de parcă s-ar fi hotărât să se spovedească deodată 
cu voce tare. 

Camarazii lui îl priviră, uimiţi. 

— Tu? întrebă Frederic, neîncrezător. Glumești, Michel! 

De Bourmont clătină din cap. 

— Vorbesc serios, zise mijindu-și ochii, ca și cum i-ar fi fost 
greu să-și reamintească. S-a întâmplat la Madrid, pe 2 mai, pe 
una din străduţele dintre Puerta del Sol și Palatul Regal. Philippo 
o să-și aducă aminte precis de ziua aceea, fiindcă era și el pe- 
acolo... 

— Cum să nu-mi amintesc! confirmă cel menţionat. Am fost 
atunci pe punctul să-mi pierd viaţa de vreo douăzeci de ori! 

— Madrilenii se răsculaseră, continuă De Bourmont, și ne 
atacau cu tot ce le cădea în mână: pistoale, puști, cuţitele 
acelea spaniole lungi, navajas... Era o harababură teribilă în tot 
orașul. De la ferestre trăgeau cu arme, aruncau ţigle și ghivece, 
până și mobile. Eu mă aflam pe drum cu o misivă către ducele 
de Berg, când m-a surprins tumultul. Niște copii au început să 
arunce cu pietre în mine, gata să mă doboare de pe cal. l-am 
pus pe fugă cu ușurință și am călărit spre Plaza Mayor pentru a 
face un ocol, însă acolo, nu știu cum, m-am trezit înconjurat de 
gloată. Erau cel puţin douăzeci de bărbați și femei, și probabil că 
niște mameluci de-ai noștri omorâseră pe cineva de-al lor, 
fiindcă tocmai îl aduceau pe braţe, șiroind de sânge. Văzându- 
mă, s-au năpustit ca niște fiare, agitând ciomege și navajas. 
Muierile, dezlănţuite, erau cele mai rele, ţipau ca furiile și se 
agăţau de frâul și de picioarele mele, încercând să mă dea jos 
de pe cal... 

Frederic asculta cu atenţie, neslăbindu-și prietenul din ochi. 
De  Bourmont vorbea rar, aproape monoton, oprindu-se 
câteodată, de parcă ar fi încercat să-și ordoneze amintirile. 

— Am tras sabia din teacă, urmă el, și chiar atunci am primit 
o lovitură de cuţit în pulpă. Calul s-a cabrat, cât pe ce să mă 
arunce pe spate; dacă s-ar fi întâmplat una ca asta, aș fi fost 
omorât într-o clipă. Trebuie să recunosc că eram speriat. Una e 
să înfrunţi un inamic și cu totul altceva să fii prins în cleștele 
unei gloate înnebunite și asurzitoare... Atunci am dat pinteni ca 
să-mi fac loc, în timp ce loveam cu sabia în dreapta și-n stânga. 
In momentul acela, o femeie, pe care abia dacă am văzut-o la 


61 


faţă și din care nu-mi amintesc decât broboada neagră și 
tipetele, s-a agăţat de zăbala calului meu de parcă viaţa i-ar fi 
fost în joc dacă m-ar fi lăsat să scap din încercuire. Eu eram 
năucit de lovituri și de rana de navaja din pulpă și începusem 
să-mi pierd capul. Calul s-a smucit puternic și a reușit să mă 
scoată din mulţime, dar femeia aceea continua să rămână 
agăţată, nu-mi dădea drumul... Atunci am lovit-o cu sabia în gât 
și a căzut sub copitele calului, vărsând sânge pe nas și pe gură. 
__ Frederic și Philippo, intrigaţi, așteptau continuarea istoriei. 
Insă De Bourmont terminase. Rămase tăcut, contemplând norii 
cu ţigara fumegându-i între degete. 

— Poate că o chema tot Lola, adăugă după o scurtă pauză. 

Și începu să râdă cu un rictus amar. 


62 


4 * Înfruntarea 


Dinspre est își făcu apariţia un călăreț singuratic, care urcă 
grabnic panta dealului unde era instalat statul-major al 
regimentului. De pe malul pârâului, Frederic văzu profilându-se 
silueta omului pe cal și o urmări până ajunse pe culme. 

— Asta-i un cercetaș al colonelului Letac, își dădu cu părerea 
Philippo, care se ridicase în picioare ca să vadă mai bine. E clar 
că peste puţin vom fi în șa. 

— Ar cam fi timpul, murmură Frederic, cu o licărire de 
speranţă în ochi. 

— V-o spun sigur, conchise Philippo pe când se tolănea la loc 
fluierând printre dinţi Îmi place ceapa prăjită, o arie dintr-o 
operetă la modă care fusese adoptată de fanfarele militare. 

De Bourmont, care stătea cu braţele încrucișate sub ceafă și 
nici măcar nu deschisese ochii, se strâmbă dezgustat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Philippo, nu mă sâcâiţi cu arii 
de vodevil. Chestia asta cu ceapa este nu numai de prost-gust, 
dar sună și oribil. 

Cel vizat se uită la camaradul lui, vizibil jignit. 

— Scuzaţi-mă, dragă prietene, dar melodia asta pe care s-ar 
părea că o detestaţi e una dintre cele mai vesele din repertoriul 
fanfarei noastre. În plus, e strașnică pentru defilări. 

De Bourmont părea să aibă rezerve. 

— E vulgară, decretă cu dispreţ. Se vede că cei cinci sute de 
muzicieni formaţi de David Buhl la școala de la Versailles au 
învățat să cânte la trompetă, dar nu și să-și aleagă repertoriul 
cu un minim criteriu selectiv. Îmi place ceapa prăjită... Pfui! De- 
a dreptul ridicol. 

— Mie îmi place, protestă Philippo. Preferați cumva vechile arii 
regaliste? 

— Aveau farmecul lor, răspunse De Bourmont cu răceală, 
deschizând larg ochii și sfredelindu-l cu privirea pe Philippo, care 
după câteva clipe tensionate preferă să se uite în altă parte. 
Frederic se hotări să intervină. 

— Eu prefer vechile melodii republicane, zise într-o doară. 


63 


— Și eu la fel, spuse De Bourmont. Cel puțin n-au apărut din 
decorurile și lămpile cu ulei ale rampei, nici n-au fost fredonate 
de interprete boite și de actori bufi. 

— Dar uite că Împăratului nu-i plac ariile republicane, insistă 
Philippo. Spune că-s prea pătate de sânge francez și preferă ca 
soldații săi să mărșăluiască în sunetul unei muzici vesele ca 
asta. lar cea care vă deranjează pe dumneavoastră, Bourmont, 
e una dintre favoritele lui. 

— Știu. Dar faptul că Napoleon este un geniu al războiului nu 
înseamnă că are aceleași calităţi și în domeniul muzical. Este 
evident că aici are unele lacune. 

Philippo își răsuci mustata, enervat. 

— Auziţi, Bourmont. Uneori mă scoateţi din sărite. 

— Îmi puteţi cere satisfacţie oricând poftiţi, răspunse De 
Bourmont cu un calm absolut. Vă stau la dispoziţie. 

— Cazzo di Dio! 

Frederic socoti că venise momentul să mai intervină o dată. 

— Bun, e în regulă, zise el, împăciuitor. Mai bine să ne 
păstrăm pentru spanioli. 

Philippo deschise gura să mai adauge ceva, roșu de mânie, 
însă surprinse un semn cu ochiul pe care De Bourmont i-l făcuse 
pe furiș lui Frederic. Atunci pufni în râs, uitând pe dată toată 
furia dinainte. 

— Pe sporca Madonna, Bourmont, că într-o zi va trebui să ne 
răfuim noi doi cu sabia în mână. Vă place la nebunie să mă 
scoateţi din minţi. 

— Cu sabia în mână? Dumneavoastră și mai cine? 

— Cazzo di Dio! 

— Bun, bun, e în regulă, interveni din nou Frederic. A mai 
rămas ceva coniac? 

De Bourmont îi întinse sticluța plată și cei trei husari băură în 
tăcere. Locotenentul Gerard și sublocotenentul Laffont se 
apropiau de grupul lor. 

— L-aţi văzut pe cercetaș? îi întrebă Laffont, un bordelez 
roșcat și nu prea plăcut la vedere, dar excelent călăreț și bun 
mânuitor de sabie. 

— Da, încuviință Frederic. Cred că o s-o luăm din loc. 

— Pare-se că greul luptei se deplasează spre centrul liniei 
noastre, comentă Gerard, un veteran cu cozi lungi și picioare 
crăcănate. Acolo e groasă rău. 


64 


Un timp, făcură tot felul de presupuneri. Până la urmă 
ajunseră la concluzia că niciunul nu avea vreo idee despre ce se 
întâmpla de fapt. De jur împrejur, împrăștiați pe malurile 
pârâului, husarii conversau în grupuri sau stăteau tăcuţi pe 
lângă caii lor, cu privirea pierdută peste dealuri. Soarele nu 
izbutea să străpungă stratul de nori, iar cerul se întuneca iar, 
umplând orizontul de umbre amenințătoare. 

Căpitanul Dombrowsky cobora dealul și părea zorit. Ofițerii 
fugiră spre cai, în timp ce un murmur de așteptare străbătea 
escadronul. Frederic și De Bourmont ridicară iute mantalele de 
jos și le legară la oblânc. Ca să ajungă la calul lui, Philippo trebui 
să-și ude cizmele. 

Dombrowsky ajunsese deja printre ei, iar trompetul suna 
adunarea. Husarii se aliniară ducând caii de hăţuri. Frederic își 
puse calpacul și rămase în picioare, ţinând în mâna stângă sabia 
vârâtă în teacă și spunându-și că de data asta lucrurile păreau 
serioase. De Bourmont îi făcu semn, mulțumit. Și el simţea la 
fel. 

Când sună încălecarea, cei o sută opt husari care alcătuiau 
escadronul executară mișcarea ca un singur om. Era ciudat cum 
membrii regimentului, atât de fideli stilului indisciplinat al 
cavaleriei ușoare când nu erau în acţiune, deveneau preciși ca 
un mecanism când aceasta era iminentă. Tocmai acest spirit 
colectiv asumat în timpul luptei îi preschimba într-o mașină de 
razboi puternică, flexibilă și devastatoare. 

— Ofițerii, la mine! ordonă Dombrowsky. 

Cei strigaţi dădură pinteni cailor și ajunseră îndată lângă el. 

— Escadronul se împarte pentru un timp, explică polonezul, 
privindu-i cu ochii lui îngheţați. Compania 1 va escorta un 
batalion al Regimentului 8 Ușor până când acesta își va ocupa 
poziția de intrare în foc în faţa satului aflat dincolo de dealuri. 
Misiunea Regimentului 8 este luarea cu asalt a satului și 
izgonirea dușmanului, dar asta nu ne privește pe noi. De cum 
intră infanteria pe poziţie, noi întoarcem spatele și ne repliem 
către vâlceaua aceea pe care o vedeţi acolo, unde ne va aștepta 
Compania 2, pe cai și gata de acțiune imediat ce va fi 
solicitată... S-ar putea să vedem călăreţi la stânga noastră, la 
marginea pădurii. Să nu vă îngrijoraţi; e vorba de Escadronul 4 
al regimentului nostru, pregătit să urmărească inamicul când 


65 


acesta părăsește satul... Aţi înțeles? Atunci, executarea. 
Coloană pe plutoane. 

Frederic își ocupă locul, de data aceasta exact în centrul 
formaţiei compuse din patru șiruri de câte doisprezece oameni. 
Porniră la pas și destul de repede intrară în trap pe plantațiile de 
măslini de culoarea cenușii. Locotenentul Maugny, care cobora 
și el dealul ca să ia comanda companiei ce se îndrepta spre 
vâlcea, se întâlni cu ei și îl salută pe Dombrowsky, care îi 
răspunse cu o ușoară înclinare a capului. Trecură fără nicio 
greutate peste un zid de piatră și urcară pe un colnic, văzând la 
dreapta, pe culmea dealului principal, acvila regimentului care 
unduia în mijlocul unui grup de ofiţeri. 

Nu se auzeau Împuşcături din față; numai tunul și desele 
salve de pușcă răsunau departe, mereu în dreapta drumului 
urmat de ei. Frederic își imagină că acolo se dădeau lupte grele 
și fu destul de dezamăgit când își dădu seama că ei călăreau 
spre tăcere, nici măcar ca să intre în luptă. Tot ce făceau era o 
rutinară misiune de escortare. 

În sfârșit, lăsând în urmă ultimele dealuri, husarii avură 
dinaintea ochilor câmpul de bătălie. Se întindea între pădurea 
din stânga și niște munţi îndepărtați, formând o vale lată de 
cinci-șase leghe. Erau acolo două sau trei sate care păreau 
înconjurate de nori joși, ca de ceaţă. Dinspre ele se auzea 
bubuitul tunului, și după alte câteva clipe Frederic pricepu că 
ceea ce i se păruse că ar fi fost nori nu era decât fumul luptei. 

Ceva mai aproape, cam la o leghe, petele albastre formate de 
două regimente franceze împărţite pe batalioane stăteau 
nemișcate în linie, răsfirate pe câmp. Din când în când ţâșnea 
din rânduri ceața salvelor de pușcă; rămânea suspendată în aer, 
apoi se desfăcea alene în fâșii care pluteau peste vale. Drept în 
faţă, punctate de scurtele licăriri ale artileriei, salvele spaniole 
produceau un fum asemănător, care ascundea orizontul, 
confundându-se cu mantia plumburie a norilor joși. Cerul înnorat 
și fumul prafului de pușcă păreau să se alieze ca să ascundă 
soarele. 

Abia către amiază husarii întâlniră Regimentul 8 Ușor. 
infanteriștii, în uniforme albastre cu curele albe încrucișate 
peste piept, își ridicară chiverele în vârful muschetoanelor ca să 
ovaţioneze cavaleria ce avea să-i escorteze spre locul luptei. Lui 
Frederic îi atrase atenţia tinereţea soldaţilor, caracteristică 


66 


armatei din Spania, fețele ca de copii încadrate de curelușele 
din aramă de sub bărbie. Purtau ranițele ușoare în spate, 
baionetele în tecile lor și păreau obosiţi. Cele două batalioane 
ale regimentului păstrau formaţia de marș, dar soldaţii primiseră 
comanda „de voie” și se așezaseră pe jos. Fără îndoială că erau 
istoviți de un marș forțat care tocmai luase sfârșit, pentru că nu 
păreau să fi intrat până atunci în luptă. Ofițerii stăteau în 
picioare în mijlocul batalioanelor, cu trompeţii și tamburii. Șeful 
regimentului, un colonel, era pe cal lângă drapelul cu acvilă. 

Dombrowsky distribui compania pe plutoane pe flancurile 
Regimentului 8 Ușor. Frederic și oamenii săi fură plasați în 
apropierea capului coloanei, puţin mai în faţă. Trâmbiţele 
rasunară și se auzi răpâitul a două tobe. Oamenii se ridicară de 
pe jos și porniră în marș. 

Frederic îl ţinu pe Noirot la pas, cu frâul slăbit. Se sprijinea cu 
mâinile de pomoul șeii și scruta atent drumul ce se așternea 
înaintea lor. Din când în când întorcea capul să-i privească pe 
vânătorii de munte, care mergeau pe lângă el târându-și 
picioarele pe pământul umed și lovindu-se de pietre sau arbuști. 
Ei îl priveau la rândul lor, și în ochii tinerilor infanteriști se putea 
citi o invidie făţișă, uneori o ranchiună nedisimulată. Frederic 
încercă să se pună în pielea acelor soldaţi care străbăteau 
Europa pe jos, cu noroiul până la glezne sau sub soarele nemilos 
al Spaniei, a infanteriștilor cu pingelele găurite și cu mușchii 
picioarelor tumefiaţi de marșurile epuizante, interminabile. 
Pentru ei, ofițerul de husari, care nu-și tocea cizmele nicidecum, 
ci mergea călare pe un cal frumos, îmbrăcat în uniforma 
elegantă a unui prestigios regiment, constituia, negreșit, un 
contrast enervant, care îi confrunta și mai crud cu trista lor 
soartă de carne de tun informă și anonimă, mereu îmboldită de 
strigătele sergenţilor morocănoși, prost îmbrăcată și mizerabil 
hrănită. Lor, celor din Regimentul 8 Ușor, le revenea partea cea 
mai grea, pentru ca apoi, când treaba murdară avea să fie gata, 
mândrii husari călare să dea câte-o raită ici și colo, urmărind 
inamicul pe care alţii îl puseseră pe fugă și alegându-se tot ei cu 
gloria. Lumea era rău alcătuită, iar armata franceză și mai abitir. 

Așa gândea Frederic despre oamenii pe care îi escorta spre 
moarte, mutilare, poate spre victorie, deși tânărul sublocotenent 
își putea lesne imagina că pe morți și pe mutilaţi victoria nu-i 
mai privea câtuși de puţin. Rămânea doar gloria; însă de la 


67 


înălțimea la care îl situau calul, uniforma și galoanele, Frederic 
era încredinţat că viziunea pe care o aveau despre glorie soldații 
aceia care mărșăluiau pe jos cu muschetoanele pe umăr se 
deosebea radical de a lui. 

Gloria. Cuvântul îi venea iar și iar în minte, aproape că îi 
flutura pe buze. Îi plăcea cum sunau cele șase litere. Era ceva 
epic, aproape transcendent în ele. 

Frederic știa că omul, din timpuri imemoriale, se luptase cu 
semenii săi pentru concepte cel mai adesea materiale și 
imediate: hrană, femei, ură, iubire, bogăţie, putere... Uneori, pur 
și simplu, pentru că așa i se poruncea, iar teama de pedeapsă, 
în mod curios, se suprapunea celei de moarte, care îl putea 
pândi în orice război. De multe ori se întrebase de ce soldații, cu 
sentimentele lor grosolane, prea puţin sau deloc animați de 
motivații cu caracter spiritual, nu dezertau masiv sau de ce nu 
refuzau să se prezinte când erau chemaţi la oaste. Pentru un 
țăran care nu vedea dincolo de peticul lui de pământ, de coliba 
și de mâncarea indispensabile pentru a-și întreţine familia, a o 
lua razna spre ţinuturi îndepărtate ca să apere interesele unor 
monarhi la fel de îndepărtați nu putea fi decât o acţiune sterilă, 
absurdă, din care n-avea nimic de câștigat și mult de pierdut, 
inclusiv bunul cel mai de preţ: propria-i viaţă. 

Cu totul altul era cazul lui Frederic Gluntz din Strasbourg. 
Când se hotărâse să devină militar, pornise pe această cale 
ascultând de un impuls elevat, generos. In cariera armelor căuta 
cristalizarea unui avânt superior, a unui sentiment care îi 
smulgea din comodităţile vieții burgheze și îl ghida pe drumul 
eroismului, al pornirilor nobile, al sacrificiului suprem. Intrase în 
armată așa cum alţii intră într-un ordin religios, îmbrăţișându-și 
sabia așa cum ceilalţi sărută crucea. lar dacă preoţii sau pastorii 
aspirau să ia cerul cu asalt, el râvnea să obţină gloria: admiraţia 
camarazilor, stima șefilor, respectul de sine prin experimentarea 
acelui pur și dezinteresat sentiment de a trăi cu conștiința că e 
bine și frumos să lupţi, să suferi, poate să și mori pentru o idee. 
Pentru Idee. Or, tocmai asta îl deosebea pe omul ridicat 
deasupra contingențelor materiale de cei mulţi care vieţuiau ca 
prizonieri ai palpabilului și imediatului. 

Își dori ca părinţii lui și Claire Zimmerman să-l poată vedea 
acum, drept în șa în fruntea plutonului său, escortând trupe spre 
bătălia la care și el urma să ia parte foarte curând. Lunga-i 


68 


veghe de arme se apropia de sfârșit. Își dori ca fiinţele cele mai 
dragi să poată fi martore ale vitejiei lui senine, ale felului său de 
a înainta de-a lungul câmpului de luptă, ale neînfricării cu care 
scruta drumul, gata de acţiune în caz că ar fi apărut călăreţi sau 
infanteriști inamici, veghind asupra acelor tineri recruți 
încredințați grijii oamenilor de sub comanda sa. 

Câteva împușcături răsunară deodată dintr-o pădurice de pini 
din apropiere și un husar din pluton scoase un geamăt răgușit 
înainte de a se prăvăli din șa. Frederic tresări și trase brusc de 
frâu, făcându-l pe Noirot să se ridice pe picioarele din spate, 
gata să-și răstoarne călărețul. Zăpăcit, văzu cum șirurile de 
vânători de munte care mergeau în dreapta lui se agitau, în 
timp ce toată lumea începea să strige. 

