Simon Scarrow — Centurionul

SIMON 
SAR ROW 


REBELLION THREATENS THE ROMAN EMPIRE 


m ea 
O s ` r 
| z | k ] 
= k T in =] aee 
A EnS ' B a 
. E, F F m — i 4 e p. 
t i F a, mir EF, r — 
=- k oO A ' „le PA INI Ea 
i Tia E m | À- = a E 
P TEN a b B DP "E 
r Me Sa T F .. 
= "A y I H iza A = -< 
= m | i a: EI ui 
e A E e = = i 
a J = i iza Ms, TA Pai p 
ME n= z m N k j A - 
a. O tă c) 5 E n 
PP == ERA RE 
zi ru d b pea 


SIMON SCARROW 


CENTURIONU 
L 


Traducere 
Gabriel Stoian 


V 1.0 


Dedic această carte tuturor 
foştilor mei studenți, cărora le 
multumesc pentru privilegiul de a le 
fi fost lector. 

Şi mulțumiri pentru tot ce am 
învățat eu de la ei. 


ARMATA ROMANĂ 


SCURTĂ ÎNSEMNARE 
PRIVIND 
LEGIUNILE ŞI COHORTELE DE AUXILIARI 


Soldaţii împăratului Claudius făceau parte din două 
corpuri de luptă: legiuni şi unităţi auxiliare, precum 
Legiunea a Zecea şi a Doua Cohortă Iliră, prezentate în 
acest roman. 

Legiunile erau unităţi de elită ale armatei romane. 
Alcătuite din cetăţeni romani, ele erau înarmate până 
în dinţi, bine echipate şi supuse unui regim de 
instrucţie de o duritate brutală. In afara faptului că 
reprezentau vârful de lance al politicii militare romane, 
legiunile participau şi la realizarea unor mari proiecte 
arhitectonice, cum ar fi construirea de drumuri, şosele 
şi poduri. Fiecare legiune reprezenta o forţă ce număra 
până la cinci mii cinci sute de oameni. O legiune era 
împărţită în nouă cohorte, fiecare dintre ele alcătuită 
din şase centurii având optzeci de oameni (nu o sută, 
cum s-ar putea crede) şi încă una, denumită prima 
cohortă, care era de două ori mai numeroasă decât 
celelalte şi avea sarcina de apărare a flancului dreapta, 
mai vulnerabil, al liniei de bătălie. 

Spre deosebire de legiuni, cohortele auxiliare îşi 
recrutau soldaţii din provincii şi le acordau cetăţenie 
romană celor care supravieţuiau peste douăzeci de ani 
în serviciul militar, după care erau lăsaţi la vatră. 
Romanii nu au reuşit să alcătuiască o cavalerie de 
calitate şi nici trupe capabile să lanseze proiectile, dar, 


fiind înzestrați cu simţ practic, au încredinţat multe 
dintre asemenea însărcinări speciale unor cohorte 
auxiliare alcătuite din oameni ce nu aveau cetăţenie. 
Cohortele auxiliare dovedeau un profesionalism 
comparabil în modul de abordare a instrucției, însă 
erau echipate cu arme mai uşoare şi erau plătite mai 
prost.  Îndatoririle lor se  limitau la apărarea 
garnizoanelor şi păstrarea ordinii publice în vreme de 
pace, iar în campanii acționau ca trupe uşoare şi de 
cercetaşi, având drept misiune principală să ţină 
inamicul pe loc, în vreme ce legiunile se apropiau 
pentru a da lovitura ucigătoare. Cohortele auxiliare 
erau formate de obicei din şase centurii, deşi existau şi 
câteva mai mari, precum a Doua liră, care avea în 
compunere şi cavalerie. In serviciu activ, cohortele 
auxiliare erau reunite într-o brigadă împreună cu 
legiunile. 

In ceea ce priveşte gradele, centuriile auxiliare şi 
legionare erau comandate de un centurion, cu un 
optio ca adjunct la comandă. Cohortele erau 
comandate de centurioni cu experienţă din legiuni şi 
de un prefect într-o cohortă auxiliară, de regulă un 
centurion cu multă experienţă, promovat din legiuni. 
Acestea din urmă erau, la rândul lor, sub comanda 
unui legat cu un personal alcătuit din tribuni, tineri 
ofiţeri de origine aristocratică, fără experienţă, care 
primeau instrucţie militară. Când se strângea o 
armată, comandantul era de obicei o persoană cu 
competenţă militară dovedită, aleasă de împărat. Acest 
om deţinea deseori şi alte posturi, precum acela de 
guvernator al unei regiuni, aşa cum a fost cazul lui 
Cassius Longinus, care apare în cartea de faţă. 

- A Optio era un soldat din armata romană care deținea o poziție asemănătoare aceleia de 


adjunct de ofițer comandant din schema de organizare a armatelor actuale, rămânând uneori ca 
secund la comanda unei centurii. 


e Chalcis 
*Palmira Poziția 
fortului 
ridicat de 
centurionul 
Castor 


ESTUL IMPERIULUI 
ROMAN LA MIJLOCUL 
SECOLULUI I 


ORAŞUL PALMIRA 


“x ÎN SECOLUL I 
a Turnurile mortuare 
a n 


1 


Amurgul se lăsa încet deasupra taberei, iar 
comandantul cohortei se uita în jos de pe faleză către 
fluviu. Eufratul era acoperit de o ceaţă subţire, care se 
răspândea pe ambele maluri, înălțându-se deasupra 
copacilor care creşteau de-a lungul fluviului, ca un 
pântece neted de şarpe, unduindu-se molcom prin 
inima priveliştii. Gândul l-a făcut pe centurionul Castor 
să se înfioare. Şi-a înfăşurat mantia mai strâns la piept, 
şi-a mijit ochii şi a privit spre câmpia ce se întindea în 
depărtare, de cealaltă parte a Eufratului: teritoriul 
Parţiei. 

Trecuseră mai bine de o sută de ani de când temuta 
Roma intrase în contact cu părţii şi, încă de atunci, 
ambele imperii făcuseră un joc mortal pentru a ţine 
sub control Palmira, teritoriile situate la răsărit de 
Siria, care era provincie romană. Acum, când Roma 
negocia un tratat mai strict cu Palmira, influenţa ei se 
întinsese până la malurile Eufratului, chiar pe graniţa 
cu vechiul ei duşman. Nu mai exista niciun stat-tampon 
între Roma şi Parţia şi mai nimeni nu se îndoia că 
ostilitatea care mocnea va da naştere foarte curând 
unui conflict. Legiunile rămase în Siria se pregăteau 
deja de campanie, când centurionul şi oamenii lui au 
ieşit în marş pe porţile Damascului. 

Gândul l-a făcut pe centurionul Castor să dezaprobe 
din nou ordinele primite de la Roma de a conduce prin 
deşert o cohortă de auxiliari, până dincolo de Palmira, 
pentru a pune bazele unui fort aici, pe falezele ce 
dominau Eufratul. Palmira se găsea la opt zile de marş 


spre apus, iar soldaţii romani cei mai apropiaţi aveau 
baza la Emesa, la şase zile depărtare de Palmira. 
Castor nu se simţise niciodată atât de izolat. El şi cei 
patru sute de oameni ai lui se aflau la capătul 
imperiului, având ordin să se stabilească pe acele 
maluri şi să depisteze orice semn privind un atac al 
Parţiei peste Eufrat. 

După un marş epuizant prin deşertul stâncos şi 
pustiu, îşi aşezaseră tabăra în apropierea falezei şi 
începuseră lucrările la fortul unde aveau să-şi 
stabilească garnizoana până când cine ştie ce 
funcţionar înalt de la Roma urma să hotărască dacă 
era cazul să îi mute de acolo. Cât mărşăluiseră, pe 
oamenii din cohortă îi arsese soarele puternic din 
timpul zilei şi se încovrigaseră în mantii pe timpul 
nopţii, când temperatura scăzuse neînchipuit de mult. 
Apa fusese raţionalizată cu stricteţe, iar când 
ajunseseră în cele din urmă la marele fluviu care 
traversa deşertul şi uda zonele fertile ce se întindeau 
de-a lungul malurilor, oamenii lui se repeziseră să-şi 
astâmpere setea, ducând, cu mişcări delirante, apă în 
căuşul mâinilor la buzele crăpate şi lăsându-se cu greu 
stăpâniţi de ofiţerii lor. 

După trei ani petrecuţi în garnizoana Legiunii a 
Zecea de la Cirrus, cu frumoasele sale grădini bine 
udate şi unde se bucurase de toate plăcerile carnale pe 
care şi le-ar fi putut dori un bărbat, Castor privea cu 
spaimă crescândă această dislocare temporară. Pe 
oamenii cohortei îi pândea perspectiva de a petrece 
luni, poate chiar ani, în acest colţ uitat de lume. Dacă 
nu avea să-i ucidă între timp plictisul, atunci cu 
siguranţă avea să le vină de hac părţii. Tocmai de 
aceea centurionul îşi pusese oamenii să se apuce de 
lucru la fort imediat ce au găsit pe acea faleză un loc 


care să ofere o vedere bună asupra vadului de 
dedesubt şi către câmpiile unduitoare ale Parţiei. 
Castor ştia că vestea privind prezenţa romanilor va 
ajunge la urechile împăratului part în câteva zile şi era 
esenţial ca oamenii lui să construiască linii puternice 
de apărare înainte ca ei să pornească vreo acţiune 
împotriva lor. Vreme de câteva zile, auxiliarii trudiseră 
la nivelarea solului şi la pregătirea fundațiilor pentru 
zidurile şi turnurile noului fort. Apoi, zidarii aşezaseră 
lespezile de piatră care fuseseră aduse cu carele pe 
şantier, din cariere aflate în apropiere. Zidurile de 
rezistenţă se înălţaseră deja până la brâu, iar spaţiul 
liber dintre ele fusese umplut cu moloz şi spărtură de 
piatră, astfel că, aruncând o privire la şantier în lumina 
ce se stingea, centurionul Castor a dat din cap cu un 
aer satisfăcut. Peste cinci zile, zidurile aveau să ajungă 
destul de înalte pentru a da ordin ca tabăra să fie 
mutată în interiorul noului fort. Atunci se vor simţi mai 
în siguranţă în privinţa părţilor. Până atunci, însă, 
oamenii trebuiau să muncească pe rupte, din zori până 
în noapte. 

Soarele apusese cu ceva timp în urmă şi spre 
orizont se mai vedea licărind doar o dungă de lumină 
roşiatică. Castor s-a întors spre centurionul Septimus, 
adjunctul lui. 

— E vremea să încheiem lucrul pe ziua de azi. 

Septimus a încuviinţat din cap, a inspirat adânc, 
apoi şi-a dus mâinile pâlnie la gură şi a răcnit ordinul 
care s-a auzit în tot şantierul. 

— Cohortă! Lăsaţi uneltele şi reveniţi în tabără! 

Pe întreaga întindere a şantierului, Castor a văzut 
siluetele neclare ale oamenilor săi stivuind cu mişcări 
obosite târnăcoapele, lopeţile şi coşurile de nuiele, 
după care şi-au luat scuturile şi suliţele şi au mers cu 


paşi târşâiţi spre şirurile ce se alcătuiau dincolo de 
bolta unde avea să se ridice poarta principală a 
fortului. După ce şi ultimul dintre ei şi-a ocupat poziţia, 
vântul s-a întețit, bătând dinspre deşert şi, privind 
printre gene spre apus, Castor a văzut ceva ca o masă 
densă şi de neoprit rostogolindu-se spre ei. 

— Vine o furtună de nisip, a bombănit el către 
Septimus. Să încercăm să ne adăpostim în tabără 
înainte să ajungă aici. 

Celălalt bărbat a confirmat din cap. Septimus 
luptase mai toată cariera la graniţa de răsărit şi ştia 
prea bine cât de iute se puteau rătăci oamenii înghiţiţi 
de nisipul înăbuşitor şi muşcător atunci când era adus 
cu putere de vânturile ce suflau prin acele ţinuturi. 

— Ce noroc au ticăloşii ăia care au rămas în tabără! 
Scapă de furtună. 

Castor a schiţat un zâmbet. O jumătate de centurie 
fusese lăsată să păzească tabăra, în vreme ce tovarăşii 
lor de arme munceau din greu pe faleză. Şi-i imagina 
retrăgându-se deja la adăpostul turnurilor de santinelă, 
feriţi de vânt şi de nisip. 

— Bine, atunci să ne mişcăm. 

A dat ordinul de marş, iar oamenii au pornit încet 
înainte urmând drumul şerpuitor care ducea spre 
tabăra aflată la mai mult de o milă de şantierul 
fortului. Vântul a crescut în intensitate, în vreme ce 
întunericul s-a îndesit, cuprinzând peisajul, făcând 
mantiile soldaţilor să fluture şi să îi biciuiască în timp 
ce coborau drumul presărat cu piatră spartă. 

— N-o să-mi pară deloc rău când o să părăsesc locul 
ăsta, a mormăit Septimus. Ai idee peste cât timp vom fi 
înlocuiţi? La Emesa ne aşteaptă pe mine şi pe băieţi o 
cazarmă călduroasă. 

Castor a clătinat din cap. 


— Habar n-am. Vreau la fel de mult ca şi tine să 
plec de aici. Totul depinde de situaţia din Palmira şi de 
ceea ce au de gând prietenii noştri părţi. 

— Blestemaţii ăştia de părţi, a spus Septimus cu 
dispreţ. Nemernicii stârnesc mereu lucrurile. Ei s-au 
amestecat în treburile din Iudeea, nu? 

Castor l-a aprobat cu un gest din cap şi şi-a adus 
aminte de răscoala care izbucnise la răsărit de râul 
Iordan. Părţii puseseră la dispoziţia răzvrătiţilor arme 
şi o mică forţă de arcaşi călări. Rebelii şi aliaţii lor 
părţi fuseseră împiedicaţi să îndemne întreaga ludee 
să se ridice împotriva Romei numai datorită eforturilor 
eroice ale garnizoanei de la Fortul Bushir. Acum, părţii 
îşi îndreptaseră atenţia asupra oraşului Palmira, situat 
într-o oază- un punct vital de legătură în rutele 
comerciale ce duceau spre răsărit şi un spaţiu-tampon 
între Imperiul Roman şi Parţia. Palmira se bucura de o 
independenţă considerabilă şi era mai curând un 
protectorat decât un stat supus cuiva. Insă regele 
Palmirei îmbătrânea, iar membrii rivali din cadrul 
familiei lui se luptau pentru succesiune. Unul dintre cei 
mai puternici prinți din Palmira nu făcuse niciun secret 
din dorinţa de a se alia cu Parţia, în cazul în care ar fi 
devenit domnitor. 

Castor şi-a dres glasul. 

— E sarcina guvernatorului din Siria să-i convingă 
pe părţi să-şi ia mâinile de pe Palmira. Centurionul 
Septimus a ridicat o sprânceană a mirare. 

— Cassius Longinus? Crezi că e în stare? 

Castor a rămas tăcut un moment, cât s-a gândit ce 
să răspundă. 

— Longinus se poate descurca. Nu e un lacheu 
imperial. Şi-a câştigat rangul prin meritele lui. Dacă nu 
va putea câştiga bătălia pe tărâm diplomatic, sunt 


convins că îi poate distruge pe părţi prin luptă. Dacă se 
va ajunge la asta... 

— Tare mult aş vrea să-ţi împărtăşesc încrederea, a 
spus Septimus şi a clătinat din cap. Din câte am auzit 
eu, Longinus a rupt-o la sănătoasa, şi încă repede, 
ultima oară când a avut necazuri. 

— Cine ţi-a spus aşa ceva? s-a răstit Castor. 

— Au auzit asta de la un ofiţer din garnizoana de la 
Bushir. Se pare că Longinus era în fort când au apărut 
rebelii. Guvernatorul a ajuns în şa, dispărând de acolo 
mai repede decât îţi cotrobăieşte prin pungă o târfă 
din Subura. 

Castor a ridicat din umeri. 

— Sunt convins că a avut un motiv întemeiat să 
procedeze astfel. 

— Nu mă îndoiesc. 

Încruntându-se, Castor s-a întors spre subordonatul 
lui. 

— Ascultă, nu este treaba noastră să discutăm 
motivele guvernatorului. Mai ales dacă ne pot auzi 
soldaţii. Aşadar, te rog să-ţi păstrezi părerile pentru 
tine, ai înţeles? 

Centurionul Septimus a strâns din buze o clipă, apoi 
a dat din cap. 

— Cum doreşti. 

Coloana de soldaţi a continuat să coboare panta şi, 
pe măsură ce vântul se asprea, primele trâmbe de nisip 
au traversat drumul. În câteva momente, doar, orice 
urmă a lumii din jur s-a şters, iar Castor a rărit paşii ca 
să se asigure că încă îşi conducea oamenii pe drumul 
ce ducea spre tabără. Au înaintat cu fereală, ţinându-şi 
umerii  aplecaţi, făcând toate eforturile să se 
adăpostească în spatele scuturilor, ferindu-se de 
rafalele de nisip. În cele din urmă, drumul s-a 


îndreptat, semn că ajunseseră la poalele falezei. Chiar 
dacă fortul era la mică distanţă în faţa lor, nisipul şi 
întunericul ce cobora îl ascundeau vederii. 

— Nu mai avem mult, a mormăit Castor către sine. 

Septimus l-a auzit. 

— Prea bine. Când ajung la cortul meu, înainte de 
toate o să-mi clătesc gâtlejul cu o picătură de vin. 

— Bună idee. Te superi dacă vin şi eu? 

Septimus a strâns din dinţi la auzul propunerii 
neaşteptate şi, amărât, s-a resemnat să împartă ultima 
ploscă din vinul adus tocmai din partea cealaltă a 
deşertului, de la Palmira. Şi-a dres glasul şi a 
încuviinţat. 

— Cu mare plăcere. 

Castor a râs şi l-a bătut cu palma pe umăr. 

— Bravo, omule! Când o să ajungem la Palmira, dau 
eu de băut. 

— S-a făcut. Mulţam... 

Septimus s-a crispat brusc, apoi şi-a mijit ochii şi a 
privit drept înainte. Pe urmă a ridicat brusc mâna, 
făcând semn coloanei să se oprească. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Castor încet şi a 
rămas foarte aproape de subordonatul lui. Ce e? 

Septimus a făcut un semn din cap către fort. 

— Am văzut ceva, exact în faţa noastră. Un călăreț. 

Amândoi au scrutat norii de nisip din faţa lor, 
încordându-şi auzul şi văzul, dar nu au zărit pe nimeni, 
nici călare, nici pe jos. Doar pâlcuri de mici tufişuri 
care creşteau de o parte şi de alta a drumului. Castor 
şi-a înghiţit nodul din gât, silindu-şi muşchii încordaţi 
să se destindă. 

— Dar ce anume ai văzut? 

Septimus i-a aruncat o privire plină de furie, simțind 
că superiorul avea îndoieli în privinţa spuselor. 


— Cum am zis, un călăreț. La vreo cincizeci de paşi 
în faţă. Nisipul s-a risipit preţ de o clipă şi l-am zărit, 
dar prea puţin. 

Castor a făcut o mişcare din cap. 

— Nu a fost cumva o nălucire provocată de vreo 
rază de lumină? Se putea prea bine să fi văzut vreun 
tufiş mişcându-se mai ciudat. 

— Îţi spun clar, domnule. Era un cal. Cât se poate 
de limpede. Jur pe toţi zeii. Acolo, sus, în faţa noastră. 

Castor tocmai se pregătea să-i răspundă, când au 
auzit amândoi un sunet metalic răsunând mai tare 
decât vuietul vântului. Niciun soldat nu ar fi 
interpretat altfel acel sunet: era lovirea unei săbii de 
alta. O clipă mai târziu, s-a auzit un țipăt înfundat, iar 
apoi nimic altceva în afara şuieratului provocat de 
vânt. Când s-a întors spre Septimus ca să îi spună ceva 
cu glas scăzut, Castor a simţit că îi îngheaţă sângele în 
vene. 

— Transmite ordinul către ceilalţi ofiţeri. Să îi aşeze 
pe soldaţi în rânduri strânse de-a latul drumului. Dar 
procedează fără să creezi agitaţie. 

— Am înţeles. 

Centurionul Septimus a salutat şi a rămas în urmă 
ca să transmită ordinul către soldaţi. In vreme ce 
aceştia s-au desfăşurat de o parte şi de alta a drumului, 
Castor a făcut câţiva paşi mari către tabără. O 
schimbare ciudată a vântului i-a oferit o imagine 
neclară a postului de pază de la poartă şi a unui 
cadavru prăbuşit pe cadrul de lemn, în care erau 
înfipte câteva săgeți. Apoi un val de praf a ascuns din 
nou vederii întreaga tabără. Castor s-a retras către 
oamenii lui. Auxiliarii stăteau într-o linie de câte patru 
soldaţi de-a curmezişul drumului, ţinându-şi scuturile 
sus şi suliţele înclinate înainte, privind în acelaşi timp 


neliniştiţi spre tabără. Aflat în fruntea centuriei, pe 
flancul drept, Septimus îşi aştepta comandantul. Lângă 
el, panta se deschidea abrupt, printre stânci şi 
vegetaţie măruntă. 

— Ai văzut ceva, domule? 

Castor a făcut din cap semn că da şi a aşteptat până 
când a ajuns alături de celălalt ofiţer, după care i s-a 
adresat cu glas încet: 

— A fost atacată tabăra. 

— Atacată? a făcut Septimus, ridicând din 
sprâncene. De cine? De părţi? 

— Păi cine altcineva putea fi? 

Septimus a făcut un semn din cap, apoi mâna i-a 
alunecat strângând mânerul sabiei. 

— Care este ordinul? 

— Duşmanii sunt încă în apropiere. Pe furtuna asta 
ar putea fi oriunde. Trebuie să ne întoarcem în tabără, 
să-i ucidem şi să închidem poarta. Asta e cea mai bună 
şansă a noastră. 

Septimus a surâs cu un aer sumbru. 

— Poate vrei să spui singura noastră şansă. 

Castor nu i-a răspuns, însă şi-a azvârlit faldurile 
mantiei peste umeri şi apoi a scos sabia. A ridicat-o în 
aer şi a privit de-a lungul şirului de soldaţi ca să fie 
sigur că ceilalţi ofiţeri îi urmau exemplul şi 
transmiteau ordinul mai departe. Castor nu avea 
ştiinţă câţi duşmani aveau de înfruntat. Dar, de vreme 
ce se dovediseră îndeajuns de îndrăzneţi ca să atace şi 
să ocupe tabăra, însemna că numărul lor era suficient 
de mare. Negura care se aşternuse deasupra fluviului 
şi începutul furtunii de nisip le acoperise înaintarea. 
Castor s-a simţit prea puţin consolat la gândul că 
aceeaşi furtună de nisip avea să ofere acum ascunziş 
restului oamenilor din cohortă ce se apropiau de fort. 


Cu puţin noroc, auxiliarii puteau să-i ia prin 
surprindere pe duşmani. A coborât încet braţul 
înarmat, descriind un arc de cerc spre fort. Semnalul a 
fost repetat de ceilalţi ofiţeri, fiind transmis către 
oamenii din stânga lui, care stăteau ascunşi în 
întuneric şi praf. 

Castor şi-a apropiat sabia de corp, până când lama 
ei s-a lipit de marginea scutului, după care a păşit 
înainte. Şirul de soldaţi s-a unduit în urma lui, semn că 
auxiliarii păşeau hotărât pe terenul accidentat ce 
ducea către tabără. Ofițerii au menţinut ritmul 
suficient de lent pentru a putea să îndrepte linia, în 
vreme ce soldaţii înaintau. La dreapta, panta dădea 
spre teren deschis, pe măsură ce centuria se îndepărta 
de buza falezei. Castor a privit înainte, ţinând ochii 
întredeschişi, căutând semne ale inamicului sau ale 
fortificațiilor din tabără. Apoi a văzut poarta principală, 
masivă, apărând din vârtejurile de praf şi nisip. 
Conturul palisadei ridicate de fiecare parte s-a 
limpezit, dezvăluind chiar şi unele amănunte, momente 
în care auxiliarii s-au apropiat de tabără. In afara 
cadavrului care stătea proptit de stâlpul porţii nu se 
vedea niciun alt soldat, fie el viu sau mort. 

Zgomotul de copite a răsunat bubuitor spre dreapta 
lui, iar Castor s-a răsucit brusc, atât cât să vadă cum 
unul dintre oamenii lui de la capătul şirului a încercat 
să-şi smulgă o săgeată ce îi pătrunsese în piept, 
însoţindu-şi gestul cu un țipăt ascuţit. Printre norii de 
nisip au ţâşnit siluete neclare, semn că mai mulţi 
arcaşi călare porniseră în galop către auxiliari şi îşi 
sloboziseră săgețile în latura dreaptă a formaţiei de 
soldaţi romani, care rămăsese neprotejată. Alţi patru 
oameni au primit lovituri de săgeată şi s-au prăbuşit la 
pământ, în vreme ce un altul s-a chircit, însă s-a 


străduit să rămână în picioare cât timp s-a zbătut să 
smulgă o săgeată ce îi trecuse prin coapsa unui picior 
şi i-l ţintuise de celălalt. Părţii şi-au rotit caii şi au 
dispărut din vedere, lăsându-i pe auxiliari să se 
holbeze după ei, luaţi prin surprindere şi cuprinşi de 
groază. 

Aproape în acelaşi moment s-a auzit un răcnet din 
stânga, semn că inamicul declanşase un nou atac. 

— Continuaţi înaintarea! a strigat Castor cu 
disperare în glas, auzind zgomot de cai ce treceau prin 
spatele cohortei. Alergaţi, băieţii mei! 

Şirurile ordonate ale  cohortei s-au dizolvat, 
transformându-se într-o masă de oameni care alergau 
spre poarta principală, între aceştia aflându-se şi 
Castor. Apoi a văzut porţile închizându-se şi, imediat 
după aceea, zeci de feţe apărând deasupra palisadei. 
Apoi s-au ridicat multe arcuri şi, din nou, şuierul 
săgeţilor a răsunat prin aer şi alţi soldaţi auxiliari au 
fost doborâţi în timp ce se apropiau neajutoraţi de 
tabără. Ploaia de săgeți nu contenea deloc, lovind cu 
zgomot scuturile ori pătrunzând în carnea oamenilor 
cu un pleoscăit umed. Din toate părţile răzbăteau 
ţipete şi, cu o senzaţie de gol în stomac, Castor şi-a dat 
seama că oamenii lui vor muri până la ultimul dacă nu 
izbutea el să facă vreo manevră inteligentă. 

— După mine! a urlat el. Staţi strâns lângă mine! 

O mână de oameni i-au ascultat ordinul, ridicând 
scuturile în jurul lui Castor şi al drapelului cohortei. Li 
s-au alăturat şi alţi soldaţi, aranjaţi pe poziţie de 
Septimus, care s-a apropiat de comandantul său. După 
ce aproape cincizeci de oameni au alcătuit un cerc 
strâns, ţinând scuturile ridicate, Castor a dat ordinul 
de retragere de-a lungul drumului, către faleză. S-a 
îndepărtat încet în semiîntuneric, lăsându-şi camarazii 


răniţi cerşind cu disperare în glasuri să nu fie 
abandonaţi la mila părţilor. Castor şi-a oţelit inima. Nu 
putea face nimic pentru oamenii răniţi. Singurul 
adăpost ce le mai rămăsese supravieţuitorilor cohortei 
era fortul în construcţie, de pe faleză. Dacă reuşeau să 
ajungă acolo, aveau şanse sporite de a duce bătălia 
finală. Cohorta era sortită pieirii, însă oamenii lui vor 
lua cu ei în moarte cât mai mulţi duşmani. 

Auxiliarii ce alcătuiau un grup mic au apucat să 
ajungă la poalele falezei înainte ca duşmanii să-şi dea 
seama de intenţia lor şi să îi urmărească îndâriţi. 
Călăreţii au apărut însă curând din întuneric şi au 
slobozit săgeți, după care, dându-şi seama că nu mai 
era nevoie să folosească tactica atacului şi retragerii, 
şi-au oprit caii şi au ţintit în tihnă, trăgând zeci de 
săgeți spre auxiliari. Cohorta care urca drumul 
devenise acum o ţintă mică pentru părţi, iar un zid 
compact alcătuit din scuturi apăra spatele grupului 
redus de supraviețuitori ce se retrăgea spre şantierul 
de construcţii. Urmărind grupul şi apropiindu-se de el 
atât cât îndrăzneau, părţii trăgeau imediat ce observau 
vreo breşă în paravanul de scuturi. Înţelegând 
inutilitatea încercării de a străpunge scuturile, ei au 
schimbat tactica, ţintind spre picioarele rămase 
neprotejate ale urmăriţilor, silindu-i să se ghemuiască 
şi făcându-i astfel să încetinească retragerea în susul 
drumului. Chiar şi aşa, cinci oameni au fost răniţi de 
săgeți încă înainte să ajungă pe terenul plat din 
apropierea peri-metrului în care se găsea şantierul. 
Acolo, la înălţimea falezei, vântul era puternic, dar 
măcar scăpaseră de norii de praf şi puteau vedea 
limpede pe deasupra nisipului învârtejit ce cotropise 
peisajul înconjurător. 

Lăsându-l pe Septimus să comande ariergarda, 


Castor a condus restul soldaţilor printre fundaţiile 
porţii principale. Zidurile erau prea scunde pentru a-i 
împiedica pe părţi să pătrundă în fort şi singurul loc în 
care auxiliarii puteau opune rezistenţă era la turnul de 
veghe, aproape terminat, care se găsea într-un colţ al 
fortului, chiar pe marginea falezei. 

— Pe aici! a strigat Castor cu forţă. Urmaţi-mă! 

Au traversat în goană labirintul de linii drepte, 
formate din pietre ce marcau poziţiile clădirilor şi ale 
drumurilor ce străbăteau fortul. Drept în faţa lor, 
silueta turnului de veghe se profila impunătoare pe 
fundalul cerului presărat de stele. Imediat ce au ajuns 
la structura cu cadre de lemn, Castor a rămas la 
intrare şi le-a făcut semn tuturor să pătrundă înăuntru. 
Avea cu sine în jur de douăzeci de oameni şi ştia că vor 
fi norocoşi dacă vor reuşi să supravieţuiască până în 
zori. Intrând şi el, Castor a dat ordin ca soldaţii să se 
posteze pe platforma de deasupra turnului şi în dreptul 
fantelor din zidul de la etajul aflat deasupra intrării. A 
păstrat alături de el patru oameni pentru a apăra 
intrarea şi l-a aşteptat pe Septimus şi cu ariergarda lui 
ca să ajungă în turn. Au avut parte doar de un scurt 
răgaz, după care, câteva siluete neclare au trecut de 
poarta neterminată a fortului şi s-au apropiat de turnul 
de veghe. Câteva momente mai apoi, scoțând strigăte 
de triumf, războinicii părţi, apărând ca un val, s-au 
repezit pe urmele soldaţilor. 

Castor şi-a făcut palmele pâlnie la gură şi a strigat: 

— Sunt în urma voastră! Fugiţi! 

Oamenii  ariergărzii  împovăraţi de armuri, 
ajunseseră deja la capătul puterilor după o zi de 
muncă, astfel că au început să alerge împleticit. Unul 
dintre ei s-a împiedicat de un bolovan şi, scoțând un 
strigăt strident, s-a prăbuşit la pământ, însă niciunul 


dintre camarazii lui nu s-a oprit nici măcar să 
privească în urmă, iar omul a fost înghiţit de valul de 
părţi ce se repezea către turn. Duşmanii au roit pe 
lângă el vreme de câteva momente, hăcuindu-l şi 
împungându-l cu lamele curbate ale săbiilor. Moartea 
auxiliarului le-a oferit tovarăşilor lui suficient timp ca 
să ajungă la turn, unde au căzut epuizați, lăsându-şi 
scuturile deoparte şi încercând să-şi tragă sufletul. 
Septimus şi-a umezit buzele şi, respirând cu greutate, 
s-a silit să se îndrepte de spate şi să dea raportul. 

— Am pierdut doi oameni... Unul pe drum, iar pe 
celălalt adineauri. 

— Am văzut, a spus Castor, însoţindu-şi vorbele cu o 
mişcare din cap. 

— Şi acum ce facem? 

— Rezistăm cât putem. 

— Şi pe urmă? 

Castor a râs. 

— Pe urmă, murim. Dar nu înainte de a trimite în 
Hades cel puţin vreo patruzeci de parți. 

Septimus a făcut un efort să surâdă, asta doar de 
dragul oamenilor care asistaseră la acel schimb de 
replici. Apoi s-a uitat peste umărul lui Castor şi pe faţă 
i-a apărut o expresie de dârzenie. 

— lată-i că atacă. 

Castor s-a întors şi a ridicat scutul. 

— Trebuie să-i ţinem în loc! În formaţie! 

Septimus s-a aşezat alături de el, iar patru oameni 
au ridicat lăncile, pregătiţi să împungă cu ele peste 
capetele celor doi ofiţeri. Dincolo de intrare, alcătuind 
o masă întunecată, părţii au traversat precipitaţi 
terenul acoperit cu pietre şi s-au azvârlit asupra 
scuturilor ce blocau uşa. Castor s-a încordat cu o clipă 
înainte ca scutul să fie împins spre el de izbitură. Apoi 


şi-a înfipt mai bine în pământ picioarele încălţate cu 
cizme întărite cu fier şi, folosindu-se de toată 
greutatea, a împins în faţă scutul care avea un umbo 
ascuţit. A auzit un icnet puternic de durere, semn că 
lovitura dată de el îşi atinsese ţinta. Peste umărul lui, o 
lance cu vârful ascuţit a împuns şi, imediat după aceea, 
din afara turnului a răsunat un strigăt de agonie. Când 
lancea a fost retrasă, câteva picături călduţe l-au 
împroşcat pe Castor drept în ochi. A clipit ca să scape 
de ele, moment în care o lovitură de sabie i-a făcut 
scutul să se cutremure. Alături de el, centurionul 
Septimus a împins cu scutul masa de duşmani ce se 
îmbulzea la intrare şi, cu sabia, străpungea orice 
porţiune expusă a atacatorilor, atât cât reuşea să vadă 
prin crăpătura dintre marginea scutului şi cadrul uşii. 

Atât timp cât cei doi ofiţeri rezistau în acea poziţie 
şi erau sprijiniți de oamenii dinapoia lor, care izbeau şi 
împungeau cu lăncile, inamicii nu puteau răzbi pe uşă. 
Vreme de o clipă, Castor s-a simţit însufleţit la gândul 
că, pentru prima oară, sorții luptei începeau să se 
încline în favoarea lor. 

Apoi, mult prea târziu, a perceput o mişcare slabă la 
nivelul solului. Exact în faţa intrării, unul dintre părţi 
se ghemuise şi strecurase sabia pe sub marginea de jos 
a scutului său. Lama i-a pătruns adânc în gleznă, tăind 
pielea cizmei, carnea şi muşchiul, ajungând până la os. 
Durerea a fost bruscă şi sfredelitoare, ca aceea 
provocată de un fier înroşit ce i-ar fi pătruns în 
încheietură. Castor s-a dezechilibrat şi a fost împins în 
spate, apoi a scos un urlet puternic de suferinţă şi 
furie. 

Uitându-se imediat înapoi, Septimus şi-a văzut 
comandantul lăsându-se moale peste cadrul uşii. 

— Următorul om! Ocupă locul gol! 


Ghemuindu-se ca să-şi ferească picioarele, cel mai 
apropiat auxiliar a trecut alături de Septimus, iar 
camarazii lui au împuns cu vârfurile lăncilor spre 
inamici, riposta lor reuşind să îi mai îndepărteze puţin 
de intrare. Apoi, pe neaşteptate, s-a auzit un răcnet de 
alarmă răzbătând din întuneric, dar şi sunetul provocat 
de pietre de zidărie căzând la pământ, aruncate din 
turn. Castor a scos capul pe după cadrul uşii şi a văzut 
o bucată de piatră de construcţie căzând peste părţi, 
zdrobindu-i capul unuia dintre ei şi strivindu-i trupul 
de pământ. Asupra atacatorilor au început să cadă alte 
şi alte pietre mari, ucigându-i şi schilodindu-i pe câţiva 
care nu reuşiseră să se retragă la o distanţă sigură de 
ziduri. 

— Bună treabă, fir-ar să fie, a mârâit Septimus, 
încântat de ceea ce văzuse. Să vedem dacă le place să 
fie loviți fără să poată riposta. Ticăloşii! 

În vreme ce duşmanii s-au retras departe, ploaia de 
pietre şi bolovani a încetat, iar zgomotele luptei s-au 
stins, făcând loc  strigătelor  dispreţuitoare şi 
fluierăturilor auxiliarilor din turnul de veghe, dar şi 
gemetelor şi ţipetelor oamenilor răniţi şi rămaşi în faţa 
intrării. Septimus a aruncat o ultimă privire afară, 
după care a făcut semn unuia dintre soldaţi să-i ia 
locul. Rezemându-şi scutul de zid, a îngenuncheat să 
examineze rana lui Castor, trebuind să-şi forţeze 
privirea ca să distingă ceva în lumina slabă a stelelor, 
ce pătrundea pe uşă. A pipăit cu delicateţe rana şi a 
simţit fragmente de os în carnea ciopârţită. Castor a 
icnit şi a scrâşnit din dinţi, abia reuşind să-şi reprime 
un urlet de durere. 

Septimus a ridicat privirea spre el. 

— Îmi pare rău să te anunţ, dar nu vei mai putea 
lupta. 


— Spune-mi ceva ce nu ştiu, i-a răspuns Castor cu 
voce şuierătoare. 

Septimus a surâs vag. 

— Trebuie oprită sângerarea. Dă-mi eşarfa. 

Castor a slăbit eşarfa şi, după ce a desfăcut-o de la 
gât, i-a întins-o lui Septimus. Acesta a plasat un capăt 
pe după pulpă şi apoi s-a uitat la Castor. 

— O să doară. Eşti pregătit? 

— Hai, dă-i drumul. 

Septimus a înfăşurat eşarfa în jurul piciorului, peste 
rană, iar apoi a prins-o strâns în spatele pulpei şi a 
făcut nod. Impunsătura arzătoare nu semăna cu nici o 
altă durere îndurată până atunci de Castor şi, în ciuda 
frigului ce se lăsase, când Septimus a terminat de legat 
eşarfa şi s-a ridicat în picioare, el transpira abundent. 

— Va trebui să mă ajuţi să urc scara când va veni 
momentul să rezistăm la ultimul lor atac. 

Septimus a dat din cap. 

— Mă voi îngriji de asta. 

Ofițerii s-au privit preţ de un moment şi s-au gândit 
la semnificaţia deplină a ultimelor replici schimbate 
între ei. Acum, când acceptaseră inevitabilul, Castor a 
simţit că povara îngrijorării dispăruse în faţa sorții ce îi 
aştepta. În ciuda durerilor cumplite de la rană, în 
adâncul inimii trăia un sentiment calm de resemnare şi 
o hotărâre să piară luptând. Septimus şi-a mutat 
privirea în altă parte, uitându-se pe uşă, şi a văzut 
duşmanii stând în mici grupuri pe întinderea întregului 
şantier, departe de raza de acţiune a pietrelor pe care 
auxiliarii le puteau arunca din turnul de veghe. 

— Mă întreb ce vor face în continuare, a gândit el 
cu voce tare. Ne vor lăsa să murim de foame? 

Castor a scuturat din cap. Se afla de suficient timp 
în slujba imperiului, mai ales în partea sa răsăriteană, 


astfel încât ştia prea bine cum se comporta vechiul 
adversar al Romei. 

— Nu vor aştepta atât de mult. Asta nu i-ar onora 
defel. 

— Şi atunci? 

Castor a făcut un gest din umeri. 

— Vom afla foarte curând. 

A urmat un moment de tăcere, după care Septimus 
s-a întors cu spatele la intrare.. 

— Bine, şi ce înseamnă asta? E un raid oarecare? 
Ori începutul unei noi campanii împotriva Romei? 

— Mai are vreo importanţă? 

— Măcar vreau să ştiu de ce mor. 

Castor a strâns din buze şi a analizat situaţia. 

— Ar putea fi doar un raid. Probabil au socotit 
construirea acestui fort drept un act provocator. Insă 
este la fel de posibil ca părţii să vrea cale liberă peste 
Eufrat pentru armată. Asta ar putea reprezenta primul 
pas către preluarea controlului asupra Palmirei. 

Gândurile lui Castor au fost întrerupte de un strigăt 
de afară. 

— Romani! Ascultaţi-mă! s-a auzit vocea cuiva care 
vorbea în greacă. Parţia vă cere să puneţi jos armele şi 
să vă predaţi! 

— Fugi de-aici! a pufnit Septimus. 

Omul aflat în beznă nu a răspuns provocării, 
continuând pe un ton stăpânit. 

— Comandantul meu vă cere să vă predaţi. Dacă 
lăsaţi armele, veţi fi cruţaţi. Işi dă cuvântul că aşa va fi. 

— Cruţaţi? a repetat Castor cu voce slabă, după 
care şi-a strigat răspunsul: Ne cruţaţi şi ne daţi voie să 
ne întoarcem la Palmira? 

A urmat o scurtă pauză, după care omul a 
continuat: 


— Viaţa voastră va fi cruţată, dar veţi ajunge 
prizonieri. 

— Asta înseamnă că vom deveni sclavi, a bombănit 
Septimus şi a scuipat pe podea. Nu vreau să mor ca 
sclav. S-a întors către Castor. Domnule, ce facem? 

— Spune-i să se ducă în Hades. 

Septimus a zâmbit strâmb, iar dinţii lui au sclipit pe 
întuneric. S-a răsucit către intrare şi a strigat: 

— Dacă vreţi armele noastre, veniţi să ni le luaţi! 

Castor a chicotit. 

— Ideea nu e întru totul originală, dar merge. 

Cei doi ofiţeri au schimbat câte un zâmbet, iar 
oamenii lor au surâs agitaţi, după care omul din 
întuneric li s-a adresat încă o dată. 

— Fie cum vreţi. Acest loc va deveni mormântul 
vostru. Mai bine zis... rugul vostru. 

Intr-o parte mai depărtată a şantierului apăruse 
deja o lumină slabă, iar Septimus a urmărit flăcăruia 
care a crescut în intensitate, făcând ca silueta 
războinicului să apară profilată, arătându-l aplecat 
deasupra cutiei cu iască aprinsă. Focul era bine 
întreţinut, astfel că a crescut în mărime, după care 
oamenii s-au strâns lângă el ca să aprindă torţele 
încropite din vreascurile şi resturile de lemn aflate în 
jur. Apoi s-au apropiat de turnul de veghe şi Septimus 
a văzut cum prima dintre săgețile cu cârpe îmbibate în 
ulei era apropiată de torţă pentru a o aprinde. In 
acelaşi timp, arcaşul a tras săgeata spre turn. Aceasta 
a descris un arc de flăcări prin aer şi s-a înfipt cu un 
zgomot surd într-un stâlp al schelei, împrăştiind o 
jerbă de scântei. Imediat după aceea, alte săgeți 
aprinse au pornit spre structură, pătrunzând în lemn 
cu pocnete puternice şi arzând cu flacără tot mai mare. 

— Ce ticăloşi! a spus Septimus, strângând mai tare 


între degete mânerul sabiei. Vor să ne vadă arzând. 

Castor ştia că în turn nu era nicio picătură de apă şi 
a dat amărât din cap. 

— Nu putem face nimic. Spune-le oamenilor să 
coboare din turn. 

— Am înţeles. 

La scurt timp după aceea, când şi ultimul 
supravieţuitor a ajuns în camera de gardă de la baza 
turnului, Castor s-a ridicat cu greu în picioare, s-a 
proptit de zid şi li s-a adresat: 

— S-a zis cu noi, flăcăi. Ori rămânem aici şi ardem 
de vii, ori ieşim şi murim de gât cu o parte dintre 
nemernicii ăia. Asta e situaţia. Aşadar, când voi da eu 
ordin, îl urmaţi pe centurionul Septimus afară din turn. 
Ţineţi aproape unul de altul şi atacaţi-i cu toată forţa. 
Aţi înţeles? 

O parte dintre soldaţi au dat aprobator din cap, alţii 
au reuşit să confirme prin cuvinte că înţeleseseră 
ordinul. Septimus şi-a dres glasul: 

— Dar tu ce vei face? Nu poţi veni cu noi. 

— Ştiu. O să rămân aici şi mă voi ocupa de stindard. 
Nu trebuie lăsat în ghearele lor, a zis Castor, punând 
mâna pe emblema militară a unităţii sale. Lăsaţi-l la 
mine. 

Purtătorul de stindard a ezitat o clipă, după care a 
înaintat şi i l-a întins. 

— Să aveţi grijă de el, domnule. 

Castor a făcut un semn din cap, a prins cu hotărâre 
stindardul şi s-a slujit de el ca de o cârjă pentru a 
prelua greutatea de pe piciorul rănit. În jurul lor, 
pocnetele scoase de lemnul aprins şi vuietul slab al 
flăcărilor umplea aerul. O lumină amenințătoare, 
portocalie, a iluminat terenul din jurul turnului. 
Şchiopătând, Castor a pornit spre scara îngustă de 


lemn aflată într-un colţ. 

— Când voi ajunge pe acoperiş, o să dau ordinul de 
atac. Băieți, să faceţi ca fiecare aruncare de lance să 
merite. 

— Aşa vom proceda, domnule, a spus încet 
Septimus. 

Castor a făcut un gest din cap şi l-a prins în treacăt 
pe centurion de braţ, apoi, scrâşnind din dinţi, a pornit 
spre acoperiş, chinuindu-se să urce treptele de lemn, 
în vreme ce aerul din jurul lor se încingea, iar firicele 
de fum se prefirau prin lumina oranj ce pătrundea prin 
ferestrele de tragere cu arcul şi prin alte deschizături. 
Până să ajungă aproape de acoperiş, latura care se afla 
cel mai aproape de turnul de veghe era deja cuprinsă 
de flăcări. Castor a văzut zeci de părţi aşteptând în 
lumina brutală a flăcărilor şi a inspirat adânc. 

— Centurion Septimus! Acum! Atacaţi! 

Dinspre baza turnului s-a auzit un cor firav de 
strigăte de luptă, apoi Castor i-a văzut pe parți 
ridicându-şi arcurile, concentrându-se asupra țintelor, 
după care din corzile lor au pornit, întunecate, săgețile 
ucigătoare. Pe deasupra parapetului, a văzut grupul 
mic şi compact alcătuit de oamenii lui pornind în 
trombă să traverseze şantierul. Soldaţii stăteau cu 
umerii plecaţi înapoia scuturilor şi goneau către 
duşmani, urmându-l pe Septimus, care profera 
blesteme la adresa părţilor. Arcaşii au rămas hotărâți 
locului şi au slobozit săgețile cât de repede au putut 
către ţintele în mişcare. Cei care încă mai aveau la 
dispoziţie săgeți aprinse, le-au tras, astfel că acestea 
au descris traiectorii sclipitoare prin aer, îndreptându- 
se către auxiliari. Câteva dintre ele s-au înfipt în 
scuturi, continuând să ardă în timp ce erau purtate 
înainte de soldaţi. Apoi, Castor l-a văzut pe Septimus 


cum s-a înălţat puţin pe vârfuri şi a rămas nemişcat o 
clipă, după care a scăpat sabia din mână şi a dus-o la 
săgeata ce îi străpunsese gâtul, în vreme ce ultimul lui 
strigăt a răsunat, căpătând ecou, peste şantier. Apoi s- 
a prăbuşit în genunchi şi a căzut înainte pe pământ, 
zvârcolindu-se fără vlagă în timp ce sângera de 
moarte. 

Auxiliarii s-au strâns în jurul lui şi au înălţat 
scuturile. Castor i-a urmărit cu amărăciune în suflet, 
simțindu-se neputincios. Avântul asaltului pierise odată 
cu prăbuşirea lui Septimus, iar acum soldaţii săi erau 
doborâţi unul câte unul, pentru că săgețile trase de 
părţi îşi găseau loc printre scuturi şi străpungeau 
trupurile celor aflaţi înapoia lor. Castor nu a mai stat 
să asiste la sfârşitul oamenilor lui. Sprijinindu-se cu 
greu pe stindard, a ajuns de cealaltă parte a platformei 
şi a privit în josul falezei, către fluviu. Dedesubt, ceața 
se risipise, iar lumina lunii se oglindea în apele iuți şi 
unduioase, care curgeau peste stâncile albiei. Castor 
şi-a înclinat capul pe spate şi s-a uitat spre adâncul 
senin al cerului, inspirând în acelaşi timp adânc aerul 
rece al nopţii. 

Un zgomot provocat de prăbuşirea unui stâlp de 
lemn în partea cealaltă a turnului l-a făcut să-şi plimbe 
privirea de jur împrejur, moment în care şi-a dat seama 
că nu mai avea timp dacă ţinea să se asigure că 
stindardul cohortei lui nu avea să cadă în mâinile 
duşmanului. Prin perdeaua înşelătoare de flăcări şi fum 
a văzut, tremurătoare, imaginea şirurilor de parți şi a 
înţeles că acela era doar începutul. Curând, o maree de 
foc distrugătoare se va revărsa peste deşert şi va 
ameninţa să cuprindă provinciile răsăritene ale 
Imperiului Roman. A prins cu tărie stindardul în 
ambele mâini, a strâns din dinţi, şi s-a azvârlit în gol. 


2 


— O viaţă mai plăcută nici nu se poate, a spus 
Macro şi s-a rezemat de un perete de la Amfora 
Abundenţei, localul pe care îl frecventa cu asiduitate, 
şi apoi şi-a întins picioarele în faţă. Până la urmă, tot 
am obţinut un post în Siria. Ştii ceva, Cato? 

— Ce anume? a întrebat tovarăşul lui, parcă trezit 
dintr-o reverie şi clipind din ochi până ce aceştia au 
rămas deschişi. 

— Este exact aşa cum am sperat că se va întâmpla. 
Macro a închis ochii şi s-a bucurat de căldura soarelui 
ce s-a revărsat pe faţa lui, brăzdată de vreme. Vinuri 
bune, femei nu tocmai scumpe, care ştiu câte ceva 
despre amor, şi o vreme mereu frumoasă şi uscată. 
Acolo există până şi o bibliotecă acceptabilă. 

— Nu mi-aş fi închipuit că te-ar interesa în vreun fel 
cărţile, a spus Cato. 

În ultimele luni, Macro îşi satisfăcuse aproape până 
la saţietate dorinţele epicureice şi se apucase de citit. 
Adevărat, preferinţele lui mergeau spre comediile cu 
un limbaj deocheat şi erotic, dar, s-a gândit Cato, 
măcar citea ceva şi exista şansa ca această pasiune să 
îl împingă spre lecturi ceva mai serioase. 

Macro a zâmbit. 

— Locul ăsta e destul de bun, deocamdată. Climă 
călduţă şi femei atrăgătoare. Să-ţi spun ceva. După 
campania din Britania, nu mai vreau să văd în viaţa 
mea vreun celt în carne şi oase. 

— Ai dreptate, a murmurat centurionul Cato cu 


convingere în suflet, amintindu-şi mlaştinile reci şi 
umede, învăluite de neguri, prin care el şi Macro, 
alături de soldaţii Legiunii a Doua, trecuseră luptând 
pentru a reuşi ultima cucerire a Imperiului. Cu toate 
astea, a zis el, vara nu a fost chiar atât de rea acolo. 

— Vara?! a făcut Macro, încruntându-se. Cred că te 
referi la cele câteva zile plăcute pe care le-am avut 
între iarnă şi toamnă. 

— Stai puţin. Numai să petreci câteva luni de 
campanie prin deşert şi o să tânjeşti după vremurile 
trăite în Britania, o să ţi se pară brusc că ai fost în 
Câmpiile Elizee. 

— Tot ce se poate, a gândit Macro cu voce tare, 
amintindu-şi de precedenta lor numire, la graniţa cu 
Iudeea, în mijlocul unui tărâm aproape pustiu. A 
scuturat din cap, alungând acea amintire. Bine, dar de 
data asta voi avea o cohortă sub comanda mea, 
remuneraţia de prefect şi perspectiva unei odihne 
binemeritate, după ce va fi trebuit să ne riscâăm viaţa şi 
trupul pentru împărat, Senat şi Poporul Romei-a 
rostit el sloganul oficial printre dinţi - prin care mă 
refer şi la acel ticălos şiret şi uneltitor, Narcissus pe 
numele lui. 

— Narcissus...  Repetând numele secretarului 
personal al împăratului Claudius, Cato s-a îndreptat de 
spate şi s-a răsucit către amicul său. Apoi şi-a coborât 
glasul. Încă nu am primit niciun răspuns de la el. Sigur 
trebuie să fi citit deja raportul acela. 

— Da, a făcut Macro. Şi ce e cu asta? 

— Păi ce-ţi închipui că va face în privinţa 
guvernatorului? 

— Cassius Longinus? A, el nu va păţi nimic. 
Longinus a şters orice urme posibile, şi a făcut-o destul 
de bine. Nu există nicio dovadă clară care să facă 


legătura dintre el şi orice acţiune de trădare şi poţi fi 
convins că el va face tot ce îi stă în putere, la nivelul 
lui, ca să se arate cel mai fidel slujitor al Imperiului, 
mai ales acum, când ştie că este supravegheat. 

Cato a aruncat o privire în jur, către clienţii care se 
aflau la cea mai apropiată masă şi s-a aplecat către 
Macro. 

— Având în vedere că suntem oameni pe care 
Narcissus i-a trimis pentru a-l urmări pe Longinus, am 
îndoieli serioase că actualul guvernator va vărsa vreo 
lacrimă dacă noi vom muri. Trebuie să fim foarte 
precauţi. 

— Nu prea cred că ne poate ucide, a spus Macro pe 
un ton sfidător. Un asemenea gest ar stârni prea multe 
bănuieli. Calmează-te, Cato. Totul e în regulă în ceea 
ce ne priveşte. 

Apoi şi-a întins braţele în faţă, şi-a încordat umerii, 
după care şi-a petrecut palmele pe după ceafă, căscând 
foarte satisfăcut. 

Cato l-a privit vreme de un moment, dorindu-şi ca 
Macro să nu respingă cu atâta uşurinţă primejdia pe 
care o reprezenta Cassius Longinus. În urmă cu câteva 
luni, guvernatorul Siriei ceruse transferul altor trei 
legiuni sub comanda lui, pentru a contracara 
ameninţarea crescândă a unei răzmeriţe în Iudeea. 
Având în spatele lui o forţă de o asemenea mărime, 
Longinus ar fi reprezentat o ameninţare gravă la a- 
dresa împăratului. Cato era convins că Longinus se 
pregătea pentru a încerca să ocupe tronul imperial. 
Graţie eforturilor lui Macro şi Cato, revolta fusese 
stăvilită încă înainte de a cuprinde întreaga provincie, 
iar lui Longinus i se respinsese ideea de a beneficia de 
legiuni suplimentare. Un om care avea puterea lui 
Longinus nu putea să îi uite cu uşurinţă pe cei care 


zădărniciseră realizarea ambițiilor lui, iar Cato sperase 
într-o răzbunare vreme de câteva luni. Însă acum, 
guvernatorul se confrunta cu o ameninţare cât se 
poate de reală din partea Parţiei, unde se aflau doar 
Legiunile a Treia, a Şasea şi a Zecea, plus cohortele lor 
de auxiliari, capabile să îi înfrunte pe duşmani. În cazul 
în care provinciile răsăritene participau la un război, 
orice bărbat capabil să lupte ar fi fost mobilizat pentru 
bătălia împotriva parţilor. Cato a oftat. Faptul că 
ameninţarea era bine-venită apărea ca o ironie. Măcar 
pentru o vreme, acest lucru trebuia să îl facă pe 
guvernator să se gândească la altceva decât la 
răzbunare. Cato şi-a golit cupa şi s-a rezemat din nou 
de zid, privind lung, dincolo de marginile oraşului. 

Soarele  coborâse spre linia orizontului, iar 
acoperişurile din ţiglă şi domurile clădirilor din 
Antiohia sclipeau în lumina ce se stingea treptat. La fel 
ca în mai toate oraşele care ajunseseră sub controlul 
romanilor, iar mai înainte fuseseră sub controlul 
moştenitorilor greci ai lui Alexandru cel Mare, zona 
centrală era plină de genul de clădiri publice pe care le 
puteai vedea oriunde în imperiu. Dincolo de coloanele 
înalte ale templelor şi porticurilor, oraşul făcea loc 
unui amestec de case frumoase şi mahalale care se 
extindeau mereu, unde existau numai clădiri sumbre, 
cu acoperişuri plate. Pe străzile din acele cartiere 
aerul era înţesat de tot soiul de mirosuri emanate de 
aglomerarea de oameni. Acolo îşi petreceau timpul mai 
toţi soldaţii aflaţi în permisie. Insă Cato şi Macro 
preferau confortul aproximativ oferit de Amfora 
Abundenţei care, prin poziţia sa mai înaltă faţă de alte 
clădiri, se bucura de orice briză ce adia pe deasupra 
oraşului. 

Băuseră aproape toată după-amiaza, iar Cato 


începuse să aţipească în îmbrăţişarea călduţă a stării 
de mulţumire şi oboseală. In ultima lună, cei doi 
făcuseră instrucţie dură cu oamenii din cohorta 
auxiliară, a Doua liră, în uriaşa tabără aflată dincolo 
de zidurile oraşului Antiohia. Era prima cohortă pe 
care o avea în calitate de prefect, astfel că Macro ţinea 
ca oamenii lui să fie mai destoinici, să mărşăluiască 
mai repede şi să lupte cu mai multă îndârjire decât 
oricare alta din cadrul armatei din partea răsăriteană a 
Imperiului. Sarcina lui Macro fusese îngreunată de 
faptul că aproape o treime dintre oameni erau 
proaspăt recrutaţi - înlocuitori ai celor căzuţi în bătălia 
de la Fort Bushir. Cum armata era pe picior de război, 
toţi comandanții de cohorte scotociseră întreaga 
regiune în căutare de oameni care să completeze 
efectivele unităţilor pe care le aveau în subordine. 

Câtă vreme Cato se ocupase de instrucţia cohortei 
şi de comandarea echipamentului şi a celor necesare, 
Macro cutreierase în susul şi în josul coastei, de la 
Pieria până la Caesarea în căutare de recruți. Luase cu 
sine zece dintre cei mai căliţi soldaţi şi stindardul 
cohortei. Cum ajungea în vreun port sau oraş, Macro 
îşi instala o tarabă în forum şi ţinea câte o cuvântare 
înălţătoare în faţa unui public alcătuit din bărbaţi fără 
slujbă şi căutători de aventură, oameni uşor de găsit în 
orice piaţă din oraşele imperiului. Cu glas bubuitor ca 
de paradă, el le promitea o primă de înrolare, un 
salariu decent, mese regulate, o viaţă aventuroasă şi, 
dacă trăiau; cetăţenia romană drept recompensă 
atunci când erau lăsaţi la vatră, asta după ce împlineau 
douăzeci de ani de serviciu militar, o nimica toată la 
urma urmei... Cu puţină instrucţie şi ei puteau ajunge 
să arate la fel de impresionanţi şi de bărbătoşi ca 
soldaţii care stăteau în spatele lui Macro. După ce 


termina de vorbit, de tarabă se apropiau oameni de tot 
felul, animați de speranţă, iar Macro îi alegea pe 
indivizii cei mai sănătoşi, respingându-i pe cei care nu 
corespundeau cerinţelor lui sau erau debili mintal ori 
prea vârstnici. În primele câteva oraşe avusese de 
unde să aleagă, dar pe măsură ce turul de recrutare se 
apropia de sfârşit, descoperea că pe acolo trecuseră şi 
alţi ofiţeri care îi luaseră deja pe cei mai buni oameni. 
Chiar şi aşa, până a revenit la cohorta sa, avea 
suficienţi soldaţi ca să o aducă la forţa ei deplină, dar 
şi destul timp ca să îi instruiască până la începerea 
campaniei. 

Macro şi-a petrecut îndelungile luni de iarnă făcând 
instrucţie cu recruţii, iar în acest timp, Cato i-a pus pe 
ceilalţi soldaţi să execute marşuri istovitoare şi să se 
perfecţioneze în folosirea armelor. Cât s-a desfăşurat 
instrucţia oamenilor din a Doua liră, la Antiohia au 
sosit alte şi alte unităţi, care s-au încartiruit pe terenul 
tot mai întins al taberei din afara fortăreței unde se 
afla Legiunea a Zecea. Împreună cu ele au venit şi o 
mulţime de vivandiere şi oameni, astfel că străzile şi 
pieţele din Antiohia vuiau de strigătele vânzătorilor 
ambulanți. Fiecare han gemea de soldaţi, iar bărbaţii 
stăteau la coadă în faţa lupanarelor vopsite în culori 
ţipătoare, care duhneau a tămâie ieftină şi a sudoare. 

În vreme ce soarele apunea peste oraş, privirea lui 
Cato înregistra tot ce era în jur fără să se gândească la 
ceva anume. Deşi abia trecut de douăzeci de ani, 
făcuse deja patru ani şi jumătate de armată şi se 
obişnuise cu obiceiurile soldaţilor şi cu vârtejul pe 
care-l stârneau prin oraşele pe unde treceau. În ciuda 
unui început nu tocmai promiţător, Cato ajunsese un 
bun militar, după cum singur era dispus să recunoască. 
Inteligența vie şi curajul jucaseră un rol important în 


transformarea lui dintr-un tânăr răsfăţat al casei 
imperiale într-o persoană capabilă să comande oameni. 
Pe de altă parte, şi norocul fusese de partea lui. Când 
intrase în Legiunea a Doua, avusese şansa de a se trezi 
repartizat în centuria lui Macro, socotea el. Cato era 
convins că nu ar fi supravieţuit multă vreme pe graniţa 
germană sau campaniei următoare, din Britania, dacă 
centurionul Macro nu ar fi intuit aptitudinile recrutului 
slab şi agitat din Roma, aşa cum era el, şi dacă nu l-ar 
fi luat sub aripa lui. Cei doi părăsiseră apoi Legiunea a 
Doua şi pentru scurtă vreme făcuseră parte din 
marină, după care fuseseră trimişi în răsărit, unde 
Macro preluase comanda centuriei. In campania ce 
avea să înceapă curând, vor lupta din nou în cadrul 
unei armate, iar Cato se simţea oarecum uşurat că 
povara comenzii independente le va fi ridicată de pe 
umeri: uşurare temperată de îngrijorarea instinctivă pe 
care i-o dădea faptul că urma să participe la o 
campanie de război. 

Soldaţi mult mai iscusiţi decât Cato fuseseră 
doborâţi de săgeți, de proiectile aruncate cu praştia 
sau de vreo lovitură de sabie pe care nu le observaseră 
la timp. Până în acele momente fusese cruțat şi spera 
ca norocul să-l ţină şi în continuare în cazul unui război 
cu Parţia. În anul care trecuse, pentru o scurtă 
perioadă, luptase împotriva părţilor şi le cunoştea prea 
bine precizia în mânuirea Arcului, dar şi iuţeala cu 
care ei declanşau atacuri neaşteptate, după care 
dispăreau înainte ca romanii să poată reacţiona. Era 
un mod de luptă care avea să-i pună greu la încercare 
pe oamenii legiunilor, fără a mai vorbi de soldaţii ce 
alcătuiau cohorta a Doua liră. 

Ori poate că nu acesta era adevărul, a gândit Cato. 
Oamenii cohortei lui aveau de fapt şanse mai mari 


decât legionarii în lupta împotriva părţilor. Ei purtau 
armuri mai uşoare şi un sfert dintre ei erau călări, 
astfel că părţii trebuiau să fie mult mai precauţi dacă 
îşi puneau în gând să atace cohorta decât dacă ar fi 
declanşat un asalt asupra infanteriştilor legiunilor, 
care mărşăluiau greoi, împovăraţi de arme şi armuri. 
Cassius Longinus trebuia să procedeze cu luare aminte 
în luptele cu parții dacă voia să evite soarta pe care o 
avusese în urmă cu o sută de ani Marcus Crassus şi 
cele şase legiuni comandate de el. Generalul Crassus 
se lăsase atras în deşert şi, după câteva zile de lupte 
sub dogoarea neiertătoare a soarelui, armata lui fusese 
făcută bucăţi, împreună cu el. 

Când soarele a coborât în cele din urmă sub linia 
orizontului, dinspre tabăra militară aflată departe s-au 
auzit vaietele bucinelor care anunțau primul schimb al 
străjilor pentru acea noapte. Macro s-a mişcat şi s-a 
desprins de tencuiala aspră a zidului. 

— Ar fi vremea să ne întoarcem în tabără. 
Mâine îi scot în deşert pe băieţii proaspăt înrolați. E 
prima oară pentru ei. Va fi interesant de văzut cum vor 
face faţă. 

— Ar fi foarte bine să-i luăm cu uşurelul, i-a sugerat 
Cato. Nu ne putem permite să pierdem vreunul acum, 
înainte de începerea campaniei. 

— Să-i iau cu uşurelul? a făcut Macro încruntându- 
se. Ei, asta-i bună. Dacă nu rezistă acum, atunci nu vor 
avea nicio şansă într-o luptă adevărată. 

Cato a ridicat din umeri. 

— Credeam că avem nevoie de toţi oamenii. 

— Da, de fiecare. Dar nu doar ca să fie la număr. 

Cato a rămas tăcut un moment. 

— Macro, asta nu este Legiunea a Doua. Nu ne 
putem aştepta la prea multe din partea oamenilor din 


cohorta auxiliară. 

— Serios? a zis Macro, cu o expresie hotărâtă. A 
Doua lliră nu e chiar orice cohortă. Este cohorta mea. 
Şi dacă vreau ca oamenii mei să mărşăluiască, să lupte 
şi să moară la fel de bine ca aceia din legiuni, atunci 
aşa se va întâmpla. Ai înţeles? 

Cato a dat din cap. 

— Iar pentru asta îţi vei da şi tu silinţa. 

Cato s-a îndreptat de spate. 

— Sigur că da, domnule. Te-am dezamăgit 
vreodată? 

S-au privit în ochi, după care Macro a izbucnit brusc 
în râs şi l-a bătut pe umăr pe prietenul lui. 

— Încă nu! Ai un curaj de fier, băiete. Sper numai ca 
şi restul oamenilor să fie pe potriva ta. 

— Şi eu sper asta, i-a răspuns domol Cato. 

Macro s-a ridicat în picioare şi apoi şi-a masat fesele 
care îi cam amorţiseră după şederea vreme de câteva 
ore pe banca tare de lemn a hanului. Şi-a luat apoi 
toiagul cu însemnele de centurion. 

— Să mergem. 

Au pornit prin forum, care se umplea deja de codoşi 
ai lupanarelor şi de vânzători de nimicuri, dar şi de 
primii dintre soldaţii în permisie, veniţi dinspre tabără. 
Recruţii cu chipuri proaspete mergeau laolaltă, în 
grupuri gălăgioase, îndreptându-se spre crâşmele cele 
mai apropiate, unde aveau să fie jumuliţi binişor de 
şarlatani şi escroci care îşi dădeau seama cu cine 
aveau de a face şi cunoşteau tot soiul de mici tertipuri 
cu care să-i zăpăcească. Preţ de o clipă, Cato a trăit un 
sentiment de milă faţă de recruți, dar ştia că doar 
experienţa îi va învăţa ceea ce trebuiau să ştie. Câteva 
capete sparte şi câteva pungi pierdute aveau să îi 
ajute, asta dacă trăiau îndeajuns de mult, să-şi 


păstreze pe viitor stăpânirea de sine şi să fie mai 
înţelepţi. 

Ca întotdeauna, exista o diferenţă vizibilă dintre 
oamenii din legiuni şi cei din cohortele auxiliare. 
Legionarii erau plătiţi mult mai bine şi aveau tendinţa 
de a-i privi pe soldaţii ce nu erau cetăţeni romani cu un 
anume grad de dispreţ profesional - sentiment pe care 
Cato îl putea înţelege şi cu care Macro era întru totul 
de acord. Sentimentul acesta trecea şi dincolo de 
împrejmuirea taberei, ajungând şi pe străzile Antiohiei, 
unde oamenii din cohorte păstrau de obicei o distanţă 
respectuoasă faţă de legionari. Se părea însă că nu toţi 
procedau astfel. Când au pătruns pe o stradă care 
ieşea din forum, Macro şi Cato au auzit, venind de 
undeva de aproape, un schimb de cuvinte rostite cu 
glas furios. La lumina unei lămpi mari de aramă, care 
atârna deasupra intrării într-o crâşmă, au văzut oameni 
strânşi în jurul a doi bărbaţi care se prăvăliseră în 
stradă şi acum se rostogoleau, lovindu-se care cum 
apuca. 

— Asta sună a belea, a mormăit Macro. 

— Vrei să ne facem că nu vedem? 

Cât s-au apropiat, vreme de o clipă, Macro s-a uitat 
la încăierare, după care a făcut un gest evaziv din 
umeri. 

— Nu înţeleg de ce să ne amestecăm. N-au decât să- 
şi rezolve singuri problema. 

În aceeaşi clipă, s-a văzut o sticlire scurtă în mâna 
unuia dintre cei prinşi în încăierare şi cineva a strigat: 

— Are cuţit! 

— Uf, la naiba, a bombănit Macro. Acum trebuie să 
intervenim. Hai! 

A iuţit pasul şi i-a dat deoparte pe câţiva dintre 
oamenii care ieşiseră din crâşmă ca să vadă ce se 


întâmpla. 

— Au! a strigat un bărbat mătăhălos, purtând o 
tunică roşie, care s-a întors către Macro. Fii atent pe 
unde mergi! 

— la ţine-ţi gura! a spus Macro şi a ridicat toiagul 
cu însemnele de centurion, astfel că acesta a fost văzut 
de bărbat, dar şi de toţi ceilalţi, după care el şi-a croit 
drum până a ajuns la cei doi care se încăieraseră şi 
erau la pământ. 

— Încetaţi, amândoi! Vă ordon să vă despărțiți. 

A urmat un schimb final de pumni şi gemete de 
protest, apoi cei doi s-au despărţit. Unul dintre ei, un 
bărbat musculos, având o tunică de legionar, a sărit în 
picioare ca o pisică, rămânând totuşi ghemuit, pregătit 
să continue lupta dacă ar fi fost atacat. Macro s-a dus 
spre el şi a înălţat în aer toiagul. 

— Am spus să încetaţi. 

Apoi Cato a zărit lama cea mică a cuţitului din mâna 
bărbatului. Nu mai sticlea, pentru că era acoperită de 
o peliculă întunecată şi din vârful lui picura ceva. 
Rămas la pământ, cel de-al doilea om se ridicase cu 
greu într-un cot, ţinând cealaltă mână lipită de corp. 
Icnea ca să respire şi se crispa de durere. 

— La naiba... Of, ce doare... Ticălosul m-a străpuns. 

Vreme de o clipă, în lumina slabă a lămpii de 
deasupra, el s-a uitat cu ură la legionar, apoi a gemut 
de durere şi s-a prăbuşit înapoi la pământ. 

— L-am recunoscut, a spus Cato încet. E unul dintre 
oamenii noştri. Caius Menathus, dintr-un escadron de 
cavalerie al nostru. 

A îngenuncheat alături de el şi a căutat rana. Tunica 
auxiliarului era îmbibată de sângele cald ce ţâşnise 
după ce adversarul retrăsese cuțitul. Cato a ridicat 
privirea spre oamenii strânşi în jur. 


— Daţi-vă înapoi! a poruncit el. Faceţi-mi loc! 

Cato îşi lăsase toiagul de centurion în tabără, iar 
tinereţea lui i-a făcut pe câţiva dintre veterani să aibă 
rezerve în a-i asculta ordinul. Însă oamenii din a Doua 
Iliră, camarazi de-ai lui Menathus, l-au recunoscut pe 
comandantul lor şi s-au retras pe dată. După câteva 
clipe, ceilalţi le-au urmat exemplul şi Cato s-a putut 
întoarce către omul rănit. ÎImpunsătura prin stofă era 
mică, dar sângele curgea nestăvilit, iar Cato a ridicat 
imediat tunica şi a lăsat la vedere torsul mânjit de 
sânge al omului. O rană cu marginile încreţite, ca o 
gură minusculă, sclipind în lumina lămpii şi eliminând 
sânge. Cato a pus palma peste rană şi a apăsat cu 
forţă, după care s-a uitat către oamenii din preajma lui. 

— Aduceţi o placă de lemn, ceva pe care să îl putem 
transporta, imediat! Iar tu să dai fuga până în tabără şi 
să găseşti un doctor care să se ducă neîntârziat la 
spital. Să fie pregătit când va sosi acest om. Spune-i că 
Menathus a fost înjunghiat. 

— Am înţeles! 

Auxiliarul a salutat şi s-a răsucit pe călcâie, după 
care a pornit în goană pe stradă, îndreptându-se către 
porţile oraşului. 

Cato s-a întors apoi spre Menathus, iar Macro a 
păşit cu precauţie către legionarul care încă nu dăduse 
drumul cuţitului. Omul se retrăsese din faţa mulţimii, 
către cealaltă parte a străzii şi rămăsese în aceeaşi 
poziţie ghemuită, privind cu suspiciune spre Macro, 
care se apropia de el. 

Macro i-a surâs şi a întins mâna spre el. 

— Fiule, ai provocat destule necazuri în seara asta. 
Dă-mi cuțitul înainte de a mai face vreo prostie. 

Legionarul a clătinat din cap. 

— Ticălosul ăla a meritat-o. 


— Tot ce se poate. Dar vom lămuri asta ceva mai 
târziu. Acum, dă-mi cuțitul. 

— Nu vreau. O să mă arestaţi, a spus legionarul, cu 
glas nesigur din cauza băuturii. 

— De arestare vorbeşti? a pufnit Macro. Asta să fie 
ultima dintre grijile tale. Aruncă imediat cuțitul, altfel 
îţi îngreunezi situaţia. 

— Nu pricepi, a protestat legionarul. Apoi a agitat 
cuțitul spre omul ce zăcea la pământ. M-a tras pe 
sfoară. Intr-un joc de zaruri. 

— Prostii! s-a auzit glasul cuiva. A câştigat cât se 
poate de cinstit. 

A urmat un cor aprobator, după care a răsunat din 
nou răcnetul de protest al legionarului. 

— Tăcere! a urlat Macro. 

Imediat, oamenii şi-au ţinut gura. Macro i-a fulgerat 
cu privirea, după care şi-a îndreptat din nou atenţia 
către omul care avea cuțitul în mână. 

— Legionar, care ţi-e numele, gradul şi unitatea? 

— Marcus Metellus Crispus, optio, centuria a patra, 
a doua cohortă, Legiunea a Zecea! a spus omul, 
aparent fără să stea prea mult pe gânduri. A încercat 
chiar să ia poziţia de drepţi cât a enumerat toate 
amănuntele, însă, după o clipă, s-a legănat nesigur 
într-o parte. i 

— Optio, dă-mi cuțitul. Iți ordon. 

Crispus a scuturat din cap. 

— N-am de gând să ajung în închisoare pentru 
ticălosul ăla care m-a înşelat. 

Rămas pe gânduri, Macro a strâns din buze, apoi a 
făcut un semn din cap. 

— Prea bine, dar de treaba asta va trebui să ne 
ocupăm mâine-dimineaţă. Voi vorbi cu centurionul tău. 

A dat să se îndepărteze, iar Crispus s-a relaxat un 


moment, nemaifiind atent la ce se întâmpla. Apoi 
Macro a făcut o mişcare ameţitor de rapidă. A ridicat 
toiagul şi a descris cu el un arc de cerc, avându-l ca 
ţintă pe Crispus. S-a auzit o pocnitură răsunătoare 
când toiagul l-a lovit în cap, după care bărbatul s-a 
prăbuşit. Cuţitul i-a căzut din mână şi s-a rostogolit pe 
pământ, până departe de el. Macro a rămas deasupra 
lui, având ridicat braţul în care ţinea toiagul, însă nu a 
constatat nicio mişcare - omul îşi pierduse cunoştinţa. 
Satisfăcut, Macro a dat din cap şi apoi şi-a coborât 
toiagul. 

— Voi, cei patru de colo, a spus el, şi a făcut un gest 
către nişte soldaţi din a Doua Iliră. Luaţi-l de aici pe 
gunoiul ăsta şi duceţi-l la închisoarea noastră. Să se 
coacă acolo cât eu rezolv problema cu comandantul lui. 

— Opriţi-vă! a spus un bărbat, care a ieşit din 
mulţime şi a apărut în faţa lui Macro cu o atitudine 
dominatoare. Era cu un cap mai înalt decât el şi lat în 
umeri pe măsură, iar în lumina portocalie, faţa lui 
părea asprită de vreme. O să-l duc eu pe acest om 
înapoi până la a Zecea. Ne ocupăm noi de rest. 

Macro nu s-a lăsat impresionat şi l-a măsurat din 
ochi pe cel care îi vorbise. _ 

— Eu am dat deja ordinul. Il arestez pe acest 
individ. 

— Ba nu, va merge cu mine. 

Macro a surâs vag. 

— Dar tu cine eşti? 

— Centurionul de la Legiunea a Zecea, care îţi 
spune ce se va întâmpla, i-a surâs acesta în acelaşi fel. 
Şi nu sunt un centurion oarecare, de la o cohortă 
auxiliară. Ei, şi acum, dacă voi, băieţii de la auxiliare 
nu vă supăraţi, ar trebui să vă puneţi în mişcare... 

— Ce mică e lumea, i-a răspuns Macro. Nici eu nu 


sunt centurion la o cohortă auxiliară. Din întâmplare, 
sunt prefect al celei de-a Doua Ilire. Mi-am păstrat 
toiagul de dragul trecutului. De pe vremea când eram 
centurion din Legiunii a Doua. 

Celălalt ofiţer s-a holbat o clipă la Macro, după care 
a încremenit şi l-a salutat. 

— Aşa e mai bine, a spus Macro şi a făcut o mişcare 
din cap. Dar tu cine eşti? 

— Centurion Porcius Cimber, domnule. Centuria a 
doua, cohorta a treia. 

— Bine, Cimber. Omul ăsta este în grija mea. 
Găseşte-l pe legatul tău şi explică-i cum stau lucrurile. 
Omul lui va fi pedepsit pentru că l-a atacat cu cuțitul 
pe unul dintre oamenii mei. 

Macro a fost întrerupt de un geamăt adânc, scos de 
Menathus, care s-a zvârcolit brusc, smulgându-se din 
strânsoarea lui Cato. Imediat după aceea, sângele a 
început să-i şiroiască din rană. 

— Unde naiba e placa aia pe care trebuie să-l 
ducem? s-a răstit Cato, apoi şi-a apăsat mâinile peste 
rană şi s-a aplecat deasupra lui Menathus. Stai liniştit! 
i-a strigat el. 

— Mi-e frig..., a bolborosit Menathus, rotindu-şi 
ochii fără a reuşi să-i focalizeze, făcând ca pleoapele 
să-i tremure. Of... mă doare! 

— Rezistă, Menathus, i-a zis Cato cu tărie în glas. O 
să ne ocupăm de rană. O să te înzdrăveneşti. 

Mulțimea alcătuită din soldaţi şi din câţiva localnici, 
care li se alăturaseră, a rămas nemişcată şi a urmărit 
scena în tăcere, timp în care Menathus a mai scos un 
geamăt, respirând chinuit şi spasmodic. Apoi a început 
să se cutremure violent şi trupul i-a fost cuprins de 
spasme, fiecare fibră a mușchilor lui încordându-se şi 
devenind tare ca piatra vreme de o clipă, după care s-a 


lăsat moale pe pământul străzii, scăpând o ultimă 
răsuflare printre buzele întredeschise. Cato şi-a lipit 
urechea de pieptul însângerat al soldatului, însă, după 
câteva secunde, s-a tras înapoi, retrăgându-şi şi mâna 
din dreptul rănii provocate de cuţit. 

— A murit. 

O clipă, mulţimea a rămas împietrită. Apoi, unul 
dintre auxiliari a mârâit: 

— L-a ucis ticălosul ăsta. Are să moară. 

S-a auzit un cor furios de aprobare şi, imediat, 
mulţimea s-a împărţit în două grupuri, astfel că 
auxiliarii şi legionarii ajunseseră să se confrunte 
direct. Cato a observat cum mâinile se transformau în 
pumni, cum oamenii se ghemuiau discret în timp ce îşi 
încordau muşchii picioarelor pentru a sări la atac, 
după care Macro a apărut între ei şi a ridicat braţele în 
aer. 

— De ajuns! Nu vă mai agitaţi! Şi rămâneţi la 
distanţă! Pe faţă îi apăruse o expresie de furie şi, 
uitându-se într-o parte şi-n alta, i-a provocat pe cei de 
faţă să-l înfrunte. Apoi a făcut un semn din cap către 
centurionul Cimber. 

— Du-ţi oamenii înapoi în tabără! Imediat! 

— Am înţeles, domnule! a spus Cimber şi l-a împins 
pe cel mai apropiat dintre soldaţii lui spre poarta de 
ieşire din zonă. Mişcaţi-vă, ticăloşilor! Spectacolul s-a 
isprăvit. 

A continuat să-i împingă şi să-i îmbrâncească pe 
legionarii furioşi departe de crâşmă şi de cadavrul ce 
zăcea în stradă. Unul dintre auxiliari a strigat după ei: 

— Încă nu ştiţi de ce suntem în stare! Vom face 
dreptate pentru Menathus! 

— Tăcere! a răcnit Macro. Ţineţi-vă gura! Centurion 
Cato! 


— Ordonaţi, domnule! a spus Cato, ridicându-se şi 
ştergându-şi mâinile mânjite de sânge de părţile 
laterale ale tunicii. 

— Lasă-l pe Cimber să plece înainte, iar apoi 
trimite-i pe oamenii noştri înapoi în tabără. Ai grijă ca 
prizonierul să nu păţească absolut nimic. 

— Şi cu Menathus ce facem? 

— Îl vom lua şi pe el cu noi. Anunţă-le pe 
ordonanţele spitalului să pregătească mortul pentru 
înmormântare. 

În vreme ce aştepta ca legionarii să ajungă la o 
distanţă sigură, Cato s-a apropiat discret de 
comandantul lui şi i s-a adresat cu glas scăzut: 

— Situaţia asta nu este deloc bună. Inaintea 
campaniei, ultimul lucru care ne lipsea era să îi vedem 
pe oamenii noştri învrăjbiţi cu cei din Legiunea a 
Zecea. 

— Ai dreptate, a mormăit Macro. lar acum, după ce 
omul nostru a murit, nici Crispus nu are vreo şansă de 
viitor. 

— Bine, dar el ce va păţi? 

— Pentru că a înjunghiat un tovarăş de luptă? a 
spus Macro, clătinând abătut din cap. Nu am nicio 
îndoială în privinţa asta. Va fi condamnat la moarte. Şi 
nu cred că execuţia lui Crispus va pune capăt acestei 
situaţii. 

— Nu se poate! 

— Doar ştii cum sunt soldaţii când vine vorba de 
ranchiună. Oricum, este neplăcut când cei doi ţin de 
aceeaşi unitate militară. Insă disputa de acum va da 
naştere unei lupte interne între a Doua Iliră şi 
Legiunea a Zecea, ţine minte vorbele mele. Acum însă 
va trebui să întocmesc un raport întristător pentru 
guvernatorul meu şi să discut cu el la primele ore ale 


dimineţii. Aşadar, ar fi bine să plec de aici. Oferă-mi 
câteva momente de linişte, după care îi faci pe băieţii 
noştri să se pună în mişcare. 

— Am înţeles, domnule. 

— Cato, ne vedem mai târziu. 

În vreme ce Macro se îndepărta pe stradă, Cato a 
rămas cu privirea aţintită spre cadavrul aflat la 
picioarele lui. Campania nici măcar nu începuse, iar ei 
pierduseră deja doi oameni. Şi, ceea ce părea şi mai 
grav, dacă Macro avea dreptate, daunele provocate de 
o simplă confruntare dintre doi oameni care băuseră 
prea mult aveau să dea naştere unei situaţii care să-i 
afecteze pe toţi în adâncul sufletului. Iar asta venea 
exact în clipa când aveau nevoie de fiecare picătură de 
energie şi inteligenţă, dacă ţineau să îi înfrângă pe 
parti. 


3 


Înainte de răsăritul soarelui, trupul auxiliarului 
fusese aşezat pe o năsălie şi dus de camarazii săi să-l 
ardă pe rug. Acesta fusese înălţat la mică distanţă de 
porţile taberei. Centuria soldatului mort organizase o 
gardă de onoare, dar aproape fiecare om din cohortă 
venise pe acolo ca să fie de faţă. Cât timp ţinuse o 
scurtă cuvântare în amintirea lui Menathus, pentru ca 
apoi să aprindă rugul, Macro observase atitudinea 
posacă şi răzbunătoare a soldaţilor. Aceştia au urmărit 
cum flăcările au cuprins lemnul îmbibat în ulei, care s- 
a aprins, trimițând un vârtej de fum şi scântei spre 
cerul senin. Apoi, când rugul a început să se 
prăbuşească, Macro a făcut semn din cap către Cato să 
dea ordinul de revenire în tabără, astfel că oamenii s- 
au întors în tăcere şi au pornit în marş. 

— Nu eşti în cea mai fericită dispoziţie, mi se pare 
mie, a murmurat Cato. 

— Nu. Găseşte-le ceva de făcut soldaţilor. [ine-i 
ocupați până stau de vorbă cu Longinus. 

— Cum anume? 

— Nu ştiu, a spus sec Macro. Tu eşti omul cu idei. 
Tu decizi. 

Surprins, Cato a aruncat o privire către camaradul 
lui, dar şi-a ţinut gura. Ştia că Macro îşi petrecuse 
toată noaptea întocmind raportul şi făcând pregătiri 
pentru funeralii, iar după ce băuse mult în ziua 
precedentă, proasta lui dispoziţie era inevitabilă. De 
aceea, Cato s-a mulţumit să dea din cap. 


— Instrucție cu armele. Cu cele de exerciţiu. Asta îi 
va obosi. 

Câteva ore de instrucţie cu săbiile de două ori mai 
grele decât cele de luptă şi cu scuturi din nuiele îi 
puteau dobori chiar şi pe cei mai puternici dintre ei, 
astfel că pe faţa lui Macro a licărit un zâmbet şiret. 

— Aşadar, ocupă-te de asta. 

Cato a salutat şi s-a întors, pornind după oamenii 
care pătrundeau pe poarta principală. Macro l-a 
urmărit o clipă, întrebându-se când va deveni Cato 
maestru al tehnicii de instrucţie, lucru care îi luase lui 
atâţia ani. Deşi Macro putea striga ordinele, apelând la 
tot felul de invective, rostite atât de tare încât ele 
puteau fi auzite ore în şir în mai tot terenul de 
instrucţie, Cato nu-şi dezvoltase tăria plămânilor în 
aceeaşi măsură, astfel că apărea câteodată mai curând 
ca un educator decât ca un centurion de frunte, lucru 
dovedit în luptă. Macro socotea că după alţi câţiva ani 
de experienţă, tânărul va reuşi asta la fel de firesc ca 
orice alt ofiţer. „Şi până atunci?” s-a întrebat el şi a 
oftat. Până atunci, Cato va trebui să se dovedească 
demn de rangul la care puţini oameni de vârsta lui se 
ridicaseră. Macro s-a întors spre porţile Antiohiei. 
Guvernatorul  rechiziţionase una dintre cele mai 
frumoase case din oraş, transformând-o în cartierul lui 
general. Cassius Longinus nu se cobora acceptând un 
pretoriu construit din topor. Şi nici disconfortul relativ 
al unor corturi de campanie. Macro a surâs amar. Un 
lucru era sigur în acea campanie, şi anume că 
generalul va călători într-un lux la care oamenii lui nici 
nu visau. Aceştia vor trebui să mărşăluiască încovoiaţi 
de echipamentul şi armele grele. 

— Tare mult îmi place omul care conduce prin 
puterea exemplului, şi-a spus el în barbă în timp ce se 


ducea încet la discuţia cu Longinus. 


Guvernatorul Siriei a ridicat ochii de pe raport şi s-a 
rezemat de spătarul scaunului. In partea cealaltă a 
mesei stăteau Macro şi legatul Amatius, comandantul 
Legiunii a Zecea. Longinus i-a privit în tăcere vreme de 
o clipă, după care a ridicat din sprâncene. 

— N-aş putea spune că mă bucură foarte mult ceea 
ce s-a întâmplat. Un om mort, iar altul aşteptându-şi 
pedeapsa. Îmi imaginez că acest lucru va stârni 
resentimente între voi, cei doi comandanţi. lată, acum 
trebuie să mă ocup şi de situaţia asta, de parcă 
pregătirea armatei pentru război nu mi-ar solicita 
atâtea eforturi. 

Macro a simţit cum creşte furia în el auzind tonul 
acuzator al superiorului său. Nu era vina lui că 
Menathus murise. Ba chiar, dacă el şi Cato nu ar fi 
intervenit, împiedicând lucrurile să capete proporţii, 
scăpând de sub control, atunci în acea dimineaţă ar fi 
trebuit înălțate mai multe ruguri, care şi-ar fi azvârlit 
fumul funerar înspre cer. Puțin probabil ca în seara 
precedentă acel Crispus să fi fost singurul legionar din 
mulţime care să aibă o armă asupra lui. Probabil că şi 
oamenii lui erau înarmaţi la fel. Într-o atmosferă de 
beţiveală şi ceartă, încăierarea s-ar fi putut extinde, 
devenind şi mult mai violentă. Macro şi-a înghiţit furia 
când i-a răspuns generalului. 

— Trecem printr-o situaţie nefericită, domnule, dar 
putea fi mai grav. Trebuie să ne îngrijim ca soldaţii să 
se liniştească şi să facă uitată întâmplarea asta cât mai 
curând. Vorbesc de băieţii mei şi de cei din a Zecea. 

— Are dreptate, a confirmat legatul Amatius. Hmm! 
Chestiunea trebuie rezolvată cât mai curând, domnule. 
Omul meu trebuie judecat şi pedepsit. 


— Pedepsit... a repetat Longinus, mângâindu-şi 
bărbia. Şi ce pedeapsă ar fi potrivită pentru acest 
Crispus, dacă nu te superi? Este evident că trebuie dat 
un exemplu dacă vrem să descurajăm incidentele 
precum cel din seara trecută. 

Amatius a dat din cap. 

— Desigur, domnule. Cea mai uşoară pedeapsă 
posibilă ar fi bătaia, altceva nu se poate admite. Asta şi 
retrogradarea lui. Oamenii mei nu vor uita prea curând 
o asemenea pedeapsă. 

— Nu, a spus Macro, clătinând cu fermitate din cap. 
Nu este de ajuns. Un oma murit şi încă inutil, pentru 
că acest Crispus a scos cuțitul. Putea să se bată cinstit, 
dar nu a făcut-o. Acum trebuie să sufere consecinţele 
faptei lui. Regulamentele sună clar. Aşa spun 
prevederile stabilite chiar de tine. Tuturor celor aflaţi 
în permisie în limitele oraşului le este interzis să 
poarte arme asupra lor. Şi cred că ordinul a fost dat 
având în vedere tocmai posibilitatea producerii unor 
incidente ca acela din seara trecută. Nu este adevărat, 
domnule? 

— Da, presupun că da. Longinus a făcut un semn cu 
palmele desfăcute spre Macro. Şi cum socoteşti că 
trebuie pedepsit? 

Macro şi-a făcut curaj. Gândul că îl trimitea pe 
Crispus la moarte nu îi aducea nicio satisfacţie, însă 
era conştient că o pedeapsă oarecare nu făcea decât să 
aducă daune enorme disciplinei din cadrul armatei. S-a 
uitat drept în ochii guvernatorului. 

— Execuţia, care să fie pusă în aplicare de oamenii 
centuriei lui, în faţa restului de oameni din cohorta lui. 

— Apropo, cine este comandantul cohortei lui? 

— Întâmplarea face să fie centurionul Cator, a spus 
Amatius, pe un ton tăios, apoi s-a uitat la guvernator. 


În absenţa lui, spun că oamenii nu vor susţine 
pedeapsa sugerată de prefectul Macro. Şi de ce ar face 
aşa ceva? La urma urmelor, omul ucis era un auxiliar 
oarecare. Regret moartea lui la fel de mult ca şi 
prefectul Macro, dar dispariţia lui nu se compară cu 
pierderea unui legionar, care este şi cetăţean roman. 
Mai ales că această moarte a fost urmarea unei 
încăierări la beţie. Apoi s-a răsucit spre Macro. Ştiu 
precis ce s-a întâmplat. Am făcut şi eu o anchetă. Se 
pare că omul tău l-a înşelat pe legionar la o partidă de 
zaruri. 

— Oamenii mei susţin altceva, domnule. 

— Mi se pare normal, nu? Vor să-i vadă pe băț 
pielea omului meu. Ar afirma orice pentru asta. 

— Tot astfel cum oamenii tăi ar spune orice ca să-i 
salveze pielea, i-a răspuns cu răceală Macro. Cred că 
trebuie să acceptăm că mărturiile oamenilor vor fi 
părtinitoare. Însă eu am fost de faţă. Am văzut ce s-a 
întâmplat. Cu respect, domnule, dar tu nu ai fost acolo. 
Crispus este vinovat. Trebuie pedepsit potrivit legilor 
militare. 

Amatius s-a încruntat un moment, după care a 
răspuns cu o cordialitate forţată. 

— Ascultă, prefect, îţi înţeleg sentimentele în 
această problemă. Este firesc să împărtăşeşti dorinţa 
de răzbunare a oamenilor tăi. 

— Nu e vorba de răzbunare, domnule. Aici vorbim 
de justiţie. 

— Numeşte-o cum vrei. Dar ascultă-mă. Dacă omul 
tău ar fi scos cuțitul, ai fi dorit să fie cruțat, nu? 

— Nu are importanţă ce aş dori eu, i-a răspuns 
Macro cu hotărâre. Pedeapsa pentru astfel de fapte 
este cât se poate de clară. 

— Ascultă, a insistat Amatius. Macro, şi tu ai fost 


cândva legionar, adevărat? 

— Da, domnule. Şi ce e cu asta? 

— Sigur ai manifestat un sentiment de loialitate faţă 
de camarazii din legiuni. Nu ai dori ca vreunul dintre ei 
să fie executat pentru uciderea unui răcan provincial, 
nu-i aşa? 

Macro a simţit cum sângele i se înfierbântă de furie 
crescândă auzind că oamenii lui sunt descrişi drept 
răcani provinciali. Oamenii lui alcătuiau a Doua liră. 
Oameni care respinseseră o armată rebelă, sprijinită 
de Parţia, şi zdrobiseră revolta izbucnită în anul 
precedent în ludeea. Oamenii lui aveau forţă şi erau 
curajoşi şi se remarcaseră acolo unde fusese nevoie de 
ei, adică în bătălie. Macro se mândrea cu ei. Era 
suficient de mândru ca să pună loialitatea faţă de ei 
mai presus de cea faţă de legiuni, cărora le datora 
totuşi atât de multe. Acest gând i-a venit pe 
neaşteptate şi l-a luat prin surprindere. Apoi şi-a dat 
seama că era adevărat. |inea la oamenii de sub 
comanda lui mai mult decât îşi închipuise. Avea un 
sentiment puternic de răspundere şi obligaţie faţă de 
ei şi nu voia nicicum să îi permită unui aristocrat 
răsfăţat precum Amatius să ridice un zid între el şi 
oamenii din a Doua liră. 

A inspirat adânc să se calmeze, după care a 
răspuns. 

— Niciun legionar pe care îl cunosc eu nu s-ar 
cobori atât de mult încât să facă o asemenea cerere... 
domnule. 

A urmat un soi de icnet înfundat, apoi Amatius s-a 
ridicat brusc în picioare, fulgerându-l cu privirea pe 
Macro. 

— Prefect, asta este insubordonare crasă. Dacă ai 
face parte din legiunea mea, te-aş pedepsi foarte 


aspru. 

Longinus şi-a dres glasul. 

— Însă nu e în legiunea ta, Gallus Amatius, astfel că 
nu se află în subordinea ta. Cu toate acestea, a spus 
Longinus cu un zâmbet, este sub comanda mea, iar eu 
nu tolerez astfel de disensiuni între ofiţerii mei. De 
aceea, prefect, îţi cer să retragi acea ultimă remarcă şi 
să-ţi ceri scuze. 

Macro a scuturat din cap. 

— N-aveţi decât să vă duceţi în iad, domnule. 

— Sunt sigur că acolo voi ajunge. Dar nu când vrei 
tu. Acum te rog să-ţi ceri scuze, altfel va trebui să 
găsesc pe altcineva să comande a Doua liră. 

— Sunt convins că vreunul dintre ofiţerii mei ar fi 
foarte încântat dacă i s-ar oferi prilejul să-i pună la 
punct pe auxiliarii ăia, a zis Amatius cu bucurie 
neascunsă. Probabil că unul dintre tribunii mei. 

Macro a scrâşnit din dinţi. Situaţia devenise 
insuportabilă. Cei doi aristocrați se slujeau de el ca să 
se amuze, dar, indiferent cât de mult ar fi dorit să-şi 
arate disprețul faţă de ei şi de alţii din aceeaşi 
tagmă - politicieni care se jucau de-a soldaţii - nu şi-a 
permis să pună mândria personală mai presus de 
interesele oamenilor lui. Ultimul lucru de care avea 
nevoie cohorta sa când avea să se confrunte cu părţii 
era un tribun fudul din Legiunea a Zecea, un om care 
dorea numai glorie. Aşa că şi-a înghiţit amărăciunea şi 
s-a întors către Amatius cu o expresie glacială. 

— Imi cer scuze, domnule. 

Amatius a surâs. 

— Aşa mai merge. Fiecare trebuie să-şi cunoască 
lungul nasului. _ 

— Adevărat, a intervenit Longinus. In fine, bine că 
am rezolvat disputa asta. Mai trebuie să hotărâm ce 


facem cu legionarul ăla al tău. 

— Da, domnule, a spus Amatius şi a arborat o 
expresie relaxată. Având în vedere împrejurările, o 
pedeapsă în sensul sugerat de mine mai devreme ar fi 
suficientă. Deşi înţeleg sentimentele prefectului în 
această privinţă, vorbim până la urmă de viaţa unui 
cetăţean roman. 

Macro a decis să facă o ultimă încercare de 
înţelegere cu guvernatorul, de aceea s-a aplecat spre 
el în timp ce i s-a adresat. 

— Domnule, nu ai dreptul să permiţi ca acest om să 
scape de pedeapsa meritată. Trebuie să te gândeşti 
cum va fi privită toată povestea în întreaga armată. 
Dacă oamenii nu vor înţelege care sunt consecinţele 
încălcării regulamentului şi portului de arme în 
permisie, atunci vor continua să procedeze astfel şi, în 
situaţia de faţă, ăsta nu va rămâne singurul omor 
comis pe străzile Antiohiei. Te rog să mă crezi, 
domnule, nu-mi face nicio plăcere să cer moartea 
acelui om, dar trebuie să se ţină seama cât rău se face 
prin cruţarea lui. 

Longinus s-a încruntat, apoi s-a ridicat brusc şi a 
traversat încăperea cu paşi mari, ajungând în balconul 
ce dădea spre curtea cu grădină a casei. Îndreptându- 
şi ochii peste acoperişul cu olane al adăpostului 
sclavilor, care se afla în fundul grădinii, s-a uitat lung 
spre oraş, dincolo de palisada lungă ce împrejmuia 
tabăra armatei, aflată pe o ridicătură la mică distanţă. 
Un nor vag de praf ridicat într-o latură a taberei 
semnala cine ştie ce activitate: o patrulă ori vreuna 
dintre unităţile care făceau instrucţie pe terenul ce 
fusese curăţat şi nivelat pentru a permite executarea 
de exerciţii şi desfăşurarea de parade. S-a mai uitat 
câteva secunde, după care a revenit la cei doi ofiţeri, 


care rămăseseră aşezaţi în faţa pupitrului său. 
— Prea bine, am luat hotărârea. 


Cato s-a deplasat de-a lungul liniei delimitate de 
pari bătuţi în pământ într-o latură a uriaşului teren de 
instrucţie. Contingentul de infanterie din a Doua liră 
stătea în şir, aliniat în faţa fiecărui par, şi fiecare om 
era înarmat cu o sabie de instrucţie, confecţionată din 
lemn, având o greutate mare din plumb fixată de 
măciulie şi încă una puţin în faţa marginii late a gărzii. 
În mâna stângă ţineau mânerele scuturilor din nuiele, 
de asemenea gândite să fie mai grele decât cele 
folosite pe câmpul de luptă. Dacă soldaţii se obişnuiau 
să mânuiască uşor arma şi scutul în timpul instrucției, 
însemna că într-o luptă adevărată, cu un duşman real, 
aveau mai multă siguranţă şi încredere în forţele 
proprii. Acum însă, răcnind, auxiliarii atacau ţăruşii de 
antrenament, izbindu-i cu o sete sălbatică, până când 
Cato sufla în fluier, moment în care oamenii se opreau 
şi se retrăgeau spre capătul şirului, fiind urmaţi de alţi 
soldaţi care atacau parii. 

Toţi se antrenau cu voinţă, a observat Cato, motiv 
pentru care şi-a imaginat că fiecare dintre ei îşi 
impusese să-l vadă pe Crispus în ţăruşul pe care îl 
izbeau. Oricum ar fi stat lucrurile, oamenii lui se 
antrenaseră mai toată dimineaţa sub un soare arzător, 
fără să se tânguiască. A hotărât să continue instrucţia 
până la amiază, după care urma să-i trimită înapoi în 
corturi să se odihnească. Avea să-şi petreacă după- 
amiaza cu contingentul călare, exersând atacuri 
împotriva aceloraşi stâlpi, dar călărind în viteză şi 
ocolindu-i, ceea ce era o încercare cu mult mai grea 
pentru soldaţi. Cato era încredinţat că oamenii din a 
Doua lliră se vor face remarcaţi când vor porni la 


război împotriva Parţiei. A surâs în sinea lui. Era deja 
convins că războiul va izbucni curând. 

Iminenta campanie îi era mereu prezentă în gânduri 
şi, în ciuda încrederii pe care o avea în oamenii lui, pe 
Cato îl îngrijora ideea de a lupta împotriva părţilor. Îşi 
dădea seama destul de bine de greutăţile cu care 
aveau să se confrunte soldaţii romani ca să facă faţă 
tacticii folosite de părţi. De-a lungul a sute de ani, 
duşmanii îşi dezvoltaseră măiestria în privinţa luptei 
călare, iar acum aveau una dintre cele mai mute 
armate din lumea cunoscută. Metoda folosită de ei era 
simplă şi mereu aceeaşi. Primul atac îl dădeau arcaşii 
călare, care slobozeau o ploaie de săgeți asupra 
inamicilor, încercând să le destrame formaţia 
compactă, iar apoi grupurile mici de catafracţi! atacau 
cu lăncile şi zădărniceau orice opoziţie. Tactica aceasta 
dăduse roade împotriva tuturor duşmanilor pe care îi 
aveau parții şi, în urmă cu câteva decenii, dusese la 
distrugerea armatei lui Crassus. Acum, o nouă armată 
romană se pregătea să înfrunte tăria parţilor şi nu mici 
îi erau temerile. 

— Domnule! 

Un optio care îl ajuta pe Cato la organizarea 
instrucției striga ceva spre el şi arăta cu un baston 
către dealurile dinspre răsărit. Cato s-a întors şi a 
măturat cu privirea orizontul dominat de pante 
stâncoase, presărate de pâlcuri de cedri. Apoi ceva a 
licărit într-un defileu nu prea adânc ce ducea către 
Antiohia. Şi-a mijit ochii şi a ridicat o mână streaşină la 
ochi, încercând să surprindă mai multe amănunte. O 
coloană de siluete minuscule pe cai tocmai ieşea din 
gura defileului. Optio s-a apropiat de el şi a rămas 
alături. Amândoi au privit atent în depărtare, în vreme 


1 Călăreţi îmbrăcaţi în zale. 


ce bufniturile surde produse de loviturile soldaţilor au 
continuat să se audă în spatele lor. 

— Cine naiba sunt acei călăreţi? a mormăit optio. 

Cato a clătinat din cap. 

— Imposibil să ne dăm seama acum. Ar putea fi o 
caravană din Chalcis, Beroea sau poate chiar din 
Palmira. 

— Caravană? Nu cred, domnule. Nu am zărit nicio 
cămilă. 

— Adevărat. Cato s-a uitat spre grupul îndepărtat 
de călăreţi care continuau să iasă din defileu. Le-a 
apreciat numărul la cel puţin o sută. Imediat ce a văzut 
că razele de soare făceau armele şi armurile să 
sclipească, a simţit un fior îngheţat de teamă 
coborându-i pe gât şi ajungând pe şira spinării. A lăsat 
mâna de la ochi şi, pe un ton calm, a dat ordin: du 
oamenii înapoi în tabără şi cheamă cavaleria. Vreau să 
vină aici şi să fie pregătită de acţiune. Să se transmită 
generalului ştirea că am zărit o coloană de călăreţi 
înspre răsărit. 

— Şi, dacă sunt întrebat cine ar putea fi, ce spun? 

Cato a făcut un gest evaziv. 

— Imposibil să fim siguri în aceste momente. Dar nu 
are rost să riscăm. Du-te! 

Optio a salutat, apoi s-a răsucit pe călcâie, le-a dat 
ordin auxiliarilor să înceteze instrucţia cu arme şi să se 
încoloneze. Osteniţi, oamenii s-au aşezat conform 
ordinului, iar când totul a fost gata, coloana a traversat 
în marş terenul de paradă, îndreptându-se către poarta 
taberei, lăsându-l pe Cato să se uite atent la călăreţii 
din depărtare. Când din defileu a ieşit şi ultimul 
călăreț, a estimat numărul lor la cel puţin două sute. 
lar în fruntea lor a zărit un drapel îngust, roşu cu 
auriu, care flutura lenevos în aerul ce părea să tremure 


din cauza arşiţei. Călăreţii şi-au continuat marşul 
măsurat spre Antiohia, iar tabăra armatei romane se 
întindea până spre zidurile oraşului. Era limpede că nu 
era o încercare de a lua prin surprindere patrulele 
romane, s-a gândit Cato. Acei călăreţi voiau să fie 
văzuţi. 

Din interiorul taberei s-a auzit sunetul strident al 
unei bucine, iar, la scurtă vreme după aceea, oamenii 
din primul dintre escadroanele de călăreţi din a Doua 
[liră s-au strâns în două rânduri la marginea terenului 
de paradă, aşteptându-i pe cei din celelalte trei 
escadroane să ocupe poziţiile din dreapta lor. După ce 
şi ultimul cavalerist şi-a aliniat calul, iar oamenii au 
strâns mai tare între degete suliţele când au văzut 
călăreţii din depărtare, un grup restrâns de ofiţeri a 
ieşit pe porţile oraşului şi a pornit în galop pe drum, 
îndreptându-se către Cato şi soldaţii lui. Cato a 
identificat imediat creasta roşie şi impunătoare a 
siluetei din fruntea grupului şi s-a simţit oarecum 
consolat de faptul că guvernatorul Siriei ţinuse să se 
ocupe de acea situaţie. Grupul de ofiţeri a sosit într-o 
trâmbă de praf şi pietricele azvârlite în aer de copitele 
cailor, iar Cato a văzut că Macro şi legatul Legiunii a 
Zecea făceau parte din suita guvernatorului. Longinus 
a întins un braţ către Cato. 

— Centurion! Raportează! 

— E aşa cum puteţi vedea şi singur, domnule, a 
spus Cato şi a făcut semn din cap către coloana ce se 
apropia. Sunt înarmaţi, dar deocamdată nu au făcut 
nicio mişcare ostilă. 

Vreme de o clipă, Longinus s-a uitat spre călăreţi. 
Coloana se oprise şi alcătuise o linie de-a curmezişul 
drumul ce ducea spre defileu, iar după aceea, câţiva 
dintre ei s-au desprins din şir şi au pornit să traverseze 


în galop terenul plan dintre dealuri şi tabără. În timp 
ce se apropiau, câteva chemări monotone de goarnă au 
răsunat, ajungând la urechile romanilor. 

Longinus s-a întors către legatul Amatius, care 
stătea călare alături de el. 

— S-ar părea că vor armistițiu. 

— Armistiţiu? a făcut Amatius, clătinând mirat din 
cap. Dar cine sunt oamenii ăştia? 

Cato a privit spre călăreţii care se apropiau, aflaţi în 
acel moment la mai puţin de un kilometru. Praful 
ridicat de copitele cailor forma un fel de fundal mai 
întunecat, care îi uşura efortul de a distinge detalii ale 
coifurilor conice şi ale robelor largi, dar şi ale arcurilor 
prinse de şei. Şi-a coborât mâna de la ochi şi s-a întors 
către comandantul său. 

— Sunt parți, domnule. 

— Parţi? Longinus a strecurat mâna spre mânerul 
sabiei. Parţi? Dar ce naiba caută tocmai aici? Chiar sub 
nasul nostru? 

Călăreţii s-au oprit la mai puţin de o sută de paşi de 
Cato şi ceilalţi ofiţeri, iar, după o tăcere de câteva 
momente, unul dintre ei şi-a mânat calul înainte şi l-a 
făcut să meargă precaut către romani. 

— Să le ordon oamenilor mei să înainteze? a 
întrebat Macro, făcând un gest către escadroanele din 
a Doua Iliră. 

— Nu. Încă nu, i-a răspuns Longinus încet, rămas cu 
ochii aţintiţi asupra călăreţului ce se apropia. 

— Parţi, a spus Amatius, scărpinându-se în bărbie 
cu un gest ce-i trăda agitația. Oare ce vor? 

Longinus a strâns şi mai tare mânerul sabiei şi a 
murmurat: 

— Vom afla foarte curând. 


4 


Soldatul part şi-a oprit calul la mică distanţă de 
ofiţerii romani şi a coborât capul în piept. Şi-a scos 
eşarfa de mătase ce îi acoperea faţa, lăsându-şi la 
vedere faţa brunetă. Cato a văzut că omul avea ochii 
desenaţi cu negru, iar mustaţa şi barba îi erau atent 
îngrijite. A zâmbit vag, după care a început să 
vorbească în latină, dar cu accent străin. 

— Stăpânul meu, prinţul Metaxas, vă transmite 
salutările lui şi ar dori să discute cu guvernatorul 
provinciei Siria, a spus măsurându-i din ochi. Presupun 
că unul dintre ofiţerii cu straie mândre poate trimite 
vorbă celui pe care îl caut. 

Iritat, Longinus şi-a umflat pieptul. 

— Eu sunt Cassius Longinus, guvernator al Siriei şi 
comandant al armatei din est a Imperiului. Ce doreşte 
stăpânul tău? 

— Prinţul Metaxas a fost trimis de regele nostru să 
discute despre anumite neînţelegeri dintre Parţia şi 
Roma, în speranţa că cele două puteri ar putea rezolva 
aceste probleme fără a recurge la forţă. Regele nostru 
nu vrea să provoace pierderi inutile de vieţi în 
rândurile noastre şi nici în cele ale frumoaselor voastre 
legiuni. 

— Nu zău, chiar aşa? s-a zburlit la el legatul 
Amatius. Bine, hai să vedem cum se vor descurca 
eleganţii lui călăreţi când se vor ciocni cu oamenii 
Legiunii a Zecea. 

— Tăcere! s-a răstit Longinus la subordonatul lui. L- 


a privit cu asprime pe Amatius, apoi s-a întors din nou 
către emisarul part. O să stau de vorbă cu stăpânul 
tău. Adu-l aici. 

Partul a zâmbit arătându-şi dinţii sclipitori. 

— Stăpânul meu a auzit că unii romani nu au onorat 
întotdeauna tradiţiile legate de armistițiu. 

Pe faţa lui Longinus a apărut o expresie întunecată 
şi a răspuns cu răceală: 

— Îndrăzneşti să mă acuzi pe mine de o asemenea 
infamie? 

— Sigur că nu, onorate domn. Pe dumneavoastră 
nu. 

— Atunci adu-l aici pe stăpânul tău ca să stea de 
vorbă cu mine. Dacă are chef de aşa ceva. 

— Chef? a repetat partul, cu un aer nedumerit. 
lertaţi-mă, domnule, nu cunosc această expresie. 

— Spune-i stăpânului tău că nu stau de vorbă cu 
sclavul lui. Şi mai spune-i că voi vorbi cu el acum şi 
aici, dacă are curajul să se îndepărteze de escortă. 

— Bucuros i-aş spune asta, dar cred că va răspunde 
la fel ofertei pe care i-o faceţi. Partul a făcut un gest 
către ceilalţi ofiţeri şi către cavaleria din cohorta lui 
Cato. Sunt sigur că un general atât de vestit ca 
dumneavoastră va fi suficient de curajos să se 
îndepărteze de protecţia oferită de o gardă de corp 
atât de impresionantă. Însă, din respect şi înţelegere 
faţă de temerile dumneavoastră, stăpânul meu mi-a 
permis să vă sugerez o discuţie într-un loc aflat la 
mijloc, între forţele noastre. 

Longinus s-a uitat scurt spre terenul deschis dintre 
tabără şi  călăreţii îmbrăcați cu robe bogat 
ornamentate. 

— Singur spui? 

— Da, stăpâne. 


— Nu faceţi asta, domnule, a mormăit Amatius. S-ar 
putea să fie vorba de vreun şiretlic al barbarilor. Nici 
nu aveţi idee de ce înşelătorii sunt ei în stare. 

Macro şi-a dres glasul. 

— Nu-mi dau seama. Mă îndoiesc că acest prinţ 
Metaxas ar putea face prea mult rău de unul singur. 

Amatius s-a grăbit să-l pună la punct pe Macro. 

— Prefect, habar n-ai de nimic. Parţii l-ar putea 
dobori pe guvernator cu o săgeată chiar înainte de a 
ajunge în acel loc. 

Macro a ridicat din umeri. 

— E posibil. Dar parții ar risca să-şi lovească 
propriul conducător. Pe de altă parte, se pune 
problema că şi-ar putea pierde prestigiul. În cazul în 
care guvernatorul ar da înapoi... în fine, sunt convins 
că măcar conducătorii din Roma ar înţelege. 

— Stăpâni ai mei! a spus partul, ridicând o mână. 
Vă cer iertare că intervin în această dispută, dar dacă 
socotiți că o asemenea întâlnire ar fi atât de 
primejdioasă, vă sugerez ca ambele suite ale 
căpeteniilor noastre să se retragă până la o distanţă de 
la care să nu se poată trage cu arcul, iar prinţul meu şi 
guvernatorul să fie însoţiţi fiecare de trei oameni. În 
felul acesta nu am elimina suspiciunile şi temerile 
voastre? 

— Temeri? s-a burzuluit Longinus. Partule, eu nu 
mă tem de nimic. Romanilor nu le este frică de nimeni, 
cu atât mai puţin de barbarii din răsărit. _ 

— Sunt încântat să aud asta, stăpâne. In cazul 
acesta, pot să-l înştiinţez pe stăpânul meu că 
dumneavoastră, însoţit de câţiva oameni, sunteţi 
dispus să-l întâlniți? 

Cato a încercat să-şi ascundă zâmbetul stârnit de 
faptul că guvernatorul se lăsase atât de uşor păcălit să 


accepte propunerea partului. Numai că, Longinus se 
înfuriase, aşa că i-a luat ceva timp până să-şi recapete 
stăpânirea de sine. Privind în jur, a surprins expresia 
de pe faţa lui Cato şi a arătat cu degetul spre el. 

— Centurion Cato, de vreme ce pari să fii într-o 
dispoziţie atât de bună, tu mă vei însoţi la această 
discuţie. Tu, prietenul tău Macro şi legatul Amatius. 
Voi, ceilalţi, alăturaţi-vă călăreţilor. Rămâneţi aici! 
Dacă dau eu vreun semnal, veniţi în ajutorul nostru cât 
mai grabnic posibil. Duceţi-vă! 

S-a întors spre part şi a mârâit: 

— Spune-i stăpânului tău că ne vom întâlni, dar 
după ce restul oamenilor lui se va retrage la o distanţă 
sigură pentru noi. 

— Prea bine. 

Partul a făcut un gest de supunere din cap şi 
imediat după aceea şi-a întors calul, pornind în galop 
spre tovarăşii lui, fără să-i mai dea guvernatorului 
posibilitatea de a schimba condiţiile stabilite. În timp 
ce-l urmărea pe emisar plecând, Macro s-a întors spre 
Cato şi i s-a adresat cu glas coborât: 

— Iţi mulţumesc foarte mult că m-ai amestecat şi pe 
mine în treaba asta. 

— Îmi pare rău, a zis Cato şi a făcut un gest către 
escadronul de călăreţi. Hmm, acum trebuie să-mi 
găsesc un cal. 

— Bine. Te rog. Fă-o, înainte de a mai provoca 
neînţelegeri. 

Cato a pornit în urma celorlalţi ofiţeri, timp în care 
Amatius, Macro şi guvernatorul priveau cum părţii şi- 
au întors caii şi s-au îndepărtat, lăsându-i pe loc pe 
emisar, pe purtătorul de drapel şi alţi doi oameni. 
Macro şi-a umflat obrajii. 

— Domnule, ai cumva idee ce vor? 


— Nu. Nici pe departe. Longinus a rămas tăcut 
câteva momente, după care a continuat: Nu înţeleg 
cum de au ajuns atât de aproape de armata noastră 
fără să fi fost observați. Cred că patrulele de la 
posturile de graniţă au fost oarbe. O să plătească 
cineva pentru asta, a încheiat cu glas acru. 

Auzind zgomot de copite, cei trei ofiţeri au privit în 
jur şi l-au văzut pe Cato, care s-a apropiat şi şi-a oprit 
calul. Longinus s-a uitat la cei care aveau să-l 
însoţească. 

— Să fiţi cu ochii în patru. La primul semn de 
primejdie, să daţi alarma şi să-i atacați pe ticăloşi. Dar 
nu uitaţi că e vorba de un armistițiu. Nu facem nicio 
mişcare decât dacă ei acţionează primii. De aceea, să 
vă ţineţi mâinile departe de arme şi la vedere. 

Amatius a pufnit de nemulţumire. 

— Să sperăm că prinţul le spune oamenilor lui să 
procedeze la fel. 

— Întocmai. Longinus a dat din cap, apoi a respirat 
adânc să-şi astâmpere neliniştea. Să trecem la treabă! 
Să pornim! 

Apoi a împuns slab cu tocul cizmelor din piele de 
vițel în pântecele calului, îndemnându-l să pornească. 
Ceilalţi l-au urmat îndeaproape, astfel că micul grup a 
înaintat către părţi pe câmpul deschis. Cum se afla la 
mică distanţă în spate şi la dreapta comandantului, 
Cato s-a văzut silit să-şi înfrâneze impulsul de a-şi 
odihni mâna dreaptă pe măciulia sabiei. Ca să-i fie mai 
uşor, a prins frâul în ambele mâini şi s-a îndreptat cât 
a putut de spate, ca să apară arogant şi netemător în 
faţa parţilor. În ciuda aparenţelor, simţea un nod de 
spaimă în stomac, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul. 
În timp ce în faţa celorlalţi îşi etala alura de neînfricat, 
trăia un sentiment de dispreţ faţă de sine. Aruncând o 


privire în lateral, l-a văzut pe Macro privind concentrat 
spre părţi, cu o expresie care îi trăda mai curând 
curiozitatea şi dorinţa de a cântări situaţia decât 
încordarea şi teama. Cato s-a agăţat de fărâma de 
consolare pe care i-o dădea ideea că prietenul lui 
neînfricat ar putea înfrunta orice războinic part în 
cazul în care duşmanii plănuiseră vreo capcană. 

Cele două grupuri de călăreţi s-au apropiat unul de 
celălalt, iar tăcerea şi neclintirea acelei amieze a fost 
tulburată doar de sunetele scoase de copitele cailor 
lovind sau frământând pământul denivelat. Cato a 
remarcat desenul complicat de pe cutia arcurilor pe 
care le purtau parții, dar şi fineţea straielor cu care 
erau înveşmântaţi. Caii lor erau mai scunzi decât cei ai 
romanilor şi arătau bine îngrijiţi, musculoşi, mişcându- 
se cu graţie şi naturaleţe. Nimic nu îi scotea în 
evidenţă pe parți în ceea ce priveşte armele pe care le 
aveau asupra lor, în afară de faptul că purtătorul de 
stindard avea legat de şa un coş de nuiele. 

Printr-o înţelegere nerostită, cele două părţi s-au 
oprit la depărtare de două sulițe una de cealaltă şi, 
vreme de un moment, oamenii s-au privit cercetător. 
Apoi, cel mai înalt dintre parți a dat deoparte 
acoperământul de faţă cu o mişcare bruscă şi a început 
să vorbească. 

Emisarul a ascultat cu luare-aminte, a înclinat din 
cap, după care s-a întors către romani. 

— Prinţul vă doreşte sănătate şi prosperitate 
veşnică. Pentru voi, pentru împăratul vostru şi pentru 
întregul vostru popor. Mai doreşte să vă laude pentru 
frumoasele pământuri pe care le-aţi cucerit în numele 
Romei. Spune că a fost foarte impresionat de şirul de 
turnuri de veghe şi de avanposturi care apără 
drumurile care duc spre Antiohia. Acestea au 


reprezentat adevărate probe de măiestrie pentru noi în 
încercarea de a trece pe lângă ele fără să fim văzuţi. 

