Simon Scarrow — Centurionul

SIMON SCARROW 
CENTURIONUL 


Dechic această carte thurar foşgălor inel studenă, cârora je Prul EAPNeSc 
pentru pnilegul de a je fi fost lector. Şi rnuițururi pentru tot ce an 
învățat eu de la el. 













IMPERIUL 
„ Antiohia PART 
» Chaleis 
Ft 
N, ră = 
sl n 
* Palmira Poziţia = 
fartuluni 
ridizar de 
centuricaiul 
iLastor 


ILIIIFE.A 
ESTUL IMPERIULUI 


ROMAN LA BI LOCUL 


SECOLULUI | 





Poarta 


de răsărut 


SIMON SCARROW 
CENIURIONUL 


Dedic această carte tuturor foştilor mei studenţi, cărora 
le mulţumesc pentru privilegiul de a le fi fost lector. Și 
mulțumiri pentru tot ce am învăţat eu de la ei. 







IMPERIUL 






e Antiohia PART 
e Chalcis 
z/ 2 
A fi 
*Palmira  POZiția şu 
fortului 
SIRIA ridicat de 
centurionul 
d Castor 


catei ESTUL IMPERIULUI 


ROMAN LA MIJLOCUL 
SECOLULUI | 





Palatul 


regal 





ORAȘUL PALMIRA 


ia ÎN SECOLUL 1 
a Turnurile mortuare i 
a a a a 





ARMATA ROMANĂ 
SCURTĂ ÎNSEMNARE PRIVIND 
LEGIUNILE ŞI COHORTELE DE AUXILIARI 


Soldaţii împăratului Claudius făceau parte din două 
corpuri de luptă: legiuni şi unităţi auxiliare, precum 
Legiunea a Zecea şi a Doua Cohortă liră, prezentate în 
acest roman. 

Legiunile erau unităţi de elită ale armatei romane. 
Alcătuite din cetăţeni romani, ele erau înarmate până în 
dinţi, bine echipate şi supuse unui regim de instrucţie de o 
duritate brutală. În afara faptului că reprezentau vârful de 
lance al politicii militare romane, legiunile participau şi la 
realizarea unor mari proiecte arhitectonice, cum ar fi 
construirea de drumuri, şosele şi poduri. Fiecare legiune 
reprezenta o forţă ce număra până la cinci mii cinci sute de 
oameni. O legiune era împărţită în nouă cohorte, fiecare 
dintre ele alcătuită din şase centurii având optzeci de 
oameni (nu o sută, cum s-ar putea crede) şi încă una, 
denumită prima cohortă, care era de două ori mai 
numeroasă decât celelalte şi avea sarcina de apărare a 
flancului dreapta, mai vulnerabil, al liniei de bătălie. 

Spre deosebire de legiuni, cohortele auxiliare îşi 
recrutau soldaţii din provincii şi le acordau cetăţenie 
romană celor care supravieţuiau peste douăzeci de ani în 
serviciul militar, după care erau lăsaţi la vatră. Romanii nu 
au reuşit să alcătuiască o cavalerie de calitate şi nici trupe 
capabile să lanseze proiectile, dar, fiind înzestrați cu simţ 
practic, au încredinţat multe dintre asemenea însărcinări 
speciale unor cohorte auxiliare alcătuite din oameni ce nu 
aveau cetăţenie.  Cohortele auxiliare dovedeau un 
profesionalism comparabil în modul de abordare a 
instrucției, însă erau echipate cu arme mai uşoare şi erau 
plătite mai prost. Îndatoririle lor se limitau la apărarea 
garnizoanelor şi păstrarea ordinii publice în vreme de pace, 


iar în campanii acționau ca trupe uşoare şi de cercetași, 
având drept misiune principală să ţină inamicul pe loc, în 
vreme ce legiunile se apropiau pentru a da lovitura 
ucigătoare. Cohortele auxiliare erau formate de obicei din 
şase centurii, deşi existau şi câteva mai mari, precum a 
Doua liră, care avea în compunere şi cavalerie. În serviciu 
activ, cohortele auxiliare erau reunite într-o brigadă 
împreună cu legiunile. 

În ceea ce priveşte gradele, centuriile auxiliare şi 
legionare erau comandate de un centurion, cu un optioil+ 
ca adjunct la comandă. Cohortele erau comandate de 
centurioni cu experienţă din legiuni şi de un prefect într-o 
cohortă auxiliară, de regulă un centurion cu multă 
experienţă, promovat din legiuni. Acestea din urmă erau, la 
rândul lor, sub comanda unui legat cu un personal alcătuit 
din tribuni, tineri ofiţeri de origine aristocratică, fără 
experienţă, care primeau instrucţie militară. Când se 
strângea o armată, comandantul era de obicei o persoană 
cu competenţă militară dovedită, aleasă de împărat. Acest 
om deţinea deseori şi alte posturi, precum acela de 
guvernator al unei regiuni, aşa cum a fost cazul lui Cassius 
Longinus, care apare în cartea de faţă. 


CAPITOLUL 1 


Amurgul se lăsa încet deasupra taberei, iar comandantul 
cohortei se uita în jos de pe faleză către fluviu. Eufratul era 
acoperit de o ceaţă subţire, care se răspândea pe ambele 
maluri, înălțându-se deasupra copacilor care creşteau de-a 
lungul fluviului, ca un pântece neted de şarpe, unduindu-se 
molcom prin inima priveliştii. Gândul l-a făcut pe 
centurionul Castor să se înfioare. Şi-a înfăşurat mantia mai 
strâns la piept, şi-a mijit ochii şi a privit spre câmpia ce se 
întindea în depărtare, de cealaltă parte a Eufratului: 
teritoriul Parţiei. 

Trecuseră mai bine de o sută de ani de când temuta 
Roma intrase în contact cu parții şi, încă de atunci, ambele 
imperii făcuseră un joc mortal pentru a ţine sub control 
Palmira, teritoriile situate la răsărit de Siria, care era 
provincie romană. Acum, când Roma negocia un tratat mai 
strict cu Palmira, influenţa ei se întinsese până la malurile 
Eufratului, chiar pe graniţa cu vechiul ei duşman. Nu mai 
exista niciun stat-tampon între Roma şi Parţia şi mai nimeni 
nu se îndoia că ostilitatea care mocnea va da naştere foarte 
curând unui conflict. Legiunile rămase în Siria se pregăteau 
deja de campanie, când centurionul şi oamenii lui au ieşit în 
marş pe porţile Damascului. 

Gândul l-a făcut pe centurionul Castor să dezaprobe din 
nou ordinele primite de la Roma de a conduce prin deşert o 
cohortă de auxiliari, până dincolo de Palmira, pentru a pune 
bazele unui fort aici, pe falezele ce dominau Eufratul. 
Palmira se găsea la opt zile de marş spre apus, iar soldaţii 
romani cei mai apropiaţi aveau baza la Emesa, la şase zile 
depărtare de Palmira. Castor nu se simţise niciodată atât de 
izolat. El şi cei patru sute de oameni ai lui se aflau la 
capătul imperiului, având ordin să se stabilească pe acele 


maluri şi să depisteze orice semn privind un atac al Parţiei 
peste Eufrat. 

După un marş epuizant prin deşertul stâncos şi pustiu, 
îşi aşezaseră tabăra în apropierea falezei şi începuseră 
lucrările la fortul unde aveau să-şi stabilească garnizoana 
până când cine ştie ce funcţionar înalt de la Roma urma să 
hotărască dacă era cazul să îi mute de acolo. Cât 
mărşăluiseră, pe oamenii din cohortă îi arsese soarele 
puternic din timpul zilei şi se încovrigaseră în mantii pe 
timpul nopţii, când temperatura scăzuse neînchipuit de 
mult. Apa fusese raţionalizată cu stricteţe, iar când 
ajunseseră în cele din urmă la marele fluviu care traversa 
deşertul şi uda zonele fertile ce se întindeau de-a lungul 
malurilor, oamenii lui se repeziseră să-şi astâmpere setea, 
ducând, cu mişcări delirante, apă în căuşul mâinilor la 
buzele crăpate şi lăsându-se cu greu stăpâniţi de ofiţerii lor. 

După trei ani petrecuţi în garnizoana Legiunii a Zecea 
de la Cirrus, cu frumoasele sale grădini bine udate şi unde 
se bucurase de toate plăcerile carnale pe care şi le-ar fi 
putut dori un bărbat, Castor privea cu spaimă crescândă 
această dislocare temporară. Pe oamenii cohortei îi pândea 
perspectiva de a petrece luni, poate chiar ani, în acest colţ 
uitat de lume. Dacă nu avea să-i ucidă între timp plictisul, 
atunci cu siguranţă avea să le vină de hac parții. locmai de 
aceea centurionul îşi pusese oamenii să se apuce de lucru la 
fort imediat ce au găsit pe acea faleză un loc care să ofere o 
vedere bună asupra vadului de dedesubt şi către câmpiile 
unduitoare ale Parţiei. Castor ştia că vestea privind 
prezenţa romanilor va ajunge la urechile împăratului part 
în câteva zile şi era esenţial ca oamenii lui să construiască 
linii puternice de apărare înainte ca ei să pornească vreo 
acţiune împotriva lor. Vreme de câteva zile, auxiliarii 
trudiseră la nivelarea solului şi la pregătirea fundațiilor 
pentru zidurile şi turnurile noului fort. Apoi, zidarii 
aşezaseră lespezile de piatră care fuseseră aduse cu carele 
pe şantier, din cariere aflate în apropiere. Zidurile de 


rezistenţă se înălţaseră deja până la brâu, iar spaţiul liber 
dintre ele fusese umplut cu moloz şi spărtură de piatră, 
astfel că, aruncând o privire la şantier în lumina ce se 
stingea, centurionul Castor a dat din cap cu un aer 
satisfăcut. Peste cinci zile, zidurile aveau să ajungă destul 
de înalte pentru a da ordin ca tabăra să fie mutată în 
interiorul noului fort. Atunci se vor simţi mai în siguranţă în 
privinţa parţilor. Până atunci, însă, oamenii trebuiau să 
muncească pe rupte, din zori până în noapte. 

Soarele apusese cu ceva timp în urmă şi spre orizont se 
mai vedea licărind doar o dungă de lumină roşiatică. Castor 
s-a întors spre centurionul Septimus, adjunctul lui. 

— E vremea să încheiem lucrul pe ziua de azi. 

Septimus a încuviinţat din cap, a inspirat adânc, apoi şi-a 
dus mâinile pâlnie la gură şi a răcnit ordinul care s-a auzit 
în tot şantierul. 

— Cohortă! Lăsaţi uneltele şi reveniţi în tabără! 

Pe întreaga întindere a şantierului, Castor a văzut 
siluetele neclare ale oamenilor săi stivuind cu mişcări 
obosite târnăcoapele, lopeţile şi coşurile de nuiele, după 
care şi-au luat scuturile şi suliţele şi au mers cu paşi târşâiţi 
spre şirurile ce se alcătuiau dincolo de bolta unde avea să 
se ridice poarta principală a fortului. După ce şi ultimul 
dintre ei şi-a ocupat poziţia, vântul s-a întețit, bătând 
dinspre deşert şi, privind printre gene spre apus, Castor a 
văzut ceva ca o masă densă şi de neoprit rostogolindu-se 
spre ei. 

— Vine o furtună de nisip, a bombănit el către Septimus. 
Să încercăm să ne adăpostim în tabără înainte să ajungă 
aici. 

Celălalt bărbat a confirmat din cap. Septimus luptase 
mai toată cariera la graniţa de răsărit şi ştia prea bine cât 
de iute se puteau rătăci oamenii înghiţiţi de nisipul 
înăbuşitor şi muşcător atunci când era adus cu putere de 
vânturile ce suflau prin acele ţinuturi. 


— Ce noroc au ticăloşii ăia care au rămas în tabără! 
Scapă de furtună. 

Castor a schiţat un zâmbet. O jumătate de centurie 
fusese lăsată să păzească tabăra, în vreme ce tovarăşii lor 
de arme munceau din greu pe faleză. Şi-i imagina 
retrăgându-se deja la adăpostul turnurilor de santinelă, 
feriţi de vânt şi de nisip. 

— Bine, atunci să ne mişcăm. 

A dat ordinul de marş, iar oamenii au pornit încet înainte 
urmând drumul şerpuitor care ducea spre tabăra aflată la 
mai mult de o milă de şantierul fortului. Vântul a crescut în 
intensitate, în vreme ce întunericul s-a îndesit, cuprinzând 
peisajul, făcând mantiile soldaţilor să fluture şi să îi 
biciuiască în timp ce coborau drumul presărat cu piatră 
spartă. 

— N-o să-mi pară deloc rău când o să părăsesc locul 
ăsta, a mormăit Septimus. Ai idee peste cât timp vom fi 
înlocuiţi? La Emesa ne aşteaptă pe mine şi pe băieţi o 
cazarmă călduroasă. 

Castor a clătinat din cap. 

— Habar n-am. Vreau la fel de mult ca şi tine să plec de 
aici. Totul depinde de situaţia din Palmira şi de ceea ce au 
de gând prietenii noştri parți. 

— Blestemaţii ăştia de parți, a spus Septimus cu dispreţ. 
Nemernicii stârnesc mereu lucrurile. Ei s-au amestecat în 
treburile din ludeea, nu? 

Castor l-a aprobat cu un gest din cap şi şi-a adus aminte 
de răscoala care izbucnise la răsărit de râul lordan. Parţii 
puseseră la dispoziţia răzvrătiţilor arme şi o mică forţă de 
arcaşi călări. Rebelii şi aliaţii lor parți fuseseră împiedicaţi 
să îndemne întreaga ludee să se ridice împotriva Romei 
numai datorită eforturilor eroice ale garnizoanei de la 
Fortul Bushir. Acum, parții îşi îndreptaseră atenţia asupra 
oraşului Palmira, situat într-o oază - un punct vital de 
legătură în rutele comerciale ce duceau spre răsărit şi un 
spaţiu-tampon între Imperiul Roman şi Parţia. Palmira se 


bucura de o independenţă considerabilă şi era mai curând 
un protectorat decât un stat supus cuiva. Însă regele 
Palmirei îmbătrânea, iar membrii rivali din cadrul familiei 
lui se luptau pentru succesiune. Unul dintre cei mai 
puternici prinți din Palmira nu făcuse niciun secret din 
dorinţa de a se alia cu Parţia, în cazul în care ar fi devenit 
domnitor. 

Castor şi-a dres glasul. 

— E sarcina guvernatorului din Siria să-i convingă pe 
parți să-şi ia mâinile de pe Palmira. 

Centurionul Septimus a ridicat o sprânceană a mirare. 

— Cassius Longinus? Crezi că e în stare? 

Castor a rămas tăcut un moment, cât s-a gândit ce să 
răspundă. 

— Longinus se poate descurca. Nu e un lacheu imperial. 
Şi-a câştigat rangul prin meritele lui. Dacă nu va putea 
câştiga bătălia pe tărâm diplomatic, sunt convins că îi poate 
distruge pe parți prin luptă. Dacă se va ajunge la asta... 

— Tare mult aş vrea să-ţi împărtăşesc încrederea, a spus 
Septimus şi a clătinat din cap. Din câte am auzit eu, 
Longinus a rupt-o la sănătoasa, şi încă repede, ultima oară 
când a avut necazuri. 

— Cine ţi-a spus aşa ceva? s-a răstit Castor. 

— Am auzit asta de la un ofiţer din garnizoana de la 
Bushir. Se pare că Longinus era în fort când au apărut 
rebelii. Guvernatorul a ajuns în şa, dispărând de acolo mai 
repede decât îţi cotrobăieşte prin pungă o târfă din Subura. 

Castor a ridicat din umeri. 

— Sunt convins că a avut un motiv întemeiat să 
procedeze astfel. 

— Nu mă îndoiesc. 

Încruntându-se, Castor s-a întors spre subordonatul lui. 

— Ascultă, nu este treaba noastră să discutăm motivele 
guvernatorului. Mai ales dacă ne pot auzi soldaţii. Aşadar, 
te rog să-ţi păstrezi părerile pentru tine, ai înţeles? 


Centurionul Septimus a strâns din buze o clipă, apoi a 
dat din cap. 

— Cum doreşti. 

Coloana de soldaţi a continuat să coboare panta şi, pe 
măsură ce vântul se asprea, primele trâmbe de nisip au 
traversat drumul. În câteva momente, doar, orice urmă a 
lumii din jur s-a şters, iar Castor a rărit paşii ca să se 
asigure că încă îşi conducea oamenii pe drumul ce ducea 
spre tabără. Au înaintat cu fereală, ţinându-şi umerii 
aplecaţi, făcând toate eforturile să se adăpostească în 
spatele scuturilor, ferindu-se de rafalele de nisip. În cele din 
urmă, drumul s-a îndreptat, semn că ajunseseră la poalele 
falezei. Chiar dacă fortul era la mică distanţă în faţa lor, 
nisipul şi întunericul ce cobora îl ascundeau vederii. 

— Nu mai avem mult, a mormăit Castor către sine. 

Septimus l-a auzit. 

— Prea bine. Când ajung la cortul meu, înainte de toate 
o să-mi clătesc gâtlejul cu o picătură de vin. 

— Bună idee. Te superi dacă vin şi eu? 

Septimus a strâns din dinţi la auzul propunerii 
neaşteptate şi, amărât, s-a resemnat să împartă ultima 
ploscă din vinul adus tocmai din partea cealaltă a 
deşertului, de la Palmira. Şi-a dres glasul şi a încuviinţat. 

— Cu mare plăcere. 

Castor a râs şi l-a bătut cu palma pe umăr. 

— Bravo, omule! Când o să ajungem la Palmira, dau eu 
de băut. 

— S-a făcut. Mulţam... 

Septimus s-a crispat brusc, apoi şi-a mijit ochii şi a privit 
drept înainte. Pe urmă a ridicat brusc mâna, făcând semn 
coloanei să se oprească. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Castor încet şi a rămas 
foarte aproape de subordonatul lui. Ce e? 

Septimus a făcut un semn din cap către fort. 

— Am văzut ceva, exact în faţa noastră. Un călăreț. 


Amândoi au scrutat norii de nisip din faţa lor, 
încordându-şi auzul şi văzul, dar nu au zărit pe nimeni, nici 
călare, nici pe jos. Doar pâlcuri de mici tufişuri care 
creşteau de o parte şi de alta a drumului. Castor şi-a 
înghiţit nodul din gât, silindu-şi muşchii încordaţi să se 
destindă. 

— Dar ce anume ai văzut? 

Septimus i-a aruncat o privire plină de furie, simțind că 
superiorul avea îndoieli în privinţa spuselor. 

— Cum am zis, un călăreț. La vreo cincizeci de paşi în 
faţă. Nisipul s-a risipit preţ de o clipă şi l-am zărit, dar prea 
puţin. 

Castor a făcut o mişcare din cap. 

— Nu a fost cumva o nălucire provocată de vreo rază de 
lumină? Se putea prea bine să fi văzut vreun tufiş 
mişcându-se mai ciudat. 

— Îţi spun clar, domnule. Era un cal. Cât se poate de 
limpede. Jur pe toţi zeii. Acolo, sus, în faţa noastră. 

Castor tocmai se pregătea să-i răspundă, când au auzit 
amândoi un sunet metalic răsunând mai tare decât vuietul 
vântului. Niciun soldat nu ar fi interpretat altfel acel sunet: 
era lovirea unei săbii de alta. O clipă mai târziu, s-a auzit un 
țipăt înfundat, iar apoi nimic altceva în afara şuieratului 
provocat de vânt. Când s-a întors spre Septimus ca să îi 
spună ceva cu glas scăzut, Castor a simţit că îi îngheaţă 
sângele în vene. 

— Transmite ordinul către ceilalţi ofiţeri. Să îi aşeze pe 
soldaţi în rânduri strânse de-a latul drumului. Dar 
procedează fără să creezi agitaţie. 

— Am înţeles. 

Centurionul Septimus a salutat şi a rămas în urmă ca să 
transmită ordinul către soldaţi. În vreme ce aceştia s-au 
desfăşurat de o parte şi de alta a drumului, Castor a făcut 
câţiva paşi mari către tabără. O schimbare ciudată a 
vântului i-a oferit o imagine neclară a postului de pază de la 
poartă şi a unui cadavru prăbuşit pe cadrul de lemn, în care 


erau înfipte câteva săgeți. Apoi un val de praf a ascuns din 
nou vederii întreaga tabără. Castor s-a retras către oamenii 
lui. Auxiliarii stăteau într-o linie de câte patru soldaţi de-a 
curmezişul drumului, ţinându-şi scuturile sus şi suliţele 
înclinate înainte, privind în acelaşi timp neliniştiţi spre 
tabără. Aflat în fruntea centuriei, pe flancul drept, Septimus 
îşi aştepta comandantul. Lângă el, panta se deschidea 
abrupt, printre stânci şi vegetaţie măruntă. 

— Ai văzut ceva, domule? 

Castor a făcut din cap semn că da şi a aşteptat până 
când a ajuns alături de celălalt ofiţer, după care i s-a 
adresat cu glas încet: 

— A fost atacată tabăra. 

— Atacată? a făcut Septimus, ridicând din sprâncene. De 
cine? De parți? 

— Păi cine altcineva putea fi? 

Septimus a făcut un semn din cap, apoi mâna i-a 
alunecat strângând mânerul sabiei. 

— Care este ordinul? 

— Duşmanii sunt încă în apropiere. Pe furtuna asta ar 
putea fi oriunde. Trebuie să ne întoarcem în tabără, să-i 
ucidem şi să închidem poarta. Asta e cea mai bună şansă a 
noastră. 

Septimus a surâs cu un aer sumbru. 

— Poate vrei să spui singura noastră şansă. 

Castor nu i-a răspuns, însă şi-a azvârlit faldurile mantiei 
peste umeri şi apoi a scos sabia. A ridicat-o în aer şi a privit 
de-a lungul şirului de soldaţi ca să fie sigur că ceilalţi ofiţeri 
îi urmau exemplul şi transmiteau ordinul mai departe. 
Castor nu avea ştiinţă câţi duşmani aveau de înfruntat. Dar, 
de vreme ce se dovediseră îndeajuns de îndrăzneţi ca să 
atace şi să ocupe tabăra, însemna că numărul lor era 
suficient de mare. Negura care se aşternuse deasupra 
fluviului şi începutul furtunii de nisip le acoperise 
înaintarea. Castor s-a simţit prea puţin consolat la gândul 
că aceeaşi furtună de nisip avea să ofere acum ascunziş 


restului oamenilor din cohortă ce se apropiau de fort. Cu 
puţin noroc, auxiliarii puteau să-i ia prin surprindere pe 
duşmani. A coborât încet braţul înarmat, descriind un arc 
de cerc spre fort. Semnalul a fost repetat de ceilalţi ofiţeri, 
fiind transmis către oamenii din stânga lui, care stăteau 
ascunşi în întuneric şi praf. 

Castor şi-a apropiat sabia de corp, până când lama ei s-a 
lipit de marginea scutului, după care a păşit înainte. Şirul 
de soldaţi s-a unduit în urma lui, semn că auxiliarii păşeau 
hotărât pe terenul accidentat ce ducea către tabără. Ofițerii 
au menţinut ritmul suficient de lent pentru a putea să 
îndrepte linia, în vreme ce soldaţii înaintau. La dreapta, 
panta dădea spre teren deschis, pe măsură ce centuria se 
îndepărta de buza falezei. Castor a privit înainte, ţinând 
ochii întredeschişi, căutând semne ale inamicului sau ale 
fortificațiilor din tabără. Apoi a văzut poarta principală, 
masivă, apărând din vârtejurile de praf şi nisip. Conturul 
palisadei ridicate de fiecare parte s-a limpezit, dezvăluind 
chiar şi unele amănunte, momente în care auxiliarii s-au 
apropiat de tabără. În afara cadavrului care stătea proptit 
de stâlpul porţii nu se vedea niciun alt soldat, fie el viu sau 
mort. 

Zgomotul de copite a răsunat bubuitor spre dreapta lui, 
iar Castor s-a răsucit brusc, atât cât să vadă cum unul 
dintre oamenii lui de la capătul şirului a încercat să-şi 
smulgă o săgeată ce îi pătrunsese în piept, însoţindu-şi 
gestul cu un țipăt ascuţit. Printre norii de nisip au ţâşnit 
siluete neclare, semn că mai mulţi arcaşi călare porniseră în 
galop către auxiliari şi îşi sloboziseră săgețile în latura 
dreaptă a formaţiei de soldaţi romani, care rămăsese 
neprotejată. Alţi patru oameni au primit lovituri de săgeată 
şi s-au prăbuşit la pământ, în vreme ce un altul s-a chircit, 
însă s-a străduit să rămână în picioare cât timp s-a zbătut să 
smulgă o săgeată ce îi trecuse prin coapsa unui picior şi i-l 
ţintuise de celălalt. Parţii şi-au rotit caii şi au dispărut din 


vedere, lăsându-i pe auxiliari să se holbeze după ei, luaţi 
prin surprindere şi cuprinşi de groază. 

Aproape în acelaşi moment s-a auzit un răcnet din 
stânga, semn că inamicul declanşase un nou atac. 

— Continuaţi înaintarea! a strigat Castor cu disperare în 
glas, auzind zgomot de cai ce treceau prin spatele cohortei. 
Alergaţi, băieţii mei! 

Şirurile ordonate ale  cohortei s-au dizolvat, 
transformându-se într-o masă de oameni care alergau spre 
poarta principală, între aceştia aflându-se şi Castor. Apoi a 
văzut porţile închizându-se şi, imediat după aceea, zeci de 
feţe apărând deasupra palisadei. Apoi s-au ridicat multe 
arcuri şi, din nou, şuierul săgeţilor a răsunat prin aer şi alţi 
soldaţi auxiliari au fost doborâţi în timp ce se apropiau 
neajutoraţi de tabără. Ploaia de săgeți nu contenea deloc, 
lovind cu zgomot scuturile ori pătrunzând în carnea 
oamenilor cu un pleoscăit umed. Din toate părţile răzbăteau 
ţipete şi, cu o senzaţie de gol în stomac, Castor şi-a dat 
seama că oamenii lui vor muri până la ultimul dacă nu 
izbutea el să facă vreo manevră inteligentă. 

— După mine! a urlat el. Staţi strâns lângă mine! 

O mână de oameni i-au ascultat ordinul, ridicând 
scuturile în jurul lui Castor şi al drapelului cohortei. Li s-au 
alăturat şi alţi soldaţi, aranjaţi pe poziţie de Septimus, care 
s-a apropiat de comandantul său. După ce aproape cincizeci 
de oameni au alcătuit un cerc strâns, ţinând scuturile 
ridicate, Castor a dat ordinul de retragere de-a lungul 
drumului, către  faleză. S-a îndepărtat încet în 
semiîntuneric,  lăsându-şi camarazii răniţi cerşind cu 
disperare în glasuri să nu fie abandonaţi la mila parţilor. 
Castor şi-a oţelit inima. Nu putea face nimic pentru oamenii 
răniţi. Singurul adăpost ce le mai rămăsese 
supravieţuitorilor cohortei era fortul în construcţie, de pe 
faleză. Dacă reuşeau să ajungă acolo, aveau şanse sporite 
de a duce bătălia finală. Cohorta era sortită pieirii, însă 
oamenii lui vor lua cu ei în moarte cât mai mulţi duşmani. 


Auxiliarii ce alcătuiau un grup mic au apucat să ajungă 
la poalele falezei înainte ca duşmanii să-şi dea seama de 
intenţia lor şi să îi urmărească îndârijiţi. Călăreţii au apărut 
însă curând din întuneric şi au slobozit săgeți, după care, 
dându-şi seama că nu mai era nevoie să folosească tactica 
atacului şi retragerii, şi-au oprit caii şi au ţintit în tihnă, 
trăgând zeci de săgeți spre auxiliari. Cohorta care urca 
drumul devenise acum o ţintă mică pentru parți, iar un zid 
compact alcătuit din scuturi apăra spatele grupului redus 
de supraviețuitori ce se retrăgea spre şanitierul de 
construcţii. Urmărind grupul şi apropiindu-se de el atât cât 
îndrăzneau, parții trăgeau imediat ce observau vreo breşă 
în paravanul de scuturi. Înţelegând inutilitatea încercării de 
a străpunge scuturile, ei au schimbat tactica, ţintind spre 
picioarele rămase neprotejate ale urmăriţilor, silindu-i să se 
ghemuiască şi făcându-i astfel să încetinească retragerea în 
susul drumului. Chiar şi aşa, cinci oameni au fost răniţi de 
săgeți încă înainte să ajungă pe terenul plat din apropierea 
perimetrului în care se găsea şantierul. Acolo, la înălţimea 
falezei, vântul era puternic, dar măcar scăpaseră de norii 
de praf şi puteau vedea limpede pe deasupra nisipului 
învârtejit ce cotropise peisajul înconjurător. 

Lăsându-l pe Septimus să comande ariergarda, Castor a 
condus restul soldaţilor printre fundaţiile porţii principale. 
Zidurile erau prea scunde pentru a-i împiedica pe parți să 
pătrundă în fort şi singurul loc în care auxiliarii puteau 
opune rezistenţă era la turnul de veghe, aproape terminat, 
care se găsea într-un colţ al fortului, chiar pe marginea 
falezei. 

— Pe aici! a strigat Castor cu forţă. Urmaţi-mă! 

Au traversat în goană labirintul de linii drepte, formate 
din pietre ce marcau poziţiile clădirilor şi ale drumurilor ce 
străbăteau fortul. Drept în faţa lor, silueta turnului de veghe 
se profila impunătoare pe fundalul cerului presărat de 
stele. Imediat ce au ajuns la structura cu cadre de lemn, 
Castor a rămas la intrare şi le-a făcut semn tuturor să 


pătrundă înăuntru. Avea cu sine în jur de douăzeci de 
oameni şi ştia că vor fi norocoşi dacă vor reuşi să 
supravieţuiască până în zori. Intrând şi el, Castor a dat 
ordin ca soldaţii să se posteze pe platforma de deasupra 
turnului şi în dreptul fantelor din zidul de la etajul aflat 
deasupra intrării. A păstrat alături de el patru oameni 
pentru a apăra intrarea şi l-a aşteptat pe Septimus şi cu 
ariergarda lui ca să ajungă în turn. Au avut parte doar de 
un scurt răgaz, după care, câteva siluete neclare au trecut 
de poarta neterminată a fortului şi s-au apropiat de turnul 
de veghe. Câteva momente mai apoi, scoțând strigăte de 
triumf, războinicii parți, apărând ca un val, s-au repezit pe 
urmele soldaţilor. 

Castor şi-a făcut palmele pâlnie la gură şi a strigat: 

— Sunt în urma voastră! Fugiţi! 

Oamenii ariergărzii împovăraţi de armuri, ajunseseră 
deja la capătul puterilor după o zi de muncă, astfel că au 
început să alerge împleticit. Unul dintre ei s-a împiedicat de 
un bolovan şi, scoțând un strigăt strident, s-a prăbuşit la 
pământ, însă niciunul dintre camarazii lui nu s-a oprit nici 
măcar să privească în urmă, iar omul a fost înghiţit de valul 
de parți ce se repezea către turn. Duşmanii au roit pe lângă 
el vreme de câteva momente, hăcuindu-l şi împungându-l cu 
lamele curbate ale săbiilor. Moartea auxiliarului le-a oferit 
tovarăşilor lui suficient timp ca să ajungă la turn, unde au 
căzut epuizați, lăsându-şi scuturile deoparte şi încercând 
să-şi tragă sufletul. Septimus şi-a umezit buzele şi, 
respirând cu greutate, s-a silit să se îndrepte de spate şi să 
dea raportul. 

— Am pierdut doi oameni... Unul pe drum, iar pe celălalt 
adineauri. 

— Am văzut, a spus Castor, însoţindu-şi vorbele cu o 
mişcare din cap. 

— Şi acum ce facem? 

— Rezistăm cât putem. 

— Şi pe urmă? 


Castor a râs. 

— Pe urmă, murim. Dar nu înainte de a trimite în Hades 
cel puţin vreo patruzeci de parți. 

Septimus a făcut un efort să surâdă, asta doar de dragul 
oamenilor care asistaseră la acel schimb de replici. Apoi s-a 
uitat peste umărul lui Castor şi pe faţă i-a apărut o expresie 
de dârzenie. 

— lată-i că atacă. 

Castor s-a întors şi a ridicat scutul. 

— Trebuie să-i ţinem în loc! În formaţie! 

Septimus s-a aşezat alături de el, iar patru oameni au 
ridicat lăncile, pregătiţi să împungă cu ele peste capetele 
celor doi ofiţeri. Dincolo de intrare, alcătuind o masă 
întunecată, parții au traversat precipitaţi terenul acoperit 
cu pietre şi s-au azvârlit asupra scuturilor ce blocau uşa. 
Castor s-a încordat cu o clipă înainte ca scutul să fie împins 
spre el de izbitură. Apoi şi-a înfipt mai bine în pământ 
picioarele încălţate cu cizme întărite cu fier şi, folosindu-se 
de toată greutatea, a împins în faţă scutul care avea un 
umbo ascuţit. A auzit un icnet puternic de durere, semn că 
lovitura dată de el îşi atinsese ţinta. Peste umărul lui, o 
lance cu vârful ascuţit a împuns şi, imediat după aceea, din 
afara turnului a răsunat un strigăt de agonie. Când lancea a 
fost retrasă, câteva picături călduţe l-au împroşcat pe 
Castor drept în ochi. A clipit ca să scape de ele, moment în 
care o lovitură de sabie i-a făcut scutul să se cutremure. 
Alături de el, centurionul Septimus a împins cu scutul masa 
de duşmani ce se îmbulzea la intrare şi, cu sabia, 
străpungea orice porţiune expusă a atacatorilor, atât cât 
reuşea să vadă prin crăpătura dintre marginea scutului şi 
cadrul uşii. 

Atât timp cât cei doi ofiţeri rezistau în acea poziţie şi 
erau sprijiniți de oamenii dinapoia lor, care izbeau şi 
împungeau cu lăncile, inamicii nu puteau răzbi pe uşă. 
Vreme de o clipă, Castor s-a simţit însufleţit la gândul că, 


pentru prima oară, sorții luptei începeau să se încline în 
favoarea lor. 

Apoi, mult prea târziu, a perceput o mişcare slabă la 
nivelul solului. Exact în faţa intrării, unul dintre parți se 
ghemuise şi strecurase sabia pe sub marginea de jos a 
scutului său. Lama i-a pătruns adânc în gleznă, tăind pielea 
cizmei, carnea şi muşchiul, ajungând până la os. Durerea a 
fost bruscă şi sfredelitoare, ca aceea provocată de un fier 
înroşit ce i-ar fi pătruns în încheietură. Castor s-a 
dezechilibrat şi a fost împins în spate, apoi a scos un urlet 
puternic de suferinţă şi furie. 

Uitându-se imediat înapoi, Septimus şi-a văzut 
comandantul lăsându-se moale peste cadrul uşii. 

— Următorul om! Ocupă locul gol! 

Ghemuindu-se ca să-şi ferească picioarele, cel mai 
apropiat auxiliar a trecut alături de Septimus, iar camarazii 
lui au împuns cu vârfurile lăncilor spre inamici, riposta lor 
reuşind să îi mai îndepărteze puţin de intrare. Apoi, pe 
neaşteptate, s-a auzit un răcnet de alarmă răzbătând din 
întuneric, dar şi sunetul provocat de pietre de zidărie 
căzând la pământ, aruncate din turn. Castor a scos capul pe 
după cadrul uşii şi a văzut o bucată de piatră de construcţie 
căzând peste parți, zdrobindu-i capul unuia dintre ei şi 
strivindu-i trupul de pământ. Asupra atacatorilor au început 
să cadă alte şi alte pietre mari, ucigându-i şi schilodindu-i 
pe câţiva care nu reuşiseră să se retragă la o distanţă 
sigură de ziduri. 

— Bună treabă, fir-ar să fie, a mârâit Septimus, încântat 
de ceea ce văzuse. Să vedem dacă le place să fie loviți fără 
să poată riposta. Ticăloşii! 

În vreme ce duşmanii s-au retras departe, ploaia de 
pietre şi bolovani a încetat, iar zgomotele luptei s-au stins, 
făcând loc strigătelor dispreţuitoare şi fluierăturilor 
auxiliarilor din turnul de veghe, dar şi gemetelor şi ţipetelor 
oamenilor răniţi şi rămaşi în faţa intrării. Septimus a 
aruncat o ultimă privire afară, după care a făcut semn 


unuia dintre soldaţi să-i ia locul. Rezemându-şi scutul de 
zid, a îngenuncheat să examineze rana lui Castor, trebuind 
să-şi forţeze privirea ca să distingă ceva în lumina slabă a 
stelelor, ce pătrundea pe uşă. A pipăit cu delicateţe rana şi 
a simţit fragmente de os în carnea ciopârţită. Castor a icnit 
şi a scrâşnit din dinţi, abia reuşind să-şi reprime un urlet de 
durere. 

Septimus a ridicat privirea spre el. 

— Îmi pare rău să te anunţ, dar nu vei mai putea lupta. 

— Spune-mi ceva ce nu ştiu, i-a răspuns Castor cu voce 
şuierătoare. 

Septimus a surâs vag. 

— Trebuie oprită sângerarea. Dă-mi eşarfa. 

Castor a slăbit eşarfa şi, după ce a desfăcut-o de la găt, i- 
a întins-o lui Septimus. Acesta a plasat un capăt pe după 
pulpă şi apoi s-a uitat la Castor. 

— O să doară. Eşti pregătit? 

— Hai, dă-i drumul. 

Septimus a înfăşurat eşarfa în jurul piciorului, peste 
rană, iar apoi a prins-o strâns în spatele pulpei şi a făcut 
nod. Împunsătura arzătoare nu semăna cu nicio altă durere 
îndurată până atunci de Castor şi, în ciuda frigului ce se 
lăsase, când Septimus a terminat de legat eşarfa şi s-a 
ridicat în picioare, el transpira abundent. 

— Va trebui să mă ajuţi să urc scara când va veni 
momentul să rezistăm la ultimul lor atac. 

Septimus a dat din cap. 

— Mă voi îngriji de asta. 

Ofițerii s-au privit preţ de un moment şi s-au gândit la 
semnificaţia deplină a ultimelor replici schimbate între ei. 
Acum, când acceptaseră inevitabilul, Castor a simţit că 
povara îngrijorării dispăruse în faţa sorții ce îi aştepta. În 
ciuda durerilor cumplite de la rană, în adâncul inimii trăia 
un sentiment calm de resemnare şi o hotărâre să piară 
luptând. Septimus şi-a mutat privirea în altă parte, uitându- 
se pe uşă, şi a văzut duşmanii stând în mici grupuri pe 


întinderea întregului şantier, departe de raza de acţiune a 
pietrelor pe care auxiliarii le puteau arunca din turnul de 
veghe. 

— Mă întreb ce vor face în continuare, a gândit el cu 
voce tare. Ne vor lăsa să murim de foame? 

Castor a scuturat din cap. Se afla de suficient timp în 
slujba imperiului, mai ales în partea sa răsăriteană, astfel 
încât ştia prea bine cum se comporta vechiul adversar al 
Romei. 

— Nu vor aştepta atât de mult. Asta nu i-ar onora defel. 

— Şi atunci? 

Castor a făcut un gest din umeri. 

— Vom afla foarte curând. 

A urmat un moment de tăcere, după care Septimus s-a 
întors cu spatele la intrare. 

— Bine, şi ce înseamnă asta? E un raid oarecare? Ori 
începutul unei noi campanii împotriva Romei? 

— Mai are vreo importanţă? 

— Măcar vreau să ştiu de ce mor. 

Castor a strâns din buze şi a analizat situaţia. 

— Ar putea fi doar un raid. Probabil au socotit 
construirea acestui fort drept un act provocator. Însă este 
la fel de posibil ca parții să vrea cale liberă peste Eufrat 
pentru armată. Asta ar putea reprezenta primul pas către 
preluarea controlului asupra Palmirei. 

Gândurile lui Castor au fost întrerupte de un strigăt de 
afară. 

— Romani! Ascultaţi-mă! s-a auzit vocea cuiva care 
vorbea în greacă. Parţia vă cere să puneţi jos armele şi să 
vă predaţi! 

— Fugi de-aici! a pufnit Septimus. 

Omul aflat în beznă nu a răspuns provocării, continuând 
pe un ton stăpânit. 

— Comandantul meu vă cere să vă predaţi. Dacă lăsaţi 
armele, veţi fi cruţaţi. Îşi dă cuvântul că aşa va fi. 


— Cruţaţi? a repetat Castor cu voce slabă, după care şi-a 
strigat răspunsul: Ne cruţaţi şi ne daţi voie să ne întoarcem 
la Palmira? 

A urmat o scurtă pauză, după care omul a continuat: 

— Viaţa voastră va fi cruţată, dar veţi ajunge prizonieri. 

— Asta înseamnă că vom deveni sclavi, a bombănit 
Septimus şi a scuipat pe podea. Nu vreau să mor ca sclav. 
S-a întors către Castor. Domnule, ce facem? 

— Spune-i să se ducă în Hades. 

Septimus a zâmbit strâmb, iar dinţii lui au sclipit pe 
întuneric. S-a răsucit către intrare şi a strigat: 

— Dacă vreţi armele noastre, veniţi să ni le luaţi! 

Castor a chicotit. 

— Ideea nu e întru totul originală, dar merge. 

Cei doi ofiţeri au schimbat câte un zâmbet, iar oamenii 
lor au surâs agitaţi, după care omul din întuneric li s-a 
adresat încă o dată. 

— Fie cum vreţi. Acest loc va deveni mormântul vostru. 
Mai bine zis... rugul vostru. 

Într-o parte mai depărtată a şantierului apăruse deja o 
lumină slabă, iar Septimus a urmărit flăcăruia care a 
crescut în intensitate, făcând ca silueta războinicului să 
apară profilată, arătându-l aplecat deasupra cutiei cu iască 
aprinsă. Focul era bine întreţinut, astfel că a crescut în 
mărime, după care oamenii s-au strâns lângă el ca să 
aprindă torţele încropite din vreascurile şi resturile de lemn 
aflate în jur. Apoi s-au apropiat de turnul de veghe şi 
Septimus a văzut cum prima dintre săgețile cu cârpe 
îmbibate în ulei era apropiată de torţă pentru a o aprinde. 
În acelaşi timp, arcaşul a tras săgeata spre turn. Aceasta a 
descris un arc de flăcări prin aer şi s-a înfipt cu un zgomot 
surd într-un stâlp al schelei, împrăştiind o jerbă de scântei. 
Imediat după aceea, alte săgeți aprinse au pornit spre 
structură, pătrunzând în lemn cu pocnete puternice şi 
arzând cu flacără tot mai mare. 


— Ce ticăloşi! a spus Septimus, strângând mai tare între 
degete mânerul sabiei. Vor să ne vadă arzând. 

Castor ştia că în turn nu era nicio picătură de apă şia 
dat amărât din cap. 

— Nu putem face nimic. Spune-le oamenilor să coboare 
din turn. 

— Am înţeles. 

La scurt timp după aceea, când şi ultimul supravieţuitor 
a ajuns în camera de gardă de la baza turnului, Castor s-a 
ridicat cu greu în picioare, s-a proptit de zid şi li s-a 
adresat: 

— S-a zis cu noi, flăcăi. Ori rămânem aici şi ardem de vii, 
ori ieşim şi murim de gât cu o parte dintre nemernicii ăia. 
Asta e situaţia. Aşadar, când voi da eu ordin, îl urmaţi pe 
centurionul Septimus afară din turn. Ţineţi aproape unul de 
altul şi atacaţi-i cu toată forţa. Aţi înţeles? 

O parte dintre soldaţi au dat aprobator din cap, alţii au 
reuşit să confirme prin cuvinte că înţeleseseră ordinul. 
Septimus şi-a dres glasul: 

— Dar tu ce vei face? Nu poţi veni cu noi. 

— Ştiu. O să rămân aici şi mă voi ocupa de stindard. Nu 
trebuie lăsat în ghearele lor, a zis Castor, punând mâna pe 
emblema militară a unităţii sale. Lăsaţi-l la mine. 

Purtătorul de stindard a ezitat o clipă, după care a 
înaintat şi i l-a întins. 

— Să aveţi grijă de el, domnule. 

Castor a făcut un semn din cap, a prins cu hotărâre 
stindardul şi s-a slujit de el ca de o cârjă pentru a prelua 
greutatea de pe piciorul rănit. În jurul lor, pocnetele scoase 
de lemnul aprins şi vuietul slab al flăcărilor umplea aerul. O 
lumină amenințătoare, portocalie, a iluminat terenul din 
jurul turnului. Şchiopătând, Castor a pornit spre scara 
îngustă de lemn aflată într-un colţ. 

— Când voi ajunge pe acoperiş, o să dau ordinul de atac. 
Băieți, să faceţi ca fiecare aruncare de lance să merite. 

— Aşa vom proceda, domnule, a spus încet Septimus. 


Castor a făcut un gest din cap şi l-a prins în treacăt pe 
centurion de braţ, apoi, scrâşnind din dinţi, a pornit spre 
acoperiş, chinuindu-se să urce treptele de lemn, în vreme 
ce aerul din jurul lor se încingea, iar firicele de fum se 
prefirau prin lumina oranj ce pătrundea prin ferestrele de 
tragere cu arcul şi prin alte deschizături. Până să ajungă 
aproape de acoperiş, latura care se afla cel mai aproape de 
turnul de veghe era deja cuprinsă de flăcări. Castor a văzut 
zeci de parți aşteptând în lumina brutală a flăcărilor şi a 
inspirat adânc. 

— Centurion Septimus! Acum! Atacaţi! 

Dinspre baza turnului s-a auzit un cor firav de strigăte 
de luptă, apoi Castor i-a văzut pe parți ridicându-şi arcurile, 
concentrându-se asupra țintelor, după care din corzile lor 
au pornit, întunecate, săgețile ucigătoare. Pe deasupra 
parapetului, a văzut grupul mic şi compact alcătuit de 
oamenii lui pornind în trombă să traverseze şantierul. 
Soldaţii stăteau cu umerii plecaţi înapoia scuturilor şi 
goneau către duşmani, urmându-l pe Septimus, care 
profera blesteme la adresa parţilor. Arcaşii au rămas 
hotărâți locului şi au slobozit săgețile cât de repede au 
putut către ţintele în mişcare. Cei care încă mai aveau la 
dispoziţie săgeți aprinse, le-au tras, astfel că acestea au 
descris traiectorii sclipitoare prin aer, îndreptându-se către 
auxiliari. Câteva dintre ele s-au înfipt în scuturi, continuând 
să ardă în timp ce erau purtate înainte de soldaţi. Apoi, 
Castor l-a văzut pe Septimus cum s-a înălţat puţin pe 
vârfuri şi a rămas nemişcat o clipă, după care a scăpat sabia 
din mână şi a dus-o la săgeata ce îi străpunsese gâtul, în 
vreme ce ultimul lui strigăt a răsunat, căpătând ecou, peste 
şantier. Apoi s-a prăbuşit în genunchi şi a căzut înainte pe 
pământ, zvârcolindu-se fără vlagă în timp ce sângera de 
moarte. 

Ausxiliarii s-au strâns în jurul lui şi au înălţat scuturile. 
Castor i-a urmărit cu amărăciune în suflet, simțindu-se 
neputincios. Avântul asaltului pierise odată cu prăbuşirea 


lui Septimus, iar acum soldaţii săi erau doborâţi unul câte 
unul, pentru că săgețile trase de parți îşi găseau loc printre 
scuturi şi străpungeau trupurile celor aflaţi înapoia lor. 
Castor nu a mai stat să asiste la sfârşitul oamenilor lui. 
Sprijinindu-se cu greu pe stindard, a ajuns de cealaltă parte 
a platformei şi a privit în josul falezei, către fluviu. 
Dedesubt, ceața se risipise, iar lumina lunii se oglindea în 
apele iuți şi unduioase, care curgeau peste stâncile albiei. 
Castor şi-a înclinat capul pe spate şi s-a uitat spre adâncul 
senin al cerului, inspirând în acelaşi timp adânc aerul rece 
al nopţii. 

Un zgomot provocat de prăbuşirea unui stâlp de lemn în 
partea cealaltă a turnului l-a făcut să-şi plimbe privirea de 
jur împrejur, moment în care şi-a dat seama că nu mai avea 
timp dacă ţinea să se asigure că stindardul cohortei lui nu 
avea să cadă în mâinile duşmanului. Prin perdeaua 
înşelătoare de flăcări şi fum a văzut, tremurătoare, 
imaginea şirurilor de parți şi a înţeles că acela era doar 
începutul. Curând, o maree de foc distrugătoare se va 
revărsa peste deşert şi va ameninţa să cuprindă provinciile 
răsăritene ale Imperiului Roman. A prins cu tărie stindardul 
în ambele mâini, a strâns din dinţi, şi s-a azvârlit în gol. 


CAPITOLUL 2 


— O viaţă mai plăcută nici nu se poate, a spus Macro şi s- 
a rezemat de un perete de la Amfora Abundenţei, localul pe 
care îl frecventa cu asiduitate, şi apoi şi-a întins picioarele 
în faţă. Până la urmă, tot am obţinut un post în Siria. Ştii 
ceva, Cato? 

— Ce anume? a întrebat tovarăşul lui, parcă trezit dintr- 
o reverie şi clipind din ochi până ce aceştia au rămas 
deschişi. 

— Este exact aşa cum am sperat că se va întâmpla. 
Macro a închis ochii şi s-a bucurat de căldura soarelui ce s-a 
revărsat pe faţa lui, brăzdată de vreme. Vinuri bune, femei 
nu tocmai scumpe, care ştiu câte ceva despre amor, şi o 
vreme mereu frumoasă şi uscată. Acolo există până şi o 
bibliotecă acceptabilă. 

— Nu mi-aş fi închipuit că te-ar interesa în vreun fel 
cărţile, a spus Cato. 

În ultimele luni, Macro îşi satisfăcuse aproape până la 
saţietate dorinţele epicureice şi se apucase de citit. 
Adevărat, preferinţele lui mergeau spre comediile cu un 
limbaj deocheat şi erotic, dar, s-a gândit Cato, măcar citea 
ceva şi exista şansa ca această pasiune să îl împingă spre 
lecturi ceva mai serioase. 

Macro a zâmbit. 

— Locul ăsta e destul de bun, deocamdată. Climă câlduţă 
şi femei atrăgătoare. Să-ţi spun ceva. După campania din 
Britania, nu mai vreau să văd în viaţa mea vreun celt în 
carne şi oase. 

— Ai dreptate, a murmurat centurionul Cato cu 
convingere în suflet, amintindu-şi mlaştinile reci şi umede, 
învăluite de neguri, prin care el şi Macro, alături de soldaţii 
Legiunii a Doua, trecuseră luptând pentru a reuşi ultima 


cucerire a Imperiului. Cu toate astea, a zis el, vara nu a fost 
chiar atât de rea acolo. 

— Vara?! a făcut Macro, încruntându-se. Cred că te 
referi la cele câteva zile plăcute pe care le-am avut între 
iarnă şi toamnă. 

— Stai puţin. Numai să petreci câteva luni de campanie 
prin deşert şi o să tânjeşti după vremurile trăite în Britania, 
o să ţi se pară brusc că ai fost în Câmpiile Elizee. 

— Tot ce se poate, a gândit Macro cu voce tare, 
amintindu-şi de precedenta lor numire, la graniţa cu 
Iudeea, în mijlocul unui tărâm aproape pustiu. A scuturat 
din cap, alungând acea amintire. Bine, dar de data asta voi 
avea o cohortă sub comanda mea, remuneraţia de prefect şi 
perspectiva unei odihne binemeritate, după ce va fi trebuit 
să ne riscăm viaţa şi trupul pentru împărat, Senat şi 
Poporul Romei - a rostit el sloganul oficial printre dinţi - 
prin care mă refer şi la acel ticălos şiret şi uneltitor, 
Narcissus pe numele lui. 

— Narcissus... Repetând numele secretarului personal al 
împăratului Claudius, Cato s-a îndreptat de spate şi s-a 
răsucit către amicul său. Apoi şi-a coborât glasul. Încă nu 
am primit niciun răspuns de la el. Sigur trebuie să fi citit 
deja raportul acela. 

— Da, a făcut Macro. Şi ce e cu asta? 

— Păi ce-ţi închipui că va face în privinţa 
guvernatorului? 

— Cassius Longinus? A, el nu va păţi nimic. Longinus a 
şters orice urme posibile, şi a făcut-o destul de bine. Nu 
există nicio dovadă clară care să facă legătura dintre el şi 
orice acţiune de trădare şi poţi fi convins că el va face tot ce 
îi stă în putere, la nivelul lui, ca să se arate cel mai fidel 
slujitor al Imperiului, mai ales acum, când ştie că este 
supravegheat. 

Cato a aruncat o privire în jur, către clienţii care se aflau 
la cea mai apropiată masă şi s-a aplecat către Macro. 


— Având în vedere că suntem oameni pe care Narcissus 
i-a trimis pentru a-l urmări pe Longinus, am îndoieli 
serioase că actualul guvernator va vărsa vreo lacrimă dacă 
noi vom muri. Trebuie să fim foarte precauţi. 

— Nu prea cred că ne poate ucide, a spus Macro pe un 
ton sfidător. Un asemenea gest ar stârni prea multe 
bănuieli. Calmează-te, Cato. Totul e în regulă în ceea ce ne 
priveşte. 

Apoi şi-a întins braţele în faţă, şi-a încordat umerii, după 
care şi-a petrecut palmele pe după ceafă, căscând foarte 
satisfăcut. 

Cato l-a privit vreme de un moment, dorindu-şi ca Macro 
să nu respingă cu atâta uşurinţă primejdia pe care o 
reprezenta Cassius Longinus. În urmă cu câteva luni, 
guvernatorul Siriei ceruse transferul altor trei legiuni sub 
comanda lui, pentru a contracara ameninţarea crescândă a 
unei răzmeriţe în ludeea. Având în spatele lui o forţă de o 
asemenea mărime, Longinus ar fi reprezentat o ameninţare 
gravă la adresa împăratului. Cato era convins că Longinus 
se pregătea pentru a încerca să ocupe tronul imperial. 
Graţie eforturilor lui Macro şi Cato, revolta fusese stăvilită 
încă înainte de a cuprinde întreaga provincie, iar lui 
Longinus i se respinsese ideea de a beneficia de legiuni 
suplimentare. Un om care avea puterea lui Longinus nu 
putea să îi uite cu uşurinţă pe cei care zădărniciseră 
realizarea ambițiilor lui, iar Cato sperase într-o răzbunare 
vreme de câteva luni. Însă acum, guvernatorul se confrunta 
cu o ameninţare cât se poate de reală din partea Parţiei, 
unde se aflau doar Legiunile a Treia, a Şasea şi a Zecea, 
plus cohortele lor de auxiliari, capabile să îi înfrunte pe 
duşmani. În cazul în care provinciile răsăritene participau 
la un război, orice bărbat capabil să lupte ar fi fost 
mobilizat pentru bătălia împotriva parţilor. Cato a oftat. 
Faptul că ameninţarea era bine-venită apărea ca o ironie. 
Măcar pentru o vreme, acest lucru trebuia să îl facă pe 
guvernator să se gândească la altceva decât la răzbunare. 


Cato şi-a golit cupa şi s-a rezemat din nou de zid, privind 
lung, dincolo de marginile oraşului. 

Soarele coborâse spre linia orizontului, iar acoperişurile 
din ţiglă şi domurile clădirilor din Antiohia sclipeau în 
lumina ce se stingea treptat. La fel ca în mai toate oraşele 
care ajunseseră sub controlul romanilor, iar mai înainte 
fuseseră sub controlul moştenitorilor greci în lui Alexandru 
cel Mare, zona centrală era plină de genul de clădiri publice 
pe care le puteai vedea oriunde în imperiu. Dincolo de 
coloanele înalte ale templelor şi porticurilor, oraşul făcea 
loc unui amestec de case frumoase şi mahalale care se 
extindeau mereu, unde existau numai clădiri sumbre, cu 
acoperişuri plate. Pe străzile din acele cartiere aerul era 
înţesat de tot soiul de mirosuri emanate de aglomerarea de 
oameni. Acolo îşi petreceau timpul mai toţi soldaţii aflaţi în 
permisie. Însă Cato şi Macro preferau confortul aproximativ 
oferit de Amfora Abundenţei care, prin poziţia sa mai înaltă 
faţă de alte clădiri, se bucura de orice briză ce adia pe 
deasupra oraşului. 

Băuseră aproape toată după-amiaza, iar Cato începuse 
să aţipească în îmbrăţişarea călduţă a stării de mulţumire şi 
oboseală. În ultima lună, cei doi făcuseră instrucţie dură cu 
oamenii din cohorta auxiliară, a Doua liră, în uriaşa tabără 
aflată dincolo de zidurile oraşului Antiohia. Era prima 
cohortă pe care o avea în calitate de prefect, astfel că 
Macro ţinea ca oamenii lui să fie mai destoinici, să 
mărşăluiască mai repede şi să lupte cu mai multă îndârjire 
decât oricare alta din cadrul armatei din partea răsăriteană 
a Imperiului. Sarcina lui Macro fusese îngreunată de faptul 
că aproape o treime dintre oameni erau proaspăt recrutaţi 
- înlocuitori ai celor căzuţi în bătălia de la Fort Bushir. Cum 
armata era pe picior de război, toţi comandanții de cohorte 
scotociseră întreaga regiune în căutare de oameni care să 
completeze efectivele unităţilor pe care le aveau în 
subordine. 


Câtă vreme Cato se ocupase de instrucţia cohortei şi de 
comandarea echipamentului şi a celor necesare, Macro 
cutreierase în susul şi în josul coastei, de la Pieria până la 
Caesarea în căutare de recruți. Luase cu sine zece dintre 
cei mai căliţi soldaţi şi stindardul cohortei. Cum ajungea în 
vreun port sau oraş, Macro îşi instala o tarabă în forum şi 
ţinea câte o cuvântare înălţătoare în faţa unui public 
alcătuit din bărbaţi fără slujbă şi căutători de aventură, 
oameni uşor de găsit în orice piaţă din oraşele imperiului. 
Cu glas bubuitor ca de paradă, el le promitea o primă de 
înrolare, un salariu decent, mese regulate, o viaţă 
aventuroasă şi, dacă trăiau; cetăţenia romană drept 
recompensă atunci când erau lăsaţi la vatră, asta după ce 
împlineau douăzeci de ani de serviciu militar, o nimica toată 
la urma urmei... Cu puţină instrucţie şi ei puteau ajunge să 
arate la fel de impresionanţi şi de bărbătoşi ca soldaţii care 
stăteau în spatele lui Macro. După ce termina de vorbit, de 
tarabă se apropiau oameni de tot felul, animați de speranţă, 
iar Macro îi alegea pe indivizii cei mai sănătoşi, 
respingându-i pe cei care nu corespundeau cerinţelor lui 
sau erau debili mintal ori prea vârstnici. În primele câteva 
oraşe avusese de unde să aleagă, dar pe măsură ce turul de 
recrutare se apropia de sfârşit, descoperea că pe acolo 
trecuseră şi alţi ofiţeri care îi luaseră deja pe cei mai buni 
oameni. Chiar şi aşa, până a revenit la cohorta sa, avea 
suficienţi soldaţi ca să o aducă la forţa ei deplină, dar şi 
destul timp ca să îi instruiască până la începerea campaniei. 

Macro şi-a petrecut îndelungile luni de iarnă făcând 
instrucţie cu recruţii, iar în acest timp, Cato i-a pus pe 
ceilalţi soldaţi să execute marşuri istovitoare şi să se 
perfecţioneze în folosirea armelor. Cât s-a desfăşurat 
instrucţia oamenilor din a Doua liră, la Antiohia au sosit 
alte şi alte unităţi, care s-au încartiruit pe terenul tot mai 
întins al taberei din afara fortăreței unde se afla Legiunea a 
Zecea. Împreună cu ele au venit şi o mulţime de vivandiere 
şi oameni, astfel că străzile şi pieţele din Antiohia vuiau de 


strigătele vânzătorilor ambulanți. Fiecare han gemea de 
soldaţi, iar bărbaţii stăteau la coadă în faţa lupanarelor 
vopsite în culori ţipătoare, care duhneau a tămâie ieftină şi 
a sudoare. 

În vreme ce soarele apunea peste oraş, privirea lui Cato 
înregistra tot ce era în jur fără să se gândească la ceva 
anume. Deşi abia trecut de douăzeci de ani, făcuse deja 
patru ani şi jumătate de armată şi se obişnuise cu 
obiceiurile soldaţilor şi cu vârtejul pe care-l stârneau prin 
oraşele pe unde treceau. În ciuda unui început nu tocmai 
promiţător, Cato ajunsese un bun militar, după cum singur 
era dispus să recunoască. Inteligența vie şi curajul jucaseră 
un rol important în transformarea lui dintr-un tânăr 
răsfăţat al casei imperiale într-o persoană capabilă să 
comande oameni. Pe de altă parte, şi norocul fusese de 
partea lui. Când intrase în Legiunea a Doua, avusese şansa 
de a se trezi repartizat în centuria lui Macro, socotea el. 
Cato era convins că nu ar fi supravieţuit multă vreme pe 
graniţa germană sau campaniei următoare, din Britania, 
dacă centurionul Macro nu ar fi intuit aptitudinile 
recrutului slab şi agitat din Roma, aşa cum era el, şi dacă 
nu l-ar fi luat sub aripa lui. Cei doi părăsiseră apoi Legiunea 
a Doua şi pentru scurtă vreme făcuseră parte din marină, 
după care fuseseră trimişi în răsărit, unde Macro preluase 
comanda centuriei. În campania ce avea să înceapă curând, 
vor lupta din nou în cadrul unei armate, iar Cato se simţea 
oarecum uşurat că povara comenzii independente le va fi 
ridicată de pe umeri: uşurare temperată de îngrijorarea 
instinctivă pe care i-o dădea faptul că urma să participe la o 
campanie de război. 

Soldaţi mult mai iscusiţi decât Cato fuseseră doborâţi de 
săgeți, de proiectile aruncate cu praştia sau de vreo 
lovitură de sabie pe care nu le observaseră la timp. Până în 
acele momente fusese cruțat şi spera ca norocul să-l ţină şi 
în continuare în cazul unui război cu Parţia. În anul care 
trecuse, pentru o scurtă perioadă, luptase împotriva 


parţilor şi le cunoştea prea bine precizia în mânuirea 
arcului, dar şi iuţeala cu care ei declanşau atacuri 
neaşteptate, după care dispăreau înainte ca romanii să 
poată reacţiona. Era un mod de luptă care avea să-i pună 
greu la încercare pe oamenii legiunilor, fără a mai vorbi de 
soldaţii ce alcătuiau cohorta a Doua Iliră. 

Ori poate că nu acesta era adevărul, a gândit Cato. 
Oamenii cohortei lui aveau de fapt şanse mai mari decât 
legionarii în lupta împotriva parţilor. Ei purtau armuri mai 
uşoare şi un sfert dintre ei erau călări, astfel că parții 
trebuiau să fie mult mai precauţi dacă îşi puneau în gând să 
atace cohorta decât dacă ar fi declanşat un asalt asupra 
infanteriştilor legiunilor, care mărşăluiau greoi, împovăraţi 
de arme şi armuri. Cassius Longinus trebuia să procedeze 
cu luare aminte în luptele cu parții dacă voia să evite soarta 
pe care o avusese în urmă cu o sută de ani Marcus Crassus 
şi cele şase legiuni comandate de el. Generalul Crassus se 
lăsase atras în deşert şi, după câteva zile de lupte sub 
dogoarea neiertătoare a soarelui, armata lui fusese făcută 
bucăţi, împreună cu el. 

Când soarele a coborât în cele din urmă sub linia 
orizontului, dinspre tabăra militară aflată departe s-au auzit 
vaietele bucinelor care anunțau primul schimb al străjilor 
pentru acea noapte. Macro s-a mişcat şi s-a desprins de 
tencuiala aspră a zidului. 

— Ar fi vremea să ne întoarcem în tabără. Mâine îi scot 
în deşert pe băieţii proaspăt înrolați. E prima oară pentru 
ei. Va fi interesant de văzut cum vor face faţă. 

— Ar fi foarte bine să-i luăm cu uşurelul, i-a sugerat 
Cato. Nu ne putem permite să pierdem vreunul acum, 
înainte de începerea campaniei. 

— Să-i iau cu uşurelul? a făcut Macro încruntându-se. Ei, 
asta-i bună. Dacă nu rezistă acum, atunci nu vor avea nicio 
şansă într-o luptă adevărată. 

Cato a ridicat din umeri. 

— Credeam că avem nevoie de toţi oamenii. 


— Da, de fiecare. Dar nu doar ca să fie la număr. 

Cato a rămas tăcut un moment. 

— Macro, asta nu este Legiunea a Doua. Nu ne putem 
aştepta la prea multe din partea oamenilor din cohorta 
auxiliară. 

— Serios? a zis Macro, cu o expresie hotărâtă. A Doua 
liră nu e chiar orice cohortă. Este cohorta mea. Şi dacă 
vreau ca oamenii mei să mărşăluiască, să lupte şi să moară 
la fel de bine ca aceia din legiuni, atunci aşa se va întâmpla. 
Ai înţeles? 

Cato a dat din cap. 

— Iar pentru asta îţi vei da şi tu silinţa. 

Cato s-a îndreptat de spate. 

— Sigur că da, domnule. le-am dezamăgit vreodată? 

S-au privit în ochi, după care Macro a izbucnit brusc în 
râs şi l-a bătut pe umăr pe prietenul lui. 

— Încă nu! Ai un curaj de fier, băiete. Sper numai ca şi 
restul oamenilor să fie pe potriva ta. 

— Şi eu sper asta, i-a răspuns domol Cato. 

Macro s-a ridicat în picioare şi apoi şi-a masat fesele 
care îi cam amorţiseră după şederea vreme de câteva ore 
pe banca tare de lemn a hanului. Şi-a luat apoi toiagul cu 
însemnele de centurion. 

— Să mergem. 

Au pornit prin forum, care se umplea deja de codoşi ai 
lupanarelor şi de vânzători de nimicuri, dar şi de primii 
dintre soldaţii în permisie, veniţi dinspre tabără. Recruţii cu 
chipuri proaspete mergeau laolaltă, în grupuri gălăgioase, 
îndreptându-se spre crâşmele cele mai apropiate, unde 
aveau să fie jumuliţi binişor de şarlatani şi escroci care îşi 
dădeau seama cu cine aveau de a face şi cunoşteau tot soiul 
de mici tertipuri cu care să-i zăpăcească. Preţ de o clipă, 
Cato a trăit un sentiment de milă faţă de recruți, dar ştia că 
doar experienţa îi va învăţa ceea ce trebuiau să ştie. Câteva 
capete sparte şi câteva pungi pierdute aveau să îi ajute, 


asta dacă trăiau îndeajuns de mult, să-şi păstreze pe viitor 
stăpânirea de sine şi să fie mai înţelepţi. 

Ca întotdeauna, exista o diferenţă vizibilă dintre oamenii 
din legiuni şi cei din cohortele auxiliare. Legionarii erau 
plătiţi mult mai bine şi aveau tendinţa de a-i privi pe soldaţii 
ce nu erau cetăţeni romani cu un anume grad de dispreţ 
profesional - sentiment pe care Cato îl putea înţelege şi cu 
care Macro era întru totul de acord. Sentimentul acesta 
trecea şi dincolo de împrejmuirea taberei, ajungând şi pe 
străzile Antiohiei, unde oamenii din cohorte păstrau de 
obicei o distanţă respectuoasă faţă de legionari. Se părea 
însă că nu toţi procedau astfel. Când au pătruns pe o stradă 
care ieşea din forum, Macro şi Cato au auzit, venind de 
undeva de aproape, un schimb de cuvinte rostite cu glas 
furios. La lumina unei lămpi mari de aramă, care atârna 
deasupra intrării într-o crâşmă, au văzut oameni strânşi în 
jurul a doi bărbaţi care se prăvăliseră în stradă şi acum se 
rostogoleau, lovindu-se care cum apuca. 

— Asta sună a belea, a mormăit Macro. 

— Vrei să ne facem că nu vedem? 

Cât s-au apropiat, vreme de o clipă, Macro s-a uitat la 
încăierare, după care a făcut un gest evaziv din umeri. 

— Nu înţeleg de ce să ne amestecăm. N-au decât să-şi 
rezolve singuri problema. 

În aceeaşi clipă, s-a văzut o sticlire scurtă în mâna unuia 
dintre cei prinşi în încăierare şi cineva a strigat: 

— Are cuţit! 

— Uf, la naiba, a bombănit Macro. Acum trebuie să 
intervenim. Hai! 

A iuţit pasul şi i-a dat deoparte pe câţiva dintre oamenii 
care ieşiseră din crâşmă ca să vadă ce se întâmpla. 

— Au! a strigat un bărbat mătăhălos, purtând o tunică 
roşie, care s-a întors către Macro. Fii atent pe unde mergi! 

— la ţine-ţi gura! a spus Macro şi a ridicat toiagul cu 
însemnele de centurion, astfel că acesta a fost văzut de 
bărbat, dar şi de toţi ceilalţi, după care el şi-a croit drum 


până a ajuns la cei doi care se încăieraseră şi erau la 
pământ. 

— Încetaţi, amândoi! Vă ordon să vă despărțiți. 

A urmat un schimb final de pumni şi gemete de protest, 
apoi cei doi s-au despărţit. Unul dintre ei, un bărbat 
musculos, având o tunică de legionar, a sărit în picioare ca o 
pisică, rămânând totuşi ghemuit, pregătit să continue lupta 
dacă ar fi fost atacat. Macro s-a dus spre el şi a înălţat în 
aer toiagul. 

— Am spus să încetaţi. 

Apoi Cato a zărit lama cea mică a cuţitului din mâna 
bărbatului. Nu mai sticlea, pentru că era acoperită de o 
peliculă întunecată şi din vârful lui picura ceva. Rămas la 
pământ, cel de-al doilea om se ridicase cu greu într-un cot, 
ţinând cealaltă mână lipită de corp. Icnea ca să respire şi se 
crispa de durere. 

— La naiba... Of, ce doare... Ticălosul m-a străpuns. 

Vreme de o clipă, în lumina slabă a lămpii de deasupra, 
el s-a uitat cu ură la legionar, apoi a gemut de durere şi s-a 
prăbuşit înapoi la pământ. 

— L-am recunoscut, a spus Cato încet. E unul dintre 
oamenii noştri. Caius Menathus, dintr-un escadron de 
cavalerie al nostru. 

A îngenuncheat alături de el şi a căutat rana. Tunica 
auxiliarului era îmbibată de sângele cald ce ţâşnise după ce 
adversarul retrăsese cuțitul. Cato a ridicat privirea spre 
oamenii strânşi în jur. 

— Daţi-vă înapoi! a poruncit el. Faceţi-mi loc! 

Cato îşi lăsase toiagul de centurion în tabără, iar 
tinereţea lui i-a făcut pe câţiva dintre veterani să aibă 
rezerve în a-i asculta ordinul. Însă oamenii din a Doua Iliră, 
camarazi de-ai lui  Menathus, l-au recunoscut pe 
comandantul lor şi s-au retras pe dată. După câteva clipe, 
ceilalţi le-au urmat exemplul şi Cato s-a putut întoarce către 
omul rănit. Împunsătura prin stofă era mică, dar sângele 
curgea nestăvilit, iar Cato a ridicat imediat tunica şi a lăsat 


la vedere torsul mânjit de sânge al omului. O rană cu 
marginile încreţite, ca o gură minusculă, sclipind în lumina 
lămpii şi eliminând sânge. Cato a pus palma peste rană şi a 
apăsat cu forţă, după care s-a uitat câtre oamenii din 
preajma lui. 

— Aduceţi o placă de lemn, ceva pe care să îl putem 
transporta, imediat! Iar tu să dai fuga până în tabără şi să 
găseşti un doctor care să se ducă neîntârziat la spital. Să fie 
pregătit când va sosi acest om. Spune-i că Menathus a fost 
înjunghiat. 

— Am înţeles! 

Auxiliarul a salutat şi s-a răsucit pe călcâie, după care a 
pornit în goană pe stradă, îndreptându-se către porţile 
oraşului. 

Cato s-a întors apoi spre Menathus, iar Macro a păşit cu 
precauţie către legionarul care încă nu dăduse drumul 
cuţitului. Omul se retrăsese din faţa mulţimii, către cealaltă 
parte a străzii şi rămăsese în aceeaşi poziţie ghemuită, 
privind cu suspiciune spre Macro, care se apropia de el. 

Macro i-a surâs şi a întins mâna spre el. 

— Fiule, ai provocat destule necazuri în seara asta. Dă- 
mi cuțitul înainte de a mai face vreo prostie. 

Legionarul a clătinat din cap. 

— Ticălosul ăla a meritat-o. 

— 'Tot ce se poate. Dar vom lămuri asta ceva mai târziu. 
Acum, dă-mi cuțitul. 

— Nu vreau. O să mă arestaţi, a spus legionarul, cu glas 
nesigur din cauza băuturii. 

— De arestare vorbeşti? a pufnit Macro. Asta să fie 
ultima dintre grijile tale. Aruncă imediat cuțitul, altfel îţi 
îngreunezi situaţia. 

— Nu pricepi, a protestat legionarul. Apoi a agitat cuțitul 
spre omul ce zăcea la pământ. M-a tras pe sfoară. Într-un 
joc de zaruri. 

— Prostii! s-a auzit glasul cuiva. A câştigat cât se poate 
de cinstit. 


A urmat un cor aprobator, după care a răsunat din nou 
răcnetul de protest al legionarului. 

— Tăcere! a urlat Macro. 

Imediat, oamenii şi-au ţinut gura. Macro i-a fulgerat cu 
privirea, după care şi-a îndreptat din nou atenţia către omul 
care avea cuțitul în mână. 

— Legionar, care ţi-e numele, gradul şi unitatea? 

— Marcus Metellus Crispus, optio, centuria a patra, a 
doua cohortă, Legiunea a Zecea! a spus omul, aparent fără 
să stea prea mult pe gânduri. A încercat chiar să ia poziţia 
de drepţi cât a enumerat toate amănuntele, însă, după o 
clipă, s-a legănat nesigur într-o parte. 

— Optio, dă-mi cuțitul. Îţi ordon. 

Crispus a scuturat din cap. 

— N-am de gând să ajung în închisoare pentru ticălosul 
ăla care m-a înşelat. 

Rămas pe gânduri, Macro a strâns din buze, apoi a făcut 
un semn din cap. 

— Prea bine, dar de treaba asta va trebui să ne ocupăm 
mâine-dimineaţă. Voi vorbi cu centurionul tău. 

A dat să se îndepărteze, iar Crispus s-a relaxat un 
moment, nemaifiind atent la ce se întâmpla. Apoi Macro a 
făcut o mişcare ameţitor de rapidă. A ridicat toiagul şi a 
descris cu el un arc de cerc, avându-l ca ţintă pe Crispus. S- 
a auzit o pocnitură răsunătoare când toiagul l-a lovit în cap, 
după care bărbatul s-a prăbuşit. Cuţitul i-a căzut din mână 
şi s-a rostogolit pe pământ, până departe de el. Macro a 
rămas deasupra lui, având ridicat braţul în care ţinea 
toiagul, însă nu a constatat nicio mişcare - omul îşi pierduse 
cunoştinţa. Satisfăcut, Macro a dat din cap şi apoi şi-a 
coborât toiagul. 

— Voi, cei patru de colo, a spus el, şi a făcut un gest 
către nişte soldaţi din a Doua liră. Luaţi-l de aici pe gunoiul 
ăsta şi duceţi-l la închisoarea noastră. Să se coacă acolo cât 
eu rezolv problema cu comandantul lui. 


— Opriţi-vă! a spus un bărbat, care a ieşit din mulţime şi 
a apărut în faţa lui Macro cu o atitudine dominatoare. Era 
cu un cap mai înalt decât el şi lat în umeri pe măsură, iar în 
lumina portocalie, faţa lui părea asprită de vreme. O să-l 
duc eu pe acest om înapoi până la a Zecea. Ne ocupăm noi 
de rest. 

Macro nu s-a lăsat impresionat şi l-a măsurat din ochi pe 
cel care îi vorbise. 

— Eu am dat deja ordinul. Îl arestez pe acest individ. 

— Ba nu, va merge cu mine. 

Macro a surâs vag. 

— Dar tu cine eşti? 

— Centurionul de la Legiunea a Zecea, care îţi spune ce 
se va întâmpla, i-a surâs acesta în acelaşi fel. Şi nu sunt un 
centurion oarecare, de la o cohortă auxiliară. Ei, şi acum, 
dacă voi, băieţii de la auxiliare nu vă supăraţi, ar trebui să 
vă puneţi în mişcare... 

— Ce mică e lumea, i-a răspuns Macro. Nici eu nu sunt 
centurion la o cohortă auxiliară. Din întâmplare, sunt 
prefect al celei de-a Doua Ilire. Mi-am păstrat toiagul de 
dragul trecutului. De pe vremea când eram centurion 
Legiunii a Doua. 

Celălalt ofiţer s-a holbat o clipă la Macro, după care a 
încremenit şi l-a salutat. 

— Aşa e mai bine, a spus Macro şi a făcut o mişcare din 
cap. Dar tu cine eşti? 

— Centurion Porcius Cimber, domnule. Centuria a doua, 
cohorta a treia. 

— Bine, Cimber. Omul ăsta este în grija mea. Găseşte-l 
pe legatul tău şi explică-i cum stau lucrurile. Omul lui va fi 
pedepsit pentru că l-a atacat cu cuțitul pe unul dintre 
oamenii mei. 

Macro a fost întrerupt de un geamăt adânc, scos de 
Menathus, care s-a zvârcolit brusc, smulgându-se din 
strânsoarea lui Cato. Imediat după aceea, sângele a început 
să-i şiroiască din rană. 


— Unde naiba e placa aia pe care trebuie să-l ducem? s- 
a răstit Cato, apoi şi-a apăsat mâinile peste rană şi s-a 
aplecat deasupra lui Menathus. Stai liniştit! i-a strigat el. 

— Mi-e frig... a bolborosit Menathus, rotindu-şi ochii fără 
a reuşi să-i focalizeze, făcând ca pleoapele să-i tremure. 
Of... mă doare! 

— Rezistă, Menathus, i-a zis Cato cu tărie în glas. O să 
ne ocupăm de rană. O să te înzdrăveneşti. 

Mulțimea alcătuită din soldaţi şi din câţiva localnici, care 
li se alăturaseră, a rămas nemişcată şi a urmărit scena în 
tăcere, timp în care Menathus a mai scos un geamăt, 
respirând chinuit şi spasmodic. Apoi a început să se 
cutremure violent şi trupul i-a fost cuprins de spasme, 
fiecare fibră a muşchilor lui încordându-se şi devenind tare 
ca piatra vreme de o clipă, după care s-a lăsat moale pe 
pământul străzii, scăpând o ultimă răsuflare printre buzele 
întredeschise. Cato şi-a lipit urechea de pieptul însângerat 
al soldatului, însă, după câteva secunde, s-a tras înapoi, 
retrăgându-şi şi mâna din dreptul rănii provocate de cuţit. 

— A murit. 

O clipă, mulţimea a rămas împietrită. Apoi, unul dintre 
auxiliari a mârâit: 

— L-a ucis ticălosul ăsta. Are să moară. 

S-a auzit un cor furios de aprobare şi, imediat, mulţimea 
s-a împărţit în două grupuri, astfel că auxiliarii şi legionarii 
ajunseseră să se confrunte direct. Cato a observat cum 
mâinile se transformau în pumni, cum oamenii se ghemuiau 
discret în timp ce îşi încordau muşchii picioarelor pentru a 
sări la atac, după care Macro a apărut între ei şi a ridicat 
braţele în aer. 

— De ajuns! Nu vă mai agitaţi! Şi rămâneţi la distanţă! 
Pe faţă îi apăruse o expresie de furie şi, uitându-se într-o 
parte şi-n alta, i-a provocat pe cei de faţă să-l înfrunte. Apoi 
a făcut un semn din cap către centurionul Cimber. 

— Du-ţi oamenii înapoi în tabără! Imediat! 


— Am înţeles, domnule! a spus Cimber şi l-a împins pe 
cel mai apropiat dintre soldaţii lui spre poarta de ieşire din 
zonă. Mişcaţi-vă, ticăloşilor! Spectacolul s-a isprăvit. 

A continuat să-i împingă şi să-i îmbrâncească pe 
legionarii furioşi departe de crâşmă şi de cadavrul ce zăcea 
în stradă. Unul dintre auxiliari a strigat după ei: 

— Încă nu ştiţi de ce suntem în stare! Vom face dreptate 
pentru Menathus! 

— Tăcere! a răcnit Macro. [ineţi-vă gura! Centurion 
Cato! 

—  Ordonaţi, domnule! a spus Cato, ridicându-se şi 
ştergându-şi mâinile mânjite de sânge de părţile laterale ale 
tunicii. 

— Lasă-l pe Cimber să plece înainte, iar apoi trimite-i pe 
oamenii noştri înapoi în tabără. Ai grijă ca prizonierul să nu 
păţească absolut nimic. 

— Şi cu Menathus ce facem? 

— Îl vom lua şi pe el cu noi. Anunţă-le pe ordonanţele 
spitalului să pregătească mortul pentru înmormântare. 

În vreme ce aştepta ca legionarii să ajungă la o distanţă 
sigură, Cato s-a apropiat discret de comandantul lui şi i s-a 
adresat cu glas scăzut: 

— Situaţia asta nu este deloc bună. Înaintea campaniei, 
ultimul lucru care ne lipsea era să îi vedem pe oamenii 
noştri învrăjbiţi cu cei din Legiunea a Zecea. 

— Ai dreptate, a mormăit Macro. lar acum, după ce omul 
nostru a murit, nici Crispus nu are vreo şansă de viitor. 

— Bine, dar el ce va păţi? 

— Pentru că a înjunghiat un tovarăş de luptă? a spus 
Macro, clătinând abătut din cap. Nu am nicio îndoială în 
privinţa asta. Va fi condamnat la moarte. Şi nu cred că 
execuţia lui Crispus va pune capăt acestei situaţii. 

— Nu se poate! 

— Doar ştii cum sunt soldaţii când vine vorba de 
ranchiună. Oricum, este neplăcut când cei doi ţin de aceeaşi 
unitate militară. Însă disputa de acum va da naştere unei 


lupte interne între a Doua liră şi Legiunea a Zecea, ţine 
minte vorbele mele. Acum însă va trebui să întocmesc un 
raport întristător pentru guvernatorul meu şi să discut cu el 
la primele ore ale dimineţii. Aşadar, ar fi bine să plec de 
aici. Oferă-mi câteva momente de linişte, după care îi faci 
pe băieţii noştri să se pună în mişcare. 

— Am înţeles, domnule. 

— Cato, ne vedem mai târziu. 

În vreme ce Macro se îndepărta pe stradă, Cato a rămas 
cu privirea aţintită spre cadavrul aflat la picioarele lui. 
Campania nici măcar nu începuse, iar ei pierduseră deja doi 
oameni. Şi, ceea ce părea şi mai grav, dacă Macro avea 
dreptate, daunele provocate de o simplă confruntare dintre 
doi oameni care băuseră prea mult aveau să dea naştere 
unei situaţii care să-i afecteze pe toţi în adâncul sufletului. 
lar asta venea exact în clipa când aveau nevoie de fiecare 
picătură de energie şi inteligenţă, dacă ţineau să îi înfrângă 
pe parti. 


CAPITOLUL 3 


Înainte de răsăritul soarelui, trupul auxiliarului fusese 
aşezat pe o năsălie şi dus de camarazii săi să-l ardă pe rug. 
Acesta fusese înălţat la mică distanţă de porţile taberei. 
Centuria soldatului mort organizase o gardă de onoare, dar 
aproape fiecare om din cohortă venise pe acolo ca să fie de 
faţă. Cât timp ţinuse o scurtă cuvântare în amintirea lui 
Menathus, pentru ca apoi să aprindă rugul, Macro 
observase atitudinea posacă şi răzbunătoare a soldaţilor. 
Aceştia au urmărit cum flăcările au cuprins lemnul îmbibat 
în ulei, care s-a aprins, trimițând un vârtej de fum şi scântei 
spre cerul senin. Apoi, când rugul a început să se 
prăbuşească, Macro a făcut semn din cap către Cato să dea 
ordinul de revenire în tabără, astfel că oamenii s-au întors 
în tăcere şi au pornit în marş. 

— Nu eşti în cea mai fericită dispoziţie, mi se pare mie, a 
murmurat Cato. 

— Nu. Găseşte-le ceva de făcut soldaţilor. Ţine-i ocupați 
până stau de vorbă cu Longinus. 

— Cum anume? 

— Nu ştiu, a spus sec Macro. Tu eşti omul cu idei. Tu 
decizi. 

Surprins, Cato a aruncat o privire câtre camaradul lui, 
dar şi-a ţinut gura. Ştia că Macro îşi petrecuse toată 
noaptea întocmind raportul şi făcând pregătiri pentru 
funeralii, iar după ce băuse mult în ziua precedentă, 
proasta lui dispoziţie era inevitabilă. De aceea, Cato s-a 
mulţumit să dea din cap. 

— Instrucție cu armele. Cu cele de exerciţiu. Asta îi va 
obosi. 

Câteva ore de instrucţie cu săbiile de două ori mai grele 
decât cele de luptă şi cu scuturi din nuiele îi puteau dobori 


chiar şi pe cei mai puternici dintre ei, astfel că pe faţa lui 
Macro a licărit un zâmbet şiret. 

— Aşadar, ocupă-te de asta. 

Cato a salutat şi s-a întors, pornind după oamenii care 
pătrundeau pe poarta principală. Macro l-a urmărit o clipă, 
întrebându-se când va deveni Cato maestru al tehnicii de 
instrucţie, lucru care îi luase lui atâţia ani. Deşi Macro 
putea striga ordinele, apelând la tot felul de invective, 
rostite atât de tare încât ele puteau fi auzite ore în şir în 
mai tot terenul de instrucţie, Cato nu-şi dezvoltase tăria 
plămânilor în aceeaşi măsură, astfel că apărea câteodată 
mai curând ca un educator decât ca un centurion de frunte, 
lucru dovedit în luptă. Macro socotea că după alţi câţiva ani 
de experienţă, tânărul va reuşi asta la fel de firesc ca orice 
alt ofiţer. „Şi până atunci?” s-a întrebat el şi a oftat. Până 
atunci, Cato va trebui să se dovedească demn de rangul la 
care puţini oameni de vârsta lui se ridicaseră. Macro s-a 
întors spre porţile Antiohiei. Guvernatorul rechiziţionase 
una dintre cele mai frumoase case din oraş, transformând-o 
în cartierul lui general. Cassius Longinus nu se cobora 
acceptând un pretoriu construit din topor. Şi nici 
disconfortul relativ al unor corturi de campanie. Macro a 
surâs amar. Un lucru era sigur în acea campanie, şi anume 
că generalul va călători într-un lux la care oamenii lui nici 
nu visau. Aceştia vor trebui să mărşăluiască încovoiaţi de 
echipamentul şi armele grele. 

— "Tare mult îmi place omul care conduce prin puterea 
exemplului, şi-a spus el în barbă în timp ce se ducea încet la 
discuţia cu Longinus. 


Guvernatorul Siriei a ridicat ochii de pe raport şi s-a 
rezemat de spătarul scaunului. În partea cealaltă a mesei 
stăteau Macro şi legatul Amatius, comandantul Legiunii a 
Zecea. Longinus i-a privit în tăcere vreme de o clipă, după 
care a ridicat din sprâncene. 


— N-aş putea spune că mă bucură foarte mult ceea ce s- 
a întâmplat. Un om mort, iar altul aşteptându-şi pedeapsa. 
Îmi imaginez că acest lucru va stârni resentimente între voi, 
cei doi comandanţi. lată, acum trebuie să mă ocup şi de 
situaţia asta, de parcă pregătirea armatei pentru război nu 
mi-ar solicita atâtea eforturi. 

Macro a simţit cum creşte furia în el auzind tonul 
acuzator al superiorului său. Nu era vina lui că Menathus 
murise. Ba chiar, dacă el şi Cato nu ar fi intervenit, 
împiedicând lucrurile să capete proporţii, scăpând de sub 
control, atunci în acea dimineaţă ar fi trebuit înălțate mai 
multe ruguri, care şi-ar fi azvârlit fumul funerar înspre cer. 
Puțin probabil ca în seara precedentă acel Crispus să fi fost 
singurul legionar din mulţime care să aibă o armă asupra 
lui. Probabil că şi oamenii lui erau înarmaţi la fel. Într-o 
atmosferă de beţiveală şi ceartă, încăierarea s-ar fi putut 
extinde, devenind şi mult mai violentă. Macro şi-a înghiţit 
furia când i-a răspuns generalului. 

— Trecem printr-o situaţie nefericită, domnule, dar 
putea fi mai grav. Trebuie să ne îngrijim ca soldaţii să se 
liniştească şi să facă uitată întâmplarea asta cât mai curând. 
Vorbesc de băieţii mei şi de cei din a Zecea. 

— Are dreptate, a confirmat legatul Amatius. Hmm! 
Chestiunea trebuie rezolvată cât mai curând, domnule. 
Omul meu trebuie judecat şi pedepsit. 

— Pedepsit... a repetat Longinus, mângâindu-şi bărbia. 
Şi ce pedeapsă ar fi potrivită pentru acest Crispus, dacă nu 
te superi? Este evident că trebuie dat un exemplu dacă 
vrem să descurajăm incidentele precum cel din seara 
trecută. 

Amatius a dat din cap. 

— Desigur, domnule. Cea mai uşoară pedeapsă posibilă 
ar fi bătaia, altceva nu se poate admite. Asta şi 
retrogradarea lui. Oamenii mei nu vor uita prea curând o 
asemenea pedeapsă. 


— Nu, a spus Macro, clătinând cu fermitate din cap. Nu 
este de ajuns. Un om a murit şi încă inutil, pentru că acest 
Crispus a scos cuțitul. Putea să se bată cinstit, dar nu a 
făcut-o. Acum trebuie să sufere consecinţele faptei lui. 
Regulamentele sună clar. Aşa spun prevederile stabilite 
chiar de tine. Tuturor celor aflaţi în permisie în limitele 
oraşului le este interzis să poarte arme asupra lor. Şi cred 
că ordinul a fost dat având în vedere tocmai posibilitatea 
producerii unor incidente ca acela din seara trecută. Nu 
este adevărat, domnule? 

— Da, presupun că da. Longinus a făcut un semn cu 
palmele desfăcute spre Macro. Şi cum socoteşti că trebuie 
pedepsit? 

Macro şi-a făcut curaj. Gândul că îl trimitea pe Crispus la 
moarte nu îi aducea nicio satisfacţie, însă era conştient că o 
pedeapsă oarecare nu făcea decât să aducă daune enorme 
disciplinei din cadrul armatei. S-a uitat drept în ochii 
guvernatorului. 

— Execuţia, care să fie pusă în aplicare de oamenii 
centuriei lui, în faţa restului de oameni din cohorta lui. 

— Apropo, cine este comandantul cohortei lui? 

— Întâmplarea face să fie centurionul Cator, a spus 
Amatius, pe un ton tăios, apoi s-a uitat la guvernator. În 
absenţa lui, spun că oamenii nu vor susţine pedeapsa 
sugerată de prefectul Macro. Şi de ce ar face aşa ceva? La 
urma urmelor, omul ucis era un auxiliar oarecare. Regret 
moartea lui la fel de mult ca şi prefectul Macro, dar 
dispariţia lui nu se compară cu pierderea unui legionar, 
care este şi cetăţean roman. Mai ales că această moarte a 
fost urmarea unei încăierări la beţie. Apoi s-a răsucit spre 
Macro. Ştiu precis ce s-a întâmplat. Am făcut şi eu o 
anchetă. Se pare că omul tău l-a înşelat pe legionar la o 
partidă de zaruri. 

— Oamenii mei susţin altceva, domnule. 

— Mi se pare normal, nu? Vor să-i vadă pe bâţ pielea 
omului meu. Ar afirma orice pentru asta. 


— "Tot astfel cum oamenii tăi ar spune orice ca să-i 
salveze pielea, i-a răspuns cu răceală Macro. Cred că 
trebuie să acceptăm că mărturiile oamenilor vor fi 
părtinitoare. Însă eu am fost de faţă. Am văzut ce s-a 
întâmplat. Cu respect, domnule, dar tu nu ai fost acolo. 
Crispus este vinovat. Trebuie pedepsit potrivit legilor 
militare. 

Amatius s-a încruntat un moment, după care a răspuns 
cu o cordialitate forţată. 

— Ascultă, prefect, îţi înţeleg sentimentele în această 
problemă. Este firesc să împărtăşeşti dorinţa de răzbunare 
a oamenilor tăi. 

— Nu e vorba de răzbunare, domnule. Aici vorbim de 
justiţie. 

— Numeşte-o cum vrei. Dar ascultă-mă. Dacă omul tău 
ar fi scos cuțitul, ai fi dorit să fie cruțat, nu? 

— Nu are importanţă ce aş dori eu, i-a răspuns Macro cu 
hotărâre. Pedeapsa pentru astfel de fapte este cât se poate 
de clară. 

— Ascultă, a insistat Amatius. Macro, şi tu ai fost cândva 
legionar, adevărat? 

— Da, domnule. Şi ce e cu asta? 

— Sigur ai manifestat un sentiment de loialitate faţă de 
camarazii din legiuni. Nu ai dori ca vreunul dintre ei să fie 
executat pentru uciderea unui răcan provincial, nu-i aşa? 

Macro a simţit cum sângele i se înfierbântă de furie 
crescândă auzind că oamenii lui sunt descrişi drept răcani 
provinciali. Oamenii lui alcătuiau a Doua Iliră. Oameni care 
respinseseră o armată rebelă, sprijinită de Parţia, şi 
zdrobiseră revolta izbucnită în anul precedent în Iudeea. 
Oamenii lui aveau forţă şi erau curajoşi şi se remarcaseră 
acolo unde fusese nevoie de ei, adică în bătălie. Macro se 
mândrea cu ei. Era suficient de mândru ca să pună 
loialitatea faţă de ei mai presus de cea faţă de legiuni, 
cărora le datora totuşi atât de multe. Acest gând i-a venit pe 
neaşteptate şi l-a luat prin surprindere. Apoi şi-a dat seama 


că era adevărat. [inea la oamenii de sub comanda lui mai 
mult decât îşi închipuise. Avea un sentiment puternic de 
răspundere şi obligaţie faţă de ei şi nu voia nicicum să îi 
permită unui aristocrat răsfăţat precum Amatius să ridice 
un zid între el şi oamenii din a Doua liră. 

A inspirat adânc să se calmeze, după care a răspuns. 

— Niciun legionar pe care îl cunosc eu nu s-ar cobori 
atât de mult încât să facă o asemenea cerere... domnule. 

A urmat un soi de icnet înfundat, apoi Amatius s-a ridicat 
brusc în picioare, fulgerându-l cu privirea pe Macro. 

— Prefect, asta este insubordonare crasă. Dacă ai face 
parte din legiunea mea, te-aş pedepsi foarte aspru. 

Longinus şi-a dres glasul. 

— Însă nu e în legiunea ta, Gallus Amatius, astfel că nu 
se află în subordinea ta. Cu toate acestea, a spus Longinus 
cu un zâmbet, este sub comanda mea, iar eu nu tolerez 
astfel de disensiuni între ofiţerii mei. De aceea, prefect, îţi 
cer să retragi acea ultimă remarcă şi să-ţi ceri scuze. 

Macro a scuturat din cap. 

— N-aveţi decât să vă duceţi în iad, domnule. 

— Sunt sigur că acolo voi ajunge. Dar nu când vrei tu. 
Acum te rog să-ţi ceri scuze, altfel va trebui să găsesc pe 
altcineva să comande a Doua lliră. 

— Sunt convins că vreunul dintre ofiţerii mei ar fi foarte 
încântat dacă i s-ar oferi prilejul să-i pună la punct pe 
auxiliarii ăia, a zis Amatius cu bucurie neascunsă. Probabil 
că unul dintre tribunii mei. 

Macro a  scrâşnit din dinţi. Situaţia devenise 
insuportabilă. Cei doi aristocrați se slujeau de el ca să se 
amuze, dar, indiferent cât de mult ar fi dorit să-şi arate 
disprețul faţă de ei şi de alţii din aceeaşi tagmă - politicieni 
care se jucau de-a soldaţii -, nu şi-a permis să pună mândria 
personală mai presus de interesele oamenilor lui. Ultimul 
lucru de care avea nevoie cohorta sa când avea să se 
confrunte cu parții era un tribun fudul din Legiunea a 
Zecea, un om care dorea numai glorie. Aşa că şi-a înghiţit 


amărăciunea şi s-a întors către Amatius cu o expresie 
glacială. 

— Îmi cer scuze, domnule. 

Amatius a surâs. 

— Aşa mai merge. Fiecare trebuie să-şi cunoască lungul 
nasului. 

— Adevărat, a intervenit Longinus. În fine, bine că am 
rezolvat disputa asta. Mai trebuie să hotărâm ce facem cu 
legionarul ăla al tău. 

— Da, domnule, a spus Amatius şi a arborat o expresie 
relaxată. Având în vedere împrejurările, o pedeapsă în 
sensul sugerat de mine mai devreme ar fi suficientă. Deşi 
înţeleg sentimentele prefectului în această privinţă, vorbim 
până la urmă de viaţa unui cetăţean roman. 

Macro a decis să facă o ultimă încercare de înţelegere 
cu guvernatorul, de aceea s-a aplecat spre el în timp ce i s-a 
adresat. 

— Domnule, nu ai dreptul să permiţi ca acest om să 
scape de pedeapsa meritată. Trebuie să te gândeşti cum va 
fi privită toată povestea în întreaga armată. Dacă oamenii 
nu vor înţelege care sunt consecinţele încălcării 
regulamentului şi portului de arme în permisie, atunci vor 
continua să procedeze astfel şi, în situaţia de faţă, ăsta nu 
va rămâne singurul omor comis pe străzile Antiohiei. Te rog 
să mă crezi, domnule, nu-mi face nicio plăcere să cer 
moartea acelui om, dar trebuie să se ţină seama cât rău se 
face prin cruţarea lui. 

Longinus s-a încruntat, apoi s-a ridicat brusc şi a 
traversat încăperea cu paşi mari, ajungând în balconul ce 
dădea spre curtea cu grădină a casei. Îndreptându-şi ochii 
peste acoperişul cu olane al adăpostului sclavilor, care se 
afla în fundul grădinii, s-a uitat lung spre oraş, dincolo de 
palisada lungă ce împrejmuia tabăra armatei, aflată pe o 
ridicătură la mică distanţă. Un nor vag de praf ridicat într-o 
latură a taberei semnala cine ştie ce activitate: o patrulă ori 
vreuna dintre unităţile care făceau instrucţie pe terenul ce 


fusese curăţat şi nivelat pentru a permite executarea de 
exerciţii şi desfăşurarea de parade. S-a mai uitat câteva 
secunde, după care a revenit la cei doi ofiţeri, care 
rămăseseră aşezaţi în faţa pupitrului său. 

— Prea bine, am luat hotărârea. 


Cato s-a deplasat de-a lungul liniei delimitate de pari 
bătuţi în pământ într-o latură a uriaşului teren de 
instrucţie. Contingentul de infanterie din a Doua lliră stătea 
în şir, aliniat în faţa fiecărui par, şi fiecare om era înarmat 
cu o sabie de instrucţie, confecţionată din lemn, având o 
greutate mare din plumb fixată de măciulie şi încă una 
puţin în faţa marginii late a gărzii. În mâna stângă ţineau 
mânerele scuturilor din nuiele, de asemenea gândite să fie 
mai grele decât cele folosite pe câmpul de luptă. Dacă 
soldaţii se obişnuiau să mânuiască uşor arma şi scutul în 
timpul instrucției, însemna că într-o luptă adevărată, cu un 
duşman real, aveau mai multă siguranţă şi încredere în 
forţele proprii. Acum însă, răcnind, auxiliarii atacau ţăruşii 
de antrenament, izbindu-i cu o sete sălbatică, până când 
Cato sufla în fluier, moment în care oamenii se opreau şi se 
retrăgeau spre capătul şirului, fiind urmaţi de alţi soldaţi 
care atacau parii. 

Toţi se antrenau cu voinţă, a observat Cato, motiv pentru 
care şi-a imaginat că fiecare dintre ei îşi impusese să-l vadă 
pe Crispus în ţăruşul pe care îl izbeau. Oricum ar fi stat 
lucrurile, oamenii lui se antrenaseră mai toată dimineaţa 
sub un soare arzător, fără să se tânguiască. A hotărât să 
continue instrucţia până la amiază, după care urma să-i 
trimită înapoi în corturi să se odihnească. Avea să-şi 
petreacă după-amiaza cu contingentul călare, exersând 
atacuri împotriva aceloraşi stâlpi, dar călărind în viteză şi 
ocolindu-i, ceea ce era o încercare cu mult mai grea pentru 
soldaţi. Cato era încredinţat că oamenii din a Doua liră se 
vor face remarcaţi când vor porni la război împotriva 


Parţiei. A surâs în sinea lui. Era deja convins că războiul va 
izbucni curând. 

Iminenta campanie îi era mereu prezentă în gânduri şi, 
în ciuda încrederii pe care o avea în oamenii lui, pe Cato îl 
îngrijora ideea de a lupta împotriva parţilor. Îşi dădea 
seama destul de bine de greutăţile cu care aveau să se 
confrunte soldaţii romani ca să facă faţă tacticii folosite de 
parți. De-a lungul a sute de ani, duşmanii îşi dezvoltaseră 
măiestria în privinţa luptei călare, iar acum aveau una 
dintre cele mai multe armate din lumea cunoscută. Metoda 
folosită de ei era simplă şi mereu aceeaşi. Primul atac îl 
dădeau arcaşii călare, care slobozeau o ploaie de săgeți 
asupra inamicilor, încercând să le destrame formaţia 
compactă, iar apoi grupurile mici de catafracţi!?: atacau cu 
lăncile şi zădărniceau orice opoziţie. Tactica aceasta dăduse 
roade împotriva tuturor duşmanilor pe care îi aveau parții 
şi, în urmă cu câteva decenii, dusese la distrugerea armatei 
lui Crassus. Acum, o nouă armată romană se pregătea să 
înfrunte tăria parţilor şi nu mici îi erau temerile. 

— Domnule! 

Un optio care îl ajuta pe Cato la organizarea instrucției 
striga ceva spre el şi arăta cu un baston câtre dealurile 
dinspre răsărit. Cato s-a întors şi a măturat cu privirea 
orizontul dominat de pante stâncoase, presărate de pâlcuri 
de cedri. Apoi ceva a licărit într-un defileu nu prea adânc ce 
ducea către Antiohia. Şi-a mijit ochii şi a ridicat o mână 
streaşină la ochi, încercând să surprindă mai multe 
amănunte. O coloană de siluete minuscule pe cai tocmai 
ieşea din gura defileului. Optio s-a apropiat de el şi a rămas 
alături. Amândoi au privit atent în depărtare, în vreme ce 
bufniturile surde produse de loviturile soldaţilor au 
continuat să se audă în spatele lor. 

— Cine naiba sunt acei călăreţi? a mormăit optio. 

Cato a clătinat din cap. 

— Imposibil să ne dăm seama acum. Ar putea fi o 
caravană din Chalcis, Beroea sau poate chiar din Palmira. 


— Caravană? Nu cred, domnule. Nu am zărit nicio 
cămilă. 

— Adevărat. Cato s-a uitat spre grupul îndepărtat de 
călăreţi care continuau să iasă din defileu. Le-a apreciat 
numărul la cel puţin o sută. Imediat ce a văzut că razele de 
soare făceau armele şi armurile să sclipească, a simţit un 
fior îngheţat de teamă coborându-i pe gât şi ajungând pe 
şira spinării. A lăsat mâna de la ochi şi, pe un ton calm, a 
dat ordin: du oamenii înapoi în tabără şi cheamă cavaleria. 
Vreau să vină aici şi să fie pregătită de acţiune. Să se 
transmită generalului ştirea că am zărit o coloană de 
călăreţi înspre răsărit. 

— Şi, dacă sunt întrebat cine ar putea fi, ce spun? 

Cato a făcut un gest evaziv. 

— Imposibil să fim siguri în aceste momente. Dar nu are 
rost să riscăm. Du-te! 

Optio a salutat, apoi s-a răsucit pe călcâie, le-a dat ordin 
auxiliarilor să înceteze instrucţia cu arme şi să se 
încoloneze. Osteniţi, oamenii s-au aşezat conform ordinului, 
iar când totul a fost gata, coloana a traversat în marş 
terenul de paradă, îndreptându-se către poarta taberei, 
lăsându-l pe Cato să se uite atent la călăreţii din depărtare. 
Când din defileu a ieşit şi ultimul călăreț, a estimat numărul 
lor la cel puţin două sute. Iar în fruntea lor a zărit un drapel 
îngust, roşu cu auriu, care flutura lenevos în aerul ce părea 
să tremure din cauza arşiţei. Călăreţii şi-au continuat 
marşul măsurat spre Antiohia, iar tabăra armatei romane 
se întindea până spre zidurile oraşului. Era limpede că nu 
era o încercare de a lua prin surprindere patrulele romane, 
s-a gândit Cato. Acei călăreţi voiau să fie văzuţi. 

Din interiorul taberei s-a auzit sunetul strident al unei 
bucine, iar, la scurtă vreme după aceea, oamenii din primul 
dintre escadroanele de călăreţi din a Doua Iliră s-au strâns 
în două rânduri la marginea terenului de paradă, 
aşteptându-i pe cei din celelalte trei escadroane să ocupe 
poziţiile din dreapta lor. După ce şi ultimul cavalerist şi-a 


aliniat calul, iar oamenii au strâns mai tare între degete 
suliţele când au văzut călăreţii din depărtare, un grup 
restrâns de ofiţeri a ieşit pe porţile oraşului şi a pornit în 
galop pe drum, îndreptându-se către Cato şi soldaţii lui. 
Cato a identificat imediat creasta roşie şi impunătoare a 
siluetei din fruntea grupului şi s-a simţit oarecum consolat 
de faptul că guvernatorul Siriei ţinuse să se ocupe de acea 
situaţie. Grupul de ofiţeri a sosit într-o trâmbă de praf şi 
pietricele azvârlite în aer de copitele cailor, iar Cato a văzut 
că Macro şi legatul Legiunii a Zecea făceau parte din suita 
guvernatorului. Longinus a întins un braţ către Cato. 

— Centurion! Raportează! 

— E aşa cum puteţi vedea şi singur, domnule, a spus 
Cato şi a făcut semn din cap către coloana ce se apropia. 
Sunt înarmaţi, dar deocamdată nu au făcut nicio mişcare 
ostilă. 

Vreme de o clipă, Longinus s-a uitat spre călăreţi. 
Coloana se oprise şi alcătuise o linie de-a curmezişul 
drumul ce ducea spre defileu, iar după aceea, câţiva dintre 
ei s-au desprins din şir şi au pornit să traverseze în galop 
terenul plan dintre dealuri şi tabără. În timp ce se apropiau, 
câteva chemări monotone de goarnă au răsunat, ajungând 
la urechile romanilor. 

Longinus s-a întors către legatul Amatius, care stătea 
călare alături de el. 

— S-ar părea că vor armistițiu. 

— Armistiţiu? a făcut Amatius, clătinând mirat din cap. 
Dar cine sunt oamenii ăştia? 

Cato a privit spre călăreţii care se apropiau, aflaţi în acel 
moment la mai puţin de un kilometru. Praful ridicat de 
copitele cailor forma un fel de fundal mai întunecat, care îi 
uşura efortul de a distinge detalii ale coifurilor conice şi ale 
robelor largi, dar şi ale arcurilor prinse de şei. Şi-a coborât 
mâna de la ochi şi s-a întors către comandantul său. 

— Sunt parți, domnule. 


— Parţi? Longinus a strecurat mâna spre mânerul sabiei. 
Parţi? Dar ce naiba caută tocmai aici? Chiar sub nasul 
nostru? 

Călăreţii s-au oprit la mai puţin de o sută de paşi de Cato 
şi ceilalţi ofiţeri, iar, după o tăcere de câteva momente, unul 
dintre ei şi-a mânat calul înainte şi l-a făcut să meargă 
precaut către romani. 

— Să le ordon oamenilor mei să înainteze? a întrebat 
Macro, făcând un gest către escadroanele din a Doua Iliră. 

— Nu. Încă nu, i-a răspuns Longinus încet, rămas cu 
ochii aţintiţi asupra călăreţului ce se apropia. 

— Parţi, a spus Amatius, scărpinându-se în bărbie cu un 
gest ce-i trăda agitația. Oare ce vor? 

Longinus a strâns şi mai tare mânerul sabiei şi a 
murmurat: 

— Vom afla foarte curând. 


CAPITOLUL 4 


Soldatul part şi-a oprit calul la mică distanţă de ofiţerii 
romani şi a coborât capul în piept. Şi-a scos eşarfa de 
mătase ce îi acoperea faţa, lăsându-şi la vedere faţa 
brunetă. Cato a văzut că omul avea ochii desenaţi cu negru, 
iar mustaţa şi barba îi erau atent îngrijite. A zâmbit vag, 
după care a început să vorbească în latină, dar cu accent 
străin. 

— Stăpânul meu, prinţul Metaxas, vă transmite 
salutările lui şi ar dori să discute cu guvernatorul provinciei 
Siria, a spus măsurându-i din ochi. Presupun că unul dintre 
ofiţerii cu straie mândre poate trimite vorbă celui pe care îl 
caut. 

Iritat, Longinus şi-a umflat pieptul. 

— Eu sunt Cassius Longinus, guvernator al Siriei şi 
comandant al armatei din est a Imperiului. Ce doreşte 
stăpânul tău? 

— Prinţul Metaxas a fost trimis de regele nostru să 
discute despre anumite neînţelegeri dintre Parţia şi Roma, 
în speranţa că cele două puteri ar putea rezolva aceste 
probleme fără a recurge la forţă. Regele nostru nu vrea să 
provoace pierderi inutile de vieţi în rândurile noastre şi nici 
în cele ale frumoaselor voastre legiuni. 

— Nu zău, chiar aşa? s-a zburlit la el legatul Amatius. 
Bine, hai să vedem cum se vor descurca eleganţii lui 
călăreţi când se vor ciocni cu oamenii Legiunii a Zecea. 

— Tăcere! s-a răstit Longinus la subordonatul lui. L-a 
privit cu asprime pe Amatius, apoi s-a întors din nou către 
emisarul part. O să stau de vorbă cu stăpânul tău. Adu-l 
aici. 

Partul a zâmbit arătându-şi dinţii sclipitori. 

— Stăpânul meu a auzit că unii romani nu au onorat 
întotdeauna tradiţiile legate de armistițiu. 


Pe faţa lui Longinus a apărut o expresie întunecată şi a 
răspuns cu răceală: 

— Îndrăzneşti să mă acuzi pe mine de o asemenea 
infamie? 

— Sigur că nu, onorate domn. Pe dumneavoastră nu. 

— Atunci adu-l aici pe stăpânul tău ca să stea de vorbă 
cu mine. Dacă are chef de aşa ceva. 

— Chef? a repetat partul, cu un aer nedumerit. lertaţi- 
mă, domnule, nu cunosc această expresie. 

— Spune-i stăpânului tău că nu stau de vorbă cu sclavul 
lui. Şi mai spune-i că voi vorbi cu el acum şi aici, dacă are 
curajul să se îndepărteze de escortă. 

— Bucuros i-aş spune asta, dar cred că va răspunde la 
fel ofertei pe care i-o faceţi. Partul a făcut un gest către 
ceilalţi ofiţeri şi către cavaleria din cohorta lui Cato. Sunt 
sigur că un general atât de vestit ca dumneavoastră va fi 
suficient de curajos să se îndepărteze de protecţia oferită 
de o gardă de corp atât de impresionantă. Însă, din respect 
şi înţelegere faţă de temerile dumneavoastră, stăpânul meu 
mi-a permis să vă sugerez o discuţie într-un loc aflat la 
mijloc, între forţele noastre. 

Longinus s-a uitat scurt spre terenul deschis dintre 
tabără şi călăreţii îmbrăcaţi cu robe bogat ornamentate. 

— Singur spui? 

— Da, stăpâne. 

— Nu faceţi asta, domnule, a mormăit Amatius. S-ar 
putea să fie vorba de vreun şiretlic al barbarilor. Nici nu 
aveţi idee de ce înşelătorii sunt ei în stare. 

Macro şi-a dres glasul. 

— Nu-mi dau seama. Mă îndoiesc că acest prinţ Metaxas 
ar putea face prea mult rău de unul singur. 

Amatius s-a grăbit să-l pună la punct pe Macro. 

— Prefect, habar n-ai de nimic. Parţii l-ar putea dobori 
pe guvernator cu o săgeată chiar înainte de a ajunge în acel 
loc. 

Macro a ridicat din umeri. 


— E posibil. Dar parții ar risca să-şi lovească propriul 
conducător. Pe de altă parte, se pune problema că şi-ar 
putea pierde prestigiul. În cazul în care guvernatorul ar da 
înapoi... în fine, sunt convins că măcar conducătorii din 
Roma ar înţelege. 

— Stăpâni ai mei! a spus partul, ridicând o mână. Vă cer 
iertare că intervin în această dispută, dar dacă socotiți că o 
asemenea întâlnire ar fi atât de primejdioasă, vă sugerez ca 
ambele suite ale căpeteniilor noastre să se retragă până la 
o distanţă de la care să nu se poată trage cu arcul, iar 
prinţul meu şi guvernatorul să fie însoţiţi fiecare de trei 
oameni. În felul acesta nu am elimina suspiciunile şi 
temerile voastre? 

— Temeri? s-a burzuluit Longinus. Partule, eu nu mă tem 
de nimic. Romanilor nu le este frică de nimeni, cu atât mai 
puţin de barbarii din răsărit. 

— Sunt încântat să aud asta, stăpâne. În cazul acesta, 
pot să-l înştiinţez pe stăpânul meu că dumneavoastră, 
însoţit de câţiva oameni, sunteţi dispus să-l întâlniți? 

Cato a încercat să-şi ascundă zâmbetul stârnit de faptul 
că guvernatorul se lăsase atât de uşor păcălit să accepte 
propunerea partului. Numai că, Longinus se înfuriase, aşa 
că i-a luat ceva timp până să-şi recapete stăpânirea de sine. 
Privind în jur, a surprins expresia de pe faţa lui Cato şi a 
arătat cu degetul spre el. 

— Centurion Cato, de vreme ce pari să fii într-o 
dispoziţie atât de bună, tu mă vei însoţi la această discuţie. 
Tu, prietenul tău Macro şi legatul Amatius. Voi, ceilalţi, 
alăturaţi-vă călăreţilor. Rămâneţi aici! Dacă dau eu vreun 
semnal, veniţi în ajutorul nostru cât mai grabnic posibil. 
Duceţi-vă! 

S-a întors spre part şi a mârâit: 

— Spune-i stăpânului tău că ne vom întâlni, dar după ce 
restul oamenilor lui se va retrage la o distanţă sigură 
pentru noi. 

— Prea bine. 


Partul a făcut un gest de supunere din cap şi imediat 
după aceea şi-a întors calul, pornind în galop spre tovarăşii 
lui, fără să-i mai dea guvernatorului posibilitatea de a 
schimba condiţiile stabilite. În timp ce-l urmărea pe emisar 
plecând, Macro s-a întors spre Cato şi i s-a adresat cu glas 
coborât: 

— Îţi mulţumesc foarte mult că m-ai amestecat şi pe 
mine în treaba asta. 

— Îmi pare rău, a zis Cato şi a făcut un gest către 
escadronul de călăreţi. Hmm, acum trebuie să-mi găsesc un 
cal. 

— Bine. Te rog. Fă-o, înainte de a mai provoca 
neînţelegeri. 

Cato a pornit în urma celorlalţi ofiţeri, timp în care 
Amatius, Macro şi guvernatorul priveau cum parții şi-au 
întors caii şi s-au îndepărtat, lăsându-i pe loc pe emisar, pe 
purtătorul de drapel şi alţi doi oameni. Macro şi-a umflat 
obrajii. 

— Domnule, ai cumva idee ce vor? 

— Nu. Nici pe departe. Longinus a rămas tăcut câteva 
momente, după care a continuat: Nu înţeleg cum de au 
ajuns atât de aproape de armata noastră fără să fi fost 
observați. Cred că patrulele de la posturile de graniţă au 
fost oarbe. O să plătească cineva pentru asta, a încheiat cu 
glas acru. 

Auzind zgomot de copite, cei trei ofiţeri au privit în jur şi 
l-au văzut pe Cato, care s-a apropiat şi şi-a oprit calul. 
Longinus s-a uitat la cei care aveau să-l însoţească. 

— Să fiţi cu ochii în patru. La primul semn de primejdie, 
să daţi alarma şi să-i atacați pe ticăloşi. Dar nu uitaţi câ e 
vorba de un armistițiu. Nu facem nicio mişcare decât dacă 
ei acţionează primii. De aceea, să vă ţineţi mâinile departe 
de arme şi la vedere. 

Amatius a pufnit de nemulţumire. 

— Să sperăm că prinţul le spune oamenilor lui să 
procedeze la fel. 


—  Întocmai. Longinus a dat din cap, apoi a respirat 
adânc să-şi astâmpere neliniştea. Să trecem la treabă! Să 
pornim! 

Apoi a împuns slab cu tocul cizmelor din piele de vițel în 
pântecele calului, îndemnându-l să pornească. Ceilalţi l-au 
urmat îndeaproape, astfel că micul grup a înaintat către 
parți pe câmpul deschis. Cum se afla la mică distanţă în 
spate şi la dreapta comandantului, Cato s-a văzut silit să-şi 
înfrâneze impulsul de a-şi odihni mâna dreaptă pe măciulia 
sabiei. Ca să-i fie mai uşor, a prins frâul în ambele mâini şi s- 
a îndreptat cât a putut de spate, ca să apară arogant şi 
netemător în faţa parţilor. În ciuda aparenţelor, simţea un 
nod de spaimă în stomac, iar inima îi bătea să-i spargă 
pieptul. În timp ce în faţa celorlalţi îşi etala alura de 
neînfricat, trăia un sentiment de dispreţ faţă de sine. 
Aruncând o privire în lateral, l-a văzut pe Macro privind 
concentrat spre parți, cu o expresie care îi trăda mai 
curând curiozitatea şi dorinţa de a cântări situaţia decât 
încordarea şi teama. Cato s-a agăţat de fărâma de 
consolare pe care i-o dădea ideea că prietenul lui neînfricat 
ar putea înfrunta orice războinic part în cazul în care 
duşmanii plănuiseră vreo capcană. 

Cele două grupuri de călăreţi s-au apropiat unul de 
celălalt, iar tăcerea şi neclintirea acelei amiezi a fost 
tulburată doar de sunetele scoase de copitele cailor lovind 
sau frământând pământul denivelat. Cato a remarcat 
desenul complicat de pe cutia arcurilor pe care le purtau 
parții, dar şi fineţea straielor cu care erau înveşmântaţi. 
Caii lor erau mai scunzi decât cei ai romanilor şi arătau 
bine îngrijiţi, musculoşi, mişcându-se cu graţie şi 
naturaleţe. Nimic nu îi scotea în evidenţă pe parți în ceea ce 
priveşte armele pe care le aveau asupra lor, în afară de 
faptul că purtătorul de stindard avea legat de şa un coş de 
nuiele. 

Printr-o înţelegere nerostită, cele două părţi s-au oprit la 
depărtare de două sulițe una de cealaltă şi, vreme de un 


moment, oamenii s-au privit cercetător. Apoi, cel mai înalt 
dintre parți a dat deoparte acoperământul de faţă cu o 
mişcare bruscă şi a început să vorbească. 

Emisarul a ascultat cu luare-aminte, a înclinat din cap, 
după care s-a întors către romani. 

— Prinţul vă doreşte sănătate şi prosperitate veşnică. 
Pentru voi, pentru împăratul vostru şi pentru întregul 
vostru popor. Mai doreşte să vă laude pentru frumoasele 
pământuri pe care le-aţi cucerit în numele Romei. Spune că 
a fost foarte impresionat de şirul de turnuri de veghe şi de 
avanposturi care apără drumurile care duc spre Antiohia. 
Acestea au reprezentat adevărate probe de măiestrie 
pentru noi în încercarea de a trece pe lângă ele fără să fim 
văzuţi. 