— Partizanii! Guerrilleros! 

Răsunară alte Împuşcături, de astă dată din coloană, și abia 
atunci Frederic privi spre pinii printre care se risipea fumul 
salvei inamice. 

Mintea i se golise de orice gând. În jurul lui, husarii își 
îndemnau caii să se răsucească, pentru ca astfel să ofere o ţintă 
cât mai dificilă trăgătorilor inamici, și toţi îl priveau de parcă de 
el depindea ieșirea din situaţia aceea. Pe când încerca să 
priceapă ce așteptau de la el, se întoarse nedumerit spre 
Dombrowsky, care călărea mult în urmă, și îl văzu făcându-i 
gesturi energice, arătând spre pădurice. 

Ah, deci asta era. Tot sângele îi veni în cap; îl simţi pulsându-i 
puternic în tâmple. Îl îndreptă năvalnic pe Noirot spre șirul de 
pini, dându-i pinteni fără a se mai asigura dacă husarii din 
plutonul lui îl urmau sau nu. Pe când distanţa care îl separa de 
primii copaci scădea vertiginos, trecu frâul în mâna stângă și 
trase sabia din teacă, rotind-o deasupra capului în timp ce 
scotea din fundul plămânilor un strigăt de luptă. Creierul îi era o 
pânză roșie ce împiedica orice gând. Instinctiv, se aplecă peste 
gâtul animalului, ca și cum ar fi așteptat dintr-o clipă în alta 
plumbul care avea să-l doboare. Poate c-ar fi fost mai bine așa. 
Într-un ungher foarte îndepărtat al minţii, unde încă îi mai 
pâlpâia un dram de conștiință, simțea rușinea că se lăsase luat 
prin surprindere. Îl năpădi o mânie teribilă din cauza presupusei 
dezonorări și își dori din răsputeri să-i iasă în cale o ființă 
omenească pe care să-și descarce toată frustrarea, crăpându-i 
capul. 


69 


Aproape că ajunsese la pini. Noirot făcu un salt ca să se 
ferească de un trunchi căzut, iar crengile cu ace verzi șfichiuiră 
obrazul călăreţului. Cu inima bătându-i nebunește, aproape 
sufocat de mânie, desluși câteva umbre care alergau printre 
copaci. Işi înfipse încă o dată pintenii în coastele lui Noirot și se 
lansă în urmărirea lor, slobozind din nou strigătul de luptă. 
Imediat îl ajunse din urmă pe unul dintre fugari; apucă să vadă o 
tunică brună, un muscheton ţinut cu ambele mâini și un chip 
îngrozit ce se întoarse cu ochii măriţi de groază ca să privească 
dintr-o parte Moartea care năvălea peste el călare pe un cal în 
spume, la capătul unui braț ridicat ca să lovească, în lama unei 
săbii care deja cădea ca un trăsnet. 

Frederic lovi din goană, fără să se oprească. Simţi că sabia 
întâlnea în cale ceva dur și totodată elastic, iar trupul 
partizanului se ciocni de piciorul lui drept, apoi de crupa calului, 
înainte de a se prăbuși. Văzu alt om fugind mai încolo, printre 
copaci. În timp ce-l îmboldea pe Noirot spre noua ţintă, fugarul 
se azvârli cu capul înainte pe o pantă, dispărând din vedere. 
Frederic se feri cum putu de ramurile care treceau ca nălucile 
pe lângă capul lui și își obligă calul să alunece pe pantă pe 
picioarele din spate, urmărindu-l pe fugar. Ajungând jos, se uită 
împrejur, dar nu văzu pe nimeni. 

Trase de hăţ, încercând să ghicească pe unde o luase 
partizanul, și în clipa aceea un om ieși dintre arbuști și trase 
asupra lui un foc de pistol. Frederic, care instinctiv făcuse calul 
să se cabreze când văzuse arma, simţi glonţul trecându-i la 
două degete de cap, pe când fumul împușcăturii îl învăluia. 
Orbește, ridică sabia și îl lansă pe Noirot împotriva agresorului, 
care făcu un salt înapoi și o rupse la fugă. Dar nici nu se 
depărtase câţiva metri, când un husar călare apăru dintre pini, 
trecu în viteză pe lângă fugar și îi tăie capul fulgerător, dintr-o 
singură mișcare. Corpul mutilat, scoțând bulbuci de sânge, mai 
făcu câţiva pași și se izbi de trunchiul unui pom, cu mâinile 
întinse de parcă încerca să se ferească de el. Apoi, într-o 
secvenţă neverosimilă care se coloră intens în roșu, Frederic 
văzu cum trupul decapitat cădea pe spate pe pământul acoperit 
de un strat de ace de pin uscate. 

Husarul, un tânăr cu cozi negre și mustață lungă, își ștergea 
lama sabiei de crupa calului. Frederic căută din ochi capul 
partizanului, dar nu-l văzu. Căzuse printre arbuști. 


70 


Frederic se simţea sfârșit de puteri, de parcă un întreg 
escadron de cuirasieri ar fi trecut în galop peste el. Husarii se 
strigau unul pe altul printre copaci și se adunară, comentând 
însufleţit detaliile ciocnirii. Patru inamici fuseseră prinși și uciși; 
de la husari nu se puteau aștepta la cruţare, cu atât mai mult cu 
cât erau guerrilleros. Spaniolii știau asta și de aceea nici nu 
încercaseră să se predea; fuseseră spintecaţi pe când fugeau 
sau se luptau. Unul dintre francezi, husarul cu favoriţi lungi care 
cu câteva ore în urmă îl însoţise pe Frédéric în recunoașterea 
din sătuc, călărea încet între doi camarazi care îl susțineau în 
șa. Se agăța de coama calului, chircit de durere, cu faţa crispată 
și palidă. Primise o lovitură de navaja în pântece. 

Frederic era încă năucit ieșind din păduricea de pini, iar când 
unul dintre husari îl felicită pentru lovitura cu care îl doborâse 
pe primul spaniol - „O lovitură grozavă, domnule 
sublocotenent... Aproape că l-aţi despicat în două” -, se uită la 
el neștiind la ce se referea. Nu se gândea decât ce avea să-i 
spună lui Dombrowsky când acesta, cu căutătura lui rece ca 
gheața, îl va întreba cum de s-a lăsat luat prin surprindere atât 
de prostește, periclitând misiunea de a veghea asupra 
siguranţei coloanei. Faptul că atacatorii fuseseră urmăriţi și 
omorâţi nu ștergea realitatea ambuscadei ce avusese loc. 

După aceea, când se reuniră cu restul coloanei și văzu cum 
infanteriștii îl întâmpinau cu urale, își dădu seama că încă ţinea 
în mână sabia goală și că aceasta, cizma lui dreaptă și crupa lui 
Noirot erau pătate de sângele partizanului. Călări spre 
Dombrowsky ca să-i raporteze ce și cum se întâmplase, iar 
acesta, în loc de reproșuri, îi adresă un zâmbet fugar. Frederic 
rămase încremenit; Dombrowsky îi zâmbise! Lui! Până în clipa 
aceea nu realizase că omorâse primul inamic în cursul celei 
dintâi înfruntări la care participase. Și atunci roși de mândrie. 

Nici măcar nu erau de temut, la urma urmei. Mătăniile și 
scapulariile, cei o mie și unul de sfinţi care înțesau bisericile țării 
aceleia, fanatismul orb și ura faţă de ereticii străini piereau într- 
o baltă de sânge sub lovitura unei săbii bine ascuţite. Teribilii 
guerrilleros, cei care-l spintecaseră pe Juniac, motivul pentru 
care niciun francez nu îndrăznea să se aventureze singur pe un 
teren necunoscut, deveneau deodată un chip deformat de 
groază, o căpăţână despărțită de trunchi, sudoarea și teama, 


71 


respiraţia horcăită a ultimei goane înnebunite care niciodată nu 
avea câștig de cauză în faţa morţii ce-i călca pe urme. 

De ce se încăpăţțânau să se bată? Lupta spaniolilor era ceva 
absurd, lipsit de speranţă. Frederic nu putea concepe că luaseră 
armele în apărarea unui prinţ despre care nu știau nimic, căruia 
îi ignorau până și trăsăturile chipului, a unui laș lipsit de caracter 
și de voinţă, oaspete forţat al Impăratului, care ajunsese la 
abjecţia de a renunţa la drepturile-i ereditare și al cărui 
servilism în fața stăpânului Europei îl făcea nedemn de lealitatea 
acestui popor care nu mai era al său. Și asta fiindcă în Spania 
exista de-acum un rege francez, Joseph, fostul rege al 
Neapolelui, un Bonaparte căruia însuși principele Fernando, din 
exilul lui de la Valencay, îi trimisese o epistolă, felicitându-l și 
jurând să i se supună. Toată lumea era la curent cu lucrurile 
astea, până și spaniolii. Dar aceștia se îndărătniceau să le 
ignore. 

Frederic își amintea de o conversaţie pe care o avusese cu 
câteva săptămâni în urmă, cu ocazia trecerii prin Aranjuez, 
când, în calitatea lui de ofițer ce urma să se alăture armatei, 
primise ordin de încartiruire la rezidența unui nobil spaniol, don 
Alvaro de Vigal. Petrecuse o seară și o noapte, alături de bietul 
Juniac, în vetustul conac a cărui grădină se deschidea spre 
fluviul Tajo. Domnul De Vigal era un bătrân dintre cei numiţi în 
Spania afrancesados, adică franţuziţi, prost văzuţi de o bună 
parte din compatrioţii lor pentru că profesau cu glas tare 
convingeri liberale și nu-și ascundeau admiraţia faţă de procesul 
de înnoire declanșat în Europa de ideile intelectualilor francezi. 
Bătrânul nobil spaniol, care în tinerețe vizitase Franța - 
menţiona cu mândrie corespondenţa pe care o întreţinuse un 
timp cu Diderot -, avea o cultură ieșită din comun, era un cozeur 
plăcut și inteligent, iar părul cărunt și ochii obosiţi de o viață 
prea lungă îl îndreptăţeau să fie un profund cunoscător al naturii 
umane. Nu avusese copii, era văduv și nu-și mai dorea decât să- 
și petreacă ultimii anii în pace, printre cele o mie de volume din 
biblioteca sa și fântânile arteziene de piatră care, pe sub copaci, 
îi împrospătau grădina pe care o îngrijea personal. 

Don Álvaro de Vigal îi primi pe cei doi tineri husari cu interes, 
desigur, fiindcă prezenţa ofițerilor de curând sosiți dintr-o ţară 
străină pe care o iubea venea să întrerupă monotonia 
singurătăţii sale. Conversaţia avusese loc în franceză, limbă pe 


72 


care amfitrionul o vorbea la perfecţie. Cinaseră la lumina 
candelabrelor de argint, apoi se îndreptaseră spre micul fumoar 
unde un servitor bătrân, singurul din toată casa, le oferise 
coniac și ţigări de foi. 

Juniac, mereu melancolic - Frederic se gândi după aceea că, 
poate, își presimţea apropiata și tragica moarte -, a rămas tăcut 
în timpul acelei reuniuni intime. Frederic și spaniolul au dus 
greul conversaţiei, mai ales spaniolul, care părea să simtă o 
deosebită plăcere rememorându-și viața. Cunoștea Strasbourg- 
ul și a evocat împreună cu tânărul alsacian câteva locuri 
cunoscute de amândoi. 

Invitaţii fiind doi militari și aflându-se în Spania, era inevitabil 
ca discuţia să devieze spre război. Don Alvaro s-a interesat de 
intenţiile lui Napoleon de a conduce personal campania și și-a 
exprimat admiraţia faţă de geniul militar și politic al Împăratului. 
Deși el însuși aparţinea vechii nobilimi, a ezitat să admită că 
familiile regale europene, inclusiv cea spaniolă, decăzuseră într- 
atât, încât numai influenţa noilor idei, a căror campioană era 
Franţa, putea revigora trunchiul putrezit al naţiunilor. Era 
regretabil însă că Napoleon nu înţelesese că Spania nu putea fi 
măsurată cu șablonul aplicat celorlalte ţări europene. 

Ajunși aici, Frederic l-a întrerupt pe bătrân, manifestându-și 
dezacordul. Vorbi de noua Europă fără frontiere, de expansiunea 
aceleiași culturi făuritoare de progres, de noile idei, de Om, 
căruia trebuia să i se restituie demnitatea pierdută. Spania, a 
adăugat el, era o ţară prizonieră a propriului trecut, închisă în 
sine, obscură și superstițioasă. Numai ideile noi, încorporarea 
într-un sistem politic modern și european o puteau scoate din 
temnița în care o vârâseră Inchiziția, preoţii și monarhii 
incapabili. 

Don Álvaro a ascultat lunga și entuziasta expunere a tânărului 
Frederic cu atenţie, cu o părere de zâmbet pe buze și cu o 
licărire de înţeleaptă ironie în ochii obosiţi. Când husarul și-a 
terminat discursul - punctat de prea puţin vorbăreţul Juniac cu 
mișcări aprobatoare din cap - și s-a lăsat pe spate pe sofa, cu 
obrajii aprinși de înflăcărarea argumentelor sale, bătrânul s-a 
aplecat spre el și l-a bătut afectuos cu palma pe genunchi. 

— Ascultă, dragă tinere, a zis pe un ton blând, filtrându-și 
franceza excelentă printre asperităţile câtorva ruri tipic 
spaniole. Nu pun la îndoială că singura personalitate 


73 


contemporană viguroasă care poate transforma Europa se 
numește Napoleon Bonaparte, deși trebuie să recunosc că în 
ultimul timp am unele rezerve. L-am aplaudat din tot sufletul 
când era consul, dar hermina imperială în care a sfârșit prin a se 
înfășura îmi stârnește neîncredere... In fine, nu asta-i problema. 
Vreau să mă refer la indiscutabilul său geniu politic, pe care îl 
admir, și tocmai sub acest aspect deplâng lipsa de dibăcie cu 
care sunt conduse până în prezent treburile Spaniei... 

— Lipsa de dibăcie? 

— Lasă-mă să continui, tinere impulsiv. Am zis lipsă de 
dibăcie, da, și o atribui unei necunoașteri, pe de altă parte de 
înțeles, a realităţii acestei ţări. Spania este o naţiune foarte 
veche, orgolioasă și credincioasă miturilor ei, fie ele justificate 
ori ba. Bonaparte este atât de obișnuit să vadă popoarele 
îngenunchind supuse, încât nu poate concepe, și asta este 
eroarea lui de apreciere, că la sud de Pirinei există un neam de 
oameni hotărâți să nu-i accepte voinţa. Nu pentru că ideile care 
o animă ar fi bune sau rele, atenţie, ci pur și simplu fiindcă 
încearcă să le aplice fără a lua în seamă părerea celor așa-zis 
destinaţi să le primească... Spania nu este un tot omogen, 
domnilor. Aici există, reunite de veacuri, regate ce au fost 
cândva independente, ce încă își păstrează cu îndărătnicie 
vechile privilegii, prerogative și drepturi, locuite de oameni pe 
care atât Istoria, cât și pământul unde trăiesc i-au înăsprit, 
rezultând un conglomerat de inși tari de cerbice, belicoși și duri, 
pe care multe secole de război intern și opt de luptă împotriva 
Islamului i-au făcut așa cum sunt. Oameni cărora, în plus, o 
religie aspră și intransigentă le-a indus de multă vreme un 
fanatism sălbatic. 

Ajuns aici, don Álvaro de Vigal s-a oprit, parcă sufocându-se. 
Pe buzele lui ofilite s-a așternut un zâmbet trist, în timp ce, cu o 
mișcare a mâinii brăzdate de vene albastre - gest în care se 
deslușea mai degrabă un pesimism blând și cumsecade decât 
un reproș -, arăta pereţii salonului, împodobiţi cu obiecte legate 
de istoria familiei sale. 

— Totul se află aici, a zis pe un ton de resemnată oboseală, ca 
și cum ar fi fost vorba de un lucru împotriva căruia încercase să 
lupte o viaţă întreagă, fiind învins de fiecare dată. Arme vechi 
acoperite de rugină, chipuri austere ale unor oameni care sunt 
demult cenușă... Vedeți tablourile acestea? Nu veţi găsi în ele 


74 


prea multă culoare; patina timpului n-a făcut decât să întunece 
puţin mai mult ceea ce la origine erau clarobscururi... Umbre și 
câteva lumini, poate doar cele indispensabile ca să ilumineze 
trăsăturile astea dure și orgolioase, atitudinile astea semete, 
lângă care lucește uneori stins un mâner de spadă, schițarea 
culorii unei bijuterii, un lanţ de aur, adesea o cruce fină, pata 
palidă a unei colerete... Nu plutește niciun surâs pe chipurile 
astea austere, tinerii mei prieteni. Până și hainele lor, negre 
precum obscuritatea care îi înconjoară, se confundă cu aceasta 
pentru că sunt accesorii, nu aduc nimic specific caracterului 
oamenilor ce au pozat pentru ca pictorul să redea cu paleta sa 
nu atât aspectul lor exterior, cât pe acela al sufletelor. Toţi au 
fost oameni deosebiți; scrupuloși și catolici de obicei, depravaţi 
câteodată. Ei, care nu-și plecau capul nici dinaintea regilor, se 
umileau totuși în faţa unei ostii sfinţite sau a bărbii prost rase și 
a mâinilor grosolane ale cine știe cărui mizer popă de ţară. Unii 
au pierit luptând pentru Dumnezeu și pentru monarhii lor în 
războaie europene, în Indii sau în nordul Africii, bătându-se cu 
protestanții, anglicanii, berberii... Au fost soldaţi viteji, nobili 
demni, vasali loiali. Și toţi, cu excepţia celor morţi în locuri 
tragice și îndepărtate, au avut un preot la căpătâi când și-au dat 
sufletul. Ca bunicul meu. Ca tatăl meu... Din ironia sorții, eu, 
ultimul vlăstar al unui trunchi de-acum sterp, nu voi avea lângă 
patul meu decât un bătrân și credincios slujitor. Asta dacă nu 
cumva bunul Lucas se hotărăște să-mi facă figura și să mi-o ia 
înainte. 

Bătrânul a mai oftat o dată, privind melancolic tablourile. Apoi 
s-a întors spre cei doi husari și le-a zâmbit stins. 

— Dacă vreodată impăratul dumneavoastră mi-ar face cinstea 
să tragă, asemenea domniilor voastre, la mine acasă, i-aș arăta 
cu mare plăcere galeria strămoșilor mei. Poate că atunci ar 
înțelege câte ceva despre această țară. 

Juniac își plimba privirea prin odaie cu un aer plictisit. Dar 
Frederic s-a aplecat spre bătrânul nobil, interesat. 

— E ciudat să auzi cuvintele astea aici, comentă el, curtenitor. 
Dumneavoastră sunteţi spaniol, don Álvaro, și cu toate acestea 
profesaţi religia Ideilor. Mai înainte aţi avut amabilitatea să ne 
arătaţi biblioteca... Ce îi împiedică oare pe oamenii ca 
dumneavoastră să-și îndrume compatrioţii? Este un fapt istoric 
dovedit că minoritățile culte, elitele, au suficientă putere ca să 


75 


tragă după ele popoare întregi, deschizând larg ferestrele și 
lăsând ca lumina soarelui, a Raţiunii, să alunge fantasmele ce 
bântuie fiinţa umană, făcând-o să înţeleagă că nu există granițe, 
că oamenii trebuie să progreseze împreună, colectiv, solidar. 

Bătrânul aristocrat l-a privit cu tristeţe. 