Auzind ultimele cuvinte, Longinus a strâns 
nemulțumit din buze şi şi-a încleştat pumnul. Apoi l-a 
ridicat brusc. _ 

— De ajuns cu vorbele curtenitoare. Înţeleg că nu 
ne găsim aici pentru a discuta despre cele văzute de 
voi pe drum. Să trecem direct la subiect. Ce doreşte 
prinţul? 

A urmat un scurt schimb de cuvinte între emisar şi 
prinţ, după care primul a vorbit din nou: 

— Parţia cere Romei să nu facă nicio încercare de a- 
şi extinde influenţa de-a lungul Eufratului. 

— Roma are dreptul de a-şi apăra graniţele, i-a 
răspuns Longinus cu fermitate. 

— Da, dar graniţele voastre au obiceiul de a înainta, 
precum hoţii care se furişează spre casele pe care au 
pus ochii. 

— Ce vrei să insinuezi? Noi respectăm în continuare 
tratatul existent. 

— Între Parţia şi Roma, da, a recunoscut emisarul. 
Dar ce spuneţi de înţelegerea cu Palmira? Li folosiţi 
tărâmurile de parcă ar fi numai ale voastre, iar soldaţii 
voştri mărşăluiesc până la graniţele ei cu Parţia. 

— Regele Vabathus a semnat un tratat cu Roma, a 
spus Longinus pe un ton stăpânit. 

Prinţul a pufnit după ce a auzit traducerea. Apoi s-a 
lansat într-o tiradă, iar iritarea lui le-a fost clară 
romanilor încă înainte ca emisarul să încerce a vorbi în 
numele stăpânului său. Macro s-a uitat pe furiş spre 
Cato şi a ridicat ochii încet. Cato nu i-a răspuns la 
întrebarea mută. Prietenul lui era un soldat 
profesionist până în măduva oaselor, însă detesta orice 
aspect legat de politică sau diplomaţie, iar lui Cato îi 


era limpede că prezenţa lui Macro la această 
confruntare încordată reprezenta o garanţie pentru 
grupul romanilor. Cato a făcut ochii mari şi a încercat 
din răsputeri să arunce o privire de avertizare spre 
prietenul lui. Aproape imperceptibil, Macro a ridicat 
întrebător din sprâncene, după care, în timp ce 
emisarul traducea vorbele stăpânului său, a făcut un 
gest vag din umeri. 

— Prinţul Metaxas spune că adevărata intenţie a 
tratatului vostru este un secret prost păstrat. Toată 
lumea ştie că el reprezintă doar un pas către anexarea 
Palmirei. 

— Regele Vabathus a încheiat acest tratat nesilit de 
nimeni. 

— Dar dacă regele sau vreun succesor ar socoti că 
trebuie să pună capăt acestui tratat? Ce s-ar întâmpla 
într-o asemenea situaţie? 

Longinus mai înghiţise o dată nada şi a rămas tăcut 
câteva momente pentru a gândi un răspuns potrivit. 

— Dar nu se pune problema că s-ar putea întâmpla 
aşa ceva. Palmira şi Roma sunt parteneri. 

Prinţul part a râs forţat şi, în timp ce a dat 
răspunsul, a arătat cu degetul spre guvernator. 

— Parteneri? a tradus emisarul. Singurii parteneri 
pe care îi aveţi sunt Vabathus şi apropiații lui. Marile 
case aristocratice din Palmira denunţă în mod deschis 
acest tratat. Până şi la palat există oameni care îl 
socotesc pe rege drept un trădător. Tratatul vostru 
este o înşelătorie, iar regele va fi silit în curând să îl 
anuleze. lar dacă el nu va face asta, puteţi fi siguri că 
succesorul lui va tăia lanţurile ce leagă Palmira de 
Roma. Dacă Roma va încerca să intervină cu forţa în 
treburile Palmirei, Parţia va face tot posibilul să îşi 
apere vecinul de invazia romană. 


De astă dată venise rândul lui Longinus să râdă. 

— Parţia protectoare? Aşa ceva nu am mai pomenit. 
Dorinţa voastră de a cuceri Palmira este limpede. Ce 
vă face să credeţi că poporul Palmirei va vedea cu ochi 
buni intervenţia Parţiei? 

— Avem toate motivele să credem că vor primi 
favorabil intervenţia noastră. Noi le-am făcut cunoscut 
că le vom apăra independenţa. De Roma şi de alţi 
aventurieri. 

— Şi vă închipuiţi că ei cred asta? De ce ar trebui să 
aibă mai multă încredere în bunele voastre intenţii 
decât în ale noastre? 

— Pentru că noi nu ne-am trimis soldaţii pe 
pământurile lor ca să construim fortificaţii care, încet, 
dar sigur, vor deveni gratiile închisorii lor. Aţi încercat 
deja să ridicaţi un fort chiar pe malul Eufratului şi, 
peste scurtă vreme, taberele armatelor romane se vor 
înmulţi de-a lungul malului fluviului ca nişte ţepuşe 
aţintite spre gâtul Parţiei. 

Macro s-a aplecat spre Cato şi i-a şoptit: 

— Hoţomanii ăştia de părţi se pricep să răsucească 
vorbele în mod poetic, nu crezi? 

— Sssst! a sâsâit Cato, străduindu-se să nu fie auzit 
de ceilalţi. A urmat o pauză făcută de emisarul part, iar 
Longinus şi legatul Legiunii a Zecea s-au întors spre 
Macro şi Cato, după care partul a continuat să traducă 
diatriba stăpânului său. 

— Parţia nu va îngădui o asemenea agresiune. 
Fortul acela era un semn neîndoios privind intenţiile 
romanilor, iar voi sunteţi preveniţi astfel să nu mai 
încercaţi pe viitor asemenea incursiune? 

— Era? l-a întrerupt Longinus. Ce s-a întâmplat cu 
acel fort? 

— A fost ras de pe faţa pământului. 


— Şi cohorta de auxiliari trimisă pentru a-l construi? 
Cu ea ce s-a întâmplat? 

— A fost distrusă. 

— Distrusă? a făcut Longinus, uimit peste măsură. 
Nu aţi luat prizonieri? Unde se află ei acum? 

— Din păcate, nu au existat prizonieri. 

— Ticăloşii, a bombănit legatul Amatius. Nişte 
ucigaşi. 

Emisarul a ridicat din umeri. 

— Nu au vrut să se predea. Oamenii noştri nu au 
avut de ales şi au fost nevoiţi să-i ucidă. 

Longinus a rămas mut câteva clipe. 

— Cinci sute de oameni şi câţiva dintre cei mai buni 
comandanţi ai armatei noastre, oameni căliţi în lupte. 
Centurionul Castor... S-a uitat acuzator la prinţul part. 
Spune-i stăpânului tău că acesta este un act războinic. 
În timp ce i se traducea răspunsul lui Longinus, 
Metaxas a zâmbit. 

— Care act anume? Distrugerea cohortei voastre ori 
ameninţarea pe care ea o reprezenta la adresa 
suveranităţii noastre? 

— Nu încerca să amesteci lucrurile! s-a răstit 
Longinus. Ştie el la ce mă refer! Când vestea va ajunge 
la urechile împăratului meu, nu cred că va exista vreo 
putere pe lume care să îl oprească de la a porni o 
acţiune de răzbunare împotriva Parţiei. Singuri aţi 
atras soarta asta asupra voastră. 

— Generale, noi nu dorim să provocăm un război. 

— Vorbe goale! a explodat Amatius. Aţi ucis toţi 
oamenii uneia dintre cohortele noastre şi spuneţi că nu 
doriţi să porniţi un război?! Mâna legatului a alunecat 
spre mânerul sabiei, iar gestul a fost observat i-mediat 
de parți. Cu un scrâşnet metalic, unul dintre oamenii 
din escorta prinţului şi-a scos sabia, iar lama ei curbată 


a sclipit în soare. Prinţul Metaxas a răcnit un ordin 
către el, iar soldatul, după ce a sugerat că nu-i făcea 
plăcere să se supună, a vârât sabia în teacă. 

— Domnule, i s-a adresat Cato încet legatului. Ai 
face bine să-ţi iei mâna de pe mânerul sabiei. 

Aţintindu-şi ochii asupra lui, Amatius a respirat 
precipitat, iar nările i-au fremătat. Apoi a clipit, a dat 
din cap şi a dat drumul armei. 

— Bine, am înţeles. Dar va veni şi clipa când cineva 
o să dea socoteală pentru moartea centurionului 
Castor şi a cohortei lui. Va sosi şi ziua aia. 

Emisarul a rămas imperturbabil. 

— Tot ce se poate, dar nu în viaţa asta. Nu, dacă 
Roma ţine cu adevărat la pacea de la graniţa sa 
răsăriteană. Stăpânul meu spune că trebuie să vă 
scoateţi forţele din Palmira. In plus, vă sfătuieşte să nu 
interveniţi în politica ei internă. Încălcarea oricăreia 
dintre aceste condiţii va sili Parţia să întreprindă 
acţiuni militare. Chiar dacă prinţul şi tatăl lui, regele 
Gotarzes, doresc pacea, ei se vor vedea siliţi să 
pornească război împotriva Romei. lar un asemenea 
război va costa Roma foarte scump. Mulţi alţi 
concetăţeni de-ai voştri vor împărtăşi soarta lui 
Crassus şi a legiunilor lui. Acestea au fost cuvintele 
stăpânului meu, a încheiat emisarul. Ne-aţi ascultat, 
domnilor, şi nu mai avem altceva de spus. 

Prinţul part a mai spus ceva către traducător, apoi a 
făcut un gest către cel care avea legat de şa coşul de 
răchită. Omul a desfăcut frânghia prinsă de mânerele 
coşului şi l-a lăsat să cadă apăsat pe pământ, în faţa 
calului. Apoi, părţii şi-au întors caii, iar emisarul li s-a 
adresat pentru ultima oară romanilor. 

— Stăpânul meu vă roagă să primiţi acest dar. Un 
dar cules de pe malurile Eufratului. Socotiţi-l un semn 


privind viitorul, în cazul în care doriţi să sfidaţi Regatul 
Parţilor. 

Parţii au dat pinteni cailor, care au pornit în galop 
spre şirul îndepărtat al tovarăşilor lor, care deja 
începuseră să rupă rândurile pentru a se întoarce cu 
spatele spre Antiohia şi au dispărut în defileu. Vreme 
de câteva momente, romanii i-au urmărit 
îndepărtându-se prin praful ridicat de copitele cailor. 
Apoi, Longinus şi-a îndreptat privirea spre coşul de 
răchită care stătea pe solul pietros. A făcut un semn cu 
mâna spre el. 

— Centurion Cato! 

— Da, domnule. 

— Vezi ce e în el. 

— Am înţeles. 

Cato şi-a trecut piciorul peste coarnele şeii şi s-a 
lăsat la pământ. S-a apropiat cu precauţie de coş, de 
parcă l-ar fi crezut plin de şerpi şi scorpioni. 
Înghiţindu-şi nodul din gât, s-a aplecat şi a tras de 
mânere, îndepărtându-le. În coş era un vas din lut ars, 
de mărimea unui pepene verde de dimensiuni mari. 
Fundul lui crăpase când coşul atinsese solul, astfel că 
lui Cato i-a ajuns în nări mirosul uleiului de măline ce 
se scursese încet printre beţele de răchită. In interiorul 
vasului se vedea lucind ceva negru şi, cum uleiul 
continua să se scurgă, corpul respectiv nu mai plutea, 
se aşezase pe fundul vasului şi sclipea. 

— Ce e acolo? s-a răstit Amatius. Arată-ne, omule! 

Când s-a aplecat şi a prins între degete şuviţele 
unsuroase de culoare întunecată, Cato a simţit în gâtlej 
un gust cumplit de amar. Scrâşnind din dinţi, a scos cu 
greu ceea ce era în vas. Uleiul se prelingea pe pielea 
pământie a capului retezat şi, printre buzele 
întredeschise, spre pământul pârjolit de soare. 


Privind acel cap desfigurat, legatul Amatius s-a 
strâmbat cu amărăciune. 
— E centurionul Castor. 


5 


— Domnilor, a început Cassius Longinus, privind cu 
un aer solemn de jur împrejurul sălii de banchete din 
cartierul lui general. Stătea pe un podium, de unde 
putea să vadă expresiile de pe feţele centurionilor, 
tribunilor şi legaţilor aflaţi dinaintea lui. A sosit 
momentul războiului cu Parţia. 

Ofițerii au schimbat priviri încărcate de înţeles, iar 
prin sală a răsunat un val de murmure, care a scăzut 
treptat, apoi cei prezenţi s-au uitat spre guvernatorul 
Siriei cu expresii curioase pe chip. Ştirea privind 
grupul de călăreţi părţi care apăruse în ziua 
precedentă foarte aproape de zidurile Antiohiei 
circulase prin tabără şi pe străzile oraşului. Colportorii 
de zvonuri îşi făcuseră tot timpul de lucru, până când 
întâmplarea căpătase proporţii şi ajunsese să se 
vorbească despre orice, de la o alianţă istorică între 
Roma şi Parţia şi până la perspectiva înfricoşătoare că 
o uriaşă armată partă se găsea la numai o zi de marş 
depărtare de Antiohia, venind cu intenţia de a măcelări 
toţi bărbaţii, femeile şi copiii din Antiohia. Primele 
vorbe rostite de Longinus eliminaseră unele dintre cele 
mai fanteziste idei, iar acum ofiţerii lui ascultau cu 
încordare, sperând să li se dea mai multe amănunte. 
Guvernatorul a aşteptat până s-a făcut tăcere deplină 
şi de-abia după aceea a continuat. 

— În urmă cu câteva zile, părţii au luat prin 
surprindere unul dintre avanposturile noastre şi i-au 
ucis pe toţi membrii acelei garnizoane. Vizitatorii de 


azi ne-au dăruit capul comandantului acelei unităţi, 
centurionul Castor, din Legiunea a Zecea. 

Oamenii care stăteau în jurul lui Cato şi Macro au 
bombănit furioşi, iar Macro şi-a înghiontit amicul, 
şoptindu-i: 

— O să le plângi de milă parţilor care ne vor ieşi în 
cale. Asta înseamnă că vom avea parte de lupte pe 
cinste. 

— Lupte pe cinste? a repetat Cato, încruntându-se. 
Eu, unul, nu împărtăşesc entuziasmul tău în privinţa 
acestei campanii. Parţii nu se vor lăsa înfrânți cu una, 
cu două. 

— Ei, fii serios! Doar am depăşit situaţii şi mai 
grele. 

— Serios? la spune-mi şi mie care sunt alea. 

Macro s-a uitat la prietenul său, apoi a strâns din 
buze. 

— Cred că ai dreptate. Parţii sunt greu de înfrânt, a 
recunoscut el, apoi şi-a frecat mâinile. Va fi o încercare 
foarte dificilă. 

Cato s-a uitat lung la Macro şi a clătinat din cap. 

— Câteodată sunt gata să jur că socoteşti totul un 
fel de joc. 

— Joc? a făcut Macro, părând surprins. Nu, e mai 
mult de atât. E o chemare. Pentru asta trăiesc soldaţii 
adevăraţi. Dar, bineînţeles, tu nu ai cum să înţelegi 
asta. Pentru că tu eşti un filozof. 

Cato a oftat. După părerea lui Macro, educaţia 
deosebită de care se bucurase Cato înainte de a intra 
în rândurile legiunii era mai curând un blestem decât 
un avantaj şi nu ostenea niciodată să afirme asta. Cât 
despre Cato, el simţea că acum armata devenise 
familia lui şi, atâta vreme cât îşi îndeplinea datoriile 
cât de bine se putea, bagajul de cunoştinţe pe care îl 


avea nu prezenta nicio importanţă, în afară de faptul 
că unele dintre ele, mai ezoterice, îşi puteau găsi o 
aplicaţie practică. În astfel de situaţii, până şi Macro 
bătea cu părere de rău în retragere, deşi se străduia 
să-şi ascundă orice licăr de admiraţie pe care îl 
manifesta faţă de învăţătura lui Cato. 

Longinus a ridicat mâinile în aer ca să potolească 
exclamaţiile de mânie ale ofiţerilor lui. 

— Domnilor! Ştiu cum vă simţiţi auzind o astfel de 
veste. Împărtăşesc durerea şi furia voastră şi jur, pe 
atotputernicul Jupiter, că îi vom răzbuna pe 
centurionul Castor şi pe oamenii lui. li vom trece prin 
foc şi sabie şi nu vor mai cuteza niciodată să tulbure 
pacea pământurilor noastre sau a aliaţilor noştri. 
Scopul nostru este să eliminăm Parţia ca putere 
militară şi nu ne vom afla odihna decât atunci când 
regele lor va îngenunchea în faţa împăratului nostru şi 
va cerşi iertare. 

Ofițerii au bătut din picioare în semn de aprobare, 
iar Macro l-a îmboldit pe Cato. 

— Aşa mai zic şi eu. Longinus îmi place ca general. 

Cato s-a încruntat. 

— Ai uitat de ce am fost trimişi prima oară spre 
răsărit? Apoi a continuat cu glas scăzut. Omul 
complota împotriva împăratului. 

— Nu s-a dovedit aşa ceva. 

— Aşa e, a recunoscut Cato. Nu a existat nicio 
dovadă de nezdruncinat, adevărat. Dar noi ştim ce 
plănuia el. Cunoaştem caracterul omului, Macro. Eu nu 
am încredere în el. Şi nici tu. 

Macro i-a cântărit vorbele vreme de câteva clipe, 
apoi s-a frecat în bărbie cu degetele pline de cicatrice. 

— Poate că acum are şansa să-şi spele păcatele. 

— Ori poate încearcă să-şi câştige o reputaţie şi 


susţinere pentru a deveni suficient de puternic cât să îl 
înlăture pe împărat. În orice caz, ar fi bine să fim 
precauţi în privinţa lui. Dacă se aruncă în acest război 
fără să cugete bine, noi vom fi în mare primejdie. Cato 
a înclinat capul spre ceilalţi ofiţeri din sală. Şi nu doar 
noi doi, ci şi ceilalţi. Avem nevoie de un general 
apropiat de soldaţi care să ne conducă împotriva 
părţilor, nu de un politician ambițios. Pe de altă parte, 
această campanie îi va oferi prilejul cel mai bun de a 
scăpa de noi. Ascultă bine vorbele mele. Trebuie să fim 
cu multă băgare de seamă. 

Rămas pe gânduri, Macro a încuviinţat din cap. 

— Cred că ai dreptate. Pe podium, Longinus a făcut 
un semn prin care cerea să se facă linişte. 

— Am transmis ordine legaţilor Legiunilor a Cincea 
şi a Şasea ca să ni se alăture. Imediat ce se va strânge 
armata, vom porni în marş spre răsărit şi îi vom strivi 
pe părţi. Camarazi, până atunci trebuie să ne pregătim 
oamenii pentru război. Fiecare ofiţer să facă un 
inventar complet privitor la echipare, să recheme toţi 
soldaţii detaşaţi în alte locuri şi să efectueze 
rechiziţiile trebuincioase.  Intenţionez să  părăsim 
tabăra în momentul în care vom fi gata. În câteva zile 
veţi primi ordine complete referitoare la viitoarea 
campanie. Închei cu acest gând... în anii ce vin, când 
vom fi bătrâni, oamenii se vor uita la noi cu mirare şi 
vor spune: „Uite bărbaţii care au strivit cel mai vechi şi 
mai ucigător duşman al Romei.” Dacă vom triumfa - ba 
nu, când vom triumfa, lucru care sigur se va întâmpla 
- vom fi câştigat mai mult decât o bătălie. Faptele 
noastre ne vor asigura o fărâmă de nemurire şi niciun 
roman nu-şi poate dori mai mult de atât. Longinus şi-a 
scos sabia şi a ridicat-o deasupra capului. Pentru Roma 
şi victorie! 


În jurul lui Cato şi Macro, ofiţerii îşi agitau pumnii 
şi imitau strigătul lui Longinus. După ce s-a uitat fugar 
la Cato, Macro a urmat exemplul celorlalţi şi a intrat în 
corul celor care ovaţionau de vuia sala. Cato a oftat şi 
a clătinat din cap, după care, fără prea multă tragere 
de inimă, a început să strige şi el. În ciuda conştiinţei 
de soldat, pe care o dobândise cu greu, nu era prima 
oară când se simţea departe de îndârjirea celorlalţi 
ofiţeri. Aflat încă pe podium, Cassius Longinus 
exploata la maximum dispoziţia războinică a celor 
prezenţi, întorcându-se pe rând către fiecare colţ al 
sălii şi străpungând aerul cu sabia. În cele din urmă, şi- 
a vârât arma în teacă şi s-a retras de pe podium, după 
care, un centurion mai vârstnic din Legiunea a Zecea a 
apărut în faţa ofiţerilor, a lovit cu bastonul în podea şi 
a răcnit: 

— Liber! 

Ofițerii s-au întors şi, târându-şi picioarele, au 
pornit spre uşă, vorbind cu  însufleţire despre 
perspectiva de a participa la o nouă campanie. După 
detaşarea lor în provincia Siria, ar fi fost pentru mulţi 
dintre ei prima acţiune la care participau. In cele din 
urmă, echilibrul precar de forţe ce existase între Parţia 
şi Roma încă de pe vremea lui Augustus, primul 
împărat, dădea să se schimbe. Indelungatul joc, 
alternând între diplomaţie şi înşelătorie, care se 
desfăşurase între reprezentanţii celor două imperii se 
sfârşise, iar acum confruntarea dintre cele două mari 
armate avea să decidă câştigătorul în cadrul acelui 
conflict. 

— Prefect Macro! Centurion Cato! 

Cato a tresărit auzindu-şi numele răsunând cu ecou 
şi, împreună cu Macro, s-a întors şi l-a văzut pe 
centurionul şef uitându-se fix la ei. 


— Rămâneţi în sală! 

— La naiba! a bombănit Macro, în vreme ce ofiţerii 
din apropierea lor le-au aruncat priviri curioase. Ce 
mai e? 

Cato a făcut un gest din umeri şi a început să-şi 
croiască drum înapoi prin mulţimea de ofiţeri ce ieşeau 
din sală şi s-a îndreptat spre podium. Cato a văzut că 
Longinus şi legatul Amatius îi urmăreau pe el şi pe 
Macro apropiindu-se. Au rămas amândoi în faţa 
podiumului până când din sală a ieşit şi ultimul ofiţer. 
Longinus a făcut apoi semn din cap spre centurionul 
şef. 

— Asta este tot. Puteți pleca. 

— Am înţeles! 

Centurionul a salutat cu o precizie impresionantă şi 
s-a întors, pornind pe urmele camarazilor lui, iar 
ghetele lui cu ţinte au făcut să răsune toată sala la 
atingerea dalelor pardoselii. A ieşit închizând uşile 
duble, după care Longinus s-a răsucit spre Macro şi 
Cato. 

— Mai există o problemă ce trebuie rezolvată 
înainte ca armata mea să plece la război. Am hotărât 
soarta legionarului Crispus. 

Cei trei subordonați s-au uitat cu atenţie sporită la 
comandantul lor. Longinus a continuat: 

— Având în vedere gravitatea faptei şi necesitatea 
deosebită de a menţine disciplina în situaţia de faţă, 
am decis că acest Crispus trebuie condamnat la 
moarte. 

— Nu! a exclamat Amatius. Domnule, protestez. M- 
aţi făcut să cred că va fi cruțat. 

— Nu am afirmat aşa ceva! s-a răstit Longinus la el. 
Am spus eu asta? 

Amatius a inspirat şuierător printre dinţii încleştaţi. 


— Nu, domnule. Dar aşa aţi dat impresia. 

— Asta nu înseamnă nimic, a spus Longinus, 
uitându-se cu subînţeles către Macro şi Cato, după 
care a urmat: Crispus va fi pedepsit de oamenii din 
centuria lui, în faţa formaţiei încolonate a soldaţilor din 
a Doua liră. Mâine în zori. Legat, vei comunica 
deţinutului hotărârea mea şi vei avea grijă ca el să fie 
supravegheat atent până la executarea sentinţei. Am 
auzit de situaţii în care, în trecut, unii condamnaţi au 
reuşit să evadeze. In cazul în care lui Crispus i se 
permite să se sustragă pedepsei, oamenii numiţi să-l 
păzească îi vor lua locul. Ingrijeşte-te ca oamenii tăi să 
înţeleagă acest lucru. E limpede? 

Amatius s-a străduit să-şi alunge furia şi, cu o 
expresie de amărăciune pe faţă, s-a întors către Macro. 

— Îmi închipui că eşti încântat de această veste. 

Macro l-a privit ţintă o clipă şi abia după aceea i-a 
răspuns: 

— Domnule, dacă îţi imaginezi aşa ceva, mă tem că 
nu-i vei înţelege niciodată pe soldaţii de sub comanda 
ta. 

Amatius l-a fulgerat din ochi, apoi s-a întors către 
Longinus şi s-a înfoiat: 

— Asta este tot, domnule? 

— Da, tot. La prima geană de lumină, camarazii lui 
Crispus să se afle pe terenul de paradă din afara 
taberei. Să poarte doar tunicile şi să li se înmâneze 
bâte. 

— Am înţeles. 

Tonul lui Amatius s-a înmuiat, iar Cato a înţeles 
prea bine de ce. Trufaşii legionari aveau să fie umiliţi 
prin faptul că li se cerea să apară fără armuri şi arme 
în faţa auxiliarilor din a Doua liră. Această decizie 
fusese luată în mod deliberat. Disciplina militară 


impunea ca şi camarazii celui condamnat să îi 
împărtăşească ruşinea şi astfel să aibă tăria de a-l 
pedepsi pe acesta pentru faptul de a-i fi umilit. Pe 
viitor, aveau să fie mai atenţi atunci când ar fi fost 
tentaţi să comită o faptă care să aibă repercusiuni 
asupra altora. Cum Amatius era silit să conducă 
oamenii din Legiunea a Zecea şi să asiste la execuţie, 
şi el trebuia să trăiască un sentiment de ruşine, iar 
asta explica ura aprinsă în ochii lui când s-a uitat 
fulgerător la Macro şi Cato, după care a ieşit din sală 
cu paşi mari şi a trântit uşa în urma lui, stârnind un 
zgomot puternic. 

Preţ de un moment, nimeni nu a scos nicio vorbă, 
apoi Macro şi-a plecat capul în semn că a înţeles 
spusele lui Cassius Longinus. 

— Mulţumesc, domnule. Aceasta a fost decizia cea 
bună. 

— Nu am nevoie să-mi spui tu asta, l-a pus Longinus 
la punct. 

— Prea bine, domnule. Dar vă mulţumesc oricum. 
Macro a făcut o pauză. Ar mai fi ceva? 

— Nu. Aveţi grijă ca asemenea fapte să nu se mai 
întâmple. Imi ajunge cât v-aţi amestecat voi doi în 
treburile mele din Siria. Dacă nu ar fi apărut parții, m- 
aş fi descotorosit de voi. V-aţi fi aflat deja în drum spre 
Roma, ca să-i daţi personal raportul şarpelui ăluia pe 
nume Narcissus. Dar aşa cum stau lucrurile acum... am 
nevoie de fiecare om ca să le facem faţă parţilor. Dacă 
aş avea întăririle pe care le-am cerut, nici nu s-ar pune 
problema că i-aş învinge. Însă nu am la dispoziţie decât 
trei legiuni şi o mână de unităţi auxiliare cu care să 
duc războiul.  $Şansele noastre nu sunt prea 
încurajatoare, a spus Longinus, zâmbind cu răceală. 
Prin urmare, dacă voi reuşi, gloria va fi cu atât mai 


mare. Dar, dacă dau greş, o să mă simt oarecum 
consolat la gândul că şi voi doi veţi muri alături de 
mine. 

Cato s-a mirat constatând schimbarea dispoziţiei lui 
Longinus, care contrasta vădit cu atitudinea 
triumfătoare din cuvântarea pe care o ţinuse în faţa 
ofiţerilor. Apoi şi-a dat seama că pentru asemenea 
momente erau instruiți aristocrații ani în şir: să 
reuşească prin comportament să cucerească simpatia 
publicului, în ciuda oricăror îndoieli pe care, în sinea 
lor, le aveau în legătură cu cauza pe care o 
propovăduiau. Se părea că doar el nu se lăsase prins 
de valul de entuziasm stârnit de arta retorică a lui 
Longinus. Până şi Macro, care avea cunoştinţă de 
manevrele politice îndoielnice ale guvernatorului, se 
lăsase purtat de perspectiva de a intra în luptă şi de a 
dobândi glorie. 

— Acum, lăsaţi-mă, le-a ordonat Longinus. Mergeţi 
şi faceţi pregătirile necesare pentru execuţie. 

Apoi a făcut un gest nepăsător spre uşă. Macro şi 
Cato au luat poziţia de drepţi, au salutat şi s-au întors, 
pornind în pas de marş, lăsându-l pe guvernatorul 
roman al Siriei singur în camera ce devenise temporar 
sală de spectacol. 


În lumina slabă dinaintea zorilor, oamenii din a 
Doua liră au fost scoşi din corturi cu strigăte guturale 
de către optio şi centurioni. Ofițerii trecuseră de-a 
lungul şirurilor de corturi, dând la o parte perdelele ce 
slujeau drept uşi şi răcnind la cei care fuseseră treziţi 
cu brutalitate. Trăgându-şi în grabă tunicile din lână 
netoarsă, ghetele şi armurile din zale, soldaţii au ieşit 
în aerul rece, după care şi-au pus pe capete căciu-liţele 
şi căştile, legându-şi baretele sub bărbie. La sfârşit şi- 


au strâns scuturile şi lăncile, după care, mergând în 
faţa corturilor, şi-au ocupat poziţiile în centurii. 
Escadroanele de cavalerie, cu săbiile lor ceva mai lungi 
şi cu sulițe, s-au aliniat în flancuri. Nu aveau nevoie de 
cai ca să asiste la execuţie, aşa că i-au lăsat legaţi la 
locurile lor, să mestece mulţumiţi orzul din traistele 
pline ce li se legaseră de gât imediat ce călăreţii lor 
ieşiseră din corturi. 

Avându-l pe Cato alături, Macro a mers de-a lungul 
şirurilor de soldaţi, inspectându-i. Execuţia lui Crispus 
avea să fie ceva oficial. Chiar dacă legionarul era un 
ucigaş condamnat la moarte, el tot soldat rămânea şi 
trebuia să i se acorde respectul cuvenit înainte de a 
muri. Cu toate că omul pe care îl ucisese era unul 
dintre camarazii lor, cei din a Doua lliră aveau să-i 
prezinte lui Crispus omagiile meritate de un tovarăş de 
luptă care trecea din această lume în aceea a 
umbrelor. Fiecare soldat se îmbrăcase cu grijă şi în 
seara precedentă se îngrijise să-şi lustruiască bine 
casca, ornamentele şi relieful scutului, dar şi fiecare 
cheotoare şi găteală de pe teaca sabiei. Macro i-a privit 
cu mândrie. Nici în legiuni n-ar fi găsit un grup mai 
bun de oameni pe care să-i comande, a recunoscut el 
pentru sine cu un oarecare regret, deşi nu ar fi făcut 
niciodată o asemenea afirmaţie în public. Sângele pe 
care îl vărsase în Legiunea a Doua şi camarazii pe care 
îi pierduse de-a lungul anilor îi lăsaseră gravată în 
suflet o dragoste cu totul aparte faţă de Vulturii pe 
care îi cunoscuse vreme atât de îndelungată. 

Trecând prin dreptul ultimilor soldaţi, Macro a 
aruncat o privire spre Cato, care era ofiţerul ce 
răspundea de prezenţa în ordine a oamenilor la 
paradă, dar şi de numeroasele mărunţişuri ce ţineau 
de administrarea taberei. 


— Frumos corp de soldaţi, centurion Cato! a strigat 
Macro, cu glas de paradă, care s-a auzit până la 
celălalt capăt al şirului de luptători. Nici Garda 
Pretoriană nu ar putea arăta mai bine la o inspecţie! 

Era genul de exprimare retorică menit să ridice 
moralul oamenilor, iar Macro a clipit şmechereşte spre 
Cato atunci când a rostit acele vorbe. Amândoi ştiau 
că, în ciuda faptului că zburau cu uşurinţă, cuvintele 
dădeau roade, iar oamenii din subordinea lor aveau să 
dea dovadă de mai multă mândrie în tot cursul zilei. 
Sau cel puţin până ce aveau să asiste la execuţie, s-a 
gândit Cato, deloc încântat. Inţelegea suficient de bine 
motivaţia pedepsei, însă în sinea lui se cutremura la 
gândul că un om avea să fie ucis cu brutalitate. Spre 
deosebire de Macro nu simţea aproape nicio plăcere 
văzând jocurile pe care politicienii ambiţioşi le 
organizau în fiecare oraş, mic sau mare, din Imperiu. 
Dacă un om trebuia să moară, atunci era preferabil ca 
el să-şi găsească sfârşitul în urmărirea unui scop. Era 
mai bine ca legionarul Crispus să fie trimis în primul 
rând de luptători când armata avea să dea piept cu 
parții. În acea poziţie, ar fi putut măcar să moară 
înfruntând duşmanul cu sabia în mână, pentru onoarea 
Romei şi pentru a se reabilita cât de cât în ochii 
camarazilor lui. 

Auzind laudele lui Macro, Cato a inspirat adânc. 

— Da, domnule! Nimeni nu se îndoieşte că a Doua 
Iliră este cea mai bună cohortă de auxiliari în slujba 
împăratului. 

S-a răsucit spre soldaţi şi a strigat: 

— Să auzim! 

Oamenii lui au scos un urlet asurzitor şi-au lovit 
lăncile de scuturi, după care le-au înfipt în pământ într- 
o mişcare executată la unison. Tăcerea care s-a lăsat 


brusc după aceea l-a făcut pe Macro să chicotească de 
încântare. 

— Sunt cât se poate de fioroşi, centurion Cato. 
Numai zeii ştiu ce le vor face părţilor, dar pe mine mă 
sperie de moarte. 

La fel ca mulţi dintre oamenii lui, Cato nu şi-a putut 
reţine un zâmbet. Apoi Macro a ridicat în aer toiagul 
pentru a atrage încă o dată atenţia asupra sa. 

— Centurion, porneşte în marş cu ei. 

— Am înţeles, a spus Cato şi a inspirat adânc încă o 
dată. A Doua liră, la dreapta! 

Cele zece centurii de  infanterişti şi patru 
escadroane de cavalerişti au dus lăncile la umăr şi s-au 
întors ca un singur om. 

Macro şi Cato au pornit în marş în fruntea coloanei, 
ocupându-şi locurile în faţa stindardului cohortei şi a 
celor doi soldaţi cu bucine, ce îşi duceau sub braţ 
instrumentele de alamă, care aveau o formă curbată. 
Macro s-a oprit o clipă, apoi a strigat comanda: 

— Înainte! 

In ritm ordonat, făcând pietrişul să scrâşnească sub 
tălpile ghintuite, cohorta a mărşăluit către poarta 
taberei, îndreptându-se spre terenul de paradă. Zona 
rezervată execuţiei era situată în latura îndepărtată a 
lui, unde se fuseseră plantate două şiruri de ţăruşi, la 
depărtare de aproape doi metri unul de altul. Macro a 
condus a Doua liră, traversând întinderea prăfuită, 
după care a cerut coloanei să se oprească. 

— Cato, aşază-i pe trei laturi ale unui careu. 

— Am înţeles, domnule. 

Cato a salutat şi s-a întors către soldaţi, pentru a 
executa ordinul primit. Macro şi-a ocupat locul în 
capătul şirului de pari, pe partea rămasă deschisă de 
oamenii cohortei. După ce şi ultimul dintre oamenii lui 


a completat careul deschis pe o latură din jurul 
terenului, Macro a văzut o coloană mică de soldaţi 
purtând tunici roşii părăsind tabăra şi apropiindu-se de 
ei. În mijlocul coloanei se vedea înaintând o siluetă, 
încadrată de doi oameni, mai mult târâş decât păşind 
de bunăvoie. Fiecare dintre camarazii lui purta asupra 
sa o măciucă solidă de lemn: mânere de unelte 
cumpărate din dugheni. In urma coloanei veneau 
călare guvernatorul şi legatul Legiunii a Zecea. Când 
aceştia s-au apropiat, Macro le-a ordonat soldaţilor lui 
să ia poziţie de drepţi, iar oamenii cohortei au executat 
prezentarea armei, moment în care Longinus şi-a oprit 
calul. Amatius s-a ocupat de legionarii lui şi a 
desemnat câte un om în dreptul fiecăruia dintre stâlpi, 
în vreme ce Crispus era dus către capătul laturii. După 
ce fiecare soldat a fost aşezat la locul lui, deasupra 
careului s-a lăsat o tăcere apăsătoare, apoi Longinus a 
ridicat un braţ în aer. 

— În virtutea puterii ce mi-a fost încredinţată de 
împărat, senat şi poporul Romei, confirm în acest 
moment sentinţa de condamnare la moarte dată lui 
Titus Crispus. Are ceva de spus deţinutul înainte de 
ducerea la îndeplinire a sentinţei? 

S-a întors către condamnat, însă acesta respira 
horcăit şi tremura îngrozit privind spre cele două şiruri 
de camarazi. Apoi înţelesul cuvintelor rostite de 
guvernator a depăşit sentimentul de spaimă şi, în acea 
clipă, omul a aruncat o privire imploratoare spre 
Longinus. 

— Domnule! Vă rog! Cruţaţi-mă! A fost un accident! 
Jur! Picioarele l-au lăsat şi s-a prăbuşit în ţărână. 
Lăsaţi-mă în viaţă! 

Longinus nu a luat în seamă rugămintea 
condamnatului şi i-a făcut un semn lui Amatius. 


— Continuati, a spus el. 

Legatul a păşit spre Crispus şi a mârâit: 

— Ridică-te! 

Crispus şi-a smuls privirea de la guvernator şi s-a 
aruncat la pământ, la picioarele legatului său. 

— Domnule, în numele zeilor, sunt un soldat 
vrednic! Doar îmi cunoaşteţi trecutul. Cer cruţare! Nu 
se poate să procedaţi astfel. 

— Ridică-te! i-a poruncit Amatius. Nu ţi-e ruşine? 
Aşa înfruntă moartea un legionar al Legiunii a Zecea? 
Sus! 

Şi l-a lovit cu piciorul pe Crispus, nimerindu-l în 
coaste. 

— Auu! a strigat omul de durere, prinzându-se de 
coaste. 

Amatius l-a prins de un braţ şi l-a ridicat cu de-a sila 
pe Crispus în picioare, azvârlindu-l spre capătul laturii, 
unde îl aşteptau camarazii lui, ţinând bâtele în ambele 
mâini. Pentru un moment, liniştea s-a lăsat peste 
întregul teren de paradă, întreruptă doar de scâncetele 
slabe ale lui Crispus. Apoi Longinus şi-a dres glasul. 

— Executaţi sentinţa! 

Amatius şi-a scos sabia din teacă şi l-a împins 
înainte pe Crispus. Legionarul şi-a înfipt călcâiele în 
pământ şi a dat să se tragă înapoi, până când legatul i- 
a tras o lovitură puternică de pumn în spate. Crispus a 
scos un răcnet când a văzut cum cele două şiruri de 
camarazi ai lui au început să-şi rotească bâtele. 

Cato trăise o senzaţie tot mai apăsătoare de greață, 
care îi întorsese stomacul pe dos cât asistase la 
pregătiri, şi l-a întrebat în şoaptă pe Macro: 

— Există vreo şansă ca omul ăsta să ajungă la 
capătul cursei? 

— Întotdeauna există şanse, i-a răspuns Macro, pe 


un ton nepăsător. 

— Ai văzut vreodată pe cineva care să 
supravieţuiască acestei curse? 

— Nu. 

Amatius a dus sabia în spate pentru încă o lovitură, 
iar Crispus, privind peste umăr, a scos un țipăt. 

— Porneşte, omule! a strigat furios Amatius. Du-te, 
înainte să ne umpli pe toţi de ruşine. 

În cele din urmă, probabil că pe Crispus l-a cuprins 
un curaj sfidător, pentru că a ţâşnit brusc înainte, 
alergând. S-a mişcat cu repeziciune, ţinându-şi capul 
plecat, astfel că primii doi legionari nu au reuşit să îl 
atingă cu bâtele. Insă unul din cea de-a treia pereche a 
apucat să rotească bâta şi să îl nimerească; o lovitură 
ce i-a şters umărul. Crispus s-a dezechilibrat, 
legănându-se într-o parte, ajungând exact în raza de 
acţiune a următorului om, care l-a izbit peste coapsă. A 
scos un țipăt, dar s-a împleticit spre următoarea 
pereche. Primul dintre cei doi care alcătuiau perechea 
l-a lovit în partea superioară a braţului, iar celălalt, 
peste coaste, dar foarte tare, făcându-l să scoată un 
urlet puternic de durere. S-a împiedicat şi, primind o 
ploaie de lovituri, nu parcursese decât un sfert din 
latura careului. Apoi, o lovitură dată jos i-a fracturat 
fluierul piciorului, astfel că omul s-a prăbuşit la pământ 
ţipând. Legionarul aflat cel mai aproape a făcut un pas 
înainte şi a rotit bâta, pocnindu-l peste falcă şi reuşind 
să i-o rupă. Crispus s-a ghemuit şi s-a dat de-a 
rostogolul pe o parte, în timp ce dinţii i s-au împrăştiat 
pe nisip şi sângele a ţâşnit, după care şi-a adus braţele 
peste capul zdrobit. Cel mai apropiat dintre legionari s- 
a holbat la el, apoi s-a uitat spre legatul lor. 

— Ucideţi-l! a răcnit Amatius, arătând cu degetul 
spre silueta întinsă la pământ. Terminaţi-l! 


Legionarii l-au încercuit pe Crispus, iar Cato a văzut 
bâtele lor ridicându-se şi coborând într-o ploaie de 
lovituri. De pe suprafeţele bâtelor se împrăştiau în aer 
firicele de sânge, iar capetele lor erau pătate de 
sângele lui Crispus, izbit fără nicio milă. Din fericire, 
după primele câteva clipe, dinspre condamnat nu s-a 
mai auzit niciun sunet. Amatius şi-a lăsat oamenii să 
continue să-l lovească, iar lui Cato acel interval i s-a 
părut o veşnicie, timp în care restul martorilor au stat 
în poziţie de drepţi, urmărind totul fără să se 
sinchisească. 

În cele din urmă, Amatius a ordonat ca loviturile să 
înceteze, iar legionarii împroşcaţi de sânge s-au retras 
gâfâind. Întinsă la pământ, înconjurată de pete de 
sânge care se scurgeau în nisip, se găsea silueta cuiva 
care nu mai semăna a om. Avea frânte mâinile şi 
picioarele, ţeasta îi fusese zdrobită cumplit, astfel că 
oasele şi creierii i se revărsaseră pe nisip într-un 
amestec ca un porridge de culoare gri şi sângerie ca 
vinul. Cato a făcut un efort să nu verse, smulgându-şi 
ochii de la acea privelişte, după care a privit de-a 
lungul terenului de paradă. Din depărtare, o mişcare i- 
a tras atenţia şi, imediat după aceea, a mijit ochii şi a 
văzut un om călare care ocolea fortăreaţa în mare 
viteză şi apoi a pornit să traverseze terenul de paradă, 
îndreptându-se către locul execuţiei, unde se afla şi a 
Doua lliră. Auzind duduitul ritmic al potcoavelor ce 
izbeau pământul, oamenii şi ofiţerii au început să-şi 
îndrepte atenţia spre călăreț. 

— O să avem necazuri, a mormăit Macro, când a 
observat bandajul murdar de praf pe care călăreţul ce 
se apropia îl avea prins în jurul capului. Călărețul a 
tras nemilos de hăţuri, strunindu-şi calul într-o ploaie 
de praf şi pietricele. A salutat, apoi a dus mâna sub 


tunică, unde a căutat ceva. 

— Cine eşti? a întrebat Longinus pe un ton 
poruncitor. 

Înainte de a da răspuns, omul şi-a umezit buzele. 

— Tribunul Gaius Carinius, detaşat din Legiunea a 
Şasea, domnule. Sosesc tocmai de la Palmira. Apoi a 
descoperit ce căuta şi i-a întins guvernatorului o tăbliță 
cernită. Un mesaj din partea ambasadorului nostru, 
Lucius Sempronius, aflat la Palmira. 

Longinus a luat tăbliţa. S-a uitat la călăreț. 

— Ce s-a întâmplat colo? 

Omul şi-a înghiţit nodul din gât, chinuindu-se să-şi 
recapete suflul. 

— În Palmira a avut loc o răzmeriţă, domnule. 
Organizată de simpatizanți ai Parţiei. Aceştia vor ca 
regele să fie îndepărtat şi să se rupă tratatul cu Roma. 


6 


Cato a urmărit cum tribunul s-a aşezat fără efort pe 
unul dintre scaunele aranjate într-un arc de cerc în 
biblioteca guvernatorului. A aruncat o privire în jur, 
spre ceilalţi ofiţeri care fuseseră convocați acolo de 
Cassius Longinus. [In plus faţă de Amatius şi 
comandanții celorlalte cohorte auxiliare din tabără, 
mai erau el şi Macro. Cato s-a întrebat de ce fusese 
chemat. 

Longinus a făcut un semn spre tribun, care nu 
apucase să se curețe după ce gonise călare atâta drum. 

I se oferise doar un scurt răgaz ca să bea ceva 
înviorător, cât ofiţerii fuseseră aduşi în grabă la casa 
guvernatorului. 

— Carinius, te rog. Spune-le ce mi-ai povestit cât 
am aşteptat. 

Carinius a făcut un semn din cap, apoi şi-a dres 
glasul. 

— În urmă cu cinci zile, cel mai mic dintre fiii 
regelui Vabathus, prinţul Artaxes, a anunţat curtea 
Palmirei că îi va urma tatălui său. Tribunul Carinius a 
făcut o pauză ca să zâmbească în treacăt. Necazul este 
că Artaxes este cel mai tânăr dintre cei trei fii, astfel că 
nu este primul în linia celor care vor moşteni tronul. 
Cu toate acestea, cel mai mare dintre ei, Amethus, nu 
este priceput la politică, iar cel de-al doilea, Balthus, 
îşi petrece toată ziua la vânătoare, bând sau petrecând 
cu femeile. Artaxes este cu siguranţă creierul familiei, 
dar şi cea mai mare ameninţare la adresa Romei. Când 


era copil, a fost trimis în răsărit pentru a fi educat la 
curtea Parţiei. Se pare că undeva în cursul educaţiei a 
deprins o ură pătimaşă faţă de Roma şi a reuşit să îi 
convingă pe mulţi dintre nobilii Palmirei să îi 
împărtăşească vederile. 

— Am înţeles, a spus Amatius. Dar sunt convins că 
regele nu tolerează o astfel de subminare a autorităţii 
lui, nu? 

Longinus a lovit uşor cu degetul în tăbliţa cerată 
trimisă de chestorul roman ce slujea drept ambasador 
la curtea regelui Vabathus. 

— Regele este bătrân. Iar Artaxes este fiul preferat. 
Singurul lucru care îi ştirbeşte afecțiunea faţă de tatăl 
lui este loialitatea sa faţă de Roma. Insă cine ştie cât 
de departe va merge această credinţă în situaţia de 
acum? Sempronius susţine că Thermon, şambelanul 
regelui, este cel care acţionează în numele lui. Măcar 
pe el ne putem baza. Prin urmare, trebuie să i se dea în 
continuare suma pe care i-o plătim în mod tăinuit. 
Potrivit părerii ambasadorului, Artaxes a cerut să i se 
dea coroana pe dată. Şambelanul a refuzat, astfel că 
între sprijinitorii lor au izbucnit lupte. Prinţul a reuşit 
să îl câştige de partea lui pe unul dintre generalii 
regelui şi are aproape o mie de oameni sub control. 
Thermon se poate bizui pe garda regelui şi pe familiile 
acelor nobili care au rămas fideli bătrânului. Şi pe 
Sempronius şi suita lui, bineînţeles. Aceştia s-au retras 
în citadelă, împreună cu regele şi cu fiul lui cel mare. 

— Şi unde se află celălalt, amatorul de vânătoare? a 
întrebat Cato. Cu el ce s-a întâmplat? 

Longinus s-a întors către tribun. 

— Chiar, ia spune. 

— Balthus vâna pe dealurile din miazănoapte când 
Artaxes şi-a exprimat pretenţiile. În momentul când 


chestorul m-a trimis încoace, nu se ştia nimic despre 
el. 

— Mare păcat, a comentat Macro. L-am fi putut 
atrage de partea noastră. 

— Nu sunt prea convins că am fi reuşit, a spus 
tribunul. Balthus nu prea are Roma la inimă. Avem 
noroc că pe parți îi urăşte de-a dreptul, pe când noi 
doar nu-i suntem prea simpatici. 

Macro şi-a aplecat capul într-o parte. 

— Ei, zicala aia cu „duşmanul dușmanului meu...” şi 
aşa mai departe. Cu toate astea, ne-ar putea fi de folos. 

— Tot ce se poate, a spus gânditor Longinus. Dar ne 
vom folosi de el doar dacă vom fi siliţi. Ultimul lucru de 
care are nevoie Roma în aceste momente ar fi să 
îndepărteze o primejdie ca să se creeze o alta în loc. În 
orice caz, din câte ştim, regele şi aliaţii lui sunt 
încercuiți în citadela din Palmira. După cum sună 
mesajul lui Sempronius, cei aflaţi acolo au provizii 
suficiente de hrană şi apă şi atâta vreme cât Artaxes 
nu găseşte maşinării de asediu înseamnă că cei 
dinăuntru vor reuşi să păstreze citadela. Desigur, 
putem presupune că prietenii noştri parți au avut 
cunoştinţă despre intenţiile lui Artaxes. Şi chiar dacă 
nu au avut, ştirea le va ajunge la urechi la câteva zile 
după ce am aflat-o noi. Aşadar, în cel mai bun caz, 
avem un mic avantaj, domnilor. Trebuie să trimitem 
ajutoare regelui Vabathus. 

Amatius a clătinat din cap. 

— Dar armata nu este încă pregătită. Celelalte 
legiuni nici nu şi-au părăsit bazele. Nici măcar 
Legiunea a Zecea nu este gata să pornească în marş. 
Mulţi dintre oamenii mei sunt detaşaţi în diferite 
misiuni şi îmi va lua câteva zile să-i adun. Acelaşi lucru 
se întâmplă şi cu mai toate cohortele auxiliare. Unele 


dintre ele nici nu au ajuns aici. 

— Există o cohortă pregătită de plecare, i-a răspuns 
Longinus. A Doua lliră. Nu este aşa, prefect? 

Macro a tresărit, apoi s-a aplecat puţin în faţă şi a 
confirmat cu un gest, spunând: 

— Băieţii mei ar putea pleca la drum spre Palmira în 
decurs de o oră, domnule. Dacă am porni imediat, am 
putea ajunge acolo peste zece zile. 

— Prea bine. Atunci, aşa vom proceda, a decis 
Longinus. A Doua liră va pleca imediat spre Palmira, 
iar restul armatei se va pregăti de marş. Celelalte 
legiuni ne vor urma în momentul când vor fi pregătite. 

— Toate bune, domnule, a spus Cato, dar ce anume 
trebuie să facă a Doua Iliră când ajunge la Palmira? 
Vom fi copleşiţi numeric şi există posibilitatea ca 
oraşul să cadă în mâinile rebelilor. Cum i-am putea 
ajuta dacă vom fi prinşi între zidurile citadelei? 

— Sarcina ta este să-i sprijini, centurion. Să-l ajuţi 
pe Vabathus să reziste până la sosirea forţelor 
principale. 

— Da, domnule, dar chiar dacă vom reuşi să 
pătrundem în oraş, va trebui să ne croim drum pe 
străzi ostile ca să ajungem la citadelă. 

— Da, îmi închipui că aşa va fi. 

Neajutorat, Cato s-a uitat la guvernator. Era cât se 
poate de limpede că acel om nu avea habar ce le cerea 
celor din a Doua liră. 

Macro i-a sărit în ajutor. 

— Tânărul are dreptate, domnule. Nu vom reuşi. 
Imposibil, cu o singură cohortă. 

Longinus a zâmbit. 

— Tocmai de aceea nu o să trimit doar a Doua liră. 
Macro, nu sunt neghiob. Ştiu cât de grea este o astfel 
de încercare. Nu trimit pe nimeni într-o misiune 


sinucigaşă. Aşa ceva nu ar fi privit cu ochi buni la 
Roma. De aceea, pe lângă a Doua liră, o să trimit o 
cohortă din Legiunea a Zecea, împreună cu cercetaşii 
lor de cavalerie. Cum centurionul Castor a murit în 
misiune, cohorta lui are nevoie de un nou comandant. 
Socotesc că tu eşti cel mai potrivit pentru această 
funcţie. Totodată, vei comanda forţa de sprijin. 

— Şi cine va conduce a Doua lliră? a întrebat 
Macro. 

Longinus a făcut un gest către Cato. 

— Adjutantul tău. El va prelua funcţia de prefect 
până la încheierea crizei. 

— El? a întrebat Amatius, ridicând mirat din 
sprâncene. Dar e prea tânăr. Lipsit de experienţă. Mai 
bine rămâne Macro la comanda auxiliarilor şi voi găsi 
eu un ofiţer din legiune care să-l înlocuiască pe Castor. 

— Nu, am luat deja hotărârea. Macro este cel mai 
potrivit om pe care îl avem. Pe de altă parte, nu mai 
avem timp să ne contrazicem pe acest subiect. 
Domnilor, vă dau ordin. Macro, secretarii mei îţi vor 
transmite instrucţiuni înainte de a părăsi tabăra. 
Ceilalţi veţi primi ordine imediat ce vor fi pregătite. 
Sunteţi liberi. 


— Ce naiba înţelegi din toate astea? a zis Macro, 
arătând cu degetul înapoi, în direcția casei 
guvernatorului, în timp ce el şi Cato se îndepărtau. Să 
trimiţi o coloană drept avangardă pentru a salva pielea 
regelui Palmirei mi se pare poate cea mai proastă idee 
pe care am auzit-o vreodată. 

— Atunci, de ce nu i-ai spus asta guvernatorului? 

Macro s-a uitat tăios la prietenul său. 

— Cato, nu noi stabilim politica, noi doar executăm 
ordinele. Pe de altă parte, s-ar putea să reuşim. Dacă 


descoperim vreo cale de a ajunge la citadelă. 

— Dacă? a întrebat Cato, scuturând din cap. Acest 
„dacă” atârnă foarte greu. 

Macro a rămas tăcut o vreme, apoi a râs forţat. 

— Cato, doar l-ai auzit. Dacă e cineva capabil să 
reuşească asta, atunci eu sunt acela. Cel mai potrivit 
om pentru o asemenea treabă. Exact aşa a zis. 

— Chiar crezi asta? 

Macro a strâns din buze. 

— Ar fi frumos să fie adevărat. Pesemne Longinus 
crede că aşa stau lucrurile. 

— Poate, i-a răspuns Cato sec. Şi pesemne acelaşi 
Longinus socoteşte că e cea mai bună şansă pe care o 
are de a scăpa de noi. 

— Poftim? 

— Trebuie să-i admirăm modul de gândire, a 
continuat Cato. I-ar fi fost la îndemână să ne trimită la 
o moarte sigură expediind doar a Doua liră la Palmira. 
Şi a avut dreptate, Narcissus şi-ar fi dat seama de asta 
pe Ioc. Moartea aranjată în mod voit a celor doi agenţi 
din Siria i-ar fi confirmat suspiciunile în privinţa lui 
Longinus. În acest fel, el poate susţine că a trimis o 
forţă suficient de mare pentru ca operaţiunea să dea 
roade. Cine de la Roma s-ar îndoi că o cohortă de 
legionari nu ar fi suficientă pentru a îndeplini o 
asemenea misiune? Dacă reuşim, el va culege laurii 
pentru că a acţionat prompt şi a găsit soluţia cea mai 
bună. Dacă nu, noi ne vom alege cu numele pătat că 
am dat greş. Asta, dacă vom supravieţui. Şi, fireşte, 
distrugerea noastră va da greutate cererii lui de 
întăriri de care vorbeşte de multă vreme. Vai, acest 
Longinus e cât se poate de şiret. 

Brusc, Macro s-a oprit şi s-a întors cu faţa către 
tovarăşul lui. 


— Cato, tu chiar crezi toate astea? 

Tânărul a părut uimit. 

— Mi se pare că lucrurile se leagă. 

— Chiar aşa? a făcut Macro şi a oftat. Uite, se prea 
poate ca Longinus să creadă că vom reuşi. Că vom 
ajunge acolo cu suficiente forţe ca să îl salvăm pe rege 
şi să rezistăm până la sosirea armatei. 

— Presupunând că Longinus şi armata vor porni la 
vreme ca să ne salveze. 

— La naiba, Cato! a exclamat Macro uimit peste 
măsură. De ce vezi pretutindeni numai conspirații? De 
ce îţi închipui că oricine are gradul mai mare decât 
acela de centurion unelteşte să ajungă împărat? 

Oamenii de pe stradă se uitau în direcţia lor, iar 
tânărul l-a atenţionat: 

— Vorbeşte mai încet! 

— Altfel, ce? Ne va raporta cineva agenţilor lui 
Narcissus? Cato, noi suntem agenţii lui. De aceea o să 
spun ceea ce gândesc. De ce crezi că toţi cei din Senat 
sunt amestecați într-un complot? 

— De unde ştii că nu sunt? 

— Ei, fii serios! Spumegând, Macro a continuat să 
meargă. Hai că nu avem vreme de asemenea lucruri. 
Să mergem. 

Au păşit în tăcere câtva timp, după care Macro a 
pocnit din degete. 

— Ei, ce zici de Vespasian? 

Cato şi-a adus aminte de legatul sub comanda 
căruia se aflaseră în Legiunea a Doua, în timpul 
invaziei Britaniei. Familia lui Vespasian fusese înălţată 
la rang senatorial de puţină vreme, astfel că omul îi 
înţelegea în mare măsură pe cei pe care îi comanda. 

— Da, ce e cu el? 

— Era cât se poate de cinstit. Un soldat până în 


măduva oaselor. Nici urmă de politician în el. 

Cato a rămas pe gânduri câteva momente, apoi a 
clătinat din cap. 

— E aristocrat, ca şi ceilalţi. Toţi au supt de la ţâţa 
politicii de mici. Dar sunt de acord cu tine. Părea 
destul de onest. Chiar şi aşa, nu m-aş mira dacă şi 
Vespasian ne-ar face o surpriză până la urmă. 

Macro a pufnit în derâdere şi, fără să mai 
vorbească, şi-au continuat drumul cu paşi mari spre 
tabără. 

În clipa când au sosit, Macro i-a convocat pe 
centurioni şi le-a explicat situaţia, confirmând numirea 
temporară a lui Cato ca prefect. 

— Ne vedem pe drumul din afara taberei. Cere-le 
oamenilor tăi să nu se împovăreze. Să ia cu ei doar 
armele, lucrurile strict necesare şi rațiile. Raţiile 
suplimentare pot fi transportate doar de căruțele 
uşoare. 

— Da, domnule, am înţeles. Vor avea asupra lor 
doar ceea ce le trebuie. 

— Bine, a zis Macro, şi l-a bătut pe Cato uşor pe 
umăr. A sosit vremea să mă alătur Vulturilor. 

Şi-a lăsat subordonatul să le dea ordine oamenilor 
să se pregătească pentru a părăsi tabăra şi s-a dus să 
preia comanda cohortei lui Castor din cadrul Legiunii a 
Zecea. Secretarul guvernatorului îl aştepta în faţa 
cortului în care se afla cartierul general. Omul 
alergase cât putuse de repede de la casa generalului 
din oraş şi gâfâia când i-a întins lui Macro o tăbliță 
sigilată. 

— Imputernicirea de a prelua comanda, domnule..., 
precum şi ordinele generalului. 

__ Macro a confirmat scurt din cap şi a pătruns în cort. 
Inăuntru, doi veterani stăteau pe taburete la mesele lor 


de scris şi, imediat după intrarea ofițerului, s-au 
prefăcut că au de lucru. Comandantul a făcut un semn 
cu mâna spre cel mai apropiat dintre ei. 

— Tu! Cheamă-i pe toţi ofiţerii. Vreau să fie aici pe 
dată. Spune-le că a fost numit un nou comandant al 
cohortei. Iar tu transmite-le vorbă tuturor celor care 
sunt optio să pregătească oamenii pentru un marş 
dur - apoi a rânjit - şi pentru o luptă şi mai grea. 


Imediat ce oamenii s-au aliniat în formaţie, Cato a 
efectuat o inspecţie atentă a fiecărei centurii. Omul pe 
care şi-l alesese ca adjutant, centurionul Parmenion, 
cel mai vârstnic şi mai experimentat dintre ofiţerii 
auxiliari, a păşit alături de el cu o tăbliță şi un stilus, 
luând notite în numele comandantului său. Era 
amuzant, a gândit Cato. Nu mai departe de dimineaţa 
aceea el fusese în locul lui Parmenion şi cunoştea prea 
bine sarcinile împovărătoare pe care le preluase 
înlocuitorul lui. Insă acest lucru nu însemna nimic în 
comparaţie cu greutatea răspunderii ce apăsa acum pe 
umerii lui. Mai bine de opt sute de oameni aşteptau 
ordinele lui, iar în mintea lor el va fi judecat imediat în 
comparaţie cu Macro. Trebuia să se ridice la un nivel 
înalt şi nu era uşor, a gândit el sumbru. Totuşi, nu avea 
senzaţia că era un comandant nou, proaspăt numit în 
cadrul cohortei şi dornic să se afirme. Făcea parte din 
a Doua Iliră de aproape un an şi luptase alături de mai 
toţi oamenii ei. Aşadar, aceştia îl cunoşteau suficient 
de bine şi îl acceptau. Era însă conştient că acei 
oameni îl vor cântări după o altă unitate de măsură şi 
acum vor sta cu ochii atent aţintiţi asupra lui, mai ales 
că era prefectul cohortei, chiar dacă numirea era 
temporară. 

Atenţia lui Cato a fost atrasă de un soldat din faţa 


lui, care se legăna nesigur pe picioare în timp ce stătea 
în formaţie. A iuţit pasul şi s-a oprit brusc în faţa 
auxiliarului. 

— Numele! 

Auxiliarul, pe care Cato l-a recunoscut drept unul 
dintre noii recruți pe care îi adusese Macro, a înţepenit 
în poziţie de drepţi şi s-a străduit să stea cât a putut de 
nemişcat, dar damful iute al vinului prost l-a dat de gol. 

— Publius Galenus, domnule. 

— Galenus, am impresia că nu eşti chiar treaz. 

— Nu sunt, domnule. 

— Eşti conştient că starea de ebrietate în timpul 
serviciului reprezintă o infracţiune? 

— Da. 

— In acest caz, te-ai ales cu şapte zile suplimentare 
de instrucţie şi ţi se va reţine plata pe zece zile. 

— Nu e drept, domnule, a bombănit Galenus. Acum 
o oră nu eram de serviciu. Nimeni dintre noi nu credea 
că se va întâmpla aşa ceva. Noi abia aşteptam să ieşim 
în oraş în seara asta, iar eu am decis să beau ceva 
înainte de a pleca - doar ştiţi ce ticăloşi sunt negustorii 
de vinuri - când ne-am trezit chemaţi pentru plecare şi, 
iată... 

— Aşa este. 

Preţ de o clipă, Cato s-a simţit ispitit să anuleze 
pedeapsa. Galenus avea dreptate. Nu putea fi învinuit 
pentru absurditatea alarmelor ce se dau în armată. Cu 
toate astea, apucase să o rostească, iar schimbarea 
hotărârii ar fi reprezentat un semn că-şi recunoştea 
ezitarea. S-a întrebat imediat cum ar fi procedat Macro 
şi răspunsul i-a fost cât se poate de limpede. 

— Parmenion. Notează-l pe acest soldat în privinţa 
instrucției şi amenzii. Starea de ebrietate în serviciu 
este o infracţiune, indiferent de împrejurări. 


Cu ochii lăcrimoşi, Galenus s-a încruntat. 

— Dar nu e drept, domnule. 

Cato a continuat să se adreseze centurionului 
Parmenion. 

— Se adaugă zece nopţi de strajă dublă pentru 
insubordonare. 

Galenus a rămas cu gura căscată, apoi un anumit 
instinct de autocontrol l-a salvat, astfel că a închis gura 
şi a rămas tăcut, în vreme ce Parmenion, cu trăsături 
iuți de stilus, şi-a notat totul pe tăbliţa de ceară. Cato a 
trecut mai departe. Şi-a încheiat inspecția şi s-a 
declarat satisfăcut că fiecare soldat avea asupra lui 
doar echipamentul necesar şi proviziile, în 
conformitate cu ordinele primite. Apoi s-a urcat pe 
calul ce îi era ţinut în preajmă de o ordonanţă şi s-a 
dus până în fruntea coloanei. 

— A Doua liră! a strigat el, după care a făcut o 
pauză de o clipă ca să savureze faptul că acum 
devenise prefectul Cato, pregătit să-şi conducă 
oamenii. 

— Înainte! 

Cohorta auxiliară a mărşăluit afară pe porţile 
taberei şi s-a îndreptat spre drumul ce ducea către 
Palmira. Incă nu se făcuse de amiază, dar soarele 
ardea pământul scorojit nemilos de arşiţă, iar praful 
lipicios bine cunoscut a fost ridicat de tălpile ghintuite 
ale ghetelor purtate de soldaţi şi de copitele cailor, 
rămânând în aer ca o ceaţă subţire. 

Când au dat colţul pe după fortăreață, Cato a văzut 
cohorta lui Macro deja aliniată pe drum, aşteptând 
ordinul de plecare. Cât a Doua Iliră a mărşăluit ca să 
se alăture la capătul coloanei, Macro şi-a îndemnat 
calul spre cel al lui Cato şi a ridicat o mână în semn de 
salut. 


— De ce-ai întârziat? 

Cato a ridicat din sprâncene şi i-a răspuns cu bună 
dispoziţie: 

— Am venit cât de repede am putut, domnule. 

Macro s-a încruntat la auzul acelui ton, iar Cato şi-a 
dat seama că, înaintea unei acţiuni de luptă, amicul lui 
redevenise un profesionist desăvârşit. 

— Îmi cer iertare, domnule. Altă dată nu voi mai 
întârzia. 

— Te rog să nu se mai întâmple. Apoi Macro s-a 
întors şi a făcut semn cu capul de-a lungul drumului ce 
se întindea înaintea lor. O să avem parte de un marş 
din cale-afară de greu şi de o bătălie cruntă la capătul 
lui, Cato. Te rog să nu te amăgeşti, va fi cea mai 
cumplită campanie de care vom avea parte. 


7 


Macro şi-a condus cele două cohorte într-un ritm 
neiertător printre dealurile uscate de soare, de la 
răsărit de Antiohia. În timpul zilei, soarele pârjolea 
fără milă coloana nu prea lungă. lar noaptea 
temperatura cobora atât de brusc, încât oamenii 
tremurau de frig şi se strângeau în jurul focurilor de 
tabără, mestecând carne uscată şi pesmeţi. În prima 
seară, soldaţii au bombănit amarnic pentru că trebuiau 
să doarmă sub cerul liber, iar apoi, după o noapte 
chinuită, au revenit pe drum, în vreme ce stelele încă 
sclipeau în întunericul ca de catifea. În primele două 
zile, le-a îngăduit doar câte un scurt popas la miezul 
zilei, iar în momentul când coloana se oprea şi nu mai 
aveau lumină pentru a înainta, soldaţii erau prea 
osteniţi ca să se mai plângă de lipsa corturilor. Atunci, 
se aşezau în şiruri pentru culcare, îşi lăsau la pământ 
echipamentul şi adormeau aproape pe loc. Stăteau 
întinşi acolo până când pe unii îi scutura cineva să le 
aducă aminte că trebuiau să intre de santinelă. 

Ordinul lui Longinus era cât se poate de limpede: să 
se deplaseze cât mai repede. Macro trebuia să-şi ţină 
oamenii în marş cât mai multe ore pe zi şi nu avea voie 
să ridice o tabără de marş la încheierea fiecărei zile. 
Ca militar care deţinea o experienţă îndelungată de 
campanie, Macro nu era deloc încântat să sacrifice 
siguranţa de dragul vitezei de deplasare. Pentru a 
compensa lipsa şanţurilor şi a întăriturilor, trebuia să 
dubleze gărzile în fiecare noapte şi să instaleze 


santinele de cavalerie, ca să fie mai sigur. Povara 
acestor îndatoriri suplimentare se adăuga epuizării din 
timpul marşului pe vreme de zi, astfel că în a treia zi a 
deplasării câţiva oameni, nu foarte mulţi, au început să 
se împleticească, reuşind să ajungă din urmă corpul 
principal al armatei abia spre sfârşitul serii. 

— Lucrurile se pot înrăutăţi, a mormăit Cato, în 
timp ce se uita spre siluetele întunecate ale ultimilor 
oameni sosiți bâjbâind printre şirurile întunecate care 
se întindeau pe pământul presărat cu pietre, căutându- 
şi unităţile de care aparţineau. Peste o zi sau două, 
oamenii ăştia nu vor mai reuşi să ne ajungă din urmă. 
Vor rămâne înşiraţi de-a lungul drumului şi vor deveni 
prăzi uşoare pentru bandiți ori pentru duşmani. 

— Nu avem ce face, i-a răspuns Macro, apoi a 
căscat şi s-a rezemat de desaga de şa, aranjându-şi 
mantia militară, grea, peste corp. În orice cohortă 
există şi slăbănogi, care nu pot rezista. lar aceştia apar 
după câteva zile de marş. 

— Slăbănogi? a repetat Cato, clătinând din cap. 
Chiar în după-amiaza asta am văzut câţiva oameni buni 
care au rămas în urma coloanei. Dacă păstrăm ritmul 
aşa, cei care vor ajunge la Palmira pe picioarele lor nu 
vor fi în stare să lupte. 

— Ba da, vor lupta, i-a răspuns Macro, sigur de el. 
Altfel vor muri. 

— Tare mult aş vrea să-ţi împărtăşesc optimismul. 

Macro s-a răsucit spre Cato, iar în lumina scăzută a 
stelelor, acesta din urmă a distins expresia amuzată a 
prietenului său. 

— Ce s-a întâmplat? Ce ţi se pare atât de distractiv? 

— Cine spune că sunt optimist? Nu fac decât să-ţi 
spun cum stau lucrurile. Cam asta e situaţia pentru un 
soldat în campanie. Îţi închipui că ne-a fost greu în 


Britania? N-a fost decât o plimbare prin forum în 
comparaţie cu înfruntarea deşertului. Tărâmul ăsta 
reprezintă o primejdie la fel de mare ca şi duşmanul. 
După ce ajungem la Chalcis, vom mai avea de mers 
peste o sută şaizeci de kilometri până la Palmira. 
Macro s-a rostogolit pe spate, petrecându-şi un braţ pe 
sub cap. Asta este partea uşoară, Cato. Aşteaptă numai 
până vom ajunge în deşert. Abia atunci tu şi soldaţii 
veţi avea cu adevărat de ce să vă plângeţi. Din câte mi- 
a spus guvernatorul, aproape că nu există şanse să 
găsim apă pe drum. Când vom pleca din Chalcis, 
oamenii noştri vor trebui să care cu ei suficientă apă ca 
să reziste cinci, probabil şase zile. Nu am habar în ce 
stare se vor afla când vom ajunge la Palmira. Ştiu însă 
că vor trebui să lupte cu toată îndârjirea dacă vor să 
rămână în viaţă. 

— Atunci ar fi bine să le oferim prilejul de a se 
odihni înainte de a intra în luptă, a insistat Cato. 
Aceste dublări ale santinelelor nu ajută nicicum 
lucrurile, încă suntem departe de Palmira. 

— Cato, doar ai văzut cât de uşor s-au strecurat 
prinţul part şi oamenii lui printre avanposturile 
noastre, apărând în pragul guvernatorului, a spus 
Macro, arătând cu degetul mare spre linia orizontului. 
Cine ne-ar putea asigura că ei nu stau chiar acum cu 
ochii pe noi, aşteptând doar prilejul pentru a ataca. Nu 
vreau să risc deloc. De fapt, a continuat el pe un ton 
gânditor, de acum înainte nici nu voi mai îngădui să fie 
aprinse focuri de tabără. De teamă că inamicul ar 
putea pândi. Prefer ca oamenii mei să tremure de frig 
decât să moară. Pe de altă parte... S-a oprit, apoi a 
căscat. Avem şi greutăţi care par mai serioase. 

— Cum adică? 

— Uite aşa. Ofițerii şi oamenii din cohorta mea nu 


sunt defel mulţumiţi că eu am fost numit noul lor 
comandant. Ca şi cum execuţia lui Crispus nu ar fi fost 
suficient de dureroasă, li s-a băgat pe gât fostul 
comandant al victimei lui Crispus. Asta e ca o palmă pe 
care o primesc în plină faţă. Şi te face să te întrebi 
dacă nu cumva guvernatorul a vrut să ne provoace 
necazuri şi mai mari pe drumul spre Palmira. 

— Asta nu m-ar surprinde, a răspuns Cato, cu glas 
pierit. Nu e decât un nou cuţit răsucit în inimă. Ce au 
spus băieţii tăi? 

— Nu mi-au zis nimic în faţă. Mă refer mai curând la 
tonul comentariilor pe care le fac şi la atmosfera acră 
pe care o observ ori de câte ori mă aflu în apropierea 
lor. Fireşte, nu trebuie să mă intereseze câtuşi de puţin 
sentimentele lor faţă de mine atâta vreme cât execută 
ordinele ce li se dau. Cu toate astea, am face bine să 
fim atenţi la orice conflict care ia naştere între 
legionari şi auxiliari. În niciun caz nu aş vrea ca vreunii 
dintre ei să fie atenţi cum să se apere de cei din jurul 
lor când, de fapt, ar trebui să stea cu ochii pe duşmani. 

— Adevărat. 

Cato a aruncat o ultimă privire de jur împrejurul 
taberei, după care s-a lăsat jos pe pământ şi a încercat 
să-şi găsească un loc mai comod sub mantie. În ciuda 
arşiţei din timpul zilei, nopţile erau reci şi frigul îl 
făcea şi pe el să tremure. Ştia că va trece o vreme până 
să poată adormi, asta dacă avea să reuşească... 

— Macro? 

— Hmm? a mormăit bărbatul, pe jumătate aţipit. 
Da. Ce e? 

— Care sunt planurile tale când vom ajunge la 
Palmira? 

— Planuri? s-a mirat Macro, făcând o pauză înainte 
de a răspunde. Longinus nu ne-a putut spune prea 


multe în privinţa asta. Doar că trebuie să ne croim 
drum spre citadelă şi să o păstrăm sub control până la 
sosirea lui. 

— Asta presupune ca Artaxes şi susţinătorii lui să 
nu o fi cucerit deja. 

— Adevărat. 

— Şi ce se va întâmpla dacă au cucerit-o? 

— Atunci înseamnă că vom avea cu adevărat 
necazuri. Vom fi terminat apa şi nu vom mai avea 
posibilitatea să batem în retragere. Va trebui să 
cucerim Palmira cu propriile forţe ori să ne retragem, 
a spus Macro chicotind. Aceeaşi veche poveste. 
Moartea ori dizgraţia. la spune, avem de ales? 

— Nu tocmai, a confirmat Cato, cu glas scăzut. 

— Cu toate astea, nu prea avem ce face, a conchis 
Macro. Prin urmare, fă-mi un serviciu, ţine-ţi gura şi 
dormi cât mai ai prilejul. Trebuie să ne refacem cât de 
cât. 

Macro i-a întors spatele lui Cato, trăgându-şi mantia 
mai strâns în jurul trupului scund. La scurt timp după 
aceea, a adormit, iar sforăiturile lui s-au adăugat celor 
din corul mai îndepărtat al celorlalţi oameni, întrerupt 
ici şi colo de glasurile scăzute ale celor care nu-şi 
găseau odihna şi de fornăielile sau nechezatul vreunui 
cal. Analizând situaţia în care se aflau, Cato nu-şi 
găsea somnul. Gândurile nu-i dădeau defel pace şi, deşi 
înţelegea necesitatea trimiterii de către guvernator a 
unei forţe de sprijin în Palmira, el socotea că misiunea 
lor nu era decât cel mult un gest disperat. Se putea ca 
regele Vabathus să fie deja mort, împreună cu 
ambasadorul şi mica lui suită. In acele momente 
probabil că Artaxes îşi întărea poziţia pe tron şi îşi 
arunca regatul în ghearele parţilor. Dacă se întâmpla 
acest lucru,  fragilul echilibru de putere care 


contribuise la menţinerea păcii în răsăritul imperiului 
avea să fie distrus. Parţia va putea să-şi maseze 
armata, capabilă de deplasare rapidă, chiar la frontiera 
cu Siria şi să amenințe teritoriul roman din Armenia şi 
până în Egipt. Împăratul Claudiu era astfel forţat să-şi 
întărească armatele din răsărit cu cheltuieli enorme şi 
să transfere de la graniţa de pe Rin legiuni, deşi forţele 
de acolo erau şi aşa destul de subţiate. Dacă nu 
proceda în acest mod, trebuia să abandoneze uriaşe 
porţiuni de teritoriu, lăsându-le în mâna Parţiei şi să 
rişte furia mulţimii şi a rivalilor politici de la Roma. 

Totul putea fi evitat, şi-a dat seama Cato. Dacă 
Roma s-ar fi mulţumit să lase Palmira ca stat-tampon 
între imperiu şi Parţia, pacea ar fi durat, probabil, 
chiar dacă ar fi fost una nesigură. Însă în momentul 
semnării tratatului cu regele Vabathus se creaseră 
condiţiile unei confruntări neîndoielnice cu Partia. 
Cato a simţit un val de furie crescând în sine când s-a 
gândit la responsabilii politici din Roma, care trăiau în 
lux, departe de consecinţele jocurilor de putere pe care 
le făceau ei. Probabil socotiseră că planurile lor în 
privinţa Palmirei justificau riscul de a-i provoca pe 
părţi, tot astfel cum cineva ar putea risca o anumită 
miză contra unei aruncări de zaruri. 

Însă aici miza se măsura în vieţile oamenilor ce 
dormeau în beznă împrejurul lui Cato. Oameni a căror 
capacitate de rezistenţă va fi pusă cumplit la încercare 
în zilele următoare, chiar înainte de a avea 
posibilitatea de a da piept cu duşmanul. Dacă 
învingeau, un mic steag va fi mutat câţiva milimetri pe 
harta imperiului din palatul lui Claudius din Roma. 
Dacă erau învinşi, atunci acel steguleţ va fi smuls de pe 
hartă şi azvârlit. 

Cato a zâmbit cu amărăciune gândind aceste lucruri 


şi s-a blestemat pentru că avea acea crudă înclinaţie 
spre detaşare, trăsătură care îl făcea să-şi contemple 
acţiunile într-un context cât mai cuprinzător. O vreme, 
s-a uitat cu invidie la silueta adormită a lui Macro. In 
cele din urmă, la mult timp după ce toţi ceilalţi soldaţi 
amuţiseră şi dormeau neclintiţi, Cato a alunecat într- 
un somn chinuit pe pământul tare şi rece. 


În ziua următoare, coloana a părăsit dealurile şi a 
pătruns pe câmpia prăfuită şi unduitoare ce ţinea până 
la Chalcis. În ciuda îngrijorării lui Macro, au întâlnit pe 
drum doar obişnuitele caravane de neguţători de la 
care soldaţii s-au grăbit să cumpere fructe şi vin la 
preţuri enorm de umflate. Cu timpul, numărul celor 
rămaşi în urmă crescuse, iar când au ajuns la Chalcis, 
la trei zile după ce părăsiseră Antiohia, Cato a 
constatat din însemnările făcute de subordonați că opt 
oameni din a Doua Iliră nu ajunseseră în tabără pentru 
apelul de dimineaţă. A rămas la umbra palmierilor care 
mărgineau micuțul lac pe malul căruia se întindea 
Chalcis. Ca şi celelalte oraşe întemeiate pe rutele 
comerciale antice, şi acesta profita din încasarea 
taxelor de la caravanele de cămile care treceau pe 
teritoriul său, iar locuitorii lui trăiau în condiţiile unui 
confort de invidiat. Acum însă zvonurile privind revolta 
din Palmira şi cele referitoare la inevitabilul conflict 
dintre Roma şi Parţia îi tulburaseră pe oameni, astfel 
că au apărut mici mulţimi care i-au urmărit pe romanii 
încolonaţi, mărşăluind prin oraş şi oprindu-se pe malul 
lacului ca să se odihnească şi să-şi umple cu apă 
bidoanele şi ploştile din piele. 

Cato le înţelegea prea bine îngrijorarea. Izolarea 
care făcea pacea atât de profitabilă pentru oraşul 
Chalcis constituia şi vulnerabilitatea lui la vreme de 


război, iar poziţia şi importanţa lui strategică însemna 
că el avea să fie revendicat de ambele forţe implicate 
în luptă. Veniturile provenite din comerţ şi taxe aveau 
să se reducă drastic, iar oraşul va traversa vremuri 
grele, riscând să nu supravieţuiască. Cato şi-a adus 
aminte de situaţia notată pe o tăbliță cerată pe care i-o 
prezentase centurionul Parmenion. 

— Deja opt oameni. Mă întreb câţi vom mai pierde 
până să ajungem la Palmira. 

— Să trimit un escadron de cavalerie să-i adune? 

Cato s-a gândit preţ de un moment, apoi a scuturat 
din cap. 

— Dacă sunt capabili, ne vor găsi. Dar nu vreau să 
mai pierd şi alţi oameni trimițând echipe de căutare. 
Trece-i drept absent fără aprobare. Dacă nu ne ajung 
din urmă până mâine-dimineaţă, îi poţi socoti 
dezertori. 

— Am înţeles, domnule. 

Parmenion a notat ceva pe tăbliță şi Cato l-a privit 
atent câteva clipe, după care i s-a adresat cu glas 
scăzut. 

— Cum stau oamenii cu moralul? 

Parmenion a ridicat ochii spre comandantul său, 
după care a privit pe furiş în jur ca să se asigure că nu 
îi auzea nimeni. 

— Nu prea rău, dacă ţinem seama de situaţie. 

— Care situaţie? 

Parmenion a făcut semn din cap către legionarii 
care stăteau sub palmieri la mică distanţă de oamenii 
şi caii celei de-a Doua lire. 

— S-a păstrat multă ranchiună din cauza celor 
petrecute în Antiohia. Legionarii îi zgândăresc pe 
băieţii noştri de fiecare dată când au prilejul. Sincer să 
fiu, cred că în curând vor sări la bătaie. 


— Cine? Oamenii noştri ori ai lui Macro? 

— Şi unii, şi alţii, a spus Parmenion şi apoi şi-a 
trecut palma peste barba nerasă. Nu le-ar trebui prea 
mult ca să sară unii la beregata celorlalţi. 

— Trebuie să ne îngrijim ca aşa ceva să nu se 
întâmple, a spus Cato cu fermitate. Te rog să le 
transmiţi asta şi celorlalţi centurioni şi celor care le 
sunt optio. Nu ne putem permite izbucnirea unor 
tulburări. Îl calc în picioare pe cel care va sări la 
bătaie. Ai grijă să fie bine înţeles lucrul ăsta. 

— Am înţeles. 

— Prea bine, Parmenion. Eşti liber. 

Adjutantul lui a închis tăbliţele cerate, a salutat şi a 
păşit hotărât către cele câteva căruţe trase de catâri 
unde se aflau evidenţele cohortei, lada cu bani pentru 
plata soldelor şi un mic stoc de arme de rezervă şi raţii 
de mâncare. Un grup de auxiliari încărcau căruţe cu 
ploşti pline cu apă, coşuri cu fructe şi carne uscată 
cumpărată de pe piaţa din Chalcis. Cato s-a uitat la ei o 
clipă, apoi s-a întrebat dacă asigurase suficiente 
provizii pentru oamenii săi, care aveau să traverseze 
deşertul, spre Palmira. li fusese greu să facă un calcul 
corect. Dintre toate proviziile pe care trebuia să le 
asigure un comandant pentru oamenii lui, apa era cea 
mai împovărătoare, pentru că atârna greu şi pentru că 
putea cu uşurinţă să se verse şi să se risipească. Dacă 
ar încărca prea multă apă în căruţe, ar înainta cu 
încetineală. Dar dacă şi-ar lua prea puţină, iar coloana 
ar fi încetinită de vreo furtună de nisip sau de vreun 
atac duşman, atunci apa s-ar termina repede, iar 
oamenii ar suferit chinurile setei, amplificate cu iuţeală 
de condiţiile din deşert. 

O licărire roşie i-a atras atenţia şi, ridicând ochii, l-a 
văzut pe Macro ieşind pe poarta oraşului şi înapoindu- 


se la coloană. Când a ajuns la căruţe, Macro l-a zărit 
pe Cato şi s-a îndreptat direct spre el. 

— Nu te ridica! a strigat el când Cato a dat să se 
ridice pentru a lua poziţia de drepţi. Un moment mai 
apoi, greoi, s-a lăsat jos alături de Cato şi a dezlegat 
baretele de sub bărbie ale căştii, scoţând-o cu un oftat 
de uşurare. 

— Era necesar? a întrebat Cato făcând semn din 
cap. La coif mă refeream. 

— Cred că da. Macro şi-a şters sudoarea de pe 
frunte cu dosul antebraţului. Se putea întâmpla să 
existe vreun ţânc din Chalcis care să aibă praştie şi să-i 
simpatizeze pe parți... De ce să risc? 

— Ai dreptate. Vreo ştire de la Palmira? 

Macro îşi propusese cu prioritate să facă o vizită 
consiliului de conducere al oraşului încă din momentul 
când coloana sosise acolo. Şi-a coborât braţul şi a dat 
din cap. 

— Un negustor grec şi familia lui au sosit în zori. 
Situaţia din Palmira nu arată bine în ce ne priveşte. 
Regele şi sprijinitorii lui încă păstrează controlul 
asupra citadelei, în vreme ce Artaxes deţine controlul 
asupra străzilor din jurul ei. Se pare că încă nu-i poate 
domina complet pe oamenii săi care au început să 
jefuiască oraşul. De aceea, negustorul a fugit de acolo. 
Omul are fiice tinere. Probabil că a fost cel mai înţelept 
lucru pe care-l putea face. 

Cato l-a aprobat cu un gest. 

— Tot el mi-a pus la dispoziţie o hartă a oraşului, a 
continuat Macro şi a scos un rulou de papirus din 
pieptar, apoi l-a desfăcut, punându-l pe pământ şi 
aşezând pietre pe colţuri cât Cato s-a aplecat şi l-a 
examinat dintr-o privire. Se vedea de departe că fusese 
schiţat în grabă, pentru că îi lipseau detaliile. Fuseseră 


desenate doar conturul zidurilor şi cele mai importante 
cartiere. 

— Nu ne slujeşte prea mult, a îndrăznit Cato. 

— Ei, asta e tot ce avem, deocamdată. Negustorul 
grec a făcut tot ce a putut pentru mine. Macro a ridicat 
privirea şi a zâmbit vag. Inainte să întrebe el ceva, i-am 
spus că vom avea nevoie de cineva din oraş care să 
cunoască locurile şi să ne slujească drept ghid. 

— Şi ce a zis? 

— S-a exprimat mai colorat... Chiar dacă am fost 
sârguincios în ultimele luni în privinţa învăţării limbii, 
a folosit un cuvânt pe care nu-l cunoşteam. Dar, într-un 
cuvânt, răspunsul lui a fost „nu”. 

— Păcat. 

— Dar mi-a vorbit puţin despre teren. 

Macro a indicat semicercul descris de zidurile 
Palmirei. 

— Zidurile de apărare sunt în bună stare, susţine el, 
astfel că va trebui să pătrundem pe o poartă. Citadela 
se află aici, mi-a spus, şi a lovit cu degetul nişte careuri 
negre aflate în dreapta planului. 

— Înseamnă că putem ocoli oraşul, ca să pătrundem 
direct în citadelă, a remarcat Cato, plin de speranţă. 

— Îmi pare rău, scumpule. Nu va fi chiar atât de 
uşor. Citadela este construită pe o ieşitură nu prea 
înaltă din zid. Există doar o intrare în citadelă, iar ea 
se află în interiorul Palmirei. După părerea 
negustorului, cel mai bine este să pătrundem în oraş 
pe aici, prin partea de est. Este şi drumul cel mai 
direct până la intrarea în citadelă. 

— Asta înseamnă să trecem pe străzi, a spus Cato şi 
a clătinat din cap, gândindu-se la o asemenea 
perspectivă. Dacă va trebui să luptăm ca să pătrundem 
în citadelă, rebelii vor avea posibilitatea să ne lovească 


din toate părţile, chiar şi de pe acoperişuri. lar dacă 
sunt anunţaţi dinainte, ne pot bloca drumul. Şi dacă ne 
rătăcim... 

— Mulţumesc, îmi imaginez celelalte amănunte, i-a 
răspuns Macro scurt. Insă deocamdată e singurul plan 
pe care îl avem. Acceptă-l sau aruncă-l la gunoi. 

Resemnat, Cato a ridicat din sprâncene, după care a 
adăugat: 

— Negustorul acela nu ţi-a mai spus şi alte lucruri? 

— Am obţinut de la el tot ce s-a putut. Citadela este 
bine fortificată, iar luptătorii care alcătuiesc gărzile 
personale ale regelui simt cei mai buni oameni din 
armată. Soldaţi căliţi în luptă, toţi unul şi unul. Aşa a- 
firmă grecul, dar el nu este soldat, de aceea, se cuvine 
să acceptăm afirmaţia lui cu unele rezerve. Însă există 
şi o veste bună. Maşinile de asediu ale Palmirei sunt 
depozitate într-un loc din interiorul citadelei. Drept 
urmare, Artaxes va trebui să-şi construiască totul ca să 
poată organiza un asalt. Asta ne oferă ceva timp, nu 
crezi? 

— Ce-ai aflat de forţele lui Artaxes? Ce ştia grecul 
despre numărul oamenilor lui? 

— Spune că Artaxes are sub comanda lui o armată 
uriaşă, a zis Macro cu dispreţ, şi a scuipat în lături. 
Probabil că e prima mulţime pe care a văzut-o acel 
negustor. Nu m-a putut lămuri dacă ar fi vorba de o 
mie de oameni sau de zece mii. Nu avea idee. A zis însă 
că Artaxes le spune tuturor că o armată partă este pe 
drum ca să-i vină în ajutor, iar când va sosi, cei din 
citadelă şi oamenii care nu depun un jurământ de 
credinţă faţă de el vor fi condamnaţi la moarte. 

— Putem presupune că acest lucru este adevărat, a 
zis Cato, gânditor. La o adică, Longinus a trimis o forţă 
imediat ce a aflat care este situaţia de acolo. Există 


toate motivele să credem că şi parții vor proceda la fel. 
Iar în acest caz, totul se reduce la cine ajunge primul 
în Palmira. 

— Exact aşa am gândit şi eu, a spus Macro şi apoia 
strâns harta. Prin urmare, am face bine să-i punem în 
mişcare pe băieţii noştri cât de curând posibil. 


La scurt timp după aceea, coloana şi-a reluat 
marşul, iar oamenii nu au putut decât să arunce o 
privire melancolică spre suprafaţa sclipitoare a lacului 
în timp ce treceau pe malul lui. Abia dacă reuşiseră să- 
şi umple bidoanele şi să se odihnească la umbra 
palmierilor şi doar câţiva, să-i numeri pe degete, 
apucaseră să se arunce în apa rece înainte ca ordinul 
de a-şi ridica echipamentul şi de a se încolona să fie 
răcnit, făcându-i pe oameni să se ridice din umbra 
înviorătoare a copacilor. Oamenii din Chalcis i-au 
urmărit o vreme, apoi s-au îndreptat alene spre casele 
lor ca să se gândească îngrijoraţi la viitor. 

În latura îndepărtată a lacului, drumul spre Palmira 
se despărţea brusc, pornind printr-o porţiune de 
pământuri irigate, după care pătrundea în deşert. Cato 
a simţit că i se strânge inima când a văzut întinderea 
plată de nisip de un gălbui deschis, presărat cu stânci 
şi pietre, care se deschidea dinainte cât putea cuprinde 
cu ochii, până acolo unde orizontul se pierdea într-o 
dungă de aer vibrant, care arăta ca argintul topit. 
Coloana a continuat să mărşăluiască prin arşiţa după- 
amiezii, lăsând încet în urmă porţiunea subţire de 
verdeață înconjurată de palmieri ce înconjurau lacul, 
până când şi acesta a fost înghiţit de aerul sufocant 
care tremura, indiferent în ce direcţie ai fi privit. 

Parmenion a aruncat o ultimă privire peste umăr, 
după care s-a întors către Cato şi a murmurat: 


— Avem de îndurat cel puţin cinci zile de mers prin 
deşert până să ajungem la Palmira. După ce intru în 
oraş, o să-i fac pe răzvrătiţii ăia să plătească pentru 
fiecare pas pe care l-am făcut până acolo. 


8 


Fiecare zi începea cu acelaşi ritual. La prima geană 
de lumină de la orizont, centurionul de gardă din 
fiecare cohortă îi trezea pe ceilalţi ofiţeri. La rândul 
lor, aceştia se deplasau de-a lungul şirurilor de oameni 
care dormeau, strigând ordinul de trezire şi de 
pregătire pentru marş, oprindu-se ici şi colo, ca să 
împungă cu cizma pe vreunul care nu reacţiona destul 
de prompt. Gemând şi întinzându-şi membrele reci şi 
înţepenite, oamenii se ridicau şi se scuturau de nisipul 
pe care-l suflase vântul peste ei în cursul nopţii, îşi 
legau echipamentul de jugurile pe care le purtau în 
spate, iar apoi mâncau grăbiţi nişte carne şi pâine 
uscată din rațiile cărate în sacii de spate, după care 
beau câteva guri de apă. Fiecare centurion sau optio 
era conştient că trebuie să facă în aşa fel ca apa să le 
ajungă multă vreme, şi îşi supravegheau cu stricteţe 
oamenii cât beau din bidoane. 

După ce soldaţii se încolonau în centurii, se 
desfăşura cu rapiditate un apel, după care Macro 
dădea ordinul de pornire în marşul acelei zile. Pe 
măsură ce zorile luminau cerul, aerul rămânea 
neclintit şi rece, iar cohortele mărşăluiau într-un ritm 
susţinut, scrâşnetul apăsat scos de ghetele lor fiind 
însoţit de câte un plescăit sau clinchet întâmplător al 
vreunei piese din echipament sau de conversații 
purtate în surdină. Primele ore ale dimineţii erau 
perioada cea mai plăcută a zilei pentru a mărşălui, iar 
Macro menținea în mod voit un ritm alert, pentru că 


după aceea arşiţa cuprindea deşertul într-o îmbrăţişare 
copleşitoare, înainte de acea campanie, Cato socotise 
zorile drept cel mai frumos moment al zilei. Acum, 
când soarele începea să se ridice deasupra orizontului, 
aruncând umbre lungi peste câmpia deşertică, 
ajunsese să le considere drept începutul torturii... 
Treptat, umbrele se scurtau, iar lumina creştea, 
devenind de o strălucire orbitoare care îi făcea pe 
oameni să îşi mijească ochii şi să-şi ţină privirea 
plecată, în vreme ce înaintau lent spre miezul 
pustiului. Apoi începea arşiţa. Acoperind cu rapiditate 
ultimele rămăşiţe de aer răcoros al zorilor, ea se 
înfăşură cu încăpățânare în jurul soldaţilor din cele 
două cohorte. Acum, deopotrivă, veteranul trecut prin 
multe şi recrutul cu chip nevinovat începeau să simtă 
apăsarea echipamentului, iar jugurile le chinuiau 
umerii, făcând ca expresiile de pe chipurile lor să se 
transforme în măşti sumbre. Oamenii păşeau înainte 
parcă în virtutea inerţiei şi se străduiau să nu se 
gândească la restul zilei ce li se aşternea în faţă. Pe 
măsură ce soarele se înălța, erau cu toţii scăldaţi în 
transpiraţia care, pe sub tunicile militare, le dădea 
multora o senzaţie înfiorătoare de usturime, ce 
devenea insuportabilă pe măsură ce timpul se scurgea. 
Într-un târziu, când soarele se apropia de zenit, 
Macro ordona o oprire, iar oamenii îşi lăsau jos 
jugurile gemând şi oftând de oboseală, după care se 
prăbuşeau moale şi primeau dreptul de a bea raţia de 
apă pentru amiază. Apoi se străduiau să facă puţină 
umbră din scuturi şi mantii şi se odihneau până trecea 
arşiţa de la miezul zilei, după care se dădea ordin de 
pregătire pentru continuarea marşului. Din nou pe 
picioare, oamenii îşi ridicau raniţele şi se aliniau în 
formaţie. După aceea, când se dădea ordinul, porneau 


înainte cu paşi grei ca de plumb, continuând astfel tot 
restul după-amiezei, până când soarele se scurgea spre 
orizont. Marşul zilei respective se încheia doar când 
lumina începea să pălească. 

În a treia noapte de când părăsiseră Chalcis, Cato a 
organizat gărzile şi apoi s-a dus la raport la Macro. In 
cursul marşului, alţi câţiva oameni de-ai lui rămăseseră 
în urmă, iar trei dintre caii de cavalerie ologiseră. În 
condiţii obişnuite, animalele ar fi fost sacrificate, iar 
carnea li s-ar fi distribuit oamenilor, pentru a fi gătită. 
Însă, cum nu se construiau tabere de marş, Macro 
interzisese să se aprindă focuri - deşi oricum nu prea 
ar fi putut să înalțe un foc din resturile de tulpini pe 
care le găsiseră din loc în loc pe drum-aşa că 
animalele au fost ucise şi cadavrele lor lăsate în urma 
celor două cohorte. 

Macro stătea pe o mică ridicătură, nu departe de 
oamenii lui, cercetând terenul din faţa lor în lumina tot 
mai scăzută. Auzind scrâşnetul nisipului sub tălpile lui 
Cato, s-a răsucit brusc. Silindu-se să afişeze un zâmbet 
pe buzele crăpate, Macro a reuşit să fluture o mână în 
semn de salut. 

— Încă două zile şi gata, Cato. Doar două zile. 

— Oricum, într-un fel sau altul, tot se va sfârşi. 

— Adevărat. Dar de situaţia din Palmira o să ne 
ocupăm când ajungem la faţa locului. 

Cato şi-a dat seama că prietenul lui erau epuizat, de 
aceea a dat uşor din cap, spunând: 

— Sigur. Întâi să trecem de încercarea asta. 

Macro s-a uitat un moment la el, după care a râs de 
îngrijorarea pe care o trăda tonul lui. 

— Parcă ai fi mama. De fapt, mă simt bine. A privit 
lung spre deşert. Mă întrebam de ce ar vrea cineva să 
se bată ca să intre în posesia unui asemenea tărâm. Un 


pământ uscat şi mort. 

— E un pământ pustiu, cu un oraş aşezat pe un 
drum comercial prosper, din apropierea unei oaze, i-a 
răspuns Cato. 

Încet, Macro a încuviinţat din cap, apoi a strâns din 
buze. 

— Bine, dacă vezi lucrurile aşa... 

Brusc, a izbucnit o explozie de strigăte, care i-a 
făcut pe amândoi să-şi întoarcă feţele spre tabără. 
Câţiva soldaţi se îngrămădiseră în jurul căruţei de 
unde primeau porţia de apă. Cei doi ofiţeri priveau 
atent la agitația de acolo, timp în care alţi şi alţi 
oameni au apărut din semiîntuneric. 

— La naiba! lar avem necazuri, a spus Macro 
oftând, auzind corul de voci furioase. Hai! O hărmălaie 
ca asta se aude până departe în deşert. 

Au coborât atenţi de pe movilă şi au dat fuga spre 
căruţă. 

— La o parte! a strigat Macro cât de tare a avut 
curaj s-o facă. În semiîntuneric, era greu ca oamenii să 
perceapă gradul cuiva, de aceea şi-a croit drum cu 
forţa prin mulţime. Cato l-a prins de braţ pe un soldat 
şi, trăgându-l cu forţa, l-a dat la o parte din calea lui 
Macro. Faceţi loc ofițerului comandant, blestemaţi 
afurisiţi! 

În faţa lui, o mână de soldaţi erau încleştaţi într-o 
bătaie sălbatică, în care se foloseau din plin pumnii şi 
picioarele. Macro a ridicat toiagul cu însemnele 
gradului şi l-a rotit, descriind un arc în faţă. Capătul lui 
a atins ceva şi a scos un pocnet, iar un soldat s-a tras 
în spate cu un strigăt, prinzându-se cu mâinile de cap. 

— Terminaţi încăierarea asta, imediat! a strigat 
scurt Macro şi a lovit cu bastonul în doi soldaţi care 
încă se amenințau cu pumnii unul pe celălalt. 


— Imediat, am spus! 

Bătaia a încetat brusc şi participanţii s-au tras 
deoparte, în vreme ce Macro a rămas neclintit în 
spatele căruţei şi i-a fulgerat din ochi pe cei din 
mulţime, un amestec de auxiliari şi legionari. 

— Ce se petrece aici? Care optio se ocupă de 
distribuirea apei? 

— Aici sunt, domnule. 

Un ofiţer auxiliar s-a ridicat de la pământ, 
bălăbănindu-se pe picioare. 

— Raportează! Ce înseamnă toate astea? 

Optio a rămas în poziţie de drepţi. S-a uitat cu o 
expresie precipitată la soldaţii care îl înconjurau, apoi 
şi-a înghiţit nodul din gât. 

— Domnule, a apărut o neînțelegere. 

Macro a pufnit dispreţuitor: 

— Aşa am socotit şi eu! lar acum să-mi spui ce s-a 
întâmplat. 

Omul şi-a dat seama că nu putea să treacă sub 
tăcere nimic din ceea ce se petrecuse, astfel că a 
continuat să explice cu glas monoton: 

— Eram de serviciu, domnule.  Supravegheam 
distribuirea raţiilor. Cărăuşii de bidoane de la a Doua 
Iliră au apărut primii, puţin înaintea băieţilor de la a 
Zecea. Când am început să le dau apă, unul dintre 
legionari a forţat rândul şi a cerut porţia pentru 
secţiunea lui înainte ca eu să fi terminat cu oamenii 
mei. l-am spus să-şi aştepte rândul. El mi-a răspuns că 
legionarii trebuie să aibă întâietate şi că băieţii mei ar 
trebui să le facă loc celor care... care sunt soldaţi 
adevăraţi, aşa a zis. 

— Care dintre ei a vorbit astfel? 

Optio s-a uitat peste umărul lui Macro, însă, înainte 
de a apuca să-l identifice pe legionar, acesta a ieşit în 


faţă. 

— Eu, domnule. 

Macro s-a întors spre om şi l-a măsurat din cap 
până în picioare. 

— Cum te numeşti? 

— Decimus Tadius. Centuria a şasea. 

— Şi ce gânduri aveai, soldat? 

— Domnule, este aşa cum am zis eu. Legionarii 
trebuie să fie întotdeauna primii care îşi iau partea, 
indiferent despre ce ar fi vorba. 

— Acest lucru este valabil cu privire la prăzile de 
război, Tadius, şi ştii prea bine asta. Nu când vine 
vorba de raţii. Şi, desigur, nu de rațiile din această 
situaţie. Câtă vreme sunt eu la comandă, fiecare om îşi 
va primi partea în mod cinstit, când îi vine rândul, fie 
că este auxiliar sau legionar. Macro s-a apropiat de 
Tadius şi a lovit cu toiagul în armura omului. Ai 
priceput? 

— Da, domnule. 

— Bine, pentru că dacă mai creezi probleme, te 
arunc afară din cohorta mea şi vei ajunge în a Doua 
Iliră. Şi atunci s-ar putea să te înveţi minte. 

Tadius a deschis gura, vrând să protesteze. 

— Taci! l-a prevenit Macro. Acum, voi, ceilalţi, 
întoarceţi-vă la locurile voastre şi aşteptaţi la rând să 
vi se distribuie apă. Executarea! 

— Rămâi! i-a spus Cato încet lui Tadius, în vreme ce 
restul oamenilor se îndepărtau. Cu tine vorbesc, 
Tadius. Stai pe loc. 

Macro a mârâit. 

— Cato, ce faci? Problema e rezolvată. 

— Încă nu, domnule. Omul ăsta nu a respectat 
ordinele date de un optio. Asta se cheamă încălcarea 
regulamentului. 


Macro s-a uitat în jur şi a văzut că soldaţii aflaţi cel 
mai aproape de ei îi urmăreau curioşi, străduindu-se 
totuşi să lase impresia că erau nepăsători. S-a dat mai 
aproape de Cato şi a continuat cu glas scăzut: 

— Ascultă, s-a terminat. Nu s-a întâmplat nimic 
grav. Nu are rost să facem din ţânţar armăsar. 

— Nu putem ocoli situaţia. L-a sfidat pe un superior 
în faţa unor martori. Nu putem îngădui aşa ceva. 
Trebuie să fie pedepsit. 

Exasperat, Macro a oftat. 

— Ascultă, Cato. Timpul nu ne permite aşa ceva. 
Avem destule pe cap şi fără să ne mai ocupăm de 
pedepse... 

— Cu toate astea, eu insist ca omul să primească o 
pedeapsă, aşa cum sună regulamentul. 

Iritat, Macro s-a frecat la frunte şi apoi a şuierat: 

— Prea bine. S-a întors spre Tadius şi a ridicat 
glasul: legionar Tadius! 

— Da, domnule. 

Macro a gândit cu febrilitate. O amendă, corvezi 
istovitoare ori biciuirea nu ar avea niciun rost aici, în 
deşert. Pentru o asemenea situaţie exista doar o 
pedeapsă potrivită, una pe care Tadius să o simtă în 
mod usturător. _ 

— Ți se taie raţia de apă pentru o zi. Intoarce-te la 
centuria ta. 

Tadius şi-a înghiţit cu greu nodul din gât şi a 
răspuns printre dinţii încleştaţi. 

— Am înţeles. 

Apoi a salutat şi, atârnându-şi burduful pe umăr, s-a 
întors şi a pornit cu paşi rigizi, care trădau furia pe 
care o simţea faţă de o pedeapsă socotită nedreaptă. 

— Continuaţi! 

După ce cantităţile mici de apă au fost turnate cu 


zgârcenie în burdufurile întinse de soldaţi, Macro i-a 
făcut semn lui Cato, împreună cu care s-a îndepărtat 
de şirul de oameni. Când au ajuns departe de orice 
urechi curioase, s-a oprit şi s-a întors cu faţa spre 
prietenul lui cu o expresie aprigă. 

— Ce naiba a însemnat asta? 

— Disciplină, domnule. 

— Cato, poţi renunţa la acest „domnule” când nu ne 
aud soldaţii. 

— Cum spui, a zis Cato şi a dat din cap. Nu te 
înţeleg. Când ai mai lăsat un soldat nepedepsit pentru 
o faptă asemănătoare? Dacă eram acum în tabără, l-ai 
fi pus pe Tadius să golească latrinele tot restul vieţii. 

— Probabil, a recunoscut Macro. Numai că nu 
suntem în tabără. Suntem într-o situaţie cât se poate 
de delicată. Între băieţii tăi şi ai mei există deja 
suficiente animozităţi şi nu mai este nevoie să aţâţăm 
spiritele. 

— Băieţii tăi şi ai mei? a repetat Cato. Creezi 
impresia că nu am fi de aceeaşi parte. 

— Tocmai ăsta e necazul. Dacă oamenii se socotesc 
duşmani, atunci vom avea probleme grave când vor 
apărea adevărații duşmani. Gâlcevile mărunte sunt un 
lux pe care nu ni-l putem permite. 

— Şi atunci unde ajungem cu disciplina? g 

— Câteodată trebuie să faci compromisuri. In orice 
caz, din câte se pare, te-ai ocupat tu de respectarea 
disciplinei, a zis Macro şi a oftat. Dacă privarea de apă 
nu-l va ucide pe Tadius, atunci ţi-ai făcut un duşman pe 
viaţă. Felicitări! 

Cato a dat să răspundă, însă a fost întrerupt de un 
strigăt venit dinspre tabără. 

— Se întoarce patrula de cavalerie! 

Macro a clătinat abătut din cap. 


— Oare chiar n-o să am parte de odihnă în noaptea 
asta? Hai! Cred că s-a întâmplat ceva. 

Zgomotul de copite dinspre deşert anunţa revenirea 
uneia dintre patrulele de cavalerie ale lui Cato, astfel 
că amândoi ofiţerii s-au grăbit să ajungă lângă şirurile 
de soldaţi adormiţi, locul în care decurionul şi oamenii 
lui îşi legau caii. 

— Unde este prefectul? a întrebat decurionul cu 
îngrijorare în glas. 

Cato a ridicat o mână. 

— Aici. Ce s-a întâmplat? 

— Permiteţi să raportez, am descoperit o forţă 
numeroasă, alcătuită din soldaţi călare, i-a răspuns, 
respirând greu şi încercând să-şi liniştească bidiviul, 
care încă pufnea şi fornăia după galopul întins până în 
tabără. Spre sud. 

— Cât de departe de aici? a intervenit Macro. 

— La nici trei kilometri, domnule. Păreau că se 
îndreaptă spre noi. 

— Şi, i-ai identificat? 

— Era prea întuneric, domnule. l-am urmărit 
suficient de mult ca să-mi dau seama în ce direcţie se 
îndreaptă, după care am venit să raportez. Sunt 
convins că nu ne-au văzut. 

Cato l-a întrerupt: 

— Oameni călări, spui? Pe cai sau pe cămile? 

Decurionul a tăcut o clipă. 

— Şi una, şi alta. 

— Atunci, probabil că mai curând este o forţă din 
Palmira, nu din Parţia. Se ştie că parții preferă caii, a 
zis Cato şi s-a uitat la Macro. Potrivit surselor mele... 

— Sursele tale? 

— Aşa am citit într-o carte aflată în biblioteca din 
Antiohia. 


— Atunci s-ar putea să fie adevărat, a bombănit 
Macro pe un ton sarcastic. E clar că nu avem timp să 
ne ferim din calea lor. De aceea, va trebui să stăm 
ascunşi şi să păstrăm tăcerea până când se 
îndepărtează. 

— Dar dacă vor veni direct peste noi? a întrebat 
Cato. 

— Atunci o să le oferim o surpriză cum n-au mai 
avut vreodată. 


Cato şi-a amintit de patrulele călare şi a trimis 
cavaleria înapoi pe drum, cerându-le oamenilor să se 
ascundă într-o mică depresiune prin care coloana 
mărşăluise înainte de a se opri pentru a înnopta. Dacă 
ar fi izbucnit o luptă pe întuneric, romanii voiau să 
elimine riscul de a-şi confunda cavaleriştii cu duşmanii. 
Ei aveau să revină la coloană după ce ar fi auzit un 
sunet de bucină. In acest timp, infanteriştii legionari şi 
auxiliari şi-au îmbrăcat armurile, ţinându-şi săbiile la 
îndemână, apoi s-au întins pe pământ lângă scuturi. 
Dacă se ajungea la luptă, era limpede că avea să se 
poarte în beznă, corp la corp. Şi lăncile se puteau 
dovedi  stânjenitoare, de aceea, săbiile scurte, 
preferate de armata romană, aveau să fie foarte 
folositoare. 

Ghemuindu-se la pământ, ofiţerii au transmis ordin 
în şoaptă aspră către oamenii lor, cerându-le să 
păstreze tăcerea şi să nu se clintească până nu li se va 
spune că totul a trecut. Macro şi Cato s-au târât în 
direcţia din care se apropiau călăreţii şi s-au făcut una 
cu pământul, cu ochii pironiţi şi cercetând peisajul 
aproape fără trăsături din faţa lor. 

— Dacă sunt duşmanii, a spus Macro încet, avem o 
singură şansă de a-i izbi cu putere. Dacă scapă de noi 


fără pierderi mari înseamnă că, la apariţia zorilor, 
coloana va deveni ţinta săgeţilor lor. 

— Ştiu. 

— Aşadar, dacă izbucneşte bătălia, tu şi oamenii tăi 
trebuie să atacați cu forţă. 

— Ai încredere în mine, Macro. Îmi cunosc 
îndatoririle. 

Ofiţerul mai vârstnic s-a întors către tânărul lui 
prieten şi i-a zâmbit. In lumina slabă a stelelor, dinţii 
lui au strălucit nefiresc de albi. L-a bătut uşor pe umăr 
pe Cato, spunându-i: 

— Sigur că îţi cunoşti îndatoririle. Doar ai avut un 
profesor desăvârşit... 

Au pufnit amândoi în râs, iar Cato a simţit că o 
parte din încordarea acumulată se mai risipeşte. Dacă 
se ajungea la luptă, nu exista un om mai potrivit decât 
Macro pe care să-l aibă alături. După aceea a îngheţat, 
rămânând cu privirea aţintită spre deşert. 

— Uite! 

S-a aplecat, ajungând aproape de Macro, şi l-a făcut 
să privească în direcţia pe care i-o arăta el, împungând 
cu degetul spre orizont. La început, Macro nu a văzut 
nimic. A clipit de câteva ori ca să-şi limpezească ochii 
şi s-a uitat încă o dată. 

— Nu văd nimic. Eşti sigur? 

— Sigur că da, i-a răspuns Cato, oarecum iritat. 
Foloseşte-ţi ochii. 

De data asta, Macro i-a zărit, ori mai curând a văzut 
o pată întunecată ieşind din întuneric, la o depărtare 
de mai puţin de un kilometru. Pe măsură ce detaliile au 
început să se distingă, a perceput până şi umbra slabă 
de la nisipul aruncat în aer de copitele cailor. 

Sunt foarte tăcuţi, a şoptit el. Se deplasează ca 
fantomele. 


Un moment, gândindu-se la ce spusese, Macro a 
simţit un fior rece pe şira spinării. Cu siguranţă că pe 
acele tărâmuri se vărsase mult sânge şi că erau 
bântuite de spiritele celor morţi. 

— Calmează-te. Deocamdată, sunt suficient de vii, i- 
a spus Cato încet. Şi tăcuţi... întrebarea este ce naiba 
caută tocmai aici şi de ce se deplasează după căderea 
întunericului? Nu fac parte dintr-o caravană, asta e 
clar. Şi în situaţia dată e limpede că au intenţii 
duşmănoase. 

— Cum am putea să ne convingem de asta? 

— Suntem singurii romani de prin zonă şi cred că 
singurii prieteni pe care îi avem stau blocaţi în citadela 
din Palmira. Pe de altă parte... Prin minte i-a trecut un 
gând cumplit. Parcă ar căuta ceva. Poate chiar pe noi. 
Şi, în cazul ăsta, mă îndoiesc că au intenţii 
prietenoase. 

— Pe noi? Dar cum să ne caute pe noi? Imposibil să 
ştie unde ne aflăm. Deocamdată. 

— De ce nu? Nu era prea greu să le fi dat alarma 
cineva care a plecat din Chalcis. 

— La naiba, ai dreptate, a spus Macro şi a lovit cu 
pumnul în nisip. Apoi s-a uitat spre Cato. Dar dacă ne 
caută, de ce nu au trimis iscoade? 

Cato s-a gândit o clipă. 

— Probabil că nu-şi închipuie că am fi înaintat atât 
de mult. În fine... Uite că vin înspre noi. Trebuie să ne 
întoarcem la coloană. 

Cei doi ofiţeri s-au ridicat pe vine şi s-au îndreptat 
spre oamenii lor, având grijă să nu stârnească nisipul 
şi astfel să-şi dezvăluie prezenţa. Macro s-a furişat 
spre legionarii lui, iar Cato s-a întins alături de 
purtătorul de stindard, şi-a scos sabia şi a aşezat scutul 
lângă el. A aruncat o privire în jur şi a văzut că soldaţii 


lui erau lipiţi de pământ şi, pe întuneric, existau toate 
şansele să nu fie văzuţi de călăreţi, cu condiţia ca 
aceştia să nu treacă prea aproape de ei. Inima îi bătea 
în piept ca un baros, iar simţurile stârnite îi erau 
copleşite de imaginile, sunetele şi mirosurile nopţii reci 
din deşert. 

Un moment nu s-a întâmplat nimic, apoi s-a auzit 
zgomotul înfundat scos de copitele cailor, după care, 
pe linia orizontului, ceva mai luminoasă, s-a profilat 
coloana de călăreţi. 

Aflat în apropiere, unul dintre oamenii lui a 
bombănit ceva, iar Cato şi-a răsucit capul şi a privit în 
direcţia din care se auzise protestul scăpându-i un 
sunet slab de mirare printre dinţii încleştaţi: „Şşşt”. 
Dacă avea să descopere cine era acel om, s-a gândit el 
înfuriat, va cere să fie biciuit. Asta dacă supravieţuiau 
amândoi acelei nopţi. 

Cato a auzit apoi scârţâitul şeilor şi al curelelor de 
piele, dar şi pufnetele şi clefăitul cailor care se 
apropiau pieziş de liniile soldaţilor săi. A încercat cu 
disperare să anticipeze drumul urmat de duşmani şi, 
cu un sentiment apăsător că ceea ce urmează să se 
petreacă nu poate fi evitat, a dedus că se îndreptau 
direct spre Macro şi cohorta lui, undeva în stânga lui. 

— La naiba, a mormăit el în barbă, după care s-a 
revoltat împotriva lui însuşi pentru că-i scăpase acel 
sunet. A strâns din buze şi în acelaşi timp şi-a încleştat 
degetele pe sabie şi pe scut. Duşmanii veneau, apărând 
din beznă, iar acum putea deja să distingă detalii de pe 
căştile, suliţele şi scuturile lor. Auzea până şi susurul 
slab al discuţiilor pe care le purtau în surdină, în timp 
ce se apropiau de romanii care aşteptau în întuneric. 

Un cal aflat în capul coloanei a scos brusc un 
nechezat, apoi s-a cabrat, cât pe ce să-şi azvârle 


călăreţul din şa. Un țipăt de durere a spintecat bezna, 
iar Cato şi-a dat seama că unul dintre romani fusese 
călcat de animal. 

— Ridicaţi-vă şi ucideţi-i! a răcnit Macro, după care, 
cu un vuiet asurzitor, un val întunecat de oameni în 
armuri s-a ridicat deodată din nisipul deşertului şi a 
pornit la atac împotriva călăreţilor. 


9 


Cato s-a ridicat de la pământ cu un salt şi a strigat 
cât îl ţineau plămânii: 

— A Doua liră! Atacaţi! 

Nimeni nu a făcut vreun efort de a porni lupta în 
mod ordonat, ca o adevărată cohortă. Auxiliarii s-au 
năpustit înainte, gonind spre călăreţii care se legănau 
în şei, ştiind că nu trebuie să le acorde nicio şansă de 
a-şi reveni. Preţ de câteva momente, călăreţii s-au 
ridicat în scări, rămânând împietriţi când romanii au 
ţâşnit din deşertul neclintit, atacându-i din flanc. Cato 
a aruncat o privire în jur, ca să se asigure că purtătorul 
de stindard şi ceilalţi oameni erau alături de el, iar 
după aceea s-a aruncat spre cel mai apropiat călăreț. 
Se afla destul de aproape ca să vadă faţa negricioasă, 
cu barbă, a luptătorului duşman care se uitat de sus la 
el. Apoi omul a rostit probabil o înjurătură în limba lui 
şi a înălţat fulgerător lancea. Cu un ultim efort, Cato a 
reuşit să pătrundă dincolo de raza de acţiune a lăncii şi 
l-a izbit pe călăreț dintr-o parte cu scutul, moment în 
care a vârât sabia în pântecele calului şi a scos-o 
imediat, declanşând un val de sânge care, pe întuneric, 
părea negru ca smoala. Călărețul s-a bălăbănit o clipă 
şi a fost apoi azvârlit din şa, când animalul rănit s-a 
îndepărtat de Cato. 

— Atacaţi caii! a urlat Cato. Ucideţi-i! 

S-a înfuriat că nu îi trecuse prin minte să dea acel 
ordin mai devreme, când oamenii fuseseră pregătiţi de 
luptă. În cazul în care se confruntau cu părţi ori rebeli 


din Palmira, aceştia aveau mai puţine şanse în lupta 
pedestră. Dacă duşmanii reuşeau să-şi croiască drum 
din încercuire şi să-şi folosească arcurile, lucrurile se 
schimbau. Câţiva dintre oamenii aflaţi aproape de Cato 
i-au urmat exemplul şi au înfipt săbiile în părţile vitale 
ale animalelor ori au lovit în tendoanele picioarelor, 
făcându-le să se prăbuşească brusc în praful care se 
ridicase în jurul celor încleştaţi în luptă. Cato a înaintat 
cu precauţie, privind în jur agitat, ca să fie sigur că nu 
va fi doborât la pământ şi călcat de copite. A simţit un 
vârtej de aer fierbinte şi s-a răsucit suficient de repede 
ca să vadă un cap apărând dominator deasupra 
umărului drept. Călărețul tocmai se apleca în faţă, 
având sabia ridicată. Cato s-a rotit, izbind marginea 
scutului în botul calului. Când animalul s-a ridicat pe 
picioarele din spate, călăreţul a făcut sabia să şuiere 
pe deasupra lui Cato, iar părul de pe coama calului a 
fluturat în curentul pe care l-a stârnit. Tânărul l-a 
înţepat cu lama sabiei, pieziş, printre faldurile robei 
largi a călăreţului, nimerindu-l într-o parte şi rupându-i 
o coastă, după care vârful armei a străpuns plămânul, 
ajungând drept în inimă. Omul a scos un geamăt şi s-a 
prăvălit în faţă, peste şa, frâiele i-au scăpat dintre 
degete, iar calul s-a îndepărtat de Cato, ajungând în 
vălmăşagul creat de celelalte animale şi de călăreţii 
lor. 