Auzind ultimele cuvinte, Longinus a strâns nemulţumit 
din buze şi şi-a încleştat pumnul. Apoi l-a ridicat brusc. 

— De ajuns cu vorbele curtenitoare. Înţeleg că nu ne 
găsim aici pentru a discuta despre cele văzute de voi pe 
drum. Să trecem direct la subiect. Ce doreşte prinţul? 

A urmat un scurt schimb de cuvinte între emisar şi prinţ, 
după care primul a vorbit din nou: 

— Parţia cere Romei să nu facă nicio încercare de a-şi 
extinde influenţa de-a lungul Eufratului. 

— Roma are dreptul de a-şi apăra graniţele, i-a răspuns 
Longinus cu fermitate. 

— Da, dar graniţele voastre au obiceiul de a înainta, 
precum hoţii care se furişează spre casele pe care au pus 
ochii. 

— Ce vrei să insinuezi? Noi respectăm în continuare 
tratatul existent. 

— Între Parţia şi Roma, da, a recunoscut emisarul. Dar 
ce spuneţi de înţelegerea cu Palmira? Îi folosiţi tărâmurile 
de parcă ar fi numai ale voastre, iar soldaţii voştri 
mărşăluiesc până la graniţele ei cu Parţia. 

— Regele Vabathus a semnat un tratat cu Roma, a spus 
Longinus pe un ton stăpânit. 


Prinţul a pufnit după ce a auzit traducerea. Apoi s-a 
lansat într-o tiradă, iar iritarea lui le-a fost clară romanilor 
încă înainte ca emisarul să încerce a vorbi în numele 
stăpânului său. Macro s-a uitat pe furiş spre Cato şi a 
ridicat ochii încet. Cato nu i-a răspuns la întrebarea mută. 
Prietenul lui era un soldat profesionist până în măduva 
oaselor, însă detesta orice aspect legat de politică sau 
diplomaţie, iar lui Cato îi era limpede că prezenţa lui Macro 
la această confruntare încordată reprezenta o garanţie 
pentru grupul romanilor. Cato a făcut ochii mari şi a 
încercat din răsputeri să arunce o privire de avertizare spre 
prietenul lui. Aproape imperceptibil, Macro a ridicat 
întrebător din sprâncene, după care, în timp ce emisarul 
traducea vorbele stăpânului său, a făcut un gest vag din 
umeri. 

— Prinţul Metaxas spune că adevărata intenţie a 
tratatului vostru este un secret prost păstrat. Toată lumea 
ştie că el reprezintă doar un pas câtre anexarea Palmirei. 

— Regele Vabathus a încheiat acest tratat nesilit de 
nimeni. 

— Dar dacă regele sau vreun succesor ar socoti că 
trebuie să pună capăt acestui tratat? Ce s-ar întâmpla într-o 
asemenea situaţie? 

Longinus mai înghiţise o dată nada şi a rămas tăcut 
câteva momente pentru a gândi un răspuns potrivit. 

— Dar nu se pune problema că s-ar putea întâmpla aşa 
ceva. Palmira şi Roma sunt parteneri. 

Prinţul part a râs forţat şi, în timp ce a dat răspunsul, a 
arătat cu degetul spre guvernator. 

— Parteneri? a tradus emisarul. Singurii parteneri pe 
care îi aveţi sunt Vabathus şi apropiații lui. Marile case 
aristocratice din Palmira denunţă în mod deschis acest 
tratat. Până şi la palat există oameni care îl socotesc pe 
rege drept un trădător. Tratatul vostru este o înşelătorie, 
iar regele va fi silit în curând să îl anuleze. Iar dacă el nu va 
face asta, puteţi fi siguri că succesorul lui va tăia lanţurile 


ce leagă Palmira de Roma. Dacă Roma va încerca să 
intervină cu forţa în treburile Palmirei, Parţia va face tot 
posibilul să îşi apere vecinul de invazia romană. 

De astă dată venise rândul lui Longinus să râdă. 

— Parţia protectoare? Aşa ceva nu am mai pomenit. 
Dorinţa voastră de a cuceri Palmira este limpede. Ce vă face 
să credeţi că poporul Palmirei va vedea cu ochi buni 
intervenţia Parţiei? 

— Avem toate motivele să credem că vor primi favorabil 
intervenţia noastră. Noi le-am făcut cunoscut că le vom 
apăra independenţa. De Roma şi de alţi aventurieri. 

— Şi vă închipuiţi că ei cred asta? De ce ar trebui să aibă 
mai multă încredere în bunele voastre intenţii decât în ale 
noastre? 

— Pentru că noi nu ne-am trimis soldaţii pe pământurile 
lor ca să construim fortificaţii care, încet, dar sigur, vor 
deveni gratiile închisorii lor. Aţi încercat deja să ridicaţi un 
fort chiar pe malul Eufratului şi, peste scurtă vreme, 
taberele armatelor romane se vor înmulţi de-a lungul 
malului fluviului ca nişte ţepuşe aţintite spre gâtul Parţiei. 

Macro s-a aplecat spre Cato şi i-a şoptit: 

— Hoţomanii ăştia de parți se pricep să răsucească 
vorbele în mod poetic, nu crezi? 

— Sssst! a sâsâit Cato, străduindu-se să nu fie auzit de 
ceilalţi. A urmat o pauză făcută de emisarul part, iar 
Longinus şi legatul Legiunii a Zecea s-au întors spre Macro 
şi Cato, după care partul a continuat să traducă diatriba 
stăpânului său. 

— Parţia nu va îngădui o asemenea agresiune. Fortul 
acela era un semn neîndoios privind intenţiile romanilor, iar 
voi sunteţi preveniţi astfel să nu mai încercaţi pe viitor 
asemenea incursiune? 

— Era? l-a întrerupt Longinus. Ce s-a întâmplat cu acel 
fort? 

— A fost ras de pe faţa pământului. 


— Şi cohorta de auxiliari trimisă pentru a-l construi? Cu 
ea ce s-a întâmplat? 

— A fost distrusă. 

— Distrusă? a făcut Longinus, uimit peste măsură. Nu aţi 
luat prizonieri? Unde se află ei acum? 

— Din păcate, nu au existat prizonieri. 

— Ticăloşii, a bombănit legatul Amatius. Nişte ucigaşi. 

Emisarul a ridicat din umeri. 

— Nu au vrut să se predea. Oamenii noştri nu au avut de 
ales şi au fost nevoiţi să-i ucidă. 

Longinus a rămas mut câteva clipe. 

— Cinci sute de oameni şi câţiva dintre cei mai buni 
comandanţi ai armatei noastre, oameni căliţi în lupte. 
Centurionul Castor... S-a uitat acuzator la prinţul part. 
Spune-i stăpânului tău că acesta este un act războinic. În 
timp ce i se traducea răspunsul lui Longinus, Metaxas a 
zâmbit. 

— Care act anume? Distrugerea cohortei voastre ori 
ameninţarea pe care ea o reprezenta la adresa suveranităţii 
noastre? 

— Nu încerca să amesteci lucrurile! s-a răstit Longinus. 
Ştie el la ce mă refer! Când vestea va ajunge la urechile 
împăratului meu, nu cred că va exista vreo putere pe lume 
care să îl oprească de la a porni o acţiune de răzbunare 
împotriva Parţiei. Singuri aţi atras soarta asta asupra 
voastră. 

— Generale, noi nu dorim să provocăm un război. 

— Vorbe goale! a explodat Amatius. Aţi ucis toţi oamenii 
uneia dintre cohortele noastre şi spuneţi că nu doriţi să 
porniţi un război?! Mâna legatului a alunecat spre mânerul 
sabiei, iar gestul a fost observat imediat de parți. Cu un 
scrâşnet metalic, unul dintre oamenii din escorta prinţului 
şi-a scos sabia, iar lama ei curbată a sclipit în soare. Prinţul 
Metaxas a răcnit un ordin către el, iar soldatul, după ce a 
sugerat că nu-i făcea plăcere să se supună, a vârât sabia în 
teacă. 


— Domnule, i s-a adresat Cato încet legatului. Ai face 
bine să-ţi iei mâna de pe mânerul sabiei. 

Aţintindu-şi ochii asupra lui, Amatius a respirat 
precipitat, iar nările i-au fremătat. Apoi a clipit, a dat din 
cap şi a dat drumul armei. 

— Bine, am înţeles. Dar va veni şi clipa când cineva o să 
dea socoteală pentru moartea centurionului Castor şi a 
cohortei lui. Va sosi şi ziua aia. 

Emisarul a rămas imperturbabil. 

— Tot ce se poate, dar nu în viaţa asta. Nu, dacă Roma 
ține cu adevărat la pacea de la graniţa sa răsăriteană. 
Stăpânul meu spune că trebuie să vă scoateţi forţele din 
Palmira. În plus, vă sfătuieşte să nu interveniţi în politica ei 
internă. Încălcarea oricăreia dintre aceste condiţii va sili 
Parţia să întreprindă acţiuni militare. Chiar dacă prinţul şi 
tatăl lui, regele Gotarzes, doresc pacea, ei se vor vedea siliţi 
să pornească război împotriva Romei. lar un asemenea 
război va costa Roma foarte scump. Mulţi alţi concetăţeni 
de-ai voştri vor împărtăşi soarta lui Crassus şi a legiunilor 
lui. Acestea au fost cuvintele stăpânului meu, a încheiat 
emisarul. Ne-aţi ascultat, domnilor, şi nu mai avem altceva 
de spus. 

Prinţul part a mai spus ceva către traducător, apoi a 
făcut un gest către cel care avea legat de şa coşul de 
răchită. Omul a desfăcut frânghia prinsă de mânerele 
coşului şi l-a lăsat să cadă apăsat pe pământ, în faţa calului. 
Apoi, parții şi-au întors caii, iar emisarul li s-a adresat 
pentru ultima oară romanilor. 

— Stăpânul meu vă roagă să primiţi acest dar. Un dar 
cules de pe malurile Eufratului. Socotiţi-l un semn privind 
viitorul, în cazul în care doriţi să sfidaţi Regatul Parţilor. 

Parţii au dat pinteni cailor, care au pornit în galop spre 
şirul îndepărtat al tovarăşilor lor, care deja începuseră să 
rupă rândurile pentru a se întoarce cu spatele spre Antiohia 
şi au dispărut în defileu. Vreme de câteva momente, 
romanii i-au urmărit îndepărtându-se prin praful ridicat de 


copitele cailor. Apoi, Longinus şi-a îndreptat privirea spre 
coşul de răchită care stătea pe solul pietros. A făcut un 
semn cu mâna spre el. 

— Centurion Cato! 

— Da, domnule. 

— Vezi ce e în el. 

— Am înţeles. 

Cato şi-a trecut piciorul peste coarnele şeii şi s-a lăsat la 
pământ. S-a apropiat cu precauţie de coş, de parcă l-ar fi 
crezut plin de şerpi şi scorpioni. Înghiţindu-şi nodul din gât, 
s-a aplecat şi a tras de mânere, îndepărtându-le. În coş era 
un vas din lut ars, de mărimea unui pepene verde de 
dimensiuni mari. Fundul lui crăpase când coşul atinsese 
solul, astfel că lui Cato i-a ajuns în nări mirosul uleiului de 
măsline ce se scursese încet printre beţele de răchită. În 
interiorul vasului se vedea lucind ceva negru şi, cum uleiul 
continua să se scurgă, corpul respectiv nu mai plutea, se 
aşezase pe fundul vasului şi sclipea. 

— Ce e acolo? s-a răstit Amatius. Arată-ne, omule! 

Când s-a aplecat şi a prins între degete şuviţele 
unsuroase de culoare întunecată, Cato a simţit în gâtlej un 
gust cumplit de amar. Scrâşnind din dinţi, a scos cu greu 
ceea ce era în vas. Uleiul se prelingea pe pielea pământie a 
capului retezat şi, printre buzele întredeschise, spre 
pământul pârjolit de soare. 

Privind acel cap desfigurat, legatul Amatius s-a strâmbat 
cu amărăciune. 

— E centurionul Castor. 


CAPITOLUL 5 


— Domnilor, a început Cassius Longinus, privind cu un 
aer solemn de jur împrejurul sălii de banchete din cartierul 
lui general. Stătea pe un podium, de unde putea să vadă 
expresiile de pe feţele centurionilor, tribunilor şi legaţilor 
aflaţi dinaintea lui. A sosit momentul războiului cu Parţia. 

Ofițerii au schimbat priviri încărcate de înţeles, iar prin 
sală a răsunat un val de murmure, care a scăzut treptat, 
apoi cei prezenţi s-au uitat spre guvernatorul Siriei cu 
expresii curioase pe chip. Ştirea privind grupul de călăreţi 
parți care apăruse în ziua precedentă foarte aproape de 
zidurile Antiohiei circulase prin tabără şi pe străzile 
oraşului. Colportorii de zvonuri îşi făcuseră tot timpul de 
lucru, până când întâmplarea căpătase proporţii şi ajunsese 
să se vorbească despre orice, de la o alianţă istorică între 
Roma şi Parţia şi până la perspectiva înfricoşătoare că o 
uriaşă armată partă se găsea la numai o zi de marş 
depărtare de Antiohia, venind cu intenţia de a măcelări toţi 
bărbaţii, femeile şi copiii din Antiohia. Primele vorbe rostite 
de Longinus eliminaseră unele dintre cele mai fanteziste 
idei, iar acum ofiţerii lui ascultau cu încordare, sperând să li 
se dea mai multe amănunte. Guvernatorul a aşteptat până 
s-a făcut tăcere deplină şi de-abia după aceea a continuat. 

— În urmă cu câteva zile, parții au luat prin surprindere 
unul dintre avanposturile noastre şi i-au ucis pe toţi 
membrii acelei garnizoane. Vizitatorii de azi ne-au dăruit 
capul comandantului acelei unităţi, centurionul Castor, din 
Legiunea a Zecea. 

Oamenii care stăteau în jurul lui Cato şi Macro au 
bombănit furioşi, iar Macro şi-a înghiontit amicul, şoptindu- 
Il: 

— O să le plângi de milă parţilor care ne vor ieşi în cale. 
Asta înseamnă că vom avea parte de lupte pe cinste. 


— Lupte pe cinste? a repetat Cato, încruntându-se. Eu, 
unul, nu împărtăşesc entuziasmul tău în privinţa acestei 
campanii. Parţii nu se vor lăsa înfrânți cu una, cu două. 

— Ei, fii serios! Doar am depăşit situaţii şi mai grele. 

— Serios? la spune-mi şi mie care sunt alea. 

Macro s-a uitat la prietenul său, apoi a strâns din buze. 

— Cred că ai dreptate. Parţii sunt greu de înfrânt, a 
recunoscut el, apoi şi-a frecat mâinile. Va fi o încercare 
foarte dificilă. 

Cato s-a uitat lung la Macro şi a clătinat din cap. 

— Câteodată sunt gata să jur că socoteşti totul un fel de 
joc. 

— Joc? a făcut Macro, părând surprins. Nu, e mai mult 
de atât. E o chemare. Pentru asta trăiesc soldaţii adevăraţi. 
Dar, bineînţeles, tu nu ai cum să înţelegi asta. Pentru că tu 
eşti un filosof. 

Cato a oftat. După părerea lui Macro, educaţia deosebită 
de care se bucurase Cato înainte de a intra în rândurile 
legiunii era mai curând un blestem decât un avantaj şi nu 
ostenea niciodată să afirme asta. Cât despre Cato, el simţea 
că acum armata devenise familia lui şi, atâta vreme cât îşi 
îndeplinea datoriile cât de bine se putea, bagajul de 
cunoştinţe pe care îl avea nu prezenta nicio importanţă, în 
afară de faptul că unele dintre ele, mai ezoterice, îşi puteau 
găsi o aplicaţie practică. În astfel de situaţii, până şi Macro 
bătea cu părere de rău în retragere, deşi se străduia să-şi 
ascundă orice licăr de admiraţie pe care îl manifesta faţă de 
învăţătura lui Cato. 

Longinus a ridicat mâinile în aer ca să potolească 
exclamaţiile de mânie ale ofiţerilor lui. 

— Domnilor! Stiu cum vă simţiţi auzind o astfel de veste. 
Împărtăşesc durerea şi furia voastră şi jur, pe 
atotputernicul Jupiter, că îi vom răzbuna pe centurionul 
Castor şi pe oamenii lui. Îi vom trece prin foc şi sabie şi nu 
vor mai cuteza niciodată să tulbure pacea pământurilor 
noastre sau a aliaţilor noştri. Scopul nostru este să 


eliminăm Parţia ca putere militară şi nu ne vom afla odihna 
decât atunci când regele lor va îngenunchea în faţa 
împăratului nostru şi va cerşi iertare. 

Ofițerii au bătut din picioare în semn de aprobare, iar 
Marco l-a îmboldit pe Cato. 

— Aşa mai zic şi eu. Longinus îmi place ca general. 

Cato s-a încruntat. 

— Ai uitat de ce am fost trimişi prima oară spre răsărit? 
apoi a continuat cu glas scăzut. Omul complota împotriva 
împăratului. 

— Nu s-a dovedit aşa ceva. 

— Aşa e, a recunoscut Cato. Nu a existat nicio dovadă de 
nezdruncinat, adevărat. Dar noi ştim ce plănuia el. 
Cunoaştem caracterul omului, Macro. Eu nu am încredere 
în el. Şi nici tu. 

Macro i-a cântărit vorbele vreme de câteva clipe, apoi s- 
a frecat în bărbie cu degetele pline de cicatrice. 

— Poate că acum are şansa să-şi spele păcatele. 

— Ori poate încearcă să-şi câştige o reputaţie şi 
susţinere pentru a deveni suficient de puternic cât să îl 
înlăture pe împărat. În orice caz, ar fi bine să fim precauţi 
în privinţa lui. Dacă se aruncă în acest război fără să cugete 
bine, noi vom fi în mare primejdie. Cato a înclinat capul 
spre ceilalţi ofiţeri din sală. Şi nu doar noi doi, ci şi ceilalţi. 
Avem nevoie de un general apropiat de soldaţi care să ne 
conducă împotriva parţilor, nu de un politician ambițios. Pe 
de altă parte, această campanie îi va oferi prilejul cel mai 
bun de a scăpa de noi. Ascultă bine vorbele mele. Trebuie 
să fim cu multă băgare de seamă. 

Rămas pe gânduri, Macro a încuviinţat din cap. 

— Cred că ai dreptate. Pe podium, Longinus a făcut un 
semn prin care cerea să se facă linişte. 

— Am transmis ordine legaţilor Legiunilor a Cincea şi a 
Şasea ca să ni se alăture. Imediat ce se va strânge armata, 
vom porni în marş spre răsărit şi îi vom strivi pe parți. 
Camarazi, până atunci trebuie să ne pregătim oamenii 


pentru război. Fiecare ofiţer să facă un inventar complet 
privitor la echipare, să recheme toţi soldaţii detaşaţi în alte 
locuri şi să efectueze rechiziţiile trebuincioase. Intenţionez 
să părăsim tabăra în momentul în care vom fi gata. În 
câteva zile veţi primi ordine complete referitoare la 
viitoarea campanie. Închei cu acest gând... În anii ce vin, 
când vom fi bătrâni, oamenii se vor uita la noi cu mirare şi 
vor spune: „Uite bărbaţii care au strivit cel mai vechi şi mai 
ucigător duşman al Romei.” Dacă vom triumfa - ba nu, când 
vom triumfa, lucru care sigur se va întâmpla -, vom fi 
câştigat mai mult decât o bătălie. Faptele noastre ne vor 
asigura o fărâmă de nemurire şi niciun roman nu-şi poate 
dori mai mult de atât. Longinus şi-a scos sabia şi a ridicat-o 
deasupra capului. Pentru Roma şi victorie! 

În jurul lui Cato şi Macro, ofiţerii îşi agitau pumnii şi 
imitau strigătul lui Longinus. După ce s-a uitat fugar la 
Cato, Macro a urmat exemplul celorlalţi şi a intrat în corul 
celor care ovaţionau de vuia sala. Cato a oftat şi a clătinat 
din cap, după care, fără prea multă tragere de inimă, a 
început să strige şi el. În ciuda conştiinţei de soldat, pe care 
o dobândise cu greu, nu era prima oară când se simţea 
departe de îndârjirea celorlalţi ofiţeri. Aflat încă pe podium, 
Cassius  Longinus exploata la maximum dispoziţia 
războinică a celor prezenţi, întorcându-se pe rând către 
fiecare colţ al sălii şi străpungând aerul cu sabia. În cele din 
urmă, şi-a vârât arma în teacă şi s-a retras de pe podium, 
după care, un centurion mai vârstnic din Legiunea a Zecea 
a apărut în faţa ofiţerilor, a lovit cu bastonul în podea şi a 
răcnit: 

— Liber! 

Ofițerii s-au întors şi, târându-şi picioarele, au pornit 
spre uşă, vorbind cu însufleţire despre perspectiva de a 
participa la o nouă campanie. După detaşarea lor în 
provincia Siria, ar fi fost pentru mulţi dintre ei prima 
acţiune la care participau. În cele din urmă, echilibrul 
precar de forţe ce existase între Parţia şi Roma încă de pe 


vremea lui Augustus, primul împărat, dădea să se schimbe. 
Îndelungatul joc, alternând între diplomaţie şi înşelătorie, 
care se desfăşurase între reprezentanţii celor două imperii 
se sfârşise, iar acum confruntarea dintre cele două mari 
armate avea să decidă câştigătorul în cadrul acelui conflict. 

— Prefect Macro! Centurion Cato! 

Cato a tresărit auzindu-şi numele răsunând cu ecou şi, 
împreună cu Macro, s-a întors şi l-a văzut pe centurionul şef 
uitându-se fix la ei. 

— Rămâneţi în sală! 

— La naiba! a bombănit Macro, în vreme ce ofiţerii din 
apropierea lor le-au aruncat priviri curioase. Ce mai e? 

Cato a făcut un gest din umeri şi a început să-şi croiască 
drum înapoi prin mulţimea de ofiţeri ce ieşeau din sală şi s- 
a îndreptat spre podium. Cato a văzut că Longinus şi legatul 
Amatius îi urmăreau pe el şi pe Macro apropiindu-se. Au 
rămas amândoi în faţa podiumului până când din sală a ieşit 
şi ultimul ofiţer. Longinus a făcut apoi semn din cap spre 
centurionul şef. 

— Asta este tot. Puteţi pleca. 

— Am înţeles! 

Centurionul a salutat cu o precizie impresionantă şi s-a 
întors, pornind pe urmele camarazilor lui, iar ghetele lui cu 
ţinte au făcut să răsune toată sala la atingerea dalelor 
pardoselii. A ieşit închizând uşile duble, după care Longinus 
s-a răsucit spre Macro şi Cato. 

— Mai există o problemă ce trebuie rezolvată înainte ca 
armata mea să plece la război. Am hotărât soarta 
legionarului Crispus. 

Cei trei subordonați s-au uitat cu atenţie sporită la 
comandantul lor. Longinus a continuat: 

— Având în vedere gravitatea faptei şi necesitatea 
deosebită de a menţine disciplina în situaţia de faţă, am 
decis că acest Crispus trebuie condamnat la moarte. 

— Nu! a exclamat Amatius. Domnule, protestez. M-aţi 
făcut să cred că va fi cruțat. 


— Nu am afirmat aşa ceva! s-a răstit Longinus la el. Am 
spus eu asta? 

Amatius a inspirat şuierător printre dinţii încleştaţi. 

— Nu, domnule. Dar aşa aţi dat impresia. 

— Asta nu înseamnă nimic, a spus Longinus, uitându-se 
cu subinţeles către Macro şi Cato, după care a urmat: 
Crispus va fi pedepsit de oamenii din centuria lui, în faţa 
formaţiei încolonate a soldaţilor din a Doua liră. Mâine în 
zori. Legat, vei comunica deţinutului hotărârea mea şi vei 
avea grijă ca el să fie supravegheat atent până la 
executarea sentinţei. Am auzit de situaţii în care, în trecut, 
unii condamnaţi au reuşit să evadeze. În cazul în care lui 
Crispus i se permite să se sustragă pedepsei, oamenii 
numiţi să-l păzească îi vor lua locul. Îngrijeşte-te ca oamenii 
tăi să înţeleagă acest lucru. E limpede? 

Amatius s-a străduit să-şi alunge furia şi, cu o expresie 
de amărăciune pe faţă, s-a întors către Macro. 

— Îmi închipui că eşti încântat de această veste. 

Macro l-a privit ţintă o clipă şi abia după aceea i-a 
răspuns: 

— Domnule, dacă îţi imaginezi aşa ceva, mă tem că nu-i 
vei înţelege niciodată pe soldaţii de sub comanda ta. 

Amatius l-a fulgerat din ochi, apoi s-a întors către 
Longinus şi s-a înfoiat: 

— Asta este tot, domnule? 

— Da, tot. La prima geană de lumină, camarazii lui 
Crispus să se afle pe terenul de paradă din afara taberei. Să 
poarte doar tunicile şi să li se înmâneze bâte. 

— Am înţeles. 

Tonul lui Amatius s-a înmuiat, iar Cato a înţeles prea 
bine de ce. Trufaşii legionari aveau să fie umiliţi prin faptul 
că li se cerea să apară fără armuri şi arme în faţa 
auxiliarilor din a Doua Iliră. Această decizie fusese luată în 
mod deliberat. Disciplina militară impunea ca şi camarazii 
celui condamnat să îi împărtăşească ruşinea şi astfel să aibă 
tăria de a-l pedepsi pe acesta pentru faptul de a-i fi umilit. 


Pe viitor, aveau să fie mai atenţi atunci când ar fi fost tentaţi 
să comită o faptă care să aibă repercusiuni asupra altora. 
Cum Amatius era silit să conducă oamenii din Legiunea a 
Zecea şi să asiste la execuţie, şi el trebuia să trăiască un 
sentiment de ruşine, iar asta explica ura aprinsă în ochii lui 
când s-a uitat fulgerător la Macro şi Cato, după care a ieşit 
din sală cu paşi mari şi a trântit uşa în urma lui, stârnind un 
zgomot puternic. 

Preţ de un moment, nimeni nu a scos nicio vorbă, apoi 
Macro şi-a plecat capul în semn că a înţeles spusele lui 
Cassius Longinus. 

— Mulţumesc, domnule. Aceasta a fost decizia cea bună. 

— Nu am nevoie să-mi spui tu asta, l-a pus Longinus la 
punct. 

— Prea bine, domnule. Dar vă mulţumesc oricum. Macro 
a făcut o pauză. Ar mai fi ceva? 

— Nu. Aveţi grijă ca asemenea fapte să nu se mai 
întâmple. Îmi ajunge cât v-aţi amestecat voi doi în treburile 
mele din Siria. Dacă nu ar fi apărut parții, m-aş fi 
descotorosit de voi. V-aţi fi aflat deja în drum spre Roma, ca 
să-i daţi personal raportul şarpelui ăluia pe nume 
Narcissus. Dar aşa cum stau lucrurile acum... am nevoie de 
fiecare om ca să le facem faţă parţilor. Dacă aş avea 
întăririle pe care le-am cerut, nici nu s-ar pune problema că 
i-aş învinge. Însă nu am la dispoziţie decât trei legiuni şi o 
mână de unităţi auxiliare cu care să duc războiul. Şansele 
noastre nu sunt prea încurajatoare, a spus, Longinus, 
zâmbind cu răceală. Prin urmare, dacă voi reuşi, gloria va fi 
cu atât mai mare. Dar, dacă dau greş, o să mă simt oarecum 
consolat la gândul că şi voi doi veţi muri alături de mine. 

Cato s-a mirat constatând schimbarea dispoziţiei lui 
Longinus, care contrasta vădit cu atitudinea triumfătoare 
din cuvântarea pe care o ţinuse în faţa ofiţerilor. Apoi şi-a 
dat seama că pentru asemenea momente erau instruiți 
aristocrații ani în şir: să reuşească prin comportament să 
cucerească simpatia publicului, în ciuda oricăror îndoieli pe 


care, în sinea lor, le aveau în legătură cu cauza pe care o 
propovăduiau. Se părea că doar el nu se lăsase prins de 
valul de entuziasm stârnit de arta retorică a lui Longinus. 
Până şi Macro, care avea cunoştinţă de manevrele politice 
îndoielnice ale guvernatorului, se lăsase purtat de 
perspectiva de a intra în luptă şi de a dobândi glorie. 

— Acum, lăsaţi-mă, le-a ordonat Longinus. Mergeţi şi 
faceţi pregătirile necesare pentru execuţie. 

Apoi a făcut un gest nepăsător spre uşă. Macro şi Cato 
au luat poziţia de drepţi, au salutat şi s-au întors, pornind în 
pas de marş, lăsându-l pe guvernatorul roman al Siriei 
singur în camera ce devenise temporar sală de spectacol. 


În lumina slabă dinaintea zorilor, oamenii din a Doua 
Iliră au fost scoşi din corturi cu strigăte guturale de către 
optio şi centurioni. Ofițerii trecuseră de-a lungul şirurilor de 
corturi, dând la o parte perdelele ce slujeau drept uşi şi 
răcnind la cei care fuseseră treziţi cu brutalitate. Trăgându- 
şi în grabă tunicile din lână netoarsă, ghetele şi armurile 
din zale, soldaţii au ieşit în aerul rece, după care şi-au pus 
pe capete căciuliţele şi căştile, legându-şi baretele sub 
bărbie. La sfârşit şi-au strâns scuturile şi lăncile, după care, 
mergând în faţa corturilor, şi-au ocupat poziţiile în centurii. 
Escadroanele de cavalerie, cu săbiile lor ceva mai lungi şi 
cu sulițe, s-au aliniat în flancuri. Nu aveau nevoie de cai ca 
să asiste la execuţie, aşa că i-au lăsat legaţi la locurile lor, să 
mestece mulţumiţi orzul din traistele pline ce li se legaseră 
de gât imediat ce călăreţi lor ieşiseră din corturi. 

Avându-l pe Cato alături, Macro a mers de-a lungul 
şirurilor de soldaţi, inspectându-i. Execuţia lui Crispus avea 
să fie ceva oficial. Chiar dacă legionarul era un ucigaş 
condamnat la moarte, el tot soldat rămânea şi trebuia să i 
se acorde respectul cuvenit înainte de a muri. Cu toate că 
omul pe care îl ucisese era unul dintre camarazii lor, cei din 
a Doua lliră aveau să-i prezinte lui Crispus omagiile 
meritate de un tovarăş de luptă care trecea din această 


lume în aceea a umbrelor. Fiecare soldat se îmbrăcase cu 
grijă şi în seara precedentă se îngrijise să-şi lustruiască 
bine casca, ornamentele şi relieful scutului, dar şi fiecare 
cheotoare şi găteală de pe teaca sabiei. Macro i-a privit cu 
mândrie. Nici în legiuni n-ar fi găsit un grup mai bun de 
oameni pe care să-i comande, a recunoscut el pentru sine 
cu un oarecare regret, deşi nu ar fi făcut niciodată o 
asemenea afirmaţie în public. Sângele pe care îl vărsase în 
Legiunea a Doua şi camarazii pe care îi pierduse de-a 
lungul anilor îi lăsaseră gravată în suflet o dragoste cu totul 
aparte faţă de Vulturii pe care îi cunoscuse vreme atât de 
îndelungată. 

Trecând prin dreptul ultimilor soldaţi, Macro a aruncat o 
privire spre Cato, care era ofiţerul ce răspundea de 
prezenţa în ordine a oamenilor la paradă, dar şi de 
numeroasele mărunţişuri ce ţineau de administrarea 
taberei. 

— Frumos corp de soldaţi, centurion Cato! a strigat 
Macro, cu glas de paradă, care s-a auzit până la celălalt 
capăt al şirului de luptători. Nici Garda Pretoriană nu ar 
putea arăta mai bine la o inspecţie! 

Era genul de exprimare retorică menit să ridice moralul 
oamenilor, iar Macro a clipit şmechereşte spre Cato atunci 
când a rostit acele vorbe. Amândoi ştiau că, în ciuda 
faptului că zburau cu uşurinţă, cuvintele dădeau roade, iar 
oamenii din subordinea lor aveau să dea dovadă de mai 
multă mândrie în tot cursul zilei. Sau cel puţin până ce 
aveau să asiste la execuţie, s-a gândit Cato, deloc încântat. 
Înţelegea suficient de bine motivaţia pedepsei, însă în sinea 
lui se cutremura la gândul că un om avea să fie ucis cu 
brutalitate. Spre deosebire de Macro nu simţea aproape 
nicio plăcere văzând jocurile pe care politicienii ambiţioşi le 
organizau în fiecare oraş, mic sau mare, din Imperiu. Dacă 
un om trebuia să moară, atunci era preferabil ca el să-şi 
găsească sfârşitul în urmărirea unui scop. Era mai bine ca 
legionarul Crispus să fie trimis în primul rând de luptători 


când armata avea să dea piept cu parții. În acea poziţie, ar 
fi putut măcar să moară înfruntând duşmanul cu sabia în 
mână, pentru onoarea Romei şi pentru a se reabilita cât de 
cât în ochii camarazilor lui. 

Auzind laudele lui Macro, Cato a inspirat adânc. 

— Da, domnule! Nimeni nu se îndoieşte că a Doua liră 
este cea mai bună cohortă de auxiliari în slujba împăratului. 

S-a răsucit spre soldaţi şi a strigat: 

— Să auzim! 

Oamenii lui au scos un urlet asurzitor şi-au lovit lăncile 
de scuturi, după care le-au înfipt în pământ într-o mişcare 
executată la unison. Tăcerea care s-a lăsat brusc după 
aceea l-a făcut pe Macro să chicotească de încântare. 

— Sunt cât se poate de fioroşi, centurion Cato. Numai 
zeii ştiu ce le vor face parţilor, dar pe mine mă sperie de 
moarte. 

La fel ca mulţi dintre oamenii lui, Cato nu şi-a putut 
reţine un zâmbet. Apoi Macro a ridicat în aer toiagul pentru 
a atrage încă o dată atenţia asupra sa. 

— Centurion, porneşte în marş cu ei. 

— Am înţeles, a spus Cato şi a inspirat adânc încă o dată. 
A Doua Iliră, la dreapta! 

Cele zece centurii de infanterişti şi patru escadroane de 
cavalerişti au dus lăncile la umăr şi s-au întors ca un singur 
om. 

Macro şi Cato au pornit în marş în fruntea coloanei, 
ocupându-şi locurile în faţa stindardului cohortei şi a celor 
doi soldaţi cu bucine, ce îşi duceau sub braţ instrumentele 
de alamă, care aveau o formă curbată. Macro s-a oprit o 
clipă, apoi a strigat comanda: 

— Înainte! 

În ritm ordonat, făcând pietrişul să scrâşnească sub 
tălpile ghintuite, cohorta a mărşăluit către poarta taberei, 
îndreptându-se spre terenul de paradă. Zona rezervată 
execuţiei era situată în latura îndepărtată a lui, unde se 
fuseseră plantate două şiruri de ţaruşi, la depărtare de 


aproape doi metri unul de altul. Macro a condus a Doua 
Iliră, traversând întinderea prăfuită, după care a cerut 
coloanei să se oprească. 

— Cato, aşază-i pe trei laturi ale unui careu. 

— Am înţeles, domnule. 

Cato a salutat şi s-a întors către soldaţi, pentru a executa 
ordinul primit. Macro şi-a ocupat locul în capătul şirului de 
pari, pe partea rămasă deschisă de oamenii cohortei. După 
ce şi ultimul dintre oamenii lui a completat careul deschis 
pe o latură din jurul terenului, Macro a văzut o coloană 
mică de soldaţi purtând tunici roşii părăsind tabăra şi 
apropiindu-se de ei. În mijlocul coloanei se vedea înaintând 
o siluetă, încadrată de doi oameni, mai mult târâş decât 
păşind de bunăvoie. Fiecare dintre camarazii lui purta 
asupra sa o măciucă solidă de lemn: mânere de unelte 
cumpărate din dugheni. În urma coloanei veneau călare 
guvernatorul şi legatul Legiunii a Zecea. Când aceştia s-au 
apropiat, Macro le-a ordonat soldaţilor lui să ia poziţie de 
drepţi, iar oamenii cohortei au executat prezentarea armei, 
moment în care Longinus şi-a oprit calul. Amatius s-a 
ocupat de legionarii lui şi a desemnat câte un om în dreptul 
fiecăruia dintre stâlpi, în vreme ce Crispus era dus către 
capătul laturii. După ce fiecare soldat a fost aşezat la locul 
lui, deasupra careului s-a lăsat o tăcere apăsătoare, apoi 
Longinus a ridicat un braţ în aer. 

— În virtutea puterii ce mi-a fost încredinţată de 
împărat, senat şi poporul Romei, confirm în acest moment 
sentinţa de condamnare la moarte dată lui Litus Crispus. 
Are ceva de spus deţinutul înainte de ducerea la îndeplinire 
a sentinţei? 

S-a întors către condamnat, însă acesta respira horcăit 
şi tremura îngrozit privind spre cele două şiruri de 
camarazi. Apoi înţelesul cuvintelor rostite de guvernator a 
depăşit sentimentul de spaimă şi, în acea clipă, omul a 
aruncat o privire imploratoare spre Longinus. 


— Domnule! Vă rog! Cruţaţi-mă! A fost un accident! Jur! 
Picioarele l-au lăsat şi s-a prăbuşit în ţărână. Lăsaţi-mă în 
viaţă! 

Longinus nu a luat în seamă rugămintea condamnatului 
şi i-a făcut un semn lui Amatius. 

— Continuaţi, a spus el. 

Legatul a păşit spre Crispus şi a mârâit: 

— Ridică-te! 

Crispus şi-a smuls privirea de la guvernator şi s-a 
aruncat la pământ, la picioarele legatului său. 

— Domnule, în numele zeilor, sunt un soldat vrednic! 
Doar îmi cunoaşteţi trecutul. Cer cruţare! Nu se poate să 
procedaţi astfel. 

— Ridică-te! i-a poruncit Amatius. Nu ţi-e ruşine? Aşa 
înfruntă moartea un legionar al Legiunii a Zecea? Sus! 

Şi l-a lovit cu piciorul pe Crispus, nimerindu-l în coaste. 

— Auu! a strigat omul de durere, prinzându-se de 
coaste. 

Amatius l-a prins de un braţ şi l-a ridicat cu de-a sila pe 
Crispus în picioare, azvârlindu-l spre capătul laturii, unde îl 
aşteptau camarazii lui, ţinând bâtele în ambele mâini. 
Pentru un moment, liniştea s-a lăsat peste întregul teren de 
paradă, întreruptă doar de scâncetele slabe ale lui Crispus. 
Apoi Longinus şi-a dres glasul. 

— Executaţi sentinţa! 

Amatius şi-a scos sabia din teacă şi l-a împins înainte pe 
Crispus. Legionarul şi-a înfipt călcâiele în pământ şi a dat să 
se tragă înapoi, până când legatul i-a tras o lovitură 
puternică de pumn în spate. Crispus a scos un răcnet când 
a văzut cum cele două şiruri de camarazi ai lui au început 
să-şi rotească bâtele. 

Cato trăise o senzaţie tot mai apăsătoare de greață, care 
îi întorsese stomacul pe dos cât asistase la pregătiri, şi l-a 
întrebat în şoaptă pe Macro: 

— Există vreo şansă ca omul ăsta să ajungă la capătul 
cursei? 


— Întotdeauna există şanse, i-a răspuns Macro, pe un 
ton nepăsător. 

— Ai văzut vreodată pe cineva care să supravieţuiască 
acestei curse? 

— Nu. 

Amatius a dus sabia în spate pentru încă o lovitură, iar 
Crispus, privind peste umăr, a scos un țipăt. 

— Porneşte, omule! a strigat furios Amatius. Du-te, 
înainte să ne umpli pe toţi de ruşine. 

În cele din urmă, probabil că pe Crispus l-a cuprins un 
curaj sfidător, pentru că a ţâşnit brusc înainte, alergând. S- 
a mişcat cu repeziciune, ţinându-şi capul plecat, astfel că 
primii doi legionari nu au reuşit să îl atingă cu bâtele. Însă 
unul din cea de-a treia pereche a apucat să rotească bâta şi 
să îl nimerească; o lovitură ce i-a şters umărul. Crispus s-a 
dezechilibrat, legănându-se într-o parte, ajungând exact în 
raza de acţiune a următorului om, care l-a izbit peste 
coapsă. A scos un țipăt, dar s-a împleticit spre următoarea 
pereche. Primul dintre cei doi care alcătuiau perechea l-a 
lovit în partea superioară a braţului, iar celălalt, peste 
coaste, dar foarte tare, făcându-l să scoată un urlet 
puternic de durere. S-a împiedicat şi, primind o ploaie de 
lovituri, nu parcursese decât un sfert din latura careului. 
Apoi, o lovitură dată jos i-a fracturat fluierul piciorului, 
astfel că omul s-a prăbuşit la pământ ţipând. Legionarul 
aflat cel mai aproape a făcut un pas înainte şi a rotit bâta, 
pocnindu-l peste falcă şi reuşind să i-o rupă. Crispus s-a 
ghemuit şi s-a dat de-a rostogolul pe o parte, în timp ce 
dinţii i s-au împrăştiat pe nisip şi sângele a ţâşnit, după care 
şi-a adus braţele peste capul zdrobit. Cel mai apropiat 
dintre legionari s-a holbat la el, apoi s-a uitat spre legatul 
lor. 

— Ucideţi-l! a răcnit Amatius, arătând cu degetul spre 
silueta întinsă la pământ. Terminaţi-l! 

Legionarii l-au încercuit pe Crispus, iar Cato a văzut 
bâtele lor ridicându-se şi coborând într-o ploaie de lovituri. 


De pe suprafeţele bâtelor se împrăştiau în aer firicele de 
sânge, iar capetele lor erau pătate de sângele lui Crispus, 
izbit fără nicio milă. Din fericire, după primele câteva clipe, 
dinspre condamnat nu s-a mai auzit niciun sunet. Amatius 
şi-a lăsat oamenii să continue să-l lovească, iar lui Cato acel 
interval i s-a părut o veşnicie, timp în care restul martorilor 
au stat în poziţie de drepţi, urmărind totul fără să se 
sinchisească. 

În cele din urmă, Amatius a ordonat ca loviturile să 
înceteze, iar legionarii împroşcaţi de sânge s-au retras 
gâfâind. Întinsă la pământ, înconjurată de pete de sânge 
care se scurgeau în nisip, se găsea silueta cuiva care nu mai 
semăna a om. Avea frânte mâinile şi picioarele, ţeasta îi 
fusese zdrobită cumplit, astfel că oasele şi creierii i se 
revărsaseră pe nisip într-un amestec ca un porridge de 
culoare gri şi sângerie ca vinul. Cato a făcut un efort să nu 
verse, smulgându-şi ochii de la acea privelişte, după care a 
privit de-a lungul terenului de paradă. Din depărtare, o 
mişcare i-a tras atenţia şi, imediat după aceea, a mijit ochii 
şi a văzut un om călare care ocolea fortăreaţa în mare 
viteză şi apoi a pornit să traverseze terenul de paradă, 
îndreptându-se către locul execuţiei, unde se afla şi a Doua 
liră. Auzind duduitul ritmic al potcoavelor ce izbeau 
pământul, oamenii şi ofiţerii au început să-şi îndrepte 
atenţia spre călăreț. 

— O să avem necazuri, a mormăit Macro, când a 
observat bandajul murdar de praf pe care călăreţul ce se 
apropia îl avea prins în jurul capului. Călărețul a tras 
nemilos de hăţuri, strunindu-şi calul într-o ploaie de praf şi 
pietricele. A salutat, apoi a dus mâna sub tunică, unde a 
căutat ceva. 

— Cine eşti? a întrebat Longinus pe un ton poruncitor. 

Înainte de a da răspuns, omul şi-a umezit buzele. 

— Tribunul Gaius Carinius, detaşat din Legiunea a 
Şasea, domnule. Sosesc tocmai de la Palmira. Apoi a 
descoperit ce căuta şi i-a întins guvernatorului o tăbliță 


cernită. Un mesaj din partea ambasadorului nostru, Lucius 
Sempronius, aflat la Palmira. 

Longinus a luat tăbliţa. S-a uitat la călăreț. 

— Ce s-a întâmplat colo? 

Omul şi-a înghiţit nodul din gât, chinuindu-se să-şi 
recapete suflul. 

— În Palmira a avut loc o răzmeriţă, domnule. 
Organizată de simpatizanți ai Parţiei. Aceştia vor ca regele 
să fie îndepărtat şi să se rupă tratatul cu Roma. 


CAPITOLUL 6 


Cato a urmărit cum tribunul s-a aşezat fără efort pe unul 
dintre scaunele aranjate într-un arc de cerc în biblioteca 
guvernatorului. A aruncat o privire în jur, spre ceilalţi ofiţeri 
care fuseseră convocați acolo de Cassius Longinus. În plus 
faţă de Amatius şi comandanții celorlalte cohorte auxiliare 
din tabără, mai erau el şi Macro. Cato s-a întrebat de ce 
fusese chemat. 

Longinus a făcut un semn spre tribun, care nu apucase 
să se curețe după ce gonise călare atâta drum. 1 se oferise 
doar un scurt răgaz ca să bea ceva înviorător, cât ofiţerii 
fuseseră aduşi în grabă la casa guvernatorului. 

— Carinius, te rog. Spune-le ce mi-ai povestit cât am 
aşteptat. 

Carinius a făcut un semn din cap, apoi şi-a dres glasul. 

— În urmă cu cinci zile, cel mai mic dintre fiii regelui 
Vabathus, prinţul Artaxes, a anunţat curtea Palmirei că îi va 
urma tatălui său. Tribunul Carinius a făcut o pauză ca să 
zâmbească în treacăt. Necazul este că Artaxes este cel mai 
tânăr dintre cei trei fii, astfel că nu este primul în linia celor 
care vor moşteni tronul. Cu toate acestea, cel mai mare 
dintre ei, Amethus, nu este priceput la politică, iar cel de-al 
doilea, Balthus, îşi petrece toată ziua la vânătoare, bând sau 
petrecând cu femeile. Artaxes este cu siguranţă creierul 
familiei, dar şi cea mai mare ameninţare la adresa Romei. 
Când era copil, a fost trimis în răsărit pentru a fi educat la 
curtea Parţiei. Se pare că undeva în cursul educaţiei a 
deprins o ură pătimaşă faţă de Roma şi a reuşit să îi 
convingă pe mulţi dintre nobilii Palmirei să îi împărtăşească 
vederile. 

— Am înţeles, a spus Amatius. Dar sunt convins că regele 
nu tolerează o astfel de subminare a autorităţii lui, nu? 


Longinus a lovit uşor cu degetul în tăbliţa cerată trimisă 
de chestorul roman ce slujea drept ambasador la curtea 
regelui Vabathus. 

— Regele este bătrân. lar Artaxes este fiul preferat. 
Singurul lucru care îi ştirbeşte afecțiunea faţă de tatăl lui 
este loialitatea sa faţă de Roma. Însă cine ştie cât de 
departe va merge această credinţă în situaţia de acum? 
Sempronius susţine că Thermon, şambelanul regelui, este 
cel care acţionează în numele lui. Măcar pe el ne putem 
baza. Prin urmare, trebuie să i se dea în continuare suma 
pe care i-o plătim în mod tăinuit. Potrivit părerii 
ambasadorului, Artaxes a cerut să i se dea coroana pe dată. 
Şambelanul a refuzat, astfel că între sprijinitorii lor au 
izbucnit lupte. Prinţul a reuşit să îl câştige de partea lui pe 
unul dintre generalii regelui şi are aproape o mie de 
oameni sub control. Thermon se poate bizui pe garda 
regelui şi pe familiile acelor nobili care au rămas fideli 
bătrânului. Şi pe Sempronius şi suita lui, bineînţeles. 
Aceştia s-au retras în citadelă, împreună cu regele şi cu fiul 
lui cel mare. 

— Şi unde se află celălalt, amatorul de vânătoare? a 
întrebat Cato. Cu el ce s-a întâmplat? 

Longinus s-a întors către tribun. 

— Chiar, ia spune. 

— Balthus vâna pe dealurile din miazănoapte când 
Artaxes şi-a exprimat pretenţiile. În momentul când 
chestorul m-a trimis încoace, nu se ştia nimic despre el. 

— Mare păcat, a comentat Macro. L-am fi putut atrage 
de partea noastră. 

— Nu sunt prea convins că am fi reuşit, a spus tribunul. 
Balthus nu prea are Roma la inimă. Avem noroc că pe parți 
îi urăşte de-a dreptul, pe când noi doar nu-i suntem prea 
simpatici. 

Macro şi-a aplecat capul într-o parte. 

— Ei, zicala aia cu „duşmanul duşmanului meu...” şi aşa 
mai departe. Cu toate astea, ne-ar putea fi de folos. 


— Tot ce se poate, a spus gânditor Longinus. Dar ne vom 
folosi de el doar dacă vom fi siliţi. Ultimul lucru de care are 
nevoie Roma în aceste momente ar fi să îndepărteze o 
primejdie ca să se creeze o alta în loc. În orice caz, din câte 
ştim, regele şi aliaţii lui sunt încercuiți în citadela din 
Palmira. După cum sună mesajul lui Sempronius, cei aflaţi 
acolo au provizii suficiente de hrană şi apă şi atâta vreme 
cât Artaxes nu găseşte maşinării de asediu înseamnă că cei 
dinăuntru vor reuşi să păstreze citadela. Desigur, putem 
presupune că prietenii noştri parți au avut cunoştinţă 
despre intenţiile lui Artaxes. Şi chiar dacă nu au avut, ştirea 
le va ajunge la urechi la câteva zile după ce am aflat-o noi. 
Aşadar, în cel mai bun caz, avem un mic avantaj, domnilor. 
Trebuie să trimitem ajutoare regelui Vabathus. 

Amatius a clătinat din cap. 

— Dar armata nu este încă pregătită. Celelalte legiuni 
nici nu şi-au părăsit bazele. Nici măcar Legiunea a Zecea 
nu este gata să pornească în marş. Mulţi dintre oamenii mei 
sunt detaşaţi în diferite misiuni şi îmi va lua câteva zile să-i 
adun. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu mai toate cohortele 
auxiliare. Unele dintre ele nici nu au ajuns aici. 

— Există o cohortă pregătită de plecare, i-a răspuns 
Longinus. A Doua Iliră. Nu este aşa, prefect? 

Macro a tresărit, apoi s-a aplecat puţin în faţă şi a 
confirmat cu un gest, spunând: 

— Băieţii mei ar putea pleca la drum spre Palmira în 
decurs de o oră, domnule. Dacă am porni imediat, am putea 
ajunge acolo peste zece zile. 

— Prea bine. Atunci, aşa vom proceda, a decis Longinus. 
A Doua lliră va pleca imediat spre Palmira, iar restul 
armatei se va pregăti de marş. Celelalte legiuni ne vor urma 
în momentul când vor fi pregătite. 

— Toate bune, domnule, a spus Cato, dar ce anume 
trebuie să facă a Doua Iliră când ajunge la Palmira? Vom fi 
copleşiţi numeric şi există posibilitatea ca oraşul să cadă în 


mâinile rebelilor. Cum i-am putea ajuta dacă vom fi prinşi 
între zidurile citadelei? 

— Sarcina ta este să-i sprijini, centurion. Să-l ajuţi pe 
Vabathus să reziste până la sosirea forţelor principale. 

— Da, domnule, dar chiar dacă vom reuşi să pătrundem 
în oraş, va trebui să ne croim drum pe străzi ostile ca să 
ajungem la citadelă. 

— Da, îmi închipui că aşa va fi. 

Neajutorat, Cato s-a uitat la guvernator. Era cât se poate 
de limpede că acel om nu avea habar ce le cerea celor din a 
Doua liră. 

Macro i-a sărit în ajutor. 

— Tânărul are dreptate, domnule. Nu vom reuşi. 
Imposibil, cu o singură cohortă. 

Longinus a zâmbit. 

— Tocmai de aceea nu o să trimit doar a Doua liră. 
Macro, nu sunt neghiob. Ştiu cât de grea este o astfel de 
încercare. Nu trimit pe nimeni într-o misiune sinucigaşă. 
Aşa ceva nu ar fi privit cu ochi buni la Roma. De aceea, pe 
lângă a Doua liră, o să trimit o cohortă din Legiunea a 
Zecea, împreună cu cercetaşii lor de cavalerie. Cum 
centurionul Castor a murit în misiune, cohorta lui are 
nevoie de un nou comandant. Socotesc că tu eşti cel mai 
potrivit pentru această funcţie. lotodată, vei comanda forţa 
de sprijin. 

— Şi cine va conduce a Doua Iliră? a întrebat Macro. 

Longinus a făcut un gest către Cato. 

— Adjutantul tău. El va prelua funcţia de prefect până la 
încheierea crizei. 

— El? a întrebat Amatius, ridicând mirat din sprâncene. 
Dar e prea tânăr. Lipsit de experienţă. Mai bine rămâne 
Macro la comanda auxiliarilor şi voi găsi eu un ofiţer din 
legiune care să-l înlocuiască pe Castor. 

— Nu, am luat deja hotărârea. Macro este cel mai 
potrivit om pe care îl avem. Pe de altă parte, nu mai avem 
timp să ne contrazicem pe acest subiect. Domnilor, vă dau 


ordin. Macro, secretarii mei îţi vor transmite instrucţiuni 
înainte de a părăsi tabăra. Ceilalţi veţi primi ordine imediat 
ce vor fi pregătite. Sunteţi liberi. 


— Ce naiba înţelegi din toate astea? a zis Macro, arătând 
cu degetul înapoi, în direcţia casei guvernatorului, în timp 
ce el şi Cato se îndepărtau. Să trimiţi o coloană drept 
avangardă pentru a salva pielea regelui Palmirei mi se pare 
poate cea mai proastă idee pe care am auzit-o vreodată. 

— Atunci, de ce nu i-ai spus asta guvernatorului? 

Macro s-a uitat tăios la prietenul său. 

— Cato, nu noi stabilim politica, noi doar executăm 
ordinele. Pe de altă parte, s-ar putea să reuşim. Dacă 
descoperim vreo cale de a ajunge la citadelă. 

— Dacă? a întrebat Cato, scuturând din cap. Acest 
„dacă” atârnă foarte greu. 

Macro a rămas tăcut o vreme, apoi a râs forţat. 

— Cato, doar l-ai auzit. Dacă e cineva capabil să 
reuşească asta, atunci eu sunt acela. Cel mai potrivit om 
pentru o asemenea treabă. Exact aşa a zis. 

— Chiar crezi asta? 

Macro a strâns din buze. 

— Ar fi frumos să fie adevărat. Pesemne Longinus crede 
că aşa stau lucrurile. 

— Poate, i-a răspuns Cato sec. Şi pesemne acelaşi 
Longinus socoteşte că e cea mai bună şansă pe care o are 
de a scăpa de noi. 

— Poftim? 

— Trebuie să-i admirăm modul de gândire, a continuat 
Cato. l-ar fi fost la îndemână să ne trimită la o moarte 
sigură expediind doar a Doua lliră la Palmira. Şi a avut 
dreptate, Narcissus şi-ar fi dat seama de asta pe loc. 
Moartea aranjată în mod voit a celor doi agenţi din Siria i-ar 
fi confirmat suspiciunile în privinţa lui Longinus. În acest 
fel, el poate susţine că a trimis o forţă suficient de mare 
pentru ca operaţiunea să dea roade. Cine de la Roma s-ar 


îndoi că o cohortă de legionari nu ar fi suficientă pentru a 
îndeplini o asemenea misiune? Dacă reuşim, el va culege 
laurii pentru că a acţionat prompt şi a găsit soluţia cea mai 
bună. Dacă nu, noi ne vom alege cu numele pătat că am dat 
greş. Asta, dacă vom supravieţui. Şi, fireşte, distrugerea 
noastră va da greutate cererii lui de întăriri de care 
vorbeşte de multă vreme. Vai, acest Longinus e cât se poate 
de şiret. 

Brusc, Macro s-a oprit şi s-a întors cu faţa către 
tovarăşul lui. 

— Cato, tu chiar crezi toate astea? 

Tânărul a părut uimit. 

— Mi se pare că lucrurile se leagă. 

— Chiar aşa? a făcut Macro şi a oftat. Uite, se prea poate 
ca Longinus să creadă că vom reuşi. Că vom ajunge acolo 
cu suficiente forţe ca să îl salvăm pe rege şi să rezistăm 
până la sosirea armatei. 

— Presupunând că Longinus şi armata vor porni la 
vreme ca să ne salveze. 

— La naiba, Cato! a exclamat Macro uimit peste măsură. 
De ce vezi pretutindeni numai conspirații? De ce îţi închipui 
că oricine are gradul mai mare decât acela de centurion 
unelteşte să ajungă împărat? 

Oamenii de pe stradă se uitau în direcţia lor, iar tânărul 
l-a atenţionat: 

— Vorbeşte mai încet! 

— Altfel, ce? Ne va raporta cineva agenţilor lui 
Narcissus? Cato, noi suntem agenţii lui. De aceea o să spun 
ceea ce gândesc. De ce crezi că toţi cei din Senat sunt 
amestecați într-un complot? 

— De unde ştii că nu sunt? 

— Ei, fii serios! Spumegând, Macro a continuat să 
meargă. Hai că nu avem vreme de asemenea lucruri. Să 
mergem. 

Au păşit în tăcere câtva timp, după care Macro a pocnit 
din degete. 


— Ei, ce zici de Vespasian? 

Cato şi-a adus aminte de legatul sub comanda căruia se 
aflaseră în Legiunea a Doua, în timpul invaziei Britaniei. 
Familia lui Vespasian fusese înălţată la rang senatorial de 
puţină vreme, astfel că omul îi înţelegea în mare măsură pe 
cei pe care îi comanda. 

— Da, ce e cuel? 

— Era cât se poate de cinstit. Un soldat până în măduva 
oaselor. Nici urmă de politician în el. 

Cato a rămas pe gânduri câteva momente, apoi a 
clătinat din cap. 

— E aristocrat, ca şi ceilalţi. Toţi au supt de la ţâţa 
politicii de mici. Dar sunt de acord cu tine. Părea destul de 
onest. Chiar şi aşa, nu m-aş mira dacă şi Vespasian ne-ar 
face o surpriză până la urmă. 

Macro a pufnit în derâdere şi, fără să mai vorbească, şi- 
au continuat drumul cu paşi mari spre tabără. 

În clipa când au sosit, Macro i-a convocat pe centurioni 
şi le-a explicat situaţia, confirmând numirea temporară a lui 
Cato ca prefect. 

— Ne vedem pe drumul din afara taberei. Cere-le 
oamenilor tăi să nu se împovăreze. Să ia cu ei doar armele, 
lucrurile strict necesare şi rațiile. Raţiile suplimentare pot fi 
transportate doar de căruțele uşoare. 

— Da, domnule, am înţeles. Vor avea asupra lor doar 
ceea ce le trebuie. 

— Bine, a zis Macro, şi l-a bătut pe Cato uşor pe umăr. A 
sosit vremea să mă alătur Vulturilor. 

Şi-a lăsat subordonatul să le dea ordine oamenilor să se 
pregătească pentru a părăsi tabăra şi s-a dus să preia 
comanda cohortei lui Castor din cadrul Legiunii a Zecea. 
Secretarul guvernatorului îl aştepta în faţa cortului în care 
se afla cartierul general. Omul alergase cât putuse de 
repede de la casa generalului din oraş şi gâfâia când i-a 
întins lui Macro o tăbliță sigilată. 


—  Împuternicirea de a prelua comanda, domnule..., 
precum şi ordinele generalului. 

Macro a confirmat scurt din cap şi a pătruns în cort. 
Înăuntru, doi veterani stăteau pe taburete la mesele lor de 
scris şi, imediat după intrarea ofițerului, s-au prefăcut că au 
de lucru. Comandantul a făcut un semn cu mâna spre cel 
mai apropiat dintre ei. 

— Tu! Cheamă-i pe toţi ofiţerii. Vreau să fie aici pe dată. 
Spune-le că a fost numit un nou comandant al cohortei. lar 
tu transmite-le vorbă tuturor celor care sunt optio să 
pregătească oamenii pentru un marş dur - apoi a rânjit - şi 
pentru o luptă şi mai grea. 


Imediat ce oamenii s-au aliniat în formaţie, Cato a 
efectuat o inspecţie atentă a fiecărei centurii. Omul pe care 
şi-l alesese ca adjutant, centurionul Parmenion, cel mai 
vârstnic şi mai experimentat dintre ofiţerii auxiliari, a păşit 
alături de el cu o tăbliță şi un stilus, luând notițe în numele 
comandantului său. Era amuzant, a gândit Cato. Nu mai 
departe de dimineaţa aceea el fusese în locul lui Parmenion 
şi cunoştea prea bine sarcinile împovărătoare pe care le 
preluase înlocuitorul lui. Însă acest lucru nu însemna nimic 
în comparaţie cu greutatea răspunderii ce apăsa acum pe 
umerii lui. Mai bine de opt sute de oameni aşteptau 
ordinele lui, iar în mintea lor el va fi judecat imediat în 
comparaţie cu Macro. Trebuia să se ridice la un nivel înalt şi 
nu era uşor, a gândit el sumbru. Totuşi, nu avea senzaţia că 
era un comandant nou, proaspăt numit în cadrul cohortei şi 
dornic să se afirme. Făcea parte din a Doua liră de aproape 
un an şi luptase alături de mai toţi oamenii ei. Aşadar, 
aceştia îl cunoşteau suficient de bine şi îl acceptau. Era însă 
conştient că acei oameni îl vor cântări după o altă unitate 
de măsură şi acum vor sta cu ochii atent aţintiţi asupra lui, 
mai ales că era prefectul cohortei, chiar dacă numirea era 
temporară. 


Atenţia lui Cato a fost atrasă de un soldat din faţa lui, 
care se legăna nesigur pe picioare în timp ce stătea în 
formaţie. A iuţit pasul şi s-a oprit brusc în faţa auxiliarului. 

— Numele! 

Auxiliarul, pe care Cato l-a recunoscut drept unul dintre 
noii recruți pe care îi adusese Macro, a înţepenit în poziţie 
de drepţi şi s-a străduit să stea cât a putut de nemişcat, dar 
damful iute al vinului prost l-a dat de gol. 

— Publius Galenus, domnule. 

— Galenus, am impresia că nu eşti chiar treaz. 

— Nu sunt, domnule. 

— Eşti conştient că starea de ebrietate în timpul 
serviciului reprezintă o infracţiune? 

— Da. 

— În acest caz, te-ai ales cu şapte zile suplimentare de 
instrucţie şi ţi se va reţine plata pe zece zile. 

— Nu e drept, domnule, a bombănit Galenus. Acum o oră 
nu eram de serviciu. Nimeni dintre noi nu credea că se va 
întâmpla aşa ceva. Noi abia aşteptam să ieşim în oraş în 
seara asta, iar eu am decis să beau ceva înainte de a pleca - 
doar ştiţi ce ticăloşi sunt negustorii de vinuri - când ne-am 
trezit chemaţi pentru plecare şi, iată... 

— Aşa este. 

Preţ de o clipă, Cato s-a simţit ispitit să anuleze 
pedeapsa. Galenus avea dreptate. Nu putea fi învinuit 
pentru absurditatea alarmelor ce se dau în armată. Cu 
toate astea, apucase să o rostească, iar schimbarea 
hotărârii ar fi reprezentat un semn că-şi recunoştea 
ezitarea. S-a întrebat imediat cum ar fi procedat Macro şi 
răspunsul i-a fost cât se poate de limpede. 

— Parmenion. Notează-l pe acest soldat în privinţa 
instrucției şi amenzii. Starea de ebrietate în serviciu este o 
infracţiune, indiferent de împrejurări. 

Cu ochii lăcrimoşi, Galenus s-a încruntat. 

— Dar nu e drept, domnule. 


Cato a continuat să se adreseze centurionului 
Parmenion. 

— Se adaugă zece nopţi de strajă dublă pentru 
insubordonare. 

Galenus a rămas cu gura căscată, apoi un anumit 
instinct de autocontrol l-a salvat, astfel că a închis gura şi a 
rămas tăcut, în vreme ce Parmenion, cu trăsături iuți de 
stilus, şi-a notat totul pe tăbliţa de ceară. Cato a trecut mai 
departe. Şi-a încheiat inspecția şi s-a declarat satisfăcut că 
fiecare soldat avea asupra lui doar echipamentul necesar şi 
proviziile, în conformitate cu ordinele primite. Apoi s-a 
urcat pe calul ce îi era ţinut în preajmă de o ordonanţă şi s- 
a dus până în fruntea coloanei. 

— A Doua Iliră! a strigat el, după care a făcut o pauză de 
o clipă ca să savureze faptul că acum devenise prefectul 
Cato, pregătit să-şi conducă oamenii. 

— Înainte! 

Cohorta auxiliară a mărşăluit afară pe porţile taberei şi 
s-a îndreptat spre drumul ce ducea către Palmira. Încă nu 
se făcuse de amiază, dar soarele ardea pământul scorojit 
nemilos de arşiţă, iar praful lipicios bine cunoscut a fost 
ridicat de tălpile ghintuite ale ghetelor purtate de soldaţi şi 
de copitele cailor, rămânând în aer ca o ceaţă subţire. 

Când au dat colţul pe după fortăreață, Cato a văzut 
cohorta lui Macro deja aliniată pe drum, aşteptând ordinul 
de plecare. Cât a Doua Iliră a mărşăluit ca să se alăture la 
capătul coloanei, Macro şi-a îndemnat calul spre cel al lui 
Cato şi a ridicat o mână în semn de salut. 

— De ce-ai întârziat? 

Cato a ridicat din sprâncene şi i-a răspuns cu bună 
dispoziţie: 

— Am venit cât de repede am putut, domnule. 

Macro s-a încruntat la auzul acelui ton, iar Cato şi-a dat 
seama că, înaintea unei acţiuni de luptă, amicul lui 
redevenise un profesionist desăvârşit. 

— Îmi cer iertare, domnule. Altă dată nu voi mai întârzia. 


— "Te rog să nu se mai întâmple. Apoi Macro s-a întors şi 
a făcut semn cu capul de-a lungul drumului ce se întindea 
înaintea lor. O să avem parte de un marş din cale-afară de 
greu şi de o bătălie cruntă la capătul lui, Cato. Te rog să nu 
te amăgeşti, va fi cea mai cumplită campanie de care vom 
avea parte. 


CAPITOLUL 7 


Macro şi-a condus cele două cohorte într-un ritm 
neiertător printre dealurile uscate de soare, de la răsărit de 
Antiohia. În timpul zilei, soarele pârjolea fără milă coloana 
nu prea lungă. lar noaptea temperatura cobora atât de 
brusc, încât oamenii tremurau de frig şi se strângeau în 
jurul focurilor de tabără, mestecând carne uscată şi 
pesmeţi. În prima seară, soldaţii au bombănit amarnic 
pentru că trebuiau să doarmă sub cerul liber, iar apoi, după 
o noapte chinuită, au revenit pe drum, în vreme ce stelele 
încă sclipeau în întunericul ca de catifea. În primele două 
zile, le-a îngăduit doar câte un scurt popas la miezul zilei, 
iar în momentul când coloana se oprea şi nu mai aveau 
lumină pentru a înainta, soldaţii erau prea osteniţi ca să se 
mai plângă de lipsa corturilor. Atunci, se aşezau în şiruri 
pentru culcare, îşi lăsau la pământ echipamentul şi 
adormeau aproape pe loc. Stăteau întinşi acolo până când 
pe unii îi scutura cineva să le aducă aminte că trebuiau să 
intre de santinelă. 

Ordinul lui Longinus era cât se poate de limpede: să se 
deplaseze cât mai repede. Macro trebuia să-şi ţină oamenii 
în marş cât mai multe ore pe zi şi nu avea voie să ridice o 
tabără de marş la încheierea fiecărei zile. Ca militar care 
deţinea o experienţă îndelungată de campanie, Macro nu 
era deloc încântat să sacrifice siguranţa de dragul vitezei 
de deplasare. Pentru a compensa lipsa şanţurilor şi a 
întăriturilor, trebuia să dubleze gărzile în fiecare noapte şi 
să instaleze santinele de cavalerie, ca să fie mai sigur. 
Povara acestor îndatoriri suplimentare se adăuga epuizării 
din timpul marşului pe vreme de zi, astfel că în a treia zi a 
deplasării câţiva oameni, nu foarte mulţi, au început să se 
împleticească, reuşind să ajungă din urmă corpul principal 
al armatei abia spre sfârşitul serii. 


— Lucrurile se pot înrăutăţi, a mormăit Cato, în timp ce 
se uita spre siluetele întunecate ale ultimilor oameni sosiți 
bâjbâind printre şirurile întunecate care se întindeau pe 
pământul presărat cu pietre, căutându-şi unităţile de care 
aparţineau. Peste o zi sau două, oamenii ăştia nu vor mai 
reuşi să ne ajungă din urmă. Vor rămâne înşiraţi de-a lungul 
drumului şi vor deveni prăzi uşoare pentru bandiți ori 
pentru duşmani. 

— Nu avem ce face, i-a răspuns Macro, apoi a căscat şi s- 
a rezemat de desaga de şa, aranjându-şi mantia militară, 
grea, peste corp. În orice cohortă există şi slăbănogi, care 
nu pot rezista. lar aceştia apar după câteva zile de marş. 

— Slăbănogi? a repetat Cato, clătinând din cap. Chiar în 
după-amiaza asta am văzut câţiva oameni buni care au 
rămas în urma coloanei. Dacă păstrăm ritmul aşa, cei care 
vor ajunge la Palmira pe picioarele lor nu vor fi în stare să 
lupte. 

— Ba da, vor lupta, i-a răspuns Macro, sigur de el. Altfel 
vor muri. 

— Tare mult aş vrea să-ţi împărtăşesc optimismul. 

Macro s-a răsucit spre Cato, iar în lumina scăzută a 
stelelor, acesta din urmă a distins expresia amuzată a 
prietenului său. 

— Ce s-a întâmplat? Ce ţi se pare atât de distractiv? 

— Cine spune că sunt optimist? Nu fac decât să-ţi spun 
cum stau lucrurile. Cam asta e situaţia pentru un soldat în 
campanie. Îţi închipui că ne-a fost greu în Britania? N-a fost 
decât o plimbare prin forum în comparaţie cu înfruntarea 
deşertului. Tărâmul ăsta reprezintă o primejdie la fel de 
mare ca şi duşmanul. După ce ajungem la Chalcis, vom mai 
avea de mers peste o sută şaizeci de kilometri până la 
Palmira. Macro s-a rostogolit pe spate, petrecându-şi un 
braţ pe sub cap. Asta este partea uşoară, Cato. Aşteaptă 
numai până vom ajunge în deşert. Abia atunci tu şi soldaţii 
veţi avea cu adevărat de ce să vă plângeţi. Din câte mi-a 
spus guvernatorul, aproape că nu există şanse să găsim apă 


pe drum. Când vom pleca din Chalcis, oamenii noştri vor 
trebui să care cu ei suficientă apă ca să reziste cinci, 
probabil şase zile. Nu am habar în ce stare se vor afla când 
vom ajunge la Palmira. Ştiu însă că vor trebui să lupte cu 
toată îndârjirea dacă vor să rămână în viaţă. 

— Atunci ar fi bine să le oferim prilejul de a se odihni 
înainte de a intra în luptă, a insistat Cato. Aceste dublări ale 
santinelelor nu ajută nicicum lucrurile, încă suntem departe 
de Palmira. 

— Cato, doar ai văzut cât de uşor s-au strecurat prinţul 
part şi oamenii lui printre avanposturile noastre, apărând în 
pragul guvernatorului, a spus Macro, arătând cu degetul 
mare spre linia orizontului. Cine ne-ar putea asigura că ei 
nu stau chiar acum cu ochii pe noi, aşteptând doar prilejul 
pentru a ataca. Nu vreau să risc deloc. De fapt, a continuat 
el pe un ton gânditor, de acum înainte nici nu voi mai 
îngădui să fie aprinse focuri de tabără. De teamă că 
inamicul ar putea pândi. Prefer ca oamenii mei să tremure 
de frig decât să moară. Pe de altă parte... S-a oprit, apoi a 
căscat. Avem şi greutăţi care par mai serioase. 

— Cum adică? 

— Uite aşa. Ofițerii şi oamenii din cohorta mea nu sunt 
defel mulţumiţi că eu am fost numit noul lor comandant. Ca 
şi cum execuţia lui Crispus nu ar fi fost suficient de 
dureroasă, li s-a băgat pe gât fostul comandant al victimei 
lui Crispus. Asta e ca o palmă pe care o primesc în plină 
faţă. Şi te face să te întrebi dacă nu cumva guvernatorul a 
vrut să ne provoace necazuri şi mai mari pe drumul spre 
Palmira. 

— Asta nu m-ar surprinde, a răspuns Cato, cu glas pierit. 
Nu e decât un nou cuţit răsucit în inimă. Ce au spus băieţii 
tăi? 

— Nu mi-au zis nimic în faţă. Mă refer mai curând la 
tonul comentariilor pe care le fac şi la atmosfera acră pe 
care o observ ori de câte ori mă aflu în apropierea lor. 
Fireşte, nu trebuie să mă intereseze câtuşi de puţin 


sentimentele lor faţă de mine atâta vreme cât execută 
ordinele ce li se dau. Cu toate astea, am face bine să fim 
atenţi la orice conflict care ia naştere între legionari şi 
auxiliari. În niciun caz nu aş vrea ca vreunii dintre ei să fie 
atenţi cum să se apere de cei din jurul lor când, de fapt, ar 
trebui să stea cu ochii pe duşmani. 

— Adevărat. 

Cato a aruncat o ultimă privire de jur împrejurul taberei, 
după care s-a lăsat jos pe pământ şi a încercat să-şi 
găsească un loc mai comod sub mantie. În ciuda arşiţei din 
timpul zilei, nopţile erau reci şi frigul îl făcea şi pe el să 
tremure. Ştia că va trece o vreme până să poată adormi, 
asta dacă avea să reuşească... 

— Macro? 

— Hmm? a mormăit bărbatul, pe jumătate aţipit. Da. Ce 
e? 

— Care sunt planurile tale când vom ajunge la Palmira? 

— Planuri? s-a mirat Macro, făcând o pauză înainte de a 
răspunde. Longinus nu ne-a putut spune prea multe în 
privinţa asta. Doar că trebuie să ne croim drum spre 
citadelă şi să o păstrăm sub control până la sosirea lui. 

— Asta presupune ca Artaxes şi susţinătorii lui să nu o fi 
cucerit deja. 

— Adevărat. 

— Şi ce se va întâmpla dacă au cucerit-o? 

— Atunci înseamnă că vom avea cu adevărat necazuri. 
Vom fi terminat apa şi nu vom mai avea posibilitatea să 
batem în retragere. Va trebui să cucerim Palmira cu 
propriile forţe ori să ne retragem, a spus Macro chicotind. 
Aceeaşi veche poveste. Moartea ori dizgraţia. la spune, 
avem de ales? 

— Nu tocmai, a confirmat Cato, cu glas scăzut. 

— Cu toate astea, nu prea avem ce face, a conchis 
Macro. Prin urmare, fă-mi un serviciu, ţine-ţi gura şi dormi 
cât mai ai prilejul. Trebuie să ne refacem cât de cât. 


Macro i-a întors spatele lui Cato, trăgându-şi mantia mai 
strâns în jurul trupului scund. La scurt timp după aceea, a 
adormit, iar sforăiturile lui s-au adăugat celor din corul mai 
îndepărtat al celorlalţi oameni, întrerupt ici şi colo de 
glasurile scăzute ale celor care nu-şi găseau odihna şi de 
fornăielile sau nechezatul vreunui cal. Analizând situaţia în 
care se aflau, Cato nu-şi găsea somnul. Gândurile nu-i 
dădeau defel pace şi, deşi înţelegea necesitatea trimiterii de 
către guvernator a unei forţe de sprijin în Palmira, el 
socotea că misiunea lor nu era decât cel mult un gest 
disperat. Se putea ca regele Vabathus să fie deja mort, 
împreună cu ambasadorul şi mica lui suită. În acele 
momente probabil că Artaxes îşi întărea poziţia pe tron şi îşi 
arunca regatul în ghearele parţilor. Dacă se întâmpla acest 
lucru, fragilul echilibru de putere care contribuise la 
menţinerea păcii în răsăritul imperiului avea să fie distrus. 
Parţia va putea să-şi maseze armata, capabilă de deplasare 
rapidă, chiar la frontiera cu Siria şi să amenințe teritoriul 
roman din Armenia şi până în Egipt. Împăratul Claudiu era 
astfel forţat să-şi întărească armatele din răsărit cu 
cheltuieli enorme şi să transfere de la graniţa de pe Rin 
legiuni, deşi forţele de acolo erau şi aşa destul de subţiate. 
Dacă nu proceda în acest mod, trebuia să abandoneze 
uriaşe porţiuni de teritoriu, lăsându-le în mâna Parţiei şi să 
rişte furia mulţimii şi a rivalilor politici de la Roma. Totul 
putea fi evitat, şi-a dat seama Cato. Dacă Roma s-ar fi 
mulţumit să lase Palmira ca stat-tampon între imperiu şi 
Parţia, pacea ar fi durat, probabil, chiar dacă ar fi fost una 
nesigură. Însă în momentul semnării tratatului cu regele 
Vabathus se  creaseră condiţiile unei confruntări 
neîndoielnice cu Parţia. Cato a simţit un val de furie 
crescând în sine când s-a gândit la responsabilii politici din 
Roma, care trăiau în lux, departe de consecinţele jocurilor 
de putere pe care le făceau ei. Probabil socotiseră că 
planurile lor în privinţa Palmirei justificau riscul de a-i 
provoca pe parți, tot astfel cum cineva ar putea risca o 


anumită miză contra unei aruncări de zaruri, însă aici miza 
se măsura în vieţile oamenilor ce dormeau în beznă 
împrejurul lui Cato. Oameni a căror capacitate de rezistenţă 
va fi pusă cumplit la încercare în zilele următoare, chiar 
înainte de a avea posibilitatea de a da piept cu duşmanul. 
Dacă învingeau, un mic steag va fi mutat câţiva milimetri pe 
harta imperiului din palatul lui Claudius din Roma. Dacă 
erau învinşi, atunci acel steguleţ va fi smuls de pe hartă şi 
azvârlit. 

Cato a zâmbit cu amărăciune gândind aceste lucruri şi s- 
a blestemat pentru că avea acea crudă înclinaţie spre 
detaşare, trăsătură care îl făcea să-şi contemple acţiunile 
într-un context cât mai cuprinzător. O vreme, s-a uitat cu 
invidie la silueta adormită a lui Macro. În cele din urmă, la 
mult timp după ce toţi ceilalţi soldaţi amuţiseră şi dormeau 
neclintiţi, Cato a alunecat într-un somn chinuit pe pământul 
tare şi rece. 


În ziua următoare, coloana a părăsit dealurile şi a 
pătruns pe câmpia prăfuită şi unduitoare ce ţinea până la 
Chalcis. În ciuda îngrijorării lui Macro, au întâlnit pe drum 
doar obişnuitele caravane de neguţători de la care soldaţii 
s-au grăbit să cumpere fructe şi vin la preţuri enorm de 
umflate. Cu timpul, numărul celor rămaşi în urmă crescuse, 
iar când au ajuns la Chalcis, la trei zile după ce părăsiseră 
Antiohia, Cato a constatat din însemnările făcute de 
subordonați că opt oameni din a Doua Iliră nu ajunseseră în 
tabără pentru apelul de dimineaţă. A rămas la umbra 
palmierilor care mărgineau micuțul lac pe malul căruia se 
întindea Chalcis. Ca şi celelalte oraşe întemeiate pe rutele 
comerciale antice, şi acesta profita din încasarea taxelor de 
la caravanele de cămile care treceau pe teritoriul său, iar 
locuitorii lui trăiau în condiţiile unui confort de invidiat. 
Acum însă zvonurile privind revolta din Palmira şi cele 
referitoare la inevitabilul conflict dintre Roma şi Parţia îi 
tulburaseră pe oameni, astfel că au apărut mici mulţimi 


care i-au urmărit pe romanii încolonaţi, mărşăluind prin 
oraş şi oprindu-se pe malul lacului ca să se odihnească şi să- 
şi umple cu apă bidoanele şi ploştile din piele. 

Cato le înţelegea prea bine îngrijorarea. Izolarea care 
făcea pacea atât de profitabilă pentru oraşul Chalcis 
constituia şi vulnerabilitatea lui la vreme de război, iar 
poziţia şi importanţa lui strategică însemna că el avea să fie 
revendicat de ambele forţe implicate în luptă. Veniturile 
provenite din comerţ şi taxe aveau să se reducă drastic, iar 
oraşul va traversa vremuri grele, riscând să nu 
supravieţuiască. Cato şi-a adus aminte de situaţia notată pe 
o tăbliță cerată pe care i-o prezentase centurionul 
Parmenion. 

— Deja opt oameni. Mă întreb câţi vom mai pierde până 
să ajungem la Palmira. 

— Să trimit un escadron de cavalerie să-i adune? 

Cato s-a gândit preţ de un moment, apoi a scuturat din 
cap. 

— Dacă sunt capabili, ne vor găsi. Dar nu vreau să mai 
pierd şi alţi oameni trimițând echipe de căutare. Trece-i 
drept absent fără aprobare. Dacă nu ne ajung din urmă 
până mâine-dimineaţă, îi poţi socoti dezertori. 

— Am înţeles, domnule. 

Parmenion a notat ceva pe tăbliță şi Cato l-a privit atent 
câteva clipe, după care i s-a adresat cu glas scăzut. 

— Cum stau oamenii cu moralul? 

Parmenion a ridicat ochii spre comandantul său, după 
care a privit pe furiş în jur ca să se asigure că nu îi auzea 
nimeni. 

— Nu prea râu, dacă ţinem seama de situaţie. 

— Care situaţie? 

Parmenion a făcut semn din cap către legionarii care 
stăteau sub palmieri la mică distanţă de oamenii şi caii celei 
de-a Doua llire. 

— S-a păstrat multă ranchiună din cauza celor petrecute 
în Antiohia. Legionarii îi zgândăresc pe băieţii noştri de 


fiecare dată când au prilejul. Sincer să fiu, cred că în 
curând vor sări la bătaie. 

— Cine? Oamenii noştri ori ai lui Macro? 

— Şi unii, şi alţii, a spus Parmenion şi apoi şi-a trecut 
palma peste barba nerasă. Nu le-ar trebui prea mult ca să 
sară unii la beregata celorlalţi. 

— Trebuie să ne îngrijim ca aşa ceva să nu se întâmple, a 
spus Cato cu fermitate. le rog să le transmiţi asta şi 
celorlalţi centurioni şi celor care le sunt Optio. Nu ne putem 
permite izbucnirea unor tulburări. Îl calc în picioare pe cel 
care va sări la bătaie. Ai grijă să fie bine înţeles lucrul ăsta. 

— Am înţeles. 

— Prea bine, Parmenion. Eşti liber. 

Adjutantul lui a închis tăbliţele cerate, a salutat şi a păşit 
hotărât către cele câteva căruţe trase de catâri unde se 
aflau evidenţele cohortei, lada cu bani pentru plata soldelor 
şi un mic stoc de arme de rezervă şi raţii de mâncare. Un 
grup de auxiliari încărcau căruţe cu ploşti pline cu apă, 
coşuri cu fructe şi carne uscată cumpărată de pe piaţa din 
Chalcis. Cato s-a uitat la ei o clipă, apoi s-a întrebat dacă 
asigurase suficiente provizii pentru oamenii săi, care aveau 
să traverseze deşertul, spre Palmira. Îi fusese greu să facă 
un calcul corect. Dintre toate proviziile pe care trebuia să le 
asigure un comandant pentru oamenii lui, apa era cea mai 
împovărătoare, pentru că atârna greu şi pentru că putea cu 
uşurinţă să se verse şi să se risipească. Dacă ar încărca 
prea multă apă în căruţe, ar înainta cu încetineală. Dar 
dacă şi-ar lua prea puţină, iar coloana ar fi încetinită de 
vreo furtună de nisip sau de vreun atac duşman, atunci apa 
s-ar termina repede, iar oamenii ar suferit chinurile setei, 
amplificate cu iuţeală de condiţiile din deşert. 

O licărire roşie i-a atras atenţia şi, ridicând ochii, l-a 
văzut pe Macro ieşind pe poarta oraşului şi înapoindu-se la 
coloană. Când a ajuns la căruţe, Macro l-a zărit pe Cato şi s- 
a îndreptat direct spre el. 


— Nu te ridica! a strigat el când Cato a dat să se ridice 
pentru a lua poziţia de drepţi. Un moment mai apoi, greoi, 
s-a lăsat jos alături de Cato şi a dezlegat baretele de sub 
bărbie ale căştii, scoţând-o cu un oftat de uşurare. 

— Era necesar? a întrebat Cato făcând semn din cap. La 
coif mă refeream. 

— Cred că da. Macro şi-a şters sudoarea de pe frunte cu 
dosul antebraţului. Se putea întâmpla să existe vreun ţânc 
din Chalcis care să aibă praştie şi să-i simpatizeze pe 
parți... De ce să risc? 

— Ai dreptate. Vreo ştire de la Palmira? 

Macro îşi propusese cu prioritate să facă o vizită 
consiliului de conducere al oraşului încă din momentul când 
coloana sosise acolo. Şi-a coborât braţul şi a dat din cap. 

— Un negustor grec şi familia lui au sosit în zori. Situaţia 
din Palmira nu arată bine în ce ne priveşte. Regele şi 
sprijinitorii lui încă păstrează controlul asupra citadelei, în 
vreme ce Artaxes deţine controlul asupra străzilor din jurul 
ei. Se pare că încă nu-i poate domina complet pe oamenii 
săi care au început să jefuiască oraşul. De aceea, 
negustorul a fugit de acolo. Omul are fiice tinere. Probabil 
că a fost cel mai înţelept lucru pe care-l putea face. 

Cato l-a aprobat cu un gest. 

— Tot el mi-a pus la dispoziţie o hartă a oraşului, a 
continuat Macro şi a scos un rulou de papirus din pieptar, 
apoi l-a desfăcut, punându-l pe pământ şi aşezând pietre pe 
colţuri cât Cato s-a aplecat şi l-a examinat dintr-o privire. Se 
vedea de departe că fusese schiţat în grabă, pentru că îi 
lipseau detaliile. Fuseseră desenate doar conturul zidurilor 
şi cele mai importante cartiere. 

— Nu ne slujeşte prea mult, a îndrăznit Cato. 

— Ei, asta e tot ce avem, deocamdată. Negustorul grec a 
făcut tot ce a putut pentru mine. Macro a ridicat privirea şi 
a zâmbit vag. Înainte să întrebe el ceva, i-am spus că vom 
avea nevoie de cineva din oraş care să cunoască locurile şi 
să ne slujească drept ghid. 


— Şi ce a zis? 

— S-a exprimat mai colorat... Chiar dacă am fost 
sârguincios în ultimele luni în privinţa învăţării limbii, a 
folosit un cuvânt pe care nu-l cunoşteam. Dar, într-un 
cuvânt, răspunsul lui a fost „nu”. 

— Păcat. 

— Dar mi-a vorbit puţin despre teren. 

Macro a indicat semicercul descris de zidurile Palmirei. 

— Zidurile de apărare sunt în bună stare, susţine el, 
astfel că va trebui să pătrundem pe o poartă. Citadela se 
află aici, mi-a spus, şi a lovit cu degetul nişte careuri negre 
aflate în dreapta planului. 

— Înseamnă că putem ocoli oraşul, ca să pătrundem 
direct în citadelă, a remarcat Cato, plin de speranţă. 

— Îmi pare rău, scumpule. Nu va fi chiar atât de uşor. 
Citadela este construită pe o ieşitură nu prea înaltă din zid. 
Există doar o intrare în citadelă, iar ea se află în interiorul 
Palmirei. După părerea negustorului, cel mai bine este să 
pătrundem în oraş pe aici, prin partea de est. Este şi 
drumul cel mai direct până la intrarea în citadelă. 

— Asta înseamnă să trecem pe străzi, a spus Cato şi a 
clătinat din cap, gândindu-se la o asemenea perspectivă. 
Dacă va trebui să luptăm ca să pătrundem în citadelă, 
rebelii vor avea posibilitatea să ne lovească din toate 
părţile, chiar şi de pe acoperişuri. lar dacă sunt anunţaţi 
dinainte, ne pot bloca drumul. Şi dacă ne rătăcim... 

— Mulţumesc, îmi imaginez celelalte amănunte, i-a 
răspuns Macro scurt. Însă deocamdată e singurul plan pe 
care îl avem. Acceptă-l sau aruncă-l la gunoi. 

Resemnat, Cato a ridicat din sprâncene, după care a 
adăugat: 

— Negustorul acela nu ţi-a mai spus şi alte lucruri? 

— Am obţinut de la el tot ce s-a putut. Citadela este bine 
fortificată, iar luptătorii care alcătuiesc gărzile personale 
ale regelui sunt cei mai buni oameni din armată. Soldaţi 
căliţi în luptă, toţi unul şi unul. Aşa afirmă grecul, dar el nu 


este soldat, de aceea, se cuvine să acceptăm afirmaţia lui cu 
unele rezerve. Însă există şi o veste bună. Maşinile de 
asediu ale Palmirei sunt depozitate într-un loc din interiorul 
citadelei. Drept urmare, Artaxes va trebui să-şi construiască 
totul ca să poată organiza un asalt. Asta ne oferă ceva timp, 
nu crezi? 

— Ce-ai aflat de forţele lui Artaxes? Ce ştia grecul 
despre numărul oamenilor lui? 

— Spune că Artaxes are sub comanda lui o armată 
uriaşă, a zis Macro cu dispreţ, şi a scuipat în lături. Probabil 
că e prima mulţime pe care a văzut-o acel negustor. Nu m-a 
putut lămuri dacă ar fi vorba de o mie de oameni sau de 
zece mii. Nu avea idee. A zis însă că Artaxes le spune 
tuturor că o armată partă este pe drum ca să-i vină în 
ajutor, iar când va sosi, cei din citadelă şi oamenii care nu 
depun un jurământ de credinţă faţă de el vor fi condamnaţi 
la moarte. 

— Putem presupune că acest lucru este adevărat, a zis 
Cato, gânditor. La o adică, Longinus a trimis o forţă imediat 
ce a aflat care este situaţia de acolo. Există toate motivele 
să credem că şi parții vor proceda la fel. Iar în acest caz, 
totul se reduce la cine ajunge primul în Palmira. 

— Exact aşa am gândit şi eu, a spus Macro şi apoi a 
strâns harta. Prin urmare, am face bine să-i punem în 
mişcare pe băieţii noştri cât de curând posibil. 


La scurt timp după aceea, coloana şi-a reluat marşul, iar 
oamenii nu au putut decât să arunce o privire melancolică 
spre suprafaţa sclipitoare a lacului în timp ce treceau pe 
malul lui. Abia dacă reuşiseră să-şi umple bidoanele şi să se 
odihnească la umbra palmierilor şi doar câţiva, să-i numeri 
pe degete, apucaseră să se arunce în apa rece înainte ca 
ordinul de a-şi ridica echipamentul şi de a se încolona să fie 
răcnit, făcându-i pe oameni să se ridice din umbra 
înviorătoare a copacilor. Oamenii din Chalcis i-au urmărit o 


vreme, apoi s-au îndreptat alene spre casele lor ca să se 
gândească îngrijoraţi la viitor. 

În latura îndepărtată a lacului, drumul spre Palmira se 
despărţea brusc, pornind printr-o porţiune de pământuri 
irigate, după care pătrundea în deşert. Cato a simţit că i se 
strânge inima când a văzut întinderea plată de nisip de un 
gălbui deschis, presărat cu stânci şi pietre, care se 
deschidea dinainte cât putea cuprinde cu ochii, până acolo 
unde orizontul se pierdea într-o dungă de aer vibrant, care 
arăta ca argintul topit. Coloana a continuat să mărşăluiască 
prin arşiţa după-amiezii, lăsând încet în urmă porţiunea 
subţire de verdeață înconjurată de palmieri ce înconjurau 
lacul, până când şi acesta a fost înghiţit de aerul sufocant 
care tremura, indiferent în ce direcţie ai fi privit. 

Parmenion a aruncat o ultimă privire peste umăr, după 
care s-a întors către Cato şi a murmurat: 

— Avem de îndurat cel puţin cinci zile de mers prin 
deşert până să ajungem la Palmira. După ce intru în oraş, o 
să-i fac pe răzvrătiţii ăia să plătească pentru fiecare pas pe 
care l-am făcut până acolo. 


CAPITOLUL 8 


Fiecare zi începea cu acelaşi ritual. La prima geană de 
lumină de la orizont, centurionul de gardă din fiecare 
cohortă îi trezea pe ceilalţi ofiţeri. La rândul lor, aceştia se 
deplasau de-a lungul şirurilor de oameni care dormeau, 
strigând ordinul de trezire şi de pregătire pentru marş, 
oprindu-se ici şi colo, ca să împungă cu cizma pe vreunul 
care nu reacţiona destul de prompt. Gemând şi întinzându- 
şi membrele reci şi înţepenite, oamenii se ridicau şi se 
scuturau de nisipul pe care-l suflase vântul peste ei în 
cursul nopţii, îşi legau echipamentul de jugurile pe care le 
purtau în spate, iar apoi mâncau grăbiţi nişte carne şi pâine 
uscată din rațiile cărate în sacii de spate, după care beau 
câteva guri de apă. Fiecare centurion sau optio era 
conştient că trebuie să facă în aşa fel ca apa să le ajungă 
multă vreme, şi îşi supravegheau cu stricteţe oamenii cât 
beau din bidoane. 

După ce soldaţii se încolonau în centurii, se desfăşura cu 
rapiditate un apel, după care Macro dădea ordinul de 
pornire în marşul acelei zile. Pe măsură ce zorile luminau 
cerul, aerul rămânea neclintit şi rece, iar cohortele 
mărşăluiau într-un ritm susţinut, scrâşnetul apăsat scos de 
ghetele lor fiind însoţit de câte un plescăit sau clinchet 
întâmplător al vreunei piese din echipament sau de 
conversații purtate în surdină. Primele ore ale dimineţii 
erau perioada cea mai plăcută a zilei pentru a mărşălui, iar 
Macro menținea în mod voit un ritm alert, pentru că după 
aceea  arşiţa cuprindea deşertul într-o îmbrăţişare 
copleşitoare. Înainte de acea campanie, Cato socotise zorile 
drept cel mai frumos moment al zilei. Acum, când soarele 
începea să se ridice deasupra orizontului, aruncând umbre 
lungi peste câmpia deşertică, ajunsese să le considere drept 
începutul torturii... 


Treptat, umbrele se scurtau, iar lumina creştea, 
devenind de o strălucire orbitoare care îi făcea pe oameni 
să îşi mijească ochii şi să-şi ţină privirea plecată, în vreme 
ce înaintau lent spre miezul pustiului. Apoi începea arşiţa. 
Acoperind cu rapiditate ultimele rămăşiţe de aer răcoros al 
zorilor, ea se înfăşură cu încăpățânare în jurul soldaţilor din 
cele două cohorte. Acum, deopotrivă, veteranul trecut prin 
multe şi recrutul cu chip nevinovat începeau să simtă 
apăsarea echipamentului, iar jugurile le chinuiau umerii, 
făcând ca expresiile de pe chipurile lor să se transforme în 
măşti sumbre. Oamenii păşeau înainte parcă în virtutea 
inerţiei şi se străduiau să nu se gândească la restul zilei ce 
li se aşternea în faţă. Pe măsură ce soarele se înălța, erau 
cu toţii scăldaţi în transpiraţia care, pe sub tunicile militare, 
le dădea multora o senzaţie înfiorătoare de usturime, ce 
devenea insuportabilă pe măsură ce timpul se scurgea. 

Într-un târziu, când soarele se apropia de zenit, Macro 
ordona o oprire, iar oamenii îşi lăsau jos jugurile gemând şi 
oftând de oboseală, după care se prăbuşeau moale şi 
primeau dreptul de a bea raţia de apă pentru amiază. Apoi 
se străduiau să facă puţină umbră din scuturi şi mantii şi se 
odihneau până trecea arşiţa de la miezul zilei, după care se 
dădea ordin de pregătire pentru continuarea marşului. Din 
nou pe picioare, oamenii îşi ridicau raniţele şi se aliniau în 
formaţie. După aceea, când se dădea ordinul, porneau 
înainte cu paşi grei ca de plumb, continuând astfel tot restul 
după-amiezii, până când soarele se scurgea spre orizont. 
Marşul zilei respective se încheia doar când lumina începea 
să pălească. 

În a treia noapte de când părăsiseră Chalcis, Cato a 
organizat gărzile şi apoi s-a dus la raport la Macro. În 
cursul marşului, alţi câţiva oameni de-ai lui rămăseseră în 
urmă, iar trei dintre caii de cavalerie ologiseră. În condiţii 
obişnuite, animalele ar fi fost sacrificate, iar carnea li s-ar fi 
distribuit oamenilor, pentru a fi gătită. Însă, cum nu se 
construiau tabere de marş, Macro interzisese să se aprindă 


focuri - deşi oricum nu prea ar fi putut să înalțe un foc din 
resturile de tulpini pe care le găsiseră din loc în loc pe 
drum - aşa că animalele au fost ucise şi cadavrele lor lăsate 
în urma celor două cohorte. 

Macro stătea pe o mică ridicătură, nu departe de 
oamenii lui, cercetând terenul din faţa lor în lumina tot mai 
scăzută. Auzind scrâşnetul nisipului sub tălpile lui Cato, s-a 
răsucit brusc. Silindu-se să afişeze un zâmbet pe buzele 
crăpate, Macro a reuşit să fluture o mână în semn de salut. 

— Încă două zile şi gata, Cato. Doar două zile. 

— Oricum, într-un fel sau altul, tot se va sfârşi. 

— Adevărat. Dar de situaţia din Palmira o să ne ocupăm 
când ajungem la faţa locului. 

Cato şi-a dat seama că prietenul lui erau epuizat, de 
aceea a dat uşor din cap, spunând: 

— Sigur. Întâi să trecem de încercarea asta. 

Macro s-a uitat un moment la el, după care a râs de 
îngrijorarea pe care o trăda tonul lui. 

— Parcă ai fi mama. De fapt, mă simt bine. A privit lung 
spre deşert. Mă întrebam de ce ar vrea cineva să se bată ca 
să intre în posesia unui asemenea tărâm. Un pământ uscat 
şi mort. 

— E un pământ pustiu, cu un oraş aşezat pe un drum 
comercial prosper, din apropierea unei oaze, i-a răspuns 
Cato. 

Încet, Macro a încuviinţat din cap, apoi a strâns din 
buze. 

— Bine, dacă vezi lucrurile aşa... 

Brusc, a izbucnit o explozie de strigăte, care i-a făcut pe 
amândoi să-şi întoarcă feţele spre tabără. Câţiva soldaţi se 
îngrămădiseră în jurul căruţei de unde primeau porţia de 
apă. Cei doi ofiţeri priveau atent la agitația de acolo, timp în 
care alţi şi alţi oameni au apărut din semiîntuneric. 

— La naiba! lar avem necazuri, a spus Macro oftând, 
auzind corul de voci furioase. Hai! O hărmălaie ca asta se 
aude până departe în deşert. 


Au coborât atenţi de pe movilă şi au dat fuga spre 
căruţă. 

— La o parte! a strigat Macro cât de tare a avut curaj s-o 
facă. În semiîntuneric, era greu ca oamenii să perceapă 
gradul cuiva, de aceea şi-a croit drum cu forţa prin 
mulţime. Cato l-a prins de braţ pe un soldat şi, trăgându-l 
cu forţa, l-a dat la o parte din calea lui Macro. Faceţi loc 
ofițerului comandant, blestemaţi afurisiţi! 

În faţa lui, o mână de soldaţi erau încleştaţi într-o bătaie 
sălbatică, în care se foloseau din plin pumnii şi picioarele. 
Macro a ridicat toiagul cu însemnele gradului şi l-a rotit, 
descriind un arc în faţă. Capătul lui a atins ceva şi a scos un 
pocnet, iar un soldat s-a tras în spate cu un strigăt, 
prinzându-se cu mâinile de cap. 

— 'Terminaţi încăierarea asta, imediat! a strigat scurt 
Macro şi a lovit cu bastonul în doi soldaţi care încă se 
amenințau cu pumnii unul pe celălalt. 

— Imediat, am spus! 

Bătaia a încetat brusc şi participanţii s-au tras deoparte, 
în vreme ce Macro a rămas neclintit în spatele căruţei şi i-a 
fulgerat din ochi pe cei din mulţime, un amestec de auxiliari 
şi legionari. 

— Ce se petrece aici? Care optio se ocupă de 
distribuirea apei? 

— Aici sunt, domnule. 

Un ofiţer auxiliar s-a ridicat de la pământ, bălăbănindu- 
se pe picioare. 

— Raportează! Ce înseamnă toate astea? 

Optio a rămas în poziţie de drepţi. S-a uitat cu o 
expresie precipitată la soldaţii care îl înconjurau, apoi şi-a 
înghiţit nodul din gât. 

— Domnule, a apărut o neînțelegere. 

Macro a pufnit dispreţuitor: 

— Aşa am socotit şi eu! lar acum să-mi spui ce s-a 
întâmplat. 


Omul şi-a dat seama că nu putea să treacă sub tăcere 
nimic din ceea ce se petrecuse, astfel că a continuat să 
explice cu glas monoton: 

— Eram de serviciu, domnule.  Supravegheam 
distribuirea raţiilor. Cărăuşii de bidoane de la a Doua Iliră 
au apărut primii, puţin înaintea băieţilor de la a Zecea. 
Când am început să le dau apă, unul dintre legionari a 
forţat rândul şi a cerut porţia pentru secţiunea lui înainte 
ca eu să fi terminat cu oamenii mei. l-am spus să-şi aştepte 
rândul. El mi-a răspuns că legionarii trebuie să aibă 
întâietate şi că băieţii mei ar trebui să le facă loc celor 
care... care sunt soldaţi adevăraţi, aşa a zis. 

— Care dintre ei a vorbit astfel? 

Optio s-a uitat peste umărul lui Macro, însă, înainte de a 
apuca să-l identifice pe legionar, acesta a ieşit în faţă. 

— Eu, domnule. 

Macro s-a întors spre om şi l-a măsurat din cap până în 
picioare. 

— Cum te numeşti? 

— Decimus ladius. Centuria a şasea. 

— Şi ce gânduri aveai, soldat? 

— Domnule, este aşa cum am zis eu. Legionarii trebuie 
să fie întotdeauna primii care îşi iau partea, indiferent 
despre ce ar fi vorba. 

— Acest lucru este valabil cu privire la prăzile de război, 
Tadius, şi ştii prea bine asta. Nu când vine vorba de raţii. Şi, 
desigur, nu de rațiile din această situaţie. Câtă vreme sunt 
eu la comandă, fiecare om îşi va primi partea în mod cinstit, 
când îi vine rândul, fie că este auxiliar sau legionar. Macro 
s-a apropiat de Tadius şi a lovit cu toiagul în armura omului. 
Ai priceput? 

— Da, domnule. 

— Bine, pentru că dacă mai creezi probleme, te arunc 
afară din cohorta mea şi vei ajunge în a Doua liră. Şi atunci 
s-ar putea să te înveţi minte. 

Tadius a deschis gura, vrând să protesteze. 


— “Taci! l-a prevenit Macro. Acum, voi, ceilalţi, întoarceţi- 
vă la locurile voastre şi aşteptaţi la rând să vi se distribuie 
apă. Executarea! 

— Rămâi! i-a spus Cato încet lui Tadius, în vreme ce 
restul oamenilor se îndepărtau. Cu tine vorbesc, Tadius. 
Stai pe loc. 

Macro a mârâit. 

— Cato, ce faci? Problema e rezolvată. 

— Încă nu, domnule. Omul ăsta nu a respectat ordinele 
date de un optio. Asta se cheamă încălcarea 
regulamentului. 

Macro s-a uitat în jur şi a văzut că soldaţii aflaţi cel mai 
aproape de ei îi urmăreau curioşi, străduindu-se totuşi să 
lase impresia că erau nepăsători. S-a dat mai aproape de 
Cato şi a continuat cu glas scăzut: 

— Ascultă, s-a terminat. Nu s-a întâmplat nimic grav. Nu 
are rost să facem din ţânţar armăsar. 

— Nu putem ocoli situaţia. L-a sfidat pe un superior în 
faţa unor martori. Nu putem îngădui aşa ceva. Trebuie să 
fie pedepsit. 

Exasperat, Macro a oftat. 

— Ascultă, Cato. Timpul nu ne permite aşa ceva. Avem 
destule pe cap şi fără să ne mai ocupăm de pedepse... 

— Cu toate astea, eu insist ca omul să primească o 
pedeapsă, aşa cum sună regulamentul. 

Iritat, Macro s-a frecat la frunte şi apoi a şuierat: 

— Prea bine. S-a întors spre Tadius şi a ridicat glasul: 
legionar Tadius! 

— Da, domnule. 

Macro a gândit cu febrilitate. O amendă, corvezi 
istovitoare ori biciuirea nu ar avea niciun rost aici, în 
deşert. Pentru o asemenea situaţie exista doar o pedeapsă 
potrivită, una pe care Tadius să o simtă în mod usturător. 

— Ţi se taie raţia de apă pentru o zi. Întoarce-te la 
centuria ta. 


Tadius şi-a înghiţit cu greu nodul din gât şi a răspuns 
printre dinţii încleştaţi. 

— Am înţeles. 

Apoi a salutat şi, atârnându-şi burduful pe umăr, s-a 
întors şi a pornit cu paşi rigizi, care trădau furia pe care o 
simţea faţă de o pedeapsă socotită nedreaptă. 

— Continuaţi! 

După ce cantităţile mici de apă au fost turnate cu 
zgârcenie în burdufurile întinse de soldaţi, Macro i-a făcut 
semn lui Cato, împreună cu care s-a îndepărtat de şirul de 
oameni. Când au ajuns departe de orice urechi curioase, s-a 
oprit şi s-a întors cu faţa spre prietenul lui cu o expresie 
aprigă. 

— Ce naiba a însemnat asta? 

— Disciplină, domnule. 

— Cato, poţi renunţa la acest „domnule” când nu ne aud 
soldaţii. 

— Cum spui, a zis Cato şi a dat din cap. Nu te înţeleg. 
Când ai mai lăsat un soldat nepedepsit pentru o faptă 
asemănătoare? Dacă eram acum în tabără, l-ai fi pus pe 
Tadius să golească latrinele tot restul vieţii. 

— Probabil, a recunoscut Macro. Numai că nu suntem în 
tabără. Suntem într-o situaţie cât se poate de delicată. Între 
băieţii tăi şi ai mei există deja suficiente animozităţi şi nu 
mai este nevoie să aţâţăm spiritele. 

— Băieţii tăi şi ai mei? a repetat Cato. Creezi impresia că 
nu am fi de aceeaşi parte. 

— "Tocmai ăsta e necazul. Dacă oamenii se socotesc 
duşmani, atunci vom avea probleme grave când vor apărea 
adevărații duşmani. Gâlcevile mărunte sunt un lux pe care 
nu ni-l putem permite. 

— Şi atunci unde ajungem cu disciplina? 

— Câteodată trebuie să faci compromisuri. În orice caz, 
din câte se pare, te-ai ocupat tu de respectarea disciplinei, 
a zis Macro şi a oftat. Dacă privarea de apă nu-l va ucide pe 
Tadius, atunci ţi-ai făcut un duşman pe viaţă. Felicitări! 


Cato a dat să răspundă, însă a fost întrerupt de un 
strigăt venit dinspre tabără. 

— Se întoarce patrula de cavalerie! 

Macro a clătinat abătut din cap. 

— Oare chiar n-o să am parte de odihnă în noaptea asta? 
Hai! Cred că s-a întâmplat ceva. 

Zgomotul de copite dinspre deşert anunţa revenirea 
uneia dintre patrulele de cavalerie ale lui Cato, astfel că 
amândoi ofiţerii s-au grăbit să ajungă lângă şirurile de 
soldaţi adormiţi, locul în care decurionul şi oamenii lui îşi 
legau caii. 

— Unde este prefectul? a întrebat decurionul cu 
îngrijorare în glas. 

Cato a ridicat o mână. 

— Aici. Ce s-a întâmplat? 

—  Permiteţi să raportez, am descoperit o forţă 
numeroasă, alcătuită din soldaţi călare, i-a răspuns, 
respirând greu şi încercând să-şi liniştească bidiviul, care 
încă pufnea şi fornăia după galopul întins până în tabără. 
Spre sud. 

— Cât de departe de aici? a intervenit Macro. 

— La nici trei kilometri, domnule. Păreau că se îndreaptă 
spre noi. 

— Şi, i-ai identificat? 

— Era prea întuneric, domnule. l-am urmărit suficient 
de mult ca să-mi dau seama în ce direcţie se îndreaptă, 
după care am venit să raportez. Sunt convins că nu ne-au 
văzut. 

Cato l-a întrerupt: 

— Oameni călări, spui? Pe cai sau pe cămile? 

Decurionul a tăcut o clipă. 

— Şi una, şi alta. 

— Atunci, probabil că mai curând este o forţă din 
Palmira, nu din Parţia. Se ştie că parții preferă caii, a zis 
Cato şi s-a uitat la Macro. Potrivit surselor mele... 

— Sursele tale? 


— Aşa am citit într-o carte aflată în biblioteca din 
Antiohia. 

— Atunci s-ar putea să fie adevărat, a bombănit Macro 
pe un ton sarcastic. E clar că nu avem timp să ne ferim din 
calea lor. De aceea, va trebui să stăm ascunşi şi să păstrăm 
tăcerea până când se îndepărtează. 

— Dar dacă vor veni direct peste noi? a întrebat Cato. 

— Atunci o să le oferim o surpriză cum n-au mai avut 
vreodată. 


Cato şi-a amintit de patrulele călare şi a trimis cavaleria 
înapoi pe drum, cerându-le oamenilor să se ascundă într-o 
mică depresiune prin care coloana mărşăluise înainte de a 
se opri pentru a înnopta. Dacă ar fi izbucnit o luptă pe 
întuneric, romanii voiau să elimine riscul de a-şi confunda 
cavaleriştii cu duşmanii. Ei aveau să revină la coloană după 
ce ar fi auzit un sunet de bucină. În acest timp, infanteriştii 
legionari şi auxiliari şi-au îmbrăcat armurile, ţinându-şi 
săbiile la îndemână, apoi s-au întins pe pământ lângă 
scuturi. Dacă se ajungea la luptă, era limpede că avea să se 
poarte în beznă, corp la corp. Şi lăncile se puteau dovedi 
stânjenitoare, de aceea, săbiile scurte, preferate de armata 
romană, aveau să fie foarte folositoare. Ghemuindu-se la 
pământ, ofiţerii au transmis ordin în şoaptă aspră către 
oamenii lor, cerându-le să păstreze tăcerea şi să nu se 
clintească până nu li se va spune că totul a trecut. Macro şi 
Cato s-au târât în direcţia din care se apropiau călăreţii şi s- 
au făcut una cu pământul, cu ochii pironiţi şi cercetând 
peisajul aproape fără trăsături din faţa lor. 

— Dacă sunt duşmanii, a spus Macro încet, avem o 
singură şansă de a-i izbi cu putere. Dacă scapă de noi fără 
pierderi mari înseamnă că, la apariţia zorilor, coloana va 
deveni ţinta săgeţilor lor. 

— Ştiu. 

— Aşadar, dacă izbucneşte bătălia, tu şi oamenii tăi 
trebuie să atacați cu forţă. 


— Ai încredere în mine, Macro. Îmi cunosc îndatoririle. 

Ofiţerul mai vârstnic s-a întors către tânărul lui prieten 
şi i-a zâmbit. În lumina slabă a stelelor, dinţii lui au strălucit 
nefiresc de albi. L-a bătut uşor pe umăr pe Cato, spunându- 
Il: 

— Sigur că îţi cunoşti îndatoririle. Doar ai avut un 
profesor desăvârşit... 

Au pufnit amândoi în râs, iar Caţo a simţit că o parte din 
încordarea acumulată se mai risipeşte. Dacă se ajungea la 
luptă, nu exista un om mai potrivit decât Macro pe care să-l 
aibă alături. După aceea a îngheţat, rămânând cu privirea 
aţintită spre deşert. 

— Uite! 

S-a aplecat, ajungând aproape de Macro, şi l-a făcut să 
privească în direcţia pe care i-o arăta el, împungând cu 
degetul spre orizont. La început, Macro nu a văzut nimic. A 
clipit de câteva ori ca să-şi limpezească ochii şi s-a uitat încă 
o dată. 

— Nu văd nimic. Eşti sigur? 

— Sigur că da, i-a răspuns Cato, oarecum iritat. 
Foloseşte-ţi ochii. 

De data asta, Macro i-a zărit, ori mai curând a văzut o 
pată întunecată ieşind din întuneric, la o depărtare de mai 
puţin de un kilometru. Pe măsură ce detaliile au început să 
se distingă, a perceput până şi umbra slabă de la nisipul 
aruncat în aer de copitele cailor. 

— Sunt foarte tăcuţi, a şoptit el. Se deplasează ca 
fantomele. 

Un moment, gândindu-se la ce spusese, Macro a simţit 
un fior rece pe şira spinării. Cu siguranţă că pe acele 
tărâmuri se vărsase mult sânge şi că erau bântuite de 
spiritele celor morţi. 

— Calmează-te. Deocamdată, sunt suficient de vii, i-a 
spus Cato încet. Şi tăcuţi... Întrebarea este ce naiba caută 
tocmai aici şi de se deplasează după căderea întunericului? 


Nu fac parte dintr-o caravană, asta e clar. Şi în situaţia dată 
e limpede că au intenţii duşmănoase. 

— Cum am putea să ne convingem de asta? 

— Suntem singurii romani de prin zonă şi cred că 
singurii prieteni pe care îi avem stau blocaţi în citadela din 
Palmira. Pe de altă parte... Prin minte i-a trecut un gând 
cumplit. Parcă ar căuta ceva. Poate chiar pe noi. Şi, în cazul 
ăsta, mă îndoiesc că au intenţii prietenoase. 

— Pe noi? Dar cum să ne caute pe noi? Imposibil să ştie 
unde ne aflăm. Deocamdată. 

— De ce nu? Nu era prea greu să le fi dat alarma cineva 
care a plecat din Chalcis. 

— La naiba, ai dreptate, a spus Macro şi a lovit cu 
pumnul în nisip. Apoi s-a uitat spre Cato. Dar dacă ne caută, 
de ce nu au trimis iscoade? 

Cato s-a gândit o clipă. 

— Probabil că nu-şi închipuie că am fi înaintat atât de 
mult. În fine... Uite că vin înspre noi. Trebuie să ne 
întoarcem la coloană. 

Cei doi ofiţeri s-au ridicat pe vine şi s-au îndreptat spre 
oamenii lor, având grijă să nu stârnească nisipul şi astfel să- 
şi dezvăluie prezenţa. Macro s-a furişat spre legionarii lui, 
iar Cato s-a întins alături de purtătorul de stindard, şi-a 
scos sabia şi a aşezat scutul lângă el. A aruncat o privire în 
jur şi a văzut că soldaţii lui erau lipiţi de pământ şi, pe 
întuneric, existau toate şansele să nu fie văzuţi de călăreţi, 
cu condiţia ca aceştia să nu treacă prea aproape de ei. 
Inima îi bătea în piept ca un baros, iar simţurile stârnite îi 
erau copleşite de imaginile, sunetele şi mirosurile nopţii 
reci din deşert. 

Un moment nu s-a întâmplat nimic, apoi s-a auzit 
zgomotul înfundat scos de copitele cailor, după care, pe 
linia orizontului, ceva mai luminoasă, s-a profilat coloana de 
călăreţi. 

Aflat în apropiere, unul dintre oamenii lui a bombănit 
ceva, iar Cato şi-a răsucit capul şi a privit în direcţia din 


care se auzise protestul scăpându-i un sunet slab de mirare 
printre dinţii încleştaţi: „Şşşt”. Dacă avea să descopere cine 
era acel om, s-a gândit el înfuriat, va cere să fie biciuit. Asta 
dacă supravieţuiau amândoi acelei nopţi. 

Cato a auzit apoi scârţâitul şeilor şi al curelelor de piele, 
dar şi pufnetele şi clefăitul cailor care se apropiau pieziş de 
liniile soldaţilor săi. A încercat cu disperare să anticipeze 
drumul urmat de duşmani şi, cu un sentiment apăsător că 
ceea ce urmează să se petreacă nu poate fi evitat, a dedus 
că se îndreptau direct spre Macro şi cohorta lui, undeva în 
stânga lui. 

— La naiba, a mormăit el în barbă, după care s-a revoltat 
împotriva lui însuşi pentru că-i scăpase acel sunet. A strâns 
din buze şi în acelaşi timp şi-a încleştat degetele pe sabie şi 
pe scut. Duşmanii veneau, apărând din beznă, iar acum 
putea deja să distingă detalii de pe căştile, suliţele şi 
scuturile lor. Auzea până şi susurul slab al discuţiilor pe 
care le purtau în surdină, în timp ce se apropiau de romanii 
care aşteptau în întuneric. 

Un cal aflat în capul coloanei a scos brusc un nechezat, 
apoi s-a cabrat, cât pe ce să-şi azvârle călăreţul din şa. Un 
țipăt de durere a spintecat bezna, iar Cato şi-a dat seama 
că unul dintre romani fusese călcat de animal. 

— Ridicaţi-vă şi ucideţi-i! a răcnit Macro, după care, cu 
un vuiet asurzitor, un val întunecat de oameni în armuri s-a 
ridicat deodată din nisipul deşertului şi a pornit la atac 
împotriva călăreţilor. 


CAPITOLUL 9 


Cato s-a ridicat de la pământ cu un salt şi a strigat cât îl 
ţineau plămânii: 

— A Doua liră! Atacatţi! 

Nimeni nu a făcut vreun efort de a porni lupta în mod 
ordonat, ca o adevărată cohortă. Ausxiliarii s-au năpustit 
înainte, gonind spre călăreţii care se legănau în şei, ştiind 
că nu trebuie să le acorde nicio şansă de a-şi reveni. Preţ de 
câteva momente, călăreţii s-au ridicat în scări, rămânând 
împietriţi când romanii au ţâşnit din deşertul neclintit, 
atacându-i din flanc. Cato a aruncat o privire în jur, ca să se 
asigure că purtătorul de stindard şi ceilalţi oameni erau 
alături de el, iar după aceea s-a aruncat spre cel mai 
apropiat călăreț. Se afla destul de aproape ca să vadă faţa 
negricioasă, cu barbă, a luptătorului duşman care se uita de 
sus la el. Apoi omul a rostit probabil o înjurătură în limba lui 
şi a înălţat fulgerător lancea. Cu un ultim efort, Cato a 
reuşit să pătrundă dincolo de raza de acţiune a lăncii şi l-a 
izbit pe călăreț dintr-o parte cu scutul, moment în care a 
vârât sabia în pântecele calului şi a scos-o imediat, 
declanşând un val de sânge care, pe întuneric, părea negru 
ca smoala. Călărețul s-a bălăbănit o clipă şi a fost apoi 
azvârlit din şa, când animalul rănit s-a îndepărtat de Cato. 

— Atacaţi caii! a urlat Cato. Ucideţi-i! 

S-a înfuriat că nu îi trecuse prin minte să dea acel ordin 
mai devreme, când oamenii fuseseră pregătiţi de luptă. În 
cazul în care se confruntau cu parți ori rebeli din Palmira, 
aceştia aveau mai puţine şanse în lupta pedestră. Dacă 
duşmanii reuşeau să-şi croiască drum din încercuire şi să-şi 
folosească arcurile, lucrurile se schimbau. Câţiva dintre 
oamenii aflaţi aproape de Cato i-au urmat exemplul şi au 
înfipt săbiile în părţile vitale ale animalelor ori au lovit în 
tendoanele picioarelor, făcându-le să se prăbuşească brusc 


în praful care se ridicase în jurul celor încleştaţi în luptă. 
Cato a înaintat cu precauţie, privind în jur agitat, ca să fie 
sigur că nu va fi doborât la pământ şi călcat de copite. A 
simţit un vârtej de aer fierbinte şi s-a răsucit suficient de 
repede ca să vadă un cap apărând dominator deasupra 
umărului drept. Călărețul tocmai se apleca în faţă, având 
sabia ridicată. Cato s-a rotit, izbind marginea scutului în 
botul calului. Când animalul s-a ridicat pe picioarele din 
spate, călăreţul a făcut sabia să şuiere pe deasupra lui Cato, 
iar părul de pe coama calului a fluturat în curentul pe care 
l-a stârnit. Tânărul l-a înţepat cu lama sabiei, pieziş, printre 
faldurile robei largi a călăreţului, nimerindu-l într-o parte şi 
rupându-i o coastă, după care vârful armei a străpuns 
plămânul, ajungând drept în inimă. Omul a scos un geamăt 
şi s-a prăvălit în faţă, peste şa, frâiele i-au scăpat dintre 
degete, iar calul s-a îndepărtat de Cato, ajungând în 
vălmăşagul creat de celelalte animale şi de călăreţii lor. 