— Ascultă, tinere dragă. Odinioară, când Spania era stăpâna 
lumii, a avut un împărat care nutrea același vis ca Bonaparte: o 
Europă unită. Născut în străinătate, în Flandra, Carlos Quintul a 
devenit atât de spaniol, încât a hotărât să-și petreacă ultimii ani 
ai vieţii, după ce a abdicat, într-o mănăstire din ţara aceasta, 
într-un loc numit Yuste. Omul acela, poate cel mai mare și mai 
puternic din vremea sa, a trebuit să lupte atât în exterior, contra 
rivalităţii Franţei și a germenului independentismului european 
care se sprijinea pe luteranism, cât și în interior, împotriva 
privilegiilor și a orgoliului naţionalist al spaniolilor. A eșuat în 
prima dintre întreprinderi, iar fiul său Felipe al II-lea, omul cel 
veșnic îndoliat, cenușiu și fanatic, a zăvorât porţile Spaniei, 
izolând-o de visul patern. Preoţi și Inchiziţie, doar știți refrenul. 
Pirineii au redevenit astfel un obstacol mintal, nu numai 
geografic. În vremea din urmă, graţie modernei răspândiri a 
ideilor, Spania începuse să iasă din puţul în care zăcuse. Noi, cei 
puţini, cei care apărăm necesitatea progresului, am văzut în 
revoluţia care i-a răsturnat pe Bourboni în Franţa un semn că, în 
sfârșit, vremurile începeau să se schimbe. Greutatea politică tot 
mai mare a lui Bonaparte în Europa și influenţa pe care, 
mulțumită lui, a izbutit să și-o câștige Franţa în ambitul ei 
geografic constituiau o speranță... Totuși, și aici apare 
problema, necunoașterea ţării mele și lipsa de dibăcie cu care 
proconsulii francezi au acţionat în ce ne privește au distrus un 
început promiţător... Spaniolii nu sunt, nu suntem oameni care 
să ne lăsăm salvaţi cu forţa. Ne place să ne salvăm singuri, 
încetul cu încetul, fără ca aceasta să însemne renunţarea la 
vechile principii în care, de bine, de rău, am fost făcuţi să 
credem de-a lungul veacurilor. Dacă nu se poate așa, atunci 
preferăm să ne osândim pe vecie. Niciodată baionetele nu vor 
impune aici vreo idee. 

Aluzia la baionete l-a scos pe Juniac din mutismul său. Și-a 
dres glasul înainte de a vorbi, cu aerul satisfăcut al celui care 
descoperă în sfârșit un aspect al conversaţiei ce îi este familiar. 


76 


— Dar acum aveţi un nou rege, a zis cu o convingere 
absolută. Joseph Bonaparte a fost recunoscut de Curtea de la 
Madrid. Dacă armata spaniolă preferă să fie neloială, suntem 
aici ca să-l menţinem pe tron. 

Don Alvaro s-a uitat la Juniac, observând răbdător expresia lui 
mărginită de soldat. Apoi a tăgăduit ușor din cap. 

— Nu vă înșelaţi singur. A fost recunoscut de câţiva curteni 
fără scrupule și de alți naivi care încă văd în alianţa cu Franţa 
calea reînnoirii naţionale. Dar toți aceștia sunt la multe leghe 
distanță de popor; sunt incapabili să vadă ce se petrece sub 
nasul lor. Priviţi puţin de jur împrejur. Toată Spania e o vâlvătaie 
și în fiecare oraș consiliile municipale iau partea rebeliunii. 
Dumneavoastră, militarii francezi, aţi barat calea. Nu mai 
rămâne decât războiul și, credeți-mă, va fi unul teribil. 

— Un război pe care îl vom câștiga, domnule, i-a tăiat vorba 
Juniac cu un dispreţ pe care Frederic l-a considerat deplasat. Să 
n-aveţi nicio îndoială. 

Don Álvaro a zâmbit cu blândeţe. 

— Cred că nu. Cred că nu-l veţi câștiga, domnilor; iar asta v-o 
spune un bătrân care admiră Franţa, care nu mai e în stare să-și 
susțină cuvintele pe un câmp de luptă și care, în pofida acestor 
evidențe, dacă ar fi pus să aleagă, și-ar trage din teacă vechea 
și ruginita-i spadă ca să lupte alături de țăranii aceștia inculți și 
fanatici; ca să lupte până și împotriva ideilor pe care le-a apărat 
cu ardoare o viață întreagă. 

E chiar atât de greu de înțeles? Vai, da, tare mă tem că este 
foarte greu, și dovada e că nici măcar Bonaparte, cu tot geniul 
lui, n-a fost în stare să priceapă. La 2 mai, la Madrid, 
dumneavoastră aţi căscat un abis între cele două popoare, o 
prăpastie de sânge în care s-au înecat nădejdile multora ca 
mine. Mi s-a povestit că, atunci când Bonaparte a primit 
informarea lui Murat despre ziua aceea oribilă, a comentat: „Ei, 
or să se potolească...” Și tocmai aici e greșeala, tinerii mei 
prieteni. Nu, n-or să se potolească niciodată. Voi, francezii, aţi 
redactat pentru Spania o excelentă Constituţie, care până mai 
ieri ar fi fost materializarea perfectă a celor mai vechi aspirații 
ale unora ca mine. Numai că ați jefuit Córdoba, aţi violat femei 
spaniole, ați împușcat preoți... Loviţi, prin faptele și prezenţa 
voastră, în tot ce are mai sfânt neamul acesta al meu stupid, 
îndărătnic și, în același timp, admirabil. Nu mai rămâne decât 


77 


războiul, iar acest război este dus în numele unui imbecil pe 
jumătate tarat care se numește Fernando, dar care, dintr-un 
motiv sau altul, a devenit simbolul rezistenţei. E o tragedie. 

— Dar dumneavoastră sunteţi un om inteligent, don Álvaro, a 
insistat Frederic. Și mai sunt destui alții în Spania. Să fie oare 
chiar așa de greu să-i faceţi pe compatrioţii dumneavoastră să 
vadă realitatea? 

Domnul De Vigal și-a scuturat capul cu păr alb. 

— Pentru poporul meu, realitatea este imediată. Mizeria, 
foamea, nedreptăţile, religia lasă foarte puţin loc ideilor. Fapt e 
că o armată străină se plimbă pe pământul unde el își are 
bisericile, mormintele strămoșilor, dar și cele ale miilor de 
dușmani pe care i-a răpus de-a lungul timpului. Cine va pretinde 
să le explice spaniolilor că există ceva mai presus de ele devine 
un trădător. 

— Dar dumneavoastră, don Álvaro, sunteţi un patriot. Nimeni 
nu poate nega asta. 

Spaniolul a privit fix la Frederic, apoi și-a strâmbat gura într- 
un rictus amar. 

— Ba uite că neg. Sunt un franţuzit, știaţi? Or, asta e cea mai 
oribilă insultă din câte se pot imagina acum, aici. Și s-ar putea 
ca într-o zi să vină unii și să mă târască afară din casă ca să le 
dau socoteală, așa cum au făcut-o deja cu câţiva vechi și buni 
prieteni. 

Frederic era sincer scandalizat. 

— N-or să îndrăznească niciodată, protestă el. 

— Gravă eroare, tinere prieten. Ura este un mobil puternic, și 
în ţara mea s-ar putea să fie multe lucruri confuze, însă două 
sunt clare ca lumina zilei: noi, spaniolii, știm să murim și știm să 
urâm ca nimeni alții. Fiţi sigur că într-o zi compatrioţii mei vor 
veni după mine. Partea ciudată este că atunci când aprofundez 
la rece lucrurile, nu mă simt capabil să-i învinovăţesc pentru 
asta. 

— E teribil, a comentat Frederic, indignat. 

Don Álvaro l-a privit cu cea mai sinceră uimire. 

— Teribil? De ce ar fi teribil? Vă înșelaţi, tinere domn. Nu, nu, 
nici pomeneală. E pur și simplu Spania. Ca să înţelegeţi asta ar fi 
trebuit să vă nașteţi aici. 


78 


Regimentul 8 Ușor se găsea deja la mai puţin de jumătate de 
leghe de satul care era obiectivul său. Frederic călărea la pas, în 
capul coloanei albastre, atent la cel mai mic indiciu al prezenței 
inamicului. Sufletul i se mai înseninase după înfruntarea din 
pădurice. Din când în când își privea cizma dreaptă, mânjită de 
sângele uscat al partizanului pe care îl omorâse. Nu exista nimic 
în pata aceea de culoare brună care să-l ducă cu gândul la don 
Alvaro de Vigal; senzaţia semăna mai degrabă cu aceea pe care 
o aveai, probabil, când înjunghiai o fiară periculoasă. 

Înaintau de-a curmezișul câmpului, iar recruţii păreau sufocaţi 
de marșul rapid. Satul, tot mai apropiat, era sărăcăcios și 
cenușiu, cu doar câteva case albe. Mai multe împușcături 
răbufniră dintre niște stânci din preajmă și gloanțele trecură 
destul de aproape, înfigându-se în pământul clisos. Michel de 
Bourmont i-o luă înainte lui Frederic, galopând în fruntea 
plutonului său, care se desfășură imediat ca să apere coloana. 
Tânărul îl văzu pe prietenul lui îndepărtându-se, pe când 
infanteria grăbea pasul. Ofițerii Regimentului 8, cu sabia 
ridicată, își îmboldeau oamenii, reușind să-i facă să înainteze în 
pas alergător, cu muschetoanele în mână și cu feţele roșii de 
efort. 

O ultimă rază de soare străluci la orizont înainte de a dispărea 
în spatele stratului tot mai des de nori. Alte împușcături 
răsunară dinspre stânci și dinspre sat. În stânga, puţin mai 
departe, la marginea pădurii, se vedeau mai mulţi călăreţi din 
Escadronul 4 care ocupau poziţii de unde urmau să înceapă 
urmărirea fugarilor când dușmanul va fi fost izgonit din sat. 

Unul din cele două batalioane ale Regimentului 8 se opri, 
pentru ca oamenii să se odihnească sprijiniți în puști, pe când 
celălalt își continua înaintarea. Focurile de armă ale spaniolilor 
sporiră în intensitate și câţiva infanteriști se prăbușiră. De 
Bourmont și husarii lui se repliară pe flancul stâng, în timp ce 
trăgătorii pedeștri se desfășurau la rândul lor în avangardă, 
continuând focul de hărțuire împotriva poziţiilor inamice. 

Frederic observa manevrele companiilor batalionului, fără să 
piardă însă din ochi stâncile și satul. Recruţii își ocupau locurile 
în fugă, în timp ce ofițerii strigau încontinuu ordine, într-un 
permanent du-te-vino prin formaţie. Dușmanul era foarte 
aproape; infanteriștii se opriră, profilaţi în lumina orizontului, în 
picioare pe câmpurile nesemănate de luni de zile, cu patul 


79 


muschetoanelor în pământ. Frederic trase de hăţul lui Noirot și 
făcu stânga-împrejur, retrăgându-se cu plutonul său. Trecu la 
zece-doisprezece metri de o companie de vânători de munte al 
cărei căpitan, ce scormonea cu vârful sabiei în pământul dintre 
cizmele lui, răspunse distrat la urarea de noroc lansată de 
husari. Soldaţii priveau drept înainte cu un aer absorbit și grav, 
iar baionetele strălucitoare le atingeau cozorocul chiverelor. O 
trâmbiţă răsună deodată și toba începu să duruie. Ofiţerul cu 
sabia păru că se trezește dintr-un vis, se întoarse spre oamenii 
lui și le strigă un ordin. Soldaţii își linseră buzele, respirară 
adânc, își ridicară muschetoanele și porniră în marș. 

Frederic se opri o clipă și, ridicat în scări, aruncă o privire în 
urmă, peste crupa calului. Batalionul înainta imperturbabil către 
sat, care îl întâmpină cu o ploaie de salve. Rândurile albastre se 
agitară puţin, se strânseră la loc și continuară să scurteze 
distanţa la pas; apoi se opriră și traseră și ele. Un norișor de fum 
începu să se formeze între ele și obiectiv. Când toba își schimbă 
ritmul și infanteriștii avansară iar, terenul din spatele lor rămase 
semănat cu uniforme albastre culcate la pământ. Apoi fumul 
învălui scena, vacarmul salvelor se auzi din toate părțile, și din 
pâcla grea a prafului de pușcă izbucniră strigătele oamenilor 
care porneau la atac. 


80 


5 e Bătălia 


Escadronul se reuni din nou într-o vâlcea prelungă dintre 
colinele acoperite cu plantaţii de măslini, fără să piardă din ochi 
dealul pe care se afla statul-major al regimentului. La orizont, 
sub stratul de nori groși, tunul continua să bubuie, iar zgomotul 
continuu al salvelor dinspre satul atacat ajungea până acolo 
teribil de clar și de apropiat. 

Oamenii și caii se odihneau în voie. Frédéric își scoase 
calpacul de blană și îl atârnă de pomoul șeii. Verifică potcoavele 
lui Noirot, apoi sorbi câteva înghiţituri din bidonașul de 
campanie. Se simţea relaxat, într-o excelentă formă fizică. Își 
duse calul lângă o stâncă mare și netedă și se așeză pe ea, 
întinzându-și picioarele. La mică distanță, mai mulţi husari 
discutau amănuntele bătăliei. Un timp le ascultă comentariile, 
constând În  obișnuitele speculații asupra planurilor 
Comandamentului și a cursului favorabil sau nefavorabil pe 
care, potrivit judecății lor mărginite, îl luau evenimentele. 
Plictisit, încetă să le mai dea atenţie, se întinse pe piatră și 
închise ochii. 

Imaginea lui Claire Zimmerman îi trecu fugar prin minte, 
printre amintirile acelei zile, și izbuti s-o reţină, nu fără efort. 
Notele muzicale îi răsunară din nou în auz, îndepărtate. Înaintea 
lui se înclina un delicat chip de fată, și doi ochi mari de culoarea 
cerului senin se uitau la el cu o admiraţie timidă. Un candelabru 
impozant împrumuta tonuri aurii buclelor blonde de la tâmplele 
fetei. Frederic îi privise cu delectare gâtul fin și alb, pielea 
netedă care, deși întreruptă în mișcătoarea ei naturalețe de o 
panglică de catifea legată în jurul gâtului, cobora, proaspătă și 
răpitor de atrăgătoare, spre decolteul rochiei albastre. 

Evantaiul, desfăcut cu graţie, ascunsese rumeneala copilei 
când privirile li se încrucișaseră prima dată; dar ochii albaștri 
susținuseră nevinovatul lor duel câteva secunde în plus față de 
normele sociale în vigoare. Aceasta fu de ajuns pentru a 
deștepta în tânărul husar un sentiment de intensă tandreţe. Se 
întoarse s-o privească după puţin timp, în cursul unei conversații 
banale cu un grup de invitaţi, și când se convinse că privirea 


81 


fetei îi venea din nou în întâmpinare, abătându-se însă imediat, 
cu prea mare iuţeală, nu mai fu în stare să urmărească firul 
discuţiei, multțumindu-se să încuviințeze cu un aer distrat când 
cineva făcea o pauză așteptându-i aprobarea. Mai târziu, 
Frederic profită de câteva momente petrecute în faţa oglinzii 
mari ce reflecta în spatele lui luminile salonului, orchestra și 
invitaţii ca sa-și potrivească pe ascuns dolmanul și să se 
convingă că eleganta blană stacojie cu ciucuri aurii atârna 
marţial și impecabil pe umărul stâng. Atunci păși către stăpâna 
casei, doamna Zimmerman, și, cuviincios, o rugă să-i facă 
onoarea de a-l prezenta fiicei sale. 

Distanţa până la locul de lângă marea fereastră cu ochiuri de 
plumb, unde Claire Zimmerman se afla în compania celor două 
verișoare ale ei, i se păru tânărului sublocotenent exasperant de 
mare. Ea îl văzu apropiindu-se însoţit de mama sa și îndată își 
abătu privirea spre grădină, ca și cum ceva i-ar fi atras atenţia 
acolo. Doi tineri din Strasbourg, prieteni de familie, care le 
făceau curte celor trei verișoare, se îndepărtară câţiva pași, 
încruntându-se și privind pe furiș frumoasa uniformă care scotea 
în relief figura plăcută a rivalului lor. 

— Claire, Anne, Magda... Am plăcerea să vi-l prezint pe 
sublocotenentul Frederic Gluntz, fiul domnului Walter Gluntz, 
marele prieten al domnului Zimmerman. Frederic, fiica mea 
Claire și nepoatele mele Anne și Magda... 

Frederic se înclină, ciocnindu-și tocurile cizmelor strălucitoare. 
Abia dacă le acordă verișoarelor Anne și Magda un minut în plus 
față de cât cereau bunele maniere. Ochii albaștri se oglindeau 
din nou în ai lui, iar el îi găsea atât de dulci, atât de frumoși, atât 
de apropiaţi, încât se simţi cuprins de o ciudată beţie. 

După o scurtă conversaţie de circumstanță, doamna 
Zimmerman fu acaparată de obligaţiile ei de amfitrioană. Cei doi 
tineri strasbourghezi se ţineau la distanță, iar verișoarele - 
Frederic nu reținu decât râsul lor prostesc și tenul martirizat de 
acnee - îl asediară de-a dreptul cu tot felul de întrebări despre 
armată, cavalerie, Napoleon și război. Când Frederic le confirmă 
că se pregătea să se alăture trupelor dislocate în Spania, 
verișoarele bătură din palme, emoţionate. Insă în acele clipe 
tânărul husar nu era atent decât la zâmbetul îndurerat și 
neliniștit care flutură pe buzele lui Claire Zimmerman. 


82 


— Spania este prea departe, zise ea, și instantaneu Frederic o 
iubi pentru asta. 

— Se teme de moarte un ofițer de cavalerie? întrebă cu o 
morbidă curiozitate verișoara Magda. 

— Nu, răspunse Frederic cu ochii ţintă la Claire. Dar sunt 
momente a căror amintire poate transforma faptul de a muri, 
imposibilitatea de a le retrăi, în ceva extrem de dureros. 

Evantaiul se ridică iar ca să acopere roșeaţa, dar nu putu 
ascunde lacrimile care inundaseră ochii albaștri. 

— O să vă avem iarăși printre noi la întoarcerea din Spania? 
întrebă ea, recăpătându-și seninătatea. 

Verișoara Anne sprijini ideea cu entuziasm. 

— Trebuie să ne promiteţi că veți veni să ne vizitaţi, domnule 
sublocotenent Gluntz. Suntem sigure că veţi avea multe să ne 
povestiți, nu-i așa? Hai, promiteţi. 

Mâinile lui Claire, cu vinișoare delicate sub pielea albă și 
netedă, se jucau neliniștite cu evantaiul. Frederic se înclină ușor. 

— Voi reveni să vă văd, promise cu un avânt spontan, chiar 
dacă pentru asta va trebui să-mi croiesc drum cu lovituri de 
sabie de la poarta iadului. 

Cele două verișoare cotcodăciră, scandalizate de pornirea 
impetuoasă a tânărului husar. Dar când Frederic, subjugat 
numai de ochii albaștri, îi văzu umezindu-se iar, fu convins că 
domnișoara Claire Zimmerman nu avea nici cea mai mică 
îndoială asupra motivului promisiunii lui. 

e 

Sosirea lui Michel de Bourmont făcu să i se destrame 
amintirile. Frederic clipi des, văzu cerul cenușiu, auzi vacarmul 
împușcăturilor și bubuitul tunului. Se afla în Spania, iar 
momentul întoarcerii la Strasbourg era prea departe. 

— Dormeai? îl întrebă De Bourmont, așezându-se lângă el pe 
piatră. Cizmele și pantalonii îi erau împroșcați cu noroi. 

Frederic negă din cap. 

— Incercam să-mi amintesc, zise cu un gest care voia să 
bagatelizeze amintirile acelea. Dar azi e greu să te concentrezi 
asupra a tot ce nu este câmpul de luptă. Imaginile vin și dispar, 
nu le poţi reţine. O fi din cauza excitaţiei normale într-o bătălie. 

— Erau amintiri plăcute? întrebă De Bourmont. 

— Foarte plăcute, suspină Frederic. 


83 


De Bourmont arătă spre dealuri, în direcţia de unde venea 
vacarmul încleștării. 

— Mai plăcute decât asta? 

Frederic începu să râdă. 

— Nimic nu-i mai plăcut decât asta, Michel. 

— Sunt de aceeași părere. Și aduc știri bune, frate dragă. 
Dacă situaţia nu se modifică, vom intra foarte curând în acţiune. 

— Ai auzit ceva? 

De Bourmont își netezi vârfurile mustății. 

— Se spune că Regimentul 8 Ușor a cucerit în sfârșit satul, 
atacând la baionetă, după ce a fost respins de trei ori. Acum noi 
suntem înăuntru și inamicul afară, însă Regimentul 8 va avea 
probleme cu menţinerea frontului. Spaniolii sunt pe cale să se 
concentreze dincolo de sat și au adus niște piese de artilerie. 
Dombrowsky a spus mai adineauri că e foarte probabil ca noi să 
intervenim ca să le slăbim formaţiile. Pare-se că generalul 
Darnand se grăbeşte să rezolve situația din flancul nostru. 

— Vom șarja noi? 

— Așa s-ar părea; suntem cel mai aproape. Tot Dombrowsky 
comenta că escadronul nostru întrunește toate condiţiile pentru 
atac. 

e 

Frédéric se sculă ca să se uite la Noirot, și în momentul acela 
ochii îi căzură din nou pe crusta de sânge uscat de pe cizma sa 
dreaptă. Sânge străin. Dezgustat, încercă s-o desprindă râcâind 
cu unghiile. 