S-a retras câţiva paşi şi a văzut conturul neclar al 
stindardului la mică distanţă de el, înălţat deasupra 
capetelor oamenilor care luptau. 

— Purtător de stindard! La mine! 

Cât a aşteptat ca omul să i se alăture, Cato a privit 
roată, către cei încleştaţi în luptă. Din câte putea 
distinge pe întuneric, romanii erau în avantaj. Macro şi 
cohorta lui se năpustiseră în capul coloanei şi o 


împinseseră înapoi, în vreme ce oamenii din a Doua 
liră atacaseră flancurile duşmanilor dintr-un anumit 
unghi. Loviţi din două direcţii, călăreţii duşmani nu un 
avut nicio şansă să se reorganizeze pentru a riposta, 
străduindu-se doar să supravieţuiască atacului 
declanşat de infanteriştii care apăruseră ca din pământ 
în apropierea cailor, lovindu-i deopotrivă pe călăreţi şi 
pe cai. Nu era un stil de luptă cu care atacatorii să fi 
fost obişnuiţi şi aceştia nu ar fi dorit cu niciun chip să 
se angajeze într-o astfel de luptă. Erau în dezavantaj, 
iar dacă nu găseau vreo modalitate să se desprindă de 
romani, aveau să fie făcuţi bucățele. In ceea ce îi 
privea, infanteriştii savurau şansa de a-i măcelări pe 
arcaşii călări, a căror metodă de luptă părea lipsită de 
bărbăţie şi necinstită. 

Cato şi-a aruncat privirea spre dreapta şi a văzut 
capătul îndepărtat al coloanei duşmane îndepărtându- 
se în galop. 

— Nu-i lăsaţi! a strigat el. înaintați! Continuati lupta 
de aproape, băieţi! 

După ce a făcut un semn din cap către purtătorul de 
stindard, Cato a strâns din dinţi şi a pornit încă o dată 
spre iureşul luptei. Auxiliarii l-au urmat îndeaproape, 
unindu-se cu primul val al camarazilor din legiune. 
Apariţia altor luptători a croit o nouă potecă printre 
călăreţi, tăindu-le rândurile şi împărţindu-i în grupuri 
mici, care erau atacate din toate părţile. De undeva din 
stânga lui, Cato l-a auzit pe Macro strigând către 
oamenii lui. 

— Terminaţi-i! Ucideţi-i pe ticăloşi! Nu-i lăsaţi să 
scape! 

Tânărul şi-a croit drum printre cadavrele care 
zăceau pe nisip. Unii cai muriseră, dar mulţi erau doar 
răniţi şi izbeau cu copitele, în vreme ce nechezăturile 


lor de agonie răsunau peste tot asurzitor, sporind 
vacarmul creat de hârşâitul şi zăngănitul armelor şi de 
tipetele oamenilor încăieraţi în luptă. Cato i-a văzut în 
faţă pe oamenii lui atacând un grup de călăreţi şi s-a 
grăbit să li se alăture. Împingând, s-a strecurat până 
într-un loc liber, în care s-a lăsat puţin pe vine ca să 
coboare centrul de greutate şi apoi a înaintat la 
adăpostul scutului, ţinând sabia înălţată într-o parte. 
Călăreţii rămaşi în luptă îşi reveniseră după uluiala de 
început şi ţineau scuturile şi săbiile pregătite pentru a- 
i întâmpina pe atacatori. În faţa lui Cato, un luptător 
călare îşi răsucea calul, ceva mai mare şi mai puternic 
decât toţi ceilalţi, şi lovea cu sabia spre orice auxiliar 
care ajungea în raza lui de acţiune. Încordat, Cato a 
înaintat spre el încet şi cu grijă. Soldatul s-a aplecat 
fulgerător într-o parte şi lama sabiei lui a descris un 
arc de cerc, scoțând în acelaşi timp un vâjâit, şi a lovit 
braţul ridicat al unui auxiliar, retezându-l ceva mai jos 
de cot. Urlând de durere, omul s-a tras înapoi, braţul 
cu degetele încă strânse în jurul mânerului 
rostogolindu-i-se la picioare. 

Călărețul a răcnit un ordin peste umăr şi imediat 
câţiva dintre camarazii lui şi-au întors caii şi le-au dat 
pinteni, îndreptându-i spre Cato şi spre purtătorul lui 
de stindard. 

— Of, fir-ar să fie! a reuşit să bolborosească 
purtătorul de stindard şi imediat după aceea duşmanii 
i-au atacat. Ca să se apere, Cato a ridicat scutul, însă o 
clipă mai târziu s-a trezit azvârlit într-o parte, fiind 
izbit de pieptul calului masiv. Lovitura i-a făcut braţul 
stâng să amorţească până la umăr, iar scutul i-a scăpat 
dintre degete. Cu toate acestea, izbitura a încetinit 
puţin înaintarea calului, ceea ce i-a permis stegarului 
să intervină. Aflat în spatele lui Cato, omul s-a lăsat 


într-un genunchi şi a coborât stindardul spre cal. 
Animalul nu a putut evita vârful, astfel că acesta i-a 
străpuns pieptul. După ce crucea stindardului s-a rupt, 
băţul a pătruns adânc în corpul calului, care s-a 
cutremurat, apoi s-a prăbuşit pe o parte. Blestemând, 
călăreţul s-a aruncat din şa şi s-a repezit spre Cato. 
Amândoi au căzut greu la pământ, iar impactul l-a 
făcut pe Cato să icnească puternic şi să rămână fără 
aer. În jurul lor, ceilalţi duşmani se zbăteau cu 
disperare să-şi îndemne caii printre rândurile destul de 
distanţate ale auxiliarilor, aşa că nimeni nu a acordat 
atenţie faptului că prefectul lupta în praf cu un călăreț. 

Cato a simţit pe faţă răsuflarea fierbinte a omului 
care îl apăsa cu antebraţul peste piept, în vreme ce şi-a 
desprins degetele de pe mânerul sabiei şi a dus mâna 
către pumnalul prins la brâu. Tânărul rămăsese cu 
sabia în mâna dreaptă, dar, cum nu a putut să o 
îndrepte cu vârful spre adversar, a început să-l 
lovească cu mânerul în coaste. În acele momente a 
văzut pentru prima oară că omul purta pe cap doar o 
căciuliţă în loc de cască. Totodată a observat şi ochii 
aprinşi de ură şi de dorinţa de a ucide. S-a auzit un 
hârşâit când partul a scos pumnalul din teacă şi Cato 
şi-a dat seama că mai avea doar o clipă la dispoziţie ca 
să se salveze. Incordându-şi muşchii gâtului, şi-a 
azvârlit capul înainte cu toată forţa de care a fost în 
stare. Omul a căscat ochii mari de uimire, iar rânjetul 
i-a dispărut de pe faţă când marginea de fier a căştii lui 
Cato l-a izbit peste rădăcina nasului şi i-a zdrobit un 
ochi. Partul a scos un urlet şi, în mod instinctiv, a slăbit 
presiunea pe care o exercita cu antebraţul pe pieptul 
lui Cato, care l-a lovit cu genunchiul în vintre, iar apoi 
a lansat un pumn spre obrazul omului. Lovitura şi-a 
nimerit ţinta cu un bufnet surd, iar luptătorul s-a 


rostogolit pe o parte, scoțând gemete de durere. Cato 
l-a azvârlit deoparte şi s-a ridicat în picioare. Işi simţea 
inima bătând nebuneşte şi a constatat că nici nu mai 
putea gândi limpede. Se lăsase cuprins de instinctul de 
a lupta şi de a ucide. A făcut un pas către omul care 
gemea la pământ şi a înălţat sabia pentru a-i da 
lovitura de graţie. În aceeaşi clipă, mai curând a simţit 
decât a văzut o mişcare: spre el se repezea o siluetă în 
mâna căreia lama sabiei strălucea slab în lumina lunii. 
Omul scotea un mârâit gutural şi sălbatic. Cato s-a 
răsucit fulgerător către acea nouă ameninţare şi a 
îndreptat arma către atacator. Vârful l-a nimerit pe om 
puţin deasupra marginii cămăşii de zale, sfârtecând 
clavicula şi trecând apoi prin carne şi ieşind prin spate. 

Au urmat câteva momente de tăcere îngrozitoare, 
când Cato a văzut faţa omului, care îl privea cu o 
uimire teribilă în ochi. Apoi a observat că rănitul purta 
pe cap o cască romană. Infiorat, Cato a scos un icnet şi 
a tras sabia din trupul omului, ca şi cum prin acea 
mişcare iute ar fi putut să anuleze efectele loviturii. 
Lama a ieşit cu un sunet ca de aspirație, provocând un 
şuvoi de sânge, moment în care auxiliarul s-a năruit în 
genunchi, uitându-se la Cato cu o expresie de 
nedumerire. A clătinat încet din cap şi s-a prăbuşit la 
pământ. 

Cato a rămas deasupra lui, ţinându-şi sabia de pe 
care se scurgea sângele, iar omul şi-a dus fulgerător 
cealaltă mână la faţă, ca şi cum ar fi vrut să şi-o 
ferească. Apoi, momentul de panică îngrozitoare a 
trecut, iar el a putut privi precipitat în jur. Cei mai 
apropiaţi dintre auxiliari stăteau cu spatele la el, 
pentru că erau ocupați să înşface un călăreț şi să-l 
smulgă din şa. Asta însemna că nimeni nu-l văzuse. 
Cato şi-a înghiţit nodul din gât, a îngenuncheat, 


înfigându-şi sabia în nisip, lăsând-o totuşi la îndemână 
pentru a o putea prinde între degete în caz de nevoie. 
Cu mişcări grăbite, a desfăcut eşarfa de la gâtul 
omului şi a apăsat-o peste rana din care ţâşnea 
sângele. Omul a scos un țipăt când a simţit apăsarea şi 
i-a prins încheietura lui Cato într-o strânsoarea ca 
aceea a unor cătuşe. 

— La dracu’! Doare! s-a tânguit el printre dinţii 
încleştaţi. _ 

— Dă-mi drumul, a mârâit Cato. Incerc să te ajut. 
Eşti rănit grav. Dacă nu închid rana, vei sângera de 
moarte. 

Omul a dat aprobator din cap şi apoi a eliberat 
strânsoarea, după care a căscat ochii şi l-a privit pe 
Cato, spunând şuierat: 

— Deci erai... 

— Taci, i-a retezat-o Cato pe un ton poruncitor. Nu 
mai face efort. 

— Deci tu erai, a repetat omul, după care a închis 
strâns ochii şi s-a lăsat moale pe spate, gemând. Cato 
s-a aplecat deasupra lui, menţinând cu o mână eşarfa 
apăsată peste rană şi ţinând sabia pregătită în cealaltă. 
Aruncând o privire în jur, a văzut că restul călăreţilor 
care supravieţuiseră fugeau şi că doar câţiva dintre ei 
erau încă înconjurați de auxiliari. Disperaţi, îşi făceau 
caii să se rotească într-un sens, apoi în celălalt, 
străduindu-se să pareze loviturile oamenilor ce roiau în 
jurul lor. Era un duel inegal, astfel că până şi ultimul 
călăreț a fost doborât câteva momente mai târziu. 
Auxiliarii au ridicat săbiile şi au ovaţionat către fugarii 
care se îndepărtau în noapte în zgomot de copite. 

— Aici! a strigat Cato către cei mai apropiaţi dintre 
oamenii lui. La mine! 

Câţiva auxiliari s-au repezit să dea curs ordinului, 


iar Cato a făcut semn către omul ce zăcea la pământ. 

— Este rănit. Duceţi-l la căruţe. 

— Am înţeles. 

În timp ce un auxiliar şi-a coborât arma ca să se 
ocupe de camaradul său, Cato s-a ridicat în picioare şi 
s-a îndepărtat în grabă. In jurul lui, ceilalţi oameni ai 
cohortei se ocupau de lichidarea duşmanilor răniţi şi 
de jefuirea cadavrelor. Cato şi-a dus palmele pâlnie la 
gură şi a strigat: 

— Centurion Parmenion! 

A mai strigat o dată, după care Parmenion a 
răspuns şi a venit în goană spre el. Cu mişcări iuti, 
centurionul lega o bucată de cârpă în jurul braţului în 
care ţinea sabia. 

— Cât de gravă e rana aia? a întrebat Cato. 

— E doar o tăietură în carne. Încă pot mânui sabia. 
Lucru ce nu se mai poate spune despre călăreţii ăia 
blestemaţi. Au fugit care încotro, ca iepurii. 

— Deocamdată, a recunoscut Cato. S-ar putea să ne 
mai facă necazuri. 

— Chiar credeţi asta, domnule? 

In tonul surprins se strecurase o _ undă de 
neîncredere, ceea ce l-a făcut pe Cato să inspire iritat. 

— Să nu ne expunem riscului, clar? Acum aş vrea ca 
răniții noştri să fie strânşi şi îngrijiţi. Cohorta să se 
strângă în formaţie în jurul lor. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Ştiţi ceva de centurionul Macro? 

— Nu l-am văzut. Dar l-am auzit, a spus Parmenion 
şi a arătat în spate, peste umăr. 

— Ar fi şi greu să nu-l auzi, a mormăit Cato, 
bătându-şi subordonatul pe umăr. Continuă. 

A pornit să traverseze locul în care se produsese 
confruntarea, ocolind cadavrele de oameni şi cai care 


zăceau pe pământ. Primii legionari peste care a dat 
erau încă derutaţi de lupta scurtă şi dezlănţuită şi nu 
aveau habar unde se afla comandantul lor. Simţindu-se 
tot mai nemulţumit, Cato a continuat să înainteze până 
a găsit un centurion al lui Macro. 

— Ce se petrece aici? l-a întrebat Cato cu furie în 
glas. De ce nu-ţi strângi oamenii în formaţie? 

— I-am înfrânt, domnule. Nu văd ce nevoie ar fi să... 

— Unde este Macro? 

— Lângă stindard. Acolo. 

— Prea bine, a zis Cato şi a zărit silueta neclară a 
purtătorului de stindard al cohortei. Acum să-ţi strângi 
oamenii, centurion. Cât de repede poţi. 

Apoi Cato a trecut de om, continuându-şi drumul. 

— Centurion Macro. Domnule, eşti acolo? 

— Cato! Din întuneric a apărut o siluetă mare cât un 
urs şi Macro s-a apropiat de el. Pe toţi zeii, le-am tras o 
bătaie pe care n-o vor uita curând. Cred că am doborât 
cel puţin jumătate dintre ei. 

— Tot ce se poate, dar cealaltă jumătate mă 
îngrijorează. 

— Au fugit, băiete! a spus Macro, râzând încântat. 
Nu cred că se vor opri înainte de apariţia zorilor. 

— Se vor opri cu mult înainte de asta, i-a răspuns 
Cato cu glas reţinut. A făcut semn către unul dintre 
cadavrele călăreţilor, care zăcea întins alături de calul 
lui, nu departe de ei. Ia te uită. Ăsta are tolbă cu 
săgeți. Şi ca el au rămas o sumedenie acolo, în beznă. 

Macro a cercetat cadavrul şi l-a împuns cu vârful 
cizmei. 

— E part? 

Cato s-a uitat la cadavrul îmbrăcat într-o robă largă. 
Alături de capul lui se afla un coif conic, având o 
margine răsucită dintr-o țesătură. 


— S-ar putea. Dar mai curând cred că e un rebel din 
Palmira. Părţii nu aveau cum să ajungă aici atât de 
repede, a adăugat el pe un ton precaut. Oare aşa să 
fie? 

Macro şi-a lăsat capul într-o parte. 

— Poate... sper că nu, altfel am dat de belea. 

— În orice caz, avem de-a face cu acelaşi fel de 
călăreţi şi cu aceeaşi tactică. S-ar putea să-i fi luat prin 
surprindere, dar în momentul în care vor ajunge la o 
depărtare sigură, se vor reorganiza şi ne vor urmări. 

— Să vină după noi?! s-a mirat Macro şi a clătinat 
din cap. După ce i-am tăvălit atât de serios? Nu cred. 

— Macro, acum, după ce elementul-surpriză a 
dispărut, folosindu-se de arcuri, ne pot face mari 
greutăţi, a zis Cato şi s-a plesnit cu palma de coapsă. 
Ar fi fost bine să-i căsăpim pe toţi. 

— Am luptat foarte bine, a insistat Macro. Cu toate 
astea, o să-mi strâng băieţii în formaţie. Pentru orice 
eventualitate. Ar fi mai bine să strângem cohortele 
laolaltă şi să ţinem răniții în mijloc. 

— Cred că aşa ar fi înţelept să procedăm. O să-mi 
aduc oamenii. 

— Ce facem cu cavaleria? 

Cato a stat câteva momente pe gânduri. 

— Mai bine lasă-i unde sunt. Încă există riscul de a-i 
confunda cu arcaşii ăştia călări. Dacă vom avea nevoie 
de ei, îi putem chema destul de uşor. 

— Bine. Atunci, să trecem la treabă. 


Centurionii şi optio şi-au strâns oamenii, care s-au 
aşezat în rânduri înapoia stindardelor, în vreme ce o 
parte dintre soldaţi au început să transporte răniții 
către mica adâncitură de teren protejată din trei părţi, 
pe care Macro o alesese drept loc în care cele două 


cohorte aveau să aştepte sosirea noii zile. În cazul unui 
atac, duşmanul ar fi trebuit să se apropie foarte mult 
ca să-şi vadă ţintele. In acest fel, s-ar fi aventurat până 
în raza de acţiune a suliţelor şi praştiilor, iar astfel ar fi 
plătit foarte curând pentru îndrăzneala de a fi atacat, a 
gândit sumbru Macro. Răniţii au fost întinşi în centrul 
adânciturii de nisip şi pietre, iar câţiva soldaţi au adus 
acolo şi căruțele cu provizii. După aceea, cele două 
cohorte s-au aşezat într-un careu de apărare, 
adăpostindu-se înapoia scuturilor, scrutând deşertul 
învăluit în beznă. 

Macro şi Cato au rămas pe latura de unde puteau 
supraveghea direcţia în care se retrăseseră duşmanii şi 
au trăit starea de aşteptare încordată alături de 
soldaţii din jurul lor. Oamenilor li se ordonase să stea 
în tăcere, iar singurele zgomote se auzeau dinspre 
zona în care se aflau răniții, care nu-şi puteau reprima 
durerile. Gemetele sau ţipetele gâfâite ale celor care 
sufereau apăsau greu asupra nervilor celorlalţi oameni 
care, în cele din urmă, au început să rostească 
blesteme către camarazii răniți. 

După o vreme, Cato şi-a adus aminte de ausxiliarul 
pe care îl rănise, iar în străfundul fiinţei lui a răbufnit 
valul cumplit al sentimentului de vinovăţie. S-a întrebat 
dacă era bine să-i povestească lui Macro despre acel 
incident. Fusese un accident, a încercat el să se 
liniştească. Dar chiar şi aşa, se petrecuse o greşeală 
tragică, una pentru care niciun ofiţer cu experienţă de 
război nu ar fi fost iertat. După o vreme, s-a întrebat 
dacă acel soldat mai trăia. Dacă da, oare le povestise 
camarazilor lui despre ofiţerul său, care îl străpunsese 
într-un moment de panică oarbă? Vreme de o clipă, 
Cato şi-a dorit ca omul să fi murit. Apoi, brusc, s-a 
blestemat pentru un asemenea gând. Insă dorinţa de a 


afla care era starea omului a devenit irezistibilă, aşa că 
înainte cu o oră de ivirea zorilor, s-a întors către 
Macro. 

— Domnule, dacă-mi dai voie, aş vrea să văd ce mai 
fac răniții din cohorta mea. 

Macro s-a uitat nedumerit la el. 

— Acum? De ce? 

Cato s-a străduit să rămână calm. 

— Câtă vreme sunt prefect, vreau să mă asigur că 
oamenii primesc ajutorul de care au nevoie. lar asta 
înseamnă să mă ocup de alinarea suferințelor răniților. 

— Da... cred că ai dreptate. Du-te, dar să te întorci 
cât poţi de repede. 

In timp ce se îndepărta pe furiş, Cato a încercat să- 
şi ascundă sentimentul de uşurare şi s-a îndreptat în 
tăcere către răniții care stăteau întinşi în şiruri alături 
de căruțele cu provizii. 


10 


— Ce ai de spus, casapule? l-a întrebat Cato pe 
Thermocrites, chirurgul cohortei, un grec uscăţiv, care 
mai avea doar câteva luni până la lăsarea la vatră, 
când urma să primească o pensie frumuşică. Omul s-a 
ridicat, şi-a şters mâinile pline de sânge cu o cârpă, 
după care l-a salutat pe prefect. 

— Domnule, până acum avem patru morţi. Apoi a 
făcut un semn în jur. Optsprezece răniţi. Trei vor muri 
aproape sigur, însă restul îşi vor reveni. Mai toţi vor 
putea merge. 

— Am înţeles, a zis Cato, dând din cap. Arată-mi 
oamenii cu răni mortale. 

— Am înţeles, a spus Thermocrites, ai cărui ochi au 
sclipit de uimire. După aceea, i-a făcut semn lui Cato 
să-l urmeze. Pe aici. 

L-a condus spre capătul şirului de oameni care 
zăceau pe nisip. Mai toţi erau tăcuţi, însă câţiva 
gemeau şi ţipau din cauza durerilor insuportabile. Cei 
câţiva oameni din subordinea chirurgului stăteau 
ghemuiţi printre răniţi, făcând tot ce se pricepeau ca 
să le bandajeze rănile, să lege aţele de membrele rupte 
şi să oprească sângerările. Cei răniţi grav erau întinşi 
la mică distanţă de ceilalţi. Unul stătea nemişcat, 
respirând chinuit, cu hârâituri tremurătoare. Una 
dintre ordonanţele lui Thermocrites îi supraveghea pe 
ceilalţi doi răniţi. Imediat ce omul a simţit apropierea 
ofițerului, s-a ridicat să salute. 

— Raportează, i-a spus Cato. 

— Acum câtva timp l-am pierdut pe unul. A sângerat 


fără oprire. lar celălalt nu mai rezistă mult. 

A făcut semn către soldatul aflat la picioarele lui şi, 
în lumina foarte slabă, Cato a distins trăsăturile omului 
pe care îl rănise. Preţ de un moment, inima i-a bătut 
să-i sară din piept şi s-a simţit roşind de ruşine şi de 
sentimentul vinovâăţiei, apoi a ridicat mulţumiri către 
cer pentru că era încă întuneric şi expresia de pe faţa 
lui nu putea fi observată de cei care se uitau la el 
atunci. Şi-a dat seama însă că ordonanta îl privea fix. 

Şi-a dres glasul şi a continuat: 

— Cum îl cheamă pe acest om? 

Ordonanţei i-au trebuit câteva clipe ca să răspundă: 

— Gaius Primus. 

Cato s-a lăsat pe vine alături de soldat şi a avut un 
moment de şovăială, după care l-a bătut pe umărul 
teafăr. Soldatul a tresărit, ridicând capul de pe nisip şi 
privind cu ochii mari şi miraţi spre comandantul lui. 

Cato s-a silit să-i surâdă. : 

— Nu-ţi face griji, Primus. Vor avea grijă de tine. Iți 
jur. 

Auzindu-i cuvintele, auxiliarul a făcut o mişcare, 
respingând atingerea superiorului. Blestemându-şi 
nechibzuinţa, Cato s-a simțit cuprins de un val de furie. 
Trebuia să mă fi exprimat altfel. A încercat să 
strecoare o nuanţă liniştitoare în tonul lui şi a 
continuat: 

— Vei fi bine îngrijit. 

— Tu... a bolborosit Primus, apoi un val de durere l- 
a făcut să se chircească şi să strângă din dinţi ca să 
reziste. Brusc, l-a prins pe Cato de încheietură, iar 
degetele i s-au încolăcit cu o tărie neobişnuită, de 
parcă ar fi fost cătuşe. In vreme ce auxiliarul se 
străduia să îndure suferinţa, Cato a încercat să se 
elibereze, dar nu putea face asta apelând la forţă în 


faţa ordonanţei medicale. Cu blândeţe, a început să 
desfacă degetele  suferindului,  minunându-se de 
puterea pe care o aveau. 

Brusc, a auzit un zbârnâit şi, cu un bufnet înfundat, 
ceva s-a înfipt în nisip, alături de el. A privit în jur şi a 
văzut coada unei săgeți la doar o lungime de sabie de 
cizma lui. 

Ordonanţa s-a tras înspăimântată înapoi, iar Cato a 
înţeles imediat pericolul care îi pândea. Nu mai avea 
timp să-i aducă alinare lui Primus, de aceea şi-a smuls 
mâna dintre degetele lui şi s-a ridicat în picioare. 

— Atenţie la săgeți! Feriţi-vă! 

Brusc, s-a auzit un foşnet precum acela scos de 
frunzişul copacilor în timp de vijelie, iar oamenii s-au 
repezit să se adăpostească sub scuturi. Cato şi-a 
înşfăcat propriul scut şi s-a grăbit să-l ridice deasupra 
capului, repetând ordinul cu glas puternic. Peste tot în 
jurul lui cozile întunecate şi subţiri ale săgeţilor au 
început să răsară ca nişte tulpini de grâu, unele dintre 
ele lovind scuturile şi scoțând pocnete puternice. Un 
țipăt ascuţit i-a dat de veste că unul dintre auxiliari 
reacţionase cu întârziere la ordinul primit. Cato a privit 
roată şi a văzut că răniții şi ordonanţele rămăseseră 
neajutoraţi în faţa acelei ploi de săgeți. Chiar în timp 
ce se uita, doi oameni au fost nimeriţi. Unul dintre 
răniţi a primit săgeata drept în frunte. Capătul ascuţit 
al proiectilului a pătruns prin ţeastă direct în creier, 
amuţind gemetele de durere scoase de om până în acel 
moment. Cato a făcut un semn către soldaţii aflaţi 
aproape de el. 

— Hei, voi! Adăpostiţi-i pe răniţi! Mişcaţi-vă! 

Cu grijă, câţiva s-au furişat spre şirul de răniţi şi 
morţi şi s-au acoperit cât de bine au putut pe ei înşişi şi 
pe răniţi cu scuturile. După ce a socotit că ordonanţele 


şi cei aflaţi în grija lor sunt protejaţi, Cato s-a întors 
către ceilalţi oameni ai lui. Aceştia erau deja aşezaţi în 
formaţie când dăduse ordinul, astfel că reacţionaseră 
imediat, îngenunchind şi adăpostindu-se sub scuturi. 

— Centurion Parmenion! 

— Da, domnule, a auzit el venind din spate glasul 
subordonatului. 

— La mine! 

O siluetă întunecată s-a apropiat de Cato. 

— Parmenion, preiei comanda. Mă duc să-l găsesc 
pe Macro. Trebuie să strângem oamenii. Să devenim o 
ţintă mai mică. Ai grijă. 

— Am înţeles. 

Cato s-a strecurat de-a lungul şirurilor de oameni ai 
săi până a ajuns la primul dintre legionarii lui Macro, 
iar apoi şi-a continuat drumul până la stindard. Arcaşii 
călări încordau arcurile şi slobozeau săgețile cu forţe 
diferite, iar tirul izolat de mai devreme se înteţise, 
devenind o adevărată ploaie de proiectile, care loveau 
cu putere în scuturi. Privind peste scuturile şi căştile 
legionarilor, Cato a distins formele fugare ale 
duşmanilor care călăreau prin faţa careului alcătuit din 
soldaţi romani şi trăgeau în ei. Cato şi-a dat seama că 
duşmanii ar fi putut prea bine să stea pe loc, ba chiar 
să descalece pentru a ţinti direct spre cele două 
cohorte. Acei oameni luptau în singurul mod pe care îl 
cunoşteau, a gândit el. Erau în relativă siguranţă atâta 
vreme cât rămâneau în afara zonei de acţiune a 
suliţelor. Imediat ce ar fi înţeles acest lucru, ar fi 
constituit un pericol deosebit pentru romani, iar peste 
câteva ore, la răsăritul soarelui, arcaşii urmau să aibă 
în faţă nişte ţinte uşor de nimerit. Când a ajuns la 
Macro, care stătea ghemuit lângă stindard, Cato l-a 
salutat. 


— Urâtă treabă! a spus Macro, rânjind cu 
amărăciune. Se pare că a venit rândul lor să lovească. 

— Da, domnule. Dar trebuie să facem ceva, înainte 
să-şi dea seama că sunt în avantaj. 

— Ce să facem? a spus Macro, strângând o clipă din 
buze. Prea bine. O să dublăm rândurile. 

— Da, asta ar fi o soluţie, l-a aprobat Cato şi a făcut 
semn din cap spre căruţe. Şi am putea folosi praştiile 
ca să-i descurajăm. 

— Bună idee. O să-i pun la treabă pe câţiva băieţi 
de-ai mei. 

— Cât timp crezi că vor trage în noi? a întrebat Cato 
în momentul când o săgeată i-a izbit scutul cu un 
zgomot puternic. 

— Până-şi termină provizia de săgeți, aşa cred. 

— Asta ne pică de minune... 

— Păi, dacă pui întrebări prosteşti... a spus Macro, 
clătinând din cap în derâdere. În orice caz, cred că 
înţelegi ce urmăresc. Arcaşii vor să ne înmoaie. Atâta 
vreme cât rămânem în formaţie strânsă, vom 
supravieţui. Dacă nu, vor ataca direct şi ne fac bucăţi. 

— Să dau semnalul de chemare a cavaleriei 
noastre? 

— Încă nu. Doar după ce va fi suficientă lumină ca 
să-i deosebim pe călăreţii noştri de-ai lor. N-aş vrea ca 
băieţii să-şi doboare camarazii din greşeală. 

— Da, domnule, a zis Cato. Asta îmi aduce aminte 
că ar fi bine să mă întorc la oamenii mei. 

Imediat ce s-a întors la cohorta lui, Cato a transmis 
ordine, iar centuriile au format patru şiruri de oameni 
care s-au retras încet ca un adevărat zid în jurul 
căruţelor şi al oamenilor răniţi, care erau tot mai mulţi 
pe măsură ce se scurgea timpul. Macro a pus praştii la 
dispoziţia unei secţiuni din fiecare centurie, iar 


legionarii, deşi nu îi puteau vedea pe arcaşii călări, au 
rotit fâşiile de piele, eliberându-le încărcătura într-un 
arc jos, pe deasupra capetelor camarazilor, în direcţia 
aproximativă în care se afla duşmanul. Pe întuneric, 
era imposibil să-şi dea seama unde ajungeau 
proiectilele de plumb ori dacă loveau vreun duşman. 

Insă Cato spera că acel baraj reuşea măcar să-i ţină 
pe arcaşi la distanţă şi să îi împiedice să ţintească prea 
bine. Barajul de săgeți a slăbit în intensitate, semn că 
duşmanii hotărâseră să îşi păstreze rezerve, iar 
combatanții au schimbat lovituri când şi când, 
aşteptând cu răbdare să treacă timpul şi să se 
lumineze de ziuă. 

După ce dunga slabă de culoare roşiatică s-a 
îngroşat de-a lungul orizontului, cu ochi ageri, Cato a 
privit peste marginea scutului, ca să cerceteze 
întinderea deşertului. Acum, arcaşii călări se vedeau 
cu uşurinţă, iar pe măsură ce lumina creştea, a reuşit 
să distingă tot mai multe amănunte prin sita rară 
alcătuită din călăreţii ce înconjurau cele două cohorte. 
Totodată, a reuşit să vadă că îmbrăcămintea şi 
accesoriile lor se deosebeau întru-câtva de cele ale 
părţilor cu care luptase în anul trecut. Asta însemna că 
aveau în faţă trupe ale Palmirei. 

A simţit o tremurătură în stomac, prevestind o stare 
de rău la gândul că acei luptători puteau fi loialişti, 
trimişi de rege pentru a cere ajutorul romanilor. Dacă 
aşa stăteau lucrurile, a gândit Cato cu febrilitate, 
însemna că se produsese o greşeală tragică din cauza 
întunericului, care dusese la confruntare armată. lar 
omul în care vârâse sabia avea să fie unul dintre 
numeroşii soldaţi răniţi sau ucişi în mod inutil. 
Sentimentul de groază s-a şters la fel de repede 
precum se născuse. Era puţin probabil ca atacatorii să 


fi confundat cavaleria romană cu altă forţă, iar călăreţii 
nu dăduseră semne că ar fi fost dispuşi să îşi oprească 
atacul. 

Erau în mod indiscutabil duşmani: susţinători ai 
trădătorului Artaxes şi aliaţii lui de origine partă. 

După ce lumina a început să crească deasupra 
deşertului, călăreţii au început să tragă cu arcurile din 
ce în ce mai insistent, ţintind în sus, astfel că săgețile 
se înălţau grațios spre cer, rămâneau parcă nemişcate 
o clipă, pentru ca apoi să coboare la un unghi abrupt 
asupra romanilor. Auxiliarii şi legionarii erau bine 
adăpostiţi înapoia scuturilor, însă catârii înhămaţi la 
căruţe rămăseseră descoperiţi. Cato a văzut cum se 
prăbuşesc scoțând strigăte de spaimă şi de durere, 
străpunşi de săgeți. Cu toate astea, duşmanii nu erau 
complet stăpâni pe situaţie, iar Cato a observat cum 
unul dintre călăreţii lor, lovit de un proiectil de plumb 
drept în frunte, a fost ucis pe loc şi azvârlit din şa cu 
putere, scăpând arcul dintre degete. Trupul s-a 
prăbuşit la pământ, ridicând un norişor de praf, iar 
romanii care au văzut scena au scos chiote şi ovaţii. 

— Bună lovitură! a urlat Macro, aflat în partea 
cealaltă a careului de soldaţi. Un dinar pentru 
trăgător, la fel şi pentru oricine mai doboară duşmani. 

Oferta a avut efect imediat, pentru că prăştierii au 
început să tragă într-o cadență sporită, iar călăreţii s- 
au retras în curând, într-un loc în care nu puteau fi 
nimeriţi cu aceeaşi precizie. Cato a observat că şi 
ploaia de săgeți se rărise, ivindu-se momente de pauză 
tot mai lungi între salvele lansate. În cele din urmă, 
când soarele s-a ridicat deasupra orizontului, făcând 
obiectele şi oamenii să arunce umbre lungi pe nisip, 
arcaşii duşmani au încetat cu totul tirul şi s-au retras 
ceva mai departe, unde au descălecat pentru a-şi 


odihni caii şi le-au pus desagile cu mâncare la gât. 

— S-ar părea că avem parte de un soi de asediu, a 
bolborosit Parmenion. Ei nu ne pot ataca decisiv, iar 
noi nu putem ajunge la ei. Poate că acum ar fi bine să 
chemăm cavaleria în ajutor. 

— Da, a sosit momentul, a spus Cato şi s-a întors 
către Macro, făcând un gest cu braţul ca să îi atragă 
atenţia. 

Imediat ce prietenul lui l-a văzut, a ridicat degetul 
mare de la o mână în semn de aprobare. Cato a întins 
arătătorul spre cei doi bucinatori care stăteau în 
spatele stindardului cohortei a Doua lliră şi Macro, 
înţelegându-i intenţia, a dat din cap aprobator. Cato s-a 
întors către cei doi, dar, înainte de a apuca să le dea 
ordin să sufle în bucine, Parmenion l-a prins strâns de 
braţ. 

— Domnule! Au pornit. 

Cato s-a răsucit şi a văzut călăreţii duşmani 
aruncându-şi jos rațiile, urcând precipitaţi în şei şi 
pregătindu-şi arcurile. 

— Am impresia că până la urmă tot ne vor ataca. 

— Să încerce numai, a  mârâit  centurionul 
Parmenion. Nu vor reuşi să străpungă careul nostru. 
Mai ales în luptă cinstită. 

Pe faţa lui Cato a apărut un surâs fugar. Era evident 
că Parmenion făcea parte din grupul acelor militari 
romani care socoteau că arcaşii erau nişte laşi. In ceea 
ce îl privea, considera că folosirea arcului era o altă 
modalitate de a purta războiul. Arcaşii reprezentau un 
avantaj pentru o armată, dar şi un dezavantaj. Din 
nefericire pentru romani, situaţia în care se găseau îi 
avantaja pe arcaşi. 

— Strângeţi rândurile! a strigat el. Rândul întâi! 
Pregătiţi suliţele! Fiţi gata să-i întâmpinați pe 


cavalerişti! 

Auxiliarii şi legionarii din jurul lui şi-au încordat 
muşchii şi au privit cu feţe crunte spre duşmanii care 
se grăbeau să încalece şi să alcătuiască formaţii destul 
de largi, ridicând praful sub copitele cailor. În vreme 
ce călăreţii se strângeau în spatele stindardelor pe 
care se vedeau reprezentaţi şerpi, Cato s-a încruntat. 

— Ce naiba se petrece? 

Parmenion s-a uitat peste rândurile de auxiliari care 
stăteau tăcuţi în faţa celor doi ofiţeri. 

— Stau cu faţa în altă parte, nu spre noi. De ce? 

Centurionul a scuturat din cap. Ciudat lucru. 
Călăreţii se strânseseră în formaţie, parcă pregătindu- 
se de o şarjă, însă aveau să pornească în direcţie opusă 
celei în care se aflau cele două cohorte romane. Ce se 
întâmpla? Imediat după aceea, de dincolo de călăreţii 
duşmani s-a auzit sunetul destul de slab, dar strident, 
al unui corn. 

— Întăriri? s-a mirat Parmenion cu voce tare, 
părând plin de speranţă. Pentru noi sau pentru ei? 

— Nu sunt pentru noi. Suntem singurul corp de 
armată romană pe o rază de o sută de mile. 

S-au auzit apoi şi alte chemări de corn, după care a 
răsunat un răspuns venit din partea oamenilor care 
atacaseră până atunci cele două cohorte -un sunet 
ascuţit şi limpede, sfidător. In acel moment, călăreţii 
au pornit la atac, îndepărtându-se de romani. Copitele 
cailor loveau pământul cu zgomot ca de tunet, stârnind 
un nor de praf. Oamenii din trupele romane s-au uitat 
uimiţi spre călăreţi. Macro a traversat grăbit careul, 
îndreptându-se către Cato. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu am habar, domnule. Doar că în depărtare au 
apărut şi alţi călăreţi. Poate sunt alţi duşmani, iar cei 


ce ne înconjurau s-au dus să li se alăture ori, dacă 
avem noroc, ne-a venit cineva în ajutor. În orice caz, să 
chemăm cavaleria aici. 

— Ai dreptate. Ordonă-le să vină! 

— Am înţeles. 

Cato s-a întors pentru a da ordin soldaţilor care 
aveau în mâini bucinele din alamă. Aceştia au inspirat 
adânc, şi-au umflat obrajii, iar o clipă mai târziu 
semnalul a răsunat cu putere. Au repetat semnalul de 
două ori, şi-au luat instrumentele de la gură, apoi ochii 
tuturor s-au îndreptat din nou spre valul de călăreţi 
duşmani care se îndepărtau. Din cauza norului de praf 
roşiatic ridicat de copitele cailor era greu de distins 
vreun amănunt şi doar când şi când se putea vedea 
vreo siluetă neclară în aerul tremurător. Însă sunetul 
cornurilor şi zăngănitul slab al armelor, precum şi 
strigătele de luptă care ajungeau până la urechile 
romanilor spuneau multe. 

— Cine naiba i-a atacat? a întrebat Macro. Credeam 
că suntem singurii romani în partea asta de deşert. 

— Poate că Longinus a trimis o coloană de cavalerie 
în urma noastră, a spus Parmenion, cu speranţă în 
glas. 

— S-ar putea, a zis Cato. Dar am îndoieli. 

— Atunci, cine ar putea fi? 

— Vom afla destul de curând. 

Cei trei ofiţeri şi oamenii lor au continuat să 
urmărească în tăcere lupta ce se desfăşura în 
depărtare. Din timp în timp, din iureşul bătăliei ieşea 
câte un călăreț care se detaşa din norul de praf şi se 
îndepărta în goană spre adâncul deşertului. Ici şi colo, 
ţâşneau cai fără călăreţi, pornind în trap fără nicio 
ţintă. În cele din urmă, vuietul bătăliei s-a stins şi s-a 
lăsat liniştea, iar razele roşietice ale soarelui au 


acoperit tot peisajul. Parmenion s-a întors şi a strigat: 

— Vin oamenii noştri! 

Cele patru escadroane de cavalerie ale cohortei a 
Doua lliră veneau în galop, iar armurile călăreţilor 
sclipeau în lumina dimineţii. Cato le-a aruncat o 
privire, după care s-a uitat din nou în depărtare. Brusc, 
a scos un sunet de mirare. 

— Ia te uită! 

Macro şi Parmenion au privit în direcţia spre care 
Cato arăta cu degetul. 

Din norul de praf care începuse să se aşeze a ieşit 
încet un călăreț. Era îmbrăcat în negru, iar primele 
raze ale soarelui care răsărea se reflectau în 
ornamentele de argint ale harnaşamentului şi coifului 
de formă conică. Trăgând de hăţuri, şi-a oprit calul 
pentru a se uita la soldaţii romani, încă aşezaţi în 
formaţie de careu. Apoi, în spatele lui au apărut alte 
două siluete călare. Din praf s-au desprins alţi şi alţi 
călăreţi până când, într-un târziu, Cato a socotit că 
omul avea cu el cel puţin o sută de oameni. Au 
continuat să înainteze şi s-au oprit în spatele 
conducătorului lor, privind înspre romani. 

— Grozav, a murmurat Macro. Şi acum ce facem? 
Avem alţi duşmani? 

Cato s-a scărpinat în barbă. 

— Atât de adânc în deşert? Mai mult decât probabil. 
Cu toate astea, i-au alungat pe arcaşii ăia. Să sperăm 
că duşmanul duşmanului nostru ne este prieten. 

Un moment mai apoi, căpetenia călăreţilor a ridicat 
un braţ şi a făcut un gest către oamenii lui să-l urmeze 
şi a pornit în ritm susţinut spre cele două cohorte 
romane. 


11 


Macro şi-a dus o mână la gură şi a strigat în greacă 
spre călăreţul ce se apropia: 

— De ajuns! Opreşte-te acolo! 

Căpetenia a ridicat o mână, făcându-le semn 
călăreţilor lui să se oprească, după care a continuat să- 
şi îndrume calul înainte, sfidător, spre şirul de scuturi 
romane. Vreme de o clipă, Macro s-a întrebat dacă 
omul ştia limba greacă. Puțin probabil să nu o 
cunoască, a socotit el, pentru că era vorbită în mod 
obişnuit în mai tot răsăritul, chiar şi în acea zonă, unde 
limba localnicilor era aramaica. Aflat în apropierea lui 
Macro, un legionar înarmat cu praştie, a început să o 
învârtă, ridicând discul de piele şi punguţa cu 
proiectilul deasupra capului. 

— Coboară praştia aia! s-a răstit Macro la soldat. Să 
nu tragă nimeni în el decât dacă dau eu ordin! Premiul 
de un dinar se anulează deocamdată. 

Mai toţi soldaţii au izbucnit în râs, mai ales cei care 
nu avuseseră prilejul să schimbe scutul cu praştia. 
Cato se întrebase deseori de ce se bucurau soldaţii de 
frustrarea camarazilor şi, cu o expresie acră pe faţă, a 
clătinat din cap. Legionarul a făcut o mişcare din 
încheietura mâinii, iar proiectilul s-a izbit de pământ 
cu un zgomot înfundat. Liniştea s-a lăsat din nou 
deasupra şirurilor de romani, în vreme ce călăreţul 
solitar a continuat să se apropie, arătând un dispreţ 
nedisimulat faţă de ordinul dat ceva mai devreme de 
Macro. 


— Cam semet omul, nu crezi? 

— Mda, dar măcar nu le ordonă oamenilor lui să ne 
atace. 

Macro a făcut semn cu degetul mare spre 
cavaleriştii ce se apropiau din cealaltă direcţie. 

— Păi, de ce ar face asta, când băieţii noştri se 
apropie? 

— Nu pare să fie omul care să se teamă de cavaleria 
romană. 

Macro a ridicat din umeri. 

— Vom vedea. 

A păşit înainte, ieşind din careul de soldaţi şi a 
împuns cu arătătorul spre călăreţul care acum se afla 
la mai puţin de cincisprezece metri. 

— Opreşte-te acolo! Te avertizez din nou! 

In cele din urmă, călăreţul a tras de frâu şi a oprit 
calul. Preţ de un moment a domnit tăcerea, timp în 
care, cu o expresie fioroasă pe faţă, omul s-a uitat lung 
la soldaţii romani. Cato a observat că roba lui neagră 
era dintr-un material fin, probabil mătase, care s-a 
unduit şi s-a înfoiat alene când calul a bătut cu o copită 
în pământ. Chiar dacă roba îi ascundea conturul 
trupului, omul părea a fi masiv, având faţa lată, cu 
trăsături puternice şi o barbă neagră, tunsă scurt şi 
îngrijit. Probabil că era cu câţiva ani mai tânăr decât 
Macro. Călărețul şi-a îndreptat ochii spre solidul ofiţer 
roman. 

— Tu cine eşti? a strigat el în greacă. În afară de 
faptul că eşti roman? 

Glasul era plin şi profund, fără nicio urmă de accent 
străin. 

— Centurion Macro, Cohorta a Patra, Legiunea a 
Zecea. Comandantul coloanei trimise în ajutorul 
Maiestăţii Sale Regele Vabathus, aliatul Romei. 


— Aliatul Romei?! s-a mirat călăreţul şi a ridicat din 
sprâncene. Poate vrei să spui sluga plecată a Romei. 

Macro a preferat să nu ia în seamă insinuarea. 

— Dar tu cine eşti, rază de soare? 

— Rază de soare? Bărbatul a rămas o clipă surprins 
de acele cuvinte pe care nu ştia cum să le interpreteze. 
Sunt Balthus, prinţ al Palmirei, iar aceştia... A făcut un 
gest către călăreţii care îl urmau. Ei sunt escorta mea, 
mai toţi vânători. În urmă cu mai puţin de o lună, am 
pornit pe dealuri, la vânătoare de căprioare şi lupi. lar 
acum îi vânăm pe trădători, pe duşmanii Palmirei. Şi o 
să-i tratăm ca pe câinii care zac deja acolo, pe nisip, a 
adăugat el şi a făcut un semn peste umăr. 

Macro a ridicat o mână. 

— Prinţe, atunci înseamnă că suntem prieteni. 

— Prieteni? a pufnit Balthus şi a scuipat spre 
pământ. Roma nu este prietena Palmirei. 

Cato a tuşit şi a strigat: 

— Dar nici duşman nu-i este. Spre deosebire de 
Parţia şi cei din oraşul tău, care vor să lase Palmira 
sub dominaţia părţilor. A urmat o pauză, cât Balthus s- 
a uitat aspru spre Cato, după care a vorbit: 

— Romanule, asta rămâne de văzut. Nu e niciun 
secret că împăratul vostru tânjeşte după Palmira, tot 
astfel cum un hoţ jinduieşte bunurile altora. 

Macro a clătinat din cap. 

— Hei, stai puţin, prietene. Noi nu suntem hoţi. Am 
venit până aici ca să-l ajutăm pe regele tău. Ca să-l 
salvăm de cei care vor să-l trădeze, lăsându-l pe mâna 
părţilor. 

— Chiar aşa? a exclamat Balthus, zâmbind ironic. Şi 
cum v-aţi gândit să-l salvaţi? Cu armata asta „uriaşă”... 

Macro şi-a umflat pieptul. 

— Suntem suficient de mulţi ca să ducem la 


îndeplinire o asemenea misiune. 

— Centurion, eu nu cred asta. Până acum câteva 
momente, voi aveaţi nevoie de ajutor ca să fiţi salvaţi. 
Dacă nu aş fi apărut eu, cu siguranţă că nu dura mult 
şi trădătorii ăia vă spulberau. 

— Ba nu. Eram stăpâni pe situaţie. Aşteptam doar 
sosirea zorilor pentru a chema cavaleria noastră, i-a 
răspuns Macro şi a făcut semn către oamenii din a 
Doua liră, care galopau spre ei. 

Aflat în spatele primului rând de auxiliari, Cato s-a 
întors către Parmenion şi a mormăit: 

— Ar fi bine să trimiţi un sol până la centurionul 
Aquila. N-aş vrea să se întâmple ceva urât cu oamenii 
din cavaleria noastră. 

— Am înţeles. 

După ce Parmenion s-a îndepărtat în fugă pentru a 
da ordine, Cato a ieşit dintre auxiliari şi s-a alăturat lui 
Macro, moment în care Balthus a dat din cap şi a 
început să râdă. 

— Cavaleria romană... Nu cred că ar fi slujit la ceva. 

Macro a roşit de furie şi a făcut un pas către 
Balthus. 

— Hei, ia ascultă, ne-am fi apărat şi singuri. 

Cu toate că împărtăşea sentimentul de mândrie 
rănită pe care îl trăia Macro, Cato şi-a dat seama că nu 
era nici momentul, nici locul potrivit pentru a se arăta 
jigniţi, aşa că şi-a dres glasul foarte zgomotos. Atât de 
tare, încât Balthus şi Macro s-au întors să se uite la el. 

— Ai terminat? a mârâit Macro la el. 

— Îmi pare rău. Din cauza prafului. În orice caz, am 
stabilit că suntem de aceeaşi parte cu prinţul. Ar fi de 
preferat să discutăm cu el despre situaţia din Palmira. 

— Serios? 

— Da, a răspuns Cato şi s-a grăbit să-şi întărească 


vorbele cu o mişcare din cap. Absolut sigur. 

Macro s-a uitat sfredelitor la prietenul lui, după 
care s-a întors către prinţul Balthus. 

— Prea bine. Dacă le spui călăreţilor tăi să 
descalece, o să le ordon şi eu oamenilor mei să se 
aşeze, ca să putem sta de vorbă ceva mai potoliţi. 

Balthus a încuviinţat cu un gest din cap. 

— Centurion, aşa ar fi cel mai bine. 

S-a întors şi a strigat ceva către călăreţi. Un 
moment mai apoi, aceştia au alunecat din şei şi s-au 
lăsat pe vine alături de cai, gata să încalece în clipa 
când căpetenia lor le-ar fi poruncit asta. Totuşi, a 
gândit Macro, oamenii păreau să se poarte cu bună- 
credinţă, aşa că le-a dat ordin soldaţilor lui să se aşeze. 
Aceştia şi-au coborât scuturile şi suliţele şi au rămas 
cu ochii aţintiţi asupra palmiranilor care s-au apucat să 
caute prin desagi câte o bucată de pâine şi carne 
uscată, ca să se mai întremeze, în aşteptarea 
următorului ordin. La mică distanţă de careu, 
centurionul Aquila îşi oprise oamenii, care 
descălecaseră, apropiindu-se apoi de camarazii lor 
aşezaţi pe nisip. Incordarea dintre cele două mici forţe 
erau aproape palpabilă. 

Cato a zâmbit vag. Pe moment, situaţie reuşea 
totuşi să alunge sentimentul de ostilitate dintre 
legionari şi auxiliari. 

Prinţul Balthus a coborât de pe cal şi a făcut semn 
unuia dintre oamenii lui să aibă grijă de el, după care 
s-a răsucit şi a pornit cu paşi mari prin nisip către cei 
doi ofiţeri romani. S-a oprit în faţa lor şi i-a măsurat cu 
luare aminte cu ochii lui negri, după care s-a aşezat pe 
vine, îndemnându-i pe romani să procedeze la fel. 

Neobişnuit cu asemenea gesturi şi nedorind să se 
supună autorităţii cuiva care nu era roman, Macro s-a 


încruntat. Cato s-a lăsat la pământ, apoi şi-a încrucişat 
picioarele şi, cu un oftat de resemnare, amicul lui i-a 
urmat exemplul. 

— Aşadar, a început Balthus, în acest fel îşi 
onorează Roma înţelegerea cu tatăl meu. În aceste 
momente de cumpănă, guvernatorul vostru îi trimite 
doar o mână de oameni pentru a-şi apăra regatul. Eu l- 
am avertizat să nu se încreadă în Roma... 

— Noi suntem doar avangarda, a spus sec Macro. 
Generalul Longinus va porni în marş spre Palmira în 
momentul în care se va strânge şi restul armatei lui. 

— Şi ce speră să realizeze această forţă de 
avangardă? 

— Noi am primit ordin să ajungem până în citadelă 
şi să îi protejăm pe rege şi pe cetăţenii romani de acolo 
până la sosirea restului de armată. 

— Am înţeles, a spus Balthus, dând din cap. Acum 
văd că romanii îşi merită pe deplin reputaţia de 
organizatori meticuloşi. 

Cato s-a crispat auzind tonul ironic al omului, iar 
Macro s-a încruntat şi mai tare. 

— Şi cum intenţionaţi să pătrundeţi în oraş? a 
continuat Balthus. Ce drum aveţi de gând să urmaţi pe 
străzi până ajungeţi la citadelă? 

— O să găsim soluţia când ajungem acolo. 

— Cu toate astea, a intervenit Cato, ţi-am rămâne 
recunoscători dacă ne-ai putea oferi nişte sfaturi sau 
sprijin, ca să ne îndeplinim misiunea. 

— Sunt convins că oricine se poate bizui pe 
recunoştinţa romanilor la fel de mult ca pe 
promisiunile lor de a sări în ajutor. Înainte ca Macro să 
poată reacţiona, Balthus a continuat cu glas calm: o să 
vă ajut să ajungeţi la citadelă. Însă în anumite condiţii. 

— Condiţii? a întrebat Macro. Ce fel de condiţii? 


— În primul rând aceea ca eu să conduc coloana 
până va pătrunde în siguranţă în citadelă. 

Macro a clătinat din cap. 

— Asta, nu. Eu o comand. Nici nu se pune problema 
să cedez comanda. 

— Centurion, acum ai nevoie de ajutorul meu mai 
mult decât am eu de sprijinul tău. Fără oamenii mei, 
am îndoieli că vei ajunge la Palmira, ca să nu mai spun 
că nu ai reuşi să ajungi prin luptă până la citadelă. 
Dacă îţi mai ies în cale arcaşi călări, mă tem că tu şi 
oamenii tăi veţi avea parte de soarta de care tocmai v- 
am salvat eu. 

A făcut o pauză ca să dea mai multă greutate 
vorbelor lui şi ca să le lase răgaz celor doi ofiţeri 
romani să-şi dea seama că rostea un adevăr, apoi a 
continuat: i 

— Aşadar, eu voi conduce coloana. Imi veți respecta 
ordinele, iar când ajungem la citadelă, veţi putea 
prelua comanda asupra oamenilor voştri. 

Macro a zâmbit. 

— Sunt convins că tatăl tău va aprecia acest gest. 
Fiul lui cel credincios soseşte pentru a-l salva, în 
fruntea oamenilor mei. Asta te va face, probabil, să 
creşti în ochii lui. 

— Bineînţeles. Va trebui să par întruchiparea 
loialității, dacă e să devin succesorul lui. 

— Succesorul regelui? a exclamat Macro, luat prin 
surprindere. Dar eşti cel de-al doilea fiu al lui. Nu eşti 
moştenitorul direct. 

— Deocamdată, nu, a spus Balthus zâmbind. 

— Presupun că asta este o altă condiţie pe care o 
pui, nu-i aşa? a întrebat încet Cato. Vrei ca Roma să te 
confirme ca succesor la tron. 

— Da. Şi ar mai fi ceva, a zis Balthus cu glas 


coborât. 

— În cazul în care este capturat, vreau ca Artaxes 
să fie executat imediat după înăbuşirea revoltei. 

— Nu cred ca Roma să aibă ceva de obiectat..., a 
spus Macro. 

— Şi vreau ca fratele meu mai mare să fie 
surghiunit. 

— Surghiunit? a făcut Cato şi a ridicat din 
sprâncene. De ce? Fratele tău mai mare este în 
citadelă, împreună cu regele. Li e fidel. 

— Da, îmi pare rău pentru asta. Dar Amethus este 
un nepriceput. 

Macro a făcut un gest din cap. 

— Nu am cum să judec asta. Dar, din câte ştiu, 
nepriceperea nu reprezintă o oprelişte ca să devii rege. 
Deşi există şi excepţii... 

— Exact. lar eu nu sunt nepriceput, centurion. Şi, în 
interesul Romei şi al Palmirei, este cel mai bine ca eu 
să-i urmez tatei la tron. In ochii prinţului a apărut o 
expresie de poftă nemiloasă. După ce revolta va fi 
înfrântă, eu voi deveni rege. Fireşte, aş putea respecta 
înţelegerea încheiată de el cu Roma, dar cu unele 
modificări. 

— Da, limpede ca „bună-ziua”... 

Balthus a trecut peste tonul sarcastic al lui Macro şi 
s-a aşezat mai comod pe nisip. 

— Astea sunt condiţiile mele. Şi nu sunt dispus să 
mă tocmesc. 

Analizând propunerea, Macro a strâns din buze. 
Apoi, în discuţie a intervenit Cato. 

— Mi s-a părut o propunere cinstită. 

Macro a mai stat un moment pe gânduri, după care 
a răspuns: 

— Tot ce se poate. Dar nu pot încheia astfel de 


înţelegeri fără aprobarea lui Longinus. Eu nu-ţi pot da 
decât cuvântul meu că voi prezenta propunerile tale 
celor de deasupra mea. E bine aşa? 

Balthus a ridicat din umeri. 

— O să te cred pe cuvânt, centurion. Cuvântul unui 
ofiţer roman îmi ajunge. În schimb, eu şi oamenii mei 
vă vom escorta până la Palmira şi vă vom îndruma 
până la citadelă, după care veţi prelua comanda. 

— Bine, a spus Macro şi, cu un gest din cap, i-a 
întins mâna. De acord. 

Pe buzele prinţului Balthus a apărut un zâmbet 
trecător, apoi a strâns mâna ofițerului roman, 
pecetluind astfel înţelegerea. Apoi s-a ridicat în 
picioare, făcând roba din mătase neagră să arunce 
reflexe strălucitoare. 

— Atunci, pregăteşte-ţi oamenii de marş, centurion. 
Zorile au răsărit deja, şi va trebui să parcurgem o 
distanţă cât mai mare până la amiază. 

Macro şi Cato s-au ridicat şi au făcut o plecăciune, 
după care prinţul palmirian s-a întors grăbit, pornind 
cu paşi mari spre oamenii lui. Macro a aşteptat până 
când Balthus s-a îndepărtat suficient ca să nu-l audă şi 
a zis cu jumătate de gură: 

— Ei, bine? Ce părere ai? 

— E cea mai bună înţelegere pe care o puteam 
încheia. 

Macro s-a uitat la amicul său. 

— Dar...? 

— Nu am încredere în el. 

— Nici eu. Macro s-a uitat încă un moment după 
Balthus, apoi a pufăit... Gata, să îi punem pe oameni în 
formaţie, ca să pornim în marş. 


După un scurt popas pentru a mânca raţia de 


dimineaţă, soldaţii au aşezat răniții în căruţe, iar 
catârii supraviețuitori au fost înhămaţi. Cum câţiva 
dintre ei fuseseră ucişi ori schilodiţi de săgeți, în locul 
lor au fost luaţi cai de la una dintre coloanele de 
cavalerie. Prinţul Balthus şi oamenii lui puseseră deja 
mâna pe cei câţiva cai rămaşi de la duşmani pe câmpul 
de bătălie, socotindu-i pradă de război. Morţii au fost 
îngropaţi în pripă într-un mormânt comun, puţin 
adânc, iar peste nisip s-au pus pietre, pentru a feri 
cadavrele de vulturi şi de alte animale. Apoi, cele două 
cohorte s-au aliniat: legionarii în frunte, urmaţi de 
căruţe, iar apoi auxiliarii, în vreme ce escadroanele de 
cavalerie s-au poziţionat pe flancuri. Imediat ce fiecare 
om şi-a ocupat locul, Macro a aruncat o privire de-a 
lungul coloanei şi a mormăit: 

— Sunt oameni buni. Nici n-ai crede că abia au 
încheiat o bătălie. Când o să ajungem la Palmira, o să-i 
demonstrăm prinţului de ce sunt în stare nişte soldaţi 
adevăraţi. 

— Da, domnule, i-a spus Cato, apoi a continuat cu 
glas detaşat: până atunci însă avem nevoie de el şi de 
oamenii lui. Sunt singura noastră şansă de a ne 
îndeplini misiunea. 

Macro a clătinat din cap. 

— Şi eu sunt conştient de situaţia în care ne găsim... 
Voi face eforturi să fiu la înălţime. 

— A, dar nu la tine m-am referit, domnule, i-a 
răspuns stânjenit Cato. Mă gândeam la oamenii noştri. 
Va trebui să stăm cu ochii pe ei. Ca nu cumva să se ia 
la harţă cu localnicii. Dacă e să judecăm după purtarea 
lui Balthus, nu ne putem aştepta la o primire prea 
caldă când vom ajunge la Palmira, fie că populaţia de 
acolo ne este aliat sau nu. g 

— Ba nu, a spus Macro şi a oftat adânc. In fine, pe 


nota asta încurajatoare, hai să punem oamenii în 
mişcare. 

Coloana a pornit la drum spre călăreţii palmirani, 
care îi aşteptau. Un moment mai apoi, Balthus a dat un 
ordin, iar oamenii lui s-au răspândit într-un cerc 
subţire, aflat în faţa coloanei, îndreptându-se prin 
deşert către oraşul aflat în depărtare. Drumul i-a dus 
prin dreptul locului în care se desfăşurase lupta dintre 
palmirani şi arcaşii călări, iar romanii s-au uitat curioşi 
la zecile de cadavre de oameni şi cai ce stăteau 
presărate pe întinderea de nisip şi piatră. 

Văzând pretutindeni morţi, Cato a simţit un fior 
îngheţat pe şira spinării. 

— E curios, nu ţi se pare? 

— Ce anume? Macro s-a întors spre prietenul lui. Ce 
e aşa curios? 

— Nu au luat prizonieri. Şi nu văd semne că vreunul 
dintre oamenii lui Balthus ar fi rănit serios. 

— Şi ce-i cu asta? I-au luat prin surprindere şi i-au 
copleşit... 

— Da, l-a aprobat Cato. Dar e sigur că unii dintre 
rebeli au vrut să se predea şi trebuiau să existe 
pierderi şi în rândul oamenilor lui Balthus. Şi atunci, 
unde sunt aceştia? 

Ambii ofiţeri s-au uitat în urmă, spre morţii care 
zăceau în lumina neiertătoare a soarelui de dimineaţă. 
Apoi Macro a zis: 

— S-ar părea că acest Balthus e un ticălos mai crud 
decât mi-am închipuit. 

Cato a dat din cap. 

— Să sperăm că ticălosul e de partea noastră... 

— Şi dacă nu este aşa? 

— Atunci, situaţia din Palmira are toate şansele să 
se transforme într-un coşmar de neînchipuit pentru 


noi, a spus Cato încet. 


12 


— Impresionantă privelişte, a spus Macro, întinzând 
mâna după burduful cu apă şi luând o înghiţitură mică. 

Balthus şi Cato stăteau întinşi alături de el, în 
umbra aruncată de tufişurile mărunte care creşteau 
de-a lungul şirului de înălţimi care dominau Palmira. 
Dedesubt, panta stâncoasă cobora abrupt până la 
câmpia ce se întindea spre oaza care îi dăduse oraşului 
numele, dar şi bogăţia. Dincolo de oraş se vedea o 
centură densă de palmieri şi porţiuni de teren agricol 
irigat. Spre sud era o vale puţin adâncă, în care se 
aflau multe morminte sub forma unor mici turnuri. 
Zidurile strălucitoare ale oraşului urcau şi coborau în 
jurul  domurilor şi  acoperişurilor din ţiglă ale 
locuinţelor şi clădirilor publice, construite în 
cunoscutul stil grecesc. Piaţa principală, curţile şi 
templele se înălţau spre vestul oraşului, în vreme ce, la 
capătul estic, o incintă mare, înconjurată de ziduri, 
domina clădirile înconjurătoare din vârful unei movile 
înalte. Cato a arătat cu degetul spre ea. 

— Aia este citadela? 

Balthus a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Şi cum ar fi cel mai bine să pătrundem acolo? 

— Pe poarta de răsărit. Acolo, vedeţi? 

— Da... a zis Cato, încordându-şi ochii. Da, am 
văzut-o. 

Poarta era prinsă în zidul fără turnuri şi doar 
panglica subţire alcătuită de vizitatorii de dimineaţă ai 
oraşului îi dezvăluia lui Cato existenţa ei. Nu prea 


arăta ca o poartă de netrecut, a socotit Cato. Dincolo 
de poarta de răsărit, clădirile erau scunde şi a înţeles 
cu claritate că acela era cartierul cel mai sărac al 
oraşului. 

Tânărul s-a arătat imediat bănuitor. 

— Dar străzile de acolo nu sunt înguste? 

— Ba da, a recunoscut Balthus. Dar sunt calea cea 
mai directă spre citadelă, iar cazărmile principale şi 
palatele se află la celălalt capăt al oraşului. Dacă 
reuşim să pătrundem pe poarta aia înainte să se dea 
alarma şi apoi ne mişcăm iute, vom putea străpunge 
liniile rebelilor asediatori şi să ajungem în citadelă. 

— Dacă putem pătrunde, a spus Cato pe un ton 
apăsat. Trebuie să ne asigurăm că sunt cât mai puţini 
oameni care apără poarta de atacul coloanei. Ceea ce 
înseamnă că avem nevoie de o diversiune. Garnizoana 
din citadelă va trebui să faciliteze o ieşire. 

— O ieşire? Macro se întoarce spre Cato. 

— Aţi uitat? Cei dinăuntru sunt copleşiţi numeric şi 
asediați. 

— Ştiu. Dar trebuie să le distragă atenţia 
duşmanilor de la poartă şi doar aşa coloana venită în 
ajutor o să-şi poată croi drum până la citadelă. 

Balthus a dat din cap. 

— Centurion Macro are dreptate. Trebuie sā 
determinăm garnizoana să ne ajute. 

— Serios? a întrebat comandantul, apoi şi-a umezit 
buzele. După cum vorbeşte, totul ar părea uşor. 

Balthus i-a surâs. 

— Am convingerea că soldaţii marelui Imperiu 
Roman nu se sperie din atâta lucru. 

— Nu se sperie, i-a răspuns Macro cu fermitate. 
Bun, şi cum ajungem la poartă fără să atragem 
atenţia? Când vom străbate câmpia, nu avem cum să 


ne ascundem. Va trebui să ne apropiem la adăpostul 
întunericului. 

— Sigur că da, centurion. Pe faţa prinţului a licărit 
un surâs. Tocmai mă pregăteam să spun asta. Vom 
urma lanţul muntos până în punctul de acolo. A făcut 
semn către o ieşitură scundă, care pătrundea în 
câmpie, la cel mult două mile de curba descrisă de 
zidul din latura nordică a oraşului. Va trebui să 
înfăşurăm copitele cailor cu cârpe şi să lăsăm căruțele 
aici. Nu ne putem permite să ne dea de gol 
zdroncănitul sau scârţâitul vreunei roţi. 

— Dar ce facem cu răniții? a întrebat Cato. Nu vrem 
să-i lăsăm în urmă. 

— Ne vor încetini înaintarea. Şi ce ne facem dacă 
vreunul dintre ei ţipă de durere? Vrei să primejduieşti 
viaţa celorlalţi oameni de dragul câtorva soldaţi răniţi, 
care nu-ţi sunt de niciun folos? 

— Nu îi abandonăm, a repetat Cato cu îndârjire. Şi 
îşi vor da prea bine seama că orice greşeală a lor ar 
primejdui viaţa camarazilor. Nu vor scoate niciun 
sunet. 

Balthus s-a uitat spre Macro. 

— Centurion, asta îţi este voinţa? 

— Da. Aşa cum a spus şi Cato. 

— Prea bine. Dar dacă încercarea noastră este dată 
de gol şi va trebui să ne salvăm pielea, atunci oamenii 
mei vor fi siliţi să se preocupe doar de soarta lor. 

— Nici nu mă aştept la altceva, prinţe. 

— Romanule, atâta vreme cât ne înţelegem, e bine. 

— Nu cred că există vreo îndoială în privinţa asta, a 
încheiat Macro, şi s-a tras înapoi din tufişuri, către 
panta din spatele lor. Haideţi, ar fi bine să ne alăturăm 
coloanei. 

Cei trei s-au retras pe furiş din locul din care puteau 


fi văzuţi din oraş, apoi au coborât la oamenii lor, în 
spatele şirului. Infanteriştilor li se îngăduiseră să rupă 
rândurile, şi acum se odihneau în orice loc umbrit pe 
care îl găsiseră, ori îşi făcuseră propriul umbrar, 
folosindu-se de mantii, pe care le atârnaseră de juguri 
şi sulițe. Călăreţii, deopotrivă romani şi palmirani, 
stăteau în umbra cailor, ţinând frâiele cu o mână. 
Ajunseseră la acele înălţimi în primele ore ale dimineţii 
şi se opriseră acolo, cât timp cei trei comandanţi 
urcaseră panta în recunoaştere. După ce reveniseră, 
coloana pornise din nou la drum, deplasându-se la 
adăpostul culmii până când, cu puţin înainte de 
amiază, a ajuns la acel pinten al dealurilor, unde s-a 
oprit. 

— De ce rămânem aici? a întrebat Macro. 

— Uite, a spus Balthus, făcând semn spre norul de 
praf ce plutea deasupra coloanei. Nu trebuie să ne 
trădăm prezenţa prin niciun semn. Şirul de dealuri e 
suficient de înalt ca să ne ascundă de gărzile care 
veghează pe zidurile oraşului, dar imediat ce am trece 
dincolo de culme, ar vedea praful ridicat de noi. 
Aşadar, trebuie să ne oprim şi să aşteptăm până la 
apus, după care pornim din nou la drum. 

— Bine, a convenit Macro. Până la apus. 

După ce au postat un observator pe culme, ceilalţi 
soldaţi s-au odihnit sub razele necruțătoare ale 
soarelui de amiază, apoi, când astrul orbitor a coborât 
suficient spre zenit, centurionul le-a dat ordin 
oamenilor să se pregătească pentru marşul de noapte 
spre poarta de răsărit. Toate echipamentele portabile 
au fost luate din căruţe şi distribuite legionarilor şi 
auxiliarilor. Mica rezervă de lemn de construcţie şi 
bețe de suliță s-a folosit la confecţionarea de tărgi 
pentru răniţi şi a câtorva scări de asalt. Intre timp, 


Cato le-a dat ordin cavaleriştilor lui să lege în jurul 
copitelor cailor fâşii de stofă rupte din mantiile lor. 

— In noaptea asta nu veţi avea nevoie de ele. S-a 
silit să-i zâmbească centurionului Aquila şi celorlalţi 
ofiţeri de cavalerie. Dacă reuşim, ne aşteaptă paturi 
calde în citadela din Palmira. Dacă dăm greş, nu cred 
că în Hades vom mai avea nevoie de mantii. 

Gluma era cam chinuită, dar ofiţerii au zâmbit, 
semn că nu le picase rău. Deşi era tânăr, Cato fusese 
de multe ori în fruntea soldaţilor şi cunoştea prea bine 
valoarea unei vorbe de duh şi a demonstrațiilor de 
curaj. L-a lăsat pe Aquila să execute ordinele şi a 
revenit la Macro. Mai aveau un ultim lucru de pus la 
punct. Trebuia transmis un mesaj prin liniile inamice, 
pentru ca regele şi susţinătorii lor să fie pregătiţi să 
primească în citadelă coloana venită în ajutor. Era cât 
se poate de limpede că unul dintre oamenii lui Balthus 
trebuia să devină curier, ceea ce i-a făcut pe cei doi 
ofiţeri romani să-şi manifeste instinctiv neîncrederea în 
noul lor aliat. 

— Nu-mi place asta, a mormăit Macro. Ştiu că ne-a 
ajutat să scăpăm de arcaşii ăia călări, dar nu am curaj 
să mă întorc cu spatele când îl ştiu pe omul ăsta în 
preajmă. lar în momentul când pornim spre poartă, 
suntem la cheremul lui. Dacă vrea să ne trădeze, nu 
avem scăpare. 

— Adevărat, a încuviinţat Cato. Dar nu ar avea 
motive să ne trădeze. Înăbuşirea revoltei e pentru el o 
miză la fel de importantă ca şi pentru noi. Pentru mine 
principalul motiv de îngrijorare este că ar putea 
încheia un târg mai avantajos cu parții decât cu noi. 

Cred că ai dreptate. Trebuie să ne păzim spatele. 

— Fapte, nu vorbe, Cato. Spune ce-ar trebui să 
facem concret. 


Tânărul a rămas pe gânduri câteva clipe şi 
perspectivele nu i se păreau deloc prea luminoase. De 
fapt, îl îngrozea de-a dreptul ceea ce voia să 
sugereze... Dar în acelaşi timp, simţea pericolul în aer 
şi asta îi stârnea un fior aparte. Atunci şi-a dat 
seama - pe neaşteptate - că era dispus să îşi asume 
riscuri... în caracterul lui exista o latură perversă, care 
căuta primejdia, şi s-a întrebat dacă această dorinţă 
era atât de puternică, încât să-i pervertească raţiunea. 
A simţit un val de repulsie şi dispreţ faţă de sine. Dacă 
acest lucru era adevărat, atunci nu avea dreptul să 
conducă alţi oameni. Nu trebuia să i se încredinţeze 
vieţile lor. Însemna că soldaţii ar fi fost mai feriţi sub 
comanda altcuiva. Acest gând l-a făcut să ia mai uşor 
decizia. 

— Dacă nu avem încredere în Balthus, ar trebui să-l 
trimitem pe unul dintre oamenii noştri împreună cu 
mesagerul lui. Ca să fim convinşi că nu nimereşte 
altundeva, şi că apărătorii citadelei nu vor fi luaţi prin 
surprindere de sosirea noastră. 

Macro a analizat un moment sugestia, iar apoi s-a 
uitat la Cato cu o expresie întristată şi obosită. 

— Ştiu ce vrei să spui. Nici nu trebuie să mai 
deschizi gura. Nu te duci nicăieri. Nu vreau. Oamenii 
au nevoie de tine. Şi, sincer să fiu, şi eu... In noaptea 
asta o să luptăm şi m-aş simţi mai liniştit dacă aş şti că 
a Doua [liră e pe mâini sigure. 

Cato s-a uitat fix la prietenul lui un moment, iar 
inima i s-a umplut de dragoste pentru acel bărbat 
cinstit şi aspru, care îl învățase cum să devină soldat şi 
cum să ajungă conducător de oameni. Pentru Cato, 
Macro era idealul. El reprezenta adevărata măsură a 
unui adevărat soldat, iar gândul că acest bărbat se 
bizuia pe el era mai presus de orice laudă, oricât de 


darnică, venită din partea veteranului. 

— Centurionul Parmenion îi poate conduce pe 
oameni la fel de bine ca mine. 

— Ba nu, a răspuns Macro, clătinând din cap, după 
care a zâmbit. Poate să o facă mai bine. Dar mie nu-mi 
place să ies în evidenţă. E mai bine să concureze cu 
tine. 

Au izbucnit în râs, apoi Cato a continuat: 

— Trebuie să mă duc. Vreau să mă conving că totul 
este în regulă de partea cealaltă. Dacă e să fim trădaţi, 
mai bine dispar eu decât ambele cohorte. 

— Cum voi afla dacă e cazul să urmez planul pus la 
cale de Balthus? 

— M-am gândit la asta. Dacă reuşesc să ajung în 
citadelă, îi voi pune să aprindă o lumină în cel mai înalt 
turn. Tu şi Balthus porniţi atacul asupra porţii în 
momentul când vedeţi focul. Dacă până în zori nu 
apare nicio lumină, va trebui să înţelegeţi că am dat 
greş. E bine aşa, domnule? 

Cato alesese în mod voit acel ton distant. Ştia că 
hotărârea definitivă avea să fie luată doar de Macro, 
iar dacă el refuza, nu mai avea rost să insiste asupra 
acelei chestiuni. 

Macro şi-a frecat barba aspră de pe obraji. 

— Prea bine. Transmite-i ordinele lui Parmenion, iar 
apoi te prezinţi din nou la mine. Eu o să fiu împreună 
cu amicul nostru, prinţul, ca să hotărâm ce mesaj 
trebuie trimis regelui. 


Când Cato s-a întors la prietenul lui mai vârstnic, 
soarele coborâse la orizont, iar umbrele serii se 
strecurau de-a lungul câmpiei. Unul dintre oamenii lui 
Balthus stătea alături de prinţ şi de Macro ţinând o 
robă neagră pe braţ. 


— El este Carpex, unul dintre sclavii familiei, a 
explicat Balthus. E cât se poate de credincios. 

— Cât de credincios poate fi un sclav... a zis Macro. 

— Da. Dar eu mi-aş încredința viaţa în mâinile lui, a 
răspuns Balthus. 

— Asta e bine. Pentru că tocmai asta îi încredinţăm 
acum. Viaţa ta şi a noastră. 

Carpex a făcut semn către robă şi i s-a adresat lui 
Cato. 

— Stăpâne, va trebui să porţi straiele astea. 
Leapădă armura şi ţine-ţi armele acoperite. Restul de 
echipament trebuie lăsat aici. 

— Şi cum vom ajunge în citadelă? a întrebat Cato. 

— Există o cale, a spus Balthus. Un tunel care duce 
de la una din haznalele oraşului până la grajdurile din 
citadelă. Acum, clădirea e folosită drept cazarmă, dar 
eu şi Carpex am descoperit totul când eram copii şi 
obişnuiam să ne ascundem acolo ca să scăpăm de 
pedepse. 

— Ce urât din partea ta, a spus Macro. Şi când ai 
folosit ultima oară acest tunel? 

— Acum zece ani, i-a răspuns Balthus, făcându-şi 
buzele pungă. Sau poate mai demult... 

— Înţeleg. Aşadar, nu există nicio garanţie că nu s-a 
blocat sau nu s-a astupat cu pământ între timp... 

— Din câte ştiu, încă există. 

— Şi dacă nu? a întrebat Cato. 

— Atunci va trebui să încercăm în alt fel. 

— Adevărat, a spus Cato, dând din cap. Va trebui să 
rezolvăm problemele pe măsură ce apar. 

Macro a protestat. 

— Asta e o nebunie. 

— Se poate, a recunoscut Cato. Dar câteodată 
nebunia e tot ce ne rămâne. 


— Aha, foarte înţelept ai vorbit. 

Cato a făcut un gest din umeri şi s-a întors către 
sclavul prinţului. 

— Unde este mesajul? 

Balthus a scos o tăbliță cerată de sub robă şi i-a 
întins-o lui Cato. 

— Poftim. 

— Este, cum să spun, suficient de limpede? a 
întrebat Macro. 

Prietenul lui a zâmbit. 

— Anunţă tot ce trebuie. Nu există surprize. 

— Bine, a spus Cato şi a vârât tăbliţa cerată în sacul 
de pe spate. 

Apoi şi-a scos casca, mantia, curelele şi cuirasa şi 
le-a înmânat lui Macro, după care s-a aplecat ca să-şi 
îndepărteze gambierele argintate. Până să îmbrace 
roba şi să-şi fixeze banda în jurul acoperământului de 
cap, nu mai arăta chiar ca un roman şi spera să treacă 
drept supus din Palmira - măcar pe întuneric. Când 
soarele a coborât spre orizont, Cato şi Macro s-au 
aşezat la mică distanţă de oamenii lor, ceva mai sus pe 
pantă. Aproape imediat ce s-a rezemat de-un bolovan 
mare, Macro a şi adormit. Capul i-a căzut moale în 
piept şi a început să sforăie. Cato nu şi-a putut reţine 
un zâmbet. Deşi era obosit fizic, niciodată nu putea 
dormi în ajunul unei lupte, iar prin minte îi alergau 
şiruri de gânduri aparent fără sens. Acum, când 
trecuse primul fior pricinuit de perspectiva de a 
înfrunta primejdia, Cato a descoperit că tremura şi şi-a 
dat seama că un genunchi îi tresărea într-un ritm 
nebunesc. S-a uitat mirat la picior şi a trebuit să facă 
un efort pentru a-şi controla ticul nervos. 

Apoi, dintr-un motiv imposibil de explicat, în minte 
i-a apărut imaginea soldatului pe care îl rănise. A 


revăzut fiecare amănunt al uimirii şi spaimei zugrăvite 
pe faţa lui Primus, atunci când lama sabiei se înfipsese 
adânc în umărul lui. Omul îşi pierduse cunoştinţa şi 
murise în urmă cu o zi, fiind îngropat în deşert, sub un 
morman de pietre, ca să împiedice animalele sălbatice 
să-i dezgroape trupul. Cato nu-l mai văzuse din 
noaptea luptei, însă imaginea omului pe care îl rănise 
nu-i mai dădea pace. In cele din urmă, nu a mai 
rezistat şi l-a înghiontit uşor pe Macro. 

— Hei, trezeşte-te! 

— Hm? a mormăit Macro, lingându-se pe buze şi 
întorcându-se cu spatele la Cato. Lasă-mă omule, nu 
vezi că dorm? 

— Ba nu dormi. Hai, trezeşte-te. Trebuie să stăm de 
vorbă. Domnule? a făcut Cato, şi l-a scuturat cu 
blândeţe de umăr. 

Macro s-a foit, a clipit şi s-a ridicat de pe piatră, 
chircindu-se de amorţeala pe care o simţea în spate. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat, Cato? 

Acum, după ce izbutise să-l trezească pe prietenul 
lui, Cato nu mai era sigur cum să înceapă. Agitat, şi-a 
înghiţit nodul din gât. 

— Acum câteva nopţi s-a întâmplat ceva. Când i-am 
prins în ambuscadă pe arcaşii călări. Ceva despre care 
nu ţi-am spus. 

— Da? Ce anume? 

Cato a tras aer în piept şi a hotărât să 
mărturisească. 

— În timpul luptei, eu... l-am rănit pe unul dintre 
oamenii mei. L-am străpuns cu sabia. 

Macro s-a uitat ţintă la el un moment, apoi s-a 
frecat la ochi. 

— Ce spui că ai făcut? 

— L-am rănit pe unul dintre auxiliarii mei. 


— A murit? 

— Da. 

— Te-a recunoscut? 

— Da. In clipa aia, Cato şi-a adus aminte de privirea 
acuzatoare a omului şi a alungat imaginea cu greutate. 
Sunt sigur de asta. 

— Şi a povestit cuiva? 

— Nu ştiu. . 

— Hm. Proastă treabă! In mod normal, aş trece-o la 
capitolul întâmplare nefericită. În toiul bătăliei se 
întâmplă şi accidente, mai ales noaptea. Însă moartea 
lui trebuie justificată. Nu ar suna bine pentru reputaţia 
ta dacă s-ar face o anchetă. Şi chiar dacă nu se 
întâmplă, presupunând că omul a vorbit cu cineva, 
vestea se va răspândi. Doar ştii cum circulă bârfele în 
armată. Aşa ceva nu va fi acceptat cu uşurinţă de către 
oamenii tăi. Nici de ai mei, dacă tot veni vorba... Mai 
ales că amintirea acelui incident petrecut la Antiohia 
încă nu li s-a şters din memorie. 

— Dar a fost un accident, a protestat Cato. Era 
întuneric. Şi s-a întâmplat în timpul luptei. Nu am vrut 
să fac asta. 

— Ştiu, tinere. Necazul e că băieţii din Legiunea a 
Zecea nu vor vedea asta în acelaşi fel. Vor spune că 
acel Crispus l-a ucis pe omul tău din greşeală şi că 
pentru asta a fost executat. S-ar putea să întrebe de ce 
nu împărtăşeşti aceeaşi soartă. Ştiu că s-a petrecut în 
cu totul alte circumstanţe, dar oamenii ignoră de 
obicei astfel de amănunte, mai ales când păstrează 
ranchiuna şi caută să se răzbune. 

Cato a rămas tăcut un moment, apoi s-a uitat 
rugător la prietenul lui. 

— Ce pot face? 

— Nu prea multe. Dacă Primus a murit fără să 


vorbească faţă de cineva, ai scăpat. Macro a făcut o 
pauză şi a zâmbit. Dar nu e atât de simplu. Cum te 
cunosc destul de bine, o să porţi pe umeri povara 
vinovăţiei până la moarte. Dacă Primus a vorbit, vei fi 
tratat ca un lepros. Ba chiar mai rău, căci va trebui să 
te păzeşti tot timpul. 

Cato a avut o senzaţie de gol în stomac la gândul că 
ar putea deveni un proscris în rândul camarazilor de 
luptă. Şi-a înghiţit nodul din gât. 

— Mai bine mărturisesc totul, cât se poate de 
cinstit, înainte să înceapă a circula zvonuri despre 
mine. Pentru binele cohortei. 

— Ce naiba, Cato. Încă nu e nevoie să faci pe eroul 
martir, i-a spus Macro destul de iritat. Mai aşteaptă 
puţin. Vei afla curând dacă omul a ciripit ceva. Până 
atunci însă ar fi mai bine să nu te mai frământe asta. 

A stat un pic pe gânduri, apoi şi-a îndreptat degetul 
spre el. Asta era! 

— Ce anume? 

— Faptul că te-ai oferit voluntar să duci mesajul 
către rege. 

— Nu. Nu are nicio legătură cu asta. 

Macro s-a uitat la el, apoi a ridicat din umeri. 

— Dacă zici tu... Te rog să nu te laşi ucis din dorinţa 
perversă de a îndrepta un rău. Te cunosc bine, Cato. 

— Nu te îngrijora. Nu am nicio intenţie să-mi 
distrug viaţa. 

— În regulă, a spus Macro care nu era întru totul 
convins. Să fii precaut, auzi? 

Tânărul a urmărit două siluete care urcau panta 
spre ei: Balthus şi Carpex. Cei doi romani s-au ridicat 
în picioare şi au plecat capetele în semn de salut. 

— A sosit momentul, l-a anunţat Balthus pe Cato. 
Trebuie să stai aproape de omul meu şi să faci 


întocmai cum zice el. Există o cale de a pătrunde în 
citadelă, dar trebuie să ai încredere în el şi să-l asculţi. 
Să nu vorbeşti, nici măcar în greceşte, pentru că 
accentul te va da de gol. Şi să nu uiţi de semnalul 
acela. Dacă nu-l vedem, nu vom pătrunde în oraş. 

— Am înţeles. 

— Bine, atunci, deşi n-o fac din toată inima, îţi urez 
noroc, romanule. 

— Mulţumesc, a spus Cato şi s-a întors către Macro. 
Ne vedem la citadelă, domnule. 

— Bineînţeles, i-a răspuns prietenul lui şi l-a lovit 
amical pe umăr. Aşa cum a zis şi prinţul, noroc! 

— Mulţumesc, domnule, a spus tânărul, solemn, şi s- 
a întors pentru a-l urma pe Carpex dincolo de culme. 


13 


Au traversat culmea şi au coborât în partea cealaltă, 
rămânând în spatele liniei pe care o crea pintenul 
stâncos ce pătrundea în câmpie spre Palmira. Soarele 
a apus dincolo de culme, iar ei au mers în tăcere pe 
măsură ce umbrele s-au îndesit în jurul lor în 
crepusculul care se adâncea. Cato l-a urmat 
îndeaproape pe Carpex, rămânând cu privirea alertă şi 
precaută aţintită în faţă, căutând orice semn care ar fi 
putut trăda prezenţa vreunei locuinţe ori a unei patrule 
duşmane. Însă peisajul în acea parte a oraşului era arid 
şi pustiu, iar pe acolo se puteau găsi doar o mână de 
creaturi ale deşertului. Un şacal, speriat de cei doi 
bărbaţi, s-a refugiat într-un tufiş scund, scoțând un 
scheunat ascuţit şi strident. Deasupra, un vultur se 
rotea lenevos pe cer, iar Cato nu a putut să nu se 
gândească la faptul că, în zilele următoare, ambele 
animale aveau să se îngraşe cu carnea morţilor căzuţi 
în luptă. 

Când până şi ultimele licăriri de lumină s-au stins 
pe cer, au ajuns la capătul pintenului şi s-au oprit o 
clipă surprinzând lumina nesigură a lămpilor atârnate 
de-a lungul zidului oraşului şi pâlpâind slab în ferestre 
şi pe acoperişurile plate ale clădirilor aflate dincolo de 
ele. În afara porţilor ardeau câteva focuri, semn că 
negustorii şi călătorii înnoptau acolo, dorind să-şi vadă 
de treburile şi de afacerile lor, fără să ţină cont de 
lupta pentru putere care se desfăşura între zidurile 
oraşului Palmira. Masiva citadelă domina latura 


răsăriteană a oraşului, iar Cato şi-a atins însoţitorul pe 
umăr. 

— Acum pe unde o luăm? 

Carpex a arătat spre un defileu puţin adânc, ce 
şerpuia dinspre dealuri şi de-a latul câmpiei, mergând 
spre oraş. În cele câteva zile din fiecare an în care 
ploua, acel defileu era albia unuia dintre pâraiele ce 
porneau dinspre dealuri, îndreptându-se către oază. 
Acum însă era uscat şi le oferea un ascunziş perfect 
pentru a se apropia de oraş. 

— Stăpâne, rămâi în spatele meu. Dacă întâlnim pe 
cineva, să nu scoţi niciun cuvânt, da? 

— Ştiu asta. Să mergem. 

Au mers spre buza albiei înguste şi şi-au dat drumul 
jos. Solul era neted şi tare, iar ei au făcut foarte puţin 
zgomot cât s-au deplasat cu iuţeală înainte, urmând 
cursul albiei. La un moment dat, Cato a avut impresia 
că aude voci şi l-a oprit pe Carpex până s-a convins că 
nu era vorba de aşa ceva, apoi amândoi şi-au continuat 
drumul cu multă precauţie. După ce au parcurs 
probabil în jur de cinci kilometri, potrivit socotelii lui 
Cato, albia tot mai îngustă a râului secat s-a şters, iar 
ei au ajuns pe câmpie, la mai puţin de un kilometru de 
oraş. În faţa lor, un pâlc de palmieri marca locul în 
care cursul de apă îşi încheia călătoria după ce pornea 
de pe dealuri, iar Carpex i-a făcut semn lui Cato să-l 
urmeze până la trunchiurile înalte şi subţiri care se 
curbau spre mănunchiurile ascuţite de frunze din 
vârful lor. În aer se simţea o slabă briză de seară, care 
le mângâia şi le mişca uşor, astfel că foşneau când cei 
doi s-au strecurat în umbra lor, croindu-şi drum cu 
grijă printre trunchiurile cu coajă curățată către latura 
îndepărtată a luminişului. 

Pe neaşteptate, Carpex s-a ghemuit la pământ şi i-a 


făcut semn lui Cato să procedeze la fel. Imediat după 
aceea, sclavul s-a întors către el şi, cu o privire 
înflăcărată, a dus un deget la buze. La mai puţin de 
treizeci de paşi de ei, în locul în care palmierii erau 
mai sfrijiţi şi mai rari, se zăreau siluetele câtorva 
cămile aşezate în genunchi pe pământ. Nu departe de 
ele se aflau câţiva bărbaţi care stăteau sub cerul 
înstelat şi vorbeau cu glasuri scăzute în limba 
aramaică. 

— Rebeli? a întrebat Cato în şoaptă. 

Carpex a negat din cap. 

— Neguţători. Apoi, preţ de câteva momente, şi-a 
înclinat capul într-o parte ca să asculte ce vorbeau, 
după care a continuat: Se plâng că răzmeriţa le-a 
stricat afacerile. 

Cato şi-a dres glasul discret. 

— Aş vrea şi eu să am aşa un necaz... Bun, şi ce 
facem acum? Trebuie să-i ocolim. 

— Da. Pe aici. 

Carpex s-a lăsat la pământ şi s-a furişat în patru 
labe de-a lungul lizierei de palmieri, străduindu-se să 
nu deranjeze frunzele uscate care căzuseră din aceştia. 
S-a oprit câteva momente, a aruncat o privire înapoi 
către Cato şi i-a şoptit: Fii atent, romanule! S-ar putea 
să existe scorpioni ori şerpi ieşiţi la vânătoare. 

— Şerpi? 

— Da. Vipere. Şi acum, urmează-mă! 

Cato a pornit după el, încercând să nu se crispeze la 
gândul că ar putea să se împiedice de vreo reptilă sau 
de vreo insectă ucigaşă. A aruncat priviri alerte spre 
cămilele şi oamenii aflaţi nu tocmai departe. La un 
moment dat, a îngheţat când o cămilă a întors capul 
spre el şi, rumegând nepăsătoare, a scos un sunet ca şi 
cum şi-ar fi dres glasul. Curând, şi-a pierdut orice 


interes faţă de el şi a continuat să rumege fericită. 
După ce au ajuns la o distanţă sigură de neguţători, s- 
au ridicat din nou în picioare şi au pornit spre oraş. In 
stânga lor se găsea drumul care ducea spre est şi către 
Parţia, iar Carpex a pornit înspre el. Cato l-a prins de 
braţ. 

— De ce o luăm pe-acolo? Am putea fi văzuţi. 

— Bineînţeles. In felul ăsta, putem trece drept 
oameni obişnuiţi care călătoresc spre Palmira. Dacă 
ne-ar vedea cineva coborând dinspre dealuri şi 
mergând spre nord, am putea trezi bănuieli. Ai 
încredere în mine, stăpâne. 

Cato a respirat adânc, apoi a dat din cap. 

— Se pare că nu voi avea încotro. 

— Aşa este. lar acum, te rog să nu mai vorbeşti. 

Au ajuns la drum şi l-au urmat spre oraş. După ce 
au mers puţin, au trecut prin dreptul unei caravane 
care se îndrepta în direcţie opusă şi profita cât se 
putea de alinarea aerului rece al serii pentru a-şi 
începe călătoria. Carpex a schimbat câteva cuvinte cu 
unii dintre conducătorii de cămile când aceştia au 
trecut prin dreptul lui, iar, după ce caravana s-a 
îndepărtat, s-a întors spre Cato. 

— Se pare că neguţătorii îşi scot din oraş mărfurile 
cele mai de preţ. Multe dintre familiile înstărite au 
părăsit deja oraşul. Stăpâne, se tem că va avea loc o 
mare bătălie. Să fi auzit deja că Longinus, guvernatorul 
vostru, va veni cu legiunile lui? 

Cato a dat din cap. Dacă se ajungea la o bătălie sau 
la asediu, cei care sufereau cel mai mult erau oamenii 
din Palmira. Le înţelegea dorinţa de a fugi de acolo 
până după încheierea bătăliei. Ca întotdeauna, săracii, 
care nu aveau alt adăpost şi nici mijloace de a 
supravieţui în altă parte, erau condamnaţi să rămână 


în oraş şi să reziste furtunii de sânge care avea să se 
abată asupra oraşului lor. 

Cât s-au apropiat de poarta de răsărit, Cato a văzut 
că de-a lungul drumului erau oameni care stăteau ori 
dormeau pe pământ, de o parte şi de alta a drumului. 
Chiar dacă în oraş era o revoltă, unii dintre localnici 
încă îndrăzneau să intre şi să iasă din oraş, îngrijindu- 
şi micile proprietăţi sau caprele pe care le aveau. 
Poarta era deschisă, însă păzită straşnic de oameni 
înarmaţi, care împiedicau accesul oricui după căderea 
întunericului. La lumina torţelor ce ardeau în 
postamente fixate deasupra porţii şi a vaselor pentru 
jăratic aflate de o parte şi de alta a ei, Cato a văzut că 
soldaţii purtau armuri de zale peste robele şi 
jambierele largi. Fiecare dintre ei purta pe cap un coif 
de formă conică şi era echipat cu suliță şi un scut 
rotund. Ei blocau accesul în oraş. 

— Ce facem acum? a bombănit Cato. 

— Faci aşa cum spun eu, stăpâne. Ai înţeles? 

Cato a făcut semn că da. 

— Faci întocmai ca mine şi nu scoţi o vorbă. Când 
ajungem la poartă, o să spun cine sunt. Oricum, e 
posibil să fiu recunoscut. Le voi povesti că eşti un sclav 
care a scăpat împreună cu mine din suita prinţului 
Balthus. Le voi spune că tabăra stăpânului meu este 
undeva aproape, spre răsărit. Şi că le voi preciza locul 
ei exact doar dacă mi se oferă o recompensă pentru 
această informaţie pe care i-o pot da prinţului Artaxes. 
Ne vor lăsa să intrăm şi ne vor escorta pe poartă ca să- 
l găsim pe prinţ. Odată intraţi, ne vom afla în cartierul 
cel mai sărac al oraşului. Străzile de acolo sunt înguste 
şi şerpuitoare. Când îţi fac eu semn, o rupem la goană 
şi te ţii aproape de mine. O să-i lăsăm în urmă, iar pe 
străzile acelea scăpăm de ei, dar să nu mă pierzi din 


ochi, stăpâne, şi nu cumva să te rătăceşti, pentru că 
altfel sigur vei cădea în ghearele lor. 

— Asta ţi-e planul? a şuierat Cato, cuprins de furie. 
Dar dacă nu reuşeşte? 

— Stăpâne, ai unul mai bun? l-a întrebat Carpex pe 
un ton ce nu admitea replică. 

Cato a dat din cap cu tărie. 

— Ar trebui să plecăm de aici şi să ne facem un plan 
cum se cuvine. Însă era deja prea târziu. Nu aveau 
cum să procedeze altfel. Ce se întâmplă dacă vor 
trimite pe cineva să transmită mesajul, în loc să ne 
conducă în oraş? Ce facem atunci? 

— Ce facem? a exclamat Carpex, părând surprins. 
Atunci se va descoperi cine suntem cu adevărat, 
stăpâne, şi vom fi executaţi. 

Cato a dat din cap, uimit de caracterul disperat al 
stratagemei gândite de camaradul lui, dar în acelaşi 
timp simțind cu disperare că nu aveau cum să bată în 
retragere. Se aflau destul de aproape de oamenii care 
păzeau poarta şi puteau fi văzuţi în lumina torţelor, iar 
dacă s-ar fi întors să plece, ar fi stârnit imediat 
bănuieli. Cato şi-a înghiţit nodul din gât şi a sperat că 
trăsăturile de roman îi erau ascunse de ceea ce purta 
pe cap. 

Sclavul a iuţit pasul şi, aruncând o privire agitată 
peste umăr, s-a grăbit spre poartă, urmat îndeaproape 
de tânăr. 

Au fost văzuţi neîntârziat de câteva dintre gărzi, 
care şi-au coborât suliţele, îndreptându-şi vârfurile 
către ei. Un răcnet aspru a spintecat întunericul, iar 
celelalte gărzi au sărit în picioare, cu armele pregătite, 
ceea ce i-a făcut pe Carpex şi Cato să se oprească. 
Unul dintre rebeli a înaintat şi a strigat la ei. Sclavul a 
ridicat braţele şi s-a aruncat în genunchi, pornind să 


vorbească repede, pe un ton ce îi trăda spaima. Cato a 
îngenuncheat în spatele lui, lăsând capul în piept şi 
sperând că aceea era o postură prin care orice sclav îşi 
exprima supunerea. Schimbul de cuvinte dintre Carpex 
şi una dintre gărzi a continuat câtva timp, iar tonul 
acesteia din urmă s-a schimbat, trecând de la ostilitate 
la surprindere, apoi la emoție, moment în care i-a făcut 
semn să se ridice şi să-l urmeze. Cato a sărit în 
picioare rămânând cât de aproape a putut de 
însoţitorul lui şi amândoi au fost conduşi prin dreptul 
celorlalte gărzi şi pe poartă. 

Ajunşi înăuntru, la lumina torţelor, a văzut o stradă 
îngustă, mărginită de mormane de gunoaie, care ducea 
printre clădiri sumbre. După câteva zile petrecute în 
deşert, mirosul închis şi respingător al oraşului l-a izbit 
neiertător în nări şi, instinctiv, a strâmbat din nas. 
Ofiţerul care răspundea de paza porţii a aprins o torţă 
mică şi i-a condus pe stradă, în ritm alert. Carpex şi 
Cato mergeau după el, iar în urma lor se aflau alţi doi 
soldaţi înarmaţi cu lănci şi purtând armuri din zale şi 
coifuri. Cato şi-a dat seama că secretul era să se 
îndepărteze de soldaţii din escortă suficient de mult 
cât să nu poată fi atins de vreo armă de-a lor, în cazul 
în care soldaţii ar fi fost îndeajuns de iuți ca să încerce 
aşa ceva împotriva celor doi reţinuţi care încercau să 
evadeze. Strada a ocolit o cişmea publică, apoi a 
început să urce domol spre locul în care tânărul roman 
bănuia că se afla citadela. In tot acest timp nu l-a 
scăpat din ochi pe sclavul care-i era însoțitor, fiind 
încordat şi pregătit să ţâşnească în fugă. La douăzeci 
de paşi mai încolo se deschidea spre stânga o uliţă şi, 
pe măsură ce se apropiau de ea, Carpex se trăgea 
înspre partea aia de stradă. Când au ajuns exact în 
dreptul acelei uliţe, sclavul a alunecat şi s-a lăsat pe 


mâini şi pe genunchi, scoțând un strigăt de durere. 
Ofiţerul din frunte s-a întors, s-a încruntat şi a strigat 
către oamenii lui, dar a continuat să înainteze. Unul 
dintre soldaţi a trecut de sclav şi s-a oprit la câţiva paşi 
mai departe, ca să-l urmărească pe Cato. Celălalt 
soldat s-a aplecat şi l-a tras brutal pe Carpex ca să-l 
ridice în picioare. 

Însă bărbatul s-a ridicat fulgerător şi a aruncat o 
mână de pietriş, praf şi gunoi în faţa soldatului. 

Omul s-a tras instinctiv înapoi şi a scos un sunet de 
surpriză. 

— Fugi! a strigat Carpex în greacă şi a sărit apoi 
spre intrarea pe alee, iar Cato a ţâşnit după el. In 
momentul în care au ieşit din cercul de lumină dat de 
torţa ofițerului, au pătruns într-o beznă aproape 
deplină. Aleea era atât de îngustă, încât nici măcar doi 
oameni nu puteau merge alături pe ea, iar mirosurile 
de mâncare stricată, scârnă umană şi sudoare erau 
cumplite. Bărbaţii au continuat să alerge orbeşte pe 
lângă uşi întunecate şi ferestre cu obloane trase. În 
urma lor, ofiţerul striga ordine către soldaţii săi şi 
curând s-a zărit un licăr de lumină în spatele celor doi 
fugari, semn că soldaţii pătrunseseră pe alee. 

— Mişcă-te! a strigat Carpex, trăgându-l pe Cato, ca 
să alerge mai repede. 

Aruncând o privire peste umăr, romanul l-a văzut pe 
ofiţer în fruntea urmăritorilor, ţinând torţa sus pentru 
ca lumina ei să strălucească puternic în spaţiul 
restrâns şi aruncând o nuanţă roşiatică asupra 
gărzilor, caselor şi mizeriei de pe jos. Ofiţerul a scos un 
strigăt şi a arătat cu braţul înspre cei doi fugari. 

— 'Ţine-te aproape de mine! i-a şuierat sclavul şi au 
continuat amândoi să alerge, dar având grijă să 
rămână pe mijlocul aleii, ca să se ferească de 


obstacolele care stăteau proptite de pereţii caselor, şi 
de o parte, şi de cealaltă. Cato a auzit bocănitul 
cizmelor purtate de gărzile care se străduiau să-şi 
ajungă prada din urmă. Carpex a alunecat şi s-a 
dezechilibrat, cât pe ce să cadă, dar şi-a revenit, însă 
tânărul roman, venind cu viteză din spate, aproape că 
l-a dărâmat. 

— Câştigă teren! a spus Cato printre dinţii 
încleştaţi. Trebuie să găsim o ieşire. 

— Nu te opri! i-a şoptit Carpex gâfâind. Scăpăm noi 
de ei. Ai încredere în mine! 

Insă Cato era deja convins că încercarea avea să 
dea greş. Pe străduţa aia se ciocneau de prea multe 
obstacole. Mai devreme sau mai târziu, puteau să cadă 
laţi pe stradă şi să fie prinşi. In faţă, a reuşit să 
distingă o schimbare în felul în care se reflectau 
umbrele, semn că aleea cotea brusc spre stânga. 
Imediat ce Carpex a luat-o după colţ, Cato şi-a dat 
seama că trebuia să acţioneze, altfel erau sortiţi pieirii, 
ceea ce ar fi atras şi moartea oamenilor din ambele 
cohorte. L-a prins de mână pe însoţitorul lui. 

— Aşteaptă aici! 

A arătat cu degetul spre mijlocul aleii, la câţiva paşi 
de colţ. Apoi, dându-şi roba deoparte, a scos sabia şi s- 
a lipit de cea mai apropiată uşă. Inima îi bătea atât de 
tare, încât simţea sângele bubuindu-i în urechi, ceea ce 
îl împiedica să audă zgomotul paşilor ce se apropiau. 
Ştia că nu avea decât o singură şansă de a-şi învinge 
urmăritorii. Trebuia să lovească iute şi cu tărie, aşa 
cum ar fi procedat şi Macro într-o situaţie 
asemănătoare. A inspirat adânc, umplându-şi plămânii 
cu aer, timp în care sclipirea roşiatică a torţei se 
reflecta dinspre zidurile caselor de după colţ. 

Apoi, semiîntunericul aleii a fost iluminat puternic 


în momentul când ofiţerul cu torţa a trecut de capătul 
zidului de care era lipit Cato. Omul l-a zărit imediat pe 
Carpex şi a urlat triumfător, repezindu-se către sclav. 
O clipă mai apoi a apărut şi primul dintre soldaţii lui, 
iar ofiţerul a trecut de Cato. Cu un răcnet din rărunchi, 
acesta a ţâşnit afară din ascunzătoare cu sabia 
ridicată, având vârful îndreptat spre faţa soldatului. 
Fără să ezite, a împins braţul cu arma în faţă, reuşind 
să-l lovească pe bietul om drept în obraz, puţin mai jos 
de ochiul stâng. Lama armei a străpuns carnea şi 
muşchii, după care a sfârtecat osul de dedesubt şi a 
pătruns adânc în ţeastă. Imediat după aceea, cu o 
smucitură nemiloasă, romanul a retras sabia şi s-a 
răsucit dintr-o mişcare, continuând să răcnească din 
răsputeri. Ofiţerul rebel se întorsese pe jumătate, iar, 
în lumina roşiatică a torţei, faţa lui a părut o mască de 
uimire şi de spaimă. Apoi, tăişul sabiei lui Cato l-a izbit 
în gât, exact între cămaşa de zale şi marginea coifului. 
Lovitura fusese dată cu toată tăria de care era capabil 
tânărul şi i-a produs o tăietură în diagonală prin gât, 
despicându-i clavicula, după care a ajuns la şira 
spinării, unde s-a oprit. Picioarele au cedat, iar ofiţerul, 
având pe faţă o expresie nedumerită, s-a lăsat moale în 
genunchi, după care şi-a dat duhul. 

Un zgomot venit din spate l-a făcut pe Cato să se 
răsucească şi să-şi scoată arma din trupul ofițerului. 
Primul soldat tocmai se prăbuşise la pământ şi lovea 
spasmodic din picioare, iar cel de-al doilea apăruse în 
apropierea lui. Omul s-a oprit când a trebuit să o ia 
după colţ, însă imaginea celor doi camarazi ai lui, dar 
mai ales a romanului aplecat asupra lor, uşor ghemuit 
şi pregătit să sară la atac cu sabia din care picurau 
stropi de sânge, i s-a părut a fi prea mult. S-a retras cu 
o grabă disperată după colţul străduţei şi a dispărut, 


după care Cato i-a auzit sunetul paşilor şi strigătele de 
avertisment şi groază. 

Nu aveau timp să jubileze pentru o victorie 
neînsemnată, aşa că tânărul a şters cu marginea 
mantiei sângele de pe lama sabiei şi i-a făcut semn lui 
Carpex să se apropie. 

— Scoate-ţi roba şi îmbracă hainele ofițerului! 

— Poftim? 

În lumina aruncată de torţa ce dădea să se stingă în 
gunoaiele mizere de pe pământ, Carpex încă părea 
împietrit. 

— Imbracă uniforma lui, i-a poruncit Cato cu glas 
aspru, aruncându-şi şi el roba, după care s-a aplecat 
asupra cadavrului soldatului. A deznodat baretele de 
sub bărbia omului şi i-a scos coiful şi căptuşeala de pe 
cap, apoi a desfăcut centura de care avea prinsă sabia. 
Aruncând o privire în jur, a văzut că şi Carpex 
îngenunchease şi, după o şovăială de o clipă, s-a 
apucat să procedeze la fel în cazul ofițerului rebel. 
Soldatul purta cămaşă de zale şi, ca de obicei, inelele 
greoaie de metal s-au dovedit greu de desfăcut şi de 
scos peste piept, umeri şi cap, iar Cato a trebuit să 
tragă furios de ea ca să o desprindă. Imediat după 
aceea, a aruncat-o peste cap şi şi-a trecut braţele prin 
ea, apoi a lăsat cuirasa să alunece în jos pe corp. A 
ridicat căptuşeala şi a pus-o pe cap, apoi şi-a aşezat 
coiful conic şi a legat baretele sub bărbie. Carpex încă 
se chinuia să se strecoare în cămaşa de zale şi Cato s-a 
grăbit să-l ajute. Un moment mai târziu, romanul a luat 
de la pământ făclia şi i-a întins-o sclavului, după care s- 
a aplecat să recupereze şi lancea soldatului. 

— Un lucru e sigur, din momentul ăsta nu vom mai 
atrage atenţia. Şi acum hai să găsim odată tunelul ăla. 

Sclavul s-a întors pe călcâie şi a pornit în fugă de-a 


lungul aleii. Cato l-a urmat, rămânând aproape de 
tovarăşul lui, ca să vadă drumul luminat de torţă. 
Carpex s-a strecurat cu dibăcie printre străduţele 
întortocheate, cu toate că era noapte. Cât au mers 
precipitaţi, Cato nu a văzut niciun locuitor al zonei, de 
aceea a bănuit că aceştia se ascundeau speriaţi 
îndărătul uşilor închise, rugându-se ca rebelii să nu-i ia 
în seamă. Într-un târziu, au pătruns pe o stradă ceva 
mai lată care dădea într-o piaţă în care se aflau 
tarabele neguţătorilor, goale la acea oră de noapte. Din 
întuneric s-a auzit un mormăit şi când s-au întors în 
direcţia de unde venise sunetul, cei doi au văzut o 
siluetă aflată nu departe de ei. Inainte să apuce să 
reacționeze, omul s-a întors şi a dispărut. Zgomotul 
paşilor lui s-a stins curând în noapte. 

— Cred că a fost un cerşetor, a sugerat Carpex, nu 
tocmai convins. Oamenii ăştia dorm câteodată în pieţe. 
În orice caz, uită-te acolo, stăpâne, i-a zis el şi a arătat 
spre o construcţie de piatră cu o uşă arcuită, plasată 
chiar în mijlocul pieţei. 

— Ce e acolo? 

— Una dintre intrările în canalizarea oraşului. 
Meşterii o mai folosesc din când în când, dar e aproape 
întotdeauna încuiată, a spus Carpex zâmbind. Cel puţin 
aşa îşi închipuie ei. 

— Încuiată? a întrebat Cato, clătinând din cap cu 
frustrare, când s-au apropiat de uşa masivă şi 
ghintuită, încadrată de arcada de piatră. Şi acum ce 
facem? 

— Stai să vezi, i-a răspuns sclavul, în timp ce 
examina scoaba de fier pe unde zăvorul pătrundea în 
zidărie. Scoţându-şi pumnalul, Carpex a răzuit de pe 
marginile de piatră o parte din mizeria depusă şi apoi a 
introdus lama în spaţiul liber unde ar fi trebuit să se 


afle mortar. A răsucit-o un moment, până când din 
gaură a început să iasă la iveală o bucată de piatră de 
formă pătrată. Imediat ce a putut să o prindă de 
margini, sclavul a extras-o, aşezând-o cu atenţie pe 
pământ. Acum, zăvorul era la vedere şi a putut 
deschide uşa. Partea ei de jos s-a frecat de dalele de 
piatră, scoțând un hârâit supărător, după care s-a auzit 
un geamăt de nemulţumire dinspre ţâţâni. Cato şi 
Carpex s-au crispat auzind sunetele stridente, au 
aşteptat un moment ca să vadă vreo reacţie, după care 
s-au strecurat prin deschizătură. 

— De unde ştiai de uşa asta? l-a întrebat Cato, după 
ce au ajuns înăuntru. 

— Eu am aranjat-o aşa, pentru ca eu şi prinţul să ne 
putem strecura prin tunelurile de canalizare fără 
ştiinţa nimănui. Dacă nu te uiţi atent la bucata aia de 
piatră, nu-ţi dai nicidecum seama că ar putea fi clintită. 
Să mergem. 

Carpex s-a ghemuit ca să treacă pe sub tavanul 
scund, luminându-şi calea cu o torţă pe care o ţinea 
înclinată în faţă. Cato l-a urmat. Inăuntru se găsea o 
mică platformă de piatră, având câteva trepte murdare 
ce duceau în jos, către tunel. 

— Stăpâne, ar fi bine să închizi uşa. 

Tânărul a împins-o înapoi la locul ei, străduindu-se 
să o mişte în ţâţâni cu multă grijă, ca să nu producă 
zgomot. Apoi a făcut un semn din cap câtre Carpex. 

— Gata. Acum să mergem. 

În partea de sus, treptele erau uscate, însă ultimele 
aveau mâzgă pe ele, iar Cato a păşit cu precauţie când 
a coborât printr-o arcadă mică drept în tunel. A 
strâmbat din nas când, oprindu-se, mirosul de acolo i-a 
pătruns în nări. In lumina inconstantă dată de făclia 
mică, a văzut canalizarea întinzându-se în ambele 


sensuri cât cuprindea cu ochii. Treptele dispăreau în 
curentul apei mizere şi, după o scurtă ezitare, Carpex a 
pătruns în acel pârâu. A pornit în direcţia în care 
ducea curentul, prin apa care îi ajungea până la 
jumătatea pulpei. Cu o strâmbătură de neplăcere, Cato 
l-a urmat. Aerul stătut mirosea apăsător a excremente 
şi urină şi tânărul îşi înghiţea întruna nodul din gât 
încercând cu disperare să nu verse. 

— Cât de mult avem de mers? 

— O sută de paşi, stăpâne. Iar atunci ne vom afla 
sub citadelă. Făcuseră mai puţin de cincizeci de metri 
când au auzit amândoi un scârţâit slab de balamale şi 
s-au oprit ca să se uite înapoi. Sunetul vocilor a 
răsunat cu ecou în tunelul căptuşit cu piatră, iar o clipă 
mai târziu au văzut o licărire roşiatică în dreptul 
arcadei unde treptele duceau spre intrarea în 
canalizare. 

— Fir-ar să fie, a mormăit Cato. Se vede treaba că 
cerşetorul ăla a găsit pe cineva să-l asculte. S-a mişcat 
iute. Iar celălalt soldat cred că a alarmat tot oraşul. 

— Ce facem? 

— Te-ai putea orienta de aici încolo pe întuneric? 

— Nu. 

— Atunci trebuie să înaintăm. Dar repede! 

In lumina făcliei lui Carpex, au continuat să meargă 
mai iute, făcând valuri prin curentul de mizerie şi 
stropind pereţii. Apoi, din urma lor s-a auzit un strigăt, 
răsunând brutal şi foarte apropiat în acel spaţiu închis, 
urmat de clipocitul apei tulburate de paşii celor care 
porniseră după ei. 

— Cât mai e de mers? a întrebat Cato, gâfâind. 

— Nu mai e mult. Nu departe de aici, din tunel 
porneşte o ramificaţie spre dreapta. 

Tânărul a ridicat ochii şi a examinat locul. Gura 


neagră a unei intrări apărea la limita cercului de 
lumină dat de făclie. 

— Am văzut! 

Au mers precipitaţi prin apă şi au pătruns în tunelul 
lateral. 

— Şi acum, ce facem? 

— Mergem puţin până dăm de un cot, după care 
urmează pintenul care duce spre vechile grajduri ale 
citadelei. 

— Bine. 

Cato l-a urmat pe sclav, care a iuţit din nou pasul. 
Câteva clipe, urmăritorii au dispărut din câmpul lor 
vizual, iar acum, când cei doi se aflau în acea nouă 
porţiune de tunel, zgomotul făcut de mersul lor prin 
apă se stinsese aproape cu totul. Însă curând intrarea 
din spatele lor s-a luminat tot mai puternic, iar un 
moment după aceea, rebelii au pătruns în tunelul 
lateral. Cato a văzut în faţă cum tunelul cotea, aşa cum 
spusese Carpex. Când au dat colţul, i-au pierdut din 
nou din ochi pe urmăritori, apoi sclavul a arătat cu 
degetul spre ceva. 

— Uite! Acolo! 

Un pasaj de mici dimensiuni dădea spre canalul 
principal de colectare, aflat probabil la jumătatea 
înălţimii tunelului în care se aflau. Când au ajuns la el, 
Cato a aruncat o privire înăuntru şi a văzut că pintenul 
urca într-o pantă domoală. 

— Unde duce? 

— Direct spre cazarmă. Sfârşeşte sub un grilaj. 

— Bine. 

Cato a luat făclia din mâna sclavului şi apoi l-a 
împins pe acesta în deschizătura îngustă. 

— Ia-o înainte. Dar să mergi cât de repede poţi. Să 
te opreşti imediat ce îi auzim pe rebeli. 


Carpex a confirmat cu o mişcare din cap şi a urcat 
în tunel. Cato a învârtit făclia şi apoi a aruncat-o cât de 
departe a putut de-a lungul tunelului. Flacăra a crescut 
în intensitate cât a descris un arc de cerc prin aerul 
întunecat, apoi s-a izbit de un perete şi a ricoşat cu o 
jerbă de scântei, după care a căzut în apa puturoasă, a 
scos un şuierat şi s-a stins, făcând totul să se cufunde 
în beznă. Cato a găsit pe pipăite marginea intrării în 
tunelul lateral şi s-a aplecat pentru a putea pătrunde. 
Pe acolo nu se putea merge în picioare, nici măcar 
aplecat, ci doar pe palme şi genunchi. Doar un firicel 
de apă se prelingea pe podea şi era plină de tot felul de 
mizerii şi bucăţi de moloz. In faţă, l-a auzit pe Carpex 
gemând şi înaintând în susul pantei. Apăsat de cămaşa 
grea de zale, gâfâia aproape epuizat. Pătrunseseră în 
acel pasaj cale de vreo zece metri, când tânărul roman 
a auzit zgomotele făcute de urmăritori. 

— Carpex! a şuierat el în şoaptă. Opreşte-te! 

În pasajul strâmt s-a făcut linişte, iar Cato s-a 
străduit să-şi ţină respiraţia în momentul când rebelii 
au ajuns la capătul tunelului. În dreptul intrării a licărit 
flacăra unei torţe, după care urmăritorii au trecut mai 
departe. Cato a mai aşteptat puţin, apoi a şoptit. 

— Gata. 

Au continuat să înainteze târâş, urcând pintenul pe 
întuneric, după care Cato a auzit sunete, semn că 
rebelii se întorceau pe tunelul principal. Unul dintre 
urmăritori a strigat ceva, iar apoi s-a auzit foiala 
oamenilor care începuseră să urce de-a lungul micului 
pasaj. Acum nu mai era nevoie să păstreze tăcerea, de 
aceea Cato i-a spus cu voce tare lui Carpex. 

— Vin după noi! Mergi înainte! 

S-au grăbit să înainteze, fără să mai ia în seamă 
duhoarea şi mâlul de sub palme şi genunchi. În spatele 


lor, urmăritorii, ajutaţi de lumina dată de făclii, veneau 
cu repeziciune, iar icnetele şi strigătele lor urcau prin 
tunelul îngust de parcă s-ar fi aflat la numai câteva 
degete de Cato. Apoi a perceput câteva detalii vagi pe 
peretele tunelului şi şi-a dat seama că rebelii se 
apropiau vertiginos. Dacă îi prindeau din urmă înainte 
de a ajunge la capăt, cei doi nu ar fi avut nicio şansă să 
se întoarcă şi să riposteze. Cato avea asupra lui doar 
sabia. Şi zărise cel puţin o lance printre armele 
urmăritorilor. Il puteau atinge cu uşurinţă şi nu avea 
spaţiu suficient pentru a evita o împunsătură. 

Tunelul a început să meargă în plan drept şi Cato a 
perceput voci venind din faţă. 