S-a retras câţiva paşi şi a văzut conturul neclar al 
stindardului la mică distanţă de el, înălţat deasupra 
capetelor oamenilor care luptau. 

— Purtător de stindard! La mine! 

Cât a aşteptat ca omul să i se alăture, Cato a privit roată, 
către cei încleştaţi în luptă. Din câte putea distinge pe 
întuneric, romanii erau în avantaj. Macro şi cohorta lui se 
năpustiseră în capul coloanei şi o împinseseră înapoi, în 
vreme ce oamenii din a Doua lliră atacaseră flancurile 
duşmanilor dintr-un anumit unghi. Loviţi din două direcţii, 
călăreţii duşmani nu un avut nicio şansă să se reorganizeze 
pentru a riposta, străduindu-se doar să supravieţuiască 
atacului declanşat de infanteriştii care apăruseră ca din 
pământ în apropierea cailor, lovindu-i deopotrivă pe călăreţi 
şi pe cai. Nu era un stil de luptă cu care atacatorii să fi fost 
obişnuiţi şi aceştia nu ar fi dorit cu niciun chip să se 
angajeze într-o astfel de luptă. Erau în dezavantaj, iar dacă 
nu găseau vreo modalitate să se desprindă de romani, 
aveau să fie făcuţi bucățele. În ceea ce îi privea, infanteriştii 


savurau şansa de a-i măcelări pe arcaşii călări, a căror 
metodă de luptă părea lipsită de bărbăţie şi necinstită. 

Cato şi-a aruncat privirea spre dreapta şi a văzut capătul 
îndepărtat al coloanei duşmane îndepărtându-se în galop. 

— Nu-i lăsaţi! a strigat el. Înaintaţi! Continuaţi lupta de 
aproape, băieţi! 

După ce a făcut un semn din cap către purtătorul de 
stindard, Cato a strâns din dinţi şi a pornit încă o dată spre 
iureşul luptei. Auxiliarii l-au urmat îndeaproape, unindu-se 
cu primul val al camarazilor din legiune. Apariţia altor 
luptători a croit o nouă potecă printre călăreţi, tăindu-le 
rândurile şi împărţindu-i în grupuri mici, care erau atacate 
din toate părţile. De undeva din stânga lui, Cato l-a auzit pe 
Macro strigând către oamenii lui. 

— Terminaţi-i! Ucideţi-i pe ticăloşi! Nu-i lăsaţi să scape! 

Tânărul şi-a croit drum printre cadavrele care zăceau pe 
nisip. Unii cai muriseră, dar mulţi erau doar răniţi şi izbeau 
cu copitele, în vreme ce nechezăturile lor de agonie 
răsunau peste tot asurzitor, sporind vacarmul creat de 
hârşâitul şi zăngănitul armelor şi de ţipetele oamenilor 
încăieraţi în luptă. Cato i-a văzut în faţă pe oamenii lui 
atacând un grup de călăreţi şi s-a grăbit să li se alăture. 
Împingând, s-a strecurat până într-un loc liber, în care s-a 
lăsat puţin pe vine ca să coboare centrul de greutate şi apoi 
a înaintat la adăpostul scutului, ţinând sabia înălţată într-o 
parte. Călăreţii rămaşi în luptă îşi reveniseră după uluiala 
de început şi ţineau scuturile şi săbiile pregătite pentru a-i 
întâmpina pe atacatori. În faţa lui Cato, un luptător călare 
îşi răsucea calul, ceva mai mare şi mai puternic decât toţi 
ceilalţi, şi lovea cu sabia spre orice auxiliar care ajungea în 
raza lui de acţiune. Încordat, Cato a înaintat spre el încet şi 
cu grijă. Soldatul s-a aplecat fulgerător într-o parte şi lama 
sabiei lui a descris un arc de cerc, scoțând în acelaşi timp 
un vâjâit, şi a lovit braţul ridicat al unui auxiliar, retezându-l 
ceva mai jos de cot. Urlând de durere, omul s-a tras înapoi, 


braţul cu degetele încă strânse în jurul mânerului 
rostogolindu-i-se la picioare. 

Călărețul a răcnit un ordin peste umăr şi imediat câţiva 
dintre camarazii lui şi-au întors caii şi le-au dat pinteni, 
îndreptându-i spre Cato şi spre purtătorul lui de stindard. 

— Of, fir-ar să fie! a reuşit să bolborosească purtătorul 
de stindard şi imediat după aceea duşmanii i-au atacat. 

Ca să se apere, Cato a ridicat scutul, însă o clipă mai 
târziu s-a trezit azvârlit într-o parte, fiind izbit de pieptul 
calului masiv. Lovitura i-a făcut braţul stâng să amorţească 
până la umăr, iar scutul i-a scăpat dintre degete. Cu toate 
acestea, izbitura a încetinit puţin înaintarea calului, ceea ce 
i-a permis stegarului să intervină. Aflat în spatele lui Cato, 
omul s-a lăsat într-un genunchi şi a coborât stindardul spre 
cal. Animalul nu a putut evita vârful, astfel că acesta i-a 
străpuns pieptul. După ce crucea stindardului s-a rupt, 
băţul a pătruns adânc în corpul calului, care s-a 
cutremurat, apoi s-a prăbuşit pe o parte. Blestemând, 
călăreţul s-a aruncat din şa şi s-a repezit spre Cato. 
Amândoi au căzut greu la pământ, iar impactul l-a făcut pe 
Cato să icnească puternic şi să rămână fără aer. În jurul lor, 
ceilalţi duşmani se zbăteau cu disperare să-şi îndemne caii 
printre rândurile destul de distanţate ale auzxiliarilor, aşa că 
nimeni nu a acordat atenţie faptului că prefectul lupta în 
praf cu un călăreț. 

Cato a simţit pe faţă răsuflarea fierbinte a omului care îl 
apăsa cu antebraţul peste piept, în vreme ce şi-a desprins 
degetele de pe mânerul sabiei şi a dus mâna către pumnalul 
prins la brâu. Tânărul rămăsese cu sabia în mâna dreaptă, 
dar, cum nu a putut să o îndrepte cu vârful spre adversar, a 
început să-l lovească cu mânerul în coaste. În acele 
momente a văzut pentru prima oară că omul purta pe cap 
doar o căciuliţă în loc de cască. Totodată a observat şi ochii 
aprinşi de ură şi de dorinţa de a ucide. S-a auzit un hârşâit 
când partul a scos pumnalul din teacă şi Cato şi-a dat seama 
că mai avea doar o clipă la dispoziţie ca să se salveze. 


Încordându-şi muşchii gâtului, şi-a azvârlit capul înainte cu 
toată forţa de care a fost în stare. Omul a căscat ochii mari 
de uimire, iar rânjetul i-a dispărut de pe faţă când marginea 
de fier a căştii lui Cato l-a izbit peste rădăcina nasului şi i-a 
zdrobit un ochi. Partul a scos un urlet şi, în mod instinctiv, a 
slăbit presiunea pe care o exercita cu antebraţul pe pieptul 
lui Cato, care l-a lovit cu genunchiul în vintre, iar apoi a 
lansat un pumn spre obrazul omului. Lovitura şi-a nimerit 
ţinta cu un bufnet surd, iar luptătorul s-a rostogolit pe o 
parte, scoțând gemete de durere. Cato l-a azvârlit deoparte 
şi s-a ridicat în picioare. Îşi simţea inima bătând nebuneşte 
şi a constatat că nici nu mai putea gândi limpede. Se lăsase 
cuprins de instinctul de a lupta şi de a ucide. A făcut un pas 
către omul care gemea la pământ şi a înălţat sabia pentru 
a-i da lovitura de graţie. În aceeaşi clipă, mai curând a 
simţit decât a văzut o mişcare: spre el se repezea o siluetă 
în mâna căreia lama sabiei strălucea slab în lumina lunii. 
Omul scotea un mârâit gutural şi sălbatic. Cato s-a răsucit 
fulgerător către acea nouă ameninţare şi a îndreptat arma 
către atacator. Vârful l-a nimerit pe om puţin deasupra 
marginii cămăşii de zale, sfârtecând clavicula şi trecând 
apoi prin carne şi ieşind prin spate. 

Au urmat câteva momente de tăcere îngrozitoare, când 
Cato a văzut faţa omului, care îl privea cu o uimire teribilă 
în ochi. Apoi a observat că rănitul purta pe cap o cască 
romană. Înfiorat, Cato a scos un icnet şi a tras sabia din 
trupul omului, ca şi cum prin acea mişcare iute ar fi putut 
să anuleze efectele loviturii. Lama a ieşit cu un sunet ca de 
aspirație, provocând un şuvoi de sânge, moment în care 
auxiliarul s-a năruit în genunchi, uitându-se la Cato cu o 
expresie de nedumerire. A clătinat încet din cap şi s-a 
prăbuşit la pământ. 

Cato a rămas deasupra lui, ţinându-şi sabia de pe care 
se scurgea sângele, iar omul şi-a dus fulgerător cealaltă 
mână la faţă, ca şi cum ar fi vrut să şi-o ferească. Apoi, 
momentul de panică îngrozitoare a trecut, iar el a putut 


privi precipitat în jur. Cei mai apropiaţi dintre auxiliari 
stăteau cu spatele la el, pentru că erau ocupați să înșface 
un călăreț şi să-l smulgă din şa. Asta însemna că nimeni nu-l 
văzuse. Cato şi-a înghiţit nodul din gât, a îngenuncheat, 
înfigându-şi sabia în nisip, lăsând-o totuşi la îndemână 
pentru a o putea prinde între degete în caz de nevoie. Cu 
mişcări grăbite, a desfăcut eşarfa de la gâtul omului şi a 
apăsat-o peste rana din care ţâşnea sângele. Omul a scos 
un țipăt când a simţit apăsarea şi i-a prins încheietura lui 
Cato într-o strânsoarea ca aceea a unor cătuşe. 

— La dracu”! Doare! s-a tânguit el printre dinţii 
încleştaţi. 

— Dă-mi drumul, a mârâit Cato. Încerc să te ajut. Eşti 
rănit grav. Dacă nu închid rana, vei sângera de moarte. 

Omul a dat aprobator din cap şi apoi a eliberat 
strânsoarea, după care a căscat ochii şi l-a privit pe Cato, 
spunând şuierat: 

— Deci erai... 

— Taci, i-a retezat-o Cato pe un ton poruncitor. Nu mai 
face efort. 

— Deci tu erai, a repetat omul, după care a închis strâns 
ochii şi s-a lăsat moale pe spate, gemând. 

Cato s-a aplecat deasupra lui, menţinând cu o mână 
eşarfa apăsată peste rană şi ţinând sabia pregătită în 
cealaltă. Aruncând o privire în jur, a văzut că restul 
călăreţilor care supravieţuiseră fugeau şi că doar câţiva 
dintre ei erau încă înconjurați de auxiliari. Disperaţi, îşi 
făceau caii să se rotească într-un sens, apoi în celălalt, 
străduindu-se să pareze loviturile oamenilor ce roiau în 
jurul lor. Era un duel inegal, astfel că până şi ultimul călăreț 
a fost doborât câteva momente mai târziu. Auzxiliarii au 
ridicat săbiile şi au ovaţionat către fugarii care se 
îndepărtau în noapte în zgomot de copite. 

— Aici! a strigat Cato către cei mai apropiaţi dintre 
oamenii lui. La mine! 


Câţiva auxiliari s-au repezit să dea curs ordinului, iar 
Cato a făcut semn către omul ce zăcea la pământ. 

— Este rănit. Duceţi-l la căruţe. 

— Am înţeles. 

În timp ce un auxiliar şi-a coborât arma ca să se ocupe 
de camaradul său, Cato s-a ridicat în picioare şi s-a 
îndepărtat în grabă. În jurul lui, ceilalţi oameni ai cohortei 
se ocupau de lichidarea duşmanilor răniţi şi de jefuirea 
cadavrelor. Cato şi-a dus palmele pâlnie la gură şi a strigat: 

— Centurion Parmenion! 

A mai strigat o dată, după care Parmenion a răspuns şi a 
venit în goană spre el. Cu mişcări iuți, centurionul lega o 
bucată de cârpă în jurul braţului în care ţinea sabia. 

— Cât de gravă e rana aia? a întrebat Cato. 

— E doar o tăietură în carne. Încă pot mânui sabia. 
Lucru ce nu se mai poate spune despre călăreţii ăia 
blestemaţi. Au fugit care încotro, ca iepurii. 

— Deocamdată, a recunoscut Cato. S-ar putea să ne mai 
facă necazuri. 

— Chiar credeţi asta, domnule? 

În tonul surprins se strecurase o undă de neîncredere, 
ceea ce l-a făcut pe Cato să inspire iritat. 

— Să nu ne expunem riscului, clar? Acum aş vrea ca 
răniții noştri să fie strânşi şi îngrijiţi. Cohorta să se strângă 
în formaţie în jurul lor. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Ştiţi ceva de centurionul Macro? 

— Nu l-am văzut. Dar l-am auzit, a spus Parmenion şi a 
arătat în spate, peste umăr. 

— Ar fi şi greu să nu-l auzi, a mormăit Cato, bătându-şi 
subordonatul pe umăr. Continuă. 

A pornit să traverseze locul în care se produsese 
confruntarea, ocolind cadavrele de oameni şi cai care 
zăceau pe pământ. Primii legionari peste care a dat erau 
încă derutaţi de lupta scurtă şi dezlănţuită şi nu aveau 
habar unde se afla comandantul lor. Simţindu-se tot mai 


nemulţumit, Cato a continuat să înainteze până a găsit un 
centurion al lui Macro. 

— Ce se petrece aici? l-a întrebat Cato cu furie în glas. 
De ce nu-ţi strângi oamenii în formaţie? 

— l-am înfrânt, domnule. Nu văd ce nevoie ar fi să... 

— Unde este Macro? 

— Lângă stindard. Acolo. 

— Prea bine, a zis Cato şi a zărit silueta neclară a 
purtătorului de stindard al cohortei. Acum să-ţi strângi 
oamenii, centurion. Cât de repede poţi. 

Apoi Cato a trecut de om, continuându-şi drumul. 

— Centurion Macro. Domnule, eşti acolo? 

— Cato! Din întuneric a apărut o siluetă mare cât un urs 
şi Macro s-a apropiat de el. Pe toţi zeii, le-am tras o bătaie 
pe care n-o vor uita curând. Cred că am doborât cel puţin 
jumătate dintre ei. 

— Tot ce se poate, dar cealaltă jumătate mă îngrijorează. 

— Au fugit, băiete! a spus Macro, râzând încântat. Nu 
cred că se vor opri înainte de apariţia zorilor. 

— Se vor opri cu mult înainte de asta, i-a răspuns Cato 
cu glas reţinut. A făcut semn către unul dintre cadavrele 
călăreţilor, care zăcea întins alături de calul lui, nu departe 
de ei. Ia te uită. Ăsta are tolbă cu săgeți. Şi ca el au rămas o 
sumedenie acolo, în beznă. 

Macro a cercetat cadavrul şi l-a împuns cu vârful cizmei. 

— E part? 

Cato s-a uitat la cadavrul îmbrăcat într-o robă largă. 
Alături de capul lui se afla un coif conic, având o margine 
răsucită dintr-o țesătură. 

— S-ar putea. Dar mai curând cred că e un rebel din 
Palmira. Parţii nu aveau cum să ajungă aici atât de repede, 
a adăugat el pe un ton precaut. Oare aşa să fie? 

Macro şi-a lăsat capul într-o parte. 

— Poate... sper că nu, altfel am dat de belea. 

— În orice caz, avem de-a face cu acelaşi fel de călăreţi 
şi cu aceeaşi tactică. S-ar putea să-i fi luat prin surprindere, 


dar în momentul în care vor ajunge la o depărtare sigură, 
se vor reorganiza şi ne vor urmări. 

— Să vină după noi?! s-a mirat Macro şi a clătinat din 
cap. După ce i-am tăvălit atât de serios? Nu cred. 

— Macro, acum, după ce elementul-surpriză a dispărut, 
folosindu-se de arcuri, ne pot face mari greutăţi, a zis Cato 
şi s-a plesnit cu palma de coapsă. Ar fi fost bine să-i căsăpim 
pe toți. 

— Am luptat foarte bine, a insistat Macro. Cu toate 
astea, o să-mi strâng băieţii în formaţie. Pentru orice 
eventualitate. Ar fi mai bine să strângem cohortele laolaltă 
şi să ţinem răniții în mijloc. 

— Cred că aşa ar fi înţelept să procedăm. O să-mi aduc 
oamenii. 

— Ce facem cu cavaleria? 

Cato a stat câteva momente pe gânduri. 

— Mai bine lasă-i unde sunt. Încă există riscul de a-i 
confunda cu arcaşii ăştia călări. Dacă vom avea nevoie de 
ei, îi putem chema destul de uşor. 

— Bine. Atunci, să trecem la treabă. 


Centurionii şi optio şi-au strâns oamenii, care s-au aşezat 
în rânduri înapoia stindardelor, în vreme ce o parte dintre 
soldaţi au început să transporte răniții către mica 
adâncitură de teren protejată din trei părţi, pe care Macro 
o alesese drept loc în care cele două cohorte aveau să 
aştepte sosirea noii zile. În cazul unui atac, duşmanul ar fi 
trebuit să se apropie foarte mult ca să-şi vadă ţintele. În 
acest fel, s-ar fi aventurat până în raza de acţiune a suliţelor 
şi praştiilor, iar astfel ar fi plătit foarte curând pentru 
îndrăzneala de a fi atacat, a gândit sumbru Macro. Răniţii 
au fost întinşi în centrul adânciturii de nisip şi pietre, iar 
câţiva soldaţi au adus acolo şi căruțele cu provizii. După 
aceea, cele două cohorte s-au aşezat într-un careu de 
apărare,  adăpostindu-se înapoia scuturilor, scrutând 
deşertul învăluit în beznă. 


Macro şi Cato au rămas pe latura de unde puteau 
supraveghea direcţia în care se retrăseseră duşmanii şi au 
trăit starea de aşteptare încordată alături de soldaţii din 
jurul lor. Oamenilor li se ordonase să stea în tăcere, iar 
singurele zgomote se auzeau dinspre zona în care se aflau 
răniții, care nu-şi puteau reprima durerile. Gemetele sau 
ţipetele gâfâite ale celor care sufereau apăsau greu asupra 
nervilor celorlalţi oameni care, în cele din urmă, au început 
să rostească blesteme către camarazii răniţi. 

După o vreme, Cato şi-a adus aminte de auxiliarul pe 
care îl rănise, iar în străfundul fiinţei lui a răbufnit valul 
cumplit al sentimentului de vinovăţie. S-a întrebat dacă era 
bine să-i povestească lui Macro despre acel incident. Fusese 
un accident, a încercat el să se liniştească. Dar chiar şi aşa, 
se petrecuse o greşeală tragică, una pentru care niciun 
ofiţer cu experienţă de război nu ar fi fost iertat. După o 
vreme, s-a întrebat dacă acel soldat mai trăia. Dacă da, oare 
le povestise camarazilor lui despre ofiţerul său, care îl 
străpunsese într-un moment de panică oarbă? Vreme de o 
clipă, Cato şi-a dorit ca omul să fi murit. Apoi, brusc, s-a 
blestemat pentru un asemenea gând. Însă dorinţa de a afla 
care era starea omului a devenit irezistibilă, aşa că înainte 
cu o oră de ivirea zorilor, s-a întors către Macro. 

— Domnule, dacă-mi dai voie, aş vrea să văd ce mai fac 
răniții din cohorta mea. 

Macro s-a uitat nedumerit la el. 

— Acum? De ce? 

Cato s-a străduit să rămână calm. 

— Câtă vreme sunt prefect, vreau să mă asigur că 
oamenii primesc ajutorul de care au nevoie. lar asta 
înseamnă să mă ocup de alinarea suferințelor răniților. 

— Da... cred că ai dreptate. Du-te, dar să te întorci cât 
poţi de repede. 

În timp ce se îndepărta pe furiş, Cato a încercat să-şi 
ascundă sentimentul de uşurare şi s-a îndreptat în tăcere 


către răniții care stăteau întinşi în şiruri alături de căruțele 
cu provizii. 


CAPITOLUL 10 


— Ce ai de spus, casapule? l-a întrebat Cato pe 
Thermocrites, chirurgul cohortei, un grec uscăţiv, care mai 
avea doar câteva luni până la lăsarea la vatră, când urma să 
primească o pensie frumuşică. 

Omul s-a ridicat, şi-a şters mâinile pline de sânge cu o 
cârpă, după care l-a salutat pe prefect. 

— Domnule, până acum avem patru morţi. Apoi a făcut 
un semn în jur. Optsprezece răniţi. Trei vor muri aproape 
sigur, însă restul îşi vor reveni. Mai toţi vor putea merge. 

— Am înţeles, a zis Cato, dând din cap. Arată-mi oamenii 
cu răni mortale. 

— Am înţeles, a spus Thermocrites, ai cărui ochi au 
sclipit de uimire. După aceea, i-a făcut semn lui Cato să-l 
urmeze. Pe aici. 

L-a condus spre capătul şirului de oameni care zăceau 
pe nisip. Mai toţi erau tăcuţi, însă câţiva gemeau şi ţipau din 
cauza durerilor insuportabile. Cei câţiva oameni din 
subordinea chirurgului stăteau ghemuiţi printre răniţi, 
făcând tot ce se pricepeau ca să le bandajeze rănile, să lege 
aţele de membrele rupte şi să oprească sângerările. Cei 
răniţi grav erau întinşi la mică distanţă de ceilalţi. Unul 
stătea  nemişcat, respirând chinuit, cu  hârâituri 
tremurătoare. Una dintre ordonanţele lui Thermocrites îi 
supraveghea pe ceilalţi doi răniţi. Imediat ce omul a simţit 
apropierea ofițerului, s-a ridicat să salute. 

— Raportează, i-a spus Cato. 

— Acum câtva timp l-am pierdut pe unul. A sângerat fără 
oprire. lar celălalt nu mai rezistă mult. 

A făcut semn către soldatul aflat la picioarele lui şi, în 
lumina foarte slabă, Cato a distins trăsăturile omului pe 
care îl rănise. Preţ de un moment, inima i-a bătut să-i sară 
din piept şi s-a simţit roşind de ruşine şi de sentimentul 


vinovăţiei, apoi a ridicat mulţumiri către cer pentru că era 
încă întuneric şi expresia de pe faţa lui nu putea fi 
observată de cei care se uitau la el atunci. Şi-a dat seama 
însă că ordonanța îl privea fix. 

Şi-a dres glasul şi a continuat: 

— Cum îl cheamă pe acest om? 

Ordonanţei i-au trebuit câteva clipe ca să răspundă: 

— Gaius Primus. 

Cato s-a lăsat pe vine alături de soldat şi a avut un 
moment de şovăială, după care l-a bătut pe umărul teafăr. 
Soldatul a tresărit, ridicând capul de pe nisip şi privind cu 
ochii mari şi miraţi spre comandantul lui. 

Cato s-a silit să-i surâdă. 

— Nu-ţi face griji, Primus. Vor avea grijă de tine. Îţi jur. 

Auzindu-i cuvintele, auxiliarul a făcut o mişcare, 
respingând atingerea superiorului. Blestemându-şi 
nechibzuinţa, Cato s-a simţit cuprins de un val de furie. 
Trebuia să mă fi exprimat altfel. A încercat să strecoare o 
nuanţă liniştitoare în tonul lui şi a continuat: 

— Vei fi bine îngrijit. 

— Tu... a bolborosit Primus, apoi un val de durere l-a 
făcut să se chircească şi să strângă din dinţi ca să reziste. 
Brusc, l-a prins pe Cato de încheietură, iar degetele i s-au 
încolăcit cu o tărie neobişnuită, de parcă ar fi fost cătuşe. În 
vreme ce auxiliarul se străduia să îndure suferinţa, Cato a 
încercat să se elibereze, dar nu putea face asta apelând la 
forţă în faţa ordonanţei medicale. Cu blândeţe, a început să 
desfacă degetele suferindului, minunându-se de puterea pe 
care o aveau. 

Brusc, a auzit un zbârnâit şi, cu un bufnet înfundat, ceva 
s-a înfipt în nisip, alături de el. A privit în jur şi a văzut 
coada unei săgeți la doar o lungime de sabie de cizma lui. 

Ordonanţa s-a tras înspăimântată înapoi, iar Cato a 
înţeles imediat pericolul care îi pândea. Nu mai avea timp 
să-i aducă alinare lui Primus, de aceea şi-a smuls mâna 
dintre degetele lui şi s-a ridicat în picioare. 


— Atenţie la săgeți! Feriţi-vă! 

Brusc, s-a auzit un foşnet precum acela scos de frunzişul 
copacilor în timp de vijelie, iar oamenii s-au repezit să se 
adăpostească sub scuturi. Cato şi-a înşfăcat propriul scut şi 
s-a grăbit să-l ridice deasupra capului, repetând ordinul cu 
glas puternic. Peste tot în jurul lui cozile întunecate şi 
subţiri ale săgeţilor au început să răsară ca nişte tulpini de 
grâu, unele dintre ele lovind scuturile şi scoțând pocnete 
puternice. Un țipăt ascuţit i-a dat de veste că unul dintre 
auxiliari reacţionase cu întârziere la ordinul primit. Cato a 
privit roată şi a văzut că răniții şi ordonanţele rămăseseră 
neajutoraţi în faţa acelei ploi de săgeți. Chiar în timp ce se 
uita, doi oameni au fost nimeriţi. Unul dintre răniţi a primit 
săgeata drept în frunte. Capătul ascuţit al proiectilului a 
pătruns prin ţeastă direct în creier, amuţind gemetele de 
durere scoase de om până în acel moment. Cato a făcut un 
semn către soldaţii aflaţi aproape de el. 

— Hei, voi! Adăpostiţi-i pe răniţi! Mişcaţi-vă! 

Cu grijă, câţiva s-au furişat spre şirul de răniţi şi morţi şi 
s-au acoperit cât de bine au putut pe ei înşişi şi pe răniţi cu 
scuturile. După ce a socotit că ordonanţele şi cei aflaţi în 
grija lor sunt protejaţi, Cato s-a întors către ceilalţi oameni 
ai lui. Aceştia erau deja aşezaţi în formaţie când dăduse 
ordinul, astfel că reacţionaseră imediat, îngenunchind şi 
adăpostindu-se sub scuturi. 

— Centurion Parmenion! 

— Da, domnule, a auzit el venind din spate glasul 
subordonatului. 

— La mine! 

O siluetă întunecată s-a apropiat de Cato. 

— Parmenion, preiei comanda. Mă duc să-l găsesc pe 
Macro. Trebuie să strângem oamenii. Să devenim o ţintă 
mai mică. Ai grijă. 

— Am înţeles. 

Cato s-a strecurat de-a lungul şirurilor de oameni ai săi 
până a ajuns la primul dintre legionarii lui Macro, iar apoi 


şi-a continuat drumul până la stindard. Arcaşii călări 
încordau arcurile şi slobozeau săgețile cu forţe diferite, iar 
tirul izolat de mai devreme se înteţise, devenind o 
adevărată ploaie de proiectile, care loveau cu putere în 
scuturi. Privind peste scuturile şi căştile legionarilor, Cato a 
distins formele fugare ale duşmanilor care călăreau prin 
faţa careului alcătuit din soldaţi romani şi trăgeau în ei. 
Cato şi-a dat seama că duşmanii ar fi putut prea bine să 
stea pe loc, ba chiar să descalece pentru a ţinti direct spre 
cele două cohorte. Acei oameni luptau în singurul mod pe 
care îl cunoşteau, a gândit el. Erau în relativă siguranţă 
atâta vreme cât rămâneau în afara zonei de acţiune a 
suliţelor. Imediat ce ar fi înţeles acest lucru, ar fi constituit 
un pericol deosebit pentru romani, iar peste câteva ore, la 
răsăritul soarelui, arcaşii urmau să aibă în faţă nişte ţinte 
uşor de nimerit. Când a ajuns la Macro, care stătea ghemuit 
lângă stindard, Cato l-a salutat. 

— Urâtă treabă! a spus Macro, rânjind cu amărăciune. 
Se pare că a venit rândul lor să lovească. 

— Da, domnule. Dar trebuie să facem ceva, înainte să-şi 
dea seama că sunt în avantaj. 

— Ce să facem? a spus Macro, strângând o clipă din 
buze. Prea bine. O să dublăm rândurile. 

— Da, asta ar fi o soluţie, l-a aprobat Cato şi a făcut 
semn din cap spre căruţe. Şi am putea folosi praştiile ca să-i 
descurajăm. 

— Bună idee. O să-i pun la treabă pe câţiva băieţi de-ai 
mei. 

— Cât timp crezi că vor trage în noi? a întrebat Cato în 
momentul când o săgeată i-a izbit scutul cu un zgomot 
puternic. 

— Până-şi termină provizia de săgeți, aşa cred. 

— Asta ne pică de minune... 

— Păi, dacă pui întrebări prosteşti... a spus Macro, 
clătinând din cap în derâdere. În orice caz, cred că înţelegi 
ce urmăresc. Arcaşii vor să ne înmoaie. Atâta vreme cât 


rămânem în formaţie strânsă, vom supravieţui. Dacă nu, vor 
ataca direct şi ne fac bucăţi. 

— Să dau semnalul de chemare a cavaleriei noastre? 

— Încă nu. Doar după ce va fi suficientă lumină ca să-i 
deosebim pe călăreţii noştri de-ai lor. N-aş vrea ca băieţii 
să-şi doboare camarazii din greşeală. 

— Da, domnule, a zis Cato. Asta îmi aduce aminte că ar fi 
bine să mă întorc la oamenii mei. 

Imediat ce s-a întors la cohorta lui, Cato a transmis 
ordine, iar centuriile au format patru şiruri de oameni care 
s-au retras încet ca un adevărat zid în jurul căruţelor şi al 
oamenilor răniţi, care erau tot mai mulţi pe măsură ce se 
scurgea timpul. Macro a pus praştii la dispoziţia unei 
secţiuni din fiecare centurie, iar legionarii, deşi nu îi puteau 
vedea pe arcaşii călări, au rotit fâşiile de piele, eliberându- 
le încărcătura într-un arc jos, pe deasupra capetelor 
camarazilor, în direcţia aproximativă în care se afla 
duşmanul. Pe întuneric, era imposibil să-şi dea seama unde 
ajungeau proiectilele de plumb ori dacă loveau vreun 
duşman. Însă Cato spera că acel baraj reuşea măcar să-i 
ţină pe arcaşi la distanţă şi să îi împiedice să ţintească prea 
bine. Barajul de săgeți a slăbit în intensitate, semn că 
duşmanii hotărâseră să îşi păstreze rezerve, iar combatanții 
au schimbat lovituri când şi când, aşteptând cu răbdare să 
treacă timpul şi să se lumineze de ziuă. 

După ce dunga slabă de culoare roşiatică s-a îngroşat 
de-a lungul orizontului, cu ochi ageri, Cato a privit peste 
marginea scutului, ca să cerceteze întinderea deşertului. 
Acum, arcaşii călări se vedeau cu uşurinţă, iar pe măsură ce 
lumina creştea, a reuşit să distingă tot mai multe amănunte 
prin sita rară alcătuită din călăreţii ce înconjurau cele două 
cohorte. Totodată, a reuşit să vadă că îmbrăcămintea şi 
accesoriile lor se deosebeau întru câtva de cele ale părţilor 
cu care luptase în anul trecut. Asta însemna că aveau în faţă 
trupe ale Palmirei. 


A simţit o tremurătură în stomac, prevestind o stare de 
rău la gândul că acei luptători puteau fi loialişti, trimişi de 
rege pentru a cere ajutorul romanilor. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, a gândit Cato cu febrilitate, însemna că se 
produsese o greşeală tragică din cauza întunericului, care 
dusese la confruntare armată. lar omul în care vârâse sabia 
avea să fie unul dintre numeroşii soldaţi răniţi sau ucişi în 
mod inutil. Sentimentul de groază s-a şters la fel de repede 
precum se născuse. Era puţin probabil ca atacatorii să fi 
confundat cavaleria romană cu altă forţă, iar călăreţii nu 
dăduseră semne că ar fi fost dispuşi să îşi oprească atacul. 

Erau în mod indiscutabil duşmani: susţinători ai 
trădătorului Artaxes şi aliaţii lui de origine partă. 

După ce lumina a început să crească deasupra 
deşertului, călăreţii au început să tragă cu arcurile din ce în 
ce mai insistent, ţintind în sus, astfel că săgețile se înălţau 
grațios spre cer, rămâneau parcă nemişcate o clipă, pentru 
ca apoi să coboare la un unghi abrupt asupra romanilor. 
Ausxiliarii şi legionarii erau bine adăpostiţi înapoia 
scuturilor, însă catârii înhămaţi la căruţe rămăseseră 
descoperiţi. Cato a văzut cum se prăbuşesc scoțând strigăte 
de spaimă şi de durere, străpunşi de săgeți. Cu toate astea, 
duşmanii nu erau complet stăpâni pe situaţie, iar Cato a 
observat cum unul dintre călăreţii lor, lovit de un proiectil 
de plumb drept în frunte, a fost ucis pe loc şi azvârlit din şa 
cu putere, scăpând arcul dintre degete. Trupul s-a prăbuşit 
la pământ, ridicând un norişor de praf, iar romanii care au 
văzut scena au scos chiote şi ovaţii. 

— Bună lovitură! a urlat Macro, aflat în partea cealaltă a 
careului de soldaţi. Un dinar pentru trăgător, la fel şi 
pentru oricine mai doboară duşmani. 

Oferta a avut efect imediat, pentru că prăştierii au 
început să tragă într-o cadență sporită, iar călăreţii s-au 
retras în curând, într-un loc în care nu puteau fi nimeriţi cu 
aceeaşi precizie. Cato a observat că şi ploaia de săgeți se 
rărise, ivindu-se momente de pauză tot mai lungi între 


salvele lansate. În cele din urmă, când soarele s-a ridicat 
deasupra orizontului, făcând obiectele şi oamenii să arunce 
umbre lungi pe nisip, arcaşii duşmani au încetat cu totul 
tirul şi s-au retras ceva mai departe, unde au descălecat 
pentru a-şi odihni caii şi le-au pus desagile cu mâncare la 
gât. 

— S-ar părea că avem parte de un soi de asediu, a 
bolborosit Parmenion. Ei nu ne pot ataca decisiv, iar noi nu 
putem ajunge la ei. Poate că acum ar fi bine să chemăm 
cavaleria în ajutor. 

— Da, a sosit momentul, a spus Cato şi s-a întors către 
Macro, făcând un gest cu braţul ca să îi atragă atenţia. 

Imediat ce prietenul lui l-a văzut, a ridicat degetul mare 
de la o mână în semn de aprobare. Cato a întins arătătorul 
spre cei doi bucinatori care stăteau în spatele stindardului 
cohortei a Doua liră şi Macro, înţelegându-i intenţia, a dat 
din cap aprobator. Cato s-a întors către cei doi, dar, înainte 
de a apuca să le dea ordin să sufle în bucine, Parmenion l-a 
prins strâns de braţ. 

— Domnule! Au pornit. 

Cato s-a răsucit şi a văzut călăreţii duşmani aruncându- 
şi jos rațiile, urcând precipitaţi în şei şi pregătindu-şi 
arcurile. 

— Am impresia că până la urmă tot ne vor ataca. 

— Să încerce numai, a mârâit centurionul Parmenion. 
Nu vor reuşi să străpungă careul nostru. Mai ales în luptă 
cinstită. 

Pe faţa lui Cato a apărut un surâs fugar. Era evident că 
Parmenion făcea parte din grupul acelor militari romani 
care socoteau că arcaşii erau nişte laşi. În ceea ce îl privea, 
considera că folosirea arcului era o altă modalitate de a 
purta războiul. Arcaşii reprezentau un avantaj pentru o 
armată, dar şi un dezavantaj. Din nefericire pentru romani, 
situaţia în care se găseau îi avantaja pe arcaşi. 

—  Strângeţi rândurile! a strigat el. Rândul întâi! 
Pregătiţi suliţele! Fiţi gata să-i întâmpinați pe cavalerişti! 


Auxiliarii şi legionarii din jurul lui şi-au încordat muşchii 
şi au privit cu feţe crunte spre duşmanii care se grăbeau să 
încalece şi să alcătuiască formaţii destul de largi, ridicând 
praful sub copitele cailor. În vreme ce călăreţii se strângeau 
în spatele stindardelor pe care se vedeau reprezentaţi 
şerpi, Cato s-a încruntat. 

— Ce naiba se petrece? 

Parmenion s-a uitat peste rândurile de auxiliari care 
stăteau tăcuţi în faţa celor doi ofiţeri. 

— Stau cu faţa în altă parte, nu spre noi. De ce? 

Centurionul a scuturat din cap. Ciudat lucru. Călăreţii se 
strânseseră în formaţie, parcă pregătindu-se de o şarjă, 
însă aveau să pornească în direcţie opusă celei în care se 
aflau cele două cohorte romane. Ce se întâmpla? Imediat 
după aceea, de dincolo de călăreţii duşmani s-a auzit 
sunetul destul de slab, dar strident, al unui corn. 

— Întăriri? s-a mirat Parmenion cu voce tare, părând 
plin de speranţă. Pentru noi sau pentru ei? 

— Nu sunt pentru noi. Suntem singurul corp de armată 
romană pe o rază de o sută de mile. 

S-au auzit apoi şi alte chemări de corn, după care a 
răsunat un răspuns venit din partea oamenilor care 
atacaseră până atunci cele două cohorte - un sunet ascuţit 
şi limpede, sfidător. În acel moment, călăreţii au pornit la 
atac, îndepărtându-se de romani. Copitele cailor loveau 
pământul cu zgomot ca de tunet, stârnind un nor de praf. 
Oamenii din trupele romane s-au uitat uimiţi spre călăreţi. 
Macro a traversat grăbit careul, îndreptându-se către Cato. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu am habar, domnule. Doar că în depărtare au 
apărut şi alţi călăreţi. Poate sunt alţi duşmani, iar cei ce ne 
înconjurau s-au dus să li se alăture ori, dacă avem noroc, 
ne-a venit cineva în ajutor. În orice caz, să chemăm 
cavaleria aici. 

— Ai dreptate. Ordonă-le să vină! 

— Am înţeles. 


Cato s-a întors pentru a da ordin soldaţilor care aveau în 
mâini bucinele din alamă. Aceştia au inspirat adânc, şi-au 
umflat obrajii, iar o clipă mai târziu semnalul a răsunat cu 
putere. Au repetat semnalul de două ori, şi-au luat 
instrumentele de la gură, apoi ochii tuturor s-au îndreptat 
din nou spre valul de călăreţi duşmani care se îndepărtau. 
Din cauza norului de praf roşiatic ridicat de copitele cailor 
era greu de distins vreun amănunt şi doar când şi când se 
putea vedea vreo siluetă neclară în aerul tremurător. Însă 
sunetul cornurilor şi zăngănitul slab al armelor, precum şi 
strigătele de luptă care ajungeau până la urechile 
romanilor spuneau multe. 

— Cine naiba i-a atacat? a întrebat Macro. Credeam că 
suntem singurii romani în partea asta de deşert. 

— Poate că Longinus a trimis o coloană de cavalerie în 
urma noastră, a spus Parmenion, cu speranţă în glas. 

— S-ar putea, a zis Cato. Dar am îndoieli. 

— Atunci, cine ar putea fi? 

— Vom afla destul de curând. 

Cei trei ofiţeri şi oamenii lor au continuat să urmărească 
în tăcere lupta ce se desfăşura în depărtare. Din timp în 
timp, din iureşul bătăliei ieşea câte un călăreț care se 
detaşa din norul de praf şi se îndepărta în goană spre 
adâncul deşertului. Ici şi colo, ţâşneau cai fără călăreţi, 
pornind în trap fără nicio ţintă. În cele din urmă, vuietul 
bătăliei s-a stins şi s-a lăsat liniştea, iar razele roşietice ale 
soarelui au acoperit tot peisajul. Parmenion s-a întors şi a 
strigat: 

— Vin oamenii noştri! 

Cele patru escadroane de cavalerie ale cohortei a Doua 
[liră veneau în galop, iar armurile călăreţilor sclipeau în 
lumina dimineţii. Cato le-a aruncat o privire, după care s-a 
uitat din nou în depărtare. Brusc, a scos un sunet de 
mirare. 

— la te uită! 


Macro şi Parmenion au privit în direcţia spre care Cato 
arăta cu degetul. 

Din norul de praf care începuse să se aşeze a ieşit încet 
un călăreț. Era îmbrăcat în negru, iar primele raze ale 
soarelui care răsărea se reflectau în ornamentele de argint 
ale harnaşamentului şi coifului de formă conică. Trăgând de 
hăţuri, şi-a oprit calul pentru a se uita la soldaţii romani, 
încă aşezaţi în formaţie de careu. Apoi, în spatele lui au 
apărut alte două siluete călare. Din praf s-au desprins alţi şi 
alţi călăreţi până când, într-un târziu, Cato a socotit că omul 
avea cu el cel puţin o sută de oameni. Au continuat să 
înainteze şi s-au oprit în spatele conducătorului lor, privind 
înspre romani. 

— Grozav, a murmurat Macro. Şi acum ce facem? Avem 
alţi duşmani? 

Cato s-a scărpinat în barbă. 

— Atât de adânc în deşert? Mai mult decât probabil. Cu 
toate astea, i-au alungat pe arcaşii ăia. Să sperăm că 
duşmanul duşmanului nostru ne este prieten. 

Un moment mai apoi, căpetenia călăreţilor a ridicat un 
braţ şi a făcut un gest către oamenii lui să-l urmeze şi a 
pornit în ritm susţinut spre cele două cohorte romane. 


CAPITOLUL 11 


Macro şi-a dus o mână la gură şi a strigat în greacă spre 
călăreţul ce se apropia: 

— De ajuns! Opreşte-te acolo! 

Căpetenia a ridicat o mână, făcându-le semn călăreţilor 
lui să se oprească, după care a continuat să-şi îndrume calul 
înainte, sfidător, spre şirul de scuturi romane. Vreme de o 
clipă, Macro s-a întrebat dacă omul ştia limba greacă. Puţin 
probabil să nu o cunoască, a socotit el, pentru că era 
vorbită în mod obişnuit în mai tot răsăritul, chiar şi în acea 
zonă, unde limba localnicilor era aramaica. Aflat în 
apropierea lui Macro, un legionar înarmat cu praştie, a 
început să o învârtă, ridicând discul de piele şi punguţa cu 
proiectilul deasupra capului. 

— Coboară praştia aia! s-a răstit Macro la soldat. Să nu 
tragă nimeni în el decât dacă dau eu ordin! Premiul de un 
dinar se anulează deocamdată. 

Mai toţi soldaţii au izbucnit în râs, mai ales cei care nu 
avuseseră prilejul să schimbe scutul cu praştia. Cato se 
întrebase deseori de ce se bucurau soldaţii de frustrarea 
camarazilor şi, cu o expresie acră pe faţă, a clătinat din cap. 
Legionarul a făcut o mişcare din încheietura mâinii, iar 
proiectilul s-a izbit de pământ cu un zgomot înfundat. 
Liniştea s-a lăsat din nou deasupra şirurilor de romani, în 
vreme ce călăreţul solitar a continuat să se apropie, 
arătând un dispreţ nedisimulat faţă de ordinul dat ceva mai 
devreme de Macro. 

— Cam semeţ omul, nu crezi? 

— Mda, dar măcar nu le ordonă oamenilor lui să ne 
atace. 

Macro a făcut semn cu degetul mare spre cavaleriştii ce 
se apropiau din cealaltă direcţie. 

— Păi, de ce ar face asta, când băieţii noştri se apropie? 


— Nu pare să fie omul care să se teamă de cavaleria 
romană. 

Macro a ridicat din umeri. 

— Vom vedea. 

A păşit înainte, ieşind din careul de soldaţi şi a împuns 
cu arătătorul spre călăreţul care acum se afla la mai puţin 
de cincisprezece metri. 

— Opreşte-te acolo! 'Te avertizez din nou! 

În cele din urmă, călăreţul a tras de frâu şi a oprit calul. 
Preţ de un moment a domnit tăcerea, timp în care, cu o 
expresie fioroasă pe faţă, omul s-a uitat lung la soldaţii 
romani. Cato a observat că roba lui neagră era dintr-un 
material fin, probabil mătase, care s-a unduit şi s-a înfoiat 
alene când calul a bătut cu o copită în pământ. Chiar dacă 
roba îi ascundea conturul trupului, omul părea a fi masiv, 
având faţa lată, cu trăsături puternice şi o barbă neagră, 
tunsă scurt şi îngrijit. Probabil că era cu câţiva ani mai 
tânăr decât Macro. Călărețul şi-a îndreptat ochii spre 
solidul ofiţer roman. 

— Tu cine eşti? a strigat el în greacă. În afară de faptul 
că eşti roman? 

Glasul era plin şi profund, fără nicio urmă de accent 
străin. 

— Centurion Macro, Cohorta a Patra, Legiunea a Zecea. 
Comandantul coloanei trimise în ajutorul Maiestăţii Sale 
Regele Vabathus, aliatul Romei. 

— Aliatul Romei?! s-a mirat câlăreţul şi a ridicat din 
sprâncene. Poate vrei să spui sluga plecată a Romei. 

Macro a preferat să nu ia în seamă insinuarea. 

— Dar tu cine eşti, rază de soare? 

— Rază de soare? Bărbatul a rămas o clipă surprins de 
acele cuvinte pe care nu ştia cum să le interpreteze. Sunt 
Balthus, prinţ al Palmirei, iar aceştia... A făcut un gest către 
călăreţii care îl urmau. Ei sunt escorta mea, mai toţi 
vânători. În urmă cu mai puţin de o lună, am pornit pe 
dealuri, la vânătoare de căprioare şi lupi. lar acum îi vânăm 


pe trădători, pe duşmanii Palmirei. Şi o să-i tratăm ca pe 
câinii care zac deja acolo, pe nisip, a adăugat el şi a făcut un 
semn peste umăr. 

Macro a ridicat o mână. 

— Prinţe, atunci înseamnă că suntem prieteni. 

— Prieteni? a pufnit Balthus şi a scuipat spre pământ. 
Roma nu este prietena Palmirei. 

Cato a tuşit şi a strigat: 

— Dar nici duşman nu-i este. Spre deosebire de Parţia şi 
cei din oraşul tău, care vor să lase Palmira sub dominaţia 
parţilor. 

A urmat o pauză, cât Balthus s-a uitat aspru spre Cato, 
după care a vorbit: 

— Romanule, asta rămâne de văzut. Nu e niciun secret 
că împăratul vostru tânjeşte după Palmira, tot astfel cum un 
hoţ jinduieşte bunurile altora. 

Macro a clătinat din cap. 

— Hei, stai puţin, prietene. Noi nu suntem hoţi. Am venit 
până aici ca să-l ajutăm pe regele tău. Ca să-l salvăm de cei 
care vor să-l trădeze, lăsându-l pe mâna parţilor. 

— Chiar aşa? a exclamat Balthus, zâmbind ironic. Şi cum 
v-aţi gândit să-l salvaţi? Cu armata asta „uriaşă”... 

Macro şi-a umflat pieptul. 

— Suntem suficient de mulţi ca să ducem la îndeplinire o 
asemenea misiune. 

— Centurion, eu nu cred asta. Până acum câteva 
momente, voi aveaţi nevoie de ajutor ca să fiţi salvaţi. Dacă 
nu aş fi apărut eu, cu siguranţă că nu dura mult şi trădătorii 
ăia vă spulberau. 

— Ba nu. Eram stăpâni pe situaţie. Aşteptam doar 
sosirea zorilor pentru a chema cavaleria noastră, i-a 
răspuns Macro şi a făcut semn către oamenii din a Doua 
Iliră, care galopau spre ei. 

Aflat în spatele primului rând de auxiliari, Cato s-a întors 
către Parmenion şi a mormăit: 


— Ar fi bine să trimiţi un sol până la centurionul Aquila. 
N-aş vrea să se întâmple ceva urât cu oamenii din cavaleria 
noastră. 

— Am înţeles. 

După ce Parmenion s-a îndepărtat în fugă pentru a da 
ordine, Cato a ieşit dintre auxiliari şi s-a alăturat lui Macro, 
moment în care Balthus a dat din cap şi a început să râdă. 

— Cavaleria romană... Nu cred că ar fi slujit la ceva. 

Macro a roşit de furie şi a făcut ton pas către Balthus. 

— Hei, ia ascultă, ne-am fi apărat şi singuri. 

Cu toate că împărtăşea sentimentul de mândrie rănită 
pe care îl trăia Macro, Cato şi-a dat seama că nu era nici 
momentul, nici locul potrivit pentru a se arăta jigniţi, aşa că 
şi-a dres glasul foarte zgomotos. Atât de tare, încât Balthus 
şi Macro s-au întors să se uite la el. 

— Ai terminat? a mârâit Macro la el. 

— Îmi pare rău. Din cauza prafului. În orice caz, am 
stabilit că suntem de aceeaşi parte cu prinţul. Ar fi de 
preferat să discutăm cu el despre situaţia din Palmira. 

— Serios? 

— Da, a răspuns Cato şi s-a grăbit să-şi întărească 
vorbele cu o mişcare din cap. Absolut sigur. 

Macro s-a uitat sfredelitor la prietenul lui, după care s-a 
întors către prinţul Balthus. 

— Prea bine. Dacă le spui călăreţilor tăi să descalece, o 
să le ordon şi eu oamenilor mei să se aşeze, ca să putem sta 
de vorbă ceva mai potoliţi. 

Balthus a încuviinţat cu un gest din cap. 

— Centurion, aşa ar fi cel mai bine. 

S-a întors şi a strigat ceva către călăreţi. Un moment 
mai apoi, aceştia au alunecat din şei şi s-au lăsat pe vine 
alături de cai, gata să încalece în clipa când căpetenia lor 
le-ar fi poruncit asta. Totuşi, a gândit Macro, oamenii 
păreau să se poarte cu bună-credinţă, aşa că le-a dat ordin 
soldaţilor lui să se aşeze. Aceştia şi-au coborât scuturile şi 
suliţele şi au rămas cu ochii aţintiţi asupra palmiranilor care 


s-au apucat să caute prin desagi câte o bucată de pâine şi 
carne uscată, ca să se mai întremeze, în aşteptarea 
următorului ordin. La mică distanţă de careu, centurionul 
Aquila îşi oprise oamenii, care descălecaseră, apropiindu-se 
apoi de camarazii lor aşezaţi pe nisip. Încordarea dintre 
cele două mici forţe erau aproape palpabilă. 

Cato a zâmbit vag. Pe moment, situaţia reuşea totuşi să 
alunge sentimentul de ostilitate dintre legionari şi auxiliari. 

Prinţul Balthus a coborât de pe cal şi a făcut semn unuia 
dintre oamenii lui să aibă grijă de el, după care s-a răsucit 
şi a pornit cu paşi mari prin nisip către cei doi ofiţeri 
romani. S-a oprit în faţa lor şi i-a măsurat cu luare aminte 
cu ochii lui negri, după care s-a aşezat pe vine, 
îndemnându-i pe romani să procedeze la fel. 

Neobişnuit cu asemenea gesturi şi nedorind să se 
supună autorităţii cuiva care nu era roman, Macro s-a 
încruntat. Cato s-a lăsat la pământ, apoi şi-a încrucişat 
picioarele şi, cu un oftat de resemnare, amicul lui i-a urmat 
exemplul. 

— Aşadar, a început Balthus, în acest fel îşi onorează 
Roma înţelegerea cu tatăl meu. În aceste momente de 
cumpănă, guvernatorul vostru îi trimite doar o mână de 
oameni pentru a-şi apăra regatul. Eu l-am avertizat să nu se 
încreadă în Roma... 

— Noi suntem doar avangarda, a spus sec Macro. 
Generalul Longinus va porni în marş spre Palmira în 
momentul în care se va strânge şi restul armatei lui. 

— Şi ce speră să realizeze această forţă de avangardă? 

— Noi am primit ordin să ajungem până în citadelă şi să 
îi protejăm pe rege şi pe cetăţenii romani de acolo până la 
sosirea restului de armată. 

— Am înţeles, a spus Balthus, dând din cap. Acum văd că 
romanii îşi merită pe deplin reputaţia de organizatori 
meticuloşi. 

Cato s-a crispat auzind tonul ironic al omului, iar Macro 
s-a încruntat şi mai tare. 


— Şi cum intenţionaţi să pătrundeţi în oraş? a continuat 
Balthus. Ce drum aveţi de gând să urmaţi pe străzi până 
ajungeţi la citadelă? 

— O să găsim soluţia când ajungem acolo. 

— Cu toate astea, a intervenit Cato, ţi-am rămâne 
recunoscători dacă ne-ai putea oferi nişte sfaturi sau 
sprijin, ca să ne îndeplinim misiunea. 

— Sunt convins că oricine se poate bizui pe recunoştinţa 
romanilor la fel de mult ca pe promisiunile lor de a sări în 
ajutor. Înainte ca Macro să poată reacţiona, Balthus a 
continuat cu glas calm: o să vă ajut să ajungeţi la citadelă. 
Însă în anumite condiţii. 

— Condiţii? a întrebat Macro. Ce fel de condiţii? 

— În primul rând aceea ca eu să conduc coloana până va 
pătrunde în siguranţă în citadelă. 

Macro a clătinat din cap. 

— Asta, nu. Eu o comand. Nici nu se pune problema să 
cedez comanda. 

— Centurion, acum ai nevoie de ajutorul meu mai mult 
decât am eu de sprijinul tău. Fără oamenii mei, am îndoieli 
că vei ajunge la Palmira, ca să nu mai spun că nu ai reuşi să 
ajungi prin luptă până la citadelă. Dacă îţi mai ies în cale 
arcaşi călări, mă tem că tu şi oamenii tăi veţi avea parte de 
soarta de care tocmai v-am salvat eu. 

A făcut o pauză ca să dea mai multă greutate vorbelor 
lui şi ca să le lase răgaz celor doi ofiţeri romani să-şi dea 
seama că rostea un adevăr, apoi a continuat: 

— Aşadar, eu voi conduce coloana. Îmi veţi respecta 
ordinele, iar când ajungem la citadelă, veţi putea prelua 
comanda asupra oamenilor voştri. 

Macro a zâmbit. 

— Sunt convins că tatăl tău va aprecia acest gest. Fiul lui 
cel credincios soseşte pentru a-l salva, în fruntea oamenilor 
mei. Asta te va face, probabil, să creşti în ochii lui. 

— Bineînţeles. Va trebui să par întruchiparea loialității, 
dacă e să devin succesorul lui. 


— Succesorul regelui? a exclamat Macro, luat prin 
surprindere. Dar eşti cel de-al doilea fiu al lui. Nu eşti 
moştenitorul direct. 

— Deocamdată, nu, a spus Balthus zâmbind. 

— Presupun că asta este o altă condiţie pe care o pui, 
nu-i aşa? a întrebat încet Cato. Vrei ca Roma să te confirme 
ca succesor la tron. 

— Da. Şi ar mai fi ceva, a zis Balthus cu glas coborât. În 
cazul în care este capturat, vreau ca Artaxes să fie executat 
imediat după înăbuşirea revoltei. 

— Nu cred ca Roma să aibă ceva de obiectat..., a spus 
Macro. 

— Şi vreau ca fratele meu mai mare să fie surghiunit. 

— Surghiunit? a făcut Cato şi a ridicat din sprâncene. De 
ce? Fratele tău mai mare este în citadelă, împreună cu 
regele. Îi e fidel. 

— Da, îmi pare rău pentru asta. Dar Amethus este un 
nepricepui. 

Macro a făcut un gest din cap. 

— Nu am cum să judec asta. Dar, din câte ştiu, 
nepriceperea nu reprezintă o oprelişte ca să devii rege. 
Deşi există şi excepţii... 

— Exact. lar eu nu sunt nepriceput, centurion. Şi, în 
interesul Romei şi al Palmirei, este cel mai bine ca eu să-i 
urmez tatei la tron. În ochii prinţului a apărut o expresie de 
poftă nemiloasă. După ce revolta va fi înfrântă, eu voi 
deveni rege. Fireşte, aş putea respecta înţelegerea 
încheiată de el cu Roma, dar cu unele modificări. 

— Da, limpede ca „bună-ziua”... 

Balthus a trecut peste tonul sarcastic al lui Macro şi s-a 
aşezat mai comod pe nisip. 

— Astea sunt condiţiile mele. Şi nu sunt dispus să mă 
tocmesc. 

Analizând propunerea, Macro a strâns din buze. Apoi, în 
discuţie a intervenit Cato. 

— Mi s-a părut o propunere cinstită. 


Macro a mai stat un moment pe gânduri, după care a 
răspuns: 

— Tot ce se poate. Dar nu pot încheia astfel de înţelegeri 
fără aprobarea lui Longinus. Eu nu-ţi pot da decât cuvântul 
meu că voi prezenta propunerile tale celor de deasupra 
mea. E bine aşa? 

Balthus a ridicat din umeri. 

— O să te cred pe cuvânt, centurion. Cuvântul unui ofiţer 
roman îmi ajunge. În schimb, eu şi oamenii mei vă vom 
escorta până la Palmira şi vă vom îndruma până la citadelă, 
după care veţi prelua comanda. 

— Bine, a spus Macro şi, cu un gest din cap, i-a întins 
mâna. De acord. 

Pe buzele prinţului Balthus a apărut un zâmbet trecător, 
apoi a strâns mâna ofițerului roman, pecetluind astfel 
înţelegerea. Apoi s-a ridicat în picioare, făcând roba din 
mătase neagră să arunce reflexe strălucitoare. 

— Atunci, pregăteşte-ţi oamenii de marş, centurion. 
Zorile au răsărit deja, şi va trebui să parcurgem o distanţă 
cât mai mare până la amiază. 

Macro şi Cato s-au ridicat şi au făcut o plecăciune, după 
care prinţul palmirian s-a întors grăbit, pornind cu paşi 
mari spre oamenii lui. Macro a aşteptat până când Balthus 
s-a îndepărtat suficient ca să nu-l audă şi a zis cu jumătate 
de gură: 

— Ei, bine? Ce părere ai? 

— E cea mai bună înţelegere pe care o puteam încheia. 

Macro s-a uitat la amicul său. 

— Dar...? 

— Nu am încredere în el. 

— Nici eu. Macro s-a uitat încă un moment după Balthus, 
apoi a pufăit... Gata, să îi punem pe oameni în formaţie, ca 
să pornim în marş. 


După un scurt popas pentru a mânca raţia de dimineaţă, 
soldaţii au aşezat răniții în căruţe, iar catârii supraviețuitori 


au fost înhămaţi. Cum câţiva dintre ei fuseseră ucişi ori 
schilodiţi de săgeți, în locul lor au fost luaţi cai de la una 
dintre coloanele de cavalerie. Prinţul Balthus şi oamenii lui 
puseseră deja mâna pe cei câţiva cai rămaşi de la duşmani 
pe câmpul de bătălie, socotindu-i pradă de război. Morţii au 
fost îngropaţi în pripă într-un mormânt comun, puţin adânc, 
iar peste nisip s-au pus pietre, pentru a feri cadavrele de 
vulturi şi de alte animale. Apoi, cele două cohorte s-au 
aliniat: legionarii în frunte, urmaţi de căruţe, iar apoi 
auxiliarii, în vreme ce escadroanele de cavalerie s-au 
poziţionat pe flancuri. Imediat ce fiecare om şi-a ocupat 
locul, Macro a aruncat o privire de-a lungul coloanei şi a 
mormâit: 

— Sunt oameni buni. Nici n-ai crede că abia au încheiat 
o bătălie. Când o să ajungem la Palmira, o să-i demonstrăm 
prinţului de ce sunt în stare nişte soldaţi adevăraţi. 

— Da, domnule, i-a spus Cato, apoi a continuat cu glas 
detaşat: până atunci însă avem nevoie de el şi de oamenii 
lui. Sunt singura noastră şansă de a ne îndeplini misiunea. 

Macro a clătinat din cap. 

— Şi eu sunt conştient de situaţia în care ne găsim... Voi 
face eforturi să fiu la înălţime. 

— A, dar nu la tine m-am referit, domnule, i-a răspuns 
stânjenit Cato. Mă gândeam la oamenii noştri. Va trebui să 
stăm cu ochii pe ei. Ca nu cumva să se ia la harţă cu 
localnicii. Dacă e să judecăm după purtarea lui Balthus, nu 
ne putem aştepta la o primire prea caldă când vom ajunge 
la Palmira, fie că populaţia de acolo ne este aliat sau nu. 

— Ba nu, a spus Macro şi a oftat adânc. În fine, pe nota 
asta încurajatoare, hai să punem oamenii în mişcare. 

Coloana a pornit la drum spre călăreţii palmirani, care îi 
aşteptau. Un moment mai apoi, Balthus a dat un ordin, iar 
oamenii lui s-au răspândit într-un cerc subţire, aflat în faţa 
coloanei, îndreptându-se prin deşert către oraşul aflat în 
depărtare. Drumul i-a dus prin dreptul locului în care se 
desfăşurase lupta dintre palmirani şi arcaşii călări, iar 


romanii s-au uitat curioşi la zecile de cadavre de oameni şi 
cai ce stăteau presărate pe întinderea de nisip şi piatră. 

Văzând pretutindeni morţi, Cato a simţit un fior îngheţat 
pe şira spinării. 

— E curios, nu ţi se pare? 

— Ce anume? Macro s-a întors spre prietenul lui. Ce e 
aşa curios? 

— Nu au luat prizonieri. Şi nu văd semne că vreunul 
dintre oamenii lui Balthus ar fi rănit serios. 

— Şi ce-i cu asta? l-au luat prin surprindere şi i-au 
copleşit... 

— Da, l-a aprobat Cato. Dar e sigur că unii dintre rebeli 
au vrut să se predea şi trebuiau să existe pierderi şi în 
rândul oamenilor lui Balthus. Şi atunci, unde sunt aceştia? 

Ambii ofiţeri s-au uitat în urmă, spre morţii care zăceau 
în lumina neiertătoare a soarelui de dimineaţă. Apoi Macro 
a zis: 

— S-ar părea că acest Balthus e un ticălos mai crud 
decât mi-am închipuit. 

Cato a dat din cap. 

— Să sperăm că ticălosul e de partea noastră... 

— Şi dacă nu este aşa? 

— Atunci, situaţia din Palmira are toate şansele să se 
transforme într-un coşmar de neînchipuit pentru noi, a spus 
Cato încet. 


CAPITOLUL 12 


— Impresionantă privelişte, a spus Macro, întinzând 
mâna după burduful cu apă şi luând o înghiţitură mică. 

Balthus şi Cato stăteau întinşi alături de el, în umbra 
aruncată de tufişurile mărunte care creşteau de-a lungul 
şirului de înălţimi care dominau Palmira. Dedesubt, panta 
stâncoasă cobora abrupt până la câmpia ce se întindea spre 
oaza care îi dăduse oraşului numele, dar şi bogăţia. Dincolo 
de oraş se vedea o centură densă de palmieri şi porţiuni de 
teren agricol irigat. Spre sud era o vale puţin adâncă, în 
care se aflau multe morminte sub forma unor mici turnuri. 
Zidurile strălucitoare ale oraşului urcau şi coborau în jurul 
domurilor şi acoperişurilor din ţiglă ale locuinţelor şi 
clădirilor publice, construite în cunoscutul stil grecesc. 
Piaţa principală, curţile şi templele se înălţau spre vestul 
oraşului, în vreme ce, la capătul estic, o incintă mare, 
înconjurată de ziduri, domina clădirile înconjurătoare din 
vârful unei movile înalte. Cato a arătat cu degetul spre ea. 

— Aia este citadela? 

Balthus a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Şi cum ar fi cel mai bine să pătrundem acolo? 

— Pe poarta de răsărit. Acolo, vedeţi? 

— Da... a zis Cato, încordându-şi ochii. Da, am văzut-o. 

Poarta era prinsă în zidul fără turnuri şi doar panglica 
subţire alcătuită de vizitatorii de dimineaţă ai oraşului îi 
dezvăluia lui Cato existenţa ei. Nu prea arăta ca o poartă de 
netrecut, a socotit Cato. Dincolo de poarta de răsărit, 
clădirile erau scunde şi a înţeles cu claritate că acela era 
cartierul cel mai sărac al oraşului. 

Tânărul s-a arătat imediat bănuitor. 

— Dar străzile de acolo nu sunt înguste? 

— Ba da, a recunoscut Balthus. Dar sunt calea cea mai 
directă spre citadelă, iar cazărmile principale şi palatele se 


află la celălalt capăt al oraşului. Dacă reuşim să pătrundem 
pe poarta aia înainte să se dea alarma şi apoi ne mişcăm 
iute, vom putea străpunge liniile rebelilor asediatori şi să 
ajungem în citadelă. 

— Dacă putem pătrunde, a spus Cato pe un ton apăsat. 
Trebuie să ne asigurăm că sunt cât mai puţini oameni care 
apără poarta de atacul coloanei. Ceea ce înseamnă că avem 
nevoie de o diversiune. Garnizoana din citadelă va trebui să 
faciliteze o ieşire. 

— O ieşire? 

Macro se întoarce spre Cato. 

— Aţi uitat? Cei dinăuntru sunt copleşiţi numeric şi 
asediați. 

— Ştiu. Dar trebuie să le distragă atenţia duşmanilor de 
la poartă şi doar aşa coloana venită în ajutor o să-şi poată 
croi drum până la citadelă. 

Balthus a dat din cap. 

— Centurion Macro are dreptate. Trebuie să 
determinăm garnizoana să ne ajute. 

— Serios? a întrebat comandantul, apoi şi-a umezit 
buzele. După cum vorbeşte, totul ar părea uşor. 

Balthus i-a surâs. 

— Am convingerea că soldaţii marelui Imperiu Roman nu 
se sperie din atâta lucru. 

— Nu se sperie, i-a răspuns Macro cu fermitate. Bun, şi 
cum ajungem la poartă fără să atragem atenţia? Când vom 
străbate câmpia, nu avem cum să ne ascundem. Va trebui 
să ne apropiem la adăpostul întunericului. 

— Sigur că da, centurion. Pe faţa prinţului a licărit un 
surâs. Tocmai mă pregăteam să spun asta. Vom urma lanţul 
muntos până în punctul de acolo. A făcut semn către o 
ieşitură scundă, care pătrundea în câmpie, la cel mult două 
mile de curba descrisă de zidul din latura nordică a 
oraşului. Va trebui să înfăşurăm copitele cailor cu cârpe şi 
să lăsăm căruțele aici. Nu ne putem permite să ne dea de 
gol zdroncănitul sau scârţâitul vreunei roţi. 


— Dar ce facem cu răniții? a întrebat Cato. Nu vrem să-i 
lăsăm în urmă. 

— Ne vor încetini înaintarea. Şi ce ne facem dacă 
vreunul dintre ei ţipă de durere? Vrei să primejduieşti viaţa 
celorlalţi oameni de dragul câtorva soldaţi răniţi, care nu-ţi 
sunt de niciun folos? 

— Nu îi abandonăm, a repetat Cato cu îndârjire. Şi îşi 
vor da prea bine seama că orice greşeală a lor ar primejdui 
viaţa camarazilor. Nu vor scoate niciun sunet. 

Balthus s-a uitat spre Macro. 

— Centurion, asta îţi este voinţa? 

— Da. Aşa cum a spus şi Cato. 

— Prea bine. Dar dacă încercarea noastră este dată de 
gol şi va trebui să ne salvăm pielea, atunci oamenii mei vor 
fi siliţi să se preocupe doar de soarta lor. 

— Nici nu mă aştept la altceva, prinţe. 

— Romanule, atâta vreme cât ne înţelegem, e bine. 

— Nu cred că există vreo îndoială în privinţa asta, a 
încheiat Macro, şi s-a tras înapoi din tufişuri, către panta 
din spatele lor. Haideţi, ar fi bine să ne alăturăm coloanei. 

Cei trei s-au retras pe furiş din locul din care puteau fi 
văzuţi din oraş, apoi au coborât la oamenii lor, în spatele 
şirului. Infanteriştilor li se îngăduiseră să rupă rândurile, şi 
acum se odihneau în orice loc umbrit pe care îl găsiseră, ori 
îşi făcuseră propriul umbrar, folosindu-se de mantii, pe care 
le atârnaseră de juguri şi sulițe. Călăreţii, deopotrivă 
romani şi palmirani, stăteau în umbra cailor, ţinând frâiele 
cu o mână. Ajunseseră la acele înălţimi în primele ore ale 
dimineţii şi se opriseră acolo, cât timp cei trei comandanţi 
urcaseră panta în recunoaştere. După ce reveniseră, 
coloana pornise din nou la drum, deplasându-se la 
adăpostul culmii până când, cu puţin înainte de amiază, a 
ajuns la acel pinten al dealurilor, unde s-a oprit. 

— De ce rămânem aici? a întrebat Macro. 

— Uite, a spus Balthus, făcând semn spre norul de praf 
ce plutea deasupra coloanei. Nu trebuie să ne trădăm 


prezenţa prin niciun semn. Şirul de dealuri e suficient de 
înalt ca să ne ascundă de gărzile care veghează pe zidurile 
oraşului, dar imediat ce am trece dincolo de culme, ar 
vedea praful ridicat de noi. Aşadar, trebuie să ne oprim şi să 
aşteptăm până la apus, după care pornim din nou la drum. 

— Bine, a convenit Macro. Până la apus. 

După ce au postat un observator pe culme, ceilalţi 
soldaţi s-au odihnit sub razele necruțătoare ale soarelui de 
amiază, apoi, când astrul orbitor a coborât suficient spre 
zenit, centurionul le-a dat ordin oamenilor să se 
pregătească pentru marşul de noapte spre poarta de 
răsărit. Toate echipamentele portabile au fost luate din 
căruţe şi distribuite legionarilor şi auxiliarilor. Mica rezervă 
de lemn de construcţie şi bețe de suliță s-a folosit la 
confecţionarea de tărgi pentru răniţi şi a câtorva scări de 
asalt. Între timp, Cato le-a dat ordin cavaleriştilor lui să lege 
în jurul copitelor cailor fâşii de stofă rupte din mantiile lor. 

— În noaptea asta nu veţi avea nevoie de ele. S-a silit să- 
i zâmbească centurionului Aquila şi celorlalţi ofiţeri de 
cavalerie. Dacă reuşim, ne aşteaptă paturi calde în citadela 
din Palmira. Dacă dăm greş, nu cred că în Hades vom mai 
avea nevoie de mantii. 

Gluma era cam chinuită, dar ofiţerii au zâmbit, semn că 
nu le picase rău. Deşi era tânăr, Cato fusese de multe ori în 
fruntea soldaţilor şi cunoştea prea bine valoarea unei vorbe 
de duh şi a demonstrațiilor de curaj. L-a lăsat pe Aquila să 
execute ordinele şi a revenit la Macro. Mai aveau un ultim 
lucru de pus la punct. Trebuia transmis un mesaj prin liniile 
inamice, pentru ca regele şi susţinătorii lor să fie pregătiţi 
să primească în citadelă coloana venită în ajutor. Era cât se 
poate de limpede că unul dintre oamenii lui Balthus trebuia 
să devină curier, ceea ce i-a făcut pe cei doi ofiţeri romani 
să-şi manifeste instinctiv neîncrederea în noul lor aliat. 

— Nu-mi place asta, a mormăit Macro. Ştiu că ne-a 
ajutat să scăpăm de arcaşii ăia călări, dar nu am curaj să 
mă întorc cu spatele când îl ştiu pe omul ăsta în preajmă. 


lar în momentul când pornim spre poartă, suntem la 
cheremul lui. Dacă vrea să ne trădeze, nu avem scăpare. 

— Adevărat, a încuviinţat Cato. Dar nu ar avea motive să 
ne trădeze. Înăbuşirea revoltei e pentru el o miză la fel de 
importantă ca şi pentru noi. Pentru mine principalul motiv 
de îngrijorare este că ar putea încheia un târg mai 
avantajos cu parții decât cu noi. Cred că ai dreptate. 
Trebuie să ne păzim spatele. 

— Fapte, nu vorbe, Cato. Spune ce-ar trebui să facem 
concret. 

Tânărul a rămas pe gânduri câteva clipe şi perspectivele 
nu i se păreau deloc prea luminoase. De fapt, îl îngrozea de- 
a dreptul ceea ce voia să sugereze... Dar în acelaşi timp, 
simţea pericolul în aer şi asta îi stârnea un fior aparte. 
Atunci şi-a dat seama - pe neaşteptate - că era dispus să îşi 
asume riscuri... În caracterul lui exista o latură perversă, 
care căuta primejdia, şi s-a întrebat dacă această dorinţă 
era atât de puternică, încât să-i pervertească raţiunea. A 
simţit un val de repulsie şi dispreţ faţă de sine. Dacă acest 
lucru era adevărat, atunci nu avea dreptul să conducă alţi 
oameni. Nu trebuia să i se încredinţeze vieţile lor. Însemna 
că soldaţii ar fi fost mai feriţi sub comanda altcuiva. Acest 
gând l-a făcut să ia mai uşor decizia. 

— Dacă nu avem încredere în Balthus, ar trebui să-l 
trimitem pe unul dintre oamenii noştri împreună cu 
mesagerul lui. Ca să fim convinşi că nu nimereşte 
altundeva, şi că apărătorii citadelei nu vor fi luaţi prin 
surprindere de sosirea noastră. 

Macro a analizat un moment sugestia, iar apoi s-a uitat 
la Cato cu o expresie întristată şi obosită. 

— Ştiu ce vrei să spui. Nici nu trebuie să mai deschizi 
gura. Nu te duci nicăieri. Nu vreau. Oamenii au nevoie de 
tine. Şi, sincer să fiu, şi eu... În noaptea asta o să luptăm şi 
m-aş simţi mai liniştit dacă aş şti că a Doua liră e pe mâini 
sigure. 


Cato s-a uitat fix la prietenul lui un moment, iar inima i s- 
a umplut de dragoste pentru acel bărbat cinstit şi aspru, 
care îl învățase cum să devină soldat şi cum să ajungă 
conducător de oameni. Pentru Cato, Macro era idealul. El 
reprezenta adevărata măsură a unui adevărat soldat, iar 
gândul că acest bărbat se bizuia pe el era mai presus de 
orice laudă, oricât de darnică, venită din partea 
veteranului. 

— Centurionul Parmenion îi poate conduce pe oameni la 
fel de bine ca mine. 

— Ba nu, a răspuns Macro, clătinând din cap, după care 
a zâmbit. Poate să o facă mai bine. Dar mie nu-mi place să 
ies în evidenţă. E mai bine să concureze cu tine. 

Au izbucnit în râs, apoi Cato a continuat: 

— Trebuie să mă duc. Vreau să mă conving că totul este 
în regulă de partea cealaltă. Dacă e să fim trădaţi, mai bine 
dispar eu decât ambele cohorte. 

— Cum voi afla dacă e cazul să urmez planul pus la cale 
de Balthus? 

— M-am gândit la asta. Dacă reuşesc să ajung în 
citadelă, îi voi pune să aprindă o lumină în cel mai înalt 
turn. Tu şi Balthus porniţi atacul asupra porţii în momentul 
când vedeţi focul. Dacă până în zori nu apare nicio lumină, 
va trebui să înţelegeţi că am dat greş. E bine aşa, domnule? 

Cato alesese în mod voit acel ton distant. Ştia că 
hotărârea definitivă avea să fie luată doar de Macro, iar 
dacă el refuza, nu mai avea rost să insiste asupra acelei 
chestiuni. 

Macro şi-a frecat barba aspră de pe obraji. 

— Prea bine. Transmite-i ordinele lui Parmenion, iar apoi 
te prezinţi din nou la mine. Eu o să fiu împreună cu amicul 
nostru, prinţul, ca să hotărâm ce mesaj trebuie trimis 
regelui. 


Când Cato s-a întors la prietenul lui mai vârstnic, soarele 
coborâse la orizont, iar umbrele serii se strecurau de-a 


lungul câmpiei. Unul dintre oamenii lui Balthus stătea 
alături de prinţ şi de Macro ţinând o robă neagră pe braţ. 

— El este Carpex, unul dintre sclavii familiei, a explicat 
Balthus. E cât se poate de credincios. 

— Cât de credincios poate fi un sclav..., a zis Macro. 

— Da. Dar eu mi-aş încredința viaţa în mâinile lui, a 
răspuns Balthus. 

— Asta e bine. Pentru că tocmai asta îi încredinţăm 
acum. Viaţa ta şi a noastră. 

Carpex a făcut semn către robă şi i s-a adresat lui Cato. 

— Stăpâne, va trebui să porţi straiele astea. Leapădă 
armura şi ţine-ţi armele acoperite. Restul de echipament 
trebuie lăsat aici. 

— Şi cum vom ajunge în citadelă? a întrebat Cato. 

— Există o cale, a spus Balthus. Un tunel care duce de la 
una din haznalele oraşului până la grajdurile din citadelă. 
Acum, clădirea e folosită drept cazarmă, dar eu şi Carpex 
am descoperit totul când eram copii şi obişnuiam să ne 
ascundem acolo ca să scăpăm de pedepse. 

— Ce urât din partea ta, a spus Macro. Şi când ai folosit 
ultima oară acest tunel? 

— Acum zece ani, i-a răspuns Balthus, făcându-şi buzele 
pungă. Sau poate mai demult... 

— Înţeleg. Aşadar, nu există nicio garanţie că nu s-a 
blocat sau nu s-a astupat cu pământ între timp... 

— Din câte ştiu, încă există. 

— Şi dacă nu? a întrebat Cato. 

— Atunci va trebui să încercăm în alt fel. 

— Adevărat, a spus Cato, dând din cap. Va trebui să 
rezolvăm problemele pe măsură ce apar. 

Macro a protestat. 

— Asta e o nebunie. 

— Se poate, a recunoscut Cato. Dar câteodată nebunia e 
tot ce ne rămâne. 

— Aha, foarte înţelept ai vorbit. 


Cato a făcut un gest din umeri şi s-a întors către sclavul 
prinţului. 

— Unde este mesajul? 

Balthus a scos o tăbliță cerată de sub robă şi i-a întins-o 
lui Cato. 

— Poftim. 

— Este, cum să spun, suficient de limpede? a întrebat 
Macro. 

Prietenul lui a zâmbit. 

— Anunţă tot ce trebuie. Nu există surprize. 

— Bine, a spus Cato şi a vârât tăbliţa cerată în sacul de 
pe spate. 

Apoi şi-a scos casca, mantia, curelele şi cuirasa şi le-a 
înmânat lui Macro, după care s-a aplecat ca să-şi 
îndepărteze gambierele argintate. Până să îmbrace roba şi 
să-şi fixeze banda în jurul acoperământului de cap, nu mai 
arăta chiar ca un roman şi spera să treacă drept supus din 
Palmira - măcar pe întuneric. Când soarele a coborât spre 
orizont, Cato şi Macro s-au aşezat la mică distanţă de 
oamenii lor, ceva mai sus pe pantă. Aproape imediat ce s-a 
rezemat de un bolovan mare, Macro a şi adormit. Capul i-a 
căzut moale în piept şi a început să sforăie. Cato nu şi-a 
putut reţine un zâmbet. Deşi era obosit fizic, niciodată nu 
putea dormi în ajunul unei lupte, iar prin minte îi alergau 
şiruri de gânduri aparent fără sens. Acum, când trecuse 
primul fior pricinuit de perspectiva de a înfrunta primejdia, 
Cato a descoperit că tremura şi şi-a dat seama că un 
genunchi îi tresărea într-un ritm nebunesc. S-a uitat mirat 
la picior şi a trebuit să facă un efort pentru a-şi controla 
ticul nervos. 

Apoi, dintr-un motiv imposibil de explicat, în minte i-a 
apărut imaginea soldatului pe care îl rănise. A revăzut 
fiecare amănunt al uimirii şi spaimei zugrăvite pe faţa lui 
Primus, atunci când lama sabiei se înfipsese adânc în 
umărul lui. Omul îşi pierduse cunoştinţa şi murise în urmă 
cu o zi, fiind îngropat în deşert, sub un morman de pietre, 


ca să împiedice animalele sălbatice să-i dezgroape trupul. 
Cato nu-l mai văzuse din noaptea luptei, însă imaginea 
omului pe care îl rănise nu-i mai dădea pace. În cele din 
urmă, nu a mai rezistat şi l-a înghiontit uşor pe Macro. 

— Hei, trezeşte-te! 

— Hm? a mormăit Macro, lingându-se pe buze şi 
întorcându-se cu spatele la Cato. Lasă-mă omule, nu vezi că 
dorm? 

— Ba nu dormi. Hai, trezeşte-te. Trebuie să stăm de 
vorbă. Domnule? a făcut Cato, şi l-a scuturat cu blândeţe de 
umăr. 

Macro s-a foit, a clipit şi s-a ridicat de pe piatră, 
chircindu-se de amorţeala pe care o simţea în spate. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat, Cato? 

Acum, după ce izbutise să-l trezească pe prietenul lui, 
Cato nu mai era sigur cum să înceapă. Agitat, şi-a înghiţit 
nodul din gât. 

— Acum câteva nopţi s-a întâmplat ceva. Când i-am prins 
în ambuscadă pe arcaşii călări. Ceva despre care nu ţi-am 
spus. 

— Da? Ce anume? 

Cato a tras aer în piept şi a hotărât să mărturisească. 

— În timpul luptei, eu... l-am rănit pe unul dintre 
oamenii mei. L-am străpuns cu sabia. 

Macro s-a uitat ţintă la el un moment, apoi s-a frecat la 
ochi. 

— Ce spui că ai făcut? 

— L-am rănit pe unul dintre auxiliarii mei. 

— A murit? 

— Da. 

— Te-a recunoscut? 

— Da. În clipa aia, Cato şi-a adus aminte de privirea 
acuzatoare a omului şi a alungat imaginea cu greutate. 
Sunt sigur de asta. 

— Şi a povestit cuiva? 

— Nu ştiu. 


— Hm. Proastă treabă! În mod normal, aş trece-o la 
capitolul întâmplare nefericită. În toiul bătăliei se întâmplă 
şi accidente, mai ales noaptea. Însă moartea lui trebuie 
justificată. Nu ar suna bine pentru reputaţia ta dacă s-ar 
face o anchetă. Şi chiar dacă nu se întâmplă, presupunând 
că omul a vorbit cu cineva, vestea se va răspândi. Doar ştii 
cum circulă bârfele în armată. Aşa ceva nu va fi acceptat cu 
uşurinţă de către oamenii tăi. Nici de ai mei, dacă tot veni 
vorba... Mai ales că amintirea acelui incident petrecut la 
Antiohia încă nu li s-a şters din memorie. 

— Dar a fost un accident, a protestat Cato. Era întuneric. 
Şi s-a întâmplat în timpul luptei. Nu am vrut să fac asta. 

— Ştiu, tinere. Necazul e că băieţii din Legiunea a Zecea 
nu vor vedea asta în acelaşi fel. Vor spune că acel Crispus l- 
a ucis pe omul tău din greşeală şi că pentru asta a fost 
executat. S-ar putea să întrebe de ce nu împărtăşeşti 
aceeaşi soartă. Ştiu că s-a petrecut în cu totul alte 
circumstanţe, dar oamenii ignoră de obicei astfel de 
amănunte, mai ales când păstrează ranchiuna şi caută să se 
răzbune. 

Cato a rămas tăcut un moment, apoi s-a uitat rugător la 
prietenul lui. 

— Ce pot face? 

— Nu prea multe. Dacă Primus a murit fără să vorbească 
faţă de cineva, ai scăpat. Macro a făcut o pauză şi a zâmbit. 
Dar nu e atât de simplu. Cum te cunosc destul de bine, o să 
porţi pe umeri povara vinovăţiei până la moarte. Dacă 
Primus a vorbit, vei fi tratat ca un lepros. Ba chiar mai râu, 
căci va trebui să te păzeşti tot timpul. 

Cato a avut o senzaţie de gol în stomac la gândul că ar 
putea deveni un proscris în rândul camarazilor de luptă. Şi- 
a înghiţit nodul din gât. 

— Mai bine mărturisesc totul, cât se poate de cinstit, 
înainte să înceapă a circula zvonuri despre mine. Pentru 
binele cohortei. 


— Ce naiba, Cato. Încă nu e nevoie să faci pe eroul 
martir, i-a spus Macro destul de iritat. Mai aşteaptă puţin. 
Vei afla curând dacă omul a ciripit ceva. Până atunci însă ar 
fi mai bine să nu te mai frământe asta. A stat un pic pe 
gânduri, apoi şi-a îndreptat degetul spre el. Asta era! 

— Ce anume? 

— Faptul că te-ai oferit voluntar să duci mesajul către 
rege. 

— Nu. Nu are nicio legătură cu asta. 

Macro s-a uitat la el, apoi a ridicat din umeri. 

— Dacă zici tu... le rog să nu te laşi ucis din dorinţa 
perversă de a îndrepta un rău. Te cunosc bine, Cato. 

— Nu te îngrijora. Nu am nicio intenţie să-mi distrug 
viaţa. 

— În regulă, a spus Macro care nu era întru totul 
convins. Să fii precaut, auzi? 

Tânărul a urmărit două siluete care urcau panta spre ei: 
Balthus şi Carpex. Cei doi romani s-au ridicat în picioare şi 
au plecat capetele în semn de salut. 

— A sosit momentul, l-a anunţat Balthus pe Cato. 
Trebuie să stai aproape de omul meu şi să faci întocmai cum 
zice el. Există o cale de a pătrunde în citadelă, dar trebuie 
să ai încredere în el şi să-l asculţi. Să nu vorbeşti, nici 
măcar în greceşte, pentru că accentul te va da de gol. Şi să 
nu uiţi de semnalul acela. Dacă nu-l vedem, nu vom 
pătrunde în oraş. 

— Am înţeles. 

— Bine, atunci, deşi n-o fac din toată inima, îţi urez 
noroc, romanule. 

— Mulţumesc, a spus Cato şi s-a întors către Macro. Ne 
vedem la citadelă, domnule. 

— Bineînţeles, i-a răspuns prietenul lui şi l-a lovit amical 
pe umăr. Aşa cum a zis şi prinţul, noroc! 

— Mulţumesc, domnule, a spus tânărul, solemn, şi s-a 
întors pentru a-l urma pe Carpex dincolo de culme. 


CAPITOLUL 13 


Au traversat culmea şi au coborât în partea cealaltă, 
rămânând în spatele liniei pe care o crea pintenul stâncos 
ce pătrundea în câmpie spre Palmira. Soarele a apus 
dincolo de culme, iar ei au mers în tăcere pe măsură ce 
umbrele s-au îndesit în jurul lor în crepusculul care se 
adâncea. Cato l-a urmat îndeaproape pe Carpex, rămânând 
cu privirea alertă şi precaută aţintită în faţă, căutând orice 
semn care ar fi putut trăda prezenţa vreunei locuinţe ori a 
unei patrule duşmane. Însă peisajul în acea parte a oraşului 
era arid şi pustiu, iar pe acolo se puteau găsi doar o mână 
de creaturi ale deşertului. Un şacal, speriat de cei doi 
bărbaţi, s-a refugiat într-un tufiş scund, scoțând un 
scheunat ascuţit şi strident. Deasupra, un vultur se rotea 
lenevos pe cer, iar Cato nu a putut să nu se gândească la 
faptul că, în zilele următoare, ambele animale aveau să se 
îngraşe cu carnea morţilor căzuţi în luptă. 

Când până şi ultimele licăriri de lumină s-au stins pe cer, 
au ajuns la capătul pintenului şi s-au oprit o clipă 
surprinzând lumina nesigură a lămpilor atârnate de-a 
lungul zidului oraşului şi pâlpâind slab în ferestre şi pe 
acoperişurile plate ale clădirilor aflate dincolo de ele. În 
afara porţilor ardeau câteva focuri, semn că negustorii şi 
călătorii înnoptau acolo, dorind să-şi vadă de treburile şi de 
afacerile lor, fără să ţină cont de lupta pentru putere care 
se desfăşura între zidurile oraşului Palmira. Masiva citadelă 
domina latura răsăriteană a oraşului, iar Cato şi-a atins 
însoţitorul pe umăr. 

— Acum pe unde o luăm? 

Carpex a arătat spre un defileu puţin adânc, ce şerpuia 
dinspre dealuri şi de-a latul câmpiei, mergând spre oraş. În 
cele câteva zile din fiecare an în care ploua, acel defileu era 
albia unuia dintre pâraiele ce porneau dinspre dealuri, 


îndreptându-se către oază. Acum însă era uscat şi le oferea 
un ascunziş perfect pentru a se apropia de oraş. 

— Stăpâne, rămâi în spatele meu. Dacă întâlnim pe 
cineva, să nu scoţi niciun cuvânt, da? 

— Ştiu asta. Să mergem. 

Au mers spre buza albiei înguste şi şi-au dat drumul jos. 
Solul era neted şi tare, iar ei au făcut foarte puţin zgomot 
cât s-au deplasat cu iuţeală înainte, urmând cursul albiei. 
La un moment dat, Cato a avut impresia că aude voci şi l-a 
oprit pe Carpex până s-a convins că nu era vorba de aşa 
ceva, apoi amândoi şi-au continuat drumul cu multă 
precauţie. După ce au parcurs probabil în jur de cinci 
kilometri, potrivit socotelii lui Cato, albia tot mai îngustă a 
râului secat s-a şters, iar ei au ajuns pe câmpie, la mai puţin 
de un kilometru de oraş. În faţa lor, un pâlc de palmieri 
marca locul în care cursul de apă îşi încheia călătoria după 
ce pornea de pe dealuri, iar Carpex i-a făcut semn lui Cato 
să-l urmeze până la trunchiurile înalte şi subţiri care se 
curbau spre mănunchiurile ascuţite de frunze din vârful lor. 
În aer se simţea o slabă briză de seară, care le mângâia şi le 
mişca uşor, astfel că foşneau când cei doi s-au strecurat în 
umbra lor, croindu-şi drum cu grijă printre trunchiurile cu 
coajă curățată către latura îndepărtată a luminişului. 

Pe neaşteptate, Carpex s-a ghemuit la pământ şi i-a făcut 
semn lui Cato să procedeze la fel. Imediat după aceea, 
sclavul s-a întors către el şi, cu o privire înflăcărată, a dus 
un deget la buze. La mai puţin de treizeci de paşi de ei, în 
locul în care palmierii erau mai sfrijiţi şi mai rari, se zăreau 
siluetele câtorva cămile aşezate în genunchi pe pământ. Nu 
departe de ele se aflau câţiva bărbaţi care stăteau sub cerul 
înstelat şi vorbeau cu glasuri scăzute în limba aramaică. 

— Rebeli? a întrebat Cato în şoaptă. 

Carpex a negat din cap. 

—  Neguţători. Apoi, preţ de câteva momente, şi-a 
înclinat capul într-o parte ca să asculte ce vorbeau, după 


care a continuat: Se plâng că răzmeriţa le-a stricat 
afacerile. 

Cato şi-a dres glasul discret. 

— Aş vrea şi eu să am aşa un necaz... Bun, şi ce facem 
acum? Trebuie să-i ocolim. 

— Da. Pe aici. Carpex s-a lăsat la pământ şi s-a furişat în 
patru labe de-a lungul lizierei de palmieri, străduindu-se să 
nu deranjeze frunzele uscate care căzuseră din aceştia. S-a 
oprit câteva momente, a aruncat o privire înapoi către Cato 
şi i-a şoptit: Fii atent, romanule! S-ar putea să existe 
scorpioni ori şerpi ieşiţi la vânătoare. 

— Şerpi? 

— Da. Vipere. Şi acum, urmează-mă! 

Cato a pornit după el, încercând să nu se crispeze la 
gândul că ar putea să se împiedice de vreo reptilă sau de 
vreo insectă ucigaşă. A aruncat priviri alerte spre cămilele 
şi oamenii aflaţi nu tocmai departe. La un moment dat, a 
îngheţat când o cămilă a întors capul spre el şi, rumegând 
nepăsătoare, a scos un sunet ca şi cum şi-ar fi dres glasul. 
Curând, şi-a pierdut orice interes faţă de el şi a continuat să 
rumege fericită. După ce au ajuns la o distanţă sigură de 
neguţători, s-au ridicat din nou în picioare şi au pornit spre 
oraş. În stânga lor se găsea drumul care ducea spre est şi 
către Parţia, iar Carpex a pornit înspre el. Cato l-a prins de 
braţ. 

— De ce o luăm pe-acolo? Am putea fi văzuţi. 

— Bineînţeles. În felul ăsta, putem trece drept oameni 
obişnuiţi care călătoresc spre Palmira. Dacă ne-ar vedea 
cineva coborând dinspre dealuri şi mergând spre nord, am 
putea trezi bănuieli. Ai încredere în mine, stăpâne. 

Cato a respirat adânc, apoi a dat din cap. 

— Se pare că nu voi avea încotro. 

— Aşa este. lar acum, te rog să nu mai vorbeşti. 

Au ajuns la drum şi l-au urmat spre oraş. După ce au 
mers puţin, au trecut prin dreptul unei caravane care se 
îndrepta în direcţie opusă şi profita cât se putea de alinarea 


aerului rece al serii pentru a-şi începe călătoria. Carpex a 
schimbat câteva cuvinte cu unii dintre conducătorii de 
cămile când aceştia au trecut prin dreptul lui, iar, după ce 
caravana s-a îndepărtat, s-a întors spre Cato. 

— Se pare că neguţătorii îşi scot din oraş mărfurile cele 
mai de preţ. Multe dintre familiile înstărite au părăsit deja 
oraşul. Stăpâne, se tem că va avea loc o mare bătălie. Să fi 
auzit deja că Longinus, guvernatorul vostru, va veni cu 
legiunile lui? 

Cato a dat din cap. Dacă se ajungea la o bătălie sau la 
asediu, cei care sufereau cel mai mult erau oamenii din 
Palmira. Le înţelegea dorinţa de a fugi de acolo până după 
încheierea bătăliei. Ca întotdeauna, săracii, care nu aveau 
alt adăpost şi nici mijloace de a supravieţui în altă parte, 
erau condamnaţi să rămână în oraş şi să reziste furtunii de 
sânge care avea să se abată asupra oraşului lor. 

Cât s-au apropiat de poarta de răsărit, Cato a văzut că 
de-a lungul drumului erau oameni care stăteau ori dormeau 
pe pământ, de o parte şi de alta a drumului. Chiar dacă în 
oraş era o revoltă, unii dintre localnici încă îndrăzneau să 
intre şi să iasă din oraş, îngrijindu-şi micile proprietăţi sau 
caprele pe care le aveau. Poarta era deschisă, însă păzită 
straşnic de oameni înarmaţi, care împiedicau accesul oricui 
după căderea întunericului. La lumina torţelor ce ardeau în 
postamente fixate deasupra porţii şi a vaselor pentru jăratic 
aflate de o parte şi de alta a ei, Cato a văzut că soldaţii 
purtau armuri de zale peste robele şi jambierele largi. 
Fiecare dintre ei purta pe cap un coif de formă conică şi era 
echipat cu suliță şi un scut rotund. Ei blocau accesul în 
oraş. 

— Ce facem acum? a bombănit Cato. 

— Faci aşa cum spun eu, stăpâne. Ai înţeles? 

Cato a făcut semn că da. 

— Faci întocmai ca mine şi nu scoţi o vorbă. Când 
ajungem la poartă, o să spun cine sunt. Oricum, e posibil să 
fiu recunoscut. Le voi povesti că eşti un sclav care a scăpat 


împreună cu mine din suita prinţului Balthus. Le voi spune 
că tabăra stăpânului meu este undeva aproape, spre 
răsărit. Şi că le voi preciza locul ei exact doar dacă mi se 
oferă o recompensă pentru această informaţie pe care i-o 
pot da prinţului Artaxes. Ne vor lăsa să intrăm şi ne vor 
escorta pe poartă ca să-l găsim pe prinţ. Odată intraţi, ne 
vom afla în cartierul cel mai sărac al oraşului. Străzile de 
acolo sunt înguste şi şerpuitoare. Când îţi fac eu semn, o 
rupem la goană şi te ţii aproape de mine. O să-i lăsăm în 
urmă, iar pe străzile acelea scăpăm de ei, dar să nu mă 
pierzi din ochi, stăpâne, şi nu cumva să te rătăceşti, pentru 
că altfel sigur vei cădea în ghearele lor. 

— Ăsta ţi-e planul? a şuierat Cato, cuprins de furie. Dar 
dacă nu reuşeşte? 

— Stăpâne, ai unul mai bun? l-a întrebat Carpex pe un 
ton ce nu admitea replică. 

Cato a dat din cap cu tărie. 

— Ar trebui să plecăm de aici şi să ne facem un plan cum 
se cuvine. Însă era deja prea târziu. Nu aveau cum să 
procedeze altfel. Ce se întâmplă dacă vor trimite pe cineva 
să transmită mesajul, în loc să ne conducă în oraş? Ce 
facem atunci? 

— Ce facem? a exclamat Carpex, părând surprins. Atunci 
se va descoperi cine suntem cu adevărat, stăpâne, şi vom fi 
executaţi. 

Cato a dat din cap, uimit de caracterul disperat al 
stratagemei gândite de camaradul lui, dar în acelaşi timp 
simțind cu disperare că nu aveau cum să bată în retragere. 
Se aflau destul de aproape de oamenii care păzeau poarta 
şi puteau fi văzuţi în lumina torţelor, iar dacă s-ar fi întors 
să plece, ar fi stârnit imediat bănuieli. Cato şi-a înghiţit 
nodul din gât şi a sperat că trăsăturile de roman îi erau 
ascunse de ceea ce purta pe cap. 

Sclavul a iuţit pasul şi, aruncând o privire agitată peste 
umăr, s-a grăbit spre poartă, urmat îndeaproape de tânăr. 


Au fost văzuţi neîntârziat de câteva dintre gărzi, care şi- 
au coborât suliţele, îndreptându-şi vârfurile către ei. Un 
răcnet aspru a spintecat întunericul, iar celelalte gărzi au 
sărit în picioare, cu armele pregătite, ceea ce i-a făcut pe 
Carpex şi Cato să se oprească. Unul dintre rebeli a înaintat 
şi a strigat la ei. Sclavul a ridicat braţele şi s-a aruncat în 
genunchi, pornind să vorbească repede, pe un ton ce îi 
trăda spaima. Cato a îngenuncheat în spatele lui, lăsând 
capul în piept şi sperând că aceea era o postură prin care 
orice sclav îşi exprima supunerea. Schimbul de cuvinte 
dintre Carpex şi una dintre gărzi a continuat câtva timp, iar 
tonul acesteia din urmă s-a schimbat, trecând de la 
ostilitate la surprindere, apoi la emoție, moment în care i-a 
făcut semn să se ridice şi să-l urmeze. Cato a sărit în 
picioare rămânând cât de aproape a putut de însoţitorul lui 
şi amândoi au fost conduşi prin dreptul celorlalte gărzi şi pe 
poartă. 

Ajunşi înăuntru, la lumina torţelor, a văzut o stradă 
îngustă, mărginită de mormane de gunoaie, care ducea 
printre clădiri sumbre. După câteva zile petrecute în 
deşert, mirosul închis şi respingător al oraşului l-a izbit 
neiertător în nări şi, instinctiv, a strâmbat din nas. Ofiţerul 
care răspundea de paza porţii a aprins o torţă mică şii-a 
condus pe stradă, în ritm alert. Carpex şi Cato mergeau 
după el, iar în urma lor se aflau alţi doi soldaţi înarmaţi cu 
lănci şi purtând armuri din zale şi coifuri. Cato şi-a dat 
seama că secretul era să se îndepărteze de soldaţii din 
escortă suficient de mult cât să nu poată fi atins de vreo 
armă de-a lor, în cazul în care soldaţii ar fi fost îndeajuns de 
iuți ca să încerce aşa ceva împotriva celor doi reţinuţi care 
încercau să evadeze. Strada a ocolit o cişmea publică, apoi 
a început să urce domol spre locul în care tânărul roman 
bănuia că se afla citadela. În tot acest timp nu l-a scăpat din 
ochi pe sclavul care-i era însoțitor, fiind încordat şi pregătit 
să ţâşnească în fugă. La douăzeci de paşi mai încolo se 
deschidea spre stânga o uliţă şi, pe măsură ce se apropiau 


de ea, Carpex se trăgea înspre partea aia de stradă. Când 
au ajuns exact în dreptul acelei uliţe, sclavul a alunecat şi s- 
a lăsat pe mâini şi pe genunchi, scoțând un strigăt de 
durere. Ofiţerul din frunte s-a întors, s-a încruntat şi a 
strigat către oamenii lui, dar a continuat să înainteze. Unul 
dintre soldaţi a trecut de sclav şi s-a oprit la câţiva paşi mai 
departe, ca să-l urmărească pe Cato. Celălalt soldat s-a 
aplecat şi l-a tras brutal pe Carpex ca să-l ridice în picioare. 

Însă bărbatul s-a ridicat fulgerător şi a aruncat o mână 
de pietriş, praf şi gunoi în faţa soldatului. 

Omul s-a tras instinctiv înapoi şi a scos un sunet de 
surpriză. 

— Fugi! a strigat Carpex în greacă şi a sărit apoi spre 
intrarea pe alee, iar Cato a ţâşnit după el. În momentul în 
care au ieşit din cercul de lumină dat de torţa ofițerului, au 
pătruns într-o beznă aproape deplină. Aleea era atât de 
îngustă, încât nici măcar doi oameni nu puteau merge 
alături pe ea, iar mirosurile de mâncare stricată, scârnă 
umană şi sudoare erau cumplite. Bărbaţii au continuat să 
alerge orbeşte pe lângă uşi întunecate şi ferestre cu 
obloane trase. În urma lor, ofiţerul striga ordine către 
soldaţii săi şi curând s-a zărit un licăr de lumină în spatele 
celor doi fugari, semn că soldaţii pătrunseseră pe alee. 

— Mişcă-te! a strigat Carpex, trăgându-l pe Cato, ca să 
alerge mai repede. 

Aruncând o privire peste umăr, romanul l-a văzut pe 
ofiţer în fruntea urmăritorilor, ţinând torţa sus pentru ca 
lumina ei să strălucească puternic în spaţiul restrâns şi 
aruncând o nuanţă roşiatică asupra gărzilor, caselor şi 
mizeriei de pe jos. Ofiţerul a scos un strigăt şi a arătat cu 
braţul înspre cei doi fugari. 

— Ţine-te aproape de mine! i-a şuierat sclavul şi au 
continuat amândoi să alerge, dar având grijă să rămână pe 
mijlocul aleii, ca să se ferească de obstacolele care stăteau 
proptite de pereţii caselor, şi de o parte, şi de cealaltă. Cato 
a auzit bocănitul cizmelor purtate de gărzile care se 


străduiau să-şi ajungă prada din urmă. Carpex a alunecat şi 
s-a dezechilibrat, cât pe ce să cadă, dar şi-a revenit, însă 
tânărul roman, venind cu viteză din spate, aproape că l-a 
dărâmat. 

— Câştigă teren! a spus Cato printre dinţii încleştaţi. 
Trebuie să găsim o ieşire. 

— Nu te opri! i-a şoptit Carpex gâfâind. Scăpăm noi de 
ei. Ai încredere în mine! 

Însă Cato era deja convins că încercarea avea să dea 
greş. Pe străduţa aia se ciocneau de prea multe obstacole. 
Mai devreme sau mai târziu, puteau să cadă laţi pe stradă şi 
să fie prinşi. În faţă, a reuşit să distingă o schimbare în felul 
în care se reflectau umbrele, semn că aleea cotea brusc 
spre stânga. Imediat ce Carpex a luat-o după colţ, Cato şi-a 
dat seama că trebuia să acţioneze, altfel erau sortiţi pieirii, 
ceea ce ar fi atras şi moartea oamenilor din ambele cohorte. 
L-a prins de mână pe însoţitorul lui. 

— Aşteaptă aici! 

A arătat cu degetul spre mijlocul aleii, la câţiva paşi de 
colţ. Apoi, dându-şi roba deoparte, a scos sabia şi s-a lipit de 
cea mai apropiată uşă. Inima îi bătea atât de tare, încât 
simţea sângele bubuindu-i în urechi, ceea ce îl împiedica să 
audă zgomotul paşilor ce se apropiau. Ştia că nu avea decât 
o singură şansă de a-şi învinge urmăritorii. Trebuia să 
lovească iute şi cu tărie, aşa cum ar fi procedat şi Macro 
într-o situaţie asemănătoare. A inspirat adânc, umplându-şi 
plămânii cu aer, timp în care sclipirea roşiatică a torţei se 
reflecta dinspre zidurile caselor de după colţ. 

Apoi, semiîntunericul aleii a fost iluminat puternic în 
momentul când ofiţerul cu torţa a trecut de capătul zidului 
de care era lipit Cato. Omul l-a zărit imediat pe Carpex şi a 
urlat triumfător, repezindu-se către sclav. O clipă mai apoi a 
apărut şi primul dintre soldaţii lui, iar ofiţerul a trecut de 
Cato. Cu un răcnet din rărunchi, acesta a ţâşnit afară din 
ascunzătoare cu sabia ridicată, având vârful îndreptat spre 
faţa soldatului. Fără să ezite, a împins braţul cu arma în 


faţă, reuşind să-l lovească pe bietul om drept în obraz, puţin 
mai jos de ochiul stâng. Lama armei a străpuns carnea şi 
muşchii, după care a sfârtecat osul de dedesubt şi a pătruns 
adânc în ţeastă. Imediat după aceea, cu o smucitură 
nemiloasă, romanul a retras sabia şi s-a răsucit dintr-o 
mişcare, continuând să răcnească din răsputeri. Ofiţerul 
rebel se întorsese pe jumătate, iar, în lumina roşiatică a 
torţei, faţa lui a părut o mască de uimire şi de spaimă. Apoi, 
tăişul sabiei lui Cato l-a izbit în gât, exact între cămaşa de 
zale şi marginea coifului. Lovitura fusese dată cu toată tăria 
de care era capabil tânărul şi i-a produs o tăietură în 
diagonală prin gât, despicându-i clavicula, după care a 
ajuns la şira spinării, unde s-a oprit. Picioarele au cedat, iar 
ofiţerul, având pe faţă o expresie nedumerită, s-a lăsat 
moale în genunchi, după care şi-a dat duhul. 

Un zgomot venit din spate l-a făcut pe Cato să se 
răsucească şi să-şi scoată arma din trupul ofițerului. Primul 
soldat tocmai se prăbugşise la pământ şi lovea spasmodic din 
picioare, iar cel de-al doilea apăruse în apropierea lui. Omul 
s-a oprit când a trebuit să o ia după colţ, însă imaginea 
celor doi camarazi ai lui, dar mai ales a romanului aplecat 
asupra lor, uşor ghemuit şi pregătit să sară la atac cu sabia 
din care picurau stropi de sânge, i s-a părut a fi prea mult. 
S-a retras cu o grabă disperată după colţul străduţei şi a 
dispărut, după care Cato i-a auzit sunetul paşilor şi 
strigătele de avertisment şi groază. 

Nu aveau timp să jubileze pentru o victorie 
neînsemnată, aşa că tânărul a şters cu marginea mantiei 
sângele de pe lama sabiei şi i-a făcut semn lui Carpex să se 
apropie. 

— Scoate-ţi roba şi îmbracă hainele ofițerului! 

— Poftim? 

În lumina aruncată de torţa ce dădea să se stingă în 
gunoaiele mizere de pe pământ, Carpex încă părea 
împietrit. 


— Îmbracă uniforma lui, i-a poruncit Cato cu glas aspru, 
aruncându-şi şi el roba, după care s-a aplecat asupra 
cadavrului soldatului. A deznodat baretele de sub bărbia 
omului şi i-a scos coiful şi căptuşeala de pe cap, apoi a 
desfăcut centura de care avea prinsă sabia. Aruncând o 
privire în jur, a văzut că şi Carpex îngenunchease şi, după o 
şovăială de o clipă, s-a apucat să procedeze la fel în cazul 
ofițerului rebel. Soldatul purta cămaşă de zale şi, ca de 
obicei, inelele greoaie de metal s-au dovedit greu de 
desfăcut şi de scos peste piept, umeri şi cap, iar Cato a 
trebuit să tragă furios de ea ca să o desprindă. Imediat 
după aceea, a aruncat-o peste cap şi şi-a trecut braţele prin 
ea, apoi a lăsat cuirasa să alunece în jos pe corp. A ridicat 
căptuşeala şi a pus-o pe cap, apoi şi-a aşezat coiful conic şi a 
legat baretele sub bărbie. Carpex încă se chinuia să se 
strecoare în cămaşa de zale şi Cato s-a grăbit să-l ajute. Un 
moment mai târziu, romanul a luat de la pământ făclia şi i-a 
întins-o sclavului, după care s-a aplecat să recupereze şi 
lancea soldatului. 

— Un lucru e sigur, din momentul ăsta nu vom mai 
atrage atenţia. Şi acum hai să găsim odată tunelul ăla. 

Sclavul s-a întors pe călcâie şi a pornit în fugă de-a 
lungul aleii. Cato l-a urmat, rămânând aproape de tovarăşul 
lui, ca să vadă drumul luminat de torţă. Carpex s-a 
strecurat cu dibăcie printre străduţele întortocheate, cu 
toate că era noapte. Cât au mers precipitaţi, Cato nu a 
văzut niciun locuitor al zonei, de aceea a bănuit că aceştia 
se ascundeau speriaţi îndărătul uşilor închise, rugându-se 
ca rebelii să nu-i ia în seamă. Într-un târziu, au pătruns pe o 
stradă ceva mai lată care dădea într-o piaţă în care se aflau 
tarabele neguţătorilor, goale la acea oră de noapte. Din 
întuneric s-a auzit un mormăit şi când s-au întors în direcţia 
de unde venise sunetul, cei doi au văzut o siluetă aflată nu 
departe de ei. Înainte să apuce să reacționeze, omul s-a 
întors şi a dispărut. Zgomotul paşilor lui s-a stins curând în 
noapte. 


— Cred că a fost un cerşetor, a sugerat Carpex, nu 
tocmai convins. Oamenii ăştia dorm câteodată în pieţe. În 
orice caz, uită-te acolo, stăpâne, i-a zis el şi a arătat spre o 
construcţie de piatră cu o uşă arcuită, plasată chiar în 
mijlocul pieţei. 

— Ce e acolo? 

— Una dintre intrările în canalizarea oraşului. Meşterii o 
mai folosesc din când în când, dar e aproape întotdeauna 
încuiată, a spus Carpex zâmbind. Cel puţin aşa îşi închipuie 
ei. 

— Încuiată? a întrebat Cato, clătinând din cap cu 
frustrare, când s-au apropiat de uşa masivă şi ghintuită, 
încadrată de arcada de piatră. Şi acum ce facem? 

— Stai să vezi, i-a răspuns sclavul, în timp ce examina 
scoaba de fier pe unde zăvorul pătrundea în zidărie. 

Scoţându-şi pumnalul, Carpex a răzuit de pe marginile 
de piatră o parte din mizeria depusă şi apoi a introdus lama 
în spaţiul liber unde ar fi trebuit să se afle mortar. A răsucit- 
o un moment, până când din gaură a început să iasă la 
iveală o bucată de piatră de formă pătrată. Imediat ce a 
putut să o prindă de margini, sclavul a extras-o, aşezând-o 
cu atenţie pe pământ. Acum, zăvorul era la vedere şi a 
putut deschide uşa. Partea ei de jos s-a frecat de dalele de 
piatră, scoțând un hârâit supărător, după care s-a auzit un 
geamăt de nemulţumire dinspre ţâţâni. Cato şi Carpex s-au 
crispat auzind sunetele stridente, au aşteptat un moment ca 
să vadă vreo reacţie, după care s-au strecurat prin 
deschizătură. 

— De unde ştiai de uşa asta? l-a întrebat Cato, după ce 
au ajuns înăuntru. 

— Eu am aranjat-o aşa, pentru ca eu şi prinţul să ne 
putem strecura prin tunelurile de canalizare fără ştiinţa 
nimănui. Dacă nu te uiţi atent la bucata aia de piatră, nu-ţi 
dai nicidecum seama că ar putea fi clintită. Să mergem. 

Carpex s-a ghemuit ca să treacă pe sub tavanul scund, 
luminându-şi calea cu o torţă pe care o ţinea înclinată în 


faţă. Cato l-a urmat. Înăuntru se găsea o mică platformă de 
piatră, având câteva trepte murdare ce duceau în jos, către 
tunel. 

— Stăpâne, ar fi bine să închizi uşa. 

Tânărul a împins-o înapoi la locul ei, străduindu-se să o 
mişte în ţâţâni cu multă grijă, ca să nu producă zgomot. 
Apoi a făcut un semn din cap câtre Carpex. 

— Gata. Acum să mergem. 

În partea de sus, treptele erau uscate, însă ultimele 
aveau mâzgă pe ele, iar Cato a păşit cu precauţie când a 
coborât printr-o arcadă mică drept în tunel. A strâmbat din 
nas când, oprindu-se, mirosul de acolo i-a pătruns în nări. În 
lumina inconstantă dată de făclia mică, a văzut canalizarea 
întinzându-se în ambele sensuri cât cuprindea cu ochii. 
Treptele dispăreau în curentul apei mizere şi, după o scurtă 
ezitare, Carpex a pătruns în acel pârâu. A pornit în direcţia 
în care ducea curentul, prin apa care îi ajungea până la 
jumătatea pulpei. Cu o strâmbătură de neplăcere, Cato l-a 
urmat. Aerul stătut mirosea apăsător a excremente şi urină 
şi tânărul îşi înghiţea întruna nodul din gât încercând cu 
disperare să nu verse. 

— Cât de mult avem de mers? 

— O sută de paşi, stăpâne. Iar atunci ne vom afla sub 
citadelă. 

Făcuseră mai puţin de cincizeci de metri când au auzit 
amândoi un scârţâit slab de balamale şi s-au oprit ca să se 
uite înapoi. Sunetul vocilor a răsunat cu ecou în tunelul 
căptuşit cu piatră, iar o clipă mai târziu au văzut o licărire 
roşiatică în dreptul arcadei unde treptele duceau spre 
intrarea în canalizare. 

— Fir-ar să fie, a mormăit Cato. Se vede treaba că 
cerşetorul ăla a găsit pe cineva să-l asculte. S-a mişcat iute. 
lar celălalt soldat cred că a alarmat tot oraşul. 

— Ce facem? 

— Te-ai putea orienta de aici încolo pe întuneric? 

— Nu. 


— Atunci trebuie să înaintăm. Dar repede! 

În lumina făcliei lui Carpex, au continuat să meargă mai 
iute, făcând valuri prin curentul de mizerie şi stropind 
pereţii. Apoi, din urma lor s-a auzit un strigăt, răsunând 
brutal şi foarte apropiat în acel spaţiu închis, urmat de 
clipocitul apei tulburate de paşii celor care porniseră după 
ei. 

— Cât mai e de mers? a întrebat Cato, gâfâind. 

— Nu mai e mult. Nu departe de aici, din tunel porneşte 
o ramificaţie spre dreapta. 

Tânărul a ridicat ochii şi a examinat locul. Gura neagră a 
unei intrări apărea la limita cercului de lumină dat de făclie. 

— Am văzut! 

Au mers precipitaţi prin apă şi au pătruns în tunelul 
lateral. 

— Şi acum, ce facem? 

— Mergem puţin până dăm de un cot, după care 
urmează pintenul care duce spre vechile grajduri ale 
citadelei. 

— Bine. 

Cato l-a urmat pe sclav, care a iuţit din nou pasul. Câteva 
clipe, urmăritorii au dispărut din câmpul lor vizual, iar 
acum, când cei doi se aflau în acea nouă porţiune de tunel, 
zgomotul făcut de mersul lor prin apă se stinsese aproape 
cu totul. Însă curând intrarea din spatele lor s-a luminat tot 
mai puternic, iar un moment după aceea, rebelii au pătruns 
în tunelul lateral. Cato a văzut în faţă cum tunelul cotea, aşa 
cum spusese Carpex. Când au dat colţul, i-au pierdut din 
nou din ochi pe urmăritori, apoi sclavul a arătat cu degetul 
spre ceva. 

— Uite! Acolo! 

Un pasaj de mici dimensiuni dădea spre canalul 
principal de colectare, aflat probabil la jumătatea înălţimii 
tunelului în care se aflau. Când au ajuns la el, Cato a 
aruncat o privire înăuntru şi a văzut că pintenul urca într-o 
pantă domoală. 


— Unde duce? 

— Direct spre cazarmă. Sfârşeşte sub un grilaj. 

— Bine. 

Cato a luat făclia din mâna sclavului şi apoi l-a împins pe 
acesta în deschizătura îngustă. 

— Ia-o înainte. Dar să mergi cât de repede poţi. Să te 
opreşti imediat ce îi auzim pe rebeli. 

Carpex a confirmat cu o mişcare din cap şi a urcat în 
tunel. Cato a învârtit făclia şi apoi a aruncat-o cât de 
departe a putut de-a lungul tunelului. Flacăra a crescut în 
intensitate cât a descris un arc de cerc prin aerul întunecat, 
apoi s-a izbit de un perete şi a ricoşat cu o jerbă de scântei, 
după care a căzut în apa puturoasă, a scos un şuierat şi s-a 
stins, făcând totul să se cufunde în beznă. Cato a găsit pe 
pipăite marginea intrării în tunelul lateral şi s-a aplecat 
pentru a putea pătrunde. Pe acolo nu se putea merge în 
picioare, nici măcar aplecat, ci doar pe palme şi genunchi. 
Doar un firicel de apă se prelingea pe podea şi era plină de 
tot felul de mizerii şi bucăţi de moloz. În faţă, l-a auzit pe 
Carpex gemând şi înaintând în susul pantei. Apăsat de 
cămaşa grea de zale, gâfâia aproape epuizat. Pătrunseseră 
în acel pasaj cale de vreo zece metri, când tânărul roman a 
auzit zgomotele făcute de urmăritori. 

— Carpex! a şuierat el în şoaptă. Opreşte-te! 

În pasajul strâmt s-a făcut linişte, iar Cato s-a străduit 
să-şi ţină respiraţia în momentul când rebelii au ajuns la 
capătul tunelului. În dreptul intrării a licărit flacăra unei 
torţe, după care urmăritorii au trecut mai departe. Cato a 
mai aşteptat puţin, apoi a şoptit. 

— Gata. 

Au continuat să înainteze târâş, urcând pintenul pe 
întuneric, după care Cato a auzit sunete, semn că rebelii se 
întorceau pe tunelul principal. Unul dintre urmăritori a 
strigat ceva, iar apoi s-a auzit foiala oamenilor care 
începuseră să urce de-a lungul micului pasaj. Acum nu mai 


era nevoie să păstreze tăcerea, de aceea Cato i-a spus cu 
voce tare lui Carpex. 

— Vin după noi! Mergi înainte! 

S-au grăbit să înainteze, fără să mai ia în seamă 
duhoarea şi mâlul de sub palme şi genunchi. În spatele lor, 
urmăritorii, ajutaţi de lumina dată de făclii, veneau cu 
repeziciune, iar icnetele şi strigătele lor urcau prin tunelul 
îngust de parcă s-ar fi aflat la numai câteva degete de Cato. 
Apoi a perceput câteva detalii vagi pe peretele tunelului şi 
şi-a dat seama că rebelii se apropiau vertiginos. Dacă îi 
prindeau din urmă înainte de a ajunge la capăt, cei doi nu 
ar fi avut nicio şansă să se întoarcă şi să riposteze. Cato 
avea asupra lui doar sabia. Şi zărise cel puţin o lance 
printre armele urmăritorilor. Îl puteau atinge cu uşurinţă şi 
nu avea spaţiu suficient pentru a evita o împunsătură. 

Tunelul a început să meargă în plan drept şi Cato a 
perceput voci venind din faţă. 

— Aproape c-am ajuns! a strigat Carpex spre el. 

Cato a aruncat o privire peste umăr şi, la vreo 
cincisprezece paşi în urma lui, a văzut făclia primului dintre 
urmăritori şi expresia lui sumbră şi hotărâtă. 