— Un trofeu macabru, comentă De Bourmont, văzând gestul 
prietenului său. Dar și trofeul curajului; te-ai descurcat bine în 
ciocnirea aceea. Ştii ceva? Când te-am văzut dând pinteni 
calului și lansându-te în galop cu sabia în mână, ca un taur 
înfuriat, m-am gândit că e ultima oară când te mai văd viu; însă 
m-am simţit mândru să-ţi fiu camarad... Cum a fost? N-am 
apucat să vorbim despre asta. 

Frederic dădu din umeri. 

— Nu s-a întâmplat nimic cu care să mă pot mândri, zise cu 
onestitate. Adevărul e că nici nu-mi amintesc prea bine. Au 
început împușcăturile, unul dintre husarii mei s-a prăbușit, am 
rămas câteva clipe fără să știu ce să fac și deodată m-am 
înfuriat. Am urât ca niciodată în viaţă. Din momentul acela nu- 
mi mai amintesc decât cavalcada, crengile de pin care mă 


84 


biciuiau, nenorocitul ăla care alerga ca un cerb, întorcându-se 
îngrozit să mă vadă... Prin vălul roșu care mi s-a așternut 
dinaintea ochilor îmi amintesc și că am lovit cu sabia, că 
altcineva a vrut să mă împuște... Mai era acolo un trup fără cap 
care a continuat să fugă până s-a lovit de un copac. 

De Bourmont asculta atent, încuviințând din când în când. 

— Da; așa se întâmplă de obicei, zise în cele din urmă. O șarjă 
trebuie să fie ceva asemănător, cu singura deosebire că 
năuceala va fi colectivă. Cel puţin așa susțin veteranii. 

— O să aflăm curând. 

— Da. Vom afla. 

Frederic își sprijini palma de mânerul sabiei. 

— Ştii, Michel? Am descoperit că războiul este un pic de 
acţiune și multă, prea multă așteptare. Ești trezit cu noaptea în 
cap, ești purtat de colo-colo, ești plimbat pe un câmp de luptă și 
nici măcar nu știi dacă ai tăi câștigă sau pierd... Ai parte de 
înfruntări, de plictiseală, de oboseală. Dar nimeni nu-ţi poate 
garanta, atunci când totul s-a sfârșit, că aportul tău la rezultatul 
final a fost valoros ori ba. Mai mult, sunt o groază de soldaţi care 
asistă la o bătălie și nu apucă să tragă un foc, să scoată sabia. E 
nedrept, nu? 

— Nu, nu cred că e nedrept. Există soldați și șefi. Șefii au și ei 
șefii lor. Și numai aceștia din urmă știu. 

— Chiar crezi că știu, Michel? Cunoaștem cazuri când un 
general sau un colonel incompetenţi au comis erori, ducându-și 
unităţile la moarte sigură... Unităţi, în treacăt fie spus, de multe 
ori excelente. Nu-i și asta nedrept? 

De Bourmont își privi prietenul cu mare curiozitate. 

— E posibil. Dar așa stau lucrurile în război. 

— Știu. Totuși, unităţile acelea sunt formate din oameni ca 
tine și ca mine; din fiinţe umane. Responsabilitatea celui ce are 
puterea de a lua hotărâri de care depinde viaţa a o sută, a două 
sute sau a zece mii de oameni este enormă. Eu n-aș fi liniștit, 
nici așa de sigur pe mine cum para fi Letac, Darnand și ceilalţi. 

— Știu ei ce fac - De Bourmont părea neliniștit de întorsătura 
pe care o lua discuţia. Noi doi mai avem destul până să ajungem 
să avem o asemenea răspundere. Nu văd de ce ne-am frământa 
deocamdată pentru asta. 

— Așa-i. Gândeam și eu cu glas tare, asta-i tot. Uită ce ţi-am 
spus. 


85 


De Bourmont îl scrută cu atenţie pe Frederic. 

— Niciodată nu te-au preocupat chestiunile astea. 

— Nici acum, protestă tânărul, cam prea grăbit. Numai că 
atunci când te gândești la o bătălie pe care n-ai văzut-o 
niciodată, ai în cap tot felul de idei preconcepute care apoi, în 
contact cu realitatea, se dovedesc greșite ori inexacte... Cred că 
asta mi se întâmplă mie acum. Mă simt bine, te asigur. Mă 
stimulează grozav situaţia, vuietul apropiat al luptei, perspectiva 
de a lupta alături de camarazi, alături de tine. Să simt gloria atât 
de aproape, să lupt pentru onoarea Franţei și a regimentului. 
Pentru propria-mi onoare... Doar că astăzi, cu tot acest du-te- 
vino ale cărui cauze nu le cunoaștem, sau doar le intuim, cred 
că am înțeles că în război suntem numai niște pioni fără 
inițiativă, de care te folosești ori la care renunţi, în funcţie de 
nevoile momentului. Pricepi ce vreau să spun? 

— Cât se poate de bine. Insă când ai galopat spre pădurice 
după guerrilleros, iniţiativa era a ta, Frederic. 

— Exact. Și asta chiar că-mi place. În cursul acţiunii, când 
aceasta are loc în sfârșit, iniţiativa aparţine până la urmă 
fiecăruia în parte. Ceea ce mă sâcâie sunt așteptarea, 
preliminariile și momentele intermediare. Astea nu-mi plac, 
Michel. 

— Nimănui nu-i plac. 

Răsunară niște bubuituri de tun în apropiere, de cealaltă parte 
a dealurilor, și caii își ciuliră urechile, dând din cap neliniștiţi. 
Mai mulţi husari veterani se uitau unii la alţii cu un aer de 
cunoscători și priveau cu ochi critic colinele dincolo de care 
bătălia făcea ravagii, vuind asurzitor. Locotenenţii Philippo și 
Gerard se apropiară călare, cu frâiele lăsate liber. 

— Se încing lucrurile, prieteni! le strigă vesel Philippo, 
mângâind coama calului său. Să mor eu dacă peste câteva 
minute n-o să năvălim drept peste spanioli! Ce vă fac săbiile? 

— Bine merci, răspunse De Bourmont. Cred că expresia 
potrivită ar fi că-s însetate de sânge. 

— Așa vorbesc husarii! îi ţinu isonul Philippo, căruia iminenta 
acţiunii nu părea să-i micșoreze câtuși de puţin obișnuita 
fanfaronadă. Și sabia dumneavoastră, Gluntz? Tot însetată de 
sânge? 

— Mai mult decât a lui, răspunse tânărul, zâmbind. 

Philippo slobozi un hohot de râs. 


86 


— Am auzit bine? întrebă, arătând spre crusta de sânge de pe 
cizma lui Frederic. Ce ţi-e și cu alsacienii ăștia incorigibili! Incep 
să spintece în dreapta și în stânga și nu-i mai poate opri 
nimeni... Mai lasă câte-un spaniol și pentru prieteni, tinere! 

Tensiunea se răspândea în grupurile răzlețe ale celor ce 
alcătuiau escadronul, de parcă presentimentul că ora supremă 
se apropia ar fi început să se înstăpânească peste husari. 
Conversaţiile deveneau tot mai scurte și mai întretăiate de 
pauze, oamenii preferau să tacă și toate privirile se întorceau 
spre versantul domol care, peste vâlcea, suia printre coline ca 
să coboare de partea cealaltă, către invizibilul câmp de luptă. 

Atenţia lui Frederic fu atrasă de un bătrân husar singuratic, 
aflat nu prea departe. Era călare pe un cal pag nemișcat și se 
sprijinea cu cotul stâng pe pomoul șeii, ușor înclinat înainte, 
gânditor, cu privirea pierdută în depărtare. Nu numai aspectul 
husarului, mustăcios, cu cozi aproape cărunte, cu o cicatrice 
perpendiculară pe obraz și paralelă cu curelușa chiverei, 
dezvăluia că era un veteran. Harnașamentul calului său era 
vechi, dar uns grijuliu cu grăsime, blana de berbec care 
acoperea şaua era roasă de atâta întrebuințare sub pulpele 
călărețului. Husarul își ţinea o mână sub bărbie, plimbându-și 
neatent degetul arătător, o dată și încă o dată, peste capetele 
mustății lui groase. Cealaltă mână se sprijinea pe patul 
carabinei, care se ivea din tocul prins de șa; în partea stângă, 
peste sabretaș și peste pantalonul unguresc ce îi acoperea 
cizmele până mai jos de gleznă, atârna o veche sabie încovoiată 
de cavalerie, aproape dispărutul model 1786. Cozorocul chiverei 
roșii - calpacul de blană neagră era privilegiul exclusiv al 
ofiţerilor - cobora peste un nas acvilin și puternic, ca un cioc de 
șoim. Avea pielea feței tăbăcită și ochi liniștiți, înconjurați de o 
mulţime de riduri. În urechi purta două verigi de aur. 

Frederic se întrebă ce vârstă avea veteranul: patruzeci și 
cinci-cincizeci de ani. Era limpede că aceasta nu era prima lui 
bătălie. Avea acea senină neclintire, acea economie de mișcări 
inutile, acea îngândurată izolare a bărbatului care știe cu ce se 
va înfrunta. Nu părea el husarul care să aștepte, crispat, să mai 
câștige un pic de glorie; mai degrabă dădea impresia unui 
profesionist care se concentra înainte de a trece printr-o 
încercare dificilă, cu calmul celui ce depășise asemenea 
momente și care, înzestrat cu resemnatul fatalism al omului ce 


87 


cunoaște inevitabilul, nu aștepta decât ca lucrul pentru care era 
plătit să fie făcut repede și bine, iar la sfârșit avea să stea tot în 
șa, la fel de nevătămat cum era în momentul acela. 

Frederic compară figura tăcută și nemișcată cu gesturile 
meridionale și aerul fanfaron ale lui Philippo, ba chiar cu 
tinereasca încredere a lui Michel de Bourmont, care deodată 
începea să i se pară nejustificată. Și îl încolţi incomoda bănuială 
că, dintre toţi, poate doar bătrânul husar avea dreptate. 

(J 

Trâmbița slobozi chemarea pentru ofițeri. Frederic se ridică 
dintr-un salt, potrivindu-și dolmanul, în timp ce De Bourmont o 
luă la fugă după calul lui. Philippo și Gerard se îndepărtau deja 
la trap, ieșind în întâmpinarea comandantului Berret și a 
căpitanului Dombrowsky, care coborau în goana cailor de pe 
deal spre vâlceaua unde aștepta escadronul. 

Frederic își puse calpacul, apoi își sprijini piciorul în scăriţă și 
încălecă pe spinarea lui Noirot. Fără a mai aștepta ordine, 
sergenţii îi grăbeau pe husarii care se aliniau în formaţie de 
marș, prinși într-o activitate febrilă. Cerul cenușiu începea din 
nou să cearnă o burniţă fină. 

— Gata, Frederic! E rândul nostru! 

De Bourmont se afla iarăși lângă el, strunindu-și calul care 
tropăia pe loc, presimţind acţiunea. Cei doi prieteni galopară 
spre stindardul escadronului, pe care sublocotenentul Blondois îl 
ținea desfășurat, cu capătul fixat în scăriță, lângă Berret și 
ceilalţi ofițeri. Toţi erau acolo, cu niște expresii grave, cu 
chipurile atente la instrucțiunile șefului de escadron, cu calpace 
înalte din blană de urs, cu uniforme albastre împodobite cu 
cordoane și ciucuri aurii... Elita cavaleriei ușoare a Impăratului, 
șefii Escadronului 1 al Regimentului 4 de Husari călare: 
căpitanul Dombrowsky, locotenenţii Maugny, Philippo și Gerard, 
sublocotenenții Laffont, Blondois, De Bourmont și însuși 
Frederic... Bărbaţii care, foarte curând, aveau să-i conducă pe 
cei peste o sută de husari de sub comanda lor către glorie sau 
către dezastru. 

Berret îi privi pe toţi cu singurul său ochi. Niciodată Frederic 
nu-l mai văzuse atât de trufaș, atât de formidabil. 

— Sunt trei batalioane de infanterie spaniole cam la o leghe 
de aici, desfășurate în faţa Regimentului 8 Ușor. Infanteria 
noastră întâmpină greutăţi în a-și menţine aliniamentul, drept 


88 


care ni s-a încredinţat misiunea de a șarja inamicul și a-i 
dispersa formaţiile. Două escadroane ale regimentului rămân în 
rezervă, nouă și Escadronului 2 revenindu-ne onoarea de a intra 
în luptă... Aveţi vreo întrebare? Bine. Atunci nu-mi rămâne decât 
să vă urez noroc tuturor. Ocupaţi-vă posturile. 

Frederic clipi descumpănit. Asta era tot? Nicio frază 
răsunătoare, niciun gest încurajator care să stârnească 
entuziasmul oamenilor ce aveau să lupte pentru Franța. Tânărul 
nu se aștepta la vreun discurs patriotic, însă întotdeauna se 
gândise că, înaintea luptei, un șef trebuia să-și îmbărbăteze 
trupele cu elocvența necesară pentru a insufla în sufletele mai 
slabe sacrul foc al datoriei. Se simțea decepţionat. Berret lăsa 
să-i scape cu nepăsare prilejul de a rosti, poate, fraza aceea 
frumoasă, demnă de a figura apoi în cărțile de istorie, și în 
schimb se mulțumea să le indice, ca pe o pură formalitate, unde 
mergeau și de ce. Fără îndoială că Letac, colonelul lor, pe care 
nu-l văzuseră toată ziua, ar fi știut să aleagă cuvintele potrivite, 
înainte de a-și trimite oamenii într-un loc din care unii nu aveau 
să se mai întoarcă. 

Sunetul strident al trâmbiţei ordonă formaţia pe plutoane. 
Berret, cu o mână ţinând frâul și cu cealaltă proptită indolent în 
șold, se deplasă la trap până în capul escadronului, urmat 
îndeaproape de portstindardul Blondois și de trompetul-major. 
Căpitanul Dombrowsky se întoarse spre restul ofiţerilor, 
măsurându-i cu ochii lui cenușii, îngheţaţi. 

— Aţi auzit ce vi s-a spus, domnilor. 

Nu mai era nimic de adăugat. Escadronul era gata de plecare, 
în formaţia numită „pe plutoane”: opt rânduri a câte 
doisprezece oameni, flancaţi de subofiteri, formând o coloană 
de aproximativ cincisprezece metri lăţime pe șaptezeci lungime. 
Dombrowsky se îndepărtă și el, pe urmele comandantului 
Berret. Frederic se întoarse spre De Bourmont, care îi întindea 
mâna pe deasupra crupei calului său. Observă privirea sinceră a 
prietenului său, zâmbetul încurajator de sub mustaţa blondă, 
fină, chipul încadrat de blana neagră a calpacului și de curelușa 
aurie de aramă, cele două cozi blonde, maxilarul pătrat, și se 
gândi în clipa aceea că Michel de Bourmont era prea frumos ca 
să moară. Negreșit că Destinul îl va păzi când se va afla printre 
dușmani, înaripând picioarele calului ca să-l aducă înapoi viu și 
nevătămat din bătălia care se apropia. 


89 


— Vom trăi și vom învinge, frate, îi zise De Bourmont, parcă 
ghicindu-i gândurile. 

Dacă prietenul său afirma aceasta cu atâta convingere, era cu 
neputinţă să se întâmple altfel. Frederic deschise gura ca să 
spună ceva, dar simţi în gât un nod care îl împiedică să scoată 
vreo vorbă. Obrajii i se îmbujorară în timp ce își scotea mănușa 
și strângea călduros mâna camaradului. 

Atunci sună trâmbița, și Escadronul al Regimentului 4 Husari 
porni către glorie. 

Burniţa continua să cadă peste oameni și animale când 
escadronul sui coasta domoală la pas. In spatele lui Berret, al lui 
Dombrowsky și al portstindardului, locotenentul Philippo călărea 
în fruntea Companiei 1. După al doilea șir înainta Frederic, 
încheind marșul plutonului său, urmat de De Bourmont, aflat în 
fruntea oamenilor lui. După alte două șiruri de husari venea 
locotenentul Maugny în fruntea Companiei 2, în centrul căreia se 
aflau Laffont și Gerard. Formaţia, cum nu se poate mai 
regulamentară, era atât de perfectă, încât părea pregătită nu să 
intre în luptă, ci să defileze prin faţa Împăratului însuși. 

Cei o sută de călăreţi șerpuiră printre colinele presărate cu 
plantaţii de măslini. Pe măsură ce cumplitul vuiet al bătăliei se 
apropia, conversațiile se stingeau, până dispărură de tot. Husarii 
călăreau acum în tăcere, cu chipurile grave și cu privirea aţintită 
în spatele oamenilor din faţa lor. 

Pe pământul umed se formau iar bălți mici în care se reflecta 
cerul plumburiu. Frederic mergea cu mâinile sprijinite pe pomoul 
șeii, ținând frâul între degete. Mintea îi era trează și senină, deși 
bubuitul tot mai apropiat al tunului și răpăitul salvelor de pușcă 
îi răsunau în piept, suprapunându-se bătăilor inimii, de parcă 
lupta s-ar fi dat înăuntrul lui. 

Nu putea goni un gând care îi tot dădea târcoale; venea și 
pleca, neîndurându-se să dispară. Il asaltase ceva mai înainte, 
pe când vorbea cu Michel de Bourmont, dar se ferise să-l 
rostească cu glas tare. Odată, pe când era copil, Frederic luase 
un pumn de soldăţței de plumb și îi aruncase în sobă, observând 
cum focul mușca din ei până îi transformase în picături de metal 
topit. În timpul conversaţiei despre responsabilitatea șefilor care 
- spusese Frederic - trimiteau mii de oameni la moarte, poate 
dintr-o simplă eroare de calcul, sau din sete de glorie, sau 
luându-se la întrecere, sau din cine știe ce alte motive, mai greu 


90 


de pătruns, tânărului îi venise în minte cea mai nimerită 
comparaţie pentru a descrie o bătălie: doi generali luau pumni 
de soldăţei din carne și oase și îi azvârleau în cuptor ca să vadă 
cum îi devora focul. Companii, batalioane, regimente întregi 
puteau păţi la fel. Totul depindea - și asta îl îngrozi pe Frederic - 
de bunul plac al câtorva oameni cărora un rege sau un împărat 
le acorda dreptul de a proceda astfel, în virtutea unui obicei 
ancestral pe care nimeni nu îndrăznea să-l pună în discuţie. 
Frederic însuși nu cutezase să-l comenteze cu prietenul lui, 
temându-se de ce ar fi putut gândi De Bourmont despre 
asemenea manifestări. Deja îi aruncase o privire cercetătoare 
când Frederic începuse să se îndoiască de înţelepciunea 
organizării militare. De Bourmont era un om dintr-o bucată, un 
soldat înnăscut, un viteaz și un domn. Frederic se gândi cu 
amărăciune că straniile cugetări care îl hărțuiau de câteva ore 
erau, poate, semnul unei ascunse lașităţi ce abia acum ieșea la 
suprafață, nedemnă de cineva ce îmbrăcase uniforma de husar. 

Făcu o sforțare aproape fizică pentru a-și șterge din minte 
asemenea gânduri rușinoase. Respiră adânc și privi măslinii 
cenușii de pe marginea drumului urmat de escadron. Simti între 
pulpe coastele credinciosului Noirot, se uită pe furiș la chipurile 
imperturbabile ale bărbaţilor care călăreau în jurul lui și își dori 
din răsputeri să aibă aceeași liniște sufletească dovedită de ei. 
La urma urmei, își spuse, totul e să-ți ascunzi gândurile astea 
becisnice, să ridici cu hotărâre capul și să adopţi o expresie 
impasibilă până când, la momentul potrivit, vei scoate sabia din 
teacă și te vei năpusti asupra dușmanului. Din clipa aceea nu va 
mai fi nicio problemă: Noirot te va duce acolo unde, luptând 
pentru propria-ţi viață, nu-ţi va rămâne răgaz pentru tot felul de 
cugetări pline de neliniște. 

In faţa escadronului se ivi deodată câmpul de luptă, a cărui 
panoramă îi era deja cunoscută lui Frederic de când compania 
lui trebuise să escorteze Regimentul 8 Ușor. În vale se 
distingeau cătunele, iar în depărtare se zărea sătucul alb, cu 
toate că acum norii de praf de pușcă erau mult mai deși. 
Pădurea din stânga era pe jumătate ascunsă de fumul bătăliei, 
iar salvele scăpărau în zigzag de pretutindeni. Pământul era 
cenușiu, ca și fumul, ca și cerul, și pe fundalul acestei cortine ce 
estompa peisajul se mișcau lent mase de oameni, pete albastre, 
brune și verzi care se desfășurau în linie, se adunau în careuri 


91 


sau se spulberau sub proiectilele de artilerie ale unei tabere sau 
ale celeilalte, ce-și încrucișau traiectoriile peste vale, sfâșiind 
aerul umed cu un muget răgușit. 