— Aproape c-am ajuns! a strigat Carpex spre el. 

Cato a aruncat o privire peste umăr şi, la vreo 
cincisprezece paşi în urma lui, a văzut făclia primului 
dintre urmăritori şi expresia lui sumbră şi hotărâtă. 

Vocile ce răsunau deasupra lor au crescut în 
intensitate şi Cato a văzut o rază slabă de lumină 
pătrunzând în jos spre tunel. Carpex s-a azvârlit 
înainte ca să parcurgă ultimii metri şi apoi s-a ridicat 
în picioare şi a prins între degete barele de fier ale 
grătarului aflat deasupra capului şi a împins cu forţă. 
Grilajul nu s-a clintit, aşa că, imediat ce a ajuns lângă 
el, s-a îndreptat de spate, a împins cu toată tăria şi s-a 
ales cu o înţepătură în palmă făcută într-o ieşitură 
ascuţită. Peste ei s-au rostogolit bucăţi de tencuială, 
iar apoi, cu un scrâşnet neaşteptat, grilajul a cedat şi s- 
a prăbuşit cu un zăngănit asurzitor pe podeaua 
încăperii de deasupra. Carpex a urcat, prinzându-se de 
marginea găurii şi căţărându-se, după care s-a 
rostogolit pe o parte. Cato a aruncat o privire în josul 
tunelului şi a văzut că unul dintre rebeli, ajuns foarte 
aproape de el, lepădase făclia şi îşi scosese sabia în 


timp ce înainta cu dinţii încleştaţi, gata să ucidă. 

Brusc, s-a auzit un vacarm de voci surprinse venind 
din camera de deasupra, iar Carpex a scos un răcnet. 
Cu toate astea, Cato s-a tras în sus prin gaură, fără să 
mai ţină seama de primejdie, pentru că dorea să scape 
de omul din tunel care înainta cu repeziciune ca să-l 
străpungă cu sabia. Cu un icnet, a făcut un efort 
suprem şi s-a tras în sus prin deschizătură. Când a 
ajuns cu torsul dincolo de podea, l-a văzut pe Carpex 
alături, prăbuşit pe podeaua pardosită cu dale. Sclavul 
avea o expresie de stupefacţie, iar din gură îi curgea 
sânge. In jurul lor, strigând furioşi, câţiva soldaţi în 
tunici albastre se apropiau ameninţător de el. Unii 
erau înarmaţi, iar imul dintre ei a făcut un salt înainte 
cu sabia, voind să-l izbească pe Cato în cap. 

— Stai! a răcnit Cato în latină şi ridicând un braţ 
într-un ultim efort de a se apăra de lama sabiei ce 
cobora spre el. Sunt roman! 


14 


Imediat după căderea nopţii, Macro şi prinţul Balthus 
au condus coloana pe un drum mai puţin direct decât 
cel urmat de Cato şi Carpex. Cavaleria romană şi 
călăreţii palmirani au mers pe jos, ducându-şi de 
căpestre caii ale căror copite fuseseră înfăşurate în 
cârpe ca să nu facă zgomot. Infanteriştii primiseră 
ordin să-şi lase orice alte lucruri sau echipamente într- 
o peşteră de la poalele unui deal şi acum mergeau de 
voie, ducând cu ei doar armele şi purtând armuri. 
Toate articolele de strictă necesitate avute asupra 
soldaţilor stăteau prinse bine de corp, astfel ca ei să 


mărşăluiască pe cât posibil în tăcere, iar discuţiile 
fuseseră interzise. Centurionii şi optio mergeau alături 
de oamenii lor, stând cu urechile ciulite ca să depisteze 
până şi cea mai neînsemnată încălcare a ordinelor, cei 
vinovaţi urmând a fi pedepsiţi cu bătaia. 

În vreme ce coloana înainta în tăcere, Macro se 
simţea foarte mândru de realizările oamenilor lui. 
Reuşiseră să traverseze deşertul şi-şi alungaseră 
duşmanii ca să ajungă până acolo, iar acum ţinta le 
apăruse în faţa ochilor. Cu toate astea, în cazul în care 
Cato nu ar fi trecut de poartă ca să ajungă la citadelă 
sau dacă nu reuşise să-i convingă pe cei dinăuntru să 
creeze o diversiune ca să le permită lui Macro şi 
celorlalţi să pătrundă în oraş însemna că nu-şi va 
îndeplini misiunea. Gândindu-se la tânărul său prieten, 
Macro a regretat încă o dată că îi îngăduise să plece 
împreună cu sclavul lui Balthus. Existau destui ofiţeri 
de-ai săi care s-ar fi descurcat la fel de bine, iar de 
Cato era nevoie pentru a-şi comanda oamenii din 
cohortă. De fapt, în timp ce analiza hotărârea luată, 
Macro şi-a dat seama că şi el avea nevoie de Cato într- 
o situaţie ca aia, în care sincronizarea, evaluarea 
corectă şi capacitatea de a gândi din mers reprezentau 
calităţi vitale. Macro se simţea în elementul lui şi 
existau puţini oameni din legiune care să se compare 
cu el în ceea ce priveşte calităţile de conducător în 
luptă. Era puternic şi brutal, dar şi curajos, iar când 
dorinţa înflăcărată de luptă îi făcea sângele să fiarbă în 
vine, era dispus să admită că de fapt chiar îi făcea 
plăcere... Spre deosebire de Cato, care socotea lupta 
drept un mijloc necesar pentru atingerea unui obiectiv. 

Cel puţin aşa obişnuia Cato să vadă lucrurile, a 
gândit Macro, pe faţa căruia a apărut o expresie de 
îngrijorare. În acea zi văzuse pentru prima oară o 


sclipire de emoție în ochii lui când acesta insistase să-l 
însoţească pe sclavul lui Balthus pe drumul spre 
Palmira. Era o misiune absurd de primejdioasă pentru 
care Cato se oferise voluntar, iar acum lui Macro îi era 
imposibil să nu se teamă pentru siguranţa amicului 
său. Nu doar pentru că avea să se aventureze în inima 
oraşului duşman, ci în primul rând pentru că nu era 
convins de calităţile naturale de luptător ale tânărului. 
Care manifesta mai degrabă o înclinaţie spre 
filozofare, a gândit Macro cu regret. Asimilarea unor 
filozofii ciudate pe care le citea de pe rulouri obscure 
nu slujea niciunui scop practic şi nici nu era o 
modalitate de distracţie, spre deosebire de vizionarea 
comediilor, care pentru Macro era cea mai mare 
plăcere. 

În anii de când Cato îl învățase să citească, Macro 
îşi folosise noua pricepere pentru a-şi îndeplini 
plictisitoarele cerinţe impuse de birocraţia militară. 
Însă în lunile din urmă, graţie şederii paşnice şi 
comode în garnizoana din Antiohia, începuse să 
citească din plăcere. Lăsând discret deoparte 
traducerile latine din Socrate şi Aristotel, pe care Cato 
le găsise în biblioteca locală, Macro îşi dăruise orele 
libere lecturilor de comedii, dar şi altor lucrări mai 
picante şi reuşise să citească o bună parte a pieselor 
lui Plaut, după care izbucnise criza cu Parţia, iar el 
fusese trimis spre Palmira. 

Gândurile i-au revenit brusc la situaţia prezentă, 
pentru că un cercetaş a apărut în fugă de-a lungul 
pintenului care pătrundea în câmpie. Macro a ridicat 
mâna pentru a-i atenţiona pe oamenii ce mergeau în 
urma lui, iar pe întuneric, coloana s-a oprit cu destule 
stângăcii. Cercetaşul dintr-un escadron de cavalerie 
din a Doua lliră a salutat, apoi a dat să prezinte 


raportul. Macro l-a oprit imediat. 

— Vorbeşte în greacă, i-a spus, făcând un semn 
către Balthus, ca să înţelegem amândoi. 

— Am înţeles. La fel ca mai toţi soldaţii staţionaţi în 
estul Imperiului, cercetaşul vorbea în primul rând 
greaca şi cunoştea latină doar atât cât să înţeleagă 
ordinele militare. A arătat către capătul pintenului. Am 
dat peste o patrulă duşmană în direcţia aceea. La mai 
puţin de jumătate de milă de la vârful pintenului. În 
apropierea unor palmieri. 

— Câţi erau? 

— Nu mai mult de douăzeci. 

— în ce direcţie se deplasau? 

— Nu mergeau. Păreau să se fi oprit să-şi petreacă 
noaptea acolo. Mai toţi dorm, dar au lăsat doi oameni 
de veghe. 

— Fir-ar să fie, a bombănit Macro. 

Patrula rebelilor îşi stabilise tabăra chiar în drumul 
ei de înaintare. 

— l-am putea ocoli, a sugerat Balthus. Ne 
îndepărtăm de pinten cale de vreun kilometru, iar apoi 
încercăm să-i ocolim. 

Macro a clătinat din cap. 

— Ne-ar lua prea mult timp. Trebuie să intrăm în 
oraş înainte de crăpatul zorilor. Pe de altă parte - şi s-a 
întors către terenul deschis aflat dincolo de pinten - ar 
trebui să ne îndepărtăm mult ca să fim siguri că nu ne 
vor vedea. Dacă s-ar întâmpla asta, fii convins că prima 
lor grijă va fi să-şi anunţe prietenii din Palmira. Şi 
chiar dacă nu ne-ar zări, ar trebui să parcurgem o 
distanţă mare până să ne reluăm marşul către poarta 
de răsărit. lar pe câmpie am putea da peste păstori, 
negustori sau călători. Şi oricare dintre ei ar putea da 
alarma. 


— Ai dreptate, centurion. Ce sugerezi să facem? 

Macro a rămas un moment pe gânduri. 

— E mai bine să urmăm drumul drept. Ar fi cel mai 
rapid şi sigur, cu condiţia ca mai întâi să eliminăm 
patrula aia. 

— Să eliminăm patrula? 

Surpriza din glasul prinţului era evidentă. 

— Da, şi trebuie acţionat rapid. Putem să-i prindem 
şi să-i ucidem înainte să apuce să trimită pe cineva 
care să dea alarma. Băieţii tăi vor avea un rol 
important în treaba asta. 

— Despre ce e vorba? 

— Ii trimitem de o parte şi de alta a taberei. După 
ce-şi ocupă poziţiile, îi atacă şi-i distrug pe rebeli încă 
înainte de a apuca să urce pe cai. Nu trebuie să scape 
niciunul. Asta să ne fie clar. _ 

— Nicio grijă, romanule. Imi dau seama de riscuri. 
Balthus a tăcut un moment, după care a continuat. Dar 
ce se întâmplă dacă vor scăpa câţiva dintre ei şi vor da 
alarma? Ce facem în situaţia asta? 

— Atunci va trebui să hotărâm dacă e cazul să ne 
retragem spre dealuri ca să aşteptăm o altă ocazie 
pentru a pătrunde în oraş, lucru care, sincer să fiu, nu 
cred că se va mai întâmpla în cazul în care rebelii află 
de prezenţa noastră în apropiere de Palmira. După 
toate probabilitățile, se vor mobiliza ca să ne vâneze şi 
să ne distrugă. Or, a mai spus Macro, urmărind atent 
faţa prinţului, ne continuăm atacul şi îi surprindem 
înainte de a apuca să reacționeze. Desigur, dacă 
reuşesc să apere poarta, atunci toate eforturile noastre 
vor fi zadarnice. Aşadar, asta e soluţia dacă ne va 
scăpa vreun om din patrulă. Ce preferi? 

Macro hotărâse deja, dar era curios să afle ce 
gândea Balthus. Prinţul Palmirei voia să lupte ori avea 


să fugă? Balthus i-a răspuns fără să şovăie. 

— Dacă scapă vreunul, eu sunt de părere că trebuie 
să înaintăm spre Palmira cât de repede posibil, a zis el 
şi s-a bătut în piept. Şi, cum sunt la comandă până 
când ajungem în citadelă, aşa vom proceda. 

Macro a zâmbit. 

— Eşti un om după placul inimii mele. Corect, cred 
că vrei să-ţi comanzi oamenii în acest atac asupra 
patrulei. 

Cu un semn din cap, Balthus s-a îndepărtat, 
îndreptându-se spre şirul întunecat al oamenilor lui, 
care stăteau întinşi nu departe de coloana romană. 
Macro l-a urmărit câteva clipe, apoi a revenit în 
fruntea coloanei şi a luat prima centurie, aflată sub 
comanda  centurionului Horatius, din avangarda 
cohortei şi l-a urmat pe cercetaş spre patrula duşmană, 
furişându-se cu mare grijă. Spre stânga lui, călăreţii 
palmirani au început deplasarea, îndepărtându-se de 
pinten şi pătrunzând în deşert, pentru a-i încercui pe 
rebeli. Spre dreapta lui Macro, creasta pintenului 
cobora într-o pantă lină spre câmpie şi se termina într- 
un vălmăşag de bolovani. La mică distanţă de acel loc, 
a văzut conturul întunecat al frunzelor de palmieri 
profilate pe cerul luminat de stele. 

— Opriţi-vă aici, i-a şoptit Macro centurionului aflat 
în spate şi apoi s-a strecurat înainte, timp în care 
ordinul a fost transmis încet către şirul de siluete 
întunecate. L-a ajuns pe cercetaş din urmă şi l-a bătut 
uşor pe umăr. Am ajuns suficient de aproape. 

Omul a aprobat din cap şi s-a lăsat la pământ. Un 
moment mai apoi, Macro s-a întins lângă el şi a privit 
prin întuneric. Copacii se vedeau destul de clar, la fel 
şi caii legaţi dedesubtul lor. In jur, rebelii dormeau 
ghemuiţi pe pământ. Aşa cum raportase cercetaşul, 


mai toţi stăteau întinşi, însă câţiva erau treji, iar Macro 
a auzit frânturi din discuţia lor. Păreau suficient de 
binedispuşi şi era limpede că nu se aşteptau la 
necazuri. Doi oameni stăteau pe vine în deşert, la 
fiecare capăt al taberei, şi vegheau. 

Macro s-a aşezat ceva mai comod şi i-a şoptit încet 
cercetaşului. 

— Intoarce-te la centurionul Horatius şi spune-i că 
situaţia e aşa cum am anticipat-o. Inamicii sunt încă 
aici, iar Balthus trebuie să-i atace prin surprindere. 
Vreau ca oamenii lui să fie pregătiţi să avanseze 
imediat ce se declanşează atacul. 

— Am înţeles. 

— Du-te. 

Cercetaşul a dat din cap, apoi s-a furişat printre 
stânci, lăsându-l pe Macro să urmărească inamicul. 
întârzierea era supărătoare, dar Macro spera ca acest 
lucru să nu le răpească prea mult timp. Altminteri, 
Cato ar fi putut să transmită semnalul luminos, făcând 
ca garnizoana să se lanseze într-un atac de diversiune 
costisitor şi inutil. Asta, presupunând că el reuşise să 
pătrundă în garnizoană, şi-a adus aminte Macro. A 
continuat să urmărească atent patrula, aruncând câte 
o privire în noapte, încercând să descopere vreo 
mişcare a lui Balthus şi a oamenilor lui. După o vreme, 
comandantul a devenit tot mai agitat şi a şuierat 
nerăbdător printre dinţii strânşi: 

— Haideţi odată... hai. N-avem toată noaptea la 
dispoziţie... Unde naiba sunteţi? In timp ce rostea 
blestem după blestem la adresa prinţului palmiran, 
dintre rebelii care stăteau de vorbă s-a desprins unul, 
care a pornit să meargă în direcţia în care se afla 
Macro. 

— Aha, grozav, a bombănit el. Cel mai potrivit 


moment ca să-ţi faci nevoile. 

Iritarea lui s-a transformat în îngrijorare când omul 
a continuat să se apropie. Dacă urma acelaşi drum, 
rebelul avea să dea peste Macro şi să se împiedice de 
el. Comandantul s-a lipit de pământ, a dus mâna spre 
sabie şi a prins mânerul între degete. Acum auzea 
limpede paşii omului: un foşnet slab făcut de încălţările 
lui la atingerea pietrelor. Dinspre tabără, cineva a 
strigat ceva spre om, care a răspuns răstindu-se furios, 
apoi camarazii lui au izbucnit în râs. Stând întins între 
un bolovan mare şi un tufiş scund, Macro urmărea prin 
hăţişul de ramuri subţiri ca nişte picioare de păianjen 
cum soldatul se apropia. Omul s-a uitat în jur, iar o 
clipă mai apoi a ales o stâncă la nici trei metri 
depărtare de Macro, unde s-a lăsat pe vine, rămânând 
nevăzut de camarazii lui. Ridicându-şi roba, s-a întors 
cu fundul în direcţia lui. 

Cu un geamăt, a început să-şi facă treaba şi, 
instantaneu, comandantul l-a blestemat în gând pentru 
mâncarea pe care o consumase şi-l stricase la stomac. 
Aerul s-a umplut de un miros respingător şi Macro a 
strâmbat dezgustat din nas. In cele din urmă, omul şi-a 
terminat treaba şi a privit prin preajmă, căutând ceva 
cu care să se şteargă. S-a întors către Macro şi a 
îngheţat. 

A urmat un moment în care niciunul dintre ei nu s-a 
clintit, apoi rebelul s-a ridicat în picioare, încă uitându- 
se în direcţia lui. Abia îndrăznind să respire, Macro a 
dat drumul sabiei şi a pipăit locul în căutarea unei 
pietre care să-i slujească drept armă. Degetele lui au 
descoperit una care era pe măsura mâinii lui şi s-au 
strâns în jurul ei, moment în care rebelul a făcut un 
pas şovăielnic înspre el şi a scos o exclamaţie. 

Macro a ţâşnit din ascunzătoarea lui şi a azvârlit 


piatra cu toată puterea, după care a scos sabia şi s-a 
repezit spre rebel. Piatra l-a nimerit pe om în falcă şi a 
ricoşat, însă lovitura l-a năucit un moment, atât cât 
avea nevoie romanul pentru a se izbi de el, vârându-i 
sabia în burtă, apoi s-au prăbuşit amândoi la pământ. 
Macro a aterizat exact peste el, făcându-l să rămână 
fără răsuflare. Lama sabiei a pătruns pe sub coastele 
omului, sfârtecând organe vitale. A început să se 
zvârcolească şi să respire chinuit, iar comandantul 
roman s-a temut că va reuşi să strige şi să dea cuiva de 
veste înainte de a muri. 

— Nu cumva să ţipi, a şuierat Macro, punând mâna 
peste gura omului şi apăsând. 

Cu ultime puteri, rebelul s-a încordat şi s-a cabrat, 
încercând să-l îndepărteze pe Macro, dar acesta nu a 
cedat şi, în acelaşi timp, a răsucit furios lama sabiei în 
pieptul lui. Apoi rebelul s-a lăsat moale, inert, iar ochii 
lui au rămas căscaţi orbeşte spre stele. Macro a 
continuat să-l ţină lipit de pământ până s-a convins că 
murise, apoi a slăbit apăsarea şi şi-a îndepărtat mâna 
de pe falca lipsită de fermitate. S-a rostogolit departe 
de cadavru, smulgând şi lama sabiei din el, apoi şi-a 
tras sufletul. Abia după câteva momente şi-a dat seama 
de miros şi a înţeles că ajunsese pe locul în care omul 
îşi făcuse treaba cu câteva momente mai devreme. 

— La naiba, a bombănit el. Frumoasă treabă. 

S-a aplecat peste cadavru, a tăiat o fâşie din tunica 
omului şi s-a străduit să-şi şteargă mizeria de pe haine, 
în acelaşi timp continuând să fie atent ca să descopere 
vreun semn din partea lui Balthus şi a oamenilor lui. 
Gluma se îngroşa, a gândit el cu amărăciune. Dacă 
prinţul nu acţiona mai curând, nu vor mai reuşi să 
ajungă la poarta oraşului la adăpostul întunericului. 
Dinspre tabără s-a auzit o chemare. Macro a rămas 


nemişcat, iar strigătul s-a repetat. Situaţia nu era 
bună, a gândit el. Dacă nu primeau răspuns, exista 
posibilitatea ca rebelii să trimită pe cineva să vadă ce 
se întâmplase. Macro şi-a scos coiful şi l-a lăsat pe 
pământ. Apoi s-a ridicat cu precauţie şi s-a uitat peste 
pietre spre tabără. Când rebelul a strigat a treia oară, 
de astă dată pe un ton îngrijorat, el s-a ridicat ceva mai 
mult şi a făcut semn cu mâna. Spre uşurarea lui, 
oamenii care îşi aşteptau camaradul au râs şi au 
continuat să stea de vorbă. 

Macro abia a apucat să-şi reia poziţia în spatele 
stâncilor, când a auzit duduit asurzitor de copite, iar 
din noapte au apărut forme care s-au năpustit spre 
tabăra rebelilor. Plesnetul înfundat al săgeţilor ce se 
înfigeau în carne răsuna mai tare decât duduitul 
copitelor, fornăielile şi nechezăturile cailor. Apoi 
tipetele răniților şi strigătele de alarmă au răsunat în 
noapte, după care s-au auzit sunetele metalice ale 
săbiilor ce se loveau cu putere. Acum nu mai era 
nevoie să se ascundă, astfel că a ieşit dintre stânci şi a 
urmărit de la o distanţă sigură cât Balthus şi oamenii 
lui se roteau vijelios printre palmieri şi îi hăcuiau pe 
cei pe care îi vedeau întinşi la pământ. 

— Domnule! a strigat centurionul Horatius, care 
tocmai îşi conducea oamenii printre stânci către 
Macro. Sunteţi acolo? 

— Aici! a spus Macro şi a ridicat un braţ, iar 
centurionul şi legionarii s-au apropiat în fugă. Formaţi 
două linii! Noi nu participăm la luptă. Ne aflăm aici 
pentru a-i împiedica pe rebeli să fugă în direcţia asta. 

— Am înţeles. 

Horatius a adulmecat şi s-a strâmbat, după care a 
salutat şi s-a dus să le dea ordine oamenilor din 
centuria lui. Macro s-a întors să urmărească atacul 


împotriva rebelilor. Era pe încheiate. Călăreţii nu mai 
traversau tabăra în goana cailor, ci treceau printre 
cadavre, oprindu-se doar să le dea lovitura de graţie 
răniților sau celor care se ghemuiseră la pământ 
dorind să se predea. În acea noapte nu se puteau lua 
prizonieri. 

Aceştia nu ar fi făcut decât să reţină înaintarea 
coloanei, creând probleme suplimentare prin faptul că 
trebuiau păziţi, fără a mai vorbi de pericolul de a da în 
vileag prin strigăte prezenţa în apropierea oraşului a 
coloanei în care urma să stea în aşteptare până în 
momentul când avea să asalteze poarta de răsărit. 

— Gata, s-a terminat, a anunţat Macro. Trimiteţi un 
mesager către restul coloanei. Acum ne putem relua 
marşul. 

Dinspre pâlcul rar de palmieri se apropia un călăreț, 
iar el a bănuit că era Balthus. 

— Drumul e liber, centurion. Oamenii mei nu au 
cruțat niciun rebel. Sunt morţi cu toţii. 

— Aţi acţionat foarte bine, a recunoscut romanul. 
Propun să ne continuăm înaintarea, prinţe. 

Era prima oară când Macro dădea vreun semn de 
consideraţie faţă de Balthus, astfel că acesta a avut un 
moment de ezitare înainte de a accepta lauda şi 
respectul pe care le presupuneau acele vorbe. A făcut 
un semn din cap spre Macro. 

— De acord. Acum, când am ajuns în câmpie, 
oamenii mei se vor dispersa şi vor proteja apropierea 
noastră de poartă. Nu trebuie să mai întârziem. 

— E bine aşa, a spus Macro. Nu ne vom opri decât 
atunci când ajungem în poziţia în care trebuie să 
aşteptăm semnalul lui Cato. _ 

— Prea bine, centurion. li voi anunţa pe oamenii 
mei. Apoi a făcut o pauză. Fiindcă veni vorba, ce e cu 


mirosul ăsta cumplit? 

— Miros? s-a făcut Macro că nu înţelege. Ce miros? 

Balthus şi-a întors calul şi a pornit înapoi, spre 
oamenii lui. Impresionat de iuţeala nemiloasă cu care 
loviseră patrula şi o anihilase, Macro s-a uitat lung la 
acei luptători. Dacă Roma ar fi avut la dispoziţie câteva 
mii de asemenea luptători, la graniţele răsăritene ale 
Imperiului situaţia ar fi fost cu totul alta. Priceperea 
acelor călăreţi în mânuirea arcului şi a sabiei nu avea 
egal. Doar părţii erau mai buni la această formă 
extrem de mobilă de luptă, dar chiar şi aşa, a socotit 
centurionul, oamenii Palmirei puteau să se remarce în 
mod deosebit când luptau contra trupelor parte. Când 
a auzit sunetele dezordonate scoase de ceilalţi oameni 
din subordinea lui, cu un zâmbet vag, Macro a 
abandonat atitudinea speculativă. De când îl cunoştea 
pe Cato, începuse să gândească prea mult în acest 
mod. Mai ales când avea de îndeplinit misiuni ce 
presupuneau violenţa. 

— Coloană! a strigat el cât de tare a îndrăznit. 
înainte! 

Oamenii celor două cohorte au ieşit dintre stânci 
precum un şarpe negru. Au mărşăluit iute prin dreptul 
locului în care se aflau membrii patrulei măcelărite şi 
s-au deplasat în urma lui Balthus şi a oamenilor lui, 
care se îndreptau direct spre poarta răsăriteană a 
Palmirei. Nu au mai dat de rebeli, speriind doar un 
păstor tânăr, care a fugit imediat prin întuneric, urmat 
de mica lui turmă de oi care au behăit supărător. 

Când au ajuns în apropierea oraşului, Macro şi 
oamenii lui erau la capătul puterilor. Mărşăluitul la 
vreme de noapte era întotdeauna mai obositor decât 
cel făcut pe lumină, pentru că soldaţii trebuiau să-şi 
încordeze vederea şi auzul, fiind în acelaşi timp atenţi 


la orice zgomot care i-ar fi putut anunţa în legătură cu 
prezenţa inamicului sau cu iminenţa unei ambuscade. 
Balthus s-a apropiat cu infanteriştii lui. Oamenilor li s-a 
dat ordin în şoaptă să se întindă la pământ şi să stea 
nemişcaţi până când vor primi ordin de atac. Macro şi 
Balthus s-au târât în tăcere înainte şi s-au ghemuit la 
mai puţin de un sfert de milă de poarta oraşului. 
Zidurile oraşului se înălţau întunecate, iar de-a lungul 
lui licăreau torţele străjilor care se deplasau între 
turnuri pentru a detecta orice mişcare suspectă. 

Citadela era vizibilă în depărtare, iar Macro a 
distins chiar şi cel mai înalt turn al ei. În cazul în care 
Cato reuşise să pătrundă până acolo, din acel turn 
trebuia transmis semnalul de atac, de aceea 
centurionul stătea cu ochii aţintiţi asupra lui. Noaptea 
se scurgea cu repeziciune şi încă nu se vedea niciun 
semnal. Agitat, Balthus s-a întors către Macro. 

— S-ar putea ca sclavul meu şi camaradul tău să fi 
dat greş. 

— Mai aşteaptă puţin, i-a răspuns romanul. Cato e 
foarte priceput. Nu dă greş niciodată în ceea ce-şi 
propune. 

Balthus s-a uitat la el un moment, apoi a zis: 

— Îl apreciezi în mod deosebit pe acest ofiţer al tău. 

— Da. Rar găseşti oameni ca el. Nu ne va dezamăgi. 

— Aşa sper şi eu, centurion. Acum, totul depinde de 
el. 

— Ştiu, a răspuns Macro încet, apoi au privit 
amândoi spre zidurile oraşului şi au continuat să 
aştepte gândindu-se ce se întâmplase cu Carpex şi 
Cato. 


15 


— Roman? a întrebat soldatul în greceşte, în timp ce 
cobora sabia. Ce caută un roman într-un canal de 
scurgere? 

— Mai bine scoate-mă de aici, s-a răstit Cato la 
soldat, auzind din tunel gâfâieli şi zgomote de paşi, 
semn că rebelii se apropiau. 

Soldatul palmiran a rămas descumpănit câteva 
momente şi, curând, camarazii lui s-au grăbit să se 
apropie. Apoi soldatul şi-a vârât sabia în teacă, l-a 
prins pe Cato de mână şi l-a tras printre gratii până în 
camera gărzilor, dar continuând să-l supravegheze 
bănuitor. A făcut un gest către Carpex, care zăcea 
năucit în şanţul ce trecea prin cameră şi dădea în 
canalul de colectare. 

— Bine, dar el sigur nu e roman. 

— Îţi explic mai târziu, a spus Cato pe nerăsuflate şi 
a arătat în urmă, către tunel. Acolo, jos, sunt răzvrătiți. 

— Ce poveste cusută cu aţă albă, a spus cineva, 
pufnind batjocoritor. Sunt nişte spioni, amândoi. Fă-l 
să-şi ţină limba, Archelaus. 

Omul care îl doborâse pe Carpex şi îl scosese pe 
Cato din canal a dus mâna spre mânerul sabiei, apoi a 
tăcut şi a privit atent în canal. Romanul a furişat o 
privire şi a zărit strălucirea unei făclii, după care s-a 
văzut vârful unei lănci. Grecul pe nume Archelaus şi-a 
scos sabia şi, făcând un pas înapoi, a strigat către 
camarazii lui: E 

— Are dreptate! E cineva acolo! Inarmaţi-vă! 


Imediat după aceea, încăperea de încartiruire a 
devenit un adevărat furnicar stârnit, pentru că unii 
soldaţi care nu apucaseră să vină cu armele asupra lor 
se repeziseră înapoi spre paturile lor ca să şi le ia. Cei 
din încăpere au văzut apărând din tunel un vârf de 
lance, apoi o mână, care a prins marginea grătarului, 
după care, deasupra nivelului podelei, s-a iţit capul 
acoperit de coif al cuiva. Archelaus a făcut un salt în 
faţă şi a lovit sălbatic în jos cu o sabie numită falcata. 
S-a auzit un zăngănit înfundat şi un pocnet, ceea ce 
însemna că lama străpunsese coiful şi ţeasta, oprindu- 
se puţin deasupra frunţii rebelului. O clipă, ochii 
acestuia au rămas căscaţi şi uimiţi, după care o perdea 
de sânge i-a acoperit faţa. Archelaus a apăsat cu 
piciorul pe umărul omului şi a tras lama sabiei, după 
care cadavrul şi lancea au dispărut în tunel. A urmat 
un urlet de furie din beznă, însă niciunul dintre cei 
aflaţi acolo nu a îndrăznit să ia locul celui ce fusese 
ucis. 

Cato a arătat către un cazan mare, suspendat 
deasupra unei vetre de fier, aflată într-o latură a 
încăperii, ce slujea drept popotă pentru soldați. Peste 
marginile vasului se ridicau firicele de abur. 

— Hei! Aduceţi cazanul aici! 

— Bine, dar în el este ghiveciul nostru, a protestat 
unul dintre soldați. Şi e aproape gata pentru masă. 

Cato a sărit în picioare şi s-a sumeţit, apoi a dat 
ordin cu glas puternic: 

— Voi doi, aduceţi cazanul aici, imediat! 

Soldaţii s-au întors spre Archelaus cu priviri 
întrebătoare, iar el a fluturat sabia însângerată către 
ei. 

— Executarea! 

Oamenii s-au grăbit să ajungă la cazan şi, slujindu- 


se de nişte cârpe, au prins mânerele de fier şi l-au 
ridicat de pe vatră, gemând de efort, după care l-au 
cărat cu greutate până la grătar. Unul dintre 
mercenarii greci s-a aplecat peste gaură, dar în aceeaşi 
clipă vârful unei lănci a ţâşnit spre faţa lui. In acel 
moment el s-a aruncat brusc în spate, evitând astfel o 
rană îngrozitoare. Imediat ce au ajuns la gura 
tunelului, oamenii au aşezat jos cazanul şi l-au prins de 
buză cu ajutorul cârpelor, după care l-au aplecat. 
Lichidul aburind şi câteva bucăţi de carne s-au 
revărsat peste margine şi aproape totul a curs în 
canalul de scurgere ca un torent gros, de culoare 
cafenie. Imediat după aceea, dinăuntru s-au auzit 
câteva urlete de durere, iar licărirea făcliei s-a stins. 
Odată cu ţipetele de durere şi furie, din gaură s-a 
înălţat un nor gros de aburi. După aceea s-au auzit 
zgomote de paşi prin tunel, semn că rebelii se 
retrăgeau, temându-se să nu se reverse peste ei şi alte 
lichide înfierbântate. 

Archelaus a scos un hohot de râs. 

— Cu asta i-am opărit binişor. Acum, puneţi grilajul 
la loc, iar tu, Croton, rămâi de pază aici. Grecul a 
aruncat o privire spre Carpex, care se proptise într-un 
cot şi dădea din cap. Imi pare rău pentru ce-ai păţit, 
amice, dar, dacă scoţi capul din canal fără să dai de 
veste, la ce te aştepţi?! 

Carpex s-a uitat în sus spre el, a avut o tresărire de 
durere şi a gemut. Archelaus a văzut însemnul de sclav 
de pe fruntea lui şi s-a întors către Cato. 

— Romanule, omul ăsta e al tău? 

— Nu. E sclavul prinţului Balthus. I-a poruncit să 
mă îndrume ca să pot ajunge în citadelă. Am adus un 
mesaj pentru rege. Trebuie să vorbesc neîntârziat cu 
el. 


— Nu aşa degrabă, a răspuns Archelaus şi a ridicat 
o mână. Întâi să-mi spui cine eşti şi ce se petrece. 

Cato şi-a ţinut în frâu impulsul de a se răsti la el, 
cerându-i să fie dus imediat la rege. A inspirat adânc 
să-şi domolească nemulţumirea. 

— Sunt prefectul cohortei a Doua lliră. Face parte 
dintr-o armată trimisă în ajutor de guvernatorul Siriei. 
Restul forţelor se află în afara oraşului, aşteptând 
semnalul de a lua cu asalt poarta de răsărit, pentru a-şi 
croi drum până la citadelă. Acum, dacă te-am lămurit, 
trebuie să fiu primit de regele tău. 

Mercenarul grec l-a măsurat printre gene. 

— Asta zic şi eu poveste. In condiţii normale, nu aş 
fi crezut nicio iotă din ea. Numai că modul neobişnuit 
în care ai apărut aici pare să vină în sprijinul celor 
spuse de tine. Bine că noi tocmai ieşiserăm din postul 
de strajă, altfel nu ai fi găsit aici pe nimeni care să te 
ajute. Archelaus s-a întors către gura tunelului. Acum 
s-ar părea că le-ai arătat răzvrătiţilor o cale de intrare 
în citadelă. Bine, dar asta se rezolvă cu uşurinţă. Hei, 
tu! a făcut el şi a arătat către un soldat. Să astupaţi cu 
pietre intrarea în tunel. Umpleţi gaura şi puneţi ceva 
greu peste grătar. Gata, romanule, acum vino după 
mine! A dat să-l ajute pe Carpex să se ridice, apoi a 
adulmecat aerul şi a spus dezgustat: 

— Dar mai întâi scăpaţi de robele alea, bine? 

Cato dorea să se întâlnească neîntârziat cu regele, 
dar şi-a dat seama că trebuia păstrată o brumă de 
respect dacă voia să lase o impresie favorabilă. După 
ce şi-au lepădat hainele murdare şi puturoase şi au 
îndepărtat de pe corp murdăria strânsă din tunel, l-au 
urmat pe Archelaus. Incăperea în care pătrunseseră 
direct din tunelul colector s-a dovedit a fi una dintre 
cele zece care dădeau spre o curte interioară aflată în 


spatele locuinţei regale din cadrul citadelei. Într-o 
epocă mai liniştită, cazarma adăpostise unii dintre cei 
mai frumoşi cai din lumea răsăriteană. Acum oamenii 
dormeau şi stăteau în mici grupuri în locul în care 
altădată se antrenau caii. Accese de tuse sau frânturi 
înfundate de conversaţie întrerupeau când şi când 
tăcerea nopţii. 

— Cine sunt oamenii ăştia? a întrebat Cato. 

— Unii sunt de la palat. Insă mai toţi sunt 
susţinători credincioşi care s-au refugiat în citadelă 
când a izbucnit răzmeriţa. Am primit câţi am putut, 
după care regele a poruncit să se închidă porţile. Nu 
aveam loc pentru toţi cei care doreau să intre. 

— l-aţi lăsat pe mulţi afară? 

— Sute. Au rămas prinşi afară când răsculații s-au 
apropiat de citadelă. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Tu ce crezi? i-a răspuns Archelaus cu glas aspru. 
Vrei să-ţi descriu imaginile? Să spunem doar că nimeni 
nu şi-l va aminti pe prinţul Artaxes pentru firea lui 
iertătoare... 

Au mers câteva momente în tăcere, căutându-şi 
drum printre refugiaţi, după care Cato a reluat 
discuţia. 

— Care este situaţia de aici? Potrivit mesajului pe 
care l-am primit în Antiohia, aţi reuşit să rezistaţi fără 
ajutor din afară. 

— E adevărat în parte, i-a răspuns Archelaus. 
Rebelii nu vor trece de ziduri prea curând. Avem aici 
oameni mai mult decât suficienţi ca să îi ţinem departe. 
Şi mai avem hrană pentru câteva zile. Singura 
problemă este apa. Sub apartamentele regale există 
două rezervoare, uite, acolo. A arătat către clădirea cu 
colonade aflată în faţa lor, având câte un turn la 


fiecare colţ. Alături de ea se găsea Templul lui Bel, 
înconjurat de un zid înalt, care ferea altarul celei mai 
puternice zeități a Palmirei de ochii nedemni ai unor 
oameni. Ambele trebuiau să fie pline ochi, pentru 
situaţii de urgenţă, a continuat Archelaus. S-a 
descoperit însă că unul dintre ele a fost pângărit, iar 
celălalt era plin doar pe jumătate. Cu toate astea, nu ar 
fi greu dacă ar trebui să o păstrăm doar pentru 
garnizoana de acum. 

— Câţi oameni înarmaţi aveţi? a întrebat Cato. 

— Garda regală număra aproape cinci sute de 
oameni când a izbucnit revolta. Am pierdut aproape o 
sută dintre ei când ne-am croit drum prin luptă, 
traversând oraşul până la citadelă. De atunci am mai 
pierdut destui. lar acum? a spus el şi a rămas puţin pe 
gânduri. Am mai rămas trei sute cincizeci. Sintagma 
mea a suferit pierderile cele mai grave în bătălia 
purtată ca să ajungem la citadelă. 

— Sintagmă? 

— Garda regală este alcătuită din două sintagme. 
Fiecare dintre ele are două sute cincizeci de oameni, 
adică avea înainte de răzmeriţă... Fiecare sintagmă are 
patru tetrarhii, compuse din câte şaizeci de soldaţi. Eu 
comand o astfel de tetrarhie. Şi a arătat cu degetul 
spre el însuşi. Sunt tetrarh. 

— Am înţeles, a zis Cato, dând din cap. Şi mai aveţi 
întăriri, în afara gărzii de corp a regelui? 

Archelaus a ridicat din umeri cu oarecare dispreţ. 

— O mână de nobili şi suitele lor. Eu, unul, cred că 
pentru noi aceşti oameni reprezintă o primejdie mai 
mare decât rebelii. Apoi ar mai fi o jumătate de 
centurie de auxiliari care asigurau paza ambasadorului 
roman şi a familiei, dar şi a personalului său. Aşadar, 
avem ceva mai bine de patru sute de luptători şi cel 


puţin cinci sute de civili. 

Cato s-a gândit un moment. Dacă totul mergea bine, 
în acea noapte garnizoana avea să sporească la peste o 
mie de soldaţi romani, plus însoțitorii prinţului Balthus, 
fără a mai vorbi de caii acestora. 

S-a întors către Archelaus. Cât timp vă ajunge apa? 

— Cam douăzeci de zile. Depinde cum o drămuim. .. 
Dar, vai... A amuţit, încremenind locului şi s-a uitat la 
Cato. Asta era înainte de sosirea voastră în ajutor. 

— În cazul ăsta, apa ne-ar ajunge mai puţin de zece 
zile. 

— Grozav, a bombănit Archelaus şi apoi şi-a reluat 
drumul către apartamentele regale. Imi imaginez ce 
încântat va fi regele când va afla ce ne aşteaptă. 

Când s-au apropiat de apartamentele regale, gărzile 
de la intrare s-au ridicat de pe băncile plasate de o 
parte şi de alta a uşilor din bronz şi s-au ridicat luând 
poziţia de drepţi, ţinând lăncile în mână. Unul dintre ei 
a înaintat către Archelaus şi a salutat. 

A aruncat o privire spre Cato şi Carpex, după care 
s-a întors spre tetrarh. 

— Cu ce treabă aţi venit? 

— Aceşti doi oameni tocmai au pătruns în citadelă. 
Susţin că au un mesaj pentru rege. 

— Regele doarme. 

— Îmi închipui, a spus Archelaus şi a zâmbit vag. 
Doar e miezul nopţii. Dar trebuie să-i vorbească 
neîntârziat. 

Soldatul de gardă a stat puţin pe gânduri, apoi a 
luat hotărârea. 

— O să trimit pe cineva la şambelanul lui. 

— Atunci fă-o cât mai repede! s-a răstit Cato la el, 
cu glas iritat. Nu avem timp de pierdut. 

Soldatul l-a măsurat un moment pe cel din faţa lui, a 


strâmbat din nas, după care s-a uitat la Archelaus. 
Acesta a făcut un semn din cap. 

— Fă cum ţi se spune! 

— Am înţeles. 

Garda a făcut un gest către unul dintre camarazii 
lui, iar acesta s-a întors, a întredeschis cu greu unul 
dintre canaturile uşii şi s-a strecurat înăuntru. A urmat 
o aşteptare încordată cât timp Cato şi ceilalţi au 
aşteptat un răspuns. Romanul s-a întors cu spatele, 
plimbându-şi ochii roată prin curtea interioară. Dincolo 
de grupurile strânse de refugiaţi se ridicau zidurile 
înalte şi întunecate. De-a lungul meterezelor a zărit 
siluetele negre ale străjerilor care vegheau drumurile 
de acces către citadelă. Pe fiecare dintre turnuri 
pâlpâiau câteva făclii, dar străjerii se ţineau la 
depărtare de lumina pe care o aruncau acestea, pentru 
că nu voiau să se transforme în ţinte pentru arcaşi. 
Cato s-a liniştit văzând tăria fortificațiilor, însă zidurile 
durabile nu aveau să le folosească la nimic celor 
dinăuntrul lor atunci când provizia de apă avea să se 
sfârşească. Atunci, apărătorii vor avea de ales între a 
muri de sete, a se preda rebelilor-pentru a fi 
masacrați - sau a declanşa o încercare disperată de 
evadare din oraş, asta cu excepţia cazului în care 
guvernatorul Siriei şi armata lui nu ar ajunge la 
Palmira înainte de a se alege vreuna dintre soluţii. 

Zgomotul făcut de paşii cuiva care se apropia l-a 
făcut pe Cato să se întoarcă şi a văzut uşa din bronz 
deschizându-se. În lumina lămpilor cu ulei ce ardeau 
înăuntru au apărut străjerul şi un bărbat înalt, slab, cu 
o barbă căruntă şi rară. Acesta l-a măsurat un moment 
pe Cato, apoi s-a întors către Carpex. Pe faţa lui a 
apărut o expresie ce arăta că îl recunoscuse pe sclav, 
căruia i s-a şi adresat în greceşte: 


— Ia spune, Carpex, ce mai face stăpânul tău? E tot 
la vânătoare cu prietenii lui de băutură? 

Sclavul a făcut o plecăciune adâncă. 

— Stăpânul meu este în apropierea oraşului şi 
aşteaptă să vină în ajutorul tatălui său. 

— Serios? Şi-a terminat banii de băutură atât de 
repede? 

Carpex a dat să-i răspundă, apoi s-a răzgândit, şi a 
rămas cu capul plecat, în vreme ce şambelanul şi-a 
îndreptat atenţia asupra lui Cato. 

— Aşadar, tu eşti romanul. Cred că ai face bine să- 
mi explici ce cauţi aici. 

Cato a inspirat adânc. 

— Nu avem vreme să intrăm in amănunte. În afara 
oraşului se află o forţă de sprijin, care aşteaptă doar un 
semnal pentru a pătrunde pe poarta de răsărit. Insă 
mai întâi trebuie să îi atrageţi pe rebeli aici, ca să se 
îndepărteze de acel loc. Doar atunci poate fi transmis 
semnalul. 

Şambelanul s-a uitat ţintă la el. 

— Intră, te rog! Câinele ăla de sclav poate să 
rămână aici. 

— Da, stăpâne, a mormăit Carpex şi s-a plecat şi 
mai mult. 

— Şi eu ce fac? a întrebat Archelaus. 

Cu o mişcare din mână, şambelanul i-a făcut semn 
că era liber. 

— Te poţi întoarce la cazarmă, tetrarh. Romanule, 
urmează-mă. 

Şambelanul l-a condus pe Cato dincolo de uşile de 
bronz, într-un coridor scurt. Podeaua era pardosită cu 
marmură cu vinişoare roşietice, iar pereţii, acoperiţi cu 
picturi înfăţişând cai în galop, care lăsau impresia că 
participau la o cursă. Au ieşit din acel coridor printr-o 


arcadă, ajungând într-o zonă spațioasă, pavată. Acolo 
era un portic înalt de două etaje, iar făcliile prinse în 
suporturi fixate de pereţi la intervale regulate ardeau 
cu flăcări pâlpâitoare. Într-o latură a acelei săli se 
găseau câteva canapele comode, aranjate în jurul unei 
mese mari, pe care se aflau resturile unui mic ospăț. 
Câţiva sclavi se ocupau de curăţarea platourilor şi 
potirelor, în timp ce alţii îi serveau pe puţinii oaspeţi 
care încă mai beau. În rumoarea produsă de discuţiile 
şi de râsetele celor aflaţi în cealaltă latură a încăperii, 
şambelanul l-a îndrumat pe Cato către cele câteva 
trepte care urcau spre ceea ce părea a fi o sală 
spațioasă. Dincolo de intrare era un vestibul mare, iar 
şambelanul i-a făcut semn înspre una dintre băncile de 
piatră care se aflau pe laturile anticamerei. 

— Aşteaptă acolo! 

Cato a făcut întocmai, iar şambelanul şi-a continuat 
drumul prin sala mare şi a intrat pe o uşă. 

O vreme, Cato a stat în tăcere, nemulţumit de acea 
întârziere, ştiind că Macro şi ceilalţi se aflau în afara 
zidurilor, aşteptând semnalul lui. Apoi a auzit voci 
răzbătând dinăuntru, o discuţie pe care nu a putut să o 
înţeleagă. Uşa s-a deschis, iar şambelanul i-a făcut 
semn să se apropie. 

— Intră. 

Cato s-a străduit din răsputeri să îşi ascundă 
iritarea pe care i-o stârnea purtarea atât de directă a 
omului şi a traversat sala. A pătruns într-o cameră 
rectangulară şi spațioasă. Nu arăta în niciun caz ca o 
sală de audienţe a unui rege puternic şi bogat, însă 
acest loc nu era palatul lui Vabathus, ci doar refugiul 
său. Pereţii erau simpli şi înalţi, iar podeaua, la fel ca 
şi coridorul pe care mersese mai devreme, era din dale 
lipsite de strălucire. La capătul îndepărtat al încăperii 


erau aranjate scaune, iar doi bărbaţi se instalaseră 
deja acolo. Şambelanul l-a condus pe Cato spre spaţiul 
liber din faţa lor, apoi s-a aşezat şi el într-o parte. Un 
bărbat masiv, supraponderal, care părea să fi trecut 
bine de cincizeci de ani şi având o expresie obosită pe 
faţă, şedea pe scaunul cel mai impozant. Purta o tunică 
albă, lipsită de zorzoane, sandale şi o mantie prinsă de 
umeri. Celălalt purta o tunică având o dungă lată de 
culoare roşie ce trecea peste mijlocul pieptului. Era 
mai tânăr, cel mult patruzeci de ani, bine clădit, cu 
ținuta semeaţă de aristocrat roman, şi Cato şi-a dat 
imediat seama că acela trebuia să fie ambasadorul 
Lucius Sempronius. 

Cato a luat poziţia de drepţi, în timp ce Sempronius 
şi-a dres glasul şi a spus: 

— Ai un mesaj pentru noi? 

— Da, pentru rege. 

Sempronius a zâmbit. 

— Desigur, pentru rege. Dă-mi-l. 

Cato a ezitat o clipă, a aruncat o privire spre 
Vabathus, aşteptând un semn de aprobare, însă regele 
s-a mulţumit să se uite cu ochi goi, astfel încât Cato a 
scos tăbliţa cerată din sacul de spate şi, apropiindu-se, 
i-a întins-o ambasadorului. 

— Din partea prinţului Balthus şi a comandantului 
meu, centurion Macro, de la Legiunea a Zecea. 

— Şi tu eşti...? 

— Quintus Licinus Cato. Prefect în exerciţiu al 
cohortei a Doua Iliră. 

Sempronius l-a cântărit din ochi. 

— Prefect în exerciţiu, zici? Cam tânăr pentru o 
asemenea răspundere, aşa mi se pare, a adăugat el, cu 
o undă de suspiciune în glas. 

— Guvernatorul s-a văzut silit să trimită cele două 


unităţi pe care le avea pregătite, a explicat Cato, cu 
toată răbdarea de care era în stare. Centurionul Macro 
a fost detaşat de la a Doua liră la Legiunea a Zecea pe 
durata acestei situaţii de urgenţă. Eu am fost 
adjutantul şi adjunctul lui la comandă. 

— Am înţeles. Da, cred că aşa se întâmplă în cazuri 
de excepţie, a spus Sempronius, strângând buzele 
după aceea. Se vede treaba că mesajul meu a ajuns la 
Longinus. Presupun că el vine cât poate de repede pe 
urmele voastre, cu restul armatei? 

— Nu am ştiinţă de asta. A spus că va porni încoace 
cât de curând va putea. Până atunci însă cohorta mea 
şi aceea a centurionului Macro au fost trimise înainte 
pentru a sprijini garnizoana de aici. Noi ne-am unit 
forţele cu prinţul Balthus şi oamenii lui. Ele se apropie 
de poarta de răsărit chiar în aceste momente şi... 

— Balthus? a făcut regele, parcă trezit la realitate. 
La ce e bun netrebnicul ăla? Nu am nevoie de un beţiv 
care îşi petrece viaţa vânând şi alergând după femei. 
Să fie alungat. S-a uitat un moment la Cato, după care 
a continuat cu glas scăzut: dintre toţi fiii mei, de ce nu 
a fost Balthus cel care să mă trădeze? Nu aş fi vărsat 
nicio lacrimă pentru acest fiu risipitor... 

Regele s-a încruntat, şi-a lăsat capul în piept şi a 
rămas cu ochii aţintiţi în pământ. Cato a aruncat o 
privire spre ambasador, cerându-i o sugestie ca să-şi 
dea seama cum să reacționeze, dar Sempronius a 
clătinat din cap. A urmat o scurtă perioadă de tăcere, 
după care Sempronius a tuşit şi a făcut semn din cap 
către Cato. 

— Continuă, te rog. 

Având în vedere reacţia de mai devreme a regelui, 
Cato a decis să nu mai aducă vorba de fiul lui. 

— Superiorii mei mi-au ordonat să solicit 


garnizoanei din citadelă să pună la cale un atac de 
diversiune pentru a îndepărta forţele care apără poarta 
de răsărit. Trebuie să facem asta cât mai curând dacă 
vrem ca ei să reuşească să pătrundă până aici. Şi nu 
aşteaptă decât semnalul meu. Unul luminos, transmis 
din cel mai înalt turn. Cato a început să vorbească apoi 
în latină, coborând glasul: vă rog, folosiţi-vă întreaga 
influenţă pe care o aveţi ca să pornim această 
diversiune. În cazul în care centurionul Macro nu 
poate pătrunde în oraş, va fi făcut bucăţi în afara 
zidurilor Palmirei. 

Sempronius l-a aprobat cu un gest şi apoi a vorbit 
cu calm: 

— Mă voi îngriji să se dea aceste ordine. Prefect 
Cato, ai cuvântul meu. 

Ambasadorul a început să vorbească în greacă, 
adresându-se şambelanului, care rămăsese tăcut pe 
întreaga durată a discuţiei. 

— Prietene Thermon, ai auzit totul. Trebuie să îl 
convoci pe comandantul garnizoanei. Atacul trebuie 
declanşat cât mai curând. Din ordinul regelui, ai 
înţeles? 

Şambelanul a dat din cap, apoi s-a adresat regelui: 

— Maiestate? 

— Poftim? a răspuns Vabathus, ridicând ochii cu un 
gest ce-i trăda osteneala, şi a văzut că Sempronius şi 
Thermon aşteptau răspunsul lui. Fă cum doreşti. 

Şambelanul a făcut o plecăciune şi s-a retras rapid 
din încăpere, moment în care Sempronius i-a făcut un 
semn lui Cato. 

— Prefect, am înţeles că ai cu tine pe unul dintre 
sclavii prinţului. 

— Întocmai. 

— Cere-i să te ducă la turnul porţii. Acolo găseşti tot 


ce trebuie ca să transmiţi semnalul. Poţi aprinde făclia 
în clipa când garnizoana începe atacul. După aceea -a 
făcut un gest cu capul spre mâna însângerată a lui 
Cato - poate te ocupi şi de rana aia. 


16 


— Iată semnalul! a exclamat Balthus, ridicându-se 
iute în picioare şi privind fix spre turn. 

— Hm? a mormăit Macro, mişcându-se din locul în 
care se întinsese să se odihnească. Fusese cât pe ce să 
comită păcatul de neiertat de a adormi în post. Ce 
naiba era cu el? Uitase că nu mai apucase să doarmă 
cum se cuvenea în cursul ultimelor zile. Până atunci 
mărşăluise şi luptase în campanii mult mai grele fără 
să se lase copleşit de oboseală. Probabil că vârsta era 
de vină, s-a gândit el întristat în timp ce s-a ridicat în 
picioare şi a mers să se aşeze lângă prinţ. Balthus a 
arătat cu degetul peste zid şi peste clădirile oraşului, 
către citadelă. 

Deasupra  făcliilor care licăreau de-a lungul 
meterezelor s-a văzut o lumină mai sclipitoare, care a 
început să crească în intensitate imediat ce Macro a 
identificat-o. 

— Eşti sigur că e ceea ce aşteptam? a întrebat el. 

— Sunt convins. 

— Atunci, să pornim. 

Şi Macro s-a întors către ofiţerii care stătuseră până 
atunci întinşi la pământ, dar acum se apropiaseră, ca 
răspuns la strigătul de entuziasm al lui Balthus. 
Centurionul s-a întins cât era de lung, masându-şi 
fesele care îi înţepeniseră cât stătuse în aşteptare. 

— Domnilor, atacul acesta va fi rapid şi sângeros. 
Aţi primit deja ordine. Vă rog să le îndepliniţi întocmai. 
Nu vreau să apară momente de derută când va începe 


lupta. Adunaţi-vă oamenii şi să pornim. 

A schimbat un salut cu ofiţerii şi a revenit alături de 
prinţul Balthus. 

— Vom veni în urma oamenilor tăi imediat ce 
porneşti atacul. Noroc... domnule. 

Balthus a surâs şi l-a bătut pe Macro pe umăr. 

— Nu am dus niciodată lipsă de noroc, romanule, de 
aceea, îţi doresc să te bucuri şi tu de o părticică din el 
în noaptea asta. Fluturându-şi roba, Balthus s-a răsucit 
pe călcâie şi a alergat spre cal, a prins frâul din mâna 
auxiliarului care i-l ţinea pregătit şi s-a azvârlit în şa. 
Curând au încălecat şi oamenii din suita lui şi, după ce 
a constatat că toţi erau pregătiţi, şi-a scos sabia 
curbată şi a înălţat-o deasupra capului strigând o 
comandă ca să le atragă atenţia. A rămas tăcut o clipă, 
după care a îndreptat sabia spre poarta oraşului şi a 
scos un țipăt strident. Intr-un cor de răcnete, oamenii 
lui şi-au îndemnat caii la galop, iar mareea neagră a 
călăreţilor s-a revărsat dinspre deşert către poarta de 
răsărit a Palmirei. 

În momentul în care a pornit şarja de cavalerie, 
Macro şi-a umplut plămânii cu aer şi a răcnit ordinul 
de înaintare pentru cele două cohorte. În timp ce îi 
urma pe călăreţi într-o alergare lejeră, Macro a văzut 
săgeți aprinse descriind curbe pornind de pe 
meterezele citadelei şi a înţeles că atacul de diversiune 
era în plină desfăşurare. A simţit că îi creşte inima la 
gândul că prietenul lui Cato reuşise să pătrundă în 
citadelă. El şi oamenii lui se ascunseseră la mai puţin 
de un jumătate de kilometru de poarta de răsărit, ca să 
ajungă acolo înainte ca duşmanii să poată reacţiona, 
însă ştia că planul avea să dea roade doar dacă Balthus 
şi călăreţii lui se mişcau cu repeziciune. 

In faţă, în lumina făcliilor ce ardeau deasupra porţii, 


a văzut prima linie de rebeli prăbuşindu-se străpunşi 
de săgețile arcaşilor călări. Câţiva dintre oamenii care 
păzeau poarta şi-au înşfăcat lăncile şi scuturile şi au 
rezistat atacului. O mână de soldaţi s-au refugiat în 
oraş ca să-şi afle siguranţa, în vreme ce alţii au apărut 
de-a lungul zidului, alertaţi de tunetul copitelor cailor 
care se apropiaseră de poartă. Cei mai curajoşi dintre 
cei care au rămas şi-au ridicat scuturile să se apere de 
săgețile care cădeau în ploaie dinspre masa de 
călăreţi. Un ofiţer al răzvrătiţilor, dând dovadă de o 
prezenţă de spirit lăudabilă, le-a ordonat să se aşeze în 
formaţie şi, înainte de a putea ajunge la poartă, 
călăreţii s-au văzut înfruntaţi de un mic zid de scuturi, 
printre care lăncile stăteau îndreptate spre ei, făcându- 
i să se oprească din şarjă. Macro şi-a scos sabia şi a 
strigat peste umăr: 

— Atacaţi! 

Oamenii au pornit în fugă înapoia lui, respirând 
precipitaţi şi cu echipamentul zăngănind. Ghetele lor 
ghintuite cu fier au făcut pământul să se cutremure. În 
vreme ce Balthus şi oamenii lui i-au încercuit pe 
soldaţii grupaţi care apărau poarta, lovind cu săbiile în 
scuturi şi cu mânerele lăncilor, în spatele lor canaturile 
porţii s-au închis, semn că soldaţii dinăuntrul oraşului 
se opinteau în lemnul întărit cu drugi de fier. În timp 
ce gonea înainte, trecând deja prin ultimul rând al 
călăreţilor lui Balthus, care îşi struneau caii şi ridicau 
arcurile, schimbând lovituri cu arcaşii de pe 
meterezele de deasupra porţii, Macro a urmărit cu 
disperare desfăşurarea luptei. S-a ascuns înapoia unui 
cal cabrat, al cărui călăreț se chinuia să-şi smulgă din 
picior o săgeată care i-l ţintuise de şa. Ocolind alţi cai, 
romanul şi centuria de legionari din frunte au gonit 
către poartă. In faţa lor s-a creat un spaţiu liber şi a 


văzut ultimii apărători retrăgându-se prin porţile încă 
întredeschise. 

Macro a strâns din dinţi şi a fugit cât de repede a 
putut, simţindu-şi inima bătând sălbatic în timp ce a 
ţâşnit prin vălmăşagul de călăreţi şi a şarjat peste fâşia 
de teren deschis care îi separa pe aceştia de rebeli. Cu 
un răcnet din rărunchi, s-a azvârlit asupra ultimilor trei 
apărători care încă rămăseseră dincoace de poartă. 
Aceştia au tresărit auzind strigătul de luptă, dar nu au 
dat înapoi, coborându-şi lăncile şi fiind pregătiţi să-l 
străpungă. Macro a ridicat scutul şi l-a rotit prin faţa 
lui ca să-şi apere corpul şi a simţit vârful unei lănci 
ştergându-i suprafaţa, după care a izbit mânerul altei 
lănci cu sabia, îndepărtând vârful şi făcându-l să se 
îndrepte spre pământ, de unde nu-i putea aduce vreo 
vătămare. Cel de-al treilea om a avut însă timp să 
împungă cu arma spre faţa lui Macro, care a şi-a plecat 
capul brusc, chircindu-se de teamă când vârful a şters 
o latură a coifului ceva mai sus de apărătoarea pentru 
ureche. După aceea, s-a repezit în cel mai apropiat 
dintre duşmani, scut în scut, şi l-a azvârlit pe om 
înapoi, făcându-l să se lovească cu spatele de unul 
dintre canaturile uşii. Inerţia atacului l-a făcut pe 
Macro să treacă dincolo de următorul apărător, astfel 
că acum a lovit cu sabia spre dreapta, în spatele lui, şi 
l-a nimerit peste umeri, în armura de zale. Lama sabiei 
scurte nu a reuşit să taie platoşa, însă izbitura 
sălbatică l-a lăsat pe om fără suflare şi l-a năucit 
îndeajuns de mult pentru ca unul dintre legionarii care 
îl urmau pe Macro să-l poată plesni peste coif, făcându- 
l să se prăbuşească în genunchi, unde o lovitură de 
sabie fără greş i-a trecut prin gât, vârful ajungându-i 
tocmai în inimă. 

Din dorinţa disperată de a se strecura prin 


deschizătura dintre canaturi, ultimul dintre apărători 
îşi azvârlise lancea la pământ. Macro a înşfăcat arma şi 
a împuns cu ea prin spaţiul liber dintre canaturile 
porţilor. Acestea s-au frecat de mânerul care a început 
să se îndoaie atât de tare, încât centurionul s-a temut 
că va plesni. A lovit cu sabia în coastele omului care 
rămăsese încă lipit de lemnul porţii, apoi s-a azvârlit cu 
toată greutatea asupra celuilalt canat. 

— La mine! a răcnit el peste umăr. Forţaţi poarta! 

Alţi şi alţi legionari au apărut în preajmă, 
aruncându-se cu toţii asupra suprafeţei dure din lemn 
şi, încetul cu încetul, încă şi mai mulţi au început să 
împingă din spate. Chiar atunci s-a auzit scrâşnetul 
ghetelor pe sol, când s-au opintit cu toţii în canaturile 
porţilor. De o parte şi de alta, grupurile care aveau 
scări de asediu ajunseseră lângă zid şi le propteau de 
el, încercând să ajungă pe metereze. Macro a auzit 
strigătele celor dinăuntrul zidurilor, când ofiţerii 
răzvrătiți şi-au îndemnat oamenii să acționeze, 
zbătându-se să închidă poarta şi să împiedice accesul 
duşmanilor în oraş. 

— Veniţi aici! a urlat Macro din răsputeri. 
împingeţi, ticăloşilor! Puneţi-vă spinarea la treabă! 

În jurul lui, legionarii, strânşi în grupuri compacte, 
gemeau de efort şi se opinteau în canaturile porţii cu 
toată puterea. Preţ de un moment, le-au simţit cum s- 
au mişcat imperceptibil înspre ei, iar Macro s-a uitat 
înspăimântat la dunga dintre ele, care se îngusta, 
astfel încât nimeni nu se putea strecura înăuntru. Apoi, 
pe măsură ce legionarii au sosit în număr tot mai mare, 
iar unul dintre optio a început să dea ritmul de 
împingere, romanii au zădărnicit eforturile 
apărătorilor. Canaturile grele ale porţilor au rămas 
neclintite, prinse între grupurile disperate de apărători 


şi atacatori. De o parte şi de alta, Macro i-a văzut pe 
primii legionari urcând treptele scărilor de asalt. Omul 
a fost surprins în cercurile slabe de lumină portocalie 
aruncată de făcliile de pe zid şi a fost săgetat imediat 
de arcaşii aflaţi deasupra porţii. S-a prăbuşit de pe 
scară, străpuns de beţele negre ale săgeţilor. Insă, o 
clipă mai târziu, următorul legionar urca deja scara, 
slujindu-se doar de o singură mână, în timp ce se apăra 
cât de bine putea cu scutul. 

Macro a simţit cum canatul în care împingea 
cedează o idee şi, aruncând o privire spre spaţiul 
subţire care se crease, a observat că deja se lărgise, 
apoi s-a mărit tot mai mult. Inima i-a crescut de triumf 
şi înflăcărare şi a început să strige cuvinte de 
încurajare către oamenii strânşi în jurul lui, care 
gâfâiau de efortul disperat de a forţa poarta. 

— Cedează! 'Ţineţi-o tot aşa, băieţi! Impingeţi! 

Macro avea picioarele bine înfipte în dalele uzate 
ale pavajului şi a simţit că fiecare fibră a mușchilor îi 
este încordată la maximum. încet, dar sigur, romanii 
câştigau teren, în timp ce balamalele masive de fier ale 
canaturilor porţii au început să geamă sub presiunea 
de nestăvilit. Dunga subţire a continuat să se lăţească 
şi, la un moment dat, centurionul a zărit şirurile foarte 
strânse ale răzvrătiţilor din interiorul oraşului. Dar cel 
mai apropiat dintre ei l-a văzut în acelaşi moment şi a 
sărit spre deschizătură, încercând să-l străpungă pe 
roman cu lama cea fin lucrată a unei săbii. Macro şi-a 
tras capul într-o parte, iar vârful armei a trecut 
fulgerător pe lângă apărătoarea de obraz a coifului, 
apoi s-a retras. 

— La naiba, a şuierat el printre dinţii încleştaţi. Asta 
a fost cât pe ce să mă omoare. 

A păstrat o distanţă respectabilă faţă de spaţiul 


liber dintre canaturi şi s-a aruncat din nou cu umărul 
în suprafaţa de lemn. 

— Haideţi, băieţi! Mai avem puţin! 

Presiunea asupra porţii era nemiloasă, iar romanii 
au început să câştige teren în mod constant. Imediat ce 
spaţiul dintre canaturi a fost suficient de mare cât să 
se strecoare un om, Macro a ordonat câtorva soldaţi 
din apropierea lui să fie atenţi, dar să nu pătrundă pe 
acolo. Trebuia să îi lovească pe răzvrătiți ca un val 
compact, având în spate drept acoperire forţa 
următoarelor rânduri de soldaţi. Un şir subţire de 
luptători cu siguranţă ar fi fost izolat şi doborât 
imediat ce ar fi pătruns în Palmira... 

Unul dintre legionari a aruncat o suliță prin 
despicătura ce se lărgea, după care prin aer au început 
să zboare tot soiul de proiectile. Suliţe, săgeți, bile de 
praştie şi pietre. Acum, prin deschizătură puteau trece 
trei oameni strânşi unul lângă altul, astfel că legionarii 
şi-au unit scuturile ca să împiedice orice încercare de 
vătămare a soldaţilor care au continuat să forţeze 
canaturile porţii. Momentul şarjei se apropia, de aceea 
Macro s-a retras brusc de lângă uşă. 

— Faceţi loc! a răcnit el. Hei, tu, treci în locul meu! 

Şi-a croit drum până la oamenii care se adunau 
acolo şi şi-a pregătit sabia. 

— La ordinul meu...! 

În jurul lui, cu scuturile sus, cu capetele plecate şi 
cu degetele strânse bine în jurul mânerelor săbiilor, 
legionarii şi-au încordat forţele. Macro a inspirat 
adânc. 

— Atacaţi! 

A scos un urlet animalic, imediat acoperit de 
furtuna asurzitoare de strigăte ale legionarilor, care au 
pornit ca un torent, pătrunzând în oraş. Imediat ce 


valul uman s-a rostogolit înspre ei, apărătorii au 
abandonat poarta care, fără presiunea din interior, a 
cedat rapid şi s-a deschis cu viteză, izbindu-se de 
ziduri, strivind unul sau doi rebeli care nu reuşiseră să 
fugă la timp din calea lor. Ofiţerul care răspundea de 
paza intrării adunase în jur de cincizeci de oameni 
pregătiţi să contraatace în momentul în care romanii 
pătrundeau înăuntru. Cu toţii au scos un strigăt de 
luptă şi s-au năpustit înainte, protejaţi de scuturile lor 
rotunde şi uşoare. O mână de apărători s-au trezit 
prinşi între cele două valuri de oameni ce se îndreptau 
unul spre celălalt şi au fost călcaţi în picioare ori 
striviţi între scuturi, lănci şi trupuri. 

Macro se afla în cel de-al doilea rând al centuriei 
care conducea asaltul şi pentru un moment instinctul i- 
a dictat să-şi croiască drum până în faţă, ca să-şi 
conducă oamenii în luptă. Apoi şi-a intrat în drepturi 
raţiunea cea rece. Comanda peste o mie de oameni. 
Supravieţuirea lor depindea de el şi ar fi fost o 
nechibzuinţă să-şi sacrifice viaţa în încăierarea aia: ar 
fi fost o dovadă de nepăsare criminală. A respirat 
adânc, şi-a vârât sabia în teacă şi s-a retras la o 
oarecare distanţă de locul luptei. S-a uitat în jur şi a 
văzut că centuriile din flancuri îşi croiseră drum până 
la zidurile de o parte şi de alta a porţii, iar acum 
curăţau meterezele de răzvrătiți, în vreme ce oamenii 
din restul coloanei se pregăteau să pătrundă pe sub 
portal. Brusc, a zărit o umbră ce părea amenințătoare 
şi s-a rotit fulgerător, descoperindu-l pe Balthus care 
tocmai cobora de pe cal. 

— Văd că oamenii legiunilor luptă ca nişte adevăraţi 
lei, a zis el. 

Remarca era sinceră, iar Macro s-a simţit mândru 
şi, pentru un moment, s-a lăsat cuprins de satisfacţie, 


după ce, mai devreme, suferise umilinţa de a fi fost 
salvat de prinţ şi de suita lui. Apoi sentimentul s-a 
mistuit, iar el s-a uitat peste capetele celor care luptau, 
spre strada ce ducea către citadelă. 

— Acţiunea abia a început. Mai avem mult de luptat. 

Zâmbetul de pe faţa lui Balthus s-a stins. 

— Da. Imediat ce îi risipeşti pe rebelii din jurul 
porţii, voi porni în frunte către citadelă. 

— Prea bine. Acum te rog să mă scuzi. 

Şi Macro s-a întors şi a pornit spre locul luptei. Şi-a 
dat seama că oamenii lui câştigau teren. Rebelii erau 
destul de curajoşi, însă aveau arme şi armuri prea 
uşoare şi nu se puteau măsura cu legionarii. Aceştia 
din urmă alcătuiseră un zid din scuturile late şi 
înaintau, lovindu-i pe duşmanii care se apropiau prea 
mult. Printre scuturi, lamele săbiilor apăreau şi se 
retrăgeau fulgerător, ca nişte limbi argintii, 
împungând şi tăind trupurile răzvrătiţilor aflaţi în grup 
compact, împingându-i în susul străzii. Unii dintre 
rebeli au început să bată în retragere, apoi s-au răsucit 
pe călcâie şi au rupt-o la fugă, furişându-se pe străzile 
lăturalnice ca să scape de furia romanilor. Macro a dat 
satisfăcut din cap văzându-i pe legionari cum îi 
doboară până şi pe ultimii rebeli care din bravură ori 
prostie continuau să opună rezistenţă, după care 
strada întreagă a intrat în stăpânirea lor. 

— Centuria întâi! Încolonarea în formaţie! a strigat 
tunător centurionul Horatius, iar restul oamenilor au 
alcătuit o coloană de câte patru pe rând, cu faţa spre 
direcţia de mers, în sus către citadelă. 

Imediat ce pe poartă a pătruns următoarea 
centurie, Macro i-a dat ordin comandantului acesteia 
să-şi încoloneze oamenii în spatele celei a lui Horatius, 
apoi s-a întors spre prinţul Balthus. 


— Prinţe, aş vrea ca printre centuriile mele să se 
intercaleze grupuri mici de oameni de-ai tăi. 

— De ce? 

Macro a arătat spre clădirile care mărgineau 
drumul. 

— Am mai participat la lupte de stradă. Pe măsură 
ce pătrundem mai adânc în oraş, rebelii se vor regrupa 
ca să ne atace din nou. De pe alei şi de sus, de pe 
acoperişuri. Oamenii tăi sunt arcaşi pricepuţi. Mi-au 
dovedit asta zilele trecute, a zis el şi a zâmbit. Ar putea 
să-i doboare unul câte unul pe atacatori şi să-i ţină la 
depărtare. 

Balthus a dat din cap. 

— Am înţeles. Voi da ordin imediat. 

— Vor trebui să descalece şi să-şi lase caii cu 
oamenii din cavaleria mea. 

În lumina făcliilor, în ochii negri ai lui Balthus a 
apărut o sclipire de neîncredere. 

— Oamenii din suita mea nu se despart chiar atât de 
uşor de cai, centurion. 

— Ştiu prea bine asta. Dar îţi dau cuvântul meu că 
vor fi apăraţi de soldaţii mei. 

— Dacă-ţi dai cuvântul, aşa o să le poruncesc. 

Balthus s-a îndepărtat şi a ieşit pe poartă. Macro a 
urcat treptele din interiorul turnului porţii şi a strigat 
către comandanții centuriilor de pe flancuri să i se 
alăture. Cât timp aceştia mergeau de-a lungul 
meterezelor, romanul s-a uitat la cadavrele care 
zăceau în jurul lui şi şi-a imaginat încleştarea 
sângeroasă pentru cucerirea turnului şi a celor mai 
apropiate porţiuni ale zidului oraşului. Imediat ce au 
sosit cei doi centurioni, Macro le-a transmis ordinul. 

— Va trebui să protejaţi flancurile noastre până 
când şi ultimul auxiliar pătrunde în oraş. Apoi veţi 


rămâne în ariergardă. ineţi-vă oamenii în formaţie 
strânsă şi nu părăsiţi strada. Nu vă opriţi ca să vă 
angajaţi în luptă cu rebelii. Ignoraţi orice atacuri 
pornite din alei şi străzi lăturalnice. În cazul în care 
coloana este silită să se oprească din marş, iniţiativa va 
fi preluată de duşmani. Dacă se întâmplă aşa ceva, 
suntem pierduţi. E limpede? 

— Da, domnule, au răspuns centurionii în cor. 

— Bine. Şi apropo... Macro a făcut semn către 
urmele luptei crâncene ce se purtase acolo. Bună 
treabă au făcut soldaţii noştri. 

— Da. Vă mulţumim! 

Când a revenit în stradă, Macro a observat că o 
parte dintre oamenii lui Balthus se aşezaseră în spatele 
primei centurii. Alături de ei era şi Balthus, înarmat cu 
propriul arc, decorat cu motive ţipătoare, dar având o 
forţă ucigătoare. S-a apropiat de prinţ. 

— Totul e pregătit? 

— Da, centurion. Mergem pe strada asta până la 
piaţă, apoi o cotim la stânga pe sub arcada de unde 
porneşte drumul spre citadelă. 

— Foarte bine, a zis Macro, apoi şi-a dus mâinile 
pâlnie la gură: Coloana! înainte, marş! 

Cu toate că reordonarea coloanei nu ţinuse mult, 
rebelii apucaseră să se organizeze, apărând la capătul 
îndepărtat al străzii, iar cele dintâi săgeți slobozite de 
ei au lovit scuturile primului rând de soldaţi din 
avangarda romană. Oamenii lui Balthus au răspuns cu 
aceeaşi măsură, astfel că răzvrătiţii s-au retras imediat 
ca să se adăpostească de proiectilele care descriau 
traiectorii arcuite spre ei. 

— De data asta e de rău, a mârâit Macro. 

Balthus s-a uitat mirat la el. 

— Cum adică? 


— Vei vedea. Macro şi-a plimbat privirea înainte, 
spre clădirile ce mărgineau strada. A observat o umbră 
de mişcare pe un acoperiş şi imediat a arătat cu 
degetul spre acel loc. Uite, acolo! 

Când coloana s-a apropiat de locul în care săgețile 
trase de arcaşii lui Balthus zăceau pe pavajul străzii, o 
bucată de zid a fost azvârlită de pe o clădire. Macro a 
strigat ca să-i avertizeze pe soldaţii aflaţi dedesubt, dar 
reacţionase prea târziu, iar bucata de moloz a căzut pe 
umărul purtătorului de stindard al primei centurii. 
Izbitura l-a făcut pe om să cadă în genunchi. A gemut 
şi s-a străduit să menţină drept stindardul cu cealaltă 
mână, însă acesta s-a legănat un moment şi a dat să 
cadă în lateral. Centurionul a făcut un salt spre soldat 
şi i-a smuls stindardul înainte ca acesta să atingă 
pământul. S-a întors şi a făcut un gest către doi dintre 
cei care îl urmau. 

— Tu, preiei stindardul. Şi tu ajută-l pe portstindard 
să ajungă în spatele coloanei. 

Soldatul ales să preia stindardul era un tânăr 
robust, iar expresia de pe chip îi trăda mândria că i se 
încredinţase o asemenea misiune. 

— Ştii ce ai de făcut, da? l-a întrebat Macro scurt. 
Să-l ţii sus ca să poată fi văzut de toţi şi să-l aperi cu 
viaţa. 

— Am înţeles. 

— Atunci, continuaţi, a zis Macro, făcând un semn 
din cap către prima centurie care mărşăluia neabătut. 
Să nu rămâi în urmă! 

În timp ce legionarii înaintau cu paşi mărunți, 
cineva le-a strigat să ia seama că şi alte bucăţi de 
moloz erau aruncate de pe acoperişurile clădirilor 
aflate pe ambele părţi ale străzii. 

— Scuturile! a ordonat Macro. Ridicaţi scuturile 


deasupra capului! 

Soldaţii lui au executat ordinul şi au alcătuit un fel 
de zid de protecţie deasupra capetelor. Oamenii lui 
Balthus nu se puteau apăra în acelaşi fel, dar ei erau 
oricum preocupaţi să tragă în orice siluetă care apărea 
pe acoperişuri. Unul dintre ei a scos brusc un țipăt şi s- 
a năruit la pământ, aproape de centurion, doborât de 
un proiectil plecat dintr-o praştie. Nimeni nu avea 
vreme să verifice dacă rana lui era mortală, întrucât 
coloana a continuat să înainteze. În faţă, Macro a zărit 
locul în care strada dădea în piaţă. Un şir de soldaţi 
rebeli a apărut în faţa coloanei, aşezându-se rapid în 
formaţie, unindu-şi scuturile şi ameninţându-i cu 
lăncile rezistente pe romanii care se îndreptau spre 
capătul străzii. Macro le-a atras atenţia oamenilor din 
faţă, iar Balthus a dat o serie de ordine. Soldaţii lui s- 
au întors către rebelii care blocau strada şi au început 
să tragă în ei cu săgeți. Numai că luptătorii pe care-i 
aveau în faţă făcuseră parte din armata cea mică, dar 
bine instruită, a Palmirei: un contingent care îşi 
trădase regele. Ca şi romanii, ei au ridicat scuturile, 
iar săgețile au scos zăngănituri când le-au lovit 
suprafaţa de bronz. 

— Lăncierii să treacă în faţă! a ordonat Macro. 

Lăncierii erau grupaţi strâns pe lăţimea străzii şi se 
apropiau încet, ţinând pasul ordonat de ofiţerul lor. 
Legionarii au înaintat spre ei fără să şovăie, cu 
scuturile mult în faţă şi săbiile ridicate în poziţie 
orizontală, pregătiţi să iasă cu ele la atac. Unul dintre 
ei a început să bată cu latul lamei în ornamentele de pe 
scut, iar după câteva momente, restul centuriei din 
frunte i-au urmat exemplul, astfel că zăngănitul ritmic 
a crescut în intensitate, căpătând ecou între zidurile 
aflate de o parte şi de alta a străzii. In timp ce coloana 


înainta, Macro s-a uitat cu precauţie pe fiecare alee 
prin dreptul căreia treceau şi a văzut unele mişcări 
furişate. Când şi când, dinspre acele umbre pornea 
câte o săgeată sau piatră, izbindu-se cu zgomot de 
scutul sau armura unuia dintre oamenii lui. Erau mai 
mult  sâcâitoare decât primejdioase, pentru că 
adevărata ameninţare o reprezentau puţinii duşmani 
care ajunseseră pe acoperişurile caselor aflate de-a 
lungul străzii şi care aruncau tot felul de proiectile 
asupra coloanei ce se deplasa. 

Pe măsură ce distanţa dintre cele două formaţii de 
luptă s-a micşorat, Macro şi-a croit loc printre 
rândurile primei centurii, până a ajuns să mărşăluiască 
la doar câteva şiruri de primul. Şi-a scos sabia, a 
ridicat-o la nivelul coapsei şi a mers în acelaşi pas cu 
oamenii care continuau să bată cu lamele săbiilor în 
marginea scuturilor. În faţa lor, soldaţii din mica forţă 
duşmană, cu armurile sclipind slab în licărul 
tremurător al făcliilor ţinute de o mână de oameni de 
fiecare parte, şi-au schimbat ritmul paşilor, au ridicat 
lăncile, ţinându-le strâns întinse înainte, pregătiţi să 
împungă cu vârfurile lor ascuţite. Macro şi oamenii lui 
au răspuns acestei ameninţări ridicându-şi scuturile 
ceva mai sus, astfel că acum se uitau peste marginile 
lor, continuând să înainteze. Apoi au ajuns la distanţa 
de la care puteau lovi, iar soldaţii rebeli au scos 
strigăte de luptă şi au început să-i atace cu lăncile. 
Instinctiv, legionarii şi-au plecat capetele, astfel încât 
singurele ţinte vizibile au rămas doar crestele 
coifurilor şi suprafaţa mare şi curbată a scuturilor. 
Vârfurile înspăimântător de ascuţite ale lăncilor s-au 
izbit în scuturi ori au ricoşat din coifuri, fără a provoca 
victime, în timp ce romanii au înaintat în forţă, 
ajungând la o distanţă de la care puteau folosi săbiile, 


moment în care au ţâşnit în faţă cu urlete puternice. 
Scuturile s-au ciocnit între ele, apoi romanii au 
ciopârţit mânerele lăncilor, făcându-le să coboare spre 
pământ, după care s-au năpustit cu şi mai multă putere 
spre rebeli, lovindu-i cu o încrâncenare nemiloasă 
şi brutală. 

— Aşa, băieţi, doborâţi-i! a răcnit Macro. Striviţi-i 
cât mai repede! 

Poate că lăncierii instruiți ar fi dat gata orice alţi 
inamici, însă legionarii îşi aruncaseră lăncile şi se 
apropiaseră şi mai mult, astfel că acum armele ar fi 
fost cu totul nefolositoare. Dându-şi seama de acest 
lucru, unii dintre rebeli le-au lăsat la pământ, ori le-au 
azvârlit în legionari şi au scos săbiile. Macro a văzut că 
duşmanii erau înarmaţi cu falcata, săbii scurte şi 
curbate, având lama grea şi extrem de tăioasă. A 
urmat un vacarm produs de strigăte şi izbituri ale 
scuturilor izbite între ele, după care luptătorii ambelor 
tabere au început să lovească în duşmani ori de câte 
ori apărea câte un spaţiu liber printre scuturi. In timp 
ce împingea cu putere în rândul din faţa lui, Macro a 
observat că săbiile rebelilor prezentau un avantaj 
neaşteptat în lupta de aproape. Curba pronunţată la 
capătul greu al lamei putea lovi peste marginea unui 
scut doar de la mică distanţă, însă arma era ucigătoare 
dacă omul dinapoia scutului îşi înălța capul suficient de 
mult ca să vadă peste el. Exact în faţa lui Macro s-a 
auzit un zăngănit puternic. O falcata străpunsese coiful 
unui legionar şi îi crăpase capul. Omul s-a prăbuşit ca 
un sac gol, sabia lui a zăngănit când a atins pavajul, iar 
scutul i-a căzut peste corp. 

Imediat după aceea, Macro a sărit peste cadavru ca 
să umple spaţiul gol şi a îndreptat braţul, cu gând să-l 
înjunghie pe omul care îl ucisese pe legionar. Rebelul a 


văzut sclipirea lamei şi a ridicat scutul la vreme, 
reuşind astfel să respingă lovitura, după care 
centurionul l-a lovit cu scutul lui greu de legionar, 
făcându-l să se dezechilibreze şi să se retragă un pas. 
Rândurile din spate ale ambelor tabere au năvălit în 
faţă, presându-i laolaltă pe soldaţii care schimbau 
lovituri. Acum lupta devenise aproape imposibilă, de 
aceea Macro s-a lăsat pe scut şi a împins, scrâşnind din 
dinţi când şi-a înfipt tălpile ghetelor în pavaj şi s-a 
opintit. În jurul lui, ceilalţi soldaţi icneau şi se 
încordau, căutând să împingă duşmanii în spate. De 
cealaltă parte a scutului, Macro a auzit respiraţia 
gâfâită a omului pe care încercase să-l ucidă. Acum, 
niciunul dintre ei nu mai putea lovi, iar încăierarea 
îndârjită devenise o încerca-re în care se înfruntau 
forţa şi numărul. 

— Împingeţi mai tare, ticăloşilor! a strigat Macro 
spre oamenii lui. Împingeţi! 

Vreme de câteva momente, niciuna dintre tabere nu 
a cedat teren, dar apoi, la început încet, ghetele 
ghintuite şi greutatea zidului uman alcătuit de romani 
au început să-şi spună cuvântul, iar centurionul a 
reuşit să facă un pas înainte şi s-a opintit cu toată 
forţa. Zidul a înaintat încă un pas, apoi romanii au 
continuat să-i împingă în mod constant pe duşmani în 
susul străzii, către piaţă. Incă erau supuşi unui baraj 
continuu de proiectile azvârlite de pe acoperişuri şi de 
la capetele aleilor învecinate, în timp ce Balthus şi 
arcaşii lui făceau tot ce le stătea în putinţă să-i silească 
pe duşmani să rămână ascunşi. 

— Continuati înaintarea! 

Macro a aruncat o privire peste marginea scutului şi 
a văzut că duşmanii fuseseră siliți să ajungă în piață. 
Şi-a lăsat din nou capul în jos şi a continuat să 


împingă. Acum încercările de a se opune coloanei 
romane slăbiseră, şi rebelii din ultimele rânduri au 
început să se desprindă din formaţie şi să se împrăştie 
printre tarabele goale ale pieţei. Ofiţerul rebelilor a 
urlat furios la fugari, dar glasul lui a fost retezat brusc 
de o săgeată ce i-a străpuns gâtul. A scăpat sabia şi s-a 
bălăbănit înapoi, a tras de băţul săgeţii până ce acesta 
s-a rupt, iar sângele a ţâşnit din rană şi el a căzut la 
pământ fără suflare. Oamenii lui au rupt rândurile şi au 
fugit care încotro, traversând piaţa şi îndepărtându-se 
de romani. Balthus şi arcaşii lui au slobozit câteva 
săgeți în urma lor, după care şi-au îndreptat atenţia 
spre rebelii rămaşi pe acoperişuri. Romanii din primele 
rânduri au dat să pornească în urmărirea rebelilor. 

— Lăsaţi-i! a răcnit Macro. Executarea, altfel vă 
pedepsesc exemplar! 

Oamenii s-au oprit imediat şi s-au grăbit să se 
alăture camarazilor, cu rânjete timide, în vreme-ce 
amicii lor îi ovaţionau. 

— De ajuns, a ordonat Macro. Strângeţi rândurile şi 
porniţi spre stânga. Pe acolo! 

Apoi şi-a ridicat sabia şi a arătat cu ea către 
intrarea arcuită ce dădea în piaţă. Coloana şi-a 
organizat cu repeziciune formaţia şi a început să 
mărşăluiască prin spaţiul cel mai lat dintre tarabele 
pieţei. Respirând greu, Macro s-a tras câteva momente 
deoparte ca să-şi urmărească oamenii trecând prin 
dreptul lui. În spaţiul deschis exista o lumină slabă, 
dată de stele şi de luna în creştere, suficientă pentru 
ca oamenii lui să vadă ce se afla în jur şi să poată 
lupta. La o oarecare distanţă, dincolo de arcadă, în 
direcţia citadelei, cerul lucea în roşu şi oranj din cauza 
unui incendiu care izbucnise undeva nevăzut, şi Macro 
a simţit un nod în stomac. În aerul nopţii, până la ela 


ajuns zvon de luptă. 

— Acela trebuie să fie atacul de diversiune. 

Macro a tresărit şi s-a întors spre Balthus, care 
stătea lângă el, aproape umăr la umăr. 

— M-ai speriat de moarte. Nu faci niciun zgomot 
când te mişti, a murmurat Macro, uşurat. Mă bucur că 
lupţi de partea noastră. 

Balthus l-a privit ţintă un moment. 

— Deocamdată. Cel puţin până când ne ocupăm de 
Artaxes, iar părţii îmi lasă poporul în pace. 

— Şi după aceea? 

— După aceea? a repetat Balthus, zâmbind vag. 
După aceea vom mai vedea. 

Macro a dat din cap. 

— Bine. Deci aşa stau lucrurile. Deocamdată, însă... 

Atenţia i-a fost atrasă de un cor de strigăte şi, când 
s-a întors ca să se uite dincolo de piaţă, a văzut o masă 
întunecată de siluete care se revărsaseră pe strada ce 
ducea spre citadelă. 

Macro a dus o mână pâlnie la gură şi a strigat 
ordine: 

— Coloană! Stai! Scuturile sus! Pregătiţi-vă să 
respingeţi asaltul duşman! Balthus, doboară-i! 


17 


Numeroasele încăperi păstrate pentru găzduirea 
oaspeţilor regelui fuseseră transformate într-un spital 
improvizat pentru răniții din cadrul garnizoanei. Când 
a pătruns în curtea nu foarte spațioasă, Cato a văzut că 
mai toate camerele erau deja înţesate de oameni care 
stăteau întinşi pe saltele sau pur şi simplu pe paie. Unii 
dormeau duşi, alţii bolboroseau în delir, iar câţiva 
gemeau ori scânceau de durere. O mână de ordonanţe 
medicale şi femei se ocupau de cei suferinzi cât de 
bine se pricepeau. Cato şi-a dat seama imediat că, în 
comparaţie cu ei, nu prea avea dreptul să se afle acolo. 
A aruncat o privire spre tăietura profundă care îi 
traversa palma mâinii stângi. Sângerarea se potolise şi 
sângele se coagulase în carnea umflată a palmei. Chiar 
dacă durerea îl chinuia în spasme, Cato se simţea 
ruşinat de cât de mică era rana lui, în comparaţie cu 
cele ale luptătorilor din spital. S-a încruntat în semn de 
dispreţ faţă de sine şi tocmai se pregătea să se 
întoarcă şi să plece când, dintr-o cameră aflată la mică 
distanţă de el, a apărut o siluetă. 

— Am venit, s-a auzit un glas plăcut de femeie, care 
i s-a adresat în greceşte. Lasă-mă să-ţi văd rana. 

— Poftim? a exclamat Cato, zărindu-i formele 
proiectate pe fundalul luminilor date de mai multe 
lămpi cu ulei, care ardeau ceva mai departe pe coridor. 

— Cea de la mână. Vreau să mă uit, a spus femeia şi 
s-a apropiat de el. 

— Nu, nu e nevoie, s-a grăbit Cato să-i răspundă. 


Trebuie să plec. 

Femeia s-a mişcat cu repeziciune şi l-a prins delicat 
de cot. 

— Aici, sub lumina lămpii, ca să pot vedea. 

Cato s-a lăsat condus de-a lungul colonadei care 
înconjura curtea mică şi, în timp ce se îndreptau spre 
lumină, a început să-i desluşească mai bine chipul. Era 
tânără şi avea părul lung şi negru legat într-o coadă de 
cal. Pe sub stola simplă de culoare cafeniu deschis, 
acum plină de pete întunecate de sânge, trupul ei era 
mărunt. După ce s-au oprit aproape de lumina gălbuie 
a lămpilor şi ea şi-a aplecat capul să-i cerceteze mâna, 
Cato a văzut că părul ei negru stătea puţin zburlit şi că 
obrajii ei aveau pomeţii ceva mai proeminenţi. Avea 
ochi cenuşii şi, când a ridicat privirea spre el, pe buze 
i-a apărut un zâmbet trecător. 

— Urât de tot. 

Cato s-a uitat la ea derutat. 

— Poftim? Nu înţe... 

— Vorbeam de tăietură. Cum ai căpătat-o? Nu e de 
sabie. Imi dau seama imediat -am văzut destule în 
ultima vreme. 

— Aha, a făcut Cato, desprinzându-şi ochii de la ea, 
tulburat de privirea ei directă. M-am rănit într-un 
tunel. 

— Într-un tunel? a repetat ea, scuturând din cap. 
Serios, copiii tot copii rămân. Zgârieturi, una după 
alta. 

Cato şi-a smuls braţul din mâna ei şi s-a sumeţit, 
astfel că a ajuns să o privească de sus. 

— O să mă ocup singur de ea. 

— Nu se poate! a spus ea, însoţindu-şi vorbele de un 
râs delicat. Am glumit. Dar trebuie să te îngrijesc. 
Rana asta e musai să fie curățată şi pansată. Urmează- 


v 


mă. 
Fără să-l mai aştepte, femeia s-a răsucit pe călcâie 
şi a pornit spre o uşă aflată la capătul colonadei. După 
o clipă de şovâăială, Cato a oftat şi a urmat-o. Intrarea 
dădea spre o încăpere în care se afla o masă mare de 
lemn, stropită de sânge. Câteva instrumente de alamă 
de la un capăt al ei luceau în lumina pierită a unei 
lămpi. La celălalt capăt se găsea un vas pentru jăratic, 
în care încă licăreau câţiva cărbuni. Deasupra lui se 
afla un vas de fier, iar aerul era înţesat de duhoarea 
înţepătoare a catranului. În lumina slabă care se 
răsfrângea până sub masă, Cato a zărit un coş mare, 
din care ieşeau degetele contorsionate ale unei mâini, 
dar şi ciotul unui alt membru. Şi-a îndepărtat imediat 
privirea de la acea imagine, moment în care femeia i-a 
făcut semn să se apropie de o masă plasată în lateral, 
unde a turnat nişte apă într-un lighenaş. 

— Gata. Lasă-mă să curâţ rana. 

Cato s-a apropiat de ea şi a întins mâna peste 
lighenaş. Ea i-a vârât mâna în apă, iar după aceea, 
ridicând-o, s-a apucat să curețe murdăria cu o bucată 
de pânză. Apoi s-a uitat la el. 

— Nu eşti localnic, nici măcar mercenar grec. 
Trebuie să fii roman. Apoi i s-a adresat în latină. Nu te- 
am mai văzut până acum. Sigur nu faci parte din 
personalul ambasadorului. Cine eşti? 

Cato era epuizat şi nu avea chef să răspundă acelui 
interogatoriu. Chiar atunci, mercenarii greci se 
strângeau în formaţie în spatele porţilor citadelei, 
pregătindu-se să acţioneze, iar el ar fi vrut să fie 
alături de ei în clipa când avea să se transmită 
semnalul luminos. Cu toate astea, nu strica să stea de 
vorbă cu ea cât îi îngrijea rana. 

— Fac parte din forţa de sprijin trimisă de 


guvernatorul Siriei. 

Ea s-a oprit o clipă şi l-a privit cu ochi miraţi. 

— Înseamnă că mesajul nostru a ajuns. Slavă zeilor, 
suntem salvaţi. 

— Incă nu, a spus Cato. Noi suntem doar coloana 
din avangardă. Restul armatei va sosi probabil peste 
câteva zile. 

— A, înţeleg. 

Apoi femeia şi-a îndreptat atenţia asupra rănii lui 
Cato şi a apăsat pânza ceva mai adânc în rană ca să 
curețe restul de murdărie ce pătrunsese acolo. Cato s-a 
crispat, dar şi-a impus să ţină mâna nemişcată. Şi-a 
mutat privirea de la rană către faţa ei. 

— Dar tu cine eşti? Ce caută o femeie romană 
tocmai în Palmira? 

Ea a făcut un gest din umeri. 

— Íl însoțesc pe tatăl meu. 

— Şi cine e tatăl tău? 

— Lucius Sempronius, ambasadorul. 

Cato a cercetat-o mai atent. O avea în faţă pe fiica 
unui senator, care îngrijea rănile soldaţilor. 

— Cum te cheamă? 

Ea l-a privit şi i-a zâmbit, arătându-şi dinţii albi şi 
regulaţi. 

— Iulia. Dar pe tine? 

— Quintus Licinius Cato, prefect al celei de-a Doua 
Ilire. Mai bine zis, prefect temporar. Acum era rândul 
lui să zâmbească. Dar poţi să-mi spui Cato. 

— Aşa voi face. Nu are niciun rost să fim sclavii 
formalităţilor. Cel puţin aşa cred, mai ales acum, când 
rebelii ar putea năvăli aici, trecându-ne pe toţi prin 
tăişul săbiilor, a adăugat lulia cu simplitate, apoi a luat 
o cârpă curată şi i-a şters mâna, îndepărtând apa. A 
scos o fâşie lungă de pânză dintr-un coş şi s-a apucat 


să i-o bandajeze. Spui că eşti prefect? E o funcţie 
importantă, adevărat? 

Cato s-a încruntat. 

— Pentru mine, da. 

— Nu eşti cumva prea tânăr pentru o asemenea 
însărcinare? 

— Ba da, a recunoscut bărbatul, apoi a continuat 
sec: dar nu e cumva neobişnuit ca fiica unui senator să- 
i îngrijească pe soldaţii de rând? 

Ea a legat bine bandajul şi apoi a tras încă o dată de 
capetele nodului, făcându-l pe Cato să strângă din dinţi 
ca să uite durerea. 

— Se vede limpede că nu eşti un soldat de rând, 
prefect, dar purtarea ţi-e soldăţească. Aş spune chiar 
necioplită. 

— Nu am avut intenţia să te jignesc. 

— Serios? a zis ea şi a făcut un pas în spate. Gata, 
rana ţi-e bandajată, iar eu mi-am făcut datoria la fel de 
bine ca oricine altcineva, în ciuda dezavantajelor pe 
care le aduce asta poziţiei mele sociale. lar acum, 
prefect, dacă nu te superi, am treabă. 

Cato a roşit de iritare simţindu-i supărarea şi s- 
a ruşinat de bădărănia lui. 

Ea a păşit apăsat pe lângă el, a ieşit pe uşă şia 
ajuns în coridor. Cato s-a întors spre ea. 

— Mulţumesc... Iulia. 

Ea s-a oprit o clipă, s-a îndreptat de spate, apoi a 
pătruns într-o cameră şi a dispărut. 

Cato a clătinat din cap şi a mormăit în barbă: 

— Da, bravo ţie. Eşti împresurat de duşmani şi 
reuşeşti să-ţi faci încă unul. S-a plesnit cu palma peste 
coapsă şi a scos un icnet, pentru că o durere puternică 
i-a străbătut tot braţul. La naiba! 

Scrâşnind din dinţi, a ieşit precipitat din spital şi s-a 


îndreptat spre turnul de semnalizare. După ce s-a 
convins că oamenii de acolo trebuiau să transmită 
semnalul luminos către Macro doar după ce acţiunea 
de diversiune era în plină desfăşurare, Cato s-a 
alăturat forțelor strânse la poarta  citadelei. 
Comandantul garnizoanei încredinţase misiunea unei 
sintagme din garda regală, iar oamenii stăteau tăcuţi 
în lumina slabă a făcliilor ce pâlpâiau în soclurile de 
deasupra porţii. Purtau armuri grele şi aveau scuturi 
mari şi rotunde şi lănci masive, la fel ca strămoşii lor 
de pe vremea lui Alexandru cel Mare. Crestele din păr 
de cal ale coifurilor nu-i bucurau privirea lui Cato, 
pentru că se obişnuise cu aspectul mai funcţional al 
celor purtate de soldaţii romani, însă acest lucru îi 
făcea pe greci să pară mai impresionanţi, dând un 
aspect războinic corpului militar, a recunoscut Cato. 

— Aha! Amicul meu din hazna. 

Cato a aruncat o privire spre locul dinspre care 
venise glasul şi a văzut un ofiţer fluturând mâna către 
el. 

— Archelaus? 

— Chiar el! a spus grecul râzând. Vino alături de 
oamenii mei, ca să vezi cum luptă adevărații războinici. 

— Nu am scut şi nici coif. 

Archelaus s-a adresat celui mai apropiat soldat. 

— Adu echipament de luptă pentru prietenul nostru 
roman. 

Omul a salutat şi s-a grăbit să plece spre cazarmă, 
iar Archelaus i-a oferit lancea şi scutul lui. 

— Uite, să-ţi arăt cum le folosim noi. 

Cato a văzut că scutul avea o brățară centrală prin 
care şi-a strecurat braţul, după care a prins mânerul, 
aflat lângă margine. Spre deosebire de modelul roman, 
acel scut servea strict pentru protecţie şi nu putea sluji 


ca armă de împuns duşmanul. Proteja bine corpul şi 
coapsele, iar Cato l-a ridicat de câteva ori pentru a se 
obişnui cu el, până când i-au devenit familiare 
greutatea şi modul de a se echilibra. Apoi a luat lancea 
pe care Archelaus i-o ţinea pregătită. Părea să-i 
depăşească înălţimea cu aproape jumătate de metru, 
având o coadă rezistentă şi un vârf din fier de forma 
unei lacrimi. Celălalt capăt se termina cu o ţepuşă 
mică. Cato a strâns degetele în jurul mânerului 
îmbrăcat în piele şi i-a încercat greutatea. Fiind o armă 
de împuns, era destul de grea, spre deosebire de sulița 
folosită de legionari, care putea sluji drept lance şi 
proiectil. 

— Ţine-o drept, i-a recomandat Archelaus. Noi o 
ţinem aşa până când ne apropiem de duşman. În felul 
ăsta nu ne vătămăm camarazii şi ne ajută să 
îndepărtăm săgețile şi proiectilele de praştie. Când ne 
apropiem şi se dă ordinul de a avansa cu lăncile, cei 
din primul rând înaintează faţă de restul formaţiei şi 
abia atunci lucrurile se schimbă. A luat lancea de la 
Cato şi a azvârlit-o în aer, după care a prins-o, ţinând 
braţul îndoit şi cu coada la un unghi în faţă, astfel încât 
vârful ei a ajuns la nivelul ochiului. Împungi din poziţia 
asta, uite aşa. Şi a făcut o mişcare cu lancea imitând o 
lovitură puternică, iar apoi a recuperat-o, pregătit să 
lovească din nou. După aceea a schimbat modul de 
prindere, a coborât capătul armei şi i-a înapoiat-o lui 
Cato. Ia fă o încercare. 

Cato a încercat prinderea şi a străpuns în aer. Ar fi 
preferat să se slujească de sabie, dar şi-a dat seama de 
avantajul de a folosi lungimea mai mare a lăncii, care-i 
permitea să-şi lovească adversarul. Omul trimis de 
Archelaus la cazarmă s-a întors cu echipamentul cerut, 
iar Cato i-a înapoiat tetrarhului arma şi scutul. Imediat 


ce şi-a legat baretele coifului sub bărbie şi a luat scutul 
şi lancea, comandantul sintagmei a dat ordin de 
strângere a rândurilor. Cato a remarcat că unii dintre 
oamenii aliniaţi alături de el aveau în spate nişte saci. 

— Acolo se află material incendiar, i-a explicat 
Archelaus cu glas scăzut, după ce a observat direcţia 
în care se uita Cato. O să ne îndreptăm către un 
berbec! pe care rebelii îl construiesc în faţa unui 
templu aflat de cealaltă latură a agorei. O să-i dăm foc. 
Şi berbecului, şi oricărui alt lucru care le-ar putea fi de 
folos rebelilor. 

Apoi a mai strigat un ordin şi a trecut în primul rând 
al formaţiei. Câţiva dintre mercenarii greci au ridicat 
bara de blocare a porţii şi, încordându-şi muşchii 
picioarelor şi braţelor, au împins cât de tare au putut. 
Canaturile de lemn ghintuit au protestat în ţâţâni şi s- 
au deschis cu un geamăt supărător. Comandantul a 
ridicat lancea deasupra capului şi s-a uitat peste umăr, 
gata să dea ordin soldaţilor lui. 

— Înaintaţi! 

Primul rând al sintagmei s-a unduit înainte, în faţa 
oamenilor ce îi urmau într-o coloană compactă, ieşind 
pe poartă. Cato a mers alături de Archelaus, la câteva 
rânduri în spate, şi când au ieşit pe poartă, inima îi 
bătea deja dezlănţuită. Ceva mai devreme se îndoise că 
ar fi nevoie să participe la atacul de diversiune, însă 
era esenţial ca Macro şi coloana lui să-şi poată croi 
drum până la citadelă, iar tânărul simţea instinctiv că 
are datoria de a face totul ca să-şi ajute prietenul şi pe 
oamenii celei de-a Doua Ilire. De aceea, şi-a plecat 
capul, a strâns din dinţi punându-şi ferm mâna pe scut 
şi lance, în vreme ce coloana a ieşit din citadelă şi s-a 
îndreptat spre baricadele improvizate, ridicate de 


1 Maşină de război folosită odinioară la spargerea zidurilor şi a porţilor unei cetăţi asediate. 


răzvrătiți de-a latul străzilor care porneau din agora 
aflată în faţa citadelei. 

— În fugă! a strigat comandantul şi oamenii din 
jurul lui Cato au iuţit paşii, picioarele încălţate cu 
sandale duduind pe pietrele de pavaj şi tecile săbiilor 
plesnindu-se de coapse. Curând soldaţii au început să 
respire sacadat şi gâfâit. In ciuda zgomotului făcut de 
cei din jur, tânărul a reuşit să distingă strigătele de 
alarmă venind dinspre liniile duşmane. Inapoia 
baricadelor ardeau vase cu jăratic şi siluete întunecate 
se ridicau de-a lungul liniilor de apărare, clar 
conturate, pregătindu-şi armele şi îndreptându-se cu 
faţa spre oamenii din garda regală care declanşaseră 
şarja şi traversau spaţiul deschis al agorei. Cato a 
văzut forma impunătoare a adăpostului ce se construia 
pentru berbec, iar deasupra clădirilor aflate de o parte 
şi de alta a acestuia a distins primele licăriri ale zorilor 
şi a înţeles că acum, feriţi de întuneric, era momentul 
potrivit ca Macro şi coloana lui să-şi taie drum prin 
oraş. 

Comandantul sintagmei a ajuns primul la baricada 
formată din căruţe răsturnate şi cherestea, ce se 
înălţase de-a curmezişul laturii deschise a zonei. Şi-a 
trântit scutul de o tarabă răsturnată şi a ridicat lancea 
peste ea, încercând să-l străpungă pe cel mai apropiat 
dintre rebeli. Omul a sărit înapoi, ascunzându-şi capul 
după scut şi a izbit cu sabia în coada lăncii, încercând 
să o doboare din mâna lui Archelaus. De o parte şi de 
alta soseau la baricadă tot mai mulţi mercenari greci, 
care îi străpungeau pe cei aflaţi de cealaltă latură, iar 
unii dintre ei escaladaseră deja obstacolele şi săriseră 
dincolo, ajungând în poziţie ghemuită, cu scuturile 
ridicate şi lăncile gata să lovească. Cu un răcnet 
sălbatic, Archelaus a răsucit arma şi le-a făcut loc 


camarazilor să urce şi să traverseze baricada, ca să 
participe la atac. Cato şi-a păstrat poziţia alături de 
Archelaus, iar câţiva soldaţi aflaţi în faţa lor s-au 
apucat să îndepărteze baricada, smulgând lemne şi 
răsturnând o căruţă pe roţile ei grele dinapoi, după 
care au împins-o departe din calea luptătorilor. Cato a 
aruncat o privire peste umăr, către citadelă. În vârful 
turnului de semnalizare a strălucit o flacără mică, iar 
apoi un nor de scântei s-a răspândit în întuneric, după 
care făclia cea mare s-a aprins şi limbile roşiatice şi 
portocalii au sporit în intensitate. Aşadar, se dăduse 
semnalul. Acum, Macro şi coloana lui vor declanşa 
asaltul asupra porţii de răsărit. Cato s-a rugat în gând 
Fortunei ca acel atac de diversiune să le atragă atenţia 
răzvrătiţilor şi să nu acorde prea mare importanţă 
forţelor de sprijin. 

Oamenii gărzii imperiale reuşiseră să facă o breşă 
prin baricadă şi se chinuiau acum să o lărgească, în 
vreme ce camarazii lor treceau prin ea, îndreptându-se 
către zona templului, aflat de cealaltă parte. Archelaus 
a înaintat şi Cato l-a însoţit îndeaproape, mergând 
odată cu valul de mercenari. Piaţa mică din faţa 
templului era înţesată de o masă ameţitoare de siluete 
încleştate în dueluri încrâncenate. Cele două părţi 
prinse în luptă se puteau deosebi doar prin coifuri, cele 
cu creastă, ale oamenilor din garda regală, şi cele 
conice ale răzvrătiţilor. 

— Doborâţi-i! a strigat comandantul. 

Archelaus şi-a aruncat lancea în sus şi a prins-o, 
după care şi-a încurajat oamenii: 

— Haideţi, băieţi! Străpungeţi-i pe ticăloşi! 

A fugit apoi în faţă şi, coborând vârful lăncii, a 
aruncat-o în spinarea unui duşman care se îndepărta în 
goană. Omul şi-a azvârlit braţele în lături, iar sabia i-a 


căzut pe pavaj cu o clipă înaintea corpului. Cato a 
pătruns şi el în acel vălmăşag, uitându-se în toate 
părţile în timp ce înainta, ghemuindu-se uşor pentru a- 
şi repartiza mai bine greutatea pe picioare şi să nu 
poată fi doborât chiar atât de uşor, dacă ar fi fost lovit 
de vreun duşman. S-a auzit un strigăt turbat din stânga 
lui şi Cato abia a avut vreme să ridice scutul rotund şi 
să-l întindă faţă de corp ca să blocheze o lovitură de 
sabie ce a ricoşat cu un zăngănit asurzitor. S-a răsucit 
şi a împuns cu lancea. Rebelul a parat lovitura scoțând 
un hohot dispreţuitor de râs şi l-a atacat din nou pe 
Cato, cu o ploaie de lovituri de sabie care l-au făcut să 
bată în retragere, străduindu-se cu disperare să 
blocheze atacul. Îi era imposibil să-şi folosească 
lancea, care devenise o povară inutilă în mâinile lui 
care nu erau obişnuite cu o asemenea armă. 

— La naiba, a mârâit el, aruncând lancea cât colo şi 
ducând mâna la sabie. Cu un scrâşnet metalic familiar, 
a scos sabia din teacă şi a pus-o în poziţie de luptă. 
Hai, să te vedem acum cât de tare eşti. 

A parat o altă serie de lovituri scurte, apoi a făcut 
un salt în faţă, izbindu-şi scutul de cel al rebelului. 
Omul s-a dezechilibrat şi s-a retras un pas, rămânând 
descoperit, apoi Cato l-a atacat hotărât împungând 
spre faţa lui şi spre coapsa expusă, spintecând pânza 
îmbrăcămintei şi carnea. Omul a scos un icnet de 
durere şi, sângerând abundent, s-a îndepărtat. Cato s-a 
năpustit după el, punându-şi toată forţa în scut şi a 
strâns din dinţi în momentul ciocnirii. Rebelul s-a 
prăbuşit la pământ şi abia a reuşit să-şi tragă scutul 
deasupra lui, însă Cato s-a oprit lângă el şi, din poziţie 
avantajoasă, l-a tăiat cu sălbăticie. Imediat ce şi-a dat 
seama că omul era năucit de ferocitatea atacului, Cato 
s-a oprit, a aruncat o privire în jos şi a văzut conturul 


întunecat al labelor sub rama scutului. S-a retras un 
pas şi a lovit picioarele cu sabia. În momentul când 
lama a sfărâmat un os, rebelul a scos un urlet. Cato a 
mai lovit de câteva ori, până când a fost convins că 
omul nu mai reprezenta o ameninţare, apoi s-a întors şi 
s-a îndepărtat, fără să ia în seamă urletele lui de 
suferinţă. 

În jur a putut distinge doar amănunte care i-au 
permis să constate că sorții luptei le surâdeau. Doar 
câteva siluete erau încă încleştate în înfruntare, iar 
profilul întunecat al celor care, nu departe, mânuiau 
berbecul se înălța pe latura îndepărtată a templului. 

Cato a inspirat adânc şi a strigat: 

— Archelaus! Archelaus! 

— Aici sunt! Răspunsul a venit din apropiere, iar un 
moment mai târziu, spre Cato s-a îndreptat cineva. Ai 
supravieţuit, romanule? 

— Evident, a răspuns el, zâmbindu-i grecului, după 
care a făcut un gest către berbecul în construcţie. N-ar 
strica să-ţi pui oamenii să se ocupe de el, înainte ca 
duşmanii să apuce să organizeze un contraatac. 

— Da, imediat. 

Archelaus s-a răsucit şi i-a chemat pe soldaţii care 
aveau la ei materiale incendiare. După ce s-au strâns în 
jurul celor doi, micul grup şi-a croit drum printre 
ultimele perechi prinse în luptă. S-au îndreptat cu toţii 
direct spre berbec şi Cato a observat că structura de 
lemn era aşezată pe roţi masive din lemn. Cea mai 
mare parte a cadrului rezistent fusese deja acoperit cu 
baloturi din piei de animale, umplute cu cârpe, care să 
absoarbă impactul produs de orice proiectil aruncat de 
la înălţimea porţii fortificate atunci când construcţia 
avea să fie gata să intre în acţiune. În interior, atârnat 
de  frânghii groase, se găsea butucul lung al 


berbecului. 

Archelaus s-a oprit şi le-a vorbit oamenilor. 

— Puneţi foc în cât mai multe locuri. Vreau ca 
berbecul să ia foc înainte să fim nevoiţi să ne 
retragem. 

Mercenarii şi-au coborât scuturile şi lăncile şi s-au 
împrăştiat în jurul construcţiei, începând să adune cât 
mai multe lucruri care să ardă cu repeziciune în 
locurile în care intenționau să pună focul. Cum aveau 
asupra lor cutii cu iască, fiecare s-a apucat să lovească 
bucăţi de cremene şi să sufle scânteile asupra iascăi. 

Cato şi Archelaus au aşteptat cu armele pregătite, 
apoi prima dintre flăcările firave a crescut în 
intensitate şi imediat zona s-a luminat de alte mici 
focuri, iar fumul a început să se ridice răsucindu-se 
către cerul încă întunecat. Un moment, Cato a fost 
convins că structura acelei arme de asediu va fi 
cuprinsă curând de flăcări. Dar când focurile s-au stins, 
şi-a dat seama că apăruse ceva neaşteptat. 

— Nu se aprinde, a spus el şi s-a dus spre structura 
berbecului, scoţându-şi sabia. A atins cu ea pieile de 
animale. Sunt umede... ba aş spune chiar că sunt 
îmbibate în apă. Întorcându-se către Archelaus, i-a zis: 
nu avem cum să-l incendiem. Distrugeţi legăturile. 

Ofiţerul grec a dat din cap şi, trecând lancea în 
mâna cu care ţinea scutul, şi-a scos falcata şi le-a 
ordonat oamenilor lui: 

— Folosiţi-vă de săbii! Tăiaţi frânghiile. Daţi foc 
tuturor materialelor depozitate. 

Imediat după aceea, soldaţii au renunţat să mai 
aprindă berbecul şi s-au apucat să taie frânghiile 
groase cu care era suspendat. Au început să se audă 
loviturile înfundate ale săbiilor în cânepa răsucită a 
funiilor şi Cato şi-a impus să-şi ţină gura ca să poată 


acţiona mai iute. Însă noaptea era deja pe sfârşite şi-a 
dat el seama după ce a aruncat o privire spre cerul 
care se lumina deasupra coamelor de acoperişuri din 
Palmira. 

In jurul lui, ultimii duşmani fuseseră ucişi ori puşi 
pe goană, astfel că nu se mai auzeau zăngănituri de 
armă în zona templului şi nici strigăte de luptă ori 
blesteme înfundate. Ici şi colo, mai rămăsese câte un 
om care gemea de durere, ori cerea cu glas jalnic să fie 
ajutat. Cato s-a întors la baricada distrusă şi a ciulit 
urechea în direcţia porţii de răsărit. A simţit o uşurare 
auzind zvon îndepărtat de luptă. Macro şi oamenii lui 
începuseră atacul şi, cu puţin noroc, aveau să pătrundă 
luptând în oraş. 

Brusc, un strigăt de triumf şi o bufnitură înfundată 
i-au atras atenţia, iar când s-a întors a văzut că partea 
din spate a berbecului fusese desprinsă din frânghii şi 
căzuse la pământ. Oamenii lui Archelaus au sărit 
imediat cu săbiile asupra celorlalte frânghii de 
susţinere şi au început să lovească frenetic în ele. 
Dincolo de templu, din inima oraşului, au răsunat 
cornuri, scoțând sunete de alarmă adânci, menite să-i 
trezească şi să-i cheme pe soldaţii rebeli să îi 
încercuiască şi să-i măcelărească pe puţinii soldaţi din 
garda regală care avuseseră îndrăzneala de a declanşa 
acea incursiune împotriva armei de asalt a rebelilor. 

— E vremea să ne retragem, a mormăit Archelaus. 
Duşmanii ar putea porni împotriva noastră dintr-un 
moment în altul. 

Câteva clipe mai târziu, comandantul le-a ordonat 
oamenilor lui să părăsească incinta şi să se strângă în 
formaţie dincolo de rămăşiţele baricadei. Soldaţii au 
abandonat berbecul şi s-au grăbit înapoi spre agora. 
Cato a verificat imediat daunele pricinuite berbecului. 


Acesta rămăsese agăţat doar într-o frânghie, şi aia 
zdrenţuită de loviturile de sabie. În rest, flăcările 
lingeau mormane de fibre de cânepă şi lemn. A 
apreciat că pierderile îi vor întârzia pe rebeli cel puţin 
jumătate de zi. Nu era mult, dar asta avea să-i creeze 
ceva neplăceri prinţului Artaxes şi sprijinitorilor lui şi, 
pe de altă parte, avea să ridice moralul celor ce se 
adăposteau în citadelă. 

— Prefect! 

Cato s-a întors şi, în lumina slabă a zorilor, l-a văzut 
pe Archelaus făcându-i semn să se apropie. S-a 
îndepărtat de berbec şi s-a grăbit să se alăture 
mercenarilor. Zgomotul luptei ce se desfăşura la 
răsărit scăzuse puţin şi Cato s-a gândit plin de 
speranţă că asta însemna că Macro şi oamenii lui 
reuşiseră să pătrundă în oraş. Din cealaltă direcţie, 
strigătele rebelilor, urletele cornurilor şi răpăiala de 
tobe se auzeau tot mai aproape. Imediat ce şi ultimul 
dintre răniţi a fost ajutat să-şi reia locul în formaţie, 
comandantul a dat ordin de retragere. În rânduri 
strânse, mercenarii au mărşăluit cu pas egal, 
traversând agora şi îndreptându-se către citadelă. 
Acolo rămăsese o mică unitate din oameni ai gărzii 
regale ca să apere poarta împotriva vreunui atac- 
surpriză iniţiat de rebeli. Cato a dat din cap, apreciind 
ideea. Era de acord cu o asemenea măsură de 
precauţie. Comandantul sintagmei erau un ofiţer 
capabil şi experimentat, nu era nicio îndoială. 

Parcurseseră mai bine de jumătate din distanţa ce îi 
despărţea de poartă când la capătul îndepărtat al 
agorei au apărut primele întăriri ale rebelilor. Mereu 
alţii şi alţii pătrundeau pe străzile ce dădeau în piaţă 
şi, de aceea, comandantul le-a dat ordin mercenarilor 
să iuţească pasul. Aruncând o privire peste umăr, Cato 


şi-a dat seama că vor ajunge cu uşurinţă la poartă 
înainte ca rebelii să poată masa suficient de mulţi 
oameni ca să lanseze o şarjă împotriva mercenarilor ce 
se retrăgeau. Poarta avea să se închidă înainte să se 
întâmple acest lucru. Cu o senzaţie de gol în stomac, 
tânărul a înţeles că ea va fi închisă şi în faţa coloanei 
de sprijin care se apropia de citadelă. 

— Archelaus! Trebuie să ne oprim. 

— Să ne oprim? Grecul s-a întors şi l-a măsurat din 
priviri ca pe un nebun. A făcut apoi un gest din cap: În 
caz că nu ai observat... 

— Trebuie să ţinem poarta deschisă. Să lăsăm loc 
de intrare pentru coloana de sprijin. 

Archelaus s-a încruntat, apoi a şuierat printre dinţi: 

— Ai dreptate. Vino cu mine. 

Şi-au făcut loc printre rânduri până au ajuns la 
comandantul formaţiei. 

— Hei! a strigat Archelaus. Trebuie să oprim 
marşul. 

— Să ne oprim? s-a mirat comandantul, scuturând 
din cap. De ce? 

Cato s-a apropiat de om. 

— Trebuie să facem drum către citadelă pentru 
coloana de sprijin. 