Vocile ce răsunau deasupra lor au crescut în intensitate 
şi Cato a văzut o rază slabă de lumină pătrunzând în jos 
spre tunel. Carpex s-a azvârilit înainte ca să parcurgă ultimii 
metri şi apoi s-a ridicat în picioare şi a prins între degete 
barele de fier ale grătarului aflat deasupra capului şi a 
împins cu forţă. Grilajul nu s-a clintit, aşa că, imediat ce a 
ajuns lângă el, s-a îndreptat de spate, a împins cu toată 
tăria şi s-a ales cu o înţepătură în palmă făcută într-o 
ieşitură ascuţită. Peste ei s-au rostogolit bucăţi de tencuială, 
iar apoi, cu un scrâşnet neaşteptat, grilajul a cedat şi s-a 
prăbuşit cu un zăngănit asurzitor pe podeaua încăperii de 
deasupra. Carpex a urcat, prinzându-se de marginea găurii 
şi căţărându-se, după care s-a rostogolit pe o parte. Cato a 
aruncat o privire în josul tunelului şi a văzut că unul dintre 
rebeli, ajuns foarte aproape de el, lepădase făclia şi îşi 


scosese sabia în timp ce înainta cu dinţii încleştaţi, gata să 
ucidă. 

Brusc, s-a auzit un vacarm de voci surprinse venind din 
camera de deasupra, iar Carpex a scos un răcnet. Cu toate 
astea, Cato s-a tras în sus prin gaură, fără să mai ţină 
seama de primejdie, pentru că dorea să scape de omul din 
tunel care înainta cu repeziciune ca să-l străpungă cu sabia. 
Cu un icnet, a făcut un efort suprem şi s-a tras în sus prin 
deschizătură. Când a ajuns cu torsul dincolo de podea, l-a 
văzut pe Carpex alături, prăbuşit pe podeaua pardosită cu 
dale. Sclavul avea o expresie de stupefacţie, iar din gură îi 
curgea sânge. În jurul lor, strigând furioşi, câţiva soldaţi în 
tunici albastre se apropiau ameninţător de el. Unii erau 
înarmaţi, iar unul dintre ei a făcut un salt înainte cu sabia, 
voind să-l izbească pe Cato în cap. 

— Stai! a răcnit Cato în latină şi ridicând un braţ într-un 
ultim efort de a se apăra de lama sabiei ce cobora spre el. 
Sunt roman! 


CAPITOLUL 14 


Imediat după căderea nopţii, Macro şi prinţul Balthus au 
condus coloana pe un drum mai puţin direct decât cel 
urmat de Cato şi Carpex. Cavaleria romană şi călăreţii 
palmirani au mers pe jos, ducându-şi de căpestre caii ale 
căror copite fuseseră înfăşurate în cârpe ca să nu facă 
zgomot. Infanteriştii primiseră ordin să-şi lase orice alte 
lucruri sau echipamente într-o peşteră de la poalele unui 
deal şi acum mergeau de voie, ducând cu ei doar armele şi 
purtând armuri. 'Toate articolele de strictă necesitate avute 
asupra soldaţilor stăteau prinse bine de corp, astfel ca ei să 
mărşăluiască pe cât posibil în tăcere, iar discuţiile fuseseră 
interzise. Centurionii şi optio mergeau alături de oamenii 
lor, stând cu urechile ciulite ca să depisteze până şi cea mai 
neînsemnată încălcare a ordinelor, cei vinovaţi urmând a fi 
pedepsiţi cu bătaia. 

În vreme ce coloana înainta în tăcere, Macro se simţea 
foarte mândru de realizările oamenilor lui. Reuşiseră să 
traverseze deşertul şi-şi alungaseră duşmanii ca să ajungă 
până acolo, iar acum ţinta le apăruse în faţa ochilor. Cu 
toate astea, în cazul în care Cato nu ar fi trecut de poartă 
ca să ajungă la citadelă sau dacă nu reuşise să-i convingă 
pe cei dinăuntru să creeze o diversiune ca să le permită lui 
Macro şi celorlalţi să pătrundă în oraş însemna că nu-şi va 
îndeplini misiunea. Gândindu-se la tânărul său prieten, 
Macro a regretat încă o dată că îi îngăduise să plece 
împreună cu sclavul lui Balthus. Existau destui ofiţeri de-ai 
săi care s-ar fi descurcat la fel de bine, iar de Cato era 
nevoie pentru a-şi comanda oamenii din cohortă. De fapt, în 
timp ce analiza hotărârea luată, Macro şi-a dat seama că şi 
el avea nevoie de Cato într-o situaţie ca aia, în care 
sincronizarea, evaluarea corectă şi capacitatea de a gândi 
din mers reprezentau calităţi vitale. Macro se simţea în 


elementul lui şi existau puţini oameni din legiune care să se 
compare cu el în ceea ce priveşte calităţile de conducător în 
luptă. Era puternic şi brutal, dar şi curajos, iar când dorinţa 
înflăcărată de luptă îi făcea sângele să fiarbă în vine, era 
dispus să admită că de fapt chiar îi făcea plăcere... Spre 
deosebire de Cato, care socotea lupta drept un mijloc 
necesar pentru atingerea unui obiectiv. 

Cel puţin aşa obişnuia Cato să vadă lucrurile, a gândit 
Macro, pe faţa căruia a apărut o expresie de îngrijorare. În 
acea zi văzuse pentru prima oară o sclipire de emoție în 
ochii lui când acesta insistase să-l însoţească pe sclavul lui 
Balthus pe drumul spre Palmira. Era o misiune absurd de 
primejdioasă pentru care Cato se oferise voluntar, iar acum 
lui Macro îi era imposibil să nu se teamă pentru siguranţa 
amicului său. Nu doar pentru că avea să se aventureze în 
inima oraşului duşman, ci în primul rând pentru că nu era 
convins de calităţile naturale de luptător ale tânărului. Care 
manifesta mai degrabă o înclinaţie spre filosofare, a gândit 
Macro cu regret. Asimilarea unor filosofii ciudate pe care le 
citea de pe rulouri obscure nu slujea niciunui scop practic şi 
nici nu era o modalitate de distracţie, spre deosebire de 
vizionarea comediilor, care pentru Macro era cea mai mare 
plăcere. 

În anii de când Cato îl învățase să citească, Macro îşi 
folosise noua pricepere pentru a-şi îndeplini plictisitoarele 
cerinţe impuse de birocraţia militară. Însă în lunile din 
urmă, graţie şederii paşnice şi comode în garnizoana din 
Antiohia, începuse să citească din plăcere. Lăsând discret 
deoparte traducerile latine din Socrate şi Aristotel, pe care 
Cato le găsise în biblioteca locală, Macro îşi dăruise orele 
libere lecturilor de comedii, dar şi altor lucrări mai picante 
şi reuşise să citească o bună parte a pieselor lui Plaut, după 
care izbucnise criza cu Parţia, iar el fusese trimis spre 
Palmira. 

Gândurile i-au revenit brusc la situaţia prezentă, pentru 
că un cercetaş a apărut în fugă de-a lungul pintenului care 


pătrundea în câmpie. Macro a ridicat mâna pentru a-i 
atenţiona pe oamenii ce mergeau în urma lui, iar pe 
întuneric, coloana s-a oprit cu destule stângăcii. Cercetaşul 
dintr-un escadron de cavalerie din a Doua lliră a salutat, 
apoi a dat să prezinte raportul. Macro l-a oprit imediat. 

— Vorbeşte în greacă, i-a spus, făcând un semn către 
Balthus, ca să înţelegem amândoi. 

— Am înţeles. La fel ca mai toţi soldaţii staţionaţi în estul 
Imperiului, cercetaşul vorbea în primul rând greaca şi 
cunoştea latină doar atât cât să înţeleagă ordinele militare. 
A arătat câtre capătul pintenului. Am dat peste o patrulă 
duşmană în direcţia aceea. La mai puţin de jumătate de 
milă de la vârful pintenului. În apropierea unor palmieri. 

— Câţi erau? 

— Nu mai mult de douăzeci. 

— În ce direcţie se deplasau? 

— Nu mergeau. Păreau să se fi oprit să-şi petreacă 
noaptea acolo. Mai toţi dorm, dar au lăsat doi oameni de 
veghe. 

— Fir-ar să fie, a bombănit Macro. 

Patrula rebelilor îşi stabilise tabăra chiar în drumul ei de 
înaintare. 

— l-am putea ocoli, a sugerat Balthus. Ne îndepărtăm de 
pinten cale de vreun kilometru, iar apoi încercăm să-i 
ocolim. 

Macro a clătinat din cap. 

— Ne-ar lua prea mult timp. Trebuie să intrăm în oraş 
înainte de crăpatul zorilor. Pe de altă parte - şi s-a întors 
către terenul deschis aflat dincolo de pinten -, ar trebui să 
ne îndepărtăm mult ca să fim siguri că nu ne vor vedea. 
Dacă s-ar întâmpla asta, fii convins că prima lor grijă va fi 
să-şi anunţe prietenii din Palmira. Şi chiar dacă nu ne-ar 
zări, ar trebui să parcurgem o distanţă mare până să ne 
reluăm marşul către poarta de răsărit. lar pe câmpie am 
putea da peste păstori, negustori sau călători. Şi oricare 
dintre ei ar putea da alarma. 


— Ai dreptate, centurion. Ce sugerezi să facem? 

Macro a rămas un moment pe gânduri. 

— E mai bine să urmăm drumul drept. Ar fi cel mai rapid 
şi sigur, cu condiţia ca mai întâi să eliminăm patrula aia. 

— Să eliminăm patrula? 

Surpriza din glasul prinţului era evidentă. 

— Da, şi trebuie acţionat rapid. Putem să-i prindem şi să- 
i ucidem înainte să apuce să trimită pe cineva care să dea 
alarma. Băieţii tăi vor avea un rol important în treaba asta. 

— Despre ce e vorba? 

— Îi trimitem de o parte şi de alta a taberei. După ce-şi 
ocupă poziţiile, îi atacă şi-i distrug pe rebeli încă înainte de 
a apuca să urce pe cai. Nu trebuie să scape niciunui. Asta 
să ne fie clar. 

— Nicio grijă, romanule. Îmi dau seama de riscuri. 
Balthus a tăcut un moment, după care a continuat. Dar ce 
se întâmplă dacă vor scăpa câţiva dintre ei şi vor da 
alarma? Ce facem în situaţia asta? 

— Atunci va trebui să hotărâm dacă e cazul să ne 
retragem spre dealuri ca să aşteptăm o altă ocazie pentru a 
pătrunde în oraş, lucru care, sincer să fiu, nu cred că se va 
mai întâmpla în cazul în care rebelii află de prezenţa 
noastră în apropiere de Palmira. După toate probabilitățile, 
se vor mobiliza ca să ne vâneze şi să ne distrugă. Or, a mai 
spus Macro, urmărind atent faţa prinţului, ne continuăm 
atacul şi îi surprindem înainte de a apuca să reacționeze. 
Desigur, dacă reuşesc să apere poarta, atunci toate 
eforturile noastre vor fi zadarnice. Aşadar, asta e soluţia 
dacă ne va scăpa vreun om din patrulă. Ce preferi? 

Macro hotărâse deja, dar era curios să afle ce gândea 
Balthus. Prinţul Palmirei voia să lupte ori avea să fugă? 
Balthus i-a răspuns fără să şovăie. 

— Dacă scapă vreunul, eu sunt de părere că trebuie să 
înaintăm spre Palmira cât de repede posibil, a zis el şi s-a 
bătut în piept. Şi, cum sunt la comandă până când ajungem 
în citadelă, aşa vom proceda. 


Macro a zâmbit. 

— Eşti un om după placul inimii mele. Corect, cred că 
vrei să-ţi comanzi oamenii în acest atac asupra patrulei. 

Cu un semn din cap, Balthus s-a îndepărtat, 
îndreptându-se spre şirul întunecat al oamenilor lui, care 
stăteau întinşi nu departe de coloana romană. Macro l-a 
urmărit câteva clipe, apoi a revenit în fruntea coloanei şi a 
luat prima centurie, aflată sub comanda centurionului 
Horatius, din avangarda cohortei şi l-a urmat pe cercetaş 
spre patrula duşmană, furişându-se cu mare grijă. Spre 
stânga lui, călăreţii palmirani au început deplasarea, 
îndepărtându-se de pinten şi pătrunzând în deşert, pentru 
a-i încercui pe rebeli. Spre dreapta lui Macro, creasta 
pintenului cobora într-o pantă lină spre câmpie şi se 
termina într-un vălmăşag de bolovani. La mică distanţă de 
acel loc, a văzut conturul întunecat al frunzelor de palmieri 
profilate pe cerul luminat de stele. 

— Opriţi-vă aici, i-a şoptit Macro centurionului aflat în 
spate şi apoi s-a strecurat înainte, timp în care ordinul a 
fost transmis încet către şirul de siluete întunecate. L-a 
ajuns pe cercetaş din urmă şi l-a bătut uşor pe umăr. Am 
ajuns suficient de aproape. 

Omul a aprobat din cap şi s-a lăsat la pământ. Un 
moment mai apoi, Macro s-a întins lângă el şi a privit prin 
întuneric. Copacii se vedeau destul de clar, la fel şi caii 
legaţi dedesubtul lor. În jur, rebelii dormeau ghemuiţi pe 
pământ. Aşa cum raportase cercetaşul, mai toţi stăteau 
întinşi, însă câţiva erau treji, iar Macro a auzit frânturi din 
discuţia lor. Păreau suficient de binedispuşi şi era limpede 
că nu se aşteptau la necazuri. Doi oameni stăteau pe vine în 
deşert, la fiecare capăt al taberei, şi vegheau. 

Macro s-a aşezat ceva mai comod şi i-a şoptit încet 
cercetaşului. 

— Întoarce-te la centurionul Horatius şi spune-i că 
situaţia e aşa cum am anticipat-o. Inamicii sunt încă aici, iar 
Balthus trebuie să-i atace prin surprindere. Vreau ca 


oamenii lui să fie pregătiţi să avanseze imediat ce se 
declanşează atacul. 

— Am înţeles. 

— Du-te. 

Cercetaşul a dat din cap, apoi s-a furişat printre stânci, 
lăsându-l pe Macro să urmărească inamicul. Întârzierea era 
supărătoare, dar Macro spera ca acest lucru să nu le 
răpească prea mult timp. Altminteri, Cato ar fi putut să 
transmită semnalul luminos, făcând ca garnizoana să se 
lanseze într-un atac de diversiune costisitor şi inutil. Asta, 
presupunând că el reuşise să pătrundă în garnizoană, şi-a 
adus aminte Macro. A continuat să urmărească atent 
patrula, aruncând câte o privire în noapte, încercând să 
descopere vreo mişcare a lui Balthus şi a oamenilor lui. 
După o vreme, comandantul a devenit tot mai agitat şi a 
şuierat nerăbdător printre dinţii strânşi: 

— Haideţi odată... hai. N-avem toată noaptea la 
dispoziţie... Unde naiba sunteţi? În timp ce rostea blestem 
după blestem la adresa prinţului palmiran, dintre rebelii 
care stăteau de vorbă s-a desprins unul, care a pornit să 
meargă în direcţia în care se afla Macro. 

— Aha, grozav, a bombănit el. Cel mai potrivit moment 
ca să-ţi faci nevoile. 

Iritarea lui s-a transformat în îngrijorare când omul a 
continuat să se apropie. Dacă urma acelaşi drum, rebelul 
avea să dea peste Macro şi să se împiedice de el. 
Comandantul s-a lipit de pământ, a dus mâna spre sabie şi a 
prins mânerul între degete. Acum auzea limpede paşii 
omului: un foşnet slab făcut de încălţările lui la atingerea 
pietrelor. Dinspre tabără, cineva a strigat ceva spre om, 
care a răspuns răstindu-se furios, apoi camarazii lui au 
izbucnit în râs. Stând întins între un bolovan mare şi un 
tufiş scund, Macro urmărea prin hăţişul de ramuri subţiri 
ca nişte picioare de păianjen cum soldatul se apropia. Omul 
s-a uitat în jur, iar o clipă mai apoi a ales o stâncă la nici trei 
metri depărtare de Macro, unde s-a lăsat pe vine, 


rămânând nevăzut de camarazii lui. Ridicându-şi roba, s-a 
întors cu fundul în direcţia lui. Cu un geamăt, a început să- 
şi facă treaba şi, instantaneu, comandantul l-a blestemat în 
gând pentru mâncarea pe care o consumase şi-l stricase la 
stomac. Aerul s-a umplut de un miros respingător şi Macro 
a strâmbat dezgustat din nas. În cele din urmă, omul şi-a 
terminat treaba şi a privit prin preajmă, căutând ceva cu 
care să se şteargă. S-a întors către Macro şi a îngheţat. 

A urmat un moment în care niciunui dintre ei nu s-a 
clintit, apoi rebelul s-a ridicat în picioare, încă uitându-se în 
direcţia lui. Abia îndrăznind să respire, Macro a dat drumul 
sabiei şi a pipăit locul în căutarea unei pietre care să-i 
slujească drept armă. Degetele lui au descoperit una care 
era pe măsura mâinii lui şi s-au strâns în jurul ei, moment în 
care rebelul a făcut un pas şovăielnic înspre el şi a scos o 
exclamaţie. 

Macro a ţâşnit din ascunzătoarea lui şi a azvârlit piatra 
cu toată puterea, după care a scos sabia şi s-a repezit spre 
rebel. Piatra l-a nimerit pe om în falcă şi a ricoşat, însă 
lovitura l-a năucit un moment, atât cât avea nevoie romanul 
pentru a se izbi de el, vârându-i sabia în burtă, apoi s-au 
prăbuşit amândoi la pământ. Macro a aterizat exact peste 
el, făcându-l să rămână fără răsuflare. Lama sabiei a 
pătruns pe sub coastele omului, sfârtecând organe vitale. A 
început să se zvârcolească şi să respire chinuit, iar 
comandantul roman s-a temut că va reuşi să strige şi să dea 
cuiva de veste înainte de a muri. 

— Nu cumva să ţipi, a şuierat Macro, punând mâna 
peste gura omului şi apăsând. 

Cu ultime puteri, rebelul s-a încordat şi s-a cabrat, 
încercând să-l îndepărteze pe Macro, dar acesta nu a cedat 
şi, în acelaşi timp, a răsucit furios lama sabiei în pieptul lui. 
Apoi rebelul s-a lăsat moale, inert, iar ochii lui au rămas 
căscaţi orbeşte spre stele. Macro a continuat să-l ţină lipit 
de pământ până s-a convins că murise, apoi a slăbit 
apăsarea şi şi-a îndepărtat mâna de pe falca lipsită de 


fermitate. S-a rostogolit departe de cadavru, smulgând şi 
lama sabiei din el, apoi şi-a tras sufletul. Abia după câteva 
momente şi-a dat seama de miros şi a înţeles că ajunsese pe 
locul în care omul îşi făcuse treaba cu câteva momente mai 
devreme. 

— La naiba, a bombănit el. Frumoasă treabă. 

S-a aplecat peste cadavru, a tăiat o fâşie din tunica 
omului şi s-a străduit să-şi şteargă mizeria de pe haine, în 
acelaşi timp continuând să fie atent ca să descopere vreun 
semn din partea lui Balthus şi a oamenilor lui. Gluma se 
îngroşa, a gândit el cu amărăciune. Dacă prinţul nu acţiona 
mai curând, nu vor mai reuşi să ajungă la poarta oraşului la 
adăpostul întunericului. Dinspre tabără s-a auzit o chemare. 
Macro a rămas nemişcat, iar strigătul s-a repetat. Situaţia 
nu era bună, a gândit el. Dacă nu primeau răspuns, exista 
posibilitatea ca rebelii să trimită pe cineva să vadă ce se 
întâmplase. Macro şi-a scos coiful şi l-a lăsat pe pământ. 
Apoi s-a ridicat cu precauţie şi s-a uitat peste pietre spre 
tabără. Când rebelul a strigat a treia oară, de astă dată pe 
un ton îngrijorat, el s-a ridicat ceva mai mult şi a făcut semn 
cu mâna. Spre uşurarea lui, oamenii care îşi aşteptau 
camaradul au râs şi au continuat să stea de vorbă. 

Macro abia a apucat să-şi reia poziţia în spatele 
stâncilor, când a auzit duduit asurzitor de copite, iar din 
noapte au apărut forme care s-au năpustit spre tabăra 
rebelilor. Plesnetul înfundat al săgeţilor ce se înfigeau în 
carne răsuna mai tare decât duduitul copitelor, fornăielile şi 
nechezăturile cailor. Apoi ţipetele răniților şi strigătele de 
alarmă au răsunat în noapte, după care s-au auzit sunetele 
metalice ale săbiilor ce se loveau cu putere. Acum nu mai 
era nevoie să se ascundă, astfel că a ieşit dintre stânci şi a 
urmărit de la o distanţă sigură cât Balthus şi oamenii lui se 
roteau vijelios printre palmieri şi îi hăcuiau pe cei pe care îi 
vedeau întinşi la pământ. 

— Domnule! a strigat centurionul Horatius, care tocmai 
îşi conducea oamenii printre stânci către Macro. Sunteţi 


acolo? 

— Aici! a spus Macro şi a ridicat un braţ, iar centurionul 
şi legionarii s-au apropiat în fugă. Formaţi două linii! Noi nu 
participăm la luptă. Ne aflăm aici pentru a-i împiedica pe 
rebeli să fugă în direcţia asta. 

— Am înţeles. 

Horatius a adulmecat şi s-a strâmbat, după care a 
salutat şi s-a dus să le dea ordine oamenilor din centuria lui. 
Macro s-a întors să urmărească atacul împotriva rebelilor. 
Era pe încheiate. Călăreţii nu mai traversau tabăra în 
goana cailor, ci treceau printre cadavre, oprindu-se doar să 
le dea lovitura de graţie răniților sau celor care se 
ghemuiseră la pământ dorind să se predea. În acea noapte 
nu se puteau lua prizonieri. Aceştia nu ar fi făcut decât să 
reţină înaintarea coloanei, creând probleme suplimentare 
prin faptul că trebuiau păziţi, fără a mai vorbi de pericolul 
de a da în vileag prin strigăte prezenţa în apropierea 
oraşului a coloanei în care urma să stea în aşteptare până 
în momentul când avea să asalteze poarta de răsărit. 

— Gata, s-a terminat, a anunţat Macro. Trimiteţi un 
mesager către restul coloanei. Acum ne putem relua 
marşul. 

Dinspre pâlcul rar de palmieri se apropia un călăreț, iar 
el a bănuit că era Balthus. 

— Drumul e liber, centurion. Oamenii mei nu au cruțat 
niciun rebel. Sunt morţi cu toţii. 

— Aţi acţionat foarte bine, a recunoscut romanul. Propun 
să ne continuăm înaintarea, prinţe. 

Era prima oară când Macro dădea vreun semn de 
consideraţie faţă de Balthus, astfel că acesta a avut un 
moment de ezitare înainte de a accepta lauda şi respectul 
pe care le presupuneau acele vorbe. A făcut un semn din 
cap spre Macro. 

— De acord. Acum, când am ajuns în câmpie, oamenii 
mei se vor dispersa şi vor proteja apropierea noastră de 
poartă. Nu trebuie să mai întârziem. 


— E bine aşa, a spus Macro. Nu ne vom opri decât atunci 
când ajungem în poziţia în care trebuie să aşteptăm 
semnalul lui Cato. 

— Prea bine, centurion. Îi voi anunţa pe oamenii mei. 
Apoi a făcut o pauză. Fiindcă veni vorba, ce e cu mirosul 
ăsta cumplit? 

— Miros? s-a făcut Macro că nu înţelege. Ce miros? 

Balthus şi-a întors calul şi a pornit înapoi, spre oamenii 
lui. Impresionat de iuţeala nemiloasă cu care loviseră 
patrula şi o anihilase, Macro s-a uitat lung la acei luptători. 
Dacă Roma ar fi avut la dispoziţie câteva mii de asemenea 
luptători, la graniţele răsăritene ale Imperiului situaţia ar fi 
fost cu totul alta. Priceperea acelor călăreţi în mânuirea 
arcului şi a sabiei nu avea egal. Doar parții erau mai buni la 
această formă extrem de mobilă de luptă, dar chiar şi aşa, a 
socotit centurionul, oamenii Palmirei puteau să se remarce 
în mod deosebit când luptau contra trupelor parte. Când a 
auzit sunetele dezordonate scoase de ceilalţi oameni din 
subordinea lui, cu un zâmbet vag, Macro a abandonat 
atitudinea speculativă. De când îl cunoştea pe Cato, 
începuse să gândească prea mult în acest mod. Mai ales 
când avea de îndeplinit misiuni ce presupuneau violenţa. 

— Coloană! a strigat el cât de tare a îndrăznit. Înainte! 

Oamenii celor două cohorte au ieşit dintre stânci precum 
un şarpe negru. Au mărşăluit iute prin dreptul locului în 
care se aflau membrii patrulei măcelărite şi s-au deplasat în 
urma lui Balthus şi a oamenilor lui, care se îndreptau direct 
spre poarta răsăriteană a Palmirei. Nu au mai dat de rebeli, 
speriind doar un păstor tânăr, care a fugit imediat prin 
întuneric, urmat de mica lui turmă de oi care au behăit 
supărător. 

Când au ajuns în apropierea oraşului, Macro şi oamenii 
lui erau la capătul puterilor. Mărşăluitul la vreme de noapte 
era întotdeauna mai obositor decât cel făcut pe lumină, 
pentru că soldaţii trebuiau să-şi încordeze vederea şi auzul, 
fiind în acelaşi timp atenţi la orice zgomot care i-ar fi putut 


anunţa în legătură cu prezenţa inamicului sau cu iminenţa 
unei ambuscade. Balthus s-a apropiat cu infanteriştii lui. 
Oamenilor li s-a dat ordin în şoaptă să se întindă la pământ 
şi să stea nemişcaţi până când vor primi ordin de atac. 
Macro şi Balthus s-au târât în tăcere înainte şi s-au ghemuit 
la mai puţin de un sfert de milă de poarta oraşului. Zidurile 
oraşului se înălţau întunecate, iar de-a lungul lui licăreau 
torţele străjilor care se deplasau între turnuri pentru a 
detecta orice mişcare suspectă. 

Citadela era vizibilă în depărtare, iar Macro a distins 
chiar şi cel mai înalt turn al ei. În cazul în care Cato reuşise 
să pătrundă până acolo, din acel turn trebuia transmis 
semnalul de atac, de aceea centurionul stătea cu ochii 
aţintiţi asupra lui. Noaptea se scurgea cu repeziciune şi 
încă nu se vedea niciun semnal. Agitat, Balthus s-a întors 
către Macro. 

— S-ar putea ca sclavul meu şi camaradul tău să fi dat 
greş. 

— Mai aşteaptă puţin, i-a răspuns romanul. Cato e foarte 
priceput. Nu dă greş niciodată în ceea ce-şi propune. 

Balthus s-a uitat la el un moment, apoi a zis: 

— Îl apreciezi în mod deosebit pe acest ofiţer al tău. 

— Da. Rar găseşti oameni ca el. Nu ne va dezamăgi. 

— Aşa sper şi eu, centurion. Acum, totul depinde de el. 

— Ştiu, a răspuns Macro încet, apoi au privit amândoi 
spre zidurile oraşului şi au continuat să aştepte gândindu- 
se ce se întâmplase cu Carpex şi Cato. 


CAPITOLUL 15 


— Roman? a întrebat soldatul în greceşte, în timp ce 
cobora sabia. Ce caută un roman într-un canal de scurgere? 

— Mai bine scoate-mă de aici, s-a răstit Cato la soldat, 
auzind din tunel gâfâieli şi zgomote de paşi, semn că rebelii 
se apropiau. 

Soldatul palmiran a rămas descumpănit câteva momente 
şi, curând, camarazii lui s-au grăbit să se apropie. Apoi 
soldatul şi-a vârât sabia în teacă, l-a prins pe Cato de mână 
şi l-a tras printre gratii până în camera gărzilor, dar 
continuând să-l supravegheze bănuitor. A făcut un gest 
către Carpex, care zăcea năucit în şanţul ce trecea prin 
cameră şi dădea în canalul de colectare. 

— Bine, dar el sigur nu e roman. 

— Îţi explic mai târziu, a spus Cato pe nerăsuflate şi a 
arătat în urmă, către tunel. Acolo, jos, sunt răzvrătiți. 

— Ce poveste cusută cu aţă albă, a spus cineva, pufnind 
batjocoritor. Sunt nişte spioni, amândoi. Fă-l să-şi ţină 
limba, Archelaus. 

Omul care îl doborâse pe Carpex şi îl scosese pe Cato din 
canal a dus mâna spre mânerul sabiei, apoi a tăcut şi a 
privit atent în canal. Romanul a furişat o privire şi a zărit 
strălucirea unei făclii, după care s-a văzut vârful unei lănci. 
Grecul pe nume Archelaus şi-a scos sabia şi, făcând un pas 
înapoi, a strigat către camarazii lui: 

— Are dreptate! E cineva acolo! Înarmaţi-vă! 

Imediat după aceea, încăperea de încartiruire a devenit 
un adevărat furnicar stârnit, pentru că unii soldaţi care nu 
apucaseră să vină cu armele asupra lor se repeziseră înapoi 
spre paturile lor ca să şi le ia. Cei din încăpere au văzut 
apărând din tunel un vârf de lance, apoi o mână, care a 
prins marginea grătarului, după care, deasupra nivelului 
podelei, s-a iţit capul acoperit de coif al cuiva. Archelaus a 


făcut un salt în faţă şi a lovit sălbatic în jos cu o sabie 
numită falcata. S-a auzit un zăngănit înfundat şi un pocnet, 
ceea ce însemna că lama străpunsese coiful şi ţeasta, 
oprindu-se puţin deasupra frunţii rebelului. O clipă, ochii 
acestuia au rămas căscaţi şi uimiţi, după care o perdea de 
sânge i-a acoperit faţa. Archelaus a apăsat cu piciorul pe 
umărul omului şi a tras lama sabiei, după care cadavrul şi 
lancea au dispărut în tunel. A urmat un urlet de furie din 
beznă, însă niciunul dintre cei aflaţi acolo nu a îndrăznit să 
ia locul celui ce fusese ucis. 

Cato a arătat către un cazan mare, suspendat deasupra 
unei vetre de fier, aflată într-o latură a încăperii, ce slujea 
drept popotă pentru soldaţi. Peste marginile vasului se 
ridicau firicele de abur. 

— Hei! Aduceţi cazanul aici! 

— Bine, dar în el este ghiveciul nostru, a protestat unul 
dintre soldaţi. Şi e aproape gata pentru masă. 

Cato a sărit în picioare şi s-a sumeţit, apoi a dat ordin cu 
glas puternic: 

— Voi doi, aduceţi cazanul aici, imediat! 

Soldaţii s-au întors spre  Archelaus cu priviri 
întrebătoare, iar el a fluturat sabia însângerată către ei. 

— Executarea! 

Oamenii s-au grăbit să ajungă la cazan şi, slujindu-se de 
nişte cârpe, au prins mânerele de fier şi l-au ridicat de pe 
vatră, gemând de efort, după care l-au cărat cu greutate 
până la grătar. Unul dintre mercenarii greci s-a aplecat 
peste gaură, dar în aceeaşi clipă vârful unei lănci a ţâşnit 
spre faţa lui. În acel moment el s-a aruncat brusc în spate, 
evitând astfel o rană îngrozitoare. Imediat ce au ajuns la 
gura tunelului, oamenii au aşezat jos cazanul şi l-au prins 
de buză cu ajutorul cârpelor, după care l-au aplecat. 
Lichidul aburind şi câteva bucăţi de carne s-au revărsat 
peste margine şi aproape totul a curs în canalul de 
scurgere ca un torent gros, de culoare cafenie. Imediat 
după aceea, dinăuntru s-au auzit câteva urlete de durere, 


iar licărirea făcliei s-a stins. Odată cu ţipetele de durere şi 
furie, din gaură s-a înălţat un nor gros de aburi. După aceea 
s-au auzit zgomote de paşi prin tunel, semn că rebelii se 
retrăgeau, temându-se să nu se reverse peste ei şi alte 
lichide înfierbântate. 

Archelaus a scos un hohot de râs. 

— Cu asta i-am opărit binişor. Acum, puneţi grilajul la 
loc, iar tu, Croton, rămâi de pază aici. Grecul a aruncat o 
privire spre Carpex, care se proptise într-un cot şi dădea 
din cap. Îmi pare rău pentru ce-ai păţit, amice, dar, dacă 
scoţi capul din canal fără să dai de veste, la ce te aştepţi?! 

Carpex s-a uitat în sus spre el, a avut o tresărire de 
durere şi a gemut. Archelaus a văzut însemnul de sclav de 
pe fruntea lui şi s-a întors către Cato. 

— Romanule, omul ăsta e altău? 

— Nu. E sclavul prinţului Balthus. l-a poruncit să mă 
îndrume ca să pot ajunge în citadelă. Am adus un mesaj 
pentru rege. Trebuie să vorbesc neîntârziat cu el. 

— Nu aşa degrabă, a răspuns Archelaus şi a ridicat o 
mână. Întâi să-mi spui cine eşti şi ce se petrece. 

Cato şi-a ţinut în frâu impulsul de a se răsti la el, 
cerându-i să fie dus imediat la rege. A inspirat adânc să-şi 
domolească nemulţumirea. 

— Sunt prefectul cohortei a Doua Iliră. Face parte dintr- 
o armată trimisă în ajutor de guvernatorul Siriei. Restul 
forţelor se află în afara oraşului, aşteptând semnalul de a 
lua cu asalt poarta de răsărit, pentru a-şi croi drum până la 
citadelă. Acum, dacă te-am lămurit, trebuie să fiu primit de 
regele tău. 

Mercenarul grec l-a măsurat printre gene. 

— Asta zic şi eu poveste. În condiţii normale, nu aş fi 
crezut nicio iotă din ea. Numai că modul neobişnuit în care 
ai apărut aici pare să vină în sprijinul celor spuse de tine. 
Bine că noi tocmai ieşiserăm din postul de strajă, altfel nu ai 
fi găsit aici pe nimeni care să te ajute. Archelaus s-a întors 
câtre gura tunelului. Acum s-ar părea că le-ai arătat 


răzvrătiţilor o cale de intrare în citadelă. Bine, dar asta se 
rezolvă cu uşurinţă. Hei, tu! a făcut el şi a arătat câtre un 
soldat. Să astupaţi cu pietre intrarea în tunel. Umpleţi 
gaura şi puneţi ceva greu peste grătar. Gata, romanule, 
acum vino după mine! 

A dat să-l ajute pe Carpex să se ridice, apoi a adulmecat 
aerul şi a spus dezgustat: 

— Dar mai întâi scăpaţi de robele alea, bine? 

Cato dorea să se întâlnească neîntârziat cu regele, dar 
şi-a dat seama că trebuia păstrată o brumă de respect dacă 
voia să lase o impresie favorabilă. După ce şi-au lepădat 
hainele murdare şi puturoase şi au îndepărtat de pe corp 
murdăria strânsă din tunel, l-au urmat pe Archelaus. 
Încăperea în care pătrunseseră direct din tunelul colector 
s-a dovedit a fi una dintre cele zece care dădeau spre o 
curte interioară aflată în spatele locuinţei regale din cadrul 
citadelei. Într-o epocă mai liniştită, cazarma adăpostise unii 
dintre cei mai frumoşi cai din lumea răsăriteană. Acum 
oamenii dormeau şi stăteau în mici grupuri în locul în care 
altădată se antrenau caii. Accese de tuse sau frânturi 
înfundate de conversaţie întrerupeau când şi când tăcerea 
nopții. 

— Cine sunt oamenii ăştia? a întrebat Cato. 

— Unii sunt de la palat. Însă mai toţi sunt susţinători 
credincioşi care s-au refugiat în citadelă când a izbucnit 
răzmeriţa. Am primit câţi am putut, după care regele a 
poruncit să se închidă porţile. Nu aveam loc pentru toţi cei 
care doreau să intre. 

— l-aţi lăsat pe mulţi afară? 

— Sute. Au rămas prinşi afară când răsculații s-au 
apropiat de citadelă. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Tu ce crezi? i-a răspuns Archelaus cu glas aspru. Vrei 
să-ţi descriu imaginile? Să spunem doar că nimeni nu şi-l va 
aminti pe prinţul Artaxes pentru firea lui iertătoare... 


Au mers câteva momente în tăcere, căutându-şi drum 
printre refugiaţi, după care Cato a reluat discuţia. 

— Care este situaţia de aici? Potrivit mesajului pe care l- 
am primit în Antiohia, aţi reuşit să rezistaţi fără ajutor din 
afară. 

— E adevărat în parte, i-a răspuns Archelaus. Rebelii nu 
vor trece de ziduri prea curând. Avem aici oameni mai mult 
decât suficienţi ca să îi ţinem departe. Şi mai avem hrană 
pentru câteva zile. Singura problemă este apa. Sub 
apartamentele regale există două rezervoare, uite, acolo. A 
arătat către clădirea cu colonade aflată în faţa lor, având 
câte un turn la fiecare colţ. Alături de ea se găsea Templul 
lui Bel, înconjurat de un zid înalt, care ferea altarul celei 
mai puternice zeități a Palmirei de ochii nedemni ai unor 
oameni. Ambele trebuiau să fie pline ochi, pentru situaţii de 
urgenţă, a continuat Archelaus. S-a descoperit însă că unul 
dintre ele a fost pângărit, iar celălalt era plin doar pe 
jumătate. Cu toate astea, nu ar fi greu dacă ar trebui să o 
păstrăm doar pentru garnizoana de acum. 

— Câţi oameni înarmaţi aveţi? a întrebat Cato. 

— Garda regală număra aproape cinci sute de oameni 
când a izbucnit revolta. Am pierdut aproape o sută dintre ei 
când ne-am croit drum prin luptă, traversând oraşul până la 
citadelă. De atunci am mai pierdut destui. lar acum? a spus 
el şi a rămas puţin pe gânduri. Am mai rămas trei sute 
cincizeci. Sintagma mea a suferit pierderile cele mai grave 
în bătălia purtată ca să ajungem la citadelă. 

— Sintagmă? 

— Garda regală este alcătuită din două sintagme. 
Fiecare dintre ele are două sute cincizeci de oameni, adică 
avea înainte de răzmeriţă... Fiecare sintagmă are patru 
tetrarhii, compuse din câte şaizeci de soldaţi. Eu comand o 
astfel de tetrarhie. Şi a arătat cu degetul spre el însuşi. 
Sunt tetrarh. 

— Am înţeles, a zis Cato, dând din cap. Şi mai aveţi 
întăriri, în afara gărzii de corp a regelui? 


Archelaus a ridicat din umeri cu oarecare dispreţ. 

— O mână de nobili şi suitele lor. Eu, unul, cred că 
pentru noi aceşti oameni reprezintă o primejdie mai mare 
decât rebelii. Apoi ar mai fi o jumătate de centurie de 
auxiliari care asigurau paza ambasadorului roman şi a 
familiei, dar şi a personalului său. Aşadar, avem ceva mai 
bine de patru sute de luptători şi cel puţin cinci sute de 
civili. 

Cato s-a gândit un moment. Dacă totul mergea bine, în 
acea noapte garnizoana avea să sporească la peste o mie de 
soldaţi romani, plus însoțitorii prinţului Balthus, fără a mai 
vorbi de caii acestora. 

S-a întors către Archelaus. 

— Cât timp vă ajunge apa? 

— Cam douăzeci de zile. Depinde cum o drămuim... Dar, 
vai... A amuţit, încremenind locului şi s-a uitat la Cato. Asta 
era înainte de sosirea voastră în ajutor. 

— În cazul ăsta, apa ne-ar ajunge mai puţin de zece zile. 

— Grozav, a bombănit Archelaus şi apoi şi-a reluat 
drumul către apartamentele regale. Îmi imaginez ce 
încântat va fi regele când va afla ce ne aşteaptă. 

Când s-au apropiat de apartamentele regale, gărzile de 
la intrare s-au ridicat de pe băncile plasate de o parte şi de 
alta a uşilor din bronz şi s-au ridicat luând poziţia de drepţi, 
ţinând lăncile în mână. Unul dintre ei a înaintat către 
Archelaus şi a salutat. 

A aruncat o privire spre Cato şi Carpex, după care s-a 
întors spre tetrarh. 

— Cu ce treabă aţi venit? 

— Aceşti doi oameni tocmai au pătruns în citadelă. 
Susţin că au un mesaj pentru rege. 

— Regele doarme. 

— Îmi închipui, a spus Archelaus şi a zâmbit vag. Doar e 
miezul nopţii. Dar trebuie să-i vorbească neîntârziat. 

Soldatul de gardă a stat puţin pe gânduri, apoi a luat 
hotărârea. 


— O să trimit pe cineva la şambelanul lui. 

— Atunci fă-o cât mai repede! s-a răstit Cato la el, cu 
glas iritat. Nu avem timp de pierdut. 

Soldatul l-a măsurat un moment pe cel din faţa lui, a 
strâmbat din nas, după care s-a uitat la Archelaus. Acesta a 
făcut un semn din cap. 

— Fă cum ţi se spune! 

— Am înţeles. 

Garda a făcut un gest către unul dintre camarazii lui, iar 
acesta s-a întors, a întredeschis cu greu unul dintre 
canaturile uşii şi s-a strecurat înăuntru. A urmat o aşteptare 
încordată cât timp Cato şi ceilalţi au aşteptat un răspuns. 
Romanul s-a întors cu spatele, plimbându-şi ochii roată prin 
curtea interioară. Dincolo de grupurile strânse de refugiaţi 
se ridicau zidurile înalte şi întunecate. De-a lungul 
meterezelor a zărit siluetele negre ale străjerilor care 
vegheau drumurile de acces câtre citadelă. Pe fiecare 
dintre turnuri pâlpâiau câteva făclii, dar străjerii se ţineau 
la depărtare de lumina pe care o aruncau acestea, pentru 
că nu voiau să se transforme în ţinte pentru arcaşi. Cato s-a 
liniştit văzând tăria fortificațiilor, însă zidurile durabile nu 
aveau să le folosească la nimic celor dinăuntrul lor atunci 
când provizia de apă avea să se sfârşească. Atunci, 
apărătorii vor avea de ales între a muri de sete, a se preda 
rebelilor - pentru a fi masacrați - sau a declanşa o 
încercare disperată de evadare din oraş, asta cu excepţia 
cazului în care guvernatorul Siriei şi armata lui nu ar 
ajunge la Palmira înainte de a se alege vreuna dintre soluţii. 

Zgomotul făcut de paşii cuiva care se apropia l-a făcut 
pe Cato să se întoarcă şi a văzut uşa din bronz deschizându- 
se. În lumina lămpilor cu ulei ce ardeau înăuntru au apărut 
străjerul şi un bărbat înalt, slab, cu o barbă căruntă şi rară. 
Acesta l-a măsurat un moment pe Cato, apoi s-a întors către 
Carpex. Pe faţa lui a apărut o expresie ce arăta că îl 
recunoscuse pe sclav, căruia i s-a şi adresat în greceşte: 


— Ia spune, Carpex, ce mai face stăpânul tău? E tot la 
vânătoare cu prietenii lui de băutură? 

Sclavul a făcut o plecăciune adâncă. 

— Stăpânul meu este în apropierea oraşului şi aşteaptă 
să vină în ajutorul tatălui său. 

— Serios? Şi-a terminat banii de băutură atât de 
repede? 

Carpex a dat să-i răspundă, apoi s-a răzgândit, şi a 
rămas cu capul plecat, în vreme ce şambelanul şi-a 
îndreptat atenţia asupra lui Cato. 

— Aşadar, tu eşti romanul. Cred că ai face bine să-mi 
explici ce cauţi aici. 

Cato a inspirat adânc. 

— Nu avem vreme să intrăm în amănunte. În afara 
oraşului se află o forţă de sprijin, care aşteaptă doar un 
semnal pentru a pătrunde pe poarta de răsărit. Însă mai 
întâi trebuie să îi atrageţi pe rebeli aici, ca să se 
îndepărteze de acel loc. Doar atunci poate fi transmis 
semnalul. 

Şambelanul s-a uitat ţintă la el. 

— Intră, te rog! Câinele ăla de sclav poate să rămână 
aici. 

— Da, stăpâne, a mormăit Carpex şi s-a plecat şi mai 
mult. 

— Şi eu ce fac? a întrebat Archelaus. 

Cu o mişcare din mână, şambelanul i-a făcut semn că era 
liber. 

— Te poţi întoarce la cazarmă, tetrarh. Romanule, 
urmează-mă. 

Şambelanul l-a condus pe Cato dincolo de uşile de bronz, 
într-un coridor scurt. Podeaua era pardosită cu marmură cu 
vinişoare roşietice, iar pereţii, acoperiţi cu picturi înfăţişând 
cai în galop, care lăsau impresia că participau la o cursă. Au 
ieşit din acel coridor printr-o arcadă, ajungând într-o zonă 
spațioasă, pavată. Acolo era un portic înalt de două etaje, 
iar făcliile prinse în suporturi fixate de pereţi la intervale 


regulate ardeau cu flăcări pâlpâitoare. Într-o latură a acelei 
săli se găseau câteva canapele comode, aranjate în jurul 
unei mese mari, pe care se aflau resturile unui mic ospăț. 
Câţiva sclavi se ocupau de curăţarea platourilor şi potirelor, 
în timp ce alţii îi serveau pe puţinii oaspeţi care încă mai 
beau. În rumoarea produsă de discuţiile şi de râsetele celor 
aflaţi în cealaltă latură a încăperii, şambelanul l-a îndrumat 
pe Cato către cele câteva trepte care urcau spre ceea ce 
părea a fi o sală spațioasă. Dincolo de intrare era un 
vestibul mare, iar şambelanul i-a făcut semn înspre una 
dintre băncile de piatră care se aflau pe laturile 
anticamerei. 

— Aşteaptă acolo! 

Cato a făcut întocmai, iar şambelanul şi-a continuat 
drumul prin sala mare şi a intrat pe o uşă. 

O vreme, Cato a stat în tăcere, nemulţumit de acea 
întârziere, ştiind că Macro şi ceilalţi se aflau în afara 
zidurilor, aşteptând semnalul lui. Apoi a auzit voci 
răzbătând dinăuntru, o discuţie pe care nu a putut să o 
înţeleagă. Uşa s-a deschis, iar şambelanul i-a făcut semn să 
se apropie. 

— Intră. 

Cato s-a străduit din răsputeri să îşi ascundă iritarea pe 
care i-o stârnea purtarea atât de directă a omului şi a 
traversat sala. A pătruns într-o cameră rectangulară şi 
spațioasă. Nu arăta în niciun caz ca o sală de audienţe a 
unui rege puternic şi bogat, însă acest loc nu era palatul lui 
Vabathus, ci doar refugiul său. Pereţii erau simpli şi înalţi, 
iar podeaua, la fel ca şi coridorul pe care mersese mai 
devreme, era din dale lipsite de strălucire. La capătul 
îndepărtat al încăperii erau aranjate scaune, iar doi bărbaţi 
se instalaseră deja acolo. Şambelanul l-a condus pe Cato 
spre spaţiul liber din faţa lor, apoi s-a aşezat şi el într-o 
parte. Un bărbat masiv, supraponderal, care părea să fi 
trecut bine de cincizeci de ani şi având o expresie obosită 
pe faţă, şedea pe scaunul cel mai impozant. Purta o tunică 


albă, lipsită de zorzoane, sandale şi o mantie prinsă de 
umeri. Celălalt purta o tunică având o dungă lată de culoare 
roşie ce trecea peste mijlocul pieptului. Era mai tânăr, cel 
mult patruzeci de ani, bine clădit, cu ţinuta semeaţă de 
aristocrat roman, şi Cato şi-a dat imediat seama că acela 
trebuia să fie ambasadorul Lucius Sempronius. 

Cato a luat poziţia de drepţi, în timp ce Sempronius şi-a 
dres glasul şi a spus: 

— Ai un mesaj pentru noi? 

— Da, pentru rege. 

Sempronius a zâmbit. 

— Desigur, pentru rege. Dă-mi-l. 

Cato a ezitat o clipă, a aruncat o privire spre Vabathus, 
aşteptând un semn de aprobare, însă regele s-a mulţumit să 
se uite cu ochi goi, astfel încât Cato a scos tăbliţa cerată din 
sacul de spate şi, apropiindu-se, i-a întins-o ambasadorului. 

— Din partea prinţului Balthus şi a comandantului meu, 
centurion Macro, de la Legiunea a Zecea. 

— Şi tu eşti...? 

— Quintus Licinus Cato. Prefect în exerciţiu al cohortei a 
Doua liră. 

Sempronius l-a cântărit din ochi. 

— Prefect în exerciţiu, zici? Cam tânăr pentru o 
asemenea răspundere, aşa mi se pare, a adăugat el, cu o 
undă de suspiciune în glas. 

— Guvernatorul s-a văzut silit să trimită cele două unităţi 
pe care le avea pregătite, a explicat Cato, cu toată răbdarea 
de care era în stare. Centurionul Macro a fost detaşat de la 
a Doua liră la Legiunea a Zecea pe durata acestei situaţii 
de urgenţă. Eu am fost adjutantul şi adjunctul lui la 
comandă. 

— Am înţeles. Da, cred că aşa se întâmplă în cazuri de 
excepţie, a spus Sempronius, strângând buzele după aceea. 
Se vede treaba că mesajul meu a ajuns la Longinus. 
Presupun că el vine cât poate de repede pe urmele voastre, 
cu restul armatei? 


— Nu am ştiinţă de asta. A spus că va porni încoace cât 
de curând va putea. Până atunci însă cohorta mea şi aceea 
a centurionului Macro au fost trimise înainte pentru a 
sprijini garnizoana de aici. Noi ne-am unit forţele cu prinţul 
Balthus şi oamenii lui. Ele se apropie de poarta de răsărit 
chiar în aceste momente şi... 

— Balthus? a făcut regele, parcă trezit la realitate. La ce 
e bun netrebnicul ăla? Nu am nevoie de un beţiv care îşi 
petrece viaţa vânând şi alergând după femei. Să fie alungat. 
S-a uitat un moment la Cato, după care a continuat cu glas 
scăzut: dintre toţi fiii mei, de ce nu a fost Balthus cel care să 
mă trădeze? Nu aş fi vărsat nicio lacrimă pentru acest fiu 
risipitor... 

Regele s-a încruntat, şi-a lăsat capul în piept şi a rămas 
cu ochii aţintiţi în pământ. Cato a aruncat o privire spre 
ambasador, cerându-i o sugestie ca să-şi dea seama cum să 
reacționeze, dar Sempronius a clătinat din cap. A urmat o 
scurtă perioadă de tăcere, după care Sempronius a tuşit şi 
a făcut semn din cap către Cato. 

— Continuă, te rog. 

Având în vedere reacţia de mai devreme a regelui, Cato 
a decis să nu mai aducă vorba de fiul lui. 

— Superiorii mei mi-au ordonat să solicit garnizoanei din 
citadelă să pună la cale un atac de diversiune pentru a 
îndepărta forţele care apără poarta de răsărit. Trebuie să 
facem asta cât mai curând dacă vrem ca ei să reuşească să 
pătrundă până aici. Şi nu aşteaptă decât semnalul meu. 
Unul luminos, transmis din cel mai înalt turn. Cato a început 
să vorbească apoi în latină, coborând glasul: Vă rog, folosiţi- 
vă întreaga influenţă pe care o aveţi ca să pornim această 
diversiune. În cazul în care centurionul Macro nu poate 
pătrunde în oraş, va fi făcut bucăţi în afara zidurilor 
Palmirei. 

Sempronius l-a aprobat cu un gest şi apoi a vorbit cu 
calm: 


— Mă voi îngriji să se dea aceste ordine. Prefect Cato, ai 
cuvântul meu. 

Ambasadorul a început să vorbească în greacă, 
adresându-se  şambelanului, care rămăsese tăcut pe 
întreaga durată a discuţiei. 

— Prietene Thermon, ai auzit totul. Trebuie să îl convoci 
pe comandantul garnizoanei. Atacul trebuie declanşat cât 
mai curând. Din ordinul regelui, ai înţeles? 

Şambelanul a dat din cap, apoi s-a adresat regelui: 

— Maiestate? 

— Poftim? a răspuns Vabathus, ridicând ochii cu un gest 
ce-i trăda osteneala, şi a văzut că Sempronius şi Thermon 
aşteptau răspunsul lui. Fă cum doreşti. 

Şambelanul a făcut o plecăciune şi s-a retras rapid din 
încăpere, moment în care Sempronius i-a făcut un semn lui 
Cato. 

— Prefect, am înţeles că ai cu tine pe unul dintre sclavii 
prinţului. 

— Întocmai. 

— Cere-i să te ducă la turnul porţii. Acolo găseşti tot ce 
trebuie ca să transmiţi semnalul. Poţi aprinde făclia în clipa 
când garnizoana începe atacul. După aceea - a făcut un 
gest cu capul spre mâna însângerată a lui Cato - poate te 
ocupi şi de rana aia. 


CAPITOLUL 16 


— Iată semnalul! a exclamat Balthus, ridicându-se iute în 
picioare şi privind fix spre turn. 

— Hm? a mormăit Macro, mişcându-se din locul în care 
se întinsese să se odihnească. Fusese cât pe ce să comită 
păcatul de neiertat de a adormi în post. Ce naiba era cu el? 
Uitase că nu mai apucase să doarmă cum se cuvenea în 
cursul ultimelor zile. Până atunci mărşăluise şi luptase în 
campanii mult mai grele fără să se lase copleşit de 
oboseală. Probabil că vârsta era de vină, s-a gândit el 
întristat în timp ce s-a ridicat în picioare şi a mers să se 
aşeze lângă prinţ. Balthus a arătat cu degetul peste zid şi 
peste clădirile oraşului, către citadelă. 

Deasupra făcliilor care licăreau de-a lungul meterezelor 
s-a văzut o lumină mai sclipitoare, care a început să crească 
în intensitate imediat ce Macro a identificat-o. 

— Eşti sigur că e ceea ce aşteptam? a întrebat el. 

— Sunt convins. 

— Atunci, să pornim. Şi Macro s-a întors către ofiţerii 
care stătuseră până atunci întinşi la pământ, dar acum se 
apropiaseră, ca răspuns la strigătul de entuziasm al lui 
Balthus. Centurionul s-a întins cât era de lung, masându-şi 
fesele care îi înţepeniseră cât stătuse în aşteptare. 

— Domnilor, atacul acesta va fi rapid şi sângeros. Aţi 
primit deja ordine. Vă rog să le îndepliniţi întocmai. Nu 
vreau să apară momente de derută când va începe lupta. 
Adunaţi-vă oamenii şi să pornim. 

A schimbat un salut cu ofiţerii şi a revenit alături de 
prinţul Balthus. 

— Vom veni în urma oamenilor tăi imediat ce porneşti 
atacul. Noroc... domnule. 

Balthus a surâs şi l-a bătut pe Macro pe umăr. 


— Nu am dus niciodată lipsă de noroc, romanule, de 
aceea, îţi doresc să te bucuri şi tu de o părticică din el în 
noaptea asta. 

Fluturându-şi roba, Balthus s-a răsucit pe călcâie şi a 
alergat spre cal, a prins frâul din mâna auxiliarului care i-l 
ţinea pregătit şi s-a azvârlit în şa. Curând au încălecat şi 
oamenii din suita lui şi, după ce a constatat că toţi erau 
pregătiţi, şi-a scos sabia curbată şi a înălţat-o deasupra 
capului strigând o comandă ca să le atragă atenţia. A rămas 
tăcut o clipă, după care a îndreptat sabia spre poarta 
oraşului şi a scos un țipăt strident. Într-un cor de răcnete, 
oamenii lui şi-au îndemnat caii la galop, iar mareea neagră 
a călăreţilor s-a revărsat dinspre deşert către poarta de 
răsărit a Palmirei. 

În momentul în care a pornit şarja de cavalerie, Macro 
şi-a umplut plămânii cu aer şi a răcnit ordinul de înaintare 
pentru cele două cohorte. În timp ce îi urma pe călăreţi 
într-o alergare lejeră, Macro a văzut săgeți aprinse 
descriind curbe pornind de pe meterezele citadelei şi a 
înţeles că atacul de diversiune era în plină desfăşurare. A 
simţit că îi creşte inima la gândul că prietenul lui Cato 
reuşise să pătrundă în citadelă. El şi oamenii lui se 
ascunseseră la mai puţin de un jumătate de kilometru de 
poarta de răsărit, ca să ajungă acolo înainte ca duşmanii să 
poată reacţiona, însă ştia că planul avea să dea roade doar 
dacă Balthus şi călăreţii lui se mişcau cu repeziciune. 

În faţă, în lumina făcliilor ce ardeau deasupra porţii, a 
văzut prima linie de rebeli prăbuşindu-se străpunşi de 
săgețile arcaşilor călări. Câţiva dintre oamenii care păzeau 
poarta şi-au înşfăcat lăncile şi scuturile şi au rezistat 
atacului. O mână de soldaţi s-au refugiat în oraş ca să-şi afle 
siguranţa, în vreme ce alţii au apărut de-a lungul zidului, 
alertaţi de tunetul copitelor cailor care se apropiaseră de 
poartă. Cei mai curajoşi dintre cei care au rămas şi-au 
ridicat scuturile să se apere de săgețile care cădeau în 
ploaie dinspre masa de călăreţi. Un ofiţer al răzvrătiţilor, 


dând dovadă de o prezenţă de spirit lăudabilă, le-a ordonat 
să se aşeze în formaţie şi, înainte de a putea ajunge la 
poartă, călăreţii s-au văzut înfruntaţi de un mic zid de 
scuturi, printre care lăncile stăteau îndreptate spre «i, 
făcându-i să se oprească din şarjă. Macro şi-a scos sabia şi a 
strigat peste umăr: 

— Atacaţi! 

Oamenii au pornit în fugă înapoia lui, respirând 
precipitaţi şi cu echipamentul zăngănind. Ghetele lor 
ghintuite cu fier au făcut pământul să se cutremure. În 
vreme ce Balthus şi oamenii lui i-au încercuit pe soldaţii 
grupaţi care apărau poarta, lovind cu săbiile în scuturi şi cu 
mânerele lăncilor, în spatele lor canaturile porţii s-au închis, 
semn că soldaţii dinăuntrul oraşului se opinteau în lemnul 
întărit cu drugi de fier. În timp ce gonea înainte, trecând 
deja prin ultimul rând al călăreţilor lui Balthus, care îşi 
struneau caii şi ridicau arcurile, schimbând lovituri cu 
arcaşii de pe meterezele de deasupra porţii, Macro a 
urmărit cu disperare desfăşurarea luptei. S-a ascuns 
înapoia unui cal cabrat, al cărui călăreț se chinuia să-şi 
smulgă din picior o săgeată care i-l ţintuise de şa. Ocolind 
alţi cai, romanul şi centuria de legionari din frunte au gonit 
către poartă. În faţa lor s-a creat un spaţiu liber şi a văzut 
ultimii apărători retrăgându-se prin porţile încă 
întredeschise. 

Macro a strâns din dinţi şi a fugit cât de repede a putut, 
simţindu-şi inima bătând sălbatic în timp ce a ţâşnit prin 
vălmăşagul de călăreţi şi a şarjat peste fâşia de teren 
deschis care îi separa pe aceştia de rebeli. Cu un răcnet din 
rărunchi, s-a azvârlit asupra ultimilor trei apărători care 
încă rămăseseră dincoace de poartă. Aceştia au tresărit 
auzind strigătul de luptă, dar nu au dat înapoi, coborându-şi 
lăncile şi fiind pregătiţi să-l străpungă. Macro a ridicat 
scutul şi l-a rotit prin faţa lui ca să-şi apere corpul şi a simţit 
vârful unei lănci ştergându-i suprafaţa, după care a izbit 
mânerul altei lănci cu sabia, îndepărtând vârful şi făcându-l 


să se îndrepte spre pământ, de unde nu-i putea aduce vreo 
vătămare. Cel de-al treilea om a avut însă timp să împungă 
cu arma spre faţa lui Macro, care a şi-a plecat capul brusc, 
chircindu-se de teamă când vârful a şters o latură a coifului 
ceva mai sus de apărătoarea pentru ureche. După aceea, s- 
a repezit în cel mai apropiat dintre duşmani, scut în scut, şi 
l-a azvârlit pe om înapoi, făcându-l să se lovească cu spatele 
de unul dintre canaturile uşii. Inerţia atacului l-a făcut pe 
Macro să treacă dincolo de următorul apărător, astfel că 
acum a lovit cu sabia spre dreapta, în spatele lui, şi l-a 
nimerit peste umeri, în armura de zale. Lama sabiei scurte 
nu a reuşit să taie platoşa, însă izbitura sălbatică l-a lăsat pe 
om fără suflare şi l-a năucit îndeajuns de mult pentru ca 
unul dintre legionarii care îl urmau pe Macro să-l poată 
plesni peste coif, făcându-l să se prăbuşească în genunchi, 
unde o lovitură de sabie fără greş i-a trecut prin gât, vârful 
ajungându-i tocmai în inimă. 

Din dorinţa disperată de a se strecura prin deschizătura 
dintre canaturi, ultimul dintre apărători îşi azvârlise lancea 
la pământ. Macro a înşfăcat arma şi a împuns cu ea prin 
spaţiul liber dintre canaturile porţilor. Acestea s-au frecat 
de mânerul care a început să se îndoaie atât de tare, încât 
centurionul s-a temut că va plesni. A lovit cu sabia în 
coastele omului care rămăsese încă lipit de lemnul porţii, 
apoi s-a azvârlit cu toată greutatea asupra celuilalt canat. 

— La mine! a răcnit el peste umăr. Forţaţi poarta! 

Alţi şi alţi legionari au apărut în preajmă, aruncându-se 
cu toţii asupra suprafeţei dure din lemn şi, încetul cu 
încetul, încă şi mai mulţi au început să împingă din spate. 
Chiar atunci s-a auzit scrâşnetul ghetelor pe sol, când s-au 
opintit cu toţii în canaturile porţilor. De o parte şi de alta, 
grupurile care aveau scări de asediu ajunseseră lângă zid şi 
le propteau de el, încercând să ajungă pe metereze. Macro 
a auzit strigătele celor dinăuntrul zidurilor, când ofiţerii 
răzvrătiți şi-au îndemnat oamenii să acţioneze, zbătându-se 


să închidă poarta şi să împiedice accesul duşmanilor în 
oraş. 

— Veniţi aici! a urlat Macro din răsputeri. Împingeţi, 
ticăloşilor! Puneţi-vă spinarea la treabă! 

În jurul lui, legionarii, strânşi în grupuri compacte, 
gemeau de efort şi se opinteau în canaturile porţii cu toată 
puterea. Preţ de un moment, le-au simţit cum s-au mişcat 
imperceptibil înspre ei, iar Macro s-a uitat înspăimântat la 
dunga dintre ele, care se îngusta, astfel încât nimeni nu se 
putea strecura înăuntru. Apoi, pe măsură ce legionarii au 
sosit în număr tot mai mare, iar unul dintre optio a început 
să dea ritmul de împingere, romanii au zădărnicit eforturile 
apărătorilor. Canaturile grele ale porţilor au rămas 
neclintite, prinse între grupurile disperate de apărători şi 
atacatori. De o parte şi de alta, Macro i-a văzut pe primii 
legionari urcând treptele scărilor de asalt. Omul a fost 
surprins în cercurile slabe de lumină portocalie aruncată de 
făcliile de pe zid şi a fost săgetat imediat de arcaşii aflaţi 
deasupra porţii. S-a prăbuşit de pe scară, străpuns de 
beţele negre ale săgeţilor. Însă, o clipă mai târziu, 
următorul legionar urca deja scara, slujindu-se doar de o 
singură mână, în timp ce se apăra cât de bine putea cu 
scutul. 

Macro a simţit cum canatul în care împingea cedează o 
idee şi, aruncând o privire spre spaţiul subţire care se 
crease, a observat că deja se lărgise, apoi s-a mărit tot mai 
mult. Inima i-a crescut de triumf şi înflăcărare şi a început 
să strige cuvinte de încurajare către oamenii strânşi în jurul 
lui, care gâfâiau de efortul disperat de a forţa poarta. 

— Cedează! Ţineţi-o tot aşa, băieţi! Împingeţi! 

Macro avea picioarele bine înfipte în dalele uzate ale 
pavajului şi a simţit că fiecare fibră a muşchilor îi este 
încordată la maximum. Încet, dar sigur, romanii câştigau 
teren, în timp ce balamalele masive de fier ale canaturilor 
porţii au început să geamă sub presiunea de nestăvilit. 
Dunga subţire a continuat să se lăţească şi, la un moment 


dat, centurionul a zărit şirurile foarte strânse ale 
răzvrătiţilor din interiorul oraşului. Dar cel mai apropiat 
dintre ei l-a văzut în acelaşi moment şi a sărit spre 
deschizătură, încercând să-l străpungă pe roman cu lama 
cea fin lucrată a unei săbii. Macro şi-a tras capul într-o 
parte, iar vârful armei a trecut fulgerător pe lângă 
apărătoarea de obraz a coifului, apoi s-a retras. 

— La naiba, a şuierat el printre dinţii încleştaţi. Asta a 
fost cât pe ce să mă omoare. 

A păstrat o distanţă respectabilă faţă de spaţiul liber 
dintre canaturi şi s-a aruncat din nou cu umărul în 
suprafaţa de lemn. 

— Haideţi, băieţi! Mai avem puţin! 

Presiunea asupra porţii era nemiloasă, iar romanii au 
început să câştige teren în mod constant. Imediat ce spaţiul 
dintre canaturi a fost suficient de mare cât să se strecoare 
un om, Macro a ordonat câtorva soldaţi din apropierea lui 
să fie atenţi, dar să nu pătrundă pe acolo. Trebuia să îi 
lovească pe răzvrătiți ca un val compact, având în spate 
drept acoperire forţa următoarelor rânduri de soldaţi. Un 
şir subţire de luptători cu siguranţă ar fi fost izolat şi 
doborât imediat ce ar fi pătruns în Palmira. 

Unul dintre legionari a aruncat o suliță prin despicătura 
ce se lărgea, după care prin aer au început să zboare tot 
soiul de proiectile. Suliţe, săgeți, bile de praştie şi pietre. 
Acum, prin deschizătură puteau trece trei oameni strânşi 
unul lângă altul, astfel că legionarii şi-au unit scuturile ca să 
împiedice orice încercare de vătămare a soldaţilor care au 
continuat să forţeze canaturile porţii. Momentul şarjei se 
apropia, de aceea Macro s-a retras brusc de lângă uşă. 

— Faceţi loc! a răcnit el. Hei, tu, treci în locul meu! 

Şi-a croit drum până la oamenii care se adunau acolo şi 
şi-a pregătit sabia. 

— La ordinul meu...! 

În jurul lui, cu scuturile sus, cu capetele plecate şi cu 
degetele strânse bine în jurul mânerelor săbiilor, legionarii 


şi-au încordat forţele. Macro a inspirat adânc. 

— Atacaţi! 

A scos un urlet animalic, imediat acoperit de furtuna 
asurzitoare de strigăte ale legionarilor, care au pornit ca un 
torent, pătrunzând în oraş. Imediat ce valul uman s-a 
rostogolit înspre ei, apărătorii au abandonat poarta care, 
fără presiunea din interior, a cedat rapid şi s-a deschis cu 
viteză, izbindu-se de ziduri, strivind unul sau doi rebeli care 
nu reuşiseră să fugă la timp din calea lor. Ofiţerul care 
răspundea de paza intrării adunase în jur de cincizeci de 
oameni pregătiţi să contraatace în momentul în care 
romanii pătrundeau înăuntru. Cu toţii au scos un strigăt de 
luptă şi s-au năpustit înainte, protejaţi de scuturile lor 
rotunde şi uşoare. O mână de apărători s-au trezit prinşi 
între cele două valuri de oameni ce se îndreptau unul spre 
celălalt şi au fost călcaţi în picioare ori striviţi între scuturi, 
lănci şi trupuri. 

Macro se afla în cel de-al doilea rând al centuriei care 
conducea asaltul şi pentru un moment instinctul i-a dictat 
să-şi croiască drum până în faţă, ca să-şi conducă oamenii în 
luptă. Apoi şi-a intrat în drepturi raţiunea cea rece. 
Comanda peste o mie de oameni. Supravieţuirea lor 
depindea de el şi ar fi fost o nechibzuinţă să-şi sacrifice 
viaţa în încăierarea aia: ar fi fost o dovadă de nepăsare 
criminală. A respirat adânc, şi-a vârât sabia în teacă şi s-a 
retras la o oarecare distanţă de locul luptei. S-a uitat în jur 
şi a văzut că centuriile din flancuri îşi croiseră drum până la 
zidurile de o parte şi de alta a porţii, iar acum curăţau 
meterezele de răzvrătiți, în vreme ce oamenii din restul 
coloanei se pregăteau să pătrundă pe sub portal. Brusc, a 
zărit o umbră ce părea amenințătoare şi s-a rotit fulgerător, 
descoperindu-l pe Balthus care tocmai cobora de pe cal. 

— Văd că oamenii legiunilor luptă ca nişte adevăraţi lei, 
a zis el. 

Remarca era sinceră, iar Macro s-a simţit mândru şi, 
pentru un moment, s-a lăsat cuprins de satisfacţie, după ce, 


mai devreme, suferise umilinţa de a fi fost salvat de prinţ şi 
de suita lui. Apoi sentimentul s-a mistuit, iar el s-a uitat 
peste capetele celor care luptau, spre strada ce ducea către 
citadelă. 

— Acţiunea abia a început. Mai avem mult de luptat. 

Zâmbetul de pe faţa lui Balthus s-a stins. 

— Da. Imediat ce îi risipeşti pe rebelii din jurul porţii, voi 
porni în frunte către citadelă. 

— Prea bine. Acum te rog să mă scuzi. 

Şi Macro s-a întors şi a pornit spre locul luptei. Şi-a dat 
seama că oamenii lui câştigau teren. Rebelii erau destul de 
curajoşi, însă aveau arme şi armuri prea uşoare şi nu se 
puteau măsura cu legionarii. Aceştia din urmă alcătuiseră 
un zid din scuturile late şi înaintau, lovindu-i pe duşmanii 
care se apropiau prea mult. Printre scuturi, lamele săbiilor 
apăreau şi se retrăgeau fulgerător, ca nişte limbi argintii, 
împungând şi tăind trupurile răzvrătiţilor aflaţi în grup 
compact, împingându-i în susul străzii. Unii dintre rebeli au 
început să bată în retragere, apoi s-au răsucit pe călcâie şi 
au rupt-o la fugă, furişându-se pe străzile lăturalnice ca să 
scape de furia romanilor. Macro a dat satisfăcut din cap 
văzându-i pe legionari cum îi doboară până şi pe ultimii 
rebeli care din bravură ori prostie continuară să opună 
rezistenţă, după care strada întreagă rămase în stăpânirea 
lor. 

— Centuria întâi! Încolonarea în formaţie! a strigat 
tunător centurionul Horatius, iar restul oamenilor au 
alcătuit o coloană de câte patru pe rând, cu faţa spre 
direcţia de mers, în sus către citadelă. 

Imediat ce pe poartă a pătruns următoarea centurie, 
Macro i-a dat ordin comandantului acesteia să-şi încoloneze 
oamenii în spatele celei a lui Horatius, apoi s-a întors spre 
prinţul Balthus. 

— Prinţe, aş vrea ca printre centuriile mele să se 
intercaleze grupuri mici de oameni de-ai tăi. 

— De ce? 


Macro a arătat spre clădirile care mărgineau drumul. 

— Am mai participat la lupte de stradă. Pe măsură ce 
pătrundem mai adânc în oraş, rebelii se vor regrupa ca să 
ne atace din nou. De pe alei şi de sus, de pe acoperişuri. 
Oamenii tăi sunt arcaşi pricepuţi. Mi-au dovedit asta zilele 
trecute, a zis el şi a zâmbit. Ar putea să-i doboare unul câte 
unul pe atacatori şi să-i ţină la depărtare. 

Balthus a dat din cap. 

— Am înţeles. Voi da ordin imediat. 

— Vor trebui să descalece şi să-şi lase caii cu oamenii din 
cavaleria mea. 

În lumina făcliilor, în ochii negri ai lui Balthus a apărut o 
sclipire de neîncredere. 

— Oamenii din suita mea nu se despart chiar atât de 
uşor de cai, centurion. 

— Ştiu prea bine asta. Dar îţi dau cuvântul meu că vor fi 
apăraţi de soldaţii mei. 

— Dacă-ţi dai cuvântul, aşa o să le poruncesc. 

Balthus s-a îndepărtat şi a ieşit pe poartă. Macro a urcat 
treptele din interiorul turnului porţii şi a strigat către 
comandanții centuriilor de pe flancuri să i se alăture. Cât 
timp aceştia mergeau de-a lungul meterezelor, romanul s-a 
uitat la cadavrele care zăceau în jurul lui şi şi-a imaginat 
încleştarea sângeroasă pentru cucerirea turnului şi a celor 
mai apropiate porţiuni ale zidului oraşului. Imediat ce au 
sosit cei doi centurioni, Macro le-a transmis ordinul. 

— Va trebui să protejaţi flancurile noastre până când şi 
ultimul auxiliar pătrunde în oraş. Apoi veţi rămâne în 
ariergardă. 'Ţineţi-vă oamenii în formaţie strânsă şi nu 
părăsiţi strada. Nu vă opriţi ca să vă angajaţi în luptă cu 
rebelii. Ignoraţi orice atacuri pornite din alei şi străzi 
lăturalnice. În cazul în care coloana este silită să se 
oprească din marş, iniţiativa va fi preluată de duşmani. 
Dacă se întâmplă aşa ceva, suntem pierduţi. E limpede? 

— Da, domnule, au răspuns centurionii în cor. 


— Bine. Şi apropo... Macro a făcut semn către urmele 
luptei crâncene ce se purtase acolo. Bună treabă au făcut 
soldaţii noştri. 

— Da. Vă mulţumim! 

Când a revenit în stradă, Macro a observat că o parte 
dintre oamenii lui Balthus se aşezaseră în spatele primei 
centurii. Alături de ei era şi Balthus, înarmat cu propriul 
arc, decorat cu motive ţipătoare, dar având o forţă 
ucigătoare. S-a apropiat de prinţ. 

— Totul e pregătit? 

— Da, centurion. Mergem pe strada asta până la piaţă, 
apoi o cotim la stânga pe sub arcada de unde porneşte 
drumul spre citadelă. 

— Foarte bine, a zis Macro, apoi şi-a dus mâinile pâlnie 
la gură: Coloana! Înainte, marş! 

Cu toate că reordonarea coloanei nu ţinuse mult, rebelii 
apucaseră să se organizeze, apărând la capătul îndepărtat 
al străzii, iar cele dintâi săgeți slobozite de ei au lovit 
scuturile primului rând de soldaţi din avangarda romană. 
Oamenii lui Balthus au răspuns cu aceeaşi măsură, astfel că 
răzvrătiţii s-au retras imediat ca să se adăpostească de 
proiectilele care descriau traiectorii arcuite spre ei. 

— De data asta e de rău, a mârâit Macro. 

Balthus s-a uitat mirat la el. 

— Cum adică? 

— Vei vedea. Macro şi-a plimbat privirea înainte, spre 
clădirile ce mărgineau strada. A observat o umbră de 
mişcare pe un acoperiş şi imediat a arătat cu degetul spre 
acel loc. Uite, acolo! 

Când coloana s-a apropiat de locul în care săgețile trase 
de arcaşii lui Balthus zăceau pe pavajul străzii, o bucată de 
zid a fost azvârlită de pe o clădire. Macro a strigat ca să-i 
avertizeze pe soldaţii aflaţi dedesubt, dar reacţionase prea 
târziu, iar bucata de moloz a căzut pe umărul purtătorului 
de stindard al primei centurii. Izbitura l-a făcut pe om să 
cadă în genunchi. A gemut şi s-a străduit să menţină drept 


stindardul cu cealaltă mână, însă acesta s-a legănat un 
moment şi a dat să cadă în lateral. Centurionul a făcut un 
salt spre soldat şi i-a smuls stindardul înainte ca acesta să 
atingă pământul. S-a întors şi a făcut un gest către doi 
dintre cei care îl urmau. 

— "Tu, preiei stindardul. Şi tu ajută-l pe portstindard să 
ajungă în spatele coloanei. 

Soldatul ales să preia stindardul era un tânăr robust, iar 
expresia de pe chip îi trăda mândria că i se încredinţase o 
asemenea misiune. 

— Ştii ce ai de făcut, da? l-a întrebat Macro scurt. Să-l ţii 
sus ca să poată fi văzut de toţi şi să-l aperi cu viaţa. 

— Am înţeles. 

— Atunci, continuaţi, a zis Macro, făcând un semn din 
cap către prima centurie care mărşăluia neabătut. Să nu 
rămâi în urmă! 

În timp ce legionarii înaintau cu paşi mărunți, cineva le-a 
strigat să ia seama că şi alte bucăţi de moloz erau aruncate 
de pe acoperişurile clădirilor aflate pe ambele părţi ale 
străzii. 

—  Scuturile! a ordonat Macro. Ridicaţi scuturile 
deasupra capului! 

Soldaţii lui au executat ordinul şi au alcătuit un fel de zid 
de protecţie deasupra capetelor. Oamenii lui Balthus nu se 
puteau apăra în acelaşi fel, dar ei erau oricum preocupaţi 
să tragă în orice siluetă care apărea pe acoperişuri. Unul 
dintre ei a scos brusc un țipăt şi s-a năruit la pământ, 
aproape de centurion, doborât de un proiectil plecat dintr-o 
praştie. Nimeni nu avea vreme să verifice dacă rana lui era 
mortală, întrucât coloana a continuat să înainteze. În faţă, 
Macro a zărit locul în care strada dădea în piaţă. Un şir de 
soldaţi rebeli a apărut în faţa coloanei, aşezându-se rapid în 
formaţie, unindu-şi scuturile şi ameninţându-i cu lăncile 
rezistente pe romanii care se îndreptau spre capătul străzii. 
Macro le-a atras atenţia oamenilor din faţă, iar Balthus a 
dat o serie de ordine. Soldaţii lui s-au întors către rebelii 


care blocau strada şi au început să tragă în ei cu săgeți. 
Numai că luptătorii pe care-i aveau în faţă făcuseră parte 
din armata cea mică, dar bine instruită, a Palmirei: un 
contingent care îşi trădase regele. Ca şi romanii, ei au 
ridicat scuturile, iar săgețile au scos zăngănituri când le-au 
lovit suprafaţa de bronz. 

— Lăncierii să treacă în faţă! a ordonat Macro. 

Lăncierii erau grupaţi strâns pe lăţimea străzii şi se 
apropiau încet, ţinând pasul ordonat de ofiţerul lor. 
Legionarii au înaintat spre ei fără să şovăie, cu scuturile 
mult în faţă şi săbiile ridicate în poziţie orizontală, pregătiţi 
să iasă cu ele la atac. Unul dintre ei a început să bată cu 
latul lamei în ornamentele de pe scut, iar după câteva 
momente, restul centuriei din frunte i-au urmat exemplul, 
astfel că zăngănitul ritmic a crescut în intensitate, căpătând 
ecou între zidurile aflate de o parte şi de alta a străzii. În 
timp ce coloana înainta, Macro s-a uitat cu precauţie pe 
fiecare alee prin dreptul căreia treceau şi a văzut unele 
mişcări furişate. Când şi când, dinspre acele umbre pornea 
câte o săgeată sau piatră, izbindu-se cu zgomot de scutul 
sau armura unuia dintre oamenii lui. Erau mai mult 
sâcâitoare decât primejdioase, pentru că adevărata 
ameninţare o reprezentau puţinii duşmani care ajunseseră 
pe acoperişurile caselor aflate de-a lungul străzii şi care 
aruncau tot felul de proiectile asupra coloanei ce se 
deplasa. 

Pe măsură ce distanţa dintre cele două formaţii de luptă 
s-a micşorat, Macro şi-a croit loc printre rândurile primei 
centurii, până a ajuns să mărşăluiască la doar câteva şiruri 
de primul. Şi-a scos sabia, a ridicat-o la nivelul coapsei şi a 
mers în acelaşi pas cu oamenii care continuau să bată cu 
lamele săbiilor în marginea scuturilor. În faţa lor, soldaţii 
din mica forţă duşmană, cu armurile sclipind slab în licărul 
tremurător al făcliilor ţinute de o mână de oameni de 
fiecare parte, şi-au schimbat ritmul paşilor, au ridicat 
lăncile, ţinându-le strâns întinse înainte, pregătiţi să 


împungă cu vârfurile lor ascuţite. Macro şi oamenii lui au 
răspuns acestei ameninţări ridicându-şi scuturile ceva mai 
sus, astfel că acum se uitau peste marginile lor, continuând 
să înainteze. Apoi au ajuns la distanţa de la care puteau 
lovi, iar soldaţii rebeli au scos strigăte de luptă şi au început 
să-i atace cu lăncile. Instinctiv, legionarii şi-au plecat 
capetele, astfel încât singurele ţinte vizibile au rămas doar 
crestele coifurilor şi suprafaţa mare şi curbată a scuturilor. 
Vârfurile înspăimântător de ascuţite ale lăncilor s-au izbit în 
scuturi ori au ricoşat din coifuri, fără a provoca victime, în 
timp ce romanii au înaintat în forţă, ajungând la o distanţă 
de la care puteau folosi săbiile, moment în care au ţâşnit în 
faţă cu urlete puternice. Scuturile s-au ciocnit între ele, 
apoi romanii au ciopârţit mânerele lăncilor, făcându-le să 
coboare spre pământ, după care s-au năpustit cu şi mai 
multă putere spre rebeli, lovindu-i cu o încrâncenare 
nemiloasă şi brutală. 

— Aşa, băieţi, doborâţi-i! a răcnit Macro. Striviţi-i cât mai 
repede! 

Poate că lăncierii instruiți ar fi dat gata orice alţi inamici, 
însă legionarii îşi aruncaseră lăncile şi se apropiaseră şi mai 
mult, astfel că acum armele ar fi fost cu totul nefolositoare. 
Dându-şi seama de acest lucru, unii dintre rebeli le-au lăsat 
la pământ, ori le-au azvârlit în legionari şi au scos săbiile. 
Macro a văzut că duşmanii erau înarmaţi cu falcata, săbii 
scurte şi curbate, având lama grea şi extrem de tăioasă. A 
urmat un vacarm produs de strigăte şi izbituri ale scuturilor 
izbite între ele, după care luptătorii ambelor tabere au 
început să lovească în duşmani ori de câte ori apărea câte 
un spaţiu liber printre scuturi. În timp ce împingea cu 
putere în rândul din faţa lui, Macro a observat că săbiile 
rebelilor prezentau un avantaj neaşteptat în lupta de 
aproape. Curba pronunţată la capătul greu al lamei putea 
lovi peste marginea unui scut doar de la mică distanţă, însă 
arma era ucigătoare dacă omul dinapoia scutului îşi înălța 
capul suficient de mult ca să vadă peste el. Exact în faţa lui 


Macro s-a auzit un zăngănit puternic. O falcata străpunsese 
coiful unui legionar şi îi crăpase capul. Omul s-a prăbuşit ca 
un sac gol, sabia lui a zăngănit când a atins pavajul, iar 
scutul i-a căzut peste corp. 

Imediat după aceea, Macro a sărit peste cadavru ca să 
umple spaţiul gol şi a îndreptat braţul, cu gând să-l 
înjunghie pe omul care îl ucisese pe legionar. Rebelul a 
văzut sclipirea lamei şi a ridicat scutul la vreme, reuşind 
astfel să respingă lovitura, după care centurionul l-a lovit cu 
scutul lui greu de legionar, făcându-l să se dezechilibreze şi 
să se retragă un pas. Rândurile din spate ale ambelor 
tabere au năvălit în faţă, presându-i laolaltă pe soldaţii care 
schimbau lovituri. Acum lupta devenise aproape imposibilă, 
de aceea Macro s-a lăsat pe scut şi a împins, scrâşnind din 
dinţi când şi-a înfipt tălpile ghetelor în pavaj şi s-a opintit. În 
jurul lui, ceilalţi soldaţi icneau şi se încordau, căutând să 
împingă duşmanii în spate. De cealaltă parte a scutului, 
Macro a auzit respiraţia gâfâită a omului pe care încercase 
să-l ucidă. Acum, niciunui dintre ei nu mai putea lovi, iar 
încăierarea îndârjită devenise o încercare în care se 
înfruntau forţa şi numărul. 

— Împingeţi mai tare, ticăloşilor! a strigat Macro spre 
oamenii lui. Împingeţi! 

Vreme de câteva momente, niciuna dintre tabere nu a 
cedat teren, dar apoi, la început încet, ghetele ghintuite şi 
greutatea zidului uman alcătuit de romani au început să-şi 
spună cuvântul, iar centurionul a reuşit să facă un pas 
înainte şi s-a opintit cu toată forţa. Zidul a înaintat încă un 
pas, apoi romanii au continuat să-i împingă în mod constant 
pe duşmani în susul străzii, către piaţă. Încă erau supuşi 
unui baraj continuu de proiectile azvârlite de pe acoperişuri 
şi de la capetele aleilor învecinate, în timp ce Balthus şi 
arcaşii lui făceau tot ce le stătea în putinţă să-i silească pe 
duşmani să rămână ascunşi. 

— Continuaţi înaintarea! 


Macro a aruncat o privire peste marginea scutului şi a 
văzut că duşmanii fuseseră siliţi să ajungă în piaţă. Şi-a 
lăsat din nou capul în jos şi a continuat să împingă. Acum 
încercările de a se opune coloanei romane slăbiseră, şi 
rebelii din ultimele rânduri au început să se desprindă din 
formaţie şi să se împrăştie printre tarabele goale ale pieţei. 
Ofiţerul rebelilor a urlat furios la fugari, dar glasul lui a fost 
retezat brusc de o săgeată ce i-a străpuns gâtul. A scăpat 
sabia şi s-a bălăbănit înapoi, a tras de băţul săgeţii până ce 
acesta s-a rupt, iar sângele a ţâşnit din rană şi el a căzut la 
pământ fără suflare. Oamenii lui au rupt rândurile şi au 
fugit care încotro, traversând piaţa şi îndepărtându-se de 
romani. Balthus şi arcaşii lui au slobozit câteva săgeți în 
urma lor, după care şi-au îndreptat atenţia spre rebelii 
rămaşi pe acoperişuri. Romanii din primele rânduri au dat 
să pornească în urmărirea rebelilor. 

— Lăsaţi-i! a răcnit Macro. Executarea, altfel vă 
pedepsesc exemplar! 

Oamenii s-au oprit imediat şi s-au grăbit să se alăture 
camarazilor, cu rânjete timide, în vreme ce amicii lor îi 
ovaţionau. 

— De ajuns, a ordonat Macro. Strângeţi rândurile şi 
porniţi spre stânga. Pe acolo! Apoi şi-a ridicat sabia şi a 
arătat cu ea către intrarea arcuită ce dădea în piaţă. 

Coloana şi-a organizat cu repeziciune formaţia şi a 
început să mărşăluiască prin spaţiul cel mai lat dintre 
tarabele pieţei. Respirând greu, Macro s-a tras câteva 
momente deoparte ca să-şi urmărească oamenii trecând 
prin dreptul lui. În spaţiul deschis exista o lumină slabă, 
dată de stele şi de luna în creştere, suficientă pentru ca 
oamenii lui să vadă ce se afla în jur şi să poată lupta. La o 
oarecare distanţă, dincolo de arcadă, în direcţia citadelei, 
cerul lucea în roşu şi oranj din cauza unui incendiu care 
izbucnise undeva nevăzut, şi Macro a simţit un nod în 
stomac. În aerul nopţii, până la ela ajuns zvon de luptă. 

— Acela trebuie să fie atacul de diversiune. 


Macro a tresărit şi s-a întors spre Balthus, care stătea 
lângă el, aproape umăr la umăr. 

— M-ai speriat de moarte. Nu faci niciun zgomot când te 
mişti, a murmurat Macro, uşurat. Mă bucur că lupţi de 
partea noastră. 

Balthus l-a privit ţintă un moment. 

— Deocamdată. Cel puţin până când ne ocupăm de 
Artaxes, iar parții îmi lasă poporul în pace. 

— Şi după aceea? 

— După aceea? a repetat Balthus, zâmbind vag. După 
aceea vom mai vedea. 

Macro a dat din cap. 

— Bine. Deci aşa stau lucrurile. Deocamdată, însă... 

Atenţia i-a fost atrasă de un cor de strigăte şi, când s-a 
întors ca să se uite dincolo de piaţă, a văzut o masă 
întunecată de siluete care se revărsaseră pe strada ce 
ducea spre citadelă. 

Macro a dus o mână pâlnie la gură şi a strigat ordine: 

— Coloană! Stai! Scuturile sus! Pregătiţi-vă să respingeţi 
asaltul duşman! Balthus, doboară-i! 


CAPITOLUL 17 


Numeroasele încăperi păstrate pentru găzduirea 
oaspeţilor regelui fuseseră transformate într-un spital 
improvizat pentru răniții din cadrul garnizoanei. Când a 
pătruns în curtea nu foarte spațioasă, Cato a văzut că mai 
toate camerele erau deja înţesate de oameni care stăteau 
întinşi pe saltele sau pur şi simplu pe paie. Unii dormeau 
duşi, alţii bolboroseau în delir, iar câţiva gemeau ori 
scânceau de durere. O mână de ordonanţe medicale şi 
femei se ocupau de cei suferinzi cât de bine se pricepeau. 
Cato şi-a dat seama imediat că, în comparaţie cu ei, nu prea 
avea dreptul să se afle acolo. A aruncat o privire spre 
tăietura profundă care îi traversa palma mâinii stângi. 
Sângerarea se potolise şi sângele se coagulase în carnea 
umflată a palmei. Chiar dacă durerea îl chinuia în spasme, 
Cato se simţea ruşinat de cât de mică era rana lui, în 
comparaţie cu cele ale luptătorilor din spital. S-a încruntat 
în semn de dispreţ faţă de sine şi tocmai se pregătea să se 
întoarcă şi să plece când, dintr-o cameră aflată la mică 
distanţă de el, a apărut o siluetă. 

— Am venit, s-a auzit un glas plăcut de femeie, care i s-a 
adresat în greceşte. Lasă-mă să-ţi văd rana. 

— Poftim? a exclamat Cato, zărindu-i formele proiectate 
pe fundalul luminilor date de mai multe lămpi cu ulei, care 
ardeau ceva mai departe pe coridor. 

— Cea de la mână. Vreau să mă uit, a spus femeia şi s-a 
apropiat de el. 

— Nu, nu e nevoie, s-a grăbit Cato să-i răspundă. 
Trebuie să plec. 

Femeia s-a mişcat cu repeziciune şi l-a prins delicat de 
cot. 

— Aici, sub lumina lămpii, ca să pot vedea. 


Cato s-a lăsat condus de-a lungul colonadei care 
înconjura curtea mică şi, în timp ce se îndreptau spre 
lumină, a început să-i desluşească mai bine chipul. Era 
tânără şi avea părul lung şi negru legat într-o coadă de cal. 
Pe sub stola simplă de culoare cafeniu deschis, acum plină 
de pete întunecate de sânge, trupul ei era mărunt. După ce 
s-au oprit aproape de lumina gălbuie a lămpilor şi ea şi-a 
aplecat capul să-i cerceteze mâna, Cato a văzut că părul ei 
negru stătea puţin zburlit şi că obrajii ei aveau pomeţii ceva 
mai proeminenţi. Avea ochi cenuşii şi, când a ridicat 
privirea spre el, pe buze i-a apărut un zâmbet trecător. 

— Urât de tot. 

Cato s-a uitat la ea derutat. 

— Poftim? Nu înţe... 

— Vorbeam de tăietură. Cum ai căpătat-o? Nu e de 
sabie. Îmi dau seama imediat - am văzut destule în ultima 
vreme. 

— Aha, a făcut Cato, desprinzându-şi ochii de la ea, 
tulburat de privirea ei directă. M-am rănit într-un tunel. 

— Într-un tunel? a repetat ea, scuturând din cap. Serios, 
copiii tot copii rămân. Zgârieturi, una după alta. 

Cato şi-a smuls braţul din mâna ei şi s-a sumeţit, astfel 
că a ajuns să o privească de sus. 

— O să mă ocup singur de ea. 

— Nu se poate! a spus ea, însoţindu-şi vorbele de un râs 
delicat. Am glumit. Dar trebuie să te îngrijesc. Rana asta e 
musai să fie curățată şi pansată. Urmează-mă. 

Fără să-l mai aştepte, femeia s-a răsucit pe călcâie şi a 
pornit spre o uşă aflată la capătul colonadei. După o clipă 
de şovăială, Cato a oftat şi a urmat-o. Intrarea dădea spre o 
încăpere în care se afla o masă mare de lemn, stropită de 
sânge. Câteva instrumente de alamă de la un capăt alei 
luceau în lumina pierită a unei lămpi. La celălalt capăt se 
găsea un vas pentru jăratic, în care încă licăreau câţiva 
cărbuni. Deasupra lui se afla un vas de fier, iar aerul era 
înţesat de duhoarea înţepătoare a catranului. În lumina 


slabă care se răsfrângea până sub masă, Cato a zărit un coş 
mare, din care ieşeau degetele contorsionate ale unei 
mâini, dar şi ciotul unui alt membru. Şi-a îndepărtat imediat 
privirea de la acea imagine, moment în care femeia i-a făcut 
semn să se apropie de o masă plasată în lateral, unde a 
turnat nişte apă într-un lighenaş. 

— Gata. Lasă-mă să curâţ rana. 

Cato s-a apropiat de ea şi a întins mâna peste lighenaş. 
Ea i-a vârât mâna în apă, iar după aceea, ridicând-o, s-a 
apucat să curețe murdăria cu o bucată de pânză. Apoi s-a 
uitat la el. 

— Nu eşti localnic, nici măcar mercenar grec. Trebuie să 
fii roman. Apoi i s-a adresat în latină. Nu te-am mai văzut 
până acum. Sigur nu faci parte din personalul 
ambasadorului. Cine eşti? 

Cato era epuizat şi nu avea chef să răspundă acelui 
interogatoriu. Chiar atunci, mercenarii greci se strângeau 
în formaţie în spatele porţilor citadelei, pregătindu-se să 
acţioneze, iar el ar fi vrut să fie alături de ei în clipa când 
avea să se transmită semnalul luminos. Cu toate astea, nu 
strica să stea de vorbă cu ea cât îi îngrijea rana. 

— Fac parte din forţa de sprijin trimisă de guvernatorul 
Siriei. 

Ea s-a oprit o clipă şi l-a privit cu ochi miraţi. 

— Înseamnă că mesajul nostru a ajuns. Slavă zeilor, 
suntem salvaţi. 

— Încă nu, a spus Cato. Noi suntem doar coloana din 
avangardă. Restul armatei va sosi probabil peste câteva 
zile. 

— A, înţeleg. 

Apoi femeia şi-a îndreptat atenţia asupra rănii lui Cato şi 
a apăsat pânza ceva mai adânc în rană ca să curețe restul 
de murdărie ce pătrunsese acolo. Cato s-a crispat, dar şi-a 
impus să ţină mâna nemişcată. Şi-a mutat privirea de la 
rană către faţa ei. 


— Dar tu cine eşti? Ce caută o femeie romană tocmai în 
Palmira? 

Ea a făcut un gest din umeri. 

— Îl însoțesc pe tatăl meu. 

— Şi cine e tatăl tău? 

— Lucius Sempronius, ambasadorul. 

Cato a cercetat-o mai atent. O avea în faţă pe fiica unui 
senator, care îngrijea rănile soldaţilor. 

— Cum te cheamă? 

Ea l-a privit şi i-a zâmbit, arătându-şi dinţii albi şi 
regulaţi. 

— Iulia. Dar pe tine? 

— Quintus Licinius Cato, prefect al celei de-a Doua lire. 
Mai bine zis, prefect temporar. Acum era rândul lui să 
zâmbească. Dar poţi să-mi spui Cato. 

— Aşa voi face. Nu are niciun rost să fim sclavii 
formalităţilor. Cel puţin aşa cred, mai ales acum, când 
rebelii ar putea năvăli aici, trecându-ne pe toţi prin tăişul 
săbiilor, a adăugat lulia cu simplitate, apoi a luat o cârpă 
curată şi i-a şters mâna, îndepărtând apa. A scos o fâşie 
lungă de pânză dintr-un coş şi s-a apucat să i-o bandajeze. 
Spui că eşti prefect? E o funcţie importantă, adevărat? 

Cato s-a încruntat. 

— Pentru mine, da. 

— Nu eşti cumva prea tânăr pentru o asemenea 
însărcinare? 

— Ba da, a recunoscut bărbatul, apoi a continuat sec: 
dar nu e cumva neobişnuit ca fiica unui senator să-i 
îngrijească pe soldaţii de rând? 

Ea a legat bine bandajul şi apoi a tras încă o dată de 
capetele nodului, făcându-l pe Cato să strângă din dinţi ca 
să uite durerea. 

— Se vede limpede că nu eşti un soldat de rând, prefect, 
dar purtarea ţi-e soldăţească. Aş spune chiar necioplită. 

— Nu am avut intenţia să te jignesc. 


— Serios? a zis ea şi a făcut un pas în spate. Gata, rana 
ţi-e bandajată, iar eu mi-am făcut datoria la fel de bine ca 
oricine altcineva, în ciuda dezavantajelor pe care le aduce 
asta poziţiei mele sociale. lar acum, prefect, dacă nu te 
superi, am treabă. 

Cato a roşit de iritare simţindu-i supărarea şi s-a ruşinat 
de bădărâănia lui. 

Ea a păşit apăsat pe lângă el, a ieşit pe uşă şi a ajuns în 
coridor. Cato s-a întors spre ea. 

— Mulţumesc... Iulia. 

Ea s-a oprit o clipă, s-a îndreptat de spate, apoi a 
pătruns într-o cameră şi a dispărut. 

Cato a clătinat din cap şi a mormăit în barbă: 

— Da, bravo ţie. Eşti împresurat de duşmani şi reuşeşti 
să-ţi faci încă unul. S-a plesnit cu palma peste coapsă şi a 
scos un icnet, pentru că o durere puternică i-a străbătut tot 
braţul. La naiba! 

Scrâşnind din dinţi, a ieşit precipitat din spital şi s-a 
îndreptat spre turnul de semnalizare. După ce s-a convins 
că oamenii de acolo trebuiau să transmită semnalul luminos 
către Macro doar după ce acţiunea de diversiune era în 
plină desfăşurare, Cato s-a alăturat forţelor strânse la 
poarta citadelei. Comandantul garnizoanei încredinţase 
misiunea unei sintagme din garda regală, iar oamenii 
stăteau tăcuţi în lumina slabă a făcliilor ce pâlpâiau în 
soclurile de deasupra porţii. Purtau armuri grele şi aveau 
scuturi mari şi rotunde şi lănci masive, la fel ca strămoşii lor 
de pe vremea lui Alexandru cel Mare. Crestele din păr de 
cal ale coifurilor nu-i bucurau privirea lui Cato, pentru că se 
obişnuise cu aspectul mai funcţional al celor purtate de 
soldaţii romani, însă acest lucru îi făcea pe greci să pară 
mai impresionanţi, dând un aspect războinic corpului 
militar, a recunoscut Cato. 

— Aha! Amicul meu din hazna. 

Cato a aruncat o privire spre locul dinspre care venise 
glasul şi a văzut un ofiţer fluturând mâna către el. 


— Archelaus? 

— Chiar el! a spus grecul râzând. Vino alături de oamenii 
mei, ca să vezi cum luptă adevărații războinici. 

— Nu am scut şi nici coif. 

Archelaus s-a adresat celui mai apropiat soldat. 

— Adu echipament de luptă pentru prietenul nostru 
roman. 

Omul a salutat şi s-a grăbit să plece spre cazarmă, iar 
Archelaus i-a oferit lancea şi scutul lui. 

— Uite, să-ţi arăt cum le folosim noi. 

Cato a văzut că scutul avea o brățară centrală prin care 
şi-a strecurat braţul, după care a prins mânerul, aflat lângă 
margine. Spre deosebire de modelul roman, acel scut 
servea strict pentru protecţie şi nu putea sluji ca armă de 
împuns duşmanul. Proteja bine corpul şi coapsele, iar Cato 
l-a ridicat de câteva ori pentru a se obişnui cu el, până când 
i-au devenit familiare greutatea şi modul de a se echilibra. 
Apoi a luat lancea pe care Archelaus i-o ţinea pregătită. 
Părea să-i depăşească înălţimea cu aproape jumătate de 
metru, având o coadă rezistentă şi un vârf din fier de forma 
unei lacrimi. Celălalt capăt se termina cu o ţepuşă mică. 
Cato a strâns degetele în jurul mânerului îmbrăcat în piele 
şi i-a încercat greutatea. Fiind o armă de împuns, era destul 
de grea, spre deosebire de sulița folosită de legionari, care 
putea sluji drept lance şi proiectil. 

— Ţine-o drept, i-a recomandat Archelaus. Noi o ţinem 
aşa până când ne apropiem de duşman. În felul ăsta nu ne 
vătămăm camarazii şi ne ajută să îndepărtăm săgețile şi 
proiectilele de praştie. Când ne apropiem şi se dă ordinul 
de a avansa cu lăncile, cei din primul rând înaintează faţă 
de restul formaţiei şi abia atunci lucrurile se schimbă. A luat 
lancea de la Cato şi a azvârlit-o în aer, după care a prins-o, 
ţinând braţul îndoit şi cu coada la un unghi în faţă, astfel 
încât vârful ei a ajuns la nivelul ochiului. Împungi din poziţia 
asta, uite aşa. Şi a făcut o mişcare cu lancea imitând o 
lovitură puternică, iar apoi a recuperat-o, pregătit să 


lovească din nou. După aceea a schimbat modul de 
prindere, a coborât capătul armei şi i-a înapoiat-o lui Cato. 
Ia fă o încercare. 

Cato a încercat prinderea şi a străpuns în aer. Ar fi 
preferat să se slujească de sabie, dar şi-a dat seama de 
avantajul de a folosi lungimea mai mare a lăncii, care-i 
permitea să-şi lovească adversarul. Omul trimis de 
Archelaus la cazarmă s-a întors cu echipamentul cerut, iar 
Cato i-a înapoiat tetrarhului arma şi scutul. Imediat ce şi-a 
legat baretele coifului sub bărbie şi a luat scutul şi lancea, 
comandantul sintagmei a dat ordin de strângere a 
rândurilor. Cato a remarcat că unii dintre oamenii aliniaţi 
alături de el aveau în spate nişte saci. 

— Acolo se află material incendiar, i-a explicat Archelaus 
cu glas scăzut, după ce a observat direcţia în care se uita 
Cato. O să ne îndreptăm către un berbeci:+* pe care rebelii îl 
construiesc în faţa unui templu aflat de cealaltă latură a 
agorei. O să-i dăm foc. Şi berbecului, şi oricărui alt lucru 
care le-ar putea fi de folos rebelilor. 

Apoi a mai strigat un ordin şi a trecut în primul rând al 
formaţiei. Câţiva dintre mercenarii greci au ridicat bara de 
blocare a porţii şi, încordându-şi muşchii picioarelor şi 
braţelor, au împins cât de tare au putut. Canaturile de lemn 
ghintuit au protestat în ţâţâni şi s-au deschis cu un geamăt 
supărător. Comandantul a ridicat lancea deasupra capului 
şi s-a uitat peste umăr, gata să dea ordin soldaţilor lui. 

— Înaintaţi! 

Primul rând al sintagmei s-a unduit înainte, în faţa 
oamenilor ce îi urmau într-o coloană compactă, ieşind pe 
poartă. Cato a mers alături de Archelaus, la câteva rânduri 
în spate, şi când au ieşit pe poartă, inima îi bătea deja 
dezlănţuită. Ceva mai devreme se îndoise că ar fi nevoie să 
participe la atacul de diversiune, însă era esenţial ca Macro 
şi coloana lui să-şi poată croi drum până la citadelă, iar 
tânărul simţea instinctiv că are datoria de a face totul ca să- 
şi ajute prietenul şi pe oamenii celei de-a Doua lire. De 


aceea, şi-a plecat capul, a strâns din dinţi punându-şi ferm 
mâna pe scut şi lance, în vreme ce coloana a ieşit din 
citadelă şi s-a îndreptat spre baricadele improvizate, 
ridicate de răzvrătiți de-a latul străzilor care porneau din 
agora aflată în faţa citadelei. 

— În fugă! a strigat comandantul şi oamenii din jurul lui 
Cato au iuţit paşii, picioarele încălţate cu sandale duduind 
pe pietrele de pavaj şi tecile săbiilor plesnindu-se de 
coapse. Curând soldaţii au început să respire sacadat şi 
gâfâit. În ciuda zgomotului făcut de cei din jur, tânărul a 
reuşit să distingă strigătele de alarmă venind dinspre liniile 
duşmane. Înapoia baricadelor ardeau vase cu jăratic şi 
siluete întunecate se ridicau de-a lungul liniilor de apărare, 
clar conturate, pregătindu-şi armele şi îndreptându-se cu 
faţa spre oamenii din garda regală care declanşaseră şarja 
şi traversau spaţiul deschis al agorei. Cato a văzut forma 
impunătoare a adăpostului ce se construia pentru berbec, 
iar deasupra clădirilor aflate de o parte şi de alta a acestuia 
a distins primele licăriri ale zorilor şi a înţeles că acum, 
feriţi de întuneric, era momentul potrivit ca Macro şi 
coloana lui să-şi taie drum prin oraş. 

Comandantul sintagmei a ajuns primul la baricada 
formată din căruţe răsturnate şi cherestea, ce se înălţase 
de-a curmezişul laturii deschise a zonei. Şi-a trântit scutul 
de o tarabă răsturnată şi a ridicat lancea peste ea, 
încercând să-l străpungă pe cel mai apropiat dintre rebeli. 
Omul a sărit înapoi, ascunzându-şi capul după scut şi a izbit 
cu sabia în coada lăncii, încercând să o doboare din mâna 
lui Archelaus. De o parte şi de alta soseau la baricadă tot 
mai mulţi mercenari greci, care îi străpungeau pe cei aflaţi 
de cealaltă latură, iar unii dintre ei escaladaseră deja 
obstacolele şi săriseră dincolo, ajungând în poziţie 
ghemuită, cu scuturile ridicate şi lăncile gata să lovească. 
Cu un răcnet sălbatic, Archelaus a răsucit arma şi le-a făcut 
loc camarazilor să urce şi să traverseze baricada, ca să 
participe la atac. Cato şi-a păstrat poziţia alături de 


Archelaus, iar câţiva soldaţi aflaţi în faţa lor s-au apucat să 
îndepărteze baricada, smulgând lemne şi răsturnând o 
căruţă pe roţile ei grele dinapoi, după care au împins-o 
departe din calea luptătorilor. Cato a aruncat o privire 
peste umăr, către citadelă. În vârful turnului de semnalizare 
a strălucit o flacără mică, iar apoi un nor de scântei s-a 
răspândit în întuneric, după care făclia cea mare s-a aprins 
şi limbile roşiatice şi portocalii au sporit în intensitate. 
Aşadar, se dăduse semnalul. Acum, Macro şi coloana lui vor 
declanşa asaltul asupra porţii de răsărit. Cato s-a rugat în 
gând Fortunei ca acel atac de diversiune să le atragă 
atenţia răzvrătiţilor şi să nu acorde prea mare importanţă 
forţelor de sprijin. 

Oamenii gărzii imperiale reuşiseră să facă o breşă prin 
baricadă şi se chinuiau acum să o lărgească, în vreme ce 
camarazii lor treceau prin ea, îndreptându-se către zona 
templului, aflat de cealaltă parte. Archelaus a înaintat şi 
Cato l-a însoţit îndeaproape, mergând odată cu valul de 
mercenari. Piaţa mică din faţa templului era înţesată de o 
masă ameţitoare de siluete  încleştate în dueluri 
încrâncenate. Cele două părţi prinse în luptă se puteau 
deosebi doar prin coifuri, cele cu creastă, ale oamenilor din 
garda regală, şi cele conice ale răzvrătiţilor. 

— Doborâţi-i! a strigat comandantul. 

Archelaus şi-a aruncat lancea în sus şi a prins-o, după 
care şi-a încurajat oamenii: 

— Haideţi, băieţi! Străpungeţi-i pe ticăloşi! 

A fugit apoi în faţă şi, coborând vârful lăncii, a aruncat-o 
în spinarea unui duşman care se îndepărta în goană. Omul 
şi-a azvârlit braţele în lături, iar sabia i-a căzut pe pavaj cu 
o clipă înaintea corpului. Cato a pătruns şi el în acel 
vălmăşag, uitându-se în toate părţile în timp ce înainta, 
ghemuindu-se uşor pentru a-şi repartiza mai bine greutatea 
pe picioare şi să nu poată fi doborât chiar atât de uşor, dacă 
ar fi fost lovit de vreun duşman. S-a auzit un strigăt turbat 
din stânga lui şi Cato abia a avut vreme să ridice scutul 


rotund şi să-l întindă faţă de corp ca să blocheze o lovitură 
de sabie ce a ricoşat cu un zăngănit asurzitor. S-a răsucit şi 
a împuns cu lancea. Rebelul a parat lovitura scoțând un 
hohot dispreţuitor de râs şi l-a atacat din nou pe Cato, cu o 
ploaie de lovituri de sabie care l-au făcut să bată în 
retragere, străduindu-se cu disperare să blocheze atacul. Îi 
era imposibil să-şi folosească lancea, care devenise o povară 
inutilă în mâinile lui care nu erau obişnuite cu o asemenea 
armă. 

— La naiba, a mârâit el, aruncând lancea cât colo şi 
ducând mâna la sabie. Cu un scrâşnet metalic familiar, a 
scos sabia din teacă şi a pus-o în poziţie de luptă. Hai, să te 
vedem acum cât de tare eşti. 

A parat o altă serie de lovituri scurte, apoi a făcut un salt 
în faţă, izbindu-şi scutul de cel al rebelului. Omul s-a 
dezechilibrat şi s-a retras un pas, rămânând descoperit, 
apoi Cato l-a atacat hotărât împungând spre faţa lui şi spre 
coapsa expusă, spintecând pânza îmbrăcămintei şi carnea. 
Omul a scos un icnet de durere şi, sângerând abundent, s-a 
îndepărtat. Cato s-a năpustit după el, punându-şi toată forţa 
în scut şi a strâns din dinţi în momentul ciocnirii. Rebelul s-a 
prăbuşit la pământ şi abia a reuşit să-şi tragă scutul 
deasupra lui, însă Cato s-a oprit lângă el şi, din poziţie 
avantajoasă, l-a tăiat cu sălbăticie. Imediat ce şi-a dat 
seama că omul era năucit de ferocitatea atacului, Cato s-a 
oprit, a aruncat o privire în jos şi a văzut conturul întunecat 
al labelor sub rama scutului. S-a retras un pas şi a lovit 
picioarele cu sabia. În momentul când lama a sfărâmat un 
os, rebelul a scos un urlet. Cato a mai lovit de câteva ori, 
până când a fost convins că omul nu mai reprezenta o 
ameninţare, apoi s-a întors şi s-a îndepărtat, fără să ia în 
seamă urletele lui de suferinţă. 

În jur a putut distinge doar amănunte care i-au permis 
să constate că sorții luptei le surâdeau. Doar câteva siluete 
erau încă încleştate în înfruntare, iar profilul întunecat al 


celor care, nu departe, mânuiau berbecul se înălța pe 
latura îndepărtată a templului. 

Cato a inspirat adânc şi a strigat: 

— Archelaus! Archelaus! 

— Aici sunt! Răspunsul a venit din apropiere, iar un 
moment mai târziu, spre Cato s-a îndreptat cineva. Ai 
supravieţuit, romanule? 

— Evident, a răspuns el, zâmbindu-i grecului, după care 
a făcut un gest către berbecul în construcţie. N-ar strica să- 
ţi pui oamenii să se ocupe de el, înainte ca duşmanii să 
apuce să organizeze un contraatac. 

— Da, imediat. 

Archelaus s-a răsucit şi i-a chemat pe soldaţii care aveau 
la ei materiale incendiare. După ce s-au strâns în jurul celor 
doi, micul grup şi-a croit drum printre ultimele perechi 
prinse în luptă. S-au îndreptat cu toţii direct spre berbec şi 
Cato a observat că structura de lemn era aşezată pe roţi 
masive din lemn. Cea mai mare parte a cadrului rezistent 
fusese deja acoperit cu baloturi din piei de animale, 
umplute cu cârpe, care să absoarbă impactul produs de 
orice proiectil aruncat de la înălţimea porţii fortificate 
atunci când construcţia avea să fie gata să intre în acţiune. 
În interior, atârnat de frânghii groase, se găsea butucul 
lung al berbecului. 

Archelaus s-a oprit şi le-a vorbit oamenilor. 

— Puneţi foc în cât mai multe locuri. Vreau ca berbecul 
să ia foc înainte să fim nevoiţi să ne retragem. 

Mercenarii şi-au coborât scuturile şi lăncile şi s-au 
împrăştiat în jurul construcţiei, începând să adune cât mai 
multe lucruri care să ardă cu repeziciune în locurile în care 
intenționau să pună focul. Cum aveau asupra lor cutii cu 
iască, fiecare s-a apucat să lovească bucăţi de cremene şi să 
sufle scânteile asupra iascăi. 

Cato şi Archelaus au aşteptat cu armele pregătite, apoi 
prima dintre flăcările firave a crescut în intensitate şi 
imediat zona s-a luminat de alte mici focuri, iar fumul a 


început să se ridice răsucindu-se către cerul încă întunecat. 
Un moment, Cato a fost convins că structura acelei arme de 
asediu va fi cuprinsă curând de flăcări. Dar când focurile s- 
au stins, şi-a dat seama că apăruse ceva neaşteptat. 

— Nu se aprinde, a spus el şi s-a dus spre structura 
berbecului, scoţându-şi sabia. A atins cu ea pieile de 
animale. Sunt umede... ba aş spune chiar că sunt îmbibate 
în apă. Întorcându-se către Archelaus, i-a zis: nu avem cum 
să-l incendiem. Distrugeţi legăturile. 

Ofiţerul grec a dat din cap şi, trecând lancea în mâna cu 
care ţinea scutul, şi-a scos falcata şi le-a ordonat oamenilor 
lui: 

— Folosiţi-vă de săbii! Tăiaţi frânghiile. Daţi foc tuturor 
materialelor depozitate. 

Imediat după aceea, soldaţii au renunţat să mai aprindă 
berbecul şi s-au apucat să taie frânghiile groase cu care era 
suspendat. Au început să se audă loviturile înfundate ale 
săbiilor în cânepa răsucită a funiilor şi Cato şi-a impus să-şi 
ţină gura ca să poată acţiona mai iute. Însă noaptea era 
deja pe sfârşite şi-a dat el seama după ce a aruncat o 
privire spre cerul care se lumina deasupra coamelor de 
acoperişuri din Palmira. 

În jurul lui, ultimii duşmani fuseseră ucişi ori puşi pe 
goană, astfel că nu se mai auzeau zăngănituri de armă în 
zona templului şi nici strigăte de luptă ori blesteme 
înfundate. Ici şi colo, mai rămăsese câte un om care gemea 
de durere, ori cerea cu glas jalnic să fie ajutat. Cato s-a 
întors la baricada distrusă şi a ciulit urechea în direcţia 
porţii de răsărit. A simţit o uşurare auzind zvon îndepărtat 
de luptă. Macro şi oamenii lui începuseră atacul şi, cu puţin 
noroc, aveau să pătrundă luptând în oraş. 

Brusc, un strigăt de triumf şi o bufnitură înfundată i-au 
atras atenţia, iar când s-a întors a văzut că partea din spate 
a berbecului fusese desprinsă din frânghii şi căzuse la 
pământ. Oamenii lui Archelaus au sărit imediat cu săbiile 
asupra celorlalte frânghii de susţinere şi au început să 


lovească frenetic în ele. Dincolo de templu, din inima 
oraşului, au răsunat cornuri, scoțând sunete de alarmă 
adânci, menite să-i trezească şi să-i cheme pe soldaţii rebeli 
să îi încercuiască şi să-i măcelărească pe puţinii soldaţi din 
garda regală care avuseseră îndrăzneala de a declanşa 
acea incursiune împotriva armei de asalt a rebelilor. 

— E vremea să ne retragem, a mormăit Archelaus. 
Duşmanii ar putea porni împotriva noastră dintr-un 
moment în altul. 

Câteva clipe mai târziu, comandantul le-a ordonat 
oamenilor lui să părăsească incinta şi să se strângă în 
formaţie dincolo de rămăşiţele baricadei. Soldaţii au 
abandonat berbecul şi s-au grăbit înapoi spre agora. Cato a 
verificat imediat daunele pricinuite berbecului. Acesta 
rămăsese agăţat doar într-o frânghie, şi aia zdrenţuită de 
loviturile de sabie. În rest, flăcările lingeau mormane de 
fibre de cânepă şi lemn. A apreciat că pierderile îi vor 
întârzia pe rebeli cel puţin jumătate de zi. Nu era mult, dar 
asta avea să-i creeze ceva neplăceri prinţului Artaxes şi 
sprijinitorilor lui şi, pe de altă parte, avea să ridice moralul 
celor ce se adăposteau în citadelă. 

— Prefect! 

Cato s-a întors şi, în lumina slabă a zorilor, l-a văzut pe 
Archelaus făcându-i semn să se apropie. S-a îndepărtat de 
berbec şi s-a grăbit să se alăture mercenarilor. Zgomotul 
luptei ce se desfăşura la răsărit scăzuse puţin şi Cato s-a 
gândit plin de speranţă că asta însemna că Macro şi 
oamenii lui reuşiseră să pătrundă în oraş. Din cealaltă 
direcţie, strigătele rebelilor, urletele cornurilor şi răpăiala 
de tobe se auzeau tot mai aproape. Imediat ce şi ultimul 
dintre răniţi a fost ajutat să-şi reia locul în formaţie, 
comandantul a dat ordin de retragere. În rânduri strânse, 
mercenarii au mărşăluit cu pas egal, traversând agora şi 
îndreptându-se către citadelă. Acolo rămăsese o mică 
unitate din oameni ai gărzii regale ca să apere poarta 
împotriva vreunui atac-surpriză iniţiat de rebeli. Cato a dat 


din cap, apreciind ideea. Era de acord cu o asemenea 
măsură de precauţie. Comandantul sintagmei erau un ofiţer 
capabil şi experimentat, nu era nicio îndoială. 

Parcurseseră mai bine de jumătate din distanţa ce îi 
despărţea de poartă când la capătul îndepărtat al agorei au 
apărut primele întăriri ale rebelilor. Mereu alţii şi alţii 
pătrundeau pe străzile ce dădeau în piaţă şi, de aceea, 
comandantul le-a dat ordin mercenarilor să iuţească pasul. 
Aruncând o privire peste umăr, Cato şi-a dat seama că vor 
ajunge cu uşurinţă la poartă înainte ca rebelii să poată 
masa suficient de mulţi oameni ca să lanseze o şarjă 
împotriva mercenarilor ce se retrăgeau. Poarta avea să se 
închidă înainte să se întâmple acest lucru. Cu o senzaţie de 
gol în stomac, tânărul a înţeles că ea va fi închisă şi în faţa 
coloanei de sprijin care se apropia de citadelă. 

— Archelaus! Trebuie să ne oprim. 

— Să ne oprim? Grecul s-a întors şi l-a măsurat din 
priviri ca pe un nebun. A făcut apoi un gest din cap: În caz 
că nu ai observat... 

— Trebuie să ţinem poarta deschisă. Să lăsăm loc de 
intrare pentru coloana de sprijin. 

Archelaus s-a încruntat, apoi a şuierat printre dinţi: 

— Ai dreptate. Vino cu mine. 

Şi-au făcut loc printre rânduri până au ajuns la 
comandantul formaţiei. 

— Hei! a strigat Archelaus. Trebuie să oprim marşul. 

— Să ne oprim? s-a mirat comandantul, scuturând din 
cap. De ce? 

Cato s-a apropiat de om. 

— Trebuie să facem drum către citadelă pentru coloana 
de sprijin. 

Omul a rămas un moment pe gânduri, apoi a făcut un 
gest de nemulţumire. 

— Riscul e prea mare. Trebuie să avem grijă de oamenii 
noştri. Vor trebui ca apoi să lupte pentru a ajunge din nou 
la porţi. 


— Ba nu! a strigat Cato. Nu-i putem abandona. 

— Îmi pare rău, romanule. 