Lângă gardul dărăpănat al unei case țărănești, mai mulți 
răniţi francezi zăceau de-a valma pe pământ, într-o 
neliniștitoare etalare a tot ceea ce plumbul și oţelul puteau 
sfârteca, arde și mutila din trupul omenesc. Unii erau nemișcaţi, 
culcaţi pe o rână sau cu faţa în sus, cu bandaje mizerabile peste 
răni. Sub un acoperiș încropit dintr-o foaie de cort susținută pe 
pari și din câteva scânduri întinse pe două căruţe, doi chirurgi 
coseau, bandajau și amputau fără oprire. Din grupul răniților 
răzbea o rumoare surdă, un geamăt îndurerat și colectiv a cărui 
monotonie era întreruptă din când în când de urletul vreunuia. 
Trecând pe lângă ei, atenţia lui Frederic fu atrasă de un soldat 
tânăr, fără pușcă, fără chivără, care mergea de-a lungul gardului 
râzând în hohote, pe când camarazii lui îl priveau indiferenți. Nu 
avea nicio rană vizibilă, iar dindărătul măștii înnegrite a feţei 
arse de praful de pușcă scăpărau doi ochi aprinși ca tăciunii. Era 
privirea unui nebun. 

Comandantul Berret ordonă trecerea la trap, ca să 
îndepărteze cât mai repede escadronul de scena aceea 
dramatică. Solul era brăzdat în toate direcţiile de făgașele 
căruțelor și ale chesoanelor de artilerie, frământat de 
nenumărate copite de cai. Un grup de soldaţi de infanterie de 
linie în retragere, cu pieptare albe și jambiere murdare de noroi, 
se încrucișă cu ei pe drum. Infanteriștii erau vizibil obosiţi, cu 
muschetoanele în bandulieră la spate, cu fețele mânjite de fum. 
Era evident că luptaseră și că lucrurile nu mergeau prea bine. În 
ultimul rând, doi soldaţi îl ajutau să pășească pe un al treilea, 
care șchiopăta, având gamba stângă bandajată cu propria-i 
cămașă. Ceva mai încolo, escadronul trecu pe lângă o duzină de 
răniţi care se îndreptau spre spitalul de campanie lăsat în urmă 
de husari. Unii se foloseau de muschetoane ca de niște cârje, iar 
ultimii trei din șir mergeau cu mâinile sprijinite pe umerii 
soldaţilor din faţa lor; aveau ochii acoperiţi cu bandaje pline de 
sânge și se loveau de pietrele din cale. 

— Aștia și-au primit porţia, comentă un husar. Sunt băieți buni 
și se retrag ca să ne lase și nouă ceva plumbi. 

Nimeni nu păru să guste gluma. 


92 


Războiul. 

Era un măslin de care atârnau doi spanioli, spânzurați de 
crengile cele mai de sus. Erau case țărănești care fumegau în 
depărtare, cai morţi, uniforme verzi, brune și albastre pe 
cadavre împrăștiate peste tot. Era un tun răsturnat, cu gura 
înfiptă în noroi, cu un piron în orificiul meșei, sabotat fără 
îndoială de inamic înainte de a-l abandona. Era un soldat 
francez zăcând pe spate la marginea drumului, cu ochii larg 
deschiși, cu părul umed și cu degetele chircite ca niște gheare, 
ale cărui măruntaie se revărsau peste pulpele inerte. Era un 
rănit așezat pe o piatră, cu mantaua pe umeri și cu privirea 
absentă, care îl refuza dând din cap pe un camarad ce părea a 
încerca, stând în picioare lângă el, să-l convingă să-și urmeze 
drumul către spital. Era un cal înșeuat, fără călăreț, care păștea 
și care, când vreun soldat se apropia, încercând să-l apuce de 
frâu, scutura din cap și se îndepărta într-un scurt trap 
disprețuitor, ca și cum ar fi vrut să nu mai fie implicat în toată 
istoria aceea. 

In ochii lui Frederic, universul apărea mai sumbru ca oricând 
în acea zi, sub cerul înnegurat care continua să distileze 
umezeală, în valea de unde răgetul tunului gonise toate 
păsările, lăsându-i doar pe oameni să se omoare cu înverșunare. 
Timp de câteva clipe dori să-și imagineze că totul ar fi fost 
diferit dacă, în locul bolţii cenușii, al ploii și al noroiului care 
începea să se formeze sub picioarele lui Noirot, pământul ar fi 
fost uscat, cerul albastru, iar soarele ar fi strălucit în înalt. Dar o 
asemenea idee nu putea supravieţui mai mult de un moment în 
mintea lui; nici măcar o zi însorită din cea mai strălucitoare 
primăvară n-ar fi putut șterge oroarea imaginilor care jalonau 
drumul lui Frédéric către glorie. 

Terenul deveni mai plat, copacii se răriră și escadronul trecu 
la trap. Comandantul Berret călărea netulburat lângă stindard, 
flancat de Dombrowsky și de trompetul-major. Câtva timp 
urmară drumul parcurs de Frederic când escortase Regimentul 8 
Ușor către sat, și tânărul husar avu ocazia să zărească 
păduricea de pini unde îl omorâse pe guerrillero. Dar înainte de 
a ajunge în dreptul ei cotiră spre dreapta, și atenţia lui Frederic 
fu captată de pata albastră a Escadronului 2, care se apropia cu 
repeziciune ca să li se alăture în atac. Acum erau soldați 
pretutindeni, în coloane strânse, iar răpăitul împușcăturilor 


93 


răsuna de peste tot. Cu toate acestea, încă nu se vedea 
inamicul. 

Cele două escadroane se grupară în spatele unui colnic, fără 
să se amestece unul cu altul. Escadronul 2 se afla la peste 
cincizeci de metri și Frederic îi admiră șirurile compacte, 
formaţia perfectă dinaintea desfășurării care avea să îi arunce în 
luptă. Caii tropăiau pe loc neliniștiţi, scuturau din cap 
mușcându-și zăbala, scurmau pământul cu copitele. Fuseseră 
antrenați pentru momentul acela și instinctul le spunea că 
sosise ora supremă. 

Berret, Dombrowsky și comandanții celuilalt escadron urcară 
pe colnic ca să delimiteze clar zona de atac. Restul oamenilor 
rămaseră neclintiți în formaţie, atenţi la semnalul de înaintare. 
Frederic dădu la o parte cârpele îmbibate cu ceară care îi 
protejau pistoalele și se aplecă de-o parte și de alta a lui Noirot 
ca să mai verifice o dată chinga și scările. Se uită la De 
Bourmont, însă acesta era atent doar la ce făceau Berret și 
ceilalţi. 

— Of, da’ să pornim odată! murmură printre dinţi un husar de 
lângă Frederic, iar tânărul fu cât pe ce să-și exprime tare 
aprobarea. 

Trebuiau s-o fi pornit deja, să termine cu atâta plimbare și 
amânare. |și simţea toţi nervii încordaţi, parcă sudaţi unul de 
altul, și o furnicătură neplăcută în stomac. Trebuiau să atace în 
sfârșit, să termine odată cu nesiguranța aceea, să înfrunte, fie 
ce-o fi, tot ce-i aștepta de partea cealaltă a colnicului. Ce naiba 
mai aștepta Berret? Dacă rămâneau acolo, sigur că inamicul 
avea să-i descopere, și-atunci una din două: ori năvălea peste 
ei, ori se îndepărta; sau poate lua niște măsuri de apărare pe 
care, din neștiinţă, nu le adoptase până atunci. Ce mai 
așteptau? 

Sângele începu să-i zvâcnească puternic în tâmple, inima îi 
sălta de parcă ar fi vrut să-i sară din piept. Frederic era sigur că 
husarii din preajmă îi puteau auzi bătăile. Burniţa cădea în 
continuare, udându-i umerii și pulpele, și câteva firicele de apă i 
se scurgeau deja pe nas și pe ceafă. Pentru Dumnezeu! Pentru 
Dumnezeu! Se murau acolo, nemișcaţi ca statuile, pe caii lor, în 
vreme ce imbecilului de Berret i se năzărea să mai facă niscai 
recunoașteri ca să piardă timpul. Nu era totul clar? Ei se aflau 
de-o parte a dealului; inamicul, de cealaltă. Totul era foarte 


94 


simplu; la ce bun să-ţi mai baţi capul? Ajungea să dai ordinul de 
luptă, să urci dealul în tropot, să cobori povârnișul în galop și să 
cazi ca un fulger peste turma aia de ţărani și de dezertori. Nu 
era nimeni pe-acolo să-i bage asta în cap comandantului? 

O clipă, imaginea lui Claire Zimmerman îi trecu iarăși pe 
dinaintea ochilor, dar o alungă agasat. La naiba. La naiba cu 
domnișoara Zimmerman, la naiba cu Strasbourg-ul, la naiba cu 
toți. La naiba cu Michel de Bourmont, care stătea acolo proţăpit 
ca o momâie, uitându-se stupid în sus, făcându-se ciuciulete, 
fără să întrebe plin de mânie de ce mama dracului n-o porneau 
la galop. La naiba cu Philippo, fanfaronul ăla, acum mut ca 
mortul, privind în aceeași direcţie, cu gura întredeschisă, ridicol. 
Deveniseră deodată toți niște lași? De partea cealaltă erau trei 
batalioane de infanterie inamică; de partea asta, două 
escadroane de husari. Peste două sute de călăreţi la o mie cinci 
sute de infanteriști. Și ce-i cu asta? Că ei doar n-aveau să atace 
toate cele trei batalioane deodată. Întâi unul, apoi altul... Şi-n 
plus, aveau două escadroane rezervă. Mai era și Regimentul 8 
Ușor pe undeva, acolo unde se auzeau rafalele de Împuşcături, 
așteptând o mână de ajutor din partea cavaleriei... De ce naiba 
nu șarjau odată? 

Când îi văzu pe Berret și pe Dombrowsky întorcându-se spre 
ei, pe Blondois agitând stindardul, pe trompetul-major ducând 
trâmbiţa la gură și scoțând metalica chemare la luptă, inima lui 
Frederic se opri o clipă, ca să o pornească apoi într-o cursă 
nebună. Strigătul lui „Trăiască Impăratul!” se contopi cu cel scos 
de două sute de gâtlejuri care urlară înflăcărat, avântat, pe când 
ambele escadroane începeau să urce dealul. Trase sabia din 
teacă, și-o sprijini de clavicula dreaptă, înălţă fruntea și îi dădu 
pinteni lui Noirot spre locul acela unde nu avea alţi prieteni 
decât pe Dumnezeu, sabia și calul. 


95 


6 ° Șarja 


Pe măsură ce urcau dealul, Frederic începu să deslușească 
locul unde urma să se desfășoare atacul. Întâi zări fumul dens 
suspendat între cer și pământ; apoi coloane de fum negru ce se 
înălţau vertical, aproape nemișcate, congelate parcă de burniţă. 
După aceea putu să distingă prin ceaţă, departe, câţiva dintre 
munții care închideau valea în partea opusă, către orizont. Ajuns 
în vârf, reuși să străbată din ochi câmpiile la dreapta și la 
stânga, pădurea, satul, de nerecunoscut cu acoperișurile în 
flăcări, cu scânteile urcând spre cer, împinse de căldură, și 
dizolvându-se apoi în aer sau recăzând pe pământ, peste 
câmpiile înnegrite de noroi și de cenușă. 

Unul din batalioanele Regimentului 8 Ușor se găsea chiar la 
poalele dealului, și era limpede că îi mersese prost. Companiile 
se retrăseseră, iar terenul din faţa lor era semănat cu uniforme 
albastre zăcând pe jos, nemișcate. Osteniţi, soldaţii își oblojeau 
rănile, își curățau muschetoanele. Erau aceiași oameni pe care 
Frederic îi escortase spre satul cucerit la baionetă și evacuat 
mai apoi din cauza puternicului contraatac inamic. Acum aveau 
uniformele murdare de noroi, feţele înnegrite din cauza praful 
de pușcă și privirea pierdută a soldaţilor supuși unor încercări 
teribile. Prin replierea lor, centrul bătăliei din flancul acela se 
deplasase înspre dreapta, acolo unde celălalt batalion al 
regimentului, ceva mai avansat și sprijinindu-se pe zidurile 
ciuruite ale unei ferme pe jumătate dărâmate, scuipa rafale de 
foc împotriva compactelor rânduri inamice, care păreau să 
înainteze lent și implacabil prin fumul propriilor împușcături, ca 
și cum nimeni și nimic nu le putea opri. 

Trompeţii celor două escadroane de husari dădură în același 
timp comanda pentru alinierea în ordine de bătaie. Primele șiruri 
de uniforme verzi și brune erau aproape, la o jumătate de leghe, 
însă abia ghicite prin negura prafului de pușcă ars. Când îi 
văzură apărând pe husari, începură o mișcare de repliere, 
trecând din formaţia în linie în aceea în careu, singura formaţie 
defensivă eficientă în fața unui atac al cavaleriei. Pe deal, 
comandantul Berret nu pierdea timpul; își abătu o clipă privirea 


96 


de la șirurile inamice, văzu că escadronul era gata de înaintare, 
își scoase sabia din teacă și arătă cu ea spre careul inamic cel 
mai apropiat. 

— Escadronul 1 al Regimentului 4 Husari! La pas! 

Călăreţii, aliniaţi acum pe două rânduri compacte a câte 
cincizeci de oameni, își îndemnară caii și începură să coboare 
panta lină. La dreapta lor, comandantul celuilalt escadron, cu 
mișcări aproape identice cu cele ale lui Berret, arăta cu sabia un 
careu inamic ceva mai îndepărtat. 

De undeva de dincolo de șirurile spaniole se auzi mugetul 
răgușit al ghiulelelor și grenadelor artileriei inamice, care se 
înfundau cu un plescăit în pământul umed, înainte de a exploda 
într-un con răsturnat de noroi și de mitralii. Frederic călărea în 
fruntea primului rând, avându-i la stânga pe Philippo și la 
dreapta pe De Bourmont. Comandantul Berret mergea înaintea 
stindardului, cu trompetul-major lipit de crupa calului său. 
Dombrowsky își ocupase locul la capătul opus al rândului; dacă 
Berret cădea în luptă, el trebuia să-i ia locul în fruntea 
escadronului. Dacă și Dombrowsky era scos din luptă, comanda 
avea să fie preluată de Maugny, Philippo, și tot așa, în ordinea 
vechimii, până la Frederic. 

— Escadronul 1! La trap! 

Caii își accelerară mersul, iar călăreţii își potriviră mișcarea 
trupului după ritmul lor. Frederic, cu sabia sprijinită de umăr și 
cu frâul în mâna stângă, se uita cu coada ochiului într-o parte și 
în alta ca să-și menţină locul în formaţie, ceea ce îl împiedica să 
privească așa cum ar fi dorit câmpul de luptă. Careul verde 
către care se îndreptau se vedea mai aproape, printre 
vârtejurile de fum ale prafului de pușcă; înceta să mai fie o 
masă informă și căpăta trăsături clare: șiruri compacte de 
oameni formând un pătrat împănat cu baionete pe toate 
flancurile lui. 

Cele două escadroane lăsară în urmă colnicul, trecând pe 
lângă greu încercatul batalion de infanterie. Soldaţii își ridicară 
chiverele în vârful puștilor, aclamându-i pe husari; imediat își 
reluară locurile în formaţie și, îndemnați de ofiţerii lor, începură 
să avanseze după ei, pătrunzând din nou pe terenul de unde 
fuseseră nevoiţi să se retragă sub presiunea dușmanului, 
mărșăluind iar înainte, peste câmpiile presărate cu camarazi 
morți. 


97 


Celălalt escadron se îndepărtă de al lui Frederic, pentru că 
obiectivul lui era o altă formaţie inamică, un careu de vestoane 
brune aflat la vreo trei sute cincizeci de metri de cel către care 
se îndreptau călăreţii lui Berret. Două ghiulele trecură cu mare 
zgomot și explodară în stânga, fără a cauza pierderi. Mai multe 
gloanţe ajungeau până la husari, zumzăind fără putere, la limita 
bătăii lor, și se îngropau cu un plesnet în pământul umed. 

Berret își ridică sabia și trompetul sună oprirea. Escadronul 
mai făcu câţiva pași și se opri, cu cele două rânduri perfect 
aliniate, în timp ce husarii își struneau caii trăgând tare de frâie. 
La mai puţin de două sute de metri, prin trâmbele de fum, se 
distingea perfect careul inamic cu soldaţii din primul rând stând 
cu un genunchi în pământ, iar cei din al doilea în picioare, toți cu 
muschetoanele aţintite asupra escadronului, acum nemișcat. 

Berret își roti sabia deasupra capului. Repetând manevra 
realizată de sute de ori în timpul exerciţiilor, ofiţerii dădură 
înapoi, plasându-se pe flancuri, în timp ce husarii își scoteau 
carabinele din tocurile de la oblânc. 

— Compania 1! Ochiţi! 

În momentul acela răsună salva inamică. Frederic, pe flancul 
stâng al formaţiei, își vâri instinctiv capul între umeri când văzu 
proiectilele străbătând șirurile spaniole. Gloanţele șuierară peste 
tot, aruncând la pământ câţiva husari. Doi cai se prăbușiră și ei, 
agitându-și picioarele în aer. 

— Compania 1! Foc! 

Caii tresăriră nervoși când porni salva, al cărei fum îi ascunse 
vederii pe dușmani. Doi husari răniţi se târau pe jos, ferindu-se 
de copitele cailor, încercând să ajungă în spatele escadronului. 
Nu voiau să fie călcați în picioare în cursul iminentei ţâșniri 
înainte. 

Berret apăru prin fum, cu singurul său ochi scăpărând și cu 
sabia ridicată. 

— Ofițerii la posturile lor! Escadronul 1 al Regimentului 4 
Husari! La pas! 

Frederic îl îmboldi ușor cu pintenii pe Noirot în timp ce își 
strecura mâna prin laţul format de cordonul mânerului sabiei; 
mâinile îi tremurau, dar el știa că nu din cauza fricii. Respiră 
adânc de mai multe ori și strânse din dinţi; se simţea plutind 
într-un vis ciudat. 

Cele două rânduri porniră compact, intrând în norul de fum. 


98 


— Escadronul 1! - glasul lui Berret suna deja răgușit. La trap! 

Zgomotul  copitelor deveni un duruit care creștea în 
intensitate, animalele accelerându-și cadenţa. Frederic își lăsă 
sabia să atârne de încheietura mâinii drepte, apucă un pistol cu 
aceeași mână și ţinu zdravăn frâul cu stânga. Mirosul pulberii 
arse îi umplea plămânii, aducându-l într-o stare vecină cu beţia. 
Respira excitație prin toți porii, mintea îi era ca pustiită, iar cele 
cinci simțuri i se concentrau, cu o tenacitate animalică, în efortul 
de a pătrunde cu privirea prin ceaţă, ca să zărească dușmanul 
ce aștepta de partea cealaltă, tot mai aproape. 

Escadronul lăsă în urmă ultimele fâșii de ceaţă și înaintea lui 
se ivi din nou careul spaniol. Erau multe uniforme verzi culcate 
la pământ, în jurul șirurilor exterioare. Oamenii din prima linie, 
cu un genunchi sprijinit în pământ, își încărcau în grabă armele, 
împingând cu vergelele. A doua linie, care stătea în picioare, 
ochea. Frederic avu o clipă impresia că toate muschetoanele îl 
ţinteau pe el. 

— Escadronul 1! La galop! 

A doua salvă inamică bubui, la mai puţin de optzeci de metri. 
Focurile de armă răpăiră neliniștitor de aproape și de data asta 
Frederic simţi că plumbul trecea la doar câteva degete de trupul 
lui crispat din cauza tensiunii. Din spate, peste duruitul 
copitelor, auzi nechezatul animalelor rănite și strigătele de furie 
ale călăreţilor. Formaţia începea să se destrame; câţiva husari o 
luau la dreapta, alţii la stânga. O grenadă explodă atât de 
aproape, încât simţi căldura metalului încins care șuiera prin 
aer. Calul lui Philippo, un șarg cu coama galbenă, trecu pe 
dinaintea lui galopând înnebunit, fără călăreț. Comandantul 
Berret era tot în fruntea escadronului, arătând cu sabia spre 
inamicii cărora li se puteau vedea deja chipurile. 