Omul a rămas un moment pe gânduri, apoi a făcut 
un gest de nemulţumire. 

— Riscul e prea mare. Trebuie să avem grijă de 
oamenii noştri. Vor trebui ca apoi să lupte pentru a 
ajunge din nou la porţi. 

— Ba nu! a strigat Cato. Nu-i putem abandona. 

— Îmi pare rău, romanule. 

— Du-te naibii! Am traversat deşertul ca să vă 
venim în ajutor. Pentru voi au murit mulţi soldaţi 
capabili, a zis prefectul celei de-a Doua Ilire, silindu-se 


să-şi păstreze calmul şi a mormăit: nu vă este ruşine? 

Infuriat, comandantul s-a răsucit spre el, tulburând 

marşul soldaţilor lui, care au fost nevoiţi să-i ocolească 
pe cei doi ofiţeri. 
___— Ascultă, romanule, nu primesc ordine de la tine. 
Intâi de toate, mă interesează soarta oamenilor mei şi 
abia apoi a celui care m-a angajat. Dorinţele tale nu mă 
interesează. 

Cato s-a uitat fix la el, în vreme ce se gândea cu 
febrilitate cum să procedeze ca să-l convingă pe 
comandantul mercenarilor să se răzgândească. 

— Ascultă, aveţi nevoie de noi. Alţi o mie de oameni 
în garnizoana citadelei ar putea ajuta la supraviețuirea 
oamenilor de acolo până la sosirea generalului 
Longinus şi a armatei lui, altfel aţi putea pieri. Şi, 
presupunând că abandonezi acum coloana de sprijin, 
ce va zice Longinus când va afla asta? Se va răzbuna 
pe tine. În ambele cazuri, tot veţi muri dacă nu îi 
ajutaţi pe cei care vin în ajutor. 

Apoi, Cato a arătat cu mâna spre poarta de răsărit. 

Comandantul a strâns din dinţi, iar după o clipă a 
ridicat abătut din umeri. 

— Prefect, s-ar părea că nu am scăpare. Prea bine. 
A inspirat şuierător, după care a răcnit. Staţi pe loc! 
Formaţi un şir de-a latul agorei! Răniţii să fie duşi în 
citadelă! 

Mercenarii s-au oprit brusc, iar apoi, îndemnați de 
ofiţerii lor, s-au răspândit de-a latul spaţiului deschis şi 
s-au aşezat în formaţie cu faţa spre rebelii ce se 
năpusteau cu duiumul asupra lor. Au strâns rândurile 
până când scuturile li s-au suprapus, apoi au ridicat 
lăncile,  rezemându-le  mânerele de marginile 
scuturilor. In acest timp, duşmanii s-au apropiat şi mai 
mult. Cuprins de agitaţie, comandantul i-a făcut semn 


lui Archelaus. 

— la zece oameni din rândul din spate. Găseşte 
coloana de sprijin şi spune-le să vină aici cât de 
curând. Eu voi păstra calea liberă atât cât voi putea, 
după care... 

Cato l-a bătut pe Archelaus pe umăr înainte să aibă 
vreme să se răzgândească. 

— Să mergem! 

Mercenarii care alcătuiau micul grup s-au desprins 
din formaţie şi au pornit în fugă spre strada care ducea 
către poarta de răsărit. Rebelii au scos urale puternice 
în clipa când au pornit şarja, azvârlindu-se către şirul 
subţire de mercenari greci înarmaţi cu lănci 
ucigătoare. Cato nu i-a luat în seamă, continuând să 
alerge pe strada care pleca de la citadelă şi mergea 
spre inima oraşului. Acea cale era largă şi degajată, iar 
în lumina difuză a zorilor a văzut cartierul cel mai 
sărac din Palmira întinzându-se în faţa lui. Au gonit în 
josul pantei, căutând precauţi din ochi semne că 
duşmanii ar fi pe aproape. Drumul a cotit puţin şi, 
după ce au dat colţul, Cato a văzut formele familiare 
ale scuturilor lungi ale legionarilor apropiindu-se de el. 
Nu şi-a putut reţine un chiot şi a fluturat sabia în semn 
de salut. Continuând să se apropie de coloana de 
sprijin, Archelaus şi ceilalţi i-au urmat exemplul. 

Apoi Cato a observat arcaşii din faţa primei centurii 
a cohortei lui Macro. l-a văzut ridicându-şi arcurile, 
ochind şi slobozind o ploaie de săgeți. 

— La pământ! a strigat el spre Archelaus, 
adăpostindu-se înapoia scutului. 

Mercenarii au procedat la fel, cu excepţia unuia 
care, holbându-se descumpănit la norul de săgeți 
întunecate ce se îndreptau spre ei, a întârziat în 
executarea ordinului. Cu un sunet înfundat, o săgeată 


i-a străpuns gâtul, ieşindu-i prin ceafă. Omul a dus 
mâinile la săgeată, cu o expresie de groază, apoi a 
încercat să spună ceva, dar nu a reuşit să articuleze 
nicio vorbă, pentru că sângele l-a năpădit pe gură. 

Cato şi-a desprins ochii de la muribund şi a strigat 
cât de tare a putut: 

— Nu mai trageţi! Sunt prefectul Cato! 

Alte şi alte săgeți au zăngănit, lovindu-se de pavajul 
străzii sau de scuturi. Apoi s-a auzit un icnet şi 
romanul şi-a rotit privirea. L-a văzut pe Archelaus 
căzând pe spate, lovit de o săgeată în piept, puţin mai 
jos de umăr. 

— Încetaţi tirul! a răcnit Cato cu disperare în glas. 


18 


Macro a simţit o strânsoare rece la ceafă când a 
auzit strigătul lui Cato. Instantaneu, s-a răsucit şi a 
răcnit spre Balthus şi oamenii lui. 

— Încetaţi! Nu mai trageţi! a făcut un gest disperat 
spre siluetele ce se adăposteau înapoia scuturilor 
rotunde. Sunt de partea noastră! 

Balthus şi-a lăsat jos arcul şi a strigat un ordin către 
oamenii lui, care i-au dat imediat ascultare, slăbind 
corzile în care aveau deja săgețile aşezate. Mulţumit că 
primejdia era îndepărtată, Macro şi-a croit drum prin 
rândurile din faţă şi a început să alerge la deal, către 
prietenul lui, dând în acelaşi timp ordin ca marşul să 
fie continuat înspre citadelă. 

— Cato! Cato! Unde eşti, tinere? 

Centurionul a rărit paşii când s-a apropiat de 
soldaţii care se ridicau precauţi din spatele scuturilor. 


Un om era întins la pământ, nemişcat, având gâtul 
străpuns de o săgeată. Un altul stătea pe pavaj, 
ţinându-se cu mâinile de corpul săgeţii care îi 
pătrunsese în coapsă. Un al treilea era rănit la umăr şi 
camarazii lui, care îi scoseseră deja săgeata, îl 
sprijineau ca să stea în picioare. 

— Cato? 

Cineva a întors faţa spre el, iar în lumina ce creştea 
Macro a simţit un val de uşurare când şi-a recunoscut 
prietenul. S-a silit să râdă. 

— Era de bănuit că vei reuşi să te fereşti de săgețile 
alea. 

Expresia sumbră de pe chipul lui Cato nu s-a 
schimbat. 

— E un miracol că nu am fost doborâţi până la 
ultimul. 

— Mda, a zis Macro, făcând un gest cu mâna, nu ne 
prea aşteptam să întâlnim feţe prietenoase înainte de a 
ajunge la citadelă. In orice caz, după cum ştim cu toţii, 
pe întuneric e uşor să confunzi prietenii cu duşmanii. 

Cato l-a privit cu răceală preţ de un moment, iar el 
a regretat amarnic vorbele rostite. A înaintat şi s-a 
aplecat spre mercenarul pe care îl ajuta amicul lui. 

— Hai, că-l iau eu din partea cealaltă. 

— Nu! Aşteaptă! 

Însă Macro îşi petrecuse deja mâna pe sub braţul 
omului şi l-a ridicat dintr-o singură mişcare energică. 
Mercenarul a rămas în picioare şi a scos un geamăt de 
durere, iar în clipa aia romanul a văzut capătul săgeţii 
încă rămas în rană. 

— Îmi pare rău, prietene. Nu am observat din capul 
locului. 

Mercenarul şi-a încleştat dinţii şi şi-a dat ochii peste 
cap de la durerea sfâşietoare din umăr. 


Cato a clătinat din cap. 

— Grozavă treabă, domnule. 

— N-am vrut decât să fiu de ajutor, a răspuns Macro 
pe un ton îmbufnat. Spune-mi mai bine cum stau 
lucrurile şi de ce eşti costumat aşa? 

— Nu mă puteam strecura în Palmira în uniformă 
completă, nu crezi? Şi, oricum, a spus tânărul, privind 
în altă parte în timp ce îl sprijinea pe Archelaus, am 
vrut să mă asigur că veţi ajunge în siguranţă până la 
citadelă. 

Macro s-a simţit foarte mişcat de grija prietenului 
său faţă de siguranţa coloanei, după care a fost cuprins 
de un val de ruşine. A încercat imediat să alunge acel 
sentiment ca să nu bage de seamă Cato. S-a întors cu 
spatele şi le-a dat ordin oamenilor din coloană să 
iuţească pasul, după care, mai sigur pe sine, i s-a 
adresat din nou: grecii ăştia ai tăi par foarte tari. Sper 
că mai sunt şi alţii ca ei în citadelă. 

— Nu sunt grecii mei. Oamenii ăştia sunt comandaţi 
de Archelaus, l-a lămurit tânărul, făcând semn din cap 
spre mercenarul pe care îl sprijinea. 

— Aşadar, tu eşti Archelaus? Incântat să te cunosc, 
a zis centurionul şi a întins mâna, însă grecul, încă 
strângând din dinţi, a coborât ochii spre rană, apoi s-a 
uitat spre el cu sprâncenele ridicate întrebător. 

— A, da. Îmi pare rău. Macro a surâs jenat. Cu toate 
astea, mă bucur să te cunosc. 

Sub povara lui Archelaus, Cato a icnit. 

— Acum, dacă tot aţi terminat cu formalităţile, să 
pornim spre citadelă. 

— Da, sigur. Oamenii ăştia pot merge alături de noi. 

Macro s-a uitat de-a lungul străzii, pentru că 
zgomotul luptei din agora ajungea până la ei. 

— Ce se întâmplă acolo? 


— Garda regelui ţine drumul liber pentru coloană, i- 
a explicat Cato. Dar trebuie să ne grăbim. Nu vor 
putea rezista multă vreme în faţa rebelilor. 

Coloana a continuat să înainteze către locul dinspre 
care venea zvon de luptă. Când au pătruns în agora, 
Macro a aruncat privirea în dreapta şi a văzut şirul de 
mercenari greci cedând sub presiunea loviturilor date 
de duşmani peste barajul de scuturi. De pe zidurile 
citadelei se revărsa o adevărată ploaie de săgeți, sulițe 
şi proiectile de balistă asupra hoardei de rebeli ce se 
năpustea spre ei, subţiindu-le rândurile. 

— Nu vă opriţi! a strigat Macro la oamenii lui, care 
slăbiseră ritmul ca să se uite la acel spectacol. Nu 
suntem la circ! Mişcaţi-vă! 

Coloana a înaintat cu paşi iuți spre porţile deschise, 
iar Macro s-a dat la o parte ca să le facă loc soldaţilor 
să intre. Cato i-a lăsat pe doi dintre mercenarii greci 
să-l ajute pe Archelaus până la spital, după care s-a 
alăturat comandantului său. Imediat după ce legionarii 
au trecut de poartă, au urmat călăreţii: Balthus şi 
oamenii lui, apoi escadroanele din a Doua liră. 
Centurionul Parmenion  mărşăluia în fruntea 
infanteriştilor auxiliari care alcătuiau ariergarda. Când 
l-a recunoscut, Cato i-a zâmbit şi l-a salutat. 

— Mă bucur să te revăd, domnule. 

— Am avut necazuri. Băieţii din a Zecea au dus mai 
tot greul. Ei au cucerit poarta şi au croit drumul 
printre rebeli. S-a uitat la Macro, apoi a continuat pe 
un ton de uşor reproş: au făcut o treabă bună. 

Comandantul a ridicat din umeri. 

— Bineînţeles, doar sunt legionari. Dar flăcăii din a 
Doua Iliră puteau face totul la fel de bine, a adăugat el 
cu tact. Şi am fost ajutaţi de Balthus şi oamenii lui. Un 
efort comun, al tuturor părţilor, eu aşa aş spune. 


Cato s-a uitat la el şi i-a zâmbit. 

— Ai devenit un adevărat diplomat. 

— Diplomat? s-a mirat Macro, încruntându-se. Lasă 
prostiile. Asta e pentru cei care poartă togă. Mie îmi 
lipsesc limba dulce şi priceperea de a-i pupa în fund pe 
unii. 

Tânărul a pufnit în râs. 

— O imagine foarte neplăcută, dacă-mi permiţi să-ţi 
spun. 

Macro l-a lovit în glumă cu pumnul în umăr. 

— Bine. Hai să lăsăm baltă subiectul ăsta, de acord? 
Nu prea e nici momentul, nici locul pentru vorbe de 
duh. 

— Cum spui, domnule. 

Macro tocmai se pregătea să-i răspundă, când s-a 
auzit un cor de urale dinspre rândurile duşmane. Cei 
trei ofiţeri s-au întors şi au văzut că flancul drept al 
mercenarilor se destrămase în faţa presiunii neîncetate 
exercitate de rebeli. Câţiva dintre ei pătrunseseră şi 
acum îi loveau nemilos pe greci. Mulţi alţii înaintau, 
profitând de moment, şi Cato a observat că pe oamenii 
din garda regală îi păştea pericolul de a fi respinşi, 
înconjurați şi măcelăriți. Cu ochi experimentați, Macro 
a evaluat situaţia imediat. 

— Cato, adu-ţi băieţii să acopere breşa formată. 
Neîntârziat! 

— Am înţeles. Prefectul a făcut un semn din cap şi a 
parcurs alergând distanţa scurtă ce îl separa de flancul 
coloanei, care continua să mărşăluiască spre poarta 
citadelei. A Doua Iliră! Stai! La dreapta! 

Lunile de instrucţie intensă efectuată sub comanda 
lui Macro şi a lui Cato au dat roade, iar cohorta a 
trecut de la coloană la şir în câteva clipe. Tânărul s-a 
oprit să-şi tragă răsuflarea şi a strigat ordinul: des- 


faceţi rândurile de la jumătatea centuriei! 

Oamenii s-au dat deoparte ca să creeze spaţii libere 
printre şiruri, iar când au încheiat manevra, prefectul a 
scos sabia şi a rotit-o spre linia grecilor care cedase. 

— Înainte! 

A Doua lliră a traversat agora cu pas măsurat, 
apropiindu-se de mercenari şi având rândurile aranjate 
atent de ofiţeri. Comandantul sintagmei a aruncat o 
privire în urmă şi i-a văzut pe auxiliari venind în 
sprijinul lui. A observat şi spaţiile libere din şir şi a 
priceput imediat intenţia lui Cato. Întorcându-se din 
nou către oamenii lui, şi-a dus o mână pâlnie la gură şi 
a răcnit: 

— Retrageţi-vă! Retragerea spre citadelă! 

Mercenarii au început să fugă din faţa rebelilor, 
lovind sălbatic cu lăncile ca să creeze un spaţiu liber 
intre ei şi duşmani. Imediat ce au scăpat de inamici, 
câţiva dintre greci s-au întors şi au luat-o la goană spre 
oamenii lui Cato, primejduind viaţa camarazilor mai 
lenți, în vreme ce rebelii au pătruns în spaţiile goale 
apărute în şirul ce se fragmenta cu repeziciune. Câţiva 
au fost izolaţi şi copleşiţi numeric, trezindu-se atacați 
clin toate părţile, şi au început să se rotească disperaţi 
încercând să blocheze loviturile date de rebeli. În mod 
inevitabil, câte-o lamă de sabie ţâşnea din întuneric şi, 
după ce se vedea împins înapoi din cauza vreunei răni, 
omul era doborât la pământ şi măcelărit cu o ploaie de 
lovituri. Primii dintre mercenari au ajuns la şirul de 
romani ce se apropia şi au trecut rapid prin spaţiile 
libere. Cato şi-a scos sabia din nou şi a ocupat un loc 
alături de Parmenion, în mijlocul lor. În timp ce 
înaintau pe pavajul agorei, tânărul a privit în ambele 
părţi, cântărind momentul acţiunii. După ce prin 
spaţiile goale a trecut şi ultimul dintre mercenari, a dat 


un ordin scurt. 

— Strângeţi rândurile! 

Oamenii din spate s-au rotit şi au înaintat, 
completând spaţiile libere, iar în acest timp rebelii 
goneau spre ei. 

— Scuturile în faţă! a strigat Cato, cu puţin înainte 
de momentul ciocnirii, şi imediat după aceea scuturile 
late ale auxiliarilor s-au rotit, primindu-i pe rebeli cu 
un zid compact, presărat cu ghinturi sclipitoare. 
Vârfurile ascuţite ale săbiilor luceau orbitor, punctând 
şirul de scuturi. La vederea acestui zid, rebelii au 
şovăit un moment, iar şarja şi-a pierdut imediat din 
entuziasm. Cele două şiruri s-au unit într-un val 
rostogolitor, când scuturile s-au izbit unul de altul, iar 
săbiile au lovit în lemnul acoperit de piele sau în 
lamele săbiilor celor care parau loviturile. Cato s-a 
ghemuit în spatele scutului de împrumut şi apoi şi-a 
încordat muşchii picioarelor. O lovitură a bufnit peste 
marginea scutului, care l-a lovit în coif. Preţ de o 
frântură de secundă, a văzut alb înaintea ochilor, s-a 
simţit orbit, dar a împuns cu sabia. Nu a simţit niciun 
contact, de aceea şi-a retras imediat braţul cu arma, 
înainte ca vreun rebel să aibă timp să lovească prin 
spaţiul rămas deschis. De o parte şi de alta, cei prinşi 
în bătălie icneau în timp ce dădeau lovituri, unii 
scoteau strigăte guturale de luptă, insulte ori de 
sfidare. Printre ele se amestecau icnetele şi gemetele 
celor răniţi sau muribunzi. Cato s-a concentrat ca să-şi 
păstreze poziţia din primul rând al cohortei sale, ştiind 
prea bine că atâta vreme cât linia aceea rezista, a 
Doua lliră nu va da înapoi, în ciuda confruntării 
inegale. Asaltul rebelilor oprise înaintarea romanilor, 
iar acum aceştia stăteau pe loc, cu picioarele bine 
înfipte în pământ, lovind cu scuturile şi străpungând cu 


săbiile orice duşman care se aventura să atace şi se 
apropia prea mult. In lumina ce sporea, Cato a 
observat sclipirea unei lame de sabie ridicându-se în 
faţa scutului său şi, în mod instinctiv, a ridicat arma ca 
să pareze lovitura. O clipă mai apoi, vârful greu al unei 
falcata s-a izbit de sabia lui scurtă, împingându-i-o în 
jos. A simţit că-i amorţeşte braţul şi a strâns pumnul cu 
toată tăria ca să nu o scape din mână. Falcata s-a 
ridicat din nou, însoţită de un răcnet de triumf din 
partea rebelului care mânuia arma. De această dată, 
Cato a reuşit să-şi ridice scutul şi l-a împins în faţă ca 
să pareze lovitura de sabie, timp în care a încercat să 
secere piciorul atacatorului printr-o mişcare. Lovitura 
a nimerit, dar, în acelaşi timp, scutul ridicat deasupra 
capului a scos un zăngănit şi l-a izbit în coif. In 
momentul în care a căzut într-un genunchi, l-a auzit pe 
rebel urlând de durere şi tânărul prefect a văzut că 
tăişul sabiei pătrunsese adânc în carnea coapsei 
omului, retezându-i muşchii până la os. Rebelul s-a 
retras şi s-a năruit la pământ, lăsând arma să-i scape 
din mână, apucându-se cu palmele de rană şi 
încercând să oprească sângerarea. Pe urmă, în faţa lui 
a apărut un alt duşman, iar el l-a pierdut din ochi pe 
cel pe care îl doborâse. 

Apoi s-a simţit prins de braţul cuiva care l-a ridicat 
în picioare, trăgându-l înspre formaţia romană. Cato a 
privit în jur şi l-a văzut pe Parmenion. 

— Eşti rănit prefect? 

— Nu. Acesta din urmă a făcut un gest, apoi şi-a 
aplecat capul într-o parte, ca să evite o lovitură de 
lance. Cato a izbit cu sabia în mânerul ei, doborând-o 
la pământ, iar apoi a lovit mâna care ţinea arma, 
sfărâmând falangele şi retezând tendoane, astfel încât 
degetele care o ţineau i-au dat drumul la pământ, 


lipsite de nervi. 

— Cedaţi teren! a ordonat Cato. Parmenion, 
stabileşte ritmul! 

— Unu! a strigat Parmenion, iar oamenii din cohortă 
s-au retras un pas. Doi! Unu! Doi! 

Soldaţii din a Doua liră s-au retras treptat spre 
citadelă, iar Cato şi-a făcut drum printre şiruri, 
ajungând alături de purtătorul de stindard. Ca 
executare, retragerea reprezenta una dintre cele mai 
dificile manevre. Dacă formaţia dădea dovadă de 
momente de şovăială ori se destrăma, rebelii din 
Palmira îi puteau hăcui pe soldaţi. Prefectul şi-a dat 
seama că ultimii mercenari pătrunseseră deja în 
citadelă, iar Macro stătea singur sub arcada masivă de 
piatră, făcându-i semn să se apropie. Alături de el, 
Parmenion a continuat să stabilească ritmul paşilor, iar 
cohorta s-a retras încet spre poartă. Flancul stâng era 
apărat de zidul înalt şi de arcaşii şi aruncătorii de 
suliță care îi loveau pe rebeli de sus. Însă partea 
dreaptă a şirului avea să se plieze curând, astfel că 
rebelii se puteau revărsa pe după marginea lui, 
înconjurându-i astfel pe romani, aşa cum procedaseră 
mai devreme cu mercenarii greci. 

— Parmenion! La mine! 

Imediat ce adjunctul a ajuns alături de el, Cato a 
făcut semn către flancul drept. 

— O să preiau comanda centuriei din flanc. După ce 
partea stângă a şirului ajunge la poartă, duci oamenii 
înăuntru câte o centurie după alta. Eu vă acopăr până 
ne vine rândul. 

— Am înţeles, a spus Parmenion. Noroc, domnule! 

— Mulţumesc, voi avea nevoie. 

Cato a fugit prin spatele cohortei până a ajuns la 
prima centurie, alcătuită din oameni aleşi pe 


sprânceană. Comandantul lor, centurionul Metellus, l-a 
salutat de cum l-a văzut. 

— S-au încins lucrurile, domnule. 

— Şi vor da în clocot, i-a răspuns el, surâzând 
sumbru. Va trebui să acoperim retragerea oamenilor 
pe poartă. Când dau ordin, vreau ca prima cohortă să 
alcătuiască un pinten. Ne vom deplasa spre poartă şi 
vom rezista în faţa ei până când restul oamenilor ajung 
înăuntru. 

— Am înţeles, domnule, i-a răspuns cu calm 
centurionul Metellus. Băieţii mei nu vă vor dezamăgi. 

Cato a zâmbit. 

— Sunt convins. 

A aruncat o privire în jur şi a văzut că şi ultimii 
oameni răniţi, precum şi trupele călări ce primiseră 
misiunea de a-i proteja pătrundeau pe poartă, iar 
auxiliarii se retrăgeau spre citadelă. Sosise momentul 
ca prima centurie să se îndepărteze de clădirile din 
partea dreaptă, deschizând drumul pentru ca rebelii să 
le ajungă în flanc. Cato i-a făcut un semn centurionului 
Metellus. 

— Dă ordinul! 

Omul şi-a umplut plămânii cu aer şi a urlat cât de 
tare a putut: 

— Prima centurie să formeze un pinten! Şi-a tras 
sufletul, a numărat în gând până la trei şi a urmat: 
executaţi manevra! 

Imediat după aceea, secţiunile de flanc s-au strâns, 
formând a doua şi a treia latură, iar apoi auxiliarii s-au 
aşezat cu faţa spre exterior, astfel încât pintenul 
prezenta scuturi pe toate cele trei laturi. Rebelii au 
năvălit în spaţiile libere şi s-au răspândit în jurul 
centuriei lui Metellus, lovind şi împungând în scuturi. 

— Prima centurie! Inaintaţi către poartă! 


În timp ce Metellus ţinea ritmul paşilor, formaţia în 
pinten a traversat agora înconjurată de rebeli, care 
strigau entuziasmați şi triumfători, ca nişte animale 
care simt că prada o să le cadă curând în colţi. Aşa 
cum spera Cato, presiunea asupra altor centurii a 
slăbit, iar acestea au început să se retragă pe poartă 
fără a întâmpina dificultăţi, în vreme ce rebelii şi-au 
îndreptat furia asupra unităţii care mai rămăsese în 
agora şi care îşi croia drum cu forţa prin mulţime. 
Privind peste şirurile strânse ale ausxiliarilor, Cato a 
văzut că majoritatea răzvrătiţilor ce îi înconjurau aveau 
asupra lor arme uşoare. Până în acel moment doar o 
mică parte dintre soldaţii din trupele regulate ale lui 
Artaxes ajunseseră la locul bătăliei, însă, brusc, în 
piaţă a răsunat un sunet de corn, iar prefectul a privit 
roată şi a văzut o coloană de soldaţi apărând în latura 
cealaltă. Aceştia au pornit imediat în fugă, 
îndreptându-se către zona din faţa porţii, unde se purta 
lupta. 

— Trebuie să iuţim pasul, a decis Cato. Metellus! 

— l-am văzut, domnule, i-a răspuns acesta, apoi a 
strigat spre oamenii lui, ceva mai susţinut: Unu! Doi! 

Cato a constatat că se aflau la cel mult 
cincisprezece metri de poartă. Macro se retrăsese pe 
sub arcadă, iar tânărul i-a văzut creasta transversală 
printre legionarii ce se aşezaseră într-o formaţie 
strânsă în interiorul citadelei. Pe zidurile de deasupra 
lor, arcaşii îşi îndreptaseră atenţia asupra noii coloane 
de duşmani care traversa în iureş agora. Săgeţile 
întunecate au izbit pietrele de pavaj ori au spintecat 
scuturi, unele dintre ele au doborât oameni care 
alergau să taie calea de retragere a ultimei centurii 
romane. 

Presiunea exercitată de masa compactă de rebeli 


din afara formaţiei în pinten începuse să-şi facă simţit 
efectul, pentru că auxiliarii s-au deplasat deja mai 
încet, întrucât trebuiau să lovească puternic cu 
scuturile şi să împungă cu săbiile în vălmăşagul de 
trupuri din jur. Brusc, un rebel s-a dovedit mai 
cutezător decât ceilalţi şi a prins partea superioară a 
scutului unui om din apropierea lui Cato. Ausxiliarul nu 
a reuşit să-i reteze degetele rebelului, iar acesta l-a 
tras cu sălbăticie în jos, făcând ca marginea inferioară 
să îl lovească pe primul în fluierele picioarelor. Omul a 
icnit de durere, iar în acel moment de şovăială un alt 
răzvrătit a aruncat o lance în gâtul lui. Vârful a 
străpuns eşarfa de pânză de la gât şi a ieşit pe sub 
garda de gât a coifului. Imediat ce ausxiliarul s-a 
prăbuşit în genunchi, lăncierul a sărit în faţă, drept în 
spaţiul rămas liber. 

— Nu, nu se poate aşa ceva! a mârâit Cato şi a 
parcurs în grabă cei câţiva paşi care îl despărţeau de 
rebel şi, după ce s-a opintit să împingă scutul ce îi 
fusese lovit de o lance, al cărei vârf a alunecat pe 
suprafaţa lui curbată, s-a izbit de om, aruncându-l de-a 
berbeleacul înapoi în mulţime. Cato s-a oprit la acelaşi 
nivel cu auxiliarii aflaţi de o parte şi de alta a lui, 
ocupând locul soldatului căzut. Inima îi gonea 
nebuneşte, bătându-i în piept ca o tobă. A inspirat 
adânc şi a strigat cu forţă: continuaţi deplasarea! Dacă 
ne oprim, vom muri! 

Oamenii din vârful pintenului au pornit din nou să 
împingă, izbind cu scuturile şi împungând sau tăind în 
dreapta şi-n stânga cu săbiile scurte. Au câştigat 
probabil aproape zece paşi, după care formaţia s-a 
împotmolit, la o distanţă înfiorător de mică de poartă, 
moment în care primii dintre soldaţii rebeli proaspăt 
apăruţi au ajuns la locul bătăliei şi s-au apropiat cu 


forţa de romani. Apoi, Cato şi-a dat seama cu claritate 
că prima centurie nu va reuşi să mai înainteze spre 
poartă. A izbit cu scutul în faţă, apoi a descris un arc 
de cerc cu sabia şi abia după aceea a îndrăznit să 
arunce o privire spre poarta aflată la doar câţiva paşi. 
Aceasta era încă deschisă, dar câţiva rebeli se 
îndreptau deja spre ea, simțind că pot profita de acel 
prilej pentru a pătrunde în citadelă. 

— Închideţi poarta! a răcnit Cato, simțind o arsură 
pe gâtlejul uscat. i 

— Macro, salvează-te! Inchide poarta! 

O lovitură primită în scut l-a aruncat în spate, 
dezechilibrându-l, iar după aceea, cu o limpezime 
glacială, a hotărât să ucidă cât mai mulţi duşmani 
înainte de a fi doborât. 

— Ticăloşilor! a şuierat el printre dinţii încleştaţi. 
Apoi a strâns şi mai tare mânerul sabiei între degete şi 
s-a azvârlit înapoi în rând, lovind cu ea spre capetele 
duşmanilor din faţa lui. A tras aer în piept şi a urlat: A 
Doua lliră! A Doua lliră! Oamenii din jurul lui au 
preluat strigătul lui şi au continuat să lupte. Strânsă 
din toate părţile, formaţia în pinten a devenit un oval, 
oamenii rămânând strânşi în jurul stindardului, atacați 
fiind de rebelii abia sosiți. Auxiliarii erau egalaţi 
numeric şi ca forţă de rebeli şi au început să cadă în 
număr tot mai mare. Romanii se împiedicau de 
cadavrele camarazilor, strângeau rândurile şi respirau 
cu greutate, simțind că braţele şi picioarele le ardeau 
de epuizare şi trebuiau să se şteargă la ochi de sângele 
împroşcat şi să cedeze teren în faţa duşmanilor. 

Cato a simţit o lovitură şi în acelaşi timp arsură în 
braţul cu care ţinea scutul. Văzu apoi lama unei falcata 
retrăgându-se după ce îl împunsese în braţ, puţin mai 
jos de cămaşa de zale. A scrâşnit din dinţi şi a lăsat să-i 


scape un geamăt puternic de durere şi mânie, rotindu- 
se uşor în momentul când a izbit de sus în jos lama 
sabiei rebelului, smulgându-i-o din mână. Apoi a 
schimbat direcţia de mişcare a armei, făcând-o să 
descrie un arc spre pieptul omului, sfârtecându-i 
tunica uşoară şi carnea şi scoțând la iveală o dungă de 
un roşu aprins. 

Dinspre poartă s-a auzit un muget puternic şi 
prefectul a făcut un pas înapoi, coborând scutul, 
pentru că i se scurgeau şi ultimele rezerve de putere 
din braţul stâng. Şi-a îndreptat ochii într-o parte şi a 
văzut o coloană compactă de legionari năvălind pe 
poarta citadelei. In fruntea lor se afla Macro, 
slobozindu-şi strigătul de luptă. Legionarii în armuri 
grele au trecut prin forţă de şirul dezlânat de rebeli din 
apropierea porţii, iar apoi şi-au croit un drum de sânge 
prin cei care împresuraseră micul grup de auxiliari 
rămaşi în viaţă. Ferocitatea atacului i-a năucit pe rebeli 
vreme de câteva momente, iar Cato a profitat de ocazie 
ca să-şi mobilizeze oamenii. 

— La mine! Pe aici! 

A coborât sabia şi a izbit cu scutul în rândurile tot 
mai subţiri de duşmani ce îl despărţeau de Macro. La 
capătul puterilor, auzxiliarii au scos urale chinuite şi l- 
au urmat, lovind cu furie în duşmani în timp ce-şi 
croiau drum către camarazii lor legionari. Folosindu-şi 
scutul, Cato l-a lovit brusc în coaste pe un rebel, 
azvârlindu-l la pământ, iar apoi a văzut un alt răzvrătit 
cu spatele spre el. A împuns cu sabia, străpungându-l 
ceva mai jos de umăr. În timp ce lama lui pătrundea în 
corpul duşmanului, vârful unei alte săbii a apărut în 
mijlocul spatelui. Cato şi-a smuls arma, iar rebelul 
mort a căzut, greutatea lui făcându-l să se smulgă din 
cealaltă sabie, şi atunci l-a văzut pe Macro, cu ochi 


fioroşi, stropit de sânge şi rânjind ca un dement. 

— Aha, deci aici erai! Hai, băiete, du-ţi oamenii spre 
poartă. O să continuăm noi lupta. 

Cato a confirmat primirea ordinului cu o înclinare a 
capului, apoi şi-a îndrumat oamenii, iar legionarii lui 
Macro au făcut loc de o parte şi de alta reţinându-i sau 
respingându-i pe duşmani. Epuizaţi, auxiliarii au 
pătruns cu paşi nesiguri pe poartă şi s-au prăbuşit ori 
s-au ghemuit lângă ziduri. Cato a intrat ultimul şi a 
rămas să urmărească felul în care legionarii s-au retras 
într-o ordine aproape desăvârşită, presaţi fiind totuşi 
de rebelii amarnic de furioşi, care acum strigau de 
furie şi frustrare că auxiliarii scăpaseră cu viaţă din 
ghearele lor. Soldaţii s-au retras pe sub arcadă, iar 
zăngănitul săbiilor a fost amplificat de ecoul stârnit de 
ziduri. 

— Pregătiţi-vă pentru închiderea porţilor! a strigat 
Macro peste umăr, iar grupurile de legionari care 
stăteau înapoia uşilor masive şi-au lipit umerii de ele şi 
şi-au încordat muşchii picioarelor, proptindu-se mai 
bine în dalele de pavaj. Imediat ce el şi ultimii legionari 
au pătruns în citadelă, s-a auzit ordinul: 

— Închideţi poarta! 

Cu icnete, legionarii s-au opintit în canaturi, iar 
acestea au început să se mişte în ţâţâni, scârţâind. 
Spaţiul dintre canaturi s-a redus treptat până când a 
rămas doar Macro să lovească spre rebeli cu sabia, 
aruncându-le în faţă insulte şi cuvinte de sfidare. 
Temându-se că prietenul lui va fi prins între canaturi, 
Cato şi-a scos sabia din teacă şi s-a năpustit înainte ca 
să-l prindă pe Macro de cuirasă şi să-l tragă înapoi cu 
toată puterea. Rotind ameninţător sabia şi retrăgându- 
se din faţa duşmanilor, centurionul a strigat: 

— Hei, ce naiba? Ce ai de gând să faci? 


Apoi canaturile s-au lipit cu un bufnet răsunător, iar 
legionarii au aşezat drugul de blocare în lăcaşul său. 

Răcnetele rebelilor au amuţit brusc, iar în jurul lui 
Cato s-au auzit doar gâfâielile şuierătoare ale 
soldaţilor. În cele din urmă, a slăbit strânsoarea asupra 
mânerului de scut, care a alunecat la pământ şi a scos 
un zăngănit puternic. A dat drumul şi cuirasei 
prietenului său, care s-a întors şi a pufnit, umflându-şi 
obrajii. 

S-au privit preţ de câteva clipe, apoi au izbucnit în 
râs, încântați şi în acelaşi timp surprinşi că rămăseseră 
în viaţă. Macro şi-a vârât sabia în teacă şi a arătat cu 
degetul spre poartă. 

— Gata, a mers cât s-a putut de bine. 

Cato a zâmbit o clipă, după care şi-a dat seama că 
în jur se aflau supraviețuitorii din centuria lui Metellus, 
plini de sânge şi zdrobiţi, având putere doar cât să mai 
stea în picioare. 

— Se putea şi mai rău, a spus el încet. 

— Da, a întărit Macro, şi zâmbetul i s-a stins pe 
buze. Cu toate astea, am reuşit. Acum, după sosirea 
noastră aici, viaţa a devenit ceva mai grea pentru acel 
prinţ, Artaxes. Şi-a aruncat ochii spre braţul tânărului 
şi a văzut că sângele îi picura din vârfurile degetelor. 
Ar trebui să te ocupi de rana aia. Pe urmă, ne vom 
prezenta la ambasador. 

— Am înţeles. După ce restul răniților vor ajunge la 
spital. Înainte de a se întoarce ca să dea ordinele 
necesare, Cato a rămas puţin nemişcat şi s-a uitat ţintă 
la mai vârstnicul lui prieten. De ce ai făcut asta? 

— Ce anume? 

— De ce te-ai întors după noi? 

Macro a încercat să evite un răspuns direct. 

— Şi aşa suntem puţini. Nu-mi pot permite să pierd 


o centurie de oameni destoinici, chiar dacă se cheamă 
auxiliari. De-asta. Şi, în orice caz, nu pentru asta există 
prieteni? Şi tu ai fi procedat la fel ca să mă salvezi. 

Cato a confirmat din cap, dar nu şi-a putut reprima 
un zâmbet când s-a retras un pas, strâmbându-se de 
mirosul pe care îl emana amicul lui. 

— Bine, dar dacă nu te cureţi de murdăria de pe 
tine o să mă gândesc de două ori înainte de a-ți 
întoarce serviciul. 

— Ha-ha. De acord, dar acum ce-ar fi să o ştergi 
spre spital până nu-ţi mai fac şi eu vreo rană? 


19 


Spitalul era ticsit de răniţi. Chiar şi colonada din 
afara camerelor rezervate răniților era populată de 
oameni stând rezemaţi de ziduri ori zăcând întinşi 
direct pe pământ. Puținele ordonanţe medicale erau 
copleşite de numărul suferinzilor din rândul gărzii 
regelui şi al coloanei de sprijin. Chirurgul legiunii, aflat 
acolo, a evaluat starea fiecărui om, iar aceia care nu 
mai puteau fi ajutaţi au fost duşi în cealaltă latură a 
curţii, într-o cămăruţă dintr-un colţ. În timp ce l-a 
aşezat cu atenţie pe unul dintre oamenii săi pe pământ, 
pentru a fi examinat de chirurg, Cato a făcut un semn 
din cap către cămăruţă. 

— Ce se întâmplă cu cei duşi acolo? 

Chirurgul s-a uitat scurt la el şi, cu o privire plină 
de subînţeles, i-a răspuns: 

— Sunt ajutaţi să scape de dureri. 

— Aha... Am înţeles. 

Neliniştit, Cato şi-a îndreptat ochii spre omul rănit. 
O lance găsise un punct slab în armura lui de zale şi îi 
străpunsese stomacul.  Duhoarea  emanată de 
intestinele lui  sfârtecate se răspândea în jur, 
provocându-i tânărului o stare de rău. Omul ţinea ochii 
strâns închişi şi gemea neîncetat, ţinându-se cu ambele 
mâini de locul rănit. Cato şi-a întors privirea spre 
doctor şi a văzut o expresie trecătoare de milă şi 
resemnare pe faţa lui. Apoi i-a spus: 

— Vă încredinţez, domnule, puţină durere, apoi 
totul se termină. 


Cato nu s-a arătat tocmai liniştit de asigurările 
chirurgului şi s-a îndepărtat de omul rănit, simțindu-se 
neajutorat şi ruşinat. Doctorul i-a chemat pe îngrijitorii 
care se ocupau de brancardă şi a arătat spre omul 
rănit. 

— Caz special, a spus el cu calm, după care s-a 
aplecat deasupra rănitului şi l-a strâns uşor de umăr. 
Prietene, ne vom ocupa imediat de tine. O să te 
odihneşti, iar durerea va dispărea. 

S-a ridicat şi le-a dat voie ordonanţelor să îl mute pe 
om pe targă. Aceştia l-au ridicat pe rănit şi au plecat 
cu el. S-a întors spre Cato şi şi-a plecat capul ca să-i 
vadă rana de la braţ. 

— la să vedem. 

— Nu e grav, a spus Cato, alarmat. Superficială. 

— Lăsaţi-mă pe mine să apreciez asta. Staţi liniştit 
şi daţi-mi voie să văd. 

Omul a ridicat cu atenţie cămaşa de zale şi mâneca 
tunicii până la umăr şi a cercetat îndeaproape tăietura, 
pipăind uşor cu mâna cealaltă. Cato a scrâşnit din dinţi 
şi a rămas cu privirea aţintită înainte până când 
chirurgul i-a eliberat braţul. 

— Rana e destul de curată. Se va vindeca după 
câteva suturi. 

— Suturi? 

— Da, nişte cusături... Chirurgul l-a bătut pe umăr 
şi a făcut un gest către capătul coridorului. Am acolo o 
persoană fermecătoare care te va îngriji. 

— Ne-am întâlnit deja, a murmurat Cato. 

— Foarte bine. Să nu te deranjeze faptul că e 
femeie. Am auzit că e mai destoinică decât toate 
celelalte ordonanţe laolaltă. 

— Mi se pare normal. Cato a dat din cap către 
doctor, iar acesta s-a îndepărtat în grabă ca să se 


ocupe şi de alţi suferinzi. Nu tocmai încântat de 
perspectiva de a o revedea pe fiica ambasadorului, 
care îi demonstrase deja ce limbă ascuţită avea, Cato a 
pornit pe coridor. Când a intrat în încăpere, razele 
soarelui de dimineaţă pătrundeau prin două ferestre 
înalte, scăldând interiorul într-o lumină aurie. Iulia îl 
bandaja la cap pe un auxiliar. 

— O să mă ocup şi de tine peste câteva momente, a 
spus ea cu glas obosit, fără să ridice ochii de la 
pacient. Aşteaptă lângă uşă. 

Nemulțumit de întârziere, Cato a ezitat câteva clipe. 
Trebuia să ajungă la Macro, ca să stea de vorbă cu 
ambasadorul. Pe de altă parte, abia aştepta să plece 
din preajma acelei femei dominatoare. Arâta ca un 
exemplar tipic al clasei din care provenea: autoritară, 
arogantă şi ferm convinsă că toţi i se vor supune de 
îndată. Se simţea îndemnat să aibă resentimente faţă 
de ea. A inspirat adânc să se calmeze, a intrat în 
încăpere şi s-a aşezat pe banca din faţa uşii. Fiica 
ambasadorului nu şi-a ridicat privirea, continuând să 
se ocupe de bolnav, apoi a tăiat capetele bandajului. 

— Gata! a zis ea şi a făcut un pas înapoi să se 
adreseze soldatului. O să ai nevoie de o zi sau două de 
odihnă. Auxiliarul a râs. 

— Tare-aş vrea eu, doamna mea. Dar mă îndoiesc că 
prefectul îmi va îngădui asta. E nemilos. 

— Nemilos? a întrebat Iulia. El? 

— Da, doamnă! Ne mână ca pe sclavi încă de când 
am plecat din Antiohia. Pare cam copilăros la faţă, dar 
dincolo de asta e un tică... 

Cato şi-a dres glasul cu putere, ceea ce i-a făcut pe 
cei doi să-şi întoarcă ochii spre el. Auxiliarul a sărit în 
picioare instantaneu, rămânând în poziţie de drepţi şi 
privind fix spre un punct aflat la câţiva centimetri 


deasupra capului prefectului. A deschis gura, după 
care a închis-o, muşcându-şi buzele şi aşteptând tirada 
ce avea să urmeze. Tânărul l-a privit atent vreme de 
câteva momente, fără nicio expresie pe faţă. Apoi şi-a 
îndreptat ochii spre femeie. 

— Ai terminat cu acest om? 

— Da, prefect Cato. Intrebarea este dacă tu ai 
terminat cu el... 

— E soldat şi îşi va face datoria aşa cum socotesc eu 
de cuviinţă, doamnă. 

— Însă doar când se va restabili, da? 

Cato s-a încruntat. 

— Eu voi hotărî acest lucru. Soldat, eşti liber. 
Întoarce-te la centuria ta. 

— Am înţeles. 

Auxiliarul a salutat şi a ieşit cu pas de marş din 
cameră, dispărând din ochii comandantului său cât de 
repede a fost în stare. Imediat ce a plecat, Cato a 
rămas să aştepte pe bancă. Iulia s-a uitat la el o clipă, 
apoi, pierzându-şi răbdarea, şi-a pus mâinile în şolduri. 

— Ei, de data asta ce mai e? 

— Rană de sabie. 

Şi Cato a arătat spre dâra de sânge de pe braţ. 

— Atunci, vino mai aproape, i-a răspuns ea cu un 
aer distant. La lumină, ca să văd bine. Prefect, nu mă 
face să-mi pierd timpul. Mai sunt şi alţii care au nevoie 
de ajutorul meu. 

Şi pe ei îi tratezi cu bunăvoință, a gândit iritat Cato, 
când s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre ea. 
Fiica ambasadorului l-a prins de cot şi l-a făcut să se 
răsucească spre razele de lumină ce pătrundeau pe 
fereastră. 

A examinat rana în câteva clipe. 

— S-ar părea că vrei să-ţi pierzi braţul ăsta bucată 


cu bucată. 

Cato a strâns din buze, iar încruntătura de pe frunte 
s-a adâncit. Iulia a ridicat ochii spre chipul lui şi el şi-a 
dat seama că încerca să-şi reţină râsul şi dorinţa de a-l 
lua peste picior. 

A pufnit cu amărăciune: 

— Doamna mea, orice soldat se aşteaptă să fie rănit. 
Fie că e soldat de rând, ca acel om, fie că e ofiţer. Asta 
ne e datoria. Nu e vorba de ceva cu care a fost învățată 
o doamnă cu o creştere aleasă. 

Cato a rostit aceste cuvinte înainte de a-şi da seama 
cât de nepoliticos sunau ele. Iulia a făcut ochii mari, 
după care i-a răspuns pe un ton rece şi distant. 

— Prefect, îmi cunosc îndatoririle. Iar în ultimele 
zile am ajuns să văd mai multe feluri de răni decât mi- 
aş dori. Ti-aş rămâne îndatorată dacă ai ţine seama de 
asta. 

Ochii li s-au întâlnit, iar Cato i-a aruncat o privire pe 
care o păstra de obicei pentru a-i băga în sperieţi pe 
cei proaspăt recrutaţi, până când lulia a cedat, 
întorcându-şi ochii spre rană. 

— E o rană superficială. Mi se pare destul de 
curată, dar o s-o spăl şi o s-o cos. 

A luat de pe masă un vas cu apă şi o cârpă umedă, 
pe care a stors-o bine şi s-a plecat apoi asupra rănii. 

— Ei, acum e acum. Ştii deja cum stau lucrurile. O 
să fie dureros, dar un bărbat nemilos ca tine e mai 
presus de durere... 

De furie, Cato a roşit, dar a refuzat să reacționeze la 
înţepăturile ei. 

— Trebuie să merg în faţa tatălui tău ca să-i prezint 
raportul. De aceea, ţi-aş fi recunoscător, doamnă, dacă 
ai termina cât mai curând de bandajat rana ca să mă 
pot întoarce la treburile mele. 


— Prea bine, a spus Iulia încet. A pregătit un ac şi 
fir şi s-a apucat de lucru imediat, trecând acul prin 
pielea lui Cato şi cosând încetul cu încetul rana, 
făcând-o să stea închisă, până când din ea n-a mai 
rămas decât o linie groasă de culoare vineţie şi un fir 
plin de sânge. In ciuda durerii, Cato a rămas cu 
privirea aţintită spre uşă, ţinându-şi dinţii încleştaţi de 
durere. în cele din urmă, lulia şi-a încheiat treaba şi a 
înnodat firul trăgând ferm de capetele aţei. Gata, 
prefect! 

Cato a făcut un gest din cap şi i-a mulţumit, apoi s-a 
întors şi a pornit spre uşă, fericit că putea în sfârşit să 
pună ceva distanţă între el şi acea femeie. Când a 
ajuns la uşă, ea i-a spus. 

— Ne vedem la următoarea rană, da? 

— Hm, a reuşit să mormăie Cato, după care a 
părăsit încăperea şi a ieşit pe coridor. 

Afară, chirurgul pregătea un grup de oameni care 
să se ducă după porţia de apă şi de hrană pentru 
pacienţi. Când l-a văzut pe Cato apropiindu-se, a 
înălţat ochii spre el şi, ridicând o sprânceană, l-a 
întrebat: 

— Acum vă simţiţi mai bine, domnule? 

— Mai bine? a întrebat Cato şi s-a oprit. Nicidecum. 
E o rană de sabie, nu o răceală oarecare. 

— Cu toate astea, a continuat doctorul, o femeie ca 
ea se pricepe să facă orice bărbat să uite de durere. 

— A, desigur, a confirmat Cato, cu un zâmbet de 
amărăciune. De-abia aşteptam să plec de acolo. 

Chirurgul l-a privit cu un aer încurcat. 

— N-am sugerat că... 

Însă Cato se îndepărtase deja hotărât, cu o 
încruntătură neînduplecată pe faţă, în timp ce analiza 
perspectiva de a rămâne consemnat în citadelă în 


tovărăşia fiicei  îngâmfate şi  enervante a 
ambasadorului, o reprezentantă a aristocrației Romei. 
Şi, ca şi cum purtarea ei trufaşă nu ar fi fost de ajuns 
de supărătoare, avea o înfăţişare ce nu putea sluji 
decât ca element perturbator pentru ofiţerii şi liderii 
politici strânşi în citadelă. Gândul i-a venit instantaneu 
şi, analizând mai atent chestiunea, tânărul s-a văzut 
silit să recunoască: fiica ambasadorului era cu 
adevărat atrăgătoare, ba chiar frumoasă. 

— Frumoasă, a bombănit el cu amărăciune, mai 
mult pentru sine. Ce importanţă avea cum arăta? In cel 
mai bun caz, era un element supărător şi care 
distrăgea atenţia multora. lar în cel mai rău caz? Pe 
neaşteptate, a simţit un val de fierbinţeală în piept şi s- 
a plesnit cu palma peste picior, continuând să păşească 
apăsat spre reşedinţa ambasadorului. 


Lucius Sempronius şi-a ridicat privirea în clipa în 
care cei doi ofiţeri au pătruns în încăperea ce îi fusese 
desemnată de către şambelanul regelui. Deşi, ca 
ambasador al împăratului Claudius, merita un 
tratament mai bun, supraaglomeraţia cumplită din 
citadelă făcea să nu se prea respecte regulile 
diplomatice. Oamenii din personalul lui restrâns 
stăteau îngrămădiţi pe coridorul de afară, care slujea 
atât ca birou, cât şi ca loc de dormit pentru ei. Macro a 
zâmbit când el şi Cato au trecut prin dreptul tinerilor 
aristocrați  ghemuiţi, siliţi să îndure alături de 
funcţionarii ambasadorului şi gărzile lui de corp. Asta 
le va folosi, s-a gândit el, mai ales dacă aveau parte de 
o experienţă dură înainte de a urca în rang în cadrul 
birocraţiei imperiale. Asta, presupunând că aveau să 
supravieţuiască asediului, a socotit el, iar zâmbetul i 

s-a stins de pe faţă. 


Au păşit spre ambasador şi s-au oprit. 

— Centurion Macro şi prefect Cato, am venit să 
raportăm, domnule. 

Ambasadorul a făcut un semn către micile canapele 
aşezate în faţa mesei pe care o folosea drept birou. 

— Domnilor, arătaţi obosiţi. Şi nici nu e de mirare, 
având în vedere prin ce aţi trecut în ultimele zile şi 
nopţi. A zâmbit spre Cato. Vă adresez mulţumirile mele 
amândurora. Sosirea coloanei voastre le-a oferit 
regelui şi sprijinitorilor lui prilej de speranţă, înainte 
de venirea voastră, eram foarte îngrijorat că vor fi 
dispuşi să se predea. Acum îşi dau seama că Roma nu- 
şi abandonează prietenii. Cu toate acestea... 
Sempronius a făcut o pauză şi a coborât glasul. 
Apariţia prinţului Balthus este o binecuvântare cu două 
tăişuri. Nu este fiul preferat al regelui. Această onoare 
îi revine prinţului Artaxes. 

— Artaxes? a întrebat Macro, părând nedumerit. 
Rebelul? Cel care şi-a legat soarta de parți? 

— Întocmai. Sempronius şi-a întărit vorbele cu o 
mişcare din cap. Vabathus a ţinut foarte mult la 
tânărul ticălos. A rămas orb la greşelile prinţului şi 
chiar dacă zvonurile privind intenţiile trădătoare ale lui 
Artaxes ajunseseră la urechile şambelanului cu luni 
bune înainte de izbucnirea revoltei, regele a nesocotit 
rapoartele lui şi a refuzat să întreprindă vreo acţiune 
împotriva fiului său. Şi regele nu a crezut că Artaxes 
era organizatorul răzmeriţei nici măcar când rebelii s- 
au ridicat împotriva sa. A spus că Artaxes era silit să-i 
conducă pe rebeli împotriva voinţei lui. Vă imaginati 
aşa ceva? Sempronius a clătinat din cap cu 
amărăciune. Se pare că unii părinţi rămân cu 
desăvârşire orbi la greşelile copiilor. Ei, bine, dar asta 
nu este întru totul adevărat. Vabathus nu ţine mai 


deloc la cel mai mare dintre fiii săi, Amethus. Nici nu-l 
pot acuza pentru asta. Amethus e un neisprăvit. Foarte 
prost, înţelegeţi?! Şi uşor de convins. Îşi petrece viaţa 
susţinând cu înfocare ultimul lucru pe care i-l spune 
cineva. S-ar putea ca regele să ţină la el, dar a 
renunţat de multă vreme să-l mai considere un 
succesor demn. Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
prinţul Balthus. Sau, mai bine zis, se spunea până la 
izbucnirea revoltei. Acum, când prinţul Artaxes s-a 
dovedit un şarpe veninos şi înşelător, regele este silit 
să se mai gândească pe cine alege ca urmaş. 
Sempronius s-a apropiat mai mult de Macro şi de Cato. 
Ce impresie v-a făcut prinţul Balthus? 

Centurionul s-a foit oarecum neliniştit şi a rezistat 
dorinţei de a se uita la prietenul lui, pentru a găsi un 
sprijin, apoi a răspuns: 

— E un luptător extrem de iscusit. Exact felul de om 
de care regele are nevoie în astfel de momente. 

— Ei, mă bucur să aud asta. Sempronius s-a 
rezemat de spătar. Nu l-am întâlnit până acum. Din 
câte am auzit despre el, am tras concluzia că nu e 
decât un beţivan. Un risipitor lipsit de sentimentul 
datoriei. Sper însă că nu este doar un bun luptător... 

— Are şi alte calităţi, asta e sigur, a spus Macro cu 
un aer neliniştit. Prinţul are ambiţii impresionante. 

— La ce te referi? 

— Vrea să devină rege după Vabathus. Crede că 
Roma îl va convinge pe rege să abdice după zdrobirea 
revoltei. 

Sempronius a chicotit cu un aer amar. 

— Crede cam multe, nu vi se pare? 

De data asta, Macro nu s-a putut abţine să nu se 
uite la Cato înainte de a răspunde. 

— Mda, ar mai fi ceva, domnule. 


— Ce anume? 

— Cum să spun, am încheiat un soi de înţelegere cu 
prinţul Balthus. In schimbul ajutorului pe care l-a oferit 
coloanei pentru a ajunge în citadelă. 

— O înţelegere? 

— Da, domnule. I-am spus că voi face tot ce pot ca 
să-l sprijin când vom ajunge aici. Am avut nevoie de 
ajutorul lui. Fără el nu am fi reuşit să traversăm 
deşertul. Ii datorăm viaţa noastră. 

— Am înţeles. Sempronius şi-a dus o mână la obraz 
şi a rămas pe gânduri. Şi nu te-ai gândit că şi el era în 
aceeaşi situaţie disperată ca şi voi? 

— Poftim? 

Cu o expresie întrebătoare pe faţă, Macro s-a 
încruntat şi s-a răsucit spre Cato, iar ambasadorul a 
continuat: 

— După izbucnirea revoltei, probabil că prietenul 
nostru Balthus a dorit cu disperare să i se alăture 
tatălui său, ca să profite de slăbiciunea lui. Problema 
era cum să ajungă la el. Şi atunci aţi apărut voi, având 
mare nevoie de sprijin, iar el şi-a dat seama ce şansă i 
s-a ivit. V-a propus o înţelegere, iar voi aţi acceptat-o 
bucuroşi. Ce anume i-aţi promis, prefect Cato? 

Simţindu-se vinovat, tânărul a tresărit. În cursul 
precedentelor schimburi de cuvinte, pleoapele îi 
deveniseră cumplit de grele, şi ar fi adormit dacă nu 
apărea acea bruscă schimbare de ton în glasul 
ambasadorului. Şi-a înghiţit nodul din gât şi s-a grăbit 
să-şi adune gândurile. 

— Aşa cum a spus şi centurion Macro, nu am prea 
avut de ales. Dacă nu încheiam înţelegerea cu el, 
prinţul ne-ar fi părăsit în deşert. Ori cel puţin... 

— Cel puţin aşa v-a făcut el să credeţi, a încheiat 
Sempronius fraza. Vai, zei! Aşadar, v-aţi dat cuvântul 


să-l ajutaţi pe acest om să devină rege. Aşa este? 

Macro a strâns o clipă din buze, după care a 
răspuns: 

— Da, domnule. Cam aşa stau lucrurile. 

— Centurion Macro, i-a zis Sempronius, reuşind să 
păstreze un ton reţinut. Eşti soldat. Ce-a fost în capul 
tău când ai încheiat o astfel de înţelegere cu un om ca 
el? Trebuia să rămâi în continuare soldat. Pentru asta 
eşti plătit. Asta ţi-e meseria. De aceea, te rog să te 
concentrezi asupra treburilor militare. Lasă-i pe 
diplomaţi să tragă sforile, ai înţeles? 

— Da. 

— Şi tu, prefect Cato. Ai avut cunoştinţă de acest 
lucru? 

— Da. Am fost de faţă când s-a încheiat înţelegerea. 

— Şi nu ai făcut nicio încercare de a interveni? 

— Nu, domnule. În acele momente mi s-a părut a fi 
cea mai bună soluţie. Prinţul Balthus era singurul care 
ne-ar fi putut ajuta să străpungem apărarea duşmană. 

— Eşti la fel de vinovat ca şi centurionul Macro. 

— Da, domnule, a recunoscut Cato cu umilinţă în 
glas. 

Sempronius şi-a trecut degetele unei mâini prin 
părul des, presărat cu fire cărunte. 

— Acum nu mai putem face nimic. Cel mai bine ar fi 
să discut cu prinţul, dar ceva mai târziu. Până atunci, 
însă, încetaţi să faceţi politică la Palmira. Vă este 
limpede? 

— Da, domnule, au răspuns cei doi. 

— Atunci să mergem spre sala de audienţe a 
regelui. I-a convocat pe sfetnicii pe care-i mai are, dar 
şi pe noi. Când ajungem acolo, v-aş rămâne îndatorat 
dacă v-aţi ţine gura. Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc. E 
un ordin. 


— Am înţeles. 

Sempronius s-a ridicat pe neaşteptate. 

— Atunci, să mergem. Abia aştept să văd exact ce 
fel de om este acest prinţ Balthus. 


20 


Gărzile au închis uşile sălii de audienţe şi bubuitul 
lor înfundat a fost reluat cu ecou de zidurile înalte. Un 
moment, s-a lăsat tăcerea, când Thermon, şambelanul 
regelui, s-a ridicat şi a privit roată spre funcţionarii 
romani şi nobilii palmirani strânşi acolo. Regele 
Vabathus îşi lepădase starea de melancolie de mai 
devreme, a observat Cato, iar acum stătea drept şi 
alert în timp ce şambelanul a deschis discuţia, vorbind 
în greceşte, astfel încât să fie înţeles de toţi cei 
prezenţi. 

— Regele vă urează bun-venit şi, îndeosebi, îi salută 
pe curajoşii conducători ai coloanei romane de sprijin. 
Sosirea de forţe proaspete a întărit considerabil poziţia 
regelui, iar ştirea că o armată romană este pe drum 
pentru a zdrobi rebeliunea îi umple inima de speranţă. 
Regele îi este de asemenea recunoscător prinţului 
Balthus, care a socotit că se cuvine a fi de partea 
Maiestăţii Sale în acest conflict. Există speranţa că el 
va avea şi alte prilejuri de a se arăta demn de sângele 
său regal în vremurile grele ce ne aşteaptă. 

Cato s-a uitat pe furiş spre Balthus şi a văzut că 
stătea nemişcat, având pe faţă o expresie calmă, chiar 
şi atunci când a dat uşor din cap în semn de confirmare 
a vorbelor şambelanului. In dreapta lui se afla un alt 
palmiran, purtând o tunică bogat ornamentată. 
Bărbatul era slab şi avea o bărbie rotundă şi trăsături 
delicate, însă asemănarea dintre el şi Balthus nu putea 
fi trecută cu vederea, semn că făceau parte din aceeaşi 


familie. Prinţul Amethus, şi-a dat seama Cato, 
examinându-l pe om mai îndeaproape, în timp ce 
Thermon continua să vorbească. Amethus nu avea 
aceeaşi atitudine controlată ca fratele lui, astfel că 
bătea cu piciorul stâng în podea, într-un ritm continuu, 
în vreme ce privea spre un punct de pe tavan şi ţinea 
gura uşor întredeschisă. 

— Maiestatea Sa a convocat acest sfat pentru a 
analiza soluţiile pe care le avem la dispoziţie, ţinând 
seama de starea actuală de asediu. In această 
dimineaţă, după ce coloana de sprijin a intrat în 
citadelă, am primit obişnuita cerere de a ne preda. 
Doar că acum rebelii au adăugat o ameninţare la 
adresa aliaţilor noştri romani. Toţi cetăţenii şi soldaţii 
romani trebuie să părăsească Palmira până mâine în 
zori, altfel vor fi ucişi în cazul în care citadela va fi 
cucerită. Thermon a făcut o pauză şi s-a uitat spre 
Sempronius, care îşi strângea deja toga în jurul 
corpului pentru a se ridica şi a da un răspuns 
amenințării, şi Cato şi-a dat seama că această parte a 
şedinţei fusese pregătită dinainte. Ambasadorul s-a 
uitat cu seriozitate în jur, apoi şi-a îndreptat privirea 
spre rege şi a început să vorbească în maniera 
hotărâtă şi măsurată pe care aristocrații romani o 
deprindeau de la profesorii lor de retorică. 

— Maiestatea Voastră, a spus Sempronius, 
plecându-şi capul. Unei asemenea cereri din partea 
inamicilor noştri nu pot să-i răspund decât cu dispreţ. 
Roma vă este aliată şi, indiferent de preţ, Roma îşi 
onorează obligaţiile faţă de aliaţii ei. In această 
privinţă, vorbesc în numele fiecărui roman din citadelă. 
A făcut un semn către Macro şi Cato. Câtă vreme 
aceşti ofiţeri destoinici şi oamenii lor curajoşi mai sunt 
vii, noi vom lupta pentru regele Vabathus. Nu vom 


părăsi măreţul oraş Palmira, indiferent cât de cumplite 
ar fi amenințările lansate de duşmanii neimpăcaţi ai 
Maiestăţii Sale. Împreună, vom păstra citadela până 
când va sosi guvernatorul Siriei cu armata sa pentru a- 
i zdrobi pe rebeli. 

Înainte ca Sempronius să se aşeze, in picioare s-a 
ridicat altcineva, din spatele prinţului Amethus. Şi-a 
umflat pieptul lat şi s-a văzut limpede că bărbatul avea 
o statură impunătoare pe sub roba elegant brodată. Şi- 
a plecat capul în faţa regelui şi s-a întors către 
ambasador. 

— L-aş putea întreba pe aliatul nostru roman cât va 
trebui să aşteptăm până la sosirea armatei lui Cassius 
Longinus? 

Sempronius a rămas pe scaun când a răspuns la 
întrebare, ceea ce trăda o reacţie calculată, mai ales că 
a fost însoţită de o expresie de dispreţ faţă de vorbitor. 

— Comandantul coloanei de sprijin mi-a spus că 
este o chestiune de zile până când guvernatorul va 
ajunge aici, Krathos. 

— Zile? Câte zile, mai precis? Omul şi-a mutat 
privirea spre Macro şi a ridicat o mână ca să-l facă pe 
Sempronius să tacă, pentru că acesta voia să răspundă. 
Îi adresez întrebarea centurionului. Ei, bine, câte zile? 

Simţind ochii tuturor îndreptaţi asupra lui, Macro s- 
a foit neliniştit pe scaun. S-a uitat spre Sempronius, iar 
acesta a dat din cap şi a mormăit. 

— Fii cinstit, centurion. 

Macro şi-a înghiţit nodul din gât şi s-a gândit febril, 
calculând perioada de timp ce i-ar fi trebuit 
guvernatorului să-şi adune forţele şi să traverseze 
deşertul până la Palmira. Convoiul cu bagaje va înainta 
cu greu, şi-a dat el seama. A inspirat adânc şi a 
răspuns. 


— Cel puţin cincisprezece zile. Poate chiar 
douăzeci. 

— Douăzeci de zile, a repetat Krathos cu emfază. 

Sempronius s-a aplecat puţin spre Macro şi i-a 
şoptit: 

— Macro, nici chiar atât de cinstit. În numele zeilor! 

— Douăzeci de zile! a spus Krathos, aruncându-şi 
braţele în lături. Cum credeţi că va putea rezista 
citadela încă douăzeci de zile? 

— Am rezistat deja mai mult de atât, l-a atacat 
Sempronius. Am mai putea rezista încă douăzeci. 

— Cu ce? l-a pus Krathos la punct. Rezervele de apă 
sunt pe sfârşite şi nici hrana nu va mai ţine mult. Din 
cauza sosirii prinţului Balthus şi a prietenilor lui, dar şi 
a amicilor noştri romani, acum vom mai avea de hrănit 
o mie de guri, fără a mai socoti sutele de cai pe care 
aceştia i-au adus cu ei. Departe de a ne salva, aceşti 
romani ne-au îngreunat şi mai mult situaţia. Până când 
armata guvernatorului va ajunge aici, noi vom muri de 
foame şi de sete, iar prinţul Artaxes şi rebelii lui se vor 
juca cu ciolanele noastre. 

— Prea bine, atunci, l-a întrerupt Thermon, bătând 
cu toiagul în podeaua pardosită cu dale. Şi ce ne 
sugerezi să facem, Krathos? 

— Să negociem cu rebelii. Să ajungem la o 
înţelegere cu ei, astfel ca aceia care s-au adăpostit în 
citadelă să fie cruţaţi. 

— Chiar dacă asta înseamnă ca Maiestatea Sa să 
abdice? Şi să rupem tratatul cu Roma? 

— Chiar şi aşa, a spus Krathos, întărindu-şi vorbele 
cu o mişcare din cap. Cu toate că fidelitatea mea faţă 
de Maiestatea Sa este nemărginită, el trebuie să 
accepte că domnia sa în continuare va duce la 
divizarea Palmirei. Aşa cum ar proceda şi prinţul 


Artaxes, în cazul în care ar cuceri citadela şi s-ar 
proclama rege. Aşa cum văd eu lucrurile, există doar o 
cale de a ieşi din această situaţie cumplită. Trebuie să 
le oferim un compromis oamenilor din Palmira: un 
domnitor care nu este plecat nici Romei, nici Parţiei. 
Trebuie să-l avem ca nou rege pe prinţul Amethus. 

Apoi a făcut un pas în faţă, lăsându-şi mâna pe 
umărul prinţului. Amethus a tresărit şi a privit repede 
în jur. Krathos i-a aruncat un zâmbet liniştitor, iar 
prinţul s-a grăbit să încuviinţeze cu un gest, după care 
a continuat să se uite în gol. 

Krathos şi-a dres glasul şi a continuat: 

— Fie ca prinţul Amethus să păstreze echilibrul de 
putere între marile imperii care ne-au prins între ele. 
Fie ca Maiestatea Sa să renunţe la tron în favoarea 
fiului şi moştenitorului său cel mai vârstnic. Şi fie ca 
prinţul Amethus să aducă pacea în regatul nostru. 

— Pacea! a răbufnit prinţul Balthus, care s-a ridicat 
şi l-a înfruntat pe Krathos. Sub domnia fratelui meu nu 
va fi deloc pace şi ştii prea bine asta. Amethus este un 
prostovan. Se lasă condus de oricine. Indeosebi de 
tine, Krathos. E suficient să tragi puţin de lanţ, iar 
Amethus te va urma ca o javră bătută cu biciul. Toată 
lumea ştie asta. Tot astfel cum toată lumea ştie că tu 
ne vei vinde acelui imperiu care îţi va oferi mai mult 
aur. 

Cato a remarcat că Amethus nu s-a clintit mai deloc 
în timpul tiradei rostite de fratele lui. S-a întrebat cum 
se făcea că Amethus rămânea nepăsător la asemenea 
insulte. Singura explicaţie era că prostia îl făcea imun 
la aproape orice. 

Preţ de o clipă, ochii lui Krathos s-au dilatat de 
furie, apoi şi-a impus să zâmbească şi să facă un semn 
de respingere cu mâna. 


— Prinţul uită anumită lucruri. Nu i-a sprijinit 
familia mea pe regele Vabathus şi pe toţi strămoşii lor 
cu o fidelitate ireproşabilă? Nu vreau să primesc lecţii 
privind credinţa de la un om al cărui singur sentiment 
al datoriei se referă la propria lui destrăbălare. 

Balthus a făcut un pas către nobil şi a dus instinctiv 
mâna la coapsă, după care şi-a amintit că îşi predase 
sabia gărzilor de la uşă. Cu excepţia regelui şi a 
gărzilor lui personale, nimănui nu îi era permis să 
poarte vreo armă asupra lui. Krathos s-a crispat când 
prinţul şi-a arătat furia şi a arătat cu degetul spre faţa 
lui. 

— Se vede că eşti un fiu de căţea, a spus el şi a 
ridicat capul. Eu sunt credincios tatălui meu şi sunt 
gata să lupt şi să mor pentru el imediat ce mi-o va cere 
cineva. Onoarea este supremă pentru mine. Insă 
pentru tine doar aurul contează. 

Expresia de îngâmfare de pe faţa lui Krathos a 
devenit şi mai evidentă. Cato a văzut cum degetele lui 
s-au strâns în pumn şi s-a temut de consecinţele pe 
care le-ar fi produs dezbinarea în rândurile celor care 
deveniseră prizonieri în citadelă. Inainte ca vreunul 
dintre cei doi să poată exploda, lovindu-l pe celălalt, 
regele s-a ridicat în picioare şi a strigat: 

— De ajuns! Staţi jos, amândoi! Imediat! 

Aruncându-şi unul altuia câte o ultimă privire 
încărcată de ură, Krathos şi Balthus s-au aşezat, lăsând 
impresia că făceau acest lucru împotriva voinţei lor. 

Regele i-a fulgerat din ochi, iar după câteva clipe a 
continuat pe un ton scăzut. Cato, care nu mai departe 
de noaptea precedentă îl văzuse într-o stare de 
disperare, a rămas surprins de atitudinea lui de forţă şi 
de fermitatea din glas, lucruri care vorbeau elocvent 
despre zilele de glorie pe care le trăise. 


— Nu vom negocia defel cu răzvrătiţii, atâta vreau 
să vă spun. În orice caz, îl cunosc pe fiul meu, prinţul 
Artaxes. Nu ar arăta decât dispreţ faţă de oferta 
noastră de negociere. Nu va accepta ca Amethus să fie 
moştenitor de drept la tron. Glasul regelui a devenit 
şovăitor preţ de un moment, apoi a continuat: Speram 
ca Artaxes să devină primul-ministru, generalul fratelui 
său. Cândva promitea lucruri măreţe. Dar acum? Nu a 
devenit decât o povară care tulbură amintirile unui 
bătrân. Regele a făcut o pauză, înghiţindu-şi nodul din 
gât. Amethus va deveni rege la vremea potrivită. 

— Şi cu mine ce se întâmplă? a întrebat Balthus. 

— Cu tine? a făcut regele, părând surprins. Când se 
va încheia acest asediu sunt încredinţat că vei redeveni 
ceea ce ai fost mereu: un risipitor şi un beţiv. 

Balthus a strâns din buze şi a strâns braţele 
scaunului pe care stătea. 

— Nu e cinstit, a mormăit Macro cu glas reţinut. E 
un luptător de temut. 

— Linişte, a şuierat Sempronius. Nu vreau să mai 
aud vreo vorbă. 

Macro a încuviinţat din cap, dar a încercat să-i 
transmită starea de nemulţumire şi lui Cato, clipă în 
care au schimbat o privire. 

Regele a continuat să se uite la cel de-al doilea fiu al 
lui. 

— Dacă mă înşel în ceea ce te priveşte, atunci 
trebuie să faci dovada, fiule. 

— Aşa voi face, i-a răspuns Balthus cu răceală în 
glas. Iar atunci îţi vei retrage cuvintele rostite acum. 

Mai toţi cei prezenţi au scos câte o exclamaţie mai 
mult sau mai puţin mută în faţa temerităţii răspunsului 
dat de prinţ, iar regele a rămas cu privirea aţintită la 
el, având sprâncenele ridicate într-o încruntătură 


adâncă. S-a lăsat o tăcere încordată, după care 
Thermon şi-a dres glasul şi a vorbit: 

— Maiestatea Voastră, mai avem multe de vorbit. 

Regele şi-a desprins ochii de la fiul său şi s-a uitat 
fix la şambelan. 

— Care este situaţia rezervelor, Maiestate? a 
sugerat Thermon. Trebuie să discutăm şi despre asta. 

— Da... da, trebuie, a spus regele şi s-a aşezat mai 
comod pe tron. Continuă. 

Thermon şi-a lăsat capul în pământ şi s-a întors să 
se adreseze celorlalţi. 

— Aşa cum a arătat Krathos, rezervele noastre se 
vor termina. Oamenii garnizoanei primesc deja 
jumătate din raţia normală. Refugiații din interiorul 
citadelei abia dacă supraviețuiesc. Acum vom avea mai 
multe guri de hrănit ca niciodată. Intrebarea este: ce 
putem face? 

A urmat o pauză, cât sfetnicii regelui au analizat 
întrebarea. Apoi a intervenit Balthus: 

— Scoateţi refugiații din citadelă. Trimiteţi-i înapoi 
în oraş. 

— Nu putem face aşa ceva, i-a răspuns Thermon. 
Mai mult ca sigur că vor fi măcelăriți de rebeli. 

— S-ar putea ca fratele meu să-i cruţe, a spus 
Balthus, cu un gest din umeri. Dacă nu, oricum vor 
muri. Măcar am reuşi să păstrăm rațiile lor pentru 
soldaţii care apără citadela şi îl protejează pe rege. Are 
cineva o idee mai bună? a spus Balthus şi s-a întors să 
se uite roată la cei aflaţi în sală. 

— Ucidem caii, a spus Cato cu voce tare. 

Balthus s-a întors către el, după care şi-a înclinat 
capul într-o parte. 

— Poftim? 

— Ucidem caii, a repetat Cato. Ei consumă apa pe 


care am putea să o folosim altfel, iar carnea lor ar 
asigura o vreme hrana pentru oamenii garnizoanei şi 
pentru civili. Poate că asta nu ar ajunge până la sosirea 
guvernatorului. Însă în felul acesta am putea câştiga 
ceva timp. 

Sugestia i s-a părut destul de logică lui Cato, însă şi- 
a dat brusc seama că nobilii palmirani se uitau 
îngroziţi la el. S-a aplecat spre Sempronius. 

— Dar ce-am spus? 

— In această parte a lumii, bărbaţii pun mare preţ 
pe carnea de cal, i-a explicat Sempronius. Unii ţin la 
caii lor mai mult decât la neveste. 

— Asta îmi aduce aminte de tata, a gândit Cato cu 
voce tare, deşi asta nu-l ajuta cu nimic. 

Insă nu s-a dat bătut. S-a ridicat şi a înălţat o mână 
ca să pună capăt murmurelor furioase ale nobililor 
palmirani. 

— Îmi daţi voie? 

Şambelanul a încuviinţat şi a bătut cu toiagul în 
pământ ca să-i liniştească pe conaţionalii săi. Cato a 
aşteptat până ce lucrurile s-au liniştit, apoi a continuat: 

— Nu este momentul potrivit pentru a impune 
priorităţi  nefireşti. Totul depinde de capacitatea 
citadelei de a rezista cât mai multă vreme. Caii ne-ar 
putea ajuta să supravieţuim. Dacă îi păstrăm, iar ei ne 
consumă proviziile, asta nu ar face decât să grăbească 
înfrângerea noastră. Trebuie ucişi, a insistat el. La 
urma urmei, nu sunt decât nişte animale. 

— Doar animale? a zis Balthus, clătinând din cap. 
Poate pentru voi, romanii. Oricum, caii voştri sunt 
nişte creaturi jalnice. Dacă trebuie ucise animalele, 
atunci începeţi cu ale voastre. Să nu vă atingeţi de caii 
mei. 

Ceilalţi nobili şi-au exprimat prin murmure sprijinul 


faţă de părerea lui Balthus, dar prefectul nu a dat 
înapoi. 

— Să înţeleg că preferaţi să hrăniţi caii în locul 
oamenilor? Aşa este? a întrebat el, clătinând din cap. 
Câtă vreme credeţi că vor suporta situaţia asta? Când 
copiii rămân flămânzi şi simt foamea chinuindu-i până 
în străfunduri, credeţi că vor împărtăşi vreo clipă 
patima voastră faţă de caii frumoşi? Vă vor sfârteca. 
Ori cel puţin vor încerca să o facă. Şi veţi fi siliţi să-i 
ucideţi pe toţi, de dragul cailor voştri. lar când prinţul 
Artaxes va auzi de neghiobia voastră va avea grijă ca 
orice bărbat, femeie şi copil dintre Siria şi Eufrat să 
afle acest lucru. Atunci nu va fi socotit rebel, ci un 
eliberator. 

Cato a făcut o pauză pentru a da mai multă greutate 
celor spuse de el şi s-a uitat roată prin sală, l-a privit 
scurt în ochi pe Macro, care i-a clipit amical şi a dat 
din cap în semn de aprobare. Tânărul a inspirat adânc 
ca să-şi domolească bătăile alerte ale inimii şi a 
continuat pe un ton mai stăpânit. 

— Trebuie să sacrificați caii, altfel veţi pierde totul. 
Dar mai există un motiv pentru care trebuie să 
procedaţi astfel. Va fi un semnal clar către toţi cei din 
citadelă că nu va exista nicio posibilitate de evadare, 
nicio încercare de a ieşi de aici şi de a fugi călare. Vom 
continua lupta împreună, până la sosirea lui Cassius 
Longinus, ori vom muri, tot împreună, apărând 
citadela. 

Cato s-a aşezat încet pe scaun şi şi-a încrucişat 
braţele la piept. Macro l-a înghiontit cu cotul şi a 
murmurat spre el: 

— Bine zis. Chiar prea bine, de fapt. Când ne vom 
întoarce la Roma, sper că nu te gândeşti să renunti la 
cariera militară ca să te faci avocat. 


— Nu e frumos din partea ta ce spui. 

Sempronius a urmărit lumea din sală ca să vadă 
efectul scurtei cuvântări a lui Cato şi a făcut un gest de 
satisfacţie din cap, după care s-a întors către tânărul 
ofiţer. 

— Cred că i-ai convins, prefect. Ai făcut un apel 
brutal la rațiune şi teamă, chiar dacă argumentaţiei 
tale i-au lipsit artificiile retorice. Insă a dat roade 
destul de bune. S-a uitat mai de aproape la Cato, 
cântărindu-l din ochi. Eşti mai bun decât am crezut. 
Dacă scăpăm cu viaţă de aici, o să ajungi departe. 

— Aşa sper şi eu, a murmurat Cato. Cu cât vom fi 
mai departe de acest loc, cu atât mai bine. 

Regele l-a chemat la sine pe şambelan şi s-au sfătuit 
împreună cu discreţie, iar apoi Vabathus s-a rezemat 
de spătarul tronului, cu o expresie întunecată pe faţă, 
după care Thermon şi-a întins braţele în lături ca să 
atragă privirile nobililor. 

— Domnilor! Regele vă cere să-l ascultați! Vă rog, 
linişte. 

După ce în sală s-a lăsat din nou tăcerea, regele s-a 
îndreptat de spate şi apoi şi-a dres glasul. 

— Voința mea este ca orice cal aflat în citadelă să 
fie ucis imediat. Nu vor exista excepţii. Toţi oamenii îşi 
vor preda caii comandantului gărzii regale. Chiar şi tu, 
Balthus. 

— Chiar aşa? a întrebat Balthus, zâmbind cu 
tristeţe. Şi ce se va întâmpla cu armăsarii din 
grajdurile tale, Maiestate? 

— Vor fi ucişi primii. Apoi regele a făcut un gest 
către Cato. Ofiţerul roman are dreptate. Este o 
problemă care ne priveşte pe toţi. Există o singură 
soartă pentru fiecare persoană din citadelă. lar dacă 
Artaxes ajunge să afle despre asta, va înţelege că 


suntem hotărâți să îl înfrângem ori să murim 
încercând. Aceasta mi-e porunca. Audienţa s-a 
terminat. 

Thermon a lovit cu toiagul în podea. 

— Ridicaţi-vă cu toţii în onoarea regelui! 

Impinse în spate, câteva scaune au scos scrâşnete 
de podea, iar nobilii şi romanii s-au ridicat, plecându-şi 
capetele. Regele Vabathus s-a ridicat şi a traversat 
sala, dispărând pe o uşă dintr-un colţ. Thermon a mai 
rămas câteva clipe, după care s-a întors către ceilalţi şi 
le-a dat permisiunea de a pleca. Vorbind în surdină şi 
cu amărăciune în glas, nobilii palmirani au ieşit treptat 
din sala în care au rămas doar cei trei romani şi 
sprijinitorii prinţului Amethus, aşezaţi în spatele lui. 

Krathos s-a uitat la Cato săgetându-l cu privirea. 

— Puteam să cădem la o înţelegere cu rebelii. Aşa 
am fi salvat multe vieţi. A surâs vag. Am fi reuşit să 
salvăm chiar şi caii, la care prinţul Balthus ţine atât de 
mult. Dar aşa? Acum, l-ai convins pe rege să lupte şi 
suntem cu toţii sortiţi pieirii. Sper că eşti mulţumit de 
asta, romanule. 

Cato a rămas neclintit şi nu i-a răspuns. Un moment 
s-a instalat o tăcere încordată, după care a pufnit 
dispreţuitor şi s-a întors către prinţul Amethus. 

— Haideţi să plecăm. 

Amethus a dat nesigur din cap şi s-a ridicat în 
picioare. Krathos a făcut un gest către uşă, iar prinţul 
s-a îndepărtat, urmat de el şi de restul micii lui suite. 

— Nu te teme de Krathos, a zis Sempronius încet. 
Nu are mai deloc influenţă asupra regelui şi nici 
asupra Curţii, însă nimeni nu se îndoieşte de puterea 
pe care o are asupra lui Amethus. 

— Nu mi-e teamă de el, a răspuns Cato pe un ton 
calm. Fratele lui este cel care reprezintă adevăratul 


pericol pentru noi. 

— Prinţul Artaxes? a făcut Sempronius, ridicând din 
sprâncene. Bineînţeles. 

— Nu, nu la el mă gândeam, a urmat prefectul. La 
prinţul Balthus. Orice ar fi, nu mă va ierta niciodată că 
m-am băgat între el şi tatăl lui. Mă tem că ne-am făcut 
un nou duşman. 

— Chiar aşa? a întrebat Macro, ridicând din umeri. 
Acum, ce mai contează unul în plus sau în minus? Pe 
de altă parte, a continuat el după ce şi-a umezit buzele, 
se pare că în meniu se va reintroduce carnea 
proaspătă. 


21 


Sacrificarea cailor a început la scurt timp după 
aceea, primii fiind cei din grajdul regal, aşa cum 
poruncise regele Vabathus. Animalele erau ţinute pe 
loc de oameni puternici cu ajutorul unor chingi 
rezistente din piele. Apoi măcelarul de la bucătăria 
regelui tăia gâtul animalelor, strângând sângele în 
vase largi din lemn, pentru a fi păstrat ca ingredient la 
terciul ce se gătea în fiecare zi pentru refugiații civili. 
Carcasele erau golite cu rapiditate, iar organele 
necomestibile se îndepărtau cu cărucioarele, pentru a 
fi aruncate peste ziduri, într-un loc unde vântul nu 
putea aduce mirosul înspre citadelă. Se jupuiau apoi de 
piele, după care carnea se tăia de pe oase, gata pentru 
a fi introdusă în vase mari pline cu saramură, ce 
stăteau pregătite în beciurile de sub apartamentele 
regale. Tot ce putea fi fiert pentru a deveni supă era 
dus la oalele care scoteau aburi deasupra focurilor 
aprinse în cazarma gărzii regale. 

Cato şi Macro şi-au petrecut ziua îngrijindu-se de 
cazarea oamenilor, de organizarea schimburilor de 
santinelă, dar şi de inventarierea echipamentelor 
rămase. 

In tot acest timp, liniştea era sfâşiată de 
nechezăturile cailor îngroziţi şi aerul devenise atât de 
apăsător din cauza cărnii de cal gătite, încât, spre 
sfârşitul zilei, lui Macro îi trecuse aproape orice urmă 
de poftă de mâncare. Cu toate astea, când ordonanța 
de serviciu le-a adus celor doi ofiţeri o bucată de carne 


de cal friptă şi o cană de vin îndoit cu apă, Macro a 
uitat imediat că mai devreme îl iritase mirosul din aer 
şi s-a aşezat la masă, tăind o bucată şi pentru Cato. 
Stăteau împreună într-una dintre micile încăperi cu 
harnaşamente din grajdurile regale. Mirosul iute lăsat 
de foştii ocupanţi încă domnea în acea încăpere. Restul 
de auxiliari şi legionarii ocupau grajdurile şi curtea, iar 
după eforturile supraomeneşti pe care le făcuseră, mai 
toţi oamenii dormeau deja. 

— Ai avut o idee bună, a reuşit Macro să spună în 
timp ce mesteca din carne. Mă cam săturasem de 
pesmeţi şi zeamă chioară. 

Cato îşi scosese pumnalul şi se străduia să-şi taie 
porţia în felii subţiri. 

— Probabil. Dar nu cred că prin asta mi-am făcut 
prea mulţi prieteni printre nobili. 

— Lasă-i încolo. Ai avut dreptate. Dacă nu sunt în 
stare să vadă dincolo de bunurile materiale şi să 
descopere ceea ce este cu adevărat important 
înseamnă că nu le merită. Macro a chicotit. Insă 
expresiile de pe feţele lor au fost de neuitat. Ce n-aş da 
să le mai văd o dată. 

A continuat să mestece o vreme, după care s-a uitat 
la Cato şi a reluat: 

— Apropo, asta a fost o performanţă. 

Cato a făcut un gest din umeri. 

— Am spus ceea ce trebuia spus, atâta tot. 

— Ştiu, dar modul în care ai spus-o a avut greutate. 
Eu nu aş fi fost în stare de aşa ceva, a recunoscut 
centurionul încet. A simţit o înţepătură de durere când 
a făcut acea declaraţie prin care îşi recunoştea 
inferioritatea. Nu se exprima la fel de dezinvolt ca 
prietenul său mai tânăr şi nici nu avea să capete 
vreodată acea calitate, şi-a dat el seama. Deşi era un 


soldat bun, Macro se îndoia că va fi vreodată înaintat 
pentru a primi comanda unei mari unităţi. In sufletul 
lui, la fel ca mulţi alţi oameni din regiunea lui de 
baştină, nutrea ambiția de a deveni într-o bună zi 
centurion - primus pilus. Foarte puțini soldați 
ajungeau să capete acel grad militar. Majoritatea erau 
ucişi, răniţi ori lăsaţi la vatră cu mult înainte de a 
putea fi aleşi în asemenea funcţii. Chiar şi atunci, doar 
cei cu un trecut nepătat şi cu o mână de distincţii de 
bravură erau luaţi în consideraţie. Macro s-a gândit cu 
amărăciune la ultimii doi ani în care el şi Cato 
îndepliniseră îndatoriri speciale comandate de 
Narcissus. Caracterul secret al acelei activități 
însemna că nu aveau să fie niciodată recompensaţi 
public pentru primejdiile pe care le înfruntaseră în 
slujba Romei. Cu toate că misiunea lor avusese o 
importanţă vitală, asta nu contase deloc în momentul 
în care el şi Cato reveniseră pentru a sluji în cadrul 
legiunilor. 

Până atunci, însă, Macro trebuia să-şi îndeplinească 
foarte bine sarcinile presupuse de funcţia de comandă 
pe care o primise temporar şi să spere că rezultatele 
bune vor fi remarcate pentru viitor. Asta era singura 
cale către afirmare care îi rămânea accesibilă, a socotit 
el. Pe de altă parte, Cato, cu mintea lui strălucită, avea 
şansa de a fi ales dintre centurioni pentru a i se 
încredința comanda permanentă a uneia dintre cele 
mai prestigioase cohorte auxiliare. Asta însemna să 
pătrundă în rândurile cavalerilor, cel de-al doilea strat 
al aristocrației romane, iar în cazul în care Cato ar fi 
trăit îndeajuns de mult să aibă urmaşi, aceştia ar fi fost 
eligibili pentru senat. O perspectivă ameţitoare, e- 
adevărat, s-a gândit Macro în timp ce-l urmărea pe 
prietenul lui mai tânăr, fără ca el să bage de seamă. 


Apoi s-a gândit că prefectul îl va depăşi în grad militar. 
Ideea l-a făcut să tresară şi pentru un moment a simţit 
o împunsătură de ranchiună. Apoi a alungat acel 
sentiment, înfuriindu-se pe sine pentru că îi îngăduise 
să i se ivească în minte. 

— În orice caz, a spus Cato luând o bucăţică de 
carne pe care a vârât-o în gură, acum nu mai are 
importanţă. Contează doar să ne asigurăm că vom 
rezista până la sosirea lui Longinus la Palmira. Dacă va 
dura mai mult decât credem noi, atunci nu va fi 
suficientă doar uciderea cailor. Va trebui să facem 
ceea ce a sugerat Balthus. 

Macro a făcut o pauză ca să-şi aducă aminte vorbele 
prinţului, apoi a ridicat din sprâncene. 

— A, te referi la scoaterea civililor din citadelă. 

— Da. 

— E o măsură nemiloasă, mai ales că vine din 
partea ta, băiete. 

— Păi, ce altceva am putea face? Dacă îi lăsăm să 
rămână în citadelă şi să moară de foame până la 
capitulare, atunci Palmira va cădea în mâinile Parţiei. 
Impăratul nu ar îngădui asta şi se va ajunge la război, 
caz în care vor muri zeci de mii de oameni. Poate că 
sacrificarea civililor se va justifica în cele din urmă. 

— Poate, i-a răspuns Macro. Însă există un aspect 
mai important pe care s-ar cuveni să-l analizezi. 

— Care? 

— Să nu uităm ce ne pregăteşte prinţul Artaxes 
dacă va cuceri citadela. 

— Nu am uitat nicio secundă. 

Macro a ridicat din umeri. 

— Dacă se va ajunge să alegem între civili şi noi, eu 
nu am nimic de spus. 

Cato nu i-a răspuns. Se gândea tot la ameninţarea 


că toţi romanii găsiţi în interiorul citadelei vor fi 
masacrați. Asta o privea şi pe Iulia, fiica ambasadorului 
- deşi nu înainte ca ea să fie aruncată soldaţilor lui 
Artaxes pentru a o folosi cum cred de cuviinţă. A simţit 
cum se înfurie la o asemenea perspectivă şi în inimă a 
simţit din nou un val de afecţiune, ca o durere plăcută. 
A dus mâna spre cană şi a luat câteva guri de vin. 
Macro l-a urmărit oarecum amuzat. 

— Bei de parcă acum ai fi descoperit vinul. 

Cato a lăsat cana pe masă. 

— Simţeam nevoia. Am avut o zi grea. | 

— Şi încă cum, a spus Macro râzând. Intotdeauna 
minimalizezi lucrurile, nu? 

Cato a început să râdă şi, preţ de câteva momente, 
povara ultimelor zile s-a ridicat de pe umerii lui şi s-a 
simţit încântat să se afle alături de centurion în lupta 
ce avea să se poarte. Indiferent de şansele de victorie, 
chiar dacă exista posibilitatea înfrângerii şi a morţii, 
Macro reuşise într-un fel sau altul să îl facă pe Cato să 
simtă că vor rămâne în viaţă în încercarea care urma. 
S-a ridicat, apoi şi-a încordat umerii cu un geamăt de 
oboseală. 

— Te duci undeva? l-a întrebat centurionul. 

Cato a confirmat cu un gest. 

— Mai dau un tur de inspecţie al străjerilor, după 
care mă duc la culcare. Atâta tot. 

— Chiar te rog. Ai nevoie de odihnă, băiete. Ca noi 
toţi, de fapt. 

— Mi-ai devenit cumva mamă? 

— Nu, doar comandantul tău... Si-ţi ordon să ai 
parte de un somn odihnitor. 

Tânărul a zâmbit şi a salutat cu un respect 
exagerat. 

— Am înţeles, domnule. 


A părăsit grajdurile şi a urcat până pe metereze. În 
acea noapte era rândul celei de-a Doua Ilire să asigure 
paza, de aceea, Cato a trecut de la un străjer la altul ca 
să se asigure că oamenii lui erau treji şi stăteau 
vigilenţi cu ochii pe duşman. Străjerii erau la fel de 
osteniţi ca şi restul oamenilor, dar cunoşteau prea bine 
pedeapsa pentru vina de a dormi în post - moartea 
prin baterea cu pietre - aşa că se deplasau permanent, 
mărşăluind neîncetat de-a lungul porțiunii de zid ce li 
se atribuise. După ce l-a verificat şi pe ultimul dintre 
oameni şi s-a declarat mulţumit de faptul că 
centurionul de serviciu pregătise cum se cuvenea 
parolele şi schimburile de tură, Cato a urcat în turnul 
de semnalizare ca să arunce o ultimă privire asupra 
oraşului, după care să se îndrepte direct spre pat ca să 
se bucure de somnul de care avea nevoie cu disperare. 

Ajuns în capul treptelor, s-a oprit o clipă ca să-şi 
tragă răsuflarea, iar apoi a ieşit pe platformă şi a 
răspuns cu un gest la salutul auxiliarului care se ocupa 
de focul de semnalizare. Intr-un cadru greu de fier, 
buşteni spintecaţi de palmier stăteau deasupra unui 
morman de surcele. Dedesubtul cadrului se aflau 
rămăşiţele focului care fusese aprins în noaptea 
dinainte pentru a semnaliza către Macro că putea 
ataca poarta de răsărit a oraşului. S-a îndreptat apoi 
spre meterezele de unde se vedea agora şi a privit 
către incinta templului, unde rebelii trudiseră întreaga 
zi ca să repare daunele provocate berbecului şi 
cadrului acestuia. In jurul structurii unde duşmanii 
înlocuiseră frânghiile retezate erau făclii aprinse, iar 
acum şiruri lungi de oameni se opinteau să tragă de 
frânghiile unui scripete să ridice buşteanul în poziţia 
potrivită pentru ca apoi el să fie prins în frânghii de 
sprijin, fixate de cadrul structurii. Urmărind 


desfăşurarea acestor activităţi, Cato a avut o senzaţie 
de gol în stomac atunci când şi-a dat seama că 
berbecul avea să fie gata înainte de zorii următoarei 
zile. Atacul curajos întreprins de mercenarii greci îi 
costase o zi pe duşmani. Doar atât reuşiseră să 
realizeze, în afară de a distrage atenţia duşmanilor de 
la asaltul lui Macro asupra porţii de răsărit. Un câştig 
aproape neînsemnat, a gândit el, însă era soldat de 
suficientă vreme ca să-şi dea seama că o zi putea 
reprezenta diferenţa dintre victorie şi înfrângere. 

A ridicat privirea şi, încet, a examinat atent zona 
înconjurătoare. Luminile focurilor aprinse pe străzile 
de cealaltă parte a oraşului indicau locurile în care 
duşmanul acţiona cu febrilitate. In acele momente, 
Cato a înţeles cât de mult era depăşită numeric 
garnizoana citadelei. Iar dacă parții ajungeau în oraş 
înaintea lui Longinus, nu mai exista nicio rază de 
speranţă. A auzit sunet de paşi, semn că încă o 
persoană urca în turnul de semnalizare. Insă era prea 
deprimat ca să se întoarcă şi să vadă cine era. 

— Ei, asta-i bună, iată-l pe prefectul Cato, a spus 
Tulia. 

Tânărul s-a uitat în jur, apoi s-a îndreptat de spate 
ca să o salute cu un aer oficial şi rigid. 

— Doamnă Iulia! 

— Ce faci aici? l-a întrebat ea fără menajamente. 

Bărbatul s-a simţit frustrat că a fost întrerupt din 
gândurile lui şi i-a răspuns sec: 

— Îmi fac datoria. Tu? 

— Prefect, mi-am încheiat activitatea pe ziua de azi. 
De obicei, aici vin ca să stau singură. 

— Singură? a exclamat Cato, care nu a reuşit să-şi 
ascundă surprinderea. Şi de ce vrei să fii singură? 

Ea s-a uitat la el cu şiretenie. 


— Din acelaşi motiv ca tine, dacă nu greşesc. Să 
gândesc. De aceea ai venit aici, nu? 

Înfuriat că ea îi ghicise gândurile şi obiceiurile atât 
de lesne, Cato s-a încruntat. Semnele de iritare 
extremă care i s-au ivit pe chip l-au făcut să arate 
comic, iar ea a hohotit brusc: un râs pe care Cato l-ar fi 
apreciat în alte condiţii, dar acum asta nu a făcut decât 
să-i adâncească şi mai mult expresia de pe faţă. Ea a 
întins o mână şi l-a atins pe braţ. 

— Nici nu ştii ce rău îmi pare. S-ar părea că relaţia 
noastră a început în mod nefericit. I-a zâmbit. Crede- 
mă, nu vreau să te jignesc. Nu am avut nicio intenţie să 
te înfurii. 

Tonul îi era sincer, iar lumina dată de micul vas cu 
jăratic ce licărea alături de rug a făcut ca ochii ei să 
strălucească. Cu toate că dorea să-şi păstreze 
dispoziţia glacială, Cato s-a simţit încălzit de prezenţa 
ei. A încuviinţat cu un gest. N 

— Da, nu a fost cea mai amabilă prezentare. Imi cer 
iertare pentru purtarea mea. 

— Câteodată mi-e greu să uit că sunt soldat. 

— Înţeleg asta. Ca diplomat, şi tatăl meu suferă la 
fel. Iar, după ce ai trecut prin atâtea, sunt convinsă că 
aveai dreptate să te porţi aşa de băţos cu mine. 

Cato se simţea ruşinat, iar acum, după ce Iulia 
dovedise faţă de el o eleganţă la care nu putea 
răspunde cu aceeaşi măsură, era cu atât mai conştient 
de greşeala lui. Agitat, şi-a înghiţit nodul din gât şi a 
plecat capul, iar în acelaşi timp s-a retras jumătate de 
pas din faţa ei. Atunci, doamna mea, aş face mai bine 
să te las cu gândurile tale. Imi cer iertare că ţi-am 
încălcat intimitatea. 

— Dar eu am fost aceea care a dat buzna peste tine. 
Tu ai ajuns primul aici, a ţinut ea să-i reamintească. Nu 


vrei să rămânem amândoi în turn? Îţi promit că voi 
păstra tăcerea şi nu te voi tulbura. 

În glasul ei a răzbătut un ton uşor amuzat, iar Cato 
a simţit că ea îl lua peste picior. A clătinat din cap. 

— Trebuie să mă odihnesc, doamna mea. lţi urez 
noapte bună. 

Nu a apucat să se întoarcă, pentru că Iulia a spus pe 
nerăsuflate: 

— Te rog să rămâi, ca să mai stăm de vorbă. Dacă 
nu eşti prea obosit ca să-mi acorzi câteva momente. 

Tânărul se simţea epuizat, iar gândul că va dormi îl 
ispitea peste măsură, însă privirea ei rugătoare l-a 
făcut să uite hotărârea pe care o luase mai devreme. A 
zâmbit şi i-a răspuns: 

— Cu plăcere, doamna mea. 

— Poţi să-mi zici Iulia, să ştii. 

— Bine. Dar numai dacă-mi spui şi tu Cato. 

— Asta e numele tău de soldat. Aş putea să ştiu cum 
ţi se adresează cei apropiaţi? 

— În armată suntem cunoscuţi doar cu numele de 
familie. Aşa e obiceiul împământenit. 

— Prea bine, atunci va fi Cato. 

Apoi Iulia s-a tras puţin deoparte, către latura 
turnului de unde se vedea agora. A aruncat o privire 
peste umăr spre el şi a zâmbit, iar tânărul s-a apropiat 
şi s-a aşezat alături de ea, simţindu-i apropierea, însă 
nu a îndrăznit să încerce niciun fel de contact fizic. A 
perceput abia acum parfumul ei, un amestec de lămâie 
şi ceva dulceag, şi l-a savurat cât a rămas lângă ea şi a 
contemplat panorama Palmirei. 

— Ce frumos e... a gândit Iulia cu voce tare. 
Imaginea oraşului noaptea... Când eram mică, stăteam 
adesea pe terasa casei noastre din Roma. Locuiam pe 
dealul Juniculan, de unde se văd forumul şi palatul 


imperial. Noaptea, făcliile şi vasele cu jăratic sclipeau 
ca nişte diamante, ba aveau şi culori de ambră, când le 
priveam din partea cealaltă a oraşului. În nopţile 
înstelate puteai vedea limpede tot felul de detalii, ca şi 
cum Roma ar fi fost o jucărie făcută din lapis lazuli. lar 
câteodată, din Tibru se ridica o ceaţă uşoară. 

Cato a surâs. 

— Ţin minte asta. Era ca un văl delicat din mătase. 
Părea atât de subţire, încât îmi venea să întind mâna 
ca să-l ating. 

Ea s-a uitat la el cu o expresie de surprindere. 

— Şi tu? Credeam că sunt singura care a perceput 
aşa ceața. Ai locuit la Roma? 

— Am crescut la palat. Tatăl meu a fost un om 
eliberat prin edict imperial. 

Cuvintele i-au scăpat înainte să-şi dea seama şi s-a 
întrebat dacă ea îl va desconsidera pentru originea lui 
modestă. 

— Fiul unui om liber, iar acum prefect al 
auxiliarilor, a spus Iulia pe un ton meditativ. Asta este 
într-adevăr o mare realizare. 

— Prefect numit temporar, a mărturisit Cato. Când 
se va numi un comandant permanent, eu voi reveni la 
rangul de centurion. Şi începător, pe deasupra. 

Ea a apreciat pe dată modestia lui. 

— Faptul că ai fost numit comandant înseamnă că o 
anumită persoană socoteşte că ai posibilităţi mari, 
Cato. 

— M-aş bucura să crezi asta. Altfel, îmi va trebui 
multă vreme până să capăt suficientă experienţă ca să 
fiu promovat în cadrul legiunilor. 

— Şi ţi-ai dori asta? 

— Care soldat ar refuza aşa ceva? 

— lartă-mă, Cato, dar mie nu-mi pari a fi un soldat 


obişnuit. 

El a privit-o intrigat. 

— Nu? 

— Am convingerea că eşti un ofiţer bun şi ştiu că 
eşti curajos şi că, după părerea tatei, te pricepi să 
foloseşti cuvintele. 

— Dar? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu cum să spun. Pari să ai o anumită 
sensibilitate pe care nu am remarcat-o la alţi militari. 

— Să punem asta pe seama faptului că am crescut 
la palat. 

Ea a pufnit în râs, apoi s-a uitat din nou spre oraş, 
după care între ei s-a lăsat tăcerea, care s-a prelungit, 
asta până când Cato a întrebat-o: 

— Dar tu? Ce s-a întâmplat cu fetiţa care îşi 
petrecea serile contemplând Roma? 

lulia a zâmbit discret, apoi şi-a prins încheietura 
unei mâini cu degetele celeilalte şi s-a frecat încet. 

— Ca toate fetele de familie bună, imediat ce am 
împlinit paisprezece ani, am fost dată în căsătorie unui 
bărbat care avea de trei ori vârsta mea. Trebuia să 
stabilesc o legătură între două familii cu genealogii 
demne de mândrie oricui. Numai că soţul meu avea 
obiceiul să mă bată. 

— Îmi pare rău... 

Ea l-a privit cu tristeţe. 

— Ştiu la ce te gândeşti. Toţi soţii îşi bat soțiile din 
când în când. 

— Nu am vrut să... N 

— Poate este adevărat. Insă Junius Porcinus mă 
bătea aproape în fiecare zi. Pentru orice vină îmi putea 
găsi. Am îndurat o vreme... am crezut că aşa trebuie să 
fie căsniciile. Dar după ce timp de doi ani mi-am tot 


văzut în oglindă faţa umflată de lovituri, i-am cerut 
tatei per-misiunea de a divorța de Porcinus. Când a 
aflat ce se petrecea, a fost de acord. Am călătorit apoi 
cu el oriunde l-a trimis împăratul. Am ajuns să conduc 
toată casa pentru el, în locul mamei. Ea a murit la 
naşterea mea. Iulia a rămas tăcută un moment, iar apoi 
a surâs stângaci. Ce ridicolă sunt! Te plictisesc de 
moarte cu poveşti de familie, când tu ai nevoie de 
odihnă. 

— Nu, nu mă deranjează deloc, i-a răspuns Cato. 
Cum să spun, nu mă plictiseşti... Sincer. Eşti foarte... 
deschisă. 

— Lipsită de discreţie, vrei să spui de fapt. 

Cato a negat din cap. 

— Deschisă! Aşa gândesc cu toată sinceritatea. 
Doar că nu sunt obişnuit cu aşa ceva. Soldaţii nu prea 
îşi împărtăşesc sentimentele. Aşa că asta este ca o 
adiere înviorătoare... j 

— A, de obicei nu sunt atât de candidă. Insă acum? 
Iulia a ridicat din umeri. S-ar putea ca viaţa să fie mai 
scurtă decât am crezut. Nu are niciun rost să mai ţin 
doar pentru mine lucrurile pe care vreau să le 
dezvălui. Perspectiva morţii poate fi de-a dreptul 
eliberatoare. 

— Sunt de acord cu asta. 

Cato a chicotit amintindu-şi dezlănţuirea sălbatică a 
luptei, amestecată cu spaima cumplită. In mod 
paradoxal, în acele momente se simţise mai viu ca 
niciodată. Un adevăr întristător, a recunoscut în sinea 
lui. Existase o vreme când cea mai mare plăcere a lui 
fusese cunoaşterea. De când devenise soldat, 
descoperise în sine o trăsătură de caracter pe care nu 
şi-o bănuise. Dar poate că tocmai asta era menirea 
milităriei - autocunoaşterea. În urmă cu patru ani era 


un tânăr sfios, copleşit de îndoieli în privinţa propriei 
valori. Totul i se păruse imposibil. Acum ştia de ce era 
capabil, de bune, dar şi de rele. Işi dovedise rezistenţa 
şi curajul, lucruri pe care altădată le-ar fi socotit 
imposibile. 

Şi-a dat seama că rămăsese tăcut destul de mult şi 
că Iulia îl urmărea cu coada ochiului. 

— Câteodată îmi pare rău că nu m-am născut 
bărbat, a spus ea încet. Femeilor le sunt interzise 
foarte multe lucruri. Multe şanse. Dar de când a 
izbucnit revolta asta, nu mai sunt chiar atât de sigură. 
Nici nu-mi mai aduc aminte de câte trupuri sfărâmate 
a trebuit să mă ocup în spital. Milităria este o treabă 
brutală. 

— Cât se poate de adevărat, a aprobat-o Cato. Dar e 
doar munca noastră... Nu înseamnă că trăim pentru a 
ucide. 

— Dacă ai fi văzut ce s-a petrecut aici în ziua când a 
izbucnit răzmeriţa... Iulia s-a cutremurat şi a închis 
ochii un moment. Uciderile se ţineau lanţ. Soldaţii 
ucideau soldaţi, apoi femei şi copii. A fost măcel. Nu 
am văzut nicicând ceva atât de barbar. 

— Tot ce se poate, a spus Cato şi s-a frecat pe 
obraz. Din nefericire, în fiecare om există o brută. Nu e 
nevoie decât de provocarea potrivită, ori de prilejul 
nimerit şi barbarul din noi iese la iveală. 

Ea s-a uitat la el cu atenţie. 

— Chiar crezi asta? 

— O ştiu. 

— Şi crezi că eşti în stare să te porţi ca un barbar? 

— Nu ţine de purtare. Şi nu vorbesc în numele meu. 
Nici al altui om. Şi nici în numele tău. Numai că, în 
condiţiile potrivite, toţi devenim barbari. 

Ea l-a privit lung, după care s-a îndepărtat uşor de 


metereze. 

— Mă bucur că pot să vorbesc cu cineva şi despre 
alte lucruri decât despre răni. Acum te las să te 
odihneşti. Iti mulţumesc pentru amabilitate. Nu vreau 
să te mai supăr cu prezenţa mea. 

Avea un ton ferm, iar Cato nu s-a simţit destul de 
puternic să insiste. Pe de altă parte, era prea obosit ca 
să gândească limpede şi risca să-i spună ceva ridicol 
acelei femei pe care ţinea foarte mult să o cunoască 
mai bine. 

— Putem vorbi în altă seară, a sugerat el. 

— Ar fi bine. Mi-ar face plăcere. 

Amândoi s-au uitat atent dincolo de agora, spre 
locul în care rebelii definitivau berbecul şi suportul 
acestuia. 

— Vor cuceri citadela? a întrebat Iulia încet. 

— N-aş putea spune, i-a răspuns Cato pe un ton 
obosit. 

— Nu poţi? Ori nu vrei? 

— N-aş vrea să te mint în privinţa şanselor noastre, 
Iulia. Nu ştiu. Depinde de foarte multe lucruri. 

Ea s-a întors spre el şi şi-a apăsat o mână pe piept. 

— Lasă amănuntele. Spune-mi ce crezi în sufletul 
tău. Simţi că vom supravieţui unui asalt? 

Cato a privit-o drept în ochi şi a dat încet din cap. 

— Vom supravieţui. Îţi dau cuvântul meu. Nu voi 
lăsa să ţi se întâmple ceva. 

Ea s-a uitat la el şi a făcut un gest din cap. 

— Iţi mulţumesc pentru sinceritate. 

Cato i-a zâmbit. 

Iulia s-a întors şi a coborât din turn. După plecarea 
ei, tânărul a simţit răcoarea nopţii şi a avut un frison. 
Poate că vor mai discuta într-o seară, s-a gândit el. Aşa 
spera... însă când a aruncat o ultimă privire dincolo de 


agora, la duşmanii strânşi în jurul berbecului, şi-a dat 
seama că a doua zi se va declanşa un nou asalt 
împotriva zidurilor şi că doar o mână de soldaţi romani 
şi de mercenari greci, cu toţii obosiţi, stăteau pavăză 
între rebelii însetaţi de sânge ai prinţului Artaxes şi 
civilii înspăimântați care se adăposteau în interiorul 
citadelei. 


22 


Apărătorii se aflau la posturile lor pe zidurile 
citadelei încă de la prima geană de lumină, urmărind 
cu atenţie zona din apropierea porţii şi aşteptând ca 
rebelii să declanşeze atacul. De-a lungul parapetelor 
fuseseră aşezate rezerve de săgeți, sulițe şi proiectile 
de praştie, iar deasupra porţii, pe metereze, se 
strânseseră blocuri mari de piatră. Mirosul de ulei 
încins plutea apăsător prin aer, în vreme ce fumul se 
ridica alene spre cer dintr-unul dintre cuptoarele mari, 
aflate aproape de cazarma mercenarilor greci. 

Impreună cu un veteran musculos, pe nume 
Demetrius, comandantul gărzii regale, şi cu prinţul 
Balthus, Macro şi Cato au mers pe meterezele de 
deasupra porţii ca să se uite la soldaţii rebeli ce se 
aranjau în formaţie în jurul cadrului în care se găsea 
berbecul. 

— Nu le-a luat prea mult ca să repare daunele, a 
remarcat Balthus. 

Demetrius a scos o exclamaţie. 

— In scurtul răstimp pe care l-am avut la dispoziţie, 
am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, prinţe. 

— Aşa spui tu. E păcat însă că am câştigat doar o zi, 
iar întreaga acţiune a costat viaţa a mai bine de 
treizeci de oameni. 

Demetrius a strâns din buze, străduindu-se să 
împiedice un răspuns necugetat. Apoi a reuşit să 
murmure. 

— E păcat, aşa cum aţi spus, prinţe. 


— În fine, ce s-a întâmplat nu poate fi întors, a 
intervenit Macro. Acum, duşmanii vin la asalt, iar noi 
va trebui să-i respingem cât colo. E vremea să îi punem 
laolaltă pe oamenii noştri. S-a întors spre Cato şi l-a 
strâns de mână, apoi a procedat la fel şi cu ceilalţi. Să 
le arătăm de ce suntem în stare! 

Centurionul s-a îndreptat spre scara care ducea 
spre curtea din spatele porţii. Aşezaţi în formaţie 
strânsă, legionarii lui îl aşteptau la mică distanţă de 
canaturile ghintuite ale porţii. Dacă rebelii reuşeau să 
spargă poarta, sarcina de a-i ţine la distanţă le revenea 
celor mai buni soldaţi din citadelă. In spatele lor se 
aflau mici grupuri de oameni, înzestrați cu covoraşe şi 
bețe având la capăt cârlige de fier, pregătiţi să lupte 
contra incendiilor provocate de proiectilele incendiare. 
Sus pe ziduri, prinţul Balthus şi susţinătorii lui erau 
aşezaţi spre stânga porţii, în vreme ce mercenarii greci 
stăteau în dreapta. Lui Cato şi celor mai buni dintre 
soldaţii lui li se încredinţaseră apărarea turnurilor 
aflate de o parte şi de alta a porţii, dar şi a zidurilor 
care se întindeau între ele. Auxiliarii erau dispuşi de-a 
lungul restului de zid al citadelei, sub comanda 
centurionului Parmenion. 

Cato a dat mâna cu Balthus şi Demetrius, după care 
fiecare dintre ei s-a întors şi s-a alăturat oamenilor săi. 
Incă obosit, Cato şi-a simţit rigid şi dureros braţul rănit 
când a încercat să-l mişte, pentru ca apoi să-şi înalțe 
umerii ca să se destindă. Soldaţii mâncaseră deja, iar 
când a trecut în revistă formaţia, s-a bucurat să vadă 
că erau vigilenţi şi hotărâți. Echipamentul lor, care se 
prăfuise şi se murdărise în timpul marşului dintre 
Antiohia şi Palmira, era din nou curat, iar coifurile şi 
ghinturile scuturilor fuseseră lustruite, astfel că acum 
străluceau în razele soarelui de dimineaţă. 


— Nu vă neliniştiţi, băieţi, a spus Cato zâmbind, 
când a trecut printre soldaţi. De data asta există un zid 
gros între voi şi arcaşii ăia laşi. In momentul în care 
vor avea de înfruntat braţul de fier al romanilor nu vor 
mai fi atât de semeţi. 

Amintindu-şi ploaia de săgeți pe care trebuiseră să 
o îndure în timpul ambuscadei din deşert, câţiva dintre 
soldaţi i-au dat dreptate. Acum ei erau în avantaj, iar 
rebelii aveau să plătească scump. 

— Totul depinde de noi, a continuat Cato cu 
fermitate, ca poarta să nu cedeze. Păstraţi-vă gândirea 
limpede, ţineţi scuturile sus şi faceţi-i pe duşmani să 
moară în chinuri. A Doua liră! a strigat Cato şi a 
împuns aerul cu sabia. A Doua Iliră! 

Oamenii lui au ridicat armele şi au repetat strigătul 
de luptă, numele cohortei răsunând şi căpătând ecou în 
interiorul citadelei. Scandarea a fost preluată de restul 
oamenilor din cohortă, care se aflau la posturi pe 
ziduri. Apoi s-a auzit un alt strigăt, scos de oamenii lui 
Macro, care au rostit numele legiunii lor şi au bătut un 
ritm furios cu latul săbiilor izbite în ornamentele 
scuturilor. 

— Au pornit! a strigat un străjer aflat în turnul din 
stânga, iar uralele s-au stins repede când Cato s-a silit 
să meargă încet, nu să alerge, spre treptele care 
duceau către vârful turnului. Oamenii lui erau strânşi 
de-a lungul parapetelor de pe care se vedea agora. 

— Faceţi loc! s-a răstit el la soldaţi. Grăbiţi-vă, fir- 
aţi să fiţi! 

Oamenii s-au dat în lături, iar Cato a privit în jos 
către incinta templului, exact când în agora au răsunat 
cu ecou cornuri stridente şi tobe. In carcasa berbecului 
se îngrămădiseră sute de oameni, care se aşezaseră 
înapoia traverselor de lemn care fuseseră fixate pe 


cadru, trecând pe sub butucul lung al berbecului 
propriu-zis. În timp ce tobele băteau într-un ritm 
constant ca să dea cadenţa de înaintare, oamenii au 
început să se opintească în traverse, iar structura grea 
a pornit să înainteze hurducându-se pe dalele din 
piatră ale pavajului, îndreptându-se către citadelă. 
Soldaţii în armuri care mergeau alături de berbec 
trăgeau de curele de piele, în vreme ce băieţii alergau 
de colo-colo cu vase de apă, stropind pielea înainte ca 
ea să ajungă în bătaia săgeţilor aprinse ce aveau să fie 
slobozite dinspre zidurile  citadelei. Rebelii îşi 
pregăteau propriile proiectile incendiare, a observat 
Cato când şi-a îndreptat ochii spre străzile ce dădeau 
în agora şi a văzut activităţi febrile ale unor soldaţi 
duşmani. Coloanele de oameni care trăgeau de frânghii 
s-au revărsat în spaţiul deschis. În urma lor au apărut 
căruţe, fiecare dintre ele transportând un aruncător de 
proiectile sau o catapultă, piese uşoare de artilerie, 
desigur, dar foarte capabile să-şi azvârle încărcăturile 
în zidurile citadelei. În urma acestora veneau oameni 
care duceau tăciuni încinşi în vase de jăratic din fier, 
deasupra cărora aerul vibra înfierbântat. 

În cele din urmă au apărut soldaţi care transportau 
paravane mari şi rezistente. Împreună cu ei se aflau 
arcaşii care aveau sub braţe mănunchiuri de săgeți. 
Paravanele au fost instalate în grabă, în timp ce 
servanţii pieselor de artilerie şi-au aşezat în poziţie de 
tragere armele şi s-au apucat să întindă corzile de 
lansare. În stânga lui Cato s-a auzit un ordin strigat, 
iar imediat după aceea, arcaşii lui Balthus au început 
să tragă. Săgeţile întunecate au ţâşnit spre rebeli, 
unele căzând pe dalele de piatră, iar altele înfigându-se 
în paravanele ce fuseseră instalate. Rebelii s-au arătat 
prevăzători şi s-au adăpostit înapoia lor, pregătindu-şi 


săgețile şi aprinzându-le pe primele, gata să le 
sloboade spre parapetele citadelei. 

— Atenţie! a strigat Cato. Vin săgeți aprinse! 

Auxiliarii s-au ghemuit în spatele scuturilor ori s-au 
ascuns în spatele parapetelor din piatră. O clipă mai 
apoi, o săgeată sclipitoare a vâjâit pe deasupra zidului, 
lăsând în urma ei o dâră subţire de fum, după care a 
ajuns la apogeul traiectoriei, începându-şi coborârea 
spre clădirile în care se adăpostea familia regală. 
Săgeata s-a rupt când a lovit tigla de pe acoperiş, iar 
fragmentele aprinse s-au împrăştiat în toate direcţiile. 

Au urmat şi alte săgeți. Mai toate au lovit acoperişul 
sau zidurile ori au căzut inofensive la pământ, dar 
câteva s-au înfipt în lemnul cadrelor de uşi sau de 
ferestre, iar grupurile de oameni însărcinaţi cu 
stingerea focului s-au repezit imediat într-acolo ca să 
înăbuşe flăcările cu covoraşele. 

— Domnule! 

Cato s-a întors şi l-a văzut pe centurionul Aquila 
apropiindu-se şi păşind cu trupul aplecat. După ce 
rămăseseră fără cai, Aquila şi oamenii lui luptau ca 
infanterişti, iar Cato îl numise drept adjunct al său în 
misiunea de a apăra poarta. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Să dau ordin prăştiaşilor să riposteze? Sau 
aruncătorilor de proiectile de pe turnuri? 

Cato a scuturat din cap. 