— Du-te naibii! Am traversat deşertul ca să vă venim în 
ajutor. Pentru voi au murit mulţi soldaţi capabili, a zis 
prefectul celei de-a Doua lire, silindu-se să-şi păstreze 
calmul şi a mormăit: nu vă este ruşine? 

Înfuriat, comandantul s-a răsucit spre el, tulburând 
marşul soldaţilor lui, care au fost nevoiţi să-i ocolească pe 
cei doi ofiţeri. 

— Ascultă, romanule, nu primesc ordine de la tine. Întâi 
de toate, mă interesează soarta oamenilor mei şi abia apoi a 
celui care m-a angajat. Dorinţele tale nu mă interesează. 

Cato s-a uitat fix la el, în vreme ce se gândea cu 
febrilitate cum să procedeze ca să-l convingă pe 
comandantul mercenarilor să se răzgândească. 

— Ascultă, aveţi nevoie de noi. Alţi o mie de oameni în 
garnizoana citadelei ar putea ajuta la supraviețuirea 
oamenilor de acolo până la sosirea generalului Longinus şi 
a armatei lui, altfel aţi putea pieri. Şi, presupunând că 
abandonezi acum coloana de sprijin, ce va zice Longinus 
când va afla asta? Se va răzbuna pe tine. În ambele cazuri, 
tot veţi muri dacă nu îi ajutaţi pe cei care vin în ajutor. 

Apoi, Cato a arătat cu mâna spre poarta de răsărit. 

Comandantul a strâns din dinţi, iar după o clipă a ridicat 
abătut din umeri. 

— Prefect, s-ar părea că nu am scăpare. Prea bine. A 
inspirat şuierător, după care a răcnit. Staţi pe loc! Formaţi 
un şir de-a latul agorei! Răniţii să fie duşi în citadelă! 

Mercenarii s-au oprit brusc, iar apoi, îndemnați de 
ofiţerii lor, s-au răspândit de-a latul spaţiului deschis şi s-au 
aşezat în formaţie cu faţa spre rebelii ce se năpusteau cu 
duiumul asupra lor. Au strâns rândurile până când scuturile 
li s-au suprapus, apoi au ridicat lăncile, rezemându-le 
mânerele de marginile scuturilor. În acest timp, duşmanii s- 
au apropiat şi mai mult. Cuprins de agitaţie, comandantul i- 
a făcut semn lui Archelaus. 


— Ia zece oameni din rândul din spate. Găseşte coloana 
de sprijin şi spune-le să vină aici cât de curând. Eu voi 
păstra calea liberă atât cât voi putea, după care... 

Cato l-a bătut pe Archelaus pe umăr înainte să aibă 
vreme să se răzgândească. 

— Să mergem! 

Mercenarii care alcătuiau micul grup s-au desprins din 
formaţie şi au pornit în fugă spre strada care ducea către 
poarta de răsărit. Rebelii au scos urale puternice în clipa 
când au pornit şarja, azvârlindu-se către şirul subţire de 
mercenari greci înarmaţi cu lănci ucigătoare. Cato nu i-a 
luat în seamă, continuând să alerge pe strada care pleca de 
la citadelă şi mergea spre inima oraşului. Acea cale era 
largă şi degajată, iar în lumina difuză a zorilor a văzut 
cartierul cel mai sărac din Palmira întinzându-se în faţa lui. 
Au gonit în josul pantei, căutând precauţi din ochi semne că 
duşmanii ar fi pe aproape. Drumul a cotit puţin şi, după ce 
au dat colţul, Cato a văzut formele familiare ale scuturilor 
lungi ale legionarilor apropiindu-se de el. Nu şi-a putut 
reţine un chiot şi a fluturat sabia în semn de salut. 
Continuând să se apropie de coloana de sprijin, Archelaus şi 
ceilalţi i-au urmat exemplul. 

Apoi Cato a observat arcaşii din faţa primei centurii a 
cohortei lui Macro. I-a văzut ridicându-şi arcurile, ochind şi 
slobozind o ploaie de săgeți. 

— La pământ! a strigat el spre Archelaus, adăpostindu- 
se înapoia scutului. 

Mercenarii au procedat la fel, cu excepţia unuia care, 
holbându-se descumpănit la norul de săgeți întunecate ce 
se îndreptau spre ei, a întârziat în executarea ordinului. Cu 
un sunet înfundat, o săgeată i-a străpuns gâtul, ieşindu-i 
prin ceafă. Omul a dus mâinile la săgeată, cu o expresie de 
groază, apoi a încercat să spună ceva, dar nu a reuşit să 
articuleze nicio vorbă, pentru că sângele l-a năpădit pe 
gură. 


Cato şi-a desprins ochii de la muribund şi a strigat cât de 
tare a putut: 

— Nu mai trageţi! Sunt prefectul Cato! 

Alte şi alte săgeți au zăngănit, lovindu-se de pavajul 
străzii sau de scuturi. Apoi s-a auzit un icnet şi romanul şi-a 
rotit privirea. L-a văzut pe Archelaus căzând pe spate, lovit 
de o săgeată în piept, puţin mai jos de umăr. 

— Încetaţi tirul! a răcnit Cato cu disperare în glas. 


CAPITOLUL 18 


Macro a simţit o strânsoare rece la ceafă când a auzit 
strigătul lui Cato. Instantaneu, s-a răsucit şi a răcnit spre 
Balthus şi oamenii lui. 

— Încetaţi! Nu mai trageţi! A făcut un gest disperat spre 
siluetele ce se adăposteau înapoia scuturilor rotunde. Sunt 
de partea noastră! 

Balthus şi-a lăsat jos arcul şi a strigat un ordin către 
oamenii lui, care i-au dat imediat ascultare, slăbind corzile 
în care aveau deja săgețile aşezate. Mulţumit că primejdia 
era îndepărtată, Macro şi-a croit drum prin rândurile din 
faţă şi a început să alerge la deal, către prietenul lui, dând 
în acelaşi timp ordin ca marşul să fie continuat înspre 
citadelă. 

— Cato! Cato! Unde eşti, tinere? 

Centurionul a rărit paşii când s-a apropiat de soldaţii 
care se ridicau precauţi din spatele scuturilor. Un om era 
întins la pământ, nemişcat, având gâtul străpuns de o 
săgeată. Un altul stătea pe pavaj, ţinându-se cu mâinile de 
corpul săgeţii care îi pătrunsese în coapsă. Un al treilea era 
rănit la umăr şi camarazii lui, care îi scoseseră deja 
săgeata, îl sprijineau ca să stea în picioare. 

— Cato? 

Cineva a întors faţa spre el, iar în lumina ce creştea 
Macro a simţit un val de uşurare când şi-a recunoscut 
prietenul. S-a silit să râdă. 

— Era de bănuit că vei reuşi să te fereşti de săgețile 
alea. 

Expresia sumbră de pe chipul lui Cato nu s-a schimbat. 

— E un miracol că nu am fost doborâţi până la ultimul. 

— Mda, a zis Macro, făcând un gest cu mâna, nu ne prea 
aşteptam să întâlnim feţe prietenoase înainte de a ajunge la 


citadelă. În orice caz, după cum ştim cu toţii, pe întuneric e 
uşor să confunzi prietenii cu duşmanii. 

Cato l-a privit cu răceală preţ de un moment, iar ela 
regretat amarnic vorbele rostite. A înaintat şi s-a aplecat 
spre mercenarul pe care îl ajuta amicul lui. 

— Hai, că-l iau eu din partea cealaltă. 

— Nu! Aşteaptă! 

Însă Macro îşi petrecuse deja mâna pe sub braţul omului 
şi l-a ridicat dintr-o singură mişcare energică. Mercenarul a 
rămas în picioare şi a scos un geamăt de durere, iar în clipa 
aia romanul a văzut capătul săgeţii încă rămas în rană. 

— Îmi pare rău, prietene. Nu am observat din capul 
locului. 

Mercenarul şi-a încleştat dinţii şi şi-a dat ochii peste cap 
de la durerea sfâşietoare din umăr. 

Cato a clătinat din cap. 

— Grozavă treabă, domnule. 

— N-am vrut decât să fiu de ajutor, a răspuns Macro pe 
un ton îmbufnat. Spune-mi mai bine cum stau lucrurile şi de 
ce eşti costumat aşa? 

— Nu mă puteam strecura în Palmira în uniformă 
completă, nu crezi? Şi, oricum, a spus tânărul, privind în 
altă parte în timp ce îl sprijinea pe Archelaus, am vrut să 
mă asigur că veţi ajunge în siguranţă până la citadelă. 

Macro s-a simţit foarte mişcat de grija prietenului său 
faţă de siguranţa coloanei, după care a fost cuprins de un 
val de ruşine. A încercat imediat să alunge acel sentiment 
ca să nu bage de seamă Cato. S-a întors cu spatele şi le-a 
dat ordin oamenilor din coloană să iuţească pasul, după 
care, mai sigur pe sine, i s-a adresat din nou: 

— Grecii ăştia ai tăi par foarte tari. Sper că mai sunt şi 
alţii ca ei în citadelă. 

— Nu sunt grecii mei. Oamenii ăştia sunt comandaţi de 
Archelaus, l-a lămurit tânărul, făcând semn din cap spre 
mercenarul pe care îl sprijinea. 


— Aşadar, tu eşti Archelaus? Încântat să te cunosc, a zis 
centurionul şi a întins mâna, însă grecul, încă strângând din 
dinţi, a coborât ochii spre rană, apoi s-a uitat spre el cu 
sprâncenele ridicate întrebător. 

— A, da. Îmi pare rău. Macro a surâs jenat. Cu toate 
astea, mă bucur să te cunosc. 

Sub povara lui Archelaus, Cato a icnit. 

— Acum, dacă tot aţi terminat cu formalităţile, să pornim 
spre citadelă. 

— Da, sigur. Oamenii ăştia pot merge alături de noi. 

Macro s-a uitat de-a lungul străzii, pentru că zgomotul 
luptei din agora ajungea până la ei. 

— Ce se întâmplă acolo? 

— Garda regelui ţine drumul liber pentru coloană, i-a 
explicat Cato. Dar trebuie să ne grăbim. Nu vor putea 
rezista multă vreme în faţa rebelilor. 

Coloana a continuat să înainteze către locul dinspre care 
venea zvon de luptă. Când au pătruns în agora, Macro a 
aruncat privirea în dreapta şi a văzut şirul de mercenari 
greci cedând sub presiunea loviturilor date de duşmani 
peste barajul de scuturi. De pe zidurile citadelei se revărsa 
o adevărată ploaie de săgeți, sulițe şi proiectile de balistă 
asupra hoardei de rebeli ce se năpustea spre ei, subţiindu- 
le rândurile. 

— Nu vă opriţi! a strigat Macro la oamenii lui, care 
slăbiseră ritmul ca să se uite la acel spectacol. Nu suntem la 
circ! Mişcaţi-vă! 

Coloana a înaintat cu paşi iuți spre porţile deschise, iar 
Macro s-a dat la o parte ca să le facă loc soldaţilor să intre. 
Cato i-a lăsat pe doi dintre mercenarii greci să-l ajute pe 
Archelaus până la spital, după care s-a alăturat 
comandantului său. Imediat după ce legionarii au trecut de 
poartă, au urmat călăreţii: Balthus şi oamenii lui, apoi 
escadroanele din a Doua lliră. Centurionul Parmenion 
mărşăluia în fruntea infanteriştilor auxiliari care alcătuiau 


ariergarda. Când l-a recunoscut, Cato i-a zâmbit şi l-a 
salutat. 

— Mă bucur să te revăd, domnule. 

— Am avut necazuri. Băieţii din a Zecea au dus mai tot 
greul. Ei au cucerit poarta şi au croit drumul printre rebeli. 
S-a uitat la Macro, apoi a continuat pe un ton de uşor 
reproş: au făcut o treabă bună. 

Comandantul a ridicat din umeri. 

— Bineînţeles, doar sunt legionari. Dar flăcăii din a Doua 
Iliră puteau face totul la fel de bine, a adăugat el cu tact. Şi 
am fost ajutaţi de Balthus şi oamenii lui. Un efort comun, al 
tuturor părţilor, eu aşa aş spune. 

Cato s-a uitat la el şi i-a zâmbit. 

— Ai devenit un adevărat diplomat. 

— Diplomat? s-a mirat Macro, încruntându-se. Lasă 
prostiile. Asta e pentru cei care poartă togă. Mie îmi lipsesc 
limba dulce şi priceperea de a-i pupa în fund pe unii. 

Tânărul a pufnit în râs. 

— O imagine foarte neplăcută, dacă-mi permiţi să-ţi 
spun. 

Macro l-a lovit în glumă cu pumnul în umăr. 

— Bine. Hai să lăsăm baltă subiectul ăsta, de acord? Nu 
prea e nici momentul, nici locul pentru vorbe de duh. 

— Cum spui, domnule. 

Macro tocmai se pregătea să-i răspundă, când s-a auzit 
un cor de urale dinspre rândurile duşmane. Cei trei ofiţeri 
s-au întors şi au văzut că flancul drept al mercenarilor se 
destrămase în faţa presiunii neîncetate exercitate de rebeli. 
Câţiva dintre ei pătrunseseră şi acum îi loveau nemilos pe 
greci. Mulţi alţii înaintau, profitând de moment, şi Cato a 
observat că pe oamenii din garda regală îi păştea pericolul 
de a fi respinşi, înconjurați şi măcelăriți. Cu ochi 
experimentați, Macro a evaluat situaţia imediat. 

— Cato, adu-ţi băieţii să acopere breşa formată. 
Neîntârziat! 


— Am înţeles. Prefectul a făcut un semn din cap şi a 
parcurs alergând distanţa scurtă ce îl separa de flancul 
coloanei, care continua să mărşăluiască spre poarta 
citadelei. A Doua Iliră! Stai! La dreapta! Lunile de instrucţie 
intensă efectuată sub comanda lui Macro şi a lui Cato au 
dat roade, iar cohorta a trecut de la coloană la şir în câteva 
clipe. Tânărul s-a oprit să-şi tragă răsuflarea şi a strigat 
ordinul: desfaceţi rândurile de la jumătatea centuriei! 

Oamenii s-au dat deoparte ca să creeze spaţii libere 
printre şiruri, iar când au încheiat manevra, prefectul a 
scos sabia şi a rotit-o spre linia grecilor care cedase. 

— Înainte! 

A Doua lliră a traversat agora cu pas măsurat, 
apropiindu-se de mercenari şi având rândurile aranjate 
atent de ofiţeri. Comandantul sintagmei a aruncat o privire 
în urmă şi i-a văzut pe auxiliari venind în sprijinul lui. A 
observat şi spaţiile libere din şir şi a priceput imediat 
intenţia lui Cato. Întorcându-se din nou către oamenii lui, şi- 
a dus o mână pâlnie la gură şi a răcnit: 

— Retrageţi-vă! Retragerea spre citadelă! 

Mercenarii au început să fugă din faţa rebelilor, lovind 
sălbatic cu lăncile ca să creeze un spaţiu liber între ei şi 
duşmani. Imediat ce au scăpat de inamici, câţiva dintre 
greci s-au întors şi au luat-o la goană spre oamenii lui Cato, 
primejduind viaţa camarazilor mai lenți, în vreme ce rebelii 
au pătruns în spaţiile goale apărute în şirul ce se fragmenta 
cu repeziciune. Câţiva au fost izolaţi şi copleşiţi numeric, 
trezindu-se atacați din toate părţile, şi au început să se 
rotească disperaţi încercând să blocheze loviturile date de 
rebeli. În mod inevitabil, câte-o lamă de sabie ţâşnea din 
întuneric şi, după ce se vedea împins înapoi din cauza 
vreunei răni, omul era doborât la pământ şi măcelărit cu o 
ploaie de lovituri. Primii dintre mercenari au ajuns la şirul 
de romani ce se apropia şi au trecut rapid prin spaţiile 
libere. Cato şi-a scos sabia din nou şi a ocupat un loc alături 
de Parmenion, în mijlocul lor. În timp ce înaintau pe pavajul 


agorei, tânărul a privit în ambele părţi, cântărind momentul 
acţiunii. După ce prin spaţiile goale a trecut şi ultimul 
dintre mercenari, a dat un ordin scurt. 

— Strângeţi rândurile! 

Oamenii din spate s-au rotit şi au înaintat, completând 
spaţiile libere, iar în acest timp rebelii goneau spre ei. 

— Scuturile în faţă! a strigat Cato, cu puţin înainte de 
momentul ciocnirii, şi imediat după aceea scuturile late ale 
auxiliarilor s-au rotit, primindu-i pe rebeli cu un zid 
compact, presărat cu ghinturi sclipitoare. Vârfurile ascuţite 
ale săbiilor luceau orbitor, punctând şirul de scuturi. La 
vederea acestui zid, rebelii au şovăit un moment, iar şarja 
şi-a pierdut imediat din entuziasm. Cele două şiruri s-au 
unit într-un val rostogolitor, când scuturile s-au izbit unul de 
altul, iar săbiile au lovit în lemnul acoperit de piele sau în 
lamele săbiilor celor care parau loviturile. Cato s-a ghemuit 
în spatele scutului de împrumut şi apoi şi-a încordat muşchii 
picioarelor. O lovitură a bufnit peste marginea scutului, 
care l-a lovit în coif. Preţ de o frântură de secundă, a văzut 
alb înaintea ochilor, s-a simţit orbit, dar a împuns cu sabia. 
Nu a simţit niciun contact, de aceea şi-a retras imediat 
braţul cu arma, înainte ca vreun rebel să aibă timp să 
lovească prin spaţiul rămas deschis. De o parte şi de alta, 
cei prinşi în bătălie icneau în timp ce dădeau lovituri, unii 
scoteau strigăte guturale de luptă, insulte ori de sfidare. 
Printre ele se amestecau icnetele şi gemetele celor răniţi 
sau muribunzi. Cato s-a concentrat ca să-şi păstreze poziţia 
din primul rând al cohortei sale, ştiind prea bine că atâta 
vreme cât linia aceea rezista, a Doua Iliră nu va da înapoi, 
în ciuda confruntării inegale. Asaltul rebelilor oprise 
înaintarea romanilor, iar acum aceştia stăteau pe loc, cu 
picioarele bine înfipte în pământ, lovind cu scuturile şi 
străpungând cu săbiile orice duşman care se aventura să 
atace şi se apropia prea mult. În lumina ce sporea, Cato a 
observat sclipirea unei lame de sabie ridicându-se în faţa 
scutului său şi, în mod instinctiv, a ridicat arma ca să pareze 


lovitura. O clipă mai apoi, vârful greu al unei falcata s-a izbit 
de sabia lui scurtă, împingându-i-o în jos. A simţit că-i 
amorţeşte braţul şi a strâns pumnul cu toată tăria ca să nu 
o scape din mână. Falcata s-a ridicat din nou, însoţită de un 
răcnet de triumf din partea rebelului care mânuia arma. De 
această dată, Cato a reuşit să-şi ridice scutul şi l-a împins în 
faţă ca să pareze lovitura de sabie, timp în care a încercat 
să secere piciorul atacatorului printr-o mişcare. Lovitura a 
nimerit, dar, în acelaşi timp, scutul ridicat deasupra capului 
a scos un zăngănit şi l-a izbit în coif. În momentul în care a 
căzut într-un genunchi, l-a auzit pe rebel urlând de durere 
şi tânărul prefect a văzut că tăişul sabiei pătrunsese adânc 
în carnea coapsei omului, retezându-i muşchii până la os. 
Rebelul s-a retras şi s-a năruit la pământ, lăsând arma să-i 
scape din mână, apucându-se cu palmele de rană şi 
încercând să oprească sângerarea. Pe urmă, în faţa lui a 
apărut un alt duşman, iar el l-a pierdut din ochi pe cel pe 
care îl doborâse. 

Apoi s-a simţit prins de braţul cuiva care l-a ridicat în 
picioare, trăgându-l înspre formaţia romană. Cato a privit în 
jur şi l-a văzut pe Parmenion. 

— Eşti rănit prefect? 

— Nu. 

Acesta din urmă a făcut un gest, apoi şi-a aplecat capul 
într-o parte, ca să evite o lovitură de lance. Cato a izbit cu 
sabia în mânerul ei, doborând-o la pământ, iar apoi a lovit 
mâna care ţinea arma, sfărâmând falangele şi retezând 
tendoane, astfel încât degetele care o ţineau i-au dat 
drumul la pământ, lipsite de nervi. 

— Cedaţi teren! a ordonat Cato. Parmenion, stabileşte 
ritmul! 

— Unu! a strigat Parmenion, iar oamenii din cohortă s- 
au retras un pas. Doi! Unu! Doi! 

Soldaţii din a Doua lIliră s-au retras treptat spre citadelă, 
iar Cato şi-a făcut drum printre şiruri, ajungând alături de 
purtătorul de stindard. Ca executare, retragerea 


reprezenta una dintre cele mai dificile manevre. Dacă 
formaţia dădea dovadă de momente de şovăială ori se 
destrăma, rebelii din Palmira îi puteau hăcui pe soldaţi. 
Prefectul şi-a dat seama că ultimii mercenari pătrunseseră 
deja în citadelă, iar Macro stătea singur sub arcada masivă 
de piatră, făcându-i semn să se apropie. Alături de el, 
Parmenion a continuat să stabilească ritmul paşilor, iar 
cohorta s-a retras încet spre poartă. Flancul stâng era 
apărat de zidul înalt şi de arcaşii şi aruncătorii de suliță 
care îi loveau pe rebeli de sus. Însă partea dreaptă a şirului 
avea să se plieze curând, astfel că rebelii se puteau revărsa 
pe după marginea lui, înconjurându-i astfel pe romani, aşa 
cum procedaseră mai devreme cu mercenarii greci. 

— Parmenion! La mine! 

Imediat ce adjunctul a ajuns alături de el, Cato a făcut 
semn către flancul drept. 

— O să preiau comanda centuriei din flanc. După ce 
partea stângă a şirului ajunge la poartă, duci oamenii 
înăuntru câte o centurie după alta. Eu vă acopăr până ne 
vine rândul. 

— Am înţeles, a spus Parmenion. Noroc, domnule! 

— Mulţumesc, voi avea nevoie. 

Cato a fugit prin spatele cohortei până a ajuns la prima 
centurie, alcătuită din oameni aleşi pe sprânceană. 
Comandantul lor, centurionul Metellus, l-a salutat de cum l- 
a văzut. 

— S-au încins lucrurile, domnule. 

— Şi vor da în clocot, i-a răspuns el, surâzând sumbru. 
Va trebui să acoperim retragerea oamenilor pe poartă. 
Când dau ordin, vreau ca prima cohortă să alcătuiască un 
pinten. Ne vom deplasa spre poartă şi vom rezista în faţa ei 
până când restul oamenilor ajung înăuntru. 

— Am înţeles, domnule, i-a răspuns cu calm centurionul 
Metellus. Băieţii mei nu vă vor dezamăgi. 

Cato a zâmbit. 

— Sunt convins. 


A aruncat o privire în jur şi a văzut că şi ultimii oameni 
răniţi, precum şi trupele călări ce primiseră misiunea de a-i 
proteja pătrundeau pe poartă, iar auxiliarii se retrăgeau 
spre citadelă. Sosise momentul ca prima centurie să se 
îndepărteze de clădirile din partea dreaptă, deschizând 
drumul pentru ca rebelii să le ajungă în flanc. Cato i-a făcut 
un semn centurionului Metellus. 

— Dă ordinul! 

Omul şi-a umplut plămânii cu aer şi a urlat cât de tare a 
putut: 

— Prima centurie să formeze un pinten! Şi-a tras 
sufletul, a numărat în gând până la trei şi a urmat: executaţi 
manevra! 

Imediat după aceea, secţiunile de flanc s-au strâns, 
formând a doua şi a treia latură, iar apoi auxiliarii s-au 
aşezat cu faţa spre exterior, astfel încât pintenul prezenta 
scuturi pe toate cele trei laturi. Rebelii au năvălit în spaţiile 
libere şi s-au răspândit în jurul centuriei lui Metellus, lovind 
şi împungând în scuturi. 

— Prima centurie! Înaintaţi către poartă! 

În timp ce Metellus ţinea ritmul paşilor, formaţia în 
pinten a traversat agora înconjurată de rebeli, care strigau 
entuziasmați şi triumfători, ca nişte animale care simt că 
prada o să le cadă curând în colţi. Aşa cum spera Cato, 
presiunea asupra altor centurii a slăbit, iar acestea au 
început să se retragă pe poartă fără a întâmpina dificultăţi, 
în vreme ce rebelii şi-au îndreptat furia asupra unităţii care 
mai rămăsese în agora şi care îşi croia drum cu forţa prin 
mulţime. Privind peste şirurile strânse ale auxiliarilor, Cato 
a văzut că majoritatea răzvrătiţilor ce îi înconjurau aveau 
asupra lor arme uşoare. Până în acel moment doar o mică 
parte dintre soldaţii din trupele regulate ale lui Artaxes 
ajunseseră la locul bătăliei, însă, brusc, în piaţă a răsunat 
un sunet de corn, iar prefectul a privit roată şi a văzut o 
coloană de soldaţi apărând în latura cealaltă. Aceştia au 


pornit imediat în fugă, îndreptându-se către zona din faţa 
porţii, unde se purta lupta. 

— Trebuie să iuţim pasul, a decis Cato. Metellus! 

— l-am văzut, domnule, i-a răspuns acesta, apoi a strigat 
spre oamenii lui, ceva mai susţinut: Unu! Doi! 

Cato a constatat că se aflau la cel mult cincisprezece 
metri de poartă. Macro se retrăsese pe sub arcadă, iar 
tânărul i-a văzut creasta transversală printre legionarii ce 
se aşezaseră într-o formaţie strânsă în interiorul citadelei. 
Pe zidurile de deasupra lor, arcaşii îşi îndreptaseră atenţia 
asupra noii coloane de duşmani care traversa în iureş 
agora. Săgeţile întunecate au izbit pietrele de pavaj ori au 
spintecat scuturi, unele dintre ele au doborât oameni care 
alergau să taie calea de retragere a ultimei centurii 
romane. 

Presiunea exercitată de masa compactă de rebeli din 
afara formaţiei în pinten începuse să-şi facă simţit efectul, 
pentru că auxiliarii s-au deplasat deja mai încet, întrucât 
trebuiau să lovească puternic cu scuturile şi să împungă cu 
săbiile în vălmăşagul de trupuri din jur. Brusc, un rebel s-a 
dovedit mai cutezător decât ceilalţi şi a prins partea 
superioară a scutului unui om din apropierea lui Cato. 
Auxiliarul nu a reuşit să-i reteze degetele rebelului, iar 
acesta l-a tras cu sălbăticie în jos, făcând ca marginea 
inferioară să îl lovească pe primul în fluierele picioarelor. 
Omul a icnit de durere, iar în acel moment de şovăială un 
alt răzvrătit a aruncat o lance în gâtul lui. Vârful a străpuns 
eşarfa de pânză de la gât şi a ieşit pe sub garda de gât a 
coifului. Imediat ce auxiliarul s-a prăbuşit în genunchi, 
lăncierul a sărit în faţă, drept în spaţiul rămas liber. 

— Nu, nu se poate aşa ceva! a mârâit Cato şi a parcurs 
în grabă cei câţiva paşi care îl despărţeau de rebel şi, după 
ce s-a opintit să împingă scutul ce îi fusese lovit de o lance, 
al cărei vârf a alunecat pe suprafaţa lui curbată, s-a izbit de 
om, aruncându-l de-a berbeleacul înapoi în mulţime. Cato s- 
a oprit la acelaşi nivel cu auxiliarii aflaţi de o parte şi de alta 


a lui, ocupând locul soldatului căzut. Inima îi gonea 
nebuneşte, bătându-i în piept ca o tobă. A inspirat adânc şi 
a strigat cu forţă: continuaţi deplasarea! Dacă ne oprim, 
vom muri! 

Oamenii din vârful pintenului au pornit din nou să 
împingă, izbind cu scuturile şi împungând sau tăind în 
dreapta şi-n stânga cu săbiile scurte. Au câştigat probabil 
aproape zece paşi, după care formaţia s-a împotmolit, la o 
distanţă înfiorător de mică de poartă, moment în care primii 
dintre soldaţii rebeli proaspăt apăruţi au ajuns la locul 
bătăliei şi s-au apropiat cu forţa de romani. Apoi, Cato şi-a 
dat seama cu claritate că prima centurie nu va reuşi să mai 
înainteze spre poartă. A izbit cu scutul în faţă, apoi a 
descris un arc de cerc cu sabia şi abia după aceea a 
îndrăznit să arunce o privire spre poarta aflată la doar 
câţiva paşi. Aceasta era încă deschisă, dar câţiva rebeli se 
îndreptau deja spre ea, simțind că pot profita de acel prilej 
pentru a pătrunde în citadelă. 

— Închideţi poarta! a răcnit Cato, simțind o arsură pe 
gâtlejul uscat. 

— Macro, salvează-te! Închide poarta! 

O lovitură primită în scut l-a aruncat în spate, 
dezechilibrându-l, iar după aceea, cu o limpezime glacială, 
a hotărât să ucidă cât mai mulţi duşmani înainte de a fi 
doborât. 

— Ticăloşilor! a şuierat el printre dinţii încleştaţi. Apoi a 
strâns şi mai tare mânerul sabiei între degete şi s-a azvârlit 
înapoi în rând, lovind cu ea spre capetele duşmanilor din 
faţa lui. A tras aer în piept şi a urlat: A Doua Iliră! A Doua 
Iliră! 

Oamenii din jurul lui au preluat strigătul lui şi au 
continuat să lupte. Strânsă din toate părţile, formaţia în 
pinten a devenit un oval, oamenii rămânând strânşi în jurul 
stindardului, atacați fiind de rebelii abia sosiți. Auxiliarii 
erau egalaţi numeric şi ca forţă de rebeli şi au început să 
cadă în număr tot mai mare. Romanii se împiedicau de 


cadavrele camarazilor, strângeau rândurile şi respirau cu 
greutate, simțind că braţele şi picioarele le ardeau de 
epuizare şi trebuiau să se şteargă la ochi de sângele 
împroşcat şi să cedeze teren în faţa duşmanilor. 

Cato a simţit o lovitură şi în acelaşi timp arsură în braţul 
cu care ţinea scutul. Văzu apoi lama unei falcata 
retrăgându-se după ce îl împunsese în braţ, puţin mai jos de 
cămaşa de zale. A scrâşnit din dinţi şi a lăsat să-i scape un 
geamăt puternic de durere şi mânie, rotindu-se uşor în 
momentul când a izbit de sus în jos lama sabiei rebelului, 
smulgându-i-o din mână. Apoi a schimbat direcţia de 
mişcare a armei, făcând-o să descrie un arc spre pieptul 
omului, sfârtecându-i tunica uşoară şi carnea şi scoțând la 
iveală o dungă de un roşu aprins. 

Dinspre poartă s-a auzit un muget puternic şi prefectul a 
făcut un pas înapoi, coborând scutul, pentru că i se 
scurgeau şi ultimele rezerve de putere din braţul stâng. Şi- 
a îndreptat ochii într-o parte şi a văzut o coloană compactă 
de legionari năvălind pe poarta citadelei. În fruntea lor se 
afla Macro, slobozindu-şi strigătul de luptă. Legionarii în 
armuri grele au trecut prin forţă de şirul dezlânat de rebeli 
din apropierea porţii, iar apoi şi-au croit un drum de sânge 
prin cei care împresuraseră micul grup de auxiliari rămaşi 
în viaţă. Ferocitatea atacului i-a năucit pe rebeli vreme de 
câteva momente, iar Cato a profitat de ocazie ca să-şi 
mobilizeze oamenii. 

— La mine! Pe aici! 

A coborât sabia şi a izbit cu scutul în rândurile tot mai 
subţiri de duşmani ce îl despărţeau de Macro. La capătul 
puterilor, auxiliarii au scos urale chinuite şi l-au urmat, 
lovind cu furie în duşmani în timp ce-şi croiau drum către 
camarazii lor legionari. Folosindu-şi scutul, Cato l-a lovit 
brusc în coaste pe un rebel, azvârlindu-l la pământ, iar apoi 
a văzut un alt răzvrătit cu spatele spre el. A împuns cu 
sabia, străpungându-l ceva mai jos de umăr. În timp ce lama 
lui pătrundea în corpul duşmanului, vârful unei alte săbii a 


apărut în mijlocul spatelui. Cato şi-a smuls arma, iar rebelul 
mort a căzut, greutatea lui făcându-l să se smulgă din 
cealaltă sabie, şi atunci l-a văzut pe Macro, cu ochi fioroşi, 
stropit de sânge şi rânjind ca un dement. 

— Aha, deci aici erai! Hai, băiete, du-ţi oamenii spre 
poartă. O să continuăm noi lupta. 

Cato a confirmat primirea ordinului cu o înclinare a 
capului, apoi şi-a îndrumat oamenii, iar legionarii lui Macro 
au făcut loc de o parte şi de alta reţinându-i sau 
respingându-i pe duşmani. Epuizaţi, auxiliarii au pătruns cu 
paşi nesiguri pe poartă şi s-au prăbuşit ori s-au ghemuit 
lângă ziduri. Cato a intrat ultimul şi a rămas să urmărească 
felul în care legionarii s-au retras într-o ordine aproape 
desăvârşită, presaţi fiind totuşi de rebelii amarnic de 
furioşi, care acum strigau de furie şi frustrare că auxiliarii 
scăpaseră cu viaţă din ghearele lor. Soldaţii s-au retras pe 
sub arcadă, iar zăngănitul săbiilor a fost amplificat de ecoul 
stârnit de ziduri. 

—  Pregătiţi-vă pentru închiderea porţilor! a strigat 
Macro peste umăr, iar grupurile de legionari care stăteau 
înapoia uşilor masive şi-au lipit umerii de ele şi şi-au 
încordat muşchii picioarelor, proptindu-se mai bine în dalele 
de pavaj. Imediat ce el şi ultimii legionari au pătruns în 
citadelă, s-a auzit ordinul: 

— Închideţi poarta! 

Cu icnete, legionarii s-au opintit în canaturi, iar acestea 
au început să se mişte în ţâţâni, scârţâind. Spaţiul dintre 
canaturi s-a redus treptat până când a rămas doar Macro 
să lovească spre rebeli cu sabia, aruncându-le în faţă insulte 
şi cuvinte de sfidare. Temându-se că prietenul lui va fi prins 
între canaturi, Cato şi-a scos sabia din teacă şi s-a năpustit 
înainte ca să-l prindă pe Macro de cuirasă şi să-l tragă 
înapoi cu toată puterea. Rotind ameninţător sabia şi 
retrăgându-se din faţa duşmanilor, centurionul a strigat: 

— Hei, ce naiba? Ce ai de gând să faci? 


Apoi canaturile s-au lipit cu un bufnet răsunător, iar 
legionarii au aşezat drugul de blocare în lăcaşul său. 

Răcnetele rebelilor au amuţit brusc, iar în jurul lui Cato 
s-au auzit doar gâfâielile şuierătoare ale soldaţilor. În cele 
din urmă, a slăbit strânsoarea asupra mânerului de scut, 
care a alunecat la pământ şi a scos un zăngănit puternic. A 
dat drumul şi cuirasei prietenului său, care s-a întors şi a 
pufnit, umflându-şi obrajii. 

S-au privit preţ de câteva clipe, apoi au izbucnit în râs, 
încântați şi în acelaşi timp surprinşi că rămăseseră în viaţă. 
Macro şi-a vârât sabia în teacă şi a arătat cu degetul spre 
poartă. 

— Gata, a mers cât s-a putut de bine. 

Cato a zâmbit o clipă, după care şi-a dat seama că în jur 
se aflau supraviețuitorii din centuria lui Metellus, plini de 
sânge şi zdrobiţi, având putere doar cât să mai stea în 
picioare. 

— Se putea şi mai rău, a spus el încet. 

— Da, a întărit Macro, şi zâmbetul i s-a stins pe buze. Cu 
toate astea, am reuşit. Acum, după sosirea noastră aici, 
viaţa a devenit ceva mai grea pentru acel prinţ, Artaxes. Şi- 
a aruncat ochii spre braţul tânărului şi a văzut că sângele îi 
picura din vârfurile degetelor. Ar trebui să te ocupi de rana 
aia. Pe urmă, ne vom prezenta la ambasador. 

— Am înţeles. După ce restul răniților vor ajunge la 
spital. Înainte de a se întoarce ca să dea ordinele necesare, 
Cato a rămas puţin nemişcat şi s-a uitat ţintă la mai 
vârstnicul lui prieten. De ce ai făcut asta? 

— Ce anume? 

— De ce te-ai întors după noi? 

Macro a încercat să evite un răspuns direct. 

— Şi aşa suntem puţini. Nu-mi pot permite să pierd o 
centurie de oameni destoinici, chiar dacă se cheamă 
auxiliari. De-asta. Şi, în orice caz, nu pentru asta există 
prieteni? Şi tu ai fi procedat la fel ca să mă salvezi. 


Cato a confirmat din cap, dar nu şi-a putut reprima un 
zâmbet când s-a retras un pas, strâmbându-se de mirosul 
pe care îl emana amicul lui. 

— Bine, dar dacă nu te cureţi de murdăria de pe tine o 
să mă gândesc de două ori înainte de a-ţi întoarce serviciul. 

— Ha-ha. De acord, dar acum ce-ar fi să o ştergi spre 
spital până nu-ţi mai fac şi eu vreo rană? 


CAPITOLUL 19 


Spitalul era ticsit de răniţi. Chiar şi colonada din afara 
camerelor rezervate răniților era populată de oameni stând 
rezemaţi de ziduri ori zăcând întinşi direct pe pământ. 
Puținele ordonanţe medicale erau copleşite de numărul 
suferinzilor din rândul gărzii regelui şi al coloanei de 
sprijin. Chirurgul legiunii, aflat acolo, a evaluat starea 
fiecărui om, iar aceia care nu mai puteau fi ajutaţi au fost 
duşi în cealaltă latură a curţii, într-o cămăruţă dintr-un colţ. 
În timp ce l-a aşezat cu atenţie pe unul dintre oamenii săi 
pe pământ, pentru a fi examinat de chirurg, Cato a făcut un 
semn din cap către cămăruţă. 

— Ce se întâmplă cu cei duşi acolo? 

Chirurgul s-a uitat scurt la el şi, cu o privire plină de 
subînţeles, i-a răspuns: 

— Sunt ajutaţi să scape de dureri. 

— Aha... Am înţeles. 

Neliniştit, Cato şi-a îndreptat ochii spre omul rănit. O 
lance găsise un punct slab în armura lui de zale şi îi 
străpunsese stomacul. Duhoarea emanată de intestinele lui 
sfârtecate se răspândea în jur, provocându-i tânărului o 
stare de rău. Omul ţinea ochii strâns închişi şi gemea 
neîncetat, ţinându-se cu ambele mâini de locul rănit. Cato 
şi-a întors privirea spre doctor şi a văzut o expresie 
trecătoare de milă şi resemnare pe faţa lui. Apoi i-a spus: 

— Vă încredinţez, domnule, puţină durere, apoi totul se 
termină. 

Cato nu s-a arătat tocmai liniştit de asigurările 
chirurgului şi s-a îndepărtat de omul rănit, simțindu-se 
neajutorat şi ruşinat. Doctorul i-a chemat pe îngrijitorii care 
se ocupau de brancardă şi a arătat spre omul rănit. 

— Caz special, a spus el cu calm, după care s-a aplecat 
deasupra rănitului şi l-a strâns uşor de umăr. Prietene, ne 


vom ocupa imediat de tine. O să te odihneşti, iar durerea va 
dispărea. 

S-a ridicat şi le-a dat voie ordonanţelor să îl mute pe om 
pe targă. Aceştia l-au ridicat pe rănit şi au plecat cu el. S-a 
întors spre Cato şi şi-a plecat capul ca să-i vadă rana de la 
braţ. 

— la să vedem. 

— Nu e grav, a spus Cato, alarmat. Superficială. 

— Lăsaţi-mă pe mine să apreciez asta. Staţi liniştit şi 
daţi-mi voie să văd. 

Omul a ridicat cu atenţie cămaşa de zale şi mâneca 
tunicii până la umăr şi a cercetat îndeaproape tăietura, 
pipăind uşor cu mâna cealaltă. Cato a scrâşnit din dinţi şi a 
rămas cu privirea aţintită înainte până când chirurgul i-a 
eliberat braţul. 

— Rana e destul de curată. Se va vindeca după câteva 
suturi. 

— Suturi? 

— Da, nişte cusături... Chirurgul l-a bătut pe umăr şi a 
făcut un gest către capătul coridorului. Am acolo o 
persoană fermecătoare care te va îngriji. 

— Ne-am întâlnit deja, a murmurat Cato. 

— Foarte bine. Să nu te deranjeze faptul că e femeie. Am 
auzit că e mai destoinică decât toate celelalte ordonanţe 
laolaltă. 

— Mi se pare normal. Cato a dat din cap către doctor, iar 
acesta s-a îndepărtat în grabă ca să se ocupe şi de alţi 
suferinzi. 

Nu tocmai încântat de perspectiva de a o revedea pe 
fiica ambasadorului, care îi demonstrase deja ce limbă 
ascuţită avea, Cato a pornit pe coridor. Când a intrat în 
încăpere, razele soarelui de dimineaţă pătrundeau prin 
două ferestre înalte, scăldând interiorul într-o lumină aurie. 
Iulia îl bandaja la cap pe un auxiliar. 

— O să mă ocup şi de tine peste câteva momente, a spus 
ea cu glas obosit, fără să ridice ochii de la pacient. Aşteaptă 


lângă uşă. 

Nemulțumit de întârziere, Cato a ezitat câteva clipe. 
Trebuia să ajungă la Macro, ca să stea de vorbă cu 
ambasadorul. Pe de altă parte, abia aştepta să plece din 
preajma acelei femei dominatoare. Arăta ca un exemplar 
tipic al clasei din care provenea: autoritară, arogantă şi 
ferm convinsă că toţi i se vor supune de îndată. Se simţea 
îndemnat să aibă resentimente faţă de ea. A inspirat adânc 
să se calmeze, a intrat în încăpere şi s-a aşezat pe banca din 
faţa uşii. Fiica ambasadorului nu şi-a ridicat privirea, 
continuând să se ocupe de bolnav, apoi a tăiat capetele 
bandajului. 

— Gata! a zis ea şi a făcut un pas înapoi să se adreseze 
soldatului. O să ai nevoie de o zi sau două de odihnă. 

Ausxiliarul a râs. 

— Tare-aş vrea eu, doamna mea. Dar mă îndoiesc că 
prefectul îmi va îngădui asta. E nemilos. 

— Nemilos? a întrebat Iulia. El? 

— Da, doamnă! Ne mână ca pe sclavi încă de când am 
plecat din Antiohia. Pare cam copilăros la faţă, dar dincolo 
de asta e untică... 

Cato şi-a dres glasul cu putere, ceea ce i-a făcut pe cei 
doi să-şi întoarcă ochii spre el. Auxiliarul a sărit în picioare 
instantaneu, rămânând în poziţie de drepţi şi privind fix 
spre un punct aflat la câţiva centimetri deasupra capului 
prefectului. A deschis gura, după care a închis-o, 
muşcându-şi buzele şi aşteptând tirada ce avea să urmeze. 
Tânărul l-a privit atent vreme de câteva momente, fără nicio 
expresie pe faţă. Apoi şi-a îndreptat ochii spre femeie. 

— Ai terminat cu acest om? 

— Da, prefect Cato. Întrebarea este dacă tu ai terminat 
cu el... 

— E soldat şi îşi va face datoria aşa cum socotesc eu de 
cuviinţă, doamnă. 

— Însă doar când se va restabili, da? 

Cato s-a încruntat. 


— Eu voi hotărt acest lucru. Soldat, eşti liber. Întoarce-te 
la centuria ta. 

— Am înţeles. 

Auzxiliarul a salutat şi a ieşit cu pas de marş din cameră, 
dispărând din ochii comandantului său cât de repede a fost 
în stare. Imediat ce a plecat, Cato a rămas să aştepte pe 
bancă. Iulia s-a uitat la el o clipă, apoi, pierzându-şi 
răbdarea, şi-a pus mâinile în şolduri. 

— Ei, de data asta ce mai e? 

— Rană de sabie. 

Şi Cato a arătat spre dâra de sânge de pe braţ. 

— Atunci, vino mai aproape, i-a răspuns ea cu un aer 
distant. La lumină, ca să văd bine. Prefect, nu mă face să-mi 
pierd timpul. Mai sunt şi alţii care au nevoie de ajutorul 
meu. 

Și pe ei îi tratezi cu bunăvoință, a gândit iritat Cato, 
când s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre ea. Fiica 
ambasadorului l-a prins de cot şi l-a făcut să se răsucească 
spre razele de lumină ce pătrundeau pe fereastră. 

A examinat rana în câteva clipe. 

— S-ar părea că vrei să-ţi pierzi braţul ăsta bucată cu 
bucată. 

Cato a strâns din buze, iar încruntătura de pe frunte s-a 
adâncit. Iulia a ridicat ochii spre chipul lui şi el şi-a dat 
seama că încerca să-şi reţină râsul şi dorinţa de a-l lua 
peste picior. 

A pufnit cu amărăciune: 

— Doamna mea, orice soldat se aşteaptă să fie rănit. Fie 
că e soldat de rând, ca acel om, fie că e ofiţer. Asta ne e 
datoria. Nu e vorba de ceva cu care a fost învățată o 
doamnă cu o creştere aleasă. Cato a rostit aceste cuvinte 
înainte de a-şi da seama cât de nepoliticos sunau ele. Iulia a 
făcut ochii mari, după care i-a răspuns pe un ton rece şi 
distant. 

— Prefect, îmi cunosc îndatoririle. Iar în ultimele zile am 
ajuns să văd mai multe feluri de răni decât mi-aş dori. Ţi-aş 


rămâne îndatorată dacă ai ţine seama de asta. 

Ochii li s-au întâlnit, iar Cato i-a aruncat o privire pe 
care o păstra de obicei pentru a-i băga în sperieţi pe cei 
proaspăt recrutaţi, până când lulia a cedat, întorcându-şi 
ochii spre rană. 

— E o rană superficială. Mi se pare destul de curată, dar 
O s-o spăl şi o s-o cos. 

A luat de pe masă un vas cu apă şi o cârpă umedă, pe 
care a stors-o bine şi s-a plecat apoi asupra rănii. 

— Ei, acum e acum. Ştii deja cum stau lucrurile. O să fie 
dureros, dar un bărbat nemilos ca tine e mai presus de 
durere... 

De furie, Cato a roşit, dar a refuzat să reacționeze la 
înţepăturile ei. 

— Trebuie să merg în faţa tatălui tău ca să-i prezint 
raportul. De aceea, ţi-aş fi recunoscător, doamnă, dacă ai 
termina cât mai curând de bandajat rana ca să mă pot 
întoarce la treburile mele. 

— Prea bine, a spus Iulia încet. 

A pregătit un ac şi fir şi s-a apucat de lucru imediat, 
trecând acul prin pielea lui Cato şi cosând încetul cu încetul 
rana, făcând-o să stea închisă, până când din ea n-a mai 
rămas decât o linie groasă de culoare vineţie şi un fir plin 
de sânge. În ciuda durerii, Cato a rămas cu privirea aţintită 
spre uşă, ţinându-şi dinţii încleştaţi de durere. În cele din 
urmă, lulia şi-a încheiat treaba şi a înnodat firul trăgând 
ferm de capetele aţei. Gata, prefect! 

Cato a făcut un gest din cap şi i-a mulţumit, apoi s-a 
întors şi a pornit spre uşă, fericit că putea în sfârşit să pună 
ceva distanţă între el şi acea femeie. Când a ajuns la uşă, ea 
i-a spus. 

— Ne vedem la următoarea rană, da? 

— Hm, a reuşit să mormăie Cato, după care a părăsit 
încăperea şi a ieşit pe coridor. 

Afară, chirurgul pregătea un grup de oameni care să se 
ducă după porţia de apă şi de hrană pentru pacienţi. Când 


l-a văzut pe Cato apropiindu-se, a înălţat ochii spre el şi, 
ridicând o sprânceană, l-a întrebat: 

— Acum vă simţiţi mai bine, domnule? 

— Mai bine? a întrebat Cato şi s-a oprit. Nicidecum. E o 
rană de sabie, nu o răceală oarecare. 

— Cu toate astea, a continuat doctorul, o femeie ca ea se 
pricepe să facă orice bărbat să uite de durere. 

— A, desigur, a confirmat Cato, cu un zâmbet de 
amărăciune. De-abia aşteptam să plec de acolo. 

Chirurgul l-a privit cu un aer încurcat. 

— N-am sugerat că... 

Însă Cato se îndepărtase deja hotărât, cu o încruntătură 
neînduplecată pe faţă, în timp ce analiza perspectiva de a 
rămâne consemnat în citadelă în tovărăşia fiicei îngâmfate 
şi  enervante a ambasadorului, o reprezentantă a 
aristocrației Romei. Şi, ca şi cum purtarea ei trufaşă nu ar fi 
fost de ajuns de supărătoare, avea o înfăţişare ce nu putea 
sluji decât ca element perturbator pentru ofiţerii şi liderii 
politici strânşi în citadelă. Gândul i-a venit instantaneu şi, 
analizând mai atent chestiunea, tânărul s-a văzut silit să 
recunoască: fiica ambasadorului era cu adevărat 
atrăgătoare, ba chiar frumoasă. 

— Frumoasă, a bombănit el cu amărăciune, mai mult 
pentru sine. Ce importanţă avea cum arăta? În cel mai bun 
caz, era un element supărător şi care distrăgea atenţia 
multora. lar în cel mai rău caz? Pe neaşteptate, a simţit un 
val de fierbinţeală în piept şi s-a plesnit cu palma peste 
picior, continuând să păşească apăsat spre reşedinţa 
ambasadorului. 


Lucius Sempronius şi-a ridicat privirea în clipa în care 
cei doi ofiţeri au pătruns în încăperea ce îi fusese 
desemnată de câtre şambelanul regelui. Deşi, ca 
ambasador al împăratului Claudius, merita un tratament 
mai bun, supraaglomeraţia cumplită din citadelă făcea să 
nu se prea respecte regulile diplomatice. Oamenii din 


personalul lui restrâns stăteau îngrămădiţi pe coridorul de 
afară, care slujea atât ca birou, cât şi ca loc de dormit 
pentru ei. Macro a zâmbit când el şi Cato au trecut prin 
dreptul tinerilor aristocrați ghemuiţi, siliţi să îndure alături 
de funcţionarii ambasadorului şi gărzile lui de corp. Asta le 
va folosi, s-a gândit el, mai ales dacă aveau parte de o 
experienţă dură înainte de a urca în rang în cadrul 
birocraţiei imperiale. Asta, presupunând că aveau să 
supravieţuiască asediului, a socotit el, iar zâmbetul i s-a 
stins de pe faţă. 

Au păşit spre ambasador şi s-au oprit. 

— Centurion Macro şi prefect Cato, am venit să 
raportăm, domnule. 

Ambasadorul a făcut un semn câtre micile canapele 
aşezate în faţa mesei pe care o folosea drept birou. 

— Domnilor, arătaţi obosiţi. Şi nici nu e de mirare, având 
în vedere prin ce aţi trecut în ultimele zile şi nopţi. A zâmbit 
spre Cato. Vă adresez mulţumirile mele amândurora. 
Sosirea coloanei voastre le-a oferit regelui şi sprijinitorilor 
lui prilej de speranţă. Înainte de venirea voastră, eram 
foarte îngrijorat că vor fi dispuşi să se predea. Acum îşi dau 
seama că Roma nu-şi abandonează prietenii. Cu toate 
acestea... Sempronius a făcut o pauză şi a coborât glasul. 
Apariţia prinţului Balthus este o binecuvântare cu două 
tăişuri. Nu este fiul preferat al regelui. Această onoare îi 
revine prinţului Artaxes. 

— Artaxes? a întrebat Macro, părând nedumerit. 
Rebelul? Cel care şi-a legat soarta de parți? 

— Întocmai. Sempronius şi-a întărit vorbele cu o mişcare 
din cap. Vabathus a ţinut foarte mult la tânărul ticălos. A 
rămas orb la greşelile prinţului şi chiar dacă zvonurile 
privind intenţiile trădătoare ale lui Artaxes ajunseseră la 
urechile şambelanului cu luni bune înainte de izbucnirea 
revoltei, regele a nesocotit rapoartele lui şi a refuzat să 
întreprindă vreo acţiune împotriva fiului său. Şi regele nu a 
crezut că Artaxes era organizatorul răzmeriţei nici măcar 


când rebelii s-au ridicat împotriva sa. A spus că Artaxes era 
silit să-i conducă pe rebeli împotriva voinţei lui. Vă 
imaginaţi aşa ceva? Sempronius a clătinat din cap cu 
amărăciune. Se pare că unii părinţi rămân cu desăvârşire 
orbi la greşelile copiilor. Ei, bine, dar asta nu este întru 
totul adevărat. Vabathus nu ţine mai deloc la cel mai mare 
dintre fiii săi, Amethus. Nici nu-l pot acuza pentru asta. 
Amethus e un neisprăvit. Foarte prost, înţelegeţi?! Şi uşor 
de convins. Îşi petrece viaţa susţinând cu înfocare ultimul 
lucru pe care i-l spune cineva. S-ar putea ca regele să ţină 
la el, dar a renunţat de multă vreme să-l mai considere un 
succesor demn. Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
prinţul Balthus. Sau, mai bine zis, se spunea până la 
izbucnirea revoltei. Acum, când prinţul Artaxes s-a dovedit 
un şarpe veninos şi înşelător, regele este silit să se mai 
gândească pe cine alege ca urmaş. Sempronius s-a apropiat 
mai mult de Macro şi de Cato. Ce impresie v-a făcut prinţul 
Balthus? 

Centurionul s-a foit oarecum neliniştit şi a rezistat 
dorinţei de a se uita la prietenul lui, pentru a găsi un sprijin, 
apoi a răspuns: 

— E un luptător extrem de iscusit. Exact felul de om de 
care regele are nevoie în astfel de momente. 

— Ei, mă bucur să aud asta. Sempronius s-a rezemat de 
spătar. Nu l-am întâlnit până acum. Din câte am auzit 
despre el, am tras concluzia că nu e decât un beţivan. Un 
risipitor lipsit de sentimentul datoriei. Sper însă că nu este 
doar un bun luptător... 

— Are şi alte calităţi, asta e sigur, a spus Macro cu un 
aer neliniştit. Prinţul are ambiţii impresionante. 

— La ce te referi? 

— Vrea să devină rege după Vabathus. Crede că Roma îl 
va convinge pe rege să abdice după zdrobirea revoltei. 

Sempronius a chicotit cu un aer amar. 

— Crede cam multe, nu vi se pare? 


De data asta, Macro nu s-a putut abţine să nu se uite la 
Cato înainte de a răspunde. 

— Mda, ar mai fi ceva, domnule. 

— Ce anume? 

— Cum să spun, am încheiat un soi de înţelegere cu 
prinţul Balthus. În schimbul ajutorului pe care l-a oferit 
coloanei pentru a ajunge în citadelă. 

— O înţelegere? 

— Da, domnule. l-am spus că voi face tot ce pot ca să-l 
sprijin când vom ajunge aici. Am avut nevoie de ajutorul lui. 
Fără el nu am fi reuşit să traversăm deşertul. Îi datorăm 
viaţa noastră. 

— Am înţeles. Sempronius şi-a dus o mână la obraz şi a 
rămas pe gânduri. Şi nu te-ai gândit că şi el era în aceeaşi 
situaţie disperată ca şi voi? 

— Poftim? 

Cu o expresie întrebătoare pe faţă, Macro s-a încruntat 
şi s-a răsucit spre Cato, iar ambasadorul a continuat: 

— După izbucnirea revoltei, probabil că prietenul nostru 
Balthus a dorit cu disperare să i se alăture tatălui său, ca să 
profite de slăbiciunea lui. Problema era cum să ajungă la el. 
Şi atunci aţi apărut voi, având mare nevoie de sprijin, iar el 
şi-a dat seama ce şansă i s-a ivit. V-a propus o înţelegere, iar 
voi aţi acceptat-o bucuroşi. Ce anume i-aţi promis, prefect 
Cato? 

Simţindu-se vinovat, tânărul a tresărit. În cursul 
precedentelor schimburi de cuvinte, pleoapele îi deveniseră 
cumplit de grele, şi ar fi adormit dacă nu apărea acea 
bruscă schimbare de ton în glasul ambasadorului. Şi-a 
înghiţit nodul din gât şi s-a grăbit să-şi adune gândurile. 

— Aşa cum a spus şi centurion Macro, nu am prea avut 
de ales. Dacă nu încheiam înţelegerea cu el, prinţul ne-ar fi 
părăsit în deşert. Ori cel puţin... 

— Cel puţin aşa v-a făcut el să credeţi, a încheiat 
Sempronius fraza. Vai, zei! Aşadar, v-aţi dat cuvântul să-l 
ajutaţi pe acest om să devină rege. Aşa este? 


Macro a strâns o clipă din buze, după care a răspuns: 

— Da, domnule. Cam aşa stau lucrurile. 

— Centurion Macro, i-a zis Sempronius, reuşind să 
păstreze un ton reţinut. Eşti soldat. Ce-a fost în capul tău 
când ai încheiat o astfel de înţelegere cu un om ca el? 
Trebuia să rămâi în continuare soldat. Pentru asta eşti 
plătit. Asta ţi-e meseria. De aceea, te rog să te concentrezi 
asupra treburilor militare. Lasă-i pe diplomaţi să tragă 
sforile, ai înţeles? 

— Da. 

— Şi tu, prefect Cato. Ai avut cunoştinţă de acest lucru? 

— Da. Am fost de faţă când s-a încheiat înţelegerea. 

— Şi nu ai făcut nicio încercare de a interveni? 

— Nu, domnule. În acele momente mi s-a părut a fi cea 
mai bună soluţie. Prinţul Balthus era singurul care ne-ar fi 
putut ajuta să străpungem apărarea duşmană. 

— Eşti la fel de vinovat ca şi centurionul Macro. 

— Da, domnule, a recunoscut Cato cu umilinţă în glas. 

Sempronius şi-a trecut degetele unei mâini prin părul 
des, presărat cu fire cărunte. 

— Acum nu mai putem face nimic. Cel mai bine ar fi să 
discut cu prinţul, dar ceva mai târziu. Până atunci, însă, 
încetaţi să faceţi politică la Palmira. Vă este limpede? 

— Da, domnule, au răspuns cei doi. 

— Atunci să mergem spre sala de audienţe a regelui. I-a 
convocat pe sfetnicii pe care-i mai are, dar şi pe noi. Când 
ajungem acolo, v-aş rămâne îndatorat dacă v-aţi ţine gura. 
Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc. E un ordin. 

— Am înţeles. 

Sempronius s-a ridicat pe neaşteptate. 

— Atunci, să mergem. Abia aştept să văd exact ce fel de 
om este acest prinţ Balthus. 


CAPITOLUL 20 


Gărzile au închis uşile sălii de audienţe şi bubuitul lor 
înfundat a fost reluat cu ecou de zidurile înalte. Un 
moment, s-a lăsat tăcerea, când Thermon, şambelanul 
regelui, s-a ridicat şi a privit roată spre funcţionarii romani 
şi nobilii palmirani strânşi acolo. Regele Vabathus îşi 
lepădase starea de melancolie de mai devreme, a observat 
Cato, iar acum stătea drept şi alert în timp ce şambelanul a 
deschis discuţia, vorbind în greceşte, astfel încât să fie 
înţeles de toţi cei prezenţi. 

— Regele vă urează bun-venit şi, îndeosebi, îi salută pe 
curajoşii conducători ai coloanei romane de sprijin. Sosirea 
de forţe proaspete a întărit considerabil poziţia regelui, iar 
ştirea că o armată romană este pe drum pentru a zdrobi 
rebeliunea îi umple inima de speranţă. Regele îi este de 
asemenea recunoscător prinţului Balthus, care a socotit că 
se cuvine a fi de partea Maiestăţii Sale în acest conflict. 
Există speranţa că el va avea şi alte prilejuri de a se arăta 
demn de sângele său regal în vremurile grele ce ne 
aşteaptă. 

Cato s-a uitat pe furiş spre Balthus şi a văzut că stătea 
nemişcat, având pe faţă o expresie calmă, chiar şi atunci 
când a dat uşor din cap în semn de confirmare a vorbelor 
şambelanului. În dreapta lui se afla un alt palmiran, 
purtând o tunică bogat ornamentată. Bărbatul era slab şi 
avea o bărbie rotundă şi trăsături delicate, însă asemănarea 
dintre el şi Balthus nu putea fi trecută cu vederea, semn că 
făceau parte din aceeaşi familie. Prinţul Amethus, şi-a dat 
seama Cato, examinându-l pe om mai îndeaproape, în timp 
ce Thermon continua să vorbească. Amethus nu avea 
aceeaşi atitudine controlată ca fratele lui, astfel că bătea cu 
piciorul stâng în podea, într-un ritm continuu, în vreme ce 


privea spre un punct de pe tavan şi ţinea gura uşor 
întredeschisă. 

— Maiestatea Sa a convocat acest sfat pentru a analiza 
soluţiile pe care le avem la dispoziţie, ţinând seama de 
starea actuală de asediu. În această dimineaţă, după ce 
coloana de sprijin a intrat în citadelă, am primit obişnuita 
cerere de a ne preda. Doar că acum rebelii au adăugat o 
ameninţare la adresa aliaţilor noştri romani. Toţi cetăţenii şi 
soldaţii romani trebuie să părăsească Palmira până mâine 
în zori, altfel vor fi ucişi în cazul în care citadela va fi 
cucerită. 

Thermon a făcut o pauză şi s-a uitat spre Sempronius, 
care îşi strângea deja toga în jurul corpului pentru a se 
ridica şi a da un răspuns amenințării, şi Cato şi-a dat seama 
că această parte a şedinţei fusese pregătită dinainte. 
Ambasadorul s-a uitat cu seriozitate în jur, apoi şi-a 
îndreptat privirea spre rege şi a început să vorbească în 
maniera hotărâtă şi măsurată pe care aristocrații romani o 
deprindeau de la profesorii lor de retorică. 

— Maiestatea Voastră, a spus Sempronius, plecându-şi 
capul. Unei asemenea cereri din partea inamicilor noştri nu 
pot să-i răspund decât cu dispreţ. Roma vă este aliată şi, 
indiferent de preţ, Roma îşi onorează obligaţiile faţă de 
aliaţii ei. În această privinţă, vorbesc în numele fiecărui 
roman din citadelă. A făcut un semn câtre Macro şi Cato. 
Câtă vreme aceşti ofiţeri destoinici şi oamenii lor curajoşi 
mai sunt vii, noi vom lupta pentru regele Vabathus. Nu vom 
părăsi măreţul oraş Palmira, indiferent cât de cumplite ar fi 
amenințările lansate de duşmanii neîmpăcaţi ai Maiestăţii 
Sale. Împreună, vom păstra citadela până când va sosi 
guvernatorul Siriei cu armata sa pentru a-i zdrobi pe rebeli. 

Înainte ca Sempronius să se aşeze, în picioare s-a ridicat 
altcineva, din spatele prinţului Amethus. Şi-a umflat pieptul 
lat şi s-a văzut limpede că bărbatul avea o statură 
impunătoare pe sub roba elegant brodată. Şi-a plecat capul 
în faţa regelui şi s-a întors către ambasador. 


— L-aş putea întreba pe aliatul nostru roman cât va 
trebui să aşteptăm până la sosirea armatei lui Cassius 
Longinus? 

Sempronius a rămas pe scaun când a răspuns la 
întrebare, ceea ce trăda o reacţie calculată, mai ales că a 
fost însoţită de o expresie de dispreţ faţă de vorbitor. 

— Comandantul coloanei de sprijin mi-a spus că este o 
chestiune de zile până când guvernatorul va ajunge aici, 
Krathos. 

— Zile? Câte zile, mai precis? Omul şi-a mutat privirea 
spre Macro şi a ridicat o mână ca să-l facă pe Sempronius 
să tacă, pentru că acesta voia să răspundă. Îi adresez 
întrebarea centurionului. Ei, bine, câte zile? 

Simţind ochii tuturor îndreptaţi asupra lui, Macro s-a foit 
neliniştit pe scaun. S-a uitat spre Sempronius, iar acesta a 
dat din cap şi a mormăit. 

— Fii cinstit, centurion. 

Macro şi-a înghiţit nodul din gât şi s-a gândit febril, 
calculând perioada de timp ce i-ar fi trebuit guvernatorului 
să-şi adune forţele şi să traverseze deşertul până la Palmira. 
Convoiul cu bagaje va înainta cu greu, şi-a dat el seama. A 
inspirat adânc şi a răspuns. 

— Cel puţin cincisprezece zile. Poate chiar douăzeci. 

— Douăzeci de zile, a repetat Krathos cu emfază. 

Sempronius s-a aplecat puţin spre Macro şi i-a şoptit: 

— Macro, nici chiar atât de cinstit. În numele zeilor! 

— Douăzeci de zile! a spus Krathos, aruncându-şi 
braţele în lături. Cum credeţi că va putea rezista citadela 
încă douăzeci de zile? 

— Am rezistat deja mai mult de atât, l-a atacat 
Sempronius. Am mai putea rezista încă douăzeci. 

— Cu ce? l-a pus Krathos la punct. Rezervele de apă sunt 
pe sfârşite şi nici hrana nu va mai ţine mult. Din cauza 
sosirii prinţului Balthus şi a prietenilor lui, dar şi a amicilor 
noştri romani, acum vom mai avea de hrănit o mie de guri, 
fără a mai socoti sutele de cai pe care aceştia i-au adus cu 


ei. Departe de a ne salva, aceşti romani ne-au îngreunat şi 
mai mult situaţia. Până când armata guvernatorului va 
ajunge aici, noi vom muri de foame şi de sete, iar prinţul 
Artaxes şi rebelii lui se vor juca cu ciolanele noastre. 

— Prea bine, atunci, l-a întrerupt Thermon, bătând cu 
toiagul în podeaua pardosită cu dale. Şi ce ne sugerezi să 
facem, Krathos? 

— Să negociem cu rebelii. Să ajungem la o înţelegere cu 
ei, astfel ca aceia care s-au adăpostit în citadelă să fie 
cruţaţi. 

— Chiar dacă asta înseamnă ca Maiestatea Sa să abdice? 
Şi să rupem tratatul cu Roma? 

— Chiar şi aşa, a spus Krathos, întărindu-şi vorbele cu o 
mişcare din cap. Cu toate că fidelitatea mea faţă de 
Maiestatea Sa este nemărginită, el trebuie să accepte că 
domnia sa în continuare va duce la divizarea Palmirei. Aşa 
cum ar proceda şi prinţul Artaxes, în cazul în care ar cuceri 
citadela şi s-ar proclama rege. Aşa cum văd eu lucrurile, 
există doar o cale de a ieşi din această situaţie cumplită. 
Trebuie să le oferim un compromis oamenilor din Palmira: 
un domnitor care nu este plecat nici Romei, nici Parţiei. 
Trebuie să-l avem ca nou rege pe prinţul Amethus. 

Apoi a făcut un pas în faţă, lăsându-şi mâna pe umărul 
prinţului. Amethus a tresărit şi a privit repede în jur. 
Krathos i-a aruncat un zâmbet liniştitor, iar prinţul s-a 
grăbit să încuviinţeze cu un gest, după care a continuat să 
se uite în gol. 

Krathos şi-a dres glasul şi a continuat: 

— Fie ca prinţul Amethus să păstreze echilibrul de 
putere între marile imperii care ne-au prins între ele. Fie ca 
Maiestatea Sa să renunţe la tron în favoarea fiului şi 
moştenitorului său cel mai vârstnic. Şi fie ca prinţul 
Amethus să aducă pacea în regatul nostru. 

— Pacea! a râbufnit prinţul Balthus, care s-a ridicat şi l-a 
înfruntat pe Krathos. Sub domnia fratelui meu nu va fi deloc 
pace şi ştii prea bine asta. Amethus este un prostovan. Se 


lasă condus de oricine. Îndeosebi de tine, Krathos. E 
suficient să tragi puţin de lanţ, iar Amethus te va urma ca o 
javră bătută cu biciul. Toată lumea ştie asta. Tot astfel cum 
toată lumea ştie că tu ne vei vinde acelui imperiu care îţi va 
oferi mai mult aur. 

Cato a remarcat că Amethus nu s-a clintit mai deloc în 
timpul tiradei rostite de fratele lui. S-a întrebat cum se 
făcea că Amethus rămânea nepăsător la asemenea insulte. 
Singura explicaţie era că prostia îl făcea imun la aproape 
orice. 

Preţ de o clipă, ochii lui Krathos s-au dilatat de furie, 
apoi şi-a impus să zâmbească şi să facă un semn de 
respingere cu mâna. 

— Prinţul uită anumită lucruri. Nu i-a sprijinit familia 
mea pe regele Vabathus şi pe toţi strămoşii lor cu o 
fidelitate ireproşabilă? Nu vreau să primesc lecţii privind 
credinţa de la un om al cărui singur sentiment al datoriei se 
referă la propria lui destrăbălare. 

Balthus a făcut un pas către nobil şi a dus instinctiv 
mâna la coapsă, după care şi-a amintit că îşi predase sabia 
gărzilor de la uşă. Cu excepţia regelui şi a gărzilor lui 
personale, nimănui nu îi era permis să poarte vreo armă 
asupra lui. Krathos s-a crispat când prinţul şi-a arătat furia 
şi a arătat cu degetul spre faţa lui. 

— Se vede că eşti un fiu de căţea, a spus el şi a ridicat 
capul. Eu sunt credincios tatălui meu şi sunt gata să lupt şi 
să mor pentru el imediat ce mi-o va cere cineva. Onoarea 
este supremă pentru mine. Însă pentru tine doar aurul 
contează. 

Expresia de îngâmfare de pe faţa lui Krathos a devenit şi 
mai evidentă. Cato a văzut cum degetele lui s-au strâns în 
pumn şi s-a temut de consecinţele pe care le-ar fi produs 
dezbinarea în rândurile celor care deveniseră prizonieri în 
citadelă. Înainte ca vreunul dintre cei doi să poată exploda, 
lovindu-l pe celălalt, regele s-a ridicat în picioare şi a 
strigat: 


— De ajuns! Staţi jos, amândoi! Imediat! 

Aruncându-şi unul altuia câte o ultimă privire încărcată 
de ură, Krathos şi Balthus s-au aşezat, lăsând impresia că 
făceau acest lucru împotriva voinţei lor. 

Regele i-a fulgerat din ochi, iar după câteva clipe a 
continuat pe un ton scăzut. Cato, care nu mai departe de 
noaptea precedentă îl văzuse într-o stare de disperare, a 
rămas surprins de atitudinea lui de forţă şi de fermitatea 
din glas, lucruri care vorbeau elocvent despre zilele de 
glorie pe care le trăise. 

— Nu vom negocia defel cu răzvrătiţii, atâta vreau să vă 
spun. În orice caz, îl cunosc pe fiul meu, prinţul Artaxes. Nu 
ar arăta decât dispreţ faţă de oferta noastră de negociere. 
Nu va accepta ca Amethus să fie moştenitor de drept la 
tron. Glasul regelui a devenit şovăitor preţ de un moment, 
apoi a continuat: Speram ca Artaxes să devină primul- 
ministru, generalul fratelui său. Cândva promitea lucruri 
măreţe. Dar acum? Nu a devenit decât o povară care 
tulbură amintirile unui bătrân. Regele a făcut o pauză, 
înghiţindu-şi nodul din gât. Amethus va deveni rege la 
vremea potrivită. 

— Şi cu mine ce se întâmplă? a întrebat Balthus. 

— Cu tine? a făcut regele, părând surprins. Când se va 
încheia acest asediu sunt încredinţat că vei redeveni ceea 
ce ai fost mereu: un risipitor şi un beţiv. 

Balthus a strâns din buze şi a strâns braţele scaunului 
pe care stătea. 

— Nu e cinstit, a mormăit Macro cu glas reţinut. E un 
luptător de temut. 

— Linişte, a şuierat Sempronius. Nu vreau să mai aud 
vreo vorbă. 

Macro a încuviinţat din cap, dar a încercat să-i transmită 
starea de nemulţumire şi lui Cato, clipă în care au schimbat 
o privire. 

Regele a continuat să se uite la cel de-al doilea fiu al lui. 


— Dacă mă înşel în ceea ce te priveşte, atunci trebuie să 
faci dovada, fiule. 

— Aşa voi face, i-a răspuns Balthus cu răceală în glas. Iar 
atunci îţi vei retrage cuvintele rostite acum. 

Mai toţi cei prezenţi au scos câte o exclamaţie mai mult 
sau mai puţin mută în faţa temerităţii răspunsului dat de 
prinţ, iar regele a rămas cu privirea aţintită la el, având 
sprâncenele ridicate într-o încruntătură adâncă. S-a lăsat o 
tăcere încordată, după care Thermon şi-a dres glasul şi a 
vorbit: 

— Maiestatea Voastră, mai avem multe de vorbit. 

Regele şi-a desprins ochii de la fiul său şi s-a uitat fix la 
şambelan. 

— Care este situaţia rezervelor, Maiestate? a sugerat 
Thermon. Trebuie să discutăm şi despre asta. 

— Da... da, trebuie, a spus regele şi s-a aşezat mai 
comod pe tron. Continuă. 

Thermon şi-a lăsat capul în pământ şi s-a întors să se 
adreseze celorlalţi. 

— Aşa cum a arătat Krathos, rezervele noastre se vor 
termina. Oamenii garnizoanei primesc deja jumătate din 
raţia normală. Refugiații din interiorul citadelei abia dacă 
supraviețuiesc. Acum vom avea mai multe guri de hrănit ca 
niciodată. Întrebarea este: ce putem face? 

A urmat o pauză, cât sfetnicii regelui au analizat 
întrebarea. Apoi a intervenit Balthus: 

— Scoateţi refugiații din citadelă. Trimiteţi-i înapoi în 
oraş. 

— Nu putem face aşa ceva, i-a răspuns lhermon. Mai 
mult ca sigur că vor fi măcelăriți de rebeli. 

— S-ar putea ca fratele meu să-i cruţe, a spus Balthus, 
cu un gest din umeri. Dacă nu, oricum vor muri. Măcar am 
reuşi să păstrăm rațiile lor pentru soldaţii care apără 
citadela şi îl protejează pe rege. Are cineva o idee mai 
bună? a spus Balthus şi s-a întors să se uite roată la cei 
aflaţi în sală. 


— Ucidem caii, a spus Cato cu voce tare. 

Balthus s-a întors către el, după care şi-a înclinat capul 
într-o parte. 

— Poftim? 

— Ucidem caii, a repetat Cato. Ei consumă apa pe care 
am putea să o folosim altfel, iar carnea lor ar asigura o 
vreme hrana pentru oamenii garnizoanei şi pentru civili. 
Poate că asta nu ar ajunge până la sosirea guvernatorului. 
Însă în felul acesta am putea câştiga ceva timp. 

Sugestia i s-a părut destul de logică lui Cato, însă şi-a 
dat brusc seama că nobilii palmirani se uitau îngroziţi la el. 
S-a aplecat spre Sempronius. 

— Dar ce-am spus? 

— În această parte a lumii, bărbaţii pun mare preţ pe 
carnea de cal, i-a explicat Sempronius. Unii ţin la caii lor 
mai mult decât la neveste. 

— Asta îmi aduce aminte de tata, a gândit Cato cu voce 
tare, deşi asta nu-l ajuta cu nimic. 

Însă nu s-a dat bătut. S-a ridicat şi a înălţat o mână ca să 
pună capăt murmurelor furioase ale nobililor palmirani. 

— Îmi daţi voie? 

Şambelanul a încuviinţat şi a bătut cu toiagul în pământ 
ca să-i liniştească pe conaţionalii săi. Cato a aşteptat până 
ce lucrurile s-au liniştit, apoi a continuat: 

— Nu este momentul potrivit pentru a impune priorităţi 
nefireşti. Totul depinde de capacitatea citadelei de a rezista 
cât mai multă vreme. Caii ne-ar putea ajuta să 
supravieţuim. Dacă îi păstrăm, iar ei ne consumă proviziile, 
asta nu ar face decât să grăbească înfrângerea noastră. 
Trebuie ucişi, a insistat el. La urma urmei, nu sunt decât 
nişte animale. 

— Doar animale? a zis Balthus, clătinând din cap. Poate 
pentru voi, romanii. Oricum, caii voştri sunt nişte creaturi 
jalnice. Dacă trebuie ucise animalele, atunci începeţi cu ale 
voastre. Să nu vă atingeţi de caii mei. 


Ceilalţi nobili şi-au exprimat prin murmure sprijinul faţă 
de părerea lui Balthus, dar prefectul nu a dat înapoi. 

— Să înțeleg că preferaţi să hrăniţi caii în locul 
oamenilor? Aşa este? a întrebat el, clătinând din cap. Câtă 
vreme credeţi că vor suporta situaţia asta? Când copiii 
rămân flămânzi şi simt foamea chinuindu-i până în 
străfunduri, credeţi că vor împărtăşi vreo clipă patima 
voastră faţă de caii frumoşi? Vă vor sfârteca. Ori cel puţin 
vor încerca să o facă. Şi veţi fi siliţi să-i ucideţi pe toţi, de 
dragul cailor voştri. lar când prinţul Artaxes va auzi de 
neghiobia voastră va avea grijă ca orice bărbat, femeie şi 
copil dintre Siria şi Eufrat să afle acest lucru. Atunci nu va fi 
socotit rebel, ci un eliberator. 

Cato a făcut o pauză pentru a da mai multă greutate 
celor spuse de el şi s-a uitat roată prin sală, l-a privit scurt 
în ochi pe Macro, care i-a clipit amical şi a dat din cap în 
semn de aprobare. Tânărul a inspirat adânc ca să-şi 
domolească bătăile alerte ale inimii şi a continuat pe un ton 
mai stăpânit. 

— Trebuie să sacrificați caii, altfel veţi pierde totul. Dar 
mai există un motiv pentru care trebuie să procedaţi astfel. 
Va fi un semnal clar către toţi cei din citadelă că nu va 
exista nicio posibilitate de evadare, nicio încercare de a ieşi 
de aici şi de a fugi călare. Vom continua lupta împreună, 
până la sosirea lui Cassius Longinus, ori vom muri, tot 
împreună, apărând citadela. 

Cato s-a aşezat încet pe scaun şi şi-a încrucişat braţele la 
piept. Macro l-a înghiontit cu cotul şi a murmurat spre el: 

— Bine zis. Chiar prea bine, de fapt. Când ne vom 
întoarce la Roma, sper că nu te gândeşti să renunţi la 
cariera militară ca să te faci avocat. 

— Nu e frumos din partea ta ce spui. 

Sempronius a urmărit lumea din sală ca să vadă efectul 
scurtei cuvântări a lui Cato şi a făcut un gest de satisfacţie 
din cap, după care s-a întors către tânărul ofiţer. 


— Cred că i-ai convins, prefect. Ai făcut un apel brutal la 
rațiune şi teamă, chiar dacă argumentaţiei tale i-au lipsit 
artificiile retorice. Însă a dat roade destul de bune. S-a uitat 
mai de aproape la Cato, cântărindu-l din ochi. Eşti mai bun 
decât am crezut. Dacă scăpăm cu viaţă de aici, o să ajungi 
departe. 

— Aşa sper şi eu, a murmurat Cato. Cu cât vom fi mai 
departe de acest loc, cu atât mai bine. 

Regele l-a chemat la sine pe şambelan şi s-au sfătuit 
împreună cu discreţie, iar apoi Vabathus s-a rezemat de 
spătarul tronului, cu o expresie întunecată pe faţă, după 
care Thermon şi-a întins braţele în lături ca să atragă 
privirile nobililor. 

— Domnilor! Regele vă cere să-l ascultați! Vă rog, linişte. 

După ce în sală s-a lăsat din nou tăcerea, regele s-a 
îndreptat de spate şi apoi şi-a dres glasul. 

— Voința mea este ca orice cal aflat în citadelă să fie ucis 
imediat. Nu vor exista excepţii. Toţi oamenii îşi vor preda 
caii comandantului gărzii regale. Chiar şi tu, Balthus. 

— Chiar aşa? a întrebat Balthus, zâmbind cu tristeţe. Şi 
ce se va întâmpla cu armăsarii din grajdurile tale, 
Maiestate? 

— Vor fi ucişi primii. Apoi regele a făcut un gest către 
Cato. Ofiţerul roman are dreptate. Este o problemă care ne 
priveşte pe toţi. Există o singură soartă pentru fiecare 
persoană din citadelă. lar dacă Artaxes ajunge să afle 
despre asta, va înţelege că suntem hotărâți să îl înfrângem 
ori să murim încercând. Aceasta mi-e porunca. Audienţa s-a 
terminat. 

Thermon a lovit cu toiagul în podea. 

— Ridicaţi-vă cu toţii în onoarea regelui! 

Împinse în spate, câteva scaune au scos scrâşnete de 
podea, iar nobilii şi romanii s-au ridicat, plecându-şi 
capetele. Regele Vabathus s-a ridicat şi a traversat sala, 
dispărând pe o uşă dintr-un colţ. Thermon a mai rămas 
câteva clipe, după care s-a întors către ceilalţi şi le-a dat 


permisiunea de a pleca. Vorbind în surdină şi cu 
amărăciune în glas, nobilii palmirani au ieşit treptat din sala 
în care au rămas doar cei trei romani şi sprijinitorii 
prinţului Amethus, aşezaţi în spatele lui. 

Krathos s-a uitat la Cato săgetându-l cu privirea. 

— Puteam să cădem la o înţelegere cu rebelii. Aşa am fi 
salvat multe vieţi. A surâs vag. Am fi reuşit să salvăm chiar 
şi caii, la care prinţul Balthus ţine atât de mult. Dar aşa? 
Acum, l-ai convins pe rege să lupte şi suntem cu toţii sortiţi 
pieirii. Sper că eşti mulţumit de asta, romanule. 

Cato a rămas neclintit şi nu i-a răspuns. Un moment s-a 
instalat o tăcere încordată, după care a pufnit dispreţuitor 
şi s-a întors către prinţul Amethus. 

— Haideţi să plecăm. 

Amethus a dat nesigur din cap şi s-a ridicat în picioare. 
Krathos a făcut un gest către uşă, iar prinţul s-a îndepărtat, 
urmat de el şi de restul micii lui suite. 

— Nu te teme de Krathos, a zis Sempronius încet. Nu 
are mai deloc influenţă asupra regelui şi nici asupra Curţii, 
însă nimeni nu se îndoieşte de puterea pe care o are asupra 
lui Amethus. 

— Nu mi-e teamă de el, a răspuns Cato pe un ton calm. 
Fratele lui este cel care reprezintă adevăratul pericol 
pentru noi. 

— Prinţul Artaxes? a făcut Sempronius, ridicând din 
sprâncene. Bineînţeles. 

— Nu, nu la el mă gândeam, a urmat prefectul. La 
prinţul Balthus. Orice ar fi, nu mă va ierta niciodată că m- 
am băgat între el şi tatăl lui. Mă tem că ne-am făcut un nou 
duşman. 

— Chiar aşa? a întrebat Macro, ridicând din umeri. 

— Acum, ce mai contează unul în plus sau în minus? Pe 
de altă parte, a continuat el după ce şi-a umezit buzele, se 
pare că în meniu se va reintroduce carnea proaspătă. 


CAPITOLUL 21 


Sacrificarea cailor a început la scurt timp după aceea, 
primii fiind cei din grajdul regal, aşa cum poruncise regele 
Vabathus. Animalele erau ţinute pe loc de oameni puternici 
cu ajutorul unor chingi rezistente din piele. Apoi măcelarul 
de la bucătăria regelui tăia gâtul animalelor, strângând 
sângele în vase largi din lemn, pentru a fi păstrat ca 
ingredient la terciul ce se gătea în fiecare zi pentru 
refugiații civili. Carcasele erau golite cu rapiditate, iar 
organele necomestibile se îndepărtau cu cărucioarele, 
pentru a fi aruncate peste ziduri, într-un loc unde vântul nu 
putea aduce mirosul înspre citadelă. Se jupuiau apoi de 
piele, după care carnea se tăia de pe oase, gata pentru a fi 
introdusă în vase mari pline cu saramură, ce stăteau 
pregătite în beciurile de sub apartamentele regale. Tot ce 
putea fi fiert pentru a deveni supă era dus la oalele care 
scoteau aburi deasupra focurilor aprinse în cazarma gărzii 
regale. 

Cato şi Macro şi-au petrecut ziua îngrijindu-se de 
cazarea oamenilor, de organizarea schimburilor de 
santinelă, dar şi de inventarierea echipamentelor rămase. 

În tot acest timp, liniştea era sfâşiată de nechezăturile 
cailor îngroziţi şi aerul devenise atât de apăsător din cauza 
cărnii de cal gătite, încât, spre sfârşitul zilei, lui Macro îi 
trecuse aproape orice urmă de poftă de mâncare. Cu toate 
astea, când ordonanța de serviciu le-a adus celor doi ofiţeri 
o bucată de carne de cal friptă şi o cană de vin îndoit cu 
apă, Macro a uitat imediat că mai devreme îl iritase mirosul 
din aer şi s-a aşezat la masă, tăind o bucată şi pentru Cato. 
Stăteau împreună într-una dintre micile încăperi cu 
harnaşamente din grajdurile regale. Mirosul iute lăsat de 
foştii ocupanţi încă domnea în acea încăpere. Restul de 
auxiliari şi legionarii ocupau grajdurile şi curtea, iar după 


eforturile supraomeneşti pe care le făcuseră, mai toţi 
oamenii dormeau deja. 

— Ai avut o idee bună, a reuşit Macro să spună în timp 
ce mesteca din carne. Mă cam săturasem de pesmeţi şi 
zeamă chioară. 

Cato îşi scosese pumnalul şi se străduia să-şi taie porţia 
în felii subţiri. 

— Probabil. Dar nu cred că prin asta mi-am făcut prea 
mulţi prieteni printre nobili. 

— Lasă-i încolo. Ai avut dreptate. Dacă nu sunt în stare 
să vadă dincolo de bunurile materiale şi să descopere ceea 
ce este cu adevărat important înseamnă că nu le merită. 
Macro a chicotit. Însă expresiile de pe feţele lor au fost de 
neuitat. Ce n-aş da să le mai văd o dată. 

A continuat să mestece o vreme, după care s-a uitat la 
Cato şi a reluat: 

— Apropo, asta a fost o performanţă. 

Cato a făcut un gest din umeri. 

— Am spus ceea ce trebuia spus, atâta tot. 

— Ştiu, dar modul în care ai spus-o a avut greutate. Eu 
nu aş fi fost în stare de aşa ceva, a recunoscut centurionul 
încet. 

A simţit o înţepătură de durere când a făcut acea 
declaraţie prin care îşi recunoştea inferioritatea. Nu se 
exprima la fel de dezinvolt ca prietenul său mai tânăr şi nici 
nu avea să capete vreodată acea calitate, şi-a dat el seama. 
Deşi era un soldat bun, Macro se îndoia că va fi vreodată 
înaintat pentru a primi comanda unei mari unităţi. În 
sufletul lui, la fel ca mulţi alţi oameni din regiunea lui de 
baştină, nutrea ambiția de a deveni într-o bună zi centurion 
- primus pilus. Foarte puţini soldaţi ajungeau să capete acel 
grad militar. Majoritatea erau ucişi, răniţi ori lăsaţi la vatră 
cu mult înainte de a putea fi aleşi în asemenea funcţii. Chiar 
şi atunci, doar cei cu un trecut nepătat şi cu o mână de 
distincţii de bravură erau luaţi în consideraţie. Macro s-a 
gândit cu amărăciune la ultimii doi ani în care el şi Cato 


îndepliniseră îndatoriri speciale comandate de Narcissus. 
Caracterul secret al acelei activităţi însemna că nu aveau să 
fie niciodată recompensaţi public pentru primejdiile pe care 
le înfruntaseră în slujba Romei. Cu toate că misiunea lor 
avusese o importanţă vitală, asta nu contase deloc în 
momentul în care el şi Cato reveniseră pentru a sluji în 
cadrul legiunilor. 

Până atunci, însă, Macro trebuia să-şi îndeplinească 
foarte bine sarcinile presupuse de funcţia de comandă pe 
care o primise temporar şi să spere că rezultatele bune vor 
fi remarcate pentru viitor. Asta era singura cale către 
afirmare care îi rămânea accesibilă, a socotit el. Pe de altă 
parte, Cato, cu mintea lui strălucită, avea şansa de a fi ales 
dintre centurioni pentru a i se încredința comanda 
permanentă a uneia dintre cele mai prestigioase cohorte 
auxiliare. Asta însemna să pătrundă în rândurile cavalerilor, 
cel de-al doilea strat al aristocrației romane, iar în cazul în 
care Cato ar fi trăit îndeajuns de mult să aibă urmaşi, 
aceştia ar fi fost eligibili pentru senat. O perspectivă 
ameţitoare, e-adevărat, s-a gândit Macro în timp ce-l 
urmărea pe prietenul lui mai tânăr, fără ca el să bage de 
seamă. Apoi s-a gândit că prefectul îl va depăşi în grad 
militar. Ideea l-a făcut să tresară şi pentru un moment a 
simţit o împunsătură de ranchiună. Apoi a alungat acel 
sentiment, înfuriindu-se pe sine pentru că îi îngăduise săi 
se ivească în minte. 

— În orice caz, a spus Cato luând o bucăţică de carne pe 
care a vârât-o în gură, acum nu mai are importanţă. 
Contează doar să ne asigurăm că vom rezista până la 
sosirea lui Longinus la Palmira. Dacă va dura mai mult 
decât credem noi, atunci nu va fi suficientă doar uciderea 
cailor. Va trebui să facem ceea ce a sugerat Balthus. 

Macro a făcut o pauză ca să-şi aducă aminte vorbele 
prinţului, apoi a ridicat din sprâncene. 

— A, te referi la scoaterea civililor din citadelă. 

— Da. 


— E o măsură nemiloasă, mai ales că vine din partea ta, 
băiete. 

— Păi, ce altceva am putea face? Dacă îi lăsăm să 
rămână în citadelă şi să moară de foame până la capitulare, 
atunci Palmira va cădea în mâinile Parţiei. Împăratul nu ar 
îngădui asta şi se va ajunge la război, caz în care vor muri 
zeci de mii de oameni. Poate că sacrificarea civililor se va 
justifica în cele din urmă. 

— Poate, i-a răspuns Macro. Însă există un aspect mai 
important pe care s-ar cuveni să-l analizezi. 

— Care? 

— Să nu uităm ce ne pregăteşte prinţul Artaxes dacă va 
cuceri citadela. 

— Nu am uitat nicio secundă. 

Macro a ridicat din umeri. 

— Dacă se va ajunge să alegem între civili şi noi, eu nu 
am nimic de spus. 

Cato nu i-a răspuns. Se gândea tot la ameninţarea că toţi 
romanii găsiţi în interiorul citadelei vor fi masacrați. Asta o 
privea şi pe Iulia, fiica ambasadorului- deşi nu înainte ca ea 
să fie aruncată soldaţilor lui Artaxes pentru a o folosi cum 
cred de cuviinţă. A simţit cum se înfurie la o asemenea 
perspectivă şi în inimă a simţit din nou un val de afecţiune, 
ca o durere plăcută. A dus mâna spre cană şi a luat câteva 
guri de vin. Macro l-a urmărit oarecum amuzat. 

— Bei de parcă acum ai fi descoperit vinul. 

Cato a lăsat cana pe masă. 

— Simţeam nevoia. Am avut o zi grea. 

— Şi încă cum, a spus Macro râzând. Întotdeauna 
minimalizezi lucrurile, nu? 

Cato a început să râdă şi, preţ de câteva momente, 
povara ultimelor zile s-a ridicat de pe umerii lui şi s-a simţit 
încântat să se afle alături de centurion în lupta ce avea să 
se poarte. Indiferent de şansele de victorie, chiar dacă 
exista posibilitatea înfrângerii şi a morţii, Macro reuşise 
într-un fel sau altul să îl facă pe Cato să simtă că vor 


rămâne în viaţă în încercarea care urma. S-a ridicat, apoi 
şi-a încordat umerii cu un geamăt de oboseală. 

— Te duci undeva? l-a întrebat centurionul. 

Cato a confirmat cu un gest. 

— Mai dau un tur de inspecţie al străjerilor, după care 
mă duc la culcare. Atâta tot. 

— Chiar te rog. Ai nevoie de odihnă, băiete. Ca noi toţi, 
de fapt. 

— Mi-ai devenit cumva mamă? 

— Nu, doar comandantul tău... Şi-ţi ordon să ai parte de 
un somn odihnitor. 

Tânărul a zâmbit şi a salutat cu un respect exagerat. 

— Am înţeles, domnule. 

A părăsit grajdurile şi a urcat până pe metereze. În acea 
noapte era rândul celei de-a Doua Ilire să asigure paza, de 
aceea, Cato a trecut de la un străjer la altul ca să se asigure 
că oamenii lui erau treji şi stăteau vigilenţi cu ochii pe 
duşman. Străjerii erau la fel de osteniţi ca şi restul 
oamenilor, dar cunoşteau prea bine pedeapsa pentru vina 
de a dormi în post - moartea prin baterea cu pietre -, aşa 
că se deplasau permanent, mărşăluind neîncetat de-a 
lungul porțiunii de zid ce li se atribuise. După ce l-a verificat 
şi pe ultimul dintre oameni şi s-a declarat mulţumit de 
faptul că centurionul de serviciu pregătise cum se cuvenea 
parolele şi schimburile de tură, Cato a urcat în turnul de 
semnalizare ca să arunce o ultimă privire asupra oraşului, 
după care să se îndrepte direct spre pat ca să se bucure de 
somnul de care avea nevoie cu disperare. 

Ajuns în capul treptelor, s-a oprit o clipă ca să-şi tragă 
răsuflarea, iar apoi a ieşit pe platformă şi a răspuns cu un 
gest la salutul auxiliarului care se ocupa de focul de 
semnalizare. Într-un cadru greu de fier, buşteni spintecaţi 
de palmier stăteau deasupra unui morman de surcele. 
Dedesubtul cadrului se aflau rămăşiţele focului care fusese 
aprins în noaptea dinainte pentru a semnaliza către Macro 
că putea ataca poarta de răsărit a oraşului. S-a îndreptat 


apoi spre meterezele de unde se vedea agora şi a privit 
către incinta templului, unde rebelii trudiseră întreaga zi ca 
să repare daunele provocate berbecului şi cadrului 
acestuia. În jurul structurii unde duşmanii înlocuiseră 
frânghiile retezate erau făclii aprinse, iar acum şiruri lungi 
de oameni se opinteau să tragă de frânghiile unui scripete 
să ridice buşteanul în poziţia potrivită pentru ca apoi el să 
fie prins în frânghii de sprijin, fixate de cadrul structurii. 
Urmărind desfăşurarea acestor activităţi, Cato a avut o 
senzaţie de gol în stomac atunci când şi-a dat seama că 
berbecul avea să fie gata înainte de zorii următoarei zile. 
Atacul curajos întreprins de mercenarii greci îi costase o zi 
pe duşmani. Doar atât reuşiseră să realizeze, în afară de a 
distrage atenţia duşmanilor de la asaltul lui Macro asupra 
porţii de răsărit. Un câştig aproape neînsemnat, a gândit el, 
însă era soldat de suficientă vreme ca să-şi dea seama că o 
zi putea reprezenta diferenţa dintre victorie şi înfrângere. 

A ridicat privirea şi, încet, a examinat atent zona 
înconjurătoare. Luminile focurilor aprinse pe străzile de 
cealaltă parte a oraşului indicau locurile în care duşmanul 
acţiona cu febrilitate. În acele momente, Cato a înţeles cât 
de mult era depăşită numeric garnizoana citadelei. lar dacă 
parții ajungeau în oraş înaintea lui Longinus, nu mai exista 
nicio rază de speranţă. A auzit sunet de paşi, semn că încă o 
persoană urca în turnul de semnalizare. Însă era prea 
deprimat ca să se întoarcă şi să vadă cine era. 

— Ei, asta-i bună, iată-l pe prefectul Cato, a spus lulia. 

Tânărul s-a uitat în jur, apoi s-a îndreptat de spate ca să 
o salute cu un aer oficial şi rigid. 

— Doamnă lulia! 

— Ce faci aici? l-a întrebat ea fără menajamente. 

Bărbatul s-a simţit frustrat că a fost întrerupt din 
gândurile lui şi i-a răspuns sec: 

— Îmi fac datoria. Tu? 

— Prefect, mi-am încheiat activitatea pe ziua de azi. De 
obicei, aici vin ca să stau singură. 


— Singură? a exclamat Cato, care nu a reuşit să-şi 
ascundă surprinderea. Şi de ce vrei să fii singură? 

Ea s-a uitat la el cu şiretenie. 

— Din acelaşi motiv ca tine, dacă nu greşesc. Să 
gândesc. De aceea ai venit aici, nu? 

Înfuriat că ea îi ghicise gândurile şi obiceiurile atât de 
lesne, Cato s-a încruntat. Semnele de iritare extremă care i 
s-au ivit pe chip l-au făcut să arate comic, iar ea a hohotit 
brusc: un râs pe care Cato l-ar fi apreciat în alte condiţii, 
dar acum asta nu a făcut decât să-i adâncească şi mai mult 
expresia de pe faţă. Ea a întins o mână şi l-a atins pe braţ. 

— Nici nu ştii ce rău îmi pare. S-ar părea că relaţia 
noastră a început în mod nefericit. I-a zâmbit. Crede-mă, nu 
vreau să te jignesc. Nu am avut nicio intenţie să te înfurii. 

Tonul îi era sincer, iar lumina dată de micul vas cu jăratic 
ce licărea alături de rug a făcut ca ochii ei să strălucească. 
Cu toate că dorea să-şi păstreze dispoziţia glacială, Cato s-a 
simţit încălzit de prezenţa ei. A încuviinţat cu un gest. 

— Da, nu a fost cea mai amabilă prezentare. Îmi cer 
iertare pentru purtarea mea. 

— Câteodată mi-e greu să uit că sunt soldat. 

— Înţeleg asta. Ca diplomat, şi tatăl meu suferă la fel. 
lar, după ce ai trecut prin atâtea, sunt convinsă că aveai 
dreptate să te porţi aşa de băţos cu mine. 

Cato se simţea ruşinat, iar acum, după ce lulia dovedise 
faţă de el o eleganţă la care nu putea răspunde cu aceeaşi 
măsură, era cu atât mai conştient de greşeala lui. Agitat, şi- 
a înghiţit nodul din gât şi a plecat capul, iar în acelaşi timp 
s-a retras jumătate de pas din faţa ei. 

— Atunci, doamna mea, aş face mai bine să te las cu 
gândurile tale. Îmi cer iertare că ţi-am încălcat intimitatea. 

— Dar eu am fost aceea care a dat buzna peste tine. Tu 
ai ajuns primul aici, a ţinut ea să-i reamintească. Nu vrei să 
rămânem amândoi în turn? Îţi promit că voi păstra tăcerea 
şi nu te voi tulbura. 


În glasul ei a răzbătut un ton uşor amuzat, iar Cato a 
simţit că ea îl lua peste picior. A clătinat din cap. 

— Trebuie să mă odihnesc, doamna mea. Îţi urez noapte 
bună. 

Nu a apucat să se întoarcă, pentru că lulia a spus pe 
nerăsuflate: 

— Te rog să rămâi, ca să mai stăm de vorbă. Dacă nu eşti 
prea obosit ca să-mi acorzi câteva momente. 

Tânărul se simţea epuizat, iar gândul că va dormi îl 
ispitea peste măsură, însă privirea ei rugătoare l-a făcut să 
uite hotărârea pe care o luase mai devreme. A zâmbit şi i-a 
răspuns: 

— Cu plăcere, doamna mea. 

— Poţi să-mi zici lulia, să ştii. 

— Bine. Dar numai dacă-mi spui şi tu Cato. 

— Ăsta e numele tău de soldat. Aş putea să ştiu cum ţi se 
adresează cei apropiaţi? 

— În armată suntem cunoscuţi doar cu numele de 
familie. Aşa e obiceiul împământenit. 

— Prea bine, atunci va fi Cato. 

Apoi lulia s-a tras puţin deoparte, către latura turnului 
de unde se vedea agora. A aruncat o privire peste umăr 
spre el şi a zâmbit, iar tânărul s-a apropiat şi s-a aşezat 
alături de ea, simţindu-i apropierea, însă nu a îndrăznit să 
încerce niciun fel de contact fizic. A perceput abia acum 
parfumul ei, un amestec de lămâie şi ceva dulceag, şi l-a 
savurat cât a rămas lângă ea şi a contemplat panorama 
Palmirei. 

— Ce frumos €..., a gândit Iulia cu voce tare. Imaginea 
oraşului noaptea... Când eram mică, stăteam adesea pe 
terasa casei noastre din Roma. Locuiam pe dealul Juniculan, 
de unde se văd forumul şi palatul imperial. Noaptea, făcliile 
şi vasele cu jăratic sclipeau ca nişte diamante, ba aveau şi 
culori de ambră, când le priveam din partea cealaltă a 
oraşului. În nopţile înstelate puteai vedea limpede tot felul 


de detalii, ca şi cum Roma ar fi fost o jucărie făcută din lapis 
lazuli. lar câteodată, din Tibru se ridica o ceaţă uşoară. 

Cato a surâs. 

— “Ţin minte asta. Era ca un văl delicat din mătase. Părea 
atât de subţire, încât îmi venea să întind mâna ca să-l ating. 

Ea s-a uitat la el cu o expresie de surprindere. 

— Şi tu? Credeam că sunt singura care a perceput aşa 
ceața. Ai locuit la Roma? 

— Am crescut la palat. Tatăl meu a fost un om eliberat 
prin edict imperial. 

Cuvintele i-au scăpat înainte să-şi dea seama şi s-a 
întrebat dacă ea îl va desconsidera pentru originea lui 
modestă. 

— Fiul unui om liber, iar acum prefect al auzxiliarilor, a 
spus Iulia pe un ton meditativ. Asta este într-adevăr o mare 
realizare. 

— Prefect numit temporar, a mărturisit Cato. Când se va 
numi un comandant permanent, eu voi reveni la rangul de 
centurion. Şi începător, pe deasupra. 

Ea a apreciat pe dată modestia lui. 

— Faptul că ai fost numit comandant înseamnă că o 
anumită persoană socoteşte că ai posibilităţi mari, Cato. 

— M-aş bucura să crezi asta. Altfel, îmi va trebui multă 
vreme până să capăt suficientă experienţă ca să fiu 
promovat în cadrul legiunilor. 

— Şi ţi-ai dori asta? 

— Care soldat ar refuza aşa ceva? 

— lartă-mă, Cato, dar mie nu-mi pari a fi un soldat 
obişnuit. 

EI a privit-o intrigat. 

— Nu? 

— Am convingerea că eşti un ofiţer bun şi ştiu că eşti 
curajos şi că, după părerea tatei, te pricepi să foloseşti 
cuvintele. 

— Dar? 

Ea a ridicat din umeri. 


— Nu ştiu cum să spun. Pari să ai o anumită sensibilitate 
pe care nu am remarcat-o la alţi militari. 

— Să punem asta pe seama faptului că am crescut la 
palat. 

Ea a pufnit în râs, apoi s-a uitat din nou spre oraş, după 
care între ei s-a lăsat tăcerea, care s-a prelungit, asta până 
când Cato a întrebat-o: 

— Dar tu? Ce s-a întâmplat cu fetiţa care îşi petrecea 
serile contemplând Roma? 

Iulia a zâmbit discret, apoi şi-a prins încheietura unei 
mâini cu degetele celeilalte şi s-a frecat încet. 

— Ca toate fetele de familie bună, imediat ce am împlinit 
paisprezece ani, am fost dată în căsătorie unui bărbat care 
avea de trei ori vârsta mea. Trebuia să stabilesc o legătură 
între două familii cu genealogii demne de mândrie oricui. 
Numai că soţul meu avea obiceiul să mă bată. 

— Îmi pare rău... 

Ea l-a privit cu tristeţe. 

— Ştiu la ce te gândeşti. Toţi soţii îşi bat soțiile din când 
în când. 

— Nu am vrut să... 

— Poate este adevărat. Însă Junius Porcinus mă bătea 
aproape în fiecare zi. Pentru orice vină îmi putea găsi. Am 
îndurat o vreme... am crezut că aşa trebuie să fie căsniciile. 
Dar după ce timp de doi ani mi-am tot văzut în oglindă faţa 
umflată de lovituri, i-am cerut tatei permisiunea de a 
divorța de Porcinus. Când a aflat ce se petrecea, a fost de 
acord. Am călătorit apoi cu el oriunde l-a trimis împăratul. 
Am ajuns să conduc toată casa pentru el, în locul mamei. Ea 
a murit la naşterea mea. lulia a rămas tăcută un moment, 
iar apoi a surâs stângaci. Ce ridicolă sunt! Te plictisesc de 
moarte cu poveşti de familie, când tu ai nevoie de odihnă. 

— Nu, nu mă deranjează deloc, i-a răspuns Cato. Cum să 
spun, nu mă plictiseşti... Sincer. Eşti foarte... deschisă. 

— Lipsită de discreţie, vrei să spui de fapt. 

Cato a negat din cap. 


— Deschisă! Aşa gândesc cu toată sinceritatea. Doar că 
nu sunt obişnuit cu aşa ceva. Soldaţii nu prea îşi 
împărtăşesc sentimentele. Aşa că asta este ca o adiere 
înviorătoare... 

— A, de obicei nu sunt atât de candidă. Însă acum? Iulia 
a ridicat din umeri. S-ar putea ca viaţa să fie mai scurtă 
decât am crezut. Nu are niciun rost să mai ţin doar pentru 
mine lucrurile pe care vreau să le dezvălui. Perspectiva 
morţii poate fi de-a dreptul eliberatoare. 

— Sunt de acord cu asta. 

Cato a chicotit amintindu-şi dezlănţuirea sălbatică a 
luptei, amestecată cu spaima cumplită. În mod paradoxal, în 
acele momente se simţise mai viu ca niciodată. Un adevăr 
întristător, a recunoscut în sinea lui. Existase o vreme când 
cea mai mare plăcere a lui fusese cunoaşterea. De când 
devenise soldat, descoperise în sine o trăsătură de caracter 
pe care nu şi-o bănuise. Dar poate că tocmai asta era 
menirea milităriei - autocunoaşterea. În urmă cu patru ani 
era un tânăr sfios, copleşit de îndoieli în privinţa propriei 
valori. Totul i se păruse imposibil. Acum ştia de ce era 
capabil, de bune, dar şi de rele. Îşi dovedise rezistenţa şi 
curajul, lucruri pe care altădată le-ar fi socotit imposibile. 

Şi-a dat seama că rămăsese tăcut destul de mult şi că 
Iulia îl urmărea cu coada ochiului. 

— Câteodată îmi pare rău că nu m-am născut bărbat, a 
spus ea încet. Femeilor le sunt interzise foarte multe 
lucruri. Multe şanse. Dar de când a izbucnit revolta asta, nu 
mai sunt chiar atât de sigură. Nici nu-mi mai aduc aminte 
de câte trupuri sfărâmate a trebuit să mă ocup în spital. 
Milităria este o treabă brutală. 

— Cât se poate de adevărat, a aprobat-o Cato. Dar e 
doar munca noastră... Nu înseamnă că trăim pentru a 
ucide. 

— Dacă ai fi văzut ce s-a petrecut aici în ziua când a 
izbucnit răzmeriţa... Iulia s-a cutremurat şi a închis ochii un 
moment. Uciderile se ţineau lanţ. Soldaţii ucideau soldaţi, 


apoi femei şi copii. A fost măcel. Nu am văzut nicicând ceva 
atât de barbar. 

— 'Tot ce se poate, a spus Cato şi s-a frecat pe obraz. Din 
nefericire, în fiecare om există o brută. Nu e nevoie decât 
de provocarea potrivită, ori de prilejul nimerit şi barbarul 
din noi iese la iveală. 

Ea s-a uitat la el cu atenţie. 

— Chiar crezi asta? 

— O ştiu. 

— Şi crezi că eşti în stare să te porţi ca un barbar? 

— Nu ţine de purtare. Şi nu vorbesc în numele meu. Nici 
al altui om. Şi nici în numele tău. Numai că, în condiţiile 
potrivite, toţi devenim barbari. 

Ea l-a privit lung, după care s-a îndepărtat uşor de 
metereze. 

— Mă bucur că pot să vorbesc cu cineva şi despre alte 
lucruri decât despre răni. Acum te las să te odihneşti. Îţi 
mulţumesc pentru amabilitate. Nu vreau să te mai supăr cu 
prezenţa mea. 

Avea un ton ferm, iar Cato nu s-a simţit destul de 
puternic să insiste. Pe de altă parte, era prea obosit ca să 
gândească limpede şi risca să-i spună ceva ridicol acelei 
femei pe care ţinea foarte mult să o cunoască mai bine. 

— Putem vorbi în altă seară, a sugerat el. 

— Ar fi bine. Mi-ar face plăcere. 

Amândoi s-au uitat atent dincolo de agora, spre locul în 
care rebelii definitivau berbecul şi suportul acestuia. 

— Vor cuceri citadela? a întrebat Iulia încet. 

— N-aş putea spune, i-a răspuns Cato pe un ton obosit. 

— Nu poţi? Ori nu vrei? 

— N-aş vrea să te mint în privinţa şanselor noastre, Iulia. 
Nu ştiu. Depinde de foarte multe lucruri. 

Ea s-a întors spre el şi şi-a apăsat o mână pe piept. 

— Lasă amănuntele. Spune-mi ce crezi în sufletul tău. 
Simţi că vom supravieţui unui asalt? 

Cato a privit-o drept în ochi şi a dat încet din cap. 


— Vom supravieţui. Îţi dau cuvântul meu. Nu voi lăsa să 
ţi se întâmple ceva. 

Ea s-a uitat la el şi a făcut un gest din cap. 

— Îţi mulţumesc pentru sinceritate. 

Cato i-a zâmbit. 

Iulia s-a întors şi a coborât din turn. După plecarea ei, 
tânărul a simţit răcoarea nopţii şi a avut un frison. Poate că 
vor mai discuta într-o seară, s-a gândit el. Aşa spera... însă 
când a aruncat o ultimă privire dincolo de agora, la 
duşmanii strânşi în jurul berbecului, şi-a dat seama că a 
doua zi se va declanşa un nou asalt împotriva zidurilor şi că 
doar o mână de soldaţi romani şi de mercenari greci, cu 
toţii obosiţi, stăteau pavăză între rebelii însetaţi de sânge ai 
prinţului Artaxes şi civilii înspăimântați care se adăposteau 
în interiorul citadelei. 


CAPITOLUL 22 


Apărătorii se aflau la posturile lor pe zidurile citadelei 
încă de la prima geană de lumină, urmărind cu atenţie zona 
din apropierea porţii şi aşteptând ca rebelii să declanşeze 
atacul. De-a lungul parapetelor fuseseră aşezate rezerve de 
săgeți, sulițe şi proiectile de praştie, iar deasupra porţii, pe 
metereze, se strânseseră blocuri mari de piatră. Mirosul de 
ulei încins plutea apăsător prin aer, în vreme ce fumul se 
ridica alene spre cer dintr-unul dintre cuptoarele mari, 
aflate aproape de cazarma mercenarilor greci. 

Împreună cu un veteran musculos, pe nume Demetrius, 
comandantul gărzii regale, şi cu prinţul Balthus, Macro şi 
Cato au mers pe meterezele de deasupra porţii ca să se uite 
la soldaţii rebeli ce se aranjau în formaţie în jurul cadrului 
în care se găsea berbecul. 

— Nu le-a luat prea mult ca să repare daunele, a 
remarcat Balthus. 

Demetrius a scos o exclamaţie. 

— În scurtul răstimp pe care l-am avut la dispoziţie, am 
făcut tot ce ne-a stat în putinţă, prinţe. 

— Aşa spui tu. E păcat însă că am câştigat doar o zi, iar 
întreaga acţiune a costat viaţa a mai bine de treizeci de 
oameni. 

Demetrius a strâns din buze, străduindu-se să împiedice 
un răspuns necugetat. Apoi a reuşit să murmure. 

— E păcat, aşa cum aţi spus, prinţe. 

— În fine, ce s-a întâmplat nu poate fi întors, a intervenit 
Macro. Acum, duşmanii vin la asalt, iar noi va trebui să-i 
respingem cât colo. E vremea să îi punem laolaltă pe 
oamenii noştri. S-a întors spre Cato şi l-a strâns de mână, 
apoi a procedat la fel şi cu ceilalţi. Să le arătăm de ce 
suntem în stare! 


Centurionul s-a îndreptat spre scara care ducea spre 
curtea din spatele porţii. Aşezaţi în formaţie strânsă, 
legionarii lui îl aşteptau la mică distanţă de canaturile 
ghintuite ale porţii. Dacă rebelii reuşeau să spargă poarta, 
sarcina de a-i ţine la distanţă le revenea celor mai buni 
soldaţi din citadelă. În spatele lor se aflau mici grupuri de 
oameni, înzestrați cu covoraşe şi bețe având la capăt cârlige 
de fier, pregătiţi să lupte contra incendiilor provocate de 
proiectilele incendiare. Sus pe ziduri, prinţul Balthus şi 
susţinătorii lui erau aşezaţi spre stânga porţii, în vreme ce 
mercenarii greci stăteau în dreapta. Lui Cato şi celor mai 
buni dintre soldaţii lui li se încredinţaseră apărarea 
turnurilor aflate de o parte şi de alta a porţii, dar şi a 
zidurilor care se întindeau între ele. Auxiliarii erau dispuşi 
de-a lungul restului de zid al citadelei, sub comanda 
centurionului Parmenion. 

Cato a dat mâna cu Balthus şi Demetrius, după care 
fiecare dintre ei s-a întors şi s-a alăturat oamenilor săi. Încă 
obosit, Cato şi-a simţit rigid şi dureros braţul rănit când a 
încercat să-l mişte, pentru ca apoi să-şi înalțe umerii ca să 
se destindă. Soldaţii mâncaseră deja, iar când a trecut în 
revistă formaţia, s-a bucurat să vadă că erau vigilenţi şi 
hotărâți. Echipamentul lor, care se prăfuise şi se murdărise 
în timpul marşului dintre Antiohia şi Palmira, era din nou 
curat, iar coifurile şi ghinturile scuturilor fuseseră lustruite, 
astfel că acum străluceau în razele soarelui de dimineaţă. 

— Nu vă neliniştiţi, băieţi, a spus Cato zâmbind, când a 
trecut printre soldaţi. De data asta există un zid gros între 
voi şi arcaşii ăia laşi. În momentul în care vor avea de 
înfruntat braţul de fier al romanilor nu vor mai fi atât de 
semeţi. 

Amintindu-şi ploaia de săgeți pe care trebuiseră să o 
îndure în timpul ambuscadei din deşert, câţiva dintre 
soldaţi i-au dat dreptate. Acum ei erau în avantaj, iar rebelii 
aveau să plătească scump. 


— Totul depinde de noi, a continuat Cato cu fermitate, ca 
poarta să nu cedeze. Păstraţi-vă gândirea limpede, ţineţi 
scuturile sus şi faceţi-i pe duşmani să moară în chinuri. A 
Doua [liră! a strigat Cato şi a împuns aerul cu sabia. A Doua 
Iliră! 

Oamenii lui au ridicat armele şi au repetat strigătul de 
luptă, numele cohortei răsunând şi căpătând ecou în 
interiorul citadelei. Scandarea a fost preluată de restul 
oamenilor din cohortă, care se aflau la posturi pe ziduri. 
Apoi s-a auzit un alt strigăt, scos de oamenii lui Macro, care 
au rostit numele legiunii lor şi au bătut un ritm furios cu 
latul săbiilor izbite în ornamentele scuturilor. 

— Au pornit! a strigat un străjer aflat în turnul din 
stânga, iar uralele s-au stins repede când Cato s-a silit să 
meargă încet, nu să alerge, spre treptele care duceau către 
vârful turnului. Oamenii lui erau strânşi de-a lungul 
parapetelor de pe care se vedea agora. 

— Faceţi loc! s-a răstit el la soldaţi. Grăbiţi-vă, fir-aţi să 
fiţi! 

Oamenii s-au dat în lături, iar Cato a privit în jos către 
incinta templului, exact când în agora au răsunat cu ecou 
cornuri stridente şi tobe. În carcasa berbecului se 
îngrămădiseră sute de oameni, care se aşezaseră înapoia 
traverselor de lemn care fuseseră fixate pe cadru, trecând 
pe sub butucul lung al berbecului propriu-zis. În timp ce 
tobele băteau într-un ritm constant ca să dea cadenţa de 
înaintare, oamenii au început să se opintească în traverse, 
iar structura grea a pornit să înainteze hurducându-se pe 
dalele din piatră ale pavajului, îndreptându-se către 
citadelă. Soldaţii în armuri care mergeau alături de berbec 
trăgeau de curele de piele, în vreme ce băieţii alergau de 
colo-colo cu vase de apă, stropind pielea înainte ca ea să 
ajungă în bătaia săgeţilor aprinse ce aveau să fie slobozite 
dinspre zidurile citadelei. Rebelii îşi pregăteau propriile 
proiectile incendiare, a observat Cato când şi-a îndreptat 
ochii spre străzile ce dădeau în agora şi a văzut activităţi 


febrile ale unor soldaţi duşmani. Coloanele de oameni care 
trăgeau de frânghii s-au revărsat în spaţiul deschis. În urma 
lor au apărut căruţe, fiecare dintre ele transportând un 
aruncător de proiectile sau o catapultă, piese uşoare de 
artilerie, desigur, dar foarte capabile să-şi azvârle 
încărcăturile în zidurile citadelei. În urma acestora veneau 
oameni care duceau tăciuni încinşi în vase de jăratic din 
fier, deasupra cărora aerul vibra înfierbântat. 

În cele din urmă au apărut soldaţi care transportau 
paravane mari şi rezistente. Împreună cu ei se aflau arcaşii 
care aveau sub braţe mănunchiuri de săgeți. Paravanele au 
fost instalate în grabă, în timp ce servanţii pieselor de 
artilerie şi-au aşezat în poziţie de tragere armele şi s-au 
apucat să întindă corzile de lansare. În stânga lui Cato s-a 
auzit un ordin strigat, iar imediat după aceea, arcaşii lui 
Balthus au început să tragă. Săgeţile întunecate au ţâşnit 
spre rebeli, unele căzând pe dalele de piatră, iar altele 
înfigându-se în paravanele ce fuseseră instalate. Rebelii s- 
au arătat prevăzători şi s-au adăpostit înapoia lor, 
pregătindu-şi săgețile şi aprinzându-le pe primele, gata să 
le sloboade spre parapetele citadelei. 

— Atenţie! a strigat Cato. Vin săgeți aprinse! 

Ausxiliarii s-au ghemuit în spatele scuturilor ori s-au 
ascuns în spatele parapetelor din piatră. O clipă mai apoi, o 
săgeată sclipitoare a vâjâit pe deasupra zidului, lăsând în 
urma ei o dâră subţire de fum, după care a ajuns la apogeul 
traiectoriei, începându-şi coborârea spre clădirile în care se 
adăpostea familia regală. Săgeata s-a rupt când a lovit ţigla 
de pe acoperiş, iar fragmentele aprinse s-au împrăştiat în 
toate direcţiile. Au urmat şi alte săgeți. Mai toate au lovit 
acoperişul sau zidurile ori au căzut inofensive la pământ, 
dar câteva s-au înfipt în lemnul cadrelor de uşi sau de 
ferestre, iar grupurile de oameni însărcinaţi cu stingerea 
focului s-au repezit imediat într-acolo ca să înăbuşe flăcările 
cu covoraşele. 

— Domnule! 


Cato s-a întors şi l-a văzut pe centurionul Aquila 
apropiindu-se şi păşind cu trupul aplecat. După ce 
rămăseseră fără cai, Aquila şi oamenii lui luptau ca 
infanterişti, iar Cato îl numise drept adjunct al său în 
misiunea de a apăra poarta. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Să dau ordin prăştiaşilor să riposteze? Sau 
aruncătorilor de proiectile de pe turnuri? 

Cato a scuturat din cap. 

— Deocamdată nu are rost să-i expunem. Să-i lăsăm pe 
rebeli să-şi risipească muniţia. Până acum, nu au reuşit să 
producă victime. O să aşteptăm până când berbecul ajunge 
în raza noastră de acţiune. Abia atunci îi pot lua la ţintă pe 
arcaşi. 