Zgomotul răsunător al copitelor lovind pământul, galopul 
furios al lui Noirot, gâfâitul puternic al animalului, plămânii lui 
Frederic arzând de mirosul acru al prafului de pușcă, sudoarea 
care începea să acopere gâtul calului, fălcile încleștate ale 
călărețului, burniţa ce continua să cadă, apa picurând de pe 
calpac pe ceafă... Nu se mai putea întoarce. Lumea se reducea 
la o cavalcadă nebună, la dorinţa aprigă de a șterge de pe fața 
pământului acele odioase uniforme verzi, chiverele cu pene roșii 
care formau un zid viu, împănat cu puști și baionete. Cincizeci, 
patruzeci de metri. Oamenii îngenuncheaţi din prima linie 


99 


ridicau din nou muschetoanele, pe când cei din linia a doua, în 
picioare, mușcau cartușele și le împingeau grabnic pe ţevile 
fumegânde. 

Trâmbiţa urlă teribilul îndemn la asalt, ordinul de a ataca 
liber, și o sută de gâtlejuri strigară „Trăiască Impăratul!” cu un 
vuiet sălbatic de la un capăt la altul al escadronului, înăbușind 
până și cutremurul iscat de copitele cailor. Frederic îi dădea 
pinteni lui Noirot până la sânge, gest inutil, fiindcă animalul deja 
nu mai răspundea la comenzi, ci gonea ca săgeata, cu gâtul 
întins și cu ochii ieșiți din orbite, cu botul plin de spumă, parcă la 
fel de turbat ca stăpânul lui. Erau mulţi cai care galopau cu șaua 
goală, cu frâul atârnând, printre rândurile compacte, dar tot mai 
dezordonate ale escadronului. Douăzeci de metri. 

Pentru Frédéric, întregul univers se  concentrase în 
parcurgerea ultimei porţiuni, înainte ca muschetoanele aţintite 
asupra lui să-și scuipe gloanţele mortale. Cu sabia atârnându-i 
de cordonul de la încheietură și cu lama lovindu-i-se de pulpă, 
cu pistolul strâns în mâna crispată, își încordă și mai tare 
mușchii, gata să primească în plină faţă rafala care era de-acum 
inevitabilă. Ca într-un vis, văzu că șirul al doilea al careului 
inamic își ridica puștile în dezordine, că niște spanioli își aruncau 
vergelele înainte de a termina să-și încarce armele, că alţii 
ocheau cu vergeaua lăsată în ţeavă, paralelă cu baioneta 
strălucitoare. Opt metri. 

Văzu chipul unui ofiţer în uniformă verde strigând un ordin al 
cărui sunet se pierdu în bubuitul salvei. Işi descărcă pistolul 
asupra ofițerului, îl băgă în toc și apucă sabia, așezându-se cât 
mai bine în șa. Atunci cei din prima linie traseră din plin, iar 
lumea deveni foc și pară, urlete, noroi și sânge. Neștiind dacă 
era rănit sau nu, sări, purtat de goana calului, drept în pădurea 
de baionete. Lovi cu sabia tot ce i se ivea în cale, reteză cu 
ferocitatea disperării, urlând ca un posedat, surd și orb, mânat 
de o ură nemaipomenită, cu pofta nebună de a extermina 
întreaga omenire. O căpăţână crăpată până la dinţi, o masă de 
oameni tăvălindu-se în noroi sub copitele cailor, un chip oacheș 
îngrozit, sângele șiroind pe lamă și pe mâner, spârcuitul oţelului 
în carne vie, un ciot însângerat acolo unde înainte era o mână 
ținând o baionetă, Noirot cabrat, un husar împărțind orbește 
lovituri de sabie cu fața plină de sânge, mulţi cai fără călăreț 
care nechezau înspăimântați, strigăte, scrâșnetul lamelor de 


100 


oțel izbindu-se, detunături, focuri la gura ţevii, fum, urlete, cai 
călcându-și maţele în picioare, oameni cu măruntaiele călcate 
de copitele cailor, a înjunghia, a spinteca, a decapita, a mușca, a 
urla. 

Mânat de impulsul iniţial, escadronul nimici un vârf al careului 
și își continuă cavalcada, deviind spre stânga în urma șocului. 
Frederic se pomeni deodată în afara liniilor inamice, ţinându-se 
încă bine în șa, cu braţul care mânuia sabia amorțit. Trâmbiţa 
ordona regruparea pentru o nouă șarjă și husarii mai goniră 
puţin până să recapete controlul asupra cailor, care galopau 
înnebuniţi. Frederic lăsă sabia să-i atârne de cordonul prins de 
încheietura mâinii și trase puternic de frâul lui Noirot, oprindu-l 
aproape pe loc și făcându-l să patineze cu picioarele din spate 
pe pământul umed. Apoi, cu răsuflarea tăiată, cu urechile 
țiuindu-i și cu sângele bubuindu-i în tâmple, cu ceafa înțepenită 
de o durere atroce, își îmboldi din nou calul spre stindardul 
împrejurul căruia se bulucea escadronul. 

Comandantul Berret avea braţul drept inert și lipit de trup, 
sfărâmat de un glonţ. Era foarte palid, dar reușea să se ţină în 
șa, cu sabia în mâna stângă și cu frâul în dinţi. Singurul său ochi 
ardea ca jarul. Dombrowsky, aparent neatins, calm de parcă 
participase nu la o șarjă, ci la un exerciţiu de rutină, se apropie 
de el, îl salută înclinându-și capul și preluă comanda. 

— Escadronul 1 al Regimentului 4 Husari! Șarjaţi! Șarjaţi! 

Frederic avu doar răgazul să-l zărească pe Michel de 
Bourmont, cu capul descoperit și cu dolmanul sfâșiat, ridicând 
sabia în timp ce escadronul se lansa într-un nou atac. Caii se 
năpustiră iar, sporindu-și viteza, ropotul copitelor deveni din nou 
cadenţat și husarii începură să-și strângă rândurile, scurtând 
distanța care îi despărțea de careul inamic. Ploaia cădea acum 
cu putere și copitele animalelor plescăiau în noroi, aruncându-l 
în călăreţii ce galopau în spate. Frederic îi dădu pinteni lui Noirot 
și încercă să-și ocupe locul în fruntea și pe aripa stângă a primei 
linii. II surprinse că niciun alt ofiţer nu călărea lângă el, până 
când își aminti brusc de calul lui Philippo galopând fără stăpân 
după explozia grenadei, înainte de ciocnirea cu spaniolii. 

Careul era înconjurat de trupuri de oameni și de cai zăcând 
de-a valma în noroi. Din șirurile lui, acum mai puţin dese, o 
salvă teribilă întâmpină escadronul. Calul portstindardului 
Blondois își dădu capul pe spate, mai goni puţin șovăind pe 


101 


picioarele din faţă și-și azvârli călărețul la pământ. Din rânduri 
țâșni un husar fără calpac, cu cozile blonde fluturând în iureșul 
cavalcadei, care smulse stindardul din mâinile lui Blondois 
înainte ca acesta să se prăbușească în ţărână. Era Michel de 
Bourmont. Lui Frederic i se încreţi pielea de emoție; începu să 
strige „Trăiască Împăratul!” cu un entuziasm la care răspunseră 
în cor toţi cei ce călăreau în preajma lui. 

Careul spaniol se afla acum la mai puţin de patruzeci de 
metri, dar, din cauza fumului dens al împușcăturilor, abia dacă i 
se puteau ghici contururile. Ceva rapid și fierbinte îi arse lui 
Frederic obrazul drept, făcând să vibreze curelușa de aramă. 
Întinse braţul înarmat cu sabia în timp ce Noirot sărea peste un 
cal mort cu călăreţul prins sub el. O ploaie de gloanţe străpunse 
perdeaua de fum. Se chirci după gâtul calului ca să evite iureșul 
plumbilor și se ridică la loc, neatins, cu gura uscată și cu mușchii 
încordați. Işi încleștă dinţii, se propti bine în scări și se pomeni 
lovind cu sabia într-o pădure de baionete care îi căutau trupul. 

Luptă pentru viaţa lui. Luptă cu toată vigoarea celor 
nouăsprezece ani, până când braţul îi deveni ca de plumb. Luptă 
atacând și parând, tăind și împungând, ferindu-și trupul de 
mâinile care încercau să-l tragă jos de pe cal, croindu-și drum 
prin labirintul acela de noroi, oţel, sânge, plumb și praf de 
pușcă. Își urlă teama și bravura până când simţi cum gâtul îi 
devine o rană vie. Și pentru a doua oară se trezi galopând 
dincolo de șirurile inamice, în câmp deschis, cu ploaia răpăindu-i 
pe faţă, înconjurat de cai fără călăreţi, gonind înnebuniţi. Se 
pipăi și simţi o bucurie feroce negăsind nicio rană. Însă când își 
duse mâna la obrazul drept, care ardea, văzu că era pătată de 
sânge. 

Geamătul metalic al trâmbiţei chema iar escadronul în jurul 
stindardului. Frederic trase de frâu și recăpătă controlul asupra 
lui Noirot. Se vedeau mulţi cai rătăcind încoace și încolo fără 
călăreţi, răniţi zvârcolindu-se în noroi, întinzându-și rugător 
braţele la trecerea lui. Frederic privi lama sabiei, pe care o 
ascuțise cu doar câteva ceasuri înainte, și o văzu știrbită și plină 
de sânge, cu păr și bucăţi de creier lipite de ea. O șterse 
dezgustat de un crac al pantalonilor și îi dădu pinteni lui Noirot, 
în direcţia camarazilor săi. 

Comandantul Berret dispăruse. De Bourmont, cu o tăietură pe 
frunte și alta la picior, ţinea sus stindardul; ochii îi străluceau în 


102 


spatele măștii însângerate care îi păta cozile și mustața, și se 
uită la Frederic fără să-l recunoască. Ploaia cădea necontenit. 
Lângă el, cu sabia ţinută oblic pe pomoul șeii, la fel de senin ca 
la o paradă militară, Dombrowsky trăgea de frâul calului, 
așteptând ca formaţia să se regrupeze. 

— Escadronul 1 al Regimentului 4 Husari! - sabia căpitanului 
arătă către careul care, în pofida celor două asalturi suferite, 
încă nu se destrămase, deși prin fumul ce îl învăluia se vedea că 
șirurile i se răriseră mult. Trăiască Împăratul! Șarjaţi! 

Supraviețuitorii escadronului scandară strigătul de luptă, își 
strânseră rândurile și se avântară a treia oară împotriva 
inamicului. Frederic nu mai era stăpân pe actele sale; simţea o 
mare oboseală, o disperare amară văzând că detestatul careu 
verde încă mai rezista, deși îndurase șarjele devastatoare ale 
celei mai bune cavalerii ușoare din lume. Trebuia să se 
sfârșească odată cu porcăria aceea, să fie toţi striviţi, 
înjunghiaţi, decapitați, iar ţestele să fie aruncate în noroi, să fie 
călcați sub copitele cailor până deveneau o pastă nămoloasă, 
însângerată. Trebuia să fie spulberaţi omuleţii aceia verzi și 
îndărătnici, să fie șterși de pe faţa pământului, și el, Frederic 
Gluntz din Strasbourg, avea să facă asta. Pe toţi dracii că da. 

ÎI îmboldi încă o dată cu pintenii pe Noirot, strângând 
rândurile cu husarii care călăreau lângă el. Nu mai erau acolo 
nici Maugny, nici Laffont. Escadronul 1 pierduse jumătate din 
ofițerii săi. O companie a Regimentului 8 Ușor care înaintase pe 
urmele husarilor se afla acum foarte aproape de careul verde, 
secerându-l mereu cu salve dese. Focurile armelor străluceau 
mai puternic, pentru că era după-amiază târziu și stratul gros de 
nori devenea tot mai întunecat peste munţii care închideau 
valea pe linia orizontului. 

Și iar sună trâmbiţa, și iar se înteți ropotul galopului, și iar își 
strânse Frederic în mână sabia, proptindu-se bine în șa și în 
scări. Obosite, animalele își înfundau picioarele în noroi, patinau 
și săreau în băltoace, dar până la urmă escadronul atinse viteza 
de șarjă. Distanţa care îl despărțea de formaţia inamică scăzu; 
iar auzi împușcăturile, fumul, urletele și zgomotul atacului, de 
parcă avea de-a face cu un coșmar hotărât să se repete în vecii 
vecilor. 

Dar era un steag acolo. Un steag alb cu litere brodate cu aur. 
Un steag spaniol, apărat de un grup de oameni care se 


103 


îngrămădeau împrejuru-i de parcă de asta depindea mântuirea 
lor. Un steag spaniol însemna gloria. Frederic trebuia doar să 
ajungă la el, să-i omoare pe cei care îl apărau, să-l smulgă și să-l 
arate cu un strigăt de triumf. Era ușor. Pe Dumnezeu din cer, pe 
toți diavolii că era ușor. Frederic scoase un chiot sălbatic și trase 
brusc de frâu, forțându-și calul s-o ia într-acolo. Deja nu mai era 
un careu, ci numai grupuri de oameni apărându-se îndârit, 
izolaţi, agitându-și baionetele într-un efort disperat de a-i ţine la 
distanță pe husarii care îi loveau cu săbiile. Un spaniol care își 
ținea arma de ţeavă îi ieși în întâmpinare lui Frederic, atacându-l 
cu lovituri de pat de pușcă. Sabia se ridică și cobori de trei ori, 
iar dușmanul, însângerat până la brâu, căzu sub copitele lui 
Noirot. 

Steagul era apărat de un bătrân subofițer cu mustăți și 
favoriţi albi, înconjurat de patru-cinci ofițeri și soldaţi care luptau 
cu disperare, spate în spate, ca lupii încolțiţi ce-și apără puii, 
împotriva husarilor care urmăreau același scop ca Frederic. 
Când acesta ajunse acolo, subofițerul, rănit la cap și la ambele 
braţe, abia mai putea ţine drapelul. Un tânăr înalt și subţire, cu 
galoane de locotenent și cu o sabie în mână, încerca să pareze 
loviturile îndreptate împotriva bietului stegar, ale cărui picioare 
începeau să șovăie. Când bătrânul subofițer se prăbuși, 
locotenentul îi smulse drapelul din mână și, slobozind un strigăt 
teribil, încercă să-și deschidă drum, lovind cu sabia, printre 
dușmanii care îl înconjurau. Acum numai doi dintre camarazii săi 
mai rămâneau lângă steag. „Fără milă!”, strigau husarii care 
dădeau năvală, tot mai numeroși. Dar spaniolii nu cerșeau milă. 
Unul căzu cu ţeasta despicată, altul fu doborât de un glonț. Cel 
ce ţinea steagul era acoperit de sânge din cap până în picioare, 
husarii îl loveau din toate părţile, avea deja o duzină de răni. 
Frederic își croi drum și îi înfipse sabia în spate, în timp ce alt 
husar îi smulgea steagul din mâini. În momentul acela, văzându- 
se fără stindard, orice instinct de apărare și de luptă păru să-l 
părăsească pe muribund. Lăsă sabia în jos, îndurerat, căzu în 
genunchi, și un husar îl răpuse tăindu-i gâtul. 

Careul era nimicit. Infanteria franceză atacă la baionetă, 
aclamându-l pe lmpărat, pe când spaniolii supraviețuitori 
aruncau armele și o luau la fugă spre pădurea din apropiere, 
încercând să se salveze. 


104 


Trâmbiţa sună masacrul: niciun pic de milă pentru cei învinși. 
Pesemne că Dombrowsky era exasperat de rezistența lor tenace 
și voia să dea o pedeapsă exemplară. In euforia produsă de 
victorie, husarii se lansară în urmărirea fugarilor care clefăiau 
prin noroi, gonind nebunește ca să-și salveze viețile. Frederic 
galopă printre primii, cu ochii injectaţi de sânge, fluturându-și 
sabia, gata să facă totul pentru ca niciun spaniol să nu ajungă 
viu la liziera pădurii. 

e 

Era un joc de copii. Îi ajungeau din urmă unul după altul și îi 
loveau cu sabia din goana calului, semănând câmpurile cu 
trupuri nemișcate și însângerate. Noirot îl purtă pe Frederic 
până la un spaniol cu capul gol, dezarmat, care fugea, fără să se 
uite în urmă, încercând parcă să ignore moartea ce venea în 
spatele lui, atent numai la copacii tot mai apropiaţi, printre care 
își vedea salvarea. 

Dar salvarea nu fu cu putinţă. Având senzaţia că mai trăise 
această scenă, Frederic galopă până la el, ridică sabia și o lăsă 
să cadă în capul lui, despicându-i-l în două ca pe un pepene. 
Aruncă o privire înapoi peste crupa calului și văzu trupul căzut în 
noroi, cu picioarele și braţele desfăcute. Alţi doi husari trecură 
pe lângă el, vânând spanioli și chiuindu-și bucuria victoriei. Unul 
din ei avea înfiptă în vârful sabiei o chivără spaniolă pătată de 
sânge. 

Frederic li se alătură în urmărirea unui grup de patru fugari. 
Husarii se luau la întrecere, de aceea Frederic îi dădu pinteni lui 
Noirot, hotărât să câștige cursa. Spaniolii alergau împiedicându- 
se prin noroi, îngroziţi să-i vadă pe urmăritori tot mai aproape. 
Unul dintre ei, convins de inutilitatea efortului său, se opri 
deodată și se întoarse către husari, liniștit și provocator, cu 
mâinile în șolduri. Cu fruntea înălţată semeţ, văzu cum Frederic 
și cei doi camarazi veneau spre el, și ochii îi scăpărară pe faţa 
înnegrită de fum, sub părul ciufulit și murdar, până când 
urmăritorii ajunseră la el și îi tăiară capul. 

Puțin mai încolo îi vânară pe ceilalţi, culcându-i la pământ cu 
lovituri de sabie, unul după altul. Copacii erau de-acum aproape, 
ajunseră la ei venind în diagonală. Trâmbiţa escadronului sună 
adunarea, ca să-i reunească pe husarii împrăștiați; Frederic 
tocmai se pregătea să tragă frâul pentru a face cale întoarsă. 
Atunci privi în stânga și îi văzu. 


105 


leșeau din pădure într-o linie compactă. Erau vreo sută de 
călăreți cu pieptare verzi și chivere negre cu fir de aur. Fiecare 
avea o lance lungă împodobită cu un mic steguleţ roșu, sprijinită 
de scara din dreapta. Rămaseră câteva clipe nemișcaţi și 
maiestuoși în bătaia ploii, de parcă ar fi contemplat câmpul de 
luptă pe care tocmai fuseseră măcelăriți peste cinci sute de 
compatrioți de-ai lor. Apoi sună o goarnă, însoţită de strigăte de 
luptă, și călăreţii aplecară lăncile înainte de a porni vijelios la 
galop ca niște diavoli însetaţi de răzbunare, atacând din flanc 
dezordonatul escadron de husari. 

Lui Frederic îi îngheță sângele în vine, în timp ce din gâtlej îi 
scăpă un strigăt de spaimă. Cei doi husari de lângă el, care se 
întorseseră auzind goarna inamică, traseră de frâiele cailor, 
făcându-i să alunece cu picioarele din spate pe noroi, și le 
dădură pinteni ca să se îndepărteze cât mai repede. 

Peste tot husarii făceau cale întoarsă, retrăgându-se în 
dezordine. O parte din linia călăreţilor spanioli ajunse din urmă 
un grup numeros, ai cărui cai obosiţi nu mai erau în stare să ţină 
pasul cu urmăritorii lor, care aveau cai odihniţi și lănci împotriva 
cărora sabia nu putea face nimic. Ciocnirea fu scurtă și decisivă. 
Lăncierii își străpunseră adversarii, răsturnându-i de pe cai într- 
un iureș dezordonat de oameni și animale. Unii husari care își 
păstraseră  carabinele sau pistoalele încărcate trăgeau în 
călăreţii ce măturau câmpul ca un val dezlănţuit, ca o coasă 
mortală, secerând în trecere orice urmă de viață. Descumpănit, 
încă neștiind ce să facă, Frederic văzu cum linia lăncierilor 
străpungea centrul escadronului și cum stindardul acestuia se 
agita prin aer, apoi cădea doborât într-o pădure de lănci. Nu 
putu distinge nimic altceva, fiindcă un grup de lăncieri se 
îndepărtă de grosul formaţiei și șarjă contra celor opt sau zece 
husari împrăștiați prin împrejurimi, izolaţi de restul escadronului. 
Frederic se simţi de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis; un fior de 
groază îi străbătu mușchii și stomacul, își vâri capul între umeri, 
se aplecă peste gâtul lui Noirot și dădu brutal pinteni calului, 
lovindu-l pe crupă cu latul sabiei, lansându-l într-o cursă nebună 
în încercarea de a-și salva viaţa. 