— Deocamdată nu are rost să-i expunem. Să-i lăsăm 
pe rebeli să-şi risipească muniţia. Până acum, nu au 
reuşit să producă victime. O să aşteptăm până când 
berbecul ajunge în raza noastră de acţiune. Abia atunci 
îi pot lua la ţintă pe arcaşi. 

— Am înţeles, a spus Aquila şi pe faţa lui a apărut o 
expresie de dezamăgire. Foarte bine. 


— Nu-ţi face griji, Aquila. Oamenii tăi vor avea 
foarte curând prilejul de a-i face bucăţi pe duşmani. 

— De-abia aştept, a murmurat el pe un ton sumbru 
şi a îndrăznit să arunce rapid o privire peste zid. E 
vremea să le-o plătim pentru pierderea cailor. 

— Caii? s-a mirat Cato, apoi a clătinat din cap. 

Comandantul cavaleriei lui era un militar care ţinea 
foarte mult la animalele oamenilor săi. lar dacă îi 
învinuia pe rebeli de măcelărirea în masă ce avusese 
loc în ziua precedentă, cu atât mai bine. 

— Centurion Aquila, după ce îi înfrângem, promit că 
o să te las să alegi ce este mai bun dintre caii 
duşmanilor. 

— Am înţeles. Vă mulţumesc, a spus Aquila şi a 
zâmbit. 

De dedesubt, din agora, s-a auzit un pocnet surd şi 
un moment după aceea, un ghem de cârpe în flăcări, 
legate strâns în jurul unui bolovan, a trecut peste 
parapet. Proiectilul a căzut în partea citadelei care 
slujea ca spital şi a trecut prin acoperişul din ţiglă, 
dispărând în interior. Cato a simţit o strângere de 
inimă şi brusc şi-a făcut griji pentru viaţa Iuliei, dar 
câtă vreme se desfăşura atacul duşmanilor nu putea 
face nimic s-o protejeze şi nici măcar nu avea cum să 
afle dacă era în siguranţă. S-a străduit să alunge din 
minte orice gând legat de ea, a oftat şi s-a ridicat să 
vadă cât mai înaintase berbecul asediatorilor. 

Rebelii parcurseseră o treime din drumul de-a 
curmezişul agorei. Prinţul Balthus şi arcaşii lui 
sloboziseră săgeți aprinse fără întrerupere, iar acum 
acestea ajunseseră să alcătuiască un fel de mirişte 
stranie pe acoperişul de piele al cadrului berbecului. 
Săgeţile fumegau în pielea umedă, însă înainte de a se 
putea aprinde, băieţii se repezeau spre berbec şi 


aruncau apă pe el. Geamătul butucilor pe care erau 
prinse roţile uriaşe se auzea până pe parapet, 
dominând chiar scrâşnetul scos de obezile cu şine care 
măcinau pietrele de pavaj. Tobele continuau să ţină 
cadenţa pentru oamenii care munceau din greu 
înăuntru, împingând uriaşa maşină de război. 

— Aruncători, la posturile voastre! a ordonat Cato. 
Încărcaţi proiectile incendiare! 

Cei care manevrau balista din turnul aflat în stânga 
au sărit pe platforma de tragere şi s-au apucat să 
împingă braţul de aruncare înapoi. Un alt om a ţinut 
vârful unui proiectil greu şi lung de aproape un metru 
în flăcările unui vas cu jăratic aflat în partea din spate 
a platformei. Cârpele îmbibate în ulei, înfăşurate în 
jurul axului, situat puţin în spatele capului de fier, s-au 
aprins cu uşurinţă, iar auxiliarul s-a grăbit să ducă 
proiectilul până la aruncător. L-a aşezat cu grijă în 
canal, în vreme ce un optio aflat la comanda secţiunii 
artilerie a ţintit spre carcasa berbecului. Arcaşii rebeli 
observaseră deja grupul de oameni strânşi în jurul 
armei şi de aceea au slobozit câteva săgeți asupra 
turnului. S-a auzit un pocnet şi o săgeată s-a înfipt 
vibrând în cadrul aruncătorului. Dinspre cârpele pline 
de ulei s-a ridicat un firicel de fum. 

— Aruncaţi apă pe săgeată! a strigat optio, după 
care şi-a îndreptat atenţia asupra armei. Imediat ce s-a 
convins că totul era bine, s-a îndreptat de spate şi a 
dus mâna spre pârghia de eliberare a proiectilului. 
Daţi-vă la o parte! 

Oamenii s-au tras deoparte şi o clipă mai apoi 
braţele balistei au basculat înainte şi s-au izbit de 
opritoarele dotate cu perniţe de amortizare. Proiectilul 
în flăcări a ţâşnit din armă, având o traiectorie aproape 
paralelă cu solul, zburând de-a latul agorei. A lovit 


acoperişul de piele al carcasei berbecului, l-a străpuns 
şi a dispărut înăuntru. Oamenii din echipă au făcut 
gesturi de satisfacţie, însă optio s-a întors furios spre 
ei. 

— Ce faceţi acolo? Doar nu sunteţi plătiţi cu ziua. 
Reîncărcaţi arma, iar tu, stinge odată focul ăla! 

Cato urmărise căderea proiectilului şi a dat din cap 
satisfăcut. 

— Dă-i înainte tot aşa, optio! Trage cât poţi de 
repede, pentru că în scurtă vreme rebelii vor împinge 
berbecul prea aproape de zid şi nu vei putea slăbi 
suficient corzile aruncătorului pentru a trage cu folos. 

— Am înţeles, a spus omul. Vom face tot ce putem. 

În aceeaşi clipă, soldatul care stătea în faţa 
platformei ca să stingă cu apă săgeata incendiară a 
scos un strigăt puternic. A scăpat vasul cu apă şi a dus 
braţele spre săgeata ce îi ieşea din spate, ceva mai jos 
de omoplaţi. 

— Atenţie! a strigat Cato. Opriţi-l! 

Dar era prea târziu. Auxiliarul a lovit marginea 
parapetului cu fesele şi s-a prăvălit pe spate, cu braţele 
fâlfâind, apoi a dispărut. Din fericire, ţipătul lui a ţinut 
puţin, însă toţi cei aflaţi pe zid au auzit bufnetul surd 
când omul a căzut la poalele turnului. Optio a scrâşnit 
din dinţi, s-a apropiat de faţa aruncătorului de 
proiectile, a cules săgeata arzândă şi a azvârlit-o spre 
duşmani, după care a păşit până în spatele armei şi s-a 
răstit la oamenii lui: 

— Următorul care păţeşte la fel va fi pus sub 
acuzare. Nu uitaţi, ţineţi-vă capetele plecate! 

S-a auzit apoi un pocnet venind de departe şi, 
întorcându-se, Cato a văzut că şi celălalt aruncător 
luase berbecul la ţintă. In vreme ce rebelii se apropiau 
de poartă la un anumit unghi, alte câteva proiectile au 


nimerit carcasa, trecând prin piele şi pătrunzând până 
la numeroşii oameni prinşi înăuntru ori înfigându-se în 
stâlpii solizi ai cadrului, arzând acolo până când 
vreunul dintre cărăuşii de apă ai rebelilor reuşea să le 
stingă. În urma carcasei berbecului, dârele de sânge şi 
trupurile celor morţi ori răniţi grav stăteau drept 
dovadă a distrugerilor provocate de aruncătorul din 
citadelă. 

Barajul unilateral pornit dinspre turnuri nu putea 
ţine o veşnicie şi când berbecul a ajuns în locul în care 
echipele de auxiliari nu mai puteau tinti cu 
aruncătorul, unul dintre aruncătoarele de proiectile 
aflate în căruțele din agora a reuşit să dea o lovitură 
norocoasă. Vârful greu din fier al proiectilului a nimerit 
în braţul de aruncare al armei din turnul aflat în stânga 
porţii. Cu un pocnet puternic, braţul de torsiune a 
plesnit, iar sub tensiunea uriaşă exercitată de frânghia 
groasă a coardei, braţul a descris un arc de cerc, a 
zdrobind capul celui mai apropiat soldat şi sfărâmând 
braţul altuia, în vreme ce aşchiile au zburat în toate 
direcţiile, săgetându-i pe soldaţii aflaţi în apropiere. 
Alţi trei oameni au fost răniţi, iar unul dintre ei a răcnit 
agonizant când a ridicat mâna şi şi-a smuls o aşchie 
lungă de lemn dintr-un ochi. 

— Duceţi răniții de aici! a strigat Cato. Direct la 
spital! Optio! 

— Da, domnule, i-a răspuns acesta, icnind de durere 
în timp ce-şi scotea o aşchie din antebraţ. 

— Trage arma înapoi şi dă ordin să fie reparat 
braţul de aruncare. 

— Reparat? a făcut optio, aruncând o privire spre 
aruncător. Ciotul plin de aşchii al acestuia ieşea în 
afară la mică distanţă de înfăşurările de funie de 
torsiune. Nu mai e bun de nimic. 


— Nu mă interesează. Scoate-l din raza vizuală a 
duşmanilor şi să fie reparat. Vom avea nevoie de el. 

Optio a încremenit, apoi a dat din cap în semn căa 
înţeles. 

— Da, domnule. Hai, băieți! L-aţi auzit pe prefect. 
Să trecem la treabă. 

Cato s-a retras, iar membrii supraviețuitori ai 
echipei s-au strâns în preajma armei stricate şi au 
retras-o de lângă parapet. În jurul lui, unii dintre 
auxiliari au început să-i ajute pe răniţi să coboare 
treptele şi să ajungă în curtea interioară. Cato şi-a 
ridicat scutul şi a înaintat din nou spre parapet ca să 
vadă cât mai înaintase berbecul. Rebelii reuşiseră să îl 
împingă suficient de aproape de zid ca să îl scoată din 
linia de tragere a aruncătoarelor de proiectile din 
citadelă, însă nu ajunsese chiar atât de aproape încât 
să devină vulnerabil în faţa bolovanilor sau a obiectelor 
incendiare ce se aruncau de pe ziduri. In tot acest 
timp, arcaşii şi aruncătorii de proiectile din agora au 
continuat să susţină ploaia de proiectile ţintite spre 
parapete, iar catapultele au insistat să azvârle din când 
în când gheme mari de cârpe în flăcări, care descriau 
traiectorii înalte şi arcuite peste zid, şi se prăbuşeau 
peste clădirile şi oamenii din citadelă. 

Cu toate că deocamdată berbecul era ferit de 
loviturile apărătorilor, rebelii trebuiau să îl ducă foarte 
curând până în faţa porţii, unde avea să fie expus 
direct atacului oamenilor aflaţi deasupra lui. Prinţul 
Artaxes anticipase acel pericol, astfel că a repoziţionat 
mulţi dintre arcaşi şi numeroase aruncătoare de 
proiectile, în aşa fel ca să poată proteja berbecul. Cato 
a coborât în goană scara până la pasarela lată aflată 
exact deasupra porţii. S-a aplecat în afară şi apoi a 
strigat către cei din curte. 


— Aduceţi uleiul încins! Imediat! 

Cato s-a întors spre soldaţii înarmaţi cu furci, aflaţi 
lângă vasele cu jăratic, la mică distanţă de baloturile 
legate, alcătuite din iască şi cârpe îmbibate în smoală, 
apoi a dat ordin să se înteţească flăcările şi oamenii să 
fie pregătiţi să dea foc legăturilor de vreascuri. In 
vreme ce unii dintre ei au înfipt furcile în baloturi şi le- 
au azvârlit către parapete, alţii au folosit foale ca să 
încingă vasele până când jarul s-a făcut auriu, 
azvârlind scântei în aer. 

— Aprindeţi-le! a răcnit Cato, iar un optio a luat o 
făclie, a ţinut-o în foc să se aprindă bine, după care a 
trecut-o peste legăturile de vreascuri şi l-a atins pe 
fiecare dintre ele, până când flăcările au căpătat viaţă. 
Fumul a început să se învârtejească în jurul 
parapetelor şi s-au auzit pocnete însoţite de scântei. 

— Aruncaţi-le peste parapet! 

La ordinul prefectului, oamenii au ridicat furcile 
sus, azvârlind dincolo de parapet încărcătura lor 
cuprinsă de flăcări. Una după alta, baloturile au zburat 
de acolo în flăcări. Dedesubt, băieţii care stropeau cu 
apă berbecul s-au uita în sus, s-au îngrozit şi s-au 
întors ca să se salveze, moment în care legăturile de 
vreascuri au aterizat pe carcasa maşinii de asediu şi s- 
au  împrăştiat în toate părţile, potopind zona 
înconjurătoare cu bucăţi de lemn care ardeau. 

— Ţineţi-o tot aşa! a ordonat Cato. 

Legăturile aprinse de vreascuri au continuat să 
cadă de pe turnul porţii, lovind carcasa berbecului, 
însă unele dintre ele au ajuns pe pavajul agorei. 
Prefectul s-a uitat în jos şi a văzut cum o asemenea 
legătură a doborât la pământ un mic sacagiu. Acesta, 
înfăşurat în material arzând, s-a rostogolit pe pământ. 
Un țipăt sfâşietor a răsunat în agora, iar băiatul a 


început să se zvârcolească. Tovarăşii lui, care se 
retrăseseră în goană după acel bombardament, erau 
acum siliţi cu lovituri de bici administrate de soldaţi să 
se îndrepte spre carcasa berbecului. Ei s-au repezit în 
jurul structurii acoperite cu piele şi au stropit cu apă 
flăcările, fugind de fiecare dată când vedeau câte o 
legătură de vreascuri căzând spre ei, însă, ameninţaţi 
cu biciul, se vedeau imediat după aceea forţaţi să 
revină. Şi, în tot acest răstimp, oamenii rămaşi 
invizibili sub acoperişul structurii berbecului îşi 
încordau puterile ca să împingă în continuare maşina 
de război spre poartă. 

Ultima dintre legăturile de vreascuri aprinse a 
zburat peste parapet, după care Cato a dat fuga să 
vadă ce se întâmpla cu uleiul încins. Cărăuşii se 
Cchinuiau să urce ultimele trepte ce duceau spre culmea 
turnului. Erau patru soldaţi care ţineau două bare 
lungi de lemn ce treceau prin inelele de fier aflate de o 
parte şi de alta a cazanului fierbinte. 

— Grăbiţi-vă! Mişcaţi-vă mai repede! 

Când cărăuşii au ajuns pe platformă, turnul a fost 
zguduit de prima lovitură a berbecului care a izbit în 
poartă. 

— Cato! s-a auzit glasul lui Macro, iar prefectul s-a 
aplecat peste zid: 

— Da, domnule! 

— Aruncă odată uleiul ăla peste berbec, aruncă şi 
nişte bolovani, orice poţi! 

— Am înţeles. 

Prefectul s-a întors spre auxiliarii din turn şi a 
inspirat adânc, după care a arătat către mormanul de 
bucăţi de zidărie care fuseseră depozitate în 
apropierea parapetelor. 

— Aruncaţi pietrele peste zid! 


Soldaţii şi-au stivuit furcile într-un colţ al turnului şi 
au venit alături de Cato, care icnea sub greutatea unui 
bolovan mare şi mergea împleticit spre zid. Scoţând 
încă un sunet puternic, a ridicat bolovanul pe coama 
zidului şi a îndrăznit să arunce o privire direct în jos, 
către berbec. Mantia lungă din piele se întindea din 
dreptul porţii şi, în vreme ce tobele băteau cadenţa, s-a 
auzit o bubuitură venind de jos, iar lovitura s-a simţit 
în întregul turn al porţii. Cato a observat că singura 
daună serioasă provocată de legăturile de vreascuri 
aprinse era o gaură mică din partea din faţă a carcasei. 
A reuşit să distingă trupurile câtorva dintre rebelii 
care împingeau berbecul, iar asta pentru că ele 
sclipeau de sudoare. A aşteptat un moment, până când 
alături de el au apărut şi alţi soldaţi de-ai săi, pregătiţi 
să azvârle peste parapet proiectilele foarte simple, dar 
eficiente. 

— Acum! 

Cu scrâşnete de piatră frecată de piatră, romanii au 
împins bolovanii, care s-au prăbuşit de pe ziduri şi au 
lovit acoperişul carcasei berbecului. Pietrele au trecut 
prin el, producând găuri mari în căptuşeala de piele şi 
în scândurile aflate dedesubt. Rebelii care se găseau 
exact sub locul impactului au fost striviţi instantaneu. 

— Nu vă opriţi! a ordonat Cato, apoi s-a întors către 
oamenii care manevrau cazanul cu ulei încins. Din 
pereţii de fier, înnegriţi de fum, se ridicau firicele de 
abur, iar aerul devenise apăsător de la mirosul greu. 
Aduceţi uleiul aici! 

În timp ce auxiliarii de lângă parapet au continuat 
să azvârle pietre în ritm constant asupra berbecului, 
Cato i-a ajutat pe alţii să manevreze cazanul cu ulei 
către parapet, exact deasupra berbecului. După ce a 
ajuns la locul potrivit, Cato a chemat şi alţi soldaţi care 


să se încordeze sub greutatea drugului ce susţinea 
cazanul şi, treptat, acesta a început să se încline spre 
duşmani. Un nor gros de aburi s-a înălţat în momentul 
când lichidul încins a început să curgă, căzând peste 
acoperişul sfărâmat al berbecului şi prin găuri, peste 
oamenii de dedesubt. Imediat după aceea, ţipetele 
înfiorătoare de durere au spintecat aerul, iar oamenii 
şi-au abandonat poziţiile şi s-au îndepărtat, unii dintre 
ei ieşind împleticindu-se din partea din spate a 
berbecului. Oamenii lui Balthus şi-au îndreptat atenţia 
asupra rebelilor ce încercau să scape cu fuga, 
doborându-i pe mulţi dintre cei care se îndreptau spre 
paravanele arcaşilor proprii. Camarazii lor au făcut tot 
ce le stătea în putinţă să îi silească pe oamenii lui 
Balthus să rămână cu capetele plecate, astfel că a 
urmat un schimb înverşunat de săgeți. 

În vreme ce atenţia duşmanilor era atrasă de la 
apărătorii porţii, Cato a profitat de momentele de 
derută ca să arunce o privire peste creneluri să 
evalueze pagubele provocate. A constatat că uleiul 
încins îşi făcuse treaba. Berbecul luase foc, iar flăcările 
se întindeau cu repeziciune de-a lungul cadrului din 
lemn ce fusese distrus. Cărăugşii de apă ai duşmanilor 
fugeau laolaltă cu războinicii, aşa că nu rămăsese 
nimeni care să lupte contra incendiului. Pe buzele 
tânărului prefect a înflorit un zâmbet de satisfacţie, 
după care a simţit arsura primului val de căldură 
izbindu-l drept în faţă. Apoi, într-un moment de 
spaimă, stomacul i s-a făcut ghem amintindu-şi de 
poarta fortificată a unui sat din zona germanică, pe 
care o apărase împreună cu Macro în urmă cu câţiva 
ani. S-a grăbit să o ia de-a curmezişul turnului şi să 
strige către legionarii aflaţi dedesubt: 

— Domnule! Berbecul a luat foc! 


Centurionul a zâmbit larg, după care a ridicat 
privirea spre Cato. 

— Foarte bine! 

Disperat, tânărul a clătinat din cap, spunând: 

— Dar este exact în dreptul porţii. 

Zâmbetul a pierit de pe faţa lui Macro. 

— Uf, la naiba! Fir-ar să fie! Care e situaţia în zona 
ta? 

— Duşmanii s-au retras, domnule. Deocamdată! 

— Bine. Nu ne-a rămas decât o soluţie. Şi Macro şi-a 
încordat plămânii. Deschideţi canaturile porţii! a 
strigat el. 

Oamenii din centuria principală au înaintat iute ca 
să ridice drugul de blocare a porţii, preluând bucăţile 
grele de lanţ cu ajutorul cărora canaturile erau trase 
spre interior. Cu un uruit sfâşietor din ţâţâni, 
canaturile masive din lemn ghintuit s-au dat la o parte. 
Prin deschizătură se vedea fum ridicându-se în 
vălătuci, iar Macro a aruncat o privire spre flăcările 
care se înălţau pe cadrul de lemn al carcasei 
berbecului. Bucăţile mari de piele arseseră deja, 
lăsând la vedere scheletul structurii, iar butucul uriaş, 
cu vârf de fier, rămăsese suspendat, cu toate că 
frânghiile care îl sprijineau luaseră foc. 

Romanul şi-a vârât sabia în teacă şi a păşit înainte 
prin fum, clipind foarte des, deoarece ochii îl usturau 
deja. 

— După mine! a ordonat el. 

Incendiul cuprinsese maşina de asediu din toate 
părţile, astfel că arşiţa l-a izbit pe Macro ca un pumn, 
direct în faţă. Şi-a ridicat scutul şi a continuat să 
înainteze spre unul dintre stâlpii masivi de colţ, după 
care a făcut un semn din cap către oamenii din prima 
centurie. 


— Faceţi ca mine! Slujiţi-vă de scuturi şi împingeţi! 
Trebuie să îndepărtăm nenorocirea asta din faţa porţii! 

Oamenii lui, crispându-se în faţa arşiţei degajate de 
flăcări, s-au opintit, lovindu-şi scuturile de carcasa 
berbecului şi au împins cu toată puterea de care erau 
în stare. Cu o încetineală dureroasă, arma de asediu s- 
a îndepărtat de poartă şi, pe măsură ce tot mai mulţi 
soldaţi s-au alăturat acelui efort, adăugându-şi forţa şi 
greutatea, roţile uriaşe au scrâşnit şi s-au rotit în 
direcţie inversă pe pietrele de pavaj. 

— Aşa, băieţi! a strigat Macro, şi fumul l-a făcut să 
tuşească îngrozitor, ca şi cum plămânii i s-ar fi umplut 
cu cioburi de sticlă. Pe măsură ce flăcările cuprindeau 
berbecul, căldura a crescut în intensitate şi, brusc, s-a 
simţit un miros iute când creasta unui coif s-a încins şi 
a început să ardă. Instinctul i-a spus lui Macro să se 
retragă, pentru a se îndepărta de vâlvătăile care îi 
pârjoleau faţa, însă şi-a dat seama că berbecul nu era 
încă suficient de departe de canaturile porţii pentru a 
fi sigur că flăcările nu vor ajunge până la ele. 

— Continuaţi tot aşa! a spus el printre gâfâieli. 
Împingeţi, nenorociţilor! 

Ceva a căzut la picioarele lui, zăngănind la 
atingerea cu pavajul şi, coborând ochii, Macro a văzut 
o săgeată. Apoi alta a sărit de câteva ori pe dale până 
s-a oprit. A privit cu ochii mijiţi pe după marginea 
scutului şi a observat că arcaşii duşmani îi lăsaseră în 
pace pe Balthus şi pe oamenii lui, iar acum îşi 
îndreptaseră atenţia asupra romanilor care se zbăteau 
să îndepărteze berbecul de porţile citadelei. Dincolo de 
arcaşi se strânsese o formaţie mare de soldaţi rebeli, 
care a pornit în marş rapid pentru a traversa agora. 
Macro s-a uitat peste umăr şi a văzut că oamenii săi 
împinseseră structura incendiată la aproape şase metri 


de canaturile porţii. 

— Puțin mai departe, a mormăit el printre dinţii 
strânşi. 

S-a auzit apoi un bufnet surd, iar Macro a simţit şi a 
auzit cum frânghiile care susțineau capătul berbecului 
au cedat, iar buşteanul uriaş a izbit pământul. Maşina 
de asalt a tresărit, apoi a încremenit. 

_ — Asta este! a strigat Macro către soldaţi. Înapoi! 
Intoarceţi-vă în citadelă! 

S-au desprins de berbec şi s-au retras, ţinând 
scuturile îndreptate spre duşmani, pentru că tot mai 
multe săgeți zburau prin flăcările care se înălţaseră 
spre cer. Imediat ce şi-au dat seama că legionarii 
băteau în retragere, comandantul duşman a răcnit un 
ordin pentru oamenii lui, care au declanşat o şarjă spre 
poartă. În momentul când ploaia de săgeți s-a mai 
domolit, Macro s-a întors şi a strigat: 

— Fugiţi! 

Legionarii au năvălit pe poartă, iar duduitul 
ghetelor ghintuite s-a auzit pe pavajul de piatră al căii 
de intrare în citadelă. El a trecut ultimul şi, odată ajuns 
înăuntru, s-a întors şi a scos sabia, ameninţându-i pe 
urmăritori. 

— Inchideţi porţile! a urlat el. Haideţi, mai repede! 

Primii dintre soldaţii inamici alergau pe lângă 
berbecul ce ardea, ţinând cu disperare să ajungă la 
poartă înainte ca romanii să o poată închide. Ţâţânile 
de fier au scos din nou gemete când canaturile au fost 
împinse. Spaţiul dintre ele s-a îngustat, iar Macro a 
rânjit când şi-a dat seama că rebelii nu aveau cum să 
ajungă la timp ca să pătrundă. 

— Ha-ha! Prea târziu, ticăloşilor! 

Canaturile s-au îmbinat cu un bubuit, iar legionarii 
au lăsat imediat să cadă drugul de blocare. Aproape 


instantaneu, de cealaltă parte a porţii s-a auzit un 
strigăt înfundat de mânie, urmat de o lovitură slabă, 
semn că unul dintre rebeli îşi manifesta frustrarea. 

Macro şi-a vârât sabia în teacă şi s-a întors cu 
spatele la poartă. 

— Aţi acţionat bine, băieţi! 

Respirând precipitat, oamenii din prima centurie au 
răspuns la această laudă cu zâmbete agitate. Câţiva 
dintre ei fuseseră răniţi de săgețile care îi loviseră în 
braţe sau picioare, care rămăseseră neprotejate, iar 
acum se chinuiau să îşi înghită gemetele de durere. 

Macro a făcut semn câtre secţiunea cea mai 
apropiată a următoarei centurii. 

— Hei, voi de colo! Ajutaţi-i pe oamenii ăştia să 
ajungă la spital! 

— Ai păţit ceva, domnule? 

Macro a ridicat capul şi l-a văzut pe Cato coborând 
ultimele trepte şi îndreptându-se către el. 

— Nu, sunt teafăr. 

Tânărul l-a măsurat cu privirea şi a clătinat din cap. 

— Arăţi cam ciufulit. Mai ales creasta coifului, a zis 
el şi a surâs. 

Macro şi-a coborât scutul, apoi şi-a desfăcut 
baretele de sub bărbie. Ridicând coiful de pe cap, a 
văzut că frumoasa creastă de culoare roşie se pârlise şi 
devenise neagră, iar vârfurile s-au destrămat când şi-a 
trecut degetele peste ea. 

— Of, şi când te gândeşti că m-a costat o avere în 
Antiohia, a mârâit el. Ce frumoasă a fost creasta asta... 
Ticăloşii ăia vor plăti scump pentru ea. 

— Domnule, a spus Cato, şi a arătat spre braţele lui 
Macro care abia acum a băgat de seamă băşicile şi 
porțiunile înroşite de piele arsă, după care a simţit 
intens usturimile şi înţepăturile. Tânărul a făcut semn 


din cap către oamenii răniţi care erau ajutaţi să ajungă 
la spital. Du-te să primeşti îngrijire. 

— Imediat. Spune-mi, berbecul e suficient de 
departe de poartă? 

— Da, domnule. Nu există primejdia ca incendiul să 
se extindă. Şi, pe de altă parte, reprezintă un obstacol 
pe cinste dacă rebelii mai fac vreo încercare de asalt. 

— Şi restul? 

— S-au retras. Arcaşi, infanterişti şi artilerie. Cato a 
arătat spre grupurile care stingeau şi ultimele focuri 
declanşate de săgețile aprinse şi de alte obiecte 
incendiare. Pagubele sunt minore şi nu am suferit 
multe pierderi umane. De data asta i-am înfrânt. 

— De data asta, a zis Macro şi a făcut un gest din 
cap. Însă ei au posibilitatea să mai încerce o dată. 
Dacă noi suntem învinşi o singură dată, s-a terminat. 
Un lucru este sigur: imediat ce vor putea, o vor lua de 
la capăt. 


23 


— Ah, celălalt ofiţer roman, a zis Iulia clătinând din 
cap când Macro s-a aşezat pe un taburet de lângă 
masa ei. Spune-mi, sunteţi amândoi predispuşi la 
accidente ori se întâmplă pentru că sunteţi mereu în 
iureşul luptei? 

Macro a ridicat din umeri. 

— "Ţine de grad, domnişoară. Să nu crezi că noi am 
suferit răni mai multe decât alţi ofiţeri. A tăcut o clipă 
şi a rămas pe gânduri, apoi a scuturat din cap. Nu, nu 
e adevărat. Se pare că de când ne cunoaştem, eu şi 
tânărul meu prieten am participat la foarte multe 
lupte. 

Iulia s-a aplecat asupra braţelor întinse în faţă şi a 
cercetat arsurile. 

— Da? Şi cu cât de mult timp în urmă s-a întâmplat 
asta? 

— Acum patru ani. Eram în Legiunea a Doua de pe 
Rin, când Cato ni s-a alăturat. 

Macro a zâmbit amintindu-şi seara ploioasă de 
toamnă când convoiul de recruți noi a pătruns pe 
poarta fortăreței. 

— Pe-atunci era un băiat slăbănog şi pişăcios. Apoi 
Macro a ridicat privirea. Domnişoară, iartă-mi vorbele, 
dar aşa arăta. Merita să-l vezi atunci. Infofolit într-o 
mantie, strângând sub un braţ o mică boccea cu lucruri 
şi având în mâna cealaltă uneltele de scris şi câteva 
manuscrise înfăşurate. Până atunci, stilusul fusese cel 
mai primejdios lucru pe care îl ţinuse în mână. Am 


crezut că va muri înainte de sfârşitul anului, a gândit 
Macro cu voce tare. Ei bine, Cato ne-a surprins pe toţi. 
Serios. S-a dovedit a fi unul dintre cei mai buni ofiţeri 
pe care i-am cunoscut. 

— Acum poţi lăsa braţele în jos, i-a zis Iulia şi s-a 
îndreptat de spate, după care a întins mâna după un 
vas cu grăsime de pe masă. Arsurile trebuie ferite 
câteva zile. Vei avea usturimi o vreme, dar sunt 
convinsă că te vei preface că nu există. 

Macro a râs. 

— Am impresia că mi-ai ghicit felul de a fi. 

— Nu. Nu numai al tău, e un fel de a fi al soldaţilor 
în general. Mai toţi vă socotiți la fel de rezistenți ca 
spartanii. 

— Spartanii? a pufnit Macro cu dispreţ. O 
adunătură de neisprăviţi, asta erau spartanii. Nu ar 
rezista niciun sfert de ceas în faţa legiunilor. 

— Aşa o fi, a spus Iulia şi a înmuiat mâna în vas, 
luând un bot de grăsime în palmă. Nu te mişca! 

Macro a strâns din buze în timp ce ea i-a aplicat 
unsoarea, întinzând-o peste arsurile şi băşicile de pe 
braţe. Îl durea, aşa cum spusese chiar ea, dar Macro 
nu dorea nicidecum să arate asta. S-a silit să-i 
vorbească pe un ton cât mai degajat: 

— Ia spune, de câtă vreme eşti felcer? 

Iulia a pufnit în râs. _ 

— Nu m-aş socoti felcer. Insă unul dintre sclavii pe 
care tata i-a avut la Roma era. El m-a învăţat câteva 
lucruri esenţiale, iar pe restul le-am deprins în ultima 
lună, practicând meseria, ca să spun aşa. 

— Se pare că ştii ce trebuie făcut în fiecare caz, a 
recunoscut Macro oarecum ranchiunos. Pentru o 
femeie, este ceva. Nu spun că o femeie ar trebui să 
facă asemenea lucruri. Mai ales când e vorba despre 


fiica unui senator. 

— E ridicol. Nu văd niciun motiv pentru care fiicei 
unui senator nu i s-ar îngădui să slujească imperiul 
după propriile ei forţe. Unii ar spune că era datoria 
mea să dau o mână de ajutor. In cazul meu, eu chiar 
vreau. 

Macro a surâs timid. 

— Domnişoară, întotdeauna capeţi ce doreşti? 

Ea a ridicat ochii şi a surprins expresia de pe chipul 
lui, după care a zâmbit. 

— Intotdeauna. 

— Cred că tatăl tău te consideră o mare pacoste. 

— N-aş zice. Sunt o fiică loială şi nu l-aş face 
nicicând de ruşine. Dar eu ştiu ce-mi doresc, iar el îmi 
respectă dorinţa. 

— Nu sunt convins că mi-aş lăsa fiica să fie atât de 
independentă. 

— Bine că nu-ți sunt fiică! S-a lăsat apoi puţin pe 
spate ca să ajungă la vasul cu unsoare. Celălalt braţ, te 
TOg. 

A rămas tăcută un moment şi a început să întindă 
grăsimea. 

— Prietenul tău, Cato, pare un războinic neobişnuit. 

— Mie-mi spui, domnişoară? Insă, în ciuda toanelor, 
e un soldat al naibii de bun. Luptă cu furie şi poate 
mărşălui fără să se plângă, în timp ce alţii se dau 
bătuţi. Eu sunt singurul pe care nu-l întrece la asta. Şi 
are o minte sclipitoare. Singurul lui păcat e că uneori 
gândeşte prea mult. 

— Da, pare un tip sensibil. 

— Sensibil? Macro a repetat cuvântul cu dezgust, 
de parcă ar fi fost o insultă, ceea ce şi era, după 
părerea lui. 

Dacă ar fi avut cineva îndrăzneala de a-i spune 


verde în faţă că e sensibil, centurionul i-ar fi tras o 
bătaie soră cu moartea. Sigur că după aceea i-ar fi 
părut rău. Tot ce se poate. S-a uitat la Iulia. 

— Nu ştiu dacă e sensibil, dar, în afară de cap, are 
şi inimă, dacă la asta te referi. 

— Da, la asta, i-a răspuns Iulia cu tact. Îmi închipui 
că, dacă sunteţi ofiţeri, în viaţa voastră nu mai rămâne 
loc pentru familie. 

— Aşa este. Mai ales când eşti mereu în misiune, 
departe de casă. De când îl cunosc pe Cato, am 
participat la campania din Britania, am luptat în cadrul 
flotei şi apoi am fost trimis aici. 

— Aşadar, nu eşti căsătorit, a conchis Iulia. Dar 
amicul tău, prefectul? E căsătorit? 

Macro a clătinat din cap. 

— Şi nu-l aşteaptă nicio femeie în Antiohia, în Roma 
sau cine ştie unde? 

— Nu prea. Nicăieri nu am stat prea mult ori am 
fost prea prinşi cu milităria ca să ne găsim timp pentru 
asemenea lucruri, în afara vreunei târfe sau două. 

— Aha. 

Macro s-a uitat cu şiretenie la ea. 

— Aşa că e liber, domnişoară, dacă prezintă interes. 

Iulia s-a îmbujorat şi, ca să ascundă, a început să 
întindă unsoarea ceva mai iute şi mai apăsat, făcându-l 
pe centurion să se crispeze de durere. 

— Gata, am isprăvit. Încearcă să nu rupi băşicile. 
Unsoarea asta îţi va apăra pielea, dar nu multă vreme. 
O să-ţi trimit nişte unsoare. Iți dai cu ea dimineaţa şi 
seara. 

Macro a aplecat bărbia în semn că a înţeles. 

— Mulţumesc, domnişoară. 

— Atunci, eşti liber, i-a răspuns ea sec. Mai sunt şi 
alţii care au nevoie de îngrijire. 


Bag mâna în foc, a gândit centurionul, ridicându-se 
ca să plece din încăperea. Uitându-se mai atent la ea 
şi-a dat seama că era o frumuseţe, însă aerul ei 
aristocratic nu-l ispitea câtuşi de puţin. Era prea bine 
crescută, prea inteligentă şi prea independentă pentru 
gustul lui. Totuşi, pentru bărbatul potrivit, Iulia era o 
partidă grozavă. 


Duşmanii nu au mai încercat să atace citadela, iar 
străjerii au patrulat pe ziduri şi au vegheat asupra 
oraşului. Aşezaţi la marginea agorei şi în mici posturi 
de observaţie din afara oraşului, de unde se vedea 
citadela cocoţată pe o ridicătură de pământ, răzvrătiţii 
au rămas cu ochii pe apărători. In rest, în oraş şi în 
împrejurimi viaţa părea să-şi urmeze cursul firesc. 
Câţiva negustori şi vânzători ambulanți au intrat în 
Palmira ca să-şi vândă mărfurile, iar o caravană de 
cămile care îşi lăsase încărcătura în cetate şi-a început 
călătoria de întoarcere spre malurile îndepărtate ale 
Eufratului. Singurul semn de luptă pentru putere erau 
convoaiele ce cărau cadavrele pe câmpia funerară 
aflată la sud de oraş. Acolo fuseseră ridicate zeci de 
ruguri pentru a primi trupurile celor căzuţi, care au 
fost aprinse unul după altul, astfel că din ele se ridica 
spre cer un fum gros şi unsuros, în vreme ce flăcările 
mistuiau cadavrele. Apoi, cenuşa se strângea în mici 
urne din lut ars, care se închideau ermetic, după care 
erau duse la ciudatele turnuri funerare care se ridicau 
pe câmpie, unde ele erau aşezate cu tot respectul 
cuvenit, alături de cele ale strămoşilor lor. 

Inăuntrul citadelei nu era loc pentru asemenea 
ritualuri, astfel încât cadavrele erau arse pe un rug 
comun din grădina regală, după care cenuşa era 
strânsă în urne care se ţineau undeva până când se 


isprăvea asediul, pentru a putea fi înhumate cum se 
cade. 

Macro şi Cato au făcut un tur de verificare a 
posturilor de apărare, ca să se asigure că există 
provizii suficiente de săgeți, muniţie pentru praştii şi 
alte proiectile în caz de alt atac. Spre sfârşitul 
inspecției, când stăteau în partea superioară a turnului 
de semnalizare şi contemplau panorama acoperişurilor 
din oraş, prefectul s-a scărpinat la falcă şi a mormăit: 

— Ce crezi că vor face mai departe? 

— Depinde. Ar putea sta la fund, încercând să ne 
vadă murind de foame, ori vor aştepta până la sosirea 
parţilor, care să aducă oameni pricepuţi în asedii şi 
Chiar maşini de asediu. Sau ar putea construi un 
berbec mai bun ca să încerce să spargă poarta. 

— Dacă ai fi în locul lor, tu ce ai face? 

— Eu? 

Centurionul a cântărit întrebarea preţ de câteva 
clipe şi a răspuns: 

— Aş presupune că, oricât de neînsemnată ar fi ca 
număr, coloana romană trimisă în sprijinul lui 
Vabathus reprezintă un semn de angajare din partea 
Romei. Şi m-aş aştepta să sosească o forţă şi mai mare. 
Ar însemna că am la dispoziţie puţin timp ca să reduc 
citadela la tăcere. S-a întors spre Cato şi a continuat: 

— Aş ataca din nou, de îndată ce aş avea ocazia. 

Cato a dat din cap aprobator. 

— Aşa aş gândi şi eu. S-a uitat iute peste umăr, dar 
singurii oameni din turn erau departe, cufundaţi într-o 
partidă de zaruri. Şi m-aş consola cu faptul că în 
rândul apărătorilor sunt destule neînţelegeri. 

— Cum ar putea Artaxes să ştie aşa ceva? 

— Face parte din familie. Ştie cât de dezbinaţi sunt 
fraţii lui şi cât de puţin crede tatăl lor în fiecare dintre 


ei. Artaxes sigur ştie că Balthus nu e un mare 
admirator al Romei şi pesemne că îi displace prezenţa 
noastră aici. Ar mai fi ceva. Dacă vreunul dintre nobili 
sau refugiaţi va începe să-şi piardă încrederea că 
regele se va opune lui Artaxes, ar putea ajunge să 
creadă că ar avea mai mult de câştigat legându-şi 
soarta de cea a prinţului, trădându-ne pe noi. Gândul 
vreunei recompense ar putea fi foarte ispititor pentru 
unii dispuşi să trădeze. Cato a surâs palid. Nu suntem 
nici pe departe într-o situaţie prea fericită. 

— Dar în nici cea mai rea în care ne-am aflat 
vreodată. 

— Probabil că nu. 

Centurionul s-a uitat cu admiraţie spre prietenul 
său. 

— Da, a zis prefectul încruntându-se. Ce s-a 
întâmplat? 

— Mă bucur că tu şi mintea ta şireată sunteţi de 
partea mea. Cum i-am şi spus femeii aceleia: Eşti un 
om care gândeşte, un soldat cu minte. 

— Care femeie? 

— Cea de la spital. Mi-a îngrijit rănile. Fiica 
ambasadorului, lulia Sempronius. 

Cato a simţit o furnicătură în trup. 

— Aţi vorbit despre mine? 

— Cam aşa ceva. M-a întrebat câte ceva. 

— Despre mine? 

— Da. Şi ce dacă? Nu i-am spus decât ce i-ai fi spus 
tu însuţi. 

Prefectul nu era foarte convins. Credea că îl 
cunoaşte pe centurion îndeajuns de bine, astfel că se 
temea că acesta comisese vreo indiscreţie, minoră sau 
ba, care fusese obţinută de Iulia prin cine ştie ce 
manevră. Ce a vrut să afle? 


— Ce părere am despre tine. Dacă eşti căsătorit sau 
dacă ai vreo femeie. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Că acum n-ai pe nimeni şi că eşti liber. 

Agitat, Cato şi-a înghiţit cu greu nodul din gât. 

— Aşa i-ai zis? 

— Sigur! Centurionul l-a lovit amical peste umăr. E 
o fată încântătoare. Cam prea semeaţă ca să-mi fie pe 
plac. '[ie ţi se potriveşte mai bine. 

Prefectul a închis ochii şi s-a frecat pe frunte. 

— Te rog, spune-mi că nu i-ai sugerat că ar fi de 
dorit ca ea să... să se lege sufleteşte de mine. 

— A, foarte frumos spus! a răspuns Macro. Foarte 
romantic! În orice caz, chiar mă crezi idiot? I-am 
sugerat doar că eşti liber, că nu ai nicio obligaţie şi că 
ai fi o partidă bună. Nu suntem la o petrecere pentru 
copii. Există posibilitatea să nu putem rezista prea 
mult împotriva lui Artaxes. Dacă aşa stau lucrurile, ce 
are de pierdut? Şi, fiindcă veni vorba, noi ce avem de 
pierdut? Cred că te place. Dacă te interesează, fă 
primul pas, cât mai e vreme. 

— Şi dacă vom supravieţui? Ce se va întâmpla? 

Cato îşi închipuia stânjeneala provocată de o relaţie 
născută sub amenințarea  nimicirii, din care 
participanţii ies nevătămaţi, ajungând în aceeaşi lume 
veche, încărcată de o paşnică rutină. Asta, dacă se 
putea presupune că lulia nu-l respinge din capul 
locului. Macro a căscat. 

— Ai putea face din ea o femeie cinstită. 

S-au privit o clipă, după care Macro a izbucnit în 
râs. 

— Glumeam şi eu! 

— Frumoasă glumă! a murmurat prefectul acru. 

Cu toate acestea, până şi simpla aluzie la o 


căsătorie cu Iulia i-a intrat în cap, făcându-l să-şi simtă 
inima uşoară. Apoi s-a blestemat pentru astfel de 
speculaţii ridicole. Ce putea găsi o aristocrată la fiul 
unui libert? Era de neconceput, totuşi... 

Prefectul s-a îndepărtat de parapet şi a luat o 
atitudine serioasă. 

— Domnule, cred că am isprăvit. Trebuie să fac un 
inventar al armelor deţinute de cohorta mea. 

— Un inventar al echipamentului? 

Macro a încercat să nu zâmbească în faţa clarei 
încercări a prietenului său de a aplana discuţia. De 
aceea, a mimat un ton oficial: 

— Prea bine, atunci, prefect Cato. Fă-ţi datoria. 

S-au salutat formal, iar apoi, când Cato s-a întors şi 
a pornit cu un aer rigid, Macro a clătinat din cap şi a 
mormăit: 

— A intrat pe sub pielea omului... 


La scurtă vreme după-amiază, un sol trimis de 
regele Vabathus a sosit la locul de încartiruire 
improvizat, pe care centurionul îl împărțea cu Cato. 
Acesta din urmă îşi încheiase inspecția şi s-a alăturat 
fără chef lui Macro în interiorul răcoros al citadelei, 
ferit de arşiţa şi de lumina orbitoare a soarelui la 
amiază. 

— Maiestatea Sa vă pofteşte la un mic ospăț pe care 
îl dă astă-seară în cinstea dumneavoastră, a explicat 
slujitorul regal. La apusul soarelui. Ţinută obligatorie. 

— 'Ţinută oficială? a exclamat Macro, pe faţa căruia 
s-a aşternut o negură. A făcut un gest către tunica 
roasă şi prăfuită şi către cizmele murdare. Asta e tot ce 
avem la noi. Când am pornit din Antiohia se ştia că 
plecăm la război, nu la vreun ospăț. 

Servitorul a plecat capul şi i-a răspuns: 


— Şambelanul Maiestăţii Sale a sugerat să luaţi 
haine de schimb de la ambasadorul roman. Excelenţa 
sa Lucius Sempronius a spus deja că ar fi încântat să 
vă pună la dispoziţie tunici, togi şi sandale. 

— Foarte frumos! a bombănit Macro. Vom veni. 
Acum poţi pleca. 

Slujitorul a făcut o plecăciune adâncă şi a ieşit cu 
spatele din încăpere, închizând discret uşa. 
Centurionul s-a întins la loc pe saltea, şi-a împreunat 
brațele pe după cap şi a rămas cu ochii în grinzile 
tavanului. 

— Uită-te la noi, înconjurați de duşmani însetaţi de 
sânge, şi noi ne vom duce la un ospăț galant. Cel puţin 
vom avea parte de altceva decât de carne de cal. 

— Sper, i-a răspuns Cato. Dar nu prea cred că 
moralul oamenilor se va ridica, dacă ar şti că regele şi 
apropiații lui benchetuiesc, în vreme ce ei primesc raţii 
tăiate. 


Când soarele a coborât spre orizont şi a scăldat 
oraşul într-o lumină roşiatică, Macro şi Cato au intrat 
în apartamentele regale. In partea din spate a 
citadelei, cuibărită între clădirea principală şi zid, era 
o neînsemnată grădină acoperită, cu o colonadă ce se 
întindea de-a lungul laturilor deschise. Aflate ici şi 
colo, pergolele făceau umbră, iar arborii şi tufişurile 
creşteau în vase mari şi straturi înălțate de flori. Când 
au intrat, au văzut un sclav udând plantele, iar 
prefectului i-a fost peste poate să nu-şi pună întrebări 
de priorităţile stabilite de rege. In latura îndepărtată, 
care dădea spre zidul oraşului şi oaza luxuriantă de 
dincolo, fuseseră aranjate câteva canapele în jurul 
unor mese joase. Deasupra canapelelor se fixase o 
copertină, iar briza slabă, care venea dinspre deşert, o 


unduia strălucind slab. Sosiseră mai toţi invitaţii. Cato 
i-a recunoscut pe unii nobili, aşezaţi printre Thermon, 
Balthus, Amethus, Sempronius şi fiica lui. 

Prefectul a simţit că inima îi bate ceva mai tare 
văzând-o pe Iulia, dar când ea s-a uitat spre el, Cato s-a 
uitat la alţi oaspeţi. L-a văzut pe Balthus apropiindu-se 
de Iulia şi, cu o înclinare din cap politicoasă, începând 
să stea de vorbă cu ea. 

Sempronius a zâmbit când i-a remarcat pe cei doi 
ofiţeri şi s-a apropiat de ei ca să-i salute. 

— Centurion Macro, văd că tunica de la mine îţi e 
cam strâmtă la umeri. 

Macro şi-a mişcat braţele fără mari sforţări. 

— Este îndeajuns de comodă, domnule. Mă descurc 
eu. Şi mulţumiri pentru că ne-ai scos din belea. 

— Cu plăcere. Apoi Sempronius s-a întors către 
Cato. Pe de altă parte, se pare că tu ai aceeaşi măsură 
ca mine. Veşmintele arată mai bine pe tine. 

Cato a făcut un gest de sfială, iar Sempronius i-a 
zâmbit. 

— Să nu vă învăţaţi prea mult cu ele. După aceea o 
să le vreau înapoi. În fine, acum să vă arăt unde vi s-au 
rezervat locurile. I-a cuprins pe amândoi pe după gât şi 
i-a îndrumat spre sofaua unde trebuia să stea. Când va 
veni, regele va lua loc în capul mesei din mijloc. 
Thermon şi prinții vor sta în stânga lui, iar vouă vi s-a 
rezervat locul de onoare de-a dreapta lui. Eu şi fiica 
mea vom sta de cealaltă parte. De regulă, localnicii nu 
sunt de acord ca femeile să petreacă alături de bărbaţi, 
dar au făcut o excepţie în cazul Iuliei. 

— Foarte frumos din partea lor, a spus Macro. 

— Aşa zic şi eu, dar îmi închipui că asta se 
datorează faptului că Balthus a pus ochii pe ea. 

— Chiar aşa? a exclamat centurionul şi s-a uitat la 


prefect, ridicând o sprânceană. E oarecum de înţeles. 
Iulia e o tânără atrăgătoare. Orice bărbat cu capul pe 
umeri ar fi mândru s-o ia de soţie. 

Cato s-a holbat furios la amicul lui, în vreme ce 
Sempronius s-a încruntat şi a spus cu mare tristeţe: 

— Tare aş vrea ca şi fostul ei soţ să fi gândit la fel. 
În orice caz, prinţul pare s-o placă destul de mult, ceea 
ce este folositor. 

— Folositor? a întrebat Cato, uimit de ciudata 
folosire a cuvântului. 

— Desigur. Acum aş fi recunoscător pentru orice 
influenţă pe care o pot avea faţă de Balthus sau faţă de 
oricare dintre aceşti oameni. De aceea, astă-seară vă 
rog să gândiţi ca nişte diplomaţi, nu ca nişte... 

— Soldaţi? a încercat Macro. 

Sempronius a aprobat cu un gest. 

— Dacă nu vă e cu supărare. De dragul Imperiului. 

— În acest caz, a spus Macro, luând o expresie 
gânditoare, cred că aş putea evita o atitudine care ar 
putea isca un scandal, deşi nu pot spune acelaşi lucru 
şi în numele prietenului meu, prefectul. El este acela 
pe care ar trebui să staţi cu ochii. 

— Serios? a zis Sempronius şi s-a uitat la Cato cu 
sprâncenele ridicate întrebător. 

— Nu-l băgaţi în seamă, a zis acesta încet. Nu 
trebuie să luaţi în serios vorbele lui! 

Thermon a bătut cu toiagul în pământ, iar discuţia 
s-a oprit brusc chiar atunci când tinerii nobili palmirani 
s-au întors către intrarea ce dădea în grădina acoperită 
şi au lăsat capetele în jos. Sempronius le-a făcut semn 
camarazilor săi să facă la fel. După o clipă de 
împietrire, regele Vabathus a intrat cu paşi mari pe 
uşă. A trecut printre grupurile de invitaţi şi s-a lăsat pe 
canapeaua regală. Thermon a aşteptat să se aşeze 


stăpânul lui, după care a bătut din nou cu toiagul. 

— Vă puteţi aşeza. 

Oaspeţii s-au grăbit să-şi ocupe locurile, iar 
murmurul a crescut treptat, ajungând la un volum ceva 
mai mare. Stând întinşi pe canapele, în dreapta 
regelui, centurionul şi prefectul au rămas tăcuţi, 
aşteptând ca regele să li se adreseze. Vabathus s-a 
uitat la ei o clipă, apoi şi-a dres glasul. 

— Vă datorăm recunoştinţa noastră, romani, pentru 
cum aţi apărat porţile citadelei azi de dimineaţă. 

Macro şi-a plecat capul. 

— Vă mulţumim, sire, dar nu ne-am făcut decât 
datoria. 

Regele a făcut semn spre braţele lui Macro. 

— Eşti rănit? 

Macro a dat din cap în semn că nu. 

— Sunt doar câteva arsuri. Se vor vindeca în câteva 
zile. 

— Am înţeles. 

Regele şi-a mutat ochii de la comandant şi i s-a 
adresat lui Cato. 

— Şi tu? 

— Eu, Maiestate? 

— Eşti rănit? 

— Nu, Maiestatea Voastră. Azi, nu. 

— Aha. 

Regele a făcut un semn din cap, apoi s-a întors cu o 
expresie impenetrabilă şi s-a uitat lung peste zid, spre 
oază. Strălucirea aurie a soarelui abia tivea orizontul, 
iar umbrele lungi se întindeau peste nisip şi peste 
mănunchiurile de frunze din palmieri. Macro a mai 
aşteptat puţin, în eventualitatea că regele ar mai fi voit 
să facă vreo remarcă, iar apoi s-a întors spre Cato şi a 
dat semnificativ din cap, însă prefectul se uita deja în 


altă parte. Iulia stătea întinsă alături de tatăl ei, iar el 
s-a simţit încântat că deocamdată era departe de 
prinţul Balthus. 

— Spune-mi, prefect, a spus Sempronius, vorbind 
destul de tare în greceşte astfel ca şi ceilalţi să poată 
auzi ce zice. Cât de aprig au luptat rebelii astăzi? 

Prefectul nu şi-a putut reţine un zâmbet în timp ce a 
analizat întrebarea cu tâlc şi a avut grijă ca răspunsul 
să fie pe măsură. 

— Mai toţi soldaţii lor sunt ceva mai mult decât o 
adunătură, o mulţime căreia i s-a dat arme. Nu avem 
motive să ne temem de ei. Pe deasupra, sunt convins 
că vom face faţă soldaţilor din armata prinţului 
Artaxes, dacă au curajul de a porni o nouă luptă. Dar 
nu cred că ne vor tulbura zilele următoarele. 

Sempronius a dat înţelept din cap. 

— Şi până atunci îmi închipui că generalul Longinus 
se va apropia de oraş cu legiunile sale. 

— Aşa cred şi eu, domnule. 

— Foarte bine. Înseamnă că suntem salvaţi. 

Sempronius s-a întors spre şambelan, care stătea la 
mică distanţă în faţa mesei stăpânului în seara aceea, 
când trebuia să se ocupe îndeaproape de servirea 
fiecărui fel de mâncare şi să-l anunţe cum se cuvine. 
Cei doi bărbaţi şi-au făcut câteva semne din cap, iar 
Thermon a bătut cu toiagul în podea şi s-a adresat cu 
glas tare spre o uşiţă laterală ce dădea în grădină. 
Imediat a apărut un şir parcă nesfârşit de sclavi cărând 
tipsii mari cu bucate. Regele a fost servit primul, cu o 
mare varietate de feluri, din care a început să aleagă 
specialităţi cu carne. Apoi oaspeţilor li s-a adus parcă 
ceva mai puţine bucate. Macro s-a proptit în coate şi s- 
a uitat la ce avea de ales. 

— Cârnaţi şi friptură din carne de cal, cotlete de cal 


în miere... S-a străduit să surâdă şi a ridicat tonul. Cele 
mai bune raţii de care am avut parte în ultimele luni! 

A făcut o pauză, deoarece a văzut un mic vas cu 
ceva ce semăna cu un fruct fibros, alb, cu o formă 
ciudată. S-a întors spre Sempronius: 

— Scuzaţi-mă, domnule. Ştiţi cumva ce sunt 
acestea? 

— Acelea? 

Ambasadorul a aruncat o privire spre vas şi a 
zâmbit vag: 

— Sigur că ştiu. E o delicatesă din partea locului, 
centurion. Chiar că ar trebui s-o încerci. Şi nu uita să 
te foloseşti doar de mâna dreaptă când mănânci, a 
adăugat el când Macro s-a aplecat spre vas. 

— Delicatesă zici? a spus Macro zâmbind. Eu 
apreciez nespus asemenea lucruri. 

A întins mâna şi a luat un aşa-zis fruct din vas. După 
ce a examinat ceea ce avea între degete, pe faţa lui a 
apărut o expresie de groază. Arată ca un ochi. 

— Aşa este. Mai exact, un ochi de oaie. 

— Ochi de oaie? Vai, zeilor! Ce fel de delicateţe este 
asta? 

— Una ce trebuie încercată, a stăruit Sempronius. 
Şi tu la fel, prefect, dacă nu vrei să îi jigneşti de 
moarte pe gazde. 

— Cum aşa? a exclamat Cato, părând îngrozit. 

A văzut însă expresia stăruitoare de pe faţa 
ambasadorului. Cu toate acestea, prefectul a clătinat 
din cap: 

— Nu pot. 

În ciuda rezervelor exprimate o clipă mai devreme, 
Macro s-a arătat amuzat de şovăiala prietenului său. S- 
a aplecat din nou spre vas şi a ales alt ochi. 

— Uite. Arată bine şi pare suculent. 


L-a împins către Cato, care s-a străduit să nu se 
tragă înapoi prea vădit. Apoi prefectul şi-a dat seama 
că ceilalţi oaspeţi se uitau la el aşteptând să accepte 
oferta. Preţ de câteva clipe, Macro l-a urmărit cu un 
aer amuzat, apoi i-a făcut cu ochiul. 

— Până la fund! a spus el şi, cu o mişcare iute, 
Macro a vârât în gură ochiul pe care îl ţinea în mână şi 
a făcut o mişcare grăbită ce sugera mestecarea, după 
care a înghiţit totul şi şi-a lins buzele. Delicios! a 
exclamat el. 

Cato a simţit că i se face greață, dar nu a avut 
îndrăzneala să refuze, de teamă că îi va jigni pe cei 
prezenţi. Agitat, şi-a înghiţit nodul din gât şi, luptând 
imediat împotriva stomacului care îi dădea senzaţia de 
a vomita, a ridicat ochiul şi l-a vârât cu forţa în gură. 
Țesutul musculos din jurul globului ocular era vâscos şi 
avea un uşor gust de oţet. A încercat textura cu dinţii 
şi ochiul s-a dovedit tare şi greu de mestecat, aşa cum 
îşi închipuise. Mobilizându-şi tot curajul, a împins 
ochiul spre gâtlej şi l-a înghiţit. 

Oaspeţii au ovaţionat şi i-au surâs, unii ţinând ochii 
în aer pentru ca el să-i poată vedea, ca şi cum ar fi 
ţinut un toast, după care i-au mâncat. Cato a înşfăcat 
cupa de vin ce i se umpluse şi a luat o înghiţitură mare, 
plimbând lichidul printre dinţi şi gingii, ca să alunge 
orice urmă a gustului de dinainte. 

— Bravo, te-ai descurcat. 

Prefectul s-a întors şi a văzut-o pe Iulia făcându-i 
semne cu capul. A reuşit un zâmbet chinuit în chip de 
răspuns şi a vorbit în latină: 

— Nu e chiar atât de rău după ce ai încercat o dată. 

— Dacă zici tu... Acum încearcă nişte aperitive. Te 
vor ajuta să uiţi prin ce a trebuit să treci. 

Pe măsură ce invitaţii s-au pus pe mâncat, dar 


vorbind în continuare cu însufleţire, Cato şi-a luat 
puţin ochii de la Iulia, uitându-se către cei doi prinți 
care stăteau împreună, dar nu-şi vorbeau, nedorind 
nici măcar să se privească în ochi. Era o greşeală că-i 
aşezaseră unul lângă celălalt, a socotit Cato. Era cât se 
poate de clar că şambelanul sperase să vadă o 
demonstraţie de solidaritate în faţa invitaţilor. Insă cu 
toţii vedeau cât se poate de limpede că fraţii se 
dispreţuiau. 

Centurionul s-a luat după privirea prietenului său şi 
i-a intuit perfect gândurile. 

— Ne-am lămurit în privinţa unităţii, a spus el încet. 
Mă tem că foarte curând va trebui să luptăm pe două 
fronturi. 

— Să sperăm că nu. 

Prefectul s-a întors într-o parte şi s-a servit repede 
cu câteva bucăţi de carne de cal într-un sos gros şi 
condimentat, înainte ca Macro să-i ofere încă un ochi. 

Regele şi-a schimbat poziţia ca să fie cu faţa la 
oaspeţii romani. 

— Ambasadorule, eşti un norocos. 

— De ce, Maiestatea Voastră? 

— Ai o fată frumoasă. Şi credincioasă, nu mă 
îndoiesc. 

— Aşa îmi place să cred. 

Apoi Sempronius a zâmbit şi a bătut-o pe Iulia ușor 
pe braţ. 

— Întocmai, a continuat regele. Câteodată regret că 
nu am avut fiice în locul celor doi fii ai mei care se bat 
între ei ca nişte fiare într-o groapă. întotdeauna au fost 
aşa. Iar când nu s-au înfruntat, m-au sfidat pe mine. În 
ce-l priveşte pe Amethus, chiar dacă nu are minte, are 
o inimă bună. 

Prefectul a rămas uimit auzindu-l pe bătrân vorbind 


atât de deschis chiar în faţa fiilor lui. În spatele lui 
Vabathus, Cato l-a observat pe Balthus privind fix, 
drept înainte, în vreme ce mânca fără niciun chef. 
Auzind vorbele regelui, Amethus s-a întors să se uite la 
tatăl lui. Treptat, expresia lui absentă s-a transformat 
într-o încruntare furioasă. 

Vabathus a grăit trist: 

— Asta mi-a fost povară mie şi poporului meu. Cine 
va moşteni tronul când eu nu voi mai fi? Cel mai iscusit 
şi mai iubit dintre cei trei s-a dovedit a fi un trădător, 
cel mai vârstnic se răzgândeşte mai des decât îşi 
schimbă vântul direcţia, iar Balthus caută doar 
plăcerile, nepăsându-i de nimic altceva. Ce şanse de 
supravieţuire are regatul meu dacă îl aleg pe unul 
dintre ei ca urmaş? 

Prinţul Balthus şi-a lăsat joc cupa, cu un pocnet 
puternic. 

— De ajuns! Mă nedreptăţeşti, tată! Eu am încercat 
mereu să-ţi fac pe plac. 

Cu toate că oaspeţii au început să se agite, iar 
conversaţia s-a stins, istovirea care se citea pe chipul 
regelui nu a dispărut, ca şi cum monahul nu ar fi auzii 
vorbele lui Balthus sau le-ar fi auzit de prea multe ori. 

— Eu zic că, dacă ne găseşti păcate, a continuat 
Balthus, tu eşti de vină că nu ai hotărât în chestiunea 
succesiunii. Chiar dacă nu sunt primul născut, 
reprezint alegerea firească drept moştenitor. Dacă m- 
ai fi confirmat pe mine ca urmaş încă de la început, 
nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Dar nu, tu 
ai ţinut să amâni hotărârea. An după an şi iată 
urmarea. De ce crezi că Artaxes ne ameninţă cu rebelii 
lui? Prea mult timp i-ai fluturat prin faţa ochilor 
făgăduiala că va urca pe tron. L-ai ispitit până când nu 
a mai avut răbdare. Dacă m-ai fi ales pe mine, Artaxes 


şi-ar fi ştiut locul cuvenit şi nu s-ar afla acolo cu 
armată, iar noi nu am mai fi fost prinşi în capcana 
asta... 

Balthus a închis ochii şi a strâns pumnii, încercând 
să-şi domolească furia. 

Vabathus a oftat. 

— Gata, fiule? 

Neprimind răspuns, regele a făcut un gest către 
Sempronius. 

— Vezi? Ce speranţă să mai aibă Palmira? a întrebat 
el. 

— Întotdeauna există speranţă, Maiestatea Voastră, 
i-a răspuns Sempronius  împăciuitor.  Nutresc 
convingerea că acela care îţi va urma la tron va putea 
să se bizuiască pe prietenia şi pe sprijinul Romei care 
nu-şi lasă niciodată aliaţii. 

Prinţul Balthus a râs auzind aceste cuvinte şi s-a 
întors cu faţa spre ambasador. 

— Ciudat! Aliatul de astăzi devine mâine provincie 
imperială. Dacă acest neghiob urmează la tron, atunci 
am putea să predăm Palmira perceptorilor de taxe 
romani şi legiunilor romane chiar de acum. 

Amethus s-a ridicat de pe canapea şi s-a uitat de sus 
la tatăl lui. 

— N-am minte... Aşa aţi spus. Că nu am minte. Că 
nu gândesc cu capul meu. S-ar putea să am intel... S-a 
oprit şi, de concentrare, s-a încruntat. Intel... 

— Intelect? i-a sugerat Balthus. Inteligență? 

Amethus a confirmat înclinând din cap. 

— Da. Acela este cuvântul? 

— Care dintre ele? A 

— Amândouă. Oricare. In fine, problema este că 
sunt bun la suflet. Ştiu să deosebesc răul de bine şi aş 
fi un rege bun. Aşa spune Krathos. Aşadar, m-am 


săturat să mi se spună că sunt prost. 

Amethus s-a răsucit şi a traversat grădina acoperită, 
dispărând pe uşa oficială, uimindu-i pe ceilalţi oaspeţi 
cu dimensiunile rupturii dintre el, tatăl său şi prinţul 
Balthus. Vabathus a dat întristat din cap. 

— Vedeţi ce trebuie să îndur? Înţelegeţi de ce sunt 
nehotărât? Imi vine să plâng pentru poporul meu. 

Cato şi Macro rămăseseră fără grai din cauza ieşirii 
de mai devreme. Stânjeniţi, toţi cei aşezaţi la mesele 
de banchet au rămas tăcuţi. Într-un târziu, Sempronius 
şi-a dres glasul şi a vorbit pe tonul cel mai împăciuitor 
cu putinţă. 

— Maiestatea Voastră, am avut parte de o zi lungă 
şi grea. Toată lumea este la capătul puterilor. 

— Da, a spus regele şi a zâmbit. Lumea e prea 
obosită ca să-şi mai îmblânzească limba. 

— Atunci, poate ar fi mai bine să ne retragem. Sunt 
convins că centurionul Macro şi prefectul Cato sunt 
foarte recunoscători pentru onoarea ce li s-a făcut şi 
nu ar avea nimic împotrivă ca acest banchet să se 
încheie mai devreme, pentru ca atmosfera să se mai 
destindă. 

— Ai dreptate, a recunoscut regele. Aşa ar fi cel mai 
bine. 

Oaspeţii au început să se ridice de pe canapele ca 
să-şi ia rămas-bun de la rege. Balthus i-a însoţit. Macro 
s-a uitat roată în jur, apoi a tras un coş de pâine spre el 
şi s-a apucat să îl încarce cu mâncarea împrăştiată pe 
alte platouri. 

— Hei, Cato, dă-mi o mână de ajutor! 

Tânărul s-a încruntat. 

— Nu cred că am găsit momentul şi locul potrivit 
pentru un jaf. 

— Dacă nu acum, atunci, când? Faci cum vrei. 


Centurionul a mai golit câteva tipsii, apoi a luat 
coşul de toarte şi s-a întors spre rege. 

— Vă mulţumim încă o dată, Maiestatea Voastră. 

Vabathus a răspuns la remarcă doar ridicând 
degetele unei mâini şi a continuat să mestece alene. 
Romanii au fost aproape ultimii care au plecat, iar 
când au ajuns la intrarea în grădina acoperită, 
prefectul s-a uitat în spate şi a văzut silueta solitară a 
regelui stând la masa de banchet, avându-l drept 
companion doar pe şambelan. Se înnoptase, iar cerul 
ca de catifea era presărat cu stele. Incă jos la orizont, 
luna aproape plină se înălța peste deşert, scăldându-l 
într-o lumină slabă şi eterică, de culoare albăstruie. 

Cato a ajuns alături de alţi oaspeţi. 

— Chiar dacă rezistăm până la sosirea lui Longinus, 
ce se va alege de Palmira? 

Sempronius a clătinat din cap. 

— Nu ştiu. Dacă Vabathus nu-şi alege un urmaş cu 
care să ne înţelegem, Roma va trebui să intervină. 

— Să intervină? 

Sempronius a aruncat o privire în jur pe furiş şi a 
coborât glasul: 

— Anexăm regatul şi îl transformăm în provincie. Ce 
altceva am putea face? 

În timp ce înaintau pe coridor pentru a ieşi din 
apartamentele regale, Cato s-a trezit mergând alături 
de Iulia. Parfumul ei i-a ajuns la nări din nou şi, în timp 
ce prin trup i-a trecut un val de dor, a simţit că şi inima 
îi bate mai tare în piept. Voia mai mult decât orice pe 
lume să o invite în turnul de semnalizare ca să 
contemple panorama oraşului şi peisajul din jur. De 
data asta nu se va mai arăta surprins de prezenţa ei, 
iar lucrurile vor merge mult mai bine. Simţise un 
sentiment oarecum pereche la ea şi acum era disperat 


să afle dacă e adevărat. 

Au ajuns la capătul coridorului şi la arcada care dă 
spre clădiri şi spre poartă. Apartamentul 
ambasadorului era într-o direcţie, iar locul de 
încartiruire a lui Macro şi Cato, în direcţia opusă. 

Sempronius s-a oprit şi, pe rând, i-a strâns de braţ 
pe cei doi ofiţeri. 

— Aţi făcut o treabă grozavă azi-dimineaţă. Când 
mă voi întoarce la Roma, fiţi siguri că îl voi informa pe 
împărat. 

— Mulţumim, domnule, i-a răspuns centurionul. 

Cato a dat din cap. 

— Atunci, noapte bună. Hai, draga mea. 

Ambasadorul şi fiica lui au dat să se îndepărteze. 

— Iulia, a spus prefectul pe neaşteptate. 

Cei doi s-au oprit. 

— Da. 

— Mă întrebam dacă... dacă ai fi dispusă să-mi faci 
onoarea de a te plimba cu mine. 

Apoi prefectul s-a crispat când şi-a dat seama cu 
câtă stângăcie se exprimase. 

— Să mă plimb cu tine? a întrebat Iulia şi a ridicat 
din sprâncene. Pe unde? 

— Unde am fost şi aseară, aşa mă gândeam. 

Sempronius s-a întors spre ea şi, mângâind-o pe 
obraz, i-a zâmbit. 

— Vezi? i-am spus eu că eşti de interes pentru 
prefect. Du-te, copila mea. Plimbaţi-vă, staţi de vorbă, 
dar nimic altceva, atenţie! Cato, sunt încredinţat că 
eşti om de onoare. 

— Desigur, domnule. 

Sempronius s-a uitat atent la el preţ de câteva clipe, 
apoi pe faţa lui a apărut o îngrijorare, după care a 
surâs. 


— Atunci, noapte bună tuturor. 

În lumina lunii, s-a îndreptat spre apartamentul lui. 
Stingherit, centurionul s-a foit de pe un picior pe 
celălalt. 

— La revedere. Pe curând, Cato! Pe curând, 
domnişoară! Adică pe mâine. Macro s-a întors, a făcut 
câţiva paşi, apoi s-a oprit: Vrei să-ţi păstrez mâncare? 

— Nu, mulţumesc. Nu e nevoie. 

— Bine. Să fii cuminte! 

Centurionul salută, apoi dispăru în întuneric. Cato şi 
Iulia au ascultat cum se stinge zgomotul paşilor lui, 
apoi s-au răsucit unul spre celălalt cu expresii sfioase 
pe chipuri. Julia a schiţat un surâs. 

— Acum, după ce părinţii au plecat... 

Au râs amândoi, apoi Cato a luat-o la braţ şi a tras-o 
cu blândeţe. 

— Hai să mergem. 

Ingrijorarea de mai devreme dispăruse, iar în locul 
ei a veni bucuria curată de a fi cu ea, chiar şi acolo, în 
citadela asediată, simțind căldura şi  moliciunea 
braţului ei prins pe după al lui, dar şi aerul răcoros al 
nopţii. Au mers în tăcere o vreme, după care lulia a 
spart gheaţa. 

— Imi pare foarte rău de el. 

— Poftim? 

— Vorbeam de regele Vabathus. Arată atât de 
abătut, cu inima frântă. 

— Da, a răspuns prefectul nu foarte convingător. 
Comentariul ei îl smulsese brusc din mica lui reverie, 
iar acum zilele grele ce aveau să vină îl apăsau 
cumplit. Nu-i este deloc uşor, dar, de dragul tuturor, 
trebuie să fie puternic. Dacă se lasă copleşit de situaţia 
din citadelă înseamnă că a câştigat Artaxes, iar noi... 
Nici n-a apucat să-şi ducă gândul până la capăt pentru 


că în minte i-a apărut imaginea luliei zăcând printre 
romanii măcelăriți. Mai bine să nu ne gândim la asta. E 
prematur şi sunt multe lucruri pe care aş dori să le 
spun. 

— De pildă? 

Cato a râs. 

— Nu mai ştiu. Nimic... Totul. Nu are importanţă. 

— Vai de mine! a răspuns Iulia şi s-a încruntat. Nu 
sună prea clar. Dar sunt convinsă că ne vom descurca. 
L-a strâns uşor de braţ, pentru că ajunseseră la baza 
turnului de semnalizare şi a păşit în intrarea 
întunecată ce dădea spre scară. _ 

— Atenţie! a prevenit-o Cato. Inăuntru e beznă. 

Iulia a luat-o înaintea lui cu paşi uşori. 

— Ce laş eşti! Nu ai de ce... 

A scos un țipăt ascuţit şi a dat să cadă în faţă. 

— Iulia! 

Cato s-a aplecat şi i-a căutat mâna. După ce i-a 
descoperit-o, a strâns degetele în jurul încheieturii 
mâinii ei şi a ridicat-o în picioare, scoţând-o din 
intrarea întunecoasă. Părea foarte zdruncinată şi Cato 
a văzut că pe pieptul stolei era o pată de culoare 
întunecată. 

— E cineva acolo, a spus ea cu glas tremurat. M-am 
împiedicat de ceva. 

— Rămâi aici. Mă uit eu. 

Cato s-a ghemuit şi a trecut de intrare, pipăind 
pardoseala din piatră. Degetele lui au atins ceva din 
stofă şi a continuat să pipăie până când a dat de un 
picior încălţat cu o gheată uşoară. Prinzând glezna, a 
tras cadavrul la lumina lunii şi s-a ridicat. Roba 
exterioară a bărbatului era trasă peste cap. 

— Cine e? a întrebat Iulia. E mort? 

— Putem afla într-un singur fel, a mormăit Cato şi s- 


a lăsat în jos, după care a tras faldul de material ca să 
scoată faţa la iveală. În lumina scăzută au apărut părul 
ondulat şi trăsăturile atrăgătoare ale unui nobil. A 
continuat să tragă roba şi au văzut amândoi tăietura 
zimţată care trecea de-a latul gâtlejului. Hainele din 
partea superioară a corpului erau scăldate în sânge şi 
sclipeau în lumina lunii. 

Iulia a dus o mână la gură. 

— A, nu se poate... E prinţul Amethus. 


24 


Cadavrul stătea întins pe o masă scundă din camera 
gărzilor, aflată în apropierea porţii. Prefectul alergase 
să-l găsească pe Macro, apoi îl căraseră împreună 
până aici. lulia a sosit câteva momente mai apoi, 
însoţită de tatăl ei. 

— Înseamnă că este adevărat. 

Ambasadorul a aprobat dând din cap, după ce a tras 
deoparte roba şi a descoperit trăsăturile bărbatului, 
mânjite de sânge. Prinţul Amethus. 

lulia s-a uitat la faţa mortului, apoi şi-a mutat 
privirea. 

— Sărmanul! 

Sempronius a tras roba înapoi, cât să acopere 
tăietura urâtă de la beregata lui Amethus, lăsând totuşi 
faţa la vedere. 

— Asta complică oarecum situaţia. 

— Serios? a întrebat Macro, încrucişându-şi braţele 
la piept. Credeam că ar simplifica lucrurile. Un fiu e 
duşmanul tatălui, iar altul a murit, ceea ce lasă cale 
liberă spre tron pentru prinţul Balthus. Ceea ce îl face 
să fie principalul suspect, nu crezi? 

— Cam cred. 

Cato a derulat în minte cele petrecute la sfârşitul 
banchetului şi a clătinat din cap. 

— Nu. Balthus a plecat printre ultimii. Chiar 
înaintea noastră, şi a fost însoţit de câţiva nobili. Nu 
avea cum să facă el asta. Nu ar fi avut timp. | 

— Tot ce se poate, a recunoscut Macro. Insă este 


evident. îşi stabilea un alibi, în vreme ce altcineva a 
comis omorul la porunca lui. Balthus este vinovat. Ela 
avut un motiv cât se poate de evident. Ţii minte ce ne-a 
spus pe drum, Cato? Era întru totul de acord să preia 
tronul şi să scape de fratele lui, cu acordul nostru. Se 
pare că nu era dispus să mai aştepte. 

Cato a făcut un gest din cap şi a rămas pe gânduri. 

— Acolo conduc toate aparențele. 

— Aparenţe? a întrebat Macro şi s-a încruntat. După 
părerea ta, cine altcineva putea face aşa ceva? 

— N-am idee. 

— Aţi trimis pe cineva să-l anunţe pe rege? a 
întrebat Sempronius. 

— Nu, i-a răspuns Cato. Ne-am gândit că ar fi mai 
bine să te anunţăm întâi pe tine, domnule. Ca să fii 
pregătit. 

— Pregătit? a făcut Sempronius, ridicând din 
sprâncene. Pentru ce? Doar nu-ți închipui că am vreo 
legătură cu această faptă? 

— Domnule, am presupus că nu ai niciun amestec. 
Dar e întotdeauna preferabil să ai timp de a gândi 
foarte bine o situaţie, înainte de a trebui să o pui în 
aplicare. 

— De acord. În orice caz, ar fi cazul să-l înştiinţăm 
pe rege. Prefect, te rog să-l găseşti pe Thermon. 
Spune-i ce s-a întâmplat şi roagă-l să-i dea de veste 
neîntârziat regelui. După aceea aş dori să plasați unul 
dintre cei mai buni oameni ai voştri în apropiere de 
locul în care stă prinţul Balthus. Nu trebuie să sară 
nicidecum în ochi. Aş vrea să fie supravegheat în toate 
activităţile care ar putea naşte bănuieli, ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Atunci, du-te. 

— Iulia! Şi Sempronius şi-a desfăcut faldurile togii, 


pe care a azvârlit-o într-o parte. Ajută-mă să curăţ 
cadavrul. Nu cred că regele ar trebui să-l vadă în halul 
în care e acum. 

— Da, tată. 

Apoi Iulia s-a întors şi l-a privit pe prefect drept în 
ochi, după care el s-a întors să iasă. Ea a clătinat din 
cap, regretând şansa pierdută, iar Cato, înțelegând, a 
imitat-o. Apoi a plecat în grabă din camera gărzilor. 

Thermon era încă îmbrăcat când a ajuns la uşa 
apartamentului său ca răspuns la bătăile insistente ale 
lui Cato. 

— Da, prefect. Ce s-a întâmplat? 

Cato a făcut un semn către garda care îl escortase 
de la intrarea în apartamentul regal. 

— Vreau să discutăm între patru ochi. 

Thermon a trimis omul din gardă să-şi vadă de 
treabă, iar după ce au rămas singuri şi-a înclinat capul 
într-o parte. 

— Da, despre ce este vorba? 

— Prinţul Amethus a murit. A fost ucis. 

— Ucis? a exclamat Thermon împreunându-şi 
mâinile. Ce s-a întâmplat? 

— Cineva i-a tăiat beregata. Eu am găsit cadavrul. 

Apoi prefectul a făcut o pauză, dorind să clarifice 
orice amănunt pentru a evita orice suspiciune. 

— De fapt, l-am găsit împreună cu fiica 
ambasadorului. La baza turnului de semnalizare. L-a 
urmărit cineva după ce a plecat de la banchet, l-a 
doborât, după care l-a dus acolo şi l-a ucis. 

— De unde ştii? 

— Amethus nu avea niciun motiv să fie acolo, iar 
sângele stătea baltă în jurul lui. Nu am observat urme 
de târâre pe pământ. 

Cu un gest, Thermon a dat de înţeles că a acceptat 


explicaţia. 

— L-a anunţat cineva pe rege? 

— Nu. Tocmai de aceea mă aflu aici. Sempronius 
socoteşte că ar fi de preferat ca vestea să vină de la 
tine. 

— Probabil că are dreptate. O voi face de îndată. 
Unde e cadavrul? 

— În camera gărzii, din apropiere de poartă. 

— Şi acum cine se află alături de mort? 

— Centurionul Macro, ambasadorul şi fiica lui. 

— Atunci, găseşte-i pe comandantul Gărzii Regale şi 
pe prinţul Balthus. Spune-le să vină aici. 

Ultimul sosit a fost prinţul Balthus. Îmbrăcat cu o 
cămaşă de noapte simplă, era însoţit de sclavul lui, 
Carpex. Cato nu-i spusese motivul convocării, ci doar 
că şambelanul îl invitase să vină până acolo. 

Balthus a apărut în camera gărzilor cu o expresie de 
iritare pe faţă. 

— Poate îmi spune şi mie cineva ce se întâmplă? 

Câteva persoane stăteau în jurul mesei şi, când s-au 
întors spre el, prinţul Balthus a văzut cadavrul, dar şi 
pe tatăl lui, aplecat deasupra feţei fiului său mort. 
Balthus a traversat grăbit încăperea, apoi a rărit paşii 
când şi-a recunoscut fratele. 

— Amethus? Mort? 

Thermon a confirmat cu un gest. 

— Da, printe. 

Balthus s-a uitat o clipă spre cadavru. 

— Când s-a întâmplat? 

— La scurt timp după încheierea banchetului. Cato 
tuşi. Probabil că ucigaşul l-a aşteptat afară, ori ar 
putea fi unul dintre invitaţii care au ieşit la scurtă 
vreme după el. 

— Am înţeles. Balthus şi-a întors privirea spre tatăl 


lui. Vabathus stătea pe un scăunel alături de cadavru, 
privindu-l fix. Ochii împietriţi se holbau la el fără viaţă. 
Bătrânul rege a ridicat mâna şi l-a mângâiat cu 
blândeţe pe frunte pe fiu, ridicându-i părul. Una dintre 
bucle a alunecat la loc imediat ce mâna tatălui a trecut 
peste ea. Regele Vabathus a surâs cu calm. 

— Întotdeauna a avut părul răzvrătit, încă de mic... 
Fiul meu. Băieţelul meu... 

S-a aplecat şi a sărutat fruntea fiului său, apoi şi-a 
lipit obrazul de capul lui şi pe faţa ridată şi măcinată 
de trecerea timpului au apărut primele lacrimi. 

Cei prezenţi au păstrat tăcerea. Au rămas nemişcaţi 
şi l-au privit pe Vabathus jelindu-şi fiul. Într-un târziu, 
Balthus a îngenuncheat în faţa tatălui său şi, şovăitor, 
a întins mâna peste masă şi a lăsat-o pe umărul lui. 

— îmi pare foarte rău, tată. 

Vabathus a continuat să verse lacrimi şi pieptul i-a 
tresăltat în accese de plâns, uitând aproape cu totul de 
cei din preajmă. În faţa cadavrului fiului său, augustul 
rege devenise un om de rând şi părinte. Prefectul a 
vrut să îl consoleze şi să îl ajute cumva, dar şi-a dat 
seama că în acele momente, în cazul acelei suferinţe 
personale, existau graniţe create de rang ce nu puteau 
fi încălcate. A simţit mâna cuiva strecurându-se între 
degetele lui şi Iulia a ridicat ochii spre el, iar Cato a 
priceput că şi ea îi împărtăşea simţămintele şi senzaţia 
de neputinţă. 

Într-un târziu, Thermon şi-a dres glasul şi a spus 
încet: 

— Maiestatea Voastră... Te pot ajuta cu ceva? 

Cum răspunsul nu a venit, Thermon s-a aplecat mai 
aproape de rege şi i s-a adresat din nou. 

— Doreşti să te lăsăm singur câteva momente? 

Vabathus a clipit ca să-şi limpezească ochii şi s-a 


ridicat. Prinţul Balthus s-a îndreptat de spate, 
ridicându-se apoi în picioare. Încruntându-se, regele s- 
a uitat în jur, spre ceilalţi, ca şi cum aceştia i-ar fi fost 
necunoscuţi, după care şi-a aţintit ochii spre Thermon. 

— Cine a făcut una ca asta? 

— Nu ştim, Maiestatea Voastră. Abia am descoperit 
cadavrul. 

— Cine l-a găsit? 

Cato şi-a înghiţit nodul din gât. 

— Eu. 

— Şi eu, a adăugat Iulia imediat. În turnul de 
semnalizare, Maiestatea Voastră. 

Vabathus şi-a mutat privirea de la unul la celălalt. 

— Când l-aţi găsit trăia? 

Cato a clătinat din cap solemn. 

— Murise deja. Nu l-am fi putut salva. 

Vabathus a coborât ochii spre cadavru, apoi s-a 
uitat la Thermon. 

— Vreau să-l găsiţi pe ucigaş. Nu-mi pasă cum 
procedaţi. Nu mă interesează câţi suspecți va trebui să 
torturați. Să descoperiţi ucigaşul. 

— Am înţeles, Maiestatea Voastră. Mă voi ocupa. 

— Aşa să faci. Cineva trebuie să plătească pentru 
asta, a strigat Vabathus. Făptaşii vor muri. Dacă nu îl 
găseşti pe ucigaş, te voi osândi pe tine la moarte. 

— Pe mine, Maiestate? a exclamat uimit 
şambelanul, apoi s-a tras înapoi în faţa vehemenţei cu 
care îi vorbise stăpânul. 

Sempronius a clătinat din cap. 

— Nu e drept, Maiestatea Voastră. Omul este 
nevinovat. Nu se cuvine să îl ameninţi aşa. 

— N-ai decât să te împotriveşti cât pofteşti, 
romanule, i-a răspuns semeţ Vabathus. Este regatul 
meu. Aici voinţa mea este lege. Thermon va face 


întocmai cum i se porunceşte sau va plăti cu viaţa. Tot 
astfel cum a plătit şi fiul meu. Când a coborât din nou 
privirea, glasul lui Vabathus a început să şovăie. Nici 
nu mi-am luat rămas-bun de la el. Ne-am despărţit 
certaţi şi nu va şti niciodată că l-am iubit. Cum poate 
un părinte să îndure aşa ceva? L-am pierdut. L-am 
pierdut pe veci. 

Vabathus şi-a lăsat capul în piept, care i-a tresăltat 
din nou de plâns. 

Balthus a inspirat adânc şi a zis: 

— Dar mă ai pe mine, tată. Şi simt aici, alături de 
tine. 

Vabathus a ridicat ochii spre el. 

— Tu? Tu eşti un nevrednic. Nu mi-a rămas decât un 
fiu incapabil să domnească responsabil peste regatul 
meu. 

Balthus a îngheţat şi a strâns din buze, apoi pe faţa 
lui a apărut o expresie de ură amară. 

— Ba sunt responsabil, tată. A trebuit să lupt ca să 
ajung aici, lângă tine. Nu am dovedit că sunt demn de 
respect şi că merit puţină afecţiune? 

Vabathus l-a privit fix, apoi a dat din cap cu 
amărăciune. 

— Tu vrei tronul după moartea mea. Amethus 
trebuia să fie rege, iar acum... A făcut un semn către 
cadavru şi s-a crispat când a văzut carnea sfârtecată 
de la beregata fiului său. Acum el nu mai este. Imi 
închipui că eşti încântat. Balthus, abia aştepţi să-mi iei 
coroana. Citesc în ochii tăi. 

— Tată, tu ai pierdut un fiu, iar eu, un frate. Nu-mi 
dai voie să-ţi împărtăşesc suferinţa? 

Temător, prinţul Balthus a întins braţele spre rege: 

— Tată! 

O clipă, Vabathus s-a uitat la Balthus cu durere. 


Apoi a mijit ochii şi a respins îmbrăţişarea, după care 
s-a tras înapoi. 

— Viperă, cum îndrăzneşti? Cred că tu ai uneltit 
uciderea lui. Tu şi prietenii tăi romani! 

— Prieteni romani? a exclamat Balthus şi a făcut un 
gest din cap. Tată, mă învinovăţeşti pe mine de acest 
omor? Mi-am ucis fratele de acelaşi sânge? Cum să fac 
aşa ceva? 

— Te cunosc eu! Ştiu ce ambițios eşti. Nu doreşti 
decât tronul. 

Regele şi-a îndreptat privirea spre ambasador şi 
spre ceilalţi romani din încăpere, iar Cato a băgat de 
seamă teama din ochii lui când a continuat: 

— Duşmani. Sunt înconjurat numai de duşmani. 

Sempronius s-a împotrivit clătinând din cap. 

— Maiestatea Voastră, te asigur că îţi suntem aliaţi 
credincioşi. Nu avem niciun amestec în moartea fiului 
tău. 

Fără să se mişte, Vabathus l-a țintuit cu privirea, iar 
Sempronius a făcut un gest către Macro şi Cato. 

— Prezenţa acestor doi ofiţeri şi a oamenilor lor nu 
reprezintă o dovadă de bună-credinţă faţă de regatul 
tău? Nu-ţi suntem vrăjmaşi. Îţi jur pe viaţa fiicei mele, 
pe care o iubesc mai presus de orice. 

Regele Vabathus a rămas neclintit o clipă, apoi 
umerii i s-au pleoştit când a privit din nou cadavrul. 

— Plecaţi! Cu toţii! Lăsaţi-mă singur. 

Sempronius a dat să spună ceva, dar Thermon i-a 
surprins privirea şi a clătinat din cap cu tărie, făcând 
un semn către uşă. Ambasadorul a şovăit un moment, 
şi-a aruncat ochii spre rege, după care s-a retras încet 
şi a deschis uşa fără zgomot, invitându-i pe cei doi 
ofiţeri şi pe fiica lui să iasă. Thermon a aşteptat puţin, 
apoi i-a şoptit lui Balthus. 


— Prinţe! 

Balthus s-a întors imediat spre el şi s-a aşezat între 
şambelan şi rege. 

— Doar ai auzit ce a spus tata. Afară! 

— Bine, dar... 

Thermon a încercat să-l ocolească pe Balthus, dar el 
i-a tăiat calea. 

— leşi! 

Monarhul parcă s-a trezit la viaţă şi a ridicat ochii. 
A inspirat adânc şi a strigat: 

— Ieşiţi! Amândoi! Pieriţi din faţa ochilor mei! 

Balthus s-a răsucit, a deschis gura cu gând să 
protesteze, dar tatăl lui a arătat cu degetul spre uşă: 

— Afară! 

Thermon a ieşit grăbit, iar Balthus l-a urmat o clipă 
mai târziu, aruncând o ultimă privire spre tatăl lui, 
după care a închis uşa. Ceilalţi aşteptau afară, în 
curtea mare, în apropierea porţii principale. A urmat o 
tăcere stingheritoare, după care Balthus a spus plin de 
dispreţ: 

— Ştiu ce gândiţi. Credeţi că eu am pus ca Amethus 
să fie ucis. 

— Şi nu e adevărat? l-a întrebat prefectul. 

— Are vreo însemnătate ce spun eu? Voi ştiţi deja ce 
trebuie să credeţi. 

Cato a scuturat din cap. 

— Încă nu. Vrem să auzim din gura ta. L-ai ucis tu? 

— Nu, a răspuns Balthus fără şovăială. Gata. Sunteţi 
mulţumiţi? 

Macro a pufnit în derâdere. 

— Prietene, asta nu dovedeşte nimic. Dacă nu a fost 
omorât de tine sau de cineva din suita ta, atunci, de 
cine? 

— De ce nu l-ar fi ucis un roman? a întrebat Balthus 


surâzând vag. Poate chiar tu. 

Centurionul şi-a dat cu palma-n piept. 

— Eu? 

— Dacă regele nu ar avea urmaşi, Romei i-ar fi mai 
uşor să anexeze Palmira după moartea tatei. Şi acesta 
ar putea fi un motiv. Sigur, înseamnă că trebuie să vă 
îngrijiţi să fiu şi eu ucis. 

— Iar tu nu ai nimic de câştigat din moartea 
fratelui, presupun, a ripostat Macro. Decât că era 
singurul tău rival la tron. 

—De ajuns, centurion Macro! a intervenit 
Sempronius tăios. [ine-ţi gura! Discuţia asta nu 
slujeşte la nimic. 

S-a întors spre Balthus şi, cu oarecare greutate, şi-a 
mai îndulcit tonul: 

— Prinţe, să zicem, deocamdată, că nici unii, nici 
alţii nu avem vreun amestec în moartea fratelui tău. 
Nu trebuie să ne lăsăm dezbinaţi din această cauză. 

Mai ales când oştile vrăjmaşe ne asediază. Crezi că 
ai motive întemeiate să ne bănuieşti de o asemenea 
faptă, la fel cum noi avem motive să te suspectăm pe 
tine. Şi, pentru moment, se pare că regele ne 
învinovăţeşte pe toţi. Trebuie să lăsăm chestiunea până 
se termină asediul. 

— Să lăsăm chestiunea?! a exclamat Balthus. S-a 
întors către Thermon. Ce părere ai, bătrâne? Ai fost 
sfetnicul tatei de nici nu mai ţin minte de când. Crezi 
că el va face uitată moartea fiului său? 

Thermon a tăcut un moment, apoi a răspuns: 

— Maiestatea Sa va suferi câteva zile. După aceea, 
după funeraliile prinţului, regele nu-şi va afla odihna 
până nu va afla cine este ucigaşul şi îşi va răzbuna fiul. 

— Foarte bine, a spus Sempronius. Înseamnă că 
avem câteva zile de păsuire. Să nu ne mai bănuim unii 


pe alţii. După înmormântare vom conlucra cu regele ca 
să descoperim ucigaşul. De acord? 

Balthus a încuviinţat. 

— Acum, dacă nu vă e cu supărare, aş vrea să mă 
întorc în camera mea ca să pot jeli. 

— Sigur. 

Balthus i-a salutat scurt pe Cato şi pe Macro, după 
care s-a întors spre Iulia. 

— Doamna mea, simt încredinţat că după ce vor 
trece toate acestea vom putea să ne cunoaştem mai 
bine. 

Iulia a zâmbit forţat. 

— Sper, prinţe Balthus. 

El i-a luat mâna şi a plecat capul ca să i-o sărute, 
zăbovind puţin când i-a atins pielea cu buzele. Iulia a 
rămas neclintită până când i-a eliberat mâna, apoi s-a 
retras un pas. 

— Atunci, tuturor noapte bună! a spus Balthus 
încet, după care s-a răsucit pe călcâie şi a plecat spre 
odaia lui. 

Ceilalţi l-au urmărit câteva momente, apoi Cato a 
luat-o încet de mână pe Iulia şi a întrebat-o: 

— Ai păţit ceva? 

Ea tremura. 

— Omul ăsta îmi dă fiori. 

— Te-ai descurcat bine, fata mea, a spus 
Sempronius cu mândrie reţinută. Nu ţi-a putut înţelege 
sentimentele. 

— Chiar dacă le-ar fi înţeles, nu mi-aş face griji. 
Centurionul şi-a umflat obrajii şi s-a scărpinat la ceafă. 

— Credeţi că el e făptaşul? Şi-a ucis fratele? 

Sempronius a stat pe gânduri înainte de a răspunde: 

— Fără nicio îndoială. Balthus trebuie să fie 
ucigaşul. 


Cato a aprobat printr-un gest. 

— Atunci, suntem în primejdie. În mare primejdie. 
Avem un duşman la porţi, un ucigaş în citadelă şi un 
aliat care ne bânuieşte că i-am fi ucis fiul. In ce joc ne- 
am băgat... 

Macro a chicotit cu amărăciune. 

— De când te preocupă jocurile de noroc, flăcăule? 
Cato a rămas tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri şi i- 
a răspuns: 

— De când te cunosc, domnule. 


25 


— Ce crezi că pun la cale? a întrebat Macro 
uitându-se concentrat şi încercând să-şi dea seama ce 
activitate se desfăşura în curţile negustorilor din 
partea cealaltă a agorei. Prefectul stătea alături de el, 
pe turnul porţii, ferindu-şi ochii de strălucirea soarelui 
şi privind în aceeaşi direcţie. La o sută de paşi 
depărtare, rebelii forfoteau, iar de dincolo de zidul 
curţii negustorilor se auzeau zgomote de ferăstrău şi 
lovituri de ciocan. 

— Încă un berbec, probabil, a sugerat Cato. Au avut 
destul timp să strângă ce le trebuie. 

Trecuseră opt zile de la cea mai recentă tentativa 
de a sparge porţile şi de la moartea lui Amethus. În tot 
acest timp, regele suferise după pierderea fiului. 
Făcuse asta mai mult decât era înţelept, întrucât 
cadavrul începuse să intre în putrefacție în arşiţă, cu 
toate că fusese mutat într-una dintre cele mai 
răcoroase camere de depozitare din subsolul citadelei. 
Vabathus le îngăduise în cele din urmă preoţilor de la 
Templul lui Bel să ungă cu ulei şi să îmbrace cadavrul 
pentru funeralii, apoi se pregătise un rug în curtea din 
faţa apartamentelor regale. Pentru că nu aveau lemne, 
slujitorii palatului fuseseră nevoiţi să strice nişte 
mobilier şi uşi pentru a înălța un rug demn de un prinţ. 
La apusul soarelui, Amethus urma să fie aşezat pe 
rugul căruia avea să i se dea foc pentru ca flăcările să-i 
purifice trupul şi să-i trimită spiritul în cerul nopţii. 

Zvonul privind moartea prinţului se răspândise în 


rândul soldaţilor şi civililor flămânzi din citadelă, iar 
diferitele tabere formate se priveau cu suspiciune şi 
precauţie una pe alta. Prefectul o simţise direct, la 
două zile după crimă, când se dusese să-l vadă pe 
Archelaus. Îl găsise pe mercenarul grec stând pe o 
saltea improvizată, întinsă în colonada care dă spre 
curte. Avea umărul bandajat şi ochii înfundaţi în orbite, 
dar s-a uitat cu destulă vioiciune la ofiţerul roman. 
Cato i-a zâmbit şi a ridicat un clondir de vin pe care îl 
adusese. 

— O doctorie! 

Archelaus a surâs vag. 

— Exact ce-mi trebuia! 

Prefectul s-a lăsat pe pământ lângă tetrarh şi s-a 
rezemat de zid cu un oftat ostenit, întinzându-i 
clondirul cu vin. 

— Cum merg treburile? a întrebat Archelaus. Nu am 
mai auzit nimic dinspre ziduri. 

— Da. Rebelii au fost destul de liniştiţi. Dar îşi pot 
permite să fie aşa. Suntem pe terminate cu rezervele 
de apă şi hrană, iar ei aşteaptă să le vină în ajutor 
armata partă. Singura noastră şansă este ca Longinus 
să ajungă aici înaintea părţilor. 

— E posibil? a întrebat Archelaus, scoțând dopul şi 
luând o gură bună de vin. g 

— Nu ştiu, a recunoscut Cato. În fine, cum e umărul 
rănit? 

— Mă doare rău, romanule. Nu mă pot folosi deloc 
de braţ. Nu cred că o să mai intru în luptă o vreme. 

— Mare păcat! Avem nevoie de toţi oamenii în stare 
să ţină sabia sau sulița în mână. Nu uita, după cum 
merg lucrurile, oamenii din citadelă vor folosi curând 
armele unii împotriva altora, dar şi împotriva rebelilor. 

S-a lăsat o tăcere stânjenitoare, după care 


Archelaus a mai luat o gură de vin şi a continuat: 

— S-a zvonit că prinţul a fost ucis de fratele lui. 

Cato şi-a schimbat poziţia ca să îl poată privi în faţă 
pe grec. 

— Aşa s-a auzit? Aşa se vorbeşte pe aici? Şi ridică 
din umeri. S-ar putea ca Balthus să o fi făcut. Avea 
multe de câştigat, dacă scăpa de un rival la tron. Dar 
era cu alte persoane când s-a petrecut omorul. 

— Atunci, autorul ar putea fi sclavul acela al lui, 
Carpex. 

Prefectul s-a gândit şi a dat din cap. 

— Ar merita să am o mică discuţie cu Carpex. Ca să 
văd dacă ştie ceva. 

— Poate ar fi bine să ştii că alţii cred că un roman l- 
ar fi ucis pe prinţ. Vestea asta e răspândită de Krathos, 
unul dintre sfetnicii regelui. Spune că acum, după ce 
Amethus a murit, îl veţi ucide şi pe Balthus, iar apoi pe 
rege, ca să faceţi din Palmira provincie romană. 

Cato a râs auzind acestea, apoi s-a oprit, pentru că 
l-a văzut pe Archelaus urmărindu-l cu o expresie 
împietrită. 

— Sper că nu dai crezare acestei poveşti. 

Archelaus a strâns din buze. 

— Eu îţi spun doar ce am auzit. Nu înseamnă mare 
lucru pentru mine sau pentru majoritatea mercenarilor 
din garda regală. Atâta vreme cât suntem plătiţi. Din 
păcate, dacă zvonul o fi adevărat, înseamnă că nu mai 
avem slujbe. De aceea, prefect, te sfătuiesc să fii 
precaut când te afli prin preajma regelui sau a 
prinţului. Gărzile lor urmăresc orice mişcare ce ar 
putea sugera trădarea. Întâi vor lovi şi abia după aceea 
vor pune întrebări. 

— Asta ne mai lipsea, a mormăit Cato. Oameni care 
tresar la vederea oricărei umbre. 


— Bine, totuşi un om l-a ucis pe prinţ. Şi a avut 
motiv să o facă. 

Cato a făcut un gest din cap. i 

— Lucrurile încep să iasă din matcă. În orice caz, 
trebuie să plec. Păstrează vinul. 

Ridicându-se, şi-a îndreptat spatele, după care i-a 
zis lui Archelaus: 

— Ai grijă de tine. 

— Şi tu, romanule. Şi fereşte-te de lovituri pe la 
spate. 

— Aşa voi face. 

Apoi Cato s-a întors şi, după o ezitare de un 
moment, s-a îndreptat spre încăperea de la capătul 
colonadei. Când a intrat, a găsit-o pe lulia spălând 
nişte cârpe folosite drept bandaje într-un lighean de 
bronz, sub fereastră. 

— Nu te odihneşti niciodată? a întrebat-o el. 

Iulia s-a oprit şi s-a uitat peste umăr, cu un surâs ce 
îi trăda oboseala. 

— Nu. Dar tu? 

Cato a traversat încăperea, timp în care Iulia şi-a 
şters mâinile de tunica lungă. Stând sub o rază de 
soare care pătrundea pe fereastră, arăta strălucitoare, 
cum Cato nu o văzuse niciodată până atunci, şi când s- 
a apropiat de ea a simţit că inima îşi iuţeşte bătăile. 
Apoi s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat. Fără să stea 
pe gânduri, Cato a prins-o de mâini, s-a apropiat şi a 
sărutat-o pe buze. A simţit-o cum îngheaţă, dar numai 
o clipă, după care ea a reacţionat, apăsându-şi buzele 
delicat în ale lui şi eliberându-şi mâinile, pentru ca 
apoi să-şi prindă braţele subţiri pe după spatele lui şi 
să-l strângă. Cato a simţit un soi de ameţeală şi 
sângele a început să fiarbă de patimă. Şi-a petrecut 
braţele pe după talia ei, ţinând-o strâns lângă el. 


Brusc, ea şi-a retras buzele din sărut. 

— Au! Sper că nu te superi. 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

Iulia a făcut semn către mânerul sabiei. 

— Mă împungea. Aşa cred. 

Cato a roşit. 

— lartă-mă. Nu am vrut să... M-am lăsat purtat de 
val. 

— Fără îndoială! a spus Iulia şi l-a sărutat delicat 
încă o dată. 

— În sfârşit! Chiar mă întrebam când o să mă săruţi. 
Speram că o vei face. 

Prefectul i-a cuprins obrajii între palme şi a privit-o 
drept în ochi. 

— Să înţeleg că simţi la fel ca mine? 

— Sigur că da, prostuţule. Apoi ea i-a sărutat mâna. 
Sinceră să fiu, Cato, majoritatea bărbaţilor nu reuşesc 
să-şi ţină mâinile acasă. Incepusem să-mi pierd 
speranţa. Totuşi, îmi dau seama că nu eşti ca mai toţi 
bărbaţii. Tocmai asta îmi place la tine. 

— Ne cunoaştem doar de câteva zile. Sunt chiar atât 
de uşor de citit? a întrebat Cato, zâmbind întristat. 

— Doar în felul care contează pentru mine. 

A întins braţele spre umerii lui şi l-a tras spre ea, 
după care l-a sărutat din nou, de această dată mai 
deplin şi mai lung, până când s-a auzit cineva care se 
preface că tuşeşte şi o ciocănitură în uşă. Iulia s-a 
desprins din îmbrăţişare şi a aruncat o privire spre 
felcer. 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

— Am mai găsit nişte bandaje, doamna mea. 
Trebuie spălate. 

— Bine. Adu-le aici. 

— Ar fi cazul să plec la oamenii mei, a spus Cato. Ne 


mai vedem, da? 

— Sigur. Iulia a părut surprinsă. Nu scapi de mine 
chiar atât de uşor! 

Cato a zâmbit amintindu-şi de întâlnirea aceea, dar 
şi de altele, mai apropiate, care avuseseră loc de 
atunci încoace. 

— De ce te hlizeşti? l-a întrebat Macro. 

— Poftim? a întrebat prefectul cu un aer vinovat şi, 
alungând amintirea siluetei zvelte a Iuliei când 
stătuseră în lumina nopţii noaptea dinainte, uitându-se 
la norii argintii care defilau în dreptul stelelor. Iartă- 
mă, eram cu mintea în altă parte. 

Macro s-a uitat lung la el, apoi a făcut un gest din 
cap. 

— Exact ce-mi trebuia! Un căţeluş în călduri adjunct 
la comandă! Trezeşte-te, Cato. Concentrează-te asupra 
misiunii, nu te mai gândi la ea. Şi aşa avem destule pe 
cap. Uită-te într-acolo. 

Prefectul a privit în direcţia indicată de Macro şi a 
văzut un cadru solid din lemn ridicându-se dinapoia 
zidului ce mărginea curţile negustorilor. Apoi a 
recunoscut ce se vedea. 

— O catapultă. 

— Exact. Şi vor mai fi multe la fel. Rebelii s-au 
apucat să-şi construiască o platformă de artilerie 
înapoia zidului. Foarte şiret au procedat. Nu avem cum 
să-i atacăm, iar poarta şi alte clădiri din citadelă se află 
în raza de acţiune a acelor maşini de asediu. Macro s-a 
scărpinat în bărbia acoperită de o barbă nerasă de 
câteva zile. Ar fi cazul să vorbim cu Balthus să-şi aducă 
arcaşii aici. Şi pune-i pe servitorii balistei să facă tot ce 
pot ca să-i împrăştie pe rebelii de acolo. La treabă! 

Când apărătorii citadelei au început să declanşeze 
un baraj continuu de proiectile asupra inamicului, 


rebelii reuşiseră să instaleze opt catapulte, din care, 
peste zidul din curtea negustorilor, se vedea doar o 
mică parte. Răzvrătiţii şi-au continuat pregătirile 
nestingheriţi şi când, pe înserat, deasupra poziţiilor 
ocupate de ei au început să se ridice primele firicele de 
fum. 

— Grozav! a bombănit Macro. lar ne vor lovi cu 
proiectile incendiare. 

Cato i-a răspuns printr-un gest şi s-a grăbit să 
ajungă spre latura îndepărtată a porţii fortificate ca să 
strige la centurionul Metellus, care primise misiunea 
de a se ocupa de stingătorii de incendii. 

— Vom avea parte de incendiare. Pregăteşte-ţi 
oamenii. 

— Am înţeles. 

Metellus a salutat şi s-a întors pentru a da ordin de 
adunare a echipelor amestecate, în care se aflau 
soldaţi răniţi şi civili. Aceştia s-au ridicat bătrâneşte 
din locurile în care găsiseră umbră şi s-au grăbit să-şi 
ocupe poziţiile lângă butoaiele cu apă răsfirate de-a 
lungul zidului. Unii erau înarmaţi cu găleți, alţii cu 
şomoioage, ca să înăbuşe flăcările. In jur, refugiații 
civili şi-au înşfăcat lucrurile şi au strâns copiii, după 
care s-au îndreptat spre cel mai apropiat adăpost, 
îngrămădindu-se în dreptul uşilor şi al intrărilor în 
clădirea principală. În ciuda primejdiei prin care 
treceau supuşii lui, regele Vabathus le interzicea să 
pătrundă în apartamentele regale. După uciderea 
fiului, îşi dublase numărul de paznici şi rareori mai 
ieşea din apartamentul lui, atât de mult se temea să nu 
fie asasinat. Cum toate celelalte clădiri fuseseră oferite 
nobililor şi oficialităților romane, iar grajdurile slujeau 
drept cazărmi pentru soldaţi, civilii se văzuseră siliţi să 
stea sub cerul liber. Stând la umbră ziua şi tremurând 


ghemuiţi noaptea, supravieţuiau asediului cu rațiile 
zgârcite de apă, carne de cal şi grâne, porţii pe care le 
primeau zilnic de la gărzi. 

Cato s-a uitat peste gardul curţii regale şi a văzut că 
mica procesiune funerară tocmai ieşea din 
apartamentul personal al regelui. In urma preoţilor 
care îşi smulgeau hainele de pe ei şi îşi strigau 
suferinţa, au apărut alţi oameni ducând năsălia pe care 
stătea cadavrul lui Amethus, înfăşurat în pânză 
parfumată, îmbrăcat cu o robă neagră şi simplă, regele 
mergea solemn în urma mortului. 

— N-au nimerit cel mai potrivit moment, a mormăit 
Cato. 

Dacă în ultima vreme nu s-ar fi instalat o atmosferă 
de neîncredere şi ură, în acele momente Balthus ar fi 
mers în urma tatălui său. Aruncând priviri spre turnul 
aflat în dreapta, prefectul l-a văzut îndrumându-şi 
arcaşii, părând să nu fi observat ceremonia care 
începuse. Or, asta era din cauză că nu se simţea în 
stare să asiste la funeraliile fratelui a cărui moarte o 
provocase, a gândit Cato. Apoi a alungat un asemenea 
gând. Balthus nu i-a părut genul omului chinuit de 
remuşcări. S-a întors cu spatele şi a revenit alături de 
Macro, care strângea curelele de sub bărbie ale 
coifului, ca să fie sigur că-i va rămâne pe cap. După ce 
l-a văzut pe Cato, a zâmbit cu un aer obosit. 

— Spiritele se vor încinge pe aici. 

În aceeaşi clipă, un pocnet surd le-a atras atenţia 
celor doi către poziţiile rebelilor. Prefectul a văzut că 
braţul uneia dintre catapulte era apăsat pe bara de 
tragere. Un proiectil în flăcări descria un arc pe cerul 
senin, lăsând în urma lui o dâră de fum unsuros. 
Apărătorii de pe zid au auzit zgomotul făcut de fâlfâitul 
flăcărilor când proiectilul a zburat pe deasupra lor, iar 


apoi s-a prăbuşit brusc în centrul citadelei, înainte de a 
ateriza, au răsunat şi alte pocnete dinspre poziţia 
rebelilor, iar alte câteva proiectile incendiare au 
brăzdat cerul şi au dat naştere unor incendii când au 
căzut pe acoperişuri şi pe pietrele de pavaj, ori au 
ricoşat din ziduri, stârnind  vâlvătăi  încinse. 
Bombardamentul a reînceput curând, ritmul constant 
în care echipele manevrau armele a făcut ca 
proiectilele aprinse să cadă ca o ploaie ce părea 
nesfârşită. 

Macro şi Cato s-au dus spre partea din spate a 
turnului porţii şi s-au uitat de sus spre citadelă, pentru 
a măsura efectul barajului incendiar. Izbucniseră deja 
câteva incendii, iar echipele de pompieri se 
strânseseră în jurul flăcărilor, lovindu-le disperaţi cu 
cârpe şi stropindu-le cu apă. Însă imediat ce un 
incendiu era ţinut sub control, apoi stins, pica un alt 
proiectil care dădea naştere unui incendiu în altă 
parte. Având o forţă de torsiune mai mare decât 
celelalte, una dintre catapulte reuşea să azvârle 
proiectilele mai adânc în interiorul citadelei şi, în 
vreme ce se uitau, cei doi ofiţeri au văzut cum unul a 
căzut peste zidul curţii regale şi a aterizat exact pe 
rugul funerar. De surprindere şi spaimă, preoţii care 
erau pe punctul de a ridica năsălia pe vârful rugului au 
fost cât pe ce să scape povara. Au mai avut timp să-şi 
revină şi să aşeze în grabă cadavrul, după care 
flăcările proiectilului incendiar au cuprins tot rugul. 
După aceea, s-au furişat la locul lor, înapoia regelui. 

— Asta a scutit pe cineva de muncă, a spus Macro. 
Bine că măcar focul ăla nu trebuie stins! 

— A picat cât se poate de bine. Oricum, Metellus şi 
oamenii lui vor fi copleşiţi de muncă. 

Macro s-a uitat spre interiorul citadelei, cântărind 


din ochi situaţia. 

— Nu va reuşi să facă faţă. Te rog să te duci acolo 
imediat. Îţi organizezi gruparea în echipe de stingere a 
incendiilor care să se apuce grabnic de treabă. Nu 
trebuie să lăsăm focul să se întindă, altfel, rebelii ne 
vor scoate de aici arzând. 

— Dar ce facem dacă atacă? E nevoie de oamenii 
mei pe zid. 

— Mă voi strădui să fac faţă cu cohorta mea, plus 
Balthus şi băieţii lui, a decis Macro. Acum, du-te! 

Cato a fugit de-a lungul turnului plasat în stânga 
porţii şi a fluturat mâna către centurionul Parmenion. 

— Spune-le să-şi lase scuturile şi lăncile şi să 
coboare de pe zid. Trebuie să stingem incendiile. 
Transmite ordinul tuturor centurionilor! 

— Am înţeles. 

Cato le-a strigat auxiliarilor din preajmă să-l urmeze 
şi au pornit să coboare în grabă treptele. Imediat ce au 
ajuns în zona pavată din spatele porţilor, i-a condus 
către cel mai apropiat butoi cu apă, unde erau şi un 
morman de cârpe mari şi găleți. 

— Luaţi găleţile! Puneţi apă în ele şi încolonarea! 

După ce au fost gata, prefectul le-a ordonat să 
acţioneze în secţiuni, unul la fiecare proiectil 
incendiar, imediat ce acesta cădea. Trebuiau să se 
întoarcă la butoi în momentul în care focul era stins şi 
să aştepte următoarea lovitură. Nici nu trebuia să 
aştepte prea mult, a gândit Cato. Rebelii acționau 
armele cu îndârjire furioasă, astfel că tot timpul 
izbucneau incendii. Hotărârea centurionului de a 
trimite oamenii lui Cato să acţioneze alături de 
pompieri avea în vedere ca apărătorii să poată stăpâni 
incendiile şi să le stingă înainte ca ele să se poată 
extinde. După-amiaza s-a scurs, făcând loc înserării, 


dar bombardamentul şi focurile au continuat. Doar 
câteva incendii erau cu adevărat primejdioase, mai 
ales când proiectilele căzuseră în locuri în care nu 
puteau ajunge cei care luptau contra flăcărilor. 

Apoi, pe măsură ce crepusculul a cuprins oraşul, 
catapulta cu forţa cea mai mare de torsiune şi-a 
schimbat ţinta, iar încărcăturile ei au început să cadă 
în curtea folosită drept spital. Cato a observat situaţia, 
iar după aceea, dându-şi seama unde cădeau 
proiectilele, a simţit în adâncul inimii o teamă pentru 
lulia. S-a gândit să dea o fugă până acolo ca să se 
asigure că nu păţise nimic, însă a înţeles că nu-şi putea 
lăsa oamenii ori postul, nici măcar pentru câteva clipe. 
În timp ce proiectilele incendiare continuau să cadă 
deasupra spitalului, a văzut o strălucire tremurătoare, 
de culoare oranj, venind din direcţia aceea, iar apoi a 
băgat de seamă prima limbă de foc urcând spre cerul 
întunecat. Şi-a dat seama că nu fuseseră repartizate 
echipe de pompieri chiar atât de adânc în inima 
citadelei, astfel că incendiul avea să se extindă repede, 
dacă nu era ţinut sub control. I-a făcut semn optio-ului 
lui Metellus şi i-a dat ordin chiar când omul alerga 
spre el. 

— Preiei comanda! Eu plec îndată spre spital, cu 
două secţiuni din grup. 

A făcut semn către flăcările care deja se ridicau 
spre cer, în direcţia spitalului: 

— Continuaţi-vă activitatea! 

— Am înţeles. 

Cato s-a repezit spre mormanul de covoraşe şi a 
înşfăcat unul. Umed şi mirosind a mucegai, era perfect 
pentru a potoli flăcările, a socotit el şi a surâs amar. 
Apoi s-a întors către cel mai apropiat grup din cohorta 
lui. 


— Secţiunea aceea şi următoarea! După mine! 

Au alergat de-a lungul clădirii principale a citadelei, 
până au ajuns la un colţ şi s-au întors spre curtea care 
slujea drept spital. Prefectul a aruncat iute o privire 
peste umăr. 

— Mai repede! a strigat. Nu avem timp de pierdut! 

Bocănind cu ghetele, soldaţii au traversat porţiunea 
pavată şi au trecut prin arcada ce dădea spre curtea 
interioară, iluminată acum de flăcările înteţite. 

Când s-a apropiat, Cato a văzut că o latură era 
devorată de vâlvătăi - latura în care Iulia îşi trata 
pacienţii. A simţit o gheară de gheaţă strângându-i-se 
în jurul inimii, apoi şi-a alungat orice temeri când a 
înţeles că trebuia să le dea ordine precise oamenilor 
săi. Felcerul şi ajutoarele lui se străduiau cu disperare 
să îndepărteze răniții din încăperile cele mai apropiate 
de focarul incendiului care se extindea cu o 
repeziciune ameţitoare. 

— Ajutaţi-i! a strigat prefectul. Scoateţi întâi răniții! 
Duceţi-i afară din curte. 

Echipele însărcinate cu stingerea incendiilor şi-au 
lăsat deoparte covoraşele şi găleţile cu apă şi au venit 
în goană ca să ridice pacienţii care încă zăceau pe 
saltele de-a lungul laturii periclitate a curţii. Cato l-a 
văzut pe Archelaus care, folosindu-se de braţul teafăr, 
sprijinea un camarad. 

— Te descurci? 

Archelaus a confirmat cu un gest. 

— Unde e doamna Iulia? 

— A rămas acolo. 

Archelaus a făcut semn cu capul spre incendiu. 
Fumul ieşea în vălătuci pe uşă. 

— Mai sunt oameni în camera aceea, a adăugat el. 

Cato s-a repezit înainte şi a ocolit câţiva oameni 


care ieşeau dintre flăcări şi din fumul înecăcios. Când a 
ajuns la uşa pe care i-o arătase Archelaus, a inspirat 
adânc şi s-a grăbit să intre. In spaţiul închis, căldura 
era copleşitoare, iar limbile lungi ale flăcărilor se 
înălţau spre grinzile din tavan şi bucăţi de lemn, 
aprinse sau sfârâind, cădeau prin fum. S-a ghemuit cât 
a putut, ca să rămână într-o zonă în care fumul era mai 
puţin dens şi a privit în jur. Aproape toate saltelele 
erau goale, mai puţin două din colţul îndepărtat. Iulia 
se târa pe palme şi în genunchi şi se chinuia să tragă 
târâş un bărbat. El s-a repezit spre ea. 

— Stai, lasă-mă pe mine să-l scot. 

Cu ochii lăcrimând din cauza fumului şi tuşind, gata 
să se înece, ea a privit în jur. 

— Cato! Slavă zeilor! Ia-l tu de aici. Eu mă duc după 
celălalt. 

— La naiba! a şuierat prefectul, apoi l-a prins pe om 
pe după umeri şi s-a apucat să-l tragă spre uşă. 

Rănitul avea atele de o parte şi de alta a unui picior, 
şi a început să urle de durere când l-a târât peste 
pragul uşii, ajungând cu el în colonadă. Apoi a văzut 
câţiva soldaţi de-ai săi alergând spre el. 

— Duceţi-l de aici. 

S-a azvârlit din nou înăuntru. Dogoarea era şi mai 
tare, de aceea s-a crispat când a simţit căldura pe 
pielea expusă ca pe o lovitură usturătoare. Prin fumul 
gros, s-a lăsat pe palme şi a mers în patru labe spre 
colţul îndepărtat. A văzut-o pe lulia stând întinsă 
alături de un om, acoperindu-şi faţa cu braţele 
încrucişate şi gâfâind. Cato a prins-o de cot. 

— leşi de aici! Imediat! 

Iulia s-a uitat la el cu ochii mijiţi şi lăcrimând. 

— Nu ies fără el. Nu-l las aici. 

Cato a trecut peste ea şi l-a apucat de tunică pe 


bărbat. Braţele îi stăteau căzute în lături, lipsite de 
vlagă, iar gura îi rămăsese deschisă. A dat drumul 
tunicii şi s-a întors spre Iulia. 

— Gata, a murit. Hai să ieşim. 

Ea s-a opus o clipă, apoi a cedat şi l-a prins de mână 
când a început să tuşească înecată cu fum. El s-a 
îndreptat spre uşă şi a tras-o după el. Brusc, s-a auzit 
un pocnet, iar porţiuni arse din tavan s-au prăvălit ca o 
cascadă în jur. 

— leşi! a strigat spre Iulia. Fugi! 