— Am înţeles, a spus Aquila şi pe faţa lui a apărut o 
expresie de dezamăgire. Foarte bine. 

— Nu-ţi face griji, Aquila. Oamenii tăi vor avea foarte 
curând prilejul de a-i face bucăţi pe duşmani. 

— De-abia aştept, a murmurat el pe un ton sumbru şi a 
îndrăznit să arunce rapid o privire peste zid. E vremea să 
le-o plătim pentru pierderea cailor. 

— Caii? s-a mirat Cato, apoi a clătinat din cap. 

Comandantul cavaleriei lui era un militar care ţinea 
foarte mult la animalele oamenilor săi. Iar dacă îi învinuia 
pe rebeli de măcelărirea în masă ce avusese loc în ziua 
precedentă, cu atât mai bine. 

— Centurion Aquila, după ce îi înfrângem, promit că o să 
te las să alegi ce este mai bun dintre caii duşmanilor. 

— Am înţeles. Vă mulţumesc, a spus Aquila şi a zâmbit. 

De dedesubt, din agora, s-a auzit un pocnet surd şi un 
moment după aceea, un ghem de cârpe în flăcări, legate 
strâns în jurul unui bolovan, a trecut peste parapet. 
Proiectilul a căzut în partea citadelei care slujea ca spital şi 
a trecut prin acoperişul din ţiglă, dispărând în interior. Cato 
a simţit o strângere de inimă şi brusc şi-a făcut griji pentru 
viaţa Iuliei, dar câtă vreme se desfăşura atacul duşmanilor 


nu putea face nimic s-o protejeze şi nici măcar nu avea cum 
să afle dacă era în siguranţă. S-a străduit să alunge din 
minte orice gând legat de ea, a oftat şi s-a ridicat să vadă 
cât mai înaintase berbecul asediatorilor. 

Rebelii  parcurseseră o treime din drumul de-a 
curmezişul agorei. Prinţul Balthus şi arcaşii lui sloboziseră 
săgeți aprinse fără întrerupere, iar acum acestea 
ajunseseră să alcătuiască un fel de mirişte stranie pe 
acoperişul de piele al cadrului berbecului. Săgeţile fumegau 
în pielea umedă, însă înainte de a se putea aprinde, băieţii 
se repezeau spre berbec şi aruncau apă pe el. Geamătul 
butucilor pe care erau prinse roţile uriaşe se auzea până pe 
parapet, dominând chiar scrâşnetul scos de obezile cu şine 
care măcinau pietrele de pavaj. Tobele continuau să ţină 
cadenţa pentru oamenii care munceau din greu înăuntru, 
împingând uriaşa maşină de război. 

— Aruncători, la posturile voastre! a ordonat Cato. 
Încărcaţi proiectile incendiare! 

Cei care manevrau balista din turnul aflat în stânga au 
sărit pe platforma de tragere şi s-au apucat să împingă 
braţul de aruncare înapoi. Un alt om a ţinut vârful unui 
proiectil greu şi lung de aproape un metru în flăcările unui 
vas cu jăratic aflat în partea din spate a platformei. Cârpele 
îmbibate în ulei, înfăşurate în jurul axului, situat puţin în 
spatele capului de fier, s-au aprins cu uşurinţă, iar auxiliarul 
s-a grăbit să ducă proiectilul până la aruncător. L-a aşezat 
cu grijă în canal, în vreme ce un optio aflat la comanda 
secţiunii artilerie a ţintit spre carcasa berbecului. Arcaşii 
rebeli observaseră deja grupul de oameni strânşi în jurul 
armei şi de aceea au slobozit câteva săgeți asupra turnului. 
S-a auzit un pocnet şi o săgeată s-a înfipt vibrând în cadrul 
aruncătorului. Dinspre cârpele pline de ulei s-a ridicat un 
firicel de fum. 

— Aruncaţi apă pe săgeată! a strigat optio, după care şi- 
a îndreptat atenţia asupra armei. Imediat ce s-a convins că 


totul era bine, s-a îndreptat de spate şi a dus mâna spre 
pârghia de eliberare a proiectilului. 

— Daţi-vă la o parte! 

Oamenii s-au tras deoparte şi o clipă mai apoi braţele 
balistei au basculat înainte şi s-au izbit de opritoarele 
dotate cu perniţe de amortizare. Proiectilul în flăcări a 
ţâşnit din armă, având o traiectorie aproape paralelă cu 
solul, zburând de-a latul agorei. A lovit acoperişul de piele 
al carcasei berbecului, l-a străpuns şi a dispărut înăuntru. 
Oamenii din echipă au făcut gesturi de satisfacţie, însă optio 
s-a întors furios spre ei. 

— Ce faceţi acolo? Doar nu sunteţi plătiţi cu ziua. 
Reîncărcaţi arma, iar tu, stinge odată focul ăla! 

Cato urmărise căderea proiectilului şi a dat din cap 
satisfăcut. 

— Dă-i înainte tot aşa, optio! Trage cât poţi de repede, 
pentru că în scurtă vreme rebelii vor împinge berbecul prea 
aproape de zid şi nu vei putea slăbi suficient corzile 
aruncătorului pentru a trage cu folos. 

— Am înţeles, a spus omul. Vom face tot ce putem. 

În aceeaşi clipă, soldatul care stătea în faţa platformei ca 
să stingă cu apă săgeata incendiară a scos un strigăt 
puternic. A scăpat vasul cu apă şi a dus braţele spre 
săgeata ce îi ieşea din spate, ceva mai jos de omoplaţi. 

— Atenţie! a strigat Cato. Opriţi-l! 

Dar era prea târziu. Auxiliarul a lovit marginea 
parapetului cu fesele şi s-a prăvălit pe spate, cu braţele 
fâlfâind, apoi a dispărut. Din fericire, ţipătul lui a ţinut 
puţin, însă toţi cei aflaţi pe zid au auzit bufnetul surd când 
omul a căzut la poalele turnului. Optio a scrâşnit din dinţi, s- 
a apropiat de faţa aruncătorului de proiectile, a cules 
săgeata arzândă şi a azvârlit-o spre duşmani, după care a 
păşit până în spatele armei şi s-a răstit la oamenii lui: 

— Următorul care păţeşte la fel va fi pus sub acuzare. 
Nu uitaţi, ţineţi-vă capetele plecate! 


S-a auzit apoi un pocnet venind de departe şi, 
întorcându-se, Cato a văzut că şi celălalt aruncător luase 
berbecul la ţintă. În vreme ce rebelii se apropiau de poartă 
la un anumit unghi, alte câteva proiectile au nimerit 
carcasa, trecând prin piele şi pătrunzând până la numerogşii 
oameni prinşi înăuntru ori înfigându-se în stâlpii solizi ai 
cadrului, arzând acolo până când vreunul dintre cărăuşii de 
apă ai rebelilor reuşea să le stingă. În urma carcasei 
berbecului, dârele de sânge şi trupurile celor morţi ori 
răniţi grav stăteau drept dovadă a distrugerilor provocate 
de aruncătorul din citadelă. 

Barajul unilateral pornit dinspre turnuri nu putea ţine o 
veşnicie şi când berbecul a ajuns în locul în care echipele de 
auxiliari nu mai puteau ţinti cu aruncătorul, unul dintre 
aruncătoarele de proiectile aflate în căruțele din agora a 
reuşit să dea o lovitură norocoasă. Vârful greu din fier al 
proiectilului a nimerit în braţul de aruncare al armei din 
turnul aflat în stânga porţii. Cu un pocnet puternic, braţul 
de torsiune a plesnit, iar sub tensiunea uriaşă exercitată de 
frânghia groasă a coardei, braţul a descris un arc de cerca 
zdrobind capul celui mai apropiat soldat şi sfărâmând 
braţul altuia, în vreme ce aşchiile au zburat în toate 
direcţiile, săgetându-i pe soldaţii aflaţi în apropiere. Alţi trei 
oameni au fost răniţi, iar unul dintre ei a răcnit agonizant 
când a ridicat mâna şi şi-a smuls o aşchie lungă de lemn 
dintr-un ochi. 

— Duceţi răniții de aici! a strigat Cato. Direct la spital! 
Optio! 

— Da, domnule, i-a răspuns acesta, icnind de durere în 
timp ce-şi scotea o aşchie din antebraţ. 

— Trage arma înapoi şi dă ordin să fie reparat braţul de 
aruncare. 

— Reparat? a făcut optio, aruncând o privire spre 
aruncător. Ciotul plin de aşchii al acestuia ieşea în afară la 
mică distanţă de înfăşurările de funie de torsiune. Nu mai e 
bun de nimic. 


— Nu mă interesează. Scoate-l din raza vizuală a 
duşmanilor şi să fie reparat. Vom avea nevoie de el. 

Optio a încremenit, apoi a dat din cap în semn căa 
înţeles. 

— Da, domnule. Hai, băieţi! L-aţi auzit pe prefect. Să 
trecem la treabă. 

Cato s-a retras, iar membrii supraviețuitori ai echipei s- 
au strâns în preajma armei stricate şi au retras-o de lângă 
parapet. În jurul lui, unii dintre auxiliari au început să-i 
ajute pe răniţi să coboare treptele şi să ajungă în curtea 
interioară. Cato şi-a ridicat scutul şi a înaintat din nou spre 
parapet ca să vadă cât mai înaintase berbecul. Rebelii 
reuşiseră să îl împingă suficient de aproape de zid ca să îl 
scoată din linia de tragere a aruncătoarelor de proiectile 
din citadelă, însă nu ajunsese chiar atât de aproape încât să 
devină vulnerabil în faţa bolovanilor sau a obiectelor 
incendiare ce se aruncau de pe ziduri. În tot acest timp, 
arcaşii şi aruncătorii de proiectile din agora au continuat să 
susțină ploaia de proiectile ţintite spre parapete, iar 
catapultele au insistat să azvârle din când în când gheme 
mari de cârpe în flăcări, care descriau traiectorii înalte şi 
arcuite peste zid, şi se prăbuşeau peste clădirile şi oamenii 
din citadelă. 

Cu toate că deocamdată berbecul era ferit de loviturile 
apărătorilor, rebelii trebuiau să îl ducă foarte curând până 
în faţa porţii, unde avea să fie expus direct atacului 
oamenilor aflaţi deasupra lui. Prinţul Artaxes anticipase 
acel pericol, astfel că a repoziţionat mulţi dintre arcaşi şi 
numeroase aruncătoare de proiectile, în aşa fel ca să poată 
proteja berbecul. Cato a coborât în goană scara până la 
pasarela lată aflată exact deasupra porţii. S-a aplecat în 
afară şi apoi a strigat către cei din curte. 

— Aduceţi uleiul încins! Imediat! 

Cato s-a întors spre soldaţii înarmaţi cu furci, aflaţi lângă 
vasele cu jăratic, la mică distanţă de baloturile legate, 
alcătuite din iască şi cârpe îmbibate în smoală, apoi a dat 


ordin să se înteţească flăcările şi oamenii să fie pregătiţi să 
dea foc legăturilor de vreascuri. În vreme ce unii dintre ei 
au înfipt furcile în baloturi şi le-au azvârlit către parapete, 
alţii au folosit foale ca să încingă vasele până când jarul s-a 
făcut auriu, azvârlind scântei în aer. 

— Aprindeţi-le! a răcnit Cato, iar un optio a luat o făclie, 
a ţinut-o în foc să se aprindă bine, după care a trecut-o 
peste legăturile de vreascuri şi l-a atins pe fiecare dintre 
ele, până când flăcările au căpătat viaţă. Fumul a început să 
se învârtejească în jurul parapetelor şi s-au auzit pocnete 
însoţite de scântei. 

— Aruncaţi-le peste parapet! 

La ordinul prefectului, oamenii au ridicat furcile sus, 
azvârlind dincolo de parapet încărcătura lor cuprinsă de 
flăcări. Una după alta, baloturile au zburat de acolo în 
flăcări. Dedesubt, băieţii care stropeau cu apă berbecul s- 
au uita în sus, s-au îngrozit şi s-au întors ca să se salveze, 
moment în care legăturile de vreascuri au aterizat pe 
carcasa maşinii de asediu şi s-au împrăştiat în toate părţile, 
potopind zona înconjurătoare cu bucăţi de lemn care 
ardeau. 

— 'Ţineţi-o tot aşa! a ordonat Cato. 

Legăturile aprinse de vreascuri au continuat să cadă de 
pe turnul porţii, lovind carcasa berbecului, însă unele dintre 
ele au ajuns pe pavajul agorei. Prefectul s-a uitat în jos şi a 
văzut cum o asemenea legătură a doborât la pământ un mic 
sacagiu. Acesta, înfăşurat în material arzând, s-a rostogolit 
pe pământ. Un țipăt sfâşietor a răsunat în agora, iar băiatul 
a început să se zvârcolească. TIovarăşii lui, care se 
retrăseseră în goană după acel bombardament, erau acum 
siliţi cu lovituri de bici administrate de soldaţi să se 
îndrepte spre carcasa berbecului. Ei s-au repezit în jurul 
structurii acoperite cu piele şi au stropit cu apă flăcările, 
fugind de fiecare dată când vedeau câte o legătură de 
vreascuri căzând spre ei, însă, ameninţaţi cu biciul, se 
vedeau imediat după aceea forţaţi să revină. Şi, în tot acest 


răstimp, oamenii rămaşi invizibili sub acoperişul structurii 
berbecului îşi încordau puterile ca să împingă în continuare 
maşina de război spre poartă. 

Ultima dintre legăturile de vreascuri aprinse a zburat 
peste parapet, după care Cato a dat fuga să vadă ce se 
întâmpla cu uleiul încins. Cărăuşii se chinuiau să urce 
ultimele trepte ce duceau spre culmea turnului. Erau patru 
soldaţi care ţineau două bare lungi de lemn ce treceau prin 
inelele de fier aflate de o parte şi de alta a cazanului 
fierbinte. 

— Grăbiţi-vă! Mişcaţi-vă mai repede! 

Când cărăuşii au ajuns pe platformă, turnul a fost 
zguduit de prima lovitură a berbecului care a izbit în 
poartă. 

— Cato! s-a auzit glasul lui Macro, iar prefectul s-a 
aplecat peste zid: 

— Da, domnule! 

— Aruncă odată uleiul ăla peste berbec, aruncă şi nişte 
bolovani, orice poţi! 

— Am înţeles. 

Prefectul s-a întors spre auxiliarii din turn şi a inspirat 
adânc, după care a arătat către mormanul de bucăţi de 
zidărie care fuseseră depozitate în apropierea parapetelor. 

— Aruncaţi pietrele peste zid! 

Soldaţii şi-au stivuit furcile într-un colţ al turnului şi au 
venit alături de Cato, care icnea sub greutatea unui bolovan 
mare şi mergea împleticit spre zid. Scoţând încă un sunet 
puternic, a ridicat bolovanul pe coama zidului şi a îndrăznit 
să arunce o privire direct în jos, către berbec. Mantia lungă 
din piele se întindea din dreptul porţii şi, în vreme ce tobele 
băteau cadenţa, s-a auzit o bubuitură venind de jos, iar 
lovitura s-a simţit în întregul turn al porţii. Cato a observat 
că singura daună serioasă provocată de legăturile de 
vreascuri aprinse era o gaură mică din partea din faţă a 
carcasei. A reuşit să distingă trupurile câtorva dintre rebelii 
care împingeau berbecul, iar asta pentru că ele sclipeau de 


sudoare. A aşteptat un moment, până când alături de el au 
apărut şi alţi soldaţi de-ai săi, pregătiţi să azvârle peste 
parapet proiectilele foarte simple, dar eficiente. 

— Acum! 

Cu scrâşnete de piatră frecată de piatră, romanii au 
împins bolovanii, care s-au prăbuşit de pe ziduri şi au lovit 
acoperişul carcasei berbecului. Pietrele au trecut prin el, 
producând găuri mari în căptuşeala de piele şi în scândurile 
aflate dedesubt. Rebelii care se găseau exact sub locul 
impactului au fost striviţi instantaneu. 

— Nu vă opriţi! a ordonat Cato, apoi s-a întors către 
oamenii care manevrau cazanul cu ulei încins. Din pereţii 
de fier, înnegriţi de fum, se ridicau firicele de abur, iar aerul 
devenise apăsător de la mirosul greu. Aduceţi uleiul aici! 

În timp ce auxiliarii de lângă parapet au continuat să 
azvârle pietre în ritm constant asupra berbecului, Cato i-a 
ajutat pe alţii să manevreze cazanul cu ulei către parapet, 
exact deasupra berbecului. După ce a ajuns la locul potrivit, 
Cato a chemat şi alţi soldaţi care să se încordeze sub 
greutatea drugului ce susţinea cazanul şi, treptat, acesta a 
început să se încline spre duşmani. Un nor gros de aburi s-a 
înălţat în momentul când lichidul încins a început să curgă, 
căzând peste acoperişul sfărâmat al berbecului şi prin 
găuri, peste oamenii de dedesubt. Imediat după aceea, 
ţipetele înfiorătoare de durere au spintecat aerul, iar 
oamenii şi-au abandonat poziţiile şi s-au îndepărtat, unii 
dintre ei ieşind împleticindu-se din partea din spate a 
berbecului. Oamenii lui Balthus şi-au îndreptat atenţia 
asupra rebelilor ce încercau să scape cu fuga, doborându-i 
pe mulţi dintre cei care se îndreptau spre paravanele 
arcaşilor proprii. Camarazii lor au făcut tot ce le stătea în 
putinţă să îi silească pe oamenii lui Balthus să rămână cu 
capetele plecate, astfel că a urmat un schimb înverşunat de 
săgeți. 

În vreme ce atenţia duşmanilor era atrasă de la 
apărătorii porţii, Cato a profitat de momentele de derută ca 


să arunce o privire peste creneluri să evalueze pagubele 
provocate. A constatat că uleiul încins îşi făcuse treaba. 
Berbecul luase foc, iar flăcările se întindeau cu repeziciune 
de-a lungul cadrului din lemn ce fusese distrus. Cărăuşii de 
apă ai duşmanilor fugeau laolaltă cu războinicii, aşa că nu 
rămăsese nimeni care să lupte contra incendiului. Pe buzele 
tânărului prefect a înflorit un zâmbet de satisfacţie, după 
care a simţit arsura primului val de căldură izbindu-l drept 
în faţă. Apoi, într-un moment de spaimă, stomacul i s-a făcut 
ghem amintindu-şi de poarta fortificată a unui sat din zona 
germanică, pe care o apărase împreună cu Macro în urmă 
cu câţiva ani. S-a grăbit să o ia de-a curmezişul turnului şi 
să strige către legionarii aflaţi dedesubt: 

— Domnule! Berbecul a luat foc! 

Centurionul a zâmbit larg, după care a ridicat privirea 
spre Cato. 

— Foarte bine! 

Disperat, tânărul a clătinat din cap, spunând: 

— Dar este exact în dreptul porţii. 

Zâmbetul a pierit de pe faţa lui Macro. 

— Uf, la naiba! Fir-ar să fie! Care e situaţia în zona ta? 

— Duşmanii s-au retras, domnule. Deocamdată! 

— Bine. Nu ne-a rămas decât o soluţie. Şi Macro şi-a 
încordat plămânii. Deschideţi canaturile porţii! a strigat el. 

Oamenii din centuria principală au înaintat iute ca să 
ridice drugul de blocare a porţii, preluând bucăţile grele de 
lanţ cu ajutorul cărora canaturile erau trase spre interior. 
Cu un uruit sfâşietor din ţâţâni, canaturile masive din lemn 
ghintuit s-au dat la o parte. Prin deschizătură se vedea fum 
ridicându-se în vălătuci, iar Macro a aruncat o privire spre 
flăcările care se înălţau pe cadrul de lemn al carcasei 
berbecului. Bucăţile mari de piele arseseră deja, lăsând la 
vedere scheletul structurii, iar butucul uriaş, cu vârf de fier, 
rămăsese suspendat, cu toate că frânghiile care îl sprijineau 
luaseră foc. 


Romanul şi-a vârât sabia în teacă şi a păşit înainte prin 
fum, clipind foarte des, deoarece ochii îl usturau deja. 

— După mine! a ordonat el. 

Incendiul cuprinsese maşina de asediu din toate părţile, 
astfel că arşiţa l-a izbit pe Macro ca un pumn, direct în faţă. 
Şi-a ridicat scutul şi a continuat să înainteze spre unul 
dintre stâlpii masivi de colţ, după care a făcut un semn din 
cap către oamenii din prima centurie. 

— Faceţi ca mine! Slujiţi-vă de scuturi şi împingeţi! 
Trebuie să îndepărtăm nenorocirea asta din faţa porţii! 

Oamenii lui, crispându-se în faţa arşiţei degajate de 
flăcări, s-au  opintit, lovindu-şi scuturile de carcasa 
berbecului şi au împins cu toată puterea de care erau în 
stare. Cu o încetineală dureroasă, arma de asediu s-a 
îndepărtat de poartă şi, pe măsură ce tot mai mulţi soldaţi 
s-au alăturat acelui efort, adăugându-şi forţa şi greutatea, 
roţile uriaşe au scrâşnit şi s-au rotit în direcţie inversă pe 
pietrele de pavaj. 

— Aşa, băieţi! a strigat Macro, şi fumul l-a făcut să 
tuşească îngrozitor, ca şi cum plămânii i s-ar fi umplut cu 
cioburi de sticlă. Pe măsură ce flăcările cuprindeau 
berbecul, căldura a crescut în intensitate şi, brusc, s-a 
simţit un miros iute când creasta unui coif s-a încins şi a 
început să ardă. Instinctul i-a spus lui Macro să se retragă, 
pentru a se îndepărta de vâlvătăile care îi pârjoleau faţa, 
însă şi-a dat seama că berbecul nu era încă suficient de 
departe de canaturile porţii pentru a fi sigur că flăcările nu 
vor ajunge până la ele. 

—  Continuaţi tot aşa! a spus el printre gâfâieli. 
Împingeţi, nenorociţilor! 

Ceva a căzut la picioarele lui, zăngănind la atingerea cu 
pavajul şi, coborând ochii, Macro a văzut o săgeată. Apoi 
alta a sărit de câteva ori pe dale până s-a oprit. A privit cu 
ochii mijiţi pe după marginea scutului şi a observat că 
arcaşii duşmani îi lăsaseră în pace pe Balthus şi pe oamenii 
lui, iar acum îşi îndreptaseră atenţia asupra romanilor care 


se zbăteau să îndepărteze berbecul de porţile citadelei. 
Dincolo de arcaşi se strânsese o formaţie mare de soldaţi 
rebeli, care a pornit în marş rapid pentru a traversa agora. 
Macro s-a uitat peste umăr şi a văzut că oamenii săi 
împinseseră structura incendiată la aproape şase metri de 
canaturile porţii. 

— Puțin mai departe, a mormăit el printre dinţii strânşi. 

S-a auzit apoi un bufnet surd, iar Macro a simţit şi a 
auzit cum frânghiile care susțineau capătul berbecului au 
cedat, iar buşteanul uriaş a izbit pământul. Maşina de asalt 
a tresărit, apoi a încremenit. 

— Asta este! a strigat Macro către soldaţi. Înapoi! 
Întoarceţi-vă în citadelă! 

S-au desprins de berbec şi s-au retras, ţinând scuturile 
îndreptate spre duşmani, pentru că tot mai multe săgeți 
zburau prin flăcările care se înălţaseră spre cer. Imediat ce 
şi-au dat seama că legionarii băteau în retragere, 
comandantul duşman a răcnit un ordin pentru oamenii lui, 
care au declanşat o şarjă spre poartă. În momentul când 
ploaia de săgeți s-a mai domolit, Macro s-a întors şi a 
strigat: 

— Fugiţi! 

Legionarii au năvălit pe poartă, iar duduitul ghetelor 
ghintuite s-a auzit pe pavajul de piatră al căii de intrare în 
citadelă. El a trecut ultimul şi, odată ajuns înăuntru, s-a 
întors şi a scos sabia, ameninţându-i pe urmăritori. 

— Închideţi porţile! a urlat el. Haideţi, mai repede! 

Primii dintre soldaţii inamici alergau pe lângă berbecul 
ce ardea, ţinând cu disperare să ajungă la poartă înainte ca 
romanii să o poată închide. Ţâţânile de fier au scos din nou 
gemete când canaturile au fost împinse. Spaţiul dintre ele s- 
a îngustat, iar Macro a rânjit când şi-a dat seama că rebelii 
nu aveau cum să ajungă la timp ca să pătrundă. 

— Ha-ha! Prea târziu, ticăloşilor! 

Canaturile s-au îmbinat cu un bubuit, iar legionarii au 
lăsat imediat să cadă drugul de blocare. Aproape 


instantaneu, de cealaltă parte a porţii s-a auzit un strigăt 
înfundat de mânie, urmat de o lovitură slabă, semn că unul 
dintre rebeli îşi manifesta frustrarea. 

Macro şi-a vârât sabia în teacă şi s-a întors cu spatele la 
poartă. 

— Aţi acţionat bine, băieţi! 

Respirând precipitat, oamenii din prima centurie au 
răspuns la această laudă cu zâmbete agitate. Câţiva dintre 
ei fuseseră răniţi de săgețile care îi loviseră în braţe sau 
picioare, care rămăseseră neprotejate, iar acum se chinuiau 
să îşi înghită gemetele de durere. 

Macro a făcut semn către secţiunea cea mai apropiată a 
următoarei centurii. 

— Hei, voi de colo! Ajutaţi-i pe oamenii ăştia să ajungă la 
spital! 

— Ai păţit ceva, domnule? 

Macro a ridicat capul şi l-a văzut pe Cato coborând 
ultimele trepte şi îndreptându-se către el. 

— Nu, sunt teafăr. 

Tânărul l-a măsurat cu privirea şi a clătinat din cap. 

— Arăţi cam ciufulit. Mai ales creasta coifului, a zis el şi a 
surâs. 

Macro şi-a coborât scutul, apoi şi-a desfăcut baretele de 
sub bărbie. Ridicând coiful de pe cap, a văzut că frumoasa 
creastă de culoare roşie se pârlise şi devenise neagră, iar 
vârfurile s-au destrămat când şi-a trecut degetele peste ea. 

— Of, şi când te gândeşti că m-a costat o avere în 
Antiohia, a mârâit el. Ce frumoasă a fost creasta asta... 
Ticăloşii ăia vor plăti scump pentru ea. 

— Domnule, a spus Cato, şi a arătat spre braţele lui 
Macro care abia acum a băgat de seamă băşicile şi 
porțiunile înroşite de piele arsă, după care a simţit intens 
usturimile şi înţepăturile. Tânărul a făcut semn din cap 
către oamenii răniţi care erau ajutaţi să ajungă la spital. 
Du-te să primeşti îngrijire. 


— Imediat. Spune-mi, berbecul e suficient de departe de 
poartă? 

— Da, domnule. Nu există primejdia ca incendiul să se 
extindă. Şi, pe de altă parte, reprezintă un obstacol pe 
cinste dacă rebelii mai fac vreo încercare de asalt. 

— Şi restul? 

— S-au retras. Arcaşi, infanterişti şi artilerie. Cato a 
arătat spre grupurile care stingeau şi ultimele focuri 
declanşate de săgețile aprinse şi de alte obiecte incendiare. 
Pagubele sunt minore şi nu am suferit multe pierderi 
umane. De data asta i-am înfrânt. 

— De data asta, a zis Macro şi a făcut un gest din cap. 
Însă ei au posibilitatea să mai încerce o dată. Dacă noi 
suntem învinşi o singură dată, s-a terminat. Un lucru este 
sigur: imediat ce vor putea, o vor lua de la capăt. 


CAPITOLUL 23 


— Ah, celălalt ofiţer roman, a zis Iulia clătinând din cap 
când Macro s-a aşezat pe un taburet de lângă masa ei. 
Spune-mi, sunteţi amândoi predispuşi la accidente ori se 
întâmplă pentru că sunteţi mereu în iureşul luptei? 

Macro a ridicat din umeri. 

— "Ţine de grad, domnişoară. Să nu crezi că noi am 
suferit răni mai multe decât alţi ofiţeri. A tăcut o clipă şi a 
rămas pe gânduri, apoi a scuturat din cap. Nu, nu e 
adevărat. Se pare că de când ne cunoaştem, eu şi tânărul 
meu prieten am participat la foarte multe lupte. 

Iulia s-a aplecat asupra braţelor întinse în faţă şi a 
cercetat arsurile. 

— Da? Şi cu cât de mult timp în urmă s-a întâmplat asta? 

— Acum patru ani. Eram în Legiunea a Doua de pe Rin, 
când Cato ni s-a alăturat. 

Macro a zâmbit amintindu-şi seara ploioasă de toamnă 
când convoiul de recruți noi a pătruns pe poarta fortăreței. 

— Pe-atunci era un băiat slăbănog şi pişăcios. Apoi 
Macro a ridicat privirea. Domnişoară, iartă-mi vorbele, dar 
aşa arăta. Merita să-l vezi atunci. Înfofolit într-o mantie, 
strângând sub un braţ o mică boccea cu lucruri şi având în 
mâna cealaltă uneltele de scris şi câteva manuscrise 
înfăşurate. Până atunci, stilusul fusese cel mai primejdios 
lucru pe care îl ţinuse în mână. Am crezut că va muri 
înainte de sfârşitul anului, a gândit Macro cu voce tare. Ei 
bine, Cato ne-a surprins pe toţi. Serios. S-a dovedit a fi unul 
dintre cei mai buni ofiţeri pe care i-am cunoscut. 

— Acum poţi lăsa braţele în jos, i-a zis lulia şi s-a 
îndreptat de spate, după care a întins mâna după un vas cu 
grăsime de pe masă. Arsurile trebuie ferite câteva zile. Vei 
avea usturimi o vreme, dar sunt convinsă că te vei preface 
că nu există. 


Macro a râs. 

— Am impresia că mi-ai ghicit felul de a fi. 

— Nu. Nu numai al tău, e un fel de a fi al soldaţilor în 
general. Mai toţi vă socotiți la fel de rezistenți ca spartanii. 

— Spartanii? a pufnit Macro cu dispreţ. O adunătură de 
neisprăviţi, asta erau spartanii. Nu ar rezista niciun sfert de 
ceas în faţa legiunilor. 

— Aşa o fi, a spus Iulia şi a înmuiat mâna în vas, luând un 
boţ de grăsime în palmă. Nu te mişca! 

Macro a strâns din buze în timp ce ea i-a aplicat 
unsoarea, întinzând-o peste arsurile şi băşicile de pe braţe. 
Îl durea, aşa cum spusese chiar ea, dar Macro nu dorea 
nicidecum să arate asta. S-a silit să-i vorbească pe un ton 
cât mai degajat: 

— Ia spune, de câtă vreme eşti felcer? 

Iulia a pufnit în râs. 

— Nu m-aş socoti felcer. Însă unul dintre sclavii pe care 
tata i-a avut la Roma era. El m-a învăţat câteva lucruri 
esenţiale, iar pe restul le-am deprins în ultima lună, 
practicând meseria, ca să spun aşa. 

— Se pare că ştii ce trebuie făcut în fiecare caz, a 
recunoscut Macro oarecum ranchiunos. Pentru o femeie, 
este ceva. Nu spun că o femeie ar trebui să facă asemenea 
lucruri. Mai ales când e vorba despre fiica unui senator. 

— E ridicol. Nu văd niciun motiv pentru care fiicei unui 
senator nu i s-ar îngădui să slujească imperiul după 
propriile ei forţe. Unii ar spune că era datoria mea să dau o 
mână de ajutor. În cazul meu, eu chiar vreau. 

Macro a surâs timid. 

— Domnişoară, întotdeauna capeţi ce doreşti? 

Ea a ridicat ochii şi a surprins expresia de pe chipul lui, 
după care a zâmbit. 

— Întotdeauna. 

— Cred că tatăl tău te consideră o mare pacoste. 

— N-aş zice. Sunt o fiică loială şi nu l-aş face nicicând de 
ruşine. Dar eu ştiu ce-mi doresc, iar el îmi respectă dorinţa. 


— Nu sunt convins că mi-aş lăsa fiica să fie atât de 
independentă. 

— Bine că nu-ţi sunt fiică! S-a lăsat apoi puţin pe spate 
ca să ajungă la vasul cu unsoare. Celălalt braţ, te rog. 

A rămas tăcută un moment şi a început să întindă 
grăsimea. 

— Prietenul tău, Cato, pare un războinic neobişnuit. 

— Mie-mi spui, domnişoară? Însă, în ciuda toanelor, e un 
soldat al naibii de bun. Luptă cu furie şi poate mărşălui fără 
să se plângă, în timp ce alţii se dau bătuţi. Eu sunt singurul 
pe care nu-l întrece la asta. Şi are o minte sclipitoare. 
Singurul lui păcat e că uneori gândeşte prea mult. 

— Da, pare un tip sensibil. 

— Sensibil? Macro a repetat cuvântul cu dezgust, de 
parcă ar fi fost o insultă, ceea ce şi era, după părerea lui. 

Dacă ar fi avut cineva îndrăzneala de a-i spune verde în 
faţă că e sensibil, centurionul i-ar fi tras o bătaie soră cu 
moartea. Sigur că după aceea i-ar fi părut rău. lot ce se 
poate. S-a uitat la Iulia. 

— Nu ştiu dacă e sensibil, dar, în afară de cap, are şi 
inimă, dacă la asta te referi. 

— Da, la asta, i-a răspuns Iulia cu tact. Îmi închipui că, 
dacă sunteţi ofiţeri, în viaţa voastră nu mai rămâne loc 
pentru familie. 

— Aşa este. Mai ales când eşti mereu în misiune, departe 
de casă. De când îl cunosc pe Cato, am participat la 
campania din Britania, am luptat în cadrul flotei şi apoi am 
fost trimis aici. 

— Aşadar, nu eşti căsătorit, a conchis Iulia. Dar amicul 
tău, prefectul? E căsătorit? 

Macro a clătinat din cap. 

— Şi nu-l aşteaptă nicio femeie în Antiohia, în Roma sau 
cine ştie unde? 

— Nu prea. Nicăieri nu am stat prea mult ori am fost 
prea prinşi cu milităria ca să ne găsim timp pentru 
asemenea lucruri, în afara vreunei târfe sau două. 


— Aha. 

Macro s-a uitat cu şiretenie la ea. 

— Aşa că e liber, domnişoară, dacă prezintă interes. 

Iulia s-a îmbujorat şi, ca să ascundă, a început să întindă 
unsoarea ceva mai iute şi mai apăsat, făcându-l pe 
centurion să se crispeze de durere. 

— Gata, am isprăvit. Încearcă să nu rupi băşicile. 
Unsoarea asta îţi va apăra pielea, dar nu multă vreme. O să- 
ţi trimit nişte unsoare. Îţi dai cu ea dimineaţa şi seara. 

Macro a aplecat bărbia în semn că a înţeles. 

— Mulţumesc, domnişoară. 

— Atunci, eşti liber, i-a răspuns ea sec. Mai sunt şi alţii 
care au nevoie de îngrijire. 

Bag mâna în foc, a gândit centurionul, ridicându-se ca să 
plece din încăperea. Uitându-se mai atent la ea şi-a dat 
seama că era o frumuseţe, însă aerul ei aristocratic nu-l 
ispitea câtuşi de puţin. Era prea bine crescută, prea 
inteligentă şi prea independentă pentru gustul lui. Totuşi, 
pentru bărbatul potrivit, lulia era o partidă grozavă. 


Duşmanii nu au mai încercat să atace citadela, iar 
străjerii au patrulat pe ziduri şi au vegheat asupra oraşului. 
Aşezaţi la marginea agorei şi în mici posturi de observaţie 
din afara oraşului, de unde se vedea citadela cocoţată pe o 
ridicătură de pământ, răzvrătiţii au rămas cu ochii pe 
apărători. În rest, în oraş şi în împrejurimi viaţa părea să-şi 
urmeze cursul firesc. Câţiva negustori şi vânzători 
ambulanți au intrat în Palmira ca să-şi vândă mărfurile, iar o 
caravană de cămile care îşi lăsase încărcătura în cetate şi-a 
început călătoria de întoarcere spre malurile îndepărtate 
ale Eufratului. Singurul semn de luptă pentru putere erau 
convoaiele ce cărau cadavrele pe câmpia funerară aflată la 
sud de oraş. Acolo fuseseră ridicate zeci de ruguri pentru a 
primi trupurile celor căzuţi, care au fost aprinse unul după 
altul, astfel că din ele se ridica spre cer un fum gros şi 
unsuros, în vreme ce flăcările mistuiau cadavrele. Apoi, 


cenuşa se strângea în mici urne din lut ars, care se 
închideau ermetic, după care erau duse la ciudatele turnuri 
funerare care se ridicau pe câmpie, unde ele erau aşezate 
cu tot respectul cuvenit, alături de cele ale strămoşilor lor. 

Înăuntrul citadelei nu era loc pentru asemenea ritualuri, 
astfel încât cadavrele erau arse pe un rug comun din 
grădina regală, după care cenuşa era strânsă în urne care 
se ţineau undeva până când se isprăvea asediul, pentru a 
putea fi înhumate cum se cade. 

Macro şi Cato au făcut un tur de verificare a posturilor 
de apărare, ca să se asigure că există provizii suficiente de 
săgeți, muniţie pentru praştii şi alte proiectile în caz de alt 
atac. Spre sfârşitul inspecției, când stăteau în partea 
superioară a turnului de semnalizare şi contemplau 
panorama acoperişurilor din oraş, prefectul s-a scărpinat la 
falcă şi a mormăit: 

— Ce crezi că vor face mai departe? 

— Depinde. Ar putea sta la fund, încercând să ne vadă 
murind de foame, ori vor aştepta până la sosirea parţilor, 
care să aducă oameni pricepuţi în asedii şi chiar maşini de 
asediu. Sau ar putea construi un berbec mai bun ca să 
încerce să spargă poarta. 

— Dacă ai fi în locul lor, tu ce ai face? 

— Eu? 

Centurionul a cântărit întrebarea preţ de câteva clipe şi 
a răspuns: 

— Aş presupune că, oricât de neînsemnată ar fi ca 
număr, coloana romană trimisă în sprijinul lui Vabathus 
reprezintă un semn de angajare din partea Romei. Şi m-aş 
aştepta să sosească o forţă şi mai mare. Ar însemna că am 
la dispoziţie puţin timp ca să reduc citadela la tăcere. S-a 
întors spre Cato şi a continuat: Aş ataca din nou, de îndată 
ce aş avea ocazia. 

Cato a dat din cap aprobator. 

— Aşa aş gândi şi eu. S-a uitat iute peste umăr, dar 
singurii oameni din turn erau departe, cufundaţi într-o 


partidă de zaruri. Şi m-aş consola cu faptul că în rândul 
apărătorilor sunt destule neînţelegeri. 

— Cum ar putea Artaxes să ştie aşa ceva? 

— Face parte din familie. Ştie cât de dezbinaţi sunt fraţii 
lui şi cât de puţin crede tatăl lor în fiecare dintre ei. Artaxes 
sigur ştie că Balthus nu e un mare admirator al Romei şi 
pesemne că îi displace prezenţa noastră aici. Ar mai fi ceva. 
Dacă vreunul dintre nobili sau refugiaţi va începe să-şi 
piardă încrederea că regele se va opune lui Artaxes, ar 
putea ajunge să creadă că ar avea mai mult de câştigat 
legându-şi soarta de cea a prinţului, trădându-ne pe noi. 
Gândul vreunei recompense ar putea fi foarte ispititor 
pentru unii dispuşi să trădeze. Cato a surâs palid. Nu 
suntem nici pe departe într-o situaţie prea fericită. 

— Dar în nici cea mai rea în care ne-am aflat vreodată. 

— Probabil că nu. 

Centurionul s-a uitat cu admiraţie spre prietenul său. 

— Da, a zis prefectul încruntându-se. Ce s-a întâmplat? 

— Mă bucur că tu şi mintea ta şireată sunteţi de partea 
mea. Cum i-am şi spus femeii aceleia: Eşti un om care 
gândeşte, un soldat cu minte. 

— Care femeie? 

— Cea de la spital. Mi-a îngrijit rănile. Fiica 
ambasadorului, Iulia Sempronius. 

Cato a simţit o furnicătură în trup. 

— Aţi vorbit despre mine? 

— Cam aşa ceva. M-a întrebat câte ceva. 

— Despre mine? 

— Da. Şi ce dacă? Nu i-am spus decât ce i-ai fi spus tu 
însuţi. 

Prefectul nu era foarte convins. Credea că îl cunoaşte pe 
centurion îndeajuns de bine, astfel că se temea că acesta 
comisese vreo indiscreţie, minoră sau ba, care fusese 
obţinută de Iulia prin cine ştie ce manevră. 

— Ce a vrut să afle? 


— Ce părere am despre tine. Dacă eşti căsătorit sau 
dacă ai vreo femeie. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Că acum n-ai pe nimeni şi că eşti liber. 

Agitat, Cato şi-a înghiţit cu greu nodul din gât. 

— Aşa i-ai zis? 

— Sigur! Centurionul l-a lovit amical peste umăr. E o fată 
încântătoare. Cam prea semeaţă ca să-mi fie pe plac. Ţie ţi 
se potriveşte mai bine. 

Prefectul a închis ochii şi s-a frecat pe frunte. 

— 'Te rog, spune-mi că nu i-ai sugerat că ar fi de dorit ca 
ea să... să se lege sufleteşte de mine. 

— A, foarte frumos spus! a răspuns Macro. Foarte 
romantic! În orice caz, chiar mă crezi idiot? I-am sugerat 
doar că eşti liber, că nu ai nicio obligaţie şi că ai fi o partidă 
bună. Nu suntem la o petrecere pentru copii. Există 
posibilitatea să nu putem rezista prea mult împotriva lui 
Artaxes. Dacă aşa stau lucrurile, ce are de pierdut? Şi, 
fiindcă veni vorba, noi ce avem de pierdut? Cred că te 
place. Dacă te interesează, fă primul pas, cât mai e vreme. 

— Şi dacă vom supravieţui? Ce se va întâmpla? 

Cato îşi închipuia stânjeneala provocată de o relaţie 
născută sub ameninţarea nimicirii, din care participanţii ies 
nevătămaţi, ajungând în aceeaşi lume veche, încărcată de o 
paşnică rutină. Asta, dacă se putea presupune că lulia nu-l 
respinge din capul locului. Macro a căscat. 

— Ai putea face din ea o femeie cinstită. 

S-au privit o clipă, după care Macro a izbucnit în râs. 

— Glumeam şi eu! 

— Frumoasă glumă! a murmurat prefectul acru. 

Cu toate acestea, până şi simpla aluzie la o căsătorie cu 
Iulia i-a intrat în cap, făcându-l să-şi simtă inima uşoară. 
Apoi s-a blestemat pentru astfel de speculaţii ridicole. Ce 
putea găsi o aristocrată la fiul unui libert? Era de 
neconceput, totuşi... 


Prefectul s-a îndepărtat de parapet şi a luat o atitudine 
serioasă. 

— Domnule, cred că am isprăvit. lrebuie să fac un 
inventar al armelor deţinute de cohorta mea. 

— Un inventar al echipamentului? 

Macro a încercat să nu zâmbească în faţa clarei 
încercări a prietenului său de a aplana discuţia. De aceea, a 
mimat un ton oficial: 

— Prea bine, atunci, prefect Cato. Fă-ţi datoria. 

S-au salutat formal, iar apoi, când Cato s-a întors şi a 
pornit cu un aer rigid, Macro a clătinat din cap şi a 
mormâit: 

— A intrat pe sub pielea omului... 


La scurtă vreme după-amiază, un sol trimis de regele 
Vabathus a sosit la locul de încartiruire improvizat, pe care 
centurionul îl împărțea cu Cato. Acesta din urmă îşi 
încheiase inspecția şi s-a alăturat fără chef lui Macro în 
interiorul răcoros al citadelei, ferit de arşiţa şi de lumina 
orbitoare a soarelui la amiază. 

— Maiestatea Sa vă pofteşte la un mic ospăț pe care îl dă 
astă-seară în cinstea dumneavoastră, a explicat slujitorul 
regal. La apusul soarelui. Ţinută obligatorie. 

— Ţinută oficială? a exclamat Macro, pe faţa căruia s-a 
aşternut o negură. A făcut un gest către tunica roasă şi 
prăfuită şi către cizmele murdare. Asta e tot ce avem la noi. 
Când am pornit din Antiohia se ştia că plecăm la război, nu 
la vreun ospăț. 

Servitorul a plecat capul şi i-a răspuns: 

— Şambelanul Maiestăţii Sale a sugerat să luaţi haine de 
schimb de la ambasadorul roman. Excelenţa sa Lucius 
Sempronius a spus deja că ar fi încântat să vă pună la 
dispoziţie tunici, togi şi sandale. 

— Foarte frumos! a bombănit Macro. Vom veni. Acum 
poţi pleca. 


Slujitorul a făcut o plecăciune adâncă şi a ieşit cu spatele 
din încăpere, închizând discret uşa. Centurionul s-a întins la 
loc pe saltea, şi-a împreunat braţele pe după cap şi a rămas 
cu ochii în grinzile tavanului. 

—  Uită-te la noi, înconjurați de duşmani însetaţi de 
sânge, şi noi ne vom duce la un ospăț galant. Cel puţin vom 
avea parte de altceva decât de carne de cal. 

— Sper, i-a răspuns Cato. Dar nu prea cred că moralul 
oamenilor se va ridica, dacă ar şti că regele şi apropiații lui 
benchetuiesc, în vreme ce ei primesc raţii tăiate. 


Când soarele a coborât spre orizont şi a scăldat oraşul 
într-o lumină roşiatică, Macro şi Cato au intrat în 
apartamentele regale. În partea din spate a citadelei, 
cuibărită între clădirea principală şi zid, era o neînsemnată 
grădină acoperită, cu o colonadă ce se întindea de-a lungul 
laturilor deschise. Aflate ici şi colo, pergolele făceau umbră, 
iar arborii şi tufişurile creşteau în vase mari şi straturi 
înălțate de flori. Când au intrat, au văzut un sclav udând 
plantele, iar prefectului i-a fost peste poate să nu-şi pună 
întrebări de priorităţile stabilite de rege. În latura 
îndepărtată, care dădea spre zidul oraşului şi oaza 
luxuriantă de dincolo, fuseseră aranjate câteva canapele în 
jurul unor mese joase. Deasupra canapelelor se fixase o 
copertină, iar briza slabă, care venea dinspre deşert, o 
unduia strălucind slab. Sosiseră mai toţi invitaţii. Cato i-a 
recunoscut pe unii nobili, aşezaţi printre Thermon, Balthus, 
Amethus, Sempronius şi fiica lui. 

Prefectul a simţit că inima îi bate ceva mai tare văzând-o 
pe lulia, dar când ea s-a uitat spre el, Cato s-a uitat la alţi 
oaspeţi. L-a văzut pe Balthus apropiindu-se de Iulia şi, cu o 
înclinare din cap politicoasă, începând să stea de vorbă cu 
ea. 

Sempronius a zâmbit când i-a remarcat pe cei doi ofiţeri 
şi s-a apropiat de ei ca să-i salute. 


— Centurion Macro, văd că tunica de la mine îţi e cam 
strâmtă la umeri. 

Macro şi-a mişcat braţele fără mari sforţări. 

— Este îndeajuns de comodă, domnule. Mă descurc eu. 
Şi mulţumiri pentru că ne-ai scos din belea. 

— Cu plăcere. Apoi Sempronius s-a întors către Cato. Pe 
de altă parte, se pare că tu ai aceeaşi măsură ca mine. 
Veşmintele arată mai bine pe tine. 

Cato a făcut un gest de sfială, iar Sempronius i-a zâmbit. 

— Să nu vă învăţaţi prea mult cu ele. După aceea o să le 
vreau înapoi. În fine, acum să vă arăt unde vi s-au rezervat 
locurile. I-a cuprins pe amândoi pe după gât şi i-a îndrumat 
spre sofaua unde trebuia să stea. Când va veni, regele va 
lua loc în capul mesei din mijloc. Thermon şi prinții vor sta 
în stânga lui, iar vouă vi s-a rezervat locul de onoare de-a 
dreapta lui. Eu şi fiica mea vom sta de cealaltă parte. De 
regulă, localnicii nu sunt de acord ca femeile să petreacă 
alături de bărbaţi, dar au făcut o excepţie în cazul Iuliei. 

— Foarte frumos din partea lor, a spus Macro. 

— Aşa zic şi eu, dar îmi închipui că asta se datorează 
faptului că Balthus a pus ochii pe ea. 

— Chiar aşa? a exclamat centurionul şi s-a uitat la 
prefect, ridicând o sprânceană. E oarecum de înţeles. Iulia 
e o tânără atrăgătoare. Orice bărbat cu capul pe umeri ar fi 
mândru s-o ia de soţie. 

Cato s-a holbat furios la amicul lui, în vreme ce 
Sempronius s-a încruntat şi a spus cu mare tristeţe: 

— Tare aş vrea ca şi fostul ei soţ să fi gândit la fel. În 
orice caz, prinţul pare s-o placă destul de mult, ceea ce este 
folositor. 

— Folositor? a întrebat Cato, uimit de ciudata folosire a 
cuvântului. 

— Desigur. Acum aş fi recunoscător pentru orice 
influenţă pe care o pot avea faţă de Balthus sau faţă de 
oricare dintre aceşti oameni. De aceea, astă-seară vă rog să 
gândiţi ca nişte diplomaţi, nu ca nişte... 


— Soldaţi? a încercat Macro. 

Sempronius a aprobat cu un gest. 

— Dacă nu vă e cu supărare. De dragul Imperiului. 

— În acest caz, a spus Macro, luând o expresie 
gânditoare, cred că aş putea evita o atitudine care ar putea 
isca un scandal, deşi nu pot spune acelaşi lucru şi în numele 
prietenului meu, prefectul. El este acela pe care ar trebui 
să staţi cu ochii. 

— Serios? a zis Sempronius şi s-a uitat la Cato cu 
sprâncenele ridicate întrebător. 

— Nu-l băgaţi în seamă, a zis acesta încet. Nu trebuie să 
luaţi în serios vorbele lui! 

Thermon a bătut cu toiagul în pământ, iar discuţia s-a 
oprit brusc chiar atunci când tinerii nobili palmirani s-au 
întors către intrarea ce dădea în grădina acoperită şi au 
lăsat capetele în jos. Sempronius le-a făcut semn 
camarazilor săi să facă la fel. După o clipă de împietrire, 
regele Vabathus a intrat cu paşi mari pe uşă. A trecut 
printre grupurile de invitaţi şi s-a lăsat pe canapeaua 
regală. Thermon a aşteptat să se aşeze stăpânul lui, după 
care a bătut din nou cu toiagul. 

— Vă puteţi aşeza. 

Oaspeţii s-au grăbit să-şi ocupe locurile, iar murmurul a 
crescut treptat, ajungând la un volum ceva mai mare. Stând 
întinşi pe canapele, în dreapta regelui, centurionul şi 
prefectul au rămas tăcuţi, aşteptând ca regele să li se 
adreseze. Vabathus s-a uitat la ei o clipă, apoi şi-a dres 
glasul. 

— Vă datorăm recunoştinţa noastră, romani, pentru cum 
aţi apărat porţile citadelei azi de dimineaţă. 

Macro şi-a plecat capul. 

— Vă mulţumim, sire, dar nu ne-am făcut decât datoria. 

Regele a făcut semn spre braţele lui Macro. 

— Eşti rănit? 

Macro a dat din cap în semn că nu. 

— Sunt doar câteva arsuri. Se vor vindeca în câteva zile. 


— Am înţeles. 

Regele şi-a mutat ochii de la comandant şi i s-a adresat 
lui Cato. 

— Şi tu? 

— Eu, Maiestate? 

— Eşti rănit? 

— Nu, Maiestatea Voastră. Azi, nu. 

— Aha. 

Regele a făcut un semn din cap, apoi s-a întors cu o 
expresie impenetrabilă şi s-a uitat lung peste zid, spre oază. 
Strălucirea aurie a soarelui abia tivea orizontul, iar umbrele 
lungi se întindeau peste nisip şi peste mănunchiurile de 
frunze din palmieri. Macro a mai aşteptat puţin, în 
eventualitatea că regele ar mai fi voit să facă vreo remarcă, 
iar apoi s-a întors spre Cato şi a dat semnificativ din cap, 
însă prefectul se uita deja în altă parte. Iulia stătea întinsă 
alături de tatăl ei, iar el s-a simţit încântat că deocamdată 
era departe de prinţul Balthus. 

— Spune-mi, prefect, a spus Sempronius, vorbind destul 
de tare în greceşte astfel ca şi ceilalţi să poată auzi ce zice. 
Cât de aprig au luptat rebelii astăzi? 

Prefectul nu şi-a putut reţine un zâmbet în timp cea 
analizat întrebarea cu tâlc şi a avut grijă ca răspunsul să fie 
pe măsură. 

— Mai toţi soldaţii lor sunt ceva mai mult decât o 
adunătură, o mulţime căreia i s-a dat arme. Nu avem motive 
să ne temem de ei. Pe deasupra, sunt convins că vom face 
faţă soldaţilor din armata prinţului Artaxes, dacă au curajul 
de a porni o nouă luptă. Dar nu cred că ne vor tulbura zilele 
următoarele. 

Sempronius a dat înţelept din cap. 

— Şi până atunci îmi închipui că generalul Longinus se 
va apropia de oraş cu legiunile sale. 

— Aşa cred şi eu, domnule. 

— Foarte bine. Înseamnă că suntem salvaţi. 


Sempronius s-a întors spre şambelan, care stătea la 
mică distanţă în faţa mesei stăpânului în seara aceea, când 
trebuia să se ocupe îndeaproape de servirea fiecărui fel de 
mâncare şi să-l anunţe cum se cuvine. Cei doi bărbaţi şi-au 
făcut câteva semne din cap, iar Thermon a bătut cu toiagul 
în podea şi s-a adresat cu glas tare spre o uşiţă laterală ce 
dădea în grădină. Imediat a apărut un şir parcă nesfârşit de 
sclavi cărând tipsii mari cu bucate. Regele a fost servit 
primul, cu o mare varietate de feluri, din care a început să 
aleagă specialităţi cu carne. Apoi oaspeţilor li s-a adus 
parcă ceva mai puţine bucate. Macro s-a proptit în coate şi 
s-a uitat la ce avea de ales. 

— Cârnaţi şi friptură din carne de cal, cotlete de cal în 
miere... S-a străduit să surâdă şi a ridicat tonul. Cele mai 
bune raţii de care am avut parte în ultimele luni! 

A făcut o pauză, deoarece a văzut un mic vas cu ceva ce 
semăna cu un fruct fibros, alb, cu o formă ciudată. S-a 
întors spre Sempronius: 

— Scuzaţi-mă, domnule. Ştiţi cumva ce sunt acestea? 

— Acelea? 

Ambasadorul a aruncat o privire spre vas şi a zâmbit 
vag: 

— Sigur că ştiu. E o delicatesă din partea locului, 
centurion. Chiar că ar trebui s-o încerci. Şi nu uita să te 
foloseşti doar de mâna dreaptă când mănânci, a adăugat el 
când Macro s-a aplecat spre vas. 

— Delicatesă zici? a spus Macro zâmbind. Eu apreciez 
nespus asemenea lucruri. A întins mâna şi a luat un aşa-zis 
fruct din vas. După ce a examinat ceea ce avea între degete, 
pe faţa lui a apărut o expresie de groază. Arată ca un ochi. 

— Aşa este. Mai exact, un ochi de oaie. 

— Ochi de oaie? Vai, zeilor! Ce fel de delicateţe este 
asta? 

— Una ce trebuie încercată, a stăruit Sempronius. Şi tu 
la fel, prefect, dacă nu vrei să îi jigneşti de moarte pe 
gazde. 


— Cum aşa? a exclamat Cato, părând îngrozit. 

A văzut însă expresia stăruitoare de pe faţa 
ambasadorului. Cu toate acestea, prefectul a clătinat din 
cap: 

— Nu pot. 

În ciuda rezervelor exprimate o clipă mai devreme, 
Macro s-a arătat amuzat de şovăiala prietenului său. S-a 
aplecat din nou spre vas şi a ales alt ochi. 

— Uite. Arată bine şi pare suculent. 

L-a împins către Cato, care s-a străduit să nu se tragă 
înapoi prea vădit. Apoi prefectul şi-a dat seama că ceilalţi 
oaspeţi se uitau la el aşteptând să accepte oferta. Preţ de 
câteva clipe, Macro l-a urmărit cu un aer amuzat, apoi i-a 
făcut cu ochiul. 

— Până la fund! a spus el şi, cu o mişcare iute, Macro a 
vârât în gură ochiul pe care îl ţinea în mână şi a făcut o 
mişcare grăbită ce sugera mestecarea, după care a înghiţit 
totul şi şi-a lins buzele. Delicios! a exclamat el. 

Cato a simţit că i se face greață, dar nu a avut 
îndrăzneala să refuze, de teamă că îi va jigni pe cei 
prezenţi. Agitat, şi-a înghiţit nodul din gât şi, luptând 
imediat împotriva stomacului care îi dădea senzaţia de a 
vomita, a ridicat ochiul şi l-a vârât cu forţa în gură. Țesutul 
musculos din jurul globului ocular era vâscos şi avea un 
uşor gust de oţet. A încercat textura cu dinţii şi ochiul s-a 
dovedit tare şi greu de mestecat, aşa cum îşi închipuise. 
Mobilizându-şi tot curajul, a împins ochiul spre gâtlej şi l-a 
înghiţit. 

Oaspeţii au ovaţionat şi i-au surâs, unii ţinând ochii în 
aer pentru ca el să-i poată vedea, ca şi cum ar fi ţinut un 
toast, după care i-au mâncat. Cato a înşfăcat cupa de vin ce 
i se umpluse şi a luat o înghiţitură mare, plimbând lichidul 
printre dinţi şi gingii, ca să alunge orice urmă a gustului de 
dinainte. 

— Bravo, te-ai descurcat. 


Prefectul s-a întors şi a văzut-o pe Iulia făcându-i semne 
cu capul. A reuşit un zâmbet chinuit în chip de răspuns şi a 
vorbit în latină: 

— Nu e chiar atât de rău după ce ai încercat o dată. 

— Dacă zici tu... Acum încearcă nişte aperitive. Te vor 
ajuta să uiţi prin ce a trebuit să treci. 

Pe măsură ce invitaţii s-au pus pe mâncat, dar vorbind în 
continuare cu însufleţire, Cato şi-a luat puţin ochii de la 
Iulia, uitându-se către cei doi prinți care stăteau împreună, 
dar nu-şi vorbeau, nedorind nici măcar să se privească în 
ochi. Era o greşeală că-i aşezaseră unul lângă celălalt, a 
socotit Cato. Era cât se poate de clar că şambelanul sperase 
să vadă o demonstraţie de solidaritate în faţa invitaţilor. 
Însă cu toţii vedeau cât se poate de limpede că fraţii se 
dispreţuiau. 

Centurionul s-a luat după privirea prietenului său şi i-a 
intuit perfect gândurile. 

— Ne-am lămurit în privinţa unităţii, a spus el încet. Mă 
tem că foarte curând va trebui să luptăm pe două fronturi. 

— Să sperăm că nu. 

Prefectul s-a întors într-o parte şi s-a servit repede cu 
câteva bucăţi de carne de cal într-un sos gros şi 
condimentat, înainte ca Macro să-i ofere încă un ochi. 

Regele şi-a schimbat poziţia ca să fie cu faţa la oaspeţii 
romani. 

— Ambasadorule, eşti un norocos. 

— De ce, Maiestatea Voastră? 

— Ai o fată frumoasă. Şi credincioasă, nu mă îndoiesc. 

— Aşa îmi place să cred. 

Apoi Sempronius a zâmbit şi a bătut-o pe Iulia uşor pe 
braţ. 

— Întocmai, a continuat regele. Câteodată regret că nu 
am avut fiice în locul celor doi fii ai mei care se bat între ei 
ca nişte fiare într-o groapă. Întotdeauna au fost aşa. Iar 
când nu s-au înfruntat, m-au sfidat pe mine. În ce-l priveşte 
pe Amethus, chiar dacă nu are minte, are o inimă bună. 


Prefectul a rămas uimit auzindu-l pe bătrân vorbind atât 
de deschis chiar în faţa fiilor lui. În spatele lui Vabathus, 
Cato l-a observat pe Balthus privind fix, drept înainte, în 
vreme ce mânca fără niciun chef. Auzind vorbele regelui, 
Amethus s-a întors să se uite la tatăl lui. Treptat, expresia 
lui absentă s-a transformat într-o încruntare furioasă. 

Vabathus a grăit trist: 

— Asta mi-a fost povară mie şi poporului meu. Cine va 
moşteni tronul când eu nu voi mai fi? Cel mai iscusit şi mai 
iubit dintre cei trei s-a dovedit a fi un trădător, cel mai 
vârstnic se răzgândeşte mai des decât îşi schimbă vântul 
direcţia, iar Balthus caută doar plăcerile, nepăsându-i de 
nimic altceva. Ce şanse de supravieţuire are regatul meu 
dacă îl aleg pe unul dintre ei ca urmaş? 

Prinţul Balthus şi-a lăsat joc cupa, cu un pocnet puternic. 

— De ajuns! Mă nedreptăţeşti, tată! Eu am încercat 
mereu să-ţi fac pe plac. 

Cu toate că oaspeţii au început să se agite, iar 
conversaţia s-a stins, istovirea care se citea pe chipul 
regelui nu a dispărut, ca şi cum monahul nu ar fi auzit 
vorbele lui Balthus sau le-ar fi auzit de prea multe ori. 

— Eu zic că, dacă ne găseşti păcate, a continuat Balthus, 
tu eşti de vină că nu ai hotărât în chestiunea succesiunii. 
Chiar dacă nu sunt primul născut, reprezint alegerea 
firească drept moştenitor. Dacă m-ai fi confirmat pe mine ca 
urmaş încă de la început, nimic din toate acestea nu s-ar fi 
întâmplat. Dar nu, tu ai ţinut să amâni hotărârea. An după 
an şi iată urmarea. De ce crezi că Artaxes ne ameninţă cu 
rebelii lui? Prea mult timp i-ai fluturat prin faţa ochilor 
făgăduiala că va urca pe tron. L-ai ispitit până când nu a 
mai avut răbdare. Dacă m-ai fi ales pe mine, Artaxes şi-ar fi 
ştiut locul cuvenit şi nu s-ar afla acolo cu o armată, iar noi 
nu am mai fi fost prinşi în capcana asta... 

Balthus a închis ochii şi a strâns pumnii, încercând să-şi 
domolească furia. 

Vabathus a oftat. 


— Gata, fiule? 

Neprimind răspuns, regele a făcut un gest către 
Sempronius. 

— Vezi? Ce speranţă să mai aibă Palmira? a întrebat el. 

— Întotdeauna există speranţă, Maiestatea Voastră, i-a 
răspuns Sempronius împăciuitor. Nutresc convingerea că 
acela care îţi va urma la tron va putea să se bizuiască pe 
prietenia şi pe sprijinul Romei care nu-şi lasă niciodată 
aliaţii. 

Prinţul Balthus a râs auzind aceste cuvinte şi s-a întors 
cu faţa spre ambasador. 

— Ciudat! Aliatul de astăzi devine mâine provincie 
imperială. Dacă acest neghiob urmează la tron, atunci am 
putea să predăm Palmira perceptorilor de taxe romani şi 
legiunilor romane chiar de acum. 

Amethus s-a ridicat de pe canapea şi s-a uitat de sus la 
tatăl lui. 

— N-am minte... Aşa aţi spus. Că nu am minte. Că nu 
gândesc cu capul meu. S-ar putea să am intel... S-a oprit şi, 
de concentrare, s-a încruntat. Intel... 

— Intelect? i-a sugerat Balthus. Inteligență? 

Amethus a confirmat înclinând din cap. 

— Da. Acela este cuvântul? 

— Care dintre ele? 

— Amândouă. Oricare. În fine, problema este că sunt 
bun la suflet. Ştiu să deosebesc răul de bine şi aş fi un rege 
bun. Aşa spune Krathos. Aşadar, m-am săturat să mi se 
spună că sunt prost. 

Amethus s-a răsucit şi a traversat grădina acoperită, 
dispărând pe uşa oficială, uimindu-i pe ceilalţi oaspeţi cu 
dimensiunile rupturii dintre el, tatăl său şi prinţul Balthus. 
Vabathus a dat întristat din cap. 

— Vedeţi ce trebuie să îndur? Înţelegeţi de ce sunt 
nehotărât? Îmi vine să plâng pentru poporul meu. 

Cato şi Macro rămăseseră fără grai din cauza ieşirii de 
mai devreme. Stânjeniţi, toţi cei aşezaţi la mesele de 


banchet au rămas tăcuţi. Într-un târziu, Sempronius şi-a 
dres glasul şi a vorbit pe tonul cel mai împăciuitor cu 
putinţă. 

— Maiestatea Voastră, am avut parte de o zi lungă şi 
grea. Ioată lumea este la capătul puterilor. 

— Da, a spus regele şi a zâmbit. Lumea e prea obosită ca 
să-şi mai îmblânzească limba. 

— Atunci, poate ar fi mai bine să ne retragem. Sunt 
convins că centurionul Macro şi prefectul Cato sunt foarte 
recunoscători pentru onoarea ce li s-a făcut şi nu ar avea 
nimic împotrivă ca acest banchet să se încheie mai 
devreme, pentru ca atmosfera să se mai destindă. 

— Ai dreptate, a recunoscut regele. Aşa ar fi cel mai 
bine. 

Oaspeţii au început să se ridice de pe canapele ca să-şi 
ia rămas-bun de la rege. Balthus i-a însoţit. Macro s-a uitat 
roată în jur, apoi a tras un coş de pâine spre el şi s-a apucat 
să îl încarce cu mâncarea împrăştiată pe alte platouri. 

— Hei, Cato, dă-mi o mână de ajutor! 

Tânărul s-a încruntat. 

— Nu cred că am găsit momentul şi locul potrivit pentru 
un jaf. 

— Dacă nu acum, atunci, când? Faci cum vrei. 

Centurionul a mai golit câteva tipsii, apoi a luat coşul de 
toarte şi s-a întors spre rege. 

— Vă mulţumim încă o dată, Maiestatea Voastră. 

Vabathus a răspuns la remarcă doar ridicând degetele 
unei mâini şi a continuat să mestece alene. Romanii au fost 
aproape ultimii care au plecat, iar când au ajuns la intrarea 
în grădina acoperită, prefectul s-a uitat în spate şi a văzut 
silueta solitară a regelui stând la masa de banchet, avându-l 
drept companion doar pe şambelan. Se înnoptase, iar cerul 
ca de catifea era presărat cu stele. Încă jos la orizont, luna 
aproape plină se înălța peste deşert, scăldându-l într-o 
lumină slabă şi eterică, de culoare albăstruie. 

Cato a ajuns alături de alţi oaspeţi. 


— Chiar dacă rezistăm până la sosirea lui Longinus, ce 
se va alege de Palmira? 

Sempronius a clătinat din cap. 

— Nu ştiu. Dacă Vabathus nu-şi alege un urmaş cu care 
să ne înţelegem, Roma va trebui să intervină. 

— Să intervină? 

Sempronius a aruncat o privire în jur pe furiş şi a 
coborât glasul: 

— Anexăm regatul şi îl transformăm în provincie. Ce 
altceva am putea face? 

În timp ce înaintau pe coridor pentru a ieşi din 
apartamentele regale, Cato s-a trezit mergând alături de 
Iulia. Parfumul ei i-a ajuns la nări din nou şi, în timp ce prin 
trup i-a trecut un val de dor, a simţit că şi inima îi bate mai 
tare în piept. Voia mai mult decât orice pe lume să o invite 
în turnul de semnalizare ca să contemple panorama 
oraşului şi peisajul din jur. De data asta nu se va mai arăta 
surprins de prezenţa ei, iar lucrurile vor merge mult mai 
bine. Simţise un sentiment oarecum pereche la ea şi acum 
era disperat să afle dacă e adevărat. 

Au ajuns la capătul coridorului şi la arcada care dă spre 
clădiri şi spre poartă. Apartamentul ambasadorului era într- 
o direcţie, iar locul de încartiruire a lui Macro şi Cato, în 
direcţia opusă. 

Sempronius s-a oprit şi, pe rând, i-a strâns de braţ pe cei 
doi ofiţeri. 

— Aţi făcut o treabă grozavă azi-dimineaţă. Când mă voi 
întoarce la Roma, fiţi siguri că îl voi informa pe împărat. 

— Mulţumim, domnule, i-a răspuns centurionul. 

Cato a dat din cap. 

— Atunci, noapte bună. Hai, draga mea. 

Ambasadorul şi fiica lui au dat să se îndepărteze. 

— Iulia, a spus prefectul pe neaşteptate. 

Cei doi s-au oprit. 

— Da. 


— Mă întrebam dacă... dacă ai fi dispusă să-mi faci 
onoarea de a te plimba cu mine. 

Apoi prefectul s-a crispat când şi-a dat seama cu câtă 
stângăcie se exprimase. 

— Să mă plimb cu tine? a întrebat Iulia şi a ridicat din 
sprâncene. Pe unde? 

— Unde am fost şi aseară, aşa mă gândeam. 

Sempronius s-a întors spre ea şi, mângâind-o pe obraz, i- 
a zâmbit. 

— Vezi? 'Ţi-am spus eu că eşti de interes pentru prefect. 
Du-te, copila mea. Plimbaţi-vă, staţi de vorbă, dar nimic 
altceva, atenţie! Cato, sunt încredinţat că eşti om de 
onoare. 

— Desigur, domnule. 

Sempronius s-a uitat atent la el preţ de câteva clipe, apoi 
pe faţa lui a apărut o îngrijorare, după care a surâs. 

— Atunci, noapte bună tuturor. 

În lumina lunii, s-a îndreptat spre apartamentul lui. 
Stingherit, centurionul s-a foit de pe un picior pe celălalt. 

— La revedere. Pe curând, Cato! Pe curând, domnişoară! 
Adică pe mâine. Macro s-a întors, a făcut câţiva paşi, apoi s- 
a oprit: Vrei să-ţi păstrez mâncare? 

— Nu, mulţumesc. Nu e nevoie. 

— Bine. Să fii cuminte! 

Centurionul salută, apoi dispăru în întuneric. Cato şi 
Iulia au ascultat cum se stinge zgomotul paşilor lui, apoi s- 
au răsucit unul spre celălalt cu expresii sfioase pe chipuri. 
Julia a schiţat un surâs. 

— Acum, după ce părinţii au plecat... 

Au râs amândoi, apoi Cato a luat-o la braţ şi a tras-o cu 
blândeţe. 

— Hai să mergem. 

Îngrijorarea de mai devreme dispăruse, iar în locul ei a 
veni bucuria curată de a fi cu ea, chiar şi acolo, în citadela 
asediată, simțind căldura şi moliciunea braţului ei prins pe 


după al lui, dar şi aerul răcoros al nopţii. Au mers în tăcere 
o vreme, după care Iulia a spart gheaţa. 

— Îmi pare foarte rău de el. 

— Poftim? 

— Vorbeam de regele Vabathus. Arată atât de abătut, cu 
inima frântă. 

— Da, a răspuns prefectul nu foarte convingător. 
Comentariul ei îl smulsese brusc din mica lui reverie, iar 
acum zilele grele ce aveau să vină îl apăsau cumplit. Nu-i 
este deloc uşor, dar, de dragul tuturor, trebuie să fie 
puternic. Dacă se lasă copleşit de situaţia din citadelă 
înseamnă că a câştigat Artaxes, iar noi... Nici n-a apucat să- 
şi ducă gândul până la capăt pentru că în minte i-a apărut 
imaginea luliei zăcând printre romanii măcelăriți. Mai bine 
să nu ne gândim la asta. E prematur şi sunt multe lucruri 
pe care aş dori să le spun. 

— De pildă? 

Cato a râs. 

— Nu mai ştiu. Nimic... Totul. Nu are importanţă. 

— Vai de mine! a răspuns Iulia şi s-a încruntat. Nu sună 
prea clar. Dar sunt convinsă că ne vom descurca. L-a strâns 
uşor de braţ, pentru că ajunseseră la baza turnului de 
semnalizare şi a păşit în intrarea întunecată ce dădea spre 
scară. 

— Atenţie! a prevenit-o Cato. Înăuntru e beznă. 

Iulia a luat-o înaintea lui cu paşi uşori. 

— Ce laş eşti! Nu ai de ce... 

A scos un țipăt ascuţit şi a dat să cadă în faţă. 

— Iulia! 

Cato s-a aplecat şi i-a căutat mâna. După ce i-a 
descoperit-o, a strâns degetele în jurul încheieturii mâinii ei 
şi a ridicat-o în picioare, scoţând-o din intrarea întunecoasă. 
Părea foarte zdruncinată şi Cato a văzut că pe pieptul stolei 
era o pată de culoare întunecată. 

— E cineva acolo, a spus ea cu glas tremurat. M-am 
împiedicat de ceva. 


— Rămâi aici. Mă uit eu. 

Cato s-a ghemuit şi a trecut de intrare, pipăind 
pardoseala din piatră. Degetele lui au atins ceva din stofă şi 
a continuat să pipăie până când a dat de un picior încălţat 
cu o gheată uşoară. Prinzând glezna, a tras cadavrul la 
lumina lunii şi s-a ridicat. Roba exterioară a bărbatului era 
trasă peste cap. 

— Cine e? a întrebat Iulia. E mort? 

— Putem afla într-un singur fel, a mormăit Cato şi s-a 
lăsat în jos, după care a tras faldul de material ca să scoată 
faţa la iveală. În lumina scăzută au apărut părul ondulat şi 
trăsăturile atrăgătoare ale unui nobil. A continuat să tragă 
roba şi au văzut amândoi tăietura zimţată care trecea de-a 
latul gătlejului. Hainele din partea superioară a corpului 
erau scăldate în sânge şi sclipeau în lumina lunii. 

Iulia a dus o mână la gură. 

— A, nu se poate... E prinţul Amethus. 


CAPITOLUL 24 


Cadavrul stătea întins pe o masă scundă din camera 
gărzilor, aflată în apropierea porţii. Prefectul alergase să-l 
găsească pe Macro, apoi îl căraseră împreună până aici. 
Iulia a sosit câteva momente mai apoi, însoţită de tatăl ei. 

— Înseamnă că este adevărat. Ambasadorul a aprobat 
dând din cap, după ce a tras deoparte roba şi a descoperit 
trăsăturile bărbatului, mânjite de sânge. Prinţul Amethus. 

Iulia s-a uitat la faţa mortului, apoi şi-a mutat privirea. 

— Sărmanul! 

Sempronius a tras roba înapoi, cât să acopere tăietura 
urâtă de la beregata lui Amethus, lăsând totuşi faţa la 
vedere. 

— Asta complică oarecum situaţia. 

— Serios? a întrebat Macro, încrucişându-şi braţele la 
piept. Credeam că ar simplifica lucrurile. Un fiu e duşmanul 
tatălui, iar altul a murit, ceea ce lasă cale liberă spre tron 
pentru prinţul Balthus. Ceea ce îl face să fie principalul 
suspect, nu crezi? 

— Cam cred. 

Cato a derulat în minte cele petrecute la sfârşitul 
banchetului şi a clătinat din cap. 

— Nu. Balthus a plecat printre ultimii. Chiar înaintea 
noastră, şi a fost însoţit de câţiva nobili. Nu avea cum să 
facă el asta. Nu ar fi avut timp. 

— Tot ce se poate, a recunoscut Macro. Însă este 
evident. Îşi stabilea un alibi, în vreme ce altcineva a comis 
omorul la porunca lui. Balthus este vinovat. Ela avut un 
motiv cât se poate de evident. [ii minte ce ne-a spus pe 
drum, Cato? Era întru totul de acord să preia tronul şi să 
scape de fratele lui, cu acordul nostru. Se pare că nu era 
dispus să mai aştepte. 

Cato a făcut un gest din cap şi a rămas pe gânduri. 


— Acolo conduc toate aparențele. 

— Aparenţe? a întrebat Macro şi s-a încruntat. După 
părerea ta, cine altcineva putea face aşa ceva? 

— N-am idee. 

— Aţi trimis pe cineva să-l anunţe pe rege? a întrebat 
Sempronius. 

— Nu, i-a răspuns Cato. Ne-am gândit că ar fi mai bine 
să te anunţăm întâi pe tine, domnule. Ca să fii pregătit. 

— Pregătit? a făcut Sempronius, ridicând din sprâncene. 
Pentru ce? Doar nu-ţi închipui că am vreo legătură cu 
această faptă? 

— Domnule, am presupus că nu ai niciun amestec. Dar e 
întotdeauna preferabil să ai timp de a gândi foarte bine o 
situaţie, înainte de a trebui să o pui în aplicare. 

— De acord. În orice caz, ar fi cazul să-l înştiinţăm pe 
rege. Prefect, te rog să-l găseşti pe Thermon. Spune-i ce s-a 
întâmplat şi roagă-l să-i dea de veste neîntârziat regelui. 
După aceea aş dori să plasați unul dintre cei mai buni 
oameni ai voştri în apropiere de locul în care stă prinţul 
Balthus. Nu trebuie să sară nicidecum în ochi. Aş vrea să fie 
supravegheat în toate activităţile care ar putea naşte 
bănuieli, ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Atunci, du-te. 

— Iulia! Şi Sempronius şi-a desfăcut faldurile togii, pe 
care a azvârlit-o într-o parte. Ajută-mă să curăţ cadavrul. 
Nu cred că regele ar trebui să-l vadă în halul în care e 
acum. 

— Da, tată. 

Apoi Iulia s-a întors şi l-a privit pe prefect drept în ochi, 
după care el s-a întors să iasă. Ea a clătinat din cap, 
regretând şansa pierdută, iar Cato, înțelegând, a imitat-o. 
Apoi a plecat în grabă din camera gărzilor. 

Thermon era încă îmbrăcat când a ajuns la uşa 
apartamentului său ca răspuns la bătăile insistente ale lui 
Cato. 


— Da, prefect. Ce s-a întâmplat? 

Cato a făcut un semn către garda care îl escortase de la 
intrarea în apartamentul regal. 

— Vreau să discutăm între patru ochi. 

Thermon a trimis omul din gardă să-şi vadă de treabă, 
iar după ce au rămas singuri şi-a înclinat capul într-o parte. 

— Da, despre ce este vorba? 

— Prinţul Amethus a murit. A fost ucis. 

— Ucis? a exclamat Thermon împreunându-şi mâinile. 
Ce s-a întâmplat? 

— Cineva i-a tăiat beregata. Eu am găsit cadavrul. 

Apoi prefectul a făcut o pauză, dorind să clarifice orice 
amănunt pentru a evita orice suspiciune. 

— De fapt, l-am găsit împreună cu fiica ambasadorului. 
La baza turnului de semnalizare. L-a urmărit cineva după 
ce a plecat de la banchet, l-a doborât, după care l-a dus 
acolo şi l-a ucis. 

— De unde ştii? 

— Amethus nu avea niciun motiv să fie acolo, iar sângele 
stătea baltă în jurul lui. Nu am observat urme de târâre pe 
pământ. 

Cu un gest, Thermon a dat de înţeles că a acceptat 
explicaţia. 

— L-a anunţat cineva pe rege? 

— Nu. Tocmai de aceea mă aflu aici. Sempronius 
socoteşte că ar fi de preferat ca vestea să vină de la tine. 

— Probabil că are dreptate. O voi face de îndată. Unde e 
cadavrul? 

— În camera gărzii, din apropiere de poartă. 

— Şi acum cine se află alături de mort? 

— Centurionul Macro, ambasadorul şi fiica lui. 

— Atunci, găseşte-i pe comandantul Gărzii Regale şi pe 
prinţul Balthus. Spune-le să vină aici. 


Ultimul sosit a fost prinţul Balthus. Îmbrăcat cu o 
cămaşă de noapte simplă, era însoţit de sclavul lui, Carpex. 


Cato nu-i spusese motivul convocării, ci doar că şambelanul 
îl invitase să vină până acolo. 

Balthus a apărut în camera gărzilor cu o expresie de 
iritare pe faţă. 

— Poate îmi spune şi mie cineva ce se întâmplă? 

Câteva persoane stăteau în jurul mesei şi, când s-au 
întors spre el, prinţul Balthus a văzut cadavrul, dar şi pe 
tatăl lui, aplecat deasupra feţei fiului său mort. Balthus a 
traversat grăbit încăperea, apoi a rărit paşii când şi-a 
recunoscut fratele. 

— Amethus? Mort? 

Thermon a confirmat cu un gest. 

— Da, prinţe. 

Balthus s-a uitat o clipă spre cadavru. 

— Când s-a întâmplat? 

— La scurt timp după încheierea banchetului. Cato tuşi. 
Probabil că ucigaşul l-a aşteptat afară, ori ar putea fi unul 
dintre invitaţii care au ieşit la scurtă vreme după el. 

— Am înţeles. 

Balthus şi-a întors privirea spre tatăl lui. 

Vabathus stătea pe un scăunel alături de cadavru, 
privindu-l fix. Ochii împietriţi se holbau la el fără viaţă. 
Bătrânul rege a ridicat mâna şi l-a mângâiat cu blândeţe pe 
frunte pe fiu, ridicându-i părul. Una dintre bucle a alunecat 
la loc imediat ce mâna tatălui a trecut peste ea. Regele 
Vabathus a surâs cu calm. 

— Întotdeauna a avut părul răzvrătit, încă de mic... Fiul 
meu. Băieţelul meu... 

S-a aplecat şi a sărutat fruntea fiului său, apoi şi-a lipit 
obrazul de capul lui şi pe faţa ridată şi măcinată de trecerea 
timpului au apărut primele lacrimi. 

Cei prezenţi au păstrat tăcerea. Au rămas nemişcaţi şi l- 
au privit pe Vabathus jelindu-şi fiul. Într-un târziu, Balthus a 
îngenuncheat în faţa tatălui său şi, şovăitor, a întins mâna 
peste masă şi a lăsat-o pe umărul lui. 

— Îmi pare foarte rău, tată. 


Vabathus a continuat să verse lacrimi şi pieptul i-a 
tresăltat în accese de plâns, uitând aproape cu totul de cei 
din preajmă. În faţa cadavrului fiului său, augustul rege 
devenise un om de rând şi părinte. Prefectul a vrut să îl 
consoleze şi să îl ajute cumva, dar şi-a dat seama că în acele 
momente, în cazul acelei suferinţe personale, existau 
graniţe create de rang ce nu puteau fi încălcate. A simţit 
mâna cuiva strecurându-se între degetele lui şi lulia a 
ridicat ochii spre el, iar Cato a priceput că şi ea îi 
împărtăşea simţămintele şi senzaţia de neputinţă. 

Într-un târziu, Thermon şi-a dres glasul şi a spus încet: 

— Maiestatea Voastră... Te pot ajuta cu ceva? 

Cum răspunsul nu a venit, Ihermon s-a aplecat mai 
aproape de rege şi i s-a adresat din nou. 

— Doreşti să te lăsăm singur câteva momente? 

Vabathus a clipit ca să-şi limpezească ochii şi s-a ridicat. 
Prinţul Balthus s-a îndreptat de spate, ridicându-se apoi în 
picioare. Încruntându-se, regele s-a uitat în jur, spre ceilalţi, 
ca şi cum aceştia i-ar fi fost necunoscuţi, după care şi-a 
aţintit ochii spre Thermon. 

— Cine a făcut una ca asta? 

— Nu ştim, Maiestatea Voastră. Abia am descoperit 
cadavrul. 

— Cine l-a găsit? 

Cato şi-a înghiţit nodul din gât. 

— Eu. 

— Şi eu, a adăugat Iulia imediat. În turnul de 
semnalizare, Maiestatea Voastră. 

Vabathus şi-a mutat privirea de la unul la celălalt. 

— Când l-aţi găsit trăia? 

Cato a clătinat din cap solemn. 

— Murise deja. Nu l-am fi putut salva. 

Vabathus a coborât ochii spre cadavru, apoi s-a uitat la 
Thermon. 

— Vreau să-l găsiţi pe ucigaş. Nu-mi pasă cum procedaţi. 
Nu mă interesează câţi suspecți va trebui să torturați. Să 


descoperiţi ucigaşul. 

— Am înţeles, Maiestatea Voastră. Mă voi ocupa. 

— Aşa să faci. Cineva trebuie să plătească pentru asta, a 
strigat Vabathus. Făptaşii vor muri. Dacă nu îl găseşti pe 
ucigaş, te voi osândi pe tine la moarte. 

— Pe mine, Maiestate? a exclamat uimit şambelanul, 
apoi s-a tras înapoi în faţa vehemenţei cu care îi vorbise 
stăpânul. 

Sempronius a clătinat din cap. 

— Nu e drept, Maiestatea Voastră. Omul este nevinovat. 
Nu se cuvine să îl ameninţi aşa. 

— N-ai decât să te împotriveşti cât pofteşti, romanule, i-a 
răspuns semeţ Vabathus. Este regatul meu. Aici voinţa mea 
este lege. Thermon va face întocmai cum i se porunceşte 
sau va plăti cu viaţa. Tot astfel cum a plătit şi fiul meu. Când 
a coborât din nou privirea, glasul lui Vabathus a început să 
şovăie. Nici nu mi-am luat rămas-bun de la el. Ne-am 
despărţit certaţi şi nu va şti niciodată că l-am iubit. Cum 
poate un părinte să îndure aşa ceva? L-am pierdut. L-am 
pierdut pe veci. 

Vabathus şi-a lăsat capul în piept, care i-a tresăltat din 
nou de plâns. 

Balthus a inspirat adânc şi a zis: 

— Dar mă ai pe mine, tată. Şi sunt aici, alături de tine. 

Vabathus a ridicat ochii spre el. 

— Tu? Tu eşti un nevrednic. Nu mi-a rămas decât un fiu 
incapabil să domnească responsabil peste regatul meu. 

Balthus a îngheţat şi a strâns din buze, apoi pe faţa lui a 
apărut o expresie de ură amară. 

— Ba sunt responsabil, tată. A trebuit să lupt ca să ajung 
aici, lângă tine. Nu am dovedit că sunt demn de respect şi 
că merit puţină afecţiune? 

Vabathus l-a privit fix, apoi a dat din cap cu amărăciune. 

— Tu vrei tronul după moartea mea. Amethus trebuia să 
fie rege, iar acum... A făcut un semn către cadavru şi s-a 
crispat când a văzut carnea sfârtecată de la beregata fiului 


său. Acum el nu mai este. Îmi închipui că eşti încântat. 
Balthus, abia aştepţi să-mi iei coroana. Citesc în ochii tăi. 

— Tată, tu ai pierdut un fiu, iar eu, un frate. Nu-mi dai 
voie să-ţi împărtăşesc suferinţa? 

Temător, prinţul Balthus a întins braţele spre rege: 

— Tată! 

O clipă, Vabathus s-a uitat la Balthus cu durere. Apoi a 
mijit ochii şi a respins îmbrăţişarea, după care s-a tras 
înapoi. 

—  Viperă, cum îndrăzneşti? Cred că tu ai uneltit 
uciderea lui. Tu şi prietenii tăi romani! 

— Prieteni romani? a exclamat Balthus şi a făcut un gest 
din cap. Tată, mă învinovăţeşti pe mine de acest omor? Mi- 
am ucis fratele de acelaşi sânge? Cum să fac aşa ceva? 

— 'Te cunosc eu! Ştiu ce ambițios eşti. Nu doreşti decât 
tronul. 

Regele şi-a îndreptat privirea spre ambasador şi spre 
ceilalţi romani din încăpere, iar Cato a băgat de seamă 
teama din ochii lui când a continuat: 

— Duşmani. Sunt înconjurat numai de duşmani. 

Sempronius s-a împotrivit clătinând din cap. 

— Maiestatea Voastră, te asigur că îţi suntem aliaţi 
credincioşi. Nu avem niciun amestec în moartea fiului tău. 

Fără să se mişte, Vabathus l-a țintuit cu privirea, iar 
Sempronius a făcut un gest către Macro şi Cato. 

— Prezenţa acestor doi ofiţeri şi a oamenilor lor nu 
reprezintă o dovadă de bună-credinţă faţă de regatul tău? 
Nu-ţi suntem vrăjmaşi. Îţi jur pe viaţa fiicei mele, pe care o 
iubesc mai presus de orice. 

Regele Vabathus a rămas neclintit o clipă, apoi umerii i 
s-au pleoştit când a privit din nou cadavrul. 

— Plecaţi! Cu toţii! Lăsaţi-mă singur. 

Sempronius a dat să spună ceva, dar Thermon i-a 
surprins privirea şi a clătinat din cap cu tărie, făcând un 
semn către uşă. Ambasadorul a şovăit un moment, şi-a 
aruncat ochii spre rege, după care s-a retras încet şi a 


deschis uşa fără zgomot, invitându-i pe cei doi ofiţeri şi pe 
fiica lui să iasă. Thermon a aşteptat puţin, apoi i-a şoptit lui 
Balthus. 

— Prinţe! 

Balthus s-a întors imediat spre el şi s-a aşezat între 
şambelan şi rege. 

— Doar ai auzit ce a spus tata. Afară! 

— Bine, dar... 

Thermon a încercat să-l ocolească pe Balthus, dar el i-a 
tăiat calea. 

— leşi! 

Monarhul parcă s-a trezit la viaţă şi a ridicat ochii. A 
inspirat adânc şi a strigat: 

— Ileşiţi! Amândoi! Pieriţi din faţa ochilor mei! 

Balthus s-a răsucit, a deschis gura cu gând să 
protesteze, dar tatăl lui a arătat cu degetul spre uşă: 

— Afară! 

Thermon a ieşit grăbit, iar Balthus l-a urmat o clipă mai 
târziu, aruncând o ultimă privire spre tatăl lui, după care a 
închis uşa. Ceilalţi aşteptau afară, în curtea mare, în 
apropierea porţii principale. A urmat o tăcere 
stingheritoare, după care Balthus a spus plin de dispreţ: 

— Ştiu ce gândiţi. Credeţi că eu am pus ca Amethus să 
fie ucis. 

— Şi nu e adevărat? l-a întrebat prefectul. 

— Are vreo însemnătate ce spun eu? Voi ştiţi deja ce 
trebuie să credeţi. 

Cato a scuturat din cap. 

— Încă nu. Vrem să auzim din gura ta. L-ai ucis tu? 

— Nu, a răspuns Balthus fără şovăială. Gata. Sunteţi 
mulţumiţi? 

Macro a pufnit în derâdere. 

— Prietene, asta nu dovedeşte nimic. Dacă nu a fost 
omorât de tine sau de cineva din suita ta, atunci, de cine? 

— De ce nu l-ar fi ucis un roman? a întrebat Balthus 
surâzând vag. Poate chiar tu. 


Centurionul şi-a dat cu palma-n piept. 

— Eu? 

— Dacă regele nu ar avea urmaşi, Romei i-ar fi mai uşor 
să anexeze Palmira după moartea tatei. Şi acesta ar putea fi 
un motiv. Sigur, înseamnă că trebuie să vă îngrijiţi să fiu şi 
eu ucis. 

— Iar tu nu ai nimic de câştigat din moartea fratelui, 
presupun, a ripostat Macro. Decât că era singurul tău rival 
la tron. 

— De ajuns, centurion Macro! a intervenit Sempronius 
tăios. 'Ţine-ţi gura! Discuţia asta nu slujeşte la nimic. 

S-a întors spre Balthus şi, cu oarecare greutate, şi-a mai 
îndulcit tonul: 

— Prinţe, să zicem, deocamdată, că nici unii, nici alţii nu 
avem vreun amestec în moartea fratelui tău. Nu trebuie să 
ne lăsăm dezbinaţi din această cauză. Mai ales când oştile 
vrăjmaşe ne asediază. Crezi că ai motive întemeiate să ne 
bănuieşti de o asemenea faptă, la fel cum noi avem motive 
să te suspectăm pe tine. Şi, pentru moment, se pare că 
regele ne învinovăţeşte pe toţi. Trebuie să lăsăm chestiunea 
până se termină asediul. 

— Să lăsăm chestiunea?! a exclamat Balthus. S-a întors 
către 'Thermon. Ce părere ai, bătrâne? Ai fost sfetnicul tatei 
de nici nu mai ţin minte de când. Crezi că el va face uitată 
moartea fiului său? 

Thermon a tăcut un moment, apoi a răspuns: 

— Maiestatea Sa va suferi câteva zile. După aceea, după 
funeraliile prinţului, regele nu-şi va afla odihna până nu va 
afla cine este ucigaşul şi îşi va răzbuna fiul. 

— Foarte bine, a spus Sempronius. Înseamnă că avem 
câteva zile de păsuire. Să nu ne mai bănuim unii pe alţii. 
După înmormântare vom conlucra cu regele ca să 
descoperim ucigaşul. De acord? 

Balthus a încuviinţat. 

— Acum, dacă nu vă e cu supărare, aş vrea să mă întorc 
în camera mea ca să pot jeli. 


— Sigur. 

Balthus i-a salutat scurt pe Cato şi pe Macro, după care 
s-a întors spre Iulia. 

— Doamna mea, sunt încredinţat că după ce vor trece 
toate acestea vom putea să ne cunoaştem mai bine. 

Iulia a zâmbit forţat. 

— Sper, prinţe Balthus. 

El i-a luat mâna şi a plecat capul ca să i-o sărute, 
zăbovind puţin când i-a atins pielea cu buzele. Iulia a rămas 
neclintită până când i-a eliberat mâna, apoi s-a retras un 
pas. 

— Atunci, tuturor noapte bună! a spus Balthus încet, 
după care s-a răsucit pe călcâie şi a plecat spre odaia lui. 

Ceilalţi l-au urmărit câteva momente, apoi Cato a luat-o 
încet de mână pe lulia şi a întrebat-o: 

— Ai păţit ceva? 

Ea tremura. 

— Omul ăsta îmi dă fiori. 

— Te-ai descurcat bine, fata mea, a spus Sempronius cu 
mândrie reţinută. Nu ţi-a putut înţelege sentimentele. 

— Chiar dacă le-ar fi înţeles, nu mi-aş face griji. 

Centurionul şi-a umflat obrajii şi s-a scărpinat la ceafă. 

— Credeţi că el e făptaşul? Şi-a ucis fratele? 

Sempronius a stat pe gânduri înainte de a răspunde: 

— Fără nicio îndoială. Balthus trebuie să fie ucigaşul. 

Cato a aprobat printr-un gest. 

— Atunci, suntem în primejdie. În mare primejdie. Avem 
un duşman la porţi, un ucigaş în citadelă şi un aliat care ne 
bănuieşte că i-am fi ucis fiul. În ce joc ne-am băgat... 

Macro a chicotit cu amărăciune. 

— De când te preocupă jocurile de noroc, flăcăule? 

Cato a rămas tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri şi i-a 
răspuns: 

— De când te cunosc, domnule. 


CAPITOLUL 25 


— Ce crezi că pun la cale? a întrebat Macro uitându-se 
concentrat şi încercând să-şi dea seama ce activitate se 
desfăşura în curţile negustorilor din partea cealaltă a 
agorei. Prefectul stătea alături de el, pe turnul porţii, 
ferindu-şi ochii de strălucirea soarelui şi privind în aceeaşi 
direcţie. La o sută de paşi depărtare, rebelii forfoteau, iar 
de dincolo de zidul curţii negustorilor se auzeau zgomote 
de ferăstrău şi lovituri de ciocan. 

— Încă un berbec, probabil, a sugerat Cato. Au avut 
destul timp să strângă ce le trebuie. 

Trecuseră opt zile de la cea mai recentă tentativa de a 
sparge porţile şi de la moartea lui Amethus. În tot acest 
timp, regele suferise după pierderea fiului. Făcuse asta mai 
mult decât era înţelept, întrucât cadavrul începuse să intre 
în putrefacție în arşiţă, cu toate că fusese mutat într-una 
dintre cele mai răcoroase camere de depozitare din 
subsolul citadelei. Vabathus le îngăduise în cele din urmă 
preoţilor de la Templul lui Bel să ungă cu ulei şi să îmbrace 
cadavrul pentru funeralii, apoi se pregătise un rug în curtea 
din faţa apartamentelor regale. Pentru că nu aveau lemne, 
slujitorii palatului fuseseră nevoiţi să strice nişte mobilier şi 
uşi pentru a înălța un rug demn de un prinţ. La apusul 
soarelui, Amethus urma să fie aşezat pe rugul căruia avea 
să i se dea foc pentru ca flăcările să-i purifice trupul şi să-i 
trimită spiritul în cerul nopţii. 

Zvonul privind moartea prinţului se răspândise în rândul 
soldaţilor şi civililor flămânzi din citadelă, iar diferitele 
tabere formate se priveau cu suspiciune şi precauţie una pe 
alta. Prefectul o simţise direct, la două zile după crimă, 
când se dusese să-l vadă pe Archelaus. Îl găsise pe 
mercenarul grec stând pe o saltea improvizată, întinsă în 
colonada care dă spre curte. Avea umărul bandajat şi ochii 


înfundaţi în orbite, dar s-a uitat cu destulă vioiciune la 
ofiţerul roman. Cato i-a zâmbit şi a ridicat un clondir de vin 
pe care îl adusese. 

— O doctorie! 

Archelaus a surâs vag. 

— Exact ce-mi trebuia! 

Prefectul s-a lăsat pe pământ lângă tetrarh şi s-a 
rezemat de zid cu un oftat ostenit, întinzându-i clondirul cu 
vin. 

— Cum merg treburile? a întrebat Archelaus. Nu am mai 
auzit nimic dinspre ziduri. 

— Da. Rebelii au fost destul de liniştiţi. Dar îşi pot 
permite să fie aşa. Suntem pe terminate cu rezervele de 
apă şi hrană, iar ei aşteaptă să le vină în ajutor armata 
partă. Singura noastră şansă este ca Longinus să ajungă 
aici înaintea parţilor. 

— E posibil? a întrebat Archelaus, scoțând dopul şi luând 
o gură bună de vin. 

— Nu ştiu, a recunoscut Cato. În fine, cum e umărul 
rănit? 

— Mă doare rău, romanule. Nu mă pot folosi deloc de 
braţ. Nu cred că o să mai intru în luptă o vreme. 

— Mare păcat! Avem nevoie de toţi oamenii în stare să 
ţină sabia sau sulița în mână. Nu uita, după cum merg 
lucrurile, oamenii din citadelă vor folosi curând armele unii 
împotriva altora, dar şi împotriva rebelilor. 

S-a lăsat o tăcere stânjenitoare, după care Archelaus a 
mai luat o gură de vin şi a continuat: 

— S-a zvonit că prinţul a fost ucis de fratele lui. 

Cato şi-a schimbat poziţia ca să îl poată privi în faţă pe 
grec. 

— Aşa s-a auzit? Aşa se vorbeşte pe aici? Şi ridică din 
umeri. S-ar putea ca Balthus să o fi făcut. Avea multe de 
câştigat, dacă scăpa de un rival la tron. Dar era cu alte 
persoane când s-a petrecut omorul. 

— Atunci, autorul ar putea fi sclavul acela al lui, Carpex. 


Prefectul s-a gândit şi a dat din cap. 

— Ar merita să am o mică discuţie cu Carpex. Ca să văd 
dacă ştie ceva. 

— Poate ar fi bine să ştii că alţii cred că un roman l-ar fi 
ucis pe prinţ. Vestea asta e răspândită de Krathos, unul 
dintre sfetnicii regelui. Spune că acum, după ce Amethus a 
murit, îl veţi ucide şi pe Balthus, iar apoi pe rege, ca să 
faceţi din Palmira provincie romană. 

Cato a râs auzind acestea, apoi s-a oprit, pentru că l-a 
văzut pe Archelaus urmărindu-l cu o expresie împietrită. 

— Sper că nu dai crezare acestei poveşti. 

Archelaus a strâns din buze. 

— Eu îţi spun doar ce am auzit. Nu înseamnă mare lucru 
pentru mine sau pentru majoritatea mercenarilor din garda 
regală. Atâta vreme cât suntem plătiţi. Din păcate, dacă 
zvonul o fi adevărat, înseamnă că nu mai avem slujbe. De 
aceea, prefect, te sfătuiesc să fii precaut când te afli prin 
preajma regelui sau a prinţului. Gărzile lor urmăresc orice 
mişcare ce ar putea sugera trădarea. Întâi vor lovi şi abia 
după aceea vor pune întrebări. 

— Asta ne mai lipsea, a mormăit Cato. Oameni care 
tresar la vederea oricărei umbre. 

— Bine, totuşi un om l-a ucis pe prinţ. Şi a avut motiv să 
o facă. 

Cato a făcut un gest din cap. 

— Lucrurile încep să iasă din matcă. În orice caz, trebuie 
să plec. Păstrează vinul. 

Ridicându-se, şi-a îndreptat spatele, după care i-a zis lui 
Archelaus: 

— Ai grijă de tine. 

— Şi tu, romanule. Şi fereşte-te de lovituri pe la spate. 

— Aşa voi face. 

Apoi Cato s-a întors şi, după o ezitare de un moment, s-a 
îndreptat spre încăperea de la capătul colonadei. Când a 
intrat, a găsit-o pe lulia spălând nişte cârpe folosite drept 
bandaje într-un lighean de bronz, sub fereastră. 


— Nu te odihneşti niciodată? a întrebat-o el. 

Iulia s-a oprit şi s-a uitat peste umăr, cu un surâs ce îi 
trăda oboseala. 

— Nu. Dar tu? 

Cato a traversat încăperea, timp în care lulia şi-a şters 
mâinile de tunica lungă. Stând sub o rază de soare care 
pătrundea pe fereastră, arăta strălucitoare, cum Cato nu o 
văzuse niciodată până atunci, şi când s-a apropiat de ea a 
simţit că inima îşi iuţeşte bătăile. Apoi s-a petrecut ceva cu 
totul neaşteptat. Fără să stea pe gânduri, Cato a prins-o de 
mâini, s-a apropiat şi a sărutat-o pe buze. A simţit-o cum 
îngheaţă, dar numai o clipă, după care ea a reacţionat, 
apăsându-şi buzele delicat în ale lui şi eliberându-şi mâinile, 
pentru ca apoi să-şi prindă braţele subţiri pe după spatele 
lui şi să-l strângă. Cato a simţit un soi de ameţeală şi 
sângele a început să fiarbă de patimă. Şi-a petrecut braţele 
pe după talia ei, ţinând-o strâns lângă el. 

Brusc, ea şi-a retras buzele din sărut. 

— Au! Sper că nu te superi. 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

Iulia a făcut semn către mânerul sabiei. 

— Mă împungea. Aşa cred. 

Cato a roşit. 

— Iartă-mă. Nu am vrut să... M-am lăsat purtat de val. 

— Fără îndoială! a spus lulia şi l-a sărutat delicat încă o 
dată. În sfârşit! Chiar mă întrebam când o să mă săruţi. 
Speram că o vei face. 

Prefectul i-a cuprins obrajii între palme şi a privit-o 
drept în ochi. 

— Să înţeleg că simţi la fel ca mine? 

— Sigur că da, prostuţule. Apoi ea i-a sărutat mâna. 
Sinceră să fiu, Cato, majoritatea bărbaţilor nu reuşesc să-şi 
ţină mâinile acasă. Începusem să-mi pierd speranţa. Totuşi, 
îmi dau seama că nu eşti ca mai toţi bărbaţii. Tocmai asta 
îmi place la tine. 


— Ne cunoaştem doar de câteva zile. Sunt chiar atât de 
uşor de citit? a întrebat Cato, zâmbind întristat. 

— Doar în felul care contează pentru mine. 

A întins braţele spre umerii lui şi l-a tras spre ea, după 
care l-a sărutat din nou, de această dată mai deplin şi mai 
lung, până când s-a auzit cineva care se preface că tuşeşte 
şi o ciocănitură în uşă. Iulia s-a desprins din îmbrăţişare şi a 
aruncat o privire spre felcer. 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

— Am mai găsit nişte bandaje, doamna mea. Trebuie 
spălate. 

— Bine. Adu-le aici. 

— Ar fi cazul să plec la oamenii mei, a spus Cato Ne mai 
vedem, da? 

— Sigur. lulia a părut surprinsă. Nu scapi de mine chiar 
atât de uşor! 

Cato a zâmbit amintindu-şi de întâlnirea aceea, dar şi de 
altele, mai apropiate, care avuseseră loc de atunci încoace. 

— De ce te hlizeşti? l-a întrebat Macro. 

— Poftim? a întrebat prefectul cu un aer vinovat şi, 
alungând amintirea siluetei zvelte a Iuliei când stătuseră în 
lumina nopţii noaptea dinainte, uitându-se la norii argintii 
care defilau în dreptul stelelor. Iartă-mă, eram cu mintea în 
altă parte. 

Macro s-a uitat lung la el, apoi a făcut un gest din cap. 

— Exact ce-mi trebuia! Un căţeluş în călduri adjunct la 
comandă!  Trezeşte-te, Cato.  Concentrează-te asupra 
misiunii, nu te mai gândi la ea. Şi aşa avem destule pe cap. 
Uită-te într-acolo. 

Prefectul a privit în direcţia indicată de Macro şi a văzut 
un cadru solid din lemn ridicându-se dinapoia zidului ce 
mărginea curţile negustorilor. Apoi a recunoscut ce se 
vedea. 

— O catapultă. 

— Exact. Şi vor mai fi multe la fel. Rebelii s-au apucat să- 
şi construiască o platformă de artilerie înapoia zidului. 


Foarte şiret au procedat. Nu avem cum să-i atacăm, iar 
poarta şi alte clădiri din citadelă se află în raza de acţiune a 
acelor maşini de asediu. Macro s-a scărpinat în bărbia 
acoperită de o barbă nerasă de câteva zile. Ar fi cazul să 
vorbim cu Balthus să-şi aducă arcaşii aici. Şi pune-i pe 
servitorii balistei să facă tot ce pot ca să-i împrăştie pe 
rebelii de acolo. La treabă! 

Când apărătorii citadelei au început să declanşeze un 
baraj continuu de proiectile asupra inamicului, rebelii 
reuşiseră să instaleze opt catapulte, din care, peste zidul 
din curtea negustorilor, se vedea doar o mică parte. 
Răzvrătiţii şi-au continuat pregătirile nestingheriţi şi când, 
pe înserat, deasupra poziţiilor ocupate de ei au început să 
se ridice primele firicele de fum. 

— Grozav! a bombănit Macro. lar ne vor lovi cu 
proiectile incendiare. 

Cato i-a răspuns printr-un gest şi s-a grăbit să ajungă 
spre latura îndepărtată a porţii fortificate ca să strige la 
centurionul Metellus, care primise misiunea de a se ocupa 
de stingătorii de incendii. 

— Vom avea parte de incendiare. Pregăteşte-ţi oamenii. 

— Am înţeles. 

Metellus a salutat şi s-a întors pentru a da ordin de 
adunare a echipelor amestecate, în care se aflau soldaţi 
răniţi şi civili. Aceştia s-au ridicat bătrâneşte din locurile în 
care găsiseră umbră şi s-au grăbit să-şi ocupe poziţiile 
lângă butoaiele cu apă răsfirate de-a lungul zidului. Unii 
erau înarmaţi cu găleți, alţii cu şomoioage, ca să înăbuşe 
flăcările. În jur, refugiații civili şi-au înşfăcat lucrurile şi au 
strâns copiii, după care s-au îndreptat spre cel mai apropiat 
adăpost, îngrămădindu-se în dreptul uşilor şi al intrărilor în 
clădirea principală. În ciuda primejdiei prin care treceau 
supuşii lui, regele Vabathus le interzicea să pătrundă în 
apartamentele regale. După uciderea fiului, îşi dublase 
numărul de paznici şi rareori mai ieşea din apartamentul 
lui, atât de mult se temea să nu fie asasinat. Cum toate 


celelalte clădiri fuseseră oferite nobililor şi oficialităților 
romane, iar grajdurile slujeau drept cazărmi pentru soldaţi, 
civilii se văzuseră siliţi să stea sub cerul liber. Stând la 
umbră ziua şi tremurând ghemuiţi noaptea, supravieţuiau 
asediului cu rațiile zgârcite de apă, carne de cal şi grâne, 
porţii pe care le primeau zilnic de la gărzi. 

Cato s-a uitat peste gardul curţii regale şi a văzut că 
mica procesiune funerară tocmai ieşea din apartamentul 
personal al regelui. În urma preoţilor care îşi smulgeau 
hainele de pe ei şi îşi strigau suferinţa, au apărut alţi 
oameni ducând năsălia pe care stătea cadavrul lui Amethus, 
înfăşurat în pânză parfumată. Îmbrăcat cu o robă neagră şi 
simplă, regele mergea solemn în urma mortului. 

— N-au nimerit cel mai potrivit moment, a mormăit Cato. 

Dacă în ultima vreme nu s-ar fi instalat o atmosferă de 
neîncredere şi ură, în acele momente Balthus ar fi mers în 
urma tatălui său. Aruncând priviri spre turnul aflat în 
dreapta, prefectul l-a văzut îndrumându-şi arcaşii, părând 
să nu fi observat ceremonia care începuse. Or, asta era din 
cauză că nu se simţea în stare să asiste la funeraliile fratelui 
a cărui moarte o provocase, a gândit Cato. Apoi a alungat 
un asemenea gând. Balthus nu i-a părut genul omului 
chinuit de remuşcări. S-a întors cu spatele şi a revenit 
alături de Macro, care strângea curelele de sub bărbie ale 
coifului, ca să fie sigur că-i va rămâne pe cap. După ce l-a 
văzut pe Cato, a zâmbit cu un aer obosit. 

— Spiritele se vor încinge pe aici. 

În aceeaşi clipă, un pocnet surd le-a atras atenţia celor 
doi către poziţiile rebelilor. Prefectul a văzut că braţul uneia 
dintre catapulte era apăsat pe bara de tragere. Un proiectil 
în flăcări descria un arc pe cerul senin, lăsând în urma lui o 
dâră de fum unsuros. Apărătorii de pe zid au auzit zgomotul 
făcut de fâlfâitul flăcărilor când proiectilul a zburat pe 
deasupra lor, iar apoi s-a prăbuşit brusc în centrul citadelei. 
Înainte de a ateriza, au răsunat şi alte pocnete dinspre 
poziţia rebelilor, iar alte câteva proiectile incendiare au 


brăzdat cerul şi au dat naştere unor incendii când au căzut 
pe acoperişuri şi pe pietrele de pavaj, ori au ricoşat din 
ziduri, stârnind  vâlvătăi  încinse. Bombardamentul a 
reînceput curând, ritmul constant în care echipele 
manevrau armele a făcut ca proiectilele aprinse să cadă ca 
o ploaie ce părea nesfârşită. 

Macro şi Cato s-au dus spre partea din spate a turnului 
porţii şi s-au uitat de sus spre citadelă, pentru a măsura 
efectul barajului incendiar. Izbucniseră deja câteva incendii, 
iar echipele de pompieri se strânseseră în jurul flăcărilor, 
lovindu-le disperaţi cu cârpe şi stropindu-le cu apă. Însă 
imediat ce un incendiu era ţinut sub control, apoi stins, pica 
un alt proiectil care dădea naştere unui incendiu în altă 
parte. Având o forţă de torsiune mai mare decât celelalte, 
una dintre catapulte reuşea să azvârle proiectilele mai 
adânc în interiorul citadelei şi, în vreme ce se uitau, cei doi 
ofiţeri au văzut cum unul a căzut peste zidul curţii regale şi 
a aterizat exact pe rugul funerar. De surprindere şi spaimă, 
preoţii care erau pe punctul de a ridica năsălia pe vârful 
rugului au fost cât pe ce să scape povara. Au mai avut timp 
să-şi revină şi să aşeze în grabă cadavrul, după care 
flăcările proiectilului incendiar au cuprins tot rugul. După 
aceea, s-au furişat la locul lor, înapoia regelui. 

— Asta a scutit pe cineva de muncă, a spus Macro. Bine 
că măcar focul ăla nu trebuie stins! 

— A picat cât se poate de bine. Oricum, Metellus şi 
oamenii lui vor fi copleşiţi de muncă. 

Macro s-a uitat spre interiorul citadelei, cântărind din 
ochi situaţia. 

— Nu va reuşi să facă faţă. le rog să te duci acolo 
imediat. Îţi organizezi gruparea în echipe de stingere a 
incendiilor care să se apuce grabnic de treabă. Nu trebuie 
să lăsăm focul să se întindă, altfel, rebelii ne vor scoate de 
aici arzând. 

— Dar ce facem dacă atacă? E nevoie de oamenii mei pe 
zid. 


— Mă voi strădui să fac faţă cu cohorta mea, plus 
Balthus şi băieţii lui, a decis Macro. Acum, du-te! 

Cato a fugit de-a lungul turnului plasat în stânga porţii şi 
a fluturat mâna către centurionul Parmenion. 

— Spune-le să-şi lase scuturile şi lăncile şi să coboare de 
pe zid. Trebuie să stingem incendiile. Transmite ordinul 
tuturor centurionilor! 

— Am înţeles. 

Cato le-a strigat auxiliarilor din preajmă să-l urmeze şi 
au pornit să coboare în grabă treptele. Imediat ce au ajuns 
în zona pavată din spatele porţilor, i-a condus către cel mai 
apropiat butoi cu apă, unde erau şi un morman de cârpe 
mari şi găleți. 

— Luaţi găleţile! Puneţi apă în ele şi încolonarea! 

După ce au fost gata, prefectul le-a ordonat să acţioneze 
în secţiuni, unul la fiecare proiectil incendiar, imediat ce 
acesta cădea. Trebuiau să se întoarcă la butoi în momentul 
în care focul era stins şi să aştepte următoarea lovitură. 
Nici nu trebuia să aştepte prea mult, a gândit Cato. Rebelii 
acționau armele cu îndârjire furioasă, astfel că tot timpul 
izbucneau incendii. Hotărârea centurionului de a trimite 
oamenii lui Cato să acţioneze alături de pompieri avea în 
vedere ca apărătorii să poată stăpâni incendiile şi să le 
stingă înainte ca ele să se poată extinde. 

După-amiaza s-a scurs, făcând loc înserării, dar 
bombardamentul şi focurile au continuat. Doar câteva 
incendii erau cu adevărat primejdioase, mai ales când 
proiectilele căzuseră în locuri în care nu puteau ajunge cei 
care luptau contra flăcărilor. 

Apoi, pe măsură ce crepusculul a cuprins oraşul, 
catapulta cu forţa cea mai mare de torsiune şi-a schimbat 
ţinta, iar încărcăturile ei au început să cadă în curtea 
folosită drept spital. Cato a observat situaţia, iar după 
aceea, dându-şi seama unde cădeau proiectilele, a simţit în 
adâncul inimii o teamă pentru lulia. S-a gândit să dea o 
fugă până acolo ca să se asigure că nu păţise nimic, însă a 


înţeles că nu-şi putea lăsa oamenii ori postul, nici măcar 
pentru câteva clipe. În timp ce proiectilele incendiare 
continuau să cadă deasupra spitalului, a văzut o strălucire 
tremurătoare, de culoare oranj, venind din direcţia aceea, 
iar apoi a băgat de seamă prima limbă de foc urcând spre 
cerul întunecat. Şi-a dat seama că nu fuseseră repartizate 
echipe de pompieri chiar atât de adânc în inima citadelei, 
astfel că incendiul avea să se extindă repede, dacă nu era 
ţinut sub control. I-a făcut semn optio-ului lui Metellus şi i-a 
dat ordin chiar când omul alerga spre el. 

— Preiei comanda! Eu plec îndată spre spital, cu două 
secţiuni din grup. 

A făcut semn către flăcările care deja se ridicau spre cer, 
în direcţia spitalului: 

— Continuaţi-vă activitatea! 

— Am înţeles. 

Cato s-a repezit spre mormanul de covoraşe şi a înşfăcat 
unul. Umed şi mirosind a mucegai, era perfect pentru a 
potoli flăcările, a socotit el şi a surâs amar. Apoi s-a întors 
către cel mai apropiat grup din cohorta lui. 

— Secţiunea aceea şi următoarea! După mine! 

Au alergat de-a lungul clădirii principale a citadelei, 
până au ajuns la un colţ şi s-au întors spre curtea care 
slujea drept spital. Prefectul a aruncat iute o privire peste 
umăr. 

— Mai repede! a strigat. Nu avem timp de pierdut! 

Bocănind cu ghetele, soldaţii au traversat porţiunea 
pavată şi au trecut prin arcada ce dădea spre curtea 
interioară, iluminată acum de flăcările înteţite. Când s-a 
apropiat, Cato a văzut că o latură era devorată de vâlvătăi - 
latura în care Iulia îşi trata pacienţii. A simţit o gheară de 
gheaţă strângându-i-se în jurul inimii, apoi şi-a alungat 
orice temeri când a înţeles că trebuia să le dea ordine 
precise oamenilor săi. Felcerul şi ajutoarele lui se străduiau 
cu disperare să îndepărteze răniții din încăperile cele mai 


apropiate de focarul incendiului care se extindea cu o 
repeziciune ameţitoare. 

— Ajutaţi-i! a strigat prefectul. Scoateţi întâi răniții! 
Duceţi-i afară din curte. 

Echipele însărcinate cu stingerea incendiilor şi-au lăsat 
deoparte covoraşele şi găleţile cu apă şi au venit în goană 
ca să ridice pacienţii care încă zăceau pe saltele de-a lungul 
laturii periclitate a curţii. Cato l-a văzut pe Archelaus care, 
folosindu-se de braţul teafăr, sprijinea un camarad. 

— Te descurci? 

Archelaus a confirmat cu un gest. 

— Unde e doamna lulia? 

— A rămas acolo. 

Archelaus a făcut semn cu capul spre incendiu. Fumul 
ieşea în vălătuci pe uşă. 

— Mai sunt oameni în camera aceea, a adăugat el. 

Cato s-a repezit înainte şi a ocolit câţiva oameni care 
ieşeau dintre flăcări şi din fumul înecăcios. Când a ajuns la 
uşa pe care i-o arătase Archelaus, a inspirat adânc şi s-a 
grăbit să intre. În spaţiul închis, căldura era copleşitoare, 
iar limbile lungi ale flăcărilor se înălţau spre grinzile din 
tavan şi bucăţi de lemn, aprinse sau sfârâind, cădeau prin 
fum. S-a ghemuit cât a putut, ca să rămână într-o zonă în 
care fumul era mai puţin dens şi a privit în jur. Aproape 
toate saltelele erau goale, mai puţin două din colţul 
îndepărtat. Iulia se târa pe palme şi în genunchi şi se 
chinuia să tragă târâş un bărbat. El s-a repezit spre ea. 

— Stai, lasă-mă pe mine să-l scot. 

Cu ochii lăcrimând din cauza fumului şi tuşind, gata să 
se înece, ea a privit în jur. 

— Cato! Slavă zeilor! Ia-l tu de aici. Eu mă duc după 
celălalt. 

— La naiba! a şuierat prefectul, apoi l-a prins pe om pe 
după umeri şi s-a apucat să-ltragă spre uşă. 

Rănitul avea aţele de o parte şi de alta a unui picior, şi a 
început să urle de durere când l-a târât peste pragul uşii, 


ajungând cu el în colonadă. Apoi a văzut câţiva soldaţi de-ai 
săi alergând spre el. 

— Duceţi-l de aici. 

S-a azvârlit din nou înăuntru. Dogoarea era şi mai tare, 
de aceea s-a crispat când a simţit căldura pe pielea expusă 
ca pe o lovitură usturătoare. Prin fumul gros, s-a lăsat pe 
palme şi a mers în patru labe spre colţul îndepărtat. A 
văzut-o pe lulia stând întinsă alături de un om, acoperindu- 
şi faţa cu braţele încrucişate şi gâfâind. Cato a prins-o de 
cot. 

— leşi de aici! Imediat! 

Iulia s-a uitat la el cu ochii mijiţi şi lăcrimând. 

— Nu ies fără el. Nu-l las aici. 

Cato a trecut peste ea şi l-a apucat de tunică pe bărbat. 
Braţele îi stăteau căzute în lături, lipsite de vlagă, iar gura îi 
rămăsese deschisă. A dat drumul tunicii şi s-a întors spre 
Iulia. 

— Gata, a murit. Hai să ieşim. 

Ea s-a opus o clipă, apoi a cedat şi l-a prins de mână 
când a început să tuşească înecată cu fum. El s-a îndreptat 
spre uşă şi a tras-o după el. Brusc, s-a auzit un pocnet, iar 
porţiuni arse din tavan s-au prăvălit ca o cascadă în jur. 

— leşi! a strigat spre lulia. Fugi! 