Urmăritorii ajunseră foarte aproape. Noirot era la limita 
puterilor, cu botul plin de spumă, cu ploaia și sudoarea șiroindu-i 
pe pielea lucioasă. Calul unui husar care galopa în faţă se propti 
pe picioarele dinainte într-o băltoacă și își proiectă călărețul 


106 


peste cap. Husarul se ridică pe jumătate, acoperit de noroi din 
creștet până-n tălpi, cu un pistol într-o mână și cu sabia în 
cealaltă. O clipă numai, Frederic se gândi să-i întindă mâna ca 
să-l salte pe crupă, dar renunţă îndată la idee; propria-i greutate 
era deja prea mare pentru bietul Noirot. Husarul prăvălit din șa îl 
văzu trecând fără a se opri, trase ultimul glonţ în lăncierii care 
veneau peste el și ridică anemic sabia înainte de a mai face 
câţiva pași târât de ei, frământând noroiul, înfipt în lemnul unei 
lănci. 

Frederic, care se întorsese pe jumătate ca să privească 
îngrozit scena, înţelese că puterile calului său erau pe sfârșite. 
Noirot gonea cu salturi neregulate, lovindu-se de pietre, 
alunecând în noroi. De la galop trecuse pe nesimţite la un trap 
tot mai dureros. Pântecele îi palpita violent din cauza efortului, 
animalul scotea aburi pe nări. Lăncierii aveau să-l ajungă 
negreșit din urmă, putea auzi limpede copitele cailor și 
strigătele cu care se îndemnau unii pe alţii în vânătoarea aceea 
barbară. 

Frederic era înnebunit de groază. Simţea o spaimă de moarte, 
cumplită, atroce. Capul îi vuia în timp ce căuta din ochi un loc 
unde să se ascundă, să dispară. Avea mușchii spatelui încordați, 
crispaţi, de parcă s-ar fi așteptat dintr-un moment în altul să-și 
simtă coastele frângându-se sub fierul ascuţit pe care îl 
presimţea aproape. Voia să trăiască. Să trăiască oricum, chiar 
mutilat, orb, invalid... Dorea cu ardoare să trăiască, refuza să 
moară acolo, în valea aceea plină de noroi, sub cerul mohorât 
care se întuneca tot mai tare, în blestemata aceea de ţară unde 
n-ar fi trebuit să calce niciodată. Nu voia să sfârșească singur și 
hăituit ca un câine, înfipt ca un trofeu macabru în lemnul unei 
lănci spaniole. 

Cu un ultim efort, Noirot ajunse la liziera pădurii, pătrunzând 
printre primii copaci, împiedicându-se în hăţișuri, făcând să cadă 
peste Frederic rafale de apă de pe crengile de deasupra. 
Animalul, credincios până la capăt nobilului său instinct, mai 
merse puțin și se prăbuși printre arbuști cu un sfâșietor 
nechezat de agonie, însângerat, prinzând sub trupul lui scuturat 
de ultimele horcăieli un picior al călărețului. 

Frederic se prăbuși la pământ, lovindu-se la umăr și la șoldul 
stâng. Rămase buimăcit de căzătură, cu fața înfundată în noroi 
și frunze uscate, străin de tot ce îl înconjura, până când auzi 


107 


galopul apropiat al unui cal. Atunci își aminti de lungile lănci 
spaniole și încercă să se ridice. Trebuia să fugă de acolo, să se 
îndepărteze înainte ca urmăritorii să dea peste el. 

Noirot zăcea cu maăruntaiele crăpate din cauza efortului, și 
numai din când în când scotea câte un nechezat slab și mișca 
din cap, cu ochii înceţoșaţi de agonie. Frederic încercă să-și 
tragă piciorul de sub el. Zgomotul copitelor se apropia rapid. 
Mușcându-și buzele să nu urle de frică, se sprijini de spinarea 
calului cu mâinile mânjite de noroi, împingând din răsputeri ca 
să se elibereze. 

Imprejurul său, pădurea răsuna de strigăte și de împușcături. 
Sabia prinsă de încheietură îi îngreuia mișcările, de aceea își 
smulse cordonul, cu degete tremurătoare. Scotoci nervos în 
tocurile de la oblânc, apucând pistolul încă nedescărcat. Împinse 
iar cu toate puterile, simțind că îl ia cu leșin. Chiar în clipa când 
reuși să-și tragă piciorul de sub calul muribund, o siluetă verde 
apăru dintre copaci, cu lancea în cumpănire, călărind drept spre 
el. 

Se rostogoli într-o parte, căutând adăpostul unui trunchi. 
Lacrimile îi brăzdau obrajii mânijiţi de noroi și de frunze când 
ridică pistolul, ţinându-l cu amândouă mâinile și ţintind spre 
pieptul călăreţului. Văzând arma, lăncierul își sili calul să se 
ridice în două picioare. Fumul împușcăturii îi voală lui Frederic 
perspectiva; pistolul îi scăpă din mâini. Un nechezat, o bufnitură 
grea printre arbuști. Văzu picioarele animalului agitându-se prin 
aer, târându-și călărețul în cădere. Greșise ţinta, împușcase 
calul. Cu un strigăt disperat, sufocându-se din cauza mirosului 
acru al pulberii arse, își adună toate puterile, în strădania 
înverșunată de a supravieţui. Se sculă cum putu, sări peste 
trupul nemișcat al lui Noirot, se târî printre picioarele celuilalt 
cal și se aruncă asupra lâncierului care dădea să se ridice, cu 
lemnul lăncii rupt, cu sabia trasă pe jumătate din teacă. Lovi 
fața spaniolului până când acesta începu să verse sânge pe nas 
și pe urechi. Scos din minţi, blestemând în neștire, zdrobi cu 
pumnii încleștaţi ochii dușmanului, mușcă mâna care încerca să 
apuce sabia, auzind cum îi trosnesc între dinţi oasele și 
tendoanele. Năucit de cădere și de lovituri, lăncierul încerca să- 
și apere faţa însângerată cu brațele, gemând ca un animal rănit. 
Se rostogoliră amândoi pe jos, uzi și plini de noroi, sub ploaia 
care picura necontenit din crengile copacilor. Cu energia 


108 


disperării, Frederic înhăță cu ambele mâini sabia lăncierului 
scoasă pe jumătate din teacă și împinse centimetru cu 
centimetru palma de lamă goală spre gâtul inamicului. Punea în 
acest gest toată forța ce-i mai rămăsese, strângând din dinţi, 
respirând scurt și horcăit. Ochii deja orbiţi ai lăncierului păreau 
gata să-i iasă din orbite sub sprâncenele umflate, sângerânde. 
Bâjbâind cu mâna, spaniolul apucă o piatră și-l izbi cu ea peste 
gură pe Frederic. Acesta simţi cum îi crapă gingiile, cum dinţii îi 
sar în bucăţi. Scuipă dinţi și sânge în timp ce cu un ultim, 
sălbatic efort, cu un urlet neomenesc scos din adâncul 
măruntaielor, lipi tăișul sabiei de gâtul inamicului, apăsând 
turbat la dreapta și la stânga, până când un jet vâscos și roșu îi 
țâșni drept în faţă, iar brațele spaniolului se muiară și căzură 
inerte de o parte și de alta a trupului. 

Rămase acolo, întins pe burtă peste cadavrul lăncierului, 
îmbrăţișându-l parcă și lipsit de orice vlagă, cu un geamăt 
răgușit pe buzele-i tumefiate. Rămase așa mult timp, convins că 
avea să moară dintr-o clipă în alta, dârdâind de frig, cu o durere 
atât de ascuţită în tâmple și în gură, încât i se părea că tot 
craniul îi fusese jupuit de viu. Nu se gândea la nimic; creierul îi 
ardea, era o masă martirizată. Se auzi pe sine rugându-se la 
Dumnezeu să-l lase să adoarmă, să-și piardă cunoștința; dar 
durerea gurii lui strivite îl ţinea treaz. 

e 

Trupul spaniolului era țeapăn și rece. Frédéric alunecă într-o 
parte, rămânând cu fața în sus. Deschise ochii și văzu cerul 
negru peste coroanele arborilor înțesate de umbre. Se 
înnoptase. 

Zarva luptei se auzea undeva departe. Se ridică anevoie în 
coate, cu o sforțare dureroasă, până putu să se așeze. Privi de 
jur împrejur, neștiind încotro s-o ia. Simţea junghiuri în stomacul 
gol și pipăi după şaua lăncierului mort. Nu găsi nimic, dar 
mâinile-i stângace dădură peste sabie. Gura continua să-i ardă 
de parcă ar fi înghiţit jăratic. Se sculă clătinându-se, cu sabia în 
mână, și o porni printre copaci, înfundându-și cizmele în clisă. 
Nu-i păsa încotro; totul era să plece de acolo. 


109 


7 * Gloria 


Merse fără ţintă, afundându-se în pădure. Din când în când se 
oprea, sprijinit de trunchiul unui copac, tremurând, ud leoarcă, 
ducându-și mâinile la gură, care era toată o rană și îl făcea să 
geamă de durere. Nu mai ploua, dar din crengi apa continua să 
picure încet, neostoit. Printre tufișuri putea zări în depărtare 
cum întunericul era sfâșiat de scăpărările luptei care nu se mai 
sfârșea. Pârâiturile salvelor se auzeau deslușit; bătălia părea o 
furtună îndepărtată. 

Împușcăturile răsunară și în pădure, nu foarte departe de el, 
sporindu-i nesiguranța și zbuciumul. Era imposibil de aflat unde 
se aflau liniile franceze; trebuia să aștepte dimineaţa ca să 
ajungă acolo. Îl luă cu fiori. Simpla idee de a cădea în mâinile 
spaniolilor îl îngrozea într-o asemenea măsură, încât îl făcea să 
horcăie ca un animal încolţit. Trebuia să iasă de acolo. Trebuia 
să se întoarcă la lumină, la viață. 

Se împiedică de niște ramuri căzute și veni de-a berbeleacul 
în noroi. Se sculă, lipăind prin clisă, și își dădu pe spate părul 
ciufulit și mânjit, uitându-se cu teamă la umbrele care îl 
înconjurau. În fiecare dintre ele vedea un dușman. 

Îi era cumplit de frig. Maxilarele îi dârdâiau, sporind durerea 
gingiilor însângerate. Își pipăi cu limba dinţii rămași: îi pierduse 
pe cei din jumătatea stângă a gurii, putea număra în 
monstruoasa gaură opt sau zece rădăcini făcute ţăndări. 
Durerea îi cuprindea fălcile, gâtul și fruntea. Tot corpul îi ardea 
de febră; infecția și frigul aveau să-l doboare dacă nu găsea un 
loc unde să se adăpostească. 

Zări o lumină printre arbori. Poate erau francezi, aşa că o luă 
într-acolo, rugându-se la Dumnezeu să nu dea peste o patrulă 
spaniolă. Lumina devenea mai intensă pe măsură ce se apropia; 
era un incendiu. Se îndreptă spre el cu mii de precauţii, scrutând 
cu mare grijă împrejurimile. 

Era o casă într-un luminiș. Ardea, cuprinsă de flăcări în pofida 
ploii, iar acoperișul i se prăvălea într-o mare de scântei ce se 
revărsau în jur și peste copacii din preajmă: câteva crengi 


110 


luaseră deja foc. Flăcările se întețeau, iar din lemnul ud ieșeau 
aburi. 

Un grup de oameni adăsta lângă luminiș. Le putea distinge 
chiverele și puștile pe fundalul incendiului. Din locul unde se 
afla, Frederic nu-și putea da seama dacă erau spanioli sau 
francezi, așa că rămase pitit printre arbuști, strângând în pumn 
mânerul sabiei. Auzi nechezatul unui cal și câteva voci confuze 
vorbind într-o limbă pe care n-o recunoscu. 

Nu îndrăznea să se apropie mai mult, de teamă să nu facă 
zgomot. Chiar dacă erau francezi, puteau să tragă asupra lui, 
fiindcă nu i-ar fi recunoscut uniforma sub stratul de noroi care îi 
acoperea tot trupul. Așteptă îndelung, șovăind. Dacă erau 
spanioli și-l prindeau, avea să moară cu siguranță, și poate nu 
repede, cum ar fi fost de dorit în asemenea împrejurări. 

Era ostenit; bătrân și ostenit. Simţea că îmbătrânise cu 
cincizeci de ani în câteva ore. Ziua ce tocmai se scursese îi trecu 
pe dinaintea ochilor umflaţi din cauza oboselii, ca și cum ar fi 
fost vorba de lucruri petrecute cu foarte multă vreme în urmă. 
Cortul din campament, sabia fulgerând în lumina lămpiţei, 
Michel de Bourmont fumându-și pipa... Michel. La nimic nu-i 
serviseră tinerețea, frumuseţea, curajul. Stindardul prăbușit 
între lăncile inamice, tânguirea de agonie a trâmbiței sunând 
zadarnic adunarea, caii fără stăpân care rătăceau prin valea 
plină de noroi, spălaţi de ploaie. Cel puţin, își zise, Michel de 
Bourmont căzuse de pe cal, privind moartea în ochi, ca Philippo, 
ca Maugny, ca Laffont, ca toți ceilalţi. Nu stăteau, ca el, tupilați 
în noroi, înnebuniţi de teamă, așteptându-se din clipă în clipă să 
fie surprinși de moartea din umbră; o moarte murdară, obscură, 
nedemnă de un husar. Tânărul se gândi cu amărăciune că 
făcuse un drum lung ca să sfârșească hăituit, tăvălit în glod ca 
un câine. 

Dar, atenţie, era viu. Gândul acesta își croi drum prin mintea-i 
încețoșată, făcându-l să rânjească lacom, feroce. Era viu încă, 
pulsul îi bătea, trupul îi ardea, însă și-l simţea arzând. Ceilalţi, în 
schimb, erau de-acum țepeni și îngheţaţi, niște cadavre ude 
zăcând în vale... Poate le-or fi luat și cizmele din picioare. 

Războiul. Ce departe era de cursurile de la școala militară, de 
manuale, de manevre, de defilările prin faţa mulţimii extaziate 
de strălucirea uniformelor!... Dumnezeu, dacă chiar exista un 
Dumnezeu dincolo de bolta aceea sinistră și neagră din care se 


111 


prelingeau umezeala și moartea, le dădea oamenilor câte un 
mic colț de pământ, pentru ca ei, nestingheriţi, să creeze acolo 
infernul. 

Și gloria. Rahatul de glorie, rahaţii de ei, rahatul de escadron. 
Rahatul de stindard pentru care își dăduse viața Michel de 
Bourmont, care în clipa aceea poate că era arătat ca trofeu de 
vreunul din lăncierii spanioli. Să rămână ei, morții, cu nenorocita 
lor de glorie, cu drapelele lor, cu uralele pentru Impărat. El, 
Frederic Gluntz din Strasbourg, era cel ce călărise împotriva 
inamicului, cel ce omorâse pentru glorie și pentru Franţa, iar 
acum zăcea în noroi, într-o pădure întunecoasă și ostilă, rebegit 
de frig, înfometat și însetat, cu trupul arzându-i de febră, singur 
și rătăcit. Nu Bonaparte se chinuia acolo, pe toţi dracii că nu. Ci 
el. El. 

Ardea, îi vuia capul. Vai, Claire Zimmerman, cu frumoasa ta 
rochie albastră, cu buclele aurii strălucind în lumina 
candelabrelor! Dacă l-ai vedea acum pe frumosul tău husar! Vai, 
Walter Gluntz, negustor cinstit și respectabil, care-și privea cu 
atâta mândrie fiul ofițer! Dacă l-ai putea vedea acum! 

La naiba. La naiba cu toţi, cu ideea lor romantică și cretină 
despre război. La naiba cu eroii și cu cavaleria ușoară a 
Împăratului. Nimic din toate astea nu mai rămânea în întunericul 
teribil, printre tufe, în apropierea incendiului. 

Simţi crampe în stomac. Își descheie pantalonii și rămase pe 
vine, simțind cum scârna i se prelingea între cizme, temându-se 
că spaniolii l-ar putea surprinde așa. Noroi, sânge și rahat. Asta 
era războiul, asta era tot, Doamne Sfinte. Asta era tot. 

Soldaţii plecau. Părăseau poiana luminată de flăcări, fără ca el 
să le fi putut ghici naționalitatea. Rămase nemișcat, pitit, până 
când zgomotul se îndepărtă. 

Acum nu mai auzea decât trosnetul flăcărilor. Focul însemna 
un risc, avea să-l lumineze din plin când se va apropia. Dar era 
și căldură, viață, iar el murea de frig. Strânse puternic sabia în 
mână și se apropie încet, tresărind de fiecare dată când cizmele 
lui lipăiau prea tare prin clisă sau frângeau o creangă de pe jos. 

Luminișul era pustiu. Aproape pustiu. Lumina oscilantă a 
flăcărilor cădea pe două trupuri prăbușite la pământ. Se apropie 
de ele luându-și toate precauţiile; ambele purtau tunica albastră 
și pantalonii albi ai unui regiment francez de linie. Erau rigide și 
reci, fără îndoială că zăceau acolo de câteva ceasuri. Unul din 


112 


ele, cu faţa în sus, avea capul ciopârţit hidos de nenumărate 
tăieturi făcute de o sabie sau o baionetă. Celălalt zăcea pe o 
parte, în poziţie de fetus. Îl omorâseră cu un glonţ. 

Le luaseră armele, curelele și una din ranițe. A doua era 
acolo, lângă o grămadă de tăciuni fumegând, deschisă și cu 
conţinutul împrăștiat pe jos, murdar și rupt: două cămăși, niște 
pantofi cu talpa găurită, o pipă de lut spartă în trei bucăţi... 
Frederic căută nerăbdător ceva de mâncare. Pe fundul raniţei 
găsi puţină slănină și o duse repede la gură, dar gingiile 
inflamate îl usturau îngrozitor. Mută bucata de slănină în partea 
dreaptă a gurii, cu același rezultat. Nu putea mesteca. | se făcu 
deodată greață și căzu în genunchi, vomitând bilă cu icnete 
puternice. Rămase un timp cu capul în mâini, până își reveni 
puţin. Apoi luă apă dintr-o băltoacă și își clăti gura, într-o 
încercare zadarnică de a potoli durerea; se ridică și se îndreptă 
spre flăcări, sprijinindu-se de peretele de chirpici al casei 
ruinate. Căldura îi cuprinse tot trupul, fu o senzaţie atât de 
plăcută, încât îi dădură lacrimile. Rămase așa mult timp, cu 
hainele aburind pe el, până când izbuti să și le usuce puţin. 

Se expunea unei grave primejdii în poieniță, luminat de 
flăcări. Oricine dădea târcoale pe-acolo îl putea zări. Se gândi 
încă o dată la chipurile măslinii și crude ale ţăranilor, ale 
partizanilor, ale soldaţilor... Parcă era vreo diferenţă între ei în 
blestemata aia de Spanie? Făcând un efort de voinţă, se 
îndepărtă de foc și se duse să se sprijine de gard. Stropul de 
rațiune care îi mai rămăsese îi spunea că a rămâne acolo 
însemna curată sinucidere, însă trupul lui refuza să asculte. Se 
opri iar, privi nehotărât spre flăcări, apoi rămase cu ochii ţintă la 
bezna sumbră a pădurii, care îl asalta din toate părțile. 

Era nespus de ostenit. Perspectiva de a se târî din nou prin 
întuneric, printre desișuri mustind de apă, îl făcu să se clatine pe 
picioare. Își observă umbra, pe care vâlvătaia i-o desena la 
picioare, lungă și tremurătoare. Era pierdut, categoric sortit 
morţii. Lângă foc măcar nu pierea de frig. Se întoarse la ploaia 
de scântei și cenușă și găsi un loc ferit, lângă un zid din piatră și 
chirpici, la patru-cinci metri de vâlvătaie. Se ghemui acolo cu 
sabia între picioare, puse capul pe pământ și adormi. 

În vis, călărea peste câmpii devastate, pe fundalul unor 
incendii îndepărtate, într-un escadron de schelete în uniforme 
de husari, care își întorceau spre el craniile descărnate, 


113 


privindu-l în tăcere. Dombrowsky, Philippo, De Bourmont... Toţi 
erau acolo. 
e 

ÎI deșteptă frigul zorilor. Incendiul se stinsese și nu mai 
rămăseseră decât tăciuni fumegând în cenușă. Cerul se lumina 
către răsărit, iar printre coroanele copacilor sclipeau câteva 
stele. Nu ploua. Pădurea era cufundată în umbră, dar i se 
puteau distinge deja contururile. 