S-au repezit spre uşă, căldura şi fumul silindu-l pe 
prefect să închidă ochii. Apoi mâna întinsă în faţă s-a 
izbit dureros de un perete. A pipăit de-a lungul lui până 
a găsit cadrul uşii şi a tras-o pe Iulia din încăpere în 
momentul în care tavanul a început să cedeze în urma 
lor, scoțând un geamăt, după care lemnul, ţigla şi 
tencuiala s-au prăvălit la podea. Valul de aer 
înfierbântat a ţâşnit pe uşă şi i-a pârlit picioarele 
prefectului, care a împins-o pe Iulia în faţa lui, în 
colonadă. Au alergat câţiva paşi, ajungând în curte, 
unde s-au prăbuşit la pământ, având accese de tuse şi 
chinuindu-se să-şi limpezească ochii care îi usturau. 

Imediat ce şi-a recăpătat suflul, s-a aplecat, spre ea. 

— Iulia... Ai păţit ceva? Ea încă tuşea, astfel că nu i- 
a putut vorbi, dar a făcut semn din cap că nu are nimic. 

— De ce naiba te-ai întors înăuntru? a întrebat-o ei 
furios. Voiai să mori? 

S-a uitat o clipă la ea, apoi mânia i s-a stins şi i-a dat 
deoparte părul căzut peste faţă, scoțând la iveală 
fruntea ei mânjită de funingine. A sărutat-o şi a 
cuprins-o în braţe. 

— Să nu mai faci asta niciodată. Niciodată! Ai 
înţeles? 

Ea a clipit şi s-a uitat la el, apoi a zâmbit, după care 


s-a înecat din nou şi a apucat-o încă un acces de tuse. 

— Iulia! a spus el îngrijorat, simţindu-i trupul 
delicat tremurându-i în braţe. 

Intr-un târziu, tuşea i-a trecut, iar ea a respirat 
adânc de câteva ori şi şi-a încolăcit braţele pe după 
gâtul lui, ţinându-l aproape. 

— De ce ai venit după mine? a întrebat ea cu glas 
răguşit, vorbindu-i la ureche. 

— De ce? a făcut el şi a sărutat-o pe gât. Pentru că 
te iubesc. 

Cuvintele îi veniseră spontan pe buze, înainte de a 
se gândi, iar acum se simţea oarecum speriat pentru că 
spusese prea mult. Insă pe de altă parte avea senzaţia 
de eliberare. Era adevărul. O iubea şi atunci şi-a dat 
seama că se bucură că i-a spus. Ea şi-a retras capul de 
pe gâtul lui şi l-a privit cu atenţie în ochi. 

— Cato... Cato al meu! Iubirea mea... 

S-au sărutat iute, apoi el s-a ridicat şi a tras-o în 
picioare. I-a zis unui soldat de-al său să se apropie. 

— Condu-o pe fiica ambasadorului la locuinţa ei. 
Apoi găseşte pe cineva care să-i trateze arsurile. 

— Am înţeles. 

Sergentul era un bărbat mătăhălos, aşa că a luat-o 
în braţe atât de repede, încât Iulia nici nu a apucat să 
mai protesteze. În timp ce o ducea, mergând cu paşi 
mari, spre intrarea în curte, ea s-a uitat peste umărul 
lui la prefect şi a rostit fără să se audă cuvintele pe 
care Cato voia să le mai audă o dată. După plecarea ei, 
şi-a făcut privirea roată ca să cântărească situaţia. 
Latura care slujise la cazarea bolnavilor şi răniților 
devenise un infern, iar lumina roşiatică şi oranj a 
flăcărilor lumina bună parte din citadelă şi din zidurile 
sale. Răniţii fuseseră scoşi de acolo şi duşi afară din 
curte de ordonanţele medicale şi de oamenii lui Cato. 


El a rămas pe loc o clipă, întrebându-se ce primejdie va 
fi dacă se va înteţi focul. Insă după ce a examinat un 
moment ce era în jur, a constatat că arcada va acţiona 
ca o barieră naturală în calea focului într-o parte, iar 
citadela în sine va fi un obstacol în partea cealaltă. 

Încă stătea locului când un auxiliar dintr-o altă 
centurie a venit în fugă până în curte. Imediat ce l-a 
văzut pe Cato, a traversat repede spaţiul deschis ca să 
dea raportul. 

— Domnule! Trebuie să veniţi pe dată! 

Prefectul s-a îndreptat de spate şi a mârâit: 

— la poziția de drepți când te adresezi 
comandantului! 

— Am înţeles. 

Auxiliarul şi-a lipit călcâiele şi a privit, drept în faţă, 
dincolo de umerii lui Cato. 

— Permiteţi să raportez, centurionul Parmenion vă 
transmite salutări şi spune că are nevoie de toţi 
oamenii acolo unde se află. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Au fost lovite hambarele cu provizia de grâne. Au 
venit câteva proiectile aprinse odată. Şi tot ce e acolo 
s-a aprins. 


26 


A doua zi dimineaţă, aerul era apăsător din cauza 
mirosului iute de obiecte arse. Macro a împuns cu 
vârful bocancului unul dintre multele coşuri încă 
fumegând, în care se aflau cereale. Din el au căzut 
cenuşă şi bucăţi fragile de material carbonizat. Mai 
toate boabele de grâu se făcuseră un cocoloş solid şi 
negru. A ridicat ochii şi a trecut în revistă rămăşiţele 
hambarelor cu provizii de vizavi de grajduri. Cu toate 
că rebelii rămăseseră fără muniţie pe la jumătatea 
nopţii, apărătorii se luptaseră cu zeci de incendii în 
toate celelalte ceasuri de întuneric, până în zori. Acum, 
un incendiu încă mistuia un colţ din locuinţa regală 
unde o lovitură norocoasă pătrunsese pe o fereastră 
înaltă şi aprinsese tapiseriile atârnate pe pereţi. 

Regele se văzuse silit să fugă cât oamenii luptau cu 
focul şi se retrăsese în sala de audienţe, rămânând 
înconjurat de oameni aleşi pe sprânceană dintre 
mercenarii greci din garda regală. 

În lumina palidă a zorilor, un strat de fum atârna 
deasupra citadelei ca un linţoliu. Norii vălătuciţi ce se 
înălţau din tăciunii rămaşi se adăugau atmosferei 
sumbre şi chiar şi acolo unde incendiile mistuiseră 
totul mai ieşeau nenumărate firicele de fum. 

— Cât au salvat din provizia de grâne? a întrebat 
Macro încet. 

Cato şi-a verificat tăbliţele cerate. 

— Treizeci de coşuri. Mai tot ce a rămas din carnea 
de cal. I-am pus să scotocească prin hambarele de grâu 


ca să vadă ce se mai poate recupera, dar nu va fi mult. 

— Asta văd şi eu, a spus Macro, făcând un gest spre 
ruinele fumegânde de la picioarele lui. Apoi a respirat 
apăsat. Câte zile ne ajung proviziile astea? 

— La nivelul actual de distribuire... două zile. 

— Două, a spus Macro cu amărăciune. lar oamenii 
primesc deja jumătate de raţie! _ 

— Am putea reduce rațiile la jumătate din nou. Incă 
o zi ca asta şi vor fi prea neputincioşi să mai reziste la 
încă un atac. Cato a ridicat privirea de la tăbliță şi a 
adăugat: Din păcate, mai am veşti proaste. 

— Serios? Ca şi cum m-ar mai mira ceva, a spus 
centurionul oftând. Spune. 

—A fost nevoie de foarte multă apă pentru 
stingerea incendiilor. In rezervor, nivelul de apă este 
de numai cincisprezece centimetri. Se pare că va 
trebui să răbdăm şi de sete, nu numai de foame. Sigur, 
dacă mai avem parte de o noapte ca asta, suntem 
terminati. 

— Fir-ar să fie! a mormăit Macro. Dar vreo veste 
bună n-ai? 

— Ba da. Cato a lovit uşor cu stilusul în tăbliţa 
cerată. Pierderile au fost destul de mici. Opt morti, 
cinci dintre ei civili. Douăzeci de răniți, trei de căderea 
de moloz, iar restul cu arsuri. Prefectul a închis tăbliţa, 
s-a uitat la ruinele hambarelor şi ale magaziilor, apoi a 
continuat: 

— Nu înţeleg de ce nu au mai făcut un efort să 
spargă poarta sau să escaladeze parapetele. Nu se 
poate să nu-şi fi dat seama că am luat oameni de pe 
ziduri ca să se ocupe de stingerea incendiilor. 

— E destul de evident. De ce să piardă oameni, când 
ştiu că ne pot arde de vii ori înfometa până când ne 
vom preda? 


— Logic. Cato a căscat şi şi-a îndreptat umerii. Ce 
ordine mai ai de dat? 

Macro s-a frecat la ochii obosiţi, iar după un 
moment a răspuns: 

— Oamenii care au stat pe ziduri pot face prima 
strajă a zilei, restul pot rămâne jos. Merită să se 
odihnească. Şi chiar au nevoie. 

— Nu merităm cu toţii? 

— O să ne odihnim şi noi, dar mai târziu. Întâi avem 
alte griji, a spus Macro, întorcându-se spre prietenul 
său. Trebuie să hotărâm ce facem cu hrana şi cu apa 
care ne lipsesc. Te rog să îi transmiţi lui Thermon să 
convoace un sfat. Regele, sfetnicii, ambasadorul, 
Balthus şi noi doi. 

— Am înţeles. La ce oră? 

Macro a rămas o clipă pe gânduri. 

— Cât mai curând. La trei ar fi cel mai bine. În sala 
de audienţe a regelui. 

— Da, domnule. 

Prefectul tocmai se întorcea să plece, când Macro l- 
a atins pe braţ. 

— Fata aia a ta, Iulia, a păţit ceva? 

— S-a ales cu câteva arsuri. Doar atât. Mi-a dat un 
mesaj, s-a grăbit Cato să explice. N-am avut timp să o 
văd cu ochii mei. 

Comandantul a zâmbit. 

— Nu trebuie să te justifici în faţa mea. Mă bucur că 
e încă printre noi. Dacă scăpăm din capcana asta, ai 
planuri de viitor? 

Cato a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. E prea devreme să vorbim despre aşa 
ceva. Cum să zic, mi-ar plăcea să-mi fac planuri, dar ea 
e fiică de senator, iar eu sunt un soldat de rând. 

— Ba nu eşti, l-a contrazis centurionul. Nu eşti un 


soldat de rând. Habar nu am cât de sus vei ajunge într- 
o bună zi, Cato, dar oricine îşi dă seama de calităţile 
tale. Inclusiv ambasadorul. Eu cred că ar fi mândru să 
te primească în familia lui. Dacă nu, înseamnă că e un 
neghiob, iar Sempronius nu mi se pare câtuşi de puţin 
prost. 

— Aşa e, i-a răspuns prefectul, oarecum neliniştit. 
Nu cred că va rămâne multă vreme neştiutor în 
privinţa relaţiei mele cu lulia. In caz că nu şi-a dat 
seama deja. 

— Relaţii? a întrebat Macro şi s-a uitat curios la 
Cato. Despre ce fel de relaţii vorbeşti? 

— Cum adică? a întrebat prefectul cu un aer 
defensiv. 

— Adică nu aţi făcut-o încă? 

Cato s-a crispat auzind aceste vorbe, iar centurionul 
a chicotit. 

— În fine, dacă vrei să mă exprim mai elegant, nu 
aţi pus bazele intimităţii fizice? 

Acum era rândul lui Cato să râdă. 

— De unde ai scos vorbele astea? 

— Dintr-o carte. O grămadă de prostii romantice, 
dar pe vremea aceea nu prea găseam ceva bun de citit. 
Şi totuşi, răspunde-mi. Aţi trecut la fapte? 

Prefectul a dat din cap, iar comandantul a scăpat un 
oftat. 

— Foarte frumos te-ai descurcat, Cato! Tocmai când 
credeam că Sempronius e pe cale să te accepte. Dacă 
ea are curaj şi el descoperă înainte de a avea şansa de 
a face din ea o femeie cinstită, o să iasă ceva scântei. 
Doar ştii ce aere îşi dau aristocrații. 

— Ce voiai să fac? O iubesc şi există posibilitatea să 
murim înainte de a descoperi că a rămas însărcinată. 
Ce avem de câştigat dacă ne renegăm sentimentele? 


— Profită de ocazie, nu? a chicotit Macro cu un aer 
amar. Dacă e să fiu sincer, în locul tău, aş fi făcut la 
fel. 

— Ce prostii spui! i-a retezat-o Cato. Ai fi trecut la 
fapte mai repede decât Cicero, când e vorba de fundul 
unui triumvir. 

— În privinţa asta nu te înşeli defel. Macro a râs. 
Acum du-te! Ingrijeşte-te de convocarea sfatului. 

— Am înţeles. 

Prefectul a salutat, a zâmbit cu gura până la urechi 
şi a plecat în grabă. 

Centurionul l-a urmărit cum se strecura printre 
grupurile de auxiliari care căutau prin coşurile de 
cereale cel mai puţin devastate de incendiu. În ciuda 
îndrăznelii neobişnuite de care dăduse dovadă Cato, el 
se bucura pentru tânăr şi spera din toată inima să aibă 
un viitor alături de Iulia. 

Apoi a mormăit în barbă: „În orice caz, zeii mi-s 
martori că băiatul merită o femeie bună lângă el.” 


Regele Vabathus stătea nemişcat pe tronul lui 
vremelnic, înconjurat de patru membri ai gărzii 
personale. In faţa lui, scaunele fuseseră aşezate într-un 
semicerc şi, imediat ce prinţul Balthus s-a alăturat în 
sfârşit celor veniţi la sfat, regele i-a făcut semn lui 
Thermon. 

Şambelanul şi-a dres glasul. 

— Centurion Macro, regele doreşte să ştie de ce ai 
stăruit atât să convoci acest sfat şi încă de îndată. 

Macro s-a ridicat în picioare, înclinând capul lui mic 
către rege. 

— Prea bine. 

In timp ce a vorbit, şi-a făcut ochii roată prin 
încăpere, ca să se asigure că lumea e atentă la ceea ce 


are de spus. Mai toţi cei prezenţi arătau la fel de 
obosiţi ca el şi participaseră la stingerea incendiilor 
sau, ca Balthus, la apărarea zidurilor. Macro şi-a dres 
glasul şi a început. 

— Domnilor, ne confruntăm cu hotărâri dureroase. 
Şi ele trebuie luate şi urmate neîntârziat. 

— De ce? l-a întrerupt Krathos. Ce s-a întâmplat? 

— Voi ajunge şi la asta, i-a răspuns el oarecum 
iritat. Dacă îmi veţi face plăcerea de a mă asculta... 

Incruntându-se, Krathos s-a aşezat înapoi în jilţ, şi-a 
încrucişat braţele la piept şi a făcut un semn de 
aprobare. 

— Mulţumesc. Cum unii dintre voi ştiu deja, 
proiectilele incendiare lansate noaptea trecută de 
duşman au distrus proviziile de grâne. Am salvat cât s- 
a putut, dar având în vedere rezerva limitată de apă, 
adjunctul meu, prefectul Cato, a calculat că, la nivelul 
actual al raţiilor, vom termina proviziile în mai puţin de 
două zile. Chiar mai puţin, dacă rebelii ne mai atacă şi 
în seara asta cu proiectile incendiare. Toată apa 
rămasă va fi necesară la stingerea incendiilor. Chiar şi 
aşa, ea se va isprăvi înainte de a lichida focurile. 
Desigur, putem reduce şi mai mult porţiile de apă şi 
grâne, dar asta ne va oferi, în cel mai fericit caz, o 
păsuire de câteva zile, iar oamenii noştri se vor afla 
într-o stare de slăbiciune avansată, dacă trebuie să 
apere şi citadela. 

A făcut o pauză, lăsându-i pe cei prezenţi să cugete 
la cuvintele lui, apoi Thermon a întrebat: 

— Şi ce posibilităţi avem, centurion? 

— Foarte clare, a răspuns şi a început să le numere 
pe degete. Unu: negociem capitularea. Doi: reducem 
rațiile şi rezistăm cât putem, iar apoi ne predăm, ori 
ieşim la luptă. 


— Nu ne putem preda, a spus Balthus. Artaxes şi 
susţinătorii lui l-ar ucide pe rege, pe mine şi pe mai toţi 
cei de aici. Trebuie să continuăm lupta. 

— Staţi puţin, a spus Krathos, ridicând o mână în 
aer. Romanul a zis că putem negocia capitularea. Am 
putea încerca să obţinem condiţii bune. Prinţul Artaxes 
ştie că va pierde foarte mulţi oameni dacă va dori să 
cucerească citadela. Dacă e să ne predăm şi îi lăsăm 
lui regatul să dispună de el cum doreşte, cu siguranţă 
că va fi dispus să ne lase în viaţă. Măcar pe unii dintre 
noi. 

— Pe tine, de pildă? a spus Balthus, care nu a făcut 
niciun efort să-şi ascundă disprețul. Cred că ştii ce 
soartă îmi rezervă scumpul meu frate. Mulţumesc, dar 
nu mă voi preda. 

— Atunci, ce facem? l-a înfruntat Krathos. Stăm aici 
şi murim de foame? 

— Nu, a răspuns Balthus, scuturând din cap şi 
întorcându-se către centurion. 

— Există şi a treia soluţie, romanule. 

— O ştiu şi pe aceasta. Voiam doar să văd cum le 
vor primi oamenii pe primele două. 

— A treia soluţie? a spus regele încet. Care anume? 
Spune, romanule. 

— Maiestatea Voastră, am putea alunga civilii din 
citadelă, folosind astfel rațiile suplimentare pentru a 
rezista până la sosirea generalului Longinus. Dar dacă 
proviziile se termină înainte, trebuie să apelăm la 
primele două soluţii. 

S-a lăsat tăcere o clipă, cât timp cei prezenţi au 
înţeles propunerile, iar apoi Krathos s-a împotrivit: 

— Dar e aproape sigur că civilii vor fi masacrați. 

— E posibil, a recunoscut comandantul. Dar vor 
muri oricum, dacă rămân în citadelă. Îi va doborî 


foamea, dacă nu cumva vrăjmaşii nu cuceresc locul, 
caz în care vor fi măcelăriți laolaltă cu noi ceilalţi. 
Aşadar, mor aici, împreună cu noi, ori riscă şi pot fi 
primiţi în oraş. Sacrificarea lor ne-ar putea aduce nouă 
alte câteva zile. 

Krathos şi-a strâns buzele pungă. 

— Am înţeles. Poate că aşa este cel mai bine. 

— Îţi e uşor să vorbeşti, i-a spus Balthus cu răceală, 
după care în ochi i-a apărut o sclipire. Sigur, ar fi 
nevoie să scăpăm de toţi civilii, astfel încât hrana să se 
distribuie între soldaţii rămaşi. Nu e drept aşa, 
centurion? 

Macro a confirmat cu un gest din cap. 

— Atunci, va trebui să ne dispensăm de toate 
persoanele care nu sunt necesare aici, cum ar fi sclavii 
regelui, ambasadorul roman, suita lui şi nobilii ca tine, 
Krathos. 

— Ca mine? a exclamat Krathos, ducându-şi mâna la 
inimă. E scandalos! Sunt unul dintre cei mai 
credincioşi supuşi ai regelui. Locul meu e alături de el. 

— Aha. Şi la ce-i foloseşte? Ştii să tragi cu arcul? 
Poţi mânui o lance sau o sabie la fel ca un soldat? 
Spune. 

— Nu aşa se discută, a izbucnit Krathos. Maiestatea 
Sa are trebuinţă de sfetnici buni. Când totul se va 
isprăvi, regatul va avea nevoie de oameni pricepuţi 
pentru a ajuta la reîntronarea legii şi ordinii şi la 
renaşterea negoţului şi a afacerilor. 

Balthus a scuturat din cap. 

— Acum regele are nevoie de luptători, nu de 
neguţători graşi ca tine. 

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel? a strigat 
Krathos, ridicându-se indignat. 

— De ajuns! a spus regele şi a lovit cu pumnul în 


braţul tronului, iar glasul lui a avut ecou în încăperea 
cu pereţi înalţi. 

Ceilalţi au tăcut pe dată. Vabathus a respirat rar, ca 
să se liniştească şi a continuat netulburat: 

— Nici nu încape vorbă că nu vom alunga nobilii din 
citadelă. Şi pe niciunul dintre romani. Dacă am face 
aşa, întreaga furie a Romei s-ar revărsa asupra noastră 
imediat ce s-ar afla cum am procedat. Nu avem altă 
cale decât să acceptăm a treia soluţie propusă de 
centurion. Este singura mea şansă de a-mi păstra 
tronul. Trebuie să sacrificăm oameni. 

Indurerat, Thermon s-a întors către rege. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Vabathus. 

— Maiestatea Voastră, ştim cu toţii care va fi 
sfârşitul dacă dăm civilii pe mâna rebelilor, dar mulţi 
dintre ei fac parte din familiile soldaţilor noştri. Cum 
vor reacţiona ei când li se va spune? 

Şi Thermon a făcut semn către cei patru oameni 
care îl păzeau pe rege. Toată lumea a întors ochii spre 
gărzi care, credincioşi slujbei şi instruirii, nu au avut 
Nicio reacţie. 

Balthus a pus capăt tăcerii apăsătoare. 

— Va trebui să avem grijă. Soldaţii care au familiile 
aici trebuie consemnați în cazarmă cât timp civilii sunt 
încolonaţi şi escortaţi în afara citadelei. 

— Dar dacă nu vor să plece de bunăvoie? a întrebat 
Cato. Dacă vor refuza să fie alungaţi? 

— Vom folosi forţa, i-a răspuns Balthus. La vremuri 
de disperare trebuie să trecem la acţiuni disperate, 
romanule. 

— Ştiu, a zis Cato, apoi a gândit cu repeziciune. 
Trebuie să negociem cu Artaxes condiţiile despre 
trecerea lor în siguranţă. Măcar atât le datorăm 
acestor oameni. 


— Ai sentimente frumoase, romanule, dar de ce 
crezi că s-ar târgui Artaxes? Nu are nimic de câştigat 
de la noi. 

— li putem oferi ceva şi îi va fi greu să reziste 
ispitei. 

Ceilalţi bărbaţi din încăpere s-au uitat fix la el, 
foarte încrezători, iar Cato şi-a înghiţit nodul din gât şi 
a explicat planul pe care îl pusese la cale. 


La amiază, porţile citadelei s-au deschis, iar 
prefectul a ieşit în agora. Nu avea arme la el şi nici cei 
doi oameni care îl însoțeau. Un auxiliar avea cu el o 
bucină, din care a scos ceva sunete în timp ce înaintau 
cu toţii; celălalt ducea un anunţ mare şi roşu ce putea 
fi văzut uşor din liniile duşmane. Micul grup a înaintat 
treizeci de paşi, apoi s-a oprit într-un loc în care era 
perfect vizibil atât pentru apărători, cât şi pentru 
rebelii care se uitau curioşi de pe zidul curţii 
negustorilor. Agitat, Cato şi-a înghiţit cu greu nodul 
din gât şi s-a întrebat dacă e înţelept cum procedează. 
Incă mai avea timp să se răsucească pe călcâie şi să o 
rupă la goană ca să găsească adăpost înapoia zidurilor. 
A auzit însă un bufnet înfundat, iar canaturile porţii s- 
au închis, lăsându-i pe prefect şi pe oamenii lor fără 
altă şansă decât de a continua ce începuseră. Au mai 
înaintat treizeci de paşi şi s-au oprit, iar sunetele 
stridente ale bucinei au răsunat cu ecou din zidurile 
citadelei. Omul care ducea stindardul l-a răsucit uşor 
în aer ca să poată fi văzut clar. Au mai făcut apoi câţiva 
paşi, oprindu-se la mică distanţă de zidul curţii 
negustorilor. Deasupra acestuia a apărut o siluetă, 
unul dintre ofiţerii lui Artaxes, s-a gândit Cato, 
judecând după fineţea armurii din zale şi după celelalte 
ornamente. 


— Nu te mai apropia, romanule! a strigat omul în 
greacă. Ce vrei? 

— Să vorbesc cu prinţul Artaxes. 

— De ce? 

Cato a zâmbit, văzând francheţea omului. 

— Nu stau de vorbă cu o slugă a lui. Doar cu 
prinţul. 

Ofiţerul rebel s-a strâmbat o clipă, apoi a arătat cu 
degetul spre prefect. 

— Romanule, rămâi pe loc. Dacă te clinteşti, arcaşii 
mei te vor dobori ca pe ultimul câine! 

— Foarte bine. 

Ofiţerul rebel a dispărut, Cato şi camarazii lui au 
rămas, privind fix la soldaţii duşmani aliniaţi de-a 
lungul zidului şi discutând agitaţi, în vreme ce ei 
încercau să ghicească ce dorea emisarul roman de la 
prinţ. Soldatul care ţinea stindardul a continuat să-l 
fluture într-o parte şi alta. 

— Nu mai e nevoie, i-a spus prefectul. Le-am atras 
atenţia asupra noastră. 

— Am înţeles. 

Auxiliarii au rămas în poziţie de loc repaus în 
spatele comandantului, îndurând soarele orbitor şi 
fierbinte. Timpul trecea cu greutate, iar prefectul şi-a 
desfăcut eşarfa de la gât, ştergându-şi sudoarea care îi 
curgea pe faţă pe sub coif. La un moment dat, stând 
sub soarele torid, s-a simţit tentat să îşi desfacă 
baretele de sub bărbie şi să-şi scoată coiful măcar un 
moment, ca să scape de povara arzătoare. Apoi a 
rezistat ispitei. Asta nu ar fi făcut decât să arate o 
dovadă de slăbiciune în faţa duşmanilor. Una măruntă 
şi perfect îndreptăţită, a gândit el, dar nu dorea să lase 
impresia că ar fi fost incomodat de ceva. Era mult mai 
bine să le arate cât de rezistenți pot fi soldaţii romani. 


Cu un aer degajat, şi-a legat la loc eşarfa la gât şi a 
rămas în poziţie de repaus, uitându-se drept spre zidul 
din faţă, fără să-şi mute privirea şi, în general, 
străduindu-se să creeze impresia de om imperturbabil. 

În arşiţa devoratoare, după un timp cei s-a părut 
lung cât un veac, prefectul a simţit o mişcare într-o 
parte şi s-a întors, moment în care a văzut un mic grup 
de bărbaţi dând colţul, pe după zidul curţii 
negustorilor. In frunte era un bărbat tânăr şi zvelt, 
purtând o robă elegantă, de culoare galbenă, ale cărei 
falduri luceau în timp ce el se deplasa către romani. 
Avea centură pentru sabie, de care atârna o teacă 
împodobită cu pietre scumpe. Centura sclipea când 
prindea câte o rază de soare pe decoraţiunile lustruite 
din aur şi pe giuvaierurile încastrate. Avea barba 
frumos aranjată, iar datorită uleiului parfumat folosit la 
pieptănat, părul îi lucea în razele puternice ale 
soarelui. In spatele lui păşea o gardă de corp formată 
din şase lăncieri, foarte musculoşi pe sub armurile din 
zale. 

Cato s-a întors către ei şi a ridicat o mână în semn 
de salut. 

— Am onoarea de a mă adresa prinţului Artaxes? 

— Intocmai, i-a răspuns prinţul tăios. Ce doreşti? 

Prefectul învățase pe de rost declaraţia pe care 
dorea să o facă, de aceea a vorbit cu atenţie, ca să fie 
sigur că nu face nicio greşeală. 

— Regele doreşte să te informeze că aceasta este o 
luptă între tine şi el. Intre susţinătorii tăi şi ai lui. 
Oamenii obişnuiţi din regat sunt doar martori 
nevinovaţi şi ar trebui trataţi cu blândeţe. Drept 
urmare, Maiestatea Sa m-a trimis să vă solicit oferirea 
de liberă trecere civililor care în prezent se adăpostesc 
în interiorul citadelei. Ei s-au înşelat, socotind că nu 


aveau motiv să se teamă că vor suferi de mânia 
voastră, şi vor doar să revină la casele şi treburile lor, 
ca să fie supuşi sub orice rege, indiferent pe care l-ar 
alege zeul vostru să domnească peste Palmira. 

Artaxes a făcut un semn din cap şi a aruncat o 
privire spre gărzile de corp. 

— Staţi acolo! 

Apoi a păşit cu precauţie până aproape de Cato, 
ajungând la o distanţă care ar fi permis înjunghierea 
cu un pumnal, a coborât glasul, astfel încât doar ei doi 
puteau auzi ce spun. 

— Riscând să devin ireverenţios, soldaţii mei şi 
aliaţii mei parți sunt aceia care vor hotărî soarta 
Palmirei. Romanule, amândoi ştim asta prea bine, de 
aceea să nu mai amestecăm zeii într-o treabă a 
pământenilor, de acord? _ 

— Cum doreşti, prinţe, a spus Cato. Însă generalul 
Longinus ar putea ajunge la Palmira înaintea 
prietenilor tăi parți, caz în care ţi-ar fi de folos ţie şi 
susținătorilor tăi să îi lăsaţi pe civili să părăsească 
citadela. Un act de milostenie ar putea fi răsplătit prin 
altul. 

Artaxes a clătinat ironic din cap. 

— Romanule, armata partă e la mai puţin de optzeci 
de kilometri de oraş. Undă vă e generalul? Dacă este 
adevărat ce mi-a ajuns la urechi, armata voastră 
mărşăluieşte cu iuţeala melcului. Imposibil să ajungă la 
Palmira înaintea parţilor. Nu mai aveţi vreme. De ce ar 
trebui să mă arăt milos faţă de duşmanii mei? 

— Pentru că nu-ţi sunt duşmani. Dacă ai dreptate, în 
câteva zile, îţi vor deveni supuşi. Arată-te milos faţă de 
ei şi ei te vor respecta. 

— lar dacă voi fi nemilos, ceilalţi supuşi ai mei se 
vor teme de mine, a spus Artaxes zâmbind. Spune-mi 


tu, romanule, la ce anume ar trebui să ţină cel mai 
mult un rege, la respectul sau la teama supuşilor lui? 

— Nu pot răspunde în numele unui rege, dar aş 
spune că respectul contează cel mai mult. 

— Atunci, cu siguranţă că eşti un neghiob. Ne aflăm 
acum faţă în faţă pentru că tatăl meu nu a fost temut 
de nimeni. Şi acum, la sfârşit, nici de respect nu se 
bucură. Când şi-a pierdut respectul, nu s-a putut bizui 
pe teamă ca să se salveze. Eu îi voi face pe oameni să 
se teamă cumplit de mine, astfel încât îmi vor îndeplini 
dorinţele fără să se mai gândească vreo clipă să mi se 
opună. Iar uciderea civililor care tremură acum înapoia 
zidurilor citadelei va deveni o dovadă folositoare 
privind intenţiile mele. În momentul în care îi scoateţi 
pe poartă se pot socoti morţi. 

— Dar cine a spus că îi vom scoate cu forţa? 

Artaxes a mimat uimirea. 

— Nu tocmai de asta te afli aici, ca să cerşeşti 
îndurare pentru vieţile lor? Romanule, nu sunt chiar 
prost. Nu-i puteţi hrăni; de aceea vrea tatăl meu să 
scape de ei. Înseamnă că nu mai aveţi provizii şi că eu 
sunt pe cale de a obţine victoria. 

S-a uitat fix spre prefect preţ de o clipă. 

— Nu e aşa, romanule? 

Cato nu a răspuns pe dată. Aşa cum se temuse, 
Artaxes simţise stratagema din prima clipă. Cato nu 
putea nega faţă de prinţ că nu mai aveau provizii, 
pentru că acesta nu îi va da crezare. În acele momente 
nu mai exista decât o propunere care să fie luată în 
seamă de prinţ. A dat aprobator din cap către prinţ. . 

— Ai dreptate, prinţe. Totuşi, doresc să-ţi fac o 
propunere. Dacă îi laşi pe civili să părăsească citadela 
şi nu le faci niciun rău, în patru zile, două cohorte 
romane vor ieşi din citadelă şi ţi se vor preda. Poţi face 


orice vrei cu ei. 

Artaxes s-a uitat fix la el înainte de a-i răspunde. 

— Nu ai auzit de soarta făgăduită oricărui roman pe 
care îl voi prinde viu? 

— Am auzit. 

— Atunci, de ce îmi faci o propunere atât de 
nesăbuită? 

— Cum ai spus, nu mai putem rezista multă vreme. 
Oricum suntem morţi. Măcar ar da un sens pieirii 
noastre. 

— Asta înţeleg. Dar, dacă veţi muri oricum, de ce ar 
trebui să fiu de acord cu propunerea ta? 

— Cunoşti prea bine calităţile soldaţilor Romei. 
Dacă va trebui să ne distrugi în bătălie, câţi dintre 
oamenii tăi crezi că vom lua cu noi în moarte? 

Era o înşelătorie, întrucât, în momentele acelea 
soldaţii romani ar fi fost prea vlăguiţi ca să opună prea 
multă rezistenţă, însă Cato dorea cu orice preţ ca 
Artaxes să creadă asta, de aceea a rămas drept şi cu o 
expresie neclintită întipărită pe faţă, şi a aşteptat 
răspunsul conducătorului rebelilor. 

— Sunteţi pregătiţi să vă daţi viaţa pentru oamenii 
din Palmira? 

— Da. 

— De ce? 

Cato şi-a sumeţit mânecile când a răspuns. 

— Imperiului îi trebuie câteva luni ca să înfiinţeze şi 
să instruiască o cohortă. Pentru a ajunge la reputaţia 
de care se bucură, armatei romane i-au trebuit o sută 
de ani. Nu dorim ca lumea să îşi aducă aminte de noi 
pentru că am azvârlit oameni nevinovaţi în colții unor 
fiare ca voi. 

O clipă, Artaxes a făcut ochii mari de mirare şi a 
dus mâna spre mânerul sabiei. Apoi s-a silit să 


zâmbească şi a îndepărtat mâna de teacă. 

— De ce ar trebui să cred că vă veţi preda fără 
luptă? 

— Din acelaşi motiv pentru care noi vom crede că 
voi veţi fi cruțat civilii. Încrederea. Dacă îmi dai 
cuvântul că ei nu vor păţi nimic, îţi promit şi eu că ne 
vom preda, asta dacă nu vom fi eliberaţi în cinci zile. 
Dacă vreunul dintre noi nu-şi respectă cuvântul, 
pedeapsa va fi aceeaşi: dezonoarea în faţa tuturor 
oamenilor din întreaga regiune. 

Artaxes a analizat un moment propunerea, iar Cato 
s-a rugat zeilor ca dorinţa prinţului de a abate 
nenorocirea asupra oamenilor Romei să cântărească 
mai greu decât logica raţională. Artaxes a închis ochii, 
apoi şi-a mângâiat barba bine îngrijită. In cele din 
urmă, a clătinat din cap. 

— Nu. Nu voi încheia nicio înţelegere cu tine. Dacă 
va fi să vă distrugem cohortele, o vom face în luptă, 
dovedind lumii că soldaţii Palmirei sunt cel puţin egalii 
legionarilor şi auxiliarilor voştri. Iar în ce îi priveşte pe 
civili, va trebui să-i alungaţi din citadelă şi veţi vedea 
ce li se întâmplă. 

Răutatea glacială din tonul lui îi era limpede lui 
Cato, care a simţit fiorul rece al spaimei pe ceafă. Se 
vedea cât de colo că Artaxes are toate calităţile unui 
tiran. Dorinţa de a inspira teamă era ceva firesc pentru 
el, la fel ca un şarpe care atacă prada. 

— Este ultimul tău cuvânt? - 

— Da... Ba nu. Artaxes a zâmbit din nou. Încă ceva. 
Spune-le tatălui meu şi fraților mei, presupunând că 
mai sunt în viaţă, că după cucerirea citadelei voi pune 
să fie jupuiţi de vii şi trupurile să le fie azvârlite în 
deşert ca hrană pentru şacali. Buzele lui întunecate s- 
au răsfrânt într-un rânjet, apoi a ridicat o mână şi a 


arătat cu degetul spre Cato. lar tu, romanule, te poţi 
alătura lor. Atunci vom vedea cât mai poţi afişa aerul 
de superioritate. 

Prefectul şi-a înghiţit nodul din gât. A încercat să-şi 
păstreze stăpânirea de sine când s-a întors către cei 
care îl însoţiseră. i 

— Înapoi la citadelă. În marş rapid! 

Cât timp au traversat agora, prefectul a simțit 
privirea rece a lui Artaxes parcă sfredelindu-l în spate, 
astfel că nu a rezistat tentației de a arunca o privire 
peste umăr. Artaxes l-a văzut şi a zâmbit cu satisfacţie, 
după care s-a întors, pornind spre colțul îndepărtat al 
curții negustorilor, urmat de gărzile de corp. Inainte de 
a ajunge acolo, un om a venit în goană pe după zid, s-a 
repezit spre Artaxes şi s-a lăsat într-un genunchi în 
momentul în care a început să-i vorbească. Cato era 
prea departe pentru a auzi ceva, însă şi-a continuat 
retragerea spre poartă cu pas mai rar, urmărind însă 
ce se întâmpla în urma lui. L-a văzut pe Artaxes făcând 
mâna pumn şi întorcându-se către Cato, având faţa 
schimonosită într-o expresie de furie extremă. 

Artaxes s-a întors şi a fugit spre adăpostul oferit de 
ziduri, iar vocea lui a răsunat în agora. Deasupra lui, 
de-a lungul zidului, oamenii lui îşi încordau deja corzile 
arcurilor. 

Cato a strigat către cei doi soldaţi: 

— Fugiţi! 

Cei trei au început să alerge spre citadelă. Cato l-a 
auzit pe Macro dând ordine cu voce tunătoare către 
oamenii de la poartă, iar o clipă mai târziu, ţâţânile au 
gemut şi canaturile s-au dat în lături. O săgeată a 
zbârnâit pe deasupra capului, apoi alta a căzut la 
pământ într-o parte. Prefectul a aplecat capul şi, 
împovărat de armură, a alergat cât a putut de repede. 


A văzut spaţiul dintre canaturi lărgindu-se treptat, 
timp în care săgețile au continuat să zboare pe lângă 
el. Apoi s-a auzit un țipăt ascuţit din dreapta. S-a uitat 
şi a văzut că soldatul care ducea stindardul fusese lovit 
de o săgeată în partea din spate a pulpei, puţin 
deasupra genunchiului. 

— Fir-ar să fie! a strigat auxiliarul, după care a mai 
făcut câţiva paşi împleticindu-se şi s-a oprit. 

Cato s-a răstit la celălalt soldat: 

— Ajută-mă! 

L-a prins pe rănit de braţ şi i-a trecut-o pe după 
umăr, iar celălalt auxiliar a aruncat bucina şi a urmat 
exemplul lui Cato. 

— Să mergem! a mârâit Cato printre dinţii 
încleştaţi. Înainte! 

S-au urnit din loc, când purtându-l pe sus, când 
târându-l pe rănitul care gemea de durerea provocată 
de faptul că trebuia să se folosească de piciorul 
săgetat. Erau aproape deja de poartă, dar rebelii 
slobozeau tot mai multe săgeți spre ei. Cato a simţit o 
lovitură ca de baros într-un omoplat în momentul în 
care au reuşit să ajungă sub turnul porţii şi să 
pătrundă prin spaţiul liber. Apoi s-au lăsat toţi la 
pământ, iar legionarii, aflaţi de o parte şi de alta, s-au 
opintit în canaturi şi le-au închis, după care au pus 
drugul de blocare a uşii. 

Respirând sacadat, Cato i-a făcut semn rănitului şi a 
ordonat: 

— Duceţi-l la doctor. 

În timp ce doi legionari l-au ridicat pe om şi l-au dus 
spre curtea grădinii regale, care acum slujea drept 
spital, prefectul s-a ridicat şi s-a pipăit la omoplat, 
chircindu-se de durerea înţepătoare. Nu fusese 
străpuns de săgeată; cămaşa de zale îşi făcuse datoria. 


Dacă lovitura de săgeată nu-i fisurase vreo coastă 
însemna că avea să se aleagă doar cu o vânătaie. Pe 
treptele scării turnului a apărut şi Macro. 

— Înţeleg că nu l-a interesat propunerea noastră? 

— Aşa se pare. 

Macro şi-a aplecat capul într-o parte. 

— N-aş putea spune că-mi pare rău că vom muri 
luptând. E mai bine aşa decât să fim măcelăriți cu 
sânge rece. Cu toate astea, a mai zis el, şi s-a întors 
câtre membrii unei familii care stăteau ghemuiţi la 
umbra apartamentelor regale, îmi este milă de 
amărâţii ăia. Acum nu mai au nicio şansă. 


27 


— S-a luat hotărârea, a spus Balthus cu glas ferm. 
Trebuie să-i sacrificăm pe civili şi încă neîntârziat, ca 
să nu mai consume din provizii. 

S-au auzit murmure de confirmare din partea celor 
câţiva ofiţeri şi a notabilităţilor ce se strânseseră în 
acea seară în sala de audienţe, însă Cato a refuzat să 
cedeze şi a luat din nou cuvântul. 

— Vă asigur, s-a întâmplat ceva neaşteptat. După ce 
am terminat discuţia, de Artaxes s-a apropiat un 
mesager. Din atitudinea lui, trebuie să fi primit veşti 
proaste. 

— De unde ştii? a întrebat Balthus. Ai auzit ce i-a 
Zis? 

— Nu, a recunoscut Cato. Dar expresia de pe faţa 
lui a trădat acest lucru. 

— Aşa susţii tu. Insă putea fi vorba de orice. 

— Nu cred. Ce veste proastă putea aştepta? Parţii 
sunt pe drum, ca să i se alăture. Noi am terminat 
proviziile, iar Artaxes nu are altceva de făcut decât să 
aştepte, iar citadela va cădea în ghearele lui. Cato a 
făcut o pauză semnificativă, după care a continuat. 
Singura veste proastă pe care o putea primi ar fi că 
Longinus şi armata lui se apropie de oraş. 

Macro şi-a dres glasul şi prefectul a aruncat o 
privire în jur, în timp ce prietenul lui a clătinat din cap. 

— Cato, a început centurionul cu blândeţe. Probabil 
să ai dreptate. E posibil. Dar se poate şi să te fi înşelat. 

— Nu mă înşel. Simt convins. 


— Ştii doar ce ai văzut. Sau ceea ce ţi s-a părut că ai 
văzut dintr-o privire întoarsă către Artaxes. Dar asta 
nu e de ajuns. Nu putem risca în ideea că vine 
Longinus. Trebuie să punem planul în aplicare. Civilii 
trebuie sacrificați. 

— Dar dacă am dreptate? a spus Cato şi s-a uitat 
spre ceilalţi. Vom avea mâinile mânjite de sângele a 
sute de oameni. 

A urmat o pauză, după care Thermon s-a ridicat în 
picioare. 

— Asta e preţul ce trebuie acceptat, romanule. Ce 
se întâmplă dacă îi lăsăm să rămână? Apa şi hrana care 
ne-au mai rămas se termină peste cel mult o zi sau 
două. Nu am reuşi decât o scurtă amânare a morţii lor. 
Iar asta cu preţul vieţii tuturor celorlalţi din citadelă. 

— Dar dacă Longinus e aproape de oraş, am putea fi 
salvaţi cu toţii. 

— Dar dacă nu e? Dacă va sosi la o zi după ce, de 
foame, ne vom preda? Atunci totul se va dovedi 
zadarnic. Trebuie să facem acest sacrificiu şi să 
sperăm că astfel vom realiza ceva. Ar fi mult mai bine 
dacă ar muri oameni pentru salvarea regatului decât 
să mai aşteptăm câteva zile şi să murim în van. lţi dai 
seama de asta, da? 

Încercând să-şi ţină în frâu furia şi frustrarea, Cato 
a strâns buzele, care s-au transformat într-o linie 
subţire pe faţa lui, iar Macro l-a tras cu calm înapoi 
spre scaunul său. 

— Are dreptate, băiete. Nu putem risca. Tu eşti 
acela care gândeşte profund de obicei. Dacă m-aş fi 
dus eu să discut cu Artaxes şi mă întorceam cu cine 
ştie ce poveste, ce-ai fi crezut? Ce-ai fi făcut? 

Cato s-a uitat la prietenul său. 

— M-aş fi încrezut în aprecierea ta, asta aş fi făcut. 


Înainte ca Macro să-i poată răspunde, Thermon a 
pus capăt discuţiei, vorbind pe un ton sumbru: 

— După cum văd eu lucrurile, nu avem motive 
întemeiate să ne schimbăm planul. Până îl anunţ pe 
rege, vrea cineva să spună ceva în sprijinul părerii 
prefectului Cato? ... Nu? înseamnă că hotărârea este 
luată. Vă doresc o seară bună. Odihniţi-vă. S-ar putea 
ca ziua de mâine să ne pună la grele încercări. 


Strângerea civililor a început înainte de crăpatul 
zorilor. Soldaţii care aveau familiile în citadelă au fost 
duşi într-un depozit şi puşi sub pază, fără să li se dea 
nicio explicaţie. Li s-a dat pâine şi vin din bucătăria 
regelui, iar după ce au fost închişi bine, legionarii s-au 
apucat să-i ridice pe civili de pe paturile improvizate în 
curţi. Era o sarcină cumplită, dar Macro alesese pentru 
treaba asta doar voluntari. Erau soldaţi profesionişti 
trecuţi prin multe, iar printre ei se numărau mai mulţi 
veterani decât în cohorta lui Cato, oameni despre care 
se ştia că vor executa ordinul fără pic de milă. 
Auxiliarii lui Cato împreună cu mercenarii şi oamenii 
lui Balthus fuseseră trimişi la post pe ziduri, având 
ordine stricte să nu-şi părăsească poziţiile decât atunci 
când aveau să fie schimbaţi. 

Cu făcliile pâlpâitoare în mână, legionarii au strâns 
bărbaţii, femeile şi copiii şi i-au condus spre zona 
deschisă din spatele porţilor. Două centurii au creat un 
cordon care, alcătuit din scuturile late şi lăncile 
plecate, a blocat orice încercare de evadare. Civililor 
nu li s-a oferit timp să-şi ia lucrurile personale sau 
mâncarea şi apa pe care le aveau asupra lor când 
fuseseră ridicaţi. Curând s-au auzit strigătele lor de 
furie şi deznădejde. 

Femeile îşi ţineau copiii strâns la piept, în vreme ce 


bărbaţii îi înfruntau pe romani şi, ţipând, îşi arătau 
mânia, îi amenințau cu pumnii, dar rămâneau la 
depărtare de vârfurile ascuţite ale lăncilor. După ce au 
fost scotocite toate locurile în care se puteau ascunde 
civili, Macro a pornit în fruntea uneia dintre centurii 
pentru a căuta pretutindeni în citadelă oameni care 
încercaseră să se facă nevăzuţi, astfel că la mulţimea 
în aşteptare înapoia porţii s-au mai adăugat indivizi 
sau familii întregi... 

După ce verificase zona apropiată de hambarele cu 
grâne arse, Macro era gata să pornească spre ruinele 
din curtea care slujise ca spital, când a auzit un plâns 
subţire. S-a oprit o clipă şi s-a întors, trăgând cu 
urechea, cercetând din ochi resturile carbonizate din 
jurul lui. Nu a văzut nicio mişcare şi se lăsase liniştea. 
A slăbit atenţia, pentru că unul dintre legionari a venit 
tropăâind şi a salutat. 

— Raportez că am cercetat această zonă. Optio 
doreşte să ştie dacă mai aveţi să-i daţi vreun ordin. In 
aceeaşi clipă, Macro a auzit din nou sunetul, ca 
mieunatul subţire al unei pisici flămânde. A dus un 
deget la buze. 

— 'Tăcere. 

Ambii au rămas nemişcaţi, cu urechile ciulite şi au 
privit în jur cercetător. S-a auzit încă un țipăt, ceva mai 
tare de data asta, iar comandantul şi-a dat seama că nu 
era de pisică. 

— A venit din partea aia, a spus legionarul şi 
Archelaus a arătat către un morman înnegrit, alcătuit 
din coşuri de grâne, aşezate aproape de zid. Sunt 
sigur. 

Macro i-a făcut semn soldatului să-l urmeze şi s-au 
apucat să-şi facă drum prin ruine. Pe măsură ce s-au 
apropiat, plânsul a devenit continuu, iar Macro a auzit 


şi glasul cuiva care vorbea încet, pe un ton îngrijorat. A 
ocolit mormanul de coşuri carbonizate şi a văzut că 
între el şi zid exista un spaţiu gol. O parte a acelui 
spaţiu era acoperit de o robă de culoare închisă, după 
care Macro a văzut mişcare şi murmurul a crescut în 
intensitate. 

— Acolo! a spus legionarul şi a dat să-şi scoată 
sabia. 

— Opreşte-te, i-a ordonat centurionul. Nu e nevoie. 

A trecut pe lângă legionar şi a călcat pe rămăşiţele 
arse ale coşurilor, care zăceau împrăştiate în jurul 
movilei. Când Archelaus a ajuns la robă, Macro s-a 
aplecat, a prins-o de un colţ şi a tras-o cu o mişcare 
rapidă. S-a auzit un geamăt, iar o fată, nu mai mare de 
treisprezece sau paisprezece ani, şi-a ridicat privirea 
de la un copilaş ce plângea şi pe care îl ţinea strâns la 
piept. A rămas cu gura deschisă, ca şi cum ar fi vrut să 
tipe, însă doar şi-a înghiţit nodul din gât şi a clătinat 
din cap. 

— Vă rog! Nu ne luaţi de aici, vă rog. 

A vorbit în greceşte, iar Macro a remarcat că stola 
ei albastră şi mantia erau cusute dintr-un material de 
calitate. Părul negru îi era bine pieptănat şi la gât 
purta un pandantiv din aur. Copilul fusese înfăşat în 
grabă cu un şal, iar faţa lui mititică şi cu aspect 
bolnăvicios era schimonosită de plâns, iar mânuţele 
strânse pumn tremurau în aerul răcoros. 

— Îi e foame, a explicat ea. Moare de foame. Şi eu la 
fel. Vă rog să ne ajutaţi. 

Macro a luat fata în braţe şi a ridicat-o în picioare. 

— Mai este cineva ascuns aici? 

— Nu, nu cred. Cu mâna rămasă liberă, l-a strâns pe 
bărbat de braţ. Vă rog să ne lăsaţi aici. 

— Îmi pare rău, tânără doamnă. Aşa am primit 


ordin. 

— Ştiu, dar tu pari un om bun. S-a uitat scurt şi la 
legionar. Amândoi sunteţi buni. Cruţaţi-ne. Lăsaţi-ne să 
rămânem. 

Macro a clătinat din cap. 

— Nu-ţi vom face niciun rău. Acum, vino cu noi. 

— Dacă nu vreţi să faceţi niciun rău, unde i-atţi 
strâns pe toţi? 

Bărbatul s-a uitat la ea şi i-a răspuns sec: 

— La poarta principală. 

— La poartă? De ce? 

Lui Macro i s-a făcut milă de fată şi s-a gândit să nu 
o mintă. 

— Regele a poruncit ca toţi civilii să părăsească 
citadela. 

Ea s-a uitat lung la el şi a priceput înţelesul 
adevărat al vorbelor lui. 

— Nu... Dar asta este o crimă. Curată crimă. 

— Aşa am primit ordin, tânără doamnă. Vino cu noi, 
a zis el şi a luat-o ferm de mână. Nu ne face necazuri, 
bine? 

Ea a încercat să se smulgă, însă nu se putea opune 
strânsorii puternice a lui Macro. Şi-a muşcat buzele şi 
a încercat o altă stratagemă, iar cuvintele s-au 
rostogolit nebuneşte de pe buzele ei subţiri. 

— Pot să-ţi gătesc. Să îţi îngrijesc de arme... Să te 
încălzesc noaptea. Dar cruţă-ne pe mine şi pe frăţiorul 
meu. Jur că nu-ţi va părea rău. 

Macro a simţit un junghi de vinovăţie în faţa acelei 
propuneri şi l-a cuprins o stare de rău dându-şi seama 
de ce sunt în stare oamenii ajunşi în pragul 
deznădejdii. Legionarul ascultase acest schimb de 
cuvinte şi a aruncat o privire spre Macro. 

— Ce ziceţi, domnule? Pot să o am eu înainte dea 


pleca din citadelă? 

— Poftim? a exclamat Macro, încruntându-se şi 
răsucindu-se spre om. 

— E o bucăţică bună. Mare păcat să se risipească. 
Şi aşa va muri curând. 

— Ţine-ţi gura, a mârâit centurionul la el. Dispari 
din faţa mea şi du-te să cauţi în următoarea curte. 

— Am înţeles. 

Legionarul a luat poziţia de drepţi, a salutat, iar 
apoi s-a răsucit şi a plecat în fugă. Macro s-a uitat urât 
după om, ştiind prea bine că îşi închipuia că superiorul 
lui hotărâse să păstreze fata pentru sine. Un alt ofiţer 
ar fi profitat de situaţie, şi-a dat el seama, însă ordinul 
primit îl îngreţoşase peste măsură şi nu avea de ales. 
Civilii trebuiau să moară pentru a-i îngădui regelui şi 
susținătorilor lui să mai trăiască în citadelă câteva zile. 
Era greu, dar acţiunea se justifica, şi-a spus el. A privit 
fata şi copilul şi, brusc, nu a mai fost la fel de convins. 

— Cum te cheamă? 

— Jesmiah, i-a răspuns ea imediat, percepând o 
schimbare a dispoziţiei lui. lar pe fratele meu îl 
cheamă Ayshel. 

— Şi unde ţi-e familia, Jesmiah? 

— Nu ştiu. Ne-am pierdut unii de alţii când toată 
lumea încerca să ajungă în citadelă. Eu şi Ayshel am 
fost printre ultimii care au intrat înainte de închiderea 
porţilor. 

— Cum ai reuşit să supravieţuieşti de atunci 
încoace? 

— Am primit raţii, ca toată lumea. l-am dat lui 
Ayshel mai tot ce primeam, dar tot îi era foame. 

Macro s-a uitat la ea şi a observat cât de trasă la 
faţă era. A bănuit că pe sub faldurile stolei era doar 
piele şi os. 


— Poate îţi vei regăsi familia în oraş. 

Ea s-a uitat speriată la el. 

— Doar n-o să mă arunci afară din citadelă. Mă vor 
ucide. Îl vor omori şi pe micuțul Ayshel. 

Macro şi-a împietrit inima. 

— Hai, tânără doamnă, să mergem. 

A condus-o de mână, scoţând-o dintre ruinele 
hambarelor de grâne şi ducând-o spre poartă. Jesmiah 
a început să plângă, implorându-l să o lase în citadelă. 
Din deznădejde, i-a promis lui Macro tot soiul de 
plăceri carnale pe care mintea ei tânără le putea 
imagina, însă el a continuat să păşească spre poartă 
îndemnat de o hotărâre de fier. Auzind zgomotele ce 
veneau dinspre mulţimea strânsă lângă turn, Jesmiah a 
tăcut. Când au dat colţul şi fata a văzut civilii 
îngrămădiţi înapoia unui zid de legionari înarmaţi până 
în dinţi, picioarele au lăsat-o şi s-a prăbuşit la pământ, 
strângându-şi fratele la piept. 

— Nu vreau să merg! Nu vreau! Nu vreau să mor! 
Nu mai fac niciun pas! 

— Ba o să mergi, a spus Macro cu fermitate. Ridică- 
te. Imediat! 

— Nu... Te implor. 

— În picioare! a spus Macro şi a tras-o sus, ţinând-o 
nemişcată. 

Fata şi-a aruncat ochii spre fratele ei mai mic, apoi 
spre bărbat. 

— Dacă eu trebuie să mor, măcar ia-l pe fratele meu 
şi ai grijă să trăiască. 

— Nu pot. 

— Te rog! 

— Nu. Cum să mă ocup eu de un sugar? E fratele 
tău. Trebuie să rămână cu tine. Să mergem. 

Macro a ridicat-o de la pământ, luând-o în braţe şi a 


păşit hotărât spre poartă. Jesmiah a amuţit, a închis 
ochii şi a început să mormăie ceva ce semăna a 
rugăciune. Bărbatul a aruncat o privire spre ea, după 
care a rămas cu ochii fixaţi drept înainte. Şi-a croit 
drum cu umărul prin şirul de legionari şi a aşezat-o cu 
picioarele pe pământ fără menajamente, după care s-a 
îndepărtat de ea şi a arătat spre mulţime. 

— Gata. Acum du-te şi alătură-te poporului tău. 

Ea s-a uitat încă o dată spre el cu ochi plini de 
dispreţ, apoi, apărând capul fratelui cu umărul, a mers 
încet printre oamenii care se văicăreau şi plângeau, 
până când a ajuns chiar în faţa porţii închise. Ca să fie 
prima alungată din citadelă. Prima care să fie 
măcelărită de rebeli. S-a întors şi a privit acuzator 
către Macro. El s-a uitat cum unul dintre legionarii de 
la poartă s-a apropiat de ea, a întins mâna şi i-a smuls 
pandantivul de aur de la gât, după care l-a pus bine în 
punga lui şi a revenit la locul lui. Preţ de un moment, 
Macro s-a gândit să-l pedepsească pe soldat, dar ce 
rost avea? Dacă nu i l-ar fi luat legionarul, pandantivul 
i-ar fi fost furat de pe cadavru de cine ştie ce rebel. 
Acelaşi rebel care, probabil, ar fi putut să-l ia de la 
legionar peste câteva zile. Centurionul a dat din cap cu 
amărăciune şi s-a tras deoparte în momentul în care 
ultima dintre echipele de căutare îşi purta victimele 
printre şirurile de soldaţi. 

După ce şi ultimul dintre fugari a fost adus în 
mulţime, Macro a respirat adânc. 

— Deschideţi poarta! 

Oamenii ce aveau misiunea de a păzi poarta au scos 
drugul de blocare şi au tras de lanţuri. Canaturile s-au 
deschis cu un uruit, iar lumina roşiatică a zorilor a 
pătruns ca o maree în citadelă. Oamenii din mulţime s- 
au întors spre lumină şi, vreme de o clipă, strigătele lor 


s-au stins, semn că fiecare dintre ei se gândea la soarta 
ce-l aştepta. 

— Să-i scoatem afară! a răcnit Macro. 

— Pregătiţi lăncile! 

Soldaţii lui au coborât vârfurile lăncilor, iar cei mai 
apropiaţi dintre civili s-au crispat de spaimă. Strigătele 
de frică şi panică s-au înălţat din nou spre cer, astfel că 
centurionul a trebuit să ducă mâinile pâlnie la gură şi 
să urle cât a putut de tare pentru a transmite ordinele. 

— Cu pas rar... înaintați! 

Şirul de soldaţi romani s-a revărsat înainte, 
apropiindu-se de oamenii din mulţime. La început, 
nimeni nu s-a clintit, dar apoi presiunea din partea 
celor aflaţi cel mai aproape de vârfurile de lance i-au 
silit în mod inevitabil pe ceilalţi să pornească spre 
poartă şi oamenii au început să se răspândească de-a 
latul agorei. 

Macro a păşit dincolo de treptele postului de control 
al porţii şi a urcat pe parapet. Cato se uita dincolo de 
piaţă, către zona în care se afla platforma de artilerie a 
rebelilor. 

— Nu este cel mai plăcut moment pentru noi, a spus 
Macro încet, când s-a apropiat de prietenul său. 

Cato s-a uitat spre el cu un aer absent, apoi a 
înţeles vorbele lui. 

— Nu prea este. Dar nu aveam ce face. 

— Asta e o slabă consolare pentru toţi amărâţii ăia 
şi pentru cei dintre noi care au trebuit să îndeplinească 
ordinul. 

Intre timp, Cato îşi îndreptase atenţia spre poziţiile 
duşmane, iar Macro a oftat de neputinţă. 

— Ce gând te roade? 

— Atmosfera e foarte liniştită acolo, i-a răspuns el. 
Nu am văzut aproape nicio mişcare. 


Centurionul şi-a dus mâna streaşină la ochi şi s-a 
uitat spre curtea negustorilor, apoi spre zona 
templului. Două siluete - băieţi, a bănuit el - îşi adunau 
nişte lucruri din faţa templului. 

— Am înţeles ce vrei să spui. 

— Bine, dar ce pun la cale? 

Macro a făcut un gest din umeri. 

— Să fiu al naibii dacă îmi dau seama. Dar trebuie 
să fie acolo. Aşa cred eu. Vom afla destul de curând, 
după ce vor vedea mulţimea aia. 

A făcut semn către civilii care se răspândeau de-a 
latul agorei. Mai toţi au înaintat puţin, apoi s-au oprit, 
privind temători spre clădiri şi spre intrândurile 
străzilor care dădeau în piaţă. Câţiva dintre ei, ceva 
mai îndrăzneţi decât restul, au ţâşnit către cel mai 
apropiat loc ce părea adăpostit, sperând să scape 
înainte ca rebelii să reacționeze. Macro şi-a plimbat 
privirea dincolo de marginea mulţimii, până a văzut 
silueta unei fete îmbrăcate în albastru, care ţinea un 
copilaş în braţe. Jesmiah a păşit netemătoare către cea 
mai apropiată gură de stradă şi a dispărut din câmpul 
lui vizual. Bărbatul a simţit că inima îi devine grea 
când şi-a dat seama că îi trădase pe fată şi pe frăţiorul 
ei. 

Parapetul a vibrat sub ghetele soldaţilor când au 
închis canaturile porţii. Cu toate astea, nu se vedea 
nici urmă de duşman, iar Cato, de agitaţie, a bătut 
darabana cu degetele în teaca sabiei. 

— Ce naiba mai aşteaptă? a bolborosit el. 

În agora, civilii şi-au dat seama de tăcerea ce 
domnea acolo şi au început să se mişte cu repeziciune 
dinspre zona deschisă spre străzile care ieşeau din 
piaţă. Curând, zona pavată s-a golit, devenind tăcută, 
iar dinspre oraş nu au răsunat ţipete de panică sau de 


ajutor. 

— S-a întâmplat ceva, a spus Cato. Trebuie să aflăm 
ce anume. 

— Ar putea fi o capcană. 

— Se poate. Dar trebuie să aflăm. 

— Bine, a cedat Macro. S-a întors şi a trecut de 
cealaltă parte a postului de control de la poartă, 
strigând către legionarii de dedesubt. Centurion 
Braccus! 

— Da, domnule. 

— Trimite afară două secţii. Să verifice zona 
templului şi curtea negustorilor. Cere-le oamenilor tăi 
să revină cu un raport cât de curând posibil. 

— Am înţeles. 

Braccus s-a răsucit către cel mai apropiat dintre 
oamenii lui şi i-a transmis ordinul. Câteva momente 
mai târziu, unul dintre canaturi s-a tras în lături cât să 
le permită legionarilor să iasă în şir indian. De pe 
parapet, Macro şi Cato i-au urmărit răspândindu-se, un 
grup pornind oblic prin agora, către templu, iar 
celălalt, direct spre poziţia pe care rebelii o 
fortificaseră pentru a proteja bateria de artilerie. Au 
dat colţul şi au dispărut din vedere. La scurt timp, cei 
doi i-au văzut pe câţiva dintre soldaţi deplasându-se 
de-a lungul zidului. Apoi comandanții de secţii s-au 
întors în goană spre citadelă. 

Macro şi-a dus o mână la gură şi a strigat spre ei. 

— Ce aţi descoperit? 

— Nimic, domnule. Au plecat. Au lăsat totul vraişte. 
Catapultele sunt tot acolo. Tot astfel şi un berbec 
neterminat. Rebelii au dispărut. 

Macro s-a întors spre Cato. 

— Ce se petrece? De ce au renunţat la asediu? Şi, la 
urma urmelor, unde au plecat? 


— Nu-mi place. Ar putea fi totuşi o capcană. 

Macro a surâs strâmb. 

— Hai să privim partea bună a lucrurilor. Nu se 
vede nici urmă de vreun cal troian. 

Tânărul i-a aruncat o privire iritată prietenului său. 

— Bine. Îmi pare rău. Nu e momentul pentru aşa 
ceva. 

— Adevărat. 

Macro şi-a desfăcut baretele coifului şi l-a scos de 
pe cap. Părul scăldat în sudoare îi era lipit de ţeastă, 
iar el şi-a trecut degetele peste buclele negre. Apoi a 
lovit cu pumnul în parapetul de piatră din faţa lui. 

— Ce naiba au uneltit? Dacă nu sunt acolo, cred că 
au părăsit oraşul în timpul nopţii. Dar de ce ar fi făcut 
aşa ceva? 

Apoi Cato şi-a adus aminte de tratativele pe care le 
avusese cu prinţul Artaxes şi de omul care se repezise 
spre el ca să-i aducă un mesaj. Cu ochii sclipind de 
emoție, s-a întors spre Macro. 

— Longinus! Pesemne că patrulele lor au văzut 
armata lui apropiindu-se. Rebelii au fugit. 

— Longinus? 

— Da. Despre asta trebuie să fie vorba! Cato l-a 
lovit amical pe Macro peste umăr. Suntem salvaţi! 

— Las-o mai moale, l-a prevenit centurionul. Dacă e 
vorba de Longinus, atunci unde este? Pe de altă parte, 
ar fi trebuit să mărşăluiască repede ca vântul ca să 
ajungă atât de curând la Palmira. 

Prefectul celei de-a Doua Ilire a alergat spre cel mai 
apropiat turn şi a urcat treptele câte două odată. Ajuns 
în vârf, cu inima bătându-i sălbatic, a dat fuga spre cel 
mai apropiat parapet şi a examinat orizontul dincolo de 
oraş. La început, nu a distins nimic. Apoi, departe spre 
răsărit, a observat o dungă subţire de praf dincolo de 


un deal scund. Acolo se afla probabil Artaxes, gonind 
către aliaţii lui părţi. 

Cato şi-a plimbat ochii spre miazănoapte, apoi spre 
apus şi a văzut o altă pată pe cer. Şi-a azvârlit braţele 
spre ea. 

— Acolo! Macro, uită-te într-acolo! 

De jos, prietenul lui i-a urmat sfatul şi, după ce şi-a 
mijit ochii câteva clipe, a scos un chiot şi a ridicat 
pumnul spre cer. 

— Suntem salvaţi! S-a răsucit spre ceilalţi oameni 
de pe metereze. E Longinus! Generalul Longinus! 

Strigătul a fost preluat de toţi cei de pe ziduri şi de 
cei aflaţi jos, lângă poartă, astfel că citadela răsuna de 
uralele apărătorilor. Toată oboseala şi foamea din 
ultimele zile a fost uitată, iar soldaţii au început să 
ovaţioneze şi să râdă, lovindu-se prieteneşte unii pe 
alţii peste spate. Cato a coborât în fugă din turn şi l-a 
prins de braţ pe Macro. 

— Am reuşit! Am rezistat! Apoi a încercat să ia o 
atitudine ceva mai oficială. Felicitări, domnule! 

Centurionul a făcut un semn prin care respingea 
laudele. 

— A fost cât pe ce. Dacă mai treceau câteva zile... 

— Acum nu mai contează, l-a întrerupt Cato. 
Suntem salvaţi! 

— Salvaţi! a exclamat Macro dând din cap. S-a uitat 
peste agora, spre strada pe care pătrunsese Jesmiah 
pentru a-şi înfrunta soarta. Da, suntem salvaţi. Cu toţii. 


28 


— Aţi reuşit să faceţi ceva ieşit din comun, a spus 
generalul Longinus. In concordanţă cu cele mai bune 
tradiţii ale armatei noastre. Vă asigur că voi vorbi 
despre faptele voastre când voi întocmi raportul către 
Roma. 

— Vă mulţumim, i-a răspuns Macro. 

Se aflau în sala de audienţe a regelui, situată în 
citadelă. Regele Vabathus şi sfetnicii lui reveniseră cu 
mercenarii greci în spaţiul de primire mult mai comod 
din palatul regal de la celălalt capăt al oraşului. In 
primul rând, Maiestatea Sa îi adresase cele mai calde 
mulţumiri generalului Longinus, apoi deschisese 
porțile pentru armata lui, pe de o parte din dorința de 
a întări prietenia sa cu Roma, dar mai mult pentru a se 
răzbuna pe acei locuitori ai oraşului care îl sprijiniseră 
pe Artaxes sau cel puţin nu făcuseră niciun gest pentru 
a i se opune. Longinus îi mulţumise pentru propunere, 
dar refuzase, pentru că nu-şi îngăduia ca armata lui să 
se compromită din cauza beţiilor şi a jafurilor. Imediat 
după încheierea întâlnirii cu regele, Longinus stabilise 
o discuţie cu cei doi ofiţeri care comandaseră coloana 
de sprijin. Împreună cu Sempronius şi personalul 
apropiat lui, el le adresase felicitări, astfel că acum 
venise vremea să se apuce din nou de treabă. 

— Raportul vostru arată că prinţul Artaxes a părăsit 
oraşul ieri-seară. Vom avea un avantaj de sub treizeci 
de kilometri. Vreau să pornesc după el imediat ce 
coloana mea este aprovizionată cu apă şi hrană. Am 


ales riscul de a lăsa majoritatea convoiului cu bagaje 
tocmai la Chalcis, ca să pot ajunge la Palmira cât mai 
repede. Dacă îi voi ajunge din urmă pe rebeli, îi vom 
distruge cu totul. Sigur suntem mai puternici decât 
armata de strânsură a prinţului Artaxes. 

Cato nu se îndoia. Longinus venise cu două legiuni, 
a Zecea şi a Treia, precum şi cu câteva cohorte de 
ajutoare. A Şasea fusese lăsată să apere provincia. 
Doar un lucru îl îngrijora pe prefect în privinţa 
alcătuirii armatei lui Longinus, de aceea şi-a dres 
glasul. 

— Domnule... 

— Da, prefect. 

— Prinţul Artaxes a spus că o armată partă este la 
două sau trei zile de marş de Palmira. Asta a fost ieri. 
Dacă spunea adevărul, atunci riscăm să îl ajungem din 
urmă după ce-şi va uni forţele cu parții. 

Longinus a confirmat cu un gest. 

— Cu atât mai bine. Iscoadele mele mi-au spus că 
părţii nu ar putea pregăti o armată mare în 
următoarele luni. li vom zdrobi pe rebeli şi, în acelaşi 
timp, le vom da parţilor o lecţie. După ce vor fi înfrânți, 
nu vor mai îndrăzni să se amestece în treburile 
Palmirei ani buni. 

— Sunt convins că aveţi dreptate. Dacă îi 
înfrângem. 

— Dacă? a întrebat Longinus şi a zâmbit. Ai îndoieli 
că îi vom zdrobi? 

— Nu, domnule. Sigur că nu, cu condiţia să luăm 
măsurile necesare de prevedere. 

— Prevedere? La ce te referi, prefect? 

Cato a făcut o scurtă pauză ca să analizeze cea mai 
bună modalitate de a-şi prezenta părerile. Nerăbdător, 
generalul Longinus şi-a schimbat poziţia pe scaun. Ei? 


Spune! 

— Aveţi aici două legiuni, dar mai mult decât orice e 
nevoie de cavalerie. Dacă armata se confruntă cu 
parții, este esenţial să aveţi forţe egale în ce priveşte 
călăreţi. 

— Aha, a răspuns Longinus, însoţindu-şi răspunsul 
cu o mişcare din cap. Pesemne că mă socoteşti 
necugetat pentru că nu cunosc legendarul arcaş călare 
din armata partă. Prefect, permite-mi să-ţi dau 
asigurări. Legiunile Romei sunt pe potriva oricăror 
călăreţi sau arcaşi care au existat vreodată. Faptul că 
amicii noştri parți au socotit cu cale să combine cele 
două roluri nu atârnă prea mult. 

— Nu aţi vorbi astfel, dacă aţi fi fost alături de noi în 
deşert când am luptat împotriva unei forţe reduse de 
arcaşi călări. De n-ar fi fost prinţul Balthus şi oamenii 
lui... 

— Atunci, e foarte bine că prinţul şi ai lui se alătură 
forţelor noastre. Chiar oamenii lui îşi caută caii de care 
au nevoie. 

— Balthus va veni cu noi? a intervenit Macro. De 
ce? 

— Tatăl lui a oferit serviciile fiului său şi mă bucur 
să adaug câte ceva la forţele mele. Aceşti oameni ar 
putea fi de folos ca iscoade, ca să-i scutească pe ai 
noştri de o asemenea treabă. Cred că vom avea 
suficienţi oameni călare ca să contracarăm orice 
ameninţare din partea arcaşilor călări. Te-ai liniştit? 

— Sincer să fiu, nu, domnule, a spus Cato. 

Generalul Longinus s-a încruntat. 

— De ce, mă rog? 

— În cea mai mare parte, deşertul este teren pentru 
cavalerie. Acolo nu-ţi poţi apăra flancurile. Nu poţi 
împiedica duşmanul să te ocolească pentru a te ataca 


din spate. Eu nu m-aş angaja într-o bătălie, decât dacă 
mi-aş putea alege condiţiile, un loc în care terenul 
permite unei forţe mari de infanterie să înfrunte 
inamicul cu flancurile asigurate, ori aş folosi terenul 
accidentat pentru a încetini deplasarea cailor. Dacă 
surprind coloana în deşert deschis, parții pot lovi din 
orice direcţie, îşi lansează săgețile şi se retrag înainte 
ca forţa noastră de cavalerie să se apropie de ei. 

— Asta nu ar fi decât o hărţuială, prefect. Nu ne-ar 
împiedica să avansăm contra forţei lor principale. 

— Bine, dar forţa lor principală este cavaleria, 
domnule. Asta este problema. La început, totul ar 
părea o serie de atacuri de hărţuială. Ne vor ademeni 
ca să pătrundem mai adânc în deşert, rărind mereu 
rândurile oamenilor noştri şi făcându-i să trăiască sub 
ameninţarea unor ploi de săgeți slobozite pe 
neaşteptate. 

— Atunci, cum să fac, prefect? a întrebat generalul, 
în glasul căruia apăruse sugestia că e exasperat. Să 
renunţ la înaintare, lăsându-i pe Artaxes şi pe rebelii 
lui să scape? 

— Cu tot respectul, da, domnule. Exact aşa aş 
proceda. 

— De ce? 

— Avem Palmira. Nu există ceva care să aibă 
valoare strategică între acest loc şi Eufrat. Dacă parții 
vor război, atunci să ne atace aici, în condiţiile impuse 
de noi. Într-un război de uzură, atacând zidurile 
oraşului, ar suferi pierderi mari. lar în ceea ce-l 
priveşte pe prinţul Artaxes, el nu poate spera decât să 
trăiască surghiunit în Parţia. Rebelii vor trebui să stea 
acolo, alături de el, ori să revină în Palmira pentru a 
încerca să obţină iertarea regelui. Artaxes nu mai e o 
forţă. Il putem ignora. 


— Eu nu-l voi ignora. Nu vreau să cedez iniţiativa 
duşmanului. Îl voi găsi şi-l voi înfrânge. Nu le permit să 
sfideze Roma. 

— Sunt convins că aşa a gândit şi generalul 
Crassus. 

Longinus a respins ideea cu un gest. 

— Crassus a fost un nepriceput. S-a aventurat prea 
adânc în teritoriul inamic. Eu plec după o bandă de 
rebeli. Desigur, dacă acolo există o forţă a partilor, va 
trebui să luptăm cu aliaţii lor parți, ori să renunţăm la 
idee. Dacă se va întâmpla asta, îl vom prinde în cleşte 
pe prinţul Artaxes, dovedind astfel inutilitatea oricărei 
alianţe cu Parţia. Acum suntem în avantaj. Generalul 
Longinus a zâmbit încurajator. Înţeleg prin ce aţi 
trecut tu şi centurionul Macro în ultimele zile, astfel că 
voi şi oamenii voştri vă puteţi odihni ca să vă 
recăpătaţi forţele. Dacă nu sunteţi pregătiţi să vă 
alăturaţi campaniei, ar fi mai bine să rămâneţi aici. 

Cato a clătinat din cap. 

— Nu avem nevoie de odihnă. Suntem gata de luptă. 

— Foarte bine. Voi avea nevoie de fiecare om ca să 
pornesc în urmărirea rebelilor şi ca să-i zdrobesc. 
Aşadar, prefect, dacă nu mai altceva de spus... 

Longinus a tăcut o clipă şi l-a țintuit pe Cato cu o 
privire severă, parcă sugerându-i să nu mai aibă 
îndrăzneala de a-i sta în cale. Sempronius a făcut un 
pas înainte. 

— Generale, îmi îngădui să spun ceva? 

Longinus şi-a aruncat ochii spre ambasador. 

— Da. Ce este? 

— Aceşti ofiţeri şi-au dovedit curajul şi priceperea în 
repetate rânduri, nu numai în apărarea citadelei, ci 
luptând ca să traverseze deşertul, dar în primul rând 
pentru a pătrunde în citadelă. Nu mă îndoiesc de 


bărbăţia lor şi nici de capacitatea lor de a înţelege 
duşmanul şi tactica lui. Ai face bine să le urmezi sfatul. 

— Chiar aşa? 

Longinus s-a întors către mica lui suită de ofiţeri, în 
primul rând tineri tribuni ajunşi la prima lor funcţie 
militară. Aceşti au zâmbit cu aer de cunoscători. Cato a 
simţit că îi fierbe sângele în vine. Ce ştiau ei despre 
lupta în deşert? De unde să ştie ei aşa ceva, când abia 
îşi părăsiseră casele elegante din Roma? Singurele 
acţiuni la care participaseră de la sosirea în răsărit 
fuseseră în lupanarele Antiohiei şi în alte bordeluri din 
oraşele siriene unde existau garnizoane ale legiunilor 
romane. Brusc, a simţit întreaga povară a oboselii şi a 
înţeles că nu putea face nimic pentru a-l convinge pe 
Longinus să-şi schimbe planurile. A aruncat o 
căutătură spre Macro şi, resemnat, şi-a lăsat capul în 
piept. Longinus a băgat de seamă gestul şi a continuat 
după ce şi-a prins mâinile la spate. 

— Gata. Discuţia s-a încheiat, domnilor. Vreau ca 
oamenii noştri să pornească în marş imediat ce se 
completează proviziile. Ingrijiţi-vă să se dea ordinele 
corespunzătoare. Sempronius, dacă nu te superi, aş 
dori să stau de vorbă singur cu cei doi ofiţeri. 

Sempronius s-a uitat fix la general, apoi a dat 
din cap. 

— Cum doreşti. Prefect, mă găseşti în apartamentul 
meu. Te rog să fii amabil să treci pe la mine înainte de 
a părăsi oraşul. 

— Am înţeles. 

Ofițerii de stat major au salutat şi au ieşit din 
încăpere unul după altul, împreună cu ambasadorul. 
Longinus a aşteptat până când ultimul ieşit a închis 
uşa, după care s-a întors spre Cato. 

— Ce te-a apucat să-mi pui la îndoială autoritatea 


aşa? 

— Datoria mea e să-mi exprim părerea ca 
profesionist. 

— La naiba cu părerea ta de profesionist! Eşti un 
subordonat oarecare, un prefect temporar. De ce crezi 
că v-am trimis pe tine şi pe Macro până aici? Pentru că 
eraţi cei mai buni oameni pentru această misiune? 
Trezeşte-te, Cato. V-am ales pentru că puteaţi fi 
sacrificați. Pentru că voiam să vă scot din calea mea. 
Pentru totdeauna. Voi doi nu sunteţi decât iscoadele 
preferate ale lui Narcissus. Nu sunteţi nicidecum 
soldaţi. E un miracol că aţi ajuns aici. Aţi avut noroc 
chior. Poate că tocmai de aceea este bine că vă 
alăturaţi armatei mele. S-ar putea ca norocul vostru să 
se prindă şi de noi. Longinus a făcut o pauză şi, pentru 
prima oară, prefectul a văzut că generalul are unele 
îndoieli în legătură cu hotărârea de a porni în 
urmărirea lui Artaxes. 

— Aţi încheiat cu noi, domnule? a întrebat Macro, 
cu un aer morocănos. 

Longinus l-a privit ţintă o clipă apoi a încuviinţat din 
cap. 

— Pregătiţi-vă oamenii de marş. Vă veţi aşeza în 
spatele coloanei, acolo unde vă este locul. Iar acum 
pieriţi din ochii mei! 


Sempronius s-a rezemat de speteaza scaunului şi a 
mişcat din cap. 

— Cato, nu am ce face. Sunt doar ambasador. Am 
fost trimis aici să închei o înţelegere cu regele 
Vabathus şi nimic mai mult. Longinus are o autoritate 
mult mai mare decât mine. Dacă e hotărât să continue 
campania începută, aşa va face. 

— Dar e o prostie, i-a răspuns Cato. Pleacă în 


urmărirea lui Artaxes cu provizii de apă şi hrană doar 
pentru câteva zile. Dacă nu izbuteşte să dea piept, va fi 
silit să se retragă. Iar dacă ia hotărârea de retragere 
prea târziu, cine ştie câţi oameni va pierde pe drumul 
de întoarcere... 

— Sigur ştie asta, a zis Sempronius. Nu e chiar 
neghiob. Îl cunosc destul de bine ca om. E ambițios. 

— Ambiţios? a întrebat centurionul, râzând cu 
amărăciune. Vai, este mai ambițios decât îţi închipui! 

Sempronius l-a privit fix. 

— Ce insinuezi? 

— Nimic, a spus Macro şi a făcut cu un semn de 
lehamite. Oboseala îşi spune cuvântul. Nu insinuez 
nimic. E mai degrabă un vânător de glorie, ca mulţi de 
felul lui. 

— Am înţeles, i-a răspuns Sempronius stăpânit. 

S-a întors apoi spre fiica lui, care se aşezase alături 
de Macro: 

— Draga mea, nu vrei să ne aduci un urcior cu vin? 

— Vin? a întrebat Iulia, surprinsă. Acum? 

— Desigur. Oamenii aceştia urmează să plece la 
război. Merită să bea ceva. Găseşte vin din cel bun. 
Cred că administratorul mai are câteva urcioare. 

Iulia s-a încruntat. 

— De ce nu trimiţi pe altcineva după vin, tată? 

— Prefer să te duci tu, draga mea, şi chiar acum. 

Câteva secunde, Iulia nu s-a mişcat, iar tatăl ei s-a 
uitat la ea stăruitor. Cu un oftat de nemulţumire, s-a 
ridicat de pe canapea şi s-a dus spre uşă, pe care a 
trântit-o când a ieşit. 

— Chiar trebuia? a întrebat prefectul. 

— E fiica mea. Fac asta pentru a o proteja. Ceea ce 
înseamnă că, spre binele ei, există anumite lucruri pe 
care nu trebuie să le cunoască. Cum ar fi situaţia cu 


Longinus. Niciunul dintre voi nu e cinstit cu mine. Ce 
se întâmplă? 

Cato a zâmbit. 

— Domnule, cum ai spus, sunt lucruri pe care e 
primejdios să le cunoşti. 

— Asta e o prostie, a spus Macro, într-o izbucnire de 
frustrare. M-am săturat de toate, Cato. Sunt soldat, nu 
iscoadă. 

— Macro, l-a prevenit prefectul, nu face asta! 

Centurionul a clătinat din cap. 

— O să spun ce gândesc, ce naiba! Dacă ticălosul de 
Longinus ne va duce la dezastru, e bine să ştie cineva 
şi motivul. Cineva care se poate întoarce la Roma ca să 
spună adevărul. 

— Despre ce adevăr este vorba? a întrebat 
Sempronius. 

— Longinus a prins gust pentru purpuriu, a spus 
Macro. Atât de ambițios este. 

— Adevărat? l-a întrebat Sempronius pe Cato. 

Acesta s-a uitat mânios la Macro, a tras aer în piept 
şi s-a resemnat să explice situaţia. 

— Aşa socotim noi. Nu avem suficiente dovezi. Se 
pricepe să-şi ascundă adevăratele intenţii. Cred că 
despre asta este vorba. Vrea o victorie. Ca să-şi creeze 
o reputaţie bună şi să dovedească Romei şi împăratului 
că e un bun slujitor. Tot de aceea ne-a trimis pe mine şi 
pe Macro înaintea coloanei principale. 

A fost convins că nu vom reuşi. Se pare că eram 
sortiţi pieirii. Asta însemna că scăpa de cineva care îl 
poate acuza. 

Sempronius s-a uitat la amândoi şi abia după aceea 
a vorbit. 

— Dacă este aşa înseamnă că face eforturi mari ca 
să scape de voi. 


— Are motive întemeiate ca să ne vadă morţi. 

— Nu sunteţi ofiţeri obişnuiţi, aşa e? 

Prefectul nu a răspuns, însă i-a aruncat o privire de 
avertisment centurionului, care a ridicat din umeri şi a 
privit pe fereastră. 

Sempronius a lăsat ca tăcerea stânjenitoare să mai 
dureze o vreme, apoi şi-a dres glasul. 

— Vreau să ştiţi că sunt un slujitor credincios al 
împăratului Claudius. Puteţi avea încredere în mine. 
Dar mai e ceva. Sunt conştient că între voi există ceva 
mai mult decât o prietenie trecătoare, iar fiica mea mi- 
a spus totul, Cato. Totul, înţelegeţi? Iată, să presupun 
că înseamnă că doreşti s-o iei de soţie? 

Cato a depus un efort mintal considerabil ca să facă 
faţă direcţiei neaşteptate în care se îndrepta discuţia. 
Sentimentele lui puternice faţă de Iulia intrau în 
conflict cu necesitatea de a păstra secret adevăratul 
scop pentru care el şi Macro fuseseră trimişi în partea 
de răsărit a Imperiului. Sempronius a intuit dilema în 
care se zbătea, de aceea a continuat: 

— La fel ca Longinus, nu sunt prost, Cato. Simt 
mâna lui Narcissus în tot ce se întâmplă. Ca părinte al 
Iuliei, înainte de a consimţi la căsătoria ei cu tine, 
trebuie să ştiu că va trăi în siguranţă. Că nu va fi în 
primejdie dacă îşi leagă destinul de al tău. Sunt 
conştient de riscurile vieţii de soldat. De asemenea, 
cunosc riscurile care îi pândesc pe cei care lucrează 
pentru Narcissus. Nu-ţi cer decât să fii sincer cu mine. 
Eşti agent imperial? 

Prefectul s-a simţit prins în capcană. Nu avea să-i 
fie uşor să scape. lar un răspuns ocolit nu îl putea scuti 
de demascarea adevărului. Pe de altă parte, era 
evident că Sempronius bănuise aproape tot ce i-ar fi 
putut destăinui prefectul. Ştia deja că ei doi lucrează 


pentru secretarul împăratului. 

— Am fost trimişi în răsărit de Narcissus ca să îl 
urmărim pe Longinus, a recunoscut Cato abătut. De 
când Narcissus îi forţase să accepte slujba, Cato şi 
Macro se treziseră în situaţii primejdioase, ca acelea 
trăite în rândurile Legiunii a Doua. Cato dorea mai 
mult ca niciodată să revină la cariera militară, scutită 
de uneltiri secrete şi lupte cu iz politic, domeniul 
secretarului imperial. A respirat adânc şi a continuat: 
Narcissus bănuieşte că generalul se pregăteşte să 
folosească legiunile răsăritene ca să reclame tronul. Eu 
şi Macro am reuşit să-i dejucăm planurile, iar acum 
încearcă să ascundă urmele. Dacă ni se întâmplă ceva, 
să-i comunici lui Narcissus că a avut dreptate, dar am 
avut prea puţine dovezi ca să susţinem acest fapt. 
Domnule, nu suntem agenţi imperiali. Eu şi Macro 
suntem soldaţi. Numai că am fost prinşi în acest joc cu 
Narcissus. 

Sempronius a zâmbit întristat. 

— Nu aţi fi primii cărora li se întâmplă. Aşa 
procedează Narcissus. Pe unii îi recrutează făţiş. Pe 
alţii îi mituieşte. Alţii lucrează cu el sub ameninţare. 
Oamenii ca voi sunt aspirati treptat în lumea uneltirilor 
şi a conspiraţiilor. Eu vă sfătuiesc să vă îndepărtați cât 
mai mult de el, dacă veţi supravieţui acestei campanii. 
Indiferent de recompensele pe care vi le-ar oferi, 
întoarceţi-vă la cariera militară şi nu mai faceţi altceva. 

— Ar fi foarte bine, a mormăit Macro. 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, a răspuns 
prefectul. S-a aplecat în faţă, încrucişându-şi braţele 
pe tăblia mesei. 

— Şi Iulia? 

— Iulia? 

— Am permisiunea ta să mă căsătoresc cu ea? 


Sempronius s-a uitat o clipă la tânărul ofiţer. 

— Nu. Deocamdată, nu. 

Răspunsul l-a izbit pe Cato drept în inimă, cu forţa 
unui baros, dar a alungat valul de amărăciune şi 
disperare care ameninţa să-l cuprindă cu totul. 

— De ce? 

— După cum singur ai recunoscut, zilele 
următoarele vei avea de înfruntat mari primejdii. Cu 
toate acestea, dacă supraviețuieşti şi revii la Palmira 
nevătămat, dacă îţi închei activitatea în estul 
Imperiului, atunci îţi voi da consimţământul. Dar numai 
atunci. 

Cato a simţit o undă de uşurare, temperată de 
conştientizarea greutăților pe care le va avea de 
înfruntat şi a dat din cap cu un aer sumbru. 

— Voi supravieţui. 

Uşa s-a deschis şi Iulia a intrat în încăpere aducând 
o mică amforă cu dop şi patru cupe de argint. 

— Este ultima amforă cu vin falernian? a întrebat 
Sempronius, recunoscând vasul. 

— Doar ai zis să aduc vin bun, tată. 

— Da. Adevărat. Bine, atunci să închinăm. 

Sempronius a luat amfora şi i-a scos dopul. Aroma 
fructată şi delicată a vinului a plutit în aer. A turnat cu 
atenţie în fiecare cupă, apoi a pus dopul la loc. 

De departe s-a auzit un sunet de bucină. 

— Sună adunarea, le-a explicat centurionul lui 
Sempronius şi luliei. S-a întors spre Cato. Să bem 
repede. Va trebui să plecăm. 

— Aşteptaţi puţin, a spus Sempronius. A aruncat o 
privire spre Iulia şi a ridicat cupa. 

— Vă rămânem recunoscători pentru ce aţi făcut în 
Palmira. Nu cred că există doi ofiţeri mai destoinici în 
toată armata romană. Roma are nevoie de voi. Propun 


să închinăm în cinstea voastră. Să vă întoarceţi teferi! 

Macro a râs. 

— Să bem pentru întoarcerea cu bine! 

A ridicat cupa şi a golit-o dintr-o înghiţitură, apoi a 
pus-o pe masă cu un pocnet scurt. Şi-a lins buzele şi a 
ZIS: 

— Bună picătura de vin! 

Sempronius, care apucase să-l soarbă pe al lui, s-a 
crispat puţin când a văzut cupa goală. 

— Dacă aveam timp, vă mai ofeream o cupă. 

— Mulţumim. Eşti foarte amabil. 

Macro a luat amfora de pe masă şi a pus-o sub braţ. 

— Atunci, îl luăm pe ăsta pentru drum. Să mergem, 
Cato! 

lulia a întins mâna peste masă şi l-a prins de 
degete. S-a uitat rugător în ochii lui. 

— Să te întorci! 

Cato i-a simţit apăsarea caldă a degetelor şi i-a 
mângâiat cu degetul mare pielea delicată din dosul 
palmei. 

— Mă voi întoarce. Jur pe tot ce e sfânt. 


29 


Armata a pornit pe drumul comercial pe care 
Artaxes se retrăsese cu o noapte în urmă. Generalul 
trimisese două cohorte de cavalerie şi legionari drept 
cercetaşi, pentru a declanşa lupte de hărţuială cu 
ariergarda duşmană, în încercarea de a-i încetini 
deplasarea. Restul armatei se târa într-un nor de praf 
care le umplea oamenilor plămânii, făcându-i să-şi ţină 
întredeschişi ochii care lăcrimau. Unii încercau să-şi 
pună eşarfe peste gură, ca să mai oprească praful, cu 
toate că era chinuitor şi îi făcea să resimtă şi mai acut 
arşiţa. 

Fireşte, cel mai rău loc din coloana de marş era 
acela din spate, unde Macro şi oamenii lui mergeau în 
spatele Legiunii a Zecea, după care veneau Cato şi a 
Doua liră. In flancuri călăreau prinţul Balthus şi micul 
său contingent de arcaşi călări, acum înzestrați cu 
puţinii cai lăsaţi în urmă de rebeli. Cato şi Macro 
păşeau alături de soldaţii lor, când Balthus s-u apropiat 
de ei şi a descălecat, ducându-şi animalul de căpăstru 
în momentul în care a ajuns lângă ei. 

— Iată-ne din nou împreună, prieteni, le-a spus el 
binedispus. De data asta situaţia s-a răsturnat şi fratele 
meu e pe fugă. Ha-ha, când o să-l prindem, mă rog lui 
Bel ca săgeata sau sabia mea să-i ia viaţa. 

Macro a clătinat din cap. 

— Cred că a fost foarte amuzant să creşteţi mari în 
familia voastră... 

— Familie? a repetat Balthus şi a rămas pe gânduri. 


Palatul regal nu este un cămin, centurionule. lar 
oamenii care trăiesc acolo nu alcătuiesc nicidecum o 
familie. Încă din copilărie ştii că fraţii îţi sunt rivali. 
Rivali de moarte. Imediat ce regele alege succesorul, 
fraţii lui devin în cel mai bun caz persoane supărătoare 
şi, în cel mai rău caz, concurenţi nemiloşi. Aşa a fost 
mereu. Ştiai că tatăl meu a fost cel mai vârstnic dintre 
cinci fraţi? Câţi crezi că mai sunt astăzi în viaţă? 

Macro a făcut un gest din umeri. 

— De unde să ştiu eu? 

— Unul. 

— Unul? s-a mirat Cato. Şi unde este? 

— Nu ţi-ai dat seama? Şi Balthus a părut amuzat. 
Este 'Thermon. Fratele cel mai mic al tatei. Iar el 
trăieşte doar pentru că tatăl meu a dat poruncă să fie 
castrat, astfel încât în cadrul familiei să nu existe rivali 
pentru mine şi fraţii mei. 

Macro s-a încruntat. 

— În numele zeilor, regatul ăsta e foarte ciudat. 

— Aşa ţi se pare? a ridicat Balthus din sprâncene. 
Dar la Roma lucrurile stau altfel? Ce s-a întâmplat cu 
fostul vostru împărat? Mă refer la Gaius Caligula. Nu a 
fost măcelărit de oamenii din propria gardă de corp? 
Centurionule, nu sunt chiar un provincial neştiutor. Am 
citit multe cărţi. Multe istorii. In primul rând pe a 
voastră. Şi aveţi cu adevărat un trecut unic prin 
violenţă. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Înainte de Cezar Augustus, câţi dintre oamenii 
voştri au murit luptând unul cu altul? Generalii voştri 
şi marii oameni de stat s-au sfârtecat unii pe alţii ca 
nişte fiare aruncate într-o groapă. Şi au pornit cu mari 
armate împotriva rivalilor. E de mirare că aţi mai 
rămas destui ca să conduceţi imperiul. 


Macro s-a oprit brusc şi s-a întors spre prinţ. 

— Ai venit până aici doar ca să mă ataci pe mine şi 
să vorbeşti de rău imperiul? 

— Nu, nici gând, a răspuns Balthus zâmbind. Nu am 
ţinut să te jignesc. Am vrut doar să spun că mă bucur 
că am prilejul de a lupta din nou alături de tine. Mai 
ales după atmosfera chinuitoare din citadelă. 

— A existat un motiv pentru asta. Nu pot să spun că 
mi-a priit să fiu acuzat de crimă. 

— Nici mie. 

— Da, dar cine beneficiază de dispariţia lui 
Amethus? Asta este întrebarea. 

Cato a aruncat o privire spre prietenul lui. 

— Ai citit din Cicero? 

— Mă plictiseam. Ce altceva puteam face când tu 
erai mereu lângă aristocrata aia? 

— O cheamă Iulia, a spus Cato. 

— Am înţeles asta. 

— În orice caz, prinţe, aş spune că tu ai avut de 
câştigat mai mult decât are Roma prin moartea lui. E 
logic. 

— Logic? Faci asta să sune ca o acuzaţie. 

— Dacă ţii neapărat. 

— Ascultă-mă. Nu eu l-am ucis pe fratele meu. 

— Aşa susţii tu. 

Încordarea dintre cei doi începuse să-l scoată din 
sărite pe Cato, care a privit roată spre suita prinţului, 
redusă acum la ceva mai mult de patruzeci de oameni. 

— Unde este sclavul ăla al tău, Carpex? 

Balthus s-a încruntat. 

— Nu ştiu. A dispărut azi-dimineaţă, când căutam 
cai pentru oamenii mei. 

— A dispărut? Ce s-a întâmplat? 

— Nu am idee. L-am trimis la palatul tatălui meu să- 


mi aducă un arc de rezervă şi săgeți, care erau în 
camera mea. Nu s-a mai întors. A trebuit să iau un arc 
de la unul dintre oamenii mei, apoi am plecat. Din câte 
ştiu, cred că a rămas la Palmira. Nu am habar unde s-a 
dus. Ciudat lucru. 

— Da, a spus Cato. 

În cursul asediului, Carpex nu se îndepărtase mai 
niciodată de stăpânul lui. 

— Dacă a hotărât să fugă, va plăti scump asta când 
voi da de el. 

— Dar de ce să fugă? a întrebat Macro. O duce la fel 
de bine ca orice sclav şi chiar mai bine decât mulţi alţi 
liberti. 

Cato a surâs. 

— Mă îndoiesc că a văzut lucrurile aşa când a 
trebuit să trecem prin canalizare. Poate de aceea a 
fugit. S-a săturat să stea în scârnă. 

— Ei, în cazul ăsta, a făcut cel mai înţelept lucru, a 
spus Macro. Am senzaţia că noi ne vom afunda curând 
în cea mai adâncă scârnă. 


Pe la jumătatea după-amiezii armata traversase 
dealurile nu prea înalte dinspre răsărit, iar Palmira cu 
oaza ei au rămas în urmă. Generalul Longinus nu le-a 
permis oamenilor lui să ia decât foarte scurte pauze de 
odihnă, pentru că voia să ajungă din urmă forţele lui 
Artaxes. Pe măsură ce soarele a coborât spre orizont, 
armata a trecut printr-o zonă denivelată, unde făgaşele 
unor râuri secate se întindeau de o parte şi de alta pe 
distanţă de câteva mile. Apoi, drumul comercial a ajuns 
pe o câmpie întinsă şi plată, care, în arşiţa 
tremurătoare, se întindea dezolantă şi lipsită de viaţă 
în faţa romanilor. La kilometri depărtare în faţă, praful 
stârnit de ariergarda rebelilor era foarte vizibil şi 


oamenii rămaşi în urmă se zăreau ca nişte puncte. Mici 
grupuri de soldaţi călări traversau acel tărâm pustiit, 
dar majoritatea păstrau o distanţă precaută faţă de 
duşmani, iar câteodată declanşau o şarjă de scurtă 
durată, după care se retrăgeau şi îşi ocupau vechile 
poziţii. 

Când soarele a apus, aerul s-a răcorit, devenind 
suportabil, iar oamenii armatei abia aşteptau să se 
oprească pentru a stabili tabăra pentru noapte. Dar nu 
a venit niciun ordin de oprire, astfel că soldaţii romani 
au continuat să mărşăluiască osteniţi, ca un fluviu 
uriaş ce se scurge încet de-a curmezişul deşertului. 
Luna aflată în primul pătrar şi stelele asigurau 
suficientă lumină pentru orientare, iar umbrele se 
aşterneau peste nisipul întunecat. Aproape de miezul 
nopţii, din câte a putut aprecia Cato, coloana s-a oprit, 
iar ofiţerii de stat major au venit călare de-a lungul 
liniilor, anunţându-i pe toţi comandanții de unităţi să 
meargă la generalul Longinus. 

— Doar nu i-o fi trecut prin minte să declanşeze un 
atac de noapte, a mormăit Cato, în timp ce el şi Macro 
mergeau grăbiţi către partea din faţă a coloanei. 
Oamenilor din cele două legiuni şi din cohortele 
auxiliare li se îngăduise să îşi lase jos sacii de spate şi 
să se disperseze. Acum stăteau în fund sau lungiţi pe 
nisip, răspândiţi de o parte şi de alta a drumului. 
Susurul scăzut al  conversaţiilor era prezent 
pretutindeni, iar Cato a detectat tonul nemulţumit din 
glasurilor oamenilor. 

— Cine ştie? i-a răspuns Macro, gâfâind de efortul 
depus. Se pare că generalul n-o să ne lase o clipă de 
odihnă până nu-i ajungem din urmă pe rebeli. 

— Sper să nu plănuiască aşa ceva, altminteri 
oamenii vor ca şi nişte morţi pe picioare când va 


începe lupta. 

Centurionul a bombănit. 

— Vor fi morţi de-a binelea. 

Un grup mare cai şi oameni aflaţi într-o latură a 
capului coloanei evidenția locul în care se afla 
generalul, astfel că Macro şi Cato şi-au făcut drum prin 
numeroasele ordonanţe, cercetaşi şi prin zidul de gărzi 
de corp ale generalului. 

Cel dintâi a distins silueta lui Longinus stând în faţa 
ofiţerilor strânşi acolo şi şi-a dres glasul. 

— Centurion Macro şi prefect Cato, am sosit. 

— In sfârşit. Atunci, putem începe. Generalul a făcut 
o pauză de câteva momente, până când s-a făcut linişte 
şi ofiţerii şi-au îndreptat atenţia spre el. A respirat 
adânc, apoi a spus: cercetaşii au raportat că Artaxes şi- 
a instalat tabăra puţin dincolo de dealul cel micuţ care 
se vede la trei kilometri în faţa noastră. Au reuşit să 
vadă lumina focurilor de tabără licărind deasupra 
crestei. Iscoadele noastre s-au retras, aşadar nu cred 
că ştie cât de aproape de el am ajuns. Intenţia mea 
este de a ne apropia pe culme, să alcătuim un şir, cu 
legiunile la centru, auxiliarii în flancuri, apoi să 
traversăm dealul şi să-i atacăm tabăra. Având 
elementul surpriză de partea noastră, i-am putea face 
bucăţi înainte ca ei să-şi poată organiza apărarea. 
Cavaleria şi cercetaşii călări pot desfăşura o urmărire 
în zori pentru a-i dobori pe cei care au scăpat cu fuga. 
A făcut o nouă pauză. Peste câteva ore vom fi înfrânt 
duşmanul, zdrobindu-i pe rebeli şi ocupând tabăra. 
După ce parții vor afla că Palmira este în mâinile 
noastre şi că Artaxes a fost înfrânt, nu vor avea de ales 
şi se vor retrage. 

Macro s-a aplecat spre Cato. 

— Aşadar, un atac de noapte. S-ar părea că ai 


dreptate şi că omul e un neghiob. 

Tânărul nu era chiar atât de sigur că aşa stăteau 
lucrurile. 

— Ar putea da roade. Dacă îi lovim înainte de a 
apuca să se aşeze în formaţie. Şi dacă îi copleşim 
numeric. 

— Cu toate astea, nu-mi place ideea, a murmurat 
Macro. Niciunui soldat nu-i place situaţia asta. Sunt 
prea multe lucruri care o pot lua razna. 

— Adevărat, i-a răspuns Cato cu înfocare. Nu cred 
că Longinus a înţeles cu ce fel de inamic se confruntă. 

— Sşşt! a şuierat unul dintre centurionii care 
stăteau în apropierea lor. N-aţi vrea să tăceţi? Nu aud 
niciun cuvânt din ce spune generalul. 

Macro a făcut un pas spre om, dar prietenul lui l-a 
prins de braţ. 

— Lasă asta acum. 

Preţ de un moment, Macro s-a uitat atent la Cato, 
apoi a făcut un gest de nemulţumire din cap. 

— Bine, cum spui. 

Generalul îşi încheiase cuvântarea tradiţională din 
ajunul bătăliei în faţa ofiţerilor, iar acum îi trimitea 
înapoi la unităţile lor. În vreme ce grupul de ofiţeri se 
destrăma, Macro a clătinat din cap. 

— Nu merita efortul. Ce rost a avut să ne târâie 
până în fruntea coloanei şi să ne ţină o lecţie de nimic? 

— Pentru posteritate, i-a răspuns Cato. Longinus îşi 
închipuie că va intra în istorie şi vrea ca toţi să ţinem 
minte acest moment. 

— Eu o să ţin minte doar cât m-a obosit plimbarea 
asta până aici, asta e sigur. 


Conduse de ofiţerii de stat major, fiecare unitate a 
fost îndrumată pe poziţii. In ciuda luminii scăzute a 


lunii şi a stelelor, coloana a şerpuit încet înainte, pe 
măsură ce fiecare cohortă s-a desprins din capul 
coloanei şi s-a deplasat de-a curmezişul deşertului, la 
un unghi drept, croindu-şi drum cu precauţie pe solul 
presărat de pietre. Legiunea a Treia s-a organizat în 
dreapta drumului, a Zecea, spre stânga. Cohorta lui 
Macro era în flancul legiunii, iar a Doua liră a ocupat 
o poziţie dincolo de ea. O altă cohortă, a Şasea 
Macedoneană, venea la mică distanţă în urmă, ca forţă 
de rezervă. În spatele lui Cato, prinţul Balthus şi-a 
organizat arcaşii călări. Cele două cohorte de cavalerie 
şi cercetaşii călări din cadrul legiunilor au rămas în 
spate, aşteptând dimineaţa pentru a-şi juca rolul 
pregătit de general. 

În cele din urmă, armata s-a aşezat în poziţie de 
luptă. O mie cinci sute de infanterişti şi aproape o mie 
de cavalerişti stăteau în tăcere, aşteptând ordinul de a 
înainta. Nu avea să se audă ţipătul strident al þu- 
cinelor, deoarece acest lucru i-ar fi alertat pe duşmani. 
De acea, ofiţerii de stat major ai generalului se 
răspândiseră la mică distanţă în faţa şirului, iar fiecare 
tinea un steguleţ de semnalizare din acelea folosite de 
soldaţi pentru marcarea limitelor taberelor de marş. 

În faţa armatei, o mică forţă de cercetaşi de 
cavalerie marca linia de înaintare. Doar o mână de 
călăreţi duşmani şi câţiva romani stăteau între armată 
şi Artaxes dimpreună cu rebelii lui aflaţi dincolo de 
culme. 

Cato a avut impresia că armata a rămas în aşteptare 
o  veşnicie. Îl dureau cumplit picioarele după 
îndelungatul marş de peste zi, iar mintea îi era atât de 
amorţită de epuizare, încât se temea că va adormi din 
picioare. S-a silit să se mişte într-o parte şi-n alta prin 
faţa formaţiei, schimbând cuvinte în şoaptă cu 


comandanții fiecărei centurii şi cu soldaţii care i se 
păreau gata să pice la pământ. S-a întors la locul lui 
alături de stindard şi s-a răsucit câtre Parmenion. 

— Spune-mi, ai mai luat vreodată parte la un atac 
de noapte? 

— Da, domnule, am participat la acţiuni de noapte. 

— Dar ai mai văzut o întreagă armată pornind un 
atac la adăpostul nopţii? 

— Asta nu, domnule. 

Cato a rămas tăcut un moment. 

— Nici eu. 

— Totul va merge bine. 

— Serios? a spus Cato, rânjind. Facem un rămăşag 
în privinţa asta? 

— Desigur, domnule, i-a răspuns Parmenion 
imediat, rostind în joacă bine cunoscuta replică. Şi 
unde să trimit banii dacă veţi câştiga? Au râs amândoi 
încet, apoi tânărul prefect s-a oprit brusc. 

— Capetele sus! 

La cincizeci de paşi în faţa lor, ofiţerul de stat major 
ridicase fanionul şi începuse să-l fluture încet dintr-o 
parte în alta, la fel ca toţi ceilalţi ofiţeri aşezaţi de-a 
lungul şirului. Cato s-a întors spre Parmenion. 

— Transmite ordinul. Pregătiţi-vă de înaintare. 

— Am înţeles. 

Parmenion a salutat şi s-a deplasat rapid de-a lungul 
frontului alcătuit de a Doua liră, transmițând încet 
ordinul. Întregul şir al armatei s-a clintit când oamenii 
şi-au mai verificat o dată echipamentele şi au ridicat 
scuturile. Ofiţerul de stat major a coborât fanionul şi a 
început să alerge spre centrul șirului. Ofițerii lui Cato 
aşteptau semnalul şi imediat după aceea au dat 
comanda de înaintare, iar a Doua Iliră a pornit în marş 
pe terenul deschis. Cato a iuţit pasul până când a ajuns 


la mică distanţă în faţă şi a putut să se uite de-a lungul 
armatei desfăşurate, către flancul drept. Imaginea era 
impresionantă, chiar şi în lumina sărăcăcioasă dată de 
lună şi de stele şi a simţit că devine ceva mai 
încrezător. Dacă reuşeau atacul prin surprindere, 
atunci victoria ar fi fost sigur a lor. Nu se auzeau 
ordine strigate, nici ţiuiturile stridente ale bucinelor, 
nici bubuiturile produse de lovirea săbiilor de 
reliefurile metalice ale scuturilor, nimic din vacarmul 
obişnuit făcut de o armată romană care se pregăteşte 
să intre în luptă. Doar scrâşnetul nisipului sub miile de 
ghete ghintuite care traversau deşertul şi clinchetele 
sau  zăngăniturile întâmplătoare ale pieselor de 
echipament atârnate pe soldaţi. Efectul total era 
copleşitor de ciudat, a gândit Cato. 

Rândurile dese de soldaţi au traversat câmpia 
deşertică şi, în cele din urmă, au început să urce 
ridicătura din faţa taberei duşmane. Cato a văzut o 
masă întunecată pe solul din faţa lui, iar când s-a 
apropiat de ea a distins cadavrul unui soldat palmiran, 
unul dintre străjerii duşmani, şi-a dat el seama. La 
mică distanţă înainte a văzut creasta ridicăturii 
luminată vag de focurile de tabără aprinse şi îndoiala 
în legătură cu planul lui Longinus, care îl apăsase până 
atunci, i-a cuprins mintea şi a simţit un fior care i s-a 
întins pe toată şira spinării. Era mai multă lumină 
decât puteau face focurile unei forţe de mărimea pe 
care o comanda Artaxes. Cato a grăbit pasul şi a auzit 
duduitul bocancilor, semn că Parmenion se apropia de 
el. 

— Nu-mi place situaţia asta, a spus centurionul 
încet. 

— Nici mie. 

Terenul a început să devină neted, iar când a ajuns 


pe culme, înaintând câţiva paşi, apoi oprindu-se, Cato a 
văzut focurile de tabără răspândite de-a latul 
deşertului. Parmenion a venit alături de el şi a reuşit să 
spună în şoaptă: 

— În numele zeilor. Ce înseamnă asta? 

— Este armata lui Artaxes şi a aliaţilor lui parți, i-a 
răspuns Cato, vorbind rar. Au ajuns la el înaintea 
noastră. Se pare că iscoadele l-au minţit pe general. 

— Şi acum ce naiba facem? 

— Continuăm atacul, a spus Cato şi a pornit din nou 
înainte. Trebuie. E singura şansă ce ne-a rămas. 
Trebuie să-i luăm prin surprindere, înainte să apuce să 
reacționeze. 

Soldaţii romani din restul şirului ajunseseră pe 
culme şi înaintaseră suficient ca să vadă tabăra 
duşmană întinzându-se sub ochii lor, la aproape un 
kilometru în faţă. Generalul avusese dreptate, a 
recunoscut Cato. Lucru cu totul improbabil, reuşise să 
îi prindă pe duşmani pe nepregătite. 

Il judecase greşit pe Longinus. 

Un corn a scos câteva note care au răsunat de-a 
lungul culmii. Altele au repetat semnalul. Parmenion s- 
a oprit şi l-a privit ţintă pe Cato. 

— Ce face? Ce are de gând neghiobul ăla? 

Descumpănit, prefectul a scuturat din cap. De-a 
lungul şirului, soldaţii romani au respectat semnalul de 
oprire. A simţit că i se face rău. 

— Generalul şi-a pierdut cumpătul, a gândit 
Parmenion cu voce tare. Asta s-a întâmplat când a 
văzut mulţimea de soldaţi de jos. A rămas mut un 
moment, apoi a continuat: zeii să ne ajute de aici 
înainte. 

— Roagă-te să fie aşa, a mormăit Cato. Pentru că 
am pierdut avantajul. Ia te uită. 


Din vale s-au auzit imediat primele strigăte 
stridente de alarmă. Un moment mai târziu, 
bubuiturile unei tobe au răsunat până pe pantă şi, în 
lumina focurilor de tabără, Cato a văzut mii şi mii de 
oameni ridicându-se din somn şi repezindu-se să-şi ia 
armele şi să încalece. 


30 


Soldaţii armatei romane au rămas locului, privind 
cum inamicul începe să se organizeze. Artaxes şi 
rebelii lui, majoritatea infanterişti, au alcătuit un şir 
subţire în faţa taberei. Insă ei reprezentau un pericol 
ce putea fi ignorat cu uşurinţă. Mult mai îngrijorătoare 
erau grupurile de arcaşi călări parți, dar şi catafracţii! 
care începuseră deja să înainteze spre terenul în pantă 
pe care aşteptau soldaţii romani. 

— Ce face? a întrebat centurionul Parmenion, 
izbindu-se cu pumnul peste coapsă şi uitându-se spre 
dreapta, mai precis, spre centrul şirului, unde se 
aşezaseră generalul Longinus şi ofiţerii de stat major. 
De ce nu dă ordinul de atac? Dacă mai aşteaptă, va fi 
prea târziu. 

Cato şi-a dres glasul şi a păşit către subordonatul 
său. 

— Centurion Parmenion. 

— Da. 

— Ţi-aş rămâne îndatorat, dacă ai păstra tăcerea. 
Gândeşte-te la oameni. În ceea ce îi priveşte, asta face 
parte din plan. Ai înţeles? Arată-te mai rezervat. Doar 
eşti veteran, omule. Poartă-te ca atare. 

— Am înţeles. 

Cato l-a urmărit câteva clipe, până s-a convins că 
înţelesese, apoi a făcu un semn din cap. 


1 Cavalerie de elită folosită de armatele persane sau din Orient, alcătuită din călăreţi în 
armură de zale din cap până în picioare, înarmaţi cu lănci, capabilă să străpungă orice forţă de 
infanterie. De menţionat că şi calul era protejat de armură, rămânând expuse doar picioarele 
acestuia. 


— Parmenion, continuă! 

— Am înţeles. 

Spre răsărit, la orizont apăruse o dungă subţire de 
lumină, care anunţa sosirea zorilor şi, moment după 
moment, Cato a reuşit să distingă anumite amănunte în 
peisajul înconjurător. Dar ordinul de înaintare nu se 
transmitea. Apoi, într-un târziu, un ofiţer de stat major, 
unul dintre tribunii tineri călare, a venit de-a lungul 
şirului şi s-a oprit să dea ordine fiecărui comandant. 

Cato a înaintat ca să-l întâmpine pe ofiţer, care a 
ajuns în faţa soldaţilor din a Doua Iliră. Tribunul l-a 
salutat. 

— Felicitări din partea generalului, a spus el pe 
nerăsuflate. A zis să aşteptăm duşmanul să ne atace 
aici, pe un teren înalt. Va da ordin de atac în momentul 
în care le vom dispersa rândurile. Până atunci, va 
trebui să protejăm flancul. Dacă se face vreo încercare 
de a pătrunde în spatele liniei noastre, tu şi prinţul 
palmiran aveţi misiunea de a-i reţine pe duşmani. 

— Am înţeles, a spus Cato, aplecându-şi capul. Ne 
vom face datoria. 

— Bine, domnule. 

Au schimbat saluturi, iar tribunul şi-a rotit calul şi a 
pornit în galop spre general. 

Tânărul s-a întors către Parmenion. 

— Ai auzit ce-a spus? 

— Da. 

— Atunci, ştim la ce să ne aşteptăm. Trebuie să 
apărăm flancul, a hotărât Cato. Adună oamenii şi 
formaţi un şir departe de creastă, la capătul cohortei 
lui Macro. Trimite pe cineva până la Balthus. Soldaţii 
lui trebuie să se alinieze în spatele nostru şi să fie 
pregătiţi să lanseze săgeți înspre părţii care atacă 
partea din stânga a şirului. 


— Am înţeles. 

— Atunci, executarea. Nu suntem plătiţi cu ziua. 

După ce a Doua lliră şi-a ocupat noua formaţie, 
poziţia de comandă a lui Cato se afla la foarte mică 
depărtare de cea a lui Macro, astfel că a putut să 
ajungă la prietenul său pentru a schimba câteva 
cuvinte. 

Când Cato s-a apropiat, Macro, cu o expresie care îi 
trăda starea de oboseală, a dat din cap. 

— Longinus a reuşit să ruineze totul în mod 
minunat, a zis el. A făcut apoi semn către noua creastă 
care îi împodobea coiful. I-am plătit unui hoţoman din 
cohorta a doua cinci denari pentru asta. Acum, când o 
să devenim ţinte perfecte pentru arcaşii părţi, asta 
înseamnă o risipă de bani. 

— Aşa s-ar părea, l-a aprobat tânărul. Iar generalul 
pare să-şi fi vârât în cap că duşmanii vor lansa o şarjă 
de cavalerie spre noi. 

— O să afle adevărul destul de curând. 

— Şi după aceea? a întrebat Cato, coborând glasul, 
astfel încât să poată fi auzit doar de prietenul lui. Ce 
crezi că va face în continuare? 

— Ce poate face? Ar trebui să mobilizăm toată 
cavaleria ca să îi ţintuim pe duşmani pe loc, în vreme 
ce legiunile ar trebui să se apropie de ei. Eu cred că 
Longinus va ordona retragerea în momentul când 
oamenii noştri vor începe să se prăbuşească. 

— De acord. Va fi greu să ne retragem fără pierderi 
serioase. 

Macro a suspinat. 

— Mda, el a vrut bătălia asta. Şi are parte de ea. 
Necazul este că puţini vor supravieţui ca să 
povestească tot ce s-a întâmplat aici. 

— Adevărat, a spus Cato şi s-a uitat spre cer. Se 


luminează de zi. Trebuie să mă întorc la oamenii mei. 
Mult noroc, domnule. 

— Noroc şi ţie, Cato. 

Şi-au strâns mâinile, iar Cato s-a răsucit pe călcâie 
şi a pornit spre stindardul celei de-a Doua Ilire. 


În lumina crescândă a zorilor, părţii au declanşat 
atacul. Însă nu au recurs la şarje nebuneşti de felul 
celor cu care legiunile mai avuseseră prilejul să se 
confrunte pe alte câmpuri de bătălie. De dat asta, 
grupuri reduse de arcaşi călări şi-au îndemnat caii în 
susul pantei şi au pornit să sloboadă săgeți spre 
şirurile dese de soldaţi romani. Forţa arcurilor era atât 
de mare, încât unii arcaşi trăgeau drept spre ţinte, în 
vreme ce alţii ţinteau sus, astfel că săgețile descriau 
un arc de cerc spre cer, apoi cădeau cu viteză spre sol. 
Venind din direcţii diferite, proiectilele i-au derutat 
imediat pe infanteriştii strânşi în rânduri compacte. 
După ce au fost loviți primii oameni, centurionii s-au 
grăbit să le ordone celor două rânduri din faţă să ridice 
un zid din scuturi şi celor din spate să înalțe scuturile 
deasupra capetelor. Deşi oferea o soluţie în faţa 
modului de atac ales de duşmani, acest procedeu era 
istovitor şi nu putea fi aplicat multă vreme de soldaţii 
din rândurile din spate. Imediat ce şi-au dat seama că 
săgețile lor nu mai aveau un efect prea mare asupra 
frontului roman, părţii au început să-şi îndrepte 
atacurile spre flancuri. 

— Uite-i că vin! a strigat un auxiliar din apropierea 
culmii. 

— Jos! a ordonat Cato. Rămâneţi înapoia scuturilor! 

Oamenii s-au lăsat într-un genunchi şi au coborât 
capetele până când abia dacă au putut vedea pe 
deasupra marginii scuturilor. Cato s-a întors către 


Balthus şi oamenii lui şi a dus mâna pâlnie la gură. 

— Pregătiţi-vă de tragere! 

Balthus a confirmat ordinul şi a răcnit spre oamenii 
lui, care, în timp ce duduitul de copite al cailor a 
crescut în volum, şi-au încordat arcurile şi au pregătit 
săgețile. Apoi Cato i-a văzut, probabil cincizeci de 
duşmani apărând peste coama culmii, la mică distanţă 
de flancul roman. Când au văzut cum arăta flancul 
organizat de Cato, călăreţii aflaţi în primele rânduri au 
tras de frâie încercând să-şi întoarcă armăsarii, însă 
cei ce veneau din spate şi-au continuat înaintarea, 
străduindu-se să îşi croiască loc printre camarazii din 
faţă, ceea ce a creat confuzie şi pierdere de viteză. 
Balthus a profitat de şansa de a lovi în plin grupul 
foarte strâns şi imobil, devenit o ţintă ideală, şi le-a dat 
oamenilor lui ordin să tragă. Săgeţile au descris 
traiectorii arcuite peste şirurile de soldaţi romani şi au 
căzut, ca un văl subţire, peste parți. Efectul a fost 
impresionant, a remarcat Cato. Spre deosebire de 
soldaţii romani, arcaşii călări nu aveau nici scuturi, nici 
armuri, iar săgețile au pătruns prin robe, carne, 
muşchi şi oase. Câţiva oameni au căzut din şa, iar caii 
răniţi s-au cabrat, scoțând nechezături sfâşietoare de 
durere. Un al doilea val de săgeți a sporit deruta şi 
numărul de victime, pentru că alţi şi alţi oameni şi cai 
s-au prăbuşit în norii învârtejiţi de praf. Apoi, pe 
măsură ce alte săgeți loveau rândurile lor, părţii şi-au 
întors caii şi au pornit în galop dincolo de culmea 
dealului cât de repede au putut. 