S-au repezit spre uşă, căldura şi fumul silindu-l pe 
prefect să închidă ochii. Apoi mâna întinsă în faţă s-a izbit 
dureros de un perete. A pipăit de-a lungul lui până a găsit 
cadrul uşii şi a tras-o pe Iulia din încăpere în momentul în 
care tavanul a început să cedeze în urma lor, scoțând un 
geamăt, după care lemnul, ţigla şi tencuiala s-au prăvălit la 
podea. Valul de aer înfierbântat a ţâşnit pe uşă şi i-a pârlit 
picioarele prefectului, care a împins-o pe Iulia în faţa lui, în 
colonadă. Au alergat câţiva paşi, ajungând în curte, unde s- 
au prăbuşit la pământ, având accese de tuse şi chinuindu-se 
să-şi limpezească ochii care îi usturau. 

Imediat ce şi-a recăpătat suflul, s-a aplecat, spre ea. 


— Iulia... Ai păţit ceva? Ea încă tuşea, astfel că nu i-a 
putut vorbi, dar a făcut semn din cap că nu are nimic. 

— De ce naiba te-ai întors înăuntru? a întrebat-o el 
furios. Voiai să mori? 

S-a uitat o clipă la ea, apoi mânia i s-a stins şi i-a dat 
deoparte părul căzut peste faţă, scoțând la iveală fruntea ei 
mânjită de funingine. A sărutat-o şi a cuprins-o în braţe. 

— Să nu mai faci asta niciodată. Niciodată! Ai înţeles? 

Ea a clipit şi s-a uitat la el, apoi a zâmbit, după care s-a 
înecat din nou şi a apucat-o încă un acces de tuse. 

— Iulia! a spus el îngrijorat, simţindu-i trupul delicat 
tremurându-i în braţe. 

Într-un târziu, tusea i-a trecut, iar ea a respirat adânc de 
câteva ori şi şi-a încolăcit braţele pe după gâtul lui, ţinându- 
l aproape. 

— De ce ai venit după mine? a întrebat ea cu glas 
răguşit, vorbindu-i la ureche. 

— De ce? a făcut el şi a sărutat-o pe gât. Pentru că te 
iubesc. 

Cuvintele îi veniseră spontan pe buze, înainte de a se 
gândi, iar acum se simţea oarecum speriat pentru că 
spusese prea mult. Însă pe de altă parte avea senzaţia de 
eliberare. Era adevărul. O iubea şi atunci şi-a dat seama că 
se bucură că i-a spus. Ea şi-a retras capul de pe gâtul lui şi 
l-a privit cu atenţie în ochi. 

— Cato... Cato al meu! lubirea mea... 

S-au sărutat iute, apoi el s-a ridicat şi a tras-o în 
picioare. l-a zis unui soldat de-al său să se apropie. 

— Condu-o pe fiica ambasadorului la locuinţa ei. Apoi 
găseşte pe cineva care să-i trateze arsurile. 

— Am înţeles. 

Sergentul era un bărbat mătăhălos, aşa că a luat-o în 
braţe atât de repede, încât Iulia nici nu a apucat să mai 
protesteze. În timp ce o ducea, mergând cu paşi mari, spre 
intrarea în curte, ea s-a uitat peste umărul lui la prefect şi a 
rostit fără să se audă cuvintele pe care Cato voia să le mai 


audă o dată. După plecarea ei, şi-a făcut privirea roată ca să 
cântărească situaţia. Latura care slujise la cazarea 
bolnavilor şi răniților devenise un infern, iar lumina 
roşiatică şi oranj a flăcărilor lumina bună parte din citadelă 
şi din zidurile sale. Răniţii fuseseră scoşi de acolo şi duşi 
afară din curte de ordonanţele medicale şi de oamenii lui 
Cato. El a rămas pe loc o clipă, întrebându-se ce primejdie 
va fi dacă se va înteţi focul. Însă după ce a examinat un 
moment ce era în jur, a constatat că arcada va acţiona ca o 
barieră naturală în calea focului într-o parte, iar citadela în 
sine va fi un obstacol în partea cealaltă. 

Încă stătea locului când un auxiliar dintr-o altă centurie 
a venit în fugă până în curte. Imediat ce l-a văzut pe Cato, a 
traversat repede spaţiul deschis ca să dea raportul. 

— Domnule! Trebuie să veniţi pe dată! 

Prefectul s-a îndreptat de spate şi a mârâit: 

— Ia poziţia de drepţi când te adresezi comandantului! 

— Am înţeles. 

Auxiliarul şi-a lipit călcâiele şi a privit drept în faţă, 
dincolo de umerii lui Cato. 

—  Permiteţi să raportez, centurionul Parmenion vă 
transmite salutări şi spune că are nevoie de toţi oamenii 
acolo unde se află. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Au fost lovite hambarele cu provizia de grâne. Au 
venit câteva proiectile aprinse odată. Şi tot ce e acolo s-a 
aprins. 


CAPITOLUL 26 


A doua zi dimineaţă, aerul era apăsător din cauza 
mirosului iute de obiecte arse. Macro a împuns cu vârful 
bocancului unul dintre multele coşuri încă fumegând, în 
care se aflau cereale. Din el au căzut cenuşă şi bucăţi 
fragile de material carbonizat. Mai toate boabele de grâu se 
făcuseră un cocoloş solid şi negru. A ridicat ochii şi a trecut 
în revistă rămăşiţele hambarelor cu provizii de vizavi de 
grajduri. Cu toate că rebelii rămăseseră fără muniţie pe la 
jumătatea nopţii, apărătorii se luptaseră cu zeci de incendii 
în toate celelalte ceasuri de întuneric, până în zori. Acum, 
un incendiu încă mistuia un colţ din locuinţa regală unde o 
lovitură norocoasă pătrunsese pe o fereastră înaltă şi 
aprinsese tapiseriile atârnate pe pereţi. 

Regele se văzuse silit să fugă cât oamenii luptau cu focul 
şi se retrăsese în sala de audienţe, rămânând înconjurat de 
oameni aleşi pe sprânceană dintre mercenarii greci din 
garda regală. 

În lumina palidă a zorilor, un strat de fum atârna 
deasupra citadelei ca un linţoliu. Norii vălătuciţi ce se 
înălţau din tăciunii rămaşi se adăugau atmosferei sumbre şi 
Chiar şi acolo unde incendiile mistuiseră totul mai ieşeau 
nenumărate firicele de fum. 

— Cât au salvat din provizia de grâne? a întrebat Macro 
încet. 

Cato şi-a verificat tăbliţele cerate. 

— Treizeci de coşuri. Mai tot ce a rămas din carnea de 
cal. I-am pus să scotocească prin hambarele de grâu ca să 
vadă ce se mai poate recupera, dar nu va fi mult. 

— Asta văd şi eu, a spus Macro, făcând un gest spre 
ruinele fumegânde de la picioarele lui. Apoi a respirat 
apăsat. Câte zile ne ajung proviziile astea? 

— La nivelul actual de distribuire... două zile. 


— Două, a spus Macro cu amărăciune. lar oamenii 
primesc deja jumătate de raţie! 

— Am putea reduce rațiile la jumătate din nou. Încă o zi 
ca asta şi vor fi prea neputincioşi să mai reziste la încă un 
atac. Cato a ridicat privirea de la tăbliță şi a adăugat: Din 
păcate, mai am veşti proaste. 

— Serios? Ca şi cum m-ar mai mira ceva, a spus 
centurionul oftând. Spune. 

— A fost nevoie de foarte multă apă pentru stingerea 
incendiilor. În rezervor, nivelul de apă este de numai 
cincisprezece centimetri. Se pare că va trebui să râbdăm şi 
de sete, nu numai de foame. Sigur, dacă mai avem parte de 
o noapte ca asta, suntem terminaţi. 

— Fir-ar să fie! a mormăit Macro. Dar vreo veste bună n- 
ai? 

— Ba da. Cato a lovit uşor cu stilusul în tăbliţa cerată. 
Pierderile au fost destul de mici. Opt morţi, cinci dintre ei 
civili. Douăzeci de răniţi, trei de căderea de moloz, iar 
restul cu arsuri. 

Prefectul a închis tăbliţa, s-a uitat la ruinele hambarelor 
şi ale magaziilor, apoi a continuat: 

— Nu înţeleg de ce nu au mai făcut un efort să spargă 
poarta sau să escaladeze parapetele. Nu se poate să nu-şi fi 
dat seama că am luat oameni de pe ziduri ca să se ocupe de 
stingerea incendiilor. 

— E destul de evident. De ce să piardă oameni, când ştiu 
că ne pot arde de vii ori înfometa până când ne vom preda? 

— Logic. Cato a căscat şi şi-a îndreptat umerii. Ce ordine 
mai ai de dat? 

Macro s-a frecat la ochii obosiţi, iar după un moment a 
răspuns: 

— Oamenii care au stat pe ziduri pot face prima strajă a 
zilei, restul pot rămâne jos. Merită să se odihnească. Şi 
chiar au nevoie. 

— Nu merităm cu toţii? 


— O să ne odihnim şi noi, dar mai târziu. Întâi avem alte 
griji, a spus Macro, întorcându-se spre prietenul său. 
Trebuie să hotărâm ce facem cu hrana şi cu apa care ne 
lipsesc. Te rog să îi transmiţi lui Thermon să convoace un 
sfat. Regele, sfetnicii, ambasadorul, Balthus şi noi doi. 

— Am înţeles. La ce oră? 

Macro a rămas o clipă pe gânduri. 

— Cât mai curând. La trei ar fi cel mai bine. În sala de 
audienţe a regelui. 

— Da, domnule. 

Prefectul tocmai se întorcea să plece, când Macro l-a 
atins pe braţ. 

— Fata aia a ta, lulia, a păţit ceva? 

— S-a ales cu câteva arsuri. Doar atât. Mi-a dat un 
mesaj, s-a grăbit Cato să explice. N-am avut timp să o văd 
cu ochii mei. 

Comandantul a zâmbit. 

— Nu trebuie să te justifici în faţa mea. Mă bucur că e 
încă printre noi. Dacă scăpăm din capcana asta, ai planuri 
de viitor? 

Cato a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. E prea devreme să vorbim despre aşa ceva. 
Cum să zic, mi-ar plăcea să-mi fac planuri, dar ea e fiică de 
senator, iar eu sunt un soldat de rând. 

— Ba nu eşti, l-a contrazis centurionul. Nu eşti un soldat 
de rând. Habar nu am cât de sus vei ajunge într-o bună zi, 
Cato, dar oricine îşi dă seama de calităţile tale. Inclusiv 
ambasadorul. Eu cred că ar fi mândru să te primească în 
familia lui. Dacă nu, înseamnă că e un neghiob, iar 
Sempronius nu mi se pare câtuşi de puţin prost. 

— Aşa e, i-a răspuns prefectul, oarecum neliniştit. Nu 
cred că va rămâne multă vreme neştiutor în privinţa relaţiei 
mele cu Iulia. În caz că nu şi-a dat seama deja. 

— Relaţii? a întrebat Macro şi s-a uitat curios la Cato. 
Despre ce fel de relaţii vorbeşti? 

— Cum adică? a întrebat prefectul cu un aer defensiv. 


— Adică nu aţi făcut-o încă? 

Cato s-a crispat auzind aceste vorbe, iar centurionul a 
chicotit. 

— În fine, dacă vrei să mă exprim mai elegant, nu aţi pus 
bazele intimităţii fizice? 

Acum era rândul lui Cato să râdă. 

— De unde ai scos vorbele astea? 

— Dintr-o carte. O grămadă de prostii romantice, dar pe 
vremea aceea nu prea găseam ceva bun de citit. Şi totuşi, 
răspunde-mi. Aţi trecut la fapte? 

Prefectul a dat din cap, iar comandantul a scăpat un 
oftat. 

— Foarte frumos te-ai descurcat, Cato! Tocmai când 
credeam că Sempronius e pe cale să te accepte. Dacă ea 
are curaj şi el descoperă înainte de a avea şansa de a face 
din ea o femeie cinstită, o să iasă ceva scântei. Doar ştii ce 
aere îşi dau aristocrații. 

— Ce voiai să fac? O iubesc şi există posibilitatea să 
murim înainte de a descoperi că a rămas însărcinată. Ce 
avem de câştigat dacă ne renegăm sentimentele? 

— Profită de ocazie, nu? a chicotit Macro cu un aer 
amar. Dacă e să fiu sincer, în locul tău, aş fi făcut la fel. 

— Ce prostii spui! i-a retezat-o Cato. Ai fi trecut la fapte 
mai repede decât Cicero, când e vorba de fundul unui 
triumvir. 

— În privinţa asta nu te înşeli defel. Macro a râs. Acum 
du-te! Îngrijeşte-te de convocarea sfatului. 

— Am înţeles. 

Prefectul a salutat, a zâmbit cu gura până la urechi şi a 
plecat în grabă. 

Centurionul l-a urmărit cum se strecura printre 
grupurile de auxiliari care căutau prin coşurile de cereale 
cel mai puţin devastate de incendiu. În ciuda îndrăznelii 
neobişnuite de care dăduse dovadă Cato, el se bucura 
pentru tânăr şi spera din toată inima să aibă un viitor 
alături de Iulia. 


Apoi a mormăit în barbă: „În orice caz, zeii mi-s martori 
că băiatul merită o femeie bună lângă el.” 


Regele Vabathus stătea nemişcat pe tronul lui vremelnic, 
înconjurat de patru membri ai gărzii personale. În faţa lui, 
scaunele fuseseră aşezate într-un semicerc şi, imediat ce 
prinţul Balthus s-a alăturat în sfârşit celor veniţi la sfat, 
regele i-a făcut semn lui Thermon. 

Şambelanul şi-a dres glasul. 

— Centurion Macro, regele doreşte să ştie de ce ai 
stăruit atât să convoci acest sfat şi încă de îndată. 

Macro s-a ridicat în picioare, înclinând capul lui mic 
către rege. 

— Prea bine. 

În timp ce a vorbit, şi-a făcut ochii roată prin încăpere, 
ca să se asigure că lumea e atentă la ceea ce are de spus. 
Mai toţi cei prezenţi arătau la fel de obosiţi ca el şi 
participaseră la stingerea incendiilor sau, ca Balthus, la 
apărarea zidurilor. Macro şi-a dres glasul şi a început. 

— Domnilor, ne confruntăm cu hotărâri dureroase. Şi ele 
trebuie luate şi urmate neîntârziat. 

— De ce? l-a întrerupt Krathos. Ce s-a întâmplat? 

— Voi ajunge şi la asta, i-a răspuns el oarecum iritat. 
Dacă îmi veţi face plăcerea de a mă asculta... 

Încruntându-se, Krathos s-a aşezat înapoi în jilţ, şi-a 
încrucişat braţele la piept şi a făcut un semn de aprobare. 

— Mulţumesc. Cum unii dintre voi ştiu deja, proiectilele 
incendiare lansate noaptea trecută de duşman au distrus 
proviziile de grâne. Am salvat cât s-a putut, dar având în 
vedere rezerva limitată de apă, adjunctul meu, prefectul 
Cato, a calculat că, la nivelul actual al raţiilor, vom termina 
proviziile în mai puţin de două zile. Chiar mai puţin, dacă 
rebelii ne mai atacă şi în seara asta cu proiectile incendiare. 
Toată apa rămasă va fi necesară la stingerea incendiilor. 
Chiar şi aşa, ea se va isprăvi înainte de a lichida focurile. 
Desigur, putem reduce şi mai mult porţiile de apă şi grâne, 


dar asta ne va oferi, în cel mai fericit caz, o păsuire de 
câteva zile, iar oamenii noştri se vor afla într-o stare de 
slăbiciune avansată, dacă trebuie să apere şi citadela. 

A făcut o pauză, lăsându-i pe cei prezenţi să cugete la 
cuvintele lui, apoi Thermon a întrebat: 

— Şi ce posibilităţi avem, centurion? 

— Foarte clare, a răspuns şi a început să le numere pe 
degete. Unu: negociem capitularea. Doi: reducem rațiile şi 
rezistăm cât putem, iar apoi ne predăm, ori ieşim la luptă. 

— Nu ne putem preda, a spus Balthus. Artaxes şi 
susţinătorii lui l-ar ucide pe rege, pe mine şi pe mai toţi cei 
de aici. Trebuie să continuăm lupta. 

— Staţi puţin, a spus Krathos, ridicând o mână în aer. 
Romanul a zis că putem negocia capitularea. Am putea 
încerca să obţinem condiţii bune. Prinţul Artaxes ştie că va 
pierde foarte mulţi oameni dacă va dori să cucerească 
citadela. Dacă e să ne predăm şi îi lăsăm lui regatul să 
dispună de el cum doreşte, cu siguranţă că va fi dispus să 
ne lase în viaţă. Măcar pe unii dintre noi. 

— Pe tine, de pildă? a spus Balthus, care nu a făcut 
niciun efort să-şi ascundă disprețul. Cred că ştii ce soartă 
îmi rezervă scumpul meu frate. Mulţumesc, dar nu mă voi 
preda. 

— Atunci, ce facem? l-a înfruntat Krathos. Stăm aici şi 
murim de foame? 

— Nu, a răspuns Balthus, scuturând din cap şi 
întorcându-se către centurion. 

— Există şi a treia soluţie, romanule. 

— O ştiu şi pe aceasta. Voiam doar să văd cum le vor 
primi oamenii pe primele două. 

— A treia soluţie? a spus regele încet. Care anume? 
Spune, romanule. 

—  Maiestatea Voastră, am putea alunga civilii din 
citadelă, folosind astfel rațiile suplimentare pentru a rezista 
până la sosirea generalului Longinus. Dar dacă proviziile se 
termină înainte, trebuie să apelăm la primele două soluţii. 


S-a lăsat tăcere o clipă, cât timp cei prezenţi au înţeles 
propunerile, iar apoi Krathos s-a împotrivit: 

— Dar e aproape sigur că civilii vor fi masacrați. 

— E posibil, a recunoscut comandantul. Dar vor muri 
oricum, dacă rămân în citadelă. Îi va dobori foamea, dacă 
nu cumva vrăjmaşii nu cuceresc locul, caz în care vor fi 
măcelăriți laolaltă cu noi ceilalţi. Aşadar, mor aici, împreună 
cu noi, ori riscă şi pot fi primiţi în oraş. Sacrificarea lor ne- 
ar putea aduce nouă alte câteva zile. 

Krathos şi-a strâns buzele pungă. 

— Am înţeles. Poate că aşa este cel mai bine. 

— Îţi e uşor să vorbeşti, i-a spus Balthus cu răceală, 
după care în ochi i-a apărut o sclipire. Sigur, ar fi nevoie să 
scăpăm de toţi civilii, astfel încât hrana să se distribuie între 
soldaţii rămaşi. Nu e drept aşa, centurion? 

Macro a confirmat cu un gest din cap. 

— Atunci, va trebui să ne dispensăm de toate persoanele 
care nu sunt necesare aici, cum ar fi sclavii regelui, 
ambasadorul roman, suita lui şi nobilii ca tine, Krathos. 

— Ca mine? a exclamat Krathos, ducându-şi mâna la 
inimă. E scandalos! Sunt unul dintre cei mai credincioşi 
supuşi ai regelui. Locul meu e alături de el. 

— Aha. Şi la ce-i foloseşte? Ştii să tragi cu arcul? Poţi 
mânui o lance sau o sabie la fel ca un soldat? Spune. 

— Nu aşa se discută, a izbucnit Krathos. Maiestatea Sa 
are trebuinţă de sfetnici buni. Când totul se va isprăvi, 
regatul va avea nevoie de oameni pricepuţi pentru a ajuta 
la reîntronarea legii şi ordinii şi la renaşterea negoţului şi a 
afacerilor. 

Balthus a scuturat din cap. 

— Acum regele are nevoie de luptători, nu de neguţători 
graşi ca tine. 

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel? a strigat Krathos, 
ridicându-se indignat. 

— De ajuns! a spus regele şi a lovit cu pumnul în braţul 
tronului, iar glasul lui a avut ecou în încăperea cu pereţi 


înalţi. 

Ceilalţi au tăcut pe dată. Vabathus a respirat rar, ca să 
se liniştească şi a continuat netulburat: 

— Nici nu încape vorbă că nu vom alunga nobilii din 
citadelă. Şi pe niciunul dintre romani. Dacă am face aşa, 
întreaga furie a Romei s-ar revărsa asupra noastră imediat 
ce s-ar afla cum am procedat. Nu avem altă cale decât să 
acceptăm a treia soluţie propusă de centurion. Este singura 
mea şansă de a-mi păstra tronul. Trebuie să sacrificăm 
oameni. 

Îndurerat, Thermon s-a întors către rege. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Vabathus. 

— Maiestatea Voastră, ştim cu toţii care va fi sfârşitul 
dacă dăm civilii pe mâna rebelilor, dar mulţi dintre ei fac 
parte din familiile soldaţilor noştri. Cum vor reacţiona ei 
când li se va spune? 

Şi Thermon a făcut semn către cei patru oameni care îl 
păzeau pe rege. Toată lumea a întors ochii spre gărzi care, 
credincioşi slujbei şi instruirii, nu au avut nicio reacţie. 

Balthus a pus capăt tăcerii apăsătoare. 

— Va trebui să avem grijă. Soldaţii care au familiile aici 
trebuie consemnați în cazarmă cât timp civilii sunt 
încolonaţi şi escortaţi în afara citadelei. 

— Dar dacă nu vor să plece de bunăvoie? a întrebat 
Cato. Dacă vor refuza să fie alungaţi? 

— Vom folosi forţa, i-a răspuns Balthus. La vremuri de 
disperare trebuie să trecem la acţiuni disperate, romanule. 

— Ştiu, a zis Cato, apoi a gândit cu repeziciune. Trebuie 
să negociem cu Artaxes condiţiile despre trecerea lor în 
siguranţă. Măcar atât le datorăm acestor oameni. 

— Ai sentimente frumoase, romanule, dar de ce crezi că 
s-ar târgui Artaxes? Nu are nimic de câştigat de la noi. 

— Îi putem oferi ceva şi îi va fi greu să reziste ispitei. 

Ceilalţi bărbaţi din încăpere s-au uitat fix la el, foarte 
încrezători, iar Cato şi-a înghiţit nodul din gât şi a explicat 
planul pe care îl pusese la cale. 


La amiază, porţile citadelei s-au deschis, iar prefectul a 
ieşit în agora. Nu avea arme la el şi nici cei doi oameni care 
îl însoțeau. Un auxiliar avea cu el o bucină, din care a scos 
ceva sunete în timp ce înaintau cu toţii; celălalt ducea un 
anunţ mare şi roşu ce putea fi văzut uşor din liniile 
duşmane. Micul grup a înaintat treizeci de paşi, apoi s-a 
oprit într-un loc în care era perfect vizibil atât pentru 
apărători, cât şi pentru rebelii care se uitau curioşi de pe 
zidul curţii negustorilor. Agitat, Cato şi-a înghiţit cu greu 
nodul din gât şi s-a întrebat dacă e înţelept cum 
procedează. Încă mai avea timp să se răsucească pe călcâie 
şi să o rupă la goană ca să găsească adăpost înapoia 
zidurilor. A auzit însă un bufnet înfundat, iar canaturile 
porţii s-au închis, lăsându-i pe prefect şi pe oamenii lor fără 
altă şansă decât de a continua ce începuseră. Au mai 
înaintat treizeci de paşi şi s-au oprit, iar sunetele stridente 
ale bucinei au răsunat cu ecou din zidurile citadelei. Omul 
care ducea stindardul l-a răsucit uşor în aer ca să poată fi 
văzut clar. Au mai făcut apoi câţiva paşi, oprindu-se la mică 
distanţă de zidul curţii negustorilor. Deasupra acestuia a 
apărut o siluetă, unul dintre ofiţerii lui Artaxes, s-a gândit 
Cato, judecând după fineţea armurii din zale şi după 
celelalte ornamente. 

— Nu te mai apropia, romanule! a strigat omul în 
greacă. Ce vrei? 

— Să vorbesc cu prinţul Artaxes. 

— De ce? 

Cato a zâmbit, văzând francheţea omului. 

— Nu stau de vorbă cu o slugă a lui. Doar cu prinţul. 

Ofiţerul rebel s-a strâmbat o clipă, apoi a arătat cu 
degetul spre prefect. 

— Romanule, rămâi pe loc. Dacă te clinteşti, arcaşii mei 
te vor dobori ca pe ultimul câine! 

— Foarte bine. 


Ofiţerul rebel a dispărut, Cato şi camarazii lui au rămas, 
privind fix la soldaţii duşmani aliniaţi de-a lungul zidului şi 
discutând agitaţi, în vreme ce ei încercau să ghicească ce 
dorea emisarul roman de la prinţ. Soldatul care ţinea 
stindardul a continuat să-l fluture într-o parte şi alta. 

— Nu mai e nevoie, i-a spus prefectul. Le-am atras 
atenţia asupra noastră. 

— Am înţeles. 

Auxiliarii au rămas în poziţie de loc repaus în spatele 
comandantului, îndurând soarele orbitor şi fierbinte. Timpul 
trecea cu greutate, iar prefectul şi-a desfăcut eşarfa de la 
gât, ştergându-şi sudoarea care îi curgea pe faţă pe sub 
coif. La un moment dat, stând sub soarele torid, s-a simţit 
tentat să îşi desfacă baretele de sub bărbie şi să-şi scoată 
coiful măcar un moment, ca să scape de povara arzătoare. 
Apoi a rezistat ispitei. Asta nu ar fi făcut decât să arate o 
dovadă de slăbiciune în faţa duşmanilor. Una măruntă şi 
perfect îndreptăţită, a gândit el, dar nu dorea să lase 
impresia că ar fi fost incomodat de ceva. Era mult mai bine 
să le arate cât de rezistenți pot fi soldaţii romani. Cu un aer 
degajat, şi-a legat la loc eşarfa la gât şi a rămas în poziţie de 
repaus, uitându-se drept spre zidul din faţă, fără să-şi mute 
privirea şi, în general, străduindu-se să creeze impresia de 
om imperturbabil. 

În arşiţa devoratoare, după un timp ce i s-a părut lung 
cât un veac, prefectul a simţit o mişcare într-o parte şi s-a 
întors, moment în care a văzut un mic grup de bărbaţi dând 
colţul, pe după zidul curţii negustorilor. În frunte era un 
bărbat tânăr şi zvelt, purtând o robă elegantă, de culoare 
galbenă, ale cărei falduri luceau în timp ce el se deplasa 
către romani. Avea centură pentru sabie, de care atârna o 
teacă împodobită cu pietre scumpe. Centura sclipea când 
prindea câte o rază de soare pe decoraţiunile lustruite din 
aur şi pe giuvaierurile încastrate. Avea barba frumos 
aranjată, iar datorită uleiului parfumat folosit la pieptănat, 
părul îi lucea în razele puternice ale soarelui. În spatele lui 


păşea o gardă de corp formată din şase lăncieri, foarte 
musculoşi pe sub armurile din zale. 

Cato s-a întors către ei şi a ridicat o mână în semn de 
salut. 

— Am onoarea de a mă adresa prinţului Artaxes? 

— Întocmai, i-a răspuns prinţul tăios. Ce doreşti? 

Prefectul învățase pe de rost declaraţia pe care dorea să 
o facă, de aceea a vorbit cu atenţie, ca să fie sigur că nu 
face nicio greşeală. 

— Regele doreşte să te informeze că aceasta este o luptă 
între tine şi el. Între susţinătorii tăi şi ai lui. Oamenii 
obişnuiţi din regat sunt doar martori nevinovaţi şi ar trebui 
trataţi cu blândeţe. Drept urmare, Maiestatea Sa m-a trimis 
să vă solicit oferirea de liberă trecere civililor care în 
prezent se adăpostesc în interiorul citadelei. Ei s-au înşelat, 
socotind că nu aveau motiv să se teamă că vor suferi de 
mânia voastră, şi vor doar să revină la casele şi treburile lor, 
ca să fie supuşi sub orice rege, indiferent pe care l-ar alege 
zeul vostru să domnească peste Palmira. 

Artaxes a făcut un semn din cap şi a aruncat o privire 
spre gărzile de corp. 

— Staţi acolo! 

Apoi a păşit cu precauţie până aproape de Cato, 
ajungând la o distanţă care ar fi permis înjunghierea cu un 
pumnal, a coborât glasul, astfel încât doar ei doi puteau 
auzi ce spun. 

— Riscând să devin ireverenţios, soldaţii mei şi aliaţii mei 
parți sunt aceia care vor hotări soarta Palmirei. Romanule, 
amândoi ştim asta prea bine, de aceea să nu mai 
amestecăm zeii într-o treabă a pământenilor, de acord? 

— Cum doreşti, prinţe, a spus Cato. Însă generalul 
Longinus ar putea ajunge la Palmira înaintea prietenilor tăi 
parți, caz în care ţi-ar fi de folos ţie şi susținătorilor tăi să îi 
lăsaţi pe civili să părăsească citadela. Un act de milostenie 
ar putea fi răsplătit prin altul. 

Artaxes a clătinat ironic din cap. 


— Romanule, armata partă e la mai puţin de optzeci de 
kilometri de oraş. Undă vă e generalul? Dacă este adevărat 
ce mi-a ajuns la urechi, armata voastră mărşăluieşte cu 
iuţeala melcului. Imposibil să ajungă la Palmira înaintea 
parţilor. Nu mai aveţi vreme. De ce ar trebui să mă arăt 
milos faţă de duşmanii mei? 

— Pentru că nu-ţi sunt duşmani. Dacă ai dreptate, în 
câteva zile, îţi vor deveni supuşi. Arată-te milos faţă de ei şi 
ei te vor respecta. 

— Iar dacă voi fi nemilos, ceilalţi supuşi ai mei se vor 
teme de mine, a spus Artaxes zâmbind. Spune-mi tu, 
romanule, la ce anume ar trebui să ţină cel mai mult un 
rege, la respectul sau la teama supuşilor lui? 

— Nu pot răspunde în numele unui rege, dar aş spune 
că respectul contează cel mai mult. 

— Atunci, cu siguranţă că eşti un neghiob. Ne aflăm 
acum faţă în faţă pentru că tatăl meu nu a fost temut de 
nimeni. Şi acum, la sfârşit, nici de respect nu se bucură. 
Când şi-a pierdut respectul, nu s-a putut bizui pe teamă ca 
să se salveze. Eu îi voi face pe oameni să se teamă cumplit 
de mine, astfel încât îmi vor îndeplini dorinţele fără să se 
mai gândească vreo clipă să mi se opună. lar uciderea 
civililor care tremură acum înapoia zidurilor citadelei va 
deveni o dovadă folositoare privind intenţiile mele. În 
momentul în care îi scoateţi pe poartă se pot socoti morţi. 

— Dar cine a spus că îi vom scoate cu forţa? 

Artaxes a mimat uimirea. 

— Nu tocmai de asta te afli aici, ca să cerşeşti îndurare 
pentru vieţile lor? Romanule, nu sunt chiar prost. Nu-i 
puteţi hrăni; de aceea vrea tatăl meu să scape de ei. 
Înseamnă că nu mai aveţi provizii şi că eu sunt pe cale dea 
obţine victoria. 

S-a uitat fix spre prefect preţ de o clipă. 

— Nu e aşa, romanule? 

Cato nu a răspuns pe dată. Aşa cum se temuse, Artaxes 
simţise stratagema din prima clipă. Cato nu putea nega faţă 


de prinţ că nu mai aveau provizii, pentru că acesta nu îi va 
da crezare. În acele momente nu mai exista decât o 
propunere care să fie luată în seamă de prinţ. A dat 
aprobator din cap către prinţ. 

— Ai dreptate, prinţe. Totuşi, doresc să-ţi fac o 
propunere. Dacă îi laşi pe civili să părăsească citadela şi nu 
le faci niciun rău, în patru zile, două cohorte romane vor 
ieşi din citadelă şi ţi se vor preda. Poţi face orice vrei cu ei. 

Artaxes s-a uitat fix la el înainte de a-i răspunde. 

— Nu ai auzit de soarta făgăduită oricărui roman pe 
care îl voi prinde viu? 

— Am auzit. 

— Atunci, de ce îmi faci o propunere atât de nesăbuită? 

— Cum ai spus, nu mai putem rezista multă vreme. 
Oricum suntem morţi. Măcar ar da un sens pieirii noastre. 

— Asta înţeleg. Dar, dacă veţi muri oricum, de ce ar 
trebui să fiu de acord cu propunerea ta? 

— Cunoşti prea bine calităţile soldaţilor Romei. Dacă va 
trebui să ne distrugi în bătălie, câţi dintre oamenii tăi crezi 
că vom lua cu noi în moarte? 

Era o înşelătorie, întrucât, în momentele acelea soldaţii 
romani ar fi fost prea vlăguiţi ca să opună prea multă 
rezistenţă, însă Cato dorea cu orice preţ ca Artaxes să 
creadă asta, de aceea a rămas drept şi cu o expresie 
neclintită întipărită pe faţă, şi a aşteptat răspunsul 
conducătorului rebelilor. 

— Sunteţi pregătiţi să vă daţi viaţa pentru oamenii din 
Palmira? 

— Da. 

— De ce? 

Cato şi-a sumeţit mânecile când a răspuns. 

— Imperiului îi trebuie câteva luni ca să înfiinţeze şi să 
instruiască o cohortă. Pentru a ajunge la reputaţia de care 
se bucură, armatei romane i-au trebuit o sută de ani. Nu 
dorim ca lumea să îşi aducă aminte de noi pentru că am 
azvârlit oameni nevinovaţi în colții unor fiare ca voi. 


O clipă, Artaxes a făcut ochii mari de mirare şi a dus 
mâna spre mânerul sabiei. Apoi s-a silit să zâmbească şi a 
îndepărtat mâna de teacă. 

— De ce ar trebui să cred că vă veţi preda fără luptă? 

— Din acelaşi motiv pentru care noi vom crede că voi 
veţi fi cruțat civilii. Încrederea. Dacă îmi dai cuvântul că ei 
nu vor păţi nimic, îţi promit şi eu că ne vom preda, asta 
dacă nu vom fi eliberaţi în cinci zile. Dacă vreunul dintre noi 
nu-şi respectă cuvântul, pedeapsa va fi aceeaşi: dezonoarea 
în faţa tuturor oamenilor din întreaga regiune. 

Artaxes a analizat un moment propunerea, iar Cato s-a 
rugat zeilor ca dorinţa prinţului de a abate nenorocirea 
asupra oamenilor Romei să cântărească mai greu decât 
logica raţională. Artaxes a închis ochii, apoi şi-a mângâiat 
barba bine îngrijită. În cele din urmă, a clătinat din cap. 

— Nu. Nu voi încheia nicio înţelegere cu tine. Dacă va fi 
să vă distrugem cohortele, o vom face în luptă, dovedind 
lumii că soldaţii Palmirei sunt cel puţin egalii legionarilor şi 
auxiliarilor voştri. Iar în ce îi priveşte pe civili, va trebui să-i 
alungaţi din citadelă şi veţi vedea ce li se întâmplă. 

Răutatea glacială din tonul lui îi era limpede lui Cato, 
care a simţit fiorul rece al spaimei pe ceafă. Se vedea cât de 
colo că Artaxes are toate calităţile unui tiran. Dorinţa de a 
inspira teamă era ceva firesc pentru el, la fel ca un şarpe 
care atacă prada. 

— Este ultimul tău cuvânt? 

— Da... Ba nu. Artaxes a zâmbit din nou. Încă ceva. 
Spune-le tatălui meu şi fraţilor mei, presupunând că mai 
sunt în viaţă, că după cucerirea citadelei voi pune să fie 
jupuiţi de vii şi trupurile să le fie azvârlite în deşert ca 
hrană pentru şacali. Buzele lui întunecate s-au răsfrânt într- 
un rânjet, apoi a ridicat o mână şi a arătat cu degetul spre 
Cato. lar tu, romanule, te poţi alătura lor. Atunci vom vedea 
cât mai poţi afişa aerul de superioritate. 

Prefectul şi-a înghiţit nodul din gât. A încercat să-şi 
păstreze stăpânirea de sine când s-a întors către cei care îl 


însoţiseră. 

— Înapoi la citadelă. În marş rapid! 

Cât timp au traversat agora, prefectul a simţit privirea 
rece a lui Artaxes parcă sfredelindu-l în spate, astfel că nu a 
rezistat tentaţiei de a arunca o privire peste umăr. Artaxes 
l-a văzut şi a zâmbit cu satisfacţie, după care s-a întors, 
pornind spre colţul îndepărtat al curţii negustorilor, urmat 
de gărzile de corp. Înainte de a ajunge acolo, un om a venit 
în goană pe după zid, s-a repezit spre Artaxes şi s-a lăsat 
într-un genunchi în momentul în care a început să-i 
vorbească. Cato era prea departe pentru a auzi ceva, însă 
şi-a continuat retragerea spre poartă cu pas mai rar, 
urmărind însă ce se întâmpla în urma lui. L-a văzut pe 
Artaxes făcând mâna pumn şi întorcându-se către Cato, 
având faţa schimonosită într-o expresie de furie extremă. 

Artaxes s-a întors şi a fugit spre adăpostul oferit de 
ziduri, iar vocea lui a răsunat în agora. Deasupra lui, de-a 
lungul zidului, oamenii lui îşi încordau deja corzile arcurilor. 

Cato a strigat către cei doi soldaţi: 

— Fugiţi! 

Cei trei au început să alerge spre citadelă. Cato l-a auzit 
pe Macro dând ordine cu voce tunătoare către oamenii de 
la poartă, iar o clipă mai târziu, ţâţânile au gemut şi 
canaturile s-au dat în lături. O săgeată a zbârnâit pe 
deasupra capului, apoi alta a căzut la pământ într-o parte. 
Prefectul a aplecat capul şi, împovărat de armură, a alergat 
cât a putut de repede. A văzut spaţiul dintre canaturi 
lărgindu-se treptat, timp în care săgețile au continuat să 
zboare pe lângă el. Apoi s-a auzit un țipăt ascuţit din 
dreapta. S-a uitat şi a văzut că soldatul care ducea 
stindardul fusese lovit de o săgeată în partea din spate a 
pulpei, puţin deasupra genunchiului. 

— Fir-ar să fie! a strigat auxiliarul, după care a mai făcut 
câţiva paşi împleticindu-se şi s-a oprit. 

Cato s-a răstit la celălalt soldat: 

— Ajută-mă! 


L-a prins pe rănit de braţ şi i-a trecut-o pe după umăr, 
iar celălalt auxiliar a aruncat bucina şi a urmat exemplul lui 
Cato. 

— Să mergem! a mârâit Cato printre dinţii încleştaţi. 
Înainte! 

S-au urnit din loc, când purtându-l pe sus, când târându- 
| pe rănitul care gemea de durerea provocată de faptul că 
trebuia să se folosească de piciorul săgetat. Erau aproape 
deja de poartă, dar rebelii slobozeau tot mai multe săgeți 
spre ei. Cato a simţit o lovitură ca de baros într-un omoplat 
în momentul în care au reuşit să ajungă sub turnul porţii şi 
să pătrundă prin spaţiul liber. Apoi s-au lăsat toţi la pământ, 
iar legionarii, aflaţi de o parte şi de alta, s-au opintit în 
canaturi şi le-au închis, după care au pus drugul de blocare 
a uşii. 

Respirând sacadat, Cato i-a făcut semn rănitului şi a 
ordonat: 

— Duceţi-l la doctor. 

În timp ce doi legionari l-au ridicat pe om şi l-au dus spre 
curtea grădinii regale, care acum slujea drept spital, 
prefectul s-a ridicat şi s-a pipăit la omoplat, chircindu-se de 
durerea înţepătoare. Nu fusese străpuns de săgeată; 
cămaşa de zale îşi făcuse datoria. Dacă lovitura de săgeată 
nu-i fisurase vreo coastă însemna că avea să se aleagă doar 
cu o vânătaie. Pe treptele scării turnului a apărut şi Macro. 

— Înţeleg că nu l-a interesat propunerea noastră? 

— Aşa se pare. 

Macro şi-a aplecat capul într-o parte. 

— N-aş putea spune că-mi pare rău că vom muri 
luptând. E mai bine aşa decât să fim măcelăriți cu sânge 
rece. Cu toate astea, a mai zis el, şi s-a întors către membrii 
unei familii care stăteau ghemuiţi la umbra apartamentelor 
regale, îmi este milă de amărâţii ăia. Acum nu mai au nicio 
şansă. 


CAPITOLUL 27 


— S-a luat hotărârea, a spus Balthus cu glas ferm. 
Trebuie să-i sacrificăm pe civili şi încă neîntârziat, ca să nu 
mai consume din provizii. 

S-au auzit murmure de confirmare din partea celor 
câţiva ofiţeri şi a notabilităţilor ce se strânseseră în acea 
seară în sala de audienţe, însă Cato a refuzat să cedeze şi a 
luat din nou cuvântul. 

— Vă asigur, s-a întâmplat ceva neaşteptat. După ce am 
terminat discuţia, de Artaxes s-a apropiat un mesager. Din 
atitudinea lui, trebuie să fi primit veşti proaste. 

— De unde ştii? a întrebat Balthus. Ai auzit ce i-a zis? 

— Nu, a recunoscut Cato. Dar expresia de pe faţa lui a 
trădat acest lucru. 

— Aşa susţii tu. Însă putea fi vorba de orice. 

— Nu cred. Ce veste proastă putea aştepta? Parţii sunt 
pe drum, ca să i se alăture. Noi am terminat proviziile, iar 
Artaxes nu are altceva de făcut decât să aştepte, iar 
citadela va cădea în ghearele lui. Cato a făcut o pauză 
semnificativă, după care a continuat. Singura veste proastă 
pe care o putea primi ar fi că Longinus şi armata lui se 
apropie de oraş. 

Macro şi-a dres glasul şi prefectul a aruncat o privire în 
jur, în timp ce prietenul lui a clătinat din cap. 

— Cato, a început centurionul cu blândeţe. Probabil să ai 
dreptate. E posibil. Dar se poate şi să te fi înşelat. 

— Nu mă înşel. Sunt convins. 

— Ştii doar ce ai văzut. Sau ceea ce ţi s-a părut câ ai 
văzut dintr-o privire întoarsă către Artaxes. Dar asta nu e 
de ajuns. Nu putem risca în ideea că vine Longinus. Trebuie 
să punem planul în aplicare. Civilii trebuie sacrificați. 

— Dar dacă am dreptate? a spus Cato şi s-a uitat spre 
ceilalţi. Vom avea mâinile mânjite de sângele a sute de 


oameni. 

A urmat o pauză, după care Thermon s-a ridicat în 
picioare. 

— Ăsta e preţul ce trebuie acceptat, romanule. Ce se 
întâmplă dacă îi lăsăm să rămână? Apa şi hrana care ne-au 
mai rămas se termină peste cel mult o zi sau două. Nu am 
reuşi decât o scurtă amânare a morţii lor. Iar asta cu preţul 
vieţii tuturor celorlalţi din citadelă. 

— Dar dacă Longinus e aproape de oraş, am putea fi 
salvaţi cu toţii. 

— Dar dacă nu e? Dacă va sosi la o zi după ce, de foame, 
ne vom preda? Atunci totul se va dovedi zadarnic. Trebuie 
să facem acest sacrificiu şi să sperăm că astfel vom realiza 
ceva. Ar fi mult mai bine dacă ar muri oameni pentru 
salvarea regatului decât să mai aşteptăm câteva zile şi să 
murim în van. Îţi dai seama de asta, da? 

Încercând să-şi ţină în frâu furia şi frustrarea, Cato a 
strâns buzele, care s-au transformat într-o linie subţire pe 
faţa lui, iar Macro l-a tras cu calm înapoi spre scaunul său. 

— Are dreptate, băiete. Nu putem risca. Tu eşti acela 
care gândeşte profund de obicei. Dacă m-aş fi dus eu să 
discut cu Artaxes şi mă întorceam cu cine ştie ce poveste, 
ce-ai fi crezut? Ce-ai fi făcut? 

Cato s-a uitat la prietenul său. 

— M-aş fi încrezut în aprecierea ta, asta aş fi făcut. 

Înainte ca Macro să-i poată răspunde, Thermon a pus 
capăt discuţiei, vorbind pe un ton sumbru: 

— După cum văd eu lucrurile, nu avem motive 
întemeiate să ne schimbăm planul. Până îl anunţ pe rege, 
vrea cineva să spună ceva în sprijinul părerii prefectului 
Cato?... Nu? Înseamnă că hotărârea este luată. Vă doresc o 
seară bună. Odihniţi-vă. S-ar putea ca ziua de mâine să ne 
pună la grele încercări. 


Strângerea civililor a început înainte de crăpatul zorilor. 
Soldaţii care aveau familiile în citadelă au fost duşi într-un 


depozit şi puşi sub pază, fără să li se dea nicio explicaţie. Li 
s-a dat pâine şi vin din bucătăria regelui, iar după ce au fost 
închişi bine, legionarii s-au apucat să-i ridice pe civili de pe 
paturile improvizate în curţi. Era o sarcină cumplită, dar 
Macro alesese pentru treaba asta doar voluntari. Erau 
soldaţi profesionişti trecuţi prin multe, iar printre ei se 
numărau mai mulţi veterani decât în cohorta lui Cato, 
oameni despre care se ştia că vor executa ordinul fără pic 
de milă. Auxiliarii lui Cato împreună cu mercenarii şi 
oamenii lui Balthus fuseseră trimişi la post pe ziduri, având 
ordine stricte să nu-şi părăsească poziţiile decât atunci 
când aveau să fie schimbaţi. 

Cu făcliile pâlpâitoare în mână, legionarii au strâns 
bărbaţii, femeile şi copiii şi i-au condus spre zona deschisă 
din spatele porţilor. Două centurii au creat un cordon care, 
alcătuit din scuturile late şi lăncile plecate, a blocat orice 
încercare de evadare. Civililor nu li s-a oferit timp să-şi ia 
lucrurile personale sau mâncarea şi apa pe care le aveau 
asupra lor când fuseseră ridicaţi. Curând s-au auzit 
strigătele lor de furie şi deznădejde. 

Femeile îşi ţineau copiii strâns la piept, în vreme ce 
bărbaţii îi înfruntau pe romani şi, ţipând, îşi arătau mânia, îi 
amenințau cu pumnii, dar rămâneau la depărtare de 
vârfurile ascuţite ale lăncilor. După ce au fost scotocite 
toate locurile în care se puteau ascunde civili, Macro a 
pornit în fruntea uneia dintre centurii pentru a căuta 
pretutindeni în citadelă oameni care încercaseră să se facă 
nevăzuţi, astfel că la mulţimea în aşteptare înapoia porţii s- 
au mai adăugat indivizi sau familii întregi... 

După ce verificase zona apropiată de hambarele cu 
grâne arse, Macro era gata să pornească spre ruinele din 
curtea care slujise ca spital, când a auzit un plâns subţire. 
S-a oprit o clipă şi s-a întors, trăgând cu urechea, cercetând 
din ochi resturile carbonizate din jurul lui. Nu a văzut nicio 
mişcare şi se lăsase liniştea. A slăbit atenţia, pentru că unul 
dintre legionari a venit tropăind şi a salutat. 


— Raportez că am cercetat această zonă. Optio doreşte 
să ştie dacă mai aveţi să-i daţi vreun ordin. 

În aceeaşi clipă, Macro a auzit din nou sunetul, ca 
mieunatul subţire al unei pisici flămânde. A dus un deget la 
buze. 

— Tăcere. 

Ambii au rămas nemişcaţi, cu urechile ciulite şi au privit 
în jur cercetător. S-a auzit încă un țipăt, ceva mai tare de 
data asta, iar comandantul şi-a dat seama că nu era de 
pisică. 

— A venit din partea aia, a spus legionarul şi Archelaus a 
arătat către un morman înnegrit, alcătuit din coşuri de 
grâne, aşezate aproape de zid. Sunt sigur. 

Macro i-a făcut semn soldatului să-l urmeze şi s-au 
apucat să-şi facă drum prin ruine. Pe măsură ce s-au 
apropiat, plânsul a devenit continuu, iar Macro a auzit şi 
glasul cuiva care vorbea încet, pe un ton îngrijorat. A ocolit 
mormanul de coşuri carbonizate şi a văzut că între el şi zid 
exista un spaţiu gol. O parte a acelui spaţiu era acoperit de 
o robă de culoare închisă, după care Macro a văzut mişcare 
şi murmurul a crescut în intensitate. 

— Acolo! a spus legionarul şi a dat să-şi scoată sabia. 

— Opreşte-te, i-a ordonat centurionul. Nu e nevoie. 

A trecut pe lângă legionar şi a călcat pe rămăşiţele arse 
ale coşurilor, care zăceau împrăştiate în jurul movilei. Când 
Archelaus a ajuns la robă, Macro s-a aplecat, a prins-o de 
un colţ şi a tras-o cu o mişcare rapidă. S-a auzit un geamăt, 
iar o fată, nu mai mare de treisprezece sau paisprezece ani, 
şi-a ridicat privirea de la un copilaş ce plângea şi pe care îl 
ţinea strâns la piept. A rămas cu gura deschisă, ca şi cum ar 
fi vrut să ţipe, însă doar şi-a înghiţit nodul din gât şi a 
clătinat din cap. 

— Vă rog! Nu ne luaţi de aici, vă rog. 

A vorbit în greceşte, iar Macro a remarcat că stola ei 
albastră şi mantia erau cusute dintr-un material de calitate. 
Părul negru îi era bine pieptănat şi la gât purta un 


pandantiv din aur. Copilul fusese înfăşat în grabă cu un şal, 
iar faţa lui mititică şi cu aspect bolnăvicios era schimonosită 
de plâns, iar mânuţele strânse pumn tremurau în aerul 
răcoros. 

— Îi e foame, a explicat ea. Moare de foame. Şi eu la fel. 
Vă rog să ne ajutaţi. 

Macro a luat fata în braţe şi a ridicat-o în picioare. 

— Mai este cineva ascuns aici? 

— Nu, nu cred. Cu mâna rămasă liberă, l-a strâns pe 
bărbat de braţ. Vă rog să ne lăsaţi aici. 

— Îmi pare rău, tânără doamnă. Aşa am primit ordin. 

— Ştiu, dar tu pari un om bun. S-a uitat scurt şi la 
legionar. Amândoi sunteţi buni. Cruţaţi-ne. Lăsaţi-ne să 
rămânem. 

Macro a clătinat din cap. 

— Nu-ţi vom face niciun rău. Acum, vino cu noi. 

— Dacă nu vreţi să faceţi niciun rău, unde i-aţi strâns pe 
toţi? 

Bărbatul s-a uitat la ea şi i-a răspuns sec: 

— La poarta principală. 

— La poartă? De ce? 

Lui Macro i s-a făcut milă de fată şi s-a gândit să nu o 
mintă. 

— Regele a poruncit ca toţi civilii să părăsească citadela. 

Ea s-a uitat lung la el şi a priceput înţelesul adevărat al 
vorbelor lui. 

— Nu... Dar asta este o crimă. Curată crimă. 

— Aşa am primit ordin, tânără doamnă. Vino cu noi, a zis 
el şi a luat-o ferm de mână. Nu ne face necazuri, bine? 

Ea a încercat să se smulgă, însă nu se putea opune 
strânsorii puternice a lui Macro. Şi-a muşcat buzele şi a 
încercat o altă stratagemă, iar cuvintele s-au rostogolit 
nebuneşte de pe buzele ei subţiri. 

— Pot să-ţi gătesc. Să îţi îngrijesc de arme... Să te 
încălzesc noaptea. Dar cruţă-ne pe mine şi pe frăţiorul meu. 
Jur că nu-ţi va părea rău. 


Macro a simţit un junghi de vinovăţie în faţa acelei 
propuneri şi l-a cuprins o stare de rău dându-şi seama de ce 
sunt în stare oamenii ajunşi în pragul deznădejdii. 
Legionarul ascultase acest schimb de cuvinte şi a aruncat o 
privire spre Macro. 

— Ce ziceţi, domnule? Pot să o am eu înainte de a pleca 
din citadelă? 

— Poftim? a exclamat Macro, încruntându-se şi 
răsucindu-se spre om. 

— E o bucăţică bună. Mare păcat să se risipească. Şi aşa 
va muri curând. 

— Ţine-ţi gura, a mârâit centurionul la el. Dispari din 
faţa mea şi du-te să cauţi în următoarea curte. 

— Am înţeles. 

Legionarul a luat poziţia de drepţi, a salutat, iar apoi s-a 
răsucit şi a plecat în fugă. Macro s-a uitat urât după om, 
ştiind prea bine că îşi închipuia că superiorul lui hotărâse să 
păstreze fata pentru sine. Un alt ofiţer ar fi profitat de 
situaţie, şi-a dat el seama, însă ordinul primit îl îngreţoşase 
peste măsură şi nu avea de ales. Civilii trebuiau să moară 
pentru a-i îngădui regelui şi susținătorilor lui să mai 
trăiască în citadelă câteva zile. Era greu, dar acţiunea se 
justifica, şi-a spus el. A privit fata şi copilul şi, brusc, nu a 
mai fost la fel de convins. 

— Cum te cheamă? 

—  Jesmiah, i-a răspuns ea imediat, percepând o 
schimbare a dispoziţiei lui. lar pe fratele meu îl cheamă 
Ayshel. 

— Şi unde ţi-e familia, Jesmiah? 

— Nu ştiu. Ne-am pierdut unii de alţii când toată lumea 
încerca să ajungă în citadelă. Eu şi Ayshel am fost printre 
ultimii care au intrat înainte de închiderea porţilor. 

— Cum ai reuşit să supravieţuieşti de atunci încoace? 

— Am primit raţii, ca toată lumea. I-am dat lui Ayshel mai 
tot ce primeam, dar tot îi era foame. 


Macro s-a uitat la ea şi a observat cât de trasă la faţă 
era. A bănuit că pe sub faldurile stolei era doar piele şi os. 

— Poate îţi vei regăsi familia în oraş. 

Ea s-a uitat speriată la el. 

— Doar n-o să mă arunci afară din citadelă. Mă vor 
ucide. Îl vor omori şi pe micuțul Ayshel. 

Macro şi-a împietrit inima. 

— Hai, tânără doamnă, să mergem. 

A condus-o de mână, scoţând-o dintre ruinele 
hambarelor de grâne şi ducând-o spre poartă. Jesmiah a 
început să plângă, implorându-l să o lase în citadelă. Din 
deznădejde, i-a promis lui Macro tot soiul de plăceri carnale 
pe care mintea ei tânără le putea imagina, însă el a 
continuat să păşească spre poartă îndemnat de o hotărâre 
de fier. Auzind zgomotele ce veneau dinspre mulţimea 
strânsă lângă turn, Jesmiah a tăcut. Când au dat colţul şi 
fata a văzut civilii îngrămădiţi înapoia unui zid de legionari 
înarmaţi până în dinţi, picioarele au lăsat-o şi s-a prăbuşit la 
pământ, strângându-şi fratele la piept. 

— Nu vreau să merg! Nu vreau! Nu vreau să mor! Nu 
mai fac niciun pas! 

— Ba o să mergi, a spus Macro cu fermitate. Ridică-te. 
Imediat! 

— Nu... Te implor. 

— În picioare! a spus Macro şi a tras-o sus, ţinând-o 
nemişcată. 

Fata şi-a aruncat ochii spre fratele ei mai mic, apoi spre 
bărbat. 

— Dacă eu trebuie să mor, măcar ia-l pe fratele meu şi ai 
grijă să trăiască. 

— Nu pot. 

— Te rog! 

— Nu. Cum să mă ocup eu de un sugar? E fratele tău. 
Trebuie să rămână cu tine. Să mergem. 

Macro a ridicat-o de la pământ, luând-o în braţe şi a 
păşit hotărât spre poartă. Jesmiah a amuţit, a închis ochii şi 


a început să mormăie ceva ce semăna a rugăciune. 
Bărbatul a aruncat o privire spre ea, după care a rămas cu 
ochii fixaţi drept înainte. Şi-a croit drum cu umărul prin 
şirul de legionari şi a aşezat-o cu picioarele pe pământ fără 
menajamente, după care s-a îndepărtat de ea şi a arătat 
spre mulţime. 

— Gata. Acum du-te şi alătură-te poporului tău. 

Ea s-a uitat încă o dată spre el cu ochi plini de dispreţ, 
apoi, apărând capul fratelui cu umărul, a mers încet printre 
oamenii care se văicăreau şi plângeau, până când a ajuns 
chiar în faţa porţii închise. Ca să fie prima alungată din 
citadelă. Prima care să fie măcelărită de rebeli. S-a întors şi 
a privit acuzator către Macro. El s-a uitat cum unul dintre 
legionarii de la poartă s-a apropiat de ea, a întins mâna şi i- 
a smuls pandantivul de aur de la gât, după care l-a pus bine 
în punga lui şi a revenit la locul lui. Preţ de un moment, 
Macro s-a gândit să-l pedepsească pe soldat, dar ce rost 
avea? Dacă nu i l-ar fi luat legionarul, pandantivul i-ar fi fost 
furat de pe cadavru de cine ştie ce rebel. Acelaşi rebel care, 
probabil, ar fi putut să-l ia de la legionar peste câteva zile. 
Centurionul a dat din cap cu amărăciune şi s-a tras 
deoparte în momentul în care ultima dintre echipele de 
căutare îşi purta victimele printre şirurile de soldaţi. 

După ce şi ultimul dintre fugari a fost adus în mulţime, 
Macro a respirat adânc. 

— Deschideţi poarta! 

Oamenii ce aveau misiunea de a păzi poarta au scos 
drugul de blocare şi au tras de lanţuri. Canaturile s-au 
deschis cu un uruit, iar lumina roşiatică a zorilor a pătruns 
ca o maree în citadelă. Oamenii din mulţime s-au întors spre 
lumină şi, vreme de o clipă, strigătele lor s-au stins, semn că 
fiecare dintre ei se gândea la soarta ce-l aştepta. 

— Să-i scoatem afară! a răcnit Macro. 

— Pregătiţi lâncile! 

Soldaţii lui au coborât vârfurile lăncilor, iar cei mai 
apropiaţi dintre civili s-au crispat de spaimă. Strigătele de 


frică şi panică s-au înălţat din nou spre cer, astfel că 
centurionul a trebuit să ducă mâinile pâlnie la gură şi să 
urle cât a putut de tare pentru a transmite ordinele. 

— Cu pas rar... înaintați! 

Şirul de soldaţi romani s-a revărsat înainte, apropiindu- 
se de oamenii din mulţime. La început, nimeni nu s-a clintit, 
dar apoi presiunea din partea celor aflaţi cel mai aproape 
de vârfurile de lance i-au silit în mod inevitabil pe ceilalţi să 
pornească spre poartă şi oamenii au început să se 
răspândească de-a latul agorei. Macro a păşit dincolo de 
treptele postului de control al porţii şi a urcat pe parapet. 
Cato se uita dincolo de piaţă, către zona în care se afla 
platforma de artilerie a rebelilor. 

— Nu este cel mai plăcut moment pentru noi, a spus 
Macro încet, când s-a apropiat de prietenul său. 

Cato s-a uitat spre el cu un aer absent, apoi a înţeles 
vorbele lui. 

— Nu prea este. Dar nu aveam ce face. 

— Asta e o slabă consolare pentru toţi amărâţii ăia şi 
pentru cei dintre noi care au trebuit să îndeplinească 
ordinul. 

Între timp, Cato îşi îndreptase atenţia spre poziţiile 
duşmane, iar Macro a oftat de neputinţă. 

— Ce gând te roade? 

— Atmosfera e foarte liniştită acolo, i-a răspuns el. Nu 
am văzut aproape nicio mişcare. 

Centurionul şi-a dus mâna streaşină la ochi şi s-a uitat 
spre curtea negustorilor, apoi spre zona templului. Două 
siluete - băieţi, a bănuit el - îşi adunau nişte lucruri din faţa 
templului. 

— Am înţeles ce vrei să spui. 

— Bine, dar ce pun la cale? 

Macro a făcut un gest din umeri. 

— Să fiu al naibii dacă îmi dau seama. Dar trebuie să fie 
acolo. Aşa cred eu. Vom afla destul de curând, după ce vor 
vedea mulţimea aia. 


A făcut semn către civilii care se răspândeau de-a latul 
agorei. Mai toţi au înaintat puţin, apoi s-au oprit, privind 
temători spre clădiri şi spre intrândurile străzilor care 
dădeau în piaţă. Câţiva dintre ei, ceva mai îndrăzneţi decât 
restul, au ţâşnit către cel mai apropiat loc ce părea 
adăpostit, sperând să scape înainte ca rebelii să 
reacționeze. Macro şi-a plimbat privirea dincolo de 
marginea mulţimii, până a văzut silueta unei fete îmbrăcate 
în albastru, care ţinea un copilaş în braţe. Jesmiah a păşit 
netemătoare către cea mai apropiată gură de stradă şi a 
dispărut din câmpul lui vizual. Bărbatul a simţit că inima îi 
devine grea când şi-a dat seama că îi trădase pe fată şi pe 
frăţiorul ei. 

Parapetul a vibrat sub ghetele soldaţilor când au închis 
canaturile porţii. Cu toate astea, nu se vedea nici urmă de 
duşman, iar Cato, de agitaţie, a bătut darabana cu degetele 
în teaca sabiei. 

— Ce naiba mai aşteaptă? a bolborosit el. 

În agora, civilii şi-au dat seama de tăcerea ce domnea 
acolo şi au început să se mişte cu repeziciune dinspre zona 
deschisă spre străzile care ieşeau din piaţă. Curând, zona 
pavată s-a golit, devenind tăcută, iar dinspre oraş nu au 
răsunat ţipete de panică sau de ajutor. 

— S-a întâmplat ceva, a spus Cato. Trebuie să aflăm ce 
anume. 

— Ar putea fi o capcană. 

— Se poate. Dar trebuie să aflăm. 

— Bine, a cedat Macro. S-a întors şi a trecut de cealaltă 
parte a postului de control de la poartă, strigând către 
legionarii de dedesubt. Centurion Braccus! 

— Da, domnule. 

— Trimite afară două secţii. Să verifice zona templului şi 
curtea negustorilor. Cere-le oamenilor tăi să revină cu un 
raport cât de curând posibil. 

— Am înţeles. 


Braccus s-a răsucit către cel mai apropiat dintre oamenii 
lui şi i-a transmis ordinul. Câteva momente mai târziu, unul 
dintre canaturi s-a tras în lături cât să le permită 
legionarilor să iasă în şir indian. De pe parapet, Macro şi 
Cato i-au urmărit răspândindu-se, un grup pornind oblic 
prin agora, către templu, iar celălalt, direct spre poziţia pe 
care rebelii o fortificaseră pentru a proteja bateria de 
artilerie. Au dat colţul şi au dispărut din vedere. La scurt 
timp, cei doi i-au văzut pe câţiva dintre soldaţi deplasându- 
se de-a lungul zidului. Apoi comandanții de secţii s-au întors 
în goană spre citadelă. 

Macro şi-a dus o mână la gură şi a strigat spre ei. 

— Ce aţi descoperit? 

— Nimic, domnule. Au plecat. Au lăsat totul vraişte. 
Catapultele sunt tot acolo. lot astfel şi un berbec 
neterminat. Rebelii au dispărut. 

Macro s-a întors spre Cato. 

— Ce se petrece? De ce au renunţat la asediu? Şi, la 
urma urmelor, unde au plecat? 

— Nu-mi place. Ar putea fi totuşi o capcană. 

Macro a surâs strâmb. 

— Hai să privim partea bună a lucrurilor. Nu se vede nici 
urmă de vreun cal troian. 

Tânărul i-a aruncat o privire iritată prietenului său. 

— Bine. Îmi pare rău. Nu e momentul pentru aşa ceva. 

— Adevărat. 

Macro şi-a desfăcut baretele coifului şi l-a scos de pe 
cap. Părul scăldat în sudoare îi era lipit de ţeastă, iar el şi-a 
trecut degetele peste buclele negre. Apoi a lovit cu pumnul 
în parapetul de piatră din faţa lui. 

— Ce naiba au uneltit? Dacă nu sunt acolo, cred că au 
părăsit oraşul în timpul nopţii. Dar de ce ar fi făcut aşa 
ceva? 

Apoi Cato şi-a adus aminte de tratativele pe care le 
avusese cu prinţul Artaxes şi de omul care se repezise spre 


el ca să-i aducă un mesaj. Cu ochii sclipind de emoție, s-a 
întors spre Macro. 

— Longinus! Pesemne că patrulele lor au văzut armata 
lui apropiindu-se. Rebelii au fugit. 

— Longinus? 

— Da. Despre asta trebuie să fie vorba! Cato l-a lovit 
amical pe Macro peste umăr. Suntem salvaţi! 

— Las-o mai moale, l-a prevenit centurionul. Dacă e 
vorba de Longinus, atunci unde este? Pe de altă parte, ar fi 
trebuit să mărşăluiască repede ca vântul ca să ajungă atât 
de curând la Palmira. 

Prefectul celei de-a Doua llire a alergat spre cel mai 
apropiat turn şi a urcat treptele câte două odată. Ajuns în 
vârf, cu inima bătându-i sălbatic, a dat fuga spre cel mai 
apropiat parapet şi a examinat orizontul dincolo de oraş. La 
început, nu a distins nimic. Apoi, departe spre răsărit, a 
observat o dungă subţire de praf dincolo de un deal scund. 
Acolo se afla probabil Artaxes, gonind către aliaţii lui parți. 

Cato şi-a plimbat ochii spre miazănoapte, apoi spre apus 
şi a văzut o altă pată pe cer. Şi-a azvârlit braţele spre ea. 

— Acolo! Macro, uită-te într-acolo! 

De jos, prietenul lui i-a urmat sfatul şi, după ce şi-a mijit 
ochii câteva clipe, a scos un chiot şi a ridicat pumnul spre 
cer. 

— Suntem salvaţi! S-a răsucit spre ceilalţi oameni de pe 
metereze. E Longinus! Generalul Longinus! 

Strigătul a fost preluat de toţi cei de pe ziduri şi de cei 
aflaţi jos, lângă poartă, astfel că citadela răsuna de uralele 
apărătorilor. Toată oboseala şi foamea din ultimele zile a 
fost uitată, iar soldaţii au început să ovaţioneze şi să râdă, 
lovindu-se prieteneşte unii pe alţii peste spate. Cato a 
coborât în fugă din turn şi l-a prins de braţ pe Macro. 

— Am reuşit! Am rezistat! Apoi a încercat să ia o 
atitudine ceva mai oficială. Felicitări, domnule! 

Centurionul a făcut un semn prin care respingea 
laudele. 


— A fost cât pe ce. Dacă mai treceau câteva zile... 

— Acum nu mai contează, l-a întrerupt Cato. Suntem 
salvaţi! 

— Salvaţi! a exclamat Macro dând din cap. S-a uitat 
peste agora, spre strada pe care pătrunsese Jesmiah pentru 
a-şi înfrunta soarta. Da, suntem salvaţi. Cu toţii. 


CAPITOLUL 28 


— Aţi reuşit să faceţi ceva ieşit din comun, a spus 
generalul Longinus. În concordanţă cu cele mai bune 
tradiţii ale armatei noastre. Vă asigur că voi vorbi despre 
faptele voastre când voi întocmi raportul către Roma. 

— Vă mulţumim, i-a răspuns Macro. 

Se aflau în sala de audienţe a regelui, situată în citadelă. 
Regele Vabathus şi sfetnicii lui reveniseră cu mercenarii 
greci în spaţiul de primire mult mai comod din palatul regal 
de la celălalt capăt al oraşului. În primul rând, Maiestatea 
Sa îi adresase cele mai calde mulţumiri generalului 
Longinus, apoi deschisese porţile pentru armata lui, pe de o 
parte din dorinţa de a întări prietenia sa cu Roma, dar mai 
mult pentru a se răzbuna pe acei locuitori ai oraşului care îl 
sprijiniseră pe Artaxes sau cel puţin nu făcuseră niciun gest 
pentru a i se opune. Longinus îi mulţumise pentru 
propunere, dar refuzase, pentru că nu-şi îngăduia ca 
armata lui să se compromită din cauza beţiilor şi a jafurilor. 
Imediat după încheierea întâlnirii cu regele, Longinus 
stabilise o discuţie cu cei doi ofiţeri care comandaseră 
coloana de sprijin. Împreună cu Sempronius şi personalul 
apropiat lui, el le adresase felicitări, astfel că acum venise 
vremea să se apuce din nou de treabă. 

— Raportul vostru arată că prinţul Artaxes a părăsit 
oraşul ieri-seară. Vom avea un avantaj de sub treizeci de 
kilometri. Vreau să pornesc după el imediat ce coloana mea 
este aprovizionată cu apă şi hrană. Am ales riscul de a lăsa 
majoritatea convoiului cu bagaje tocmai la Chalcis, ca să pot 
ajunge la Palmira cât mai repede. Dacă îi voi ajunge din 
urmă pe rebeli, îi vom distruge cu totul. Sigur suntem mai 
puternici decât armata de strânsură a prinţului Artaxes. 

Cato nu se îndoia. Longinus venise cu două legiuni, a 
Zecea şi a Treia, precum şi cu câteva cohorte de ajutoare. A 


Şasea fusese lăsată să apere provincia. Doar un lucru îl 
îngrijora pe prefect în privinţa alcătuirii armatei lui 
Longinus, de aceea şi-a dres glasul. 

— Domnule... 

— Da, prefect. 

— Prinţul Artaxes a spus că o armată partă este la două 
sau trei zile de marş de Palmira. Asta a fost ieri. Dacă 
spunea adevărul, atunci riscăm să îl ajungem din urmă 
după ce-şi va uni forţele cu parții. 

Longinus a confirmat cu un gest. 

— Cu atât mai bine. Iscoadele mele mi-au spus că parții 
nu ar putea pregăti o armată mare în următoarele luni. Îi 
vom zdrobi pe rebeli şi, în acelaşi timp, le vom da parţilor o 
lecţie. După ce vor fi înfrânți, nu vor mai îndrăzni să se 
amestece în treburile Palmirei ani buni. 

— Sunt convins că aveţi dreptate. Dacă îi înfrângem. 

— Dacă? a întrebat Longinus şi a zâmbit. Ai îndoieli că îi 
vom zdrobi? 

— Nu, domnule. Sigur că nu, cu condiţia să luăm 
măsurile necesare de prevedere. 

— Prevedere? La ce te referi, prefect? Cato a făcut o 
scurtă pauză ca să analizeze cea mai bună modalitate de a- 
şi prezenta părerile. Nerăbdător, generalul Longinus şi-a 
schimbat poziţia pe scaun. Ei? Spune! 

— Aveţi aici două legiuni, dar mai mult decât orice e 
nevoie de cavalerie. Dacă armata se confruntă cu parții, 
este esenţial să aveţi forţe egale în ce priveşte călăreţii. 

— Aha, a răspuns Longinus, însoţindu-şi răspunsul cu o 
mişcare din cap. Pesemne că mă socoteşti necugetat pentru 
că nu cunosc legendarul arcaş călare din armata partă. 
Prefect, permite-mi să-ţi dau asigurări. Legiunile Romei 
sunt pe potriva oricăror călăreţi sau arcaşi care au existat 
vreodată. Faptul că amicii noştri parți au socotit cu cale să 
combine cele două roluri nu atârnă prea mult. 

— Nu aţi vorbi astfel, dacă aţi fi fost alături de noi în 
deşert când am luptat împotriva unei forţe reduse de arcaşi 


călări. De n-ar fi fost prinţul Balthus şi oamenii lui... 

— Atunci, e foarte bine că prinţul şi ai lui se alătură 
forţelor noastre. Chiar acum, oamenii lui îşi caută caii de 
care au nevoie. 

— Balthus va veni cu noi? a intervenit Macro. De ce? 

— Tatăl lui a oferit serviciile fiului său şi mă bucur să 
adaug câte ceva la forţele mele. Aceşti oameni ar putea fi 
de folos ca iscoade, ca să-i scutească pe ai noştri de o 
asemenea treabă. Cred că vom avea suficienţi oameni 
călare ca să contracarăm orice ameninţare din partea 
arcaşilor călări. Te-ai liniştit? 

— Sincer să fiu, nu, domnule, a spus Cato. 

Generalul Longinus s-a încruntat. 

— De ce, mă rog? 

— În cea mai mare parte, deşertul este teren pentru 
cavalerie. Acolo nu-ţi poţi apăra flancurile. Nu poţi 
împiedica duşmanul să te ocolească pentru a te ataca din 
spate. Eu nu m-aş angaja într-o bătălie, decât dacă mi-aş 
putea alege condiţiile, un loc în care terenul permite unei 
forţe mari de infanterie să înfrunte inamicul cu flancurile 
asigurate, ori aş folosi terenul accidentat pentru a încetini 
deplasarea cailor. Dacă surprind coloana în deşert deschis, 
parții pot lovi din orice direcţie, îşi lansează săgețile şi se 
retrag înainte ca forţa noastră de cavalerie să se apropie de 
ei. 

— Asta nu ar fi decât o hărţuială, prefect. Nu ne-ar 
împiedica să avansăm contra forţei lor principale. 

— Bine, dar forţa lor principală este cavaleria, domnule. 
Asta este problema. La început, totul ar părea o serie de 
atacuri de hărţuială. Ne vor ademeni ca să pătrundem mai 
adânc în deşert, rărind mereu rândurile oamenilor noştri şi 
făcându-i să trăiască sub ameninţarea unor ploi de săgeți 
slobozite pe neaşteptate. 

— Atunci, cum să fac, prefect? a întrebat generalul, în 
glasul căruia apăruse sugestia că e exasperat. Să renunţ la 
înaintare, lăsându-i pe Artaxes şi pe rebelii lui să scape? 


— Cu tot respectul, da, domnule. Exact aşa aş proceda. 

— De ce? 

— Avem Palmira. Nu există ceva care să aibă valoare 
strategică între acest loc şi Eufrat. Dacă parții vor război, 
atunci să ne atace aici, în condiţiile impuse de noi. Într-un 
război de uzură, atacând zidurile oraşului, ar suferi pierderi 
mari. lar în ceea ce-l priveşte pe prinţul Artaxes, el nu 
poate spera decât să trăiască surghiunit în Parţia. Rebelii 
vor trebui să stea acolo, alături de el, ori să revină în 
Palmira pentru a încerca să obţină iertarea regelui. Artaxes 
nu mai e o forţă. Îl putem ignora. 

— Eu nu-l voi ignora. Nu vreau să cedez iniţiativa 
duşmanului. Îl voi găsi şi-l voi înfrânge. Nu le permit să 
sfideze Roma. 

— Sunt convins că aşa a gândit şi generalul Crassus. 

Longinus a respins ideea cu un gest. 

— Crassus a fost un nepriceput. S-a aventurat prea 
adânc în teritoriul inamic. Eu plec după o bandă de rebeli. 
Desigur, dacă acolo există o forţă a parţilor, va trebui să 
luptăm cu aliaţii lor parți, ori să renunţăm la idee. Dacă se 
va întâmpla asta, îl vom prinde în cleşte pe prinţul Artaxes, 
dovedind astfel inutilitatea oricărei alianţe cu Parţia. Acum 
suntem în avantaj. Generalul Longinus a zâmbit încurajator. 
Înţeleg prin ce aţi trecut tu şi centurionul Macro în ultimele 
zile, astfel că voi şi oamenii voştri vă puteţi odihni ca să vă 
recăpătaţi forţele. Dacă nu sunteţi pregătiţi să vă alăturaţi 
campaniei, ar fi mai bine să rămâneţi aici. 

Cato a clătinat din cap. 

— Nu avem nevoie de odihnă. Suntem gata de luptă. 

— Foarte bine. Voi avea nevoie de fiecare om ca să 
pornesc în urmărirea rebelilor şi ca să-i zdrobesc. Aşadar, 
prefect, dacă nu mai altceva de spus... 

Longinus a tăcut o clipă şi l-a țintuit pe Cato cu o privire 
severă, parcă sugerându-i să nu mai aibă îndrăzneala de a-i 
sta în cale. Sempronius a făcut un pas înainte. 

— Generale, îmi îngădui să spun ceva? 


Longinus şi-a aruncat ochii spre ambasador. 

— Da. Ce este? 

— Aceşti ofiţeri şi-au dovedit curajul şi priceperea în 
repetate rânduri, nu numai în apărarea citadelei, ci luptând 
ca să traverseze deşertul, dar în primul rând pentru a 
pătrunde în citadelă. Nu mă îndoiesc de bărbăţia lor şi nici 
de capacitatea lor de a înţelege duşmanul şi tactica lui. Ai 
face bine să le urmezi sfatul. 

— Chiar aşa? 

Longinus s-a întors către mica lui suită de ofiţeri, în 
primul rând tineri tribuni ajunşi la prima lor funcţie 
militară. Aceşti au zâmbit cu aer de cunoscători. Cato a 
simţit că îi fierbe sângele în vine. Ce ştiau ei despre lupta în 
deşert? De unde să ştie ei aşa ceva, când abia îşi părăsiseră 
casele elegante din Roma? Singurele acţiuni la care 
participaseră de la sosirea în răsărit fuseseră în lupanarele 
Antiohiei şi în alte bordeluri din oraşele siriene unde existau 
garnizoane ale legiunilor romane. Brusc, a simţit întreaga 
povară a oboselii şi a înţeles că nu putea face nimic pentru 
a-l convinge pe Longinus să-şi schimbe planurile. A aruncat 
o căutătură spre Macro şi, resemnat, şi-a lăsat capul în 
piept. Longinus a băgat de seamă gestul şi a continuat după 
ce şi-a prins mâinile la spate. 

— Gata. Discuţia s-a încheiat, domnilor. Vreau ca 
oamenii noştri să pornească în marş imediat ce se 
completează proviziile. Îngrijiţi-vă să se dea ordinele 
corespunzătoare. Sempronius, dacă nu te superi, aş dori să 
stau de vorbă singur cu cei doi ofiţeri. 

Sempronius s-a uitat fix la general, apoi a dat din cap. 

— Cum doreşti. Prefect, mă găseşti în apartamentul 
meu. Ile rog să fii amabil să treci pe la mine înainte de a 
părăsi oraşul. 

— Am înţeles. 

Ofițerii de stat major au salutat şi au ieşit din încăpere 
unul după altul, împreună cu ambasadorul. Longinus a 


aşteptat până când ultimul ieşit a închis uşa, după care s-a 
întors spre Cato. 

— Ce te-a apucat să-mi pui la îndoială autoritatea aşa? 

— Datoria mea e să-mi exprim părerea ca profesionist. 

— La naiba cu părerea ta de profesionist! Eşti un 
subordonat oarecare, un prefect temporar. De ce crezi că v- 
am trimis pe tine şi pe Macro până aici? Pentru că eraţi cei 
mai buni oameni pentru această misiune? Trezeşte-te, Cato. 
V-am ales pentru că puteaţi fi sacrificați. Pentru că voiam să 
vă scot din calea mea. Pentru totdeauna. Voi doi nu sunteţi 
decât iscoadele preferate ale lui Narcissus. Nu sunteţi 
nicidecum soldaţi. E un miracol că aţi ajuns aici. Aţi avut 
noroc chior. Poate că tocmai de aceea este bine că vă 
alăturaţi armatei mele. S-ar putea ca norocul vostru să se 
prindă şi de noi. 

Longinus a făcut o pauză şi, pentru prima oară, prefectul 
a văzut că generalul are unele îndoieli în legătură cu 
hotărârea de a porni în urmărirea lui Artaxes. 

— Aţi încheiat cu noi, domnule? a întrebat Macro, cu un 
aer morocănos. 

Longinus l-a privit ţintă o clipă apoi a încuviinţat din cap. 

— Pregătiţi-vă oamenii de marş. Vă veţi aşeza în spatele 
coloanei, acolo unde vă este locul. Iar acum pieriţi din ochii 
mei! 


Sempronius s-a rezemat de speteaza scaunului şi a 
mişcat din cap. 

— Cato, nu am ce face. Sunt doar ambasador. Am fost 
trimis aici să închei o înţelegere cu regele Vabathus şi nimic 
mai mult. Longinus are o autoritate mult mai mare decât 
mine. Dacă e hotărât să continue campania începută, aşa va 
face. 

— Dar e o prostie, i-a răspuns Cato. Pleacă în urmărirea 
lui Artaxes cu provizii de apă şi hrană doar pentru câteva 
zile. Dacă nu izbuteşte să dea piept, va fi silit să se retragă. 


lar dacă ia hotărârea de retragere prea târziu, cine ştie câţi 
oameni va pierde pe drumul de întoarcere... 

— Sigur ştie asta, a zis Sempronius. Nu e chiar neghiob. 
Îl cunosc destul de bine ca om. E ambițios. 

— Ambiţios? a întrebat centurionul, râzând cu 
amărăciune. Vai, este mai ambițios decât îţi închipui! 

Sempronius l-a privit fix. 

— Ce insinuezi? 

— Nimic, a spus Macro şi a făcut cu un semn de 
lehamite. Oboseala îşi spune cuvântul. Nu insinuez nimic. E 
mai degrabă un vânător de glorie, ca mulţi de felul lui. 

— Am înţeles, i-a răspuns Sempronius stăpânit. 

S-a întors apoi spre fiica lui, care se aşezase alături de 
Macro: 

— Draga mea, nu vrei să ne aduci un urcior cu vin? 

— Vin? a întrebat Iulia, surprinsă. Acum? 

— Desigur. Oamenii aceştia urmează să plece la război. 
Merită să bea ceva. Găseşte vin din cel bun. Cred că 
administratorul mai are câteva urcioare. 

Iulia s-a încruntat. 

— De ce nu trimiţi pe altcineva după vin, tată? 

— Prefer să te duci tu, draga mea, şi chiar acum. 

Câteva secunde, lulia nu s-a mişcat, iar tatăl ei s-a uitat 
la ea stăruitor. Cu un oftat de nemulţumire, s-a ridicat de pe 
canapea şi s-a dus spre uşă, pe care a trântit-o când a ieşit. 

— Chiar trebuia? a întrebat prefectul. 

— E fiica mea. Fac asta pentru a o proteja. Ceea ce 
înseamnă că, spre binele ei, există anumite lucruri pe care 
nu trebuie să le cunoască. Cum ar fi situaţia cu Longinus. 
Niciunui dintre voi nu e cinstit cu mine. Ce se întâmplă? 

Cato a zâmbit. 

— Domnule, cum ai spus, sunt lucruri pe care e 
primejdios să le cunoşti. 

— Asta e o prostie, a spus Macro, într-o izbucnire de 
frustrare. M-am săturat de toate, Cato. Sunt soldat, nu 
iscoadă. 


— Macro, l-a prevenit prefectul, nu face asta! 

Centurionul a clătinat din cap. 

— O să spun ce gândesc, ce naiba! Dacă ticălosul de 
Longinus ne va duce la dezastru, e bine să ştie cineva şi 
motivul. Cineva care se poate întoarce la Roma ca să spună 
adevărul. 

— Despre ce adevăr este vorba? a întrebat Sempronius. 

— Longinus a prins gust pentru purpuriu, a spus Macro. 
Atât de ambițios este. 

— Adevărat? l-a întrebat Sempronius pe Cato. 

Acesta s-a uitat mânios la Macro, a tras aer în piept şi s-a 
resemnat să explice situaţia. 

— Aşa socotim noi. Nu avem suficiente dovezi. Se 
pricepe să-şi ascundă adevăratele intenţii. Cred că despre 
asta este vorba. Vrea o victorie. Ca să-şi creeze o reputaţie 
bună şi să dovedească Romei şi împăratului că e un bun 
slujitor. Tot de aceea ne-a trimis pe mine şi pe Macro 
înaintea coloanei principale. A fost convins că nu vom reuşi. 
Se pare că eram sortiţi pieirii. Asta însemna că scăpa de 
cineva care îl poate acuza. 

Sempronius s-a uitat la amândoi şi abia după aceea a 
vorbit. 

— Dacă este aşa înseamnă că face eforturi mari ca să 
scape de voi. 

— Are motive întemeiate ca să ne vadă morţi. 

— Nu sunteţi ofiţeri obişnuiţi, aşa e? 

Prefectul nu a răspuns, însă i-a aruncat o privire de 
avertisment centurionului, care a ridicat din umeri şi a 
privit pe fereastră. 

Sempronius a lăsat ca tăcerea stânjenitoare să mai 
dureze o vreme, apoi şi-a dres glasul. 

— Vreau să ştiţi că sunt un slujitor credincios al 
împăratului Claudius. Puteţi avea încredere în mine. Dar 
mai e ceva. Sunt conştient că între voi există ceva mai mult 
decât o prietenie trecătoare, iar fiica mea mi-a spus totul, 


Cato. Totul, înţelegeţi? lată, să presupun că înseamnă că 
doreşti s-o iei de soţie? 

Cato a depus un efort mintal considerabil ca să facă faţă 
direcţiei neaşteptate în care se îndrepta discuţia. 
Sentimentele lui puternice faţă de Iulia intrau în conflict cu 
necesitatea de a păstra secret adevăratul scop pentru care 
el şi Macro fuseseră trimişi în partea de răsărit a 
Imperiului. Sempronius a intuit dilema în care se zbătea, de 
aceea a continuat: 

— La fel ca Longinus, nu sunt prost, Cato. Simt mâna lui 
Narcissus în tot ce se întâmplă. Ca părinte al Iuliei, înainte 
de a consimţi la căsătoria ei cu tine, trebuie să ştiu că va 
trăi în siguranţă. Că nu va fi în primejdie dacă îşi leagă 
destinul de al tău. Sunt conştient de riscurile vieţii de 
soldat. De asemenea, cunosc riscurile care îi pândesc pe cei 
care lucrează pentru Narcissus. Nu-ţi cer decât să fii sincer 
cu mine. Eşti agent imperial? 

Prefectul s-a simţit prins în capcană. Nu avea să-i fie 
uşor să scape. lar un răspuns ocolit nu îl putea scuti de 
demascarea adevărului. Pe de altă parte, era evident că 
Sempronius bănuise aproape tot ce i-ar fi putut destăinui 
prefectul. Ştia deja că ei doi lucrează pentru secretarul 
împăratului. 

— Am fost trimişi în răsărit de Narcissus ca să îl 
urmărim pe Longinus, a recunoscut Cato abătut. De când 
Narcissus îi forţase să accepte slujba, Cato şi Macro se 
treziseră în situaţii primejdioase, ca acelea trăite în 
rândurile Legiunii a Doua. Cato dorea mai mult ca niciodată 
să revină la cariera militară, scutită de uneltiri secrete şi 
lupte cu iz politic, domeniul secretarului imperial. A 
respirat adânc şi a continuat: Narcissus bănuieşte că 
generalul se pregăteşte să folosească legiunile răsăritene 
ca să reclame tronul. Eu şi Macro am reuşit să-i dejucăm 
planurile, iar acum încearcă să ascundă urmele. Dacă ni se 
întâmplă ceva, să-i comunici lui Narcissus că a avut 
dreptate, dar am avut prea puţine dovezi ca să susţinem 


acest fapt. Domnule, nu suntem agenţi imperiali. Eu şi 
Macro suntem soldaţi. Numai că am fost prinşi în acest joc 
cu Narcissus. 

Sempronius a zâmbit întristat. 

— Nu aţi fi primii cărora li se întâmplă. Aşa procedează 
Narcissus. Pe unii îi recrutează făţiş. Pe alţii îi mituieşte. 
Alţii lucrează cu el sub ameninţare. Oamenii ca voi sunt 
aspiraţi treptat în lumea uneltirilor şi a conspiraţiilor. Eu vă 
sfătuiesc să vă îndepărtați cât mai mult de el, dacă veţi 
supravieţui acestei campanii. Indiferent de recompensele 
pe care vi le-ar oferi, întoarceţi-vă la cariera militară şi nu 
mai faceţi altceva. 

— Ar fi foarte bine, a mormăit Macro. 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, a răspuns prefectul. 
S-a aplecat în faţă, încrucişându-şi braţele pe tăblia mesei. 

— Şi Iulia? 

— Iulia? 

— Am permisiunea ta să mă căsătoresc cu ea? 

Sempronius s-a uitat o clipă la tânărul ofiţer. 

— Nu. Deocamdată, nu. 

Răspunsul l-a izbit pe Cato drept în inimă, cu forţa unui 
baros, dar a alungat valul de amărăciune şi disperare care 
ameninţa să-l cuprindă cu totul. 

— De ce? 

— După cum singur ai recunoscut, zilele următoarele vei 
avea de înfruntat mari primejdii. Cu toate acestea, dacă 
supravieţuieşti şi revii la Palmira nevătămat, dacă îţi închei 
activitatea în estul Imperiului, atunci îţi voi da 
consimţământul. Dar numai atunci. 

Cato a simţit o undă de uşurare, temperată de 
conştientizarea greutăților pe care le va avea de înfruntat şi 
a dat din cap cu un aer sumbru. 

— Voi supravieţui. 

Uşa s-a deschis şi Iulia a intrat în încăpere aducând o 
mică amforă cu dop şi patru cupe de argint. 


— Este ultima amforă cu vin falernian? a întrebat 
Sempronius, recunoscând vasul. 

— Doar ai zis să aduc vin bun, tată. 

— Da. Adevărat. Bine, atunci să închinăm. 

Sempronius a luat amfora şi i-a scos dopul. Aroma 
fructată şi delicată a vinului a plutit în aer. A turnat cu 
atenţie în fiecare cupă, apoi a pus dopul la loc. 

De departe s-a auzit un sunet de bucină. 

— Sună adunarea, le-a explicat centurionul lui 
Sempronius şi Iuliei. S-a întors spre Cato. Să bem repede. 
Va trebui să plecăm. 

— Aşteptaţi puţin, a spus Sempronius. A aruncat o 
privire spre Iulia şi a ridicat cupa. 

— Vă rămânem recunoscători pentru ce aţi făcut în 
Palmira. Nu cred că există doi ofiţeri mai destoinici în toată 
armata romană. Roma are nevoie de voi. Propun să 
închinăm în cinstea voastră. Să vă întoarceţi teferi! 

Macro a râs. 

— Să bem pentru întoarcerea cu bine! 

A ridicat cupa şi a golit-o dintr-o înghiţitură, apoi a pus-o 
pe masă cu un pocnet scurt. Şi-a lins buzele şi a zis: 

— Bună picătura de vin! 

Sempronius, care apucase să-l soarbă pe al lui, s-a 
crispat puţin când a văzut cupa goală. 

— Dacă aveam timp, vă mai ofeream o cupă. 

— Mulţumim. Eşti foarte amabil. 

Macro a luat amfora de pe masă şi a pus-o sub braţ. 

— Atunci, îl luăm pe ăsta pentru drum. Să mergem, 
Cato! 

Iulia a întins mâna peste masă şi l-a prins de degete. S-a 
uitat rugător în ochii lui. 

— Să te întorci! 

Cato i-a simţit apăsarea caldă a degetelor şi i-a mângâiat 
cu degetul mare pielea delicată din dosul palmei. 

— Mă voi întoarce. Jur pe tot ce e sfânt. 


CAPITOLUL 29 


Armata a pornit pe drumul comercial pe care Artaxes se 
retrăsese cu o noapte în urmă. Generalul trimisese două 
cohorte de cavalerie şi legionari drept cercetaşi, pentru a 
declanşa lupte de hărţuială cu ariergarda duşmană, în 
încercarea de a-i încetini deplasarea. Restul armatei se târa 
într-un nor de praf care le umplea oamenilor plămânii, 
făcându-i să-şi ţină întredeschişi ochii care lăcrimau. Unii 
încercau să-şi pună eşarfe peste gură, ca să mai oprească 
praful, cu toate că era chinuitor şi îi făcea să resimtă şi mai 
acut arşiţa. 

Fireşte, cel mai rău loc din coloana de marş era acela 
din spate, unde Macro şi oamenii lui mergeau în spatele 
Legiunii a Zecea, după care veneau Cato şi a Doua liră. În 
flancuri călăreau prinţul Balthus şi micul său contingent de 
arcaşi călări, acum înzestrați cu puţinii cai lăsaţi în urmă de 
rebeli. Cato şi Macro păşeau alături de soldaţii lor, când 
Balthus s-a apropiat de ei şi a descălecat, ducându-şi 
animalul de căpăstru în momentul în care a ajuns lângă ei. 

— Iată-ne din nou împreună, prieteni, le-a spus el 
binedispus. De data asta situaţia s-a răsturnat şi fratele 
meu e pe fugă. Ha-ha, când o să-l prindem, mă rog lui Bel 
ca săgeata sau sabia mea să-i ia viaţa. 

Macro a clătinat din cap. 

— Cred că a fost foarte amuzant să creşteţi mari în 
familia voastră... 

— Familie? a repetat Balthus şi a rămas pe gânduri. 
Palatul regal nu este un cămin, centurionule. lar oamenii 
care trăiesc acolo nu alcătuiesc nicidecum o familie. Încă 
din copilărie ştii că fraţii îţi sunt rivali. Rivali de moarte. 
Imediat ce regele alege succesorul, fraţii lui devin în cel mai 
bun caz persoane supărătoare şi, în cel mai rău caz, 
concurenţi nemiloşi. Aşa a fost mereu. Ştiai că tatăl meu a 


fost cel mai vârstnic dintre cinci fraţi? Câţi crezi că mai sunt 
astăzi în viaţă? 

Macro a făcut un gest din umeri. 

— De unde să ştiu eu? 

— Unul. 

— Unul? s-a mirat Cato. Şi unde este? 

— Nu ţi-ai dat seama? Şi Balthus a părut amuzat. Este 
Thermon. Fratele cel mai mic al tatei. lar el trăieşte doar 
pentru că tatăl meu a dat poruncă să fie castrat, astfel încât 
în cadrul familiei să nu existe rivali pentru mine şi fraţii mei. 

Macro s-a încruntat. 

— În numele zeilor, regatul ăsta e foarte ciudat. 

— Aşa ţi se pare? a ridicat Balthus din sprâncene. Dar la 
Roma lucrurile stau altfel? Ce s-a întâmplat cu fostul vostru 
împărat? Mă refer la Gaius Caligula. Nu a fost măcelărit de 
oamenii din propria gardă de corp? Centurionule, nu sunt 
chiar un provincial neştiutor. Am citit multe cărţi. Multe 
istorii. În primul rând pe a voastră. Şi aveţi cu adevărat un 
trecut unic prin violenţă. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Înainte de Cezar Augustus, câţi dintre oamenii voştri 
au murit luptând unul cu altul? Generalii voştri şi marii 
oameni de stat s-au sfârtecat unii pe alţii ca nişte fiare 
aruncate într-o groapă. Şi au pornit cu mari armate 
împotriva rivalilor. E de mirare că aţi mai rămas destui ca 
să conduceţi imperiul. 

Macro s-a oprit brusc şi s-a întors spre prinţ. 

— Ai venit până aici doar ca să mă ataci pe mine şi să 
vorbeşti de rău imperiul? 

— Nu, nici gând, a răspuns Balthus zâmbind. Nu am 
ţinut să te jignesc. Am vrut doar să spun că mă bucur că am 
prilejul de a lupta din nou alături de tine. Mai ales după 
atmosfera chinuitoare din citadelă. 

— A existat un motiv pentru asta. Nu pot să spun că mi-a 
priit să fiu acuzat de crimă. 

— Nici mie. 


— Da, dar cine beneficiază de dispariţia lui Amethus? 
Asta este întrebarea. 

Cato a aruncat o privire spre prietenul lui. 

— Ai citit din Cicero? 

— Mă plictiseam. Ce altceva puteam face când tu erai 
mereu lângă aristocrata aia? 

— O cheamă lulia, a spus Cato. 

— Am înţeles asta. 

— În orice caz, prinţe, aş spune că tu ai avut de câştigat 
mai mult decât are Roma prin moartea lui. E logic. 

— Logic? Faci asta să sune ca o acuzaţie. 

— Dacă ţii neapărat. 

— Ascultă-mă. Nu eu l-am ucis pe fratele meu. 

— Aşa susţii tu. 

Încordarea dintre cei doi începuse să-l scoată din sărite 
pe Cato, care a privit roată spre suita prinţului, redusă 
acum la ceva mai mult de patruzeci de oameni. 

— Unde este sclavul ăla al tău, Carpex? 

Balthus s-a încruntat. 

— Nu ştiu. A dispărut azi-dimineaţă, când căutam cai 
pentru oamenii mei. 

— A dispărut? Ce s-a întâmplat? 

— Nu am idee. L-am trimis la palatul tatălui meu să-mi 
aducă un arc de rezervă şi săgeți, care erau în camera mea. 
Nu s-a mai întors. A trebuit să iau un arc de la unul dintre 
oamenii mei, apoi am plecat. Din câte ştiu, cred că a rămas 
la Palmira. Nu am habar unde s-a dus. Ciudat lucru. 

— Da, a spus Cato. 

În cursul asediului, Carpex nu se îndepărtase mai 
niciodată de stăpânul lui. 

— Dacă a hotărât să fugă, va plăti scump asta când voi 
da de el. 

— Dar de ce să fugă? a întrebat Macro. O duce la fel de 
bine ca orice sclav şi chiar mai bine decât mulţi alţi liberţi. 

Cato a surâs. 


— Mă îndoiesc că a văzut lucrurile aşa când a trebuit să 
trecem prin canalizare. Poate de aceea a fugit. S-a săturat 
să stea în scârnă. 

— Ei, în cazul ăsta, a făcut cel mai înţelept lucru, a spus 
Macro. Am senzaţia că noi ne vom afunda curând în cea mai 
adâncă scârnă. 


Pe la jumătatea după-amiezii armata traversase 
dealurile nu prea înalte dinspre răsărit, iar Palmira cu oaza 
ei au rămas în urmă. Generalul Longinus nu le-a permis 
oamenilor lui să ia decât foarte scurte pauze de odihnă, 
pentru că voia să ajungă din urmă forţele lui Artaxes. Pe 
măsură ce soarele a coborât spre orizont, armata a trecut 
printr-o zonă denivelată, unde făgaşele unor râuri secate se 
întindeau de o parte şi de alta pe distanţă de câteva mile. 
Apoi, drumul comercial a ajuns pe o câmpie întinsă şi plată, 
care, în arşiţa tremurătoare, se întindea dezolantă şi lipsită 
de viaţă în faţa romanilor. La kilometri depărtare în faţă, 
praful stârnit de ariergarda rebelilor era foarte vizibil şi 
oamenii rămaşi în urmă se zăreau ca nişte puncte. Mici 
grupuri de soldaţi călări traversau acel tărâm pustiit, dar 
majoritatea păstrau o distanţă precaută faţă de duşmani, 
iar câteodată declanşau o şarjă de scurtă durată, după care 
se retrăgeau şi îşi ocupau vechile poziţii. 

Când soarele a apus, aerul s-a răcorit, devenind 
suportabil, iar oamenii armatei abia aşteptau să se 
oprească pentru a stabili tabăra pentru noapte. Dar nu a 
venit niciun ordin de oprire, astfel că soldaţii romani au 
continuat să mărşăluiască osteniţi, ca un fluviu uriaş ce se 
scurge încet de-a curmezişul deşertului. Luna aflată în 
primul pătrar şi stelele asigurau suficientă lumină pentru 
orientare, iar umbrele se aşterneau peste nisipul întunecat. 
Aproape de miezul nopţii, din câte a putut aprecia Cato, 
coloana s-a oprit, iar ofiţerii de stat major au venit călare 
de-a lungul liniilor, anunţându-i pe toţi comandanții de 
unităţi să meargă la generalul Longinus. 


— Doar nu i-o fi trecut prin minte să declanşeze un atac 
de noapte, a mormăit Cato, în timp ce el şi Macro mergeau 
grăbiţi către partea din faţă a coloanei. 

Oamenilor din cele două legiuni şi din cohortele auxiliare 
li se îngăduise să îşi lase jos sacii de spate şi să se 
disperseze. Acum stăteau în fund sau lungiţi pe nisip, 
răspândiţi de o parte şi de alta a drumului. Susurul scăzut 
al conversaţiilor era prezent pretutindeni, iar Cato a 
detectat tonul nemulţumit din glasurilor oamenilor. 

— Cine ştie? i-a răspuns Macro, gâfâind de efortul 
depus. Se pare că generalul n-o să ne lase o clipă de odihnă 
până nu-i ajungem din urmă pe rebeli. 

— Sper să nu plănuiască aşa ceva, altminteri oamenii vor 
fi ca şi nişte morţi pe picioare când va începe lupta. 

Centurionul a bombănit. 

— Vor fi morţi de-a binelea. 

Un grup mare cai şi oameni aflaţi într-o latură a capului 
coloanei evidenția locul în care se afla generalul, astfel că 
Macro şi Cato şi-au făcut drum prin numeroasele 
ordonanţe, cercetaşi şi prin zidul de gărzi de corp ale 
generalului. 

Cel dintâi a distins silueta lui Longinus stând în faţa 
ofiţerilor strânşi acolo şi şi-a dres glasul. 

— Centurion Macro şi prefect Cato, am sosit. 

— În sfârşit. Atunci, putem începe. Generalul a făcut o 
pauză de câteva momente, până când s-a făcut linişte şi 
ofiţerii şi-au îndreptat atenţia spre el. A respirat adânc, apoi 
a spus: cercetaşii au raportat că Artaxes şi-a instalat tabăra 
puţin dincolo de dealul cel micuţ care se vede la trei 
kilometri în faţa noastră. Au reuşit să vadă lumina focurilor 
de tabără licărind deasupra crestei. Iscoadele noastre s-au 
retras, aşadar nu cred că ştie cât de aproape de el am 
ajuns. Intenţia mea este de a ne apropia pe culme, să 
alcătuim un şir, cu legiunile la centru, auxiliarii în flancuri, 
apoi să traversăm dealul şi să-i atacăm tabăra. Având 
elementul surpriză de partea noastră, i-am putea face 


bucăţi înainte ca ei să-şi poată organiza apărarea. Cavaleria 
şi cercetaşii călări pot desfăşura o urmărire în zori pentru 
a-i dobori pe cei care au scăpat cu fuga. A făcut o nouă 
pauză. Peste câteva ore vom fi înfrânt duşmanul, zdrobindu- 
i pe rebeli şi ocupând tabăra. După ce parții vor afla că 
Palmira este în mâinile noastre şi că Artaxes a fost înfrânt, 
nu vor avea de ales şi se vor retrage. 

Macro s-a aplecat spre Cato. 

— Aşadar, un atac de noapte. S-ar părea că ai dreptate şi 
că omul e un neghiob. 

Tânărul nu era chiar atât de sigur că aşa stăteau 
lucrurile. 

— Ar putea da roade. Dacă îi lovim înainte de a apuca să 
se aşeze în formaţie. Şi dacă îi copleşim numeric. 

— Cu toate astea, nu-mi place ideea, a murmurat Macro. 
Niciunui soldat nu-i place situaţia asta. Sunt prea multe 
lucruri care o pot lua razna. 

— Adevărat, i-a răspuns Cato cu înfocare. Nu cred că 
Longinus a înţeles cu ce fel de inamic se confruntă. 

— Şşşt! a şuierat unul dintre centurionii care stăteau în 
apropierea lor. N-aţi vrea să tăceţi? Nu aud niciun cuvânt 
din ce spune generalul. 

Macro a făcut un pas spre om, dar prietenul lui l-a prins 
de braţ. 

— Lasă asta acum. 

Preţ de un moment, Macro s-a uitat atent la Cato, apoi a 
făcut un gest de nemulţumire din cap. 

— Bine, cum spui. 

Generalul îşi încheiase cuvântarea tradiţională din 
ajunul bătăliei în faţa ofiţerilor, iar acum îi trimitea înapoi la 
unităţile lor. În vreme ce grupul de ofiţeri se destrăma, 
Macro a clătinat din cap. 

— Nu merita efortul. Ce rost a avut să ne târâie până în 
fruntea coloanei şi să ne ţină o lecţie de nimic? 

— Pentru posteritate, i-a răspuns Cato. Longinus îşi 
închipuie că va intra în istorie şi vrea ca toţi să ţinem minte 


acest moment. 
— Eu o să ţin minte doar cât m-a obosit plimbarea asta 
până aici, asta e sigur. 


Conduse de ofiţerii de stat major, fiecare unitate a fost 
îndrumată pe poziţii. În ciuda luminii scăzute a lunii şi a 
stelelor, coloana a şerpuit încet înainte, pe măsură ce 
fiecare cohortă s-a desprins din capul coloanei şi s-a 
deplasat de-a curmezişul deşertului, la un unghi drept, 
croindu-şi drum cu precauţie pe solul presărat de pietre. 
Legiunea a Treia s-a organizat în dreapta drumului, a 
Zecea, spre stânga. Cohorta lui Macro era în flancul 
legiunii, iar a Doua Iliră a ocupat o poziţie dincolo de ea. O 
altă cohortă, a Şasea Macedoneană, venea la mică distanţă 
în urmă, ca forţă de rezervă. În spatele lui Cato, prinţul 
Balthus şi-a organizat arcaşii călări. Cele două cohorte de 
cavalerie şi cercetaşii călări din cadrul legiunilor au rămas 
în spate, aşteptând dimineaţa pentru a-şi juca rolul pregătit 
de general. 

În cele din urmă, armata s-a aşezat în poziţie de luptă. O 
mie cinci sute de infanterişti şi aproape o mie de cavalerişti 
stăteau în tăcere, aşteptând ordinul de a înainta. Nu avea 
să se audă ţipătul strident al bucinelor, deoarece acest 
lucru i-ar fi alertat pe duşmani. De acea, ofiţerii de stat 
major ai generalului se răspândiseră la mică distanţă în faţa 
şirului, iar fiecare ţinea un steguleţ de semnalizare din 
acelea folosite de soldaţi pentru marcarea limitelor 
taberelor de marş. 

În faţa armatei, o mică forţă de cercetaşi de cavalerie 
marca linia de înaintare. Doar o mână de călăreţi duşmani 
şi câţiva romani stăteau între armată şi Artaxes dimpreună 
cu rebelii lui aflaţi dincolo de culme. 

Cato a avut impresia că armata a rămas în aşteptare o 
veşnicie. Îl dureau cumplit picioarele după îndelungatul 
marş de peste zi, iar mintea îi era atât de amorţită de 
epuizare, încât se temea că va adormi din picioare. S-a silit 


să se mişte într-o parte şi-n alta prin faţa formaţiei, 
schimbând cuvinte în şoaptă cu comandanții fiecărei 
centurii şi cu soldaţii care i se păreau gata să pice la 
pământ. S-a întors la locul lui alături de stindard şi s-a 
răsucit către Parmenion. 

— Spune-mi, ai mai luat vreodată parte la un atac de 
noapte? 

— Da, domnule, am participat la acţiuni de noapte. 

— Dar ai mai văzut o întreagă armată pornind un atac la 
adăpostul nopţii? 

— Asta nu, domnule. 

Cato a rămas tăcut un moment. 

— Nici eu. 

— Totul va merge bine. 

— Serios? a spus Cato, rânjind. Facem un rămăşag în 
privinţa asta? 

— Desigur, domnule, i-a răspuns Parmenion imediat, 
rostind în joacă bine cunoscuta replică. Şi unde să trimit 
banii dacă veţi câştiga? 

Au râs amândoi încet, apoi tânărul prefect s-a oprit 
brusc. 

— Capetele sus! 

La cincizeci de paşi în faţa lor, ofiţerul de stat major 
ridicase fanionul şi începuse să-l fluture încet dintr-o parte 
în alta, la fel ca toţi ceilalţi ofiţeri aşezaţi de-a lungul şirului. 
Cato s-a întors spre Parmenion. 

— Transmite ordinul. Pregătiţi-vă de înaintare. 

— Am înţeles. 

Parmenion a salutat şi s-a deplasat rapid de-a lungul 
frontului alcătuit de a Doua Iliră, transmițând încet ordinul. 
Întregul şir al armatei s-a clintit când oamenii şi-au mai 
verificat o dată echipamentele şi au ridicat scuturile. 
Ofiţerul de stat major a coborât fanionul şi a început să 
alerge spre centrul şirului. Ofițerii lui Cato aşteptau 
semnalul şi imediat după aceea au dat comanda de 
înaintare, iar a Doua [liră a pornit în marş pe terenul 


deschis. Cato a iuţit pasul până când a ajuns la mică 
distanţă în faţă şi a putut să se uite de-a lungul armatei 
desfăşurate, către flancul drept. Imaginea era 
impresionantă, chiar şi în lumina sărăcăcioasă dată de lună 
şi de stele şi a simţit că devine ceva mai încrezător. Dacă 
reuşeau atacul prin surprindere, atunci victoria ar fi fost 
sigur a lor. Nu se auzeau ordine strigate, nici ţiuiturile 
stridente ale bucinelor, nici bubuiturile produse de lovirea 
săbiilor de reliefurile metalice ale scuturilor, nimic din 
vacarmul obişnuit făcut de o armată romană care se 
pregăteşte să intre în luptă. Doar scrâşnetul nisipului sub 
miile de ghete ghintuite care traversau deşertul şi 
clinchetele sau zăngăniturile întâmplătoare ale pieselor de 
echipament atârnate pe soldaţi. Efectul total era copleşitor 
de ciudat, a gândit Cato. 

Rândurile dese de soldaţi au traversat câmpia deşertică 
şi, în cele din urmă, au început să urce ridicătura din faţa 
taberei duşmane. Cato a văzut o masă întunecată pe solul 
din faţa lui, iar când s-a apropiat de ea a distins cadavrul 
unui soldat palmiran, unul dintre străjerii duşmani, şi-a dat 
el seama. La mică distanţă înainte a văzut creasta 
ridicăturii luminată vag de focurile de tabără aprinse şi 
îndoiala în legătură cu planul lui Longinus, care îl apăsase 
până atunci, i-a cuprins mintea şi a simţit un fior care i s-a 
întins pe toată şira spinării. Era mai multă lumină decât 
puteau face focurile unei forţe de mărimea pe care o 
comanda Artaxes. Cato a grăbit pasul şi a auzit duduitul 
bocancilor, semn că Parmenion se apropia de el. 

— Nu-mi place situaţia asta, a spus centurionul încet. 

— Nici mie. 

Terenul a început să devină neted, iar când a ajuns pe 
culme, înaintând câţiva paşi, apoi oprindu-se, Cato a văzut 
focurile de tabără răspândite de-a latul deşertului. 
Parmenion a venit alături de el şi a reuşit să spună în 
şoaptă: 

— În numele zeilor. Ce înseamnă asta? 


— Este armata lui Artaxes şi a aliaţilor lui parți, i-a 
răspuns Cato, vorbind rar. Au ajuns la el înaintea noastră. 
Se pare că iscoadele l-au minţit pe general. 

— Şi acum ce naiba facem? 

— Continuăm atacul, a spus Cato şi a pornit din nou 
înainte. Trebuie. E singura şansă ce ne-a rămas. Trebuie să- 
i luăm prin surprindere, înainte să apuce să reacționeze. 

Soldaţii romani din restul şirului ajunseseră pe culme şi 
înaintaseră suficient ca să vadă tabăra duşmană întinzându- 
se sub ochii lor, la aproape un kilometru în faţă. Generalul 
avusese dreptate, a recunoscut Cato. Lucru cu totul 
improbabil, reuşise să îi prindă pe duşmani pe nepregătite. 

Îl judecase greşit pe Longinus. 

Un corn a scos câteva note care au răsunat de-a lungul 
culmii. Altele au repetat semnalul. Parmenion s-a oprit şi l-a 
privit ţintă pe Cato. 

— Ce face? Ce are de gând neghiobul ăla? 

Descumpănit, prefectul a scuturat din cap. De-a lungul 
şirului, soldaţii romani au respectat semnalul de oprire. A 
simţit că i se face rău. 

— Generalul şi-a pierdut cumpătul, a gândit Parmenion 
cu voce tare. Asta s-a întâmplat când a văzut mulţimea de 
soldaţi de jos. A rămas mut un moment, apoi a continuat: 
zeii să ne ajute de aici înainte. 

— Roagă-te să fie aşa, a mormăit Cato. Pentru că am 
pierdut avantajul. la te uită. 

Din vale s-au auzit imediat primele strigăte stridente de 
alarmă. Un moment mai târziu, bubuiturile unei tobe au 
răsunat până pe pantă şi, în lumina focurilor de tabără, 
Cato a văzut mii şi mii de oameni ridicându-se din somn şi 
repezindu-se să-şi ia armele şi să încalece. 


CAPITOLUL 30 


Soldaţii armatei romane au rămas locului, privind cum 
inamicul începe să se organizeze. Artaxes şi rebelii lui, 
majoritatea infanterişti, au alcătuit un şir subţire în faţa 
taberei. Însă ei reprezentau un pericol ce putea fi ignorat 
cu uşurinţă. Mult mai îngrijorătoare erau grupurile de 
arcaşi călări parți, dar şi catafracţiit: care începuseră deja 
să înainteze spre terenul în pantă pe care aşteptau soldaţii 
romani. 

— Ce face? a întrebat centurionul Parmenion, izbindu-se 
cu pumnul peste coapsă şi uitându-se spre dreapta, mai 
precis, spre centrul şirului, unde se aşezaseră generalul 
Longinus şi ofiţerii de stat major. De ce nu dă ordinul de 
atac? Dacă mai aşteaptă, va fi prea târziu. 

Cato şi-a dres glasul şi a păşit către subordonatul său. 

— Centurion Parmenion. 

— Da. 

— “Ţi-aş rămâne îndatorat, dacă ai păstra tăcerea. 
Gândeşte-te la oameni. În ceea ce îi priveşte, asta face 
parte din plan. Ai înţeles? Arată-te mai rezervat. Doar eşti 
veteran, omule. Poartă-te ca atare. 

— Am înţeles. 

Cato l-a urmărit câteva clipe, până s-a convins că 
înţelesese, apoi a făcu un semn din cap. 

— Parmenion, continuă! 

— Am înţeles. 

Spre răsărit, la orizont apăruse o dungă subţire de 
lumină, care anunţa sosirea zorilor şi, moment după 
moment, Cato a reuşit să distingă anumite amănunte în 
peisajul înconjurător. Dar ordinul de înaintare nu se 
transmitea. Apoi, într-un târziu, un ofiţer de stat major, unul 
dintre tribunii tineri călare, a venit de-a lungul şirului şi s-a 
oprit să dea ordine fiecărui comandant. 


Cato a înaintat ca să-l întâmpine pe ofiţer, care a ajuns în 
faţa soldaţilor din a Doua Iliră. Tribunul l-a salutat. 

— Felicitări din partea generalului, a spus el pe 
nerăsuflate. A zis să aşteptăm duşmanul să ne atace aici, pe 
un teren înalt. Va da ordin de atac în momentul în care le 
vom dispersa rândurile. Până atunci, va trebui să protejăm 
flancul. Dacă se face vreo încercare de a pătrunde în 
spatele liniei noastre, tu şi prinţul palmiran aveţi misiunea 
de a-i reţine pe duşmani. 

— Am înţeles, a spus Cato, aplecându-şi capul. Ne vom 
face datoria. 

— Bine, domnule. 

Au schimbat saluturi, iar tribunul şi-a rotit calul şi a 
pornit în galop spre general. 

Tânărul s-a întors către Parmenion. 

— Ai auzit ce-a spus? 

— Da. 

— Atunci, ştim la ce să ne aşteptăm. Trebuie să apărăm 
flancul, a hotărât Cato. Adună oamenii şi formaţi un şir 
departe de creastă, la capătul cohortei lui Macro. Trimite 
pe cineva până la Balthus. Soldaţii lui trebuie să se alinieze 
în spatele nostru şi să fie pregătiţi să lanseze săgeți înspre 
parții care atacă partea din stânga a şirului. 

— Am înţeles. 

— Atunci, executarea. Nu suntem plătiţi cu ziua. 

După ce a Doua liră şi-a ocupat noua formaţie, poziţia 
de comandă a lui Cato se afla la foarte mică depărtare de 
cea a lui Macro, astfel că a putut să ajungă la prietenul său 
pentru a schimba câteva cuvinte. 

Când Cato s-a apropiat, Macro, cu o expresie care îi 
trăda starea de oboseală, a dat din cap. 

— Longinus a reuşit să ruineze totul în mod minunat, a 
zis el. A făcut apoi semn către noua creastă care îi 
împodobea coiful. I-am plătit unui hoţoman din cohorta a 
doua cinci denari pentru asta. Acum, când o să devenim 


ţinte perfecte pentru arcaşii parți, asta înseamnă o risipă de 
bani. 

— Aşa s-ar părea, l-a aprobat tânărul. lar generalul pare 
să-şi fi vârât în cap că duşmanii vor lansa o şarjă de 
cavalerie spre noi. 

— O să afle adevărul destul de curând. 

— Şi după aceea? a întrebat Cato, coborând glasul, 
astfel încât să poată fi auzit doar de prietenul lui. Ce crezi 
că va face în continuare? 

— Ce poate face? Ar trebui să mobilizăm toată cavaleria 
ca să îi ţintuim pe duşmani pe loc, în vreme ce legiunile ar 
trebui să se apropie de ei. Eu cred că Longinus va ordona 
retragerea în momentul când oamenii noştri vor începe să 
se prăbuşească. 

— De acord. Va fi greu să ne retragem fără pierderi 
serioase. 

Macro a suspinat. 

— Mda, el a vrut bătălia asta. Şi are parte de ea. 
Necazul este că puţini vor supravieţui ca să povestească tot 
ce s-a întâmplat aici. 

— Adevărat, a spus Cato şi s-a uitat spre cer. Se 
luminează de zi. Trebuie să mă întorc la oamenii mei. Mult 
noroc, domnule. 

— Noroc şi ţie, Cato. 

Şi-au strâns mâinile, iar Cato s-a răsucit pe călcâie şi a 
pornit spre stindardul celei de-a Doua lire. 


În lumina crescândă a zorilor, parții au declanşat atacul. 
Însă nu au recurs la şarje nebuneşti de felul celor cu care 
legiunile mai avuseseră prilejul să se confrunte pe alte 
câmpuri de bătălie. De dat asta, grupuri reduse de arcaşi 
călări şi-au îndemnat caii în susul pantei şi au pornit să 
sloboadă săgeți spre şirurile dese de soldaţi romani. Forţa 
arcurilor era atât de mare, încât unii arcaşi trăgeau drept 
spre ţinte, în vreme ce alţii ţinteau sus, astfel că săgețile 
descriau un arc de cerc spre cer, apoi cădeau cu viteză spre 


sol. Venind din direcţii diferite, proiectilele i-au derutat 
imediat pe infanteriştii strânşi în rânduri compacte. După 
ce au fost loviți primii oameni, centurionii s-au grăbit să le 
ordone celor două rânduri din faţă să ridice un zid din 
scuturi şi celor din spate să înalțe scuturile deasupra 
capetelor. Deşi oferea o soluţie în faţa modului de atac ales 
de duşmani, acest procedeu era istovitor şi nu putea fi 
aplicat multă vreme de soldaţii din rândurile din spate. 
Imediat ce şi-au dat seama că săgețile lor nu mai aveau un 
efect prea mare asupra frontului roman, parții au început 
să-şi îndrepte atacurile spre flancuri. 

— Uite-i că vin! a strigat un auxiliar din apropierea 
culmii. 

— Jos! a ordonat Cato. Rămâneţi înapoia scuturilor! 

Oamenii s-au lăsat într-un genunchi şi au coborât 
capetele până când abia dacă au putut vedea pe deasupra 
marginii scuturilor. Cato s-a întors către Balthus şi oamenii 
lui şi a dus mâna pâlnie la gură. 

— Pregătiţi-vă de tragere! 

Balthus a confirmat ordinul şi a răcnit spre oamenii lui, 
care, în timp ce duduitul de copite al cailor a crescut în 
volum, şi-au încordat arcurile şi au pregătit săgețile. Apoi 
Cato i-a văzut, probabil cincizeci de duşmani apărând peste 
coama culmii, la mică distanţă de flancul roman. Când au 
văzut cum arăta flancul organizat de Cato, călăreţii aflaţi în 
primele rânduri au tras de frâie încercând să-şi întoarcă 
armăsarii, însă cei ce veneau din spate şi-au continuat 
înaintarea, străduindu-se să îşi croiască loc printre 
camarazii din faţă, ceea ce a creat confuzie şi pierdere de 
viteză. Balthus a profitat de şansa de a lovi în plin grupul 
foarte strâns şi imobil, devenit o ţintă ideală, şi le-a dat 
oamenilor lui ordin să tragă. Săgeţile au descris traiectorii 
arcuite peste şirurile de soldaţi romani şi au căzut, ca un văl 
subţire, peste parți. Efectul a fost impresionant, a remarcat 
Cato. Spre deosebire de soldaţii romani, arcaşii călări nu 
aveau nici scuturi, nici armuri, iar săgețile au pătruns prin 


robe, carne, muşchi şi oase. Câţiva oameni au căzut din şa, 
iar caii răniţi s-au cabrat, scoțând nechezături sfâşietoare 
de durere. Un al doilea val de săgeți a sporit deruta şi 
numărul de victime, pentru că alţi şi alţi oameni şi cai s-au 
prăbuşit în norii învârtejiţi de praf. Apoi, pe măsură ce alte 
săgeți loveau rândurile lor, parții şi-au întors caii şi au 
pornit în galop dincolo de culmea dealului cât de repede au 
putut. 