Zgomotele bătăliei  încetaseră; tăcerea era totală, 
surprinzătoare, alarmantă. Frederic se ridică, frecându-și trupul 
cuprins de durere. Partea stângă a feţei i se umflase foarte tare; 
îl durea îngrozitor, până și urechea, cu care nu mai auzea nimic, 
doar un ţiuit ce părea să vină din străfundurile creierului. Ochiul 
stâng era închis din cauza umflăturii. Abia mai vedea cu el. 

Încercă să se orienteze. Soarele răsărea. Făcu o sforţare să-și 
amintească dispunerea aproximativă a câmpului de luptă, unde 
pădurea apărea către vest, în apropierea satului atacat de 
Regimentul 8 Ușor cu o zi înainte. Concentrându-se cu mare 
greutate, calculă că, în momentul când el se rătăcise, liniile 
franceze se aflau spre sud-est. Situaţia putea să se fi modificat 
în cursul nopţii, dar asta n-avea de unde s-o știe. 

Se întrebă cine învinsese. 

Porni spre ziua care se înstăpânea încet-încet peste întregul 
peisaj. Avea să meargă până la marginea pădurii, observând cu 
prudenţă împrejurimile, și tot aţinându-se la umbra ei urma să 
încerce să se apropie de măgurile și colnicele pe care cu o seară 
în urmă se sprijineau liniile franceze. Nu era prea sigur pe 
puterile lui: stomacul îl chinuia, chiorăia necontenit, gura și 
capul îi ardeau. Înainta lovindu-se de crengi și de arbuști și din 
când în când se vedea silit să se oprească și să se așeze în 
noroi. Merse așa preţ de o oră. Incetul cu încetul, lumina 
lăptoasă a dimineţii goni umbrele, până îi îngădui să vadă 
limpede în jur. Aplecându-și capul, își putea observa pieptul, 
braţele și picioarele acoperite cu un strat de noroi uscat și de 
frunze; dolmanul îi era sfâșiat, iar jumătate din nasturi lipseau. 
Mâinile îi erau aspre, cu murdărie neagră sub unghiile rupte. 
Deodată privi lung la sabia pe care o ţinea în mână și își dădu 
seama, uimit, că nu era a lui. Făcu un efort de memorie și îl 
revăzu pe spaniolul acela prins sub cal, încercând s-o scoată din 
teacă. Se porni pe râs ca un dement; uitase că-i tăiase gâtul 


114 


lăncierului cu propria lui sabie. Vânătorul vânat de vânătorul pe 
care voia să-l vâneze. Absurdă încurcătură de cuvinte. lronii de- 
ale războiului. 

Un mic luminiș se deschidea sub un stejar gigantic. Era gata 
să-și continue drumul, când zări un cal mort, cu șaua căptușită 
cu blană de berbec, tipică husarilor. Se apropie curios; poate că 
stăpânul lui era prin preajmă, viu sau mort. Descoperi un trup 
zăcând în bălării și se aplecă peste el; inima îi sări din piept. Nu 
era francez. Avea trăsături de ţăran, cu jambiere de piele și 
tunică cenușie. Zăcea pe burtă, cu o flintă veche lângă mâinile 
crispate. Îl apucă de păr și îi privi faţa. Avea favoriţi și o barbă 
de trei-patru zile; pielea avea paloarea morţii. Nu era de mirare, 
din moment ce în mijlocul pieptului i se căsca o gaură din care 
țâșnise un șuvoi de sânge, amestecat acum cu țărâna. Fără 
îndoială că era un ţărănoi, un guerrillero. Încă nu avea 
rigiditatea cadavrelor, drept care deduse că nu murise de mult 
timp. 

— Adevărul e că nu arată prea bine, zise în franţuzește un 
glas din spatele său. 

Frederic tresări puternic și lăsă să cadă capul mortului, 
întorcându-se cu sabia ridicată. La vreo patru metri de el, cu 
spinarea rezemată de trunchiul stejarului, se afla un husar. 
Stătea jos, în cămașă, cu dolmanul albastru întins peste burtă și 
picioare. Avea în jur de patruzeci de ani, o mustață bogată și 
două cozi lungi atârnându-i pe umeri. Ochii îi erau de un cenușiu 
închis; pielea, foarte palidă. De o parte și de alta a trupului avea 
chivăra roșie și sabia; în mâna dreaptă ţinea un pistol îndreptat 
spre el. 

Zăpăcit din cauza surprizei, Frederic se lăsă în jos, 
îngenunchind în fața necunoscutului. 

— Regimentul 4 Husari, bâigui el cu un fir de voce. Escadronul 
1. 

Neașteptata apariție pufni în râs, dar se opri imediat, cu un 
rictus de durere care îi schimonosi chipul. Inchise o clipă ochii, îi 
deschise la loc, scuipă într-o parte și zâmbi, coborând ţeava 
pistolului. 

— Ca să vezi. Regimentul 4 Husari, Escadronul 1... Păi și eu 
sunt din Escadronul 1, dragă... Adică am fost din Escadronul 1, 
da. Nu-i grozav? Pe toţi dracii că-i amuzant, cum să nu... Nu te- 
aș fi recunoscut niciodată în uniforma asta tăvălită prin noroi. 


115 


Dar te cunosc? Nu, cred că nici biata maică-ta nu te-ar 
recunoaște cu moaca asta a ta strivită, umflată ca un burduf cu 
vin. Cum ţi-au făcut-o? Bun, mai bine zi-mi odată cine ești, în loc 
să stai aici și să te uiţi la mine ca năucul. 

Frederic își înfipse sabia în pământ, lângă pulpa dreaptă. 
Derogarea totală de la regulile de politeţe ale husarilor îl 
zăpăcea și mai abitir. 

— Gluntz. Sublocotenent Gluntz. Compania 1. 

Husarul îl privi, interesat. 

— Gluntz? Sublocotenentul ăl tânăr? - dădu din cap a mirare, 
de parcă nu-i venea să creadă că era vorba de aceeași 
persoană. Pe ce-am mai sfânt că nu te-aș fi recunoscut 
vreodată... Cum de-ai ajuns în halul ăsta? 

— Un lăncier m-a urmărit. Caii au murit și ne-am bătut pe jos. 

— Am înţeles... Ce chestie. Lăncierul ăla te-a pocit așa, nu? 
Păcat. Imi amintesc că erai un băiat arătos... Bun, dom’ 
sublocotenent, scuză-mă că nu mă ridic să te salut, dar nu stau 
bine cu sănătatea. Mă cheamă Jourdan... Armand Jourdan. 
Douăjdoi de ani de serviciu, Compania 2. 

— Cum ai ajuns până aici? 

Husarul zâmbi ca și cum ar fi auzit o nerozie. 

— Ca și dumneata, presupun. Galopând ca turbatul, cu trei- 
patru călăreţi din ăia cu pieptar verde gâdilându-mă cu lăncile în 
cur... Intrând în pădure, i-am lăsat cu buzele umflate. Am rătăcit 
toată noaptea pe spinarea bietului meu Falu, animalul minunat 
pe care-l vezi colo, împușcat cu flinta de neghiobul ăsta, căruia 
adineauri îi admirai mutra. 

Frederic se întoarse să mai privească o dată cadavrul 
spaniolului. 

— Pare a fi un guerrillero... Dumneata l-ai împușcat? 

— Păi sigur că eu. Asta s-a-ntâmplat acu’ vreo oră; Falu și cu 
mine încercam să ne întoarcem la liniile franceze, dacă or mai fi 
existând, când deodată ne iese înainte din mărăciniș tipul ăsta 
și pac! sloboade asupra noastră ditamai încărcătura din pușcoci. 
Bietul meu cal a încasat cea mai mare parte - se uită cu tristețe 
la animalul mort. Ce bun și credincios prieten mi-a fost! 

— Ce s-a întâmplat cu escadronul? 

Husarul ridică din umeri. 

— Știu tot atât cât și dumneata. Poate că nici nu mai există. 
Lăncierii ăia ne-au jucat festa: ne-au lăsat să trecem și ne-au 


116 


luat după aia ca din oală, șarjând din flanc. Eram cu patru 
camarazi: Jean-Paul, Didier, unul pe care nu-l cunoșteam și 
sergentul ăla mic și blond, Chaban... l-au vânat în spatele meu, 
unul câte unul. Nu le-au dat nici cea mai mică șansă. Cu caii 
obosiţi după trei șarje și o urmărire, treaba asta a fost ca 
vânarea unor cerbi legaţi de un stâlp. 

Frederic ridică fruntea și privi în sus. Printre coroanele 
arborilor se vedeau mari petice de cer albastru. 

— Mă întreb cine o fi câștigat bătălia, comentă, gânditor. 

— Cine știe! făcu husarul. Oricum, dom' sublocotenent, nici 
dumneata, nici eu. 

— Eşti rănit? 

Interlocutorul îl privi pe Frederic în tăcere câteva momente, 
apoi un zâmbet sarcastic i se ivi în colțul gurii. 

— Rănit nu e cuvântul potrivit, zise, cu expresia celui care 
savurează o glumă pe care numai el o poate înţelege. Vezi colo 
flinta mortăciunii ăleia? întrebă, arătând arma cu pistolul său. 
Vezi baioneta aia de două palme lungime, de lângă ţeavă? Ei 
bine, înainte de a-l trimite naibii în iad, fiul ăsta de curvă 
regulată de-un episcop a apucat să-mi scormonească cu ea prin 
mațe. 

In timp ce vorbea, husarul dădu la parte dolmanul, și Frederic 
scoase un strigăt de oroare. Baioneta intrase în piciorul drept 
puţin deasupra genunchiului, sfârtecând în lung tot mușchiul și o 
parte din pântece. Prin rana îngrozitoare, plină de cheaguri mari 
de sânge, se vedeau lucind oase, nervi și o parte din intestine. 
Cu centura lui și curelele sabretașului, husarul își legase 
mușchiul, într-o încercare zadarnică de a ţine lipite marginile 
rănii. 

— Aţi văzut, dom' sublocotenent, comentă acoperindu-se la 
loc cu dolmanul. Eu unul mi-s terminat. Noroc că nu mă doare 
prea tare; toată partea de jos a trupului mi-e amorțită... Ciudat e 
că, despicându-mă, baioneta nu mi-a atins pesemne niciun vas 
important; altfel, aș fi murit de mult, golindu-mă de sânge. 

Frederic era speriat de resemnarea veteranului. 

— Nu poţi rămâne așa, se bâlbâi, neștiind prea bine ce s-ar fi 
putut face pentru rănit. Trebuie să te duc undeva, să caut 
ajutor. Asta... Asta e teribil. 

Husarul ridică iar din umeri. Părea să nu-i pese. 


117 


— Nu se poate face nimic. Aici, cel puţin, cu spatele lipit de 
copac, stau bine. 

— Poate te-ar putea îngriji, vindeca... 

— Nu spune prostii, dom' sublocotenent. După o oră de stat 
aci, cu toată murdăria asta, infecţia-i gata. In douăjdoi de ani am 
văzut destule chestii ca să nu-mi mai fac iluzii... Bătrânul 
Armand știe când are cărți proaste în mână. 

— Dacă nu vei fi ajutat, mori sigur. 

— Ajutat ori ba, s-a zis cu mine. N-am atâta umor încât să mă 
fâțâi de colo-colo călcându-mi mațele-n picioare. Prefer să stau 
aici, liniștit și la umbră. Vezi-ţi de-ale dumitale. 

Amândoi rămaseră tăcuți mult timp. Frederic stătea jos, 
cuprinzându-și genunchii cu brațele; husarul, cu ochii închiși, cu 
capul sprijinit de trunchiul stejarului, indiferent la prezenţa 
tânărului. În cele din urmă, Frederic se ridică, își smulse sabia 
din pământ și se apropie de rănit. 

— Pot să fac ceva pentru dumneata înainte de plecare? 

Husarul deschise încet ochii și se uită la Frederic, parcă mirat 
că-l vede tot acolo. 

— S-ar putea, zise domol, arătându-i pistolul pe care-l ţinea 
între degete. L-am descărcat în ticălosul ăsta și mi-ar plăcea să 
am un glonţ pe țeavă dacă se mai apropie cineva... Ți-ar fi greu 
să mi-l încarci? Găsești tot ce trebuie la oblâncul șeii. 

Frederic apucă pistolul de ţeava-i lungă și se duse la calul 
mort. Găsi acolo un săculeţ cu praf de pușcă și altul cu gloante. 
Încărcă arma, împinse cu vergeaua, și totul fu gata. l-o aduse 
rănitului, lăsându-i la îndemână și restul de pulbere și de 
gloanțe. 

Husarul contemplă arma, o cântări un moment în palmă și îi 
trase cocoșul. 

— Mai vrei ceva? 

Husarul îl privi din nou. Era un licăr de ironie în ochii lui. 

— E un sătuc în Bearn unde trăiește o femeie cumsecade al 
cărei soţ e soldat în Spania, murmură, și lui Frederic i se păru că 
deslușește în spusele lui o undă de duioșie, care dispăru 
imediat. În cu totul altă ocazie, dom’ sublocotenent, ţi-aș fi spus, 
poate, numele acelui sătuc, dacă te-ar fi purtat pașii într-acolo... 
Dar acum mi-e totuna. Şi-n plus, ca să fiu cinstit, dumneata puți 
a mort ca și mine. Tare m-aș mira să te poţi întoarce în Franța 
sau în altă parte. 


118 


Frederic se uită la el, neplăcut surprins. 

— Ce-ai spus? 

Husarul închise ochii și se sprijini din nou cu capul de trunchi. 

— Cară-te de-aici, porunci cu voce pierită. Lasă-mă-n pace. 

Frederic se îndepărtă nedumerit, cu sabia în mână. Trecu pe 
lângă cadavrele calului și partizanului și mai întoarse o dată 
capul, descumpănit. Husarul stătea nemișcat, cu ochii închiși și 
cu pistolul în mână, indiferent la tot ce-l înconjura: pădurea, 
războiul, viața. 

Rătăci câtva timp prin hăţișuri și se opri să-și tragă răsuflarea. 
Atunci auzi împușcătura. Lăsă sabia să-i cadă din mână, își 
îngropă faţa în palme și începu să plângă. 

După un timp se urni iar. Nu mai știa unde erau estul, vestul... 
Pădurea era un labirint unde nu se putea orienta, o capcană 
mirosind a putregai, a umezeală, a moarte. Coșmarul nu înceta, 
trupul lui amortit, înţepenit abia de mai făcea un pas, durerea 
de cap îl scotea din minţi. Își privi mâinile goale, văzu că uitase 
sabia și se întoarse s-o caute, dar se opri numaidecât. La naiba 
cu sabia, la naiba cu tot și cu toate. Merse în neștire, 
împiedicându-se la tot pasul, lovindu-se de copaci. Privirea i se 
înceţoșa, capul îi vuia ca prins într-un vârtej. Febra îl făcea să 
vorbească singur, tare, delirând. Vorbea cu camarazii, cu Michel 
de Bourmont, cu tatăl lui, cu Claire... Acum înţelesese, acum, cu 
chiu, cu vai, înțelesese în sfârșit. Ca Pavel pe drumul 
Damascului, căzuse de pe cal și văzuse... Ideea îl făcu să râdă 
cu hohote care răsunară sinistru în tăcerea pădurii. Dumnezeu, 
Patrie, Onoare... Glorie, Franţa, Husari, Bătălie... Cuvintele îi 
ieșeau din gură unul după altul, le repeta pe diferite tonuri. 
înnebunea, pe toți dracii că da. Îl înnebuneau cu toţii, stându-i în 
preajmă, acolo chiar, șoptindu-i tâmpenii despre datorie, despre 
glorie... Husarul muribund era singurul care înțelegea cum stau 
lucrurile, de aceea își zburase creierii. $mecherul de el, 
hahalera, pramatia bătrână știuse cum să curme întreaga 
poveste. Păi da. Ceilalţi habar n-aveau de nimic, romantica și 
proasta de Claire, nenorocitul de Michel... Rahat, noroi și sânge, 
asta era. Singurătate, frig și frică, o frică atât de înnebunitor de 
cumplită încât îţi venea să strigi ca din gură de șarpe. 

Strigă. În pofida durerii din gura lui umflată și supurândă, urlă 
până simţi că asurzește. Urlă către cer, către copaci. Urlă spre 
întreaga lume, îi blestemă pe Dumnezeu și pe diavol. Imbrăţișă 


119 


un trunchi și pufni în râs tocmai când plângea mai tare. 
Dolmanul, plin de noroi uscat, era rigid ca o platoșă. Il smulse de 
pe el și-l aruncă departe, printre copaci. Ce postav minunat, ce 
broderii iscusite, păi sigur! Va putrezi în humusul pădurii, 
laolaltă cu Noirot, cu husarul care se împușcase, cu toți cretinii, 
oameni și animale, care se lăsau prinși în hora macabră. Poate, 
curând, cu el însuși. 

Da, înnebunea. Înnebunea. Înnebunea, fir-ar al dracului. Unde 
era Berret? Unde era Dombrowsky? Unde era colonelul Letac, o 
șarjă, hm, domnii mei, care să-i pună pe fugă pe păduchioșii 
ăștia prin toată Andaluzia? În iad cu ei, la naiba cu ei toţi! Se 
lăsase dus de nas ca un imbecil. Dar și ei, sărmanii, căzuseră în 
cursă. Întregul univers se lăsase dus de nas, pentru Dumnezeu, 
chiar nimeni nu-și dădea seama? Măcar pe el să-l lase-n pace. 
Nu voia decât să plece de-acolo! Ce mare lucru? Să fie lăsat în 
pace, vă rog, vă rog! Înnebunea, și n-avea decât nouăsprezece 
ani! 

Husarul muribund avea dreptate. Soldaţii bătrâni aveau 
întotdeauna dreptate, asta o descoperea abia acum. De aceea 
tăceau. Ei știau, și cunoașterea aceea, înțelepciunea aceea, îi 
făcea așa de tăcutți. Ei știau, la naiba cu toate. Dar nu spuneau 
nimănui; erau vulpi viclene, bătrâne. Fiecare să dea cu capul de 
pragul de sus, fiecare să înveţe pe propria-i piele, fiecare să 
suporte consecinţele. În ei nu era curaj; era indiferență. Se aflau 
dincolo de zid, dincolo de bine și de rău, ca bunicul lui Frederic, 
bătrânul Gluntz, care se lăsase să moară, obosit să tot aștepte 
moartea. Nu mai era nimic de făcut, calea era trasată 
înspăimântător de clar. Onoare, Glorie, Patrie, lubire... Exista un 
punct dincolo de care nu mai era întoarcere și la care oricum 
ajungeai, mai devreme sau mai târziu; în punctul acela orice 
lucru devenea inutil, căpăta contururi precise, dimensiuni 
exacte. Ea se aţinea acolo, drept în mijlocul drumului, cu o 
coasă mortală cât un escadron de lăncieri. Altceva nu mai 
exista, nu erau căi ocolitoare. Era absurd să fugi, era absurd să 
te oprești. Nu-ţi rămânea decât să-i ieși calm în întâmpinare și 
să termini odată. 

Acum totul părea dintr-odată foarte simplu, elementar de 
simplu. Frederic se opri și chiar scoase o exclamaţie, surprins că 
nu fusese în stare să priceapă mai devreme. Ajunse clătinându- 
se la liziera pădurii și se opri acolo, minunându-se încă de 


120 


descoperirea lui, slăbit și febril, desfigurat și acoperit de noroi, 
cu părul vâlvoi și ochii strălucindu-i ca tăciunii. Contemplă cerul 
albastru, câmpiile cu măslini de culoarea cenușii, păsările care 
zburau pe deasupra a ceea ce fusese un câmp de luptă și 
slobozi un formidabil hohot de râs adresat întregii lumi. 

Se așeză pe un ciot de copac, cu o creangă uscată în mână, 
râcâind absent ţărâna dintre cizmele lui pătate de noroi. Și când 
văzu apropiindu-se de marginea pădurii un grup de ţărani 
înarmaţi cu seceri, bâte și navajas, se ridică încet, cu capul sus, 
privi chipurile lor măslinii și aşteptă, neclintit și senin. Se gândea 
la bunicul Gluntz, la husarul rănit de sub stejarul falnic. Și nu 
simţea decât o ostenită indiferență. 


Majadahonda, iulie 1983 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


121