Imediat după aceea, oamenii din cohorta lui Cato şi 
din centuria cea mai apropiată a legiunii lui Macro au 
scos un cor de chiote. Parmenion s-a ridicat în 
picioare, dorind să-i reducă la tăcere, dar prefectul i-a 
surprins privirea şi l-a făcut să renunţe. 


— Lasă-i să se bucure câteva momente. Vor avea 
nevoie de mult curaj pentru ce va urma. 

— Prea bine, domnule. 

Cato s-a ridicat şi a privit terenul în faţa celei de-a 
Doua Ilire. Probabil că Balthus şi oamenii lui 
doborâseră aproape douăzeci de duşmani. Câţiva 
zăceau fără suflare, întinşi pe pantă. Alţii se mişcau cu 
greu, strigând după ajutor. Unul dintre ei, având o 
săgeată înfiptă în umăr, se retrăgea bălăbănindu-se 
dincolo de creasta dealului. Cato l-a auzit pe prinţ dând 
un ordin, apoi unul dintre oamenii lui şi-a atârnat arcul 
de umăr şi a dat pinteni calului, care a pornit la galop. 
Călărețul a ocolit şirul de soldaţi şi s-a îndreptat către 
cel care fugea. Având în mâna dreaptă sabia curbată, a 
cărei lamă sclipea, el s-a aplecat într-o parte în şa şi a 
îndemnat calul, care a început să câştige teren faţă de 
fugar. Acesta a aruncat o privire în spate, s-a întors şi 
a rupt-o la goană. Când a ajuns alături de part, 
călăreţul a lovit cu sabia şi o jerbă sângerie a ţâşnit în 
aer, iar cadavrul partului s-a prăbuşit la pământ. 
Chiotele au îngheţat în gâtlejurile oamenilor preţ de o 
clipă, după care Parmenion a ridicat pumnul spre cer 
şi a scos un răget de triumf. 

— Căsăpeşte-i pe ticăloşi! Ucide-i pe toţi! 

Omul lui Balthus a făcut întocmai, mergând călare 
printre părţii căzuţi şi ucigându-i unul după altul, până 
nu a mai mişcat nimeni, mai puţin caii răniţi, care se 
zvârcoleau pe pământ ori zăceau pe o parte, cu nările 
fremătând de durere şi groază, în vreme ce piepturile li 
se umflau şi scădeau ca nişte foaie. 

Călărețul a şters lama sabiei de roba unuia dintre 
părţi, apoi şi-a mânat calul în aşa fel încât să ocolească 
flancul, revenind la camarazii lui în uralele reînviate 
ale auxiliarilor. 


Când soarele s-a ridicat dincolo de creasta dealului 
scund, ofiţerul de stat major a apărut din nou în 
apropierea şirului de soldaţi. 

— Generalul a ordonat retragerea, a explicat 
tribunul cu glas precipitat. Legiunea a Treia va forma 
a-vangarda urmată de corpul principal al cohortelor 
auxiliare. Apoi Legiunea a Zecea, a Doua liră şi 
contingentul palmiran vor alcătui ariergarda. 

Cato a surâs cu amărăciune spre ofiţer. 

— Da, domnule, a zis tribunul, uitându-se la Cato cu 
o expresie de nedumerire. 

— Nu-i nimic. Nu e ceva care să mă surprindă, a zis 
tânărul şi a arătat cu degetul de-a lungul şirului. 
Transmite-i generalului un mesaj din partea mea. 
Spune-i că prefectul Cato simte că se va petrece încă 
un miracol. Ai reţinut? 

— Da. Dar nu înţeleg. 

— Tu doar transmite-i mesajul. 

— Am înţeles. Şi tribunul a salutat scurt. Noroc, 
domnule. 

Cato a făcut un semn din cap. 

— Astăzi vom avea nevoie de mult noroc. 


În vreme ce soarele se ridica încet pe cerul senin, 
promițând o nouă zi de arşiţă cumplită, armata romană 
a început să se retragă de pe creasta dealului. Câte o 
cohortă o dată, începând din centrul armatei, soldaţii 
s-au încolonat şi au pornit pe drumul ce ducea spre 
Palmira. In tot acest timp, parții au declanşat o ploaie 
neîntreruptă de săgeți, terminându-şi proviziile, după 
care au gonit călare înapoi spre şirul de cămile pentru 
a-şi umple tolbele din coşurile mari, atârnate pe 
spinările animalelor de povară. De-a lungul crestei, 
scuturile romanilor purtau urmele loviturilor de 


săgeată, iar în unele se vedeau săgeți înfipte. Altele 
zăceau pe pământ ori erau înfipte şi stăteau la un 
anumit unghi, dar erau atât de dese, încât terenul 
arăta ca o mirişte incendiată, presărată de tulpini ce 
nu arseseră complet. Deja fuseseră ucişi sau răniţi sute 
de oameni. Mai toţi răniții puteau merge, iar aceştia se 
retrăgeau, alăturându-se unităţilor aflate deja pe drum. 
Cei răniţi grav şi care nu puteau merge pe jos, erau 
aşezaţi pe spinarea puţinilor catâri folosiţi pentru 
transportul proviziilor. Pe măsură ce fiecare unitate 
ieşea din linie şi cohortele strângeau rândurile, frontul 
roman se micşora. La mijlocul dimineţii, ultimele 
elemente din Legiunea a Zecea au început să se 
deplaseze în josul pantei, lăsând cohortele lui Macro şi 
Cato să asigure apărarea capătului de coloană. 

— O să alcătuim o cutie, a decis Macro. Ţineţi 
scuturile spre exterior în marş. Vom merge mai încet, 
dar aşa vom pierde mai puţini oameni. Răniţii să treacă 
în centru. Vom transporta cât de mulţi vom putea, dar 
va trebui să ne ocupăm de cazurile fără speranţă. Nu 
vreau să-mi las oamenii pe mâna duşmanilor. 

Cato a murmurat că era de acord. 

— Şi pentru mine ce ordine ai? a întrebat Balthus. 

— Voi avea nevoie de oamenii tăi drept coloană 
mobilă. Să faceţi tot ce puteţi ca să întrerupeţi 
atacurile lor, dar să rămâneţi la distanţă, altfel o să vă 
facă bucăţi. 

Balthus a încuviinţat. Cei doi bărbaţi s-au privit un 
moment, cântărind şansele de supravieţuire. În ciuda 
suspiciunilor pe care le avusese până atunci privind 
motivele prinţului palmiran, Macro şi-a dat seama că 
prinţul se simţea în elementul lui pe câmpul de bătălie, 
astfel că romanul a simţit un respect amestecat cu 
ranchiună faţă de el şi i-a spus: 


— Cine ajunge ultimul la Palmira dă de băut. Să 
pornim. 


Armata se retrăgea în ritm lent, chinuită de soarele 
arzător: o coloană lungă de oameni în armuri călcând 
prin praf, ghemuiţi şi crispaţi înapoia scuturilor, 
aşteptând următorul val de săgeți care să sosească 
şuierând prin aerul tremurător. Părţii, cu miile, se 
ţineau de flancurile armatei lui Longinus, călărind de-a 
lungul ei şi slobozindu-şi săgețile parcă nepăsători, 
după care se îndepărtau ca să-şi umple din nou tolbele. 
Singurele elemente care îi mai deranjau erau şarjele 
rare lansate de cavaleriştii din rândul auxiliarilor, ce 
reuşeau să îi îndepărteze pe părţi, dar nu prea mult, 
apoi reveneau pe poziţiile lor, iar după scurtă vreme, 
arcaşii călări se întorceau şi îşi reluau ploaia de săgeți. 
Prinţul Balthus şi oamenii lui aveau o rezervă redusă 
de săgeți, astfel că le foloseau cu zgârcenie şi doar 
când vreun part se aventura prea aproape de 
ariergardă. 

Având cele mai bune armuri, oamenii lui Macro au 
alcătuit coada coloanei şi scuturile late ale legionarilor 
rezistau la ploaia de proiectile, în timp ce cohorta 
mărşăluia încet prin deşertul arzător. Când şi când, 
câte o săgeată îşi găsea loc prin sau peste scuturi, 
lovind câte un om dinăuntrul cutiei alungite. Impactul 
săgeţii o făcea pe victimă să se împleticească şi să 
scoată un țipăt exploziv de durere. Câteodată, săgeata 
provoca o rană în carne, trecând prin ea fără să atingă 
osul sau vreun organ vital şi atunci coada ei putea fi 
extrasă, iar rana era bandajată în grabă de una dintre 
ordonanţele medicale care aveau tot timpul de lucru. 
Cei răniţi grav erau aruncaţi fără menajamente pe 
umărul unui camarad şi transportaţi spre mijlocul 


coloanei, unde felcerul cântărea cazul cu repeziciune. 
Dacă existau şanse mari de vindecare, omul era pus 
într-una dintre căruțele mici, trase de catâri, sau pe 
spinarea unui animal, iar zdruncinăturile simţite la 
fiecare pas făceau durerile să fie şi mai mari. In tot 
acest timp, soarele ardea tot mai puternic. Unii soldaţi, 
mai puţin prevăzători, îşi goliseră deja burdufurile cu 
apă, iar buzele le erau uscate şi setea începea să le 
ardă gâtlejurile. In cazul celor cu şanse slabe de 
vindecare sau irecuperabili, felcerul scotea pe furiş din 
trusa lui un cuţit ascuţit pe care îl folosea cu iscusinţă 
ca să deschidă o arteră, astfel că omul sângera de 
moarte fără ca măcar să-şi dea seama ce se întâmpla 
cu el. Cadavrele acestora erau abandonate împreună 
cu cele ale soldaţilor care muriseră pe loc. Curând 
retragerea romană a început să fie marcată de o dâră 
sumbră de trupuri şi echipamente presărate în urma 
coloanei. 

După vreo oră de marş, oamenii lui Cato au trecut 
prin dreptul liniilor lungi de pachete ce fuseseră lăsate 
acolo în noaptea precedentă, când armata alcătuise 
linia de atac. Erau lucruri de mică valoare sau chiar 
inutile, dar oamenii celor două cohorte s-au răspândit 
în jurul pachetelor împrăştiate. Unitățile care 
trecuseră pe acolo înaintea lor luaseră bidoanele de 
rezervă şi hrana, astfel că pe loc rămăseseră doar 
piese de îmbrăcăminte, truse de farfurii şi obiecte 
personale, toate răspândite pe nisip. Printre acele 
lucruri lepădate se vedea şi câte un cadavru al vreunui 
soldat căzut din coloana ce se afla deja departe. 

— Lăsaţi totul acolo! a răcnit Cato la unul dintre 
oamenii care se aplecase pentru a scotoci într-o boccea 
din mătase. La ce vă trebuie lucrurile alea acum? 
Optio! la numele omului! Următorul soldat care pune 


mâna pe ceva să fie pedepsit cu bătaia. 

— Domnule! a strigat Parmenion, alergând spre 
prefect şi arătând cu degetul în faţă. Uitaţi-vă acolo! 

Între a Doua liră şi unitatea dinaintea lor exista un 
interval de mai bine de o sută de paşi. A Şasea 
Macedoneană era o cohortă de infanterie cu un număr 
mai redus de soldaţi şi fusese anexată Legiunii a 
Zecea. Când s-a uitat în direcţia arătată, Cato a văzut o 
forţă puternică a parţilor apropiindu-se de cohortă şi 
trăgând cu arcurile de la mică distanţă. Însă această 
manevră era doar o înşelătorie, ascunzând adevărata 
ameninţare. În spatele arcaşilor a apărut o masă solidă 
de catafracţi, lăncieri în armuri, călare pe cai masivi, 
fiecare dintre ei protejat de o mantie din zale. Aceştia 
au oprit caii şi au aşteptat până când camarazii lor şi- 
au concentrat tirul săgeţilor asupra unui punct din 
şirul de auxiliari. În mod inevitabil, câţiva dintre ei au 
fost doborâţi, iar ceilalţi au cedat, astfel că în rândul 
lor s-a căscat un spaţiu liber. Imediat după aceea, 
arcaşii călări s-au tras deoparte, iar catafracţii şi-au 
năpustit caii între şirurile de soldaţi romani. 

— Vai, nu se poate... a îngăimat Parmenion care, cu 
faţa pământie, a urmărit cum a Şasea Macedoneană s- 
a topit. Soldaţii s-au împrăştiat în toate direcţiile, unii, 
în goana lor nebună, aruncându-şi scuturile şi chiar 
lâncile. Duşmanii, catafracţi şi arcaşi călări, galopau 
printre ei, doborându-i pe infanterişti cu împunsături 
de lance şi cu săgeți, dacă mai foloseau arcurile. 
Supraviețuitorii, atâţia cât rămăseseră, au fugit către a 
Doua Iliră, iar câţiva dintre oamenii lui Cato au început 
să se tragă într-o parte, ca să-i lase să treacă. In 
momentul în care aceştia au ajuns în siguranţa cutiei 
organizate de ariergardă, Cato şi-a umplut plămânii cu 
aer şi a urlat: 


— Strângeţi rândurile! Vreţi să aveţi aceeaşi soartă 
ca ei? Strângeţi! 

Parţii şi-au oprit caii când i-au văzut pe auxiliari 
coborând lăncile şi scoțând la iveală un şir de vârfuri 
ucigătoare către călăreţi. Cel mai apropiat dintre 
catafracţi a fost azvârlit în faţă în momentul în care 
calul lui a fost izbit în crupă de o săgeată, cât pe ce să 
cadă din şa. Alte săgeți au şuierat prin aer, pentru că 
Balthus şi oamenii lui au apărut călare şi au tras în 
părţi. Prinşi între lăncile cohortei ce avansa şi barajul 
de săgeți, parții au cedat imediat şi au galopat în 
direcţie opusă. În urma lor a rămas un adevărat covor 
alcătuit din cadavre şi echipamente care le 
aparținuseră oamenilor din a $Şasea Macedoneană. 
Rămăseseră în viaţă doar purtătorul de stindard şi o 
mână de oameni strânşi în jurul lui. Când cohorta lui 
Cato a ajuns în dreptul lor, aceştia s-au încadrat în 
centuria din frunte, respirând greu, stropiţi de sânge şi 
cu ochii dilataţi de groază şi de turbarea stârnită de 
luptă. 

Imediat ce a văzut că duşmanii s-au îndepărtat în 
galop, Balthus s-a întors şi a privit spre Cato, fluturând 
o mână. Acesta i-a răspuns şi, cu un zâmbet sclipitor, 
prinţul palmiran şi-a readus oamenii pe poziţia stabilită 
din flancul ariergărzii. 

Cato s-a întors către oamenii lui şi, în timp ce ei au 
continuat să mărşăluiască peste resturile celei de-a 
Şasea Macedoneană, a strigat: 

— Uitaţi-vă bine, băieţi! Asta este soarta celor care 
cedează teren în faţa ticăloşilor de parți! 


Marşul a continuat întreaga după-amiază, iar parții 
şi-au întrerupt atacurile şi s-au retras spre caravana de 
cămile, urmaţi de coloana alcătuită de oamenii lui 


Artaxes doar când soarele a coborât spre orizont. 
Legiunea a Treia, care nu mai era acum silită să 
menţină rândurile strânse, a alcătuit un perimetru 
larg, în vreme ce restul armatei s-a strecurat în locul 
ales să devină tabără de noapte. Soldaţii lui Macro şi ai 
lui Cato au trecut ultimii printre posturile de pază, apoi 
legionarii şi auxiliarii au rupt rândurile, după care, 
epuizați, s-au prăbuşit grămadă imediat după ce 
ofiţerul de stat major i-a condus la locurile lor de 
dormit. Însă cei doi nu au avut norocul de a-şi găsi 
liniştea. 

— Generalul vrea să discute neîntârziat cu toţi 
comandanții de unităţi, în cortul lui, l-a anunţat 
tribunul pe Macro. 

— În cortul lui? 

— Da, domnule. În timpul retragerii, generalul a pus 
câţiva oameni să-i salveze convoiul cu bagaje 
personale. 

— Foarte înţelept din partea lui, i-a răspuns 
centurionul pe un ton neutru. Doar n-o să avem un 
general care să se descurce fără confortul de rigoare, 
nu? 

— Hm, nu, domnule. Dacă aşa spuneţi... 

— Prea bine, acum poţi pleca. 

În timp ce tribunul dispărea în întuneric, Macro s-a 
întors către Cato. 

— Mă bucur să aflu că sclipitorul nostru comandant 
a reuşit să-şi recupereze lucrurile personale din 
ghearele înfrângerii. Mă întreb, asta a făcut parte din 
planul lui? 

Au pornit printre şirurile de oameni care dormeau, 
unde dispoziţia sumbră a oamenilor rămaşi încă treji 
era evidentă, dacă judecai după tonul vocilor. Când şi 
când, ţipătul sau geamătul vreunui rănit răsuna pe 


deasupra zonei în care soldaţii epuizați stăteau lungiţi. 
In ciuda greutăților înfruntate în cursul zilei, instrucţia 
riguroasă a armatei romane făcuse ca drumurile din 
tabără să fie bine marcate şi astfel, în centru, cei doi 
au găsit cortul generalului. La intrare ardea un mic vas 
pentru jăratic, iar în licărirea roşiatică a acestuia 
stătea de santinelă o gardă de corp a lui Longinus. 
Inăuntru era mai multă lumină şi imediat ce li s-a făcut 
semn să intre, Macro şi Cato au observat că în cort se 
aflau şi ceilalţi comandanţi de cohorte, dar şi legaţii 
celor două legiuni, care stăteau pe taburete în jurul 
generalului. 

Longinus se afla la pupitrul său de campanie şi îl 
asculta pe legatul Amatius. 

— Domnule, mai avem cel puţin o zi de marş până la 
Palmira. Mai toţi soldaţii au rămas fără apă, nu au 
mâncat nimic în cursul zilei şi sunt la capătul puterilor. 
Eu am pierdut patru sute dintre oameni, iar alţi trei 
sute sunt răniţi. Acelaşi lucru se poate spune despre 
cohortele de auxiliari anexate legiunii. lar aici nu este 
cuprinsă a Şasea Macedoneană. 

— Am înţeles, a răspuns Longinus, ridicând privirea 
şi adresându-se ultimilor sosiți. Care este starea 
cohortelor voastre, domnilor? 

Macro a scos tăbliţa cerată din agăţătoare şi a 
deschis-o dintr-o mişcare. 

— Cincizeci şi doi de morţi, treizeci şi unu de răniţi, 
numai în cohorta mea. Treizeci de morţi şi douăzeci şi 
şapte de răniţi din a Doua liră. 

Longinus a notat imediat cifrele. 

— V-aţi descurcat foarte bine în ariergardă, Macro. 

Centurionul a făcut un semn din umeri şi a 
recunoscut: 

— Până acum, am reuşit. 


— Adevărat. Întrebarea este, cât de departe putem 
merge, domnilor? Am pierdut probabil o cincime din 
forţele noastre. Există posibilitatea să pierdem şi mai 
mulţi oameni mâine, mai ales dacă duşmanul ne va lovi 
la fel de hotărât precum a făcut-o astăzi. 

— Trebuie să mergem atât cât suntem în stare, i-a 
răspuns Amatius. Mai mult de atât nu se poate. 

— Există o soluţie, l-a contrazis Longinus. Am putea 
salva măcar cavaleria şi să o trimitem la Palmira chiar 
în noaptea asta. Infanteria va trebui să se descurce 
cum poate. 

Macro s-a aplecat spre Cato şi i-a şoptit: 

— Iar eu mă întreb care ofiţer, împreună cu cortul 
său, va însoţi cavaleria? 

— Dar care ar fi celelalte soluţii? l-a întrebat 
Amatius pe Longinus. 

Longinus s-a foit şi s-a aşezat mai comod în jilţ, apoi 
a privit în jur, către feţele comandanților strânşi acolo. 

— Domnilor, duşmanul ne-a luat prin surprindere. 
Parţii şi-au unit forţele cu cele ale lui Artaxes mai 
devreme decât am anticipat. A trebuit să ne retragem. 
Nu am avut de ales într-o astfel de situaţie. Am fost 
induşi în eroare. Nu e ceva de care să ne fie ruşine. Au 
fost mult mai mulţi parți decât am fost informat. Am 
făcut o încercare temerară, iar cei de la Roma vor 
aprecia acest lucru la momentul potrivit. 

— Ba nu, domnule, l-a întrerupt Amatius. Cei de la 
Roma îşi vor da seama că am greşit şi încă destul de 
grav. 

Longinus s-a uitat ţintă la el, apoi pe faţă i-a apărut 
un zâmbet vag. 

— S-ar părea că legatul Amatius nu este de acord cu 
felul în care am prezentat eu evenimentele. 

— Aşa este, domnule. Trebuia să atacăm. 


— Să atacăm? O forţă atât de mare? 

— Era singura noastră şansă de a-i înfrânge, a spus 
el, apoi a făcut un gest din umeri. Acum însă trebuie să 
ne socotim norocoşi dacă scăpăm cu viaţă de aici. 
Chiar şi aşa, asta ne va costa sute de oameni, fără a 
mai vorbi de faptul că va da o lovitură serioasă 
prestigiului nostru în toată regiunea. Parţia va ajunge 
să fie considerată cea mai mare putere din răsărit. 

— De ajuns! a strigat Longinus, lovind cu palma în 
tăblia pupitrului. Ai întins coarda prea mult, Amatius. 
Când vom ajunge în Siria, voi strânge o nouă armată. 
Data viitoare voi folosi toate cele trei legiuni şi mă voi 
întoarce ca să-i distrug pe părţi. 

— Chiar aşa? Şi crezi că vei găsi printre cei de 
acum vreunul care să te urmeze? 

S-a lăsat o tăcere profundă cât cei doi bărbaţi s-au 
confruntat din priviri. Apoi, Longinus şi-a desfăcut 
palmele în semn de resemnare. 

— Acesta este un subiect pe care îl vom discuta cu 
altă ocazie. Ne aflăm în această situaţie, domnilor, şi 
trebuie să mergem mai departe. Am nevoie de soluţii 
ca să scăpăm de aici. Nu de plângeri. 

Amatius s-a lăsat înapoi în jilt cu un oftat, iar 
generalul şi-a plimbat privirea prin jurul cortului. 

— Ei, bine? Mai vrea cineva să ne dea vreun sfat? 

Cato şi-a muşcat buzele, apoi, dregându-şi glasul, s- 
a ridicat. Macro s-a uitat spre prietenul său, apoi şi-a 
lăsat capul între palme şi, simțindu-se neajutorat, a 
rămas cu ochii îndreptaţi spre pământul dintre ghete, 
în timp ce a mormăit mai mult pentru sine: 

— Vai, zei, o luăm de la capăt. 

— Prefect Cato, ce ai de spus? 

Toţi cei prezenţi au întors capetele spre el, de aceea 
tânărul a trebuit să facă un efort ca să-şi păstreze 


calmul şi să-şi ţină sub control gândurile care i se 
derulau prin minte în timp ce studia relieful drumului 
pe care trebuiau să-l parcurgă şi încerca să-şi dea 
seama ce se mai putea realiza în orele rămase din acea 
noapte. 

— Există o cale de a răsturna situaţia. Asta 
presupune riscuri mari, dar ele nu sunt nicidecum mai 
mari decât cele pe care le presupune retragerea, aşa 
cum o facem în prezent. Marea problemă este să îi 
reducem pe călăreţii lor la neputinţă. Avem nevoie de 
un teren potrivit, plus de câteva lucruri pe care le 
putem găsi între rezervele noaste. 

Dându-şi seama că era înconjurat de ofiţeri mai 
vârstnici şi oricum mai experimentați decât el, Cato a 
amuţit brusc. Exista posibilitatea ca acei oameni să ia 
în râs planul lui, însă ştia cu certitudine că era cea mai 
bună şansă de a salva întreaga armată. Nereugşita 
putea fi plătită cu viaţa, dar nu doar de către el, ci şi 
de alţii. Oameni care oricum ar fi murit pe drum. S-a 
înfruntat din ochi cu generalul care, în cele din urmă, i- 
a făcut un semn din cap. 

— Bine, prefect, spune-ne ce plan ai născocit. 


31 


— Nu mai e mult până la prima geană de lumină, a 
spus încet centurionul Parmenion. Şi-a întins picioarele 
şi a aruncat o ultimă privire asupra poziţiei lor. 
Terenul denivelat, cu făgaşe adânci, era la fel în toate 
părţile. Spre nord, albiile uscate deveneau mai puţin 
adânci, după care se făceau una cu suprafaţa netedă a 
deşertului. La mai bine de un kilometru mai departe de 
acel loc, terenul devenea din nou accidentat, formând 
o zonă asemănătoare, cu canale abrupte şi porţiuni de 
stânci. În spatele lui Cato, oamenii din a Doua liră şi 
din alte două cohorte de auxiliari stăteau ascunşi pe 
fundul unei albii secate care şerpuia spre nord, 
traversând peisajul. De cealaltă parte a terenului 
deschis stăteau ascunşi Macro şi oamenii din cohorta 
lui, Balthus şi arcaşii săi şi încă o cohortă de auxiliari. 
Restul armatei, care semăna cu o masă întunecată ce 
se târa prin nisipuri, se retrăgea de-a lungul drumului 
comercial, mărşăluind cu îndârjire spre Palmira. Cato a 
urmărit coloana vreme de câteva momente şi a simţit 
un val de nesiguranţă. Era vital ca Longinus să nu-i 
facă pe soldaţi să mărşăluiască prea repede, astfel 
încât să treacă de punctul unde se gâtuia, înainte ca 
parții să îi ajungă din urmă şi să-i forţeze să intre în 
bătălie. A privit peste umăr către deşertul din urma 
armatei. Cercetaşii parți sigur descoperiseră deja 
tabăra abandonată şi apoi luaseră urma armatei lui 
Longinus. Probabil că goniseră până la comandantul 
lor pentru a-l anunţa că romanii încercau să scape cu 


fuga. Dacă, aşa cum spera Cato, era un om la fel de 
însetat de glorie ca Longinus, conducătorul parţilor se 
grăbise să ridice tabăra ca să pornească în urmărirea 
romanilor care se retrăgeau. lar în acele momente, 
trupele din avangarda lui se aflau probabil în 
apropiere, înaintând cu grijă în căutarea legiunilor 
epuizate. 

— Rămâneţi cu capetele aplecate, i-a răspuns Cato. 
Nu aş vrea să ne dăm de gol. 

Parmenion a făcut semn că a înţeles şi s-a lăsat în 
jos până când ochii i-au rămas la acelaşi nivel cu buza 
făgaşului. Ambii ofiţeri îşi scoseseră coifurile cu 
crestele din păr de cal, care erau uşor de recunoscut şi 
i-ar fi trădat. Avuseseră parte de o noapte friguroasă, 
iar zorile l-au găsit pe Cato strângându-şi genunchii la 
piept, cu dinţii clănţănind şi tremurând când şi când 
din cauza contractării muşchilor. Parmenion s-a uitat 
la el cu înţelegere. Veteranul era alcătuit ceva mai 
generos, iar anii numeroşi de serviciu militar petrecut 
în zone cu climă mult mai friguroasă îl ajutaseră să se 
obişnuiască şi să se adapteze mai uşor la astfel de 
neplăceri. A vârât mâna în desagă şi a scos o bucată de 
carne uscată de berbec, din care a smuls puţină. 

— Luaţi o bucată din asta. 

Cato s-a trezit din gândurile care îl frământau şi a 
aruncat o privire la bucata de carne cu aspect 
întunecat şi fibros, apoi a clătinat din cap. Avea în 
stomac un gol de îngrijorare când se gândea la 
detaliile planului său, astfel că simţea mai degrabă 
greață decât foame. 

— Ar fi o idee bună, a insistat Parmenion. Asta vă va 
ajuta să uitaţi de frig. Pe de altă parte, o să aveţi 
nevoie de ceva în burtă când va începe lupta. 

Cato a ezitat un moment, apoi şi-a dat seama că era 


un prilej de a părea calm şi degajat înaintea bătăliei. 
Aşa că a acceptat bucata de carne. 

— Mulţumesc. 

Carnea uscată era tare ca lemnul, iar după ce a 
morfolit-o şi a mestecat-o o vreme s-a înmuiat, dar 
avea un gust la fel de plăcut ca pielea din care erau 
făcuţi bocancii. Cu toate astea, în timp ce-şi punea 
fălcile la încercare, a gândit că aroma de afumătură 
era destul de plăcută pentru cineva cu burta goală, şi, 
aşa cum spusese Parmenion, efortul intens depus 
pentru a mesteca bucata de carne de berbec l-a făcut 
să uite de frig. 

— E bună, a mormăit el. 

Parmenion l-a aprobat cu o mişcare din cap. 

— Am pregătit-o după o reţetă primită de la un 
neguţător din Alexandria pe care l-am cunoscut 
cândva. Secretul aromei este marinarea cărnii în 
garum înainte de a o atârna la uscat. 

— Garum!? Cato nu se dădea în vânt după sosul 
făcut din măruntaie marinate de peşte, deşi Macro 
avea obiceiul să îl folosească la orice mâncare, mai 
ales când reuşea să facă rost de vreun urcior cu vin. 
Mda, dă rezultate destul de bune. E gustoasă. 

Parmenion a zâmbit, arătându-se încântat că îi 
oferise superiorului său o consolare cât aşteptau 
apariţia duşmanilor. Au continuat să mănânce în 
tăcere, urmărind primele raze ale zorilor crescând la 
orizont. 

— Dacă scăpăm întregi de aici, a spus Parmenion, 
împingând o bucată de carne mestecată spre obraz, ca 
să poată vorbi, ce credeţi că va păţi generalul? 

Cato a stat puţin pe gânduri, după care a răspuns 
cu amărăciune: 


1 Sos de peşte marinat, amestecat cu diverse plante aromatice, folosit în bucătăria romană. 


— Nimic. Dacă planul acesta al meu va merge aşa 
cum sper, atunci poţi fi sigur că va revendica toate 
meritele şi va fi aclamat la Roma drept omul care i-a 
învins pe parți. Greşeala făcută ieri va fi uitată aproape 
imediat. Îmi imaginez că se va găsi vreun lingău din 
Senat care să se ridice pentru a recomanda ca 
Longinus să beneficieze de o ovaţie. 

— Nu de un triumf...? 

Cato s-a întors surprins către Parmenion, după care 
şi-a adus aminte că acesta nu era roman prin naştere şi 
probabil că nici nu călcase vreodată la Roma, astfel că 
nu cunoştea prea bine celebrările rituale pe care 
oraşul le oferea generalilor victorioşi. Când se acorda 
un triumf sau o ovaţie mai puţin importantă, Calea 
Sacră, strada veche care trecea prin inima oraşului, 
era înţesată de cetăţeni, liberţi şi chiar sclavi, care 
scandau cât îi ţineau puterile, în timp ce eroii lor 
treceau în pas de paradă, purtând ţinuta militară 
completă în fruntea soldaţilor care duceau ridicate în 
aer prăzile de război luate de la cei învinşi. 

— În prezent, triumfurile sunt rezervate doar 
membrilor familiei imperiale. Nu se cuvine ca un 
senator precum Longinus să beneficieze de aşa ceva. 
Asta ar putea să-l ameţească şi să-l încurajeze să fie 
ceva mai ambițios decât ar fi preferabil pentru 
Imperiu. De aceea, va trebui să se mulţumească cu o 
ovaţie, iar pentru noi recompensa va fi că el va primi 
comanda altor unităţi, cât mai departe posibil de Siria. 

Parmenion a râs. 

— Băieţii sigur se vor bucura să-l vadă plecat cât 
mai curând. N-aş putea spune că am rămas prea 
impresionat de mulţi generali sau legaţi sub comanda 
cărora am luptat. Mai toţi s-au folosit de aceste grade 
ca să-şi facă loc în cursa pentru onoruri. Dacă vreţi 


părerea mea, o adunătură de amatori. 

— Unii dintre ei îşi cunosc rolul, a spus Cato cu o 
expresie gânditoare. Eu şi Macro am avut un 
comandant bun în Britania. Vespasian. Ai auzit de el? 

— Vespasian? Nu, n-aş putea spune că am auzit de 
el. 

— Ei, poate se va întâmpla şi asta, dacă mă pricep 
cât de cât la oameni... 

Parmenion a înţepenit brusc şi a privit cu atenţie 
peste buza văii. 

— Îi văd venind. 

Cato a înghiţit bolul de carne mestecată şi a strâns 
restul de afumătură pe care a vârât-o în taşca proprie 
şi s-a uitat spre răsărit. Acum sub comanda altui ofiţer 
de-al Legatului Amatius, ariergarda armatei tocmai 
pătrundea pe terenul deschis dintre labirintul descris 
de albia uscată a torentului şi vălmăşagul de stânci. La 
ceva mai mult de o milă în urma romanilor, chiar la 
marginea aburului ridicat de ghetele romanilor, care 
acum se aşternea uşor, a văzut pâlcuri de călăreţi care 
înaintau. Pe măsură ce lumina a sporit, Cato a putut 
vedea tot mai mulţi, împrăştiaţi prin deşert, înaintând 
pentru a-i supune pe legionari şi auxiliari la încă o zi 
de tortură. In urma lor mărşăluia o coloană lungă de 
soldaţi: prinţul Artaxes şi rebelii lui. Cato şi-a 
concentrat atenţia asupra lor. Capcana urma să fie 
declanşată în momentul în care Artaxes avea să 
pătrundă în zona stabilită. 

Cato şi-a plecat capul. 

— Bun, te rog să transmiţi ordinul. Duşman vizibil. 
Niciun om să nu se clintească. Nu vrem cu niciun chip 
ca vreun soldat curios să ridice capul ca să arunce o 
privire, pentru că se poate întâmpla ca vreo rază de 
soare, reflectată de echipamentul lui să fie zărită de 


duşmani. 

— Au priceput destul de bine asta. 

— Oricum ar fi, mai spune-le o dată. 

— Am înţeles. 

Parmenion a salutat, apoi s-a strecurat încet pe 
versantul albiei, având grijă să nu disloce prea mult 
nisip sau praf care să-i poată da de gol prezenţa la fel 
de lesne ca o rază de lumină reflectată. 

Cato l-a urmărit alergând de-a lungul albiei, către 
şirurile tăcute de soldaţi care stăteau ghemuiţi la 
aproape o sută de paşi depărtare. Prefectul ştia că 
oamenii erau obosiţi. Asta era cea de-a doua noapte 
nedormită şi mărşăluiseră întreaga zi sub ameninţarea 
săgeţilor. Şi totuşi, dacă lucrurile mergeau conform 
planului, aveau curând prilejul să se răzbune pe 
duşmani şi Cato ştia că în acel moment oamenii vor 
descoperi o rezervă înspăimântătoare de putere în ei 
înşişi, care îi va ajuta să lupte cu tărie şi curaj. Mai 
văzuse deseori asemenea lucruri, i se întâmplase şi lui 
şi rămăsese mereu surprins cât de multe putea îndura 
un om în caz de nevoie. lar acum tocmai trecea printr- 
o astfel de situaţie. 

Probabil că, în ciuda prafului dens ridicat în urma 
lor, şi oamenii din ariergardă văzuseră duşmanul, 
pentru că au început să iuţească paşii. Cato s-a 
încruntat. Primiseră ordin strict să nu grăbească ritmul 
de marş. Însă, şi-a dat el seama, era în natura umană 
ca oamenii să păşească mai repede când duşmani 
precum parții aveau curând să le sufle în ceafă. Pe de 
altă parte, asta avea să li se pară ceva firesc 
duşmanilor, sporind astfel şansele de reuşită ale 
stratagemei puse la punct. 

Crescând brusc ritmul paşilor, parții din grupurile 
cele mai apropiate şi-au îndemnat caii înainte şi s-au 


strâns în jurul ariergărzii, lansând în aer săgeți care, 
de la distanţă, arătau ca nişte cioburi minuscule, deşi 
siluetele victimelor care se prăbuşeau la pământ erau 
cât se poate de reale. Cato şi-a îndreptat atenţia 
asupra părţii din faţă a coloanei romane. Deocamdată 
se îndrepta spre apus, iar Cato a trăit un moment de 
spaimă că Longinus s-ar putea răzgândi din nou, 
abandonând planul şi îndreptându-se direct spre 
Palmira, lăsându-i pe Cato, Macro şi pe alţii să înfrunte 
singuri soarta. Apoi, o clipă mai târziu, prefectul a 
respirat uşurat când a văzut coloana oprindu-se şi 
începând să se desfăşoare de-a curmezişul liniei de 
marş. Spre deosebire de ziua precedentă, flancurile lor 
erau acoperite de terenul denivelat aflat de fiecare 
parte, iar părţii îi puteau ataca doar din faţă. 
Ariergarda avea să preia toată furia atacurilor de 
început ale dușmanului şi urma să sufere pierderi 
grele. Cato şi-a întărit inima gândindu-se la trista lor 
soartă. Sacrificiile făcute de ei le vor oferi timpul 
necesar camarazilor pentru a pregăti capcana, iar dacă 
planul dădea roade însemna că nu suferiseră în zadar. 
Imediat ce şirul a fost complet, unităţile romane 
rămase pe drum au ieşit de pe el şi s-au grăbit să 
treacă prin spaţiul gol rămas. Masele dense de călăreţi 
atacau flancurile şi partea din spate a coloanei, fiind 
atrase continuu, tot mai adânc în porţiunea de teren 
deschis aflată între albiile secate şi stâncile de o parte 
şi de alta. In cele din urmă, caravana de cămile care 
transporta săgețile de rezervă pentru coloana rebelilor 
lui Artaxes a trecut de poziţia ocupată de Cato şi el s-a 
întors către Parmenion mişcându-şi braţul şi descriind 
un cerc în plan orizontal spre duşmani, semnalul 
asupra căruia conveniseră mai devreme. Parmenion s-a 
răsucit către prima centurie din a Doua liră şi le-a 


ordonat soldaţilor să se ridice în picioare. Auxiliarii 
erau pregătiţi de acţiune şi au înşfăcat lăncile, suliţele 
uşoare ce li se distribuiseră pentru această luptă, dar 
şi scuturile şi s-au ridicat, gata să intervină. Ceva mai 
departe de-a lungul şirului erau oameni care cărau 
coşuri încărcate cu ţepuşe cu patru braţe, scoase de la 
sobele armatei. luţeala era vitală în cazul acestei 
acţiuni, deoarece Cato îşi dăduse seama că aveau să 
ridice destul de mult praf, iar duşmanii vor descoperi 
primejdia chiar înainte ca ei să iasă din albiile secate, 
situate de o parte şi de alta. 

A coborât cu grijă spre fundul albiei, şi-a pus coiful 
şi a prins bine baretele acestuia, în timp ce Parmenion 
a condus cohorta înainte. Cato a luat iute scutul şi a 
ajuns alături de stindardul unităţii, după care auxiliarii 
l-au urmat. 

— A Doua liră! Cu iuţeală maximă... avansați! 

Au alergat de-a lungul albiei secate, urmându-i 
cursul spre terenul deschis, aflat la aproape o milă 
depărtare, suficient pentru ca inamicului să-i fi scăpat 
prezenţa lor, mai ales că urmăreau grosul armatei lui 
Longinus. Undeva, de cealaltă parte a terenului 
deschis, Macro îşi conducea, probabil, forţele lui, 
urmând să le întâlnească pe cele ale lui Cato. Viteza 
era o componentă esenţială a planului, dar 
sincronizarea era la fel de importantă, iar Cato avea 
încredere că prietenul lui pornise să înainteze cam în 
acelaşi moment cu el. 

Tânărul a continuat să alerge, silindu-şi picioarele 
obosite să se mişte ritmic, în vreme ce inima îi bătea 
cu putere, iar respiraţia îi era gâfâită. S-a străduit să 
păstreze un ritm constant, despre care ştia că îl putea 
menţine suficient de mult, până când avea să-şi ducă 
cohorta pe poziţia stabilită. Duduitul şi scrâşnetul scos 


de  ghetele auxiliarilor se auzeau neobişnuit de 
puternic în spaţiul închis. Insă măcar razele soarelui ce 
răsărea nu apăruseră peste marginea albiei ca să 
adauge arşiţa şi lumina lor orbitoare la suferinţele 
soldaţilor. 

Terenul a început să urce treptat, iar marginile 
albiei s-au îndepărtat treptat pe măsură ce se apropiau 
de terenul deschis. Cato a aruncat o căutătură spre 
stânga lui. Prin praful stârnit, la jumătate de mile 
distanţă, se vedea vag partea din spate a coloanei 
rebelilor. Dincolo de asta, caii parţilor erau masaţi într- 
un spaţiu plat situat între cele două porţiuni de teren 
accidentat. Părţii îşi păstrau poziţia, dezlănţuind un 
torent de săgeți asupra liniei de luptă a lui Longinus. 
Primele rânduri de legionari trebuiau să suporte atacul 
până când Cato şi Macro îşi ocupau poziţiile. După 
aceea, Longinus va da ordin de înaintare, iar părţii îşi 
vor întoarce caii, cu gând să se retragă la o distanţă 
sigură, de unde să-şi continue tirurile cu arcul. Abia 
atunci aveau să descopere noua primejdie, înțelegând 
că fuseseră atraşi într-o cursă. Anticipându-le uimirea, 
Cato a surâs. Surpriza nu avea să ţină mult, desigur. 
Parţii vor vedea şirul subţire şi îşi vor da seama că pot 
trece prin ea fără multă greutate. Numai că nu aveau 
cum să bănuiască alt element al planului gândit de 
Cato. 

— Uite-l pe Balthus! a strigat Parmenion, iar Cato s- 
a întors ca să privească în faţă. Micul grup de arcaşi 
călări apăruse din albia secată şi galopa către Cato, 
pregătit să îşi ocupe poziţia înapoia liniei de 
infanterişti. In spatele lor venea Macro, uşor de 
recunoscut datorită crestei de culoare stacojie de pe 
coif. Coloana de legionari, cu scuturile lor alungite şi 
curbate, îl urma, răspândindu-se pe terenul deschis. 


Duşmanii erau atât de concentrați să distrugă armata 
din faţa lor, încât nu au reacţionat decât atunci când 
cele două braţe ale capcanei s-au strâns în spatele lor. 
în acea clipă Cato a văzut rebeli întorcând capetele să 
privească înapoi, apoi făcând semne din braţe către 
camarazii lor, pentru a le atrage atenţia asupra 
situaţiei. 

— Nu avem prea mult timp până să ne lovească, i-a 
spus Cato lui Parmenion printre gâfâieli. Alcătuiţi şirul. 

Cu un gest din cap, Parmenion a confirmat primirea 
ordinului, a inspirat adânc şi a urlat: 

— Staţi! La stânga! 

Oamenii din a Doua liră s-au dispus într-o formaţie 
lungă, de câte doi soldaţi pe rând, păstrând distanţa de 
un pas între ele. Efortul de a se aşeza astfel, la care se 
adăuga acela de a alerga până acolo, i-a făcut pe 
oameni să gâfâie. Celelalte cohorte de auxiliari s-au 
aşezat în stânga lor, acoperind terenul până la albia 
torentului. Spre dreapta, Cato l-a auzit pe Macro 
strigând ordine către oamenii lui, cerându-le să 
completeze şirul. Cato a simţit entuziasmul din acele 
momente, în care reuşiseră să închidă capcana fără 
nicio greşeală sau şovăială. Mai trebuia pus la punct 
un ultim amănunt. 

— Bilele cu ghimpi! a strigat Cato în lungul şirului, 
iar ceilalţi ofiţeri au retransmis ordinul. 

Soldaţii care duceau coşuri s-au pus în mişcare, 
avansând treizeci de paşi, după care, cu repeziciune, s- 
au apucat să împrăştie o centură de ghimpi de-a latul 
spaţiului rămas între cele două şiruri. Ţepuşele de fier 
fuseseră concepute în aşa fel încât, oricum ar fi fost 
aruncate pe sol, întotdeauna se rezemau pe trei 
picioare ascuţite, cel de-al patrulea rămânând în sus, 
gata să străpungă prin piciorul unui soldat sau prin 


copita unui cal, în cazul în care atacatorii nu şi-ar fi dat 
seama de existenţa lor. 

— Ei, bine, nu le-a luat mult până să se deştepte, i-a 
spus Parmenion lui Cato, care a văzut că parții îşi 
întorseseră caii şi se deplasau într-un galop uşor către 
romani. Şi-a dus mâna pâlnie la gură şi a strigat: 

— Împrăştiaţi mai repede ţepuşele alea, pentru că 
ticăloşii au pornit deja spre noi! 

Oamenii cu coşuri au ridicat iute privirile, după care 
au început să se grăbească, aruncându-le ca nişte 
ţărani care ar fi semănat. Imediat ce şi-au golit 
coşurile, le-au abandonat şi s-au întors în fugă spre 
liniile romane, preluându-şi armele. 

— Prăştiaşi! a strigat Cato. Pregătiţi-vă! 

Cei care fuseseră înarmaţi cu praştii şi-au lăsat în 
jos lăncile şi scuturile şi au făcut un pas în faţa şirului, 
după care şi-au luat corzile de piele şi punguţele de 
după umeri, apoi au vârât mâinile în sacii de spate, de 
unde au scos proiectile pentru armele lor. 

În timp ce oamenii lui Cato îşi grăbiseră pregătirile 
pentru a răspunde atacului duşman, părţii s-au 
apropiat de ei. Acum erau atât de aproape, încât 
tânărul i-a văzut pe unii dintre ei, aflaţi în primele 
rânduri, potrivind săgețile în corzile arcurilor. 

— Trageti de voie! 

Primele sunete au răsunat ca un vâjâit puternic în 
momentul când auxiliarii au învârtit corzile deasupra 
capului, au ţintit şi au eliberat proiectilele. Bucăţile 
grele din plumb au pornit din praştii, descriind 
traiectorii joase către călăreţii care se apropiau. O 
clipă mai apoi, unul dintre caii părţilor a fost izbit 
drept în cap şi s-a prăbuşit în faţă, azvârlindu-şi 
călăreţul în praf. Şi alte proiectile şi-au nimerit ţinta, 
iar câţiva duşmani au fost doborâţi din şei ori au fost 


aruncaţi la pământ de caii betegi. Cu toate astea, tot 
mai mulţi călăreţi se apropiau şi, deşi în acest fel 
deveneau ţinte mai uşor de lovit de către prăştiaşi, 
Cato era conştient că balanţa avea să se încline curând 
în favoarea parţilor. 

— Prăştiaşi! Retragerea! 

După ce şi ultima încărcătură a unei praştii a zburat 
vâjâind spre masa de călăreţi duşmani, auxiliarii şi-au 
petrecut corzile peste umeri şi s-au grăbit să se alăture 
camarazilor din şirul principal. 

— Pregătiţi-vă să vă apăraţi de săgeți! Adăpostiţi- 
vă! 

De-a lungul şirului, ordinul a fost repetat, iar 
soldaţii romani au îngenuncheat înapoia scuturilor 
proptite bine în pământ, pe care le-au înclinat puţin pe 
spate, ca să se folosească cât mai mult de adăpostul pe 
care îl ofereau. În depărtare, dincolo de zgomotul 
produs de copitele cailor părţi, Cato a auzit sunetul 
strident al bucinelor, semn că şirul romanilor 
declanşase o şarjă. 

— Nu mai e mult, băieţi! a strigat Cato. Trebuie să 
rezistăm până când Longinus îi va ataca din spate. 

— Ticălosul ăsta de general a mirosit mereu togile 
altora! a strigat cineva din şir, iar ceilalţi soldaţi au 
izbucnit în hohote puternice de râs, după care s-a auzit 
răcnetul lui Parmenion: 

— Cine a spus asta? Care subordonat a îndrăznit? 
Tu! Calpurnius! Tu ai fost acela! După bătălie o să-ţi 
ofer ceva de băut! 

Oamenii au ovaţionat, iar Cato a surâs în faţa 
încercării lui Parmenion de a ridica moralul soldaţilor. 
Era exact ceea ce ar fi spus şi Macro, însă Cato era 
prea conştient de orice gest şi faptă ca să facă aşa 
ceva. 


— Săgeţi! a strigat cineva, iar oamenii au rămas cu 
uralele în gâtlej, pentru că au trebuit să se ghemuiască 
la adăpostul scuturilor. Intunecate, săgețile au sosit 
şuierând, apoi s-au lovit de scuturi sau au zburat spre 
deşert, unde s-au înfipt în nisip. Cato şi-a ţinut capul 
plecat şi s-a străduit să-şi îngusteze şi mai mult silueta 
şi aşa firavă, ca să rămână adăpostit de scut. 
Răsucindu-şi capul într-o parte şi în alta, a văzut că 
deocamdată niciunul dintre oamenii lui nu fusese rănit. 
Spaţierea dintre linii şi înclinarea scuturilor îşi 
îndeplineau bine rolurile - ori suficient de bine pentru 
ca parții să devină iritaţi de neputinţă, mai ales în 
acele momente când corpul principal al armatei 
romane strângea cleştele, venind din spate. A apărut o 
pauză în ploaia de săgeți, iar Cato a riscat şi a aruncat 
o privire pe după marginea scutului, văzând astfel că 
părţii îşi îndemnau caii înainte, pentru a se putea 
apropia şi mai mult, ca să poată trage cu mai multă 
precizie în romani, după care să se retragă în 
cavalcadă şi să străpungă linia de încercuire. 

Cato a urmărit cu încordare cum duşmanii galopau 
apropiindu-se, având expresii sălbatice pe feţe şi 
exultând de încântare, pentru că se aşteptau să aibă 
parte de un atac lipsit de orice probleme în faţa unor 
ţinte sigure. În acea clipă, însă, călăreţii din primele 
rânduri au ajuns la centura de ţepuşe. Cato şi-a dat 
seama că exista posibilitatea ca o parte dintre parți să 
aibă norocul de a trece de barajul de ţepuşe fără să le 
aducă vreun beteşug cailor. Insă mulţi dintre ei, 
probabil mai toţi, nu aveau să fie chiar atât de 
norocoşi, iar cei din spatele lor se vor teme să 
traverseze zona. Aceştia aveau să devină ţinte perfecte 
pentru arcaşii lui Balthus. 

Cavalcada copitelor a fost străpunsă brusc de 


nechezăturile ascuţite ale cailor răniţi şi de strigătele 
uimite ale călăreţilor. Cato a văzut chiar în faţa lui cum 
se prăbuşesc mulţi cai. Un călăreț a reuşit să treacă de 
barieră şi, auzind haosul din spatele lui, a tras de frâu 
şi s-a întors să vadă ce se petrecea. Tânărul a făcut 
semn către el cu degetul şi i-a spus auxiliarului lângă 
care stătea ghemuit. 

— Omul ăla, doboară-l! 

Auxiliarul a dat din cap, apoi a prins în mână o 
suliță uşoară. S-a ridicat, şi-a tras în spate braţul de 
aruncare, l-a luat la ţintă pe part şi a aruncat sulița cu 
un geamăt puternic. Arma a căpătat traiectoria 
corectă, iar ţinta nu era în mişcare, astfel încât vârful 
ei l-a străpuns pe arcaşul călare drept în spate, 
trecându-i prin inimă. Izbitura l-a făcut pe om să se 
arcuiască pe spate şi să-şi azvârle braţele în lateral, 
după care a căzut din şa, murind chiar înainte de a 
atinge pământul. 

— Frumoasă aruncare! a spus Cato, rânjind către 
auxiliar. Lasă-te în jos! 

De-a lungul şirului, o serie de călăreţi reuşiseră să 
treacă de barajul de ţepuşe, însă aceştia erau izolaţi şi 
luaţi prin surprindere, astfel că au fost răpuşi imediat 
de către auxiliarii care se foloseau de sulițe sau praştii. 
De cealaltă parte a zonei cu ţepuşe, părţii se 
strânseseră într-un grup masiv şi se chinuiau să 
găsească un spaţiu suficient de larg pentru a-şi încorda 
arcurile şi a alege vreo ţintă. Cato s-a întors şi a strigat 
peste umăr. 

— Balthus! Acum! 

Prinţul şi oamenii lui abia aşteptau acel moment, 
pentru că şi-au îndemnat caii să pornească în timp ce 
şi-au fixat şi primele săgeți în corzile arcurilor. Imediat 
ce au ajuns la o distanţă convenabilă de tragere 


împotriva parţilor, au oprit caii şi au slobozit săgețile 
cât de repede au putut. Aproape toţi cei care primiseră 
ordinul au tras în acelaşi timp, astfel că au fost loviți 
deopotrivă oameni şi cai, iar deruta duşmanilor a 
crescut, şi doar câţiva dintre ei au mai reuşit să 
îndrepte arcurile înspre liniile romane. 

— Praştii şi sulițe! a strigat cu putere Cato, care s-a 
străduit să-şi ridice glasul peste vacarmul din partea 
cealaltă a barierei de ţepuşe. Praştiile şi suliţele! a 
strigat el iar. 

Cu un urlet gutural, auzxiliarii s-au ridicat, iar aerul 
dintre cele două şiruri de romani a vibrat de vâjâitul şi 
plesnetul praştiilor şi al proiectilelor ce zburau din ele, 
dar şi de zborul suliţelor întunecate. Alţi duşmani şi cai 
s-au prăbuşit la pământ, astfel că un şir de trupuri, 
unele zvârcolindu-se, altele inerte, se aduna de-a 
lungul marginii zonei în care fuseseră aruncate ţepuşe. 
Dincolo de ele, Cato a reuşit să vadă că parții şovăiau, 
iar cei mai puţin curajoşi băteau deja în retragere. S-a 
răsucit spre oamenii lui. 

— Se împrăştie! Se risipesc! Continuaţi să trageţi! 

Tânărul s-a aplecat, a apucat o piatră nu foarte 
mare şi a azvârlit-o spre duşmani. Câţiva dintre soldaţii 
din subordinea lui, după ce rămăseseră fără sulițe, i-au 
urmat exemplul, chiar dacă efectul asupra duşmanilor 
era neînsemnat. Barajul disperat de săgeți, proiectile 
de praştie, sulițe şi pietre s-a dovedit a fi prea puternic 
pentru rezistenţa parţilor, pentru că, brusc, aceştia s- 
au retras de-a lungul şirului de romani, luptând cu 
disperare să-şi întoarcă bidiviii pentru a scăpa din acel 
loc. Ridicat de copitele a nenumărați cai, un nor de 
praf plutea prin aer, vălătucindu-se de-a lungul 
întregului front, în vreme ce parții fugari dispăreau în 
negura creată, apoi duduitul copitelor s-a stins treptat. 


Însă Cato ştia că acei călăreţi nu aveau nicio scăpare. 
În spatele lor se găsea zidul masiv alcătuit din soldaţii 
legiunilor lui Longinus. În spatele liniei romanilor se 
afla cavaleria, aşteptând momentul în care duşmanii 
aveau să fie complet dispersaţi, iar ei puteau să 
dezlănţuie urmărirea. Tânărul prefect a lăsat la 
pământ bolovanul pe care îl strângea între degete şi a 
făcut un semn cu braţul pe deasupra capului ca să le 
atragă atenţia soldaţilor lui. 
— Încetaţi tragerea! Înapoi in şir! 

Prăştiaşii şi-au prins din nou corzile în jurul 
gâturilor, apoi şi-au luat scuturile şi lăncile. După 
câteva momente, soldaţii au revenit pe poziţii, iar şirul 
a fost pregătit să răspundă oricărei noi ameninţări. 
Zgomotul de copite a continuat să se stingă, iar 
tipetele şi gemetele duşmanilor răniţi răsunau dinspre 
negura ce se risipea încet, încet. Cato a făcut un pas 
înapoi faţă de şir şi s-a uitat iute într-o parte şi în 
cealaltă. Câţiva soldaţi romani zăceau laţi la pământ 
între numeroase săgeți înfipte în pământ la diferite 
unghiuri, iar alţii, răniţi uşor, erau ajutaţi să ajungă în 
spate, unde ordonanţele medicale se ocupau de ei. 

Prin praf s-a propagat un alt sunet, de astă dată 
zâăngănitul a mii de săbii lovite de laturile scuturilor de 
romanii care se îndreptau spre parți. Apoi, zgomotul s- 
a contopit cu vacarmul general al bătăliei. Ciocnirea 
armelor, strigătele de luptă ale soldaţilor, crescendoul 
şi pe urmă uralele tot mai stinse înălțate de unităţi 
întregi şi ţipătul bucinelor, pocnetul cimbalelor parte şi 
bubuitul profund al tobelor uriaşe, se amestecau, dând 
naştere unui vacarm înfricoşător. 

Dinspre dreapta lui, Cato a auzit vocea lui Macro: 

— Capul sus! Infanterişti duşmani în faţă! 

Tânărul şi-a încordat privirea, dar nu a putut 


descifra nimic limpede prin praful până la cer. 
Pesemne că o pală întâmplătoare de vânt îl ajutase pe 
centurion să vadă. 

— A Doua liră! Strângeţi rândurile! Aşezaţi-vă în 
linie de bătaie pornind de la mine! 

Şirul lung s-a contractat imediat, pentru că oamenii 
s-au strâns împreună, iar secţiunile s-au tras în spate şi 
într-o parte, alcătuind centurii pe câte patru rânduri 
adâncime. Apoi, soldaţii s-au întors şi s-au aliniat spre 
Cato şi stindardul cohortei. Uitându-se în dreapta, 
prefectul a văzut că Macro proceda la fel cu legionarii 
lui, iar între cele două unităţi s-a format un spaţiu 
liber. După ce ambele cohorte s-au liniştit şi au rămas 
nemişcate, tânărul a auzit zgomotul slab făcut de 
duşmanii care se apropiau şi a înţeles că erau Artaxes 
şi rebelii lui, care făceau o încercare de a ieşi din 
încercuire. Sunetul venea din dreapta lui Cato, ceea ce 
însemna că inamicii încolonaţi se îndreptaseră spre 
legionarii lui Macro. Apoi i-a văzut ieşind din praf, 
făcându-şi drum printre cadavrele parţilor, care 
alcătuiau aproape un covor pe suprafaţa deşertului. 
Artaxes plasase câţiva dintre soldaţi în capul coloanei, 
iar armurile lor sclipeau în razele slabe de soare. 
Aceştia s-au oprit când au văzut centura presărată cu 
ţepuşe, iar un ofiţer a strigat imediat ordine către 
oamenii aflaţi mai aproape. Ei s-au aplecat şi s-au 
apucat să curețe drumul. Era o treabă de câteva 
momente să creeze un spaţiu suficient de lat pentru 
trecerea coloanei, după care cei patru sute de oameni 
ai lui Macro trebuiau să facă faţă câtorva mii de 
duşmani. 

Cato s-a uitat la praful care plutea prin faţa 
soldaţilor lui şi a luat instantaneu o hotărâre. 

— Parmenion! 


— Da, domnule. 

— Transmite ordin către celelalte cohorte de 
auxiliari să nu cedeze linia. 

In timp ce Parmenion a chemat o ordonanţă, Cato s- 
a întors către cea mai apropiată secţiune de auxiliari. 

— Hei, tu! Vino cu mine! 

A alergat spre covorul de ţepuşe şi a început să le 
ridice, aruncându-le într-o parte. 

— Fă drum! Grăbeşte-te! 

Soldaţii i-au urmat exemplul şi, culegând ţepuşele, 
au creat un spaţiu liber, lat de zece paşi. Cato a luat o 
tolbă de săgeți pierdută de un part şi a înfipt săgețile 
pe două linii, marcând drumul sigur. 

— A Doua liră! Încolonaţi-vă şi veniţi după mine! 

În timp ce cohorta mărşăluia prin spaţiul liber, 
peste cadavrele de pe partea cealaltă, tânărul s-a uitat 
spre poziţia ocupată de Macro şi a văzut duşmanii 
trecând prin spaţiul pe care îl creaseră la o sută de 
paşi depărtare. Cu bubuit de scuturi şi scrâşnet de 
săbii  izbindu-se, cele două forţe au început 
confruntarea. Cato a alergat prin canal şi a ocupat o 
poziţie în fruntea oamenilor lui, numărând paşii. 
Pretutindeni zăceau oameni, mai toţi răniţi şi încă 
mişcând, iar cei din tabăra duşmană s-au uitat cu 
spaimă la romanii care mărşăluiau printre ei. Existau şi 
cai răniţi, fără călăreţi, şi scurmând pământul cu 
copitele. După ce a măsurat o distanţă suficientă 
pentru îndepărtarea ţepuşelor, Cato a dat ordin de 
oprire a cohortei. 

— La dreapta! 

L-a chemat la el pe cel mai apropiat optio. 

— Transmite mai departe. Când o să dau ordin de 
atac, vreau să aud cel mai înfricoşător şi puternic 
strigăt de luptă de care sunteţi în stare. Trebuie să le 


dăm o lecţie duşmanilor, dar şi legionarilor lui Macro, 
una pe care să nu o uite nicicând. 

În vreme ce mesajul a fost transmis de-a lungul 
şirului, Cato şi purtătorul de stindard au ocupat poziţii 
în fruntea celei de-a treia centurii, în centrul formaţiei. 
A aşteptat până când s-a stins şi a treia repetare a 
ordinului dat de el. In faţă, spre dreapta, a auzit 
zgomote ale luptei grele pe care o purtau legionarii lui 
Macro şi rebelii. Cato şi-a scos sabia, a respirat adânc, 
şi a strigat: 

— A Doua liră! ... Înaintaţi! 

Şirul a pornit înainte, croindu-şi drum cu greu 
printre părţii răniţi şi morţi. Cato era conştient că 
trebuiau să intre în luptă ca o masă compactă, de 
aceea a răcnit la ofiţeri să îndrepte rândurile chiar din 
mers. Apoi a detectat prin praf siluete de oameni, iar la 
câţiva paşi mai departe, a văzut flancul rebelilor. 
Soldaţii regulaţi se aflau în fruntea coloanei, iar restul 
acesteia era alcătuit din recruți neexperimentați, 
înarmaţi sărăcăcios, care au căscat ochii îngroziţi când 
i-au văzut pe auxiliari apărând din ceața prăfoasă. 

Nu era timp pentru o desfăşurare ca la carte a forţei 
sale, de aceea Cato a strigat ordinul de atac. 

Răcnetul lui a fost acoperit aproape cu totul de 
strigătele soldaţilor săi, care s-au aruncat asupra 
flancului coloanei de rebeli. Aceştia nu au avut timp să 
se pregătească pentru a primi acea lovitură. Unii s-au 
întors imediat ca să răspundă la acea nouă ameninţare, 
încordându-şi picioarele, având scuturile şi săbiile 
pregătite. Alţii s-au răsucit pe călcâie şi au rupt-o la 
goană, căutându-şi salvarea, iar în fugă şi-au azvârlit 
armele la pământ. Cei mai mulţi au îngheţat locului, 
rămânând cu ochii aţintiţi asupra auxiliarilor care se 
năpusteau spre ei scoțând strigăte asurzitoare de 


luptă. O clipă mai apoi, a Doua liră s-a năpustit spre 
flancul rebelilor. Cato şi-a întrerupt brusc urletul 
sălbatic, fără cuvinte, în momentul în care, scrâşnind 
din dinţi, şi-a ridicat scutul şi s-a încordat pentru a se 
arunca asupra mulţimii de rebeli din faţa lui. L-a izbit 
pe duşmanul cel mai apropiat cu întreaga greutate a 
corpului acoperit de armură şi i-a auzit geamătul 
puternic, semn că îl făcuse să-şi piardă suflul. Cato s-a 
oprit o clipă ca să-şi recapete echilibrul, după care a 
păşit înainte, împungând cu sabia în dreapta, în pieptul 
unui rebel care se pregătea să-l despice cu falcata pe 
un auxiliar aflat alături de el. Duşmanul s-a prăbuşit 
secerat, scăpând în acelaşi timp sabia din mână. Cato 
şi-a smuls sabia din trupul lui şi a rotit-o ca să-l 
lovească pe rebelul pe care îl izbise cu scutul. Lama a 
lunecat din marginea scutului rotund şi a lovit cu 
putere în capul omului, spintecându-i tichia vătuită. Cu 
paşi împleticiţi, s-a îndepărtat de Cato şi a vărsat peste 
tunica proprie, apoi s-a prăbuşit la pământ. 

— A Doua Iliră! A Doua liră! au strigat auxiliarii şi 
s-au repezit spre duşmani, într-un atac frenetic şi 
feroce, izbind cu scuturile şi lovind cu săbiile. Cato a 
împins cu scutul în faţă, a înaintat un pas, a presat încă 
o dată şi a auzit un sunet înfundat. De data asta a tras 
scutul în lateral şi a împuns cu sabia. In acea clipă, 
Cato a văzut expresia de groază şi ochii căscaţi, după 
care vârful sabiei a străpuns orbita omului şi apoi, 
când şi-a retras arma din rană, a simţit o ploaie de 
sânge pe faţă. 

— Înainte, A Doua Iliră! a răcnit Cato. Înaintaţi! 

Incăierarea era din ce în ce mai puternică şi tot mai 
mulţi rebeli se retrăgeau, voind să se salveze cu fuga. 
Ghemuit şi echilibrat pe picioare, Cato a aruncat 
imediat o privire în jur. Oamenii lui îşi croiau deja 


drum prin luptă, străpungând coloana duşmană şi 
atacând micile grupuri de rebeli care încă mai rezistau 
pe poziţie. Spre dreapta lui, în apropiere de capul 
coloanei, tânărul a văzut un stindard cu un şarpe, 
ridicat în mijlocul unui cerc de oameni purtând armuri 
din zale şi robe purpurii. Aceea era garda personală a 
lui Artaxes, a socotit Cato. A îndreptat vârful în- 
sângerat al sabiei spre stindard şi a strigat cât de tare 
a putut: 

— A Doua liră! Atacaţi stindardul duşmanului! 

A surprins privirea unui optio şi a făcut semn spre 
cercul de gărzi de corp. Cu o înclinare a capului, omul 
s-a întors şi a strigat ordinul care s-a transmis cu 
iuţeală de-a lungul şirurilor de luptători. Imediat după 
aceea, s-a observat o mişcare clară câtre stindard, 
când auxiliarii au pornit spre Artaxes şi oamenii din 
garda lui. Cato a văzut un om aflat la mică distanţă de 
stindard îndemnându-şi soldaţii să continue lupta, în 
timp ce-şi făcea loc să ajungă la el, Cato a recunoscut 
trăsăturile acelui bărbat şi a rostit pentru sine. 

— Artaxes... 

Ausxiliarii s-au apropiat de prinţ şi de oamenii din 
gardă, iar Cato s-a uitat dincolo de ei, spre legionarii 
din cohorta lui Macro, care făcuseră un drum de 
trecere prin bilele cu ghimpi şi se îndreptau luptând 
spre capul coloanei. Prefectul şi-a dat seama că rebelii 
erau înfrânți. Artaxes avea de ales între a fugi şi a 
lupta până la capăt. Probabil că prinţul palmiran şi-a 
dat seama de situaţie în aceeaşi secundă, pentru că a 
respirat adânc şi a strigat un ordin către oamenii lui, 
care au strâns rândurile, suprapunându-şi scuturile şi 
ridicând suliţele deasupra capetelor, pregătiţi să îi 
respingă pe romanii care s-ar fi apropiat, ajungând în 
raza de acţiune a vârfurilor ascuţite. Cato a aruncat o 


privire peste umăr şi a văzut că restul oamenilor din 
cohortă desăvârşeau distrugerea coloanei de rebeli. 
Deşertul era presărat cu cadavre şi bălți de sânge, iar 
auxiliarii trebuiau să fie foarte atenţi pe unde călcau în 
timp ce îi doborau fără milă pe răzvrătiţii care erau 
încă suficient de nebuni sau de curajoşi ca să continue 
lupta. 

Cato era însoţit de aproape o sută de oameni în 
acţiunea de încercuire a lui Artaxes şi a gărzii lui de 
corp. Auxiliarii şi-au măsurat duşmanii şi a urmat o 
pauză încordată în cursul căreia s-au auzit respiraţiile 
gâfâite ale soldaţilor din ambele tabere, care se 
confruntau din priviri, aşteptând ca momentele de 
vrajă să se risipească. Cato s-a îndreptat de spate şi a 
înălţat sabia pentru a atrage atenţia oamenilor lui. 

— A Doua Iliră! Rămâneţi pe loc! 

Oamenii s-au uitat la el, iar pe feţele unora au 
apărut expresii de mirare, dar s-au oprit imediat şi au 
aşteptat următorul ordin al comandantului lor. 

— Prinţe Artaxes! Eşti înfrânt. Parţii s-au împrăştiat. 
Rebeliunea ta s-a încheiat. Cato a făcut o scurtă pauză, 
pentru a da mai multă greutate cuvintelor, după care a 
continuat: nu are niciun rost să mai opuneţi rezistenţă. 
Salvează viaţa oamenilor tăi şi predă-te. 

Vreme de câteva clipe nimeni nu a reacţionat în 
vreun fel. Muşcându-şi buzele, Artaxes a rămas cu 
privirea aţintită spre Cato. Apoi unul dintre oamenii lui 
s-a uitat spre el şi a dat să-şi coboare sulița. 

— Nu! a strigat Artaxes. Nu ne predăm. Ucideţi-i! 

Apoi a smuls sulița din mâna celui mai apropiat om 
şi a aruncat-o spre prefect. De furie, a greşit ţinta, dar 
forţa aruncării a fost mare, astfel că auzxiliarul aflat 
alături de Cato nu a mai apucat să reacționeze, iar 
sulița i-a străpuns stomacul şi i-a ieşit prin spate, 


împroşcând sânge şi bucăţi de carne în toate părţile. 

Braţele omului au tresărit în spasme, iar scutul şi 
sabia i-au căzut la pământ. Apoi, soldatul s-a prăbuşit 
pe spate, a dat de câteva ori din picioare şi a murit în 
timp ce din gâtlej i s-a revărsat o spumă sângerie. 

— Ucideţi-i pe ticăloşi! a strigat unul dintre oamenii 
lui Cato, iar în vocea lui a răsunat o undă stridentă de 
furie. Omorâţi-i! 

Cu un urlet de mânie, auzxiliarii au pornit atacul, iar 
în acele momente Cato nu ar mai fi putut să-i oprească. 
Lovite de scuturile auxiliarilor, lăncile au scos zgomote 
puternice. Rebelii care erau mai puternici au reuşit să 
străpungă scuturile romanilor cu vârfurile ascuţite ale 
suliţelor şi unul dintre ele a reuşit să treacă prin pielea 
şi carnea braţului unui auxiliar. Apoi, legionarii s-au 
ciocnit de gărzile de corp ale prinţului, folosindu-se de 
scuturile lor mari şi de forţa lor numerică, reuşind să-i 
împingă pe duşmani înapoi. Suliţele au continuat să 
lovească peste marginile scuturilor purtate de auxiliari, 
izbind uneori coifuri şi ricoşând din zalele armurilor. În 
tot acest timp, romanii s-au străduit să ţină scuturile 
ridicate şi capetele plecate, împingând cu forţă 
inamicii. In lupta de aproape, ei aveau avantaj, pentru 
că erau înarmaţi cu săbii scurte, iar ori de câte ori 
apărea câte o breşă între scuturile duşmanilor, 
reuşeau să lovească spre orice porţiune a corpului, de 
regulă picioare sau braţe. Unii romani au izbit cu 
putere în mânerele suliţelor care se iţeau pe deasupra 
capetelor lor, reuşind să sfârtece lemnul sau chiar să 
smulgă armele din mâinile rebelilor. 

Gemetele luptătorilor din cele două tabere, 
strigătele răstite de triumf şi sunetele şi exclamaţiile 
de durere ale răniților se auzeau atât de aproape, încât 
Cato a trăit cu impresia că inspira răsuflarea 


muribunzilor. A simţit o undă rece şi trecătoare de 
spaimă superstiţioasă în faţa acelui gând. Şi-a croit 
drum printre oamenii lui, îndreptându-se către 
stindardul duşman şi către Artaxes. Încă îl vedea pe 
prinţ strigând sfidător şi  scoţându-şi arma şi 
îndemnându-şi oamenii să lupte. Însă, unul după altul, 
aceştia au fost doborâţi şi striviţi sub ghetele ghintuite 
ale auxiliarilor. Înainte de a ajunge la Artaxes, soldatul 
din faţa lui Cato şi-a făcut loc cu forţa printr-un spaţiu 
liber din grupul de rebeli supraviețuitori. Prinţul se 
afla în faţa lui şi, înainte ca el să poată reacţiona, 
soldatul roman s-a repezit, azvârlindu-l pe purtătorul 
de stindard cât colo cu ajutorul scutului. Stindardul s-a 
prăbuşit la pământ, iar auxiliarul a lovit cu sabia spre 
Artaxes, silindu-l să se retragă, iar apoi să se întindă 
pe pământ, de unde nu mai avea cum să se tragă 
înapoi. Artaxes a ridicat sabia ca să pareze o lovitură 
ce îi ţintea capul, iar în ultima clipă, auxiliarul şi-a 
schimbat ţinta şi lama a străpuns braţul prinţului 
deasupra  încheieturii mâinii, sfărâmând oasele şi 
retezând tendoane. Artaxes a scos un răcnet şi a 
scăpat sabia din degetele care nu-l mai ascultau. 

Ausxiliarul a făcut un pas în faţă, gata să dea lovitura 
de graţie. 

— Nu! a strigat Cato, repezindu-se printre luptători 
către auxiliar. A reuşit să-l lovească pe soldat cu scutul 
în coaste, îndepărtându-l de Artaxes, astfel că lama 
sabiei a lovit doar nisipul. Lasă-l! 

Apoi s-a întors şi a strigat în greceşte: 

— Predaţi-vă! Prinţul a fost doborât! 

Ultimii dintre membrii gărzii de corp s-au rotit spre 
Cato şi, după o ezitare de un moment, unul dintre ei a 
lăsat sabia să-i cadă la pământ. Ceilalţi i-au urmat 
imediat exemplul, însă înainte de asta, unul i-a căzut 


victimă armei unui auxiliar care încă nu-şi revenise din 
frenezia luptei. 

— A Doua liră! a strigat Cato. Staţi pe loc! Nu mai 
luptaţi! 

Oamenii lui s-au retras câţiva paşi şi au coborât 
săbiile. Abia după acea şi-au lăsat şi gărzile de corp 
scuturile la pământ şi au rămas aşteptând să fie făcuţi 
prizonieri, având pe feţe întipărite expresii de spaimă 
şi disperare. Cato a renunţat la postura defensivă, 
luându-şi libertatea de a lăsa scutul să se rezeme de 
pământ. La picioarele lui, Artaxes îşi ţinea braţul rănit 
grav la piept şi îl strângea cu cealaltă mână, gemând 
de durere printre dinţii încleştaţi. Respirând adânc, 
Cato şi-a umflat pieptul, apoi a simţit pe deplin 
oboseala insuportabilă, după care a perceput parcă 
pentru prima oară dureri în tot trupul din cauza 
eforturilor pe care le făcuse în luptă. Acum însă totul 
se sfârşise. Atacul asupra coloanei de rebeli, bătălia cu 
parții, rebeliunea... Toate. S-a uitat în jos către Artaxes 
şi a dat din cap gândindu-se la toate astea. Apoi ochii i- 
au fost atraşi de stindardul pe care era un şarpe de un 
roşu strălucitor şi abia atunci s-a trezit din gânduri şi 
s-a aplecat să-l ridice. Căutându-l din ochi pe auxiliarul 
care îl doborâse pe Artaxes, i-a făcut semn şi i-a întins 
stindardul. N 

— E al tău... Il meriţi, soldat. 

Omul a surâs vag şi a luat stindardul. 

— Am înţeles, domnule! Vă mulţumesc. 

— Cato! Cato! Unde eşti, băiete? 

S-a întors spre direcţia din care venea sunetul 
glasului lui Macro şi a văzut că legionarii alungaseră 
partea din faţă a coloanei, iar acum se apropiau de 
soldaţii vlăguiţi şi însângeraţi ai celei de-a Doua Ilire, 
adunaţi în jurul steagului duşman. Cadavrele rebelilor 


şi ale romanilor zăceau întinse sau ghemuite în 
apropiere, iar într-o parte, câţiva prizonieri stăteau 
laolaltă şi priveau scena cu expresii jalnice pe feţe. 

— În numele zeilor, a mormăit Macro, când şi-a 
făcut loc printre morţi ca să ajungă la Cato. Ce baie de 
sânge... Cato, ai păţit ceva? 

Tânărul a văzut expresia de îngrijorare de pe chipul 
prietenului său şi i-a trebuit un moment ca să-şi dea 
seama că probabil era doar stropit de sânge. 

— Sunt teafăr, domnule. N-am nimic. J 

— Mă bucur, a spus Macro şi l-a bătut pe braţ. Asta 
e omul nostru, Artaxes? 

— Întocmai. Vreau să chem pe cineva să-i vadă 
braţul rănit. 

— Dacă-ţi închipui că merită efortul... a zis Macro, 
ridicând din umeri. Eu, unul, nu văd rostul. Nu cred că 
va supravieţui întâlnirii cu tatăl lui iubitor. 

— Nici eu nu cred, a recunoscut Cato. Dar asta e 
treaba lor. Dacă îl predăm în viaţă, vom avea parte de 
o părere favorabilă din partea regelui Vabathus. lar 
cum ameninţarea parţilor nu mai există... Cato s-a 
întors şi a măsurat din ochi câmpul de luptă. Acum, 
după ce luptele încetaseră, iar praful începuse să se 
aşeze, putea vedea mai limpede dimensiunile 
înfrângerii pe care o suferise duşmanul. Armata partă 
fusese zdrobită complet, iar în acele momente era 
fugărită şi doborâtă de oamenii generalului Longinus. 
Mai toţi parții alergau spre albiile secate pe terenul 
accidentat, încercând să se îndepărteze cât mai repede 
de soldaţii romani victorioşi. 

Văzându-şi prietenul verificând câmpul de bătălie, 
Macro a chicotit. 

— Am impresia că planul tău a dat roadele dorite. 

Cato s-a răsucit spre el şi, după ce a şovăit 


îndelung, a râs. 

— Aşa s-ar părea. 

În jurul lor, legionarii din cohorta lui Macro s-au 
îngrămădit în jurul prefectului şi al oamenilor lui, ca să 
privească opera auxiliarilor cu o admiraţie neîngrădită. 
Apoi, din rândul soldaţilor, s-a auzit un glas puternic: 

— Urale pentru a Doua liră, băieţi! 

Legionarii au scos imediat un urlet gutural de 
aprobare, iar după un moment de surprindere, pe 
chipurile auxiliarilor au apărut zâmbete de încântare şi 
rânjete de triumf, apoi s-au amestecat cu legionarii. S- 
a auzit un duruit de copite, iar Cato şi Macro au privit 
în jur, constatând că de ei se apropiau Balthus şi 
oamenii lui. Prinţul surâdea cu generozitate şi a făcut 
ochii mari de încântare când a văzut stindardul. 
Silindu-şi bidiviul să se oprească, a coborât din şa şi a 
păşit peste cadavre ca să ajungă lângă ofiţerii romani. 

— Prieteni, am obţinut o victorie măreaţă. Parţia a 
fost umilită. Îngenuncheată, vă asigur! L-aţi văzut 
cumva pe fratele meu? l-aţi găsit trupul? 

Macro s-a dat deoparte şi a arătat către Artaxes. 

— Uite-l! E viu, dar probabil că nu se simte prea 
bine. 

Zâmbetul s-a şters de pe faţa lui Balthus, care s-a 
ridicat şi s-a uitat contrariat la fratele lui, zăcând pe 
pământ şi ţinându-se de mâna lui rănită. 

— Tu... Aşadar, eşti viu. 

Artaxes a deschis ochii şi a rânjit când l-a văzut. 

— Cât se poate de viu, frate, iar când mă va vedea 
regele o să-mi exprim căinţa. O să plâng şi o să 
mărturisesc tuturor că ambiția m-a dus în ispită. Şi ştii 
ceva? El mă va ierta. 

Macro a hohotit. 

— Nu prea cred asta, dragul meu! Mai ales după tot 


ce ai făcut. 

— Serios? a făcut Artaxes, zâmbind, după care s-a 
crispat, pentru că a fost imediat cuprins de un val de 
durere. Pe frunte i-au apărut broboane de sudoare 
rece, după care a continuat: nu-l cunoşti pe tata. Ca 
mulţi părinţi, are o slăbiciune. Ceva îl împinge să îl 
ierte mereu pe fiul preferat, indiferent ce ar fi făcut el. 

A urmat un moment de tăcere, cât timp restul celor 
prezenţi au analizat cuvintele lui. Apoi Balthus a dat 
din cap şi a spus încet: 

— Are dreptate. Nu va fi uşor... 

S-a întors apoi către unul dintre oamenii lui şi a 
rostit un ordin cu glas apăsat. Până când Macro şi Cato 
au apucat să-şi dea seama ce se petrecea, câţiva 
oameni de-ai lui Balthus au întins arcurile, apoi 
săgețile au şuierat prin aer, străpungându-l pe Artaxes, 
aşa cum zăcea la pământ. Prinţul a scos un icnet şi s-a 
uitat spre fratele lui cu o expresie de uimire. Apoi ochii 
iau devenit sticloşi şi a căzut lat, cu privirea 
îndreptată spre cer, având gura căscată şi moale. 

Balthus s-a uitat la el o clipă, apoi şi-a întors capul 
într-o parte. 

— Acum nu mai este cazul. 


32 


În ziua de după bătălie, preoţii legiunilor au oficiat 
riturile funerare pentru soldaţii care fuseseră ucişi. 
Flăcările rugurilor s-au înălţat spre cerul nopţii, iar 
spre dimineaţă, rămăşiţele lor arse presărau deşertul 
în momentul când armata a început să mărşăluiască 
spre Palmira. Din milă, suferinţele răniților duşmani au 
fost curmate prin tăierea beregatelor, în vreme ce 
răniții romani, transportaţi de pe câmpul de luptă şi 
trataţi cât se putea de bine, au fost puşi în căruţe, pe 
spinarea  catârilor şi cailor ori pe  brancarde 
improvizate, purtate de camarazii lor. Pe de altă parte, 
grupuri de soldaţi au scotocit câmpul de bătălie în 
căutarea de arme refolosibile care zăceau împrăştiate 
pe pământ. 

Duşmanii morţi au fost lăsaţi aşa cum zăceau, în 
mormane de-a lungul şi de-a latul nisipurilor. Câteva 
sute de morţi se aflau peste tot în acel peisaj, acolo 
unde fuseseră seceraţi de cavaleria romană. Armata 
partă fusese distrusă aproape în totalitate. 
Supraviețuitorii se împrăştiaseră care încotro şi, lipsiţi 
de conducători, îşi abandonaseră armele şi armurile. 
Acestora nu le mai rămăsese altă şansă decât aceea a 
retragerii prin deşert, către Eufrat şi către tărâmurile 
parte de dincolo de fluviu. Fără apă, prea puţini erau în 
stare să ajungă acasă, dar până şi aceştia urmau să 
aibă amintiri foarte triste de povestit. Aveau să treacă 
mulţi ani până când Parţia va îndrăzni să înfrunte din 
nou Roma. 


Două zile mai apoi, când armata s-a apucat să-şi 
ridice o tabără de marş în apropierea zidurilor 
Palmirei, generalul Longinus a pornit în fruntea unei 
procesiuni de ofiţeri alături de prinţul Balthus, ducând 
cu ei soldaţi şi prizonieri pe poarta oraşului şi de-a 
lungul căii largi ce mergea spre palatul regal. Imediat 
ce regele primise mesajul lui Longinus, care îl anunţa 
în legătură cu deznodământul bătăliei, Vabathus 
instituise o sărbătoare publică pentru a celebra 
încheierea rebeliunii şi înfrângerea Parţiei. Cu toate 
acestea, romanii care au păşit cu stindardele în frunte 
pe drumul pavat au văzut prea puţine semne de 
bucurie. Macro şi Cato mărşăluiau cu câţiva paşi în 
faţa stindardelor, alături de alţi ofiţeri, şi au înţeles 
imediat din expresia rigidă de pe chipul generalului că 
Longinus nu era nici pe departe încântat de acea 
primire într-o atmosferă de tăcere deplină. 

— Ce se petrece aici? a întrebat Macro cu glas 
scăzut. Ar trebui să se arate fericiţi că rebeliunea s-a 
terminat. 

Cato a aruncat o privire în jur. De-a lungul drumului 
se găseau puţini cetăţeni ai oraşului, dar şi ei îi 
urmăreau într-o tăcere rezervată pe soldaţii care 
treceau prin dreptul lor. 

— Nu le poţi găsi vreo vină acestor oameni. Luna 
trecută au asistat la mai multe lupte decât era nevoie. 
Se vor arăta recunoscători după ce vor avea siguranţa 
că pacea a revenit în oraşul lor. 

Preţ de un moment, Macro a analizat explicaţia dată 
de prietenul său, apoi a ridicat din umeri. 

— Tot ce se poate, dar eu aş vrea ca aceşti oameni 
să-şi arate acum recunoştinţa faţă de noi. Doar n-am 
mărşăluit de-a lungul şi de-a latul deşertului şi nici nu 
am rezistat unui asediu, pentru ca apoi să mai port o 


ultimă bătălie, doar ca ei să mă facă să mă simt ca 
ultimul om din lume. 

— Poţi să te simţi cum vrei, dar eu sunt 
recunoscător că am revenit la Palmira. 

Macro a aruncat o privire spre el şi a rânjit. 

— Sunt convins de asta. Bineînţeles că asta nu are 
nicio legătură cu fiica lui Sempronius, adevărat? 

Cato s-a simţit cuprins de un val de iritare, dar a 
reuşit să arboreze un surâs. 

— Bineînţeles că are legătură cu Iulia. 

A simţit cum inima i se  înfierbântă doar 
pronunţându-i numele. 

— Tatăl ei mi-a dat cuvântul că mă voi putea 
căsători cu ea când mă întorc. 

— Dacă te întorci, aşa a zis. 

— Dacă sau când, ce importanţă mai are? 

Macro a zâmbit întristat. 

— Are o mare importanţă, dacă nu te aştepţi ca un 
om să trăiască suficient de mult ca să te silească să-ţi 
respecţi cuvântul. 

Cato l-a privit printre gene pe Macro. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Fi, ce naiba, amice? Doar nu eşti chiar atât de 
prost. Sempronius e aristocrat. Tu eşti fiul unui libert. 
Nu reprezinţi nicidecum cea mai bună partidă pentru 
preţioasa lui fiică. Ţi-a făcut pe plac, atâta tot. 

Cato a stat puţin pe gânduri, apoi a scuturat din 
cap. 

— Ba nu. Nu e logic. Dacă Sempronius nu avea de 
gând să-mi îngăduie căsătoria cu lulia, atunci de ce mi- 
a promis că ar exista această posibilitate dacă mă voi 
întoarce teafăr? Cred că nu ai înţeles tu bine, Macro. 
Te-ai înşelat. 

— Cum zici tu. Sper doar că m-am înşelat, băiete. 


Serios. 

Au continuat să mărşăluiască în tăcere pe strada 
largă şi aproape pustie care traversa oraşul, ducând 
spre palat. Când s-au apropiat de intrare, sub o arcadă 
impresionantă care încadra drumul pavat, o mică 
mulţime, alcătuită din femei zdrenţăroase şi copii, 
stând de o parte şi de alta, a început să ovaţioneze cam 
fără tragere de inimă. Imediat ce generalul Longinus a 
ajuns exact în dreptul mulţimii, femeile şi copiii au 
aruncat petale albe în calea lui. 

— Frumoasă idee, a remarcat Macro cu glas reţinut. 
Dar nu miroase nici pe departe a sinceritate. 
Adunătura asta trebuie să fie drojdia străzilor, 
persoane plătite ca să ne întâmpine în mod festiv. 

— Păi nu voiai tu o primire ca pentru eroi? l-a pus 
Cato la punct. Uite, de asta ai parte. Măcar generalul 
se bucură din plin. 

Macro a aruncat o ocheadă în faţă şi a observat că 
Longinus îşi înclina capul cu gravitate, ba într-o parte, 
ba în alta, şi îşi ţinea mâna înălţată într-un gest ce voia 
să spună că accepta laudele. 

Centurionul a pufnit: 

— Judecând după felul în care se poartă, ai crede că 
i s-au acordat deja ovaţii şi ar mărşălui pe Calea Sacră 
din Roma, înconjurat de o mulţime uriaşă şi având ca 
escortă personală doar vestale neprihănite. 

— Poate că vede în treaba de astăzi o repetiţie 
generală pentru ceea ce se va întâmpla la Roma, a 
adăugat Cato, cu un surâs strâmb. 

— Chiar crezi că Longinus merită un premiu pentru 
ceea ce a făcut? Părţii erau cât pe ce să ne şteargă de 
pe faţa pământului. 

— Macro, doar ştii cum stau lucrurile. Nu are 
importanţă câţi oameni pierzi şi nici câte greşeli faci 


într-o campanie. Atâta vreme cât obţii rezultatul 
potrivit, totul e bine. lar orice victorie împotriva 
partilor va fi bine văzută la Roma. Aşadar, acolo va 
avea loc o mare sărbătorire. Fie şi numai pentru a-i 
face fericiţi pe plebei. 

— Grozav... 

Cato s-a uitat împrejur, spre ceilalţi ofiţeri, apoi şi-a 
coborât glasul şi mai mult. 

— Şi situaţia de acum are avantajul de a-l separa o 
vreme de legiunile lui. Având în vedere ambițiile lui, nu 
e deloc rău. 

Macro a dat aprobator din cap. Cu toate că 
zădărniciseră planurile lui Longinus de a alcătui o 
armată capabilă să-l răstoarne pe împărat, el şi Cato 
nu reuşiseră să descopere suficiente dovezi care să 
probeze intenţiile trădătoare ale generalului. Narcissus 
nu avea să se declare satisfăcut de eforturile făcute de 
ei, a gândit Macro, simțind în acelaşi timp un gol în 
stomac. Secretarul împăratului era recunoscut pentru 
lipsa lui de răbdare faţă de cei care nu reuşeau să îi 
ofere ceea ce le ceruse. Macro şi Cato fuseseră trimişi 
în provinciile răsăritene ca să îl dea de gol pe Longinus 
drept trădător. Indiferent ce realizaseră cei doi, 
generalul nu se expusese suficient de mult ca să se 
justifice îndepărtarea lui din funcţie şi distrugerea lui 
pentru totdeauna. Pe vremea lui Caligula lucrurile 
stătuseră cu totul altfel, pentru că atunci orice roman 
putea fi executat doar dintr-un capriciu. Succesorul lui 
Caligula hotărâse ca asemenea excese care încălcau 
legile să nu mai fie încurajate. Macro a surâs în sinea 
lui în timp ce s-a gândit că probabil Narcissus tânjea 
după simplitatea fostului regim politic. 

În aceeaşi clipă a observat un chip cunoscut la 
marginea mulţimii şi a tăcut o clipă, după care a ieşit 


din rând. Cu o expresie nedumerită, Cato s-a întors şi l- 
a urmat pe prietenul său. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mergi mai departe. Te prind eu din urmă. 

— De ce? Spune-mi, despre ce este vorba? 

— Trebuie să stau de vorbă cu cineva. Du-te mai 
departe, a spus Macro cu fermitate în glas. 

Cato a ridicat din umeri, apoi s-a alăturat coloanei. 
Aruncând o privire peste umăr, l-a văzut pe Macro 
păşind încet spre mica mulţime de oameni în zdrenţe 
care stăteau aliniaţi de-a lungul străzii şi oprindu-se în 
faţa unei fete. 

După aceea, procesiunea a trecut pe sub arcadă, 
pătrunzând în curtea încăpătoare a palatului regal. O 
gardă de onoare, alcătuită din mercenarii greci care 
supravieţuiseră, stătea aliniată până la intrarea în 
palat, unde Thermon aştepta în faţa celor două coloane 
care sprijineau porticul. Generalul Longinus a mers 
călare până la poalele scărilor, unde şi-a oprit calul, 
după care a alunecat cu eleganţă din şa, coborând pe 
pământ. A făcut un gest către ofiţerii săi şi către 
Balthus să-l urmeze şi a urcat treptele ce duceau spre 
intrare. Comandantul gărzilor regale a transmis brusc 
un ordin, iar mercenarii s-au întors spre clădire şi au 
prezentat suliţele. În momentul când Longinus s-a 
apropiat de el, Thermon a făcut o plecăciune adâncă. 

— Stăpâne Cassius Longinus, avem deosebita 
plăcere de a vă primi din nou în oraşul nostru. Ştirea 
despre victoria dumneavoastră a provocat o mare 
bucurie şi sărbători în Palmira. 

— Am băgat de seamă acest lucru, a spus Longinus 
pe un ton usturător, făcând un semn din cap către 
strada care traversa oraşul. S-ar părea că populaţia 
oraşului încă doarme adânc. 


Thermon a tăcut o clipă, când a înţeles sensul 
remarcii făcute de roman, după care a zâmbit spre 
Balthus. 

— Prinţe, regele se arată încântat de succesul tău şi 
de-abia aşteaptă să-şi îmbrăţişeze fiul victorios. 

— Sunt sigur de asta, i-a răspuns Balthus. 

— Ar fi preferabil să trecem peste asemenea 
formalităţi, a spus Longinus, întrerupând schimbul de 
cuvinte. Trebuie să stau de vorbă cu regele, pentru ca 
după aceea să mă întorc la armata mea şi să mă 
îngrijesc de nevoile oamenilor mei. 

— Desigur. V-aş fi recunoscător dacă aţi fi amabil să 
mă urmaţi. 

Thermon a făcut o nouă plecăciune şi s-a retras cu 
spatele pe uşă, după care s-a întors şi a condus grupul 
pe un coridor lung, ai cărui pereţi erau bogat 
ornamentaţi cu picturi sclipitoare ce înfăţişau faptele 
măreţe ale foştilor regi ai Palmirei. La capătul 
coridorului erau două uşi placate cu alamă, care au 
fost date în lături de gărzile palatului, dincolo de care 
se afla sala de audienţe a regelui. Vabathus stătea pe 
tron, înălţat deasupra capetelor celor din jurul lui pe 
un piedestal rotund pe care se putea ajunge urcând 
câteva trepte. Un grup de nobili din Palmira şi cei mai 
bogaţi oameni din oraş stăteau dinaintea lui, purtând 
cele mai bune straie. Aceştia s-au dispersat în faţa lui 
Longinus şi a suitei lui şi s-au retras de o parte şi de 
alta a tronului. În sală erau mai multe gărzi care au 
ocupat poziţii astfel încât să creeze o cale mărginită de 
sulițe şi scuturi ce ducea spre piedestal şi regele 
Vabathus. 

Aflat în spatele generalului, Cato şi-a plimbat iute 
ochii prin încăpere. L-a văzut pe Sempronius stând în 
apropierea regelui, apoi s-a uitat spre mulţime şi a 


văzut-o pe lulia, ceva mai retrasă faţă de restul celor 
prezenţi, lângă unul dintre stâlpii poleiţi. A înclinat 
capul în direcţia ei şi a zâmbit fugar. Ea a ridicat 
discret o mână în semn de salut, iar faţa i s-a luminat 
de uşurare şi bucurie că îl revede. 

Thermon l-a condus pe Longinus până la poalele 
scării, apoi s-a tras respectuos deoparte şi a anunţat în 
mod oficial: 

— Maiestatea  Voastră, vi-l prezint pe Cassius 
Longinus, guvernator al provinciei romane Siria, pe 
ofiţerii săi şi pe prinţul Balthus. 

Regele a făcut un semn din cap către oaspeţi şi, 
după o scurtă pauză, s-a îndreptat de spate pe tron şi a 
spus: 

— Generale Longinus, fii bine venit în palatul 
nostru. Îmi este greu să găsesc cuvintele potrivite 
pentru a-mi exprima recunoştinţa faţă de tine şi 
minunaţii tăi soldaţi. Ne-aţi eliberat de sub dominaţia 
Parţiei şi a acelor trădători din rândul poporului meu 
care erau gata să facă din oraşul nostru sclavul 
regatului part. In voce i-a apărut un uşor tremur, după 
care Vabathus a continuat: am înţeles că Artaxes a 
murit pe câmpul de bătălie, ucis de prinţul Balthus. 
Aşa se cuvenea, probabil. Dar, deşi jelesc pierderea 
unui fiu al meu, chiar dacă e chiar acela care m-a 
trădat, recunosc acum că sunt dator pe veci faţă de 
Roma. 

Cato l-a văzut pe Balthus tresărind la auzul acestor 
cuvinte. Prinţul s-a încruntat şi a strâns din buze, în 
vreme ce tatăl lui a continuat: 

— Recunoştinţa mea este atât de mare, încât astăzi 
am semnat un tratat cu ambasadorul împăratului 
Claudius. De astăzi înainte Palmirei şi tărâmurilor sale 
li se va acorda titlul de regat client al Imperiului 


Roman. 

Regele a făcut o pauză şi s-a uitat direct la singurul 
lui fiu în viaţă. Vreme de un moment, în ochi i-a apărut 
o expresie de milă, apoi alta, de resemnare. Înţeleg pe 
deplin că acest tratat nu va fi pe placul unora dintre 
supuşii mei. Însă trebuie să alegem între a fi aliat al 
Romei sau o cucerire a Parţiei. 

— Nu! a exclamat prinţul Balthus, clătinând din cap, 
apoi arătând cu degetul spre tatăl lui. Tată, ştii prea 
bine ce înseamnă stat clientelar. După dispariţia ta, 
Palmira va deveni provincie romană. Ne vom pierde 
independenţa. Ne vom pierde regele şi vom ajunge sub 
călcâiul Romei. 

— Da, a spus Vabathus cu tărie. Dar acesta este 
preţul pe care trebuie să-l plătesc şi trebuie să accept 
situaţia. 

— Eu nu accept aşa ceva, i-a răspuns Balthus, 
înfierbântat. Datoria regelui este de a-şi păstra regatul. 
Orice altă alegere reprezintă o trădare faţă de poporul 
Palmirei. 

— Tu îmi vorbeşti de trădare? a spus Vabathus cu 
răceală în glas. Îndrăzneşti să aduci vorba de trădare? 
Tu, care ţi-ai trădat propriul sânge şi ai ordonat 
moartea fratelui tău, Amethus? 

Balthus a scuturat din cap. 

— Nu am făcut aşa ceva. Nu ai nicio dovadă. 

— Chiar aşa? a spus Vabathus care s-a întors într-o 
parte şi a dat un ordin: aduceţi-l aici, ca să-l vadă toţi. 

S-a auzit un icnet şi un geamăt de durere, apoi 
zgomot de paşi făcuţi târâş de cineva aflat în spatele 
podiumului după care au apărut doi oameni din garda 
regelui ducând un morman de zdrenţe în care era 
îmbrăcat un om plin de răni şi umflături. Cei doi au 
târât povara până în faţa tronului, apoi au lăsat-o să 


cadă la podea. 

— Ce înseamnă asta? a exclamat generalul Longinus 
care, dezgustat, a făcut un pas înapoi. Acest... acest 
om? 

Regele nu l-a băgat în seamă pe roman, 
îndreptându-şi în schimb atenţia asupra fiului său. 

— Balthus, sunt convins că-l recunoşti pe cel mai 
credincios dintre sclavii tăi. 

Prinţul Balthus s-a uitat lung la omul ghemuit pe 
podea, bătut şi însângerat şi totuşi agăţându-se de 
viaţă, în timp ce coşul pieptului îi palpita într-un ritm 
nefiresc. Treptat, înțelegând adevărul, pe faţa lui 
Balthus a apărut o expresie de groază. 

— Carpex, a mormăit el. Carpex, ce mi-ai făcut? 

Sclavul a părut să-şi dea brusc seama unde se afla şi 
s-a chircit şi mai mult auzind glasul prinţului, ca şi cum 
ar fi primit o lovitură puternică. 

— Stăpâne, a spus sclavul, cu o voce care nu 
depăşea nivelul unei şoapte hârâite. Vai, stăpâne, îţi 
cer iertare. Eu... 

— Tăcere, câine! a strigat Vabathus. Cum de 
îndrăzneşti să deschizi gura în prezenţa regelui tău? S- 
a uitat tăios la Carpex, iar omul s-a făcut mic şi pe faţă 
i-a apărut o expresie de groază. 

Regele a făcut un semn din cap şi a rânjit satisfăcut 
când s-a întors către fiul lui şi a continuat: 

— Balthus, acest gunoi de om ne-a dat toate 
răspunsurile de care aveam nevoie, asta imediat după 
ce s-a trecut la tortură. Sclavul a confirmat ceea ce 
deja bănuiam, anume că tu ai dat ordinul ca Amethus 
să fie ucis. Şi Carpex a fost acela care a dus porunca la 
îndeplinire. 

— Minciuni! a spus Balthus, spumegând de furie. 
Minciuni, îţi spun. A făcut un pas înainte şi l-a lovit cu 


piciorul pe Carpex. Sclavul ăsta te-a înşelat, tată. Nu 
am avut nimic de a face cu asta. Jur pe atotputernicul 
Bel. 

— Tăcere! a strigat Vabathus, străpungându-l cu 
privirea pe fiul lui. Te înjoseşti într-atât de mult, încât 
eşti dispus să minţi sub jurământ în faţa zeului acestui 
oraş? Nu ai deloc simţul onoarei? S-a ridicat şi a 
îndreptat un deget spre prinţ. Nu-mi eşti fiu. Te reneg. 
Eşti un criminal de rând şi un trădător şi pentru 
asemenea fapte există o singură pedeapsă. Garzi, 
prindeţi-l! 

Când mercenarii s-au apropiat de el, Balthus a 
scrâşnit din dinţi şi s-a uitat în jur ca un animal încolţit. 
A dus mâna spre mânerul sabiei şi a scos cu iuţeală 
lama pe care a îndreptat-o spre cel mai apropiat om 
din garda regală. 

— Dacă mai faci un pas spre mine, îţi scot maţele. 

— Lasă jos sabia! i-a poruncit Vabathus. Nu ai 
scăpare. 

Un moment, Balthus s-a uitat sfidător la tatăl său, 
apoi a respirat adânc şi a lăsat capul în piept. Starea 
de încordare a scăzut o clipă, iar gărzile s-au oprit 
puţin înainte de a-şi continua înaintarea. In acel 
moment, prinţul a făcut un salt câtre Carpex, iar lama 
sabiei lui a sclipit prin aer. Ingrozit, sclavul a scos un 
țipăt, iar arma l-a lovit peste mâna ciolănoasă ridicată 
spre faţă pentru a se apăra. Lama bine ascuţită i-a 
retezat braţul şi şi-a continuat mişcarea prin gâtul 
sclavului, înfigându-se în şira spinării, reducându-i 
strigătul la tăcere. Sângele a ţâşnit pe podea, iar cei 
prezenţi în sala de audienţe s-au tras înapoi când 
Carpex a căzut pe spate, cu capul aproape desprins de 
trunchi. Balthus s-a uitat cu dispreţ la trupul care s-a 
cutremurat o dată, apoi a rămas nemişcat. După aceea, 


şi-a aruncat sabia şi nu a făcut niciun efort pentru a se 
opune gărzilor care l-au prins şi i-au răsucit mâinile la 
spate. 

— Scoateţi-l de aici, a poruncit Thermon, apoi s-a 
întors către alţi oameni şi a arătat spre cadavrul 
sclavului: Şi luaţi şi asta. 

Balthus a fost târât din sală sub ochii ofiţerilor 
romani şi ai nobililor din Palmira. După ieşirea lui, cu 
umerii pleoştiţi ca ai unui bătrân gârbovit, Vabathus a 
coborât de pe podium. 

— Thermon, mă voi întoarce în apartamentul meu. 
Să te îngrijeşti să nu mă tulbure nimeni. 

Şambelanul s-a uitat cu jenă spre Longinus şi 
ofiţerii romani. 

— Bine, Maiestate, dar sărbătorirea... banchetul din 
această seară? 

— Sărbătorire? Vabathus a clătinat din cap. Ce am 
eu de sărbătorit? A rămas nemişcat un moment, apoi a 
urmat. Totuşi ai dreptate. Sărbătorirea trebuie să aibă 
loc. Ea nu trebuie să fie afectată de absenţa unui om 
care suferă. Ingrijeşte-te de asta, Thermon. 

S-a întors şi s-a îndreptat spre o uşă mică de ieşire 
din sala de audienţe. Nobilii şi-au plecat capetele la 
trecerea lui, dar Vabathus nu i-a luat în seamă, privind 
în pământ cât a mers printre ei, apoi a dispărut şi i-a 
lăsat în tăcere. 


În curtea palatului se lăsau umbre prelungi în 
momentul în care Macro a rămas în poziţie de drepţi în 
faţa generalului Longinus şi a ambasadorului roman. 
Cei doi senatori stăteau la o măsuţă şi beau apă 
aromatizată cu lămâie. Aflat în spatele lor, un sclav le 
făcea vânt folosindu-se de un evantai mare, 
confecţionat din frunze de palmier. 


Longinus şi-a lăsat jos ceaşca şi şi-a dres glasul. 

— Da, centurion Macro, ce doreşti să ne comunici? 

— Domnule, nu este drept. Mă refer la ce se petrece 
cu Balthus. Omul ăsta mi-a salvat viaţa, dar şi pe a 
celorlalţi din coloana de sprijin. A luptat alături de noi 
când eram în citadelă, iar apoi în bătălia cu părţii. E un 
om curajos, a încheiat centurionul, însoţindu-şi vorbele 
cu un gest din cap. Ar fi o greşeală să-l lăsăm să fie 
ucis ca un câine. Nu e drept. 

Generalul Longinus şi-a ţuguiat buzele o clipă, ca şi 
cum ar fi rămas pe gânduri. 

— Înţeleg. Şi sunt de acord. Îi datorăm multe şi 
trebuie să-i fim recunoscători. În alte condiţii, nici nu 
s-ar pune problema să-l lăsăm să moară astfel. 

Auzind vorbele generalului, Macro a simţit o undă 
de fatalism cuibărindu-se greu în sufletul lui. 

— Ce vreţi să sugeraţi, domnule? Ce ar fi fost în alte 
condiţii? 

Sempronius s-a aplecat în faţă. 

— Îmi dai voie să-i explic prietenului nostru cum 
stau lucrurile? 

Longinus a făcut un semn de nepăsare. 

— Chiar te rog. 

Ambasadorul s-a uitat la Macro şi a surâs cu 
tristeţe. 

— Nu am nicio îndoială că tot ce ai spus despre 
prinţ este adevărat. 

— Atunci, de ce trebuie să moară? a intervenit 
Macro. 

— Din necesităţi politice. Roma trebuie să facă din 
Palmira un regat client. Vrem să încheiem acest tratat 
şi Vabathus are nevoie de el. În această înţelegere 
nouă, Balthus nu-şi găseşte locul. Nu poate deveni 
domnitorul Palmirei. Prinţul ştia asta şi va unelti 


împotriva tatălui său la fel cum a făcut şi Artaxes, e 
lucru sigur, aşa cum vara urmează primăverii. Altfel, 
de ce a pus ca fratele lui să fie ucis? Işi croia drum 
spre tron. Sempronius a aşteptat un moment, dorind ca 
vorbele lui să fie înţelese. Imi pare rău, centurion. Nu 
putem face nimic în această privinţă. Ştim că prinţul 
Balthus a luptat bine de partea ta. Este probabil un 
bărbat curajos. Însă, în acelaşi timp, este nemilos şi 
plin de ambiţii, iar dacă ar rămâne în viaţă, în Palmira 
nu ar mai exista pace. De aceea, va fi executat mâine- 
dimineaţă. 

Macro a simţit crescând în sufletul lui un val de 
amărăciune şi i-a trebuit multă stăpânire de sine ca să- 
şi înfrâneze furia. S-a uitat dispreţuitor la cei doi 
politicieni. 

— Spuneţi că e vorba de o necesitate politică. 
Frumos eufemism, domnule. Din punctul meu de 
vedere, arată mai curând a crimă. 

Longinus şi-a aşezat cana pe masă cu un gest 
nervos. 

— Ascultă, centurion! Nu-ţi admit impertinenţa 
aceasta. Chiar mă gândeam să... 

— Macro are dreptate, a intervenit Sempronius. Să 
lăsăm deoparte cuvintele mieroase. Ceea ce rămâne 
este crimă, pur şi simplu. Nu putem ascunde acest 
lucru. Însă asta nu schimbă situaţia cu nimic, 
centurion. Spre binele tuturor, Balthus trebuie 
îndepărtat. Ambasadorul a surâs, parcă scuzându-se. 
Trebuie să moară. Nu există alternativă. Inţelegi asta? 

— Da. 

— Prea bine. Ar mai fi ceva, a spus Sempronius şi a 
vârât mâna în geanta care stătea aşezată alături de 
taburetul lui şi a extras din ea un document împăturit 
care purta sigiliul imperial. 


— Curierul imperial a adus asta ieri, împreună cu 
alte mesaje. Vă este adresat ţie şi lui Cato. 

Macro a luat scrisoarea şi a aruncat o privire la 
cuvintele scrise sub sigiliu. 

— Din partea lui Narcissus, secretar imperial. Sigur 
sunt veşti proaste. 

Sempronius a chicotit, iar după un moment, Macro 
i-a ţinut hangul. 

— Ei, aş face bine să o citesc şi să-l găsesc pe Cato. 

— Da. Sempronius a dat aprobator din cap şi a 
zâmbit unui gând doar de el ştiut. Îmi închipui că îl poţi 
găsi pe acest tânăr remarcabil în grădinile regelui. 


— Cato! Unde eşti? 

Macro a înaintat cu paşi mari prin curţile grădinii, 
privind pe după tufişurile şi copacii ţinuţi în vase 
aranjate în jurul  colonadelor şi  peristilurilor 
împodobite. La câţiva paşi în spatele lui se grăbea 
Jesmiah, încă purtând resturile zdrenţuite ale stolei şi 
mantiei. În jurul lor, aerul răcoros ale înserării aducea 
cu sine parfum de iasomie şi alte flori. Se făceau 
ultimele pregătiri pentru banchetul din acea seară şi 
mulţi dintre curtenii şi slujitorii regelui stăteau jos, 
bucurându-se de vreme atât cât puteau, ori treceau 
prin grădini cu vreo treabă sau alta. S-au oprit cu toţii 
din discuţii şi s-au uitat supăraţi spre ofiţerul roman 
care striga din răsputeri. 

— Cato, unde naiba eşti? 

De pe o bancă de piatră s-a ridicat o siluetă care a 
făcut semn cu mâna ca să-i atragă atenţia lui Macro, 
care nu vedea prea bine din cauza luminii scăzute. 

— Aici. 

— Aha! În sfârşit, a spus Macro şi a păşit spre 
prietenul lui, scoțând în acelaşi timp scrisoarea primită 


de la Narcissus de sub tunică. 

— Avem veşti de la Roma. Veşti grozave. 

Când s-a apropiat de bancă şi a văzut că mai era 
cineva acolo, bărbatul s-a pierdut puţin şi a devenit 
stângaci când şi-a dat seama cine era. 

— Domnişoară Iulia, scuze. N-am vrut să vă 
deranjez. 

— Nu-i nimic, i-a răspuns ea zâmbind. Am discutat 
ce trebuia. Fă-te că nu mă vezi. 

— Foarte bine, a spus Macro şi, întorcându-se către 
Cato, i-a întins scrisoarea. Ia citeşte. 

— Nu mai poate aştepta? l-a întrebat Cato, apoi şi-a 
plecat capul într-o parte zărind-o pe fata din spatele 
prietenului său. Cine este copila asta? 

Macro a aruncat o privire peste umăr şi i-a făcut 
semn să înainteze. Jesmiah a păşit în faţă cu un aer 
sfios. Macro şi-a lăsat o mână pe umărul ei şi a explicat 
situaţia. 

— Ea este Jesmiah. A fost în citadelă împreună cu 
fratele ei mai mic. 

Cato a înţeles imediat substratul cuvintelor lui 
Macro, de aceea s-a simţit stingher amintindu-şi modul 
brutal în care civilii fuseseră siliţi să părăsească 
citadela. 

— Familia ei a murit în răzmeriţă, a continuat 
Macro, iar fratele ei a murit ieri. Era doar un sugar, 
care se îmbolnăvise grav în timpul asediului. Acum 
Jesmiah nu are pe nimeni care să-i poarte de grijă. De 
aceea, mă întrebam... a zis Macro şi a rămas cu ochii 
ţintă la Iulia. Orice tânără doamnă de origine romană 
are mereu nevoie de slujitoare bune şi de încredere, 
din câte ştiu eu. 

— Serios? a făcut Iulia, ridicând din sprâncene. Nu- 
mi dau seama de unde ai auzit asta. 


Macro a ridicat din umeri. 

— Ei, în fine, speram că ai putea găsi un locşor 
pentru Jesmiah. Nu mai are nimic aici, în Palmira. Nici 
familie, nici prieteni. Casa ei a fost făcută scrum şi de 
când s-a încheiat asediul trăieşte pe stradă. Şi-a dres 
glasul. Eu nu-i pot purta de grijă. Speram că ai putea s- 
o faci tu, doamna mea. 

Iulia s-a uitat amuzată la el, apoi a măsurat-o din 
ochi pe fată. 

— Foarte bine, o să mă ocup. 

Faţa bărbatului s-a înseninat pe loc. 

— Îţi mulţumesc. Cum să spun... Îţi mulţumesc în 
numele fetei. În fine. Şi-a îndreptat atenţia spre 
scrisoarea din mâna lui Cato. Trebuie să citeşti ce scrie 
acolo. Hai! 

Cato a privit sigiliul rupt. 

— De ce nu mă scuteşti de efort? Spune-mi ce scrie. 

— Prea bine, trântore! Macro a zâmbit larg şi l-a 
lovit amical pe Cato peste umăr. Narcissus a citit 
raportul nostru şi ne-a rechemat la Roma. Ne-am făcut 
treaba şi trebuie să plecăm de aici. Vestea bună e că 
vom primi o nouă slujbă la o legiune. Trebuie să 
părăsim armata din Siria imediat ce aceasta ajunge la 
Antiohia, iar apoi ne vom îndrepta spre coastă ca să 
luăm prima corabie spre Ostia şi - a, dar citeşte chiar 
tu asta... 

— Asta e o veste grozavă, a spus Cato şi a lovit cu 
degetul în scrisoare. Nu cred că ar mai fi şi altceva în 
afară de ceea ce mi-ai spus. 

— Bine, dar citeşte. 

— Doar o clipă. Întâi să-ţi dau şi eu o veste bună. 

— Serios? a exclamat Macro şi s-a încruntat. Ei, nu 
mai fi atât de timid, băiete. Spune totul! 

— Foarte bine, a zis Cato, petrecându-şi mâna pe 


după braţul Iuliei şi trăgând-o în sus, astfel încât ea a 
venit alături de el. Până la urmă se pare că mă voi 
căsători cu Iulia. 

— Te căsătoreşti? a exclamat Macro, ridicând din 
sprâncene. Sempronius şi-a dat acordul? 

— Da, şi a făcut-o într-un mod foarte elegant. Deşi, 
recunosc, la un moment dat mă temusem că voia să o 
păstreze pe lulia pentru Balthus. Dar cum situaţia s-a 
schimbat... 

Pe faţa lui Macro a apărut o expresie de 
încrâncenare. 

— Da, adevărat. Nu e deloc o moarte meritată. 

— Asta este, a spus Cato, petrecându-şi braţul pe 
după umărul Iuliei şi sărutând-o pe frunte. Imediat ce 
ajungem la Roma vom organiza totul. 

— Măi să fie, a spus Macro, încă uimit, apoi a 
revenit la bunele maniere. Cum să spun, cele mai 
sincere felicitări... Amândurora, mai precis... 

Iulia a râs. 

— Îţi mulţumim, centurion Macro. 

— Da, mulţumesc, a repetat Cato. Recunosc, 
aprobarea lui Sempronius a fost şi pentru mine o 
surpriză. 

— Nu trebuia să fie, a spus Iulia cu fermitate. Eu 
oricum hotărâsem să mă mărit cu tine. Şi tatei i-ar fi 
trebuit mult curaj ca să împiedice pe cineva ca mine. 

Macro s-a uitat lung la ea, apoi a dus o mână la 
gură şi a vorbit în şoaptă, ca un sufleor: 

— Flăcăule, va trebui să te păzeşti de o asemenea 
amazoană... 

lulia l-a lovit în glumă peste braţ şi, înainte ca 
Macro să poată reacţiona, şi-a trecut mâna pe sub 
braţul lui, astfel încât acum stătea între ei amândoi. 

— Ei, asta e situaţia. Acum, să mergem să 


participăm la sărbătorire şi să ne găsim ceva de băut. 
A făcut o pauză şi a zâmbit către Jesmiah. Vino şi tu! 
Cred că nu ţi-ar strica să mănânci ceva bun. 

Jesmiah a dat hotărâtă din cap, făcându-i pe ceilalţi 
să râdă. Iulia s-a întors către Macro şi l-a strâns de 
braţ. 

— Tuturor ne-ar prinde bine ceva de băut. Cum 
sună expresia aia? 

— Să bem de dragul copilului ce va să vină..., parcă 
aşa se spune, nu? 

Macro s-a uitat imediat la amicul lui. 

— Nu cumva lulia €...? 

— Nu, l-a întrerupt Cato. 

Femeia a râs văzându-i atât de încurcaţi. 

— Cum spuneam, e doar o expresie... deocamdată. 
Haideţi să mergem. 


FINIS 


NOTA AUTORULUI 


Ruinele Palmirei se înalţă şi în prezent în partea de 
răsărit a deşertului din Siria şi ele merită pe deplin să 
fie vizitate. O mare parte din ce a dăinuit ne oferă 
dovezi privind evoluţia oraşului de-a lungul secolelor 
ce au trecut de la înfiinţarea lui. Punctul de cotitură 
din istoria Palmirei a existat cam în urmă cu două sute 
de ani după momentul desfăşurării acestei istorii, când 
Zenobia, regina-războinic, a ameninţat pentru scurtă 


vreme să cucerească jumătatea răsăriteană a 
Imperiului Roman. Aceasta este o poveste în sine (una 
pe care aş putea-o scrie cândva!). Mi-am îngăduit 
câteva libertăţi în ce priveşte planul oraşului aşa cum 
arăta el la mijlocul secolului I. In locul citadelei 
descrise în această carte s-a ridicat un mare templu, 
iar eu am urmat în mare măsură linia zidurilor 
construite ulterior. 

Regatul Palmirei a ocupat o poziţie extrem de 
importantă între două imperii puternice care erau 
separate de deşert. Roma şi Parţia au fost prinse într- 
un război rece prelungit care, când şi când, a devenit 
confruntare armată deschisă. Aceste conflicte rareori 
s-au încheiat în favoarea Romei. Generalul Crassus, 
aflat în fruntea unei armate, a fost înfrânt sever la 
Carrhae în secolul I î. Hr., iar Marc Antoniu a dat greş 
în cursul unei campanii dezastruoase cu câţiva ani 
înainte de a fi zdrobit de rivalul său politic Octavian 
(viitorul Augustus). 

În cele din urmă, Palmira a fost anexată şi inclusă în 
provincia romană numită Siria, cam în jurul datei la 
care se petrece acţiunea prezentului roman. Mijlocul 
tipic prin care s-a realizat acest lucru a fost încheierea 
unui tratat care conferea statut de regat-client 
regatelor mărunte care existau în jurul Imperiului 
Roman. În schimbul protecţiei romane, autonomia 
regilor care au semnat astfel de tratate a fost erodată 
treptat, până când ţările lor au fost absorbite de 
Imperiu. 

Dificultatea esențială întâmpinată de armatele 
romane era caracterul extrem de mobil al armatei 
parte, care era alcătuită din trupe călare şi dintr-o 
forţă mai redusă de cavalerie grea. Romanii au 
întâmpinat dificultăţi mari în a găsi o modalitate de a-i 


reţine în loc îndeajuns de mult pe duşmani pentru ca 
apoi legiunile să îi înconjoare. S-ar putea afirma că 
aceasta a reprezentat o situaţie timpurie de război 
asimetric. Singura cale de a-i sili pe parți să se 
angajeze într-o bătălie completă era alegerea unui 
teren restrâns, unde cele două armate erau obligate să 
accepte lupta directă. Problema cea mai mare era 
atragerea parţilor într-o asemenea situaţie, pentru că 
se arătau foarte circumspecţi atunci când era vorba să 
angajeze o confruntare directă cu romanii, făcând 
acest lucru doar dacă sorții de izbândă erau de partea 
lor. Cu alte cuvinte, ceva ce semăna foarte mult cu 
ideile planului conceput de prefectul Cato, comandant 
al celei de-a Doua Ilire.