Imediat după aceea, oamenii din cohorta lui Cato şi din 
centuria cea mai apropiată a legiunii lui Macro au scos un 
cor de chiote. Parmenion s-a ridicat în picioare, dorind să-i 
reducă la tăcere, dar prefectul i-a surprins privirea şi l-a 
făcut să renunţe. 

— Lasă-i să se bucure câteva momente. Vor avea nevoie 
de mult curaj pentru ce va urma. 

— Prea bine, domnule. 

Cato s-a ridicat şi a privit terenul în faţa celei de-a Doua 
Ilire. Probabil că Balthus şi oamenii lui doborâseră aproape 
douăzeci de duşmani. Câţiva zăceau fără suflare, întinşi pe 
pantă. Alţii se mişcau cu greu, strigând după ajutor. Unul 
dintre ei, având o săgeată înfiptă în umăr, se retrăgea 
bălăbânindu-se dincolo de creasta dealului. Cato l-a auzit pe 
prinţ dând un ordin, apoi unul dintre oamenii lui şi-a 
atârnat arcul de umăr şi a dat pinteni calului, care a pornit 
la galop. Călărețul a ocolit şirul de soldaţi şi s-a îndreptat 
către cel care fugea. Având în mâna dreaptă sabia curbată, 
a cărei lamă sclipea, el s-a aplecat într-o parte în şa şi a 
îndemnat calul, care a început să câştige teren faţă de 
fugar. Acesta a aruncat o privire în spate, s-a întors şi a 
rupt-o la goană. Când a ajuns alături de part, călăreţul a 
lovit cu sabia şi o jerbă sângerie a ţâşnit în aer, iar cadavrul 
partului s-a prăbuşit la pământ. Chiotele au îngheţat în 
gâtlejurile oamenilor preţ de o clipă, după care Parmenion 
a ridicat pumnul spre cer şi a scos un răget de triumf. 

— Căsăpeşte-i pe ticăloşi! Ucide-i pe toţi! 


Omul lui Balthus a făcut întocmai, mergând călare 
printre parții căzuţi şi ucigându-i unul după altul, până nu a 
mai mişcat nimeni, mai puţin caii răniţi, care se zvârcoleau 
pe pământ ori zăceau pe o parte, cu nările fremătând de 
durere şi groază, în vreme ce piepturile li se umflau şi 
scădeau ca nişte foaie. Călărețul a şters lama sabiei de roba 
unuia dintre parți, apoi şi-a mânat calul în aşa fel încât să 
ocolească flancul, revenind la camarazii lui în uralele 
reînviate ale auxiliarilor. 

Când soarele s-a ridicat dincolo de creasta dealului 
scund, ofiţerul de stat major a apărut din nou în apropierea 
şirului de soldaţi. 

— Generalul a ordonat retragerea, a explicat tribunul cu 
glas precipitat. Legiunea a Ireia va forma avangarda 
urmată de corpul principal al cohortelor auxiliare. Apoi 
Legiunea a Zecea, a Doua liră şi contingentul palmiran vor 
alcătui ariergarda. 

Cato a surâs cu amărăciune spre ofiţer. 

— Da, domnule, a zis tribunul, uitându-se la Cato cu o 
expresie de nedumerire. 

— Nu-i nimic. Nu e ceva care să mă surprindă, a zis 
tânărul şi a arătat cu degetul de-a lungul şirului. Transmite- 
i generalului un mesaj din partea mea. Spune-i că prefectul 
Cato simte că se va petrece încă un miracol. Ai reţinut? 

— Da. Dar nu înţeleg. 

— Tu doar transmite-i mesajul. 

— Am înţeles. Şi tribunul a salutat scurt. Noroc, 
domnule. 

Cato a făcut un semn din cap. 

— Astăzi vom avea nevoie de mult noroc. 


În vreme ce soarele se ridica încet pe cerul senin, 
promițând o nouă zi de arşiţă cumplită, armata romană a 
început să se retragă de pe creasta dealului. Câte o cohortă 
o dată, începând din centrul armatei, soldaţii s-au încolonat 
şi au pornit pe drumul ce ducea spre Palmira. În tot acest 


timp, parții au declanşat o ploaie neîntreruptă de săgeți, 
terminându-şi proviziile, după care au gonit călare înapoi 
spre şirul de cămile pentru a-şi umple tolbele din coşurile 
mari, atârnate pe spinările animalelor de povară. De-a 
lungul crestei, scuturile romanilor purtau urmele loviturilor 
de săgeată, iar în unele se vedeau săgeți înfipte. Altele 
zăceau pe pământ ori erau înfipte şi stăteau la un anumit 
unghi, dar erau atât de dese, încât terenul arăta ca o 
mirişte incendiată, presărată de tulpini ce nu arseseră 
complet. Deja fuseseră ucişi sau răniţi sute de oameni. Mai 
toţi răniții puteau merge, iar aceştia se retrăgeau, 
alăturându-se unităţilor aflate deja pe drum. Cei răniţi grav 
şi care nu puteau merge pe jos, erau aşezaţi pe spinarea 
puţinilor catâri folosiţi pentru transportul proviziilor. Pe 
măsură ce fiecare unitate ieşea din linie şi cohortele 
strângeau rândurile, frontul roman se micşora. La mijlocul 
dimineţii, ultimele elemente din Legiunea a Zecea au 
început să se deplaseze în josul pantei, lăsând cohortele lui 
Macro şi Cato să asigure apărarea capătului de coloană. 

— O să alcătuim o cutie, a decis Macro. Ţineţi scuturile 
spre exterior în marş. Vom merge mai încet, dar aşa vom 
pierde mai puţini oameni. Răniţii să treacă în centru. Vom 
transporta cât de mulţi vom putea, dar va trebui să ne 
ocupăm de cazurile fără speranţă. Nu vreau să-mi las 
oamenii pe mâna duşmanilor. 

Cato a murmurat că era de acord. 

— Şi pentru mine ce ordine ai? a întrebat Balthus. 

— Voi avea nevoie de oamenii tăi drept coloană mobilă. 
Să faceţi tot ce puteţi ca să întrerupeţi atacurile lor, dar să 
rămâneţi la distanţă, altfel o să vă facă bucăţi. 

Balthus a încuviinţat. Cei doi bărbaţi s-au privit un 
moment, cântărind şansele de supravieţuire. În ciuda 
suspiciunilor pe care le avusese până atunci privind 
motivele prinţului palmiran, Macro şi-a dat seama că prinţul 
se simţea în elementul lui pe câmpul de bătălie, astfel că 


romanul a simţit un respect amestecat cu ranchiună faţă de 
el şi i-a spus: 
— Cine ajunge ultimul la Palmira dă de băut. Să pornim. 


Armata se retrăgea în ritm lent, chinuită de soarele 
arzător: o coloană lungă de oameni în armuri călcând prin 
praf, ghemuiţi şi crispaţi înapoia scuturilor, aşteptând 
următorul val de săgeți care să sosească şuierând prin 
aerul tremurător. Parţii, cu miile, se ţineau de flancurile 
armatei lui Longinus, călărind de-a lungul ei şi slobozindu-şi 
săgețile parcă nepăsători, după care se îndepărtau ca să-şi 
umple din nou tolbele. Singurele elemente care îi mai 
deranjau erau şarjele rare lansate de cavaleriştii din rândul 
auxiliarilor, ce reuşeau să îi îndepărteze pe parți, dar nu 
prea mult, apoi reveneau pe poziţiile lor, iar după scurtă 
vreme, arcaşii călări se întorceau şi îşi reluau ploaia de 
săgeți. Prinţul Balthus şi oamenii lui aveau o rezervă redusă 
de săgeți, astfel că le foloseau cu zgârcenie şi doar când 
vreun part se aventura prea aproape de ariergardă. 

Având cele mai bune armuri, oamenii lui Macro au 
alcătuit coada coloanei şi scuturile late ale legionarilor 
rezistau la ploaia de proiectile, în timp ce cohorta mărşăluia 
încet prin deşertul arzător. Când şi când, câte o săgeată îşi 
găsea loc prin sau peste scuturi, lovind câte un om 
dinăuntrul cutiei alungite. Impactul săgeţii o făcea pe 
victimă să se împleticească şi să scoată un țipăt exploziv de 
durere. Câteodată, săgeata provoca o rană în carne, 
trecând prin ea fără să atingă osul sau vreun organ vital şi 
atunci coada ei putea fi extrasă, iar rana era bandajată în 
grabă de una dintre ordonanţele medicale care aveau tot 
timpul de lucru. Cei răniţi grav erau aruncaţi fără 
menajamente pe umărul unui camarad şi transportaţi spre 
mijlocul coloanei, unde felcerul cântărea cazul cu 
repeziciune. Dacă existau şanse mari de vindecare, omul 
era pus într-una dintre căruțele mici, trase de catâri, sau pe 
spinarea unui animal, iar zdruncinăturile simţite la fiecare 


pas făceau durerile să fie şi mai mari. În tot acest timp, 
soarele ardea tot mai puternic. Unii soldaţi, mai puţin 
prevăzători, îşi goliseră deja burdufurile cu apă, iar buzele 
le erau uscate şi setea începea să le ardă gâtlejurile. În 
cazul celor cu şanse slabe de vindecare sau irecuperabili, 
felcerul scotea pe furiş din trusa lui un cuţit ascuţit pe care 
îl folosea cu iscusinţă ca să deschidă o arteră, astfel că omul 
sângera de moarte fără ca măcar să-şi dea seama ce se 
întâmpla cu el. Cadavrele acestora erau abandonate 
împreună cu cele ale soldaţilor care muriseră pe loc. 
Curând retragerea romană a început să fie marcată de o 
dâră sumbră de trupuri şi echipamente presărate în urma 
coloanei. 

După vreo oră de marş, oamenii lui Cato au trecut prin 
dreptul liniilor lungi de pachete ce fuseseră lăsate acolo în 
noaptea precedentă, când armata alcătuise linia de atac. 
Erau lucruri de mică valoare sau chiar inutile, dar oamenii 
celor două cohorte s-au răspândit în jurul pachetelor 
împrăştiate. Unităţile care trecuseră pe acolo înaintea lor 
luaseră bidoanele de rezervă şi hrana, astfel că pe loc 
rămăseseră doar piese de îmbrăcăminte, truse de farfurii şi 
obiecte personale, toate răspândite pe nisip. Printre acele 
lucruri lepădate se vedea şi câte un cadavru al vreunui 
soldat căzut din coloana ce se afla deja departe. 

— Lăsaţi totul acolo! a răcnit Cato la unul dintre oamenii 
care se aplecase pentru a scotoci într-o boccea din mătase. 
La ce vă trebuie lucrurile alea acum? Optio! la numele 
omului! Următorul soldat care pune mâna pe ceva să fie 
pedepsit cu bătaia. 

— Domnule! a strigat Parmenion, alergând spre prefect 
şi arătând cu degetul în faţă. Uitaţi-vă acolo! 

Între a Doua liră şi unitatea dinaintea lor exista un 
interval de mai bine de o sută de paşi. A Şasea 
Macedoneană era o cohortă de infanterie cu un număr mai 
redus de soldaţi şi fusese anexată Legiunii a Zecea. Când s- 
a uitat în direcţia arătată, Cato a văzut o forţă puternică a 


parţilor apropiindu-se de cohortă şi trăgând cu arcurile de 
la mică distanţă. Însă această manevră era doar o 
înşelătorie, ascunzând adevărata ameninţare. În spatele 
arcaşilor a apărut o masă solidă de catafracţi, lăncieri în 
armuri, călare pe cai masivi, fiecare dintre ei protejat de o 
mantie din zale. Aceştia au oprit caii şi au aşteptat până 
când camarazii lor şi-au concentrat tirul săgeţilor asupra 
unui punct din şirul de auxiliari. În mod inevitabil, câţiva 
dintre ei au fost doborâţi, iar ceilalţi au cedat, astfel că în 
rândul lor s-a căscat un spaţiu liber. Imediat după aceea, 
arcaşii călări s-au tras deoparte, iar catafracţii şi-au 
năpustit caii între şirurile de soldaţi romani. 

— Vai, nu se poate... a îngăimat Parmenion care, cu faţa 
pământie, a urmărit cum a Şasea Macedoneană s-a topit. 
Soldaţii s-au împrăştiat în toate direcţiile, unii, în goana lor 
nebună, aruncându-şi scuturile şi chiar lăncile. Duşmanii, 
catafracţi şi arcaşi călări, galopau printre ei, doborându-i 
pe infanterişti cu împunsături de lance şi cu săgeți, dacă 
mai foloseau arcurile. Supraviețuitorii, atâţia cât 
rămăseseră, au fugit către a Doua liră, iar câţiva dintre 
oamenii lui Cato au început să se tragă într-o parte, ca să-i 
lase să treacă. În momentul în care aceştia au ajuns în 
siguranţa cutiei organizate de ariergardă, Cato şi-a umplut 
plămânii cu aer şi a urlat: 

— Strângeţi rândurile! Vreţi să aveţi aceeaşi soartă ca 
ei? Strângeţi! 

Parţii şi-au oprit caii când i-au văzut pe auxiliari 
coborând lăncile şi scoțând la iveală un şir de vârfuri 
ucigătoare către călăreţi. Cel mai apropiat dintre catafracţi 
a fost azvârlit în faţă în momentul în care calul lui a fost 
izbit în crupă de o săgeată, cât pe ce să cadă din şa. Alte 
săgeți au şuierat prin aer, pentru că Balthus şi oamenii lui 
au apărut călare şi au tras în părţi. Prinşi între lăncile 
cohortei ce avansa şi barajul de săgeți, parții au cedat 
imediat şi au galopat în direcţie opusă. În urma lor a rămas 
un adevărat covor alcătuit din cadavre şi echipamente care 


le aparținuseră oamenilor din a Şasea Macedoneană. 
Rămăseseră în viaţă doar purtătorul de stindard şi o mână 
de oameni strânşi în jurul lui. Când cohorta lui Cato a ajuns 
în dreptul lor, aceştia s-au încadrat în centuria din frunte, 
respirând greu, stropiţi de sânge şi cu ochii dilataţi de 
groază şi de turbarea stârnită de luptă. 

Imediat ce a văzut că duşmanii s-au îndepărtat în galop, 
Balthus s-a întors şi a privit spre Cato, fluturând o mână. 
Acesta i-a răspuns şi, cu un zâmbet sclipitor, prinţul 
palmiran şi-a readus oamenii pe poziţia stabilită din flancul 
ariergărzii. 

Cato s-a întors către oamenii lui şi, în timp ce ei au 
continuat să mărşăluiască peste resturile celei de-a Şasea 
Macedoneană, a strigat: 

— Uitaţi-vă bine, băieţi! Asta este soarta celor care 
cedează teren în faţa ticăloşilor de parți! 


Marşul a continuat întreaga după-amiază, iar parții şi-au 
întrerupt atacurile şi s-au retras spre caravana de cămile, 
urmaţi de coloana alcătuită de oamenii lui Artaxes doar 
când soarele a coborât spre orizont. Legiunea a Treia, care 
nu mai era acum silită să menţină rândurile strânse, a 
alcătuit un perimetru larg, în vreme ce restul armatei s-a 
strecurat în locul ales să devină tabără de noapte. Soldaţii 
lui Macro şi ai lui Cato au trecut ultimii printre posturile de 
pază, apoi legionarii şi auxiliarii au rupt rândurile, după 
care, epuizați, s-au prăbuşit grămadă imediat după ce 
ofiţerul de stat major i-a condus la locurile lor de dormit. 
Însă cei doi nu au avut norocul de a-şi găsi liniştea. 

— Generalul vrea să discute neîntârziat cu toţi 
comandanții de unităţi, în cortul lui, l-a anunţat tribunul pe 
Macro. 

— În cortul lui? 

— Da, domnule. În timpul retragerii, generalul a pus 
câţiva oameni să-i salveze convoiul cu bagaje personale. 


— Foarte înţelept din partea lui, i-a răspuns centurionul 
pe un ton neutru. Doar n-o să avem un general care să se 
descurce fără confortul de rigoare, nu? 

— Hm, nu, domnule. Dacă aşa spuneți... 

— Prea bine, acum poţi pleca. 

În timp ce tribunul dispărea în întuneric, Macro s-a 
întors către Cato. 

— Mă bucur să aflu că sclipitorul nostru comandant a 
reuşit să-şi recupereze lucrurile personale din ghearele 
înfrângerii. Mă întreb, asta a făcut parte din planul lui? 

Au pornit printre şirurile de oameni care dormeau, unde 
dispoziţia sumbră a oamenilor rămaşi încă treji era 
evidentă, dacă judecai după tonul vocilor. Când şi când, 
țţipătul sau geamătul vreunui rănit răsuna pe deasupra 
zonei în care soldaţii epuizați stăteau lungiţi. În ciuda 
greutăților înfruntate în cursul zilei, instrucţia riguroasă a 
armatei romane făcuse ca drumurile din tabără să fie bine 
marcate şi astfel, în centru, cei doi au găsit cortul 
generalului. La intrare ardea un mic vas pentru jăratic, iar 
în licărirea roşiatică a acestuia stătea de santinelă o gardă 
de corp a lui Longinus. Înăuntru era mai multă lumină şi 
imediat ce li s-a făcut semn să intre, Macro şi Cato au 
observat că în cort se aflau şi ceilalţi comandanţi de 
cohorte, dar şi legaţii celor două legiuni, care stăteau pe 
taburete în jurul generalului. 

Longinus se afla la pupitrul său de campanie şi îl asculta 
pe legatul Amatius. 

— Domnule, mai avem cel puţin o zi de marş până la 
Palmira. Mai toţi soldaţii au rămas fără apă, nu au mâncat 
nimic în cursul zilei şi sunt la capătul puterilor. Eu am 
pierdut patru sute dintre oameni, iar alţi trei sute sunt 
răniţi. Acelaşi lucru se poate spune despre cohortele de 
auxiliari anexate legiunii. lar aici nu este cuprinsă a Şasea 
Macedoneană. 

— Am înţeles, a răspuns Longinus, ridicând privirea şi 
adresându-se ultimilor sosiți. Care este starea cohortelor 


voastre, domnilor? 

Macro a scos tăbliţa cerată din agăţătoare şi a deschis-o 
dintr-o mişcare. 

— Cincizeci şi doi de morţi, treizeci şi unu de răniţi, 
numai în cohorta mea. Treizeci de morţi şi douăzeci şi şapte 
de răniţi din a Doua liră. 

Longinus a notat imediat cifrele. 

— V-aţi descurcat foarte bine în ariergardă, Macro. 

Centurionul a făcut un semn din umeri şi a recunoscut: 

— Până acum, am reuşit. 

— Adevărat. Întrebarea este, cât de departe putem 
merge, domnilor? Am pierdut probabil o cincime din forţele 
noastre. Există posibilitatea să pierdem şi mai mulţi oameni 
mâine, mai ales dacă duşmanul ne va lovi la fel de hotărât 
precum a făcut-o astăzi. 

— Trebuie să mergem atât cât suntem în stare, i-a 
răspuns Amatius. Mai mult de atât nu se poate. 

— Există o soluţie, l-a contrazis Longinus. Am putea 
salva măcar cavaleria şi să o trimitem la Palmira chiar în 
noaptea asta. Infanteria va trebui să se descurce cum 
poate. 

Macro s-a aplecat spre Cato şi i-a şoptit: 

— lar eu mă întreb care ofiţer, împreună cu cortul său, 
va însoţi cavaleria? 

— Dar care ar fi celelalte soluţii? l-a întrebat Amatius pe 
Longinus. 

Longinus s-a foit şi s-a aşezat mai comod în jilţ, apoi a 
privit în jur, către feţele comandanților strânşi acolo. 

— Domnilor, duşmanul ne-a luat prin surprindere. Parţii 
şi-au unit forţele cu cele ale lui Artaxes mai devreme decât 
am anticipat. A trebuit să ne retragem. Nu am avut de ales 
într-o astfel de situaţie. Am fost induşi în eroare. Nu e ceva 
de care să ne fie ruşine. Au fost mult mai mulţi parți decât 
am fost informat. Am făcut o încercare temerară, iar cei de 
la Roma vor aprecia acest lucru la momentul potrivit. 


— Ba nu, domnule, l-a întrerupt Amatius. Cei de la Roma 
îşi vor da seama că am greşit şi încă destul de grav. 

Longinus s-a uitat ţintă la el, apoi pe faţă i-a apărut un 
zâmbet vag. 

— S-ar părea că legatul Amatius nu este de acord cu 
felul în care am prezentat eu evenimentele. 

— Aşa este, domnule. Trebuia să atacăm. 

— Să atacăm? O forţă atât de mare? 

— Era singura noastră şansă de a-i înfrânge, a spus el, 
apoi a făcut un gest din umeri. Acum însă trebuie să ne 
socotim norocoşi dacă scăpăm cu viaţă de aici. Chiar şi aşa, 
asta ne va costa sute de oameni, fără a mai vorbi de faptul 
că va da o lovitură serioasă prestigiului nostru în toată 
regiunea. Parţia va ajunge să fie considerată cea mai mare 
putere din răsărit. 

— De ajuns! a strigat Longinus, lovind cu palma în tăblia 
pupitrului. Ai întins coarda prea mult, Amatius. Când vom 
ajunge în Siria, voi strânge o nouă armată. Data viitoare voi 
folosi toate cele trei legiuni şi mă voi întoarce ca să-i distrug 
pe parti. 

— Chiar aşa? Şi crezi că vei găsi printre cei de acum 
vreunul care să te urmeze? 

S-a lăsat o tăcere profundă cât cei doi bărbaţi s-au 
confruntat din priviri. Apoi, Longinus şi-a desfăcut palmele 
în semn de resemnare. 

— Acesta este un subiect pe care îl vom discuta cu altă 
ocazie. Ne aflăm în această situaţie, domnilor, şi trebuie să 
mergem mai departe. Am nevoie de soluţii ca să scăpăm de 
aici. Nu de plângeri. 

Amatius s-a lăsat înapoi în jilţ cu un oftat, iar generalul 
şi-a plimbat privirea prin jurul cortului. 

— Ei, bine? Mai vrea cineva să ne dea vreun sfat? 

Cato şi-a muşcat buzele, apoi, dregându-şi glasul, s-a 
ridicat. Macro s-a uitat spre prietenul său, apoi şi-a lăsat 
capul între palme şi, simțindu-se neajutorat, a rămas cu 


ochii îndreptaţi spre pământul dintre ghete, în timp ce a 
mormăit mai mult pentru sine: 

— Vai, zei, o luăm de la capăt. 

— Prefect Cato, ce ai de spus? 

Toţi cei prezenţi au întors capetele spre el, de aceea 
tânărul a trebuit să facă un efort ca să-şi păstreze calmul şi 
să-şi ţină sub control gândurile care i se derulau prin minte 
în timp ce studia relieful drumului pe care trebuiau să-l 
parcurgă şi încerca să-şi dea seama ce se mai putea realiza 
în orele rămase din acea noapte. 

— Există o cale de a răsturna situaţia. Asta presupune 
riscuri mari, dar ele nu sunt nicidecum mai mari decât cele 
pe care le presupune retragerea, aşa cum o facem în 
prezent. Marea problemă este să îi reducem pe călăreţii lor 
la neputinţă. Avem nevoie de un teren potrivit, plus de 
câteva lucruri pe care le putem găsi între rezervele noaste. 

Dându-şi seama că era înconjurat de ofiţeri mai vârstnici 
şi oricum mai experimentați decât el, Cato a amuţit brusc. 
Exista posibilitatea ca acei oameni să ia în râs planul lui, 
însă ştia cu certitudine că era cea mai bună şansă de a salva 
întreaga armată. Nereugşita putea fi plătită cu viaţa, dar nu 
doar de câtre el, ci şi de alţii. Oameni care oricum ar fi 
murit pe drum. S-a înfruntat din ochi cu generalul care, în 
cele din urmă, i-a făcut un semn din cap. 

— Bine, prefect, spune-ne ce plan ai născocit. 


— Nu mai e mult până la prima geană de lumină, a spus 
încet centurionul Parmenion. 

Şi-a întins picioarele şi a aruncat o ultimă privire asupra 
poziţiei lor. Terenul denivelat, cu făgaşe adânci, era la fel în 
toate părţile. Spre nord, albiile uscate deveneau mai puţin 
adânci, după care se făceau una cu suprafaţa netedă a 
deşertului. La mai bine de un kilometru mai departe de acel 
loc, terenul devenea din nou accidentat, formând o zonă 
asemănătoare, cu canale abrupte şi porţiuni de stânci. În 
spatele lui Cato, oamenii din a Doua liră şi din alte două 


cohorte de auxiliari stăteau ascunşi pe fundul unei albii 
secate care şerpuia spre nord, traversând peisajul. De 
cealaltă parte a terenului deschis stăteau ascunşi Macro şi 
oamenii din cohorta lui, Balthus şi arcaşii săi şi încă o 
cohortă de auxiliari. Restul armatei, care semăna cu o masă 
întunecată ce se târa prin nisipuri, se retrăgea de-a lungul 
drumului comercial, mărşăluind cu îndârjire spre Palmira. 
Cato a urmărit coloana vreme de câteva momente şi a simţit 
un val de nesiguranţă. Era vital ca Longinus să nu-i facă pe 
soldaţi să mărşăluiască prea repede, astfel încât să treacă 
de punctul unde se gâtuia, înainte ca parții să îi ajungă din 
urmă şi să-i forţeze să intre în bătălie. A privit peste umăr 
către deşertul din urma armatei. Cercetaşii parți sigur 
descoperiseră deja tabăra abandonată şi apoi luaseră urma 
armatei lui Longinus. Probabil că goniseră până la 
comandantul lor pentru a-l anunţa că romanii încercau să 
scape cu fuga. Dacă, aşa cum spera Cato, era un om la fel 
de însetat de glorie ca Longinus, conducătorul parţilor se 
grăbise să ridice tabăra ca să pornească în urmărirea 
romanilor care se retrăgeau. Iar în acele momente, trupele 
din avangarda lui se aflau probabil în apropiere, înaintând 
cu grijă în căutarea legiunilor epuizate. 

— Rămâneţi cu capetele aplecate, i-a răspuns Cato. Nu 
aş vrea să ne dăm de gol. 

Parmenion a făcut semn că a înţeles şi s-a lăsat în jos 
până când ochii i-au rămas la acelaşi nivel cu buza 
făgaşului. Ambii ofiţeri îşi scoseseră coifurile cu crestele din 
păr de cal, care erau uşor de recunoscut şi i-ar fi trădat. 
Avuseseră parte de o noapte friguroasă, iar zorile l-au găsit 
pe Cato strângându-şi genunchii la piept, cu dinţii 
clănţănind şi tremurând când şi când din cauza contractării 
muşchilor. Parmenion s-a uitat la el cu înţelegere. Veteranul 
era alcătuit ceva mai generos, iar anii numeroşi de serviciu 
militar petrecut în zone cu climă mult mai friguroasă îl 
ajutaseră să se obişnuiască şi să se adapteze mai uşor la 


astfel de neplăceri. A vârât mâna în desagă şi a scos o 
bucată de carne uscată de berbec, din care a smuls puţină. 

— Luaţi o bucată din asta. 

Cato s-a trezit din gândurile care îl frământau şi a 
aruncat o privire la bucata de carne cu aspect întunecat şi 
fibros, apoi a clătinat din cap. Avea în stomac un gol de 
îngrijorare când se gândea la detaliile planului său, astfel că 
simţea mai degrabă greață decât foame. 

— Ar fi o idee bună, a insistat Parmenion. Asta vă va 
ajuta să uitaţi de frig. Pe de altă parte, o să aveţi nevoie de 
ceva în burtă când va începe lupta. 

Cato a ezitat un moment, apoi şi-a dat seama că era un 
prilej de a părea calm şi degajat înaintea bătăliei. Aşa că a 
acceptat bucata de carne. 

— Mulţumesc. 

Carnea uscată era tare ca lemnul, iar după ce a mortfolit- 
o şi a mestecat-o o vreme s-a înmuiat, dar avea un gust la 
fel de plăcut ca pielea din care erau făcuţi bocancii. Cu 
toate astea, în timp ce-şi punea fălcile la încercare, a gândit 
că aroma de afumătură era destul de plăcută pentru cineva 
cu burta goală, şi, aşa cum spusese Parmenion, efortul 
intens depus pentru a mesteca bucata de carne de berbec l- 
a făcut să uite de frig. 

— E bună, a mormăit el. 

Parmenion l-a aprobat cu o mişcare din cap. 

— Am pregătit-o după o reţetă primită de la un 
neguţător din Alexandria pe care l-am cunoscut cândva. 
Secretul aromei este marinarea cărnii în garum înainte de a 
o atârna la uscat. 

— Garumi2*? Cato nu se dădea în vânt după sosul făcut 
din măruntaie marinate de peşte, deşi Macro avea obiceiul 
să îl folosească la orice mâncare, mai ales când reuşea să 
facă rost de vreun urcior cu vin. Mda, dă rezultate destul de 
bune. E gustoasă. 

Parmenion a zâmbit, arătându-se încântat că îi oferise 
superiorului său o consolare cât aşteptau apariţia 


duşmanilor. Au continuat să mănânce în tăcere, urmărind 
primele raze ale zorilor crescând la orizont. 

— Dacă scăpăm întregi de aici, a spus Parmenion, 
împingând o bucată de carne mestecată spre obraz, ca să 
poată vorbi, ce credeţi că va păţi generalul? 

Cato a stat puţin pe gânduri, după care a răspuns cu 
amărăciune: 

— Nimic. Dacă planul acesta al meu va merge aşa cum 
sper, atunci poţi fi sigur că va revendica toate meritele şi va 
fi aclamat la Roma drept omul care i-a învins pe parți. 
Greşeala făcută ieri va fi uitată aproape imediat. Îmi 
imaginez că se va găsi vreun lingău din Senat care să se 
ridice pentru a recomanda ca Longinus să beneficieze de o 
ovaţie. 

— Nu de un triumf...? 

Cato s-a întors surprins către Parmenion, după care şi-a 
adus aminte că acesta nu era roman prin naştere şi 
probabil că nici nu călcase vreodată la Roma, astfel că nu 
cunoştea prea bine celebrările rituale pe care oraşul le 
oferea generalilor victorioşi. Când se acorda un triumf sau o 
ovaţie mai puţin importantă, Calea Sacră, strada veche care 
trecea prin inima oraşului, era înţesată de cetăţeni, liberţi şi 
chiar sclavi, care scandau cât îi ţineau puterile, în timp ce 
eroii lor treceau în pas de paradă, purtând ţinuta militară 
completă în fruntea soldaţilor care duceau ridicate în aer 
prăzile de război luate de la cei învinşi. 

— În prezent, triumfurile sunt rezervate doar membrilor 
familiei imperiale. Nu se cuvine ca un senator precum 
Longinus să beneficieze de aşa ceva. Asta ar putea să-l 
ameţească şi să-l încurajeze să fie ceva mai ambițios decât 
ar fi preferabil pentru Imperiu. De aceea, va trebui să se 
mulţumească cu o ovaţie, iar pentru noi recompensa va fi că 
el va primi comanda altor unităţi, cât mai departe posibil de 
Siria. 

Parmenion a râs. 


— Băieţii sigur se vor bucura să-l vadă plecat cât mai 
curând. N-aş putea spune că am rămas prea impresionat de 
mulţi generali sau legaţi sub comanda cărora am luptat. 
Mai toţi s-au folosit de aceste grade ca să-şi facă loc în 
cursa pentru onoruri. Dacă vreţi părerea mea, o adunătură 
de amatori. 

— Unii dintre ei îşi cunosc rolul, a spus Cato cu o 
expresie gânditoare. Eu şi Macro am avut un comandant 
bun în Britania. Vespasian. Ai auzit de el? 

— Vespasian? Nu, n-aş putea spune că am auzit de el. 

— Ei, poate se va întâmpla şi asta, dacă mă pricep cât de 
cât la oameni... 

Parmenion a înţepenit brusc şi a privit cu atenţie peste 
buza văii. 

— Îi văd venind. 

Cato a înghiţit bolul de carne mestecată şi a strâns 
restul de afumătură pe care a vârât-o în taşca proprie şi s-a 
uitat spre răsărit. Acum sub comanda altui ofiţer de-al 
Legatului Amatius, ariergarda armatei tocmai pătrundea pe 
terenul deschis dintre labirintul descris de albia uscată a 
torentului şi vălmăşagul de stânci. La ceva mai mult de o 
milă în urma romanilor, chiar la marginea aburului ridicat 
de ghetele romanilor, care acum se aşternea uşor, a văzut 
pâlcuri de călăreţi care înaintau. Pe măsură ce lumina a 
sporit, Cato a putut vedea tot mai mulţi, împrăştiaţi prin 
deşert, înaintând pentru a-i supune pe legionari şi auxiliari 
la încă o zi de tortură. În urma lor mărşăluia o coloană 
lungă de soldaţi: prinţul Artaxes şi rebelii lui. Cato şi-a 
concentrat atenţia asupra lor. Capcana urma să fie 
declanşată în momentul în care Artaxes avea să pătrundă în 
zona stabilită. 

Cato şi-a plecat capul. 

— Bun, te rog să transmiţi ordinul. Duşman vizibil. 
Niciun om să nu se clintească. Nu vrem cu niciun chip ca 
vreun soldat curios să ridice capul ca să arunce o privire, 


pentru că se poate întâmpla ca vreo rază de soare, 
reflectată de echipamentul lui să fie zărită de duşmani. 

— Au priceput destul de bine asta. 

— Oricum ar fi, mai spune-le o dată. 

— Am înţeles. 

Parmenion a salutat, apoi s-a strecurat încet pe 
versantul albiei, având grijă să nu disloce prea mult nisip 
sau praf care să-i poată da de gol prezenţa la fel de lesne ca 
o rază de lumină reflectată. 

Cato l-a urmărit alergând de-a lungul albiei, către 
şirurile tăcute de soldaţi care stăteau ghemuiţi la aproape o 
sută de paşi depărtare. Prefectul ştia că oamenii erau 
obosiţi. Asta era cea de-a doua noapte nedormită şi 
mărşăluiseră întreaga zi sub ameninţarea săgeţilor. Şi 
totuşi, dacă lucrurile mergeau conform planului, aveau 
curând prilejul să se răzbune pe duşmani şi Cato ştia că în 
acel moment oamenii vor descoperi o rezervă 
înspăimântătoare de putere în ei înşişi, care îi va ajuta să 
lupte cu tărie şi curaj. Mai văzuse deseori asemenea 
lucruri, i se întâmplase şi lui şi rămăsese mereu surprins cât 
de multe putea îndura un om în caz de nevoie. lar acum 
tocmai trecea printr-o astfel de situaţie. 

Probabil că, în ciuda prafului dens ridicat în urma lor, şi 
oamenii din ariergardă văzuseră duşmanul, pentru că au 
început să iuţească paşii. Cato s-a încruntat. Primiseră 
ordin strict să nu grăbească ritmul de marş. Însă, şi-a dat el 
seama, era în natura umană ca oamenii să păşească mai 
repede când duşmani precum parții aveau curând să le 
sufle în ceafă. Pe de altă parte, asta avea să li se pară ceva 
firesc duşmanilor, sporind astfel şansele de reuşită ale 
stratagemei puse la punct. 

Crescând brusc ritmul paşilor, parții din grupurile cele 
mai apropiate şi-au îndemnat caii înainte şi s-au strâns în 
jurul ariergărzii, lansând în aer săgeți care, de la distanţă, 
arătau ca nişte cioburi minuscule, deşi siluetele victimelor 
care se prăbuşeau la pământ erau cât se poate de reale. 


Cato şi-a îndreptat atenţia asupra părţii din faţă a coloanei 
romane. Deocamdată se îndrepta spre apus, iar Cato a trăit 
un moment de spaimă că Longinus s-ar putea răzgândi din 
nou, abandonând planul şi îndreptându-se direct spre 
Palmira, lăsându-i pe Cato, Macro şi pe alţii să înfrunte 
singuri soarta. Apoi, o clipă mai târziu, prefectul a respirat 
uşurat când a văzut coloana oprindu-se şi începând să se 
desfăşoare de-a curmezişul liniei de marş. Spre deosebire 
de ziua precedentă, flancurile lor erau acoperite de terenul 
denivelat aflat de fiecare parte, iar parții îi puteau ataca 
doar din faţă. Ariergarda avea să preia toată furia 
atacurilor de început ale duşmanului şi urma să sufere 
pierderi grele. Cato şi-a întărit inima gândindu-se la trista 
lor soartă. Sacrificiile făcute de ei le vor oferi timpul 
necesar camarazilor pentru a pregăti capcana, iar dacă 
planul dădea roade însemna că nu suferiseră în zadar. 
Imediat ce şirul a fost complet, unităţile romane rămase 
pe drum au ieşit de pe el şi s-au grăbit să treacă prin spaţiul 
gol rămas. Masele dense de călăreţi atacau flancurile şi 
partea din spate a coloanei, fiind atrase continuu, tot mai 
adânc în porţiunea de teren deschis aflată între albiile 
secate şi stâncile de o parte şi de alta. În cele din urmă, 
caravana de cămile care transporta săgețile de rezervă 
pentru coloana rebelilor lui Artaxes a trecut de poziţia 
ocupată de Cato şi el s-a întors către Parmenion mişcându- 
şi braţul şi descriind un cerc în plan orizontal spre duşmani, 
semnalul asupra căruia  conveniseră mai devreme. 
Parmenion s-a răsucit către prima centurie din a Doua Iliră 
şi le-a ordonat soldaţilor să se ridice în picioare. Auxiliarii 
erau pregătiţi de acţiune şi au înşfăcat lăncile, suliţele 
uşoare ce li se distribuiseră pentru această luptă, dar şi 
scuturile şi s-au ridicat, gata să intervină. Ceva mai departe 
de-a lungul şirului erau oameni care cărau coşuri încărcate 
cu ţepuşe cu patru braţe, scoase de la sobele armatei. 
luţeala era vitală în cazul acestei acţiuni, deoarece Cato îşi 
dăduse seama că aveau să ridice destul de mult praf, iar 


duşmanii vor descoperi primejdia chiar înainte ca ei să iasă 
din albiile secate, situate de o parte şi de alta. 

A coborât cu grijă spre fundul albiei, şi-a pus coiful şi a 
prins bine baretele acestuia, în timp ce Parmenion a condus 
cohorta înainte. Cato a luat iute scutul şi a ajuns alături de 
stindardul unităţii, după care auxiliarii l-au urmat. 

— A Doua liră! Cu iuţeală maximă... avansați! 

Au alergat de-a lungul albiei secate, urmându-i cursul 
spre terenul deschis, aflat la aproape o milă depărtare, 
suficient pentru ca inamicului să-i fi scăpat prezenţa lor, 
mai ales că urmăreau grosul armatei lui Longinus. Undeva, 
de cealaltă parte a terenului deschis, Macro îşi conducea, 
probabil, forţele lui, urmând să le întâlnească pe cele ale lui 
Cato. Viteza era o componentă esenţială a planului, dar 
sincronizarea era la fel de importantă, iar Cato avea 
încredere că prietenul lui pornise să înainteze cam în 
acelaşi moment cu el. 

Tânărul a continuat să alerge, silindu-şi picioarele 
obosite să se mişte ritmic, în vreme ce inima îi bătea cu 
putere, iar respiraţia îi era gâfâită. S-a străduit să păstreze 
un ritm constant, despre care ştia că îl putea menţine 
suficient de mult, până când avea să-şi ducă cohorta pe 
poziţia stabilită. Duduitul şi scrâşnetul scos de ghetele 
auxiliarilor se auzeau neobişnuit de puternic în spaţiul 
închis. Însă măcar razele soarelui ce răsărea nu apăruseră 
peste marginea albiei ca să adauge arşiţa şi lumina lor 
orbitoare la suferinţele soldaţilor. 

Terenul a început să urce treptat, iar marginile albiei s- 
au îndepărtat treptat pe măsură ce se apropiau de terenul 
deschis. Cato a aruncat o căutătură spre stânga lui. Prin 
praful stârnit, la jumătate de mile distanţă, se vedea vag 
partea din spate a coloanei rebelilor. Dincolo de asta, caii 
parţilor erau masaţi într-un spaţiu plat situat între cele 
două porţiuni de teren accidentat. Parţii îşi păstrau poziţia, 
dezlănţuind un torent de săgeți asupra liniei de luptă a lui 
Longinus. Primele rânduri de legionari trebuiau să suporte 


atacul până când Cato şi Macro îşi ocupau poziţiile. După 
aceea, Longinus va da ordin de înaintare, iar parții îşi vor 
întoarce caii, cu gând să se retragă la o distanţă sigură, de 
unde să-şi continue tirurile cu arcul. Abia atunci aveau să 
descopere noua primejdie, înțelegând că fuseseră atraşi 
într-o cursă. Anticipându-le uimirea, Cato a surâs. Surpriza 
nu avea să ţină mult, desigur. Parţii vor vedea şirul subţire 
şi îşi vor da seama că pot trece prin ea fără multă greutate. 
Numai că nu aveau cum să bănuiască alt element al 
planului gândit de Cato. 

— Uite-l pe Balthus! a strigat Parmenion, iar Cato s-a 
întors ca să privească în faţă. Micul grup de arcaşi călări 
apăruse din albia secată şi galopa către Cato, pregătit să îşi 
ocupe poziţia înapoia liniei de infanterişti. În spatele lor 
venea Macro, uşor de recunoscut datorită crestei de 
culoare stacojie de pe coif. Coloana de legionari, cu 
scuturile lor alungite şi curbate, îl urma, răspândindu-se pe 
terenul deschis. Duşmanii erau atât de concentrați să 
distrugă armata din faţa lor, încât nu au reacţionat decât 
atunci când cele două braţe ale capcanei s-au strâns în 
spatele lor. În acea clipă Cato a văzut rebeli întorcând 
capetele să privească înapoi, apoi făcând semne din braţe 
către camarazii lor, pentru a le atrage atenţia asupra 
situaţiei. 

— Nu avem prea mult timp până să ne lovească, i-a spus 
Cato lui Parmenion printre gâfâieli. Alcătuiţi şirul. 

Cu un gest din cap, Parmenion a confirmat primirea 
ordinului, a inspirat adânc şi a urlat: 

— Staţi! La stânga! 

Oamenii din a Doua liră s-au dispus într-o formaţie 
lungă, de câte doi soldaţi pe rând, păstrând distanţa de un 
pas între ele. Efortul de a se aşeza astfel, la care se adăuga 
acela de a alerga până acolo, i-a făcut pe oameni să gâfâie. 
Celelalte cohorte de auxiliari s-au aşezat în stânga lor, 
acoperind terenul până la albia torentului. Spre dreapta, 
Cato l-a auzit pe Macro strigând ordine către oamenii lui, 


cerându-le să completeze şirul. Cato a simţit entuziasmul 
din acele momente, în care reuşiseră să închidă capcana 
fără nicio greşeală sau şovăială. Mai trebuia pus la punct un 
ultim amănunt. 

— Bilele cu ghimpi! a strigat Cato în lungul şirului, iar 
ceilalţi ofiţeri au retransmis ordinul. 

Soldaţii care duceau coşuri s-au pus în mişcare, 
avansând treizeci de paşi, după care, cu repeziciune, s-au 
apucat să împrăştie o centură de ghimpi de-a latul spaţiului 
rămas între cele două şiruri. Ţepuşele de fier fuseseră 
concepute în aşa fel încât, oricum ar fi fost aruncate pe sol, 
întotdeauna se rezemau pe trei picioare ascuţite, cel de-al 
patrulea rămânând în sus, gata să străpungă prin piciorul 
unui soldat sau prin copita unui cal, în cazul în care 
atacatorii nu şi-ar fi dat seama de existenţa lor. 

— Ei, bine, nu le-a luat mult până să se deştepte, i-a spus 
Parmenion lui Cato, care a văzut că parții îşi întorseseră caii 
şi se deplasau într-un galop uşor către romani. 

Şi-a dus mâna pâlnie la gură şi a strigat: 

—  Împrăştiaţi mai repede ţepuşele alea, pentru că 
ticăloşii au pornit deja spre noi! 

Oamenii cu coşuri au ridicat iute privirile, după care au 
început să se grăbească, aruncându-le ca nişte ţărani care 
ar fi semănat. Imediat ce şi-au golit coşurile, le-au 
abandonat şi s-au întors în fugă spre liniile romane, 
preluându-şi armele. 

— Prăştiaşi! a strigat Cato. Pregătiţi-vă! 

Cei care fuseseră înarmaţi cu praştii şi-au lăsat în jos 
lăncile şi scuturile şi au făcut un pas în faţa şirului, după 
care şi-au luat corzile de piele şi punguţele de după umeri, 
apoi au vârât mâinile în sacii de spate, de unde au scos 
proiectile pentru armele lor. 

În timp ce oamenii lui Cato îşi grăbiseră pregătirile 
pentru a răspunde atacului duşman, parții s-au apropiat de 
ei. Acum erau atât de aproape, încât tânărul i-a văzut pe 


unii dintre ei, aflaţi în primele rânduri, potrivind săgețile în 
corzile arcurilor. 

— Trageţi de voie! 

Primele sunete au răsunat ca un vâjâit puternic în 
momentul când auxiliarii au învârtit corzile deasupra 
capului, au ţintit şi au eliberat proiectilele. Bucăţile grele 
din plumb au pornit din praştii, descriind traiectorii joase 
către călăreţii care se apropiau. O clipă mai apoi, unul 
dintre caii parţilor a fost izbit drept în cap şi s-a prăbuşit în 
faţă, azvârlindu-şi călăreţul în praf. Şi alte proiectile şi-au 
nimerit ţinta, iar câţiva duşmani au fost doborâţi din şei ori 
au fost aruncaţi la pământ de caii betegi. Cu toate astea, tot 
mai mulţi călăreţi se apropiau şi, deşi în acest fel deveneau 
ţinte mai uşor de lovit de către prăştiaşi, Cato era conştient 
că balanţa avea să se încline curând în favoarea parţilor. 

— Prăştiaşi! Retragerea! 

După ce şi ultima încărcătură a unei praştii a zburat 
vâjâind spre masa de călăreţi duşmani, auxiliarii şi-au 
petrecut corzile peste umeri şi s-au grăbit să se alăture 
camarazilor din şirul principal. 

— Pregătiţi-vă să vă apăraţi de săgeți! Adăpostiţi-vă! 

De-a lungul şirului, ordinul a fost repetat, iar soldaţii 
romani au îngenuncheat înapoia scuturilor proptite bine în 
pământ, pe care le-au înclinat puţin pe spate, ca să se 
folosească cât mai mult de adăpostul pe care îl ofereau. În 
depărtare, dincolo de zgomotul produs de copitele cailor 
parți, Cato a auzit sunetul strident al bucinelor, semn că 
şirul romanilor declanşase o şarjă. 

— Nu mai e mult, băieţi! a strigat Cato. Trebuie să 
rezistăm până când Longinus îi va ataca din spate. 

— Ticălosul ăsta de general a mirosit mereu togile 
altora! a strigat cineva din şir, iar ceilalţi soldaţi au izbucnit 
în hohote puternice de râs, după care s-a auzit răcnetul lui 
Parmenion: 

— Cine a spus asta? Care subordonat a îndrăznit? Tu! 
Calpurnius! Tu ai fost acela! După bătălie o să-ţi ofer ceva 


de băut! 

Oamenii au ovaţionat, iar Cato a surâs în faţa încercării 
lui Parmenion de a ridica moralul soldaţilor. Era exact ceea 
ce ar fi spus şi Macro, însă Cato era prea conştient de orice 
gest şi faptă ca să facă aşa ceva. 

— Săgeţi! a strigat cineva, iar oamenii au rămas cu 
uralele în gâtlej, pentru că au trebuit să se ghemuiască la 
adăpostul scuturilor. Întunecate, săgețile au sosit şuierând, 
apoi s-au lovit de scuturi sau au zburat spre deşert, unde s- 
au înfipt în nisip. Cato şi-a ţinut capul plecat şi s-a străduit 
să-şi îngusteze şi mai mult silueta şi aşa firavă, ca să 
rămână adăpostit de scut. Răsucindu-şi capul într-o parte şi 
în alta, a văzut că deocamdată niciunul dintre oamenii lui 
nu fusese rănit. Spaţierea dintre linii şi înclinarea scuturilor 
îşi îndeplineau bine rolurile - ori suficient de bine pentru ca 
parții să devină iritaţi de neputinţă, mai ales în acele 
momente când corpul principal al armatei romane strângea 
cleştele, venind din spate. A apărut o pauză în ploaia de 
săgeți, iar Cato a riscat şi a aruncat o privire pe după 
marginea scutului, văzând astfel că parții îşi îndemnau caii 
înainte, pentru a se putea apropia şi mai mult, ca să poată 
trage cu mai multă precizie în romani, după care să se 
retragă în cavalcadă şi să străpungă linia de încercuire. 

Cato a urmărit cu încordare cum duşmanii galopau 
apropiindu-se, având expresii sălbatice pe feţe şi exultând 
de încântare, pentru că se aşteptau să aibă parte de un atac 
lipsit de orice probleme în faţa unor ţinte sigure. În acea 
clipă, însă, călăreţii din primele rânduri au ajuns la centura 
de ţepuşe. Cato şi-a dat seama că exista posibilitatea ca o 
parte dintre parți să aibă norocul de a trece de barajul de 
ţepuşe fără să le aducă vreun beteşug cailor. Însă mulţi 
dintre ei, probabil mai toţi, nu aveau să fie chiar atât de 
norocoşi, iar cei din spatele lor se vor teme să traverseze 
zona. Aceştia aveau să devină ţinte perfecte pentru arcaşii 
lui Balthus. 


Cavalcada  copitelor a fost străpunsă brusc de 
nechezăturile ascuţite ale cailor răniţi şi de strigătele 
uimite ale călăreţilor. Cato a văzut chiar în faţa lui cum se 
prăbuşesc mulţi cai. Un călăreț a reuşit să treacă de barieră 
şi, auzind haosul din spatele lui, a tras de frâu şi s-a întors 
să vadă ce se petrecea. Tânărul a făcut semn către el cu 
degetul şi i-a spus auxiliarului lângă care stătea ghemuit. 

— Omul ăla, doboară-l! 

Auxiliarul a dat din cap, apoi a prins în mână o suliță 
uşoară. S-a ridicat, şi-a tras în spate braţul de aruncare, l-a 
luat la ţintă pe part şi a aruncat sulița cu un geamăt 
puternic. Arma a căpătat traiectoria corectă, iar ţinta nu 
era în mişcare, astfel încât vârful ei l-a străpuns pe arcaşul 
călare drept în spate, trecându-i prin inimă. Izbitura l-a 
făcut pe om să se arcuiască pe spate şi să-şi azvârle braţele 
în lateral, după care a căzut din şa, murind chiar înainte de 
a atinge pământul. 

— Frumoasă aruncare! a spus Cato, rânjind către 
auxiliar. Lasă-te în jos! 

De-a lungul şirului, o serie de călăreţi reuşiseră să 
treacă de barajul de ţepuşe, însă aceştia erau izolaţi şi luaţi 
prin surprindere, astfel că au fost răpuşi imediat de către 
auxiliarii care se foloseau de sulițe sau praştii. De cealaltă 
parte a zonei cu ţepuşe, parții se strânseseră într-un grup 
masiv şi se chinuiau să găsească un spaţiu suficient de larg 
pentru a-şi încorda arcurile şi a alege vreo ţintă. Cato s-a 
întors şi a strigat peste umăr. 

— Balthus! Acum! 

Prinţul şi oamenii lui abia aşteptau acel moment, pentru 
că şi-au îndemnat caii să pornească în timp ce şi-au fixat şi 
primele săgeți în corzile arcurilor. Imediat ce au ajuns la o 
distanţă convenabilă de tragere împotriva parţilor, au oprit 
caii şi au slobozit săgețile cât de repede au putut. Aproape 
toţi cei care primiseră ordinul au tras în acelaşi timp, astfel 
că au fost loviți deopotrivă oameni şi cai, iar deruta 


duşmanilor a crescut, şi doar câţiva dintre ei au mai reuşit 
să îndrepte arcurile înspre liniile romane. 

— Praştii şi sulițe! a strigat cu putere Cato, care s-a 
străduit să-şi ridice glasul peste vacarmul din partea 
cealaltă a barierei de ţepuşe. Praştiile şi suliţele! a strigat el 
iar. 

Cu un urlet gutural, auxiliarii s-au ridicat, iar aerul 
dintre cele două şiruri de romani a vibrat de vâjâitul şi 
plesnetul praştiilor şi al proiectilelor ce zburau din ele, dar 
şi de zborul suliţelor întunecate. Alţi duşmani şi cai s-au 
prăbuşit la pământ, astfel că un şir de trupuri, unele 
zvârcolindu-se, altele inerte, se aduna de-a lungul marginii 
zonei în care fuseseră aruncate ţepuşe. Dincolo de ele, Cato 
a reuşit să vadă că parții şovăiau, iar cei mai puţin curajoşi 
băteau deja în retragere. S-a răsucit spre oamenii lui. 

— Se împrăştie! Se risipesc! Continuaţi să trageţi! 

Tânărul s-a aplecat, a apucat o piatră nu foarte mare şi a 
azvârlit-o spre duşmani. Câţiva dintre soldaţii din 
subordinea lui, după ce rămăseseră fără sulițe, i-au urmat 
exemplul, chiar dacă efectul asupra duşmanilor era 
neînsemnat. Barajul disperat de săgeți, proiectile de 
praştie, sulițe şi pietre s-a dovedit a fi prea puternic pentru 
rezistenţa parţilor, pentru că, brusc, aceştia s-au retras de- 
a lungul şirului de romani, luptând cu disperare să-şi 
întoarcă bidiviii pentru a scăpa din acel loc. Ridicat de 
copitele a nenumărați cai, un nor de praf plutea prin aer, 
vălătucindu-se de-a lungul întregului front, în vreme ce 
parții fugari dispăreau în negura creată, apoi duduitul 
copitelor s-a stins treptat. Însă Cato ştia că acei călăreţi nu 
aveau nicio scăpare. În spatele lor se găsea zidul masiv 
alcătuit din soldaţii legiunilor lui Longinus. În spatele liniei 
romanilor se afla cavaleria, aşteptând momentul în care 
duşmanii aveau să fie complet dispersaţi, iar ei puteau să 
dezlănţuie urmărirea. Tânărul prefect a lăsat la pământ 
bolovanul pe care îl strângea între degete şi a făcut un 


semn cu braţul pe deasupra capului ca să le atragă atenţia 
soldaţilor lui. 

— Încetaţi tragerea! Înapoi în şir! 

Prăştiaşii şi-au prins din nou corzile în jurul gâturilor, 
apoi şi-au luat scuturile şi lăncile. După câteva momente, 
soldaţii au revenit pe poziţii, iar şirul a fost pregătit să 
răspundă oricărei noi ameninţări. Zgomotul de copite a 
continuat să se stingă, iar ţipetele şi gemetele duşmanilor 
răniţi răsunau dinspre negura ce se risipea încet, încet. 
Cato a făcut un pas înapoi faţă de şir şi s-a uitat iute într-o 
parte şi în cealaltă. Câţiva soldaţi romani zăceau laţi la 
pământ între numeroase săgeți înfipte în pământ la diferite 
unghiuri, iar alţii, răniţi uşor, erau ajutaţi să ajungă în 
spate, unde ordonanţele medicale se ocupau de ei. 

Prin praf s-a propagat un alt sunet, de astă dată 
zăngănitul a mii de săbii lovite de laturile scuturilor de 
romanii care se îndreptau spre parți. Apoi, zgomotul s-a 
contopit cu vacarmul general al bătăliei. Ciocnirea armelor, 
strigătele de luptă ale soldaţilor, crescendoul şi pe urmă 
uralele tot mai stinse înălțate de unităţi întregi şi ţipătul 
bucinelor, pocnetul cimbalelor parte şi bubuitul profund al 
tobelor uriaşe, se amestecau, dând naştere unui vacarm 
înfricoşător. 

Dinspre dreapta lui, Cato a auzit vocea lui Macro: 

— Capul sus! Infanterişti duşmani în faţă! 

Tânărul şi-a încordat privirea, dar nu a putut descifra 
nimic limpede prin praful până la cer. Pesemne că o pală 
întâmplătoare de vânt îl ajutase pe centurion să vadă. 

— A Doua liră! Strângeţi rândurile! Aşezaţi-vă în linie 
de bătaie pornind de la mine! 

Şirul lung s-a contractat imediat, pentru că oamenii s-au 
strâns împreună, iar secţiunile s-au tras în spate şi într-o 
parte, alcătuind centurii pe câte patru rânduri adâncime. 
Apoi, soldaţii s-au întors şi s-au aliniat spre Cato şi 
stindardul cohortei. Uitându-se în dreapta, prefectul a 
văzut că Macro proceda la fel cu legionarii lui, iar între cele 


două unităţi s-a format un spaţiu liber. După ce ambele 
cohorte s-au liniştit şi au rămas nemişcate, tânărul a auzit 
zgomotul slab făcut de duşmanii care se apropiau şi a 
înţeles că erau Artaxes şi rebelii lui, care făceau o încercare 
de a ieşi din încercuire. Sunetul venea din dreapta lui Cato, 
ceea ce însemna că inamicii încolonaţi se îndreptaseră spre 
legionarii lui Macro. Apoi i-a văzut ieşind din praf, făcându- 
şi drum printre cadavrele parţilor, care alcătuiau aproape 
un covor pe suprafaţa deşertului. Artaxes plasase câţiva 
dintre soldaţi în capul coloanei, iar armurile lor sclipeau în 
razele slabe de soare. Aceştia s-au oprit când au văzut 
centura presărată cu ţepuşe, iar un ofiţer a strigat imediat 
ordine către oamenii aflaţi mai aproape. Ei s-au aplecat şi s- 
au apucat să curețe drumul. Era o treabă de câteva 
momente să creeze un spaţiu suficient de lat pentru 
trecerea coloanei, după care cei patru sute de oameni ai lui 
Macro trebuiau să facă faţă câtorva mii de duşmani. 

Cato s-a uitat la praful care plutea prin faţa soldaţilor lui 
şi a luat instantaneu o hotărâre. 

— Parmenion! 

— Da, domnule. 

— Transmite ordin către celelalte cohorte de auxiliari să 
nu cedeze linia. 

În timp ce Parmenion a chemat o ordonanţă, Cato s-a 
întors către cea mai apropiată secţiune de auxiliari. 

— Hei, tu! Vino cu mine! 

A alergat spre covorul de ţepuşe şi a început să le ridice, 
aruncându-le într-o parte. 

— Fă drum! Grăbeşte-te! 

Soldaţii i-au urmat exemplul şi, culegând ţepuşele, au 
creat un spaţiu liber, lat de zece paşi. Cato a luat o tolbă de 
săgeți pierdută de un part şi a înfipt săgețile pe două linii, 
marcând drumul sigur. 

— A Doua liră! Încolonaţi-vă şi veniţi după mine! 

În timp ce cohorta mărşăluia prin spaţiul liber, peste 
cadavrele de pe partea cealaltă, tânărul s-a uitat spre 


poziţia ocupată de Macro şi a văzut duşmanii trecând prin 
spaţiul pe care îl creaseră la o sută de paşi depărtare. Cu 
bubuit de scuturi şi scrâşnet de săbii izbindu-se, cele două 
forţe au început confruntarea. Cato a alergat prin canal şi a 
ocupat o poziţie în fruntea oamenilor lui, numărând paşii. 
Pretutindeni zăceau oameni, mai toţi răniţi şi încă mişcând, 
iar cei din tabăra duşmană s-au uitat cu spaimă la romanii 
care mărşăluiau printre ei. Existau şi cai răniţi, fără 
călăreţi, şi scurmând pământul cu copitele. După ce a 
măsurat o distanţă suficientă pentru îndepărtarea 
țepuşelor, Cato a dat ordin de oprire a cohortei. 

— La dreapta! 

L-a chemat la el pe cel mai apropiat optio. 

— Transmite mai departe. Când o să dau ordin de atac, 
vreau să aud cel mai înfricoşător şi puternic strigăt de luptă 
de care sunteţi în stare. Trebuie să le dăm o lecţie 
duşmanilor, dar şi legionarilor lui Macro, una pe care să nu 
o uite nicicând. 

În vreme ce mesajul a fost transmis de-a lungul şirului, 
Cato şi purtătorul de stindard au ocupat poziţii în fruntea 
celei de-a treia centurii, în centrul formaţiei. A aşteptat 
până când s-a stins şi a treia repetare a ordinului dat de el. 
În faţă, spre dreapta, a auzit zgomote ale luptei grele pe 
care o purtau legionarii lui Macro şi rebelii. Cato şi-a scos 
sabia, a respirat adânc, şi a strigat: 

— A Doua Iliră!... Înaintaţi! 

Şirul a pornit înainte, croindu-şi drum cu greu printre 
parții răniţi şi morţi. Cato era conştient că trebuiau să intre 
în luptă ca o masă compactă, de aceea a răcnit la ofiţeri să 
îndrepte rândurile chiar din mers. Apoi a detectat prin praf 
siluete de oameni, iar la câţiva paşi mai departe, a văzut 
flancul rebelilor. Soldaţii regulaţi se aflau în fruntea 
coloanei, iar restul acesteia era alcătuit din recruți 
neexperimentați, înarmaţi sărăcăcios, care au căscat ochii 
îngroziţi când i-au văzut pe auxiliari apărând din ceața 
prăfoasă. 


Nu era timp pentru o desfăşurare ca la carte a forţei 
sale, de aceea Cato a strigat ordinul de atac. 

Răcnetul lui a fost acoperit aproape cu totul de 
strigătele soldaţilor săi, care s-au aruncat asupra flancului 
coloanei de rebeli. Aceştia nu au avut timp să se 
pregătească pentru a primi acea lovitură. Unii s-au întors 
imediat ca să răspundă la acea nouă ameninţare, 
încordându-şi picioarele, având scuturile şi săbiile 
pregătite. Alţii s-au răsucit pe călcâie şi au rupt-o la goană, 
căutându-şi salvarea, iar în fugă şi-au azvârlit armele la 
pământ. Cei mai mulţi au îngheţat locului, rămânând cu 
ochii aţintiţi asupra auxiliarilor care se năpusteau spre ei 
scoțând strigăte asurzitoare de luptă. O clipă mai apoi, a 
Doua lliră s-a năpustit spre flancul rebelilor. Cato şi-a 
întrerupt brusc urletul sălbatic, fără cuvinte, în momentul 
în care, scrâşnind din dinţi, şi-a ridicat scutul şi s-a încordat 
pentru a se arunca asupra mulţimii de rebeli din faţa lui. L- 
a izbit pe duşmanul cel mai apropiat cu întreaga greutate a 
corpului acoperit de armură şi i-a auzit geamătul puternic, 
semn că îl făcuse să-şi piardă suflul. Cato s-a oprit o clipă ca 
să-şi recapete echilibrul, după care a păşit înainte, 
împungând cu sabia în dreapta, în pieptul unui rebel care 
se pregătea să-l despice cu falcata pe un auxiliar aflat 
alături de el. Duşmanul s-a prăbuşit secerat, scăpând în 
acelaşi timp sabia din mână. Cato şi-a smuls sabia din trupul 
lui şi a rotit-o ca să-l lovească pe rebelul pe care îl izbise cu 
scutul. Lama a lunecat din marginea scutului rotund şi a 
lovit cu putere în capul omului, spintecându-i tichia vătuită. 
Cu paşi împleticiţi, s-a îndepărtat de Cato şi a vărsat peste 
tunica proprie, apoi s-a prăbuşit la pământ. 

— A Doua liră! A Doua liră! au strigat auxiliarii şi s-au 
repezit spre duşmani, într-un atac frenetic şi feroce, izbind 
cu scuturile şi lovind cu săbiile. 

Cato a împins cu scutul în faţă, a înaintat un pas, a 
presat încă o dată şi a auzit un sunet înfundat. De data asta 
a tras scutul în lateral şi a împuns cu sabia. În acea clipă, 


Cato a văzut expresia de groază şi ochii căscaţi, după care 
vârful sabiei a străpuns orbita omului şi apoi, când şi-a 
retras arma din rană, a simţit o ploaie de sânge pe faţă. 

— Înainte, A Doua Iliră! a răcnit Cato. Înaintaţi! 

Încăierarea era din ce în ce mai puternică şi tot mai 
mulţi rebeli se retrăgeau, voind să se salveze cu fuga. 
Ghemuit şi echilibrat pe picioare, Cato a aruncat imediat o 
privire în jur. Oamenii lui îşi croiau deja drum prin luptă, 
străpungând coloana duşmană şi atacând micile grupuri de 
rebeli care încă mai rezistau pe poziţie. Spre dreapta lui, în 
apropiere de capul coloanei, tânărul a văzut un stindard cu 
un şarpe, ridicat în mijlocul unui cerc de oameni purtând 
armuri din zale şi robe purpurii. Aceea era garda personală 
a lui Artaxes, a socotit Cato. A îndreptat vârful însângerat al 
sabiei spre stindard şi a strigat cât de tare a putut: 

— A Doua liră! Atacaţi stindardul duşmanului! 

A surprins privirea unui optio şi a făcut semn spre cercul 
de gărzi de corp. Cu o înclinare a capului, omul s-a întors şi 
a strigat ordinul care s-a transmis cu iuţeală de-a lungul 
şirurilor de luptători. Imediat după aceea, s-a observat o 
mişcare clară către stindard, când auxiliarii au pornit spre 
Artaxes şi oamenii din garda lui. Cato a văzut un om aflat la 
mică distanţă de stindard îndemnându-şi soldaţii să 
continue lupta. În timp ce-şi făcea loc să ajungă la el, Cato a 
recunoscut trăsăturile acelui bărbat şi a rostit pentru sine. 

— Artaxes... 

Auxiliarii s-au apropiat de prinţ şi de oamenii din gardă, 
iar Cato s-a uitat dincolo de ei, spre legionarii din cohorta 
lui Macro, care făcuseră un drum de trecere prin bilele cu 
ghimpi şi se îndreptau luptând spre capul coloanei. 
Prefectul şi-a dat seama că rebelii erau înfrânți. Artaxes 
avea de ales între a fugi şi a lupta până la capăt. Probabil că 
prinţul palmiran şi-a dat seama de situaţie în aceeaşi 
secundă, pentru că a respirat adânc şi a strigat un ordin 
către oamenii lui, care au strâns rândurile, suprapunându- 
şi scuturile şi ridicând suliţele deasupra capetelor, pregătiţi 


să îi respingă pe romanii care s-ar fi apropiat, ajungând în 
raza de acţiune a vârfurilor ascuţite. Cato a aruncat o 
privire peste umăr şi a văzut că restul oamenilor din 
cohortă  desăvârşeau distrugerea coloanei de rebeli. 
Deşertul era presărat cu cadavre şi bălți de sânge, iar 
auxiliarii trebuiau să fie foarte atenţi pe unde călcau în timp 
ce îi doborau fără milă pe răzvrătiţii care erau încă suficient 
de nebuni sau de curajoşi ca să continue lupta. 

Cato era însoţit de aproape o sută de oameni în acţiunea 
de încercuire a lui Artaxes şi a gărzii lui de corp. Auxiliarii 
şi-au măsurat duşmanii şi a urmat o pauză încordată în 
cursul căreia s-au auzit respiraţiile gâfâite ale soldaţilor din 
ambele tabere, care se confruntau din priviri, aşteptând ca 
momentele de vrajă să se risipească. Cato s-a îndreptat de 
spate şi a înălţat sabia pentru a atrage atenţia oamenilor 
lui. 

— A Doua Iliră! Rămâneţi pe loc! 

Oamenii s-au uitat la el, iar pe feţele unora au apărut 
expresii de mirare, dar s-au oprit imediat şi au aşteptat 
următorul ordin al comandantului lor. 

— Prinţe Artaxes! Eşti înfrânt. Parţii s-au împrăştiat. 
Rebeliunea ta s-a încheiat. Cato a făcut o scurtă pauză, 
pentru a da mai multă greutate cuvintelor, după care a 
continuat: nu are niciun rost să mai opuneţi rezistenţă. 
Salvează viaţa oamenilor tăi şi predă-te. 

Vreme de câteva clipe nimeni nu a reacţionat în vreun 
fel. Muşcându-şi buzele, Artaxes a rămas cu privirea aţintită 
spre Cato. Apoi unul dintre oamenii lui s-a uitat spre el şi a 
dat să-şi coboare sulița. 

— Nu! a strigat Artaxes. Nu ne predăm. Ucideţi-i! 

Apoi a smuls sulița din mâna celui mai apropiat om şi a 
aruncat-o spre prefect. De furie, a greşit ţinta, dar forţa 
aruncării a fost mare, astfel că auxiliarul aflat alături de 
Cato nu a mai apucat să reacționeze, iar sulița i-a străpuns 
stomacul şi i-a ieşit prin spate, împroşcând sânge şi bucăţi 
de carne în toate părţile. Braţele omului au tresărit în 


spasme, iar scutul şi sabia i-au căzut la pământ. Apoi, 
soldatul s-a prăbuşit pe spate, a dat de câteva ori din 
picioare şi a murit în timp ce din gâtlej i s-a revărsat o 
spumă sângerie. 

— Ucideţi-i pe ticăloşi! a strigat unul dintre oamenii lui 
Cato, iar în vocea lui a răsunat o undă stridentă de furie. 
Omorâţi-i! 

Cu un urlet de mânie, auxiliarii au pornit atacul, iar în 
acele momente Cato nu ar mai fi putut să-i oprească. Lovite 
de scuturile auxiliarilor, lăncile au scos zgomote puternice. 
Rebelii care erau mai puternici au reuşit să străpungă 
scuturile romanilor cu vârfurile ascuţite ale suliţelor şi unul 
dintre ele a reuşit să treacă prin pielea şi carnea braţului 
unui auxiliar. Apoi, legionarii s-au ciocnit de gărzile de corp 
ale prinţului, folosindu-se de scuturile lor mari şi de forţa 
lor numerică, reuşind să-i împingă pe duşmani înapoi. 
Suliţele au continuat să lovească peste marginile scuturilor 
purtate de auxiliari, izbind uneori coifuri şi ricoşând din 
zalele armurilor. În tot acest timp, romanii s-au străduit să 
ţină scuturile ridicate şi capetele plecate, împingând cu 
forţă inamicii. În lupta de aproape, ei aveau avantaj, pentru 
că erau înarmaţi cu săbii scurte, iar ori de câte ori apărea 
câte o breşă între scuturile duşmanilor, reuşeau să lovească 
spre orice porţiune a corpului, de regulă picioare sau braţe. 
Unii romani au izbit cu putere în mânerele suliţelor care se 
iţeau pe deasupra capetelor lor, reuşind să sfârtece lemnul 
sau chiar să smulgă armele din mâinile rebelilor. 

Gemetele luptătorilor din cele două tabere, strigătele 
răstite de triumf şi sunetele şi exclamaţiile de durere ale 
răniților se auzeau atât de aproape, încât Cato a trăit cu 
impresia că inspira răsuflarea muribunzilor. A simţit o undă 
rece şi trecătoare de spaimă superstiţioasă în faţa acelui 
gând. Şi-a croit drum printre oamenii lui, îndreptându-se 
către stindardul duşman şi către Artaxes. Încă îl vedea pe 
prinţ strigând sfidător şi scoţându-şi arma şi îndemnându-şi 
oamenii să lupte. Însă, unul după altul, aceştia au fost 


doborâţi şi striviţi sub ghetele ghintuite ale ausxiliarilor. 
Înainte de a ajunge la Artaxes, soldatul din faţa lui Cato şi-a 
făcut loc cu forţa printr-un spaţiu liber din grupul de rebeli 
supraviețuitori. Prinţul se afla în faţa lui şi, înainte ca el să 
poată reacţiona, soldatul roman s-a repezit, azvârlindu-l pe 
purtătorul de stindard cât colo cu ajutorul scutului. 
Stindardul s-a prăbuşit la pământ, iar auzxiliarul a lovit cu 
sabia spre Artaxes, silindu-l să se retragă, iar apoi să se 
întindă pe pământ, de unde nu mai avea cum să se tragă 
înapoi. Artaxes a ridicat sabia ca să pareze o lovitură ce îi 
ţintea capul, iar în ultima clipă, auxiliarul şi-a schimbat ţinta 
şi lama a străpuns braţul prinţului deasupra încheieturii 
mâinii, sfărâmând oasele şi retezând tendoane. Artaxes a 
scos un răcnet şi a scăpat sabia din degetele care nu-l mai 
ascultau. 

Ausxiliarul a făcut un pas în faţă, gata să dea lovitura de 
graţie. 

— Nu! a strigat Cato, repezindu-se printre luptători 
către auxiliar. A reuşit să-l lovească pe soldat cu scutul în 
coaste, îndepărtându-l de Artaxes, astfel că lama sabiei a 
lovit doar nisipul. Lasă-l! 

Apoi s-a întors şi a strigat în greceşte: 

— Predaţi-vă! Prinţul a fost doborât! 

Ultimii dintre membrii gărzii de corp s-au rotit spre Cato 
şi, după o ezitare de un moment, unul dintre ei a lăsat sabia 
să-i cadă la pământ. Ceilalţi i-au urmat imediat exemplul, 
însă înainte de asta, unul i-a căzut victimă armei unui 
auxiliar care încă nu-şi revenise din frenezia luptei. 

— A Doua liră! a strigat Cato. Staţi pe loc! Nu mai 
luptaţi! 

Oamenii lui s-au retras câţiva paşi şi au coborât săbiile. 
Abia după acea şi-au lăsat şi gărzile de corp scuturile la 
pământ şi au rămas aşteptând să fie făcuţi prizonieri, având 
pe feţe întipărite expresii de spaimă şi disperare. Cato a 
renunţat la postura defensivă, luându-şi libertatea de a lăsa 
scutul să se rezeme de pământ. La picioarele lui, Artaxes îşi 


ţinea braţul rănit grav la piept şi îl strângea cu cealaltă 
mână, gemând de durere printre dinţii încleştaţi. Respirând 
adânc, Cato şi-a umflat pieptul, apoi a simţit pe deplin 
oboseala insuportabilă, după care a perceput parcă pentru 
prima oară dureri în tot trupul din cauza eforturilor pe care 
le făcuse în luptă. Acum însă totul se sfârşise. Atacul asupra 
coloanei de rebeli, bătălia cu parții, rebeliunea... Toate. S-a 
uitat în jos către Artaxes şi a dat din cap gândindu-se la 
toate astea. Apoi ochii i-au fost atraşi de stindardul pe care 
era un şarpe de un roşu strălucitor şi abia atunci s-a trezit 
din gânduri şi s-a aplecat să-l ridice. Căutându-l din ochi pe 
auzxiliarul care îl doborâse pe Artaxes, i-a făcut semn şi i-a 
întins stindardul. 

— E altău... îl meriţi, soldat. 

Omul a surâs vag şi a luat stindardul. 

— Am înţeles, domnule! Vă mulţumesc. 

— Cato! Cato! Unde eşti, băiete? 

S-a întors spre direcţia din care venea sunetul glasului 
lui Macro şi a văzut că legionarii alungaseră partea din faţă 
a coloanei, iar acum se apropiau de soldaţii vlăguiţi şi 
însângeraţi ai celei de-a Doua llire, adunaţi în jurul 
steagului duşman. Cadavrele rebelilor şi ale romanilor 
zăceau întinse sau ghemuite în apropiere, iar într-o parte, 
câţiva prizonieri stăteau laolaltă şi priveau scena cu 
expresii jalnice pe feţe. 

— În numele zeilor, a mormăit Macro, când şi-a făcut loc 
printre morţi ca să ajungă la Cato. Ce baie de sânge... Cato, 
ai păţit ceva? 

Tânărul a văzut expresia de îngrijorare de pe chipul 
prietenului său şi i-a trebuit un moment ca să-şi dea seama 
că probabil era doar stropit de sânge. 

— Sunt teafăr, domnule. N-am nimic. 

— Mă bucur, a spus Macro şi l-a bătut pe braţ. Ăsta e 
omul nostru, Artaxes? 

— Întocmai. Vreau să chem pe cineva să-i vadă braţul 
rănit. 


— Dacă-ţi închipui că merită efortul... a zis Macro, 
ridicând din umeri. Eu, unul, nu văd rostul. Nu cred că va 
supravieţui întâlnirii cu tatăl lui iubitor. 

— Nici eu nu cred, a recunoscut Cato. Dar asta e treaba 
lor. Dacă îl predăm în viaţă, vom avea parte de o părere 
favorabilă din partea regelui  Vabathus. lar cum 
ameninţarea parţilor nu mai există... 

Cato s-a întors şi a măsurat din ochi câmpul de luptă. 
Acum, după ce luptele încetaseră, iar praful începuse să se 
aşeze, putea vedea mai limpede dimensiunile înfrângerii pe 
care o suferise duşmanul. Armata partă fusese zdrobită 
complet, iar în acele momente era fugărită şi doborâtă de 
oamenii generalului Longinus. Mai toţi parții alergau spre 
albiile secate pe terenul accidentat, încercând să se 
îndepărteze cât mai repede de soldaţii romani victorioşi. 

Văzându-şi prietenul verificând câmpul de bătălie, 
Macro a chicotit. 

— Am impresia că planul tău a dat roadele dorite. 

Cato s-a răsucit spre el şi, după ce a şovăit îndelung, a 
râs. 

— Aşa s-ar părea. 

În jurul lor, legionarii din cohorta lui Macro s-au 
îngrămădit în jurul prefectului şi al oamenilor lui, ca să 
privească opera ausxiliarilor cu o admiraţie neîngrădită. 
Apoi, din rândul soldaţilor, s-a auzit un glas puternic: 

— Urale pentru a Doua Iliră, băieţi! 

Legionarii au scos imediat un urlet gutural de aprobare, 
iar după un moment de surprindere, pe chipurile 
auxiliarilor au apărut zâmbete de încântare şi rânjete de 
triumf, apoi s-au amestecat cu legionarii. S-a auzit un duruit 
de copite, iar Cato şi Macro au privit în jur, constatând că 
de ei se apropiau Balthus şi oamenii lui. Prinţul surâdea cu 
generozitate şi a făcut ochii mari de încântare când a văzut 
stindardul. Silindu-şi bidiviul să se oprească, a coborât din 
şa şi a păşit peste cadavre ca să ajungă lângă ofiţerii 
romani. 


— Prieteni, am obţinut o victorie măreaţă. Parţia a fost 
umilită. Îngenuncheată, vă asigur! L-aţi văzut cumva pe 
fratele meu? l-aţi găsit trupul? 

Macro s-a dat deoparte şi a arătat către Artaxes. 

— Uite-l! E viu, dar probabil că nu se simte prea bine. 

Zâmbetul s-a şters de pe faţa lui Balthus, care s-a ridicat 
şi s-a uitat contrariat la fratele lui, zăcând pe pământ şi 
ţinându-se de mâna lui rănită. 

— Tu... Aşadar, eşti viu. 

Artaxes a deschis ochii şi a rânjit când l-a văzut. 

— Cât se poate de viu, frate, iar când mă va vedea regele 
o să-mi exprim căinţa. O să plâng şi o să mărturisesc 
tuturor că ambiția m-a dus în ispită. Şi ştii ceva? El mă va 
ierta. 

Macro a hohotit. 

— Nu prea cred asta, dragul meu! Mai ales după tot ce 
ai făcut. 

— Serios? a făcut Artaxes, zâmbind, după care s-a 
crispat, pentru că a fost imediat cuprins de un val de 
durere. Pe frunte i-au apărut broboane de sudoare rece, 
după care a continuat: nu-l cunoşti pe tata. Ca mulţi părinţi, 
are o slăbiciune. Ceva îl împinge să îl ierte mereu pe fiul 
preferat, indiferent ce ar fi făcut el. 

A urmat un moment de tăcere, cât timp restul celor 
prezenţi au analizat cuvintele lui. Apoi Balthus a dat din cap 
şi a spus încet: 

— Are dreptate. Nu va fi uşor... 

S-a întors apoi către unul dintre oamenii lui şi a rostit un 
ordin cu glas apăsat. Până când Macro şi Cato au apucat să- 
şi dea seama ce se petrecea, câţiva oameni de-ai lui Balthus 
au întins arcurile, apoi săgețile au şuierat prin aer, 
străpungându-l pe Artaxes, aşa cum zăcea la pământ. 
Prinţul a scos un icnet şi s-a uitat spre fratele lui cu o 
expresie de uimire. Apoi ochii i-au devenit sticloşi şi a căzut 
lat, cu privirea îndreptată spre cer, având gura căscată şi 
moale. 


Balthus s-a uitat la el o clipă, apoi şi-a întors capul într-o 
parte. 
— Acum nu mai este cazul. 


CAPITOLUL 32 


În ziua de după bătălie, preoţii legiunilor au oficiat 
riturile funerare pentru soldaţii care fuseseră ucişi. 
Flăcările rugurilor s-au înălţat spre cerul nopţii, iar spre 
dimineaţă, rămăşiţele lor arse presărau deşertul în 
momentul când armata a început să mărşăluiască spre 
Palmira. Din milă, suferinţele răniților duşmani au fost 
curmate prin tăierea beregatelor, în vreme ce răniții 
romani, transportaţi de pe câmpul de luptă şi trataţi cât se 
putea de bine, au fost puşi în căruţe, pe spinarea catârilor şi 
cailor ori pe brancarde improvizate, purtate de camarazii 
lor. Pe de altă parte, grupuri de soldaţi au scotocit câmpul 
de bătălie în căutarea de arme refolosibile care zăceau 
împrăştiate pe pământ. 

Duşmanii morţi au fost lăsaţi aşa cum zăceau, în 
mormane de-a lungul şi de-a latul nisipurilor. Câteva sute 
de morţi se aflau peste tot în acel peisaj, acolo unde 
fuseseră seceraţi de cavaleria romană. Armata partă fusese 
distrusă aproape în totalitate. Supraviețuitorii se 
împrăştiaseră care încotro şi, lipsiţi de conducători, îşi 
abandonaseră armele şi armurile. Acestora nu le mai 
rămăsese altă şansă decât aceea a retragerii prin deşert, 
către Eufrat şi către tărâmurile parte de dincolo de fluviu. 
Fără apă, prea puţini erau în stare să ajungă acasă, dar 
până şi aceştia urmau să aibă amintiri foarte triste de 
povestit. Aveau să treacă mulţi ani până când Parţia va 
îndrăzni să înfrunte din nou Roma. 

Două zile mai apoi, când armata s-a apucat să-şi ridice o 
tabără de marş în apropierea zidurilor Palmirei, generalul 
Longinus a pornit în fruntea unei procesiuni de ofiţeri 
alături de prinţul Balthus, ducând cu ei soldaţi şi prizonieri 
pe poarta oraşului şi de-a lungul câii largi ce mergea spre 
palatul regal. Imediat ce regele primise mesajul lui 


Longinus, care îl anunţa în legătură cu deznodământul 
bătăliei, Vabathus instituise o sărbătoare publică pentru a 
celebra încheierea rebeliunii şi înfrângerea Parţiei. Cu toate 
acestea, romanii care au păşit cu stindardele în frunte pe 
drumul pavat au văzut prea puţine semne de bucurie. 
Macro şi Cato mărşăluiau cu câţiva paşi în faţa stindardelor, 
alături de alţi ofiţeri, şi au înţeles imediat din expresia 
rigidă de pe chipul generalului că Longinus nu era nici pe 
departe încântat de acea primire într-o atmosferă de tăcere 
deplină. 

— Ce se petrece aici? a întrebat Macro cu glas scăzut. Ar 
trebui să se arate fericiţi că rebeliunea s-a terminat. 

Cato a aruncat o privire în jur. De-a lungul drumului se 
găseau puţini cetăţeni ai oraşului, dar şi ei îi urmăreau într- 
o tăcere rezervată pe soldaţii care treceau prin dreptul lor. 

— Nu le poţi găsi vreo vină acestor oameni. Luna trecută 
au asistat la mai multe lupte decât era nevoie. Se vor arăta 
recunoscători după ce vor avea siguranţa că pacea a 
revenit în oraşul lor. 

Preţ de un moment, Macro a analizat explicaţia dată de 
prietenul său, apoi a ridicat din umeri. 

— Tot ce se poate, dar eu aş vrea ca aceşti oameni să-şi 
arate acum recunoştinţa faţă de noi. Doar n-am mărşăluit 
de-a lungul şi de-a latul deşertului şi nici nu am rezistat 
unui asediu, pentru ca apoi să mai port o ultimă bătălie, 
doar ca ei să mă facă să mă simt ca ultimul om din lume. 

— Poţi să te simţi cum vrei, dar eu sunt recunoscător că 
am revenit la Palmira. 

Macro a aruncat o privire spre el şi a rânjit. 

— Sunt convins de asta. Bineînţeles că asta nu are nicio 
legătură cu fiica lui Sempronius, adevărat? 

Cato s-a simţit cuprins de un val de iritare, dar a reuşit 
să arboreze un surâs. 

— Bineînţeles că are legătură cu lulia. 

A simţit cum inima i se înfierbântă doar pronunţându-i 
numele. 


— Tatăl ei mi-a dat cuvântul că mă voi putea căsători cu 
ea când mă întorc. 

— Dacă te întorci, aşa a zis. 

— Dacă sau când, ce importanţă mai are? 

Macro a zâmbit întristat. 

— Are o mare importanţă, dacă nu te aştepţi ca un om să 
trăiască suficient de mult ca să te silească să-ţi respecţi 
cuvântul. 

Cato l-a privit printre gene pe Macro. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Ei, ce naiba, amice? Doar nu eşti chiar atât de prost. 
Sempronius e aristocrat. Tu eşti fiul unui libert. Nu 
reprezinţi nicidecum cea mai bună partidă pentru preţioasa 
lui fiică. Ţi-a făcut pe plac, atâta tot. 

Cato a stat puţin pe gânduri, apoi a scuturat din cap. 

— Ba nu. Nu e logic. Dacă Sempronius nu avea de gând 
să-mi îngăduie căsătoria cu Iulia, atunci de ce mi-a promis 
că ar exista această posibilitate dacă mă voi întoarce 
teafăr? Cred că nu ai înţeles tu bine, Macro. Te-ai înşelat. 

— Cum zici tu. Sper doar că m-am înşelat, băiete. Serios. 

Au continuat să mărşăluiască în tăcere pe strada largă şi 
aproape pustie care traversa oraşul, ducând spre palat. 
Când s-au apropiat de intrare, sub o arcadă impresionantă 
care încadra drumul pavat, o mică mulţime, alcătuită din 
femei zdrenţăroase şi copii, stând de o parte şi de alta, a 
început să ovaţioneze cam fără tragere de inimă. Imediat ce 
generalul Longinus a ajuns exact în dreptul mulţimii, 
femeile şi copiii au aruncat petale albe în calea lui. 

— Frumoasă idee, a remarcat Macro cu glas reţinut. Dar 
nu miroase nici pe departe a sinceritate. Adunătura asta 
trebuie să fie drojdia străzilor, persoane plătite ca să ne 
întâmpine în mod festiv. 

— Păi nu voiai tu o primire ca pentru eroi? l-a pus Cato 
la punct. Uite, de asta ai parte. Măcar generalul se bucură 
din plin. 


Macro a aruncat o ocheadă în faţă şi a observat că 
Longinus îşi înclina capul cu gravitate, ba într-o parte, ba în 
alta, şi îşi ţinea mâna înălţată într-un gest ce voia să spună 
că accepta laudele. 

Centurionul a pufnit: 

— Judecând după felul în care se poartă, ai crede că i s- 
au acordat deja ovaţii şi ar mărşălui pe Calea Sacră din 
Roma, înconjurat de o mulţime uriaşă şi având ca escortă 
personală doar vestale neprihănite. 

— Poate că vede în treaba de astăzi o repetiţie generală 
pentru ceea ce se va întâmpla la Roma, a adăugat Cato, cu 
un surâs strâmb. 

— Chiar crezi că Longinus merită un premiu pentru ceea 
ce a făcut? Parţii erau cât pe ce să ne şteargă de pe faţa 
pământului. 

— Macro, doar ştii cum stau lucrurile. Nu are 
importanţă câţi oameni pierzi şi nici câte greşeli faci într-o 
campanie. Atâta vreme cât obţii rezultatul potrivit, totul e 
bine. Iar orice victorie împotriva parţilor va fi bine văzută la 
Roma. Aşadar, acolo va avea loc o mare sărbătorire. Fie şi 
numai pentru a-i face fericiţi pe plebei. 

— Grozav... 

Cato s-a uitat împrejur, spre ceilalţi ofiţeri, apoi şi-a 
coborât glasul şi mai mult. 

— Şi situaţia de acum are avantajul de a-l separa o 
vreme de legiunile lui. Având în vedere ambițiile lui, nu e 
deloc rău. 

Macro a dat aprobator din cap. Cu toate că 
zădărniciseră planurile lui Longinus de a alcătui o armată 
capabilă să-l răstoarne pe împărat, el şi Cato nu reuşiseră 
să descopere suficiente dovezi care să probeze intenţiile 
trădătoare ale generalului. Narcissus nu avea să se declare 
satisfăcut de eforturile făcute de ei, a gândit Macro, simțind 
în acelaşi timp un gol în stomac. Secretarul împăratului era 
recunoscut pentru lipsa lui de răbdare faţă de cei care nu 
reuşeau să îi ofere ceea ce le ceruse. Macro şi Cato 


fuseseră trimişi în provinciile răsăritene ca să îl dea de gol 
pe Longinus drept trădător. Indiferent ce realizaseră cei 
doi, generalul nu se expusese suficient de mult ca să se 
justifice îndepărtarea lui din funcţie şi distrugerea lui 
pentru totdeauna. Pe vremea lui Caligula lucrurile stătuseră 
cu totul altfel, pentru că atunci orice roman putea fi 
executat doar dintr-un capriciu. Succesorul lui Caligula 
hotărâse ca asemenea excese care încălcau legile să nu mai 
fie încurajate. Macro a surâs în sinea lui în timp ce s-a 
gândit că probabil Narcissus tânjea după simplitatea 
fostului regim politic. 

În aceeaşi clipă a observat un chip cunoscut la marginea 
mulţimii şi a tăcut o clipă, după care a ieşit din rând. Cu o 
expresie nedumerită, Cato s-a întors şi l-a urmat pe 
prietenul său. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mergi mai departe. Te prind eu din urmă. 

— De ce? Spune-mi, despre ce este vorba? 

— Trebuie să stau de vorbă cu cineva. Du-te mai 
departe, a spus Macro cu fermitate în glas. 

Cato a ridicat din umeri, apoi s-a alăturat coloanei. 
Aruncând o privire peste umăr, l-a văzut pe Macro păşind 
încet spre mica mulţime de oameni în zdrenţe care stăteau 
aliniaţi de-a lungul străzii şi oprindu-se în faţa unei fete. 

După aceea, procesiunea a trecut pe sub arcadă, 
pătrunzând în curtea încăpătoare a palatului regal. O gardă 
de onoare, alcătuită din mercenarii greci care 
supravieţuiseră, stătea aliniată până la intrarea în palat, 
unde 'Thermon aştepta în faţa celor două coloane care 
sprijineau porticul. Generalul Longinus a mers călare până 
la poalele scărilor, unde şi-a oprit calul, după care a 
alunecat cu eleganţă din şa, coborând pe pământ. A făcut 
un gest către ofiţerii săi şi către Balthus să-l urmeze şi a 
urcat treptele ce duceau spre intrare. Comandantul 
gărzilor regale a transmis brusc un ordin, iar mercenarii s- 
au întors spre clădire şi au prezentat suliţele. În momentul 


când Longinus s-a apropiat de el, Thermon a făcut o 
plecăciune adâncă. 

— Stăpâne Cassius Longinus, avem deosebita plăcere de 
a vă primi din nou în oraşul nostru. Ştirea despre victoria 
dumneavoastră a provocat o mare bucurie şi sărbători în 
Palmira. 

— Am băgat de seamă acest lucru, a spus Longinus pe 
un ton usturător, făcând un semn din cap către strada care 
traversa oraşul. S-ar părea că populaţia oraşului încă 
doarme adânc. 

Thermon a tăcut o clipă, când a înţeles sensul remarcii 
făcute de roman, după care a zâmbit spre Balthus. 

— Prinţe, regele se arată încântat de succesul tău şi de- 
abia aşteaptă să-şi îmbrăţişeze fiul victorios. 

— Sunt sigur de asta, i-a răspuns Balthus. 

— Ar fi preferabil să trecem peste asemenea formalităţi, 
a spus Longinus, întrerupând schimbul de cuvinte. Trebuie 
să stau de vorbă cu regele, pentru ca după aceea să mă 
întorc la armata mea şi să mă îngrijesc de nevoile oamenilor 
mei. 

— Desigur. V-aş fi recunoscător dacă aţi fi amabil să mă 
urmaţi. 

Thermon a făcut o nouă plecăciune şi s-a retras cu 
spatele pe uşă, după care s-a întors şi a condus grupul pe 
un coridor lung, ai cărui pereţi erau bogat ornamentaţi cu 
picturi sclipitoare ce înfăţişau faptele măreţe ale foştilor 
regi ai Palmirei. La capătul coridorului erau două uşi 
placate cu alamă, care au fost date în lături de gărzile 
palatului, dincolo de care se afla sala de audienţe a regelui. 
Vabathus stătea pe tron, înălţat deasupra capetelor celor 
din jurul lui pe un piedestal rotund pe care se putea ajunge 
urcând câteva trepte. Un grup de nobili din Palmira şi cei 
mai bogaţi oameni din oraş stăteau dinaintea lui, purtând 
cele mai bune straie. Aceştia s-au dispersat în faţa lui 
Longinus şi a suitei lui şi s-au retras de o parte şi de alta a 
tronului. În sală erau mai multe gărzi care au ocupat poziţii 


astfel încât să creeze o cale mărginită de sulițe şi scuturi ce 
ducea spre piedestal şi regele Vabathus. 

Aflat în spatele generalului, Cato şi-a plimbat iute ochii 
prin încăpere. L-a văzut pe Sempronius stând în apropierea 
regelui, apoi s-a uitat spre mulţime şi a văzut-o pe lulia, 
ceva mai retrasă faţă de restul celor prezenţi, lângă unul 
dintre stâlpii poleiţi. A înclinat capul în direcţia ei şi a 
zâmbit fugar. Ea a ridicat discret o mână în semn de salut, 
iar faţa i s-a luminat de uşurare şi bucurie că îl revede. 

Thermon l-a condus pe Longinus până la poalele scării, 
apoi s-a tras respectuos deoparte şi a anunţat în mod 
oficial: 

— Maiestatea Voastră, vi-l prezint pe Cassius Longinus, 
guvernator al provinciei romane Siria, pe ofiţerii săi şi pe 
prinţul Balthus. 

Regele a făcut un semn din cap către oaspeţi şi, după o 
scurtă pauză, s-a îndreptat de spate pe tron şi a spus: 

— Generale Longinus, fii bine venit în palatul nostru. Îmi 
este greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a-mi exprima 
recunoştinţa faţă de tine şi minunaţii tăi soldaţi. Ne-aţi 
eliberat de sub dominaţia Parţiei şi a acelor trădători din 
rândul poporului meu care erau gata să facă din oraşul 
nostru sclavul regatului part. În voce i-a apărut un uşor 
tremur, după care Vabathus a continuat: am înţeles că 
Artaxes a murit pe câmpul de bătălie, ucis de prinţul 
Balthus. Aşa se cuvenea, probabil. Dar, deşi jelesc pierderea 
unui fiu al meu, chiar dacă e chiar acela care m-a trădat, 
recunosc acum că sunt dator pe veci faţă de Roma. 

Cato l-a văzut pe Balthus tresărind la auzul acestor 
cuvinte. Prinţul s-a încruntat şi a strâns din buze, în vreme 
ce tatăl lui a continuat: 

— Recunoştinţa mea este atât de mare, încât astăzi am 
semnat un tratat cu ambasadorul împăratului Claudius. De 
astăzi înainte Palmirei şi tărâmurilor sale li se va acorda 
titlul de regat client al Imperiului Roman. Regele a făcut o 
pauză şi s-a uitat direct la singurul lui fiu în viaţă. Vreme de 


un moment, în ochi i-a apărut o expresie de milă, apoi alta, 
de resemnare. Înţeleg pe deplin că acest tratat nu va fi pe 
placul unora dintre supuşii mei. Însă trebuie să alegem 
între a fi aliat al Romei sau o cucerire a Parţiei. 

— Nu! a exclamat prinţul Balthus, clătinând din cap, 
apoi arătând cu degetul spre tatăl lui. Tată, ştii prea bine ce 
înseamnă stat clientelar. După dispariţia ta, Palmira va 
deveni provincie romană. Ne vom pierde independenţa. Ne 
vom pierde regele şi vom ajunge sub călcâiul Romei. 

— Da, a spus Vabathus cu tărie. Dar acesta este preţul 
pe care trebuie să-l plătesc şi trebuie să accept situaţia. 

— Eu nu accept aşa ceva, i-a răspuns Balthus, 
înfierbântat. Datoria regelui este de a-şi păstra regatul. 
Orice altă alegere reprezintă o trădare faţă de poporul 
Palmirei. 

— “Tu îmi vorbeşti de trădare? a spus Vabathus cu 
răceală în glas. Îndrăzneşti să aduci vorba de trădare? Tu, 
care ţi-ai trădat propriul sânge şi ai ordonat moartea 
fratelui tău, Amethus? 

Balthus a scuturat din cap. 

— Nu am făcut aşa ceva. Nu ai nicio dovadă. 

— Chiar aşa? a spus Vabathus care s-a întors într-o parte 
şi a dat un ordin: aduceţi-l aici, ca să-l vadă toţi. 

S-a auzit un icnet şi un geamăt de durere, apoi zgomot 
de paşi făcuţi târâş de cineva aflat în spatele podiumului 
după care au apărut doi oameni din garda regelui ducând 
un morman de zdrenţe în care era îmbrăcat un om plin de 
răni şi umflături. Cei doi au târât povara până în faţa 
tronului, apoi au lăsat-o să cadă la podea. 

— Ce înseamnă asta? a exclamat generalul Longinus 
care, dezgustat, a făcut un pas înapoi. Acest... acest om? 

Regele nu l-a băgat în seamă pe roman, îndreptându-şi 
în schimb atenţia asupra fiului său. 

— Balthus, sunt convins că-l recunoşti pe cel mai 
credincios dintre sclavii tăi. 


Prinţul Balthus s-a uitat lung la omul ghemuit pe podea, 
bătut şi însângerat şi totuşi agăţându-se de viaţă, în timp ce 
coşul pieptului îi palpita într-un ritm nefiresc. Treptat, 
înțelegând adevărul, pe faţa lui Balthus a apărut o expresie 
de groază. 

— Carpex, a mormăit el. Carpex, ce mi-ai făcut? 

Sclavul a părut să-şi dea brusc seama unde se afla şi s-a 
chircit şi mai mult auzind glasul prinţului, ca şi cum ar fi 
primit o lovitură puternică. 

— Stăpâne, a spus sclavul, cu o voce care nu depăşea 
nivelul unei şoapte hârâite. Vai, stăpâne, îţi cer iertare. Eu... 

— 'Tăcere, câine! a strigat Vabathus. Cum de îndrăzneşti 
să deschizi gura în prezenţa regelui tău? S-a uitat tăios la 
Carpex, iar omul s-a făcut mic şi pe faţă i-a apărut o 
expresie de groază. 

Regele a făcut un semn din cap şi a rânjit satisfăcut când 
s-a întors către fiul lui şi a continuat: 

—  Balthus, acest gunoi de om ne-a dat toate 
răspunsurile de care aveam nevoie, asta imediat după ce s- 
a trecut la tortură. Sclavul a confirmat ceea ce deja 
bănuiam, anume că tu ai dat ordinul ca Amethus să fie ucis. 
Şi Carpex a fost acela care a dus porunca la îndeplinire. 

— Minciuni! a spus Balthus, spumegând de furie. 
Minciuni, îţi spun. A făcut un pas înainte şi l-a lovit cu 
piciorul pe Carpex. Sclavul ăsta te-a înşelat, tată. Nu am 
avut nimic de a face cu asta. Jur pe atotputernicul Bel. 

— Tăcere! a strigat Vabathus, străpungându-l cu privirea 
pe fiul lui. Te înjoseşti într-atât de mult, încât eşti dispus să 
minţi sub jurământ în faţa zeului acestui oraş? Nu ai deloc 
simţul onoarei? S-a ridicat şi a îndreptat un deget spre 
prinţ. Nu-mi eşti fiu. Te reneg. Eşti un criminal de rând şi 
un trădător şi pentru asemenea fapte există o singură 
pedeapsă. Gărzi, prindeţi-l! 

Când mercenarii s-au apropiat de el, Balthus a scrâşnit 
din dinţi şi s-a uitat în jur ca un animal încolţit. A dus mâna 


spre mânerul sabiei şi a scos cu iuţeală lama pe care a 
îndreptat-o spre cel mai apropiat om din garda regală. 

— Dacă mai faci un pas spre mine, îţi scot maţele. 

— Lasă jos sabia! i-a poruncit Vabathus. Nu ai scăpare. 

Un moment, Balthus s-a uitat sfidător la tatăl său, apoi a 
respirat adânc şi a lăsat capul în piept. Starea de încordare 
a scăzut o clipă, iar gărzile s-au oprit puţin înainte de a-şi 
continua înaintarea. În acel moment, prinţul a făcut un salt 
către Carpex, iar lama sabiei lui a sclipit prin aer. Îngrozit, 
sclavul a scos un țipăt, iar arma l-a lovit peste mâna 
ciolănoasă ridicată spre faţă pentru a se apăra. Lama bine 
ascuţită i-a retezat braţul şi şi-a continuat mişcarea prin 
gâtul sclavului, înfigându-se în şira spinării, reducându-i 
strigătul la tăcere. Sângele a ţâşnit pe podea, iar cei 
prezenţi în sala de audienţe s-au tras înapoi când Carpex a 
căzut pe spate, cu capul aproape desprins de trunchi. 
Balthus s-a uitat cu dispreţ la trupul care s-a cutremurat o 
dată, apoi a rămas nemişcat. După aceea, şi-a aruncat sabia 
şi nu a făcut niciun efort pentru a se opune gărzilor care |- 
au prins şi i-au răsucit mâinile la spate. 

— Scoateţi-l de aici, a poruncit Thermon, apoi s-a întors 
către alţi oameni şi a arătat spre cadavrul sclavului: Şi luaţi 
şi asta. 

Balthus a fost târât din sală sub ochii ofiţerilor romani şi 
ai nobililor din Palmira. După ieşirea lui, cu umerii pleoştiţi 
ca ai unui bătrân gârbovit, Vabathus a coborât de pe 
podium. 

— 'Thermon, mă voi întoarce în apartamentul meu. Să te 
îngrijeşti să nu mă tulbure nimeni. 

Şambelanul s-a uitat cu jenă spre Longinus şi ofiţerii 
romani. 

— Bine, Maiestate, dar sărbătorirea... banchetul din 
această seară? 

— Sărbătorire? Vabathus a clătinat din cap. Ce am eu de 
sărbătorit? A rămas nemişcat un moment, apoi a urmat. 
Totuşi ai dreptate. Sărbătorirea trebuie să aibă loc. Ea nu 


trebuie să fie afectată de absenţa unui om care suferă. 
Îngrijeşte-te de asta, Thermon. 

S-a întors şi s-a îndreptat spre o uşă mică de ieşire din 
sala de audienţe. Nobilii şi-au plecat capetele la trecerea 
lui, dar Vabathus nu i-a luat în seamă, privind în pământ cât 
a mers printre ei, apoi a dispărut şi i-a lăsat în tăcere. 


În curtea palatului se lăsau umbre prelungi în momentul 
în care Macro a rămas în poziţie de drepţi în faţa 
generalului Longinus şi a ambasadorului roman. Cei doi 
senatori stăteau la o măsuţă şi beau apă aromatizată cu 
lămâie. Aflat în spatele lor, un sclav le făcea vânt folosindu- 
se de un evantai mare, confecţionat din frunze de palmier. 

Longinus şi-a lăsat jos ceaşca şi şi-a dres glasul. 

— Da, centurion Macro, ce doreşti să ne comunici? 

— Domnule, nu este drept. Mă refer la ce se petrece cu 
Balthus. Omul ăsta mi-a salvat viaţa, dar şi pe a celorlalţi 
din coloana de sprijin. A luptat alături de noi când eram în 
citadelă, iar apoi în bătălia cu parții. E un om curajos, a 
încheiat centurionul, însoţindu-şi vorbele cu un gest din 
cap. Ar fi o greşeală să-l lăsăm să fie ucis ca un câine. Nu e 
drept. 

Generalul Longinus şi-a ţuguiat buzele o clipă, ca şi cum 
ar fi rămas pe gânduri. 

— Înţeleg. Şi sunt de acord. Îi datorăm multe şi trebuie 
să-i fim recunoscători. În alte condiţii, nici nu s-ar pune 
problema să-l lăsăm să moară astfel. 

Auzind vorbele generalului, Macro a simţit o undă de 
fatalism cuibărindu-se greu în sufletul lui. 

— Ce vreţi să sugeraţi, domnule? Ce ar fi fost în alte 
condiţii? 

Sempronius s-a aplecat în faţă. 

— Îmi dai voie să-i explic prietenului nostru cum stau 
lucrurile? 

Longinus a făcut un semn de nepăsare. 

— Chiar te rog. 


Ambasadorul s-a uitat la Macro şi a surâs cu tristeţe. 

— Nu am nicio îndoială că tot ce ai spus despre prinţ 
este adevărat. 

— Atunci, de ce trebuie să moară? a intervenit Macro. 

— Din necesităţi politice. Roma trebuie să facă din 
Palmira un regat client. Vrem să încheiem acest tratat şi 
Vabathus are nevoie de el. În această înţelegere nouă, 
Balthus nu-şi găseşte locul. Nu poate deveni domnitorul 
Palmirei. Prinţul ştia asta şi va unelti împotriva tatălui său la 
fel cum a făcut şi Artaxes, e lucru sigur, aşa cum vara 
urmează primăverii. Altfel, de ce a pus ca fratele lui să fie 
ucis? Îşi croia drum spre tron. Sempronius a aşteptat un 
moment, dorind ca vorbele lui să fie înţelese. Îmi pare rău, 
centurion. Nu putem face nimic în această privinţă. Ştim că 
prinţul Balthus a luptat bine de partea ta. Este probabil un 
bărbat curajos. Însă, în acelaşi timp, este nemilos şi plin de 
ambiţii, iar dacă ar rămâne în viaţă, în Palmira nu ar mai 
exista pace. De aceea, va fi executat mâine-dimineaţă. 

Macro a simţit crescând în sufletul lui un val de 
amărăciune şi i-a trebuit multă stăpânire de sine ca să-şi 
înfrâneze furia. S-a uitat dispreţuitor la cei doi politicieni. 

— Spuneţi că e vorba de o necesitate politică. Frumos 
eufemism, domnule. Din punctul meu de vedere, arată mai 
curând a crimă. 

Longinus şi-a aşezat cana pe masă cu un gest nervos. 

— Ascultă, centurion! Nu-ţi admit impertinenţa aceasta. 
Chiar mă gândeam să... 

— Macro are dreptate, a intervenit Sempronius. Să 
lăsăm deoparte cuvintele mieroase. Ceea ce rămâne este 
crimă, pur şi simplu. Nu putem ascunde acest lucru. Însă 
asta nu schimbă situaţia cu nimic, centurion. Spre binele 
tuturor, Balthus trebuie îndepărtat. Ambasadorul a surâs, 
parcă scuzându-se. Trebuie să moară. Nu există alternativă. 
Înţelegi asta? 

— Da. 


— Prea bine. Ar mai fi ceva, a spus Sempronius şi a vârât 
mâna în geanta care stătea aşezată alături de taburetul lui 
şi a extras din ea un document împăturit care purta sigiliul 
imperial. 

— Curierul imperial a adus asta ieri, împreună cu alte 
mesaje. Vă este adresat ţie şi lui Cato. 

Macro a luat scrisoarea şi a aruncat o privire la cuvintele 
scrise sub sigiliu. 

— Din partea lui Narcissus, secretar imperial. Sigur sunt 
veşti proaste. 

Sempronius a chicotit, iar după un moment, Macro i-a 
ținut hangul. 

— Ei, aş face bine să o citesc şi să-l găsesc pe Cato. 

— Da. Sempronius a dat aprobator din cap şi a zâmbit 
unui gând doar de el ştiut. Îmi închipui că îl poţi găsi pe 
acest tânăr remarcabil în grădinile regelui. 


— Cato! Unde eşti? 

Macro a înaintat cu paşi mari prin curţile grădinii, 
privind pe după tufişurile şi copacii ţinuţi în vase aranjate în 
jurul colonadelor şi peristilurilor împodobite. La câţiva paşi 
în spatele lui se grăbea Jesmiah, încă purtând resturile 
zdrenţuite ale stolei şi mantiei. În jurul lor, aerul răcoros ale 
înserării aducea cu sine parfum de iasomie şi alte flori. Se 
făceau ultimele pregătiri pentru banchetul din acea seară şi 
mulţi dintre curtenii şi slujitorii regelui stăteau jos, 
bucurându-se de vreme atât cât puteau, ori treceau prin 
grădini cu vreo treabă sau alta. S-au oprit cu toţii din 
discuţii şi s-au uitat supăraţi spre ofiţerul roman care striga 
din răsputeri. 

— Cato, unde naiba eşti? 

De pe o bancă de piatră s-a ridicat o siluetă care a făcut 
semn cu mâna ca să-i atragă atenţia lui Macro, care nu 
vedea prea bine din cauza luminii scăzute. 

— Aici. 


— Aha! În sfârşit, a spus Macro şi a păşit spre prietenul 
lui, scoțând în acelaşi timp scrisoarea primită de la 
Narcissus de sub tunică. 

— Avem veşti de la Roma. Veşti grozave. 

Când s-a apropiat de bancă şi a văzut că mai era cineva 
acolo, bărbatul s-a pierdut puţin şi a devenit stângaci când 
şi-a dat seama cine era. 

— Domnişoară lulia, scuze. N-am vrut să vă deranjez. 

— Nu-i nimic, i-a răspuns ea zâmbind. Am discutat ce 
trebuia. Fă-te că nu mă vezi. 

— Foarte bine, a spus Macro şi, întorcându-se către 
Cato, i-a întins scrisoarea. la citeşte. 

— Nu mai poate aştepta? l-a întrebat Cato, apoi şi-a 
plecat capul într-o parte zărind-o pe fata din spatele 
prietenului său. Cine este copila asta? 

Macro a aruncat o privire peste umăr şi i-a făcut semn 
să înainteze. Jesmiah a păşit în faţă cu un aer sfios. Macro 
şi-a lăsat o mână pe umărul ei şi a explicat situaţia. 

— Ea este Jesmiah. A fost în citadelă împreună cu fratele 
ei mai mic. 

Cato a înţeles imediat substratul cuvintelor lui Macro, de 
aceea s-a simţit stingher amintindu-şi modul brutal în care 
civilii fuseseră siliţi să părăsească citadela. 

— Familia ei a murit în răzmeriţă, a continuat Macro, iar 
fratele ei a murit ieri. Era doar un sugar, care se 
îmbolnăvise grav în timpul asediului. Acum Jesmiah nu are 
pe nimeni care să-i poarte de grijă. De aceea, mă 
întrebam... a zis Macro şi a rămas cu ochii ţintă la lulia. 
Orice tânără doamnă de origine romană are mereu nevoie 
de slujitoare bune şi de încredere, din câte ştiu eu. 

— Serios? a făcut Iulia, ridicând din sprâncene. Nu-mi 
dau seama de unde ai auzit asta. 

Macro a ridicat din umeri. 

— Ei, în fine, speram că ai putea găsi un locşor pentru 
Jesmiah. Nu mai are nimic aici, în Palmira. Nici familie, nici 
prieteni. Casa ei a fost făcută scrum şi de când s-a încheiat 


asediul trăieşte pe stradă. Şi-a dres glasul. Eu nu-i pot 
purta de grijă. Speram că ai putea s-o faci tu, doamna mea. 

Iulia s-a uitat amuzată la el, apoi a măsurat-o din ochi pe 
fată. 

— Foarte bine, o să mă ocup. 

Faţa bărbatului s-a înseninat pe loc. 

— Îţi mulţumesc. Cum să spun... Îţi mulţumesc în numele 
fetei. În fine. Şi-a îndreptat atenţia spre scrisoarea din 
mâna lui Cato. Trebuie să citeşti ce scrie acolo. Hai! 

Cato a privit sigiliul rupt. 

— De ce nu mă scuteşti de efort? Spune-mi ce scrie. 

— Prea bine, trântore! Macro a zâmbit larg şi l-a lovit 
amical pe Cato peste umăr. Narcissus a citit raportul nostru 
şi ne-a rechemat la Roma. Ne-am făcut treaba şi trebuie să 
plecăm de aici. Vestea bună e că vom primi o nouă slujbă la 
o legiune. Trebuie să părăsim armata din Siria imediat ce 
aceasta ajunge la Antiohia, iar apoi ne vom îndrepta spre 
coastă ca să luăm prima corabie spre Ostia şi - a, dar 
citeşte chiar tu asta... 

— Asta e o veste grozavă, a spus Cato şi a lovit cu 
degetul în scrisoare. Nu cred că ar mai fi şi altceva în afară 
de ceea ce mi-ai spus. 

— Bine, dar citeşte. 

— Doar o clipă. Întâi să-ţi dau şi eu o veste bună. 

— Serios? a exclamat Macro şi s-a încruntat. Ei, nu mai fi 
atât de timid, băiete. Spune totul! 

— Foarte bine, a zis Cato, petrecându-şi mâna pe după 
braţul Iuliei şi trăgând-o în sus, astfel încât ea a venit 
alături de el. Până la urmă se pare că mă voi căsători cu 
Iulia. 

— "Te căsătoreşti? a exclamat Macro, ridicând din 
sprâncene. Sempronius şi-a dat acordul? 

— Da, şi a făcut-o într-un mod foarte elegant. Deşi, 
recunosc, la un moment dat mă temusem că voia să o 
păstreze pe lulia pentru Balthus. Dar cum situaţia s-a 
schimbat... 


Pe faţa lui Macro a apărut o expresie de încrâncenare. 

— Da, adevărat. Nu e deloc o moarte meritată. 

— Asta este, a spus Cato, petrecându-şi braţul pe după 
umărul Iuliei şi sărutând-o pe frunte. Imediat ce ajungem la 
Roma vom organiza totul. 

— Măi să fie, a spus Macro, încă uimit, apoi a revenit la 
bunele maniere. Cum să spun, cele mai sincere felicitări... 
Amândurora, mai precis... 

Iulia a râs. 

— Îţi mulţumim, centurion Macro. 

— Da, mulţumesc, a repetat Cato. Recunosc, aprobarea 
lui Sempronius a fost şi pentru mine o surpriză. 

— Nu trebuia să fie, a spus lulia cu fermitate. Eu oricum 
hotărâsem să mă mărit cu tine. Şi tatei i-ar fi trebuit mult 
curaj ca să împiedice pe cineva ca mine. 

Macro s-a uitat lung la ea, apoi a dus o mână la gură şia 
vorbit în şoaptă, ca un sufleor: 

— Flăcăule, va trebui să te păzeşti de o asemenea 
amazoană... 

Iulia l-a lovit în glumă peste braţ şi, înainte ca Macro să 
poată reacţiona, şi-a trecut mâna pe sub braţul lui, astfel 
încât acum stătea între ei amândoi. 

— Ei, asta e situaţia. Acum, să mergem să participăm la 
sărbătorire şi să ne găsim ceva de băut. A făcut o pauză şi a 
zâmbit către Jesmiah. Vino şi tu! Cred că nu ţi-ar strica să 
mănânci ceva bun. 

Jesmiah a dat hotărâtă din cap, făcându-i pe ceilalţi să 
râdă. lulia s-a întors către Macro şi l-a strâns de braţ. 

— Tuturor ne-ar prinde bine ceva de băut. Cum sună 
expresia aia? 

— Să bem de dragul copilului ce va să vină..., parcă aşa 
se spune, nu? 

Macro s-a uitat imediat la amicul lui. 

— Nu cumva lulia €...? 

— Nu, l-a întrerupt Cato. 

Femeia a râs văzându-i atât de încurcaţi. 


— Cum spuneam, e doar o expresie... deocamdată. 
Haideţi să mergem. 


NOTA AUTORULUI 


Ruinele Palmirei se înalţă şi în prezent în partea de 
răsărit a deşertului din Siria şi ele merită pe deplin să fie 
vizitate. O mare parte din ce a dăinuit ne oferă dovezi 
privind evoluţia oraşului de-a lungul secolelor ce au trecut 
de la înfiinţarea lui. Punctul de cotitură din istoria Palmirei 
a existat cam în urmă cu două sute de ani după momentul 
desfăşurării acestei istorii, când Zenobia, regina-războinic, 
a ameninţat pentru scurtă vreme să cucerească jumătatea 
răsăriteană a Imperiului Roman. Aceasta este o poveste în 
sine (una pe care aş putea-o scrie cândva!). Mi-am îngăduit 
câteva libertăţi în ce priveşte planul oraşului aşa cum arăta 
el la mijlocul secolului I. În locul citadelei descrise în 
această carte s-a ridicat un mare templu, iar eu am urmat 
în mare măsură linia zidurilor construite ulterior. 

Regatul Palmirei a ocupat o poziţie extrem de 
importantă între două imperii puternice care erau separate 
de deşert. Roma şi Parţia au fost prinse într-un război rece 
prelungit care, când şi când, a devenit confruntare armată 
deschisă. Aceste conflicte rareori s-au încheiat în favoarea 
Romei. Generalul Crassus, aflat în fruntea unei armate, a 
fost înfrânt sever la Carrhae în secolul I î. Hr., iar Marc 
Antoniu a dat greş în cursul unei campanii dezastruoase cu 
câţiva ani înainte de a fi zdrobit de rivalul său politic 
Octavian (viitorul Augustus). 

În cele din urmă, Palmira a fost anexată şi inclusă în 
provincia romană numită Siria, cam în jurul datei la care se 
petrece acţiunea prezentului roman. Mijlocul tipic prin care 
s-a realizat acest lucru a fost încheierea unui tratat care 
conferea statut de regat-client regatelor mărunte care 
existau în jurul Imperiului Roman. În schimbul protecţiei 
romane, autonomia regilor care au semnat astfel de tratate 


a fost erodată treptat, până când ţările lor au fost absorbite 
de Imperiu. 

Dificultatea esenţială întâmpinată de armatele romane 
era caracterul extrem de mobil al armatei parte, care era 
alcătuită din trupe călare şi dintr-o forţă mai redusă de 
cavalerie grea. Romanii au întâmpinat dificultăţi mari în a 
găsi o modalitate de a-i reţine în loc îndeajuns de mult pe 
duşmani pentru ca apoi legiunile să îi înconjoare. S-ar 
putea afirma că aceasta a reprezentat o situaţie timpurie de 
război asimetric. Singura cale de a-i sili pe parți să se 
angajeze într-o bătălie completă era alegerea unui teren 
restrâns, unde cele două armate erau obligate să accepte 
lupta directă. Problema cea mai mare era atragerea 
parţilor într-o asemenea situaţie, pentru că se arătau foarte 
circumspecţi atunci când era vorba să angajeze o 
confruntare directă cu romanii, făcând acest lucru doar 
dacă sorții de izbândă erau de partea lor. Cu alte cuvinte, 
ceva ce semăna foarte mult cu ideile planului conceput de 
prefectul Cato, comandant al celei de-a Doua Ilire. 


A Optio era un soldat din armata romană care deţinea o poziţie 
asemănătoare acelei de adjunct de ofiţer comandant din schema de organizare 
a armatelor actuale, rămânând uneori ca secund la comanda unei centurii (n. 
tr.). 

12) Călăreţ îmbrăcat în zale. 

134 Maşină de război folosită odinioară la spargerea zidurilor şi a porţilor 
unei cetăţi asediate (n. red.). 

14 Cavalerie de elită folosită de armatele persane sau din Orient, 
alcătuită din călăreţi în armură de zale din cap până în picioare, înarmaţi cu 


lănci, capabilă să străpungă orice forţă de infanterie. De menţionat că şi calul 
era protejat de armură, rămânând expuse doar picioarele acestuia (n. tr.). 


13 Sos de peşte marinat, amestecat cu diverse plante aromatice, folosit în 
bucătăria romană.